Stel Pavlou — Codul Atlantidei

EN - 


- o 


PIERDUT AL ATLA 


n er --— SE, 
ID ESCOP. BR ... ȘI 


PLIN 


Stel Pavlou 


CODUL 
ATLANIIDEI 


EQ 


mO 
editura rao 


Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României 
PAVLOU, STEL 
Codul Atlantidei / Stel Pavlou; trad.: Ofelia Al-Gareeb 
prin Lingua Connexion.- Bucureşti: Editura RAO, 2015 
ISBN 9786-606-609-868-5 


I. Al-Gareeb, Ofelia (trad.) 
821.111-93-34=135.1 


STEL PAVLOU 
Decipher 
Copyright O Stel Pavlou, 2001 
Toate drepturile rezervate 


Traducere din limba engleză: 
Ofelia Al-Gareeb prin Lingua Connexion 


© Editura RAO, 2007 
Pentru versiunea în limba română 


2015 
ISBN 978-606-609-8868-5 


Pentru Camille 


TEP ZEPI 


PRIMA DATĂ 


ARIENII AVESTICI - IRANUL PREISLAMIC - 
ORIENTUL MIJLOCIU 

Ahura Mazda a creat Airyana Vaejo, paradisul 
originar şi locul de naştere al rasei ariene. Pe 
atunci erau şapte luni de vară şi cinci de iarnă. 
Dar, după ce Angra Mainyu, Cel Rău, a fost 
isprăvit, au mai rămas doar două luni de vară şi 
zece de iarnă. Pe tărâmul acesta mai bântuie acum 
doar un şarpe atotputernic, un frig glaciar, gheaţa 
groasă şi zăpada. Este atât de frig, încât nimic nu 
poate supravieţui acolo. În loc să construiască o 
arcă, lui Yima i s-a poruncit să facă un Var, un 
adăpost subteran legat de cele patru colţuri, astfel 
încât să poată fi aduşi acolo şi salvați 
reprezentanţi ai fiecărei specii. 


Fragment din: Tales of the Deluge: A Global 
Report 

on Cultural Self-Replicating Genesis Myths 
de dr. Richard Scott, 2008! 


1 Poveştile potopului: raport internaţional asupra miturilor culturale 
automultiplicative ale Genezei (n.tr.) 


6 


DOVEZI PREZENTATE ÎN FAŢA SENATULUI 
STATELOR UNITE, WASHINGTON DC 


14 iunie 1960 
(Bazat pe transcrierile reale) 


— Dacă acordul se aprobă, spuse senatorul Aiken 
scuturând scrumul din spatele unui văl dens de fum 
albăstrui de ţigară, Antarctica devine o ţară fără 
guvernare. Bineînțeles, nici acum nu este prea guvernată, 
dar, indiferent de situaţie, să nu i se asigure în viitor nicio 
formă de guvernare? 

Herman Phleger îşi răsfoi documentele şi tuşi, sperând 
să expectoreze oricât de puţin. Nu reuşi. Era o zi toridă, 
umedă.  Ventilatoarele din alamă şi lemn de arțar 
funcționau fără oprire. O aromă de iarbă proaspăt cosită 
pluti în încăpere dinspre peluza de afară. Dichisită, cum şi- 
o dorea omenirea. Şi Herman Phleger fu nevoit să tuşească 
din nou. 

— E vreo problemă, domnule Phleger? 

— Ăăă... da, domnule, croncăni Phleger. 

Căută cu privirea un funcţionar, apoi se ridică. 

— Vă rog să folosiţi microfonul din faţa dumneavoastră, 
domnule Phleger. Parcă am convenit cu toţii că nu vă 
auzim prea bine. 

Senatorul zâmbi strâmb către colegii lui. Dinspre restul 
comitetului se auzi un val de râs acid, care reverberă în 
lambriul din lemn şi străbătu sala de audieri, nu foarte 
plină, a Congresului. 

Phleger se aplecă mai aproape de dispozitiv. Sunetul 
strident al feedbackului era dureros. 

— Ăăă, aş dori puţină apă, domnule senator. 

Îşi îndreptă cravata şi îşi reluă locul. 

Aiken îi făcu semn unui funcţionar să-i aducă apă 


7 


consilierului juridic al Departamentului de Stat. La urma 
urmelor, Herman Phleger era cel care condusese delegaţia 
Statelor Unite la Conferinţa despre Antarctica. Merita 
măcar un pahar cu apă. 

Potrivindu-şi scaunul mai bine, Phleger se aplecă din 
nou spre microfon şi-i mulţumi senatorului. Aproape că 
auzea tocmai din partea cealaltă a sălii cum îi huruiau 
rotiţele ticălosului. Spaima roşie. Să înşfăcăm ceva din 
teritoriu câtă vreme mai putem. Din pricina lui Hruşciov, 
care încă mai fumega din cauza acelei afaceri cu avionul- 
spion U2 din mai, şi a lui Eisenhower, acum în defensivă, 
care trimisese 120 de avioane în Asia de Sud-Est joia 
trecută. Mda, mă rog, China şi Rusia nu prea mai erau 
acum în relaţii bune, dar asta însemna să te joci cu focul. 
Bineînţeles, Francis Gary Powers lucra pentru armată: 
toată lumea din Departamentul de Stat ştia asta. Deşi nu 
fusese chiar o minciună atunci când guvernul încercase să 
susţină că pilota un avion „meteorologic“. Voiau doar să 
ştie „dacă“? ruşii aveau torpile în zonă sau nu. 

Funcţionarul puse o carafă cu apă cu gheaţă pe birou. 
Consilierul juridic ignoră sfârâitul şi pocniturile cuburilor 
de gheaţă care explodau în vas când îşi turnă apă într-un 
pahar, sorbind-o apoi pe nerăsuflate. 

— Domnule senator, spuse el, oftând uşurat şi 
ştergându-şi sprâncenele, tratatul specifică foarte clar că 
nimeni nu renunţă la pretenţiile sale teritoriale. Există 
şapte cereri, care acoperă optzeci la sută din Antarctica: 
Marea Britanie, Franţa, Argentina, Chile, Noua Zeelandă, 
Australia şi Africa de Sud. Să zicem că luăm sectorul pe 
care îl ocupă Argentina şi Chile - ei l-au încorporat în 
teritoriile lor metropolitane şi au coduri penale care, susţin 
ei, se aplică acestui sector, observaţia fiind aplicabilă şi în 
cazul Noii Zeelande. Aşa că acele teritorii chiar sunt 
guvernate. 

„Aşadar, ghinion, domnule senator, uite că n-am fost 
suficient de rapizi când a fost momentul să emitem 


? Joc de cuvinte intraductibil, bazat pe cvasiomofonia dintre „weather“ 
(vreme) şi „whether“ (dacă) (în lb. engleză în original, n.tr.) 


8 


pretenţii. Bucură-te că rusnacii nu deţin şi ei vreun petic 
de pământ.“ Phleger tuşi din nou. 

— Aşa că, domnule senator, este posibil să fie numai 
cincizeci de oameni în zonă, dar chiar deţin controlul. 

Era evident că Aiken nu agrea situaţia. Se mişca 
permanent în scaun, de parcă ar fi gândit cu fundul. 

— Dar după adoptarea acestui tratat, se vor aplica legile 
a douăsprezece ţări în acelaşi timp? 

Phleger nu avea nevoie să-şi verifice însemnările. 
Scutură din cap. 

— Tratatul prevede că semnatarii principali nu renunţă 
la pretenţiile lor, însă ceilalţi semnatari, precum Statele 
Unite, care nu recunosc pretenţiile lor, nu admit în cadrul 
acestui tratat nici pretenţiile, nici poziţia lor de 
nerecunoaştere. 

Uite-aşa, asta ar fi trebuit să-l bage în ceaţă pe ticălosul 
acela bătrân. Ceea ce se şi întâmplă. Îl urmări cum îşi 
mută din nou fundul în scaun. 

Phleger se prefăcu a fi nerăbdător. 

— De exemplu, adăugă el, dacă ar exista un om de 
afaceri... Tratatul reglementează chestiuni referitoare la 
oamenii de ştiinţă şi la problemele militare... 

Era clar că Aiken voia o detaliere a subiectului. Phleger 
trase o gură de aer. 

— În regulă, confirmă el, dacă trimitem un om de ştiinţă 
sau un inspector în secţiunea revendicată de Chile, acesta 
nu poate fi arestat de Chile. I se va aplica jurisdicţia 
noastră, indiferent unde s-ar afla în Antarctica - pentru că 
am luat decizia de a nu recunoaşte celelalte pretenţii la 
teritoriu şi pentru că toţi ceilalţi pretendenți le-au acordat 
oamenilor noştri de ştiinţă şi personalului nostru militar 
neînarmat dreptul să lucreze pe teritoriile lor din 
Antarctica. Dar, dacă vorbim de un inginer minier care 
pătrunde în sectorul reclamat de Chile şi intră într-o belea, 
Chile va pretinde că acolo se aplică legile sale. 

Aiken se încruntă. 

Fu rândul lui Phleger să se foiască. Oare să stea Aiken 
chiar atât de rău cu memoria pe termen scurt? 


9 


— Şi, în acest caz, domnule senator, explică el, am 
pretinde că legislaţia statului Chile nu se aplică acolo, 
pentru că noi nu recunoaştem pretenţia statului Chile, şi 
atunci s-ar ajunge la o dispută internaţională cu privire la 
cine ar avea jurisdicție asupra persoanei respective. 

Era neinteligibil. Phleger ştia că e neinteligibil. Aiken nu 
părea să ştie că era neinteligibil, dar nici nu părea că nu 
ştie. Ceea ce era foarte bine. Atâta vreme cât erau toţi de 
aceeaşi părere. Pentru că, în esenţă, nu făceau altceva 
decât să interpreteze ceea ce stipula tratatul, şi anume că, 
indiferent de pretenţiile pe care le-ar fi formulat o ţară 
asupra regiunii cunoscute sub numele Antarctica, acele 
pretenţii puteau fi ignorate după bunul plac de către toţi 
ceilalţi. Exceptând cazul - şi aceasta era o clauză 
importantă - unei concentrări de forţe militare, care, se 
convenise, era interzisă de către toată lumea. În totalitate. 
Bineînţeles, cu excepţia cazului în care cineva încălca 
drepturile celorlalţi aşa cum erau ele stipulate în tratat, 
situaţie în care... 

— Nu recunoaştem nici măcar pretenţiile noastre, nu-i 
aşa? reiteră Aiken. g 

Phleger aproape că încuviinţă din cap. Îşi frecă bărbia. 
Aceasta era motivația lor „legală“. 

— Recunoscând că nu există suveranitate asupra 
Antarcticii, păstrăm jurisdicția asupra cetățenilor noştri 
care se duc acolo şi negăm dreptul celorlalți pretendenti 
de a-i judeca pe cetățenii americani. Da. 

Aiken se lăsă pe spate, cu un rânjet strâmb pe fața lui 
aspră. Asta îi plăcea la nebunie. Işi stinse ţigara şi se 
întinse imediat după alta. 

— Băieți, cred că tocmai am descoperit încă o virtute a 
bombei! _ 

Urmă încă un val de râsete. Avea dreptate. In afara 
Uniunii Sovietice, cine naiba avea să li se opună? Nu 
trebuia să fii primul. Trebuia doar să fii cel mai dur. 

Aiken aprinse încă o ţigară şi trase fumul în plămâni. Pe 
faţă i se citea o expresie ciudată. Sobră. 

— Să presupunem, domnule Phleger, spuse el pe un ton 


10 


meditativ, că s-ar manifesta brusc o cerere extraordinară 
pentru pinguinii imperiali... 

— Domnule? Nu sunt sigur că înţeleg... 

— Pinguini, domnule Phleger. Sunt în discuţie probleme 
serioase legate de conservarea speciilor. Ce-ar fi dacă 
oamenii s-ar duce acolo şi ar începe să omoare toţi 
pinguinii imperiali? Cine ar putea împiedica asta? 

— Persoanele din fiecare dintre zonele geografice 
acoperite de cele şapte naţiuni pretendente ar susţine că 
au dreptul de a proteja pinguinii. 

— Atunci, să presupunem că unul dintre băieţii noştri ar 
merge în zona chiliană şi ar fura un râs de munte. Ce lege 
ar încălca? 

Un râs de munte? Ce tot vorbea hrăpăreţul acesta 
bătrân? Râşii de munte nu proveneau din Antarctica. 
Phleger înfruntă stoic situaţia. 

— Chilienii vor aplica legea chiliană, spuse el. 

— Şi noi ne-am opune? 

— Noi am aplica legea americană şi am ajunge la o 
dispută internaţională. 

— Înţeleg... 

— Domnule senator, nu contează motivul infracţiunii. 
Da, acolo mediul este o chestiune inclusă în tratat, dar 
situaţiile pe care le descrieţi dumneavoastră nu sunt 
prevăzute. Ar trebui să ajungem la mediere pentru o astfel 
de problemă, dacă s-ar ivi vreodată. Avem de-a face cu o 
regiune unde nu avem revendicări teritoriale şi acest tratat 
se ocupă exclusiv cu probleme din domeniul internaţional. 
De aceea este important ca Antarctica să rămână 
demilitarizată. 

Faţa lui Aiken adoptă o nouă grimasă. 

— Toate bune şi frumoase, domnule Phleger, dar să 
presupunem că în Antarctica se descoperă resurse 
naturale de mare valoare, de o valoare suficient de mare 
cât să justifice un cost imens al exploatării. Poate un filon 
de diamante gros de treizeci de centimetri. 

Phleger lăsă un rânjet să-i cuprindă chipul. Nu era un 
fan al lui Aiken, dar era patriot. 


11 


— Nu există prevederi în acest tratat care să 
reglementeze o astfel de situaţie, domnule senator. Dacă 
ar fi vorba despre o descoperire de valoare într-un sector 
care a fost revendicat de una dintre ţările solicitante, 
aceasta ar reclama, cum e şi normal, suveranitatea şi 
dreptul de a hotări asupra modului de exploatare. Pe de 
altă parte, Statele Unite, pentru că nu au recunoscut 
niciodată validitatea acelei pretenţii, se află în poziţia de a 
declara că are drepturi în această privinţă. Şi, bineînţeles, 
dacă un semnatar ar încălca tratatul în privinţa 
demilitarizării pentru a-şi proteja pretenţia asupra 
sectorului, Statele Unite ar fi îndrituite să folosească orice 
forţă necesară pentru a proteja tratatul. 

Aiken zâmbi. 

— Sau, cel puţin, asta putem susţine. 

— Da, domnule senator. Putem susţine. 


Tratatul Antarcticii a fost ratificat de Senatul Statelor 
Unite cu 66 de voturi pentru şi 21 împotrivă la data de 10 
august 1960. Şi a rămas în această formă până în 1993, 
când s-a convenit că toată lumea ar trebui să revizuiască 
încă o dată această chestiune spinoasă. Şi, din nou, s-a 
convenit că, în afara interzicerii prezenţei forţelor armate 
şi a interzicerii exploatării rezervelor minerale în vederea 
protejării mediului, nicio ţară nu putea emite pretenţii 
asupra Antarcticii. 

Ceea ce a constituit o concluzie periculoasă, din diferite 
considerente, unul urmând a fi abordat ulterior. Căci s-a 
dovedit că discursul cu două înţelesuri şi vag al Tratatului 
Antarcticii obținuse ceea ce fusese programat să obţină: 
pentru a deveni lege în faţa copleşitoarei schimbări 
sociale, doctrina sa fundamentală trebuia conservată - 
dacă în Antarctica s-ar fi descoperit ceva de valoare, 
anarhia avea să devină suverană. 

Tratatul Antarcticii garanta că, şi în cazul în care 
omenirea ar fi manifestat dorinţa de a se elibera de cele 
Şapte Păcate Capitale, Lăcomiei i se asigurase un loc în 
inimile noastre, în virtutea trecerii timpului. Prin notarea 


12 


ei pe o bucată de hârtie şi ridicarea la rang de lege şi 
credinţă, Lăcomia putea fi reînviată într-o clipită. 

Aceasta era frumuseţea cuvântului scris. Era invariabil 
asumată şi i se permitea să devină adevăr. Avea o viaţă 
mai lungă decât cea a omului. 

Şi, pe parcurs, făcea ravagii. 


13 


ANTARCTICA 


Simbolurile sacre ale elementelor cosmice - 
secretele lui Osiris - fuseseră ascunse cu grijă. 
Inainte de a se întoarce în ceruri, Hermes 
invocase o vrajă asupra lor, spunând: „O, cărţi 
sfinte, care aţi fost create de mâinile mele 
nemuritoare, prin vraja magică a perenităţii, să nu 
vă atingă degradarea eternității şi putreziciunea 
timpului. Să deveniți invizibile,  nedefinibile, 
pentru orice om al cărui picior va călca pe 
câmpiile acestui tărâm, până când străvechiul 
Paradis va aduce instrumentele necesare ţie, pe 
care Creatorul le va numi sufletele lui“. Aşa 
vorbise el şi, punând vraja asupra lor prin lucrările 
lui, le închisese în siguranţă în camerele lor. Şi 
mult timp trecu de când erau ascunse... 


Fecioara Lumii 


Preluată din Corpus Hermeticum, 
circa 100 d.Hr. 


14 


* REUTERS NEWS SERVICE, 8 MARTIE 2012 


x 


Return-Path: latestOreuters.newsserv.com 

Received: mirage. rola.com (dispatch. Services) 
205.174.222.1001.407839.70]) 

byemin08. mail. col.com 

(8.6.12/8.6.12/4.9078.96) with ESMTP id SAA8933 for: 
>ralph.mathesonGrola.com<; RCINS March 8,2012 
09:53:38-0400 / PAGE 7 of 32 


Washington DC, ora 13.00, EST 

Referitor la apariţia rapoartelor cu privire la o activitate 
neobişnuită în regiunea Jung Chang, o staţie de 
cercetare chinezească situată la 130 de kilometri la vest 
de muntele McKelvey din Antarctica, secretarul de stat 
Irwin Washler a refuzat să confirme sau să nege 
informaţia că, în această dimineaţă, Statele Unite au 
trimis o forţă de intervenţie contraofensivă în Pacificul 
de Sud. Şi aceasta în pofida observării confirmate a şase 
nave de război americane care se îndreptau spre Marea 
Ross. Rapoartele indică şi faptul că peste 6 000 de 
militari americani sunt staţionaţi în insulele Falkland, o 
colonie britanică din Atlanticul de Sud. 

Activitatea chinezilor a fost urmărită cu mare atenţie 
de când NASA a confirmat, luna trecută, existenţa unor 
depozite minerale de înaltă calitate în bazinul superior 
antarctic şi de la anunţul lor de săptămâna aceasta 
privitor la emisiile de radiaţii din vecinătatea bazei 
chinezeşti. 

„În zona respectivă, este generată foarte multă 
căldură, a declarat doctorul Charles Taylor, şeful 
Comitetului Ştiinţific Antarctic. Ştim că activitatea 
vulcanică în Antarctica este intensă, dar acest fenomen 


15 


este diferit de oricare altă manifestare geologică de care 
să fi auzit.“ 

Pentru a genera o astfel de căldură, ar fi nevoie de o 
centrală nucleară, ceea ce Tratatul Antarcticii interzice 
cu desăvârşire. După cum remarca o sursă, „potrivit 
datelor, fie au reuşit o fuziune nucleară, fie au 
descoperit o sursă de energie de magnitudine şi mai 
mare“. 

Pentru că au jurat să apere principiile Tratatului 
Antarcticii în privinţa interzicerii staţionării forţelor 
armate, Statele Unite au fost ofensate de publicarea 
recentă a unor fotografii prin satelit, care arată în mod 
clar un convoi militar chinezesc aterizând la Belgrano II, 
baza Argentinei din Marea Weddell. Însă, cu industria sa 
petrolieră care face lobby pentru construirea 
platformelor maritime în regiune, poziţia Statelor Unite 
este cât se poate de fragilă. Partea chineză a refuzat să 
comenteze. 


< URMEAZĂ ŞTIRI SPORTIVE ŞI METEO... >>> 


TITLURI METEO: 

VREMEA URÂTĂ FACE RAVAGII PE TOATE 
CONTINENTELE 

ISLANDA - ORA 14.00 GMT 

S-au primit rapoarte cu privire la un iminent potop în 
regiunea sudică de coastă. Gheaţa se topeşte continuu 
de câteva săptămâni şi s-au format adevărate rezervoare 
de apă ale căror niveluri sunt îngrijorătoare. 
Informaţiile preliminare arată şi că temperaturile apei 
mării au crescut cu cinci grade în ultimele trei 
săptămâni şi continuă să crească. Există temeri cum că 
apa de mare caldă va eroda rapid pereţii ghețarilor, 
care constituie singura protecţie împotriva apei 
provenite din gheaţa topită. Rapoarte similare, 
referitoare la o creştere bruscă a temperaturii apelor 
oceanelor, sunt primite de pe întregul mapamond, 


16 


singura explicaţie furnizată de oamenii de ştiinţă fiind 
încălzirea globală. 

[faceţi click pentru mai multe informații privind aceste 
puncte fierbinţi legate de mediu] 

Madras, India - Taifunurile continuă. 1 500 de morţi. 
Tokio, Japonia - S-au emis avertizări multiple de 
tsunami. California, Statele Unite - 200 de morţi într-un 
cutremur de proporții. 

Londra, Marea Britanie - S-au detectat vibrații 
premergătoare unui cutremur. 

Vestul Mijlociu, Statele Unite - Furtunile şi vremea 
urâtă îngheaţă culturile de cartofi. 

Transferul de date, întrerupt!<<< 

Eroare de comunicare 343571<<< 


RECOMANDARE PENTRU UTILIZATORI. Dacă apare 
mesajul de eroare 343571 - NU VĂ AJUSTAŢI 
SISTEMUL. Înseamnă că a apărut o eroare în sistemul 
de comunicaţii. Un satelit nu mai răspunde la mesaje şi 
este posibil să nu mai transmită informaţii. Acest 
fenomen este determinat de obicei de activitatea de 
erupție solară şi nu e nimic alarmant. Serviciul normal 
va fi reluat în scurt timp. Ne cerem scuze pentru orice 
neplăceri cauzate... 


17 


LAT. 67” 20S, LONG. 180” 16V 


MAREA ROSS, DINCOLO DE PLATOUL 
DE GHEAŢĂ ROSS 
NOUA ZEELANDĂ, COLONIA ROSS 


Lui Ralph Matheson îi era rău. Atât de rău, încât tocmai 
îşi vărsase micul dejun, care era acum doar o dungă 
galbenă strălucitoare şi îngheţată de pe blana unui tigru, 
pe carena vopsită cu oxid de fier a lui Red Osprey”. 

Tremura tot. Intotdeauna păţea astfel când se simţea 
rău. Se şterse repede la gură cu mâneca, înainte de a 
apuca strâns balustrada pentru a voma din nou. Bucăţi 
îngheţate izbiră valul de dedesubt, dar sunetul fu acoperit 
de urletul furtunii. 

— Hei, idiotule! comentă o voce arţăgoasă. Se dă o 
amendă de 10 000 de dolari pentru poluare dacă vomiţi în 
ocean. 

Jack Bulger era un ticălos bătrân şi aspru. Cincizeci de 
ani şi o constituţie solidă. Vocea îi suna de parcă îl pândea 
un cancer de gât, iar părul cărunt şi-l purta întotdeauna 
într-o tunsoare de marinar. Un contrast puternic cu smocul 
castaniu şi cârlionţat al lui Matheson, pe care acesta şi-l 
ţinea bine strâns sub glugă. Matheson era sigur că Bulger 
îşi rădea părul de pe ţeastă doar dintr-o atitudine de 
macho. Nu că lui Matheson i-ar fi păsat. Nu voia decât să-i 
fie cald. De aceea îşi lăsase şi barbă. 

La dracu' cu Bulger. Oricum Matheson nu voia să fie 
acolo, verificând principalele conexiuni ale macaralelor. 
Evitase asta toată dimineaţa. Se ascunsese în cambuză 
jumătate de oră, citind un print cu rapoartele de ştiri 
Reuters de pe web şi delectându-se cu o cafea şi gogoşi. 

Din câte îşi dădea el seama, senzorii ataşaţi bazei 


3 Egreta roşie (în lb. engleză în original, n.tr.) 


18 


turnului de foraj, uriaş şi uzat, funcționau corect. 
Pierderea intermitentă a semnalului avea drept cauză o 
conexiune defectă pe care o reparase în câteva secunde. 
Nici vorbă ca echipamentul lui să pună în pericol procesul 
de foraj. Pe de altă parte însă, asupra vremii nu avea 
niciun control. 

Aruncă o privire conductei uriaşe din oţel, groasă de 
aproape trei metri, care se înălța şi cobora, prinsă în cuşca 
turlei sondei. O idee proastă. Strânse din nou balustrada şi 
se prinse de stomac. 

Bulger îşi trecu mâna peste spinarea colegului lui de 
muncă. Pentru cei din afară părea un gest jucăuş, dar 
Matheson ştia mai bine. Bulger încerca să-l facă să-şi verse 
maţele din nou. 

Matheson urmări fumul ţigării lui Bulger, care, 
amestecându-se cu respiraţia, plutea către el. Se 
cutremură. Încercând să vorbească lent şi să-şi păstreze 
calmul împreună cu ce-i rămăsese din micul dejun, spuse: 

— S-au adunat șapte „joase“! - toate pe o rază de 
cincizeci de mile. Asta nu e o vreme arctică tipică. Mi s-a 
spus să mă aştept la patru, poate chiar la cinci joase - 
condiţii de vreme feroce, după standardele oricui. Dar 
şapte, de asta nu s-a mai auzit! Şi nu mă bucură în mod 
deosebit ideea de a face parte din istoria meteorologiei! 

Bulger trase din ţigară. 

— Înviorător, nu? 

— Înviorător nu e chiar cuvântul pe care l-aş folosi! rosti 
Matheson cu o notă stridentă. Iadul pe pământ, poate. Sau 
ultimul Cânt din Infernul lui Dante, dacă ştii ce e aia! Dacă 
ai citit şi altceva decât Penthouse”! 

Fronturile meteo se deplasau rapid şi letal. Apărând de 
nicăieri. Matheson era cât se poate de conştient de faptul 
că exista o bună şansă să-l omoare. Şi nu ajuta nici faptul 
că stătea să asculte vorbăria ştiinţifică de la Staţia 
McMurdo. lar savanții n-aveau nicio explicaţie pentru o 
vreme atât de rea. 


4 Frecvenţe joase (n.tr.) 
> Revistă pentru bărbaţi, publicată în Statele Unite (n.tr.) 


19 


Vremea antarctică. Singura certitudine era că urma să 
fie năprasnică. La aproximativ 60 de grade latitudine 
sudică, vânturile se năpusteau pe continent dinspre toate 
oceanele, iar între ele şi pământ nu era nimic care să le 
oprească. Nicio insulă. Niciun munte. Dacă vreo navă îşi 
fixa cursul cu exactitate pe latitudinea de 58*S, putea să 
facă şi ocolul Pământului fără să dea vreodată de uscat. 
Antarctica era cel mai neprimitor loc de pe planetă şi 
Matheson era sigur de un lucru: voia să se întoarcă acasă. 

— În fond, ce vrei? îl întrebă el tremurând pe Bulger şi 
ştergându-se din nou la gură. 

Bulger nici nu se sinchisi să-i răspundă. Se mulţumi să-şi 
încrucişeze braţele pe piept atunci când un val de apă se 
prăbuşi peste provă şi împroşcă echipajul. Remarcă 
satisfăcut că-l luase pe nepregătite pe Matheson. 

Matheson îşi şterse faţa. 

Amândoi erau ingineri. Matheson era, de obicei, om de 
birou - proiecta organizarea staţiilor şi nu se apropia de 
teren. Bulger era exact opusul. Un tip implicat, care îşi 
petrecea mai tot timpul cu mâinile până la coate în 
unsoare, rezolvând problemele cu bun simţ, cu viclenie şi 
cu o cheie de piuliţe. Fireşte că amândoi îşi cunoşteau 
meseria. Presiuni pe milimetru pătrat, pe centimetru 
pătrat. Cum să determine o fisură sub tensiune şi cum să o 
evite. Amândoi cunoşteau manualele şi multe altele pe 
deasupra. Dar Bulger îi cunoştea pe muncitorii din 
construcţii şi pe huligani. Ştia cum le funcţionează mintea 
şi cum le plăcea să lucreze. În ceea ce-l privea, Matheson 
habar n-avea de toate astea. Şi o ştia şi el. 

Bulger urcă pe puntea superioară anunțând: 

— E o problemă cu nodul tău. 

Lui Matheson îi căzu faţa. 

— Ce fel de problemă? 

Nava de sondaj se clătină, luând în piept încă un val. 
Erau din ce în ce mai mari, se gândi Matheson. Cel de 
acum trebuie că avea cel puţin 10 metri. Simţi cum îi 
tremură genunchii privind cum se repede să-l întâmpine 
oceanul de turcoaz, pentru ca apoi să se retragă imediat. O 


20 


explozie asurzitoare de apă albastră şi rece şi de gheaţă se 
prăbuşi peste prova şi mătură puntea ca o maree. Cât îi luă 
ca să-şi întoarcă faţa pentru a privi efectul, uriaşa turlă 
galbenă şi imensul turn de foraj suferiseră deja impactul şi 
vânturile de 50 de noduri biciuiau apa înapoi în ocean, cu o 
furie dezlănţuită. Înainte de a şti ce l-a lovit, Matheson fu 
trântit în fund şi împins în spate. 

Se opri brusc, iar frânghia de siguranţă din nailon 
scârţâi de cât de întinsă era. Nu prea avea ce să facă în 
afară de a sta liniştit până când apa amărui-sărată avea să 
se scurgă de pe el. Când în sfârşit reuşi să tragă o gură de 
aer, se înecă şi se cutremură de răceala apei, în pofida 
protecţiei costumului de salvare din cauciuc portocaliu 
Day-Glo şi a straturilor de lenjerie cu protecţie termică. 

Slavă Domnului că-şi amintise să se asigure. Nu era 
obişnuit cu rutina aceasta. La urma urmelor, nu erau atât 
de multe şanse să fii măturat peste bord pe drumul către 
locul tău de muncă din San Francisco. Asta se întâmpla cu 
tramvaiele. 

Clătinându-se pe picioare, Matheson încercă să-şi pună 
la loc cagula rece şi umedă, dar - cum aceasta mirosea a 
bilă - o îndepărtă cu totul, în pofida faptului că erau minus 
80°C, cu un factor de răcire adus de vânt. Drept rezultat, 
simţi imediat cum îi îngheaţă până şi firele de păr din nas. 
lar respiraţia pe gură îl făcea să tuşească. Nici dacă ar fi 
respirat pe nas nu-i era mai bine, dar era vital. Trebuia să 
încălzească puţin aerul, indiferent ce părere aveau 
sinusurile lui. Mai muriseră şi alţii din cauza şocului 
produs de inspirarea aerului prea rece. 

Trebuia să scape de frig. Simţea cum îi îngheaţă apa de 
mare pe faţă. Ce fel de bun venit ar căpăta dacă s-ar 
întoarce acasă la Wendy şi ar cere-o de soţie cu pielea 
atârnându-i pe faţă? 

Bulger îl privea de pe puntea superioară. 

— Ce fel de problemă? vru Matheson să ştie, cât se 
poate de conştient că vocea îi era dogită şi slabă. Ce nu-i în 
regulă cu nodul? 

— Verifică singur, sări Bulger. N-ai putea să proiectezi 


21 


nici măcar un automat pentru o parcare. 

Matheson ar fi vrut să strige după el, dar Bulger 
dispăruse deja. Ralph era în Antarctica numai pentru că 
Bulger insistase să vină acolo şi să testeze pe teren 
dispozitivele. Omul avea să-i agraveze ulcerul dacă avea să 
continue să-l muncească în felul acesta. i 

Încercă să apuce scara, apoi schimbă direcția. Întoarse 
din nou capul spre scara laterală şi se aplecă peste ea. 
Simţea răceala înghețată a metalului umed prin mănuşile 
termice. Apa de mare începea deja să-i îngheţe în jurul 
mâinii şi avea probleme încercând să-şi desprindă 
degetele. Stomacul i se strânse iar, dar nu mai avea ce 
arunca. 

Muncitorii îl urmăreau. Şi asta era partea cea mai 
stânjenitoare. Matheson încercă să se adune; avea şi el 
mândria lui. Şi-ar fi dorit să-i poată privi în ochi şi să-şi 
facă o ieşire graţioasă, dar, desigur, ştia că în momentul în 
care avea să-şi ia ochii de pe linia orizontului, va vomita 
din nou. Aşa că se mulţumi să se agaţe de orice găsea 
suficient de solid şi să-şi facă drum centimetru cu 
centimetru spre scară. 

Îşi prinse cablul de siguranţă de o treaptă şi tocmai se 
pregătea să adune suficient curaj ca să urce, când o mână 
delicată şi fără mănuşă îi împinse în palmă o sticluţă plată, 
argintie. Privi surprins în jur şi descoperi ochii albaştri şi 
reci ai Ilanei Petrova, care făcea parte dintre muncitorii 
ruşi. Nu-i putea vedea părul galben ca paiul. Ca şi el, îşi 
ținea părul ascuns în căldura glugii costumului de 
supravieţuire. Pe punte, le purtau cu toţii. li vedea însă 
zâmbetul subţire. Buzele roz, delicate. 

— Mulţumesc, îi spuse el cu sfială. Ce e? 

— E bun, spuse ea, cu accentul ei puternic moscovit. 
Rom. Şi mănâncă pâine uscată. Când vei vomita din nou, 
vei avea nevoie de ceva să... să... 

— Vomit, zâmbi Matheson stânjenit. 

— Mda, încuviință Ilana, indicând încurajator spre 
sticluţă. 

Matheson luă o înghiţitură, apoi şterse gâtul sticlei şi i-o 


22 


întinse înapoi. 

— Mulţumesc, spuse el. 

Ea ascunse sticla, îşi puse mănuşa înapoi şi dădu din 
cap, în felul acela ciudat, tipic rusesc. Se uitară unul la 
celălalt şi, doar pentru o clipă, Matheson reuşi să nu se 
mai simtă atât de rău. Dar nu dură prea mult. 

— Care-i problema cu nodul? întrebă el prudent. 

Ilana se încruntă. 

— Niciuna, spuse ea. 

— Niciuna? întrebă Matheson mirat. 

O urmări cum se îndepărtează, cu legănatul familiar al 
şoldurilor, deplasându-se cu grijă pe plăcile din metal 
ruginit ale punţii. O privi urcându-se pe macara, primind o 
palmă peste fund şi pocnindu-l în faţă pe tip, tocmai când 
un alt val lovea prova. Picături de cristal îi zgâriară pielea. 
Stomacul i se contorsionă din nou, dar reuşi să urce, 
adăpostindu-se de frigul năprasnic. Gândurile i se 
învârteau în minte ca o tornadă. De ce nu funcționau 
pastilele contra răului de mare? Ce sens avea să porţi un 
costum de supravieţuire într-un loc în care şansele de 
supravieţuire erau minime? 

Şi ce joc juca Bulger? 


Camera de control era întunecată, scăldată într-o lumină 
roşie profundă. Linii întregi de monitoare clipeau continuu, 
înşirând mormane de date în faţa inginerilor aplecaţi pe 
tastaturi. Camera duhnea a fum de ţigară şi, uneori, simţea 
mirosul ţigării lui Bulger. Acesta pândea undeva în 
întuneric. Murmurul era însoţit de forfotă, iar informaţia 
trecea dintr-o mână în alta, urmărind progresul forezei. 
Aruncă o privire spre un banc de monitoare care arăta 
platforma de afară şi urmări un moment ţeava care părea 
să se zbată în turn ca un piston, în sus şi în jos, odată cu 
clătinatul navei pe valuri. Era impresionant. 

Existaseră, bineînţeles, câteva încercări în Alaska, dar 
aceasta era prima sondare exploratorie dintr-o regiune 
polară. Problema era că se aflau în Antarctica. Unde 
sondajul era ilegal. 


23 


Dar, la urma urmei, ilegalitatea nu era un concept străin 
marilor companii petroliere. Matheson n-avea să uite 
niciodată zilele sale din colegiu, când o navă numită Exxon 
Valdez turnase zece milioane de galoane de petrol direct în 
ecosistem. Poate că fusese un accident, însă palida 
tentativă a lui Exxon de a scăpa de curăţarea propriei 
mizerii cu siguranţă nu fusese. 

Insă în Antarctica nu exista o Administraţie Naţională 
Oceanică şi Atmosferică, pentru a trage la răspundere Rola 
Corp. dacă ceva nu mergea cum trebuia. Compania putea 
să facă efectiv orice dorea. Da, era necesar un permis 
pentru a fi acolo, dar, neoficial, dacă Red Osprey dădea de 
petrol între timp, compania era sigură că toate aveau să se 
rezolve. Asta era problema - Rola Corp. avea planuri 
legate de petrolul antarctic, cu sau fără Ralph Matheson. 
Aşa că îşi dăduse seama că, dacă n-ar fi fost el, cu 
siguranţă putea fi altcineva care să aibă grijă ca acolo să 
nu se întâmple niciun incident de tipul celui de pe Exxon 
Valdez. 

Necazul era că îi trăseseră preşul de sub picioare. Nu se 
aşteptaseră să trebuiască să stea acolo încă şase luni. Nu 
erau pregătiţi pentru asta. 

— Ce se petrece? Bulger a spus ceva despre o problemă 
cu un nod. 

Matheson trase fermoarul hanoracului căptuşit care 
făcea parte din costumul lui şi o porni în linie dreaptă spre 
Charlie Harper, un specialist IT afroamerican din 
Wisconsin. Erau prieteni şi mai lucraseră împreună în 
Arabia Saudită, în urmă cu câţiva ani. Era cam singura 
persoană de pe navă în care Matheson avea încredere. Îşi 
simţea dinţii clănţănind când se aşeză într-un scaun 
confortabil. 

Charlie îi răspunse aproape letargic: 

— Nu mare lucru. Aceleaşi probleme. 

Ceea ce însemna, în limbajul lui Charlie: beleaua e 
maximă. 

Charlie era concentrat asupra monitoarelor lui, apăsând 
mouse-ul cu rapiditate. Când întâlni privirea lui Matheson, 


24 


în ochi i se citea îngrijorarea. 

— Avem o navă de război. Una chinezească. 

Charlie consulta online Global Positioning System’ - sau 
GPS-ul -, fiind ocupat să monitorizeze traficul aerian şi 
maritim. GPS-ul urmărea poziţia fiecărui vehicul legat la 
reţeaua sa de sateliți. Vehiculele respective aveau 
posibilitatea de a accesa tot felul de date de navigaţie, 
putând inclusiv să indice toate celelalte vehicule 
conectate, de oriunde de pe Pământ, la orice moment. 
Fusese elaborat de armata Statelor Unite cândva în ultimul 
secol. Acum făcea parte din viaţa de zi cu zi a civililor. 

În mod clar, o navă de război chinezească era o veste 
foarte proastă. Existau toate şansele să fie obligaţi să 
abandoneze conductele şi să fugă cât mai repede. Red 
Osprey avea un avantaj clar faţă de nava de război, 
constând în aceea că, mulţumită unui tânăr şi strălucit 
programator, nu apărea pe niciun sistem GPS. De la 
distanţă, Red Osprey era - din toate punctele de vedere - 
cu totul invizibilă. Dar dacă ar fi fost observați, cu 
siguranţă aveau să fie şi abordaţi. 

Matheson văzuse ştirile. Ştia ce se petrecea şi nu era de 
bine. Red Osprey naviga sub pavilion american. Pentru 
chinezi era precum o pânză roşie pentru un taur. 

— De aceea a venit să mă vadă Bulger? izbucni 
Matheson agitat. 

N-avea nevoie de aşa ceva acum. 

— Mda... Credea că e posibil ca ei să audă ce facem în 
apă. 

— Şi pot? Charlie, trebuie să ştiu. Fundul meu e la 
bătaie aici! 

— Nu, omule! Sub nicio formă nu ne pot auzi. Ai făcut o 
treabă bună. 

— Am făcut treabă bună? Bună? Am făcut un miracol, 
Charlie. Aproape ca acela cu pâinea şi cu peştii”... Să 
finalizez proiectul ăsta cu şase luni mai devreme a fost un 
adevărat miracol. De unde știi că nu ne pot auzi? 


6 Sistemul de Poziţionare Globală (n.tr.) 
7 Aluzie la înmulţirea pâinii şi a peştilor de către Iisus Hristos (n.tr.) 


25 


Sudoarea începu să curgă pe faţa lui Matheson. 

— Ştiu că nu ne pot auzi pentru că iam ascultat pe 
frecvenţa radio timp de jumătate de oră. Omule, sunt prea 
ocupați să serbeze ca să mai spioneze ce facem. Au stat 
degeaba toată dimineaţa, urmărindu-i pe oamenii noştri de 
la McMurdo pregătind o nouă pistă de aterizare. Sunt prea 
distraşi. Drace, aud pe cineva de acolo cântând Abba - în 
chineză. 

Surprins, Matheson se încruntă. 

— Ce pot să spun, ridică din umeri Charlie, nodul are 
urechi bune. 

— Ce cântec? 

— Supertrooper. 

Dacă Red Osprey ar fi fost descoperită, toată situaţia ar 
fi luat foc. Avuseseră deja o întâlnire de gradul trei cu un 
eşalon de luptători chinezi aflaţi în patrulare. Nu fuseseră 
descoperiţi, însă cu forţele chineze şi cu cele americane 
într-o dispută cu privire la drepturile asupra resurselor 
minerale, într-o lume în care combustibilii fosili pe 
terminate ridicau preţurile până în cer, forajul clandestin 
al lui Red Osprey aflat în căutare de petrol putea declanşa 
un război. 

Bulger îl bătea la cap de săptămâni întregi cu vibrația de 
fricţiune. Asta îi preocupase cel mai mult. Nu conta dacă 
sistemul funcţiona sau nu. Tot ce conta era ca drăcovenia 
să nu facă zgomot. 

„Drăcovenia“ era inima proiectului lui Matheson, un 
dispozitiv numit „nodul de adâncime“. Fusese transportat 
în Marea Ross sub acoperirea întunericului cu o iarnă în 
urmă şi scufundat direct sub ei. Apoi, prin control de la 
distanţă, acesta săpase pe fundul mării. Era principalul 
dispozitiv pentru acoperirea puţului şi încălzirea reţelei de 
conducte îngropate. Nodul era cel care făcea posibilă 
explorarea petrolului polar, iar compania intenţiona să 
monteze noduri pretutindeni pe coasta antarctică. Să 
foreze, să dea de petrol, să etanşeze, urmând apoi să se 
întoarcă la un nod numai atunci când ar fi dorit să umple 
un tanc petrolier. Rafinarea se realiza la bordul navei. 


26 


Nodul urma să se ocupe de toate celelalte. Unitatea sa 
electrică funcţiona pe bază de hidrogen şi oxigen - în 
esenţă, apă - şi era proiectată să reziste douăzeci de ani. 
Însă prototipul nu se afla în pământ decât de nouă luni. Se 
presupunea că e silențios. Dar dacă eşuase? 

Electricitatea pe bază de apă era o tehnologie nouă, 
pentru care Rola Corp. obținuse patentul cu cincisprezece 
ani în urmă şi pe care o păstrase la rece. Până acum, 
generatoarele concurente acţionate de apă care apăruseră 
pe piaţă erau atât de costisitoare, încât numai naţiunile 
apusene şi le puteau permite. Ceea ce era bine, pentru că 
asta însemna că aveau să treacă decenii până când Lumea 
a Treia avea să poată să strângă suficienţi bani ca să 
cumpere tehnologia. Până atunci, aveau nevoie de petrol. 
Problema era că noua tehnologie nu fusese testată în 
masă. Dar dacă apăruse o problemă cu secţiunea de 
alimentare pe bază de apă a nodului, ceva dincolo de 
capacităţile de previziune ale lui Matheson, iar chinezii 
depistaseră problema? Erau lipsiţi de orice putere. 

Charlie îi întinse lui Matheson o cană de cafea, 
neluându-şi ochii de la monitoare. Absorbit, de parcă ar fi 
jucat un joc. 

— Ce-i asta? întrebă Matheson arătând spre o serie de 
luminiţe. 

— Cea roşie e submarinul chinezesc. Cealaltă este un 
portavion american. Şi acolo... o vezi pe cea albastră? E un 
avion aflat pe drum dinspre Chile spre Pirrit Hills, în 
sectorul chilian. Şi pot să-ţi spun de pe acum că sunt pe 
cale s-o încurce zdravăn. 

— Ce se întâmplă? 

— E un avion micuţ, explică Charlie. Furtuna prin care 
ne deplasăm şi noi le-a cam stricat ziua. Au trecut de 
punctul de unde se puteau întoarce. Trebuie să găsească 
un loc în care să aterizeze şi să alimenteze dacă vor să se 
întoarcă. Şi, între noi fie vorba, nu cred că vor ajunge la 
pompa de alimentare. 

— Noi ce putem face? Charlie, nu-i putem lăsa să se 
prăbuşească! Dacă am fi fost noi acolo? 


27 


— Nu putem să luăm legătura cu ei prin radio, Ralph. 
Nici n-ar trebui să fim aici. 

— Ştiu, dar... uite, vezi? Cele mai apropiate staţii de 
cercetare de Pirrit Hills sunt ambele americane. Siple şi 
Sky-Hi - ştii tu, Eights Station. Amândouă au personal 
uman. Charlie, trebuie să trimiţi un mesaj de urgenţă - 
măcar pe internet. Doar să te asiguri că e anonim. 

— Dacă trimit orice soi de mesaj, vor şti că e cineva pe 
aici, spuse defensiv Charlie. 

— Trebuie să faci ceva, susţinu Matheson, evident 
tulburat. 

— Îmi pare rău, dar sunt pe cont propriu. 

Matheson urmări monitorul, pe care vedea avionul 
îndreptându-se spre veşnicie. 

— Aia ce e? 

Arătă cu mâna spre un punct luminos roşu, aflat la 
aproape douăzeci de kilometri de prova lor, şi sorbi din 
cafea. Era amară. Cea mai proastă cafea pe care o gustase 
vreodată. 

— E portavionul despre care îţi spuneam. Face manevre 
sau ceva de genul. Sunt prea ocupați să se pândească unii 
pe alţii ca să ne mai acorde vreo atenţie. Dar, la dracu”, cui 
îi pasă? Frankie a făcut o simulare pe un depozit. Putem să 
ajungem acolo înainte să se apropie suficient de mult încât 
să ne adulmece. 

Matheson încuviinţă şi sorbi din nou din cafea. Pe 
monitorul lui, o imagine grafică separată arăta progresul 
forezei. Un şir de conducte din aliaj de oţel se întindeau de 
la Red Osprey la nod. Acesta avea o conductă separată, 
care cobora pe verticală încă cinci sute de metri. Conducta 
îşi schimba apoi spectaculos direcţia şi se învârtea în jurul 
dificilului strat de rocă, apropiindu-se de amplasamentul 
estimat al câmpului de petrol într-un unghi uşor 
descendent. 

Forajul direcționat fusese introdus de Compania 
Naţională Petrolieră Norvegiană la începutul anilor 1990, 
când un puț fusese săpat pe o distanţă orizontală de 
aproape 7 300 de metri, pornind de la un punct aflat la 


28 


2 700 de metri sub Marea Nordului. Şi se bucurase de atât 
de mult succes, încât toată lumea dăduse năvală pentru a 
folosi respectiva tehnologie, întrucât permitea un volum 
mai mare de drenaj al țițeiului decât mijloacele 
convenţionale. 

— Thorne era pe satelit din nou, lăsă Charlie să-i scape 
ca din întâmplare. 

Ceea ce îl făcu pe Matheson să se înece cu cafeaua. 

— Ce voia? 

— Rezultatele testului. Las-o-ncolo, Ralph, voia să ştie 
cum rezistă bebeluşul tău. Mulţumeşte-i lui Dumnezeu că 
nu e în vreun avion, survolând zona. 

Matheson sorbi cu nesaţ din cafea. Încercă să nu-i simtă 
gustul, ci doar să se bucure de faptul că era caldă. Insă 
mâinile îi tremurau şi, de data aceasta, nu avea nimic de-a 
face cu răul de mare. 

Rip Thorne, preşedintele Rola Corp. Exploration... 
Ticălosul. Era suficient să-i audă numele şi pe Matheson îl 
străbăteau fiorii. Thorne era cel care-i provocase ulcerul. 
Rip Thorne şi Bulger. De fapt, ei erau cei responsabili 
fiindcă se ajunsese acolo. Şase luni. Cum dracu' se aştepta 
Thorne să termine proiectul cu şase luni mai devreme şi să 
şi funcţioneze? Şi care era treaba cu acest Bulger? Micuţul 
rottweiler al lui Thorne. Respinsese deja primul loc pentru 
forajul de testare, spunând că vrea să foreze în altă parte. 
Într-un loc ales chiar de el. 

Matheson verifică datele. 

— Charlie, spune-mi te rog că nu i-ai dat un răspuns. 

Charlie se uită chiorâş la prietenul său. 

— Fără să discut cu tine înainte? Mă iei în râs? 
Bineînţeles că nu! l-am spus că va trebui să aştepte 
raportul tău blestemat! 

Matheson încuviinţă. Încercă să scape de proasta 
dispoziţie. Începu să verifice datele. 

— Trepanul cu telecomandă funcţionează bine, relată el 
cu precauție.  Senzorul de  geodirecţie... Hmm... 
Interesantă compoziţie de rocă... cristalină? Ah... MWD, 
MWD, unde eşti? Aha, uite-o. 


29 


Apăsă iconiţa Measurement-While-Drilling şi analiză 
cuplul de torsiune şi forţa de propulsie de pe trepan. Era 
mare. În limite de operare, dar mare. 

Mai devreme în aceeaşi zi atinseseră un strat de rocă 
dur, pe care încercau să-l străpungă ca să se poată da 
ordinul de viteză maximă. Avea să uzeze trepanul cu o 
viteză de două ori mai mare, dar pentru că trepanul 
funcţiona de o zi întreagă şi nu era ceva neobişnuit să fie 
schimbat câte unul la fiecare douăzeci şi patru până la 
patruzeci şi opt de ore, l-ar fi putut lăsa foarte bine să se 
distrugă de la sine. 

Totuşi, geologia era o afacere ciudată. Nimeni nu era 
foarte sigur în legătură cu tipul de rocă pe care îl 
întâlniseră. Aşa că, în ultimele şase ore, nu avansaseră 
decât atât cât să ataşeze o secţiune de încă aproape trei 
metri la conducta de foraj. Deci, pentru situaţia în care 
freza ar fi pătruns într-o cavernă subterană sau în pulberi 
sedimentabile, moi, cum ar fi nisipul, conductei i se 
ataşase, la capătul său, un ham cu bridă, cu rolul de a opri 
trepanul să parcurgă întreaga lungime a conductei, dacă 
avea loc o propulsare bruscă în faţă. Dacă s-ar fi întâmplat 
asta, toată treaba ar fi fost distrusă şi nimeni nu-şi dorea 
asta, întrucât recuperarea a kilometri întregi de conductă 
din bazinul oceanului nu era o opţiune. Ar fi fost forţaţi să 
o ia de la capăt. 

Aruncând o privire către cel de-al doilea monitor, 
Matheson ezită văzând cele trei iconiţe de date. Una 
însemna un depozit de date îndepărtat, via satelit, către 
staţia sa de lucru de acasă. Cea de a doua însemna o 
descărcare digitală imediată în nucleul sistemului navei. 
Iar a treia - era galbenă. Galbenă? Ce însemna asta? 

— E nava mea! Ce credeai că faci? 

Se întoarse de la monitor când uşa se izbi în lături şi 
căpitanul navei Red Osprey năvăli înăuntru. Jaffna era un 
om mărunţel, cu trăsături de indian şi un temperament 
apusean. Aprinse toate luminile şi, preţ de o clipă, mijiră 
ochii cu toţii. Se azvârliră imediat diverse invective, dar lui 
nu părea să-i pese. Se fixă pe Bulger. 


30 


Bulger era în picioare. 

— Bulger, eşti un idiot! Am dat ordine precise şi tu le-ai 
încălcat. Mai încearcă tu asta o dată şi rămâi fără cap! 

— Eşti nebun, Jaffna? Asta să fie? 

Bulger îl întâmpină la jumătatea scenei. Toți ceilalţi erau 
mai prudenţi şi se ţineau la distanţă de cei doi 
protagonişti. 

— Ce idiot lansează semnalul acesta? Până şi un 
ochelarist ar putea să-l vadă, la naiba! 

Matheson se aplecă repede în faţă şi murmură: 

— Ce semnal? 

— Jaffna a aprins luminile, explică repede şi cu voce 
joasă Charlie. I-a anunţat pe cei aflaţi în trecere prin zonă 
că avem lucrări subacvatice. Bulger i-a spus unui marinar 
de pe punte să le închidă. 

Matheson clătină surprins din cap. 

— Ei bine, conform legilor internaţionale, aşa şi trebuia 
să facă. N 

Se strâmbă şi se lăsă pe spate. li urmări pe cei doi în 
plină ceartă şi chiar se distră copios până când îşi dădu 
seama brusc. 

Galbenul însemna rezistenţă în bloc. Forțe de recul şi 
presiune interioară la pompare. 

Matheson se învârti rapid în loc. 

— Rahat! 

Înşfacă mouse-ul şi dădu click pe iconiţa galbenă, 
accesând datele. 

— Rahat! Rahat! Rahat! 

Se învârti la loc. Reculul era masiv. Până la urmă, nu 
dăduseră de petrol. 

— Cine se ocupă de rezistenta la înaintare? 

Cât timp Bulger şi Jaffna se ocupau de problemă, Jaffna 
strigând ceva despre lipsa lui de dorință de a-şi pierde 
licenţa şi despre planurile de a lua în comandă altă navă, 
Matheson se ridică în picioare. Să-i ia naiba. Să-i ia naiba 
pe toţi din marina chinezească. Asta era o treabă mult mai 
gravă. Erau cu toţii în rahat şi niciunul dintre ei nu ştia 
încă. 


31 


Scană rapid încăperea. Arătă cu degetul spre Frankie, 
un tinerel gras şi nervos. 

— Tu! mârâi el. Tu monitorizai rezistenţa la înaintare. 
De ce n-ai observat la timp? 

— Am fost... am fost la baie, se bâlbâi Frankie. 

Matheson îl mătură din calea lui şi se aruncă spre 
monitorul tânărului. 

— Trepanul a pătruns prin strat. Pompează apă de mare 
sub presiune! 

Asta nu se mai întâmplase până atunci. Se învârti cu 
scaunul şi urlă la toţi cei aflaţi în încăpere. 

— Abandonaţi conducta acum! Avem Cod Zero! 

Toată lumea ştia ce însemna acest lucru. Se lăsă o 
tăcere îngrozită. Codul Zero era o situaţie teoretică pe 
care o simulaseră pe calculator în Statele Unite. 
Pătrunseseră într-o dolină8 subacvatică. La temperatura 
aceea, apa ar fi trebuit să fie gheaţă, însă presiunile 
exercitate de greutatea platformelor glaciare de deasupra 
făceau ca apa să fie sub o presiune imensă şi astfel 
rămăsese lichidă. Oferindu-i o cale de evadare, bineînţeles 
că avea să o urmeze pe cea de minimă rezistenţă. Efectele 
de recul ar fi încovoiat conducta. Şi, pe frigul acela, 
conducta ar fi trebuit să sară din blocaje, însă - fiind 
realizată dintr-un aliaj de oţel menit să rămână elastic - 
acest lucru era imposibil. Pentru ca nodul să funcţioneze, 
conducta era asamblată dintr-o conductă într-o conductă. 
Conducta miezului central era cea care o lua razna, iar 
conducta-miez era conectată direct la Red Osprey. 

Reculul avea să împingă cu viteză conducta printre 
valuri. La un moment dat, avea să ajungă la navă. Pe o 
vreme calmă, ar fi putut părăsi punţile până când se 
termina distracţia. Dar furtuna aceea îi putea scufunda. 


Toată lumea se azvârli asupra comenzilor de control. 
Bulger apăsă butonul de alarmă şi deschise interfonul în 
aceeaşi clipă. Claxoanele începură să sune. Luminile de 


8 Formă de relief exocarstic elementar, cu aspect de depresiune în 
formă de pâlnie (n.tr.) 


32 


pericol se aprinseră. 

— Este o urgenţă! Toată lumea sub punte, acum! 
Părăsiţi puntea! Lăsaţi baltă totul! Acesta nu e un 
exerciţiu! Plecaţi! Plecaţi! Plecați! 

Nimeni nu se opri ca să pună întrebări. Dar era deja 
prea târziu. Prima cuplă lovi Red Osprey pe când se 
chinuia deja într-un val îngheţat de nouă metri. Mateloţii 
se strecurară cu toţii în aceeaşi direcţie, începând să 
elibereze liniile de siguranţă şi transferându-le peste 
balustradele punţii principale, însă conducta se zbătea cu 
o aşa violenţă, încât îndreptă bava pe creasta valului, iar 
când Red Osprey se aplecă în coborâre, trei mateloţi fură 
azvârliţi în ocean. Într-un minut, muriră. 


Matheson urmărea monitoarele în loc să se concentreze 
asupra citirii datelor. O urmări pe Ilana coborând de pe 
macara, apoi văzu cum o clamă de la bigă se desprinde şi-i 
străpunge abdomenul ca un glonţ. Aceasta îi spulberă 
spinarea şi îi luă cu ea măruntaiele. Sângele înflori roşu pe 
cer ca un fulger şi dispăru în prăbuşirea altui val. Trupul îi 
rămase atârnat de scară încă o clipă, după care se 
desprinse. Nu avusese timp nici măcar să-şi schimbe 
expresia. 

Matheson îl auzi pe Charlie ţinându-şi respiraţia. 
Aruncându-i o privire rapidă, îl văzu pe prietenul lui lipit la 
rândul său de monitor. Avea expresia unui om care tocmai 
îşi pierduse iubita. Când se cuplaseră ăştia doi? Nava se 
avântă în sus şi căzu imediat înapoi. S-o ia naiba de viaţă 
amoroasă a lui Charlie! Matheson se avântă în cealaltă 
parte a camerei. Toată lumea intrase în panică. Ridică 
protecţia din plexiglas de pe consola principală şi izbi cu 
pumnul întrerupătorul de anulare de un roşu strident. 

Alte sirene se alăturară zgomotului deja infernal. 
Calculatorul confirmă că nodul se deschisese şi că 
expulzase punctul ombilical al navei. Insă citirile de 
presiune interioară nu se modificaseră. Ceva era pompat şi 
se avânta spre suprafaţă prin conductă. Dacă nu aruncau 
punctul ombilical imediat, riscau ca acesta să se înfigă în 


33 


patul oceanului şi atunci n-ar mai fi reuşit niciodată să 
plece de acolo. 

Matheson se învârti pe loc, căutând comenzile de 
expulzare. Il descoperi pe căpitanul Jaffna deja în faţa 
sistemului de intercomunicaţie, urlând spre cei de pe 
punte să demareze cu toată viteza înainte. Degetele îi 
zburau pe tastatură. În câteva secunde, punctul ombilical 
avea să fie eliminat. 

Matheson verifică din nou monitorul, apoi se uită la 
Jaffna. Văzu cum conducta începe să cadă prin orificiul din 
punte în apa de dedesubt. 

Mateloţii supraviețuitori se târau spre adăpost. Unii 
reuşiră, alţii nu. 

Devenise imposibil să fie aruncat ombilicalul. Alunecând 
în ocean, acesta prinse din mers cuplele de ambardee. 
Atârnând pasivi de macaraua uriaşă, peste nouă sute de 
metri de conductă inertă scăpaseră de sub control, fiind 
acum în voia curenților submarini. 

Scârţâitul deveni mai puternic. Apoi macaraua se 
aplecă, se prăbuşi şi zdrobi câţiva mateloţi. Matheson văzu 
mustaţa stufoasă a unuia dintre ei. Numele lui era Pete. 
Trăia încă, dar era prins sub o conductă care era acum 
îndreptată direct spre punte şi spre spaţiile de dormit. 
Direct către ei. Ca un tun. 


Matheson se încordă, urmărindu-l pe Pete zbătându-se 
sub tonele de oţel contorsionat; apoi, inevitabil, duza 
explodă. Noroiul îngheţat ţâşni, zdrobind totul în calea sa. 
Pumni de rocă străpungeau  hublourile asemenea 
gloanţelor. Mirosul de sulf era copleşitor. La fel şi frigul... 

Jaffna nu se pierdu nicio clipă. Gândind mereu, căuta 
permanent o soluţie. Mai apăsă câteva comenzi şi nava 
ţâşni înainte concomitent cu explozia ce invadă imediat 
orificiul punţii. Jaffna declanşase dislocarea de urgenţă. 
Conducta dispăruse, iar ei erau liberi. Însă devastarea era 
imensă. 

Red Osprey se aplecă înainte şi înapoi de câteva ori, 
până când ordinele lui Jaffna se făcură auzite şi, într-un 


34 


nor de aburi, nava ţâşni înainte cu toată viteza. Dar se 
poticnea puternic, iar din sala motoarelor ieşea fum. 

Bulger închise  claxoanele. Toată lumea rămase 
nemişcată o clipă, încercând să înţeleagă ce se întâmplase. 
Charlie, cu pielea întunecată pătată de lacrimi, îşi frecă 
obrajii furios şi încercă să se concentreze asupra 
sistemelor GPS. 

— Submarinul? întrebă poruncitor Matheson. 

Charlie scutură din cap şi-i aruncă o privire lui Jaffna. 

— Un distrugător se îndreaptă spre noi. Nord-nord-vest. 
La viteză maximă. Expediez registrul USS Ingersoll DD- 
900... sunt puşcaşii marini. 

Jaffna încuviinţă dând din cap. Era timpul să o şteargă 
de acolo. Deschise uşa şi lăsă un şuvoi de noroi şi de piatră 
să se scurgă în încăpere, în timp ce el îşi croia retragerea 
către punte. Giganticul orificiu din punte era distrus, iar 
vântul şi gheaţa se năpusteau pe acolo, târând resturile pe 
toată suprafaţa podelei. 

Un ghem de stâncă noroioasă alunecă la picioarele lui 
Matheson. 

Acesta se întoarse spre Charlie. Se uitară o clipă unul la 
altul, după care păşi prudent pe puntea superioară, 
ignorând vijelia care îi împroşca faţa cu gheaţă. Turnul de 
foraj era prăbuşit pe toată lungimea punţii. Trupurile 
zăceau abandonate pretutindeni. Cutii imense cu 
echipamente se spărseseră şi erau acum împrăştiate de la 
pupă la prova. 

— Ancorează-te, îi ordonă Bulger cu voce joasă, privind 
cu dezgust spre ţigara dintre degete. O aruncă peste bord, 
după care îşi prinse propria linie de siguranţă de 
balustrada principală, făcându-și drum în josul scării. 
Matheson îl auzea spunând continuu: 

— Iisuse, ce dezastru! Oh, Iisuse, e îngrozitor! 

Incă în stare de şoc, Matheson cobori pe puntea 
principală pentru a da o mână de ajutor la curăţenie. Ar fi 
preferat să se bage în pat şi să privească ziua aceea dintr-o 
altă perspectivă. Chiar şi un asfinţit i-ar fi oferit 
sentimentul de finalitate pe care şi-l dorea. Dar se aflau în 


35 


Antarctica, iar asfinţitul urma să vină abia peste şase 
săptămâni. 

Incepu să noteze victimele. Erau treisprezece morţi în 
total. Pe când îi bifa pe un clipboard, făcând tot posibilul 
să nu vomite din nou, un matelot pe nume Pico îl 
întrerupse. Ţinea în mână un obiect mare, care părea greu. 

— Ei, cred că asta îţi aparţine. Ce fel de lucruri aveaţi pe 
punte? Obiectul ăsta pare scump, zise el înmânându-i-l. 

— Nu-mi amintesc să fi lăsat ceva pe punte, comentă 
Matheson. 

Se încruntă şi examină obiectul, învârtindu-l în mâini. 
Părea să nu fie singurul. Bulger avea şi el o bucată în mână 
şi Frankie înşfacă şi el una. Dacă priveai în jur, puntea era 
plină de bucăţi similare. 

— Astea nu-s din echipamentul nostru. 

Matheson duse obiectul cu aspect de rocă lângă o 
băltoacă şi începu să spele noroiul. Arăta precum un cristal 
şi prelua lumina atât de eficient, încât părea să scânteieze 
albastru-deschis. Aproape transparent. Schimbă o privire 
îngrijorată cu Bulger şi, pentru o secundă, uitară de 
divergenţele dintre ei. 

— E o bucată de rocă. 

— Ce fel de rocă? întrebă Frankie cu o voce prudentă. 

Pielea i se descuama. Nu-şi folosise nici el cagula şi 
arăta îngrozitor. 

Matheson răsuci piatra în mâini. 

— Seamănă cu diamantul. 

— Nu arată ca diamantele pe care le-am văzut eu, 
medită Frankie. Este greu, dar nu suficient de greu. A 
venit prin conductă? 

Charlie se apropie de ei. Schimbară o privire complice. 

— Trebuie să fi venit pe acolo, spuse el. 

Bulger zâmbi încet, arătându-şi dinţii ca un rechin. 
Spuse doar atât: 

— Ştiam eu. 

Brusc, Matheson ridică roca în lumină. 

— Ei bine, să fiu al dracului! 

Se aşeză astfel încât să poată fi văzut de toată lumea. 


36 


— Uitaţi-vă, spuse el, nevenindu-i să creadă. Este ceva 
scris pe ea. 

Scânteind în lumină, se vedeau nişte hieroglife gravate, 
perfect conturate. Simboluri cu un aspect antic, al căror 
înţeles le era necunoscut. Hieroglifele erau atât de clare, 
încât părea că diamantul încorporase scrisul în structura 
sa naturală. 

Era uluitor. 

— Mă întreb ce scrie, zise cineva. 

— Pare egipteană. 

— Egipteană? 

Matheson arătă cu mâna spre un aisberg aflat la 
distanţă. 

— De acolo? Fii serios, omule! 

Frankie începu să culeagă toate fragmentele pe care le 
găsea. 

— Trebuie să strângem cât mai multe din astea, spuse 
el. Cineva trebuie să le analizeze. O să fim bogaţi! 

Insă mâna îi fu zdrobită imediat de bocancul masiv şi 
greu al lui Bulger. 

— Tâmpenia asta de aici este proprietatea companiei, 
grăsanule. O aduni pentru companie. 

Matheson îşi plimbă prudent degetele peste gravurile 
din piatră. Treisprezece oameni tocmai muriseră din cauza 
acelei pietre. Strânse puternic bucata. Urmau să devină 
bogaţi? Cumva, se îndoia de asta. Ridică din nou piatra în 
lumină şi se mai uită o dată cu atenţie. Şi abia atunci 
observă pata neagră de la orizont care se apropia de ei cu 
viteză. O pată neagră formată de norii de furtună pe un cer 
verde... un cer verde? 

Claxoanele explodară pe punte din nou înainte să apuce 
să spună un cuvânt. Când valurile cât munţii se prăbuşiră 
peste prova, iar distrugătorul se apropie dinspre nord, 
Matheson urmări un elicopter Sea-Hawk militar de culoare 
cenuşie coborând din cer, cu motoarele urlând abia 
auzindu-se în zgomotul furtunii. Se lăsă foarte aproape de 
puntea centrală, unde Red Osprey se balansa cel mai puţin 
şi unde macaraua zăcea făcută fărâme, iar uşile se glisară 


37 


rapid. Din elicopter fură aruncate câteva frânghii. Iar când 
o duzină de puşcaşi marini coborâră pe ele, un megafon 
fixat exact lângă torpilele de pe aripile scurte ale 
elicopterului se trezi brusc la viaţă. 

— Suntem trupele de puşcaşi marini ale Statelor Unite! 
Rămâneţi pe punte exact unde sunteţi! Veţi fi abordaţi! 

Mitralierele erau ridicate. Mâinile ţinute sus. Un ofiţer 
cu trese ocupă mijlocul punţii. Cu o expresie mânioasă, 
încremenită pe faţa lui tânără, evaluă echipajul cu o privire 
generală, înainte de a-şi fixa privirea asupra lui Matheson 
şi de a se îndrepta spre el. 

Ţinând încă roca în mână, Ralph Matheson avea întipărit 
pe faţă un rânjet de nebun. 

Veniseră puşcaşii marini. 

Fuseseră prinşi în cele din urmă. Slavă Domnului, se 
gândi el. 


38 


A OPTA ZI 


Este ciudat că, atunci când Dumnezeu s-a hotărât 
să devină autor, a învăţat greaca - şi nu a învăţat-o 
mai bine. 


Friedrich Nietzsche, 
filosof, 1844-1900 


39 


CENIRUL DE CONFERINŢE FULTON 


UNIVERSITATEA MAGNOLIA, 
MISSISSIPPI DE NORD 


16 martie 2012 


— La început a fost cuvântul, anunţă doctorul Richard 
Scott, bâjbâind după comutator şi apăsându-l de două ori 
din greşeală. 

Proiectorul digital derulă în viteză o secvenţă de 
imagini, atât de rapid încât era imposibil să vezi vreun 
detaliu. Scott îşi înăbuşi un geamăt şi încercă în zadar să 
pornească diapozitivele de la capăt, dar nu reuşi să 
găsească numărul pe care să-l introducă. Privi publicul. 
Umerii îi căzură. 

— Şi acel cuvânt nu poate fi reprodus în public, spuse el. 

Publicul răspunse cu o notă de amuzament mai 
puternică decât era de aşteptat, dar cumva Scott nu avea 
încredere în motivele lor. În cea mai mare parte erau 
academicieni, iar pe ici-colo câte un student. Veniseră să-l 
asculte pe cel al cărui mic tur provocase o oarecare 
agitaţie în anumite cercuri. Chiar şi preşedintele, un 
baptist cucernic şi remarcabil, simţise nevoia să vină şi să-i 
pună în discuţie opera. Un profesor anonim de la U-Dub. 
Era ridicol. Unde era libertatea religioasă în ţara asta? 
Oare să fi fost de la bun început doar un mit? 

Scott aruncă o privire exasperată spre echipament şi-şi 
surprinse propria reflexie. Părul tuns ordonat. Mazxilarul 
puternic. Se jucă iar la comutatoare, dar tot fără folos. 
Pierdut, aruncă o privire asistentei de cercetare pe care i-o 
desemnaseră exact pentru acest tip de urgenţă. 

— Aăă, ai putea... ăăă? Alo? 

Un tip de la Federal Express tocmai o ruga să-i semneze 
pentru un colet. Scott era uluit. 


40 


— Ăăă, scuzaţi-mă, domnule. Încerc să ţin o conferinţă 
aici. 

— Când promitem zece şi treizeci, domnule, chiar 
vorbim serios. 

Scott nu se putu abţine. Zâmbi şi apoi pufni într-un râs 
urmat de un schelălăit venit dinspre sistemul de 
amplificare. Publicul râse şi el. 

— Aplauze pentru prietenii noştri de la FedEx, chicoti 
Scott. 

Curierul îşi dădu jos şapca şi făcu o plecăciune în 
drumul său către ieşire, spre deliciul publicului. Între timp, 
asistenta lui Scott lăsase baltă coletul şi se repezise pe 
scenă. 

Scott puse mâna pe microfon. 

— Mulţumesc. 

November Dryden era o fată foarte inteligentă. Foarte 
atrăgătoare. Dar, mai important, era foarte răbdătoare. 

— Daţi-i pe spate, spuse ea, întorcându-se la locul ei cu 
un zâmbet. 

Cu conferinţa din nou pornită, Scott schimbă un zâmbet 
de înţelegere cu publicul. 

— Cred că, în ansamblu, manuscrisele antice sunt mult 
mai uşor de manevrat, spuse el. 

Un alt val de râsete răsună în sală, apoi publicul se 
linişti şi pe ecran apăru primul diapozitiv. 

Scott era de profesie antropolog cultural şi lingvist. 
Studiase structurile sociale, legislaţia, politica, religia şi 
tehnologia, dar specialitatea lui era limbajul. Era un 
epigrafist care petrecuse ani întregi descifrând inscripţiile 
antice. Şi totuşi, în pofida încrederii pe care o avea în 
propria operă, îşi făcuse mai multe griji pentru această 
conferinţă decât pentru altele. Putea să fie periculoasă 
pentru sănătatea lui, pentru că se afla în Bible Belt?. O 


? The Bible Belt - sintagmă informală pentru o regiune din sud-estul şi 
centrul sudic al Statelor Unite, în care protestantismul evanghelic 
conservator joacă un rol important în societate şi politică, iar 
participarea la slujbele Bisericii Protestante este, în general, mai 
ridicată decât media naţională (n.tr.) 


41 


prelegere despre manuscrisele antice proaspăt 
descoperite, care puneau sub semnul întrebării însăşi 
Biblia, nu avea să provoace o discuţie aprinsă, ci mai 
curând un dezacord exploziv. Şi era şi cealaltă problemă... 

— Să reluăm, continuă Scott. La început a fost cuvântul. 
Şi acel cuvânt este „necredincios“. Permiteţi-mi să încep 
prelegerea de astăzi prin a fi foarte sincer faţă de 
credinţele mele. Inspiră profund şi zise: Nu cred în lisus. 

Unii dintre membrii publicului afişară o expresie de 
uluială. Scott îşi răsfoi hârtiile. 

— Evangheliile, explică el, au fost scrise în greacă. Unde 
noi avem „cuvântul“, grecii au logos. Dar logos înseamnă 
mai mult decât „cuvânt“. IÎnseamnă „gândire, faptă, 
acţiune“. Înseamnă „cuvântul în acţiune“. Este acelaşi şi în 
ebraică, şi în arameică. Unii au recunoscut această dilemă 
şi au optat pentru cuvântul „faptă“. La început a fost fapta. 
Dar nici asta nu transmite întregul înţeles al Iogosului. 
Creştinii voiau să-i atragă pe evrei la credinţa lor; la urma 
urmelor, lisus a fost evreu. Aşadar creştinismul - ca toate 
marile religii - a împrumutat de la predecesorii săi atât 
limbajul, cât şi imagistica a ceea ce se petrecuse în istorie. 
Prin urmare, la început a fost Iogosul, pentru că, pentru 
evrei, asta nu era ceva nou. In Proverbe, acesta este 
motivul înţelepciunii. Pentru a-i fermeca pe păgâni, tot ce 
le trebuia era să se mute în câteva biserici vechi, fără 
măcar a le redecora. Toate acele mozaicuri vaste ale lui 
Hristos, Mântuitorul bărbos - toate sunt portrete ale lui 
Zeus şi Jupiter. Acele biserici sunt greco-romane. Deci, 
creştinismul este cel mai vechi exemplu cunoscut de 
reciclare religioasă. Totuşi, cât de mult a împrumutat a 
constituit întotdeauna o sursă de controverse. Dar astăzi 
am adus cu mine răspunsul. Şi, dacă îmi permiteţi, aş vrea 
să vi-l împărtăşesc. 

Scott sorbi o gură de apă. Parţial pentru a-şi astâmpăra 
setea, dar în special pentru a-şi estima publicul. 

Textele antice.  Puseseră sub semnul întrebării 
creştinismul decenii la rând. Primul apăruse în 1947. Un 
păstor, cu numele de Muhammad adh-Dhib - sau Mohamed 


42 


Lupul din tribul Taamireh al beduinilor, trecuse pe lângă 
aşezământul străvechi al Qumranului, de lângă Marea 
Moartă, şi dăduse peste nişte pergamente vechi, din nişte 
vechi urcioare aflate într-o peşteră. Cel mai recent, 
Genezah” din Istanbul, fusese descoperit într-un cufăr din 
podul unei moschei. O genezah reprezenta o colecţie de 
rugăciuni depozitate, care nu mai erau folosite, de obicei 
pentru că erau prea uzate. Aceste volume nu văzuseră 
lumina zilei de peste 1 500 de ani. 

În toată această perioadă, Biserica creştină suprimase 
orice informaţie care ar fi pus sub semnul întrebării religia 
sa. Dar, începând cu mijlocul anilor 1980, câţiva disidenti 
universitari consideraseră că e de datoria lor să releve 
faptul că Hristos a fost doar un om. Era un punct de 
vedere pe care Scott nu-l împărtăşise la început, însă de 
atunci lucrurile se schimbaseră. 

— Aşadar, continuă el, dacă am avut probleme cu un 
singur cuvânt, gândiţi-vă ce probleme întâmpinăm când 
avem în vedere faptul că Biblia conţine sute de mii de 
cuvinte, toate provenind din limbi în majoritatea lor 
moarte. Trebuie să recunoaştem că interpretările noastre, 
din orice punct de vedere, sunt deschise erorilor. Spre 
exemplu, câţi dintre dumneavoastră cunoaşteţi pe cineva 
care este fluent în arameică sau care o utilizează în 
vorbirea curentă? 

Lăsă să-i scape un zâmbet. Momentul pentru o anecdotă. 

— În regulă, câţi dintre dumneavoastră vorbiţi germana? 

Urmă o conversaţie şoptită în rândul grupului de 
academicieni neliniştiţi. 

— Nu vă faceţi griji, n-o să vă chem pe scenă să vă tai în 
două cu fierăstrăul. Daţi-mi o cifră rotundă. Unu, doi? 
Şase? _ 

Văzu câteva mâini ridicându-se ezitant. IÎncuviinţă. 

— Şase. Aşa. Bine - dintr-un public de poate două sute 


10 Corect, Genizah, spaţiu de depozitare dintr-o sinagogă sau dintr-un 
cimitir evreiesc, destinat depozitării provizorii a cărţilor vechi de limbă 
ebraică şi a documentelor ebraice pe subiecte religioase, anterior 
înmormântării propriu-zise în cimitir (n.tr.) 


43 


de persoane. În Europa, circa o sută de milioane de oameni 
vorbesc germana. Poate mai mulţi, nu ştiu. Ca să vă spun 
adevărul, nici nu-mi pasă. Ideea este că, dacă vrei să ştii 
cum să vorbeşti germana, vei ruga un german să te înveţe, 
nu? E normal, ei o folosesc zi de zi. 

Sunete de încuviinţare. 

— Ceea ce e ironic, pentru că oamenii tot greşit vor 
înţelege. Chiar şi când vorbim de simplul mod de 
exprimare. Precum preşedintele Kennedy, care s-a dus la 
Berlin la mijlocul secolului trecut. Şi ce a făcut? S-a ridicat 
şi s-a adresat miilor de germani, încercând să le spună că 
dorea să îmbrăţişeze Germania, în ciuda tuturor relelor 
celui de-al Doilea Război Mondial. Intenţiona să le spună 
că el era unul dintre ei. Voia să le spună că îi înţelegea. Că 
şi el era berlinez, ştiţi dumneavoastră, spre deosebire de 
un newyorkez sau un londonez. Voia să le spună: „Sunt un 
berlinez“. Aşadar, chiar de la început, a anunţat: Ich bin 
ein Berliner! Făcu o pauză, apoi continuă: Pentru aceia 
dintre dumneavoastră care nu ştiu ce înseamnă, ich 
înseamnă „eu“. Bin înseamnă „sunt“. Ştiţi dumneavoastră, 
ein, zwei, drei - unu, doi, trei. Ei bine, ein înseamnă şi 
„un“. lar Berliner înseamnă într-adevăr „provin din 
Berlin“. Deci, privit la suprafaţă, Kennedy a spus exact 
ceea ce voia să spună, nu? 

Se auziră murmure, mai cu seamă venind din rândul 
academicienilor. Ştiau foarte bine că picaseră în capcană. 
Şi unii dintre ei erau suficient de bătrâni încât să-şi 
amintească de prima întâlnire cu acea capcană. Dar pentru 
cei creduli din public, Scott continuă, cu faţa brusc 
îmbătrânită şi cu o voce joasă: 

— Doar că nu ţinea cont întru totul de nuanţa gramaticii 
germane. Punând un ein în faţa lui Berliner, preşedintele 
Kennedy transformase cuvântul într-un substantiv, în loc 
ca acesta să fie adjectiv. Spusese deja „un berlinez“, 
pentru că utilizase bin. Dar utilizând şi ein, transformase 
Berliner într-un lucru, nu un loc. Şi un berlinez e un 
„lucru“ foarte diferit de capitala Germaniei. Ceea ce a 
susţinut de fapt preşedintele Kennedy, când s-a prezentat 


44 


în faţa presei mondiale în ziua aceea, a fost: Sunt o 
gogoaşă. Las la latitudinea dumneavoastră să decideţi care 
dintre cele două declaraţii era mai adecvată. 


Diapozitivul de pe ecran prezenta mici fragmente dintr- 
un papirus. 

— Aceste fragmente au fost descoperite în 1920, în Nag 
Hammadi, Egipt, anunţă Scott. Datează din 100-150 era 
comună - sau EC. Utilizez EC în loc de d.Hr. Şi ÎEC în loc 
de î.Hr. Nu cred că datele ar trebui să se bazeze pe 
naşterea lui Hristos. 

Publicului, cu certitudine, nu-i plăcu asta. 

— Deci, ce ne spune acest papirus? Pe scurt, faptul că 
Evanghelia lui Ioan a fost scrisă cu cel puţin cincizeci de 
ani după moartea lui lisus. Ca atare, nefiind relatarea unui 
martor, nu poate fi luată ad litteram. Gândiţi-vă... toate 
acestea. Dintr-o bucăţică mică de papirus. 

Pentru Scott, acesta confirma şi faptul că Ioan scria la 
un moment în care Imperiul Roman se gândea serios să 
adopte creştinismul pentru a-şi păstra puterea ca 
reprezentant al maselor. Prin urmare, probabil că 
Evanghelia lui loan fusese scrisă de fapt de un roman, 
pentru că era fundamentală în descrierea rolului lui Iisus şi 
a regulilor care guvernau catolicismul - o instituţie 
orientată spre Roma. Ca religie, lui Scott i se părea că 
avea prea puţin de-a face cu Dumnezeu şi prea mult de-a 
face cu politica. 

— Pergamentele de la Nag Hammadi sunt interesante 
întrucât printre ele s-a găsit o Evanghelie completă a lui 
Toma, constând din o sută de ziceri ale lui lisus - un text 
gnostic care precedă Evangheliile şi pe care totuşi Biserica 
Catolică l-a declarat eretic. Evenimentele istorice sunt 
eretice? Bine, pentru că astăzi din public fac parte şi 
începători, mă veţi ierta dacă voi insista pe explicarea 
terminologiei. „Gnostic“ este un cuvânt grecesc, care 
înseamnă „cunoaştere ascunsă“ - de obicei, cunoaştere 
ascunsă despre divinitate. De unde ştim că este vorba 
despre o cunoaştere ascunsă? Întrucât limbajul textului a 


45 


fost în mod evident manipulat. Iar arma sa este imagistica. 
La urma urmelor, vorbim despre o nouă religie. Pentru a 
atrage noi adoratori, trebuia să le transmită acestora o 
stare de bine. Prin urmare, atunci când, de exemplu, lisus 
Hristos - Hristos, care e pur şi simplu termenul grecesc 
pentru „Mesia“, lisus fiind grecescul numelui „Iosua“ -, 
când Iosua umblă prin sălbăticie sau merge pe apă... mai 
este un singur tip care a făcut chestii de acest fel şi era şi 
el profet. Dar nu a fost considerat niciodată supranatural, 
deşi a fost interpretat de Charlton Heston. Mă refer, 
bineînţeles, la Moise. Deci, ce mod mai bun de a-ţi spori 
puterile există decât prin asocierea cu cei mai buni - cu cei 
care te-au precedat? 

Scott mai luă o gură de apă şi privi spre public. Câţiva 
se pregăteau să plece. Nu era surprins. Ce îl surprindea 
era că nu plecau mai mulţi. Aşteptă să se închidă uşa uşor 
în urma celor care deciseseră să se retragă. Oamenii aveau 
obiceiul ciudat de a uita - atunci când le convenea - până 
şi faptele cele mai general acceptate. La urma urmelor, nu 
promisese zeiţa Isis o viaţă de apoi mai bună decât cea de 
aici, şi asta cu mii de ani înainte de Hristos? 

Scott zâmbi cu căldură. Şi acum începea distracţia. 

— Pergamentele de la Nag Hammadi sunt interesante şi 
pentru că sunt copte - scrise în forma ulterioară a limbii 
egiptene, cea care folosea un alfabet grec. Dar Iosua şi 
contemporanii săi vorbeau arameica, deci era, oare, 
neobişnuit pentru oamenii care vorbeau arameica să scrie 
totul în greacă? Ei bine, nu, nu era neobişnuit. Dacă ne 
gândim la Belgia modernă, acolo nimeni nu scrie în daneză 
sau în flamandă - toată lumea scrie în germană sau 
franceză şi chiar, mai frecvent, în engleză. Deşi niciuna 
dintre Evanghelii nu este scrisă în arameică, ştim că 
autorii lor vorbeau această limbă, pentru că structurile 
limbii arameice sunt ascunse în text. Vă amintiţi ce am 
spus despre gramatica limbii germane? 

Apăsă o tastă şi pe ecran apăru un nou diapozitiv - un 
pergament vechi acoperit de o scriere ordonată şi maronie. 

— Aceasta, spuse el, este prima pagină dintr-o carte 


46 


pierdută. Una care cred că vi se va părea fascinantă. Ani 
de zile s-au făcut speculaţii pe marginea cărţii pierdute a 
lui Q, sau Quelle, care a fost cercetată extensiv de John 
Kloppenborg pe la mijlocul anilor 1980. Kloppenborg 
credea că undeva ar trebui să existe şi relatarea originală, 
la prima mână, a lui lisus, înainte ca scriitorii Evangheliilor 
să-şi creeze operele. Consensul era că această Carte a lui 
Q, care ne-a modelat cultura, este o istorie verbală, care e 
posibil să fi fost scrisă iniţial în arameică. Însă această 
pagină, zise el indicând spre ecran, demonstrează ceva cu 
totul diferit. Nu este - şi subliniez - nu este Cartea lui Q. 
Este mult mai veche, după cum indică testele cu izotopul 
36 al clorului. Deteriorarea genetică indică faptul că a fost 
scrisă pe pielea unei capre foarte bătrâne. Şi 
demonstrează pentru prima dată că Hristos şi-a 
împrumutat ideile din cultul lui Mithra. Această carte 
datează dintr-un moment situat cu patru până la cinci sute 
de ani înaintea naşterii lui lisus Hristos. Şi totuşi, Noul 
Testament îi împărtăşeşte imagistica şi simbolismul 
aproape până la identitatea totală, aproape cuvânt cu 
cuvânt. Nu este un text mithraic şi nu este niciunul creştin. 
Este o combinaţie a celor două. Este proverbiala verigă 
lipsă. Şi a fost scrisă în arameică. 

Scott rânji, mimând orgoliul. Îşi termină prelegerea cu o 
întrebare simplă, adresată întregii audienţe pe un ton jos: 

— Mai vrea cineva de aici să fie creştin? 


La ceva timp după aceea, Scott descoperi că se afla într- 
o cutie din lemn. Curată şi albă, cu o atmosferă aproape 
eterică, în locul  confesionalelor întunecate şi 
impenetrabile ale bătrânei Europe. Abia mascându-şi un 
chicotit şcolăresc, anunţă: 

— Binecuvântează-mă, Fergus, căci am păcătuit. 

Zăvorul din spatele grilajului alunecă în lături cu un 
pocnet răutăcios. 

— Da, da, las-o baltă. 

Urmă un oftat, însoţit de o bătaie înfundată. După ce se 
opri un moment, continuă în acelaşi fel. Scott se aplecă 


47 


înainte şi se uită prin grilaj la preotul de dincolo. Îl putea 
vedea cum îşi dă ochii peste cap, căutând prin sutană o 
brichetă Zippo. Scoţând o ţigară, începu să murmure ceva 
ce semăna cu o rugăciune de iertare către ceruri. 

— Ce faci? îl întrebă Scott. N 

Primul fum al ţigării pluti înspre el. Îşi dădea seama 
după miros că era o marcă bună de ţigări. Mai mult ca 
sigur europene. 

— Îmi calmează nervii. N-ai idee ce cuib de viespi ai 
reuşit să stârneşti, Richie, băiatul meu. 

Preotul încercă să scuipe un fir de tutun, dar acesta i se 
lipise de vârful limbii, aşa că şi-o şterse de sutană. 

— O imensă nebunie, zise el apoi. 

Se uitară unul la altul. 

— Hai să mâncăm, spuse Scott. 


Parcurseră agale poiana bine întreţinută din mijlocul 
Dumbrăvii, îndreptându-se spre clădirea Corpului 
Studenţilor Asociaţi, unde cantinele erau mai bune şi 
atmosfera era mai veselă. 

Dumbrava era un parc magnific din centrul Universității 
Magnolia. Deşi era martie, în Mississippi parcă era vară. 
Soarele strălucea puternic printre copaci şi lăsa pe pământ 
câteva locaşuri de umbră minunat presărate. Cei mai mulţi 
dintre studenţi purtau tricouri şi pantaloni scurţi. In 
hainele lui de preot, Fergus părea să mascheze totul cu 
aerul senin al unui bun gentleman catolic. Ceea ce şi era în 
cea mai mare parte. 

Insă Scott îl cunoştea mai bine de atât; la urma urmelor, 
crescuseră împreună. Scott ştia data, momentul şi numărul 
de telefon al fetei care îi răpise fecioria lui Fergus. Iar 
după cincisprezece ani, Scott încă nu putea accepta ideea 
că prietenul său cel mai bun devenise om al Bisericii. Cât 
despre tânăra care alerga prin faţa clădirilor studentelor, 
oare purta ceva pe dedesubt? 

— Eşti om însurat, Richard, te faci de râs. 

— Separat, mârâi Scott, călcând iarba cu paşi leneşi şi 
îngropându-şi mâinile în pantalonii săi kaki. Ce s-a 


48 


întâmplat cu noi, Fergus? 

— Cu mine şi cu tine? Sau cu tine şi cu Jessica? 

Scott se încruntă la auzul numelui soţiei sale, de care se 
înstrăinase. Prietenul lui - îşi dădea el seama - avea cu 
adevărat darul de a transforma preoţia într-o artă. Fergus 
venise cu avionul de la Vatican special pentru prelegerea 
lui şi urma să se întoarcă în Italia a doua zi de dimineaţă, 
însă Scott avea cumva impresia că prietenia lor nu avea 
nimic de-a face cu decizia lui Fergus de a veni în State. 

Fergus se pregăti să-şi scoată încă o ţigară şi se 
scărpină în cap. 

— Uite ce e, Richie, ai susţinut o prelegere foarte 
interesantă, dar chiar încerci să dovedeşti că Biserica 
Catolică este implicată într-o conspirație veche de şaizeci 
de ani, menită să suprime Manuscrisele de la Marea 
Moartă? 

— Şi altele. 

— Absurd. Nu ne putem ţine nici preoţii la locul lor, prin 
urmare cine ar fi acela în care să ai suficientă încredere 
încât să-l laşi să se ocupe de o aşa bombă cu ceas? 
Guvernul Irlandei a căzut în 1994 pentru că unii preoţi 
erau pedofili. Știu că Biserica are vicii... Făcu o pauză, 
apoi continuă: Da, există o conspirație, dar una academică. 
Recunosc, este una care nu poate fi apărată. O bandă de 
moşnegi pompoşi care refuză să elibereze documentele 
până când nu li se traduc. Dar ce ai prezentat tu astăzi... ei 
bine, nu cred c-o să se prăbuşească Biserica din cauza 
asta. Tu ştii prea bine cum sunt oamenii atunci când aud 
despre o teorie excentrică - se vor mulţumi s-o ignore. 
Cum au făcut şi cu cea despre lisus care a mers în insulele 
Britanice şi a pus bazele unei şcoli sau cu cea în care s-a 
căsătorit cu Maria Magdalena şi s-a mutat în Franţa... 

— Mie-mi place aia. 

— Şi apoi, cu teoria aia de-a dreptul hazardată potrivit 
căreia era instruit în artele mistice ale magiei egiptene... 
Oamenii cred ce vor să creadă. Iar ei cred în lisus Hristos, 
Domnul nostru. Fu cred. Richie, îţi arunci la gunoi cariera 
pentru o tâmpenie! 


49 


— De fapt, vrei să schimbi subiectul. 

— Este evident că Biserica înseamnă mult pentru tine, 
altfel n-ai depune un asemenea efort. 

Se opriră unul în faţa celuilalt pe peluză. Scott îşi ţinea 
pumnii adânc băgaţi în buzunare. În adierea vântului, 
cravata îi fâlfâia pe deasupra cămăşii apretate, de un 
albastru-deschis. Spuse cu un zâmbet compătimitor: 

— Religia, Fergus, e ca o boală a minţii umane. Este ca 
rabia. Te trezeşti muşcat şi dintr-odată începi să faci 
spume la gură şi-ţi pierzi uzul raţiunii. Urli mult şi apoi 
muşti pe altul în nebunia ta, iar boala se transmite din 
generaţie în generaţie, traversând graniţele. Ce SIDA? 
Chestia asta e cu adevărat periculoasă, căci omoară 
milioane de oameni. 

Fergus se mulţumi să tragă adânc din ţigară. 

Scott continuă: 

— Ai auzit vreodată de biserica lui Simon Kimbangu? 

Preotul scutură din cap. 

— Este undeva pe coasta de vest a Africii. Simon 
Kimbangu a fost un militant care credea în democraţie. 
Guvernul l-a considerat revoluţionar şi l-a arestat, însă 
discipolii lui, crezând că a urcat la ceruri, au pus bazele 
unei biserici în onoarea lui. I se rugau lui pentru mântuire. 
Au făcut toate tâmpeniile posibile, în afară de a porni într- 
o plimbare de douăzeci de minute de mers pe jos până la 
închisoarea din localitate, unde Kimbangu murea de 
foame. Iar o şi mai mare nebunie este că biserica există şi 
astăzi! Gândeşte-te puţin! De ce au asediat cruciații un 
castel aflat la Hosen Al Akre timp de trei zile, ca să-şi dea 
seama că nu era populat decât de oi? întrebă brusc Scott 
cu nevinovăție. Din cauza religiei, iată de ce! 

Fergus se întunecă la faţă. 

— Religia, îşi corectă el prietenul, ne apropie cel mai 
mult de începuturi. Datorită ei, ştim şi noi de unde 
provenim ca specie. Şi de ce suntem aici. 

— Şi de ce eşti tu aici? 

O întrebare cu un subînţeles funest. Aşa că starea de 
spirit a lui Fergus se modifică pe măsură. 


50 


— Am venit să te anunţ că, începând din această 
dimineaţă, Vaticanul este principalul sponsor al 
Departamentului de Antropologie de la Universitatea de 
Stat din Washington. Pentru a încheia contractul, s-a 
solicitat îndeplinirea anumitor cerinţe. Una dintre acestea 
a fost şi redistribuirea personalului din Departamentul de 
Epigrafie. 

Scott păli. 

Fergus înghiţi în sec. 

— Te-au concediat. În camera de hotel te aşteaptă 
scrisoarea. Imi pare rău. 

Mai trase un fum din ţigară, apoi o strivi cu piciorul. 


Îl concediaseră. Nu era cu totul surprins, însă maniera 
în care îi transmiseseră mesajul era deosebită. Fusese o 
lovitură de geniu să-l trimită pe Fergus. 

— Domnule doctor Scott! Domnule doctor Scott! 

Scott se răsuci pe călcâie şi o văzu pe November Dryden 
alergând peste peluză spre ei. Soarele îi făcea pielea să 
arate precum porţelanul fin, iar trupul i se mişca într-un 
ritm propriu. Încercă să se concentreze asupra a ceea ce 
vedea şi să-şi schimbe starea de spirit, însă nu reuşi. 

— November, spuse Scott ca dintr-un nor. Cu ce te pot 
ajuta? 

Pieptul îi tresălta odată cu respiraţia. Se uită emoţionată 
spre Fergus, care se prefăcu ocupat să admire priveliştea, 
şi încercă să zâmbească, dar rămânea totuşi o sudistă 
tipică. Fergus era un om în sutană şi i se cuvenea tot 
respectul. Scott încercă să reţină că November era o 
tânără foarte deşteaptă. Trebuia să se asigure că, după ce 
avea să termine seria de prelegeri, va pune deoparte ceva 
bani pentru a o sponsoriza să obţină un loc la un colegiu 
din afara statului. Menţionase la un moment dat că ar dori 
să încerce să obţină o bursă de cercetare. Poate că ar fi 
putut să tragă nişte sfori. 

— V-aţi uitat pachetul, spuse ea cu răsuflarea tăiată. 
Ştiţi, cel din timpul prelegerii... 

November îi înmână un colet mare învelit în hârtie 


51 


maronie, pe care Scott îl deschise pe loc. Conţinea un set 
de documente, fotografii şi articole - un întreg raport 
geologic despre inundaţiile mondiale, realizat de o femeie 
numită Sarah Kelsey. Dar când găsi scrisoarea explicativă, 
totul se schimbă. 

— Ce e? întrebă preocupat Fergus când văzu expresia de 
pe faţa lui Scott. 

Insă Scott n-avea intenţia să-i spună. Mintea îi funcţiona 
în cea mai mare viteză. Scoase bucata de hârtie din colet - 
era un itinerar. Detalii legate de hoteluri şi zboruri. Însă 
obiectul de maximă importanţă era notiţa scrisă de mână 
de pe spate. Pentru omul obişnuit, n-ar fi însemnat nimic, 
însă pentru Richard Scott însemna cel mai important lucru 
de pe lume. Şi faptul că lumea însăşi avea să fie trezită 
într-un mod foarte brutal. 

Porni să traverseze peluza pierdut în gânduri, uitând că 
îl lăsase pe Fergus fără un cuvânt. Se întoarse şi întâlni 
privirea preotului. 

— Spune comitetului că nu ei mă concediază, strigă el cu 
voce hotărâtă, eu sunt cel care demisionează. 

Apoi îşi reluă pasul recitind notiţa. 

Se spunea că civilizaţia începuse în al treilea mileniu 
înaintea Erei Comune - sau înainte de Hristos -, odată cu 
apariţia unui sistem de scriere numit cuneiform. Înainte de 
acest eveniment, scrierea consta în zgârieturi grosolane şi 
în simboluri pictografice nu foarte bine gândite. Orice 
dovadă a unui sistem de limbaj şi de scriere complex care 
să pre-dateze cuneiforma ar fi însemnat deci o reevaluare 
fundamentală a începuturilor civilizaţiei. Toate cărţile de 
istorie ar fi trebuit aruncate pe fereastră. 


52 


RÂUL BERESOVKA 


REPUBLICA FEDERALĂ A SIBERIEI 
7.32 DIMINEAŢA 


Era încă întuneric când primi telefonul. Sări din pat 
cincisprezece minute mai târziu şi făcu un duş fierbinte. 
Dădu pe gât o duşcă de cvas!! în loc de mic dejun şi îşi 
trase pe ea două rânduri de lenjerie de corp. Puloverul era 
gros şi greu, iar hanoracul se întinse când încheie 
fermoarul. 

Dădu cu ochii de propria-i imagine în oglindă. Păr lung 
şi negru. Ochi întunecaţi. Urme de bronz şi o gropiţă în 
bărbie. Se simţea secătuită - misiunea asta o omora. 

— Dumnezeule, arăţi ca naiba, Sarah, mormăi ea. 

Incercă să-şi netezească haina ca să nu mai arate atât de 
umflată. Ceva mai puţin plină. O prostie, ştia foarte bine. 
Sub toate acele haine, nu era prea mare. Dar ajuta să se 
dea puţin în spectacol. 

— Hai, Sarah. Zâmbeşte, scorpie. 

Se forţă să rânjească. O durea. Cum naiba ajunsese în 
Siberia? Asta nu făcuse parte din măreţul plan al tinereţii 
ei. 

Trânti uşa din lemn plină de fisuri a hotelului şi se 
îndepărtă. 

Maşina 4x4 pe care i-o împrumutaseră ca să-şi facă 
treaba văzuse şi zile mai bune, însă farurile erau bune, iar 
suspensia rezista pe drumurile noroioase. li luă patruzeci 
de minute ca să ajungă de la hotel în amonte, la 
amplasament. Când ajunse acolo, remarcă imediat 
inactivitatea din zonă. În tot perimetrul, camioanele încă 
erau încărcate cu resturi şi apoi expediate. Însă în centrul 


11 Băutură fermentată din secară sau pâine de secară, cu un conţinut 
scăzut de alcool (n.tr.) 


53 


zonei munca se oprise. Macaralele stăteau degeaba. 
Reflectoarele luminau echipamentul, însă lucrătorii nu 
erau de zărit nicăieri. Coborând din maşină, auzi voci 
strigând instrucţiuni în dialecte ruseşti şi fluierături ce-i 
zgâriau urechea, în timp ce echipa încerca să-şi 
coordoneze eforturile. 

Fu nevoită să urce pe jos povârnişul noroios, până 
dincolo de semnul Rola Corp., şi apoi să coboare spre 
şantierul de construcţie principal. În pripă, mai fuseseră 
înălțate câteva lumini. De la distanţă, părea să fi aterizat 
acolo un OZN - dar Sarah spera, de dragul marţienilor, că 
nu era vorba de ei. Proiectul era atât de întârziat, încât ar 
fi fost capabilă să se îndrepte spre ei şi să le facă feţele 
zob. Nu mai voia să audă de alte amânări. Nu dorea decât 
să-şi termine treaba şi să se întoarcă în State. 

În groapă se afla un buldozer, dincolo de fundaţiile de 
oţel şi beton. Se oprise, dar motorul încă funcţiona. 
Punându-şi pe cap o cască galbenă din plastic dur, îşi făcu 
loc pe lângă doi muncitori şi se îndreptă spre partea din 
faţă, spre care se concentrase toată atenţia generală. Când 
ajunse în cele din urmă acolo, rămase cu gura căscată. 

— Bună, Sarah. Ce mai faci? auzi întâmpinarea plină de 
zâmbete a maistrului Steve Lustgarten. 

Se chinuia să încolăcească un cablu din oţel în jurul unei 
trompe masive de blană îngheţată. 

Intreaga scenă începea să capete calităţi atavice, în 
vreme ce respiraţia tuturor atârna inertă în aer. Erau cu 
toţii adunaţi în jurul unei creaturi uriaşe şi magnifice, ce 
străbătuse tundra cu mult timp în urmă. Animalul, înalt de 
cel puţin patru metri, privea fix la ea cu ochii săi negri şi 
sticloşi, de parcă ar fi fost gata să izbucnească în lacrimi. 
Stătea în poziţie şezândă, cu labele anterioare ridicate. Pe 
faţă avea o expresie de o demnitate elegantă. Blana 
murdară era lungă şi neîngrijită. Avea un aer aproape 
regal, în ciuda faptului că părea îngheţată. Colţii din fildeş 
îi ieşeau în afară, precum ultimele vestigii ale unui strigăt 
de ajutor. Trompa era încolăcită şi din gură îi atârnau 
tulpini putrezite de piciorul-cocoşului. Murise mâncând 


54 


piciorul-cocoşului. 

— E un mamut, anunţă surprinsă Sarah. 

Se deplasă spre stânga şi de acolo văzu că o parte din 
trup lipsea. Părea să fi fost smulsă mai curând decât 
putrezită. Acum mai era doar carcasa, cu excepţia 
rămăşiţelor unui fetus. Fusese gestantă. Nu mirosea a 
nimic, doar a noroi şi a apă de râu. 

Steve rânji din nou, dând din cap. 

— Mda... Nu-i aşa că e frumoasă? A 

Sarah era furioasă. Nu înţelegea nimic. Îşi înfundă 
pumnii în buzunare şi-i strânse cu forţă. 

— Nu. Nu e absolut nimic frumos la un elefant îngheţat 
de douăsprezece mii de ani! M-aţi chemat aici, în toiul 
nopţii ăsteia blestemate, ca să văd un nenorocit de mamut 
lânos? Cred că-ţi baţi joc de mine! Tocmai de aia n-am vrut 
să vin în afurisita asta de Siberie. Urăsc Siberia! Urăsc 
Alaska! Urăsc şi nordul Canadei! Nu poţi să sapi o gaură 
ca să faci pipi, că dai peste o mie de animale dispărute de 
multă vreme şi îngheţate. Dacă nu-s mamuţi, sunt 
smilodoni!?. Ştii că anul trecut am găsit un mastodont? M- 
am săturat de toată preistoria asta! 

Muncitorii ruşi nu vorbeau engleza, dar îşi dădeau 
seama că era supărată. Murmuratul încetă brusc şi acum 
se zgâiau cu toţii la americanca pe jumătate nebună. Steve 
lăsă bucla să atârne şi se îndreptă. Iritat, se încruntă. 

— Nu eu te-am chemat, Sarah. Altcineva a făcut-o. 
Scoate-i pe ei din sărite. Eu nu apuc să văd prea multe 
chestii din astea. 

Scotoci în buzunar după un aparat foto şi i-l dădu unui 
rus. 

— Acum, dacă nu te superi, aş vrea să fac o poză pentru 
copilul meu, înainte ca tipii de la muzeu să-l ia de aici. 

Adoptă apoi o postură de mare vânător lângă masiva 
creatură. 

Dintr-odată, lui Sarah îi păru extrem de rău pentru 


12 Animal preistoric, cunoscut sub numele de tigru cu dinţi-sabie. 
Prădător care a trăit în epoca giganţilor, pe teritoriul Americii de Nord 
(n.tr.) 


55 


mamut. Se întoarse cu spatele. 

Işi auzi numele strigat, dar nu-şi dădea seama de unde. 
Câteva secunde mai târziu, doi tipi cu căşti şi cizme mari, 
verzi, din cauciuc începură să îşi fluture braţele, încercând 
să rămână pe picioare în timp ce alunecau şi se 
rostogoleau pe taluzul negru de noroi. Pe când se 
apropiau, Sarah văzu că bărbatul mai mic şi mai subţirel 
este îmbrăcat într-un costum şi o haină Crombie cenuşie. 
Celălalt purta haine obişnuite pentru o astfel de vreme. 

— Sarah Kelsey? Domnişoară Kelsey, dumneavoastră 
sunteţi? striga bărbatul în costum, încercând să-şi păstreze 
casca pe cap. 

— Da, eu sunt, spuse cu răceală Sarah. 

— Geologa, da? 

— Mda... 

Se răsuci când auzi un fierăstrău electric prinzând viaţă. 
Se uită la doi dintre ruşii care tăiau carcasa elefantului, 
apoi se întoarse din nou spre cei doi bărbaţi. 

— Voi sunteţi cei care au sunat? 

— Da, spuse el zâmbind. Da, noi suntem. 

Intinse mâna, dar ea se uită spre el cu dezgust. 

— Jay Houghton. 

Bărbatul îşi şterse absent mâna de haină. Poate că 
fusese murdară... Ochii lui surprinseră apoi ceva ciudat. 
Era ca un copil. 

— Uau, e chiar un mamut? zise el. 

— Habar n-am. Tu ce crezi? îl întrebă ea sarcastic. 

— Cu certitudine arată ca un mamut. 

— Ei, atunci înseamnă că asta şi este. 

Urmară apoi alte strigăte când încă un grup de ruşi 
cobori în fugă dealul, cu un bidon pentru petrol pe roţi în 
care focul ardea cu furie. Cineva căra ketchupul şi sosul 
pentru grătar. Tipul cu fierăstrăul electric începu să taie 
bucăţi de carne pentru friptură şi să le lovească de 
grătarul pe care îl fixaseră pe bidon. Lustgarten era 
oripilat. 

— Ce fac? 

Houghton arăta de parcă mai avea puţin şi i se făcea 


56 


rău. Îşi puse o mână înmănuşată pe nas, pentru că mirosul 
şi fumul începeau să se apropie de ei. 

— Doamne Dumnezeule! 

— Am crezut că sunt muzeografi! strigă Lustgarten. Nu-l 
pot mânca! 

— Oh, las-o baltă, se repezi Sarah la el privindu-l 
mânioasă. Acolo e mai multă friptură decât au văzut 
oamenii ăştia în toată viaţa lor. Bineînţeles că au intenţia s- 
o mănânce! 

Tipul de lângă Houghton râdea. Trăgea din trabuc şi 
urmărea scena cu un amuzament sincer. Lustgarten 
încercă să-i oprească pe ruşi, însă aceştia îşi făcură loc cu 
coatele pe lângă el. Îi oferiră apoi din friptura de mamut, 
dar el îi refuză. Aşa că, după aceea, ceilalţi se mulţumiră 
să-l ignore. O fi fost el şeful lor, dar era evident că tipul nu 
ştia să aprecieze delicatesele deosebite. 

Houghton începu să tuşească din cauza fumului. 

— De cât timp stă făptura asta acolo? 

Sarah deja escalada dâmbul. Se întoarse spre el şi 
spuse: 

— Douăsprezece, poate paisprezece mii de ani. Cel 
puţin. 

— Şi au de gând să o mănânce? Cred c-au înnebunit! O 
să-i omoare. 

Sarah se mulţumi să scuture din cap. Tipul acesta, 
Houghton, era un idiot; deja îşi dăduse seama de asta. 

— Mă îndoiesc, spuse ea. 

Mai urcă un pas, dar nimeni n-o urma. Oare nu citiseră 
raportul despre acel sit? În acea regiune, mamuţii apăreau 
peste tot. În 1902, existase chiar un caz faimos cu un 
mamut descoperit într-un banc din avalul râului. Al 
aceluiaşi râu. 

— Era superîngheţat, explică ea. 

— Ce? Era cum? 

— Arcticul nu este suficient de rece cât să îngheţe ceva 
de mărimea unui mamut fără să se formeze cristale de 
gheaţă în sânge şi să distrugă carnea. Acel mamut era 
super-răcit. Temperatura trebuie să fi fost în jur de minus 


57 


100°C. A murit în cel mult treizeci de minute şi a rămas 
încapsulat în permafrost. O conservare perfectă. Carnea 
este foarte bună, doar că e... foarte bătrână. 

Houghton era uluit. 

— Cum e posibil aşa ceva? Ce ar fi putut provoca tipul 
acesta de distrugere? 

— Şi înainte de apariţia frigiderului, se strecură în 
conversaţie tipul cu trabucul. 

— De unde dracu să ştiu eu? dădu din umeri Sarah. 

— Păi, ăăă... eşti geolog, trebuie să ai vreo idee. 

Sarah încetase să mai asculte, continuând să escaladeze 
bancul. Houghton măsură mamutul din ochi. 

— Mă întreb ce gust are, medită el. 

— De pui, zâmbi afectat celălalt tip, trăgând din nou din 
trabuc. 

Houghton îi aruncă o privire scurtă, încercând să-şi dea 
seama dacă era luat în râs sau nu. Se uită după Sarah, 
care se îndepărta de ei, îndreptându-se spre maşina 4x4. 
leşiră din groapă în urma ei. Dar Houghton nu se putu 
abţine să nu se oprească o clipă şi să privească insistent 
mamutul. Demn chiar şi în moarte. 

— Uau... 

Lustgarten îşi ridică pumnul, dirijându-l pe mecanicul 
din cabina buldozerului să dea în marşarier. Când începură 
să târască animalul din fundaţii, se auzi un urlet mecanic. 
Reacţionând cu întârziere, Houghton îşi dădu seama că 
aveau să o piardă pe Sarah. Alergă după ea. 

— Domnişoară Kelsey! Aşteaptă puţin, te rog! Este 
important. Este o problemă a companiei. 

Alunecă în noroi şi încercă să nu aterizeze în fund. 

— Domnişoară Kelsey! 

Deschizând violent portiera dinspre şofer, ea spuse: 

— Vreau doar să-mi iau geanta, îmi dai voie? 

Trânti portiera la loc, apoi scoase o ţigară. Celălalt tip îi 
oferi un foc. Ea îl privi suspicioasă. Nu era de mirare că 
nu-l recunoscuse - purta o mască de schi şi nu-i putea 
vedea faţa. 

— Da! tu cine eşti? întrebă ea pe un ton poruncitor. 


58 


— Bulger, spuse el. Jack Bulger. Inginer-şef de teren la 
Rola Corp. Practic, facem parte din aceeaşi familie. 

Ea trase adânc fumul în piept, apoi dădu din cap. 

— Aham. 

— Ei, domnişoară Kelsey, chiar aş aprecia dacă ați putea 
să ne explicaţi mai multe despre chestia asta cu 
superîngheţul, spuse Houghton. 

Se comporta ca un adevărat pasionat, deşi era departe 
de a fi unul. Era mult prea alunecos, începea ea să-şi dea 
seama. El o privi cu ochi neîndurători. 

— Chiar aş aprecia. La urma urmelor, se presupune că 
eşti steaua companiei! Dar, mă întreb, câtă geologie ştii de 
fapt? Compania se gândeşte să-şi reducă personalul şi am 
venit aici cu ordine de la eşalonul superior. 

Ea suflă fumul. Cuvintele îi reţinuseră atenţia. 

— Cât de superior? întrebă ea. 

— Cel mai de sus. 

Ce test de duzină! Poate că, până la urmă, nu era chiar 
atât de prost. Ce dracu?! A 

— Bine, spuse ea, sprijinindu-se de maşină. In toată 
tundra arctică, din Siberia până în Alaska, oamenii au găsit 
sute de mii de animale îngheţate, toate părând a fi fost 
surprinse de ceva necunoscut. Fie fugeau, fie mâncau, fie 
altceva. Oricum, n-au murit încet. Ci repede, în doar 
câteva minute. Apoi au rămas încapsulate în aluviuni, nu în 
gheaţă. Nu au fost purtate de râuri, ci au rămas prinse în 
mase de copaci, vegetaţie, pământ. O adevărată mânie a 
lui Dumnezeu, ceva de genul acesta. Ai citit vreodată 
Biblia? 

Houghton dădu afirmativ din cap, iar ea continuă: 

— Ei bine, singurul lucru care ar fi putut face asta şi 
singurul lucru care se potriveşte descrierii este potopul lui 
Noe. Dar trebuie să fi fost mai mult decât un simplu potop, 
pentru că majoritatea mamuţilor din regiunea aceasta au 
fost descoperiţi mâncând piciorul-cocoşului, iarbă - chestii 
pe care le găseşti doar în zonele temperate. Nu tundra 
arctică - şi asta sugerează că Siberia a deviat, că şi-a 
modificat poziţia. Dar ştim că asta e imposibil. Şi mai ştim 


59 


că în aluviune era cenuşă, deci ceva ardea. Poate că 
vulcani, ceea ce ar explica frigul extrem, dacă în stratul 
superior al atmosferei ar fi ajuns suficient praf care să fi 
obturat soarele la scară globală. Şi asta, domnule 
Houghton, e ceea ce-mi spune geologia mea. 

Trase din nou din ţigară, apoi adăugă: 

— Toate detaliile sunt în raportul meu. Ar trebui să suni 
la sediul central şi să ceri să-ţi trimită o copie. 

li luase şase ani, dar cu intermitențe. Colectarea 
statisticilor şi obţinerea unei sinteze coerente. 

În 1940, în râul Tanana, în Yukon, Alaska, sute de mii de 
mamuţi, mastodonţi şi bizoni fuseseră descoperiţi în 
grămezi contorsionate şi dezmembrate. Între straturi de 
copaci rupţi şi patru straturi groase de cenuşă vulcanică. 
Dar nicio explozie vulcanică, prin ea însăşi, n-ar fi putut 
cauza o aşa distrugere masivă. 

Intr-un anumit secol, cu 120 000 de ani în urmă, 
descoperirile săpate în calcarul de dincolo de coastele 
Bahamasului relevau faptul că oceanul se ridicase cu şase 
metri peste nivelurile de astăzi ale mărilor. La scurt timp 
după aceea, coborâse cu nouă metri. Considerând că 
nivelurile medii ale mării cresc, în medie, cu unu până la 
cinci milimetri anual, fluctuaţia înregistrată era imensă. Şi 
singura soluţie - avansată de Universitatea A&M Texas - 
fusese un proces brusc de topire şi reîngheţare a polilor. 
Dar care să fi fost mecanismul? 

Jacques Cousteau descoperise o serie de peşteri 
subacvatice în aceeaşi zonă în care se găseau stalagmite şi 
stalactite de dimensiuni gigantice - dovadă că acestea se 
aflaseră odinioară deasupra apei. Structura neobişnuită a 
stalactitelor demonstrase că în jurul anului 10 000 î.Hr. 
avusese loc o revoluţie geologică. Rezultatul acesteia 
fusese acela că scoarţa Pământului în acea regiune se 
înclinase la un unghi de cincisprezece grade. Cavernele 
erau acum la sute de metri sub apă, iar una avea o formă 
aproape sferică - ceea ce indica una din două: fie o 
activitate vulcanică, fie explozii subterane declanşate de 
om. 


60 


Alte statistici demonstrau faptul că nivelul mării şi 
climatul oscilaseră, istoric vorbind, odată cu radiaţia 
solară. Un vârf al radiaţiei solare, în anul 15 000 î.Hr., 
coincisese direct cu o creştere a nivelurilor mondiale ale 
oceanului de o sută cincisprezece metri. Ultimul vârf în 
fluctuaţia constantă se înregistrase în 4 000 î.Hr. — ceea 
ce coincisese cu momentul în care culturile babiloniană, 
egipteană şi iudaică îşi ţesuseră pentru prima dată 
legendele despre potop. Sarah nu ştia foarte multe despre 
scriptura antică, dar ştia că ultima inundație fusese 
provocată de o creştere a nivelului mării cu 9,5 metri în 
250 de ani; 9,5 metri erau egali cu 30 de picioare, iar 30 
de picioare, în sistemul antic de măsurare, reprezentau 15 
coţi!s. Exact adâncimea potopului menţionată în Geneză, 
când Noe se îmbarcase în Arcă. 

Într-adevăr, alte dovezi geologice relevaseră faptul că, în 
urmă cu aproximativ 5 000 de ani, vaste sectoare ale 
Pământului fuseseră brusc inundate, atunci când uriaşa 
fractură vulcanică din centrul Atlanticului cedase şi 
aruncase miliarde de tone de apă în atmosferă. 

lar în 1996, oamenii de ştiinţă de la Observatorul 
Terestru  Lamont-Doherty din Palisades, New York, 
foraseră carote în stânca de pe fundul Oceanului Atlantic 
de Nord, numai pentru a descoperi că, practic, clima 
Pământului se schimbă brusc la fiecare 1 000 până la 3 
000 de ani. 

Pe scurt, Sarah îşi făcuse temele. Şi o ştiau şi ei, altfel n- 
ar mai fi fost acolo. Dar de ce ar fi fost interesaţi de aşa 
ceva? Era o noutate, e adevărat. Interesantă, dar nu foarte 
utilă. 

Houghton îi aruncă o privire lui Bulger şi dădu din 
umeri. 

— O să se descurce, îi spuse el. Hai să intrăm. Aducţi 
echipamentul. 

Se îndreptă apoi spre baraca temporară de pe latura 
îndepărtată a sitului de construcţie. 

Bulger făcu o plecăciune uşoară şi îi indică drumul. 


15 Un cot este egal cu 45 de centimetri (n. tr.) 
61 


— După tine, spuse el. 

In baracă existau un arzător cu gaz îmbuteliat şi câteva 
lumini. Houghton aprinse arzătorul şi luminile, frecându-şi 
mâinile în căldura creată. Pe pereţi erau prinse hărţi şi 
planuri, iar pe mese erau împrăştiate peste tot teancuri de 
documente. E drept că era secolul douăzeci şi unu, dar 
acolo nu se schimbaseră prea multe. Rola Corp. se afla în 
mijlocul construcţiei unei rafinării, iar mamutul fusese 
descoperit exact în calea conductei de preaplin. Întregul 
proiect se demonstrase până atunci a fi o teribilă durere de 
cap geologică. 

Sarah îşi puse geanta pe unul dintre birouri şi rămase în 
picioare în cealaltă parte a încăperii. Poate că lucrau cu 
toţii pentru aceeaşi companie, însă ei rămâneau doi străini 
şi ea era tot o femeie singură. De ce naiba ar fi avut 
încredere în ei? 

— Îmi pare rău, spuse Sarah. Nu prea-mi amintesc ce 
spuneai că faci pentru companie... 

— Nici n-am spus, ripostă Houghton. Dar, ca să ştii, sunt 
avocat. 

— Avocat? Şi atunci, ce dracu' cauţi aici? 

Houghton îi aruncă o privire lui Bulger, apoi îşi înclină 
capul spre Sarah. Bulger căută în buzunar, scoase o pungă 
din plastic transparentă şi răsturnă în mână un cristal mic. 
I-l aruncă lui Sarah. Ea îl prinse cu o mână şi îl răsuci în 
lumină. Pe el apăreau nişte inscripţii. 

— Ce e asta? întrebă ea. 

Houghton ţâţâi, părând cu totul dezamăgit. 

Sarah oftă şi se aşeză la birou. 

— Bine, mormăi ea. E 

Işi deschise geanta şi se puse pe lucru. In secţiunea 
superioară avea un laptop încorporat, câteva sonde 
electronice de mici dimensiuni, care măsurau rezistenţa şi 
alte proprietăți, un set de cântare electronice şi 
instrumentele obişnuite, ca de pildă o mică pensetă pentru 
pietre preţioase, o pilă şi cleşti. Un microscop era 
întotdeauna împachetat în cutia lui. Optând pentru metoda 
veche, ea îşi puse la ochi ocularul şi analiză cu atenţie 


62 


piatra. 

Cei doi bărbaţi păreau cu minţile distrase, fiind mai 
interesaţi de alte lucruri în timp ce discutau cu aprindere. 
Probabil că ştiau deja ce este. Ceea ce o enerva şi mai 
tare. 

Suci şi răsuci piatra; pe când se pregătea să-şi anunţe 
concluziile, se răzgândi brusc. Ce tip de structură 
reticulară era aceea? Deschise calculatorul şi accesă 
câteva fişiere. Trecu în revistă toate tipurile de structură 
pe care le considera apropiate de cea a pietrei şi ajunse 
apoi într-un punct mort. Aşa că mai făcu rapid câteva teste 
cu celălalt echipament, înainte de a apela la modelele 
teoretice. Mai văzuse undeva structura aceea. 

— E un tip de diamant, anunţă ea. 

Houghton inspiră profund, îndreptându-şi spatele. 

— Ştim, replică el simplu, de parcă ar fi spus: „Doar de 
atât eşti capabilă?“ 

— Dar nu am mai văzut un astfel de diamant, continuă 
ea. Nu este natural. Este realizat de om. Structura lui 
moleculară este o fulerenă!?. Ştii ce e o fulerenă, nu? 

Vestea era cutremurătoare. Sarah nu-şi luă ochii nicio 
clipă de pe ceafa lui Houghton. In cele din urmă el se 
întoarse spre Sarah, cu faţa întunecată. 

— Da, spuse el, ştiu ce este o fulerenă. Oamenii noştri de 
la Centrul de Cercetări din Dallas au fost suficient de 
drăguţi să-mi explice. Este un aranjament molecular 
teoretic al atomilor de carbon. Avem trei în natură - 
carbonul primar, care ne dă cărbunele şi căruia îi datorăm 
viaţa. Celelalte două sunt grafitul şi diamantul. 
Buckminsterfulerena lui Buckminster Fuller - sau bucky- 
ball-ul - nu ar trebui să existe. Este mai puternică, mai 
rezistentă; dacă ar fi de găsit, s-ar putea construi din ea un 
lift până la lună. 

— Aşa e, spuse ea. Dar e doar... ei bine, Kroto şi Smalley 
au câştigat Premiul Nobel pentru că au reuşit să obţină o 
cantitate cât un vârf de gămălie. În afară de asta, se 


14 Moleculă de carbon poliedrică în formă de minge de fotbal, formată 
din 60 de atomi de carbon (n.tr.) 


63 


presupune că există doar teoretic. 

— Nu şi de-acum înainte. 

— Înţeleg că nu voi aţi creat-o, altfel n-aţi fi venit la 
mine. Îi aruncă o privire lui Bulger, apoi îl întrebă direct: 
Unde aţi găsit asta? 

— În Antarctica. 

Nu era ceea ce se aşteptase să audă. Rămase perplexă. 

— Poftim? 

Houghton băgă mâna în buzunar şi scoase încă o piatră, 
pe care i-o aruncă lui Sarah. 

— Următoarea surpriză, spuse el. 

Ea compară cele două pietre. Acelaşi tip de scriere. 
Aceeaşi structură. 

— Şi asta e din Antarctica? întrebă ea. 

Houghton scutură din cap. 

— Nu, spuse el. E din alt loc. Ai două ore să-ţi strângi 
lucrurile. 

— Alt loc? Există un al doilea amplasament? Ce loc? 
Unde? 

— Undeva unde e mai cald decât aici. 

Sarah era deja în picioare, închizându-şi geanta. Bărbaţii 
ieşiseră deja dincolo de uşă. Medită câteva clipe. Mai cald 
decât acolo? Asta era bine. Oriunde era mai bine decât 
acolo dacă era mai cald. 

Privi piatra. Era Carbon 60. Şi, din câte putuse stabili, 
era integrat cu un alt tip de diamant, care era chiar şi mai 
dur, conceput teoretic pe la mijlocul anilor 1990 de nişte 
profesori de la Harvard şi botezat diamonit. Era un compus 
format din atomi de carbon şi azot. Bucata de fulerenă de 
diamant era compusă din molecule care constau în şaizeci 
de atomi de carbon într-o formaţie geodezică sferică. 
Cunoscut sub denumirea de Carbon 60, acesta era 
deosebit de rezistent. Şi diamonitul era, teoretic, chiar şi 
mai rezistent. Împreună făceau un compus formidabil - de 
zece, poate de o sută de ori mai puternic decât diamantul 
obişnuit. Cu certitudine nu era o incidenţă naturală. Incă 
de la mijlocul anilor 1950, când General Electric făcuse o 
probă, oamenii  încercaseră continuu să  sintetizeze 


64 


diamantul. Cel mai bun realizat vreodată fusese un film de 
calitate inferioară ce putea fi turnat pe vârful 
instrumentelor. Dar ceea ce văzuse ea era dovada unei 
tehnologii de departe mult mai avansate. 

— Ca să tai aşa ceva, îţi trebuie lasere puternice, spuse 
Sarah, tremurând de emoție. Diamonit și C60? 

Nu numai că era descoperirea secolului, dar era şi 
biletul ei de scăpare de acolo. În sfârşit, avea şansa 
cercetării pure, poate chiar a unor explorări. 

— Trebuie făcute mai multe teste, declară ea înapoindu- 
le mostrele. E 

— Facem mai multe teste, replică Houghton. In Geneva. 

— Acolo mergeţi? 

Houghton se mulţumi să încuviinţeze, deschizând uşa şi 

lăsând vântul să fluiere prin cameră în timp ce Bulger 
expunea planul. 
_ — Cele mai puternice lasere din lume se află la Geneva. 
Incepând cu chestia aia întâmplată în Marea Ross, Rola 
Corp. a fost permanent sub anchetă. Thorne a fost 
săptămâna aceasta la Casa Albă mai des decât 
vicepreşedintele. Avem sprijinul total al guvernului şi al 
armatei, cu condiţia ca testele de la Geneva să iasă bine. 
Vom sfârşi prin a fi singurii furnizori de Carbon 60 pentru 
întreaga lume occidentală. 

Houghton îşi strânse gulerul hainei în jurul gâtului. 

— Nu trebuie să vă amintim, domnişoară Kelsey, că 
totuşi chinezii e posibil să ne-o fi luat înainte în această 
cursă. Vrem să conduci cercetările geologice de la al 
doilea amplasament. Să afli tot ce poţi. După ce terminăm 
la Geneva, pe drumul de întoarcere te vom lua cu noi. Ai 
câteva zile - nu săptămâni - în care să-ţi duci la bun sfârşit 
misiunea. 

Sarah era uluită. Tremura sub vântul năprasnic. 

— Drumul de întoarcere spre unde? întrebă ea 
îngrijorată. 

— Ne întoarcem în Antarctica, adăugă el. 

Dar uşa se trântise deja în urma lui. 


65 


CONEXIUNI 


Universul nu e doar mai straniu decât îl bănuim, ci 
şi mai straniu decât îl putem bănui. 


J.B.S. Haldane, 


genetician şi biometrician, 
1892-1964 


66 


13 800 DE MEIRI 


UNDEVA DEASUPRA ATLANTICULUI DE NORD 
CLUBUL CLASS 


Furtuna de dedesubt era feroce. Ploaia puternică se 
transforma în vijelie. Foi imense de apă îngheţată 
străluceau cu o lumină albă pe cerul de un negru sinistru, 
în timp ce fulgerul străbătea norul uriaş şi furios. 

De data aceasta, când avionul se cutremură, o surprinse 
pe November Dryden - care se împleticea pe culoar - cu 
garda jos. Se prinse de cea mai apropiată tetieră, ceea ce îl 
forţă pe Richard Scott să-şi smulgă băutura de pe tavă 
înainte să ajungă în capătul celălalt al avionului. 

Ridică privirea spre studentă. 

— Eşti bine? o întrebă el cu o voce gravă. 

November se şterse la gură. Faţa îi era palidă; 
transpiraţia i se aduna în picături pe frunte. 

— Domnule profesor, vi se pare că sunt bine? bolborosi 
ea. 

— Nu, arăţi ca dracu. 

— Atunci, nu mai puneţi întrebări stupide, mârâi ea, 
reluându-şi lupta pentru a ajunge la cea mai apropiată 
baie. 

Bărbatul de lângă Scott îşi arătă aprobarea dând din 
cap. . 

— Imi place de ea. 

Scott îi răspunse politicos cu un zâmbet scurt şi se 
întoarse la extraordinarul raport geologic al lui Sarah 
Kelsey. Lectura era deconcertantă şi, un timp, Scott nici 
măcar nu reuşi să înţeleagă de ce-i fusese trimis. Dar după 
aceea îşi aminti că cea mai veche operă literară cunoscută 
era Epopeea lui Ghilgameş, poemul epic din Mesopotamia 
antică. Era practic povestea care stătea la baza biblicei 


67 


naraţiuni despre Arca lui Noe şi era scrisă în cuneiformă. 
Poate că tipul acesta, Ralph Matheson, anticipa că acest 
text precuneiform era o variantă chiar şi mai timpurie a 
aceleiaşi povestiri. Poate că i se trimisese raportul lui 
Sarah ca să îl pună în formă. Asta chiar ar fi fost ceva 
deosebit... 

— Spuneţi-mi, domnule doctor Scott, ce părere aveţi 
despre posibilitatea de a face arheologie în Antarctica? 

Scott îşi ridică brusc ochii de pe lucrare. 

— Pardon? 

Avionul se cutremură din nou, iar individul indică un set 
identic de documente aflat pe tava lui, inclusiv raportul 
geologic al lui Sarah. 

— E totul acolo, replică el. 


Scott îl privi pe bărbatul de lângă el cu o oarecare 
suspiciune. Avea trăsături hispanice, o piele bronzată, păr 
bogat şi negru şi se sprijinea de fereastră cu un aer 
plictisit, în timp ce pe buze îi plutea o nuanţă enigmatică 
de amuzament. 

— Eu... ăăă... n-am ajuns încă la partea aceasta. Îmi pare 
rău. De unde ştiţi cine sunt? întrebă Scott. 

Bărbatul ridică un exemplar al cărţii pe care o citea: 
Tales of the Deluge: A Global Report on Cultural Self- 
Replicating Genesis Myths, Dr. Richard Scott. Avea chiar şi 
poza lui pe spate. 

— Sunt atent la detalii, dumneavoastră nu? răspunse 
bărbatul. Eu vă citesc teza, dumneavoastră o citiţi pe a ei. 
Apoi adăugă oftând: Dar se pare că pe-a mea n-o citeşte 
nimeni... Oricum, cred că totul este o nebunie. Aţi văzut 
cât de frig este acolo, în Antarctica? Mai întâi de toate, 
trebuie să-mi pun întrebarea cine dracu ar fi putut trăi 
acolo? Şi, în al doilea rând, mă întreb cine are curajul 
necesar ca să facă arheologie la temperaturile acelea. 

Tipul zâmbi. În tăcere, apăsă un buton de pe spătar, 
închise ochii şi-şi cobori scaunul. 

— Trebuie să fie o greşeală. N-am fost de acord să merg 
în niciun sit. Cineva are nevoie de părerea mea despre 


68 


nişte texte, asta-i tot. Dar cine sunteţi, până la urmă? 
insistă Scott. 

Tipul îşi deschise brusc ochii, odată cu picajul sălbatic al 
avionului. Întinse mâna, dar Scott n-avea chef să i-o 
strângă. 

— Îmi pare rău, spuse el. Cât de nepoliticos sunt! 
Suntem aproape să ne prăbuşim în ocean şi n-am făcut 
cunoştinţă aşa cum se cuvine. Numele meu e Jon Hackett. 
Cred că vom lucra împreună la Geneva. 

Scott era nedumerit. 

— În ce calitate? Şi ce vă face să credeţi că suntem pe 
cale să ne prăbuşim în ocean? 

Luminile principale ale cabinei se micşorară brusc. 
Întregul avion se scutură, iar luminile începură să se 
aprindă şi să se stingă brusc. De undeva din spate se 
auzeau ţipete. Semnale acustice de avertizare vuiau în 
toată cabina, iar semnalele de la centurile de siguranţă 
luminau puternic. 


Scott şi Hackett se mişcară în scaune, grăbindu-se să 
urmeze instrucţiunile. Cei care stăteau în picioare se 
repeziseră deja spre cele mai apropiate scaune libere. 
Hackett îşi privi dispreţuitor centura şi şi-o închise. 

— De parcă asta ar ajuta, spuse el sec. 

Scott îl privi atent, încercând să ignore faptul că 
zguduiturile deveneau din ce în ce mai aprige. 

— Aşa că, spuneţi-mi: de unde aţi ştiut că se va întâmpla 
asta? Nu cred în întâmplare. 

Hackett nu răspunse imediat. lar când răspunse, nu se 
uită la el. Ochii îi erau concentrați asupra celorlalte 
persoane din avion, care se panicau în jurul lui. Cu 
zâmbetul său straniu lipit pe buze, răspunse: 

— O presupunere bazată pe o oarecare informaţie. 

Scott cunoştea expresia aceea. Aşa arăta un interes 
academic pur: cineva care descoperise o şansă de a-şi 
observa propria operă pusă în practică. Hackett îi studia 
pe cei din jur de parcă ar fi fost subiecţi de cercetare 
pentru teza sa. Asta îl înfurie pe Scott. 


69 


— Nu prea cred că e momentul pentru experimente. 

— Dimpotrivă, ceea ce se întâmplă face parte dintr-un 
experiment măreț, replică Hackett. Vedeţi dumneavoastră, 
am cunoscut o fată care studia pe ce parte va cădea o felie 
de pâine unsă cu unt. A făcut exerciţiul acesta timp de o 
lună întreagă. Şi a descoperit în final că e vorba de şansă 
pură. Jumătate-jumătate. Se lăsă pe spate pe scaun, apoi 
continuă: Bineînţeles că metodologia era eronată. Nu luase 
suficiente variabile în calcul. Să laşi să cadă o felie de 
pâine cu unt nu e un eveniment aleatoriu. Toată lumea ştie 
că va cădea pe partea unsă cu unt. 

— Nu cred că e timpul pentru statistici! 

— Sunt fizician, explică Hackett, de parcă asta ar fi 
scuzat orice. I-am avertizat pe cei de la sol că nu ar trebui 
să zburăm în aceste condiţii, dar n-au vrut să asculte. 
Practic, m-au acuzat de aerofobie. 

— Vă e frică să zburaţi cu avionul? 

Hackett optă de această dată pentru contactul vizual. 

— Nu, vai de mine, sigur că nu! Nu zborul e o problemă, 
spuse el hotărât. Prăbuşirea însă... Medită un moment, 
apoi adăugă: Asta chiar e o problemă. 

— Ei bine, dacă ştiaţi că vor fi probleme, de ce aţi luat 
această cursă? 

Scott simţi cum i se scufundă stomacul. Încercă să-şi 
păstreze calmul, dar era dificil să-şi controleze afluxul de 
adrenalină care îl inunda la fiecare salt al avionului. 

Hackett se întoarse spre el. 

— Era singurul zbor de legătură cu Geneva. Şi trebuie să 
ajung la Geneva. 

— Ce este în Geneva? vru Scott să ştie. 

— Elveţianul? îi făcu Hackett cu ochiul. Se numeşte 
CERN, îi explică el apoi. Cea mai mare instituţie de 
cercetări nucleare din Europa. Acolo ne-au trimis. 

— Nu pricep, replică Scott absent. 

In acel moment era mai preocupat de siguranţa lui 
November. Spera că se simţea bine în baie. 

— Nu trebuie „să pricepeţi“. Haideţi, care ar fi fost 
şansele? Doi profesori de calibru greu, din domenii 


70 


diferite, stând unul lângă celălalt, într-un avion care merge 
la CERN. Ai spus-o chiar dumneata - nu crezi în 
întâmplare. Amândoi ştim că lumea e mult mai complexă 
de atât. Complexitatea... aceasta e cheia pentru orice. 
Suntem oamenii de spectacol ai armatei, doctore Scott. 
Scuza guvernului de a intra în marş în acea bază 
chinezească din Antarctica şi de a descoperi ce se întâmplă 
acolo. Conform termenilor Tratatului Antarcticii, trebuie să 
fie o echipă ştiinţifică. Şi aceştia suntem noi. Am lucrat la 
CERN, aşa că am sunat un vechi prieten. Armata 
americană bântuie peste tot. Biletele ne-au fost cumpărate 
de un colonel în persoană. 

— Armata? N-am auzit nimic de nicio armată. Ce tot spui 
acolo? Am fost invitat la Geneva ca să lucrez pe un text 
antic. Nu să... 

— O, ce-au făcut? Au apelat la natura dumneavoastră 
mai bună? Drăguţ. Eu nu am o natură mai bună, aşa că m- 
au plătit cu o groază de bani. Nu urmăriţi ştirile? Nu ştiţi 
ce se întâmplă? Oamenii de ştiinţă chinezi fac plajă în 
Antarctica. Nu aprinzi fitilul unei surse de energie la fel de 
puternice precum un minisoare decât dacă l-ai inventat 
sau l-ai descoperit tu însuţi. Dacă l-ai inventat - cară-te 
naibii din Antarctica! Dacă l-ai găsit, atunci îl vrem noi. Cu 
orice preţ. Noi suntem scuza pentru a începe un război. 

Richard Scott avu brusc sentimentul premonitoriu că, în 
toată euforia renghiului jucat lui Fergus şi universităţii, nu 
luase în considerare în ce situaţie se băgase. Cât de rău 
putea fi? 

Luminile din cabină clipiră deconcertant. 


— Ce se întâmplă cu avionul acesta? exclamă Scott. 

Hackett scria nişte ecuaţii complexe pe o pagină 
zdrenţuită din carneţelul său. 

— Cam la fiecare douăzeci şi doi de ani, soarele o ia 
razna, din punctul de vedere al activităţii solare. Explozii 
solare. 

Flutură melodramatic din mâini. 

— Radiația - asta se întâmplă cu avionul acesta. 


71 


Când avionul se cutremură furios, Scott închise ochii. 

— Suntem prinşi într-o furtună, spuse el cu voce joasă. 

— Da, dar ce anume a iscat furtuna? 

— Puțin îmi pasă, îi spuse Scott. 

— Soarele, doctore Scott, soarele iscă furtuna. Soarele 
determină toate acestea. Nu suntem, de fapt, într-o 
furtună, suntem la mii de metri deasupra ei. Dar soarele 
destabilizează calculatorul care  pilotează avionul. 
Magnetosfera Pământului trage toate aceste particule 
puternic încărcate în atmosferă. Ai văzut fotografii cu 
aurora boreală, cu luminile Nordului... Toate acele fâşii de 
culori traversând cerul sunt liniile de forţă magnetice ale 
Pământului, care sunt aprinse pentru că au toată „chestia“ 
asta solară captată în ele, iar aceasta arde. 

— Şi ce vrei să spui? 

— Vreau să spun că tocmai au ajuns în atmosferă. Iar 
dacă rezultatele mele sunt corecte, reprezintă un preludiu 
pentru ceva mai mare. Mult mai mare. 

Scott încercă să-şi menţină ritmul respirației calm şi 
superficial. 

— Nu pari să conştientizezi grozăvia situaţiei, insistă 
Hackett. 

Scott nu-i răspunse. 

— Vrei să ştii ce pot face ciclurile solare? Când 
televizorul ţi-o ia razna, e din cauza soarelui. Când radioul 
nu vrea să se fixeze pe un post, e din cauza soarelui. În 
martie 1989, activitatea solară a fost atât de violentă, încât 
voltajul reţelei electrice a Quebecului a fluctuat puternic. 
S-au stins luminile. Cuptoarele cu microunde au refuzat să 
funcţioneze. Şase milioane de oameni au fost lăsaţi fără 
electricitate timp de nouă ore. NASA a pierdut traiectoria 
navelor. A fost observată aurora boreală în Key West. 
Telecomunicaţiile şi calculatoarele au înnebunit. Avioane 
sofisticate cădeau din cer ca pietrele. Ţi se pare cunoscut? 

Scott se mulțumea să privească fix când uşa de la baie 
se deschise brusc şi November ieşi având pe faţă cea mai 
neplăcută expresie. 

— Să nu intre nimeni acolo, anunţă ea, lăsându-se apoi 


72 


să cadă pe locul ei. 

În acel moment, orice stabilitate fu distrusă subit în 
jurul lor. Auzeau vaietul motoarelor şi le simțeau vibrând 
în timp ce se luptau să dea suficientă propulsie avionului. 
Hackett îşi înşfacă băutura înainte să i se verse în poală. 
Sistemul principal de intercomunicaţie lumina intermitent, 
în timp ce căpitanul încerca să le explice pasagerilor 
situaţia: dar nu trebuia să fii un geniu ca să-ţi dai seama ce 
se întâmpla - coborau vertiginos. N 

În cabină erupseră rugăciunile. În fundal se auzeau 
lovituri continue. O doamnă masivă din partea opusă a 
culoarului închisese ochii şi-şi făcea cruce. În fundal se 
auzeau lovituri continue. Femeia îşi făcea crucea invers şi 
Scott trase concluzia că nu-şi mai făcuse cruce de mult 
timp, asta dacă-şi mai făcuse vreodată până atunci. Alţii îşi 
adunau puterile în aşteptarea impactului. În fundal se 
auzeau lovituri continue. 

Hackett se aplecă în faţă plin de curiozitate. 

— De unde se aude zgomotul acesta? 

Un tip tânăr stătea în picioare, lovind în compartimentul 
de deasupra capului în încercarea de a ajunge la masca de 
oxigen. 

Hackett se aplecă spre Scott şi arătă cu paharul cu 
băutură înainte de a sorbi încă o înghiţitură. 

— Asta e o prostie. 

Un însoțitor de bord veni imediat şi încercă să-l 
convingă pe pasager să se aşeze pe scaun. 

— Nu-mi amintesc să se fi anunţat că pierdem aer, nu? 
Pentru ce, Doamne iartă-mă, îi trebuie oxigenul? 

— Are o criză de panică, zise Scott. Nu ştie ce face. 

Hackett se uită pe fereastră, apoi la ceas. 

— Aş spune că mai avem trei, poate patru minute. 

Scott îşi pierdu răbdarea. 

— Taci odată din gură! urlă el. 

Hackett nu păru dispus să-l asculte. 

— Problema cu societatea de astăzi, continuă el placid, 
este lipsa de comunicare. Trăim într-o epocă a informaţiei. 
Vorbim tot timpul unii cu alţii - pe net, la telefon. Avem 


73 


TV, HV!5, VR!®. Dar nu comunicăm. Colectăm atâta mizerie, 
dar nu ne transmitem ceea ce este cu adevărat important. 

Scott privi în faţa lui şi încercă să-l ignore pe Hackett. 
Ar fi preferat să asculte muzică sau să se uite la televizor, 
dar echipamentul fusese închis şi oricum n-ar fi funcţionat. 
Când avionul primi din nou o răpăială, capul îi sări de pe 
tetieră. Simţea că aparatul de zbor se înclinase şi mai tare. 

— Iar problema e şi mai acută în mediul academic. 

Hackett îşi terminase băutura, întrebându-se cum se 
scape acum de paharul gol, apoi se hotări să-l ţină în 
mână. 

— Tu eşti profesor de ceva, iar eu sunt profesor de 
fizică. Pe cât pariezi că departamentele noastre nu au 
comunicat niciodată? 

Hackett nu părea să observe că Scott avea alte griji. 

— Exact! dădu din cap Hackett, de parcă Scott i-ar fi 
răspuns. Niciodată. Ca în proverbul acela chinezesc 
străvechi, în care trei înţelepţi sunt legaţi la ochi şi li se 
spune să identifice misteriosul oaspete prin pipăit. Primul 
insistă că e un şarpe, pentru că e lung şi musculos. Cel de- 
al doilea spune că e un trunchi de copac. Al treilea tip 
spune că e o pasăre. Trebuie să fie o pasăre - i se zbat 
aripile. 

Băgă paharul în buzunarul scaunului din faţă, apoi îşi 
linse buzele. 

— Ei bine, s-au simţit ca nişte proşti când şi-au dat jos 
măştile şi au văzut că e un elefant, zise el zâmbind 
pragmatic. Ideea este că asta înseamnă să lucrezi în ştiinţa 
modernă în ziua de astăzi. Totul este compartimentat. 
Nimeni nu împărtăşeşte informaţiile. Trei ştiinţe diferite ar 
putea studia acelaşi lucru şi să nu ştie niciodată una de 
alta. Din câte ştim noi, anticii aveau dreptate - Pământul 
este transportat prin univers pe spinarea unei uriaşe 
broaşte țestoase. Dar broasca e atât de mare, iar noi 
studiem părţi atât de mici din ea, încât nici n-am observat- 
0. 


'5 Home Video (n.tr.) 
16 Virtual Reality sau Immersive Media (n.tr.) 


74 


Foarte lent, Scott îşi întoarse capul spre Hackett. 
Transpira puternic şi făcea eforturi uriaşe să nu vomite pe 
fizician. 

— Ce... tot... spui? 

Brusc, scaunul din faţă se aplecă în spate, lăsând la 
vedere un cuplu care se pipăia. Scott nu-şi amintea să-i fi 
văzut dând semne că s-ar cunoaşte dinainte. 

Hackett insistă asupra ideii indicându-i pe cei doi cu 
mâna. 

— Pune asta într-un film şi n-o să te creadă nimeni. 
Aruncă o privire la Rolexul din aur de la încheietură şi 
anunţă: Treizeci de secunde. 

— Treizeci de secunde până când? 


— O să murim! O, Dumnezeule, o să murim! începu să 
tipe bărbatul aşezat în dreapta lui November. 

Respirația îi era greoaie. Chinuită. 

November înşfacă punga din buzunarul din faţa ei şi i-o 
băgă sub nas. 

— Eşti în hiperventilaţie, mârâi ea. Respiră în punga 
asta şi taci! 


Hackett numără metodic secundele - vocea devenindu-i 
cu fiecare secundă tot mai puternică -, până când anunţă 
sigur pe sine: 

— Şi ar trebui să virăm la stânga, cam... acum. 

Avionul începu să vireze la stânga. 

Tremuratul dispăru. Motoarele sunau acum puţin mai 
bine. După câteva momente, Scott simţi cum cabina se 
aliniază. Oftatul de uşurare era aproape palpabil şi, pentru 
cei mai mulţi pasageri, acesta era momentul în care 
puteau să-şi dea frâu liber lacrimilor. 

Hackett se lăsă pe spate, cu o expresie de 
automulţumire. 

— Piloţilor, începu el ca-ntr-o predică, le place cu 
adevărat să discute între ei. Când cineva dintr-un domeniu 
neînrudit îi spune pilotului că un fenomen dintr-o sursă 
neînrudită urmează să-i nenorocească minunatul sistem 


75 


integrat de transport, şansele să-i acorde atenţie sunt nule. 
Până când, bineînţeles, izbucneşte iadul. În care caz pilotul 
se asigură că a explorat toate opţiunile disponibile. 
Inclusiv să citească mesajul pe care cineva fără vreo 
legătură cu domeniul lui a insistat ca el să-l ţină în 
buzunarul de la haină. Vedeţi dumneavoastră, ceea ce am 
experimentat acum este un sistem complex de adaptare în 
acţiune. Complexitatea. Ordinea, într-un haos aparent 
infinit. 

În pofida chicotitului amuzat al lui Hackett, Scott păstra 
tăcerea. Avea faţa încremenită. 

— Cu alte cuvinte, doctore Scott, nu e activitatea solară 
o scârbă? Cine ştia că o să avem parte de aşa o vreme? 

Hackett se ridică, netezindu-şi inconştient cutele 
pantalonilor. 

— Scuzaţi-mă, trebuie să merg la baie. 

Păşi pe culoar, spre iritarea lui November. 

— Am spus să nu intre nimeni... 

Scott îi aruncă o privire şi scutură din mână, de parcă ar 
fi zis: „Lasă-l pe idiot să afle singur“. 

Hackett deschise larg uşa cabinei de toaletă, iar Scott 
reuşi să arunce o privire scurtă înăuntru. O mâzgă galbenă 
oribilă era împrăştiată peste tot. Bucăţi de mucoasă 
stomacală atârnau pe peretele despărțitor din aluminiu, în 
movile comasate. În pofida eforturilor sale, Hackett 
regurgită imediat din cauza mirosului. Şi lent, foarte lent, 
Scott zâmbi. 

— Era Buddha, că tot veni vorba, spuse el ca din 
întâmplare. 

Hackett păru nedumerit. 

— Ce era Buddha? se repezi el să întrebe, obligat să 
tragă mirosul în piept şi înecându-se în acest timp. 

— Cel care a spus parabola înţelepţilor şi a elefantului. 
Şi erau patru înţelepţi. 

— 0... mulţumesc, replică el distant, păşind în cabină. 

Scott frunzări neatent calculele ilizibile de pe carnetul 
lui Hackett, dar îşi dori imediat să n-o fi făcut, pentru că, 
pentru a-şi ilustra punctele de vedere, Hackett desenase 


76 


lângă calcule câteva mici imagini. Soarele explodând. 
Pământul la ananghie. Şi, subliniat în josul paginii, Hackett 
scrisese: A început. 

Scott puse jos carnetul. 

— Nu mai spune, zise el. 


77 


CERN 


MUNŢII ANZI-AZTECI - AMERICA CENTRALĂ 
In timpul Celui de-al Patrulea Soare (Epoca), 
pentru a salva un bărbat, Coxcoxtli, şi o femeie, 
Xochiquetzal, de la potopurile care se prăvăleau 
din ceruri, zeul Tezcatilpoca i-a învăţat să-şi 
construiască o barcă. Au ajuns astfel în vârful unui 
munte, unde s-au stabilit şi au făcut copii. Însă 
copiii lor au rămas muţi până când o porumbiţă 
dintr-un pom le-a dat darul limbilor. Totuşi limbile 
erau atât de diferite, că nu se puteau înţelege unul 
cu altul. 


Fragment din: Tales of the Deluge: A Global 
Report 

on Cultural Self-Replicating Genesis Myths, 
de dr. Richard Scott, 2008 


78 


PERMIS DE ACCES NIVELUL 3 


În Elveţia, în luna martie, era frig. Acesta fu primul 
lucru pe care îl observă November Dryden. Şi se vorbea în 
toate limbile - franceză, italiană, germană, dar şi engleză. 
lar Elveţia era extrem de mică, făcută sandvici între 
Franţa, Italia, Liechtenstein, Germania şi Austria. 
Mississippi nu era. 

CERN era situat exact la ieşirea din Geneva, pe malurile 
lacului Leman şi la graniţa cu Franţa, în apropiere de Mont 
Blanc. Era un oraş dedicat ştiinţei de ultimă generaţie, 
fără pereţi şi fără porţi - doar drumuri principale şi 
autostrăzi. Colindau locul deja de zece minute până să-şi 
dea seama că de fapt ajunseseră. 

Pătrunzând în zona principală de recepţie, November 
citi semnele albastre descurajatoare care îi întâmpinau: 

SUBGRUPURI: 

ANALIZĂ FIZICĂ 

SMD 

TEC 

ECAL & HCAL 
LEP 11 FIZICĂ: 

SCINTILATORI 

CAMERE MUON 

— Bine aţi venit la marele accelerator Hadron, anunţă 
Hackett cu mândrie, ghidându-i pe Scott şi pe November 
prin punctul de verificare şi în hol. Inelul principal are 
douăzeci şi şapte de kilometri în diametru, la o sută de 
metri sub pământ. Fiecare electromagnet are de două ori 
mărimea unui tir şi accelerează o particulă la o viteză 
aproape egală cu viteza luminii. Adică cincizeci de mii de 
rotații în jurul lungimii inelului - pe secundă. Bine aţi venit 
la cea mai mare minune a lumii moderne. 

— Parcă făceau unul şi mai mare în Arizona, remarcă 


79 


November. 

Hackett o privi de sus în jos, aplecându-se spre ea. 

— Invidie de particulă, spuse el sec, insistând asupra 
sunetului „p“ ca să sublinieze efectul. 

— Nu înţeleg semnificaţia. Fizica particulei? întrebă 
Scott. 

— Semnificaţia? Particule subatomice, mecanică 
cuantică, blocurile din care se construieşte universul... 
Este o chestie periculoasă, captivantă. Nu e ca şi cum ai 
studia botanica: particulele elementare nu sunt normale. 

— Cam ca tine, observă November. 

Hackett mimă un zâmbet. 

— Nostim, spuse el. Apoi deveni alarmant de serios: 
Când loveşti particulele elementare una de alta, nu le 
distrugi, ci creezi şi mai multe particule. Nu seamănă cu 
nimic cunoscut. Imaginează-ţi că ai o căpşună şi decizi să o 
loveşti de o altă căpşună. Nu obţii căpşuni strivite, ci o 
salată de fructe, iar uneori bucăţile de fructe sunt mai mari 
decât căpşuna cu care ai pornit. Fructe precum electronii, 
fără nicio dimensiune, dar care pot fi percepute. 
Mănunchiuri întregi de particule adimensionale. Gluoni, 
mesoni, quarkuri anti-up, quarkuri anti-down, quarkuri 
Beauty”. Realitatea este de departe mai stranie decât 
ficţiunea. 

November îl măsură din ochi şi zise: 

— Cauţi ceva anume? Cum ar fi un măr? 

— Gravitonul, explică el. Dacă găseşti gravitonul, devii 
stăpânul gravităţii. lar dacă eşti stăpânul gravităţii, eşti 
stăpânul universului. Şi dacă eşti stăpânul universului... 

— Devii Dumnezeu, termină Scott. 

Hackett dădu din umeri. 

— E singurul mare domeniu rămas de explorat. Cred că 
asta e destul de relevant. 

— Relevant pentru motivul pentru care suntem aici. 


17 Este vorba despre trei dintre tipurile de quarkuri (sau quarcuri) - 
componenţii nucleonilor, particule elementare indivizibile -, acestea 
fiind în total în număr de şase: up, down, charm, strange, top şi 
bottom. (n.tr.) 


80 


Scott se uită la ceas. 

— N-au spus că ne întâlnim aici la ora şapte? 

— Doctorii Scott şi Hackett, presupun. 

Se întoarseră cu toţii şi văzură trei bărbaţi care se 
îndreptau spre ei. Doi dintre ei erau îmbrăcaţi în civil, dar 
ultimul nu. Cu certitudine era implicată şi armata, aşa cum 
îi avertizase Hackett. Într-adevăr, acesta nu putu rezista să 
nu se apropie de Scott şi să-i şoptească: 

— Ţi-am spus eu. 

Unul dintre cei doi civili avea barbă, iar celălalt avea 
părul lung, castaniu, neregulat tuns, şi ochelari mici, 
rotunzi, cu ramă din aur. Puloverul cenuşiu era cu două 
mărimi mai mare şi arăta de parcă ar fi gândit atât de 
mult, încât ar fi putut să uite de lucruri elementare precum 
tunsoarea şi viaţa socială. Ţâşni spre ei cu mâna întinsă, 
zâmbind de la o ureche la alta, şi le strânse mâinile, 
reuşind să le scuture mult mai mult decât era necesar. 
Când ajunse la Scott folosi cealaltă mână, ca să-şi 
consolideze mulţumirile, şi uită să-i dea drumul la mână. 

— Bob Pearce. Sunt atât de fericit să vă cunosc, doctor 
Scott. Vă urmăresc activitatea de mult timp. 

— Mulţumesc, răspunse Scott, descoperind că era destul 
de greu să-şi recapete mâna. Îmi permiteţi? 

Şi, literalmente, îşi smuci mâna ca s-o poată elibera din 
strânsoare. 

Zâmbetul pieri de pe faţa lui Pearce şi într-o clipită îi 
dădu drumul la mână. 

— O, îmi pare rău. Îmi pare atât de rău... Poftim, ăăă, 
daţi-mi voie, ăăă... 

Ceilalţi făcură un pas înainte. 

— Maior Lawrence Gant, Corpul Expediţionar al 
Marinei, anunţă ofiţerul galonat drept introducere, şi 
Ralph Matheson, de la Rola Corp. 

Scott ciuli urechile când auzi numele lor. 

— V-am primit notificarea, spuse el redundant. 

Gant le făcu semn să-şi continue drumul cu toţii. 

— Mergem? Pe aici, vă rog. 

Se îndreptară spre stânga. Pereţii erau albi şi aseptici, 


81 


ferestrele puţine şi cu distanţe mari între ele, iluminatul 
puternic şi constant. Putea fi zi sau noapte şi nimeni nu şi- 
ar fi dat seama. Probabil că oamenilor de ştiinţă care 
lucrau acolo le plăcea aşa, se gândi November, urmărindu- 
i pe unii dintre ei cum îşi vedeau de ale lor fără grabă, cu 
feţele aproape lipite de datele listate. Coridoarele erau 
largi şi mai lungi decât văzuse ea vreodată. 

Remarcând fiecare detaliu în linişte, încerca să reţină 
orice ar fi putut fi important, inclusiv fundul perfect al 
maiorului Gant, mărşăluind în faţa ei într-o uniformă 
bleumarin impecabil călcată. 

Matheson decise să deschidă conversaţia primul şi se 
întoarse spre Hackett. 

— Am auzit că le-ai salvat fundurile tuturor noaptea 
trecută, zise el. 

— O, n-a fost mare lucru, serios. Doar o mică observaţie 
din fizică, replică Hackett cu modestie, iar November se 
întrebă dacă era sinceră sau nu. 

Hackett... Acum, că avea timp să se gândească la asta, 
numele i se părea cunoscut. 

— Activitatea solară deteriora echipamentul electric al 
avionului, continuă el. Furtuna a funcţionat ca o zonă- 
tampon în care ne-am fi putut refugia. 

Şi atunci, ea îşi dădu seama. 

— Hackett? Doctor Jon Hackett? De la Institutul Santa 
Fe? 

— Sunt profesor invitat la Santa Fe. Actualmente, după 
cum poţi vedea - neinvitat. 

Scott era surprins. 

— Îl cunoşti? o întrebă el pe November. 

— Cunosc lucruri despre el. Este genial - una dintre cele 
mai importante minţi în teoria complexităţii din fizica 
modernă. Am citit despre el la orele de ştiinţă. 

— Eşti prea drăguță. 

Hackett ridică din umeri cu o modestie prefăcută. 

— Cum ai ştiut să întorci înspre furtună? întrebă ea 
curioasă, conştientă că Scott îl analiza cu atenţie pe 
Hackett. 


82 


Sclipirea inevitabilă din ochii acestuia se concentră cu 
totul asupra lui November. 

Scott păru să se simtă imediat obligat să regleze 
situaţia. 

— Nu are decât nouăsprezece ani, explică el. 

Hackett zâmbi privind-o pe November din cap până-n 
picioare, fără ca măcar să-şi dea seama de asta. 

— Da, da, zise el. 

Ea îi răspunse la zâmbet, iar el continuă: 

— De fapt, e destul de complex. Are de-a face cu 
particulele încărcate, potenţiale electrice traversând un 
corp în mişcare... lonizare. Vânturi solare, fricţiune şi... Şi 
mai multă fricţiune. 

Scott ridică vocea. 

— Alo? 

Hackett privi în jur cu asprime. 

— Are nouăsprezece ani, insistă Scott. 

Hackett aruncă o privire spre tânăra cu ochii mari şi 
spuse cu tot farmecul de care era capabil: 

— Cred că mă consideră surd. 

November se uită la el, apoi întrebă cu nevinovăție: 

— Te droghezi cumva? 

Râsul care urmă fu puternic, iar expresia lui Hackett 
arăta că se simţea rănit. Dar rânjetul maiorului Gant, care 
îi făcu lui November cu ochiul, demonstra că meritase 
osteneala. Ce era oare cu bărbaţii în uniformă? 

În cele din urmă ajunseră la destinaţie, unde pe plăcuţa 
de pe uşă scria: FIZICĂ MOLECULARĂ. EFECTUL DE 
TUNEL CUANTUM, JFOT 8c NMRS. 


Încăperea servea ca o punte de observaţie de unde 
putea fi urmărit laboratorul principal, aflat dedesubt. În 
faţa ferestrelor largi, din sticlă groasă, înclinate la 
patruzeci şi cinci de grade, se afla o masă din onix. Prin 
ferestre se vedeau savanții aflaţi la treizeci de metri sub ei, 
lucrând cu echipamente atât de mari, încât tehnicienii erau 
nevoiţi să se urce pe scări ca să ajusteze şi să calibreze 
componentele lustruite din oţel. 


83 


La capătul camerei, Matheson, cu o eficienţă ucigătoare, 
aranjă câteva teancuri de documente pe masă şi întinse 
nişte hărţi, de parcă exersase acest moment timp de 
săptămâni întregi. Pe perete se afla un monitor, cu 
imaginile digitale deja afişate. 

Pearce îi conduse la masă şi trase scaunele pentru ei, ca 
un chelner zelos. Apoi se aplecă spre Scott. 

— Îmi pare rău pentru mâna ta, zise el. Eu, ăăă... voceai 
se pierdu, odată cu migrarea minţii către alt subiect. 

Privirea îi ţâşnea în dreapta şi în stânga, dar nu se 
concentră deloc asupra lui Scott. Apoi se răsuci şi se 
îndreptă spre hârtiile lui. 

Scott se întoarse pentru a-i vorbi lui November, ca să 
descopere că tânăra era atât de aproape de el, încât ar fi 
putut să o sărute de la distanţa aceea. Se lăsă pe spate 
stânjenit şi încercă să zâmbească. 

— Îmi pare rău, murmură el. 

Ea îi răspunse cu un zâmbet, iar el nu fu prea sigur în 
legătură cu semnificaţia acestuia. 

Pe masă se aflau teancuri întregi de hârtii. Şi probabil că 
multe altele mai erau încă necesare. Pearce îi aruncă un 
zâmbet lui Scott. 

— E atât de captivant... 

Privirea lui Hackett era fixată însă asupra lui Matheson. 
Se uită spre imaginea unor aisberguri de pe ecran. Apoi 
din nou la Matheson. După care avu revelaţia. 

— Erai pe nava aceea, spuse Hackett - şi modul în care o 
spuse îi făcu pe ceilalţi să se îndrepte şi să asculte. 

Scott şi November ştiau la ce se referea. Toată 
săptămâna fuseseră bombardaţi de ştiri. America era pe 
punctul de a începe un război cu China din cauza 
drepturilor de exploatare din Antarctica. Poziţia lor fusese 
slăbită atunci când un petrolier american fusese surprins 
încercând să părăsească pe furiş zona. 

Guvernul susţinuse că nu ştia nimic. Sediul central al 
Rola Corp. din New York se afla sub bombardamentul 
constant al mediei încă de când ştirea explodase, cu o 
săptămână în urmă. 


84 


De aceea îl recunoscuseră. Ralph Matheson fusese 
suficient de ghinionist încât să fie surprins de cameră 
debarcând la docuri. Fusese pe nava aceea. 

Matheson încuviinţă în tăcere. 

— Ce făceai acolo? îl întrebă Scott fără ocolişuri. 

Pearce interveni ca să-şi salveze colegul. 

— Mă interesează lucrările dumneavoastră, domnule 
doctor Scott, exclamă el. Eu însumi am făcut ceva 
cercetări extinse asupra  zoroastrismului. Dacă îmi 
amintesc corect studiile, nu gândirea lui Zoroastru a fost 
cea care l-a format pe Pitagora? 

— Ba da, fu Scott de acord. Zoroastru a avut o mare 
influenţă asupra Greciei antice. 

— Îmi pare rău, interveni November, dar ce amestec are 
acest... Zoroastru? Am reţinut corect? Ce are de-a face cu 
activitatea doctorului Scott? 

— Mithra, explică Pearce nerăbdător, dar plin de 
veselie. 

Gant şi Hackett schimbară o privire - nu păreau să fi 
devenit mai înţelepţi. 

— Vreţi să vă explic? se oferi Scott. 

Pearce zâmbi larg din nou şi ridică sfios din umeri. 

— O, da. Sigur. Continuati. 

Apoi îşi trecu degetele prin păr şi se lăsă pe spate în 
scaun. Încercă să pară interesat, ţinând un pix între 
degetul mare şi cel arătător şi încuviinţând la fiecare 
cuvânt rostit de Scott. 

— Zoroastru provenea din ceea ce noi numim acum Iran. 

— Deci, era musulman? 

— Nu. Asta se petrecea cu mult înainte de islamism. Cu 
cel puţin o mie de ani. Intreaga regiune a Orientului 
Mijlociu avea miriade de culturi. Babilonul. Caldeenii. 
Prima cultură care s-a stabilit acolo - de fapt prima 
civilizaţie cunoscută din lume - a fost cea a sumerienilor... 

— Care scriau într-un limbaj pe care îl numim 
cuneiform, interveni pe un ton plăcut Pearce. 

— Corect. Grecii antici considerau că nucleul cunoaşterii 
îşi are originea în Babilon şi Egipt. Faptul că grecii au 


85 


inventat matematica nu e decât un mit. Babilonienii şi 
egiptenii sunt cei care i-au învățat pe greci. Şi, pe lângă 
matematică, i-au învăţat filosofie, astrologie, alchimie. 
Chiar Platon recunoaşte acest lucru, însă unii 
academicieni, din pură aroganță, preferă să ignore 
adevărul. 

— Învățăturile lui Zoroastru gravitau în jurul unui zeu 
numit Ormazd, adăugă Pearce. Şi numai după exodul 
evreilor din Egipt au început să se manifeste în religia lor 
toate tipurile de tradiţii zoroastriene, în deplasarea lor 
spre răsărit, pe drumul de întoarcere spre Israel. Probabil 
că asta l-a scos din fire pe Moise. Ideea îngerilor păzitori 
era de sorginte zoroastriană. 

Scott îl privi aspru. 

— Da. Ca şi învierea, în care credeau cu sute de ani 
înaintea evreilor sau a creştinilor. 

Hackett dori să ştie: 

— Cine era acest Mithra? 

— Mithra era o ramură a  zoroastrismului. Ştiţi 
dumneavoastră, aşa cum baptismul este o ramură a 
creştinismului. Dar Mithra era şi principalul zeu pe care îl 
adorau. Era strâns legat de soare. Asfinţitul şi răsăritul 
soarelui aveau legătură cu moartea şi cu învierea. lar 
simbolul utilizat pentru soare era o cruce. De fapt, în 
scrierile lor era un halo. Dar din motive de simplitate 
arhitectonică, se transformase într-o cruce. 

— Şi nici nu erau singurii, adăugă Pearce. Multe culturi 
de pe glob utilizează simbolul unei cruci pentru a 
reprezenta soarele. 

Hackett ridică din sprâncene. 

— Soarele? 

November aruncă o privire acuzatoare. 

— E adevărat? 

Pearce era nedumerit de reacţia lor. Se foi în scaun. 

— Da, spuse el defensiv. 

— Un adevărat eşafod al crucificării, adăugă Scott, nu 
are forma unei cruci. Este chiar un eşafod. O mulţime de 
bârne în formă de cruce. Nu exista nicio cruce. Cel puţin, 


86 


până când artiştii din vechime au prins ideea şi au adăugat 
un halo ca un soare strălucitor în jurul capului lui lisus... 

— Care provine direct de la statuile zeului grec al 
soarelui, Helios, dădu din cap Pearce. 

— Ceea ce ne conduce înapoi la sumerieni, conchise 
Scott. 

Remarca lui fu întâmpinată de tăcerea care devenea tot 
mai apăsătoare în încăpere, pe măsură ce toţi înțelegeau 
implicaţiile. 

— Am citit raportul geologic, spuse Scott încântat. 
Cultul lui Mithra furniza imaginea raiului şi a iadului, a 
Cinei celei de Taină, a sacrificiului şi a înălţării. Mithra îşi 
are rădăcinile în tradiţia sumeriană. Pentru ei, şoaptele 
antice spuneau poveşti despre un popor întreg care s-a 
sacrificat pentru a salva lumea. Prima poveste despre un 
potop global şi despre Noe provenea din Sumer. Asta 
credeţi că aveţi aici? O Epopee a lui Ghilgameş mai veche? 

— AĂăă, nu tocmai, doctore Scott, replică Gant. 

— Îmi pare rău că sunt pisălog, dar... 

November fusese educată creştineşte şi era evident că 
avea dificultăţi să asimileze aceste concepte, deşi, spre 
meritul ei, nu părea să le refuze fără o analiză. 

— Doctore Scott, aţi spus că toate marile religii din 
istorie au împrumutat din ceea ce a circulat înaintea lor. Ei 
bine, dacă este adevărat, de unde şi-au luat sumerienii 
ideile Jor? Şi de unde veneau ei? 

Scott ezită, dar Pearce fu mai mult decât bucuros să 
intervină. Se aplecă în faţă şi, rotindu-şi pixul, spuse: 

— Nimeni nu ştie! rânji el, iar faţa îi deveni apoi 
serioasă. Până acum! 

Orientă telecomanda spre ecran, asigurându-se că 
sonorul este scăzut. 

— Mda, şi aici intru eu în scenă, le spuse Matheson. 
Poate recunoaşteţi imaginile de pe canalele de ştiri. Ceea 
ce vedeţi este petrolierul de foraj Red Osprey. Eu sunt 
inginer de profesie. Ne aflam undeva în Atlantic, făcând o 
sondare exploratorie, când am dat de o problemă... 

Ecranul arătă iadul în desfăşurare. Conducta sărind din 


87 


suporturi. Morţii şi explozia de mâl de pe punte. Toată 
lumea din încăpere se cutremură. După care imaginea se 
schimbă brusc, arătând savanţi în halate albe care curăţau 
şi analizau diamante de dimensiuni mari într-un laborator. 
Apoi apăru un prim-plan cu un diamant, moment în care 
Matheson puse filmul pe pauză. În mod evident, diamantul 
era neobişnuit. În primul rând pentru că pe el apăreau 
nişte inscripţii. 

Scott se aplecă în faţă brusc. 

— La prima vedere, remarcă Gant, ce limbă aţi spune că 
este, doctore Scott? 

Scott se întoarse spre ofiţer. 

— Pare... ei bine, la prima vedere pare cuneiformă. Dar 
e imposibil! 

— De ce e imposibil? 

— Păi, are simboluri pe care nu le-am mai văzut 
niciodată. Şi semnele sunt prea precise. Pare a fi un limbaj 
mai complex, o limbă modernă. Cel puţin aşa pare din 
fotografie. 

Cuneiforma din latinescul cuneus, însemnând cui. 
Scrierea cuneiformă însemna pur şi simplu că stilul era în 
formă de cuie. Era utilizată de perşii, asirienii, caldeenii, 
acadienii, babilonienii şi, bineînţeles, sumerienii antici. 
Data aproximativ din 3 000-3 500 î.Hr. Limba era dificil de 
interpretat, pentru că simbolurile reprezentau cuvinte 
întregi, dar şi silabe, iar fiecare simbol era realizat din 
colecţii de cuie, uneori ajungând până la treizeci. 

— Este posibil să arunc o privire la original? se aventură 
Scott. 

Era puţin spus că murea să arunce o privire. 

— Aş avea o percepţie mai clară, înţelegeţi? adăugă el. 

Pearce şi Gant se priviră atent. 

— Puteţi să citiţi? 

— Nu mi-ar plăcea să susţin asta, spuse sincer Scott. 
Poate doar fragmente din ea. Dar tipul acesta de sarcină 
cere multă muncă şi mult timp. 

Maiorul rămase pe gânduri. 

— Tocmai asta e problema. Nu avem timp. 


88 


— Ce vreţi să spuneţi? 

Pearce interveni: 

— Presupun că marea întrebare e următoarea: sunteţi 
de acord că e precuneiformă, şi nu posfcuneiformă? 

Scott înţelegea unde voia să ajungă Pearce şi, sincer, 
asta îl făcea să nu se simtă în largul său. Cuneiforma era 
primul exemplu de cuvânt uman scris, dar lucrul curios era 
că formele timpurii erau cele mai complexe. Alfabetul 
sumerian şi cel babilonian începuseră cu cel puţin 600 de 
caractere. Cele ulterioare scăzuseră la circa 100, iar pe 
vremea egiptenilor cuvântul scris se schimbase în 
pictograme hieroglifice, înainte ca scrierea să evolueze în 
litere din nou şi să ia forma pe care o are acum. Teoria 
spunea că scrierea sumeriană evoluase din pictograme, 
dar erau puţine dovezi în acest sens. Existau tăbliţele din 
argilă şi toate celelalte, dar erau mai curând cuvinte 
timpurii inventate. 

De fapt, erau mai numeroase dovezile care susțineau 
opusul - cum că scrierea cuneiformă pornise complexă şi 
se simplificase în timp printr-un proces de amnezie 
culturală. Ceea ce sugera existenţa unei civilizaţii 
presumeriene avansate. lar Scott era mai înclinat să ţină 
partea acestei ipoteze. Altfel spus, nimeni nu ştia de unde 
veneau sumerienii. Existau toate motivele pentru a se 
presupune că-şi aduseseră scrierea cu ei. î 

Scott dădu aprobator din cap. Era cutremurător. În 
sfârşit, un text precuneiform. Pearce părea mulţumit cu 
răspunsul, dar marea întrebare încă rămânea. Ce 
Dumnezeu căuta acel text în Antarctica? Sfida orice logică. 
Probabil că era o şarlatanie. Existau teorii care afirmau că 
numeroase civilizaţii antice avuseseră flote care erau de 
departe mai puternice decât se presupusese iniţial. Existau 
din ce în ce mai multe dovezi că mulţi dintre ei - precum 
fenicienii, minoanii şi egiptenii - navigaseră până în zona 
Americilor. 

În Brazilia exista un golf numit Golful Amforelor, numit 
astfel pentru că din când în când acolo apăreau amfore 
romane şi obiecte din ceramică, despre care se 


89 


presupunea că provin dintr-o navă romană scufundată. Tot 
în Brazilia, pe tăblițe din argilă se descoperiseră inscripţii 
într-o limbă mediteraneană necunoscută. O imagine a unui 
ananas, fruct american, fusese descoperită în Pompei. În 
Mexic fuseseră descoperite figurine cu barbă, într-un 
moment în care părul facial şi de pe corp le era necunoscut 
amerindienilor. În China fuseseră dezgropaţi cartofi dulci 
şi alune vechi de peste 2 000 de ani - din nou, alimente 
americane. lar în India fuseseră descoperite desene ale 
unor femei care ţineau în mână ştiuleţi de porumb. 

Testele realizate pe părul  mumiilor egiptene 
demonstraseră că persoanele fumaseră canabis, tutun şi 
cocaină. Problema era că tutunul şi cocaina nu puteau 
proveni decât dintr-un singur loc - America de Sud. Tot în 
părul mumiilor se descoperise mătase chinezească datând 
cam din 1 000 î.Hr., ceea ce însemna că se făcea comerţ cu 
China. La acest aspect se adăuga faptul că în Pacific, pe 
coasta statului Chile, se descoperiseră capete de dragon 
realizate din pietre de minereu, pietre utilizate pentru a 
tine pe linia de plutire corăbiile antice. Culturile sud- 
americane antice foloseau dragonii în mitologia lor, deci 
era mai mult decât probabil că făceau comerţ cu China. 

Ciudat este că, înainte de Columb, legenda europeană 
spune că la vest de Atlantic exista un tărâm cunoscut ca 
Hy-Brasil. Prin urmare, când coloniştii au ajuns în America 
de Sud, au denumit pământul Brazilia, conform legendei. 
Curiozitatea consta în faptul că brzl era un cuvânt iudaic şi 
arameic, însemnând „fier“. Ulterior, s-a descoperit că 
Brazilia avea unul dintre cele mai mari zăcăminte de fier 
din lume. 

Dar, din punctul de vedere al lui Scott, toate aceste 
dovezi indicau un sistem global de blocuri comerciale. 
Ingeniozitatea antică însemna că aceste blocuri 
tranzacţionau bunuri la o distanţă de multe mii de mile. 
Era posibil ca populaţia chineză să fi cumpărat cocaină din 
America de Sud, pe care o vindea apoi Egiptului sau unui 
intermediar, fără să fi folosit vreodată produsul. Asta nu 
însemna neapărat că egiptenii merseseră vreodată în 


90 


America de Sud. Dar să fi călătorit totuşi cineva atât de 
departe spre sud încât să ajungă în Antarctica? El nu era 
atât de sigur. 

Pearce şi Matheson începură să-şi întindă documentele. 
Era o sarcină importantă, iar Scott, November şi Hackett 
nu aveau de ales decât să urmărească. Pe masă erau 
întinse hărţi - în principal hărţi ale Antarcticii - şi studii 
geologice ale companiei Rola Corp. Unele erau copii ale 
surselor antice, altele erau observaţii militare din satelit. 

Scott simţea nevoia să înţeleagă cum stăteau de fapt 
lucrurile. Ii privi pe toţi cei din jurul mesei. Era ceva mai 
mult decât o problemă de traducere. Mult mai mult. 

— Scuzaţi-mă, întrebă el cu voce joasă, dar ce credeţi că 
aţi descoperit? 

Gant răspunse cu nevinovăție: 

— Atlantida. 


91 


HĂRŢI 


Scott îşi încordă umerii. Privi la Hackett şi la November. 
Da, auzise bine. 

Blestemata aia de Atlantida! Teorii aiurite despre 
existenţa Atlantidei pluteau în aer încă de când Platon 
povestise pentru prima dată despre întâlnirea lui Solon cu 
înalții preoţi egipteni. Fusese făcută bucăţi în Oceanul 
Atlantic. Era în Bahamas. Sau în Mediterana. Era în 
America de Sud. Era peste tot şi nimeni nu putea 
demonstra că e acolo sau în altă parte. Atlantida era de 
competenţa nebunilor, astrologilor şi a celor care se 
holbau în sfere de cristal. Dar bărbaţii aceştia erau 
militari. Nu erau idioţi. Ce ştiau ei şi el nu ştia? 

Matheson arătă spre masă. 

— Antarctica a fost descoperită în 1818, corect, nu-i 
aşa? 

Scott avu nevoie de un moment ca să-şi amintească, dar 
când reuşi, dădu aprobator din cap. 

— Da. 

— Avem o copie a unei hărţi trasate pentru un amiral 
turc, numit Piri Reis, în 1513. El precizează în mod clar pe 
hartă că se bazează pe un original care era ţinut în altă 
parte. Spunea, de asemenea, că marinarii lui nu 
autentificaseră niciodată harta, pentru că toate celelalte 
hărţi pe care le foloseau se bazau pe aceleaşi surse vechi 
ce se demonstraseră a fi întotdeauna precise. Această 
hartă arată liniile de coastă ale Africii de Vest, ale Americii 
de Sud şi, mai important, ale Queen Maud Land şi ale altor 
părţi din Antarctica. Sunt atât de precise, încât USAF!E a 
autentificat detaliile utilizând imagistica de satelit, pentru 
că harta arată linia reală a coastei Antarcticii - nu 
banchizele. Aţi fost vreodată în Antarctica, domnule doctor 


18 Forţele Aeriene ale Statelor Unite (n.tr.) 
92 


Scott? 

— Nu. 

— Nu? Ei bine, pentru că tocmai m-am întors de acolo, o 
să vă spun de ce este incredibil. Pentru că nu avem la 
dispoziţie tehnologia necesară ca să vedem prin gheaţă şi 
să aruncăm o privire la linia de coastă reală, cu excepţia 
uneia de şaizeci de ani. Iar acea întindere de plajă nu a 
mai fost lipsită de gheaţă de cel puţin şase mii de ani. Şi 
atunci, cum să deseneze cineva o hartă a acelei zone? Doar 
dacă au avut o navă capabilă să-i ducă până acolo - ceea 
ce automat înseamnă civilizaţie şi, având în vedere 
precizia, înseamnă implicit o civilizaţie avansată... 

Pearce dădu din cap vehement. 

— Hărțile lui Piri Reis se bazau pe originale care au fost 
furate din marea Bibliotecă din Alexandria, din Egipt, şi 
duse apoi la Constantinopol, spuse el. Dar el nu a fost 
singurul. Oronteus Finaeus a desenat o hartă în 1531, 
bazându-se pe hărţi maritime antice care indicau întreaga 
Antarctică, cu munţi şi cu râuri. Ceea ce înseamnă că 
trebuia să cunoşti interiorul, nu doar coasta, şi că zona 
trebuia să fie lipsită de gheaţă. 

— Ştiţi cât de mare e Antarctica, doctore Scott? întrebă 
Matheson. 

Scott scutură din cap. 

— Este mare. Are de două ori mărimea Statelor Unite. 
Nu poţi să mergi pur şi simplu să cartografiezi râuri şi 
munţi şi să-i desenezi exact, în două zile, pe o plută. 
Meseria mea e să proiectez tot felul de chestii, astfel ca 
oamenii să poată merge în locuri îndepărtate şi să lucreze, 
să mineze şi să sondeze după petrol. Fără o hartă şi un 
raport geologic, sunt terminat. Dar aceste hărţi străvechi... 
au toate detaliile! La mijlocul anilor 1500, continuă Pearce, 
aveam un tip pe care îl chema Mercator, pe numele lui 
adevărat Gerhard Kremer. Cartograful suprem, care a 
desenat o hartă exactă a Antarcticii pe baza unor surse 
antice şi care a simţit deodată nevoia bruscă de a fugi şi a 
vizita Marea Piramidă din Cairo. Şi apoi, în 1737, 
geograful francez Philippe Buache a apărut cu o hartă care 


93 


este atât de precisă, încât pare să prezinte Antarctica aşa 
cum arăta probabil fără stratul de gheaţă - fără gheață 
deloc. Ceea ce ar fi fost cam acum cincisprezece mii de 
ani! Şi asta cu o sută de ani înainte de data la care se 
presupune că a fost descoperită, doctore Scott! Apoi 
urmează harta lumii a lui Hadji Ahmed, din 1559. Şi el era 
tot turc, iar harta lui arăta şi ea o punte de uscat între 
Siberia şi Alaska. Am vorbit la telefon cu Sarah Kelsey, cel 
mai bun geolog al companiei noastre. l-aţi citit raportul. Ea 
spune acolo că, odată, cu circa douăsprezece până la 
paisprezece mii de ani în urmă, exista într-adevăr o punte 
de uscat. Au fost descoperite tone de dovezi care 
demonstrează asta. Găsiţi pe masă copii după toate aceste 
hărţi. 

Scott rămase tare pe poziţie - nu se lăsa atât de uşor 
copleşit. 

— Am auzit de majoritatea acestor hărţi, domnule 
Matheson. Nu e ceva nou pentru mine. Dar - şi este un 
foarte mare „dar“ - ele nu demonstrează existenţa 
Atlantidei. Ele demonstrează doar că strămoşii noştri erau 
cartografi foarte buni şi că noi, ca specie, suntem foarte 
uituci. N-o să ne contrazicem pe subiectul acesta. Insă 
gândiţi-vă ce-mi cereţi să fac. Imi cereţi să am o credinţă 
oarbă, care sfidează raţiunea. Scott îl privi cu tristeţe, apoi 
adăugă: Imi pare rău. 

Pearce clătină din cap. 

— Oare nu sunteţi aceeaşi persoană care a colectat 
mituri şi legende din peste cinci sute de culturi de pe tot 
globul, care vorbesc despre un potop antic - mitul 
potopului? Nu sunteţi dumneavoastră acela? Sunteţi 
doctorul Richard Scott, nu? 

— Poveştile potopului. Da. Dar acestea sunt mituri. 
Legende. Poveşti care constituie o foarte bună lectură la 
ceas de seară. Epopeea lui Ghilgameş datează cam din 
anul 5 000 î.Hr. Este aceeaşi poveste a potopului ca cea 
din Biblie - corespunde perfect poveştii lui Noe. Dar asta e 
doar literatură... O poveste. 

— Schliemann a urmărit o poveste şi a descoperit 


94 


cetatea pierdută a Troiei. 

Pearce ocoli biroul. Înşfacă din nou telecomanda şi 
apăsă butonul de redare. Imaginea era puţin difuză şi era 
de o calitate mult mai proastă decât cele dinainte, dar se 
vedea clar ce se întâmpla. O cameră de mici dimensiuni 
cobora în interiorul unei conducte lungi şi întunecate. De-a 
lungul axului conductei mari se întindea o conductă mai 
mică, cu un diametru de aproximativ treisprezece 
centimetri, prin care urma a fi extras petrolul. Era clar că 
aparatul video filma în spaţiul dintre cele două conducte. 

— E o cameră de serviciu, explică Matheson, destinată a 
verifica starea conductei dinspre nodul forezei de pe 
fundul oceanului, descendent, spre locul de forare. Din 
punct de vedere vizual era irelevantă, dar era un prototip, 
aşa că am fixat o cameră pe conductă. N-am crezut că vom 
avea vreodată nevoie de ea. 

Camera cobora tot mai mult. O parte din conducta 
afectată era vizibilă, cu fisurile din aliajul de oţel. In cele 
din urmă, printr-un nor de resturi din apă, deveni vizibilă 
destinaţia. 

— Acestea nu erau roci pe care le găseam de obicei pe 
fundul oceanului, doctore Scott. Nu dădusem peste o 
epavă îngropată. Ne aflam la o adâncime de peste trei 
kilometri. Opt sute de metri în fundul oceanului. Am dat de 
un perete. Un adevărat perete. Din cele cu care 
construieşti case. Un perete. Mă urmăreşti? 

— Da, veni răspunsul sec. 

— Numai că acest perete nu era realizat din cărămizi şi 
mortar, ci din diamant. O bucată uriaşă, solidă, de 
diamant. Şi nu pot să-ţi spun cât de mare era cu adevărat. 

În întuneric, luminat doar de razele becului camerei, era 
vizibil un câmp de cristal albastru. În partea de jos a 
imaginii se vedea trepanul distrus. În perete era un crater 
de impact, de unde fuseseră împrăştiate bucăţi mari de 
diamant. În zid se vedea o gaură. Era evident că dincolo de 
zid se afla probabil apă, sub o presiune enormă din cauza 
greutăţii stratului de gheaţă de deasupra, care aruncase în 
aer conducta atunci când aceasta se rupsese. Oricum, una 


95 


peste alta, părea că zidul se comportase mult mai bine 
decât utilajul. 

Din alte puncte de vedere peretele era fără defect, fiind 
acoperit cu o reţea delicată de litere. Şi aceasta era 
dovada de care mai era nevoie. 

— Şi acum, vă rog, doctore Scott, spuneti-mi: cine dracu 
s-a dus acolo şi a construit un zid la o adâncime de peste 
trei kilometri, la temperaturi de sub zero grade, într-o 
peşteră subterană? În cariera mea ca inginer, am forat 
după petrol în toată lumea şi n-am văzut niciodată aşa 
ceva. Nu ştiu nicio ţară - şi vreau să spun chiar niciuna- 
care să posede tehnologia necesară pentru a realiza aşa 
ceva. Şi cantitatea aceea de diamant? Doamne, ai putea 
distruge jumătate din baza financiară a întregii lumi peste 
noapte. Regele Angliei ar putea foarte bine să-şi pună 
ghinde în coroană în loc de diamante, căci probabil ar 
valora mai mult. 

Lui Scott nu-i venea să-şi creadă ochilor şi urechilor. 

— Şi vreţi să traduc tot ce e acolo? 

November se uită rapid peste hărţi, încercând să-şi dea 
seama ce înseamnă. 

— Doctore Scott, spuse ea înăbuşit, cred că e pe bune. 

Hackett părea impenetrabil. 

— Ştiţi cât durează să traduci nişte texte arhaice? sări 
Scott. 

— Da. 

— Ba nu, nu cred că ştiţi. A fost nevoie de minţile unui 
grup mare de cercetători, timp de o sută de ani, ca să fie 
tradus codicele mayaş, şi acea limbă încă se vorbea în 
peninsula Yucatan din estul Mexicului. Precuneiforma este 
o limbă moartă. Este uitată. Nici n-aş şti de unde să încep. 

— Atunci, ar fi bine să găsiţi o cale cât mai repede, 
doctore Scott, anunţă contraamiralul, pătrunzând pe uşa 
din capătul îndepărtat. Pentru că multe vieţi depind de 
asta. 


Pe ecuson era scris numele Dower. lar expresia de pe 
faţa lui spunea: Citeşte-mi ecusonul. Contraamiralul Dower 


96 


era o figură impozantă. Înalt, zvelt şi negru. Sub chipiu, 
avea craniul ras. 

Orice persoană cu oarecare noţiuni militare ar fi 
observat imediat că pe piept avea prinsă Legion of Meritt’, 
cu o stea din aur. Ar fi observat Defense Meritous Service 
Medal”, Meritous Service Medal”!, Strikeflight Air Medal? 
(cu opt distincţii), Navy Commendation Medal - Combat 
I”, The Presidential Unit Citation? şi Gulf War Cross of 
Gallantry%, iar acestea erau doar câteva dintre 
numeroasele sale medalii de campanie. Contraamiralul 
Thomas C. Dower, USN3%, avusese parte de ceva acţiune la 
timpul său. Avea dreptul să trăiască după faima de care se 
bucura. 

Era urmat îndeaproape de un civil şi de un grup de 
militari. Dar numai Dower şi civilul se aşezară. Matheson îl 
prezentă pe celălalt bărbat ca fiind Jay Houghton de la 
Rola Corp., departamentul juridic. 

Houghton îşi trecu în fugă ochii peste hârtiile galbene şi 
nu-şi putu reţine un mârâit, probabil un soi de truc de 
tribunal pe care-l deprinsese la Facultatea de Drept. Asta 
făcea ca lucrurile să apară într-o lumină şi mai întunecată, 
aşa că - atunci când scoteai iepurele din joben - lumea te 
considera un geniu. Deşi Scott se îndoia că omul se 
apropiase prea mult de un tribunal în ultimul timp. 
Avocaţii marilor corporaţii nu prea o făceau, în schimb, în 
fiecare zi de luni, înainte de prânz, îşi puneau secretarele 
să trimită prin mail ameninţări cu moartea. 

— Tocmai ne-am întâlnit cu oficialii chinezi la sediul 
UN”, Palais des Nations, explică el. Chinezii nu vor 
permite sub nicio formă ca altcineva să intre în baza lor 


1 Legiunea de Merit (n.tr.) 

Medalia pentru Serviciu Meritoriu în Apărare (n.tr.) 
Medalia pentru Serviciu Meritoriu (n.tr.) 

Medalia Atacul Aerian (n.tr.) 

Medalia de Recomandare a marinei în rang I (n.tr.) 
Citarea prin ordin de zi a Unităţii Prezidenţiale (n.tr.) 
Crucea Vitejiei în Războiul din Golf (n.tr.) 

Marina Statelor Unite (n.tr.) 

27 Uited Nations - Naţiunile Unite (n.tr.) 


97 


din Antarctica. 

— Din păcate, murmură Gant. 

— Ne aşteptam la asta, îi aminti Dower. 

— Totuşi, e păcat, replică dur Gant. Nu vreau să iau 
parte la o cercetare civilă. Civilii n-au fost pregătiţi pentru 
asta, nici intelectual, nici fizic, domnule. 

— În principiu, chinezii nu au obiecţiuni cu privire la 
inspecția unei echipe a Naţiunilor Unite, adăugă vesel 
Houghton. Dar se opun cu străşnicie oricărui tip de 
asociere militară. 

— Pun pariu că da, spuse Gant scuipând cuvintele şi 
adăugând la sfârşit, în ultimul moment, un „domnule“, din 
respect pentru contraamiral. 

Scott şi November schimbară priviri neliniştite. Echipe 
de inspecţie? Ce plănuiau? 

— A ajuns echipamentul spectroscopic? întrebă Hackett 
meditativ. 

Când Dower intrase, Hackett se ridicase în picioare şi 
acum stătea la fereastră evaluând împrejurimile. Privi 
grupul cu zâmbetul lui slab, deja familiar. 

— Rezonanţă magnetică nucleară, dacă nu greşesc. 
Amirale, sunt sigur că băieţii cu fizica apreciază că le este 
adusă o jucărie nouă pentru teste în preţiosul lor 
laborator. 

— S-au plâns, ca de obicei. Bună, Jon. Cum a fost 
călătoria? 

— Cu poticneli. 

Dower făcu gura pungă înainte de a răspunde: 

— Devine din ce în ce mai rău, nu-i aşa? 

Hackett nu părea să dorească să răspundă, dar Pearce 
răspunse în locul lui. 

— Mult mai rău, interveni el. Cred că planeta asta e 
supusă la niveluri de radiaţie solară care n-au mai fost 
văzute de peste douăsprezece mii de ani. Douăsprezece 
mii şi doisprezece ani - ca să fim precişi. 

Se auzi foşnetul documentelor răsfoite în apropiere. Doi 
ofiţeri  discutară cu Dower, apoi distribuiră nişte 
însemnări, în timp ce Hackett comenta: 


98 


— Ei bine, a fost puţin melodramatic poate. Dar 
exagerat? Nu. 

Scott stătea anxios pe scaunul său încercând să prindă 
un moment privirea lui Hackett. 

Încă un zâmbet iritant de enigmatic trecu peste buzele 
fizicianului. Lipindu-se de fereastră, îşi ronţăi o clipă 
unghia degetului mare. 

— Îi aveţi în faţă pe şefii Centrului de Comandă Spațială 
al Statelor Unite, doctore Scott, spuse el blând. l-am 
prezentat pe scurt lui Tom Dower diverse probleme de 
fizică de mult mai multe ori decât am chef să-mi amintesc. 
La Los Alamos, pe când era student, atunci a fost prima 
dată, nu, Tom? 

Scott avea un aer nedumerit. 

— Spațială? zise el. 

— Centrul de Comandă Spațială, răspunse morocănos 
Dower. Consiliem guvernul în probleme de politică, în timp 
ce ei negociază cu chinezii. Noi suntem ultima linie de 
apărare între pace şi cel de-al Treilea Război Mondial. 

Îngropată sub şase mii de metri de granit, în adâncul 
munţilor Cheyenne din Colorado, le spuse Dower, exista o 
uşă lată de şase metri şi groasă de peste un metru, 
proiectată să reziste unui atac nuclear. În spatele acesteia 
se afla cartierul general al serviciului secret de spionaj 
militar, numit NORAD. Iar o parte din acest cartier general 
îi era atribuită Centrului de Comandă Spațială al Statelor 
Unite, a cărui competenţă era dublă. 

— Urmărim deşeurile spaţiale, doctore Scott. Estimăm 
că pe orbita Pământului se află concomitent peste 
nouăsprezece mii de obiecte, de la aşchii de vopsea la 
sateliți morţi. Peste opt mii dintre aceste obiecte sunt mai 
mari decât o minge de baseball şi sunt urmărite non-stop. 
Dar când soarele începe să aibă spasme şi aruncă plasmă 
în timpul unei furtuni solare, ne poate bruia sistemul de 
urmărire chiar şi nouăzeci şi şase de ore - adică patru zile 
şi patru nopţi. 

— Şi asta e rău? 

— Oh, e destul de rău, interveni Hackett. Când plasma 


99 


din furtuna solară loveşte Pământul, determină dilatarea 
atmosferei. Tracţiunea sporită încetineşte obiectele care 
orbitează. Unele reintră în atmosferă. lar semnătura acelei 
reintrări tinde să imite manifestarea unui focos nuclear. 

Veni din nou rândul lui Gant, care spuse: 

— În orice caz, o furtună solară este un moment potrivit 
pentru a lansa un atac nedetectat. Soarele este pe cale să 
zvâcnească din nou, iar chinezii o ştiu. 

— Îmi pare rău, dar se pare că soarele a făcut asta deja, 
zise Scott scuturând din cap. Şi cum puteţi fi atât de siguri 
că soarele urmează să ia foc din nou? Este haotic, nu? 
Imprevizibil... 

— Este complex, nu haotic, spuse iritat Hackett. 

— Putem prezice comportamentul soarelui, adăugă 
Pearce. Pentru că se derulează în minicicluri la fiecare 
unsprezece ani. 

Hackett luă un marker de la tablă şi schiţă un cer pe 
tabla de la capătul celălalt al încăperii. 

— N-o să vă insult inteligenţa ţinându-vă un curs despre 
fizica solară şi magnetică, dar vă prezint câteva puncte 
importante pe care trebuie să le reţineţi. Soarele nu este, 
contrar credinţei populare, asemănător, în mare parte, cu 
Pământul. Este masiv. Este atât de mare, încât 
dimensiunea medie a unei pete de pe suprafaţa sa ar 
îmbrăca Pământul de două-trei ori. Este o masă continuă 
de explozii nucleare migratoare, ţinute împreună într-un 
glob datorită masei sale. Este mare. Este greu. Este 
violent. Şi are - şi aici e cel mai important amănunt -, are 
mai mult de doi poli magnetici. Noi avem nordul şi sudul. 
Soarele are şase poli. Numiţi-i cum doriţi - nord, sud, Tim 
şi Clarence. Nu are importanţă. Ceea ce contează este că 
posedă structuri magnetice foarte complicate, pe care abia 
începem să le înţelegem. Are Polul Sud şi Polul Nord, aşa 
cum le înţelegem noi, dar pentru că este o minge de 
plasmă supraîncălzită, are încă patru poli, dispuşi la 
distanţe egale în jurul ecuatorului său. Şi pentru că este o 
minge din plasmă, nu se roteşte uniform. La ecuator avem 
o zi mai scurtă decât avem mai spre nord sau sud. 


100 


Scott realiză că de faţă erau, de fapt, trei amirali. Nu, 
doi amirali şi un general. Şi un maior, Gant. Cinci 
locotenenţi care funcționau ca asistenţi. Doi bărbaţi mult 
mai în vârstă decât ceilalţi şi, evident, importanţi. Nu se 
prezentaseră. Aveau minţi ascuţite şi păreau să înţeleagă 
destul de uşor ce le spunea Hackett, ceea ce era cel puţin 
deconcertant. Dacă nu de-a binelea stânjenitor. Oricum, 
întrebările care-i umpleau capul probabil că aveau să 
rămână acolo ceva timp. Hackett nu terminase. 

Fizicianul bătu cu markerul în tablă. 

— În fracțiunea sa cea mai redusă, ciclul se repetă pe o 
scară mică la fiecare optzeci şi şapte de zile şi jumătate. 
Un ciclu de eveniment - timpul dintre evenimente de 
intensitate similară - este de douăzeci şi doi de ani. Ceea 
ce descrii tu, Bob, îmi pare rău că trebuie să te contrazic, e 
numai o jumătate dintr-un ciclu, dar, din punct de vedere 
statistic, evenimente similare au apărut la punctul de 
unsprezece ani. Un ciclu complet al unei pete solare - când 
activitatea petei solare pare să o ia din nou de la capăt - 
are loc în realitate o dată la fiecare o sută optzeci şi şapte 
de ani. lar ciclul la care se referea Bob, deşi teoretic, se 
bazează pe mişcările a ceea ce noi numim învelişul neutru 
deformat al soarelui. Care, teoretic, face un ciclu o dată la 
trei mii de ani sau cam aşa ceva. 

— Ce se întâmplă când învelişul neutru îşi completează 
ciclul? întrebă Scott. 

— Conform teoriei, este atât de devastator, încât ţi-ai 
dori să fii oriunde în altă parte. 

— Ceea ce înseamnă că? interveni November. Nu deţin o 
diplomă în fizică. 

Scott îşi încrucişă braţele şi spuse: 

— Uite, nici eu n-am terminat fizica. Sunt lingvist. Ce 
dracu' au toate acestea de-a face cu mine? Am venit să 
vizionez nişte roci. Rocile există, nu-i aşa? 

— Tot ce trebuie să ştiţi este că, la fiecare unsprezece 
ani, la suprafaţa soarelui se întâmplă lucruri neplăcute, 
spuse succint Pearce, aruncându-i o privire lui Hackett, 
care mâzgăli pe tablă numărul 22 şi îl sublinie energic. 


101 


Continuaţi să adunaţi unsprezece cu unsprezece cu 
unsprezece, până ajungeţi la trei mii. Înregistrările 
geologice arată clar că la fiecare trei mii de ani clima 
Pământului se modifică drastic. Cu şase mii de ani în urmă, 
perioada de schimbare climaterică a fost atât de severă, 
încât multe civilizaţii antice şi-au fixat calendarul în funcţie 
de ea. Mayaşii l-au numit Anul Unu; în cuvintele noastre, 
era anul 3 113 î.Hr., în 12 august, ca să fim mai precişi, 
când un bărbat cu barbă albă a coborât din soare. Anul 
Unu al egiptenilor a fost în jur de 3 141 î.Hr. și s-a numit 
Epoca lui Horus. Horus era fiul lui Ra - care, la rândul său, 
era soarele. Calendarul evreiesc spune că Pământul a fost 
creat în luna septembrie a anului 3 761 î.Hr. Ei au fost atât 
de influenţaţi de ciclurile lunare şi solare, încât şi-au pus 
un soare pe steag, în forma unei stele cu şase colţuri. 
Realitatea este că, la fiecare al patrulea ciclu, se întâmplă 
ceva cu adevărat rău. Prin urmare, aveţi motive întemeiate 
să intraţi în panică. Înregistrările geologice arată că în 
urmă cu patru cicluri - sau acum douăsprezece mii de ani - 
a avut loc un potop. Şi ia ghiciţi? A venit iar timpul. 

— Noi credem că soarele urmează să-şi inverseze polii, 
doctore Scott, spuse solemn contraamiralul Dower. 
Credem că a atins apogeul ciclului de douăsprezece mii de 
ani şi că este pe cale să declanşeze o reacţie în lanţ de 
evenimente, care va pune planeta noastră într-un adevărat 
pericol. 

— Aşteptaţi o clipă! strigă Scott. Aici vorbim despre 
sfârşitul lumii? 

Hackett ridică din umeri. 

— Nu, nu, nu, nu, spuse el. 

Ceilalţi respirară uşuraţi. 

— Doar al vieţii pe Pământ. Spune-mi, amirale, cum va fi 
sfârşitul lumii? 

Gant se deplasă spre capătul opus al încăperii şi rămase 
în picioare lângă un ecran digital de dimensiuni mari, 
amplasat pe perete. 

— Amirale, cu permisiunea dumneavoastră. 

Dower aprobă cu o scurtă mişcare a capului. 


102 


Luminile scăzură în intensitate. Pe ecran apăru o 
reprezentare fotografică reală a Pământului, învârtindu-se 
fără efort în spaţiu. Orbita din jurul soarelui era descrisă 
cu o perspectivă în continuă schimbare, urmată de planuri 
apropiate ale ţărilor care erau cel mai bine amplasate 
pentru a servi pe post de monitoare. 

— Există şase observatoare principale pe pământ care 
sunt dedicate exclusiv monitorizării activităţii solare 
douăzeci şi patru de ore pe zi, explică Gant cu voce calmă. 
Procedura normală este ca, odată ce evenimentul a avut 
loc, să fim înştiinţaţi imediat; iar efectele vor fi resimtite 
aici după aproximativ patruzeci şi opt până la şaptezeci şi 
două de ore. 

Scott şi November se uitară instinctiv la Hackett pentru 
confirmare. Acesta dădu din cap spunând; 

— Soarele este alcătuit în principal din hidrogen, care 
este într-o continuă stare de fuziune nucleară, menţinând 
temperatura de la suprafaţa soarelui la peste un milion de 
grade Celsius. La aruncarea unei mase coronale, 
particulele puternic încărcate care sunt expulzate se 
adună, formând o minge cu propriul câmp magnetic - 
numită plasmă. Având aproximativ dimensiunea planetei 
Jupiter, acest nor de plasmă conţine suficientă energie 
încât să fiarbă Marea Mediterană până la dispariţia totală. 
Călătoreşte cu circa două milioane de mile pe oră, aşa că... 

Hackett tăcu repede câteva calcule. 

— Mda, aş spune că îi ia cam trei zile ca să ajungă aici. 

November înghiţi în sec. 

— Şi asta urmează să se întâmple? 

Hackett zâmbi caustic. 

— O, asta se întâmplă în fiecare săptămână. Ce urmează 
să ne explice maiorul Gant, presupun, este cu mult mai 
Tău. 

— Pe opt martie, cu exact nouă zile în urmă, pe 
suprafaţa soarelui s-a observat un număr neobişnuit de 
mare de pete. Activitatea furtunilor solare a fost intensă, 
iar eliberarea de plasmă a fost atât rapidă, cât şi masivă. 
Agitaţia magnetică din masa soarelui a fost atât de 


103 


puternică, încât în acea dimineaţă, la şapte şi nouă minute 
fix, la exact opt minute după ce un număr de evenimente 
eruptive s-au manifestat simultan pe ecuatorul soarelui, 
efectele au fost detectate aici, la CERN. 

Brusc, Hackett deveni foarte atent. 

— Cum? întrebă el simplu. Vorbiţi despre un efect pe 
care l-am putea simţi, care călătoreşte la fel de repede 
precum lumina. Pe glob se desfăşoară actualmente cinci 
experimente care se ocupă de genul acesta de fizică. Unul 
are loc în Japonia, la ISAS. Unul în Rusia. Două în Statele 
Unite, la Caltech şi la Stanford. Şi unul aici, în Elveţia. 
Celelalte patru erau în perioada de calibrări şi în afara 
timpului real, în vreme ce acesta de aici, de la CERN, era 
singurul care opera la acel moment, fiind şi singurul care a 
detectat o undă gravitațională. 

Acum era într-adevăr momentul să stea jos, decise 
Hackett. Îşi trecu degetele peste faţa rece din onix negru a 
mesei. 

— Doamne Dumnezeule... l-au făcut în cele din urmă. 

Nimeni nu păru să aibă vreo reacţie. 

— Gravitonul, spuse Hackett, infatuat în propria 
certitudine, este cheia pentru orice. 

Scott se foi pe scaun şi murmură: 

— Îmi pare rău să vă dezamăgesc, dar nu asta a fost 
cheia distrugerii căsniciei mele. 

— Cât a durat? 

Scott fu nevoit să se gândească o clipă înainte de a-şi da 
seama că Hackett nu vorbea despre căsătoria lui, apoi 
Gant anunţă: 

— Patru virgulă trei microsecunde. Felicitări, doctore 
Hackett. Fizica a mai demonstrat o teorie. 

Hackett se scărpină pe gât. 

— Nu sunt sigur că ar trebui să mă bucure asta. 

Gant inspiră profund. 

— Echipamentul interferometru cu lumină laser utilizat 
la ELIGO nu a fost singurul lucru care să reacționeze la 
unda gravitaţională. 

Scott scutură din cap ca să-şi aducă aminte. 


104 


— ELIGO? 

— Explicaţiile mai târziu, insistă morocănos 
contraamiralul Dower, nerăbdător să ajungă la ceea ce era 
important. 

Gant apăsă un alt buton. Pe ecran apărură brusc imagini 
cu banchize de gheaţă şi ale bazinului antarctic. Detaliile 
curgeau pe o latură a ecranului. Complexe şi fără sens 
pentru profani. 


IMAGISTICĂ RADAR AERIANĂ - BANDĂ C/X - 
DESCHIDERE SINTETICĂ RADAR (SIR-C/X-SAR) 
RADAR PENETRARE ÎN SUBTERAN (GPR) 
CONJUNCŢIE 

EXTRAPOLARE DE LA NEMESIS 

LUNGIMI DE MICROUNDE: 

BANDA L (24 CM) 

BANDA C (6 CM) 

BANDA X (3 CM) 

AMPLIFICAREA MULTIFRECVENŢĂ: ON 

FILTRE DE CURĂŢARE DIGITALĂ GPR: ON 
CARACTERISTICI ALE LUNGIMII DE UNDĂ GPR: 
[REȚINUTE - AUTORIZAŢIE ERONATĂ. ACCESUL 
INTERZIS] 


Brusc, în prim-plan apărură imagini ale unor coloane 
chinezeşti blindate, care se deplasau lent pe gheaţă. Pete 
negre pe albul pur, precum furnicile pe o îngheţată. 
Apărură apoi câteva clădiri. Se ridicau fortificaţii. Baza 
chinezească, Jung Chang, era bine echipată. 

— Este inutil să mai spun, doamnelor şi domnilor, că 
acestea sunt informaţii clasificate... 

— Dar nu foarte secrete, îl întrerupse November cu un 
aer ştrengăresc. 

Gant o fulgeră cu privirea. 

— Aţi urmărit de curând CNN? zise maiorul. Crede-mă, 
domnişoară Dryden, intonă el apoi, CNN nu a pus mâinile 
pe banda aceasta. Se întoarse spre ceilalţi şi adăugă: îi 
urmărim de ceva vreme pe chinezi. Cercetările lor recente 


105 


în căutare de combustibili fosili şi de zăcăminte minerale 
au fost neobosite, aşa cum au fost şi experimentele lor 
legate de armamentul high-tech. Cu aproximativ trei luni 
în urmă, la baza lor din Antarctica, au scufundat un puț şi 
au început proceduri complexe de foraj. Cu două 
săptămâni în urmă, am detectat un semnal care indica 
faptul că o enormă sursă de energie a fost activată. Când 
puterea emanată de sursa ascunsă a început să se 
amplifice, la fel s-a întâmplat şi cu activitatea petelor 
solare şi a erupţiilor solare, care s-a amplificat la rândul 
său. Natural, am vrut să ştim ce au descoperit. Dacă 
trecem la radarul de penetrare în subteran sau georadarul 
- continuă el în timp ce imaginea de pe ecran devenea 
psihedelică -, ceea ce vedeţi este o imagine fals colorată a 
ceva ce ochiul uman nu poate vedea. 

Scott miji ochii. 

— Ce anume vedem acum? 

Hackett se apropie pentru a vedea mai bine. 

— Am făcut scanarea aşa cum ne-ai cerut să o facem, 
Don, explică Dower. 

— Şi? 

— Şi ai avut dreptate. 

— Rahat... 

— Dreptate? Dreptate în legătură cu ce? întrebă Scott 
curios. 

Gant arătă spre ecran. 

— Aşteptaţi. 

Imediat apăru imaginea unui ceas care marca trecerea 
timpului. Data era 8 martie 2012. Brusc, unde purpurii 
explodară în valuri cutremurătoare, disipându-se la o 
anumită depărtare. 

Deşi văzuse deja montajul, Pearce era cu totul 
impresionat. 

— Extraordinar! zise el. 

Hackett se aplecă în față. 

— Putem să mai vedem o dată, cu o perspectivă mai 
largă? 

Gant introduse în calculator noii parametri. Din nou, 


106 


valuri uriaşe de culoare falsă se răspândiră pe gheaţă, ca o 
piatră aruncată într-un lac. 

— Zona de pământ pe care o vedeţi are cam aceeaşi 
dimensiune ca Manhattanul. 

Scott era confuz. 

— Ce dracu' a fost asta? 

— Ceea ce vedeţi este un tip de undă de energie, explică 
Dower. Care se deplasează mai mult de trei kilometri sub 
gheaţă, deşi pare să aibă aceeaşi semnătură geologică 
precum cea a unui material numit Carbon 60. 

Hackett îşi sprijinise bărbia pe degete, studiind cu 
interes imaginea. Apoi întrebă cu o voce scăzută: 

— Puteţi să reduceti viteza filmului... ceva mai mult? 

Gant şi Dower schimbară o privire de cunoscători. 
Dower părea mulţumit. 

— Ne-am gândit noi c-o să observati. 

— Să observe ce? vru Matheson să ştie. 

Era clar că nu înţelegea. 

Hackett nu-şi luase nicio secundă ochii de la ecran. 

— Avem o structură într-un tipar de undă. 

— Despre ce vorbeşti? Structură? Nu înţeleg. 

— Domnule maior Gant, puteţi separa fiecare cadru în 
punctul în care undele de energie au început să se 
îndepărteze de epicentru? zise Hackett. Şi apoi, 
suprapuneți-le. _ 

Gant încuviinţă şi trecu apoi la lucru. Între timp, Hackett 
se adresă celorlalţi: 

— De fiecare dată când unda se amplifică, îl rog să 
realizeze un instantaneu. Apoi, suprapunând toate 
instantaneele, ca pe o stivă de clătite, imaginea globală a 
ceea ce cred eu că vom vedea ar trebui... ăăă... ar trebui 
să vorbească de la sine. 

Asemenea unui puzzle de cercuri concentrice purpurii, 
imaginea se construia încet-încet, în timp ce ecranul 
devenea din ce în ce mai intens colorat la fiecare 
suprapunere. Şi ceea ce apărea tot mai clar pentru fiecare 
era că în interiorul undelor de energie se dezvăluia o 
structură. Cu excepţia militarilor, camera se umplu de 


107 


neastâmpăr şi de uluire. Cuburi. Paralelipipede. Suprafeţe 
curbe. Toate caracteristicile domeniului construcţiilor 
apăreau precum imperfecţiunile în oceanul de purpuriu. 
Era complex. Vast şi dens. Ca planul unui... 

— Acesta este un oraş, murmură Scott. Sub afurisita de 
gheaţă... Un oraş dispărut! 

— Şi cumva, spuse grav Dower, pare să aibă legătură cu 
soarele. 

Pearce era uluit. 

— Nu e un oraş dispărut. E oraşul dispărut. Doamnelor 
şi domnilor, bine aţi venit în Atlantida! 


— Dumnezeule... vorbim despre un sistem de adaptare 
complex, pe o scală care există doar în teorie, murmură 
sumbru Hackett. 

Gant derulă textul de pe ecran într-o casetă subtext 
separată. Poveştile potopului: raport internațional asupra 
miturilor culturale automultiplicative ale Genezei, de 
doctor Richard Scott. În mână avea un exemplar tipărit. Îşi 
scărpină obrazul în timp ce frunzărea documentul 
impunător. 

— Doctore Scott, spuse el, conform cercetărilor 
dumneavoastră, desfăşurate în Columbia Centrală, 
America de Sud şi... citez: „Bochica, un bărbat cu barbă 
din altă rasă, a adus legea, agricultura şi religia 
sălbaticilor Chibcas. Dar într-o zi a apărut soţia lui cea rea, 
Chia, care, dorind să-i distrugă planurile, a inundat 
pământurile omorând totul. Bochica şi-a exilat soţia în 
ceruri, iar acum ea e pe lună şi a coborât supraviețuitorii 
din munţi ca să o ia de la capăt“. 

Scott era emoţionat. Simţea explozia de adrenalină 
traversându-i venele. Ştia unde voia să ajungă maiorul în 
timp ce acesta trecea la altă pagină. 

— Sau ce spuneţi de asta? In China, zeul apelor, Gong 
Gong, a provocat un potop care a durat doi ani. Oamenii au 
reuşit să supravieţuiască urcându-se în copaci şi fugind în 
munţi. Potrivit indienilor Chickasaw, lumea a fost distrusă 
de apă şi nu au supravieţuit decât o familie şi câte două 


108 


animale din fiecare specie. 

— Nu vrei să încerci şi cu o altă literă? sugeră agitat 
Scott. De exemplu, cu „I“? Incaşii au relatat că au căzut 
ploi torențiale şi au erupt vulcanii, care au inundat 
pământul şi l-au ars. Când cerul a intrat în război cu 
Pământul, incaşii credeau că s-au despărţit Anzii. Iar inuiţii 
au crezut că a avut loc un potop îngrozitor urmat de un 
cutremur şi că totul s-a desfăşurat atât de repede, încât 
numai cei cu mintea ageră au avut timp să fugă în munţi 
sau să se refugieze în bărci. Există peste cinci sute de 
legende despre potop în lume, rezumă Scott. Am pornit de 
la lucrările lui Richard Abdree, care a studiat optzeci şi 
şase de legende pe la mijlocul anilor 1980. Trei erau 
europene, şapte africane, douăzeci asiatice, patruzeci şi 
şase americane şi zece din Australia sau din zona Barierei 
de Corali din Pacific. El a descoperit că şaizeci şi două 
dintre aceste culturi nu intraseră în contact cu legenda 
iudaică sau cu cea mesopotamiană - cea din care noi l-am 
preluat pe Noe. Ceea ce înseamnă că au luat naştere 
independent. Sunt distincte şi separate. 

Când începuse să lucreze la acest proiect, Scott 
descoperise o bogăţie de informaţii la care, sincer, nu se 
aşteptase. Găsise poveşti despre potop romane, 
scandinave, germane, dar şi asiriene, iudaice, creştine şi 
islamice. Existau, de asemenea, povestiri sumeriene şi 
babiloniene despre potop. Caldeene, zoroastriene, pigmee, 
ale culturilor Kikuyu şi Yoruba. Poveşti despre un potop 
antic veneau şi de la Basonge, Mandingo, de pe Coasta de 
Fildeş, Bakongo, Zairul de Vest şi Camerun. Populaţia 
Kwaya de pe malurile lacului Victoria împărtăşea o poveste 
similară, la fel ca şi hinduşii şi chinezii. În Thailanda fusese 
Kamnu, iar în Filipine Ifugaos. Neamul Batak din Sumatra 
credea că Pământul se sprijină pe un şarpe gigantic. Un 
aspect curios - simbolul şarpelui reapărea pe neaşteptate 
în multe legende. Lista miturilor despre potop continua. 
Din Noua Zeelandă până în Arkansas. 

Oriunde se uitase, Scott descoperise o civilizaţie 
străveche care credea că Pământul fusese, într-un moment 


109 


sau altul, devastat de un torent uriaş de apă. 

Dar exista o problemă şi Scott începea deja să intuiască 
o conexiune între Atlantida şi soare. Şovăind, spuse: 

— Multe dintre aceste mituri antice identice se referă şi 
la natura ciclică a distrugerii Pământului. 

— Despre câte astfel de mituri vorbim, doctore Scott? 
întrebă amiralul. 

— Dacă ar fi să îndrăznesc o estimare, replică Scott, 
frecându-şi emoţionat mâinile, aş spune că sunt peste o 
sută. Credinţele noastre creştine consideră că trecerea de 
la un mileniu la altul este ceva de temut. Era Vărsătorului 
a început în 2010 - simbolul apei. Mayaşii au prevestit că 
un cataclism va distruge Pământul pe 24 decembrie 2011. 
Asta a fost cu trei sau patru luni în urmă. 

Antropologul lingvist îi privi pe toţi din jurul mesei cu o 
profundă îngrijorare, apoi continuă: 

— Cei din tribul Dusan din Borneo de Vest - sau 
Kalimantan - credeau că cerul s-a retras atunci când şase 
dintre cei şapte sori iniţiali au fost ucişi, explică el. 
Mexicanii prehispanici credeau că erele anterioare au 
sfârşit toate prin schimbări violente. În vechea lucrare 
mayaşă Analele lui Cuauhtitlan, scrisă în 1570, care se 
bazează pe texte vechi de mii de ani, aceste ere trecute 
erau numite „sori“. Se refereau la epoci, în mayaşă: 
Chicon-Tonatiuh. Chiar şi amerindienii şi triburile 
îndepărtate ale Amazonului credeau că Pământul a fost 
distrus de multe ori prin foc, întuneric prelungit şi potop. 
Vogulii?* din Siberia erau de părere că devastarea ciclică 
era însoţită de tunete îngrozitoare. Triadele galeze se 
refereau la trei cataclisme având denumirea de potop, foc 
şi secetă. Anaximene şi Anaximandru din secolul al şaselea 
î.Hr., împreună cu Diogene din Allollonia, în secolul cinci 
î.Hr, vorbesc despre distrugerea şi renaşterea periodică a 
lumii. Aristarh din Samos, două sute de ani mai târziu, 
susţinea că Pământul a fost distrus prin foc şi apă la 
fiecare două mii patru sute optzeci şi nouă de ani. 
Populaţia din Hawaii, din golful Bengal, primii locuitori ai 


Populaţia Mansi, din Tiumen, Oblast, Rusia (n.tr.) 
110 


Islandei şi tradiţiile iudaice împărtăşesc toate mituri 
similare.  Visuddi-Magga, cartea antică a  budiştilor, 
menţionează o carte mai veche, numită Discurs despre cei 
Șapte Sori, şi vorbeşte despre aceeaşi distrugere 
periodică. Populaţia Chwong din Malaezia susţinea că 
acest Pământ este Pământul Şapte şi că, la intervale 
regulate, totul este răsturnat cu susul în jos şi apoi distrus. 
Egiptenii credeau în Tep Zepi, prima dată, adică în epoca 
de dinainte de epoca noastră, când zeii mergeau pe 
Pământ. Grecii şi romanii aveau şi ei acest concept. La 
hinduşi, a devenit mai specific. Credinţa lor era că existau 
patru epoci, care se întindeau pe cinci mii de ani. Epoca de 
Aur, care era necontaminată. Epoca de Argint, în care 
oamenii răspândiţi peste tot nu-şi mai aminteau rădăcinile 
sau descendenta lor şi erau percepuți ca făcând parte din 
triburi şi familii diferite. Ei susțineau că această epocă a 
fost urmată de Epoca de Bronz, moment în care a început 
comerţul. Aceasta a fost urmată de epoca noastră, Epoca 
Fierului - Epoca lui Kali, când a luat amploare păcatul. 
Bogatii au devenit şi mai bogaţi, căsătoriile s-au 
destrămat, oamenii au început să fure. Războiul, 
tehnologia şi ştiinţa au devenit răul cotidian, până când a 
avut loc o reînnoire cosmică, cunoscută drept Epoca de 
Confluenţă, care a distrus rapid Pământul prin foc şi potop. 

— Sună minunat, medită Hackett. 

Scott adăugă: 

— Hindugşii spun că momentul a venit. 

— Ştiai, adăugă Pearce, că poporul chinez a fost primul 
popor care a urmărit şi a cartografiat activitatea erupţiilor 
solare? 

— Nu, nu ştiam asta. 

— O, da. Ei fac acest lucru de peste două mii de ani. Au 
fost primii care au recunoscut pe baze ştiinţifice ciclul. Ei 
au doisprezece ani astrologici. Ştiţi dumneavoastră, Anul 
Cocoşului şi aşa mai departe... Asta se apropie foarte mult 
de ciclurile solare. 

Tăcerea se lăsă apăsătoare, iar Gant schimbă imaginea 
de pe ecran. Dramatic, una lângă alta, începură să se 


111 


perinde imagini din ştirile difuzate de canalele 
internaţionale. Imagini teribile. Imagini înspăimântătoare. 

În acelaşi timp, unda gravitaţională a lovit Malaezia. O 
mie cinci sute de morți într-o serie de taifunuri. Tokio a 
fost lovit de un tsunami. Două sute de morţi în cutremurele 
din California. Şi furtuni de zăpadă în Vestul Mijlociu. In 
Londra S-au simţit preseisme... 

— Londra? întrebă Scott. Londra nu e pe o falie, nu? 

— Studiul Geologic Britanic spune că este. Şi abia au 
început să măsoare activitatea din nişte linii de falie 
neobişnuit de adânci care se întind până în Franţa. 
Cutremurele au lovit Londra o dată la fiecare două sau trei 
sute de ani. Ultimul cutremur a fost în 1776. Deci, a venit 
timpul pentru un altul, spuse Gant. lar Londra, precum cea 
mai mare parte a Europei, nu este construită luând în 
calcul cutremurele. Aşa că, atunci când va lovi cel mare... 

Nu mai fu necesar să dezvolte ideea. 

— Am urmărit ceva timp o activitate a ciclului solar care 
este asociată lui EI Nino şi indicaţiile nu sunt bune, zise el. 

El Nino era un fenomen meteorologic care se referea la 
o zonă a Oceanului Pacific de dimensiunea Europei, ce se 
încălzea la o temperatură mai mare decât cea normală. 
Fenomenul avea loc o dată la fiecare zece ani. Rezultatul 
era că alizeele îşi schimbau direcţia şi începeau să bată 
spre est. Căldura purtată de alizee ridica şi mai mult 
temperaturile. Ceea ce însemna inundaţii în cele două 
Americi şi secetă în Pacificul de Vest şi în Africa. 1983 
fusese un an EI Nino. Produsese furtuni de nisip care 
loviseră oraşul Melbourne cu zece mii de tone de praf, la o 
viteză de 80 de kilometri pe oră, creând un zid de praf de 
opt kilometri. În oraş erau patruzeci de grade Celsius, iar 
în deşert, cincizeci şi cinci. Până în momentul următorului 
El Nino, din 1998, cea mai mare parte a Bazinului Pacific 
ardea, din cauza masivelor secete, în timp ce America şi 
China erau lovite de cele mai violente inundaţii 
înregistrate vreodată. În unele locuri căzuseră ploi în şase 
ore cât în trei luni. Luna iulie 1998 fusese înregistrată ca 
fiind cea mai călduroasă lună la nivel mondial. După câţiva 


112 


ani, 2012 părea a fi cel mai nefericit an înregistrat în 
istorie din perspectiva schimbărilor climaterice şi a 
dezastrelor naturale. 

Hackett stătea pe marginea scaunului. Ridică un deget 
ca un şcolar şi întrebă: 

— Şi toate acestea au legătură cu oraşul de sub gheaţă... 
Dar în ce fel? 

Gant schimbă o privire ezitantă şi stânjenită cu Dower 
înainte de a răspunde. Amiralul îi făcu semn din cap să 
continue. Gant apăsă butonul şi imaginile de pe ecran fură 
înlocuite cu imagini video din zona arctică. Pe ecran prinse 
viaţă o masă de gaze roz unduindu-se în şiruri uriaşe pe un 
cer întunecat şi dispărând dincolo de orizont. 

— Aceasta este aurora boreală de la Polul Nord - 
luminile Nordului, create de plasma propulsată de soare -, 
care loveşte atmosfera Pământului. Rozul e bun. Rozul 
înseamnă că activitatea este redusă. Rozul indică faptul că 
plasma este respinsă de câmpul energetic al Pământului. 
Verdele... Verdele e rău. Verdele înseamnă că plasma 
pătrunde prin câmpul energetic al Pământului şi 
bombardează atmosfera. Dar noi ştim că activitatea este 
rea - atât de rea, încât trebuie să rămânem în alertă 
maximă. Deci, unde a dispărut tot verdele? 

Hackett avea un aer prudent. 

— Sugeraţi Antarctica? întrebă el. 

— Nu sugerez, îl corectă Gant. Vă spun. Priviţi. 

Panglici imense de energie verde se învolburau 
deasupra unui oraş strălucitor aflat în întunericul de 
dedesubt. 

— Melbourne, Australia. Până acolo se întinde nordul, 
spuse el. 

Imaginea de pe ecran se schimbă din nou. La lumina 
zilei, într-o zonă cu gheaţă. Subtitlul spunea: Imagini live 
de la Staţia McMurdo. În pofida luminii de zi, cerul ardea 
încă în culoarea verde specifică fenomenului. 

— Asta nu e ceva neobişnuit, interveni Hackett. Se 
întâmplă din când în când. Norul de plasmă are propriul 
său câmp magnetic. Va reacţiona la câmpul magnetic al 


113 


Pământului. Când furtuna de plasmă este pozitivă, va fi 
atrasă de negativul pământului. Va fi „absorbită“ în el şi se 
va deplasa spre Polul Sud. Contrariile se atrag. 

— Doar că acest nor de plasmă este şi el negativ, spuse 
Gant. 

Hackett aproape că se înecă. 

— Asta... asta e într-adevăr neobişnuit. 

— Neobişnuit? Ştiţi bine că e imposibil, profesore. 
Sarcinile de acelaşi semn nu se atrag. 

Cifrele şi diagramele se răspândiră imediat pe ecran. 

— După calculele noastre, nu e nevoie decât de trei 
furtuni succesive de plasmă care să lovească şi să fie 
absorbite de atmosferă pentru ca un dezastru ecologic să 
aibă loc la scară mondială. Vorbim despre furtuni de o 
amplitudine atât de mare, încât continente întregi pot fi 
înghiţite de ape. Mările deja fierb. Presiunea atmosferică 
sporită şi ionizarea vor declanşa cutremure, care - la 
rândul lor - vor crea maree uriaşe în oceane. Dar pentru 
ca un nor de plasmă să fie absorbit, este necesară o sursă 
de energie de proporţii inimaginabile. Ceva care, la acest 
moment, este dincolo de capacităţile noastre tehnice. 
Undeva, ceva - iar noi credem că este Atlantida - este 
singurul responsabil pentru ceea ce se întâmplă. Un fel de 
dispozitiv pe care este posibil să-l fi descoperit chinezii şi 
pe care acum îl manipulează. 

— Legenda spune, interveni Dower, că Atlantida se va 
ridica din nou atunci când va veni momentul. În ultimii 
cincizeci de ani, în pofida măsurilor de protecţie a 
mediului, stratul de ozon din Antarctica s-a subţiat şi astfel 
s-a creat o gaură care a permis razelor cosmice şi altor 
tipuri de radiaţii să o bombardeze ca nicăieri în lume. 
Gheaţa a început să se retragă. Aşa că nu putem exclude 
posibilitatea ca în Atlantida ceva să se trezească la viaţă - 
să reacționeze la ceea ce se întâmplă în jur. Londra nu s-a 
trezit. New Yorkul sigur nu a reacţionat la unda 
gravitaţională. Dar Atlantida... da. Nu putem preveni ceea 
ce i se întâmplă soarelui. Ar fi ridicol chiar să şi sugerăm 
aşa ceva. Dar nu vă lăsaţi înşelaţi: omenirea este iar cu 


114 


spatele la zid. Un dispozitiv care a aprins reţeaua de 
securitate a unei întregi superenergii este ceva ce trebuie 
luat în serios. Există toate indicaţiile că acest lucru 
grăbeşte modificările care au loc în atmosferă. Ajută - în 
mod voit sau din greşeală - la distrugerea noastră. 

Matheson părea neîncrezător. 

— Ne uităm la o maşină dată dracului, remarcă el, ca să 
vedem dacă se arată pe satelit şi face ce face. Vorbim 
despre un dispozitiv de dimensiunea întregii Atlantide. 

— Nu ştim asta. Dar nici n-o să stăm nepăsători în timp 
ce planeta ne este distrusă din punct de vedere climateric. 
Indiferent ce este sub gheaţă, nu pare să ne fie prieten. 
Vrem să o oprim. Acum. 

— Şi cum propui să facem asta? întrebă cu nevinovăție 
Scott. 

Toţi ochii se întoarseră spre el. 

— Scrisul de pe pereţi, comentă Dower. 

— Poftim? 

— Pe pereţii aceştia apare o scriere antică, doctore 
Scott. Faptul că Atlantida există reprezintă o dovadă 
pentru toate miturile şi legendele acelea străvechi cu care 
eşti atât de familiarizat. Cine a construit Atlantida a lăsat 
mesaje de neînțeles scrise peste tot. Probabil că a făcut 
asta cu un scop. Ipoteza noastră este că ne-au lăsat indicii 
şi indicaţii despre ce încercau să realizeze. Indicaţii despre 
cum să oprim nenorocitul acela de aparat. 

— Amirale, cu tot respectul cuvenit, începu Scott uluit, 
dar dacă e adevărat ceea ce spuneţi, mi-e greu să cred că 
ar fi ca şi cum ai programa un amărât de VCR?. 

Dower trase aer în piept. 

— Dacă ceea ce se petrece ţine de Mama Natură, atunci 
ne predăm. Pentru că nu există nimic ce noi, ca specie, am 
putea face pentru a o opri. Intocmai ca şi dinozaurii, putem 
să ne luăm adio, pentru că Dumnezeu are de gând să 
şteargă totul cu buretele şi să o ia de la capăt. Dar... şi 
este un „dar“ incert... dar dacă există măcar o şansă ca 


29 Video Cassette Recorder - aparat electromecanic de înregistrare 
audio şi video (n.tr.) 


115 


structura respectivă din Atlantida să fie cauza acestui 
coşmar de mediu, atunci singura noastră opţiune este să 
pătrundem în oraş şi să oprim aparatul. Şi putem face asta 
în două moduri: fie dumneavoastră vă daţi seama ce au 
scris pe ziduri, fie instalăm un dispozitiv termonuclear cu 
care să aruncăm în aer totul. Doamnelor şi domnilor, 
Dumnezeu poate arunca zarurile, dar noi nu. Noi 
intenţionăm să încercăm prin toate mijloacele să ne sporim 
şansele de supravieţuire. Şi dacă omenirea depinde de 
asta, vom distruge Atlantida. 

Pe feţele oamenilor de ştiinţă din jurul mesei se citea 
consternarea. Nimeni nu ştia cum să reacționeze. Să duci 
un focos termonuclear în Antarctica era problematic din 
cel puţin două motive. Primul: era ilegal, conform 
Tratatului Antarcticii. Al doilea: chinezii aveau o bază 
exact deasupra locului unde pe hartă apărea Atlantida. 

Dower răpăi cu degetele în masă. 

— Mai este ceva, adăugă el cu voce joasă. Poate că vom 
fi capabili să realizăm asta. Există o posibilitate minimă să 
putem descoperi un al doilea dispozitiv de o magnitudine 
similară. 

Scott ciuli urechile. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Utilizând parametrii sugeraţi de doctorul Hackett, am 
descoperit Atlantida. Şi, cu ajutorul aptitudinilor lui Bob 
Pearce şi ale altora de la Rola Crop., am detectat un al 
doilea loc de pe această planetă care pare să determine 
aceleaşi înregistrări ca şi Atlantida. Dacă am putea obţine 
accesul, am fi capabili să învăţăm mai multe despre ceea 
ce ne aşteaptă în Atlantida. 

Scott întrebă precipitat: 

— Unde este? 


116 


EL-QAHIRA 


Istoria este un set de minciuni asupra 
cărora s-a căzut de acord. 


Napoleon Bonaparte, 
împărat european, 1769-1821 


PLATOUL GIZA 


CAIRO 


— Pentru mine? Vai, cât de drăguţ! Sper că totuşi 
chestia aia are cafea în ea! strigă Sarah Kelsey, ţinându-şi 
cu mâna şapca de baseball de culoare albastră. 

Vechiul elicopter EH-101 îşi luă zborul, stârnind în 
spatele ei o furtună de nisip. 

Tipul de la companie, îmbrăcat într-o salopetă cenușie şi 
cu şapca roşie a firmei pe cap, ţinea strâns în mână un 
urcior din piatră gri, cu gâtul lung. 

— Mă tem că nu! zise el. Dar e pentru dumneavoastră şi 
trebuie să aruncaţi o privire. Ce părere aveţi? 

Tuşind din cauza nisipului, îi înmână artefactul. Părea 
rezervat dacă să se îndrepte de spate după ce se 
încovoiase ca să se ferească de paletele rotoarelor. Se 
prezentă. 

— Numele meu este Eric. Eric Clemmens. 

Incercă să-i strângă mâna şi să-şi ţină în acelaşi timp şi 
şapca. Faţa îi era îmbâcsită de praf. 

— A trebuit să mergem pe jos, explică el. Nu ne-au lăsat 
să aterizăm cu elicopterele lângă monumente. Defecţiuni 
din cauza nisipului, înţelegeţi? 

Sarah înţelese, după ce Clemmens îi indică direcţia 
bună. 

— Deci, ce credeţi? 

— Granit, spuse ea, învârtind urciorul în mână. 
Diametrul gâtului în partea superioară e de un centimetru 
şi trei milimetri, deschizându-se în partea inferioară până 
la cincisprezece centimetri. Fără însemne striate, cum ar fi 
fost de aşteptat. Este piatră, nu lut, aşa că vasul n-a fost 
realizat pe o roată de olar. A fost fasonat pe un strung, iar 
volumul interior a fost frezat. 


118 


Clemmens era în culmea fericirii. 

— Exact la fel a zis şi J! 

— Orice geolog sau inginer îţi poate spune asta. De ce? 
Care-i problema? 

— Problema? Nu cred că egiptologii de aici au pus vreun 
geolog sau vreun inginer să analizeze atent artefactele şi 
monumentele de aici. 

— Ce te face să spui asta? 

— Pentru că au fost extrem de ocupati să respingă orice 
le-ar fi pus sub semnul întrebării viziunea pe care o au 
despre Egiptul antic. Precum urciorul acesta. 

— Noi nu suntem arheologi, Eric. 

— Însă ei sunt de părere că noi nu avem dreptate, 
întrucât nu există nicio dovadă cum că Egiptul antic 
poseda tehnologia prelucrării prin strunjire. 

Sarah avea un aer preocupat. 

— Nu poţi face un astfel de urcior fără un strung. 

— Întocmai, dar bănuiesc că dovezile clare nu sunt 
suficiente pentru ei. Au traversat un complex exterior 
minor şi au pornit pe o pistă lungă din pietriş. Dacă ar fi 
fost un singur urcior, poate că le-ar fi dat dreptate. Dar nu 
e doar unul. Avem unsprezece urcioare de felul acesta. 
Plus şaisprezece vase din diorit, opt vase din cuarţ şi 
feldspat. Şi toate prezintă aceleaşi semne. Şi vreţi să ştiţi 
ce-i ciudat? 

Sarah încuviinţă, uitându-se în jur prin tabără şi 
încercând să se familiarizeze cu amplasamentul. Ultimul 
lucru pe care şi-l dorea era să se rătăcească. 

— Cât de rapid lucrează un burghiu modern? întrebă 
Clemmens cu o ridicare din umeri. Cu carbid Tungsten. 

Asta era o întrebare uşoară. La urma urmelor, lucrau 
pentru o companie petrolieră. 

— Pentru lucrări delicate pe o piatră? Să spunem în jur 
de nouă sute de rotații pe minut. Taie în piatră circa o 
zecime de miime de milimetru la fiecare rotaţie. 

— Pe-aproape. Numai că suprafaţa interioară a 
urciorului prezintă toate semnele cum că a fost frezat la o 
zecime de milimetru la fiecare rotaţie. Oricum, trebuie să 


119 


fi avut un metru cub de presiune care să asigure avansul. 
Dar pe un urcior atât de mic? Tipul acesta de presiune l-ar 
fi făcut fărâme. După părerea mea, cine a făcut acest 
urcior a utilizat un burghiu care opera de cinci sute de ori 
mai rapid decât cele pe care le folosim noi în această 
companie. 

— Vorbeşti serios? 

— Sarah, lucrurile devin chiar şi mai ciudate cu vasul 
din feldspat şi cuarţ. Se pare că burghiul a tăiat prin 
porţiunea de cuarţ mai repede decât prin feldspat. 

— Asta n-are sens, protestă ea. Cuarțul este mai dur 
decât feldspatul. 

— Utilizăm foarte multă vibraţie în trepane ca să le 
facem să taie mai repede, spuse Clemmens. lar egiptenii, 
ca să taie mai repede printr-un tip de rocă mai dens şi mai 
dur, bănuiesc că utilizau vibrația ca o formă de artă. Un tip 
de tehnică de oscilație, bănuiesc. Poate chiar sonică. 

— Unde acustice? 

Clemmens ridică din umeri. Ştia că e doar o speculație. 

— Am adus un specialist pentru a extrage câteva date 
preliminare despre vase. Tipul a studiat stratul de bază în 
care au fost găsite. Era un tunel de tipul celor folosite de 
jefuitorii de morminte. Şi a sfârşit prin a ne oferi o dată - 
undeva după 4 000 î.Hr. 

— Şi de ce ar fi asta o problemă? 

— Tunelul jefuitorului de morminte părea să se îndrepte 
spre piramide, deşi acum este astupat. Dar dacă în anul 4 
000 î.Hr. au construit un tunel, ce intenționau să jefuiască? 
Piramidele n-au existat până în 2 500 î.Hr. 

În unele zone, muncitorii arabi, purtând galebeya* albe 
şi lungi din bumbac, se ocupau deja de mutarea unor 
bucăţi mari de beton fără măcar să transpire. Utilaje 
greoaie se străduiau să curețe reziduurile. Generatoarele 
şi luminile de noapte erau amplasate lângă gardurile din 
oţel şi magazii. Cabinele portabile şi trailerele marcau 
cartierul general. Şi apoi existau piramidele. 


3 Veşmânt egiptean tradiţional, specific Văii Nilului, larg şi lung până 
la glezne (n.tr.) 


120 


— Povesteşte-mi despre Carbon 60, îi ceru Sarah. 
Despre ce e vorba? 

— Am găsit câteva bucăţi într-un sac mic din pânză, 
împreună cu oalele. Există dovezi că acolo jos a avut loc un 
incendiu şi un fel de bătălie corp la corp. Urme de foc. 
Foarte violente. Dar până acum - niciun trup. 

— Poate că jefuitorii de morminte au fost prinşi... 

— Incendiul pare să fi început undeva mai departe în 
tunel, îndepărtându-se de capătul piramidei. Oricine i-a 
prins, trebuie să se fi întâmplat într-unul dintre 
monumente, urmărindu-i când au ieşit. 

Ajunseră aproape de poarta principală. Sarah se 
pregătea să-i răspundă, apoi îşi micşoră brusc pasul. 

În apropiere se adunase o mulţime. Poliţia militară 
păzea intrarea pe teren şi nu părea deloc mulţumită de 
situaţie. Unul dintre poliţişti era nerăbdător să-şi ridice 
patul armei. 

Când se apropiară, Sarah simţi că inima i se opreşte în 
loc. 

— Ce se petrece? 

— N-are importanţă, murmură Clemmens când intrară 
pe poartă. 

Sarah auzea utilajul. Mare şi zgomotos, în spatele 
versanților golaşi de devastare care marcau zonele de 
demolare din interiorul şantierului. Nori de fum albastru, 
uleios erau azvârliţi spre cer, marcându-şi drumul în 
depărtare. Dar asta nu era nimic în comparaţie cu 
strigătele mulţimii. Erau vreo sută de oameni, se gândi 
Sarah, majoritatea occidentali. Unii aveau chiar şi 
pancarte. Cam o treime erau reporteri, cu camere şi 
microfoane. Nu aveau de ales, trebuiau să-şi ia inima în 
dinţi şi să încerce să-şi facă loc. 

— Hei, scuză-mă, încerc să ajung la muncă, spuse Sarah, 
împingând un tip masiv aflat în drumul ei. 

Însă simpla menționare a intenţiei de a ajunge la muncă 
făcu mulţimea să se zbată precum un banc de peşti. Sarah 
schimbă o privire scurtă cu Clemmens. 

— Asta chiar c-a fost o mişcare proastă, spuse el. 


121 


— Cerem să avem acces! strigau protestatarii. Avem 
dreptul să ştim! 

Sarah se mai luptă cu câteva trupuri care îi stăteau în 
cale. Era precum o bătaie eco cu un grup de studenţi, dar 
nu-şi putea da seama nici în ruptul capului de ce se 
plângeau. Reporterii îi aruncau întrebări despre Thorne. 
Când îl aşteptau să vină? Se confrunta Rola Corp. cu o 
comisie de anchetă în Senat? Dar Sarah n-avea habar 
despre ce vorbeau. Îi ignoră până când o femeie de vârstă 
mijlocie, cu părul lung şi argintiu prins în coadă, făcu un 
pas în faţă, ieşind din mulţime şi înfruntând-o. Nu era un 
lider, dar cu certitudine părea să aibă o oarecare influenţă. 
Multimea se dădu înapoi, continuând să vocifereze. Ochii 
femeii erau adânci şi pătrunzători. Sarah nu mai văzuse 
niciodată astfel de ochi. 

— Tu ne vei ajuta, spuse ea. 

Vocea ei opri larma precum un cuţit. 

Sarah încercă să o ignore, dar descoperi că nu putea. 

Femeia adăugă: 

— Cayce avea dreptate. 

Sarah se încruntă. Încercă să răspundă, dar nu ştia ce-ar 
fi putut să zică. 

— Vei vedea, conchise femeia. 

Faţa îi era hotărâtă şi enigmatică. 

Sarah rămase pe gânduri, dar într-o clipită se trezi 
împinsă în faţă. Soldaţii îşi croiseră drum prin mulţime şi 
Clemmens o împingea spre şantier. 

— Veniţi! strigă el. 

În câteva secunde, ajunseră dincolo de poartă. 

Sarah continua să se uite în spate. Crezuse că reuşise să 
o zărească din nou pe femeie, însă Clemmens o prinse de 
braţ şi o conduse pe cărare, intrând pe teritoriul Rola 
Crop. Câteva momente mai târziu, îi eliberă braţul. 

— Cine-i Cayce? îl întrebă ea. 

Clemmens ridică din umeri. 

— Ce vor? 

— Nu ştiu, bombăni el. Ce îţi pasă? Toţi sunt nebuni. 
Teoreticienii conspiraţiilor. Obsedaţi de sfârşitul lumii. 


122 


Sunt săriţi de pe fix. Numai belele... 

Sarah îl privi atent. 

— Şi au de ce să-şi facă griji, Eric? 

Clemmens făcu o grimasă, apoi o dirijă înainte, 
indicându-i o serie de gropi şi de zone nivelate de pe 
cealaltă parte a Sfinxului. Erau fundaţiile unei serii de 
clădiri care fuseseră smulse din pământ. Din loc în loc, se 
mai vedeau conductele răsucite. Bucăţi mari de ciment 
erau stivuite pe margini. 

— Acolo am descoperit tunelul jefuitorilor de morminte. 
Acum e gol, bineînţeles. 

Şterse o carte poştală, pe care i-o dădu lui Sarah. 

— Aici erau o groază de restaurante şi alte chestii 
pentru turişti. Le-am făcut una cu pământul. Cam pe aici 
vor să construiască muzeul. Hei, ai văzut imagini cu 
proiectul, ştii cum va arăta? 

— Mda, e drăguţ. E aidoma celui pe care l-au construit 
la poalele Partenonului din Atena. 

— Va fi mai mult decât drăguţ. Va fi grozav - scufundat 
în pământ, privind în sus spre Sfinx şi spre piramide. 
Oricum, am derulat un studiu de geofizică în întreaga 
zonă, cum ai cerut când ai sunat noaptea trecută. 
Monumente şi toate celelalte. 

Sarah privi în treacăt cartea poştală. Un arab oacheş 
stătea lângă un indicator ruginit, care arăta direcţia spre 
un automat de Cola şi Seven-up. li înapoie bărbatului 
cartea poştală. 

— Bine. Ce ai găsit? 

Clemmens luă o gură de aer şi zise: 

— Granit sub Sfinx. 

Sarah se opri. Privi mulţimea agăţată încă de poarta de 
la intrare, apoi se uită la Clemmens. Schimbară o privire şi 
atunci ştiură amândoi. Lăsând la o parte toate prostiile, 
ceva ciudat se petrecea acolo. Sarah lăsă ideea să-i 
pătrundă în creier. Era nevoie de o gândire concentrată, 
nu de vreo teorie stângace. Doi muncitori arabi trecură pe 
lângă ei. Pălăvrăgeau plini de veselie, apoi dădură cu ochii 
de Sarah. Părură vag şocaţi când o observară şi vorbiră 


123 


apoi în şoaptă, cu privirile încruntate. Clemmens le făcu 
semn să-şi continue drumul, în timp ce Sarah încerca să 
scape de sentimentul neplăcut. 

— Nu prea au viaţă socială prin zona asta, nu? zise ea. 

Clemmens păstră tăcerea. Şi atunci auziră chemarea la 
rugăciune. Muezinii se tânguiau de sus, din minaretele lor. 

— Bine ai venit la Cairo, interveni volubil Clemmens. 

Sarah mai fusese în Egipt, pe când avea doisprezece ani. 
Era iarnă, îşi amintea ea, şi ajunsese la Alexandria la 
bordul unei nave de croazieră. Oamenii mânau oi şi capre 
în şi din blocuri de apartamente coloniale britanice, 
jegoase şi în ruină. Pentru ea fusese un şoc să afle că 
trăiau împreună cu animalele. 

Şi cealaltă amintire a sa era legată de un animal şi era la 
fel de sordidă. 

Urmărea câţiva copii jucând fotbal pe un petic de 
pământ cu vegetaţie joasă. Se aflau în apropierea unei 
moschei şi încă îşi mai amintea parfumul vag de apă de 
trandafiri care plutea spre ei dinspre căruţul unui vânzător 
bătrân. Se îndepărtase de părinţii ei. Aceştia negociau 
preţul unui papirus turistic, îşi aminti ea, când băieţii o 
observaseră. Rânjiseră şi începuseră să lovească mingea 
cu piciorul, în speranţa că li se va alătura. Fiind din 
Occident, probabil că îşi imaginaseră că ştie să joace 
fotbal. Bineînţeles, fiind americancă, nu ştia. Zâmbise şi ea 
larg drept răspuns şi aruncase o privire înspre minge, ca s- 
o lovească. Dar nu îi luase mult până să-şi dea seama la ce 
se uita de fapt. Jucau fotbal cu capul unui pui de labrador. 
Gingiile îi putreziseră, iar dinţii rămaşi erau albi. Prinşi 
într-un rânjet canin. Evident că urlase. Şi noroiul era gros, 
îşi amintea ea. Şi negru. Da, Sarah avea multe amintiri 
despre Egipt. 

Simţea cum începe să i se adune transpiraţia pe ceafă. 
Erau deja 30°C şi nu era nici ora opt. Temperatura nu era 
normală. Erau abia în luna martie. 

Traversară zona spre spaţiul deschis, trecură de alte 
suprafeţe aflate în demolare şi ajunseră în arena 
piramidelor. Megaliţii uriaşi, cu muchii crestate, păreau să 


124 


taie cerul. Deşertul de dincolo de ei se întindea spre infinit, 
în timp ce Sfinxul, enigmatic ca întotdeauna, aştepta pasiv 
într-o masă vastă şi neliniştită de nisipuri chihlimbarii în 
mişcare, fiecare grăunte purtând o adiere de istorie 
palpabilă. 

Sarah fu nevoită să recunoască - era impresionată. 

— E tare, zise ea. 

Ajunseră la echipa geofizicienilor, care munceau deja 
din greu. 

Doi operatori amplasau metodic un set de electrozi înalţi 
de un metru în perimetrul şantierului, la o distanţă de 
nouăzeci de centimetri. Sarah  recunoscu imediat 
dispozitivele - făceau parte dintr-un studiu de rezistivitate 
electrică de tipul celui elaborat cu vreo doi ani în urmă, 
care putea penetra nisipul. Inainte de acest proiect, nisipul 
se prezenta ca orice rocă solidă şi trebuia umezit pentru ca 
sondele să funcţioneze corect. Principiul de funcţionare se 
baza pe transmiterea unui curent electric direct în pământ 
şi pe măsurarea potenţialelor electrice între electrozi. În 
acest mod se putea construi o imagine a geologiei 
subsuprafeţei, ce dădea naştere unei hărţi subterane a 
zonei fără să fie nevoie să se ridice nici măcar o lopată. 

Sarah vedea operatorii luptându-se cu căldura şi cu 
praful. 

— N-aţi optat pentru un studiu seismic? întrebă ea. 

— Glumeşti? 

Lui Clemmens îi trebuiră câteva momente până să-şi dea 
seama că Sarah îl lua peste picior. Scutură din cap. 

— Mda, chiar aşa... Să arunci în aer solul ca să faci 
peste tot găuri cu dinamită şi să asculţi ecourile la 
geofoane... asta chiar funcţionează foarte bine pe-aici. 

— Să înţeleg că arheologii de prin zonă vor acces la 
date. Înţeleg că le place să facă economii. 

— Asta e, ăăă, ei bine... Clemmens se scărpină în cap, 
apoi adăugă: Despre asta vorbeşte mai bine cu Douglas. 

Sarah îl privi cu răceală, fără a fi deloc surprinsă. 
Douglas era un soi de pierde-vară al companiei Rola Corp, 
care răspundea de departamentul de construcţii. Era un 


125 


compartiment de dimensiuni reduse, înfiinţat pentru a face 
favoruri guvernelor din Lumea a Treia, pornind de la ideea 
că, dacă aveau să construiască anumite obiective, cum ar fi 
un palat sau un hotel, chestii imediat tangibile, vor avea 
apoi aprobarea de a săpa şi de a fora cât ar fi dorit. 

Sarah îl găsi pe Douglas în cortul improvizat. La umbra 
unor prelate verzi şi prăfuite, înconjurat de miriade de 
cabluri şi de fire, era imaginea pură a organizării. Avea 
părul dat pe spate şi purta o cămaşă din bumbac subţire şi 
ochelari întunecaţi. Bea suc de portocale dintr-o cutie de 
carton şi mâzgălea notițe pe un blocnotes galben. Lângă 
el, pe un birou fragil, se aflau teancuri întregi de 
documente, în stive ordonate. Stătea în picioare, aplecat 
asupra notiţelor. Când ridică privirea, nu păru deloc 
mulţumit. 

— Te rog, data viitoare să porţi mâneci mai lungi, o 
întâmpină el. 

Sarah aruncă o privire superficială spre braţele ei. Purta 
pantaloni kaki şi o cămaşă albă, simplă, din bumbac. 
Umiditatea era scăzută. Briza care venea dinspre Sahara 
era plină de praf şi aspră pe pielea ei, dar era mai bine 
decât să simtă frigul arctic. Şi, în afară de asta, chiar nu 
avea de gând să se înfofolească din cap până în picioare 
pentru oamenii aceştia. 

— Lasă dracului asta, spuse ea furioasă, aruncându-şi 
poşeta pe masă. 

Clemmens se cutremură şi fugi din calea tirului, 
aşezându-se la unul dintre monitoare. Douglas privi dur în 
jur, pentru a vedea dacă vreun localnic era prin apropiere. 
Lăsă să-i scape un oftat de uşurare când se asigură că nu 
era niciunul. 

— Ascultă, Doug. Chestia asta cu Islamul o să-mi 
afecteze întreaga perioadă de şedere? întrebă Sarah 
fulgerându-l cu privirea. Dumnezeule, bine că măcar am 
scăpat de Ramadan. Oameni care o iau razna, 
înfometându-se până la moarte de la răsărit până la apus, 
timp de o lună, şi căzând apoi ca muştele din cauza asta. 
Imi vei cere să mă abţin şi de la sex? Asta urmează? 


126 


Douglas încercă să nu acorde importanţă tiradei ei. Dar 
nu reuşi. Trânti documentul la care lucra pe birou. 

— Încearcă doar să nu intri în belea. Nu ţi-am rezolvat 
încă vizele. 

— Poate că n-ai observat, dar nu sunt musulmană şi n- 
am intenţia să devin. Aşa că poţi să-ţi bagi codul 
vestimentar undeva... 

— Am priceput. Eu doar îţi transmit o informaţie. Asta ar 
uşura mult munca pe aici. De când extremiştii au preluat 
puterea, ţara s-a schimbat, să ştii. 

Sarah continuă să-l privească fix. 

— Nu mă înnebuni, spuse ea. Strigă după sângele tău la 
poartă! 

Douglas înclină capul şi o lăsă de data asta să câştige. 

Clemmens îl privi ironic pe Douglas şi-i înmână lui Sarah 
un document de dimensiuni mari, cu un set de linii de tip 
grafic care coborau pe întreaga lungime a documentului. 
Ea îi mulţumi în şoaptă. Ţinând strâns documentul, citi 
rapid prima pagină de măsurători geofizice. Era un torent 
de cifre. 

Clemmens spuse: 

— E pentru un interval de adâncime de aproximativ 
cincisprezece metri. 

— Au făcut citirile de substructură pentru întreaga 
zonă? 

Clemmens confirmă, dar Sarah clătina din cap. 

— Nu se poate. 

Ridică copia, astfel încât toată lumea să o poată vedea. 

— Acesta este un heptagon perfect. O structură cu şapte 
fațete - direct sub Sfinx. 

Era clar că Douglas şi Clemmens erau la curent cu 
revelaţia ei. 

Clemmens arătă cu degetul în direcţia celor doi 
operatori. 

— Sally e pe teren, pentru al doilea baleiaj. 

Sarah împinse deoparte hârtia şi merse la unul dintre 
calculatoare. Se uită la tipul grăsun şi bărbos care stătea 
în faţa terminalului şi îi făcu semn să plece. Dar acesta nu 


127 


părea să aibă chef s-o facă. 

— Frankie, dânsa este Sarah Kelsey. E de la 
departamentul de geologie... 

— A, gagica geoloagă... 

Sarah îi ignoră pe amândoi şi începu să tasteze de zor. 
Clemmens îşi scosese şapca şi se scărpina în cap, stânjenit. 

— Mda, gagica... 

— Eşti sigur de cifrele astea? întrebă Sarah. 

Introduse apoi în calculator câteva puncte de referinţă şi 
analiză rezultatele testului. 

Clemmens băgă mâna în buzunarul de la cămaşă şi îşi 
scoase carnetul de notițe. Începu să-l frunzărească, apoi 
spuse: 

— Da. Pe data de... ăăă... cinci, am prelevat o mostră de 
miez, autorizată de EDA! prin secţiunea G-unu-optzeci- 
şapte. 

O mostră de miez se obținea prin forare şi prin 
amplasarea unei conducte lungi şi goale pe dinăuntru, în 
teren, urmată de scoaterea ei în exterior. Conducta se 
umplea de sol şi rocă şi miezul rezultat reprezenta o 
secţiune transversală a terenului. Din această probă se 
putea măsura şi analiza fiecare strat. Puteau fi astfel 
cartografiate toate evenimentele din trecut ale întregii 
zone. Dacă găseau cenuşă, atunci şansele să fi fost acolo 
un foc erau mari. Dacă era multă cenuşă, existau şanse 
mari ca în apropiere să fi fost un vulcan. Orice materie 
organică descoperită putea fi datată cu carbon. Şi, chiar 
dacă era o metodă nesigură, tot oferea o vârstă 
aproximativă ce putea fi atribuită acelui strat, logica fiind 
următoarea: dacă o muscă avea cinci sute de ani şi se afla 
la un metru şi jumătate adâncime în miez, atunci un metru 
şi jumătate reprezenta cinci sute de ani în trecut. Orice 
muşte găsite în miez la adâncime mai mare erau chiar şi 
mai vechi. 

Sarah derulă paginile cu spectrometria proiectului şi 
găsi informaţiile pe care le căuta. 


31 Electronic Design Automation (EDA sau ECAD) - categorie de 
instrumente software pentru proiectarea sistemelor electronice (n.tr.) 


128 


— Ce a relevat miezul? vru ea să ştie, bătând în ecran şi 
notându-şi cifrele de care avea nevoie. 

— O masă mare de granit de Aswan, răspunse 
Clemmens. Exact cum scrie în studiu că urma să găsim. 

Sarah ridică ochii şi-i aruncă o privire tăioasă. 

— Granit de Aswan? 

Clemmens dădu din umeri şi zise: 

— Mda, amândoi ştim, Aswan se află la opt sute de 
kilometri la sud de aici. Amândoi ştim că nu există granit 
natural nicăieri în Delta Nilului şi în niciun caz aici, la 
Giza. Este un afloriment de gresie. 

Ea confirmă şi bătu cu degetul în studiul de geofizică. 

— Şi este imposibil ca structura aceasta din granit cu 
şapte fațete... să fi fost creată de Mama Natură. 

Privirea îi stărui asupra lui Douglas. Se priviră în ochi o 
clipă. 

— Deci, ce crezi? insistă Clemmens. 

Sarah era prudentă, în ciuda aerului ei ferm. Se uită 
apoi de la un bărbat la celălalt. 

— Cred că cineva le-a oferit informaţiile celor de afară. 

— Sub nicio formă, mârâi Douglas. Nu te mai gândi la ei, 
nu ştiu nimic. Nu de aia se află aici. 

— Atunci, de ce sunt aici? 

Dar Douglas nu muşcă momeala. 

— Ce părere ai de granit? zise el. 

— Cred, spuse Sarah precaută, fără să-l slăbească pe 
bărbat din priviri, că un bun arheolog îţi va spune că 
egiptenii antici au trimis granitul de care aveau nevoie cu 
corăbiile, în josul fluviului. Cine poate spune că nu au 
construit pur şi simplu ceva sub platoul Giza? 

Clemens era uluit. 

— Cum? 

Sarah păru că meditează o clipă, apoi spuse: 

— Cine ştie? Cui îi pasă? Nu e treaba noastră. 

— Este o formaţiune naturală, insistă Douglas. 

— Hai, las-o moartă! spuse Sarah în zeflemea. 

— E naturală. 

— Cine e geologul aici? 


129 


Douglas se uită la ea urât, făcând-o să-şi înghită vorbele. 
Deci, asta era. Nu despre cooperarea cu Departamentul 
Egiptean pentru Antichităţi era vorba aici. Ca şi în 
celelalte călătorii ale ei în Egipt, Sarah observă că palmele 
unsuroase ale guvernului erau cele care contau. Pentru 
început, Rola Corp. proiectase o strategie prin care să 
scoată petrol din Deşertul de Nord, la vest de Nil, apoi 
evaluase potenţialul rezervelor de apă de la graniţele de 
sud cu Sudanul. Ambele resurse, descoperite la sfârşitul 
secolului douăzeci, erau vitale pentru Egipt. Fiind al doilea 
beneficiar de ajutoare internaţionale şi americane din 
lume, o mare parte din populaţia sa de 70 de milioane avea 
nevoie de sprijin imediat. Şi, pentru că abia survolase 
oraşul Cairo în acea dimineaţă, Sarah tindea să fie de 
acord. Districtul Bulaq era un cartier sărăcăcios. Nilul se 
întindea în depărtare, o arteră vastă, lucitoare, întreruptă 
de podul Şase Octombrie şi de Insula lui Zamalek. Însă, 
chiar şi acum, în secolul douăzeci şi unu, cea mai bună 
locuinţă publică pe care o putea oferi Egiptul era făcută 
din chirpici. Oamenii erau disperaţi. Națiunea era pe 
punctul de a îmbrăţişa fundamentalismul, iar guvernul era 
cu spatele la zid. lar Rola Corp. știa cum să manipuleze 
situaţia în avantajul ei. 

Computerul scoase un sunet când o altă fereastră de 
date se deschise pe ecran. 

— Te-am prins, spuse ea, când pe înregistrarea 
geologică apăru un flux constant de vârfuri. 

Egiptul avea depozite minerale. Însă nimic atât de exotic 
precum rezultatele măsurătorilor pe care le vedea acum pe 
ecran. Aurul era mai curând preocuparea ei - acesta se 
găsea în cea mai mare parte spre est, în Valea Nilului şi în 
munţii Sinai. Granitul de sub Sfinx era interesant, însă cu 
totul irelevant pentru Rola Corp. 

Ceea ce era de primă importanţă însă erau vârfurile mici 
de date care formau un tipar sub suprafaţă, pe toată harta 
sitului Giza. Cu siguranţă găsiseră din nou Carbon 60, aşa 
cum spusese Houghton. 

Sarah îl privi din nou pe Douglas. 


130 


— Mai precis, ce tip de muzeu construim aici? 

Douglas spuse: 

— Rola Corp. este aici de zece ani, Sarah. A produs o 
grămadă de bani, pentru o groază de oameni. Şi-a câştigat 
mulţi prieteni. Sorbi ultima gură de suc, apoi adăugă: 
Guvernului îi place ce-ai făcut ultima dată când ai fost aici. 
Şi tu eşti cea care ştie cel mai bine cât le place să 
recompenseze loialitatea. 

Lăsă cuvintele să pătrundă în mintea lui Sarah, apoi 
continuă: 

— Însă, în această ţară, există doar două certitudini. 
Sărăcia şi insolaţia. Deci, ce poţi să faci? Sistemul de 
educaţie e la pământ. Industria - ei bine, nici nu există. Ai 
câteva platforme petroliere în Marea Roşie, dar cam atât. 
Jumătate din populaţie lucrează pentru alte ţări şi trimite 
acasă mai nimic. Dar ai zăcăminte şi ştii că zăcămintele 
înseamnă putere. 

— Egiptul este ţinta reală a acestei companii, îl ironiză 
cu fals entuziasm Sarah. 

— Gândeşte-te puţin. Găseşti brusc o soluţie. Carbon 60. 
Munţi întregi. Toţi experţii îţi spun că viitorul va fi în sfera 
computerelor, în ingineria de precizie. Ceea ce va schimba 
faţa lumii peste noapte. Problema e următoarea: cineva a 
făcut o statuie din asta. Deci, ce faci? Dacă moraliştii află 
de ea, vor începe să urle că trebuie expusă. Şi chiar cauţi 
să faci impresie, sperând că suficient de mulţi americani 
grăsani se vor împletici în pantalonii lor în carouri, 
fluturându-şi bancnotele de cinci dolari? Optezi pentru 
turism - din nou? Sau faci totul bucăţi şi vinzi 
fragmentele? Te îmbogăţeşti repede şi dai poporului tău o 
şansă la viaţă? Ce faci, Sarah? Ce faci? 

Sarah făcu ceea ce făcea întotdeauna. Îşi luă poşeta şi 
înşfăcă un pachet de ţigări Camel lights. Inima îi galopa şi 
simţea că i se face rău. Fusese prinsă la înghesuială. Nu se 
aşteptase la asta. Nici nu sperase. Dorea puţină aventură, 
şansa să cerceteze şi să exploreze din nou. Dar aici nu era 
vorba de asta. Işi construise o reputaţie de geolog de 
primă mână, chiar dacă era blocată într-o companie, dar 


131 


ştia că asta nu era cercetare sau explorare. Se simţea 
folosită. Pentru companie, ea era doar un bun, o justificare 
oficială pe care o puteau anexa proiectelor lor de suflet. 

Suflă câteva inele de fum, având menirea să-l irite pe 
Douglas, dar acesta se comportă de parcă n-ar fi observat. 
Clemmens şi Frank o urmăreau fremătând în tăcere. 

— Sunt emoţionată, spuse ea în cele din urmă, cu o 
urmă de zâmbet. 

Făcea tot ce putea ca să-şi ascundă furia, însă avea 
sentimentul că nu-şi putea ascunde trădarea din ochi. 
Douglas nu răspunse. 

— N-am fost niciodată la piramide, zise el apoi. Când am 
venit prima dată aici, copil fiind, autobuzul s-a stricat şi n- 
am mai ieşit din port. 

Expresia lui Douglas era impenetrabilă. 

— Ceea ce propui e cu totul lipsit de etică, zise Sarah. 
Să nu mai spunem că e şi ilegal, cel mai probabil. Nu pot fi 
asociată cu... 

Douglas începu să-şi strângă documentele şi să le 
arunce într-o servietă din piele uzată. O privi atent din nou 
şi spuse: 

— Nu ţi-a cerut nimeni să-ţi zici părerea. Lucrezi pentru 
companie - nu uita asta. Aşa că, spune-mi: de unde a 
apărut vinişoara asta de etică, Sarah? Devii preocupată la 
bătrâneţe? Vrei un viitor mai bun pentru prezumtivii tăi 
copii? 

Brusc, tonul îi devenise puternic şi agresiv. 

— Ei bine, uită de asta! continuă el. Compania nu ţi-a 
plătit facultatea degeaba! Probabil că au suficiente chestii 
nasoale despre tine ca să nu mai lucrezi niciodată nicăieri. 
Ai aprobat destule rahaturi pentru compania asta - ai fi 
terminată! Momentan însă, te bucuri de o reputaţie bună. 

Faţa lui Sarah era pământie. Spuse: 

— Deci, care-i planul? 

Douglas păşi spre monitor şi arătă imaginile de pe 
ecran. 

— E simplu. Sapi. Eric lucrează la strategia de bază care 
te va duce acolo. Când ajungi la locaţie, ai câteva ore în 


132 


care să decizi: este sau nu Carbon 60? Dacă este, îl scoţi 
pe furiş de acolo - şi repede. Varianta oficială va fi că am 
găsit un mic depozit de minerale şi că decidem dacă merită 
să-l exploatăm. Dacă nu, mâine-dimineaţă, la CNN Live, 
voi anunţa că Rola Corp. este... citez: „... mândră să 
anunţe o descoperire arheologică de maximă importanţă“. 
E simplu. 

Sarah părea sceptică. Lucrurile nu erau niciodată atât 
de simple. 

Douglas se uită la ceas. 

— Trebuie să ajung la Departamentul pentru Comerţ 
până la prânz. 

Îi înmână lui Sarah un pix şi îi indică un birou. 

— Dacă eşti drăguță... Semnează permisul temporar de 
muncă şi ai scăpat. 

Consternată, Sarah semnă. Dar când se uită la celelalte 
documente de pe birou, observă prima pagină a publicaţiei 
Egyptian Gazette. Luă ziarul şi citi titlurile, ceea ce-i oferi 
încă un şoc. Acolo descoperi motivul pentru care se 
adunase mulţimea afară. 

— Vine Thorne aici? zise ea, adresându-se sieşi. 

— Da, răspunse îngrijorat Douglas. E vreo problemă? 

— Nu. 

Douglas ezită, apoi zise: 

— L-ai cunoscut pe Thorne? 

— Nu eşti decât figurantul companiei, nu? Cine îţi face 
temele? 

Sarah pufai din ţigară şi zâmbi. Îşi aminti momentul 
când venise prima dată în Egipt, ca angajat al Rola Corp. 

— Da, l-am cunoscut. Obişnuiam să i-o trag, zise ea 
suflând fumul. Cum dracu' crezi c-am obţinut postul 
acesta? 

Douglas se răsuci pe călcâie şi îşi frecă bărbia. Un 
zâmbet trist dădea să-i înflorească pe buze. 

Câteva chicoteli se auziră prin preajmă, apoi un râs 
înfundat. Clemmens se scărpina în cap din nou. Frankie 
afişa şi el un rânjet în colţul gurii. 

— Începe să-mi placă gagica asta, spuse el. 


133 


Aproape imediat îşi dori să nu fi spus nimic, pentru că 
Sarah îl pocni peste cap. 

— Încetează cu rahatul ăsta sexist, grăsane, îl certă ea, 
apoi se duse să supravegheze următorul set de măsurători. 

Era o manevră bună, pentru că în realitate îi venea să 
plângă. Venea Thorne. În sfârşit, cercul era complet. Nu se 
putea mai rău de-atât. 

Traversă zona de nisip. Urmărindu-i pe geofizicieni, îşi 
dădu seama că se opriseră din activitate şi se adunaseră în 
jurul unor înregistrări. Pentru geofizicieni, acest lucru era 
echivalentul unei răscoale. Pe când se pregătea să 
traverseze zona spre ei pentru a vedea ce era cu agitația, 
începură deodată cu toţii să strige şi să urle. Sarah o rupse 
la fugă, pe fundalul strigătelor care rezonau în tot 
şantierul. 

— Am mai găsit un tunel! Încă un tunel! 

Uluită, Sarah se uită pe înregistrări. 

— Unde este? întrebă ea. 

— Exact sub picioarele noastre! 

— Dar aceste rezultate, remarcă Sarah confuză, sunt 
live? Încă sunteţi conectaţi? 

— Înâ. 

— Păi, ating maxime. Continuă să se schimbe. Ce se 
petrece acolo jos? 

— Exact ce ne-au spus ei că e de aşteptat să se petreacă. 

— Ei? Care ei? 

— Oamenii de la Geneva. Pe rezultatele acelea vezi 
electricitate. Electricitate care circulă subteran. Dacă n- 
am fi ştiut ce să căutăm, n-am fi aflat niciodată că este 
acolo. E ca şi cum te-ai uita la un soi de maşinărie. 


134 


CERN 


PLANURILE EXPEDIŢIEI 


— Sunt... sunt şocat, spuse Hackett amorţit. Sunt uluit. 
Nu pot să cred că încă nu s-a înţeles complexitatea 
situaţiei. 

— Ce ne scapă? întrebă Dower, în timp ce Scott şi 
Matheson analizau o hartă a piramidelor de la Giza. 

— Gravitaţia. Nu e deloc ceva de neglijat. Este regula de 
bază pentru orice formă de viaţă. Înainte de a se 
reproduce, organismul trebuie să facă faţă gravitaţiei. 

Hackett lovea cu pumnul în palma celeilalte mâini. 

— Asta ne ţine lipiţi de planeta asta. Asta ne ţine pe 
orbită în jurul soarelui. Asta a trântit mărul în capul lui 
Newton. Putem, pentru scurt timp, să nu ţinem cont de ea. 
Putem să scăpăm de ea, dar numai pentru un moment. 
Insă nu ne putem ascunde niciodată de ea. Afectează totul, 
întregul univers. Şi e mare. 

— Şi iată-ne aici, vorbind despre efectele unei unde 
gravitaționale reale, fără să vă gândiţi însă la întreaga 
complexitate a implicaţiilor. În loc de asta, noi... noi stăm 
aici, discutând despre un oraş de care, până acum 
douăzeci sau treizeci de minute, nimeni nu ştia că a existat 
vreodată, iar primul vostru gând este să parcurgeţi în marş 
jumătate de continent îngheţat, ca să-l aruncaţi în aer. Tot 
ce spun este că ar putea fi alte căi pe care să ne punem 
minţile la treabă. Căi importante. Dar, în loc de asta, cu tot 
respectul pentru doctorul Scott, aveţi aici un lingvist care 
să traducă scrisul de pe un morman de pietre. Aveţi 
strategi care ne tot toacă la cap cu cele mai bune metode 
despre cum să evităm un război, putând totuşi să aruncăm 
în aer tot ce vrem. Cred că n-aş fi primul care să sugereze 
asta. Dar, chiar ca teoretician al complexităţii, a cărui 


135 


treabă este să descopere conexiunile ascunse între lucruri 
care aparent n-au nicio legătură, tot nu văd legătura. Totul 
sună de parcă ar fi un nonsens alimentat de panică. 

Toţi cei din jurul mesei păreau să se foiască stânjeniţi în 
scaunele lor. 

— Jon, ce tot spui acolo? întrebă Dower. 

— Spun că nu cred că e acum momentul să ne 
comportăm ca nişte struţi şi să ne îngropăm capul în 
zăpadă. Vă daţi seama ce poate face o undă gravitaţională? 
Ar putea să altereze orbita planetei ăsteia, să adauge 
câteva zile sau să ia câteva zile - asta dacă mai reuşim să 
rămânem pe orbită. 

Jon Hackett privi chipurile celor din jurul mesei şi fu 
întâmpinat de câteva perechi de ochi care nu clipeau. De 
parcă tocmai ar fi cerut o friptură în sânge la un prânz 
vegetarian - iar asta nu era bine. Oare chiar nu 
înțelegeau? 

— Întrebarea mea este următoarea: ce aveţi de gând să 
faceţi în legătură cu asta? insistă el. Intenţionaţi să 
construiți o arcă şi să salvaţi omenirea? Aveţi ceva 
neprevăzut? 

— Legat de soare, nu putem face nimic, spuse calm 
Dower. 

— Putem contacta Egiptul acum? zise Scott precipitat. 

Hackett îşi duse degetul la buze, cerând tăcere, de parcă 
ar fi vorbit unui copil. 

— Doctore Scott... dacă îmi permiteti. Domnule amiral, 
v-aţi gândit că învierea Atlantidei ar putea fi un lucru bun? 

Dower se încruntă. 

— În afară de tehnologia de ultimă generaţie de la 
CERN, singurul lucru care să reacționeze la soare - şi încă 
pe o scară spectaculoasă - este Atlantida. V-aţi gândit 
măcar o clipă că s-ar putea să ştie mai multe decât noi 
despre ce se petrece? 

— Vorbeşti de parcă ar fi vie, ripostă Pearce. 

— A supravieţuit douăsprezece mii de ani sub gheaţă şi 
acum s-a trezit din hibernare. Poate că e un răspuns 
automat, dar este un răspuns. Da. 


136 


— Păi, nu s-a descurcat prea bine la ultimul potop, 
sublinie Scott. De aceea e sub gheaţă. 

— Învierea Atlantidei să fie oare un lucru bun? medită 
Dower preţ de o clipă. Apoi zise: Cu siguranţă nu. 


— Aici Staţia McMurdo. Raportează locotenent Roebuck. 

Vocea era slabă. Dogită, de parcă ar fi venit din partea 
cealaltă a unui tub metalic foarte lung. O explozie de 
interferenţe străbătu ecranul. Locotenentul Roebuck nu 
era în uniformă. Cu o foaie de hârtie în mână, purta un 
tricou gri pe care se afla emblema unităţii sale. De pe 
umăr îi atârna un prosop, de parcă tocmai se întorsese de 
la sală. Iar în fundal, lângă hărţi şi monitoare, atârna 
însemnul Forței  Expediţionare a Marinei, Unitatea 
Antarctica. Pinguini care îmbrăţişau o ancoră. 

Scott era nedumerit. Tricouri în Antarctica? Ei bine, 
măcar nu erau corturi din nailon subţire şi degerături. 
Dacă aceasta era o avanpremieră a ceea ce îl aştepta, 
putea să facă faţă. 

Staţia americană de la McMurdo Sound era cea mai 
mare bază cu personal uman din Antarctica. Cu peste 1 
200 de bărbaţi şi femei care locuiau acolo în acelaşi timp, 
Gant descrisese staţia ca un sat populat de oameni de 
ştiinţă, personal militar şi civili, toţi locuind şi lucrând 
împreună. După cum explicase Gant, existau spaţii de 
locuit şi laboratoare pentru cercetări, toate pregătite şi 
aşteptându-i pe ei. 

Roebuck era gata de şedinţă. Gant se ridică şi se apropie 
de ecran, ajustând sistemul pentru a elimina paraziţii. 
Houghton alese acel moment ca să-şi facă apariţia în 
cameră, băgându-şi fără grabă telefonul în husă şi apoi în 
buzunarul hainei. 

— Erau cei de la ONU, spuse el, reluându-şi locul la 
masă fără să observe că Pearce îl priveşte cu atenţie. 

— Şi? întrebă Dower. 

— Totul este pregătit pentru mâine-dimineaţă la ora 
zece, spuse Houghton. Ne întâlnim cu comisia la Palais des 


137 


Nations“, pentru a discuta trimiterea unei echipe de 
inspecţie la baza chinezească. 

— Le-a luat ceva timp, mârâi Dower. 

— Am întreprins toate demersurile necesare, domnule 
amiral. Am urmat calea obişnuită şi procedura corectă - 
altfel ONU îşi va da seama că e ceva în neregulă. 

Dower indică spre ecran, făcându-i semn soldatului să 
continue. 

— Să trăiţi. Mulţumesc, domnule. 

Roebuck îşi drese vocea, în timp ce Matheson continua 
să scotocească prin setul de scheme care îi fusese pus în 
faţă pe masă. Câţiva specialişti militari se adunară în jurul 
lui pentru a face schimb de observaţii, în timp ce Roebuck 
continua: 

— La ora 14.00 GMT, i-am trimis flotei un semnal de 
avertisment, domnule amiral, explică el ezitant. British 
Antarctic Survey“ a emis o declaraţie către toate navele 
din zona banchizei Larsen, ca să urmărească un aisberg de 
optzeci de kilometri lăţime, care s-a detaşat de continent şi 
se îndreaptă spre larg. 

Houghton era speriat. 

— Optzeci de kilometri! E posibil aşa ceva? 

Întrebarea lui fu însă ignorată. 

— Unde se află acum Al Şaptelea Grup de Portavioane? 
întrebă Dower. 

Roebuck era neliniştit. 

— Nimitz e departe. Dar Sacramento şi Ingersoll au 
urmărit un submarin chinezesc toată săptămâna. 

Matheson ridică privirea şi-l văzu pe Gant tensionat. Ştia 
despre Ingersoll. Aceea era nava lui Gant, cea pe care 
fusese desemnat în calitate de comandant atunci când 
condusese echipa de asalt pe Red Osprey. Era un 
distrugător al Forţei Expediţionare a Marinei ataşat celui 
de-Al Şaptelea Grup de Portavioane din cadrul flotei din 
Pacific. O navă pe cât de frumoasă, pe atât de rapidă şi de 
periculoasă. 


3? Palatul Naţiunilor (în lb. franceză în original, n.tr.) 
33 BAS, programul de cercetare polară al Marii Britanii (n.tr.) 


138 


Dower ceru să ştie: 

— Ce submarin? 

— Credem că e vorba de Qingdao. 

— Qingdao? Submarin de atac clasa Han. Tipul 92. E 
mare. 

— Cât două terenuri de fotbal, domnule. Ar trebui să-i 
avertizăm pe chinezi? 

Dower fu ferm. 

— Nu, spuse el. Să-i ia dracu’ pe chinezi. 

— Chinezii, comentă Matheson, îndepărtându-se de 
diagrame cu un aer nedumerit, deţin aici un echipament 
de forare specializat. Dacă n-aş avea destulă experienţă, aş 
spune că ne-au luat-o înainte. Mă fac să mă gândesc că au 
aflat deja de Carbon 60. 

Continuând să se uite la diagrame, nu văzu expresia 
ciudată de pe faţa lui Houghton. 

— O ipoteză interesantă, se aventură Hackett. Dar de 
unde să ştie chinezii că acolo jos este un oraş? 

— N-au de unde, explodă Dower. 

Dar Houghton păstră tăcerea. 

— Ba s-ar putea să ştie, domnule, îl contrazise Gant. 
Chinezii produc tehnologie performantă de un deceniu şi 
nu dau semne că ar încetini ritmul. Nu-ţi poţi da seama 
niciodată ce ştie un chinez... domnule. 

— Atunci, e cursa vieţii noastre, domnule maior. Sunteţi 
pregătit pentru asta? întrebă amiralul. 

— Da, domnule, să trăiţi! lătră Gant. 

Matheson îşi frecă barba încurcat. 

— O, vă rog... 

Roebuck se juca nervos cu ecranul. 

— Staţia Amundsen-Scott de la Polul Sud nu raportează 
intensificări ale activităţii la Jung Chang, spuse el, însă am 
trimis vreo două probe SaRGE, domnule. Cred că ar trebui 
să aruncaţi o privire la informaţiile pe care le-am obţinut. 

— Vehiculele sunt online acum? 

— Unul, da, domnule. Vă pot transfera controlul 
semnalului, dacă doriţi. 

— Desigur, confirmă Dower. Dar înainte să ne 


139 


despărţim, locotenente, aş vrea să arunci o privire spre 
feţele care stau în jurul mesei. Ei sunt echipa noastră de 
inspecţie. Domnii doctori Hackett şi Scott. Inginerul Ralph 
Matheson. Specialistul Robert Pearce... 

— Am înţeles că veţi trimite şi un geolog, spuse 
Roebuck. Sarah Kelsey. 

Houghton, aşezat pe scaun, se îndreptă de spate. 

— Ăăă... da, vom trimite, confirmă el, în timp ce Hackett 
şi Scott schimbau priviri neliniştite. 

— Acum e într-o altă misiune. Activităţi de pregătire. 
Roebuck spuse: 

— Am înţeles, domnule amiral, doar că spaţiile de cazare 
sunt mici. Trebuie să cunosc toate detaliile referitoare la 
provizii. Există vreun membru al echipei cu cerinţe 
alimentare speciale? 

În jurul mesei se schimbară priviri sfioase. 

November se aplecă spre Scott. 

— Vor avea burgeri, nu? 

— Cred că poţi să ne transferi probele SaRGE acum. 
Mulţumesc, domnule locotenent. 

— Doream doar să am în vedere toate aspectele, 
domnule. 

Un flux constant de date parcurse ecranul. Gant 
introduse câteva comenzi şi imediat se desfăşură o grilă, 
urmată de un fişier video. 

— Imaginea de pe SaRGE, anunţă el. 

Matheson îi aruncă o privire. 

— E acronimul pentru Surveillance and Reconnaissance 
Ground Equipment“. 

Matheson încercă să pară că a înţeles, dar nu reuşi. 

— Ce înseamnă asta? întrebă el apoi. 

— Ei bine, dacă ţi-am spune asta, comentă aspru Dower, 
ar trebui să te ducem afară şi să te împuşcăm. 

— Şi atunci, cine e la capătul celălalt al camerei? 

— Chiar acum? Doar maiorul Gant. Am lansat SaRGE în 
spatele liniilor inamice, ca să spunem aşa. 

— Deci, e un robot? 


34 Echipament Terestru pentru Recunoaştere şi Supraveghere (n.tr.) 
140 


— Un fel de... 

Privi spre Gant. 

— Poziţia? 

— Elevaţie: o mie nouă sute de metri deasupra nivelului 
mării. Aproximativ patruzeci şi două de mile faţă de 
derivaţia Blue One şi de ţărmul lui Queen Maud Land. 

Se uitau la o întindere de gheaţă şi de zăpadă prin care 
pătrundeau degete uriaşe de granit de culoare închisă, 
semănând cu falangele îngheţate ale unui uriaş mort de 
multă vreme. Fără obiecte familiare în imagine, era dificil 
să evaluezi perspectiva. Dower arătă spre una dintre 
formaţii. 

— Ce e asta? Arată ca un imens zgârie-nori din granit. 

Gant verifică mai întâi detaliile din caseta de lângă 
imagine. 

Calitatea era bună, deşi semnalul se întrerupea 
intermitent, probabil din cauza faptului că nu venea direct 
din Antarctica, ci prin miriade de sateliți militari de 
spionaj. 

— Acesta e Rakenkniven, spuse el. Briciul. Este cu cel 
puţin o dată şi jumătate mai înalt decât Sears Tower. 
Primul punct de contact cu munţii Filchner; în plus, 
controlează accesul la două văi principale care duc direct 
în interiorul continentului: trecătoarea Kubusdalen şi 
trecătoarea Djupedalen. 

— Cine a botezat drăcoveniile astea? 

— Norvegienii, domnule. 

Dower studie cu atenţie imaginea. Reticule mici şi roşii 
sclipeau pe ecran acolo unde SaRGE detectase activitatea 
inamică. 

— Concentrează-te acolo, spuse el. La baza Briciului. 

Amplificarea fu mărită de câteva ori, până când ţintele 
deveniră vizibile. Erau vehicule greoaie pe şenile. 
Transportoare blindate pentru personal. Trupe pe Skidoo” 
zvârlind nori de zăpadă în trecere şi nişte vehicule ce 
păreau că transportau provizii. Prezenţa lor demonstra 
fără echivoc dimensiunea Briciului. Activitatea umană în 


35 Marcă de snowmobiluri (n.tr.) 
141 


Antarctica era evident nesemnificativă. 

Gant scutură din cap şi spuse cu respect: 

— Fir-ar să fie, domnule Pearce. Din nou ai avut 
dreptate. 

— De aceea îl plătim, spuse cu voce joasă amiralul. 

Nu era un comentariu care să poată fi trecut cu vederea 
de cei din cameră. Scott se uită ţintă la el, în timp ce 
Hackett ridică o sprânceană. Ce anume făcea Bob Pearce 
pentru aceşti oameni? 

Pearce nu se sinchisi să răspundă. 

In total erau treizeci de vehicule, toate vopsite în negru, 
cu însemne de un portocaliu aprins. Lui Gant nu îi luă mult 
să le inspecteze şi să prezinte un rezumat scurt, chiar dacă 
pe un ton rezervat. 

— Avem trei, nu, aşteptaţi... patru UNIPOWER, 
alimentatoare militare pentru combustibil de 20 000 de 
litri capacitate, pe şasiuri clasice opt-ori-opt din seria M. 
Hmm... le-au pus pe şenile. Totul e pe şenile. Nu glumesc 
deloc. Au adaptat totul pentru utilizare pe termen lung la 
temperaturi scăzute. 

Scott întrebă: 

— Altminteri, ce s-ar întâmpla? 

— La minus cincizeci de grade Celsius, explică 
Matheson, cauciucurile obişnuite s-ar sparge precum 
sticla. Un şasiu metalic neadaptat ar plesni ca o creangă. 
Când ajungi la astfel de temperaturi, toate regulile se 
schimbă. Materialele încep să se comporte foarte diferit. 
Un pistol obişnuit ar exploda dacă ai încerca să tragi. La 
minus cincizeci de grade Celsius, adăugă el posomorât, 
este imposibil să te întorci. Terenul este îngheţat până la o 
adâncime de doi metri şi jumătate. La minus şaizeci de 
grade Celsius, dacă nu-ţi acoperi faţa, nu poţi respira. Iar 
când respiraţia intră în contact cu aerul, se transformă 
instantaneu în cristale de gheaţă - e ceea ce siberienii 
numesc „şoapta stelelor“. 

Scott îl privi neliniştit pe Dower. 

— Aţi rezolvat problemele de genul acesta, nu? 

— Corpul Expediţionar al Marinei are echipamentul 


142 


necesar, domnule profesor. Cu sprijinul naval cu rază mare 
de acţiune şi cu superioritatea aeriană, n-ar trebui să fie 
vreo problemă. 

Gant îşi trecu degetul peste vehiculele de pe ecran. 
Cerul era de un albastru de cobalt, iar soarele strălucea 
puternic. 

Hackett îşi îndreptă spatele. 

— Cerul este albastru. Ceea ce înseamnă că aurora este 
în perioada stabilă. 

Dar Gant era interesat de altceva de pe ecran - ceva 
mult mai urgent. 

— Vehicule de teren 4x4 BV 206 suedeze. Unul dintre 
ele, uitaţi-vă, este evident un radar. Restul sunt 
transportoare pentru trupe. Şi două vehicule DROPS, 
transportoare de mobilitate medie Leyland, britanice. 

Surprinse privirea ciudată a lui Matheson şi continuă: 

— Sistem de pick-up şi descărcare cu rafturi 
demontabile. Adăugaţi două maşini de luptă pentru 
infanterie BMP-3, ruseşti, şi un vehicul de luptă CV9040 
Bofors/Hăgglunds. Hristoase, probabil că mai sunt şi altele 
pe drum. Cred că încă îşi adună forţele. 

— Ce te face să spui asta? îl întrebă amiralul. 

— Vehiculele sunt mult prea diverse. Dacă se defectează 
unul dintre ele, ai nevoie de piese de schimb. Dacă eo 
operaţiune minoră, optezi pentru uniformitate. 

— Are sens ce spui. 

Scott era năucit. 

— Dumnezeule, spuse el. Acolo e o zonă de război. 

— Da, cu asta te confrunţi când ajungi acolo, doctore 
Scott, confirmă amiralul. 

Scott se mişcă nervos în scaun, iar pe ecran începu să 
pâlpâie o săgeată roşie, mică şi insistentă. Matheson 
fusese intrigat de aceasta de la bun început, însă nu 
spusese nimic, aşteptând ca Gant să poată răspunde la 
apelul ei. 

Comandă SaRGE să se apropie de ţinta în discuţie, care 
se demonstră a fi la o înălţime de şase sute de metri. 
Chinezii amplasaseră o staţie de comandă pe vârful 


143 


Briciului. 

— Este evident că nu vor să-i urmeze nimeni prin 
trecătoare, comentă Matheson. Iisuse, au o vizibilitate de 
360 de grade. 

— Apropie-te, zise Dower. Să vedem ce tip de radar şi 
sisteme EW au. 

Imaginea mai clară fu edificatoare: erau antene 
parabolice de satelit pentru telecomunicaţii; catarge radar; 
un şir de antene - mitraliere antiaeriene şi artilerie cu rază 
lungă de acţiune, toate ancorate cu cabluri din fibră de 
carbon şi ataşate la panouri solare. O cazemată. 
Paravânturi. Şi doi soldaţi chinezi, din comandouri sau 
vreun alt tip de forţe speciale, unul mânuind echipamentul 
cu mare precizie, pentru că ochii îi erau fixaţi asupra 
SaRGE şi el zâmbea, făcând din mână camerei. 

Dower clipi furios. 

— Ticălosul! spuse el frustrat. 

Nimeni nu se aştepta să audă astfel de cuvinte de la un 
amiral. 


144 


ADMINISTRAREA ACIELOR 


2.01 PM 


Dower era în picioare. Toată lumea primise documente 
etichetate individual. Acestea purtau numele oamenilor 
care trebuiau să le semneze. Erau formulare de 
disponibilizare, prin care îşi declarau acordul de a-şi oferi 
temporar serviciile guvernului Statelor Unite şi arătau la 
fel de dezolant precum continentul alb. 

— Doamnelor şi domnilor, anunţă Dower, vă recomand 
să fiţi foarte siguri de ceea ce faceţi. Sunteţi pe cale să 
porniţi într-o călătorie care vă va duce în cel mai cumplit şi 
neospitalier decor de pe planeta Pământ. Nu va semăna cu 
nicio zonă de pe planetă pe care aţi văzut-o vreodată. N-o 
să existe niciun copac, niciun tufiş. Niciun fir de iarbă. Nu 
veţi găsi după colţ un Seven-Eleven** pentru că nu există 
colţuri. Se aşteaptă ca dumneavoastră să aderaţi la cele 
mai stricte linii directoare. Iar acţiunile dumneavoastră vor 
avea consecinţe profunde. Nu dorim să provocăm un 
război cu chinezii, în pofida a ceea ce aţi putea gândi, dar 
vom fi pregătiţi să ducem unul. Iar un război în Antarctica 
ar fi cel mai îngrozitor lucru imaginabil. Aţi fost selectaţi 
cu toţii datorită experienţei pe care o aveţi, datorită 
cunoştinţelor din domeniile dumneavoastră de activitate. 
Aşa că vă cer, ca om aflat în slujba Statelor Unite ale 
Americii, să vă gândiţi foarte bine înainte de a pune pixul 
pe hârtie. Pentru că sarcina care vă stă în faţă nu este una 
uşoară. 

Nimeni nu ezită. 

Semnară cu toţii. 


36 Lanţ internaţional de magazine (n.tr.) 
145 


PRIMUL PUNCI PE ORDINEA DE ZI 


2.17 PM 


Era un container din oţel lustruit. Pătrat, cu foarte 
puţine însemne sau ornamente. Când capacele fură 
desfăcute şi presiunea se egaliză în interior, începu să 
fâsâie. Punând containerul pe masă, Gant ridică prudent 
capacul şi expuse câteva fragmente atent aranjate de 
Carbon 60. Pietrele străluceau cu irizaţii ce păreau să 
absoarbă iluminatul ambiental din încăpere. Scott le privi 
atent şi observă scrisul gravat de pe suprafeţele lor. 

— Acestea, explică Dower, sunt vinovate pentru toată 
agitația. 

Scott chicoti precum un copil, ridicând delicat din 
container una dintre pietre. 

— Degetele... mă gâdilă. Materialul acesta e ciudat la 
atingere. 

— Cea mai mare invenție a omenirii din ultimul deceniu 
a constat în producerea fulerenei Carbon 60. Este 
finanțată de Departamentul Apărării, însă mințile noastre 
cele mai valoroase o pot produce doar cu gramul. Bucata 
pe care o aveţi în mână valorează un sfert de milion de 
dolari americani. Atlantida reprezintă miliarde şi miliarde 
de tone de material. 

— Aşadar, dacă va trebui să aruncaţi în aer cel mai 
căutat sit arheologic al omenirii, faptul că resturile vor 
valora milioane ar trebui să fie o consolare? interveni 
Hackett, cu totul lipsit de delicateţe. 

Dower îl ignoră. 

— Aşa că, vedeţi, doctore Scott, vă găsiţi într-o poziţie 
unică.  Cunoştinţele dumneavoastră despre mitologia 
potopului şi capacitatea dumneavoastră de a descifra 
limbile antice sunt de neegalat. Combinate cu faptul că 


146 


minţile cele mai bune ale secolului douăzeci şi unu au 
dificultăţi în a face ceea ce au putut face strămoşii noştri 
stând în capetele lor bătrâne de douăsprezece mii de ani - 
pentru a fabrica şi a manipula Carbonul 60 aţi putea spune 
că ne confruntăm cu o situaţie neobişnuită. Una în care 
ştiinţa, lingvistica şi istoria sunt obligate să conlucreze. 

Sunetul unui interfon îl întrerupse. Gant apăsă un 
comutator de lângă ecran şi rosti abrupt: 

— Ce e? 

— Domnilor, suntem pregătiţi să repetăm testul, anunţă 
o voce seacă. Apropiaţi-vă, vă rog, de ferestre şi nu uitaţi 
să vă puneţi ochelarii. 

Toată lumea primi ochelari de siguranţă cu protecţie şi 
se apropiară cu toţii de ferestre pentru a putea urmări 
experimentul de afară. Scott luă cu el bucata de Carbon 60 
şi Matheson îl urmări cum îşi trecea degetele peste 
inscripţii, aproape ca un orb care citeşte Braille. 

— Ce se petrece? întrebă November cu voce joasă, 
apropiindu-se de maiorul Gant. 

— Carbonul 60 în stare pură are o culoare galbenă- 
maronie. Chestia asta e de un albastru strălucitor, aşa că 
trebuie că mai are şi altceva în el, îi spuse Gant. Poate 
diamant pur - acesta este albastru. 

— Ce au de gând să facă? întrebă Sarah, luptându-se cu 
ochelarii de protecţie. 

Gant îi luă din mâinile ei, lărgi banda elastică şi-i potrivi 
pe capul ei. 

— E bine? o întrebă el cu blândeţe. 

November dădu afirmativ din cap. 

Cu mâinile în buzunare şi descurcându-se perfect cu 
ochelarii, Hackett spuse: 

— Vor pune o bucată de rocă într-o cameră, vor aprinde 
cel mai puternic laser din lume, vor transforma piatra în 
atomi şi vor studia reziduurile. Atunci vor şti din ce e 
făcută. 

Luminile galbene de avertisment  începură să 
strălucească brusc. Sirenele  sunară şi începu 
numărătoarea inversă. Dar pe Scott nu-l interesa ce se 


147 


petrecea în afara ferestrei. Era intrigat de ceea ce avea în 
mână. Să fi fost oare adevărat? Se întoarse spre ecran. 
Oraşul de sub gheaţă. Schița generală putea fi simplificată 
la două imagini distincte. O serie de cercuri concentrice 
tăiate în sferturi de o cruce mare. Era un simbol antic, pe 
care Scott îl cunoştea foarte bine. Ţinând cristalul în 
lumină ca să compare imaginile, nu putea nega că acelaşi 
simbol era gravat şi în cristal. Cercuri concentrice şi o 
cruce. 

Intuiţia îi spunea că avea dreptate. Dar era oare posibil? 
Părea o limbă necunoscută. Să fi fost însă chiar atât de 
simplu? Îşi dădu seama că era urmărit şi îşi ridică ochii 
pentru a împărtăşi un zâmbet emoţionat cu Matheson, care 
se agita de parcă ar fi aşteptat rezultatele unui test de 
sânge. 

— Acesta este simbolul pentru soare, spuse Scott. 

Uluit, Ralph repetă: 

— Simbolul pentru soare? 

Sirenele bâzâiră din nou. Şi întreaga cameră fu inundată 
de lumină. 


148 


AMAZON 


[Din] cele şase milioane de ani, numai 100 000 [de 
specii fosilizate] pot fi reprezentate prin studierea 
straturilor. Perioada  neînregistrată, de 5,9 
milioane de ani, constituie un timp suficient de 
îndelungat încât un număr de civilizaţii avansate 
să fi apărut şi să fi dispărut, fără a lăsa prea multe 
urme. 


Arheologia interzisă, 
Michael A. Cremo şi Richard L. Thompson, 1996 


149 


RÂUL PINI PINI 


PERU 


— Ce dracu' e asta? 

Maple scuipă sărind de la prova şalandei rablagite cu 
fundul îngust pe care o închiriaseră în Iquitos, cu vopseaua 
albastră roasă şi decolorată. Se pomeni vârât până la 
glezne în apa noroioasă cu resturi plutitoare - frunze şi 
mizerie de pe fundul junglei, un strat atât de gros şi de 
încâlcit, încât - pentru un moment - nu reuşi să înţeleagă 
dacă nodurile răsucite ale conductelor din amonte erau 
şerpi sau lujeri de viţă. Parţial scufundate, se legănau în 
apă la baza unui copac uriaş. 

Scutură o cizmă din piele de şopârlă şi îşi potrivi pălăria 
Panama. Coada unui ciucure din lână galben cu roşu şi 
albastru atârna şi se legăna înainte şi înapoi pe gâtul lui. 
lşi scoase pistolul Beretta şi băgă un încărcător. Peste 
umăr, îl văzu pe Carver ieşind de sub prelata jegoasă care 
atârna pe cadrul din aluminiu şi trestie sub care ceilalţi 
păzeau proviziile. 

Carver analiză harta de pe dispozitivul GPS şi îl flutură 
pe post de dovadă. 

— După chestia asta, spuse el, ar trebui să fim cu peste 
trei kilometri în interiorul ținutului. 

Maple mestecă tutunul, scuipă un ghemotoc şi pescui 
încă o portie. N 

— E inundată, atunci. Intregul bazin e inundat. 

— Nu putem da înapoi acum. Am ordonat livrarea cu trei 
ore în urmă. 

— Locul de livrare poate fi schimbat, spuse o voce din 
barcă. 

Cocoţându-se afară şi suflând un fum gros şi albastru de 
trabuc, apăru Jack Bulger, purtând o geacă de camuflaj şi 


150 


bătând cu palma într-o hartă de modă veche, din hârtie. 

— Transmite o radiogramă avionului, îl instrui el. Spune- 
le să lanseze echipamentul cu trei kilometri mai la nord. 

Carver nu schiţă nicio mişcare. Aşteptă OK-ul lui Maple, 
care, preţ de o clipă, mestecă gânditor. 

— Mda, anunţă prin radio avionul, spuse el. 

Carver făcu ce i se spusese fără alte comentarii, 
verificând densitatea acoperişului din frunziş verde înainte 
de a tasta pe transmiţător şi a emite mesajul. Se auziră 
diverse plângeri din partea piloților. Piloții întotdeauna se 
plângeau, dar Carver nu se sinchisea de rezerva lor de 
combustibil. Puteau să aterizeze undeva pe drumul de 
întoarcere. 

Maple îşi băgă degetele în gură şi scoase un fluierat 
asurzitor. 

— Plecăm de aici! 

Echipa lui număra opt membri. Şi nu erau prea tari în 
conversaţie - ceea ce era bine. li angajase dincolo de 
graniţă. Erau mercenari occidentali care lucrau în 
Columbia, fiecare cu o bună reputaţie şi cu puţine legături 
cu tipul stabil de slujbă. Şi, pentru prima dată, plata de la 
o companie petrolieră era mai mare decât cea de la 
cartelurile de droguri. 

Da, Rola Corp. plătea frumos pentru această excursie 
scurtă. 

Cei doi madeireiros - sau cherestegii - care le 
închiriaseră barca şi serveau drept ghizi în amonte 
şuşoteau între ei neliniştiţi. Arătând spre apă, arătând spre 
cer. Culoarea vegetației. Din moment ce Maple nu ştia nici 
aymara? şi nici quechua“, comentariile lor îi erau de 
neînțeles. Cu spaniola se descurca, dar ei vorbeau rareori 
spaniola. 

— Sunt neliniştiţi, spuse Carver cu reţinere. Cred că 


37 Limbă vorbită de o populaţie indigenă din regiunile Anzilor şi 
Altiplano din America de Sud; circa două milioane de aymarezi trăiesc 
în Bolivia, Peru şi Chile, (n.tr.) 

38 Limba unor grupuri etnice indigene din America de Sud, în special 
Peru, Ecuador, Bolivia, Chile, Columbia şi Argentina (n.tr.) 


151 


spiritele ne sunt împotrivă. Cred că e posibil ca Jaguarul să 
se fi întors pentru a distruge Pământul. 

— Jaguarul? 

Carver ridică din umeri. 

— Aşa spun ei. 

— Nu e Jaguarul, îl ironiză Maple. 

Madeireiros îi ajutară cu bagajele şi cu echipamentul, 
ceea ce era destul de stupid având în vedere că, la urma 
urmelor, instinctul le spunea că mişcarea cea mai bună ar 
fi fost să întoarcă barca şi să plece. A 

În loc de asta, Maple rânji ca un rechin. Îl bătu pe unul 
dintre ghizi pe ceafă într-o manieră prietenească şi mimă 
căutatul banilor în buzunar. Însă strânsoarea de pe gâtul 
omului deveni rapid fermă, iar banii fură de fapt pistolul 
său Beretta. 

— Mulţumesc,  Possuelo, spuse Maple cu oarecare 
afecţiune, după care puse ţeava între ochii omului şi-i 
zbură creierii în aer. 

Expresia încremenită de pe faţa lui Possuelo dispăru în 
apa murdară. 

Prietenul său urlă şi încercă să fugă spre junglă, dar fu 
doborât de al doilea glonţ. 

— Nu trebuie să ne mai facem griji în legătură cu 
Jaguarul acela, adăugă Maple. Dar mă tem că nu ne 
permitem să fim urmăriţi. 

— Nu sunt sigur dacă e înţelept ce faci, spuse Carver. 

— Lasă-mă pe mine să-mi fac griji dacă e înţelept sau nu. 

— Indienii Machiguenga, insistă Carver. Ei vor şti că 
suntem aici. 

— Bine, rânji arogant Maple. Urăsc surprizele. Storc 
toată distracţia dintr-un măcel. 

Îi făcu semn cu degetul unui tinerel, ca să pornească pe 
cărare. Ridicându-şi gulerul, se uită spre cer prin crengile 
copacilor şi spuse: 

— Se pare că va ploua. N 

Începură să înainteze tăind desişul cu macetele. În 
treizeci de minute, părul de pe ceafa fiecăruia dintre ei era 
ridicat. 


152 


Surprinseseră umbre, detectaseră mişcare. Vânătoarea 
începuse. Pentru o fracțiune de secundă, nu fu clar cine pe 
cine vâna. Dar aşezându-se într-un cerc defensiv şi 
împuşcându-şi primul atacator, direct în pieptul roşu fără 
păr, deveni foarte clar că Maple avea să câştige. 

Scoase un dispozitiv GPS negru şi lunguieţ, ce semăna 
cu o carte. Ridică antena şi urmări ceva de pe linia 
orizontului, ce părea a fi mai important pentru el decât 
focul rapid dintre cele două tabere. 

Când strigătele de luptă ale indienilor Machiguenga se 
dublară, iar săgețile începură să vâjâie, Maple rămase 
neclintit, continuând să urmărească semnalul până când 
văzu ţinta. 

Printre copaci, la o oarecare distanţă, ridicându-se de pe 
linia orizontului, era o excrescenţă acoperită de vegetaţia 
junglei. Părea un munte, însă cu o formă mult prea 
regulată. Triunghiular sau poate având forma unei 
piramide. 

— Bingo. 

Maple îi înmână dispozitivul lui Bulger, care se ghemuia 
şi tresărea ori de câte ori se trăgea vreun glonţ. 

— Poftim, spuse el. Acum poţi suna acasă. 

Bulger conectă telefonul prin satelit în laterala 
dispozitivului. Aşteptă să sune şi, când i se răspunse, puse 
pe difuzor. 

— Alo? 

— Rip, tu eşti? 

— Nu, veni răspunsul măsurat. La telefon e Houghton. 
Rip a plecat la Cairo. 

— Bună, Jay. Aici e Bulger. Am ajuns pe poziţie. 

— E totul securizat? 

Bulger îşi băgă un deget în ureche când Maple aţinti 
arma peste capul lui şi îşi alese o altă ţintă. Urmări cu 
oarecare satisfacţie cum intestinele indianului ţâşnesc prin 
spate. 

— Da, cred că da, replică el. Dar la voi? Armata a 
crezut? 

Pe fir se auzi un chicotit. 


153 


— Bineînţeles, au crezut tot. De fapt, chiar acum 
discutăm probleme de strategie. Trebuie să-i convingem să 
nu intervină cu arme nucleare. Idioţii! Carbonul 60 
radioactiv nu valorează o para chioară. 

— Fii atent, îl avertiză Bulger. Or fi ei obtuzi, dar nu 
sunt şi proşti. 

— Nu-ţi face griji, spuse Houghton. O singură companie 
va controla rezerva mondială de Carbon 60. Şi, într-un 
mod sau altul, aceasta va fi Rola Corp. 


154 


PRECUM ÎN CER, AŞA ŞI PE PĂMÂNT 


Şi Regele Keops cuvântă: „Se spune că ştii 
numărul camerelor secrete din sanctuarul lui 
Thot“. Iar Djedi răspunse: „Ca să vă fac pe plac, o, 
domnul şi stăpânul meu, vă spun că nu ştiu 
numărul lor, dar ştiu locul unde se află“. 


Fragment din: Regele Keops şi magicienii, circa | 
700 î.Hr., dintr-un text anterior, aproximativ 2 500 
î.Hr. 

Tradus în: Înţelepciunea Egiptului antic, Joseph 
Kaster, 1968. Revizuit din Literatura egiptenilor 
antici, Adolf Erman, 1927. 


155 


SIMBOLURI 


2.35 PM 


— Crucea şi cercul reprezentând soarele sunt cel mai 
vechi simbol cunoscut omenirii, explică grăbit Scott, în 
timp ce echipa se îmbrăca cu salopete albe pentru 
călătoria spre locul în care se aflau cristalele de Carbon 
60, înconjurate de echipament de cercetare foarte sensibil. 

Apucă un pix şi începu să scrie. 

— Apar peste tot în lume. Acestea sunt glifele din Epoca 
Pietrei din India: DO. Acesta este simbolul Rongorongo al 
soarelui, din Insula Paştelui: X. Acest simbol apare în 


Venezuela: %* Acest simbol mayaş pentru soare reprezintă 
şi sunetul fonetic „kin“: ©). În America de Sud, quincunx 
sau crucea era şi simbolul care indica existenţa omenirii la 
intersecţia dintre lumea fizică, reprezentată de planul 
orizontal, şi lumea eternă, reprezentată de planul vertical. 
Dacă ne gândim, egipteanul ankh reprezintă viaţa eternă, 
având forma unei cruci şi a unui cerc într-o formă uşor 


diferită: T. În Templul Picturilor, la Bonampak, în 
apropiere de Palenque, în Mexic, există picturi ale unor 
pescari vizitatori care purtau cruci înscrise în cercuri. 

November se încruntă. 

— Pescari? 

— Vizitatori străini cu bărbi şi peşti pe cap. Imaginaţi-vă. 

— Deci, totul se rezumă la un joc cosmic de X şi 0. 
Cercuri şi cruci, hm? 

Hackett zâmbi afectat. 

Scott îl ignoră, indicând din nou desenele. 

— Palenque este situl Templului Soarelui şi al Crucii 
înfrunzite. 

Pronunţând apăsat aceste cuvinte, îi atrase atenţia brusc 
lui Gant. 


156 


— Hei, a orientat cineva vreun satelit spre acel sit 
pentru a căuta Carbon 60? 

— Înî, Rola Corp. A baleiat zona. Rezultatele au fost 
negative. 

Scott păru descurajat. 

— Oh, în regulă. Simbolismul crucii era o chestie 
importantă în cultura  sud-americană. Quetzalcoatl, 
mântuitorul înalt cu barbă albă care a adus civilizaţia 
incaşilor, purta o robă tivită cu cruci albe. Ok, nu era 
mayaş, dar... 

— Tot negativ a ieşit. 

Pearce îşi închise fermoarul salopetei până la gât şi se 
apropie să inspecteze glifele desenate în grabă de Scott. 

— Cred că-mi amintesc că am citit undeva că Scrierea 
Liniară B”, o vară îndepărtată a vechii limbi eline, avea un 
simbol cu o cruce şi un cerc. 

— Vrei să spui acesta? ®© Mda... Ce e interesant este că 
Scrierea Liniară B şi celălalt văr elen al său, Discul din 


Phaistos, care utilizau acest simbol: <> erau ambele 
fonetice. Aceste semne nu se refereau la soare, ci la 
sunetul „ka“. 

— Ka? întrebă Pearce. În Egiptul antic, Ka era esenţa 
divină. Atunci când te năşteai, dublul tău - sau Ka - era şi 
el creat şi rămânea în lumea divină. Ghidânducte şi 
protejându-te până mureai şi te uneai din nou cu el. 

— Ei bine, nu mi-aş face prea mari speranţe, avertiză 
Scott. Acest simbol, ® este utilizat şi în cuneiforma veche, 
în Sumer, şi înseamnă „oaie“. 

— Oaie...? 

Acum, November era cea intrigată. 

— Doctore Scott, aţi spus că lisus a primit simbolul 
crucii şi aureola după ce a murit, de la alte religii. Ce-i cu 
oaia? L-au numit tot timpul miel. Credeam că asta are de-a 
face cu mielul pascal. Ştiţi... ca un simbol al sacrificiului... 

În timp ce Scott medita, Hackett ripostă: 

— Daţi-o încolo, vreţi să spuneţi că învierea Atlantidei 


3 Formă de scriere utilizată de conducătorii Greciei după dispariţia 
civilizaţiei minoice, 1 500-1 200 î.Hr. (n.tr.) 


157 


este de fapt A Doua Venire? 

— Nu, nu asta vreau să spun, se repezi November, 
defensivă şi  mânioasă. Vorbim despre simboluri. 
Mitologia... 

Scott ridică o mână. 

— Taci! se răsti el. Vedeţi? Vedeţi ce face religia din 
oameni? 

Îşi îndreptă din nou atenţia spre caietul de desen. Schiţă 
în grabă încă o glifă, apoi îi chemă pe toţi să i se alăture. 

— Priviţi, le spuse el, acest simbol este şi el din Egiptul 
antic. Dar acesta nu înseamnă nimic din cele de mai sus. 


È? 


— Acesta este cel mai apropiat simbol de configurația 
Atlantidei, comentă Matheson. Acesta şi cel indian. Ce 
înseamnă? 

— Este o hieroglifă egipteană, explică Scott, şi înseamnă 
„Oraş“. 

Toţi ochii se întoarseră spre ecran, unde erau afişate 
imaginile de sub gheaţă ale Atlantidei. 

— Platon spune că povestea sa despre Atlantida îşi are 
originile în Egipt, le explică Scott. Descrierea făcută de el 
oraşului consta în cercuri concentrice de pământ şi apă, 
împărţite în sferturi prin poduri terestre. Din aer, ar arăta 
ca o serie de cercuri şi o cruce. 

— Prin urmare, egiptenii ştiau despre Atlantida? 

— Posibil. Fie asta, fie ştiau despre anticul oraş Mexico. 

Pearce clipi. 

— Ok, acum chiar că nu mai înţeleg. Care ar fi legătura? 

— Legenda aztecă spune că, după potop, Coxcoxtli şi 
soţia sa au aterizat în Antlan şi au călătorit până în Mexic, 
unde au revendicat pământ şi au construit oraşul 
Tenochtitlan. Când au ajuns europenii, cetatea încă exista 
şi era mai mare şi mai impunătoare decât orice altceva din 
Europa. Avea temple, piramide, canale, apeducte, pieţe. 
Semăna cu planul realizat de Platon pentru Atlantida, însă 
aztecii susțineau că e o copie realizată în onoarea 
„Aztlanului“ lor pierdut, locul de naştere al civilizaţiei lor, 


158 


care fusese ştearsă de pe faţa pământului de un potop. 
Oraşul Mexico este amplasat pe acel loc. 

— Au spus cumva şi unde era acest Aztlan? 

— Undeva în sud. 

Maiorul Gant termină să se echipeze şi, pe când se 
pregătea să-i conducă spre uşa care avea să-i ducă jos, în 
holul principal al laboratorului de cercetare, se răzgândi şi 
se întoarse. 

— Doar din curiozitate, spuse el, se întâmplă să ştii 
simbolul chinezesc pentru soare? 

— Este cel mai vechi care provine din timpul dinastiei 
Shang, spuse Scott desenându-l. În cele din urmă a evoluat 
într-o formă de pătrat, din motive pe care doar chinezii le 
cunosc. După cum poţi vedea, e o excepţie. Nu e o cruce. 

Se uitară cu toţii la simbol. 


— Curios, răspunse Hackett. Este singurul corect din 
punct de vedere ştiinţific. 

Scott se încruntă. 

— Ce vrei să spui? 

— Pozitiv şi negativ, explică Hackett. Lucrurile 
elementare pe care le înveţi despre magnetism în şcoală. 
Nordul este pozitiv şi este reprezentat de o cruce. Sudul 
este negativ şi este reprezentat de semnul minus. Atlantida 
este situată la Polul Sud. Chinezii nu ne spun doar că 
soarele e important - ne spun şi unde să găsim 
răspunsurile. 

Imbrăcaţi cu toţii în salopetele albe, îl urmară pe Gant 
pe o rampă din metal care dădea spre vastele spaţii de 
cercetare aflate mai jos, unde mănunchiuri întregi de 
cabluri atârnau în bucle deasupra reţelei de conducte ale 
sistemelor de răcire cu gaz lichid, deasupra bancurilor de 
calculatoare, a cadranelor şi comutatoarelor. 

Coborând însoţiţi de clinchetul paşilor pe treptele din 
metal, fură învăluiţi de mirosul de plastic şi de metal al 
cercetării ştiinţifice. Aroma clinică a tehnologiei. Când 
ajunseră la parter, văzură o masă care se întindea în faţa 


159 


lor şi, stivuite pe întreaga ei lungime, erau nenumărate 
şiruri de cristale albastre. Aşchiile de Carbon 60 aduse din 
Antarctica. 

— Aceasta este cercetarea dumneavoastră, doctore 
Scott, anunţă Gant, iar epigrafistul înghiţi cu putere şi 
cuprinse cu privirea lungimea impresionantă a prezentării. 

Pe când Scott se pregătea să mai pună întrebări, un om 
de ştiinţă agitat, purtând un echipament similar, se năpusti 
spre grup şi-i întinse lui Houghton o bucată de hârtie. 

— Tocmai a venit prin fax pentru dumneavoastră, spuse 
el. Este fantastic! 

Houghton citi repede însemnarea înainte de a o 
transmite şi celorlalţi. 

Zumzetul emoţiei pe care o generă notificarea era egalat 
numai de bâzâitul electricităţii de voltaj mare care curgea 
prin echipament şi învăluia sala. 


ROLA CORP. PUNEM ENERGIA LA LUCRU 

FAX 

CĂTRE: JAY HOUGHTON, CERN, GENEVA 

DE LA: SARAH KELSEY, GEOLOG-ŞEF, EGIPT 

DATA: 18 MARTIE 2012 

REF & SPEC: 410B/C/24794AH-409 

Recomandare. Astăzi, la ora 11.03 AM, Pământul s-a 
fisurat şi un puț s-a scufundat într-o cavitate detectată 
la 9 metri sub pământ în regiunea Sfinxului. Mai multe 
cavităţi similare au fost detectate în şi în jurul 
amplasamentului piramidelor. 

Vă rugăm să aveţi în vedere şi acest aspect: Carbonul 
60 a fost identificat în mod cert. Vă vom ţine la curent. 

Evenimentul interesant numărul 2: Daunele provocate 
de eroziune Sfinxului indică prezenţa unui număr de 
canale verticale prin straturile orizontale de piatră de 
nisip. Indicii ale daunelor clasice produse de un potop. 
Analiza alterării subsuprafeţei arată o eroziune de 
penetraţie adâncă la scară microscopică. Tensiuni 
determinate de căldură, frig şi umezeală, care 


160 


avansează cu treizeci de centimetri la fiecare 2 000 de 
ani. Adâncime de un metru şi douăzeci în jumătatea 
posterioară, doi metri şi patruzeci în jumătatea 
anterioară, ceea ce sugerează că Sfinxul a fost construit 
în două etape, în fiecare etapă câte o jumătate, lucrări 
separate de 4 000 de ani. De aici rezultă că Sfinxul are 
cel puţin 8 000 de ani! Când am menţionat acest lucru 
arheologilor de aici, s-au supărat foarte tare. Au insistat 
că Sfinxul a fost construit în anul 2 500 î.Hr. De către 
faraonul Kafra. Dar eu cred serios că se înşală. 


PENTRU UZ INTERN 
DISTRIBUȚIE CĂTRE PERSOANELE AUTORIZATE 
NUMAI NUMELE 
SUNT INTERZISE COPIILE NEAUTORIZATE! 


ACEST DOCUMENT NU SE DISTRIBUIE PUBLICULUI 


161 


ABUL-HOL 


PĂRINTELE TERORII 
ROSETAU 


— Yallah! Yallah! se auzeau chemările de pretutindeni. 
Grăbiţi-vă! Grăbiţi-vă! 

— Shuuftibi!“! Bisuurah!” 

Fluieratul asurzitor care sfârtecă aerul uscat însoţind 
strigătele îi aparţinea unui muncitor. Fluieră din nou, 
băgându-şi degetele murdare în gura pergamentoasă. 

Descoperiseră ceva. 

Sarah şi Eric se priviră unul pe celălalt înainte de ao 
rupe la fugă. 

La puț, unde stâlpii din reţea de oţel fuseseră coborâţi în 
gaură pentru a împiedica pereţii din gresie sedimentabilă 
să se prăbuşească peste lucrători, erau semne că pe fund 
încă aveau loc săpături. Sarah îşi croi drum pe lângă 
cărucioarele încărcate cu artefacte sigilate în pungi, se 
aşeză pe o stinghie în apropierea marginii puţului şi se uită 
în jos. 

Cupe şi obiecte de olărit erau trecute cu grijă din mână 
în mână, urmate de găleți întregi de nisip însoţite de un 
muncitor arab agitat. Doi ofiţeri egipteni de la 
Departamentul pentru Antichităţi coborâseră şi ei. Pe 
umăr le atârnau puşti Kalaşnikov negre şi lucioase. Unul 
vorbea la staţia radio. 

Profesorul De la Hoy scutură din cap. Era arheologul-şef 
al Departamentului Egiptean pentru Antichităţi. Era 
ocupat cu ceva lângă peretele puţului, utilizându-şi 
propriul set de dispozitive stomatologice asupra unui 


4 Hai, hai! (în lb. arabă în original, n.tr.) 
11 Priviţi! (în lb. arabă în original, n.tr.) 
42 Repede! (în lb. arabă în original, n.tr.) 


162 


anumit vas. Era vizibil emoţionat. Continua să murmure 
ceva despre o săpătură arheologică din 1893, când marele 
Flinders Petrie făcuse săpături la Nagada, la aproape cinci 
sute de kilometri la sud de Cairo, şi descoperise exact 
acelaşi tip de urcioare pe care nu le putuse include în 
cronologia arheologică standard. Sfârşise prin a le atribui 
unei „rase noi“ şi de atunci fuseseră ignorate în domeniul 
academic. De la Hoy mai adăugă că circa 30 000 de piese 
similare de ceramică fuseseră descoperite sub Piramida în 
trepte a lui Zoser din Saqqara. Dar, cumva, Sarah ştia că 
nu asta îl tulbura pe bărbat, ci faptul că îşi petrecuse 
treizeci de ani din viaţă mizând pe o ştiinţă defectuoasă. 

Praful era gros şi stăruia în aer. Galabia murdară de 
pământ a singurului egiptean rămas pe fundul puţului era 
ruptă şi îmbibată de transpiraţie. Dar expresia emoţionată 
şi ochii mari ai omului puternic bronzat spuneau totul, 
ceea ce era util, pentru că Sarah nu înţelegea niciun 
cuvânt pe care îl rostea: 

— Hiya daraja! Ajid daraja!” 

Bărbatul se afla la aproximativ zece metri adâncime. O 
adâncime prea mică, totuşi, pentru Carbon 60. Privind 
feţele de deasupra şi văzând-o pe Sarah, bărbatul întinse 
mâna spre peria manuală simplă, făcută din grozamă de 
deşert. Se apucă apoi să măture nisipul de pe un pervaz de 
piatră ce traversa lăţimea puţului la o extremitate. 

Lăsându-se în patru labe, ignorând pietrele ascuţite care 
îi tăiau genunchii, egipteanul ridică mândru marginea 
pietrei cu degetele goale. Dădu la o parte alte câteva 
pietre şi privi în sus, lovind pământul cu latul mâinii şi 
încercând să depăşească bariera limbii prin limbajul 
semnelor şi cel al trupului. 

Una, părea să spună cu o bătaie a mâinii. O piatră. lar 
aici, dedesubt, a doua. Apoi trei, patru, din ce în ce mai 
jos... 

— A găsit o treaptă, îşi dădu seama Sarah. A găsit un şir 
de trepte. 


43 Aici e o treaptă! Stăpânesc treapta! (în lb. arabă în original, n.tr.) 
163 


Clemmens arătă spre fiecare margine a treptei 
descoperite. 

— Coboară cu aproximativ jumătate de metru în peretele 
puţului, aş spune. 

— Asta răspunde la o întrebare, adăugă Sarah încet, 
astfel încât s-o audă doar Clemmens. Acestea sunt tuneluri 
ceremoniale făcute de om. Sub nicio formă nu pot fi 
considerate naturale. 

Clemmens rânji. 

— Să vezi cum o să-şi iasă Douglas din fire dacă presa 
află de asta. 

Sarah îi privi întrebătoare pe ceilalţi săpători. 

— Putem să aducem aici mai mulţi oameni? întrebă ea. 
Ca să dezgropăm treptele astea? 

Egiptenii prinseră viaţă, coborând în puț un bărbat mai 
mic de statură, deşi era clar că lucrătorul cel superstiţios 
care tocmai ieşise din puț nu dorea să se mai apropie 
vreodată de acesta. Lui Sarah îi amintea vag de excavaţiile 
faimoase ale lui Howard Carter, din 1922, de la mormântul 
lui Tutankamon. Se spunea că ar fi blestemat, la fel ca 
multe alte morminte egiptene. Iar pe şantierul lui Carter, 
Chiar muriseră oameni. 

Cu un deget într-o ureche şi o staţie radio lipită de buze, 
Clemmens supraveghea descoperirea cu ochi vigilenţi, 
punându-l în acelaşi timp la curent pe Douglas. 

— Avem nevoie de o marchiză, ceva... Mare. Sigură, ca 
să putem duce echipamentul mai mare sub ea. Să oprească 
orice ochi sau camere indiscrete. Vom avea nevoie de 
generatoare. Lămpi electrice. Sprijin permanent. Da, 
domnule, cred că ne apropiem. lar dacă le dublăm leafa 
oamenilor, vom fi şi mai aproape. 

De la Hoy era furios. Cu accentul său cu lustru de clasă 
superioară britanică, întrebă glaciar: 

— Ce dracu îţi închipui că faci? 

Dar Clemmens îl ignoră. 

— Oh, şi încă ceva, domnule! Ar putea cineva să-i alunge 
pe arheologii ăştia de pe sit? Sunt atât de enervanţi! 

Apoi zâmbi relaxat. 


164 


— Profesore, crezi că poţi fi atât de amabil încât să-ţi 
mişti fundul? la uite ce tip cumsecade! Hai repede sus, 
bătrânelule! 

În timp ce De la Hoy era escortat în afara şantierului, 
staţia radio care îi atârna lui Sarah la şold prinse viaţă. 

— Da, Sarah, suntem în zona de testare, derulăm a doua 
trecere. Terminat. 

Era echipa de geofizică, cu o unitate radar de penetrare 
în subteran ce era mai precisă decât unitatea de 
rezistivitate pe care o utilizaseră anterior. 

Sarah deschise aparatul de emisie-recepţie de culoare 
neagră şi tastă ceva. 

— Vânătoare plăcută! zise apoi. Terminat. 

Ceva paraziți, apoi se auzi un scurt „Mulţumesc“. 

Suna de parcă ar fi ascultat astronauții de pe lună. 

— Ce se întâmplă cu vremea asta? se plânse Clemmens, 
aruncând o privire spre cerul fără nori şi ştergându-şi 
fruntea cu o cârpă. 

— Suntem în deşert, spuse Sarah. Aşa şi trebuie să fie, 
torid. 

— În martie? Sunt cincizeci de grade Celsius la umbră, 
oftă Clemmens. Temperatura asta nu e normală decât dacă 
ar fi iulie. 

Pe fundalul sunetelor de târnăcoape şi de lopeţi lovind în 
piatră într-un ritm constant dedesubtul lor, Sarah îi atrase 
atenţia lui Clemmens către harta ei, unde marcase 
douăsprezece X-uri roşii, corespunzând locurilor în care 
fuseseră detectate spaţii goale sub stratul de rocă. Şi unde 
fuseseră detectate şi urme de Carbon 60. incepea să se 
formeze un tipar. 

— Îţi spun că e un cerc, i se adresă ea. 

— Punem pariu? zise Clemmens. 

— Să ştii că da. 

— Pe cât? 

— Cât ai? 

Clemmens se căută prin buzunare. Nu avea decât banii 
pentru prânz - o bancnotă de cincizeci de dolari. 

Unind X-urile, Sarah trasă un arc. Era sigură că acel arc 


165 


făcea parte dintr-un cerc, nu dintr-o elipsă sau dintr-o altă 
formă curbă. Pentru a-şi confirma ipoteza, trebuia să 
descopere unde ar fi putut fi centrul cercului. Matematica 
era inutilă, căci nu ar fi oferit decât o aproximare, însă un 
compas şi un truc ingineresc ar fi putut rezolva situaţia. 
Uni două puncte ale arcului trăgând o linie dreaptă între 
ele şi utilizând compasul la fiecare capăt al liniei, ca să 
deseneze un arc deasupra şi unul dedesubtul liniei. 
Această construcţie crea încă două X-uri, unul deasupra şi 
unul sub linie. Unind cele două X-uri, lua naştere o cruce, 
o linie perpendiculară care intersecta prima linie la 90* 
prin centrul său natural. Repetând procesul cu celelalte 
două puncte ale arcului şi prelungind ambele linii 
perpendiculare în jos, cele două ajungeau să se unească în 
cele din urmă, relevând centrul cercului, care - Sarah 
descoperi cu surprindere - era situat exact dedesubtul 
Sfinxului. 

Clemmens îi aruncă o privire. 

— Nu-i rău pentru un geolog, spuse el. Şi dacă te înşeli? 


=] 
=] ||| 
== 
== 


alie 


— Tata a fost inginer, explică ea. Nimeni nu ieşea din 
casă până când nu-i spunea cum a fost construită. Nu mă 
înşel. 

— Vom vedea. 


166 


Pentru că desenul era la aceeaşi scară ca şi harta, iar 
distanţa din centrul cercului până la unul dintre punctele 
iniţiale de măsurare de-a lungul arcului era raza reală, 
Sarah putu să deseneze un cerc complet. Pe baza acestuia, 
le furniză geofizicienilor referinţe cartografice conform 
cărora - preconiza ea - aveau să găsească locurile cu 
înregistrări pozitive. Numiră zonele de testare Alfa, Beta şi 
Gamma. 

— Eric către Zona de Testare Beta, anunţă Clemmens, 
butonându-şi staţia. Frankie, ce avem? 

Urmă un şuierat prelung şi puternic, apoi se auzi 
gâfâitul greoi şi întretăiat al lui Frankie. 

— Tocmai am făcut un baleiaj. 

— Şi? 

Tăcere. Eric şi Sarah schimbară o privire. Sarah îşi 
rodea o unghie şi bătea din picior - nu prea ştia să aştepte. 

— Frankie? insistă nerăbdător Eric. Ce ai? Terminat. 

Un şuierat, apoi se auzi: 

— Avem un pozitiv, răspunse el în pripă. Puternic şi fix 
pe ţintă. Trebuie să facem un al doilea baleiaj, dar marcați- 
ne ca pozitiv. Terminat. 

— Asta e, spuse Eric, învârtindu-se pe călcâie agitat. 
Asta e! 

Dar Sarah începuse deja să lucreze la hartă. Staţia ei 
prinse viaţă. 

— Zona de Testare Gamma. Terminat. Toate baleiajele 
finalizate. Avem un pozitiv. Repet, avem un pozitiv. 
Terminat. 

— Zona de Testare Alfa raportează a doua confirmare a 
baleiajului. Şi noi avem un pozitiv... Voi ştiţi ce înseamnă 
asta? 

Sarah ştia că doi ori pi ori raza cercului era formula care 
dădea circumferința cercului. lar acum ştia că acolo era un 
cerc cu raza de o mie o sută de metri. Un calcul rapid, apoi 
Sarah ştiu exact ce însemna asta. 

— Avem un tunel circular de aproape cinci kilometri, 
Eric. lisuse! 

— Cinci kilometri? E cât un blestemat de accelerator de 


167 


particule! Iar puţul nostru atinge un tunel secundar care 
se conectează la cel principal! 

Sarah era frenetică. 

— Cine naiba putea face tuneluri cu aşa o precizie, cu 
mii de ani în urmă? Ar fi trebuit să cunoască numărul pi. 
Ar fi trebuit să ştie trigonometrie, geometrie... 

Eric scutură din cap. 

— Am o întrebare şi mai bună: de ce dracu' ar vrea 
cineva să facă un astfel de tunel? A 

— Nu ştiu, rânji ea. Dar ţi-am spus că e un cerc. Imi 
datorezi cincizeci de dolari. 

Şi Clemmens scoase banii din buzunar cu viteza 
melcului. 


Marchiza fu adusă cu camionul ca parte a unui convoi de 
provizii, al cărui vârf de lance era alcătuit din auriul 
metalizat şi geamurile fumurii ale maşinilor Toyota Land 
Cruiser, emblematice pentru Poliția de Securitate 
egipteană. Şi, brusc, pentru a ajunge în apropierea puţului, 
aveai nevoie de o autorizație care te purta prin două 
puncte de control şi câteva porți spre două rânduri de 
garduri din lanțuri ridicate în grabă, care încercuiau 
marele cort albastru. E 

Le luase treizeci de minute ca să-l construiască. In 
timpul acesta, din ce în ce mai multe trepte fuseseră 
scoase la lumină şi Clemmens identificase direcţia în care 
cobora tunelul. Proiectase un portal. Trimisese sudorii jos 
pentru a suda un arc din oţel în acel spaţiu şi pentru a tăia 
pe sub acesta o uşă prin bridele reţelei. Reţeaua rămasă 
fusese reintrodusă în arc, pentru a nu ceda sub tensiunea 
produsă de efortul de a ţine pe loc pereţii puţului. 

Sarah studie straturile expuse. De la nivelul solului până 
la nivelul aflat cu doi metri mai jos era pat de rocă solidă. 
Următorul metru era format din buzunare de umplutură şi 
din nou stâncă. Rocă solidă încă un metru. Apoi umplutură 
până la scări. Ceea ce însemna că cineva umpluse 
meticulos acel tunel până la maximum, cu mult timp în 
urmă. Pe acolo n-ar fi trebuit să treacă nimeni. 


168 


Cu arcul de suport metalic amplasat şi cu lampa de 
sudură cu oxiacetilenă asamblată şi ştearsă de praf, Sarah 
fu coborâtă cu grijă ca să inspecteze peretele de 
umplutură. Arcada metalică de deasupra arăta ca un 
omagiu pentru o catedrală gotică realizat din resturi de 
metal. 

Având încredere că instrucţiunile ei aveau să fie 
respectate pe măsură ce erau traduse într-o arabă- 
egipteană colocvială, Sarah spuse: 

— Începeţi de sus. Coborâţi gradat. Creați o pantă. În 
felul acesta, dacă devine instabilă, n-o să se prăbuşească 
peste voi. Dar ceea ce vreau este să găsim acoperişul şi 
pereţii tunelului. Când vom avea aceste dimensiuni, vom 
şti cu ce avem de-a face. 

Li se ordonă apoi să se întoarcă la lucru. 

— EmsShi! Emshi“4 

Târnăcoapele fură înfipte în pământ. Faptul că totul era 
umed îi ajuta dintr-un anumit punct de vedere - umezeala 
lega particulele, făcând săpatul mai uşor şi eliminând 
riscul unei prăbuşiri. Dar, pe de altă parte, munca devenea 
mai obositoare, pentru că la fiecare lopată de nisip 
îndepărtată se adăuga apa, constituentul ascuns în 
greutatea ei, iar asta îi epuiza pe săpători. 

Le trebuiră câteva ore pentru a avansa trei metri. Dar 
când reuşiră, dimensiunile tunelului expuseră la scară 
reală construcţia subterană. Şi ceea ce fusese caracteristic 
pentru explorarea Marii Piramide se adeverea acum şi 
pentru tuneluri. În faţa lor se afla un dop gigantic din 
stâncă de o mărime atât de mare, încât cu greu le venea să 
creadă. 


— Sfinxul a fost cunoscut sub numeroase nume. Abul- 
Hol era numele său arab, spuse Scott la telefon. Înseamnă 
Tatăl Terorii. Când în al doilea mileniu î.Hr. canaaniţii au 
pornit în călătorie din Harran, din sudul Turciei, pentru a 
se închina la Sfinx, îl numeau HWL. BW înseamnă „loc“, 
deci „Abul-Hol“ ar putea fi o formă coruptă a lui „BW- 


Mergeţi! Mergeţi! (în lb. arabă în original, n.tr.) 
169 


HWL“. Deci numele lui ar fi: „Locul lui HWL“. Dar ce 
înseamnă HWL, ei bine, asta nu ştiu. „Hor-em-Akhet“ era 
un alt nume, însemnând „Horus la orizont“. „Seshep-ankh 
Atum“ înseamnă „Imaginea vie a lui Atum“. Grecii au fost 
cei care au scurtat „Seshep-ankh“ şi i-au dat forma pe care 
o utilizăm şi astăzi: Sfinxul. 

La celălalt capăt al firului se lăsă o tăcere prelungă. 
Scott lipi mai bine telefonul de ureche, ridicându-se de la 
masă. Nu era sigur dacă nu cumva conversaţia se 
întrerupsese. 

— Alo...? 

— Asta-i fantastic, doctore Scott, răspunse vocea abia 
reţinută a lui Sarah Kelsey, dar nu mă ajută deloc. 

— Îmi pare rău. Doar că... ei bine, la dracu! Sapi sub 
Sfinx! exclamă entuziasmat Scott. 

La începutul conversaţiei, schimbaseră câteva glume. 
Această Sarah Kelsey părea o femeie hotărâtă, neclintită. 
Pentru că era foarte ocupată şi probabil copleşită de 
căldura apăsătoare a deşertului, Scott o putea ierta pentru 
foarte multe lucruri. Dar firea ei abruptă făcea ca maniera 
de a vorbi la telefon să pară cam nepoliticoasă. Aşa că lui 
Scott i se părea enervantă. 

— De ce ai nevoie? o întrebă el repede. 

— Pentru început, aş vrea să ştiu cum pot intra în tunel. 
Există vreun precedent pentru genul acesta de aventură? 
Ştii, să construieşti un tunel şi apoi să-l umpli fără niciun 
motiv aparent? 

— O, sigur, spuse Scott cu căldură. 

Îi privi pe cei din jurul mesei. Toţi stăteau ca pe ghimpi, 
ascultând în căşti. Matheson avea un caiet de notițe şi un 
creion la îndemână şi nota tot ceea ce spunea Sarah 
despre sit, într-un efort curajos de a compensa lipsa unei 
imagini. Gant plecase pentru a încerca să convingă pe 
cineva să realizeze o legătură live pentru o 
videoconferinţă, dar nu avusese succes. 

— În anul 820 d.Hr., când Abdullah Al-Mamun, califul 
Bagdadului, a explorat Marea Piramidă, şi-a făcut loc cu 
forţa printr-un cofraj de doi metri şi jumătate ca să vadă ce 


170 


se află înăuntru, îşi aminti Scott. Ceea ce a descoperit a 
fost un pasaj, care era însă blocat de o succesiune de 
dopuri din granit cu o lungime de doi metri, ce fuseseră 
inserate în timpul construirii piramidei. 

— Ai spus în timpul construirii piramidei? 

— Da. 

— De ce? sări Sarah iritată. Care e sensul? 

— Habar n-am, replică Scott. 

Fu asaltat imediat de privirile întrebătoare ale celor din 
jurul mesei, în special ale lui Hackett. De unde dracu să 
ştie? Doar nu le ştia el pe toate. 

— Cum a făcut-o acest Al-Mamun? 

— A construit un tunel care ocolea dopurile, prin 
calcarul mai moale din care e făcută piramida. 

Sarah oftă. Auziră apoi un gen de zgomot, de parcă ar fi 
inspectat ceva, după care spuse: 

— Oh, asta nu-i bine. Nu sunt sigură că terenul de 
deasupra ar putea susţine asta. Trebuie să încercăm să-l 
scoatem. 

— Ce se întâmplă acolo? întrebă repede Ralph. 

— Cine e? întrebă defensivă Sarah. 

— Ralph Matheson, inginer. 

— Mai este cineva pe linia asta despre care ar trebui să 
ştiu? întrebă ea suspicioasă. 

Cu reticenţă, cei din jurul mesei se prezentară pe rând 
cu voci terne şi descurajate. Precum copiii prinşi într-un 
joc de-a v-aţi ascunselea. 

— Mulţumesc lui Dumnezeu că nu vorbeam porcării, 
spuse Sarah. În regulă, am un dop de granit. Cu grosimea 
de un metru. Trebuie să presupun, în baza detaliilor lui 
Richard despre piramidă, că are o lungime de aproape doi 
metri. Sper că e singurul. Şi în jurul buzei dopului pare să 
fie un strat de ceva ce pot descrie doar ca fiind... sare. 

— Sare? 

Scott era intrigat. 

— După ce Al-Mamun a reuşit să ajungă în cameră prin 
tunelul care ocolea dopul, a găsit-o acoperită de un strat 
de sare gros de un centimetru. Nimeni nu ştie de ce. 


171 


Sarah continuă: 

— Bine, tunelul pare să fi fost iniţial scobit în stâncă, 
apoi tapisat cu inele uriaşe din calcar, fiecare cântărind în 
jur de, aş spune, o sută de tone. Lucrările sunt identice, ca 
în cazul celor două temple ale Sfinxului, numai că blocurile 
de acolo cântăresc cam două sute de tone fiecare. 

— Este incredibil, spuse Matheson uluit. 

Dar nimeni altcineva nu părea să aprecieze acest lucru. 

— Chiar şi astăzi, preciză el, nu există decât patru 
macarale în lume capabile să ridice o aşa greutate. 

— Şi asta deasupra pământului, interveni Sarah de la 
celălalt capăt al firului. Ceea ce mă face să mă întreb cum 
au fost deplasate aceste inele din piatră de o sută de tone 
pe sub pământ. 

Era o întrebare corectă. 

Scott se gândi la un răspuns în timp ce extrăgea un 
cristal de Carbon 60 din şirul aşezat pe masă în faţa sa. 
Acum, că îl ţinea în mână, un lucru era clar. Scrierea nu 
era cuneiformă. Avea cuie, asta era adevărat. Şi, cu 
certitudine, multe dintre forme puteau fi numite 
pictograme, iar acestea erau  reminiscenţe ale 
hieroglifelor. Însă o mare parte a scrierii prezenta o 
subtilitate şi o rotunjire mlădioasă, ceea ce făcea să nu 
poată fi descrisă decât ca acinaciformă (în formă de ace) - 
scrierea era de formă scimitară (în formă de iatagan). De 
semilună. Ca nişte arce mari ce conduceau din punctul A 
în punctul B cu detalii minuţioase înghesuite sub 
stindarde, de parcă teme şi idei întregi ar fi fost exprimate 
în cel mai concis şi mai compact mod cu putinţă. Deşi, îşi 
dădu seama Scott, nu înţelegea pentru moment care ar fi 
putut fi acele idei. 

Ceea ce Scott trebuia să facă era să catalogheze şi să 
grupeze caracterele,  asamblând în acelaşi timp 
fragmentele şi încercând să transforme piesele într-un text 
coerent. Puse cristalul pe muchie şi atunci îi veni ideea. 

— O piatră verticală, anunţă el. 

Hackett era intrigat. 

— O ce? 


172 


— Arheologii le numesc stele sau pietre care stau în 
picioare. Este una în faţa Sfinxului. În orice caz, au pe ele 
informaţii înscrise care se dovedesc uneori a fi utile într-o 
excavaţie. Multe monumente de la Giza sunt renumite 
pentru absenţa totală a scrisului. Acest tunel pare să nu fie 
o excepţie. Dar uneori, la intrarea monumentului se ridica 
o astfel de piatră în picioare. Ridică vocea şi adăugă: 
Sarah, ai spus că încă mai curăţaţi resturile? 

— Da. 

— Aveţi grijă cu târnăcoapele. Ar putea fi o piatră căzută 
la pământ pe undeva... 

— Cam de un metru şi jumătate înălţime? îl întrerupse 
ea. În formă de ac? 

Scott ezită. 

— Da... 

— Oh, am găsit-o deja. 

— Ei bine, probabil e scrisă peste tot. 

— Este, într-o oarecare măsură... 

Scott fu rapid. 

— Poţi să-mi trimiţi o poză? 

Brusc pe linie se auzi un bipăit. 

— Am un apel pe cealaltă linie, zise Sarah. Poţi să 
aştepţi puţin? Mulţumesc. 

Conversaţia se întrerupse. Scott se uită la restul echipei, 
învârtitul degetelor părea a fi unica opţiune a tuturor până 
când... 

— Hei, mai sunteţi acolo? 

— Da, Sarah, ai putea... 

— Ascultă, trebuie să răspund, zise ea tulburată. Cred că 
e în legătură cu un scurt tur al şantierului. Pun pe cineva 
să facă o fotografie a inscripţiei şi v-o trimit prin fax. Mi-a 
făcut plăcere să vorbim. Pa. 

Următorul sunet pe care îl auziră fu tonul. Hackett îşi 
puse receptorul jos, apoi se ridică şi-şi masă spinarea. 

— Minunată femeie, observă el acru. 


În timp ce cablurile şi firele erau târâte înăuntru 
împreună cu lămpile cu halogen, suporturile şi 


173 


echipamentul asortat, Douglas se scărpină în cap frustrat 
şi urlă din punctul lui de observaţie de la buza puţului: 

— Unde-i tâmpenia asta de Carbon 60, Sarah? 

Sarah ridică din umeri. 

— Scoate dopul şi vezi. 

— Asta ar putea dura toată noaptea. 

— Atunci, mai bine ai trece la treabă, spuse ea simplu. 
Sună-mă când terminati. 

Se prinse de o funie de oţel şi urcă scara spre suprafaţă. 
Îşi recuperă telefonul şi încercă să se distanţeze de 
activitatea frenetică. Agitată, întrebă: 

— Alo, Rip, mai eşti acolo? 

— Sarah! veni răspunsul îndepărtat al bărbatului. 

Era o voce puternică. Familiară, deşi lui Sarah îi trebui 
un moment ca să o recunoască. Era profundă. Cumva 
alinătoare. Şi totuşi, experienţa o învățase că era şi vocea 
unui bărbat periculos. În unele nopţi stăteau întinşi în pat 
şi vorbeau ore întregi după ce făceau dragoste. Urechea ei 
culcată pe pieptul lui. Ascultând reverberaţiile vocii lui în 
trup atunci când vorbea. Ascultându-i respiraţia. Se 
pregătise pentru imaginea lui. Pentru acel moment în care 
avea să-l revadă. 

Nu se aşteptase să discute cu Rip Thorne la telefon. 

— Ce mai faci? o întrebă el. N 

Stătea în mijlocul unei căldări. In spatele ei se afla o 
nouă descoperire arheologică. O uluitoare formă de carbon 
zăcea undeva sub picioarele ei. Un eminent antropolog 
lingvist îşi smulgea părul din cap în Geneva. Oameni 
manevrând arme. Proteste. Şi de toate acestea se agăța ea 
ca să nu se mai gândească la el. Bărbatul care îi smulsese 
inima din piept şi dansase o gigă pe ea. Cum se aştepta să 
se simtă? 

— Sunt bine, răspunse ea simplu. 

„Ticălosule!“ mârâi în gând. 

— De când eşti aici? sondă ea terenul. Eşti în Cairo, nu? 

— Da, sunt aici, replică el moale. Sunt la cartierul 
general al AOI® - mediez o afacere. 


4 Arab Organization for Industrialization (n.tr.) 
174 


Mediază? Asta însemna că altcineva era implicat. În 
afară de Rola Corp. Şi de guvernul egiptean... cine? 

— Credeam că vii pe şantier. 

Nu avusese intenţia ca în voce să i se simtă speranţa. 

— Afaceri, iubito. Ştii cum sunt afacerile. 

Da. Ştia cum sunt afacerile. În special când era vorba de 
Thorne. Şi chiar mai mult când era vorba de cei de la AOI, 
Organizaţia Arabă pentru Industrializare. Locul unde APC- 
uris militare lucioase şi avioane de luptă erau ameninţător 
iluminate toată noaptea. Locul care dădea o formă fizică 
sintagmei „complex militar-industrial“. 

— Hei, ascultă, Sarah, spuse Thorne. Ce-ar fi să 
recuperăm timpul pierdut? 

— Nu cred că e o idee bună. 

— Ba este. Eu am terminat aici. Ce părere ai să luăm 
cina împreună? 

— Cina? 

Se uită la ceas. Şase şi treizeci. 

— Stai la Nile Hilton, nu? Vin să te iau pe la... să 
spunem, opt? 

— Bine. 

— Ne întâlnim în foaier. 

— În regulă. 

Nu era în regulă. 

— Şi, Sarah... Mă bucur că eşti aici. 

Simţea cum îi năvăleşte sângele în urechi. Senzaţia era 
atât de puternică, încât bloca efectiv toate celelalte 
zgomote. De ce nu putuse să-i spună nu? Se simţea atât de 
stupid... Atât de neajutorată... 

Închise telefonul. leşi de sub marchiza albastră ca să fie 
martora  strălucirii de un roşu-arămiu a  tăciunilor 
muribunzi ai zilei. Pe platoul antic de la Giza, cunoscut 
odată ca Rostau, Sfinxul era rege - şi străjer pentru ceva 
îngropat adânc sub pământ. 

Sarah privi imobilă leul-om. Indicaţiile preliminare 
arătau că acest obiect era cu mii de ani mai vechi decât 
crezuseră iniţial. Uitându-se la faţa lui de piatră, Sarah 


46 Army Personnel Carrier - transportoare blindate 
175 


parcă se uita la Thorne. Ce ascundeau oare amândoi? 


Aşteptau lângă fax. Şi aşteptau... 

Sfinxul avea o lungime de 80 de metri, o lărgime a 
umerilor de aproape 12 metri şi 20 de metri înălţime, le 
spuse Scott celor prezenţi, în încercarea de a umple golul 
aşteptării. Avea figura uzată şi deteriorată a unui om. 
Trupul unui leu. Văzuse multe la timpul lui. Nasul îi fusese 
zburat în urmă cu sute de ani de mameluci, care îl foloseau 
pentru antrenamente de tir. Pentru reconstruirea 
secţiunilor erodate ale monumentului se amplasase o 
îmbrăcăminte de piatră. Când fundamentaliştii islamişti 
porniseră războiul civil în 2005, structura căzuse şi mai 
mult în uitare. Cutremurul din 2007 nu ajutase deloc, dar 
rapoartele  relatau cât de bine suportase Sfinxul 
cutremurele de-a lungul timpului. Părea să fi fost construit 
ca să dureze. Şi chiar dura de milenii. 

Era un fapt istoric că, în 10 500 î.Hr., în zori, dacă ar fi 
existat oficial oricare dintre monumentele de la Giza, de 
acolo s-ar fi putut vedea ridicându-se la orizont Constelaţia 
Leului, direct între labele din faţă ale Sfinxului, el însuşi un 
leu uriaş. Orion s-ar fi aflat la cel mai înalt punct pe cer, 
apărând direct deasupra celor trei piramide. Era un 
eveniment ciclic care nu avea să se repete până în 2 500 
d.Hr. 

Şi în această privinţă misterul se adâncea. 

Pentru că, din aer, cele trei piramide de la Giza erau 
dispuse în aceeaşi poziţie precum cele trei stele care 
formau „centura“ din Constelaţia Orion. Construcţia Marii 
Piramide, Piramida lui Keops, era atât de precisă, încât 
între blocurile din piatră nu puteai să vâri o foiţă de ţigară. 
Şi totul devenea cu atât mai confuz cu cât blocurile mai 
mari de 10-15 tone se aflau în vârf, iar blocurile mai uşor 
de manipulat, de 6 tone, erau la bază. Fiecare latură avea 
o lungime de 250 metri. Avea o înălţime de 150 de metri, 
ceea ce era egal cu raportul dintre circumferința unui cerc 
şi raza sa. Unii erau de părere că reprezenta modelul la 
scară al emisferei nordice a Pământului. Alţii nu erau de 


176 


acord. 

Dar când Abdullah Al-Mamun ajunsese pentru prima 
oară la piramide, descoperise monumente care erau 
acoperite cu pietre de căptuşire din calcar de un alb 
strălucitor, care erau atât de precis construite, încât 
punctele de articulaţie abia dacă erau vizibile. Căptuşeala 
era acoperită cu hieroglife, pe care Manetho, preotul 
egiptean care scrisese, în jurul anului 300 î.Hr., o istorie a 
Egiptului în greacă pentru Ptolemeu I, le declarase ca fiind 
opera lui Thot. Se spunea că Thot, zeul egiptean al scrierii, 
a inscripţionat printre altele cele 36 525 de cărţi ale 
înţelepciunii pe Marea Piramidă. Un număr care se 
întâmpla să fie identic cu numărul de inci vechi 
corespunzător perimetrului proiectat al Marii Piramide. Şi, 
totodată, numărul egal cu lungimea anului: 365,25 zile. 

— Numeroase civilizaţii antice au proclamat scrierea ca 
fiind un dar divin, adăugă Scott când faxul se trezi la viaţă 
în sfârşit. În tradiţia sumeriană, zeul Nabu, biblicul Nebo, 
este cel care a inventat scrierea - el credea în puterea 
creatoare a cuvântului divin. În legenda chinezească, zeul 
dragon cu patru ochi a adus scrierea. În ştiinţele mayaşe, 
chinezeşti şi egiptene existau caste elitiste de scribi. Dar în 
Egipt, limbajul hieroglifelor era gândit şi construit atât de 
bine, apărând practic de nicăieri, încât mulţi lingvişti au 
considerat că era probabil invenţia unei singure persoane. 

La sfârşit, fu o singură persoană care să le vorbească, 
zeul egiptean Thot. De dincolo de mormânt - din imaginea 
alb-negru care era tipărită încet în hieroglife pe o rolă de 
hârtie de fax argintie. Lui Scott îi fu necesar un moment ca 
să o traducă. Şi, după ce o traduse, misterul spori: 


Eu sunt Thot, stăpânul dreptăţii şi al adevărului, 

Cel care judecă dreptatea şi adevărul în numele zeilor, 
Judecătorul cuvintelor în esenţa lor, 

Ale cărui cuvinte triumfă în faţa violenţei. 


Să fi fost acesta locul pe care îl căutase faraonul Keops? 
Camera ascunsă care conţinea Cărţile lui Thot? Relicvariul 
cunoaşterii sacre şi cheia către limba zeilor? 


177 


Îngropate undeva adânc în spatele dopului din granit, se 
aflau răspunsuri, Scott era sigur de asta. 


178 


SPECTROSCOPIE PRIN REZONANŢĂ 
MAGNETICA NUCLEARA 


PRIMELE REZULTATE 
5.32 PM 


Alchimia, din cuvântul grecesc „Kemi“, însemnând 
Egipt. 

Ca antropolog lingvist, Richard Scott venise în contact 
cu o diversitate halucinantă de ramuri ale ştiinţei. Dar 
niciodată cu chimia. Aşa că aştepta acum cu nerăbdare în 
timp ce Hackett avansa cu greu printre rezultatele analizei 
chimice a cristalului de Carbon 60. 

November montă un filtru nou în aparatul de cafea şi 
mâncă un sandvici în chicineta închisă ce se afla pe o 
latură, departe de puternicul echipament laser care încă 
tăia bucăţi din cristalul de Carbon 60, fragmentându-l, 
astfel încât să poată fi examinat la nivel atomic cu SRMN”. 

Un lucru era foarte clar - veritabilul Carbon 60 avea o 
culoare galbenă-maronie. Chestia din faţa lor era albastră. 
De ce? 

— Nu e pur. 

Hackett întoarse încă o pagină, studiind cifrele cu un 
ochi foarte atent. 

— Nu e? întrebă Pearce, inspectând sandviciurile de pe 
tava de lângă November cu un ochi la fel de atent. 

Le vedea prin uşa din sticlă a chicinetei. 

Când trecu pe lângă ei, Hackett îl salută pe unul dintre 
ciudaţii chimişti: erau numiţi comunitatea „de funingine“: 
Hawkes, Liu, Ridley şi Morgan. Cei patru specialişti în 
chimia organică lucrau pentru Rola Corp. și publicau 
regulat în The American Carbon Society®. Oamenii aceia 


47 Spectroscopie prin rezonanţă magnetică nucleară (n.tr.) 
48 The American Carbon Society (Societatea Americană a Carbonului), 


179 


trăiau şi respirau carbon. Veneau de la MIT” şi de la 
Institutul de Cuantică al Universităţii Rice din Texas - 
acelaşi loc unde Kroto şi Smalley creaseră pentru prima 
dată Carbonul 60, în 1985. A 

Vorbeau cu toţii într-un limbaj ştiinţific. Insă carbonul 
marca punctul în care se întâlneau chimia şi fizica. Hackett 
rezumă problema. 

— Nu vorbim aici despre simple impurități, spuse el. 
Vorbim despre anumiţi compuşi ai carbonului care au fost 
creaţi deliberat în structura cristalului. Vorbim despre o 
complexitate care este dincolo de capacităţile noastre 
actuale. Nervuri de grafit. Diamant. Fulerene din ribidium, 
un material superconductor, murmură el, pierdut în ştiinţa 
sa. Ribidiumul a fuzionat cu Carbon 60 - adică, stai să văd, 
Rb2CsC60. În mod normal, se degradează în contact cu 
aerul. Lucrează la temperaturi în zona a 30 de grade 
Kelvin. Azotul este lichid la 18 grade Kelvin, ceea ce 
înseamnă minus 225 de grade Celsius. 

— Cum de-a supravieţuit fulerena de ribidium? întrebă 
November, lăsându-şi în bucătărie farfuria goală. 

— Este îmbrăcată în diamant. Nu este expusă la aer, aşa 
că este superconductivă. 

— Şi asta explică de ce am o senzaţie de gâdilătură când 
ating chestia asta? întrebă Scott sec. Ori sunt doar 
bucuros fiindcă o văd? 

— Carbonul 60, îi răspunse Hackett, este fotoconductiv. 
Conducător de electricitate atunci când este expus la 
lumină. Este perfect pentru întrerupătoarele de lumină din 
viitoarea generaţie de calculatoare optice. Reacționează 
probabil la iluminatul din laborator şi, de vreme ce eşti 
legat la pământ, prin virtutea faptului că stai pe podea... 
Hei, poate că ar trebui să-ţi aducem un covor de siguranţă. 
Este incredibil. Flutură foaia de hârtie şi adăugă: Atomii 
din chestia asta sunt aranjaţi într-un model distinct în 


anterior Comitetul American pentru Carbon - societate înfiinţată în 
1957, care organizează conferinţe şi editează publicaţii asupra 
carbonului şi a aplicaţiilor sale (n.tr.) 

19 Institutul de Tehnologie din Massachusetts (n.tr.) 


180 


stările lor de energie. 

— Şi asta ce înseamnă? 

— Habar n-am, spuse fericit Hackett, dar are legătură cu 
calculatoarele optice. Carbonul 60 este aranjat în aşa fel 
încât le permite electronilor să ocolească toate colţurile. 

— Şi asta e bine? 

— E rapid. 

Bătu cu degetul în hârtie, apoi spuse: 

— Poate că ar trebui s-o sun pe Michela. 

Scott n-avea habar cine era Michela. Privind în jur, 
întrebă: 

— Unde e Ralph? 

Pearce se scărpină pe spate, se îndreptă spre sandviciuri 
şi arătă spre cer. 

— Sus, cu Dower. Planifică expediţia, spuse el, în timp 
ce Scott înşfăca o pânză şi un marker şi curăța tabla albă 
de lângă filtrul de cafea. 

Cifrele şi notițele dispărură într-o clipită. 

— Nu mai are nimeni nevoie de asta, nu-i aşa? murmură 
Scott fără să se adreseze cuiva anume. 

— Acum, nu, îi spuse Hackett, întorcându-se din nou 
spre rezultatele de spectroscopie. Spectroscopia de 
rezonanţă magnetică nucleară lucrează la frecvenţe radio 
foarte mici. Nu întinde, nu deformează, nu roteşte şi nu 
rostogoleşte moleculele ca să obţină informaţia. Se 
raportează la atomi singulari dintr-o moleculă şi o face 
pentru că un atom este influenţat de ceea ce face vecinul 
său. Şi, fiind influenţat, îşi relevă adevărata identitate. 
SRMN poate determina cu exactitate ce atom este într-o 
moleculă şi ce alţi atomi sunt în relaţie cu acel atom. 

— Înţeleg, răspunse November, deşi nu era foarte clar 
ce înţelegea. 

— Cheia, adăugă Hackett, este proprietatea nucleelor 
atomice numită „spin“, Spinul nucleelor are un număr de 
stări de energie. Fiecărei stări de energie i se alocă un 


5% În mecanica cuantică şi fizica particulelor elementare, se numeşte 
„spin“ momentul cinetic intrinsec al unei particule (electron, proton, 
atom) (n.tr.) 


181 


număr cuantic de spin. NMRS detectează tranziţiile dintre 
stări prin menţinerea unei mostre într-un câmp magnetic. 
Dar problema cu carbonul este că numărul său de spin 
cuantic nuclear este zero. Nu prezintă tranziţii de energie. 

— Şi atunci, cum îl poţi detecta? N 

— Ei bine, regula aceasta are şi o excepţie. Intotdeauna 
există o excepţie. Carbonul 13 este un izotop specific al 
carbonului, ca un unchi ciudat al carbonului obişnuit, şi 
acesta prezintă tranziție între stările de energie. Are un 
NSQN de jumătate. Oricine ar încerca să realizeze Carbon 
60 ar trebui să utilizeze forma sa de izotop Carbon 13 ca 
să poată controla procesul. Acest Carbon 60... este Carbon 
13. 

— Are sens, fu de acord Scott. 

— Inţelegeţi ce descriu? 

— Desigur, spuse Scott. Izotop - din greacă, însemnând 
„loc egal“. Carbonul 13 este ca orice alt tip de carbon. E 
tot carbon. 

— Ideea este că, explică nerăbdător Hackett, oricine a 
făcut acest Carbon 60 a trebuit să producă tipul corect de 
carbon. Ceea ce înseamnă o instalaţie de fabricare 
sofisticată. Chestia asta nu apare natural. Ceea ce 
înseamnă că nu a fost niciodată extras, ci că a fost fabricat. 

— Drăguţ, comentă November, deloc entuziasmată. 

— Drăguţ...? Drăguţ? Asta nu-i un lucru drăguţ, e 
monumental! Faptul că aceste pietre sunt acoperite de 
scriere şi că au fost găsite la doi kilometri sub apă - fiind 
parte integrantă dintr-o structură - nu-mi spune numai că 
provin de la o civilizaţie avansată, zise Hackett emoţionat. 
Aici nu e vorba despre o civilizaţie dispărută aflată pe 
aceeaşi treaptă cu, să spunem, romanii sau egiptenii. Aici 
vorbim despre o civilizaţie care cunoştea fizica cuantică şi 
ingineria moleculară. Vorbim despre o civilizaţie care era 
mult mai avansată decât a noastră - şi care a fost distrusă. 
Este o ipoteză înspăimântătoare, extraordinară... 

Aruncă o privire spre giganticul spectrometru RMN. 
Camera de eşantionare era de dimensiunea unui jeep, cu 
magneti uriaşi şi foarte puternici care prezentau un câmp 


182 


ajustabil. Serpentinele erau dispuse în aşa fel încât să 
expună Carbonul 60 la radiaţia de frecvenţă radio. Şi avea 
detectori ce semănau cu nişte pumni din metal compactat, 
care înregistrau rezultatele bombardamentului 
electromagnetic. 

— Ca să putem înţelege chestia asta, anunţă Hackett, 
trebuie să utilizăm un echipament care să fie apogeul 
cuceririlor ştiinţifice ale omului. Acest Carbon 60 n-a fost 
creat din întâmplare. 

— Şi Dumnezeu a spus: Să se facă lumină, anunţă 
Pearce într-o imitație destul de convingătoare a 
Creatorului. 

Scott se gândi o clipă la cuvintele acestea. 

— Limbajul, spuse el. Ca să poată spune Să se facă 
lumină, Dumnezeu a trebuit să inventeze limbajul. Şi abia 
atunci a venit lumina. La început a fost Cuvântul. 

Hackett era cu totul nedumerit. 

— Despre ce vorbeşti? 

— Lumina - şi limbajul. Lumina este primul lucru despre 
care vorbeşte Biblia. Este primul lucru despre care 
vorbesc multe dintre miturile antice. Şi noi ce avem aici? 
Soarele - şi limbajul Atlantidei. Cel mai vechi limbaj 
cunoscut. 

Scott oftă, mutându-şi atenţia către pietre, apoi spuse: 

— Şi asta presupunând că cel care a creat limbajul dorea 
să fie înţeles de oamenii viitorului. 

Ceilalţi nu păreau să înţeleagă. 

Scott le explică: 

— Thomas A. Sebeok a fost însărcinat în 1984 de către 
Biroul pentru Izolarea Deşeurilor Nucleare să răspundă la 
o întrebare adresată de Comisia de Reglementare 
Nucleară a Statelor Unite. 

— Care era întrebarea? 

— Mai multe zone-cheie din deşert au fost selectate 
pentru îngroparea deşeurilor nucleare care rămâneau 
radioactive în următorii zece mii de ani. Acesta este tipul 
de scară a timpului despre care vorbim aici, pentru că 
Platon a spus că Atlantida a fost distrusă în jurul anului 9 


183 


500 î.Hr. Aşadar, problema era următoarea: în ipoteza 
nefericită că aveam să ne întoarcem la barbarism, cum ne 
puteam avertiza viitoarele identități - sau extratereştrii 
vizitatori - în legătură cu zona de pericol? Sebeok a 
eliminat imediat benzile audio şi comunicarea verbală ca 
sisteme de avertisment - orice ar fi cerut electricitate ca să 
funcţioneze. A respins şi formele de ideograme bazate pe 
convențiile actuale. Ştiţi dumneavoastră, vedem pe o uşă 
un bărbat micuţ sau o femeie şi ştim că acolo e o toaletă. 
Dar peste zece mii de ani? Probabil vom şti că e o 
persoană - dar ne vom întreba ce caută acolo. 

— Deci el a inventat un limbaj mai bun? întrebă Pearce. 

— Nici pe departe. Limbajul se schimbă în timp, iar un 
dezastru masiv ar putea distruge societatea actuală, aşa că 
a optat pentru adoptarea miturilor şi a tabuurilor în 
cultura umană. 

— Poftim? 

— Religia, spuse scurt Scott. Limbajul este inutil de unul 
singur, însă tabuurile sociale vor funcţiona şi într-un stat 
barbar al viitorului. Soluţia a fost să se creeze un fel de 
preoţime a savanților în fizica nucleară, a antropologilor, a 
lingviştilor şi a psihologilor, care să menţină vie 
cunoaşterea pericolului prin crearea miturilor şi a 
legendelor. lar gruparea s-ar perpetua prin cooptarea de 
noi membri de-a lungul timpului... 

— Îţi dai seama ce-ai spus? remarcă agitat Pearce. 

— Am o idee, da, replică Scott. 

— Cele mai vechi civilizaţii cunoscute care au inventat 
un limbaj au creat de fapt unele dintre cele mai complicate 
limbaje cunoscute vreodată. Şi fiecare limbă era controlată 
de preoţime. Chinezii, mayaşii, babilonienii... egiptenii. 
Preoţimea a fost întotdeauna responsabilă pentru cuvântul 
scris. 


— Problema mea este stabilirea modului de a gândi al 
acestor oameni, le spuse Scott celor din grup. Dacă nu pot 
stabili acest lucru, limbajul va rămâne la fel de misterios şi 
de indescifrabil precum inscripţiile din Valea Indusului. 


184 


Modul în care este structurat un limbaj spune multe 
despre modul de a gândi al unei civilizaţii. Spre exemplu, 
cum aranjează culorile? De la deschise la închise? De la 
roşu la violet? Noi utilizăm idei opuse semantic. Iubire 
versus ură. Sus versus jos. În swahili, itemii se grupează în 
caracteristici care reflectă proprietăţile obiectelor, cum ar 
fi lungimea. Ori poate exista un cu totul alt reper. 
Caracteristicile de aici ar putea fi o parte a unui limbaj 
holistic. 

— Un ce? 

— Să luăm în considerare limba noastră - cuvântul 
„dogs“5!, de exemplu. „S“-ul de la final arată că e la plural. 
Nimic mai mult. „S“, în sine şi prin el însuşi, nu este plural. 
„Sorrow“*? nu înseamnă mai mulţi de „orrows“; „d“ nu este 
parte dintr-un câine, ca un picior. God* este complet 
diferit, dar utilizează aceleaşi litere. „Dog“ şi „God“ nu 
reprezintă două tipuri diferite de „dog“. „God“ este „dog“, 
dar aşezat invers. Însă „God“ nu este un „dog“ care stă cu 
spatele. Şi totuşi, acest limbaj ar putea utiliza o astfel de 
logică. Deci, întreaga idee de „dog“ este cuprinsă într-un 
singur simbol. Prin urmare, este o logogramă perfectă, 
explică el. Unele limbi sunt o reflectare precisă a vorbirii 
oamenilor. 

Luă un pix şi hârtie şi continuă: 

— Dar dacă limbajul de pe aceste pietre seamănă cu 
engleza, atunci va fi o nebuloasă. Ce vreau să spun e: cum 
explicaţi de ce „sh“ poate fi scris „ce“ ca în ocean”, „ti“, ca 
în nation” şi „ss“ ca în issue”. Utilizăm logograme pentru 
cifre şi semne de funcţii. Scriem „şapte“ ca 7, nu ca ///////. 
Deşi îl scriem şi ca Ş-A-P-T-E. Dar dacă analizăm Scrierea 
Liniară B a Greciei Miceniene, o să observăm că ei utilizau 


51 Câini (n.tr.) 

52 Griji, necaz (n.tr.) 

53 Dumnezeu (n.tr.) 

54 Ocean (n.tr.) 

5 Națiune (n.tr.) 

5 Problemă, subiect, publicație etc.; sunetul „ș” din ocean, nation și 
issue se pronunță la fel (n.tr.) 


185 


semne pentru silabe - deci, fiecărei silabe îi corespundea 
un semn. Spre exemplu, „fa“, „mi“ şi „ly“ ar însemna 
„family“. 

Se lăsă pe spate un moment, privind cristalele aranjate 
pe masă. 

— Familie de limbi, spuse el după câteva clipe. Asta 
este. Poate că ar trebui să-mi dau seama cu ce familie de 
limbi este asociată. 

— Ce faci? întrebă Hackett, urmărindu-l pe Scott cum 
desenează pe tablă diverse diagrame, cu markere colorate 
de data aceasta. 

— Vânez sistemul complex de adaptare în acţiune. 

Îşi urcă picioarele pe masă şi aruncă o bucată de piatră 
de parcă ar fi fost o minge de baseball, în timp ce 
epigrafistul se apuca de lucru. 

Scott desenă o serie de dreptunghiuri, în care înscrise 
diverse nume, spre nedumerirea evidentă a lui November. 
Ultimul dreptunghi fu desenat cu ceva ce semăna bine cu o 
înfloritură artistică. 

— Ch... Chukchi-ce? întrebă November, subliniind cu 
degetul unul dintre cele mai bizare nume de pe tablă. 

— Chukchi-Kamchatkan, spuse Scott. E o familie de 
limbi. Anumite limbi prezintă similarități şi sunt grupate în 
ceea ce se numeşte familii de limbi. Ele tind să păstreze 
aceeaşi structură la rădăcină, dar - în timp - limbile se 
modifică, se dezvoltă şi se adaptează în diverse şi subtile 
moduri. 

— Pe măsură ce limbile se perfecţionează şi se 
rafinează, presupuse November. 

— Nu, nu-i chiar aşa, o contrazise Hackett, cu o voce 
joasă, dar autoritară. 

Fu suficient ca să stârnească interesul lui Scott, care se 
opri din ce făcea la tablă şi se uită direct în ochii 
fizicianului. 

— Ai dreptate. Dar de ce crezi că ai dreptate? 

Hackett prinse bucata de cristal la jumătatea saltului şi 
o puse pe masă. 


5! Familie (n.tr.) 


186 


— Când eraţi copii, ce era mai bun: Betamax sau VHS? 

— Betamax, răspunse Scott imediat. 

— Despre ce vorbesc? se întrebă November îngrijorată. 

— Formate de bandă video, explică Pearce la fel de 
nedumerit. 

— Ce e o bandă video? 

Pearce îi aruncă o privire ca o reacţie întârziată, apoi 
renunţă. La urma urmelor, încă mai deplângea dispariţia 
aparatelor DVD-recorder şi acestea erau la ani-lumină 
distanţă faţă de benzile video. 

— Ok, spuse Hackett. De ce erau mai bune? 

— Imagine superioară, sunet mai clar... 

— Deci, ce tip de VCR aveai acasă? 

— VHS, recunoscu Scott sumbru, conştient că picase 
într-o capcană. 

— De ce? 

— Pentru că era mai ieftin. 

— Deci, ce format domina piaţa? 

— VHS. 

— Şi exact asta voiam să demonstrez, spuse Hackett cu 
un zâmbet superior. Mai bun nu înseamnă neapărat o 
certitudine evolutivă. 

— Acelea sunt VCR-uri, mârâi Pearce. Ce dracu’ au de-a 
face cu limba? 

— Ambele exprimă esenţa sistemului adaptativ complex. 

— Deci modul în care ne-am ales cu VHS-ul este 
complicat? Aşa să fie! 

— Nu, nu, nu! insistă Hackett. Nu este complicat. Există 
o diferenţă între ceva complicat şi ceva complex şi 
adaptativ. Cheia este adaptabilitatea. Cum reacţionează un 
component într-o situaţie dată? Betamax versus VHS este 
o problemă de economie. Societatea s-a adaptat la preţ. 

Hackett schimbă macazul. 

— În regulă, spuse el. Un alt exemplu este următorul: de 
ce au avut succes maşinile pe bază de benzină într-o 
perioadă în care benzina era scumpă şi murdară, iar 
motoarele cu aburi trăgeau trenurile de cincizeci de ani şi 
funcționau la fel de bine la maşini? Doar acum nu e vorba 


187 


de preţ, nu? Răspuns: febra aftoasă. Maşinile cu aburi 
puteau face plinul doar la bazinele cu apă, dar din cauză 
că febra aftoasă decima populaţia cabalină, pentru a 
preveni răspândirea bolii, bazinele cu apă au fost 
îndepărtate din oraşe. Fără bazine, nu era nici apă. Şi fără 
apă, nu erau nici maşini pe aburi - sau cai. Şi de aici ideea 
că maşina e populară - aşa că oamenilor nu le-a rămas 
decât maşina pe bază de benzină. Deci, societatea s-a 
adaptat şi a ales benzina. 

După câteva clipe, schimbă macazul din nou. 

— Un fulg în sine este complicat. Frumos, dar complicat. 
Abia când interacționează cu alţi fulgi devine însă 
complicat. Cum prezici avalanşele? Ce traseu va urma în 
coborârea de pe munte? 

— Poţi prezice aşa ceva? 

— Nicio şansă. Şi astfel, ajungi pe tărâmul haosului. Ce 
prezic eu este ordinea care ia naştere din haos, Bob. 
Pentru că în haos trebuie să fie o ordine, altfel niciunul 
dintre noi n-ar fi aici. Din acea supă primordială, doi 
aminoacizi au trebuit să decidă să rămână împreună. Când 
încălzeşti supă sau apă, în momentul precis al punctului de 
fierbere va exista întotdeauna un tipar hexagonal format 
din şase puncte în interiorul lichidului care se ridică şi 
coboară. Numim asta „a da în clocot“. Dar, de fapt, e 
complexitatea în acţiune. Ordinea din haos. 

Hackett se ridică. 

— Bob, spuse el sever, ne aflăm acum o sută de mii de 
ani şi ai elaborat limbajul perfect. Vrei ca November, aici 
de faţă, să-l utilizeze. Şi ai decis că - zise el privind în jur 
după un obiect de folosit ca exemplu -, ai decis că scaunul 
trebuie să fie numit „scaun“. Dar November nu-l numeşte 
scaun. Îl numeşte „Ug“... De ce? 

— Pentru că n-o duce capul? 

— Pardon? se răzvrăti November cu o furie prefăcută. 

— Nu, nu e retardată. Este îndrăgostită. 

— Sunt? 

— Dar nu de tine. 

— Nu e? 


188 


— November este îndrăgostită de o gorilă măreaţă, 
explică Hackett. Nu un şmecher de tufiş. El e puternic. E 
arătos. Gorila are mai multe şanse să aibă grijă de ea şi de 
familie - şi ai văzut funduleţul acela drăguţ? Aşadar, 
decide să procreeze cu el. Vrea să comunice cu el Şi el 
spune la scaun „Ug“. Pentru că, în esenţă, el este cel prost. 

— O, minunat! 

— Şi e din ce în ce mai bine. Deci, acum, amândoi 
numesc scaunul „Ug“. Doi la unul. Şi în curând pun bazele 
unei familii. Copiii lor numesc scaunul „Ug“, iar după un 
timp toată lumea îl numeşte „Ug“, ceea ce e o tâmpenie, 
pentru că oricine cu jumătate de creier ştie că de fapt 
cuvântul perfect pentru lucrul acela este „scaun“. 

Scott îşi termină însemnările de pe tablă şi îi aruncă lui 
Pearce o privire empatică. 

— Şi asta numeşti tu progres? întrebă Hackett. 

— Bravo, profesore, spuse Scott cu căldură. 

— Mulţumesc, murmură Hackett fără cel mai mic semn 
de umilinţă. Complexitatea, zise el trecându-şi degetele 
prin păr, este cheia pentru orice. 

Aruncă un ochi peste pietrele amestecate de pe masă, 
apoi adăugă: 

— Ordine în haos, spuse el radiind. 

Ordine în haos a fost ceea ce reuşise să obţină în 1786 
Sir William Jones, judecător britanic care, pe când locuia 
în Calcutta şi studia limbile, observase că sanscrita, 
greaca, persana, gotica şi irlandeza veche posedau cuvinte 
şi gramatici similare. Grupate împreună, deveniseră ceea 
ce se cunoştea acum sub numele de familia de limbi indo- 
europene. 

De atunci, antropologii lingvişti cartografiaseră evoluţia 
limbajului pe tot globul, făcând apel la o diversitate de 
ştiinţe. 

Până în anul 1991, Luigi Luca Cavalli-Sforza, de la 
Stanford, comparase arborele mondial al datelor genetice 
moleculare cu arborele mondial al datelor lingvistice şi 
descoperise o similitudine incredibilă în dispersia 
modelelor. Frecvenţele genomice şi dispersia populațiilor 


189 


ajutaseră la cartografierea evoluţiei limbajului. 

Din anumite puncte de vedere, poate că Hackett avea 
dreptate. Poate că Scott explora într-adevăr complexitatea. 
Şi poate că aceasta era într-adevăr cheia. 

— Limbajul a evoluat datorită a patru factori, continuă 
Scott. În primul rând, migraţia iniţială a populaţiei umane 
în afara Africii, spre restul lumii, anterior anului 12 000 
î.Hr. În al doilea rând, dispersia limbajului datorită 
agriculturii. Ştiţi voi, fermierul Bob are o fermă şi o 
familie. În timp, devine un om de succes. Ferma sa se 
măreşte. Ca şi familia. Două sute de ani mai târziu, ferma 
devine un sat şi este prea mare ca să se mai poată 
întreţine singur, aşa că jumătate din populaţie se mută şi 
pierde în timp contactul cu bunicul. Se numeşte şi fuziune 
demică. Limbile Bantu din Africa au luat naştere astfel. Ele 
aparţin familiei de limbi  nigero-kordofaniene. Viaţa 
nomadă şi călăria au amplificat răspândirea în locuri 
precum Turcia şi au favorizat răspândirea limbii turce. 
Kurdistan şi aşa mai departe. În al treilea rând, avem limbi 
care s-au dezvoltat datorită schimbării climatice din jurul 
anului 8 000 î.Hr. Şi a efectelor de după ultima Epocă 
Glaciară. Ele formează familia uralo-yukaghirică, eschimo- 
aleută şi na-dene a Americilor. Dar nu cred ca vreuna 
dintre acestea să ne privească pe noi, pentru că acestea 
sunt limitate la regiuni afectate de apa provenită din 
topirea glaciară de la poli. Sunt limbi cu răspândire 
nordică... 

Gândea stând în picioare. Se îndepărtă de tablă şi tăie 
setul de limbi cu o linie neagră groasă. 

— Bine, spuse el, hotărându-se. Avem apoi limbile 
dominaţiei elitiste, cum ar fi altaica în Asia Centrală 
medievală. Limbi care au devenit dominante datorită 
cuceririlor. Cum este engleza în Statele Unite sau chineza 
în China. Chineza a fost adoptată numai în momente 
istorice, prin expansiune militară. Observaţia e valabilă şi 
pentru latină în Europa. Înainte ca deţinuţii să se 
stabilească în Australia, familia de limbi pama-nyungană a 
aborigenilor a ajuns acolo datorită migraţiei şi răspândirii 


190 


agriculturii. 

— Deci, limbile s-au dezvoltat în momente diferite, din 
motive diferite, reiteră November. 

— Mda, numai că ceea ce am aici este o limbă care vine 
din Antarctica, inscripționată pe un set de pietre. Dintr-un 
loc în care nu trăieşte nimeni. Spre care nu a migrat 
nimeni. Un loc în care - lăsând deoparte imaginile din 
satelit - credeam că n-a construit nimeni nimic. Deci, fizic, 
trebuie să-mi dau seama cu ce limbi ar putea fi înrudită. Şi 
asta e problema. Prima sursă pentru povestea Atlantidei ne 
vine de la Platon, din Grecia. Din zona mediteraneană - 
adică departe de Antarctica. Deci, unde-i legătura în ceea 
ce priveşte limba? Măcar există vreo legătură? 

Pearce dădu din cap cu nerăbdare. 

— Deci, care este teoria ta? 

— Nu am o teorie, recunoscu Scott supărat. Dar am o 
idee cum să ajung la o teorie. 


— Ok, deci am eliminat chukchi-kamceatkiana ca familie 
de limbi. Şi limbile arctice. La fel au dispărut de pe listă şi 
limbile  uralo-yukaghire, iar finlandeza şi maghiara 
împreună cu ele. Şi putem elimina şi eschimoso-aleuta şi 
na-dené. Adică toate familiile de limbi care s-au dezvoltat 
ca rezultat al ultimei dispersii asociate climatului ulterior 
anului 8000 î.Hr. 

— După ultima Eră Glaciară şi potop? întrebă Pearce, 
reverificându-şi însemnările luate recent. 

— Exact. Acum, am căzut de acord că Atlantida este un 
tip de civilizaţie pre-potop, de tipul Erei Glaciare. Da? 

November era emoţionată. 

— Aşa că acum putem elimina şi limbile de cucerire - 
latina şi toate celelalte. 

— Într-adevăr, confirmă Scott, încuviinţând din cap şi 
tăind cu o linie caseta care conţinea nume precum Ginghis 
Han şi Wilhelm Cuceritorul. Apoi spuse: Şi acum intrăm 
într-o zonă cenușie. 

Sublinie ultimele două grupuri. Limbile din prima 
migraţie umană dinainte de 12 000 î.Hr. și limbile de 


191 


dispersie datorate agriculturii. 

— Cele mai vechi limbi pe care le putem stabili sunt 
răspândite în zone mici pe tot globul, arătă el. Nu se 
potrivesc foarte bine cu tiparele migratorii ale ultimilor 
zece mii de ani. In consecinţă, pentru lingvişti sunt 
nepotrivite. Limbile kosiene şi cele nord- şi sud- 
caucaziene. Limbile australiene. Limbile Noii Guinee, 
cunoscute ca indo-pacifice, unde fiecare limbă individuală, 
prin ea însăşi, nu pare să aibă legătură cu vreuna dintre 
vecinele ei - de aceea au ajuns să fie grupate împreună. Şi 
apoi, avem amerindienele şi limbile nilo-sahariene care 
includ basca... 

— Asta nu-i o regiune din Spania cu mulţi terorişti? 
interveni repede November. 

Scott încuviinţă din cap, nedorind să fie distras şi 
atrăgând atenţia tuturor spre limbile cu răspândire 
agricolă. 

— Limbile indo-europene acoperă Grecia clasică, iar 
aceasta acoperă epoca lui Platon. Aşa că bănuiesc că o 
putem păstra. Sino-tibetana... Ei bine, e departe de Grecia 
sau de Antarctica, aşa că poate dispărea şi ea. Nigeriano- 
kordofaniana, statele central-africane, ăăă... Ridică nesigur 
din umeri, apoi adăugă: Dacă nu renunţ la mai multe 
familii, voi avea o listă de limbi pentru comparaţie lungă 
cât braţul meu. 

— Păi, scurteaz-o, zise Hackett cu o voce aspră, dar 
logică. Poţi reveni întotdeauna asupra ei, adăugă apoi. 

Scott încuviinţă reticent. 

— Ne rămân austronezienele... spuse Hackett. 

— Dar societăţile care foloseau acele limbi nu erau 
cunoscute pentru construcţia de structuri megalitice. Sau 
a structurilor în general, spuse Scott. Şi, în afară de asta, 
miturile lor despre potop sunt cele mai vagi dintre toate. 

— Vrei să-ţi bazezi alegerea şi pe o comparaţie 
inginerească? 

— Are noimă. Acolo, sub gheaţă, avem un oraş întreg. Şi 
ceva sub Sfinx. 

Hackett dădu din cap. 


192 


— Acum, elamo-dravidienele acoperă Asia Minor. Ar 
putea avea o legătură, dar nu cred. Şi, în sfârşit, avem 
bunele şi bătrânele afro-asiatice. Acoperă predominant 
limbile semitice. Ebraica, egipteana veche. Pot rămâne. 

Scott tăie şi alte grupuri, pe care nu dorea să le includă. 

— Şi astfel avem una, două... nouă familii de limbi 
diferite cu care să lucrăm. 

— Asta nu e chiar rău, spuse November. 

— Asta înseamnă circa treizeci sau patruzeci de limbi pe 
care să le urmărim, calculă Scott. 

Hackett se ridică, băgându-şi cămaşa în pantaloni. 

— E un început, spuse el. Dar dintre limbile de dinainte 
de 12 000 î.Hr., aş fi tentat să renunţ la limbile indo- 
pacifice. In esenţă pentru că, aşa cum spui tu, n-au 
construit nimic. Şi pe aceeaşi bază putem renunţa la 
limbile australiene, kosiene şi la cele nord- şi sud- 
caucaziene. 

— Ceea ce mă lasă doar cu nilo-saharienele şi 
amerindienele, zise Scott. 

— Nu cred că avem timp să fim mai sistematici de atât. 

— Deci, am rămas cu patru familii de limbi în total. Nilo- 
sahariana, amerindiana, indo-europeana şi afro-asiatica. 
Scott făcu un pas în spate pentru a privi tabla şi adăugă: 
Mda... e un început. 

Pe când se pregăteau să intre în a doua fază de analiză, 
unul dintre chimişti, Morgan, se apropie de ei. 

— Domnule doctor Hackett? 

— Da? 

— Sunteţi chemat sus. Vor să vă fac legătura cu Reţeaua 
de Observatoare Solare. Tocmai au primit ultimele date 
solare... nu arată bine deloc. 


193 


IBIS CAFE 


8.15 PM 


Întârzia. Ei bine, nu era de mirare. Thorne întârzia 
întotdeauna. Până la urmă, Sarah nu mai făcuse duş în 
camera ei de la Nile Hilton. Făcuse o baie. Se relaxase în 
spumă. Spălase nisipul din fiecare por. Îşi epilase 
picioarele şi făcuse toate acele lucruri pe care îşi spusese 
că nu le va face. Sarah se pregătise pentru Rip Thorne şi 
se detesta pentru asta. Sorbind dintr-o limonadă la masa 
de lângă fereastra din apropierea barului, răcorindu-se sub 
omniprezentele ventilatoare de tavan, se întreba dacă mai 
era căsătorit. Limonadă? Fundamentaliştii naibii. Ce n-ar fi 
dat pentru o băutură adevărată! 

În capătul celălalt al sălii era un tip cu o haină crem care 
zâmbea continuu şi încerca să-i prindă privirea, dar Sarah 
nu avea dispoziţia necesară. Tot ce putea face era să se 
pregătească psihologic pentru mica ei întâlnire. Cât 
trecuse? Cinci, şase ani? Poate mai mult. Având în vedere 
că lucrau amândoi pentru aceeaşi companie, era o 
realizare că fuseseră despărțiți atât de mult timp. 

— Domnişoara Kelsey? 

O voce blândă. Liniştitoare. 

Când Sarah ridică privirea, o recunoscu imediat pe 
femeia de dincolo de porţile principale ale şantierului Giza. 
Demonstrația. Soldaţii înarmaţi. Femeia cu păr lung 
cenuşiu şi cu ochii aceia profunzi şi pătrunzători. 

— Sunteţi Sarah Kelsey, nu? 

Brusc, Sarah deveni conştientă de sunetul unui pian 
care cânta undeva în fundal. Scutură din cap, încercând 
să-şi limpezească mintea. 

— AĂăă, da, răspunse ea. 

După un moment, adăugă: 


194 


— Îmi pare rău, eu... 

Se ridică şi scutură mâna femeii. Schimbară un râs 
stânjenitor. 

— Ellen, anunţă femeia, Ellen Paris. Şi nu, mie îmi pare 
rău, insistă ea. Nu vă deranjez, nu? 

Sarah se uită la locul liber din faţa ei. 

— Ei bine, ăăă... 

— Oh, oftă Ellen Paris. Sper că nu aţi luat plasă. 

Sarah nu prea ştia cum să înţeleagă cuvintele. Luase 
plasă? Era foarte posibil ca Ellen să aibă dreptate. Înclină 
capul, mijind ochii. 

— Aţi vrea să beţi ceva? Nu vă faceţi griji, nimic alcoolic. 
Nu am chef să vină vreun mullah şi să-mi taie o mână. 

Ellen părea preocupată. Sarah îi oferi un zâmbet 
liniştitor şi adăugă: 

— In contul companiei. 

Ellen se relaxă. 

— Aş bea o limonadă, zise ea. 

Sarah comandă încă două limonade, apoi se aşezară. 

— A fost o demonstraţie pe cinste astăzi, Ellen. 

Cealaltă femeie încă mai avea sub braţ poşeta sa ieftină, 
neagră. O puse pe masă şi ridică din umeri. 

— De ce faci asta? o întrebă Sarah curioasă. Fiind o 
străină, pe deasupra. Îţi asumi un risc. 

— Întotdeauna trebuie să lupţi pentru ceea ce crezi, zise 
Ellen, punându-şi mâinile în poală. Nu pari surprinsă să mă 
vezi. 

— Mi-ai spus ceva mai devreme astăzi, spuse Sarah ca 
explicaţie, ceva ce mi-a rămas în memorie. Mi-ai spus 
„Cayce avea dreptate“. Despre ce vorbeai? Cine este 
Cayce? Nu înţeleg. Face parte din grupul tău, cel care nu e 
de acord să facem săpături în jurul monumentelor? 

— El este motivul pentru care sunt aici, recunoscu Ellen. 

— EL te-a trimis? 

— Nu prea. 

Ellen făcu o pauză, apoi adăugă: 

— E mort. 

Sarah se lăsă pe spate surprinsă. 


195 


— Îmi pare rău, spuse ea. 

— Nu-i nicio problemă. E mort din 1945. 

Veniră limonadele - Sarah o luă repede pe a ei şi sorbi 
fără prea mare ceremonie. Pescui felia de lămâie acră şi 
muşcă din ea. 

— Deci, erai profetică. Nu mi-aş fi imaginat. 

— Cayce a fost cel profetic, explică Ellen. 

— L-ai întâlnit vreodată? 

— Nu sunt atât de bătrână, o dojeni Ellen cu glas aspru, 
dar zâmbind. Mă aflu aici pentru că sunt de părere că 
trebuie să ştii în ce te bagi. 

Sarah sorbi din limonadă. 

— Povesteşte-mi despre Cayce, spuse ea. 


Edgar Cayce cel cu ochi albaştri s-a născut la o fermă 
din Kentucky în 1877. Se spunea că mergea la culcare cu 
capul pe o carte şi se trezea ştiindu-i conţinutul. Lăsând 
deoparte poveştile despre osmoză, a lăsat în urmă o 
moştenire ciudată - prezicere şi profeție -, care a inspirat 
o fundaţie cu numele lui şi o bătaie de cap pentru 
academicienii serioşi. 

Ca şi Nostradamus înaintea lui, Cayce se ocupa de 
previziuni. A prezis că Nilul curgea odată spre vest. Şi că 
odată se vărsa în lacul Ciad. În anii 1990, prezicerea lui s-a 
adeverit, când arheologii au utilizat radarul de penetrare 
în subteran sau georadarul şi au aruncat o privire sub 
nisipurile deşertului. Curând au descoperit albia uscată. 

Cayce a prezis şi că un grup de activişti creştini de pe 
timpuri, numiţi esenieni, au trăit lângă Marea Moartă. A 
prezis că doi preşedinţi americani vor muri în timpul 
mandatului. In 1945, Cayce era mort, ca şi Roosevelt. 
Câteva luni mai târziu, au fost descoperite de către un 
păstor arab Manuscrisele de la Marea Moartă ale 
esenienilor şi n-a mai durat mult până când Kennedy a fost 
ucis şi el. 

Edgar Cayce prezisese multe. Şi de multe ori o nimerise. 

— A şi greşit de multe ori, continuă Ellen. Era doar un 
om. Dar înainte să-ţi manifeşti scepticismul, nu uita că CIA 


196 


a derulat Operaţiunea Deep See timp de peste douăzeci 
de ani. 

„Ce fusese asta oare?“ se întrebă Sarah. 

— N-am auzit niciodată de ea, zise ea. 

— CIA a angajat clarvăzători ca să pătrundă în 
fortărețele inamice secrete utilizând nimic mai mult decât 
puterea minţii. Ei penetrau fortărețele şi le cartografiau 
utilizând o tehnică numită „vederea de la distanţă“. 
Vedeau cine opera în acele locuri şi ce era acolo. Toate 
informaţiile erau verificate de spioni pe teren. Au închis 
operaţiunea la începutul anilor 1990. Apoi, acum cinci ani, 
au redeschis-o. 

— Vorbeşti serios? _ 

Ellen nu păru să simtă nevoia de a răspunde la asta. În 
schimb, continuă: 

— Ceea ce te interesează pe tine din prezicerile lui 
Cayce este convingerea că, la trecerea dintre milenii, se va 
descoperi o cameră ascunsă dedesubtul Sfinxului. El a 
numit-o „Sala înregistrărilor“, un loc în care s-a adunat 
istoria pierdută a omenirii împreună cu diverse 
instrumente de putere. A mai prezis şi că poporul 
Atlantidei antice poseda un tip de cristal care capta razele 
soarelui. 

Precaută, Sarah mai sorbi din limonadă. Nu voia să se 
dea de gol, dar avea sentimentul că probabil era prea 
târziu. 

— Înţeleg, fu tot ceea ce putu să rostească. 

— V-au precedat mulţi aflaţi în căutarea acestei camere 
ascunse, adăugă Ellen. Papirusul Westcar din a patra 
dinastie vorbeşte despre Djedi, un magician de la curtea 
lui Khufu - sau Keops, cum mai este numit uneori. Djedi 
susţinea că ştie detalii despre camerele secrete care conţin 
Cărţile lui Thot. El a spus că toate cheile acelor camere 
sunt ascunse în oraşul Ani. Ani mai are un nume, 
Heliopolis, ceea ce literal se traduce prin „Oraşul 
Soarelui“. 

— Heliopolis este astăzi o suburbie modernă, cu un 


58 Marea adâncă (în lb. engleză în original, n.tr.) 
197 


aeroport, spuse Sarah. 

— Da, iar o mare parte din anticul Heliopolis este încă 
ascunsă sub el. Inclusiv casa lui Septi, unde se spune că 
cel de-al cincilea faraon al primei dinastii, care a domnit în 
jurul anului 3 000 î.Hr., faraonul Septi, îşi ţinea sigiliile 
ipwt sau cheile la locul ascuns într-o cutie din silex sau 
gresie. 

— Chiar crezi că aceste chei există? 

— E posibil. Crezi că vei avea nevoie de ele? 

Sarah rămase cu buzele pecetluite. 

— Dacă te simţi inconfortabil să discutăm subiectul din 
cauza companiei pentru care lucrezi, zise Ellen cu 
blândeţe, aminteşte-ţi că secretele piramidelor au fost 
investigate de unele dintre cele mai mari minţi ale lumii - 
Sir Isaac Newton, spre exemplu. El şi-a dedicat o mare 
parte din viaţă descifrării tainei. lar Thomas Young nu 
numai că a făcut o muncă extrem de novatoare în 
traducerea hieroglifelor egiptene, dar a fost şi fizician. El a 
descoperit teoria undei de lumină. Şi, dacă nu greşesc 
foarte tare, aceasta încă a rămas o piatră de temelie a 
fizicii moderne. 

— Ai spus că trebuie să ştiu în ce mă bag, spuse Sarah 
cu asprime. Asta e? Ceva pentru care nici măcar nu am 
pregătirea necesară? 

Ellen zâmbi, fiind pe punctul de a izbucni în râs. 

— Asta? O, e mult mai mult de-atât. Investigația în care 
este implicată compania ta atacă nucleul religiei 
organizate şi baza de putere a lumii occidentale. 

— Nu înţeleg. 

— În timp, vei înţelege. Dar să nu uiţi aceste fapte. De ce 
oare, chiar acum când vorbim, Rola Corp. are o echipă de 
oameni de ştiinţă care investighează anumite cristale în 
Elveţia? De ce are o altă echipă implicată într-o activitate 
similară aici - şi avea o echipă şi în China înainte de 
deplasarea în Antarctica? Da, aşa e, Rola Corp. a fost în 
China. De ce a plecat o altă echipă în junglele din America 
de Sud? De ce este NASA brusc atât de interesată de 
depozitele de minerale de pe Pământ şi nu de spaţiul 


198 


extraterestru? Şi de ce a organizat Vaticanul un simpozion 
despre geologia Pământului pentru săptămâna viitoare? 
Crezi că piramidele sunt singura structură făcută de om 
care să reproducă tiparele din stele? Sau că egiptenii 
antici erau singurii care credeau că fluviul lor, Nilul, este o 
oglindă a unui fluviu de stele din cer - Calea Lactee? În 
China, primul împărat, Chin sau Qin Xen Xuan Di, a 
poruncit ca palatele Xian Yang şi Erpoang să fie modelate 
după modelul stelelor, cu vârful muntelui Chungnan Shan 
ca poartă spre rai şi cu fluviul Wei ca oglindă a Căii 
Lactee. Exact ca aici, în Cairo. Chiar şi astăzi, preoţii 
taoişti fac dansul stelelor după modelul constelaţiei Ursa 
Mare. Ei cred în Chi sau Qi - energia forţei vitale, concept 
similar celui egiptean de Ka. Insă adevăratul argument 
hotărâtor este că împăratul Qin avea şi el cunoştinţă de un 
loc subteran sacru, deasupra căruia îşi construise 
mausoleul-piramidă de formă pătrată. Deşi piramida sa a 
fost construită din pământ, este mai masivă decât oricare 
altă construcţie din Egipt. Până în ziua de azi, înăuntru au 
rămas arbalete încărcate şi poziţionate să tragă în intruşi 
şi lacuri de mercur otrăvitor care să reflecte lumina. În 
tavan sunt plasate perle şi jad. Dar chinezii nu vor să 
deschidă mormântul şi exact asta e ceea ce doreşte Rola 
Corp. 

Elen bău din limonadă înainte de a continua: 

— Chinezii cred că spiritele strămoşilor sunt maligne. 
Dacă le tulburi, te vor tulbura şi ele. Qin a fost un tiran 
care a omorât milioane de oameni. Dacă l-ar tulbura în 
moarte, s-ar putea întoarce să distrugă China, o ţară care, 
la urma urmelor, a fost numită după el. Acesta este 
conducătorul care a alimentat cuptoarele cu cinci sute de 
ani înaintea Europei. Care era capabil să manipuleze 
carbonul şi să-i micşoreze conţinutul de fier, făcându-l 
prelucrabil, astfel încât armatele lui să-şi poată placa 
armele cu bicromat de potasiu pentru a preveni 
coroziunea, ceva ce îi nedumereşte pe arheologi până şi 
astăzi. A pus să fie construit Marele Zid Chinezesc şi a 
înmormântat opt mii de soldaţi din teracotă, ca o armată 


199 


pe care s-o comande în lumea de apoi. Ca o ironie, le-a 
încredinţat arme reale, pe care ţăranii aveau să le 
folosească mai târziu pentru a-i învinge fiul. 

Ellen mai luă o gură de limonadă. Părea emoţionată, dar 
nu fanatică - ceea ce constituia factorul îngrijorător pentru 
Sarah. 

— Dar punctul central al culturii chineze rezidă şi el 
într-o piatră prețioasă. Jadul. Se presupune că ajută la 
nemurire. Costumele de înmormântare erau făcute din jad. 
Taoiştii îl macină efectiv, făcând o pudră pe care o 
mănâncă. lar acum două săptămâni, NASA a spus, printre 
altele, că a descoperit indicaţii cum că există jad în 
Antarctica. Comunicatul de presă spune simplu: „depozite 
minerale“, dar dacă vezi raportul oficial, îţi dai seama că e 
vorba de jad. 

Ellen îşi termină băutura. Puse paharul pe masă şi 
refuză încă unul. 

— Şi toate acestea din cauza a ceea ce au început să 
facă în deşertul Takla Makan. 

— Am auzit de deşert, spuse Sarah, dar nu-i cunosc 
semnificaţia. 

— Iniţial, Rola Corp. a plecat să caute petrol în deşertul 
Takla Makan din China de Vest. Dar cercetarea i-a dus tot 
mai aproape de siturile antice, precum Wupu. 

Sarah încă nu pricepea. 

— Toharienii erau indigeni din regiunea Takla Makan, 
responsabili pentru construirea Marelui Drum al Mătăsii, 
care a constituit primul drum comercial ce unea Răsăritul 
şi Apusul. Au dispărut acum aproape două mii cinci sute de 
ani. Exact înainte ca primul împărat, Qin, să ajungă la 
putere. Ei au construit oraşe întregi. Structuri dintre care 
unele sunt megalitice. Purtau stofe ecosez din lână, ţesute 
cu tehnici identice cu cele ale celților. Au adus agricultura 
în regiune - şi nimeni nu ştie nici astăzi de unde au venit. 
Au apărut pe harta istorică în acelaşi timp cu sumerienii şi 
nici despre ei nu se ştie de unde au venit. Limba lor era cât 
se poate de apropiată de italo-celtică şi de germanică, deci 
nu de limbile indo-iraniene, mai apropiate. Şi, spre 


200 


deosebire de toată lumea din China, erau înalţi, blonzi sau 
roşcaţi. După aspect, erau străini, dar predatau China. 
Credem că cei de la Rola Corp. au ajuns în posesia 
anumitor informaţii, care i-au condus la piramida lui Qin şi 
la Antarctica. 

Ellen îi întinse lui Sarah un plic din hârtie groasă şi se 
ridică. 

— Ce e asta? 

— E un scurt raport despre ceea ce credem noi că se 
petrece, îi răspunse ea. 

Îşi vârî din nou poşeta sub braţ şi spuse: 

— Ce vreau să-ţi transmit, Sarah, este că nimic nu este 
ceea ce pare a fi. Fii foarte atentă. Eşti în linia întâi în cea 
mai mare parte din acţiune şi nici măcar nu ştii. Şi 
gândeşte-te la China, spuse ea. S-ar putea să nu fie 
duşmanul care s-a pretins că ar fi. 


— Îmi pare rău că am întârziat, se auzi o voce profundă 
şi catifelată. 

Sarah îndesă instinctiv plicul în poşetă, înainte de a se 
întoarce să se uite la el. j 

Nu se îngrăşase. Nu chelise. Încă avea toți dinții. Nu 
părea să fie mai bătrân. Rip Thorne era încă un bărbat 
impresionant de patruzeci şi cinci de ani. Nimic nu se 
schimbase. Încă avea ochii aceia pătrunzători, ca ai unui 
rechin care caută un loc slab. Sondând. Rămăsese un 
ticălos. 

— Rip... O, bună, răspunse Sarah, regretându-şi 
ezitarea. 

Gândurile îi dădeau în clocot, dar ştia cum să şi le ţină în 
frâu. 

Thorne o sărută pe obraz şi o privi circumspect pe Ellen 
Paris. 

— Cine e prietena ta? 

— Tocmai plecam, explică Ellen cu graţie. 

Schimbă o privire cu Sarah, una care îi spunea să-şi 
amintească tot ce discutaseră, apoi plecă. 

Thorne o luă pe Sarah de braţ. 


201 


— Mergem? spuse el. Te-am căutat în foaier. Ar fi trebuit 
să ştiu că vei fi la bar. 
Afară îi aştepta o maşină. 


202 


REŢEAUA CENTRALĂ 
DE OBSERVATOARE SOLARE 


7.15 PM 


— Ce dracu' e asta? întrebă Ralph Matheson, urmărind 
încremenit bancul de monitoare. 

Se aflau cu două blocuri de cercetare mai departe - 
după o plimbare de cinci minute pe holul dinspre 
spectroscopul de rezonanţă magnetică nucleară. 
Observatoarele solare de pe toată planeta şi din spaţiu 
transmiteau date, unele dintre ele în totală necunoştinţă 
de cauză cu privire la caracterul imperios cu care erau 
aşteptate. 

Hackett ajustă setările calculatorului. Acesta era centrul 
de relee de semnal. Nu existau cercetători cu care să se 
certe din cauza diverselor teorii, ci doar tehnicieni care 
priveau mânioşi. 

— Ce vezi acum este spectaculosul fenomen al 
convecţiei termice din interiorul soarelui, explică el. 

Pe ecranul staţiei, un grafic arăta cercuri de mişcare 
ridicându-se şi coborând între miezul şi suprafaţa soarelui. 
Mişcările erau numeroase, iar tiparul în ansamblu semăna 
cu o jumătate de portocală. 

— Destul de simpatică, spuse Matheson. 

— Cred că termenul pe care-l cauţi este „destul de 
importantă“, îl corectă Hackett. Convecţia termică 
reglează circulaţia în atmosferă şi în oceane. Determină 
schimbarea pe termen scurt şi mediu a vremii pe Pământ. 
Contribuie la mişcarea plăcilor tectonice continentale prin 
inducerea unor mişcări pe scară largă a magmei în 
interiorul mantalei, miezul Pământului. Şi găteşte supa. 
Este procesul prin care ia naştere căldura. 

— Frumos, zise Matheson. 


203 


— Cum merg pregătirile pentru micuța noastră 
expediţie, că tot veni vorba? 

— Minunat, pentru centrul unei zone de război. Astăzi 
trimit cu avionul jumătate din echipament. Restul, îl luăm 
cu noi. Ai tras vreodată cu arma? 

— Intră în categoria asta şi pistolul cu fotoni dintr-un 
tub TV? 

— Nu. 

— Atunci, răspunsul e nu. 

— Nici eu. Dar vor să fim înarmaţi. Pentru protecţia 
noastră, înţelegi. Nu-i aşa, domnule amiral? 

Dower îl ignoră pe inginer. 

— Nu, nu înţeleg. Dar la dracu’! Atât timp cât nu-mi zbor 
degetul de la picior, ce-mi pasă? replică Hackett, 
concentrându-se asupra datelor brute care se revărsau pe 
ecran. 

Matheson se uită la ecran, apoi la fizician. Gant şi Dower 
se aflau lângă ei. Gant fu cel care întrebă cu voce scăzută: 

— Ce cauţi? 

— Evenimentul de perturbaţie. 

Gant nu părea să fi înţeles. 

— Cauza iniţială. Acel eveniment care afectează un 
sistem şi creează instabilitate. Dacă e de dată recentă şi 
perturbaţia dispare repede, spunem că sistemul este stabil 
asimptotic. 

— Şi mai pe înţelesul meu? 

— Înseamnă că mă uit în soare după dovezi care să 
sugereze că fluctuaţia e scurtă. Că se va disipa curând. Că 
aceste masive furtuni solare vor dispărea. 

— Şi? 

— Şi n-am găsit aşa ceva, recunoscu Hackett. Şi nu cred 
că voi găsi aşa ceva vreodată. Pentru că nu de asta este 
vorba aici. 

— Ei bine, ceva probabil că provoacă asta. Nu se poate 
întâmpla de la sine. 

— De fapt, îi avertiză Hackett, se poate. 

— Soarele este clasificat ca subiect pentru fizica 
neechilibrului, din cauza fluctuaţiilor masive pe care le 


204 


vedem. Petele din soare se manifestă în perechi legate de 
o polaritate magnetică diferită. Flăcări. Tornade de 
dimensiunea Pământului care călătoresc la mii de kilometri 
pe oră. Vibraţii solare seismice vaste cu unde având de 40 
000 de ori puterea cutremurului din San Francisco din 
1906, cu o ondulaţie înaltă de aproape doi kilometri, care 
călătoreşte spre exterior cu până la 250 000 de metri pe 
oră. Au o magnitudine obişnuită de 11,3 sau mai mare. 
Ceea ce nu se întâmplă niciodată aici pe Pământ. Cel mai 
puternic cutremur pe care l-am avut a fost de 8,6 în Gansu, 
China, în 1920. Acestea sunt evenimente impresionante. 
Dar sunt doar evenimente. Soarele este şi un sistem de 
regularităţi pe scară largă. Masa sa centrală este supusă 
acţiunii a sute de mii de unde acustice de frecvenţă 
variabilă, care o străbat la orice moment. Imaginaţi-vă o 
mie de baterişti bătând fiecare un alt ritm pe aceeaşi tobă 
din piele. Are un ciclu al petei solare de aproximativ 
unsprezece ani. Este un sistem ordonat. 

— Este o masă de explozii nucleare, obiectă Matheson. 
Ai spus-o chiar tu. Nu e nimic ordonat în asta. 

— Ba chiar asta e, replică Hackett. Priviţi-o aşa. Ce este 
şi ce nu este ordonat reprezintă o problemă de relativitate. 
O explozie nucleară aici pe Pământ este atât de 
extraordinară, încât nu poate fi decât distructivă. Dar pe 
soare, unde nu există altceva decât reacţii constante de 
fuziune nucleară, noi am fi cei extraordinari. Pe soare, un 
eveniment nuclear este echivalent cu, să spunem, una 
dintre celulele care alcătuiesc corpul uman. Mediul lui nu 
seamănă deloc cu ceea ce suntem noi obişnuiţi şi are 
propriul tip de ordine. Ordine reală. La urma urmelor, ne 
trezim în fiecare dimineaţă şi el e tot acolo. Făcându-şi 
treaba de soare. Şi şi-o face de milioane de ani. Şi va 
continua să şi-o facă încă multe milioane de ani. Este ceea 
ce noi numim o stare stabilă. Aţi auzit de entropie? A doua 
lege a termodinamicii? 

— Mda. E cantitatea de dezordine dintr-un sistem. Totul 
trebuie descompus. De aceea scapi o ceaşcă pe jos şi se 
sparge. N-o să se mai repare singură. 


205 


— Corect. Aşa că totul se descompune. Savanţii o 
numesc dezordine. Restul populaţiei spune că „s-a dus 
dracului“. 

— Mda... 

— Deci, de ce suntem noi aici? 

— Poftim? 

— Viaţa. Copacii. Noi. La naiba, până şi norii. Dacă este 
atât de multă dezordine, şi asta e tendinţa naturală a 
lucrurilor, să se ducă la dracu, cum de noi am scăpat? Din 
haos trebuie să se nască ordine. Este o oscilație. Ordine- 
haos-ordine-haos. 

— De aceea cristalele formează un lichid haotic. Ceva se 
schimbă şi se naşte ordinea? sugeră Matheson. 

— În esenţă, da. 

Matheson să dădu un pas în spate, realizând că Hackett 
nu era atât de extaziat de situaţie. 

— Şi atunci, de ce arăţi de parcă ai fi văzut o fantomă, 
Jon? 

— Ce se întâmplă când un sistem violent, dar ordonat, 
devine dintr-odată haotic? Ce se întâmplă când violenţa 
întâlneşte haosul? 

Matheson înghiţi în sec. 

— Rahat, nu ştiu. 

— Există o condiţie matematică - bifurcația Hopf -, 
numită astfel după Eberhard Hopf, matematicianul german 
care a descoperit-o. Aceasta garantează faptul că 
oscilaţiile vor apărea în stări stabile. Începe pe scară mică, 
apoi creşte şi creşte. În esenţă, nimic nu declanşează 
fenomenul, dar o stare stabilă este capabilă, fără niciun 
motiv, să devină instabilă şi să înceapă să oscileze. 

— Apoi se întoarce la starea stabilă? 

— În cele din urmă, da. Dar există şi un fenomen fizico- 
chimic, fenomenul Belousov-Zhabotinski sau fenomenul 
BZ, care apare în anumite lichide în anumite circumstanţe. 
După neregularitatea iniţială, imperceptibilă, la nivel 
atomic, care este declanşatorul, se transformă într-un ceas 
chimic. Lichidul devine din galben incolor, apoi galben din 
nou, cu o coordonare în timp perfect regulată. Oscilaţia 


206 


este o dinamică internă. 

Nu are nimic de-a face cu o forţă exterioară. Aceste 
evenimente sunt piatra de temelie a teoriei complexităţii. 

— Şi...? 

— Anumite stele prezintă aceste proprietăţi. Sunt 
numite variabile  cefeide. Pulsari, Ralph. Pulsari. 
Expulzează materie la viteze diferite, dar sunt stele 
violente. Unele pulsează la fiecare secundă. Altele, o dată 
la câteva săptămâni. Uită-te la cer într-o noapte şi vei găsi 
una. Ei bine, îşi muşcă el îngrijorat buza inferioară, cred că 
soarele nostru e un pulsar. 

— Ce? 

— Ce văd corespunde bifurcaţiei Hopf şi fenomenului 
BZ. Soarele ar putea fi mult mai bătrân decât credeam şi 
un pulsar cu ardere lentă. Atât de lentă, încât pulsează o 
dată la douăsprezece mii de ani. Aceste unde 
gravitaționale ar putea fi preludiul pentru o masivă 
expulzare a unui înveliş coronal. 

Dower voia să fie foarte clar în legătură cu acest aspect. 

— Vorbim despre explozii solare mai mari decât cele 
proiectate anterior? 

— Imaginaţi-vă, explică Hackett, întreaga suprafaţă a 
soarelui fierbând până se transformă într-un nor. Ca o 
coajă. Ar fi mama tuturor exploziilor solare, o explozie 
directă. Totul - din întregul sistem solar - ar fi lovit. Nimic 
nu i-ar scăpa. Se întoarse spre Matheson şi adăugă: Nu a 
spus Richard ceva despre ardere în acele mituri antice? Că 
n-au fost numai cutremure şi potopuri, ci şi că pământul a 
ars? Amirale, nu contează ce polaritate magnetică are un 
nor de plasmă de această magnitudine. Va lovi ambii poli 
în acelaşi timp. Şi unul dintre ei va aspira chestia asta. 
Indiferent că e nordul sau sudul. 

— Asta nu e bine, spuse Matheson, conştient de 
implicaţiile problemei. 

— E al dracului de rău. 

Hackett se foi pe scaun, aplecându-se în faţă şi apăsând 
un buton de pe monitor. 

— Asta va şterge de pe faţa pământului orice formă de 


207 


viaţă. 

Imaginea începu să coboare în haos. 

— Oricum ar fi, ambele oscilaţii sunt predictibile 
matematic. Nu vă pot spune care dintre ele e vinovată, dar 
acum vă pot spune precis când va începe distracţia. 

Dower era uluit. 

— Poţi să faci... ce? Cât mai avem? 

— „Evenimentul“ solar începe la şase după-amiaza, joia 
aceasta. Şi va ajunge la apogeu sâmbătă la miezul nopţii, 
arătă Hackett. Duminică... Dumnezeu se odihneşte. 

— Iisuse Hristoase! 

Hackett ridică privirea şi-l văzu pe Gant stând de 
cealaltă parte a monitorului său cu o cafea în mână. 

— Mai sunt de aşteptat alte fluctuații? întrebă amiralul. 

— Vreo două, spuse Hackett. Sincronizarea e puţin 
defazată, dar s-ar putea să aibă loc una chiar în noaptea 
aceasta. Una puternică. Una pe care o vom simţi de data 
aceasta. 


208 


7.49 PM 


— Ce fel de maşină crezi că voiau să facă din cristal de 
carbon pur? medită Scott în timp ce analiza metodic 
fiecare bucată de pe masă. 

Unde putea, potrivea pietrele împreună ca pe un mozaic. 
Schiţă glifele şi îşi notă caracteristicile lor, minunându-se 
de detaliile complexe. 

— Ce tip de maşină n-are piese active? 

— Nu ştim că nu are, observă November. Şi, în afară de 
asta, panourile solare nu au părţi active. 

Ceva o preocupa, era evident pentru Scott. Tocmai îşi 
sunase tatăl acasă şi îl certase pentru că nu făcuse curat în 
casă. Şi nu părea să aibă legătură cu faptul că avea o 
întâlnire în seara aceea. 

Scott spuse: 

— Bună observaţie. 

Apoi îşi  concentră atenţia asupra unuia dintre 
numeroasele sale caiete boţite. Începu să alcătuiască liste 
de cuvinte. Ea îi aruncă o privire. Voia să ştie ce 
descoperise. 

— Tocmai mă gândeam la cuvinte similare pe care le 
împărtăşesc câteva limbi, mărturisi el. Numitori comuni. 
Mă gândeam că dacă aş reuşi să discern un tipar în 
comparații, poate că aş vedea şi tiparul din pietre. 

Ea îl rugă să continue. 

— Aztecii antici vorbeau nahuatl, zise Scott. lar când 
doreau să spună „Casa lui Dumnezeu“, spuneau „teocalli“. 
În greacă, de partea cealaltă a Atlanticului, spuneau 
„theou kalia“, „Casa Domnului“. In Quechua, spuneau 
„llake llake“ când voiau să spună „bâtlan“. Şi spuneau „llu 
llu“ la „minciună“. În timp ce sumerienii spuneau „lak lak“ 
la bâtlan. Şi „lul“ pentru „minciună“. 

— Sunt virtual identice. 

— Virtual. Din nefericire, nu e foarte ştiinţific. Ca 


209 


lingvist, instinctul îmi spune să compar o limbă cu o altă 
limbă, nu un continent cu un alt continent. Similitudinile 
singulare nu sunt de încredere, dar câteva aspecte 
continuă să apară. Cum ar fi „atl“. 

— „Atl“? 

— Sau numai „tl“. Ca şi combinaţie de consoane, este 
destul de rară în limbile europene. O utilizăm în cuvinte 
precum Atlantic, Atlas, Atlantida. Dar în America de Sud şi 
America Centrală este destul de comună. „Atl“ este 
cuvântul nahuatl pentru apă. Atlaua este zeul şi stăpânul 
apei. Aztlan a fost tărâmul mitic de unde pretind aztecii că 
ar fi venit. Înseamnă „Ţara Soarelui“, dar cu „tl“ în 
cuvântul „lume“ are o conotaţie de apă. Deşi, ce are a face 
cuvântul „atlatl“ cu apa, nu sunt prea sigur. 

Începu să-şi roadă unghia degetului mare. November îşi 
trase un scaun. 

— „Atlatl“ înseamnă „săgeată“. 

— Săgeată? Asta e interesant. Pe hărţi sunt utilizate 
întotdeauna săgeți pentru a indica nordul. Cu Atlantida la 
Polul Sud, s-ar putea să fie important, spuse ea. 

Scott miji ochii. 

— N-am idee de ce e important, spuse el, dar voi avea în 
vedere. 

— Sigur, spuse November radioasă, mulţumită de ea 
însăşi. Deci, are legătură cuvântul „atlatl“ cu vreo limbă 
europeană? 

— Ei bine, replică Scott ironic, avem „săgeată“, dar în 
afară de asta mai nimic. Poate cu excepţia germanei înalte 
vechi. „Tulli“ înseamnă „cap de săgeată“. Iar Thule era o 
insulă legendară din Atlanticul de Nord, menţionată pentru 
prima dată de Pytheas în secolul al patrulea î.Hr. 

Bătu cu degetele în masă şi piciorul îi zvâcni la unison, 
în timp ce mintea îi lucra din greu. 

— De fapt... De fapt... 

Frunzărind printre hârtii, extrase un blocnotes, răsfoi 
prin el şi găsi pagina boţită pe care o căuta. 

— Mda... Tlalocan era căminul sudic al lui Tlalocan, zeul 
ploii. Era cunoscut şi ca... aşteaptă... Tlahuizpantechutili, 


210 


zeul gheții. Şi prietena lui era Chalchiuitlicue, zeiţa apei. 

— Aveau zei pentru fenomene meteo? 

— O, bineînţeles. De exemplu, Ehacatl era zeul vântului. 
Un personaj interesant de altfel, pentru că era cunoscut şi 
sub numele de Quetzalcoatl, bărbatul despre care se spune 
că a adus civilizaţia în America Centrală şi de Nord. 
Şarpele cu pene. Zeul bun, inventatorul scrierii, al picturii 
şi al calendarului. 

— Ca şi Thot. 

— Da, şi în pinturas - sau picturile mexicane antice - 
Quetzalcoatl, cel despre care am spus că purta o robă 
lungă şi neagră tivită cu cruci albe... El era şi zeul 
Vestului, unul dintre cei patru Tezcatlipocas... 

— Ceilalţi fiind Estul, Nordul şi Sudul, nu? întrebă 
November, luându-i-o înainte lui Scott. Avea cruci peste tot 
pe haine şi era asociat punctelor cardinale ale busolei? 

— Aici avem cu certitudine un tipar. O logică. 

Se uită atent la ea, apoi adăugă: 

— S-a terminat cu distracţia. 

Fu rândul lui November să zâmbească afectat. 

— Este complex, nu-i aşa? 

— Nici să nu îndrăzneşti... 

— Şi totuşi, ce te-a făcut să începi să analizezi limbile 
sud-americane? Credeam că te uiţi după cuneiforme. Asta-i 
în Orientul Mijlociu. 

— Mi-a trecut prin minte, îi explică Scott, că atunci când 
Antarctica a trecut printr-un potop, nu exista nici măcar o 
singură cale de scăpare. Masele continentale cele mai 
apropiate erau America de Sud, Africa de Sud şi Peninsula 
Indiană. Dar, pentru că vorbim despre un potop, 
presupunem că pământul de la aceeaşi altitudine ar fi fost 
acoperit cu apă. Aşa că trebuia să mergi şi mai departe 
spre nord ca să dai de munţi şi de pământ uscat. Anzii în 
Peru. Muntele Ararat în Turcia, în apropiere de Egipt. Şi 
Himalaya în nordul Indiei şi la graniţa cu China. Aceleaşi 
trei locuri în care s-au născut religia şi scrierea. 

— O, Dumnezeule, este incredibil! 

— Poate. Nu ştiu. Oricum, mi-am amintit ceva ce am citit 


211 


despre o limbă numită aymara. Face parte din familia 
limbilor amerindiene. Una dintre familiile pe care le-am 
păstrat pentru analiză. 

— Îmi amintesc. 

— Chestia este că pare să fi fost inventată. 

— Este posibil? Am crezut că limbile evoluează pur şi 
simplu. 

— Trebuie să fie. Dar, în orice caz, nu este imposibil. 
Hangul, alfabetul utilizat în Coreea şi în China, a fost 
inventat de regele Sejong în 1446. El a proiectat douăzeci 
şi opt de litere noi pentru vocale şi consoane, pentru că o 
mie de ani de utilizare a chinezei fuseseră un dezastru 
pentru poporul său, spuse Scott. Dar aymara este diferită, 
pentru că nu ştim cât de veche este cu adevărat. Ce ştim 
este că utilizează o logică diferită de a noastră. Noi 
utilizăm perechi de contrarii. Sintaxa limbii noastre se 
bazează pe noţiunea de „da“ sau „nu“. Aymara are un al 
treilea tip, un fel de „poate“. Ceea ce, în limbajul 
calculatoarelor, se numeşte logică fuzzy. 

November dădu să deschidă gura, dar Scott o opri. 

— Nu ştiu, întreabă-l pe Hackett. Ideea e că Ivan 
Guzman de Rojas, un savant IT din Bolivia, a studiat limba 
în anii 1980 şi a descoperit că aymara funcţionează ca un 
algoritm. Dacă traduci o limbă străină în aymară, poţi 
traduce aymara în oricare altă limbă - mai precis, păstrând 
sensul original al mesajului pe care încearcă să-l transmită 
prima limbă, fără a pierde sau altera ceva în timpul 
traducerii. Este atât de util, încât îl folosesc până şi astăzi 
în tot felul de programe de traduceri. 

— Aymara? Unde au utilizat asta? 

Scott ridică o sprânceană. 

— Tiahuanaco, spuse el. Şi unii oameni încă o utilizează. 

— Unde e Tiahuanaco? 

— În Anzi. În creierul munţilor, pe malurile lacului 
Titicaca. 

November era uluită. 

— Se pare că toate indiciile despre Atlantida au fost 
dintotdeauna acolo. Doar că nu am ascultat ce spun. 


212 


Scott privi rândul de cristale de pe masă şi îşi analiză 
cercetările. 

— Ei, acum ştim că sunt acolo. Şi că încearcă să ne 
spună ceva. 

Era un sentiment puternic. Atât de puternic, încât se 
simţea ca un copil. Tot ceea ce învățase vreodată îşi găsea, 
în sfârşit, sensul. Simţea că există un tipar. O logică. Dar 
care? 

November părea încordată. Ştiind că n-ar fi trebuit s-o 
facă, o întrebă totuşi precaut: 

— Care e viaţa ta acasă? Le e dor de tine? 

— Ți-e frică deja? îl întrebă ea brusc. 

— Bineînţeles. 

— Ce te sperie cel mai mult în toate acestea? 

— Că nu-mi voi mai vedea fetiţa vreodată. Dacă acest al 
doilea potop ne loveşte, n-o să pot face nimic şi ea va avea 
de suferit. 

November era copleşită. 

— Nu ştiam că ai o fată. Ce vârstă are? 

— Şapte ani. Numele ei este Emily. 

— E un nume frumos. 

November ridică delicat o piatră. Simţea gâdilătura 
obişnuită pe piele, aproape ca o înţepătură. Emoţionată, 
spuse: 

— Tatăl meu spune că Mississippi începe să se umfle. Au 
emis în deltă stare de urgenţă. 

— Înţeleg. 

— Incepe... 

— Cred că da, încuviinţă Scott, cu o uşoară urmă de 
incertitudine. 

— Ce să fac cu asta? întrebă ea, bătând în piatră. Să o 
schiţez din nou? 

— Te rog. 

November se ridică. 

— Mi-e foame. Şi m-am săturat de cafea. Vrei o Cola sau 
altceva? 

— Nu, mulţumesc. 

Chicineta din fundul încăperii era destul de bine 


213 


aprovizionată. Curată şi albă, avea o chiuvetă şi un cuptor 
cu microunde. Totul era închis într-o unitate mobilă, ca să 
împiedice aburii şi radiaţia dispersată să pătrundă dinspre 
mediul de laborator. 

Într-o parte se afla un radio. Absentă, November auzi o 
melodie pe care o recunoscu şi dădu mai tare. Punând 
Carbonul 60 în faţa ei, deschise frigiderul, înşfacă o sticlă 
de doi litri de Cola şi-şi turnă într-un pahar. Găsi un filtru 
nou şi se duse să pună de cafea. Indiferent ce spunea 
doctorul Scott, cu certitudine dorea cafea. Şi atunci, fu 
surprinsă de un sunet strident, aproape prea înalt pentru 
auzul uman. La început crezu că îi ţiuie urechile, apoi îşi 
dădu seama că venea dintr-o anume direcţie. Venea din 
paharul ei cu Cola. 

Se opri din ce făcea, atrasă de pahar precum o molie de 
foc. Sunetul devenise şi mai strident. Dincolo de intervalul 
audibil. 

Se aplecă peste masă ca să se uite mai atent şi nu-i veni 
să creadă ce vedea. Bulele carbonatate care de obicei 
fierbeau la suprafaţă încetiniseră. De parcă lichidul 
devenise vâscos, ca melasa. 

Dinspre pahar se auzi un sunet ca şi cum s-ar fi crăpat. 
Şi totuşi, nu se vedea nicio fisură. 

Şi atunci, bulele se opriră. La mijlocul drumului spre 
suprafaţă. 

November simţea vibrând întreaga chicinetă. Vedea 
slaba mişcare de oscilație. Ce dracu se întâmpla? 

Ochii îi zburau de la un obiect la altul. Radio - difuzor - 
sunet - Carbon 60 - Cola în pahar. 

Intr-un dulap era o cutie cu diverse articole. Un suport 
de minge din metal. 

Prudentă, ţinu bila de oţel deasupra paharului. Se opri, 
apoi o lăsă să cadă. 

Cling! 

Bila lovi Cola de parcă ar fi fost gheaţă şi rămase 
nemişcată la suprafaţă. 

— Doamne Dumnezeule, murmură ea. Cineva trebuie să 
vină să vadă asta! Este incredibil! 


214 


Sări în picioare. 

— Doctore Scott! strigă ea. Doctore Scott, trebuie să 
veniţi să vedeţi asta! 

Instinctiv, se întinse şi apucă paharul cu Cola. 

Când Scott ajunse în chicinetă, November Dryden ţipa. 


215 


DESCOPERIREA 


În emisfera de sud, la apogeul ultimei glaciaţiuni 
majore, cu 18 000 de ani în urmă, un strat 
continental de gheaţă, groasă de câţiva centimetri, 
acoperise o mare parte din America de Nord, până 
la mijlocul Statelor Unite, precum şi o bună parte 
din Europa de Nord şi de Vest, până la latitudinea 
Parisului şi a Berlinului. În prezent, gheaţa 
continentală este limitată în esenţă la Groenlanda. 
Mai mult, se ştie că, în ceea ce priveşte extinderea 
gheții continentale, situaţia din zilele noastre a 
fost statornicită cu 10 000 de ani în urmă. Cu alte 
cuvinte, suntem forţaţi să conchidem că planeta 
Pământ, un sistem fizic, a suferit în câţiva ani (o 
perioadă scurtă pe scala geologică) o tranziţie 
între două stări extraordinar de diferite, a căror 
diferenţiere se extinde dincolo de dimensiunile 
Pământului însuşi. 

Remarcile de mai sus sugerează că orice model 
rezonabil al sistemului climateric ar trebui să 
poată explica posibilitatea unor astfel de tranziţii 
pe scară largă. 


Exploring Complexity: An Introduction”, 
Gregoire Nicolis şi Ilya Prigogine, 989 


5° Explorând complexitatea: Introducere (n.tr.) 
216 


UN BALCON AL UNUI 
APARTAMENI DIN CAIRO 


9.30 PM 


— Ce mai face soţia ta? 

Era cel mai răutăcios lucru la care se putea gândi să-l 
spună, în timp ce se uita la homarul proaspăt, cu picioarele 
în sus şi desfăcut de pe farfuria ei. O sticlă de Dom 
Perignon de colecţie se răcea în găleata cu gheaţă. 

Era uluitor ce puteau banii să cumpere într-o ţară în 
care băutura era interzisă. Dar egiptenii fuseseră 
întotdeauna iubitori de distracţie. Sarah era sigură că 
toată chestia aceea fundamentalistă nu avea să dureze 
prea mult. Egiptenii nu erau suficient de disciplinaţi 
pentru asta. 

Thorne scoase fără ezitare o bucată de carne albă 
tremurândă din cleştele din mâna lui. 

— Julia se simte minunat, spuse el vesel. Ştii că acum e 
obsedată de tenis. 

Apoi îşi linse degetele. 

— Tenis? zise Sarah. _ 

Thorne trebuie că întâlnise pe cineva la club. În mod 
sigur. 

— Nu ştiam că-ţi place tenisul. 

— N-am spus că-mi place, replică el, servindu-se din nou 
cu homar. 

Turnă şampanie şi toastă în sănătatea ei. 

Ea îşi sorbi băutura dintr-o înghiţitură, apoi puse 
paharul din cristal cu picior lung pe masă cu prea multă 
forţă. Începu să se joace cu homarul din farfurie. Nu prea 
avea chef de asta. Simţea fluturii din stomacul ei dând din 
aripi fără încetare. La cât de multe relaţii renunţase 
pentru că nu şi-l putea scoate din cap pe bărbatul acesta? 


217 


Sarah aruncă o privire peste balcon, către toţi cei din 
cafenelele şi restaurantele de sub ei. Muzica şi râsul se 
înălţau spre ei. O adusese aici pentru un motiv. Nu se 
văzuseră de câţiva ani. Dar el ştia că aici, sus, o va face să 
se simtă mai singură, mai dependentă de el. Şi avea 
dreptate. Thorne avea întotdeauna dreptate. 

— Cum a fost întâlnirea de la AOI? întrebă ea, după ce 
văzu teancul de documente depozitate pe o masă luminată 
de o lampă. Ai obţinut ce ai dorit? 

Thorne zâmbi în acel fel al său care-i transmitea că, şi 
dacă lucrurile stăteau astfel, tot nu avea să-i spună. 

— De ce ai cerut să vin la Cairo? continuă ea să sondeze. 

— Mă întrebi dacă am făcut-o ca să te văd? zise el. 

Ea îi aruncă un zâmbet - cât de sincer putu. 

— Poţi cere să mă vezi oricând doreşti, sublinie ea. 
Întrebarea mea se referea la afaceri. Ce-i iese guvernului 
egiptean din asta? Oare îşi dau seama cu adevărat cu ce se 
confruntă? 

— Nu, mă îndoiesc că îşi dau seama pe deplin de 
implicaţii, Sarah. De ce ar face-o? Ei nu văd decât semnul 
dolarului. Doar că nu la scara la care îi văd eu. 

— Ştiu despre China? 

Acum 'Thorne fu cel care ezită. Şi Sarah se bucură. 

— Deci, începu el, cât se poate de precaut. Ştii despre 
China. 

— Umblă vorba, spuse ea. La urma urmelor, aproape că 
aţi declanşat un război. 

Thorne chemă ospătarul pentru a comanda încă o sticlă 
de şampanie. Bărbatul îi spuse că nu mai aveau decât Krüg 
de colecţie. Thorne consimţi, apoi o privi pe Sarah direct în 
ochi. 

— Ai fost întotdeauna foarte deşteaptă, iubito. Foarte 
perspicace. 

Doar norocoasă, se gândi Sarah. Aşadar, Ellen avusese 
dreptate. Nonşalant, el o apucă de mână şi păru surprins 
să vadă că degetele ei delicate erau reci. Le frecă uşor, iar 
din priviri le transmise celor din personal că se pot 
retrage. Aceştia dispărură în tăcere, lăsându-i singuri. 


218 


— Nu rămâi, nu? întrebă ea, dându-şi seama brusc. 

— Nu, mărturisi Thorne. Trebuie să plec de dimineaţă. 
Voiam să te văd înainte de a pleca. A trecut atât de mult 
timp... Trebuia să te văd. 

— Unde pleci? 

— La Roma. 

— La Roma? 

În afară de spaghetti şi de Vatican, nu înţelegea ce îl 
aştepta acolo. Lăsă să-i scape un râs nervos. 

— Vrei să-l pui la curent pe papă? Să-l anunţi că 
civilizaţia există de dinainte de lisus Hristos? 

Thorne nu râse. 

— Ceva de genul acesta, zise el. Preşedintele este deja 
acolo. 

— Poftim? Şi între timp stârniţi un război în Antarctica? 

— Războaiele se poartă pe multe fronturi, Sarah, spuse 
el ridicându-se. Vrei desert? 

Sarah îşi frecă fruntea. Se simţea ameţită. 

— Uite, doar un pic de desert. Vrei? 

O ridică de pe scaun şi o ţinu aproape. Aroma slabă a 
pielii lui, pe care o cunoştea atât de bine, făcea valuri în 
sufletul ei. 

— Eu vreau desert, spuse el cu voce răguşită. Te vreau 
pe tine. 

Era o replică atât de siropoasă... Şi realitatea era că, 
dacă n-ar fi fost atât de atrasă de el, ar fi apucat găleata cu 
gheaţă şi i-ar fi aruncat-o în faţă. Dar lucrurile stăteau aşa 
cum stăteau, astfel că îi răspunse la îmbrăţişare, cum ştia 
şi el că va face. 

În cele din urmă, se îndepărtă de el şi îl întrebă: 

— De fapt, de ce ai vrut să vin aici? 

El o mângâie pe păr. 

— Am crezut că ar fi o schimbare plăcută pentru tine, 
spuse el. Ştiu că îţi iubeşti trecutul. Trebuie să fi fost tare 
greu în Siberia. 

Era suficient ca să-l lase să o sărute din nou. Apoi încă o 
dată. lar după prima repriză fulminantă lipiţi de perete, 
conveniră amândoi că era mai confortabil intr-un pat. La 


219 


urma urmelor, nu mai erau adolescenţi. 
Ştia ce efect avea şampania. La dracu’. Ticălosul ştia. 


220 


8.03 PM 


Se numeau cvasicristale. 

Erau materiale care nu puteau fi numite cristale 
adevărate, pentru că nu erau făcute din serii de celule 
identice, ca un cub în cazul sodiului sau al sării simple. 
Unităţile din cvasicristale aveau o simetrie mult mai 
complexă. O simetrie în douăsprezece straturi. Formele 
semănau cu spiralele duble şi cu fagurii hexagonali. 
Unităţile cu aceste forme ciudate erau neregulate, însă 
rămâneau legate împreună pentru a forma structuri 
precum cristalul. 

Insă observaţia era valabilă în cazul metalelor. 

Totuşi, Cola din paharul lui November prezenta toate 
semnele că s-ar fi transformat într-un cvasicristal. Şi, 
pentru că era un lichid, însemna că aveau în faţă munca 
unui savant din alte timpuri. 

Michael Faraday a fost cel care a descoperit în 1831 că 
undele staţionare, unde care par să fie imobile, pot fi 
produse în fluide. Asta însemna utilizarea vibraţiei, prin 
natura sa un element al sunetului. lar aceasta era legătura 
pe care o căuta Hackett. 


x kK xK 


Doctorul tocmai îşi închidea geanta când fizicianul şi 
inginerul veniră în grabă pentru a vedea ce era cu toată 
acea agitaţie. Scott le explică ce se întâmplase, în timp ce 
November îşi ştergea lacrimile cu un şerveţel aproape 
distrus. 

Doctorul de la centrul medical al CERN spuse: 

— E bine. Nu are urme de arsuri. Nu are zgârieturi. 
Tensiunea arterială este mare, dar nu are probleme 
respiratorii. Are o sănătate perfectă. 

— Ţi-am zis că nu m-a durut, spuse iritată November. 

Corpul încă îi era zguduit de convulsii însoţite de 


221 


lacrimi. 

— Nu-mi puteam mişca mâna, explică ea, oricât aş fi 
încercat. De parcă braţul mi-ar fi fost complet îngheţat - 
dar nu mă durea. 

— Şi atunci, de ce ai ţipat? o întrebă Scott îngrijorat. 

— Pentru că m-am speriat, răspunse ea cu voce joasă. 
M-am speriat pentru că nu-mi puteam mişca mâna. 

Hackett se ghemui în faţa blatului. Deşi circumstanţele 
se schimbaseră, decorul rămăsese la fel ca la început. 
Radio - Carbon 60 - pahar cu Cola. Pearce stătea 
deoparte, urmărindu-l. Nu voia să le stea în drum, dar nici 
nu voia să plece. Toată lumea era fermecată de un 
fenomen ce nu avea cum să fie normal. lar Hackett parcă 
auzea rotiţele minţilor lor de elită învârtindu-se întruna. 

O bilă din metal stătea la suprafaţa unui lichid care, din 
toate punctele de vedere, se solidificase fără să îngheţe. 

— Doamne Dumnezeule, murmură Matheson. 

— S-ar putea ca Dumnezeu să nu aibă nicio legătură cu 
asta, ripostă Hackett, arătând cu un creion în direcţia 
fragmentului de Carbon 60. 

Se uită la obiecte din nou, cu atenţie, apoi îi aruncă lui 
Pearce o privire şi îi ordonă cu voce joasă: 

— În regulă, Bob, închide radioul. 

Pearce localiză priza albă din plastic. Cablul. Puse 
degetul pe comutator. Apoi îl mută pe „închis“. 

Radioul îşi încetă transmisia. 

Brusc, bila căzu la fundul paharului cu un asemenea 
zgomot, încât - pentru moment - păru gata să spargă 
recipientul. Făcu apoi câteva rotații pe fundul paharului, 
după care se opri. 

Hackett ridică din sprâncene şi expiră lung, ceea ce era 
o surpriză pentru el, dacă nu şi pentru alţii. Nici nu-şi 
dăduse seama că-şi ţinea respiraţia. 

Într-o parte văzu o vergea lungă din plastic, în mijlocul 
unei grămezi de mărunţişuri. Ţinând-o cu vârful degetelor, 
Hackett o introduse în paharul cu Cola şi începu să 
mestece cu ea. Bulele ţâşniră spre suprafaţă. 

Apoi scoase vergeaua şi dădu din cap spre Pearce. 


222 


— Deschide din nou radioul. 

În câteva secunde, fâsâitul şi sunetul înalt se întoarseră. 
De data aceasta, când încercă din nou să bage vergeaua în 
lichid, asigurându-se că mâna nu se afla în calea undei 
acustice, aceasta se îndoi de parcă lovise un solid. 

li ceru lui Pearce să închidă din nou radioul şi apoi 
îndepărtă paharul de Cola. li făcu semn unuia dintre 
chimiştii adunaţi la uşă, iar acesta, la rândul său, îi spuse 
unui asistent să aducă şobolanul pe care-l ţineau într-o 
cuşcă. 

Il puse apoi în faţa pietrei. 

Era un şobolan mare şi cafeniu. Alergând împrejurul 
cuştii, adulmeca aerul de parcă şi-ar fi dat seama că ceva 
nu era în regulă. Zbughind-o spre partea din faţă a cuştii, 
chiţăi spre fragmentul de Carbon 60 şi sări spre el. 

— Nu poţi face asta! E oribil! ţipă November. 

Hackett nu se lăsă intimidat. 

— Experimentul, explică el fără a o privi, este singura 
metodă de a obţine certitudinea. 

Radioul fu din nou deschis. lar şobolanul rămase 
încremenit în poziţia în care îl prinsese unda. Ochii îi erau 
sticloşi şi ficşi. November privi în lături, iar Hackett 
numără până la treizeci. 

— Ce dracu” se întâmplă? vru Matheson să ştie. 

Hackett  purtă  vergeaua de-a lungul instalaţiei 
improvizate şi le explică: 

— Undele acustice sunt produse aici - în radio. Sunetul 
pătrunde în Carbon 60 şi este cumva „alterat“. După care 
este proiectat înapoi în această direcţie. Până când loveşte 
şobolanul. Sau Cola. Un organism viu reprezintă 
aproximativ şaptezeci şi cinci la sută lichid, aşa că va 
reacţiona similar unui pahar cu Cola. Sunetul modificat 
este apoi acordat armonic pentru a produce undele imobile 
din fluid. Cu alte cuvinte, s-a aplicat tehnologia sonică 
pentru a cristaliza temporar şi artificial un obiect lichid. 

Ceru apoi întreruperea sunetului. Şobolanul reveni la ale 
lui, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. 

— Hmm... 


223 


Hackett privi paharul cu Cola din mâna sa, în care bila 
continua să se rostogolească pe fund. Sorbi, aparent fără 
să-şi dea seama. 

— Ciudat, murmură el. 

Apoi făcu un sunet de parcă s-ar fi înecat. 

— Îh...! 

— Ce este?! ţipă November, apucându-l pe bărbat de 
umăr. 

Hackett puse repede paharul jos şi se ridică. 

— E fără zahăr, se plânse el. Nu pot să beau Cola fără 
zahăr. Nu aveţi Cola normală? 

November îi dădu o palmă după ceafă - nimeni nu găsea 
că e comic. Îndepărtând Carbonul 60 şi aducând radioul 
mai aproape de şobolan, Hackett deschise din nou 
aparatul. Nu se întâmplă nimic. 

— Ei bine, asta confirmă ceea ce credeam, anunţă el. 
Radioul nu are nimic special, şi nici postul pe care este 
fixat. 

Faţa îi fu străbătută de un zâmbet amar. 

— Armata ar fi în culmea fericirii dacă ar avea o 
aplicaţie pentru asta. Se uită posomorât la Scott şi adăugă: 
Sper că îţi dai seama că, atunci când vom ajunge în 
Antarctica, am fi norocoşi dacă va mai fi rămas ceva din 
Atlantida. 

— Stai să înţeleg, spuse Pearce agitat. Avem un oraş 
construit dintr-o substanţă care reacţionează la undele 
gravitaționale, lumină, electricitate... şi acum şi la... 
undele acustice. 

— Corect. 

— Drace! Asta-i colosal! 

— Ei bine, spuse aspru November, m-am săturat. Vreau 
să mă întorc în camera mea de la hotel. 

Scott dădu din cap cu înţelegere. 

— Vin cu tine. Numai să-mi iau haina. 

— Şi eu care credeam că descoperirea ştiinţifică este 
palpitantă, comentă Hackett, urmărindu-i plecând. 

— Şi cu traducerea cum rămâne? strigă Pearce neliniştit 
după ei. 


224 


— Poate aştepta! aruncă Scott peste umăr. 

Hackett îşi băgă mâinile în buzunare, iar Pearce se 
apropie de el. 

— Ai revizuit datele solare, da? Nu poate aştepta, nu-i 
aşa? Hackett se mulţumi să clatine din cap. Nu, nu putea 
aştepta. 

Pearce se întoarse în laboratorul principal şi-i urmări pe 
Scott şi pe November urcând scara metalică spre ieşire. Şi 
atunci deveni conştient de sunetul transferului de 
electricitate şi strigă din cealaltă parte a laboratorului: 

— Chestia asta e o tâmpenie! 

— E un fel de a spune, comentă Hackett, dându-şi seama 
că se întâmpla ceva. Se întoarse spre Pearce şi îl întrebă: 
Ce s-a întâmplat, Bob? 

Fu condus imediat la Hawkes, care înşfăcă nemulţumit 
din dispozitivul de tăiere laser bucata de Carbon 60 pe 
care o utilizase. 

— Cristalul acesta, explică Hawkes,  potrivindu-şi 
ochelarii. De fiecare dată când încercăm să tăiem 
materialul, primim un fel de feedback în fasciculul laser. 

Deschise plăcile de protecţie de pe sertarul de acces şi 
extrase cu grijă carcasa de cristal din cameră. 

— S-a întâmplat tot timpul lucrul ăsta sau doar acum? 
Ceilalţi  chimişti  decuplară rapid cablurile electrice, 
pregătindu-se pentru o recalibrare majoră. 

— Chiar de la început, se plânse Hawkes fără să-şi ridice 
ochii. 

— De ce n-ai spus mai dinainte? 

— Nu părea important. 

Matheson se apropie de tavă ca să vadă mai bine. 

— Doar din curiozitate, ce fel de feedback primiţi? Un 
puls lung singular? Sau variabil? 

Hawkes ridică ochii. 

— Vrei să spui ondulat? Pulsuri? 

Matheson încuviinţă. 

— Pulsuri. 

— Regulate? 

— Aăă... nu. Dacă ar fi fost regulate, am fi putut 


225 


compensa. Dar de fiecare dată e altfel. De ce, ai mai văzut 
aşa ceva înainte? 

Pearce era nedumerit, aşa că Matheson explică: 

— Pare să fie reflexie intermitentă. De fiecare dată când 
încearcă să taie cristalul, acesta reflectă lumina laser 
înapoi spre emiţător... 

— Şi aproape că ne face scrum şi pe noi. 

— Sună de parcă n-ar prea vrea să-l tăiaţi, observă 
Pearce. 

Chimistul nu păru prea convins, dar nu comentă. 

— Sau încearcă să vă spună ceva, adăugă Hackett. Să vă 
transmită informaţii. 

Aproape imediat, Matheson deveni interesat. 

— Vrei să spui, ca un depozit de date pe un computer 
optic? 

Hackett ridică din umeri. 

— De pe ce? sări Pearce. Vorbeşti despre ceva teoretic... 

Dar ochii lui Matheson nu se abătură de la faţa 
fizicianului în timp ce-i spunea: 

— Pe şantierul ăsta au măcar un computer optic? 


Thorne adormise. 

Sarah ştia că nu avea să se trezească prea curând, 
pentru că îl epuizase dinadins. Ceea ce însemna că sezonul 
de vânătoare era deschis pentru calculatorul şi 
documentele lui... 

Găsi o sticlă cu apă în frigiderul aflat într-un colţ şi se 
aşeză cu sticla în mână, aruncând o privire rapidă la 
documentele de pe masă. Şi atunci o văzu - revista cu 
colţurile paginilor îndoite, care ieşea dintr-un dosar 
îngropat într-una dintre stive. 

O scoase. Era un exemplar al unui articol de cercetare 
semnat de Ellen Paris. 

__ Sarah îşi aminti brusc de plicul pe care i-l dăduse Ellen. 
Il deschise cu grijă şi atunci o văzu din nou. 

Lucrarea lui Ellen documenta teoria deplasării scoarţei 
terestre a lui Charles Hapgood, profesor de istoria ştiinţei, 
care avansase noţiunea în 1950 şi câştigase sprijinul lui 


226 


Albert Einstein. Era aceeaşi teorie despre care îi povestise 
Sarah lui Houghton în Siberia. 

Ipoteza era simplă. O acumulare de gheaţă la poli 
avusese un efect de destabilizare catastrofal, al cărui 
rezultat fusese ruperea scoarţei planetei de pe miezul său 
lichid şi mişcarea acestuia precum pojghiţa de pe o şarlotă. 
Ceea ce ar fi explicat numeroasele anomalii geologice şi 
paleontologice, cum era de exemplu faptul că în Antarctica 
se descoperise materie din plante tropicale. 

Teoria lui Hapgood dăduse naştere teoriei geologice 
standard a tectonicii plăcilor şi condusese la descoperirea 
faptului că anumite compoziţii de roci afişau citiri 
magnetice, indicând momentul la care fuseseră create. 
Pentru că se formaseră în câmpul magnetic al Pământului, 
ele reflectau poziţia anterioară a polilor Nord şi Sud. 

Datele confirmaseră că Polul Nord se aflase la un 
moment dat în Hudson Bay, apoi în apropierea Insulelor 
Britanice, deci la 4 000 de kilometri spre vest, iar cu 60 de 
milioane de ani în urmă se aflase la o latitudine sudică de 
55 grade, în Oceanul Pacific. Alte dovezi geologice 
demonstraseră că Africa şi India erau odinioară sub gheaţă 
şi că Antarctica se afla cu 4 000 de kilometri mai spre 
nord. 

Înregistrările geologice dovediseră că polii magnetici 
nord şi sud îşi inversează complet poziţia în mod regulat. 
Dar mecanismul  inversării polilor rămânea total 
necunoscut. Erau oare cele două fenomene - deriva 
scoarţei şi inversarea polilor - asociate? Şi dacă da, de ce 
era Thorne interesat de aşa ceva? 

Teoria deplasării scoarţei terestre presupunea că 
întreaga scoarță terestră se află pe o mare de rocă topită. 
Unii geologi ar fi respins această noţiune, dar, pe la 
mijlocul anilor 1990, Jon Van Decas condusese o echipă în 
America de Sud spre provincia Parana Basalt din Brazilia, 
unde folosise o serie de monitoare, ca un gen de 
tomografie computerizată, pentru a cartografia trecerea 
undelor cutremurelor prin pământ. Fusese mai uşor decât 
crezuseră cei mai mulţi, pentru că era foarte puţin 


227 


cunoscut faptul că în fiecare zi, undeva pe glob, avea loc 
un cutremur. Şi la fiecare patru zile atingea cel puţin o 
magnitudine de 6,4. 

Ceea ce descoperise Van Decas fusese o pană 
semivâscoasă de rocă topită, cu o lăţime de 300 de 
kilometri, extinzându-se aproape 600 de kilometri în jos, 
de la placa Americii de Sud până la mantaua topită. Ceea 
ce explica de ce America de Sud se deplasase spre vest cu 
circa 2 900 de kilometri în 130 de milioane de ani. Asta 
însemna că America de Sud era direct legată de curenţii 
care afectau mantaua lichidă a Pământului. În următorii 
zece ani, se descoperiseră pene similare care conectau 
celelalte continente la manta. Aşa că, într-adevăr, se putea 
spune că scoarţa Pământului „pluteşte“ pe roca topită. 

Când era pe punctul de a citi continuarea, Sarah îşi zări 
cu coada ochiului propria teză în muntele de hârtii al lui 
Thorne. 

— Ce dracu'...? 

Înşfăcă materialul şi-l frunzări. Marcaje cu pix roşu şi 
notițe scrise în grabă: referire la 15A. 

Exista o teorie conform căreia furtunile magnetice şi 
interacţiunile cu alte corpuri din spaţiu ar fi putut 
determina inversarea câmpului magnetic al Pământului 
prin influenţa asupra întregului miez. Pe la mijlocul anilor 
1990, oamenii de ştiinţă măsuraseră mişcarea mult 
teoretizatului miez interior din fier solid şi descoperiseră 
că acesta se roteşte mai rapid decât Pământul. Era 
înconjurat de un miez exterior mai mare, din fier lichid. 
Luate împreună, formau un gigantic motor electric. 

Recent, oamenii de ştiinţă speculaseră că, pentru a 
influenţa acest motor, ar fi fost necesar să aibă loc mai 
mult decât o furtună magnetică spaţială. Ar fi fost necesar 
un câmp gravitațional care să-l devieze, poate să-l rotească 
în jurul axei sau să-i modifice starea, astfel încât rezultatul 
net să fie rotația în direcţia opusă, fără încetarea efectivă a 
rotației. 

Ellen era sigură că gravitația Pământului urma a fi 
afectată de ceva. Şi-ar fi pariat banii pe o cometă din 


228 


materie neagră în trecerea sa prin apropierea Pământului. 
Efectele gravitaţiei produse de un astfel de eveniment 
periodic ar fi afectat întreaga planetă. Era o teorie 
drăguță. Dar, pe măsură ce Sarah sorbea din apă şi răsfoia 
mai multe documente, bucăţi tot mai mari din puzzle 
începeau să se aşeze la locul lor. 

Acceptând că existase un potop şi o deplasare a scoarţei 
terestre; acceptând că existase o civilizaţie pre-potop, cu 
mare putere; acceptând că avusese loc o devastare pe o 
scară largă, trebuia să existe în consecinţă şi o acceptare a 
faptului că omenirea putea să îşi dorească instinctiv să-şi 
reconstruiască existenţa destrămată bucată cu bucată. 

Pentru a face asta, omenirea avea nevoie de pământ 
uscat. Pământ sigur. Dacă Terra fusese inundată, atunci 
oamenii aveau nevoie de munţi şi de pământ fertil. Noe 
călătorise patruzeci de zile şi nopţi până să găsească ceea 
ce căuta. Cine spunea că nu procedaseră şi alţii la fel? 

Să fi fost doar o coincidenţă faptul că, în urmă cu 
aproximativ 7 000 de ani î.Hr., în numai trei locuri de pe 
Pământ apăruse brusc agricultura, înflorind de nicăieri? 

În China a fost zona din jurul lui Takla Makan. În 
America de Sud a fost zona din jurul Amazonului. În Africa 
au fost Nilul şi platoul Giza. Toate cele trei zone se aflau în 
apropierea lanțurilor muntoase înalte. Iar pe vârfurile din 
apropiere, în fotografiile din satelit, se pot vedea până şi 
astăzi rămăşiţele a două nave antice de mari dimensiuni, 
împlântate la 2 300 de metri înălţime, în versantele a doi 
munţi diferiţi, cu filoane şi toate celelalte. Toate cele trei 
zone ar fi putut scăpa de ceea ce a fost mai rău din potop. 
Toate trei ar fi rămas într-o regiune cu un climat relativ 
stabil, în pofida derivei. Şi, pe o rază de 1 600 de kilometri, 
toate cele trei zone aveau piramide. 

La piramida din Egipt, Sarah fusese responsabilă pentru 
confirmarea descoperirii Carbonului 60. În China, o altă 
echipă făcuse acelaşi lucru. În Antarctica, exista un oraş 
întreg făcut din Carbon 60. Atlantida... Doamne 
Dumnezeule, nu conta cât de semnificativ era. Nu conta 
absolut nimic. Ce conta pentru Rola Corp. era resursa. lar 


229 


compania îşi dorea acea resursă cu orice preţ. 

Sarah ştia precis ce căuta. Încurajată, răsfoi toate 
rapoartele geologice pe care le găsi. Comparând 
referinţele la depozitele minerale cu Carbonul 60, 
descoperi ceva important. 

Cu exact o lună în urmă, Rola Corp. descoperise 
Carbonul 60 într-un loc numit Wupu, aflat în deşertul Takla 
Makan. Izbucnise imediat o controversă cu oficialii chinezi, 
dar nu înainte ca anumite informaţii să iasă la iveală la 
locul respectiv, ceea ce produsese un lanţ de evenimente 
de neoprit. 

Pe 1 martie 2012, împotriva sfaturilor şi a 
avertismentului clar al inginerului proiectant-şef Ralph 
Matheson, Rip Thorne devansase cu mai bine de şase luni 
o operaţiune de sondare de testare în Antarctica, unde 
chinezii hotărâseră să acţioneze şi ei. Brusc, NASA pornise 
şi ea la vânătoare de minerale, iar ritmul şantierului 
companiei crescuse. Dar nava petrolieră de sondare nu era 
pregătită - nici nu avea cum să fie -, însă Rip Thorne nu 
căuta petrol. 

Pe 8 martie 2012, în Antarctica se descoperise Carbonul 
60, pe baza - după cum păruse la început - unor informaţii 
istorice colectate la Wupu. Şi vânătoarea pentru cantităţi 
mai mari de Carbon 60 fusese lansată. În pripă, se utilizase 
o echipă de cercetare internă, pentru a se detecta locaţia 
unui Carbon 60 mai accesibil. 

În Egipt, ţinta fusese Cairo. În America de Sud, în 
bazinul Amazonului, se alesese un sit din apropiere de râul 
Pini Pini. Păzit de indienii Machiguenga, care se 
considerau gardienii „locurilor sacre“, imaginile din satelit 
arătau clar o serie de opt piramide mari, care rămăseseră 
netulburate vreme de milenii întregi, acoperite de 
vegetaţie şi mascate de jungla tropicală. 

Ellen avea dreptate. În America de Sud fusese trimisă o 
echipă. 

Dar ce anume declanşase vânătoarea de Carbon 60? Ce 
determinase compania Rola Corp. să caute Carbon 60 şi să 
sfârşească prin a cerceta migrarea scoarţei Pământului? 


230 


Răspunsul era Ellen Paris. Descoperirea de Carbon 60 în 
China - acelaşi incident care degenerase într-o confruntare 
- se datora parţial articolului scris de ea. 

Se va întâmpla din nou, spusese Ellen. Potopul se va 
întâmpla din nou. Sarah citi atentă teoria lui Ellen şi 
descoperi rapid ce căuta - ce consideraseră important 
anumiţi savanţi fără chip. Indiferent care era mecanismul 
extern, ce declanşase deriva scoarţei terestre, evoluţia 
evenimentului putea fi calculată. Prin monitorizarea 
acumulării rezultante în activitatea seismică, putea fi 
preconizată o dată pentru dezastrul iminent, iar Ellen 
prezisese un astfel de eveniment. 

Cutremurele erau preludiul potopului şi acumularea 
începuse în Peru. În 1996. În câteva secunde începu să 
răsfoiască statisticile, pagină după pagină. 


DATA-(UTC)- 
TIMP LAT 
LON 
CHEIE: DEP MAG Q 
COMENTARII 
DEP = adâncimea în anul/luna/ziua ora: minute: secunde deg. 
kilometri deg. km 
96/11/12 11:34:47 
25.31S64.47V 33,0 
MAG = magnitudine 4.6Mb B PROVINCIA SALTA, 


ARGENTINA 
96/11/12 16:59:43 
14.908 75.49V 33.0 

MI = Local 7,3 MSA 

ÎN APROPIEREA COASTEI REPUBLICII PERU 
Citirea Richter originală 
96/11/12 18:17:31 

15.15S75.00W 33.0 
14.96S 75.38W 33.0 


__5.1MbB 
INCOASTEI REPUBLICII PERU 
APROPIEREA 96/11/12 20:07:46 
14.96S 75.38W 33.0 
magnitudine 5.1Mb C 


231 


ÎNCOASTEI REPUBLICII PERU 


APROPIEREA 96/11/12 21:43:57 
Lg = mblg 15.318 75.39W 33.0 
5.2Mb 


ÎN APROPIEREA COASTEI REPUBLICII PERU 
96/11/12 23:35:14 
Md = durata 14.85S 75.36W 33.0 
5.5Mb A 
ÎN APROPIEREA COASTEI REPUBLICII PERU 
96/11/13 00:28:19 


Mb = undă de 15.015 75.48W 33.0 
adâncime 5.2Mb A 
ÎN APROPIEREA COASTEI REPUBLICII PERU 
Ms = undă de 96/11/13 02:41:39 
suprafaţă 14.705 75.40W 33.0 
5.7MS A 
ÎN APROPIEREA COASTEI REPUBLICII PERU 
Mw = magnitudinea 96/11/13 02:47:33 
momentului 15.33S 75.59W 33.0 
5.1Mb A 
ÎN APROPIEREA COASTEI REPUBLICII PERU 
Q = precizia localizării 96/11/13 12:32:09 
15.38S 75.18W 33.0 
5.7MS B 
ÎN APROPIEREA COASTEI REPUBLICII PERU 
Bună (A) până la 96/11/13 12:36:59 
33.47N 116.45W 5.0 
3.7MI A 
SUDUL CALIFORNIEI 
Cursul (D) 96/11/13 16:05:59 
15.465 75.45W 33.0 
4.3Mb C 


ÎN APROPIEREA COASTEI REPUBLICII PERU 


Erau cifre din Studiul Geologic American, pe 


le preluase pentru teza ei. Foarte importante, deşi cumva 
obscure. Nedumerirea lui Sarah era următoarea: cum 
puteau avea vreo legătură cutremurele din 1996 cu 
evenimentele din 2012? Dacă te uitai la tipar, vedeai că 
Peru suferise o activitate susţinută două zile la rând. Dar 
cum ajuta acest lucru la stabilirea unei date pentru un 


potop iminent? 


232 


Era ceea ce Ellen numea „Efectul Tesla“. Un nume 
surprinzător pentru un efect geologic, din moment ce 
răposatul Nikola Tesla nu fusese geolog, ci părintele 
fondator al radioului şi al curentului alternativ. 

Totul avea legătură cu frecvenţa, vibrația şi oscilatia, 
într-un fenomen combinat numit rezonanță. Într-o zi, pe 
când lucra în laboratorul său din New York, Tesla ataşase 
un dispozitiv mic oscilator la structura din oţel a clădirii pe 
care o utiliza şi îi dăduse drumul pentru a vedea ce se 
întâmplă. Rezultatul fusese un minicutremur în zona 
centrală a Manhattanului, care făcuse ca poliţia locală să 
se mobilizeze în masă pentru a pune capăt glumei. 
Experimentele ulterioare îl determinaseră să creadă că ar 
fi fost posibil să egalizezi podul Brooklyn printr-o astfel de 
metodă. Sau, mai ameninţător, să rupă planeta în două 
utilizând tone de dinamită. 

Toate bune şi frumoase, dar unde se potriveau toate 
acestea în tiparele de frecvenţă ale cutremurelor? 

Răspunsul era rezonanţa. Fiecare obiect, însufleţit sau 
neînsufleţit, atom sau animal, este caracterizat de o 
rezonanţă specifică - o frecvenţă la care vibrează. Dacă se 
influenţează rezonanţa prin intermediul undelor acustice, 
aceasta ar putea fi sporită până când obiectul ar începe să 
se cutremure la propriu, rupându-se în bucăţi. Sau, şi mai 
rău, spulberându-se. Era acelaşi principiu care funcţiona în 
capul unui cântăreţ de operă a cărui voce putea sparge un 
pahar doar atingând o notă foarte înaltă. 

Ellen îl explica utilizând analogia cu un copil aflat într- 
un leagăn. De fiecare dată când mama decide să împingă 
leagănul, are nevoie de efort numai atunci când leagănul 
ajunge la înălţimea maximă şi îşi începe călătoria de 
întoarcere care îl îndepărtează de ea. Şi o face pentru că 
astfel este necesar foarte puțin efort pentru menţinerea 
leagănului în mişcare. 

Totuşi, dacă mama ar folosi aceeaşi forţă pe care a 
utilizat-o la început ca să-l legene pe bebe, orice prost ar 
şti, instinctiv, că în timp leagănul ar sfârşi prin a se da 
peste cap. 


233 


La rezonanţă se aplica acelaşi principiu. 

Tesla descoperise că era nevoie de o oră şi patruzeci şi 
nouă de minute pentru ca o undă de frecvenţă joasă să 
traverseze Pământul şi să se întoarcă. Teoria sa menţiona 
că, dacă detona o tonă de dinamită la fiecare o oră şi 
patruzeci şi nouă de minute, permanent, avea să seteze o 
stare de vibraţie care urma să determine scoarţa 
Pământului să se ridice şi să coboare cu sute de metri. 
Mările ar fi deviat. Civilizaţiile ar fi fost distruse. Şi care 
era scala de timp a lui Tesla pentru un astfel de 
eveniment? O chestiune de ani. 

Sarah simţi că i se face frig. 

Ellen stabilise punctul de pornire în 1996. Iar apogeul 
urma să aibă loc dintr-o lună în alta. 

Defectul în toate acestea era că Ellen, oricât ar fi 
încercat, nu putea indica o cauză externă. Nu era 
astrofizician. Vorbea despre o cometă făcută din materie 
neagră, dar nu ştia de fapt prea multe despre asta. Dar 
ceea ce ştia depăşea probabilitatea statistică cu doi la unu. 
Cartografiase acumularea şi tensiunea în rezonanţa 
Pământului în timp. lar rezultatul vizibil publicului şi 
perceptibil totodată al acestei acumulări era activitatea 
seismică ridicată, care se amplificase conform predicţiilor 
ei. 

Lui Sarah nu-i venea să creadă ce citeşte. Şi nu putea 
crede că şi ea făcea parte din puzzle. Să fi început undele 
gravitaționale dinspre soare să pulseze încă de acum 
cincisprezece ani? 

Chiar şi acele momente, milioane de unde de frecvenţă 
scăzută vibrau în interiorul miezului Pământului, ricoşând 
şi dezvoltându-se. Un fapt pe care Rola Corp. îl respinsese 
ca nonsens, spunându-i-o în faţă lui Ellen, după cum 
demonstra o copie a scrisorii lor către ea. Însă în material 
era ceva ce Rola Corp. decisese să urmărească. Pentru că 
exista un tipar în undele de frecvenţă joasă pe care Ellen 
nu-l observase şi pe care cele mai bune minţi de la Rola 
Corp. îl remarcaseră. Tiparul era o emisie focalizată. 
Undele de frecvenţă joasă oscilând în miezul Pământului se 


234 


concentrau în cinci zone distincte de pe glob. Vibrând, 
aparent aleatoriu, şi totuşi disipându-se în cinci situri. La 
început, nimeni nu ştiuse de ce, dar era clar că nu din 
întâmplare. 

Cele cinci situri erau Antarctica, Arctica, Pini Pini din 
Peru, Cairo din Egipt şi Wupu din China. Singurul loc 
disponibil pentru investigaţie fusese Wupu şi acolo se 
descoperise pentru prima dată Carbonul 60. Un cristal 
care, după cum sugerau rapoartele preliminare primite de 
la Geneva, răspundea direct undelor gravitaționale. 

Sarah se lăsă pe spate în scaun. Începu să mestece 
capătul pixului, concentrându-se asupra implicaţiilor. Erau 
cinci locuri pe glob care conţineau Carbon 60 şi care 
răspundeau la undele gravitaționale, fiind punctul central 
al undelor seismice de joasă frecvenţă. Peste ce dracu’ 
dăduse Rola Corp. acolo? Şi de ce nu spuseseră nimănui 
nimic despre asta? 

Sarah se uită gânditoare la monitor şi atunci văzu. Stând 
inocentă într-un colţ al monitorului laptopului lui Thorne, 
Sarah remarcă o iconiţă de shortcut pentru videotelefon 
numită simplu: „Peru“. 

O analiză cu atenţie. O linie directă către echipa din 
America de Sud. 

Aruncă o privire spre dormitor, după care decise să 
încerce. 

Apăsă cu degetul pe ecran, activând legătura, apoi lipi o 
etichetă autoadezivă pe camera din laterala laptopului. Se 
lăsă pe spate şi aşteptă. 

Şi urmări. 


CĂUTARE CONEXIUNE... 
GAZDĂ AGENT CONFIRMAT. 
SUNĂ. 

SE AŞTEAPTĂ RĂSPUNSUL... 


Suna. 

— Alo? 

Tipul cu panamaua maronie uzată, purtând o cămaşă 
kaki şi o vestă din piele acoperită de buzunare şi umflată 


235 


de scule şi echipament avea o voce răguşită. În jurul 
pălăriei avea o pană şi un şnur din lână colorată, ca un fel 
de bandă, şi nu se bărbierise de o săptămână. În plus, era 
ud leoarcă. 

Semnalul video clipi brusc când cerul din spatele lui fu 
aprins de un fulger. Ploaia îi curgea pe borul pălăriei. Cu 
greu putea distinge ceva prin ploaia torențială care 
împroşca lentilele. 

In spatele lui, Sarah îi văzu pe ceilalţi membri ai echipei, 
în ponchouri din nailon impermeabil, cu armele atârnate 
de umăr. Vedea utilajele pentru ridicat greutăţi mari din 
pădure. Paraşute rupte şi chingi de cargo se întindeau pe o 
suprafaţă vastă, protejând o mare parte din acesta. 
Avântate spre cer, dincolo de paravanul din frunze şi 
înfăşurate în ceața de ploaie, erau câteva piramide 
gigantice, acoperite de un strat de plante şi de viţă, gros 
de aproximativ un metru. Cicatrice uriaşe albe expuneau 
suprafeţele în locurile în care torenţii spălaseră vegetaţia 
mai săracă. 

Sarah vedea şi locul în care indienii Machiguenga le 
ieşiseră în întâmpinare. Trupurile lor înroşite, în veşmântul 
ceremonial, erau expuse în faţa forţelor naturii. Utilizaseră 
arcuri şi săgeți ca să se apere înainte de a fi măcelăriți. 
Trupurile sfârtecate de gloanţe zăceau acum pe pământul 
din pădure. 

Sarah simţi un ghem în stomac şi instinctiv icni. 

Bărbatul de la celălalt capăt al liniei devenea 
nerăbdător. 

— Alo? Rip, tu eşti? zise el. 

Apoi bătu cu degetul în laterala videotelefonului, 
coborând calitatea imaginii cu o unitate. Un moment mai 
târziu, o altă faţă apăru pe ecran. Sarah recunoscu faţa lui 
Jack Bulger, unul dintre oamenii companiei care venise s-o 
vadă în Siberia cu două zile în urmă. 

Acesta aruncă o privire la conexiune şi umblă la câteva 
butoane nevăzute. 

Abia acum înţelegea Sarah pe deplin scala dolarilor pe 
care o vedea Rip Thorne. Dorea să monopolizeze Carbonul 


236 


60 pentru a-i controla distribuţia şi preţul. Explora orice 
cale. Şi, dacă asta însemna să trimită trupe înarmate în 
bazinul Amazonului, unde nu exista practic niciun guvern 
care să-i oprească, atunci asta făcea. Dacă însemna să 
ignore şi să refuze să transmită guvernului informaţiile pe 
care i le dădeau oamenii lui, informaţii potrivit cărora un 
tipar de frecvenţă a cutremurelor ameninţa grav 
supraviețuirea planetei, iar acest tipar de frecvenţă se 
concentra asupra celor cinci situri cu Carbon 60, atunci 
asta făcea. Tot ceea ce conta era deținerea Carbonului 60. 
Acesta era țelul, nu rezolvarea unei ghicitori care 
cuprindea întreaga planetă. 

— Rip?! lisuse Hristoase! 

Bulger se întorsese. 

Celălalt bărbat fluiera ascuţit, arătând spre cadavre. 

— Acoperă-le! 

Sarah întrerupse imediat conexiunea. Însă indiferent 
cine era celălalt bărbat de la capătul liniei, vorbise mai 
tare decât anticipase ea. Un Rip Thorne ameţit stătea gol 
în pragul dormitorului. Se încruntă când văzu unde stătea 
Sarah. Ea îşi tinu firea. Calmă, ridică sticla de apă la buze 
şi îi zâmbi dulce. 

— Bună, spuse ea. 

— Mi s-a părut că am auzit pe cineva strigându-mă, 
mormăi el, masându-şi ceafa. 

— Mda, ai auzit. Eram eu, spuse ea calmă. Voiam să-ţi 
folosesc videotelefonul ca să sun la şantier. Ştii, azi am 
descoperit un dop. 

Thorne nu părea prea fericit. 

— M-ai ridicat din pat pentru asta? 

— Nu, îl mustră Sarah. Tu te-ai ridicat din pat. Un 
mormăit ar fi fost suficient. 

Thorne bolborosi ceva şi se grăbi înapoi sub pături; ea îl 
privi un timp, nevenindu-i să creadă că se uita la acelaşi 
om. De ce era capabil? Se încruntă, numai pentru a-şi simţi 
inima sărindu-i din piept când telefonul sună. Se uită 
nervoasă la aparat preţ de o clipă, convinsă că echipa din 
Amazon o depistase, apoi ridică telefonul la timp pentru a 


237 


evita să-l trezească din nou pe Thorne. 
— Alo? spuse ea agitată. 
— Sarah? Eşti trează... 
Sarah oftă uşurată. 
— Eric, tu eşti... Ce s-a întâmplat? 
— Mai bine vino aici, zise el. Am scos dopul. 


Sarah nu uită plicul şi nici telefonul în timp ce se 
îmbrăca şi îşi strângea lucrurile. Puse documentele la loc, 
aşa cum le găsise, dar lăsă laptopul afară. Când dărâmă un 
dosar pe podea, văzu o listă cu numere de telefon care 
căzuse odată cu paginile. Era o foaie cu date de contact 
pentru echipa din Elveţia - echipa care se lăuda că are un 
ofiţer CIA activ ca membru. 


DR. JON J. HACKETT - 555 3212 

DR. RICHARD SCOTT - 555 4108 

RALPH K. MATHESON - CERN: 555 8795 

ROBERT PEARCE - [număr secret] Contact: Am. în R. T. 
DOWER prin CIA. 


Îndesă lista în poşetă şi puse restul dosarului acolo unde 


îl găsise. În drum spre ieşire, îşi aminti să-l sărute pe 
Thorne aşa cum obişnuia. Dar pur şi simplu n-o făcu. 


238 


ELIGO 


LASERUL EUROPEAN INTERFEROMETRU 
OBSERVATORUL PENTRU UNDE GRAVITAȚIONALE 


10.06 PM 


— Soarele ca un pulsar? Sunteţi nebuni? 

Staţia Corner - sediul central al ELIGO, locul în care 
erau găzduite toate laserele, separatoarele de fascicule şi 
unele dintre oglinzile pentru şase interferometre - era 
copleşită de frenezia savanților dintr-o diversitate de 
departamente,  certându-se din cauza informaţiilor. 
Disperaţi şi şocaţi, mulţi dintre ei erau lipiţi de monitoare, 
fiind concentrați asupra adunării de noi date. Toţi îşi 
purtau permisele pe şnururi în jurul gâtului, pentru ca 
numele să le fie uşor de identificat. 

— Cam asta e, replică Hackett. 

De la Centrul de Cercetare Ames venea un flux direct de 
date. MIT era on-line, în timp ce Observatorul Kitt Peak 
era la rândul său pe altă linie. Observatoarele Astronomice 
Optice Naţionale de la Tucson, Arizona, mențineau un 
canal deschis, la fel ca şi oamenii de ştiinţă de la 
Observatorul Astrofizic din Columbia Britanică, Canada. 
Comunitatea ştiinţifică intrase în panică. Vestea se 
răspândea rapid şi nu era bună. Se presupunea că undele 
gravitaționale erau produse de obiecte de genul a două 
găuri negre aflate în coliziune, simpla mărime a masei lor 
determinând curbarea, înnodarea şi răsucirea spaţiului 
înconjurător. 

Se presupunea că undele gravitaționale sunt un fenomen 
îndepărtat, ceva ce nu s-ar putea întâmpla în curtea ta, 
despre care teoria spunea că nu e posibil să fie peste 
măsură de mare. Pur şi simplu soarele nu ar fi trebuit să 


239 


producă un astfel de fenomen. 

Nick Austin, şeful de echipă responsabil pentru ELIGO, 
era un tip cu păr rar şi ochelari cu lentile groase bifocale. 

— Datele acestea ne spun că soarele a început să emită 
unde gravitaționale cu aproape douăzeci de ani în urmă. 
Le înregistraserăm, Jon. V-aţi sinchisit măcar să verificaţi 
cifrele? 

— Ştiu ce spun cifrele, confirmă Hackett, dar vorbim 
despre schimbări gravitaționale produse la un nivel atât de 
scăzut, încât ţi-ar trebui un detector de dimensiunea unei 
planete ca să surprinzi tipul acesta de fluctuații. Câte 
astfel de unde aţi înregistrat până acum? îl întrebă el pe 
Austin. 

Defensiv, Austin îşi încrucişă braţele pe piept. 

— Patru unde până acum. Pe ultimele trei, de două zile 
încoace. 

— Şi ce era diferit la ultima undă? 

— A durat cel mai mult. Şi am înregistrat date care 
sugerează că unda ar putea prezenta variaţii interne. 
Posibil în legătură cu ceea ce putem numi, destul de vag, 
forţa câmpului. 

— Structura undei este precum undele radio? Sau mai 
curând ca forţa câmpului magnetic? 

— Poate o combinaţie. Uite ce e, Jon. Nimeni n-a mai 
măsurat chestiile astea înainte. Lucrăm toţi pe 
presupuneri. La cel mai vag nivel. 

— Scuză-mă. Scuză-mă! Dar mi-am pierdut satelitul şi 
cometa! Aveţi măcar cea mai vagă idee în legătură cu cât 
de mult mi-a deformat unda gravitaţională sectorul din 
spaţiu? 

O femeie cu trăsături ascuţite începu să urle. Ţinea în 
mâini câteva hărţi astrale şi încercuia un sector de spaţiu 
cu un pix roşu. 

— Nu ştiu! Încă încercăm să înţelegem ce ne spun datele 
lui Hackett! 

— S-a pierdut legătura cu peste treizeci de sateliti, 
doamnă doctor Weisner, spuse enervat unul dintre savanţi. 
Nimic nu vă face mai specială decât ceilalţi. 


240 


Pearce se scărpină în colţul buzelor, coborând vocea. 
Aplecându-se spre Matheson, împreună cu care aştepta, 
spuse: 

— Au de gând ciudaţii ăştia să organizeze o petrecere? 

Matheson nu-i răspunse, mişcându-şi îngrijorat piciorul. 

— Pun pariu că voi sfârşi în bucătărie. 

— Hackett e un dobitoc! ţipa acum femeia. 

— Şi mie îmi pare bine să te văd, Michela, comentă cu 
voce tare Hackett. A, pe ea o căutam! Să sperăm că ne va 
duce la calculatorul acela optic, explică Hackett cu voce 
scăzută. Este fosta mea prietenă. 

— M-am prins eu, conchise cu blândeţe Matheson. Este 
evident că te urăşte din rărunchi. 

— Iubito? o abordă Hackett mieros. Am nevoie de o 
favoare... 


Hackett privi spre degetul lui Weisner. Era încă fără 
verighetă. Fără niciun fel de inel, de altfel. 

— E distractiv, nu? medită el. O mare parte din viaţa 
noastră se reduce la câteva bucăţi de rocă. 

— Ce tot spui acolo? sări ea iritată. 

Cum putea uita oare felul în care se despărţiseră? Iar el 
îi luase inelul ca să-l arunce la toaletă. O săptămână mai 
târziu, se împăcaseră. Dar ea se aşteptase să vadă inelul 
înapoi pe degetul ei la un moment dat. Iar el nu avea pe 
nimeni care să-l ajute să caute prin mizeria din conducta 
de evacuare. În cele din urmă, găsise inelul. Însă piatra 
lipsea. Şi cincizeci de dolari nu aveau să înlocuiască un 
smarald de colecţie. 

— Uite, am pierdut Rosetta, satelitul meu, explică ea, 
încercând să-şi menţină calmul. Nu am timp de tâmpenii, 
Jon. Ajută-mă cu asta şi atunci mă voi gândi dacă să te ajut 
la rândul meu. 

Rosetta era o sondă a Agenţiei Spațiale Europene, 
menită să orbiteze în jurul cometei P/Wirtanen şi să 
instaleze două sonde de câte 5 kilograme, Roland şi 
Champollion, care puteau ateriza pe cometa periodică şi 
puteau săpa în miezul său de gheaţă în căutarea 


241 


aminoacizilor, elementele vieţii. Lansată în 2003, de la 
bordul lui Ariane 5 din Kourou, Guyana Franceză, îi luase 
nouă ani ca să ajungă pe poziţie. Dar în timpul ultimei 
orbitări eliptice, la o altitudine de 500 000 de kilometri şi 
la o viteză de 100 de metri pe secundă, la ora 9.18 după- 
amiaza, contactul cu sonda fusese pierdut. 

Matheson se uită la câteva date de pe ecrane, fără să 
înţeleagă mare lucru. 

— Şi... cum funcţionează asta? întrebă el un tehnician. 

— Există şase interferometre sau detectori de unde 
gravitaționale, explică nerăbdător tehnicianul, care circulă 
în canale de doi-patru kilometri lungime, etanşate prin 
vacuumare. Noi lansăm un fascicul laser în aceste canale, 
apoi divizăm lumina prin separatoare de fascicule. 
Reflectăm lumina în diferite unghiuri, prin utilizarea unui 
sistem de oglinzi, apoi recombinăm lumina şi o analizăm. 

— Şi, mai precis, ce se obţine prin asta? întrebă 
Matheson, încă nu foarte lămurit. 

— O undă gravitaţională modifică intensitatea luminii. 

— Atâta tot? 

— Atâta tot. 

— Nu ai cum să măsori frecvenţa, viteza şi direcţia unei 
unde cu tipul acesta de montaj. 

— Ştim, recunoscu posomorât tehnicianul. Dar spune-i 
asta lui Hackett. 

Hackett era cufundat într-o hartă simulată a sistemului 
solar împreună cu Weisner şi cu Austin, la o staţie de lucru 
aflată într-un colţ slab iluminat. Pearce se apropie tăcut de 
ei. 

— Fie că vă place, fie că nu, spuse Hackett, undele 
acestea trebuie să aibă legătură cu magnetismul. Sau cel 
puţin cu activitatea magnetică de pe soare. Nick, montajul 
acesta de cât timp este operaţional? De opt ani? Până 
săptămâna aceasta n-aţi avut nicio urmă de undă 
gravitaţională. Nimic. lar acum, săptămâna aceasta - 
patru. Este doar o coincidenţă faptul că această săptămână 
este şi săptămâna în care soarele atinge cel mai înalt punct 
de pe ciclul lui de pete solare? 


242 


Weisner îşi trecu degetele prin părul ei lung şi negru. 

— Jon, crezi că soarele îţi va oferi Marea Teorie 
Unificată“? îl ironiză ea. 

— Ce anume? lăsă Pearce să-i scape. 

Intenţia lui era să rămână tăcut şi era evident că 
Hackett şi-ar fi dorit să o facă. 

— Marea Teorie Unificată sau Teoria Totului, spuse 
Austin, fericit să se lanseze în explicaţii. Teoria care leagă 
gravitatea,  electromagnetismul şi forțele nucleare 
puternice şi slabe într-o simplă ecuaţie. Este Sfântul Graal 
al fizicii. _ 

— Dar eu nu sugerez aşa ceva, spuse decis Hackett. Îţi 
sugerez doar unde ar trebui să-ţi cauţi satelitul. 

Apoi îşi întoarse atenţia spre ecran, bătând cu pixul pe 
soare. 

— Petele solare sunt polarizate ca perechi pe suprafaţă, 
ca un magnet de tip bară. Ştiţi voi, nord şi sud... Pata 
conducătoare are polaritatea zonei din soare în care apare. 
Deci, dacă acea zonă e pozitivă, pata va fi pozitivă. Pata 
din flancul posterior al perechii va fi automat negativă. Pe 
măsură ce se desfăşoară acest ciclu, petele solare încep să 
se adune în jurul ecuatorului, care, la rândul său, se 
roteşte mai încet decât restul soarelui. Mă urmăriţi? 

— Da. A 

— Bine. Acum, asta e ceva important. In circumstanţe 
normale, legăturile magnetice dintre pete interacționează 
cu alte fenomene magnetice. Iar rezultatul este o explozie 
de ejecţie de pe suprafaţă... 

— O erupție solară. 

— Exact. Cel mai bun mod de a înţelege magnetismul 
petelor solare este prin a le concepe ca nişte bucle mici, 
invizibile, ca nişte fire trase dintr-un pulover, cusute în şi 
în afara suprafeţei soarelui. Dar curios este că, în ultima 
săptămână, activitatea de erupție solară a scăzut, în timp 
ce petele solare s-au înzecit. 

— Şi asta... la ce concluzie te conduce? 


6 Teoria unificată a câmpului, o teorie care include unificarea tuturor 
interacțiunilor cunoscute (n.tr.) 


243 


Hackett îşi frecă faţa şi pufni. 

— Mă gândeam la parametrii iniţiali de cercetare pentru 
ELIGO. Austin, teoria ta a fost că un sistem astral 
neutronic binar ar fi cel mai bun candidat pentru 
producerea undelor gravitaționale. Ca în cazul coliziunii a 
două stele care ar deveni o halteră uriaşă rotativă, 
răsturnându-se în plan vertical, la viteze apropiate de 
viteza luminii. Păstraţi în minte imaginea halterei şi 
transferaţi-o asupra soarelui. 

— Este exagerat. 

Hackett îl concedie scuturând din cap. 

— Gândiţi-vă, spuse el. Dacă aveţi suficiente pete solare 
laolaltă şi acestea sfârşesc legate capăt la capăt, negativ la 
pozitiv, vor forma un lanţ - ca un lanţ împletit de 
margarete - de unităţi magnetice independente, iar acest 
lanţ s-ar întinde în jurul ecuatorului soarelui ca o centură. 
Şi nu e nevoie decât să îţi lipsească câteva pete solare 
pentru ca centura să se strângă, strângând şi ecuatorul. 
Volumul intern al soarelui se dilată spre emisferele nordică 
şi sudică. Ar arăta... ca o halteră. Instinctul natural i-ar 
spune să se întoarcă la centru. lar această acţiune, la 
nivelul ei cel mai rapid şi mai temporar, ar fi un bun 
candidat pentru undele gravitaționale. 

Hackett introduse un CD într-un computer, apoi tastă 
datele sale de contact. 

— În regulă. Acum, când ne imaginăm efectele 
gravitaționale ale planetelor, ale lunii, ale cometelor şi ale 
altor corpuri astrale cunoscute, precum asteroizii de pildă, 
obţinem... ei bine, ia uitaţi-vă. 

O simulare a unei unde răbufnind din soare străluci 
traversând ecranul. Interacțiunea cu planetele rupea unda 
în câteva locuri, făcând ca părţi din ea să se prăbuşească 
în ea însăşi. Dar, în cele din urmă, un reticul mic şi verde 
se opri într-o secţiune. 

Weisner se aplecă în faţă. 

— Aici crezi că o voi găsi pe Rosetta? 

— Plus sau minus două sute cinci zeci de mii de 
kilometri, confirmă Hackett. Şi, pentru că nu era 


244 


programată să se aştepte la deformarea bruscă a texturii 
spaţiului, încearcă să restabilească acel contact cu 
pământul într-o cu totul altă zonă a cerului. Am deviat şi 
noi odată cu ea. Totul a deviat în sistemul solar. Dar, din 
punctul de vedere al lui Rosetta, este ca şi cum întregul 
univers s-a dezechilibrat cu o fracțiune dintr-un 
centimetru. Dar n-a fost programată să recunoască asta. 

Atinse din nou ecranul. 

— Acolo e satelitul tău. Chiar acolo. 

Austin şi Weisner schimbară o privire în tăcere. Cu o 
mână la gură, Weisner se gândea la implicaţii. 

— Merită o încercare, recunoscu Austin. Ce ai de 
pierdut? Câteva minute de timp de comunicare pentru 
repoziţionarea antenelor parabolice şi apoi putem să 
aruncăm o privire. Nu sună chiar atât de rău. 

— Pentru mine sună rău, oftă Weisner. 

Austin nu înţelegea, aşa că ea continuă: 

— Pentru că asta ar însemna că Jon a avut dreptate. Şi 
atunci aş fi obligată să-i mulţumesc. 

— Nu trebuie să-mi mulţumeşti, interveni rapid Hackett. 
Fă doar ce te-am rugat. 

Privirea ei stărui pe chipul lui într-un mod care putea 
însemna doar: „Ce vrei de la mine?“ 

— Te mai întâlneşti cu tipul acela care face diverse 
lucrări secrete pentru japonezi pe calculatoare optice? 
Care lucrează cu acele cristale ce pot stoca un terabyte de 
date pe o unitate de dimensiunea unui cub de supă? 

— Ştii bine că da. Îl urăşti, de unde interesul acesta 
brusc? 

Hackett zâmbi şi scoase bucata de Carbon 60 ca pe un 
iepure dintr-o pălărie. Austin încremeni ca lovit de trăsnet, 
în timp ce Pearce începu să se mute de pe un picior pe 
altul, bătând în retragere. În opinia lui, nu era cea mai 
bună idee. Problema era că Hackett nu prea ţinea cont de 
părerea lui. 

— Crezi că natura poate codifica accidental, la nivel 
molecular, informaţii utile unui computer? 

— Vrei să scaneze roca şi să vadă ce informaţii poate 


245 


obţine? 

— Te rog. Probabil că e doar gunoi. Ce vreau să spun e 
că, statistic, ar trebui să fie gunoi, nu? 

— Întâi restabileşte-mi contactul cu satelitul. 

Lui Hackett îi luă doar zece minute. 


246 


PUŢUL DE ACCES 


Sarah cobori din Land Cruiserul lucios al companiei, 
pentru a găsi marchiza albastră zumzăind de generatoare 
şi de lămpi cu halogen, strălucind printre monumentele 
prost iluminate. După ce i se verifică identitatea şi trecu 
prin toate punctele de verificare, ajunse la groapa puţului. 

Doi muncitori din tura de noapte ieşiseră din puț şi-şi 
scoteau hamurile. Din puț pătrundea spre suprafaţă o 
lumină rece, ce începu să pâlpâie atunci când fu obturată 
de ultimul angajat Rola Corp. care se întorcea la suprafaţă. 

Sarah îşi trase pe ea o salopetă cu două numere mai 
mare şi descoperi că trebuie să-şi suflece mânecile. 
Verifică încărcătorul staţiei de emisie-recepţie şi îl atârnă 
la centură, împreună cu o lanternă, cu carnetul de notițe şi 
un creion. 

Cineva actualiza o hartă pe o masă improvizată, iar 
Sarah îşi notă informaţiile înainte de a arunca o ultimă 
privire spre puț, ca să se asigure că pe scară nu mai era 
nimeni. 

Apoi cobori. 

La baza scării se afla o capsulă de comunicaţii, cu un fir 
care urca spre suprafaţă. Cabluri negre şi groase ieşeau 
din dispozitiv şi se târau de-a lungul pereţilor tunelului, 
ceea ce era deosebit de util - îi permiteau lui Sarah să-şi 
utilizeze telefonul mobil chiar şi la adâncimi mari sub 
pământ. 

Urmă culoarul străjuit de lumini şi de cabluri până 
ajunse în punctul în care fusese inserat dopul, într-o 
secţiune îngustată a tunelului. Lanţurile încă mai atârnau 
de un capăt. Se utilizase un ciocan pneumatic de înaltă 
presiune pentru a înfige ancore în stâncă, iar sistemul 
improvizat de scripeţi era încă înghesuit lângă un zid, în 
aşteptarea lăzii în care urma să fie dus la depozit. În tavan 
erau cârlige, ceea ce însemna că lanţurile fuseseră ataşate 


247 


iniţial unui vinci de înaltă putere aflat la suprafaţă. Însă 
acesta dispăruse de mult. 

Din fericire, dopul nu se spărsese atunci când fusese 
îndepărtat, iar acum zăcea lângă peretele tunelului, unde 
mai mult ca sigur avea să şi rămână. Pe suprafaţa sa 
cineva scrisese cu vopsea roşie o notă: Lungime de 2,5 
metri. Greutate aproximativă: 30 tone. 

Tunelul din faţa ei nu-i permitea decât să se târască în 
ceea ce părea a fi un tip de anticameră. 

Mai întâi, Sarah se uită atent în faţă şi strigă: 

— E cineva acolo? 

Aşteptă un răspuns în timp ce vocea ei rezona din pereţii 
reci din piatră de nisip. 

Dar nu primi niciun răspuns. 

Se aşeză în genunchi şi începu să se târască. N 

Camera propriu-zisă era circulară şi foarte simplă. În 
faţă erau două ieşiri, câte una de fiecare parte. Fiecare 
ieşire ducea spre o scară ce cobora în spirală în adâncuri. 
Fiecare ieşire era păzită de o statuie. 

Ambele statui aveau o siluetă umană. Cea din stânga era 
evident bărbătească, iar cea din dreapta era femeiască. 
Însă ambele aveau capete de animale, conform tradiţiei 
egiptene clasice. Cea din dreapta, femeia, avea cap de 
leoaică şi era dificil de identificat, în timp ce bărbatul avea 
ciocul lung şi curbat al păsării ibis şi putea fi imediat 
recunoscut. Era Thot, zeul egiptean a înţelepciunii. 

Cât despre statuia feminină, erau mai mulţi zei şi zeițe 
egiptene care aveau faţă de leu. Sarah trebuia să se 
consulte cu cineva pentru a afla pe cine se presupunea că 
reprezintă. Îşi scoase staţia de emisie-recepţie şi deschise 
canalul de comunicaţie. 

— Eric? spuse ea. Eric, unde eşti? 

— Sarah! veni răspunsul lui slab şi agitat. Sunt în 
tuneluri! Tu unde eşti? 

— Tocmai am ajuns în anticameră, îi explică ea privind 
statuile. Sunt cu Thot. 

— Ah, te-ai întors la începuturi, chicoti el. 

Probabil că Eric Clemmens era deja supraostenit. 


248 


Bărbatul părea exagerat de vesel. 

— Hei, ţi-ai adus cizme de cauciuc? întrebă el apoi. 

Sarah nu înţelegea. 

— Eşti sigur că-mi trebuie? 

— Suntem sub nivelul apei aici, explică el. Crede-mă, vei 
avea nevoie. 

— Aăă... pe ce scară să cobor ca să ajung la tine? 

— Nu contează, confirmă Clemmens. Ambele ajung în 
acelaşi loc. 

După ce Eric încheie convorbirea, Sarah anunţă prin 
radio la suprafaţă să-i fie trimise nişte cizme din cauciuc. 
În câteva secunde le auzi căzând cu zgomot pe pământ, 
după ce fuseseră coborâte fără prea multă ceremonie în 
puț. După ce-şi trase cizmele până la coapse, cu prudenţă 
îşi croi drum pe treptele din piatră care coborau în spirală 
peste treisprezece metri. Luminile se terminau la şase 
metri, aşa că pentru restul călătoriei fu nevoită să se 
bazeze pe lanternă. 

Traseul îi dădea o senzaţie de ameţeală şi de 
dezorientare. Mai ales că încă mai avea o cantitate 
semnificativă de şampanie în organism. Din cauza 
combinației acestor factori, pe ultimele trepte se împiedică 
şi-şi scăpă lanterna din mână. 

O urmări cum se rostogoleşte, sărind pe fiecare treaptă, 
până când dispăru după colţ şi ateriză cu o plescăitură. 

— La dracu! răbufni ea furioasă pe sine. Toanto! Chiar 
eşti toantă! 

Se lipi de perete şi mai înjură câteva clipe. Nu îndrăzni 
să-şi scoată staţia, de teamă să nu cumva să o scape şi pe 
aceasta. Preferă să urmărească relieful peretelui şi pipăi 
drumul cu vârful picioarelor, sperând că lanterna va mai 
putea fi aprinsă atunci când va ajunge la capătul drumului. 
Descoperi că ultimele două trepte erau cu totul cufundate 
în apă. li mulţumi în gând lui Eric - cizmele de cauciuc 
chiar erau o idee bună. 

Treptele se sfârşiră la o uşă care ducea într-o cameră 
cavernoasă. Şi, sub apa clipocind din faţa ei, Sarah îşi zări 
lanterna, cu fasciculul de lumină străpungând întunericul. 


249 


— Mulţumesc lui Dumnezeu, murmură ea, afundându-se 
în apă şi încercând să nu alunece. La dracu... 

Terenul de sub picioare era neregulat. Şi, cu toate că 
simţea că respectă un model, nu-şi putea da seama care 
era acesta. Tot ce ştia era că terenul prezenta alternativ 
porţiuni înalte şi joase. 

Când ajunse acolo unde zăcea lanterna, îşi suflecă 
mânecile ca s-o recupereze. 

Şi atunci auzi. Un sunet care putea fi descris doar ca o 
respiraţie, dar la o scară gigantică. Urmat de linişte, apoi 
de un sunet precum un scrijelit, ca o goană furişată, ca o 
masă de şoapte afundate. O mie de târnăcoape bătând în 
stâncă. Sau de unghii pe o tablă. 

Cu mâna încleştată pe lanternă, Sarah se îndreptă 
fulgerător. 

— Ce naiba...? zise ea răsucindu-se. 

Lumină pereţii cu lanterna şi nu-i veni să-şi creadă 
ochilor. 

Nu se afla într-o cameră. Era într-un tunel. Dar un tunel 
care nu semăna cu nimic din ce văzuse vreodată. Perfect 
circular pe lungime, părea să se întindă la infinit într-o 
direcţie, făcând o cotitură la celălalt capăt. Având 
dimensiunea unui camion în lăţime şi cam aceeaşi înălţime, 
tunelul era realizat din două spirale continue, precum 
ghinturile din ţeava unei puşti. 

— Sfinte Dumnezeule, murmură Sarah. N-am mai văzut 
în viaţa mea aşa ceva. 

O spirală era din gresie, pură şi simplă. Constituia 
porțiunile elevate şi era acoperită de hieroglife egiptene. 

Cealaltă spirală era indentată şi cu totul diferită. 

Sarah se apropie mai mult de zid şi-şi trecu degetele pe 
deasupra materialului. Simţi că o înţeapă. Era precum 
electricitatea statică. Şi albastră. Totul era acoperit cu o 
scriere într-o limbă pe care n-o mai văzuse niciodată. Era 
Carbon 60. Brusc, sunetul de mai înainte, ce semăna cu 
furişatul, se auzi mai puternic. Mai ameninţător. Apoi, ceva 
mic şi sticlos se repezi spre mâna ei. 

Sarah icni şi-şi retrase repede mâna. Se cutremură. 


250 


— Ce a fost asta? se întrebă ea. Ce dracu' a fost asta? 

Lumină cu lanterna peretele de Carbon 60 şi văzu uluită 
cum lumina pulsează în nervurile cristalului, îndepărtându- 
se în spirală de ea, de parcă ar fi fost captată de material. 

Şi atunci se auzi o a doua respiraţie, sonoră şi aspră. Nu 
de mumie antică ridicată din morţi, dar la fel de ciudată. 
Mai lumină o dată peretele de cristal, şi atunci descoperi 
cuibul. 


Simţi că îi venea ceva pe gât. Instinctul îi spunea să-şi 
oblige stomacul să  vomite  convulsiv. Dar rezistă 
impulsului, punându-şi o mână pe gură. 

Sticloşi şi transparenţi, mii de păianjeni mici se târau şi 
alergau unul peste altul într-o masă de viaţă extraterestră 
efervescentă. Prinşi în lumină, unii fugiră. Alţii se 
mulţumiră să rămână imobili, lucind şi zvârcolindu-se. 
Palpitând înainte şi înapoi pe picioarele lor ca nişte tuburi 
minuscule, atunci când simţiră prezenţa vizitatorului. 

Cum naiba reuşiseră să supraviețuiască acolo? 
Kinosinteza era cel mai sigur răspuns. Asemenea 
creveţilor, planctonului şi bacteriilor care se hrăneau 
direct din depozitele minerale aflate în gurile hidrotermale 
descoperite de-a lungul dorsalei Atlantice, la presiuni de 
patru sute de ori mai mari decât cea de la suprafaţă, 
aceste creaturi nu aveau nevoie deloc de lumina soarelui. 

Sarah se relaxă puţin, cuprinsă de admiraţie. Nu se 
putea împiedica să nu zâmbească. Ce descoperire! Întinse 
mâna şi mângâie cu blândeţe unul dintre păianjenii sticloşi 
de pe marginea cuibului. 

— Bună. Salut, micuţilor! 

Şi, deşi intuiţia îi spunea să se abţină, mângâie cu 
degetul unul dintre picioruşele din grămadă. Mută 
lanterna o fracțiune spre stânga. Apoi urlă. 

Decis să inspecteze situaţia în teren, un păianjen 
transparent, de dimensiunea unei farfurii, pornise în 
recunoaştere. Bătu insistent cu unul dintre picioarele din 
faţă pe suprafaţa dură şi rece a cristalului. Apoi îşi îndoi 
antenele extensibile. Ar fi trebuit ca fiinţele acelea să fie 


251 


oarbe, dar Sarah era convinsă că se uitau la ea. 

Se dădu înapoi încet, îndreptând lanterna spre apă, 
pentru situaţia în care mai erau acolo şi alte creaturi. Apoi 
auzi o plescăitură, se întoarse să vadă cuibul şi îngheţă de 
spaimă când păianjenul se îndreptă în zbor spre ea. 

Simţi pala de vânt care însoțea mişcarea rapidă a 
acestuia şi aproape leşină când arahnida mare, asemenea 
cristalului, ateriză pe umărul ei stâng, folosind-o ca pe o 
trambulină pentru a ajunge în capătul celălalt al tunelului. 

Ateriză apoi cu o ghemuire şi se îndepărtă grăbit în 
tunel. 

Sarah se scutură şi inspiră profund. 

Işi scoase staţia, se uită spre negreala de cerneală a 
adâncimilor tunelului şi deschise canalul. 

— ETic, spuse ea tremurând. Eric, răspunde! 

Un val de aer rece şi umed se năpusti pe lângă ea şi se 
avântă ocolind prin spatele ei, iar Sarah fu nevoită să îşi 
dea părul de pe faţă la o parte. 

Şi atunci o văzu. O strălucire vagă, ca un vârf de ac 
luminos în depărtare. Mărindu-se treptat. Foarte repede. 

— Ce naiba e aia? murmură ea. Eric, tu eşti? Eric, aici 
jos sunt nişte creaturi! 

Acum auzea un sunet ca un fluierat, ca al unui tren 
apropiindu-se dintr-un sistem de metrouri urban. Un iureş. 
Şi sentimentul indescriptibil al inevitabilităţii. 

— Eric! strigă ea. Ce dracu se întâmplă? 

În acea clipă, simţi lovitura. 

Urletul era feroce, iar lumina era atât de intensă, încât 
Sarah aproape că-şi vedea oasele mâinii prin piele. 
Pocniturile energiei nu semănau cu nimic din ce 
experimentase ea vreodată. Instinctiv, se îndepărtă cu un 
salt de perete, iar lumina care se apropia inundă întreaga 
secţiune de tunel în care se afla. Când energia pură 
parcurse spirala de Carbon 60 cu viteza luminii, i se făcu 
pielea de găină. Vârtejul de electricitate se revărsă din 
duşumea spre tavan şi înapoi. lar şi iar, urmărind spirala 
nesfârşită. 

Sarah făcu ochii mari când îşi dădu seama că stătea într- 


252 


o baltă de apă! Dar până să se gândească la ce avea de 
făcut, energia ajunsese deja sub apă şi circula acum prin 
forma de Carbon 60, şerpuind pe sub picioarele ei. 
Respirația lui Sarah deveni greoaie şi fiecare atom din 
tunel prinse viaţă. Totul era încărcat electric. 

Îşi acoperi ochii şi atunci deveni conştientă de o voce 
care urla în staţie: 

— Sarah! striga Eric. Sarah, mă auzi? 

Ea ciocăni în transmiţător. 

— Eric! strigă ea sacadat. Ce e asta? 

— E minunat, nu? 

— Ce e asta? 

De la celălalt capăt al liniei se auzi un râs, urmat de o 
replică de o sinceritate extremă. 

— Nu am nici cea mai vagă idee! Dar îmi place la 
nebunie! 

Şi, pe cât de repede apăruse, pe atât de repede dispăru. 
Ca şi cum cineva ar fi atins un întrerupător gigantic, iar 
pulsul de energie ricoşă pe după colţ, lăsând-o pe Sarah 
singură în întuneric, gâfâind ca să-şi recapete respiraţia. 

În tăcerea clipei, încercă să înţeleagă ce se întâmplase - 
dar era imposibil. Dădu să butoneze din nou staţia, dar - 
uitând cu care mână o ţinea - sfârşi prin a-şi duce lanterna 
la faţă. Lumina o orbi şi o scăpă din nou. 

— Fir-ar să fie! spuse ea, pescuind în jur ca să 
recupereze lanterna pentru a doua oară. Sarah Kelsey, 
revino-ţi! 

De data aceasta, butonă aparatul. 

— Eric! spuse ea. Cum pot ajunge la voi? 

— Urmează cotitura, o instrui el. Ţine-te de ea şi mergi 
în continuare. E simplu, adăugă el. 

După câteva minute de bălăceală prin apă, legănând 
lanterna în încercarea de a găsi un soi de ieşire, dădu din 
nou colţul. Era mult mai departe decât i se păruse. In faţă 
vedea tunelul îngustându-se în sus într-o pâlnie, în care 
Carbonul 60 alcătuia doar o fâşie în podea. Tunelul mai 
mic o duse apoi într-o cameră aflată puţin mai în faţă. 

Atentă să nu alunece, urcă panta. Ajunsă în vârf, se 


253 


echilibră şi continuă prin a pune câte un picior pe fiecare 
latură a benzii de Carbon 60 din podea. Scăpase de pericol 
ca prin urechile acului, aşa că nu voia să rişte. Nu voia să 
fie electrocutată. În faţă vedea lumini şi mişcare. Iar la 
marginea tunelului, unde acesta se conecta cu noua 
cameră, observă gresia schimbându-şi brusc culoarea, cu 
una mult mai întunecată. Culoarea granitului. 

— Bună dimineaţa, domnilor, zise Sarah intrând. 

Arătă cu degetul înapoi spre tunel şi adăugă: 

— Uluitor! A fost ceva incredibil! Ce mi s-a întâmplat? 

Eric ridică lanterna spre ea. 

— Dumnezeu ştie - literalmente. Ce vreau să spun e că 
acest lucru se petrece de mii de ani chiar sub picioarele 
noastre. Am fost acolo jos acum o oră şi s-a întâmplat de... 
de trei ori? 

Se uită la Douglas. 

— De trei? De patru ori? întrebă el. 

Douglas ridică din umeri. 

— De patru ori. 

— Este incredibil. Până unde merge tunelul acesta? 

— Ceea ce am măsurat noi - în mare - ajunge la 
optsprezece-nouăsprezece kilometri, înainte de a cobori şi 
mai adânc în subteran şi dincolo de raza radarului. Şi este 
într-o linie dreaptă, care duce direct spre est. 

— Optsprezece-nouăsprezece kilometri? 

— Cel puţin. Şi de partea cealaltă a inelului mai sunt 
două. N 

Camera era heptagonală. Inaltă de zece metri şi cu 
certitudine realizată de oameni. Avea câte o ieşire pe 
fiecare perete opus altuia, ceea ce, din perspectiva lui 
Sarah, însemna o cale de intrare şi alte trei de ieşire. Se 
uită la tavan, apoi la Clemmens. 

— Ne aflăm undeva sub Sfinx, spuse ea. 

— Deşteaptă fată, auzi comentariul lui Douglas de 
undeva din întuneric. 

— Ce-aţi descoperit aici, Douglas? întrebă ea. 

În acel moment, două lanterne îşi schimbară instantaneu 
direcţia fasciculelor luminoase ca să-i arate. 


254 


Exact în centrul camerei se afla o piramidă uriaşă, cu 
baza pătrată, realizată în întregime dintr-un singur cristal 
de Carbon 60. Având cel puţin trei metri înălţime şi poate 
patru metri şi jumătate lungimea bazei, monolitul trebuie 
să fi avut o greutate de aproape 200 de tone. 

Suspendat de o armătură de piatră, nu atingea nici fâşia 
de Carbon 60 de pe podea, de sub picioarele lui Sarah, nici 
benzile care se prelungeau de la tavanele celorlalte trei 
tuneluri. 

— Ce e asta? 

— Asta, explică mândru Douglas, reprezintă o sută de 
milioane de dolari în dividende. 

— Uită-te, adăugă  Clemmens, făcându-i semn să 
avanseze şi mai mult în cameră, uită-te la alcovurile 
acestea. Par a fi unelte. 

În pereţi erau pretutindeni firide. Fiecare firidă conţinea 
câte un obiect, toate diferite de următoarele. Execuţia era 
complexă, dar, în acelaşi timp, simplă. Cu certitudine nu 
erau egiptene. 

— Ce sunt astea? întrebă Sarah. 

— Mă depăşeşte. 

— Deci, care e planul? 

Douglas lovi cu palma piramida din Carbon 60. 

— Să scoatem de aici chestia asta afurisită de câteva 
tone. 

— Cum? întrebă Sarah cu toată seriozitatea. Uitaţi-vă şi 
voi. Nu am avea cum s-o trecem de uşa aia. Şi, în afară de 
asta, nu ştim nimic în Egipt care să poată ridica o 
asemenea greutate. 

Douglas bătu cu palma în setul de freze pneumatice 
rezemate alături de el. Mari, masive şi pline de unsoare. 

— De ce crezi că am adus aici frumuseţile astea? zâmbi 
el cu ochii. 


255 


CALCULATORUL OPTIC 
DIVIZIA DE ŞTIINŢA 


CERN, GENEVA 


Îl căutară pe tipul numit Harvey la centrul pentru 
calculatoare optice. Michela Weisner părea să aibă o 
înclinaţie pentru bărbaţii motivaţi care nu aveau nevoie de 
somn. Se prezentară scurt, cu puţine glume şi multă 
formalitate. Harvey se jucă puţin cu permisul electronic de 
acces înainte de a-l băga în cititor, deschizând astfel uşa 
neagră şi grea, ca de seif. 

— Aici nu e vorba despre văzut şi povestit, anunţă el 
scurt. Dacă vreţi acces în camera asta, vă ţineţi gura, 
bine? Fac asta numai pentru că m-a rugat Mickey. Acum, 
spuneţi-mi: ce vreţi să pun în scaner? 

Hackett scoase mostra de Carbon 60 şi, în câteva 
secunde, Harvey îi escorta înăuntru. Urmând pasul 
încrezător al lui Weisner, Pearce îl prinse brusc pe Hackett 
de cot. 

— Eşti sigur că trebuia să scoţi aia? 

— Pardon? 

— Piatra. Eşti sigur că a fost o idee bună să o scoţi şi să 
o arăţi la toată lumea? Dower va fi furios. I-ai spus lui 
Dower? Nu ar fi aprobat niciodată aşa ceva. 

— Nu, nu i-am spus lui Dower. Mi-am imaginat, Bob... că 
dacă eşti tu aici, e cam acelaşi lucru. 

În încăpere existau cârlige pentru atârnat costume de 
protecţie biologică de culoare albă. Dulapuri în care 
puteau să-şi pună pantofii şi alte obiecte. Harvey îi instrui 
să se schimbe şi îi conduse apoi prin ecluza pneumatică. 

— Echipamentul meu este foarte sensibil, le explică el. 
Nu suportă o contaminare mai mare de patru părţi la un 
miliard. 


256 


Hackett era surprins - probabil că încă se aflau într-un 
stadiu experimental. 

— Aceasta este o cameră epurată Clasa 100 - deşi o 
ţinem mai curată de atât. Ca să înţelegeţi despre ce e 
vorba, o particulă cu diametrul având a treia milioana 
parte dintr-un centimetru poate distruge oglinzi de 75 000 
de dolari aici. Ajunge o simplă zgârietură pe care nici 
măcar n-ai putea s-o vezi prin intermediul anumitor 
microscoape şi s-a terminat. E suficientă puţină grăsime pe 
vârful unui deget de-al vostru ca să strice un întreg lot de 
componente, aşa că vă rog... să fiţi atenţi. 

li conduse în ecluză, închise uşa masivă din spatele lor şi 
trecu la rutina de circulare a aerului. 

— Costumele voastre au aer pentru două minute. După 
ce dau semnalul şi suntem purificaţi, vă legaţi la rezerva 
de oxigen din cealaltă cameră. 

— Bănuiesc că nu se poate fuma aici, adăugă 
şmechereşte Matheson. 

Nimeni nu consideră remarca lui amuzantă. 

Laboratorul era o înghesuială de cabluri şi de unităţi, de 
conducte expuse şi de lumini. În deplasarea lor prin 
cameră, cu toţii trebuiau să fie foarte atenţi şi să se 
asigure că furtunurile pentru aer de deasupra nu se prind 
în toată acea învălmăşeală. 

La fiecare doi ani din ultimii şaizeci, le explică mândru 
Harvey, computerele deveneau de două ori mai rapide, în 
timp ce componentele din care erau construite deveneau 
de două ori mai mici. Aşa că, la nivelul anului 2012, 
avuseseră loc două schimbări majore în ştiinţa 
computerelor. Prima: calculatoarele începuseră să 
opereze, chiar dacă la un nivel rudimentar, la nivel de 
cuantă. Sistemele erau construite în aşa fel încât să poată 
calcula un număr infinit de răspunsuri la o ipoteză. Dar, ca 
să poţi face asta, trebuia să utilizezi puteri de calcul care 
operau la viteze extraordinare. Aşa că vechea tehnică de 
tipărire litografică a circuitelor pe plăci era depăşită. Însă 
până atunci nimeni nu reuşise să răspundă cu succes la a 
doua întrebare: când aveau să ruleze calculatoarele la 


257 


viteza luminii? 

Harvey era unul dintre puţinii savanţi care se dedicaseră 
rezolvării uriaşei provocări de a stoca informaţiile la nivel 
atomic. lar aceasta însemna că singurul mediu care putea 
citi acest tip de informaţie era un laser. 

— Am început să lucrăm cu hidrogen, explică Harvey, 
din motive de simplitate - pentru că nu are decât un singur 
electron. Am decis că un atom în starea sa fundamentală, 
adică atunci când electronul atomului este în cea mai joasă 
stare posibilă, ar reprezenta nivelul „zero“. Apoi am ales o 
stare de energie mai înaltă, care să reprezinte „unu“. 
Determinând în ce stare este electronul, poţi obţine un unu 
sau un zero. Aşa am construit sistemul binar la nivel 
atomic. Vă puteţi schimba aici. 

Tuburile cu aer ajunseseră la capăt. La o intersecţie 
dintre bancuri, atârna un set nou de tuburi cu aer. Le 
eliberară cu toţii din cârlige şi apoi se schimbară, unul 
câte unul. 

— Dar atomii au diverse stări de energie, indică Harvey 
în timp ce treceau pe lângă alte bancuri pline de 
componente hardware. Multe nuanţe de gri. Nu suntem 
limitați la sistemul binar. Paşi mici, Jon, paşi mici! 
Echipamentul nu este limitat la sistemul binar, dar eu sunt. 
Când eu voi fi mai sigur pe mine, vom merge mai departe. 
Şi, în afară de asta, programele pe care le utilizăm deja pot 
citi majoritatea tipurilor de structuri matematice 
fundamentale. Eu n-am făcut altceva decât să aleg 
sistemul binar ca sistem de codificare. 

— Poţi utiliza orice tip de atomi pentru codificare? 
întrebă Matheson. 

— Teoretic, am putea codifica şi apa, dar suntem 
departe de asta. Pe moment, este mai uşor să ne limităm la 
cristale. De fapt, am probat o versiune de Carbon 60 
realizată în laborator, dar un gram ne costă peste o mie de 
dolari, aşa că am renunțat rapid la varianta respectivă. 

— Şi acum ce utilizați? 

— Asta nu-ți pot spune, dar, pentru o perioadă, am 
utilizat sarea obişnuită. Am făcut-o să funcționeze utilizând 


258 


perechi de ioni vecini. În plus, am descoperit că utilizarea 
sistemului binar e bună pentru corectarea erorilor. 

— Dar sarea se dizolvă, sări Matheson. Dacă vreun 
licean îţi toarnă Cola în unitate, sfârşeşti prin a-ţi pierde 
întregul sistem. 

— Stai liniştit, ne-am dat seama şi noi de asta. Aşa că, 
Jon, hai să ne întoarcem la Carbonul 60. Un material 
destul de interesant. Şaizeci de atomi de carbon ţinuţi 
împreună în treizeci de legături duble. E o structură a 
naibii de stabilă. 

Ajunseră apoi la un banc care găzduia un dispozitiv ce 
părea să fie un soi de microscop electronic recalibrat. Pe 
peretele din spatele lui, aşezat într-un cadru din sticlă 
vacuumat, se afla un poster cu faimosul model Niels Bohr 
al structurii interioare a unui atom. Semăna foarte mult cu 
sistemul solar, cu electroni încărcaţi negativ ce se 
învârteau în jurul unui „soare“ încărcat pozitiv, format din 
protoni şi neutroni. Era un concept incorect după 
standardele prezentului, dar încă arăta foarte bine. 

Harvey eliberă carcasa de test şi îşi întinse mâna. 

— Dă-mi-o. 

Hackett îi înmână bucata de Carbon 60 şi-l urmări pe 
Harvey cum pune cu mare atenţie materialul în ham. Apoi 
apăsă tasta pentru retractarea sistemului. 

— Ce căutaţi? Un model anume? 

Hackett inspiră profund şi privi monitoarele cu date. 
Sistemul, angajat. Căutătorul, activat. Notare la final. işçi 
dorea să nu fi avut gluga aceea pe cap şi să nu fi fost 
nevoit să poarte vizorul acela care îi bloca legătura cu 
dispozitivul. Urmări laserul reflectându-se de pe suprafaţa 
rocii, creând scântei, ca nişte licurici în noapte. 

— Frumuseţea este adevărul. Adevăr, frumuseţe, 
murmură el. 

Nimeni nu înţelese. 

— Keats, le explică el. Entropia este dezordinea într-un 
sistem. Gheaţa se formează din apă pentru că scade 
temperatura. Dar Carbonul 60 dă peste cap legea 
entropiei. 


259 


Harvey părea că tot nu înţelege; în schimb, Weisner 
înţelesese. Încă îşi mai amintea că Harvey avea uneori 
momente de acest fel. 

— Nu există un model anume, spuse el în cele din urmă. 
Ia uitaţi-vă. 

Harvey apăsă tasta Porneşte şi sistemul prinse viaţă. 
Servo-mecanismele înclinară oglinzile, iar lumina laser 
începu să caute. Pe monitoare, structura moleculei de 
Carbon 60 începu să se rotească, într-o serie de fațete 
pentagonale şi hexagonale ce se asemănau straniu cu o 
minge de fotbal; faţetele pentagonale erau cheia pentru 
curbura moleculei. 

Pearce urmărea uluit ecranul. 

— În Timaios, spuse el, Platon a prezentat cosmologia 
făcând apel la solide. Pământul era un cub. Focul era un 
tetraedru. Aerul era un octaedru. Şi apa era un icosaedru. 
Platon asocia dodecaedrul cu „eterul“ care circumscria 
universul. Timaios, explică el, este dialogul în care 
vorbeşte despre Atlantida... 

Weisner scoase din imprimantă primul set de rezultate. 


RN9 ZO03 QD QS QP 
sc 0 1 O O 1 
FA 1 0 0 (0) 1 
LA/2 ERROR O 0 0 0 
LA/1 1 1 1 ERROR O 
AH 1 0 0 0 0 
BINARY PATTERN NOT DETECTED 


— Gunoi, spuse ea. Pur şi simplu, gunoi. Nu e niciun cod 
binar. În regulă, ţi-ai plătit datoria. Acum pot pleca? 

— Iubito, pledă Harvey cu o voce plângăreaţă care nu 
făcea decât să irite, eu nu am terminat, bine? 

— Bine, replică Weisner supărată. 

Dar era departe de a fi bine... 

— Hai să trecem la zecimale... 


260 


— De fapt, interveni Hackett, trăgând de furtunul cu aer 
ca să-l extindă puţin, putem să încercăm cu baza şase? 

Harvey îl întrebă motivul. 

— Păi, fiindcă în carbon sunt şase electroni. Atât. Am o 
bănuială. 

Harvey introduse comenzile pentru ca scanerul să caute 
un model în baza şase gravat în cristal. 


RN9 Z03 QD QS 
SC ERROR ERROR ERROR ERROR 
FA 0 3 1 ERROR 
LA/2 3 0 1 4 
LA/1 6 6 5 6 
AH ERROR ERROR ERROR ERROR 
SEXENNIAL PATTERN NOT DETECTED 


— Ghinion, Jon. 

Căutară apoi o altă bază numerică. Nimeni nu puse 
întrebarea de ce nu fusese încercată de la bun început o 
bază zecimală. Abia în ultimii 100 de ani începuse baza 
zecimală să fie utilizată pe scară largă ca bază de 
numărare în majoritatea culturilor. Matematic, nici măcar 
nu era eficientă. Cu numai trei factori sau numere la care 
se dividea exact - 1, 2 şi 5 - era limitată. Baza duodecimală 
- sau baza 12 utilizată la un moment dat în sistemul 
imperial britanic, avea cinci factori - 1, 2, 3, 4 şi 6. Era 
atât de eficientă, încât o parte din sistem supravieţuise şi 
în secolul al douăzeci şi unulea: ouăle încă erau cumpărate 
cu duzina, la fel şi şuruburile, în cantităţi de douăsprezece 
duzini. Totuşi, şi sistemul zecimal, şi sistemul duodecimal 
se dovediră inutile. 

Ca şi sistemul hexazecimal - baza 16, şi vigesimal - baza 
20, un sistem de numerație utilizat odată de mayaşii antici. 
Cu 1, 2, 4, 5 şi 10 ca factori, 20 era şi numărul minim de 
atomi de carbon care puteau forma o structură de tip 
cuşcă închisă - o versiune mai mică a Carbonului 60, 
numită C20. 


261 


Continuară încercările până când rezultatele tipărite de 
imprimantă anunţară, linie cu linie: Fără eroare. 
**DETECTAT** 
**DETECTAT** 
Hackett vru să verifice din nou. Harvey se întoarse de la 
monitor. 
— Confirmat, spuse el. Nu e nicio greşeală. 


MODEL SEXAGESIMAL 
**DETECTIAT** 


— Baza 60, explică Hackett, conştientizând pe deplin 
implicaţiile. O, Dumnezeule! 

— Setez sistemul să decodeze în baza 60, spuse Harvey, 
continuând să tasteze. 

— Ştiai, îl acuză Weisner. 

— Am ghicit, replică Hackett. N-am ştiut. 

Pearce verifică din nou înregistrările şi brusc îşi dădu 
seama. 

— Baza 60. Este cea mai veche bază numerică utilizată 
vreodată, explodă el. Sumerienii au utilizat-o pentru prima 
dată cu şase mii de ani în urmă, în Mesopotamia. 

— Încă o utilizăm, adăugă Matheson, pentru măsurarea 
timpului. Ore, minute, secunde. Baza 60 dă sistemul 
perfect pentru măsurarea fracţiunilor şi a proporţiilor. Are 
unsprezece factori: 1, 2, 3, 4, 5, 6, 10, 12, 15, 20 şi 30. 

— De ce nu m-am gândit şi eu la asta? sări Hackett. 
Trebuie să-l sun pe Richard. 

Harvey tresări. 

— Rahat! 

Toată lumea se adună în jurul lui. Cifrele se acumulau 
frenetic pe ecran. 

— Ce dracu' e asta?! 

— Habar n-am... dar e în cristalul vostru, Jon. Scris la 
nivel atomic. 

— Iisuse Hristoase, trebuie să-l sun pe Scott, spuse el cu 
respiraţia tăiată. 

Dar linia era ocupată. 


262 


263 


HOTELUL BERIIE'S 


CAMERA 101 


— Cine este Thot? 

Scott îşi frecă faţa, încercând să se trezească. La capătul 
celălalt al liniei se auzi o ţigară aprinzându-se. Apoi un 
pufăit. 

— Vin imediat! spuse el, apoi îşi scoase picioarele de sub 
pilota caldă şi păşi pe covorul rece. N 

Îşi trase pe el un tricou alb din bumbac. Îşi linse palma, 
apoi îşi netezi părul. Înlătură urmele somnului de pe un 
ochi şi apăsă tasta video a telefonului ca să pornească 
terminalul de lângă pat. 

Scott nu ştia la ce să se aştepte, dar sigur nu era pe lista 
lui să găsească la capătul celălalt al liniei o brunetă 
absolut senzaţională, cu un zâmbet pentru care puteai 
muri şi cu o atitudine care spunea: Nu contează ce fac, tot 
te vei îndrăgosti de mine. Putea să jure că inima i se oprise 
în loc. Se simţea penibil. Intuia ea oare prin telefon ce 
impresie făcuse asupra lui? Tuşi şi pufni, încercând să 
trezească în el puţină demnitate. 

Ea aşteptă să se liniştească, apoi spuse: 

— Bună dimineaţa, domnule doctor Scott. Sunt Sarah 
Kelsey. 

— Bună dimineaţa, domnişoară Kelsey. 

Ei bine, cu certitudine părea mai caldă decât la ultima 
lor conversaţie. 

Ea zâmbi şi păru să se relaxeze puţin. 

— Cred c-aş prefera să-mi spuneţi Sarah. 

— Bine, Sarah, spuse el, încercând să se concentreze. 
Care era întrebarea? 

Ea trase din ţigară, cu un aer prudent. 

— Am primit faxul dumneavoastră - traducerea 


264 


inscripţiei. Cine este Thot, mai precis? Ştiu că este un zeu 
egiptean, dar nu am avut timp să citesc vreo carte despre 
asta. 

Scott clătină din cap. Mai viu acum decât înainte. 

— Aţi scos dopul, nu? 

— Printre altele. 

Scott aprinse veioza de lângă pat. Îşi adună gândurile şi 
se avântă în explicaţii: 

— Thot, îi spuse el, este numele grecesc pentru zeul 
egiptean Tehuti sau Djewty. Avea înfăţişarea unei păsări 
ibis sau, alteori, a unui babuin. Thot era zeul înţelepciunii 
şi al învăţăturii, păstrătorul arhivelor sacre şi deţinătorul 
cunoaşterii şi al inteligenţei creatoare. Era custodele 
adevărului. Legenda spune că preda arta, ştiinţele, 
aritmetica, geometria, cartografia, chirurgia, medicina, 
muzica şi scrisul. 

— Deştept tip. 

— Păi, era zeu, ripostă Scott în glumă. Era cel mai mare 
dintre fiii lui Ra, zeul soarelui, şi era asociat cu luna şi cu 
timpul. Putea vindeca boala prin puterea vorbirii, ceea ce a 
şi folosit pe când Horus, copil fiind, a fost muşcat de un 
scorpion. Se spune că avea cunoaşterea vorbirii divine şi 
cunoştea „hekau“. 

Sarah se încruntă. 

— Cuvintele puterii, explică Scott repede. Reuşea să 
facă oul lumii să eclozeze doar prin sunetul vocii. 

Sarah trase din nou din ţigară. 

— Înţeleg, zise ea. 

El se aşeză pe pat. 

— Unele dintre legende s-ar putea să-ţi sune cunoscut, 
pentru că multe dintre aceste detalii au fost introduse în 
Biblie de oameni care cunoşteau Egiptul antic mai bine 
decât noi. Cele Zece Porunci vin direct din Cartea morților, 
din  Purificarea păcatului. Acolo găsim o serie de 
confesiuni: „N-am comis crima... sunt curat“. Dar în 
Vechiul Testament avem o serie de porunci: „Nu vei 
ucide“. În esenţă, e cam acelaşi lucru. 

În spatele lui Sarah, fasciculele de lanternă decupau 


265 


întunericul, făcându-l pe Scott să se apropie de ecran ca să 
vadă mai bine. 

— Thot este un tip solitar? întrebă Sarah. Sau a fost 
văzut formând pereche cu cineva? 

Scott rămase pe gânduri o clipă, încă intrigat de ce se 
petrecea în fundal. 

— Ei bine... ăăă, uneori apare cu soţia sa, Seshat sau 
Seshata, zeiţa scrierii şi a istoriei. Alte texte spun că o 
avea drept consoartă pe Maat, zeiţa adevărului. Unde eşti? 

— Şi cum arătau? 

— Maat apare ca o femeie şezând, cu o pană de struţ. 
Sau doar o pană. 

— Dar cealaltă? 

— Seshat? O femeie cu o piele de panteră, cu o coroană 
cu şapte stele şi un arc. Era implicată în ritualul de 
fondare numit „Întinderea corzii“. 

— Adică? 

— Mă depăşeşte. Un ritual astronomic, nu ştiu exact. 

Atenţia sa fusese acum cu totul distrasă. Luminile erau 
într-o continuă mişcare. Vedea străfulgerări albastre şi 
bucăţi de gresie. Tuneluri şi cifre. 

— Uite, nu-mi place să... 

— Atunci e ceva ciudat, zise Sarah. N-a fost văzut 
niciodată cu o femeie-leu? 

— Niciodată. 

— Atunci cine naiba e asta? 

Mută camera web, centrând-o pe statuia impunătoare a 
unei femei cu cap de leu, cu un uriaş disc solar deasupra 
capului. 

Scott recunoscu imediat ceea ce văzu, chiar dacă zeiţa 
nu era aşezată. inea o pană într-o mână şi un arc în 
cealaltă. O amintire a adevăratelor legături romantice ale 
lui Thot. Părea că în viaţa lui mai existase o femeie. Şi 
aceasta era Sekhemet. 

— Cine e? întrebă Sarah. 

— E Sekhemet, spuse clar Scott. Numele ei înseamnă 
„Cea care este puternică“. Reprezintă tot ceea ce este 
agresiv într-o femeie. Era fiica lui Ra, zeul soarelui. Sora 


266 


lui Thot. Reprezenta războiul. Violenţa. Distrugerea. Zeița 
demolării şi a reînnoirii. 

— Cred că era distractiv când se aduna toată familia. 

— În scenele de pe morminte, Sekhemet este văzută 
scuipând foc, cu o aură terifiantă în jurul trupului. Ca fiică 
a lui Ra, ea este „udjaut“ - literalmente, înseamnă „Ochiul 
lui Ra“. Ea reprezintă practic puterea distructivă a 
soarelui, spuse el. Dar n-am văzut-o niciodată descrisă 
astfel. Sarah, unde eşti? 

— M-ai crede? Sub Sfinx. 

— De fapt, spuse Scott frecându-şi ceafa, da, e perfect 
credibil. 

Din ecran izbucni un urlet, venind de undeva din spatele 
lui Sarah. Pentru un moment, lui Scott i se păru a fi un 
fierăstrău electric. 

— Ce naiba e asta? 

— Motociclete, spuse ea simplu. 


x kK xk 


Farurile coborâră luminând apa vălurită. Se auzeau 
motoarele turate şi combustibilul pompat odată cu 
mişcarea câte unei încheieturi de mână, iar trei 
motociclete pline de noroi păreau gata să pornească. 
Clemmens îşi asigură ultimele legături ale căştii negre, 
apoi scoase motocicleta din suport. Aşteptând lângă cutia 
mare cu articole pe care urma să o ancoreze în spatele 
motocicletei sale, nimic nu-i putea ascunde nerăbdarea, în 
special familiarul gest al fiecărui om care aşteaptă la 
semafor de a apăsa necontenit clapeta de accelerație. 

Sarah se apropie de el cu o oarecare agitație, atentă să 
nu alunece pe suprafața neregulată. In față, angajații Rola 
Corp. îşi vedeau de treburile lor, într-o stare de uluire 
tacită. Cu toții montau prioritar cabluri şi lumini, ceea ce o 
ajuta pe Sarah să-şi croiască uşor drumul. 

— Eric! strigă ea, încercând să se facă auzită dincolo de 
zgomotul motocicletelor cu motoarele turate. Sunteţi gata? 

Eric îşi puse mănuşile, încuviinţând din cap. 

— Am primit un semnal. Se pare că la capătul zonei 


267 


există un depozit uriaş de Carbon 60. 

— Ce faci? 

Eric privi confuz în jur. 

— Cine întreabă? zise el. 

Sarah indică videotelefonul pe care îl avea montat pe 
cap, ca o pereche de ochelari cu braţele ieşind de după 
urechi, dar fără lentile. Doi bulbi micuţi aflaţi la fiecare 
capăt al braţelor făceau toată treaba. Unul proiecta 
imaginea lui Scott direct pe retina ochiului stâng al lui 
Sarah, în timp ce al doilea slujea ca microfon şi cameră, 
urmărind-o pe Sarah prin mişcările globilor ei oculari şi, în 
acelaşi timp, fixându-se pe ceea ce vedea ea. 

— Salută-l pe domnul doctor Scott! spuse Sarah. 
Lucrează cu echipa din Elveţia. 

Eric se apropie de faţa lui Sarah şi făcu din mână. 

— Bună! strigă el. 

Sarah îşi îndepărtă imediat capul. 

— Eric, mă surzeşti! 

— Oh, scuze! 

— Eşti sigur că o plimbare cu motocicletele prin 
tunelurile acelea e o idee bună? întrebă Scott. Sunt 
structuri antice. Ar putea fi slăbite. Nu e nevoie decât ca o 
singură dală de gresie să-ţi cadă în cap şi asta ar putea 
pune capăt rapid excursiei tale. 

— Va fi atent, spuse Sarah, privind ochii înroşiţi de 
oboseală ai lui Clemmens şi ştiind că entuziasmul natural 
are totuşi limitele sale. Vei avea grijă, nu-i aşa? 

Clemmens îşi prezentă planul, strigând ca să acopere 
zgomotul motorului. 

— Am aruncat încă o privire la date. Tunelul acesta 
urmează curbura naturală a Pământului. Orizontul nostru 
natural pe teren plan este de 18-18,5 kilometri. 

— Crezi că tunelul continuă dincolo de datele radar? 

— Cam asta cred. Dacă ajungem la reperul de 
optsprezece kilometri şi dăm de o indicație de încă 
optsprezece kilometri exact în faţă, atunci ştim că avem 
de-a face cu un tunel dat dracului! 

— Dacă lucrurile stau într-adevăr aşa, zise Scott, terenul 


268 


se va ridica de sub tunel. Există dealuri şi văi. La un 
moment dat, ar trebui să daţi peste deschiderea tunelului 
la suprafaţă. 

— Aşa ne-am gândit şi noi, fu de acord Clemmens. 

Îşi verifică echipamentul, apoi îşi cobori vizorul. Dădu 
din cap spre Sarah şi eliberă acceleraţia. Cu motorul 
urlând, deschise drumul prin întuneric pentru celelalte 
două motociclete, sărind neceremonios peste creste din 
piatră de nisip şi împroşcând în jur apa. 

Sarah îi urmări îndepărtându-se, devenind din ce în ce 
mai mici. Cât timp vedea luminile acelea, ştia că sunt bine. 
Apoi îşi întoarse atenţia spre Scott, care părea nerăbdător 
să afle ce se punea la cale. 

— Aveţi hârtie şi un creion? 

Epigrafistul privi întrebător, ca un băieţel rătăcit. 
Richard Scott era, din multe puncte de vedere, un idealist 
nevinovat, dar în acelaşi timp avea o oarecare 
masculinitate. Era tipul de bărbat de care te îndrăgosteai 
în colegiu, pentru a-l abandona apoi în favoarea vreunei 
nulităţi. Era genul de bărbat din pricina căruia Sarah 
regreta întotdeauna că nu-i putuse dedica mai mult timp şi 
efort. 

— Vei avea nevoie să-ţi iei notițe, sugeră ea gânditoare. 


— Stop, stop! Înapoi! Înapoi! strigă Scott, constatând 
puţin prea târziu că asta îi va sparge urechea lui Sarah. 

Sarah îşi croia drum pe marginea unui zid al tunelului, 
unde spiralele interconectate de calcar şi de Carbon 60 
erau acoperite de hieroglife. Urmări glifele cu camera cât 
de lent putu, dar chiar şi aşa fu uneori prea rapid pentru 
Scott. 

— Este incredibil, gâfâi el. Mă simt de parcă aş găsi din 
nou peste tot Piatra Rosetta! 

— Ce scrie? îl întrebă Sarah. 

El continua să scrie frenetic cu creionul. 

— Habar n-am, recunoscu el. Nu e ca atunci când îmi 
cumperi un ziar. În ultimii doi ani m-am ocupat de 
arameică, aşa că va trebui să reverific unele fraze. Partea 


269 


de egipteană, cel puţin. 

— E o traducere a ceva scris în altă limbă? 

— S-ar putea. Hei, hei, opreşte-te, opreşte-te! Chiar 
acolo! 

— Unde? ă 

— Acolo - acolo unde eşti acum. In regulă. Asta-i bine. 
Lasă-mă puţin să-mi notez... 

Uşa de la dormitor se deschise brusc şi November 
Dryden intră hotărâtă, având un aer nemulţumit. 
Îmbrăcată într-o cămaşă de noapte lungă, din bumbac, 
avea cu ea un videotelefon ca al lui Scott. Se îndreptă spre 
masă şi îl puse lângă celălalt. 

— Te-am trezit? o întrebă el mieros. 

— Nu, mârâi November. El m-a trezit. 

Deschise  videotelefonul şi pe ecran apăru faţa 
îngrijorată a lui Jon Hackett. Expresia bărbatului se lumină 
când îl văzu pe Scott. 

— Richard, Richard! Am tot încercat să te sun, zise el. 

— Am fost ocupat. 

— Văd. Îmi dau seama. Toţi am fost foarte... ocupati. 

— Alo? se auzi apoi o voce. 

Scott îşi dădu seama că era Sarah, aflată la celălalt 
videotelefon. Se mişcase. La naiba! 

— Încercam să notez ceva! zise el nemulţumit. 

— Lasă c-o faci mai târziu, spuse nerăbdătoare Sarah. 
Am înregistrat totul. Îţi transfer fişierul mai târziu. Pe 
cealaltă linie e echipa din Amazon? întrebă ea cu 
nevinovăție. 

Preţ de o clipă, Scott păru surprins şi sincer nedumerit, 
în timp ce Hackett încerca să discute cu cei aflaţi la 
capătul lui de linie. Nedumerirea era reală. 

— Sarah, îmi pare rău, zise Scott. Ai menţionat cumva că 
avem o echipă în Amazon? 

Sarah zâmbi afectat, de parcă ar fi vrut să spună: „trucul 
acela vechi“. 

— Îmi pare rău, spuse Scott cu sinceritate, habar n-am 
despre ce vorbeşti. Este prima dată când aud despre aşa 
ceva şi, sincer, mă deranjează. 


270 


Sarah auzi pe cineva în fundal cerând să ştie cine se află 
de cealaltă parte a liniei. 

Scott nici nu tresări şi nici nu încercă să se scuze, cum 
era obişnuită de la bărbaţi precum Thorne. 

Nefiind sigură ce trebuia să facă mai departe, Sarah se 
puse în mişcare. 

— Trebuie să vorbim, murmură ea. 


Hackett bătu în cameră pentru a se face observat. Scott 
o privi pe November - ea era întotdeauna bună în astfel de 
situaţii. 

— Ai idee cum să conectăm pe toată lumea într-o 
conferinţă? 

November îşi dădu ochii peste cap, de parcă ar fi fost cel 
mai prostesc lucru pe care-l auzise vreodată. 

— Bineînţeles, spuse ea, apoi începu să-şi facă de lucru 
cu echipamentul. 

Sarah se opri brusc. Când imaginea de pe retină se 
schimbă, îi trebui o clipă ca să-şi revină. 

— Ce se întâmplă? întrebă ea. La dracu’, aş prefera să 
fiu şi eu avertizată. 

Exact în faţa ei, două imagini transparente pluteau la 
nivelul ochiului: Richard Scott într-un dormitor de hotel şi 
un tip mai brunet, cu buzele strânse. 

— Ei bine, bună din nou, spuse mieros tipul brunet, cu 
tot farmecul de care era în stare. Ce surpriză plăcută! 

Vocea  reverbera puţin - un efect secundar al 
videoconferinţelor. 

— Poate pentru tine, replică Sarah, verificându-şi poziţia 
la câțiva paşi distanţă de camera care găzduia 
instrumentele şi cristalul megalitic. 

Dar încă n-avea nici cea mai mică intenţie de a se 
îndrepta într-acolo. Cu atenţie, cu răbdare, întotdeauna 
atentă la posibilitatea de a cădea într-o capcană, Sarah 
explică tot ceea ce ştia despre Amazon, despre China şi 
despre activitatea seismică. 

Dar nu se aştepta la acordul fizicianului în legătură cu 
ipoteza ei. 


271 


— Deci, este posibil, reiteră Sarah, ca soarele să pulseze 
unde gravitaționale de ani de zile? 

— Nu numai că este posibil, confirmă Hackett, ci chiar 
este cel mai probabil scenariu. Detectarea undelor 
gravitaționale este o ştiinţă cu totul nouă. Necesită 
rafinament. Sunt sigur că detectoarele de unde 
gravitaționale de peste o sută de ani vor fi aşa cum sunt 
comunicațiile noastre faţă de aparatele fără fir operate cu 
valve de acum o sută de ani. 

— Dacă va mai exista acest moment, respectiv o sută de 
ani de-acum încolo. 

Hackett nu comentă. 

— Cât de mare ar trebui să fie un detector ca să poată 
măsura unde gravitaționale mici? Ar putea fi, să spunem, 
cam de mărimea unei planete? 

— Cel puţin. Pământul este cel mai mare instrument de 
măsurare pe care îl avem pentru studierea efectelor sale. 

— Aţi auzit de un fenomen oscilatoriu cunoscut ca 
Efectul Tesla? 

Hackett se gândi un moment. Da, auzise. 

— Am date seismice care ne-ar putea spune de cât timp 
se acumulează acest efect aici, pe Pământ, spuse Sarah, 
explicând cu solemnitate ceea ce ştia despre cele cinci 
situri antice considerate ca fiind centrul pentru undele 
seismice de frecvenţă joasă. Cred că ne oferă un cadru 
destul de exact, spuse ea. 

— Pentru ce? întrebă Scott, reuşind în cele din urmă să 
intervină în conversaţie. 

— Pentru cât timp ne-a mai rămas, răspunse Sarah, fără 
nicio inflexiune în voce. 


Hackett revenise în laboratorul NMRS din CERN. 
Matheson şi Pearce se aflau prin apropiere, analizând 
datele neprelucrate ce erau furnizate la staţia de lucru 
direct de la centrul de calculatoare optice. Ceilalţi chimişti 
se adunaseră în jur ca să privească, iar Hackett se mişca 
pe scaun încercând să le facă loc, făcând în acelaşi timp 
tot posibilul să nu se holbeze la Sarah. 


272 


Matheson schiţă toate informaţiile primite pe o bucată 
de hârtie - părea să nu-i placă ceea ce vedea. Privi apoi în 
jur, pocnind din degete. 

— Poate să-mi aducă cineva un glob? 

Niciun răspuns. 

— O portocală? 

Cineva îi împrumută o lămâie. Lui Matheson nu-i plăcea 
să roage pe nimeni. Se apucă să lucreze cu un marker, 
schiţând harta lumii pe suprafaţa lămâii. Apoi marcă cele 
cinci situri cu puncte negre, groase. Modelul era cu 
certitudine geodezic. I-l arătă lui Pearce. 

— Richard, m-ai întrebat mai înainte la ce serveşte 
mecanica cuantică. Ei bine, la asta, îi spuse Hackett lui 
Scott. Asta a făcut pentru noi mecanica cuantică. Ne-a 
deschis uşa criptografiei cuantice. Cod. Limbă. Informaţie. 
Codificate la scală atomică. Este totul acolo. Am 
descoperit! Scrisă în matematică în baza 60, în cristalele 
de Carbon 60. 

— Vrei să spui că există un cod de calculator? Gravat în 
cristale? 

Matheson se aplecă şi atrase atenţia asupra lui. 

— O mulţime, spuse el, ţinând în sus fructul ca să poată 
vedea toată lumea. Chiar îmi trebuie un glob, se plânse el. 


Scott îşi ridică brusc ochii de la ecran. Ce era asta, o 
glumă proastă? Era singurul lingvist din echipă şi când 
tocmai apăruseră două piese din puzzle, era privat de 
posibilitatea de a le studia? 

— Sarah, ai auzit asta? 

— Mda... Aşteaptă puţin, te rog. 

Scott privi spre November, de parcă ar fi avut nevoie de 
un fel de ancorare la realitate. Oare se derulau toate cu o 
viteză ameţitoare? Se întoarse din nou la telefoane. 

— Jon, poţi să-mi dai mai multe... Jon? 

Insă Hackett privea spre ceva aflat în afara ecranului - 
asta însemnând pe celălalt ecran. Sarah. Urca într-un soi 
de cameră şi... 

Hackett văzu primul. 


273 


— Ăsta da prespapier. 


În toată camera erau împrăştiate lăzi de ambalaj 
confecţionate dintr-un lemn foarte rezistent. Pe laterale 
erau inscripţionate numere de referinţă cu markere şi cu 
vopsea neagră. Fiecare container era umplut cu paie, ceea 
ce le făcea să pară rustice şi cumva nelalocul lor. În fiecare 
se găseau artefacte care odinioară erau expuse în 
alcovurile lor de-a lungul pereţilor. Capacele fuseseră 
închise cu lovituri dure de ciocan. 

Sarah verifică unul dintre containere, apoi ridică un 
artefact ce semăna cu o unealtă. Nefolosită şi netestată. 
Verifică documentația însoţitoare, încercând să facă 
abstracţie de savantii agitaţi de la celălalt capăt al liniei. 

— Ce e aia? întrebă precipitat Hackett. 

— Nu ştiu... Nu văd... Se tot uită la lucrurile acelea... Ce 
sunt, de fapt? 

— Nu contează, murmură Sarah. 

Verifică eticheta din punga de plastic sigilată, ataşată pe 
un perete al cutiei. Era prevăzută cu un cod de bare, cao 
pungă de la Federal Express. Totul trebuia expediat în 
Texas. 

Smulse punga. O băgă în buzunar şi introduse în locul 
acesteia propria documentaţie. Destinația: Antarctica. 
Judecând după planul pus la cale de Thorne, decise că mai 
curând ar studia acele obiecte singură decât să le lase să 
dispară în vasta şi anonima divizie de cercetare de la Rola 
Corp. Ea descoperise aceste artefacte, aşa că îi aparţineau. 
Se îndepărtă de cutie şi doi lucrători arabi o luară imediat 
de acolo. 

Procedă la fel şi cu următoarele două, până când fu 
chemată de Douglas. 

— Ah! exclamă Scott, apucând în sfârşit să vadă mai 
bine obeliscul piramidal din cristal. 

— Sarah, vom încerca să mutăm asta, o anunţă Douglas. 

Instalaseră lanţuri şi troliuri, elevatoare şi un batiu 
pentru cristal - dacă aveau să reuşească să-l scoată din 
armătura sa de piatră -, dar în apropiere de perete se afla 


274 


şi o poliţă din piatră. Era însă imposibil să ajungi la locul în 
care era fixată. Ceea ce însemna că trebuia mutată mai 
aproape de cele trei grinzi din cristal, care se întâlneau pe 
tavan venind dinspre cele trei tuneluri mai mici. 

Douglas împinse armătura. 

— Chestia asta ne permite să o împingem prin alunecare 
până în centru, demonstră el. E destul de uşor. Ne trebuie 
doi oameni, atât. Probabil că, dincolo de acest perete, 
există o contragreutate dată naibii. Oricum, după ce o 
împingem în centru, credem că, dacă forăm sau săpăm în 
ea câte o gaură în fiecare suprafaţă, am putea compensa 
lipsa laserului şi să extragem totodată câteva bucăţi. După 
ce o slăbim, putem să o distrugem şi să cărăm piesele 
acasă. 

— Ba nu, chiar avem o problemă, spuse Sarah. Aceste 
grinzi din cristal se înclină într-un anumit unghi. Cred că 
se conectează cumva cu piramida. Nu prea ne lasă spaţiu 
de manevră. 

— Lasă-mă să-mi fac eu griji pentru asta, fu răspunsul 
lui Douglas. 

— Ce s-a întâmplat cu prototipul nostru de laser de 
câmp? Ar fi trebuit să-l aducem cu noi. 

— Habar n-am, replică Douglas. Mi-au spus că au treabă 
cu el în altă parte. 

Scott se simţi ofensat. 

— Vreţi să-l distrugeţi? întrebă el. 

— Nu mi-aş face griji, adăugă Pearce de pe cealaltă 
linie. Nu va funcţiona niciodată. Nici măcar o adâncitură 
nu-i vor face. 

Pe sub piramida de Carbon 60, banda de cristal a 
tunelului în spirală intra în cameră, urma linia podelei şi 
sfârşea prin a dispărea în podea. Sarah inspectă decorul 
cât de bine reuşi, astfel încât să le lase timp tuturor 
participanţilor la videoconferinţă să digere ceea ce vedeau 
- dar nu era nevoie să fii fizician ca să înţelegi. 

— Ai dreptate, oftă Scott uşurat. N-ar funcţiona 
niciodată. Nu e suficient spaţiu. 

— Ştiu, se mulţumi Sarah să spună. 


275 


În cele din urmă înţelese şi Douglas. 

— Oh, eşti la telefon. Thorne? 

— Ceva de genul acesta. 

Douglas făcu din mână în apropiere de faţa ei. 

— Bună, Rip! 

Imaginile retiniene ale lui Scott şi Hackett îşi aruncară 
reciproc câte o ocheadă de pe o parte în cealaltă a 
suprafeţei interiorului globului ei ocular. 

— Cine dracu' e Rip? întrebă Hackett. 

Matheson înjura în fundal. 

— Ştii ce este cristalul, nu? spuse Scott agitat. Este 
piatra benben. Oamenii o caută de milenii. 


November se urcă în pat până aproape de el şi îi întinse 
o cafea. Scott îi simţea căldura prin cămaşa de noapte din 
bumbac subţire. 

— Ce e piatra benben? 

Cu cafeaua în mână, Scott îşi purtă degetul peste relieful 
cristalului. 

— Asta. 

Sorbi din cafea, apoi adăugă: 

— Piatra benben se afla în Heliopolis, Oraşul Soarelui. 
Unii spun că reprezenta „Movila primordială“, unde a 
început de fapt viaţa. Primul loc, spun unii, în care s-a 
stabilit civilizaţia după potop. Alţii spun că piatra benben 
era sămânţa pietrificată a lui Ra, zeul soarelui. Se 
presupunea că are puteri mistice. 

Hackett se pregăti să deschidă gura, dar Scott interveni 
rapid. 

— Nu ştiu ce tip de puteri. Locul în care stătea piatra în 
Heliopolis se considera a fi locul în care ajungeau razele 
soarelui pentru prima dată în fiecare dimineaţă. Pentru a 
onora momentul, în vârful fiecărei piramide s-a amplasat o 
cheie de boltă aurită. Dar piatra benben originală, cea din 
Heliopolis, care a fost ulterior amplasată în vârful 
Piramidei lui Keops... ei bine, această piatră a dispărut. 

— Benben provine din cuvântul „weben“, care înseamnă 
„a se înălța“. Din acest cuvânt provine şi egipteanul 


276 


„pasăre benu“, originala Phoenix - pasărea care renaşte 
din propria cenuşă. Pasărea benu reprezintă literalmente 
soarele - distrugerea şi renaşterea. 

Hackett medita aplecat deasupra celui de-al doilea 
ecran. 

— Să se înalțe... spuse el încet. Mă întreb dacă asta are 
vreo legătură cu gaura din tavan de deasupra pietrei... 

Sarah îşi scoase brusc lanterna şi o plimbă pe tavanul 
camerei. Nu observase asta prima dată. 

— Ei bine, să fiu a naibii, spuse ea. 


Bob Pearce nu ştia ce să facă. Avea mai multe monitoare 
şi pe fiecare dintre ele se desfăşura ceva nou şi minunat. 
Însă şirul de date de calculator pălea în faţa imaginilor 
tangibile ale catacombelor de sub Sfinx. lar piatra benben 
era mai presus de orice. 

Emoţionat, Pearce începu să murmure ca pentru sine. 
Din ce în ce mai tare, atrăgând treptat atenţia; dar asta nu 
însemna nimic comparativ cu descoperirile pe care le 
făceau. 

— În secolul al nouălea, Ibn Abd Ahokim, un istoric arab, 
şi ulterior un copt egiptean numit Al Masudi au vorbit 
amândoi despre înţelepciunea antică potrivit căreia Marea 
Piramidă a fost construită de un rege egiptean numit Surid 
sau Salhouk, care a trăit cu trei sute de ani înaintea 
Marelui Potop. Se spune că exista o legătură cu Leo şi că 
acest rege a dispus ca toate cunoştinţele ştiinţifice să fie 
depozitate într-un loc sigur, unde preoţii au pus ca paznici 
nişte fiinţe ciudate, care să nu permită ca aceste 
cunoştinţe să ajungă pe mâinile cui nu trebuia. 

Matheson se apropie preocupat. 

— Ce fel de fiinţe? 

Pearce ridică din umeri. 

— Nu ştiu, zise el. 

Matheson se uită încruntat la el. 

— Bob, ce tot spui acolo? 

— Spun că istoria a avut dreptate încă o dată. Vorbesc 
despre... viziune. 


277 


Vocea începu să îi tremure. 

— Viziunea pe care am avut-o, adăugă apoi. Acea 
cameră. Este exact aşa cum am văzut-o... 

Dar nimeni nu-l mai asculta. Matheson era preocupat de 
altceva - se  ghemuise lângă Hackett şi urmărea 
spectacolul în care Douglas şi echipa lui împingeau uriaşa 
piramidă din cristal spre centrul camerei. 

— Ce crezi? întrebă Hackett îngrijorat. 

— Cred, spuse Matheson cu voce joasă, urmărind 
mişcarea cristalului, că e o idee foarte proastă. 

Hackett îi aruncă o privire. 

— Uită-te cum e dispusă camera, spuse Matheson. Uită- 
te cum se conectează grinzile din cristal cu piatra 
piramidei şi cu grinda din podea. Ştim ce poate face 
chestia asta, Jon. Un satelit a văzut-o sub trei kilometri de 
gheaţă. Ce-ar fi dacă asta este ceea ce au făcut de fapt 
chinezii? Uită-te la ei - creează un circuit. Dacă vor să 
scoată chestia aia de acolo, ar fi mai bine să găsească o 
altă modalitate de a o face, pentru că toată camera 
seamănă cu un utilaj. 

Hackett îşi frecă mâna de bărbie, tulburat. Era atât de 
evident... 

— Mda, încuviinţă el, cred că ai dreptate. 

Şi atunci, alarma de la încheietură se porni. Se uită 
posomorât la Matheson. 

— Soarele... fu tot ce spuse. 


Sarah păstră tăcerea, ascultând cum se succedau 
replicile dintr-o parte în alta. Un utilaj gigantic? Despre ce 
vorbeau? Şi ce erau „păzitorii“? Nu-i plăcea cum suna asta. 

— Ce fel de păzitori? sări ea. Vreţi să spuneţi că există 
nişte creaturi aici, jos? 

Pearce dădu să-i răspundă, însă pocniturile şi 
şuierăturile interferenţelor îl întrerupseră. Staţia ei de 
emisie intervenea în circuitul comunicaţiilor. 

— Sarah. Recepție. Sunt Eric. Terminat. 

Vocea se auzea slab. Bărbatul părea perplex. Chiar 
zăpăcit. 


278 


Sarah duse radioul la buze. 

— Da, Sarah sunt, continuă. 

O pauză, apoi auzi: 

— Suntem la marcajul de optsprezece kilometri. 

Din nou sâsâitul perturbaţiilor. Un zgomot înfundat. 

— Doamne, e tare ciudat! 

Sarah îşi simţi firele de păr de la ceafa ridicându-se. Nu 
se simţise niciodată în largul ei acolo jos, nu voia să se afle 
acolo. Şovăind, întrebă: 

— Ce e ciudat? 

Un moment mai târziu, parţial întrerupt, auzi: 

— Ăăă... scrierea de pe zid s-a oprit cu vreo trei 
kilometri în urmă. 

— Acum ce aveţi? 

— Ceva ce seamănă cu o schemă electrică. 

Sarah fu nevoită să se gândească timp de un minut. 

— Vrei, te rog, să mai repeţi? 

— Schemă electrică, zise Clemmens din nou. Şi 
structurile astea masive din Carbon 60... Sunt de mărimea 
caselor. Dar... Doamne! 

— Eric? 

Dar Eric nu mai răspunse. Nu se mai auzea nimic. 
Legătura părea că murise. 


279 


MARCAJUL DE LA OPISPREZECE 
KILOMETRI 


Te simţeai ca într-un pumn strâns, decise Clemmens. Cu 
toate degetele înlănțuite. Fiecare deget, o prelungire 
masivă de Carbon 60. Şi pumnul acesta ţinea în el un 
fulger. Energia curgea prin Carbonul 60 de parcă ar fi fost 
prinsă într-o sticlă. 

Exact în locul în care trebuiau să ajungă, tunelul se 
deschidea într-un soi de cameră făcută din serii înlănţuite 
de Carbon 60, întrerupte la joncţiuni de megaliţi alungiţi, 
înalţi cât două etaje şi alcătuiți din straturi orizontale de 
carbon strălucitor şi de granit întunecat. 

De cealaltă parte a camerei, ceilalţi doi motociclişti îşi 
montaseră dispozitivele radar cu vedere laser. Unul dintre 
ei, Rinoli, avusese chiar oportunitatea de a sări înapoi pe 
motocicletă pentru a face o tură de cameră şi pentru a se 
întrece cu unda care pulsa înconjurând pereţii camerei. 
Unda se mişca din ce în ce mai repede, însă nu devia 
niciodată în tunelul spiralat spre Sfinx. 

— Parcă ar fi prinsă într-o capcană, explică Clemmens 
înainte de a constata că staţia de emisie nu mai 
funcţionează şi că nu mai poate obţine semnal pentru a 
transmite. 

O atârnă la centură, concentrat să-şi deschidă 
dispozitivul cu releu pentru a-şi transmite datele la 
calculatorul instalat la intrare. Se rugă ca datele să fi ajuns 
la destinaţie. 

Cu toate puse la punct, se deplasă spre celălalt 
motociclist, care stătea ca o pată la intrarea într-unul 
dintre cele două tuneluri masive şi întunecate. Aerul era 
umed, iar împrejurimile cavernoase erau reci şi stranii. Se 
simţea o adiere venind de undeva, însoţită de un sunet 
aspru ca o respiraţie gâfâită. 


280 


Lui Clemmens nu-i plăcea acolo, asta era sigur. Trase 
motocicleta lângă Christian şi cobori de pe Beta Trials. Era 
o motocicletă de 250 de centimetri cubi, monocilindru. 
Bună pe terenuri accidentate şi mai puţin înclinată să o ia 
razna comparativ cu alte motociclete. R 

Christian butonă cu dexteritate unitatea radar. Işi folosi 
lanterna ca să arate la ce se referă atunci când spuse: 

— Tunelurile acestea două sunt la fel. Amândouă 
coboară la circa şapte grade în linie dreaptă. 

— Ai idee ce lungime au? 

— Da. Dar nu poate fi adevărat. 

— Încearcă. 

— Patru sute optzeci de kilometri. Unul merge spre 
nord-est. Celălalt, spre sud-est. 

— Poftim? 

— Fiecare e umplut cu apă. Şi, uită-te, vezi? 

Îşi plimbă lanterna de-a lungul pereţilor tunelului. 

— Fără spirale, zise el. Nimic. Şi cu certitudine fără 
Carbon 60. 

— Chestiile astea sunt puțuri? Sau doar coboară până se 
închid? 

— Întocmai. Îşi schimbă direcţia. Am un profil pentru 
acesta. Dar unde dracu se duce n-am de unde să ştiu. 

Bâzâitul motocicletei care făcea cercuri în spatele lor 
începu să-l enerveze pe Clemmens. Se răsuci pe călcâie, 
urlând: 

— Rinoli! Pentru numele lui Dumnezeu, vezi-ţi de 
echipamentul tău! Nu te mai prosti! 

Iritat, Rinoli se îndreptă spre celălalt tunel inundat, 
înjurând în italiană. Clemmens îşi umezi buzele şi încercă 
din nou aparatul, dar tot nu reuşi să prindă semnal. 

— Notează toate acestea, te rog. 

Christian încuviinţă din cap, în timp ce Clemmens 
continua să butoneze radioul. 

— Cred că acesta este locul, spuse Eric. Ceva creează 
interferenţele. Mă întorc la marginea camerei, acolo părea 
să funcţioneze mai bine. 

Christian îl urmări cum îşi ambalează motocicleta şi 


281 


traversează tunelul spiralat, conştient tot timpul de 
misteriosul puls de energie ce îşi croia drum în jurul 
pereţilor camerei. 


Rinoli îşi calibră unitatea radar. Mai luă o citire şi o 
trimise spre unitatea lui Clemmens. 

Şi atunci auzi. 

Un bubuit profund, aproape de neperceput. Se aplecă în 
faţă şi se uită atent în întunericul din faţa lui, încercând să- 
şi dea seama de unde vine zgomotul. 

Urmă un sâsâit. Apoi o pocnitură. La suprafaţa apei 
începură să se ridice bule. Mirosul sulfului, ca de ou 
stricat, umplu aerul şi apoi urmă lumina: un punct mic. 
Difuz. Slab. În centrul apei. Departe, dar mărindu-se 
treptat. R 

Rinoli zâmbi văzând licuricii de apă. Ce era asta? Incă 
unul dintre spectacolele acelea cu artificii în vârtej? li 
plăceau la nebunie. Se întoarse şi, în agitația lui, strigă în 
italiană pentru a avertiza pe toată lumea. Ceea ce, după 
cum se demonstră ulterior, nu era limba pe care trebuia să 
o foloseşti dacă voiai să te faci înţeles. 


Clemmens, cu motorul huruind, auzi strigătele lui Rinoli, 
dar nu-i acordă nicio atenţie. Încă butona aparatul de 
radiorecepţie, hotărât să restabilească legătura. 

— Sarah? Sarah, răspunde! 

Dar singurul lucru care devenea din ce în ce mai sonor 
era Rinoli. 

Clemmens îşi trase capul într-o parte, mârâind: 

— Ce tot vrea broscarul acela acum? 

De obicei, nu avea prejudecăţi. Şi era păcat să manifeste 
un astfel de sentiment când exista o şansă atât de mare să 
fie ultimele lui cuvinte. 


— Ion, de la grecescul „călătorie“. Apa în mişcare, în 
principal apa supraîncălzită, care poartă o sarcină 
electrică şi cedează această sarcină cu foarte mare 
uşurinţă. 


282 


Fără niciun avertisment, apa din spatele lui Rinoli se 
înălţă ca un gheizer, dezintegrându-se într-o tornadă 
clocotind de vapori şi de stropi; torentul explodă din tunel 
şi-l mătură pe italian în partea cealaltă a camerei. Energia 
care îl însoțea - laolaltă cu toată lumina şi electricitatea 
din adâncuri - ţâşni ca nişte pumnale, intrând în contact cu 
pereţii şi învârtindu-se prin cameră cu viteza luminii. 

Întregul loc se aprinse pentru un moment, de parcă 
Dumnezeu ar fi făcut o poză la minut. Şi, pe când Rinoli se 
prăjea zbătându-se în centrul camerei, Clemmens nu putu 
face nimic altceva decât să se lase pradă unei uimiri 
îngrozite, în timp ce apa supraîncălzită se învârtea în jurul 
camerei de parcă ar fi fost vie. Apoi se adună de pe tavan 
şi de pe pereţi cu o viteză colosală, formând o minge uriaşă 
şi goală care umplu camera şi începu să se zvârcolească. 
Zgomotul era asurzitor, de parcă ar fi fost prinşi în 
interiorul unui motor cu jet. 

Şi atunci, se mişcă. Îndreptându-se spre Clemmens şi 
motocicleta lui bubuitoare. 


Erau gata să foreze în piatra benben când veni apelul. 
Un tehnician de la suprafaţă urmărea monitoarele în 
momentul în care se înregistrară semnele unei alte unde 
de energie. Staţia lui Douglas reveni la viaţă pârâind: 

— Pregătiţi-vă. Vine una în direct. 

Dar înainte ca Scott sau Hackett să aibă timp să pună 
vreo întrebare, energia vălurită traversase deja spirala din 
cristal în tunel şi ricoşa de jur împrejur în camera benben. 

Douglas simţi imediat că aceasta era diferită. Nu se 
disipa precum celelalte. Nu intra în podea cum se 
întâmplase cu ultima. 

Piatra benben se afla la câţiva centimetri distanţă de 
grinzile de Carbon 60, arcuindu-se în jos din tavan. 
Instinctiv, Douglas îşi luă mâinile de pe cristal şi le făcu 
semn şi celorlalţi să se dea la o parte. 

Aerul deveni încărcat de electricitate, cu un miros 
pătrunzător de praf arzând. Sarah simţea sarcina statică 
luând amploare şi târându-se pe pielea ei, apoi îşi simţi 


283 


părul ridicându-se. 

După câteva momente Douglas se răzgândi, pentru că 
lumina din cameră scosese la iveală ceva ce nu observase 
până atunci. Ceva vital. O fisură în piatra de benben. Făcu 
ochii mari şi scrâşni din dinţi. 

— Asta e! urlă el. Hai s-o facem! 

Îşi ridică maşina de găurit, punând-o pe poziţie, şi trase 
declanşatorul. 

— Ce se întâmplă, Sarah? întrebă Scott, fermecat de 
magia undei de energie. 

— Ah, ceva ce se întâmplă tot timpul, explică ea 
nervoasă, uitându-se spre Douglas ca să îi vină în ajutor. 

Dar era clar că asta nu se mai întâmplase niciodată. 

Un bâzâit scăzut vibră prin granit, urmat de un vaiet 
ascuţit. Apoi un altul. Şi încă unul. Artefactele din lăzile 
din lemn păreau să se trezească la viaţă. Doi lucrători 
arabi care cărau o ladă o lăsară brusc să cadă, de frică. 
Ţipară şi fugiră apoi în întuneric, în timp ce lada se făcea 
țăndări şi obiectul vibrant se răsturna pe podea, 
rostogolindu-se de-a lungul tunelului. Ceilalţi trei operatori 
ai maşinilor de găurit se opriră brusc din ceea ce făceau, 
pietrificaţi, lăsându-l pe Douglas să continue singur. 

Sarah se lipi cu spatele de perete. Dar asta nu făcu 
decât să înrăutăţească lucrurile pentru ea, căci constată că 
peretele vibra, aşa cum n-ar fi trebuit să se întâmple 
niciodată în cazul unei roci solide. 

— Nu-i prea bine, spuse Matheson apropiindu-se de 
ecran. Cristalul n-ar trebui să fie atât de aproape de cele 
trei grinzi. 

Schimbă o privire cu Hackett, care inspiră profund şi îşi 
lipi gura de microfonul videotelefonului. 

— Sarah, o instrui el, cred că ar trebui să încerci să 
îndepărtezi piatra de conectorii aceia. 

— Ce?! 

— Împinge piatra departe de grinzile de cristal. 


November îşi ţinea mâna la gură în timp ce-o urmărea 
pe Sarah apropiindu-se de Douglas, care încerca să învingă 


284 


cristalul. Dar Douglas se aplecă în faţă, încordându-se 
asupra găuritului său şi nevrând să asculte nimic din ce-i 
spunea Sarah. Şi atunci, Sarah simţi. 

La început se simţi ameţită. Apoi capul îi deveni 
incredibil de greu, de parcă s-ar fi aflat într-un montagne 
russe. 

Douglas era şi el la fel de năucit. Faţa păru să i se 
micşoreze pentru un moment, întinzându-se şi adunându- 
se la loc de parcă într-o clipă realitatea hotărâse să se 
îndepărteze. Stomacul lui Sarah se răzvrăti. Ştia c-o să i se 
facă rău. 

— Ai simţit asta? şopti ea. 

În Geneva, Scott încuviinţă dând din cap. Se năpusti 
asupra legăturii telefonice cu Hackett. Pe ecran, îi văzu pe 
Hackett, pe Matheson şi pe Pearce palizi de moarte. 

— Ştiu, spuse Hackett. Am simţit-o şi noi. 

— Să fi fost un cutremur? întrebă Matheson. 

Ochii lui Hackett priveau spre tavan. Construcţia 
începea să se cutremure. 

— Nu, explică el, dar acesta este. 

Echipamentul începu să cadă la pământ în spatele lui. 

— O undă gravitaţională? întrebă Scott. 

Hackett consimţi. 

— Cea mai mare, ca s-o putem percepe. 

Scott îşi concentră atenţia asupra lui Sarah. Dar situaţia 
ei era deja în schimbare. 


Fulgerele săreau din banda de Carbon 60 aflată în 
podea, se arcuiau spre piatra benben, apoi ţâşneau prin 
gaura de sub ea. Câteva secunde mai târziu, o vergea de 
un negru perfect se ridică din gaură în locul pietrei şi se 
fixă într-o firidă ce rămăsese neobservată, de pe latura 
inferioară a pietrei benben. 

Douglas se luptă cu ea, dar niciun efort uman n-ar fi 
avut cum să învingă o asemenea forţă. Îşi scăpă maşina de 
găurit atunci când o aşchie uriaşă de Carbon 60 se rupse 
din piatra benben şi alunecă pe podea, acoperită de valuri 
de energie. Douglas întinse o mână în încercarea de ao 


285 


atinge. 

Înspăimântată, Sarah încercă să-şi reţină lacrimile de 
panică şi ţipă: 

— Las-o! Las-o! 

Dar Douglas fie n-o auzi, fie se prefăcu să n-o audă. 

Întreaga cameră se distorsionă pentru o clipă, ca o 
imagine pe o folie de cauciuc. Sarah îşi simţi intestinele 
răsucindu-i-se atunci când fulgerele fierbinţi şi albe de 
electricitate ţâşniră din stâncă şi se uniră cu grinzile de 
deasupra capului. 

Mirosea a carne arsă, pârjolită, şi auzea sfârâitul şi 
pocnetele grăsimii de sub pielea cuiva. Îl văzu pe Douglas 
propulsat în partea opusă a camerei, în timp ce dispozitivul 
din centru, piatra, se asambla şi se activa singură. 

Era conştientă de imaginile care îi erau proiectate pe 
retină. Şi de vocea din ureche, stăruind: 

— Pleacă de acolo! îi spunea. Pleacă acum! 

Sarah îşi ascultă instinctele fără să ezite. Şi fugi ca să-şi 
salveze viaţa. 


286 


A CINCEA UNDĂ 


Căci în cer stelele şi Orion nu-şi vor mai revărsa 
lumina, soarele va fi întunecat la răsărit, iar luna 
nu va mai da lumină... Voi face... ca viaţa umană 
să fie mai rară decât aurul din Ophir®t... Voi 
zgudui cerurile [şi] Pământul se va clătina pe 
fundaţii, sub mânia lui Iehova“? Savaot, în ziua 
când mânia lui se va aprinde. 


Isaia 13:5 


Sl Regiune menţionată în Biblie, faimoasă pentru bogăţiile sale 
s2 Sau Yahweh (n.tr.) 


287 


GIZA 


Apocalipsa, din sensul grecesc „a descoperi“, „a revela“. 

Ei bine, fusese revelat şi, la drept vorbind, Eric 
Clemmens şi-ar fi dorit să n-o fi aflat. Ud până la piele, îşi 
simţea trupul fierbând sub salopetă. Se surprinse într-o 
oglindă laterală. Pielea însângerată, plină de băşici, îi 
atârna pe faţă în fâşii umflate. Asta era mai mult decât o 
arsură de gradul al treilea. Trebuia să iasă de acolo. Cu 
sau fără durere, nu avea timp să ţipe. 

Trecu într-o treaptă de viteză mai mică, în efortul de a 
spori viteza motocicletei, însă torentul de apă fierbinte 
care îl dărâmase de pe motocicletă inundase atât de tare 
tunelul din faţa sa, încât mersul devenea dificil. Din când 
în când, simţea spatele sau faţa motocicletei alunecându-i 
de sub corp, ceea ce-l obliga să încetinească. 

În spatele lui, Christian era într-o stare chiar şi mai 
proastă. Fără un ochi, respira greu şi se străduia din 
răsputeri să scape, însă atunci când tunelul păru să se 
deformeze şi să se răsucească, niciunul dintre bărbaţi nu 
mai putu fi sigur de simţurile sale. Se clătinară, rămânând 
totuşi în picioare. 

Însă stabilitatea era ultima lor grijă, pentru că în 
oglinzile retrovizoare ale motocicletelor, impresionant, 
lucind ca o limbă feroce, înspăimântătoare a unui dragon, 
văzură năpustindu-se un al doilea val, împrăştiind haotic 
foc, electricitate şi apă clocotită. 

Pulsând pe lângă ei în explozii violente de energie, 
lumina trecea în fâşii prin spirala de Carbon 60, 
învârtindu-se într-un tipar haotic ce nu făcea decât să-i 
dezorienteze şi mai mult. 

Şi atunci Christian intră în panică. Forţând motocicleta 
pentru a ajunge la o viteză şi mai mare, în încercarea 
disperată de a scăpa de iminenta erupție, blocă frâna şi 
răsuci roata din faţă - şi se trezi că se înclină. Prins într- 


288 


unul dintre făgaşele spiralate, dar temându-se să reducă 
viteza, se pomeni urcând peretele tunelului cu peste 160 
de kilometri pe oră. 

Trase de ghidon, încercând cu disperare să ridice roata 
din faţă peste buza din calcar, dar fără folos. Deja se afla 
prea sus. Simţea greutatea motocicletei deasupra lui şi 
senzaţia aceea neputincioasă de cădere. 

Clemmens îşi continuă drumul, sărind peste brazdele de 
piatră ondulată. Respirația fierbinte a furiei îi atinse gâtul. 
O lumină orbitoare se vedea în oglinzi, un furnal de 
căldură simţea în spate. 

Ştia că se apropie. Că-l va prinde. Răspunzând la fiecare 
mişcare a lui cu una a sa. Vedea cu coada ochiului că se 
mai petrecea ceva, că ceva prindea înălţime. Abrupt. 

Privi în sus. Îl văzu pe Christian prăbuşindu-se peste el 
şi închise ochii. 

Când toate se terminară, nu rămăsese din tot decât o 
grămadă contorsionată de metal. Cu două rezervoare pe 
jumătate pline de benzină, explodând în torentul urlător al 
distrugerii care îi înghiţise şi erupsese prin tunel. 

În faţă, balta de apă care se adunase pe podeaua 
tunelului se separă în două, de parcă Moise însuşi ar fi 
venit în vizită. Urca târâş pereţii ca o gardă de onoare, 
utilizând spiralele drept piste şi formând un tub de apă 
prin care haosul putea traversa cu mult mai repede. 


Sarah se împiedică, apoi se redresă. Sări din camera de 
benben şi îşi pierdu din nou echilibrul. Alunecând pe 
pantă, se prăbuşi în apă, ceea ce până la urmă se 
demonstră a fi un mare noroc, pentru că deasupra capului 
ei ţâşneau continuu sulițe de energie. Arzând şi prăjind 
totul în cale. 

Apa colectată pe podeaua tunelului era caldă şi se 
încălzea tot mai tare. Se ridică şi începu să fugă, însă 
alergatul prin apă era cu mult mai dificil decât îşi amintea. 
Nivelul apei creştea rapid. Rămase în lateral, unde 
adâncimea era mai mică, şi alergă cât de repede putu, 
dând colţul câteva secunde mai târziu şi îndreptându-se 


289 


spre ieşire. 

Luminile portabile licăriră, pocnind, când sursa de 
alimentare căzu, interferând cu sarcina electrică din ce în 
ce mai mare. Vedea ieşirea exact în faţă, la doar câţiva 
paşi, ce păreau acum chinuitori. Se urcă pe curbura 
peretelui tunelului şi atunci îşi dădu seama: apa urca odată 
cu ea. 

Nu se înălța, precum o maree, ci urca. Ridicându-se de 
pe podea şi şerpuind pe ambele părţi ale tunelului, având 
sunetul sfârâitor, pocnitor al gheții într-un pahar cu 
limonadă rece. 

— Sarah! 

Întoarse capul. Era Douglas. Nu avea idee cum reuşise 
să scape. Părul îi era sticlos, lipit de cap. El se împletici 
spre ea, ţinând strâns în mână pateticul premiu: aşchia de 
Carbon 60. Dar sunetul huruit din ce în ce mai puternic ce 
venea din direcţia opusă le solicita întreaga atenţie. Sarah 
nu ştia încotro să pornească. 

Întinse mâna spre Douglas. 

— Ai să reuşeşti! ţipă ea. Ai să reuşeşti! 

Însă peretele de apă trecea deja dincolo de nivelul taliei. 

„Acum sau niciodată“, se gândi ea. 

Sări prin casa scărilor de la ieşire, ateriză greoi de 
partea cealaltă, dar avu prevederea de a transforma 
căderea într-o rostogolire, atenuând o parte din impact. 

Ridicându-se în picioare, se răsuci ca să se uite la tunel 
şi urmări, împietrită, cum apa se ridică trecând de uşă, 
pentru a se uni cu ea însăşi de partea cealaltă. 

Şi totuşi, nu curgea. Nu vărsă nici măcar o picătură în 
direcţia ei. 

Alergă spre pasaj şi se uită afară. Douglas era la doar 
câţiva paşi în spate. Însă tunelul devenea mai luminos, 
mult mai luminos. 

Sarah urlă: 

— Douglas! Mişcă-ţi fundul încoace! 

Asta păru să-l trezească puţin, dar nu suficient. 

Împiedicându-se în propriile picioare, era fie prea şocat, 
fie prea distras încât să conştientizeze că de fapt mergea 


290 


pe apă. Poticnindu-se în prag, cu căldura arzătoare a 
mingii de foc ce se apropia crescând cu o viteză furioasă, 
Douglas îşi puse un braţ la ochi, în timp ce Sarah întindea 
mâna ca să-l apuce - şi aproape că îşi rupse degetele 
făcând-o. 

Apa era dură precum cristalul. 

Expresia neputincioasă de pe chipul lui Sarah fu 
suficientă ca să-l arunce pe Douglas într-o panică 
profundă. Lansându-se spre ieşire, se trezi că se loveşte de 
un perete din sticlă. Lovi cu pumnii în el, dar abia dacă se 
auzi un bufnet. 

— Ajută-mă! veniră strigătele lui estompate. Pentru 
numele lui Dumnezeu! Ajută-mă! 

Şi atunci, Sarah văzu. Deşi fu nevoită să se uite de două 
ori, pentru că pur şi simplu nu-i venea să creadă. 

Din apă ieşea o mână. Perfect formată, cu cinci degete. 
Cu o formă umană. Se strânse în jurul gleznei lui Douglas 
şi începu să-l tragă dedesubt. Transparentă şi scânteind, 
părea să fie din cristal, şi totuşi se mişca cu o dexteritate 
tipic umană. 

Douglas se zbătu, însă puterea brutală a mâinii era 
copleşitoare. Se clătină şi căzu în genunchi şi atunci o a 
doua mână apăru şi se ridică deasupra apei, la capătul 
unui braţ nesfârşit, fără articulaţii. Şi smulse ciobul de 
Carbon 60 dintre degetele lacome ale bărbatului. 

Lui Sarah nu-i rămase decât să privească neputincioasă 
cum molohul inevitabil al focului lovi. Într-o clipită, totul se 
terminase. 

Când pâlnia uriaşă de furie trecu ca fulgerul pe lângă el, 
peretele de apă crăpă şi se cutremură. 

Nu ştia dacă peretele va rezista. Dar nici nu voia să stea 
pe loc ca să afle. 

Se răsuci pe călcâie şi urcă în fugă scările din piatră, de 
parcă acestea nici nu ar fi existat. 

La suprafaţă, fu întâmpinată de expresii încremenite. 
Expresii tăcute, împietrite. Nimeni nu voia să ştie ce 
văzuse Sarah. Aveau propriile probleme cu care se 
confruntau şi nu erau puţine. 


291 


Sarah simţea o apăsare în piept şi îi era greu să respire. 
Aerul se transformase în sirop. Şi o făcea să vrea să 
tuşească. 

Auzea strigăte şi plânsete şi un vâjâit sinistru. leşi 
împleticindu-se de sub marchiză, croindu-şi drum spre 
tabăra principală. Luminile cu arc se aprindeau şi se 
stingeau, făcând-o să se oprească din când în când pe 
drum. De câteva ori fu nevoită să se oprească brusc, ca să 
nu dea peste ceva - un generator, o grămadă de moloz, un 
gard. Luminozitatea schimbătoare nu lăsa ochii să se 
adapteze, aşa că se simţi uşurată când luminile explodară 
în cele din urmă, împroşcând trecătorii cu sticlă. 

Se auziră şoapte slabe. Suspine. Pământul se cutremură 
şi sunetul ca un vâjâit omniprezent se amplifică până când 
deveni un bubuit. 

Mai întâi observă un reper geofizic care se deplasa, apoi 
un stâlp din aluminiu care era bătut în pământ, indicând 
unde era amplasat tunelul circular de cinci kilometri. Il 
văzu tremurând înainte de a se lansa în aer la peste 16 
metri, apoi prăbuşindu-se la pământ, lovind la ureche un 
suflet nevinovat. Îl văzu şi pe următorul ridicându-se. Şi pe 
următorul. 'Tot ceea ce nu îi aparţinea acelui pământ sacru 
era brusc şi violent expulzat cu o viteză uluitoare. Garduri. 
Stâlpi. Toate erau aruncate în aer. 

Şi apoi veni lumina. Un albastru ameninţător care tăia 
prin nisip de parcă ea nu ar fi fost acolo, urmărind tunelul 
în pulsuri deliberate, perfect sincronizate. Rapid. Constant. 
Aşteptând. 

Sarah îşi auzea respiraţia - un gâfâit îndelung care i se 
oprea în gât. Avea o senzaţie de gâdilătură. O scânteiere. 
Genul de trăire care însoţeşte o furtună gigantică cu 
trăsnete. Şi atunci constată că era prinsă în nisip, 
înconjurată din toate părţile de particule de nisip care 
rămâneau suspendate în aer, de parcă atârnau într-o 
soluţie de laborator. 

Pământul se zgudui. Un cutremur căruia nu-i păsa de 
nimic din ce se afla la suprafaţă. Precum tacâmurile de pe 
o faţă de masă smulsă brusc, Sarah căzu în genunchi. Se 


292 


auzeau materialele desprinse căzând de pe piramide, 
sărind din treaptă în treaptă în rostogolirea lor haotică. 

Verificând dacă avea tăieturi şi zgârieturi, ridică o piatră 
ca să o arunce. Numai pentru a descoperi că aspectul fizic 
i se schimba. Pentru că, deşi arăta ca o stâncă, la atingere 
părea a fi mai mult din plastic. 

Acum se auzea un sunet ca de armă. Un tremur însoţit 
de un sunet strident, de parcă ceva ar fi sfârtecat 
pământul. Şi atunci auzi chemarea. Cineva văzuse ceva. Se 
răsuci şi văzu un strat vălurit de fulgere erupând pe 
suprafaţa celor trei piramide, ca nişte ţipari electrici 
albaştri înnebuniţi în jurul hranei, curgând prin vastele 
blocuri de calcar, răsucindu-se şi zvârcolindu-se. Înnegrind 
suprafeţele şi croindu-şi drum în sus, pentru a se aduna în 
valuri pe vârful fiecărui monument. 

Acumularea era constantă. Globurile de fulgere de pe 
vârfuri iluminau întregul platou Giza. Sunetul care însoțea 
fenomenul era pătrunzător, asurzitor. Şi totul culmină cu 
ceva la fel de copleşitor. 

Pentru că,  dintr-odată, trei coloane imense şi 
formidabile de energie, perfect drepte şi imaculat formate, 
ţâşniră spre cer. Câte una din fiecare dintre cele trei 
vârfuri. 

Asemenea tunurilor aţintite spre ceruri, cele trei 
piramide îşi eliberară arsenalul distructiv şi urlară ca într- 
o victorie primordială. Se _ treziseră după milenii de 
amorţeală. Şi furia lor era considerabilă. 


293 


PĂMÂNTUL 


Când veni, se întâmplă brusc. 


12/03/20 04:02:48 36.3SN 71.00E 
252.5 5.0Mb B GRANIŢA AFGANISTAN-TADJIKISTAN 


Nu există niciun avertisment. 


18/03/18 11:08:49 38.84N 26.64V 
10.0. 4.6mb B INSULELE AZORE 


În pofida Observatorului Heliosferic Solar, SOHO 111, 
ACE şi sateliților pentru observaţii solare CLUSTER II; în 
pofida numeroaselor observatoare solare de pe Pământ şi a 
multitudinii de amplasamente seismometrice din puncte 
strategice aflate de-a lungul faliilor tectonice; în pofida 
senzorilor pentru tsunami amplasați la adâncime mare, 
care măsurau coloane de apă de 4 000-5 000 de metri 
deasupra poziţiilor lor, detectând schimbări în nivelul apei 
până la milimetru: 


12/03/20 03:03:12 57.33N 119.81E 
10.0 4.7Mb B IN ESTUL LACULUI BAIKAL, RUSIA 


În pofida tuturor acestora, unda care a erupt din soare, 
călătorind cu viteza luminii, deformând şi răsucind textura 
spaţiului de parcă ar fi fost o folie de plastic, nu a putut fi 
măsurată decât retrospectiv. Prin acumularea datelor 
distrugerilor. Prin însumarea rezultatelor unui carnagiu 
devastator. 


12/03/20 13:04:33 54.038 138.18V 
10.0 5.6Mb c CREASTA PACIFIC-ANTARCTICA 


12/03/20 10:06:43 39.57N 140.31E 
118.8 5.4Mb A HONSHU DE EST, JAPONIA 


12/03/20 18:06:12 31. ION 87.30V 
294 


10.0 3.7Lg ALABAMA 


12/03/20 01:07:33 57.78N 15S.33V 
30.0 3.7Mi B REGIUNEA INSULEI KODIAK 


În golful Bengal, vânturile deveniră biciuitoare. Şi, deşi 
rareori durau un minut, aveau o viteză atât de mare - de 
peste 1100 de kilometri pe oră -, încât măturară regiuni 
întregi din India, distrugând oraşe şi sate, chiar înainte de 
a fi auzite venind. 

În Urali, undele seismice răscoliră tundra la viteze de 
peste 21 000 de kilometri pe oră. Totuşi, pământul era ud 
în acest moment al anului, datorită dezgheţului. Iar 
fermierii îşi vedeau brazdele vălurindu-se precum păturile 
mototolite pe o trambulină. 

In Canada, în Alaska şi pe coastele din Chile, Japonia, 
Hawaii şi Africa de Sud, se declanşară alunecări masive de 
versanţi, atât de puternice încât, pe alocuri, masele de 
rocă aveau viteze mai mari de cincizeci de kilometri pe 
oră, acţionând precum fluidele în procesul numit lichefiere. 
Reziduurile urcau pe pante şi ocoleau cotiturile, aşa cum 
doar lichidele ar trebui s-o facă. Cu excepţia cazului insulei 
Hawaii, unde scurgerea de reziduuri a inclus bolovani de 
20 de tone, aruncaţi la distanţe de peste 800 de kilometri. 
Acest fenomen, alături de cutremurul asociat - a declanşat 
un tsunami: un val uriaş şi atât de puternic, încât a 
determinat un vacuum de-a lungul fundului mării şi a 
implodat roci cu o asemenea amplitudine, încât acestea au 
săpat jgheaburi de dimensiunea submarinelor în doar o 
clipă. 

De partea cealaltă a Pacificului tsunamiul urla, urcând 
de pe fundul oceanului până la suprafaţă, lat de sute de 
kilometri şi adânc de zeci de mii de metri. Traversa 
oceanul mai rapid decât un avion cu reacţie. Când a ajuns 
la punctul de 300 de kilometri în largul mării, un cutremur 
de subducţie atipic a sporit puterea valului şi i-a dublat 
lungimea. 

In largul coastei Californiei de Nord, un supertanc a 
supravieţuit măcelului, nu se ştie cum, în pofida atacului 


295 


intens şi a faptului că a fost dus cu 150 de kilometri mai 
aproape de țărm. Când valul s-a spart în cele din urmă 
peste bordul navei, căpitanul a avut prevederea de a 
trimite un avertisment prin radio Gărzii de Coastă. 
Echipajul său s-a adunat înspăimântat pe punte, pentru că 
vedeau cu toţii strălucind luminile străzilor şi ale caselor 
de pe țărm, prin valul de apă care gonea spre coastă. 

Pe țărm, oamenii nu mai văzuseră un tsunami din 1964. 
Peste 2 000 de persoane împrăştiate pe plaje s-au ridicat 
de pe nisip şi au urmărit cum apa este suptă de ocean în 
câteva secunde, lăsând în urmă bancuri de peşti şi alte 
vietăţi marine eşuate. În momentul în care au observat 
zidul de apă ridicându-se ameninţător la orizont, a fost 
prea târziu. În legătură cu tsunamiurile există o regulă de 
bun-simţ: dacă eşti suficient de aproape încât să-l vezi 
venind, n-ai să reuşeşti niciodată să fugi din calea lui. 

În pofida faptului că munţii subacvatici îşi schimbau 
direcţia şi a faptului că platforma continentală crea frecare 
şi încetinea unda, una după alta undele secundare se 
ataşară primei, ca un covor adunat lângă perete. Înălţimea 
valului rezultant crescu cu încă trei metri, lovi plaja şi 
distruse totul în cale. Eliberă 100 000 de tone de apă pe 
fiecare metru şi jumătate de plajă. Provocă explozia 
clădirilor din beton. Dezmembră bărbaţi, femei şi copii 
membru cu membru şi îi depuse grămadă în interiorul 
continentului, pe o distanţă de şaizeci şi patru de 
kilometri. 

În Filipine, muntele Pinatubo erupse, revărsând noroi 
vulcanic în văile lovite de panică de mai jos. În Alaska, un 
avion de pasageri Boeing 757, aflat în coborâre spre 
Aeroportul Internaţional Anchorage, îşi pierdu motoarele 
pe când intra în ceea ce părea a fi o zonă de ceaţă. Se 
demonstră a fi de fapt cenuşa vulcanică expulzată de 
vulcanul Redoubt, parte din Lanţul Vulcanic Aleutin, aflat 
în plină activitate seismică. 

Avionul se prăbuşi. Nu existară supraviețuitori. 

În fiecare an existau rapoarte despre circa cincizeci de 
erupții vulcanice ce aveau loc în întreaga lume. Zece 


296 


dintre acestea provocau moartea şi mutilarea unui număr 
mare de persoane. În noaptea aceasta, erupseseră treizeci 
şi şapte de vulcani de pe toată planeta în acelaşi timp, 
dintre care doisprezece pe pământ american. Din cei 
doisprezece, cinci se aflau pe fosa Aleutinelor. Şi, 
împreună, puteau fi văzuţi din spaţiu. Căci, în această 
noapte, Inelul de Foc - o serie de arcade vulcanice şi de 
fose oceanice care înconjurau Bazinul Pacific - era în 
flăcări. 

Incepuse totul în Noua Zeelandă. Apoi se propagase 
spre nord, via fosele Tonga şi Kermadec. Urmă Ecuatorul, 
cu fosele Bougainville şi Java-Sunda. Faptul că vulcanii se 
găsesc mai frecvent în lanţuri şi rareori sunt un fenomen 
singular constituie un lucru puţin cunoscut. Dar în noaptea 
respectivă, acest lucru s-a impus conştiinţei umane. Unul 
câte unul, cei mai instabili vulcani au erupt în lanţ. Fosele 
Ryukyu şi Izu Bonin, care ajungeau la fosa Aleutină din 
Alaska, au scos fum şi s-au zguduit. Pe fosa Peru-Chile, 
unde se termina Inelul de Foc, satele au fost evacuate 
odată cu avansarea râurilor de lavă. 

Cu forţa răzbunării lui Dumnezeu, Mama Natură îşi 
adună armatele şi începu distrugerea sistematică a 
civilizaţiei omeneşti pe Pământ. 


297 


SCOTI 


Nu pereţii care crăpau îi atraseră atenţia lui Scott sau 
modul în care ceaşca de cafea sălta pe noptieră. Ci patul. 
Căci aşa cum stătea întins, încercând să se decidă ce să 
facă, devenise cât se poate de evident că patul aluneca de 
sub el. 

Sări din pat, instinctiv, exact când sunetul betonului 
care se cutremura deveni mai puternic. Auzea strigătele de 
panică din camerele învecinate. Veioza standard din partea 
cealaltă a patului se prăbuşi la podea, iar becul explodă 
într-o ploaie de sticlă. 

November ţipă şi se aruncă în mijlocul patului lui Scott. 
Şi atunci o văzu. O fisură, adâncă şi neagră, căscându-se în 
podeaua dormitorului. Covorul păru că murmură din 
pricina întinderii, în timp ce ultimele fâşii de fibre cedară, 
nereuşind să împiedice lărgirea crevasei. Firele începură 
să cedeze unul după altul, odată cu pardoseala care se 
rupse în două. 

— November! ţipă Scott, întinzând mâna spre ea - dar 
ea doar se uita în jur uluită, în timp ce patul îşi continua 
alunecarea, lovindu-se imediat de perete, sub fereastră. 

— Doctore Scott! urlă ea. 

Imediat, lustra din tavan se prăbuşi. Privind în 
videofoane, Scott surprinse pe unul dintre ecrane imaginea 
piramidelor, aruncând fulgere spre cer. Pe celălalt ecran îi 
văzu pe Hackett şi pe ceilalţi bărbaţi şi femei de la CERN 
ferindu-se de echipamentele care cădeau peste ei şi de 
arcurile de tensiune. În cele din urmă, ambele linii muriră. 
Videofoanele alunecară şi ele, lovindu-se de suprafeţele 
mai dure. 

Se porni apoi alarma de incendiu. Puternică şi metalică. 
Fereastra din spatele capului lui November cedă presiunii 
şi se sparse, explodând spre interior, iar vânturile aspre şi 
îngheţate aruncară fragmentele de sticlă în cameră. Numai 


298 


draperiile grele de la fereastră îi salvară fetei viaţa, 
preluând întreaga forţă de explozie şi împiedicând să fie 
sfâşiată de pumnalele ascuţite de sticlă. 

Ea cobori din pat ieşind de sub păturile groase şi grele, 
în timp ce tavanul din ipsos căzu şi se fărâmiţă. Ameţită, se 
întrebă cu ce viteză se desfăşurau evenimentele. Scott se 
aruncă spre pat. O prinse şi se îndepărtară amândoi de pat 
în viteză, exact înainte ca podeaua să se prăbuşească, 
luând cu ea şi patul în camera de dedesubt şi apoi tot mai 
departe. 

— O, Dumnezeule, ce ne facem? 

— Plecăm de aici! strigă Scott, strângând-o de mână şi 
târând-o spre uşă. 

Problema fu însă că uşa era înţepenită. 

— Putem ieşi prin camera mea! spuse November, 
gândind rapid şi luând-o înainte. 

În acea parte a lumii, oamenii nu erau pregătiţi pentru 
cutremure. Sau, cel puţin, nu pentru unul de o asemenea 
intensitate. Acest aspect fu dureros de evident pentru 
perechea care încerca cu disperare să se ferească de 
bucăţile de tencuială care cădeau. Dar nici din camera lui 
November nu se putea ieşi, aşa că rămâneau fără alte 
opţiuni. 

— Scoate tot din dulap, ordonă Scott. Eu aduc salteaua. 


În câteva minute stăteau ghemuiţi împreună sub o 


saltea, în siguranţă atât cât o permitea situaţia. Aşteptând 
să fie salvaţi. 


299 


CERN 


Hackett îşi băgă din nou capul sub masă când al doilea 
component din oţel de jumătate de tonă trecu fluierând pe 
lângă el şi lăsă un crater în podeaua de beton. Privi spre 
ceilalţi, ghemuiţi împreună cu el, şi încercă o jumătate de 
zâmbet. Doar o jumătate. 

— Ei bine, spuse el, e distractiv. 

Matheson îşi strânse picioarele. 

— Asta e repetiţia generală? Drace, dacă asta li se 
întâmplă în Egipt, atunci la ce dracu' ne putem aştepta în 
Antarctica? 

— Mai rău, zise Hackett - era sigur de asta. Mult mai 
rău. 

— Nu prea avem optiuni în fața unui astfel de fenomen, 
nu? mormăi întunecat Matheson. 

— Ba da, sigur că avem, spuse Pearce, târându-se lângă 
el ca să-i lase spaţiu şi lui Hawkes să intre sub masă. Nu 
există atei pe timp de război“ 

— Poftim? 

— Ne putem ruga. 


Savanţilor poate că nu le plăcu asta. Dar măcar era o 
opţiune. 


© Ain't no such thing as an atheist in a foxhole, aforism utilizat pentru 
a susţine că, în vremuri tensionate sau de teamă extremă, ca în timpul 
războiului (foxhole - tranşee, groapă individuală), toţi oamenii cred 
într-o putere superioară (n.tr.) 


300 


LOCURILE SACRE 


Bulger îşi imagină că apusul în Amazon nu era, de 
obicei, atât de interesant. Dar era prima lui vizită acolo - 
aşa că ce ştia el? Cu excepţia faptului că arborii, unii cu 
diametre de până la trei metri, intercalaţi cu palmieri 
Acetic şi Corozo, cocotieri de Monas şi Divedives, nu ar fi 
trebuit să se clatine precum stuful. Pământul n-ar fi trebuit 
să se cutremure incontrolabil. Apa de pe solul pădurii nu 
ar fi trebuit să se scurgă în fisurile subterane, iar vegetaţia 
de pe suprafeţele piramidelor, groasă şi umedă, nu ar fi 
trebuit să izbucnească în flăcări. Insă asta era ce se 
întâmpla. 

Lumina soarelui părea să pâlpâie vizibil, precum o 
lumânare în calea curentului - atunci când nu era obturat 
de un nor dens şi furios, care azvârlea picături aidoma 
gloanţelor. 

Tocmai îşi instalau tabăra şi echipamentul când se 
pornise haosul. Ultimii Machiguenga rămaşi, loviți de 
panică, ieşiseră din ascunzători şi fugiseră în junglă. Alţii 
aleseseră să rămână şi să lupte şi, pentru prima dată, 
Bulger îl văzuse de aproape pe unul dintre temuţii 
luptători vopsiți, când acesta sărise de după un copac, 
dezgolindu-şi incredibilul şirag de dinţi ascuţiţi ca lamele, 
pe care şi-i pilise chiar el. 

Se luptaseră un moment - indianul Machiguenga îl 
muşcase pe Bulger de antebraţ, după care Carver vârâse 
un glonţ în ceafa indianului. 

Cât despre Maple, acesta rămăsese în luminiş, uitându- 
se cu ochii mari la cer în încercarea de a-l face pe 
Dumnezeu să-şi plece ochii. Deşi întâmpina la fel de multe 
greutăţi în a rămâne în picioare ca şi ceilalţi, părea hotărât 
să călărească pământul care se cutremura precum un star 
de rodeo pe un cal nărăvaş. 

Poate că ar fi trebuit să-şi dea seama că se pregăteşte 


301 


ceva atunci când jungla fusese cuprinsă de o tăcere stranie 
cu câteva clipe mai înainte. Apoi tipetele animalelor 
deveniseră  asurzitoare şi, când copacii morţi se 
prăbuşiseră în luminişul din jurul taberei, cea mai mare 
surpriză a serii li se dezvăluise în faţa ochilor. 

Găuri în pământ. 

Masive şi adânci, străpungând noroiul din jurul bazelor 
piramidelor. La început, nimeni nu fusese sigur dacă erau 
capcane antice sau intrări abia descoperite, însă Carver 
fusese primul care se repezise să-şi pună în acţiune 
priceperea, poticnindu-se spre una dintre găuri şi 
instalându-şi echipamentul. 

Când noroiul începuse să alunece în groapă, îi luase un 
moment să calibreze aparatura, în timp ce ploaia continua 
să curgă şuvoaie. Dar când reuşise, iar rezultatele clipiseră 
pe minimonitor, faţa i se luminase. 

— Carbon 60! ţipă el. Chiar dedesubt! Şi se întinde până 
la piramide. 

— Magnific! îi răspunse Maple, îndesându-şi ceva tutun 
în gură. Va fi mai uşor decât credeam! 

li dirijă rapid pe ceilalţi spre utilajul ambalat sub 
prelatele ude. Cutremur sau nu, aveau o treabă de făcut. 

— Ia legătura prin radio cu elicopterele! ordonă Maple. 
Spune-le să vină încoace. Trebuie să ducem chestiile astea 
de aici până mâine-dimineaţă. 

După ce-şi îngriji braţul, Bulger montă liniile de 
comunicaţii, iar oamenii lui Maple ataşară un gen de tun 
hi-tech la un tripod cu logoul Rola Com. Research pe o 
latură. Întinseră câteva cabluri de la dispozitiv până la un 
generator, aşa cum îi învățase Bulger, şi aşteptară 
semnalul. 

— În regulă! ordonă Maple. Daţi-i drumul! 

Deschiseră alimentarea. 'Ţintiră spre un copac şi apăsară 
trăgaciul. Mai întâi se auzi un şuierat ascuţit. Apoi apăru o 
flacără orbitoare. Iar cel mai puternic fascicul de particule 
creat vreodată pentru utilizarea mobilă se răsuci şi-şi croi 
drumul prin aer, evaporând ploaia din calea sa într-un nor 
de abur şuierător şi transformând în aşchii trunchiul 


302 


copacului. Strigăte de bucurie se auziră din toată tabăra. 

Maple ridică degetul în semn de victorie. 

— Rahat, da! ţipă el. Acum să dărâmăm gaura aia 
blestemată şi să începem să scobim nişte Carbon 60! 
Suntem plătiţi la kilogram. Şi am intenţia să mă pensionez! 

Îşi atinseseră obiectivul stabilit. Descoperiseră anticele 
piramide peruviene dispărute, le identificaseră conţinutul 
şi acum puteau prăda în voie. 

Dar pe când porneau să coboare unul după altul în 
gropile alunecoase şi noroioase cu ajutorul frânghiilor, 
începând imediat să taie structurile antice de cristal - 
spirale ascendente în canale lungi -, n-aveau de unde să 
ştie că, încuviinţând să dezmembreze monumentele din 
Carbon 60 de la Pini Pini, luaseră una dintre cele mai 
proaste decizii ale vieţii lor. Cu certitudine avea să se 
demonstreze a fi cea mai devastatoare decizie. 


303 


EXPEDIȚIA 


Trăsătura esenţială a comportamentului complex 
este capacitatea de a realiza tranziții între diverse 
stări... Complexitatea se referă la sisteme în care 
evoluţia - deci şi istoria - joacă sau a jucat un rol 
important în comportamentul observat. 


Exploring Complexity: An Introduction, 
Gregoire Nicolis şi Ilya Prigogine, 1989 


304 


LA DRUM 


— Era o mână! Îţi spun eu, am văzut o afurisită de mână! 

— Când a izbucnit electricitatea aceea, semnalul s-a 
degradat foarte mult, obiectă cu răceală Houghton. N-ai 
cum să ştii ce ai văzut. 

— Am văzut ceva viu, spuse Pearce. Crede-mă. 

Avocatul ridică din umeri - nu avea chef să se certe. Se 
întoarse apoi la caietul lui de notițe. 

Se aflau în spatele maşinii Ford People Carrier, 
tresărind atunci când valuri după valuri de grindină având 
mărimea mingilor de golf loveau într-un asalt feroce 
plafonul maşinii, însoţite de pocnituri şi de lovituri pe 
măsură ce gheaţa exploda la impact, împrăştiindu-se pe 
caroserie, sau era aruncată pe drumul asfaltat. Era ca şi 
cum s-ar fi aflat la capătul unui baraj constant de foc de 
mitralieră. 

Sprijinindu-se de geam şi urmărind lumea curgând pe 
lângă ei, Hackett îşi îngriji tăietura adâncă pe care o avea 
pe obraz, în timp ce Scott se tot foia pe scaun. 

— Mă întreb ce face Sarah, murmură el. A reuşit cineva 
să reia legătura cu Cairo? 

Houghton nu-şi ridică privirea de pe documente. 

— Ne ocupăm de asta, se mulţumi el să spună. 

— Sper că e bine. Sper că toată lumea e bine. 

— De patru ori pe planeta asta, mormăi Hackett 
tremurând, de patru ori viaţa a fost virtual eradicată. 
Aproape ştearsă de pe faţa pământului. La sfârşitul Erei 
Cretacice, al Erei Jurasice, Triasice şi Permiene. lar acum, 
fiţi atenţi, băieţi! Vine sfârşitul Erei Spațiale. Teribil. 

Bob Pearce, care stătea în faţă, se întoarse spre el. 

— Nu-i nimic de glumă în asta. Chiar este sfârşitul vieţii 
pe Pământ. 

— N-am spus sfârşitul vieţii, zâmbi afectat Hackett. Am 
spus eradicare virtuală. E o diferenţă. 


305 


În faţa lor, Dower şi Gant mergeau în maşini separate în 
convoiul militar cu ferestre opacizate. Hackett îi urmări 
ocolind ceva şi dispărând din vedere, pentru a apărea apoi 
din nou. 

Traversară Port du Mont-Blanc cu prudenţă, conştienţi 
că lacul Léman era încă într-o dispoziţie necruțătoare. De 
cealaltă parte a lacului pe malurile căruia se afla Geneva, 
faimosul Jet d'Eau, un gheizer artificial care arunca de 
obicei o coloană de apă la 50 de metri înălţime, scăzuse 
până la o şuviţă de trei metri. Între timp, grindina 
împroşcase bucăţi de gheaţă în apă, făcând-o să spumege. 

Trecând pe lângă Église Anglaise“, acum crăpată şi 
contorsionată, şi principala staţie de tren, Gare de 
Cornavin, profund zguduită, o luară la dreapta, mărind 
viteza pe Rue de Lausanne şi făcând mişcări bruşte în 
lateral pentru a evita cărămizile şi dalele căzute de pe 
acoperişuri. 

Toate clădirile păreau să fi fost afectate structural. 
Geneva fusese lovită puternic. 

— La sfârşitul Erei Permiene, cu 286 până la 245 de 
milioane de ani în urmă, îşi aminti Scott, optzeci la sută 
din totalitatea formelor de viaţă au fost distruse. Optzeci la 
sută. 'Trilobiţii, dispăruţi. Fusulinidele, creaturi uriaşe 
asemănătoare  iguanelor, dispărute. Cele trei tipuri 
principale şi dominante de reptile -  cotilozaurii, 
pelicozaurii şi therapsidele - dispărute. A fost cel mai 
distructiv sfârşit al perioadelor de evoluţie cunoscute de 
Pământ. Şi totuşi, iată-ne aici... 

— Poate că evenimentele distructive sunt modul lui 
Dumnezeu de a nega că există evoluţia, comentă calm 
Hackett. 

— Moartea a optzeci de procente din viaţa pe Pământ 
chiar este sfârşitul vieţii, se lamentă Pearce. 

Hackett căută în jur ceva care să-l ajute în explicaţii şi 
luă de la November Etch-A-Sketch-ul*5 pe care desena 


54 Biserica englezească (în lb. franceză în original, n.tr.) 
55 Etch-A-Sketch, jucărie mecanică pentru desen, prevăzută cu un 
ecran gros şi plat de culoare cenuşie, într-o ramă din plastic roşie. A 


306 


aceasta. 

— Pot să împrumut asta puţin? zise el. Mulţumesc. 

Apoi ridică jucăria ca să vadă toată lumea. 

— Acesta e Pământul, da? spuse el indicând un desen 
stângaci. lar pe Pământ e viaţă. 

Pearce încuviinţă. 

— O undă gravitaţională loveşte... 

Brusc, Hackett scutură violent jucăria, ştergând totul de 
pe ea, spre surpriza şi enervarea lui November. 

— În regulă. Ce a mai rămas? 

— Nimic, spuse iritată November. Nimic. Totul a 
dispărut. 

— Exact asta spuneam şi eu, exclamă Pearce. 

— Nu chiar, îl dojeni Hackett, bătând ferm în plasticul 
jucăriei. Încă mai avem asta, Pământul însuşi. Cu toate 
elementele sale constituente şi capacitatea lui de a hrăni. 
Şi în timp... 

Răsuci apoi un buton şi începu un nou desen minuscul. 

— În timp, viaţa va înflori din nou. Doar că de data 
aceasta va fi altfel. O combinaţie nouă. Cărţile vor fi din 
nou făcute şi cărămizile de construcţie vor fi reasamblate. 
Dar de data aceasta totul are loc fără noi. 

li puse lui November Etch-A-Sketch-ul în poală. 

— Mulţumesc, îi zise, fără a se osteni să pară sincer. 

Ea se uită în jos spre capodopera pierdută. Îşi mângâie 
zgârietura de la braţ din noaptea precedentă şi spuse pe 
un ton scăzut: 

— Minunat. 

— Ba nu, nu de sfârşitul vieţii ar trebui să ne temem, 
declară Hackett. Ci de sfârşitul nostru. De sfârşitul rasei 
umane. Viaţa va continua să aibă grijă de ea însăşi. De ce 
credeţi că sunt atât de importanţi activiştii ecologişti? Ok, 
deci ei se înşală crezând că protejarea unor creaturi 
pufoase şi simpatice din Amazon va crea un tip de relaţie 
emoţională cu Pământul. Dar, de fapt, ceea ce fac ei este 
să păstreze lanţul trofic. Prin conservarea lanţului trofic, 


fost inventată de francezul André Cassagnes şi fabricată de Ohio Art 
Company. (n.tr.) 


307 


evoluţia rămâne stabilă; mediul ajunge la echilibru. Şi de 
ce e important acest lucru? Pentru că mediul actual este 
singurul mediu în care noi, ca specie, putem exista. Cu trei 
milioane de ani în urmă, noi nu eram prin preajmă şi 
mediul era diferit. Vrei să salvezi ceva pentru că e drăguţ? 
Ce rost are? Niciunul. Nu, conservi mediul pentru că el ne 
conservă pe noi. Şi ca să facem asta, trebuie să mergem 
împotriva legilor naturii. Trebuie să devenim... nenaturali, 
chicoti Hackett. Natura înseamnă infertilitate. Natura 
înseamnă boală genetică. Natura înseamnă foamete şi 
epidemii. Natura înseamnă tipare meteorologice mai 
severe decât ne putem imagina. Natura este schimbare. 

— În Cartea lui Isaia, interveni Scott, Dumnezeu declară 
că el este atât bun, cât şi rău. 

Hackett şi Scott se priviră neliniştiţi - chiar începeau să 
fie de acord cu ceva? 

În faţă, pe locul pasagerului, Houghton se foia în scaun. 
Îşi puse un braţ pe spătar şi se întoarse să le vorbească 
tovarăşilor săi de drum. 

— Cifrele sunt corecte? 

— Da, confirmă Hackett, referindu-se la masa de ecuaţii 
diferenţiale pe care le primise. Soarele va atinge nivelul 
maxim de nebunie sâmbătă, exact la apogeul a două zile 
sfinte. Ce sabat ţineţi voi? 

Houghton le aruncă o privire sfioasă. 

— De fapt, eu nu prea le am cu religia. 

Hackett îi căută privirea. Pe buze îi juca un zâmbet, care 
însă nu se regăsea şi în ochi. 

— Poate că a venit momentul să începi, îl sfătui el. 

Houghton tuşi, masându-şi tâmplele. 

— Asta e destul de... ăăă... înspăimântător. Habar n- 
aveam că poate fi atât de real, mărturisi el. 

— Am rulat datele de o sută de ori. 

Hackett părea îngrijorat. 

— Şi cifrele ne parvin din interiorul cristalului? 

— Nu, răspunse Hackett indiferent. Nu asta. N-am idee 
ce este asta. Nu, am rulat cifrele pe care mi le-a dat Sarah 
pe o propagare de undă seismică - Efectul Tesla. După 


308 


calculele mele, apogeul undelor gravitaționale solare ar 
trebui să apară cu o oră şi cincizeci şi şapte de minute 
înainte de momentul la care a preconizat Sarah că 
evenimentul geologic final va lovi pământul şi ne va 
smulge covorul de sub picioare. Cu alte cuvinte, undei 
gravitaționale îi va lua aproximativ opt minute ca să ajungă 
de la soare la Pământ cu viteza luminii. Şi ne va lovi, 
determinând o rezonanţă deja amplificată în miezul lichid 
al acestei planete, care va fi şi mai greu de controlat. Unda 
va străbate planeta şi se va întoarce spre soare într-o oră 
şi patruzeci şi cinci de minute, după calculele lui Sarah. 
Dar, până atunci, daunele vor fi devenit ireversibile. 

Scott încercă să-şi umezească gura uscată. 

— Când va avea loc evenimentul final? 

— La trei dimineaţa, spuse Hackett. Duminica aceasta. 

— Peste două zile... 

Hackett încuviinţă dând din cap. 

— Puțin după miezul nopţii, soarele va pulsa pentru 
ultima dată. Până la ora trei a dimineţii de duminică, 
deriva scoarţei terestre va fi deviat continente întregi cu 
până la douăzeci de grade. Pentru rasa umană, va fi un 
carnagiu - adică sfârşitul jocului. 

Scott îşi frecă faţa şi zise: 

— Ce dracu ne facem? 

— Mă gândeam că ne-am putea aduna când ajungem la 
McMurdo. 

Pearce se întoarse spre antropolog şi spuse: 

— McMurdo are o capelă. 

Houghton tuşi în încercarea de a-şi drege vocea. Sorbi 
cafea dintr-o ceaşcă ieftină din polistiren şi zise: 

— Ca să te pun rapid la curent, trebuie să ştii că nu am 
pierdut doar contactul cu alţi şaptesprezece sateliți 
noaptea trecută. Am pierdut contactul şi cu baza din 
China. 

Ralph Matheson ridică privirea. Nu era un fan al 
avocaţilor, iar acesta nu făcea excepţie. Nu numai că se 
purta ca o nevăstuică, dar şi semăna cu una. Avea un corp 
care putea fi numit în cel mai bun caz deşirat. Asta 


309 


însemna că, atunci când făcea vreun gest ca să enerveze 
pe cineva, persoana respectivă simţea o nevoie 
copleşitoare de a-i trage una în burtă. Era ceva instinctiv, 
aproape primitiv. Houghton era perfect conştient de asta şi 
se folosea din plin de impresia pe care o făcea. 

Dar, pentru prima dată, Hackett nu părea bucuros de 
întorsătura pe care o luau evenimentele. 

— Vrei, te rog, să mai spui asta o dată? 

— Baza chineză nu a mai răspuns. Nu ştim de ce. 

— O, minunat! Deci ce se întâmplă când vom porni spre 
ei? Din punct de vedere legal, va trebui să-i anunţăm că 
venim. Dacă îi luăm prin surprindere, ar putea deschide 
focul. 

— Da, este o posibilitate, încuviinţă reticent avocatul. 

Maşina făcu dreapta pe Avenue de France şi se apropie 
de punctul de sosire de la Pare de l'Ariane, unde Palais des 
Nations se înfăţişa privirilor în toată splendoarea sa. Însă, 
în ziua aceea, exteriorul său de un alb strălucitor era plin 
de pete. Şirul de steaguri naţionale care fluturau pe peluza 
din faţă erau strâmbe şi curbate. Statuia din bronz cu 
fiarele mitice din interiorul globului se prăbuşise de pe 
piedestal în piscina circulară şi zăcea spartă pe o parte. 
Vehiculele erau parcate aiurea, până la marginea 
peluzelor, împrăştiate şi abandonate acolo unde se 
sinchisiseră diplomaţii să le lase. 

Ca şi entropia, a doua lege a termodinamicii, ordinea se 
destrăma. 

Însă duba Ford People Carrier nu se apropie de ONU, 
aşa cum anticipase toată lumea, ci continuă să meargă 
înainte, urmând semnele spre aeroport. 

— Credeam că intrăm! spuse Matheson intrigat. 

— Schimbare de plan, răspunse scurt Houghton. După 
evenimentul atât de interesant de aici, din Elveţia, 
delegaţia chineză a plecat de dimineaţă. Ca urmare, nu 
avem la ce negocieri să mai participăm. 

— Nu sunt sigur că e un lucru bun, medită Hackett. 

— Consiliul pentru Securitate din New York a aprobat o 
hotărâre care le acordă Statelor Unite permisiunea de a-şi 


310 


organiza propria echipă de inspecţie, sub propria 
jurisdicție. Atât timp cât respectăm liniile tratatului şi 
avertizăm China cu privire la intenţiile noastre, anunţându- 
i totodată de sosirea voastră iminentă, va fi suficient. Apoi 
adăugă: Pe câteva continente s-a declarat stare de 
urgenţă. În esenţă, putem face tot ce vrem. O ceartă între 
China şi America e ultima lor grijă acum. 

— Dar ai spus că ai pierdut legătura cu baza 
chinezească, îi aminti Scott. Dacă nu-i poţi avertiza şi nu 
avem o delegaţie chineză pe care s-o informăm, cum vor şti 
că venim? Vom fi o ţintă sigură. 

Alarmat, Matheson îşi dădu ochii peste cap. 

— Oh, Hristoase! Asta e rău. Al dracului de rău! 

Houghton inspiră profund şi zise: 

— Putem doar presupune că de fapt chinezii folosesc 
criza actuală ca să respingă regula legii internaţionale. 
Caz în care va trebui să pătrundeţi în China sub escortă 
înarmată. Cealaltă opţiune ar fi ca baza lor să nu se mai 
afle acolo. 

Matheson era confuz. 

— Nu înţeleg. Cu certitudine poţi verifica aşa ceva. 

— Sateliții principali de spionaj - toţi trei - au fost scoşi 
din uz noaptea trecută, explică Houghton. Nu avem cum să 
ne asigurăm. Preşedintele mi-a cerut să mă alătur lui în 
Roma pentru o şedinţă de evaluare. 

Pearce se foia nervos pe locul său. Respirând greoi, 
întâlni privirea lui Houghton şi îi atrase astfel atenţia 
asupra lui. 

— Eu pot afla, spuse el încet. De ce nu mă întreabă? 

Cei din spatele dubei schimbară priviri curioase. Despre 
ce naiba vorbea? Numai Houghton părea să înţeleagă. 

— Ei ştiu, Bob, răspunse grav avocatul. Ştiu. Şi te vor 
întreba. 


Nimeni nu mai puse întrebări. Nimeni nu-l abordă pe 
Pearce în legătură cu conversaţia lui ciudată. Nimeni nu 
părea să vrea să ştie. Ar fi trebuit să fie agitaţi. Ar fi 
trebuit să fie neliniştiţi. Dar oboseala este ceva curios. Îşi 


311 


înclinară scaunele din avionul masiv şi verde - un avion 
militar pentru transport Hercules C-130 -, se înveliră în 
pături şi îşi petrecură următoarele unsprezece ore de zbor 
spre Cape Town, Africa de Sud, dormind tun. Nici când 
avionul ateriză în Cairo ca să mai ia un pasager nu se 
clintiră. 


312 


DOCURILE DIN CAPE TOWN 


DANA 19 


— Fii atent cu aia! Fii atent! 

Scott se trezi brusc. De cât timp aterizase avionul? Era 
un Hercules C-130 modificat, cu o cabină presurizată 
pentru ofiţerii superiori în faţă şi cu un compartiment mic 
depresurizat de unde se aruncau încărcături când avionul 
zbura jos. 

Dar uşa cabinei era larg deschisă. Aerul fierbinte şi 
lipicios pătrundea în interior, însoţit de o lumină incisivă, 
izbitoare. Şi, constată Scott, fusese lăsat singur. 

Se auzea un radio cântând pe undeva. Se concentră şi îşi 
dădu seama că era o voce familiară. Era preşedintele, 
adresându-se naţiunii. Încercând să-i asigure pe cei de 
acasă, în timp ce el îşi continua turul la Vatican, că nu 
aveau motive să se îngrijoreze. Ticălos mincinos! Scott se 
ridică, se gândi la Ferguson pentru un moment, apoi auzi o 
zdrăngăneală, un bufnet puternic, de parcă cineva scăpase 
pe jos ceva greu. 

— Fir-ar să fie! Am spus să fii atent! 

Cunoştea vocea. Puternică. Fermă. Enervată. Şi totuşi, 
cumva atrăgătoare. 

— Sarah? 

Inlătură rapid ultimele vestigii ale somnului şi se ridică 
împleticindu-se de pe scaun. Păşind pe coridorul de pe 
latura cabinei, se opri pentru a lăsa un membru al 
echipajului să treacă spre carlingă, apoi îşi continuă 
drumul spre uşa de încărcare, coborâtă ca să formeze o 
rampă. 

Lăzi care în Elveţia nu se aflau la bord erau acum 
stivuite sub plase şi curele. Aviatorii cărau jos întregul 
echipament, spre o serie de camioane cu platformă aliniate 


313 


pe pista toridă. 

O femeie suplă şi bronzată stătea pe buza pantei; avea 
nişte picioare incredibile şi purta o pereche de pantaloni 
scurţi uzaţi. Ţinea un braţ în şold, în timp ce cu celălalt 
indica diverse direcţii. 

Scott tuşi. 

— Bună, Sarah. Sunt Richard. 

Sarah se întoarse încet şi se relaxă brusc. | 

— Bună, spuse ea luminându-se la faţă. In sfârşit, ne 
întâlnim. 

Scott clipi surprins. 

— Mă bucur că eşti bine. Că ai scăpat cu bine. Cu linia 
care nu mai funcţiona - se gândi un moment, alegându-şi 
cu grijă cuvintele -, chiar nu ştiam ce să cred. 

— "Ţi-a fost dor de mine? 

Scott chicoti. 

— Nici nu te cunosc, zise el. 

— Nu, nu mă cunoşti, spuse ea cu căldură. 

El zâmbi, surprinzător de relaxat. 

— Au fost ciudate aceste două zile, nu? 

Ea încercă să-i răspundă la zâmbet, dar îi era dificil. 

— Îmi pare rău pentru Eric şi Douglas, zise el. 

Ea îi mulţumi. 

— M-au abandonat aici, zise Scott apoi, arătându-i cu 
degetul peste umăr. 

Privirile li se întâlniră, zăbovind una asupra alteia poate 
pentru mai mult timp decât ar fi trebuit. Scott îşi vâri 
mâinile în buzunare şi cobori doi paşi pe rampă. 

— Vorbeşti în somn, zise Sarah, iar Scott privi în spate. 
M-am aşezat pe locul de lângă tine. 

— Mă bucur că eşti bine, zise el din nou, făcând 
cuvintele să sune ca o invitaţie. 

Sarah i se alătură pe rampă şi cobori câţiva paşi, 
indicând cu degetul unui muncitor să fie mai atent. Scott 
îşi frecă bărbia cu palma - barba îi crescuse în ultimele 
două zile. Trebuia să găsească un aparat de bărbierit. 

Afară se simţea miros de ars. Soarele era strălucitor, 
poate mult prea strălucitor. Fără nici cea mai slabă urmă 


314 


de ceaţă, muntele Table se vedea perfect în zare. Se aflau 
pe un aeroport privat, o parte a docurilor. Clădiri uriaşe 
mărgineau dana. Macaralele încărcau cargoboturi. 

Scott îşi protejă ochii cu mâna şi privi spre soare. 

— E greu de crezut, spuse el. Ne dă zile calde şi însorite, 
dar şi cancer de piele în acelaşi timp. Şi totuşi, refuzăm să 
credem că ne-ar putea face mai mult rău de-atât. 

Sarah îi înmână lingvistului o foaie de hârtie ce conţinea 
o listă de numere care se înşirau până jos. 

— Ce e asta? o întrebă el. 

— Cifre DEOS. Cifre obţinute de la Senzorul de 
Observaţii la Adâncime. Date seismice pentru ultimele 
douăzeci şi patru de ore. 

Scott încercă să citească lista. 

— Am pus pe toată lumea la curent. Tu erai ultimul. 

DEOS fusese conceput în 1998 de către o echipă de la 
Universitatea Cambridge, îi explică Sarah. De partea 
cealaltă a planetei, o operaţiune care durase zece ani 
ataşase sonde DEOS pe fundul oceanului, măsurând 
activitatea seismică din manta. În timp, se putuse construi 
un model al miezului Pământului. Toate sondele erau 
conectate, iar datele erau transmise spre reţelele de 
comunicaţii de pe tot globul prin satelit, astfel că oricine 
avea acces la internet le putea vedea. 

Se apropie apoi de Scott şi zise: 

— Ştii spectacolul de lumini din tunel? 

Scott îi aruncă o privire care spunea: cum aş putea uita? 

— Ei bine, înainte de aceea, au mai fost alte cinci 
explozii energetice separate, care au fost cu totul 
inofensive. Am fost prinsă în mijlocul uneia dintre ele. 
Avem date despre celelalte patru. Lumina s-a învârtit prin 
tunel şi a ieşit. 

Îi întinse apoi o altă foaie. 

— Aici e o hartă a sistemului de tuneluri de la situl 
Giza... 

— Acolo jos e un inel? 

— Da. Şi vezi aici, aici şi aici? Trei tuneluri principale se 
unesc cu inelul la intervale de 120 de grade. Cel dinspre 


315 


est, în care mă aflam eu, intră direct în Camera Sfinxului, 
unde este găzduită piatra benben. Celelalte două, cele care 
vin dinspre sud-vest şi nord-vest, sunt legate de inel. Şi 
inelul, din câte îmi pot da seama, se uneşte cu Camera 
Sfinxului prin tunelul de est. 

— Ce vrei să spui? o întrebă grav Scott. Exagerez dacă 
voi presupune că ceea ce sugerezi este că aceste date 
seismice sunt legate de exploziile de energie din tunel? 

— Deloc, chiar aşa e, confirmă Sarah. Aceştia sunt timpii 
la care exploziile de energie au trecut prin Camera 
Sfinxului. Şi acestea sunt cele mai strâns asociate 
cutremure. 

— Dar timpii nu corespund. 

— Trebuie să avem în vedere şi timpul necesar undei 
seismice pentru a se propaga. În medie, se deplasează prin 
pământ cu 13 000 de metri pe oră. Mai repede sau mai 
încet, în funcţie de magnitudine şi de adâncime. Cea de 
aici, explozia de energie de la 11.37 seara... Un cutremur 
cu magnitudinea şase a lovit Ciadul cu câteva minute 
înainte. Ciad nu se află pe o falie, dar are o activitate 
vulcanică într-o zonă de tulburări, care a pătruns prin 
scoarță prin ardere, ca în cazul Hawaii. E cam la 1 600 de 
kilometri distanţă. Un simplu calcul aritmetic ne spune că 
parcurge 1 600 de kilometri în circa patru minute şi 
jumătate. Cutremurul din Ciad s-a declanşat la 11.32 
seara, cu cinci minute înainte, cu un epicentru care se află 
aproape sigur la sud-vest de Cairo, în linie directă cu 
tunelul de sud-vest. 

Sarah urmări cu degetul informaţia. Scott se concentră 
asupra explicaţiilor, în timp ce Sarah continua: 

— Toate aceste cutremure sunt într-un fel de linie 
directă cu unul dintre cele trei tuneluri care duc la Giza. 
Iar întârzierile dintre evenimentele seismice şi exploziile 
de energie corespund perfect. Ciad, Italia, Grecia, Liban. 
Mijlocul Oceanului Atlantic. Toate corespund. 

— Nu-ţi face griji, o asigură Scott. Te cred. Nu pot să nu 
te cred. Ar putea deveni situaţia şi mai complexă de atât? 
Vorbim de un dispozitiv colosal. Ce au spus ceilalţi? 


316 


— Încearcă să înţeleagă cum a fost convertită unda 
seismică în căldură şi lumină. 

— Sunt sigur că-şi vor da seama, spuse Scott, dornic să 
continue. 

Se uită în jur, dar nu recunoscu marcajele, persoanele 
sau direcţiile. 

— Unde mergem, că tot veni vorba? 

— Ar trebui să alimentăm şi să ne îndreptăm direct spre 
McMurdo, dar vremea e prea rea pentru aterizare. Ne-au 
pus la bordul unui spărgător de gheaţă al Pazei de Coastă, 
împreună cu o echipă ştiinţifică aflată oricum în drum. 
Sunt cei în roşu-aprins de acolo. 

Săriră în remorca unuia dintre camioane şi porniră spre 
navă împreună cu unele dintre lăzi. Scott începu să 
înţeleagă ceea ce vedea abia când observă cicatricele 
uriaşe de pe versanţii muntelui Table, având pe alocuri o 
lăţime de peste treizeci de kilometri. 

— Alunecări de teren, explică Sarah. Au luat-o cumva la 
vale. Au omorât trei mii de oameni. Au oprit electricitatea 
în jumătate din Cape Town. 

Se gândi puţin, apoi continuă: 

— Au avut ceva probleme. Furturi. Răzmeriţe. Panică şi 
chestii de astea. De aceea am aterizat aici. Principalul 
aeroport este acum o mlaştină. 

— Din cauza alunecărilor de teren? 

— Da. Oamenii încă încearcă să scape de acolo. 

— Şi unde să se ducă? întrebă Scott cât se poate de 
serios. Dacă nu pleci din sistemul solar, nu ai unde să te 
ascunzi. 

— Exact asta a spus şi omul tău de la CIA, zise Sarah. 

Scott o privi intrigat. 

— Bob Pearce, tipul tău de la CIA...? repetă ea. 

— Bob Pearce e de la CIA? Şi cu ce se ocupă el acolo? 


Muncitorii cărau echipamentul prin gang, în timp ce 
articolele mai mari sau mai masive, echipamentul de 
supravieţuire, proviziile, alimentele şi altele erau urcate la 
bord cu macaraua. 


317 


Polar Star USCGC WAGB-10 nu era cel mai mare 
spărgător de gheaţă din câte existau, pentru că avea o 
lungime de doar 130 de metri şi puţin peste 13 000 de 
tone. Coca era de un roşu strălucitor, cu o dungă albă şi 
groasă care cobora în diagonală spre capătul frontal al 
fiecărei laturi a prorei. Puntea albă strălucea, iar pe 
catargul negru erau amplasate radare, antene de 
comunicaţii şi instrumente de măsurare. Avea două coşuri 
de culoarea muştarului, care duceau spre cele două 
motoare diesel electrice. 

Nu, nu era cea mai mare navă, dar era puternică şi gata 
să-şi asume provocarea de a-şi duce pasagerii la McMurdo 
Sound. Alături de nava ei soră, Polar Sea, se întâmpla să 
fie cel mai puternic spărgător de gheaţă nenuclear din 
lume. Lui Scott i se părea straniu de familiară. 

Şi atunci, îşi aminti. Steaua polară. Portul ei de pornire 
era dana 36 din Seattle. Văzuse această navă venind şi 
plecând de nenumărate ori. Chiar şi în luna aceea o luase 
pe Emily în port ca să o vadă, când Paza de Coastă avusese 
o zi a porţilor deschise. Fiica lui adora navele. 


Plăcile de pe punte bâzâiau în aşteptare, iar Scott şi 
Sarah coborâră sub punte ca să-şi caute cabinele şi să-şi 
aranjeze lucrurile. Îl întâlniră pe Ralph Matheson ieşind 
dintr-una dintre cabine, scărpinându-şi barba şi părând 
nervos. 

— Parc-am fi în tabără, se plânse el. Au spaţiu pentru cel 
mult douăzeci de pasageri. Iți vine să crezi că trebuie să 
stăm împreună? Băieţii într-o cameră, iar fetele în cealaltă. 

Pe când Matheson făcea acest comentariu, November îşi 
scoase capul dintr-o cabină. 

— Sarah! exclamă ea bucuroasă. Stai cu mine aici! Avem 
o cabină numai pentru noi. Cred că nu au prea multe femei 
care să meargă în Antarctica. 

Sarah se strâmbă spre Scott şi zise: 

— Ne mai vedem. 

Când ea ajunse la uşă, Scott schimbă o privire rapidă cu 
Matheson, care indică spre una dintre mâinile lui, 


318 


scuturând-o cu emfază. Scott oftă, apoi strigă după Sarah: 

— Ăăă... Sarah? 

Ea se uită spre el. 

— Am tot vrut să te întreb... Ezită puţin, apoi zise: În 
tunel... pe Douglas chiar l-a apucat o mână? 

Sarah încuviinţă din cap cu un aer gânditor, înainte de a 
intra în cabină şi de a închide uşa în spatele ei. 

Matheson scutură din cap. 

— Ah, ce porcărie! 

Se căută prin buzunare, apoi zise: 

— Unde mi-am pus oare pastilele? 

Privi dezgustat la Scott, apoi adăugă: 

— Am rău de mare. 

Scott inspiră profund, ridicându-şi sacul. 

— O, perfect. 

Puse sacul pe o cuşetă, apoi zise: 

— Ei bine, să sperăm că n-o să stăm prea mult pe mare. 
Care e al meu? 

— Prea mult? remarcă Ralph. Chestia asta face treizeci 
de noduri, cel mult... Ah, cuşeta de sus. Avem peste două 
mii de mile de parcurs. Asta înseamnă cel puţin trei zile de 
navigat. 

Scott îşi aruncă lucrurile în cuşeta de sus. Cabina avea 
şase cuşete, aşa că era destul de înghesuită. Avea o lumină 
de citit şi o perdea, dar în afară de astea nu prea multe. Şi 
atunci, îşi dădu seama: oare acesta avea să fie ultimul 
lucru pe care-l va vedea? Hackett spusese că soarele va 
ajunge în două zile la apogeul ciclului. Se întoarse spre 
Matheson şi spuse: 

— In trei zile, am putea fi morţi cu toţii. 


— USS Harry S. Truman cheamă nava Gărzii de Coastă 
Americane Polar Star. Confirmăm sosirea în siguranţă a 
contraamiralului T. W. Dower la bordul vasului. Directorul 
portului Cape Town ne-a dat permisiunea de a pleca 
imediat. Grupul de luptă Truman este bucuros să vă fie 
escortă. Terminat. 


6 55 kilometri/oră (n.tr.) 
319 


— Da, confirm, Truman. Echipajul de pe Polar Star vă 
mulţumeşte. Vom porni în scurt timp. Terminat. 

Ofiţerul superior, căpitanul Chris Rafferty, atârnă staţia 
de emisie înapoi pe consolă şi îi făcu semn pilotului 
portului să-i ghideze nava afară din port. Urmau să 
navigheze o bună bucată de vreme prin golful Table, după 
care aveau să cârmească spre marea deschisă. La acelaşi 
nivel, după cum părea, cu un mic oraş sud-african numit 
Atlantida. Aşa mergeau lucrurile. 

Dintre cei douăzeci de ofiţeri, doi se aflau pe punte. 
Dintre cei o sută patruzeci şi trei de oameni înmatriculaţi, 
şase aveau grijă de alte staţii. Dar principala preocupare a 
lui Rafferty era maiorul Gant, care stătea lângă el la biroul 
de comandă. 

Rafferty îşi încrucişă braţele la piept şi zise, coborându- 
şi vocea: 

— Ei bine, asta spun şi eu schimbare. De obicei nu 
suntem atât de populari. 

Gant nu răspunse. _ 

— Aţi avut noroc, adăugă Rafferty. În mod normal, nu 
mergem până la Cape Town; de obicei, ne îndreptăm direct 
spre Sydney. Dar biologii pe care îi avem cu noi au ceva de 
ridicat de acolo. 

— Vă mulţumim că ne-aţi luat şi pe noi, zise Pearce, 
intervenind cu amabilitate. 

El şi Hackett erau prezenţi pe punte, lângă ferestre, 
urmărind coloanele de fum de la focurile din zare - 
rezultatele jafurilor şi ale panicii. 

Dar Gant se simţea mai puţin recunoscător - era mult 
mai preocupat de călătoria care îi aştepta. 

— Am vorbit cu Truman şi Ingersoll. Vremea se 
înrăutăţeşte acolo. Trebuie să fim gata să ne pregătim de 
furtună în orice moment. 

— Vremea? pufni Rafferty cu răceală. Avem încă una din 
alea... unde gravitaționale, aşa le-aţi numit? 

Hackett confirmă cu o mişcare din cap. 

— Dacă mai vine una, avem cincizeci la sută şanse să ne 
scufundăm. Nu avem dimensiunea unui portavion. Nu 


320 


putem trece de un val de şaptesprezece metri. Patru ani a 
durat construcţia acestei nave şi îşi poate croi drum prin 
gheaţă ca nici o alta. Dar în condiţii neprielnice, se duce la 
fund în patru minute. 

Işi puse mâinile în şolduri, apoi îşi îndreptă şapca de 
baseball şi adăugă: 

— Asta aşa, ca să ştiţi. Antarctica nu se compară cu 
nimic altceva de pe Pământ, nici măcar cu Polul Nord. Cu 
sau fără unde gravitaționale. 

Ensign Varez era un hispanic solid din cel de-al cincizeci 
şi unulea stat, Puerto Rico. Râse fericit de unul singur 
când tabloul de comunicaţii se lumină ca un pom de 
Crăciun. Se adresă apoi superiorului lui: 

— Domnule căpitan! Comunicaţiile prin satelit sunt din 
nou online, domnule. 

— Ce avem? 

— Aăă... totul. GPS. Linii directe cu DC. Seattle. 
NORAD. Elveţia. Toate. 

— Bine. 

li aruncă o privire lui Gant, apoi adăugă: 

— Lucraţi repede, băieţi. 

— Ba bine că nu, îl dojeni ţâfnos Gant. Acum avem acolo 
două grupuri de purtătoare. 

— Excelent, spuse repezit Hackett. Acum poate că 
descărcăm şi noi datele mele de la CERN pentru 
laboratoarele de jos... 

— De sub punte, îl corectă Rafferty. 

Hackett ridică din umeri. 

— Mă rog... 

Insă atmosfera nu deveni mai plăcută pentru maiorul 
Gant. Verificând legătura cu muntele Cheyenne, NORAD 
raportă cu dezamăgire că toate eforturile de a localiza prin 
satelit baza chinezească eşuaseră. Şi, dintre puţinii sateliți 
pe care reuşiseră să-i pună pe poziţie, cel mai apropiat, 
VăX-17, nu avea să fie în poziţia corespunzătoare decât 
peste treizeci şi două de ore. 

Hackett şi Pearce schimbară câteva priviri, în timp ce 
omul de la CIA tremura nervos, umezindu-şi buzele. 


321 


Extrem de tensionat. 

— Ai o cameră pregătită pentru asta? 

Gant îi răspunse că are şi îl conduse apoi în intestinele 
navei. 


La 13.06 GMT, Polar Star intră în apele internaţionale, 
devenind principala responsabilitate a grupului de luptă 
Harry S. Truman, alcătuit din al cincilea portavion de clasă 
Nimitz USS Harry S. Truman CVN 75, cu optzeci şi şapte 
de avioane la bord, aparţinând Aripii a Cincea a 
Aeropurtatelor. Lângă Nimitz se aflau USS Bunker Hill CG 
52 şi USS Mobile Bay CG 53. Puțin mai departe pe mare, 
cu unele vase dincolo de linia de vizibilitate şi ascunse 
după orizont, se aflau navele Escadronului 15 de 
Distrugătoare: Vincennes, Thach, Curtis Wilbur, Rodney 
M. Davis, O'Brien, John S. McCain şi Fife. În total, zece 
nave. Şi o formidabilă ramură a grupului de luptă Truman. 

lar acesta era cel de-al doilea grup de luptă. Nimitz 
însăşi, prima din clasa Nimitz, era deja pe poziţie 
împreună cu propria flotă, patrulând apele Antarcticii. Era 
la fel de mare şi la fel de decisă să-şi îndeplinească 
sarcinile. 

— Ca să vă faceţi o idee în legătură cu scara la care se 
ridică situaţia la Polul Sud, explică Gant. Antarctica, cu o 
suprafaţă de două ori mai mare decât cea a Statelor Unite, 
avea în jur de cinci mii de locuitori care lucrau pe 
țărmurile ei în acelaşi timp. Comparativ, compania navei 
de pe USS Nimitz numără 3 350 de cadre, în timp ce Aripa 
Aeropurtată de la bord numără 2 480 de bărbaţi şi femei. 
Un total de 5 830 de oameni. Doar simpla sosire a lui 
Nimitz a dus la dublarea peste noapte a populaţiei 
Antarcticii. Truman a avut aceeaşi grupare la bord. Şi, 
dacă numărăm oamenii combinaţi de la bordul celorlalte 
optsprezece nave, populaţia Antarcticii a crescut de zece 
ori. 

Şi asta era doar marina. Puşcaşii marini îşi trimiseseră 
oamenii lor, la fel şi Armata şi Forţele Aeriene, toate prin 
decret prezidenţial. La Polul Sud urma să fie ceva agitaţie, 


322 


dacă nu altceva. 

Dar, în pofida tuturor vrăjitoriilor tehnice şi a 
experienţei lor, în pofida tuturor dispozitivelor şi jucăriilor, 
pe ţărmul Antarcticii erau orbi. Nu puteau nici măcar 
confirma dacă baza chinezească mai exista. Astfel, până la 
urmă, totul se reducea la un element. La un om. Robert 
Ellington Pearce, din Phoenix, Arizona. Număr de serie 
A170044938-W9, din cadrul Central Intelligence Agency”. 
Criptoistoric prin vocaţie, clarvăzător prin profesie, în 
lipsa unui cuvânt mai potrivit. Şi posesorul unui 
extraordinar talent. 

Având capacitatea de a vedea de la distanţă instalaţii şi 
de a raporta asupra amplasamentului lor, a conţinutului şi 
a stării lor, cu o precizie uluitoare. 

Doar prin puterea minţii. 


© Agenţia Centrală de Informaţii (n.tr.) 
323 


4.16 PM 


Bob Pearce stătea cu picioarele goale în zăpadă. Şi 
privea în jur. 

— Ce vezi? 

Cu el nu mai era nimeni. Aşa că, pentru a păstra un soi 
de rațiune în această situaţie, avea un telefon celular lipit 
de ureche. Când raportă, îşi privi picioarele. Apoi mişcă 
din degetele de la picioare. 

— Zăpadă, spuse el. Gheaţă. E foarte frig aici. 

— Ce vezi din bază? insistă Gant, la capătul celălalt al 
liniei. 

Pearce ridică brusc capul. 

Exact în faţa lui, la câţiva centimetri, rămăşiţele 
carbonizate ale soldatului chinez zăceau prăbuşite peste 
cuibul de mitralieră. În spatele lui avusese loc un soi de 
explozie, care îi luase şi partea posterioară a capului cu ea. 
Faţa îi era îngheţată, strâmbă. Însă restul trupului era o 
grămadă înnegrită, contorsionată. 

Din spatele epavei sfâşiate fumul se ridica în vălătuci. 
Un stâlp pentru foraj se prăbuşise peste o cabină mobilă, 
ajunsă acum, la rândul ei, o masă de fragmente. Atât mai 
rămăsese din Jung Chang. 

— E distrusă, raportă Pearce. E pustiită. 

O mulţime de rămăşiţe carbonizate erau împrăştiate în 
zăpadă asemenea piperului râşnit pe o farfurie cu piure de 
cartofi. Câţiva metri mai încolo, văzu o mână care încă mai 
ținea o revistă. Jumătate dintr-un tors. Şi o felicitare 
fluturând în vânt. 

— Vremea e plăcută aici, constată Pearce. 

— Poţi pătrunde mai mult în bază? 

— Doar un moment. Trebuie să trec de chestia asta, 
spuse el, evitând o altă grămadă de carne îngheţată 
acoperită de cărbune. 

Pearce simţea că stomacul i se răzvrăteşte. Apropiindu- 


324 


se, mirosul de carne arsă şi de moarte deveni mai puternic 
şi mai strident, înţepându-i nările şi făcându-l să icnească 
involuntar. 


— Ştiu ce e în Atlantida. Ştiu, pentru că am mai fost 
acolo, anunţă Hackett, cu picioarele ridicate pe masă. 

Scott privi spre el. 

Hackett răsfoi documentele, iar Scott întrebă: 

— Ce sunt acelea? 

— Transcrieri ale micuţelor vizite ale lui Bob, explică el. 

Se aflau în Laboratorul de Cercetări de pe Puntea 2 a lui 
Polar Star, unde echipa se adunase pentru a-l urmări pe 
Bob prin legătura video. Scott trase un scaun lângă 
Matheson. Hackett, care stătea în faţa lor, le întinse 
documentaţia. Îl urmări pe Scott frunzărind-o, înşirând 
paginile pe masă. 

Ochii lui Sarah erau fixaţi asupra lui Matheson, 
urmărindu-l cum ataşează cu cea mai mare atenţie un 
cablu conector la priza dintr-o unitate aflată într-o cutie 
din plastic de mici dimensiuni, apoi cum îl prinde la 
calculatorul fixat pe biroul din spatele lui, atent să nu 
disloce mai multe circuite arse decât trebuia. 

— Crezi că-l poţi face să funcţioneze? 

— Bineînţeles că-l pot face să funcţioneze, răspunse 
Matheson cu dispreţ. Doar eu l-am proiectat. 

Curăţă scârbit particulele exfoliate. 

— Ce e chestia asta de peste tot? 

— Sânge, îl lămuri Sarah abrupt. Sângele carbonizat al 
lui Eric Clemmens. Au trebuit să-l smulgă din epavă. 

— Oh, murmură Matheson îngreţoşat. 

Tocmai se pregătea să-şi roadă unghiile, ceea ce nu mai 
părea acum o idee atât de bună. 

— Este de necrezut, gemu Scott, întorcând pagina. 

— De ce? Pentru că nu se potriveşte cu perspectiva ta 
asupra vieţii? îl provocă Hackett. 

Matheson se aplecă în spatele scaunului lui şi deschise 
un comutator. 

Se auzi un bâzâit uşor, urmat de un ţârâit electric, apoi 


325 


un LED verde începu să clipească insistent pentru a le 
arăta că trăieşte. Matheson se întoarse pentru a tasta 
comanda în calculator. Apăsă tasta UPLOAD şi zise: 

— Bingo! 

Pufni, satisfăcut de sine. 

— Transfer toate datele de la Giza către terminalul 
principal. Şi petrecerea va continua. 

— Nu poţi pretinde, insistă Scott, că ştii ce se petrece 
într-un loc doar pentru că te gândeşti la el. 

— El canalizează energiile, îi reaminti Hackett. Îl putem 
vedea cum canalizează energiile. 

— Jon, ripostă Scott, eşti om de ştiinţă. Cum poţi accepta 
asta, tocmai tu dintre toţi oamenii? 

— Richard, încă nu înţelegem pe deplin mecanica 
cuantică, dar ştim că acest monitor tv n-ar lucra fără ea. 
Nimeni nu ştie ce efect va avea teoria supercorzilor asupra 
vieţii noastre de toate zilele, dar ştim că, pentru existenţa 
universului, sunt necesare cel puţin douăzeci şi şapte de 
dimensiuni. Ştim că nu există ceva numit „nimic“. Dacă 
extragi aerul dintr-o cutie neagră, închizi lumina, extragi 
totul - încă vor rămâne treizeci şi şapte de câmpuri de 
potenţial. Treizeci şi şapte! La ultima numărătoare! 
Particulele vor continua să apară sporadic de nicăieri, ceea 
ce este important, pentru că se leagă de o altă teorie. 
Spaţial, ştiu că stai acolo. Ştiu că fundul tău e pe scaunul 
acela. Şi mai ştiu că navigăm pe ocean. Dar, gândeşte-te 
puţin - iar asta e important pentru tine: din perspectivă 
spaţială, unde e trecutul? 

— Unde e trecutul? 

Sarah era cuprinsă de neastâmpăr. 

— Uau! Asta e o întrebare bună, zise ea. 

— Unde e trecutul? 

Hackett dădu din cap. 

— În metri şi centimetri, Richard, dacă eşti drăguţ. 

Scott medită la întrebare. 

— Trecutul, răspunse el ezitant, este la peste trei 
kilometri sub gheaţă - în Antarctica. 

Se aşeză mai bine pe scaun, cu un aer de afectare 


326 


înfumurată. Dar ştia că nu dăduse cine ştie ce răspuns. 

— În regulă, atacă Hackett din nou. Aşadar, care este 
distanţa dintre bine şi rău în kilometri? 

Iar asta îl lăsă fără replică. 

— Nu utilizăm optzeci la sută din creier, spuse Hackett. 
Iar din partea pe care o utilizăm, optzeci la sută e dedicată 
procesării stimulilor vizuali. Ideea este că noi, ca specie, 
am existat mai mult timp decât le-a luat capacităţilor 
noastre cognitive să proceseze ceea ce percepem. Este 
posibil ca trupurile noastre să poată detecta lucruri pe 
care nu suntem capabili să le recunoaştem - încă. Poate că 
nu am evoluat suficient ca să putem procesa tipul acesta 
de date. Poate că trebuie să ne dezvoltăm un alt tip de 
simţ. Eşti nedumerit când te întreb „unde e trecutul“ 
pentru că este un tip diferit de întrebare, una cu care nu 
eşti obişnuit. Şi totuşi, lingvistic, nu poţi nega că eo 
întrebare corectă gramatical. Reticent, Scott aprobă, iar 
Hackett continuă: Ceea ce face Bob s-ar reduce practic la 
ridicarea unor tipuri diferite de întrebări. 

— Vrei să spui că e mai evoluat decât noi? îl provocă 
Scott. 

Hackett refuză să răspundă. 

— Şşt! îi certă November. Mă lăsaţi să aud ce are Bob 
de spus? Lăsaţi-l în pace şi aveţi puţină credinţă. 

Scott se întoarse spre locul în care November analiza pe 
calculator înregistrarea din tunelul Giza. li întâlni privirea. 

— S-ar putea să aibă dreptate sau s-ar putea să 
greşească, spuse ea. Dar acum nu putem avea nici măcar 
un satelit care să ne spună ceva util. Aşa că nu-i nimic rău 
în a avea puţină credinţă. 

— Suntem oameni de ştiinţă, explică sec Scott. Nu ne 
ocupăm de credinţă. 

November se mulţumi să se concentreze asupra 
calculatorului; Bob Pearce avea o cameră cu o masă şi 
scaune, o hartă a Antarcticii şi un set întreg de referinţe. 
Fără sfere de cristal, bețe aromate sau clopoței pentru 
vânt. 'Totul era clinic. Şi strălucitor: îşi amplasase un set de 
lumini, la care se uita cu ochii închişi. Totul forma o 


327 


imagine bizară. 

Vizavi de el stătea Gant, cu un pix, o hârtie şi o foaie de 
date de recunoaştere. 

Pearce tresări. 

— Sunt... ăăă... sunt în secţiunea cealaltă. Trec printre 
multe rămăşiţe. 

Işi duse mâna la gură, de parcă ar fi fost pe punctul de a 
vomita. 

— Ăăă, ăăă, asta e... Parc-a explodat o bombă. Sunt 
morţi. Sunt morţi cu toţii. 

— Bine, Bob, sunt convins că e oribil. Dar ne trebuie 
detalii despre sistemele automate. Arme cu încărcare. 
Mine terestre... 

November era îngrijorată. 

— Credeam că minele terestre sunt interzise, şopti ea. 

— Mda, te pomeneşti, pufni Matheson. Pe hârtie, poate. 

— Nord-vestul complexului, în perimetru, anunţă Pearce, 
stativ cu arme automate. Operaţionale. Şi... aşteptaţi 
puţin... da, o altă armă. Dar nu mai are muniţie. Corecţie: 
arată de parcă n-a fost încărcată niciodată. 

Scott îşi frecă bărbia uluit. 

— Ce vede? 

— Baza chinezilor, comentă Hackett. Şi, după cum sună 
lucrurile, vede destul de bine. 

Scott îl urmări pe Pearce pe monitor şi atunci observă că 
în propriul lor mediu se petrecea ceva la fel de ciudat. Un 
strat subţire şi cenuşiu de praf acoperea totul în 
apropierea unui hublou deschis. Brusc, nava săltă de parcă 
dăduse de ape tulburi şi Bob Pearce, la capătul celălalt al 
legăturii video, dădu glas preocupării lui Scott. 

— Ceva e în neregulă, spuse el. 

Nori de aburi picurau din găurile aflate în jurul lui Bob 
Pearce, de parcă ar fi fost orificiile de presiune dintr-o oală 
cu orez supraîncălzit. Aburul se ridică numai vreun metru, 
apoi se transformă rapid în zăpadă şi se îndepărtă dansând 
în vânt. 

Crăpături uriaşe se încrucişau prin gheaţă. Şi, în timp ce 
încerca să-şi facă loc printre resturi, Pearce îşi dădu seama 


328 


că pământul îi fugea de sub picioare. De parcă s-ar fi aflat 
pe marginea unui crater de impact. Găurile deveneau tot 
mai mari, iar pământul începea să semene din ce în ce mai 
mult cu brânza elveţiană. Tunelurile de gheaţă expuse se 
contorsionau în interior, fiind suficient de mari încât să 
încapă în ele echipe întregi de oameni. 

Pearce vedea ceva dincolo de masa contorsionată, 
fragmentată a maşinii blindate din faţa lui, care zăcea pe o 
parte, zdrobită şi într-un echilibru precar. Ceva întunecat. 
Şi mare. Întinzându-se pe pământ. Dacă ar fi putut ajunge 
acolo... 

Se auzise un țipăt? Înăbuşit. Distant. Pearce se uită în 
jur, încercând să-şi dea seama de unde venea sunetul. 

— Ce se întâmplă? vru să ştie Gant. 

Dar Pearce nu avea timp să răspundă. Cu prudenţă, 
cobori într-o gaură şi se uită în tunelul abrupt din gheaţă 
lucioasă. Iar când ceața îngheţată trecu pe lângă el, spre 
suprafaţă, văzu ceva în mişcare. Ceva negru şi dezordonat. 
Se târa folosindu-şi ghearele ca să avanseze. 

Pearce se apropie rapid ca să inspecteze mai 
îndeaproape şi fu şocat să descopere un soldat chinez, în 
echipament de vânător de munte. Pielea îi era plină de 
pete negre. Nu de la arsuri, ci de la degerături. 

— Dumnezeule! Avem un supravieţuitor aici! exclamă el. 

Se ghemui lângă tânărul care nu putea avea mai mult de 
douăzeci de ani. 

— Doamne, e doar un copil, adăugă dezgustat Pearce. 
Trimiteţi un echipaj SaRGE! Acum! 

— Nu te pierde cu firea, Bob, îl avertiză Gant. Nici 
măcar nu ştim dacă putem aduce un SaRGE atât de adânc 
în teritoriul inamic. 

— Sunt cu toţii morţi, în afara copilului ăstuia, insistă 
Pearce. Trimiteţi un SaRGE aici. Scoateţi-l de aici, pentru 
numele lui Dumnezeu! Aduceţi un chirurg! 

Din gura tânărului care delira ieşeau aburi. O respiraţie 
ca o pudră, cristalizată. Deschise un ochi şi păru să... 

— Cred că mă vede, icni Pearce. 

— Asta nu se poate, replică Gant cu asprime. Nu eşti 


329 


acolo cu adevărat, Bob. i-ai proiectat mintea în zona 
respectivă.  Verifică în jurul tău. Vezi pe ce se 
concentrează. 

Dar Bob nu-l asculta, pentru că tânărul soldat chinez 
încerca să vorbească. Întinzând degetul ca să indice 
tunelul din spatele lui, încerca, cu fiecare fibră a trupului 
său, să articuleze sunete. Bob Pearce se aplecă în faţă şi, 
deşi nu-l înţelegea pe chinez, încercă să repete sunetele 
auzite. 


Scott îşi trecu un deget peste echipamentul din 
laborator şi studie reziduul, în timp ce November încerca 
să-şi reţină un reflux stomacal. 

— Ce e cu mirosul acesta? se plânse ea. 

— Închide hublourile, ordonă Scott, acoperindu-şi gura 
şi întinzându-se spre cel mai apropiat hublou. 

Nava se înclină încă o dată. Dar de data aceasta mai rău, 
de parcă ar fi lovit un perete de vreme rea. Sarah veni şi 
ea să studieze praful. Afară părea să plouă cu o vâltoare de 
pudră cenuşie, oribilă, mirosind a sulf. 

— E cenuşă vulcanică, zise ea. Probabil că urmează o 
activitate vulcanică puternică. 

— Muntele Erebus este activ, spuse Matheson. Exact în 
curtea Staţiei McMurdo. 

— Minunat, gemu Sarah, va fi distractiv. 

I se alătură lui Scott lângă hublou, dar el nu părea într-o 
dispoziţie prea bună. Îşi şterse cenuşa de pe vârful 
degetelor, spunând: 

— Pucioasă. N-am crezut că voi trăi ziua asta... 

— Hei, Richard, îl întrerupse Hackett. Vorbeşti chineza? 

Scott se întoarse spre fizician. 

— Puțin. De ce? 

Hackett arătă spre monitor. 

— Pentru că Bob începe să vorbească în chineză. 

Scott se apropie de Hackett şi mări volumul, străduindu- 
se să audă bolboroseala agentului CIA. 

— Yao ye heikodo! părea să spună. Yao ye heikodo! 

Ceea ce-l lăsă rece pe Scott. 


330 


— E cantoneză, explică el. Repetă întruna: „E ceva jos 
acolo. E ceva jos acolo... Şi e viu“. 


331 


LOCURILE SACRE 


Popol Vuh nu se mai lasă văzut... Cartea originală, 
scrisă cu mult timp în urmă, există, dar vederea ei 
e ascunsă şi cercetătorului, şi gânditorului. 


Popol Vuh: Sacred Book of the Quiche Tribe of 
Maya, 
ediţia Editurii Universităţii Oklahoma 


68 Popol Vuh: Cartea sacră a tribului mayaș (n.tr.) 
332 


TUNELURILE PINI PINI 


NOAPTEA 


Ploua. Din nou. 

Îi spuseseră că în pădurea tropicală nu ploua chiar atât 
de mult, poate doar în sezonul ploios. Minţiseră. Jack 
Bulger trase canavaua peste baldachin ca să împiedice 
ploaia să curgă pe calculator. 

În fața lui se aflau stivuite nouăsprezece cuburi de 
cristal de Carbon 60, cu suprafața de şaizeci de centimetri 
pătrați, tăiate şi scoase din tunelurile subterane printr-un 
proces sistematic care le ocupase cea mai mare parte a 
ultimelor douăsprezece ore. Fuseseră amplasate sub 
prelată direct pe pământ, unde se adunase acum o 
băltoacă noroioasă, ca o supă maronie ce devenea rapid 
căminul unei colecții de insecte purulente. 

Un fulger brăzdă cerul, iar Bulger trase prelata înapoi şi 
îşi aşeză microscopul pe blocul cel mai de sus. Li 
îndepărtase baza, astfel încât unitatea optică să poată 
pătrunde direct în blocul de dedesubt. La urma urmelor, 
mostra de Carbon 60 era prea mare ca să încapă sub o 
lamelă. 

Analizase blocurile sub luminile de campanie şi devenise 
tot mai evident că vinişoarele întunecate păreau să fi fost 
introduse cu icul în blocurile de cristal, precum defectele 
într-o piatră prețioasă. Nu observase aceste caracteristici 
atunci când examinase Carbonul 60 în starea sa originală, 
înfăşurat într-o spirală în interiorul tunelului. Dacă acest 
cristal ar fi fost un animal, ar fi spus că e pe moarte. 

Îşi conectă microscopul la laptop şi-l porni. Nu era ceea 
ce şi-ar fi dorit să facă. Ar fi preferat să se afle în centrul 
acţiunii, decupând carbon, însă ceilalţi nu îi permiseseră. 
S-ar fi contrazis cu ei, dar aveau arme. Jack Bulger era 


333 


oricum, dar prost nu. 

Eddie, operatorul de la troliu, era ocupat să întindă 
lanţul şi să-l ancoreze pentru următoarea livrare de 
Carbon 60, trecându-l apoi prin verigile de metal spre 
gaura din pământ care ducea jos, în tunel, timp în care 
Bulger aplica un efect de transfocator asupra specimenului 
de cristal. 

— Asigură-te că nu se încurcă în ceva chestia aia! spuse 
Bulger peste umăr, fără să-i pese dacă Eddie cel de la 
troliu îi răspunde sau nu, atât timp cât făcea ce i se 
spunea. 

Bulger se concentră asupra ecranului. Existau trei 
câmpuri de amplificare, pe un spectru de bandă largă. 
Primul câmp era amplificarea optică maximă. Nefiltrată. 
Nediluată. Date vizuale pure. Cel de al doilea câmp era 
amplificat optic. Imaginea era filtrată printr-un program 
patchwork, ca să curețe artificial caracteristici-cheie în 
diverse părţi ale spectrului. Al treilea câmp era 
amplificarea artificială. Prin extrapolarea datelor-cheie din 
primele două câmpuri, calculatorul utiliza datele optice ca 
linie de referinţă şi amplifica detaliile detectate pe baza 
unui set de algoritmi. Rezultatul era că aparatul putea să 
sporească artificial o amplificare optică aparentă cu un 
factor de 1 000 la o precizie de 98 de procente. 

Foarte bine. Atâta vreme cât chestia aia afurisită îi 
oferea un prim-plan, lui Bulger nu-i păsa cât de imprecisă 
era. O fisură avea să arate tot ca o fisură, într-o imagine 
ceţoasă sau nu. Important era că dacă procesul de 
extracţie afecta în vreun fel cristalul - la asta chiar nu 
putea rămâne indiferent. Un cristal stricat era o marfă 
stricată. 

Işi aprinse ţigara şi suflă câteva inele de fum. Apăsă pe 
amplificare şi inspectă suprafaţa. 

Apoi văzu mişcare. 

Bulger îşi îndepărtă ochii de la monitor. Îşi privi 
microscopul de pe blocul de cristal cu suspiciune. Era el 
obosit sau greşise ceva? 

Primul lui gând fu legat de contaminare. Blestemata asta 


334 


de ploaie! Se ridică în picioare şi trase canavaua mai bine 
peste microscop. Ridică dispozitivul, şterse suprafaţa în 
caz că era udă şi puse microscopul la loc. Apăsă 
RECALIBREAZĂ şi aşteptă. 

Din nou, mişcare. 

— Doamne Dumnezeule... ticăloşi afurisiţi! 

— Frumos, Jack, comentă Eddie, aşezat lângă generator 
ca să fumeze o ţigară. Foarte frumos. 

Bulger surprinse vârful ţigării bărbatului lucind în 
întuneric. 

— Taci, idiotule. 

— Da, să trăiţi. 

Bulger studie din nou ecranul cu atenţie. Să reacționeze 
oare amplificarea artificială la ceva cum ar fi o sursă 
externă de lumină? Ceea ce să ducă, eventual, la 
interpretarea eronată a jocului de lumini şi umbre de pe 
structura subsuprafeţei? 

— Care e problema? întrebă Eddie. 

— Nu e treaba ta, replică Bulger, mişcându-se instinctiv 
în scaun ca să protejeze ecranul de ochii curioşi ai 
celuilalt. 

Eddie ridică din umeri şi se întoarse la troliul lui. 

Imaginea de pe ecran arăta nişte filamente minuscule, 
precum tuburile de carbon, întreţesute complex în 
structura cristalului. În aceste filamente părea să existe 
mişcare, asemănătoare mişcării unui lichid. Să aibă oare 
acest Carbon 60 printre proprietăţi un soi de acţiune 
capilară superrapidă? Capacitatea de a absorbi un lichid, 
dacă acesta intra în contact cu el? Majoritatea rocilor 
aveau această proprietate, dar nu la această viteză. 

Apăsă tasta AMPLIFICĂ, mărind imaginea mult dincolo 
de nivelurile recomandate ale sistemului. Rezultatul fu o 
imprecizie şi mai mare, dar Bulger n-avea să moară din 
asta. Trecuse de nivelul micronilor şi acum era în zona 
nanometrilor - măsurători care acopereau a miliarda parte 
dintr-un metru. Un loc în care materialele începeau să se 
comporte cu totul diferit. 

Iat-o din nou. Ceva trecu cu viteză pe sub lentile. O 


335 


vâltoare, o explozie întunecată. Apoi încă una, şi încă una. 

Precum umbrele pe o sticlă. N-avea cum să mişte 
lentilele suficient de precis încât să le urmărească sau să 
ţină pasul cu orice gonea prin tuburi. Nicio problemă. 
Acela era un laptop. Avea capacităţi de fotografiere la 
viteze mari. Apăsă tasta ÎNREGISTRARE şi realiză un film 
digital la 10 000 de cadre pe secundă. Expunerea de trei 
secunde era teoretic suficientă ca să-i ofere informaţiile 
necesare. 

Şi chiar fu suficientă. 

Apăru mai întâi în cadrul 1 037 şi dispăru până la cadrul 
1 104. Curând după aceea, în succesiune, mai apărură 
câteva imagini scurte, dar prima fu cea care îi stârni 
interesul lui Bulger. Era izolată şi mai uşor de analizat. 
Mări din nou amplificarea. Şi nu-i veni să creadă ceea ce 
văzu. 

Braţe mici. Un trup în formă de ţeavă. Nu semăna cu 
nimic din ceea ce văzuse el până atunci. Parte maşină, 
parte organic. Nu se baza pe nicio ştiinţă modernă, 
convenţională. Se baza pe ceva superior. 

Lui Bulger îi căzu ţigara din gură, fără să observe, în 
timp ce urmărea spectacolul care se desfăşura pe 
monitorul lui. O maşinărie minusculă, nu mai mare decât 
unele celule din organismul uman, se învârtea prin 
substructura cristalului. 

Bulger prinse ţigara înainte de a-i face o arsură în 
tastatură. Nu exista decât o singură explicaţie. 

— Naniţi, spuse el. 


Carver îşi ajustă ochelarii de vedere nocturnă, 
pregătindu-se pentru explozia de praf, când fasciculul de 
particule controlat de el tăie în spirala de Carbon 60 ce era 
înfăşurată în pasajul subteran, întinzându-se în ambele 
direcţii. 

Cristalul era acoperit de un soi de scriere pe care n-o 
mai văzuseră niciodată, în timp ce porțiunile de piatră 
obişnuită erau inscripţionate cu glife care semănau cu 
vechea scriere mayaşă. Care, dacă-şi amintea corect, era 


336 


cu totul nelalocul ei. Mayaşii proveneau din America 
Centrală, nu de Sud. Nu ajunseseră niciodată în Peru sau 
pe Amazon. Dar, la urma urmelor, ce ştia el? 

Fasciculul de particule termină de tăiat un cub 
preprogramat de Carbon 60 şi se închise singur. Cubul se 
clătină şi alunecă. Prinzând viteză, se prăbuşi pe podea. 
Garrison era cu el. Aplecă repede găleata cu apă de la 
picioarele lui şi introduse cristalul în apă. Acesta sfârâi 
împrăştiind un nor de aburi, tocmai când doi membri ai 
echipei lui Maple treceau pe lângă ei în drum spre celălalt 
capăt al tunelului. Aceştia îşi ajustară lanternele prinse de 
pălăriile tari. 

— Maple vrea să ştie cât mai putem scoate înainte de a 
se prăbuşi cu totul tunelul, spuse concis cel mai masiv 
dintre ei. 

Cuburi de Carbon 60 lipseau din tot tunelul din spirală. 
În unele zone ale tavanului începuseră deja să apară 
fracturi de stres. Devalizarea fusese masivă. 

Dar Carver nu păru prea îngrijorat. 

— Bănuiesc că mult mai mult, spuse el, iar oamenii îşi 
continuară treburile. 

Pe pământ era instalat un ham, ancorat la două lanţuri 
de uzură. Carver şi Garrison lucrau împreună, pe vine, 
încercând să asigure batiul în jurul cubului de Carbon 60; 
tocmai legaseră ultima dintre bride, când auziră staţia de 
emisie-recepţie a lui Carver. 

— Strânge-ţi trusa, îl instrui Maple. Scoatem tunul. 

— Ce se întâmplă? 

— Fii gata să te mişti, insistă Maple. 

Vocea părea rezonantă, de parcă s-ar fi aflat într-un 
spaţiu cavernos. 

— Am găsit ceva care face cristalul din tunel să pară 
doar un mizilic. 

Garrison îşi privi şeful în timp ce rula lanţurile prin 
mâinile înmănuşate, verificând dacă drumul este liber, 
pentru ca Eddie să ambreieze troliul şi să scoată cristalul. 

— Ce facem? întrebă el. 

— Du-te şi află ce vrea, replică morocănos Carver. O să 


337 


strâng blestemăţia asta după ce termin. 

Garrison ridică din umeri, aprobând. 

Carver îl urmări pe Garrison dispărând în întuneric, iar 
furtuna de lumină devenită familiară pulsă prin tunel şi 
lumină decorul pe o distanţă de peste un kilometru. Când 
ajunse lângă el, în locul de unde fuseseră înlăturate 
blocurile de Carbon 60, păru să staţioneze. Pâlpâind, ca un 
tub de neon pe moarte. După care trecu prin ceea ce mai 
rămăsese din legătura de carbon şi îşi continuă 
deplasarea. 


— Cu-cu! strigă Eddie aplecat peste gaura de acces, 
când pulsul de energie lumină tunelul de dedesubt. 

Cobori în hohote de râs. 

— Uau, băiete, da’ ştiu că asta e ceva aparte! zise el. 

— Mda, murmură Bulger printre dinţii încleştaţi, evident 
cu mintea în altă parte. 

Naniţi. Microroboţi construiți la nivel atomic, operând la 
nivel molecular, măsuraţi la scală nanometrică. Roboţi 
care erau atât de mici încât, cu instrucţiuni corecte, 
puteau literalmente să se caţere într-o inimă prin cea mai 
mică arteră şi să deruleze o operaţie din interior spre 
exterior. Fără îndoială, nu era vorba de nanotehnologie din 
accepțiunea modernă. Conceptul curent de naniţi spunea 
că aceşti mici roboţi erau submicroscopici, vizibili doar sub 
microscopul electronic, părţile lor active fiind de 
dimensiunile moleculelor de proteine. Conceptul actual de 
naniţi susţinea că, dacă s-ar fi putut fabrica, aceşti naniţi 
nu ar fi fost mai lungi de 100 de nanometri. 

Dar nu fuseseră încă realizaţi. Cel mai apropiat lucru de 
manipularea structurală la nivel atomic era vechi de 
douăzeci de ani, de când oamenii de ştiinţă japonezi 
reuşiseră să scrie cuvântul „atom“ în japoneză - şi în 
atomi. 

În mod clar, ceea ce vedea Bulger era o maşinărie cu un 
diametru de sute de mii de nanometri. Mult mai mare 
decât în teorie. Dar teoria era inutilă fără experimente, 
aplicaţii şi colectarea faptelor. Iar un fapt era că un nano 


338 


se uita la el. Primul dispozitiv microscopic funcţional văzut 
vreodată. 

Şi valora mult mai mult decât tot Carbonul 60 de pe 
planetă. 

Jack Bulger tremura de nerăbdare. Dumnezeule, nu le 
putea spune asta oamenilor cu care lucra. Nici n-ar fi 
înţeles - ar fi vrut numai să se capete cu partea lor de 
profit. Ceea ce nu era inclus în ofertă. In afară de asta, 
aveau să se îmbogăţească din cristal oricum. La dracu' cu 
ei. Deci singura problemă era acum ce să facă el cu 
informaţia. 

N-o putea păstra acolo. Ceilalţi ar fi putut da din 
întâmplare peste ea, i-ar fi putut umbla prin lucruri sau ar 
fi putut descoperi notițele făcute de el. Cu certitudine, 
filmul acela digital trebuia să fie şters. 

Oare să trimită informaţiile undeva? Putea să-şi trimită 
un e-mail? Mai mult ca sigur să-i spună lui Houghton era o 
sabie cu două tăişuri. Dacă păstra tăcerea şi nu-i spunea 
nimic avocatului companiei, orice zi care trecea sporea 
şansele savanților de a da peste descoperire în cristalul pe 
care intenționau să-l aducă din Antarctica - asta dacă nu 
cumva aflaseră deja. Şi nu voia să capete ei gloria sau 
banii. 

Dar dacă îi spunea lui Houghton şi era cu adevărat o 
mare descoperire, e drept că şi-ar fi asigurat veniturile, 
dar la un nivel mult mai redus decât dacă ar fi vândut-o 
celui care licita cel mai bine. 

Şi mai exista, bineînţeles, o a treia posibilitate. Putea 
face alegerea deşteaptă de a opta pentru ambele căi. Să-i 
spună lui Houghton. Să fie plătit. Apoi să vândă informaţia. 

Mda, asta suna mai bine. 

Şi, în timp ce deschidea linia pentru Houghton şi aştepta 
ca sistemul să-l localizeze pe avocat, se ocupă de 
colectarea şi mai multor date. Şi astfel făcu cea mai 
curioasă descoperire. 

Naniţii, în funcţie de ce încercau să obţină, lucrau fie 
individual, fie colectiv, utilizând legături chimice pentru a 
se lega conştient unii de alţii. Pentru a forma un dispozitiv 


339 


mai mare. 

Incredibil! Urma să fie înspăimântător de bogat! 

Carver îşi ridică gulerul. Începu să fluiere, apoi strânse 
lanţul în jurul sistemului uleios de scripeţi care se legăna 
deasupra lui. Se afla exact sub gaura de acces care se 
deschisese în timpul cutremurului iniţial. Noroiul continua 
să alunece pe versanţi, odată cu ploaia torențială care 
inunda groapa. Carver privi în sus şi văzu luminile 
fulgerelor. Se bucura chiar şi să se afle în subteran - chiar 
dacă era sinistru. 

Rădăcini lucioase de copaci, toate răsucite în noduri 
sticloase, se repezeau spre el. Creaturi despre care nu 
crezuse că pot exista se târau şi se zvârcoleau în jurul lui. 
Nişte vieţuitoare mai mici, ca nişte insecte, roiau şi băteau 
din aripile lor ca borangicul. Fu nevoit să alunge un 
păianjen supradimensionat şi transparent ca sticla. Simţea 
cum i se încreţeşte pielea. Însă măcar în tunel era mai 
uscat. 

Trase de lanţuri, îşi duse staţia la buze şi anunţă: 

— Bine, ridicaţi-o! 

Auzi huruitul îndepărtat al motoarelor mecanice băgate 
în viteză. Simţi tensiunea care se acumula în lanţuri. Şi se 
îndepărtă când blocul de Carbon 60 începu să se mişte pe 
pământ. 

li monitoriză avansul vesel, asigurându-se că premiul lui 
reuşeşte să treacă peste toate făgașurile pe care le 
întâlnea. Acest bloc valora singur peste un sfert de milion 
de dolari. Când avea să vină timpul pentru ziua plăţii, 
singura certitudine rămânea că prostituatele din Mexico 
City aveau să aibă parte de acţiune din plin, aşa că 
trebuiau să se drogheze cu ceva mai tare decât Pro-Plus. Şi 
n-avea să se oprească până la Crăciun. 

Când blocul ajunse acolo unde trebuia, Carver le 
transmise celor de la suprafaţă să se oprească. Era timpul 
să elibereze cârligul din scripeţi, pentru ca blocul să fie 
ridicat direct la suprafaţă. 

Nu acordă importanţă gândacului transparent de pe 
umărul lui. Sau rădăcinilor ca nişte tuburi de sticlă care se 


340 


repeziră la gâtul lui când înşfacă lanţurile şi le eliberă din 
scripeţi. Tocmai se pregătea să discute din nou cu cei de 
sus când auzi ceva ciudat. Se opri brusc din ceea ce făcea. 

Şi se auzi din nou. Ca o cădere. Un gen de țipăt atenuat. 
Foarte slab. Însă venea din direcţia înspre care tocmai se 
îndreptaseră cei doi colegi de echipă. 

Miji ochii în întuneric. Îşi înclină lanterna şi o orientă 
spre tunel. 

— Hinkely? Gerome? strigă el. 

Nimic. Niciun răspuns. 

Carver trase de lanţuri, semnal clar că puteau începe să 
ridice din nou blocul. Pe când ducea staţia la gură ca să 
confirme ordinul, auzi ceva ce putea fi descris numai ca un 
țipăt. Gutural. Exploziv. Ca atunci când ţi se smulg 
intestinele din abdomen. 

Carver îşi duse staţia la gură şi întinse cealaltă mână 
spre puşca semiautomată atârnată de umăr. N-avea să 
spună asta decât o dată. 

— Băieți, nu vă mai prostiţi. Acum, ce se mai întâmplă? 

Dar nu auzi decât paraziți. Işi puse staţia deoparte, 
ridică puşca şi trase tare de lanţuri. De două ori. Ca să le 
semnalizeze că era o problemă. 

Blocul se opri şi rămase clătindu-se la nivelul ochilor. 

Carver încercă din nou să penetreze întunericul din 
tunel. Fiecare fulger care biciuia cerul îşi reflecta lumina 
în tunel. Şi astfel, Carver reuşi să observe ceva 
îngrijorător. De el se apropia o siluetă. 


341 


DEFAZAREA 


Uşa laboratorului zbură în lături, exact spre locul în care 
Ralph tasta la calculator şi vizavi de locul unde November 
cataloga glifele din Atlantida. O ciocănitură întârziată 
acompanie intruziunea. O roşcată purtând blugi şi un 
tricou îşi băgă capul pe după uşă. 

— Este cineva aici numit Jon Hackett? 

Hackett tresări. 

— Da. Eu sunt, zise el. 

— Bună. Rebecca Devon - microbiolog. Cred că am făcut 
o poznă la etaj. Din partea cealaltă a coridorului ne 
transmit o tonă de date. Fluxuri de cifre. lţi spune ceva 
asta? 

Hackett sări în picioare. 

— De cât timp se întâmplă asta? 

— Cam de o oră. 

— Sunt datele complete de la CERN despre cristal, 
spuse el preocupat, îndreptându-se spre uşă. Aşteptam 
datele acestea. De ce n-aţi observat până acum? 

— Păi... ăăă, zâmbi ea temătoare, e o greşeală uşor de 
făcut. Par să fie date biologice. 

Hackett se opri brusc, uitându-se la colegii lui. Auzise 
corect? 

— Complexitatea, făcu Scott cu ochiul, este cheia. 

— Ce? Mda, cred că ai dreptate, încuviinţă Hackett. 

Matheson îşi scoase lămâia şi începu să unească 
punctele de pe suprafaţa ei neregulată. Pe monitor avea un 
glob rotativ şi începuse să copieze modelul. 

— E un dispozitiv straniu, murmură el. 

Hackett îi aruncă o privire. 

— Crezi că toate siturile astea sunt interconectate, ca un 
soi de reţea, nu, Ralph? Ca un internet antic? 

— Îhî, sunt absolut convins. 

— Ştii ce e asta? Un puzzle pentru maimuțe, prietene - 


342 


la scară globală. 

— Straşnic, o faci să sune de parcă strămoşii noştri ar fi 
construit toate acestea ca să avem noi ceva de făcut în 
ultimele noastre zile de viaţă, comentă acru Bob Pearce. 

Părea extenuat. 

Aflat în pragul uşii, se scuză şi se strecură pe lângă 
Rebecca, care continua să aştepte răbdătoare. Ea îi zâmbi 
larg, într-o manieră condescendentă, prietenoasă. 

— Bună, spuse ea. 

Dar Pearce nu-i răspunse. 

— Siturile sunt conectate, nu încap dubii, spuse Pearce. 
V-aţi întrebat ce rol aveau liniile ley®? Canale de forţă 
antice. Poate că, de fapt, asta detectăm acum - un întreg 
sistem antic de tuneluri. 

Hackett spuse pe un ton glumeţ: 

— Am lipsit de la întrunire? Iar ai făcut descoperiri fără 
mine? Bob, ştii că urăsc asta! 

Pearce ridică din umeri şi înşfacă lămâia lui Matheson, 
cea pe care marcase liniile de reţea ce uneau cele cinci 
situri antice, şi le urmări cu degetul. 

— Hei, n-am terminat cu asta, se plânse Matheson. 
Tocmai mă pregăteam să desenez sistemul de tuneluri de 
la Giza. 

Scott clătină din cap. 

— Nu sunt convins, spuse el. Sub nicio formă nu se 
putea întinde un sistem de tuneluri din Egipt până în 
America de Sud şi în Antarctica. Fizic, e imposibil. 

— În afară de asta, adăugă Sarah, plăcile tectonice se 
deplasează.  Continentele continuă să devieze. Acele 
tuneluri n-ar fi rezistat mult - ar fi fost distruse. Făcute 
bucăţi sau inundate. 

Pearce ridică lămâia. 

— Comparativ cu acest puzzle, spuse el, cu cele cinci 
situri şi Pământul, nu suntem decât o muscă pe fundul 
unui elefant. Comparativ cu soarele, suntem un punct pe 


s Liniile ley sunt aşa-zisele alinieri ale numeroaselor locuri de interes 
geografic şi istoric, cum ar fi monumentele antice şi megaliţii, culmile 
muntoase şi vadurile apelor. (n.tr.) 


343 


fundul unei muşte de pe fundul unui elefant. Nu suntem 
nimic. Aşa că, până nu dăm înapoi şi ne îndepărtăm 
suficient de mult, eventual pe orbită, nu putem vedea 
imaginea de ansamblu. Imaginea mai mare. 

— Problema e, adăugă Rebecca fără să se gândească 
prea mult, că dacă dai înapoi prea tare, te poţi trezi căzând 
de pe stâncă. 

Toţi ochii se opriră asupra femeii care vorbise fără să-i fi 
venit rândul. 

— Era doar o observaţie, adăugă ea cu sfială. Despre ce 
vorbiţi de fapt, băieţi? 

Hackett îşi înclină capul spre ea şi spuse calm: 

— Ce-ar fi s-o iei tu înainte, hm? Vin şi eu într-o secundă. 

Rebecca se scuză şi plecă. Hackett ridică defensiv o 
mână. 

— Bob, calmează-te! Suntem de partea ta. Nimeni nu 
este mai convins de evaluarea ta decât mine. Dar se 
întâmplă să consider că trebuie să fiu de acord şi cu Ralph. 
Nu ştiu dacă sunt conectate fizic sau altfel, dar dacă nu se 
demonstrează asta, vom sfârşi prin a ne învârti în gol şi 
niciunuia dintre noi nu-i va fi de folos. Trebuie să ne 
expunem foarte clar concluziile şi aparatul ştiinţific care 
ne-a condus la ele. 

Pearce îşi trecu nervos mâna prin păr şi păru să fie 
scuturat de frisoane. 

— Îmi pare rău, spuse el. Sunt doar... foarte obosit. 

— Nu mă surprinde. Presupune mult efort să faci ceea 
ce faci. 

Pearce se clătină pe picioare şi îi permise lui November 
să-l conducă la locul lui. 

— Din câte ştim noi, murmură el, soarele este o creatură 
vie. Doar că îi trebuie patru milioane de ani ca să spună un 
cuvânt. Darămite să construiască o propoziţie întreagă... 
lar noi dispărem cât ai clipi din ochi pe o scară cosmică. 
Nu trăim pe aceeaşi scală a timpului cu soarele, aşa că nu 
am recunoaşte un astfel de tip de viaţă. Nu recunoaştem 
decât viaţa care trăieşte în acelaşi ritm cu noi... 

Îndreptându-se spre uşă pe vârfuri, Hackett se uită la 


344 


November. 
— Aduceţi-i lui Pearce o cafea, le recomandă el. Cu 
foarte mult zahăr. 


— Bună. El este Ted, anunţă Rebecca, prezentând pe 
toată lumea. Ted, Jon şi Sarah. Ted e biolog marin. 
Studiază meduzele. 

— O, comentă Sarah cu vioiciune. Trebuie să fie nişte 
animale foarte interesante. 

— Nu sunt propriu-zis animale, răspunse Ted rece. Sunt 
creaturi marine planctonice. Protoplasmă. 

Ted purta sandale şi avea un păr lung şi murdar, ca un 
surfer care avea probleme cu igiena personală. Nu ştia nici 
când să întrerupă contactul vizual, ceea ce făcea ca o 
conversaţie cu el să fie stânjenitoare şi inconfortabilă. 

— Unele dintre ele nu sunt creaturi individuale, ci un 
colectiv de creaturi mici, care aleg să lucreze, să trăiască 
şi să vâneze împreună, într-o formă pe care noi o numim 
meduză. 

— O, făcu Sarah, cu un aer prin care spera să sugereze 
că îşi asumă eroarea. 

— Ted e puţin nervos acum, nu-i aşa, Ted? se scuză 
Rebecca. 

Ceilalţi biologi rămăseseră deoparte de mica lor 
adunare. Şi ei aveau părul lung şi îşi lăsaseră barbă, fiind 
mai interesaţi de sporii pe care îi cultivau în farfurii din 
sticlă decât de intruşii din laboratorul aflat în cealaltă 
parte a holului. 

— Am studiat Carbonul 60 înainte, anunţă repede 
Rebecca, bătând în ecranul calculatorului ei şi 
semnalându-le colegilor că totul e în ordine. Gata. A 
început transferul. N-ar trebui să dureze mult. 

— Mulţumesc, replică Hackett nepăsător, conştient că 
Sarah zăboveşte lângă el. 

— Ce... ăăă, ce voiai să spui prin „am studiat Carbonul 
60 înainte“? Pentru ce, Doamne iartă-mă, aţi fi făcut voi, 
biologii, una ca asta? 

— Fulerenele, explică Rebecca, sunt un bun candidat 


345 


pentru răspândirea vieţii în spaţiu. Nu ştiai? 

Sarah îşi încrucişă braţele la piept. 

— Evident că nu, spuse ea, gândindu-se la mâna din 
tunelul din Egipt şi cutremurându-se. 

— O, exclamă Rebecca visătoare, uitându-se la datele de 
pe ecran. Carbonul este un element cu totul special. Iar 
Carbonul 60 este o moleculă cu adevărat inteligentă. 

— Carbonul este foarte adaptabil, încuviinţă Hackett. 
Este în cerneala cu care scriem. Este în carnea cu care 
trăim. Poate fi gaz sau poate fi parte din creierul uman, 
capabil să-şi contemple propria existenţă. 

— Ceea ce este incredibil, dacă ne gândim că, în postura 
de element, este atât de mediocru, adăugă Rebecca. Face 
o groază de lucruri, dar nu e un extremist, cum e, să 
spunem, potasiul, care sare în aer şi dacă îţi cade pălăria. 
Carbonul nu constituie decât 0,2 la sută din elementele 
Pământului, dar face parte din mai mulţi compuşi decât 
oricare alt element. Sute de mii de compuşi. 

— Dar de ce este molecula de Carbon 60 un candidat 
pentru răspândirea vieţii? insistă Sarah. 

— Pentru că este goală, răspunse Rebecca, ca şi cum 
Sarah, ştiind atât de multe despre carbon, ar fi trebuit deja 
să ştie răspunsul la propria întrebare. Are forma unei 
mingi de fotbal. 

— Molecula Carbon 60, obiectă Hackett, are un 
diametru de doar trei angstromi. Spaţiul nu ajunge decât 
pentru un atom. 

— Da, dar gândeşte-te la asta. Ce atom? ripostă imediat 
Rebecca. Dacă alegi atomul corect, sfârşeşti prin a crea cel 
mai puternic magnet nonmetalic din lume. Faci Carbon 
900, pe care l-au realizat deja în laborator. Aceeaşi 
structură închisă ca cea a Carbonului 60, dar cu 900 de 
atomi de carbon. Şi nu mai este o minge - este o capsulă. 
Pui o combinaţie a celor douăzeci de aminoacizi standard 
în inima unei astfel de structuri şi aceasta va sfârşi prin a 
avea picioare şi a o lua din loc. 

— Nu pricep, interveni Sarah. 

— Există trei forme de carbon pe Pământ - dar din care 


346 


tip am evoluat noi? zise Rebecca. Grafitul are contaminanţi 
marginali. Diamantul are un monostrat de hidrogen la 
suprafaţă. lar funinginea, care este pură şi cea mai 
apropiată de structura noastră, este informă. Viaţa trebuia 
să evolueze din ceva. Dar nu poate fi niciuna dintre 
acestea trei. Diamantul nu numai că este prea rigid, dar 
hidrogenul îl face şi inutil. Grafitul este prea maleabil, iar 
funinginea este atât de informă, încât este inutilă. 
Bănuiesc că a existat un al patrulea tip de carbon, care era 
pur şi avea formă... Aşa este Carbonul 60. Pur. Şi are 
formă. 

— Şi poţi dovedi asta? o întrebă bănuitoare Sarah. 

Bănuitoare pentru că se temea de răspuns. Se temea 
pentru că văzuse răspunsul. 

— Acum douăzeci de ani, Buseck şi Tsipursky au 
descoperit Carbonul 60 şi Carbonul 70 în şungit, explică 
Rebecca. 

Hackett părea nedumerit. 

— O rocă precambriană rară, carboniferă, îi explică 
Sarah. Ştiu. Au fost detectate urme în jurul siturilor de 
cratere şi la graniţa CT - graniţa care marchează sfârşitul 
Erei Cretacice şi începutul Erei Terţiare, cu şaizeci şi cinci 
de milioane de ani în urmă, când au fost ucişi dinozaurii. 

— Absolut. Şi pe această bază i-am pus pe băieţii noştri 
de la Institutul Max Planck să proiecteze molecule de 
Carbon 60 pe o suprafaţă dură, la o viteză de peste 27 000 
de kilometri pe oră. Cam aceleaşi tipuri de forţe la care te- 
ai aştepta dacă te-ai prăbuşi pe Pământ în spinarea unui 
asteroid. Moleculele au ricoşat. N-au fost distruse - au 
supravieţuit! Acum, ideea doctorului Frankenstein de a 
deschide un comutator şi a-şi distruge monstrul mi se pare 
puţin extremă, dar căldura şi vechiul fulger sunt condiţiile 
ideale pentru a da startul vieţii. Sau, cel puţin, pentru a 
produce o mutație. lar Carbonul 60, ca formă pură de 
carbon, fără contaminanţi şi fără structură, este activ 
biologic. 

— Ce a fost mai întâi? medită Hackett. Găina sau oul de 
Carbon 60, hmm? 


347 


Rebecca îl privi de sus în jos, de parcă l-ar fi văzut pe 
fizician într-o nouă lumină. 

— Asta-i foarte comic, zâmbi ea ironic. Îmi place. 

Apăsă pe ecran, aducând la viaţă câteva imagini. 

— Motivul pentru care aceste date par a fi biologice, 
explică ea, este acela că numerele şi unele dintre date 
indică o simetrie foarte similară cu cea a formelor de viaţă. 
Când mi-am dat seama că e Carbon 60, totul a căpătat 
sens. 

— Simetrie? întrebă Sarah. 

— Viaţa, aşa cum o ştim, are două forme fundamentale, 
spuse Rebecca. Elicea dublă - ştiţi voi, spirala - pe care o 
respectă ADN-ul nostru şi pe care se bazează numeroase 
forme mai mari de viaţă. Şi apoi, avem simetria mingii de 
fotbal, care aparţine virusurilor. Uneori, forma elicoidală 
de tip şurub se manifestă chiar în forma animalului, cum ar 
fi la unele gastropode. Precum forma răsucită a scoicii de 
mare Nautilus. 

— Dar Carbonul 60 are numai formă de minge de fotbal, 
nu? 

— Ba nu, deloc, îl corectă Rebecca. 

Desfăşură o altă imagine şi adăugă: 

— Dacă treceţi Carbonul 60 printr-un câmp electric în 
perioada creării sale, acesta formează un nanotub de 
carbon care se dezvoltă după o formă de şurub. O formă 
elicoidală. O spirală. Dar un tub-spirală - care este şi 
cerința de bază pentru toate formele mai mari de viaţă - 
pentru circulaţia sângelui. 

Două forme fundamentale de Carbon 60. Două forme 
fundamentale de viaţă pe Pământ. Ambele evoluate din 
carbon. Dar oare din acelaşi tip de carbon? 

— E precum Carbonul 60, adăugă Rebecca. Dacă l-am 
desena, ar fi punctul perfect de început al vieţii. Ştim că 
bacteriile adevărate, cloroplastele şi mitocondriile au 
evoluat din  eubacterii.  Metanogenele,  halofilele, 
sulfolubusul şi rudele lor provin din archaea. Protistele, 
plantele, ciupercile şi animalele se trag din eucariote. Ştim 
că eubacteriile, archaea şi eucariotele se trag din prima 


348 


ramură a arborelui vieţii. Dar virusurile sunt un mister: nu 
par să se potrivească nicăieri. Oricum, dacă ai un tip de 
structură de carbon care poate lua două forme distincte, 
atunci asta explică şi legătura. Carbonul 60 ar putea fi 
precursorul unui tip de protoviaţă. Aţi văzut asta? întrebă 
ea când imaginea unei molecule în formă de minge de 
fotbal apăru ca văzută printr-un microscop crioelectronic. 

— Carbon 60, nu? zise Sarah. 

— Nu, o corectă Rebecca. Acesta este un virus. 

— Care? 

— Virusul herpetic uman. 

— Herpesul? 

— Înî! Şi prezintă exact aceeaşi simetrie precum 
Carbonul 60. Recunosc că nu e cel mai bun exemplu, dar 
totuşi ce virus poate fi un bun exemplu? 

— Viaţa poartă cicatricele predecesorilor săi, medită 
Hackett. În acest caz, forma şi simetria. Să fi fost această 
proprietate emergentă cea care a marcat trecerea de la un 
simplu cristal la forma de viaţă inferioară? Complexitatea 
reală în acţiune? 

— Tipul de carbon din care am evoluat noi rămâne un 
mister, explică Rebecca. 

Bătu din nou în ecran pentru a indica o imagine a 
Carbonului 60 în forma sa de nanotub, rotindu-se alături 
de un lanţ ADN. 

— Cărbunele şi diamantele încă mai există din 
abundență în jur, continuă ea. Teoretic, Carbonul 60 ar 
trebui să existe şi el din abundență. Dar unde a dispărut? 
Eşti fizician. Erwin Schrodinger a descris ADN-ul ca pe un 
cristal aperiodic. 

Făcu o pauză, apoi privi în jur, către toată lumea. 

— Teoria mea este că, de fapt, Carbonul 60 este încă în 
jur. Doar că a evoluat. Noi suntem Carbonul 60. 


— Gerome, tu eşti? Hinkley? Unde dracu' sunteţi, 
javrelor? 

Izbucni apoi încă un fulger. Încă o privire scurtă. Şi 
atunci, Carver constată că de el se apropia o formă umană, 


349 


care nu era nici a lui Hinkey, nici a lui Gerome. 

Se ridica din pământ, apropiindu-se de el. Mărindu-se 
într-un ritm extraordinar, ca un fluid care decisese să ia o 
formă solidă. Era o siluetă impunătoare. Şi înainta cu 
greutate, rămânând învăluit în întuneric. 

Carver se poticni în timp ce se retrăgea. Apucă strâns 
puşca şi trase siguranţa. Apăsând trăgaciul, îndreptă o 
rafală de gloanţe spre atacator. Gloanţele ricoşară 
inofensive din pieptul acestuia. 

Apoi începu din nou să avanseze. 

Carver se deplasă şi el, disperat să menţină distanţa 
dintre ei, dar ieşirea îi era blocată de cubul de Carbon 60 
care atârna în spatele lui. 

Pe suprafața acestuia se vedea roind o masă 
efervescentă de păianjeni transparenţi, amestecați cu 
lujerii şi cu rădăcinile invadatoare. În masa vie se vedeau 
mişcându-se cu repeziciune centipede şi milipede uriaşe 
din sticlă. Terifiat, Carver îşi dădu seama brusc că întreaga 
masă furioasă se topea în ea însăşi. Totul fuziona ca să 
producă un singur bloc. Ca o sculptură din gheaţă asupra 
căreia se îndreptase un aruncător de flăcări şi acum se 
schimba, se contorsiona şi se reforma. Transformându-se 
într-un cap uman din cristal. Capul Jui. 

Încet, efigia din cristal deschise ochii şi îşi îndreptă 
privirea spre Carver. Se analizară unul pe altul preţ de un 
moment, după care capul îşi distorsionă trăsăturile, 
deschizându-şi larg fălcile, îşi expuse dinţii ce arătau ca 
nişte pietre funerare şi sâsâi la el. 

Apoi scoase limba spre Carver - şi pe limbă avea gravat 
un singur cuvânt. 

Instinctul îi spuse lui Carver să o rupă la fugă urlând, 
dar înainte să aibă timp să ia o hotărâre, gâtul îi fu prins în 
strânsoarea rece ca gheaţa a mâinii din cristal a siluetei. 

Faţa lui Carver se înroşi, apoi se umflă. Simţea că se 
sufocă. 

Silueta se apropie şi mai mult. Când făptura lui de 
aproape trei metri se puse pe lucru, umerii largi şi 
transparenţi rămaseră aproape nemişcaţi. 


350 


Carver se avântă şi îi trase siluetei un pumn, dar lovi 
doar un perete solid de gheaţă. 

Silueta nu ripostă. Cu un zâmbet dispreţuitor pe faţă, îl 
studie atent pe Carver. Metodic. La fel de încet, îl strânse. 


La suprafaţă, Eddie, cel cu troliul, devenea neliniştit. Ce- 
şi găsise de făcut Carver? Trecuse aproape un sfert de oră. 

Işi târşâi picioarele spre deschizătura din pământ, 
strâmbându-se la mirosul mereu prezent de vegetaţie 
putrezită de fiecare dată când dădea cu piciorul într-un 
pâlc de tufe. 

— Hei, tu de jos! strigă el. Ce s-a întâmplat? 

Niciun răspuns. 

— Răspunde-mi, fir-ar să fie! 

Se uită la asociatul lui, care stătea la calculator pierdut 
în conversaţia lui, înainte de a se lăsa în genunchi şi de a 
examina lanţul. Acesta se mişcă. O dată. 

— În sfârşit. În regulă! 

Se întoarse apoi la troliul lui şi băgă în viteză. 

Motorul urlă în timp ce lanţul se retrase, la o viteză care 
era pur şi simplu prea bună ca să fie adevărată. Neliniştit, 
opri din nou maşina zăngănind şi se grăbi să apuce capătul 
lanţului. Dar acolo unde ar fi trebuit să fie un frumos bloc 
decupat de Carbon 60, se afla un ham gol. 

Preocupat, aruncă hamul pe pământ şi se deplasă spre 
masa de comunicaţii, unde Bulger avea laptopuri, 
videofoane şi o legătură satelit, toate pregătite şi activate. 
Luă o staţie dintr-o grămadă de pe masă. 

— Carver, ce se întâmplă acolo? Stăm degeaba aici. 

Nimic. 

— Carver? 

Bătu cu degetul în staţie. 

— La dracu', cred că se termină curentul pe releul de 
comunicaţii. 

Se întoarse apoi spre Bulger. 

— Jack? 

Dar Bulger era adâncit în discuţii. 

— Jack? 


351 


Se întinse şi puse o mână pe umărul omului, fiind 
surprins când bărbatul masiv sări într-o parte ca un copil 
speriat. 

— Ce-i? mârâi inginerul, scoțând furios fum din ţigară. 

Eddie arătă cu degetul în spate. 

— Cobor în tunel. Carver are o problemă, cred. 

— Bine, replică Bulger, întorcându-i spatele. 

Impleticindu-se prin ploaie, Eddie se apropie de puț şi 
cobori. 


352 


PALATUL APOSTOLIC PONIIFICAL 


ETAJUL AL DOILEA 
ORAŞUL VATICAN 


— Roboţi mici, spui? Ce pot face aceşti mici roboţi? Şi 
din ce sunt făcuţi, dacă sunt atât de mici? 

— Sunt făcuţi din carbon, explică Bulger peste zgomotul 
motorului troliului, la capătul lui de linie. Şi pot face tot ce 
vrei. Să repare traume tisulare în corp. Să extragă tumori 
canceroase. Să construiască microcipuri din atomi... 

— Cei pe care-i ai acolo? 

— Nu. Nu ştiu pentru ce sunt programati cei de aici, dar 
au potenţial. Tot ce trebuie să facem este să inversăm 
tehnologia în laborator. 

— Nu înţeleg. 

— Jay, găseşte o legătură video ca să-ţi arăt, îi ceru 
ţâfnos inginerul. 

Avocatul păşi în faţa uşilor deschise care dădeau spre 
biroul papei Lucien Sfiorza şi ascultă fiecare cuvânt pe 
care reuşea să-l audă din interiorul pluşat. Deşi tot o 
desfăşurare de bogăţie şi opulenţă la fel ca oricare dintre 
palatele Vaticanului, acesta nu avea frescele lui 
Michelangelo, precum (Capela  Paulină, nici geniul 
arhitectural al lui Bernini. Dar Palatul Apostolic Pontifical 
era totuşi un palat, splendoarea sa fiind temperată doar de 
nevoia de utilitate. La urma urmelor, acolo lucrau oameni. 
Lucrarea Domnului se făcea la cealaltă uşă. 

In biroul papei, preşedintele Statelor Unite lua ceaiul 
împreună cu preşedintele şi directorul executiv al 
companiei Rola Corp., Ripley Thorne, cu rabinul Malachai 
Stern, venit direct din Ierusalim, în timp ce papa însuşi, 
splendid în roba sa, stătea în spatele biroului. 

Discutau probleme care mergeau mult dincolo de roboții 


353 


miniaturali. Discutau lucruri care, în cuvinte simple, 
puneau sub discuţie pietrele de temelie ale societăţii 
occidentale. Erau preocupaţi de sfârşitul status quo-ului. 
Pentru ei, asta reprezenta Atlantida. Şi nu le plăcea. 

Nu le plăcea nici faptul că sunetul putea călători. Era 
clar că mişcarea continuă a lui Houghton, cu urechea lipită 
de celular, îi făcea acestuia puţini prieteni. 

— Îmi pare rău, domnule Houghton, dar chiar trebuie să 
coborâţi vocea, îl avertiză cu voce joasă şi răbdătoare un 
preot eminent. Sunt părintele MchRack, unul dintre 
ajutoarele papei Sfiorza. 

— Spune-i să mă ierte, răspunse Houghton grosolan. 

Roger „Fergus“ McRack părea uluit. 

— Păi, asta e datoria lui, adăugă avocatul cu o ridicare 
din umeri. 

— Jay? Jay, mai eşti acolo? bombăni Bulger. 

— Mda, mai sunt aici, confirmă Houghton, în timp ce 
Fergus îl conducea mai departe de uşă spre un birou liber, 
aflat la câţiva metri mai încolo. 

— Când veţi fi pregătit să vă alăturaţi în linişte 
discuţiilor, puteţi s-o faceţi, îl avertiză Fergus. 

Houghton îl ignoră. Pe birou era un videotelefon. 
Transferă apelul şi activă vizualul. Ecranul era împărţit: 
Bulger apăru într-o jumătate, iar nişte lucruri mici precum 
insectele, deplasându-se de jur împrejur, apărură în 
cealaltă. 

— Bine, unde sunt roboții? vru să ştie Houghton. 

— Te uiţi la ei. 

— Chestiile alea sunt roboţi? Arată ca nişte gândaci. Cât 
de mari sunt? 

— Atât de mici încât pe vârful unui ac ţi-ar încăpea o 
sută de mii ca ei. 

— Înţeleg, spuse Houghton impresionat. 

Acum înţelesese. 

— Doamne Dumnezeule! zise el apoi. 

Din cealaltă parte a complexului de birouri, prin uşile 
duble de mahon, papa Lucien Sfiorza îi aruncă avocatului o 
privire plină de dezaprobare. 


354 


355 


CAMERELE 


Clifford Maple îşi îndesă ceva tutun proaspăt în gură, în 
timp ce unul dintre oamenii lui trecu pe lângă el ca să vadă 
mai bine deschiderea subterană ascunsă în inima 
Amazonului. 

Precum o catacombă dintr-o catedrală europeană gotică, 
vasta întindere din faţa lor era posibilă numai pentru că 
arcadele incredibile din piatră roşie susțineau greutatea a 
opt piramide enorme deasupra pământului. Stâlpi pătraţi 
de piatră, cu laturi de treisprezece metri, susțineau 
arcadele. Dar, în ansamblu, catacomba era vizibilă dintr-un 
capăt în altul. Căi de acces suspendate şerpuiau în jurul ei, 
urcând din ce în ce mai sus, până la trei metri deasupra 
nivelului solului, îndreptându-se spre opt camere separate 
din cristal. Deasupra lor atârnau piramide uriaşe din 
cristal. Câte una pentru fiecare cameră. 

In tavan, deasupra celor opt piramide din Carbon 60, se 
aflau tuburi răsucite din piatră ce dispăreau în întunericul 
de sus, fiecare pătrunzând adânc în interiorul piramidei de 
deasupra. 

— De ce am senzaţia că parcă aş privi în interiorul unui 
motor V8? se minună Maple. 

Sus, într-una dintre camere, oamenii lui erau ocupați să 
evalueze cel mai bun mod de a dezasambla structura din 
cristal. Era un loc nesigur, ţinând cont de faptul că 
pământul începuse să se cutremure din nou. 

Maple scuipă pe podea o bilă de mâzgă neagră plină de 
catran. 

— Am fi norocoşi dacă locul acesta nu se dezasamblează 
singur, spuse el. 

Forma generală a catacombei era una alungită, iar în 
centrul fiecăruia dintre pereţii exteriori, la doar câţiva 
metri deasupra pământului, se aflau intrările în patru 
tuneluri mari, care duceau spre exterior. Ajunseseră acolo 


356 


printr-unul dintre ele. Dar în toate patru picura acum apă 
noroioasă, ca un preludiu pentru inundarea întregii zone. 

— Unde dracu' e Carver? se agită Maple, verificându-şi 
ceasul. Se uită la oamenii lui şi adăugă: Trecem la treabă 
sau ba? 

— Chiar ne trebuie fasciculul acela de particule, 
domnule. Rahatul acesta e greu de tăiat. 

Maple îşi scărpină frustrat capul. Nu era un om căruia 
să-i placă să aştepte. 

— Tu şi tu! Mergeţi şi aduceţi tunul. Dacă vă face 
probleme Carver, daţi-i una la genunchi. 

Şi nu fu nevoit să le spună de două ori. Însă trecând de 
intrarea unuia dintre tuneluri, în drumul spre ieşire, unul 
dintre oameni îngheţă brusc, în timp ce însoţitorul său se 
întoarse spre şeful lui - ceva ce renegatul nu era obişnuit 
să facă. 

— Poate că ar trebui să ne întoarcem şi să încercăm mai 
târziu, spuse el cu voce dogită. Avem musafiri. 

Maple se răsuci pe călcâie la timp ca să vadă licărind o 
figură de un albastru precum cristalul, care cobora din 
tunelul aflat în faţa oamenilor săi. Silueta avansă. 

— Cine dracu' e clovnul acesta? mârâi el. 

— Machiguenga,  şuieră unul dintre complicii lui 
hispanici. 

— Machiguenga sunt morţi cu toţii. _ 

Işi luă puşca şi le indică oamenilor să-l urmeze jos. Îşi 
înșfăcă apoi staţia radio şi rosti: 

— Carver, răspunde! 

Paraziţi. 

— Carver,  mişcă-ţi fundu-ncoace, avem nevoie de 
întăriri. 

Dar Carver nu venea. Carver n-avea să mai vină 
niciodată. 

Neînarmată, goală şi vag definită, silueta unui bărbat 
înalt se repezi spre ei. Ciudăţenia situaţiei nu fu 
înregistrată de minţile mercenarilor. Tot ce percepură fu o 
ameninţare, fie ea transparentă şi de natură cristalină, fie 
de alt fel. 


357 


Răspândindu-se în evantai, îşi ridicară puştile la unison 
şi traseră în voie, nediscriminatoriu. Unii în rafale scurte, 
alţii câte un cartuş pe rând, încercând să împiedice silueta 
să avanseze, ceea ce se dovedi a fi în cele din urmă motivul 
pentru care îşi neglijară flancurile. 

Deodată, un braţ ţâşni din spatele unei arcade şi îl 
înşfacă brutal de umăr pe unul dintre mercenari, 
răsucindu-l. Urmă o luptă, dar numai din partea omului, 
care se uita în ochii şi prin ochii unui al doilea atacator. 
Văzu literele stranii gravate pe fruntea făpturii. Apoi 
deveni conştient de mărimea şi puterea acestuia. Şi atunci 
constată că în aripile structurii aştepta un al treilea gigant 
din piatră. 

Pietrificat, din greacă, însemnând „transformat în 
piatră“. Era extraordinar să descopere că piatra prinsese 
viaţă şi că se năpustea asupra lui. Când gigantul decise să 
acţioneze, o făcu cu viteză, smulgându-i mercenarului 
capul de pe umeri şi lăsând cele două părţi omeneşti să 
cadă la pământ fără prea multă ceremonie; apoi se 
îndreptă spre restul grupului. Şi cam atât îi fu de ajuns 
gloatei pentru a se convinge să întoarcă posteriorul şi s-o 
rupă la fugă. 

— Chemaţi elicopterele! urlă Maple în staţie, pornind 
spre ieşire într-un sprint îmbibat de transpiraţie. Chemaţi 
afurisitele alea de elicoptere, acum! 

Dar la capătul celălalt al liniei nu era nici urmă de 
panică. Nu se auzea agitația hiperventilată a vreunui 
camarad care să le vină în ajutor. Cu tunetul sângelui 
galopându-le în urechi, cu urletul adrenalinei fierbând şi 
cu bufnetul bocancilor de luptă pe duşumeaua umedă din 
stâncă, stațiile  rămaseră alarmant de tăcute - 
confirmându-le că erau singuri. 

Maple umblă la staţia de transmisie, în încercarea de ao 
convinge să trimită un semnal, dar norocul nu era de 
partea lui. Scuipând tutunul din gură, îşi smulse casca din 
plastic din ureche şi o aruncă. Apoi traseră câteva focuri 
de acoperire în tunelul spiralat din faţa lor şi se cocoţară 
înăuntru. 


358 


Ce nu făcu însă niciunul dintre mercenari fu să verifice 
dacă erau urmăriţi sau nu. Dacă ar fi făcut-o, ar fi văzut 
trei siluete de cristal care se opriră la intrarea în tunel 
ezitând, după care se retraseră şi porniră pe căi separate, 
întorcându-se în locul de unde veniseră. Căci se părea că 
tunelul pe care îl aleseseră mercenarii nu era teritoriul lor, 
ci al unui alt tip de făptură. 

Iar acel ceva îi aştepta. 


Asemenea unui portret pictat încă ud, capul uman ieşind 
din peretele tunelului părea topit în spirala de Carbon 60, 
arătând de parcă fusese impregnat în masa cristalului, ca 
un vârtej de gem de căpşuni într-un borcan cu iaurt. 

Era capul lui Carver. 

Lui Maple i se făcu rău. Se luptă cu nodurile din stomac. 

— Doamne Dumnezeule... 

— La dracu', omule! La dracu’! urlă unul dintre oamenii 
lui, băgându-şi unghiile în propriul scalp, de parcă ar fi 
încercat să înţeleagă nebunia lucrurilor pe care le vedea. 

Intreaga spirală se convulsionă, ca un şarpe care 
înghiţea un rozător. Capul lui Carver se întinse în cristal 
de parcă ar fi fost din cauciuc, începând lent să piardă din 
culoare, devenind apoi cenușiu şi dizolvându-se. 

Maple decise să nu mai rămână prin preajmă, de teama 
de a nu mai vedea şi alte atrocități. 

— Veniti, le ordonă el oamenilor, deschizând drumul. 

Oamenii o luară la fugă, sărind prin apă de parcă nici nu 
ar fi existat. Sprintând dincolo de ciudatele proeminențe 
de Carbon 60, care păreau să le vegheze călătoria, şi 
acordându-le prea puţină atenţie în graba lor. Dar 
proeminenţele creşteau. Avântându-se. Ascuţindu-se. Ca 
nişte sulițe. 

Devenind sulițe. 

Când suliţele se lansară, îi atacară mai întâi pe cei 
rătăciţi de grup, prinzându-i cu totul nepregătiţi. Aidoma 
ţepuşelor din bătăliile Evului Mediu, ţâşniră cu o viteză 
explozivă, străpunseră abdomenul a doi dintre oameni şi îi 
propulsară pe peretele opus. Fiind cuprinşi de agonie, 


359 


urletele lor erau intense. Şi, deşi se zbăteau să nu fie traşi 
în ţeapă, acţiunile lor erau zadarnice, pentru că suliţele de 
cristal continuau să pătrundă în ei, cu cozile 
transformându-se într-o masă de ţepuşe curbe, menite să-i 
preschimbe în bucăţi. 

Totul se termină în câteva secunde, iar Maple fu forţat 
să caşte ochii. 

Duşmanul lui era mult prea puternic. 


— Ideea cu Schrödinger şi pisica lui, explică Hackett, 
întors în laborator cu ceilalţi, este următoarea: pui o pisică 
într-o cutie şi închizi cutia, iar pisica - în acelaşi timp - 
este şi nu este în cutie. 

Scott se roti cu scaunul său. 

— Cum spui tu. 

— Dar asta n-are importanţă, continuă Hackett. 
Important este că viaţa constituie o extensie a cristalului. 
Ordinea înseamnă viaţă. Cristalele şi celulele sunt unul şi 
acelaşi lucru, ambele făcând aceeaşi treabă. Se înmulţesc. 
Cresc stivuind unităţi identice una peste alta. Şi, la un 
moment dat, cristalele şi celulele devin aceeaşi entitate. 
Care este constanta fundamentală a vieţii? Ce fac toate 
lucrurile vii? Lucrurile vii se înmulţesc. Din haos, se naşte 
ordinea. Dumnezeu creează Big Bang”. Big Bangul 
creează cristale de carbon. Cristalele de carbon creează 
ADN-ul. ADN-ul creează celule vii. Celulele creează 
omenirea. Omenirea creează inteligenţă. Inteligența îl 
creează pe Dumnezeu... 

— Omul îl distruge pe Dumnezeu. 

— Dumnezeu îl distruge pe om, adăugă Sarah. 

— Carbonul 60 începe viaţa de la capăt, conchise 
Hackett. 

— Şi ai dedus toate acestea, întrebă Scott perplex, dintr- 
o simplă plimbare până la un laborator modern? 

— A fost foarte stimulativ. Ironia este, spuse Hackett, că 
ştim de ce se întâmplă toate acestea. Şi nu putem face 
nimic. 

7 Marea explozie (n.tr.) 
360 


— Aşteaptă un minut, îl întrerupse Matheson. Sugerezi 
cumva că, dacă viaţa pe Pământ ar fi distrusă, Atlantida ar 
putea reînsămânţa viaţa? Este posibil din punct de vedere 
biologic? 

— Ce altceva e viaţa decât nişte miliarde de molecule 
care decid, după toane, să fie o vreme persoana ta? La fel 
de uşor ar putea decide să fie altceva. 

November devenise curioasă. 

— Viaţa a început ca un cristal de carbon? 

Hackett încuviinţă. 

— Dar în Biblie nu scrie că Dumnezeu l-a creat pe Adam 
din pământ? Şi că i-a insuflat viaţă? Ce cale mai bună de a 
insufla viaţă într-o structură de carbon decât să accesezi 
direct energia vântului solar? 

— În Iranul preislamic, le explică Scott, arienii avestici 
credeau că Yima, versiunea lor pentru Noe, a primit 
poruncă în timpul potopului să facă un Var - un loc 
subteran care să lege cele patru colţuri ale Pământului, 
unde urma a fi ţinută şi depozitată sămânţa tuturor 
creaturilor vii. După potop, locul a fost acoperit cu zăpadă 
şi gheaţă. Şi a rămas aşa până astăzi. 


Jack Bulger stătea aplecat în faţă, spre cameră, 
încercând să-şi ascundă bucuria, în vreme ce îi explica 
unele lucruri lui Houghton. În 1956, John Van Neumann, 
tatăl vieţii artificiale, propusese conceptul unor maşini 
care se puteau reproduce. În 1986, K. Eric Drexler dusese 
ideea un pas mai departe şi o botezase nanotehnologie. 
Acum, în 2012, numele lui Jack Bulger avea să fie pe 
buzele tuturor.  Transformase această descoperire 
teoretică într-o realitate. Şi Bulger voia o înțelegere foarte 
avantajoasă. 

— Explică-mi, spuse avocatul, cum funcționează aceste 
dispozitive mai mari, atunci când se unesc roboții mici ca 
să devină unități mai mari! Există vreo limită pentru 
mărimea lor? 

Bulger răspunse sigur pe sine. 

— Nu ştiu să existe vreuna. Depinde pur şi simplu de cât 


361 


de puternice sunt legăturile lor chimice. Aş zice că cea mai 
mare dimensiune în care s-ar putea asambla ar fi cea a 
unui degetar, mai mare de atât ar întâmpina probleme. 
Dar nu sunt sigur. 

— Şi se pot dezasambla oricând la starea lor iniţială? 

— Aşa mi se pare. Sigur. 

Houghton miji ochii contemplând implicaţiile. 

— Extraordinar, zise el. 


— Baza Îngerul, răspunde! Este Zâna Măseluţă! Bulger, 
ticălos ignorant, răspunde! strigă Maple în staţie, odată cu 
intensificarea asaltului. Bulger, dacă auzi, trimite 
elicopterele acum! 

Trase un tir constant de gloanţe în întunericul din faţa 
sa, în timp ce sprinta spre deschiderea din tavan. În faţă se 
vedea lumina. În timp ce se apropia din ce în ce mai mult, 
ultimul lui om fu prins, ridicat şi aruncat în peretele 
tunelului într-o explozie de sânge şi durere. 

Maple nici nu privi înapoi. 

Avea să reuşească. Era sigur că avea să reuşească. 
Pentru că în faţă, încă legat în tripod şi conectat la 
alimentator, se afla fasciculul cu particule. Ceea ce pică 
tocmai bine, pentru că atunci când apăsă pe trăgaci arma i 
se blocă. p 

Îl petrecu peste umăr şi iuți pasul. Îşi simțea inima 
bătând să-i sară din piept. Cu coada ochiului, vedea 
tepuşele mărindu-se. Simţi valul inevitabil de distrugere - 
şi se calmă. 

Sincronizarea, cum ar putea confirma orice profesionist, 
e totul. 

Se aruncă în faţă, strângând picioarele şi coborându-şi 
capul, transformându-şi căderea într-o rostogolire. Suliţele 
de deasupra lui se avântară şi se loviră în peretele opus, 
iar Maple se opri lângă tripod şi îşi reveni în simţiri. 
Rămase ghemuit, atent la orice atac, şi apăsă comutatorul. 
Porni bateria şi trase. 

Puterea de foc era formidabilă - o frânghie răsucită de 
energie pură se arcui dinspre ţeavă şi sfărâmă suliţele de 


362 


cristal, una după alta, în linii succesive, pe fiecare parte a 
peretelui tunelului. Auzi mişcare în spatele lui, roti tunul şi 
trase cu o furie necontrolată în suliţele de cristal care 
ieşeau din tunel în aceeaşi direcţie. 

Însă furtuna de fulgere făcea lumină şi în alte moduri. 
Pentru că acolo unde înainte erau găuri mari în formă de 
cub în spirala de cristal, apăreau acum petice arse de 
culoare roşiatică de cristal nou, care îşi pulsau lent noua 
formă de energie. O formă de energie care purta urme de 
carne omenească. 

Căci spirala se vindeca. 

Urmă o zdrăngănitură, ca de cioburi de sticlă 
împrăştiate. Sunetul venea din direcţia camerei de cristal. 
Direcţia dinspre care tocmai venise el. 

Maple se răsuci de la mijloc, îşi aduse tunul în faţă şi 
setă alimentarea cât de repede putu. Işi activă din nou 
staţia, încercând să contacteze echipa de la suprafaţă. 

Se auziră perturbații şi, în sfârşit, vocea greu de distins 
a cuiva de la celălalt capăt. 

— Bulger! strigă Maple. La dracu, răspunde-mi! Aruncă- 
mi o frânghie, o scară, ceva! Bagă în viteză troliul. Trebuie 
să ies de aici! 

Dar răspunsul fu trunchiat şi intermitent. Măcar îl 
auzise Bulger? 

Se luptă cu setările de concentrare a fasciculului de pe 
aparat, ajustând focalizarea ca să obţină un fascicul mai 
larg. Ceva care să provoace cât mai multă moarte şi 
distrugere în calea sa. 

Sunetul de sticlă zdrobită se apropie şi în faţa lui apăru 
unul dintre bărbaţii uriaşi, de aproape trei metri. Pentru o 
clipă, Maple se mulţumi să stea nemişcat, părând să 
analizeze situaţia şi să-şi planifice următoarea mişcare. 
Făcu un pas înainte, apoi trase direct în abdomenul 
creaturii, rupând-o în două. Jumătatea superioară a 
corpului alunecă şi se prăbuşi la pământ. 

Maple savură momentul, însă doar pentru puţin timp, 
căci jumătatea superioară începu să-şi caute picioarele. 
Prinse mai întâi un picior şi-l dizolvă în restul corpului cu o 


363 


viteză uluitoare. În câteva momente, jumătatea inferioară a 
trupului începea să capete formă din nou. 

Riposta lui Maple nu se lăsă aşteptată. Când întoarse 
capul, văzu o frânghie care atârna peste marginea găurii 
noroioase. Sări. Prima dată, rată. Însă a doua oară reuşi. 
Îşi folosi fiecare muşchi din partea superioară a corpului 
ca să-şi urce greutatea tot mai sus, până când, în cele din 
urmă, reuşi să-şi ancoreze piciorul în partea inferioară a 
frânghiei şi îşi începu dificila ascensiune spre suprafaţă, 
precum o maimuţă. 

Se uită în jos şi îl văzu pe omul de cristal stând 
dedesubt, părând să nu mai ştie ce să facă. Şi decise că ar 
fi un bun moment să ia legătura din nou cu cei de afară. 

Scoase staţia şi o duse la gură. 


Din nou zgomote. Nu de la videotelefon, ci de la una 
dintre staţiile împrăştiate pe masă. Bulger încercă să o 
ignore. Emitea intermitent. Enervant. Dar, până la urmă, 
avea să înceteze. 

Bulger îi ceru scuze avocatului, care se mulţumi să 
zâmbească, şi verifică fiecare dispozitiv până îl găsi pe cel 
care emitea. Deschise staţia şi mârâi: 

— Ok, sper să fie important, sunt prins într-o discuţie. 

Vocea înnebunită se auzea şi dispărea după cum reuşea 
semnalul să pătrundă. 

— Repetă. Terminat. 

— Scoate-mă - >interferențe=< - de - aici! 

Bulger clipi. Era Maple. 

— Sunt pe frânghie. 

Bulger se roti. În spatele lui, singura frânghie care încă 
mai atârna în tunel zvâcnea. 

— Rahat! 

Alergă spre frânghie. Nu era prinsă de troliu, ci doar 
legată în jurul unui băț înfipt în pământ. Işi puse repede 
mănuşile, dând din cap spre Houghton. 

— Rămâi conectat, strigă el. Mă întorc într-un minut. 

Îşi trecu degetele peste frânghie până găsi un loc în care 
putea să-şi fixeze degetele dedesubt pentru a avea o 


364 


prindere bună, apoi se aplecă şi trase. Trase cu toată 
puterea, gemând printre dinţii încleştaţi. Dar era inutil - 
Maple era prea greu. 

Se apropie de gaura din pământ, atent să nu alunece în 
noroi şi să cadă şi el. Scoase o lanternă şi îndreptă 
fasciculul spre interiorul tunelului. Văzu picăturile de 
ploaie dispărând dincolo de fasciculul de lumină şi 
avântându-se în întuneric. Îşi făcu mâinile pâlnie la gură şi 
strigă: 

— Maple, tu eşti? Maple, mă auzi? Ce se întâmplă? 

Urmă un răspuns înăbuşit. Puternic, dar de neînțeles. 

— Maple, eşti prea greu. Nu pot trage frânghia. Trebuie 
să te caţeri afară! 

Însă aveau o scară din frânghie. Da! Acum îşi amintea. 
În cort, avea o stivă de echipament de susţinere. Nu foarte 
multe, dar îşi aminti că văzuse o scară de siguranţă din 
nailon. Întinse o mână spre întunericul de jos şi făcu un 
semn. 

— Mă întorc într-o secundă! Mă duc să aduc scara! 

O găsi într-o ladă neagră din plastic, sub o prelată de 
rezervă. O scoase şi se grăbi spre gaura de acces. Nu era 
suficient de lungă. Ce să facă? Avea un singur etrier în 
partea de sus, dar n-avea timp să încerce să o prindă la 
troliu. Decise să arunce etrierul peste stâlpul din metal, 
apoi aruncă scara în gaură. O auzi lovindu-se cu o 
plescăitură de noroiul umed; îşi cobori lanterna şi văzu 
mişcare. Mda, era panamaua lui Maple clătinându-se în 
sus şi în jos, cu şnurul colorat fluturând în ritmul paşilor 
lui pe scară. 

— Băiete, pufăi Bulger, da’ chiar m-ai speriat. 

Se îndepărtă imediat de margine - până la urmă, avea 
de terminat o conversaţie. Bulger se răsuci pe călcâie şi se 
întoarse la laptop, fără să se mai deranjeze să verifice ce 
se întâmplă cu nefericitul Maple. 

Se aşeză greoi pe scaun. 

— Cred că ar fi de preferat să terminăm cât mai repede, 
îi spuse el lui Houghton. 

— Cine-i ăla? întrebă apoi Houghton, referindu-se la 


365 


omul care ieşea din tunelul din spatele lui Bulger. 

— E Maple. Cel mai nebun individ pe care l-au putut 
cumpăra banii companiei. 

Houghton păru impresionat, urmărindu-l cu privirea pe 
bărbat în timp ce se apropia, până când vântul care sufla 
cu putere îi dădu jos pălăria de pe cap. 

— Iisuse, dar chiar e mare! 

Bulger se încruntă. Se întoarse să vadă ce tot spunea 
avocatul şi regretă imediat. Pentru că în faţa lui se afla un 
gigant. Iar când fulgerul străbătu cerul, observă că prin el 
se vedea totul. Involuntar, icni. 

Şi singurul lucru pe care se mai gândi să-l spună fu: 

— E mai mare decât un degetar. 


366 


BIROUL LUI SFIORZA 


Fergus stătea stoic la biroul său din partea îndepărtată a 
camerei. Mâzgălea de zor într-un carneţel în încercarea de 
a lăsa impresia că munceşte, chiar dacă toată lumea ştia 
de ce se află acolo. El era monitorul şi monitoriza totul cu 
eficienţă. 

Îşi ajustă casca din ureche, concentrându-se asupra 
conversaţiei dintre Houghton şi Bulger, care se desfăşura 
pe ecranul său de calculator. Ceva mai interesantă decât 
conversaţia care se desfăşura exact sub ochii lui. 

— Ce pot face pentru dumneavoastră? întrebase papa. 

— Vreau un al treilea mandat, spusese preşedintele. 
Vreau un al treilea mandat şi controlul asupra armelor. 
Asta îi face pe oameni mai ascultători. Şi apoi adăugase: 
Ce pot face eu pentru dumneavoastră? 

— Trebuie să faci tot ce poţi ca să salvezi omenirea şi 
Pământul, bineînţeles. Dar după aceea, dacă Atlantida va 
mai fi în picioare, vreau să o distrugi, răspunsese papa. 
Vreau să fie distrusă orice dovadă despre această năpastă 
destabilizatoare. Trecutul omenirii trebuie să rămână un 
loc secret, unde numai puţinilor aleşi să le fie permis să 
păşească. Informaţia este o ameninţare pentru noi. 
Altminteri, de ce am fi ţinut departe de ochii lumii Cartea 
Sfântă mai mult de un mileniu? Existenţa Atlantidei şi a 
tuturor informaţiilor furnizate de aceasta ar transforma 
religia modernă într-o bătaie de joc. O societate fără 
religie e o societate fără credinţă în sine şi fără stimă de 
sine. Pe termen lung, pentru menţinerea controlului social, 
pierderea unor informaţii nu e chiar un lucru rău. 
Bineînţeles, totul va rămâne la nivel teoretic dacă oamenii 
de ştiinţă nu vor putea salva planeta. 

Rabinul păstrase tăcerea în privinţa subiectului. 

Să recunoaştem, niciunul dintre partenerii de discuţie 
nu se exprimase în termeni atât de grosolani. Însă aceasta 


367 


era esenţa discuţiei lor, transformată de limbajul 
diplomaţiei. 

Guvernul Statelor Unite se gândise deja la asta. De 
aceea iniţiaseră Operaţiunea Wrecking Ball”!. În timp ce 
discutau, o echipă care acţiona sub auspiciile Naţiunilor 
Unite se pregătea să pătrundă în Atlantida. Se pregăteau 
să-i dezvăluie secretele. Şi, după ce aveau să-şi fi îndeplinit 
misiunea, urmau să o distrugă, întrucât ameninţa minţile 
bunilor cetăţeni ai Pământului. Însăşi existenţa sa punea 
sub semnul întrebării religiile lumii. 

Religia organizată era o afacere ciudată, dar - să nu ne 
lăsăm  înşelaţi - rămânea o afacere. Afacerea făcea 
tranzacţii. Afacerea înţelegea când era timpul să 
coopereze. 

Meditând la cele discutate, Fergus văzu că pe ecran 
evenimentele începuseră să se desfăşoare cu o viteză 
extraordinară. 


Un gigant care părea din cristal stătea aplecat deasupra 
lui Jack Bulger. Privea la blocurile de Carbon 60 înnegrit 
de sub prelată şi apoi din nou la Bulger. 

La capătul său de linie, avocatul se aplecase mai 
aproape de monitor, ca vrăjit. 

— Mulţumesc, Jack. Mă bucur că mi-ai prezentat aşa 
ceva. 

Jack Bulger îşi înălţă capul. Ştia ce însemna asta. 
Houghton presupusese - legat de situaţie - ceva ce sugera 
că avea să devină cel mai mare fraier din toată afacerea. 

Brusc, silueta din cristal îl înşfacă pe Bulger. Se luptă 
puţin cu el înainte de a-l pune pe genunchi şi de a-i rupe 
coloana vertebrală. Se uită lung la faţa lui Houghton de pe 
monitor, arătându-şi misterioasele litere gravate pe frunte 
în glife din Atlantida, apoi îl înşfăcă pe Bulger de craniu şi 
îl târî spre gaura de acces. 

Aruncă trupul peste margine, apoi sări şi el. 

Fergus înlemnise. 

Îşi acoperi gura, îngrozit. Un om neînsufleţit îşi apăra 


71 Bila demolatoare (n.tr.) 
368 


teritoriul. Un automat care îndeplinea poruncile stăpânului 
său. Imaginea unui om dăruit cu viaţă. O singură creatură 
se potrivea acestei descrieri. Menţionată în treacăt în 
Psalmi 139:16, îşi avea rădăcinile în literatura ebraică 
veche - şi în unele texte literare ebraice nu la fel de vechi. 

Pe la sfârşitul anilor 1500, un preot cunoscut sub 
numele de Maharal - acronimul pentru Moreinu Ha-Rav 
Loew ben B'zalel, Învățătorul nostru, rabinul Loew, fiul lui 
B'zalel - era rabinul-şef al Pragăi la sinagoga Altneuschul. 
Legenda spune că acesta a creat o efigie a unui bărbat şi i- 
a dat viaţă. Menit să păzească ghetoul, ca toate efigiile de 
acest fel, bărbatul a înţeles ordinele ad litteram şi a luat-o 
razna. De aceea rabinul Loew a fost obligat să omoare 
creatura şi să o transforme în praf şi pulbere. 

Cam în aceeaşi perioadă, scrierile spun că rabinul Loew 
a fost invitat să discute pe teme de alchimie cu împăratul 
Rudolf al II-lea”. Nu se ştie dacă au discutat sau nu despre 
creatură. Dar se ştie cum se numea creatura. Se numea... 

— Golemul, murmură Fergus în şoaptă. Dumnezeu să 
aibă milă de noi, adăugă el, poposind o clipă cu privirea 
asupra rabinului Stern. 

Golemul. Slujitorul mecanic perfect, care fusese adus la 
viaţă prin introducerea în mintea sa a unui cuvânt sacru 
sau a unuia dintre numele lui Dumnezeu. Iar singurul mod 
de a-l opri era înlăturarea acelui cuvânt. 

Fergus se ridică, închise calculatorul şi plecă, scuzându- 
se sumar. Nu-i plăcuse tonul discuţiei cu papa. Şi nu-i 
plăcuse nici conversaţia pe care o monitorizase. Ambele îi 
lăsaseră un gust amar. Pentru că în ambele cazuri 
concluzia era că, prin îndeplinirea ordinelor papalității şi 
îndepărtarea lui Richard Scott din postul academic, îşi 
pusese fără să vrea prietenul într-o situaţie în care viaţa îi 
era ameninţată, fie de forţele Omului, fie de forţele lui 
Dumnezeu. Şi responsabil era Fergus. Plimbându-se pe 


72 Rudolf al II-lea, din dinastia de Habsburg (18 iulie 1552, Viena - 20 
ianuarie 1612, Praga), a fost împărat al Sfântului Imperiu Roman 
(1576-1612), rege al Boemiei şi rege al Ungariei şi, totodată, principe 
al Transilvaniei (între 1599-1604). (n.tr.) 


369 


coridoarele camerelor lui Dumnezeu, îşi dădu seama că 
singurul lucru pe care îl putea face - măcar atât - era să-şi 
avertizeze prietenul. Pentru că Richard era probabil 
singura persoană de pe planetă care putea să descifreze ce 
era scris pe capul Golemului. Şi să înlăture acel cuvânt. 


— Ştiu ce văd, Ralph, admise Scott. Dar la ce mă uit? 

Adunați în jurul calculatorului lângă Matheson, echipa îl 
urmărea manevrând comenzile sistemului, în timp ce un 
model tridimensional al reţelei de tuneluri de la Giza se 
rotea în jurul axei. 

— Am rulat modelul în trei moduri diferite, spuse 
Matheson, şi asta obţin de fiecare dată. E conform datelor 
pe care le-a adus Sarah. 

Bătu delicat cu palma într-unul dintre micile suporturi 
pentru date. 

— Acesta este sistemul de tuneluri. O parte din el este 
cu adevărat adâncă - coboară şaisprezece kilometri. Acolo 
poţi săpa după orice - cărbune, cupru, diamante - şi 
nicicând nu poţi ajunge suficient de departe pentru a nu-ţi 
da seama că acolo se află şi creaturile acelea. 

Scott era nedumerit. 

— Sunt multe detalii. Toate provin de la datele de radar? 

— Nu. 

Matheson apăsă un buton. Apărură apoi şi alte imagini 
ale sistemului de tuneluri, în diverse nuanţe de portocaliu. 
Îşi cunoştea programul şi naviga prin sistem cu viteza 
fulgerului. 

— Despre chestiile acestea nu avem doar date radar, 
spuse el. Am măsurat rezistenţa curentului electric din 
Carbonul 60. 

— Nu ştiam că se poate face asta. Cum ai făcut-o? 

— Eu am proiectat unităţile acestea mici, răspunse 
modest Matheson. Ştiu ce pot face. Curentul nu numai că 
mi-a oferit o estimare aproximativă a lungimii tunelului, ci 
mi-a şi spus dacă este vorba de un curent singular. Dacă se 
divide, este divergent sau convergent cu ceilalţi curenţi 
electrici. 


370 


— Descrii o reţea energetică, comentă Hackett. 

— Asta şi este, confirmă Matheson. Toate datele 
combinate - radar, electricitate, seismice - îmi oferă 
suficiente informaţii cât să construiesc o imagine primară 
a dispunerii reale a sistemului de tuneluri de dincolo de 
Giza. Ştiţi locul în care s-a făcut scrum tipul acela, Eric? 
Locul acela a acţionat ca un transformator pe o reţea 
energetică, însă diferit. Cea mai apropiată analogie pe 
care o pot face este cu o bobină Tesla. Oricum, ideea este 
că atrage curent. Şi Sarah are dreptate - converteşte 
energia din cutremure, apoi amplifică acest curent electric 
până la un nivel unde este capabil să călătorească pe 
distanţe foarte mari. Un nivel modern... 

— Ce vrei să spui cu „modern“? întrebă November. 

— Vorbim despre curentul alternativ obişnuit, care 
circulă la şaizeci de cicluri pe secundă, îi spuse Matheson. 
Îţi poţi duce televizorul acolo şi îl poţi conecta. Modern, 
November, modern. 

— Şaizeci, se minună Pearce. Din nou numărul acesta 
magic. 

— Nu pricep, spuse Sarah. De ce aveau nevoie să 
şunteze atât de multă energie doar ca s-o arunce în spaţiu? 

— Pentru că, aruncând-o în spaţiu, piramidele 
acţionează ca o valvă de presiune pe o oală sub presiune, 
deviind energia de la noi. În fapt, salvându-ne blestematele 
de vieţi. Cutremurul din Ciad a fost cu adevărat puternic. 
Ar fi trebuit să facă mult mai multe pagube decât a făcut. 

— Şi crezi că asta se întâmplă şi în Atlantida? întrebă 
November. 

— De ce nu? replică Matheson. Nu putem contacta baza 
chineză, nu? Dacă se aflau instalaţi pe ceva care acţiona în 
acelaşi fel cu ce avem aici? 

Pearce dădea aprobator din cap. 

— Şi a lansat un fascicul direct prin gheaţă şi i-a distrus. 
Asta am văzut. Da! 

— Am văzut că Atlantida absoarbe energia exploziilor 
solare. Acum, trebuie să credem şi că trimite energie 
înapoi în spaţiu. De ce? E o contradicţie. De ce ar face 


371 


asta? vru să ştie Hackett. 

— Au fost înregistrate astfel de explozii de energie şi în 
celelalte amplasamente? întrebă Sarah. 

— După ştiinţa mea, nu, replică Matheson, dar Giza şi 
Atlantida sunt singurele situri unde putem fi siguri că omul 
a intervenit masiv. Poate că, fără să vreţi, aţi activat ceva. 

— Dar totuşi cum sunt conectate aceste situri? întrebă 
Hackett. 

Matheson privi spre Pearce cu înţelegere. 

— Ştiinţific vorbind...? Incă lucrez la asta. 

— Ei bine, eu am terminat aici, interveni November. 

Lucrase la imaginile video toată după-amiaza. Strângând 
toate datele despre limbajul scris pe Carbonul 60 în 
sistemul de tuneluri de la Giza, dar şi de pe filmul pe care 
Sarah îl înregistrase special pentru Scott. Comparase 
glifele cu cele pe care le studiaseră în Geneva şi compilase 
rezultatele cât de bine putuse. Scott sări în picioare. 

— Ce am obţinut? întrebă el agitat. 

Cu mândrie, ea anunţă: 

— Avem un alfabet. 


372 


PRIMUL PROTOCOL 


[În cultura chineză antică], un om absorbit de 
scriere nu este absorbit doar de cuvinte, ci şi de 
simboluri şi, prin arta scrierii cu pensonul, de o 
formă de pictură şi, astfel, de lumea însăşi. Pentru 
iubitorul culturii superioare, modul în care este 
scris ceva poate fi la fel de important ca şi 
conţinutul scrierii înseşi. 


David N. Keightley, The Origins ofwriting în 
China”? 

Un eseu publicat în: The Origins of Writing”, 
editat de Wayne M. Senner, 1989 


73 Originile scrisului în China (n.tr.) 
74 Originile scrisului (n.tr.) 


373 


RECUPERAREA - STADIUL 1 


Hieroglifele, din cuvântul grecesc  „hierolyphika“, 
însemnând „litere divine sculptate“. 

Pe ecranul lui November erau afişate o serie de glife ce 
păreau să desfidă înţelegerea. Acesta era cel mai vechi 
sistem de scriere cunoscut şi descoperit: primul protocol. 
Data dinaintea Turnului Babel, când discursul divin al lui 
Adam fusese destrămat într-o mie de limbi de către 
Dumnezeu, devenind totul cu atât mai ambiguu cu cât nu 
existau decât şaisprezece simboluri. 

— Asta e tot? zise Sarah uluită. Nu e un alfabet prea 
bogat! Este suficient să acopere toate sunetele dintr-o 
limbă? 

— Nu din limba noastră, încuviinţă Scott, dar din alte 
limbi? Cu certitudine. Runele scandinave aveau numai 
şaisprezece simboluri. Era suficient pentru ei. Runele 
germanice vechi utilizau douăzeci şi patru. Runa, că tot 
veni vorba, nu înseamnă „mister“ sau „secret“, cum cred 
misticii. Înseamnă „a zgâria“, „a săpa“ sau „a face găuri“. 

— Cât de prozaic! remarcă Hackett. 

— Crezi că limbajul acesta ar putea fi înrudit cu runele? 
întrebă November. 

— Nu, răspunse el sigur pe sine. Runele au evoluat din 
literele latine - aceleaşi litere pe care le utilizăm astăzi. 

— Runele sunt prea moderne. Am înţeles. 

— Aşa e. Şi motivul pentru care par diferite se datorează 
mediului pe care l-au utilizat. Uitaţi-vă. 

Luă un pix şi caietul de notițe, apoi desenă câteva litere. 
Vedeţi, acestea sunt rune. E scrierea futharkă”. 


75 Runele alcătuiesc din secolul al treilea un alfabet a cărui denumire 
este „futhark“. Acest nume este dat de primele şase litere, F-U-TH-A- 
R-K. (n.tr.) 


374 


SARRTRSS 


— Nu seamănă cu ce vedem noi pe ecran. Runele sunt 
formate din linii drepte, pentru că totul era gravat în lemn 
sau în piatră. Este prea anevoios să încerci să faci curbe. 
Ogham, vechiul limbaj irlandez de acum circa două mii de 
ani, este la fel. Constă în linii şi puncte, majoritatea 
sculptate în colţurile pietrelor în picioare. 

Trasă câteva dintre acele simboluri. 


- => 3 SR 


— Linia aceea verticală pe care o vedeţi este trasată 
prima de obicei şi toate liniile laterale sunt trasate 
mergând vertical în jos, pe o linie mediană continuă. Este 
formată în general din grupuri de cinci linii pe fiecare 
latură, pentru că a evoluat dintr-un limbaj al degetului. 
Latura liniei care denota mâna stângă sau mâna dreaptă. A 
fost adoptat şi de picţii din Insulele Britanice. Dar limba 
lor este total necunoscută, aşa că textele lor Ogham, chiar 
dacă putem discerne unele dintre litere, rămân 
nedescifrate. 

— Dar acest Carbon 60 este cristal. Este dur. Ca atare, 
de ce prezintă această scriere linii curbe, dacă sunt atât de 
dificil de realizat? întrebă, pe bună dreptate, November. 

Hackett făcu tot posibilul să nu pară prea aspru. 

— Exact asta spuneam în laborator! Această scriere nu 
prezintă semne care să demonstreze că ar fi fost gravată în 
cristal. De fapt, pare să fie un efect secundar natural al 
modului în care a fost fabricat cristalul. De parcă ar face 
parte din proiect. 

— Dar este posibil, întrebă ea, să cultivi un cristal care 
să aibă, prin proiect, o anumită formă? 

— Bineînţeles, interveni Sarah. Fabricanţii de avioane o 
fac tot timpul. Lama rotativă a unui motor cu reacţie este 


375 


construită dintr-un singur cristal de metal. Este proiectată 
astfel pentru că este mai puternică. Are o capacitate mai 
mare de a prelua presiunea... 

Sarah tăcu, conştientizând ceea ce auzea. 

— Hei, nu este posibil ca aceste structuri de Carbon 60 
pe care le-am descoperit să fie cristale unitare? 

— Asta ar explica destul de bine cum de-au supravieţuit 
mii de ani unele dintre ele, la kilometri întregi sub gheaţă, 
încuviinţă Hackett. 

Dar Scott se gândea la altceva, complet absorbit de 
scrierea lui. 

— Aşa că sunt de părere că, dacă vrei curbe, trebuie să 
le pictezi pe suport, îi incită November. 

— Hmm? O, da! Asta au făcut chinezii. Demotica - 
versiunea prescurtată a hieroglifelor - a fost pictată. Când 
pictezi, poţi face curbe, desene, orice. 

— Hei, au utilizat curbe şi desene în Egipt, pe 
monumente, preciză Sarah. Vă amintiţi? Abia am venit de- 
acolo. 

— Da. Dar sunt ornamentale. Sunt mari. După acelaşi 
tipar, dacă ai vrea să citeşti ultimul roman, ar trebui, 
practic, să aştepţi să citeşti toţi pereţii din bibliotecă. In 
viaţa de zi cu zi, n-ai scrie la o astfel de dimensiune. Orice 
scriere egipteană de dimensiunea scrierii tale de mână 
este pictată, fie pe perete, fie pe pergament. Este prea 
complexă ca să fie inscripționată în piatră. Şi, în realitate, 
în chineză, cea mai veche scriere de mână cunoscută nu 
este pictată. Este zgâriată în lut şi constă în întregime din 
linii drepte. 

— Câte caractere avea? 

— Treizeci. Scrise în cea mai mare parte pe obiecte din 
lut din satul Pan-p'o, Sian, Shens, în jurul anului 5 000 
î.Hr. Unii epigrafişti le-au respins, pentru că nu sunt 
pictograme. Sunt abstracte. 

— Voiau să spună că oamenii de demult nu erau capabili 
de o gândire abstractă? întrebă Sarah pe un ton acuzator. 
Dacă nu sunt pictograme, atunci nu e scriere. Nu e puţin 
arogant? S-au gândit măcar o secundă că poate teoria lor e 


376 


greşită, şi nu faptele? 

Scott încuviinţă cu căldură. 

— Doctore Scott, spuse November, nu ai spus mai 
înainte că forma cuneiformă veche era mai complicată şi 
mai abstractă decât formele ulterioare? Ca şi cum oamenii 
evoluau, dar păreau să-şi uite baza de cunoştinţe? 

— Ba da. Şi acelaşi lucru se petrece în China. Problema 
este că există puţine dovezi cum că scrierea chinezească 
ar fi fost vreodată pictografică, aşa că nu poate fi respinsă 
din acest punct de vedere. Cu excepţia a ceea ce s-a găsit 
în regiunea Shantung, aparţinând unui grup cunoscut sub 
numele de Yi, care s-a stabilit în zona Yangtze-ului Inferior, 
explică el. Totemism. Desene picturale vechi de mii de ani 
- ale soarelui şi ale unei păsări, împreună. Citit ca: yeng 
niao. Păsările-soare. 

— Phoenix, din nou, remarcă November. 

Scott încuviinţă. 

— Oricum, spuse el, chineza este logografică. A debutat 
într-o manieră similară hieroglifelor. Utilizau şi ei imagini 
bazate pe sunete, care denotau ceea ce doreau să 
transmită. Spre exemplu, ca atunci când desenezi o pară 
pentru cuvântul „pereche“, chiar dacă are un înţeles cu 
totul diferit. Sunetul este cel care contează. 

Ochii lui Scott nu părăsiseră ecranul cât timp vorbise. 
Nu se abătuseră de la simboluri în goana lui după înţelesul 
acestora. Revărsarea de informaţii era de fapt un răspuns 
automat, o ocupaţie pentru gură câtă vreme mintea lui 
lucra în suprasarcină. 

— Se numeşte şi principiul rebusului, continuă el, când 
pictogramele indică un cuvânt într-o manieră similară 
literelor. La fel era şi în cazul hieroglifelor egiptene, dar 
aici ajungea la înălţimi nebănuite. Puteai pronunţa acelaşi 
cuvânt într-o infinitate de moduri. 

— Probabil că asta le cauza probleme, sugeră Hackett. 

— Nu lor. Doar nouă. Noi am sfârşit prin a construi o 
întreagă lume mistică în jurul hieroglifelor pentru că nu le 
puteam citi. Chestii în genul presupunerii că egiptenii 


76 Pear (pară) și pair (pereche) sunt omofone (n.tr.) 
377 


utilizau simbolul unei gâşte atunci când voiau să spună 
„fiu“, pentru că ei credeau că gâsca era singura pasăre 
care îşi iubea şi îşi creştea progeniturile. Când, de fapt, 
totul se reducea la fonetica lor. Cele două cuvinte sună la 
fel. 

Sarah se apropie de lingvist, intrigată şi de scriere în 
egală măsură. Întrebă blând: 

— Aşadar, te apropii de descifrarea  înţelesului 
hieroglifelor din tunelul meu? 

Scott încuviinţă şi ridică blocnotesul pe care îl lăsase 
lângă calculatorul lui November. Deschise la pagina dorită 
şi anunţă: Priviţi! Limbajul lui Thot! Cărţile înţelepciunii 
Marelui Ennead... 

— Marele Ennead? 

— Toţi zeii luaţi împreună. Un fel de congres. Priviţi! 
continuă Scott. Ce secrete zac aici! Disperati, pentru că nu 
trebuie cunoscute de oameni! 

Hackett era tulburat. 

— Asta e? 

— Asta e. Oh, şi apoi se repetă - cale de vreo trei 
kilometri. Intercalată cu poveşti eroice despre regii care 
au încercat să decodeze mesajul şi au eşuat. 

— Minunat, se lamentă Hackett. Nu asta mă aşteptam să 
aud. 

Brusc, epigrafistul se îndreptă ca fulgerat. 

— Asta e! proclamă el. Sau, mai bine spus, asta sigur nu 
e. 

Îşi trecu degetul peste sticla monitorului, amintindu-şi 
studiile sale de pe vremea când era student. 

— Cum a spus Sol Worth în 1975: „Imaginile nu pot 
spune că nu sunt!“ 

— Despre ce vorbeşti? 

— Pictograme şi iconograme. Imagini. Nu pot reprezenta 
efectiv timpuri verbale, adverbe sau prepoziţii. Şi ceea ce 
sigur nu pot face este să evalueze nonexistenţa a ceea ce 
descriu. 

Dacă doreai să comunici cu oamenii din viitor, n-ai fi 
utilizat pictograme. 


378 


Puse degetul pe simbolul cercului cu cruce şi continuă: 

— Uitaţi-l pe acesta. El este excepţia. Insă priviţi-le pe 
toate celelalte. De ce vă amintesc? O masă? Un scaun? Un 
sac de cartofi? 

November scutură din cap. 

— Nimic. Nu seamănă cu nimic din ce-am văzut eu 
vreodată, zise ea. 

— Intocmai! exclamă Scott. Sunt abstracte. Ceea ce 
înseamnă că sunt fie litere - A, B, C fie silabe - ch, th, ph. 

Hackett se aplecă spre ecran. 

— Sau ar putea fi numere, sugeră el. 

— Nu sunt numere, replică Scott sigur pe el. 

— De unde ştii? 

— Ştiu. 

— Punând întrebările corecte, nu? 

Scott ignoră replica şi se întoarse spre November. 

— Poate chestia asta să-mi dea procentaje? Să-mi spună 
de câte ori este utilizat fiecare dintre aceste simboluri în 
text? 

— Bineînţeles, spuse November, punându-se pe lucru. 
Vrei să spui ca o diagramă de frecvenţă? Ce vrei să 
realizezi prin asta? 

— În limba noastră, unele litere sunt utilizate mai des 
decât altele. Litera E este utilizată mult mai des decât, să 
spunem, litera Z. 

Schimbă o privire cu Sarah. Preţ de o clipă, i se păru că 
ar vrea să-l sărute. 

In loc de sărut, ea puse o mână pe umărul lui. 

— Eşti un tip deştept, Richard Scott. 

— Mulţumesc, replică mândru Scott. 

Dar întorcându-şi atenţia spre monitorul calculatorului, 
o surprinse pe November strâmbându-se la el. 

— Ce-i? întrebă el cu nevinovăție. 

November se întoarse la treaba ei. 

— N-are importanţă, mormăi ea. 

— Ce? insistă Scott. 

Dar November refuză să răspundă. 

Scott îşi îndepărtă scaunul de calculator şi se uită la 


379 


Hackett, sperând să-l sprijine. Însă fizicianul, cu un aer 
amuzat, se mulţumi să scuture din cap. 

— Te joci cu focul, murmură el. Te joci cu focul... 

Auziră un sunet insistent. Enervant. Calculatorul lui 
November îşi finalizase calculele de distribuţie a 
frecvenţei. 

— Aha, se entuziasmă Scott, urmărind fiecare mişcare a 
tinerei studente în timp ce aceasta continua să introducă 
date. 

Pe ecran se înşirau cifre, de la 6,17 procente la capătul 
inferior pentru o glifă, la 6,36 procente la capătul superior. 
Media era de 6,25 procente. Ceea ce se întâmpla să fie 
exact produsul lui 100 împărţit la 16. Cu alte cuvinte, 
frecvenţa apariţiei fiecărei glife în textele combinate era 
egală. Nicio glifă nu domina mai mult decât următoarea. 
Aşa că era imposibil să se decidă pe baza dispersiei 
cifrelor care glifă ar fi putut fi o consoană şi care ar fi 
putut fi o vocală. 

— Fir-ar să fie! izbucni Scott frustrat. Ce blestemăţie! 

Sarah îi aruncă o privire înţelegătoare. Deşi o aprecie, 
nu reuşi să-i răspundă. 

— Dacă te face să te simţi mai bine, interveni Hackett, 
asta demonstrează că limbajul a fost creat aşa cum ai spus 
tu. 

Scott îi aruncă o privire nedumerită. 

— Sugerezi că acest limbaj este unul construit? Care nu 
a evoluat natural, precum Amara? 

— În mod evident, răspunse Hackett. Dacă glifele ar fi 
aleatorii, ai obţine o distribuţie de frecvenţă inegală. Nu 
cum ai obţine de la distribuţia literelor într-un limbaj 
dezvoltat natural - altfel ai detecta un tipar şi ai sparge 
codul. Dar ai obţine totuşi o dispersie inegală. Pentru ca 
literele aleatorii să aibă o dispersie uniformă, ai avea 
nevoie de un număr infinit de litere. În mod clar, oricine a 
proiectat limbajul a intenţionat ca el să fie uniform 
dispersat. 

— Întrebarea e, spuse Scott, ce tip de limbaj foloseşte 
litere pe o bază total uniformă, cu la fel de mulţi „Z“ şi la 


380 


fel de mulţi „A“ sau „E“? Niciunul pe care să-l cunosc eu. 


381 


MĂRI: FURTUNĂ 


VREME: FORŢA GALE 4, ÎN CREŞTERE ABRUPTĂ 


Se despărţiră pentru a lua cina la 7.30 seara, dar 
mişcarea vasului îi făcea pe oamenii de uscat să nu prea 
aibă chef să mănânce, în pofida medicamentelor luate. 

Hackett lucra la fluxul de cifre în baza 60 pe care îl 
găsiseră codificat în cristal, însă, oricât încerca, nu reuşea 
să-l înţeleagă. Literalmente, nu era decât un şir de numere 
- păreau să nu aibă niciun tipar. Adevărat, pi fusese 
calculat cu 8 miliarde de zecimale şi tot nu avea sens, dar 
ca număr era esenţial pentru măsurători şi construcţii. Să 
fi fost acest flux de cifre pi în baza 60? O conversie rapidă 
efectuată de calculator demonstră că nu era. Şi nici alt 
număr matematic special care să poată fi recunoscut în 
sistemul zecimal standard. 

Problema cu numerele era că nu depindeau de oameni. 
Extratereştrii ar fi fost capabili să numere la fel. Numerele 
erau încorporate în textura spaţiu-timp. Doi avea să fie 
întotdeauna doi, chiar dacă altă cultură l-ar fi numit altfel. 
Hackett îşi dădu seama că era doar o problemă de analiză 
cât se poate de atentă şi suficient de îndelungată ca să 
înţeleagă ce reprezentau aceste numere. 

Însă erau şi alte probleme care trebuiau rezolvate. Îşi 
canaliză atenţia spre undele gravitaționale şi descoperi, 
tulburat, că prezisese un orar destul de exact pentru 
evenimentele următoarelor două zile. 

Îl informă pe Gant, avertizându-l că cifrele trebuiau 
totuşi confirmate. Apoi merse pe punte să ia aer şi-l găsi pe 
Scott într-o geacă groasă, galbenă, pentru iahting, 
urmărind prora navei trecând prin valuri incredibil de 
mari. Lingvistul era extrem de descumpănit din cauza 
dificultăţilor pe care le întâmpina. 


382 


— Mayaşii măsurau timpul cu numere speciale, îi spuse 
Scott. O sută patruzeci şi patru de mii, şapte mii două sute, 
trei sute şaizeci, două sute şaizeci şi douăzeci. Dar cel mai 
important număr al lor era nouă. Scriptura vorbeşte 
despre ciclurile celor „nouă lorzi ai nopţii“. 

— Planetele? 

— Poate. Dar nu m-aş duce să strig asta în gura mare, 
pentru că oamenii vor dori dovezi, spuse sec Scott. 
Numărul o sută patruzeci şi patru de mii apare în Cartea 
Apocalipsei în asociere cu timpul. Şapte este unul dintre 
acele numere care apar mai peste tot. Şapte Sigilii. Şapte 
Păcate Capitale. Şapte Trâmbiţe care sună de şapte ori. 
Pereţii se prăbuşesc, lumea este creată. Opt este asociat 
cu reîncarnarea, în timp ce doisprezece are tot soiul de 
asocieri - cele Douăsprezece Triburi ale Israelului, cei 
Doisprezece Apostoli, numărul „anilor“ chinezeşti. O sută 
cincizeci şi trei apare în legătură cu „iluminaţii“. Discipolii 
au prins o sută cincizeci şi trei de peşti, care, în 
numerologie, reprezintă suma numerelor aflate între unu 
şi şaptesprezece. De asemenea, unu plus cinci plus trei 
egal nouă. 

— Numerologia, repetă Hackett în timp ce nava se 
înclina stângaci. Ce e asta de fapt? Să asociezi litere cu 
numere, să jonglezi cu ele şi apoi să vii cu vreun răspuns 
tainic - asta e? 

— Oamenii vor fi întotdeauna atraşi de ceea ce este 
ascuns. 

— Natura are şi ea numerele ei speciale, spuse 
fizicianul. Trei, cinci, opt, treisprezece, douăzeci şi unu, 
treizeci şi patru, cincizeci şi cinci şi optzeci şi nouă, spre 
exemplu. Crinii au trei, piciorul-cocoşului cinci, nemţişorul 
opt şi  gălbenelele treisprezece.  Ochiul-boului are, 
bineînţeles, douăzeci şi una. 

— Despre ce vorbeşti? 

— Petale în flori. 

— Există un tipar în toate aceste numere? 

— Bineînţeles. Adună precedentele două numere şi îl 
obţii pe următorul din serie. Trei plus cinci egal opt şi aşa 


383 


mai departe. Se numeşte Şirul lui Fibonacci, după 
Leonardo Fibonacci, care a descoperit-o în secolul al 
treisprezecelea, pe când studia populaţii de iepuri. Şirul îl 
dezvăluie pe „phi“, a nu se confunda cu pi. „Phi“ te ajută 
să calculezi proporţii, de la proporţia trupului uman la 
spiralele seminţelor din floarea-soarelui. 

O explozie năucitor de feroce de apă îi bombardă brusc 
pe cei doi bărbaţi, când Polar Star despică un alt val 
puternic. 

— Iisuse Hristoase! ţipă Scott, încercând să-şi recapete 
suflul. 

Îşi şterse faţa. 

Hackett se cutremură, arătând spre orizont. 

— Priveşte, spuse el. Primul nostru aisberg. 

Urmăriră un timp muntele impozant de apă îngheţată, 
alb şi zimţat, până când Hackett spuse: 

— Cred că ar trebui să intrăm. 

Scott încuviinţă, încă scuipând apă de mare. 

— Nu ştiu, spuse el. Tu ce crezi? Crezi c-o să lămurim 
toate astea la timp? Sincer? 

Hackett îşi vâri mâinile în buzunare. 

— Sincer? Nu ştiu. 

Scott dădu din cap, acceptând stoic răspunsul. 

— Trebuie să mărturisesc, adăugă el blând, că începe să- 
mi placă de tine, profesore Hackett. Eşti un om interesant. 

Hackett părea sincer surprins. 

— Ei bine... ăăă, şi mie începe să-mi placă de tine, 
profesore Scott. Ce spui, când se vor termina toate astea, 
să ne mai întâlnim la o discuţie? 

— Nicio şansă. 


Când cei doi bărbaţi se întoarseră în laborator, o găsiră 
pe Sarah stând la un calculator cu November. Studiau 
glifele din Atlantida şi păreau stânjenite că fuseseră 
prinse. 

November o înghionti pe Sarah. 

— Ai de gând să-i spui? 

— Ce să-mi spună? 


384 


Sarah aruncă o privire pe furiş spre cafeaua ei, înainte 
de a lua o gură. 

— Au... la naiba! 

După un moment ridică privirea şi îi înfruntă direct pe 
bărbaţi. 

— Veţi asmuţi toţi bărbaţii pe mine şi vă veţi simţi 
ofensaţi că o femeie s-a oferit să vă ajute aici? 

Scott zâmbi superior. 

— Nu e ca şi cum te-ai opri să ceri lămuriri ca să ajungi 
undeva. Fireşte, dă-i înainte. 

Matheson se întoarse de la calculatorul lui ca să asculte. 
Chiar şi Pearce, care părea extenuat şi răvăşit, se înveli în 
pătură şi, stând într-un colţ, păru să se învioreze. 

Bine, păru a spune Sarah, ridicându-se de pe scaun. 

Trecu cu degetul peste ecran şi zise: 

— Ralph, ai putea introduce schema aeriană a sitului 
Giza la care lucrezi? 

Matheson făcu ce i se ceru. Înclină monitorul astfel încât 
să vadă toată lumea. Sarah se întoarse la ecran. 

— Bine, vedeţi aici, glifa asta? Simplificată şi stilizată, 
este similară cu dispunerea Giza. Nu i-am acordat prea 
mare importanţă până când November nu a menţionat că 
această glifă nu reprezintă doar soarele, ci se aseamănă şi 
cu Atlantida. 

Hackett ridică din umeri. 

— Coincidenţă? 

Dar era clar că nici el nu credea. 

Sarah inspiră profund şi continuă: 

— Aş fi spus şi eu la fel, dar această glifă seamănă cu 
dispunerea seriei de piramide din Peru. 

Scott miji ochii gânditor. 

— Interesant. 

— N-am vizitat niciodată Peru, comentă inexpresiv 
Pearce. 

— Spune-mi ceva, zise Scott cu voce joasă, suflând 
aburii dintr-o ceaşcă de cafea proaspătă şi privindu-l în 
faţă pe Pearce. Cum o faci? 

Pearce trase pătura mai strâns în jurul umerilor. Părea 


385 


foarte obosit. Secătuit, atât emoţional, cât şi fizic. 

— Vedere la distanţă? Nu ştiu, mărturisi el. Eu doar 
merg acolo. 

— Trebuie să te concentrezi, nu? 

— Trebuie să mă focalizez, nu să mă concentrez cu 
adevărat. Nu în sensul pe care-l dai tu. Eu doar simt totul 
în jurul meu, totul deodată. Şi trebuie să-mi găsesc 
drumul. Unii o numesc pătrundere în planul spiritual - un 
tip de scurtătură dimensională -, dar am găsit întotdeauna 
lucrul ăsta puţin caraghios. Vreau să zic, cine poate spune 
că nu e totul în capul meu, nu-i aşa? Ideea este că... ăăă, 
cum s-o descriu? 

Se gândi un moment, apoi continuă: 

— Bine. Sunt două moduri prin care poţi citi o pagină 
dintr-o carte. Poţi să citeşti câte un cuvânt pe rând şi să 
urmăreşti naraţiunea de la început la sfârşit într-o manieră 
liniară. Sau poţi să rupi toate paginile, să le pui una lângă 
alta şi să pozezi toată chestia. Vezi unde începe. Vezi unde 
se termină. Te poţi întoarce la ea. Sau poţi să te scufunzi şi 
să te retragi de câte ori vrei... 

— Înţeleg, spuse Hackett convins. Descrii o memorie 
fotografică. 

— Mda, încuviinţă Pearce, devenind mai încrezător cu 
acest concept. Mda, cred că da. Bine spus. Este doar un alt 
fel de a gândi, atâta tot. Un mod diferit de a accesa 
informaţia. Sistemul nostru de cunoaştere modern este 
fragmentar. Ne împiedică activ să vedem întreaga carte. 
Suntem învăţaţi să gândim prin prisma cuvintelor şi a 
conceptelor, să ne specializăm în anumite domenii. Să ne 
limităm la domenii în loc să acordăm atenţie întregii ştiinţe 
sau întregii arte. Cred că civilizațiile antice gândeau foarte 
diferit de felul în care gândim noi acum. 

— Ar putea fi adevărat, încuviinţă Scott. Chiar şi astăzi, 
lingviştii nu pot cădea de acord nici măcar asupra naturii 
unui cuvânt. E un sunet? E un şir de sunete? E o 
combinaţie din amândouă? Sau e cu totul altceva? Sună 
poate patetic, dar are consecinţe reale şi practice. De 
exemplu, când epigrafiştii au decodat alfabetul silabic 


386 


cipriot, anticul limbaj scris al grecilor, bazat pe silabe, au 
descoperit că nu se puteau baza pe noţiunea modernă a 
sufixelor şi prefixelor ca să explice tiparele detectate în 
textele cu glife. Cu alte cuvinte, blocurile de litere de la 
începutul cuvintelor, precum „in“, ca în „inaction“7”, sau de 
la sfârşitul cuvintelor, precum „less“, ca în „motionless“5, 
sunt prefixe, respectiv sufixe. „Less“ este un determinant. 
Când un obiect este lipsit de mişcare, este motion/ess. 
Acest determinant ar putea fi aplicat, la rândul lui, oricărui 
alt cuvânt. Chiar şi unui pronume. Dacă Peter nu merge la 
biserică, se poate spune că biserica este Peterless”. În 
orice caz, continuă Scott, adăugarea determinantului nu 
creează două cuvinte, ci se alipeşte la primul cuvânt, 
creând un nou cuvânt, singular. Dar în alfabetul silabic 
cipriot, prefixele şi sufixele nu erau determinanţi. Erau 
articole. Cuvinte precum „a“% şi „the“8!. Aşa că lingviştii 
au descoperit cuvinte precum „theking“%?, „thetown“8 şi 
„agift“s* - marca unui mod foarte diferit de gândire. 
Singurul lingvist care a reuşit să descifreze două 
documente antice, documentul Ronorongo de pe Insula 
Paştelui şi Discul din Phaistos din Creta, a fost doctorul 
Steven Roger. El a indicat că strămoşii noştri gândeau în 
termeni de „unităţi de enunţ“. Că abordarea lor faţă de 
limbaj era foarte diferită de a noastră. 

Pentru Scott, totul era clar. 

— Cu cât ne întoarcem mai departe în timp, cu atât mai 
holistică devine abordarea limbajului, zise el. 

— Gândire holistică? Intreaga idee intr-un simbol? Să 
însemne asta că ideea mea nu e chiar inutilă? întrebă 
Sarah, atrăgându-i din nou atenţia lui Scott asupra glifelor. 


77 Inacţiune (n.tr.) 

78 Nemişcat (n.tr.) 

'9 Fără Peter (n.tr.) 

50 Articolul nehotărât în limba engleză (n.tr.) 
81 Articolul hotărât în limba engleză (n.tr.) 

82 Regele (n.tr.) 

83 Oraşul (n.tr.) 

84 Un dar (n.tr.) 


387 


— Este posibil, spuse el. Atunci când Sir Arthur Evans a 
încercat - şi n-a reuşit - să descifreze Alfabetul liniar B şi 
Discul din Phaistos, la începutul anilor 1900, a presupus că 
glifele au un înţeles dublu. Că fiecare glifă este fonetică, 
dar are, în ea şi prin ea însăşi, o semnificaţie religioasă. 

— Şi a avut dreptate? 

— În ceea ce priveşte prima parte a teoriei sale, da. Dar 
a doua? Nu. Asta nu înseamnă totuşi că te-ai înşelat 
complet. Doar că, de ce ar vrea inventatorii acestui limbaj 
să ne atragă atenţia asupra anumitor oraşe? Ar trebui să 
fie ceva evident pentru noi. Dar problema este... ce? Dacă 
am desena o imagine a Moscovei, la ce te-ai gândi imediat? 

— Vodcă. 

— Cartofi, interveni Matheson. 

Fu întâmpinat cu câteva priviri nedumerite. Sfios, 
inginerul ridică din umeri. 

— Lenin, spuse November. 

— Stalin. Comunismul. Anastasia. Piaţa Roşie. Vedeţi 
voi, lista e foarte lungă. Dar este întru totul asociată social 
şi cultural. Este în conştiinţa noastră, alimentată de mass- 
media. Reprezintă o idee care umple, la propriu, volume 
întregi. Aşa că, pentru noi, are un context. Dar într-o mie 
de ani, ce s-a construit în jurul acelei imagini va fi uitat. 
Aşa că, dacă astfel încearcă să comunice cu noi, este inutil. 
Şi sper că nu e cazul. 

Sarah era nedumerită. 

— Ce vrei să spui? 

— În modul meu academic ocolit, spun că eu cred că ai 
dat peste ceva. Că aceste oraşe sunt într-adevăr legate, ca 
părţi dintr-un aparat global. Dar la ce? Cel mai probabil, ai 
dreptate. Această glifă ar putea reprezenta Peru, aşa cum 
cea de aici reprezintă Atlantida. Dar am nevoie de mai 
mult. Am nevoie de „de ce“. 

— Ce e Discul din Phaistos? 

— O tabletă rotundă, plată, din lut, de dimensiunea unei 
farfurii, descoperită de arheologul italian de treizeci şi 
nouă de ani Luigi Pernier, în templul Phaistos din Creta, 
Clădirea 40/101, la nord-vest de Marea Curte Centrală, la 


388 


3 iulie 1908, anunţă Pearce într-o litanie monotonă. 

Scott fu surprins. 

— Mulţumesc, zise el clipind. 

— Memorie fotografică, glumi Pearce, luând o gură de 
cafea. 

Încă arăta deprimat. 

— Erau patruzeci şi cinci de pictograme individuale, 
presate în lut de două sute patruzeci şi unu de ori, ceea ce 
ducea la şaizeci şi una de grupări sau „cuvinte“. O sută 
douăzeci şi două de glife pe partea A. O sută nouăsprezece 
glife pe partea B. Aspectul interesant este că scrierea era 
realizată în spirală, începând din marginea exterioară şi 
până în centru, spuse Scott. 

— O spirală? se încordă Hackett. Urăsc să atrag atenţia 
asupra lucrurilor evidente, dar în Egipt scrierea era 
realizată în spirală. Fie ea şi de dimensiune mare. 

— Adevărat, căzu Scot de acord. Dar glifele de pe Discul 
din Phaistos aveau linii de demarcaţie care subimpărţeau 
unităţile de exprimare. Glifele din Atlantida sunt într-un şir 
continuu, fără o structură. E ca engleza, dacă scoatem 
toate spaţiile şi punctuaţia şi printăm cuvintele în 
majuscule sau minuscule. 

— Trebuie să existe un limbaj care să împărtăşească şi 
această caracteristică, nu? zise Matheson. 

— Chiar există, răspunse Pearce, în locul lingvistului 
care tocmai îşi sorbea ultima înghiţitură de cafea. 

— Se numeşte ebraică, spuse Scott. In ebraică, în Tora 
tradiţională, evanghelia era scrisă fără punctuație. Şi fără 
spaţii care să indice cuvintele. Doar un şir de litere. Iar în 
ebraică, fiecare literă reprezintă şi un număr. 

Se uită la Hackett, conştientizând importanţa a ceea ce 
tocmai spusese. Lingvistul îl urmă pe fizician într-un 
unison perfect, amândoi întorcându-se în aceeaşi clipă ca 
să-şi studieze din nou monitoarele. Matheson era în 
picioare, urmat de November. 

Numere. Litere. Spirale. Tipare... oraşe. 

— Tot nu ştii ce este şirul de numere? întrebă cu voce 
joasă Scott. 


389 


— Ăăă... am crezut că ar putea fi un algoritm. Dar nu pot 
fi sigur. 

— Cele două sunt probabil legate. 

Hackett îşi încrucişă braţele la piept. 

— Cum? 

Scott inspiră adânc. 

— Lui Fischer i-au trebuit şapte ani ca să descifreze 
Rongorongo, documentul de pe Insula Paştelui. Lui 
Michael Ventris i-au fost necesari cinci sau şase ani pentru 
a descifra Alfabetul liniar B. David Stuart a tradus pentru 
prima dată mayaşa la vârsta de zece ani, dar şi-a petrecut 
întreaga viaţă devotându-se acestui limbaj. A descoperit că 
mayaşa modernă este similară glifelor mayaşe antice şi că 
acestea sunt fonetice. A tradus ce era scris în Templul 
Soarelui din Palenque într-o singură zi, iar savanților 
dinaintea lui le trebuiseră o viaţă întreagă numai să 
încerce. Este un limbaj complex. Şi merită să-i dedici o 
viaţă. Dar eu mă ocup de asta de două zile şi mai am... cât? 
Două zile, maximum. Ei aveau un punct de referinţă la 
care să se ancoreze. Un limbaj modern deformat sau un 
document similar care fusese deja tradus - şi aveau un 
secol de cercetări de la care să pornească. Dar eu, ce 
dracu' am aici? 

November suportă totul în tăcere, după care răspunse: 

— Ai cuvintele. 

— Poftim? 

— De ce nu încerci să priveşti altfel problema? îi sugeră 
ea. 

Scott nu păru impresionat de această abordare. 

— Doctore Scott, în prelegerea ta ai spus că la început a 
fost logosul - cuvântul. 

— Mda, ei bine, am suprasimplificat. Logos înseamnă şi 
raport, rațiune, discurs - chiar şi relatare. 

— Richard, ştii că eşti aproape. Cu toţii simţim asta, 
insistă Sarah. Ai spus tu însuţi - cuvântul în acţiune. Ai 
cuvintele. Şi, pentru a le citi, care este acţiunea? 

Scott studie gânditor monitorul. 

— În Elveţia nu aveam suficiente informaţii, spuse el. 


390 


Bucăţile acelea de stâncă nu formau un text suficient de 
mare. Trebuie să văd cum arată materialul acela dispus pe 
o suprafaţă plană. 

Hackett îi urmărea raţionamentul cu mare atenţie. 

— Nodul, sugeră el. 

— Exact. Hei, Ralph, nodul de petrol pe care l-ai 
introdus în bazinul oceanic. Nu e prea departe de aici, nu? 
Îl poţi manevra de la distanţă? 

— Pentru asta a fost proiectat. 

— Deci ai putea să îl porneşti? Parcă avea o cameră 
instalată, nu? 

— Bineînţeles. 

— Sună puntea, spuse Scott. Spune-le că trebuie să 
alimentăm un soi de transmiţător - sau orice altceva poate 
accesa utilajul. Şi spune-le că e absolut necesar să arunc o 
privire. Trebuie să văd ce e acolo jos. 


391 


USS HARRY S. TRUMAN 


LA 1 524 DE MILE MARINE LA NORD 
DE STAȚIA MCMURDO 


Pe puntea pentru aterizare se auziră motoarele avionului 
F-24 care se apropia, luptând din greu să învingă cenuşa 
vulcanică şi înecându-şi motoarele. În camera de gardă 
tocmai se pregătea o întrunire a grupului operativ când se 
primi ordinul. Pe punte, în timp ce contraamiralul Dower 
stătea lângă căpitanul Henderson numărând escadronul, 
un marinar tânăr raportă: 

— E căpitanul Ryman, domnule. Vulturul lui tocmai şi-a 
pierdut un motor! 

Toţi ofițerii superiori alergară imediat la ferestre, pentru 
a vedea o coadă groasă de fum negru învolburându-se în 
spatele avionului F-24. Un locotenent tresări când văzu 
prin binoclu sursa fumului şi o explozie puternică străbătu 
cerul. Geamătul celui de-al doilea motor care se zbătea să 
compenseze pierderea era terifiant, dar fiind înconjurat din 
toate părţile de cenuşă vulcanică, era clar că avionul 
pierdea putere. 

— Cenuşa e prea groasă, căpitane, comentă cu voce 
scăzută locotenentul. Recomand să nu mai lansăm patrule 
un timp. 

Henderson consimţi cu o faţă întunecată, continuând să 
emită diverse ordine. 

— Să trăiţi, căpitane! Trecem la elicoptere. 

În timp ce toată lumea urmărea avionul apropiindu-se, 
pilotul, căpitanul Jeff Ryman din lowa, cu doi copii mici şi o 
soţie care îl aşteptau acasă, se lupta vitejeşte cu comenzile 
şi, pe când ei rosteau o rugăciune, reuşi chiar să întoarcă 
botul avionului spre navă. Insă oprirea motorului nu putea 
avea loc într-un moment mai nepotrivit. Era prea jos ca să 


392 


sară, iar paraşuta nu ar fi avut timp să se deschidă. Şi era 
prea departe ca să ajungă pe puntea de aterizare. În cele 
din urmă Ryman se transformă într-o minge de foc, 
rostogolindu-se la suprafaţa oceanului. 

Henderson îşi întoarse privirea. 

— N-am pierdut niciodată un avion, spuse el. Niciodată. 
Bietul de el... Ce mod de a muri! Vremea asta ticăloasă o 
să ne omoare pe toţi. 

Un alt ofiţer tânăr şi subţirel se apropie de căpitan şi îl 
salută vioi: 

— Domnule căpitan Henderson, să trăiţi! 

I se răspunse cu un salut lipsit de energie. 

— Maiorul Gant, de la bordul lui Polar Star, este pe linia 
de comunicaţii, cerând permisiunea să activeze reţeaua de 
transmiţătoare sonar. 

— Pentru ce dracu’? întrebă nervos căpitanul, umblând 
prin buzunare ca să găsească o bomboană cu mentă. 

Marinarul îi explică despre camera de pe nodul de foraj 
la adâncime al companiei Rola Corp. Dar Dower se ocupa 
deja de asta. Intors la pupitrul de comunicaţii, duse staţia 
la gură. 

— Larry, ce se întâmplă? 

— Echipa vrea să arunce o privire la peretele Atlantidei, 
domnule amiral. Dintr-o groază de motive. Inginereşti. 
Geologice. Există activitate inamică în zonă? întrebă Gant 
cu 0 voce inexpresivă. 

— Nu, domnule maior. Şi... domnule...? Spuneţiii 
domnului Pearce că-i mulţumesc foarte mult. Informaţiile 
pe care le-a furnizat au fost precise, cum ne şi aşteptam. 
Acum avem două unităţi SaRGE pe o rază de şaptezeci şi 
cinci de kilometri faţă de Jung Chang. Unităţile de 
recunoaştere raportează că baza este abandonată. Posibil 
distrusă. 

— Îi voi transmite, domnule... 

Brusc, un val de activitate se abătu peste pupitrul de 
comunicaţii. Ofițerii de serviciu comutară pe comunicațiile 
terestre. 

— Avem McMurdo pe linie! 


393 


— Aşteptaţi puţin, vă rog, domnule maior. 

Dower le aruncă o privire interogativă ofiţerilor, cerând 
informaţii. Un ofiţer tânăr nota în grabă într-un carnet tot 
ceea ce auzea şi sublinia secţiunile-cheie cu mina groasă a 
creionului. 

— Domnule! Avem o fereastră! McMurdo raportează o 
îmbunătăţire a vremii. Avem patru ore ca să ducem echipa 
acolo cu avionul. McMurdo cere indicaţii dacă să aştepte 
un transfer aerian. 

Apoi se roti în scaun ca să-şi privească în faţă căpitanul. 

— Ce facem, domnule? Cu cât stăm mai mult pe linie, cu 
atât cresc şansele să fim surprinşi de chinezi. 

Dower se întoarse spre Henderson. 

— Căpitane, ce ai la o distanţă de 1 500 de mile? 

Henderson îşi privi oamenii. 

— V-TOL, răspunse îngrijorat un locotenent. 

Henderson nu părea convins. 

— La distanţa asta? 

— l-am agăţat două rezervoare suplimentare, vor reuşi 
să facă drumul, domnule căpitan. Garantez personal. 

V-TOL.-urile erau vehicule de decolare şi aterizare 
verticală. Avioane care decolau ca elicopterele, dar zburau 
cu viteza şi configuraţia unui avion cu aripi fixe. Erau nişte 
avioane excepționale, însă Dower îşi păstră aerul 
preocupat. 

— Nu pot acoperi aşa o distanţă, zise el în final. 

— Dacă echipajul meu spune că pot, atunci aşa e. 

Ofiţerul de comunicaţii se agita la postul său. În cele din 
urmă, decise să-şi asume riscul şi interveni. 

— Îmi cer scuze că vă întrerup, domnule, dar McMurdo 
aşteaptă un răspuns. 

Dower ceru să ştie: 

— Cât le ia ca să se pregătească? 

— De câte aveţi nevoie? 

— De două. Unul pentru echipaj, unul pentru bagaje. 

— Patruzeci şi cinci de minute. 

— Ai o jumătate de oră, ordonă Dower, întorcându-se 
apoi la staţie. Domnule maior, aţi auzit? 


394 


— Cea mai mare parte, domnule. Da. 

— Aduceţi bagajele echipei pe punte. Polar Star are un 
elicopter Dolphin - aşa e? 

— Afirmativ, domnule amiral. 

— Bine. Transferaţi totul pe Truman. 

— Şi cu accesul la nod prin sonar cum rămâne, 
domnule? _ 

— Spune-i lui Hackett că are cincisprezece minute. Îşi 
poate băga nasul cât doreşte, dar mă aştept să văd 
întreaga echipă pe puntea de zbor în jumătate de oră sau o 
să fie dandana mare. 

— Am înţeles, să trăiţi! 


Când Dower traversă puntea, unul dintre ofiţerii de 
comunicaţii îl abordă delicat: 

— Aăă, domnule? Este un tip pe celălalt canal. Spune că 
sună de la Vatican. Spune că e important să discute cu 
profesorul Scott. 

— Spune-i că acum e pe drum. Şi recomandă-i să ia 
legătura cu el la Staţia McMurdo în... 

Se uită la ceas, apoi zise: 

— In patru ore. 

Dower îşi atinse borul chipiului, salutându-l pe 
Henderson, după care părăsi puntea. 


395 


CALA 


— Ce faci acolo? 

— Îmi iau lucrurile. 

— Au spus că le vom lua cu noi. 

— Chestiile astea nu pleacă de lângă mine. Şi, în afară 
de asta, n-am încredere în ei, spuse Sarah printre dinţii 
încleştaţi, apăsând pe rangă şi deschizând capacul lăzii. 

ÎImpinse deoparte capacul crăpat şi scoase dispozitivul 
pe care îl adusese cu ea din Egipt. 

Pearce păru surprins. Sarah îndesă obiectul în rucsac şi 
se îndreptă spre următoarea ladă. 

— Ei, ai de gând să stai acolo sau îmi dai o mână de 
ajutor? zise ea, aruncând ambalajul gol şi luptându-se să 
poziţioneze următoarea ladă. 

— Eşti plină de surprize, nu, Sarah Kelsey? 

— Încerc, gâfâi ea, străduindu-se să deschidă capacul. 

— Asta ce e? 

— Habar n-am. M-am gândit că ar putea fi utilă. M-am 
gândit că toate ar putea fi utile. Voiam să verific împreună 
cu toţi de sus, dar nu mai avem timp. 

— Dar ce fac aparatele astea? 

— După câte ştiu eu, răspund la sunet. Uite, Bob, 
lucrurile sunt cam agitate. Ai de gând să stai acolo cu 
degetul în nas sau intenţionezi să mă ajuţi? 

Pearce înşfacă încă o rangă şi începu să forţeze plăcile 
de lemn de pe lăzi, înjurând când se tăie la un deget. 


Toată lumea lucra la împachetarea lucrurilor din 
laborator. Puneau în cutii benzi înregistrate şi caiete de 
notițe cu date. Infășurau hărţi şi transferau informaţii de 
pe calculatoare pe discurile terabyte pentru a le transporta 
la Staţia McMurdo. Parcă se închisese o facultate întreagă, 
iar profesorii refuzau să plece acasă. 

Inghesuit lângă Matheson, care regla protocoalele de 


396 


comunicaţii şi trezea nodul de foraj la adâncime din somn, 
Richard Scott sărea într-un picior, încercând să-şi pună pe 
el costumul de supravieţuire de un portocaliu-aprins, 
absolut necesar pentru o călătorie pe uscatul Antarcticii. 

Părea că Ralph o mai făcuse de o mie de ori înainte - 
rezolvase problema în doar câteva secunde. November se 
asigura că nu uitase nimic, în timp ce Hackett se 
mulțumea să privească atent ecranul şi să urmărească cu 
un interes tacit exploziile de zgomot alb$, de parcă ar fi 
vrut să stabilească transmisia prin pură voinţă. 

— Suntem conectaţi, declară Matheson  încordat. 
Aşteptaţi o secundă. 

Scott se uită la ceas. 

— Avem şase minute, Ralph, ca să ajungem pe punte. 

— Şi ce vei vrea să fac atunci când ne vom afla în faţa 
zidului, doctore? 

— Fă poze, îi ordonă Scott. Cât de multe poţi. La cea mai 
înaltă rezoluţie posibilă. Le vom analiza după aceea. 

Ideea primului limbaj al omenirii era un concept foarte 
interesant. La ultima numărătoare, existaseră 6 000 de 
limbi separate de la începuturile timpurilor. Dar de ce se 
separaseră? Nimeni nu ştia. Coranul spunea că limbile 
oamenilor s-au separat prin procese naturale. Biblia 
vorbea despre Babel şi Dumnezeu pedepsind omenirea cu 
confuzia, pentru că încercase să construiască un turn 
infinit până la ceruri. Dar nimeni nu ştia cu adevărat de ce. 

Limbajul Genezei. 

Să fi fost oare acesta? 

— Ţine-te bine, doctore Scott. Avem energie, anunţă 
agitat Matheson. 

Degetele îi săltau pe tastatură, luptându-se cu datele de 
pe monitor. Introduse comenzi şi trimise ordine. 

— Camera este operaţională. Aprindem luminile... bingo! 

Instinctiv, întreaga echipă se apropie ca să vadă mai 
bine. Şi nimeni din cameră nu văzu ceea ce se aşteptau să 
vadă. 


55 White noise - zgomot cu spectru continuu şi uniform (n.tr.) 


397 


În primul rând, nimic nu se potrivea cu filmul. 

Filmul neprelucrat pe care Matheson i-l arătase lui Scott 
dezvăluise distrugeri pe scară largă. Un perete antic de 
cristal fusese aruncat în aer, lăsând la vedere vasta 
întindere de apă şi un semn că dincolo de el mai existau şi 
alte structuri. 

Dar pe ecran era cu totul altceva. Se vedea un zid de 
cristal. Dar era în stare perfectă. Fără găuri. Fără urme de 
distrugere. Fără măcar o crăpătură. 

— Unde sunt urmele de explozie? întrebă Scott 
nedumerit. Eşti sigur că acesta e? Nu am ajuns cumva în 
altă parte? 

Din politeţe, Matheson îşi reverifică citirile, dar opinia 
lui era de neclintit. 

— Nu există alt nod, acesta este singurul. Acesta e. Dar 
să fiu al dracului dacă ştiu ce se petrece. 

November miji ochii, încercând să discearnă scrisul. Apa 
era puţin tulbure şi prin faţa lentilelor pluteau particule. 

— Ce soi de perete, întrebă ea, se repară singur? 

— Bob a spus că acolo jos este ceva viu, remarcă 
Hackett ştrengăreşte. 

Matheson îşi privi neîncrezător colegul. 

— Crezi că a coborât cineva acolo şi a reparat asta? Nu 
poţi repara un zid de cristal. 

— Nu cineva. Ceva. După cum a spus soldatul chinez, 
acolo jos trăieşte ceva. Nu cineva. Nu o persoană ca tine 
sau ca mine. Ci ceva nenatural. 

— Jon, spuse îngrijorat Matheson, câteodată chiar ştii 
cum să mă scoţi din minţi. 

— Să te scot din minţi? aruncă Hackett din mers, 
îndreptându-se spre uşă. Cel care a reparat chestia asta ar 
trebui să fie cel care te scoate din minţi. Voi fi pe punte, 
spuse el. Aveţi două minute. Dacă aş fi în locul vostru, aş 
începe să fac poze. 


Matheson făcu treizeci şi cinci de poze în total, unele 
mai din apropiere decât altele. Le copie pe toate pe un disc 
şi amplasă discul în buzunarul de sus al costumului de 


398 


supravieţuire. Printă o copie a fiecărei poze pe hârtie 
fotografică lucioasă, pentru a le studia cu grupul în avion, 
şi îi înmână una lui Scott în timp ce urcau scările spre 
puntea pentru elicoptere. 

Glifele de pe suprafaţa netedă a zidului erau dispuse 
într-un tipar. Păreau să fie aranjate într-o țesătură de 
spirale care se încrucişau constant. 

De fapt, semăna foarte mult cu modelul pe care toţi îl 
văzuseră în multe forme din natură - cel mai notabil 
exemplu, aranjamentele seminţelor de floarea-soarelui. Pe 
scurt, era o expoziţie ameţitoare. 

Scott îi arătă lui Hackett o poză pe când urcau împreună 
la bordul lui Dolphin, pentru călătoria scurtă spre Truman. 
Fizicianul reacţionă cu uluire. Tiparul, explică el, era o 
proprietate fundamentală a înseşi teoriei complexităţii. 

Tiparul se conforma într-adevăr seriei de numere numite 
Şirul lui Fibonacci. Şi asta, în sine, ar fi putut reprezenta 
cheia pentru descifrarea mesajului. 


399 


V-TOL 


— Datele astea! strigă Hackett, coborând din elicopter 
pe fundalul urletului aeronavei. Acestea sunt predicții! 

Traversă puntea de zbor spre locul în care se afla Tom 
Dower, într-un hanorac pe care i-l umfla vântul. 

— Arată exact momentul în care vor fi eliberate 
următoarele unde gravitaționale ale soarelui! 

Dower înşfăcă bucata de hârtie de la fizician şi o studie, 
în timp ce vântul urla atât de fioros şi de aspru, încât 
pătrundea precum cuțitul în unt prin cele mai groase 
straturi termoizolante. Le reducea conversaţia la o serie de 
răcnete. 

— Adaugă opt minute de fiecare dată pentru timpii de 
impact ai Pământului! completă Hackett. 

— Aici scrie că următorul puls gravitațional aşteptat va 
avea loc peste cinci ore! ţipă Dower la rândul său. 

— Întocmai. 

Hackett îşi ridică încheietura la care avea ceasul şi îi 
arătă amiralului. 

— De fapt, eu mi-am pus ceasul să sune. Aşa că, 
avertizează flota! Avertizează guvernul! 

Membrii echipajului se dădeau la o parte din calea lor, 
în timp ce mergeau grăbiţi spre secţiunea anterioară a 
punţii, unde îi aşteptau cele două aeronave V-TOL. Din 
rezervoarele suplimentare de combustibil, de culoare 
cenuşie, ieşeau conducte negre pentru combustibil. 
Echipajul încărca la bord lăzile cu echipamente. 

— Un cuvânt de avertisment, domnule amiral, adăugă 
Hackett. Sarah a pus punctul pe i - există un risc serios de 
derivă a scoarţei terestre. Sunteţi pregătiţi pentru o astfel 
de eventualitate? Aveţi un plan de rezervă? Dumnezeu i-a 
spus lui Noe să construiască o arcă. Faceţi aranjamente ca 
să asiguraţi viitorul rasei umane? 

— Am analizat şi noi posibilitatea unui eveniment ECD, 


400 


Jon, confirmă Dower, dar am respins ideea. Cele mai bune 
minţi ale noastre spun că e o invenţie a unei raţiuni 
morbide. Nu se poate întâmpla aşa ceva. Scoarța terestră 
nu pluteşte pe o mare de lavă topită. Nu avem pe ce 
aluneca. Este o teorie fără susţinători. 

Amiralul puse mâna pe umărul lui Hackett, ghidându-l 
spre treptele de îmbarcare. 

— Şi planul de rezervă? Pentru salvarea omenirii? 

— Tu eşti planul, spuse Dower bătându-l pe spate. Aşa 
că... să nu cumva să dai greş! Chinezii sunt cei care ar 
trebui să ne îngrijoreze, doctore Hackett. Chinezii şi oraşul 
acela de acolo. Şi indiferent ce sursă de energie au găsit, 
încă mai luminează pe ecranele noastre de securitate ca 
un brad de Crăciun. 

Hackett îşi feri capul în timp ce urca în aparatul HV-22A 
Osprey V-TOL, de un gri-deschis, iar în capul scărilor se 
întoarse să-i arunce o ultimă privire amiralului. 

— Albert Einstein era un susţinător al derivei scoarţei 
terestre, să ştii. Albert Einstein! 

Dower îi făcu semn să plece şi se îndreptă apoi spre 
intrarea de la baza blocului impunător de comandă, înalt 
de cinci etaje, aflat pe latura punţii de zbor a lui Truman; 
era un vas mare, de lungimea lui Empire State Building. 

După ce Hackett îşi ocupă locul, trăgându-şi pe el vesta 
de salvare şi lăsând-o pe November să-l ajute să o închidă, 
se apucă să murmure în barbă. 

— Ştii, cred că nu au nici cea mai vagă idee despre ce se 
întâmplă. Puterile mondiale sunt atât de preocupate de 
propria distrugere politică, încât sunt capabile să facă 
orice ca să şi-o asigure, în loc să-şi petreacă timpul acesta 
căutând o soluţie. 

November făcu o grimasă, fixând cureaua. 

— Şi asta te surprinde? întrebă ea cu cinism. 

Hackett se uită dur la fată şi zise: 

— Niciodată să nu renunti la surpriză şi la încântare! Să 
nu fii niciodată blazată. Pentru că, într-o zi, când se 
întâmplă cu adevărat lucruri mari, importante, vei putea să 
le apreciezi. 


401 


— Am să ţin minte. 

Se lăsă pe spate, iar Hackett îşi lipi faţa de fereastră, 
privind elicele cu reacţie ce arătau direct spre cer şi 
începuseră să se învârtă. 

November aruncă o privire spre Scott şi Sarah, care 
stăteau împreună în cealaltă parte a cabinei, în timp ce 
vizavi Matheson strângea mânerele scaunului. 

— Şi o luăm de la capăt, psalmodia el. Antarctica, 
venim... 


402 


SUNETUL McMURDO 


Odată cu prima geană de lumină din zori, dinspre 
orizont se apropie un nor negru; tuna în interior, 
acolo unde călătorea Adad, stăpânul furtunilor. În 
faţă, peste dealuri şi câmpii, Shullat şi Hanish, 
heralzii furtunii, conduceau cavalcada. Apoi se 
ridicară zeii abisului; Nergal scoase zăgazurile 
apelor de jos, Ninurta, zeul războiului, aruncă 
stăvilarele, iar cei şapte judecători ai iadului, 
Annunaki, îşi ridicară torţele, luminând Pământul 
cu flacăra lor lividă. O împietrire de disperare 
ajunse la ceruri când zeul furtunii transformă 
lumina zilei în întuneric şi zdrobi Pământul ca pe o 
cupă. O zi întreagă furtuna se dezlănţui, iar furia i 
se mărea cu fiecare clipă; cădea peste oameni 
asemenea valurilor bătăliei; omul nu-şi putea 
vedea fratele, iar din ceruri oamenii nu puteau fi 
văzuţi. Chiar şi zeii erau îngroziţi de potop, aşa că 
zburară cu toţii în cele mai înalte ceruri, pe 
firmamentul lui Anu; se ghemuiră lângă pereţi, 
umilindu-se ca nişte potăi. 


Epopeea lui Ghilgameş, aproximativ 3 000 î.Hr., 
tradusă de N.K. Sanders, 1987 


403 


MIEZUL NOPŢII 


Zburau la joasă înălţime peste Marea Ross, cu soarele 
stăruind pe cer. Cum soarele urma să apună în patru 
săptămâni, lumina începea deja să scadă, devenind un fel 
de crepuscul etern. larna se apropia rapid, iar oceanul 
începea să îngheţe, cu viteza colosală de 22 de kilometri 
pătraţi pe minut. Dar gheaţa era subţire - de doar 
jumătate de metru în majoritatea locurilor ceea ce avea ca 
rezultat fragmentarea şi deplasarea sloiurilor şi o ceaţă 
atotcuprinzătoare, numită ceaţă de evaporaţiet. Căldura 
de la curenţii submarini de adâncime care coborau dinspre 
tropice se ridica la suprafaţă şi răbufnea prin spărturile 
din gheaţă în vapori mari, emanând suficientă căldură cât 
să aprindă un bec de 100 de waţi pentru fiecare metru 
pătrat de ceaţă de evaporaţie. 

V-TOL.-urile  străpunseră bariera de aburi, lăsând 
vârtejuri în urma lor. În avionul din faţă, Sarah îşi înălţă 
gâtul pentru a privi pe lângă Scott spre staţia care se 
apropia - o serie de clădiri viu colorate, amplasate la 
întâmplare pe malurile insulei Ross. 

În timp ce se pregăteau să aterizeze, Sarah văzu două 
piste separate. Dar când ceața oceanică se risipi, văzu 
altceva, mult mai important. Peste zăpadă şi gheaţă, o 
panoramă care se întindea pe sute de kilometri - petice 
negre şi dense ce semănau cu vânătăile sau cu petele de 
pe un dalmatian. Şi, evident, vinovatul era... 

— Erebus, spuse Sarah. Uite, fumegă! 

Vulcanul activ se ridica la 3 794 de metri deasupra 
insulei Ross, cu munţii transantarctici în spatele lui; la 


3 Ceaţa de evaporaţie se formează în urma evaporării ce apare la 
trecerea unei mase de aer rece pe deasupra unei suprafeţe mai calde 
şi umede. Aceasta se formează în strat subţire în apropierea suprafeţei 
deasupra căreia a luat naştere. Se datorează creşterii tensiunii 
vaporilor de apă. (n.tr.) 


404 


nivelul craterului, temperatura era de 600 de grade 
Celsius şi se cunoştea faptul că adăpostea bacterii şi alge 
care se hrăneau cu vaporii pe care îi producea. 

În jurul vulcanului gheaţa se dilata, deformată acolo 
unde stratul de dedesubt se topea, acumulându-se ca un 
rezervor, ca o băşică gigantică ce aştepta să se spargă. În 
zare se vedeau petice similare la fel de ciudat deformate, 
dovadă a unei activităţi vulcanice care nici nu ajunsese 
încă la suprafaţă. Era clar că Antarctica avea probleme. Şi 
totuşi, nu asta o deranja pe Sarah cel mai mult. 

— Albedoul este modificat, se agită ea. 

Scott nu părea să fi înţeles. 

— Coeficientul de reflexie al ghetii, explică ea. De obicei 
este extrem de ridicat. Reflectă lumina direct în spaţiu, 
răcind planeta. Dar cenuşa asta vulcanică se aşază pe vârf, 
absorbind razele solare, încurajând căldura să se 
acumuleze. Adică încurajează un potop. Ştii, dacă ar fi să 
se topească toată gheaţa din Antarctica, nivelul mediu al 
oceanului ar creşte cu circa şaizeci de metri, aproape două 
sute de picioare. Calota polară are o grosime de cinci 
kilometri în unele locuri. Să sperăm că deriva scoarţei 
terestre este un mit. 


Vânturile nesănătoase care măturau McMurdo Sound le 
pricinuiră greutăţi la aterizare, obligând V-TOL.-urile să se 
învârtă în loc, în timp ce echipamentul de aterizare 
aluneca pe gheaţă. 

La sol fură întâmpinați de o echipă a personalului de 
sprijin de la ASA, The Antarctic Support Associates, o 
companie care opera în Denver, Colorado, şi reprezenta un 
fel de departament local al şerifilor. Dacă unul ieşea din 
rând, ASA îl alunga din oraş. 

Un camion pe şenile aştepta să-i ducă la blocul de 
locuinţe. Cineva pictase Ivan the Terror Bus“ pe portiera 
de la cabină. Acesta pufai ameninţător, cu motorul la 
ralanti. 


3 Asociaţii pentru Sprijin din Antarctica (n.tr.) 
5 Autobuzul Ivan cel Groaznic (n.tr.) 


405 


— Dumnezeule Atotputernic! îngăimă Scott. 

Coborând din avion, fu izbit în faţă de un frig devastator, 
care îl făcu să se dea în spate. 

— Urcaţi repede în autobuz! Repede! spuse unul dintre 
bărbaţii de la ASA. Hei, avem doamne aici... Minunat. 

li verifică pe toţi cei de pe listă. 

— Ce e mirosul acesta? întrebă Hackett, acoperindu-şi 
faţa. 

— Motorină, explică nonşalant un alt membru ASA, 
aplecându-se peste unul dintre sutele de butoaie negre şi 
cenuşii stivuite pe marginea pistei de aterizare. Te 
obişnuieşti până la urmă. 

— Nu puteaţi să depozitaţi butoaiele în altă parte? 

_ — Acestea? Nu, pentru că înăuntru nu e combustibil. 
Inăuntru avem urină şi fecale. 

November se înecă. 

— Pardon? 

— Sunt butoaie cu urină şi fecale îngheţate, spuse din 
nou tipul de la ASA. Nu le putem lăsa oriunde. Conform 
legii, suntem obligaţi să trimitem totul acasă. 

November arăta de parcă era gata să vomite. Se urcă 
rapid în autobuz. 

— Combustibilul e în altă parte, la poalele dealului, 
strigă bărbatul. 

Un al treilea membru ASA îşi îţi capul de după uşă în 
spatele vehiculului. 

— Doamnelor şi domnilor, regulile locului. Dacă vă 
îmbătaţi, zburaţi acasă. Dacă vă bateţi, zburaţi acasă. Dacă 
sunteţi în posesia unor medicamente prescrise fără să 
informaţi personalul, zburaţi acasă. Dacă plecaţi la 
plimbare pe marea de gheaţă fără să anunţaţi, zburaţi 
acasă. Dacă vă vine să cultivați plante care nu sunt 
specifice Antarcticii - ia ghiciţi? Zburaţi acasă. Nivelul 
infracţionalităţii este scăzut şi intenţionăm să-l menţinem 
aşa. Singurul lucru cu care se pare că avem probleme este 
furtul bicicletelor şi al hainelor care nu sunt din seria 
oficială, roşie. Aşa că, ascundeţi-le bine, dacă aveţi aşa 
ceva. Nu avem judecător, nu avem poliţie şi nici 


406 


închisoare. Orice problemă ar apărea - zburaţi acasă. 
Altfel, rânji el, bun venit la McMurdo! 

Scott ridică două degete, precum un şcolar. 

— De fapt, spuse el, a avut loc o schimbare de planuri. 
Avem o limită de timp. Nu cred c-o să stăm foarte mult 
aici. 

— Dacă faceţi vreo tâmpenie, cu siguranţă n-o să mai fiţi 
pe aici, replică tipul de la ASA. 

Hackett nu înţelegea. 

— Cel puţin ştiţi cine suntem? 

— Bineînţeles, sări acesta. La fel ca toţi ceilalţi activişti 
ecologişti din blocul şase, aţi venit ca să salvaţi planeta. 
Noroc bun! zise el, trântind uşa în spatele lui. 

Afară, celălalt V-TOL era descărcat. Primul tip de la ASA 
urcă în cabina CB. 

— În regulă, se apropie şase „clonţoşi“. Dave, ai ceva 
fierbinte de mâncare pentru băieţii ăştia simpatici? 

Se auzi un răspuns afirmativ distorsionat. 

— Scuzaţi-mă, ce sunt „clonţoşii“? 

Omul de la ASA se întoarse şi se găsi faţă în faţă cu 
maiorul Gant. Puşcaşul marin călătorise în celălalt avion, 
spre surpriza tuturor. Omul de la ASA zâmbi ironic. 

— „Clonţoşi“... ştii tu. Jargon pentru oamenii de ştiinţă. 
Tot personalul îl utilizează. 

Gant era furios. 

— Sunt ofiţer în Trupele de Marină ale Statelor Unite, 
domnule! 

Tipul de la ASA ridică din umeri şi se întoarse la staţia 
sa. 

— Mda, taie aia, David. 

Se uită liniştit la Gant. 

— Venim cu şase clonţoşi şi... un dobitoc, zise el apoi. 

Gant trecu pe lângă el şi urcă la bord. November se 
aplecă. 

— Ce faci aici? 

— Doar nu credeai c-o să vă trimită singuri acolo, fără 
apărare, nu? 


3 Beakers (în lb. engleză) - pahare Berzelius, de aici trimiterea (n.tr.) 
407 


Hackett vorbi din spatele maiorului: 

— Ba chiar asta credeam. 

Gant lăsă remarca fără răspuns. Al treilea om de la ASA 
urcă pe locul şoferului, îl băgă pe Ivan în viteză şi porniră 
spre periferia oraşului McMurdo. Pe când virară, 
November observă nava profilată la orizont, departe în 
marea îngheţată. 

— Ce navă e aceea? întrebă ea, nevinovat. 

— Nu-i ştiu numele, zise Gant. E chinezească. A stat 
acolo toată ziua. 

— Nu ne pot ajunge, nu-i aşa? 

— Draga mea, îi explică maiorul, am putea pluti 
deasupra bazei lor, la patru ore de zbor de aici, şi tot ne-ar 
putea ajunge. Atât de departe bat torpilele lor. 

November se lăsă pe spate brusc, lăsându-l pe maior cu 
gândurile lui. Urină şi fecale. 


— Unu, Versantul de Nord. Cortul „Himalayan Hotel“. 
Portocaliu. 

— Verificat. 

— Un sac de dormit izolat Quallofil. 

Matheson nota şi verifica articolele de pe listă de îndată 
ce-i erau înmânate peste tejghea. 

— Un BAD. Sac de marinar. O pereche de ochelari de 
soare Vuarnet. Un compas Silva. Un ceas Yema. Un pat de 
campanie pentru dormit. Un pulover de lână. O pereche de 
pantaloni de lână. O căciulă de lână, bandană pentru cap şi 
bandană pentru gât. Albastre. Un hanorac roşu, Gore-tex, 
şi o pereche de pantaloni. Un costum de paraşutism dintr-o 
piesă Gore-Tex. Roşu. O geacă termoizolantă Thermolie 
and Thermoloft. 

— Verificat. 

— Două perechi de indispensabili termici Duofold 
Thermax. Două perechi de şosete Duofold Thermax. Două 
perechi de indispensabili termici Damart Thermax. Două 
perechi de şosete Fox River Hollofil. O pereche de branţuri 
Surefoot Insulator. O mască de faţă din neopren The 
Masque. O pereche de mănuşi Gramdoe Gore-Tex. O 


408 


pereche de mănuşi cu un deget Steiger Design. O pereche 
de cizme Gore-Tex. O pereche de cizme mukluk”. 

— Verificat. 

— Semnaţi aici, domnule, şi suntem gata, îi spuse 
funcţionarul ASA. 

Matheson semnă hârtia şi-şi adună lucrurile, uitându-se 
îngrijorat la Gant. Acesta îşi luă doar câteva lucruri. 

— Nu le iei pe toate astea? 

— Am echipamentul meu, e suficient, replică el. Ale mele 
sunt mai bune decât astea. 

Matheson devenise curios. 

— Unele făcute manual... Piele de focă şi căptuşeală de 
karibu, explică Gant. Aşa cum folosesc inuiţii. Sunt cele 
mai bune. 

Apoi Gant se îndreptă spre blocul lor, lăsându-l pe 
Matheson să se zgâiască la funcţionarul ASA. 

— Aveţi piele de karibu? 


% Mukluks - sau Kamik - sunt cizme moi, fabricate tradiţional din piele 
de căprioară sau de focă, purtate la origine de populaţiile aborigene 
arctice, inclusiv inuiţii şi populaţia Yupik. Termenul se utilizează 
deseori pentru orice cizmă moale destinată temperaturilor foarte 
joase. (n.tr.) 


409 


PERIODICIIATEA 


Scott lovi fotografiile supradimensionate ale nodului, 
aflate pe masă, cu o expresie de triumf. 

— Nu sunt şaisprezece litere, anunţă el. Sunt şaizeci. 

În timp ce toţi ceilalţi se adunară agitaţi în jurul 
suprafeţei de lucru a laboratorului improvizat, Hackett 
părea mai puţin entuziasmat. Işi privi ceasul, apoi privi pe 
fereastră. 

— Mai avem douăzeci şi trei de minute, spuse el, până la 
următorul puls gravitațional. 

— Nu-ţi face griji în privinţa asta, îi spuse November. 
Fă-ţi griji pentru asta. 

Scott scoase un marker roşu şi încercui ceea ce ajunsese 
să numească glifa din Atlantida - cercul cu o cruce în 
interior. 

— Această  glifă nu-şi schimbă niciodată poziţia, 
indiferent de suprafaţa pe care o amplasez ca s-o studiez. 
Nici celelalte patru. 

— Aceasta e glifa Giza, observă Pearce. Şi aceasta e cea 
din America de Sud. 

— Aşa e. Şi bănuiesc că celelalte două sunt şi ele situri 
importante. 

— Dar unde? 

Scott se întoarse spre Gant, care stătea posomorât într- 
un colţ. 

— Maiorule, crezi că marile puteri s-ar putea dispensa 
ceva timp de satelit ca să urmărească două structuri 
megalitice cu depozite de Carbon 60 sub ele? 

Gant ridică din umeri. 

— Nu se ştie niciodată, insistă Scott. Poate că vor salva 
planeta. 

Gant se ridică în picioare şi se apropie agale de masă. 

— Cum arată siturile astea? 

Scott arătă spre cele două glife, iar Sarah adăugă: 


410 


— Vânătoarea de Carbon 60 a început în China. 
Bănuiesc că una dintre acele glife ar corespunde schiţei lui 
Wupu, din China. 

— Bine, dar cum rămâne cu a cincea? 

— Polul Nord, murmură Hackett mohorât. 

Matheson era intrigat. 

— Eşti sigur de asta? 

Hackett părea amuzat. 

— Nu pot fi sigur, nu... e doar o bănuială. Dar dacă aş 
avea de gând să construiesc o reţea globală de structuri 
megalitice care să răspundă la electromagnetism şi aş fi 
amplasat deja una la Polul Sud, iar trei dintre ele s-ar afla 
pe linia Ecuatorului - sau aproape de ea -, logica îmi spune 
că a cincea este probabil la Polul Nord. 

Scott se întoarse spre Gant. 

— Îţi ajung informaţiile? 

— E un început, fu de acord Gant. 

În capătul îndepărtat al laboratorului se afla un 
videotelefon conectat la un calculator. Gant îl sună imediat 
pe Dower. 

Scott îşi luă pixul şi bătu cu el în birou. 

— Oricum, spuse el, cele cinci simboluri nu-şi schimbă 
poziţia. Dar am constatat că pe această fotografie a 
nodului celelalte unsprezece simboluri par să se rotească 
la întâmplare, fără vreun motiv evident. 

— Ce vrei să spui? întrebă Sarah. 

— Ei bine, e precum scrierea literei „a“. Un moment e 
drept în sus, apoi o scrii înclinată. O propoziţie sau două 
mai târziu, e răsturnată. Unele limbaje timpurii aşa 
procedează şi asta nu afectează modul în care le citeşti. 
Dar acele limbi nu se potrivesc cu ceea ce avem noi aici. 
Bineînţeles, unele limbi procedau aşa din cauza modului în 
care trebuiau citite. Engleza este de la stânga la dreapta. 
Araba este de la dreapta la stânga. Dar limbajele vechi 
erau boustrophedon - însemnând, ad litteram, „cum ară 
boul“. Prima linie se citea de la dreapta la stânga, a doua 
de la stânga la dreapta, apoi din nou de la dreapta la 
stânga. Ochiul trebuia să parcurgă pagina în zigzag. 


411 


— Acestea sunt spirale. 

— Da. Aşa că bănuiesc că este o linie dreaptă. Alegem o 
spirală şi o urmărim. Dar de la care capăt să încep? 

— Dar ce înseamnă? dori să ştie Hackett. Unsprezece 
litere care se rotesc în cinci moduri diferite, deci cincizeci 
şi cinci de litere în total, plus cinci vocale. Este fascinant, 
sunt sigur, dar ce înseamnă? 

Scott era uluit. 

— Ai spus vocale? 

— Bineînţeles. 

— De ce? Ce te-a făcut să spui vocale? 

— Pentru că sunt cinci. 

Scott se gândi o clipă, apoi spuse: 

— Nu ştiu, poate că sunt vocale. În numeroase limbi 
antice, precum egipteana, vocalele erau omise. Ele 
constituiau ceva ce cititorul completa automat. Poate că 
asta reprezintă cele cinci simboluri. Spațiile pe care 
trebuie să le umpli cu vocale. 

— Dar ce vocale? insistă Hackett. Şi şaizeci de litere... 
Aveţi idee cât de mare e limba care are şaizeci de litere în 
alfabet? Permutările posibile de secvenţe de litere sunt 
aproape infinite. 

— Despre ce vorbeşte? întrebă November. 

— Cineva să-mi dea un limbaj. 

— Italiana, spuse rece Gant, întorcându-se de la 
videotelefonul din colțul camerei în care sunetul 
reverbera. 

— Câte litere are? 

— Douăzeci şi una. 

— În regulă. Aşadar, pentru a afla numărul posibil de 
permutări ale unei secvenţe de douăzeci şi una de litere, 
fiecare diferită de următoarea, trebuie să ştii factorialul lui 
douăzeci şi unu. Care este unu ori doi ori trei ori patru ori 
cinci... până la douăzeci şi unu. 

Calculă în minte, apoi continuă: 

— Aproximativ cincizeci şi unu de miliarde de miliarde 
de secvenţe de douăzeci şi una de litere. Şi vrei să luăm în 
calcul şi literele repetate. Asta ne duce la cinci miliarde de 


412 


miliarde... de miliarde. 

— Ceea ce descrii tu, interveni Scott, este Temura. 

Sarah părea nedumerită. 

— Temura este utilizată în cabală pentru calculul 
numărului posibil de anagrame ale unui cuvânt într-un 
anumit număr de litere. 

— Şi ce este cabala? 

— Cabala înseamnă „tradiţie“. Se bazează pe ideea că 
Biblia ascunde mesaje secrete. Temura este arta 
anagramelor şi presupune că aceste secrete se pot 
decodifica anagramând cuvântul Domnului. 

— Ideea este, adăugă Hackett, ei bine, drace... vede 
cineva vreun calculator pe aici, pe undeva? 

Matheson îi aruncă un Casio mic şi negru. Hackett 
introduse numerele. 

— Factorial de douăzeci este 
2.432.902.008.176.640.000. Acesta este numărul de 
permutări pe care le suportă secvențele de douăzeci de 
litere într-un alfabet care are douăzeci de litere, în şaizeci, 
este... un mister total... ăăă, acest micut dispozitiv nici nu 
poate calcula aşa de mult. 

Azvârli calculatorul pe masă şi toată lumea văzu mesajul 
de EROARE. 

— De unde ai începe, Richard, să stabileşti ce înseamnă 
fiecare literă într-un alfabet cu şaizeci de litere? 

Scott pur şi simplu ridică din umeri. 

— După cum încercam să vă spun tuturor încă de la 
început, habar n-am. De unde panica asta, profesore? 

Hackett se foi stânjenit, privind pe fereastră spre 
imensitatea de gheaţă şi zăpadă. 

— Nu mi-am imaginat că locul acesta este aşa de pustiu. 

November era confuză. 

— Oamenii cred că există mesaje ascunse în Biblie? 

Scott încuviinţă. 

— Dar cum rămâne cu mesajele care sunt deja acolo? 
zise ea. Nu i-a trecut nimănui prin minte să le citească, pur 
şi simplu? Bănuiesc că nu. O, şi lucrurile nu se opresc aici. 
Notarikonul este o artă pe care o utilizează cabaliştii 


413 


pentru a căuta mesaje ascunse în literele de la începutul şi 
de la sfârşitul cuvintelor, în timp ce Gematria se baza doar 
pe textele ebraice, pentru că, după cum ştiţi, toate literele 
ebraice sunt numere. Aşa că au pornit de la premisa că 
toate cuvintele care dădeau acelaşi număr erau cumva 
legate. 

Scott păru indiferent faţă de această teorie. 

— Au conchis că există şaptezeci şi două de nume pentru 
Dumnezeu. 

— Ce vrei să dovedeşti, de fapt? 

Scott încercă să explice: 

— În secolul al şaisprezecelea, Bruno a utilizat un set de 
roţi concentrice cu o sută cincizeci de sectoare pe ele. 
Fiecare roată conţinea treizeci de litere, realizate din cele 
douăzeci şi trei de litere latine, apoi o combinaţie de litere 
greceşti şi ebraice, care reprezentau sunetele care nu 
existau în latină. Ceea ce a făcut a fost să rotească aceste 
roţi şi să formeze combinaţii triple, în încercarea de a 
înţelege primul limbaj perfect al omenirii. S-a ales cu o 
groază de nonsensuri antice, dar aparatul a devenit util în 
noua artă a criptografiei. 

— Şi de atunci ne scriem mesaje secrete unul altuia, 
remarcă Pearce. 

— În cele din urmă, au început să înfăşoare o panglică în 
jurul unui cilindru într-un soi de spirală. Apoi să scrie un 
mesaj vertical în jos pe latura tubului, astfel încât - atunci 
când panglica era întinsă - să rămână o serie de litere la 
întâmplare pe lungimea panglicii. Apoi doar se umplea 
spaţiul din jur cu un mesaj. 

— Un cilindru şi o panglică? întrebă Sarah intrigată. 

Părea că acest lucru îi adusese aminte de o descriere. 

— Era un geolog, un francez, numit... cum îl chema? 
Beguyer. Da. Beguyer de Chancourtois, în anii 1800. Ela 
aranjat elemente într-o spirală, în jurul unui tub - douăzeci 
şi patru de elemente, dacă-mi aduc bine aminte. Apoi îşi 
nota periodicitatea proprietăţilor lor - vă imaginati, care 
elemente erau similare intrinsec. A descoperit că 
elementele similare apăreau după fiecare al şaptelea 


414 


element. A fost una dintre primele tentative de a construi 
un tabel periodic. 

Lui Hackett asta păru să-i aducă aminte de ceva, dar 
Matheson îşi prezenta deja ideea. 

— Poate că ar trebui să tăiem spiralele din fotografii şi 
să le lipim în jurul unui tub. 

— N-au făcut deja asta în Giza? le atrase atenţia Pearce. 

— John Newlands, îi întrerupse Hackett. Un chimist 
englez din secolul al nouăsprezecelea; el a făcut cam 
aceleaşi lucruri cu elementele şi a fost de acord că exista 
un tipar numeric. Doar că el a folosit muzica pentru 
analogie. Pe scala muzicală sunt şapte note, iar la a opta 
notă urci cu o octavă. Dar în ritm exista o structură mai 
complexă, pe care Meyer a descoperit-o în acelaşi an. 
Hackett zâmbi convingător, apoi continuă: La al optulea şi 
la al şaisprezecelea element se observa un vârf. Apoi 
ritmul trecea la optsprezece elemente separate, în loc de 
şapte. Era ca un val care trecea prin tabelul periodic... 
Şaisprezece minute, că tot veni vorba. 

— Un val care trecea prin tabelul periodic? 

— O, da, încuviinţă Sarah. În teoria chimică, înseamnă 
că poţi prezice unde vor apărea noile elemente stabile. În 
teorie, există un tip de Atlantidă, un element care rulează 
paralel cu tabelul periodic convenţional şi care rămâne a fi 
descoperit. Undeva în jurul numărului atomic o sută 
cincisprezece sau o sută optzeci. 

— Oricalcul, comentă Pearce. 

— Poftim? 

— Platon. Când a descris pentru prima dată Atlantida, a 
descris ziduri acoperite cu metale preţioase. Aur, argint... 
lar cel mai prețuit dintre toate era un metal misterios, 
lucios, de un auriu-roşcat, pe care l-a numit oricalc. Se 
spune că licărea ca focul. 

— Carbonul 60, în forma sa pură, este auriu-roşcat, 
indică Sarah. 

— Oricalcul nu e o rocă, e un metal. 

— În America de Sud, medită Scott, conform legendei 
locale, când cei patru zei fondatori şi-au finalizat misiunea, 


415 


înainte de a pleca, şi-au strâns toată puterea şi 
cunoaşterea într-un dar care era temut şi respectat. Darul 
era o piatră. Piatra Naczitului. 

— Moise, când a urcat pe munte ca să primească Cele 
Zece Porunci, a văzut piatra pe care erau scrise acestea, 
fiind inscripționată de însuşi degetul lui Dumnezeu. 
Pietrele  licăreau într-o nuanţă albastră, le aminti 
November cu calm. lar radiaţia emanată de pietre era atât 
de puternică, încât i-a ars faţa lui Moise şi astfel a fost 
obligat pentru tot restul vieţii să poarte un văl ca să-şi 
ascundă cicatricele. 

— Pietre antice şi metale antice, remarcă Scott, uitându- 
se din nou la fotografii. Işi trecu mâna peste gură şi 
adăugă: Periodicitate. Secvenţe etapizate. Ce îmi scapă? 

Gant era în picioare. Se simţea depăşit şi, sincer, 
discuţia îl irita la maximum. 

— Se redirecţionează un satelit pentru voi, spuse el. Mă 
duc să mă asigur că avioanele sunt realimentate aşa cum 
trebuie. Şi să încerc să fac din nou legătura cu chinezii, ca 
să îi anunţ că venim. 

— Care chinezi? dori să ştie Sarah. 

— Oricare ne ascultă. De pe nava aceea, pentru început. 

— Şi dacă nu răspunde niciunul? 

— Atunci ar fi bine să ne rugăm să nu tragă în noi. 
Pentru că de mers, tot vom merge... 

Ajungând la uşă, Hackett se uită pe fereastră şi văzu un 
vehicul american cu aterizare amfibie, imens, de culoare 
gri, ţâşnind din valuri spre țărm şi oprind pe banchiză, la 
mică distanţă. Partea din faţă ateriză dur. 

— Ce dracu' e asta? întrebă fizicianul speriat. 

O echipă de puşcaşi marini scoase din vehicul o cutie 
neagră, plată, de dimensiunea unui sicriu, apoi porni în 
pas rapid spre bază. 

— Ah, e focosul nostru nuclear tactic, le explică Gant. 

işi închise fermoarul de la hanorac şi se duse să-i 
întâmpine pe puşcaşi, în timp ce Hackett se îndrepta spre 
Pearce şi November. 

— Pentru binele nostru, le spuse el, sper că oricalcul nu 


416 


se demonstrează a fi uraniu, că atunci nu mai ieşim vii din 
Atlantida. 

— Ce credeţi că faceţi? întrebă November furioasă. 

— Depozităm bomba, replică Gant glaciar, indicându-le 
puşcaşilor să pătrundă în clădire. 

— În capelă? 

— Ai o idee mai bună? Chinezii nu ar supravieţui unei 
controverse internaţionale născute din faptul că au tras 
asupra unor simpatici cetăţeni americani în timp ce se 
rugau. 

Inăuntru, stând într-o strană din apropiere de altar şi 
într-o parte a vitraliului cu pinguin, Hackett şi Scott se 
întoarseră la timp ca să-i vadă pe soldaţi luptându-se cu 
dispozitivul, înainte de a-l lăsa să cadă pe pământ fără 
prea multă ceremonie. 

— N-am văzut asta cândva în Planeta maimuțelor? se 
întrebă Hackett. 

Sarah se aşeză într-o strană alături de Scott. Epigrafistul 
îşi mesteca creionul şi analiza o altă fotografie, apoi 
întrebă: 

— Cât mai avem? 

Scott se uită la Hackett, care îşi verifică ceasul. 

— Trei minute. 

Scott plescăi îngrijorat din buze, apoi ridică ochii spre 
crucea din spatele altarului. Genunchiul i se mişca în sus şi 
în jos cu furie. 

— Băiete, spuse el, ceea ce ni se întâmplă pune lucrurile 
într-o cu totul altă lumină. 

Sarah îi luă mâna şi i-o strânse blând. 

— De unde eşti, Richard? 

— Din Seattle, oftă el. Ştii, e un oraş frumos, spuse el cu 
pasiune. Este condensat. Nu prea există suburbii, aşa că 
nu eşti departe de zona rurală. Poţi face excursii, pe jos 
sau cu bicicleta, poţi naviga. Păduri... totul este de un 
verde întunecat, ştii? 

Sarah încuviinţă, de parcă ar fi ştiut într-adevăr cum 
este în Seattle. 

— Brad Douglas, arțar cu frunza lată, scoruş, anin roşu, 


417 


lemn câinesc... Mergi la ţară, apoi te întorci, bei o cafea la 
Starbucks şi ai sentimentul că ai vizitat alte locuri. Avem 
două sute cincizeci şi opt de poduri în Seattle - toate 
tipurile de poduri la care te-ai putea gândi -, din cauza 
lacurilor. Avem chiar şi două poduri plutitoare. Unele 
persoane spun că e din cauză că oraşul este plin de găuri, 
din punct de vedere social şi topografic, dar eu cred că 
sunt atâtea poduri pentru că oraşul este plin de oameni 
care merg peste tot. Şi nu lasă nimic să le stea în cale. 

Se gândi la asta un moment, apoi adăugă: 

— O să-mi lipsească asta, dacă lumea dispare. 

Matheson gemu, lăsându-se pe scaunul de lângă ei. 

— Am fost la Seattle o dată, zise el. A plouat toată 
săptămâna. 

— Tu de unde eşti? întrebă Sarah. 

— Din San Francisco. Tu? 

— Still Water, Wisconsin. 

Sarah se uită cu atenţie la Hackett. Fizicianul părea să 
fie adâncit în gânduri. 

— Dar tu, Jon? 

— Eu? 

Ea dădu din cap încurajator. 

— M-am născut într-o bază militară din Germania, spuse 
el. Mi-am petrecut doi ani în Hawaii, apoi am plecat în 
Japonia. Ne mutam foarte des. Trăiesc în New York de 
jumătate de an şi petrec trei luni pe an în Santa Fe, la 
institut. Călătoresc... Călătoresc foarte mult. Imi va fi dor 
de avioane. 

— Dar nu şi de mâncarea lor, glumi Sarah. 

— Nu, nu şi de mâncarea lor, încuviinţă Hackett. 
Mâncarea din avion este... ăăă, altceva. Dar se străduiesc, 
Dumnezeu să-i binecuvânteze. 

Işi verifică din nou ceasul, dar nu mai spuse nimic. 

Pearce veni şi el în spatele lor, lângă November. 

— Când aveam paisprezece ani, am jurat că am văzut un 
OZN aterizând în curtea din spate. Am spus asta tuturor la 
şcoală şi am luat o bătaie soră cu moartea. Dar spuneam 
adevărul. Zbura şi, la nivelul meu de cunoştinţe, era 


418 


neidentificat. De unde dracu' era să ştiu eu cum arată un 
balon meteorologic? Când aveam şaisprezece ani, am 
sărutat-o pe Regina Intoarcerii Acasă. Şi, din nou, am luat 
o bătaie soră cu moartea. Pentru că am minţit. Dar nu 
minţisem. 

November era confuză. 

— Ce tot spui? Că o să-ţi lipsească bătăile? 

— Nu, explică Bob. Îmi vor lipsi necredincioşii. 

Gant alergă spre ei. 

— O, nu pleacă nicăieri, spuse el. Negarea nu este doar 
un râu în Egipt." 

Asistenta tânără şi frumuşică zâmbi la auzul acestui joc 
de cuvinte. li văzu pe Scott şi pe Sarah ţinându-se de 
mână, dar îşi păstră comentariile pentru ea. Brusc, pe o 
uşă laterală intră un grup de savanţi şi de tehnicieni, 
majoritatea bărbaţi, palizi şi încercănaţi, cu bărbi cu 
vechime; grupul era urmat de un preot. Acesta ducea în 
mâini un videotelefon pe care îl puse în centrul altarului, 
de parcă ar fi fost o icoană venerată. Se adresă nervos 
congregaţiei, iar când ceilalţi luară loc, echipa recepţionă 
prima indicație clară cum că se aflau în mijlocul unui oraş 
de frontieră. 

— Primim veşti din toată lumea, anunţă preotul. 
Semnalul de alarmă a fost dat. Au început să evacueze 
oraşele cu ceva timp în urmă... Vocea îi tremură când 
adăugă: însă nu există niciun loc sigur în care să ne putem 
retrage. 

Matheson se aplecă în spatele lui Hackett, ca să poată 
ajunge la urechea lui Scott. 

— Mă gândeam că nu crezi în lisus, şopti el. 

Scott se foi stânjenit. 

— Dată fiind această stare de lucruri, sunt dispus să 
accept o discuţie. 

Preotul umblă la videotelefon şi stabili conexiunea. 

— La slujbă participă astăzi părintele MchRack, care ne 
vorbeşte în direct de la Vatican. 


91 Joc de cuvinte bazat pe omofonia cuvintelor denial - negare şi 
denile/de Nile - fluviul Nil (n.tr.) 


419 


Scott îşi dădu capul pe spate. 

— Fergus? rosti el buimac. 

Dar era prea departe de telefon ca să fie auzit. 

Pe ecran, cu capul şi umerii bine luminaţi, Fergus se 
uită solemn spre congregatie. 

— Doamnelor şi domnilor, începu el. Daţi-mi voie să vă 
salut pe toţi cei care sunteţi prezenţi în capela McMurdo, o 
capelă cu mai mult confesiuni, şi să le mulţumesc 
autorităţilor pentru că au permis Bisericii Catolice să 
participe la slujba de astăzi. Intr-o clipă ne vom lăsa 
capetele în rugăciune şi-l vom ruga pe Dumnezeu... 

Sarah se aplecă spre Scott, murmurând: 

— Tocmai mi-a trecut ceva prin minte. Ce zi e astăzi? 

Scott nu-şi aduse aminte imediat. 

— Vineri, spuse el într-un sfârşit. 

November se aplecă şi ea. 

— Este Vinerea Mare, îl corectă ea. Este ziua în care a 
murit lisus. Duminică avem Învierea. 

Scott nu-şi putu masca surpriza. Fusese o săptămână 
atât de nebună, încât uitase cu totul de Paşte. Brusc, toată 
lumea se ridică în picioare, deschizându-şi cărţile de 
imnuri şi urmând instrucţiunile lui Fergus. Un CD cu 
muzică de orgă prinse viaţă, plutind spre congregaţie, şi în 
acel moment ceasul lui Hackett începu să sune. 

— A sosit momentul, spuse el, înainte de a se alătura 
celorlalţi şi de a începe să cânte cu voce puternică. Îndură- 
te de mine... 


420 


SOARELE 


Heliu, numit după zeul grec al soarelui, Helios. În 
centrul miezului cu diametrul de 320 000 de kilometri al 
soarelui, sub presiuni de neimaginat, cantităţi mari, de-a 
dreptul zeieşti de hidrogen erau încălzite la 14 milioane de 
grade Celsius, fuzionând într-o reacţie nucleară aproape 
eternă pentru a forma heliu. 

Inconjurând miezul într-un strat radioactiv care căuta 
să-l alimenteze la temperaturi similare, se afla o mare de 
hidrogen care abia aştepta să fie capturată. lar aici, în 
adâncimile miezului soarelui, problemele începuseră deja. 
Un lanţ de evenimente fusese pus în mişcare. 

Căci miezul soarelui se rotea în jurul propriei axe la o 
viteză cu totul diferită de cea a stratului de hidrogen. Iar 
prelungirile forţei magnetice care încapsula corpul masiv 
începuseră deja să tragă şi să răsucească, să deformeze şi 
să comprime. 

Deasupra stratului radioactiv de hidrogen, curenţii 
ascendenți şi descendenţi ai zonei de convecţie începuseră 
deja să cedeze, ca răspuns la interferența magnetică de 
dedesubt. Protuberanţele imense de pe suprafaţa miezului, 
ca nişte negi, având de două-trei ori dimensiunea planetei 
Pământ, se formau şi se roteau odată cu rotația 
necontenită a miezului. lar în acest parcurs, 
protuberanţele începură să acţioneze precum lamele unui 
malaxor, amestecând masa interioară a soarelui. 
Tulburându-i echilibrul. 

Şirurile vaste ale zonei de convecţie, ale căror 
temperaturi ar fi trebuit să scadă în jurul reperului de 1,5 
milioane de grade Celsius, păstrau temperaturi anormal de 
ridicate, în timp ce alte zone se răceau prea repede. Banda 
transportoare de convecţie se rupea şi se dezintegra. Iar în 
fotosferă şi în coroană ajungeau pungi intermitente de 
plasmă  răcită, care era centrifugată într-o masă 


421 


nedesluşită de flux magnetic. 

Incepuseră să apară, pentru prima dată la 40 de grade 
latitudine, peticele reci şi întunecate, cunoscute ca umbră, 
şi peticele exterioare mai deschise la culoare, cunoscute ca 
penumbră: împreună, cunoscute ca pete solare. Se adunau 
precum pojarul pe suprafaţa soarelui, unde temperaturile 
scăzuseră la un nivel comparativ minuscul, de doar 7 200 
de grade Celsius. Iar petele solare erau şi mai reci, având 
cu până la 2 000 de grade mai puţin. 

Unele erau mici, având poate 1 500 de kilometri în 
diametru. Altele aveau un diametru de până la 5 000 de 
kilometri - dimensiunea părţii continentale a Statelor 
Unite. Şi totuşi, comparativ cu neînsemnata forţă a 
câmpului magnetic de 0,5 gauşi, aceste pete solare aveau 
măsurători cuprinse între 100 şi 4 000 de gauşi. O forţă a 
câmpului atât de mare, încât - dacă acel tip de magnetism 
ar fi fost încastrat în tavanul apartamentului cuiva, iar 
gravitația Pământului ar fi fost de trei ori mai mare - 
nimeni n-ar fi reuşit să-l desprindă pe proprietar de pe 
tavan. Fierul din sânge ar fi fost suficient ca să-l ţină acolo. 

Petele solare se adunau acum. Se apropiau din ce în ce 
mai mult de ecuatorul soarelui. Un efect întunecat, 
eterogen, care distorsiona activ lumina ce exploda din 
soare şi o făcea să pâlpâie. 

Magnetism, gravitație, lumină vizibilă şi forţe nucleare - 
şi cele slabe, şi cele puternice aveau acum o discuţie în 
contradictoriu. Erau toate înrudite, precum verii. Şi toate 
se luptau între ele pe o scară gigantică, şi la nivelul vizibil, 
şi la cel invizibil. Precum regii colosali ai naturii, îşi 
contorsionau căminul şi îl azvârleau unul în celălalt. 
Tulburau spaţiul cu furia lor. 


422 


SOHO III 


În orbita „halo“, la 1,5 milioane de kilometri deasupra 
Pământului, în punctul precis în care soarele şi gravitația 
Pământului se anulau reciproc, bateriile a douăzeci şi unu 
de telescoape şi de senzori de la bordul satelitului de 
observaţie Solar Heliospheric III prinseră viteză când 
surprinseră activitatea de la 148 de milioane de kilometri 
depărtare de suprafaţa problematicei stele. 

Devenite vizibile în jurul marginii estice, o serie de pete 
solare păreau atât de întunecate şi de amenințătoare, şi 
atât de masive totodată, încât ar fi putut înghiţi Pământul 
de 300 de ori. Şerpuind printre ele, tubuleţele de plasmă 
supraîncălzită ieşeau şi penetrau întreaga suprafaţă, 
încapsulate precum fluturii de expoziţie în limitele buclelor 
magnetice care se contorsionau şi se răsuceau, cusute în 
textura soarelui. Pentru o clipă, steaua furioasă semănă cu 
un ghem terifiant de sfoară la scară galactică. 

Semnele erau clare, precum trâmbiţa  heralzilor 
anunțând o cursă de care de luptă. 

Soarele era pe punctul de a exploda. 

Pe măsură ce se rotea, devenea vizibil că nu numai una, 
ci opt eruptii solare separate fuseseră expulzate în spaţiu. 
Iniţial, fuseseră petele luminoase din grupul de pete 
solare, care se răspândiseră ca focul scăpat de sub control, 
emanând strălucirea magneziului, alb pe galbenul mai tern 
al soarelui, pe suprafeţe de zeci de mii de kilometri pătraţi. 
Dilatându-se exponențial până când, într-o secundă, 
miliarde şi miliarde de tone de radiaţie şi de materie 
explodară pe suprafaţa soarelui; iar în acelaşi timp, soarele 
păru să se clatine uşor, prins nepregătit de pierderea 
bruscă de masă - cauzată de îndepărtarea materiei 
ejectate -, care îi destabiliză densitatea. 

De fapt, soarele tocmai pulsase încă o undă 


423 


gravitaţională. 


— INIȚIERE 
PROTOCOL 

DE SECURITATE 
UNU 


În ultimele zile, în programul satelitului fuseseră 
încărcate mai multe comenzi - de exemplu, controlul 
independent al propulsoarelor ionice de la bord de către 
Soho III, pentru ca acesta să încerce să rămână pe orbita 
haloului de fiecare dată când se manifesta o nouă undă 
gravitaţională. 

Faptul că Soho III tocmai fusese martor la ejectarea de 
materie din soare însemna că unda gravitaţională, care 
călătorea cu viteza luminii, deja măturase spaţiul în care 
se afla naveta. 

Satelitul ieşise deja din aliniament. lar acum trebuia să 
se întoarcă pe poziţie şi asta cât mai repede posibil. 
Trebuia să-şi restabilească sistemul de comunicaţii. 
Trebuia să emită un avertisment. 

Cele mai rapide explozii solare măsurate vreodată 
călătoreau cu o viteză de până la două milioane de metri 
pe oră. 

Iar acestea călătoreau cu zece milioane de metri pe oră. 

Una urma să ajungă pe Pământ peste circa nouă ore. 

Şi era imensă. 


424 


PROPAGAREA 


Se numeau unde P. Undele rapide de presiune, primele 
unde detectate vreodată de seismografe la începutul unui 
cutremur. 

Pe întreaga planetă, monitoarele COSY - Comparison 
and Verification of Synthetic Seismogram”? - intrau în 
acţiune, dând alarma pentru a anunţa că scenariul cel mai 
rău posibil cu privire la propagarea globală a undelor 
seismice tocmai avea loc. Că datele reale corespundeau 
datelor teoretice. 

Că planeta Pământ era într-o mare încurcătură. lar 
răsucitul de pe o parte pe alta nu avea să ajute. 

În secolul douăzeci, statisticile arătaseră - atunci când 
se făcuse totalul cutremurelor care loviseră vreodată 
Pământul într-un singur eveniment - că se ajunsese la cifra 
de două milioane de oameni ucişi într-un cutremur care 
durase mai puţin de o oră. 

În ultimele trei zile, activitatea seismică totală durase 
deja cincisprezece minute, iar numărul deceselor trecuse 
de 500 000. 

Acum, 21 de procente din întreaga suprafaţă a 
Pământului se zbuciuma violent, cuprinsă de seisme, 
preseisme şi replici. Şapte la sută din aceste cutremure 
aveau loc în zone suprapopulate. Şi din 8 miliarde de 
oameni de pe planeta Pământ, 900 de milioane locuiau în 
oraşe aşezate în mijlocul zonelor predispuse la cutremure. 

In San Francisco, linia de fractură provocă, în urma 
mişcărilor tectonice, o fisură care se propagă ca un glonţ. 
Pământul se deschise cu un bum, prăbuşindu-se în lateral 
cu 15 metri. 

În nici 30 de secunde, magistralele de apă explodară, 
conductele de gaz le urmară, sticla se făcu ţăndări şi îi 


% Compararea și verificarea seismogramelor sintetice (n.tr.) 
425 


sfâşie pe trecătorii îngroziţi. Pompierii descoperiră că 
maşinile lor nu aveau suficientă apă ca să lupte cu flăcările 
năprasnice care mistuiau oraşul. Şoselele suspendate se 
prăbuşiră şi toate clădirile de o anumită înălţime fură 
zguduite până se făcură fărâme, când unda de la sol 
rezonă în structura lor. 

In încă 30 de secunde, o mare parte din zona inferioară 
a golfului fu redusă la o amintire. Izbucniră vânturi de o 
ferocitate extraordinară, măturând flăcările şi 
transformându-le într-o furtună de foc dezlănţuită. 


La Laboratorul Naţional pentru Furtuni Severe din 
Norman, Oklahoma, se urmărea Tornado Alley când 
pupitrele se aprinseră brusc ca nişte automate, de parcă 
un jucător ar fi luat potul cel mare. Dar nu anunțau dolari 
de argint, ci mai curând tornade cu magnitudinea 4 şi 5, 
unele dintre ele late de 1,6 kilometri, afectând totul în 
zona Vestului Mijlociu. 

În Noua Zeelandă, calota muntelui Ruapehu explodă, 
vulcanul adăugându-se astfel pe lista din ce în ce mai 
lungă a vulcanilor care deveniseră brusc activi. Dar 
Ruapehu era diferit - făcuse mai mult decât să declanşeze 
câteva avalanşe. Ca şi în cazul evenimentului Krakatoa din 
1883, când explozia vulcanului cu acelaşi nume scufundase 
o insulă întreagă, explozia fu auzită de la o distanţă de 
aproape 5 000 de kilometri. Cantitatea de praf aruncată în 
aer transformă ziua în noapte pe o rază de 250 de 
kilometri. 


La McMurdo se pregătiră să fie măturaţi de masivele 
rezervoare de apă ţinute în loc de ghețarii fisuraţi de la 
baza muntelui Erebus. 

Dar, din fericire, potopul nu veni. 

Era de parcă o rugăciune ar fi fost ascultată - şi asta îi 
oferi lui Scott şansa de a vorbi din nou cu vechiul său 


% Sintagmă desemnând zona Statelor Unite în care au loc cele mai 
frecvente tornade; aceasta include statele Texas, Oklahoma, Kansas şi 
Nebraska (n.tr.) 


426 


prieten, Fergus. 


427 


24 DE ORE 


Trăim într-un univers de tipare. În fiecare noapte, 
stelele se deplasează în cercuri pe firmament. 
Anotimpurile se succedă ciclic la intervale anuale. 
Doi fulgi nu sunt niciodată la fel, dar au o simetrie 
pe şase direcţii. Tigrii şi zebrele sunt acoperiţi de 
tipare cu dungi; leoparzii şi hienele sunt acoperiţi 
de tipare cu pete. Traiectorii complexe de unde 


traversează oceanele; traiectorii foarte 
asemănătoare de dune de nisip traversează 
deşerturile. Utilizând matematicile... am 


descoperit un mare secret: tiparele naturii nu sunt 
doar de admirat, ci constituie totodată indicii 


vitale pentru legile care guvernează procesele 
naturale. 


Natures Numbers“, 
lan Stewart, 1995 


9% Numerele naturii (n.tr.) 
428 


REÎNTÂLNIREA 


— N-am crezut c-o să te mai văd vreodată într-o biserică. 

— Lucrurile se mai schimbă, replică inexpresiv Scott, cu 
vocea rezonându-i în capela acum goală. De ce mă 
urmăreşti, Fergus? Vrea universitatea să-mi dea postul 
înapoi? 

Fergus păru stânjenit la capătul lui de linie. Scott se 
apropie de videotelefonul de pe altar, împingându-şi 
scaunul de bar mai aproape. 

— Nu îmi primesc postul, aşadar, spuse el. Atunci, 
despre ce e vorba? 

Chipul preotului se înnegură. 

— Ştii despre Atlantida, nu-i aşa? zise Scott. 

— Da, admise Fergus. Da, ştiu. Privi nervos peste umăr, 
apoi adăugă: Şeful meu vrea ca Atlantida să fie distrusă 
orice-ar fi. Consideră că va avea un efect nedorit asupra 
structurii societăţii. I-ar destabiliza fundamentul de putere. 

— Dumnezeu vrea să fie distrusă Atlantida? zâmbi ironic 
Scott. Ţi-a spus asta personal, nu? 

— Nu Dumnezeu, ci papa, îi aruncă Fergus o privire 
aspră. Nu e momentul pentru glume. Viaţa îţi este în 
pericol, Richard. Un mare pericol. Papalitatea a încheiat o 
înţelegere cu Statele Unite pentru a distruge Atlantida. 

Scott râse. 

— Fergus, eşti paranoic. 

— Este de părere că descoperirea unei societăţi antice 
avansate ar fi o ironie la adresa creştinismului. Şi nu este 
singurul care crede asta, s-a întâlnit şi cu alţi lideri 
religioşi. 

Scott se încruntă. 

— Atunci, am avut dreptate. Şi tu ştii asta. 

— Richard, ceea ce contează acum este că viaţa îţi este 
pericol. N-ai idee ce te aşteaptă în Atlantida. N-ai idee. 

Scott îşi încrucişă braţele la piept, defensiv. 


429 


— Luminează-mă. 
Pe ecran apăru o imagine. 
— Ai auzit de miticul Golem, nu? 


430 


3.14 PM 


Este uluitor cum lipsa timpului ajută la concentrarea 
minţii. 

Nanotehnologia era singurul lucru care explica într-un 
mod plauzibil apariţia mâinii din tunelul Giza, acea mână 
care îl ţinuse nemişcat pe Douglas exact înainte de a muri. 

Implicaţiile filmului din Pini Pini pe care îl prezentase 
Fergus erau descurajatoare. In Atlantida aveau să se 
confrunte cu automate care sfidau capacităţile moderne, şi 
totuşi fuseseră construite de mâna unui om antic. Nu că 
omul modern ar fi avut multe de învăţat - mai degrabă 
avea multe de reînvăţat. 

Întors în laborator, Scott studie glifele gravate pe „faţa“ 
Golemului. Erau glife din Atlantida. lar să le găseşti 
gravate pe faţa unui Nemesis mânios nu inspira mai multă 
siguranţă. 

— Cum funcţionează dispozitivele nano? dori să ştie 
Sarah. Sunt ca nişte roboţi mititei, nu? Care e sursa lor de 
energie? Îşi leagă pe spinare baterii micuţe sau cum? 

— Când Drexler şi-a dezvoltat pentru prima dată teoria, 
explică Matheson, a propus ca unităţile nano să fie 
alimentate cu energie sonică. Undele acustice urmau să 
treacă printre unităţile nano, transferându-le energie, ca 
un fel de reţea acustică fără cablaje, doar cu transmiţători 
şi receptori sonici. 

Scott era nedumerit. 

— Totuşi, cum se face că devin o singură creatură? Un 
singur lucru? 

— Tocmai asta e, nu e un lucru. E un roi de nano. 

— Adică foarte multe unităţi? 

— Mii de unităţi mici, toate lucrând împreună pentru a 
forma o singură creatură solidă. Sute de mii, poate chiar 
milioane, roind şi acţionând ca o singură entitate. 

— E posibil aşa ceva? 

431 


— Bineînţeles că e posibil! exclamă Hackett emoţionat. 
Ce crezi că sunt meduzele? 

— Meduzele sunt unităţi separate? întrebă November. 

— Meduzele sunt o armată care, uneori, decide să 
meargă la război. 

— Cum? vru să ştie Sarah. Timpul nu e suficient pentru 
ca atât de mulţi indivizi să-şi transmită informaţia şi să 
lucreze ca unul. Ar trebui să se destrame. 

— Meduzele nu se destramă, spuse ferm Hackett. 
Procesul e cunoscut ca sincronizare biologică. Ca şi 
calculele tale seismice, Sarah, care sunt o proprietate a 
rezonanţei. Când fizicianul olandez Christian Huygens, 
inventatorul ceasului cu pendulă, era bolnav în pat, în anii 
1660, a observat că pendulele a două dintre ceasurile lui 
se mişcă în secvenţă când se apropie unul de celălalt. 
Desincronizate, reveneau rapid la ritmul lor comun după 
puţin timp. Dacă erau îndepărtate unul de celălalt, ieşeau 
repede din ritm. Aceeaşi sincronicitate de proximitate 
poate fi observată la licurici, la fasciculele de fibre care 
reglează funcţionarea inimii, la cârdurile de păsări care îşi 
schimbă direcţia, la bancurile de peşti... Nu este o decizie 
conştientă, este un factor de mediu, un fir matematic subtil 
care poate fi aplicat chiar şi la nivel social - aşa cum 
religia şi sectele se bazează pe cadre geografice. Baptiştii 
Sudişti. Anglicanii în Anglia. Islamul în Orientul Mijlociu. 
Hinduismul în India. Totul are legătură cu reacţia la 
mediu. 

— În ritmul ăsta mediul o să ne omoare, comentă Gant, 
intrând în laborator cu locotenentul Roebuck pe urmele 
sale. 

Un vânt rece sufla din spatele lor. 

— Puneţi-ne la curent, zise el. 

Trânti pe masă o hartă şi o întinse. 

— Ce altceva ne putem aştepta să găsim în Atlantida? 

— Mai întâi de toate, zise Pearce, Atlantida a fost insulă 
- se spune că era la fel de mare precum Libia şi Asia 
combinate. Numele real al oraşului era Poseidon. 

— Mă rog, spuse Gant ridicând din umeri. Care e cel mai 


432 


bun punct de intrare? 

Işi folosi pixul ca să schiţeze cu negru locul în care 
fusese baza chinezească. Apoi trecu la roşu ca să 
cartografieze imagistica din satelit a structurilor aflate 
dedesubt. 

— Aveau capcane? Era uşor de circulat pe acolo? Ce fel 
de minţi au conceput locul acesta? Erau războinici? 

— Atlantida era fortificată. Platon a povestit cum au 
pornit ei un război cu Atena. Dar porţiunea centrală a 
oraşului era înconjurată de inele concentrice de mare. 
Presupun că se referea la canale gigantice. Platon le 
descria ca pe nişte roţi. Erau dispuse echidistant unele 
faţă de altele, cu inele de pământ conectate prin poduri şi 
tuneluri, legate de mare printr-un singur canal uriaş, lat de 
90 de metri şi adânc de 30 de metri. Domnule maior, îşi 
ţineau întreaga flotă ancorată în jurul acelor inele. 

— Altceva? 

— Ei bine, aveau clădiri din piatră colorată diferit. Inelul 
de pământ exterior era acoperit cu bronz, asemănător unui 
furnir. Inelul de pământ din mijloc era acoperit cu cositor, 
turnat pe pereţi. Iar clădirile de pe insula centrală erau 
acoperite cu oricalc, inclusiv acropola, locul dominant de 
rugăciune. Peste tot erau temple, iar legile pământului 
erau scrise pe un stâlp central din oricalc, unde cei zece 
regi conducători ai provinciilor trebuiau să se întâlnească 
în fiecare al cincilea şi al şaselea an, demonstrând astfel 
respect atât pentru numerele pare, cât şi pentru numerele 
impare. 

Scott şi Hackett schimbară imediat priviri intrigate. 

— Ah, şi peretele Altarului lui Poseidon şi al lui Cleito 
era făcut din aur. 

— Atât? Asta-i tot ce avem? zise Gant, aruncându-şi 
furios pixul pe masă. 

— Atât avem! explodă Pearce. Atât a scris Platon. Nu şi- 
a terminat povestea. Ca orice autor care a scris trei 
capitole dintr-o carte pe care Hollywoodul nu s-a sinchisit 
să o aleagă, a aruncat şi el prosopul şi s-a apucat de 
altceva. 


433 


— Ce mi-ai spus nu-mi oferă absolut niciun indiciu 
despre această nouă sursă de energie. Pe care trebuie să o 
stingem. În nouă ore, oameni buni, o furtună solară este 
proiectată să lovească această planetă, atât de violent 
încât ar putea fierbe atmosfera transformând-o în vapori. 
lar dacă maşinăria aia de sub gheaţă este încă funcţională, 
există toate şansele să reuşească, întrucât va absorbi totul 
imediat. Trebuie să ştiu ce naiba încerc să arunc în aer. 

Oamenii de ştiinţă se adunară în jurul mesei, devastaţi 
din cauza implicaţiilor. Toţi, cu excepţia lui Scott, care nu 
venise până acolo ca să eşueze. 

Liniştit, el spuse: 

— Și al treilea înger a sunat din trompetă. O stea mare, 
care ardea ca o lampă, a căzut din cer; a căzut peste o 
treime din râuri şi peste izvoarele de ape. Numele stelei 
este Pelin. O treime din ape s-au prefăcut în pelin şi mulţi 
oameni au murit din cauza apelor, pentru că se făcuseră 
amare. 

Toţi ochii se întoarseră spre Scott. 

— Despre ce vorbeşti? întrebă impacientat maiorul de 
marină. 

Ochii lui November se luminară. 

— Citează din Cartea Apocalipsei, versetele 8:10 şi 8:11. 

— De ce? 

Hackett ştia de ce. Zâmbi. 

— În Ucraina, explică el, la nord de capitala Kiev, există 
multe păduri de copaci indigeni, numiţi copaci de pelin. 

— Şi? 

— Păi... ăăă, haideţi să spunem aşa, domnule maior. Ce 
este o stea? 

— Nu înţel... 

— O stea nu este nimic mai mult decât o explozie 
nucleară care durează milioane de ani. 

— Când eram adolescent, preluă Scott ideea, în aceeaşi 
zonă a Ucrainei în care se găsesc copacii de pelin aveau şi 
o centrală nucleară care a devenit problematică. Precum o 
stea care cade din cer, a contaminat radioactiv apa şi solul. 
Denumirea locului a devenit sinonimă cu dezastrele 


434 


nucleare. 

— Ştiu, răspunse răbdător Gant. Cernobil. 

— Chiar aşa, spuse Scott. Şi Cernobîl, în engleză, 
înseamnă „pelin“. 


x kK xk 


— Toate sunt foarte interesante pe partea cu profeția, 
profesore Scott. 

Gant devenea din ce în ce mai iritat. 

— Dar ce are asta de-a face cu planul de ansamblu al 
Atlantidei? 

— Mi s-a părut întotdeauna interesant faptul că 
descrierea oraşului Atlantida este atât de similară cu 
oraşul din Cartea Apocalipsei, unde se va purta ultima 
bătălie a omenirii. 

Acum, le captase atenția soldaților. 

— In Apocalipsa 21, Ierusalimul Mesianic, oraşul este 
descris ca văzut de pe un deal, arătând ca o piatră 
prețioasă de diamant transparent precum cristalul, cu 
douăsprezece porţi. Zidul exterior era făcut din diamant, 
iar oraşul era din aur pur, precum sticla transparentă. 
Fundaţiile oraşului erau placate cu pietre preţioase. Prima 
era diamant, a doua lapislazuli%, a treia turcoaz, a patra 
cristal, a cincea agat, a şasea rubin, a şaptea cuarţ de aur, 
a opta malahit, a noua topaz, a zecea smarald, a 
unsprezecea safir, iar a douăsprezecea ametist. Cele 
douăsprezece porţi erau douăsprezece perle şi fiecare 
poartă era făcută dintr-o singură perlă. Strada principală a 
oraşului era din aur pur - şi totuşi, transparentă precum 
sticla. Iar oraşul nu avea nevoie de soare sau de lună, 
pentru că era luminat de strălucirea slavei lui Dumnezeu. 

— Sună ca visul oricărui geolog, comentă Sarah. 

— Sună ca Atlantida, spuse Matheson uluit. 

Scott înclină capul. 

— Singura problemă cu analogia aceasta este că Noul 
Ierusalim era perfect pătrat. Atlantida este perfect 
rotundă. 


5 Lazurit (n. red.) 
435 


— Şi cum ne ajută asta în cazul de faţă? întrebă, cât se 
poate de serios, Roebuck. 

— În Apocalipsa 9:2, se vorbeşte despre un al cincilea 
înger care suflă din trâmbiţă şi, din cauza aceasta, o altă 
stea cade pe Pământ, iar îngerului i se dă o cheie. Această 
cheie descuie „puţul Abisului“, din care se ridică un fum 
sulfuros ca dintr-un furnal uriaş, iar soarele şi cerul se 
întunecă. Şi din fum cad lăcuste cu armuri metalice, cu ace 
în cozi precum scorpionii. Lăcustele acestea planează şi 
vâjâie ca o mulţime de care de luptă trase de cai care 
atacă. 

— Hristoase, înghiţi în sec Roebuck. Sună asemenea 
unui atac al elicopterelor noastre Apache. 

— Ce face Abisul acesta? întrebă Gant. 

Scott ridică din umeri. 

— Nu ştiu. Dar numele îngerului este Abaddon în 
ebraică şi Apollyon în greacă. 

Privi apoi spre imaginea Golemului. 

— Dacă îndepărtăm cuvântul sacru de pe fruntea 
Golemului, se transformă în praf. Şi Abaddon ar putea fi 
numele lui... 

Se uită din nou la Gant şi continuă: 

— Ideea este următoarea: ce sursă de energie ar putea fi 
atât de puternică încât să alimenteze sateliții de 
securitate? Şi dacă Atlantida stă pe un vulcan? 

— Activitatea înregistrată nu este vulcanică. 

Matheson era cu un pas înainte. 

— Da, dar situl din Giza accesa şi convertea energia 
geotermică. Poate că acest sit face acelaşi lucru pe o scară 
mai mare. Dar situată deasupra Polului? Ar fi posibilă 
folosirea Pământului ca un tip de dinam magnetic? Este 
incredibil! Mai multă putere decât aţi şti ce să faceţi cu ea. 

— Şi cum o oprim? 

— Închidem afurisitul acela de Abis, aşa îmi închipui eu, 
domnule, răspunse cu tupeu Roebuck. 

— Al cincilea înger, notă Pearce. Al cincilea sit. Situl cu 
Abisul - sursa de energie. 

Hackett scutură din cap. 


436 


— Toată scriptura asta antică... şi-o să apărem ca nişte 
idioţi dacă ajungem acolo jos şi găsim doar un iepure uriaş 
ca în reclame, conectat la o baterie. 

Dar nimeni nu râse. 

— În Cartea egipteană a morţilor, zise Scott, există un 
loc descris ca fiind crucial pentru supraviețuirea omului în 
lumea de dincolo şi în care trebuie să se prezinte sufletele 
oamenilor. Sculptată în rocă, este vorba de „Camera 
Chinurilor“ sau, mai frecvent, „Camera Focului Central“. 

— Grozav! 

— Deci trebuie să ajungem în centrul oraşului, conchise 
Gant. Ca să găsim această cameră, acest... Abis. 

Nedumerit, Scott privi din nou fotografiile cu nodul. 

— Cartea Apocalipsei, explică el, este şi locul în care 
Dumnezeu se asemuiește cu alfabetul. Aşa cum la început 
a fost cuvântul, Dumnezeu spune că el este Alfa şi Omega, 
Primul şi Ultimul, Începutul şi Sfârşitul. Şi ne întoarcem 
întotdeauna la cuvinte... 

Epigrafistul se uită la cei din jurul mesei. 

— Tot Dumnezeu precizează cine are voie să intre în 
oraş şi-i avertizează pe cei care nu au voie să intre. Câinii, 
prezicătorii. 

Pearce scutură din cap. 

— Ei bine, acesta sunt eu, fără invitaţie. 

— Cei imorali sexual, zise Sarah roşind. Ucigaşii. 

Gant se foi neliniştit. 

— Era o situaţie de război. 

— Idolatrii. 

Scott privi prin cameră, iar ochii îi căzură asupra lui 
Hackett. 

— Bănuiesc că se poate spune că fac un fel de idolatrie... 
ăăă, ştiinţă, admise Hackett timid. 

— În plus, oricine spune minciuni şi duce o viaţă 
mincinoasă, conchise Scott. Ceea ce ne scoate din cauză 
pe noi toţi ceilalţi. 

— Ei bine, remarcă November, va fi distractiv. 

Sarah se întoarse spre maior. 

— Acum, ştii la ce te poţi aştepta să găseşti sub gheaţă. 


437 


Dar ce ne putem aştepta să găsim la suprafaţă? 

Gant începu imediat să marcheze diverse poziţii. 

— Semnele nu sunt bune. Avem rapoarte de activitate 
inamică aici, aici şi aici, spuse el încercuind baza pe o 
suprafaţă de o sută şaizeci de kilometri pătraţi. Chiar dacă 
am avea timpul necesar - şi nu-l avem -, n-am reuşi 
niciodată să ajungem pe uscat. Singura alternativă ar fi pe 
calea aerului, dar V-TOL-urile nu funcţionează bine pe 
frigul acesta. Am încercat să le adaptăm, dar există o 
problemă cu radiatorul. Le-am trimis deja înapoi pe 
Truman. 

— Atunci, ce facem? întrebă îngrijorat Matheson. 

— Avem un Hercules C-130 pregătit să ne ducă acolo. 
Seamănă cu cel cu care am zburat de la Geneva. 

— Oho, obiectă Pearce preocupat. Chestiile alea sunt 
uriaşe. Un C-130 nu poate ateriza acolo. Nu există pistă de 
aterizare, nu există staţie de realimentare. 

— N-a spus nimeni nimic despre aterizare, le atrase 
atenţia Gant. 

Scott era confuz. 

— Şi atunci, cum ajungem la sol? 


438 


HERCULE 


Hercule, numele romanizat al eroului grec Heracles, fiul 
lui Zeus şi al lui Alcmene. Legendar pentru uciderea soţiei 
sale, Megara, şi a copiilor lor, după ce a fost cuprins de o 
criză de nebunie trimisă de Hera, a fost apoi pedepsit să 
îndeplinească douăsprezece munci. Muncile lui Hercule 
includeau uciderea hidrei cu nouă capete din Lerna, 
capturarea taurului nebun din Creta, furtul cingătorii 
Hipolitei, regina amazoanelor, şi aducerea merelor de aur 
ţinute de hesperide la capătul lumii. In mitologia romană, 
eroul măreț, puternic şi carismatic salvează oamenii din 
faţa pericolului. 

In rolul de C-130 al Armatei Statelor Unite, îi ducea spre 
pericol. 

Richard Scott stătea la o fereastră din partea din spate a 
avionului şi privea nedumerit la multitudinea de chingi şi 
de cleme pe care le întinseseră pe tot corpul lui. 

— Acum, ca să înţeleg şi eu, spuse el rostind cuvintele 
rar, urmează să mă aruncaţi din spatele avionului de la 
peste 300 de metri deasupra nivelului solului? 

— N-o să fii singur, îi explică Gant, încercând să-şi facă 
vocea auzită peste urletul motoarelor. Niciunul dintre voi 
nu va fi singur. Săriturile în tandem sunt destul de 
obişnuite. Vei fi repartizat locotenentului Roebuck. El se va 
asigura că paraşuta se va deschide. Tu asigură-te că te-ai 
prins bine de el ori altfel vei fi într-o mare belea. 

— Nu ştiu, gemu Scott, de parcă ar fi avut de ales. Trei 
sute de metri? E îngrozitor de jos, nu? 

— Este înălţimea minimă necesară ca să se deschidă 
paraşuta, răspunse Roebuck încrezător. E aceeaşi înălţime 
pe care o folosesc săritorii de pe platforme fixe. Ştii tu, 
nebunii aceia care se aruncă de pe clădiri! Nu-ţi face griji, 
profesore! Nu vei fi în aer prea mult timp. Se va termina 
totul în zece secunde. Vei ajunge la sol înainte să-ţi dai 


439 


seama. 

— De asta mă şi tem... 

— Nu uita, spuse Roebuck, luându-l deoparte pe 
antropologul lingvist şi revizuind pas cu pas procedura, în 
timp ce Gant o prezenta pe Sarah partenerului ei de 
sărituri. Indoaie picioarele la impact! Nu le ţine drepte, ți- 
ai putea rupe ceva. Picioarele alăturate, cam aşa ceva, 
vezi? Apoi, te rostogoleşti. 

— In ce direcţie? 

— Îţi spun eu în ce direcţie, când vom ajunge acolo. La 
impact, îţi dau drumul. Vei sări într-o parte. Când ajungi la 
sol, rostogoleşte-te. Iar când vrei să te opreşti, loveşte 
pământul cu braţul. Are legătură cu transferul de energie, 
ca să te loveşti cât mai puţin posibil. 

— Mi-aş dori să nu-i mai spui „impact“, spuse Scott, spre 
amuzamentul lui Roebuck. 

Lângă o altă fereastră, Matheson urmărea sloiurile de 
gheaţă care se retrăgeau, în timp ce avionul vira spre 
interiorul continentului. Cu doar două săptămâni în urmă, 
tot ce vedea în zonă era gheaţă în suspensie, cristale 
haotice care se formau în apele furtunoase, închegându-se 
laolaltă şi alcătuind gheaţa „unsuroasă“, pelicule lungi, 
striate de gheaţă ce arătau precum petele de petrol pe 
apă. Dar astăzi, ceea ce vedea erau clătitele de gheaţă, 
care formau cu rapiditate pojghiţe de gheaţă. Clătitele de 
gheaţă se formau în marea agitată, când, prin rotirea 
gheții, se năşteau discuri, unele cu diametrul de trei metri, 
ca nişte frunze de nufăr gigantice pentru broaştele de 
gheaţă uriaşe. Pe măsură ce iarna înainta, aceste discuri 
se aglomerau şi, în cele din urmă, îngheţau complet, 
pentru a forma straturi continue. 

Dar toate se îndepărtau acum, pentru a fi înlocuite de 
întinderile dezolante, inospitaliere de zăpadă, lovite de 
vânturi de viteză mare care, uneori, biciuiau zăpada, 
formând un curent ascendent ce zguduia violent avionul. 

Creasta munţilor Transantarctici urma să se înalțe în 
curând, impunătoare. Între aceşti munţi se aflau Văile 
Uscate - locuri extrem de aride, unde nu ninsese niciodată 


440 


şi unde umezeala din aer era absorbită, îngheţând imediat 
orice creatură vie. Temperatura scădea în mod regulat la 
minus 52 de grade Celsius, iar pământul îngheţa până la o 
adâncime de un kilometru. Condiţiile erau atât de vitrege, 
încât NASA îşi testa regulat acolo ultimele sonde robotice 
destinate planetei Marte. 

Acest loc îl umplu pe Matheson de teama de Dumnezeu. 
Antarctica era un loc unde viaţa umană nu era numai 
insignifiantă, ci şi cu totul irelevantă. 

Ralph se trezi cu o cană de ceai fierbinte în mână. 
Puşcaşii marini le împărțeau tuturor cafea fierbinte şi 
batoane Mars pentru păstrarea energiei. 

— Beţi cât de multe băuturi fierbinţi puteţi. Vă vor ajuta 
să vă menţineţi căldura. lar când mai rămâne doar o oră 
până la salt, vă sfătuiesc să mergeţi la baie. Va fi ultima 
toaletă încălzită pe care o veţi mai vedea pentru o vreme. 
Dacă vreţi să urinaţi, odată ce ajungem la sol, va fi atât de 
rece, încât urina va îngheţa înainte de a atinge pământul. 
Şi până nu primesc alte ordine, zonă de război sau nu, va 
trebui să adunaţi fecalele şi să le aduceţi cu voi. În 
Antarctica nu există gunoaie. Mâncaţi numai alimente 
puternic energizante. Mişcarea prin zăpadă solicită mai 
multă energie decât sunteţi obişnuiţi. Batoanele Mars sunt 
bune datorită glucozei. Mâncaţi cât puteţi, pentru că odată 
ajunşi acolo jos, singurele mese vor fi cele pe care le căraţi 
cu voi şi ce mai putem salva de pe Jung Chang. 

Erau zece puşcaşi marini în total, echipați şi pregătiţi, 
mâncându-şi batoanele de ciocolată şi bându-şi ceaiurile 
fierbinţi. Nu prea vorbăreţi şi nici prea înclinați spre 
zeflemeaua comică, nu erau atât de gung-ho% precum se 
aşteptaseră savanții. 

— Ne pregătim să intrăm într-o potenţială zonă de 
război, îi explică liniştit Roebuck lui Scott. Strigătele de 
„am înţeles, să trăiţi“ şi lustruitul bocancilor sunt pentru 
paradele de la sol. Trebuie să-ţi spun, profesore, că mi-e 
frică de mor. Şi ar trebui să fii îngrijorat dacă nu m-aş 


% Termen de argou englezesc de etimologie chineză, folosit în Marina 
Statelor Unite, însemnând „entuziaşti“ (n.tr.) 


441 


simţi aşa. Nu vreau să împuşc pe cineva sau să fiu 
împuşcat mai mult decât vrei tu, însă diferenţa e că asta e 
meseria mea. 

Matheson lăsă să-i plutească pe faţă aburul cald, înainte 
de a da pe gât lichidul fierbinte şi dulce. 

— Foarte bine, spuse el, trăgând laptopul la picioarele 
lui. Avem cam trei ore de stat priponiţi în conserva asta. Să 
trecem la muncă. 


442 


RECUPERAREA - STADIUL 1 


— Încerci să decodifici chestia asta? 

Scott îşi ridică privirea de pe bancheta verde care vibra 
unde stătea prăbuşit şi mârâi. Cu o mână se trăgea de păr, 
strângând o altă fotografie a glifelor din Atlantida în 
cealaltă. 

— Îmi pare rău, se scuză Roebuck, făcând un pas înapoi 
şi mestecându-şi batonul Mars. Cred că ar trebui să te las 
în pace. _ 

Scott se scutură. li dădu tânărului ofiţer fotografia şi îl 
invită să stea lângă el. 

— Uită-te şi tu şi spune-mi ce crezi, îi propuse el. După o 
clipă, întrebă: Niciunul dintre voi nu are peste treizeci de 
ani? 

Roebuck zâmbi ironic, uitându-se în continuare la 
fotografie. 

— Armatei îi place să-şi aleagă tineri, domnule. 

Ofiţerul nu părea intimidat de aranjamentul bizarelor 
glife, ceea ce îl surprinse pe Scott, dacă era să fie sincer. 
De fapt, evaluarea lui Roebuck asupra tiparelor reuşi să-l 
trezească la viaţă pe epigrafistul deprimat. 

— Deci acestea sunt glifele, nu? întrebă Roebuck, 
referindu-se la bucata de hârtie prinsă de poză. 

Erau trei linii orizontale de date. Linia din mijloc 
prezenta glifele. 

— Aşa e. 

— Ce sunt numerele acestea de deasupra? 

— Când încerci să descifrezi un limbaj, atribui fiecărei 
glife câte un număr, arbitrar. Apoi reduci textul la o serie 
de numere, ca să vezi dacă poţi discerne un tipar, explică 
Scott. Numim procedeul „Recuperarea - stadiul 1“. Adică, 
o linie de text redusă la numere. Nu am finalizat încă 
stadiul 1. 

— Şi ce-i cu setul acesta de numere de dedesubt - e şi 


443 


ăsta un text? 

— Nu, răspunse Scott, apoi îi explică pe scurt despre 
fluxul de numere care fusese descoperit inscripţionat în 
cristal. _ 

— Înţeleg, dădu din cap Roebuck. Înţeleg ce-ai făcut. Ai 
convertit textul în numere. Dar nicio rearanjare, prin care 
ai schimbat numărul atribuit fiecărei glife, nu corespunde 
cu fluxul de numere din cristal. 

— Aşa e. Ce crezi? Ştii ceva despre decriptare? 

— Ăăă... într-un fel, răspunse Roebuck. M-am ocupat de 
reţeaua de comunicaţii când v-am contactat în Geneva, îţi 
aduci aminte? Am fost pregătit în toate modurile posibile 
în ceea ce priveşte criptarea şi decriptarea. 

Asta avea sens. 

— Ah, constată cu condescendenţă Scott, coduri de 
calculator. Îmi pare rău să te dezamăgesc, dar acesta este 
un limbaj. Nu un cod. 

— Ceea ce, din anumite puncte de vedere, ar trebui să-l 
facă mult mai uşor de spart, domnule, replică pe un ton 
monoton Roebuck, nepărând să-şi dea seama pentru o 
clipă că tocmai distrusese reputaţia epigrafistului în rândul 
colegilor săi. 

Roebuck ridică privirea nevinovat, auzindu-le pe Sarah 
şi pe November înăbuşindu-şi râsul. 

— Dacă nu vă supăraţi că spun asta, domnule. N-am vrut 
să vă jignesc. 

— Nu mă consider jignit. 

Scott dezveli batonul Mars şi cu o gură plină de 
ciocolată spuse: 

— Zi-mi mai multe. De ce ar trebui să fie mai uşor? 

— Ei bine, presupun că nu există intenţia de a ascunde 
informaţia. Dacă este cu adevărat un avertisment din 
trecut, cu certitudine ar conţine şi indicii pentru 
decodificarea informaţiei. 

Părea uluitor de evident şi simplist chiar, dar Scott ştia 
că Roebuck are dreptate. Poate că ar fi trebuit să-şi 
schimbe perspectiva şi să nu-şi mai bazeze analiza pe 
termeni pur lingvistici. 


444 


— Criptografia, adăugă Roebuck, reclamă codificarea şi 
decodificarea informaţiei. Aşadar, ai nevoie de o cheie. 
Poate că şi-au dat seama că timpul va codifica în mod 
natural mesajul, datorită coruperii limbii originale, şi prin 
urmare ceva care nu ar fi afectat de timp ar deveni cheia 
pentru decodificarea mesajului. 

— Asta e remarcabil de bine intuit, locotenente, 
interveni Scott entuziasmat. Eşti prea bun pentru armată. 
Se întoarse spre ceilalţi şi adăugă: O parte din baza teoriei 
complexităţii o formează noţiunea de săgeată direcţională 
a timpului. Anumite legi ale fizicii depind de ea, altele nu. 
Entropia înseamnă cantitatea de dezordine dintr-un 
sistem. Lucrează într-un singur sens - sensul nostru. Dacă 
inversăm axa timpului, ceştile sparte se vor reface singure. 
Totuşi, lucrurile precum gravitatea lucrează la fel, 
indiferent de direcţia în care curge timpul. 

Roebuck ridică din umeri. 

— Asta are noimă. 

— Aşadar, ai idee care ar putea fi cheia pentru 
decodarea acestui mic... ăăă... mesaj? 

— La naiba, nu ştiu, profesore, îl ironiza Roebuck. Asta 
îţi rămâne ţie să rezolvi. Poate că această cheie este o lege 
a fizicii sau a matematicii. Un tip de constantă drept cadru 
de referinţă. Poate că este o manifestare fizică. Eu doar 
ştiu câte ceva despre criptare. În anii 1970, adică cu mult 
înainte de vremea mea, aveau un DES - Standard de 
Criptare a Datelor -, un produs cifru-bloc. Acesta utiliza 
runde de substituţii şi transpuneri în cascadă, criptate într- 
un text simplu binar de 64 de biţi, controlat de o cheie de 
54 de biţi - ceea ce producea un text cifru pe 64 de biţi. 

— Cum? 

— În esenţă, ai nevoie de un chip DES ca să codifici sau 
să decodifici textul. Sau de un software incredibil. Dar 
exista o singură cheie şi aveai nevoie de cheia aceea ca să 
decodezi textul. Dacă ar fi căzut în mâinile cui nu trebuia, 
toată chestia devenea inutilă pentru agenţiile de 
securitate. La nivelul anilor 1990, aveam un sistem de 
criptare asimetric, cu două chei. Cu sistemul de criptare în 


445 


domeniul public, însă, a doua cheie, cheia de decriptare, 
era păstrată secretă. Din nou, bazată pe calculator. Ideea 
este următoarea: toată chestia se baza pe un algoritm care 
codifica şi decodifica. Poate că această serie de numere 
este un algoritm, un tip de cheie. 

— Nu e un algoritm, explică Hackett. Crede-mă, am 
încercat. 

— Dar asta n-o opreşte să fie o cheie, replică nerăbdător 
Roebuck. Acele numere trebuie să însemne ceva, altfel de 
ce ar fi fost puse acolo? 

— Vrei să spui, încercă Scott, aşezându-se şi notând de 
zor, că poate există mai multe chei care să dezlege 
mesajul? 

— Păi de ce nu? spuse calm Roebuck. Dacă e un 
avertisment din trecut ori dacă voiau cumva să contacteze 
oamenii din viitor, oameni cu capacităţi tehnice, ar fi 
încercat să realizeze contactul la orice nivel. Cel puţin, 
asta aş face eu. 

— Ar putea fi o încercare de a construi un limbaj 
universal, care să transceandă timpul şi barierele rasiale. 
Iar acest limbaj ar fi inventat. La naiba, cheia pentru un 
astfel de mesaj ar putea fi şi umbra unei afurisite de clădiri 
în care se găsea. Schema tiparului se bazează pe 
capacitatea ochiului uman de a detecta tipare. Spirala şi 
arcada par a fi deosebit de importante pentru oamenii 
ăştia. 

Scott simţi o înţepătură puternică. Un limbaj inventat. 
Avusese în vedere şi această posibilitate. De ce nu o 
urmărise până la capăt? 

Matheson se ridică în picioare. Ceva începea să se 
aşeze. Se apropie de ceilalţi şi îşi puse deoparte laptopul. 

— Şi dacă Roebuck are dreptate? Dacă şi-au gândit 
construcţiile megalitice în aşa fel încât să ne transmită 
deliberat un mesaj? 

Sarah era intrigată. 

— Proiectul clădirii drept cheie? 

— În Giza, la suprafaţă, schema piramidelor şi a 
Sfinxului corespunde modului în care arăta cerul antic în 


446 


anul 10 500 î.Hr. Ca o oglindă. Cam în perioada când 
vorbim despre primul potop. Cred că poate tunelurile 
subterane au şi ele un mesaj de transmis. 

Scott aproba. 

— Dictatul ermetic egiptean era: „Cum e deasupra să fie 
şi dedesubt“. Dar un mesaj în designul zidăriei? 

Matheson scoase un pix şi un caiet de notițe. 

— Oamenii aceştia sunt maeştri în utilizarea sunetului, 
corect? Ştiu toate lucrurile în domeniul acustic şi în fizica 
propagării undelor. 

Ceilalţi încuviinţară. 

— Deci, cum arată o undă? 

Desenă pe pagină o undă. 


ENA NINSI ANSNI 


— Prin urmare, cum ar arăta unul dintre tunelurile de la 
Giza dacă l-ai desena dintr-o parte? Este o spirală, vă 
amintiţi? Sarah, tu stăteai într-o undă acustică inserată în 
stâncă. 


— Stai puţin, zise Sarah cu scepticism. O undă acustică - 
eşti sigur? Care e lungimea de undă a celor pe care le 
putem auzi? 

— Între doi centimetri şi douăzeci de metri, replică 
Hackett, fără a avea nevoie să se gândească prea mult. 

— Cum măsori lungimea unei unde? întrebă November. 

— O undă are un maximum şi un minimum, explică 
Matheson. Ştiţi voi, ca un val adevărat în ocean. Lungimea 
undei este măsurată prin determinarea distanţei dintre 
două vârfuri. 

— Nu e posibil ca unda din tunel să fie şi reprezentarea 
unei unde luminoase? 

— Absolut deloc, replică Hackett categoric. Lungimea de 


447 


undă a luminii vizibile este de 0,00000055 metri. Adică e 
ridicol de mică. Undele radio sunt pe aceeaşi lungime de 
scală. 

— Nu toate, îl corectă Roebuck. 

Sarah se apropie încet. 

— Şi atunci, care e lungimea de undă a spiralei din 
tuneluri? 

— Exact zece metri, confirmă Matheson, conform 
datelor noastre. E cea mai mare lungime de undă împărţită 
la cea mai scurtă: douăzeci împărţit la doi. Domeniul 
mediu exact al lungimilor de undă audibile. Şi glifele din 
Atlantida apar numai pe banda de spirală din Carbon 60, 
despre care ştim deja că produce unde staţionare în lichide 
datorită cvasicristalelor... Dumnezeule, asta e! Asta e! 

Schiţă furios ceva pe caiet, apoi continuă: 

— Aşa lucrează reţeaua! Aşa sunt legate cele cinci situri. 
Tunelurile care ies din ele coboară la oglinda apei. Dacă 
toate ajung până pe coastă, atunci toate cele cinci situri 
sunt legate prin oceane. Sunetul se deplasează cu 340 de 
metri pe secundă în aer - dar cu 1 500 de metri pe 
secundă în apă. La adâncimi foarte mari, există un strat de 
apă care are o temperatură şi o presiune diferite faţă de 
cele ale oceanului de deasupra. Asta utilizează balenele ca 
să comunice la distanţe foarte mari şi cu viteze incredibile. 
Presiunea sporită sporeşte viteza sunetului. Acest strat de 
apă încapsulează sunetul, aşa că nu are altă soluţie decât 
să parcurgă distanţe foarte mari. 

— De ce? 

Matheson se uită cu ochii mari la Roebuck. 

— Poftim? 

— De ce? întrebă din nou locotenentul. Sunt sigur că ai 
dreptate. Submarinele noastre surprind regulat în oceane 
semnale acustice pe care nu şi le pot explica. Sunt sigur că 
reţeaua voastră există. Singura mea întrebare este: de ce 
există? 

Matheson se aşeză înapoi pe vine, schimbând o privire 
cu restul echipei. Sarah îi spuse: 

— Locotenente, ne-am pus cu toţii aceeaşi întrebare încă 


448 


din prima zi. 

— Locotenente Roebuck? spuse reticentă November. Nu 
suntem în pauză în activitatea de radiocomunicaţii sau 
ceva de genul ăsta, nu? 

— Nu, confirmă puşcaşul. Comandantul doreşte să ştie 
chinezii că suntem aici. 

— Şi atunci, ce-ar fi să-ţi dea Ralph referinţele 
cartografice despre locul unde se află aceste cinci situri? 
Poate ai putea contacta câteva submarine. Poţi verifica 
dacă n-au surprins cumva această reţea în apă... 

— November, o certă blând Matheson. Încă nu ştim unde 
ar putea fi celelalte două situri. Aşteptăm confirmarea de 
la Gant. 

— Eşti un om deştept, Ralph, zâmbi ea. Care ar fi 
versiunea ta? 


În partea din spatele avionului, Gant urmărea cu mâinile 
uşor încrucişate la piept hărţile prezentate de Roebuck, 
sub lumina unei lămpi cu clips. 

— Aici e Connecticut şi aici e Jimmy Carter, în Atlanticul 
de Nord. 

— Clasa Seawolf”? 

— Da, domnule. Jackson spune că ne va da Virginia din 
Atlanticul de Sud pentru două ore. 

— Oricum, cam de atât au nevoie, nu? 

Roebuck confirmă cu o înclinare a capului. Susţinând 
planul acesta, îşi punea fundul la bătaie. Să scoţi atât de 
multe submarine din bucla de patrulare pentru două ore 
presupunea un risc incredibil. 

— Louisville, Olympia, Charlotte şi Jefferson City sunt şi 
ele în patrulare undeva în Pacific. Comandantul de flotă nu 
a vrut să-mi dea amănunte, dar m-a asigurat că pot baleia 
întreaga zonă pe care Ralph ne-a rugat să o verificăm. 
Sunt din clasa Los Angeles, mai veche. lar Trepang se află 
în Oceanul Indian. 

— Trepang? Vechea navă de pregătire din clasa 


%7 Lupul de mare, clasă de submarine americane (n.tr.) 
449 


Sturgeon??? 

— Da, domnule, să trăiţi. 

— La dracu', îmi amintesc vasul acela. Iisuse, trebuie să 
aibă vreo patruzeci-cincizeci de ani. 

— Ei spun că încă funcţionează. Şi mai avem un 
submarin cu torpile balistice din flotă, Kentucky. lar 
Dolphin e şi el pe aproape. 

USS Dolphin AGSS-555 era un submarin de cercetare 
unic în felul său, utilizat de marină şi de agenţiile civile. 
Deţinea recordul mondial de adâncime pentru submarinele 
operative. Iar în acel moment se afla exact sub calota de 
gheaţă a Antarcticii, la sud-vest de Polul Nord, căutând un 
sit scufundat. Făcea deja parte din această goană după 
himere, aşa că dacă ar fi fost chemat de la post, nu avea 
prea mare importanţă. 

— Zece nave, conchise Gant. Sunt multe. Pe Dower îl 
aşteaptă o criză de nervi când va încerca să obţină 
autorizaţie pentru astea. Il contactez, spuse el. 

— Când să le spun că vor avea un răspuns, domnule? 
zise Roebuck, arătând spre echipa din burta avionului. 

— Două ore, replică el. Ceea ce înseamnă că vom fi deja 
pe pământ. 

Roebuck se întoarse la locul său, iar pilotul îl chemă pe 
căpitan. Pe geam se vedea un perete de nori care se 
îndrepta spre ei cu viteză. 

— Se pare că acolo e furtună. Dacă doriţi să o evităm, o 
putem face. 

— Nu, oftă Gant, înmânându-i tânărului inginer de 
comunicaţii, Joe Dodson, foaia de informaţii pe care i-o 
dăduse Roebuck. Nu avem timp. 

— Am înţeles. 

Dodson aruncă o privire pe document. O fotografie 
mâncată de molii a unei schiţe ciudate. O foaie de hârtie 
prinsă în partea de sus, cu şiruri de numere, şi dedesubt 
nişte mâzgălituri care arătau familiare; lângă acestea, 
scrise cu pixul, un set de coordonate, intervale de 
adâncimi oceanice şi frecvenţe acustice care trebuiau 


8 Sturionul, submarin american (n.tr.) 


450 


transmise tuturor celor zece submarine care urmau a 
institui căutarea. 

— Ăăă... domnule maior? zise Dodson inocent, încercând 
să-i atragă atenţia puşcaşului care discuta situaţia 
meteorologică cu piloţii. Vreţi să prelucrez şi fişierele cu 
undele şi să le trimit? 

Gant nu-l auzise bine pe bărbat şi-l rugă să repete ce 
spusese. Dodson îşi trecu degetele peste seriile de glife din 
Atlantida, fără să fi observat că erau literele unui alfabet. 

— Undele acestea mici... Vreţi să le introduc în 
calculator şi să le transmit submarinelor ce frecvenţă 
reprezintă? _ 

Gant nu spuse nimic. Il apucă pe tânăr de guler şi îl 
ridică în picioare. 


— Spune-i şi lui ce mi-ai zis. 

Scott îşi ridică surprins privirea, iar tânărul de la aviaţie 
care stătea în faţa lui îşi şterse nasul ca un şcolar adus cu 
forţa în faţa profesorului. 

— Tot ce-am spus a fost că aceste simboluri arată ca 
nişte unde; şi am întrebat dacă doreşte să aflu frecvențele 
şi să le trimit apoi această informaţie submarinelor. Am 
crezut că e important. 

Gant îşi îndreptă nerăbdător degetul spre Scott, cu un 
gest ce părea mai curând de ameninţare. 

— Asta te ajută? 

Dar tot ce reuşi Scott fu să-şi deschidă şi să-şi închidă 
maxilarul, asemenea unui peşte auriu dintr-un acvariu. 
Hackett preluă controlul. 

— Ce vrei să spui prin fişiere de undă? 

— Pe un calculator, explică exasperat Dodson, când 
înregistrezi un semnal audio, îl poţi afişa în mai multe 
moduri. Ca o undă, ca o serie de vârfuri. Clicurile produc 
fişiere de undă foarte mici, pentru că sunetul este foarte 
scurt. Aşa arată acestea: fragmente minuscule de sunet 
afişate ca o undă în partea de sus, cu datele de maximum 
corespunzătoare în partea de jos, răsucite pe o parte... 
asta am vrut să spun. 


451 


Scott ridică din nou una dintre fotografii. Se uită fix la 
ea. lisuse! Era oare posibil? Sarah se apropie şi ea ca să 
arunce o privire. Se priviră în ochi. Toată lumea aştepta 
răspunsul lui Scott. Cuvintele lui urmau să hotărască dacă 
era o teorie plauzibilă, pe baza căreia să se lucreze. Scott 
sări în picioare agitat. 

— Cineva să aducă un calculator cu un microfon, 
repede! Acestea nu sunt doar simboluri fonetice! Nu 
reprezintă sunete! Chiar sunt sunete! Se uită la Dodson şi 
adăugă: Băiete, eşti un geniu. Îţi strâng mâna. Cum te 
cheamă? 

— Ăăă... Joe, răspunse surprins inginerul de comunicaţii. 
Joe Dodson. 

— Joe? îmi pare bine să te cunosc, Joe. Prescurtare de la 
ceva? 

— Da, de la Joseph. 

Scott începu să râdă. Matheson începuse să îşi instaleze 
calculatorul. 

— Ce-i aşa de comic? întrebă Matheson. 

— Joseph, spuse Scott. Asta chiar e comic. În Vechiul 
Testament, Joseph cu haina lui multicoloră a fost făcut 
vizir de către faraon, fiind numit Zaphe-nath-Paneah! 

Dodson părea să nu înţeleagă. 

— Ceea ce în ebraică înseamnă: „Decodorul Codului“! 


452 


RECUPERAREA - STADIUL 2 


— Fă-o din nou, zise Pearce, încruntându-se fără să se 
uite la nimeni în mod particular, când zgomotul de fundal 
acoperi sunetul. 

Îşi potrivi căştile, iar Sarah trase microfonul mai în 


spate. 

— Bine, bine, încuviinţă ea iritată, trăgând un fum din 
țigară. 

Buf... buf... 


Lupta aeronavei cu forțele naturii era însoţită de 
zguduituri, zăngănituri şi oftaturi metalice, de parcă 
cineva ar fi aruncat cu cărămizi în învelişul exterior al 
avionului. Sarah inspiră profund şi încercă să-şi ajusteze 
sunetele vocale la glifele din Atlantida. Deciseseră că 
fiecare glifa ar trebui să reprezinte un sunet vocal uman şi 
după câteva încercări reuşiseră să creeze o corespondenţă 
între sunetele lui Sarah şi glife. De fiecare dată când 
vorbea, calculatorul analiza forma undei de sunet şi o 
compara cu fiecare glifa. Progresau greu. Dar cel puţin 
progresau. 

Scott păşea în sus şi în jos nerăbdător, adâncit în 
gânduri. Dacă adunau suficiente sunete laolaltă, acestea 
aveau să înceapă apoi să formeze propoziţii. Dar în ce 
limbă? Un lucru era sigur - nu avea să fie engleza. 

La acest stadiu al recuperării textului, Scott ar fi trebuit 
să vadă componente repetate şi să evalueze grupurile de 
glife ce păreau să se repete în interiorul textului. Până 
acum ar fi trebuit să determine care ar fi putut fi aceste 
grupuri repetate. Conjuncţii, de pildă, precum cuvântul 
„Şi. 

Însă componentele nu se repetau. Indiferent ce text ar fi 
studiat Scott - fie şiruri de glife din Giza, fie un segment 
din fotografiile nodului nimic nu avea sens. Nu păreau să 
dea decât peste un flux aleatoriu. Deci, în afara cazului în 


453 


care această rasă străveche ar fi vorbit într-un vocabular 
care consta din cuvinte excepţional de lungi, nu aveau să 
obţină decât un flux aleatoriu de zgomote. 

Frustrarea era acum un cuvânt subestimat. 

Hackett, cu mâinile încrucişate la piept, împreună cu 
Matheson şi November dădură glas dilemei antropologului. 

— Într-o scriere silabică, explică Scott, vocalele sunt de 
sine stătătoare doar la începutul unui cuvânt. După aceea 
se împerechează întotdeauna cu consoana care le precedă. 
Consoanele nu sunt niciodată independente. Este un dar 
statistic dumnezeiesc. Dar nu îl detectez aici. Va fi o 
problemă de timp ca să determin dacă vocalizarea este 
marcată în stopuri bilabiale şi palato-velare. 

— Hmm? 

— În unele limbaje, precum Alfabetul Liniar B, aceleaşi 
glife utilizate pentru a reprezenta sunetele pi, pa şi po sunt 
utilizate şi pentru bi, ba şi bo. Este mai economic. 
Majoritatea culturilor, poate cu excepţia chinezei, sunt la 
fel de economice cu scrierea lor: o informaţie maximă 
livrată cu minimum de efort. Dar o colecţie de sunete...? 

— Richard, întrebă insistent Matheson, care e problema 
aici? 

— Problema? 

Scott părea aproape amuzat. 

— Profesia mea este să joc jocuri mentale 
tridimensionale. Puzzle-uri de cuvinte. Aşteptările mele ar 
putea să fie eronate. Cum e scris acest limbaj s-ar putea să 
n-aibă nicio legătură cu modul în care se pronunţă. S-ar 
putea să nu înţeleg niciun cuvânt vorbit. 

Şi atunci, îşi dădu seama. Sarah se uita la el zâmbind. 

— Suntem gata, spuse ea provocator. Toate sunt 
asociate şi pregătite. Vreţi să auziţi? 

Scott îi înmână lui Pearce „propoziţia“ pe care o voia 
tradusă. 

— Cele cinci situri, că tot veni vorba? îi spuse Pearce. 
Nicio corespondenţă. Rămân un mister, aşa că am obţinut 
cincizeci şi cinci de glife care se potrivesc vizual. Ca să 
ştii. 


454 


Introduse glifele şi aşteptă până când calculatorul le 
ordonă într-un fişier audio extins. 

Era tulburător şi ciudat să auzi sunetele pronunţate de 
vocea lui Sarah. 

— Dee - juh - kho - meh... 

Ceea ce în engleză însemna: 

— Păsărească pură, proclamă Scott cu capul plecat de 
exasperare, temerile cele mai rele fiindu-i confirmate. 
Păsărească sută la sută. 


455 


ZONA DE LIVRARE 


Gant parcurse cu hotărâre culoarul metalic şi se ghemui 
lângă reţeaua de navigaţie. Vizavi de el, inginerul de 
comunicaţii Joseph Dodson îi aştepta ordinele, iar la 
sugestia lui Gant îşi activă încă o dată consola de la 
capătul carlingii, difuzând un mesaj pe toate canalele 
chinezeşti cunoscute. Dar, de data aceasta, în engleză. 
Transmisese acest mesaj pe toată perioada zborului, dar în 
zadar. Poate chineza sa nu era suficient de bună... 

— Armata Statelor Unite vă vorbeşte din partea 
Naţiunilor Unite. Ni s-a cerut să transportăm o echipă de 
inspecţie a Naţiunilor Unite în regiunea antarctică despre 
care se ştie că găzduieşte o bază militară chineză. 
Solicităm trecere liberă pentru a transfera echipa de 
inspecţie. Terminat! Repet: transportarea acestei echipe 
de inspecţie a Naţiunilor Unite reclamă trecere liberă şi 
recunoaşterea imediată din partea dumneavoastră. 
Terminat! 

Dodson, un tânăr subtirel, se lăsă pe spate în scaun şi îşi 
şterse transpiraţia care îi acoperea cu perle mici buza 
superioară. Se întoarse apoi spre Gant, livid la faţă. 

— Să mai încerc, domnule? 

Gant se pregătea să răspundă, când brusc, de deasupra 
capului lor, sună o sirenă, iar spaţiul fu inundat de lumina 
roşie a instalaţiilor de alarmă de la bord. Copilotul aflat în 
scaunul din stânga-faţă îşi lăsă capul pe spate. 

— Domnule maior, sistemele antiaeriene chinezeşti ne- 
au luat în vizor. Să trec la acţiuni de evitare? 

Gant era în picioare, gândind rapid. 

— Nu, nu... Nu vrem să facem ceva care să pună în 
pericol misiunea. Dacă începi să faci manevre militare 
pompoase, vor şti că punem la cale ceva. Zboară înainte. 

Copilotul îşi urmări căpitanul luptându-se cu comenzile, 
în încercarea de a rezista vânturilor puternice, şi îşi puse 


456 


mâinile pe manşă ca să-l ajute. 

— Vom face tot ce putem, domnule, se mulţumi el să 
spună. 

Inginerul de comunicaţii îşi scărpină nervos barba. 

— Aş putea încerca din nou, domnule. Chinezii... aş 
putea... 

Şi atunci se auzi şuierul familiar al unui mesaj radio 
neacordat, care încerca să se facă auzit. Degetele lui 
Dodson zburau pe tastatură, în încercarea de a se fixa pe 
emiţător. 

— Pune-l pe difuzor, îi ordonă Gant. Vreau să audă toată 
lumea. 


În jurul fuzelajului metalic, verde al aeronavei şi 
rezonând între pereţi, se auzi vocea slabă a unui ofiţer 
chinez cu un accent englezesc nemilos şi oribil, 
întrerupând zgomotul furtunii de gheaţă torențiale ce 
lovea învelişul exterior asemenea unei grindine de gloanţe. 

— Din partea Republicii Populare a Chinei, Armata 
Poporului refuză cu respect trecerea liberă pentru nava 
dumneavoastră şi refuză iniţiativa Naţiunilor Unite de a ne 
inspecta staţia. Vă avertizăm să nu coborâţi de la 
altitudinea prezentă. Orice încercare de a face acest lucru 
va fi considerată un act de agresiune şi se va trage asupra 
dumneavoastră. Nu încercaţi să aterizaţi la Jung Chang. Vi 
se acordă cinci minute ca să vă contactaţi superiorii. Dacă 
după acest interval nu aţi deviat de la calea de zbor 
actuală, se va trage asupra dumneavoastră. Aceste 
instrucţiuni nu vor fi repetate şi nu încercaţi să vă angajaţi 
în vreun dialog. Terminat. 

Atât echipa, cât şi puşcaşii deveniră palizi. Matheson nu- 
şi putea controla tremurul piciorului. 

— Doamne Dumnezeule, suntem în toiul celui de-al 
Treilea Război Mondial! 

Apoi urmă confirmarea temerilor lor. Vocea lui Gant, 
fermă în sistemul de intercomunicaţii, rosti: 

— În regulă, toată lumea. Puneţi-vă costumele. Ajungem 
în zona de salt în două minute. 


457 


Scott fu primul care se ridică nesigur în picioare. Apucă 
balustrada atât de strâns, încât încheieturile degetelor i se 
albiră. În timp ce o ajuta şi pe Sarah să se ancoreze, auziră 
zgomotul. Începu ca un bubuit slab, cu geamătul 
motoarelor electrice în funcţiune, ca la coborârea trenului 
de aterizare. Şi apoi, se auzi un zăngănit. Tare şi ascuţit. 
Deschiderea unor blocaje. 

Şi fulgerul luminos. 

O frântură argintie deasupra rampei de încărcare din 
partea posterioară a avionului. O bandă albă prin care 
urletul puternic şi cutremurător al lumii de afară inunda cu 
toată strălucirea sa orbitoare. 

Scott îşi duse o mână la ochi, care i se umplură instinctiv 
de lacrimi. Sarah reacţionă trăgându-şi masca pe faţă şi 
prinzându-şi gluga. 

— Ochelari, spuse ea înăbuşit prin îmbrăcămintea 
groasă. Ochelari. 

Scott îşi puse ochelarii de soare şi, pentru un moment 
scurt, se simţi ceva mai în siguranţă. Dar momentul fu cu 
adevărat scurt, întrucât Roebuck veni în spatele lui şi se 
ancoră de el. Scott se răsuci. Toţi puşcaşii marini se 
prindeau de încărcătura lor vie. Erau echipați cu haine de 
camuflaj din nailon, albe şi subţiri, îmbrăcate peste 
costumele de sărituri izolate termic. Asta însemna că, 
odată ajunşi la sol, aveau să fie practic invizibili în zăpadă, 
însă acolo, sus, arătau ca nişte fantome. 

— În regulă, profesore, spuse Roebuck abrupt. Trebuie 
să ne prindem la linia de deasupra şi suntem pregătiţi. 

Dacă eşti amabil să vii până aici... bravo, băiete. 


Cei şase paşi care îl aşteptau erau precum o punte de 
acces către uitare. De fiecare dată când avionul se clătina, 
Scott se încorda, fiind pe punctul de a cădea peste bord. 
Dar de fiecare dată când simţea mişcarea antropologului, 
Roebuck îl trăgea în spate. 

— E în regulă, profesore, te-am prins! 

— Ştii, legendarul ţinut natal al incaşilor, Aztlan, 
înseamnă „locul albeţii”! 


458 


— Nu ştiam asta. 

— O, da! rosti Scott nervos, urmărind spectaculoasa 
furtună de joasă înălţime şi viscolul care se zbuciuma în 
zare, prins în suflul elicei avionului C-130. Şi mai este o 
legendă chiliană despre un oraş magic de pe malurile unui 
lac de munte, despre care nu ştie nimeni unde era situat. 
Străzile şi palatele oraşului erau făcute din aur masiv. Şi 
acest oraş de aur, cunoscut ca „Oraşul regilor“, putea fi 
văzut la capătul lumii. 

Apoi izbucni un claxon pătrunzător, însoţit de o lumină 
de avertizare roşie, deasupra rampei. Clipi de trei ori, 
după care începu să lumineze continuu. Scott simţi cum i 
se răscoleşte stomacul. Era indiciul lui cum că trebuia să 
facă trei paşi înainte pe rampa din metal care vibra. Îl 
simţea pe Roebuck târându-şi picioarele în spatele lui. 


Gant o ţinea cu braţul pe November, avansând amândoi 
dinspre capătul rândului. Doi puşcaşi marini ţineau torpila 
în cutia ei, în faţa lor, cu o sanie prinsă deasupra. 
Următorul în linie era Hackett, care încă era ocupat cu 
ancorarea de puşcaşul desemnat lui. 

— Vizibilitatea este oribilă aici, domnule maior! se 
plânse November. Nu-ţi poţi vedea nici mâna! Cum ne vom 
găsi unii pe alţii după ce aterizăm? 

Gant trase de cârligele hamului de pe spatele ei. 

— Cel de aici, explică el, este ataşat la un cablu 
extensibil, care, la rândul său, este ataşat de mine. Chiar 
dacă îţi dau drumul când aterizăm, ca să nu ne trezim unul 
peste celălalt, nu vom fi la o depărtare mai mare de trei 
metri unul de altul. 

— Şi cu ceilalţi cum rămâne? 

— Cu toţii avem emițătoare, o asigură el. 

Hackett se lupta cu partenerul care îi fusese repartizat. 

— Ştiu că trebuie să mă îmbrăţişezi, glumi fizicianul, dar 
chiar trebuie să mă ţii atât de strâns? 

— Domnule, e pentru siguranţa dumneavoastră. 

Hackett îl măsură din priviri. 

— Mama m-a avertizat că toţi băieţii drăguţi iubesc 


459 


marinarii. Se aplică şi la puşcaşi? 

Puşcaşul se întoarse spre ofiţerul său. 

— Domnule, chiar trebuie să fac echipă cu tocilarul 
ăsta? zise el. 

Gant îl certă. 

— Privirea în faţă, soldat! 


— El Dorado? Asta înseamnă „Oraşul de aur“ sau este 
oraşul soarelui? bolborosea gâfâit Scott. 

Simţea că are un nod în gât şi înghiţea des. 

— În mijlocul lui Salariu de Coipasa se află satul 
Coipasa, continuă el. La nord de acesta trăiesc indienii 
Chipaya. Limba lor este diferită atât de Quechua, cât şi de 
Aymara! Limba care se apropie cel mai mult de a lor este 
limba vorbită de triburile arabe şi nord-africane... 

— Profesore Scott? 

— Mda? 

— Vorbiti fără noimă. 

Scott aruncă o privire înapoi, spre ceilalţi. Aflat în 
spatele lui, Matheson îşi ţinea privirea în podea, în timp ce 
Pearce şi Sarah se mutau de pe un picior pe altul. Poate că 
bătea câmpii, dar avea toate motivele. 

Se auzi apoi un alt claxon. 

Scott întoarse capul. Verde! Lumina se schimbase în 
verde! Îşi ţinu răsuflarea şi se pregăti să se repeadă 
înainte, când constată - prea târziu - că Roebuck îl 
ridicase deja de pe picioare şi îl împingea spre partea din 
spate a avionului. 


Zvârrr! Scott aproape că-şi muşcă limba când coarda 
încă ataşată la avionul C-130 trase cu forţă paraşuta din 
ambalajul ei de pe spatele lui Roebuck. 

Se aşteptase ca frigul şi teroarea glaciară să-i scurgă 
toată vlaga din extremităţi. Dar zgomotul, volumul 
ucigător al puternicelor motoare azvârlind o greutate 
nenaturală prin aer, combinat cu intensitatea aerului 
vâjâind, cu mirosul combustibilului ars şi puterea 
viscolului care izbea în trupurile lor ce atârnau neajutorate 


460 


ca marionetele păreau aproape imposibil de suportat. 

Nu vedea nimic. Nici cer, nici pământ - doar un zid 
imens de alb învolburat. Un vid pe care nici măcar 
Dumnezeu nu l-ar fi putut umple prea uşor. 

Stomacul părea să i se fi ridicat într-o nouă poziţie, sus 
în piept, tocmai în laringe, iar respiratul devenise extrem 
de dificil. Sângele îi gonea în urechi cu o voce proprie, 
aidoma unei mulţimi care cerea moartea lui şi... 

Bang! Simţi o durere în glezne când forţa impactului îl 
săgetă în picioare, transformându-i-le în piftie. Bâzâitul 
unei bride care era desfăcută şi o împingere brutală într-o 
parte şi Scott se trezi intrând în contact direct cu deşertul 
îngheţat. Se auzea sunetul ca de polistiren al zăpezii şi al 
ghetii, care se sfărâmau sub greutatea lui. Reuşi să se 
rostogolească, dar descoperi că aluneca necontrolat pe 
suprafaţa îngheţată. j 

Încercă să ţipe, dar din gură nu-i ieşi niciun sunet. În 
calea sa ateriză o pereche de cizme. Le aruncă într-o 
parte, apoi se opri brusc când ajunse la capătul frânghiei. 

Rămase acolo, pe spate, cu pieptul tresăltând, tuşind şi 
gâfâind, încercând să-şi dea seama ce se întâmplase. Se 
afla pe pământ şi era în viaţă! Tuşi din nou, încercând să 
elibereze ceva spută, dar nu avea de unde; cum nu avea 
intenţia de a-şi da jos protecția facială, se forţă să înghită 
şi încercă să se ridice. Cu tot echipamentul de pe el, era o 
adevărată luptă. Încercând să se adune, constată că 
viscolul bătea atât de puternic, încât zăpada se deplasa 
orizontal, lovindu-l, apoi trecând mai departe. 

Scott gemu, încercând să se ridice. Dar vijelia era atât 
de aprigă, încât îl dărâmă la loc. Încercă din nou, dar îi era 
imposibil să se ţină pe picioare. Şi atunci simţi. O 
încordare uşoară a frânghiei şi un strigăt îndepărtat de... 

— Ajutor! Profesore Scott, mă auzi? 

Scott se întoarse, încercând să-şi dea seama din ce 
direcţie îl striga Roebuck, dar nu vedea nimic. Absolut 
nimic! Simţi din nou frânghia zvâcnind. Acolo! Dintr-acolo 
venea... 

— Locotenente? Stai pe loc! Vin! 


461 


Încercă să se ridice din nou, dar nu reuşi decât să se 
târască în patru labe până când... 

Frânghia se tensionă atât de puternic în spatele lui, 
încât îl învârti în loc şi-i trimise o durere ascuţită în şold. 
Trase de coarda de nailon în efortul de a o elibera puţin, 
dar tot ce reuşi fu să se învârtă din nou, apoi se trezi 
alunecând rapid spre locul de unde venise. 

Gheaţa era fisurată şi fragmentată peste tot în jurul lui, 
înălțându-se în aer şi încercând să-l apuce. Auzi un strigăt 
şi apoi coarda se smuci şi mai tare. 

Gândind rapid, Scott căută în buzunare şi înfipse în 
zăpadă şi în gheaţă singurul lucru pe care îl putu găsi - 
stiloul Parker placat cu aur, un dar de la soţia lui la ultima 
lor aniversare. Şi se ţinu bine. 

Picioarele i se balansau pe marginea unei prăpăstii şi, 
atârnând de coarda care îi lega, la aproximativ trei metri 
mai jos, se afla locotenentul Roebuck. Eşuat pe o stâncă de 
gheaţă albastră, nefericitul ofiţer striga, încercând să 
găsească un punct de sprijin pentru picioare şi luptându-se 
să se elibereze din legătura paraşutei, ale cărei corzi i se 
înfăşuraseră în jurul gâtului. 

Ce nu ştia era că stiloul lui Scott aluneca încetul cu 
încetul prin zăpadă şi gheaţă, lăsând o cicatrice adâncă în 
urmă. 

Iar antropologul nu putea face nimic. 


462 


JUNG CHANG 


AŞEZĂMINTELE AN-YANG - FÂŞIA 
HONANULUI DE NORD - PANHANDLE - 
CHINA 

Inscripţiile de pe Oracle Bones, literal „chai-ku 
wen sau scrierile pe carapace [de broască 
ţestoasă] şi oase [de animale]“, datează cam din 
anul 4 000 î.Hr. Cele patru oase ching-hua din 
timpul domniei lui Wu Ting vorbesc despre şarpele 
cu două capete, care a băut din Fluviul Galben şi 
apoi a urmat o săptămână de vreme rea. Un 
curcubeu sau un şarpe cu capete la ambele 
terminaţii este menţionat deseori în literatura 
chinezească veche şi reprezintă un semn de rău 
augur. Cele 3 380 de oase Yi-pien, datând din 
dinastia Han, cu 1 300 de ani mai târziu, relicve 
din altarul de la Wu-lizng-tz'u, de la sud-vest de 
Shantung, descriu acelaşi lucru. Un dragon cu 
două capete, aflat în luptă cu spiritele vântului şi 
ploii. 


Fragment din: Tales of the Deluge: A Global 
Report 

On Cultural Self-Replicating Genesis Myths 
de dr. Richard Scott, 2008 


463 


TIMPUL PÂNĂ LA MAXIMUMUL SOLAR: 
10 ORE, 23 DE MINUIE 


TIMPUL PÂNĂ LA INTERCEPTAREA 
URMATOAREI FURIUNI SOLARE: 
4 ORE, 51 DE MINUIE 


Scott îşi încleştă dinţii şi urlă după ajutor, luptându-se 
să rămână în viaţă şi el, şi Roebuck. Ochelarii de soare i se 
abureau. De fiecare dată când încerca să inspire, aburul 
din gură reuşea să se strecoare pe sub ochelari şi se 
cristaliza pe suprafeţele cu temperatură negativă. 

— Ajutaţi-ne! ţipă Scott. Să ne ajute cineva! 

Auzi fisura - un soi de scârţâit metalic - şi privi în jos, 
văzând cerneala de un indigo profund scurgându-se din 
stilou şi croindu-şi drum prin gheaţă precum sângele. 

— Doctore Scott! strigă Roebuck, cu vocea din ce în ce 
mai subţire şi mai slabă. Profesore? 

— Rezistă, locotenente! răspunse Scott. E un ordin! 

— Transmiţătorul, strigă slăbit Roebuck. Cusut în 
mâneca ta stângă, buzunarul de sus! Activează 
transmiţătorul, să ne poată urmări! 

Mâneca stângă? Era mai uşor de spus decât de făcut. 
Scott se ţinea cu mâna dreaptă. Nu avea cum să ajungă la 
mâneca stângă. Încercă să-şi îndoaie braţul şi să ajungă la 
aparat cu degetele, dar nu reuşi. Mai încercă o dată, dar 
nu reuşi decât să se gâdile patetic. 

Nu-i putea spune asta lui Roebuck. Doamne, nu-i putea 
spune nimic sărmanului om. Aruncă o privire peste umăr. 
Prăpastia care îl înghiţise pe puşcaş se lărgea. Dacă avea 
să continue în ritmul acela, pământul de sub el avea să 
cedeze şi atunci amândoi ar fi fost pierduţi. Roebuck avea 
dreptate, trebuia să ajungă la transmiţător. Cutiuţa aceea 
neagră era tot ce stătea între supravieţuire şi moarte. 


464 


Scott trase de bandana din lână care îi acoperea gura şi 
încercă să ajungă cu dinţii la mânecă. Frigul pătrunzător îi 
ardea pielea, iar vântul având forţa unui uragan îi spulbera 
cristalele de gheaţă în porii pielii. Făcându-şi gheară 
degetele de la mâna stângă şi înfigându-le în zăpadă, cu 
muşchii îndureraţi de efort, se întinse să apuce micuțul 
dispozitiv. O dată, de două ori - de cinci ori până când 
reuşi să apese butonul, apoi un LED mic şi roşu se aprinse, 
spunându-i că transmitea un semnal de ghidare. 

— Roebuck? 

Nimic. 

— Roebuck, s-a aprins! Transmiţătorul funcționează! 

Niciun răspuns. 

— Locotenente, răspunde-mi! 

— Ăăă... profesore, cred că mai bine ai întoarce capul şi 
te-ai uita la asta, veni răspunsul înăbuşit al acestuia. Avem 
musafiri. 

De dincolo de prăpastia de gheaţă, ridicându-se din 
ascunzătorile acoperite de zăpadă, apărură două siluete 
întunecate, în haine militare. De pe echipament le cădeau 
bucăţi mari de zăpadă. Îşi introduseră încărcătoare în 
puşti şi îi luară în vizor. 

Erau chinezi. 


Roebuck se afla la jumătatea drumului în încercarea de 
a-şi scoate corzile de paraşută din jurul gâtului, când simţi 
că îngheaţă. Tot ce putea face era să întoarcă spatele 
suflului. Aici, jos, era bine protejat, slavă Domnului. 
Furtuna care mătura prăpastia deasupra capului lui le 
făcea mari probleme soldaţilor chinezi, însă aceştia 
rămaseră pe poziţie. 

Cei doi se ascunseseră în zăpadă. Probabil că se 
târâseră pe burtă până la crevasă. Pelerinele albe le 
fluturau atârnate de umeri - peste acestea se adunase 
probabil zăpadă şi se ascunseseră sub movile. Unul strigă 
spre ei într-o cantoneză de neînțeles, în timp ce partenerul 
lui umbla la radio, de parcă n-ar fi reuşit să găsească 
semnal. 


465 


Roebuck simţea efectele produse de alunecarea lui Scott 
deasupra lui şi încercă să se relaxeze. 

— Ce mai faci, profesore...? strigă el. 

— Nu... prea bine! mormăi epigrafistul, sub tensiunea 
efortului. 

Roebuck încercă să arunce o privire prin peretele creat 
de furtună către cei doi soldaţi chinezi. Puțin granit, multă 
gheaţă. 

— Suntem într-o adâncitură naturală, murmură el pentru 
sine. Sunt izolaţi. 

Roebuck îşi ridică mâna încet, aducând-o în poziţia de 
predare, eliberându-se în acelaşi timp de corzile paraşutei. 
Dar până şi acea mişcare uşoară fu suficientă ca să-i 
provoace primului soldat o isterie de ţipete. 

— Hei! strigă Roebuck, încercând să pară rezonabil. Am 
de gând să pun asta jos, da? Trebuie să pun asta jos. 

Soldatul chinez strigă cu frustrare când Scott, fără să 
vrea, dărâmă câteva bucăţi de gheaţă din stâncă. 

— Hei, ce se întâmplă? vru el să afle. Ce se întâmplă? 

— Nu-ţi face griji, profesore. Tipul de acolo o face pe 
deşteptul. Dar e în ordine, doar vede că n-avem unde 
pleca. 

Roebuck arătă spre corzile din cealaltă mână. 

— Vreau să le las jos. Bine? Le las să cadă. La trei, 
profesore, pregăteşte-te. Unu, doi... trei! 

Soldatul chinez deveni tensionat când corzile căzură din 
mâna lui Roebuck, eliberând puţin paraşuta. Dar 
dispozitivul era încă ataşat de spatele lui Roebuck şi 
mişcarea, deşi uşoară, lăsă să pătrundă o rafală de vânt, 
care provocă deschiderea paraşutei. Roebuck ştia că aşa 
se va întâmpla. 

Aproape imediat, Scott începu să ţipe. 

— Nu mă pot ţine! strigă el. La dracu’, nu mă pot ţine! 
Ce faci acolo? 

Soldatul chinez o luă razna, în timp ce partenerul lui îşi 
continua încercările disperate de a face staţia de emisie- 
recepţie să funcţioneze. În mod evident, era frustrat. 
Roebuck îşi ridică din nou mâinile. 


466 


— E în regulă! E în regulă! Trebuie să le dau drumul 
curelelor de-aici, din faţă, şi celor de pe spatele meu - şi 
repede! 

Habar n-avea dacă soldatul înţelegea sau nu, dar n-avea 
de gând să aştepte prea mult ca să verifice. Acţionând din 
impuls, ţipa spre inamicul în criză, în timp ce Scott 
continua să avertizeze urlând că nu mai poate ţine coarda. 

O curea pe stânga, una pe dreapta. Îşi duse mâna spre 
spate, în timp ce inamicul stătea cu arma pregătită. Trase 
cureaua şi paraşuta căzu, fluturând, în prăpastia de sub ei. 
Soldatul chinez răsuflă uşurat. 

Roebuck zâmbi. Duşmanul îi răspunse la zâmbet. Dar 
zâmbetul îi dispăru rapid când constată că puşcaşul 
scosese un pistol de la spate şi ţintea direct spre... 

Bang! Când glonţul îi intră între ochi, creierul soldatului 
chinez se împrăştie într-un arc pe cer. Dar nu înainte ca 
partenerul lui să reacționeze la ce se întâmpla şi să 
abandoneze staţia. 

Roebuck se pregăti să tragă din nou, însă temperatura 
armei supraîncălzite de focul tras în contact cu frigul 
îngrozitor afectase arma - şi chinezul i-o luă înainte. 
Armele lor erau acoperite cu huse termice. Atârnând de 
coardă, Roebuck era o ţintă sigură; fu atacat de o ploaie de 
gloanţe şi trupul i se convulsionă sub impact. 

Scott ţipă când stiloul cedă şi simţi cum alunecă în 
viteză spre margine. 

— Roebuck? Roebuck, eşti acolo? 

Dar grindina de gloanțe continua neabătută, iar un glonț 
îi sfâşie coapsa, explodând în zăpada de un alb neprihănit. 
Scott urlă în agonie, zbătându-se şi rostogolindu-se, apoi o 
mână, parcă de nicăieri, îl prinse de braţ şi îi opri căderea. 

Scott privi în sus înspăimântat, pentru a vedea faţa lui 
Gant. 

Maiorul îşi puse un deget pe buze, cerându-i 
antropologului să păstreze tăcerea. 

Şi la fel de brusc precum începuse, ploaia de gloanţe 
încetă. 

Apoi tăcere. 


467 


De partea cealaltă a crevasei se auzi o voce care 
raporta: 

— L-am prins, domnule. 

Scott aruncă o privire peste umăr şi-l văzu pe cel de-al 
doilea soldat chinez cu gâtul tăiat de la o ureche la alta, 
rostogolindu-se peste creastă, în neant. 

— Acum stai liniştit! ordonă Gant. În regulă, soldat, 
trage! 

Scott făcu ochii mari de spaimă. 

— Şi cu Roebuck cum rămâne? întrebă el. 

— Locotenentul a murit, explică Gant impasibil. Nu mai 
poţi face nimic. Capul ăla înfierbântat tocmai a 
transformat o ceartă minoră într-un război mondial. Prima 
lege a războiului: îţi răneşti adversarul, il răneşti, nu-l 
omori. Vrei să-şi consume energia în încercarea de a-şi 
recupera răniții. Şi soldaţii aceia ştiau ce fac. De aceea ai 
fost împuşcat în picior. lar acum, ne-au încetinit ritmul. 

li făcu un semn celuilalt soldat că totul este în regulă. 

Puşcaşul aflat de cealaltă parte a prăpastiei trase un 
singur glonţ, care rupse coarda. Trupul lui Roebuck se 
prăbuşi în abis, în timp ce Gant îl trase pe Scott din 
strânsoare, încordându-şi toţi muşchii spatelui. 

— Bine lucrat, doctore Scott, sunt impresionat. Ai reuşit 
- sub focul acela - să-ţi păstrezi capul pe umeri destul de 
bine. Hai să-ţi bandajăm rana, ca să putem pleca, sugeră 
Gant, ajutându-l să se ridice în picioare. 

Scott şchiopătă câţiva paşi, constatând că toată lumea 
era deja adunată. November îi surâse, dar el o văzu doar 
pe Sarah, care se repezi să-i ia locul lui Gant în încercarea 
de a-l sprijini. Incapabili să se abţină, se sărutară profund, 
pasional. 

— Credeam că te-am pierdut, spuse ea tremurând. 

— Şi eu la fel, replică Scott, acceptând acel moment plin 
de romantism de parcă ar fi fost ceva natural. 

Aflată în spatele lor, November încercă să-şi ascundă 
dezamăgirea. 

— Unde suntem? întrebă Scott întorcându-se spre Gant. 
Credeam că Jung Chang este abandonată. 


468 


— Întăriri, explică Gant. În furtuna asta, am putea fi în 
mijlocul unei tabere de război fără ca măcar să ştim. Sper 
din suflet că erau doar cercetași. 

Ceea ce, după cum se demonstră ulterior, era departe de 
a fi adevărat. 

Staţia lui Gant prinse viaţă. 

— Domnule, Michaels e aici, pregătit. 

— Continuă, soldat, replică Gant, remarcând în acelaşi 
timp că furtuna începea să se potolească. 

Pe tot flancul lor stâng erau diverse obiecte răspândite. 
În zare păreau mici, deşi nu chiar atât de mici. Şi se vedea 
mişcare... 

— Se îmbunătăţeşte vizibilitatea. Terminat. 

— Minunat. Să pornim. 

— Aăă... nu, negativ, domnule. Avem o problemă. N-o să 
vă vină să credeţi unde suntem. 


469 


ÎNTĂRIRILE 


Gant îşi ajusta binoclul computerizat privind peste vârful 
crestei de zăpadă întărită şi de gheaţă, în timp ce medicul 
unităţii, un bărbat masiv, cu un accent blând de Iowa, cu 
numele de John Brandes, se ocupa de rana de la piciorul 
lui Scott. 

La ceva depărtare de locul unde se aflau se vedea 
masiva tabără chinezească, pe deplin echipată cu vehicule 
blindate pentru trupe, cu tancuri, baterii antiaeriene şi 
rânduri peste rânduri de corturi. Acolo erau trupe. Multe 
trupe. Tabăra avea chiar şi sprijin aerian, beneficiind de 
supravegherea a patru elicoptere de atac. 

Gant rămase fără răsuflare. 

— La dracu’! zise el. 

— Nu ştiai că sunt aici? întrebă Hackett cu privirea 
fixată asupra lui Bob Pearce, care însă ridică din umeri. 

De unde dracu era să ştie? 

— Nu aşa. Îşi plecă faţa, evitând privirea tuturor, apoi 
zise: Ei bine, nu par să ştie că suntem aici. Cercetaşii nu 
au reuşit să transmită avertismentul. Chiar avem un dram 
de noroc. 

Se întoarse la supraveghere, lovindu-l fără să vrea pe 
Scott la picior. 

— Ah! tresări Scott, punându-şi imediat mâna la gură. 

Realiză prea târziu că ar fi trebuit să tacă. Incă mai 
aştepta ca morfina să îşi facă efectul. 

— Ai noroc, spuse Brandes, înfășurând strâns bandajul 
în jurul rănii. Glonţul a trecut prin muşchi şi a ieşit. 

— E şi asta o formă de noroc, bănuiesc, comentă acid 
Sarah. 

Lui Scott îi clănţăneau dinţii. j 

— Ai putea să te grăbeşti? spuse el disperat. Îngheţ. 

Îşi desfăcuse fermoarul ca să-şi scoată piciorul. 
November avea o trusă de reparaţii şi era ocupată să-i 


470 


curețe sângele de pe costum şi să amplaseze un petic 
hidrofug pe găurile din pantalonul costumului. 

Medicul dădu din cap şi zise: 

— E gata. 

Scott se grăbi să se îmbrace. 

Erau aliniaţi cu toţii cu spatele la viscol, cu capetele 
plecate. Gant scutură din cap. 

— Nu ştiu, mormăi el. Ce-au gândit de v-au trimis aici în 
costume roşii? Le-am spus să fie albe, şi asta nu o dată. E o 
afurisită de culoare a Naţiunilor Unite. Richard, poţi citi în 
chineză? 

— Puțin. 

— Ei bine, vino aici. Poate cineva să-l înfăşoare în ceva 
alb? Nu vreau să-l folosească iar pe post de ţintă. 

Cu prelata albă - pe care o utilizaseră ca să acopere 
focosul - înfăşurată în jurul capului şi a umerilor, Scott 
urcă pe o movilă şi se uită cu grijă peste vârf. 

Gant îi înmână binoclul. 

— Sticla de la binoclu luceşte? întrebă Scott, spre 
agitația tuturor. 

— Numai dacă-l mişti. A 

Scott nu era impresionat. Îşi duse binoclul la ochi. 

— Unde mă uit? întrebă el. 

— Jos spre stânga, unde e drapelul de pe cortul mai 
mare. Am văzut vreo două stindarde. 

— Am văzut. A Şaptea Divizie Blindată. Îţi spune ceva? 

Gant încuviinţă. 

— Altceva? 

— Garda de Elită... a Poporului. 

Gant se lăsă să alunece în spatele movilei de zăpadă, 
trăgându-l pe Scott după el. 

— Of, rahat. Sigur că înseamnă ceva... ceva grav. Sunt 
cei mai buni, spuse Gant. Ne confruntăm cu cei mai buni. 

Işi frecă bărbia, uitându-se la costumele de un roşu 
strălucitor ale celorlalţi savanţi. 

— Cum dracu să treacă de chinezi fără să fie văzuţi? 

— Ok, spuse el. Ne trebuie un plan. 


471 


— Cât de departe suntem de Jung Chang? întrebă 
Hackett. 

Erau adunaţi într-un cerc în jurul lui Gant, care desena 
în zăpadă situaţia de pe teren. 

— Cam la cinci kilometri. Jung Chang este amplasată 
spre sud. Adică o drumeţie de vreo oră fără ocoluri. Tabăra 
nu e chiar în calea noastră, dar e pe-aproape. Trebuie să 
ocolim perimetrul pe la colţul acesta estic. 

— Şi dacă tăiem paraşutele şi le prindem pe costumele 
de sărituri? Atunci am fi camuflaţi, sugeră Sarah. 

Doi dintre puşcaşi erau atraşi de idee, dar Gant nu era 
prea convins. 

— Ăă... materialul e prea subţire. Ai sfârşi în roz în loc 
de roşu. 

Sarah îşi adună cristalele de gheaţă de pe sprâncene, 
aruncând o privire spre tabăra chinezească. De ce nu 
mergeau direct spre Jung Chang? De ce se temeau? Şi 
atunci, îşi dădu seama. În timp ce toţi ceilalţi discutau 
teorii extravagante despre cum să se strecoare pe lângă o 
tabără chinezească fără să se tragă asupra lor, ceva legat 
de modul în care se comportau soldaţii chinezi o făcu să 
realizeze un lucru. Soldaţii păreau preocupaţi. Deşi 
furtuna slăbise în intensitate, se concentrau tot spre cer. 
Era vorba de contactul neaşteptat cu o aeronavă inamică? 
Sau de vehicule care se apropiau din zare? Verificau datele 
de radar pe unde lungi. In timp ce doi dintre ei erau 
îmbrăcaţi în roşu. Era probabil personal civil auxiliar, 
persoane cam ca ei. 

— Nu se aşteaptă să vină cineva pe jos, comentă ea. 

Matheson era nedumerit. 

— Ce vrei să spui? 

— Suntem în pustietate, dădu din umeri Sarah. Cine 
dracu' să vină la o tabără chinezească aflată la mii de 
kilometri de civilizaţie? Nimeni. 

Scott se ridică cu grijă. 

— Sugerezi să traversăm pur şi simplu tabăra Ja picior? 

— De ce nu? Ei se aşteaptă să ne strecurăm pe lângă. 
Dacă părem suspecți, vom fi trataţi ca suspecți. 


472 


Majoritatea tipilor de aici sunt îngheţaţi deja şi sunt mai 
preocupaţi de menţinerea căldurii corpului. Să-i ia dracu! 
Pun pariu că dacă intrăm pur şi simplu în bază şi ne 
prefacem că ştim ce facem, vor presupune că suntem de-ai 
lor şi ne vor ignora. 

— Ai înnebunit? chicoti Pearce. Trebuie să fie unul 
dintre cele mai demente scenarii de pseudopsihologie pe 
care le-am auzit vreodată. 

Matheson zâmbi. 

— Da. Nu se aşteaptă la aşa ceva. Şi, în afară de asta, 
Scott ştie chineză. Dacă intrăm în belea, ne scoate el de 
acolo. 

— Dar... încercă Scott să protesteze, fără însă ca cineva 
să-i acorde atenţie. 

Hackett rânjea şi clătina din cap. 

— E atât de nebunesc planul acesta, că s-ar putea să 
funcţioneze. 

Gant era agitat. 

— E curajos. Dar e numai jumătate din plan. 

— În legătură cu chestia asta cu vorbitul chinezei, 
încercă Scott să intervină. Ştiu să citesc, însă... 

Dar Brandes era îngrijorat. 

— Domnule, spuse el. Dacă îmi permiteţi... Purtăm 
camuflajul standard al armatei americane. Vor şti imediat 
cine suntem dacă vom încerca asta. Singura opţiune ar fi 
să ocolim perimetrul exterior şi să ne întâlnim cu savantii 
pe partea cealaltă. Şi târâtul pe burtă ar fi o sugestie, dar 
sub nicio formă nu va reuşi asta o echipă formată din doi, 
trei oameni, care să mai şi aibă grijă de jucărie. 

Şi bătu cu palma în lada lungă şi neagră în care se afla - 
pe culisorul său - focosul nuclear. 

— Cu el ce facem? 

— Asta nu e singura noastră opţiune, soldat, spuse aspru 
Gant. Competenţe... am nevoie de competenţe. 

Il indică pe Scott. 

— Tu te pricepi la limbi. Mergi. 

Gant se uită la Sarah, apoi la Bob Pearce, înainte de a se 
opri, în cele din urmă, la November. 


473 


— Draga mea, scoate-ţi hainele. Apoi i se adresă lui 
Sarah: La fel şi tu. 

Sarah luă foc. 

— Lua-te-ar dracu'! ţipă ea. 

Gant îşi dădu capul pe spate, nesigur în legătură cu 
modul în care să o abordeze în starea aceea explozivă, 
când Sarah adăugă: 

— E planul meu. Merg şi eu. 


— Stai să văd dacă pricep, spuse Matheson, băgându-şi 
degetele sub ham ca să-l aranjeze mai bine. Lumea e 
programată să se sfârşească. lar noi suntem în mijlocul 
unei zone de război. Deci urmează să intru în tabăra unui 
inamic... târând un focos nuclear de două sute de 
kilograme pe un culisor. 

Pe a doua frânghie, Sarah gemu lângă el. 

— Cam atât de mare e, zise ea gâfâind. 

Scott mergea cu capul plecat, de parcă s-ar fi temut să 
se mişte. 

— Vorbeşte încet, te rog. Dacă aud că nu vorbim 
cantoneză, intrăm în belele. 

— Cred că ai scăpat uşor numai cu împuşcătura din 
picior, spuse Sarah, urmărindu-l pe Scott luând-o înainte şi 
şchiopătând uşor. 

Gant mergea lângă Scott, îmbrăcat în costumul roşu al 
lui November,  verificând coasta şi  supraveghind 
permanent zona împreună cu caporalul Hillman şi cu 
Michaels, care schimbaseră costumele cu Bob Pearce şi cu 
Hackett. Cei trei flancau focosul de o parte şi de alta. 

Niciunul dintre ei nu avea arme. Personalul auxiliar civil 
nu purta arme. Dar soldaţii aveau cuțite ascuţite, pe care 
le ţineau ascunse. 

Unui bărbat bine pregătit fizic i-ar fi trebuit o sută de 
zile ca să traverseze cele două mii şapte sute de kilometri 
de la o coastă la cealaltă, traversând Antarctica şi trăgând 
după sine o sanie de două sute de kilograme. Lui Matheson 
îi amintea de istoria acelui loc. Expediţiile lui Scott 
Amundsen şi Mawson deveniseră poveşti legendare, de 


474 


spus în jurul focului de tabără - modul în care se luptaseră 
aceşti eroi cu elementele naturii şi felul în care pieriseră 
căpitanul Scott şi echipa lui. Avea să se întâmple asta din 
nou? 

Erau agitaţi. Cu toții erau agitaţi. Poate de aceea pasul 
lung se transformă treptat într-un fel de legănat de 
pinguin, care îi ducea înainte într-o trepidaţie lentă. 

Ultimele două sute de metri de gheaţă netedă şi pustie 
erau cele care aduceau pericolul imediat cel mai mare. 
Dacă pe drum se afla vreo santinelă ascunsă, probabil că 
ar fi sărit din ascunzătoare şi ar fi deschis focul. 

Dar nu era nimeni. 

Apropiindu-se de prima linie de corturi simple şi negre, 
auzeau numai vântul fluierând dezolant şi fluturarea 
solitară a foilor de cort şi a învelişurilor din nailon. Era ca 
un oraş-fantomă. 

Scott respira atât de greu, încât devenea conştient de un 
fenomen propriu Antarcticii, cunoscut sub numele de „praf 
de diamant“. Aerul era atât de uscat şi temperatura era 
atât de scăzută, încât fulgii din aer formaseră mici 
hexagoane. Nu era un fenomen care să semene cu altele 
legate de fulgi. Când se uita la soare, acesta părea 
înconjurat de un halo, cu razele formând în mijloc un gen 
de cruce. 

Matheson inspiră profund. Apoi din nou. Devenea din ce 
în ce mai greu de respirat. lar pentru el era un şoc. Nu 
credea că este atât de nepregătit. Sarah se întoarse spre 
el. 

— E în regulă, Ralph. E doar altitudinea. Antarctica se 
află la o înălţime de trei ori mai mare decât a oricărui alt 
loc, şi asta în medie. Suntem cam la trei kilometri 
deasupra nivelului mării. Te lupti şi cu lipsa de oxigen, nu 
numai cu frigul. 

— Simt că-mi explodează plămânii în piept, şuieră 
Matheson. 

Scott le aruncă o privire cerându-le să păstreze tăcerea, 
verificând totodată dacă toată lumea purta ochelarii de 
soare. La urma urmelor, o singură privire în ochii lor şi 


475 


chinezii şi-ar fi dat imediat seama care le era jocul. 

Trecură fără probleme de primul rând de corturi, 
continuându-şi drumul fără a se gândi la prea multe. 

Trecând imediat şi de al doilea şir de corturi, auziră 
vocile cu accent străin. Voci orientale cu un timbru jos, 
rezonând dintre rândurile de lăzi cu echipament stivuite 
sub prelate, acoperite acum cu zăpadă. 

Brusc, în faţa lor, doi soldaţi chinezi ieşiră din corturi, 
cu armele atârnate pe umăr. Făcându-şi drum spre o 
baracă de comandă, le aruncară o privire scurtă, după care 
îşi continuară drumul. 

Scott ezită, oprindu-se brusc. Ceilalţi îl urmară. 

Cu timiditate, se aplecă ca şi cum ar fi vrut să-şi încheie 
mai bine bocancii şi aruncă o privire prin deschizătura 
celui mai apropiat cort; văzu alţi trei chinezi, care fumau şi 
jucau cărţi în jurul unui mic radiator. Unul dintre ei se uită 
la el. 

Scott dădu din cap. 

Soldatul închise repede deschizătura cortului. 

Scott se ridică în picioare, ştergându-şi zăpada de pe un 
genunchi. Le făcu semn cu capul şi celorlalţi ca să-l 
urmeze şi aruncă o privire spre marginea taberei, sperând 
că ceilalţi se aflau deja undeva pe acolo. 

Continuară iute, până ajunseră în locul în care Gant le 
propusese să se întâlnească. Snowmobilurile erau aliniate 
sub paravane fluturând - cel puţin douăzeci, toate lucioase 
şi lustruite. Lângă ele se afla un APC pe şine, iar dincolo 
de ele se vedeau elicoptere şi, ceva mai departe... 

Poc! Scott se învârti pe călcâie când se izbi de un soldat 
care ieşise în fugă dintr-un cort, fără să se uite pe unde 
merge. 

Soldatul îl privi cu dispreţ din cap până-n tălpi. Lătră 
ceva, apoi se mişcă de parcă ar fi intenţionat să-şi continue 
drumul, dar Scott făcu un gest pe care probabil nu ar fi 
trebuit să-l facă. 

Cu buzele tremurând, zâmbi şi dădu din cap ca şi cum ar 
fi înţeles. A 

Soldatul se întoarse. Îl apucă pe antropolog de costum şi 


476 


urlă ceva la fel de puternic şi de neinteligibil. 

Sarah şi Matheson schimbară priviri îngrijorate. De ce 
nu-i răspundea Scott soldatului? De ce tot dădea din cap 
zâmbind, de parcă nu era întreg la cap? 


Pearce se apropie sprijinindu-se în coate, care 
începuseră să-l doară, şi îşi dădu seama că echipa lui avea 
probleme atunci când mişcarea lui nu fu urmată de ceilalţi. 
Scott şi restul echipei, mici pete de roşu mişcându-se prin 
tabără, ar fi trebuit să iasă de ceva timp din garnizoană, 
mai ales că el îşi micşorase pasul la unul de melc. 

Dar n-o făcuseră. Nu era nici urmă de ei. 

Indicând tuturor celorlalţi să ia poziţie, se întoarse şi 
scoase binoclul. 

— lisuse Hristoase... Richard, ce faci? 

Hackett se întoarse şi el, îngrijorat. 

— Ce este? 


Scott îşi trăsese braţul cu forţa. Îşi încleştase pumnul. Şi 
se pregătea... 

Bum! Lovitura în măruntaiele soldatului chinez fu atât 
de puternică, încât omul căzu pe loc, încovoiat de durere. 

Gant era impresionat. 

— Şi ăsta a fost chinezescul pentru... 

— Piciorul meu! 

Scott le aruncă o privire celorlalţi, care păreau năuciţi. 

— Cum am spus, citesc în chineză! N-am spus că ştiu să 
şi vorbesc! Haideţi! _ 

Gant i se alătură imediat. Îl târî pe soldat în spatele unui 
cort. Apucându-şi cuțitul, tocmai se pregătea să i-l 
împlânte în ceafa, când Matheson îi ceru să înceteze. 

— Ce faci? 

Gant era exasperat, dar se grăbeau prea tare ca să mai 
stea la discuţii. Se mulţumiră să-i pună chinezului un 
căluş, legându-l şi luându-i arma. Aveau doar câteva 
secunde până când soldatul avea să fie descoperit de 
camarazii lui. 

Sarah era nedumerită. 


477 


— Dar ai tradus ce-a spus soldatul acela... La Jung 
Chang, când Bob s-a proiectat... 

— Cantoneză, acela vorbea cantoneză, sări Scott. 
Şmecherul acesta vorbeşte mandarină. 

Gant arătă APC-ul cu degetul. 

— Ok, Matheson, porneşte chestia aia. 

Matheson dădu din cap. 

— Cred că pot. 

— Să nu crezi, îi ordonă Gant. Fă-o! 

Michaels era perplex. 

— Există două tipuri de chineză? 

Scott arătă spre focos. 

— Să mergem! 


— Rahat, rahat, rahat! exclamă Pearce, în cea mai tare 
şoaptă pe care şi-o putea permite în poziţia în care se afla. 
Au eliminat un paznic! 

Hackett se târi şi el lângă Pearce. 

— Asta era şi ideea. Mă rog, au greşit santinela. Uite. _ 

Hackett îşi duse binoclul la ochi şi privi atent tabăra. In 
spatele APC-ului, echipa deschisese uşile şi târa focosul 
înăuntru. În cabină, Matheson deschidea cu forţa un 
panou. Încerca să scurtcircuiteze pornirea. Fumul ieşea 
prin ţeava de eşapament verticală din spatele vehiculului. 

APC-ul se trezi la viaţă. Chiar şi de la distanţa aceea îi 
puteau auzi mârâitul şi fluieratul specific. 

În colţul îndepărtat, din spatele unor camioane mobile 
de comandă, apăru un alt bărbat. Paznicul vehiculului. 
Acela era omul pe care ar fi trebuit să-l elimine. 

Se îndrepta direct spre ei. 

Hackett se întoarse pe spate, chemându-l pe Brandes 
lângă ei. 

— Ce explozivi grei aveţi la voi? 

— Vrei să spui... aruncătoare, grenade? 

— Da. 

— Aruncătoare şi grenade, spuse medicul, ridicând din 
umeri. 

Hackett arătă tabăra cu degetul. 


478 


— Atunci, m-aş gândi repede la ceva dacă aş fi în locul 
tău. Dintr-o clipă în alta vor avea nevoie de o diversiune. 


Şi atunci se auzi focul de armă răsunând în toată tabăra. 
Pietrificat, Pearce se uita la echipă. 
— Ah... 


Gant se îndepărtă de APC, cu mâinile ridicate deasupra 
capului, în timp ce paznicul chinez flutura ţeava armei prin 
fereastra cabinei. Matheson nu părea să priceapă că i se 
poruncea să coboare. Dar al doilea foc de armă fu suficient 
de clar. Se pregăti să coboare, chiar dacă grimasa de pe 
faţa lui Gant spunea clar: „Nu mişca“. 

Gant făcu un pas în faţă. Soldatul ţipă la el, în timp ce 
din cealaltă parte a taberei soldaţii ieşeau din corturi, 
curioşi să vadă ce se întâmplase. Un ofiţer iritat cobori din 
camionul lui de comandă, flancat de inferiori, chinuindu-se 
să se îmbrace din mers. În spatele APC-ului, Michaels privi 
spre Sarah, împietrită în prag, şi îşi ridică încet degetul la 
gură. Lângă el era Scott, de o parte, şi Hillman de cealaltă. 

Focosul era depozitat în siguranţă înăuntru; una dintre 
uşile din spate era deja închisă. Cealaltă era pe jumătate 
deschisă. 

Incet, foarte încet, Michaels deschise portiera dinspre 
Sarah şi-i şopti: 

— Spune-i lui Ralph s-o calce până la podea. 

Ea arătă printr-un semn al capului că înţelesese. 
Schimbă o privire scurtă de îngrijorare cu Scott şi închise 
bine portiera. 

Soldaţii din întreaga tabără se apropiau, nu prea siguri 
de ceea ce se petrecea. Deodată, o brumă de cantoneză pe 
care Scott o înţelese îi ajunse la urechi. 

— Ei cred că suntem dezertori, explică epigrafistul. Cred 
că am fost trimişi să furăm transportorul şi să evadăm. 

— Gândeşte bine, replică Hillman. 

Dar conversaţia le fu întreruptă când întreaga panoramă 
de corturi negre care se aliniau în faţa lor explodă brusc 
într-o flacără vineţie. Soldaţii erau aruncaţi în aer. Muniția 


479 


prinsă în explozie reacţiona la rândul său cu flăcări care se 
întindeau metru cu metru. 

Şi doar de atât avu nevoie Gant ca să se arunce asupra 
paznicului său. 

Lama cuţitului se înfipse adânc, până la plăsele, în 
ochiul stâng al tânărului, iar maiorul se uită urât la 
Matheson. 

— Porneşte! urlă el. 

Inginerul băgă maşina în viteză şi ţâşni în faţă, trecând 
prin corturi şi lăsând doar devastare în urmă. Gant plonjă 
spre arma soldatului mort, lăsându-se într-un genunchi ca 
să se apere de explozia unui incendiu, în timp ce Hillman îl 
înşfacă pe Scott de braţ. 

— Vino, profesore! Oi fi ştiind tu multe, dar ştii şi să 
conduci o chestie din asta? strigă puşcaşul, arătând spre 
unul dintre snowmobiluri. 

Scott îşi trase mâna ridicând din umeri, apoi îi 
demonstră că ştia. Trecându-şi un picior peste şa şi 
apăsând butonul pentru motor, călcă acceleraţia şi se 
avântă în carnagiu. 

Hillman, Michaels şi Gant nu erau departe. 

Şi nici A Şaptea Divizie Blindată a Poporului, Garda de 
Elită. 


— Mai trageţi o dată! ordonă Brandes. 

— Dar oamenii noştri vin direct spre noi! urlă unul 
dintre puşcaşii care manevrau aruncătorul. 

— Trageti peste capetele lor! 

Soldatul se supuse, transformând unul dintre 
camioanele de comandă chinezeşti într-o minge de furie 
portocalie. Dar devastarea era mult mai mare decât s-ar fi 
aşteptat cineva. Pământul se deschise sub întreaga 
secţiune a taberei, transformând gheaţa într-o vale fără 
fund. Aburul vulcanic din adâncul glacial irupse. 


Matheson schimbă vitezele. 
— Asta explică totul! strigă el peste umăr. 
— Ce explică? întrebă Sarah, prinzându-se de bara de pe 


480 


tavan ca să nu se rostogolească spre partea din spate a 
APC-ului. 

— De ce chinezii n-au campat mai aproape de Jung 
Chang. Imaginea aceea din satelit a Atlantidei arăta că 
oraşul avea o lăţime de câţiva kilometri - dimensiunea 
Manhattanului. Şi suntem chiar deasupra lui, şi totuşi atât 
de departe de Jung Chang. Gheaţa era fisurată probabil pe 
o distanţă de kilometri întregi în zonă. Când Atlantida s-a 
pornit, a început să topească şi gheaţa de dedesubt. 

— Minunat, replică Sarah. Deci Atlantida ar putea fi 
scufundată încă o dată. 

— Rahat, zise Matheson. Nu m-am gândit la asta. Ce 
naiba facem dacă nu putem ajunge acolo? 


Cum snowmobilurile lui Scott şi ale celorlalţi ocoleau 
corturile, mergând în urma APC-ului, se găsiră brusc 
despărțiți şi fură nevoiţi să se întoarcă, pentru a găsi 
rampele improvizate pe care le puteau utiliza ca puncte de 
lansare. Sub o grindină de focuri, fiecare sări peste 
prăpastie, aterizând greoi pe cealaltă parte. 


Puşcaşii care manevraseră aruncătorul îl dezasamblară 
repede şi îl depozitară pentru transport. APC-ul veni 
bubuind pe gheaţă, viră şi derapă, zvârlind gheaţă în jurul 
său. Sarah deschise uşile din spate. 

— Urcaţi! 

Nimeni n-avu nevoie să i se spună de două ori. Se 
ridicară în picioare, în timp ce puşcaşii asigurau focul de 
acoperire, iar savanții urcară primii. 

Hackett se urcă pe scaunul din faţă. 

— Ei bine, e plăcut, spuse el. 

Apoi, deveni brusc conştient de câteva sunete înăbuşite, 
de parcă un copil arunca pietre într-o latură a vehiculului. 

— Hei! Se trage asupra noastră! 

Matheson se întunecă. 

— Nu serios, Sherlock! 

— Ah! strigă Pearce, simțind durere în braţ în timp ce 
încerca să se ridice. 


481 


November sări să-l ajute, în timp ce el încerca să 
oprească sângele care îi curgea din rana de la braţ. 

— Veniti! strigă Sarah spre puşcaşii din spatele maşinii. 
Urcaţi odată, trebuie să plecăm! 

— Negativ! urlă Brandes drept răspuns. Noi rămânem 
să-i acoperim pe băieţi, altfel n-o să reuşească! 

— Dacă nu urcați acum, n-o să reuşiţi niciodată! 

Dar nici n-apucă să termine de vorbit, că-şi şi regretă 
cuvintele. O explozie nu prea îndepărtată zgudui vehiculul 
şi aruncă în aer doi puşcaşi. _ 

Sarah era în şoc. Nu ştia ce să facă. Încremenită, nici nu 
observă că Brandes închisese uşa din spate, trăgând 
imediat zăvorul. 

APC-ul se zgâlţâi din nou, sub o altă explozie. 

Matheson aruncă o privire peste umăr. 

— Ce se petrece? Am terminat? 

Hackett privi mai atent şi văzu că Bob Pearce zăcea pe 
podeaua maşinii, sângerând puternic. 

— Hai să plecăm de-aici! strigă el. 

Matheson băgă în viteză, apoi se îndepărtară. 


Scott se feri şi îşi croi drum printre soldaţii inamici 
împrăştiaţi şi bucăţile de gheaţă, în încercarea de a face 
un zigzag militar. Însă, în cele din urmă, se demonstră a fi 
mai uşor să atace frontal toate obstacolele. 

Din stânga venea Gant, care trântise un soldat la 
pământ, smulgându-i arma din mână. Întoarse arma în 
spate şi trase câteva salve succesive, ca foc de acoperire, 
până goli întregul încărcător. 

Şi chiar dacă nu toate gloanţele ajunseră aproape de 
ţintă, graţie lor avură drumul liber până când reuşiră să 
ajungă din urmă APC-ul. 

Virară apoi spre locul unde îi aşteptau puşcaşii. 

— Brandes, Jackson! Urcaţi! Acum! urlă Gant. 

Hillman aruncă o privire peste umăr spre trupele de 
chinezi care se apropiau, pe snowmobiluri şi APC-uri. 
Chiar şi două dintre elicoptere începuseră să se 
încălzească, cu rotoarele în mişcare. 


482 


— O, Dumnezeule, haideţi, băieţi, trebuie s-o ştergem de 
aici! 

În cele din urmă, puşcaşii marini se puseră în mişcară. 

Brandes chiar reuşi să se ridice în capul oaselor. Dar nu 
aveau să mai meargă nicăieri cu ofiţerul lor comandant. 
Nu aveau să mai meargă nicăieri niciodată. 

Erau morţi şi erau folosiţi acum drept scuturi de către 
comandourile forţelor speciale chinezeşti, care aşteptau 
sub trupurile americanilor morţi. 

Michaels fu primul care reacţionă, trecând peste 
camaradul lui căzut şi zdrobindu-l pe chinezul aflat 
dedesubt. Şinele metalice ascuţite din spatele vehiculului 
se răsuciră şi rupseră hainele de pe pieptul soldatului 
mort, sfâşiindu-i carnea, după care prinseră din nou 
aderenţă şi porniră în urma APC-ului. Ceilalţi trei îl urmară 
îndeaproape. 

Trecură pe lângă o movilă de gheaţă, fără să observe că 
în vârful acesteia se aflau doi cercetaşi chinezi buimăciţi, 
călare pe snowmobilurile lor. Cu staţiile activate, îşi 
întoarseră vehiculele şi porniră în urmărire. 


— Unde mergem? întrebă Matheson, luptându-se să 
păstreze controlul vehiculului care gonea cu viteză. 

Hackett întoarse harta invers şi o învârti, însă oricât 
încerca, nu reuşea să priceapă nimic. 

— E în chineză, spuse el, împăturind documentul pe care 
îl găsise ascuns într-un compartiment până la o 
dimensiune mai uşor de folosit. Nu pricep nimic. Drace, 
unde e lingvistul când ai nevoie de el? 

— Păi, ar trebui să aibă un semn pentru nord sau sud 
sau un rahat de genul ăsta... E universal doar. 

Hackett tinu harta ca să o poată vedea şi Matheson şi 
înfipse un deget în scrisul cu înflorituri. 

— Nu şi în China! 

— Hei, Bob sângerează destul de rău, strigă November. 
Vede cineva o trusă medicală? 

Hackett se scărpină. 

— Aăă... nu. E o problemă? 


483 


Pearce încleştă dinţii, susţinându-şi braţul. Din antebraţ 
îi ieşea o bucată ascuţită şi înnegrită de metal. 

— Da! strigă el. Da, chiar e o problemă! 

Sarah făcu o grimasă când privi rana. 

— Cuvinte dure, Bob. Ne vom gândi la ceva. 

— Scuzaţi? întrerupse Matheson. 

— Ce e? 

Matheson arătă spre parbriz. 

— În ce direcţie? 

Oriunde priveau, nu se vedea decât un peisaj dezolant - 
numai zăpadă şi gheaţă. 

— Pfff, habar n-am. Înainte? sugeră Sarah, uitându-se la 
cutia având pe capac micuța cruce roşie, care atârna de un 
batardou. 

Se ridică în picioare. 

Matheson viră pentru a evita gheaţa care se dezintegra. 
Şi atunci observă. Cerul acela familiar, pe care îl mai 
văzuse cu doar câteva săptămâni înainte. Frunzele mari, 
verzi, legănându-se şi strălucind pe fundalul mai întunecat 
al atmosferei, unde particulele încărcate din furtunile 
solare erau prinse în câmpul magnetic al Pământului. 
Aurora australă. 

Doar că, de data aceasta, masa contorsionată de verde 
nu se mişca doar încoace şi încolo pe cer, ci se aduna 
efectiv într-un vârtej care reproducea o tornadă. Aşa cum 
povesteau miturile antice chinezeşti - un şarpe uriaş, cu 
două capete, care se lupta cu vântul şi cu ploaia. 

Într-o pâlnie uriaşă şi verde ce părea să vibreze odată cu 
turbioanele fluxului magnetic, miliarde de tone de 
particule încărcate erau azvârlite spre Pământ şi dincolo 
de el, coborând şi fiind transportate pe cei aproape o sută 
de kilometri din spaţiu până la Pământ, într-un tub 
construit de forţele invizibile ale voinţei universului însuşi. 

Era precum un cordon ombilical lucitor conectat la 
Mama Natură însăşi. lar Atlantida se hrănea. 

— Sfântă Fecioară, murmură Matheson. Cred că tocmai 
am găsit Jung Chang. 


484 


Era tulburător să descoperi că nu existau oglinzi laterale 
pe snowmobiluri. Şi că era imposibil să-ţi dai seama cât de 
aproape era duşmanul, fără imaginile acelea amplificate de 
oglinzi. lar să se uite peste umăr nu era o soluţie foarte 
bună pentru Richard Scott. In primul rând era prea 
speriat, în al doilea rând - terenul era prea accidentat ca 
să-i permită să-şi ia ochii de la el. 

Tot ce ştia era că se trăgea în el. Mult. Şi asta era 
suficient. Auzea proiectilele sfârâindu-i pe lângă urechi, 
ştia că maiorul Gant se afla undeva în laterala sa, gonind 
să ajungă în faţă... Apoi... 

Bum! Pământul explodă într-o erupție incredibilă de foc 
şi de gheaţă, atât de fioroasă încât săltă de la pământ 
snowmobilul, obligându-l pe Scott să meargă preţ de un 
moment pe o singură şină. Ceea ce se demonstră a fi cu 
noroc, pentru că îl îndepărtă de craterul care se deschise 
în faţa lui, într-o masă de fisuri cu margini neregulate. 

Dar pe când Scott începea să se redreseze, una dintre 
ravenele de gheaţă îşi schimbă direcţia exact în faţa lui, 
făcându-l pe epigrafist să pună frână, pentru a-şi căuta 
calea prin labirint. Aruncă o privire în spate. 

Şi îşi dori să n-o fi făcut. 

O linie de snowmobiluri conduse de chinezi se apropia 
de el, lăsând în urmă nori grei de zăpadă, în timp ce pe 
deasupra lor zburau câteva aeronave. Trăgând. 

— Iisuse, ce dracu fac? ţipă profesorul, deşi era evident 
că încercau să-l ucidă. 

În faţă, unde ar fi trebuit să se afle şi Scott acum, 
zăpada se deschise într-o altă minge de foc, când cele două 
elicoptere de atac, zvelte şi negre, traseră asupra lui. 

Scott îşi opri din nou snowmobilul, descoperind, spre 
oroarea lui, că gheaţa se crăpase peste tot în jurul său şi 
că era într-o cursă contratimp cu o fisură. Porni din nou, 
urmat de crăpătura din gheaţă. Adâncă şi întunecată. 
Zimţată şi neostoită. Lărgindu-se, eliberând un abur 
orbitor. Scott ştia că n-avea să mai dureze mult până când 
fenomenul avea să îşi schimbe direcţia, întretăindu-i calea 
şi punând capăt călătoriei lui. 


485 


Reduse viteza, dând astfel un impuls motorului, şi 
închise ochii cu speranţă, în timp ce fisura se avânta sub 
vehiculul lui. 

Dar nu se întâmplă nimic. 

Ca un miracol, gheaţa fisurată nu se deschise suficient 
cât să-i înghită snowmobilul; totuşi, situaţia lui rămăsese 
precară, întrucât de el se apropiau umbrele soldaţilor 
chinezi... 

Observă apoi în faţa lui APC-ul care vira printre făgaşele 
din gheaţă, în timp ce - profilată pe fundalul pâlniei verzi 
şi învolburate de plasmă - vedea mitraliera de pe acoperiş. 

Bineînţeles! 

Aruncă o privire la bord. Localiză staţia radio şi apăsă 
butoanele: 

— Gant, mă auzi? 

Îl văzu pe Gant apucându-şi staţia şi răspunzând. Bine. 
Erau pe aceeaşi undă. 

— Sunt Scott! Spune cuiva din APC să manevreze 
mitraliera de pe turelă! Şi arată-le cum s-o utilizeze, 
repede! 


Sarah făcu o rotaţie în scaunul turelei mici şi înghesuite, 
întorcând mitraliera cu faţa spre spatele maşinii. Pe buza 
interioară a turelei erau peste tot cifre mici, ca cele ale 
unui ceas. Când ajunse la cifra şase, se opri. 

Aruncă o privire în spate, spre Hackett, care deschidea o 
cutie cu muniţie. 

— Atât avem ca să schimbăm situaţia, îi atrase el 
atenţia. 

Sarah îl ignoră, urmând instrucţiunile transmise de Gant 
în căşti. Pe partea superioară a armei se afla o placă plată, 
alungită, cu două închizători având forma unor şuruburi. 
Le deşurubă rapid. Ridică placa şi văzu un mecanism pe un 
pivot. Bănui că acolo trebuia să pună gloanţele. Hackett îi 
înmână cartuşele, fiecare de dimensiunea unui deget, şi 
Sarah introduse primul şir în carcasă. Împinse dispozitivul, 
înşurubă înapoi placa şi-i raportă lui Gant. 

— E în ordine! strigă el ca răspuns. Ai încărcat şi ai 


486 


asigurat. Prinde-i în vizor şi ţine ambele mâini pe 
mitralieră. Are un recul puternic. O rezistenţă mai mică pe 
mâner şi te trezeşti că te învârte de jur împrejur. 

Sarah nu mai aşteptă alte instrucţiuni. Prinzând în prim- 
plan primul elicopter, alinie vizorul. Apoi apăsă trăgaciul. 

Şi nu se întâmplă nimic. 

— Drace! S-a blocat? Ce se întâmplă? 

Hackett se uită din laterală la dispozitiv. 

— Siguranţa! Ai lăsat siguranţa activă! 

Sarah se simţi ca o amatoare - dar duse rapid mâna în 
laterală şi scoase siguranţa. Alinie din nou mitraliera. 

Şi trase. 


Scott sări de fericire când un şuvoi de plumb izbucni din 
turela cu două ţevi. Era ca o explozie de foc, de fiecare 
dată când al cincilea glonţ, trasorul, se aprindea ca o 
rachetă ghidând ţinta lui Sarah. Dar, în pofida asistenţei, 
încă nu reuşea să ţintească foarte bine. 

Elicopterele reuşiră să se eschiveze, schimbându-şi 
mereu direcţia în zbor. Snowmobilurile se separară şi 
începură să meargă în zigzag. Asta le încetini destul de 
tare, dar cel puţin nu fură nevoite să se întoarcă de unde 
veniseră. 

Şi, la fel de repede precum pornise, tirul gloanţelor se 
opri - rămăseseră fără muniţie. In faţa lor se vedeau 
impozantele rămăşiţe, acum devastate, ale lui Jung Chang. 
Ajunseseră. Ceea ce era o problemă, având în vedere că 
din moment în moment trebuiau să se oprească. Făcând 
asta, ar fi devenit ţinte sigure. Ce Dumnezeu aveau să 
facă? Maşina de război a chinezilor era asiduă. Se 
apropiau din ce în ce mai mult. 

În faţa lor, terenul era deschis şi neted. Nu aveau unde 
să meargă sau unde să se ascundă. Erau prinşi în capcană. 

Apoi, din senin, în faţă apărură nişte excrescenţe negre 
şi ascuţite. Se iveau din gheaţă exact în faţa lor. APC-ul 
trecuse deja de ele, dar Scott rămăsese mult în urmă şi, 
până să ajungă acolo, calea îi fu blocată. Resemnat, îşi opri 
snowmobilul şi ridică încet mâinile. 


487 


Se zgâia la ţeava unei arme. 


XX xk 


Confruntat cu ceea ce părea a fi un mic tun mobil, Scott 
cobori domol din snowmobil şi încercă să nu facă mişcări 
bruşte. Nu voia să fie împuşcat din nou. 

Părea să fie un dispozitiv automat. Montat pe un braţ 
metalic lung, era ataşat la un agregat sub zăpadă, iar din 
laterală se făcea văzută o cameră mică. Părea să fie un fel 
de dispozitiv cu control de la distanţă. 

Cu zgomotul vehiculelor chinezeşti devenind din ce în ce 
mai ameninţător în urma lui, perturbațiile unei voci care îi 
vorbea prin staţie erau ultimul lucru la care se aştepta 
Scott. 

O voce slabă cu accent american întrebă repede: 

— Numele? 

Scott rămase perplex. 

— Ăăă... Scott, spuse el. Richard Scott. Lingvist în 
Echipa de Inspecţie a Naţiunilor Unite. 

O tăcere, urmată apoi de cuvintele: 

— O, sunteţi profesorul Scott. Domnule, nu vă supăraţi, 
vreţi vă rog să vă lăsaţi la pământ? Nu de alta, dar staţi în 
calea liniei mele de tragere. 

Scott nu mai puse alte întrebări. Cu braţele în lături se 
aruncă la pământ, iar dispozitivul la care era ataşată arma 
bubui şi se cutremură sub zăpadă. 

La marginea fostei tabere, în stânga şi în dreapta lui 
Scott, se vedeau mai multe vehicule identice, care ieşeau 
în marşarier din ascunzătorile pe care soldaţii le săpaseră 
în zăpadă şi în gheaţă. 

Erau în jur de cincisprezece vehicule, ca o linie de 
tancuri miniaturale. În esenţă, erau maşini de teren 
Yamaha Breeze, cu şenile în loc de cauciucuri. Dar erau 
pline de dispozitive: echipament de supraveghere de înaltă 
putere, echipament de imagistică termică... Erau nişte 
maşinuţe bine echipate - însă blindajul şi pregătirea lor 
pentru război erau caracteristicile cele mai impresionante; 
în plus, şirul lor de mitraliere şi lansatoarele de rachete. 


488 


Aceste maşini fuseseră construite pentru război. Pe 
lateralele lor era scris SaRGE - Robotul pentru 
recunoaştere terestră şi supraveghere. Erau ultima 
invenţie în materie de dispozitive de război cu comandă de 
la distanţă şi muşcau fără milă din arsenalul duşmanului. 

Despre acestea vorbeau Gant şi Dower. Afurisita de 
cavalerie... 

Servomecanismele se treziră la viaţă, ţintele fură luate 
în vizor şi armamentul începu să tragă. Şi, în doar o 
secundă, sub un baraj de foc susţinut care acoperea o arie 
mare, unul dintre elicopterele de atac se prăbuşi din cer 
într-o sferă de foc, în timp ce  ameninţătoarele 
snowmobiluri intrau într-o cumplită debandadă. 

Apoi, în timp ce câteva unităţi continuau să tragă, alte 
unităţi SaRGE îşi modificară ţinta. După ce analizară 
geologia zonei, traseră spre terenul aflat la distanţă, 
deschizând o crăpătură în formă de semilună în gheaţa 
sfărâmicioasă, care obliga la un ocol la mare distanţă sau 
la construirea unui pod artificial. 

Chinezii se opriră, nemaiştiind ce ar fi trebuit să facă, în 
timp ce Scott se târi în spatele celui mai apropiat vehicul 
SaRGE şi se prăbuşi uşurat. 


489 


COBORÂREA 


[După ani întregi în care s-a studiat complexitatea 
descoperită] „Este foarte greu să aplici ştiinţa la 
sistemele complexe.“ 


Jack D. Cowan, biolog matematician, 


Universitatea din Chicago, 
cofondator al Institutului Santa Fe, 1995 


490 


USS JEFERSON CITY 
SSN - 759 


— Căpitane, am prins ceva. 

Cuvintele nu fuseseră rostite cu prea multă forţă, nici cu 
aerul unei previziuni clare. Doar cu o francheţe simplă, 
care era de aşteptat la bordul submarinului nuclear de 
atac din clasa Los Angeles, de 6 900 de tone. 

Penoit era un bărbat tăcut. Era tipul de căpitan care 
spunea atât de puţine, încât - atunci când vorbea - 
echipajul asculta cu mare atenţie. 

Stegarul J.G. Will Timms aştepta ordinele căpitanului 
său. 

— Confirm, fu tot ceea ce spuse acesta. 

Porniseră în viteză spre coordonatele furnizate - cu 
viteza maximă de 20 de noduri -, scufundându-se din mers 
la adâncimea maximă de 450 de metri. Dar zona din Pacific 
pe care trebuiau să o investigheze se afla la o adâncime la 
care nu aveau cum să ajungă. Presiunea i-ar fi zdrobit. 

Căpitanul Penoit ordonă ca submarinul Jefferson City să 
fie oprit şi să fie extins de la tribord sistemul de hidrofoane 
sonar remorcat, pe lungimea sa maximă de 2 600 de metri. 
Submarinul avea o mulţime de dispozitive de ascultare. De 
exemplu, echipamentul lui sonar era dispus într-un grup de 
antene. Grupul tractat era tras de submarin cu ajutorul 
unei corzi, atunci când submarinul era în căutarea sau în 
urmărirea unor vase inamice. 

Când submarinul se oprea, grupul de hidrofoane se 
scufunda asemenea firului de plumb. Astfel, penetra 
profund adâncimile întunecoase ale Oceanului Pacific. 
Uneori, cu până la 1 600 de metri pe secundă. Alteori, cu 1 
400 de metri pe secundă. Variabilele care influenţau viteza 
aceasta erau numeroase, dar trei caracteristici-cheie erau 
determinanţii majori: temperatura, salinitatea şi 


491 


presiunea. Pentru fiecare creştere a temperaturii mării cu 
un grad Celsius, viteza sporea cu 4,5 metri pe secundă. 
Pentru fiecare procent de creştere a salinităţii, deci a 
densităţii, viteza sporea cu 1,3 metri pe secundă. Pentru 
fiecare 100 de metri adâncime, viteza sporea cu 1,7 metri 
pe secundă. 

Astfel, principalul factor de control în acest caz era 
presiunea pură. Sub straturile oceanice superioare, undele 
acustice călătoreau precum fulgerul într-o sticlă. 

Ţinând o mână pe căştile pe care le avea la urechi, 
Timms ajustă semnalul de ieşire pe ecran şi ridică degetul 
mare spre ofiţerul său superior, spunându-i că totul era în 
ordine. 

— Cu certitudine avem ceva aici, domnule, spuse el. 

— Ai idee ce-ar putea fi? 

Timms ajustă din nou semnalul. 

— Pot spune ce nu este, dacă asta ajută. 

— Ce nu este? 

— Păi, nu e un cântec de balenă. Este prea regulat, prea 
ritmic. Şi e cu totul în afara intervalului auzului uman. L- 
am convertit într-o frecvenţă pe care o pot auzi. Pot să pun 
pe difuzor, dacă doriţi, domnule. 

Penoit încuviinţă din cap. Timms se întinse şi apăsă un 
comutator. 

Se auziră câteva pulsuri scurte, urmate de o explozie 
prelungită - şi seria se repeta. 

Câteva pulsuri scurte şi o explozie prelungită. 

Timms mai făcu apoi câteva măsurători. 

— E o undă tubulară, domnule. Se deplasează în linie 
dreaptă. Disipare foarte redusă. Se îndreaptă spre nord. 
Chestia asta ar putea parcurge mii de kilometri. Să o 
transmit mai departe, domnule căpitan? 

Penoit încuviinţă din nou, murmurând: 

— Asta căutam... Ei bine, au avut dreptate. 

Întorcându-se spre ofiţerul lui executiv, ordonă: 

— Urcă la douăzeci de metri. Ridică periscopul şi 
transmite-le celorlalți. Puntea e sub comanda ta, 
locotenente. 


492 


Salută şi plecă. 


493 


LATITUDINE NOUĂZECI 


— Ce dracu’ e asta? întrebară oamenii de pe USS 
Dolphin, adunaţi în jurul ecranelor de pe puntea de 
observaţie a redutei-citadelă. 

Imaginile video directe venind de la Cousteau, 
submersibilul robotic comandat de la distanţă, erau 
uluitoare. 

Urmând traiectoria unui număr de fluxuri sonice ritmice, 
Cousteau călătorise până la un punct aflat cu aproape cinci 
kilometri sub Polul Nord, unde undele acustice părură să 
conveargă şi unde lumina soarelui era doar o amintire 
îndepărtată. 

Special echipat pentru cercetarea acustică în ape adânci 
şi pentru studierea în apropiere de fundul oceanului, 
submarinul de cercetare Dolphin era poate cel mai bine 
amplasat în grupul operativ pentru a studia ceea ce studia. 

Căpitanul Rachel McNichol îşi întinse gâtul. Pe ecran 
erau mai multe piramide, unite de o construcţie circulară 
ce părea să se întindă sute de metri în întuneric, dincolo 
de capacităţile de penetrare ale farurilor şi ale camerelor 
vasului. 

Cei cinci ofiţeri erau cu căpitanul lor, cu cinci oameni de 
ştiinţă şi cu doi soldaţi. Pe scurt, puntea de observaţie era 
aglomerată, aşa că Rachel McNichol fu obligată să ridice 
mâna ca să menţină la minimum discuţiile înflăcărate. 

— Iisuse, ce dracu' e aia? 

— Mai încet! mai încet! spuse aspru Rachel. Jensen, poţi 
realiza pe calculator o suprapunere a imaginii 
comportamentului undelor acustice? 

Jensen trecu la treabă şi fu surprins să descopere că 
noroiul şi construcţiile acoperite cu nisip... vibrau! Vibrau! 

— Doamnă căpitan, chestiile astea nu numai că primesc 
semnale, dar şi pulsează semnale înapoi pe aceeaşi rută. 

— Cum? 

494 


Jensen ridică din umeri. 

— Mă depăşeşte. Din câte îmi dau seama, doamnă, este 
ca la un stereo, la care partea principală a boxelor este 
făcută dintr-un con de hârtie... Ei bine, megaliţii ăştia 
acţionează în acelaşi fel, cu excepţia faptului că, în loc de 
conul din hârtie, avem stâncă solidă. 

Cousteau se aplecă în faţă, trecând peste movilele şi 
dâmburile geometrice. Toate păreau cenuşii şi negre, până 
când, brusc, ridicându-se din noapte, apăru un vârtej de 
apă sclipitoare. Într-o coloană ce părea prinsă în forma 
circulară a construcţiei de sub ea, apa se răsucea şi 
scânteia. 

Un savant iute la minte apăsă comanda pentru oprirea 
submersibilului, în timp ce toţi ceilalţi, rămaşi fără cuvinte, 
stăteau cu maxilarele căzute. 

Rachel îşi trecu degetele prin părul de un castaniu- 
închis. 

— Trimite o capsulă la suprafaţă. Emite un avertisment 
către oricine staţionează în apropierea Polului Nord: să 
ridice ancora şi să plece - acum. 

— Căpitane, raportă Jensen, n-o să-ţi vină să crezi când 
vei vedea cifrele astea, dar apa din jurul curenților acustici 
este vâscoasă, de parcă ar fi pe cale să devină solidă. 

— Apa? 

— Da, doamnă. Şi se încălzeşte. 


495 


TRUMAN 


— E o reţea, amirale. 

Locotenentul scoase diapozitivul color şi-l puse pe banca 
aparatului de examinat diapozitive. O hartă a lumii de doi 
metri pătraţi, proaspăt scoasă din tiparniţa 
departamentului de informaţii din transportorul aerian. 

Harta arăta cu precizie toate fluxurile acustice. De unde 
plecaseră şi încotro se duceau. Fiecare flux era 
reprezentat printr-o linie de un roşu strălucitor, 
încrucişându-se în imagine de sus până jos, ca în acele 
itinerare pe care liniile aeriene obişnuiesc să le tipărească 
pe dosul revistelor de la bord. 

— Sunt mai mult de cinci situri, domnule amiral. 

Dower îşi potrivi ochelarii, citind cu atenţie informaţiile. 

— Dar par să fie cinci centri, nu crezi? 

— O, da, domnule, dădu înapoi ofiţerul. Da. Sunt cinci 
centri. Dar mai există cel puţin o sută de situri minore, 
fiecare variind în dimensiune, care par a fi încorporate în 
reţea. 

— Ce se întâmplă? 

— N-avem idee. 

— Scoate din ecuaţie unul dintre siturile acelea minore. 
Ce se întâmplă cu reţeaua? 

Locotenentul ridică din umeri. 

— Cel mai probabil, nimic. Undele acustice s-ar re-ruta. 
Dacă scoatem unul dintre centri din ecuaţie, ei bine, asta-i 
altă poveste. 

Dower îi aruncă acea privire prin care spunea că doreşte 
mai multe informaţii şi că nu are obiceiul să ceară. 

— Ne gândim că şansele să putem scoate din ecuaţie 
unul din patru centre anume, iar reţeaua să poată suporta 
defecţiunea sunt de cincizeci la sută. Dar... dacă scoatem 
Atlantida din ecuaţie, toată chestia se prăbuşeşte. 

— Acestea sunt unde tubulare? Autonome? 


496 


— Da, domnule. Dar dacă li s-ar ajusta unghiul, astfel 
încât undele să se deplaseze în manieră normală, în toate 
direcţiile, ca valurile create de o piatră aruncată într-un 
iaz? Atunci nu ar rămâne nici măcar un centimetru pătrat 
din oceanele lumii care să nu fie afectat de semnalul la 
care este supus. 

— Domnule amiral, oceanele se încălzesc. Asta provoacă 
topirea calotelor de gheaţă. Poate că asta s-a întâmplat 
ultima dată. Indiferent ce civilizaţie a construit aceste 
structuri - şi indiferent în ce scop -, efectul secundar a fost 
că acestea îşi trăgeau energia de la soare şi pompau 
excesul de energie în oceane, topind polii şi inundând 
Pământul. 

— Contactează-l pe maiorul Gant, ordonă Dower. Spune- 
i să se pregătească să detoneze focosul nuclear. 


497 


IGLU 


Primele blocuri erau cele mai importante. 

Tăiate pentru a se îmbina pe trei laturi şi fasonate în 
situ”, determinau dimensiunea şi forma igluului. Cu cât se 
stivuiau mai multe blocuri de zăpadă, care erau apoi 
bătute puternic în locul lor, cu atât mai bine se lipeau 
cristalele de gheaţă, care păreau apoi prinse cu Superglue. 

Un iglu terminat era o spirală neîntreruptă de blocuri de 
zăpadă, atât de puternic prinse între ele, încât un om ar fi 
putut sări în sus şi în jos pe acoperişul lui. Atât de perfecte 
în construcţie, încât temperatura din interior se ridica la 0 
grade Celsius atunci când afară continuau să fie minus 40. 

Igluul de la Jung Chang fusese construit de doi fraţi 
inuiţi, inginerii Lei şi Ham Kadloo, care zburaseră la 
Anchorage, anunţaţi în ultima clipă, şi avuseseră prea 
puţin timp ca să se familiarizeze cu braţele de construcţie 
la distanţă şi cu căştile de realitate vizuală, conectate prin 
satelit cu unitatea SaRGE din Antarctica. 

Richard Scott se apropie şchiopătând de clădirea de 
gheaţă. Piciorul îi zvâcnea de durere, aşa că încercă să se 
concentreze asupra altor probleme, într-un efort de a-l 
ignora. Împreună cu faptul că atâta zăpadă chiar scârţâia 
ca polistirenul sub picioarele sale... 

Jung Chang arăta exact aşa cum o descrisese Bob 
Pearce, cu excepţia unei caracteristici gigantice. Chiar 
dincolo de rămăşiţele arse şi contorsionate ale taberei, în 
spatele cabinelor distruse şi al utilajelor deformate, 
cordonul negru şi răsucit pentru curent electric se întindea 
venind din cer. Coborând printr-un crater masiv ce părea 
să nu aibă capăt, cablul de alimentare arăta ca un şurub 
imens răsucit în gheaţă, poate de Dumnezeu însuşi. 

În iglu străluceau lumini. Scott auzea şi voci vorbind în 


% În mediul natural, la fața locului (în 1b. latină în original, n.tr.) 


498 


engleză, utilizând terminologia medicală. 

Dar când păşi dincolo de intrare, văzu doar nişte 
maşinării, care operau o masă însângerată de carne din 
centru. Făcu un pas mai aproape şi-l văzu pe Bob Pearce 
întins pe masa de operaţie. Unităţile de chirurgi Surgeon 
de la distanţă lucrau la îngrijirea plăgilor. Braţe 
comandate de la distanţă suturau tăieturi. O mână 
mecanică tampona cu blândeţe sângele. 

Bob Pearce îşi înălţă capul şi zâmbi slab. 

— Ăăă... bună, Richard. 

Scott îşi smulse ochelarii de soare de pe faţă, rămas fără 
suflare, şi privi uluit modul în care se desfăşura procedura. 

— Stai liniştit, domnule Pearce, ordonă unul dintre 
medicii mecanici. N-am terminat încă. Nick, poţi apleca 
puţin lumina aici? 

— Bineînţeles. 

Un alt braţ mecanic trase o lampă cu halogen deasupra 
unei plăgi, în timp ce alte braţe îşi continuau activitatea. 
Camerele montate pe suporturi se întoarseră pentru puţin 
timp ca să-l examineze pe Scott şi să-i evalueze starea de 
sănătate. 

— Ce-ţi face piciorul, doctore Scott? 

— Mă doare. Cine sunteţi dumneavoastră? 

— Sunt căpitanul Kit Preston, Departamentul de 
Chirurgie al Marinei, Pensacola. 

Un ac ţinut între două degete de metal se undui 
clătinându-se între două manevre de sutură. 

— Eu sunt Mike Everty. Sheila, unde eşti? 

— La Chicago, Mike. Cum e vremea pe acolo? 

— Nu întreba. 

Scott îl privi pe Pearce. 

— Ei simt ce fac? 

— Comunicaţii în dublu sens. Comenzile se află în 
cabinetele lor de chirurgie şi le transmit toate senzațiile pe 
care le-ar încerca dacă mi-ar palpa braţul cu propriile 
degete. Fain, nu? 

Scott rămăsese perplex. 

— Ciudat. Tu încearcă să stai liniştit acolo. 


499 


— Unde sunt toţi ceilalţi? 

— Jos. 

Scott ridică din umeri, de parcă ar fi vrut să spună: 
„Asta ar trebui să însemne ceva?“ 

Pearce arătă cu degetul spre gura de acces din spatele 
lui. Un tunel pătrundea în gheaţă. 

— Sunt acolo jos. Cu un soldat chinez. 

— Cel pe care l-ai perceput de la distanţă? 

Pearce îi aruncă un zâmbet timid. 

— Iisuse, cred că ne-am ales cu un adevărat credincios. 

— Nu te mai mişca, ordonă o doctoriţă. Vrei să stricăm 
totul? 

Pearce o ignoră. lIgluul fusese construit ca adăpost 
pentru soldatul chinez, îi explică el. Unităţile la distanţă 
fuseseră trimise ca să securizeze zona şi să-l ţină pe bărbat 
suficient de mult în viaţă ca să poată fi interogat. La urma 
urmelor, era o resursă inestimabilă. Era singurul care ştia 
ce se întâmplase cu adevărat acolo jos. 


Scott nu se simţea în siguranţă coborând scara din 
frânghie de nailon, dar nu erau decât trei metri până jos. 
Când îl văzu cum se chinuie cu ultimele două trepte ale 
scării, Sarah îi întinse mâna. 

— Bine ai venit la petrecere, îi spuse ea. 

Surprins, văzu că şi jos, în tunel, era o echipă de 
chirurgi Surgeon, care îl îngrijeau pe tânărul chinez. 
Acesta stătea sprijinit incomod de peretele tunelului de 
gheaţă şi ţinea în mână o cană de cafea fierbinte pe care i- 
o făcuse November. 

Scott se ghemui lângă ea. 

— E bine? 

— Pare că da. 

— Bob avea dreptate. La dracu, Bob avea dreptate. 

— Ca şi Ralph, zâmbi Hackett, apropiindu-se ca să-l 
salute pe antropolog. Mă bucur să văd că ai scăpat cu 
bine, Richard. 

Îl arătă cu degetul pe Matheson, care ţinea la ureche o 
staţie. Se afla undeva mai departe în tunel, unde tavanul se 


500 


deschidea în unele locuri spre cer. Acolo, recepţia era mult 
mai bună. Ralph asculta ce i se spunea în staţie, desenând 
în acelaşi timp diverse linii pe o hartă a Pământului, 
schiţată la repezeală în carneţel. 

— Asta e reţeaua de unde acustice - fluxuri acustice - 
care se întind de la un continent la altul. Chiar există. 
Marina a observat tiparul pe toată planeta. Dower tocmai a 
primit un telefon de la britanici. HMS!” Ocean şi 
Illustrious, aflate în manevre, verifică o parte din hartă. 

Scott aruncă o privire în jur. 

— Hei, unde-i Gant? A reuşit să scape, nu? 

— Gant, Michaels şi Hillman, spuse Sarah. Numai ei au 
rămas. Sunt în faţă, explorează tunelurile. Încearcă să 
găsească o cale de coborâre. 

Scott îşi îndreptă atenţia spre soldat. 

— Cum te simţi? îl întrebă el blând în cantoneză. 

Soldatul nu-i răspunse. Se mulţumi să soarbă din cafea 
şi să-l ignore, deşi ceva din ochii lui îi arăta lui Scott că 
înţelesese. Nu era un vorbitor nativ de mandarină. 

Scott o privi pe November. 

— Vorbăreţ tare, nu-i aşa? 

— Spunea întruna Yan Ning când am ajuns aici. Mereu. 
Yan Ning. Îţi spune ceva asta? 

— Yan Ning? Asta nu e o expresie. E un nume - un nume 
de femeie. 

— Numele prietenei mele, spuse brusc micul soldat, 
luptându-se cu cafeaua. 

— Vorbeşti foarte bine engleza, remarcă Scott, 
prezentându-se. 

— N-am lucrat degeaba pentru un McDonald's din 
Beijing timp de doi ani înainte de a mă înrola, răspunse el, 
prezentându-se ca soldat Chow Yun. 

Scott schimbă o privire cu ceilalţi. 

— Uite ce e, avem nevoie de ajutorul tău, Yun. Trebuie 
să ştim ce se află sub gheaţă. Ştim că este un oraş, dar nu 
avem idee în ce stare se află. Care e configuraţia? 


1% HMS, Her Majesty's Ship, nava Majestății Sale (regina Angliei) 
(n.tr.) 


501 


— Asta nu e posibil. 

— Ascultă, tocmai am avut o întâlnire cu camarazii tăi, 
sări Scott, atingându-şi rana de la picior. Am fost 
împuşcat, vezi? Aşa că nu sunt într-o dispoziţie prea 
răbdătoare... 

Soldatul nu spuse nimic. 

Scott se scărpină pe faţă. Poate că ar trebui să încerce o 
altă abordare. Codul militar fără îndoială îi interzicea 
soldatului să divulge secretele. Aşa că, de această dată, îl 
întrebă delicat: 

— Probabil că ţi-e dor de prietena ta, nu? 

— Da, răspunse nervos soldatul. 

— Cred că te vei bucura când se vor sfârşi toate acestea 
şi te vei putea întoarce la ea. 

— Nu mă pot întoarce la ea. Când am văzut-o în oraş... 
Ochii lui îi întâlniră pe ai lui Scott şi adăugă: Deci, da, într- 
adevăr exista un oraş. Când am văzut-o... Era 
înspăimântător. 

— Nu înţeleg. Era jos, în oraş? 

— Da. Yan Ning era jos, în oraş. 

— Este şi ea soldat? 

— Nu. E moartă de şase luni. Dar am văzut-o acolo jos. 


— Ok, nu asta voiam să aud, comentă acru Hackett, 
îndepărtându-se, în timp ce Sarah se apropia. Şi morţii vor 
învia şi vor păşi pe Pământ în Ziua Judecăţii? Nu. Asta, cu 
certitudine, nu era în agenda mea de activităţi pe astăzi. 

— Nu-l crezi? întrebă Sarah, urmărindu-l pe Matheson 
schiţând linii peste tot în carnet. 

— N-am spus că nu-l cred, o corectă Hackett. Doar că nu 
vreau să aud de aşa ceva. 

— Ce crezi c-a văzut în realitate? Unul dintre Golemi, 
poate - în forma prietenei lui? 

— Ce a făcut? I-a citit mintea? 

— Poate. 

— Sau poate că nu. Ştii, tocmai mi-a trecut prin cap: cei 
patru călăreţi ai apocalipsei ar putea fi pământul, vântul, 
focul şi apa. Cutremure, uragane, vulcani şi potopuri. 


502 


— Bravo! glumi Sarah, aproape amuzată, încercând însă 
să-şi păstreze vocea serioasă. În sfârşit, te laşi cuprins de 
spiritul aventurii. 

— Nu mă ajuţi deloc. Ştii asta, nu? 

Sarah zâmbi. Da, ştia. Se întoarse spre Matheson. 

— Ralph, cum ne descurcăm? 

Matheson îşi ajustă staţia, apoi trasă o altă linie. 

— La viteza asta, rămân fără cerneală. 

— Vreau să spun în general. Ca specie. 

El inspiră adânc. 

— La viteza asta, repetă el, rămân fără cerneală. 

Hackett schiţă detaliile. 

— Temperaturile apelor cresc cu repeziciune. Dacă nu 
putem închide orice-o fi acolo jos, cred că Ralph va fi 
printre primii care mă vor ajuta să armez bomba aia. 


— În tradiţia chineză, explica Yun, spiritele morţilor sunt 
malefice. Dacă le tulburi locul de odihnă veşnică, se întorc 
să te tulbure. Noi am tulburat sanctuarul de la Wupu, iar 
spiritele s-au răzbunat pentru asta cu furtună şi cutremur. 
De aceea, nu putem permite nimănui altcuiva să tulbure 
Wupu. A adus mult pericol. Din acest motiv a fost obligată 
Rola Corp. să plece. 

— Şi atunci, ce v-a făcut să veniţi aici, în Antarctica? vru 
să ştie Scott. 

— Hărțile, replică Yun simplu. 

Apoi, văzând expresia nedumerită de pe faţa lui Scott, 
adăugă: 

— Hărțile de la Wupu. Ştiţi despre hărţi, nu? 

Scott îşi privi colegii îngrijorat. 

— Nu. 

Yun îi explică totul despre hărţi. Şi ce aflară 
corespundea perfect cu ceea ce deduseseră ei în ultimele 
câteva zile. Pentru că la Wupu erau hărţi ale lumii gravate 
în monumentele de cristal, care arătau legăturile dintre 
siturile antice situate pe toată planeta. lar cel din 
Antarctica era venerat mai presus de toate. 

Asta explica cum de ştiuse Rola Corp. unde să caute. 


503 


— Când am tulburat spiritele lui Wupu, acestea s-au 
întors să ne bântuie. Să tulburi spiritele Antarcticii 
înseamnă să tulburi spiritele lumii. Şi asta, doctore Scott, 
va aduce multă răzbunare. Nu suntem aici pentru că ne 
considerăm stăpânii Atlantidei. Suntem aici ca să vă 
împiedicăm să faceţi o greşeală. 

Scott îşi sprijini capul în mâini şi îşi frecă părul cu 
pumnii. 

— Naiba să le ia de religii! Îl privi cu hotărâre pe soldat 
şi într-o cantoneză perfectă îi spuse: Chow, cred că ar fi o 
greşeală să nu coborâm acolo. Tu ştii la ce ne putem 
aştepta. Vino cu noi. Arată-ne calea. 

Chow Yun privi în lături, ruşinat şi mohorât. 

— Nu mă întorc acolo, replică el în engleză. 

— Avem nevoie de ajutorul tău. 

Yun sorbi din cafea - părea să îi fie greu să se uite în 
ochii lui Scott. Nu era clar dacă aveau să obţină ajutorul 
său. 

Din faţa lor se auzi un huruit, care îi anunţă pe toţi că 
maiorul Gant se apropia de după colţul tunelului de gheaţă 
care se întindea în faţa lor. 

— Oameni buni, puneţi-vă crampoanele! Plecăm, le zise 
el. 

Yun privi în sus surprins. 

— Şi cu mine cum rămâne? Mă ţineţi aici? 

Gant dădu din umeri. 

— Eşti liber să pleci. De fapt, vreau să le transmiţi un 
mesaj camarazilor tăi. Ne vom duce la capăt ordinele, 
înainte să aveţi timp să reacţionaţi. 

Scott îşi exprimă îngrijorarea împreună cu toţi ceilalţi. 
Nu-i plăcea cum sunau toate acestea. Pentru moment însă, 
atenţia lui se concentra asupra lui Yun şi asupra 
informaţiilor pe care le putea obţine de la el. 

Se aşeză lângă soldat, îşi scoase clemele şi începu să le 
închidă. Vorbea încet, pentru a nu-l pune în dificultate pe 
bărbat. 

— Citeşti mult? întrebă el simplu. 

— Bineînţeles. 


504 


— Şi eu citesc. Tot timpul. Totul, zău... de la benzi 
desenate la filosofie. Iubesc cuvintele. 

Yun rămase tăcut, neştiind prea bine unde duceau toate 
acestea. 

— L-ai citit vreodată pe Sun Tzu al vostru? 

— Sun Tzu, replică Yun. Arta războiului. 

— Filosofie chinezească veche de două mii de ani, care 
încă este citită de politicieni, de oameni de afaceri de 
marcă şi de strategii militari din toată lumea. Ce spunea 
Sun Tzu? Să-ţi ţii duşmanii aproape? 

Yun încuviinţă. 

— Arta războiului înseamnă să te adaptezi la actualitatea 
bătăliei. Unitatea ta a picat deja primul test şi a tras 
primele focuri în bătălie. Cuprinsă de panică, unitatea ta 
şi-a expus punctele tari, dar şi slăbiciunile. 

Yun părea revoltat. 

— Maestrul Sun a explicat că regula operaţiunii militare 
nu este să contezi pe neprezentarea adversarului, ci să te 
bazezi pe modalităţile de a-i face faţă. 

— Da, fu de acord Scott. 

Cunoştea bine pasajul. 

— Şi tot el a recomandat să nu te bazezi pe faptul că 
adversarii nu vor ataca, ci să te bazezi pe ceea ce ai şi nu 
poate fi atacat, continuă el. V-am străpuns liniile de 
apărare şi acum ne îndreptăm spre ceva ce nu poate fi 
atacat. 

— De unde ştiţi că nu am fortificat deja oraşul? 

Scott zâmbi încet, uitându-se în ochii lui Gant. Apoi se 
ridică şi zise: 

— Mulţumesc, Yun. Mi-ai spus tot ce trebuia să ştiu. 

Yun sări şi el în picioare, aproape alunecând pe gheaţă. 

— Nu ţi-am spus nimic! 

— Mi-ai spus totul. Tu eşti ultima linie de apărare 
chineză aici. Nu avem a ne teme de nimic jos, decât de 
teama însăşi. 

— Există creaturile! 

— Sunt sigur. Dar ele nu sunt soldaţi chinezi. Şi, în 
consecinţă, ştim cum să ne pregătim pentru necunoscut. 


505 


— Să coborâţi acolo e sinucidere curată. 

— Dar vom controla ceea ce nu poate fi atacat. Vom 
avea avantajul acesta. Acum, dacă îţi ţii inamicii aproape... 
poate că poţi întoarce situaţia în avantajul tău. 

Yun păru să ducă o luptă cu sine, apoi acceptă. 

— Am provizii la suprafaţă, spuse el supărat. Trebuie să 
le adun înainte de a pleca. 

Scott insistă să afle mai multe. 

— Cum ar fi nişte cizme noi, explică Yun. Altfel, nu v-aş 
fi de folos. 

Apropiindu-se de Scott, Gant îi făcu un semn lui Hackett. 

— Du-te cu el. 

Hackett îl conduse pe soldat până la provizii. 

— Nu-i rău, doctore Scott. Sun Tzu? Cred că ţi-ai ratat 
vocaţia. Ai purtat vreodată uniformă? 

— Nu ştiu o boabă despre arta războiului, mărturisi 
Scott. Sunt doar cuvinte scrise pe o bucată de hârtie. Dar 
le pot învârti cum vreau eu ca să demonstrez... orice. 

— Ei bine, ne-am făcut cu o călăuză. Stoarce-l de 
informaţii. Trebuie să ajungem jos cât mai repede. Dar 
spune-mi ceva, profesore: de unde ai ştiut că n-o să ne 
trimită să căutăm cai verzi pe pereţi? 

— N-am ştiut, admise Scott, asigurându-şi închizătorile 
de la cizme. 


506 


TUNELURILE DIN GHEAŢĂ 


— Nu e bine, se lamentă Matheson încet, pe când îşi 
croiau drum prin pasajul de gheaţă care cobora. 

Era poziţionat în spatele lui Gant şi era clar că începea 
să-l enerveze pe maior. 

— Nu sunt aici ca să pun întrebări. Sunt aici ca să-mi 
îndeplinesc ordinele, zise maiorul. 

— Ei bine, poate că ar trebui să începi să pui întrebări, 
sugeră provocator inginerul. Poate că asta ne-ar prelungi 
viaţa. 

— Poate că nu ne este destinat să supravieţuim, replică 
rece Gant. 

Restul echipei încercă să ignore comentariul ce rezonă 
între blocurile de gheaţă aflate de-a lungul pereţilor 
pasajului. 

— Ştiu că trebuie să mai existe şi o altă soluţie, insistă 
Matheson. 

Şi atunci, în pofida crampoanelor de pe tălpile cizmelor, 
care pătrundeau în gheaţa dură, alunecă şi se prăbuşi într- 
o baltă de apă din mijlocul tunelului, forțând pe toată 
lumea să se oprească. 

— Iisuse Hristoase! Gheaţa e albastră! strigă el. Apa e 
albastră! Nu pot discerne o baltă de atâta gheaţă! 

Gant aruncă o privire către restul grupului pe care-l 
conducea. Nu erau obişnuiţi cu asta. Hackett şi Pearce 
păreau să aibă dificultăţi, în timp ce Yun şi November, care 
erau mult mai tineri şi mai bine antrenați, păreau să se 
descurce bine. 

Pasajul prin gheaţă avea un diametru de aproximativ 
trei metri şi era străbătut de un pârâiaş constant, care îi 
eroda calea în profunzime, centimetru cu centimetru. În 
timp, apa avea să sape în tunel, transformându-l într-o 
prăpastie. 

— Bine, nu am prea multe din astea, dar bănuiesc că va 

507 


trebui să le utilizăm. 

Căută într-unul dintre buzunarele pantalonilor şi scoase 
un recipient mic din argint. Matheson reuşi să se ridice 
singur din torentul neostenit, deşi aproape invizibil, care 
se scurgea prin pasajul îngheţat. 

Gant întoarse recipientul de argint cu fundul în sus şi îi 
răsuci baza ca pe o râşniţă de piper. Scoase şurubul de la 
acelaşi capăt şi  răsuci apoi întregul dispozitiv, 
îndreptându-l spre podeaua de la picioarele lui. 

Efectul fu imediat. Un fir efervescent de vopsea verde, 
luminoasă începu să se combine cu pârâul, definind clar 
apa; fosforescenţa sa ilumina calea de urmat. 

Matheson îşi înfipse picioarele în gheaţă şi îi anunţă că 
era gata să îşi continue drumul. 

— Acum va fi bine, se mulţumi el să spună. 

Gant îşi masca cu greu nerăbdarea. 

— Michaels şi Hillman sunt deja cu mult înaintea 
noastră, spuse el, ducând cu ei focosul. Şi nu au nevoie de 
marcatori cu vopsea. 

— Ei bine, bravo lor, ripostă Matheson. 


— La ce te gândeşti? îl întrebă Sarah pe antropolog cu 
voce scăzută. 

Încercă să-şi scoată o ţigară din pachetul înghesuit 
undeva în hanorac şi îi zise îngrijorată: 

— N-ai scos nici două cuvinte. 

— Mă gândesc la „Lingua generalis“ a lui Leibniz, 
răspunse Scott. 

— Bineînţeles că da, comentă ea aspru. 

El se uită la ea, urmărindu-i ţigara, şi pentru un moment 
păru oarecum agasat. 

— Ştiu, zise ea apoi. Chestiile astea te omoară... 
Mulţumesc lui Dumnezeu că e sfârşitul lumii şi că nu 
trebuie să aştept cancerul. 

Scott nu păru amuzat. 

— Crezi că eşti foarte dură, nu-i aşa? 

Sarah rămase indiferentă. 

— Poftim? 


508 


— Îţi joci rolul acesta, continuă el. Ştii, eşti inteligentă, 
dar dură. Bărbaţii n-au cum să ajungă la tine. Tu deţii 
controlul total. Şi totuşi, din când în când, aluneci şi tu, şi 
atunci iese la lumină fiinţa aceea umană îngropată adânc 
în tine. Şi atunci întrebi chestii precum: „La ce te 
gândeşti?“ N 

Vorbea cu multă patimă. Şi părea crispat. În mod 
normal, astfel de bărbaţi o speriau cumplit pe Sarah şi-i 
lăsa să peroreze la infinit. Dar cu Richard, era ceva care o 
făcea să dorească să se apropie de el. Ori poate că erau 
hormonii ei înnebuniţi. Oricum ar fi fost, ceea ce îi spusese 
o afectase. Parcă avea capacitatea de a vedea adevărul în 
ochii ei. 

— Iar tu crezi că ştii totul, se răzbună ea. 

— Şi ai pus punctul pe „i“, replică Scott, jignit la rândul 
lui. Nu cred asta. Dar mi-ar plăcea să fie adevărat. 

— Hai să facem o înţelegere, îi zise Sarah. Pun pariu că 
reuşesc să descifrez limbajul acesta înainte de a mă 
descifra tu pe mine. 

— De acord, răspunse el. 

Înfipse apoi piconul manual în peretele de gheaţă, 
păşind cu grijă pe drumul în formă de „S“ care cobora 
abrupt în faţa lor. Aşchii de gheaţă se împrăştiară peste 
tot. 

Pereţii tunelului făceau meandre la intervale neregulate. 
Marginile erau uneori ascuţite şi dure, ca nişte lame. 
Nuanţele de albastru şi de alb erau infinite. Exotice. 
Uneori le venea greu să creadă că în jurul lor era gheaţă. 
Luminată de razele soarelui de deasupra, care se refractau 
la adâncimi incredibile. Dacă aveau noroc, le explică 
Sarah, probabil că lumina soarelui avea să îi însoţească 
încă vreo doi kilometri. 

Călcând pe urmele lui Scott, Sarah îl întrebă: 

— Leibniz filosoful, da? Secolul al şaptesprezecelea. 

Scott încuviinţă. 

— Deci, care-i treaba cu el? 

— A atribuit literelor numere. 

— Cum adică? 


509 


— A descompus toată cunoaşterea umană, aşa cum o 
vedea el, în concepte simple. Aceste concepte erau 
reprezentate de un număr. Apoi a propus un sistem prin 
care consoanele ţineau locul imaginilor, iar vocalele - 
unităţilor de zece şi puterilor lui zece. 

— Ceea ce însemna... 

— Ei bine, să spunem că avem numărul 81 374 - acesta 
ar putea fi transcris ca „mubodilefa“, explică el. 

— În regulă, m-ai pierdut. Şi asta ar trebui să aibă sens? 

— Ideea este, explică Scott sărind peste detalii, că 
Leibniz nu căuta un limbaj universal sau limbajul genezei. 
El căuta adevărul printr-un limbaj ştiinţific. Intenţiona să 
curețe limbajul de noţiunile preconcepute despre înţeles şi 
să distileze temele şi ideile fundamentale într-un limbaj 
propriu lor. 

— Ai decis că glifele din Atlantida sunt un limbaj 
ştiinţific? 

— Cu cât mă gândesc mai mult, cu atât concluzia 
aceasta se impune mai tare, de ce nu? 

Scott  șchiopătă, pierzându-şi pentru scurt timp 
echilibrul. Se poticni uşor, apoi reuşi să-şi regăsească 
aderenţa. Un scârţâit satisfăcător indică apoi că-şi 
implantase crampoanele în suprafaţa gheții. 

— Oamenii aceştia, continuă el, erau maeştrii ingineriei, 
astronomiei, fizicii şi acusticii. Mi se pare firesc faptul că 
doreau să comunice într-un mod ştiinţific. Leibniz era 
preocupat de un limbaj care, în sine, nu încerca să 
comunice decât idei. Şaizeci de tipuri separate de sunete 
acoperă destul de bine capacităţile vocale ale fiinţelor 
umane. Aşa că, bănuiesc, şi e doar o bănuială... Că dacă 
glifele din Atlantida aveau menirea de a comunica idei, 
limbajul ar fi trebuit să ia în considerare toate limbajele 
existente pe Pământ la acel moment. 

— Cam dificilă sarcină. 

— Ca şi construirea unui oraş din cristal de Carbon 60. 
Dar dacă e să dăm crezare imaginii prin satelit, exact asta 
au făcut. 

Se concentră să pună un picior în faţa celuilalt. Pas cu 


510 


pas. Pas cu pas. Îi urmări pe ceilalţi din faţă. Gant, 
Matheson, Hackett, Pearce, Yun şi November... Patru 
americani, apoi un chinez. Apoi trei americani, toţi păşind 
în cadență... Hei, patru vorbeau engleza. Apoi urma 
chineza. Apoi, din nou, engleza şi... 

— Este o secvenţă pas cu pas, realiză Scott. Asta e! Aşa 
funcţionează! Este o secvenţă pas cu pas, bazată pe 
schimbarea limbilor! 


Emoţionată, Sarah ţinea pasul cu Scott, în timp ce 
discutau ideea. 

— Credeam că am eliminat perspectiva aceasta în 
avion... 

— Ideea clasică a unei secvenţe pas cu pas, da, 
încuviinţă Scott. Când spionii voiau să ascundă mesaje, 
înainte de apariţia calculatorului, le inserau uneori în 
texte. Din toate punctele de vedere, arăta ca o poveste, de 
exemplu, sau ca o scrisoare. Dar persoana care decodifica, 
el sau ea, ştia că, dacă luai acea poveste şi notai fiecare, să 
spunem, a patra literă, în secvenţă, descopereai un mesaj 
ascuns. 

— Da, dar acest principiu nu a funcţionat cu limbajul în 
discuţie, îi aminti Sarah. Am încercat. Nu am reuşit. 

— Asta e adevărat - pentru că noi încercam o secvenţă 
clasică pas cu pas. Principiul era corect, doar că n-am 
descoperit tipul corect de secvenţă. Cheia se află în şirul 
acela de numere. Are de-a face cu acel şir de numere. Aş 
paria pe viaţa mea. 

Hackett ciuli urechile. 

— Richard, foarte nobil din partea ta. Dar în cazul 
acesta, dacă lucrezi cu o teorie care duce într-un impas, 
pariezi pe vieţile tuturor. 

— Am dreptate, insistă Scott. 

— Atunci, cum funcţionează? vru să ştie Gant, aflat în 
fruntea coloanei. 

— Fiecare număr din şirul de numere corespunde unui 
limbaj cunoscut. Dacă luăm numărul patru - ar putea fi 
engleza. Cinci ar putea fi araba şi şase - rusa. Fiecare 


511 


limbă utilizează practic aceleaşi tipuri de sunete, cu 
propriile variaţii. Aşa că în utilizarea sunetelor vor avea 
suprapuneri. De aceea, unele numere ar putea fi asociate 
cu aceeaşi glifă. Dar am luat-o cam repede... Eu cred că 
funcţionează aşa: notăm şirul de numere, iar deasupra lor 
scriem  glifele din Atlantida, aşa cum apar ele pe 
monumente. Apoi alegem o limbă, luăm numărul desemnat 
ei şi parcurgem tot şirul de numere. De fiecare dată când 
descoperim, să spunem, numărul patru, notăm glifa care 
apare deasupra lui. Astfel, textul este descifrat în limba 
selectată. Ceea ce facem noi ar fi un calcul cu pas dat. 

— Deci, câte limbaje diferite crezi că sunt încorporate în 
glife şi de ce? întrebă Pearce. Mi se pare un mod teribil de 
complicat de a face lucrurile. 

Scott privi ceafa lui Hackett, încercând să-şi echilibreze 
mersul instabil. 

— Complex ar fi un cuvânt care l-ar descrie mai bine, 
spuse el. Nu complicat. 

Hackett îşi înălţă capul, de parcă tocmai ar fi primit un 
compliment. 

— Gândiţi-vă puţin. Vorbim despre o civilizaţie care a 
trăit cu douăsprezece mii de ani în urmă, care a vorbit o 
limbă total necunoscută nouă. Ca şi astăzi, pe Pământ se 
vorbeau multe limbi. N-aveau de unde să ştie care limbi 
vor supravieţui şi care vor pieri. Aşa că au selectat şaizeci 
- care păreau cele mai promițătoare - şi le-au întreţesut 
într-un sistem pe care să-l putem descifra la un moment 
dat în viitor. 

— Dar au ales un şir de numere pe care să-l putem 
detecta doar cu ajutorul unui calculator? întrebă 
November. 

— Oamenii aceştia aveau mai multe cunoştinţe ştiinţifice 
decât avem noi azi, comentă sever Hackett. Bănuiesc că şi- 
au dat seama că mesajul lor era atât de sofisticat, încât nu 
avea sens să-l împărtăşească până când nu ajungeam să 
avem profunzimea şi capacitatea de a înţelege sensul. La 
urma urmelor, du un neanderthalian într-un 767 şi primul 
lui impuls va fi să mănânce scaunele. Nu să piloteze 


512 


avionul. 

Se uită în spate către ceilalţi. 

— Bănuiesc că nu voiau să le mâncăm scaunele, adăugă 
el. 

— Şaizeci de numere diferite, se minună Scott. Scrise în 
baza şaizeci, reprezentând şaizeci de limbi diferite, care 
corespund la şaizeci de glife diferite. Şi asta, pentru orice 
minte care să merite să fie salvată, este un puzzle ce 
trebuie rezolvat. 

— Acum, nu mai rămâne decât să ne dăm seama ce limbi 
au ales. 

— Ei bine, n-o să fie engleza, comentă November. 
Engleza a apărut abia acum câteva sute de ani. Vorbim 
despre limbi vechi de mii de ani. Egipteana antică a 
rezistat două mii de ani. 

— Şi se pare, contrar teoriilor actuale, că a apărut de 
nicăieri, încuviinţă Scott. Dar este o limbă prea tânără. 
Poate căutăm un strămoş al egiptenei. Limbaje vechi. Cu 
adevărat vechi. 

— Ce părere aveţi de feniciană? sugeră Pearce. 

— Majoritatea limbilor moderne de astăzi, precum 
ebraica şi araba, derivă din arameică, un descendent 
direct al fenicienei, observă Scott. Asta e adevărat. Dar 
există o limbă mai veche, din care provine feniciană, şi 
anume protocananeana. Şi aceasta e o limbă care poate fi 
scrisă şi citită multidirecţional. 

— Nu ţi se pare ciudat, interveni gânditor Hackett, 
luptându-se cu torentul de apă fosforescentă ce părea să 
devină tot mai puternic odată cu mărirea pantei, că 
fiecărei limbi i se atribuia un număr pe o bază arbitrară? 
De ce să atribui unei limbi numărul patru, când la fel de 
uşor ar fi putut fi douăzeci şi patru sau şaisprezece? Ce 
diferenţiază fiecare limbă şi numărul atribuit ei? 

— Poate că indiciile sunt în miturile şi în legendele 
noastre, aruncă Gant din faţă. 

— Interesantă idee, strigă Scott. Te bazezi pe ceva, 
domnule maior? 

— Mă gândeam la Biblie, replică el, nesigur pe picioare. 


513 


Ştiţi voi, lumea a fost creată în şapte zile. Pereţii 
Ilerihonului au căzut după ce trâmbiţele au sunat de şapte 
ori. 

— Dar arca lui Noe a fost pe mare patruzeci de zile şi 
patruzeci de nopţi, îi avertiză November. La fel de bine ar 
putea fi numărul patruzeci. 

— Mayaşii venerau numărul nouă, ca în cei nouă 
cavaleri ai nopţii, adăugă grăbit Pearce. Şi asta e o 
posibilitate. 

— Sunt şaizeci de posibilităţi, le spuse Scott. Sugerez să 
punem calculatoarele să facă ore suplimentare până când 
vor veni cu ceva ce aş putea recunoaşte. 

Yun se uită la savanţi, meditând asupra cuvintelor care 
fuseseră rostite. Nu era clar dacă înţelegea chiar tot, dar 
era clar că îşi dăduse seama de importanţa celor discutate. 
O urmărea pe November atent, în timp ce aceasta îşi 
punea la treabă tableta. 

Chiar atunci, staţia lui Gant se trezi la viaţă cu o suită de 
paraziți. Era Michaels. 

— Domnule maior, zise el, am ajuns la prima intersecţie 
şi n-avem idee încotro să mergem. Vreun cuvânt de la 
gălbejit cu privire la cel mai bun drum? 

— Aăă... răspuns negativ, replică Gant, uitându-se la Yun 
cu un soi de dispreţ. Rămâneţi pe loc şi aşteptaţi-ne. Intre 
timp, faceţi o verificare preliminară. Poate găsiţi primele 
trei cele mai probabile opţiuni. 

Urmă o pauză scurtă, apoi Michaels răspunse: 

— Domnule, observă el, nu vedem nicio opţiune 
probabilă. Dar trebuie să vedeţi ca să credeţi. 


514 


FOC ŞI GHEAŢĂ 


Se aflau la marginea unui abis, lângă un versant de 
gheaţă solidă care dădea spre o prăpastie de proporţii 
incredibile. Dar nu era o prăpastie obişnuită. Era pâlnia 
vastă şi zimţată în care cobora tornada verde de energie 
de deasupra. 

În faţa lor se zvârcolea un caleidoscop gigantic, 
transparent şi efervescent de particule ionizate în 
coliziune. Şi totuşi, straniu de tăcut. În răstimpuri, 
şuierături stridente umpleau aerul, când moleculele 
încărcate explodau şuierând pe lângă ei. Dar, în ansamblu, 
era ca o confruntare cu o fantasmă. Senzaţia aerului 
pâlpâind. O briză uşoară, electricitatea în forma sa 
fundamentală. Poate chiar viaţa. 

Era copleşitor. 

Când conştientiză situaţia în care se aflau, Hackett simţi 
un fior străbătându-i corpul. Se aflau la aproape un 
kilometru distanţă de suprafaţă, care încă mai putea fi 
zărită mult deasupra lor. Chiar şi suprafaţa se afla însă 
într-o situaţie precară, mai delicată decât crezuseră ei pe 
când se aflau deasupra. Pentru că de aici se vedea 
structura reală a gheții de dedesubt. Şi nu era deloc 
stabilă. 

Arătau precum muştele în interiorul unei bucăţi 
congelate de  şvaiţer. Arcade uriaşe de gheaţă, de 
dimensiunea zgârie-norilor, se ridicau pretutindeni în jurul 
lor, conectate cu alte coloane de mărimea munţilor sau 
distanţându-se de acestea. Vizavi de ei se întindeau alte 
tuneluri. Unele păreau pustii şi lipsite de viaţă, artere 
albastre în trupul unui uriaş mort. Dar altele păreau cu 
mult mai amenințătoare, din ele ieşind aburi şi fum, ca un 
indiciu legat de ceea ce se afla dedesubtul lor. 

Hackett se uită precaut spre apa strălucitoare care 
curgea iute printre picioarele lui şi o urmări cum se 


515 


prăvăleşte dincolo de margine, pierzându-se în hăul 
întunecat de dedesubt. 

— O, rahat! oftă el. 

— Deci, în ce direcţie? vru să ştie Gant, întorcându-se 
spre Yun cu o mânie greu reţinută. Pe unde coborâm? 

Yun se apropie poticnit de margine, uitându-se la cufărul 
întunecat ce conţinea focosul nuclear. Privi cu atenţie 
sistemul de tuneluri din faţa lor. Orice drum ar fi ales, nu 
puteau ajunge acolo decât dacă ar fi întins o frânghie peste 
prăpastie - asta pentru că, analizând rapid zidul care 
mărginea abisul, chinezul observă: 

— Cărarea a dispărut. 

— Nu, serios! mârâi Gant. Şi acum, încotro? 

Yun îi ceru ajutor lui Scott din priviri, dar lingvistul era 
la fel de nerăbdător să audă răspunsul ca oricare altul. 
Chinezul indică un tunel aflat vizavi de ei, la circa nouă 
metri distanţă şi la alţi câţiva metri mai jos. Din el se 
ridicau aburi, asemenea respirației unui dragon adormit. 

— O, minunat, gemu Matheson. Asta înseamnă că 
trebuie să trecem prin râul acesta de plasmă, nu? 

— Corect, confirmă Michaels, care îşi scotea deja 
rucsacul; i-l înmână apoi lui November pentru a i-l ţine. 

Când scoase o frânghie şi un cârlig, Gant avu o altă idee. 

— Hillman, ai la tine un harpon? 

— Da, domnule, să trăiţi. 

— Ataşează o coardă şi trimite-o peste prăpastie. Nu 
cred c-o să se lase ancorată într-o protuberanţă de gheaţă, 
Michaels. Ăsta nu-i un dispozitiv mecanic de ridicare şi de 
deplasare a încărcăturilor. 

— Cred că avem nevoie de mai multe corzi, domnule, 
răspunse calm puşcaşul, ca să distribuim greutatea. Mă 
ofer voluntar să trec dincolo şi să ataşez mai multe cabluri. 

Hackett avea un aer nesigur. 

— Eşti nebun? zise el. 

— Vedeţi un alt mod de a trece? 

Gant scoase primul dintre numeroasele cârlige de 
alpinism de care aveau nevoie pentru a face traversarea, îl 
ataşă la frânghia de nailon şi începu să-l bată în gheaţa 


516 


dură. Legă celălalt capăt de cureaua lui Michaels şi-l bătu 
pe puşcaş pe umăr, în timp ce Hillman tinti cu harponul şi 
trase. 

Bulonul şuieră traversând ca o explozie prăpastia, 
purtând cu el o a doua coardă. Apoi se înfipse săpând 
adânc în gheaţa de la gura pasajului. 

Traseră de coardă cu forţă de câteva ori şi fu clar că 
avea să ţină. Gant ataşă a doua coardă la un cârlig şi îl 
bătu bine, în timp ce Michaels se ancoră la linie şi începu 
să coboare. 

O singură coardă subţire, suspendată peste abis, era tot 
ce avea ca să traverseze, dar de atât avea nevoie. Strânse 
în mâini coarda, îşi încolăci picioarele peste ea şi îşi începu 
călătoria spre cealaltă parte. 

Îngrijorată, November îşi muta greutatea de pe un picior 
pe altul, urmărindu-l pe puşcaş cum se apropie de masa 
învolburată de energie electrică. 

— Ce i-ar putea face chestia aia? întrebă ea. 

Sarah scutură din cap. 

— Nu ştiu. 

— Nu are împământare, explică Hackett cu voce joasă. 
Nu ştiu ce tip de energie trece prin chestia aia, dar, 
teoretic, efectul ar trebui să fie nul. 

Gant îl privi sobru pe savant. 

— Teoretic, reiteră Hackett. 

Michaels continuă să se deplaseze şovăind, oprindu-se 
apoi în faţa zidului de energie magnetizată. Era limpede că 
e tensionat. Se lăsă să atârne, cu o mână ţinându-se de 
coardă, în timp ce cu cealaltă atingea vârtejul. 

— Mi se ridică firele de păr de pe corp! raportă el 
îngrijorat. Dar altceva nu simt. Încerc să trec prin vârtej. 

Îşi folosi apoi toată forţa părţii superioare a corpului ca 
să-şi creeze un impuls şi pătrunse din ce în ce mai adânc în 
masa ionizată. Curând după aceea era cu totul scufundat 
în vâltoarea de energie. 

Niciunul nu scoase vreun sunet în timp ce urmăreau 
înaintarea puşcaşului - tot ce se auzea era micul mecanism 
inserat în ceasul de la încheietura lui Hackett. Iar acesta 


517 


sună pe neaşteptate. Starea de spirit a lui Hackett se 
înrăutăţi vizibil. Verifică ora şi închise ceasul. 

— Doar n-ai setat soneria ca să te trezească, nu? îl 
întrebă Pearce. 

— Nu, Bob, nu am făcut asta. Se adresă apoi celorlalţi: 
Este furtuna solară. Va ajunge pe Pământ în ceva mai mult 
de cincisprezece minute. Va fi foarte violentă şi va sfârşi 
prin a fi descărcată - exact aici. 

— Cincisprezece minute? icni Sarah. N-o să reuşim să 
traversăm cu toţii în timpul acesta. 

— Rămâne de văzut, replică Gant, ordonându-i lui 
Hillman să fixeze o a treia coardă. 

Maiorul îngenunche şi începu să ancoreze focosul 
nuclear în cele două linii care erau deja fixate, legându-l 
apoi de centura lui Hillman. Coborâră împreună 
containerul, cu atenţie să nu supună liniile la o presiune 
prea mare, până când focosul se găsi ancorat la locul său. 

Apoi, în pofida  balansului acestuia, în pofida 
scârţâiturilor amenințătoare ale ancorelor corzilor în 
gheaţă, Hillman porni - târând focosul instabil în urma lui. 

Era dureros să urmăreşti avansul lent şi laborios al 
bărbatului. De fiecare dată când se deplasa înainte, trebuia 
să se oprească şi să tragă după el focosul, ca să-l pună în 
mişcare. 

Gant se aplecă spre Hackett, urmărindu-l împreună pe 
Hillman. 

— Toată energia aia n-o să declanşeze focosul, nu? 

— Sper că nu, fu tot ce putu răspunde Hackett. 

Ceea ce nu-l mulţumi pe Gant foarte tare. 

Hackett ridică din umeri - era cel mai bun răspuns pe 
care îl putea da. 

Pe linia întinsă, Hillman se oprise din nou. Eliberă 
focosul de pe coardă şi îl aruncă spre Michaels, care îl 
prinse într-o mişcare fluidă. Din poziţia sa sigură de pe 
cealaltă parte a prăpastiei, preluă provocarea, aplecându- 
se peste container şi ridicând greutatea, lăsându-l astfel pe 
Hillman să-şi finalizeze rapid călătoria. 

În scurt timp Hillman ancora cea de-a treia linie în 


518 


cârlige şi îl ajuta pe Michaels cu focosul. 

— Ei bine, cam asta este tot, observă Hackett. Nu, toată 
energia asta nu va declanşa focosul nuclear. 

Gant îl ignoră, lovindu-i pe ceilalţi trei pe spate. 

— Ok, November, Sarah şi Ralph, plecaţi. Câte o coardă 
fiecare. 


519 


FURTUNA SOLARĂ 


Prima dată fu zărită sus pe cer, deasupra Indoneziei. O 
minge de foc gigantică, crescând văzând cu ochii, până 
când întregul firmament, în toate direcţiile posibile, începu 
să semene cu focul unui incendiu. 

Pentru cei care priveau de la sol, spectacolul transmitea 
un sentiment terifiant de panică; atmosfera se încărca şi se 
dilata odată cu căldura din ce în ce mai mare. Respirația 
devenea extrem de dificilă, ceea ce puse pe fugă mii de 
oameni obişnuiţi, care, înspăimântați, umplură străzile 
Jakartei. 

Dincolo de Pacific, unde insulele se luptau deja cu 
cutremure de pământ puternice şi cu norii de cenuşă 
vulcanică, subit, noua teroare deveni ploaia însăşi, 
supraîncălzită în drumul ei prin atmosferă. 

In Noua Guinee şi în Australia de Nord, şcolarii aflaţi 
afară, la joacă, se întoarseră plângând în hohote în şcoală, 
cu pielea ca o masă de pete roşii acolo unde fuseseră atinşi 
de ploaia torențială. Mulţi dintre ei aveau arsuri de gradul 
doi şi trei. 

Pe câmpurile agricole, fermierii fură forţaţi să se 
adăpostească în hambare, neputând face altceva decât să 
privească neputincioşi cum animalele lor fierb de vii. 

În timp ce vânturile se înteţeau pe câmpiile Australiei de 
Nord, nu mai dură mult până când mirosul atotpătrunzător 
de carne fiartă începu să umple fiecare pungă de aer 
proaspăt. 

Când haosul ionic pătrunse mai adânc în atmosfera 
superioară, declanşă furtuni de fulgere cum nu mai 
fuseseră văzute pe Pământ de milioane de ani. Fâşii 
imense de energie electrică ţâşneau din Pământ spre cer 
cu o viteză atât de feroce în unele zone, încât urmele de 
arsură lăsate pe câmpii se asemănau prăpădului provocat 
de un gigantic tun Gatling. 


520 


Dacă acest fenomen mai dura mult, era greu de crezut 
că ar mai fi putut rămâne ceva în viaţă pe suprafaţa 
Pământului. 

Cu atâţia sateliți scoşi din funcţiune precum popicele pe 
un traseu, era dificil pentru orice agenţie naţională 
spaţială să urmărească distrugerea, izolată fiind de restul 
lumii. În curând, cei de la NASA se treziră făcând de 
bunăvoie schimb de informaţii cu ESA şi cu agenţia 
spaţială rusească, fiecare agenţie urmărind cvadrante 
diferite de pe cer. 

Dar nu după mult timp, tiparul preconizat şi de mult 
anticipat începu să se formeze. 

Furtuna fu absorbită fără oprire în liniile de câmp 
magnetic ale polilor magnetici ai Pământului. 

Furtuna solară fusese deviată. Destinația: Polul Nord. 
Arctica. 


521 


PE TOT PĂMÂNTUL 


Ziua se transforma în noapte. Miliarde de tone de 
materie vulcanică arzând erau expulzate în atmosferă de 
eruptiile vulcanice de pe tot globul. 

Din statul Washington şi până în Montana, din California 
de Nord până în sudul Mexicului, nori de cenuşă fierbinte 
se ridicau la douăzeci, chiar treizeci de kilometri înălţime. 

104 milioane de hectare de teren agricol american 
mănos fu ars până la pământ, fiind devastat de grindina de 
piatră ponce înăcrită. Dintr-o străfulgerare, cea mai 
impresionantă centrală electrică a lumii suferi daune de 
miliarde de dolari. 

Pe o rază de până la 1 500 de kilometri în jurul fiecărui 
vulcan de pe glob, mii de oameni alergau spre spitale cu 
erupții cutanate extrem de urâte, cu răni purulente şi 
arsuri provocate de vârtejurile de zgură vulcanică. 
Oamenii sufereau arsuri la plămâni. Mulţi muriră. 

În 1945, oraşul Nagasaki din Japonia fusese şters de pe 
faţa pământului de o explozie atomică de 20 de kilotone. 
Adică echivalentul a 20 000 de tone de dinamită. 

Când furtuna solară atinse Pământul, declanşă cinci 
explozii vulcanice catastrofale, care explodară cu forţa 
unui milion de kilotone fiecare. Echivalentul a cinci vulcani 
Krakatoa. 

Exploziile fură auzite în toate colţurile Pământului, ca un 
horcăit de moarte al unei planete muribunde. 


522 


PROBLEMA 


Cârligul lui Sarah se blocase. 

Trase din nou de el, dar în zadar. Cumva de-a lungul 
corzii pe care se deplasa, cârligul rămăsese înţepenit în 
şarniera la care era ataşată coarda ei. 

Sarah privi în jur după ajutor, dar Matheson traversase 
deja şi cobora în tunel, în timp ce November, care privea 
în spate şi văzuse că ceva era în neregulă, era şi ea 
ancorată pe o linie mult prea îndepărtată pentru a-i putea 
oferi ajutor. 

— Mă descurc eu, o asigură Sarah. Tu mergi înainte, 
reuşesc eu să eliberez ancora. 

Reticentă, November îşi continuă drumul, trăgându-şi 
greutatea trupului peste prăpastie şi lăsând-o pe Sarah să 
se zbată în mijlocul torentului de energie. 


Scott îşi răsuci capul şi miji ochii ca să vadă mai bine. 

— Ce face acolo? 

— A rămas înţepenită, constată Pearce. 

— Nu e un moment bun să rămâi înţepenit, spuse 
Hackett, verificându-şi ceasul din nou. În curând, vârtejul 
acesta micuţ de energie se va transforma într-un stâlp de 
foc, care, în Biblie, n-ar arăta deloc deplasat. 

— Mai bine mă duc acolo, îi anunţă Gant pregătindu-şi 
coarda, dar Scott era de altă opinie. 

— Nu, interveni el. Mă duc eu. Tu trimite-l pe Yun pe 
cealaltă linie. Nu cred că va încerca să evadeze 
întorcându-se, dacă tu îl aştepţi aici. 

Fu evident că lui Yun nu-i plăcu comentariul. 

Rapid, cei doi bărbaţi îşi prinseră liniile de siguranţă pe 
frânghiile principale şi porniră în traversare căţăraţi 
precum maimuţele. 

Yun îl privi rece pe antropolog, pe fundalul gâfâielilor 
cauzate de efort. 


523 


— De ce nu ai încredere în mine? Am spus că vin cu voi. 
Să fug acum ar fi o dovadă de laşitate. 

— Nu vreau să spun că eşti laş, replică Scott, având 
dificultăţi cu o manevră. Dar fiecare are dreptul să se 
răzgândească. 

Yun îşi continuă drumul, iar Scott se trase lângă Sarah, 
care îşi dădu ochii peste cap. 

— O, minunat! Exact cum aş fi vrut să fie. Afurisita de 
domniţă la ananghie... 

— Ei bine, bună şi ţie, răspunse Scott, legănându-se 
pentru a ajunge mai aproape şi prinzând linia principală a 
lui Sarah. Dacă vrei să ştii, să fac parte dintr-un circ şi să 
merg pe o frânghie n-au fost niciodată foarte sus pe lista 
mea de priorităţi, spuse el. 

— Nici pe a mea. Ce e în neregulă? 

Scott se ţinu de linia lui cu o mână şi răsuci cârligul lui 
Sarah şi linia de siguranţă cu cealaltă mână. 

— O, te-am prins... linia ta de siguranţă s-a încolăcit în 
jurul cârligului când te-ai lansat. lar când te-ai lăsat cu 
toată greutatea, cred că a tras după ea linia principală şi a 
făcut-o să intre în şarnieră. Ne-am ales cu un nod foarte 
strâns. 

— Poţi să-l dezlegi? 

Scott simţea că braţele încep să-l doară. Bună întrebare. 
Putea oare? Se uită atent la nod, gemu din cauza efortului 
şi simţi cum începe să transpire. 

Trase de nod. 

— Ştii, în timpurile străvechi, spuse el calm şi pe un ton 
nepăsător, preoţii egipteni erau foarte bine văzuţi dacă se 
specializau în arta nodurilor. Nodurile erau foarte 
semnificative - erau magice. Erau asociate cu legarea 
energiilor. 

Sarah se uită la vâltoarea nesfârşită a ionilor. 

— În magia nodurilor, numărul şapte era numărul 
magistral. 

Se priviră în ochi. Şi din nou numărul şapte: era oare 
cheia dezlegării limbajului Atlantidei? 

— Richard, nodurile sunt fascinante, dar trebuie să-ţi dai 


524 


fundul la o parte, prietene. 

Sarah se uită peste umăr la Hackett, care luneca pe 
coardă apropiindu-se de ei, în drumul spre cealaltă parte. 
Yun ajunsese deja. 

— Studiul nodurilor, gemu el din cauza efortului, este în 
prim-planul teoriei spaţiului cu bucle din fizică. 

— Şi ce relevanţă are asta? întrebă Sarah, amuzată de 
modul în care i se ridicase lui Hackett părul în vârful 
capului. 

— Spaţiul cu bucle are legătură cu timpul. Ceva ce nu 
are niciunul dintre voi. Timpul este preţios. 

Brusc, întreaga prăpastie se aprinse, când exploziile 
intermitente de energie, ca şerpii puşi pe gâlceava, se 
unduiră în şi din curentul principal şi începură să pulseze 
de deasupra, curgând în abisul de dedesubt. 

Cei trei savanţi începură să tipe. 

— lisuse! urlă Scott, simțind teroarea pură a 
electricităţii volatile rostogolindu-se pe pielea sa. 

Întinse mâna spre buzunarul lateral şi scoase un cuţit. 

— O s-o facem după moda veche, spuse el. Gândeşte-te 
la Alexandru cel Mare şi la nodul gordian. 

— Dar asta înseamnă să-mi pierd linia de siguranţă! 
protestă Sarah. 

— Ancorează-te de mine, insistă Scott, tăind în două 
siguranţa lui Sarah. 


— În regulă, porneşte! ordonă Gant, prinzând siguranţa 
lui Pearce pe una dintre linii. 

— Dar Jon e încă pe drum! Dacă linia nu poate ţine doi 
oameni? 

— Vezi vârtejul de acolo? vorbi sacadat Gant, arătând cu 
pumnul masa instabilă de energie. Cu el te cerţi, nu cu 
mine! Acum, mişcă-te încolo! 

Acum îl auzeau, precum mugetul tunetului care 
însoţeşte apropierea a o mie de trenuri de marfa. Un 
bubuit intens, menit să le zguduie din temelii mediul. 

Scott se strădui din răsputeri să se tragă pe el însuşi de- 
a lungul corzii cât mai repede, conştient de faptul că în 


525 


jurul lor începuseră să cadă bulgări de zăpadă şi de 
gheaţă. Cu adrenalina pompându-i în organism, simţi brusc 
o durere ascuţită în picior. Dar rezistă, opunându-i-se cu 
toată voinţa. 


x kK xk 


Sarah era conştientă de urlete. Strigăte de încurajare, 
cuprinse de panică, veneau dinspre toți cei ajunşi deja de 
cealaltă parte. Dar ea îşi ținea privirea ațintită pe punctul 
de sosire şi continua să se balanseze, pentru că imaginea 
lor, adunați cu toții la gura următorului tunel de gheață, 
nu făcea decât să înrăutăţească lucrurile. Vocile sunau 
înfundat. Acoperite de tunetul dezastrului iminent. 


— Brațul meu, Iisuse, braţul meu blestemat! se auzi 
Pearce strigând, încordându-se şi flexându-şi muşchii, în 
timp ce se târa de-a lungul cablului în miezul vârtejului. 

Brusc, se simţi tras. Absorbit în părţi, de parcă tocmai 
fusese prins într-un malaxor setat pe mărunţire. 

— Mă aude cineva? strigă el înspăimântat. Să mă ajute 
cineva! 

Dar singurele persoane care îl puteau ajuta, Scott şi 
Sarah, erau deja cu mult în faţa lui şi ajutaţi să coboare de 
pe corzi. 

— Nu mă mai pot ţine! strigă el, cu vocea înecată de 
explozia nebunească a haosului amplificat. Nu mă mai pot 
ţine! 


Gant evaluă situaţia cu calmul unui om obişnuit să 
acţioneze. 

In timp ce restul grupului se refugie sub arcada 
pasajului de gheaţă aflat mai jos, după ce îi eliberară pe 
Scott şi pe Sarah de pe liniile de siguranţă, Gant se 
concentră asupra celor ce se petreceau la opt sute de 
metri deasupra capului lor. 

Şuvoiul de energie se zvârcolea precum un şarpe care 
tocmai mâncase un şobolan şi încerca să-l digere întreg. Se 
convulsiona dintr-o parte în alta, ca şi cum volumul de 


526 


energie din spaţiu ar fi fost tras printr-un gât de sticlă 
acolo unde gheaţa refuza să se deschidă mai mult şi să 
lase volumul de materie ionizată să treacă. 

Vastele şi impozantele arcade de gheaţă care susțineau 
terenul de deasupra începură să se cutremure, apoi să se 
lase. Cadrele de dimensiunea clădirii Chrysler începeau să 
se clatine. Bulgări gigantici, de dimensiunea camioanelor, 
se rostogoleau pe lângă ei. 

Iar soclurile stâlpilor începură să se fisureze. 

Bob Pearce, încremenit în agonie, renunţă să se mai ţină 
şi dădu drumul mâinii rănite. 

Doar de atât avu nevoie Gant. Printr-o mişcare continuă, 
se aruncă spre linia din mijloc, îşi scoase cuțitul de 
vânătoare şi tăie linia în spatele său. Rostogolindu-se, 
scăpă cuțitul şi întinse mâna spre Pearce, reuşind să-l 
prindă. 

Pearce sări de pe linie şi cei doi bărbaţi se rostogoliră 
împreună înainte să... 


Se opriră brusc, căci linia de siguranţă a lui Pearce îi 
împiedică să se îndepărteze mai mult. 

Cei doi bărbaţi rămaseră nemişcaţi o clipă, până când 
Gant avu prezenţa de spirit de a-i atrage atenţia lui Pearce 
asupra furtunii de fulgere ce se aduna deasupra lor. 
Ramurile vaste de electricitate se întindeau ieşind din 
tornadă şi izbeau arcadele de gheaţă. 

— Taie-ţi linia de siguranţă, ordonă Gant. Te ţin eu. Taie 
linia! 

Pearce nu se mişcă. Era încremenit de groază. 

Amândoi simțeau cum se amplifica sălbăticia furtunii, cu 
mânia unei puteri dezlănţuite. 

— Taie dracului linia ori ne prăjim amândoi! 

Pearce se scutură. Era mort de spaimă. 

Incet, dureros de încet, îşi scoase propriul cuţit - şi tăie 
linia. 

Cei doi bărbaţi se rostogoliră incontrolabil, până când 
dădură de peretele de gheaţă al prăpastiei. Gant, cu o 
mână ferm ancorată de centura lui Pearce şi ţinând strâns 


527 


cu cealaltă frânghie, strigă la oamenii din tunelul de 
deasupra. 

— Scoateţi-ne de aici! 

Câteva zvâcnituri puternice, apoi începură să urce 
peretele într-un ritm de melc, dar imaginea din faţa ochilor 
nu era de natură să îi liniştească. Ramurile haotice de 
energie  biciuiau aerul din jurul lor, lovind pereţii 
prăpastiei şi creând noi tuneluri. 

Deasupra capetelor lor, într-o explozie cutremurătoare, 
tornada de energie se dilată brusc într-o explozie gigantică 
de flăcări livide, distrugând gheaţa din jur şi lărgind de 
zece ori gaura prin care se prăvălea. 

Dintr-odată, văzură întreaga bază Jung Chang începând 
să alunece spre interior, spre ei... 

Barăci mobile şi unităţi de artilerie cădeau în prăpastie 
una după alta, în timp ce în spatele lor, apropiindu-se cu 
repeziciune, bucăţi masive de gheaţă şi arcade de 
zăpadă... 


— Fugiţi! urlă Scott, trăgându-i pe Pearce şi pe Gant în 
tunel. Fugiţi acum! 

Fără a mai pune întrebări, cei doi bărbaţi se ridicară în 
picioare şi sprinţară prin pasajul de gheaţă cât de repede îi 
puteau duce picioarele, lovindu-se de pereţi şi reuşind să 
dispară după colţ, exact în momentul în care bucăţi mari 
de gheaţă şi de zăpadă se prăbuşiră în spatele lor, cu o 
bubuitură de sfârşit de lume. Numai un miracol le salvă 
timpanele de la distrugere. 

Dar acesta nu era sfârşitul. Trebuiau să se mişte în 
continuare şi asta cât mai repede - înainte ca restul 
tunelului să facă implozie. 

Cu focosul nuclear atârnat în hamul de la centura sa, 
Michaels alerga primul - dar după câteva intersecţii cu 
alte pasaje şi puțuri se trezi tras înapoi cu violenţă de 
mâna lui Yun. 

— Ce dracu' crezi că faci? vru el să ştie, dar Yun nu se 
sinchisi să-i răspundă. 

Se mulţumi să-i oprească pe toţi în timp ce... 


528 


Un torent de apă clocotită irupse brusc dintr-un tunel 
lateral şi explodă pe coridoarele întretăiate. 

— Activitatea vulcanică e puternică aici, explică Yun. 
Trebuie să fim atenţi. 

In faţa lor, alte gheizere ce clocoteau erau expulzate în 
sistemul de tuneluri. 

— Şi cum vom trece de astea? întrebă Hackett. 

Yun indică un pasaj lateral pe care nimeni nu-l 
observase. De doar un metru diametru, nu avea nicio 
cotitură direct la dreapta, nicio gaură în podea. În 
realitate, axa sa părea să păstreze o înclinaţie constant 
descendentă de 45 de grade. 

— Încercaţi să urcați panta asta, le spuse Yun. Coborâtul 
e mult mai uşor. 

— Cât de uşor? întrebă Gant, care încă încerca să-şi 
recapete răsuflarea. 

— Alunecăm. 

— Ai înnebunit? 

— Domnule maior, interveni Scott, ruta de scăpare ne-a 
fost tăiată şi, dacă vom cobori pe acolo, vom fierbe. Ce alte 
opţiuni avem? 

— E o nebunie, profesore. Nu ştim unde ne duce. Am 
putea sfârşi aruncaţi într-o prăpastie. 

— Riscul face parte din joc, insistă Scott. Ai spus-o chiar 
tu. 


529 


ÎN CĂDERE LIBERĂ 


După părerea lui Gant, era cea mai proastă decizie din 
viaţa lui - să-şi lase oamenii la mâna duşmanului. Dar, la 
urma urmelor, ce alte opţiuni aveau? 

Intrară pe rând în tunelul care trepida şi se lăsară să 
alunece cu o viteză ameţitoare. Fu nevoie de multă 
încredere din partea lor, dar cu ceasul care număra 
secundele, ce mai aveau de pierdut? 

Michaels şi Hillman plecară primii, cărând focosul după 
ei. Scott şi Hackett îi urmară, împreună cu Yun, în timp ce 
Gant se avântă ultimul, în spatele fetelor. Ceea ce, după 
cum avea să se demonstreze, nu prea avu valoare 
strategică. Pentru că lunecuşul prin pasajul de gheaţă la 
viteze apropiate de 40 de metri pe secundă nu avantaja pe 
nimeni în mod deosebit. Era pur şi simplu haos în mişcare. 


Gheaţa devenea de un albastru profund. Sarah observă 
asta pe pereţii care treceau în goană pe lângă ei. Gheaţa 
albastră se forma prin compresiune - ca urmare a greutăţii 
gheții de deasupra care apăsa pe gheaţa de dedesubt de 
mii de ani. 

Era incredibil. O netezime sticloasă scobită şi roasă de 
erupția de apă fierbinte, încălzită de magma activităţii 
vulcanice din adâncime. Toate trecând pe lângă faţa ei la 
doar câţiva centimetri. Aşezată pe spate, lăsă gravitatea să 
o ducă oriunde. 

Ţinea gura deschisă. Ochii pironiţi. Inspira rar şi 
puternic, fiind incapabilă să scoată vreun sunet, căci se 
simţea asaltată de temeri care îi ţineau încătuşate corzile 
vocale. 

Săltau peste marginile tăioase de gheaţă, în timp ce 
pământul tresălta. Michaels şi Hillman simţiră containerul 
poticnindu-se când întâlni un alt obstacol în cale. Auziră 
închizătorile metalice şi balamalele chinuindu-se să 


530 


păstreze capacul etanş. : 

Şi se treziră aruncaţi în afară. Intr-o peşteră imensă de 
gheaţă, cu podeaua având forma unei pante neregulate de 
sticlă dură, cu modele nebuneşti erodate în ea de canalele 
ce o străbăteau. 

Auzeau gheaţa opunând rezistenţă distrugerii care 
continua la suprafaţă. Când Hillman apăru ca racheta din 
spatele focosului, haina i se prinse în lamele de gheaţă. 
Asta îl încetini pentru moment. 

Apoi, o stalactită de dimensiunea unui copac se rupse 
brusc din tavan şi explodă în faţa lui. 

Hillman se rostogoli pe o parte, în efortul de a evita 
vârful ca un pumnal al colosului de gheaţă, care penetră 
podeaua dură a peşterii şi despică fără efort adâncimile 
îngheţate. 

Dar, spre deosebire de capătul din faţă, care explodă la 
impact cu o erupție feroce, capătul din spate rămase 
intact. Vertical şi imuabil. 

Hillman răsuflă uşurat şi oftă trecând pe lângă colos. La 
asemenea viteză, dacă ar fi dat peste un obstacol ca acela, 
cu siguranţă şi-ar fi rupt gâtul. Posibil era să-şi... Ah! 


Michaels întoarse capul şi-l văzu pe Hillman zburând 
prin aer. Aruncat ca o păpuşă din cârpă de forţa impactului 
la o viteză uluitoare cu un gorgan de gheaţă. 

Soldatul era cu faţa în jos şi se învârtea ca dintr-o 
catapultă. Era conştient că fusese lansat deasupra unei 
prăpăstii ce fusese ascunsă de pământul neregulat şi care 
se dezvăluia acum sub el ca un abis de teroare nesfârşită. 

N-avea de unde să ştie dacă va reuşi să ajungă în partea 
cealaltă. N-avea de unde să ştie dacă exista partea 
cealaltă. 

Michaels întinse instinctiv mâna pentru a-l prinde pe 
Hillman, dar era un gest inutil, pentru că şi el, la o 
asemenea viteză, fu înghiţit de o altă deschizătură din 
gheaţă. 

Scott alunecă neajutorat, pătrunzând într-o ploaie de 
cristale mici de gheaţă, care tăiau precum cioburile de 


531 


sticlă. Ca un glonţ lansat dintr-un pistol, ţâşni din tunel. În 
faţa lui, stalactitele se prăbuşeau la pământ şi se 
împrăştiau pe podeaua peşterii ca o pădure de copaci 
pietrificaţi dintr-o epocă glaciară. 

Nu putea face prea multe pentru a-şi modifica direcţia, 
decât să se rostogolească, balansându-se dintr-o parte în 
alta, şi să se roage. In spatele lui, ceilalţi membri ai 
echipei ţâşniră şi ei în peşteră cu un țipăt şi făcură tot ce 
le stătea în puteri să-şi controleze traiectoria. 

Pământul se cutremură încă o dată, eliberând 
stalactitele uriaşe ca un potop de sulițe. Fiecare proiectil 
îşi atingea ţinta, iar impactul distrugea podeaua peşterii. 
Calea le era îngreunată de alte şi alte explozii. Şrapnele 
îngheţate născute din apă. 

lar monstruoasa bătălie continuă până când tavanul 
peşterii nu mai putu suporta, despicându-se în faţa lor. 

Echipa fu înghițită. 

El nu se putu opri. 

Bob Pearce nu se putea opri. Alunecă dincolo de 
margine, spre calea pe care i-o arăta fagurele de tuneluri 
de gheaţă. În întunecime, acolo jos, unde lumina soarelui 
nu reuşea să mai pătrundă. 

Totul păru să se adune ca într-un vârtej, ca într-o ceaţă, 
în pasajul aflat în faţă. 

Pearce o observă pe November alunecând pe lângă el în 
mijlocul unei tornade de gheaţă. Când se uită peste umăr, 
îşi pierdu direcţia şi se lovi de peretele tunelului, ricoşând 
înapoi, într-un unghi oblic. 

Simţi cum braţul îi este zdrobit dureros, după care, într- 
un ultim salt, se trezi aruncat ca din puşcă într-o peşteră 
de gheaţă gigantică, cu o podea plină de găuri şi de 
făgaşe, de parcă un uriaş cu o lingură fierbinte s-ar fi 
înfruptat cu bucăţi mari, rotunde, de gheaţă. 

Terenul era mai neted aici. Haina i se rupse şi pielea 
dezgolită se zdrelea uneori de pietrele şi cremenea de pe 
jos, lovind stâncile cu margini ascuţite care se iţeau prin 
gheaţa subţire. 

Se rostogoli pentru o ultimă dată, oprindu-se, lovindu-se 


532 


la cap în ceva solid şi neclintit precum gheaţa... 
Şi totuşi, nu era gheaţă. 


533 


KUDURRU 


Citeşte, în numele Domnului tău! Cel care a creat 
omul din sânge închegat! Citeşte, pentru că 
Dumnezeul tău este cel mai generos! Cel care te-a 
învăţat scrierea! Cel care a învăţat oamenii ceea 
ce nu ştia nici El. 


96.2-6 
The Qur'an, tradus de E.H. Palmer, 1965 


534 


TIMPUL PANA LA MAXIMUMUL SOLAR: 
13 ORE, 37 DE MINUIE 


Era înalt de jumătate de metru şi avea formă de ac. O 
versiune miniaturală a monumentelor gigantice din Egipt 
ce fuseseră ridicate în onoarea faraonilor. Cu baza pătrată 
şi cu un vârf piramidal. Era acoperit de simboluri mici - 
glifele din Atlantida care îl înfăşurau asemenea unei 
panglici. 

De asemenea, era cald la atingere. Topind gheaţa în 
jurul său, baza dispăruse în jgheaburile cenuşii de pământ 
solid de sub ea. Obiectul însuşi părea a fi din cristal, 
luminând de parcă ar fi fost parcurs de electricitate la un 
nivel molecular. 

Era înalt de jumătate de metru. Şi era făcut din Carbon 
60. 


— O, frate! gemu Pearce, depărtându-şi capul de 
suprafaţa dură a obiectului şi încercând să se ridice în 
picioare. 

Ameţit, îşi frecă zona lovită, apoi îşi dădu seama că Scott 
stătea în picioare lângă el, privindu-l fix. Nu, nu se zgâia la 
el, ci privea undeva pe lângă el. 

Se răsuci să vadă cu ce intrase în coliziune. Şi rămase 
nemişcat de uluire. 

— lisuse... 

Scott se apropie de el, iar Pearce şterse sângele de pe 
obiect. Nu putea fi curăţat perfect, pentru că o parte din 
sângele lui Pearce se scursese în glifele gravate. Îşi linse 
degetul în încercarea de a ajuta la curăţarea literelor, dar 
Scott îi opri mâna. 

— Nu face asta, spuse el blând, sângele ajută. 

Pearce ridică din umeri. Nu asta se aştepta să audă de la 
Scott, care se ghemuise lângă artefact şi-şi scosese 


535 


tableta. 

Sarah stătea în picioare în cealaltă parte a peşterii, 
frecându-şi oasele care o dureau. Avea atârnată la centură 
o lanternă mare, pe care o aprinse, deşi nu era necesar. 

— De ce e atât de multă lumină aici? întrebă ea cu voce 
tare. 

November se ridică în picioare. 

— Gheaţa e străbătută de atât de multe puțuri, raţionă 
ea, încât probabil că lumina ajunge până aici. 

Dar Hackett era de altă părere. 

— Ciotul de cristal, arătă el, străluceşte. Pun pariu că nu 
e singurul. 

— Nici... că-mi... pasă, gemu Matheson, făcut grămadă 
pe podea. 

— Poftim, se oferi Yun, ajutându-l pe inginer să se ridice. 

Matheson îl privi prudent pe chinez. 

— Ei bine, ai spus c-o să ne aduci aici, jos. 

— Indiferent ce înseamnă „aici“, replică soldatul. Acesta 
nu e tunelul prin care am ieşit data trecută. 

— De ce nu mă miră să aud asta? zise Gant trecând pe 
lângă el, deschizându-şi cataramele de la haina din piele 
de karibu şi dezgolindu-şi capul. 

— Să fie de la mine sau este neobişnuit de cald aici? 

Hackett măsură temperatura. 

— E cald, încuviinţă el. Aproximativ minus două grade. 

Brusc se auzi un râcâit, urmat de o cădere greoaie, care 
rezonă în toată peştera. Gant se răsuci pe călcâie, 
mormăind: 

— Oamenii mei, unde sunt oamenii mei? 

Scrută gheaţa cu privirea. 

— Hillman? Michaels? 

Auziră o voce înăbugşită. Solitară. Prinsă undeva dincolo 
de peretele gros de gheaţă. Urmată de o bătaie. 

— Unde dracu' eşti? strigă Gant. 

— Acolo sus! constată repede Yun. 

— Hillman? Tu eşti? 

Se auzi din nou un răspuns înăbuşit. 

— Ce-a spus? întrebă November, întinzând gâtul să audă 


536 


mai bine. 

Şi atunci, Gant înţelese. 

— A spus: „Daţi-vă înapoi!“ 

Trăgând-o pe fată din cale, le aruncă celorlalţi o privire, 
însă aceştia se puseseră deja în mişcare, sub focul de armă 
semiautomată care smulgea bucăţi din gheaţa de deasupra 
capetelor lor, sfărâmându-le în mii de fragmente. Porţiuni 
mari din tavanul peşterii începură să cedeze şi printre ele 
se prăbuşi Hillman, lovindu-se de resturile de pe jos. 

Uluit, puşcaşul rămase la pământ ametit preţ de o clipă, 
apoi reuşi să se mişte. 

— Ei bine, mormăi el în cele din urmă, ce pot să spun? A 
fost neobişnuit. 

Gant se uită de sus la subalternul său. 

— Unde e Michaels? vru el să ştie. Bomba e la el. 

— Nu-i aici? 

— L-am pierdut din vedere. 

— N-am idee, domnule. Deloc. 

Bob Pearce făcu o grimasă. 

— Ups! 

Între timp, Sarah se uita ţintă la Richard Scott. 
Lingvistul părea adâncit în gânduri. Gânduri minunate. 

Limbajul - ca şi ADN-ul - apărea în lanţuri şi trebuia citit 
într-o anume direcţie. Limbajul - ca şi ADN-ul - avea 
semnale de început şi un cod de instrucţiuni. 

Limbajul era un animal ca oricare altul. Dar animalele 
puteau fi îmblânzite, dacă ajungeai să le înţelegi. 

În anii 1 600, rozacrucienii crezuseră că au înţeles. O 
societate secretă, cu membri anonimi, susţinea că ar fi 
descoperit şi ar fi utilizat anticul limbaj original, limbajul 
perfect al omenirii. Pornind de la activitatea infamului 
cabalist Lull, ei utilizaseră simboluri care constau dintr-un 
cerc pentru soare, o semilună pentru lună şi o cruce 
pentru punctele cardinale. Erau convinşi că aceste 
simboluri lingvistice erau intrinsec legate de geometrie. 

Dar rozacrucienii formaseră un grup atât de secret, 
încât dispăruseră din istorie, munca lor fiind redusă la 
nişte zvonuri nesusţinute de dovezi. 


537 


Şi totuşi, aici, acum, Richard Scott putea spune cu 
absolută siguranţă că, deşi limbajul lor aşa-zis perfect era, 
după toate probabilitățile, o şarlatanie, simbolismul utilizat 
şi înţeles de ei, simbolismul ce fusese cules din mileniile de 
mituri şi de legende era întru totul corect. 

Cercul şi crucea. Soarele şi punctele cardinale. 

Acestea erau semnalele de start care îl conduseseră pe 
Scott pe drumul  descifrării  misteriosului cod de 
instrucţiuni al Atlantidei. Şi acum, tot ce avea de făcut era 
să introducă un număr. Un singur număr. Calculatorul 
avea să facă restul. 

Pe monitorul tabletei, calculatorul trecea deja prin 
fiecare simbol din lanţul de pe cristalul din faţa lui. 
Scoţând fiecare glifă care corespundea amplasamentului 
acelui număr, aşa cum se repeta în şirul de numere 
descoperit codificat în cristalele de Carbon 60 de la 
CERN... 

— Ce număr ai ales? întrebă cu voce joasă Sarah, 
îngenunchind lângă el. 

— Ei bine, am început prin a încerca să-mi dau seama ce 
numere trebuie respinse, îi spuse Scott. 

— Cum ar fi? 

— Mayaşii, al căror nume înseamnă „nu mulţi“ sau „cei 
puţini“, poate datorită faptului că strămoşii lor au 
supravieţuit Marelui Potop, nu ştiu... în fine, ei venerau 
zeul numărului patru. Acelaşi zeu pe care îl considerau a 
reprezenta soarele. 

— N-ar fi acest patru un candidat excelent pentru 
decodificarea mesajului? 

— În mod obişnuit, da, încuviinţă Scott. Apoi îşi cobori 
vocea şi zise: Problema este că nu vorbesc foarte bine 
mayaşa. Dacă acesta este limbajul pe care va trebui să-l 
citim, mă tem c-am dat-o-n bară tare şi că au adus cu ei pe 
cine nu trebuia. 

Dar Sarah nu muşcă momeala. Scott era într-o dispoziţie 
mult prea bună. 

— L-ai descifrat, nu-i aşa? 

Scott dădu din cap. 


538 


— Cred că da. 

— Ce număr ai utilizat? 

— Şapte, mărturisi antropologul. Şi în cea de-a şaptea zi, 
Dumnezeu se odihni. Sper să apucăm să facem şi noi la fel. 

Computerul transmise un semnal. Calculele erau 
complete. Sarcina, finalizată. 

Scott şi Sarah schimbară o privire preocupată, după 
care epigrafistul comandă calculatorului să-i spună ce 
găsise, în timp ce toţi ceilalţi din grup se adunară să 
privească. 

Calculatorul bâzâi, după care, asamblând fişierele audio 
necesare, anunţă cu ritmul ciudat al vocii lui Sarah Kelsey: 
Kuh - Duu - Ruu... 

— Duu - Ruu... 

Ceilalţi se uitară cu atenţie la lingvist, care începu să se 
scarpine în cap. Ce însemna asta? 

Scott repetă pentru sine amestecul de silabe. 

— Kuh - du - ruu...? Kuh - du -ruu...? 

Şi-şi dădu seama. Iisuse Hristoase! 

— Iisuse Hristoase! strigă epigrafistul. Asta e! Kudurru!/ 
KUDURRU! E în sumeriană antică! Se traduce prin 
însemnul căii sau însemnul graniţei! E o piatră de hotar! 
Ne spune ce este! Suntem la marginea oraşului! 
Dumnezeule... am reuşit! 

— La dracu cu însemnul căii, explodă agitat Pearce, dar 
cristalele celelalte? Pietrele pe care le-a adus cu el Ralph? 

Cu repeziciune, Scott setă calculatorul astfel încât să 
decodifice setul de glife pe care le avea deja stocate. Ceea 
ce rezultă suna ameninţător. Citi cu voce tare: 

Intre aceste ziduri stau puterile cerurilor eterne. Un 
popor a murit. S-a născut un spirit. 

Dincolo de aceste ziduri se află... 

— Ce scrie acolo? Nazaret? întrebă November cu voce 
joasă. N 

— Nu Nazaret, o corectă Scott, ci „Nasaru“. Înseamnă 
„a proteja“... 

Dincolo de aceste ziduri se află mijloacele de a-i apăra 
pe fiii fiilor şi pe fiicele fiicelor. Copiii noştri, ai celor care 


539 


am fost cei dintăi. 

Citeşte-le cu voce tare. Vorbeşte ca tunetul. Pentru că 
ele vor face oamenii să se cutremure. 

Citeşte-le cu voce tare. Vorbeşte ca tunetul. Dacă le poți 
înțelege. 

Dincolo de aceste ziduri se află speranţa şi teroarea. 

Dar pe aceste ziduri se află cunoaşterea şi puterea. 

Înţelege-le. Proclamă-le. Foloseşte-le! 

Dacă nu urmezi instrucţiunile, vei pieri! 

Puterea lui zero trebuie eliberată! 


540 


ATLANTIDA 


Nu există niciun secret atât de bine ascuns încât 
să nu poată fi descoperit, nicio voce atât de tăcută 
încât să nu poată fi auzită. 


Dr. Steven Roger Fischer, directorul Institutului 


de Limbi şi Literaturi Polineziene, 
Noua Zeelandă, GLYPHBREAKER, 1997 


541 


MARGINILE ORAŞULUI 


— Michaels, răspunde, Michaels! Mă auzi? Hai, Ray! 
Dacă mă auzi, semnalizează. 

Hillman se uită la Gant şi scutură din cap nefericit. 
Oriunde ar fi aterizat Michaels, nu se afla în raza lor de 
emisie. Cei doi bărbaţi făcură semn către echipă să 
rămână pe loc, iar ei plecară în recunoaştere, împreună cu 
Chow Yun. 

Soldatul chinez văzuse ceva. Ceva important. 

Hackett îi urmări cu părere de rău dispărând pe după 
curbura peretelui de gheaţă de la capătul peşterii, la 
câteva sute de metri mai departe, apoi se aşeză în 
genunchi lângă Scott. 

— Foarte bine, Scott, spuse el plin de admiraţie. Vezi tu, 
asta e remarcabil... cu adevărat remarcabil. lei un alfabet 
de şaizeci de litere: dacă notezi toate permutările posibile 
de cuvinte pe care le poţi obţine cu un alfabet de aceste 
dimensiuni, sfârşeşti cu un număr de aproape cinci sau 
şase trilioane de zerouri. Ar trebui ca o mie de oameni să 
lucreze timp de aproximativ treizeci de ani ca să scrie un 
astfel de număr. 

— Să obţii un cuvânt din toate aceste glife, adăugă 
Pearce emoţionat, un cuvânt cu sens... este o coincidenţă, 
dar trei pagini de text cu o precizie de nouăzeci şi opt la 
sută? Richard, prietene, ăsta este cel mai apropiat lucru de 
un miracol pe care l-am văzut eu vreodată. 

November ridică privirea din calculator şi îşi fixă 
mentorul preocupată. Chiar se întâmpla asta? 

— Profesore, iar apare fraza asta. Puterea lui zero 
trebuie eliberată. Puterea lui zero? Un mare nimic? 

Scott încuviinţă. 

— Ţi-am spus că n-are sens. 

Pentru epigrafist, poate că n-avea sens. Dar pentru 
fizicianul din rândul lor, asta declanşă o curiozitate adânc 


542 


îngropată. 

— Puterea lui zero trebuie eliberată, repetă îngândurat 
Hackett. Mai spune ceva despre acest zero? 

— Cum ar fi? 

— Spune ce tip de zero trebuie eliberat? 

— Jon, spuse Sarah suspicioasă, nimic este nimic. Nu 
există decât un singur tip de zero. 

— Ba nu, o corectă Hackett. Asta nu e adevărat. 


Scott se întoarse cu interes spre bărbat. 

— La ce te gândeşti? 

— Găseşte-mi ceva care ar putea fi o încercare de a 
defini un zero. 

Reticent, Scott începu să analizeze notițele mâăzgălite în 
grabă în carnet şi documentele-text de pe calculator. 

— N-are sens, se plânse el. O prostie, o ghicitoare. 

Trecu cu degetul peste text, până găsi ce căuta. 

— Uite aici, vezi? FEliberează puterea lui zero. Spiritul lui 
nimic care este în toate. Nimic este totul. Puterea zero... 

— Opreşte-te acolo, îl rugă Hackett, ridicându-şi mâna şi 
privindu-l pe Scott direct în ochi. Chiar acolo. Asta e. Asta 
e sursa noastră de putere. Asta depistau sateliții noştri. 
Asta a aprins ochii armatei şi ai directorilor de la Rola 
Corp. Sfântul Graal al combustibililor. Energie curată - 
gratuită... 

— Şi asta are sens pentru tine? 

— Întru totul, replică fizicianul. Se numeşte energie de 
punct zero. Literalmente... ceva din nimic. 


— Vedeţi voi, savanții din secolul al nouăsprezecelea 
credeau în existenţa unei substanţe numite „eter“, explică 
Hackett, un material care apărea în întregul univers, un 
material care explica propagarea undei de lumină. Doi tipi, 
Michelson şi Morley, au făcut experimentul acesta faimos, 
în încercarea de a detecta acest „eter“, şi au eşuat. E 
important să ştiţi că oamenii de ştiinţă caută această 
materie misterioasă de multă vreme. 

Restul grupului îl crezu pe cuvânt. 


543 


— La un moment dat, au crezut că au prins un gen de 
„vânt de eter“, ca rezultat al trecerii Pământului prin 
materia eterică. Einstein a profitat de faptul că acest 
experiment a eşuat ca să-şi argumenteze teoria lui 
specială, a relativităţii, piatra de temelie a fizicii moderne. 
Einstein a susţinut că spaţiul este vid, dar matematica l-a 
condus la elaborarea şi la utilizarea mecanicii cuantice. Iar 
în ultima discuţie, din anii 1930, mecanica cuantică a 
sfârşit prin a crea termenul matematic pentru descrierea 
stării de minimă energie a oricărui sistem oscilator, pe 
care l-a numit „Energia de Punct Zero“. „Punctul zero“ se 
referea la temperatură: zero grade Kelvin. 

— Care înseamnă ce, mai exact? dori să ştie Sarah. 

Matheson, care era vag familiarizat cu termenul, 
răspunse în locul lui Hackett: 

— Înseamnă că există energie chiar şi în absenţa 
căldurii. Energia este inerentă ţesăturii spaţiului însuşi. 

— Şi astfel, devine din ce în ce mai bine, se lumină 
Hackett. Densitatea energiei - cantitatea de energie de 
punct zero depozitată, aşteptând să fie exploatată la orice 
punct din spaţiu - este infinită. 

— Cred că glumeşti. 

Hackett negă dând din cap. 

— Crede-mă, numeroase argumente fundamentale din 
mecanica cuantică nu ar funcţiona dacă n-ar exista punctul 
de energie zero. Dirac a fost primul care a arătat cum ia 
naştere producţia de electroni-pozitroni din fluctuațiile în 
vacuum şi a sfârşit inventând electrodinamica cuantică. 
Principiul incertitudinii, al lui Heisenberg, cere ca 
sistemele mecanice cuantice să „imprumute“ energie de la 
acest punct zero de flux energetic. Boyer a folosit 
constanta Lorentz pentru a determina energia de punct 
zero ca funcţie de frecvenţă şi... 

— Jon, ce vrei să ne spui? întrebă Pearce, întrerupându-l 
pe fizician. 

— Dacă vă puteţi da seama cum să eliberaţi puterea lui 
zero, explică el, înseamnă că vă conectaţi la generatorul 
privat al lui Dumnezeu. Acolo e mai multă energie decât vă 


544 


puteţi imagina. 

Arătă cu degetul în direcţia lui Gant şi continuă: 

— Asta face ca puterea bombei aceleia pe care o caută ei 
să pară un pârţ în vânt. Dacă asta se află acolo jos, dacă 
asta au surprins sateliții, un dispozitiv care se alimentează 
dintr-o sursă de energie de punct zero, vă spun de pe acum 
că a o arunca în aer ca s-o închidem nu e o opţiune. 
Energia de punct zero e puterea pură a universului. Dacă 
vrei să închizi un robinet, răsuceşti partea superioară, nu 
strici robinetul cu un ciocan. Dacă Gant aruncă în aer 
dispozitivul acesta, ne confruntăm cu o devastare majoră, 
oameni buni. El ar putea sfârşi prin a distruge întregul 
sistem solar. 

Hackett tăcu, în timp ce toţi ceilalţi se gândeau la 
implicaţii. 

— Despre ce tip de dispozitiv vorbim? 

Matheson păşi în prim-plan ca să răspundă. 

— În anii 1890, Nikola Tesla credea că ar fi posibil să 
construiască un motor electric care să fie fără fire şi care 
să se alimenteze direct din ceea ce el numea „energia 
naturii“. Tesla susţinea că această energie ar putea fi 
accesată la frecvenţe foarte ridicate. De fapt, chiar a 
construit în cele din urmă un motor care avea un singur 
fir, dar nu şi circuite de retur. Circuitul de retur, susţinea 
Tesla, era transmis fără fir în spaţiu. 

— Sună de parcă era pe drumul cel bun, se entuziasmă 
Sarah. 

— S-a aflat pe drumul cel bun în legătură cu multe 
lucruri, spuse cu căldură Matheson. Tesla a inventat 
curentul alternativ şi radioul, radarul şi... 

— Stai puţin, interveni Hackett, adâncit în gânduri. 
Curentul alternativ. Nu putea fi inventat fără inventarea 
mai întâi a motorului cu inducţie electrică, nu? Câmpul 
magnetic rotativ. 

— Adevărat, încuviinţă fericit Matheson. 

— Polul Sud, atrase atenţia Hackett, este un capăt al 
unui magnet care se roteşte în spaţiu. 

— Polul Sud, adăugă Matheson, este cunoscut şi pentru 


545 


faptul că are cea mai mare concentraţie de fronturi 
atmosferice de joasă presiune. Tesla a descoperit că gazele 
la presiune redusă devin extrem de conductive. Este 
acelaşi principiu după care funcţionează iluminatul cu 
neon. 

— Aşteaptă o clipă, interveni Pearce. Nu mi-ai spus tu 
odată că superconductorii şi semiconductorii, 
componentele utilizate în calculatoare şi în ştiinţa de 
frontieră, lucrează cel mai bine la temperaturi extrem de 
scăzute? 

— Aşa e, încuviinţă Hackett. Şi ce loc ar fi mai bun să-ţi 
construieşti dispozitivul decât aici? 

— Tot spaţiul acesta, medită cu voce tare Hackett, uluit, 
tot spaţiul acesta a fost ales pentru că mediul răspunde 
tuturor cerinţelor dispozitivului? 

— Nu doar ale acestui dispozitiv, replică Hackett. Ci 
tuturor condiţiilor în care ai fi capabil să te conectezi la 
energia de punct zero. 

Luă un pix şi începu să deseneze un plan în gheaţă. 

— Aşa credem noi că arată Atlantida, da? continuă el. 
Trei inele concentrice uriaşe, cu un perimetru de mulţi 
kilometri, corect? 

Ceilalţi dădură din cap. 

— Ei bine, cum credeţi că arată acceleratorul de 
particule de la CERN? 

— Jon, îl avertiză Scott, eşti cu opt paşi înaintea noastră. 
Cu atât mai mult în cazul meu, căci eu am făcut doi paşi 
înapoi. 

— Richard, zise Hackett, cred că Ralph a avut dreptate 
în evaluarea lui iniţială. Cred că întregul oraş al Atlantidei 
este un dispozitiv uriaş, al cărui scop este să se alimenteze 
din energia de punct zero. 


Hackett continuă să deseneze în gheaţă planul 
Atlantidei, aşa cum fusese detectat de sateliți. 

— Trei inele concentrice de Carbon 60, cu două inele de 
apă între ele şi o coloană de plasmă în centru, care le 
conectează pe toate... Are sens. Se întoarse spre ceilalţi şi 


546 


adăugă: în jurul modului de conectare la energia de punct 
zero gravitează un număr de teorii. Una este oscilaţia 
acustică ionică - oscilaţia coerentă a nucleilor într-o 
plasmă, cum ar fi într-o furtună solară. Teoria spune că 
dacă putem face ca nucleii din plasmă să oscileze, atunci 
plasma va produce căldură - mai multă căldură decât 
cantitatea de energie necesară pentru a produce plasma, 
ceea ce legile fizicii de acum nu permit. Dacă mergem un 
pas mai departe, teoria spune că putem face acelaşi lucru 
cu cristalele solide. Chemetskii, un fizician specialist în 
plasmă, a susţinut în anii 1990 că a reuşit să conecteze 
plasma cu energia de punct zero. Dar metoda lui a fost să 
supună particulele de plasmă unei mişcări cicloide. El a 
creat un plasmoid inelar de tip vortex în laborator, pe care 
poate îl cunoaşteţi sub un alt nume - fulgerul globular. Dar 
dacă ai construi un dispozitiv pe o scară suficient de mare 
pentru a crea acest inel într-o manieră controlată, cum ar 
fi, să spunem, printr-un accelerator de particule, atunci ai 
avea o şansă suficient de mare de a recolta energia care 
rezultă. 

Hackett îşi mişcă pixul pe harta desenată, arătând 
locurile spre care ar putea fi orientată plasma. 

— Aceeaşi teorie presupune că ar fi posibil să se inducă 
această mişcare cicloidă în nucleii materialelor magnetice 
în stare solidă. Şi astfel, am obţine un obiect solid care 
emană unde acustice de energie liberă. Cristalul ar fi 
deosebit de adecvat pentru asta, după cum susţine teoria. 

Işi purtă din nou pixul în jurul cercurilor din gheaţă, de 
data aceasta atrăgând atenţia tuturor asupra cercurilor din 
Carbon 60. 

— Totuşi, Schauberger, care lucrează cu vortexuri de 
apă, a descoperit că, atunci când forţa apa prin tuburi 
spiralate construite special, se producea o anomalie 
energetică - o luminiscenţă albastră în centrul vortexului, 
spuse Hackett, atrăgându-le atenţia spre inelele de apă. Şi 
toate aceste trei experimente se desfăşoară aici, simultan. 
Aceşti oameni n-au lăsat nimic la voia întâmplării. 

— Am auzit că un inginer a construit un dispozitiv care 


547 


s-ar fi conectat la energia de punct zero, spuse Matheson. 
Jim Griggs... mda, acesta e numele lui. Un inginer din 
Georgia. A inventat o pompă care transformă apa rece în 
abur, în lipsa căldurii. 

— Asta-i imposibil, obiectă November. Eu trăiesc în sud. 
N-am auzit niciodată de aşa ceva. 

— Se spune că se ocupa de repararea unor conducte şi a 
descoperit că o ţeavă de apă rece elibera abur pentru că în 
conductă se manifesta o undă de şoc. Aşa că a construit un 
dispozitiv care să reproducă aceste efecte. Avea o tobă şi a 
perforat tot felul de găuri în ea. Apoi a pus toba într-un tub 
gros şi a pompat apă în tub, în acelaşi timp rotind toba din 
interior. Milioane de unde de şoc au supraîncălzit apa. A 
funcţionat atât de bine, încât acum e la NASA. O studiază 
de zece ani. N-au găsit nimic în neregulă cu ea. Şi obţin 
întotdeauna mai multă energie decât bagă în ea. 

— Apa are cel mai bun potenţial energetic, încuviinţă 
Sarah. Singură, e inofensivă, dar să nu uităm că este 
compusă din hidrogen şi oxigen - două dintre cele mai 
explozive elemente de pe faţa pământului. 

— Ştiu că armata testează un pistol electric, zise Pearce. 
Au utilizat apa ca proiectil în loc de gloanţe şi au tras un 
cartuş de extracţie într-o placă de aluminiu de doi 
centimetri grosime. Acesta a pătruns prin placă precum un 
laser, utilizând mai multă energie decât introduseseră ei. 

— Un centimetru cub de spaţiu, reiteră Hackett, are atât 
de multă energie de punct zero, încât ar oferi electricitate 
lumii timp de un miliard de ani. 

— Se pare că alimentarea la energia de punct zero 
depinde de rotaţie sau de învârtire, observă Scott. Suntem 
la Polul Sud, capătul lumii - axa în jurul căreia se învârte 
toată planeta. Are vreo importanţă? 

— O, da, încuviinţă cu răceală Hackett. O mare 
importanţă. Laithwaite, fizician în giroscopie, a observat că 
un giroscop în mişcare de precesiune, deplasat de-a lungul 
unei traiectorii cicloide, va prezenta semne de anomalie 
inerţială şi/sau gravitaţională dacă vine în contact cu 
energia de punct zero. 


548 


Lăsă cuvintele să ajungă în conştiinţa tuturor, apoi 
continuă: 

— În esență, mişcarea de  precesiune înseamnă 
„pendulare“. Asta face Pământul. Se roteşte, adică e un 
giroscop, dar are şi o mişcare cicloidă - orbitează în jurul 
soarelui. Și pendulează în jurul axei. Mişcarea de pendul 
are nevoie de 26 000 de ani ca să completeze un ciclu. De 
aceea, cu mii de ani în urmă, constelaţiile ca Orion erau 
într-o poziţie diferită pe cer, iar Steaua Polară obişnuia să 
fie altă stea, adică Draco - asociată cu Lucifer, Cel Căzut. 

— O anomalie gravitaţională? întrebă agitat Pearce. 
Cum ar fi, poate, antigravitaţia? O undă antigravitaţională, 
care să protejeze Pământul de soare? 

— Bob, îmi place de tine, dar nu mi-aş dori să te văd 
lucrând cu particule subatomice. Nu poţi proteja Pământul 
de gravitație, spuse Hackett impasibil. Nu funcţionează 
aşa. Îl poţi proteja împotriva luminii, electricităţii, 
magnetismului... Îl poţi proteja împotriva acestora. Dar nu 
şi împotriva gravităţii. Nu e ca şi cum ai crea o undă 
antigravitaţională care să o anuleze pe cealaltă. 

— Eşti sigur de asta? întrebă provocator Sarah. 

— Nu, replică Hackett fără a se opri. In afară de asta, 
efectele descrise de  Laithwaite depind de timp. 
Dimensiunea temporală se modifică în apropierea 
anomaliei... 

— O, drace, deci între ciocan şi nicovală. Dacă 
distrugem dispozitivul, murim, spuse Pearce. Dacă nu 
facem nimic când soarele o ia razna, murim. Doar dacă nu 
facem aşa cum spune scrierea, bineînţeles. Respectăm 
indicaţiile şi eliberăm puterea lui zero. 

— Am elibera o groază de energie, oftă Sarah. Centrala 
electrică personală a lui Dumnezeu. Pentru ce o vrea 
Atlantida? Doar nu te conectezi la un rezervor de energie 
numai pentru că poţi. O faci pentru că vrei s-o utilizezi la 
ceva. Dar la ce? 

— Și al şaptelea înger suflă din trompetă. Şi au fost 
fulgere, voci, tunete, un cutremur de pământ şi o grindină 


549 


mare.!! 

Atenţia tuturor se îndreptă asupra lui November. Ea 
părea adâncită în gânduri, în timp ce încerca să îşi 
amintească Evanghelia. Vocea îi deveni apoi mai puternică 
şi mai rezonantă. 

— Şi am auzit un sunet venind din cer, spuse ea, ca 
vuietul multor ape şi ca zgomotul unui tunet puternic!0?... 
Și am văzut în cer un alt semn, mare şi minunat... Și am 
văzut ceva ca o mare de sticlă, amestecată cu foc!0:... 

Zâmbi, ştiind că toţi o ascultau cu atenţie. 

— Cartea Apocalipsei, spuse ea. Marea părea îngheţată 
precum cristalul - precum paharul meu de Cola din 
laborator, vă amintiţi? 

— Doamne, asta să fie? întrebă preocupat Matheson. Să 
fie oare asta? Toate fluxurile acelea sonice pompând unde 
acustice în oceanele planetei... Nu ar trebui decât o 
schimbare de frecvenţă şi ar începe să producă unde 
staţionare... Oceanul s-ar transforma într-un gigantic 
cvasicristal. 

Hackett îşi ridică mâna, de parcă ar fi analizat cu viteză 
această teorie. Dar nu părea să fie vreo problemă. 

— Da, ar putea fi asta, spuse el cu voce joasă. S-ar 
putea. Nu te poţi proteja împotriva unei unde 
gravitaționale per se. Dar îţi poţi lua măsuri de siguranţă. 
Vrei să protejezi un ou? Îl pui într-o cutie pentru ouă. Vrei 
să opreşti potopul? Vrei să opreşti revărsarea oceanelor 
peste continente? Ingheţi oceanul. 

— Şi cu mantaua cum rămâne? întrebă Sarah. 

Scott dădu din cap. N 

— Aşa e. Deriva continentelor. Intreaga suprafață a 
pământului a fost făcută să alunece pe miezul interior 
lichid. 

— Ei bine, cine poate susține că nu s-au gândit şi la asta, 
că acele unde de cvasicristal nu sunt pompate şi în miezul 
pământului? zise November. Să transformi pentru o clipă 


101 Cartea Apocalipsei 11:15 (n.tr.) 
102 jpidem, 14:2 (n.tr.) 
103 jpidem, 15:2 (n.tr.) 


550 


întreaga planetă într-un solid... 

— Este energia de punct zero, încuviinţă Scott. Nu e ca 
şi cum Atlantida ar trebui să-şi facă griji în legătură cu 
proveniența energiei. Partea asta e asigurată deja. 

Pearce îi aruncă lui November cea mai admirativă 
privire cu putinţă. 

— Tu, tânără domnişoară, s-ar putea să fii un geniu. 

November roşi în semn de apreciere. 

— Singura problemă pe care o am, sublinie Hackett, este 
că dacă pompezi prea multă energie într-un sistem, unde 
merge aceasta după aceea? Doar nu dispare pur şi simplu; 
trebuie îndepărtată cumva. Atât de multă energie eliberată 
într-un sistem s-ar putea să producă un dezastru la fel de 
mare ca şi unda gravitaţională. 

Sarah îşi schimbă poziţia, conştientă că ştia deja 
răspunsul. 

— Bineînţeles, şopti ea. Piramidele! 

— Tot o componentă mecanică, observă Matheson. 
Sarah, ai dreptate! 

Hackett voia mai multe explicaţii. Toată lumea putea 
vedea asta în ochii lui. 

— În Africa Centrală a fost un cutremur, explică Sarah, 
vă amintiţi? Exact înainte să intru în tunelurile de sub 
piramidele din Egipt. Cumva, energia seismică s-a 
transformat în lumină şi într-un fel de puls 
electromagnetic. Acest puls de energie a sfârşit prin a fi 
pus în circulaţie în întregul sistem Giza, după care 
piramidele au expulzat energia în spaţiu. 

— Piramidele, se entuziasmă Matheson, sunt valvele de 
degajare! Ca o oală sub presiune. 

— Egiptul nu va fi suficient, spuse Hackett. Ai nevoie de 
mai multe. 

— Să încercăm Amazonul, replică Sarah sigură pe ea. Şi 
China. Pe toată planeta avem piramide şi situri antice. 

— Nu vorbim doar de un dispozitiv de dimensiunea unui 
oraş, respiră întretăiat Matheson. Vorbim de un dispozitiv 
care acoperă întreaga suprafaţă a Pământului! 

— Şi poate că Atlantida este acum în modul aşteptare, 


551 


adăugă Scott. Poate că undele gravitaționale ale soarelui 
au alertat oraşul că există un pericol. L-au trezit. Poate că 
a fost construit ca să ne ajute. Nu trebuie să-l reducem la 
tăcere, trebuie doar să ne dăm seama cum să-l folosim! 


Yun vedea în faţă amplasamentul armat comandat de la 
distanţă. 

Zăcea pe o parte, distrus - o movilă contorsionată de 
componente greu de refolosit. Yun o luă la fugă, 
îndreptându-se spre pasajul larg de gheaţă. Gant îl opri. 

— La-o mai uşor, îl avertiză posomorât maiorul, uitându- 
se cu atenţie la mitraliera care zăcea la câţiva metri mai 
încolo. Nu vrem să-ţi vină vreo idee, nu-i aşa? 

— N-ai cum să înţelegi, explică Yun, când Gant îi ordonă 
lui Hillman să inspecteze armamentul. Aici mi-am lăsat 
camarazii. 

— Voiai să ne duci direct în capcană, nu-i aşa? Mi se 
pare că cineva ţi-a luat-o înainte. 

Hillman aruncă la pământ o bucată contorsionată. 

— Distrusă total, domnule. 

— În luptă? 

— Întocmai. 

Puşcaşul atinse epava cu cizma. 

— Urme de gheare. 

Gant se dădu în spate. Metalul negru al armei era 
străbătut de trei şanţuri adânci. Adânci şi egale. 

— Aici au atacat spiritele, înghiţi în sec Yun, 
supraveghind cu teamă pasajul din faţa lor. 

Gant se aşteptase la asta. 

— Golemii... 

— Puteţi să le spuneţi cum vreţi. 

Şi când un vânt rece străbătu pasajul, însoţit de un 
huruit ca de tunet, de animale trezite din amorţeală, 
chinezului i se tăie respiraţia. 

— Au venit, spuse Yun, răsucindu-şi capul brusc. 


552 


TIMP PÂNĂ LA MAXIMUMUL SOLAR: 
10 ORE, 13 MINUIE 


Sarah simţea cum i se ridică părul de pe ceafă. Pentru 
un moment, avu aceeaşi senzaţie ca în tunelurile de sub 
piramidele din Giza. 

— Cunosc sunetul acesta, spuse ea înspăimântată. Avem 
musafiri. 

Şi atunci, staţia lui Scott se trezi la viaţă. 

— Împachetaţi-vă lucrurile. Fă-ţi treaba din mers, 
doctore, ordonă Gant. Trebuie să ne punem în mişcare. 

Nimeni din echipă nu-l contrazise. Bob Pearce fu al 
doilea care simţi, urmat rapid de toţi ceilalţi: aerul din 
jurul lor se umplea cu un fel de forţă electrizantă. 
Instinctiv, ştiură cu toţii că nu numai că nu erau singuri, ci 
erau şi urmăriţi. 


Îl puseră la curent pe Gant cu teoria lor din mers, un 
marş la pas dublu, cu armele pregătite: Gant mergea în 
faţă, Hillman în ariergardă. Nimeni nu voia să mai rămână 
acolo. 

Pearce îşi încheie explicaţia, pe care Gant o procesă în 
linişte, nepunând nicio întrebare fără să fi fost absolut 
necesar. Cu ochii aţintiţi la drumul din faţa lor, Gant 
aşteptă ca Pearce să-şi termine de explicat teoria întregii 
echipe, apoi comentă: 

— O treabă bună. Un raţionament foarte aprofundat. 

— Mulţumesc. 

— Totuşi, am o întrebare. 

— Care? 

— Ei bine, dacă acesta e motivul pentru care au 
construit Atlantida... de ce n-a funcţionat? 

Pearce rămase nemişcat şi Gant continuă: 

— Scoarța Pământului s-a deplasat. Pământul a fost 


553 


cotropit de potop. Aşa e? 

Scott închise ochii şi scutură din cap. La dracu, nimeni 
nu se gândise la asta. Chiar, de ce nu salvase Atlantida 
Pământul data trecută? 

— Ceea ce voi propuneţi aici are sens, îşi exprimă Gant 
acordul, dar v-aţi gândit că tot ceea ce aţi descris 
reprezintă intenţia celor care au construit Atlantida? Şi se 
pare că a dat greş. A sfârşit prin a face mai mult rău decât 
bine. 

— Tot ce se poate, recunoscu Pearce. Dar... 

— Dar... nimic, ripostă Gant. Dacă a existat vreodată un 
motiv bun să-l găsesc pe Michaels şi să recuperez bomba, 
atunci acesta este. 

Pearce aruncă o privire peste umăr spre ceilalţi. Ca 
răspuns, Hackett ridică din umeri. 

— Singurul puşcaş marin din toată ceata care ştie cum 
să gândească, aşa că trebuie să-l recuperăm! 

Sarah îl înghionti pe fizician ca să tacă, simțindu-se în 
mod clar iritată. 

— Ştiu, zise November plină de înţelegere. Simt şi eu 
asta. E înfricoşător. 

Pereţii pasajului din gheaţă arătau ciudat, ceea ce nu-i 
ajuta deloc. Nu erau afectaţi de condiţiile atmosferice, şi 
totuşi păreau erodaţi precum gheaţa de la suprafaţă. Aici 
păreau să se aplatizeze, păstrându-şi totuşi aspectul 
angular. Era o caracteristică ce îl frământa pe Matheson 
de ceva timp. După un timp, când nu mai putu suporta, 
inginerul îşi asumă riscul şi se apropie pentru o inspecţie 
mai îndeaproape. 

Gheaţa era transparentă. Mai subţire, de parcă ar fi 
acoperit ceva. Ceva mai cald, ce topea gheaţa şi o făcea să 
capete structura aceea sticloasă. 

Luând micul picon pe care îl avea la centură, Matheson 
ciobi gheaţa. Nu foarte adânc, însă suficient. Nu-i trebui 
mult până să obţină un rezultat şi fu surprins când o 
pojghiţă netedă de material se sfărâmă, pentru a expune 
suprafaţa încărcată de glife a unei structuri realizate în 
întregime din Carbon 60. 


554 


— Ei, să fiu al naibii! 

Câţiva paşi mai departe, în tunel, se vedea un petic mai 
întunecat de gheaţă, care bloca accesul spre o firidă sau 
poate spre un întreg pasaj. 

Lui Matheson nu-i venea să creadă cât de norocos era. 

Ceilalţi se aflau la câţiva paşi în faţa lui, deplasându-se 
cu repeziciune. 

— Hei! Hei, aşteptaţi! îi strigă el. Am descoperit ceva! 
Cred că am ajuns! 

Dar Hillman fu singurul care se deranjă să arunce o 
privire spre Matheson, în timp ce acesta ridicase piconul. 

— Ştim, Ralph, spuse răstit puşcaşul. Dar trebuie să 
ajungem într-o zonă mai sigură. Yun crede că aici dăm de 
necazuri şi tind să fiu de acord cu el. Acum, hai! 

Reticent, Matheson îşi cobori piconul şi se despărţi de 
descoperirea sa glorioasă. Fără să aibă habar că, în 
spatele gheții întunecate, o faţă albă, eterică, estompată 
de fereastra de apă îngheţată, se apropiase la câţiva 
centimetri de inginer pentru a-l privi. 

După care clipise... 

Pasajul se deschidea într-o zonă mai largă. 

Cavernoasă, deşi departe de a fi o peşteră. O peşteră ar 
fi însemnat o închidere, un spaţiu larg, dar delimitat, în 
timp ce acoperişul acestui spaţiu părea să urce la infinit. 
Se arcuia într-o curbă albă şi lucioasă în spatele lor şi 
continua să urce în marea întindere de nepătruns. În faţa 
lor, blocându-le calea, se afla un versant de gheaţă cu o 
înălţime de cincisprezece metri, care se întindea de la un 
capăt al cavernei la celălalt. 

Coloane de gheaţă, stalactite şi stalagmite duceau spre 
creasta abruptă. Tot felul de sculpturi din gheaţă, bizare şi 
deformate, dăltuite de depunerea neîncetată de precipitaţii 
îngheţate, împânzeau locul. Precum stâlpii de sare sau 
copacii anemici, deveneau şi mai stranii prin faptul că 
pietrişul expus care ducea, din petic în petic, spre vârf 
începuse să găzduiască colonii întregi de muşchi şi licheni. 

Grupul se apropie şi constată că vârful versantului era 
aplatizat, întrucât - sub toată gheaţa aceea - se afla o 


555 


structură reală, una atât de mare încât părea de necrezut - 
totuşi, o structură care, precum kudurru, strălucea. 

Energia luminoasă o străbătea pulsând, estompată de 
straturile groase de apă îngheţată. Totuşi, prin pulsaţii, îşi 
releva adevărata natură. 

Vastul perete exterior al oraşului Atlantida, ca acela al 
unei fortărețe, stătea în faţa lor licărind neostoit, 
asemenea parapetelor unui castel medieval. Serii întregi 
de detalii păreau să apară şi să dispară în explozii 
trecătoare. Petice de glife cu un model în spirală se 
descopereau treptat. Arcade mari de interior, aproape 
gotice, cu un parfum de templu, îţi tăiau răsuflarea. 

Fundaţiile erau solide, iar structura impozantă rămăsese 
neatinsă. În centru se aflau porţile sale vaste şi glorioase, 
având o înălţime de şase metri. Închise ferm. 


— O, frate! exclamă Matheson, trecându-şi degetele prin 
barba plină de ţurţuri. 

Cuvintele lui reverberară în vidul încăperii şi constatară 
cu toţii că erau înconjurați de sunetul de apă curgând 
năvalnic, ce venea de undeva din zare. De cealaltă parte a 
fascinantului zid al oraşului. 

Scott îşi duse mâna la gură uluit, dar îşi reveni rapid 
când îi văzu pe Gant şi pe Hillman. Cei doi puşcaşi marini 
nu păreau mişcaţi de privelişte, concentrându-se în schimb 
asupra pericolului ce părea iminent. 

Toţi ceilalţi păreau copleşiţi de un sentiment de 
admiraţie reverenţioasă, reducându-şi chiar şi vocile până 
la un murmur. 

— Dumnezeule, şopti November. Chiar există? 

— Atlantida! exclamă Pearce cu vocea gâtuită de emotie, 
apropiindu-se încet. Aşa cum am văzut-o. 

Dar militarii nu se lăsară impresionați. 

— Haideţi, le ordonă Gant, verificându-şi ceasul. Nu 
avem prea mult timp. 


x x * 
— Mă întreb dacă aşa s-a simțit Schliemann când a 


556 


descoperit Troia, murmură Scott, în timp ce se deplasau 
spre porţile impunătoare aflate în faţa lor. 

— Nu aşa, răspunse Sarah, conştientă că ceva era în 
neregulă. 

— Te pot asigura, comentă aspru Hackett, aruncându-i 
lui Matheson o privire, că momentul lui de glorie nu a fost 
încununat de nemuritoarele cuvintele: „O, frate!“ 

Dar inginerul nu muşcă din momeală. 

— Nu-mi place asta, repeta întruna Hillman, pe măsură 
ce se apropiau de zidul oraşului. Nu-mi place deloc. 

Gant îi aruncă o privire lui Yun, care părea să fie din ce 
în ce mai agitat. 

— E doar imaginaţia ta, zise el. 

Dar ştia, la fel ca toţi ceilalţi, că nu era vorba doar de 
imaginaţie. 

Numai Matheson era atât de încântat de loc, încât părea 
orb în faţa oricărui pericol. 

Porţile se desluşeau amenințătoare, având o grandoare 
prohibitivă. Şi, pe măsură ce se apropiau, începeau să 
simtă cu toţii furnicături, împreună cu o senzaţie palpabilă 
a pielii de găină. 

Ca şi cum acel loc ar fi fost viu. 

Pearce se uită cu atenţie la porti. 

— Ce facem? 

Hackett evaluă obiectiv situaţia. 

— Încercăm clanţa? sugeră el inocent. 

Ceea ce agentul CIA făcu de îndată. 

— Încuiată. 

— Minunat, se lamentă Hackett. Vede cineva vreun 
covoraş de uşă pe aici? Poate că au lăsat o cheie sub el. 

Însă înainte să poată riposta cineva, băgară de seamă că 
Matheson se îndepărtase. 

— Ralph, mârâi Sarah. Ce naiba faci? 

Inginerul se deplasa pe lângă zid, uitându-se la 
spectacolul de lumină şi testând gheaţa cu piconul. În 
spatele lui, Hillman se învârtea constant pe călcâie, 
reacţionând la zgomotele stranii care reverberau în tot 
spaţiul. Bucăţi sporadice de gheaţă se desprindeau din 


557 


acoperişul cavernei, prăbuşindu-se pe pământ. 

— E de rău, omule, spunea întruna Hillman, agravându- 
şi starea de anxietate. E rău tare... 

— Hillman! strigă Gant. Calmează-te dracului! 

Îi aruncă apoi o privire lui Yun şi întrebă: 

— Asta s-a întâmplat şi când aţi fost voi aici? 

Yun încuviinţă. 

— O teamă incontrolabilă - apoi ne-au atacat. 

— Ralph! exclamă Sarah. 

— Este în ordine, răspunse inginerul. 

Işi balansă apoi picotul şi tăie o bucată considerabilă din 
acoperământul îngheţat. Cu o grimasă, o extrase din 
perete şi îşi lipi palma de suprafaţa netedă a peretelui de 
dedesubt. g 

— Este cald! spuse el surprins. Işi lipi urechea de zid şi 
adăugă, cu sufletul la gură: Şi vibrează! Il simt cum 
vibrează! 


Când Euler demonstrase matematic modul în care o 
curbă sinus nu numai că afecta o coardă de vioară ciupită, 
dar şi o suprafaţă bidimensională precum pielea unei tobe, 
se născuse ecuaţia undei. Un instrument matematic ce era 
utilizat oriunde, de la electricitate şi magnetism la 
dinamica fluidelor şi la propagarea sunetelor. 

— Sunetul are tot felul de efecte asupra psihicului uman, 
comentă Hackett într-o şoaptă ce abia se auzi. Muzica este 
inerent matematică, de la un instrument la un aranjament 
complex de instrumente dintr-o orchestră. Ne poate face 
să zâmbim, să râdem, să plângem. Se spune că psalmii 
mongoli şi tibetani cu frecvenţe acustice dincolo de 
percepţia noastră vindecă bolnavii. Poate că vibraţiile 
produse de acest cristal au menirea de a induce această 
teroare intensă pe care o simţim, ca un fel de avertisment 
la nivel instinctual. 

— O, chiar aşa? spuse sarcastic Sarah. Ei bine, a 
funcţionat. 

— Şi cum rămâne cu vibrația pe care ai spus că ar 
utiliza-o cristalul ca să se alimenteze din energia de punct 


558 


zero? întrebă Pearce, întorcându-se către ceilalţi. 

Era evident că hotărâse să nu-l urmeze pe Matheson 
acolo unde se decisese acesta să lucreze. 

— Un cristal are o multitudine de moduri de vibraţie, 
spuse gânditor Hackett. Nu există niciun motiv pentru care 
nu le-ar putea face pe amândouă în acelaşi timp. 

Se întoarse spre Scott, dar îl găsi angajat în ceva ce 
părea destul de ciudat. 

— Cauţi un mod de a sparge încuietoarea? îi zise el. 

— Aş face şi asta, replică Scott, arătând porţile. Dar nu e 
nicio gaură de cheie - vedeţi? 

În capătul îndepărtat al cavernei, coloane gigantice de 
gheaţă se prăbuşeau la pământ; Hillman reacţiona prompt 
de fiecare dată, ridicându-şi arma şi ochind, privind totul 
ca într-un delir. Însă, după cum avea să se demonstreze în 
scurt timp, dacă intenţia îi fusese să apere grupul, atunci 
greşise abordarea. 


Ralph Matheson se duse până la capătul zidului, făcu un 
pas în spate şi observă din nou petele întunecate din 
gheaţă. Nerăbdător, începu să lovească gheaţa, convins că 
dăduse peste ceva important. Poate că descoperise chiar o 
intrare laterală, se gândi el. Două lovituri bine plasate şi 
pătrunse... 

Cavitatea de dincolo era întunecată şi mirosea ciudat. Îşi 
introduse braţul cât de departe reuşi în întuneric şi îşi 
învârti piconul, lovind gheaţa cu câteva mişcări de 
măturare. În cele din urmă, curăţă o zonă suficient de 
mare cât să se poată uita prin gaură în cealaltă parte - şi 
fu surprins să dea nas în nas cu un soi de statuie de cristal. 

— Iisuse! 

Se împletici dând înapoi. 

Ceilalţi se uitară în direcţia lui, pentru a vedea ce mai 
punea la cale excentricul inginer, dar îşi doriră imediat să 
nu o fi făcut. 

Statuia suferea mutații. Îşi schimbă forma şi se 
contorsionă, până când ajunse să aibă chipul familiar al 
unui fost angajat de la Rola Corp. Mai scund şi mai solid 


559 


decât Ralph Matheson, Golemul deschise ochii, creă o 
ţigară de cristal şi se prefăcu a scoate un fum. 

— Îmi pare bine să te văd din nou, Ralph, rosti statuia, 
într-o ciudată imitație mecanică a lui Jack Bulger. A trecut 
mult timp. 


560 


GOLEMUL 


NANO-ROIUL 
Să aibă grijă cel care se luptă cu monştrii să nu 
devină el însuşi un monstru... Dacă te uiţi prelung 
în abis, abisul se va uita prelung în tine... 


Friedrich Nietzsche, 1844-1900 


561 


REACȚIE ÎN LANŢ 


Matheson nu stătu pe gânduri. Răspunsul său fu unul 
fulgerător şi instinctiv. Îşi ridică arma, un instrument al 
puterii pe care îl ridiculizase toată viaţa lui, şi trase cât 
plumb putu în efigia lui Jack Bulger. Urlând de spaimă în 
tot acest timp. 

Golemul mai făcu o gaură în gheaţă şi încercă să-i ia 
inginerului arma din mână. 

— Hai, Ralph, spuse el calm. Aşa îţi tratezi tu vechii 
prieteni? Spune-mi, ce mai face Wendy? 

Apoi încercă din nou să-i ia arma. 

Brusc, de o parte şi de alta a porţilor principale şi din tot 
zidul, la intervale egale, braţe şi picioare de cristal 
începură să lovească şi să împingă pentru a-şi croi drum 
prin gheaţă, în efortul de a ajunge la echipă. Zece, 
cincisprezece, poate chiar douăzeci de Golemi sfărâmară 
gheaţa, încercând să scape din temniţele lor. 

Aşa-numiţii gardieni din mituri şi legende se treziseră la 
viaţă... 

Hillman scoase un țipăt îngrozitor şi continuă să tragă 
salvă după salvă. În zadar însă. Majoritatea gloanţelor 
ricoşau la contactul cu creaturile, iar acele gloanţe care 
reuşeau să pătrundă nu păreau să aibă efect. 

— Ar fi un moment foarte bun să deschideţi porţile alea! 
strigă Hackett spre Scott. 

Dar epigrafistul îi aruncă o privire plină de ură şi 
dispreţ. 

— Ştii tu vreo metodă de a deschide chestiile astea? 

Îşi scoase apoi arma şi trase două încărcături de 
acoperire, care îi permiseră lui Matheson să se retragă. 

Jack Bulger se cutremura sub ploaia de gloanţe, dar îşi 
continua mersul. Părea să se enerveze din ce în ce mai 
tare... În cele din urmă, efigia de cristal scoase un pistol de 
cristal şi încărcă în acesta un glonţ de cristal. Ținti, 


562 


înconjurat de gheaţa care exploda în jurul său. Din spate 
se apropiau alţi Golemi. Dar pe când se pregătea să tragă, 
o văzu pe Sarah şi se opri brusc. 

— Măi, măi... frumuşica, spuse el. 

Sarah aruncă o privire peste oceanul de gheaţă dintre 
ei, împietrită la vederea bizarei privelişti, dar îşi reveni 
suficient de repede cât să răspundă. 

— Bună, Jack, credeam că eşti în Amazon, spuse ea. 
Credeam c-ai murit. 

Efigia ezită. Păru să se gândească la un comentariu, de 
parcă ar fi fost cu adevărat Jack Bulger. Părea confuz... 

— Sunt... sunt peste tot... acum, fu tot ce reuşi să spună. 

Scott înţelese mesajul. Era oare posibil să ajungi la un 
compromis cu acele creaturi? Aveau oare rațiune? Când se 
hotărî să verifice, expresia de pe faţa Golemului se 
întunecă brusc. 

Şi trase. 


x kK xk 


Glonţul îi sfârtecă lui Sarah partea superioară a 
umărului stâng, explodând la ieşire şi pulverizând un jet 
oribil de sânge pe faţa lui Scott. 

Sarah se prăbuşi, iar în cădere rucsacul i se prinse de 
piconul care atârna de centura lui Scott. Materialul se 
rupse şi conținutul rucsacului se împrăştie. Scott încercă 
să o prindă, îngenunche lângă ea şi o luă în braţe, în timp 
ce în apropierea lor, pe podeaua cavernei, se rostogoleau 
tot felul de artefacte - obiectele ciudate pe care le 
descoperise sub piramidele din Giza şi de care uitase. 

— O, Doamne, nu! strigă Yun, de parcă s-ar fi balansat la 
graniţa dintre nebunie şi sănătate mentală. 

Căci lângă Jack se afla o orientală frumoasă şi micuță de 
statură, care era şi ea construită, tulburător, din cristal 
albastru. Manifestare a unui miliard de nano de 
dimensiunea unor molecule, care lucrau ca o entitate 
singulară. 

Ea zâmbi. 

— Chow, spuse ea, te-ai întors după mine. 


563 


Hackett păşi protector în faţa tânărului tulburat şi 
spuse: 

— Aşadar, aceasta este Yan Ning. Mă bucur să vă 
cunosc, domnişoară Ning. 

— Cum naiba reuşesc să facă asta? urlă Matheson, cu 
Sarah plângând în agonie la picioarele lui. Ne citesc 
minţile? 

— Nu ştii ce scrie în Evanghelie? întrebă November, cu 
dinţii clănţănind şi cu Golemii din ce în ce mai aproape. „În 
Ziua Judecăţii, morţii vor umbla pe Pământ.“ 

— Dacă tot ce vor este să umble, e minunat, replică 
Hackett. Dar trupa asta de aici pare decisă să ne omoare. 

Încărcătorul lui Gant se golise. Scoase încă unul, dar, ca 
şi primul, era gol. 

— La dracu! 

Scoase pistolul. Trase foc după foc, până când 
blestemăţia de pistol se blocă. 

Şi atunci, deveni evident pentru întreaga echipă că erau 
înconjurați. 


564 


PRIMA LINIE 


ANTARCIICA 


Când caporalul Peter „Squeeze“ Barton plecase în 
maşina cu dispozitive radar de supraveghere terestră până 
la buza falezei de la Havola Escarpment, nu se aşteptase 
să fie necesar să contacteze atât de curând vasul Truman. 
Dar îl contactă. 

După cum se temea, o coloană masivă de forţe 
chinezeşti trecuse de Forrestal, Neptune şi Patuxent 
Ranges şi se afla acum la 50 de kilometri de muntele 
Tolchin, îndreptându-se spre muntele McKelvey. Acolo, în 
jurul lui King Peak şi al munţilor Thiel, se masau întăririle 
chinezilor. 

Chinezii erau la fel de conştienţi de dezastrele naturale 
catastrofale care se abătuseră asupra Americii ca şi 
americanii înşişi. Aşa că sentimentul la nivelul conducerii 
era clar: avansați şi daţi-le de veste chinezilor că America 
rămâne o forţă care trebuie luată în seamă. 

Spre vest, chiar la periferia lui Jung Chang, americanii 
aveau deja trupe de teren masate la poalele dealurilor 
Hart, în timp ce o coloană de tancuri şi de artilerie grea 
avansa constant prin Ohio Range spre nord. La staţiunea 
Amundsen-Scott de la Polul Sud, pista aeriană era utilizată 
pentru aducerea trupelor suplimentare şi, astfel, începea 
să prindă contur un câmp de bătălie ce se deplasa printr-o 
mişcare de învăluire pe trei direcţii spre muntele 
McKelvey. 

Pe mare, aştepta pregătit un baraj cu torpile Tomahawk, 
cu capacități de prim atac, preconizând o lansare 
simultană posibilă de 200 şi 250 de torpile în valul iniţial, 
fără să se fi luat în calcul mijloacele de apărare 
antiaeriene, care erau şi ele apreciabile. 


565 


Totuşi, chinezii nu stăteau nici ei degeaba şi se estima 
că aveau capacităţi de răspuns/prim atac la fel de ample ca 
ale americanilor. 

Dar Statele Unite doreau să aibă avantajul şi le emiseră 
o provocare directă chinezilor. Una clară şi simplă: „Nu vă 
apropiaţi de Jung Chang. Forţele noastre vă inspectează 
instalaţiile. Orice avans al poziţiilor trupelor va fi 
considerat un act de agresiune“. 

Răspunsul se lăsa aşteptat. 

Acesta era motivul pentru care Squeeze Barton şi 
echipajul său veniseră la Havola Escarpment - pentru a 
monitoriza activitatea chinezilor şi mişcările trupelor de 
sol. 

Barton încercase să sune acasă prin satelit, fiind 
îngrijorat de moarte în legătură cu soţia şi copiii lăsaţi în 
Philadelphia, dar nu reuşise să obţină legătura. Şi, până 
când aveau să se elibereze liniile, el trebuia să îi raporteze 
constant lui Dower, aflat la bordul lui Truman. 

Cineva îi înmână lui Barton un alt set de date, apoi 
oamenii lui îl chemară să vadă ceva. Masiv în 
echipamentul său polar, se cocoţă peste scaun şi ajunse în 
centrul de comandă al misiunii, aflat în spatele lui, unde 
şiruri de console şi de pupitre operau parabolele şi 
antenele aeriene de pe acoperiş. Pe ecranele de radar se 
vedea mişcare. Şi nu era a americanilor. 

Navigând pe Hercules Inlet!% şi stabilită în spatele 
munţilor Ellsworth, o masivă coloană chineză de artilerie 
grea stătea în aşteptare. În cele din urmă, se împărţi în 
două falange. Făcându-şi încet apariţia, primul detaşament 
se deplasă spre est, ocolind Heritage Range, şi ajunse la 
distanţa de bombardare de Hart Hills. A doua unitate se 
mişcă spre vest, apărând din spatele lui Sentinel Range şi 
deplasându-se la distanţa de bombardare de două baze 
americane de comunicaţii: Ski-Hi sau Eights Station şi 
Siple. 

Distrugerea acelor staţii le-ar fi cauzat probleme de 
comunicaţii grave elementelor flotei care se deplasau încă 


104 Braţ de mare (n.tr.) 


566 


prin marea Bellinghausen, împiedicând orice acoperire 
aeriană menită a proteja trupele de la sol din zona Hart 
Hills. 

Ca rezultat al acestei mişcări, trupele de sol ale 
americanilor deveniseră vulnerabile, prinse fiind între 
două ciocane. Dacă bazele de comunicaţii erau cucerite, 
forţele americane ar fi fost obligate să se retragă şi să rişte 
să piardă baza Amundsen-Scott. 

Realitatea puse cu spatele la zid conducerea armatei, 
obligând-o la o decizie rapidă. Poate că venise timpul să 
atace muntele McKelvey - chiar dacă asta ar fi însemnat 
să-şi trimită oamenii într-o zonă de război pe care nu 
avuseseră timp să o cerceteze. 

Dar China îşi făcuse mutarea. 

Şi asta merita un răspuns. 


567 


DECIZIA-CHEIE 


Scott simţi un nod în gât. 

Vedea glifele din Atlantida, rotunjite şi întortocheate, pe 
frunţile Golemilor. Uluit, o strângea la piept pe Sarah, care 
sângera în braţele lui, privind cum automatele avansau. 

În timp ce Golemii veneau greoi spre ei, se lăsă pe 
genunchi şi, din greşeală, dărâmă unul dintre artefactele 
care zăceau răspândite pe pământ, trimițând obiectul de-a 
dura, până când se opri la câţiva metri mai departe. 

În acea clipă, Golemul aflat cel mai aproape reacţionă. 

Văzu artefactul şi ezită. 

Ezită suficient de mult încât să-i dea lui Scott timpul 
necesar să-şi revină. Se uită la artefact. Mângâind-o pe 
Sarah pe păr, o întrebă: 

— Iubito, ce sunt lucrurile acelea pe care le-ai adus din 
Egipt? 

Sarah încercă să se concentreze. Pe punctul de a leşina, 
îi spuse: 

— Ce lucruri? 

Restul grupului se apropie. Rămăseseră de mult timp 
fără muniţie. 

— Iisuse! La dracu, omule! La dracu! ţipă Hillman, ieşit 
din minţi de spaimă. 

Numai Scott părea să aibă prezenţa de spirit de a se 
ocupa de situaţie. Continuând să se uite la Golem, îi înclină 
lui Sarah chipul şi îi direcţionă privirea spre artefactele 
tubulare din piatră care se împrăştiaseră din rucsacul ei. 

În total erau patru şi păreau, în linii mari, identice. 

Scott se aplecă în faţă şi ridică unul. 

— Ce este ăsta? o întrebă el. 

— Am uitat de ele, spuse ea gâfâind, muşcându-şi buzele 
de durere. Nu ştiu. Speram că vom reuşi să aflăm... 
împreună. Arătă apoi spre Golemi şi zise: Priveşte! 

Gardienii se opriseră brusc. 

568 


Până şi cel care se pregătea să-l atace pe Hillman. 
Pumnul îngheţat se opri la câţiva centimetri de gâtul 
puşcaşului. 

Hillman profită de şansă ca să se îndepărteze. 

Golemul lăsă braţul în jos. Şi, ca şi duplicatele sale, 
aşteptă următoarea mişcare. 


— Ce ai făcut? îl întrebă cu voce joasă Hackett, din 
colţul buzelor. 

— Nu ştiu, veni răspunsul uimit al lui Scott. 

Uşor, o culcă pe Sarah pe o parte şi se ridică în picioare, 
mânuind artefactul tubular ca pe o armă. 

— Pur şi simplu am ridicat unul dintre astea. 

Atât îi trebui lui Hillman. Bâjbâi în jur şi înşfacă un 
artefact. Fluturându-l spre Golemii cei mai apropiaţi de el, 
puşcaşul văzu cu satisfacţie cum aceştia făcură doi paşi 
înapoi. 

— A, nu mai sunteţi atât de duri acum, nu, matahalelor? 

— Amin pentru asta,  încuviinţă superiorul lui, 
procurându-şi şi el un obiect. Ce sunt chestiile astea, 
profesore? 

Pearce luă de pe jos ultimul artefact şi-l studie împreună 
cu Matheson, în timp ce Scott îl învârtea pe al lui pe toate 
părțile. 

— Nu am idee. 

Scott simțea dispozitivul vibrând în mâna lui, ca un 
aparat de ras electric ori ca un pager pus pe vibrații. Işi 
trecu degetele peste el, recitind glifele inscripționate pe 
fețele Golemilor. Bineînţeles - acum îşi amintea! „Pe chipul 
Golemului este gravat un cuvânt sacru“, cită el cu voce 
tare. „indepărtând acel cuvânt sacru, dezactivezi 
monstrul.“ 

Din impuls, întinse mâna în faţa dispozitivului. 

Imediat simţi că mâna i se contractă, de parcă i-ar fi 
îngheţat. Cristalizându-se. Tocmai se pregătea să-şi anunţe 
propunerea, când observă că Pearce încerca să introducă 
dispozitivul în ceea ce considera el a fi mecanismul de 
închidere al porţilor principale. 


569 


Era un gest pe care n-ar fi trebuit să-l facă, căci astfel le 
atrase atenţia Golemilor asupra faptului că intruşii nu ştiau 
la ce folosesc obiectele. 

În pripă, Scott făcu un pas în faţă. 

— Nu, strigă el, ridicând dispozitivul la gură ca pe un 
microfon. 

Golemii se opriră brusc. 

Hackett era uluit. 

— Drăguţ, medită el. Dar nu ştiu dacă e chiar momentul 
pentru cântări în grup. În afară de asta, uită-te la ei. Nu au 
ritm. 

— Asta e cheia pentru deschiderea porţilor, dezvălui 
Scott. Vorbeşte în ea. 

— Ce-ai de gând să faci? Să te întorci şi să cânţi Sesam, 
deschide-te? 

Scott ridică din umeri şi spuse fără nicio urmă de ironie: 

— Mitul trebuie să provină de undeva. 

Apoi se răsuci pe călcâie pentru a ajunge cu faţa la porți, 
ridică dispozitivul la gură şi într-o sumeriană străveche şi 
clară pronunţă: 

— Uşi, deschideţi-vă! 

Se auzi apoi un zăngănit, puternic şi greoi. Sunetul unor 
mecanisme care se decuplau, al unor balamale şi 
contragreutăţi acţionând, urmat de deschiderea porţilor 
principale ale oraşului Atlantida. 


— Toată lumea înăuntru - acum! rosti poruncitor Gant. 
Mişcaţi-vă! 

Echipa ţâşni printre uşile deschise cât de repede îi 
puteau duce picioarele, fără a se gândi la ce i-ar fi putut 
aştepta dincolo de porţi. 

Sarah îşi înăbuşi un țipăt când fu trasă dincolo de porţi, 
dar îşi înfrână lacrimile. După ce Scott se asigură că este 
în siguranţă, îi înfruntă pe Golemii care stăteau în prag - 
uitându-se fix la ei. 

Ridică dispozitivul sonic şi, din nou în sumeriană, 
porunci: 

— Uşi, închideţi-vă! 


570 


Vocea lui reverberă în toată camera de cristal, pe 
măsură ce mecanismul îngropat adânc în pereţii oraşului 
se supunea comenzilor lui. 

Chinuitor de lent, porţile masive îşi începură călătoria 
domoală, torturantă, spre închidere. 

— Grăbiţi-vă, grăbiţi-vă! strigă November, făcând semne 
disperate cu braţele, ceea ce-l făcu pe Scott să-şi ia ochii 
de la nano-roiurile de Golemi. 

In acel moment, efigia lui Yan Ning se hotărî să atace. 
Cu un pas mare, micuța femeie Golem se aşeză între cele 
două uşi gargantueşti şi îşi ridică braţele pentru a le bloca. 
Când mecanismele interne opuseră presiune ca să 
depăşească obstacolul, se auzi un țipăt asurzitor. Pământul 
se zgudui puternic. Dar fata-Golem rezistă, în timp ce în 
spatele ei ceilalţi avansau. Dar nu aveau cum să treacă de 
ea. 

Aşa că, incapabil să se mişte, Golemul Yan Ning se 
mulţumi să le arunce căutături urâte oamenilor, iar Jack 
Bulger se apropie să asiste la spectacol, pufăind impasibil 
din trabucul său fals. Yun urmărea efigia prietenei lui 
moarte cu mult timp în urmă, cu o combinaţie de tristeţe şi 
oroare pe faţă. 

Pearce se opri lângă el. 

— Iisuse, uită-te la fata asta! 

Când Yun nu răspunse, Pearce întrebă: 

— De curiozitate, cum a murit... ştii, prima dată? 

Yun arăta ca un om bolnav. 

— Era arheolog, înghiţi el în sec. Lucra la Wupu. 

— Ah, fireşte, înţelese Pearce. Trebuie să fi venit în 
contact cu Carbonul 60 şi cu naniţii microscopici care 
pluteau în el. Totuşi, aceasta nu e o explicaţie pentru 
prezenţa ei şi a grupului ei aici. 

Jack Bulger îşi înălţă capul şi îl ţintui pe Pearce cu 
privirea. 

— Veştile circulă, spuse el. Veştile bune circulă repede. 
Cu toţii suntem informaţie. Un cod. Această construcţie 
conţine în cea mai mare parte carbon şi apă. Voi sunteţi în 
cea mai mare parte carbon şi apă. Aceleaşi cărămizi de 


571 


construcţie, zise el bătându-se în piept, doar că proiectul e 
altul, asta-i tot. E ca un afurisit de lego. 

Matheson era şocat. 

— Ce vrei să spui? 

— Eşti inginer, Ralph, pentru numele lui Dumnezeu! Dă- 
ţi seama şi singur. Am fost digerat, Ralph, puiule! Apoi 
reconstituit. Ceea ce vezi aici este un televizor 
tridimensional. 

Bulger rânji şi apăsă trăgaciul unei arme automate care 
se forma în mâinile lui. 

— S-a întors - şi e supărat. 

Matheson înţelese. 

— Fluxurile sonice. E precum internetul. Toate siturile 
interacționează şi comunică. 

— Ca internetul, confirmă Bulger. Dar fără grupuri de 
ştiri perverse pe serverul acesta. Imi pare rău, Ralph, dar 
norocul vi s-a terminat. 

Matheson scutură din cap. 

— E oribil. 

Hackett o evaluă din priviri pe Yan Ning, minunându-se 
de forţa ei formidabilă. Apoi se uită la propria mână. 

— Naniţii sunt de dimensiunea moleculelor. Toţi am 
venit în contact cu Carbonul 60. Teoretic, aceşti naniţi ne- 
ar fi putut fi transferați. Pătrunzând prin pielea noastră, 
direct în fluxul sanguin, ar fi fost deja în plină activitate. 

— Eşti isteţ, spuse Jack Bulger. Nu e descompunerea 
asta o nenorocită? 

— Suntem pe moarte? se panică November. 

— Nu trebuie s-o priveşti ca pe o moarte. Gândeşte-te ca 
la... o schimbare. Şi priveşte partea bună: în comparaţie cu 
planeta asta blestemată, măcar aşa aţi obţine nemurirea. 

— Doar n-o să ne întindem pe jos aşteptând să murim, 
spuse Scott cu răceală. 

În tot acest timp îi privise intens pe Golemi, studiind 
glifele de pe feţele lor. Acelaşi set de glife. Şi când Bulger 
îl privi, efigia avu o surpriză, pentru că epigrafistul nici nu 
se clinti. Era momentul să testeze mitul. 

— Cuvântul sacru de pe frunţile voastre, spuse simplu 


572 


Scott. În ebraică este Emmet. Em înseamnă adevăr. Met 
înseamnă moarte. Adevăr şi moarte. 

— Şi ce dacă? dădu din umeri Bulger. De ce nu ieşi ca să 
tranşăm problema asta ca doi bărbaţi? Ei bine, un bărbat... 
Şi o creaţie magistrală. 

— De ce nu intri tu aici? 

Bulger se întunecă la faţă. 

— Nu poţi, nu-i aşa? zâmbi Scott. Fizic, nu poţi păşi în 
această clădire. Acesta e marele defect al Golemului. Prea 
şi-a luat poruncile ad-litteram. Aţi fost creaţi ca Paznici, ca 
să protejaţi pământul sfânt şi să împiedicaţi intrarea 
străinilor. Dar acum, că noi suntem înăuntru, misiunea 
voastră s-a terminat. Ar fi trebuit să vă dezactivaţi, dar n- 
aţi făcut-o. Vă e frică de moarte? 

Bulger îşi ridică arma spre Scott. 

— Cui nu-i este? 

— Ca să vă dezactivez, explică Scott, trebuie să traduc 
cuvântul de pe fruntea voastră. Să-l traduc într-o limbă pe 
care s-o înţeleagă corpul vostru. 

— Imposibil. 

Scott îşi ridică tableta. 

— Ba e posibil. Am tradus deja una dintre cele şaizeci de 
limbi fundamentale, chiar aici. 

Brusc, Bulger păru interesat. 

— Dar nu trebuie să-mi verific notițele ca să-ţi spun ce e 
scris pe fruntea ta, Jack, zise Scott. 

— Ce faci, doctore? şopti Gant cu o neîncredere 
disperată. 

— În sumeriană, úš şi nam-úš înseamnă „moarte“. Iar 
nanarn înseamnă „adevăr“. 

Golemul Bulger zâmbi atotcunoscător, de parcă Scott ar 
fi înţeles totul pe dos. 

Dar Scott îi răspunse cu acelaşi zâmbet. 

— Totuşi, îl avertiză el, şi Ug înseamnă „moarte“. Iar la 
plural, cuvântul este mari, care provine din cuvântul 
hamtu, însemnând „reduplicat“. În timp ce zid - sau zi - 
înseamnă şi „adevăr“, dar şi „credinţă“. 

Bulger se întunecă la faţă. 


573 


— În moarte, precum pasărea Phoenix înălțându-se, 
există înviere, reduplicare. În adevăr, există credinţă. Dacă 
uneşti aceste cuvinte, Jack, obţii zihamtu. 


XX xk 


În timp ce rostea aceste cuvinte, Scott ştia că 
dispozitivul sonic va reacţiona. Şi ştia şi că Bulger va 
trage. Poate că el nu putea pătrunde în clădire, dar 
proiectilul său cu certitudine putea. 

În momentul în care Bulger trase, din artefactul sonic pe 
care Scott îl ţinea în mână izbucni o undă de şoc vizibilă. 
Ambii bărbaţi se adăpostiră şi în aceeaşi clipă unda de şoc 
îşi găsi o ţintă. Lovi cu forţă efigia din nano-roi a lui Yan 
Ning. 

Golemul se convulsionă, de parcă tocmai şi-ar fi băgat 
degetul într-o priză electrică. Cu răsuflarea întretăiată, îl 
privi pe Scott în ochi, apoi făcu ceea ce spusese mitul că 
avea să facă atunci când i se întrerupea linia vieţii: se 
dezintegră într-un nor gros şi masiv de pulbere. Un miliard 
de naniţi reduşi la nimic altceva decât o ceaţă, cu o furtună 
interioară de fulgere, declanşată atunci când legăturile 
între naniţi se descompuseră şi se făcură scrum. 

Ceilalţi Golemi dădură înapoi, iar porţile principale se 
închiseră în sfârşit, cu un bufnet năprasnic şi asurzitor. 

Echipa privi cu uluire închiderea uşilor. In sfârşit, erau 
în siguranţă. 

— Ai mers pe ghicit? urlă înverşunat Gant, îmbrâncindu-l 
pe Scott de parcă ar fi avut intenţia să-i dea un pumn. 

Scott gemu din cauza loviturii, ţinându-se de picior şi 
scrâşnind din dinţi. 

— N-am ghicit, protestă el. Am ştiut! 

— Ai ştiut, pe dracu! Ar fi trebuit să traduci ceea ce era 
scris pe feţele lor, nu să ghiceşti! Ne-ai pus viaţa în 
pericol. 

— Calmează-te, omule, interveni Matheson. A funcţionat, 
nu? 

— N-am mai avut nevoie de calculator, atâta tot, adăugă 
Scott, îndepărtându-şi mâna de pe picior. 


574 


Pe mână avea sânge. 

— La naiba, cred că mi s-a redeschis rana. 

November se apropie în fugă ca să-l ajute pe epigrafist, 
în timp ce toţi ceilalţi o îngrijeau pe Sarah şi rana de glonţ 
care-i străpunsese umărul. 

— Ah! se crispă Scott când November îi cercetă cu 
atenţie piciorul. 

— Nu ţi s-a redeschis vechea rană, doctore Scott. Ai fost 
împuşcat din nou. 

— In acelaşi loc? 

— Mă tem că da. Cred că a făcut-o dinadins. 

— N-o să mai pot merge niciodată. 

— Te fac eu să mergi, promise Gant. Data viitoare, să 
verifici de două ori. Să te asiguri că ai nimerit limba care 
trebuie. 

— Depinde de limbă, spuse Scott, încercând să se ridice 
în şezut. Ce-ai fi făcut dacă singura limbă vorbită de 
Golemi ar fi fost limbajul trupului? 

Gant îi arătă degetul mijlociu. 

Scott privi zidurile camerei în care se găseau, ce arăta 
ca o catedrală. Fiecare centimetru pătrat era acoperit de 
scrisul Atlantidei, un model bogat de spirale peste spirale 
de secvenţe de glife. Un continuum de informaţii. 

— Cine nu e matematician să nu îndrăznească să-mi 
citească lucrările, spuse Scott. 

— Profund, comentă Hackett. 

— Leonardo da Vinci, explică lingvistul, utiliza limbajul 
numerelor. 

Îl privi pe maior direct în ochi şi îi arătă pereţii. 

— Nu e vorba de acea limbă, spuse el. Nu a fost vorba 
niciodată de acea limbă ori de vreo altă limbă, în înţelesul 
normal al cuvântului. Este vorba de limbajul mitologiei, al 
religiei şi al superstiţiei. Este vorba de folclor - de 
decodarea miturilor, a legendelor şi a povestirilor a o mie 
de oameni pentru o mie de generaţii. Şi de a pune apoi 
aceste povestiri laolaltă, una lângă alta, selectând factorii 
comuni. 

Gant îşi dădu ochii peste cap. 


575 


— Delirează. Reparaţi-l înainte să-l pocnesc. 

— Noţiunea de leu este un factor comun, protestă Scott, 
deşi Gant nu-l asculta. A patra întrupare a lui Vishnu, zeul 
hindus, a fost în formă de om-leu, cunoscut drept Cel 
Roşcat. 

— Aşa, şi? 

— Sfinxul avea formă de leu şi ambele simboluri sunt 
asociate cu Era Leului. Aceste două culturi nu au intrat în 
contact - şi totuşi, împărtăşesc aceleaşi mitologii. Miturile 
sud-americane prezintă şi ele numeroase intersectări cu 
India. De ce? 

— De ce India? 

— Nu de ce India, răbufni iritat Scott. Ci de ce 
intersectările? 

Acum ascultau şi alţii din grup. 

—Jon m-a pus pe gânduri atunci când a spus că 
Pământul oscilează în jurul axei sale în fenomenul numit 
precesiune. Mi-a amintit de această ciudăţenie pe care 
niciun cunoscut al meu n-o poate explica satisfăcător. De 
ce erele zodiacale în care trăim sunt izbitor de similare cu 
religiile predominante din timpurile noastre? 

— Ce vrei să spui? întrebă Pearce, care încerca să-i 
scoată lui Sarah hanoracul pentru a-i putea trata rănile. 

— Are dreptate, încuviinţă Hackett. 

În acest punct reuşi să atragă şi atenţia soldatului 
chinez, care părea devastat. 

— Imaginaţi-vă că soarele este un punct fix în mijlocul 
unei pagini. În jurul lui, un cerc marchează orbita 
Pământului. Apoi, un alt cerc în jurul acestuia, marcând 
constelaţiile. Singurul obiect în mişcare este Pământul, aşa 
e? 

Ceilalţi confirmară. 

— Bine. Acum, dacă ne uităm spre răsărit, chiar înainte 
de apariţia zorilor, observăm că, în fiecare lună, pe cer se 
vede o altă constelație zodiacală, ca un calendar cu fete. 
Noi avem Playboy, cerurile îi au pe Scorpion, Leu şi aşa 
mai departe. Se spune că soarele este „în“ acea 
constelație. Singura problemă ar fi că Pământul se roteşte 


576 


în jurul axei în sensul acelor de ceasornic. Efectele asupra 
vieților noastre cotidiene este minim, dar asta înseamnă 
că, dacă oferim acestui ciclu de constelații un punct de 
plecare, aşa cum procedau anticii, constelația care apare 
pe cer în est, chiar înainte de zori, se schimbă în timp. Şi 
timpul necesar schimbării fiecărei constelații este puţin 
sub 2 200 de ani. Sunt numite ere. Acum ne aflăm la 
începutul Erei Peştilor. Dar la momentul potopului, era Era 
Leului - o constelație având forma unui leu gigantic. 

— Care ai spus că era punctul acesta de plecare? întrebă 
Matheson. 

— Vernalul sau echinocțiul de primăvară, continuă 
Hackett. Acel moment din an când ziua şi noaptea sunt 
egale. Acum, la echinocțiul de primăvară, chiar înainte de 
răsărit, primul semn pe care îl vedem este Peştele, iar 
semnele se schimbă o dată pe lună, în fiecare lună, 
începând cu semnul Peştelui. Dar încet-încet, în timp, 
pendularea Pământului duce la deplasarea punctului 
central în sus pe listă, astfel că, în 2 200 de ani, 
echinocțiul de primăvară va începe cu o constelație 
diferită. Indiferent care va fi aceea. 

— Capricornul, spuse Scott, luptându-se cu o durere 
profundă. 

— Mă rog... 

— Ideea este, conchise Scott, că religiile omenirii au 
corespuns erei în care ne aflam. In Era Leului, s-a 
construit Sfinxul şi s-au creat zeii-lei. In momentul în care 
a lovit cutremurul provocat de explozia solară, civilizaţia 
era slabă, dar - chiar şi aşa - avem dovezi de culte 
dedicate crabilor şi, mai pregnante, culte dedicate zeilor 
gemeni, cum ne-am aştepta în Era Gemenilor. La 
momentul Erei Taurului, civilizaţia îşi revenise şi dorea să 
se răzbune. Taurii Apis erau furia Egiptului; adorarea 
taurului şi mitul minotaurului prindeau putere în Creta. 
Vaca devine animalul sacru în India şi Asiria. Următoarea 
eră este cea a Berbecului, când sunt sacrificați berbeci şi 
miei în Vechiul Testament şi apare Amon, zeul-berbec, în 
Egipt. Apoi ajungem la Era Peştilor. 


577 


— Aici găsim un om care umblă pe ape, înmulţeşte 
pâinile şi peştii, îşi spune „pescarul oamenilor“ şi este 
simbolizat printr-un peşte de numeroase secţiuni ale 
credinţei sale sau printr-o cruce şi un halo reprezentând 
soarele. S-a născut Hristos. 

Ceilalţi erau încremeniţi de uimire. 

— Acum ne aflăm în Era Peştilor, simbolul apei, iar 
preocuparea noastră predominantă este un potop. De ce? 
Constelaţiile sunt doar imagini create de puncte aleatorii 
de lumină de pe cer. Nu înseamnă nimic mai mult. Şi 
totuşi, pe toată planeta, poveşti şi legende similare se 
învârt în jurul unor tipare asemănătoare acelor puncte de 
lumină din cer. Şi toate par să se canalizeze spre acest 
moment anume. Momentul nostru. lar preocupările legate 
de un potop - efectele undei gravitaționale care loveşte 
Pământul. Coincidenţă? Nu cred. Nu poţi vedea viitorul 
prin magie. Dar poţi prezice viitorul cu ajutorul ştiinţei. Şi 
la fel de bine poţi transmite informaţiile de avertisment de- 
a lungul erelor, cosându-le în însăşi țesătura societăţii prin 
mituri - şi, mai puternic chiar, prin religie. Tot ce trebuie 
să ştim ne este pus la dispoziţie prin propriile evanghelii, 
transmise din generaţie în generaţie. Poporul care a creat 
acest incredibil loc ştia cum funcţionează mintea umană 
mai bine decât noi. Ştiau cum să păstreze vie ideea şi 
sperau că vom fi suficient de deştepţi încât să ne dăm 
seama. Aşa că, vedeţi, n-a avut niciodată legătură cu 
limbajul. Nu l-am fi putut decoda până nu am fi decodat 
miturile. Şi atunci când vom fi reuşit asta, am fi ştiut deja 
ceea ce era de ştiut. O, aceşti pereţi vor umple toate 
spaţiile goale şi ne vor prezenta adevărul pe baze 
ştiinţifice, sunt sigur. Dar tabloul de ansamblu, cel care ne 
va salva? Il ştim deja. 

— Ce crezi, domnule maior? întrebă Pearce. 

Dar puşcaşul verifica structurile impunătoare care îi 
înconjurau. 

Erau adunaţi cu toţii pe podeaua transparentă ca sticla 
şi dură ca marmura. Vizavi de ei se afla un alt rând de 
porţi, la fel de masive ca şi primele, iar de o parte şi de 


578 


alta a acestora se aflau scări în spirală ce duceau la 
niveluri mai înalte, iar sus, abia vizibile, erau o multitudine 
de uşi şi de pasaje. Acestea îl interesau pe Gant. 

Dacă nu erau atenţi, riscau să se rătăcească. 

Gant îşi examină atent dispozitivul sonic. 

— Unde vrem să ajungem? 

Scott ridică din umeri. 

— Nu ştiu. Probabil în centrul oraşului. 

— Atunci, mă gândesc că vrem să ajungem pe calea cea 
mai scurtă. 

Scott încuviinţă. Gant arătă cu degetul spre porţi. 

— Asta înseamnă că trebuie să trecem de al doilea set de 
porţi. 

Scott fu de acord cu logica lui. 

Gant îi arătă apoi artefactul. 

— Aşadar, cum folosesc chestia asta? 

Scott îi spuse ce trebuia să ştie. Cum să pronunţe corect 
cuvintele sumeriene pentru deschiderea şi închiderea unei 
uşi - şi cum să dezintegreze un Golem. 

Puşcaşul o porni înainte şi verifică al doilea set de porţi 
masive din cristal, în timp ce Hillman, care găsise ceea ce 
căuta, era ghemuit la podea examinând rănile lui Sarah. 

Işi scoase cuțitul, care era ascuţit şi compact ca un brici. 
Tipul de cuţit Swiss Army!%. Cu atenţie, tăie hainele lui 
Sarah, în timp ce toţi ceilalţi îi îndopau pe ea şi pe Scott cu 
doze de analgezice. Tăie cu delicateţe o cruce şi trase în 
afară fiecare parte de material, lipindu-le în loc cu bandă 
adezivă argintie. 

Trebuia curăţat sângele, dar mâna lui Hillman, deşi 
sigură pe ea atunci când ţinea un cuţit, nu era suficient de 
delicată pentru un tampon. Era prea nervos. Prea 
tensionat. Aşa că Matheson preluă sarcina. 

— Va fi bine, totul va fi bine, continuă el să o asigure. 

— Sper şi eu, zise Sarah. E braţul meu de tenis. 


105 Cuţit multifuncțional, de buzunar, fabricat de Victorinox AG. 
Termenul „Swiss Army Knife“ a fost inventat de soldaţii americani 
după al Doilea Război Mondial. Are o lamă foarte ascuţită, şurubelniţă, 
tirbuşon, deschizător de conserve etc. (n.tr.) 


579 


— Joci tenis? 

— Nu. Dar îmi imaginez că, dacă aş juca, aş folosi acest 
braţ. 

Matheson îi zâmbi, tamponând ultimele urme de sânge; 
ciudat, era puţin sânge, ceea ce părea cam neobişnuit. 
Schimbă o privire cu ceilalţi. De ce nu era mai mult sânge? 

Pearce se aplecă. 

— Trebuie să sondăm puţin rana. Să vedem dacă putem 
găsi glonţul. 

Dar Sarah nu se lăsă păcălită. 

— Închide rana! îi zise ea ferm. O să mă ocup de asta 
când ne întoarcem. Nu vreau să-mi tai vreo arteră. 

— Dar nu durează decât o secundă. 

— Măcar ştii ce faci? 

Pearce nu răspunse. Se mulţumi să-şi ia lanterna şi, cu 
ajutorul degetelor, deschise cu blândeţe rana. Işi folosi 
degetul mic ca să scoată mizeria şi atunci îl simţi. 
Proiectilul pătrunsese adânc în ţesut şi era dur la atingere. 
Îşi aplecă lanterna şi se uită în gaura lăsată de glonţ. 

Aproape imediat, regretă. 

— Ai găsit glonţul? întrebă Sarah cu vocea întretăiată de 
durere. 

Pearce îşi puse mâna la gură şi încuviinţă dând din cap. 

— Ţi-am spus că a pătruns adânc, spuse ea, sub efectul 
unei dureri puternice. Îl simt. _ 

Dar nu asta îl speriase pe Pearce. li înmână lanterna 
celui mai apropiat de el şi apoi se întoarse cu spatele, 
cutremurându-se. 

— Ce e? Ce s-a întâmplat? întrebă cu voce slabă Sarah. 

În aceeaşi clipă însă, observă schimbul de priviri 
panicate dintre November şi ceilalţi. November se îngrijea 
de piciorul lui Scott. 

Matheson se apropie mai mult, pentru a vedea mai bine. 

— E la fel, confirmă el cu voce gravă. 

Scott se ridică brusc în şezut, lovind-o pe November 
peste mână. 

— Ce e la fel? întrebă el, răsucindu-şi piciorul, ca să-şi 
vadă rana mai bine. Apoi adăugă speriat: Iisuse Hristoase! 


580 


Ce e cu piciorul meu? Ce e cu piciorul meu? 

Era o întrebare îndreptăţită. La fel ca umărul lui Sarah, 
rana de la picior nu mai sângera şi glonţul de cristal 
găzduit în ţesuturi nu mai putea fi îndepărtat. Fuzionase 
cu țesutul din jur precum o grefa de piele. 

Două bucăţi de Carbon 60 de dimensiunea unor tumori 
erau acum parte din Scott şi din Sarah. Şi creşteau, 
precum cancerul. 


581 


MECANISME DEFENSIVE 


Sarah nu vedea bine. Îşi întoarse capul, dar nu reuşi să 
vadă cristalul din umărul ei. Panicată, îl prinse pe Pearce 
de încheietură. 

— Foloseşte blestemăţia aia, îi ceru ea. Vorbeşte în ea. 
Dezactivează chestia asta din umărul meu! 

Ştia că glonţul din Carbon 60 era de fapt un 
conglomerat de naniţi din carbon care se hrăneau cu 
carnea ei şi se multiplicau, dar era un gând asupra căruia 
nu îndrăznea să zăbovească. 

Lui Pearce îi tremura mâna. Încercă să facă aşa cum îi 
ceruse ea, dar nu putea pronunţa cuvintele corect. Se 
întoarse spre Scott, pentru un sfat, dar lingvistul încerca 
acelaşi lucru cu rana sa de la picior, utilizându-şi artefactul 
sonic. 

Însă, nimic. 

Nu era ca şi cum ai fi încercat să distrugi un Golem - 
aceasta era o entitate cu totul diferită. Şi era imposibil de 
oprit. 

Sarah privi spre Hackett. 

— Cât timp mai am? întrebă ea. 

Era evident că era pe punctul de a ceda nervos. 

Cuvintele pe care urma să i le spună i se păreau oribile 
lui Hackett. 

— Aş spune că mai puţin de o zi... în care să te mănânce 
de vie. 

Sarah rămase fără suflare când îşi dădu seama de 
implicaţii. Dar undeva în adâncurile psihicului ei găsi o 
dârzenie de oţel. Se uită la Hillman. 

— Trebuie să o extirpi! 

— Ai înnebunit? 

— Ia-ţi cuțitul şi taie blestemăţia asta din mine! îi ordonă 
ea. Acum! 

— "Ţi-ai putea pierde braţul din cauza operaţiei. 

582 


— Atunci, am să-mi pierd braţul. Dă-mi cuțitul! Dă-mi-l! 
O fac eu! N-am să sfârşesc ca unul dintre ei/ 

Hillman inspiră profund. Îşi înclină capul meditând 
câteva clipe, încercând să ia o hotărâre. 

— Bine, spuse el apoi. Dar o să te doară. 

Însă Sarah depăşise stadiul în care să-i mai pese. 

Cuţitul ales de Hillman era diferit de cel pe care-l 
folosise ca să îi taie hainele. Acesta era un cuţit mare de 
vânătoare, cu lamă metalică, care părea înfricoşător chiar 
şi înainte de a fi utilizat. 

Îi dădu lui Sarah o bucată de frânghie groasă din colacul 
pe care îl avea prins de centură. Ea muşcă din frânghie, iar 
ceilalţi o apucară strâns de braţe. 

Hillman stabili punctul de unde să înceapă şi îşi înfipse 
cuțitul de vânătoare adânc în carnea roşie din jurul masei 
de carbon nano. 

Sarah urlă în agonie, în timp ce Hillman începu să taie şi 
să-i secţioneze umărul. Muşcând cu ferocitate din frânghie 
şi zvârcolindu-se, Sarah simţi dintr-odată o senzaţie de 
vibraţie. Un roi care ataca la nivel molecular. 

Întregul trup începu să se convulsioneze, iar Sarah îşi 
dădu seama prea târziu că naniţii de Carbon 60 din trupul 
ei îşi extrăgeau puterea din structurile înconjurătoare. Se 
simţea ca un condensator electric uman şi deschise ochii în 
încercarea de a-l avertiza pe Hillman să se oprească. 

Dar frânghia din gură o împiedica să se facă înţeleasă. 

Şi, chiar mai rău de atât, simţea că lumea - ca şi timpul 
însuşi - se mişca mult mai lent. Vedea dezastrul 
apropiindu-se - şi totuşi, nu-l putea opri. 


Sarah văzu un covor de flăcări roşii rostogolindu-se pe 
suprafaţa pereţilor interiori ai Atlantidei. De parcă ar fi 
avut o voinţă proprie, flăcările fuzionară într-o sferă 
gigantică, implodând în ea însăşi, iar când simţiră prezenţa 
lui Sarah, se concentrară asupra glonţului de cristal 
încastrat în umărul ei. 

Trupul lui Sarah se convulsionă din nou sub explozia de 
energie unificată într-o lance de forţă mistuitoare, ce sfârâi 


583 


sub lama cuţitului de vânătoare al lui Hillman, lovindu-l pe 
puşcaş cu o ferocitate care îl aruncă la nouă metri 
depărtare. 

Era imposibil să extragi bulgărele din umărul lui Sarah 
ori din piciorul lui Scott. Acum devenise clar. 

Matheson se apropie de puşcaş ca să se asigure că este 
bine şi îl găsi pe Hillman gemând, cu pielea fumegând pe 
alocuri din cauza arsurilor. 

— Fir-aş al naibii! gâfâi puşcaşul. 

— Asta nu e o opţiune! răspunse Gant din partea 
cealaltă a camerei. 

Toate privirile se întoarseră spre el. Deschisese al doilea 
set de porţi şi se confrunta cu un perete solid de zăpadă şi 
de gheaţă, atât de gros încât era imposibil să sapi un tunel 
prin el. N 

Se alătură grupului, abia observând ce se întâmplase. Îşi 
puse în buzunar artefactul sonic. 

— Trebuie să găsim o altă cale, se mulțumi el să spună. 


584 


PROCEDURA INVAZIVĂ 


Richard Scott suferea atât de tare, încât aproape că nu 
mai avea puterea să continue. Şi totuşi rezistă, luptându-se 
să urce scara de cristal împreună cu ceilalţi pentru a 
ajunge în capul scărilor, unde văzuseră lumină. 

Acoperise găurile din costumul de supravieţuire cu 
bandă adezivă argintie, dar dedesubt piciorul îi zvâcnea. 
La fiecare pas, simţea cum bulgărele solid se mişcă şi 
tresaltă în pulpa lui, comprimându-i muşchii şi nervii. 

Aceste camere interioare formau o construcție 
maiestuoasă. Arcade şi coloane extrem de rezistente 
susțineau grinzi incredibile şi duşumele atât de grele, încât 
era de-a dreptul o minune modul în care sfidau gravitatea. 

O tentă de gotic, o tentă de bizantin. O aluzie la 
arhitectura mayaşă şi un precursor evident al grecilor şi al 
egiptenilor. Şi încă multe altele. Aceasta era arhitectura 
perfecțiunii, la cea mai grandioasă scară, demonstrând o 
capacitate de a construi şi de a lucra cu materialele solide 
la care un zidar modern putea doar visa. 

Era clar că autorii acelui loc ştiuseră că avea să fie 
îngropat sub trei kilometri de gheaţă şi intenţionaseră ca 
acesta să reziste. De fapt, după cum indică Sarah, gâfâind 
de durere, materialul pe care-l aleseseră pentru 
construcţie, Carbonul 60, era unul dintre puţinele 
cunoscute de ştiinţă care-şi sporiseră rezistenţa în timp. 

La urma urmelor, geologia era o ştiinţă preocupată de 
presiune şi de timp. Şi era adevărat că moleculele de 
Carbon 60 erau mai dure decât diamantul. Dar fulerita, 
forma de Carbon 60 cristalizată, de un galben-maroniu, era 
moale. Şi totuşi, supusă la presiuni constante şi extreme, 
se transformase, devenind mai dură decât orice diamant 
cunoscut de om. 

Atlantida fusese proiectată să devină din ce în ce mai 
rezistentă în timp. 


585 


Scott îşi verifică ceasul, analizând pasajul întunecos care 
se deschidea din capătul scărilor pe care urcau. După 
calculele lui Hackett, mai aveau şase ore până la emisia 
gravitaţională finală a soarelui, care urma să dezlănţuie o 
distrugere pe care planeta Pământ n-o cunoscuse 
niciodată. După aceea, soarele avea să se domolească, 
dormitând pentru încă 12 000 de ani. 

— Mi-aş dori să fi avut mai mult timp ca să studiez locul 
acesta, spuse el cu o nuanţă de regret în voce. 

Lumina de la capătul scărilor era o combinaţie ciudată 
de portocaliu şi verde, dar părea a izvori din câteva 
deschizături. De unde deduseră că, mai mult ca probabil, 
undeva sus existau ferestre care nu aveau gheaţă pe ele şi 
care le-ar fi oferit o imagine mai bună asupra oraşului. 

Cei care aveau artefacte sonice le ţineau pregătite, iar în 
mâinile celorlalţi se vedeau arme. Grupul parcurgea cu 
prudenţă sala, care era anticamera unui spaţiu mult mai 
vast. 

Podeaua avea modele complexe, strălucitoare. Scânteile 
de energie prinse în capcana adâncă a infrastructurii 
reticulare a cristalului se zbuciumau şi dădeau naştere 
unor explozii stelare, având modele în zigzag, pătrate, 
cercuri sau alte forme geometrice. 

Sarah îşi masă umărul, în care durerea surdă continua 
să pulseze, penetrând tot mai profund în sistemul nervos. 
Işi încleştă dinţii şi făcu un schimb de priviri cu Scott. 
Poate din cauza traumei, timp de o fracțiune de secundă 
părură a se blama reciproc pentru cele întâmplate. 

Hillman îşi verifică încărcătorul armei, după care, la 
ordinul lui Gant, pătrunse pe sub arcadă. Işi predase 
artefactul sonic, pentru că nu-l putea considera o armă. 
Nu-i stătea în fire să se încreadă în altceva decât în arme. 

Puşcaşul avansă, iar Gant îşi verifică încărcătorul de 
şase gloanţe şi se năpusti în sală din urma lui Hillman. 

Nimic... 

Sunetul paşilor lor reverberă între pereţii duri şi umplu 
întreaga sală. O idee cu adevărat înspăimântătoare, pentru 


586 


că - atât în faţa lor, cât şi în spatele lor - holul se întindea 
pe kilometri întregi în ambele direcţii. 

Hillman îşi puse arma în poziţie de tragere, lăsându-şi 
garda jos. 

Nimic. 

Ridică din umeri, raportându-i apoi comandantului său: 

— Drumul e liber. 


Lumina izvora prin panourile translucide cu care era 
împânzit acoperişul sălii, ceea ce le oferea o perspectivă 
care îi lăsă fără suflare, profundă, sub peticele calde de 
lumină şi de întuneric care alternau parcă până la infinit. 

Hackett şi Matheson estimară curbura măreţei săli şi 
fură forţaţi să concluzioneze că, dacă ar fi continuat în 
linie neîntreruptă, peretele exterior al Atlantidei ar fi avut 
o circumferință de aproape o sută douăzeci şi unu de 
kilometri. 

— Ăsta mai zic şi eu zid de cetate, spuse admirativ 
Hackett. 

Parcurseră sala umăr la umăr, simțindu-se ca nişte pitici 
în faţa imensităţii încăperii. Energia scânteia formând 
panglici care se mlădiau sub picioarele lor, ricoşând în 
depărtări. 

Pearce clătina continuu din cap. 

— E de necrezut. 

— Asta e ceea ce ai văzut? îl întrebă Hackett, referindu- 
se la şedinţele de vedere la distanţă pe care le derulase 
Pearce pentru CIA. 

— Mult mai interesant decât ce am văzut eu. 

Dar Matheson, neuitând nicio clipă că este inginer, 
observă ceva ce nu avea sens. De-a lungul pereţilor 
măreţei săli curbate se aflau alcovuri şi nişe, construcţii 
tubulare şi ceva ce putea fi descris drept nişte flacoane 
supradimensionate. Nu elemente portante, ci mai curând 
vase pentru păstrarea unei materii şi pentru eliberarea 
acesteia la un moment dat. 

— Ce naiba sunt chestiile astea? întrebă el cu voce tare. 

Le studiară cu toţii din mers, întrucât Gant insista să-şi 


587 


continue drumul. 

— Trebuie să fie o cale de coborât spre oraş. Neapărat. 
Doar să găsim uşa, le spuse el. 

Dar flacoanele atrăgeau toată atenţia grupului şi 
devenea clar pentru toţi că Scott şi Sarah le găseau 
deosebit de fascinante. 

Şi atunci, Scott spuse, dând din cap: 

— Mda, ai dreptate. 

Era evident că repeta o observaţie. 

— Are sens, zise el apoi, părând adâncit într-o 
conversaţie. 

Dar cu cine? 

— Ăăă... Richard? îl întrerupse stingher Hackett. Îmi 
pare rău să te întrerup, dar, băiete, ne sperii pe toţi. 

Scott nu părea să înţeleagă. 

— Cu cine vorbeşti? îl întrebă Hackett. 

Scott ridică un deget, de parcă ar fi fost evident cu cine 
vorbea. Se uită apoi la Sarah, ca pentru a-i cere aprobarea, 
iar aceasta păru să i-o acorde. 

— Nu-i auziţi? spuse el. 

Preocupat, Gant dădu grupului semnalul de oprire. 

— Ce să auzim? 

Scott ridică din umeri. 

— Vocile, zise el. 

Poate că nu era cel mai bun lucru de spus... 

— Nu, Richard, continuă Hackett, fără nici cea mai mică 
urmă de ironie. Nu, noi nu auzim nicio voce. 


588 


VAR 


Un vânt rece mătură Marea Sală. Cu o viteză 
înspăimântătoare, Gant îşi ridică artefactul sonic, ţinându-l 
pregătit. Nu le trebuise mult ca să ajungă la concluzia că 
orice tip de briză în apropierea vastităţii de Carbon 60 
reprezenta preludiul pentru ceva neplăcut. 

Dar Sarah fu cea care interveni de data aceasta. Rapid şi 
blând, îi apăsă mâna lui Gant. 

— Este în ordine, explică ea. Încearcă să comunice cu 
noi. 

— Cine? insistă Hackett. Sarah, cine încearcă să 
comunice cu noi? 

— O, Doamne, murmură Pearce, când spectacolul de 
lumini care cuprinsese întreaga suprafaţă a duşumelei se 
schimbă intr-un caleidoscop de imagini animate. 

Era ca şi cum ar fi stat pe o podea din sticlă, iar sub 
aceasta o mare de imagini complexe se învârteau într-un 
amestec haotic. Nu erau imagini bidimensionale, pixelate, 
precum cele de la televizor; erau imagini tridimensionale şi 
la fel de precise precum obiectele reale. De parcă în podea 
ar fi existat o trapă, prin care - dacă ar fi deschis-o - ar fi 
reuşit să ajungă sub pământ ori chiar să întindă mâna şi 
să-i ajute pe cei de dedesubt să urce la suprafaţă. 

Pentru că asta era ceea ce vedeau. Oameni. Un ocean 
infinit de feţe care se luptau să ocupe locuri mai bune, ca 
să-i poată vedea prin sticlă. Unii îşi zdrobeau obrajii şi 
nasurile, împingându-se în bariera care separa cele două 
lumi. Alţii roiau în fundal, încercând să zărească mai bine 
de la distanţă. Dar toţi aveau ochii fixaţi asupra grupului. 

Cei mai mulţi aveau un aspect fantomatic. Erau palizi. 
De parcă albăstrimea duşumelei din cristal le furase 
culoarea. Dar, din când în când, apăreau urme de nuanţe 
de piele, de păr, culoarea ochilor... Bărbaţi şi femei. 
Bătrâni şi tineri. Copii şi mame. Taţi şi unchi. Toţi îşi 

589 


deschideau şi îşi închideau gurile, de parcă ar fi fost prinşi 
într-o discuţie cu grupul. Buzele li se mişcau în încercarea 
de a forma cuvinte şi chiar reuşiră să creeze o uşoară 
vibraţie a pereţilor, urmată la scurt timp de un vânt care 
crescu în intensitate odată cu oscilaţiile. 

În curând însă, în sală se auzi reverberând un bubuit 
îndepărtat, de parcă mai multe voci vorbeau deodată, 
devenind un urlet înfricoşător. Se auzea precum marea - 
val după val spărgându-se de țărm. 

Lui Hackett nu-i venea să-şi creadă ochilor. 

— Că tot vorbeam despre fantomele din maşinărie, 
spuse el, respirând întretăiat. 

Fiecare reacţionă în felul său. Matheson căzu în 
genunchi şi-şi apăsă mâinile pe podeaua ca sticla, ca într- 
un efort de a atinge trecutul, având pe chip o admiraţie de- 
a dreptul copilărească. November se învârtea pe călcâie şi 
urmărea valul de zgomote şi de feţe care pulsa prin podea. 
Emoţionată, respira greu. 

Yun tremura şi striga continuu în cantoneză: 

— Despre asta v-am avertizat! De asta mă temeam! 
Vedeţi? Spiritele morţilor s-au întors ca să ne distrugă! 

Scott se întoarse spre soldat, spunându-i să se calmeze, 
dar asta nu-l consolă prea mult pe tânăr. Agentul CIA 
interveni: 

— Richard, ce naiba se întâmplă aici? 

Scott se lumină la faţă: 

— Faceţi cunoştinţă cu fosta populaţie a Atlantidei! 

Dar zâmbetul îi dispăru imediat de pe faţă. 

Ceva nu era în regulă. Deloc. 


Începuse cu chicotitul unui copil mic, o fetiţă. Scott auzi 
sunetul paşilor alergând de-a lungul Marii Săli şi o simţi 
apropiindu-se de el. Însă acolo nu era nimeni. Fetiţa 
chicoti din nou, de parcă îşi dorea să-l arunce într-o 
confuzie şi mai mare, apoi îi şopti la ureche. 

Dar când Scott se întoarse spre ea, constată că în 
spatele lui nu era nimeni - şi atunci, instinctiv, la un nivel 
foarte profund, îşi dădu seama că singurul loc unde putea 


590 


auzi aşa ceva era propria minte. 

În timp ce se plimba prin sală împreună cu ceilalţi, 
deveni evident că acolo exista unul dintre cele mai 
sofisticate sisteme audio pe care le întâlnise vreodată. 
Fiecărui metru cub de spaţiu îi fusese alocată o voce 
diferită, care era emisă în cele trei dimensiuni ale Marii 
Săli. 

De fapt, înaintarea lui prin sală declanşa din ce în ce mai 
multe voci. 

Rapid, acestea se adunau până când aveai senzaţia că te 
afli în mijlocul unui stadion sportiv plin până la refuz, unde 
fiecare voce în parte avea claritate, volum şi greutate. 

Asta era suficient ca să arunce pe oricine în braţele 
nebuniei. Scott îşi simţea creierul apropiindu-se vertiginos 
de suprasolicitare. Carbonul 60 din picior fuzionase cu 
sistemul lui nervos, şi se trezise aruncat direct în copacul 
cunoaşterii din Atlantida. Era ceva de care nu se putea 
feri. 

Dar cel mai tulburător era corul de voci frenetice. 
Amintirile lor pietrificate, cuvintele lor pe jumătate 
formate, cele mai multe rămânând de neînțeles, păreau să- 
i pătrundă în psihic la un nivel atât de profund, încât 
cuvintele rămâneau fără sens. Pentru că simţurile şi 
emoţiile lui erau sub stăpânirea celorlalţi şi oroarea 
deplină a ceea ce dorea să-i destăinuie poporul Atlantidei i 
se imacula în minte. 

Şi toate acestea într-o fracțiune de secundă. Să descrie 
ceea ce simţea prin „explozie de adrenalină“ ar fi fost o 
subestimare. Ceea ce încerca situaţia să transmită, fără 
succes, era o luptă nebună pentru atenţia lui. Pentru că 
Scott suferea un asalt de proporţii gigantice, la limita unei 
maltratări mentale. 

Şi totuşi, mesajul era clar şi răspicat: Atlantida este 
atacată de propriile sale creaţii. Scopul existenţei sale este 
subminat. 


x x * 
Hackett şi ceilalți se repeziră înainte. Deşi Scott nu ştia, 


591 


se prăbuşise la pământ şi trupul i se contorsiona de parcă 
ar fi fost cuprins de o criză epileptică. Din nas şi din gură îi 
țâşneau sânge şi secreţii. Întregul trup îi era zguduit de 
tremurături atât de violente, încât unii dintre tovarăşii lui 
nici nu îndrăzneau să se apropie. 

— Ştiu că suntem aici, explică disperată Sarah, 
îngenunchind şi încercând să-l ajute pe Scott. Îl aud pe 
Scott, mă aud şi pe mine. 

Hackett era preocupat. 

— Ce-i fac lui şi ţie nu, Sarah? 

— Ne aud pe amândoi, dar el e singurul care le vorbeşte 
limba. Pe mine mă ignoră. De parcă n-aş exista. 

Le explică pe scurt cum îşi făcuse loc Carbonul 60 din 
umăr în sistemul nervos şi cum folosea undele de frecvenţă 
joasă ca să comunice cu Marea Sală. 

— Nu sunt reali, le spuse Sarah. Sunt amintiri - 
amintirile animate ale oamenilor. Sunt un program de 
calculator. 

November îl mângâie pe Scott pe păr, în timp ce 
lacrimile îi izvorau în ochi ca într-o fântână. 

— Opriţi-i, vă rog! Îi fac rău. 

Gant făcu semn spre vastul spaţiu care îi înconjura. 

— Să-i oprim... dar cum? 

Hackett analiză cele spuse de Sarah şi se sfătui cu 
Matheson şi cu Pearce. 

— Ce credeţi? Ca să codifici o persoană, este nevoie de 
un spaţiu de stocare imens. Dar să codifici o societate 
întreagă? 

— Oamenii ăştia sunt specialişti în manipularea 
moleculară, zise Matheson, distras o secundă de respiraţia 
întretăiată şi greoaie a lui Scott. 

Hackett era de acord. Dincolo de o anumită scară de 
miniaturizare, proporţiile mici deveniseră o problemă 
pentru componentele electronice. Firele erau blocate de 
mase de electroni precum colesterolul în artere. 
Tranzistorii abia mai funcționau, aşa că circuitele 
minimalizate aveau nevoie de un concept cu totul diferit, 
unul care se baza pe utilizarea efectelor mecanicii cuantice 


592 


pentru administrarea datelor. Calculatoare care utilizau 
comutatoarele fonice şi structurile reticulare de cristale 
sau calculatoare care utilizau reacţii chimice în procese 
care imitau mintea umană. 

Şi atunci, Hackett înţelese. Dar dacă aveau de-a face cu 
un dispozitiv care le realiza pe amândouă? Care funcţiona 
cu viteza luminii, dar avea elemente chimice şi, în esenţă, 
funcţiona ca un creier. Dacă Scott îi era util dispozitivului, 
atunci singurul mod de a-l salva ar fi fost să-l deconecteze 
de la dispozitiv. 

Atent pe unde păşeşte, Pearce continuă să discute cu 
Matheson. 

— Deci, sunt precum hologramele, nu? Iluzii optice? 

— Exact. 

Dar Hackett îi întrerupse. 

— Începeţi să căutaţi o uşă, le ordonă el. Nu avem prea 
mult timp, aşa că nu ne putem întoarce pe unde am venit. 
Trebuie să mergem tot înainte. Să-l scoatem pe Scott de 
aici. Să întrerupem contactul cu partea aceasta a oraşului. 

Arătă cu degetul spre artefactul sonic al lui Pearce. 

— Dacă ştii cum să-l foloseşti, acum e momentul, îi zise 
el. 

Grupul se despărţi şi se împrăştiară toţi de-a lungul 
pereţilor Marii Săli, în încercarea disperată de a găsi o 
ieşire. Dar, în pofida eforturilor lor, nicio instrucţiune 
rostită în faţa a ceea ce părea a fi o uşă nu părea să 
funcţioneze. Matheson îşi trecu degetele peste marginea 
unui posibil cadru de uşă. În zadar. Se îndepărtă de acesta 
şi îl studie cu atenţie. 

Şi atunci, se întâmplă. 

Flacoanele şi canistrele din cristal, care erau ataşate cu 
miile de-a lungul fiecărui perete al Marii Săli, începură 
dintr-odată să se mişte, schimbându-şi poziţia şi găsindu-şi 
locul în tuburile lungi, răsucite, ca de sticlă. 

— Ralph? gemu Pearce. Acum ce-ai mai atins? 

— Nimic! se panică Ralph. N-am atins nimic. 

— Ce se întâmplă? întrebă Gant agitat. Ce este locul 
acesta? 


593 


Şi atunci, faţa contorsionată a lui Scott păru să se 
lumineze puţin. Încetă să mai tremure, de parcă reuşise să 
recâştige un control parţial. Se ridică în şezut şi-şi şterse 
faţa cu mâneca, inspirând profund de câteva ori, apoi 
vorbi. Dar când reuşi să vorbească, era evident că în el se 
ducea o luptă teribilă, care îl secătuia de puteri. li privi pe 
toţi. 

— Uşile sunt închise pentru că le-am încuiat eu, explică 
el slăbit. 

— Richard, de ce ai făcut asta? întrebă suspicios 
Hackett. 

— Pentru că acesta este Var, veni răspunsul. 


Prudent, Gant încerca să estimeze de unde ar putea veni 
următoarea ameninţare. 

— Un Var? Ce dracu' este un Var, profesore? 

— Te simţi bine? întrebă repede Hackett. 

Scott nu răspunse, de parcă efortul de a răspunde i-ar fi 
întrerupt concentrarea. 

— În Vechiul Testament, spuse el, când Marele Potop 
devenise iminent, Dumnezeu i-a spus lui Noe să 
construiască o arcă, o barcă, şi să pună în ea câte o 
pereche din toate animalele de pe Pământ, ca să fie salvaţi. 
Dar anterior, tradiţiile din Orientul Mijlociu susţin că Yima, 
versiunea lor pentru Noe, a primit poruncă să construiască 
o Var. Tradiţia ariană avestică din Iran susţine că Var era 
un loc subteran care unea cele patru colţuri ale 
Pământului. Tradiţia zoroastrică descrie Var ca pe o 
fortăreață. 

— Dar animalele salvate erau tot perechi, nu? întrebă 
Hillman. 

— Nu, respinse Scott ideea, dând din cap. Var avea 
menirea de a conţine sămânța tuturor ființelor vii de pe 
Pământ. 

Matheson îi aruncă lingvistului o privire. 

— Sămânţa? Ca mostrele de ADN? Poate chiar ovule şi 
spermă? 

Inginerul se repezi spre fiolele cu aspect ciudat ataşate 


594 


pe pereţi. 

— Dumnezeule, toate speciile pe care am reuşit să le 
distrugem în ultimele mii de ani... le-am putea readuce la 
viaţă. Mastodonţi, toxodonţi, mamuti, tigri cu dinţi sabie - 
toate fiinţele din ultimele 12 000 de ani... să le aducem pe 
toate  îndărăt, chiar şi pasărea Dodo. Mi-a plăcut 
întotdeauna Dodo. Se întoarse apoi spre ceilalţi şi adăugă: 
Vă daţi seama ce înseamnă asta? 

Dar Hackett i-o luase înainte - îşi ridică braţele 
deasupra capului, îngrijorat. 

— Ralph, s-ar putea să nu fie o idee chiar aşa de bună. 

— De ce nu? 

— Uită-te în jurul tău. Pământul este o biosferă în 
continuă evoluţie. Presupunând că reuşim în câteva ore să 
eliberăm ce se află în containerele acelea, gândeşte-te ce 
ai face. Nu ştim sigur ce se află acolo. Poate că vom 
elibera boli şi virusuri care nu s-au mai văzut de milenii, 
care au dispărut şi faţă de care noi nu mai avem 
rezistenţă. Ne-am autodistruge. 

November se declară de acord cu Hackett. 

— Când  conquistadorii au acostat pe țărmurile 
Americilor, multe dintre populaţiile indigene au fost ucise 
ca urmare a răspândirii bolilor, nu din cauza războiului. 

— O altă opţiune ar fi că ne-am putea trezi că am recreat 
insecte care par suficient de inofensive, dar care au un 
efect devastator asupra lanţului trofic. Nu poţi deschide un 
recipient spunând: „Ia te uită, un mamut“. Trebuie să ai în 
vedere şi consecinţele. 

Gant spuse: 

— Deci, opinia voastră este că, şi dacă supravieţuim, 
locul acesta va rămâne o bombă cu ceas. 

— Aha, iar începem, mormăi Matheson. Orice scuză 
pentru a arunca în aer locul acesta... 

— Linişte, urlă Scott, încercând să se ridice în picioare şi 
sfârşind întins pe duşumea. 

Se încruntă spre câteva feţe care se uitau la el prin 
podea şi, precum ochii melcilor, aceştia se traseră imediat 
înapoi. 


595 


November se îndreptă spre el şi îl ajută să se ridice. 
Scott se clătină, gâfâind, de parcă primise un pumn în 
piept. 

— Tăceţi cu toţii! Nu vă mai certaţi! Mai bine ascultați- 
mă! Nu vreţi să ascultați! 

Nesigur pe picioare, încercă să-şi regleze respiraţia. Toţi 
ceilalţi îl urmăreau nerăbdători. Matheson se aplecă în 
faţă, pe fundalul horcăitului ce venea dinspre Scott. 

— Spune-ne ce să facem, Richard, propuse smerit 
inginerul. Spune-ne ce să facem şi vom face. 

— În primul rând, trebuie să înţelegeţi, spuse simplu 
Scott. Trebuie să mă ascultați, pentru că atunci când voi 
deschide uşile, există şansa să murim cu toţii. Sala asta e 
aidoma Copacului Cunoaşterii, depozitul tuturor lucrurilor 
fizice şi metafizice. Chiar acum, mă aflu într-o vastă bancă 
de informaţii pe care o pot accesa cu puterea gândului. 
Acum ştiu tot ceea ce au fost oamenii aceştia, tot ceea ce 
ştiau ei. Acest Var slujeşte unui scop dublu. În cazul în 
care omenirea supravieţuieşte, în cazul în care am evoluat 
suficient de la ultima Mare Catastrofa încât să înţelegem 
cum să folosim locul acesta, cunoştinţele noastre pot fi 
amplificate la infinit şi ni se va permite accesul la aceste 
informaţii care, de drept, sunt ale noastre. Dar dacă nu 
reuşim să anunţăm centrul de comandă al oraşului că 
existăm şi că avem nevoie de ajutor ca să ne salvăm, atunci 
această maşinărie va trece la al doilea rol al său. Va 
elibera în mediu material genetic ce va reînsămânţa viaţa 
pe planetă. Dar viaţa care ar trebui însămânţată s-a 
modificat. A fost alterată de creaţiile pe care oamenii 
Atlantidei le-au construit ca să apere oraşul. Aceşti naniţi 
sunt vii şi nu vor să moară. Ne aşteaptă în spatele acestor 
uşi - iar când le voi deschide, vor încerca să ne omoare. 


596 


EVOLUȚIE 


— Au încercat deja să ne omoare, spuse dintr-o suflare 
Gant. 

November tremura. 

— Domnule doctor Scott, spuse ea, chiar începeţi să mă 
speriaţi! Nici măcar nu păreţi să fiţi dumneavoastră. 

— Eu te sperii? 

Scott se gândi că era aproape comic. 

— November, zise el, eu sunt ultima ta grijă. 

— Richard, spuse Hackett, nu pari să fii în apele tale. 

— Care e problema, Jon? Eşti gelos pentru că vocile din 
capul meu nu vorbesc cu tine? 

Când spuse aceste cuvinte, feţele de sub duşumea 
începură să se agite. Târându-se pe pereţi, se răsuciră şi 
se contorsionară până când fuzionară din nou în trupuri 
întregi - oameni la dimensiunea lor reală, purtând hainele 
şi podoabele timpurilor lor. O mare de oameni care 
aşteptau acum în tăcere, urmărindu-i. Ca spectatori la 
sfârşitul Evurilor. O mare de suflete întemniţate stând la 
câţiva centimetri de ei, în spatele unei despărţituri din 
cristal. 

Scott le arăta celor din grup cum să utilizeze cu eficienţă 
maximă artefactele sonice din posesia lor în scopuri 
defensive, atunci când avea să vină momentul să-şi 
croiască drum înainte. 

— Naniţii, explică el, erau destinaţi să întreţină toate 
structurile de pe planetă. Şi, de nevoie, au fost dotați cu o 
inteligenţă artificială limitată - capacitatea de a acţiona 
colectiv şi de a se reproduce. 

Hackett îşi imaginase asta. 

— Şi, făcând asta, au evoluat, spuse el, preluând rolul de 
prezentator de la Scott. 

Scott se uită lung la el - era corect. 

— Teoria complexității biologice, continuă Hackett, 


597 


susţine că e nevoie de cincizeci de mii de ani ca să creezi 
de la zero ochiul uman. Douăsprezece mii de ani de 
evoluţie într-o specie precreată sunt mai mult decât 
suficienţi ca să putem presupune că aceste creaturi au 
devenit cu adevărat nişte ticăloşi deştepţi. 

— Mda, fu de acord Scott. Şi doresc să continue să 
evolueze. Vor să aibă o şansă la planeta Pământ. Aşa cum 
văd ei problema, noi am avut şansa noastră şi am dat-o în 
bară. 

Hillman mai puse un încărcător în arma automată. 

— Spectacolul nu se termină până nu cântă doamna cea 
grasă, mârâi el, şi cum pe aici nu sunt doamne grase, 
bănuiesc c-o să mai zăbovim o vreme... 

Hackett îşi scărpină sprânceana. 

— Drăguţ. 

— Nu e drăguţ, îi avertiză Hillman. E o afurisită de 
promisiune. 

Yun se apropie de Scott. 

— Asta s-a întâmplat ultima dată? Maşinile au preluat 
puterea? 

— Nu asta s-a întâmplat ultima oară, spuse pe un ton 
grav lingvistul. N-au terminat la timp reţeaua. 

Se adresă apoi întregului grup: 

— Nu era terminată. Şi ştiau şi ei că nu va fi terminată. 
De aceea au introdus mitologiile religioase în plan. Au 
studiat psihicul uman şi au găsit modalităţile prin care să 
menţină vii aceste idei şi cunoştinţe timp de generaţii 
întregi, până când noi, ca specie, vom fi fost suficient de 
inteligenţi ca să terminăm de construit reţeaua. Aşa că au 
fost trimise grupuri de savanţi care, protejate fiind în 
timpul primei catastrofe, aveau misiunea de a reconstrui 
civilizaţia şi de a finaliza reţeaua. 

— Şi acum e finalizată? se auzi vocea disperată a lui 
Pearce. Nu se poate să fi făcut tot drumul acesta pentru 
ceva care nici măcar nu funcţionează! 

_ — Acum este finalizată, îl asigură cu voce sigură Scott. 
În cele din urmă, după ultimul potop, supraviețuitorii s-au 
asigurat că reţeaua este finalizată. S-au împărţit în grupuri 


598 


şi au dus civilizaţia cu ei la toţi locuitorii planetei. Ei erau 
Părinţii Fondatori originari. În America de Sud, mitul 
spune că civilizaţia a fost adusă pe pământurile lor de 
către Quetzalcoatl, cel cu barbă. Părul facial era 
necunoscut în America de Sud - de ce să inventeze aşa o 
caracteristică? Le era, genetic, imposibil să-şi lase barbă. 
Ar fi trebuit să fi văzut una. Clement al Alexandriei şi 
Tertulian, amândoi din secolul al treilea d.Hr., vorbesc 
despre aceleaşi mituri colective ca şi Lactantius, Zosima şi 
împăratul roman lulian, din secolul al cincilea d.Hr., 
potrivit cărora zeii - sub forma oamenilor - le-au adus 
înţelepciunea de pe un pământ care a fost distrus într-un 
potop. 

Scott îşi şterse sângele care îi curgea din nas, apoi 
continuă: 

— Atlantida însăşi era completă. Centrele majore ale 
reţelei erau complete, dar mai trebuiau create structurile 
de legătură. Aceste structuri de legătură necesitau doar 
cunoştinţe rudimentare de tehnologie - să ridici pietrele, 
să sapi tuneluri şi altele. S-au gândit la toate. Erau oameni 
deştepţi. Mai deştepţi decât tine şi decât mine. 

Pearce îl bătu pe umăr pe lingvist. 

— Ştii unde mergem? 

— Da, ştiu unde mergem. 

— Chiar aşa? Cum de ştii? 

Scott spuse: 

— Pentru că am fost acolo. L-am văzut. 

Pe faţa lui Pearce se citi un zâmbet îngrijorat. 

— Oh, l-ai văzut, nu-i aşa? zise el. Imi pare rău, dar nu te 
cred. 

Scott nu apucă să riposteze, pentru că maiorul Gant 
începu la rândul său să-l chestioneze. 

— Şi ce facem când ajungem acolo? Zona asta centrală 
de comandă, camera aceasta de control... cum arată? 

— O veţi recunoaşte, le răspunse Scott. N-aveţi cum să 
nu o observați. Dar nu vă faceţi griji, vă conduc eu. Sarah 
şi cu mine ştim ce e de făcut când vom ajunge acolo. 

Se întinse şi o luă de mână, de parcă ar fi comunicat la 


599 


un nivel dincolo de orizontul celorlalţi. Comunicau la un 
nivel secret, poate chiar la nivelul mintal pur, prin 
intermediul impulsurilor electrice din maşinăria de cristal 
a oraşului. 

— Ce vom face când vom ajunge acolo? insistă Gant, 
care nu avea obiceiul de a se repeta. 

Scott spuse: 

— Crede-mă, dacă ţi-aş spune, nu ţi-ar plăcea. 

— Oricum nu-mi place. 

Erau aliniaţi cu toţii, cu armele pregătite de tragere. 
Scott îşi încleştă pumnii preţ de o clipă, de parcă purta din 
nou o bătălie chinuitoare pe câmpul de luptă al minţii lui. 
După câteva secunde reuşi să îşi descleşteze pumnii şi 
rămase cu privirea fixată în faţă, pe zidul din faţa lor. 

— Gata? 

Se auziră murmure de încuviinţare. 


Scott dădu din cap şi atunci uşile începură să se 
deschidă. 


600 


REVELAȚIA 


Indienii Hopi au zeii gemeni, Poganghoya şi 
Palongawhoya, paznicii axelor de nord şi sud, a 
căror sarcină este să menţină rotația corectă a 
planetei. Li s-a poruncit de către Sotuknamy, 
nepotul Creatorului, să-şi părăsească posturile, 
pentru ca „a doua lume“ să poată fi distrusă, căci 
oamenii ei deveniseră răi. Apoi, lumea, fără nimeni 
care să o controleze, începu să se balanseze 
dezechilibrată, se roti şi se dădu peste cap. Mările 
şi lacurile inundară pământurile - lumea îngheţă şi 
peste ea se aşternu un strat de gheaţă solidă. 
Prima lume fusese distrusă de foc, iar a treia lume 
de apă. 


The Earthquake Generation!%, 
Jeffrey Goodman, 1979 


1% Generaţia cutremurului (n.tr.) 


601 


ORAŞUL INTERIOR 


La început fură fulgere de lumină, apoi breşe lungi de 
aproape patru metri ce apăreau la intervale egale de-a 
lungul bazei zidului interior al Marii Săli, acolo unde 
întâlneau podeaua. Centimetru cu centimetru, breşele 
deveneau din ce în ce mai mari şi, când uşile uriaşe de 
deasupra începură să se ridice, se ridică şi temperatura, 
pe măsură ce aerul fierbinte năvăli în sală ca să-i 
întâmpine. 

Parcă s-ar fi aflat la gura unui furnal. 

Matheson şi Hackett se priviră îngrijoraţi. 

— Ce naiba se întâmplă acolo jos? 

Ceilalţi îşi încleştară mâinile pe arme, iar uşile îşi 
continuară huruitul lent şi zgomotos spre zenit. Lumina 
care se revărsa înăuntru era înfricoşătoare şi November fu 
nevoită să-şi protejeze ochii ca să poată păşi pe holul de 
dincolo de uşi. 

Cu ochii mijiţi, aşteptă să i se adapteze vederea. Dar 
când reuşi să vadă suficient de bine, nu ar fi putut descrie 
priveliştea din faţa ei altfel decât ca fiind biblică. 


XX xk 


Turnurile Atlantidei străluceau în zare - vaste coloane 
de cristal gargantuesc, atât de impresionante ca 
dimensiune încât păreau să susţină însuşi acoperişul 
cavernei de gheaţă în care era găzduit oraşul Atlantida. 

Caverna în sine trebuie să fi avut câteva zeci de 
kilometri în lăţime şi cel puţin jumătate de kilometru 
înălţime. Suprafaţa era vălurită şi deformată de o serie de 
pârâiaşe topite, acolo unde căldura intensă sculptase golul 
imens.  Stalactite gigantice cădeau din tavan; unele 
atârnau libere, altele formaseră coloane încă îngheţate 
deasupra numeroaselor clădiri care formau oraşul. 

Dar oricât de spectaculoasă ar fi fost caverna, nu era 


602 


nimic în comparaţie cu Atlantida. 

Echipa se afla pe un dig interior circulabil, asemănător 
cu parapetul unui castel sau cu un balcon nesfârşit. Era 
platforma superioară a zidului exterior care încercuia 
întregul oraş. 

La cincisprezece metri sub ei, pe jumătate scufundate în 
gheaţă, se găseau clădirile complexe din piatră, străzile şi 
aleile suburbiilor. Unele dintre case erau lipsite de gheaţă, 
splendide cu decoraţiile de pe zidurile lor. Acoperişurile 
erau placate cu foiţe lucioase de aur şi pereţii multora 
dintre clădiri erau împodobiţi cu fresce. Alte aşezări nu 
erau la fel de norocoase; minigheţarii încă blocau 
drumurile, iar clădirile rămâneau nemişcate sub gheaţă şi 
timp. 

Dedesubt, plutea un sentiment de dezolare fantomatică. 
O goliciune. Sentimentul unei traume a trecutului încă 
gravată în peisaj. Senzaţia că, dacă echipa ar fi avut timp 
să coboare şi să viziteze împrejurimile, n-ar fi văzut prin 
ferestre decât nenorocire şi nefericire. 

Districtul de dedesubt părea întunecat şi albastru. 
Îngheţat în timp. Le amintea de unele imagini din Pompei, 
dezgropat după atât de multe secole de la momentul în 
care fusese înghiţit de fluviile de lavă ale Vezuviului. Şi 
totuşi, acesta nu era un sit arheologic antic, acoperit de 
aluviuni şi putrezind. Era un oraş care încă vibra. Un oraş 
a cărui esenţă fusese conservată de gheaţă. 

Era un oraş în stază. În sensul direct al cuvântului - 
criogenat. Un oraş în aşteptare, care merita ca străzile să-i 
fie populate de oameni. 

Echipa se puse în mişcare spre gigantica stradă 
principală, care avea lăţimea unui teren de fotbal american 
şi care se desfăşura într-o linie perfect dreaptă direct spre 
inima oraşului. O inimă care se afunda direct în centrifuga 
de plasmă ce îşi săpase drumul din spaţiu şi pe care o 
văzuseră cu toţii pătrunzând în gheaţă când se aflau la 
suprafaţă. 


Dimensiunile locului erau atât de uriaşe, încât echipei îi 


603 


luă o jumătate de oră ca să ajungă la punctul de acces în 
strada principală. Şi, urmându-şi drumul spre stradă, 
surprinseră cu adevărat imaginea din faţa lor. 

Turnurile strălucitoare ale Atlantidei se înălţau pe un 
fundal de un portocaliu incandescent, o ceaţă vibrantă 
care pâlpâia fierbinte, de parcă întregul oraş se afla la 
marginile unui etern asfinţit. Gheaţa învăpăiată era 
luminată şi devenea incandescentă sub efectul unui vulcan 
activ încă încastrat în gheaţa antarctică, care arunca lavă 
undeva la distanță, poate la mulți kilometri. 
Înspăimântător de vie, lumina care se refractase până în 
această cavernă pâlpâia şi se intensifica odată cu erupția 
vulcanului. 

Fasciculele de lumină erau însoțite de efluviile 
dogoritoare care explodau prin crăpăturile din pereții 
cavernei, umplând aerul de vapori sulfuroşi ce formau 
nenumărate straturi în aer. Unii coborau deasupra oraşului 
ca o ceaţă delicată, în timp ce alţii se împrăştiau în 
straturile superioare mai calde ale acestei miniatmosfere, 
având înfăţişarea unui acoperiş de nori ce plutea în jurul 
vârfurilor zgârie-norilor din centru. 

Dar spectacolul nu se termina aici. 


Să ne imaginăm că Empire State Building ar fi un 
paratrăsnet. Şi să presupunem că ar avea şase copii. 
Imaginaţi-vă că împreună ar fi aşezate într-un cerc care 
înconjoară o structură deloc diferită de Marea Piramidă de 
la Giza, care, la rândul său, ar fi ridicată de la sol, 
sprijinindu-se pe patru piloni de dimensiunea Statuii 
Libertăţii, fiecare sub forma unei creaturi herculeene. 

Imaginaţia ar recrea astfel o viziune asemănătoare 
aspectului real al porțiunii centrale a oraşului Atlantida. 

Prin gaura imensă din mijlocul acoperişului cavernei, 
vortexul cutremurător al ionilor verzi turbionari ce 
fuseseră absorbiți din spaţiu se dilatase, iar ferocitatea şi 
dimensiunea lui se amplificaseră. Întregul fenomen se 
transformase într-o masă contorsionată de scântei de 
energie furioase, care se comportau aproape ca un şarpe 


604 


gigantic în continuă mişcare. Şi totuşi, spre vârful său, 
tornada de energie era zdrenţuită. Sfârtecată, ca o 
frânghie ale cărei fire se destrămaseră. 

Şapte fire biciuiau aerul. Fiecare lujer era conectat la 
unul dintre obeliscurile masive ce păreau să acţioneze ca o 
serie de conductori de electricitate, deviind energia intr-un 
scop neştiut. 

La rândul său, fiecare structură cristalină din oraş pulsa 
şi sfârâia cu electricitate, începând cu zidul exterior al 
Atlantidei şi terminând cu zidurile interioare mai 
îndepărtate, cu drumul principal şi cu fiecare clădire de 
dincolo de acesta. Întregul spaţiu era viu datorită acestei 
energii, care ricoşa şi demonstra că aceste structuri 
serviseră unui dublu scop în trecutul lor - pentru că toate 
prezentau indicii clare de ferestre, de căi de acces şi de o 
multitudine de camere. 

Într-adevăr, acest loc fusese destinat vieţii. Slujise ca un 
oraş real, chiar dacă scopul său suprem era unul mult mai 
înalt. 

Abia după ce străbătură strada principală se desfăşură 
în faţa lor vastitatea reală a locului. Pentru că, indiferent 
cât de mult ar fi mers, destinaţia lor finală nu părea să se 
apropie. 

Era una să afirmi că Atlantida apărea pe imaginile din 
satelit de dimensiunea Manhattanului şi alta era să vezi cu 
ochii tăi. 


— Din tron ieşeau fulgere... cită November cu un aer 
meditativ, voci şi tunete, iar înaintea tronului erau şapte 
lămpi de foc ce ardeau; acestea reprezintă cele şapte 
spirite ale lui Dumnezeu. Înaintea tronului era un fel de 
mare de sticlă, asemenea cristalului. În mijlocul tronului şi 
în jurul tronului erau patru creaturi vii, pline de ochi în 
faţă şi în spate... 

Scott cunoştea bine pasajul şi arătă spre imensele 
creaturi care susțineau piramida. 


107 http://www.jw.org/ro/publicatii/biblia/nwt/carti/RevelaWC5%A3ia/4/ 
(n.tr.) 


605 


— Și prima creatură vie era ca un leu, a doua creatură 
vie era ca un taur tânăr, a treia creatură vie avea o faţă ca 
de om, iar a patra creatură vie era ca o acvilă în zbor!%, 
adăugă el. Foarte bine, November. Cartea Revelaţiei, 
capitolul patru. 

Şi, cu certitudine,  statuile-reazem se  potriveau 
descrierii. November indică tornada de energie cu şapte 
capete. 

— Şi bănuiesc că asta reprezintă şarpele cu şapte 
capete, conchise ea. 

Leviatanul. În ebraică, Livyatan. În sumeriană, Tiamat. 
Şarpele de apă primordial cu şapte capete şi simbolul 
puterii de creaţie a lui Dumnezeu. _ 

Pearce îşi umezi buzele uscate. Îşi continuară drumul pe 
strada principală spre centrul oraşului. 

— Ce altceva mai are de spus Cartea Sfântă despre 
acest subiect? întrebă el. 

Pearce se aştepta să-i răspundă November sau Scott. 
Însă mare îi fu surpriza când cel care interveni fu Gant. 

— Al şaptelea a vărsat potirul lui în văzduh. Şi din 
Templu, din scaunul de domnie, a ieşit un glas tare, care 
zicea: „S-a isprăvit! “ Şi au urmat fulgere, glasuri, şi tunete 
şi s-a făcut un mare cutremur de pământ, aşa de tare că, 
de când este omul pe Pământ, n-a mai fost un cutremur 
atât de mare. Cetatea cea mare a fost împărțită în trei 
părți şi cetăţile neamurilor s-au prăbuşit.!% 

Puşcaşul ridică din umeri stânjenit. 

— Nu sunteţi singurii care citesc Biblia, spuse el. 

Îşi continuară drumul, cu armele pregătite. 


Strada principală părea un pod sau un pasaj suprateran. 
Şi nu era singurul de genul acesta. 
Hillman profită de drumul îndelungat ca să-şi utilizeze 


108 Jbidem (n.tr.) 
109 Biblia online, Apocalipsa, capitolul 16, versetele 17-19, traducerea: 
Cornilescu, sursa: 


http://www.ebible.ro/biblia/romana/cornilescu/apocalipsa/16/8/48 
(n.tr.) 


606 


binoclul şi să evalueze amplasamentul oraşului. Atât cât îşi 
putea da seama el, semăna, surprinzător de mult, cu 
imaginile din satelit şi cu descrierea oferită de Platon. 

Oraşul era împărţit în cartiere printr-o reţea vastă de 
intersecţii, dintre care ei traversară doar o parte. 
Intersecţia reală apăru sub piramidă, în centru, deşi era 
prea departe ca s-o vadă din poziţia lor şi nu putea fi decât 
presupusă. In depărtare, spre stânga şi spre dreapta, 
Hillman reuşi să zărească ambele laturi ale drumului 
principal perpendicular, care ducea în acelaşi punct spre 
care se îndreptau şi ei. Ceea ce însemna că spre centru se 
putea ajunge pe trei căi de acces vizibile, la care se adăuga 
presupusa existenţă a unui al patrulea drum, pe a patra 
direcţie. 

Pe măsură ce se apropiau de centru, clădirile care 
mărgineau drumurile deveneau din ce în ce mai înalte. Nu 
proporţional, nu treptat, ca şi cum ar fi fost guvernate de 
un proces matematic, ci mai curând într-un mod neregulat, 
aleatoriu, care reproducea un oraş adevărat. În general, cu 
cât se apropiau mai mult de centru, cu atât mai înalte 
deveneau clădirile. 

Rezultatul era un sentiment de stranietate la trecerea 
printre clădirile uriaşe, cu ferestrele lor întunecate şi 
lipsite de viaţă, şi totuşi cu ramele ferestrelor vibrând 
datorită scânteilor de energie. 

Se simțeau de parcă ar fi fost singurii călători pe o 
autostradă cu opt benzi de circulaţie. 

Hackett aruncă o privire spre una dintre impunătoarele 
clădiri şi-i făcu semn lui November. 

— Te-ai întrebat vreodată cine stătea în spatele uneia 
dintre aceste ferestre uitându-se la noi? 

— Opreşte-te, se cutremură November. Locul acesta e 
suficient de sinistru şi aşa. 

Şi avea dreptate. De fapt, Bob Pearce spunea acelaşi 
lucru şi, respirând întretăiat, începu să emită tot felul de 
idei extravagante, poate tocmai în efortul de a se calma. 

Ceva despre proiectul unui oraş care susţinea ipoteza 
vieţii umane. Clădiri fără oameni, care vorbeau despre 


607 


moarte, singurătate şi izolare. Clădirile fără oameni erau 
înspăimântătoare. Locuri de temut. Puţini oameni vorbeau 
despre fantome la concertele rock sau pe autostrăzi, în 
baruri sau în parcuri şi pe plaje. Domeniul fantomelor erau 
podurile, camerele  dosnice, holurile şi dormitoarele 
nefolosite. Fantomele şi domeniile lor spuneau multe 
despre dorinţa omului de a umple neantul. Psihologia 
adânc înrădăcinată a unei specii care nu putea suporta 
inexistenţa. 

Asocierea unei fantome cu un loc anume spunea multe 
despre arhitectura acelui loc, pentru că vorbea despre o 
clădire care nu-şi îndeplinea rolul pentru care fusese 
creată. Prin linii simple şi modele geometrice, numeroase 
clădiri erau un apel sfâşietor la contactul uman. Şi atât cât 
putea fi aplicată această teorie pentru Atlantida - aici 
întâlneau un oraş care, la o scală de necrezut, plângea 
după contactul cu oamenii. 

Înainte de a comenta, Hackett medită la ceea ce spusese 
Pearce. 

— Da, spuse el, sunt sigur că fantomele din War ar fi de 
acord cu tine. 

Bob Pearce i-ar fi răspuns, dar echipa se oprise brusc. 
Pentru că drumul le era blocat. 


Era ca şi cum o găleată gigantică de sorbet de vanilie se 
răsturnase şi se scurgea pe Fifth Avenue. Pasajul dintre 
clădirile din dreapta străzii principale erau înăbuşite de o 
pătură de gheaţă groasă, netedă, care se revărsase pe 
drum înainte de a-şi continua calea printre clădiri, spre 
stânga. 

Totuşi, spre norocul echipei, existau dovezi că gheaţa 
era aerată. Că se formaseră găuri atunci când apa fierbinte 
se scursese de deasupra, erodând secţiuni întregi din 
blocaj. 

Gant făcu câţiva paşi în spate, evaluând situaţia cu 
piconul în mână. Vârful metalic al acestuia era umed din 
pricina gheții glaciare care se topise. 

— E în regulă, spuse el. Cred că voi găsi un loc pe unde 


608 


să trecem. 

— Asta e bine, comentă Hackett, verificându-şi ceasul, 
pentru că nu mai avem prea mult timp la dispoziţie. 

Gant înfipse piconul în gheaţa subţire. 

— Spune-mi ceva nou. 

Le făcu semn nerăbdător lui Yun şi celorlalţi, adăugând: 

— Haideţi, veniţi aici! Daţi-mi o mână de ajutor! 

Pasajul se răsucea şi se întorcea şi uneori, acolo unde 
drumul era închis, îl curăţau cu piconul sau se lăsau cu 
toată greutatea pe stratul de gheaţă. Gheaţa era atât de 
fragilă şi de casantă, încât era de mirare că-şi putea 
susţine propria greutate. 

— Fiţi atenţi, îi avertiză Sarah. Există riscul să se 
dărâme întreaga cavernă. 

Reuşiră în cele din urmă să-şi croiască drum spre marele 
bulevard aflat dincolo de zidul de gheaţă. Un loc unde 
perspectiva era la fel de spectaculoasă ca la început, dar 
care dezvăluia mult mai multe detalii despre oraş. Căci, 
ramificându-se în faţa lor într-un arc uriaş, se afla 
exteriorul a ceea ce Platon descrisese drept două canale 
concentrice, dintre care primul era atât de masiv, încât se 
spunea că Atlantida găzduia o întreagă flotă la sânul său. 

Canalul era plin cu gheaţă topită şi părea mai ciudat din 
apropierea nivelului străzii principale decât la prima 
incursiune de-a lungul lui. 

Matheson, mereu uluit de minunile inginereşti ale 
oraşului, alergă într-o parte şi privi în jos. 

— Asta e! strigă el. Oraşul trebuie să fi fost construit în 
întregime pe o colină sau un deal! Cu cât ne apropiem mai 
mult de centru, cu atât ajungem mai aproape de nivelul 
solului! Nu cred că sunt mai mult de cinci-şase metri până 
la nivelul apei... 

Şi, în acel moment, rămase fără cuvinte. 

— lisuse! spuse el. Michaels...! 


609 


MOMEALA 


La câteva sute de metri distanţă, Michaels zăcea la 
pământ, nemișcat, în mijlocul canalului. Nu era greu de 
imaginat acest lucru, având în vedere că apa era îngheţată. 
Dar nu prin procese naturale, pentru că - deşi canalul 
scânteia ca apa fluidă şi deşi era limpede ca apa proaspătă 
- nu era gheaţă. Era îngheţat ca urmare a fenomenului de 
undă staţionară numit cvasicristalizare. 

Clipocelile din apă şi perturbațiile, devenite prizoniere, 
îngheţaseră în timp din cauza undelor staţionare pompate 
de zidurile de Carbon 60 care mărgineau canalul. Undele 
erau marcante în apropiere de malurile apei, unde fusese 
iniţiată cvasicristalizarea. Ele arătau clar de unde veneau 
puterea şi forţa realizării acestei imagini. 

Ceilalţi alergară şi ei spre locul unde stătea Matheson, 
undeva la marginea străzii principale. 

Gant îl văzu primul - containerul negru zăcea pe o parte, 
la câţiva metri distanţă de puşcaşul marin. Maiorul se 
pregătea deja să scoată frânghiile care îi atârnau la 
centură. Nu spuse decât atât: 

— Bomba. 

— Las-o dracului de bombă! sări Pearce. Trebuie să-l 
ajutăm! Michaels! Hei, mă auzi? Hei, Michaels, eşti bine? 

Michaels păru să se mişte. Cu un geamăt, îşi înălţă 
capul, apoi se prăbuşi înapoi pe spate. Părea să rostească 
ceva, dar nimeni nu înţelegea. 

— Staţia radio, interveni Yun. Foloseşte-o! 

În timp ce Hillman îşi scotea staţia, Gant îşi asigură linia 
legând-o de ceva care arăta ca un stâlp de iluminat antic. 
Apoi aruncă partea liberă peste margine. 

— Ray, spuse decis Hillman, butonând transmiţătorul. 
Ray, mă auzi? Venim după tine, amice. Nu-ţi face griji. 

— N-avem timp pentru asta, îi avertiză disperat Hackett. 

— N-o să abandonăm un camarad căzut, spuse printre 


610 


dinţi Hillman. 

— Bine! ripostă Hackett. Coboară şi scoate-l de acolo, 
iar noi ne continuăm drumul spre centrul de control. 

— Mergem împreună! strigă Gant. 

Pe marginea canalului, braţul lui Michaels căzu 
neputincios pe piept după ce-şi scoase staţia. Nu se vedea 
foarte bine ce face. Era straniu. Dar părea că ar vrea să 
arunce staţia. Părea să le arate că nu voia ca ei să coboare 
după el. 

Îi avertiza să se îndepărteze. 

— Ce Dumnezeu face? 

Hillman îşi duse binoclul la ochi. 

— O, drace! Domnule, bietul de el şi-a rupt picioarele. 
Acum văd. Sunt răsucite în unghiuri nefireşti. 

Yun îşi scoase şi el frânghia şi începu să lege un capăt 
de un stâlp. 

— Ce dracu crezi că faci? sări Gant. 

— Ajut. 

— Pe dracu”... 

— N-avem timp pentru astfel de prostii macho! sări 
November, apucându-şi brida de siguranţă şi trecându-şi 
piciorul pentru margine. Mă duc eu să-l ajut. Cu cât 
rezolvăm mai repede problema, cu atât mai repede putem 
s-o luăm iar din loc. 

Înainte ca cineva să mai apuce să spună vreun cuvânt, 
ea începu să coboare spre canal. Gant schimbă o privire cu 
Scott. 

— E înfierbântată tare, nu? 

Scott ridică din umeri. 

Gant îşi continuă drumul, iar Hackett îl trase deoparte 
pe epigrafist. 

— Ce ai? 

— O să mor, replică simplu Scott, aproape nepăsător. 
Asta schimbă cumva modul de a privi lucrurile. 

Era evident că Hackett nu se aştepta să audă aşa ceva. 
Ar fi vrut să insiste, dar Hillman îi băga deja echipamentul 
în mână. 

— Uite, ţine asta, îi spuse el, dându-i rucsacul şi 


611 


trecându-şi picioarele peste margine. Mă întorc imediat. 

Dar pe când cei trei soldaţi şi asistenta antropologului se 
lăsau să cadă în canal, Scott se încruntă, de parcă abia 
atunci reuşea să conştientizeze ce se întâmplă. 

— Ceva e în neregulă, spuse el simplu. 

Sarah schimbă o privire cu Scott când acesta se apropie 
de margine, supraveghind orizontul cu ochiul unei păsări 
de pradă. 

— Acolo! spuse ea. 

Şi atunci, văzură toţi. 


612 


AMBUSCADA 


Michaels gemu într-o agonie hidoasă, aproape delirând, 
susţinându-şi cu cealaltă mână braţul sfărâmat. Pe faţă 
avea sânge închegat. Nasul îi era zdrobit, împreună cu o 
parte a feţei. Piciorul stâng stătea îndoit în unghi drept de 
la şold. Nu putea fi sigur, dar bănuia că o coastă ruptă îi 
perforase un plămân. 

Şi apoi, din nebuloasa vederii sale înceţoşate, se ivi 
cavaleria. 

Într-un singur mod se putea descrie această imagine. Cu 
puţina putere rămasă în voce şi cu aerul ca raşpelul pe 
faringe, spuse: 

— Nebunii dracului! 

Apoi, capul îi căzu pe pământ. 


Hillman sprintă. 

— Aproape c-am ajuns, frate! Am ajuns! O să reuşim să 
ieşim noi şi din asta! 

Singurul care nu se grăbea să ajungă la Michaels era 
Gant. Ceea ce nu era surprinzător, pentru că principala lui 
preocupare era bomba. O întoarse în jurul axei. 

— E încă întreagă, spuse el. Mulţumescu-Ţi, Doamne! 

— Mulţumeşte-i firmei Samsonite!!0, spuse cu răsuflarea 
tăiată Michaels, amuzându-se. 

— Ce dracu ţi s-a întâmplat, omule? întrebă Hillman, 
analizând rănile puşcaşului. 

Michaels tuşi. 

— Am căzut din cer... Ce crezi că mi s-a întâmplat? 

— lisuse, ai noroc că eşti viu. 

— Şi atunci, de ce nu mă simt norocos? 

Deşi sunase ca o glumă, nimeni nu râdea. Michaels îşi 


110 Firmă americană producătoare de valize, genţi şi diverse recipiente 
pentru transport (n.tr.) 


613 


lăsă braţul fracturat pe o parte şi îl înşfacă pe Hillman de 
guler. 

— Trebuie să plecaţi de aici înainte să se întoarcă. 
Trebuie să plecaţi! 

Hillman nu înţelegea. 

— Ce dracu tot spui acolo? Te scoatem de aici. 

Dar nici nu-şi termină bine cuvintele, că faţa lui 
Michaels deveni imaginea fricii pure, nediluate. Lacrimile 
îi năvăliră în ochii injectaţi. Era pe cale să izbucnească în 
plâns, ca un copil. 

— Omule, e prea târziu! Au ajuns deja. Frate, au venit 
deja! O să murim dracului cu toţii! 

Ceilalţi întoarseră capul spre locul unde se uita 
Michaels, iar acesta îi surprinse pe Hackett şi pe ceilalţi 
din echipă privind de pe pod. Toţi dădeau frenetic din 
mâini. 

— Plecaţi de-acolo! se auzeau tipetele lor tardive. 

— M-au lăsat aici ca momeală, suspina Michaels. Şi voi 
aţi căzut direct în capcană. 

Insă era prea târziu. Michaels îşi lăsă capul să cadă, 
încordarea fiind prea mare pentru muşchii gâtului său. 

— Asta încercam să vă spun, murmură el fără suflare. 

November se ridică încet în picioare, urmată de Yun şi 
de Gant, care se apropie de ei târând după el focosul 
nuclear. 

— Sfinte Sisoe... 

— Ce facem? întrebă November. 

Dar nu prea avea sens să răspunzi la aşa o întrebare 
redundantă. 


De cealaltă parte a imensului canal, pe cheiurile pustii şi 
docurile străvechiului oraş, într-o mulţime pe care ochiul 
abia o cuprindea, aşteptau Golemii. 

Nu unul, nu doi. Nici măcar o sută. Ci mii. Poate chiar 
zeci de mii. 

La început nemişcaţi, niciunul nu realiză cine se mişcase 
primul; apoi, brusc, urmă o schimbare imperceptibilă de 
atitudine în pădurea de efigii de cristal şi, în câteva 


614 


secunde, Golemii începură să-şi clatine capetele uriaşe, 
legănându-se greoi pe gâturile groase, şi să-şi mute 
greutatea de pe un picior pe altul. Ameninţători şi foarte 
atenţi. 

Hillman se uită în spate în căutarea unei căi de scăpare, 
dar comentariul „O, nu“ îi lămuri pe toţi că pe acolo nu se 
putea fugi. Pentru că, stând într-o linie de-a lungul arcului 
de închidere al vecinătăţii canalului, tăindu-le drumul pe 
care veniseră, se aflau alte mii de Golemi. Erau o ceată cu 
mult mai agresivă decât cei pe care îi întâlniseră până 
atunci. 

Cei din avangardă făcură un pas înainte şi îşi întinseră 
braţul drept. La unison, îşi strânseră mâinile pumn şi, 
începând de la mijlocul grupului şi simultan spre periferii, 
pe ambele părţi ale arcului, fiecare pumn se metamorfoză. 
Se contorsionă. Brusc, din pumnii lor apărură pumnale- 
stilet, care se măriră, devenind săbii din cristal. 

Zgomotul era asemănător celui produs de zece mii de 
lame care zgâriau o tablă. Era sunetul morţii - un sunet 
care transmitea clar grupului că n-avea cum să se întoarcă 
pe unde venise. 

— Ce-i cu rahatul ăsta? urlă Hillman. 

Pentru moment, Golemii se mulţumeau să-şi menţină 
poziţia şi să-i privească de dincolo de hău. De parcă îşi 
calculau şansele. Evaluau opţiunile. 

— Câţi crezi că sunt? gâfâi Michaels. 

— Chiar contează? mârâi Gant. Mai mulţi decât noi. 

— O sută patruzeci şi patru de mii, spuse tristă 
November. Atâţia sunt. Asta spune Biblia despre mărimea 
armatei în conflictul final. 

— Trebuie să ajungem la pod. 

Gant îşi verifică artefactul sonic, ancorând focosul 
nuclear de centură. 

— Ce cuvânt trebuie să folosesc? 

— Două cuvinte, îi aminti November. Zihamtu. 

Gant dădu din cap aprobator, vorbind în dispozitiv ca să 
verifice dacă acesta funcţiona. Zihamtu... 

Poate că nu era cea mai bună mutare. De-a lungul 


615 


marginii, pe ambele părţi ale canalului, Golemii începură 
să emită un vuiet jos, limbajul trupurilor lor indicând că se 
pregăteau să treacă la ofensivă. 

Michaels zăcea pe pământ, tremurând. 

— Domnule, nu cred că a fost o idee prea bună. 

Hillman îşi ridică arma. 

— Şi asta e reacţia lor la acele două cuvinte? Ei bine, am 
alte două cuvinte pentru ei. Hechler şi Koch! Sau ce 
spuneţi de Înghiţiți plumb!? Sau poate Muriţi, ticăloşilor! 

Gant porni. 

— Haideţi, să mergem! 

— Domnule, protestă Hillman, cum rămâne cu Michaels? 
Domnule, nu-l putem lăsa aici! 

Gant îşi scoase revolverul şi îl înmână puşcaşului căzut. 

— Uite, fiule. Ai nevoie de el mai mult decât mine. 

În timp ce spunea aceste cuvinte, Golemii de pe ambele 
părţi ale canalului începură să coboare pe suprafaţa dură a 
apei. 

— Plecaţi de aici! îi imploră Michaels. Sau o să muriţi! 

— Rămân cu el, interveni brusc Yun. Nu-l puteţi lăsa aici 
să moară. 

— Rahat! Fu rămân cu el! protestă Hillman. Tu n-ai fost 
în armată cu el! Eu, da. 

— N-avem timp pentru rahatul ăsta, soldat! explodă 
Gant, realizând că masa de Golemi aflaţi de o parte şi de 
alta a canalului porniseră în marş spre ei. Dacă sunteţi 
amândoi pregătiţi să rămâneţi cu el, ridicaţi-l şi căraţi-l! 
Acum, să mergem! 

November îşi prinse rapid frânghia de focosul nuclear şi 
începu să tragă alături de Gant. Împreună, o luară la fugă 
spre pod, de unde ceilalţi le strigau să se grăbească. 

Era cel mai bun lucru de făcut, pentru că şi Golemii 
grăbiseră pasul. 

Începuseră să atace. 

— Iisuse Hristoase! N-o să reuşească! strigă Pearce. 
Fugiţi! 

Matheson dădu să încalece balustrada ca să coboare de 
pe pod, dar Scott îl opri. 


616 


— Ce faci? se plânse acesta, luptându-se să se elibereze. 
Trebuie să facem ceva! 

— Stai aici, spuse ferm Scott, este opţiunea cea mai 
sigură. 

— Poftim? 

— Priveşte în jurul tău, explică rece Sarah. Vezi vreuna 
dintre creaturile alea că urcă pe pod? Nu. Pentru că e 
Carbon 60. In oraş se poartă acum o bătălie pentru 
preluarea controlului asupra acestor creaturi. Dacă vin în 
contact cu podul de cristal, vor interacţiona cu el. Şi 
atunci, vor muri! 

— Chiar începe să mă deranjeze că voi doi ştiţi atât de 
multe despre locul acesta, sări Pearce. 

Scott începu să-şi înfăşoare una dintre frânghii în jurul 
mijlocului. 

— Când ajung dedesubt, trebuie să-i tragem. 

— Să sperăm că ajung aici. 

November îşi auzea inima bătându-i în piept ca un 
ciocan. Obrajii îi erau roşii ca para focului, în urma 
sprintului în care ţâşnise peste canalul cvasicristalizat spre 
pod, târând focosul nuclear alături de Gant. 

Cu coada ochiului, îi zărea pe Golemii impunători 
năvălind ca o undă de sticlă sfărâmată într-o criză de furie. 

li auzea târându-şi săbiile după ei, forțând vârfurile 
acestora în canalul cristalizat şi provocând un scrâşnet 
asurzitor - păreau o sută de marfare ce apăsau 
concomitent frânele, ca să evite o ciocnire. 

Simţea că pe buze i se adună un țipăt - o bolboroseală 
de teroare primară. 

Deşi ştia că n-ar trebui să facă asta, întoarse capul 
pentru a vedea mai bine, şi atunci Golemii ajunseră mai 
aproape de ea, îşi ridicară spadele lungi şi subţiri şi 
atacară. 

November nu ştia de unde-i veni o astfel de prezenţă de 
spirit. 

Tot ce ştia era că, la un nivel instinctual, înţelegea că 
trebuie să se răzbune şi că avea la îndemână mijloacele s-o 
facă. Işi ridică artefactul sonic la buze şi, fără a-şi 


617 


întrerupe ritmul alergării, ţipă ca o zână prevestitoare a 
morţii: Zihamtu! Zihamtu! Zihamtu! 

Prima linie de Golemi care învârteau săbii explodă într- 
un nor de praf electrificat. 

Dar prin norul de furtună şi prin fulgerele reziduale, a 
doua linie de creaturi atacă. Îşi înclinară cu toţii săbiile în 
faţă, indicându-i că au intenţia să o sfârtece. 


Hillman trase întruna, trimițând gloanţele adânc în 
maşinăriile de pradă. 

Ştia că n-o să le ucidă. Dar mai ştia şi că, dacă îi făcea să 
se împiedice, dacă îi dărâma, le va încetini puţin drumul şi 
astfel va câştiga timp pentru restul grupului. 

— Luaţi de-aici, ticăloşilor! 

— Ah! urlă Michaels, îngheţându-le sângele în vene celor 
doi care, tremurând înfioraţi, îl cărau cu greu. 

Michaels încercase să se ţină pe picioare, chiar dacă ştia 
că n-avea nicio şansă. Disperarea de a grăbi ritmul era 
uriaşă. 

Nu că ar fi ajutat la ceva. N-aveau cum să-l care - 
trebuiau să se oprească. Unul dintre ei trebuia să-l ducă în 
spate, în stilul pompierilor. n 

Hillman le făcu semn să se oprească. li puse lui Michaels 
pistolul în mână. 

— Uite, ţine-l! 

Yun înţelese ce urmărea. Îl ajută pe Hillman să-l ridice 
pe puşcaş pe umăr şi porniră din nou. 

Michaels era greu, o greutate inertă; dar Hillman n-avea 
intenţia să-l părăsească acolo. Trase în laterală, strigând la 
cel pe care îl căra: 

— Trage în ticăloşi! Trage din spate! 

Ascultă cu un aer satisfăcut cum Michaels trimitea salvă 
după salvă în roiul care îi urmărea. Dar nu era suficient. 
Hillman nu era suficient de puternic. N-avea cum să 
menţină viteza necesară pentru a nu fi ajunşi. În câteva 
momente, fură înconjurați. 

În panica ce urmă, Hillman se împiedică şi se prăbuşi în 
genunchi. Şi totuşi, în pofida durerii sfâşietoare din rotule, 


618 


reuşi miraculos să-l menţină pe Michaels pe umărul său. 

Însă efortul lui se demonstră inutil. 

După ce se terminară încărcătoarele, rămaşi fără 
muniţie, Michaels ar fi preferat el însuşi să se vadă căzut 
la pământ. 

— Eşti bine, camarade? întrebă cu voce slabă Hillman. 

— Desigur, veni un răspuns la fel de slab. 

Pentru că ultimul lucru pe care avea să-l vadă Michaels 
ridicându-şi capul peste umărul prietenului său fu un 
Golem uriaş aplecându-se asupra lui şi vârful zimţat al 
sabiei sale subţiri apăsându-i carnea şi osul dintre ochi - şi 
continuând să apese. 

Yun nu-i mai auzea în spatele său pe cei doi puşcaşi 
marini. 

Ştia că n-ar fi trebuit să se uite în spate, dar în faţă 
vedea că November şi Gant încă nu ajunseseră la pod. 
Aşadar, aveau nevoie de o diversiune. 

Apoi, ca din întâmplare, se opri, realizând că ajunsese la 
hotărârea finală în modul cel mai raţional cu putinţă. Işi 
cobori arma şi observă că valurile de Golemi îşi 
modificaseră traseul ca să-l atace. 


Sus, pe pod, ceilalţi priveau, nevenindu-le să creadă 
ceea ce vedeau. Pearce apucase strâns marginea şi striga 
la soldatul chinez, dar fără folos. Yun se hotărâse. 

Se întoarse să-i înfrunte pe Golemi. 


Priveliştea din faţa lui era la fel de înfiorătoare precum 
şi-o imaginase. Văzu ultima secvenţă a unei decapitări 
duble şi urmări cum capetele celor doi puşcaşi se 
rostogolesc pe podea. 

Din instinct, ţipă. 

Banda de Golemi se întoarse imediat spre soldatul 
chinez, ca un banc de peşti care simt hrana. Însă nu era 
necesar să-l urmărească - era evident că Chow Yun 
decisese să rămână locului şi să-şi înfrunte demonii. 

Faţa soldatului părea o masă contorsionată de riduri 
îmbibate în transpiraţie; urmări pietrificat cum Golemul 


619 


din frunte se apropie de el, micşorându-se apoi şi luând 
înfăţişarea enigmatică a lui Yan Ning. 

Cum ajunsese iubita lui în oraş? 

— A venit momentul să mi te alături, iubitul meu, îşi 
anunţă ea fostul logodnic, într-o cantoneză rece, lipsită de 
emoție. 

În loc de răspuns, Yun urlă la efigie. Un țipăt final, de 
moarte... Trase tot ce mai rămăsese din încărcătorul pe 
jumătate gol în fata de cristal care se apropia. Dar, deşi pe 
moment se clătină dezechilibrată, aceasta îşi continuă 
înaintarea zâmbind. 

Cu muniţia terminată, cu nervii la limită, Yun fu luat prin 
surprindere când o floretă netedă din cristal i se împlântă 
în spate, ţâşnind apoi prin abdomen şi ajungând până în 
bărbie. 


— Zihamtu! strigă Gant. 

Era un strigăt de război stupid. Şi totuşi, avea efectul 
dorit: Zihamtu!/ 

Unii după alţii, prinşi în unda de şoc sonic, Golemii se 
pulverizară pe loc, acoperindu-i uneori pe cei doi într-un 
nor de nisip cenuşiu, plin de electricitate statică. Gant şi 
November îşi croiră drum spre pod. Din când în când, 
Golemul care gândea mai rapid încerca să se ascundă, 
sfârşind prin a-şi pierde un braţ sau un picior dacă era 
suficient de nebun încât să-şi lase terminaţiile să rămână 
în urmă. 

Frânghiile încă erau acolo când perechea ajunse la pod. 

Gant se desprinse de focosul nuclear şi legă containerul 
de frânghie. Făcu acelaşi lucru cu frânghia lui November, 
în timp ce aceasta stătea de pază şi arunca în aer Golemii 
care se apropiau. 

— Ridicaţi-o! 

— Şi cu tine cum rămâne? strigă Matheson. 

— Ridicaţi-o! 

Cei cinci aflaţi pe pod renunţară să se mai opună şi îşi 
puseră muşchii spatelui în funcţiune, ridicând lada spre 
pod într-o mişcare fluidă şi trăgând-o peste margine. 


620 


Imediat aruncară o frânghie înapoi, dar cealaltă frânghie 
se eliberă doar după câteva secunde. 

Şi atât fu necesar... 

Golemii se apropiau cu repeziciune. 

November prinse prima frânghie şi strigă la ceilalţi să o 
ridice, lăsându-l pe Gant să se apere. Golemul care se afla 
cel mai aproape se lansă spre ei de la câţiva metri 
distanţă, ridicându-şi sabia deasupra capului în încercarea 
de a-i tăia pe amândoi. 

November strigă în arma sonică şi elimină ameninţarea 
când încă se afla în aer, însă atacatorul lor nu era singur. 
Trei dintre Golemi săriră pe Gant şi puşcaşul nu avu de 
ales. Plantându-şi piciorul în faţa creaturii, se folosi de 
aceasta ca de o platformă de sărituri pentru a se prinde de 
piciorul lui November. 

November urlă de groază, neştiind ce se petrece, şi îşi 
slăbi priza. Când arsura frecării de materialul frânghiei îi 
sfârtecă pielea, avu senzaţia că palmele i-au luat foc, dar 
reuşi să reziste. 

Gant îşi încleştă dinţii când un alt Golem se repezi spre 
ei, dar văzând un fel de stâlp care cobora dinspre pod, 
precum cele de deasupra podului, se balansă şi îl lovi, în 
efortul de a-l dezechilibra pe atacator. 

Şi strategia le reuşi. Golemul se lovi de stâlpul de 
Carbon 60 şi rămase atârnat de acesta. Trupul îi zvâcnea şi 
tremura, iar sub gheaţă apărură imediat o mulţime de feţe 
pentru a-şi întâmpina creaţia şi a o trage alături de ele. 

Golemii de jos ezitară. 

Când echipa de pe pod îşi trase prietenii deasupra, 
Golemii se adunară sub pod şi, nemişcaţi, îşi îndreptară cu 
toţii privirea spre ei.  Nesatisfăcut de  turnura 
evenimentelor, un Golem răzbunător încercă pentru ultima 
dată să schimbe soarta jocului şi sări după cei doi, 
prelungindu-şi sabia cât de mult putu şi lovind cu forţă 
cizma lui Gant. 

Lovitura fu puternică. Când din rană începu să-i curgă 
sânge, Gant urlă de furie şi de durere. Dar asta nu-l opri să 
se târască pe suprafaţa dură a podului lângă November, 


621 


care era extenuată. Se rostogoli până când se opri, 
strângându-şi în mână piciorul sfârtecat, şi fu întâmpinat 
de Pearce, care comentă mai mult decât bucuros: 

— Deştepţi, nu? 


Sarah verifică din nou focosul nuclear şi containerul 
acestuia. Ceva părea ciudat, dar încă nu-şi dădea seama 
ce. 

Studie închizătorile. Erau prinse - dinspre interior, de 
parcă ceva se târâse înăuntru şi se dilatase până când 
metalul cedase. Sarah desfăcu prudentă închizătorile şi 
deschise lada. 

Făcu imediat un pas înapoi, surprinsă. 

Gant se ridică gemând. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă el, apropiindu-se cu greu şi 
lăsând în urmă o dâră de sânge. 

Ce descoperi fu o grămadă de sârme şi de piese 
distruse, componente contorsionate şi plăci de bază arse. 
Focosul fusese distrus. 

Hackett se uită peste umărul lui. 

— Şi asta a meritat trei vieţi, nu-i aşa? 

Gant preferă să îl ignore, băgându-şi furios mâna în 
grămada inutilă de piese distruse. 

— N-aş face asta, îi avertiză Sarah, dar puşcaşul refuză 
s-o asculte. 

— Ce s-a întâmplat cu bomba mea? strigă el disperat. 
Depindeam de bomba asta! Ce s-a întâmplat cu focosul 
meu? 

Nici nu se stinse bine sunetul vorbelor lui şi din ladă 
începură să iasă mici păianjeni de sticlă, încercând să-l 
atace. Folosindu-se de dinţii lungi ca nişte ace, se 
răspândiră pe componentele de oţel lustruit şi îşi înfipseră 
armele în degetele încordate ale lui Gant. 

Maiorul strigă de durere, aruncând cât colo creaturile. 
Sarah le recunoscu. Erau identice cu cele pe care le văzuse 
la Giza, dar de departe mai agresive. Instinctiv, răsturnă 
lada şi grămada de păianjeni pe podul din Carbon 60. 

Intr-un vârtej de ţipete stridente, micuţii păianjeni din 


622 


cristal încercară să fugă, dar fură prinşi de undele de 
frecvenţă joasă ce erau emise de elementele din strada de 
Carbon 60. 

Explodară cu fluierături şi pocnituri în miniatură, 
precum artificiile chinezeşti. 

Gant îşi cobori ruşinat capul. 

— Am eşuat. Suntem terminaţi. 

Dar Scott, cu spatele la ceilalţi, stătea lângă zidul jos al 
podului şi privea la congregația de automate furioase de 
dedesubt - era convins că sfârşitul încă nu venise. 

— Vom scăpa cu bine, anunţă el cu certitudine în voce. 
Ştiu că va fi bine. 

După aceste cuvinte, îşi înfipse dispozitivul sonic într- 
una dintre numeroasele firide care se înşirau pe întreaga 
lungime a zidului şi murmură ceva aproape neperceptibil. 

Cu ceva întârziere, Golemii de dedesubt deveniră 
conştienţi de ceea ce făcea şi se împrăştiară. Alţii îşi 
încercară şansa sărind spre pod - dar, dacă erau într- 
adevăr capabili de gândire reflexivă, probabil că îşi doriră 
să n-o fi făcut. Căci atunci când se agăţară de podul de 
cristal şi se zbătură în convulsii de moarte, apa de sub ei 
începu să licărească şi să emită scântei, recăpătându-şi o 
fluiditate pe care n-o mai avusese de mult. 

Golemii care rămăseseră prinşi pe canal se prăbuşiră în 
apă, scufundându-se precum pietrele. 

Hackett era impresionat. 

— Aţi avut vreodată senzaţia că vă scufundaţi? zise el. 

Dar Scott nu părea amuzat, aşa că Hackett încercă încă 
o dată. 

— Ei bine, locul acesta s-a mai scufundat o dată, dacă-mi 
aduc bine aminte. Ai crede că s-au pregătit pentru asta. 

Scott tot nu găsi că e comic. 

Apele erau calme şi liniştite, de o puritate şi o 
transparenţă care le tăiau răsuflarea. Golemii care se 
scufundaseră pe fundul canalului dispăruseră. Deveniseră 
literalmente invizibili. Singurul mod de a-i discerne era 
încercând să depistezi umbra ciudată şi întunecată care 
zbura pe fundalul zidăriei mai luminoase de dedesubt. 


623 


Când reuşiră acest lucru, o caracteristică deveni cât se 
poate de clară: Golemii erau înotători fantastic de rapizi. 
Se adunau, transformându-se într-un grup care se 
comporta ca un roi. 

Cu toţii îşi dădură seama de asta, dar Matheson fu 
primul care spuse: 

— Nu cred c-a fost o idee prea bună. Nu cred c-a fost o 
idee bună deloc. Mai bine ne-am pune în mişcare. 

Gant ridică privirea din locul în care stătea pe podea 
îngrijindu-şi piciorul. 

— Şi să mergem... unde? întrebă el posomorât. 

Matheson ridică un deget spre Scott. 

— Mergem unde spune el, cred. 

— Şi unde e locul acesta... mai precis? 

— Nu ştiu, dădu din umeri Matheson. Dar are dreptate, 
domnule maior, trebuie să plecăm. 

Se uită peste marginea podului - masa de umbre se 
amplifica. 

— Acolo jos se petrece ceva foarte ciudat, zise el apoi. 

Gant se strădui să se ridice în picioare. Era clar că nu 
putea apăsa prea mult pe piciorul rănit, dar rămase totuşi 
în picioare cu demnitate şi chiar îşi netezi uniforma. 

— De ce ne-am face griji cu asta? De ce nu-ţi pui amicul 
să rezolve asta? Că se pare că ştie foarte multe despre 
locul ăsta! De unde ştim că nu s-a transformat într-unul 
dintre ei şi ne atrage într-o capcană? 

— Asta nu-i corect! îl întrerupse Pearce, însă Scott ridică 
mâna ca să-l facă să tacă. 

— E în regulă, spuse el calm. Uite, domnule maior, eu 
sunt parte din acest loc. Comunic în permanenţă cu 
dispozitivul. Dar nu pot vedea după colţ. Ştiu destinaţia 
pentru că am întrebat. Ştiu ce e de făcut pentru că am 
întrebat. 

Gant se aruncă înainte şi îl înşfacă pe Scott de gât. 

— M-am săturat de ghicitoarea asta cosmică până peste 
cap! Tocilarule, să-mi spui acum ce ne aşteaptă că, altfel, 
pe cuvânt că te arunc la peştii ăia micuţi şi drăgălaşi de 
dedesubt. Acum... unde mergem? 


624 


Ceilalţi nu ştiau cum să reacționeze, dar Scott părea la 
fel de încrezător în sine. Indică vasta piramidă din vârful 
celor patru statui colosale. 

— Mergem acolo, spuse el. Acolo e centrul de control. 

Rânjetul lui Gant se lărgi. 

— Şi ce facem când ajungem acolo? 

— Voi nu faceţi nimic, explică Scott. Eu intru în centru - 
şi mor. 


625 


SACRIFICIUL 


— Richard, intri în încăpere şi nu te mai întorci... Ce tot 
spui?! Şi cu fiica ta cum rămâne? Gândeşte-te la ea! 

Scott zâmbi senin: 

— Ralph, dacă nu intră nimeni acolo, fiica mea va muri 
oricum. Toţi fiii şi fiicele de pe lume vor muri. 

Părea emoţionat şi nerăbdător şi îşi reţinu cu greu un 
chicotit. 

— Este foarte simplu, zise apoi. 

— Mai avem treizeci de minute, remarcă grav Pearce, 
verificându-şi ceasul. Şi aceasta e cea mai bună soluţie la 
care te-ai gândit? De ce trebuie să mori? Nu înţeleg! 

Il apucă pe Gant de braţ şi zise: 

— Ia-ţi blestematele de mâini de pe el! Richard, ce se 
întâmplă acolo? 

— Trebuie să fuzionez cu dispozitivul de acolo. Singurul 
mod de a-i arăta că noi, ca specie, am supravieţuit 
ultimului potop şi am evoluat suficient de mult este ca doi 
dintre noi să se unească fizic cu dispozitivul. Să îl lăsăm să 
ne cunoască în esenţa noastră umană. Dispozitivul se va 
conecta cu mine la un nivel subatomic. Va forma o legătură 
asemănătoare fuziunii. Mă va  dezbrăca de toată 
umanitatea vizibilă. Pentru un moment fragil, voi continua 
să fiu om. Dar voi avea în acelaşi timp toate resursele şi 
cunoaşterea acumulată în mii de ani de istorie a omenirii. 
În mâinile mele se va afla accesul la înregistrările a 
nenumărate civilizaţii. În postura de cea mai modernă 
achiziţie pentru acest măreț depozit de cunoaştere, mintea 
mea de secol douăzeci şi unu va furniza toate datele 
actuale despre centrele populate, ecosistemele fragile şi 
alte zone de pe glob care au nevoie de o protecţie specială. 
Voi fi capabil să controlez şi să manipulez fiecare aripă din 
reţeaua globală, dar şi locurile în care ajunge aceasta, şi-i 
voi canaliza energiile spre componentele cele mai 


626 


eficiente. Sarcina atribuită acestei maşinării este să 
transforme planeta într-un gigantic cristal. Mările, aerul şi 
miezul interior lichid al acestei planete vor deveni o masă 
solidă. Imuabilă. Pentru un moment foarte scurt, această 
planetă va cunoaşte ordinea pură într-un sistem solar al 
haosului. Voi evita distrugerea noastră. Pentru un moment 
foarte scurt... voi fi Dumnezeu... şi apoi voi dispărea. Nu 
există cale de întoarcere. Voi fi dezmembrat, particulă cu 
particulă. Voi deveni parte din acest... dispozitiv. Voi 
deveni istorie. Mă voi transforma în informaţie pură. 

Se opri pentru a le lăsa celorlalţi un moment de 
meditaţie, apoi adăugă: 

— Ne apropiem de momentul Paştelui, festivalul antic al 
sacrificiului şi al renaşterii. Este scris în însăşi mitologia 
civilizaţiei că viitorul omenirii se bazează pe noţiunea de 
sacrificiu. 

Zâmbi - un zâmbet atotcunoscător, care dezarmă 
îndoielile celorlalţi. 

— Cum am spus în prelegerea mea, când m-aţi întâlnit 
pentru prima dată, Ralph şi Bob... Trebuie să analizezi 
toată Biblia, nu numai părţi din ea. Şi, în acest sens, preiau 
toate miturile şi legendele, nu numai părţi din ele. Cu mii 
de ani în urmă, s-a scris că este imperios necesar ca un om 
să moară pentru a salva umanitatea. Aş putea fi eu acel 
om. 

Hackett miji ochii. 

— Ai spus că doi oameni trebuie să păşească în acea 
încăpere, sublinie el, doi, nu unul. Cine este cel de-al 
doilea? 

— Ai observat asta, nu? 

— Observ totul. 

— Un bărbat trebuie să pătrundă acolo - şi o femeie. 

Scott se întoarse spre Sarah şi îi întinse mâna. 

— Ce părere ai? Ai chef să fii Eva Adamului din mine? 
Vrei o şansă să cureţi ce e rău? 

Sarah privi mâna epigrafistului şi ezită doar un moment. 
Apoi cedă în faţa acelei anticipări emoţionante de a se 
preda giganticei minuni existenţiale. 


627 


Încet, ezitant, îşi puse mâna într-a lui. Îi simţi căldura şi 
fu copleşită de sentimentul mulţumirii. 

— Acum, staţi puţin! tună Pearce. Aţi înnebunit cu toţii? 

— Ştii, ar fi chiar distractiv, medită Hackett, frecându-şi 
maxilarul. Studiile au demonstrat că sinucigaşii trec prin 
ceva similar unei bucurii copleşitoare cu câteva ore - chiar 
zile - înainte de a-şi zbura creierii sau de a-şi tăia venele. 
Are de-a face cu eliberarea. Să ştii că totul se va termina, 
în sfârşit. Că au ajuns, după părerea lor, la o soluţie. 

— Nu asta! explodă Pearce. Sacrificiu? Aţi înnebunit? 
Dacă e vorba de tâmpenia aia din piciorul tău, Scott, avem 
noi grijă de ea. O putem îndepărta! Ok, poate că-ţi pierzi 
un picior, dar vei trăi. 

Hackett se apropie de ei. Era evident că era de acord cu 
spusele lui Pearce. 

— Nu trebuie să faci asta, insistă el cu fermitate. Este o 
nebunie. Ai toate motivele să trăieşti. Eu, pe de altă 
parte... 

— Tu? 

Era o întrebare dură, aproape acuzatoare. Dar Hackett 
nu se lăsă intimidat. 

— Jon, spuse Scott pe un ton blând, pentru tine e vorba 
doar de puzzle. De joc. Pentru tine a fost întotdeauna 
vorba de puzzle. 

Scott privi adânc în ochii fizicianului. Îşi admira 
prietenul şi preţuia curiozitatea şi sinceritatea care ardeau 
în ochii acelui bărbat. Da, prieten. Până la urmă, conchise 
Scott, îl putea numi pe acest bărbat prietenul său. 

— Jon... pentru mine a fost întotdeauna vorba de 
răspuns. Cunoaşterea supremă. Despre cine suntem. De 
unde venim. 

Hackett îi primi vorbele cu umilinţă. 

— Tu nu te-ai mulţumi cu un răspuns, conchise Scott. Tu 
ai vrea întreaga ghicitoare. 

Hackett zâmbi. Acelaşi zâmbet straniu care îl incitase pe 
Scott din primul moment în care îl întâlnise. Şi care acum 
îi aducea atâta plăcere şi recunoştinţă. În mintea lui Jon 
Hackett zbârnâiau o mie şi una de întrebări. Dar, din 


628 


respect, n-avea să-i adreseze niciuna. 

Scott aprecie gestul. 

Hackett se mulţumi să spună cu sinceritate: 

— Pentru toate lucrurile există un ritm. Poate că acesta 
este ritmul vieţii tale. 

— Douăzeci de minute, anunţă Matheson privind spre 
apă. Băieți, trebuie s-o ştergem de aici! Nu-mi place ce văd 
acolo jos! 


Şi atunci, apa văluri, se despărţi şi spumegă în clipa în 
care un cristal uriaş, fin tăiat, o străbătu şi se ridică spre 
ei. Urmat de un altul. Apoi, de încă unul. Până când, în 
cele din urmă, masa entității fuzionate de sub apă le fu 
dezvăluită, având colții de dimensiunea trunchiurilor de 
copaci, iar solzii de cristal iridescenţi şi asemănători 
perlelor. 

Precum şarpele din Cartea Revelaţiei - încarnarea 
Satanei -, uriaşa bestie a mării, de mărimea unui Goliat, îşi 
încleştă fălcile gigantice într-o capcană bubuitoare, se târi 
spre ei, se sprijini pe coadă - şi urlă. 


629 


20 DE MINUTE 


Alergară cum nu mai alergaseră niciodată în viaţa lor. 

Adevăratul Leviatan al Atlantidei tăia apa de parcă nici 
n-ar fi existat. Se arcui peste pod şi, când prima lovitură 
eşuă, cobori înapoi, înălţându-şi capul pe partea cealaltă a 
podului. 

Urlă de furie şi lovi din nou. 

Greşi şi de această dată. Ghearele de dimensiunea unui 
canoe le trecură la doar câţiva centimetri pe deasupra 
capetelor. 

Ştia că nu putea lovi direct în jos ca să-i strivească 
precum insectele. Iar asta îl enerva şi mai tare. În plus, 
trebuia să fie prudent cu privire la modul în care ataca. 
Trebuia să fie precis şi să-şi strecoare laba masivă printre 
coloanele înalte şi fusiforme de Carbon 60, care păreau să 
fi fost amplasate acolo doar ca să o întârzie pe incredibila 
fiară. 

Cu cei şapte pe fugă, Leviatanul se răsuci, începând să 
înoate pe spate, pentru a-şi putea urmări prada păstrând 
ritmul înaintării. 

De data aceasta biciui în jur cu coada, lovind totul în 
calea lor, sperând că astfel le va provoca probleme. 

Dar grupul nu renunţă. 

Cei cu dispozitive sonice îşi orientară armele în direcţia 
bestiei şi strigară cuvântul sacru cu toate ferocitatea de 
care erau capabili. 

Bucăţi imense de cristal căzură din pieptul fiarei, care 
încasa lovitură după lovitură. In cele din urmă se prăbuşi, 
creând un val de apă mareic ce se lovi de clădirile de pe 
țărm. Pe fundalul strigătului său agonic cei şapte îşi 
continuară drumul, în timp ce revărsarea de apă se ridica 
până la buza podului, amenințând să-i smulgă şi să-i 
arunce în canal. 

Se îndreptară direct spre prelungirea de drum din 


630 


Carbon 60 aflată dincolo de pod, mărginită pe ambele părţi 
de clădiri înalte din cristal, ştiind că, măcar pentru această 
parte a călătoriei, erau în siguranţă. 

Dar Leviatanul era departe de a renunţa la luptă, iar 
atunci când grupul se îndreptă spre drumul principal, 
presărat cu obstacole din gheaţă în locurile în care 
caverna nu se retrăsese total, creatura se decise pentru un 
drum secundar pavat cu granit şi se năpusti după ei. 

Solzii ascuţiţi precum briciul şi aripioarele terifiante 
trimiteau valuri de apă uriaşe în aer, în timp ce fiara se 
năpustea urlând spre docuri pentru ca, în ultimul moment, 
să se sfărâme în bucăţi. 

Zeci de mii de cioburi mari de cristal fură catapultate pe 
drum, săltând şi rostogolindu-se. Folosind inerția în 
favoarea lor, se transformară în zeci de mii de Golemi - 
care alergau ca vântul. 


Hackett fu primul care observă că sunt urmăriţi, când 
drumul principal se nivelă. Brusc, începea să semene totul 
cu o călătorie pe o versiune fantomatică a oricărei străzi 
din centrul Manhattanului şi, întorcând capetele, văzură că 
o cohortă de fantome hotărâseră să alerge într-un maraton 
paralel cu al lor, la o stradă distanţă. 

Erau mult mai rapide decât oamenii, iar după toate 
probabilitățile aveau să le-o ia înainte la prima intersecţie. 

Hackett se uita în faţa lui, cu adrenalina gonindu-i prin 
vene. 

Şi înghiţi în sec. 

În faţa lor se întindea o cărare în zigzag de depozite de 
gheaţă. Era o rută atât de complexă, încât la început le fu 
greu să discearnă în ce direcţie mergeau, pentru că 
perspectiva asupra districtului central, acum nu foarte 
departe, era cu totul ascunsă. 

Şi atunci, se întâmplă. Scenariul înspăimântător de care 
se temuseră cu toţii şi căruia nu-i dăduseră niciodată glas. 

Deşi drumul din faţa lor continua în mod evident, 
cărarea de Carbon 60 pe care mergeau şi de care 
depindeau vieţile lor dispărea sub straturile de gheaţă. 


631 


Uneori, adâncimea gheții măsura doar câţiva centimetri. 
Iar acei centimetri separau în mod crucial viaţa de moarte. 

Golemii ştiau acest lucru. 

Gheaţa vălurea în sus şi în jos în faţa lor, precum 
dealurile domoale ale zonelor rurale, iar cei şapte se 
văzură confruntaţi cu escadroanele de cercetaşi ale 
Golemilor, care izvorau din străzile laterale şi se postau în 
faţa lor, ocupând poziţii de atac la poalele colinelor. 

Zihamtu! Zihamtu! Zihamtu! 

Obstacolele fură anihilate. Însă norocul îi putea părăsi 
din nou, în orice moment. 

Când ajunseră la al doilea canal, unul mult mai îngust 
decât primul, observară uşuraţi că gheaţa lucra de fapt în 
favoarea lor, ascunzându-i de privirea Golemilor. Incepură 
să străbată imensul spaţiu liber care îi despărţea de 
centru. 

Cu zece minute înainte ca soarele să-şi trâmbiţeze 
ultima undă gravitaţională, cei şapte membri 
supraviețuitori ai Echipei Antarctica se văzură coborând în 
străzile cercului interior al Atlantidei, trecând pe lângă 
statui spectaculoase şi impunătoare, care susțineau, la 
rândul lor, incredibila piramidă de cristal ce se înălța la 
peste şaizeci de metri deasupra capului lor. 

Făcându-şi drum prin găurile de gheaţă care străluceau 
într-un roşu violent, urmăreau cu admiraţie cum, la zeci de 
metri înălţime, tornada de energie a plasmei solare se 
prăbuşea ca o cascadă în jos şi se încolăcea în jurul celor 
şapte turnuri vaste de cristal. 

În mijlocul gheții se afla o platformă din cristal 
strălucitor. Având formă pătrată şi un model deosebit, 
pulsa şi palpita în unde de lumină, ca un covor magic ce 
aştepta să-şi ducă oaspeţii sus, în piramida de deasupra. 

Insă problema era că nu aveau cum să ajungă la 
platformă. 

Intre ei şi salvare se afla o legiune întreagă de Golemi. 
Aşteptând cu răbdare. Înarmaţi până-n dinţi. Ştiau că nu e 
necesar să atace, pentru că timpul era de partea lor. În 
jurul lor se înălţau ciudatele carcase şi ruine arse ale bazei 


632 


chineze Jung Chang. Contorsionată şi răsucită după ce 
căzuse de la suprafaţă, era amintirea perfectă a faptului că 
puteau deveni şi ei parte a unui cimitir macabru. 

Hackett descrise cel mai bine ceea ce vedeau. 

— Nu ştiu cum vom ieşi din asta fără un act al lui 
Dumnezeu, zise el. 


Un act al lui Dumnezeu. 
Şi exact asta obţinură. 


633 


ACTUL LUI DUMNEZEU 


Pământul se zgudui. Cutremurul fu atât de violent, încât 
November căzu în genunchi. Strălucirea de un roşu 
profund a vulcanului din apropiere pogora asupra 
întregului oraş, însoţită de răsunetul bubuiturilor de tunet. 

Matheson intră în panică. 

— Se întâmplă? 

Hackett scutură din cap. 

— Nu, spuse el, e doar acumularea. Undele preseismice 
care preced evenimentul principal. Fluctuaţii 
gravitaționale minore înainte de descărcarea finală. 

November nu mai rezistă. Începu să suspine, iar Scott o 
ajută să se ridice în picioare. Şi atunci, văzură cu toţii: o 
incandescenţă intensă de un alb torid, întunecându-se 
până la un galben distinct, apoi transformându-se în 
portocaliu, devenind din ce în ce mai cuprinzătoare şi 
pătând ghețarii impunători din jurul lor. 

Brusc, fulgere uriaşe şi întunecate de cenuşă vulcanică 
arzătoare începură să ţâşnească peste tot în jurul lor, 
atunci când lava topită îşi făcu drum prin gheaţa 
Antarcticii precum un cuţit fierbinte prin unt, răcindu-se 
dramatic pe parcurs. 

Echipa îşi căută refugiu când o proiecţie bruscă de rocă, 
însoţită de jeturi gigantice de aburi, explodă chiar lângă ei. 
Ceea ce părea ironic, întrucât de data aceasta ei se 
deplasau mai repede decât Golemii, care stăteau stoici în 
aşteptarea lor. Coloane multiple de cenuşă neagră păreau 
să se intersecteze incontrolabil şi să explodeze în mulţimea 
de cristal, în timp ce mirosul înăbuşitor şi detestabil de 
sulf cobora peste toată zona. 

Pământul se zgudui din nou, mai violent ca înainte. 

lar când aceste ciudate lăncii de rocă răcită, de 
dimensiunea  trunchiurilor de copaci, continuară să 
străpungă gheaţa, cerurile se deschiseră într-o cascadă 


634 


bruscă de pucioasă. Roci topite şi fierbinţi, unele încă 
strălucind într-o nuanţă de galben puternic şi evident 
maleabile, se prăbuşiră prin caverna de gheaţă de 
deasupra şi căzură ca ploaia peste legiunea Golemilor. 
Bulgări uriaşi, arzători ca tăciunii, se rostogoleau în 
gheaţă, creând în siajul lor o lapoviţă instantanee şi 
dărâmând în acelaşi timp sute de Golemi, ca pe nişte 
popice. 

Şi Scott văzu atunci o oportunitate. Acum ori niciodată. 

Blând, îşi îndepărtă mâna de pe umerii lui November, 
ridicându-i capul de pe pieptul lui. li îndepărtă delicat 
părul de pe faţă şi o sărută tandru pe frunte. 

— Îmi va fi dor de tine, îi spuse el. 

Ea îl privi în ochi. Cu convingere. Alinător. 

— Şi mie îmi va fi dor de tine, răspunse ea. 

Matheson bătu în sticla ceasului. 

— Plecaţi! strigă el. Vom încerca să vă acoperim! Şi... 
Richard? 

Scott întoarse capul. 

— Mulţumesc! 

Scott era nedumerit. 

— Pentru ce? 

— Pentru că te-ai gândit că merităm să fim salvaţi. 

— Cine s-ar fi gândit la asta? îi ironiză Hackett. Noi, 
tocilarii, chiar vom moşteni Pământul. 

Scott dădu din cap, înmânându-le celorlalţi arma lui 
sonică. 

Nici el, nici Sarah nu mai aveau nevoie de ea acolo unde 
mergeau. 

— Aveţi grijă de voi, le spuse Sarah îndepărtându-se. De 
voi toţi. 


Cei cinci care urmau a rămâne jos înaintau la unison, 
fiecare tăind prin grupul de Golemi o cărare care să le 
permită lui Scott şi lui Sarah să ajungă fără probleme pe 
platforma luminiscentă. 

Aerul era îmbibat de o vibraţie pulsândă, de parcă 
dispozitivul însuşi devenise  nerăbdător.  Anticipând 


635 


momentul în care avea să-şi îndeplinească menirea. 

Simţeau cu toţii tonurile asurzitoare de bas care le 
apăsau plămânii şi atunci... 

Vâj! 

Scott şi Sarah îşi luaseră locurile pe schiful plutitor şi se 
ridicau acum spre cer, propulsaţi de forțe pe care ceilalți 
nici nu le puteau concepe. În câteva secunde, platforma 
zburătoare andocase lângă piramidă şi cei doi dispărură. 

Hackett îşi verifică din nou ceasul. Îl întrebă din ochi pe 
Pearce, iar agentul CIA încuviinţă: 

— Două minute, spuse el. 

Golemii se apropiau de ei, înconjurându-i cu săbiile trase 
ca o multitudine de coase gata să împartă porunca 
îngerului Morţii. 

Şi apoi, una câte una, feţele Golemilor din apropiere 
începură să se contorsioneze şi să se metamorfozeze. Până 
când, în cele din urmă, se transformară în efigiile unor 
oameni pe care Matheson îi recunoscu. Oameni pe care 
Rola Corp. îi folosise în trecut. Oameni care lucraseră ca 
mercenari în America de Sud. Ucigaşi nemiloşi, cu sânge 
rece. 

Maple, Carver şi echipa lor. 


Două minute. Două minute întregi. Existau toate 


motivele să creadă că nu aveau să supravieţuiască 
următoarelor două minute. 


636 


CENIRUL DE CONTROL 


Se lăsase tăcerea. 

Un calm paşnic coborâse după ce platforma andocase în 
poziţia ei. De parcă nimic nu putea pătrunde acolo din 
lumea exterioară. 

Încăperea era vastă şi, în cea mai mare parte, lipsită de 
aspecte caracteristice. Deşi pereţii acoperiţi de glife se 
închideau în jurul lor ca un turn de catedrală incredibil de 
masivă, piramida, spre deosebire de cele din Egipt, era în 
întregime goală. 

Existau câteva platforme care punctau drumul 
ascendent spre noaptea adâncă a vârfului enigmatic, 
câteva panouri şi câteva podiumuri în centru. În plus, două 
firide cu forme umane, câte una pe fiecare latură, în care 
era evident că erau nevoiţi să se aşeze ei. 

Era un moment delicat. 

Respirația li se oprise pe buze. Deşi demonstraseră o 
hotărâre de neclintit în faţa celorlalţi, totul fusese o 
minciună, îşi împărtăşeau gândurile de o vreme şi fiecare 
ştia că celălalt era împietrit de spaimă. 

— Îmi doresc să te fi cunoscut mai demult, zise Scott. 

— Şi eu, răspunse Sarah. 

Amândoi îşi înghiţiră lacrimile în acelaşi timp, apoi 
închiseră ochii. Şi împărtăşiră un moment deosebit de 
apropiere, bucurându-se de extazul profund şi statornic al 
unui sărut. 


— Ah, nu-i aşa că-i drăguţ? spuse sarcastic Bulger. 

Sarah şi Scott se desprinseră din îmbrăţişare şi priviră 
cum de dincolo de întinderea podelei de Carbon 60 se 
apropia de ei Jack Bulger, purtând cizmele unui puşcaş 
recent decedat. Ţăcănind din tocuri, îşi croi drum către ei 
rânjind. 


637 


SUPRAFAŢA 


USS JOHN S. McCAIN 
DDG-56 


Zeița Fortuna ţine cu cei curajoşi - acesta era motoul 
navei. 

Această a şasea navă din clasa Arleigh Burke de 
distrugătoare era destinată să deruleze operaţiuni 
simultane, contra unor ţinte de pe uscat, din aer, de la 
suprafaţă şi în subteran. Sistemul de arme AEGIS şi 
radarul său multifuncțional  AN/SPY-ID permiteau 
echipajului să urmărească sute de ţinte potenţiale în 
acelaşi timp. 

McCain avea la bord 22 de ofiţeri şi 315 soldaţi, femei şi 
bărbaţi; fiecare dintre cele 90 de rachete de croazieră 
pentru atac la sol Tomahawk era deja depozitată şi 
poziționată pentru foc rapid în sistemul de lansare 
verticală. 

Nu aştepta decât cuvântul de ordine, care nu se lăsă 
mult aşteptat. 

Ca navă-comandant în coordonarea ofensivei-capcană 
SaRGE, echipajul de la bordul vasului McCain poziţionase 
soldaţii robotici cu comandă de la distanţă ca să atragă 
forţele chineze, în timp ce tancurile, artileria şi trupele 
terestre camuflate se apropiau de chinezi din spate. Odată 
ce forţele erau pe poziţie, McCain urma a trage un foc de 
baraj cu Tomahawk în grupările de incursiune chineze, în 
încercarea de a le obliga să se retragă. Dacă strategia avea 
succes, chinezii ar fi căzut direct în poala trupelor 
americane, care îi aşteptau. 

Era riscant. Dar întotdeauna era riscant. Rămânea totuşi 
un plan bun. 

Pe punte, aşteptau răbdători să primească ordin de la 


638 


Truman şi de la celelalte nave din cele două grupuri de 
luptă. Iar confirmarea trunchiată veni: 

— Toate torpilele fixate pe ţintă, domnule. 

Căpitanul Larry Belvedere, din New Port, Connecticut, 
dădu din cap, aşteptând împreună cu ofiţerii lui superiori. 

În cele din urmă, veni chemarea portavionului. Toate 
trupele erau pe poziţie şi amiralul Dower transmitea 
personal ordinele fiecărei nave de sprijin. 

— Preşedintele confirmă cu regret faptul că, în urmă cu 
câteva clipe, chinezii au refuzat să cedeze în aceste 
probleme şi, în consecinţă, suntem autorizaţi să tragem, 
comandă el. 


De pe puntea lui McCain, plecă primul val de 
Tomahawkuri. Şi, pe întinderile sterile de gheaţă ale 
Antarcticii, se schimbară primele focuri dintre forţele 
chinezeşti şi cele americane. Războiul începuse. 


639 


BĂTĂLIA FINALĂ 


Jack Bulger îşi lansă pumnul atât de rapid şi cu o forţă 
atât de mare, încât - atunci când lovitura ajunse în 
maxilarul lui Scott - îl propulsă pe antropolog până în 
capătul opus al camerei de control. 

— Sunt dezamăgit, spuse vesel Bulger. Abia aşteptam să 
mă joc cu tine. 

Îşi mişcă degetele de la picioare mulţumit, pentru că, 
purtând cizmele, nu atingea suprafeţele din Carbon 60 
care l-ar fi dezactivat. 

— Aceste cizme au fost făcute pentru mers pe jos, 
fredonă el. Şi exact la asta le voi folosi. 

Lansă încă o lovitură, repezindu-se spre Sarah, dar ea, 
anticipându-i atacul, se mişcă iute într-o parte. 

— Chiar crezi c-o să te lase în viaţă? îl provocă ea. 

Bulger dădu din umeri. 

— Păi nu e cine ştie ce viaţă de apoi. Dar totuşi, eo 
formă de viaţă de după moarte. 

— Pentru ei, nu valorezi nimic, contracară Sarah. Sunt 
nişte psihopaţi microscopici. N-ai niciun loc în noua lor 
ordine. Eşti doar un dispozitiv de programare. După ce-ţi 
vei fi slujit scopul, se vor debarasa de tine. 

Lui Bulger nu-i plăcu ce auzi. Furios, lansă un nou atac 
şi apucă hanoracul gros al lui Sarah, rupând fâşii din el. O 
aruncă la pământ şi o lovi cu forţă. 

În acest timp, Scott ajunsese în capătul îndepărtat al 
camerei. Privirea îi era înceţoşată, iar maxilarul, rupt - 
simţea cum osul se mişcă sub carne. Dar, în pofida rănilor, 
abia ţinându-se pe picioare, încercă să oprească atacul lui 
Bulger. 


Golemii se apropiau. 
Cei care aveau arme sonice încercară să-i ţină la 
distanţă, cu Gant conducând contraofensiva. Dar 


640 


automatelor nu le luă mult să îşi dea seama ce eroare 
comiseseră în atac şi, în loc să trimită una sau două efigii 
în acelaşi timp, schimbară tactica - şi făcură ce ştiau să 
facă mai bine. 

Se transformară în roi. 

Echipa îşi diminuă atacurile sonice. Dar Golemii care 
luaseră forma lui Maple şi a lui Carver erau mai deştepţi. 
Îşi apucară camarazii şi-i folosiră drept scuturi pentru a 
avansa. 

November bătu în retragere cu un pas, apoi cu încă 
unul, cu mintea preocupată de alte gânduri. Dintr-unul 
dintre minigheţarii proeminenţi începuse să curgă un izvor 
de apă, urmat de un al doilea. Apoi, de un al treilea. 

Auzea gheaţa crăpând în jurul lor. Zguduirile şi tunetul 
violent al roiului de Golemi slăbeau structura cavernei de 
gheaţă. 

— Locul ăsta se prăbuşeşte! strigă ea. Uitaţi-vă acolo! 
zise apoi, arătând spre latura îndepărtată a oraşului. 

Întregul zid al cavernei de gheaţă, aflat la circa trei 
kilometri distanţă, se încovoiase acolo unde căldura 
emanată de vulcan deformase gheaţa. Începuse să se 
fisureze sub presiunea extremă şi nu-i mai putea rezista 
rezervorului de apă construit în spatele lui. 

Se fisura şi gemea, iar crăpăturile apăreau de peste tot 
prin gheaţă; apoi, rezistenţa la rupere îl trădă: capătul 
îndepărtat sări în aer, eliberând milioane de tone de apă. 

Cu rapiditate, celelalte formaţiuni de gheaţă începură să 
se prăbuşească. Aisberguri uriaşe se ridicau în depărtare, 
iar valul creat se îndreptă direct spre ei. Alte valuri loviră 
clădirile şi se sparseră cu atâta ferocitate, încât şrapnelele 
de gheaţă loviră atât oamenii, cât şi Golemii, asemenea 
unor gloanţe. 

Golemii din stânga şi din dreapta fură decapitaţi de 
gheaţa zburătoare, iar în zare se vedea o legiune întreagă 
măturată de furia apelor. 

— Fugiţi! ordonă Gant. 

— Unde să fugim? întrebă speriat Matheson. 

— Oriunde! Trebuie să ieşim de sub piramidă ori sfârşim 


641 


cu toţii înecaţi! 

Dar, rupând-o la fugă, fură luaţi pe sus atunci când un al 
doilea rezervor de apă - urlând eliberat din temniţa sa de 
gheaţă - explodă deasupra lor. 

Fură separați, fiecare plutind liber într-un lac 
spumegând de apă rece ca gheaţa. Hackett se lovi cu faţa 
de un sloi de gheaţă. Ochiul îi fu sfârtecat, ca şi carnea de 
la sprânceană până la pomete. Urlă în agonie. 

Gant îl văzu şi înotă spre fizician, făcându-și drum 
printre bucăţi uriaşe de gheaţă. 

— Unde sunt ceilalţi? întrebă Hackett, având probleme 
evidente cu frigul. 

Gant auzea clănţănitul dinţilor lui Hackett. Dacă mai 
stăteau mult în apa îngheţată, aveau să moară amândoi. Se 
uită atent în jur şi văzu în cele din urmă ceva. 

— Aisbergul acela! strigă el. 

Hackett schimbă direcţia şi o văzu pe November 
pescuindu-l pe Matheson din apă. Reuşise să ajungă la 
aisberg şi-l folosea ca pe o plută. 

Inotară spre ceilalţi, luptându-se cu forţele turbioanelor 
şi ale curenților incredibili din vârtejul de apă, ceea ce le 
solicita tot efortul de care erau capabile trupurile lor 
obosite. In curând, membrele le erau amorţite. 

Dar cel mai tulburător lucru era duşmanul, pentru că 
Golemii nu renunţaseră. 


Bulger o lovi din nou pe Sarah, îngropându-şi cizma atât 
de feroce în coastele ei, încât Scott le auzea pocnind. Şi 
chiar dacă ştia că-şi pune viaţa în pericol, Scott se aruncă 
în faţa Golemului şi se roti cu faţa spre el. 

— Nu vezi ce fac, nu? strigă cu patimă Scott. Nici măcar 
nu luptă în războiul acesta! Ne fac să ne ucidem între noi. 
Să ne ucidem unii pe alţii - şi pentru ce? Pentru avere. 
Spune-mi ceva, Jack! Ce-o să faci cu tot cristalul acesta de 
carbon şi diamant când se vor termina toate acestea, dacă 
n-o să fie nimeni în jur care să-l cumpere? 

Efigia lui Jack Bulger nu răspunse, pentru a nu-şi slăbi 
hotărârea. Făcu un pas în spate şi produse una dintre 


642 


acele florete folosite şi de ceilalţi Golemi. 


Oraşul fusese inundat atât de puternic, încât unele 
clădiri din cristal se aflau acum cu totul sub apă. Iar 
nivelul apei se ridica extraordinar de repede. Nu avea să 
mai dureze mult şi întregul spaţiu avea să se scufunde din 
nou. 

Gant îşi folosi întreaga putere pentru a-l ridica pe 
Hackett pe aisberg, lângă November şi Matheson. 

— Nu vă agitaţi prea mult! îi avertiză Matheson, nesigur 
pe picioare. Nu vreau să-i dau creaturii ăsteia niciun motiv 
ca să se răstoarne cu burta în sus. 

Între timp November se ridicase în genunchi, trăgându-l 
pe puşcaş, încercând să-l aducă şi pe el în siguranţă. 

— Treci aici, acum! ţipă ea. Mişcă! 

Dar Gant n-avea nevoie să i se spună de două ori. 
Golemii se transformau deja în versiuni groteşti ale unor 
rechini cu dinţi hidoşi şi supradimensionaţi. Se căţără pe 
sloiul de gheaţă, îngropându-şi degetele în gheaţă şi 
ajungând în siguranţă exact când doi rechini loveau 
aisbergul cu boturile, făcându-l să se rotească în curenţii 
turbionari. Ameţită, echipa fu împinsă spre marginea 
cavernei. 

Gant se ridică. 

— Unde e Pearce? întrebă el cu răsuflarea întretăiată. L- 
a văzut cineva pe Bob? 


Bulger se avântă din nou, intenţionând să coboare sabia 
direct în capul lui Scott. Dar drumul îi fu barat de un braţ 
zvelt din cristal albastru, care se avântă şi preluă lovitura. 

Era braţul lui Sarah. 

Trăgându-şi într-o parte hanoracul, descoperi că se 
transforma. Îşi roti braţul, smulse sabia din locaş şi o 
aruncă în partea opusă a camerei. Aceasta se înfipse în 
podeaua din Carbon 60, vibrând şi topindu-se. 

Bulger era uluit. 

— Mă metamorfozez, mulţumită ţie, îl anunţă Sarah. Se 
uită apoi la Scott şi spuse: Nici măcar n-am simţit. 


643 


Şi asta îi dădu lui Scott o idee. Se uită la propriul picior. 
Se schimba şi acesta? Nu putea afla decât intr-un singur 
mod: îşi retrase piciorul şi-l lovi pe Jack Bulger. 

Efigia traversă camera ca racheta, propulsată de o forţă 
incredibilă. 

Scott şi Sarah urmăriră cu respiraţia tăiată cum Bulger 
plonjează în zidul îndepărtat şi rămâne atârnând acolo ca 
un magnet de frigider. Se zvârcoli, înspăimântat, şi urlă. 
Işi găsi sfârşitul atomizat, iar din el nu mai rămaseră decât 
cizmele negre de luptă, care căzură cu zgomot pe podea. 


Erau copleşiţi. Hackett, November, Matheson şi Gant. 

Deşi se mențineau pe poziţie şi duceau o luptă nobilă, 
erau totuşi mult prea mulţi Golemi. Prea mari şi prea 
brutali. 

Din apă apăru capul lui Maple, ataşat la corpul unei 
creaturi marine uriaşe, care încă fuziona sub aisberg. 
Creatura se întinse şi-l apucă pe Gant de gât, nepărând să 
observe loviturile ca ploaia pe care i le aplica puşcaşul. În 
acelaşi timp, un alt nano-roi o lovi pe November cu dosul 
palmei sale masive şi o trimise alunecând spre marginea 
sloiului. 

Luptându-se să-şi recapete luciditatea, November văzu 
cum este târât Pearce sub apă, undeva departe, înconjurat 
de aripioare. 

Echipa Antarctica era învinsă. Şi, într-adevăr, nimeni nu 
auzi când soneria ceasului lui Hackett sună ca să-i anunţe 
că venise momentul. 


644 


PULSARUL 


Dumnezeu utilizează electromagnetismul, 
bazându-se pe teoria undelor, luni, miercuri şi 
vineri. lar Diavolul îl utilizează, bazându-se pe 


cuantică, marţea, joia şi sâmbăta!!!. 


Sir William Bragg, co-câştigător al 
Premiului Nobel pentru Fizică, 1915 


111 http://www.citatepedia.ro/index.php?g=william+bragg (n.tr.) 
645 


ORA ZERO 


Pulsarii erau ceasurile lui Dumnezeu. 

Când o stea îşi epuiza combustibilul, se prăbuşea în ea 
însăşi şi o lua pe una din cele două căi: fie devenea o 
singularitate cuantică - o gaură neagră fie exploda într-o 
supernovă. Se spunea că, după o supernovă, urma un 
pulsar. 

Tot ceea ce rămânea - tot materialul stelar - urma să 
formeze o nouă stea. Dar o stea foarte diferită. Protonii 
aveau să se combine cu electronii, ca să formeze neutronii. 
Presiunea de degenerare neutronică rezultantă, nevoia 
neutronului instabil de a exploda aveau să se opună 
gravităţii - forţa care menținea structura internă a 
neutronului. 

Două forţe supreme, luptându-se într-un vas sub 
presiune până la atingerea echilibrului. Astfel s-ar produce 
rezistenţe imense ale câmpului magnetic, de zece la 
puterea doisprezece mai mari decât cea a Pământului. 
Steaua neutronică, precum oricare altă stea, ar începe să 
se rotească. Dar, spre deosebire de soare, a cărui unică 
revoluţie ar dura treizeci de zile, ciclul de rotaţie al stelei 
de neutroni ar putea dura de la săptămâni până la secunde 
- şi chiar de mai multe ori pe secundă. Liniile de câmp 
magnetic ar fi grav perturbate, iar fasciculele de unde 
radio ar fi azvârlite în cosmos în timpul rotației stelei 
precum razele luminoase ale unui far. 

Aşa spunea teoria. 

Ceea ce însemna că acest tip de activitate nu ar fi putut 
apărea pe o stea obişnuită precum soarele - o stea care 
mai avea suficient combustibil, suficient pentru a străluci 
încă 500 de milioane de ani. Era departe de a deveni o stea 
neutronică. 

Era o teorie puternică. 

Dar greşită. 

646 


Toate stelele erau pulsari, într-o formă sau alta. 

Experimentau oscilație, rezonanţă-ritm. Exista un tipar 
al vieţii pentru toate aspectele universului. Un reflux şi un 
flux. Un zenit şi un nadir. 

Exista haos şi exista o ordine. 

Acesta era mersul lucrurilor. 

Toate lucrurile aveau un ritm, aproape sigur 
cuantificabil. Dar pentru toate lucrurile exista o scală a 
timpului după care puteau fi cuantificate. Viaţa unei stele 
era una lungă şi cu meandre. O stea trăieşte la o scară pur 
şi simplu prea mare, prea incomensurabilă pentru 
înţelegerea umană. 

Soarele era un pulsar. 

Nu în sensul unei stele neutronice. Nu arunca unde 
radio într-un fascicul la intervale regulate, nu se rotea 
nebuneşte, dar resimțea totuşi consecinţele liniilor de 
câmp magnetic contorsionate şi deformate. Nu, progresul 
soarelui spre ultima pulsaţie poate că era unul lent, dar - 
precum Iepurele şi Broasca ţestoasă!!? - era de neoprit. 

În timpul rotației soarelui în jurul axei, nodurile şi 
buclele deformate ale liniilor sale de câmp magnetic se 
încâlciră, se răsuciră, se comasară şi se contorsionară. 
Până când, în ultimă instanţă, întreaga suprafaţă a mingii 
clocotinde a fuziunii nucleare nu mai rezistă. 

O dată la 12 000 de ani, întreaga suprafaţă a soarelui se 
„decojea“, precum stratul exterior al unei cepe - un strat 
intact. Acest strat se dilata în toate direcţiile. Atât de mare 
era instabilitatea determinată de învelişul de materie 
expulzat, încât - pentru câtva timp - masa interioară se 
balansă şi îşi modifică forma, alterându-şi astfel 
densitatea, ceea ce îi afectă impactul asupra ţesăturii 
spaţiului. 

Spaţiul însuşi începu să se onduleze, precum un covor 
bătut, iar ondulaţia aceasta - unda gravitaţională - purta 
cu ea această carcasă de material stelar la viteze apropiate 
de cea a luminii. 


12 Fabulă de Esop (n.tr.) 
647 


Şi un astfel de eveniment avea loc chiar în acele 
momente. 


648 


SCOTT ŞI SARAH 


Se cuibăriră în receptaculele de integrare şi aşteptară. 

Nu dură mult şi ceva se întâmplă. 

Brusc, îşi simţiră minţile inundate de gânduri şi de 
imagini. Fragmente de idei ici şi colo. Cuvinte şi concepte 
pe jumătate formate. Era de parcă... 

Bang! A 

Scott nu se putu abţine. Işi scoase capul din tetieră şi 
privi uluit de jur împrejurul camerei. Se uită la mâinile lui. 
La trupul lui. Degetele începuseră deja să i se topească în 
zid. Se luptă, dar degetele nu voiau să iasă. Era copleşit de 
panică şi de mâhnire. Şi, cu toate că nu simţea nimic, 
pentru că procesul îi secţionase traiectoriile nervoase spre 
creier, întoarcerea instinctuală la teama atavică pusese 
stăpânire pe el. 

Sarah ţinea ochii închişi. O vedea cum se topeşte fizic în 
zidul din partea îndepărtată a camerei. Devenind de un 
albastru-deschis, foarte deschis. 

Acelaşi lucru i se întâmpla şi lui. 

Şi atunci, sentimentul de teamă dispăru. Auzea din nou 
vocile, liniştitoare şi generoase. 

Se uită pentru ultima dată la suprafeţele transparente 
de cristal şi-şi puse capul din nou pe tetiera din cristal. 

Apoi închise ochii. 


Sarah simţea ceva ca o furnicătură. Undeva adânc, în 
degetele de la picioare. Încercă să-şi mişte degetele şi avu 
brusc o senzaţie de căldură şi de nisip, urmată de o 
senzaţie mai profundă de adâncime, de mişcare şi de 
lichefiere. 

Îşi dădu seama că se afla sub Pământ, în miezul topit al 
planetei, examinând  densităţile geologice, urmărind 
curenţii de convecţie interiori ai mantalei. Cu cât se 
apropia mai mult de centrul Pământului, cu atât roca 


649 


devenea mai densă. Când straturile interioare se mişcau, 
efectul era amplificat la suprafaţă, în scoarță. Curenţii de 
convecţie tridimensionali erau incredibili de complecşi, dar 
ea păru să înţeleagă în aceeaşi clipă toate nuanțele, toate 
faţetele activităților interioare ale planetei. Ca să 
cvasicristalizezi această manta, erau necesare cel puţin 
şapte tipuri diferite de unde staţionare. 


Scott era conştient de lumina orbitoare care strălucea 
undeva în stânga lui. Îşi întoarse capul pentru a o vedea. 
Sau, cel puţin, avu senzaţia că întorsese capul. Intinse 
mâna şi îşi dădu seama că interacţiona cu un tip de 
dispozitiv, undeva într-o junglă. Poate în America de Sud. 
Mai precis de atât nu ştia. 

Întinse cealaltă mână şi, instinctiv, îşi dădu seama că 
opera un dispozitiv similar undeva în pustietăţile Rusiei. 
Precum în cazul construcţiilor de cristal de sub piramidele 
de la Giza, avea senzaţia că muta piramide de Carbon 60 şi 
că le asambla în poziţie, rearanjând fasciculele de cristal 
pentru a completa circuitele. 

O maşinărie globală. O reţea globală, la o scară 
planetară. Ca şi cum Pământul devenise o singură entitate, 
iar el făcea parte din această entitate. 

Îi dezvăluia Atlantidei că avea cunoştinţe despre această 
reţea, că îi cunoştea potenţialul şi capacităţile. Şi, la 
rândul său, Atlantida începea să-l cunoască pe Scott. In 
curând, ajunseră să se înţeleagă. 

Undeva la distanţă, din inima Atlantidei, Scott şi Sarah 
făcură un tur al întregii reţele globale cu viteza luminii. Cu 
cât cereau mai multe informaţii, cu atât primeau mai multe 
- până când, în cele din urmă, ştiură totul. 

Precum secundele ticăind la un ceas, una câte una, cele 
cincizeci şi nouă de limbi codificate în glifele din Atlantida 
le fură relevate şi în faţa lor se înşiră istoria pierdută a 
propriei planete. Fiecare limbă era însoţită de povestirile 
colecţionate de fiecare civilizaţie care o utilizase. 

Iar revelaţia era măreaţă. 

În acelaşi timp, unul câte unul, se activă fiecare 


650 


dispozitiv din Carbon 60, dispus în firidele de pe tot globul. 
Se schimbară informaţii. Fură redescoperite monumente 
pierdute. În cele din urmă, întreaga reţea începu să bâzâie 
de nerăbdare. 

Când nu mai rămăsese nimic de făcut, totul se opri. 
Scott şi Sarah îşi împliniseră destinul. Răspunsul Atlantidei 
urma a fi unul automat, declanşat de acţiunile soarelui. 

Şi, la fel de straniu, soarele era cel pe care îl admirau 
acum Scott şi Sarah. Pentru că se aflau pe un deal care 
străjuia Atlantida, aşa cum fusese odată, cu 12 000 de ani 
în urmă. O bijuterie strălucitoare într-o vale bogată, un 
peisaj pierdut pentru timp, dar nu şi pentru amintire. 

Stând la porţile acestui maiestuos oraş, monument al 
realizărilor Omului, se aflau 10 000 de binevestitori, 
nerăbdători să-i întâmpine şi să le ureze bun venit în noul 
lor cămin. Aşadar, când soarele străluci pe deasupra 
canalelor sclipitoare ale oraşului acum scufundat, Scott şi 
Sarah schimbară o privire sinceră, din inimă, se luară de 
mână şi coborâră să-şi întâmpine concitadinii. 


În centrul de control al Atlantidei se aflau console şi 
podiumuri şi două receptacule goale. 

În afară de acestea, era goală. Pustie, cu excepţia unei 
perechi de cizme de luptă din piele şi a unui sentiment de 
aşteptare. 


651 


FURIUNA DINSPRE SOARE 


Planetă, de la cuvântul grecesc însemnând „rătăcitor“. 

Planetele erau în criză. 

În nici două minute, micuța minge de rocă 
supraîncălzită, numită planeta Mercur, fusese învăluită şi 
cucerită. Pentru că suprafaţa sa era incapabilă să susţină 
viaţa sau să suporte o atmosferă, era dificil de estimat 
impactul avut de eveniment. Poate o traiectorie uşor 
modificată a orbitei. O lungire a anului, o răsucire 
suplimentară în jurul axei, care determinase o scurtare a 
zilei sau a nopţii. Indiferent care fuseseră efectele, acestea 
nu erau de interes pentru populaţia Pământului, pentru că, 
în materie de planete, nu exista comparaţie. 

După cinci minute de călătorie a erupției coronale totale 
prin sistemul solar, începură să se resimtă efectele şi 
pentru rasa umană - acest moment fu cel în care 
cataclismul năucitor interceptă orbita lui Venus. 


x kK xK 


Era ironic ca o planetă purtând numele zeiței romane a 
frumuseții şi a iubirii să fie atât de îndepărtată de aceste 
două calităţi. 

Anul lui Venus dura 240 de zile. Planeta se învârtea 
retrograd în jurul axei, ceea ce însemna că, în comparaţie 
cu Pământul, se rotea în direcţie opusă - deci, soarele 
răsărea la asfinţit şi asfinţea la răsărit. Avea un câmp 
magnetic foarte slab şi era aproape perfect sferoidă, ceea 
ce sugera că miezul său era mai solid decât cel al 
Pământului. Atmosfera conţinea 96,5% bioxid de carbon şi 
acid sulfuric în straturile de nori superiori. Atmosfera era 
de 95 de ori mai densă decât cea a Pământului şi, datorită 
bioxidului de carbon, încapsula lumina solară în cantităţi 
atât de mari, încât temperatura medie la suprafaţă era de 
480 grade Celsius sau 900 grade Fahrenheit. Chiar şi într- 


652 


o zi răcoroasă, pe Venus era suficient de cald cât să topeşti 
plumbul. 

În afară de aceste aspecte, era precum Pământul. 

Iar din punctul de vedere al impactului cu ejecţia unui 
pulsar - situaţia era identică. 

Asta pentru că Venus era un peisaj dominat de 
caracteristici vulcanice, falii şi cratere de impact, mult 
asemănător peisajului terestru. Dar, în timp ce multe 
dintre punctele geologice fierbinţi de pe Pământ erau 
mascate adeseori de urme de viaţă, vulcanii de pe Venus 
constituiau semnele sale de frumuseţe. In multe dintre 
vastele zone ale suprafeţei planetei, imaginile de la sateliți 
atestau că existaseră perioade de inundaţii cu lavă, cu 
scurgerile de lavă stratificate. O regiune cu elevaţie mai 
mare, numită Ishtar Terra, era de fapt un bazin umplut cu 
lavă de dimensiunea Statelor Unite, cu muntele Maxwell 
Montes la un capăt. 

Şi pentru că pe Venus nu exista apă, iar eroziunea 
provocată de vânt era minimă, reţeaua extinsă de linii de 
fractură era vizibilă, ca rezultat al aceleiaşi flexiuni a 
scoarţei pe care o resimțea Pământul. Şi cum 
temperaturile extreme ale planetei slăbiseră structura de 
rocă, provocând fisurarea scoarţei în nenumărate regiuni, 
formarea plăcilor tectonice era imposibilă pe Venus. 

Ca rezultat, relieful de lavă de pe planetă evidenția un 
alt aspect extraordinar. Din când în când, bucăţi din 
Venus, de dimensiunea unor continente, se topeau 
complet, de parcă planeta încerca să se întoarcă de pe dos 
pe faţă. Mecanismul unui astfel de eveniment rămăsese 
necunoscut. Sau fusese, până acum. 


A numi unda de pulsar care lovi Venusul un exerciţiu de 
furie pură însemna să subestimezi gravitatea undei 
gravitaționale. 

Viteza undei care lovi atmosfera superioară a planetei 
Venus putea fi măsurată în microsecunde. Impactul fu atât 
de grav, încât unda luă cu ea straturile superioare, 
curăţând atmosfera ca pe o portocală. 


653 


Compresiunea rezultată aprinse gazele combustibile 
care mai existau în atmosfera planetei Venus, declanşând o 
reacţie în lanţ ce penetră peste un kilometru jumătate din 
atmosfera planetei, făcând ca vaste cantităţi de bioxid de 
carbon să strălucească la punctul de colaps molecular. 
Brusc, atomii gemeni ai oxigenului se despărţiră de atomii 
lor de carbon şi explodară. 

Întregul strat superior al planetei Venus fu transformat. 
Luând foc, deveni flacără pură. 

lar când mingea de foc în expansiune - ejecţia finală a 
coroanei solare - explodă lovind din nou planeta volatilă, o 
secundă întreagă Venus fu numai foc. Era imposibil de 
distins care parte a vârtejului era Venus arzând şi care 
parte era coroana solară trecând prin acea parte a 
sistemului solar. 

Nu existau decât flăcările. 

Şi, împreună cu acestea, unda gravitaţională. 

Aceasta străbătu planeta în mai puţin timp decât o 
clipire de ochi. Şi aşa cum seria de fluxuri gravitaționale 
anterioare construiseră un efect de oscilație în mantaua 
lichidă a Pământului, aceste pulsuri produseră un vârtej 
geologic pe toată planeta Venus. 

Dacă s-ar fi gândit cineva să coreleze datele geologice 
acumulate din sistemul solar, ar fi observat un model care 
se propulsa de la o planetă la alta. Ar fi văzut că această 
criză vulcanică şi seismică de pe Pământ nu îi era specifică 
doar acestei planete, ci era parte a unei catastrofe globale 
la nivel de sistem solar. 

Dar nimeni nu se gândi să facă astfel de corelaţii. Iar la 
momentul când lumina dinspre Venus avea să ajungă la 
Pământ şi să ofere un indiciu despre tipul de experienţă la 
care se puteau aştepta pământenii, unda ar fi părăsit deja 
Pământul. 

Pentru că viteza luminii era viteza luminii. Nu se putea 
învinge pe sine într-o cursă. 

Ca rezultat, nimeni de pe Pământ nu putea să vadă 
efectiv cum suprafaţa planetei Venus se umflă şi se 
încovoaie. Nimeni nu putea să vadă bucăţile de scoarță cât 


654 


continentele aruncate în aer şi rotite în văzduh precum 
clătitele, pe o bandă transportoare gigantică. Nimeni nu 
putea să vadă continente întregi din Venus încălzite în 
câteva secunde şi topite. Nimeni nu putea să vadă 
diversele bucăţi de materie stelară şi reziduurile care 
fuseseră prinse în undă şi acum cădeau într-o ploaie pe 
suprafaţa planetei, ca o grindină strălucitoare şi arzătoare, 
creând noi văi pe planeta Venus. 

Din perspectiva omenirii de pe Pământ, dacă ar fi 
supravieţuit următoarelor trei minute, Venus ar fi apărut 
de zece ori mai strălucitoare pe cerul nopţii decât în mod 
normal, şi asta timp de un secol, cât timp suprafaţa sa 
topită ar fi ars şi s-ar fi răsucit şi s-ar fi sedimentat în noile 
formaţiuni, înainte de a se răci. 


Din fericire pentru umanitate, exista deja o forţă care nu 
avea nevoie să vadă catastrofa ca să ştie că trebuie să 
intervină. Pentru că sistemul de avertizare timpurie pe 
care îl folosea Atlantida nu avea nevoie de electricitate. Şi 
nu se baza neapărat pe previziuni matematice, ci mai 
curând pe efectele cuantelor gravitaționale. Detecta 
schimbări în însăşi țesătura spaţiului. Se baza pe un tip de 
fizică pe care omenirea abia începuse să-l descopere - 
teoria supercorzilor şi a interacțiunilor acestora cu câmpul 
de punct zero. Ideea că două puncte din galaxie pot fi 
intim şi simultan înlănţuite. 

Atlantida era capabilă să o ia pe scurtăturile universului. 
Pentru că ştia că, la fel ca în cazul unui tsunami, dacă un 
om vedea valul venind, însemna că era deja prea târziu. 

Atlantida nu avea nevoie să-l vadă - ştia dinainte. 


655 


FAZA 1 


EFECTUL CASIMIR 


A fost descoperit pentru prima dată în 1948, de 
fizicianul olandez Hendrick Casimir. Era o teorie a 
cuantelor care se ocupa de particulele virtuale în stare 
continuă de flux. 

Manifestarea fizică a fenomenului era următoarea: dacă 
se amplasează două plăci conductoare neîncărcate în 
spaţiul vid, datorită fluctuaţiilor cuantice în vid ale 
câmpului electromagnetic, plăcile se vor atrage reciproc, 
în pofida faptului că nu există o sursă de energie care să 
determine această atracţie. 

Efectul Casimir demonstrase existenţa energiei de punct 
zero. 

Şi straniul puzzle care se născuse în urma acestei 
demonstraţii matematice fusese că efectul îşi găsise 
imediat locul în domeniul gravitaţiei. Energia de punct 
zero era asociată direct cu efectele de deformare 
exercitate asupra spaţiului şi timpului. Cu alte cuvinte, 
dacă țesătura spaţiului era determinată să se curbeze şi să 
se onduleze, acest lucru ar fi avut un efect imediat asupra 
capacităţii de a elibera energie de punct zero. 

În Atlantida, asta însemna un singur lucru: interacţiunea 
naturală dintre energia de punct zero şi gravitate prin 
intermediul ţesăturii spaţiului demonstra că sursa de 
energie pe care intenţiona să o utilizeze oraşul pentru a 
salva planeta funcţiona şi ca sistem de avertizare timpurie, 
un sistem care să alerteze oraşul în legătură cu un atac 
gravitațional iminent. 

Şi acum primea exact un astfel de semnal. Verifică 
informaţiile de la centrul de comandă. Finalizase 
integrarea celor două noi unităţi de informaţie. Cerinţele 


656 


cruciale fuseseră satisfăcute. 


momentul ca Atlantida să protejeze Pământul, utilizând 
toate tipurile de unde staţionare pentru a determina 
cvasicristalizarea în toate tipurile de materie. 


657 


FAZA II 


CVASICRISTALIZAREA 


Gant era pe punctul de a leşina. Golemul îl apăsa pe 
trahee şi-l strângea atât de tare, încât puşcaşul simţea că 
limba începe să-i iasă printre dinţi. 

Nu era singurul. li vedea pe ceilalţi în situaţii la fel de 
crâncene. Neajutoraţi. Nu mai avea spaţiu în gât nici ca să 
emită un sunet de avertisment pentru Hackett. Fizicianul 
tocmai atomizase un Golem, neştiind că este atacat din 
spate. 

Când atacatorul îl prinse pe Hackett şi-l învârti, Gant 
constată că în zare, de jur împrejurul oraşului, ceva se 
mişca. Dincolo de zgârie-nori, spre suburbiile oraşului - şi 
dincolo de ele, pe canalul exterior -, se vedea o licărire. O 
lucire. Ca o zvârcolire de şarpe creată de conţinutul 
canalului, milioane de tone de apă se ridicară din albie şi 
îşi începură călătoria intr-un vârtej ce mătura periferiile 
oraşului. 

Ca şi cum s-ar fi aflat în ochiul unui ciclon, haosul 
înconjură oraşul. Apa urca tot mai sus, în timp ce, 
deasupra capetelor lor, tornada de energie se transforma 
într-un vârtej singular. 

Atât mai apucă să vadă Gant, pentru că vasele de sânge 
din ochi îi explodară, iar creierul îi rămase fără oxigen. 

Apoi urmă o schimbare în previziunile lor. 

Aerul deveni ca siropul. Mişcarea încetini, devenind 
fantomatică. Începu să se audă un vuiet - senzaţia că 
spaţiul din jur era bombardat cu o multitudine de unde 
sonice joase şi înalte. 

Rezultatul fu că sunetul din intervalul audibil pentru om 
începu să coboare, pentru a fi înlocuit cu acel sunet ca un 
şuierat pe care şi-l aminteau cu toţii de la paharul cu Cola 


658 


ce suferise cvasicristalizarea la sediul CERN. 

Lent... chinuitor de lent... totul se opri. Întreaga lume se 
opri şi îngheţă. Cristalizată. 

De parcă timpul însuşi s-ar fi oprit. 


În mijlocul Mării Chinei de Sud, un mare rechin alb se 
lupta cu trei delfini care îl atacau răutăcios din lateral 
pentru a-l îndepărta, când, dintr-odată, aceştia se 
retraseră, pentru că sonarul interior le semnală că de ei se 
apropia ceva masiv şi solid. Vietăţile se întoarseră brusc şi 
se pregătiră să se îndepărteze, dar soarta se apropia cu o 
viteză mult prea mare. 

La trei sute de metri sub grupul luptător, cele şase 
submarine chinezeşti ce porniseră să-şi susţină flota în 
Antarctica fură la fel de surprinse să se confrunte cu 
acelaşi fenomen. Impulsurile sistemului radar relevau, 
unul câte unul, că o masă uriaşă se apropia, ca un zid care 
se întindea de la fundul oceanului până la suprafaţă, 
precum şi în toate direcţiile. 

Brusc, totul îngheţă. Marea se cristaliză în jurul lor. 
Creaturile marine şi submarinele fură puse în suspensie. 

Pe nava de război de clasă Han, echipajul se cutremură 
când auzi scârţâiturile ciudate ale carcasei metalice, când 
tensiunile  cvasicristalizării  afectară submarinul. Un 
membru al echipajului puse mâna pe metalul care vibra cu 
violenţă şi îngheţă şi el imediat, efectele cvasicristalizării 
pătrunzându-i în braţ şi imobilizându-l pe loc. 

Ceilalţi membri ai echipajului încercară să fugă, dar fură 
opriţi în mijlocul pasului de sprint, când undele staţionare 
de diverse frecvenţe fură pompate prin cabină. Paharele 
de apă pe jumătate vărsate, ceştile de cafea suspendate în 
aer, farfuriile cu mesele pe jumătate servite care se aflau 
pe punctul de a se sparge lovindu-se de punte - toate fură 
prinse în mişcare şi imobilizate. La fel şi marinarii. 

De parcă cineva apăsase butonul „Pauză“ în toiul unui 
film, şi totuşi ceva mai mult de atât. Pentru că tot ceea ce 
se întâmpla era tridimensional şi la toate nivelurile, de la 
cel molecular la cel mega. 


659 


Acest efect cuprinse treptat toată planeta. Fenomenul de 
cristalizare, prin chiar natura sa, nu putea călători la 
viteza luminii, ci la viteza sunetului. lar densitatea 
materialului în care urma a se produce unda staţionară 
dicta viteza la care avea să călătorească sunetul. 

Era un proces complex. Dar pentru ochiul uman era 
instantaneu. 

Oceanele se transformară cu rapiditate în vaste întinderi 
de cristal, prin care putea fi studiată o întreagă lume 
suspendată. Râurile refuzară să mai curgă. Izvoarele 
încetară să susure, iar gheizerele să erupă. 

Pe toată suprafaţa planetei, se auzi o cutremurare 
înspăimântătoare. O vibraţie ce părea să se apropie de 
masa critică. 

Şi atunci, efectul spulberă liniştea aerului. 

Păsările rămaseră prinse în mijlocul zborului. Cascadele 
deveniră şiruri de perle. Avioanele aflate în zbor părură să 
încetinească pentru a se opri brusc în aer. În cabinele 
acestor aeronave, efectul putea fi descris ca un contact cu 
un perete de cărămidă. Tot ce nu era asigurat fu catapultat 
în aer. Trupuri, pături, cărţi şi jucării fură azvârlite în aer 
pentru a fi brusc învăluite de ciudatul fenomen, ce părea 
să le ţină în aer fără efort. 

Pe câmpurile de bătălie ale Antarcticii, torpilele de 
croazieră Tomahawk rămaseră suspendate la treizeci de 
metri deasupra solului, surprinse în toiul atacului, în timp 
ce valurile de infanterie fură surprinse în plină ofensivă - 
cu gloanţele oprite la câţiva metri de locul unde 
explodaseră de pe ţeava armelor. 

Iar efectele cvasicristalizării nu se opriră aici. 


Mult sub scoarţa planetei Pământ, se afla o lume volatilă 
de rocă topită. O lume de o densitate şi o temperatură 
impresionante, măsurate în milioane de ani şi manifestate 
prin presiune. Nu era un loc obişnuit vieţii, după normele 
influențelor exterioare, dar chiar şi aşa, nu rămase neatins 
de efectele cvasicristalizării. 


660 


Reacţia depindea de densități - respectiv, care straturi 
de rocă erau mai dense. Era un calcul complex, pentru că 
natura de bandă transportoare a curenților de convecţie 
tridimensionali din manta impunea ca rocile să fie 
deplasate continuu. O parte din materialul mai dens era 
propulsată spre suprafaţă, în loc să rămână la nivelul la 
care fusese creată. 

Ca urmare, evenimentul cvasicristalizării luă forma unui 
bombardament repetat, ce trimitea undele staţionare una 
după alta, profund în lumea ascunsă, până când, strat după 
strat, ajunseră să se cristalizeze, devenind solide. 

Totuşi, exista o caracteristică a lumii interioare a 
Pământului ce nu putea fi cristalizată ori oprită: miezul 
solid din fier al planetei. Într-adevăr, era imperativ pentru 
activităţile Atlantidei ca acesta să rămână activ. Acest 
masiv component central se rotea şi crea câmpul magnetic 
al Pământului. In esenţă, era un gigantic motor cu 
inducţie. 

Şi urma să se descurce cu unda gravitaţională prin 
propriile puteri. 


Complexitatea se referă la interconectivitatea lucrurilor. 
Şi înseamnă să dai sens necunoscutului. 

Complexitatea înseamnă să descoperi ordinea din haos. 

Pentru o fracțiune de clipă, ordinea coborâse pe planeta 
Pământ pentru prima dată în îndelungata sa istorie. Pentru 
acea fărâmă de timp, Pământul fu cuprins de pace. Şi, 
ironic, sistemul în care se afla se zbătea agonic într-o stare 
de distrugere. 


661 


IMPACIUL 


Când o văzură, se aflau pe o orbită înaltă deasupra 
Africii de Nord. 

Astronauții de la bordul Staţiei Spațiale Internaţionale 
observară că soarele părea să pâlpâie, după care începu să 
strălucească mai puternic. 

Se grăbiră să contacteze Houstonul, dar se pare că erau 
probleme, pentru că Houstonul nu răspundea. De fapt, 
nimeni nu răspundea. Toate liniile de comunicaţie erau 
moarte. Nu mai exista radio, tv. Nu mai funcționau nici 
măcar fasciculele purtătoare care emiteau semnalele, ceea 
ce însemna că nu puteau verifica precizia frecvenţelor, 
chiar dacă nimeni nu emitea. 

Nimic. 

Dar mai problematică era planeta în jurul căreia orbitau, 
cu care se petrecea ceva ciudat. Devenise sticloasă, ca o 
marmură gigantică. Lumina soarelui, în loc să se reflecte 
din oceane, părea să se reflecte în atmosferă... 

Dar înainte ca vreunul dintre ei să comenteze, 
evenimentele de pe soare deveniră dramatice. 

Soarele se dilata. Ca un balon umflat. 

Urmă un fel de balansare şi apoi porţiunea centrală păru 
să se întoarcă la funcţia de soare, în timp ce porţiunea 
exterioară îşi asumă aspectul unui halo în expansiune. 

Echipajul constată cu repeziciune că spre ei se năpustea 
o undă de şoc având forma unei mingi de foc. Într-un minut 
şi jumătate, aveau să se afle pe partea întunecată a 
Pământului. Planeta avea să îi protejeze de ceea ce se 
apropia. Un minut şi jumătate - doar de atât aveau nevoie. 
Dar n-au primit atât. 

În timp ce plutea în jurul curburii Pământului şi se 
îndrepta spre crepuscul, Staţia Spațială Internaţională fu 
lovită în spate de un zid de foc, care făcu bucăţi naveta şi 
lăsă în urmă o epavă contorsionată arzând. 


662 


Inundând planeta aflată dedesubt, atmosfera exterioară 
deveni supraîncălzită şi explodă într-o manieră mult mai 
violentă decât pe Venus, dar - ca urmare a efectului de 
cvasicristalizare - evenimentul nu declanşă o reacţie în 
lanţ, nici nu pătrunse prea adânc în atmosfera superioară. 

Furtuna de foc rezultantă fu absorbită de unda 
distrugătoare provocată de soare şi purtată mai departe, în 
spaţiul infinit. 

Când unda gravitaţională străbătu Pământul, întreaga 
planetă păru să se alungească şi să se întindă înainte de a 
reveni la forma originală. Dar, datorită stării sale 
cvasisolide, efectele asupra planetei rămaseră benigne. 

Nu avură loc cutremure, nu explodară liniile de falie... 
Râurile nu fură scoase din matcă, iar oceanele nu se 
revărsară. Pe planeta Pământ era linişte. Era nemişcare. 
Era puritate. 


Cu Luna, era o altă poveste. Pentru că, deşi nu exista o 
atmosferă care să ia foc, existau suficiente reziduuri 
cosmice prinse în explozia coronală cât să se creeze - într- 
o clipită - noi formaţiuni pe suprafaţa sa arsă. 

Bulgări groteşti săpară adânc în pielea sa prăfoasă, în 
timp ce pe Pământ ciocanele distrugerii ricoşară. 


În câteva secunde, devenise clar că Pământul 
supravieţuise în cel mai extraordinar mod. Iar când ejecţia 
coronală continuă să se dilate şi trecu de Pământ, lumina 
solară fu reflectată înapoi în suprafaţa interioară a mingii 
de foc şi lumină partea întunecată a planetei. 

Pentru câteva secunde, marmura sticloasă de un 
albastru-verzui atârnă acolo, într-o secţiune a spaţiului 
care nu cunoştea stele, care nu cunoştea noapte. 

O oază de calm într-un ocean de furtună, Pământul se 
răsuci în jurul axei şi îndură furtuna. Şi Luna fu luminată 
din toate unghiurile, o incidenţă care ar fi pus pe jar 
oamenii de ştiinţă dacă ar fi fost în poziţia de a acţiona. 
Pentru că, pentru prima dată în 12 000 de ani, faţa 
întunecată a Lunii fu complet iluminată şi se dezvălui 


663 


pentru a fi văzută de toţi. Dar pentru că toată 
instrumentaţia ştiinţifică spaţială fusese distrusă, detaliile 
acestui fenomen urmau a rămâne un mister. Ceea ce era 
păcat, pentru că sigur ar fi ridicat câteva sprâncene. 

Şi atunci, pe cât îi luase ca să ajungă în acest punct, 
fenomenul luă sfârşit. 

După 12 000 de ani de acumulare, soarele se întoarse la 
ritmul său natural şi reîncepu procesul. 

Totuşi, pe planeta Pământ, povestea nu se termină aici. 
Pentru că Reţeaua Atlantida mai avea o îndatorire de 
derulat şi trebuia s-o facă repede, înainte ca energia 
eliberată asupra planetei - pentru a o proteja - să facă la 
fel de mult rău pe cât fusese menită să prevină. 


664 


FAZA III 


EXPULZAREA 


Pretutindeni pe glob, tunelurile şi structurile de Carbon 
60, rezonând la frecvenţe de energie specifice, începură să 
intre în acţiune ca magneţi şi să atragă energia reziduală 
rămasă în urma procesului de cvasicristalizare. 

Încet, mările începură să freamăte şi râurile să curgă 
din nou. Aerul începu să se mişte, iar creaturile din 
biosfera care era planeta Pământ se putură mişca din nou. 
Dar asta nu însemna întoarcerea la normalitate, ci doar 
acomodarea la următorul stadiu al procesului. Un proces 
care începuse în Atlantida. 


Peretele de apă sclipitoare, asemănător unui vortex, 
care se ridicase din canalul exterior şi îmbrăţişase oraşul 
interior într-o cicloidă pâlpâitoare îşi pierdu brusc 
coeziunea şi se prăbuşi înapoi în canal, într-o explozie 
masivă de apă. Clădirile din interiorul Atlantidei, care 
rămăseseră în întuneric până atunci, se luminară brusc şi 
vibrară cu o nouă energie - energie ce părea a fi extrasă 
din Pământul însuşi, îmblânzită în sistemul Atlantidei până 
când ţâşnea în cele şapte incredibile turnuri şi se arcuia, 
coborând spre piramida centrală. 

Piramida scânteia şi zvâcnea sub masa de putere uriaşă 
care clocotea şi se convulsiona pe suprafaţa ei. Asemenea 
unui mare grup de şerpi care luaseră foc, se cutremură 
până când energia fuzionă şi deveni o coloană vastă de 
energie, care, precum tornada de plasmă care o 
precedase, fu trimisă înapoi în spaţiu. Se înălţă prin gaura 
prin care, nu cu mult timp înainte, intrase tornada iniţială. 

Între timp, în jurul periferiei oraşului, orice energie ce 
nu putea fi eliminată în acest mod era redirecţionată spre 


665 


tunelurile care se conectau cu reţeaua utilizată pentru 
cvasicristalizarea planetei. 


Pe întregul Pământ, tuburi incredibile de energie, 
extrem de rapide, începură să se întretaie în diverse 
puncte, aparent la întâmplare. Apele se despărţiră şi 
creară hăuri gigantice prin care călătoreau aceste limbi 
feroce de foc. 

Curând, întregul glob păru să fi fost înfăşurat într-o 
panglică gigantică arzând - asta devenea reţeaua invizibilă 
care, cândva, nu transportase altceva decât unde sonice; 
dar acum era golită, servind drept sistem de transfer 
pentru energia nediluată şi pură. Aceasta era Reţeaua 
Atlantidei, îndeplinindu-şi sarcina finală. 

Dincolo de coasta lui Yonaguni, o mică insulă japoneză, 
un uriaş monument subacvatic, construit în jurul anului 10 
000 î.Hr., se lumină brusc atunci când nivelurile oceanelor 
fură mult mai joase. Corpul său piramidal, înalt cât o 
clădire cu şase etaje, începu să se cutremure. Canalele 
enorme tăiate în zidărie în linii perfect drepte, a căror 
construcţie ar fi necesitat o vedere laser, începură să se 
umple cu o energie pe care o canalizau şi o stocau. In 
acest timp, deasupra monumentului începu să se rotească 
un vârtej de apă, care se deschise până când aerul atinse 
monumentul pentru prima dată după multe milenii. 

În câteva fracțiuni de secundă, energia scânteind pe 
suprafaţa monumentului fuzionă şi se transformă intr-un 
stâlp atotputernic şi tunător de foc, care se înălţă spre cer. 

Conform principiului potrivit căruia o cantitate de 
energie pompată în sistemul Pământului pentru derularea 
cvasicristalizării trebuia să fie îndepărtată de ţinta ei 
pentru a se evita distrugerea planetei, al doilea şir de 
aproape o mie de valve de emisie energetică începură 
brusc să funcţioneze. Principiul era la fel de vechi precum 
Pământul însuşi, pentru că prea puţini ştiau că fulgerul, 
departe de a fi o lovitură din ceruri, îşi începea viaţa pe 
Pământ. Fulgerul se deplasa de Jos în sus. 

Priveliştea era copleşitoare şi perfectă în execuţia ei. 


666 


În alte părţi însă, povestea era diferită. 

În Mexic se afla unul dintre cei mai înalţi vulcani activi 
din lume. El Popo - sau Popocatepetl - avea o înălţime de 5 
874 de metri şi elimina gaze fierbinţi, roci şi cenuşă, care 
se combinau deseori cu ploaia şi cu apa din gheaţa topită 
formând curgeri de noroi letale. Numele Nahuatl pentru 
acest vulcan era zencapopocz - „cel care fumegă 
întotdeauna“. Iar în această criză solară, El Popo ajunsese 
la înălţimea reputației sale. 

Ceea ce îi lăsă pe preoţii de la biserica catolică de la 
poalele vulcanului într-o oarecare dilemă, pentru că 
biserica lor era construită în vârful unei piramide 
prehispanice care se afla lângă vulcan. Nu se ştiau prea 
multe despre Tlachihualtepetl sau „muntele făcut de om“, 
cu excepţia faptului că era acum unul dintre cele mai bune 
locuri în care să te afli dacă voiai să eviţi moartea într-un 
râu de noroi. Aşa că sătenii urcară în fugă căutând 
adăpost, chiar dacă spaţiul era redus. Dar temându-se 
pentru siguranţa lor în panica ce precedă procesul de 
cvasicristalizare, preoţii nu le permiseră intrarea dincolo 
de ziduri decât primarului, bancherilor şi persoanelor 
importante ale regiunii înconjurătoare. 

În nici zece secunde, erau cu toţii morţi. 

Totuşi, sătenii campară în afara bisericii pentru 
siguranţa lor, iar cei care încă se aflau prinşi în ciudatul 
efect de stază fură brusc eliberaţi din nemişcare atunci 
când realitatea reveni în timpul real. În acest moment, 
Pământul se mai cutremură o dată. Electricitatea umplu 
aerul, ridicându-le părul din cap. 

Iar biserica catolică explodă. 

Un stâlp de flacără vie izbucni din vârful lui 
Tlachihualtepetl, acoperind clădirea care îi stătea în cale. 

Sătenii se ascunseră, pentru că, după cum se dovedi, 
scăpaseră ca prin urechile acului. 

Pretutindeni în America de Sud şi în America Centrală, 
acolo unde fuseseră construite biserici catolice în vârful 
monumentelor trecutului, clădirile fură fie mistuite de foc, 
fie vaporizate pe măsură ce valvele de emisie eliminau în 


667 


spaţiu energia în exces. 

Cele opt piramide de la Pini Pini aruncară coloane de 
energie din pădurea tropicală, la fel ca şi structurile de la 
Bimini. Piramida Lunii, împreună cu Piramida Soarelui şi 
cu Piramida Şarpelui cu Pene lansară la rândul lor trei 
incredibile explozii de energie pură în spaţiu. Cele trei 
piramide ale anticului sit de la Teotihuacan din centrul 
Mexicului erau şi ele importante, pentru că din aer se 
vedea dispunerea lor în forma centurii din Constelaţia 
Orion,  reproducând fidel amplasamentul celor trei 
piramide din Giza, din Egipt, care, de asemenea, aruncau 
la rândul lor fluvii de energie în spaţiu. 


În Orlando, Florida, acolo unde un Wal-Mart fusese 
nefericit construit deasupra unui cimitir antic al 
amerindienilor, departamentul de instalaţii casnice şi 
mobilă fu distrus pentru că se afla pe o valvă de emisie 
antică. Coloana de energie eliberată fu atât de puternică, 
încât expulză în aer numeroase articole. În săptămânile 
care urmară, se primiră relatări despre rezervoare de 
toaletă găsite pe câmpuri tocmai în apropiere de 
Gainesville. 

În toată Europa, cimitirele saxone zvâcneau de energie 
şi expulzau stâlpi de foc. În districtul Kent, din sudul 
Angliei, Kits Coty, un sit antic de pe versantul unui deal 
calcaros, mascat de copaci şi de o autostradă, explodă 
brusc, determinând alunecarea a jumătate din colină în 
timp ce vărsa limbi de foc. 

Valvele de emisie intrară în acţiune explodând în zona 
arctică, în Pacific, la Angkor Wat, în Africa şi în Orientul 
Mijlociu. Coloane de foc fură văzute înălțându-se spre cer 
în India, în Pakistan şi în siturile antice din China. 

Timp de câteva minute, pe întregul glob, limbi uriaşe de 
foc fură aruncate în spaţiu pe măsură ce procesul de 
cvasicristalizare se disipa, apoi, la fel de brusc precum 
începuse, întregul proces se opri. 

Peste monumentele antice se lăsă liniştea... 


668 


x kK xk 


Nu mai urmă nimic. 
Pământul era în siguranță. 
Restul sistemului solar urma să se descurce singur. 


669 


PASAJ FINAL 


Analiza internă a secvenţelor de glife va releva 
tipare de distribuţie a glifelor şi, în acest mod, o 
structură pe baza căreia să poată fi tradus 
limbajul. Procedând astfel, se pot afla procesele 
mentale şi logica societăţii şi a poporului de la 
care provine limbajul. Consecința inevitabilă este 
că orice contează în istoria unui popor îşi va găsi 
sensul. 


Richard Scott, 
Antropolog, lingvist şi epigrafist, 1970-2012 


670 


CONSECINȚELE 


Gant aspiră o cantitate uriaşă de aer format din 
macroparticule, în timp ce mâna lui Maple, strânsă în jurul 
gâtului lui, se transformă brusc în praf, împreună cu restul 
trupului creaturii. 

Câteva momente mai târziu, un val întreg de degradare 
mătură zona, reducând fiecare efigie de nano-roi în nisip. 

Lumina, care devenise o caracteristică a Atlantidei, 
începu brusc să pâlpâie şi se stinse, lăsându-i în întuneric. 
Priviră piramida de deasupra lor, acum lipsită de viaţă, la 
fel ca şi restul oraşului. Cu forţa vitală dispărută, sângele 
său stelar secă. 

Atlantida se întorsese la somnul său. 

November privi în jur. Având ca unică sursă de lumină 
tăciunii roşii muribunzi ai unui vulcan potolit, era dificil să 
recunoască drumul, aşa că îşi aprinse lanterna. Lumina 
acesteia tăie praful care stăruia în aer - precum un 
fascicul al unui far de maşină care străpunge o noapte 
ceţoasă -, înainte să se micşoreze şi să se stingă. Lovi 
lanterna de câteva ori în legănarea leneşă a aisbergului pe 
care se aflau, dar dispozitivul refuză să mai funcţioneze. 

Recurse la strigăte: 

— Bob! 

Îl strigară cu toţii, pe rând, dar nu primiră drept răspuns 
decât tăcerea. 

În scurt timp ieşiră de sub piramidă, urmărind 
stalactitele spectaculare, de mărimea unor catedralele, 
care se rupeau şi cădeau în apă, împroşcând totul în jur. 
Unele se rostogoleau pe o parte, precum buştenii, altele 
rămâneau cu latura plată în sus. 

Şi, pe măsură ce aisbergul plutea pe panta piramidei 
odată cu creşterea statornică a nivelului apei, îşi dădură 
seama că, dacă nu aveau să-l găsească în curând pe 
Pearce, acesta cu siguranţă urma să moară. Pereţii 


671 


cavernei se îngustau, iar punga de aer respirabil se 
reducea. În scurt timp, toată gheaţa şi apa nu aveau unde 
să se mai ducă, ci doar să se întoarcă în gaura imensă prin 
care pătrunsese vârtejul de plasmă din spaţiu, disipat nu 
de mult. 

— Bob! strigă November, refuzând să renunţe. 

Se aşeză pe marginea aisbergului şi privi cu atenţie spre 
piramida de sub ei şi, foarte încet, trăsăturile sale oblice 
alunecară sub apele îngheţate încă o dată. 

Abia când vârful piramidei fu acoperit în întregime de 
ape observă November scânteierea slabă de sub acestea. 
Începu ca o pâlpâire uşoară, despre care crezu mai întâi că 
ar putea fi o iluzie optică sau feste jucate de propria 
vedere. 

Dar ochii nu-i jucau feste. 

Urme slabe de energie scânteiau în jurul piramidei, 
însoţite de pocnituri şi crescând în intensitate, până când, 
în cele din urmă, fuzionară intr-un soi de himeră. Era un 
chip, îşi dădu ea seama, care o privea din temniţa 
piramidei. November se mişcă agitată, dezechilibrând 
aisbergul. 

— Uşurel! o avertiză Gant. 

— Priveşte! exclamă November. E doctorul Scott! 

Şi, desigur, în întuneric, din adâncimile mocirloase ale 
apelor, apăru o faţă palidă, albastră şi fantomatică, 
precum sufletele Varului. Richard Scott îşi făcuse apariţia 
ca să le ureze drum bun. Apoi Sarah apăru lângă el, 
urmată de un alt chip. Şi apoi de altul. Mii de feţe. 
Milioane. Fiecare, o flăcăruie, o scânteie în cascadă... până 
când, brusc, câteva secunde mai târziu, întregul oraş se 
lumină pentru ultima dată, departe, departe de ei, ca un 
far uriaş. 

Şi numai pentru că oraşul făcuse brusc acest lucru 
reuşiră să-l repereze pe Bob Pearce, inconştient şi ridicat 
de apă spre ei. 


— Repede, repede! Daţi-i aer! strigă November după ce-l 
traseră pe agentul CIA pe platforma de gheaţă. 


672 


Dar Gant făcu şi mai mult de atât. După ce-i curăţă căile 
aeriene, îi verifică pulsul şi îi masă inima, îi făcu respiraţie 
gură la gură. 

Un izvor constant de apă şi fiere izbucni din gura lui 
Pearce, asemenea expiraţiei unei balene care ieşise la 
suprafaţă. Se convulsionă în icnituri, rostogolindu-se pe o 
parte şi scuipând apă, străduindu-se din răsputeri să 
răsufle. 

— Dă-mi voie să ghicesc! spuse Hackett cu faţa lipsită de 
expresie. Aproape c-ai fi preferat să fii împuşcat. 

Printre icnituri, Pearce întrebă: 

— Unde sunt? 

— Pe un aisberg, îi explică maiorul. 

— Şi avem probleme, adăugă pripit Matheson. 

— Deci, ce e nou? mormăi Pearce, încercând să se 
ridice. 

Dar problema era evidentă. Nu încăpeau cu toţii pe 
platformă. 

Aisbergurile se adunau laolaltă. Compactându-se. 
Concurând pentru cea mai bună poziţie, îmbulzindu-se 
spre tavanul cavernei de gheață. La aproximativ opt metri 
distanţă, cel mai bun candidat la propulsarea prin puț spre 
suprafață era deja expulzat din apă. Suprafața sa plană se 
ridicase deja cu un metru, iar înălțimea creştea rapid. 

— Mai bine am sări acolo, propuse Gant. 


Ceea ce făcură imediat, sărind de pe un aisberg pe altul, 
în timp ce suprafeţele plutitoare, extrem de instabile, se 
clătinau sub paşii lor. Unul câte unul, se căţărară de 
platforma care se ridica neabătut. Dar până să-i vină 
rândul lui Hackett, aisbergul se ridicase atât de mult 
deasupra apei, încât vârful său era aproape de bărbia lui. 

Trebuia să sară. Se strădui să urce, dar mişcarea bruscă 
nu făcu decât să afunde şi mai adânc în apă bucata de 
gheaţă pe care stătea. 

Era ca şi cum ar fi încercat să urce într-un lift care era 
blocat între etaje cu uşile deschise. Aisbergul, zdrobit de 
celelalte, începu să alunece pe puţul de gheaţă care ducea 


673 


la suprafaţă. 

Ceilalţi se grăbiră să-l ajute, întinzându-i mâinile. 

— Hai! Prinde-ne de mâini şi te tragem noi! 

Însă era mai uşor de zis decât de făcut. Picioarele lui 
Hackett alunecau pe gheaţa lipsită de aderenţă, în timp ce, 
cu fiecare încercare de a urca, panica îi creştea din ce în 
ce mai mult. 

Când presiunea de dedesubt începu să sporească, 
gheaţa se avântă înainte. 

— Haide odată! strigară ceilalţi. 

Hackett sări din nou, disperat. Reuşiră să-l apuce şi de 
data aceasta fu tras pe platformă. Însă picioarele îi 
rămaseră atârnând pe marginea ghețarului, care se 
cutremură încă o dată sub presiunea ucigătoare a apei. 

Se prinse rapid de mâinile celorlalţi, căci aisbergul se 
legănă violent şi se năpusti în puţul de gheaţă. 


La circa doi kilometri şi jumătate deasupra lor era 
lumină, iar în jurul lor, platforma de gheaţă compactată, 
aflată într-o rotaţie constantă, gemea sub tensiunea creată 
de presiunea apei de dedesubt. 

Instinctiv, se mutară cu toţii spre mijlocul gheții, căci 
dinspre margini începu să se audă acel scrâşnet mortal şi 
îngrozitor pe care numai volumele mari de gheaţă le pot 
face atunci când sunt frecate unul de altul. Ghețarul lor se 
balansă din nou, iar pereţii puţului se sfărâmară atunci 
când masa compactă de gheaţă se înălţă brusc cu încă trei 
metri. 

Urmă o nouă hurducătură. Şi încă una. Se simțeau de 
parcă ar fi fost intr-un lift care se balansa prins de un 
cablu fragil, doar că aici nu aveau a se teme să nu cadă, ci 
să urce. Precum furnicile atârnate de dopul sticlei de 
şampanie, era numai o problemă de timp până când... 

În momentul în care intrară în efect forţele 
gravitaționale, cei cinci fură aruncaţi la pământ. Bang! 
Gant întoarse capul şi văzu un vast gorgan de gheaţă 
explodând la impact, atunci când ateriză lângă el. Se 
întoarse cu faţa la puț şi privi în sus, numai pentru a 


674 


constata că drumul înainte era la fel de fragil şi de instabil 
pe cât fusese şi caverna. 

Bang! Încă o masă solidă de gheaţă se izbi lângă el. Iar 
pe drum mai erau multe. Când un proiectil atingea 
pământul, fiecare secundă devenea un minut. Fiecare 
minut devenea o oră... iar ei continuară să urce până 
când... 

Platforma de gheaţă se opri cu un balans puternic. 

Gheaţa se înţepeni din nou, la numai câţiva metri de 
suprafaţă. 


Priveau ţintă cu toţii la cerul ca pudra albastră şi îşi 
ţineau respiraţia. Întinşi pe spate, ştiau că ar fi trebuit s-o 
ia din loc, dar nu se mai simțeau capabili. 

Dar în timp ce stăteau acolo culcaţi, o serie de chipuri 
începură să se iţească pe marginea puţului de gheaţă. 

Soldaţi... 

Din instinct, membrii supraviețuitori ai Echipei 
Antarctica ridicară mâinile pentru a se preda, însă văzură 
surprinşi că soldaţii le aruncau frânghii. 

Gant părea suspicios. 

— Sunteţi americani? întrebă el. 

— Şi chinezi, veni răspunsul. Dacă aş fi în locul vostru, 
m-aş grăbi. Chestia aia pe care staţi va sări curând în aer. 

Nu fu necesar să i se spună de două ori. Însă când se 
ridicară în picioare şi dopul din gheaţă se hurducăi din 
nou, Hackett îşi dădu seama că mişcarea se schimbase. 
Gheaţa începuse să cadă în puț. 

— Cred că se creează un vacuum dedesubt. Chestia asta 
va urma refluxul. 

Cuvintele îi fură întâmpinate de priviri întrebătoare. 

— Lăsaţi-o baltă, spuse el. Trebuie să scăpăm de aici. 

Gheaţa se balansă din nou, coborând încă un metru. 

— Înţeleg ce vrei să spui, sări Gant, înșfăcând una dintre 
frânghii şi începându-şi ascensiunea. 

Îl urmară cu toţii, pornind să se caţere tocmai la timp, 
pentru că în spatele lor plomba de gheaţă compactată 
începu să coboare constant, până când căzu în puț cu cel 


675 


puţin treizeci de metri mai jos. 

Urmă un fluierat, precum sunetul unui obuz care se 
apropia. Echipa Antarctica încerca să-şi vină în simţiri. 

— Fiţi atenţi! veni un strigăt de avertizare. Încă unul! 

Toată lumea se feri când torpila de croazieră Tomahawk 
căzu din cer şi se zdrobi pe gheaţă, din fericire fără să 
explodeze. 

— Ce dracu’ se întâmplă pe aici? vru să ştie Gant, 
ridicându-se în picioare contrariat. 

Forţele chineze şi cele americane stăteau, în cea mai 
mare parte a timpului, împreună, discutând prieteneşte. 

— Un fel de puls electromagnetic a scurtcircuitat cea 
mai mare parte a echipamentului electronic pe o rază de 
optzeci de kilometri, explică tânărul locotenent. Din cer 
cad tot soiul de chestii. Avem doar o singură staţie care 
funcţionează. Suntem cât se poate de siguri că nu putem 
purta un război... domnule. 

În masivul crater care fusese odată baza Jung Chang, 
înainte ca pământul de sub aceasta să implodeze, se aflau 
oameni înarmaţi. Şi, în timp ce aceştia evaluau situaţia, un 
alt soldat tânăr se grăbi spre ei, etalând singura staţie de 
emisie-recepţie care funcţiona. 

— Aveţi un profesor Scott în echipă? 

Membrii echipei se uitară unii la alţii în tăcere. 

— N-a scăpat, explică Hackett. 

— Păcat! Domnul amiral Dower dorea să-l felicite 
personal. 

Echipa rămase cu buzele strânse şi se îndreptă spre cel 
mai apropiat vehicul de transport. In spatele lor lăsară o 
hoardă de soldaţi la fel de confuzi şi de uluiţi ca şi ei din 
cauza evenimentelor recente, care urmăreau nerăbdători 
cu privirile puţul de gheaţă, în vreme ce pământul din jurul 
lor se scutura. 

— O să explodeze! se auziră strigătele lor. 


Şi aveau dreptate. 


676 


DUMINICA PAŞTELUI 


Aveau să urmeze plăgile. Lăcuste, muşte, țânțari. Şi 
bolile. Aveau să fie tot felul de plăgi. 

Era o consecinţă inevitabilă a cicatricelor lăsate pe 
trupul planetei Pământ. A devastării produse de activitatea 
vulcanică în atât de multe zone, încât suprafeţe mari de 
pământ agricol bogat, de dimensiunea unor mici ţări, 
fuseseră complet distruse. Proviziile de alimente se 
împuţinaseră şi, ca rezultat, populaţiile de insecte tindeau 
să se adune şi să roiască. În trecut, deşi vulcanii nu 
provocaseră decât pagube minore, îi atacaseră totuşi până 
şi pe copiii dormind în leagănele lor, doar ca să controleze 
rezervele de hrană. Iar acum se considera că existau toate 
motivele ca situaţia să se repete la o scară mult mai mare. 

La o scară aproape biblică. 

Şi nicio maşinărie de dimensiunea Atlantidei nu putea 
opri acest lucru. 

Toată lumea de la bordul elicopterului Seahawk ştia că 
omenirea va avea nevoie de timp ca să se regrupeze şi să- 
şi reconstruiască lumea. 


Era o imagine stranie să vezi armatele a două naţiuni 
atât de înverşunate una contra celeilalte strângându-şi 
arsenalul şi pregătindu-se să se întoarcă acasă. Şi totuşi, 
era realitatea - soldaţi americani şi chinezi care se ajutau 
unii pe alţii la făcutul bagajelor. Era o distanţă ca de la cer 
la pământ de la momentul în care se pregătiseră să 
dezlănţuie unii asupra altora un arsenal formidabil, cu 
consecinţe care ar fi pus în umbră orice dezastru provocat 
de soare. 

Pământul traversa o perioadă de schimbare. 

Hackett urmărea tot ce se întâmplă, verificându-și 
ceasul. Puterea obişnuinţei, îşi spuse în sinea lui. Ceasul 
era un instrument pentru teren, cu un compas pe care 


677 


rareori îl folosea. La urma urmelor, cu greu te puteai 
rătăci în drum spre bar. 

Dar ceva din modul în care indica acul îl făcu să 
zâmbească. 

Inginerii de la bordul elicopterului se plânseseră de 
erori tehnice şi de navigaţie ale întregului echipament 
electronic al flotei.  Dăduseră vina pe pulsul 
electromagnetic final declanşat de Atlantida - ceva 
asemănător detonării unui focos nuclear. Dar Hackett ştia 
că explicaţia era alta, probabil pentru că era singurul care 
să gândise să caute o altă explicaţie. 

Fizicianul se uită pe fereastră şi, imitându-l pe Scott cât 
de bine putea reuşi, spuse: 

— Galaxie, de la grecescul „galaxos“, însemnând „lapte“. 
Calea Lactee... 

Pearce îşi trase mai bine pe umeri pătura albastră, 
sorbind dintr-o ciocolată fierbinte, şi privi spre Matheson 
şi November, care ciuliseră urechile ca să audă ce spune. 

— Am citit despre tipul ăsta, spuse Hackett, William 
Tifft. A lucrat la Universitatea Arizona până acum câţiva 
ani. Timp de peste un sfert de secol a studiat deplasarea 
gravitaţională spre roşu a galaxiilor. Ştiţi ce este o 
deplasare spre roşu, nu? 

— Habar n-avem, comentă Matheson căscând uşor. 

— Dacă un obiect strălucitor se îndepărtează de noi, 
explică fizicianul, ni se va părea colorat mai roşu. Dacă se 
apropie de noi, va apărea colorat mai spre albastru. 
Deplasarea spre albastru şi deplasarea spre roşu. Tifft 
studia deplasarea spre roşu a stelelor şi a galaxiilor. Şi, ca 
urmare a evenimentului Big Bang, gradul în care se 
deplasează un obiect spre roşu - cu alte cuvinte viteza cu 
care se îndepărtează obiectul de noi - ar trebui să fie 
aleatoriu. 

— Şi acum vine nelipsitul „dar“, oftă November. 

— Dar nu asta fac, confirmă Hackett netulburat. Tifft a 
descoperit că, în funcţie de tipul de galaxie, se poate 
obţine un tip diferit de citire de deplasare spre roşu, chiar 
dacă are loc în aceeaşi parte a cerului. Galaxiile spiralate 


678 


par să aibă o deplasare spre roşu mai mare decât galaxiile 
eliptice. Iar această creştere pare să aibă loc în salturi 
cuantice. Anume, peste şaptezeci şi doi de kilometri pe 
secundă. Deplasările galactice spre roşu sunt cuantificate 
ca stări de energie ale unui atom. 

Gant îşi frecă faţa şi-şi smulse cascheta de pe cap, 
frustrat că încercările lui disperate de a adormi sunt 
inutile. 

— Şi ce dacă? se răsti el. Cui îi pasă? 

Hackett părea cu adevărat ofensat. 

— Mie îmi pasă. Ştii ce înseamnă genul ăsta de 
informaţie? Înseamnă că universul nu se dilată. Înseamnă, 
deci, că nu a existat niciun Big Bang. Înseamnă că întreaga 
cosmologie a secolului douăzeci poate fi aruncată la gunoi. 
Dacă nu există factorul aleatoriu, nu există Big Bang. În 
haos, există ordine. Complexă, dar există. Şi, dacă nu a 
existat Big Bang, de unde vine tot universul acesta? O să- 
mi spuneţi că l-a creat Dumnezeu. Nu există Dumnezeu, 
cred că tocmai am demonstrat asta. Dumnezeu este un mit 
creat ca să ne salvăm fundurile. 

— Ce dracu' are asta de-a face cu ce se întâmplă? îşi 
manifestă interesul Matheson. Ce vrei să demonstrezi? 

— Nu vreau să demonstrez nimic, oftă Hackett. Nu în 
sensul la care te referi tu. Nu vreau să spun decât că... 
poate că vor avea loc nişte schimbări pe planeta asta. Tot 
ce-am considerat de la sine înţeles în vieţile noastre se va 
schimba acum. Mereu a fost altfel - doar că până acum am 
fost orbi. Dar acum avem dovada... 

Se ridică în picioare şi îşi privi prietenii din elicopter. 
Bătu cu degetul în sticla ceasului. 

— Chestia asta e şi busolă, spuse el. Şi acum indică 
nordul. 

— Şi? 

— Şi...? Indică nordul - direcția de unde am venit. Polul 
Nord a devenit Polul Sud. 

Ceilalţi fură surprinşi şi nu reuşiră decât să emită un 
zâmbet slab. 

— Sarah a spus că polii se schimbă între ei la anumite 


679 


intervale - ultima dată s-a întâmplat în 10 400 î.Hr. — cu 
circa douăsprezece mii de ani în urmă. E o realitate 
geologică, adăugă November. 

— Sarah a spus multe, comentă Matheson. Aşa era ea. 

Pearce îşi înălţă ceaşca cu ciocolată fierbinte. 

— Pentru Richard şi Sarah, toastă el. 

Extenuaţi, restul echipei îşi întoarse privirile spre 
peisajul pe care îl survolau. 

Era Duminica Paştelui, îşi dădu seama Hackett. 
Festivalul străvechi datând dinaintea lui Hristos, care 
simboliza moartea, sacrificiul şi înnoirea. 

„Ar fi drăguţ să încercăm să găsim un ou“, se gândi el. 


x kK x 


Le luă aproape o zi ca să ajungă din nou la McMurdo. Şi 
câteva ore ca să realimenteze Seahawkul. 

Zburând la altitudine joasă pe deasupra Staţiei 
McMurdo, spre portavionul care îi aştepta, Truman, ce 
părea un punct roşu, văzură spărgătorul de gheaţă Polar 
Star abia andocând. 

Întârziase. Dacă ei ar fi rămas la bordul spărgătorului, 
cu certitudine n-ar fi reuşit să ajungă la timp. Dar, în 
pofida inconvenientelor, într-un efort care reproducea 
spiritul uman, de neoprit în faţa dificultăţilor 
insurmontabile, tot era o bucurie să-i vadă prora de un 
roşu strălucitor luând în stăpânire gheaţa, zdrobind-o şi 
creând o nouă cale pentru ei. 


Îşi realizase destinul, de la început până la sfârşit, aşa 


cum fusese scris. 
Literatura înţelepciunii Egiptene Antice 


680 


BIBLIOGRAFIE 


Aldersey-Williams, Hugh, The Most Beautiful Molecule: An 
Adventure In Chemistry, Aurum Press, London, 1995. 
Allan, D.B. and J.B. Delair, Cataclysm! Compelling 
Evidence ofa Cosmic Catastrophe in 9500BC, Bear and 

Company, Santa Fe, 1995. 

Allen, J.M., Atlantis: The Andes Solution, The Windrush 
Press, Gloucestershire, 1998. 

Alley, Richard B. And Michael L. Bender, Greenland Ice 
Cores: Frozen in Time, Scientific American, Vol. 278, 
No. 2, February, 1998. 

Atkins, Peter, The Periodic Kingdom: A Journey into the 
Land of the Chemical Elements, Weidenfeld & 
Nicolson, 1995. 

Atzner, Kenneth, The Languages of the World, Routledge, 
London, 1995. 

Baigent, Michael and Richard Leigh, The Dead Sea Scrolls 
Deception, Corgi, London, 1992. 

Bartusiak, Marcia, Gravity Wave Sky, Discover, Vol. 14, 
No. 7, July, 1993. 

Bauval, Robert and Adrian Gilbert, The Orion Mystery, 
Heinemann, London, 1994. 

Bauval, Robert and Graham Hancock, Keepers of Genesis: 
A Quest for the Hidden Legacy of Mankind, 
Heinemann, London, 1996. 

Berlitz, Charles, Atlantis: The Eighth Continent, Fawcett- 
Crest, New York, 1984. 

Betro, Maria Carmela, Hieroglyphics: The Writings of 
Ancient Egypt, Abbeville Press, New York, 1996. 

Brown, Stuart and George Gruner, Charge and Spin 
Density Waves, Scientific American, Vol. 270, No. 4, 
April, 1994. 

Bruner, Paul and Moshe Shapiro, Laser Control of 
Chemical Reactions, Scientific American, Vol. 272, No. 


681 


3, March, 1995. 

Carsten, Peter, Into the Heart of Glaciers, National 
Geographic, Vol. 189, No. 2, February, 1996. 

Cheney, Margaret, Tesla: Man Out Of Time, Bantam 
Books, New York, 1981. 

Clayton, Peter A., Chronicle of the Pharaohs, Thames & 
Hudson, 1995. 

Clendinnen, Inca, Aztecs: An Interpretation, Cambridge 
University Press, Cambridge, 1995. 

Cremo, Michael A. And Richard L. Thompson, Forbidden 
Archeology: The Hidden History of the Human Race, 
Bhaktivedanta Institute Press, Los Angeles, 1996. 

Cooper, George A. Directional Drilling, Scientific 
American, Vol. 270, No. 5, May, 1994. 

Coterell, Maurice M., The Supergods, Thorsons, London, 
1997. 

Curl, Robert F. And Richard E. Smalley, Fullerenes, 
Scientific American, Vol. 265, No. 4, October, 1991. 
Diamond, Jared, Writing Right, Discover, Vol. 15, No. 6, 

June, 1994. 

Diaz, Bernal, The Conquest of New Spain, Penguin, 
London, 1963. 

Ditto, William L. And Louis M. Pecora, Mastering Chaos, 
Scientific American, Vol. 269, No. 2, August, 1993. 

Drosnin, Michael, The Bible Code, Simon 8c Schuster, New 
York, 1997. 

Eco, Umberto, The Search For a Perfect Language, 
Fontana Press, London, 1997. 

Eiseman, Robert E. And Michael Wise, The Dead Sea 
Scrolls Uncovered, Penguin, London, 1993. 

Faulkner, R.O., The Ancient Egyptian Book of the Dead, 
British Museum Press, 1996. 

Fischer, Steven Roger, Glyph-Breaker, Copernicus, New 
York, 1997. 

Flanagan, Ruth and Tom Yulsman, On Thin Ice, Earth, Vol. 
5, No. 2, April, 1996. 

Flem-Ath, Rand and Rose Flem-Ath, When The Sky Fell 
Weidenfeld & Nicolson, London, 1995. 


682 


Folger, Tim, Waves of Destruction, Discover, Vol. 15, No. 
5, May, 1994. 

Gilbert, Adrian, The Magi: The Quest For a Secret 
Tradition, Bloomsbury, London, 1996. 

Gilbert, Adrian, and Maurice M. Coterell, The Mayan 
Prophecies, Element, Dorset, 1995. 

Goodman, Jeffrey, The Earthquake Generation, Tumstone 
Books, London, 1979. 

Green II, Flarry W., Solving the Paradox of Deep 
Earthquakes, Scientific American, Vol. 271, No. 3, 
September, 1994. 

Greenbery, Joseph H. And Merritt Ruhlen, Linguistic 
Origins of Native Americans, Scientific American, Vol. 
267, No. 5, November, 1992. 

Hancock, Graham, Fingerprints of the Gods, Heinemann, 
London, 1995. 

Hawking, Stephen W., A Brief History of Time, Guild, 
London, 1990. 

Hawking, Stephen W., Black Holes and Baby Universes, 
Bantam Books, New York, 1994. 

Herning, Thomas A., The Global Positioning System, 
Scientific American, Vol. 274, No. 2, February, 1996. 
Heyerdahl, Thor, Daniel, H. Sandweiss and Alfredo 
Narvaez, Pyramids of Tucume: The Quest For Peru's 

Forgotten City, Thames & Hudson, 1995. 

Honan, Mark, Switzerland: A Travel Survival Kit, Lonely 
Planet, London, 1994. 

Hope, Murray, The Sirius Connection, Element, Dorset, 
1996. 

Horgan, John (Senior Writer), From Complexity to 
Perplexity, Scientific American, Vol. 272, No. 6, June, 
1995. 

Horgan, John, Particle Metaphysics, Scientific American, 
Vol. 270, No. 2, February, 1994. 

Johanson, Donald and Blake Edgar, From Lucy To 
Language, Weidenfeld & Nicolson, London, 1996. 

Kakauer, Jon, Queen Maud Land, National Geographic, 
Vol. 193, No. 2, February, 1998. 


683 


Kaster, Joseph, The Wisdom of Ancient Egypt, Michael 
O'Mara Books, London, 1968. 

Kovacs, Maureen Gallery (Translator), The Epic of 
Gilgamesh, Stanford University Press, Stanford, 1989. 

Lang, Kenneth R., SOHO Reveals the Secrets of the Sun, 
Scientific American, Vol. 276, No. 3, March, 1997. 

Lee, Desmond (Translator), Plato: Timaeus and Critias, 
Penguin, London, 1977. 

Lemesurier, Peter, The Great Pyramid Decoded, Element, 
Dorset, 1997. 

Lloyd, Seth, Quantum-Mechanical Computers, Scientific 
American, Vol. 273, No. 4, October, 1995. 

Mack, Burton L., The Lost Gospel: The Book of Q and 
Christian Origins, Element, Dorset, 1993. 

Matheson, Ralph K., Ecological Controls în Oil Production, 
USC Press, San Francisco, 2009. 

Nesme-Ribes, Elizabeth, Sallie L. Baliunas and Dimitry 
Sokolott, The Stellar Dinamo, Scientific American, Vol. 
275, No. 2, August, 1996. 

Nicolis, Grégoire and Ilya Prigogine, Exploring Complexity: 
An Introduction, W. H. Freeman & Company, New 
York, 1989. 

Phillips, Graham, Act of God, Pan, London, 1998. 

Prescott, William H., The World of the Incas, Tudor 
Publishing, New York, 1974. 

Renfrew, Colin, World Linguistic Diversity, Scientific 
American, Vol. 270, No. 1, January, 1994. 

Richmond, Simon, The Lost World, Geographical: The 
Royal Geographical Society Magazine, Vol. LXX No. 8, 
August, 1998. 

Rohl, David, A Test of Time: Pharaohs and Kings, Random 
House, London, 1995. 

Rohl, David, Legend: The Genesis of Civilization, Century, 
1998. 

Ruthen, Russel, Catching the Wave, Scientific American, 
Vol. 266, No. 3, March, 1992. 

Sanders, N. K. (Translator), The Epic ofgilgamesh, 
Penguin, London, 1972. 


684 


Sattin, Anthony and Sylvie Franquet, Explorer: Egypt, AA 
Publishing, London, 1996. 

Schreider, David, The Rising Seas, Scientific American, 
Vol. 276, No. 3, March, 1997. 

Scott, Richard, Tales of the Deluge: A Global Report on 
Cultural Self-heplicating Genesis Myths, University of 
Washington, Press, Seattle, 2008. 

Senner, Wayne M. (Editor), The Origins of Writing, 
University of Nebraska Press, London, 1989. 

Shaw, lan and Paul Nicholson, British Museum Dictionary 
of Ancient Egypt, British Museum Press, London, 1995. 

Silberman, Neil Asher, The Hidden Scrolls, Heinemann, 
London, 1994 Spence, Lewis, Mexico and Peru: Myths 
and Legends, Senate, London, 1994. 

Steger, Will and Jon Bowermaster, Crossing Antarctica, 
Bantam Press, New York, 1992. 

Stephens, Peter W. And Alan I. Goldman, The Structure of 
Quasicrystals, Scientific American, Vol. 264, No. 4, 
April, 1991. 

Stevens, Jane Ellen, Exploring Antarctic Ice, National 
Geographic, Vol. 189, No. 5, May, 1996. 

Stewart, lan, Does Chaos Rule the Cosmos? Discover, Vol. 
113 No. 11, November, 1992. 

Stewart, lan, Natures Numbers: Discovering Order and 
Pattern in the Universe, Weidenfeld & Nicolson, 
London, 1995. 

Stone, Gene and Stephen Hawking, Stephen Hawking's A 
Brief History of Time: A Readers Companion, Bantam 
Press, London, 1992. 

Stroyatz, Steven H. And lan Stewart, Coupled Oscillators 
and Biological Synchronization, Scientific American, 
Vol. 269, No. 6, December, 1993. 

Thiering, Barbara, jesus The Man, Corgi, London, 1993. 

Waldrop, Mitchell M., Complexity: The Emerging Science 
At The Edge Of Order And Chaos, Simon & Schuster, 
New York, 1992. 

Wansborough, Henry (Editor), The New Jerusalem Bible, 
Standard Edition, Darton, Longman & Todd, London, 


685 


1985. 

Wellard, James, By the Waters of Babylon, Hutchinson, 
London, 1973. 

Willis, Roy (Editor), World Mythologies, Duncan Baird, 
London, 1996. 

Wilson, A. N., Jesus, Flamingo, London, 1993. 

Wilson, Colin, From Atlantis To The Sphinx, Virgin, 
London, 1996. 


686