Jeff VanderMeer — [Southern Reach] 01 Anihilare

zi 
ce 
ii 
O 
Z 
< 
> 


Jeff Vandermeer 


Anihilare 


Pentru Ann 


01: INIŢIEREA 


Turnul care n-ar fi trebuit să fie acolo se avântă în 
măruntaiele pământului, într-un loc unde pădurea neagră de 
pini e pe cale să lase locul mlaștinii, apoi bălăriilor și arborilor 
contorsionaţi de vânt de pe întinderea smărcurilor. Dincolo de 
smârcuri și de canalele naturale se întinde oceanul și, ceva mai 
încolo, pe coastă, un far lăsat în paragină. Partea asta a ţării a 
fost abandonată de decenii, din motive greu de descâlcit. 
Expediția noastră era prima care intra în Aria X de mai bine de 
doi ani și mare parte din echipamentul predecesorilor noștri 
ruginise, iar corturile și barăcile se ițeau pustii ca niște găoace. 
Nu cred că, aruncându-ne privirea peste peisajul acela senin, 
careva dintre noi a văzut deja, acolo, ameninţarea. 

Eram patru: un biolog, un antropolog, un topograf și un 
psiholog. Toate femei, de data asta, alese potrivit setului 
complex de variabile care guvernau trimiterea expediției. 
Psihologa, mai în vârstă decât noi toate, ocupa funcţia de 
conducătoare a expediției. Ne hipnotizase pe toate la trecerea 
graniţei, ca să se asigure că urma să rămânem calme. Fusese 
nevoie de patru zile de mers întins, după trecerea graniţei, ca să 
ajungem pe coastă. 

Misiunea noastră era simplă: să continuăm ancheta 
guvernului privitoare la misterele Ariei X și să ne croim încetișor 
drum de la tabăra principală. 

Expediția putea să dureze zile, luni, ani chiar, în funcţie de 
diverși stimuli și condiţii. Aveam cu noi alimente pentru șase 
luni, iar la tabăra principală fuseseră deja depozitate provizii pe 
încă doi ani. Fuseserăm asigurate, totodată, că puteam să 
folosim fără probleme resursele naturale, dacă era necesar. 
Toată mâncarea noastră era afumată, la conservă sau ambalată 
ermetic. Cea mai ieșită din comun piesă de echipament consta 
într-un instrument de măsurare care ne fusese repartizat tuturor 


și atârna, prins cu o bucată de coardă, la centură: un patrulater 
mic de metal negru, cu o gaură acoperită cu sticlă la mijloc. 
Dacă gaura licărea roșu, aveam treizeci de minute să ne 
adăpostim într-un „loc sigur”. Nu ni se spusese ce anume 
măsura dispozitivul sau de ce-ar fi trebuit să ne temem dacă 
lumina roșie începea să clipească. După câteva ore, mă 
obișnuisem într-atâta cu el, încât nici nu-i mai aruncasem vreo 
privire. Ni se interzisese să luăm cu noi ceasuri sau busole. 

Când am ajuns în tabără, ne-am apucat să înlocuim 
echipamentele depășite sau avariate cu cele aduse de noi și ne- 
am instalat corturile proprii. Barăcile aveam să le reconstruim 
mai târziu, după ce ne asiguram că Aria X nu ne afectase. 
Membrii ultimei expediţii se făcuseră nevăzuţi din zonă, treptat, 
unul câte unul. Reveniseră cu timpul la familiile lor, așa că, 
propriu-zis, nu se evaporaseră. Pur și simplu dispăruseră din 
Aria X și, recurgând la metode necunoscute, reapăruseră în 
lumea aflată de cealaltă parte a graniţei. Nu reușiseră să 
relateze cum anume făcuseră călătoria. Transferul acesta se 
petrecuse într-un interval de optsprezece luni și fusese un lucru 
nemaiîntâlnit la expedițiile de dinainte. Dar și alte fenomene 
puteau duce la „disoluția prematură a expedițiilor” - după cum 
subliniaseră mai-marii noștri - așa că trebuia să ne testăm 
rezistenţa la acest loc. A 

Mai trebuia să ne și obișnuim cu mediul. În pădurea de lângă 
tabăra principală puteau fi întâlniți urși negri sau coioţi. Puteai 
auzi dintr-odată un cârâit, să vezi cum un bâtlan se desprinde 
de pe o creangă și, neatent, calcă pe un șarpe veninos, din care 
existau cel puţin șase specii. Bălţile și cursurile de apă 
ascundeau reptile acvatice uriașe, așa că aveam grijă să nu ne 
aventurăm prea departe ca să colectăm mostrele de apă. Insă 
aceste aspecte ale ecosistemului nu preocupau cu adevărat pe 
niciuna dintre noi. Erau alte elemente totuși care aveau darul de 
a ne pune pe jar. Cu mult timp în urmă, pe aici existaseră orașe 
și întâlniserăm semne stranii de așezare umană: cabane 
putrezite, cu acoperișuri dărăpănate, pătate cu roșu, osii de 
căruță pe jumătate îngropate în noroi și rămășițele abia 
sesizabile ale unor ţarcuri pentru vite, devenite acum simple 
ornamente pentru straturile de ace de pin ce alcătuiau solul. 

Mult mai rău însă era vaietul puternic, gutural ce se auzea la 
vremea apusului. Vântul ce bătea dinspre mare și strania 


nemișcare a țărmului ne atenuau abilitatea de a-i sesiza sursa, 
așa că sunetul dădea impresia că se infiltrează în apele negre 
ce udau chiparoșii. Apele erau atât de întunecate, că ne puteam 
oglindi fețele în ele și nu se unduiau niciodată, rămâneau 
nemișcate precum sticla, reflectând bărbile de mușchi cenușiu 
ce sufocau arborii. Dacă te uitai peste perimetrele acestea, 
către ocean, nu vedeai decât apa cea neagră, cenușiul 
trunchiurilor de chiparos și ploaia necontenită, nemișcată, de 
mușchi ce se prelingea spre pământ. Nu auzeai decât un vaiet 
gutural. 

E greu de priceput, dacă n-aţi fost acolo, efectul pe care îl 
avea. Nici frumuseţea peisajului nu poate fi înțeleasă, iar atunci 
când vezi frumuseţe în mijlocul pustiirii, asta mișcă ceva în tine. 
Pustiirea încearcă să te colonizeze. 

Am găsit turnul, cum spuneam, într-un loc în care pădurea se 
inunda și se transforma apoi într-o mlaștină sărată. Asta s-a 
întâmplat în a patra zi după ce am ajuns la tabăra principală, 
timp în care am izbutit, cât de cât, să ne orientăm în teren. Nu 
ne așteptam să găsim nimic acolo, asta dacă era să ne luăm 
după hărţile aduse cu noi ori după documentele ude și mânjite 
cu rășină de pin lăsate în urmă de predecesorii noștri. Dar era 
acolo, înconjurat de o centură de vegetaţie, pe jumătate astupat 
de mușchiul ce atârna la stânga cărării: un bloc circular făcut 
dintr-un soi de piatră cenușie, ce părea o combinaţie de ciment 
și cochilii de scoici mărunţite. Blocul ăsta circular avea un 
diametru de aproximativ doi metri și era înălţat de la sol cam 
douăzeci de centimetri. Nu apărea pe el nimic lipit sau scris, 
care să-i dezvăluie în vreun fel scopul sau să arate identitatea 
constructorilor. Spre nord, o deschidere paralelipipedică în 
suprafața blocului de piatră scotea la iveală trepte, coborând în 
spirală către întunericul de dedesubt. Intrarea era mascată de 
pânze trainice, tesute de păianjeni aurii, și de rămășițe aduse de 
furtuni, însă de dedesubt se simţea urcând un curent rece. 

La început, doar eu am văzut că era vorba despre un turn. Nu 
știu de ce mi-a venit în minte cuvântul turn, dat fiind că edificiul 
era săpat în pământ. Puteam la fel de bine să-l consider un 
buncăr sau o clădire subterană. Și totuși, de îndată ce am văzut 
treptele, mi-am amintit de farul de pe coastă și-am avut o 
viziune a celor din expediţia de dinainte dispărând unul câte 
unul și, cândva după aceea, pământul mișcându-se într-un fel 


uniform, ca după un plan, lăsând farul unde era dintotdeauna, 
dar deplasându-i partea subterană către interiorul țărmului. Am 
văzut toate astea cu detalii multe, amănunțite și, dacă stau să 
mă gândesc, cred că îl pot numi primul gând irațional pe care l- 
am avut după ce ne-am atins destinația. 

— Asta nu se poate, a zis topografa holbându-se la hărţile ei. 

Umbra deasă a după-amiezii târzii o înveșmânta în întuneric 
răcoros și conferea vorbelor sale un ton mai imperativ decât ar 
fi avut în mod normal. Soarele ne transmitea că, în curând, 
urma să avem nevoie de lanterne pentru a interoga imposibilul, 
deși eu, una, aș fi fost cât se poate de mulțumită să fac asta pe 
întuneric. 

— Și totuși uite-l aici, am zis. Dacă nu cumva avem o 
halucinație în grup. 

— Modelul arhitectonic e greu de identificat, a zis 
antropologa. Materialele sunt ambigue, indicând o origine 
locală, dar nu neapărat construirea de către localnici. Dacă nu 
intrăm, n-avem cum să știm dacă este primitiv, modern sau 
ceva intermediar. Și nici nu-s sigură că aș vrea să ghicesc cam 
cât e de vechi. 

N-aveam cum să ne informăm superiorii despre descoperire. 
Una dintre regulile expedițiilor în Aria X era să nu încercăm 
niciun contact cu exteriorul, de teama vreunei contaminări 
irevocabile. Nici nu luaserăm cu noi prea multe obiecte care să 
reflecte nivelul nostru tehnologic actual. Nu aveam telefoane 
mobile sau staţii prin satelit, computere, camere de luat vederi 
și nici instrumente de măsură complexe, cu excepţia bizarelor 
cutiuţe negre care ne atârnau la brâu. Aparatele noastre de 
fotografiat necesitau o cameră obscură improvizată. Absența 
telefoanelor mobile făcea ca lumea reală să le pară celorlalte 
extrem de îndepărtată, însă eu preferasem dintotdeauna să 
trăiesc fără ele. Ca arme, aveam cuțite, un container încuiat ce 
conţinea niște pistoale străvechi și o singură pușcă de asalt, cea 
din urmă fiind o concesie făcută fără tragere de inimă, 
standardelor de securitate actuale. 

Se aștepta de la noi să ţinem o înregistrare, precum asta, într- 
un jurnal: ușor, dar aproape indestructibil, cu hârtie rezistentă la 
apă, copertă alb-negru, flexibilă, dungi albastre orizontale 
pentru scris și cu marginea însemnată cu o linie roșie în stânga. 
Jurnalele aveau să revină odată cu noi sau să fie recuperate de 


următoarea expediţie. Ni se ceruse să dezvoltăm pe cât posibil 
contextul, astfel ca orice ignorant într-ale Ariei X să ne înţeleagă 
relatările. Ni se ordonase totodată să nu ne arătăm unele altora 
cele scrise în jurnal. Prea multe informaţii împărtășite ne puteau 
distorsiona observaţiile, credeau superiorii noștri. Însă știam din 
experienţă cât de lipsită de speranţă era această tentativă de a 
ne alunga subiectivitatea. Nimic din ce trăia și respira nu era pe 
deplin obiectiv - chiar și în vid, chiar dacă n-ar fi avut în minte 
decât o mistuitoare pasiune pentru adevăr. 

— Mă încântă descoperirea asta, s-a băgat psihologa, înainte 
să fi discutat prea mult despre turn. Pe voi nu? 

Nu ne mai pusese înainte întrebarea asta. Pe parcursul 
antrenamentelor avusese mai degrabă tendinţa să ne întrebe 
lucruri de genul: „Cât de calmă crezi că ai fi în caz de urgenţă?” 
Mi se păruse atunci că-i ca o actriță proastă ce joacă un rol. Asta 
ieșea acum și mai bine în evidenţă, de parcă faptul de a fi 
conducătoarea noastră o făcea cumva să se simtă agitată. 

— E cu siguranţă încântător... și neașteptat, am zis încercând 
să nu am un ton ironic și eșuând puţin în acest sens. 

Am simţit, surprinsă, o stare de neliniște care sporea, mai 
ales fiindcă în imaginaţie, în vise, descoperirea asta s-ar fi 
numărat printre cele mai banale. În capul meu, înainte să 
trecem frontiera, văzusem atâtea: metropole întinse, animale 
bizare și, odată, bolnavă fiind, un monstru enorm care se 
ridicase din valuri și se năpustise spre tabăra noastră. 

Topografa, între timp, ridicase din umeri doar, fără să 
răspundă la întrebarea psihologei. Antropologa a dat din cap, ca 
și cum ar fi fost de acord cu mine. Intrarea în turn, ce cobora în 
adâncuri, emana un fel de prezenţă, ca o suprafaţă neatinsă ce 
ne permitea să scriem pe ea o sumedenie de lucruri. Prezenţa 
se manifesta precum o febră slabă, care ne cuprinsese pe toate. 

V-aș spune numele celorlalte trei, dacă ar conta, însă doar 
topografa avea să reziste mai mult de o zi sau două. Şi, în afară 
de asta, fuseserăm de la bun început descurajate puternic să 
folosim nume: trebuia să ne concentrăm asupra scopului nostru 
și „orice chestiune personală trebuia lăsată în urmă”. Numele 
ţineau de locul de unde veneam, și nu de timpul nostru 
petrecut, cufundate în Aria X. 


Expediția, inițial, avusese cinci membre, inclusiv o lingvistă. 


Ca să ajungem la frontieră, fusese nevoie ca fiecare dintre noi 
să între în câte o cameră luminoasă, cu o ușă la celălalt capăt și 
cu un unic scaun de metal într-un colț. Scaunul avea găuri pe 
laturi, pentru chingi; implicaţiile acestui fapt îmi stârniseră 
semnale de alarmă, însă pe atunci, eram ferm decisă să ajung în 
Aria X. Clădirea ce găzduia încăperile în cauză se afla sub 
controlul Diviziei Sudice, agenţia guvernamentală ce se ocupa 
cu tot ce ţinea de Aria X. 

Am așteptat acolo, în vreme ce erau făcute nenumărate 
măsurători și în timp ce diverse jeturi de aer - unele calde, 
altele reci - erau suflate spre noi dinspre ventilatoarele din 
pereţi. La un moment dat, psihologa ne-a vizitat pe fiecare, deși 
nu mai ţin minte ce am vorbit. Am ieșit apoi pe ușa din celălalt 
capăt și-am dat într-o platformă centrală cu uși duble la capătul 
unui culoar lung. Psihologa ne-a întâmpinat acolo, însă lingvista 
n-a mai apărut. 

— S-a răzgândit, ne-a spus, înfruntându-ne întrebările cu o 
privire fermă. A decis să rămână. 

Lucrul ăsta a însemnat un mic șoc, dar și ușurare că nu fusese 
vorba despre altcineva. Dintre toate seturile noastre de abilități, 
cele lingvistice păruseră atunci cel mai puţin vitale. 

După o clipă, psihologa zisese: 

— Acum limpeziți-vă minţile! 

Asta însemna că urma să înceapă procesul de hipnoză, ca să 
putem trece frontiera. După aceea se punea și pe ea într-o stare 
de autohipnoză. Ni se explicase că trebuia să trecem în acest fel 
frontiera, ca precauţie în caz că minţile noastre ar fi încercat să 
ne inducă în eroare. Halucinaţiile, se părea, erau ceva obișnuit. 
Așa, cel puţin, ni se spusese. Nu mai pot fi sigură că așa stăteau 
cu adevărat lucrurile. Adevărata natură a graniței ne-a fost 
ascunsă din motive de securitate; știam doar că e invizibilă cu 
ochiul liber. 

Când m-am „trezit” deci, împreună cu celelalte, eram în 
echipament complet, inclusiv bocanci, cu rucsac de douăzeci de 
kilograme în spate și puzderie de provizii suplimentare 
atârnându-ne la centuri. Ne-am gheboșat toate trei, iar 
antropologa a căzut într-un genunchi; psihologa a așteptat cu 
răbdare să ne refacem forţele. 

— Îmi pare rău, a zis. Ceva mai puţin zguduitor n-am reușit. 

Topografa a înjurat și i-a aruncat o căutătură posomorâtă. li 


sărea iute țţandăra, lucru care trebuie să fi fost socotit o calitate. 
Antropologa, cum îi era felul, s-a ridicat în picioare fără să se 
plângă. lar eu, cum îmi era felul, eram prea ocupată să observ 
totul în jur pentru a lua personal această trezire brutală. Am 
observat, de pildă, cruzimea din zâmbetul aproape imperceptibil 
al psihologei, cât s-a uitat la noi cum încercăm să ne revenim, 
am observat cum antropologa, care se împleticea încă, își cerea 
scuze că se împleticește. Mai târziu mi-am dat seama că-i 
interpretasem, poate, greșit expresia; putea să fie de durere sau 
de autocompătimire. 

Ne aflam pe o cărare înţesată cu pietriș, frunze moarte și ace 
de pin umede la atingere. Furnici de catifea și gândăcei 
minusculi, de smarald, se cățărau peste ele. Pini înalţi, cu coajă 
aspră, solzoasă, se înălţau de amândouă părțile, iar umbrele 
zburătoare ale păsărilor trasau linii între ei. Aerul era atât de 
proaspăt, încât lustruia parcă plămânii și preţ de câteva clipe 
am respirat greu, mai mult din cauza surprizei. Apoi, după ce 
am însemnat locul cu o bucată de cârpă roșie legată de un 
copac, am pornit înainte, în necunoscut. Dacă psihologa păţea 
ceva și nu ne mai putea conduce către sfârșitul misiunii, ni se 
spusese să așteptăm „extragerea”. Nimeni nu ne explicase ce 
formă urma să aibă „extragerea”, însă implica faptul că 
superiorii noștri puteau observa de la distanţă punctul de 
extracție, deși era dincoace de frontieră. 

Ni se spusese să nu ne uităm înapoi la sosire, dar tot am 
aruncat o privire furișă, cât atenţia psihologei era îndreptată 
altundeva. Nu știu exact ce-am văzut. Era păclos, neclar și deja 
mult în spatele nostru - poate o poartă, poate o iluzie optică. 
Senzaţia bruscă a unui bloc de lumină sfârâind, dispărând iute 
în neant. 


Motivele pentru care mă înscrisesem voluntară erau cu totul 
separate de abilităţile necesare expediției. Cred că m-am 
calificat fiindcă eram specialistă în medii tranzitive, iar locul 
acesta tranzita de câteva ori, adică găzduia o structură 
complexă de ecosisteme. In prea puţine locuri găseai un habitat 
unde pe o rază de zece, doisprezece kilometri să treci de la 
pădure la mlaștină, apoi la smârcuri sărate și la țărm. În Aria X, 
mi se spusese, aveam să dau peste viață marină care se 
adaptase la apa puţin sărată și care, la reflux, înota până 


departe prin canalele naturale formate de stufărișuri, împărțind 
același mediu cu vidrele și cu căprioarele. Dacă mergeai pe linia 
plajei - plină de găuri de crabi - uneori se mai întâmpla să dai și 
peste una dintre reptilele-gigant, care și ele se adaptaseră la 
habitat. 

Inţelegeam de ce nu locuiește nimeni în Aria X acum, 
pricepeam că era imaculată tocmai din acest motiv, dar uitam 
asta mereu. Decisesem, în schimb, să pretind că era vorba pur 
și simplu despre o arie protejată și că noi eram niște 
excursioniste care, întâmplător, aveau și calificări de oameni de 
știință. Asta avea logică la un alt nivel: nu știam ce se 
întâmplase aici, ce se întâmpla încă, și orice teorie adusă de- 
acasă mi-ar fi afectat analiza dovezilor întâlnite pe teren. În 
plus, mie, una, prea puţin îmi păsa ce minciuni îmi spusesem, 
fiindcă existența mea acolo, în lume, devenise cel puţin la fel de 
pustie ca Aria X. Pentru că nu mai aveam nimic care să mă ţină 
acolo, simțeam nevoia să mă aflu aici. Cât despre celelalte, nu 
știam ce-și spun și nici nu voiam să știu, dar cred că toate se 
prefăceau, cel puţin, că au un oarecare nivel de curiozitate. 
Curiozitatea poate să fie un puternic element evazionist. 

In noaptea aceea am vorbit despre turn, cu toate că celelalte 
insistau să-l numească tunel. Responsabilitatea pentru impulsul 
investigaţiilor noastre sălășluia în fiecare dintre noi, iar 
autoritatea psihologei descria un cerc larg în jurul acestor 
decizii. Parte din filosofia expediției curente consta în acordarea 
unei anumite autorităţi fiecărui membru, lucru care ajuta la 
creșterea „șanselor unor variaţii semnificative”. 

Acest protocol vag avea sens în contextul seturilor noastre 
separate de abilităţi. De pildă, cu toate că fuseserăm, fără 
excepţie, instruite elementar în privința armelor și a 
supravieţuirii, topografa avea cu mult mai multă experienţă 
medicală și cu armele de foc decât celelalte. Antropologa fusese 
cândva arhitectă; supravieţuise, cu ani în urmă, unui incendiu 
dintr-o clădire pe care o proiectase, singurul lucru personal pe 
care-l aflasem despre ea. Cât despre psihologă, despre ea știam 
și mai puţine, dar cred că toate rămăseserăm cu impresia că are 
în spate o poziţie de conducere. 

Discuţia despre turn a fost, într-un fel, prima noastră ocazie 
de a testa limitele dezacordului și compromisului. 

— Nu cred că ar trebui să ne concentrăm asupra tunelului, a 


zis antropologa. Ar trebui, mai întâi, să explorăm ceva mai 
departe și să revenim aici cu informaţiile strânse despre alte 
elemente, inclusiv despre far. 

Cât de previzibil, deși poate profetic, încerca antropologa să 
introducă o opţiune mai sigură, mai confortabilă! Deși ideea de 
a cartografia teritoriul mi se părea ceva de rutină, repetitiv, nu 
puteam nega existenţa turnului, din care nu se vedea nici urmă 
pe nicio hartă. 

Apoi a vorbit topografa. 

— În cazul ăsta mi se pare că ar trebui să eliminăm tunelul de 
pe lista cu chestii invazive sau amenințătoare, înainte să 
explorăm mai departe. Altfel, dacă înaintăm, e ca un inamic în 
spatele nostru. 

Provenea din armată și vedeam deja cât de valoroasă era 
experiența aceea. Crezusem că un topograf avea să susţină 
întotdeauna ideea continuării explorărilor, așa că opinia ei avea 


greutate. 
— Abia aștept să explorez habitatele de aici, am zis. Dar, într- 
un fel, fiindcă nu apare pe nicio hartă, „tunelul”... sau turnul... 


pare important. E ori o excludere intenţionată de pe hărţile 
noastre, și cunoscut, așadar... și prin asta ni se transmite un 
mesaj... ori este ceva nou, care nu era aici când a sosit 
expediţia de dinainte. 

Topografa mi-a aruncat o privire prin care-mi mulțumea 
pentru sprijin, însă poziţia mea n-avea nimic de-a face cu vreun 
ajutor. Ceva, ideea unui turn care se afunda drept în jos, se 
combina cu o stare amestecată de ameţeală și de fascinaţie 
pentru structură. Nu puteam spune după ce parte tânjeam și de 
care mă temeam, dar vedeam neîntrerupt interiorul unei cochilii 
de nautilus și alte modele ale naturii, puse în balanţă cu un salt 
brusc în necunoscut, de pe o stâncă înaltă. 

Psihologa a încuviințat din cap, părând să chibzuiască la 
aceste păreri, și a întrebat: 

— Mai are cineva, câtuși de puţin, senzaţia că vrea să plece? 

Era o întrebare legitimă, însă una care te punea pe jar. 

Am clătinat, toate trei, din cap. 

— Şi tu? a întrebat-o topografa pe psihologă. Care e opinia ta? 

Psihologa a zâmbit larg, lucru cam bizar. Dar trebuie să fi știut 
că oricare dintre noi, celelalte, ar fi putut primi însărcinarea de 
a-i observa reacţiile la stimuli. Poate ideea că o topografă, 


expertă în lucruri de suprafaţă, fusese aleasă în acest scop, și 
nu o biologă sau o antropologă, o amuza. 

— Recunosc că, în momentul ăsta, nu mă simt deloc în largul 
meu. Dar nu știu dacă de vină este efectul celor ce ne 
înconjoară sau prezenţa tunelului în sine. Personal, aș vrea să 
verificăm ce-i cu tunelul. 

Turnul. 

— Trei la unu atunci, a zis antropologa, în mod evident 
ușurată că decizia fusese luată în favoarea ei. 

Topografa s-a mulţumit să ridice din umeri. 

Poate că greșisem în privinţa curiozităţii. Topografa nu părea 
curioasă în nicio privinţă. 

— Te plictisești? am întrebat-o. 

— Aştept să începem odată, a zis către grup, de parcă aș fi 
pus întrebarea în numele lui. 

Discuţia se purtase în cortul comun. De atunci se lăsase 
întunericul și imediat au început să se audă iarăși vaietele 
stranii despre care știam că se datorează unor cauze naturale, 
însă tot ne mai dădeau fiori pe șira spinării. De parcă acesta ar fi 
fost semnul de rupere al rândurilor, ne-am întors fiecare la 
cortul ei, ca să fim singure cu gândurile noastre. Am stat în cort 
un timp, întinsă și trează, încercând să transform turnul într-un 
tunel sau chiar într-o galerie, dar fără succes. În loc de asta, 
mintea mi se întorcea, iarăși și iarăși, spre o întrebare: Ce-o fi 
ascuns la baza lui? 


Pe parcursul drumului străbătut de la frontieră până la tabăra 
principală de lângă coastă nu se petrecuse aproape nimic 
neobișnuit. Păsările cântau, cum se și cuvenea; căprioarele o 
rupeau la fugă, cu codiţele albe ca niște semne de exclamare 
contrastând cu verdele și cafeniul tufelor; ratoni crăcănați își 
vedeau de ale lor, ignorându-ne. Ca grup, aproape că ne 
simţeam exaltate, cred, pentru că eram libere după atâtea luni 
petrecute în interior cu antrenamente și pregătiri. Cât ne aflam 
pe acel coridor, în spaţiul de trecere, nu ne putea atinge nimic. 
Nu mai eram nici ce fuseserăm și nici ce puteam deveni odată 
ce aveam să ajungem la destinaţie. 

Cu o zi înainte să ajungem la tabără, dispoziţia asta fusese 
brusc spulberată de apariţia unui mistreţ enorm, în susul cărării, 
la ceva distanţă de noi. Era atât de departe, încât până și cu 


binoclurile abia l-am putut identifica, la început. Dar, în ciuda 
vederii proaste, porcii mistreți au un simţ al mirosului 
excepțional, așa că a început să gonească spre noi de la o sută 
de metri. Tropăind bubuitor, apropiindu-se... și totuși am avut 
timp să ne gândim la ce-i de făcut: am scos din teci cuţitele 
lungi, iar topografa și-a pregătit pușca automată. Gloanţele ar fi 
putut, probabil, să oprească un porc de trei sute cincizeci de 
kilograme sau poate că nu. Nu ne-am simţit suficient de sigure 
pe noi pentru a ne lua privirea de la mistreţ, pentru a scoate la 
iveală containerul cu pistoale și a-i descuia încuietoarea triplă. 

Nu mai era timp pentru ca psihologa să pregătească vreo 
sugestie hipnotică menită să ne ţină în gardă și să ne ajute să 
ne controlăm, de fapt nu izbutise decât un „Nu vă apropiaţi! Să 
nu vă atingă!”, în vreme ce mistrețul continua să dea buzna 
spre noi. Antropologa chicotea, devine de agitaţie și de la 
absurditatea trăirii unei situaţii-limită care dura atâta până să 
aibă loc. Doar topografa trecuse la acţiune: se lăsase într-un 
genunchi, ca să poată trage mai bine; ordinele noastre 
includeau folositoarea directivă „Ucideţi doar dacă sunteţi în 
pericol de a fi ucise”. 

Priveam încă prin binoclu și, pe măsură ce mistrețul se 
apropia, chipul i se făcea din ce în ce mai bizar. Avea trăsăturile 
cumva contorsionate, de parcă fiara s-ar fi confruntat cu un chin 
interior extrem. Botul și maxilarul lat nu arătau defel ieșite din 
comun, dar aveam, cu toate astea, impresia unei prezențe, din 
felul în care privirea îi părea întoarsă lăuntric și din felul 
deliberat în care își trăgea capul spre dreapta, de parcă ar fi 
purtat un harnașament invizibil. În ochi îi licărea un fel de 
electricitate, pe care n-o puteam socoti reală. În loc de asta m- 
am gândit că este din cauza mâinii mele, care tremura, acum, 
ușor pe binoclu. 

Ce-l îmboldea pe mistreţ s-a consumat însă iute. Pierzându-și 
cheful să mai atace, a cotit brusc către dreapta, scoțând ceea 
ce nu pot descrie decât ca pe un țipăt intens de durere 
crâncenă, și a dispărut în tufe. Până să ajungem acolo, mistrețul 
nu mai era, iar în urmă lăsase un drumeag de ramuri făcute una 
cu pământul. 

Timp de câteva ore, îmi îndreptasem gândurile către posibile 
explicaţii a ceea ce văzusem: paraziți sau alţi pasageri 
clandestini de natură neurologică. Apoi căutasem teorii 


biologice, complet raţionale. După un timp, mistrețul s-a 
contopit cu fundalul, ca toate cele pe lângă care trecuserăm în 
drumul nostru dinspre frontieră, și am început iarăși să privesc 
spre viitor. 


Ne-am trezit devreme în dimineaţa de după descoperirea 
turnului, am mâncat și am stins focul cu apă. Aerul avea o 
răcoare proaspătă, tipică pentru anotimp. Topografa a deschis 
lădița cu arme și a dat fiecăreia câte un pistol. Ea continua să 
poarte pușca; avea beneficiul unei lanterne amplasate sub 
ţeavă. Nu ne așteptaserăm să deschidem containerul acela atât 
de devreme și, cu toate că niciuna n-a protestat, simțeam acum 
o nouă încordare între noi. Ştiam toate că membrii celei de-a 
doua expediţii în Aria X se sinuciseseră cu focuri de armă și că 
membrii celei de-a treia se împușcaseră unii pe alţii. Abia după 
ce mai multe expediţii care au urmat s-au întors nevătămate, 
superiorii noștri în grad au permis revenirea la arme de foc. Noi 
eram a douăsprezecea expediţie. 

Ne-am întors deci la turn, toate patru. Soarele se prefira 
printre frunze și mușchi, creând arhipelaguri de lumină peste 
suprafața plată a intrării. Rămânea la fel de banală, inertă, deloc 
rău prevestitoare... și totuși era nevoie de o încordare a voinţei 
pentru a sta acolo, pentru a te uita ţintă la deschizătură. Am 
observat că antropologa își cercetează cutia neagră și că e 
ușurată să constate că aceasta nu afișa o lumină roșie. Dacă așa 
ar fi stat lucrurile, ar fi trebuit să renunţăm la explorare, să ne 
apucăm de altceva. Nu voiam asta, cu toate că-mi era un pic 
teamă. 

— Cât de mult crezi că se duce în adâncime? a întrebat 
antropologa. 

— Nu uitaţi că trebuie să avem încredere în măsurătorile 
noastre, a răspuns psihologa, încruntându-se ușor. Măsurătorile 
nu mint. Construcţia asta are un diametru de 18,7 metri. Este 
înălțată la douăzeci de centimetri de sol. Scările par să fie 
poziționate către nord, ceea ce ar putea, până la urmă, să ne 
spună ceva despre construcţia sa. E făcută din piatră și scoici 
pisate, nu din metal sau cărămizi. Acestea sunt realităţi. lar 
faptul că nu se afla pe hartă înseamnă doar că o furtună e 
posibil să fi scos la iveală intrarea. 

Găseam credința în măsurători și raţionalizările psihologei 


pentru absenţa de pe hărţi a turnului ciudat de... ademenitoare? 
Poate că nu voia decât să ne liniștească, dar mi-ar plăcea să 
cred că încerca să se liniștească singură. Poziţia ei - 
conducătoare a echipei, știind, posibil, mai multe decât noi - era 
una dificilă și singuratică. 

— Sper că n-are decât vreo doi metri adâncime, ca să putem 
continua cu cartografiatul, a zis topografa pe un ton ce se voia 
nepăsător, însă am recunoscut, toate, expresia „la doi metri sub 
pământ” furișându-se pe sub sintaxa ei, și printre noi s-a lăsat 
tăcerea. 

— Vreau să știți că nu mă pot opri să nu mă gândesc la el ca 
la un turn, m-am confesat. Nu-l văd ca pe un tunel. 

Părea o distincţie importantă ce trebuia făcută înaintea 
coborârii, chiar dacă influenţa felul în care îmi evaluau starea 
mentală. Vedeam un turn avântându-se în subterană. Gândul că 
ne aflam în partea lui cea mai de sus îmi dădea un pic de vertij. 

Toate trei m-au țintuit cu privirile de parcă de la mine ar fi 
provenit ţipătul cel straniu din amurg și, după un moment, 
psihologa a zis pe un ton nu foarte convins: 

— Dacă te face să te simţi mai bine, atunci nu văd care-i 
problema. 

Din nou s-a lăsat tăcerea sub frunzișul copacilor. Un gândăcel 
se învârtea în spirală, urcând spre crengi și lăsând după el o 
dâră prăfoasă. Cred că ne-am dat seama, toate, că abia atunci 
pătrunseserăm cu adevărat în Aria X. 

— Intru eu prima, să văd ce-i pe-acolo, a zis topografa într-un 
târziu și ne-am bucurat s-o lăsăm pe ea. 

Partea de început a casei scărilor se curba abrupt în jos, iar 
treptele erau înguste, așa că urma să coboare cu spatele în 
turn. Am curăţat cu niște bețe pânzele de păianjen, în vreme ce 
ea se ghemuia, gata să ia în primire scara. A rămas așa o clipă, 
nesigură, cu arma trecută peste spinare, cu privirea ridicată 
spre noi. Își legase la spate părul, şi asta îi făcea trăsăturile să 
arate încremenite, încordate. Acesta să fi fost momentul în care 
ar fi trebuit s-o oprim? Să venim cu alt plan? Dacă așa au stat 
lucrurile, niciuna dintre noi n-a îndrăznit s-o facă. 

Cu o schimonosire stranie a feţei, aproape de parcă ne-ar fi 
surâs dispreţuitor, topografa a coborât până ce i-am mai putut 
vedea doar faţa, încadrată de întunericul de dedesubt, apoi nici 
măcar asta. A lăsat un spaţiu gol care mi s-a părut șocant, de 


parcă s-ar fi întâmplat, de fapt, tocmai pe dos: de parcă o faţă s- 
ar fi înălţat brusc la vedere din întuneric. Am icnit, făcând-o pe 
psihologă să-mi arunce o privire atentă. Antropologa era prea 
ocupată să se uite pe scări în jos, ca să bage de seamă toate 
astea. 

— E totul bine? a strigat psihologa către topografă. 

Cu o secundă înainte, totul fusese bine. De ce să fi stat altfel 
lucrurile acum? 

Topografa a scos un mormăit ca răspuns, parcă de acord cu 
mine. Am mai auzit, timp de câteva momente, cum topografa se 
luptă cu treptele acelea, apoi s-a lăsat liniștea, după care din 
nou mișcare, cu un alt ritm, care, timp de o clipă înfiorătoare, a 
părut că vine de la o altă sursă. 

Apoi, topografa ne-a strigat. 

— Liber până la nivelul ăsta! 

Nivelul ăsta. Ceva dinlăuntrul meu simţea încântare că 
viziunea turnului nu se dovedise încă eronată. 

Era semnalul de coborâre pentru mine și antropologă, în 
vreme ce psihologa sta de pază. 

— E timpul să vă duceţi, a zis psihologa cu voce lipsită de 
vlagă, de parcă eram la școală și tocmai se terminase ora de 
curs. 

O emoție pe care n-am izbutit s-o identific m-a străbătut și, 
pentru o clipă, am văzut puncte negre înaintea ochilor. Am 
urmat-o pe antropologă prin ce mai rămânea din pânzele rupte 
și din trupurile mumificate ale insectelor, în umezeala cu iz de 
sare de jos, cu atâta avânt, că aproape am dat peste ea. Ultima 
mea privire aruncată lumii de deasupra: psihologa uitându-se la 
mine, ușor încruntată, și în spatele ei copacii, albastrul aproape 
orbitor al cerului contrastând cu marginile întunecate ale șirului 
de trepte. 

Acolo, jos, umbrele se răsfirau pe ziduri. Temperatura scăzuse 
și sunetele se auzeau înfundat, treptele moi ne absorbeau pașii. 
La aproximativ șase metri adâncime, structura s-a deschis, 
transformându-se într-un etaj inferior. Tavanul era cam de doi 
metri și jumătate înălţime, ceea ce însemna că deasupra 
noastră se aflau vreo patru metri zdraveni de stâncă. Lanterna 
puștii topografei lumina spaţiul, însă stătea cu spatele la noi, 
cercetând pereţii, care erau de un alb șters și lipsiți de orice 
ornamentaţie. Câteva crăpături indicau ori trecerea timpului, ori 


ceva ce pusese la încercare construcţia. Nivelul părea de 
aceeași circumferință ca și partea expusă de la suprafaţă, lucru 
care, din nou, venea în sprijinul ideii de construcţie masivă 
îngropată în pământ. 

— Merge și mai departe, a zis topografa și-a arătat cu ţeava 
puștii spre colţul opus deschizăturii prin care intrasem la acest 
nivel. 

Am văzut o arcadă rotunjită și ceva întunecat care sugera 
trepte coborâtoare. Un turn, ceea ce făcea ca nivelul acesta să 
fie mai puţin un etaj și mai degrabă o platformă ori parte dintr- 
un bastion. A început să pășească spre arcadă, câtă vreme eu 
încă eram cufundată în examinarea pereţilor cu lanterna. Faptul 
că erau atât de goi mă fascina. Am încercat să mi-l imaginez pe 
constructor, dar n-am izbutit. 

M-am gândit iarăși la silueta farului, la felul în care o văzusem 
în acea după-amiază târzie din prima zi, la tabăra principală. 
Presupuneam că respectiva clădire era un far fiindcă harta arăta 
un far în locul acela și fiindcă oricine ar fi recunoscut imediat 
cum trebuie să arate un far. De fapt, atât topografa, cât și 
antropologa se arătaseră într-un fel ușurate când văzuseră farul. 
Apariţia sa atât pe hartă, cât și în realitate le calmase, le dăduse 
tărie. lar faptul că-i cunoșteau scopul le liniștise și mai mult. 

Cu turnul însă, nu știam niciunul dintre aceste lucruri. Nu-i 
puteam intui întinderea deplină. Nu aveam habar de scopul său. 
Și acum, când începeam să coborâm în el, turnul încă nu ne 
dezvăluia vreun indiciu în aceste privinţe. Psihologa putea să 
recite măsurătorile  „vârfului” turnului, dar numerele nu 
însemnau nimic, n-aveau un context mai larg. Fără context, să 
te agăţi de numerele alea era o formă de nebunie. 

— Cercul are regularitate, dacă ne luăm după pereţii interiori, 
ceea ce sugerează precizie în crearea acestei clădiri, a zis 
antropologa. 

Clădire. Deja începuse să abandoneze ideea că ar fi fost un 
tunel. 

Toate gândurile mi s-au năpustit afară pe gură, ca o 
descărcare finală din starea care mă copleșise mai devreme, 
sus. 

— Dar care este scopul lui? Și e de crezut că nu-i pe hărţi? 
Poate l-a construit una dintre expedițiile de dinainte și l-a 
ascuns? 


Am întrebat toate acestea și altele încă, fără să aștept vreun 
răspuns. Chiar dacă nu se ivise nicio ameninţare, părea 
important să elimin orice moment posibil de tăcere. De parcă, 
într-un fel, goliciunea zidurilor s-ar fi alimentat cu tăcere, de 
parcă ceva ar fi putut să se înfiinţeze în pauzele dintre cuvinte, 
dacă nu eram atente. Dacă i-aș fi comunicat anxietatea asta 
psihologei, s-ar fi îngrijorat, o știu. Dar eram mai în ton cu 
singurătatea decât oricare dintre noi și aș fi caracterizat locul 
acela, în clipa aceea a explorării noastre, drept o punere în 
gardă. 

Un icnet de-al topografei m-a întrerupt în mijlocul propoziției, 
fără îndoială spre marea ușurare a antropologei. 

— Uitaţi! a zis topografa îndreptând raza lanternei spre 
arcadă. 

Ne-am îmbulzit acolo și ne-am uitat peste umărul ei, 
adăugând propriile noastre surse de lumină. 

Era într-adevăr un șir de trepte ce duceau în jos, de data asta 
într-o pantă mai puţin abruptă, cu trepte mult mai late, dar 
făcute din același material. Cam prin dreptul umerilor, la 
aproximativ un metru și cincizeci înălțime, agăţate de zidul 
interior al turnului, am văzut ceva ce mi s-a părut, la început, un 
smoc de viţe ce licăreau ușor, coborând în întunecime. Mi-am 
amintit, brusc și absurd, tapetul floral din baia casei mele, din 
vremea când locuiam acolo cu soțul meu. Apoi, când m-am uitat 
mai bine, am văzut că „viţele” aveau un început ceva mai încolo 
și mi-am dat seama că erau cuvinte scrise cu litere cursive, 
înălțate în relief la vreo cincisprezece centimetri de perete. 

— Ţineţi lumina pe ele, am zis și mi-am făcut loc într-acolo, 
către primele trepte. 

Sângele îmi forfotea iarăși în cap, simţeam în urechi un vuiet 
năucitor. A fost un act de control suprem să fac acei câțiva pași. 
N-aș putea spune ce impuls m-a mânat într-acolo, cu excepţia 
faptului că eram biologă și că acea chestie arăta neobișnuit de 
organic. Dacă ar fi fost acolo lingvista, probabil că aș fi lăsat-o 
pe ea. 

— N-o atinge, orice ar fi, m-a avertizat antropologa. 

Am dat din cap a încuviinţare, dar eram prea captivată de 
descoperire. Dacă mi-ar fi venit cumva să ating cuvintele de pe 
zid, n-aş fi reușit să mă abţin. 

Când m-am apropiat, m-a surprins faptul că puteam înţelege 


limba în care fuseseră scrise cuvintele? Da. M-a cuprins un soi 
de încântare împletită cu groază? Da. Am încercat să-mi reprim 
vălmășagul de gânduri noi ce se stârnise în mine. Cu o voce cât 
mai calmă cu putinţă, conștientă de importanţa momentului, am 
citit de la început, cu voce tare: 

Unde se află fructul sugrumător venit din mâinile păcătosului 
voi zămisli semințele morţilor, pentru a le împărți cu viermii 
care... 

Apoi întunericul a acoperit inscripţia. 

— Cuvinte? Cuvinte? a zis antropologa. 

Da, cuvinte. 

— Din ce-s făcute? a întrebat topografa. 

Trebuia să fie făcute din ceva? 

Lumina aţintită asupra inscripţiei continue a pâlpâit și a 
tremurat. Unde se află fructul sugrumător a fost scăldată în 
umbră și întuneric, de parcă s-ar fi dus o luptă cruntă pentru 
înţelegerea acelor vorbe. 

— Un moment. Trebuie să mă apropii mai mult. 

Trebuia? Da, trebuia să mă apropii. 

Din ce-s făcute? 

Nici nu mă gândisem la asta, deși ar fi trebuit; încercam încă 
să deslușesc sensul literal, nu trecusem la ideea de a lua o 
mostră fizică. Dar ce ușurată am fost la întrebarea asta! Fiindcă 
m-a ajutat să mă lupt cu impulsul de a continua să citesc, să 
cobor în întunericul de nepătruns, să tot cobor până ce aveam 
să citesc tot ce era de citit. Deja frazele acelea de început îmi 
infiltrau mintea în feluri nebănuite, găsindu-și teren propice. 

Am pășit deci mai aproape, m-am uitat bine la Unde se află 
fructul sugrumător. Am văzut că literele, legate unele de altele 
de scrierea cursivă, erau făcute din ceva ce unui nespecialist i s- 
ar fi părut un strat gros și verde aducând cu un desiș de ferigi, 
dar care era, mai probabil, un soi de ciupercă sau alt organism 
eucariot. Filamentele încreţite erau strânse bine unele într-altele 
și se înălțau de pe zid. Un iz de pământ venea dinspre cuvinte, 
împreună cu o notă subtilă de miere alterată. Pădurea asta în 
miniatură se /egăna aproape imperceptibil, precum ierburile de 
mare într-un curent oceanic blând. 

Mai existau și alte lucruri în acest ecosistem în miniatură. Pe 
jumătate ascunse de  filamentele verzi, creaturile erau 
translucide și arătau ca amprentele unor mânuţe. Noduli aurii 


mărgineau degetele acestor „palme”. M-am aplecat peste ele ca 
o smintită, ca și cum n-aș fi făcut luni întregi de antrenament de 
supravieţuire, ca și cum n-aș fi studiat în veci biologia. Cineva 
păcălit să creadă că acele cuvinte ar trebui citite. 

Am avut ghinion, ori a fost noroc? Declanșat de o tulburare a 
fluxului de aer, un nodul în formă de W a ales acel moment 
pentru a se desface brusc, aruncând în aer un jet de spori aurii, 
minusculi. M-am dat înapoi, dar am avut impresia că simţisem 
ceva intrându-mi pe nări și că, parcă, mirosul de miere alterată 
devenise mai intens. 

Agitată, am mai făcut câţiva pași înapoi, împrumutând niște 
înjurături de toată frumuseţea de la topografă, dar numai în 
capul meu. Instinctul îmi dicta întotdeauna să maschez ce 
simţeam. Imi și imaginam reacţia psihologei la contaminarea 
mea, dacă aș fi dezvăluit-o grupului. 

— Un soi de fungi, am zis în cele din urmă, trăgând aer în 
piept cu putere pentru a-mi controla vocea. Literele sunt făcute 
din spori. 

De unde să știu dacă era adevărat? Era doar lucrul cel mai 
apropiat de un răspuns. 

Vocea trebuie să-mi fi părut mai calmă decât îmi erau 
gândurile, fiindcă n-am văzut în reacţia lor nicio ezitare. Niciun 
indiciu în tonul lor că văzuseră sporii erupându-mi în faţă. 
Stătusem foarte aproape. Sporii fuseseră minusculi, insignifianţi. 
Voi zămisli semințele morților. 

— Cuvinte? făcute din fungi? a zis topografa, îngânându-mă 
prostește. 

— Nu se cunoaște nicio limbă umană care să folosească 
metoda asta de scriere, a zis antropologa. Există vreun animal 
care comunică astfel? 

Mi-a venit să râd. 

— Nu, nu există niciun animal care comunică în felul ăsta. 

Or, dacă era vreunul, nu-mi aminteam numele lui și nu mi l- 
am amintit nici mai târziu. 

— Glumești? E o glumă, nu-i așa? a zis topografa. 

Părea gata să vină și să-mi arate că greșeam, dar nu s-a 
mișcat din poziţia sa. 

— inflorescențe, am replicat, aproape ca în transă. Care 
formează cuvinte. 

M-a cuprins o stare de calm. Cealaltă senzaţie, că nu puteam 


sau nu voiam să respir, era clar psihologică și nu fiziologică. Nu 
observasem nicio schimbare fizică și, la un anumit nivel, nici nu 
conta. Ştiam că era prea puţin probabil să avem vreun antidot 
în tabără pentru o chestie neștiută ca asta. 

Mai mult ca orice, informaţia pe care încercam să o procesez 
mă imobiliza. Cuvintele erau compuse din inflorescenţele 
simbiotice ale unei specii care-mi era necunoscută. In al doilea 
rând, praful de spori de pe cuvinte însemna că, pe măsură ce 
exploram mai în profunzime turnul, aerul avea să se umple de 
potenţiali contaminanţi. Avea vreun sens să le transmit 
informaţia celorlalte, când n-ar fi făcut decât să le alarmeze? 
Nu, am decis poate egoist. Era mai important să mă asigur că 
nu erau expuse direct până ce puteam reveni cu echipamentul 
potrivit. Orice altă evaluare depindea de factori biologici și de 
mediu, iar eu deveneam tot mai convinsă că datele pe care le 
aveam sunt inadecvate. 

Am urcat iarăși scările până la platformă. Topografa și 
antropologa aveau expresii întrebătoare, de parcă le-aș fi putut 
spune mai multe. Antropologa, mai ales, stătea ca pe jar; nu-și 
putea fixa pe nimic privirea, iar ochii i se roteau necontenit, în 
toate părţile. Aș fi putut, cine știe, să inventez informaţii care să 
oprească acea căutare nesăţioasă. Dar ce le puteam spune 
despre vorbele de pe perete, în afară de faptul că erau ori 
absurde, ori nebunești, ori amândouă? Aș fi preferat ca acele 
cuvinte să fi fost scrise într-o limbă necunoscută; ar fi fost 
pentru noi, într-un fel, un mister mai puţin de rezolvat. 

— Ar trebui să ne întoarcem sus, am zis. 

Nu recomandam asta drept cea mai bună acţiune cu putinţă, 
ci mai degrabă voiam să le limitez expunerea la spori, până 
vedeam ce efecte pe termen lung au asupra mea. Știam și că, 
dacă mai zăboveam mult, era posibil să simt impulsul de neoprit 
de a cobori mai departe pe scări pentru a citi cuvintele, și 
celelalte ar fi trebuit să mă împiedice fizic, caz în care nu știu 
ce-aș fi făcut. 

Celelalte două nu s-au opus. Dar, în timp ce urcam împreună 
cu celelalte, am simţit că mă ia ameţeala, cu toate că eram într- 
un spaţiu atât de închis, un soi de panică de moment, în care 
pereţii au căpătat brusc un aspect cărnos, de parcă am fi 
umblat prin gâtlejul unei fiare. 

Când i-am spus psihologei ce-am văzut, recitându-i câteva 


cuvinte din inscripţie, a părut mai întâi încremenită într-un fel de 
atenţie bizară, apoi a decis să coboare să vadă cu ochii ei 
cuvintele. Am fost cât pe ce s-o avertizez să n-o facă. In cele din 
urmă am zis: 

— Observă, dar numai din susul scărilor. Nu știm dacă nu 
cumva sunt toxine pe-acolo. Când ne întoarcem, ar trebui să ne 
punem măști de gaze. 

Astea cel puţin le căpătaserăm moștenire de la ultima 
expediție, într-un container sigilat. 

— Paralizia nu e o analizare incontestabilă? mi-a zis privindu- 
mă fix. Am simţit un fel de mâncărimi în tot corpul, dar n-am 
făcut nimic, n-am zis nimic. Celelalte nu păreau nici măcar să-și 
fi dat seama că vorbise. Abia mai târziu mi-am dat seama că 
psihologa încercase să mă prindă cu o sugestie hipnotică menită 
exclusiv mie. 

Reacţia mea intra, se pare, în zona răspunsurilor acceptabile, 
fiindcă a coborât, în vreme ce noi aşteptam temătoare 
deasupra. Dacă nu se mai întorcea? M-a cuprins o nevoie dea 
avea, de a deţine. Eram agitată la ideea că ea putea să simtă 
aceeași nevoie de a citi mai departe și să acţioneze în 
consecinţă. Chiar dacă nu știam ce înseamnă cuvintele, voiam 
ca ele să însemne ceva, pentru ca să scap cât mai iute de 
îndoieli, să readuc raţiunea în toate ecuaţiile mele. Asemenea 
calcule m-au abătut de la gândurile legate de efectele sporilor 
asupra organismului meu. 

Din fericire, celelalte două n-au avut chef de vorbă cât am 
așteptat și, după doar cincisprezece minute, psihologa a urcat 
stingheră scările și a ieșit la suprafaţă, clipind în vreme ce ochii i 
se obișnuiau cu lumina. 

— Interesant, a zis pe un ton fără expresie, apropiindu-se și 
ștergându-și pânzele de păianjen de pe haine. N-am mai văzut 
așa ceva până acum. 

Părea că vrea să continue, dar a decis să n-o facă. 

Ceea ce zisese deja era aproape o idioţenie; și se părea că nu 
doar eu avusesem impresia asta. 

— Interesant, a spus antropologa. Nimeni n-a mai văzut așa 
ceva în întreaga istorie a lumii. Nimeni. Niciodată. Și tu zici că-i 
interesant? ` 

Părea că se lasă pradă unui puseu de isterie. In vremea asta, 
topografa se holba la amândouă de parcă ele ar fi fost 


organismele necunoscute. 

— Ai nevoie să te calmez? a întrebat psihologa. 

Avea o fermitate în ton care a făcut-o pe antropologă să 
mormăie ceva nedeslușit și să-și coboare privirile în pământ. 

Am rupt tăcerea cu propriile sugestii: 

— Ne trebuie timp ca să ne gândim la asta. Ne trebuie timp 
ca să decidem ce facem în continuare. 

Voiam să zic, desigur, că eu aveam nevoie de timp ca să văd 
dacă sporii pe care-i inhalasem mă vor afecta suficient de 
semnificativ pentru a mărturisi cele întâmplate. 

— S-ar putea să nu fie timp destul pe lume pentru asta, a zis 
topografa. 

Dintre toate, cred că pricepuse cel mai bine implicațiile celor 
văzute: că se putea, acum, să trăim într-un soi de coșmar. Insă 
psihologa a ignorat-o și mi s-a alăturat: 

— Chiar ne trebuie timp. Ar trebui să ne petrecem restul zilei 
făcând lucrurile pe care am fost trimise să le facem. 

Ne-am întors deci în tabără pentru masa de prânz și ne-am 
concentrat atenţia asupra „lucrurilor obișnuite”, în vreme ce eu 
îmi supravegheam corpul în căutarea oricărei modificări. Mi-era 
prea frig sau eram prea înfierbântată? Durerea din genunchi era 
de la o rană veche, suferită pe teren, sau ceva nou? Am verificat 
până și monitorul cutiei negre, dar rămânea inert. În mine nu se 
schimbase încă nimic fundamental, așa că, în timp ce colectam 
mostre și făceam măsurători prin apropierea taberei, m-am 
relaxat treptat și am început să-mi spun că sporii nu avuseseră 
niciun efect... deși știam că perioada de incubație la unele specii 
putea fi de luni sau chiar de ani. Cred că mi-am spus că, pentru 
următoarele zile cel puţin, eram probabil în siguranţă. 

Topografa s-a axat pe adăugarea de detalii și nuanţe hărților 
date de superiorii noștri. Antropologa s-a dus să cerceteze 
ruinele unor cabane, aflate la jumătate de kilometru de noi. 
Psihologa a rămas în cortul ei, scriind în jurnal. Poate că raporta 
faptul că era înconjurată de idioate sau poate trecea acolo fiece 
moment al descoperirilor de dimineaţă. 

În ce mă privește, am petrecut o oră observând un brotăcel 
roșu cu verde aflat pe o frunză lată și groasă, apoi încă o oră pe 
urmele unei libelule de un negru lucios, care n-ar fi trebuit să se 
găsească atât de aproape de apele mării. Restul timpului l-am 
petrecut căţărată într-un pin, cu binoclul îndreptat către coastă 


și far. Îmi plăcea căţțăratul. Și oceanul îmi plăcea și găseam că 
privitul îndelung în apele sale avea un efect liniștitor. Aerul era 
atât de curat, de proaspăt, în vreme ce, dincolo de frontieră, 
lumea era cum fusese întotdeauna în timpurile moderne: 
murdară, ostenită, imperfectă, greoaie, în război cu ea însăși. 
Acolo mă simţisem mereu ca și cum munca mea nu ar fi fost 
decât o încercare zadarnică de a ne salva de noi înșine. 

Bogăția biosferei din Aria X era reflectată de puzderia de 
păsări, de la cintezoi și ciocănitori cenușii până la cormorani și 
ibiși negri. Vedeam și o bucăţică din smârcurile sărate, și atenţia 
mea în direcţia aceea a fost răsplătită de apariţia în raza mea 
vizuală, timp de un minut întreg, a unei perechi de vidre. La un 
moment dat au ridicat privirea, stârnindu-mi senzaţia stranie că 
își dădeau seama că le urmăresc. Era un sentiment pe care-l 
aveam adesea în sălbăticie: că lucrurile nu erau chiar cum 
păreau și trebuia să lupt cu senzaţia asta, fiindcă îmi putea 
copleși obiectivitatea științifică. Şi mai era ceva care se deplasa 
cu încetineală prin stufăriș, dar era mai aproape de far și bine 
ascuns. Nu mi-am dat seama ce anume era, iar după un timp 
vegetaţia a încetat să se mai miște și i-am pierdut urma cu 
totul. Mi-am închipuit că trebuie să fi fost tot un porc sălbatic, 
fiindcă aceștia puteau fi buni înotători și erau la fel de omnivori 
în alegerea habitatului ca în dietă. 

Per ansamblu, până la lăsarea întunericului, strategia asta de 
a ne îndeletnici cu sarcini cotidiene izbutise să ne liniștească 
nervii. Tensiunea era mai puţin prezentă, așa că, la cină, am 
făcut chiar și câteva glume. „Aș vrea să știu la ce te gândeai”, 
mi s-a confesat antropologa, iar eu am replicat: „Nu, n-ai vrea”, 
ceea ce a stârnit un hohot de râs care m-a surprins. Nu le voiam 
vocile în cap, ideile lor despre mine, nici poveștile lor personale 
și problemele lor. Ele de ce le-ar fi vrut pe ale mele? 

Însă nu mă deranja că începea să se înfiripe un sentiment al 
camaraderiei, chiar dacă avea să aibă viaţă scurtă. Psihologa 
ne-a permis câte două beri de om din rezerva de alcool, care ne- 
au relaxat până într-atât încât am exprimat chiar, stângace, 
ideea că am fi putut păstra un fel de legătură după ce terminam 
misiunea. Deja încetasem să mai verific dacă aveam reacţii 
fizice sau psihologice la spori și-am descoperit că mă 
înţelegeam cu topografa mai bine decât m-aș fi așteptat. Pe 
antropologă tot n-o plăceam foarte mult, dar asta mai degrabă 


în contextul misiunii, nu din pricina a ce-mi spusese. Simţeam 
că, odată ajunsă pe teren, precum mulţi dintre atleţii care erau 
buni la antrenamente, dar eșuau în concurs, arătase până acum 
lipsă de tărie de caracter. Deși voluntariatul într-o asemenea 
misiune însemna ceva. 

Când ţipătul nocturn dinspre mlaștini s-a auzit, puţin după 
amurg, în vreme ce stăteam lângă foc, mai întâi i-am răspuns cu 
strigăte, într-un act de bravadă beţivănească. Fiara din mlaștini 
părea acum un prieten de-o viață în comparaţie cu turnul. 
Aveam încredere că, până la urmă, o vom fotografia, îi vom 
documenta comportamentul, o vom identifica și-i vom găsi un 
loc în clasificarea fiinţelor vii. Avea să devină știută, dar ne 
temeam că nu la fel urma să se întâmple cu turnul. Insă am 
încetat să strigăm când intensitatea gemetelor s-a intensificat 
într-un fel ce sugera furia, de parcă fiara ar fi știut că o luam în 
râs. Am slobozit toate hohote nervoase, iar psihologa s-a folosit 
de asta ca pretext ca să ne pregătească pentru următoarea zi. 

— Mâine ne întoarcem la tunel. O să intrăm mai adânc, cu 
anumite măsuri de siguranță - măști protectoare, cum s-a 
sugerat. O să înregistrăm scrisul de pe pereţi și sper să ne dăm 
seama cam cât de vechi este. Poate o să ne dăm seama și cât 
de adânc este tunelul. După-amiază o să revenim la cercetarea 
generală a zonei. Vom repeta zilnic acest program până vom 
considera că știm destule despre tunel și locul lui în Aria X. 

Turn, nu tunel. Ar fi putut vorbi despre investigarea unui 
supermarket abandonat, cu toate accentele pe care le pusese... 
și totuși ceva din tonul ei părea repetat dinainte. 

Apoi s-a ridicat brusc și a rostit două cuvinte: Consolidarea 
autorității. 

Indată, topografa și antropologa, lângă mine, s-au înmuiat, iar 
ochii le priveau în gol. Am fost șocată, dar le-am imitat, sperând 
că psihologa nu observase micul meu blocaj. Nu simţeam niciun 
impuls în acest sens, însă era clar că fuseserăm preprogramate 
să intrăm într-o stare hipnotică drept reacţie la cuvintele acelea, 
rostite de psihologă. 

Într-o manieră mult mai autoritară decât cu doar un moment 
în urmă, psihologa a zis: 

— Veţi păstra o amintire a discutării mai multor opţiuni în 
privinţa tunelului. Veţi crede că aţi fost, în cele din urmă, de 
acord cu mine în privinţa celei mai bune acţiuni și că aveţi 


încredere în acest curs al acţiunii. Veţi simţi o stare de calm ori 
de câte ori vă veţi gândi la decizia asta și veţi rămâne calme 
odată reîntoarse în tunel, deși veţi reacționa la stimuli potrivit 
antrenamentului. Nu vă veţi asuma riscuri inutile. 

Veţi continua să vedeţi o structură construită din scoici și 
piatră. Veţi avea o încredere deplină în colegele voastre și o 
neîncetată stare de camaraderie. După ieșirea din structură, ori 
de câte ori veţi vedea o pasăre în zbor, vi se va declanșa un 
puternic sentiment că faceţi /ucru/ potrivit, că vă aflaţi la /ocul 
potrivit. Când voi pocni din degete, veţi pierde orice amintire a 
acestei conversații, dar îmi veţi urma indicaţiile. Vă veţi simți 
foarte obosite și veţi dori să vă întoarceţi în corturi, ca să trageţi 
un somn bun înaintea activităților de mâine. Nu veţi visa. Nu 
veţi avea coşmaruri. 

Am rămas cu privirea fixată înainte cât timp a zis vorbele 
acelea și, când a pocnit din degete, m-am luat după ce făceau 
celelalte două. Nu cred că psihologa a bănuit ceva și m-am 
băgat în cort exact cum au făcut și celelalte două. 

Aveam acum date noi de prelucrat, pe lângă povestea cu 
turnul. Ştiam că rolul psihologei era de a oferi echilibru și calm 
în situaţii care s-ar fi putut dovedi stresante și că o parte din 
rolul acesta includea sugestii hipnotice. N-o puteam învinovăţi 
pentru asta, dar să văd asta înaintea mea mă tulburase. Una e 
să crezi că ai putea primi sugestii hipnotice, și cu totul altceva 
să experimentezi asta ca observator. Oare ce nivel de control 
putea exercita asupra noastră? Ce voia să spună când afirmase 
că aveam să continuăm să credem că turnul e făcut din cochilii 
și piatră? 

Şi mai important totuși era că acum puteam ghici unul dintre 
felurile în care mă afectaseră sporii: mă făcuseră imună la 
sugestiile hipnotice ale psihologei. Mă transformaseră într-un soi 
de conspirator împotriva ei. Chiar dacă scopurile sale erau 
benigne, simţeam un val de anxietate când mă gândeam să 
mărturisesc că eram rezistentă la hipnoză - mai ales de vreme 
ce asta însemna că și alte condiționări introduse în 
antrenamentul nostru mă afectau din ce în ce mai puţin. 

Ascundeam acum nu unul, ci două secrete, și asta însemna că 
deveneam, continuu și irevocabil, înstrăinată de expediţie și de 
scopul său. 


Înstrăinarea, în multele sale forme, nu era ceva nou la aceste 
misiuni. Înţelegeam asta, fiindcă mi se oferise ocazia de a 
urmări, împreună cu celelalte, înregistrări video cu interviuri de 
după revenirea membrilor expediției a unsprezecea. Odată ce 
fuseseră identificați că reveniseră la vieţile de dinainte, indivizii 
fuseseră puși în carantină și interogaţi despre experienţele lor. 
Destul de rezonabil, în cele mai multe cazuri, membrii familiilor 
chemaseră autorităţile, fiindcă revenirea celor dragi li se păruse 
nefirească sau înfricoșătoare. Toate documentele găsite asupra 
acestor reveniţi fuseseră confiscate de superiorii noștri pentru 
examinare și studiu. Și la aceste informaţii ni se permisese 
accesul. 

Interviurile erau îndeajuns de scurte și în ele toţi cei opt 
membri ai expediției spuneau aceeași poveste. Nu întâlniseră 
fenomene neobișnuite în Aria X, nu făcuseră măsurători 
neobișnuite și nu aveau de raportat conflicte interne 
neobișnuite. Doar că, după un timp, fiecare simţise nevoia 
intensă de a se întoarce acasă și făcuse acest lucru. Niciunul nu 
putea explica felul în care reușise să treacă frontiera sau de ce 
se dusese direct acasă în loc să le raporteze mai întâi 
superiorilor. Pur și simplu abandonaseră, unul câte unul, 
expediția, își lăsaseră jurnalele și nimeriseră acasă. Cumva. 

Pe parcursul interviurilor, expresiile le erau prietenoase, și 
privirile directe. Dacă păreau prea puţin exuberanţi în 
exprimare, asta avea de-a face cu calmul acela general, 
aproape ca într-un vis, cu care reveniseră - până și bărbatul 
solid, vânos care servise ca expert militar în expediţie, un tip ce 
avusese o personalitate alertă, plină de energie. In termeni de 
afect, nu-i puteam deosebi pe unii de alţii. Lăsau impresia că 
vedeau acum lumea ca printr-un soi de văl, că vorbeau cu 
anchetatorii dincolo de o distanţă vastă în timp și spaţiu. 

Cât despre hârtii, se dovediseră a fi schiţe de peisaje din 
interiorul Ariei X, cu descrieri scurte. Unele erau desene de 
animale sau caricaturi ale celorlalți membri ai expediției. Cu toții 
desenaseră la un moment dat farul sau scriseseră despre el. Să 
cauţi înţelesuri ascunse în aceste hârtii era ca și cum ai căuta 
înţelesuri ascunse în lumea naturală din jurul nostru. Dacă 
existau, puteau fi activate doar de ochiul celui care le privea. 

La vremea aceea, căutam uitarea totală și așteptam de la 
feţele acelea opace, anonime, până și de la cea mai dureros de 


familiară, un soi de evadare benignă. O moarte care să nu 
însemne moartea. 


02: INTEGRARE 


M-am trezit de dimineaţă cu simţurile ascuţite, așa că până și 
coaja aspră și cafenie a pinilor sau izbiturile unei ciocănitori cât 
se poate de banale mi se păreau un soi de mici revelații. 
Osteneala stăruitoare cauzată de drumeţia de patru zile până la 
tabăra de bază mă părăsise. Era vreun efect secundar al sporilor 
sau doar consecinţa unui somn bun? Mă simţeam atât de 
împrospătată, încât nici nu-mi păsa cu adevărat. 

Insă nu peste mult timp reveria mi-a fost temperată de vești 
dezastruoase. Antropologa se evaporase, iar din cortul ei 
dispăruseră obiectele personale. Și, mai rău decât asta, după 
părerea mea, era că psihologa părea trudită, de parcă n-ar fi 
dormit. Se uita ciudat, mijind ochii, iar părul îi era mai răvășit 
decât de obicei. Am observat pe bocancii ei urme de noroi 
uscat. Işi proteja partea dreaptă, de parcă ar fi fost rănită. 

— Unde-i antropologa? a întrebat topografa, în vreme ce eu 
mă întindeam la loc, încercând să pun ordine în cele întâmplate. 
Ce-ai făcut cu antropologa? asta-mi era întrebarea nespusă, pe 
care o știam lipsită de onestitate. Psihologa nu era altfel decât 
fusese; faptul că știam secretul spectacolului ei de iluzionism nu 
însemna neapărat că reprezenta o ameninţare. 

Psihologa a venit în întâmpinarea panicii noastre, ce sporea 
necontenit, cu o afirmaţie bizară: 

— Am vorbit cu ea astă-noapte. Ce-a văzut în... structura 
aceea... a tulburat-o în așa măsură că nu a mai vrut să continue 
expediția. A pornit înapoi spre frontieră, să aștepte extracția. A 
luat cu ea un raport parţial, așa că superiorii vor ști ce progrese 
am făcut. 

Obiceiul psihologei de a lăsa un zâmbet subţire să i se întindă 
pe faţă, în cele mai nepotrivite momente, mă făcea să vreau s-o 
plesnesc. 

— Dar și-a lăsat echipamentul... și arma, a zis topografa. 

— A luat numai ce-i trebuia, ca să ne rămână nouă mai mult... 
inclusiv o armă. 

— Crezi că ne trebuie o armă în plus? am întrebat-o pe 
psihologă. 


Și chiar eram curioasă. O găseam, în unele privinţe, la fel de 
fascinantă ca turnul. Motivaţiile, motivele ei. De ce n-ar fi recurs 
la hipnoză acum? Poate că, în pofida condiţionării noastre de 
fundal, unele lucruri nu pot fi transmise prin sugestie sau se 
estompează prin repetare ori poate că era lipsită de vlagă după 
evenimentele serii de dinainte. 

— Cred că nu știm ce ne trebuie, a zis psihologa. Dar cu 
siguranţă că n-aveam nevoie de antropologă aici, dacă nu era în 
stare să-și facă treaba. 

Topografa și cu mine ne-am holbat la ea. Topografa și-a 
încrucișat braţele pe piept. Fuseserăm pregătite să fim foarte 
atente la semne de stres sau la disfuncţii mentale. Cred că se 
gândea la ce mă gândeam și eu: acum aveam de ales. Puteam 
accepta explicaţiile psihologei despre dispariţia antropologei 
sau le puteam respinge. Dacă le respingeam, atunci era ca și 
cum am fi susținut că psihologa ne minţise, respingându-i 
totodată autoritatea într-un moment dificil. Şi, dacă încercam să 
ne întoarcem pe drumul spre casă, sperând s-o prindem din 
urmă pe antropologă, pentru a verifica povestea psihologei... 
aveam să mai fim capabile de suficientă voință pentru a reveni 
după aceea în tabără? 

— Ar trebui să ne continuăm planul, a zis psihologa. Ar trebui 
să investigăm... turnul. 

Cuvântul turnul, în context, părea o pledoarie bătătoare la 
ochi pentru loialitatea mea. 

Însă topografa șovăia încă, de parcă ar fi înfruntat sugestia 
psihologei de noaptea trecută. Asta m-a alarmat în alt fel. Nu 
aveam de gând să părăsesc Aria X înainte de a investiga turnul. 
Simţeam asta în fiecare celulă. Şi în aceste împrejurări nu 
puteam îndura gândul de a pierde încă un membru al echipei, 
atât de devreme, și de a rămâne singură cu psihologa. Nu acum, 
când nu eram sigură de ea și încă nu aveam habar care puteau 
să fie efectele expunerii la spori. 

— Are dreptate, am zis. Ar trebui să continuăm misiunea. Ne 
descurcăm și fără antropologă. 

Dar privirea mea aţintită asupra topografei le arăta clar, 
amândurora, că urma să revenim asupra chestiunii dispariţiei 
antropologei. 

Topografa a încuviințat posomorâtă din cap și și-a ferit 
privirea. 


Am auzit un oftat de ușurare sau de extenuare venind de la 
psihologă. 

— Așa rămâne, a spus și s-a strecurat pe lângă topografă, 
începând să pregătească micul dejun. 

Până atunci doar antropologa se ocupase de micul dejun. 

La turn, situaţia s-a schimbat iarăși. Topografa și cu mine 
pregătiserăm bagaje ușoare, cu suficientă mâncare și apă cât să 
ne ajungă pentru o zi întreagă petrecută în adâncuri. Eram 
amândouă înarmate. Ne puseserăm și măștile, pentru a ţine 
deoparte sporii, deși pentru mine era prea târziu. Purtam 
amândouă căști cu lanterne fixate pe ele. 

Psihologa însă s-a așezat pe iarbă, ceva mai încolo de 
rotunjimea turnului, puţin mai la vale, și-a zis: 

— Eu o să stau de pază aici. 

— Pază pentru ce? am întrebat nevenindu-mi să cred. 

Nu voiam să-mi scape din ochi. O voiam implicată în riscurile 
explorării, nu să stea sus, cu toată puterea asupra noastră pe 
care o implica poziţia aceea. 

Nici topografa nu se bucura. Într-un fel aproape rugător, care 
sugera un nivel ridicat de stres ţinut sub control, a zis: 

— Ar trebui să vii cu noi. E mai sigur în trei. 

— Dar trebuie să știți că intrarea e sigură, a zis psihologa 
băgând un încărcător în pistol. 

Scrâșnetul aspru a răsunat mai tare decât mi-aș fi închipuit. 

Mâna topografei s-a încleștat pe patul puștii până ce i-am 
văzut încheieturile albindu-se. 

— Trebuie să cobori cu noi. 

— Nu-i niciun premiu în riscul de a cobori toate trei, a spus 
psihologa și, din inflexiunile vocii, am recunoscut o comandă 
hipnotică. 

Strânsoarea topografei pe pușcă a slăbit. Trăsăturile, preţ de 
o clipă, i-au devenit cumva indistincte. 

— Ai dreptate, a zis topografa. Sigur, ai dreptate. Așa este. 
Corect. 

Am simţit un fior de teamă pe șira spinării. Acum eram două 
la una. 

M-am gândit o clipă la asta, am evaluat privirea fixă a 
psihologei, care își concentra, acum, atenţia asupra mea. Mi-au 
venit în minte scenarii paranoide, de coșmar. Mă întorceam și 
găseam intrarea blocată sau psihologa ne dobora când ieșeam 


din nou la lumină. Doar că ar fi putut să ne ucidă în somn, în 
orice noapte din săptămână. 

— Nu-i așa de important, am zis după o clipă. Ești la fel de 
valoroasă pentru noi și dacă rămâi sus. 

Și astfel am coborât iarăși, sub privirea scrutătoare a 
psihologei. 

Primul lucru pe care l-am observat pe platformă, înainte să 
ajungem la șirul mai larg de trepte în formă de spirală, care 
cobora în adâncuri, înainte să dăm iarăși peste cuvintele scrise 
pe perete... era că turnul respira. Turnul respira, iar pereţii, 
când i-am atins, purtau ecoul unei bătăi de inimă... și nu erau 
făcuţi din piatră, ci din țesut viu. Zidurile acelea erau tot albe, 
dar un soi de fosforescenţă alb-argintie crescuse pe ele. 
Cuvintele păreau să se furișeze și m-am lăsat greoaie la 
pământ, lângă perete, iar topografa a venit lângă mine, 
încercând să mă ajute. Cred că, atunci când m-am ridicat într-un 
târziu, tremuram. Nu știu dacă pot pune în cuvinte enormitatea 
acelui moment. Turnul era un soi de creatură vie. Coboram în 
măruntaiele unui organism. 

— Care-i baiul? a întrebat topografa, cu vocea înfundată din 
cauza măștii. Ce s-a întâmplat? 

Am apucat-o de mână și am silit-o să-și lipească palma de zid. 

— Dă-mi drumul! a zis încercând să se smulgă, dar am ţinut-o 
acolo. 

— Simţi? am întrebat neînduplecată. Simţi asta? 

— Să simt ce? Despre ce vorbești? 

Se speriase, normal. | se părea că mă port irațional. 

Dar am insistat totuși: 

— O vibraţie. Un soi de bătaie. 

l-am dat drumul și am făcut un pas înapoi. 

Topografa a tras îndelung aer în piept și a rămas cu palma pe 
perete. 

— Nu. Poate. Nu. Nu, nimic. 

— Și zidul din ce-i făcut? 

— Din piatră, evident. 

In bătaia lanternei de la cască, faţa ei ascunsă părea golită de 
substanţă, cu ochi mari, înconjurați de întunecime, și masca o 
făcea să arate ca și cum n-ar fi avut nas sau buze. 

Am tras aer în piept. Voiam să-mi dau drumul la gură: că 
fusesem contaminată, că psihologa ne hipnotiza mult mai mult 


decât am fi bănuit. Că pereții erau făcuți din țesut viu. Dar n-am 
zis nimic. În loc de asta „m-am adunat”, cum ar fi zis soţul meu. 
M-am adunat, fiindcă aveam să înaintăm mai mult și topografa 
nu putea să vadă ce vedeam eu, nu putea să simtă ce simţeam 
eu. Și nu aveam cum să-i arăt toate astea. 

— Las-o baltă, am zis. M-am dezorientat un moment. 

— Uite ce, ar trebui să urcăm acum. Te panichezi, a zis 
topografa. 

Ni se spusese că în Aria X am fi putut vedea lucruri care nu 
sunt acolo. Știu că asta credea că mi se întâmplase. 

Am ridicat cutia neagră de la centură. 

— Nu, nu pâlpâie, suntem bine. 

Era o glumă, o glumă amărâtă, dar... în fine. 

— Ai văzut ceva ce nu era acolo. 

N-avea de gând să mă slăbească. 

„Nu poţi să vezi ce văd eu”, mi-am zis. 

— Poate, am admis, dar nu e și asta important? Nu-i o parte 
din tot? Pentru rapoarte? Și, dacă văd ceva ce nu vezi tu, asta 
ar putea fi important. 

Topografa a chibzuit, un moment, la asta. 

— Acum cum te simţi? 

— Bine, am minţit, nu mai văd nimic. 

Mi se părea că inima îmi e ca un animal rămas blocat în piept, 
care încerca să-și croiască drum afară. Topografa era acum 
înconjurată de un halou de fosforescenţă albă emanând dinspre 
pereţi. Nu dispărea nimic. Nu se ducea nimic de la mine. 

— Atunci o să continuăm, a zis topografa, dar numai dacă-mi 
promiţi să spui dacă mai vezi ceva neobișnuit. 

Aproape că m-a pufnit râsul, ţin minte asta. Neobișnuit? Ca, 
de pildă, cuvinte bizare pe pereţi? Scrise cu ajutorul unor 
comunităţi minuscule de creaturi de origine necunoscută? 

— Promit, am spus. Și o să faci la fel pentru mine, corect? 

Inversarea perspectivelor, s-o faci să creadă că același lucru i 
s-ar fi putut întâmpla și ei. 

A zis: 

— Numai să nu mă atingi, că o să te lovesc. 

Am dat din cap a încuviinţare. Nu-i plăcea că eram mai 
puternică fizic decât ea. 

Sub termenii acestei firave înţelegeri, am coborât mai departe 
pe scări, în interiorul turnului, ale cărui profunzimi se arătau 


acum într-un soi de spectacol de groază, cu o asemenea 
frumuseţe și biodiversitate, încât nu puteam s-o cuprind integral 
cu mintea, dar am încercat, cum încercam eu întotdeauna, chiar 
de la începutul carierei mele. 


Reperul meu, locul la care mă gândeam mereu când mă 
întrebau de ce mă făcusem biolog, era piscina neîngrijită din 
curtea casei închiriate unde crescusem. Mama era un artist 
plastic frenetic ce se bucurase de un oarecare succes, dar îi cam 
plăcea să bea și se zbătea întotdeauna să caute clienţi noi, în 
vreme ce tata era un contabil specializat în scheme de 
îmbogăţire rapidă care, de obicei, nu aduceau mai nimic. 
Niciunul nu părea să posede abilitatea de a se concentra asupra 
vreunui lucru pentru un anumit interval de timp. Uneori aveam 
senzaţia că fusesem plasată în familia asta, și nu născută acolo. 

N-aveau nici voinţa și nici înclinația de a curăța piscina în 
formă de rinichi, chiar dacă nu era totuși mare deloc. La puţină 
vreme după mutarea noastră acolo, ierburile de pe margini au 
început să crească. Bălăriile au ajuns să domine peisajul. Tufele 
pitice care mărgineau gardul din jurul piscinei au crescut, 
acoperind sârma. Între crăpăturile dintre dalele de gresie ce 
alcătuiau cărăruia care-i dădea ocol a crescut mușchiul. Nivelul 
apei a scăzut încetișor, fiindcă era alimentat de ploi, iar 
suprafaţa s-a acoperit tot mai tare cu alge. Libelulele cercetau 
încontinuu zona. Au apărut broaște mari, ai căror mormoloci se 
zvârcoleau necontenit. Păianjeni de apă și gândaci de baltă au 
început să ia în stăpânire teritoriul. In loc să scap de acvariul 
meu de o sută de litri - cum voiau ai mei -, am aruncat peștii în 
piscină, iar vreo câţiva au supravieţuit șocului. Păsări locale, 
bâtlani și egrete, au început să-și facă apariţia, atrase de 
broaște, de pești și de insecte. Prin nu știu ce miracol, în piscină 
au început să trăiască și niște țestoase mici, despre care n- 
aveam nicio idee cum nimeriseră acolo. 

La câteva luni de la sosirea noastră, piscina se transformase 
într-un ecosistem funcţional. Mă strecuram încetișor pe portița 
scârțăitoare de lemn și observam totul de pe un scaun ruginit 
de grădină pe care-l potrivisem într-un ungher mai depărtat. In 
ciuda unei puternice și bine întemeiate frici de înec, îmi plăcuse 
mereu să mă aflu pe lângă ape. 

În casă, ai mei făceau chestiile încâlcite şi banale pe care le 


fac de obicei oamenii în lumea lor umană, unele dintre ele 
gălăgioase. Însă îmi era ușor să mă pierd în microuniversul 
piscinei. 

Inevitabil, concentrarea mea se nutrea din prelegerile fără 
rost ale părinţilor îngrijoraţi de introvertirea mea cronică. 
Credeau că, dacă mă sufocă cu grijile lor, mă pot convinge că 
încă deţin controlul. N-aveam destui (sau deloc) prieteni, îmi 
reaminteau. Nu păream să fac vreun efort în sensul ăsta. 
Puteam să scot niște bani dintr-o slujbă cu jumătate de normă. 
Dar, când le-am spus că de câteva ori, precum un leul-furnicilor 
șovăielnic, trebuise să mă ascund de bătăuși pe fundul unor 
gropi rămase după extragerea pietrișului, aflate pe terenurile 
abandonate de dincolo de școală, n-au avut nimic de zis. Nici 
când, într-o zi, „fără motiv”, am lovit peste faţă o colegă pentru 
că mi-a zis „salut”, la coadă la cantină. 

Așa că și-a văzut fiecare de-ale lui. Ei cu vieţile lor, eu cu a 
mea. Cel mai mult îmi plăcea să pretind că aș fi biolog. Dacă te 
prefaci suficient de mult, sfârșești prin a deveni un facsimil 
rezonabil a ceea ce imiţi, chiar dacă doar de la distanţă. Mi-am 
transcris observaţiile de la piscină în câteva jurnale. Deosebeam 
fiecare broască, Topăilă era cu totul altfel decât Plescăici, și 
știam în ce lună iarba avea să geamă de broscuţe tinere. Ştiam 
ce specii de bâtlan apăreau pe tot timpul anului și care migrau. 
Gândacii și libelulele erau mai greu de identificat, ciclul vieților 
lor mai dificil de intuit, dar mă străduiam totuși să-i înțeleg. Am 
evitat în toate astea cărțile de biologie sau ecologie. Voiam să 
descopăr informația mai întâi pe cont propriu. 

In ce mă privea - copil unic fiind și expertă în utilizarea 
singurătăţii - observaţiile făcute asupra acestui paradis în 
miniatură ar fi putut continua la nesfârșit. Am înjghebat chiar un 
instrument format dintr-o lanternă rezistentă la apă și un aparat 
foto impermeabil, plănuind să scufund obiectul în apa 
întunecată și să fac poze folosind un fir lung, prins de 
declanșatorul aparatului. Nu știu dacă ar fi mers, fiindcă brusc n- 
am mai avut luxul timpului. Norocul ni se sfârșise, nu ne mai 
puteam permite chiria. Ne-am mutat într-un apartament 
minuscul, plin ochi cu picturile mamei, care mi se păreau, toate, 
că aduc cu tapetul de pe pereţi. Una dintre traumele cele mai 
mari ale vieţii mele fusese îngrijorarea în privinţa piscinei. Oare 
noii locatari aveau să-i vadă frumuseţea, să priceapă cât de 


important era să o lase neatinsă ori aveau s-o distrugă, să 
provoace un masacru inimaginabil doar pentru a restaura 
funcţia reală a piscinei? 

N-am aflat niciodată asta - n-aș fi suportat să mă întorc, chiar 
dacă n-am uitat niciodată bogăţia acelui loc. Nu-mi rămânea 
decât să privesc spre viitor și să aplic ce învăţasem de la 
observarea locuitorilor piscinei. Şi, bine sau rău, nu m-am mai 
uitat niciodată în urmă. Dacă se terminau fondurile pentru un 
proiect sau aria pe care o studiam era achiziționată în scopuri 
imobiliare, nu reveneam. Sunt anumite feluri de moarte pe care 
nimeni n-ar trebui să se aștepte să le retrăiască, anumite tipuri 
de legături atât de profunde că, atunci când se destramă, le 
simţi ruperea în interiorul tău. 

Coborând în turn, simţeam iarăși, prima dată după atâta 
vreme, febrilitatea descoperirii pe care o avusesem odinioară, 
copil fiind. Dar mă așteptam din clipă în clipă și la ruptură. 


Unde se află fructul sugrumător venit din mâinile păcătosului 
voi zămisli semințele morților pentru a le împărți cu viermii 
care... 

Treptele turnului continuau să se dezvăluie, treptele acelea 
albicioase precum dinţii spiralaţi ai unei fiare imense, imposibil 
de măsurat, și continuam să coborâm, fiindcă altă alegere nu 
părea să fie. Imi doream uneori să văd totul estompat, precum 
topografa. Ştiam acum de ce psihologa ne protejase, și m-am 
întrebat cum anume îndurase ea totul, fiindcă pe ea nu avusese 
cine să o apere de... tot. 

Fuseseră la început „doar” cuvintele, dar erau destul. 
Apăreau întotdeauna la aproximativ același nivel, pe peretele 
din stânga, și un timp am încercat să le transcriu, dar erau prea 
multe, iar sensul lor apărea și dispărea, astfel încât faptul de a 
le urma înţelesul ar fi însemnat să urmezi o cale înșelătoare. La 
acordul ăsta ajunsesem iute cu topografa: că aveam să 
documentăm materialitatea cuvintelor, dar că urma să fie 
nevoie de o misiune separată, în altă zi, pentru fotografierea 
acelei fraze continue, interminabile. 

... pentru a le împărţi cu viermii care se adună în întuneric și 
înconjoară lumea cu puterea vieților lor, în vreme ce din sălile 
umbrite ale altor locuri se întrupează ce nu poate fi clintit de 
nerăbdarea puținilor care n-au văzut nicicând sau n-au fost 


văzuți... 

Stinghereala cauzată de încercarea de a ignora natura rău- 
prevestitoare a acestor cuvinte era palpabilă. Infecta și 
propozițiile noastre, când vorbeam, încercând să catalogăm 
realitatea biologică a lucrurilor pe care le vedeam amândouă. 
Fie psihologa dorise ca noi să vedem cuvintele și felul în care 
fuseseră scrise, fie, pur și simplu, încercarea de a suprima 
realitatea fizică a zidurilor turnului era o strădanie monumentală 
și extenuantă. 

Pe parcursul coborârii noastre iniţiale în întuneric am 
experimentat și următoarele: aerul s-a făcut mai rece, dar și mai 
umed și, odată cu scăderea temperaturii, s-a instalat un soi de 
dulceaţă blândă, ca un nectar tăcut. Vedeam amândouă 
micuţele creaturi în formă de palmă care trăiau printre cuvinte. 
Tavanele erau mai înalte decât am fi crezut și la lumina căștilor 
noastre, când priveam în sus, topografa vedea licăriri și dâre, ca 
niște urme de melci sau limacși. Ici și colo, tufe mici de mușchi 
sau licheni punctau plafonul și, dovedindu-și uriașa elasticitate, 
creaturi minuscule, translucide, cu membre lungi, aducând cu 
niște creveţi de peșteră, se mișcau pe acolo ca niște 
picioroange. 

Lucruri pe care le vedeam doar eu: pereţii se înălţau și 
coborau infinitezimal, la fiecare respiraţie a turnului. Culorile 
cuvintelor se schimbau în valuri  unduioase, precum 
străfulgerările de pe corpul unui calamar. Mai vedeam că, la un 
interval situat între opt centimetri deasupra cuvintelor actuale și 
doisprezece centimetri dedesubtul lor, existau fantasmele abia 
zărite ale altor cuvinte, scrise în aceeași manieră. Formau, 
efectiv, o pecete difuză, fiindcă erau doar o urmă impregnată pe 
perete și, pe ici, pe colo, câte o rămășiță de un verde șters sau 
vișiniu era singurul semn că acolo fuseseră cândva înălțate 
litere. Cele mai multe păreau să repete inscripţia principală, dar 
unele n-o făceau. 

Pentru un timp, cât topografa lua mostre fotografice din 
cuvintele vii, am citit cuvintele-fantomă ca să văd încotro se 
îndreptau. Erau dificil de citit - erau mai multe șiruri intercalate 
care începeau, se sfârșeau și începeau iarăși. Pierdeam cu 
ușurință șirul cuvintelor separate și al frazelor. Numărul de 
inscripţii-fantomă estompate de pe pereţi sugera că procesul 
acesta dura de vreme îndelungată. Deși, fără să-mi dau seama 


cât ar fi putut dura fiecare „ciclu”, nu puteam oferi o estimare în 
ani. 

inscripţiile de pe pereţi mai aveau încă ceva. Un lucru ce nu 
știam sigur dacă era sau nu văzut de topografă. 

— Recunoști asta? am întrebat-o arătând spre un soi de 
dantelărie complicată despre care nu-mi dădusem seama, la 
început, că era un model, dar care acoperea peretele 
întinzându-se ceva mai jos de scrisul-fantomă până un pic mai 
sus de el, cu încrengătura principală cam prin mijloc. Aducea 
vag cu niște scorpioni așezați spate în spate, ridicându-se și 
intrând iarăși în șir. Nu știam nici măcar dacă mă uit la un limbaj 
în sine. Putea, foarte bine, să fie un model decorativ. 

Spre marea mea ușurare, putea să vadă și ea modelul. 

— Nu, nu-l recunosc, a zis. Dar nu-s expertă. 

Am simţit o împunsătură de iritare, dar nu era direcţionată 
spre ea. Aveam mintea nepotrivită pentru sarcina asta, la fel ca 
ea; ne trebuia un lingvist. Ne-am fi putut uita la scrisul dantelat 
ore întregi, fără să îmi vină vreun gând mai original decât că 
aducea cu ramurile ascuţite ale unui coral împietrit. lar 
topografei să i se pară că seamănă cu afluenții întortocheaţi ai 
unui fluviu. 

Am reușit în cele din urmă, să reconstruiesc fragmente ale 
câtorva dintre variante: De ce să mă odihnesc dacă răutatea 
există pe lume... lubirea lui Dumnezeu scaldă pe oricine 
înțelege măsura răbdării și permite iertarea... Ales pentru a sluji 
o putere mai mare. Dacă șirul principal alcătuia un soi de 
predică întunecată, incomprehensibilă, fragmentele 
împărtășeau o afinitate cu scopul acesta, dar fără sintaxa 
elevată. 

Proveneau oare din niște relatări mai lungi, posibil de la 
membri ai expedițiilor anterioare? Dacă da, care era sensul lor? 
Şi pe parcursul câtor ani se petrecuse totul? 

Însă asemenea întrebări erau pentru mai târziu, când aveam 
să ne întoarcem la lumina de la suprafață. Mecanic, ca un 
golem, m-am mulţumit să fotografiez frazele-cheie - deși 
topografa credea că fac poze cu pereţii goi sau fotografii 
necentrate ale universului principal de fungi - pentru a pune 
distanță între mine însămi și ce-aș fi putut gândi despre 
variantele acelea. Șirul principal de cuvinte continua și el, și 
continua să fie neliniștitor:... În apa neagră, cu soarele lucind la 


miez de noapte, fructele se vor coace, și întunecimea a ceea ce 
este de aur se va despica și va scoate la iveală revelația 
moliciunii fatale din pământ... 

Cuvintele mă buimăceau întru câtva. Am luat mostre în timp 
ce avansam, dar fără tragere de inimă. Rămășițele acelea 
minuscule pe care le băgam în flacoane de sticlă, cu penseta... 
ce aveau să-mi comunice oare? Nu cine știe ce, așa mi se părea. 
Uneori simţi când adevărul din lucruri n-o să ţi se arate la 
microscop. Și nu peste mult timp bătăile de inimă din ziduri s-au 
făcut atât de puternice că m-am oprit și mi-am pus căștile pe 
urechi ca să atenuez sunetul, alegându-mi un moment în care 
topografa avea atenţia îndreptată asupra altor lucruri. Cu măști 
pe figură, aproape asurzite din diferite motive, ne-am continuat 
coborârea. 

Ar fi trebuit să observ eu schimbarea, nu ea. Dar, după o oră 
de coborât, topografa s-a oprit pe treptele aflate mai jos de 
mine. 

— Cuvintele de pe perete se fac mai... proaspete? 

— Mai proaspete? 

— Mai recent. 

Am privit-o un moment, buimacă. Mă obișnuisem cu situaţia, 
făcusem ce putusem ca să mă prefac că aș fi un observator 
imparţial, care nu face decât să catalogheze detaliile. Dar am 
simţit, atunci, că distanţarea aceea obţinută cu greu se 
spulbera. 

— Ce-ar fi să stângi lanterna? am sugerat, în timp ce făceam 
asta. 

Topografa ezita. După episodul meu de impulsivitate de mai 
devreme, avea să mai treacă un timp până să-și recapete 
încrederea în mine. Nu genul de încredere care să răspundă pe 
negândite unei cereri de cufundare în întuneric. Insă a făcut-o. 
Adevărul era că îmi lăsasem intenţionat arma în tocul ei și ar fi 
putut să mă șteargă de pe faţa pământului într-o clipită, cu 
pușca ei, trăgând-o iute, cu o mișcare fluidă, de pe umăr. 
Această întrezărire a violenţei nu era tocmai raţională și totuși 
mi se înfăţișase prea ușor în minte, aproape ca și cum ar fi fost 
pusă acolo de forţe din afară. 

În întuneric, în vreme ce inima turnului încă îmi făcea 
timpanele să vibreze, literele, cuvintele se contorsionau, iar 
zidurile se cutremurau respirând, am văzut că, într-adevăr, 


cuvintele păreau mai active, culorile mai puternice, licăririle mai 
intense decât ţineam minte că fuseseră la nivelurile de 
deasupra. Era un efect mai observabil decât dacă literele ar fi 
fost scrise cu un stilou. Lucirea scânteietoare și udă a noului. 

Stând acolo, în locul acela imposibil, am spus, luând-o 
înaintea topografei, ca să fie zis de mine. 

— Ceva de dedesubtul nostru scrie frazele astea. Ceva, 
dedesubt, poate că scrie și acum. 

Exploram un organism care putea să conţină un al doilea 
organism misterios care, la rândul său, folosea un alt organism 
pentru a scrie vorbe pe pereţi. Toate astea făceau ca piscina 
invadată de vegetaţie a copilăriei mele să pară simplistă, 
unidimensională. 

Am aprins iarăși lanternele. Am văzut frică în ochii topografei, 
dar și o fermitate stranie. Habar nu am ce vedea ea în mine. 

— De ce ai zis ceva? a întrebat. 

Nu pricepeam. 

— De ce ai zis „ceva” și nu „cineva”? De ce n-ar putea să fie 
„cineva”? 

Am ridicat din umeri. 

— Scoate-ţi arma, a zis topografa, cu o nuanţă de dezgust în 
voce, care ascundea o altă emoție, mai profundă. 

Până acum eu avusesem conducerea, însă, se părea, rolurile 
se inversaseră și ca atare se schimbase și natura explorării 
noastre. Stabiliserăm, se părea, o nouă procedură. Ne-am oprit 
din strângerea de informaţii despre cuvinte și organismele de pe 
ziduri. Am pornit să pășim mult mai iute, cu atenţia îndreptată 
asupra interpretării întunericului ce ni se întindea în faţă. Am 
început să vorbim în șoaptă, de parcă era posibil să ne audă 
cineva. Eu am luat-o înainte, în vreme ce topografa îmi 
acoperea spatele, până la curbele casei scării, unde pornea ea 
prima și eu o urmam. N-am vorbit defel despre reîntoarcere. 
Psihologa, care veghea afară, putea foarte bine să fie și la mii 
de kilometri distanță. Eram tensionate de energia nervoasă a 
conștientizării faptului că, undeva dedesubt, am fi putut găsi un 
răspuns. Un răspuns viu, care respira. 

Sau cel puţin topografa s-ar fi putut gândi la asta în 
asemenea termeni. Nu simţea și nu auzea bătăile din ziduri. 
Dar, pe măsură ce avansam, nici măcar eu nu izbuteam să-l văd 
cu ochii minţii pe cel care scrisese rândurile acelea. Nu vedeam 


decât ce zărisem când mă uitasem peste umăr, înapoi către 
frontieră, în timp ce ne îndreptam spre tabăra principală: o 
opacitate albicioasă. Și totuși știam că nu putea să fie ceva 
uman. 

De ce? Dintr-un motiv foarte întemeiat - unul pe care 
topografa l-a băgat în cele din urmă de seamă după încă 
douăzeci de minute de coborâre. 

— E ceva pe pardoseală, a zis. 

Da, era ceva pe pardoseală. Trecuse ceva timp de când 
scările începuseră să se umple cu un soi de reziduu. Nu mă 
oprisem să cercetez, fiindcă nu voisem s-o neliniștesc pe 
topografă, neștiind dacă ea avea să poată vedea. Reziduul 
acoperea o suprafaţă întinsă de la muchia peretelui din stânga 
până la cam șaizeci de centimetri de peretele din dreapta. Adică 
pe trepte se întindea pe un spaţiu de vreo doi metri și jumătate. 

— Lasă-mă să arunc o privire, am zis ignorându-i degetul 
tremurător. 

Am îngenuncheat și m-am răsucit, încercând să-mi îndrept 
lampa de la cască spre treptele de deasupra. A urcat și 
topografa și a început să se holbeze peste umărul meu. Reziduul 
scânteia în nuanţe de aur palid, străbătut de pâlpâiri roșii ca 
sângele uscat. Părea să reflecte parţial lumina. L-am împuns cu 
un pix. 

— E un pic vâscos, ca mâzga, am zis. Şi are o adâncime cam 
de un centimetru pe trepte. 

Impresia generală era că ceva alunecă pe scări în jos. 

— Şi urmele alea? a întrebat topografa și s-a aplecat în față 
ca să arate iarăși cu degetul. Șoptea, lucru care mi s-a părut 
fără sens, și avea în voce o intonaţie aparte. Dar, de fiecare 
dată când observam cât e de înfricoșată, simțeam că asta mă 
face pe mine mai calmă. 

Am cercetat dârele. Alunecau, poate, sau se târau, dar 
îndeajuns de lent cât să dezvăluie mult mai multe în reziduurile 
lăsate în urmă. Urmele spre care arătase ea erau ovale, lungi 
cam de treizeci de centimetri și late de cincisprezece. Şase 
dintre ele erau răsfirate pe trepte, în două șiruri. O serie de 
adâncituri înăuntrul acestor contururi păreau urme lăsate de cili. 
Cam la douăzeci și cinci de centimetri de urme, încercuindu-le, 
se vedeau două linii. Acest dublu cerc neregulat se ondula 
sinuos, aproape ca poalele unei fuste. Dincolo de „poale” se 


vedeau indicatori mai puţin pronunţaţi ai altor „văluriri”, de 
parcă urmele fuseseră imprimate de o forță ce emana din 
centru. Semăna cel mai bine cu urmele ce rămân în nisip după 
ce apele se retrag la reflux. Doar că cineva făcuse liniile incerte, 
neconturate, precum desenele în cărbune. 

Descoperirea asta m-a fascinat. Mă holbam fără oprire la 
dâre, la urmele de cili. Îmi imaginam că o asemenea creatură 
trebuia să compenseze înclinația scării cam în felul în care un 
aparat de geostabilizare ar compensa hârtoapele de pe un 
drum. 

— Ai mai văzut așa ceva? a întrebat topografa. 

— Nu, am răspuns și, cu efort, am aruncat o replică mai 
caustică: Nu, niciodată. 

Unii trilobiţi, melci sau viermi, lăsau și ei urme, simple prin 
comparaţie, dar oarecum similare. Eram sigură că nimeni de pe 
lume nu mai văzuse o urmă atât de complexă ori de mare. 

— Şi asta? a zis topografa, arătând spre o treaptă aflată ceva 
mai sus. 

Am ațţintit într-acolo lumina și-am văzut o urmă de bocanc 
întipărită în reziduu. 

— E talpa unui bocanc. 

Atât de banală, prin comparaţie. Și atât de plictisitoare. 

Lumina de pe casca ei s-a sucit dintr-o parte într-alta când a 
scuturat din cap. 

— Nu, uită-te. 

A indicat spre urmele noastre de încălțăminte. Celelalte erau 
de la o a treia pereche de tălpi și urcau. 

— Ai dreptate, am zis. E altcineva, a fost pe-aici nu cu mult 
timp. 

Topografa a început să înjure. 

Nu ne gândiserăm până atunci să căutăm și alte urme de 
bocanci. 


Potrivit înregistrărilor care ne-au fost arătate, prima expediţie 
nu raportase nimic neobișnuit în Aria X, ci doar sălbăticie goală, 
neatinsă. După ce expedițiile a doua și a treia nu s-au mai întors 
și s-a aflat de soarta lor, expedițiile au fost suspendate pentru 
un timp. Când au început iarăși, au făcut-o folosind voluntari 
aleși cu grijă, care să cunoască măcar în parte riscurile 
implicate. De atunci, unele expediţii au avut mai mult succes 


decât altele. 

A unsprezecea expediţie mai ales fusese dificilă - și dificilă 
îndeosebi pentru mine, în legătură cu un fapt în privinţa căruia 
n-am fost până acum pe deplin sinceră. 

Soţul meu a făcut parte din a unsprezecea expediţie, ca 
medic. Nu voise niciodată să fie doctor, mereu își dorise să 
lucreze pe salvare sau la urgenţe. „Un asistent medical pe 
teren”, cum zicea. Fusese recrutat pentru Aria X de un prieten, 
care și-l amintise de când lucrau amândoi la marină, înainte ca 
soţul meu să treacă la serviciul pe ambulanţă. Fusese nesigur la 
început, dar reușiseră să-l convingă până la urmă. Asta 
provocase multă vrajbă între noi, deși aveam deja multe alte 
dificultăţi. 

Ştiu că informaţiile de mai sus ar fi ușor de aflat de oricine, 
dar am sperat că, citind relatarea asta, mă veţi găsi un martor 
credibil, obiectiv. Nu cineva care s-a oferit voluntar pentru Aria 
X datorită unui eveniment fără legătură cu scopul expedițiilor. 
Și, într-un fel, asta rămâne adevărat, iar statutul de membru 
într-o expediție al soțului meu este în multe feluri irelevant 
pentru motivele înrolării mele. 

Dar cum să nu fi fost afectată de Aria X, fie și doar prin 
intermediul lui? Într-o noapte, cam la un an după ce-o pornise 
spre frontieră, în timp ce stăteam întinsă în pat, singură, am 
auzit pe cineva în bucătărie. Înarmată cu o bâtă de baseball, am 
ieșit din dormitor și-am aprins toate luminile din casă. Mi-am 
găsit soţul lângă frigider, încă purtând hainele de expediţie, 
bând lacom lapte, care-i curgea pe bărbie și gât. Infulecând 
grăbit resturi de mâncare. 

Am rămas fără grai. Nu puteam decât să mă holbez la el, ca și 
cum ar fi fost un miraj pe care, dacă m-aș fi mișcat, l-aș fi 
destrămat, l-aș fi transformat în neant. 

Am luat loc în camera de zi, el pe sofa și eu pe un scaun, faţă 
în faţă cu el. Trebuia să iau o oarecare distanţă faţă de această 
neașteptată apariţie. Nu mai ţinea minte cum părăsise Aria X, 
nu-și amintea deloc drumul spre casă. Și despre expediţie n- 
avea decât amintiri vagi. Era cuprins de o stare de calm 
nefiresc, punctat doar arareori de momente de panică vagă, 
când, în clipa în care îl întrebam ce se petrecuse, recunoștea că 
amnezia asta era nefirească. li dispăruse din minte, de 
asemenea, orice amintire a felului în care căsnicia noastră 


începuse să se dezintegreze, cu mult înainte de certurile legate 
de plecarea lui în Aria X. Avea acum în el chiar distanţarea 
aceea de care în trecut, în feluri mai mult sau mai puţin subtile, 
mă acuzase pe mine. 

După un timp n-am mai putut îndura. L-am pus să-și dea 
hainele jos, l-am rugat să facă duș, apoi l-am tras în dormitor și 
am făcut dragoste, cu mine deasupra. Incercam să revendic ce 
mai rămăsese din bărbatul pe care mi-l aminteam, să-l evoc pe 
acela care, spre deosebire de mine, era energic, impetuos și 
voia mereu să se facă folositor. Pe bărbatul care fusese un 
marinar pasionat în timpul său liber, care, vreme de două 
săptămâni pe an, pleca pe coastă cu prietenii ca să navigheze. 
Nu mai găseam în el, acum, nimic din toate astea. 

Tot timpul cât s-a aflat în mine mi-a privit chipul cu o expresie 
care arăta că mă ţinea totuși minte, dar ca prin ceaţă. Pentru un 
timp a ajutat și asta. Îl făcea mai real, îmi dădea voie să mă 
prefac. 

Dar numai pentru un timp. Îl recăpătasem cam de douăzeci și 
patru de ore. În următoarea după-amiază au venit după el și, 
odată ce am parcurs lungul și istovitorul proces al obţinerii 
permisului de acces, l-am vizitat în pavilionul de observaţie 
până la sfârșit. Locul acela antiseptic unde au încercat zadarnic 
să-i înfrângă atât calmul, cât și amnezia. Mă saluta ca pe o 
veche prietenă - un fel de punct de reper, care să îi dea sens 
existenţei -, dar nu ca pe o iubită. M-am dus, mărturisesc, 
fiindcă speram că mai rămăsese ceva din bărbatul pe care-l 
cunoscusem cândva. Dar nu am găsit nimic. Până și în ziua în 
care mi-au spus că fusese diagnosticat cu cancer în metastază, 
inoperabil, soţul meu s-a uitat la mine cu o expresie ușor 
nedumerită pe chip. 

A murit șase luni după aceea. În tot acel timp n-am izbutit 
nicicum să trec dincolo de mască, n-am mai reușit să descopăr 
omul pe care-l cunoscusem. Nici prin interacțiuni personale, nici 
urmărind înregistrările făcute cu el și cu ceilalți membri ai 
expediției, care aveau și ei, cu toţii, să moară de cancer. 

Orice s-ar fi întâmplat în Aria X, nu se întorsese niciodată de 
acolo. Nu cu adevărat. 


Am înaintat și mai mult în întuneric și a trebuit să mă întreb 
dacă și soţul meu trecuse prin toate acestea. Nu știam cum 


anume infectarea mea schimba situaţia. Eram în aceeași 
călătorie ori el descoperise ceva cu totul diferit? Dacă fusese la 
fel, cum se deosebiseră reacţiile lui și cum schimbase asta cele 
întâmplate după aceea? 

Dâra de mâzgă se îngroșa și puteam să ne dăm seama acum 
că fărâmiţele acelea roșii erau organisme vii, lăsate în urmă de 
lucrul care se întindea mai departe, în jos, fiindcă se zbăteau în 
stratul vâscos. Culoarea substanţei era mai intensă, aducând 
acum cu un covor auriu, scânteietor, întins în faţa noastră ca să 
înaintăm către un straniu, dar magnific banchet. 

— Ar trebui să ne întoarcem? zicea când și când topografa 
sau ziceam eu. 

lar cealaltă replica: g 

— Să mai mergem până după colț. Incă un pic și ne 
întoarcem. Era un test al curiozității și fascinației, care se 
alătura fricii noastre. Un test care ne arăta dacă preferam să fim 
ignorante sau să fim în siguranţă. Felul în care ne încleiam 
bocancii înaintând pas cu pas prin zoaiele vâscoase, felul în care 
cleioșenia părea să ne cuprindă cu toate că ne mișcam mai 
departe, toate aveau să se sfârșească, în cele din urmă, în 
inerție. Dacă ne străduiam să ajungem prea departe. 

Apoi topografa a cotit înaintea mea, s-a întors iarăși spre 
mine, m-a împins înapoi pe trepte, în sus, și am lăsat-o să facă 
asta. 

— E ceva acolo, jos, mi-a șoptit în ureche. Un corp sau o 
persoană. 

M-am abținut să subliniez că un corp putea fi o persoană. 

— Scrie corpul ăsta, cumva, pe ziduri? 

— Nu, e trântit pe jos lângă perete. N-am apucat decât să 
arunc o privire. 

Respirația i se auzea iute, întretăiată din spatele măștii. 

— Bărbat sau femeie? 

— Mi s-a părut că-i om, a zis ignorându-mi întrebarea. Mi s-a 
părut că-i un om. Mi s-a părut. 

Corpurile erau una, însă niciun antrenament de pe lume nu te 
putea pregăti să dai nas în nas cu un monstru. 

Însă nu puteam urca înapoi fără a investiga mai întâi acest 
nou mister. Nu puteam. Am apucat-o de umeri, am făcut-o să se 
uite la mine. 

— Zici că-i ca o persoană care s-a așezat cu spatele lipit de 


zid. Nu asta urmărim noi. Trebuie să aibă de-a face cu cealaltă 
urmă de bocanc. Ştii asta. Putem risca să aruncăm o privire, 
înainte să urcăm înapoi. Doar până aici mergem, indiferent ce 
găsim, promit. 

Topografa a încuviinţat din cap. Ideea că nu mai trebuia să 
coboare era suficientă ca s-o calmeze. Să trecem doar prin 
chestia asta, ultima, şi-o să vezi iarăși lumina soarelui. 

Am pornit. Treptele păreau acum deosebit de lipicioase, deși 
se poate să fi fost noi mai smucite de la surescitare, și am pășit 
încetișor, folosindu-ne de peretele din dreapta ca să ne păstrăm 
echilibrul. Turnul era tăcut, își ţinea răsuflarea, bătaia de inimă 
se auzea mai lent și mult mai de departe ca până acum sau 
poate că nu auzeam decât vuietul sângelui urcat la cap. 

Dând colţul, am văzut silueta și am îndreptat într-acolo 
lanterna. Dacă aș mai fi ezitat o clipă, n-aș mai fi îndrăznit să 
fac asta în veci. Era trupul antropologei, căzută lângă peretele 
din stânga, cu mâinile în poală și capul în piept, ca la rugăciune, 
cu ceva verde picurându-i din gură. Hainele îi păreau ciudat de 
învălmășite, de indistincte. Un halou slab, auriu emana din 
corpul ei aproape imperceptibil; topografa, mi-am închipuit, nu-l 
vedea deloc. Nu-mi puteam imagina în niciun scenariu că 
antropologa ar mai trăi. Nu mă puteam gândi decât psihologa 
ne-a mințit și deodată am simţit, intolerabilă, apăsarea 
prezenţei ei acolo, sus, departe, păzind intrarea. 

Am întins palma spre topografă, indicându-i că trebuia să 
rămână pe loc, în spatele meu, și am pășit înainte, aţintind 
lampa de la cască în inima întunericului. Am trecut pe lângă 
corp și am avansat suficient cât să confirm că treptele dinspre 
coborâre erau pustii, apoi m-am grăbit să urc la loc. 

— Stai de pază cât mă uit la corp, am zis. 

Nu i-am spus că simţisem abia sesizabil că ceva se află mult 
mai în adânc, mișcându-se încetișor. 

— Este un corp? a zis topografa. 

Poate că se așteptase la ceva mult mai bizar. Poate crezuse 
că silueta era doar adormită. 

— E antropologa, am zis și am văzut cum informaţia o face 
să-și încordeze umerii. 

Fără o vorbă, a trecut pe lângă mine și a luat poziţie ceva mai 
încolo de corp, cu ţeava puștii de asalt îndreptată spre întuneric. 

Am îngenuncheat ușurel lângă antropologă. Nu-i mai 


rămăsese mult din faţă, iar pe ce mai avea din piele se vedeau 
urme stranii de arsură. Revărsat peste mandibula ruptă, care 
arăta ca și cum cineva i-ar fi deschis cu forţa gura, într-un act 
unic de brutalitate, era un torent de pulbere verde ce-i poposise 
pe piept formând o moviliţă. Mâinile, cu palmele ţinute în sus în 
poală, nu mai aveau piele pe ele, ci un soi de filament translucid 
și alte urme de arsură. Picioarele păreau să i se fi lipit împreună, 
pe jumătate topite, un bocanc lipsea, iar celălalt zăcea aruncat 
lângă perete. Împrăștiate în jurul antropologei, am văzut câteva 
dintre flacoanele pentru mostre pe care le adusesem cu mine. 
Cutia ei neagră, zdrobită zăcea cam la un metru de cadavru. 

— Ce s-a întâmplat cu ea? a șoptit topografa. 

Tot arunca spre mine căutături iuți, neliniștite, stând de gardă 
aproape ca și cum ce se întâmplase nu s-ar fi terminat încă. De 
parcă s-ar fi așteptat ca antropologa să revină, înfiorător, la 
viaţă. 

Nu i-am răspuns. Nu i-aș fi putut spune decât nu știu, o 
propoziţie care devenea un soi de martor al propriei noastre 
ignorante sau incompetente. Ori al amândurora. 

Am îndreptat raza lanternei spre zidul de deasupra 
antropologei. Pe vreo câteva zeci de centimetri scrisul devenea 
haotic, urcând și coborând alandala, după care își regăsea 
echilibrul. 

. umbrele abisului sunt ca petalele unei flori monstruoase ce 
urmează a înflori în craniu și a extinde mintea dincolo de ce ar 
putea îndura orice om... 

— Cred că l-a întrerupt pe creatorul scrierii de pe zid, am zis. 

— Şi i-a făcut asta? 

Mă ruga parcă să găsesc altă explicaţie. N-aveam altceva, așa 
că mi-am continuat examinarea în vreme ce ea a rămas 
nemișcată, ţintuindu-mă cu privirea. 

Biologii nu sunt detectivi, dar am început să gândesc ca un 
detectiv. Am cercetat terenul peste tot, identificând mai întâi 
propriile urme de bocanci, apoi pe-ale topografei. Trecuserăm 
peste urmele originale, dar încă se mai vedeau. Mai întâi chestia 
- indiferent ce-ar fi sperat topografa, nu mă puteam gândi la 
lucrul acela ca la ceva uman - intrase clar într-o stare de 
frenezie. În loc de urme netede alunecoase, reziduul vâscos 
forma un soi de învârtejire în sensul acelor de ceasornic, cu 
urmele de „picioare”, cum mi le închipuiam, alungite și 


îngustate de schimbarea bruscă. Dar deasupra învârtejirii 
vedeam și urme de bocanci. Am cules bocancul, atentă să 
ocolesc marginile zonei care dovedea întâlnirea. 

Urmele de încălțăminte din mijlocul învârtejirii aparțineau într- 
adevăr antropologei - și le-am putut urmări, parțial, până lângă 
zidul din dreapta, de care se apropiase ca și cum l-ar fi 
îmbrățișat. 

În minte începea să mi se formeze o imagine a antropologei 
strecurându-se în întuneric pentru a-l observa pe creatorul 
scrierii. Tuburile scânteietoare de sticlă răspândite în jurul 
trupului său mă făceau să cred că sperase să ia o mostră. Dar 
cât de nebunește, cât de fără cuget! Un asemenea risc, când 
antropologa nu-mi păruse niciodată nici impulsivă și nici 
curajoasă. Am zăbovit așa o clipă, apoi m-am întors pe urme 
până la treptele ce urcau, făcându-i totodată semn topografei, 
spre neliniștea ei, să menţină poziţia. Poate că ar fi fost mai 
calmă dacă ar fi avut ceva să împuște, dar eram doar noi două 
și imaginaţia noastră. 

După încă vreo zece trepte urcate, până la punctul în care 
imaginea antropologei moarte încă se mai zărea parţial, am 
găsit două rânduri de urme de bocanci față în faţă. Un șir 
aparţinea antropologei. Celălalt nu era nici al meu și nici al 
topografei. 

Ceva s-a așezat la locul său atunci, ca o rotiță într-un 
mecanism, și am văzut totul în minte. În miez de noapte, 
psihologa o trezise pe antropologă, o hipnotizase și coborâseră 
în turn împreună, până în acest loc. Aici psihologa îi ordonase 
ceva sub hipnoză, îi dăduse un ordin despre care știa probabil 
că-i sinucigaș, iar antropologa se apropiase de chestia care scria 
cuvintele pe zid, încercase să ia o mostră și murise încercând, 
probabil în agonie. Psihologa, atunci, o rupsese la fugă; nu 
găsisem mai jos nicio urmă de la încălţămintea sa. 

Oare simțeam milă sau înţelegere pentru antropologă? Slabă, 
prinsă în capcană, fără alternativă. 

Topografa mă aștepta agitată. 

— Ce-ai descoperit? 

— O altă persoană a fost aici cu antropologa, am început, apoi 
i-am explicat topografei teoria mea. 

— Dar de ce ar face psihologa așa ceva? Oricum urma să 
coborâm toate aici, de dimineaţă. 


Mă simţeam ca și cum aș fi văzut-o pe topografă de la mii de 
kilometri distanţă. 

— Habar nu am, am zis, dar ne-a hipnotizat pe toate, și nu 
doar ca să ne ofere liniște în cap. Poate că expediţia asta are alt 
scop decât cel care ni s-a spus. 

— Hipnoză, a făcut topografa, rostind cuvântul ca și cum ar fi 
fost lipsit de sens. De unde știi asta? Cum ai putea ști? 

Topografa părea pornită pe mine sau pe teoria mea, nu-mi 
dădeam seama. Dar înţelegeam de ce. 

— Fiindcă, într-un fel, am ajuns să fiu imună la asta, i-am 
spus. Te-a hipnotizat înainte să coborâm, astăzi, ca să se 
asigure că-ţi faci datoria. Am văzut-o eu. 

Voiam să mă confesez topografei, să-i spui cum devenisem 
imună, dar credeam că ar fi fost o greșeală. 

— Şi n-ai făcut nimic? Dacă, să zicem, ar fi adevărat. 

Lua cel puţin în calcul posibilitatea de a mă crede. Poate că 
vreun reziduu, vreo rămășiță din episodul acela îi stăruia în 
minte. 

— N-am vrut ca psihologa să știe că nu mă poate hipnotiza. 

Şi da, voisem să mă întorc aici. 

Topografa a căzut un moment, pe gânduri. 

— Poţi să mă crezi sau nu, am zis. Dar poţi crede asta: când 
ajungem iarăși sus, trebuie să fim gata de orice. S-ar putea să 
trebuiască s-o imobilizăm sau s-o ucidem pe psihologă, fiindcă 
nu știm ce plănuiește. 

— De ce ar plănui ceva? a întrebat topografa. 

| se auzea condescendenţă în voce sau doar, iarăși, frică? 

— Pentru că are probabil ordine diferite decât cele care ni s- 
au dat nouă, am zis de parcă i-aș fi explicat unui copil. 

Fiindcă n-a replicat, am luat asta ca pe un semn că începea să 
se obișnuiască totuși cu ideea. 

— Eu o să ies prima, fiindcă pe mine nu mă poate afecta. lar 
tu o să ai nevoie de astea. Te-ar putea ajuta să reziști la 
sugestia hipnotică, am zis și i-am întins perechea mea 
suplimentară de dopuri pentru urechi. 

Le-a luat șovăielnică. 

— Nu, a zis, o să ieşim împreună, în același timp. 

— Nu-i înţelept, am zis. 

— Nu-mi pasă cum e. Nu ieși la suprafaţă fără mine. N-o să 
aștept aici în beznă să rezolvi tu totul. 


M-am gândit un moment, apoi am zis: 

— Bine. Dar, dacă văd că se apucă să te controleze, o să 
trebuiască s-o opresc. 

Sau măcar să încerc. 

— Dacă ai dreptate. Dacă-mi spui adevărul. 

— Ti-l spun. 

M-a ignorat zicând: 

— Și cu corpul ce facem? 

Însemna asta că ne puseserăm de acord? Aşa speram. Sau 
urma să încerce să mă dezarmeze, pe drumul de întoarcere? 
Poate că psihologa o pregătise deja pentru o asemenea 
eventualitate. 

— O lăsăm aici pe antropologă. Nu putem să ne îngreunăm și 
nici nu știm ce contaminanţi am putea aduce cu noi. 

Topografa a dat din cap a aprobare. Măcar nu era 
sentimentală. Nu mai rămăsese nimic din antropologă în 
cadavrul acela, și o știam amândouă. Încercam din răsputeri să 
nu mă gândesc la ultima clipă de viaţă a antropologei, la groaza 
pe care trebuie s-o fi simţit continuând să execute o sarcină la 
care o obligase altcineva, deși asta însemna moartea. Ce 
văzuse? La ce privise înainte ca totul să se întunece? 

Înainte să ne întoarcem, am luat de pe jos unul dintre 
flacoanele de sticlă împrăștiate de antropologă. Conţinea un pic 
de substanță densă, precum carnea, o substanţă ce licărea 
auriu-închis. Poate că, până la urmă, obținuse o mostră 
folositoare. 


În vreme ce urcam spre lumină, am încercat să-mi abat 
gândurile. M-am tot gândit la antrenamentul la care fusesem 
supusă, căutând vreun indiciu, vreun crâmpei de informaţie care 
să ducă la vreo revelaţie în privinţa descoperirilor noastre. Dar 
nu găseam nimic, izbuteam doar să mă minunez de propria 
naivitate când socotisem că mi s-ar fi putut spune ceva folositor. 
Accentul mereu se pusese pe capacităţile și specializările 
proprii. Vedeam, uitându-mă în urmă, că mereu existase o 
intenţie aproape evidentă de a obscuriza și de a îndrepta pe 
piste false, deghizată sub forma grijii de a nu ne îngrozi sau 
copleși. 

Primul indiciu eronat fusese harta, fiindcă ce face o hartă 
dacă nu să accentueze unele lucruri, în vreme ce pe altele le 


face invizibile? Eram mereu îndrumate spre hartă, spre 
memorarea detaliilor de pe hartă. instructorul, căruia nu-i 
aflasem numele, ne muștruluise vreme de șase luni în privinţa 
poziției farului faţă de tabăra principală, ne băgase în cap 
numărul de kilometri de la un pâlc de case părăginite la altul. 
Numărul de kilometri de coastă pe care era de așteptat să-i 
explorăm. Aproape întotdeauna în contextul farului, nu al 
taberei principale. Deveniserăm atât de obișnuite cu harta, cu 
dimensiunile ei, iar gândul la conţinutul său ne împiedicase să 
întrebăm de ce? sau măcar ce? 

De ce bucata asta de coastă? Ce se putea afla înăuntrul casei 
farului? De ce era așezată tabăra în mijloc de pădure, departe 
de far, dar suficient de aproape de turn (care, desigur, nu exista 
pe hartă), iar tabăra principală fusese oare mereu acolo? Ce se 
afla dincolo de teritoriul de pe hartă? Acum, când știam până 
unde mergeau sugestiile hipnotice care se folosiseră pe noi, îmi 
dădeam seama că accentul pus pe hartă era posibil să fi fost, în 
sine, un indiciu mascat. Că, dacă nu puneam întrebări, era 
pentru că ne programaseră să nu punem întrebări. Că farul, în 
reprezentare sau real, putea fi un declanșator subconștient 
pentru o sugestie hipnotică și că era, cine știe, epicentrul 
fenomenului care se răspândise și devenise Aria X. 

Informaţiile pe care le primisem despre ecologia acestui 
teritoriu aveau un focus similar. Îmi petrecusem mare parte din 
timp familiarizându-mă cu ecosistemele de tranziţie, cu flora, 
fauna și polenizarea încrucișată pe care mă puteam aștepta să 
le găsesc. Dar avusesem parte și de un curs recapitulativ despre 
ciuperci și licheni care, în lumina cuvintelor de pe zid, îmi 
păreau acum adevăratul scop al întregului proces de studiu. 
Dacă harta nu avusese decât menirea să ne abată, atunci, până 
la urmă, poate cercetarea ecologică fusese menită a mă pregăti 
cu adevărat. Asta dacă nu eram paranoidă. Dar, dacă nu eram, 
înseamnă că  știuseră despre turn, poate că  știuseră 
dintotdeauna cum stăteau lucrurile cu turnul. 

Suspiciunea îmi creștea. Ne puseseră să trecem prin 
antrenamente intense de supravieţuire și mânuire a armelor 
atât de istovitoare că, în cea mai mare parte a serilor, ne 
duceam direct în camere și adormeam buștean. Chiar și în 
puţinele ocazii când eram antrenate în același spaţiu, ne 
antrenam separat. Ne luaseră numele din a doua lună, ne 


deposedaseră de ele. Singurele nume erau aplicate lucrurilor din 
Aria X, și numai ca etichete dintre cele mai generale. lar asta 
fusese o încercare de a ne împiedica să punem anumite 
întrebări la care se putea ajunge pornind doar de la anumite 
detalii. Dar detaliile corecte, iar nu, de pildă, informaţia că 
existau șase specii de șerpi veninoși în Aria X. Poate că 
exageram, dar nu aveam chef să las deoparte nici măcar 
scenariile cel mai puţin plauzibile. 

Când deveniserăm capabile să trecem frontiera, ajunseserăm 
să știm totul... și nimic. 


Psihologa nu era acolo când am ieșit la suprafaţă, clipind în 
lumină, smulgându-ne măștile și trăgând în piept aerul 
proaspăt. Eram pregătite pentru aproape orice fel de 
posibilitate, dar nu și pentru absenţa ei. Un timp am rămas 
buimace, absorbite de ziua aceea obișnuită, de cerul atât de 
albastru, de coroanele copacilor ce aruncau umbre lungi. Mi-am 
scos dopurile din urechi și am descoperit că nu mai auzeam 
deloc bătăile ritmice ale turnului. Ne uimea că lucrurile văzute 
acolo, jos, puteau să existe cu ceva atât de firesc, de banal, de 
parcă am fi revenit prea iute la suprafaţă după o scufundare la 
mare adâncime, dar amintirea creaturilor văzute era ceea ne 
provoca paralizie. Ne-am tot uitat prin împrejurimi după 
psihologă, sigure că se ascundea, pe jumătate sperând să dăm 
de ea, fiindcă ar fi avut, desigur, o explicaţie. A devenit, după un 
timp, patologic să cercetăm la nesfârșit aceeași zonă din jurul 
turnului, dar timp de aproape o oră n-am reușit să ne oprim. 

In cele din urmă, n-am mai putut nega adevărul. 

— S-a dus, am zis. 

— Poate s-a întors la tabără, a spus topografa. 

— Ești de acord că absenţa ei este un semn de vinovăţie? 

Topografa a scuipat în iarbă și m-a măsurat cu privirea. 

— Nu, nu sunt. Poate că i s-a întâmplat ceva. Poate a fost 
nevoită să se întoarcă în tabără. 

— Ai văzut urmele de pași. Ai văzut corpul. 

A făcut un gest cu pușca. 

— Hai să ne întoarcem la tabăra principală. 

N-o puteam citi nicicum. Nu-mi dădeam seama dacă se 
întorcea împotriva mea ori dacă era doar precaută. Însă oricum 
ieșirea de sub pământ îi dăduse curaj și aș fi preferat-o nesigură 


pe ea. 

Însă, odată ce am ajuns la tabără, o parte din hotărâre i s-a 
erodat iarăși. Psihologa nu era acolo. Nu numai că nu era acolo, 
dar luase și jumătate din proviziile noastre și majoritatea 
armelor. Le luase sau le îngropase pe undeva. Știam deci că 
psihologa e încă în viaţă. 

Trebuie să înțelegeţi cum m-am simţit atunci, cum se simţea, 
probabil, topografa: eram oameni de știință, pregătiţi pentru a 
observa fenomenele naturii și rezultatele activităților umane. Nu 
eram pregătite să descoperim ceva ce părea să fie supranatural. 
In situaţii neobișnuite, până și prezenţa cuiva despre care 
gândești că ţi-ar putea fi ostil poate fi o consolare. Ajunseserăm 
acum să dăm peste ceva fără precedent și la nicio săptămână 
de misiune pierduserăm nu numai lingvista - la frontieră -, ci și 
pe antropologă și pe psihologă. 

— OK, mă dau bătută, a zis topografa aruncându-și pușca și 
adâncindu-se într-un scaun din faţa cortului antropologei, în 
vreme ce eu scotoceam pe dinăuntru. 

— O să te cred, deocamdată. O să te cred, fiindcă nu prea am 
de ales. Fiindcă n-am alte teorii mai bune. Și acum ce-o să 
facem? 

În cortul antropologei nu erau niciun fel de indicii. Oroarea 
celor întâmplate cu ea mă afecta încă. Să fii silit să te arunci 
spre propria moarte. Dacă aveam dreptate, psihologa era o 
ucigașă, într-o măsură mult mai mare decât chestia care-o 
omorâse pe antropologă. 

Când a văzut că nu-i răspund, topografa a repetat întrebarea 
mai insistent: 

— Și acum ce mama naibii o să facem? 

leșind din cort, i-am zis: 

— Examinăm mostrele, developăm fotografiile și aruncăm o 
privire peste ele. După aceea, mâine, o să revenim probabil la 
turn. 

Topografa a slobozit un râs aspru, încercând a-și găsi 
cuvintele. Faţa, o clipă, a părut că aproape ar vrea să i se 
desprindă, poate de la încordarea de a lupta cu fantoma vreunei 
sugestii hipnotice. În cele din urmă, a izbutit să zică: 

— Nu. Nu mai cobor în locul ăla. Şi-i un tunel, nu un turn. 

— Ce-ai vrea să faci în loc de asta? am întrebat. 

De parcă ar fi sfărâmat o barieră, vorbele i s-au desprins de 


pe buze mai iute acum, mai cu fermitate. 

— Ne întoarcem la frontieră și așteptăm extracția. Nu avem 
resurse pentru a continua și, dacă ai dreptate, atunci psihologa 
e pe undeva și complotează chiar acum, gândindu-se la ce 
explicaţii să ne dea. lar dacă nu, dacă-i moartă sau rănită 
fiindcă a atacat-o ceva, ăsta-i încă un motiv s-o ștergem naibii 
de aici. 

Şi-a aprins o ţigară, una dintre puţinele care ni se dăduseră. A 
suflat pe nas doi vălătuci lungi de fum. 

— Nu sunt gata să mă întorc, i-am spus. Nu încă. 

Nu eram gata nici pe departe, în ciuda tuturor celor 
întâmplate. 

— Preferi locul ăsta, chiar îl preferi, așa-i? a zis topografa. 

Nu era tocmai o întrebare; vocea îi era îmbibată cu un soi de 
milă sau dezgust. 

— Crezi că o să mai ţină mult? Să-ţi spun ceva, chiar și la 
manevre militare concepute pentru a simula rezultate negative 
am văzut șanse mai mari. 

O mâna frica, deși avea dreptate. Am decis să-mi fur tacticile 
de întârziere de la psihologă. 

— Să vedem numai ce-am adus, apoi putem să decidem. Poţi 
oricum să te îndrepţi mâine spre frontieră. 

A mai tras un fum, rumegând cele spuse. Frontiera era totuși 
la patru zile de mers pe jos. 

— Corect, a zis, domolindu-se pentru o clipă. 

Nu spusesem ce gândeam: că s-ar putea să nu fie atât de 
simplu, că s-ar putea să treacă de frontieră doar în sensul 
abstract în care trecuse soţul meu, văduvită de tot ceea ce o 
făcea unică, dar nu voiam să se simtă ca și cum n-ar fi fost cale 
de scăpare. 

Mi-am petrecut restul după-amiezii uitându-mă la mostre cu 
microscopul, pe o masă improvizată de lângă cort. Topografa și- 
a găsit de lucru cu developatul fotografiilor în cortul ce era 
folosit și drept cameră obscură, un proces frustrant pentru 
oricine era obișnuit cu tehnologiile digitale. Apoi, cât timp a 
lăsat fotografiile la developat, s-a apucat să frunzărească fâșiile 
de hartă și documentele pe care expedițiile de dinainte le 
lăsaseră la tabăra principală. 

Mostrele îmi spuneau o serie de glume absurde, cu poante pe 
care nu le pricepeam. Celulele de biomasă care formau 


cuvintele de pe pereţi aveau o structură neobișnuită, dar puteau 
fi socotite totuși acceptabile. Făceau o treabă magnifică imitând 
anumite specii de organisme saprofite. Mi-am însemnat în minte 
să iau o mostră din peretele aflat în spatele cuvintelor. N-aveam 
idee cât de adânc pătrundeau filamentele sau dacă existau 
tulpini dedesubt și filamentele acestea erau doar santinele. 

Mostra de ţesut de la creatura în formă de palmă sfida orice 
interpretare, iar asta era straniu, deși nu-mi spunea nimic. Prin 
asta vreau să spun că n-am găsit celule în mostră, ci doar o 
suprafață solidă de ambră, cu bule de aer în ea. Am interpretat 
asta, atunci, ca pe o dovadă a contaminării mostrei ori ca pe o 
probă că organismul se descompunea rapid. Mai târziu mi-a 
venit un alt gând, prea târziu ca să-l mai pot testa: că, 
absorbind sporii organismului, produceam o reacţie în mostră. 
N-aveam dotările medicale pentru a face genul de investigaţii ce 
mi-ar fi dezvăluit alte schimbări în corpul și mintea mea, 
produse în urma contactului. 

Şi mai era mostra din flaconul antropologei. O lăsasem la 
urmă, din motive evidente. Am pus-o pe topografă să ia o 
porţiune din mostră, s-o pună pe lamelă și să scrie ce vedea la 
microscop. 

— De ce? a întrebat. De ce ai nevoie să fac eu asta? 

Am ezitat. 

— Ipotetic... ar putea exista o contaminare. 

Faţă crispată, maxilar încleștat. 

— Ipotetic, de ce ai fi tu mai mult sau mai puţin contaminată 
decât mine? 

Am dat din umeri. 

— N-am niciun motiv. Eu am găsit prima cuvintele de pe 
perete, totuși. 

M-a privit de parcă aș fi scos o prostie pe gură și-a râs aspru. 

— Suntem implicate mult mai mult de-atât. Chiar crezi că 
măștile alea pe care le-am purtat o să ne apere de chestiile care 
umblă pe-aici? 

Greșea - așa mi s-a părut -, dar n-am corectat-o. Oamenii 
banalizează sau simplifică informaţiile dintr-o mulţime de 
motive. 

Nu mai era nimic de spus. Şi-a văzut mai departe de treabă, 
în vreme ce eu mă uitam prin microscop la mostra din chestia, 
ce-o fi fost, care-o ucisese pe antropologă. N-am știut la început 


la ce mă uit, atât era de neașteptat. Era ţesut cerebral, și nu 
unul oarecare. Celulele erau remarcabil de umane, cu unele 
neregularități. Atunci, la vremea aceea, mi-am spus că mostra 
trebuie să fi fost afectată, dar, dacă așa stăteau lucrurile, nu 
afectată de prezenţa mea: notițele topografei descriau perfect 
ce văzusem și eu, iar, când s-a mai uitat o dată la mostră, a 
confirmat că rămăsese la fel. 

M-am tot chiorât prin lentilele microscopului, ridicând capul, 
uitându-mă iar, de parcă nu izbuteam să văd mostra corect. M- 
am calmat apoi și m-am holbat până ce n-am mai văzut decât 
steluțe și cerculeţe în fața ochilor. Era cu adevărat uman? Se 
prefăcea că e uman. Existau, cum am zis, neregularități. Și cum 
obținuse antropologa mostra? Se dusese glonţ la chestie, cu o 
linguriţă de îngheţată, și întrebase: „Pot să iau o bucată din 
creierul tău?” Nu, mostra provenea dinspre margini, dinspre 
exterior. Ceea ce însemna că nu putea fi țesut cerebral, așadar, 
însemna că, în mod definitiv, nu era uman. Simţeam din nou că 
mi-am pierdut reperele, că mă rătăcesc. 

Chiar atunci topografa a intrat și a aruncat fotografiile 
developate pe masa mea. 

— Bune de nimic, a zis. 

Fiecare fotografie a cuvintelor de pe pereţi era o explozie de 
culoare strălucitoare, fără focus. Orice fotografie a altceva decât 
cuvintele ieșise neagră, întuneric pur. Puținele fotografii 
intermediare erau și ele înceţoșate. Ştiam că asta se datora 
probabil respirației încete și continue a pereţilor care putea, de 
asemenea, să emane vreun soi de căldură sau alt agent de 
distorsionare. Un gând care m-a făcut să-mi dau seama că nu 
luasem o mostră din pereţi. Aflasem că vorbele scrise erau 
organisme. Știusem și că pereţii erau la fel, dar creierul meu 
continuase să înregistreze pereți, parte inertă a structurii. De ce 
să fi luat mostre de-acolo? 

— Știu, a zis topografa, neînţelegând de ce înjuram. Ceva 
noroc cu mostrele? 

— Nu, niciun pic de noroc, am zis, în vreme ce continuam să 
mă holbez la poze. Ceva în hărți și documente? 

Topografa a pufnit. 

— Nimic, la dracu'! Nimic. Doar că toate par fixate pe far: 
privitul farului, mersul la far, locuitul în afurisitul de far. 

— Nu avem nimic deci? 


Topografa a ignorat ce spusesem, zicând: 

— Și-acum ce facem? 

Era clar că nu suporta să pună întrebarea asta. 

— Mâncăm de cină. Apoi plimbă-te un pic prin zonă, să te 
asiguri că psihologa nu se ascunde prin tufe. Gândește-te la ce- 
o să facem mâine. 

— Îţi spun eu un lucru pe care n-o să-l facem. N-o să ne 
întoarcem la tunel. 

— Turn. 

M-a țintuit cu privirea. N-avea niciun sens să mă cert cu ea. 

La apus, în vreme ce mâncam, geamătul familiar a venit către 
noi de peste mlaștinile sărate. Abia dacă l-am băgat de seamă, 
ocupată cu mâncatul cum eram. Mâncarea era foarte gustoasă 
și nu știam de ce. Am hăpăit porția, am mai luat încă una, în 
vreme ce topografa, uimită, se holba la mine. Aveam prea 
puţine să ne spunem. Vorbitul ar fi însemnat să plănuim, și 
nimic din ce-aș fi vrut eu să planific n-ar fi mulțumit-o. 

Vântul se înteţise. A început să plouă. Am văzut fiecare 
picătură căzând, ca un diamant lichid, șlefuit, refractând lumina 
chiar și în beznă, am simţit mireasma mării și mi-am imaginat 
zbaterea valurilor. Vântul parcă era viu; îmi pătrundea în fiecare 
por și avea și el un miros, purtând izul de pământ al 
stufărișurilor din mlaștini. În spaţiul restrâns al turnului 
încercasem să ignor aceste schimbări, însă simţurile încă păreau 
a-mi fi prea acute, prea alerte. Incepusem să mă adaptez, dar în 
asemenea momente îmi aminteam că abia cu câteva zile în 
urmă fusesem altcineva. 

Am făcut de pază cu rândul. Lipsa somnului părea mai 
acceptabilă decât să o lăsăm pe psihologă să se furișeze 
nevăzută până la noi; știa localizarea fiecărui declanșator din 
perimetrul taberei și n-aveam timp să le dezarmăm și să le 
reamplasăm. Am lăsat-o pe topografă să stea prima de pază, ca 
semn de bunăvoință. 

În puterea nopţii, topografa a venit să mă trezească pentru 
schimbul doi, dar mă trezise deja bubuitul tunetului. Posacă, a 
pornit să se culce. Mă îndoiesc că avea încredere în mine. Cred 
că, pur și simplu, după toată încordarea acelei zile, nu mai 
putea ţine ochii deschişi. 

Ploaia a reînceput să cadă, mai tare. Nu mă temeam că o să 
fim luate de apă - corturile erau de armată și puteau rezista la 


orice uragan -, dar, dacă tot era să fiu trează, voiam măcar să 
am parte de experienţa furtunii. Am ieșit deci în șuvoiul de 
stropi înţepători precum acele și în bătaia intermitentă a 
vântului. O auzeam deja pe topografă cum sforăie în cort; cred 
că dormise liniștită și în situaţii cu mult mai rele. Luminile slabe 
de urgenţă licăreau dinspre marginile taberei, transformând 
corturile în triunghiuri de umbră. Până și întunericul mi se părea 
mai viu, înconjurându-mă precum ceva material. Nici nu pot 
spune măcar că era o prezenţă sinistră. 

În momentul acela mi s-a părut că totul e un vis: 
antrenamentele, viața de dinainte, lumea pe care o lăsasem în 
urmă. Nimic din toate astea nu mai conta. Conta doar locul 
acesta, momentul acesta, și nu fiindcă mă hipnotizase 
psihologa. Cuprinsă de emoția aceea copleșitoare, mi-am 
îndreptat privirea spre coastă, prin spaţiile înguste și zdrenţuite 
dintre copaci. Acolo se aduna o negură imensă, la întâlnirea 
dintre noapte, nori și mare. Undeva, la o altă frontieră. 

Apoi, prin beznă, am văzut-o: o pâlpâire de lumină portocalie. 
Un punct de lumină doar, departe, pe cer. M-a uimit, până ce 
mi-am dat seama că își are originea probabil la far. În timp ce 
priveam, licărul de lumină s-a mișcat către stânga-sus, apoi s-a 
stins, pentru a reapărea mult mai sus după câteva minute, apoi 
s-a stins de-a binelea. Am așteptat să revină, dar nu l-am mai 
văzut. Dintr-un motiv oarecare, cu cât se prelungea absenţa 
luminii, cu atât mai agitată deveneam, de parcă în locul acesta 
straniu o lumină - de orice fel - ar fi fost un semn de civilizaţie. 


Furtună fusese și în ziua aceea ultimă petrecută cu soțul meu, 
după ce-a revenit dintr-a unsprezecea expediţie. O zi ce 
avusese claritatea unui vis, ceva bizar, însă familiar totuși - 
comportamente familiare, dar de un calm bizar, mai mult chiar 
decât mă obișnuisem înainte de plecarea sa. 

În acele ultime săptămâni de dinainte de expediţie ne 
certaserăm violent. Îl izbisem cu spinarea de un perete, 
aruncasem cu lucruri în el. Orice, numai să-i pot străpunge 
armura de hotărâre care, știu acum, putea să-i fi fost amplasată 
prin sugestie hipnotică. 

— Dacă te duci, îi spusesem, s-ar putea să nu te mai întorci și 
n-ai de unde să știi că, dacă te întorci totuși, o să te aștept până 
atunci. 


Asta-l făcuse să hohotească, scoţându-mă din sărite, și să 
zică: 

— Aha, pe mine m-ai așteptat în tot timpul ăsta? Şi n-am sosit 
încă? 

Era deja setat pe atunci și orice obstacol devenise o sursă de 
umor grosolan pentru el - asta părea cu totul natural, cu sau 
fără hipnoză. li stătea în fire să se fixeze pe ceva și să se apuce 
de acel lucru, indiferent de consecinţe. Să lase un impuls să 
devină compulsiv, mai ales dacă avea impresia că făcea servicii 
unei cauze mai importante decât el însuși. Din pricina asta 
rămăsese în marină pentru încă un contract. 

Relația noastră șchiopăta de un timp, în parte fiindcă el era 
sociabil, iar eu preferam solitudinea. Asta fusese cândva o sursă 
de trăinicie în relaţie, dar nu mai era. Nu doar că mi se păruse 
chipeș, dar îi admirasem felul încrezător și deschis de a fi, 
nevoia de a avea oameni în jur - recunoșteam asta ca pe o 
contrabalansare sănătoasă a personalității mele. Avea și simţul 
umorului și, când ne-am întâlnit prima dată, într-un parc local 
plin de lume, mi-a înfrânt reticenţa pretinzând că am fi niște 
detectivi care lucrau la un caz și trebuia să urmărim un suspect. 
Ceea ce a dus la inventarea unor vieți pentru roiul de oameni 
care se îmbulzea pe lângă noi și apoi la inventarea unor 
întâmplări despre noi înșine. 

La început trebuie să-i fi părut misterioasă cu reținerea mea, 
cu nevoia mea de a fi singură, chiar și după ce crezuse că a 
trecut de bariere. Eram ori o enigmă de rezolvat, ori crezuse, 
pur și simplu, că, odată ce-avea să mă cunoască mai bine, 
putea încă să avanseze spre un alt loc, spre un centru unde 
locuia în mine o altă persoană. Pe parcursul uneia dintre 
certurile noastre, a admis asta - încercase să facă din 
„voluntariatul” său pentru expediţie o consecinţă a felului în 
care-l ținusem deoparte, apoi își luase înapoi vorba, rușinat. l- 
am spus de la obraz, ca să nu fie vreo neînțelegere: persoana 
asta pe care voia s-o cunoască mai bine, nu exista eram exact 
așa cum păream pe dinafară. Asta nu avea să se schimbe. 

Incă de la începuturile relaţiei noastre îi povestisem soţului 
meu despre piscină, stând în pat, lucru pe care îl făceam des 
atunci. Fusese captivat, se gândise poate că mai urmau și alte 
revelații. Dăduse deoparte părţile care erau despre copilăria 
izolată și se concentrase exclusiv asupra piscinei. 


— Eu aș fi pus bărcuţe în ea. 

— Cu Plescăici pe post de căpitan, fără îndoială. Şi totul ar fi 
fost vesel și minunat. 

— Nu, fiindcă te-aș fi găsit posomorâtă, căpoasă și mohorâtă. 
Destul de mohorâtă. 

— Eu te-aș fi văzut frivol și mi-aș fi dorit tare mult ca 
țestoasele să-ţi scufunde barca. 

— Dacă ar fi făcut asta, aș fi construit-o și mai bine și aș fi 
povestit tuturor despre copila aia mohorâtă care vorbește cu 
broaștele. 

Nu vorbisem niciodată cu broaștele; nu suportam să 
antropomorfizez animalele. 

— Ce s-ar fi schimbat deci dacă nu ne-am fi plăcut în 
copilărie? 

— A, te-aș fi plăcut oricum, a zis zâmbind. M-ai fi fascinat. Te- 
aș fi urmat oriunde. Fără ezitare. 

Ne  potriveam pe-atunci, în felul nostru ciudat. Ne 
apropiaserăm fiindcă eram opuși și ne mândream cu ideea că 
asta ne face mai puternici. Am zăbovit în construcţia asta mult 
timp, vreme îndelungată, a fost ca un val ce nu s-a spart decât 
după căsătorie... distrugându-ne cu timpul, în feluri deprimant 
de familiare. 

Însă nimic din toate astea, bune sau rele, nu contase când se 
întorsese din expediţie. N-am pus întrebări, n-am aţâţat certuri 
vechi. Am știut, în dimineaţa aceea când m-am trezit alături de 
el, după ce revenise, că timpul nostru împreună era deja pe 
sfârșite. 

l-am pregătit micul dejun, în vreme ce afară ploaia bătea 
furioasă, iar trăsnetele biciuiau prin apropiere. Am stat la masa 
din bucătărie, de unde se vedea curtea prin sticla ușilor 
glisante, și am purtat o conversaţie chinuitor de politicoasă 
despre ouă și șuncă. A admirat forma cenușie a noii cutii pentru 
hrana păsărilor pe care-o montasem și lăcașul pentru apă, în 
care stropii de ploaie formau cerculeţe. L-am întrebat dacă a 
dormit suficient și dacă se simte bine. Ba chiar am întrebat și 
lucruri din noaptea de dinainte, de pildă dacă îi fusese greu în 
călătoria de întoarcere. 

— Nu, niciun efort, a zis arborând o imitație a vechiului său 
zâmbet zeflemitor. 

— Cât a durat? 


— N-a durat deloc. 

Nu-i puteam descifra expresia, dar în opacitatea sa simțeam 
mâhnire, ceva lăuntric ce ar fi vrut să comunice, însă fără să 
reușească. Soțul meu nu fusese de când îl știam niciodată trist 
sau melancolic, așa că asta m-a înfricoșat un pic. 

M-a întrebat cum merge cercetarea și i-am povestit despre 
niște descoperiri recente. Lucram, la vremea aceea, pentru o 
companie dedicată creării unor produse naturale care să poată 
descompune plasticul și alte substanţe care nu erau 
biodegradabile. Era plictisitor. Înainte de asta, lucrasem pe 
teren, profitând de diverse burse de cercetare, și mai înainte 
fusesem o activistă radicală pentru mediu, participasem la 
proteste și lucrasem la o organizaţie non-profit, unde căutam la 
telefon potenţiali sponsori. 

— Și munca ta? am întrebat șovăielnică, neștiind câte 
ocolișuri să mai dau, fiind gata într-o clipită să abandonez 
misterul. 

— Ei, știi doar, a zis ca și cum n-ar fi lipsit decât vreo două 
săptămâni, de parcă i-aș fi fost colegă, nu iubită, nu soţie. Ca de 
obicei. Nimic foarte nou. 

Și-a turnat pe gât sucul de portocale - a băut zdravăn, ca să-l 
savureze, așa că, vreme de un minut sau două, n-a mai existat 
nimic în casă în afară de plăcerea lui. Apoi a întrebat în treacăt 
despre alte îmbunătăţiri făcute prin casă. 

După micul dejun, ne-am așezat pe verandă și-am urmărit 
rafalele de ploaie, bălțile ce se măreau în grădină. Am citit 
amândoi un timp, apoi am intrat iarăși în casă și am făcut 
dragoste. A fost un fel de regulat repetitiv, ca în transă, 
confortabil doar fiindcă vremea ne înfășura ca un cocon. Dacă 
până la punctul acela mă prefăcusem, deja nu mă mai puteam 
minţi că soţul meu era cu totul prezent. 

A urmat prânzul, apoi ne-am uitat la televizor - am găsit 
pentru el o cursă de iahturi dată în reluare - și am mai schimbat 
replici banale. A întrebat despre unii dintre prietenii lui, dar n- 
aveam ce să-i spun. Nu mă văzusem deloc cu ei. Nu erau și 
prietenii mei, nu cultivam prieteni, doar îi moștenisem de la 
soţul meu. 

Am încercat să jucăm un joc de societate și-am râs la câteva 
dintre întrebările mai caraghioase. Atunci au devenit vizibile 
niște lapsusuri ciudate în cunoștințele lui și ne-am oprit, iar între 


noi s-a lăsat tăcerea. A citit ziarul, a răsfoit câteva dintre 
revistele lui preferate și s-a uitat la știri. Ori poate doar s-a 
prefăcut că face toate astea. 

După ce s-a oprit ploaia, m-am trezit dintr-o moţăială scurtă 
pe canapea și am văzut că nu mai era în cameră. Am încercat 
să nu intru în panică atunci când am cercetat toate încăperile și 
n-am dat de el. Am ieșit și l-am descoperit în cele din urmă 
lângă o latură a casei. Stătea în fața bărcii pe care şi-o 
cumpărase în urmă cu câţiva ani, care nu încăpuse niciodată în 
garaj. Era o șalupă doar - de vreo șase metri lungime -, dar o 
iubea. 

Când m-am apropiat și l-am cuprins cu braţele, avea o figură 
uimită, aproape deznădăjduită, de parcă și-ar fi amintit că barca 
era importantă pentru el, dar nu și de ce. Nu a reacţionat la 
prezența mea, ci a continuat să se uite fix la barcă, având o 
privire goală, dar tot mai intensă. Simţeam cum încearcă să 
recupereze ceva important; doar mai încolo aveam să-mi dau 
seama că asta avea de-a face probabil cu mine. Că-mi spusese 
poate ceva de-o importanţă vitală, aici, chiar aici, și voia să-și 
aducă aminte ce anume. Am stat deci acolo și, cu toate că-i 
simţeam alături căldura și greutatea, sunetul domol al 
respirației, trăiam în lumi diferite. 

N-am mai rezistat după o vreme - suferința lui anonimă, 
lipsită de direcţie, tăcerea. L-am călăuzit înapoi în casă. Nu m-a 
oprit, n-a protestat. N-a încercat să se uite peste umăr la barcă. 
Cred că atunci am luat decizia. Doar să se fi uitat și el peste 
umăr. Dacă mi-ar fi rezistat - fie și pentru un moment - ar fi 
putut să fie altfel. 

La cină, tocmai când termina de mâncat, au venit după el în 
patru sau cinci mașini fără însemne și într-o dubiţă de 
supraveghere. N-au fost brutali, n-au intrat răcnind, cu cătușe și 
arme la vedere. Nu, s-au apropiat cu respect, ba chiar, ai putea 
zice, cu o anume teamă: genul de blândeţe grijulie de care s-ar 
putea să dai dovadă atunci când ești pe cale să miști din loc o 
bombă neexplodată. A plecat cu ei fără să protesteze, iar eu i- 
am lăsat să-l ia din casa mea pe străinul acela. 

N-aș fi putut să-i opresc, dar nici nu voisem. 

Ultimele ore alături de el o dusesem într-o panică tot mai 
accentuată, din ce în ce mai convinsă că tot ce i se întâmplase 
în Aria X îl transformase într-o cochilie goală, într-un automat 


mișcător. În cineva pe care nu-l cunoșteam. Cu fiecare cuvânt 
sau acţiune atipică, mă îndepărta tot mai mult de amintirea 
persoanei pe care o cunoșteam și, în ciuda celor întâmplate, 
păstrarea acelei idei despre el era importantă. De aceea am 
sunat la numărul special pe care mi-l lăsase pentru urgenţe: nu 
știam ce să mă fac cu el, nu mai puteam sta cu el în starea asta 
degradată. Când a plecat, am simţit mai ales ușurare, sinceră să 
fiu, nu vinovăţie, nu că l-aș fi trădat. Ce altceva aș fi putut face? 

Cum am mai zis, l-am vizitat în camera de observaţii până la 
sfârșit. Chiar și sub hipnoză, în anchetele acelea înregistrate, nu 
a avut nimic nou de spus, asta dacă nu cumva mi-au ascuns mie 
ceva. Tin minte mai ales tristeţea repetitivă din cuvintele lui. 
„Merg fără oprire pe cărarea de la frontieră spre tabăra 
principală. Durează mult și știu că va dura și mai mult să mă 
întorc. Nu e nimeni cu mine. Sunt singur. Copacii nu sunt copaci, 
păsările nu sunt păsări, și eu nu sunt eu, ci doar ceva care 
pășește înainte, de foarte mult timp...” 

Acesta fusese cu adevărat primul lucru pe care-l 
descoperisem la el după ce se întorsese: o solitudine profundă, 
nesfârșită, de parcă i s-ar fi oferit un dar cu care nu știa ce să 
facă. Un dar care era otravă pentru el și care, în cele din urmă, îl 
omorâse. Dar avea să mă omoare și pe mine? Intrebarea asta 
mi se furișase în minte ori de câte ori mă uitasem în ochii lui 
atunci, în ultima perioadă, dorindu-mi să-i cunosc gândurile și 
neîmplinirile. 

Apoi, văzându-mi de slujba ce devenea tot mai repetitivă, în 
laboratorul steril, am continuat să mă gândesc la Aria X, să-mi 
spun că nu voi ști niciodată cum ar fi fost să merg acolo. Nimeni 
nu-mi putea spune cu adevărat, nicio relatare nu putea fi un 
substitut. Așa că, la câteva luni după moartea soțului meu, m- 
am oferit voluntară pentru o expediţie în Aria X. Niciodată nu se 
mai întâmplase ca un partener al unui fost membru de expediţie 
să fie primit. Cred că m-au acceptat, în parte, fiindcă voiau să 
vadă dacă legătura aceea însemna vreo diferență. Cred că m-au 
acceptat ca pe un experiment. Dar poate că se așteptaseră încă 
de la început să mă înscriu. 


Am văzut, dimineaţa, că ploaia se oprise, iar cerul era de un 
albastru arzător, aproape lipsit de nori. Doar acele pinilor, 
răsfirate pe corturile noastre, băltoacele murdare și ramurile 


căzute la pământ dădeau de știre despre furtuna de astă- 
noapte. Strălucirea care-mi infecta simţurile mi se răspândise în 
piept, altfel n-o pot descrie. Simţeam o strălucire în mine, 
lăuntric, un soi de energie fremătătoare, o stare de anticipare 
care îmboldea prin lipsa de somn. Era asta parte a schimbării? 
Dar chiar și așa, nu conta - nu aveam nicio cale de a combate 
ce se întâmpla cu mine. 

Aveam și o hotărâre de luat, fiindcă oscilam între far și turn. O 
parte din strălucire voia să redevină amorfă, iar asta avea de-a 
face cu îndrăzneala sau cu lipsa ei. Să mă arunc iarăși în 
adâncurile turnului, fără cuget, fără vreun plan, ar fi fost un act 
de credinţă, o decizie de neabătut sau, pur și simplu, neglijenţă 
crasă. Dar acum știam că altcineva se aflase în casa farului cu o 
noapte în urmă. Dacă psihologa își găsise acolo refugiu şi-o 
puteam găsi, atunci aș fi căpătat mai multe informaţii despre 
turn înainte să trec iarăși la explorarea sa. Acest lucru părea tot 
mai important, mai important decât noaptea trecută, fiindcă 
numărul necunoscutelor se multiplicase de zece ori. Așa că, 
atunci când am vorbit cu topografa, decisesem deja în favoarea 
farului. 

Dimineaţa avea mireasma și senzaţia unui început proaspăt, 
dar n-avea să fie așa. Topografa nu mai voia să se întoarcă la 
turn, dar era la fel de dezinteresată și de far. 

— Nu vrei să afli dacă psihologa e acolo? 

Topografa s-a uitat la mine de parcă aș fi rostit o idioţenie. 

— La adăpost, într-o poziţie înaltă, cu vedere clară în toate 
direcţiile? Într-un loc unde ne-au spus că există o rezervă de 
armament? Mai bine îmi încerc norocul aici. Dacă te-ar duce 
capul, ai face la fel. S-ar putea să descoperi că nu-ţi place o 
gaură de glonţ în ţeastă. Plus că s-ar putea să fie în altă parte. 

Încăpăţânarea asta a ei mă deranja. Nu voiam să mă despart 
de ea din motive pur practice - era adevărat, ni se spusese că 
expedițiile de dinainte stocaseră arme la far - și fiindcă eram 
sigură că ar fi încercat să se întoarcă acasă, dacă nu eram și eu 
acolo. 

— E farul sau e turnul, am zis încercând să ocolesc 
chestiunea. Şi ar fi bine s-o găsim pe psihologă înainte să 
revenim la turn. A văzut chestia care a omorât-o pe 
antropologă, știe mai multe decât ne-a spus. 

Un gând nerostit: poate că, dacă trecea o zi sau două, lucrul 


care locuia în turn și scria lent cuvinte pe perete avea să dispară 
sau să ne-o ia atât de mult înainte, încât să nu-l mai ajungem în 
veci din urmă. Dar asta aducea în minte o imagine tulburătoare 
a turnului ca fiind nesfârșit, cu etaje infinite coborând în 
pământ. 

Topografa și-a încrucișat braţele pe piept. 

— Chiar nu pricepi, nu? Misiunea asta s-a terminat. 

Se temea? Nu mă plăcea destul ca să zică da? Oricare ar fi 
fost motivul, opoziția ei mă înfuria, ca și expresia arogantă de 
pe chip. 

În focul clipei, am zis ceva ce regret acum. Am zis: 

— Nu există recompensă în riscul de a ne întoarce chiar acum 
la turn. 

Credeam că fusesem subtilă în scandarea uneia dintre 
sintagmele hipnotice ale psihologei, însă pe chipul topografei a 
trecut un fior, un soi de dezorientare temporară. Când faţa i s-a 
limpezit, expresia pe care o avea mi-a comunicat că înţelegea 
ce încercasem să fac. Nici măcar surprinsă nu părea; mai 
degrabă lăsa impresia că-i confirmasem o părere despre mine, 
care se formase treptat, dar care era acum stabilită. Invăţasem 
și eu acum că frazele hipnotice funcționau doar la psihologă. 

— Ai face orice, nu-i așa, să obţii ce vrei, a zis topografa, și 
pușca era la ea. 

lar eu ce armă aveam? Mi-am spus atunci că sugerasem 
această desfășurare a acţiunii fiindcă nu voiam ca moartea 
antropologei să fie fără rost. 

Văzând că nu răspund, a oftat și a zis cu voce trudită: 

— Ştii ce, mi-am dat seama în fine, când developam 
fotografiile alea fără rost, ce mă deranja cel mai tare. 
Nenorocita asta de pușcă. Am desfăcut-o ca să o curăț și am 
descoperit că e făcută din piese vechi de treizeci de ani, puse 
laolaltă. Nimic din ce-am adus cu noi nu este din prezent. Nici 
hainele, nici încălțămintea. Numai vechituri toate. Rahaturi 
reparate. Am trăit toată vremea asta în trecut. Intr-un soi de 
reconstituire istorică. De ce? a zis și a scos un sunet 
dispreţuitor. Nici măcar nu știi de ce. 

Nu îmi mai adresase nicicând atâtea cuvinte deodată. Mi-a 
venit să-i spun că informaţia asta nu era decât o surpriză 
călduţă în ierarhia lucrurilor pe care le descoperiserăm până 
atunci. Însă nu i-am spus. Nu-mi rămânea decât laconismul. 


— O să rămâi aici până mă întorc? am întrebat-o. 

Aceasta era întrebarea esenţială și nu mi-au plăcut nici 
replica ei repezită, nici tonul. 

— Cum dorești. 

— Să nu-ţi dai cuvântul dacă nu ţi-l poţi ţine, am spus. ` 

Trecuse ceva timp de când nu mai credeam în promisiuni. În 
imperative biologice, da. In factori de mediu, da. Promisiuni, nu. 

— Du-te naibii! a zis. 

Am lăsat-o așa - sprijinindu-se de speteaza scaunului șubred, 
cu pușca de asalt în mână - și am pornit să descopăr sursa de 
lumină pe care o zărisem cu o noapte înainte. Aveam un 
rucsăcel plin cu mâncare și apă, plus două pistoale, echipament 
pentru colectare de mostre și unul dintre microscoape. Mă 
simțeam mai în siguranță cumva să iau un microscop cu mine. 
In plus, ceva din mine, indiferent cât mă străduisem să o 
conving pe topografă să mă însoţească, se bucura de 
posibilitatea de a explora de una singură, de a nu fi dependentă, 
de a nu trebui să-mi fac griji în privinţa altcuiva. 

M-am uitat în urmă de câteva ori, până ce cărarea șerpuitoare 
m-a îndepărtat de tabără, iar topografa era încă așezată acolo, 
privindu-mă fix, ca o reflexie distorsionată a celei care fusesem 
cu doar câteva zile în urmă. 


03: IMOLARE 


Mă cuprindea o dispoziţie stranie, pășind în tăcere și singură 
printre ultimii pini și cioturile de chiparoși ce păreau să 
plutească în apa neagră, prin mușchiul cenușiu ce acoperea 
totul. Era ca și cum aș fi traversat peisajul cu melodia unei arii 
intense și expresive răsunându-mi în ureche. Totul era îmbibat 
cu emoție, picura de emoție, nu mai eram biolog, ci, cumva, 
coama unui talaz care creștea, creștea și nu se mai spărgea 
niciodată la țărm. Am văzut cu ochi noi subtilităţile tranziţiei 
către mlaștină, către câmpia sărată. Pe măsură ce cărarea se 
transforma într-o fâșie înălţată de nisip, lacuri opace astupate 
de alge, se răsfirau către dreapta și un canal apărea la stânga. 
Braţe neregulate se întindeau șerpuitoare, labirintice printr-o 
pădure de stufăriș ce mărginea canalul către insule, oaze cu 
pâlcuri de copaci contorsionaţi de vânt ce apăreau în depărtare 
ca niște revelații bruște. Aspectul cocârjat și înnegrit al acestor 


copaci crea un efect șocant pe fondul vastului și lucitorului 
auriu-cafeniu al stufărișului. Bizara calitate a luminii în acest 
habitat, încremenirea a toate cele, starea de așteptare aproape 
că-mi produceau un fel de extaz. 

Dincolo de stufărișuri se înălța farul și înainte de el, știam, 
rămășițele unui sat, marcate și ele pe hartă. Insă în faţa mea 
era cărarea presărată pe ici și colo cu bucăţi groase de lemn 
albicios, contorsionate ciudat, epave purtate departe, până în 
mijlocul uscatului, de trecute uragane. Lăcuste roșii, minuscule 
se găseau puzderie în iarba lungă, și doar câteva broaște care 
să se înfrupte din ele. Tunele de iarbă culcată la pământ marcau 
locurile pe unde reptilele uriașe se strecuraseră, după ce 
stătuseră la soare, înapoi în apă. Sus, pe cer, păsările răpitoare 
cercetau terenul de dedesubt în căutarea prăzii, rotindu-se cu 
precizie geometrică parcă, într-atât de controlat le era zborul. 

În coconul acela în care timpul fusese abolit, cu farul ce părea 
să se ţină la distanţă, indiferent cât aș fi mers spre el, aveam 
mai mult timp să mă gândesc la turn și la expediţia noastră. 
Simţeam că abdic de la responsabilitatea mea, anume de a 
socoti elementele acelea descoperite în turn drept parte a unei 
vaste entități biologice care putea sau nu să fie terestră. Insă 
contemplarea enormităţii pure a ideii, la nivel mai general mi-ar 
fi distrus dispoziţia ca o avalanșă. 

Așadar... ce știam? Care erau amănuntele? Un... organism... 
scria cuvinte vii pe pereţii interiori ai turnului și poate că făcea 
asta de foarte mult timp. Ecosisteme întregi se dezvoltaseră și 
crescuseră bogate printre cuvinte, dependente de acestea, 
înainte să piară pe măsură ce cuvintele se estompau. Dar 
acesta era efectul secundar al condiţiilor propice, un habitat 
viabil. Era important doar pentru că aceste strategii adaptative 
ale creaturilor ce locuiau în cuvinte îmi puteau spune ceva 
despre turn. Despre sporii pe care-i inhalasem - de pildă -, care 
îmi dăruiseră viziunea clară. 

Ideea asta m-a făcut să tresar, în vreme ce stufărișurile 
biciuite de vânt alcătuiau, de jur-împrejurul meu, o uriașă 
unduire. Socotisem că psihologa mă hipnotizase, făcându-mă să 
văd turnul ca pe o construcţie materială, și nu ca pe o entitate 
biologică, și că efectul sporilor mă ajutase să rezist la această 
sugestie hipnotică. Dar dacă procesul fusese mult mai complex? 
Dacă, într-un fel sau altul, turnul emana și el un efect - un soi de 


deghizare defensivă, iar sporii mă făcuseră imună la acea iluzie? 

În rezumat, aveam câteva întrebări și puţine răspunsuri. Ce 
rol îndeplinea Târâtoru/? (Hotărâsem că era important să atribui 
un nume făcătorului-de-cuvinte.) Care era scopul acelui „recital” 
fizic de cuvinte? Contau cuvintele propriu-zise sau orice alte 
cuvinte ar fi fost la fel? De unde proveneau cuvintele? Care era 
conexiunea dintre inscripţii și creatura din turn? Sau, altfel spus: 
erau cuvintele o formă simbiotă sau parazită de comunicare 
între Târâtor și Turn? Fie Târâtorul era un emisar al Turnului, fie 
existase la început, independent de acesta, și intrase pe orbita 
sa mai târziu. Însă, fără afurisita de mostră din peretele 
Turnului, nici nu îndrăzneam să ghicesc. 

Ceea care mă aducea iarăși la cuvinte. Unde se află fructul 
sugrumător venit din mâinile păcătosului... Viespile, păsările și 
alte viețuitoare care-și construiesc cuiburi folosesc adesea o 
substanţă de bază, de neînlocuit pentru a-și înjgheba structurile, 
dar încorporează în ele tot ce izbutesc să găsească prin 
apropiere. Asta ar fi putut explica natura aparent aleatorie a 
cuvintelor. Erau doar material de construcţie și poate că asta 
explica și de ce superiorii noștri interziseseră aducerea de 
tehnologie de vârf în Aria X: știau că aceasta putea fi folosită în 
feluri noi și puternice de entitatea care ocupa acest loc. 

Alte câteva idei au detonat înăuntrul meu în vreme ce 
priveam un șoim de mlaștină cum plonjează în păpuriș și cum se 
ridică apoi cu un iepure zbătându-i-se în gheare. Mai întâi ideea 
că vorbele scrise - înșiruirea, materialitatea lor - erau absolut 
esenţiale pentru binele Turnului, al Târâtorului sau al 
amândurora. Văzusem rămășițele estompate ale multor șiruri de 
inscripţii trecute, suficiente cât să presupun că munca 
Târâtorului reprezenta vreun anume imperativ biologic. Procesul 
putea fi parte a procesului reproductiv al Turnului sau al 
Târâtorului. Poate că, de fapt, Târâtorul era dependent de 
acesta, dar avea unele beneficii adiacente și pentru Turn. Sau 
invers. Poate că nu cuvintele contau, fiindcă era vorba despre 
un proces de fertilizare, încheiat doar atunci când toţi pereţii din 
partea stângă al Turnului aveau să deţină câte un șir de cuvinte. 

În ciuda încercării de a păstra în cap aria muzicală, am simţit 
o crudă întoarcere la realitate când am trecut în revistă aceste 
posibilități. Nu mai eram dintr-odată decât o persoană care 
străbătea un peisaj natural de un tip pe care-l mai văzusem. 


Erau prea multe variabile, nu îndeajuns de multe date, și 
emiteam niște ipoteze de bază care era posibil să nu fie 
adevărate. De pildă, în toate astea presupuneam că nici 
Târâtorul și nici turnul nu erau fiinţe inteligente în sensul de a 
deține liber-arbitru. Teoria mea asupra procreării s-ar fi putut 
încă aplica într-un asemenea context lărgit, însă mai existau și 
alte posibilităţi. Rolul ritualului, de pildă, în anumite culturi și 
societăți. Ce mai tânjeam acum după mintea antropologei, cu 
toate că, studiind insectele, căpătasem o anumită doză de 
cunoaștere în aceleași zone de explorare științifică! 

Și, chiar dacă nu într-un sens ritualic, eram gata să revin la 
comunicare ca scop, de data asta într-un sens raţional, nu într- 
unul biologic. Ce puteau cuvintele de pe ziduri să comunice 
Turnului? Era de presupus sau așa mi s-a părut atunci că 
Târâtorul nu trăia pur și simplu în Turn și atât - se ducea până 
departe ca să adune cuvintele și trebuia să le asimileze, chiar 
dacă nu le înţelegea, înainte să se întoarcă în Turn. Târâtorul 
trebuia într-un fel să le memoreze, adică o formă de absorbţie. 
Şiragurile de propoziţii de pe pereţii Turnului puteau fi probe 
aduse de Târâtor pentru a fi analizate de Turn. 

Dar există o limită când te gândești la o bucăţică măruntă din 
ceva monumental. Incă vezi umbra întregului înălțându-se în 
spate și te pierzi în gândurile proprii, parţial din cauza panicii de 
a-ți da seama ce dimensiuni are leviatanul acela imaginat. 
Trebuia să-l las așa, compartimentat, până ce puteam să scriu 
totul și, văzând apoi pagina, să încep a întrezări adevărata 
semnificaţie. lar acum farul se făcea din ce în ce mai mare la 
orizont. Prezenţa lui începea să mă apese, fiindcă recunoșteam 
că, cel puţin într-o privință, topografa avusese dreptate. Oricine 
s-ar fi aflat în casa farului m-ar fi reperat de la kilometri 
distanţă. Și mai era și efectul sporilor, strălucirea aceea pe care 
o simțeam în piept, care continua să mă sculpteze în vreme ce 
mergeam, așa că, până să ajung la satul părăsit care-mi indica 
parcurgerea unei jumătăţi din distanţa până la far, am început 
să cred că aș fi putut să alerg la maraton. N-aveam încredere în 
senzația asta. Simțeam că, în multe privinţe, sunt minţită. 


Martoră fiind la starea anormală de calm a membrilor celei 
de-a unsprezecea expediţii, mă gândisem adesea, pe parcursul 
pregătirii noastre, la rapoartele benigne furnizate de prima 


expediţie. Aria X, înainte de sumbrul Eveniment care o zăvorâse 
în spatele frontierei acum treizeci de ani, făcea parte dintr-o 
zonă sălbatică adiacentă unei baze militare. Oamenii, pe atunci, 
trăiau încă acolo ca într-o rezervaţie naturală, însă nu mulţi, și 
erau mai degrabă urmașii scumpi la vorbă ai unui neam de 
pescari. Dispariţia lor trebuie să le fi părut unora o simplă 
intensificare a unui proces ce începuse cu generaţii în urmă. 

Când a apărut mai întâi Aria X, a fost întâmpinată nelămurit, 
confuz și e încă adevărat că în lume mulţi nu știu nici în ziua de 
azi că există. Versiunea evenimentelor furnizată de guvern 
punea accent pe o catastrofă de mediu locală, cauzată de 
cercetări militare experimentale. Povestea asta pătrunsese în 
sfera publică treptat, într-o perioadă de câteva luni, astfel încât, 
precum în cunoscuta poveste cu broasca din oala cu apă caldă, 
să poată intra gradual în conștiințele oamenilor, ca parte a 
suprasaturării din presă cu istorii despre catastrofe ecologice în 
desfășurare. Într-un an sau doi, devenise teritoriul pasionaţilor 
de teoria conspirației și a altor elemente marginale. Până să mă 
ofer eu voluntară, până să capăt permisiunea de a-mi construi o 
imagine fermă a adevărului, ideea „Ariei X” ajunsese să stăruie 
în mintea multora ca un basm întunecat, ceva la care nu voiau 
să se gândească prea îndeaproape. Asta dacă se gândeau 
vreodată. Aveam atâtea alte probleme! 

Pe parcursul antrenamentului, ni se spusese că prima 
expediție intrase în zonă la doi ani după Eveniment, după ce 
oamenii de știință descoperiseră o cale de a străpunge frontiera. 
Prima expediție stabilise perimetrul taberei principale și 
furnizase o hartă, în mare, a Ariei X, confirmând multe dintre 
punctele sale principale de interes. Descoperiseră o sălbăticie 
neatinsă, golită de orice existență umană. Găsiseră ceva ce unii 
ar putea să numească „tăcere supranaturală.” 

„M-am simţit ca și cum aș fi fost mai liber ca niciodată, dar în 
același timp și mai constrâns ca niciodată” declarase un 
membru al expediției. „Ca și cum puteam face orice, atâta timp 
cât nu mă deranja dacă eram supravegheat.” 

Alţii menţionaseră pusee de euforie și paroxism al dorinţei 
sexuale, pentru care nu exista nicio explicaţie și care, în cele din 
urmă, fuseseră socotite neimportante de superiorii lor. 

Dacă puteau fi sesizate anomalii în rapoartele lor, acestea 
erau citite printre rânduri. Noi, de pildă, nu văzuserăm niciodată 


jurnalele lor; în loc de asta, oferiseră relatări lungi, interviuri 
înregistrate. Asta, pentru mine, indica o anume evitare a 
experienţei lor directe, deși, în momentul acela, mă gândisem 
că s-ar putea să fiu paranoică, într-o accepţiune nepsihiatrică a 
termenului. 

Unii descriseseră satul abandonat în chipuri care nu mi se 
păruseră tocmai credibile. Paragina, nivelul de ruinare duceau 
cu gândul la un loc părăsit cu mult mai mult de câţiva ani în 
urmă. Dar, dacă presupuneam că cineva sesizase de la început 
bizareria asta, orice observaţie de acest fel fusese ștearsă din 
înregistrări. 

Sunt convinsă acum că mie și restului expediției ni s-a oferit 
acces la aceste înregistrări pentru simplul motiv că, în cazul 
anumitor informaţii confidenţiale, era irelevant dacă le știam 
sau nu. Asta ducea la o singură concluzie logică: experienţa îi 
învățase pe superiorii noștri că prea puţini dintre noi se și 
întorceau, dacă se întorcea vreunul. 


Satul pustiu era atât de bine cuprins în peisajul natural al 
coastei, încât nu l-am văzut până ce n-am ajuns deasupra lui. 
Cărarea se adâncea într-un fel de depresiune, și acolo se afla 
satul, încadrat de alţi copaci piperniciți. Doar câteva acoperișuri 
rămâneau întregi pe cele douăsprezece sau treisprezece case, 
iar cărarea se înfunda prin rămășițele poroase. Pe alocuri 
zidurile încă se mai ţineau în picioare, lemn înnegrit, putred, cu 
pete mari de licheni, însă prin cele mai multe locuri aceste ziduri 
se prăbușiseră, lăsându-mă să întrezăresc imagini stranii ale 
interioarelor: resturi de scaune și mese, jucăriile unui copil, 
îmbrăcăminte putrezită, grinzi de acoperiș căzute la pământ, 
acoperite de mușchi și plante agăţătoare. Se simţea un miros 
intens de chimicale prin locul acela și se vedeau animale 
moarte, descompunându-se în stratul de vegetaţie putredă. 
Unele dintre case alunecaseră cu timpul în canalul din stânga și 
arătau, cu rămășițele lor scheletice, ca niște creaturi străduindu- 
se să iasă din apă. Totul părea să se fi întâmplat cu secole în 
urmă și stăruia impresia că doar vagi ecouri ale evenimentului 
se mai păstraseră până acum. 

Dar prin foste bucătării, dormitoare sau sufragerii am văzut și 
erupții neobișnuite de mușchi sau licheni înălțându-se câte un 
metru, un metru jumătate, contorsionate, cu materia vegetală 


formând ceva ce aducea a membre, capete și busturi. De parcă 
materialele de construcţie s-ar fi scurs, trase de gravitație, și s- 
ar fi adunat în partea de jos. Sau poate că-mi imaginam efectul 
asta. 

Un tablou, îndeosebi, mi-a atras atenţia într-un fel aproape 
emoțional. Patru asemenea eruptii, una „în picioare” și alte trei 
descompuse până la punctul în care păreau să stea „așezate” în 
ceea ce trebuie să fi fost, cândva, o cameră de zi cu măsuţă și 
canapea - îndreptate toate către celălalt capăt al camerei, unde 
nu se mai vedeau decât cărămizile fărâmiţate, înmuiate, rămase 
dintr-o vatră și un coș. Am simţit neașteptat izul de lămâie 
verde și de mentă, străbătând prin mirosul de turbă și putregai. 

Nu voiam să speculez asupra acelei scene, asupra sensului ei 
sau asupra elementului din trecut pe care-l reprezenta. Din locul 
cu pricina nu emana o stare de liniște, ci doar senzaţia că ceva 
rămăsese neisprăvit sau că se desfășura încă. Voiam să trec mai 
departe, dar am luat mai întâi mostre. Simţeam nevoia să 
documentez ce găsisem, și o fotografie nu părea suficientă, 
după ce păţiseră celelalte poze. Am tăiat o bucată de mușchi de 
pe „fruntea” uneia dintre erupții. Am adunat așchii de lemn. Am 
scrijelit până și carnea animalelor moarte - o vulpe împușcată, 
ghemuită și uscată, împreună cu un soi de șobolan care murise, 
probabil, doar de o zi sau două. 

Abia după ce am părăsit satul s-a întâmplat ceva ciudat. M- 
am speriat când am văzut deodată o dâră dublă înaintând în 
canal către mine, despicând apele. N-aveam ce face cu binoclul, 
fiindcă apele erau opace din cauza strălucirii soarelui. Vidre? 
Pești? Altceva? Am scos pistolul din toc. 

Apoi delfinii au ieșit la suprafaţă și a fost aproape la fel de 
uimitor ca la prima coborâre în Turn. Ştiam că delfinii de pe aici 
se aventurează uneori pe canale, venind din mare, că se 
adaptaseră la apa dulce. Dar, când mintea așteaptă o anumită 
zonă a posibilului, orice explicaţie care nu corespunde acelor 
așteptări poate surprinde. Apoi s-a petrecut ceva și mai 
tulburător. In timp ce înotau așa, cel mai apropiat delfin s-a 
lăsat abia sesizabil pe-o parte și s-a uitat la mine ţintă, cu un 
ochi care, din câte am putut zări într-o clipită doar, nu semăna 
cu unul de delfin. Era dureros de uman, aproape familiar. Apoi 
imaginea aceea a dispărut fulgerător - se scufundau iarăși - și 
n-am mai avut cum să verific ce văzusem. Am rămas acolo și- 


am urmărit cum dărele dispar în susul canalului, îndreptându-se 
înapoi spre satul pustiu. M-a cuprins gândul neliniștitor că 
natura din jur se transformase într-un soi de camuflaj. 

Cuprinsă de un frison, mi-am continuat drumul spre far, care 
se înălța acum mai mare, aproape greoi. Dungile albe și negre, 
roșul din partea de sus făceau clădirea să aibă un aer cumva 
autoritar. Până la destinaţie nu mai aveam unde altundeva să 
mă adăpostesc. Aveam să sar în ochii oricui veghea din locul 
acela înălţat, aveam să-i par ceva nenatural în peisaj, un lucru 
străin. Poate chiar o ameninţare. 

Am ajuns la casa farului cam pe la prânz. Avusesem grijă să 
beau apă și să iau o gustare, dar tot trudită eram; poate că lipsa 
de somn se făcea simțită acum. Ultimele câteva sute de metri 
până la far au fost tensionate, fiindcă îmi tot aminteam 
avertismentele topografei. Aveam pistolul scos, pregătit, deși 
mare lucru nu putea face în faţa unei puști de calibru mare. Mă 
tot uitam la gemuleţul aflat cam la jumătate din înălțimea 
zidului dungat, apoi la fereastra largă, panoramică din vârf, 
atentă la orice mișcare. 

Farul era poziţionat imediat după o coamă naturală de dune 
ce aduceau cu un val ondulat, aflat faţă în față cu oceanul și cu 
întinderea plajei de mai încolo. De aproape lăsa impresia 
puternică a unei structuri transformate în fortăreață, un fapt 
care, foarte convenabil, ne fusese ascuns la antrenamente. Nu 
făcea decât să-mi confirme impresia pe care mi-o formasem 
deja, fiindcă, deși iarba era tot înaltă, pe lângă potecă nu 
creștea, pe o lungime de cam patru sute de metri, niciun fel de 
copac; nu dădusem decât de cioturi vechi. Apropiindu-mă la 
vreo două sute de metri, aruncasem o privire cu binoclul și 
observasem un zid înalt de aproximativ trei metri, circular, 
ridicându-se dinspre partea ce dădea spre țărm a farului care, 
evident, nu făcea parte din construcţia originală. 

In partea dinspre mare exista un alt zid, o fortificaţie cu 
aspect și mai solid chiar, ridicat pe duna sfărâmicioasă, garnisit 
în partea de sus cu sticlă spartă. Apropiindu-mă, i-am zărit 
crenelurile ce ofereau vizibilitate unor eventuali trăgători. 
Zidăria era pe cale să se surpe, să alunece pe plaja din josul 
pantei. Dar, ca să nu se întâmple asta, cine construise 
fortificația săpase probabil fundaţii adânci. Părea că apărătorii 
de altădată ai farului se aflaseră în război cu marea. 


Nu-mi plăcea zidul acesta, fiindcă oferea probe ale unui fel 
foarte aparte de nebunie. 

Cineva, totodată, investise timp și efort să coboare în rapel pe 
pereţii laterali ai casei farului și să prindă de ei, cu vreun lipici 
puternic sau alt fel de adeziv, cioburi neregulate de sticlă. 
Aceste pumnale de sticlă începeau cam la o treime din înălțimea 
zidului și continuau până la nivelul penultim, imediat mai jos de 
împrejmuirea de sticlă a lămpii farului. În acel punct un soi de 
zgardă de metal se prelungea în afară, ieșind în relief cam vreo 
cincizeci de centimetri față de zid, și acest element defensiv 
fusese întărit cu sârmă ghimpată ruginită. 

Cineva se străduise din greu să-i ţină pe alţii afară. M-am 
gândit la Târâtor și la cuvintele de pe pereţi. M-am gândit la 
obsesia pentru far, așa cum se desprindea ea din fragmentele 
de jurnal rămase de la ultima expediţie. Insă, în ciuda acestor 
elemente discordante, m-am bucurat să ajung la umbra zidului 
aceluia rece și umed către partea dinspre uscat. Din unghiul 
acela nu mă putea împușca nimeni de sus, nici de la ferestruica 
din mijloc. Trecusem de prima încercare. Dacă psihologa era 
înăuntru, decisese ca deocamdată să nu se comporte violent. 

Zidul defensiv îndreptat spre uscat atinsese un grad de 
degradare ce reflecta ani buni de neglijenţă. O gaură mare, cu 
margini neregulate, ducea la ușa principală a farului. Ușa 
explodase către interior și de balamalele ruginite mai atârnau 
doar bucățele de lemn. O plantă agăţătoare cu flori vișinii 
colonizase zidul farului și se răsucise în jurul a ce mai rămăsese 
din ușă, spre stânga. Era ceva liniștitor în asta, fiindcă orice s-ar 
fi întâmplat cu o asemenea violenţă părea să se fi întâmplat cu 
mult vreme în urmă. 

intunericul dinăuntru, în schimb, mă punea pe jar. Ştiam din 
planul clădirii, pe care-l văzusem în timpul antrenamentului, că 
parterul farului avea trei încăperi, iar scările ce duceau spre vârf 
se aflau undeva spre stânga, și în dreapta, camerele dădeau 
către o secţiune dosnică, având cel puţin încă un spaţiu mare. 
Destul spaţiu pentru a putea ascunde pe cineva. 

Am luat o piatră și pe jumătate am aruncat-o, pe jumătate am 
rostogolit-o pe podeaua de dincolo de ușile duble, distruse. S-a 
lovit cu zgomot de lespezi, învârtindu-se, și n-am mai văzut-o. 
Nu mai auzeam alte sunete, nicio altă mișcare, nimic care să-mi 
dea impresia că ar mai respira cineva în afară de mine. Cu 


pistolul pregătit, am intrat cât de încetișor am putut, frecându- 
mi umerii de peretele din stânga, căutând din ochi calea de 
acces spre treptele care duceau la etaj. 

Camerele de la parterul farului erau pustii. Vuietul vântului se 
auzea estompat, zidurile erau groase și doar două gemuleţe 
aflate către partea din față a clădirii lăsau să între un pic de 
lumină. A trebuit să-mi folosesc lanterna. Pe măsură ce mi se 
obișnuiau ochii, senzaţia de devastare, de singurătate sporea 
necontenit. Planta agăţătoare cu flori vișinii se oprea la intrare, 
incapabilă să se dezvolte în întuneric. Nu existau scaune. Nu 
mai rămăseseră obiecte de echipament în încăperile acelea. In 
centrul unui spaţiu larg, deschis am găsit scările. Nimeni nu 
stătea pe trepte urmărindu-mă, dar am avut impresia că cineva 
s-ar fi putut afla acolo cu o clipă în urmă. M-am gândit mai întâi 
să urc la etaj, înainte de a explora camerele din spate, apoi am 
decis că mai bine nu. Mai bine să gândesc precum topografa, cu 
pregătirea ei militară, și să trec în revistă zona acum, deși era 
oricând posibil să între cineva pe ușa mare în timp ce mă aflam 
acolo. 

Incăperea din fund spunea o cu totul altă poveste decât 
camerele din faţă. Imaginaţia mea nu putea reconstitui decât 
vag ce se întâmplase, în sensul cel mai larg și cel mai brut. Aici, 
niște mese robuste de stejar fuseseră răsturnate pentru a forma 
baricade grosolane. Unele erau pline de găuri de gloanţe, altele 
păreau pe jumătate spulberate sau făcute așchii de gloanţe. 
Dincolo de resturile meselor, petele închise la culoare întinse pe 
pereţi și băltind pe jos vorbeau despre o violenţă brutală, de 
nedescris. Peste toate se lăsase praful, însoţit de mirosul 
răcoros, molcom al putrefacţiei lente, și am văzut fecale de 
șobolani și urmele unei saltele sau ale unui pat, care fusese 
așezat într-un ungher altădată, mai târziu... deși cine ar fi putut 
dormi printre resturile unui asemenea masacru? Cineva își 
scrijelise și inițialele în lemnul uneia dintre mese: „R.S. A fost 
aici”. Urmele păreau mai proaspete decât restul. Dacă ești 
nesimtit, poţi să-ţi cioplești inițialele când vizitezi un monument 
de război. Aici puţea a bravadă menită să alunge frica. 

Mă așteptau scările și, ca să-mi domolesc greaţa tot mai 
intensă, m-am întors la ele și-am început să urc. Între timp 
lăsasem arma deoparte, fiindcă îmi trebuia mâna aceea ca să- 
mi ţin echilibrul, dar îmi doream pușca de asalt a topografei. M- 


aș fi simţit mai în siguranţă așa. 

Ascensiunea era ciudată, în contrast cu coborârea în Turn. 
Lumina aceea stătută pe pereţii aceia cenușii, interiori era mai 
bună decât fosforescenţa Turnului, dar ce am găsit pe pereţii 
aceia m-a făcut să mă neliniștesc la fel de mult, într-un alt fel. 
Erau alte pete de sânge, mai degrabă dâre groase, de parcă mai 
mulţi oameni ar fi sângerat acolo încercând să scape de 
atacatorii de dedesubt. Uneori petele erau mari, se prelingeau 
pe pereţi. Alteori, doar câteva picături de sânge. 

Pe pereţii aceștia fuseseră scrise cuvinte, dar nu precum cele 
din Turn. Mai degrabă iniţiale, dar și mici desene obscene și 
vreo câteva fraze de o natură mai personală. Indicii ceva mai 
consistente privitoare la situația de acolo: „4 cutii cu mâncare 3 
cutii cu medicamente și apă de băut pentru cinci zile dacă e 
economisită; suficiente gloanţe pentru noi toţi dacă e necesar”. 
De asemenea, mărturisiri pe care nu le voi transcrie aici, însă 
aveau sinceritatea și greutatea lucrurilor scrise imediat după 
sau în timpul unor momente în care oamenii de acolo crezuseră 
că îi paște moartea. Mulţi dintre ei își doriseră cu ardoare să 
comunice lucruri prea puţin importante. 

Lucrurile găsite pe scări... un pantof... un încărcător de la un 
pistol automat... câteva flacoane mucegăite cu mostre, de mult 
stricate sau transformate în lichid rânced... un crucifix care 
arăta ca și cum ar fi fost desprins de pe perete... un suport 
pentru documente, cu partea de lemn mânjită și cea de metal 
prezentând pete adânci, portocaliu-roșcate, de rugină... și, mai 
rău decât toate, un iepuraș de jucărie distrus, cu urechi 
zdrenţuite. Poate vreun talisman purtător de noroc adus de un 
membru al vreunei expediţii. În Aria X nu mai existau copii încă 
de când apăruse frontiera, din câte știu. 

Cam pe la jumătatea șirului de trepte am ajuns la o platformă 
intermediară, care trebuie să fi fost locul unde văzusem 
pâlpâirea de lumină, în seara de dinainte. Tăcerea cuprindea 
totul, nu auzeam nici pic de mișcare deasupra. Lumina era mai 
clară, datorită ferestrelor din stânga și dreapta. Aici petele de 
sânge se opreau dintr-odată, cu toate că urmele de gloanţe 
găureau pereţii. Cartușe trase umpleau podeaua, dar cineva 
avusese timp să le măture într-o parte și într-alta, lăsând o 
cărăruie liberă. Spre stânga se afla un rastel cu puști și 
carabine, unele dintre ele străvechi, altele care nu aparținuseră 


armatei. Era greu de spus dacă cineva pusese recent mâna pe 
ele. Gândindu-mă la ce spusese topografa, m-am întrebat când 
o să dau peste vreo muschetă sau altă glumă oribilă. 

In afară de asta, nu vedeam decât praf și mucegai, plus o 
ferestruică pătrată ce dădea spre plajă și păpuriș. De cealaltă 
parte, o fotografie ștearsă într-o ramă ruptă, ţinându-se șui într- 
un singur cui. Sticla murdară era spartă și pe jumătate acoperită 
cu porţiuni de mucegai verzui. Poza alb-negru arăta doi bărbaţi 
stând la baza farului, însoţiţi de o fată aflată mai într-o parte. Un 
cerc fusese trasat cu markerul în jurul unuia dintre bărbați. 
Arăta de cam cincizeci de ani și purta o șapcă de pescar. Pe faţa 
cărnoasă îi licărea un ochi ager; celălalt, stângul, nu se vedea, 
fiindcă-l ţinea mijit. O barbă deasă îi ascundea aproape cu totul 
bărbia fermă. Nu zâmbea, dar nici nu se încrunta. Avusesem 
destulă experienţă cu paznici de far ca să recunosc unul atunci 
când îl vedeam. Dar mai avea ceva chipul său, poate doar din 
cauza felului neobișnuit în care i-l acoperea praful, care mă 
făcea să-l socotesc paznicul farului. Sau poate că petrecusem 
deja prea mult timp în locul acela și mintea îmi căuta mecanic 
un răspuns oarecare, chiar și la întrebări simple. 

Construcţia masivă, rotunjită a casei farului, în spatele celor 
trei, era strălucitoare, bine conturată, ușa și pereţii păreau bine 
întreţinuţi. Nu semăna cu ce găsisem eu, și m-am întrebat când 
fusese făcută fotografia. Cât trecuse între momentul fotografiat 
și începutul evenimentelor. Câţi ani se ţinuse paznicul farului de 
programul și ritualul său, cât timp trăise în comunitatea aceea 
ori se dusese la barul local? Poate că avea și soţie. Poate că fata 
din fotografie era fiica lui. Poate că fusese popular. Sau solitar. 
Sau un pic din amândouă. Oricum ar fi fost, până la urmă nu 
contase. 

M-am uitat ţintă la el, peste ani, încercând să-mi dau seama 
din fotografia deteriorată, din forma mandibulei și din reflexia 
luminii în ochi cum reacţionase, cum fuseseră ultimele sale ore 
de viaţă. Poate că plecase la timp, dar cel mai probabil nu. 
Poate că putrezea și el pe undeva pe la parter, într-un cotlon 
uitat. Sau - am simţit un tremur brusc - poate că mă aștepta 
sus, în vârf. In vreo formă sau alta. Am scos fotografia din ramă, 
mi-am băgat-o în buzunar. Paznicul farului avea să vină cu mine, 
deși nu era tocmai un talisman norocos. Părăsind platforma, am 
avut sentimentul straniu că nu eram prima care băgase 


fotografia în buzunar, că cineva venea întotdeauna s-o 
înlocuiască, să-l pună din nou în circulaţie pe paznicul farului. 

Continuam să întâlnesc semne de violență pe măsură ce 
urcam, dar n-am mai găsit cadavre. Cu cât mă apropiam mai 
mult de vârf, cu atât îmi sporea senzaţia că cineva locuise aici 
recent. Umezeala lăsa locul damfului de sudoare, dar se simţea 
și un iz ca de săpun. Treptele aveau mai puţine rămășițe pe ele, 
iar pereţii era curaţi. Eram deja sigură, aplecându-mă peste 
ultimele trepte înguste pentru a intra în încăperea cu sursa de 
lumină a farului, cu tavanul devenind brusc scund, că la capăt 
aveam să dau peste cineva holbându-se la mine. 

Așa că am scos iarăși pistolul. Și iarăși nu era nimeni - doar 
câteva scaune, o masă șubredă cu un covor dedesubt și surpriza 
că aici geamul gros era încă intact. Chiar și sticla farului zăcea 
opacă și adormită în centrul încăperii. Puteai să vezi în toate 
direcţiile, la kilometri distanță. Am zăbovit așa un moment, 
uitându-mă înapoi spre locul de unde venisem: la poteca pe 
care pășisem, la umbra din depărtare care ar fi putut fi satul, 
apoi către dreapta, peste ultima bucată de mlaștină, tranziţia 
către zona cu arbuști și tufișurile zburlite, pedepsite de vântul 
venit dinspre mare. Acestea, agățându-se de sol, îl împiedicau 
să se erodeze și ajutau la fortificarea dunelor cu stuf ce urmau 
după aceea. De acolo pornea o pantă blândă până la plaja 
sclipitoare, până la maree și valuri. 

La o a doua privire am văzut, dinspre tabăra principală, prin 
smârcuri și pinii aflaţi la depărtare, fuioare de fum negru care ar 
fi putut să însemne orice. Dar vedeam totodată emanând 
dinspre Turn un soi de strălucire aparte, o fosforescenţă 
refractată la care nu suportam să mă gândesc. Faptul că 
puteam s-o văd, că aveam ceva de-a face cu ea mă agita. Eram 
sigură că niciuna dintre cele rămase - nici topografa, nici 
psihologa - nu putea vedea lumina aceea inexplicabilă. 

Mi-am îndreptat atenţia spre scaune, spre masă, căutând 
ceva lămuritor... orice. După vreo cinci minute, m-am gândit să 
trag covorul de sub masă. Am descoperit o trapă, cu laturile mai 
largi de un metru, ascunsă acolo. Zăvorul era fixat în lemnul 
podelei. Am dat masa deoparte, cu un scrâșnet oribil care m-a 
făcut să-mi încleștez dinţii. Apoi, la iuţeală, în caz că cineva 
aștepta acolo jos, am dat în lături ușiţa trapei, strigând ceva 
absurd, de genul „Am armă!”, întinzând pistolul cu o mână, în 


vreme ce ţineam lanterna în cealaltă. 

Am simţit, ca de la depărtare, cum greutatea pistolului se lasă 
în jos, iar lanterna începuse să-mi tremure în mână, deși am 
izbutit cumva, să n-o scap. Nu puteam crede ce văd acolo jos, 
mă simțeam pierdută. Trapa se deschidea într-un spaţiu adânc 
de cinci metri și lat de zece. Psihologa fusese aici, era clar, 
fiindcă borseta, câteva arme, sticle cu apă și o lanternă mare se 
vedeau spre stânga. Însă nici urmă de psihologă. 

Nu, ce-mi tăiase respiraţia, ce simţisem ca pe un pumn în 
burtă care mă făcuse să cad în genunchi era priveliștea movilei 
imense care domina spaţiul acela, un soi de morman nebunesc 
de reziduuri. Mă uitam la un vraf de hârtii în al cărui vârf tronau 
sute de jurnale - exact ca acelea care ni se dăduseră nouă 
pentru a ne trece observaţii legate de Aria X. Fiecare cu numele 
unei profesii trecut pe copertă. Fiecare, după cum s-a dovedit, 
din scoarță-n scoarță. Erau multe, mult mai multe decât ar fi 
fost normal pentru doar douăsprezece expediţii. 

Vă imaginaţi cum a fost în acele dintâi momente când mi-am 
aruncat privirea în spaţiul întunecat și am văzut asta? Poate că 
da. Poate că vă uitaţi la același lucru acum. 


A treia și cea mai bună însărcinare de teren pe care-o 
primisem în afara facultăţii presupunea călătoria într-un loc 
izolat pe coasta de vest, pe o muchie de pământ aflată la 
distanță mare de civilizaţie, într-o arie ce oscila între climatul 
temperat și cel arctic. Aici, pământul scuipase uriașe formaţiuni 
stâncoase, împrejurul cărora crescuse o pădure seculară. Era 
umed întotdeauna, deoarece cădeau mai mult de 150 de 
centimetri de ploaie pe an, și să nu vezi picuri de ploaie pe 
frunze reprezenta un eveniment ieșit din comun. Aerul era atât 
de uimitor de proaspăt și vegetaţia atât de densă, de verde și 
de luxuriantă, încât vrejurile sau ferigile păreau concepute 
pentru a mă face să mă simt în pace cu lumea. Urși, pantere și 
elani locuiau în codrii aceia, împreună cu puzderie de specii de 
păsări. Peștii din pâraie erau lipsiţi de mercur și enormi. 

M-am stabilit într-un sat de vreo trei sute de suflete de lângă 
coastă. Închiriasem o cabană lângă o casă dintr-un vârf de deal 
în care locuiseră cinci generaţii de pescari. O familie fără copii 
era proprietară, și cei doi soţi aveau acel laconism sever specific 
zonei. Nu mi-am făcut prieteni și nu eram sigură nici măcar că 


vecinii de-o viaţă erau prieteni între ei. Doar în cârciuma locală, 
frecventată de toţi, se mai întrezăreau, după câteva halbe, ceva 
semne de amiciţie și camaraderie. Dar în cârciumă își avea casa 
și violenţa, așa că mă tineam deoparte de cele mai multe ori. 
Aveau să mai treacă patru ani până să-mi întâlnesc viitorul soț, 
și la vremea aceea nu așteptam mare lucru din partea nimănui. 

Aveam multe pe cap. Conduceam zi de zi pe drumul ce 
șerpuia drăcește, plin de gropi și înșelător chiar și când era 
uscat, ca să ajung la un loc numit simplu Golful Pietrei. Aici 
straturile de magmă ce se întindeau dincolo de plajele 
bolovănoase fuseseră netezite de-a lungul milioanelor de ani și 
căpătaseră sumedenie de adâncituri săpate de valuri. La reflux, 
dimineața,  fotografiam aceste bazine  mareice, făceam 
măsurători și catalogam viaţa dinăuntru, zăbovind uneori și în 
timpul fluxului, bălăcindu-mă în cizmele mele de cauciuc, udă 
de la valurile ce se spărgeau de buza stâncii. 

O specie de stridii ce nu se mai întâlnea altundeva popula 
acele gropi, într-o relaţie simbiotică cu un pește ce căpătase de 
la descoperitorul său numele de gartner. Se mai găseau acolo, 
în ascunziș, mai multe specii de melci și de anemone-de-mare, 
ca și o specie de calamar mic și afurisit, pe care-l poreclisem 
Sfântul Agitatus, trecând peste numele său științific, fiindcă 
muzica de primejdie a luminiscenţei sale albe și scânteietoare îi 
făcea mantaua să arate precum tiara unui papă. 

Puteam să stau acolo cu orele, observând viaţa ascunsă în 
adânciturile săpate de maree, și mă minunam uneori, că mi se 
dăduse un asemenea dar: nu doar să mă pierd atât de adânc în 
prezent, dar să și am parte de o asemenea solitudine, adică 
exact lucrul după care tânjisem în timp ce studiasem și făcusem 
practică pentru a ajunge aici. 

Dar, chiar și atunci, când porneam spre casă cu mașina, 
jeleam sfârșitul anticipat al acestei fericiri. Fiindcă știam că, în 
cele din urmă, trebuia să se termine. Bursa de cercetare era 
doar pe doi ani, și apoi cui mai avea să-i pese de stridii? lar pe 
lângă asta, adevărat, aveam și metode de cercetare ce puteau 
fi socotite excentrice. Nutream tot mai des asemenea gânduri, 
pe măsură ce timpul se apropia de sfârșit, iar șansele de 
refinanțare a proiectului erau din ce în ce mai slabe. Așa că 
începusem, deși știam că nu fac bine, să-mi petrec tot mai mult 
timp la cârciumă. Mă trezeam de dimineaţă cu mintea 


încețoșată, uneori alături de cineva cunoscut, dar care nu era 
decât un străin pe cale de a pleca, și-mi dădeam seama că mă 
mai apropiasem cu o zi de final. Când mă gândeam la asta, 
simţeam și o anume ușurare totuși, nu atât de puternică precum 
tristeţea; era un gând, contrar a tot ce simțeam, că în acest fel 
nu voi deveni persoana aceea pe care localnicii o zăreau printre 
stânci, dar pe care tot străină o socoteau. „O, e biologa aia 
bătrână. E aici de-o groază de timp, a luat-o razna studiind 
stridiile. Vorbește singură, mormăie la bar și, dacă-i zici o vorbă 
bună...” 

Când am văzut vraful acela format din sute de jurnale, am 
simţit, preţ de o secundă nesfârșită, că mă transformam în 
bătrânica aia. Așa încearcă să te colonizeze nebunia lumească: 
dinspre afară spre înăuntru, obligându-te să trăiești în realitatea 
sa. 


Realitatea vine peste tine și în alte feluri. La un moment dat, 
pe parcursul relaţiei noastre, soţul meu începuse să-mi spună 
„pasăre rară”, acesta fiind felul său de a mă tachina pentru că 
nu eram îndeajuns de prezentă în viaţa lui. O spunea încreţindu- 
și colţurile gurii, care aproape alcătuiau un surâs, însă în ochi îi 
citeam reproșul. Dacă ne duceam prin baruri cu prietenii lui - 
unul dintre lucrurile pe care prefera să le facă -, mă purtam 
precum un prizonier supus interogatoriului. Nu erau prietenii 
mei, nu tocmai, dar nici n-aveam obiceiul să port discuţii despre 
fleacuri și nici, cum le spuneam, discuţii serioase. Nu-mi păsa de 
politică decât în măsura în care avea de-a face cu mediul. 
Religioasă nu eram. Toate pasiunile mele erau legate de muncă. 
Trăiam ca să muncesc și eram încântată de puterea acelei 
concentrări, dar munca avea și ceva profund personal. Nu-mi 
plăcea să vorbesc despre cercetările mele. Nu mă machiam, nu- 
mi păsa de pantofi noi sau de ultimul răcnet în materie de 
muzică. Sunt sigură că amicii soţului meu mă considerau 
taciturnă, ba și mai rău. Mă socoteau poate chiar nesofisticată 
sau „ciudat de needucată”, cum îl auzisem pe unul zicând, deși 
fără să fiu sigură dacă se referea la mine. 

Îmi plăceau barurile, dar nu din aceleași motive ca soţului 
meu. Îmi plăcea arderea lentă a ieșitului în oraș noaptea, când 
mintea mi se întorcea spre vreo problemă, spre vreun crâmpei 
de informaţie, deși reușeam, cu toate că separată de rest, să 


par sociabilă. Însă el își făcea prea multe griji în privinţa mea, iar 
nevoia mea de singurătate îi atenua bucuria de a sta de vorbă 
cu prietenii, care erau, majoritatea, de la spital. II vedeam cum 
se poticnește în mijlocul propoziției, cum mă privește lung, 
căutând semne că sunt mulţumită la rându-mi, în vreme ce eu, 
mai într-o parte, sorbeam din paharul de whisky. „Pasăre rară, 
zicea mai târziu, te-ai distrat?” lar eu încuviinţam din cap, 
zâmbind. 

Însă, pentru mine, distracţia însemna să mă holbez într-o 
groapă săpată de maree, să pricep viaţa complicată a 
creaturilor care sălășluiau acolo. Mă hrăneam din ecosistem și 
habitat, iar orgasmul însemna să-mi dau brusc seama de 
interconexiunea lucrurilor vii. Observația însemnase 
întotdeauna, pentru mine, mai mult decât interacţiunea. EI, 
evident, știa toate astea, dar nu izbuteam niciodată să mă 
exprim îndeajuns de bine în faţa lui, deși încercam, iar el 
asculta. Și totuși, în alte chipuri nu eram a/tceva decât expresie. 
Singurul meu dar sau talent, cred acum, era că locurile se 
puteau impregna în mine și că-mi venea ușor să devin parte din 
ele. Chiar și un bar era un tip de ecosistem, chiar dacă grosolan; 
dacă ar fi intrat cineva - o persoană fără așteptările soţului meu 
-, n-ar fi avut nicio dificultate în a-și imagina că eram fericită în 
mica mea bulă de tăcere. N-ar fi avut nicio dificultate să creadă 
că mă potriveam acolo. 

Însă, cu toate că soţul meu mă voia, într-un fel, asimilată, 
ironia era că e/ voia să iasă în evidenţă. Văzând mormanul 
imens de jurnale, acesta a fost un alt lucru la care m-am gândit: 
că nu fusese potrivit pentru a unsprezecea expediţie, din cauza 
acestei trăsături. Că aici erau învălmășite relatările atâtor 
suflete și că relatarea sa n-avea cum, sub nicio formă, să iasă în 
evidenţă. Că, în cele din urmă, fusese redus la o stare care o 
aproxima pe a mea. 

Jurnalele acelea, firave pietre de mormânt, mă puneau iarăși 
în fața morţii soţului meu. Mă înfiora gândul că îl voi găsi pe al 
lui, că voi descoperi adevărata sa relatare, nu bolboroselile 
banale, lipsite de personalitate, pe care le oferise la întoarcere 
superiorilor noștri. 

„Pasăre rară, tu mă iubești oare?” șoptise cândva, pe 
întuneric, înainte de a pleca să se pregătească pentru expediţie, 
cu toate că pasărea era el însuși. „Pasăre rară, ai nevoie de 


mine?” Îl iubeam, dar n-aveam nevoie de el și credeam că așa și 
trebuia să stea lucrurile. O pasăre rară putea fi șoim uneori, 
alteori cioară, în funcţie de context. Vrăbiuţța care se avânta 
spre cerul albastru într-o dimineaţă se putea transforma peste 
noapte într-un vultur-pescar. Așa funcționau lucrurile pe acolo. 
Nu existau motive îndeajuns de puternice pentru ca ele să-și 
înăbușe dorința de a se armoniza cu mișcarea valurilor, cu 
trecerea anotimpurilor și cu ritmurile ce marcau totul împrejurul 
meu. 


Jurnalele împreună cu alte materiale formau un vraf mucegăit 
înalt de vreo patru metri și lat de șase care, la bază, se 
transformase în îngrășământ, fiindcă hârtia fusese mâncată de 
putregai. Cărăbuși și cârcăieci mâncători de hârtie se ocupau de 
arhivele acelea, împreună cu niște gândaci mici, negri, cu 
antene mereu în mișcare. Spre bază, ieșind în evidenţă pe la 
marginile mormanului, am văzut resturi de fotografii și zeci de 
casete audio amestecate în compostul de pagini. Mai erau și 
urme de șobolani. Ar fi trebuit să cobor pe o scară prinsă de 
marginea trapei și să-mi croiesc drum printr-un munte de 
deșeuri pe cale să se prăbușească dacă voiam să descopăr 
ceva. Scena întruchipa, oarecum, scrisul pe care-l găsisem pe 
pereţii Turnului: 

. semințele morților pentru a le împărți cu viermii care se 
adună în întuneric și înconjoară lumea cu puterea vieților lor... 

Am răsturnat masa și am astupat cu ea culoarul îngust de 
acces spre casa scărilor. Nu aveam habar pe unde e psihologa, 
dar nu voiam ca ea sau altcineva să mă ia prin surprindere. 
Dacă cineva încerca să miște masa, aș fi auzit și aș fi avut timp 
să mă sui înapoi și să-l întâmpin pe musafirul nepoftit cu 
pistolul. Aveam și o senzaţie pe care, dacă stau să mă gândesc, 
o pot atribui acelei străluciri care creștea în mine: a unei 
prezențe apăsând de la bază, insinuându-se la periferia 
simţurilor mele. Simţeam cum mă trece când și când câte un 
fior, pe neașteptate, fără vreun motiv întemeiat. 

Nu-mi plăcea că psihologa își depozitase întregul echipament 
alături de jurnale, inclusiv, se părea, majoritatea sau totalitatea 
armelor sale. Insă pe moment trebuia să-mi scot misterul 
acestei acţiuni din minte, odată cu înfiorarea care vibra încă în 
mine de când aflasem că mare parte a antrenamentelor la care 


ne supusese Divizia Sudică se bazau pe minciuni. Am simţit, 
coborând în hruba aceea rece și întunecoasă, cum strălucirea 
din mine sporește. Era greu de ignorat, de vreme ce nu știam ce 
înseamnă. 

Lanterna împreună cu lumina naturală ce cădea prin 
deschizătura trapei dezvăluiau că pereţii încăperii erau plini de 
mucegai, care forma pe alocuri fâșii opace de roșu și verde. De 
jos, felul în care se formaseră în acea groapă de gunoi delușoare 
și văi de hârtie se vedea și mai limpede. Pagini rupte, făcute 
ghemotoc, coperte de jurnal îndoite și umede. Incetișor, istoria 
explorării Ariei X se transforma, puteam spune, în Aria X însăși. 

Am scormonit pe la margini mai întâi, alegând jurnale la 
întâmplare. Multe, la prima vedere, descriau evenimente 
banale, precum cele notate de prima expediţie... care se putea 
prea bine să nu fi fost prima expediţie. Unele erau extraordinare 
doar pentru faptul că datele de calendar nu aveau sens. Oare 
câte expediţii trecuseră cu adevărat frontiera? Câte informaţii, 
oare, fuseseră măsluite și cenzurate și de când dura asta? Oare 
„douăsprezece” expediţii se refereau doar la partea ultimă a 
unui efort mai îndelungat, iar omiterea restului era necesară 
pentru adormirea bănuielilor celor contactaţi spre a deveni 
voluntari? 

Existau în locul acela, în variate forme, și ceea ce aș numi 
relatări preexpediţii. Erau la fundul movilei casete audio, 
fotografii roase şi dosare în descompunere conţinând 
sumedenie de foi pe care le văzusem de sus - apăsate toate de 
greutatea jurnalelor din vârful movilei. Toate acestea erau 
îmbibate cu un miros nedeslușit de umezeală ce avea inclus în 
el, mascat, un iz pătrunzător de putrefacție ce apărea doar prin 
anumite locuri și nu prin altele. O învălmășeală de cuvinte 
bătute la mașină, imprimate și scrise de mână mi se aduna în 
cap, alături de imagini pe jumătate văzute, ca un facsimil 
mental al gropii de gunoi înseși. Talmeș-balmeșul ăsta aproape 
că mă încremenea, asta fără să mai pun la socoteală 
contradicţiile existente. Am devenit conștientă de greutatea 
fotografiei din buzunar. 

Mi-am stabilit niște reguli de pornire, ca și cum ar fi putut 
ajuta la ceva. Am ignorat jurnalele ce păreau să fie 
stenografiate și n-am încercat să le descifrez pe cele ce păreau 
scrise codat. Am început să citesc niște jurnale de la început, 


apoi am decis să le răsfoiesc. Dar cititul selectiv era mai rău 
uneori. Am dat peste pagini ce detaliau acte de nedescris, pe 
care nu mă pot încă decide să le redau în cuvinte. Însemnări 
care menţionau perioade de „remisie” și „ușurare”, urmate de 
„agravare” și „manifestări oribile”. Indiferent de când ar fi 
existat Aria X și indiferent câte expediții fuseseră trimise acolo, 
din aceste relatări puteam desluși că pe coastă se petrecuseră 
lucruri nefirești cu ani înainte ca frontiera să existe. Fusese o 
proto-Arie X. 

Unele tipuri de omisiuni îmi iritau mintea la fel de mult ca 
informaţiile mai explicite. Un jurnal, distrus pe jumătate de 
umezeală, se axa exclusiv pe proprietăţile unui ciulin cu floare 
ca de lavandă ce creștea în teritoriile dintre pădure și mlaștină. 
Pagină după pagină descria prima întâlnire cu specia asta de 
ciulin, apoi celelalte întâlniri, împreună cu detalii minuţioase 
despre insecte și alte creaturi care ocupau acel microhabitat. 
Observatorul nu se dezlipea cu nicio ocazie de planta aceea 
anume și nicăieri nu era oferită vreo imagine a taberei 
principale sau a vieţii de acolo. După un timp, m-a cuprins un fel 
de neliniște, fiindcă începeam să percep o prezenţă teribilă pe 
fundalul acestor note de jurnal. L-am văzut pe Târâtor sau ceva 
asemenea apropiindu-se în spaţiul acela aflat dincolo de ciulini 
și concentrarea fără rest a observatorului ca pe o cale de a face 
faţă acelei orori. O absenţă nu este o prezenţă, însă la fiecare 
nouă descriere a ciulinului simţeam cum fiori tot mai puternici 
îmi urcă pe șira spinării. Când partea dinspre sfârșit a caietului 
s-a dizolvat în cerneală ștearsă și celuloză muiată, aproape că 
m-am bucurat să scap de repetiţia aceea neliniștitoare, fiindcă 
relatarea avea un caracter hipnotic, ca de intrare în transă. 
Dacă ar fi avut un număr nesfârșit de pagini, m-aș fi temut să 
nu ajung să stau acolo și să citesc o eternitate, până ce mă 
prăbușeam, până ce muream de foame sau sete. 

Am început să mă întreb dacă absenţa referinţelor la Turn se 
potrivea și ea cu teoria asta a mea, a scrisului menit să evite 
conţinutul lucrurilor. 

în apa neagră cu soarele strălucind la miez de noapte, 
fructele coace-se-vor... 

Apoi am găsit, după câteva exemplare banale sau 
ininteligibile, un jurnal care nu era de același tip cu al meu. Era 
de dinainte de prima expediţie, dar dintr-o perioadă de după 


apariţia frontierei și se referea la „construirea zidului”, ceea ce 
însemna clar fortificația îndreptată spre mare. După încă o 
pagină apăreau - printre date meteo ezoterice - trei cuvinte 
care săreau în ochi: „un atac respins”. Am citit cu grijă 
următoarele însemnări. La început autorul nu făcea nicio referire 
la natura atacului sau la identitatea atacatorilor, însă asaltul 
fusese dat dinspre mare și omorâse „patru dintre noi”, cu toate 
că zidul rezistase. Mai încolo disperarea părea să crească. Am 
citit: 

deznădejdea sosește iarăși dinspre mare, împreună cu 
luminile stranii și viața marină care, la flux, se izbeste în zidul 
nostru. Acum, noaptea, indivizi izolaţi incearcă să se strecoare 
prin găurile din zid. Ne ținem pe poziţie, dar am cam rămas fără 
gloanțe. Unii dintre noi vor să abandoneze farul, să se îndrepte 
fie spre insulă, fie spre interior, dar comandantul spune că 
trebuie să se țină de ordinele primite. Moralul este prost. Nu tot 
ce ni se întâmplă are o explicaţie rațională. 

Povestea se oprea curând după aceea. Avea un pronunţat aer 
de irealitate, ca și cum ar fi fost versiunea ficționalizată a unui 
eveniment real. Am încercat să-mi imaginez cum arăta Aria X cu 
atât de multă vreme în urmă. N-am izbutit. 

Farul atrăsese membri ai expedițiilor precum atrăgea altădată 
corăbii, pentru a le călăuzi în siguranţă prin strâmtori și canale 
pline de stufăriș. Asta nu făcea decât să pună accent pe 
speculaţiile mele potrivit cărora farul, pentru mulţi dintre ei, 
însemnase ceva simbolic, un semn al vechii ordini care, prin 
vizibilitatea sa la orizont, furnizase iluzia unui refugiu sigur. Dar 
se vedea bine, din ce găsisem la parter, că încrederea aceasta 
fusese trădată. Și totuși, deși unii dintre ei trebuia să fi știut 
asta, continuaseră să vină aici. Din cauza speranţei. Din cauza 
credinței. Din cauza prostiei. 

Incepeam însă să-mi dau seama că trebuia să duci război de 
gherilă cu forțele care sălășluiau în Aria X dacă voiai, totuși, să 
te împotrivești. Trebuia să te pierzi în peisaj sau, precum cel 
care scrisese cronica ciulinilor, să te prefaci, cât mai mult posibil 
că dușmanul nu e acolo. Să-i accepţi existenţa, să încerci să-i 
dai nume era poate o cale de a-i permite accesul înăuntru. (Din 
același motiv, presupun, continuam să mă refer la schimbările 
din mine ca la o „strălucire”, fiindcă să-mi examinez starea prea 
îndeaproape - să o cuantific sau să o cercetez empiric, deși cu 


prea puţin control asupra sa - ar fi făcut-o mult prea reală.) 

Am început, la un moment dat, să mă panichez din cauza 
volumului imens de date pe care le aveam în faţă, și în această 
panică mi-am focalizat și mai bine ţinta: aveam să caut doar 
fraze identice ori similare ca ton cu cuvintele de pe pereţii 
Turnului. Am pătruns cu mai multă hotărâre în muntele de 
hârtie, am început să scotocesc prin mijloc, simțind 
dreptunghiul de lumină de deasupra ca pe o asigurare că nu 
acesta era finalul existenţei mele. Am scormonit precum 
șobolanii și cârcăiecii, mi-am înfipt braţele în talmeș-balmeșul 
acela și am scos tot ce am putut apuca. Mi-am pierdut echilibrul, 
am căzut între hârtii, m-am zbătut prin ele, simțind duhoarea de 
putregai în nări și gustul pe limbă. Dacă m-ar fi văzut cineva de 
sus, m-ar fi socotit smintită; am știut asta chiar în timp ce 
executam activitatea aceea frenetică, inutilă. 

Dar am găsit ce căutam în mai multe jurnale decât m-aș fi 
așteptat, și de obicei era vorba despre acea frază de la început: 
Unde se află fructul sugrumător venit din mâinile păcătosului voi 
Zămisli semințele morților pentru a le împărți cu viermii care... 
Apărea adesea ca notiță mâăzgălită pe margine sau separată în 
alt fel de textul principal. Am descoperit că fraza apăruse odată 
chiar pe zidul farului, de unde fusese „iute îndepărtată”, fără să 
se dea vreun motiv. Altundeva, cu un scris alungit și subţire, 
cineva amintea de un „text de jurnal care pare ieșit din Vechiul 
Testament, dar nu e din niciun psalm pe care mi-l amintesc”. 
Era oare posibil ca însemnarea să nu se refere la scrisul 
Târâtorului?... pentru a le împărți cu viermii care se adună în 
întuneric și înconjoară lumea cu puterea vieților lor... Insă nimic 
din toate acestea nu mă ajuta să înţeleg de ce sau cine. Eram 
cu toţii în întuneric, scociorând prin movila de jurnale și, dacă 
am simţit vreodată apăsarea grea a predecesorilor, atunci am 
simţit-o, pierdută în toate astea. 

Mi-am dat seama la un moment dat că eram atât de copleșită 
încât nu mai puteam continua, nu mai puteam repeta mișcările. 
Prea erau multe date, livrate în forme prea anecdotice. Puteam 
răsfoi paginile acelea cu anii și să nu descopăr poate secretele 
corecte, și în vremea asta să mă tot întreb de când exista locul 
acesta, cine-și lăsase mai întâi jurnalul aici și de ce procedaseră 
la fel și ceilalți de după aceea, făcând ca totul să devină la fel de 
inexorabil ca un ritual ancestral. Ce impuls avuseseră, ce 


fatalism împărtășit? Aveam impresia că știu doar că jurnalele 
din anumite expediţii și anumiţi membri ai expedițiilor 
dispăruseră și că înregistrările erau incomplete. 

Eram, de asemenea, conștientă că trebuia să mă întorc la 
tabăra principală înainte de căderea nopţii, alternativa fiind să 
înnoptez la far. Nu-mi plăcea ideea umblatului pe întuneric, iar, 
dacă nu reveneam, n-aveam nicio garanţie că cealaltă, 
topografa, nu m-ar fi abandonat și n-ar fi încercat să treacă din 
nou frontiera. 

Am decis deocamdată să fac un ultim efort. Am urcat cu mare 
greutate pe movila de resturi, încercând din greu să nu surp 
mormanul. Era ca și cum aș fi avut un monstru fremătător sub 
tălpi, deloc dornic, precum nisipul din dunele de afară, să-mi 
îngăduie să pășesc fără a se opune. Însă am izbutit până la 
urmă să mă sui. 

Așa cum îmi închipuisem, jurnalele din vârful mormanului 
erau mai recente și le-am găsit îndată pe cele scrise de membrii 
expediției soţului meu. Simţind o gheară în stomac, am 
continuat să scormonesc, gândindu-mă că era inevitabil să dau 
peste ce căutam, și am avut dreptate. Lipit de coperta altui 
jurnal, cu sânge închegat sau altă substanţă, l-am găsit cu mai 
multă ușurință decât îmi închipuisem: jurnalul soțului meu, scris 
de mână cu literele acelea încrezătoare, ascuţite pe care le 
știam de pe felicitări, bileţele de pe frigider și liste de 
cumpărături. Pasărea cea rară își găsise și ea pasărea cea rară 
în vârful unui teanc inexplicabil de păsări rare. Însă nu așteptam 
cu nerăbdare să citesc, ci mă simţeam mai degrabă ca și cum 
aș fi furat un jurnal privat ce fusese pecetluit de moartea 
autorului. Un sentiment prostesc, știu. Nu dorise decât ca eu să 
mă deschid înaintea lui, și ca atare îmi stătuse mereu la 
dispoziție. Aveam acum să-l iau cum îl găseam, și asta avea să 
fie probabil pentru totdeauna. Găseam adevărul acesta 
insuportabil. 

N-am izbutit să citesc atunci, însă m-am luptat cu impulsul de 
a arunca jurnalul soţului meu înapoi la grămadă și, în loc de 
asta, l-am pus deoparte cu celelalte câteva jurnale pe care 
plănuiam să le iau cu mine la tabăra principală. Am luat, înainte 
de a ieși din văgăuna aceea afurisită, și două dintre armele 
psihologei. Celelalte provizii le-am lăsat acolo pentru moment. 
Putea fi util să ai un depozit în far. 


Era mai târziu decât crezusem când am ieșit din văgăună; 
cerul căpătase un halou de culoarea ambrei ce marca sfârșitul 
după-amiezii. Marea scânteia, plină de lumini, dar nimic din 
frumuseţea ei nu mă mai păcălea acum. Vieţi omenești se 
scurseseră în locul ăsta de-a lungul timpului, voluntari pentru 
exil și alte rele mai mari. Dincolo de suprafaţa lucrurilor se 
simţea prezența  fantomatică a nenumărate  strădanii 
chinuitoare, disperate. De ce ne tot duceam? Așa de multe 
minciuni și o capacitate atât de mică de a înfrunta adevărul. 
Aria X te smintea, am simţit, chiar dacă pe mine nu mă smintise 
încă. Îmi tot venea în cap un vers dintr-un cântec: Cunoașterea 
asta fără rost. 

După ce zăbovisem atât de mult acolo, îmi trebuia aer curat, 
voiam să simt vântul. Am lăsat pe un scaun ce luasem cu mine 
și am deschis ușa glisantă, ieșind pe platforma circulară 
împrejmuită cu balustradă. Vântul m-a înhăţat de haine și m-a 
plesnit peste față. Răcoarea bruscă era purificatoare, iar 
priveliștea și mai mult încă. Vedeam până hăt, departe, la 
nesfârșit. Dar, după un moment, vreun instinct sau premoniţie 
m-a făcut să privesc drept în jos, dincolo de rămășițele 
fortificaţiei, spre plajă, care era parţial ascunsă de curbura 
dunei, cât zidul de înaltă, chiar și din unghiul de unde priveam. 

Am văzut ieșind din spaţiul acela o parte dintr-un picior și o 
talpă, într-o învolburare de nisip. Am îndreptat binoclul spre 
picior. Nu mișca. Cracul pantalonilor îmi era familiar, la fel și 
bocancul, cu șireturi strânse bine și legate cu nod dublu. M-am 
apucat strâns de balustradă, pentru a stăvili un puseu de 
ameţeală. Ştiam al cui e bocancul acela. 

Era psihologa. 


04: IMERSIE 


Tot ce știam despre psihologă se datora observaţiilor din 
timpul antrenamentului. Avusese, concomitent, rolul unui soi de 
supraveghetor la distanţă, dar și pe cel, mai personal, de 
confesor al nostru. Doar că n-aveam nimic de confesat. Poate să 
fi mărturisit mai multe sub hipnoză, însă pe parcursul ședinţelor 
obișnuite cu care mă arătasem de acord, cu condiţia să fiu 
acceptată în expediţie, nu mă dovedisem prea vorbăreaţă. 

— Zi-mi de părinţii tăi. Cum sunt? întreba ea, un gambit de 


deschidere clasic. 

— Normali, răspundeam încercând să zâmbesc, în timp ce 
gândeam distanti, aerieni, irelevanţi, cu toane, inutili. 

— Mama ta e alcoolică, așa-i? lar tatăl tău e un fel de... 
escroc? 

Fusesem cât pe ce să-mi pierd controlul la aceste vorbe, care 
păruseră mai degrabă o insultă decât o observaţie neutră. 
Aproape că protestasem, sfidătoare: 

— Mama e artistă, iar tata e antreprenor. 

— Care sunt primele tale amintiri? 

— Micul dejun. Un cătțeluș de jucărie pe care-l am și azi. Cum 
m-am uitat printr-o lentilă la o gropiță de leul-furnicilor. Cum am 
sărutat un băiat și l-am făcut să se dezbrace pentru mine, 
fiindcă atâta mă ducea capul. Cum am căzut într-o fântână si m- 
am lovit la cap; rezultatul: cinci copci la urgență și o teamă 
persistentă de înec. Din nou la urgente, în vremea când mama 
bea prea mult, eveniment urmat de ușurarea a aproape un an 
de abstinenţă. 

Dintre toate răspunsurile mele, „micul dejun” o iritase cel mai 
mult. Se vedea asta în colțurile gurii, care se străduiau să nu-i 
cadă, în poziţia rigidă, în răceala din priviri. Dar își ţinuse firea. 

— Ai avut o copilărie fericită? 

— Normală, am răspuns. Mama, la un moment dat, așa de 
pierdută intr-ale ei că-mi turnase suc de portocale în loc de 
lapte peste fulgii de cereale. Pălăvrăgeala agitată, de neoprit a 
tatei, care-l făcea să pară încontinuu vinovat de ceva. Moteluri 
ieftine în concedii la mare, unde mama plângea la sfârșit fiindcă 
trebuia să ne întoarcem la viața normală, săraci lipiti, deși nu 
încetaserăm nicio clipă să fim aşa. Senzatia aceea de primejdie 
iminentă care umplea mașina. 

— Cât de apropiată ai fost de familia extinsă? 

— Suficient de apropiată. Felicitări de aniversare potrivite 
pentru copii de cinci ani chiar și când aveam douăzeci. Vizite 
cam la doi ani o dată. Un bunic de treabă, cu unghii lungi, 
galbene și glas de urs. O bunică ținându-mi prelegeri despre 
importanța religiei si a economisirii fiecărui bănuț. Cum îi 
chema, oare? 

— Cum te simţi fiind parte a unei echipe? 

— In regulă. Am fost adesea parte a unor echipe. Și prin 
„parte” înţelegeam „la o parte”. 


— Ai fost disponibilizată din mai multe proiecte de teren. Ai 
vrea să-mi spui de ce? 

Ştia de ce, așa că din nou ridicasem din umeri fără o vorbă. 

— Ai vrut să te alături expediției exclusiv din cauza soţului 
tău? 

— Cât de apropiaţi erați tu și soţul tău? 

— Cât de des vă certaţi? De ce vă certaţi? 

— De ce n-ai sunat la autorități în momentul în care s-a întors 
acasă? 

Şedinţele acestea o frustrau clar pe psihologă la nivel 
profesional, o frustrau în pregătirea sa, care avea ca scop 
extragerea de informaţii personale despre pacienţi pentru a 
crea o relație de încredere de la care să se poată apoi deplasa 
către chestiuni mai profunde. Dar, la un nivel pe care nu-l 
înţelesesem prea bine păruse să-mi aprobe răspunsurile. „Eşti 
foarte reţinută”, zisese odată, dar nu cu înţeles peiorativ. Abia 
după două zile de marș de la frontieră spre tabăra principală îmi 
venise în minte că poate tocmai atributele pe care le dezaproba 
dintr-un punct de vedere psihiatric mă făceau potrivită pentru 
expediţie. 

Acum stătea prijinită de o movilă de nisip, adăpostită de 
umbra zidului, arătând ca un angrenaj stricat, cu un picior întins 
în faţă și celălalt prins sub ea. Era singură. Vedeam, din starea 
ei și după poziţie, că sărise ori fusese împinsă din vârful farului. 
Probabil că nu evitase zidul cu totul și se lovise de el când 
căzuse. În vreme ce eu, în felul meu metodic, stătusem ore 
întregi să răsfoiesc jurnalele, ea zăcuse aici. Nu înţelegeam însă 
de ce mai era încă în viaţă. 

Avea jacheta și cămașa pline de sânge, însă respira și ochii îi 
ţinea deschişi, îndreptaţi spre ocean când am îngenuncheat 
lângă ea. Avea un pistol în mâna stângă, pe care o ţinea întinsă, 
și i-am luat cu blândeţe arma, azvârlind-o deoparte, ca să fiu 
sigură. 

Psihologa nu părea să-mi observe prezenţa. Am atins-o ușor 
pe un umăr și a ţipat tresărind, căzând într-o rână în vreme ce- 
mi retrăgeam braţul. 

— Anihilare! a ţipat ascuţit, cuprinsă de confuzie. Anihi/are! 
Anihilare! 

Cu cât îl repeta mai mult, cu atât cuvântul părea mai lipsit de 
sens, precum ţipătul unei păsări cu aripa ruptă. 


— Sunt doar eu, biologa, am zis cu voce calmă, chiar dacă mă 
cam speriase. 

— Doar tu, a chicotit cu voce înecată, de parcă aș fi zis ceva 
amuzant. Doar tu. 

Am săltat-o la loc și am auzit un soi de scrâșnet sau pocnet; 
mi-am dat seama că-și rupsese, probabil, majoritatea coastelor. 
Braţul și umărul stâng se simțeau moi prin jachetă. Sânge 
întunecat i se prelingea în zona stomacului, pe lângă palma cu 
care-și apăsase instinctiv locul. Mi-am dat seama după miros că 
se scăpase pe ea. 

— Tot aici ești, a zis cu voce surprinsă. Dar te-am omorât, nu? 

Glasul cuiva trezit din vis sau pe cale să se cufunde într-un 
vis. 

— Nu, deloc. 

Un gâfâit aspru, și pelicula de confuzie curăţându-i-se de pe 
ochi. 

— Ai adus apă? Mi-e sete. 

— Am adus, am zis și i-am dus la gură bidonașul meu, ca să 
poată înghiţi de câteva ori. 

Pe bărbie îi licăreau picuri de sânge. 

— Unde-i topografa? a întrebat icnind. 

— A rămas la tabăra principală. 

— N-a vrut să vină cu tine? 

— Nu. 

Vântul i-a suflat cârlionţii de pe frunte, dezvăluind o tăietură, 
posibil de la impactul cu zidul. 

— Nu i-a plăcut tovărășia ta? a întrebat psihologa. Nu i-a 
plăcut ce-ai devenit? 

M-a luat cu frig. 

— Sunt la fel ca întotdeauna. 

Privirea psihologei s-a mutat iarăși spre mare. 

— Te-am văzut, să știi, cum veneai pe cărare, spre far. Așa 
am știut sigur că te-ai schimbat. 

— Ce-ai văzut? am întrebat-o ca să-i fac pe plac. 

A tușit și a scuipat roșu. 

— Erai o flacără, a zis, făcându-mă să am o scurtă viziune a 
strălucirii mele, devenită vizibilă. Erai o flacără, îmi ardeau ochii 
privindu-te. O flacără care umbla peste câmpiile sărate, prin 
satul ruinat. O flacără cu ardere lentă, o scânteiere, plutind 
peste smârcuri și dune, plutind și iarăși plutind, nu umană, ci 


liberă, plutind... 

Din schimbarea ei de ton mi-am dat seama că încerca până și 
acum să mă hipnotizeze. 

— N-o să meargă, i-am zis. Sunt imună la hipnoză acum. 

Gura i s-a deschis, apoi s-a închis, s-a deschis iarăși. 

— Sigur că ești. Mereu ai fost dificilă, a zis de parcă ar fi 
vorbit cu un copil. 

Ce era cu mândria asta nefirească pe care i-o simțeam în 
voce? 

Poate că ar fi trebuit s-o pas în pace, s-o las să moară fără să- 
mi ofere vreun răspuns, dar n-am putut găsi atâta milostenie în 
mine. 

M-a încercat un gând legat de aspectul meu așa-zis inuman: 

— De ce nu m-ai împușcat imediat ce m-ai văzut? 

Mi-a aruncat o căutătură răutăcioasă fără să vrea, întorcându- 
și capul spre mine, fiindcă nu-și mai putea controla toţi mușchii 
feţei. 

— Bratul, mâna nu m-au lăsat să apăs pe trăgaci. 

Mi s-a părut că sună delirant și nu văzusem oricum vreo urmă 
de pușcă abandonată lângă lampa farului. Am încercat iar. 

— Şi căderea? Te-a împins cineva sau te-ai aruncat singură? 

A apărut o încruntare, o perplexitate reală exprimată prin 
reţeaua de încreţituri de la marginile ochilor, de parcă amintirile 
i-ar fi venit fragmentate în minte: 

— Am crezut... am crezut că mă pândește ceva. Am încercat 
să te împușc, n-am reușit și după aceea ai intrat. Apoi mi s-a 
părut că văd ceva în spate, că vine pe scări și m-a cuprins o 
frică așa de copleșitoare, încât am simţit că trebuie să fug. Așa 
că am sărit peste balustradă. Am sărit. 

Ca și cum nu-i venea a crede că făcuse una ca asta. 

— Cum arăta lucrul acela care te urmărea? 

Un acces de tuse, cuvinte bolborosite: 

— Nu l-am văzut. Nici n-a fost acolo. Sau l-am văzut de prea 
multe ori. Era în mine. În tine. Am încercat să scap. De lucrul pe 
care-l am înăuntru. 

La momentul acela n-am crezut nicio iotă din explicaţia ei 
poticnită, care părea să implice că o urmărise ceva de la Turn. 
Am interpretat frenezia delirului ei ca pe o parte a unei nevoi de 
control. Pierduse comanda expediției, așa că trebuia să 
găsească pe cineva sau ceva pe care să dea vina pentru eșec, 


indiferent cât de puţin probabil ar fi fost. 

Am încercat o abordare diferită: 

— De ce ai luat-o pe antropologă în „tunel”, în toiul nopţii? Ce 
s-a întâmplat acolo? 

A ezitat, dar nu-mi dădeam seama dacă din precauţie ori 
fiindcă ceva în corpul ei, ceda. A zis, în sfârșit: 

— O eroare de calcul. Nerăbdare. Imi trebuiau informaţii 
înainte să risc întreaga misiune. Trebuia să știu cum stăm. 

— Te referi la înaintarea Târâtorului? 

A zâmbit viclean. 

— Așa îi spui? Târâtorul? 

— Ce s-a întâmplat? 

— Ce crezi că s-a întâmplat? A mers totul prost. Antropologa 
s-a apropiat prea mult. 

Traducere: Psihologa o forțase să se apropie. 

— Chestia a reacționat. A omorât-o pe ea și m-a rănit pe 
mine. 

— Şi de asta arătai așa de zdruncinată în dimineaţa 
următoare. 

— Da. Și fiindcă îmi dădeam seama că deja te schimbai. 

— Ba nu mă schimb deloc! am strigat, simțind o furie 
lăuntrică neașteptată. 

O hlizeală gâlgâită, un ton batjocoritor. 

— Sigur că nu. Devii doar mai mult din ce-ai fost întotdeauna. 
Și nici eu nu mă schimb. Nu se schimbă nimeni. Totul e în 
regulă. Hai să facem un picnic. 

— Taci din gură. De ce ne-ai abandonat? 

— Expediția era compromisă deja. 

— Asta nu-i o explicaţie. 

— Dar tu mi-ai dat mie vreo explicaţie adevărată pe parcursul 
antrenamentului? 

— Nu eram compromise, nu suficient cât să abandonezi 
misiunea. 

— Șase zile de când ajunsesem la tabăra principală, o 
persoană moartă, două care se schimbau deja, a patra 
înfricoșată? Aș zice că-i un dezastru. 

— Dacă a fost un dezastru, atunci ai ajutat la crearea lui. 

Mi-am dat seama că, deși personal n-aveam încredere în 
psihologă, ajunsesem să mă bazez pe ea ca să conducă 
expediţia. Eram cumva furioasă că ne trădase, furioasă că avea 


poate să mă părăsească acum. 

— Ai intrat în panică, atâta tot, și-ai cedat. 

Psihologa a dat din cap a încuviinţare. 

— Şi asta. Așa am făcut, da. Ar fi trebuit să-mi dau seama mai 
din timp că te schimbai. Ar fi trebuit să te trimit înapoi la 
frontieră. N-ar fi trebuit să cobor acolo cu antropologa. Dar iată- 
ne acum. 

S-a strâmbat și a scuipat o flegmă groasă. 

Am ignorat izbucnirea asta și am schimbat direcţia 
interogatoriului. 

— Cum arată frontiera? 

Din nou zâmbetul acela. 

— Îți spun când ajung acolo. 

— Ce se întâmplă, de fapt, când o trecem? 

— Nu ce te-ai aștepta. 

— Spune-mi! Prin ce anume trecem? 

Mă simţeam pierdută. Din nou. 

În ochii ei era acum o sclipire care nu-mi plăcea, care 
promitea numai rele. 

— Vreau să te gândești la ceva. Poate că ești imună la 
hipnoză - poate -, dar ce zici de vălul care e deja așezat? Dacă 
aș îndepărta vălul, ca să ai acces la amintirile cu trecerea 
frontierei? a întrebat psihologa. Ti-ar plăcea asta, Flăcăruie? Ti- 
ar plăcea sau ai înnebuni? 

— Dacă încerci să-mi faci ceva, te omor, am zis, și vorbeam 
serios. 

Gândul la hipnoză în general și la condiţionarea care o însoțea 
fusese apăsător pentru mine, un preţ invaziv de plătit la schimb 
pentru accesul în Aria X. Gândul la alte intervenţii asupra minţii 
mele mi se părea insuportabil. 

— Câte dintre amintirile tale crezi că sunt implantate? a 
întrebat psihologa. Câte dintre amintirile tale despre lumea de 
dincolo de frontieră sunt verificabile? 

— Asta n-o să-ţi meargă, i-am zis. Sunt sigură de aici și acum, 
de momentul actual și de următorul. Sunt sigură de trecutul 
meu. 

Eram adăpostită în fortăreaţa mea inviolabilă. Poate că 
hipnoza o afectase în timpul antrenamentelor, însă nu izbutise 
să facă o breșă. De asta eram sigură, și aveam de gând să 
rămân sigură, fiindcă nu aveam încotro. 


— Sunt sigură că la fel s-a simţit și soțul tău înainte de sfârșit. 

M-am lăsat într-o rână fixând-o cu privirea. Aș fi vrut s-o las 
acolo înainte să mă otrăvească, dar nu izbuteam. 

— Să rămânem la propriile halucinaţii, am zis. Descrie-mi-l pe 
Târâtor. 

— Sunt lucruri pe care trebuie să le vezi cu ochii tăi. Poate 
reușești să te apropii mai mult. Poate ești mai familiarizată cu 
el. 

Nepăsarea ei în privinţa sorții antropologei era hidoasă, dar la 
fel și propria-mi nepăsare. 

— Ce-aţi ascuns de noi în Aria X? 

— Intrebarea e prea generală. 

Cred că pe psihologă o amuza, chiar și acum când era pe 
moarte, că aveam cu atâta disperare nevoie de răspunsuri din 
partea ei. 

— Bine, atunci: ce măsoară cutiile negre? 

— Nimic. Nu măsoară nimic. E doar un truc psihologic ca să 
menţină expediţia în stare de calm: nu e nicio lumină roșie, nu e 
niciun pericol. 

— Care e secretul Turnului? 

— Tunelul? Dacă am ști, crezi că am mai trimite expediţii? 

— Se tem. Cei din Divizia Sudică. 

— Așa mi se pare și mie. 

— Atunci nu au răspunsuri. 

— Pot să-ţi spun atâta: frontiera avansează. Deocamdată 
încetișor, câte un pic în fiecare an. În feluri la care nu te-ai 
aștepta. Dar, curând, o să se întindă câte un kilometru sau doi 
odată. 

Gândul la asta m-a amuţit un timp. Când ești prea aproape de 
centrul unui mister, nu se poate să dai înapoi și să vezi conturul 
întregului. Poate cutiile negre nu făceau nimic, dar în mintea 
mea pâlpâiau toate în roșu. 

— Câte expediţii au fost în total? 

— A, jurnalele, a zis. Sunt cam multe, așa-i? 

— Asta nu-mi răspunde la întrebare. 

— Poate nu știu răspunsul. Poate, na, nu vreau să ţi-l spun ţie. 

Aveam de gând s-o ţin așa până la final și nu mă puteam opri 
nicicum. 

— Ce-a găsit, de fapt, „prima” expediţie? 

Psihologa s-a schimonosit, de data asta nu din cauza durerii, 


ci mai degrabă fiindcă își amintea ceva ce-i provoca rușine. 

— Există înregistrări video din expediţia aceea... într-un fel. 
Motivul principal pentru care n-a mai fost permisă apoi 
tehnologia avansată. 

Video. Cumva, după ce scormonisem prin maldărul de jurnale, 
informaţia aceea nu m-a făcut să tresar. Am continuat. 

— Ce ordine aveai și nu ne-ai spus? 

— Începi să mă plictisești. Și simt că mă ia un pic de 
toropeală... Uneori vă spunem mai mult, alteori mai puţin. Au ei 
evaluările și motivele lor. 

Acest „ei” părea, într-un fel, o butaforie, ca și cum n-ar fi 
crezut pe deplin în existenţa lor. 

M-am întors, șovăielnică, la membrii expedițiilor. 

— Ce știi despre soţul meu? 

— Nimic mai mult decât o să afli citindu-i jurnalul. L-ai găsit 
deja? 

— Nu, am minţit. 

— Foarte instructiv, mai ales în privinţa ta. 

Era o cacealma oare? Avusese, evident, destul timp ca să-l 
găsească la far, să-l citească și să-l arunce la loc peste morman. 

Nu conta. Cerul se întuneca și se îngusta, valurile creșteau, 
mareea făcea păsările de pe plajă să se retragă pe 
picioroangele lor și să se regrupeze când apa se retrăgea. 
Nisipul din jur părea, deodată, mai poros. Dârele șerpuitoare ale 
crabilor și râmelor de mare apăreau în continuare la suprafaţă. 
O întreagă comunitate trăia acolo, își vedea de ale ei, 
nepăsătoare la conversaţia noastră. Și unde anume, acolo în 
zare, se afla frontiera maritimă? Când o întrebasem pe 
psihologă, în timpul antrenamentului, zisese doar că nimeni n-o 
traversase. lar eu îmi imaginasem că expedițiile se evaporaseră 
pur și simplu în pâclă, lumină și depărtare. 

Psihologa respira acum superficial, întretăiat, cu un gâjâit 
aspru. 

— Pot să fac ceva ca să te simţi mai ușurată? 

Mă potoleam. 

— Lasă-mă să mor aici, a zis, și acum frica îi era vizibilă. Nu 
mă îngropa. Nu mă duce nicăieri. Lasă-mă aici, în locul de care 
aparțin. 

— Mai e ceva ce-ai vrea să-mi spui? 

— N-ar fi trebuit să venim aici. Eu n-ar fi trebuit să vin aici. 


Tonul ei precipitat indica o suferinţă interioară ce se situa 
dincolo de starea fizică. 

— Asta-i tot? 

— Am ajuns să cred că există un singur adevăr fundamental. 

Voia să spună, am crezut, că ar fi fost mai bine să lăsăm 
frontiera să înainteze, s-o ignorăm, s-o lăsăm să afecteze o altă 
generaţie, de mai târziu. Nu eram de acord, dar n-am zis nimic. 
La un moment dat aveam să ajung la concluzia că voise să 
spună ceva cu totul diferit. 

— S-a întors cineva vreodată, cu adevărat, din Aria X? 

— Nu, de mult timp, a șoptit trudită psihologa. Nu cu 
adevărat. 

Dar nu știu dacă auzise întrebarea. 

Capul i-a căzut moale, și-a pierdut cunoștința, apoi și-a 
revenit și și-a aţintit privirea către valuri. A bolborosit câteva 
cuvinte, dintre care unul se poate să fi fost „depărtat” sau 
„depănat”, iar altul „clocit” sau „sosit”. Dar nu eram sigură. 

Amurgul avea să coboare în curând. l-am mai dat niște apă. 
Era greu să mă gândesc la ea ca la un adversar, cu toate că 
știa, se vedea bine, mult mai multe decât îmi spusese. Dar n-am 
stat să mă gândesc mult la asta, fiindcă n-avea oricum de gând 
să divulge altceva. Şi poate că pentru ea, arătasem ca o flacără 
când mă apropiasem. Poate că doar așa se putea gândi la mine 
acum. 

— Ştiai de movila de jurnale? am întrebat. De dinainte să 
venim aici. 

Însă nu a răspuns. 

După ce a murit, a trebuit să fac niște lucruri, chiar dacă 
lumina zilei scăpăta, chiar dacă nu-mi plăcea să fac ce făceam. 
Dacă nu-mi răspunsese vie la întrebări, trebuia să-mi răspundă 
acum la vreo câteva. l-am scos jacheta și am întins-o lângă ea, 
descoperind pe parcurs că-și ascunsese propriul jurnal, pliat, 
într-un buzunar interior închis cu fermoar. L-am pus deoparte și 
pe acela, sub o piatră, cu paginile foșnind, suflate de vântul care 
se întețea. 

Apoi am scos briceagul și, cu multă atenţie, i-am despicat 
mâneca stângă a cămășii. Moliciunea spongioasă a umărului ei 
îmi dăduse de gândit și vedeam acum că avusesem motive 
întemeiate să-mi fac griji. De la claviculă până jos, la cot, braţul 
îi fusese colonizat de un strat de vegetaţie verde-auriu care 


licărea slab. După tăieturile și despicătura lungă ce-i cobora pe 
triceps, părea să se fi întins în urma unei răni iniţiale - cea pe 
care zisese că o căpătase de la Târâtor. Indiferent de ce m-ar fi 
contaminat pe mine, acest contact, diferit și mai direct, se 
răspândise mai iute și avusese consecinţe cu mult mai grave. 
Anumiți paraziți și anumite ciuperci microscopice puteau 
provoca nu doar paranoia, dar și schizofrenie, halucinaţii extrem 
de realiste, dând astfel cale liberă comportamentului delirant. 
Nu mă îndoiam că mă văzuse ca pe o flacără apropiindu-se, că 
atribuise incapacitatea de a trage în mine vreunei forţe 
exterioare, că fusese hăituită de teama apropierii unei prezenţe. 
Dacă nu altceva, atunci cel puţin amintirea întâlnirii cu 
Târâtorul, îmi imaginam, ar fi putut s-o zdruncine într-o oarecare 
măsură. 

Am tăiat o mostră de piele de pe braţul ei cu ceva carne de 
dedesubt și-am pus-o într-un flacon, apoi am recoltat încă o 
mostră, de la celălalt braț. Odată întoarsă la tabăra principală, 
intenţionam să le examinez pe amândouă. 

Începeam să tremur, așa că m-am oprit și mi-am îndreptat 
atenţia spre jurnal. Era dedicat transcrierii cuvintelor de pe 
pereţii Turnului, plin cu pasaje noi: 

însă fie că se topește sub pământ sau deasupra pe 
câmpurile verzi, ori în mare sau în văzduh chiar, totul se va 
dezvălui întru bucurie, știindu-se că fructul sugrumător și mâna 
păcătosului se vor veseli, fiindcă nu există păcat în umbră sau în 
lumină pe care semințele morților să nu-l poată ierta... 

Pe margini erau mâăzgălite câteva notițe. Una era cu „paznicul 
farului”, ceea ce m-a făcut să mă întreb dacă nu cumva ea 
încercuise chipul omului din fotografie. Mai era una cu „nord?” și 
o a treia cu „insulă”. Nu mi-am dat seama ce însemnau sau ce 
spuneau însemnările, devotamentul pentru text despre starea 
mentală a  psihologei. Am simţit doar o ușurare simplă, 
necomplicată pentru că cineva dusese la capăt o sarcină care ar 
fi fost altminteri trudnică și dificilă. Singura mea întrebare era 
dacă obținuse textul de pe pereţii Turnului, din jurnalele de la 
far sau din cu totul altă sursă. Incă nu știu. 

Cu grijă, ca să evit contactul cu umărul și braţul ei, am 
percheziționat cadavrul  psihologei. l-am pipăit cămașa, 
pantalonii, căutând ceva ascuns. Am găsit un pistol de mici 
dimensiuni prins la glezna stângă și o scrisoare, într-un plic 


mititel, împăturit și băgat în bocancul de pe piciorul drept. 
Scrisese un nume pe plic; scrisul, cel puţin, semăna cu alei. 
Numele începea cu un S. Era oare numele copilului ei? Al unui 
prieten? Al unui iubit? Nu mai văzusem și nu mai auzisem un 
nume rostit cu voce tare de luni bune, și m-a tulburat profund să 
văd unul acum. Părea ceva greșit, ca și cum n-ar fi ţinut de Aria 
X. Un nume era aici un lux primejdios. Sacrificiile n-aveau 
nevoie de nume. Un nume era pentru mine semnul unei confuzii 
nedorite, un spaţiu întunecat care-mi creștea încontinuu în 
minte. 

Am azvârlit pistolul departe, în nisip, am făcut ghemotoc 
plicul și l-am trimis după armă. Mă gândeam la faptul că 
descoperisem jurnalul soţului meu și la faptul că, într-un fel, 
descoperirea asta era mai rea decât absenţa lui. Și, pe undeva, 
încă eram furioasă pe psihologă. 

In cele din urmă, am băgat mâna în buzunarele pantalonilor 
ei. Am dat peste niște mărunţiș, o piatră netedă antistres de 
ţinut în palmă și o bucată de hârtie. Pe hârtie am găsit o listă cu 
sugestii hipnotice care includeau „inducere paralizie”, „inducere 
acceptare”, „obligă la ascultare”, fiecare corespunzând câte 
unui cuvânt sau câte unei fraze declanșatoare. Probabil că se 
temuse teribil să nu uite care cuvinte îi dădeau control asupra 
noastră, așa că le scrisese. Mai erau și alte notițe acolo, precum: 
„Topografa are nevoie de îmbărbătare” și „Mintea antropologei 
este permeabilă”. Despre mine avea doar fraza asta criptică: 
„Tăcerea își produce propria violență”. Cât de profund! 

Cuvântul „anihilare” era urmat de „inducere sinucidere 
imediată”. 

Toate fuseserăm prevăzute cu butoane de autodistrugere, dar 
singura care le-ar fi putut apăsa murise. 


O parte a vieţii soțului meu fusese definită de coșmarurile 
avute în copilărie. Experiențele acestea traumatice îl trimiseseră 
la psihiatru. Implicau o casă, o pivniţă și niște crime atroce 
comise acolo. Însă psihiatrul eliminase dintre posibilităţi 
amintirile reprimate și până la urmă nu-i rămăsese decât să 
încerce extragerea otrăvii prin ţinerea unui jurnal de vise. Apoi, 
student la universitate, cu câteva luni înainte să se înroleze în 
marină, se dusese la un festival de filme clasice... și acolo, pe 
ecranul cel mare, viitorul meu soţ își văzuse aievea coșmarul. 


Abia atunci pricepuse că televizorul trebuie să fi fost deschis pe 
când avea doar vreo doi ani și că atunci se difuzase filmul acela 
de groază. Așchia din mintea lui, niciodată scoasă pe deplin, se 
dezintegrase. Zicea că în momentul acela știuse că e liber, că 
din clipa aceea lăsase în urmă umbrele copilăriei... fiindcă totul 
fusese o iluzie, un fals, o făcătură, o măzgăleală peste mintea 
lui care-l făcuse în mod eronat să o apuce într-o direcţie când el 
fusese menit să pornească în alta. 

„Am de ceva timp un vis, mi s-a confesat în noaptea în care 
mi-a zis că acceptase înrolarea în cea de-a unsprezecea 
expediţie. Unul nou, și de data asta nu-i tocmai coșmar.” 

În visele acelea plutea peste o sălbăticie neatinsă, undeva 
sus, ca un vultur de mlaștină, iar sentimentul de libertate „e de 
nedescris. E ca și cum ai lua toate imaginile, din coșmarurile 
mele și le-ai inversa”. Pe măsură ce visele se repetau, 
intensitatea și punctul de observaţie începeau să varieze. In 
unele nopţi înota prin canalele mlaștinii. În altele, devenea 
copac sau picătură de apă. Tot ce simţea îl făcea să se simtă 
împrospătat. Tot ce i se întâmpla în vis îl făcea să-și dorească să 
ajungă în Aria X. 

Deși nu-mi spusese mare lucru, mărturisise, totuși, că se 
întâlnise de câteva ori cu cei care făceau recrutări pentru 
expediții. Că vorbise ore întregi cu ei, că știa că asta e decizia 
corectă. Era o onoare. Nu oricine era acceptat - unii erau 
respinși, alţii se pierdeau pe parcurs. Probabil că unii, i-am pus 
în vedere auzindu-l, trebuie să se fi întrebat ce-i apucase, când 
era deja prea târziu pentru asta. Tot ce aflasem despre ce 
numea el Aria X, la vremea aceea, provenea din povestea 
oficială vagă a unei catastrofe de mediu, la care se adăugau 
zvonuri și bârfe rostite în șoaptă. Pericol? Nu cred să-mi fi trecut 
asta prin cap, ci mai degrabă ideea că soţul meu tocmai mă 
informase că voia să mă părăsească și îmi ascunsese acest 
lucru vreme de săptămâni. Nu eram încă familiarizată pe atunci 
cu ideea de hipnoză sau de condiţionare mentală, așa că nu mi- 
a trecut prin cap că poate fusese sensibilizat pe parcursul acelor 
întâlniri. 

Reacţia mea a fost o tăcere profundă, în vreme ce-mi cerceta 
chipul, sperând să găsească ce căuta. A plecat de lângă mine, s- 
a așezat pe canapea, iar eu mi-am turnat un pahar mare cu vin 
și m-am așezat pe scaun, de cealaltă parte. Am rămas așa 


vreme îndelungată. 

Ceva mai încolo, a început să vorbească iarăși: ce știa despre 
Aria X, cum nu-l satisfăcea serviciul actual, ce spera să 
găsească acolo. Doar că nu-l ascultam de fapt, mă gândeam la 
treburile mele pământești. Mă gândeam la sălbăticie. Mă 
întrebam de ce nu făcusem și eu ce făcea el acum: să visez la 
un alt loc și să mă duc acolo. Nu-l puteam învinovăţi în 
momentul acela, nu tocmai. Nu mă duceam și eu uneori pe 
teren, ca parte a muncit mele? Poate că nu lipseam cu lunile, 
însă era, în principiu, același lucru. 

Cearta a pornit mai încolo, când toate acestea au devenit 
reale pentru mine. Dar nu l-am rugat niciodată, nu l-am implorat 
să rămână. Nu puteam face asta. Poate că se gândise, cine știe, 
că prin plecare avea să salveze căsnicia noastră, că asta cumva 
ne-ar fi apropiat mai mult. Nu știu. Habar nu am. La unele 
lucruri n-o să mă pricep niciodată. 

Însă, în timp ce stăteam lângă trupul psihologei, uitându-mă 
către mare, am știut că jurnalul soţului meu mă așteaptă, că 
aveam să aflu curând ce fel de coșmar întâlnise aici. Și mai 
știam că încă îl învinuiam cu tărie pentru decizia sa... cu toate 
că, în sufletul meu, începeam să cred că n-aș fi vrut să mă aflu 
în altă parte decât în Aria X. 


Zăbovisem prea mult și urma să merg prin beznă ca să mă 
întorc la tabăra principală. Dacă ţineam pasul mare, aș fi reușit 
poate să ajung până la miezul nopţii. Erau unele avantaje în 
sosirea la o oră neașteptată, ţinând cont de cum rămăsese 
situaţia cu topografa. Ceva, totodată, mă avertiza să nu rămân 
la far peste noapte. Poate că era doar strângerea de inimă după 
ce văzusem ciudăţenia rănii psihologei ori simţeam că o 
prezenţă locuiește încă acolo, dar am pornit, cu toate acestea, 
după ce am luat rucsacul cu provizii și jurnalul soţului meu. In 
spatele meu se înălța tot mai solemnă silueta aceea ce nu mai 
era, de fapt, o clădire a farului, ci un soi de relicvariu. Am văzut, 
uitându-mă peste umăr, cum se revarsă, ca dintr-o fântână, o 
geană subţire de lumină verde, încadrată de curbura dunelor, și 
m-am simțit și mai decisă să măresc distanţa. Era rana 
psihologei, lungită pe plajă, strălucind mai tare ca înainte. Nu 
voiam să verific prea de aproape ideea unei forme de viaţă 
arzătoare, ce se dezvolta cu repeziciune. Mi-a venit în minte o 


altă frază din jurnalul ei: Va fi un foc ce-ţi știe numele, iar în 
prezența fructului sugrumător, flacăra sa întunecată cuprinde-va 
fiece bucăţică din tine. 

Pe parcursul unei ore, farul dispăruse în noapte și, împreună 
cu el, torţa care devenise psihologa. Vântul se înteţea, bezna se 
adâncea. Sunetul neîncetat și depărtat al valurilor se auzea ca și 
cum aș fi tras cu urechea la o conversaţie sinistră, purtată în 
șoaptă. Am pășit cât de ușor am putut prin satul părăginit, 
luminată de un ciob de lună doar, fiindcă nu-mi asumam riscul 
de a aprinde lanterna. Formele din rămășițele expuse ale 
încăperilor strânseseră în ele o întunecime ce se distingea chiar 
și în negrul nopţii, și în nemișcarea lor totală sesizam o sugestie 
neliniștitoare a mișcării. M-am bucurat să trec de ele și să 
pornesc pe bucata de cărare, unde stufărișurile sufocau atât 
canalul dinspre mare, cât și micile lacuri din stânga. Nu peste 
mult aveam să dau de apa neagră și de chiparoși, avangardă a 
pâlcurilor de pini masivi. 

După câteva minute a început geamătul și preţ de o clipă am 
crezut că-l aud doar la mine în cap. M-am oprit brusc și am ciulit 
urechea. Lucrul pe care-l auzisem seară de seară la amurg își 
reluase melopeea și, dornică să plec odată de la far, uitasem că 
își avea bârlogul în stufăriș. Auzit de atât de aproape, sunetul 
era mai gutural, încărcat cu un amestec de tristeţe și furie. Suna 
atât de profund uman și totodată inuman, încât pentru a doua 
oară de când pătrunsesem în Aria X l-am socotit supranatural. 
Vaietul venea din faţă și de pe porţiunea de uscat, din stufărișul 
des ce ţinea apa departe de potecă. Părea puţin probabil că aș fi 
putut trece fără să mă audă. Şi ce ar fi urmat apoi? 

Am decis într-un târziu să forţez înaintarea. Am scos lanterna 
cea mai mică, dintre cele două pe care le aveam, și m-am 
ghemuit când am aprins-o, astfel ca raza să nu se vadă ușor pe 
deasupra stufului. Am înaintat în felul acesta chinuitor, cu 
pistolul în mâna cealaltă, atentă la direcţia dinspre care venea 
sunetul. Nu peste mult timp l-am auzit mai aproape, chiar dacă 
tot departe părea, însă, cu toate vaietele acelea oribile, mi-am 
croit mai departe drum printre tulpinile de stuf. 

Au trecut câteva minute, timp în care am înaintat binișor. 
Apoi, pe neașteptate, ceva mi s-a agăţat de bocanc și a căzut la 
pământ cu un plescăit. Am îndreptat lanterna în jos și am sărit 
la o parte, icnind. Incredibil, dar din pământ părea să se înalțe 


un chip uman. Însă, cum nu s-a mai întâmplat nimic vreme de 
câteva momente, am luminat iarăși lucrul acela și am văzut că 
era un soi de mască arămie făcută din piele, pe jumătate 
transparentă, semănând într-un fel cu carapacea lepădată a 
unui crab-potcoavă. O faţă lată, cu urme de vărsat pe obrazul 
stâng. Ochii erau goi, lipsiţi de vedere, holbaţi. Mi s-a părut că 
trebuia să recunosc trăsăturile acelea - că era important -, însă, 
lipsite de corp cum erau, n-am putut. 

Vederea acestei măști, mi-a redat oarecum calmul pe care-l 
pierdusem stând de vorbă cu psihologa. Oricât de bizar, un 
exoschelet lepădat, chiar dacă semăna în parte cu o față 
umană, reprezenta un soi de mister rezolvabil. Unul care, cel 
puţin pentru moment, a dat la o parte imaginea tulburătoare a 
unei frontiere aflate în expansiune și a minciunilor nenumărate 
spuse de Divizia Sudică. 

Când m-am lăsat în genunchi și am aţintit lanterna în faţă, am 
văzut mai multe rămășițe, care erau cauzate de un fel de 
năpârlire: o dâră lungă de resturi, bucăţi de piele precum 
crâmpeiele lăsate de șerpi. Era clar că aveam să dau nas în nas, 
în cele din urmă, cu vieţuitoarea care lăsase aceste urme și la 
fel de clar că arătarea care se văita era sau fusese cândva 
umană. 

Mi-am amintit satul pustiu, ochii ciudaţi ai delfinilor. Era acolo 
o întrebare la care, în timp, aș fi putut răspunde într-un fel mult 
prea personal. Însă, în momentul acela, cea mai importantă 
întrebare era dacă, după năpârlire, creatura devenise apatică 
ori mai activă. Depindea de specie, iar la specia respectivă nu 
mă pricepeam. Și nici nu mai aveam în mine vlagă pentru o 
nouă întâlnire, cu toate că era prea târziu ca să mă retrag. 

Am continuat să avansez și am ajuns într-un loc pe partea 
stângă, unde păpurișul fusese culcat la pământ, transformat 
într-o cale de acces șerpuitoare, lată de cam un metru. 
Luminând cărarea, am văzut că o apuca brusc spre dreapta, 
după mai puţin de treizeci de metri. Asta însemna că arătarea 
era deja în faţa mea, în stufăriș, și că s-ar fi putut întoarce ca să- 
mi taie calea spre tabără. 

Fâșâitul se intensifica, era acum aproape la fel de sonor ca și 
geamătul. În aer stăruia un miros greu. 

N-aveam niciun chef să mă întorc la far, așa că am mărit 
pasul. Întunericul acum era, atât de deplin, că nu izbuteam să 


mai văd decât la vreun metru în faţă, iar lumina lanternei nu 
mai dezvăluia aproape nimic. Vaietul sporea ca intensitate, dar 
nu-i puteam stabili direcţia. Mirosul s-a transformat într-o 
duhoare aparte. Pământul începea să se lase sub greutatea 
mea, semn că apa era aproape. 

Și din nou gemetele, la fel de aproape, însă amestecate acum 
cu zgomote puternice de izbituri. M-am oprit și m-am ridicat pe 
vârfuri ca să luminez cu lanterna peste stuful din stânga mea, la 
timp ca să văd o mișcare intensă, o învălmășeală în față, în 
unghi drept față de potecă. Invălmășeala se apropia. Stuful se 
dădea în lături, lovit cu rapiditate, și tulpinile cădeau de parcă ar 
fi fost retezate cu un agregat mecanic. Arătarea încerca să mă 
atace din flanc, iar strălucirea din mine a sporit, încercând să-mi 
acopere panica. 

Am ezitat doar o clipă. O parte din mine voia să vadă 
creatura, după ce-o auzisem atâtea zile. Oare mai rămăsese 
ceva din omul de știință din mine, care încerca să se regrupeze, 
încerca să aplice logica atunci când tot ce conta era 
supraviețuirea? 

Dacă da, atunci rămăsese foarte puţin. 

Am luat-o la fugă. Şi m-a surprins cât de iute puteam alerga - 
nu mai alergasem niciodată așa de iute. Prin tunelul de beznă 
mărginit de stuf, zgâriată de stuf, dar fără să-mi pese, dorindu- 
mi ca strălucirea să mă împingă înainte. Să ies din raza de 
acţiune a fiarei înainte să mă doboare. Simţeam vibrația, 
bufnetul apropierii sale, pocnetul scrâșnit al tulpinilor de stuf din 
calea sa, iar tânguirile sale aveau acum un ton rugător, a cărui 
stăruinţă mă băga în boală. 

Deslușeam în întuneric ceva masiv care se îndrepta spre mine 
din stânga. Parcă zăream un chip schimonosit, palid și un trup 
voluminos, butucănos în spatele său. Se năpustea având ca 
țintă un punct din faţa mea, și nu puteam face nimic să-l opresc, 
așa că sprintam ca un alergător ajuns aproape de finiş, ca să 
trec odată linia de sosire și să scap. 

Inainta repede, prea repede. Mi-am dat seama că n-aveam 
cum să reușesc - nu din poziția aceea -, dar eram deja în focul 
acţiunii. 

Și momentul hotărâtor a venit. Mi s-a părut că îi simt 
răsuflarea fierbinte într-o parte și am tresărit ţipând, însă 
alergând mai departe. Dar brusc calea s-a eliberat și am simţit 


că spaţiul, aerul, se umplea. Am auzit zgomotele unei creaturi 
masive care încearcă să frâneze, să schimbe direcţia, 
propulsată în stuful din partea opusă de propria inerție. Un vaiet 
aproape rugător, un sunet singuratic, a răsunat în spatele meu. 
Și iarăși, repetat, implorându-mă să mă întorc, s-o zăresc în 
toată mărimea, să iau cunoștință de existenţa sa. 

Nu m-am uitat în spate, ci am continuat să alerg. 

Până la urmă, gâfâind după aer, m-am oprit. Am mers apoi cu 
picioarele înmuiate de teamă, până ce poteca a intrat în zona de 
pădure, suficient cât să dau peste un stejar mare, în care m-a 
căţărat; mi-am petrecut noaptea într-o poziție deloc 
confortabilă, lipită de o creangă. Dacă acea creatură urlătoare 
m-ar fi urmat acolo, nu știu ce m-aș fi făcut. Incă o auzeam, deși 
era iarăși departe. Nu voiam să mă gândesc la asta, însă nu mă 
puteam opri să nu mă gândesc la asta. 

Am tot aţipit și m-am tot trezit, aruncând priviri neliniștite 
spre pământ. La un moment dat, lângă trunchiul copacului a 
poposit ceva mare, care pufnea, dar care a plecat apoi. Mai apoi 
mi s-a părut că văd siluete vagi, la ceva distanţă, dar nu s-au 
materializat în nimic. Mi s-a părut că se opriseră un moment, cu 
ochi luminoși plutind în întuneric, dar nu am simţit nicio 
ameninţare din partea lor. Tineam la piept jurnalul soţului meu 
ca pe un talisman care să mă protejeze de noapte, însă tot 
refuzam să-l deschid. Frica de conţinutul său nu făcuse decât să 
crească. 

Cândva, spre dimineaţă, m-am trezit iarăși și am descoperit 
că strălucirea mea devenise vizibilă cu ochiul liber: pielea mea 
răspândea o fosforescenţă vagă în întuneric, așa că am încercat 
să-mi ascund palmele în mâneci, să-mi ridic pe gât gulerul, ca 
să fiu mai puţin vizibilă, după care am aţipit iarăși. Ceva din 
mine nu voia decât să doarmă pentru totdeauna, să scape de 
tot ce se mai putea întâmpla. 

Dar acum mi-am amintit ceva: unde mai văzusem masca 
năpârlită: era psihologul din a unsprezecea expediţie, un bărbat 
pe care-l văzusem în timpul unui interviu după revenirea sa de 
dincoace de frontieră. Un bărbat care zisese cu voce calmă și 
fără intonaţie: „A fost foarte frumos, foarte pașnic în Aria X. N- 
am văzut nimic neobișnuit. Absolut nimic”. Apoi zâmbise vag. 

Moartea, începeam acum să înţeleg, nu era la fel aici și nici de 
cealaltă parte a frontierei. 


În dimineaţa următoare mintea îmi era încă plină de gemetele 
creaturii; am pătruns din nou în acea parte a Ariei X unde 
poteca se înălța în pantă abruptă, iar de amândouă părţile apa 
neagră a mlaștinilor era înțesată cu cioturile înșelătoare ce 
păreau moarte ale chiparoșilor. Apa absorbea orice sunet, iar 
unda ei neclintită nu reflecta decât mușchiul cenușiu și ramurile 
copacilor. Partea asta a traseului îmi plăcea mai mult ca oricare. 
Lumea, aici, emana o senzaţie de alertă, compensată doar de o 
stare de solitudine pașnică. Neclintirea însemna, simultan, o 
invitaţie de a lăsa garda jos și o dezaprobare totală a ideii de a 
lăsa garda jos. Tabăra principală era la un kilometru jumătate 
distanţă, iar lumina și ţărâitul insectelor din iarba înaltă mă 
moleșeau. Deja repetam ce aveam să-i spun topografei, ce 
aveam să-i mărturisesc și ce aveam să ţin pentru mine. 

Strălucirea din mine s-a aprins ca o flacără. Am avut timp să 
fac o jumătate de pas către dreapta. 

Primul foc m-a nimerit în umărul stâng, nu în inimă, iar 
impactul m-a învârtit pe călcâie și m-a proiectat în spate. Al 
doilea foc m-a atins în stânga, nereușind să mă doboare, ci mai 
degrabă să mă facă să mă răsucesc și să mă împiedic. In 
tăcerea adâncă, în vreme ce alunecam pe panta dealului, am 
auzit un răcnet. Am ajuns la poale cu suflarea tăiată, cu o mână 
în apa cea neagră și alta prinsă sub mine. Durerea din partea 
stângă păruse inițial ca și cum cineva m-ar fi despicat cu un 
cuţit de măcelar și m-ar fi cusut apoi la loc. Insă a cedat curând 
locul unei senzaţii difuze de iritaţie; efectul rănilor produse de 
gloanţe părea să fi fost redus printr-o conspirație celulară, la 
senzația că niște animale minuscule se foiau înăuntrul meu. 

Trecuseră doar câteva secunde. Ştiam că trebuie să mă mișc. 
Din fericire aveam arma în toc, altfel aș fi rupt-o la fugă. Am 
scos-o. Văzusem luneta - un cerculeţ în iarba înaltă -, îmi 
dădusem seama cine pregătise ambuscada. Topografa fusese în 
armată, se pricepea, dar n-avea cum să știe că strălucirea mă 
protejase, că șocul nu mă copleșea, că nu fusesem doborâtă de 
durerea paralizantă a rănii. 

M-am întors pe burtă, intenţionând să mă târăsc pe lângă 
marginea apei. Atunci am auzit vocea topografei, de pe celălalt 
mal înălțat. 

— Unde-i psihologa? Ce-ai făcut cu ea? 

Am comis greșeala de a-i spune adevărul. 


— E moartă, am strigat încercând să-mi fac vocea să sune 
zdruncinată, slăbită. 

Răspunsul topografei a fost să tragă un glonț peste capul 
meu, sperând, poate, că o să ies din adăpost. 

— N-am omorât-o eu, am ţipat. S-a aruncat din vârful farului. 

— Risc pentru recompensă! a replicat topografa, aruncându- 
mi vorbele ca pe o grenadă. 

Probabil că se gândise la momentul acela tot timpul cât 
lipsisem. N-a avut mai mult efect asupra mea decât avusese 
încercarea mea de a folosi comanda asupra ei. 

— Ascultă-mă! M-ai rănit... grav. Mă poţi lăsa aici. Nu sunt 
dușmanul tău. 

Cuvinte împăciuitoare, jalnice. Am așteptat, însă topografa n- 
a răspuns. Nu auzeam decât zumzetul albinelor printre florile de 
câmp și susurul apei undeva în mlaștina neagră de după limba 
înălțată de pământ. 

— Întoarce-te la tabăra principală, ia proviziile, am strigat 
încercând iarăși. Întoarce-te la frontieră. Nu-mi pasă. N-o să te 
opresc. 

— Nu cred o iotă! a strigat la rându-i, mai de aproape, fiindcă 
înaintase de cealaltă parte. Te-ai întors și nu mai ai înfățișare 
umană. Ar trebui să te omori singură, ca să nu trebuiască să fac 
eu asta. 

Nu-mi plăcea tonul ei nonșalant. 

— Sunt umană ca și tine, am răspuns. E un lucru natural, am 
zis și mi-am dat seama că nu va înțelege că mă refeream la 
strălucire. 

Voiam să-i spun că și eu eram un lucru natural, dar nu știam 
dacă așa stau cu adevărat lucrurile, iar cele întâmplate în orice 
caz nu mă ajutau să-mi pledez cazul. 

— Zi-mi numele! a ţipat. Zi-mi ce nume ai! Zi-mi odată 
numele ăla nenorocit! 

— Asta n-o să schimbe nimic, i-am strigat. Ce-ar putea să 
schimbe? Nu înţeleg de ce asta ar schimba ceva. 

Mi s-a răspuns cu tăcere. Nu intenţiona să mai vorbească. 
Eram un demon, un diavol, ceva ce nu putea înţelege ori 
alesese să nu înţeleagă. O simţeam cum se apropie, furișându- 
se ca să nu fie detectată. 

N-avea să mai tragă decât dacă avea o ţintă clară, în vreme 
ce eu simțeam impulsul de a da asaltul, trăgând cât de mult 


puteam asupra ei. Dar în loc de asta m-am strecurat aproape 
târâș spre ea, către apă. 

Probabil că se aștepta să încerc să scap mărind distanţa 
dintre noi, însă știam că, la ce bătaie avea pușca ei, ar fi 
însemnat sinucidere. Am încercat să-mi domolesc răsuflarea. 
Voiam să pot auzi orice sunet care i-ar fi dat poziţia în vileag. 

După un moment, am auzit pași în partea opusă, de cealaltă 
parte a dealului. Am găsit un boţ de pământ nămolos și l-am 
aruncat departe, în lungul apei negre, spre locul de unde 
venisem. În vreme ce ateriza cu un plescăit lipicios la vreo 
douăzeci de metri de mine, am urcat iarăși dealul, pieptiș, așa 
că abia dacă mai zăream marginea cărării. 

Creștetul topografei s-a ițit la nici trei metri de mine. Se 
sprijinea în palme și se târa prin iarba lungă a potecii. Am zărit-o 
o clipă doar. Era vizibilă acum pentru mai puţin de o secundă, 
apoi avea să dispară. N-am gândit, n-am ezitat. Am împușcat-o. 

Capul i-a săltat într-o parte și, fără vreun sunet, topografa s-a 
cufundat în iarbă și s-a răsucit pe spate cu un geamăt - de 
parcă ar fi fost deranjată în somn -, după care n-a mai mișcat. 
Avea o parte a feţei plină de sânge, iar fruntea îi era deformată 
grotesc. M-am lăsat iarăși să alunec pe pantă. Mă holbam la 
pistol, șocată. Mă simţeam de parcă eram prinsă între două 
viitoruri, deși luasem deja decizia să trăiesc într-unul dintre ele. 
De-acum rămâneam doar eu. 

Când m-am uitat iarăși, precaută, de cealaltă parte a dealului, 
am văzut-o tot acolo, lungită, nemișcată. Nu mai omorâsem pe 
nimeni până atunci. Nu eram sigură, dată fiind logica acestui 
loc, că omorâsem pe cineva acum. Asta cel puţin mi-am spus ca 
să-mi controlez tremuratul. Fiindcă, dincolo de toate acestea îmi 
tot spuneam că aș fi putut încerca încă o vreme să mă înţeleg 
cu ea ori să nu fi tras și să fi fugit în sălbăticie. 

M-am ridicat în picioare și am urcat pe coama dealului simțind 
că mă dor toate cele, deși în umăr simţeam doar o zvâcnire 
surdă. Ajunsă lângă cadavrul ei, cu pușca întinsă peste fața 
însângerată ca un semn de exclamare, m-am întrebat cum 
fuseseră ultimele ei ore în tabără. Ce îndoieli o măcinaseră. 
Dacă începuse s-o pornească spre frontieră, apoi ezitase, 
revenise în tabără, pornise iarăși, prinsă într-un cerc vicios al 
indeciziei. Cu siguranţă că ceva anume o îmboldise să mă 
înfrunte sau poate că fusese suficient doar să rămână cu 


gândurile ei, peste noapte, în locul ăsta. Singurătatea poate fi 
apăsătoare, poate pretinde să se dea curs unei anumite acţiuni. 
Dacă aș fi revenit când promisesem, oare lucrurile ar fi stat 
altfel? 

N-o puteam lăsa aici, dar am ezitat dacă să o duc în tabără și 
s-o îngrop în cimitirul cel vechi de după corturi. Strălucirea din 
mine mă făcea să șovăi. Dacă exista o menire pentru ea în locul 
acesta? Oare dacă o îngropam aș fi evitat manifestarea unei 
abilități de a se schimba care și acum îi mai putea fi proprie? In 
cele din urmă am început s-o rostogolesc, cu pielea încă elastică 
și caldă, cu sângele revărsându-se din rana de la cap, până cea 
ajuns la marginea apei. Apoi am rostit câteva cuvinte despre 
speranţa că o să mă ierte și despre cum o iertam eu fiindcă 
trăsese în mine. Nu știu dacă vorbele mele aveau vreun sens în 
circumstanţele acelea pentru vreuna dintre noi. Tot ce am zis 
mi-a sunat absurd. Dacă ar fi înviat brusc, am fi recunoscut 
probabil, amândouă, că nu iertam nimic. 

Ridicând-o în braţe, am intrat în apa neagră. Când apa mi-a 
ajuns până la genunchi, i-am dat drumul și m-am uitat cum se 
scufundă. În momentul când nu am mai zărit nici măcar 
anemona prelungă și albicioasă a braţului său stâng, m-am 
întors la țărm. Nu știu dacă era credincioasă, dacă se aștepta să 
învie în paradis sau să ajungă hrană pentru viermi. Chiparoșii, 
cu toate acestea, formau parcă un soi de catedrală în vreme ce 
corpul i se scufunda din ce în ce mai adânc. 

N-am avut timp până la urmă să absorb cele abia întâmplate. 
Îndată după ce am revenit pe cărare, strălucirea mi-a uzurpat și 
alte locuri decât centrii nervoși. Am căzut grămadă la pământ, 
cuprinsă de ceva ce părea un ger năprasnic, cu gheaţă 
întunecată, iar strălucirea s-a răspândit, devenind o aură de 
lumină intensă, albastră, cu miez alb. Când un fel de zăpadă 
usturătoare a coborât peste mine și mi s-a infiltrat în piele, m- 
am simţit ca și cum aș fi fost arsă cu ţigara. Am îngheţat apoi, 
am amorţit într-un asemenea hal, prinsă acolo pe cărare, în 
propriul corp, încât ochii mi-au rămas fixaţi pe firele de iarbă din 
faţă, iar gura mi-a încremenit, întredeschisă, lipită de pământ. 
Ar fi trebuit să fiu conștientă că eram cruţată de durerea rănilor, 
însă în delirul meu m-am simțit posedată. A 

Îmi amintesc doar trei momente din această posedare. În 
primul episod, am văzut cum topografa, psihologa și 


antropologa se uitau la mine de sus, ca prin apă, de parcă aș fi 
fost un mormoloc într-o baltă. S-au tot holbat așa o perioadă 
nefirească de timp. In al doilea moment mă aflam lângă 
arătarea tânguitoare, cu palma pe capul ei, și murmuram ceva 
într-o limbă de neînțeles. În al treilea, mă uitam ţintă la o hartă 
vie a frontierei, care fusese descrisă ca un canal mare, circular 
ce înconjura Aria X. In canalul acela înotau vietăţi marine uriașe, 
cărora nu le păsa că erau privite; nepăsarea lor mă afecta, 
precum o mâhnire teribilă. 

Tot timpul însă, după cum aveam să descopăr mai târziu 
după urmele din iarbă, n-am fost defel îngheţată, ci m-am 
zbătut și zvârcolit în ţărână ca un vierme, o parte depărtată din 
mine încă simțind agonia, încercând să moară din cauza asta, 
cu toate că strălucirea nu îngăduia asta. Dacă aș fi putut ajunge 
la pistol, cred că m-aș fi împușcat în cap... cu bucurie. 


S-ar putea să fie clar deja că nu mă pricep întotdeauna să le 
spun celorlalţi lucruri pe care ei simt că au dreptul să le știe, iar 
în relatarea de față am neglijat până acum să menţionez câteva 
detalii despre strălucire. Motivul meu este din nou speranţa că 
opinia inițială a unui eventual cititor, când îmi va judeca 
obiectivitatea, nu va fi influenţată de asemenea amănunte. Am 
încercat să compensez acest lucru prin dezvăluirea mai multor 
informaţii personale decât aș fi fost înclinată, parţial datorită 
relevanţei lor pentru natura Ariei X. 

Adevărul este că în momentele de dinainte ca topografa să 
încerce să mă ucidă strălucirea s-a extins în mine, mi-a acutizat 
simţurile și am simţit mișcarea șoldurilor topografei, întinsă la 
pământ și ţintindu-mă prin luneta puștii. Am auzit sunetul 
picăturilor de sudoare care i se prelingeau pe frunte. Am izbutit 
să adulmec mirosul deodorantului ei și am putut să simt gustul 
ierbii îngălbenite pe care o culcase la pământ pentru a-și pregăti 
ambuscada. Când am tras în ea, simţurile intensificate încă 
funcționau, și doar din acest motiv fusese vulnerabilă. 

Era până la urmă o accentuare bruscă a ceea ce simţisem 
deja. In drumul spre far și înapoi, strălucirea se manifestase, 
parţial, ca o răceală moderată. Mă procopsisem cu o febră 
ușoară, tușisem și avusesem sinusurile înfundate. Mă simţisem 
slăbită și, din când în când, ameţită. Simţisem în trup o senzaţie 
de plutire, întreruptă când și când de perioade de îngreunare, 


fără niciun echilibru între ele, așa că ori fusesem vioaie, ori abia 
izbutisem să-mi târăsc picioarele. 

Soţul meu s-ar fi ocupat de strălucire. Ar fi găsit o mie și una 
de căi de a încerca să o vindece și să elimine și cicatricile fără 
să-mi dea voie să mă ocup de asta în felul meu, motiv pentru 
care, cât am stat împreună, câteodată nu-i spuneam dacă îmi 
era rău. Însă, în cazul de faţă, orice eforturi ar fi fost fără sens. 
Poţi să pierzi timp făcându-ţi griji în privinţa unei morţi care s-ar 
putea să nu sosească sau să te concentrezi pe ce a mai rămas 
din tine. 

Când în cele din urmă mi-am revenit în simţiri, era deja 
amiaza următoarei zile. lzbutisem cumva să mă târăsc până în 
tabără. Eram stoarsă, uscată ca iasca, și a trebuit să-mi torn pe 
gât vreo trei litri de apă în următoarele ore, ca să mă simt din 
nou întreagă. Mă ardea într-o parte, dar îmi dădeam seama că 
eram tămăduită la iuţeală, suficient cât s-o pot lua din loc. 
Strălucirea care mi se infiltrase în membre deja părea să fi fost 
oprită din avans de corpul meu, părea să fi fost încetinită de 
nevoia de a-mi îngriji rănile. Frigul se diminuase, iar ușurătatea 
și greutatea fuseseră înlocuite de un zumzet interior neîntrerupt 
și pentru un timp de senzaţia neliniștitoare că ceva îmi umbla 
pe sub piele, formând o peliculă, un strat ce-l imita perfect pe 
cel ce putea fi văzut. 

Ştiam că nu trebuie să mă încred în această stare de bine 
care putea fi, nu era exclus, o etapă intermediară de dinaintea 
unui nou stadiu. Orice ușurare că până acum schimbările nu 
păreau mai radicale decât simţuri și reflexe acutizate, plus o 
lucire fosforescentă pe piele, părea irelevantă faţă de ceea ce 
tocmai aflasem: pentru a ţine sub control strălucirea trebuia să 
continui să mă rănesc, să-mi fac rău fizic. Să-mi bulversez 
sistemul. 

În acest context, confruntată fiind cu haosul care era tabăra 
principală, atitudinea mi-a fost, poate, ceva mai prozaică decât 
s-ar fi dovedit în alte împrejurări. Topografa tăiase corturile, 
lăsând să fluture fâșii lungi de pânză tare. Înregistrările datelor 
științifice lăsate de expedițiile anterioare fuseseră arse; încă 
vedeam fragmente  înnegrite ițindu-se printre  buștenii 
transformați în cenușă. Armele pe care nu izbutise să le poarte 
cu ea le distrusese dezmembrându-le pe fiecare în parte, în 
bucăţi, după care aruncase piesele prin toată tabăra, vrând 


parcă să mă provoace. Cutii de conserve zăceau golite, 
desfăcute, împrăștiate peste tot. În absenţa mea, topografa 
intrase într-un fel de frenezie de ucigașă în serie, îndreptată 
împotriva obiectelor neînsufleţite. 

Jurnalul ei zăcea ca o momeală, pe ce mai rămăsese din patul 
din cortul ei, înconjurat de un vălmășag de hărţi, unele vechi, 
îngălbenite. Insă nu era niciun cuvânt scris în el. Puținele dăți în 
care o văzusem trăgându-se mai deoparte și „scriind” în el 
fuseseră amăgitoare. Nu avusese nicicând intenţia de a o lăsa 
pe psihologă, sau pe oricare dintre noi, să-i cunoască 
adevăratele gânduri. Mi-am dat seama că respect asta. 

Lăsase totuși o ultimă declaraţie decisivă, pe o foaie de hârtie 
pusă pe pat, care îi explica poate ostilitatea: „Antropologa a 
încercat să revină, dar m-am ocupat de ea”. Fusese ori nebună 
de legat, ori extrem de lucidă. Am cercetat cu atenţie hărţile, 
însă nu erau ale Ariei X. Scrisese lucruri pe ele, chestii personale 
de ţinut minte. Mi-am dat seama, apoi, că hărţile înfățișau, 
probabil, locuri pe care le vizitase ori unde locuise. N-o puteam 
învinovăţi că se întorsese la ele, că se folosise de ceva din 
trecut pentru a se ancora de prezent, oricât de inutilă ar fi fost 
acţiunea. 

Explorând mai departe tabăra, am evaluat situaţia în care mă 
aflam. Am descoperit câteva conserve pe care, cumva, le 
trecuse cu vederea. Ratase și o parte din apa potabilă, fiindcă, 
așa cum am spus, ascunsesem o anumită cantitate în sacul meu 
de dormit. Deși toate mostrele mele dispăruseră - probabil le 
aruncase în mlaștina neagră când pornise pe cărare pentru a-și 
aranja ambuscada -, comportamentul său nu rezolvase și nu 
ajutase cu nimic. Îmi trecusem măsurătorile și observaţiile 
despre mostre într-o agendă mică, în rucsac. Avea să-mi 
lipsească microscopul cel mare, mai puternic, dar mă puteam 
descurca cu cel pe care-l luasem cu mine. Aveam destulă 
mâncare cât să-mi ajungă două săptămâni, fiindcă nu eram 
mâncăcioasă de fel. Apa avea să ţină încă vreo trei sau patru 
zile după acel interval, și puteam oricând să fierb alta. Aveam 
destule chibrituri ca să fac focul vreme de o lună și știam, 
oricum, să-l aprind și fără chibrituri. Alte provizii mă așteptau în 
casa farului, cele din rucsacul psihologei, cel puţin. 

Am văzut în spate că topografa adăugase ceva la vechiul 
cimitir: o groapă goală, proaspăt săpată, cu o movilă de lut într- 


o parte - și, înfiptă în pământ, o cruce simplă, făcută din ramuri 
căzute. Groapa îmi fusese oare menită mie sau antropologei? 
Ori amândurora? Nu-mi plăcea ideea de a dormi somnul de veci 
alături de antropologă. 

Mai târziu, când am început să fac un pic de curăţenie, am 
simţit din senin că mă apucă râsul, și asta mi-a dublat durerea. 
Imi amintisem deodată de spălatul vaselor, după cina luată cu 
soțul meu, în seara când revenise de dincolo de frontieră. 
Ţineam minte perfect cum curățasem resturile de spaghete și 
pui de pe o farfurie, întrebându-mă cu o anume perplexitate 
cum poate coexista un act atât de banal cu misterul reapariţiei 
lui. 


05: DISOLUȚIE 


Niciodată nu m-am descurcat bine în orașe deși, de nevoie, 
am locuit într-unul -, fiindcă soţul meu avea nevoie să se afle 
acolo, fiindcă cele mai bune slujbe pentru mine acolo erau, 
fiindcă mă autodistrusesem când avusesem ocazia să lucrez pe 
teren. Dar nu eram un animal domestic. Murdăria și agitația 
orașului, starea continuă de alertă, aglomeraţia, lumina care 
acoperea mereu stelele, vaporii omniprezenţi de benzină, miile 
de feluri în care metropola ne vestea distrugerea viitoare... 
lucrurile astea nu mă atrăgeau defel. 

— Unde te duci așa de târziu, noaptea? întrebase soţul meu 
de câteva ori cam cu nouă luni înainte să plece cu a 
unsprezecea expediție. 

Era un „de fapt” nerostit înainte de „așa de” - îl auzeam, 
zgomotos și insistent. 

— Nicăieri, îi replicasem. Peste tot. 

— Nu, serios, unde te duci? 

Spre lauda lui, nu încercase niciodată să mă urmărească. 

— Nu te înșel, dacă la asta te referi. 

O asemenea directă îl oprea de obicei, chiar dacă nu-l liniștea. 

l-am spus apoi că plimbările nocturne mă relaxau, mă ajutau 
să adorm când stresul sau plictiseala de la muncă începeau să 
mă apese. Dar, de fapt, nu mergeam decât până la un maidan 
cotropit de iarbă. Spaţiul acela pustiu mă atrăgea, fiindcă nu era 
cu adevărat pustiu. Era casa a trei specii de melc, a trei specii 
de șopârlă, fără să mai vorbesc de libelule și fluturi. Locul avea 


origini umile - șanțurile noroioase lăsate de camioane - și, cu 
timpul, băltoaca de acolo adunase apă de ploaie și devenise o 
baltă în toată regula. Icre de pește își croiseră drum, iar alevinii 
și mormolocii puteau fi văzuţi acolo împreună cu insectele 
acvatice. În jurul bălții crescuseră buruieni, diminuând riscul ca 
pământul să fie erodat de apă. Păsările migratoare, în călătoriile 
lor, îl foloseau ca popas. 

Nu era cine știe ce habitat complex, însă, fiind în apropiere, 
îmi domolea nevoia de a mă sui în mașină și de a căuta cel mai 
apropiat loc sălbatic. Îmi plăcea să vin acolo noaptea târziu, 
fiindcă era posibil să zăresc și o vulpe precaută aflată în trecere 
sau să surprind câte un marsupial mic odihnindu-se pe un stâlp 
de telegraf. Alături se adunau caprimulgi, ca să se ospăteze cu 
insectele ce bombardau stâlpii de iluminat stradal. $Șoareci și 
bufniţe desfășurau străvechiul ritual al prădătorului și prăzii. 
Aveau, toate, o vigilenţă diferită de a animalelor din adevărata 
sălbăticie; era o vigilenţă ostenită, rezultatul unei istorii lungi și 
chinuitoare. Întâmplări cu întâlniri de rău augur în teritoriul 
ocupat de oameni, evenimente tragice în trecut. 

Nu i-am spus soţului meu că plimbările aveau o ţintă, fiindcă 
voiam să ţin pentru mine locul acela. Sunt multe lucruri pe care 
cuplurile le fac din obișnuinţă, ori fiindcă asta este așteptat de la 
ele, și ritualurile acelea nu mă deranjau. Uneori îmi și plăceau. 
Însă, în privinţa peticului acela de natură urban simţeam nevoia 
să fiu egoistă. Mă ajuta să gândesc mai bine când eram la 
muncă, mă calma, îmi oferea o serie de drame în miniatură pe 
care să le urmăresc. Nu știam că, în vreme ce aplicam acest 
surogat nevoii mele de spaţii deschise, soţul meu visa la Aria X 
și la spaţii cu mult mai vaste. Însă, mai târziu, paralela asta mă 
ajutase să-mi domolesc mânia provocată de plecarea sa, apoi 
nedumerirea, când apăruse acasă atât de schimbat... chiar dacă 
adevărul gol-goluţ era că nu izbuteam să pricep ce anume îmi 
lipsea la el. 

Psihologa zisese: „Frontiera înaintează... câte un pic în fiecare 
an”. 

Însă afirmaţia asta mi se părea prea limitată, prea ignorantă. 
Erau mii de spaţii „moarte” precum maidanul pe care-l 
observasem eu, mii de ecosisteme tranziționale pe care nu le 
vedea nimeni, care fuseseră făcute invizibile fiindcă nu erau „de 
folos”. În ele putea trăi orice, pentru o vreme, fără a fi băgat de 


seamă. Ajunseserăm să ne gândim la frontieră ca la un zid 
monolitic și invizibil, însă, dacă membrii celei de-a unsprezecea 
expediţii izbutiseră să revină fără să băgăm de seamă, nu era 
posibil ca și alte lucruri de dincolo să fi pătruns deja? 


În faza asta nouă a strălucirii mele, în care îmi reveneam 
după răni, Turnul mă chema neîncetat, îi simțeam prezenţa sub 
pământ cu o claritate care o imita pe aceea din momentul în 
care simţi primul impuls de atracţie, când știi, fără să te uiţi, 
unde se află într-o încăpere obiectul dorinţei tale. Era în parte și 
nevoia mea de a mă întoarce acolo, dar acest lucru se datora 
într-o oarecare măsură și efectului sporilor, așa că m-am luptat 
cu impulsul, fiindcă mai întâi aveam ceva de făcut. Și misiunea 
asta a mea, dacă eram lăsată să o fac fără alte întreruperi 
bizare, ar fi putut să pună totul într-o lumină mai clară. 

Trebuia mai întâi să izolez minciunile și neclarităţile furnizate 
de superiorii mei de datele care se refereau cu adevărat la 
lucrurile neobișnuite din Aria X. De pildă, informaţia secretă că 
existase o proto-Arie X, un soi de preambul, un punct de contact 
stabilit iniţial. Deși vederea mormanului de jurnale îmi 
schimbase radical perspectiva despre Aria X, nu credeam că un 
număr mai mare de expediţii mi-ar fi spus mai multe despre 
Turn şi efectele sale. Îmi spunea, în principiu, că, deși frontiera 
se extindea, asimilarea de către Aria X putea fi socotită mai 
degrabă moderată. Informaţiile repetate în jurnale, care relatau 
despre cicluri repetitive și despre amestecul anotimpurilor 
bizare cu cele obișnuite, erau de folos pentru stabilirea unor 
modele. Dar informaţiile acestea erau și ele, probabil, cunoscute 
de superiorii mei, putând fi, așadar, considerate drept date care 
mai fuseseră raportate de alţii. Mitul că doar câteva dintre 
expedițiile timpurii eșuaseră, pornind de la data de inițiere 
sugerată artificial de Divizia Sudică, întărea ideea că existau 
niște cicluri în cadrul mai general al unei inaintări. 

Detaliile individuale păstrate în jurnale puteau spune povești 
despre eroism și lașitate, despre decizii bune și proaste, dar în 
cele din urmă dădeau seamă despre un fel de inevitabilitate. 
Nimeni până acum nu sondase precis adâncimile intenției sau 
scopului într-un fel care să obstrucţioneze intenţia sau scopul în 
cauză. Cu toţii muriseră sau fuseseră uciși, reveniseră schimbaţi 
sau neschimbaţi, însă Aria X continuase ca întotdeauna... în 


vreme ce superiorii noștri păreau să se teamă atât de mult de 
orice reimaginare radicală a situaţiei, încât continuaseră să 
trimită expediţii dezinformate, ca și cum ar fi fost unica soluţie. 
Alimentaţți Aria X, dar nu o înfruntați și poate că cineva, cu ceva 
noroc sau prin simpla repetiţie, o să dea peste vreo explicație, 
vreo soluție, înainte ca lumea să devină Aria X. 

N-aveam cum să confirm vreuna dintre teorii, dar am simţit o 
satisfacţie amară trecându-le în revistă. 

Am lăsat pentru la urmă jurnalul soţului meu, chiar dacă mă 
atrăgea la fel de mult ca Turnul. M-am concentrat în schimb pe 
ce adusesem: mostrele din satul ruinat și cele recoltate de la 
psihologă, împreună cu mostrele din propria-mi piele. Am 
potrivit microscopul pe masa șubredă, pe care presupun că 
topografa o găsise atât de prăpădită deja, încât nu o mai 
socotise demnă de atenţia sa. Celulele recoltate de la psihologă 
- atât cele din umărul neafectat, cât și cele din rană - păreau a 
fi celule umane normale. La fel și cele din pielea mea. Era 
imposibil. Am observat în repetate rânduri mostrele, ba chiar, 
copilărește, am început să mă prefac că nu mă mai interesa să 
mă uit la ele, pentru a mă arunca apoi asupra lor, dintr-odată, 
cu ochi de vultur. 

Eram convinsă că, atunci când nu mă uitam, celulele se 
transformau în altceva, că actul însuși al observării schimba 
totul. Ştiam și că asta e nebunie curată, dar nu mă puteam opri. 
Mi se părea că Aria X îmi râde în nas - fiece fir de iarbă, fiece 
insectă rătăcită, fiece picătură de apă. Ce avea să se întâmple 
când Târâtorul ajungea la fundul Turnului? Ce urma să se 
petreacă atunci când urca iarăși? 

Am examinat apoi mostrele din sat: mușchi de pe „fruntea” 
uneia dintre erupții, așchii de lemn, o vulpe moartă, un şobolan. 
Lemnul era lemn. Șobolanul - şobolan. Mușchiul și vulpea, 
însă... erau alcătuite din celule umane modificate. Unde se află 
fructul sugrumător venit din mâinile păcătosului voi zămisli 
semințele morților... 

Presupun că ar fi trebuit să mă îndepărtez șocată de 
microscop, dar, indiferent de ce mi-ar fi arătat acest instrument, 
eram deasupra unor asemenea reacţii. In loc de asta, m-am 
mulţumit să înjur în șoaptă. Mistreţul în drum spre tabăra 
principală, delfinii stranii, creatura suferindă din stufăriș. Chiar și 
ideea că unele copii ale membrilor celei de-a unsprezecea 


expediții s-au încrucișat în acest fel, toate astea sprijineau 
probele oferite de microscop. Transformările aveau loc aici și, 
deși mă simţeam parte a unui peisaj „natural” în drumul meu 
spre far, nu puteam nega că aceste habitate erau tranziționale 
într-un mod profund nefiresc. M-a cuprins o senzaţie perversă 
de ușurare; cel puţin acum aveam dovada că se petrece ceva 
ciudat, pe lângă țesutul cerebral pe care antropologa l-a 
prelevat din pielea Târâtorului. 

La un moment dat totuși m-am săturat de mostre. Am mâncat 
de prânz și am decis să depun mai multe eforturi pentru 
curăţarea taberei; cea mai mare parte a acestei sarcini avea să 
cadă în seama următoarei expediţii. Era încă o după-amiază 
orbitoare, strălucitoare, cu un cer albastru uimitor și o căldură 
tihnită. Am stat fără să fac nimic o vreme, privind libelulele ce 
atingeau ușor iarba înaltă și zborul rotit al unei ciocănitori cu 
cap roșu. Amânam doar inevitabilul, întoarcerea mea la Turn și, 
cu toate astea, iroseam timpul. 

Când în sfârșit am luat jurnalul soțului meu și am început să 
citesc, strălucirea m-a străbătut în unde nesfârșite și m-a 
conectat cu pământul, apa, copacii, aerul, în timp ce m-am 
deschis și m-am tot deschis. 


Jurnalul soţului meu nu era defel cum m-aș fi așteptat. În 
afara câtorva notițe laconice, mâăzgălite în grabă, el mi se 
adresase aproape exclusiv mie. Nu voiam asta și, de îndată ce 
mi-am dat seama, am încercat să rezist nevoii de a arunca 
deoparte jurnalul, ca și cum ar fi fost otravă. Reacţia mea n- 
avea nimic de-a face cu iubirea sau cu lipsa ei, ci mai degrabă 
cu un sentiment de vinovăţie. Voise să împartă jurnalul cu mine, 
iar acum era ori mort cu adevărat, ori exista într-o stare ce 
făcea imposibilă orice încercare a mea de a comunica în vreun 
fel cu el, de a-i răspunde. 

A unsprezecea expediţie fusese alcătuită din opt membri, toţi 
bărbaţi: un psiholog, doi medici (printre care soţul meu), un 
lingvist, un topograf, un biolog, un antropolog și un arheolog. 
Intraseră în Aria X pe timp de iarnă, când arborii erau lipsiţi în 
mare parte, de frunze, iar păpurișurile se îngroșau și se 
întunecau la culoare. Tufele înflorite „deveniseră posomorâte” și 
păreau să se „ghemuiască” de-a lungul cărării, după cum 
scrisese. „Mai puţine păsări decât indică rapoartele, continua. 


Dar unde s-au dus? Asta doar pasărea mea rară o știe.” Cerul 
era înnourat adesea, iar nivelul apei din mlaștina cu chiparoși 
scăzuse. „N-a plouat de când am ajuns aici”, scrisese la sfârșitul 
primei săptămâni. 

Descoperiseră și ei ceea ce doar eu numesc Turnul, în a 
cincea sau a șasea zi - eram și mai sigură acum că așezarea 
taberei principale fusese aleasă pentru a declanșa descoperirea 
-, însă opinia topografului lor, că trebuiau să continue cu 
cartografierea zonei dimprejur, însemna că pentru ei lucrurile se 
desfășuraseră altfel decât pentru noi. „Niciunul dintre noi nu era 
prea dornic să coboare acolo, scria soţul meu, iar eu cel mai 
puţin dintre toţi.” Soţul meu suferea de claustrofobie, uneori 
chiar trebuia să se ridice din pat în mijlocul nopţii și să doarmă 
pe dușumea. 

Din vreun motiv oarecare, psihologul, în acest caz, nu-i silise 
să coboare în Turn. Exploraseră mai departe, trecând de satul 
distrus, până la far și dincolo. În privinţa farului, soţul meu nota 
oroarea pe care o simţiseră descoperind semnele masacrului, 
dar că fuseseră „prea respectuoși cu morţii pentru a îndrepta 
lucrurile”, și cu asta cred că se referea la mesele răsturnate de 
la primul nivel. Nu menţiona fotografia paznicului farului de pe 
perete, lucru care m-a dezamăgit. 

Descoperiseră, ca și mine, mormanul de jurnale de la etajul 
farului, și asta îi zdruncinase. „Am avut o dispută intensă 
privitoare la ce-i de făcut. Eu am susţinut că trebuie să 
abandonăm misiunea și să ne întoarcem acasă, fiindcă era clar 
că fuseserăm minţiţi.” Dar, se pare, în momentul acela 
psihologul restabilise controlul, chiar dacă unul fragil. Una dintre 
directivele fiecărei expediţii era să rămână unită. Însă, la 
următoarea intervenţie în jurnal, reieșea că expediţia decisese 
scindarea, încercând salvarea misiunii prin respectarea voinţei 
fiecăruia și asigurându-se, astfel, că nimeni n-avea să încerce să 
revină la frontieră. Medicul celălalt, antropologul, arheologul și 
psihologul rămăseseră în far pentru a citi jurnalele și a cerceta 
zona din jur. Lingvistul și biologul se întorseseră pentru a 
explora Turnul. Soţul meu și cu topograful continuaseră să 
înainteze dincolo de far. 

„Ti-ar plăcea aici, scria într-o însemnare deosebit de voioasă, 
care îmi sugera nu atât optimism, cât o euforie ce dădea de 
gândit. Ti-ar plăcea cum cade lumina pe dune. Ti-ar plăcea 


întinderea asta imensă de pustietate.” 

Rătăciseră pe coastă vreme de o săptămână, cartografiind 
relieful și așteptându-se, din moment în moment, să dea peste 
frontieră - în orice formă ar fi apărut aceasta - ca peste un 
obstacol care să le oprească înaintarea. 

Însă nu-i oprise nimic. 

In loc de asta avuseseră de-a face, zi după zi, cu același 
habitat. „Ne îndreptăm spre nord, cred”, scria, dar, deși 
străbatem kilometri buni, câte douăzeci și cinci, treizeci până la 
lăsarea serii, nu s-a schimbat nimic încă. Totul e la fel”, deși 
preciza că prin asta nu se referise la faptul că ar fi fost cumva 
„prinși într-o buclă ciudată”. Pătrunseseră, într-adevăr, într-o 
porţiune pe care o numea lntinderea Sudică, ce nu fusese 
cartografiată, „despre care crezuserăm, încurajați de atitudinea 
vagă a superiorilor noștri, că se afla dincolo de frontieră”. 

Şi eu știam că Aria X se oprește abrupt, nu departe de far. 
Cum de știam asta? Așa ne spuseseră superiorii. Așa că, de fapt, 
nu știam absolut nimic. 

In cele din urmă făcuseră cale întoarsă, fiindcă „am văzut în 
spatele nostru jerbe ciudate de lumină și sunete pe care nu le- 
am putut identifica. Am devenit îngrijoraţi de soarta membrilor 
expediției pe care-i lăsaserăm în urmă”. Aflaţi pe punctul de a 
se întoarce, zăriseră o „insulă stâncoasă, prima de până atunci”, 
în privinţa căreia simţiseră „un impuls puternic de a o explora, 
deși nu era ușor să ajungem acolo”. Insula „arăta ca și cum ar fi 
fost cândva locuită - am văzut case de piatră presărate pe un 
deal și dedesubt, un doc”. 

Drumul înapoi spre far durase patru zile, nu șapte, „de parcă 
pământul s-ar fi contractat”. Ajunși la casa farului, 
descoperiseră că psihologul dispăruse și găsiseră urmele 
însângerate ale unei confruntări armate pe platforma de la 
jumătatea farului. Un supravieţuitor muribund, arheologul, „ne-a 
spus că ceva «care nu-i de pe lumea asta» urcase scările, îl 
ucisese pe psiholog și se retrăsese apoi cu corpul său. «Numai 
că psihologul s-a întors mai târziu», delira arheologul. Erau doar 
două cadavre, niciunul al psihologului. Nu ne-a putut spune ce s- 
a ales de ceilalți. Nici motivul pentru care s-au împușcat între ei, 
în afară de «n-aveam încredere unii într-alţii», repetat într-una”. 
Soţul meu notase că „unele dintre rănile văzute nu proveneau 
de la gloanţe și chiar stropii de sânge de pe pereţi nu 


corespundeau cu ce știu eu despre locuri ale crimei. Pe podea 
era un reziduu ciudat”. 

Arheologul „s-a proţăpit într-un ungher al platformei și a 
ameninţat că ne împușcă dacă ne apropiem ca să-i vedem 
rănile. Însă, nu peste mult timp, a murit”. Târâseră apoi 
corpurile de pe platformă și le îngropaseră pe plajă, ceva mai 
încolo de far. „A fost greu, pasăre rară, și nu știu dacă ne-am 
revenit cu adevărat după asta. Nu pe deplin.” 

Mai rămâneau lingvistul și biologul de la Turn. „Topograful a 
sugerat fie să mergem mai departe pe coastă, dincolo de far, fie 
să urmăm, în cealaltă direcţie, linia plajei. Dar știam cu toţii că 
asta era doar o încercare de a evita faptele. Voia să spună că ar 
fi trebuit să abandonăm misiunea, că ar trebui să ne pierdem în 
peisaj.” 

Peisajul începuse să-şi arate impactul asupra lor. 
Temperaturile scădeau și creșteau violent. Se auzeau huruituri 
sub pământ, ce se manifestau ca niște cutremure ușoare. 
Soarele căpătase „o tentă verzuie”, de parcă „frontiera ne-ar fi 
distorsionat capacitatea de a vedea”. Văzuseră și „stoluri de 
păsări îndreptându-se spre țărm, dar nu din aceeași specie, ci 
ulii și rațe, bâtlani, vulturi, adunate laolaltă ca pentru o cauză 
comună”. 

La Turn se aventuraseră doar câteva niveluri în jos, apoi 
reveniseră la suprafaţă. Am observat că nu exista nicio 
însemnare care să se refere la eventuale cuvinte pe pereți. 
„Dacă lingvistul și biologul erau înăuntru, se aflau mult mai jos, 
însă nu ne-a interesat să-i urmăm.” Reveniseră în tabără, dar 
acolo găsiseră cadavrul biologului, înjunghiat de câteva ori. 
Lingvistul lăsase un bilet care spunea, simplu: „Am intrat în 
tunel. Nu mă căutaţi”. Am simţit un straniu fior de înduioșare 
pentru colegul răposat. Fără îndoială că biologul încercase să se 
înțeleagă cumva cu lingvistul. Sau așa îmi spuneam. Poate că 
încercase să-l ucidă pe lingvist. Insă era limpede că lingvistul 
căzuse deja în mrejele Turnului, ademenit de cuvintele 
Târâtorului. Să afli sensul cuvintelor într-un chip atât de intim 
probabil că era prea mult pentru oricine, îmi dau acum seama. 

Topograful și soţul meu se întorseseră la Turn în vreme ce 
apunea soarele. Nu rezultă din jurnal și de ce - apăreau 
întreruperi ce corespundeau cu trecerea câtorva ore, fără să se 
revină cu informaţii asupra acestor perioade de lapsus. Insă pe 


parcursul nopţii asistaseră la o înfricoșătoare procesiune ce se 
îndrepta spre Turn: șapte dintre cei opt membri ai celei de-a 
unsprezecea expediţii, inclusiv câte o dublură a soţului meu și a 
topografului. „Şi acolo, înaintea mea, stăteam eu însumi. 
Pășeam foarte ţeapăn. Aveam o figură tare încremenită. Era clar 
că fiinţa aia nu eram eu... și totuși eram eu. Am înlemnit, și eu, 
și topograful. N-am încercat să-i oprim. Părea cumva imposibil 
să încercăm să ne oprim pe noi înșine, și n-o să mint, asta ne-a 
îngrozit. Un moment după aceea mi s-a părut că totul capătă 
sens, tot ce s-a întâmplat. Noi eram morți. Eram stafii ce 
hălăduiau un peisaj bântuit și, cu toate că nu știam asta, 
oamenii duceau vieţi normale pe aici, totul era așa cum 
trebuie... doar că nu puteam vedea asta prin văl, interferența.” 

Încetișor, soţul meu se dezbărase de starea aceea. Au 
așteptat, suiţi în copacii din spatele Turnului, vreme de câteva 
ore, ca să vadă dacă dublurile revin. S-au certat în legătură cu 
ce aveau de făcut dacă se întâmpla asta. Topograful voia să-i 
omoare. Soţul meu voia să-i interogheze. Incă șocați, niciunul nu 
dăduse prea mare importanţă faptului că psihologul nu se 
numărase printre dubluri. La un moment dat, un sunet de abur 
șuierând sub presiune a emanat din Turn și o rază de lumină a 
fulgerat către cer, apoi s-a stins instantaneu. Dar, fiindcă nu 
ieșise nimeni, cei doi se întorseseră, până la urmă, în tabără. 

În momentul acela hotărâseră să meargă fiecare pe drumul 
lui. Topograful văzuse tot ce era de văzut și plănuia să o 
pornească imediat pe potecă spre tabără. Soţul meu refuzase, 
fiindcă bănuia, după cum reiese din unele pasaje de jurnal, că 
„ideea asta de reîntoarcere cu aceleași mijloace ca la venire ar 
putea fi, de fapt, o capcană”. Soţul meu devenise cu timpul, 
fiindcă nu fusese oprit de niciun obstacol să călătorească mai 
departe spre nord, „suspicios în privinţa ideii de frontiere”, deși 
nu izbutea încă să sintetizeze „intensitatea acestei senzații” 
într-o teorie coerentă. 

Intercalate printre relatările directe ale celor întâmplate în 
expediție, existau și observaţii mai personale, dar nu mă simt în 
stare să le rezum aici. Cu excepţia acestui pasaj ce se referă 
totodată la Aria X și la relaţia noastră: 

Văzând ce văd, având experienţele pe care le am, chiar și 
când e greu, aș vrea să fii aici. Aș vrea să ne fi oferit voluntari 
împreună. Te-aș înţelege mai bine aici, în drum spre nord. N-ar 


fi trebuit să ne spunem nimic, dacă n-ai fi vrut. Nu m-ar deranja 
asta. Deloc. Şi nu ar trebui să ne întoarcem. Am înainta până 
când n-am mai avea unde. 

Încet, dureros, mi-am dat seama că citeam chiar primele 
cuvinte din jurnalul său. Soţul meu avusese o viaţă interioară 
dincolo de exteriorul său gregar și, dacă aș fi știut destul cât să 
las garda jos, aș fi înţeles, poate, asta. Numai că, bineînţeles, n- 
o făcusem. Lăsasem garda jos pentru bazine mareice și fungi 
care puteau devora plasticul, dar nu pentru el. Din tot ce apărea 
în jurnal, asta m-a măcinat cel mai mult. El crease o parte a 
problemelor dintre noi: trăgând de mine prea tare, dorind prea 
multe, încercând să vadă în mine ceva ce nu exista. Dar aș fi 
putut să-l întâlnesc la jumătatea drumului și să-mi păstrez 
suveranitatea. Însă acum era prea târziu. 

Observațiile sale includeau multe însemnări adiacente. O 
descriere a unui bazin mareic săpat în stâncile de pe coastă, 
ceva mai încolo de far. O expunere lungă a felului în care un 
forfecar folosea atipic un banc de stridii pentru a ucide la reflux 
un pește mare. Fotografii cu bazine săpate de maree, ascunse 
în buzunarul copertei. Tot acolo, așezate cu grijă, se aflau niște 
flori de câmp presate, o capsulă lunguiaţă cu seminţe, câteva 
frunze neobișnuite. Soțului meu, în mod normal, i-ar fi păsat 
prea puţin de toate acestea; până și concentrarea de a observa 
forfecarul și de a scrie o pagină de însemnări i-ar fi solicitat o 
concentrare imensă. Ştiam că elementele acestea îmi erau 
destinate mie și numai mie. Nu erau alinturi, dar am înţeles 
asta, în parte, datorită reţinerii cu care scrisese. Știa cât de mult 
îmi displăceau cuvinte precum iubire. 

Ultima însemnare, scrisă cu ocazia întoarcerii sale la far, 
spunea: „O pornesc iarăși în lungul coastei. Dar nu pe jos. |n 
satul părăsit am găsit o barcă. E găurită, putredă, însă am 
destul lemn de la zidul de lângă far ca s-o repar. O să mă ţin de 
linia țărmului cât de mult o să pot. Până la insulă, poate și mai 
încolo. Dacă vreodată o să citești asta, să știi că într-acolo mă 
îndrept. Acolo o să fiu.” Oare era posibil să existe, chiar și în 
aceste ecosisteme tranziționale, unul și mai tranziţional încă - la 
limita influenţei Turnului, însă fără a se afla încă sub influenţa 
frontierei? 

După ce am citit jurnalul, am rămas cu alinarea oferită de 
ultima imagine a soţului meu, pornind pe mare într-o barcă 


reparată de el, alunecând printre valurile agitate spre calmul de 
dincolo de acestea. Urmând linia coastei spre nord, singur, 
căutând în acea experienţă bucuria momentelor mărunte pe 
care și le amintea din zile mai fericite. Asta mă făcea să mă simt 
nespus de mândră de el și îl apropia de mine într-un chip mai 
intim decât fuseserăm vreodată înainte, împreună. 

În crâmpeie poticnite de gând, după ce-am terminat de citit, 
m-am întrebat dacă încă mai ţinea vreun jurnal pe undeva sau 
dacă ochiul delfinului mă izbise cu aspectul său familiar din 
vreun alt motiv decât că-mi păruse atât de uman. Insă mi-am 
alungat curând asemenea neghiobii din minte; unele întrebări te 
pot distruge dacă ţi se refuză răspunsul vreme prea 
îndelungată. 

Nu mai simțeam de pe urma leziunilor mele decât o durere 
constantă, însă suportabilă atunci când respiram. Deloc o 
coincidenţă, la căderea nopţii strălucirea a început iarăși să-mi 
suie prin plămâni și pe gâtlej, făcându-mă să-mi imaginez că o 
păclă de punctuleţe strălucitoare îmi ieșea din gură. M-am 
cutremurat la gândul luminii emanate de corpul psihologei care 
se vedea de departe, ca un semnal de primejdie. Nu puteam 
aștepta până dimineaţă, chiar dacă asta era doar o premoniţie a 
unui viitor îndepărtat. Aveam să mă întorc la Turn de îndată. Era 
singurul loc în care mă puteam duce. Am lăsat pușca de asalt și 
toate armele, mai puţin un pistol. Mi-am lăsat și cuțitul. Mi-am 
lăsat rucsacul, după ce mi-am prins la brâu un bidonaș cu apă. 
Am luat aparatul foto, apoi, stând să mă gândesc mai bine, l-am 
abandonat pe o piatră, la jumătatea distanţei până la Turn. 
Impulsul acesta de a înregistra n-ar fi făcut decât să mă 
distragă, iar fotografiile nu erau de mai mare însemnătate ca 
mostrele. Aveam decenii de jurnale așteptându-mă la far. 
Aveam generaţii de expediţii care bântuiseră pe-aici înaintea 
mea. Lipsa de sens a poveștii ăsteia, presiunea aproape că mă 
copleșeau iarăși. Toată risipa asta. 

Luasem cu mine o lanternă, dar mi-am dat seama că puteam 
vedea suficient de bine datorită licărului verde care emana din 
propriul meu corp. M-am strecurat iute prin întuneric, pe cărarea 
ce ducea la Turn. Cerul negru, lipsit de nori, încadrat de șirurile 
înguste formate din pini, reflecta imensitatea deplină a 
paradisului. Fără frontiere, fără lumină artificială care să 
acopere miile de gămă.lii lucitoare. Vedeam totul. In copilărie mă 


uitasem pe cerul nopţii, ca oricine, căutând stele căzătoare. 
După ce m-am făcut mare, mă suiam pe acoperișul cabanei 
mele de lângă golf, apoi, hălăduind pe lângă maidanul gol, am 
ajuns să mă uit nu doar la stelele căzătoare, ci și la cele fixe, 
încercând să-mi imaginez ce fel de vietăţi trăiau în acele bazine 
mareice celeste, aflate atât de departe. Stelele pe care le 
vedeam acum păreau stranii, răsfirate pe întuneric în modele 
noi, haotice, deși, cu doar o noapte în urmă, îmi găsisem un pic 
de liniște în familiaritatea lor. Abia acum le vedem limpede, 
oare? Eram poate mai departe de casă decât aș fi crezut? N-ar fi 
trebuit să mă gândesc la asta așa, cu un soi de satisfacţie 
amară. 

Am auzit bătaia de inimă de la o distanţă mai mare când am 
intrat în Turn, cu masca prinsă strâns peste nas și gură. Nu 
știam dacă încercam să opresc vreo nouă contaminare ori dacă 
încercam să-mi stăvilesc strălucirea. Bioluminiscenţa cuvintelor 
de pe ziduri se intensificase, iar lucirea părţilor expuse ale pielii 
mele părea să-i răspundă cu aceeași intensificare, luminându-mi 
calea. N-am simţit, în afară de asta, nicio diferenţă în timp ce 
am coborât primele cinci niveluri. Zonele astea de sus îmi 
deveniseră familiare, însă senzaţia era compensată de faptul 
deloc îmbucurător că eram, pentru prima dată, singură în Turn. 
Cu fiecare cotitură a pereţilor în bezna etajelor de dedesubt, 
străpunsă doar de lumina verzuie, pâcloasă, am început să mă 
aștept tot mai mult ca umbrele să se năpustească și să mă 
atace. Îmi lipsea topografa în momentele acelea și trebuia să-mi 
zăgăzuiesc vinovăția. Și, în ciuda concentrării mele, mi-am dat 
seama că eram atrasă de cuvintele de pe pereţi, că până și în 
momentele în care făceam exerciţii de concentrare intensă 
cuvintele acelea mi-o spulberau. Vor fi în semințele umbrelor o 
grație și o îndurare ce vor face să iîmbobocească florile 
întunecate, iar dinţii lor vor devora, vor sprijini și vor vesti 
trecerea unei ere... 

Mai iute decât m-aș fi așteptat, am ajuns la locul unde o 
găsiserăm pe antropologă, moartă. Am fost întru câtva 
surprinsă că încă zăcea acolo, înconjurată de resturi ale trecutei 
sale existenţe: bucăţi de haine, rucsacul gol, niște flacoane 
sparte, conturul neregulat al capului. Era acoperită cu un covor 
mișcător de organisme decolorate care, când m-am dat mai 
aproape, am descoperit că erau micuţii paraziți în formă de 


palmă ce trăiau printre cuvintele de pe zid. Era imposibil de 
spus dacă o protejau, dacă o modificau, dacă îi descompuneau 
corpul și, la fel, nu puteam ști dacă vreo versiune a antropologei 
se înființase într-adevăr să dea nas în nas cu topografa, lângă 
tabără, după ce pornisem spre far... 

N-am mai zăbovit, ci am continuat să cobor. 

Bătaia de inimă a Turnului pornea acum să răsune, să se audă 
tot mai tare. Şi cuvintele deveniseră din nou mai proaspete, de 
parcă abia s-ar fi „uscat” după creaţie. Am devenit conștientă 
de existenţa unui zumzet pe fundalul bătăii de inimă, un băzâit 
aproape ca de electricitate statică. Umiditatea rece a spaţiului 
ceda locul unei senzaţii mai tropicale, mai sufocante. Mi-am dat 
seama că începeam să transpir. Mai important, balele 
Târâtorului de pe tălpile mele erau mai proaspete, mai lipicioase 
și am încercat să mă aţin pe lângă peretele din dreapta ca să 
evit substanţa. Dar și peretele din dreapta se schimbase, fiindcă 
un strat subţire de mușchi sau licheni îl acoperea. Nu-mi plăcea 
să-mi ating spatele de el pentru a evita substanţa de pe jos, dar 
nu aveam de ales. 

Cam după vreo două ore de avans încetinit, bătaia de inimă a 
Turnului ajunsese să bubuie, făcând scările să se zgâlţăie, iar 
dincolo de bubuit, zumzetul se transformase în scrâșnet. Imi 
ţiuiau urechile, corpul îmi vibra, hainele mi se pătaseră de 
sudoare de la umiditate, atmosfera îmbâcsită aproape că mă 
făcea să vreau să-mi scot masca și să trag cu lăcomie aer în 
piept. Dar am rezistat tentaţiei. Eram aproape. Ştiam că sunt 
aproape... de ce anume, habar nu aveam. 

Aici, cuvintele erau atât de recent formate că păreau să 
picure, vietăţile în formă de palmă erau mai puţin numeroase, 
iar cele care apăreau stăteau ca niște pumni închiși, nefiind 
parcă vii și trezite pe deplin. Ceea ce moare va cunoaște iarăși 
viața, fiindcă ceea ce putrezește nu este uitat, iar făpturile 
reinsuflețite vor  păși prin lume  binecuvântate cu 
necunoaștere... 

Am coborât încă un șir de trepte în spirală și, ajungând pe 
porțiunea îngustă și dreaptă de dinainte de următoarea 
cotitură... am văzut /umină. Emanaţiile unei lumini intense, aurii 
emise de undeva din afara arie mele vizuale; strălucirea din 
mine a zvâcnit, bucurându-se. Zumzetul s-a intensificat iarăși, 
până ce s-a făcut atât de aspru și șuierător, încât am avut 


impresia că urma să-mi curgă sânge din urechi. Acoperind 
zumzetul, bătăile de inimă bubuiau în fiece părticică din mine. 
Nu mă mai simţeam o persoană, ci o simplă staţie de recepţie 
pentru o serie de transmisiuni copleșitoare. Simţeam cum 
strălucirea mi se împrăștie din gură prin vapori aproape 
invizibili, întâlnind rezistenţa măștii, așa că mi-am smuls-o 
icnind. Dă înapoi ce ti s-a dat, a venit gândul, neștiind ce anume 
alimentam sau ce însemna asta pentru grupul de celule și de 
gânduri care mă alcătuiau. 

Înţelegeţi, mi-era la fel de greu să urc înapoi pe cât îmi era să 
mă întorc în timp. Liberul-arbitru îmi fusese compromis, fie doar 
și de teribila tentaţie a necunoscutului. Să las locul ăsta în urmă, 
să revin la suprafaţă fără să dau colţul acela... imaginaţia m-ar 
fi chinuit după aceea pentru totdeauna. M-am convins în 
momentul acela că aș fi preferat să mor aflând... ceva, orice. 

Am trecut pragul. Am coborât în lumină. 


Într-o noapte, printre ultimele luni de stat la Rock Bay, 
intrasem într-un episod de agitaţie intensă. Asta după ce 
primisem confirmarea că bursa de cercetare n-avea să-mi fie 
reînnoită și înainte să am asigurată vreo slujbă nouă. Adusesem 
de la bar încă un străin pe care-l cunoșteam - ca să-mi abat 
gândurile de la situaţie -, însă plecase cu mai multe ore în urmă. 
Aveam o stare de alertă de care nu mă puteam dezbăra și eram 
încă beată. Era prostesc și primejdios, dar am decis să urc în 
camionetă și să merg până la bazinele mareice. Voiam să mă 
furișez lângă viaţa aceea ascunsă și să încerc, cumva, s-o 
surprind. Îmi vârâsem în minte că bazinele formate de flux se 
schimbau pe timp de noapte, când nu se uita nimeni. Asta se 
poate întâmpla după ce ai studiat ceva atât de îndelung, încât 
poţi deosebi într-o clipită o anemonă-de-mare de alta; aș fi putut 
deosebi, dacă ar fi comis vreo infracţiune și ar fi fost puse în șir, 
oricare dintre aceste bazine de celelalte. 

Am oprit deci camioneta, am apucat-o pe poteca șerpuitoare 
ce ducea la plaja cu pietriș grăunţos, deschizându-mi calea cu 
ajutorul unei lanterne mititele prinse de lanţul de chei. Am 
plescăit prin apa mică de la mal și am urcat pe muchia de 
stâncă. Voiam să uit de mine acolo. Toată viaţa oamenii mi-au 
spus că menţin prea mult control, dar nu a fost niciodată așa. 
Niciodată n-am controlat, niciodată n-am vrut control. 


În noaptea aceea, deși născocisem o mie de motive pentru a-i 
învinovăţi pe alţii, știam că o dădusem în bară. Nu completasem 
rapoarte. Nu mă ţinusem de obiectul cercetării. Adunasem date 
ciudate de la periferie. Nimic care să mulţumească organizaţia 
ce-mi furnizase finanţarea. Eram regina bazinelor mareice, ce 
spuneam era lege și ce raportam era ceea ce voiam să raportez. 
Mă  abătusem, ca întotdeauna, fiindcă mă topisem în 
împrejurimi, nu izbutisem să mă separ, să mă distanțez, 
obiectivitatea îmi era străină. 

M-am dus bâjbâind de la o adâncitură la alta, cu lanterna mea 
jalnică, pierzându-mi echilibrul de vreo șase ori și cât pe ce să 
cad. Dacă m-ar fi observat cineva - și cine poate zice acum că 
nu era așa? —, ar fi văzut o biologă cherchelită și necugetată, 
înjurând, care-și pierduse reperele, care se afla la marginea 
lumii pentru al doilea an la rând și se simţea vulnerabilă, 
singură, deși își promisese că n-avea să fie singură niciodată. 
Lucrurile pe care le-a făcut și le-a zis, pe care societatea le 
eticheta drept antisociale sau egoiste. Căutând ceva în gropile 
săpate de valuri, în noaptea aceea, cu toate că și ceea ce 
descoperise pe timpul zilei era îndeajuns de miraculos. Poate că 
și ţipa, urla, învârtindu-se pe stâncile acelea alunecoase de 
parcă până cei mai buni bocanci din lume nu te-ar fi putut trăda, 
nu te-ar fi putut face să aluneci, să-ţi spargi capul, să te alegi cu 
o frunte plină de lipitori, melci-de-mare și sânge. 

Însă faptul e că, deși nu meritam asta - sau o meritam? și, 
oare, chiar căutam ceva familiar? —, am găsit ceva miraculos, 
ceva ce mi s-a dezvăluit în propria-i lumină. Am surprins o lucire 
unduioasă venind dintr-un bazin ceva mai mare, și asta m-a pus 
pe gânduri. Chiar voiam un semn? Chiar voiam să descopăr 
ceva ori doar aveam impresia că vreau? Ei bine, am decis că aș 
vrea să descopăr ceva, fiindcă am pășit spre fiinţa aceea, 
trezindu-mă din beţie brusc, suficient cât să fiu atentă pe unde 
calc, să pășesc cu grijă ca să nu-mi crăp capul înainte de a 
vedea ce se afla în bazin. 

Am descoperit, după ce am ajuns până la urmă acolo, cu 
palmele pe genunchii îndoiţi, holbându-mă în apă, o specie rară 
de stea-de-mare colosală, cu șase braţe, mai lată decât o tigaie, 
care picura ceva de-un auriu-închis în apa nemișcată, scânteind 
ca și cum ar fi fost în flăcări. 

Cei mai mulţi dintre noi, profesioniștii, preferau a numi 


creatura nu după denumirea sa științifică, ci cu porecla 
„distrugătorul de lumi”. Era plină de ţepi groși, și pe la margini 
se întrezăreau, tiviţi cu verde smarald, cilii transparenţi cei mai 
delicaţi cu putinţă, cu miile, împingând steaua-de-mare pe 
traseul său de căutare a prăzii: alte stele-de-mare, mai mărunte. 
Nu mai văzusem până atunci un distrugător de lumi, nici măcar 
în acvariu, și a fost așa de neașteptat, că am uitat de stânca 
alunecoasă și, pierzându-mi echilibrul, aproape am căzut. Am 
reușit să rămân pe loc proptindu-mă cu un braţ în marginea de 
stâncă a gropii. 

Dar cu cât mă uitam mai mult, cu atât mai greu de descifrat 
devenea creatura. Cu atât se făcea mai străină de mine, 
sporindu-mi senzaţia că nu știam absolut nimic - despre natură, 
despre ecosisteme. Dispoziţia mea, vioiciunea mea mohorâtă 
aveau ceva ce eclipsa raţiunea, ceva ce mă făcea să văd 
lighioana asta care-și căpătase totuși numele în clasificări - 
fusese catalogată, studiată și descrisă - ca fiind ireductibilă doar 
la atâta lucru. lar, dacă mă uitam mai bine, știam că urma să 
admit, într-un târziu, că nici despre mine nu știam absolut nimic, 
fie că asta ar fi fost minciună sau adevăr. 

Când mi-am desprins, în cele din urmă, privirea de la steaua- 
de-mare și m-am ridicat iarăși în picioare, nu mi-am mai dat 
seama unde se întâlnește cerul cu marea, dacă eram cu faţa 
spre apă ori spre țărm. Eșuasem de-a binelea, fără repere, și 
singurul lucru spre care trebuia să navighez era torţa ce licărea 
la picioarele mele. 

Când am dat colţul și l-am întâlnit pentru prima oară pe 
Târâtor, experienţa a fost similară, dar a avut o magnitudine de 
mii de ori mai mare. Dacă de pe pietrele acelea, acum mulţi ani, 
nu izbutisem să fac diferenţa dintre mare și țărm, aici nu mai 
deslușeam care-s scările și care-i plafonul, și cu toate că mi-am 
lăsat braţul pe zid, sprijinindu-mă, zidul a părut să se retragă la 
atingerea mea și a trebuit să mă zbat ca să nu mă prăbușesc 
prin el. 

Acolo, în tainiţele Turnului, nu am reușit să pricep la ce mă 
uitam, și chiar și acum trebuie să mă chinuiesc mult ca să adun 
imaginea din crâmpeie. E greu de spus câte porţiuni obscure 
încearcă să umple mintea mea doar pentru a înlătura greutatea 
atâtor necunoscute. 

Ziceam că lumina era aurie? De îndată ce am cotit de-a 


binelea, lumina a devenit albastru-verzuie, și acel albastru- 
verziu nu semăna cu nimic din ce văzusem vreodată. Lumina se 
năpustea orbitoare și însângerată, compactă, stratificată şi 
absorbantă. Îmi copleșea atât de mult abilitatea de a-i înţelege 
formele interne, încât m-am silit să-mi mut privirea, să mă 
concentrez mai întâi pe datele primite de la alte simţuri. 

Sunetul pe care-l auzeam acum era ca un crescendo al unei 
voci de gheaţă. Cristale de gheaţă zdrobindu-se, formând 
zgomotul nepământean pe care-l confundasem mai devreme cu 
un zumzet. Au început o melodie intensă și un ritm ce-mi 
umplea mintea. Nedeslușit, parcă de undeva de departe, mi-am 
dat seama că vorbele de pe perete fuseseră și ele înzestrate cu 
sunet, dar că nu avusesem până atunci capacitatea de a-l auzi. 
Vibraţia avea textură și greutate și era însoţită de un miros de 
ars precum cel al frunzelor uscate puse pe foc toamna sau cel al 
unui motor imens așezat mai la depărtare, pe cale să se încingă. 
Pe limbă simțeam un gust ca de saramură arzătoare. 

Niciun cuvânt nu poate... nicio fotografie nu poate... 

Pe măsură ce mă obișnuiam cu lumina, Târâtorul se schimba 
și el fulgerător, de parcă mi-ar fi luat în râs capacitatea de a-l 
cuprinde cu mintea. Era o siluetă oglindită într-un șir de panouri 
de sticlă. Era o serie de straturi în formă de arcadă. Era un 
monstru uriaș, ca un limax gigantic, în jurul căruia roiau, ca 
niște sateliți, creaturi și mai bizare încă. Era o stea care sclipea. 
Privirile îmi tot alunecau de pe el, ca și cum un nerv optic n-ar fi 
fost de-ajuns. 

Apoi a devenit o imensitate copleșitoare în ochii mei 
neputincioşi, părând să se ridice, să se înalțe și să se azvârle 
spre mine. Silueta s-a întins, ajungând până și unde nu era sau 
nu ar fi trebuit să fie. Aducea acum mai mult cu o barieră, un zid 
sau o ușă solidă, închisă, ce bloca scările. Nu un zid de lumină - 
auriu, albastru, verde, existând în alt spectru cromatic -, ci un 
zid de carne care semăna cu lumina, cu elemente ascuţite, 
curbate înăuntrul său și aducând, la textură, cu un șuvoi de apă 
îngheţată în plin aer. O puzderie de ceea ce păreau a fi fiinţe vii 
plutea alene în aerul din jurul său, mișcându-se ca niște 
mormoloci moi, dar la periferia văzului meu, așa că nu puteam 
spune dacă nu-s cumva un fel de stele verzi, iluzii optice 
inexistente. 

Înăuntrul masei aceleia dislocate, printre atâtea imagini 


diferite ale Târâtorului - oarbă pe jumătate, însă orientându-mă 
cu celelalte simţuri încă -, mi s-a părut că văd umbra mai 
întunecată a unui braţ sau un soi de ecou al unui braţ, în 
mișcare continuă și nedeslușită, care părea să schiţțeze 
necontenit spre peretele din stânga un semnal profund și 
repetitiv ce-i făcea înaintarea chinuitor de lentă - mesajul său, 
codul de schimbare, de recalibrare și ajustări, de transformări. 
Și poate o altă umbră întunecată, aducând vag cu un cap de 
om, deasupra braţului, dar la fel de neclar, de parcă aș fi înotat 
în apă mâloasă și aș fi văzut în depărtare o formă acoperită cu 
alge marine. 

Am încercat să mă dau înapoi, să mă furișez în spate, spre 
scări. Dar n-am reușit. Ori fiindcă Târâtorul mă capturase, ori 
fiindcă mă trădase creierul, nu mai izbuteam să mă mișc. 

Târâtorul s-a modificat ori poate că începusem eu să leșin 
repetat și să-mi vin apoi în fire. Părea ca și cum acolo n-ar fi fost 
nimic, absolut nimic, era de parcă acele cuvinte s-ar fi scris 
singure, după care, pulsând, Târâtorul apărea, apoi iarăși se 
făcea nevăzut într-o clipită. Nu rămâneau constante decât așa- 
zisul braţ și mișcarea lui neclară, din care rezultau acele 
cuvinte. 

Ce poţi face când ai cinci simţuri și nu-ţi sunt îndeajuns? 
Fiindcă nu-l puteam vedea cu adevărat aici, așa cum nu-l 
putusem vedea nici la microscop, și asta m-a speriat cel mai 
mult. De ce nu-l puteam vedea? În mintea mea, mă uitam acum, 
de sus, la steaua-de-mare din Rock Bay, iar steaua-de-mare 
creștea și creștea, umflându-se nu doar cât bazinul, ci cât 
întreaga lume, iar eu mă clătinam nesigură pe suprafaţa ei 
aspră, luminoasă, holbându-mă iarăși la cerul nopţii, în vreme 
ce lumina curgea către mine și prin mine. 

Confruntată cu presiunea groaznică a luminii aceleia, ce 
apăsa de parcă întreaga greutate a Arie X s-ar fi concentrat în 
acel loc, am schimbat tactica, încercând să mă concentrez doar 
asupra creării cuvintelor de pe zid, asupra membrului ce aducea 
cu un cap sau coif sau... ce?... aflat mai sus de braţ. O cascadă 
de scântei despre care știam că sunt organisme vii. Un cuvânt 
nou pe perete. Și eu tot nu vedeam, iar strălucirea cuibărită în 
mine tăcea, parcă reverenţioasă, ca și cum am fi fost într-o 
catedrală. 

Enormitatea experienţei, combinată cu bubuitul ritmic al 


Turnului și cu acel crescendo sonor provenit de la scrisul ce nu 
contenea, m-a umplut până ce nu am mai avut loc în mine. 
Acest moment pe care, fără s-o știu, îl așteptasem poate 
întreaga mea viaţă - momentul unei întâlniri cu cel mai frumos, 
cu cel mai groaznic lucru pe care aveam să-l cunosc vreodată - 
era mai presus de mine. Ce echipament de înregistrare 
nepotrivit adusesem și ce nume nepotrivit alesesem pentru 
făptura aceea - Târâtorul! Timpul se alungea, nu mai era 
altceva decât combustibil pentru cuvintele pe care făptura le 
crease pe ziduri de cine știe câţi ani, în cine știe ce scop. 

Nu mai știu cât timp am stat în prag și am privit încremenită 
Târâtorul. Poate că m-am uitat la el o veșnicie, fără să bag de 
seamă oribila trecere a anilor. 

Şi apoi? 

Ce se petrece după revelaţie și paralizie? 

Ori moartea, ori o dezmorţire lentă și sigură. O revenire la 
lumea materială. Nici vorbă să mă fi obișnuit cu prezenţa 
Târâtorului, dar am atins un punct - un moment singular, 
infinitezimal - în care am știut iarăși că Târâtorul era un 
organism. Un organism complex, unic, labirintic, periculos ce 
provoca uluire. Putea fi inexplicabil. Putea să se situeze dincolo 
de limitele simţurilor mele, sau de știința ori intelectul meu, însă 
tot credeam că mă aflu în prezenţa unei făpturi vii, una care se 
folosea de imitație şi-mi folosea gândurile. Până și atunci 
credeam că își extrage aceste imagini diferite ale sale din 
mintea mea și că le proiectează iarăși către mine, ca formă de 
camuflaj pentru a-i face în ciudă biologului din mine, pentru a- 
mi frustra și fărâma de logică pe care o mai aveam. 

Cu un efort pe care l-am putut simţi în scrâșnetul membrelor, 
cu prețul unei dislocări a oaselor, am izbutit să-i întorc spatele 
Târâtorului. 

Actul acesta simplu, faptul că mă smuncisem, a însemnat o 
ușurare și am cuprins cu braţele peretele celălalt, cu toată 
răceala sa aspră. Am închis ochii - la ce-mi trebuiau, când nu 
făceau altceva decât să mă trădeze? — și am început să mă 
retrag, simțind încă lumina în spinare. Simţind muzica din 
cuvinte. Cu pistolul, de care uitasem complet, care îmi presa 
șoldul. Însăși ideea de armă părea acum la fel de jalnică și de 
nefolositoare ca și cuvântul mostră. Ambele presupuneau o 
țintă. Dar care era ţinta mea? 


Apucasem să fac doar un pas sau doi, când am simţit că mă 
ia o fierbinţeală tot mai intensă, că mă cuprinde ceva strivitor și 
că sunt invadată de un soi de umezeală lipicioasă, de parcă 
lumina compactă s-ar fi transformat în marea însăși. M-am 
gândit că poate eram pe cale să scap, dar nu așa stăteau 
lucrurile. După încă un pas, pe când începeam să mă sufoc, mi- 
am dat sema că lumina chiar se transformase într-o mare. 

Cumva, deși nu eram cu adevărat sub ape, mă înecam. 

Agitaţia febrilă care m-a cuprins atunci era precum panica 
oribilă, informă a unui copil care a căzut în fântână și știe, 
pentru prima dată, în vreme ce plămânii i se umplu cu apă, că 
ar putea să moară. Nu avea capăt și nu exista nicio cale să o 
depășesc. Eram cufundată într-un ocean dens, albastru-verzui, 
luminat de sclipiri. Şi am continuat să mă înec și să mă zbat ca 
să nu mă înec până ce mi-am dat seama cumva că, în felul ăsta, 
voi fi pentru totdeauna pe punctul să mă înec. Îmi imaginam că 
alunec de pe stânci, că mă prăbușesc, că sunt izbită de valuri. 
Că sunt purtată de ape, la mii de kilometri de locul în care mă 
aflam, că devin de nerecunoscut, că iau altă formă, dar că 
păstrez încă amintirea acelui moment îngrozitor. 

Am avut apoi impresia că din spate încep să se întoarcă spre 
mine sute de ochi, țintuindu-mă. Eram o chestie dintr-o piscină, 
observată de o fetiță monstruoasă. Eram un șoarece pe un 
maidan pustiu, hăituit de o vulpe. Eram prada pe care o 
înșfăcase steaua-de-mare și o trăsese la fundul bazinului. 

De undeva, dintr-un compartiment impermeabil, strălucirea 
mi-a spus că trebuia să accept faptul că nu puteam supravieţui 
acelui moment. Voiam să trăiesc, chiar voiam. Doar că nu mai 
puteam. Nici măcar să respir. Așa că am deschis gura și am 
lăsat apa să pătrundă, m-am lăsat pradă torentului. Doar că nu 
era cu adevărat apă. lar ochii ce mă ţintuiau nu erau ochi, eram 
ţinută acolo de Târâtor, îl lăsasem să pătrundă, iar acum atenţia 
sa era îndreptată pe deplin asupra mea și nu puteam să mă 
mişc, să gândesc, eram neajutorată și singură. 

O cascadă învolburată s-a prăvălit peste mintea mea, însă 
apa era alcătuită din degete, sute, împungând și apăsându-mi 
pielea de pe ceafă, apoi înfigându-se în oasele craniului și în 
creier... după care apăsarea s-a diminuat, însă nu și impresia de 
forţă nelimitată, care a mai ţinut un timp, apoi peste mine a 
coborât un calm de gheaţă și, prin acel calm, se strecura un soi 


de lumină grandioasă, albastru-verzuie. Am simţit că ceva arde 
în capul meu, a fost un moment în care am ţipat, în care craniul 
mi-a fost făcut praf și pulbere, apoi reasamblat din fărâme. 

Va fi un foc ce-ţi știe numele, iar în prezența fructului 
sugrumător, flacăra sa întunecată cuprinde-va fiece bucăţică din 
tine. 

Era agonia cea mai cruntă, era ca și cum un ţăruș de metal ar 
fi fost înfipt în mine iar și iar, apoi durerea s-a distribuit, ca o a 
doua piele, s-a întins în conturul meu corporal, pe interior. Totul 
s-a mânjit cu roșu. Mi-am pierdut cunoștința. Mi-am revenit. Am 
leșinat, mi-am revenit, iar am leșinat, gâfâind după aer, cu 
genunchii îndoiţi, agăţându-mă de perete ca să mă sprijin. Gura 
mi s-a căscat atât de tare, din cauza urletului, încât mi-a plesnit 
ceva la falcă. Cred că am încetat, vreun minut, să respir, însă 
strălucirea din mine nu s-a întrerupt. A continuat să-mi 
oxigeneze sângele. 

Apoi sentimentul oribil de invazie s-a sfârșit, a dispărut brusc 
și, odată cu el, senzaţia de înec și marea densă care mă 
înconjurase. M-am simţit împinsă, iar Târâtorul m-a aruncat 
deoparte, pe treptele din josul lui. M-am rostogolit acolo inertă, 
plină de vânătăi și distrusă. Nu aveam de ce să mă sprijin și mă 
simţeam ca un sac, lepădată înaintea unei creaturi ce n-ar fi 
trebuit să existe, ceva ce n-ar fi trebuit să mă invadeze 
nicicând. Am tras aer în piept, cutremurându-mă și icnind. 

Insă nu puteam rămâne acolo, în raza lui de acţiune. Nu mai 
aveam încotro. Cu usturime în gâtlej, simţindu-mi măruntaiele 
eviscerate, m-am năpustit în bezna necuprinsă din josul 
Târâtorului, mai întâi în patru labe, bâjbâind ca să scap, 
cuprinsă de panică, de impulsul orb de a mă depărta cât mai 
mult. 

Doar atunci când lumina din spatele meu a pălit, doar când 
m-am simţit în siguranţă m-am lăsat iarăși să cad pe podea. Am 
zăcut acolo mult timp. Târâtorul mă recunoștea se pare. Eram 
cuvinte pe care le putea înţelege, spre deosebire de 
antropologă. M-am întrebat cât mai puteau celulele mele să-și 
ascundă transformarea. M-am întrebat dacă era începutul 
sfârșitului. Insă am simţit mai ales uriașa ușurare de a fi scăpat 
cu viaţă, chiar dacă cu chiu, cu vai. Strălucirea din adâncul meu 
era ghemuită, traumatizată. 

Poate că singura mea specializare reală, singurul meu talent, 


e să îndur dincolo de limita până la care se poate îndura. Nu știu 
când am izbutit să mă ridic iarăși în picioare și să continui să 
merg, cu picioarele înmuiate. Nu știu cât a durat asta, dar într- 
un târziu m-am ridicat. 

Nu peste mult timp scările în spirală au început să se 
îndrepte, și cu această îndreptare a lor a scăzut și umiditatea 
sufocantă, vietăţile micuţe ce trăiau pe pereţi nu se mai vedeau 
pe nicăieri, iar sunetele provenite de la Târâtor se auzeau mai 
înfundat. Deși vedeam încă inscripţiile-fantomă ale trecutului, 
până și propria mea luminiscenţă se diminuase în acest loc. Mă 
preocupau arabescurile cuvintelor, de parcă ar fi putut cumva 
să-mi facă rău, la fel ca Târâtorul, și totuși exista o îmbărbătare 
în faptul de a le urma. Variaţiile, aici, erau mai ușor de descifrat 
și mi se părea că au mai mult sens. Și a venit pentru mine. Și a 
alungat orice altceva. Şiruri scrise unele peste altele. Erau oare 
cuvintele mai dezgolite aici ori deţțineam eu mai multă 
cunoaștere? 

Nu m-am putut opri să nu observ că aceste trepte noi 
corespundeau aproape exact, ca lăţime și înălțime, cu cele de la 
far. Deasupra, suprafaţa imaculată a plafonului se deteriorase, 
așa că acum era traversat de o încrengătură de crăpături 
adânci. 

M-am oprit să beau apă. M-am oprit să-mi trag sufletul. Șocul 
de după întâlnirea cu Târâtorul mă izbea încă, în valuri. Când 
am pornit mai departe, am făcut-o dându-mi seama vag, ca 
amorţită, că mai puteau exista revelații de asimilat, că trebuia 
să mă pregătesc. Cumva. 

După câteva minute, un dreptunghi micuţ de lumină ceţoasă 
a început să capete formă jos, în depărtare. Pe măsură ce 
coboram, se făcea tot mai mare, cu o șovăială pe care o pot 
numi doar ezitare. După încă o jumătate de oră, mi-a venit în 
minte că era probabil o ușă, însă tot pâcloasă rămânea, aproape 
de parcă s-ar fi obscurizat singură. 

Cu cât mă apropiam mai mult, cu toate că rămânea la 
distanţă totuși, cu atât mai sigură deveneam că ușa asta 
semăna nefiresc de bine cu cea pe care o zărisem uitându-mă în 
spate după trecerea frontierei, în drumul spre tabăra principală. 
Faptul că rămânea greu de deslușit declanșase reacția, fiindcă 
era un fel anume de nedeslușire. 

În următoarea jumătate de oră am început să simt o nevoie 


instinctivă de a mă întoarce acasă, nevoie pe care am stăvilit-o 
spunându-mi că nu puteam deocamdată să fac față călătoriei de 
întoarcere și, din nou, Târâtorului. Însă crăpăturile adânci din 
tavan erau dureroase la privit, de parcă ar fi fost trasate pe 
propria-mi ţeastă, încontinuu reînnoite. Deveniseră linii ale unei 
forţe de respingere. După încă o oră, când acel dreptunghi alb și 
lucitor s-a făcut mai mare, însă nu și mai distinct, m-a cuprins 
un asemenea sentiment că greșeam, încât mi s-a făcut greață. 
Ideea de capcană mi-a încolţit în minte, ideea că lumina aceea 
plutitoare în întuneric nu era deloc o ușă, ci botul căscat al unei 
fiare și că, dacă pătrundeam acolo, avea să mă devoreze. 

Până la urmă m-am oprit. Cuvintele continuau să se prefire 
nepăsătoare în jos și am estimat că ușa se afla la nu mai mult 
de cinci sau șase sute de pași distanţă. Ușa aceea îmi ardea 
retina acum; simţeam o iritaţie pe piele, ca și cum aș fi făcut 
insolaţie privind-o. Voiam să merg mai departe, însă nu puteam. 
Nu-mi puteam sili picioarele să umble, nu-mi puteam forţa 
mintea să depășească frica și neliniștea. Chiar și absenţa 
temporară a strălucirii, care părea să se fi ascuns, era o povaţă 
împotriva continuării drumului în jos. 

Am rămas acolo, așezată pe trepte, privind pentru un timp 
ușa. Mă temeam ca nu cumva senzaţia asta să se datoreze 
vreunui impuls hipnotic rezidual, ca nu cumva, chiar și de 
dincolo de moarte, psihologa să fi găsit o cale pentru a mă 
manipula. Poate că mai existau ordine codate sau directive pe 
care infecția mea nu reușise să le ocolească sau să le 
reprogrameze. Eram oare în fazele finale ale unei forme 
prelungite de anihilare? 

Dar motivul totuși nu avea importanţă. Ştiam că nu voi putea 
niciodată să ajung la ușă. Ştiam că avea să mi se facă atât de 
rău, că n-aş fi izbutit să mă mișc, știam că n-aveam să mai 
ajung la suprafaţă, cu ochii tăiaţi și orbiţi de crăpăturile din 
tavan. Urma să ajung un morman de carne pe trepte, ca 
antropologa, și să am un eșec la fel de mare ca ea și psihologa 
în a recunoaște imposibilul. M-am întors deci cu spatele și, 
simțind dureri crâncene, de parcă lăsam acolo o parte din mine, 
am început să urc greoi treptele, având în minte imaginea ușii 
pâcloase, la fel de mare, în imaginaţia mea, ca și imensitatea 
Târâtorului. 

Ţin minte că, în momentul acela, când m-am întors cu 


spatele, am avut senzaţia că cineva se uită la mine din ușa 
rămasă în urmă, însă, când m-am uitat peste umăr, nu m-a 
întâmpinat decât lucirea lăptoasă, familiară. 

Aș vrea să pot spune că restul traseului l-am parcurs ca prin 
ceaţă, ca și cum aș fi fost cu adevărat flacăra pe care o văzuse 
psihologa, privind prin propria combustie. Aș vrea să nu fi urmat 
decât lumina soarelui și ieșirea la suprafață. Insă, deși îmi 
câștigasem dreptul ca totul să se termine... nu s-a terminat. 

Ţin minte urcușul dureros, fiecare treaptă, fiecare clipă. Tin 
minte că m-am oprit înainte să cotesc spre locul unde se afla din 
nou Târâtorul, la fel de ocupat și de ininteligibil cu îndeletnicirea 
lui. Nu eram sigură că aș mai putea îndura încă o dată excavaţia 
mentală. Nu eram sigură că, de data asta, n-aveam să-mi pierd 
minţile de la senzaţia de înec, oricât mi-aș fi spus, raţional, că 
era vorba doar despre o iluzie. Ştiam, însă, că dacă puterile îmi 
slăbeau, mintea avea și ea să mă trădeze. Și nu peste mult timp 
ar fi fost mai ușor să mă retrag în umbre, să devin o carcasă 
bântuind treptele din adânc. Poate că avea să-mi lipsească în 
momentul cu pricina, tăria sau hotărârea. A 

Mi-am scos din minte Rock Bay, steaua-de-mare din bazin. In 
loc de asta, m-am gândit la jurnalul soţului meu. M-am gândit la 
soțul meu într-o barcă, îndreptându-se către nord. M-a gândit că 
totul se afla acum deasupra și nimic dedesubt. 

M-am lipit iarăși de perete. Am închis iarăși ochii. Prin urmare, 
am îndurat din nou lumina, tresărind și gemând, așteptându-mă 
ca marea să-mi năvălească iarăși în gură, să mi se despice 
capul... dar nu s-a întâmplat nimic. Absolut nimic, nu știu de ce. 
După ce mă scanase și mă cercetase, după ce, pe baza unor 
criterii necunoscute, mă eliberase o dată, Târâtorul nu mai era 
interesat de mine. 

Aproape că nu-l mai vedem, urcasem, dădusem colţul, când o 
parte încăpăţânată din mine a insistat să riște o singură privire 
înapoi. O ultimă privire, prostească și sfidătoare, la ceva ce s-ar 
putea să nu înţeleg niciodată. 

Şi am zărit, privindu-mă ţintă prin abundența de imagini 
create de Târâtor, abia vizibilă, figura unui bărbat, mărginită de 
umbre; în jurul ei, rotindu-se, niște lucruri imposibil de descris, 
pe care nu le pot numi decât gardienii săi. 

Expresia bărbatului scotea la iveală asemenea emoţii 
dezgolite, extreme, că m-a transfigurat. Am văzut pe chipul 


acela chinul durerii și al mâhnirii nesfârșite, însă prin durere se 
întrezărea un soi de satisfacţie sinistră și extaz. Nu mai 
văzusem o asemenea expresie, însă am recunoscut chipul. Il 
văzusem într-o fotografie. Pe fața cărnoasă îi licărea un ochi 
ager; celălalt, stângul, nu se vedea fiindcă-l ținea mijit. O barbă 
deasă îi ascundea aproape cu totul bărbia fermă. 

Prins înăuntrul Târâtorului, ultimul paznic al farului mă ţintuia 
cu privirea, se părea, nu doar dincolo de un ocean de netrecut, 
dar și de peste ani. Fiindcă, deși era mai slab - ochii îi erau 
adânciţi în orbite, linia mandibulei mai bine conturată -, paznicul 
farului nu îmbătrânise o zi de când fusese făcută fotografia, cu 
mai bine de treizeci de ani în urmă. Omul acesta exista acum 
într-un loc pe care niciunul dintre noi nu l-ar fi putut înţelege. 

Ştia ce se alesese de el ori înnebunise cu mult timp în urmă? 
Şi chiar mă putea, de fapt, vedea? 

Nu știu cât timp se uitase la mine, cât mă observase înainte 
să mă întorc spre el. Sau dacă existase măcar înainte să-l văd. 
Însă pentru mine era real, deși i-am susţinut privirea doar puţin, 
prea puţin, și nu pot spune că ne-am transmis ceva. Oare cât 
timp ar fi fost îndeajuns? Nu puteam face nimic pentru el și nu 
mai aveam în mine resurse decât pentru propria supravieţuire. 

Poate că situaţia lui era cu mult mai rea decât înecul. Nu-mi 
dădeam seama ce anume pierduse sau ce câștigase în ultimii 
treizeci de ani, dar nu-l invidiam defel. 


Înainte de Aria X nu visasem niciodată sau cel puţin nu-mi 
aminteam visele. Soțului meu i se părea bizar acest lucru şi-mi 
spusese odată că asta însemna că trăiesc încontinuu într-un vis 
din care nu mă trezeam niciodată. Poate era o glumă, poate nu. 
EI, până la urmă, fusese bântuit ani întregi de coşmaruri, fusese 
format de ele, până ce se desprinseseră de el, date în vileag ca 
lipsite de substanță. O casă, o pivniță și crimele oribile 
petrecute acolo. 

Avusesem însă o zi grea la lucru și l-am luat în serios. Mai ales 
fiindcă era ultima săptămână înainte să plece în expediţie. 

— Trăim cu toţii într-un fel de vis continuu, i-am zis. Când ne 
trezim, e pentru că ceva, vreun eveniment, un fleac chiar, 
tulbură marginile lucrurilor pe care le-am socotit reale. 

— Eu sunt un fleac, deci, care tulbură marginile realităţii tale, 
pasăre rară? a întrebat, și de data asta i-am surprins 


deznădejdea din voce. 

— Aha, iar s-a făcut ora de încolţit pasărea rară? am zis 
ridicând o sprânceană. 

Nu mă simţeam chiar atât de relaxată. Mi-era rău de la 
stomac, dar părea important să fiu normală pentru el. Când se 
întorsese apoi și văzusem ce înseamnă să fii normal, îmi 
dorisem să fiu eu cea anormală, să urlu, să fac orice numai să 
nu fiu banală. 

— Poate sunt o părticică a realităţii tale, a zis. Poate că nu 
exist decât ca să-ţi fac pe plac. 

— Atunci ai eșuat spectaculos, am zis și am pornit spre 
bucătărie să beau un pahar cu apă. 

El era la al doilea pahar de vin deja. 

— Sau am reușit spectaculos, fiindcă tu ai vrut să eșuez, a 
spus, însă zâmbea. 

A venit pe la spate și m-a îmbrățișat. Avea antebraţele groase 
și pieptul lat. Mâinile îi erau fără îndoială bărbătești, aveau ceva 
de om al cavernelor, erau ridicol de puternice, un avantaj când 
se ducea să navigheze. Mirosul antiseptic de bandaj cu 
leucoplast îl înconjura ca un iz persistent de colonie. Era un 
bandaj imens, așezat direct pe rană. 

— Pasăre rară, unde-ai fi tu dacă n-am fi împreună? a 
întrebat. 

Nu am avut răspuns. Nu acolo. Și nici aici. Poate nicăieri. 

Apoi: 

— Pasăre rară? 

— Da, am zis acceptându-mi cu resemnare porecla. 

— Pasăre rară, mă tem, a zis. Mă tem și vreau să te întreb un 
lucru egoist. Ceva ce n-am dreptul să te întreb. 

— Întreabă totuși. 

Tot furioasă eram, însă în perioada aceea mă obișnuiam cu 
ideea că aveam să-l pierd și o izolam într-un ungher, ca să nu- 
mi stăvilească afecțiunea. Însă eram în parte furioasă pe faptul 
că-mi pierdusem sistematic toate proiectele de teren, geloasă 
pe ocazia lui. O parte care se bucura egoist de maidanul gol, 
fiindcă era doar al meu. 

— O să vii după mine dacă nu mă mai întorc? Dacă poţi? 

— O să te întorci. 

Și se întorsese, pentru a zăcea ca un golem, stors de tot ceea 
ce știam despre el. 


Îmi doresc, fără motiv, să-i fi răspuns, fie şi ca să-i spun nu. Și 
îmi mai doresc acum - deși mereu a fost imposibil - să fi mers 
pentru el în Aria X. 


O piscină. Un golf stâncos. Un maidan. Un turn. Un far. Sunt 
toate lucruri reale, dar și ireale. Există și nu există. Le fac și le 
desfac în minte cu fiecare gând, cu fiecare amănunt pe care mi-l 
amintesc și de fiecare dată sunt un pic diferite. Uneori îmi apar 
camuflate sau deghizate. Uneori mi se par mai pline de adevăr. 

Când în cele din urmă am ajuns la suprafaţă, m-am întins pe 
spate, mai sus de Turn, prea epuizată ca să mă mai pot mișca, 
zâmbind la plăcerea simplă, neașteptată a căldurii soarelui de 
dimineaţă  căzându-mi pe gene. Continuam încă să-mi 
reimaginez lumea, paznicul farului îmi coloniza gândurile. Am 
tot scos din buzunar fotografia, holbându-mă la faţa lui, de 
parcă aș fi fost în posesia unui nou răspuns pe care încă nu-l 
puteam descifra. 

Voiam - aveam nevoie - să știu că-l văzusem cu adevărat pe 
el, că nu era doar o apariție invocată de Tărâtor, și m-am agăţat 
de orice m-ar fi putut ajuta să cred asta. Cea mai convingătoare 
nu era fotografia, ci mostra pe care o recoltase antropologa din 
creștetul Târâtorului, mostra care se dovedise a fi ţesut cerebral 
uman. 

Stabilindu-mi aici punctul de pornire, am început să 
construiesc o poveste pentru paznicul farului, atât cât m-am 
priceput, în timp ce mă ridicam în picioare și porneam iarăși 
spre tabără. Era greu, fiindcă nu știam absolut nimic despre 
viața lui, n-aveam niciunul dintre indicatorii care să-mi permită 
să mi-l imaginez. Aveam doar o fotografie și momentul acela 
crâncen când îl zărisem în Turn. Nu mă puteam gândi decât că 
fusese un bărbat ce dusese cândva o viaţă normală, însă 
niciunul dintre acele ritualuri familiare ce definesc normalitatea 
nu avusese vreo permanenţă, nici nu-l ajutase. Fusese prins 
într-o furtună care nu se domolise încă. Poate că o și văzuse 
venind, din vârful farului, văzuse Evenimentul ridicându-se ca 
un val. 

Și cum anume se manifestase? Cum credeam eu că se 
manifestase? Mă gândeam la un ghimpe, un fel de ghimpe lung 
și gros, așa de mare, că se înfipsese adânc în coasta lumii. Se 
injectase în lume. Și din ghimpele acesta uriaș emană o nevoie 


fără capăt, poate automată, de a asimila și de a imita. 
Asimilatorul și asimilatul interacționează prin catalizatorul unor 
rânduri de cuvinte scrise, care alimentează motorul 
transformării. Poate că e o vietate ce trăiește în simbioză 
perfectă cu o multitudine de alte creaturi. Poate că e „doar” o 
mașinărie. Insă, în oricare caz, dacă posedă inteligenţă, 
inteligenţa aceea este mult diferită de a noastră. Creează, din 
propriul nostru ecosistem, o lume nouă, ale cărei procese și 
motivații sunt complet nepământene - care funcţionează prin 
acte supreme de oglindire, care, în multe alte feluri, rămâne 
ascunsă, și asta fără a renunţa la fundamentele a/terității sale 
atunci când devine ceea ce întâlnește. 

Nu știu cum a ajuns aici ghimpele, de cât de departe vine, 
însă datorită norocului, sorții sau alcătuirii sale l-a descoperit la 
un moment dat pe paznicul farului și nu i-a mai dat drumul. Cât 
a durat ca să-l refacă, să-i dea un scop nou, asta rămâne un 
mister. Nu a mai existat altcineva care să asiste, să fie martor - 
până ce, treizeci de ani după aceea, o biologă îl zărește și se 
întreabă ce s-a ales de el. A devenit catalizator? Combustibil? 
Motor? Grăunţele de nisip din care e făcută perla? Sau doar un 
pasager fără voie? 

lar după ce soarta i-a fost pecetluită... închipuiţi-vă expedițiile 
- douăsprezece, cincizeci sau o sută, nu contează - care 
continuă să ia contact cu entitatea sau entităţile, să ajungă 
carne de tun și care se formează iarăși. Expediţiile care pătrund 
aici printr-un punct de acces ascuns, de pe o frontieră 
misterioasă, un punct de acces care (poate) își are 
corespondentul, în oglindă, în genunile Turnului. Imaginaţi-vă 
expedițiile, apoi acceptaţi că toate încă există sub o formă 
oarecare în Aria X, chiar și cele care s-au întors, mai ales cele 
care s-au întors: strat după strat, unele peste altele, 
comunicând în orice chip reușesc. Imaginaţi-vă că această 
comunicare face ca peisajul să capete nuanţe nefirești uneori, 
din cauza narcisismului cu care privim noi, oamenii, însă aici ea 
face parte din ordinea naturală a lumii. Se prea poate să nu aflu 
niciodată ce anume a declanșat crearea dublurilor, dar s-ar 
putea să nu aibă însemnătate. 

Mai închipuiți-vă și că, în vreme ce Turnul face și reface lumea 
dincolo de frontieră, își trimite, încetul cu încetul, emisari 
dincoace de frontieră, în număr tot mai mare; prin grădini 


încâlcite, prin câmpuri lăsate pârloagă, trimișii săi își încep 
munca. Cum se deplasează și cât de departe? Ce materie bizară 
se amestecă și se combină? Cândva, în viitor, poate că 
infiltrarea va ajunge și pe o oarecare porţiune stâncoasă de 
coastă, poate că va germina în tăcere în bazinele acelea săpate 
de maree pe care le știu atât de bine. Asta dacă nu mă înșel 
cumva atunci când cred că Aria X se trezește din somnul său, se 
schimbă, devine altfel decât înainte. 

Lucrul teribil, gândul pe care nu mi-l pot scoate din minte 
după tot ce am văzut este că nu mai pot spune, cu convingere, 
că asta ar fi ceva rău. Nu și când mă uit la natura imaculată din 
Aria X și apoi la lumea de dincolo, pe care am poluat-o atât. 
Înainte să moară, psihologa a zis că m-am schimbat și cred că 
voia să spună că schimbasem tabăra. Nu e adevărat - nici nu 
știu care sunt taberele, sau ce ar putea să însemne asta -, dar 
ar putea să fie. Văd, acum, că aș putea fi convinsă. O persoană 
religioasă sau superstițioasă, cineva care crede în îngeri și 
demoni, ar putea să vadă altfel situaţia. Aproape oricine 
altcineva ar putea s-o vadă altfel. Dar eu nu sunt ca ei. Nu sunt 
decât un biolog. Nu pretind ca toate astea să aibă vreo 
semnificaţie profundă. 

Sunt conștientă că toate aceste speculaţii sunt incomplete, 
inexacte, lipsite de acuratețe, nefolositoare. Dacă nu am 
răspunsuri reale, asta se întâmplă fiindcă nu știm deocamdată 
ce întrebări să punem. Instrumentele noastre nu sunt de niciun 
folos, metodologia e eronată, motivațiile sunt egoiste. 


N-ar mai fi multe de spus, deși n-am povestit fără greș totul. 
Numai că m-am săturat să încerc. După ce am lăsat în urmă 
Turnul, m-am întors pentru scurt timp la tabără, apoi am venit 
aici, în vârful farului. Am petrecut patru zile lungi pentru a 
încheia relatarea pe care o citiţi, cu toate nereușitele ei; este 
completată de un al doilea jurnal, unde sunt trecute toate 
descoperirile datorate mostrelor recoltate de mine și de alți 
membri ai expediției. Am scris chiar și un bilet pentru părinţii 
mei. 

Am legat aceste documente împreună cu jurnalul soţului meu 
și intenţionez să le las aici, în vârful movilei de sub chepeng. 
Masa și covorul au fost mutate, pentru ca oricine să găsească 
ceea ce cândva a fost ascuns. Am pus și fotografia paznicului de 


far înapoi în ramă și-am așezat-o la loc pe peretele platformei. l- 
am adăugat un al doilea cerc în jurul feţei, fiindcă nu m-am 
putut abţine. 

Dacă indiciile din jurnale sunt corecte, când Târâtorul va 
ajunge la capătul ultimei cotituri a Turnului, Aria X va intra într- 
un anotimp convulsiv de baricade și sânge, un soi de năpârlire 
catastrofică, dacă vreţi să vedeţi lucrurile așa. Poate chiar 
declanșată de împrăștierea sporilor activaţi, care erup din 
cuvintele scrise de Târâtor. In ultimele două nopţi am zărit un 
con de energie, ce a sporit încontinuu în dimensiuni, ridicându- 
se deasupra Turnului și întinzându-se spre natura sălbatică din 
jur. Deși, deocamdată, din mare n-a ieșit nimic, dinspre satul 
ruinat au ieșit la iveală siluete care s-au îndreptat spre Turn. 
Dinspre tabără, niciun semn de viaţă. Pe plaja din vale n-a 
rămas nici urmă de psihologă, de parcă s-ar fi topit în nisip. 
Noapte de noapte, arătarea urlătoare m-a informat că își 
păstrează dominaţia asupra regatului său de stuf. 

Ultimii tăciuni arzători ai impulsului de a sti totul au fost stinși 
de observaţiile acestea... iar în locul lor rămâne cunoașterea 
faptului că strălucirea încă n-a terminat cu mine. E doar 
începutul, iar gândul de a-mi face încontinuu rău pentru a 
rămâne umană pare, într-un fel, jalnic. Nu voi fi aici când a 
treisprezecea expediţie va ajunge în tabără. (M-au văzut deja 
sau sunt pe cale să mă vadă? O să mă pierd în peisaj sau o să 
stau la pândă pe după stuf sau lângă canal, ca să zăresc vreun 
alt explorator holbându-se uluit? O să fiu conștientă că totul e 
greșit sau nelalocul său?). 

Plănuiesc să înaintez prin Aria X, să ajung cât mai departe, 
înainte să fie prea târziu. Îmi voi urma soţul în sus, pe coastă, ba 
chiar până dincolo de insulă. Nu cred că îl voi găsi - n-am nevoie 
să-l găsesc -, dar vreau să văd ce a văzut și el. Vreau să-l simt 
aproape, de parcă ar fi în camera asta. Și, sinceră să fiu, nu-mi 
pot înlătura senzaţia că e încă aici, pe undeva, chiar dacă 
transformat dramatic - în ochiul unui delfin, în atingerea unei 
aglomerări de mușchi, nicăieri și pretutindeni. Poate chiar o să 
găsesc o barcă abandonată pe o plajă pustie, dacă am noroc, și 
vreun semn despre cele ce s-au întâmplat după aceea. Aș fi 
mulţumită doar cu atât, chiar și știind ceea ce știu. 

Partea asta o s-o fac singură. Nu vă luaţi după mine. Am un 
avans mare și călătoresc foarte iute. 


Oare a existat mereu cineva ca mine, care să îngroape 
corpurile, să regrete, să continue după ce toți ceilalţi au murit? 

Sunt ultima victimă a ambelor expediţii, a unsprezecea și a 
douăsprezecea. 

Nu mă întorc acasă. 


MULŢUNMIRI 


Îi mulţumesc editorului meu Sean McDonald, pentru multele 
servicii făcute și pentru minunata editare a romanului. 
Mulţumesc, de asemenea, extraordinarei și dedicatei echipe de 
la FSG care a lucrat la carte - apreciez cu adevărat strădania 
voastră. Îi mulțumesc agentei mele, Sally Harding, și tuturor 
oamenilor de ispravă de la Cooke Agency. Multă dragoste soției 
mele, Ann, singura cu care pot discuta despre proiecte în 
desfășurare, pentru că mi-a împărtășit gândurile ei despre 
personaje și situaţii. Le mulţumesc primilor mei cititori - 
majoritatea vă știți - și în special lui Gregory Bossert, Tessa Kum 
și Adam Mills, pentru comentariile amănunțite. In cele din urmă, 
mulțumesc Rezervaţiei Naturale Naţionale St. Marks, celor care 
lucrează acolo și celor cărora le pasă de ea.