HP Lovecraft — Cosmarul din Innsmouth

1 
COLECTIA DIGITALA 


H.P. 
Lovecraft 


Cosmarul din 
Innsmouth 


The shadow over Innsmouth 


1931 


In cursul iernii 1927-1928, oficialitatile din guvernul 
federal demarara o ancheta stranie si secreta in privinta 
anumitor situaţii ivite în bătrânul port maritim Innsmouth, 
din statul Massachusetts. Lumea a aflat prima oară de ea 
prin februarie, când avu loc o vastă serie de raiduri şi de 
arestări, urmate de incendieri şi dinamitări deliberate, cu 
toate precautiile prealabile, a unui număr enorm de clădiri 
dărăpănate, mâncate de cari şi presupuse a fi nelocuite, 
aflate de-a lungul coastei părăsite. Minţile superficiale 
puseră această întâmplare pe seama unor ciocniri majore în 
decursul unui război spasmodic împotriva contrabandei cu 
alcool. 

Spiritele mai iscoditoare şi mai atente la natura ştirilor se 
mirară, totuşi, de numărul prodigios de arestări, de forţele 
exagerat de numeroase şi de tot secretul care înconjurase 
evacuarea arestatilor. Nu se raportara nici un fel de procese 
sau măcar nişte acuzaţii concrete. Nici unul dintre acei 
deţinuţi nu au mai fost întâlniți după aceea prin puscariile 
obişnuite ale statului. Se făcură unele declaraţii vagi, 


referitoare la o epidemie si la carantina, iar mai tarziu se 
auzi de o dispersare a celor retinuti prin diferite inchisori 
militare, dar nu se luă nici o măsură hotărâtă în acest sens. 
Oraşul ca atare rămase aproape depopulat şi abia acum 
încep să se vadă unele semne vagi de refacere lentă. 

Plângerile din partea mai multor organizaţii liberale au 
avut ca răspuns lungi întrevederi confidentiale, iar delegaţii 
lor au fost conduşi să viziteze anumite lagăre şi închisori. 
Drept rezultat, aceste societăţi deveniră surprinzător de 
pasive şi de reticente. Jurnaliştii erau mai greu de potolit, 
dar pana la urmă se dovedira cooperanti, în majoritatea lor, 
faţă de guvern. Numai un singur ziar de scandal, mereu 
discreditat pentru politica lui  nesăbuită, mentiona 
submarinul care arunca torpile în abisul marin, chiar sub 
Stânca Dracului. Acea ştire, culeasă întâmplător, dintr-o 
cârciumă a marinarilor, părea, într-adevăr, exagerată, de 
vreme ce acea stâncă neagră, scundă, încă se mai întinde la 
aproape doi kilometri şi jumătate în larg de portul 
Innsmouth. 

Cei din jurul satelor şi oraşelor învecinate bombăniră 
destul, dar nu dezvăluiră nimic publicului larg din ceea ce 
ştiau. Vorbeau de aproape un secol despre acest oraş 
muribund, pe jumătate depopulat, şi nimic nu putea fi mai 
ieşit din comun şi mai hidos decât cele povestite de ei cu ani 
în urmă, în şoaptă şi aluziv. Experienţa i-a învăţat să păstreze 
secretul şi acum nici nu mai era nevoie de ceva care să-i 
oblige la aceasta. 

De altfel, chiar ştiau foarte puţine, căci întinsele mlastini 
de apă sărată, pustii, îi ţineau departe pe aceşti vecini de 
Innsmouth, cât privea partea dinspre uscat. 

Dar, în sfârşit, eu am de gând să rup tăcerea. Sunt convins 
că rezultatele anchetei sunt atât de complete, încât aluziile 
mele la ceea ce acei detectivi infricosati au descoperit în 
Innsmouth n-ar mai putea face nici un rău publicului larg - 
poate doar ar aduce şocul repulsiei. Mai mult, ceea ce s-a 
găsit ar putea avea mai multe explicaţii. Nu ştiu nici măcar 
dacă eu însumi am aflat toată povestea şi am multe motive să 
nu doresc să sondez mai adânc. Căci legătura mea cu 
întreaga afacere a fost mai strânsă decât a oricărui alt profan 


si mi-a lasat impresii care ma imboldesc, totusi, sa trec la 
masuri drastice. 

Eu am fost cel care a fugit mâncând pământul din 
Innsmouth, in primele ore ale diminetii de 16 iulie 1927, si 
ale carui apeluri disperate pentru demararea unei anchete si 
a unor actiuni guvernamentale au scos la iveala intregul 
episod relatat in presa. Am preferat sa pastrez tacerea atata 
timp cat treaba era proaspata si nesigura; dar astazi, cand 
povestea tine deja de domeniul trecutului, iar interesul si 
curiozitatea publicului s-au stins, am o dorinta ciudata de a 
descrie in soapta acele cateva ore de spaima petrecute in 
inima portului maritim stăpânit de umbra morţii, a 
proscrierii şi a degenerescentei. Simpla povestire a faptelor 
îmi redă încrederea în deplinătatea facultăţilor mele mintale, 
îmi dă certitudinea că n-am fost primul care să sucombe în 
faţa unei halucinaţii contagioase, de coşmar. Mă mai ajută şi 
să mă decid asupra unui pas crucial pe care urmează să-l fac. 


Nu mai auzisem în viaţa mea de Innsmouth, până în ziua 
în care l-am văzut pentru prima şi, până acum, ultima oară. 
Îmi sărbătoream atingerea maturității printr-un tur al Noii 
Anglii, pentru a vedea peisaje, vestigii şi a spicui date 
genealogice. Plănuisem să ma duc direct din bătrânul 
Newburyport la Arkham, de unde se trăgea familia mamei 
mele. Nu dispuneam de un automobil, ci călătoream cu 
trenul şi cu autocarul, mereu în căutarea celei mai ieftine 
rute. În Newburyport mi-au zis că trenul cu aburi era 
mijlocul cel mai indicat de transport spre Arkham. Numai la 
ghişeul de bilete al gării, când am protestat faţă de preţul 
ridicat, am aflat de Innsmouth. Agentul vânjos, cu ochi 
pătrunzători, al cărui grai îl trăda ca nefiind de prin părţile 
locului, păru să-mi înţeleagă eforturile de a face economie şi- 
mi dădu o sugestie nemaiîntâlnită la nici una dintre sursele 
mele de informare. 

— Ai putea să te urci în autocaru' ăla vechi, zic eu, spuse 
el, cu o anume ezitare, da' nu se prea obişnuieşte pe-aci. 
Trece prin Innsmouth, poate oi fi auzit de el, de-aia nu le 
place oamenilor. E condus de unu' din Innsmouth, Joe 
Sargent, da' nu ia nici un muşteriu de pe-aci, nici din 


Arkham, pare-mi-se. Ma mir că nu-l desfiinţează. Eu zic ca 
tre’ să fie destul de ieftin, da’ nu vad mai mult de doi or trei 
musterii-n el, nimeni în afară de-ăia din Innsmouth. Pleacă 
din piaţă, din fata drogheriei lu’ Hammond, la zece dimineaţa 
şi la şapte seara, dacă nu cumva i-or fi schimbat oraru’. Arată 
ca o hodoroaga imputita, nu m-am urcat niciodată in el. 

Aceasta a fost prima oară când am auzit de sumbrul 
Innsmouth. Orice referinţă la o localitate care nu era trecută 
pe hărţile obişnuite sau în indexurile celor mai recente 
ghiduri mi-ar fi stârnit interesul, iar felul straniu, aluziv, al 
agentului de a-mi acorda lămuriri îmi provocă cea mai vie 
curiozitate. 

O aşezare capabilă să inspire o asemenea aversiune în 
rândul vecinilor ei, îmi spuneam în gând, trebuie să fie cel 
puţin neobişnuită şi merita atenţia unui turist. 

Dacă se afla în drum spre Arkham, aveam să mă opresc 
acolo; aşadar, l-am rugat pe agent să-mi spună câte ceva 
despre acel loc. El se arătă plin de solicitudine şi îmi vorbi cu 
un aer de uşor dispreţ faţă de subiectul în cauză. 

— Innsmouth? Apoi, e un târg mai ciudat, la gura râului 
Manuxet. Pe vremuri era aproape oraş - chiar port, înainte 
de războiu' din 1812 - da' s-a dărâmat de tot în veacu' din 
urmă. Nu mai trece nici un tren pe-acolo. B & M n-a avut 
niciodată drum prin oraş, iară calea derivată către Rowley au 
lăsat-o de izbelişte cu ani în urmă. Sunt mai multe case goale 
decât oameni, cred eu, şi nici un fel de muncă, în afară de 
pescuit. Toată lumea lucrează mai mult pe-aci or în Arkham, 
or în Ipswich. Odată au avut chiar câteva mori, da’ n-a mai 
rămas nimic, doar rafinăria de aur care merge numa' cu 
program redus. Rafinăria aia a fost pe vremuri lucru mare, 
iar bătrânu' Marsh, proprietaru’, tre’ să fie mai bogat decât 
Cresus. Sarit de pe fix mosu’, stă închis în casă. Se zice ca a 
căpătat vreo boală de piele sau vreo diformitate spre 
bătrâneţe care-l face să se ţină departe de ochii lumii. E 
nepotu' căpitanului Obed Marsh, care a-nceput afacerea. 
Mama lui parc-a venit de pe alte meleaguri - se zice c-ar fi de 
fel de pe-o insulă din Mările Sudului - aşa că toată lumea a 
cârcotit când el s-a-nsurat c-o fătucă din Ipswich acu' cin'zeci 
de ani. Aşa fac dumnealor mereu când vine vorba despre cei 


din Innsmouth, iar aia de pe-aci si din vecini tot timpu’ se 
trudesc s-ascunda c-ar curge cat de putin sânge din 
Innsmouth in venele lor. Da’ odraslele lu’ Marsh si nepotii 
arata ca niste oameni normali, din cate pot eu sa vad. Mi-au 
fost aratati cu degetu’ p-aci - chit ca, daca stau sa judec mai 
drept, copiii mai mari nu s-au mai aratat la fata in ultimu’ 
timp. Cat despre mosneag, nu l-am vazut niciodata. Si de ce 
toata lumea are ce are cu targu’ Innsmouth? Apoi, tinere, nu 
tre’ sa iei seama la ce zic aia de pe-aci. Se lasa greu la- 
nceput, da’ odata ce se pornesc, nu se mai opresc. Tot 
trancanesc vrute si nevrute despre Innsmouth - mai mult 
susotesc in barba - de-un veac intreg, din cate banuiesc eu, 
şi socot ca mai degrabă sunt speriaţi. Unele poveşti iti 
starmesc rasu’, cum e cea despre capitanu’ Marsh cand se 
tocmeste cu Necuratu’ si aduce dracusori din iad ca sa 
ramana-n Innsmouth, ori alea despre un fel de cult al 
Diavolului şi jertfe săvârşite undeva pe lângă cheiuri, aflate 
acolo de unii pe la 1845, da' eu vin taman din Panton, 
Vermont, aşa că poveştile astea nu merg la mine. Numa’ să 
auzi ce zic unii dintre moşi despre stânca cea neagră din 
largu' coastei, Stânca Dracului, cum i se spune. Se iteste 
deasupra apei o bună vreme şi niciodată nu intră prea mult 
sub ea, da' nu prea poţi să o numeşti insulă. Se zice că 
uneori se vede câte-o legiune de draci pe stânca aia, stând 
întinşi la soare ori zburdând printr-un fel de peşteri aproape 
de vârf. Are o formă neregulată, nu-i dreaptă defel, e la mai 
mult de o milă în largu' mării, iară când se termină ziua de 
lucru pe vapor, marinarii fac un ocol mare ca să se ferească 
de ea. Adică marinarii care nu vin din Innsmouth. O cauză 
pentru care oamenii nu-l plac pe capitanu’ Marsh e ca 
dumnealui, se zice, a coborât câteodată, noaptea, pe bucata 
aia de uscat, când fluxu' nu-i sta împotrivă. Aşa o fi, fiin'că aş 
zice că stânca aia e bătătoare la ochi şi poate că batranu’ 
căuta pe-acolo prăzi ascunse de pirați. Poate să le fi şi aflat, 
da' mai umblă vorba de tocmelile lui cu dracii de-acolo. 
Adevăru' e că numa' din vina lui are stânca aia o reputaţie 
aşa proastă. Asta a fost înainte de marea molimă din 1846, 
când mai bine de jumate din locuitorii din Innsmouth au fost 
rapusi de boală. N-a priceput lumea niciodată prea bine care 


a fost necazu’, poate era vreo boala straina adusa de prin 
China sau de altundeva, de pe un vapor. A fost necaz mare, 
fireste - au fost razmerite si tot felu’ de grozavii, da’ din cate 
mi se pare doar in interioru’ targului. A lasat numa’ necaz in 
urma ei. In ziua de azi nu poti sa vezi acolo mai mult de 300- 
400 de locuitori. Da’ adevarata pricina pentru sentimentele 
lor e doar ura de rasa, si nu spun asta ca sa-i fac de ocara pe 
cei care simt asta. 

Si eu îi am pe ăia din Innsmouth ca sarea-n ochi şi nu m-aş 
duce-n targu’ ala nici in ruptu’ capului. Cred ca stii - chit ca 
pot sa vad, dupa vorba dumitale, ca vii de la soare-apune - 
cat de mult au avut de-a face vasele nostre din Noua Anglie 
cu porturi ciudate din Africa, Asia, Marile Sudului si cate si 
mai cate, si ce oameni pestriti au adus cateodata cu ele. 
Poate ti-a ajuns la urechi povestea barbatului din Salem care 
s-a-ntors acasă c-o nevastă taman din China, si poate ai aflat 
de mâna ceea de băştinaşi din Insulele Fiji care-şi mai duc 
încă veacu’ pe undeva prin Cape Cod. Ceva de felu' ăsta tre’ 
să fie si cu ăia din Innsmouth. Locu’ a fost toată vremea prea 
izolat de restu' lumii prin mlaştini şi pâraie, şi n-avem cum să 
ştim toate amănuntele. Da-i destul de clar că bătrânu' 
capitan Marsh tre’ să fi adus acasă niscai oameni pestriti, pe 
când îşi scotea-n largu' mării toate cele trei vase, prin anii 
'20 ori '30. Azi e sigur că lumea din Innsmouth a rămas c-o 
trăsătură pocită - nu ştiu cum să-ţi explic, da’ te cam ia cu 
fiori. Ai să vezi asta mai bine în Sargent, dacă te hotarasti sa 
iei autocaru’ ăla. Unii din ei au teste strâmte, cu nasuri 
turtite şi ochi bulbucati şi holbati, care par sa nu se-nchida 
niciodată, iar pielea nu prea le e cum trebuie. E aspră şi 
răpănoasă, iar cefele le sunt acoperite de zbârcituri. Mai şi 
chelesc de tineri. Moşii arată cel mai urât, chit că nu cred să 
fi zărit vreodat’ pe vreunu' la fata. Banuiesc că-şi dau duhu’ 
numa’ cand se uită-n oglindă! Animalele îi urăsc, au avut o 
grămadă de necazuri cu caii înainte să apară automobilele. 
Nimeni de pe-aci, din Arkham ori din Ipswich nu vrea să aibă 
de-a face cu ei, şi ei se poartă cam batos când vin la oraş, ori 
când careva se-ncumetă să pescuiască pe pământurile lor. E 
curios cum peştii se-nghesuie numa’ la Innsmouth si nu se 
mai găsesc şi prin alte locuri, da' numa-ncearcă să dai la 


peste acolo si-o sa vezi cum or sa te ia la goana! Obisnuiau sa 
vina pe vremuri cu trenu’ aici - mergeau pe jos o bucata de 
drum si apoi luau trenul in gara din Rowley dupa ce s-a taiat 
calea derivată - da’ acum merg numa’ cu autocaru’ ala. Da, e 
un hotel in Innsmouth, fi zice Casa Gilman, da’ nu cred sa fie 
prea scump. Nu te-as povatui să-l încerci. Mai bine rămâi aici 
la noapte si ia maine-n zori cursa de zece, apoi te urci intr-un 
autobuz de seara, care pleaca la opt spre Arkham. Un 
inspector de fabrica a tras la Gilman acu’ cativa ani si nu a 
avut lucruri bune de spus despre locu’ ala. Se zice ca bantuie 
lume pestrita pe-acolo, fiin'că omu’ a auzit voci in alte 
camere - chit că majoritatea erau goale - ceea ce îi dădu fiori 
pe şira spinării. Vorbeau în alte limbi, din câte i s-a părut, da' 
zicea că cel mai grozav lucru fusese glasu' care se auzea 
când si când. Suna aşa de-anapoda, parcă aiura, că omu’ nici 
nu mai cuteză să se dezbrace şi să se bage-n aşternut. A 
aşteptat zorile-n picioare şi-a părăsit hotelu' când s-a crăpat 
de ziuă. Vocile au vorbit aproape toată noaptea. Omu' asta, 
Casey îl cheamă, povestea despre felu-n care-l priveau cei 
din Innsmouth şi cum păreau foarte suspicioşi. A zis că 
rafinăria Marsh e un loc drăcesc - se află într-o veche moară, 
la gura râului Manuxet. Ce mi-a zis el s-a potrivit cu ce mai 
auzisem de la alţii. Registre vraişte şi nici o factură cinstită 
din care să reiasă vreun fel de negot. Ştii, tot timpul a fost 
misterul ăsta, de unde iau cei din familia Marsh auru' pe 
care-l prelucrează. Nu prea au dat vreodat' semne că l-ar 
cumpăra, da' cu ani în urmă au trimis pe mare o grămadă de 
lingouri. Altădată se vorbea de-un fel de giuvaiericale de pe 
alte meleaguri pe care marinarii şi ăia de la rafinărie le mai 
vindeau pe-ascuns, sau care au fost zărite când şi când la 
femeile din neamu' Marsh. Oamenii se gândeau că poate 
bătrânu' căpitan Obed le cumpărase în vreun port păgânesc, 
mai ales că tot timpul comanda grămezi de mărgele din sticlă 
şi tot felul de bagatele din care obişnuiau cei care călătoreau 
pe mare să ia pentru negotul cu bastinasii. Alţii au crezut, si 
încă mai cred, c-a pus mâna pe o prada de pirati, îngropată 
undeva pe Stânca Dracului. Da' uite-un lucru ciudat: 
bătrânu' căpitan e răposat de vreo şaizeci de ani şi din port 
n-a mai ieşit vreun vas cu o încărcătură serioasă de la 


Razboiu’ Civil incoace, da’ cei din neamu’ dumnealui tot mai 
cumpara cate ceva de pe la bastinasii aia, mai ales zorzoane 
din sticla si din cauciuc, din cate aud. Poate ca alora din 
Innsmouth le place sa se priveasca-n oglinda - Dumnezeu 
stie ca au ajuns la fel de rau ca salbaticii din Guineea si 
canibalii din Marile Sudului! Molima din ’46 i-a atins pe cei 
mai rasariti de prin partea aia. Oricum, au mai ramas doar 
câţiva mai dubiosi, iară aia din neamul Marsh si ceilalţi 
bogatani din oras nu-s mai acatarii. Da’ cum iti ziceam, nu 
poa’ sa fie mai mult de 400 in tot orasu’, cu toate strazile pe 
care, cică, le au. Au ajuns „gunoi alb”, vorba celor din Sud, 
fără de lege şi plini de ascunzişuri. Prind o groază de peşte şi 
de homari, pe care-i trimit spre vânzare cu nişte camioane. E 
curios cum de dau peştii iama taman acolo şi nu-n altă parte. 
Nimeni nu poate şti câţi sunt exact, iar cenzorii şi revizorii 
de şcoală au avut mult de furcă cu ei. Poţi fii sigur că 
veneticii băgăcioşi nu-s bine-veniti în Innsmouth. Mi-a ajuns 
pe la urechi ceva despre un negutator ori vreunul din guvern 
care a dispărut pe-acolo, şi se mai vorbeşte-n treacăt şi de 
unu' care a-nnebunit, iar acu' cică-i la balamucu' din 
Danvers. Tre’ să-l fi băgat rău de tot în sperieti. De-aia nu m- 
aş duce noaptea, să fiu în locu' dumitale. N-am fost niciodată 
pe-acolo şi nici că-mi doresc, da' zic că o mică drumeţie pe 
timpul zilei n-are cum să-ţi strice, chit că alţii te-or sfătui să 
nu mergi. Dacă vrei doar s-admiri priveliştile şi să cauţi 
vechituri, apoi Innsmouth tre’ să fie pe placu' dumitale. 


Şi aşa mi-am petrecut acea seară în Biblioteca Publică din 
Newburyport, căutând informaţii despre Innsmouth. Când 
încercasem să-i iscodesc pe localnicii din prăvălii, din 
cârciumi, garaje şi de la staţia de pompieri, găsisem că erau 
mult mai greu de urnit decât îmi spusese omul de la bilete, şi 
mi-am dat seama că nu-mi puteam irosi timpul alungându-le 
reticentele instinctive. Manifestau un soi de suspiciune 
ascunsa, de parca era ceva in neregula cu oricine se arata 
prea interesat de Innsmouth. La YMCA!, unde rămâneam 


1 Young Men's Christian Association, prescurtată - Asociaţia Tinerilor 
Crestini, organizaţie mondială non-sectară şi apolitică a tineretului (n. 
trad.). 


peste noapte, receptionerul s-a mulţumit să ma descurajeze 
în privinţa planului meu de a trece printr-un loc aşa de 
deprimant şi decăzut, iar oamenii de la bibliotecă au avut 
cam aceeaşi atitudine. Era clar că în ochii lor de persoane 
cultivate, Innsmouth nu reprezenta decât un caz extrem de 
degenerare civică. 

Volumele de istorie a ținutului Essex de pe rafturile 
bibliotecii aveau prea puţine lucruri să-mi destăinuiască, în 
afară de faptul că oraşul a fost înfiinţat în 1643, s-a remarcat 
prin construcţia de nave înainte de Revoluţie, fiind o aşezare 
de mare prosperitate, dobândită pe mare, la începutul 
secolului al XIX-lea, iar mai târziu, cu ajutorul unui mic 
centru industrial, ce utiliza apele râului Manuxet ca sursă de 
energie. Molima şi răscoalele din 1846 erau tratate foarte 
sumar, ca şi cum ar fi constituit o ruşine a ținutului. 

Referințele la declinul său erau puţine, deşi relevanta 
analelor recente era neîndoielnică. După Războiul Civil, 
întreaga activitate industrială se limita la Compania de 
Rafinare Marsh, iar cea comercială, la vânzarea lingourilor 
de aur, care forma ultima rămăşiţă a unui schimb de mărfuri 
variat, pe lângă ceea ce dădea eternul pescuit. Treptat, 
peştele se vandu tot mai putin, odată ce preţul acestei marfi 
scăzu, iar concurenţa marilor corporaţii deveni acerbă, însă 
niciodată nu a fost vorba despre dispariţia peştelui în apele 
din apropierea portului. Străinii rareori se aşezau prin 
părţile lui, ba chiar existau câteva mărturii, făcute cu o mare 
discreţie, în ceea ce privea un număr de polonezi şi de 
portughezi care încercaseră să se stabilească acolo, dar 
fuseseră îndepărtați într-o manieră bizar de drastică. 

Cea mai interesantă dintre toate era o referinţă indirectă 
privitoare la ciudatele bijuterii asociate vag cu Innsmouth. 
Era evident că impresionaseră pe toată lumea destul de mult, 
căci se menţiona existenţa unor piese la Muzeul Universităţii 
Miskatonic din Arkham, precum şi în sala de expoziţii de la 
Historical Society of Old Newbury. Descrierile fragmentate 
ale acestor obiecte, deşi sărace în detalii şi prozaice, îmi 
sugerau, însă, implicaţii ascunse de o stranietate stăruitoare. 
Ceva în legătură cu ele părea atât de vechi şi de provocator, 
încât n-am mai reuşit să mi le scot din minte şi, în ciuda orei 


relativ înaintate, m-am hotărât sa vad cu ochii mei mostra 
locala - despre care se zicea ca era un obiect mare, de 
proportii bizare, ce se voia a fi, in mod evident, o tiara - daca 
se putea aranja o vizită. 

Bibliotecara îmi dădu o recomandare către custodele de la 
Historical Society of Old Newbury, o anume Miss Anna 
Tilton, care locuia prin apropiere. După o scurtă lămurire, 
bătrâna doamnă se arătă îndeajuns de amabilă să mă 
călăuzească prin vechea clădire, de vreme ce ora nu era 
exagerat de târzie. Colecţia era într-adevăr remarcabilă, dar 
în dispoziţia mea de atunci nu mai aveam ochi decât pentru 
bizarul obiect care sclipea într-un dulap din colţ, luminat de 
becurile electrice. 

Nu era nevoie de vreo hipersensibilitate faţă de frumos ca 
să rămân, pur şi simplu, cu gura căscată la splendoarea 
stranie, nepământeană, a acelei fantezii opulente, venită de 
pe alte tărâmuri, aşezată acolo pe o pernita de catifea 
purpurie. Chiar şi acum îmi vine greu să relatez ce am văzut, 
deşi reprezenta destul de clar o tiară, aşa cum mi-a fost 
descrisă. Era înaltă în faţă şi cu o margine foarte lată şi 
ciudat de neregulată, ca şi cum ar fi fost destinată unui 
creştet aproape elipsoidal. Materialul părea să fie în mare 
parte aur, deşi o strălucire mai deschisă sugera că era vorba 
de vreun aliaj bizar cu un metal la fel de frumos, dar 
neidentificabil. Se găsea într-o stare aproape perfectă. Te 
puteai uita ore în şir la uimitoarele şi tulburătoarele motive - 
unele doar geometrice, iar altele vădit marine -, gravate sau 
modelate, în relief înalt, pe suprafaţa aliajului, cu o măiestrie 
de o incredibilă graţie şi desăvârşire. 

Cu cât o priveam mai mult, cu atât mă fascina mai tare, 
iar în fascinația mea se ascundea un element ciudat de 
tulburător, greu de clasificat sau de explicat. La început m- 
am gândit că sentimentul acesta era provocat de acea 
înfăţişare de pe altă lume a obiectului de artă. Toate celelalte 
valori artistice pe care le văzusem fie aparţineau vreunor 
tradiţii rasiale sau etnice, fie erau sfidări moderniste ale 
vreunei şcoli universal recunoscute. Această tiară nu era nici 
una, nici alta. Tinea în mod clar de o tehnică tradiţională, 
ajunsă la o infinită maturitate şi perfecţiune, deşi se detaşa 


net de oricare alta, orientala sau occidentala, antica ori 
moderna, despre care auzisem sau pe care o vazusem 
exemplificata. Era ca si cum manopera venea de pe alta 
planeta. 

Cu toate acestea, am inteles curand ca tulburarea mea 
avea o a doua cauză, poate la fel de puternică, ce rezida in 
sugestiile picturale şi matematice ale bizarelor motive. Acele 
prototipuri sugerau secrete de mult îngropate şi hăuri 
inimaginabile ale timpului şi spaţiului, iar monotona natură 
acvatică a acestor motive în relief căpătă o alură aproape 
sinistră. Printre ele se găseau monştri fabuloşi, cu o 
înfăţişare grotescă şi malefică, siluete cu o aparenţă pe 
jumătate ihtiologică, pe jumătate batraciană, ce trezeau în 
mine un anume sentiment obsedant şi tulburător de 
pseudoamintire, ca şi cum ar fi înrâurit conturarea în minte a 
unei imagini pornind din cele mai elementare ţesuturi şi 
celule, ale căror funcţii de memorare sunt îngrozitor de 
atavice, de ancestrale. Când şi când, îmi închipuiam că din 
fiecare contur al acestor funeşti peşti batracieni se revărsa 
suprema chintesenta a răului necunoscut şi inuman din 
Univers. 

Intr-un contrast bizar cu aspectul tiarei a fost scurta si 
prozaica ei poveste, aşa cum mi-a fost istorisită de Miss 
Tilton. Fusese amanetată, pentru o sumă ridicolă, într-o 
prăvălie din State Street in 1873, de către un betiv din 
Innsmouth, care, la scurt timp după aceea, a fost asasinat în 
cursul unei lupte de stradă. Historical Society of Newbury o 
achizitiona direct de la cel care o luase în amanet, oferind pe 
dată o sumă demnă de valoarea ei. A fost etichetată ca având 
o provenienţă probabilă din Indii sau din Indochina, deşi 
acea atribuire era total nesigură. 

Miss Tilton, comparând între ele toate ipotezele posibile 
asupra originii şi prezenţei ei în Noua Anglie, era înclinată să 
creadă că făcea parte integrantă din vreun exotic tezaur 
pirateresc descoperit de bătrânul căpitan Obed Marsh. 
Această opinie a fost chiar susţinută de insistentele oferte de 
cumpărare, la un preţ substanţial, pe care familia Marsh 
începu să le facă imediat ce află unde se găsea tiara, 
solicitări care nu conteniră până astăzi, în ciuda refuzului 


hotarat si de neclintit al celor de la Historical Society of 
Newbury. 

In timp ce buna doamna ma conducea afara din cladire, 
ma lamuri foarte clar ca teoria potrivit careia Marsh si-ar fi 
cladit averea pe spinarea piratilor era foarte raspandita in 
randul intelectualitatii locale. Propria-i atitudine fata de 
stigmatizatul Innsmouth, unde nu pusese piciorul niciodată, 
era una de dezgust faţă de o comunitate care cobora 
vertiginos pe scara civilizaţiei şi culturii; şi mă asigură că 
zvonurile referitoare la cultul diavolesc erau parţial 
justificate de strania religie secretă care se impusese aici şi 
la care se convertiseră toate bisericile tradiţionale. 

Acest cult clandestin se numea, îmi povesti ea, „Ordinul 
Ezoteric al Zeului Dagon” şi era, mai presus de orice 
îndoială, o religie perversă, cvasipăgână, adusă din Orient cu 
un veac în urmă, într-o epocă în care pescăriile din 
Innsmouth lăsau impresia că sărăceau. Persistenţa cultului in 
rândul oamenilor simpli era chiar logică, din perspectiva 
revenirii subite şi permanente a unui belşug de peşte, şi 
curând ajunse să exercite cea mai puternică influenţă asupra 
comunităţii, luând locul masoneriei şi instalându-şi sediul în 
vechea Casă Masonică, aflată pe Islazul Bisericii Noi. 

Toate acestea, în ochii pioasei Miss Tilton, formau un 
motiv excelent de a ocoli acea străveche localitate, în care, la 
ora actuală, nu mai domneau decât ruina şi pustiul. Dar 
pentru mine era o mina de aur. Anticipaţiilor mele 
arhitecturale şi istorice li se mai adăuga acum şi un înfocat 
entuziasm antropologic. Abia dac-am putut închide un ochi în 
micuța camera de la Y.M.C.A, pe măsură ce noaptea lăsa 
locul zorilor. 


II 


Cu puţin înainte de ora zece, a doua zi de dimineaţă, 
aşteptam cursa de Innsmouth cu o valijoară în mână, în faţa 
drogheriei lui Hammond din vechea Market Square. Pe 
măsură ce se apropia ora sosirii autocarului, am observat că 
în general vagabonzii se îndepărtau, luând-o în sus pe stradă, 
sau către taverna Ideal Lunch, în celălalt capăt al pieţei. 
Evident, omul de la bilete nu exagerase defel antipatia pe 
care localnicii o purtau portului Innsmouth şi locuitorilor lui. 
In câteva clipe, un mic autobuz, extrem de dărăpănat, colorat 
într-un cenuşiu murdar, cobori hodorogind pe State Street, 
făcu un ocol şi opri la bordură, în dreptul meu. Mi-am dat 
seama imediat că era „autocaru'” aşteptat, o presupunere pe 
care inscripţia pe jumătate ilizibilă de pe parbriz - „Arkham- 
Innsmouth-Newb'port” - mi-o confirmă curând. 

Inăuntru erau numai trei pasageri, bărbaţi negriciosi, 
neingrijiti, cu chipuri morocanoase şi o înfăţişare oarecum 
tinerească. Cei trei se dădură jos cu stângăcie şi o porniră în 
sus, pe State Street, în tăcere, aproape furişându-se. Şoferul 
cobori şi el. L-am urmărit pe când intra în drogherie după 
vreo cumpărătură. 

Acesta, mi-am zis în gând, trebuie să fie acel Joe Sargent 
de care îmi vorbise omul de la bilete; şi, chiar înainte de a 
apuca să observ orice detaliu, mă cuprinse un val de 
aversiune spontană ce nu putea fi nici controlată, nici 
justificată. Mă izbi deodată gândul că era foarte firesc ca 
localnicii să nu-şi dorească să urce în acel autobuz deţinut şi 
condus de un asemenea om, ori să nu viziteze decât foarte 
rar locul în care trăiau el şi semenii săi. 

Când şoferul ieşi din prăvălie, m-am uitat la el mai atent şi 
am încercat să identific motivul impresiei mele negative. Era 
un bărbat slab, cu umerii căzuţi, de vreun metru optzeci, 
îmbrăcat în haine civile ponosite, de culoare albastră, şi 


purtand pe cap o sapca de golf cenusie, uzata. Sa tot fi avut, 
probabil, treizeci si cinci de ani, dar ciudatele pliuri adanci 
de la ceafa il faceau sa para mai batran atunci cand nu i se 
vedea fata goala de expresie, apatica. Avea un cap ingust, 
ochi bulbucati, de un albastru apos, care pareau sa nu 
clipeasca niciodata, un nas turtit, o frunte si o barbie tesite si 
urechi surprinzator de mici. Buza de jos era prelunga si 
groasa, iar obrajii cenusii, cu pori mari, nu pareau sa fie 
acoperiţi de barbă, cu excepţia câtorva fire razlete de par 
blond care se incalceau si se incarligau ici si colo; pe alocuri, 
pielea parea sa i se cojeasca, de parca ar fi suferit de vreo 
maladie. Mainile ii erau foarte mari, cu vene proeminente, si 
aveau o neobişnuită tentă cenusiu-albastruie. Degetele 
păreau izbitor de scurte faţă de restul constituţiei sale, şi 
aveau tendinţa de a se îndoi în palma uriaşă. Pe când se 
îndrepta spre maşină, i-am observat legănarea specială a 
pasului şi am remarcat că labele picioarelor sale erau 
nefiresc de mari. Cu cât le studiam mai mult, cu atât mă 
minunam mai tare: oare unde găsea să cumpere pantofi pe 
măsura lor? 

O anumită murdărie a insului îmi accentuă antipatia. Era 
evident că lucra sau se învârtea în jurul porturilor pescaresti, 
căci lăsa în urma lui mirosul lor caracteristic. Cam cât sânge 
străin îi curgea în vene nu-mi puteam da seama. Trăsăturile 
lui aparte nu semănau cu siguranţă nici cu cele asiatice, 
polineziene, nici cu cele semite ori negroide. Cu toate 
acestea, puteam să înţeleg pentru care motiv li se părea atât 
de neobişnuit celorlalţi oameni. Eu m-aş fi gândit mai 
degrabă la degenerare biologică decât la diferenţe rasiale. 

Mi-a părut rău când am văzut că n-avea să mai urce nici 
un alt pasager în acel autobuz. Nu-mi surâdea ideea de a 
călători singur cu acest şofer. Dar, pe măsură ce se apropia 
clipa plecării, mi-am biruit negrele presimtiri şi am urcat 
înăuntru după el, întinzându-i o bancnotă de un dolar şi 
murmurând un singur cuvânt: 

— Innsmouth! 

El se uită ciudat la mine pret de o secundă, apoi îmi dădu 
în tăcere restul de patruzeci de cenți. Am ocupat un loc în 
spate, departe de el, însă pe partea lui, de vreme ce doream 


să privesc ţărmul mării in cursul călătoriei. 

Intr-un târziu, vehiculul ponosit se puse în mişcare cu o 
smucitură şi hurui zgomotos pe lângă clădirile vechi din 
cărămidă de pe State Street, răspândind un fum gros pe 
ţeava de eşapament. Uitându-mă la trecătorii de pe trotuare, 
am avut impresia că percepeam în ei un imbold ciudat de a-şi 
întoarce privirile de la autobuz. După aceea, am virat la 
stânga, intrând pe High Street, unde mersul a fost mai lin. 
Gonind pe lângă bătrânele conace ale primilor ani ai 
Republicii şi pe lângă gospodăriile coloniale încă şi mai 
vechi, pe lângă Islazul de Jos şi râul Parker, într-un târziu ni 
se deschise în faţa ochilor o întindere monotonă şi lungă de 
țărm marin. 

Ziua era însorită şi caldă, însă priveliştea nisipului, a 
algelor şi a tufelor pitice deveni tot mai dezolantă pe măsură 
ce înaintam. Pe fereastră, puteam zări undele albastre ale 
oceanului şi ţărmul de nisip de pe Plum Island. În acel 
moment, ne tineam foarte aproape de plajă, căci şoseaua 
noastră îngustă se despartise de autostrada principală spre 
Rowley şi Ipswich. Nu se vedeau case şi puteam să-mi dau 
seama, după starea drumului, că traficul era foarte rar prin 
aceste locuri. Stâlpii scunzi de telefon, macinati de vreme, 
susțineau numai două fire. Din când în cand, mai traversam 
poduri grosolane de lemn peste râuri care şerpuiau departe 
în inima ținutului si care contribuiau la izolarea generală a 
regiunii. 

La răstimpuri, mai întâlneam cioturi moarte şi ziduri de 
temelie năruite deasupra nisipurilor înşelătoare, care-mi 
aduceau aminte de vechea tradiţie menţionată în relatările 
pe care le citisem, că odinioară acesta era un colţ de ţară 
fertil şi foarte populat. Schimbarea, din câte se zicea, 
survenise simultan cu izbucnirea epidemiei din 1846 la 
Innsmouth, iar oamenii simpli o atribuiră unei conexiuni 
sumbre cu forţele tainice ale răului. De fapt, s-a produs în 
urma defrişărilor necugetate ale pădurilor din apropierea 
țărmului, lipsind solul de cel mai bun mijloc al său de 
protecţie şi deschizând calea dunelor de nisip, în bătaia 
vântului. 

În sfârşit, Plum Island dispăru din vedere şi zărirăm 


intinderea vasta a Oceanului Atlantic in stanga noastra. 
Drumul ingust incepu sa urce o panta abrupta si ma incerca 
o senzatie aparte de neliniste, tot uitandu-ma la culmea 
singuratică dinaintea noastră, unde şoseaua brăzdată 
întâlnea cerul. Era ca şi cum autobuzul urma să urce fără 
încetare, desprinzându-se cu totul de pământ şi topindu-se în 
necunoscutele arcane? ale stratosferei si ale vazduhului 
enigmatic. Briza mării purta cu ea implicaţii sumbre, iar 
spatele încovoiat, rigid, şi capul lunguiet ale tăcutului şofer 
îmi deveniră din ce în ce mai nesuferite. 

În timp ce-l măsuram din priviri, am remarcat că ceafa lui 
era aproape la fel de spână ca şi chipul, având doar câteva 
fire gălbui pe pielea răpănoasă şi cenusie. 

Apoi am ajuns în vârf şi am zărit o vale întinsă la poalele 
colinei, unde Manuxet se varsă în mare la nord de lungul şir 
de stânci ce culminează cu Promontoriul Kingsport şi cotesc 
apoi spre Cape Ann. 

În depărtare, în zarea învăluită in ceturi, am desluşit 
profilul ametitor al promontoriului, dominat de vechea casa 
despre care se spuneau atâtea legende, dar în clipa aceea 
întreaga mea atenţie era atrasă de panorama care se 
desfăşura sub mine. Mi-am dat seama că aveam să văd cu 
ochii mei portul Innsmouth, despre care auzisem atâtea 
lucruri rele. 


Era un oraş de dimensiuni considerabile şi cu o mulţime 
de construcţii, însă unul în care viaţa socială era neobişnuit 
de puţin vizibilă. Din încrengătura de coşuri cu greu puteai 
zări ridicându-se vreo dara de fum, iar cele trei clopotnite 
înalte se profilau golaşe pe fundalul orizontului mării. Una 
dintre ele se năruia de la vârf. În locul cadranelor de ceas se 
căscau găuri negre pe fațadele a două dintre ele. Imensa 
aglomerare de  acoperişuri olandeze, incovoiate, şi de 
frontoane ascuţite trăda cu o limpezime agresivă starea de 
putreziciune găunoasă, iar pe măsură ce ne apropiam de-a 
lungul şoselei care, de-acum, cobora, am remarcat că multe 
dintre acoperişuri se prăbuşiseră cu totul. Erau şi câteva 
clădiri largi, pătrate, în stil georgian, cu acoperişuri 


2 Loc tainic, misterios. 


înclinate, cupole si terase supraetajate, cu balustrade. 
Acestea erau, în majoritatea lor, cu spatele la apă, iar vreo 
două mi se părură într-o stare destul de bună. Pătrunzând 
mai adânc în interiorul uscatului, printre ele am intrezarit 
şinele ruginite, năpădite de ierburi, ale căii ferate părăsite, 
cu stâlpi de telegraf înclinați, acum lipsiţi de fire, şi 
făgaşurile pe jumătate ascunse ale vechilor drumuri de 
căruţe spre Rowley şi Ipswich. 

Părăginirea era mai accentuată lângă coastă, deşi, prin 
negurile ei, am putut întrezări turla albă a unei structuri din 
cărămidă, păstrată destul de bine, ce dădea impresia unei 
fabricute. Dana portului, de mult astupata de nisip, era 
ingradita de un vechi dig de piatra, pe care am putut distinge 
siluetele câtorva pescari aşezaţi. În capătul lui se găsea ceva 
ce aducea cu fundaţiile unui far de altădată. O limbă de nisip 
se formase înăuntrul acestui hotar, iar pe ea am zărit câteva 
cabine ponosite, câteva bărci pescaresti acostate la tarm şi 
plase pentru homari împrăştiate. Singurul loc în care apa era 
adâncă părea să se afle acolo unde râul se vărsa în ocean, 
rostogolindu-se pe lângă construcţia cu turn, la capătul 
digului, spre miazăzi. 

Ici si colo, ruinele debarcaderelor se iveau pe faleză 
pentru a recadea in putregaiul atotstapanitor, cele mai 
depărtate, de la miazăzi, părând si cele mai dărâmate. În 
largul marii, in ciuda fluxului, am intrezarit o lunga linie 
cernita ce abia se ridica deasupra apei, sugerand totusi o 
bizara amenintare latenta. Aceasta, am dedus, trebuia sa fie 
Stânca Dracului. Pe măsură ce o priveam, o senzaţie 
curioasă, subtilă, că de-acolo venea un soi de semnalizare, 
părea să se suprapună peste repulsia macabră şi, destul de 
ciudat, am găsit această nouă nuanţă mai tulburătoare decât 
prima impresie. 

Nu ne-am întâlnit cu nimeni pe drumul care trecea acum 
pe lângă ferme părăsite, în variate stadii de ruină. Apoi am 
observat şi câteva case locuite, ale căror ferestre erau 
acoperite cu zdrente, iar prin curţile pline de gunoaie zaceau 
peşti morţi şi cochilii de scoici. O dată sau de două ori, am 
văzut oameni cu o căutătură apatică lucrând în grădinile 
sterpe sau pescuind stridii pe plaja de jos, ce duhnea a peşte. 


Grupuri de copii murdari, cu trasaturi simiene, se jucau 
langa pragurile napadite de buruieni. Cumva, aceste fiinte 
umane pareau mai nelinistitoare decat cladirile in ruina, caci 
aproape fiecare dintre ele avea anumite particularitati in 
privinta fetei si a miscarilor care-mi repugnara din instinct, 
fara sa fiu in stare sa le definesc sau sa le inteleg. Pret de o 
clipă, am avut impresia ca aceasta înfăţişare tipică imi 
sugera o imagine pe care o mai văzusem, poate în paginile 
unei cărţi, într-o situaţie mai specială, în care eram stăpânit 
de oroare sau de melancolie. Dar această pseudoamintire îmi 
dispăru foarte repede din minte. 

Pe când autobuzul continua să coboare în pantă, am 
început să disting în tăcerea nefirească susurul neîncetat al 
unei cascade. Casele înclinate, nevăruite, se inmultira, 
aliniindu-se pe ambele margini ale şoselei, etalând unele 
tendinţe mai urbane decât cele lăsate în urmă. Panorama din 
faţa noastră se reduse la un peisaj stradal, iar pe alocuri am 
putut zări zonele în care odinioară existase un pavaj din 
bolovani şi benzi de trotuare din cărămizi. Toate casele 
păreau să fie pustii. Uneori se vedeau hăuri acolo unde 
cosurile prăvălite şi zidurile pivnitelor mai indicau existenţa 
anterioară a unor clădiri care se prăbuşiseră. Peste tot 
domnea cea mai gretoasa duhoare de peşte imaginabila. 

Curând, incepura să apară intersecţii şi jonctiuni; cele din 
stânga duceau spre zonele de la țărm, pline de mizerie si 
putregai, în timp ce în dreapta se deschideau căi de o 
grandoare de mult apusă. Până acum nu văzusem nici un 
trecător prin oraş, dar se iviră semnele unei locuiri 
ocazionale: ferestre acoperite de perdele ici şi colo, câte o 
rablă de automobil când şi când, parcată la marginea 
carosabilului. Asfaltul şi trotuarele deveneau tot mai 
distincte şi, deşi majoritatea caselor aveau o vechime 
considerabilă - construcţii de lemn şi cărămidă specifice 
începutului de secol al XIX-lea -, şi era evident că erau 
întreţinute pentru a fi locuite. Pasiunea mea pentru 
antichităţi mă făcea acum nici să nu mai iau în seamă 
dezgustul olfactiv şi senzaţia de ameninţare şi de repulsie în 
acest bogat şi nealterat vestigiu al trecutului. 

Dar nu aveam să ajung la destinaţie fără să mă încerce o 


puternica impresie extrem de neplacuta. Autobuzul ajunsese 
intr-un soi de loc deschis sau de punct radial, cu biserici pe 
ambele laturi si cu ramasitele mocirloase ale unui spatiu 
verde, circular, in centru. Privirea mi se indrepta catre o 
cladire uriasa, cu coloane, aflata in jonctiunea din dreapta 
mea, in fata. Albul de odinioara al peretilor varuiti era acum 
cenusiu si scorojit, iar placuta cu negru si auriu de pe 
fronton era atât de ştearsă, încât abia am putut descifra 
cuvintele „Ordinul Ezoteric al Zeului Dagon”. Acolo, deci, se 
afla fosta lojă masonică substituită astăzi cu un cult 
degenerat. Pe măsură ce ma incordam să desluşesc 
inscripţia, atenţia mi-a fost atrasă de dangatele ragusite ale 
unui clopot crăpat de peste drum. M-am întors repede să mă 
uit pe fereastra din dreptul meu. 

Zgomotul venea dintr-o biserică de piatră, cu clopotniţă 
scundă, de dată mai recentă decât majoritatea caselor, 
clădită într-un stil neogotic stângaci, având un demisol 
disproporționat de înalt, cu ferestre acoperite de storuri. 
Deşi îi lipseau limbile de la ceas pe partea întrezărită de 
mine, am ghicit că acele zgomote hârâite băteau ora 
unsprezece. Apoi, deodată, toate gândurile privitoare la oră 
au fost alungate de o imagine care-mi apăru cu o intensitate 
acută, trezind în sinea mea o groază inexplicabilă, înainte de 
a-mi da seama ce era cu adevărat. Uşa demisolului bisericii 
era deschisă, dezvăluind înăuntru un dreptunghi de 
întuneric. Şi pe măsură ce mă uitam, un anumit obiect 
străbătu, sau aşa lăsă impresia, dreptunghiul cufundat în 
beznă, aprinzându-mi în cuget vedenia de-o clipă a unui 
coşmar, cu atât mai înnebunitor cu cât, gândindu-mă mai 
bine, nu ieşea la iveală nici un singur aspect macabru. 

Era o fiinţă vie, prima, în afară de şofer, pe care mi-a fost 
dat s-o văd de când intrasem în centrul oraşului. Să fi fost 
într-o dispoziţie mai echilibrată, n-aş fi găsit nimic care să-mi 
provoace asemenea spaime. În mod clar, aşa cum am 
priceput o clipă mai târziu, era pastorul, îmbrăcat în 
veşminte bizare, introduse, neîndoielnic, odată ce „Ordinul 
Zeului Dagon” schimbase ritualul bisericilor din localitate. 
Lucrul care îmi atrăsese probabil privirea în mod inconştient 
şi aducea cu sine o undă de teroare stranie era tiara înaltă 


de pe crestetul lui, un duplicat aproape desavarsit al celei pe 
care Miss Tilton mi-o arătase în seara precedentă. Acest 
obiect, acționând asupra imaginaţiei mele, conferea 
caracteristici sinistre şi indescriptibile nedefinitului chip şi 
trupului care se târa, înveşmântat în strania rasă. 

Nu exista, m-am gândit îndată după aceea, nici cel mai 
mic motiv pentru care să fi simţit acea undă înfiorătoare de 
perfidă pseudoamintire. Oare nu era firesc ca un cult local 
misterios să dispună în accesoriile lui de un soi nemaiintalnit 
de diademă, cu care comunitatea se va fi familiarizat într-un 
chip curios, poate ca piesă a unei comori găsite din 
întâmplare? 

Pe trotuare se iviră mai multi tineri dizgratiosi, fie singuri, 
fie în grupuri tăcute de doi sau de trei. Parterele caselor în 
ruină mai adăposteau, uneori, prăvălioare cu vechituri, şi am 
remarcat câteva camioane parcate pe când autobuzul îşi 
continua drumul, huruind. Mugetul cascadelor se auzea tot 
mai distinct, ba chiar am şi zărit în faţa mea albia unui râu, 
destul de adâncă, traversată de un pod rutier lat, cu 
balustrade din fier, la capătul căruia se deschidea o piaţă 
largă. Pe măsură ce-l traversam în zgomotul motorului, m-am 
uitat pe ambele laturi şi am observat câteva fabrici la 
marginea falezei înverzite şi pe panta ce cobora până spre 
țărm. Apa, în părţile acelea, se revărsa imbelsugat şi am 
putut vedea în dreapta mea două cascade în amonte şi cel 
puţin una în stânga, în aval. Din acest punct zgomotul lor era 
chiar asurzitor. Apoi am intrat în uriaşa piaţă semicirculară 
de pe celălalt mal al râului şi ne-am oprit pe partea dreaptă, 
în faţa unei clădiri înalte, încununate de o cupolă, cu câteva 
petice de zugrăveală galbenă şi o firmă pe jumătate ştearsă, 
pe care încă se mai putea citi „Casa Gilman”. 


Am fost bucuros să cobor, în sfârşit, din acel autobuz şi 
am intrat, îndată, ca să-mi las valiza la recepţia 
dărăpănatului hotel. Nu se zărea decât o singură persoană, 
un bătrânel care nu avea ceea ce ajunsesem să denumesc 
„înfăţişarea de Innsmouth.” M-am hotărât să nu-i pun nici 
una dintre întrebările care mă chinuiau, aducându-mi aminte 
că se petrecuseră lucruri ciudate în acest hotel. În schimb, 


am ieşit afară în piaţa din care autobuzul plecase deja şi am 
studiat peisajul cu atenţie şi spirit critic. 

Pe o latură a spaţiului deschis pietruit se afla albia 
dreaptă a râului, pe cealaltă se găseau, dispuse în semicerc, 
clădiri din cărămidă, cu acoperişuri înclinate, datând din 
secolul al XIX-lea, de la care porneau mai multe străzi spre 
sud-est, sud şi sud-vest. Felinarele erau deprimant de puţine 
şi de mici, toate arzând cu becuri slabe, şi m-am bucurat că 
plănuisem să plec din oraş înainte de lăsarea întunericului, 
deşi ştiam prea bine că luna avea să strălucească din plin. 
Toate clădirile de aici erau în stare bună. Printre ele se 
numărau vreo duzină de prăvălii deschise publicului. Una era 
o băcănie din lanţul de magazine First National, iar celelalte, 
un restaurant jalnic, o drogherie şi o pescărie angro. La 
extremitatea de răsărit a pieţei se mai afla sediul singurei 
industrii a oraşului: Compania de Rafinare Marsh. Acolo se 
puteau zări vreo zece oameni, iar patru sau cinci automobile 
şi camioane aşteptau parcate prin diverse locuri. Nu trebuia 
să mi se spună că acesta era centrul civic din Innsmouth. La 
est, puteam întrezări sclipirile albăstrui ale cheiului, pe 
fundalul căruia se profilau dărâmăturile putrezinde a trei 
turle în stil georgian, odinioară atât de frumoase. lar spre 
țărm, pe malul opus al râului, am observat clopotniţa alba 
care domina ceea ce credeam eu că este rafinăria Marsh. 

Dintr-un motiv oarecare, am ales să-mi încep cercetările la 
băcănia al cărei vânzător nu părea să fie un localnic din 
Innsmouth. Am cunoscut un băiat solitar de vreo 
şaptesprezece ani, care stătea în spatele tejghelei şi de la 
care puteam spera obţinerea de informaţii din abundență, si 
i-am remarcat cu plăcere istetimea şi afabilitatea. Părea 
deosebit de dispus să discute, şi am înţeles curând că nu-i 
plăcea locul, izul său de peste şi oamenii lui ascunsi. Orice 
cuvânt schimbat cu un străin era pentru el o adevărată 
plăcere. 

El se trăgea din Arkham şi locuia în gazdă la o familie care 
venea din Ipswich. Se întorcea acasă ori de câte ori îşi lua 
liber. Familiei lui nu-i plăcea defel că el lucra la Innsmouth, 
dar de la sediul central al lanţului comercial îl transferaseră 
aici şi nu dorea să renunţe la slujbă. 


Nu exista, din cate-mi povesti, nici o biblioteca publica sau 
camera de comerţ la Innsmouth, însă mă puteam orienta prin 
oraş chiar si aşa. Strada pe care coborâsem se numea 
Federala. La vest de ea se gaseau strazile alesei zone 
rezidentiale - Larga, Washington, Lafayette si Adams - iar la 
est de ea erau mahalalele de langa tarm. 

In acel cartier al săracilor, mergând de-a lungul Strazii 
Principale, aveam să găsesc vechile biserici în stil georgian - 
toate, însă, părăsite de multă vreme. Era mai bine să nu mă 
fac prea remarcat în asemenea vecinatati, mai ales în nordul 
râului, căci lumea era morocănoasă şi ostilă. Unii străini au 
mai şi dispărut. 

Anumite locuri erau aproape prohibite, aşa cum învățase 
pe pielea lui. Nu trebuia, de pildă, să zăboveşti prea mult în 
jurul rafinăriei Marsh sau al oricăruia dintre lăcaşurile de 
cult încă folosite, ori pe lângă Sediul Ordinului Zeului Dagon, 
pe Islazul Bisericii Noi. Aceste biserici erau foarte ciudate - 
toate fiind discreditate cu vehemenţă de eparhiile® 
corespunzătoare lor din alte părţi - şi se pare că foloseau 
cele mai bizare soiuri de ceremoniale şi de veşminte 
preotesti. Credinţa lor era heterodoxa şi misterioasă, oferind 
indiciile unor anumite transformări miraculoase al căror 
rezultat era imortalitatea trupului, sau ceva de genul ăsta. 
Confesorul tânărului, doctorul Wallace, pastorul bisericii 
episcopale metodiste Asbury din Arkham, îl sfătuise în cel 
mai serios mod cu putinţă să nu se alăture nici unei biserici 
din Innsmouth. 

Cât despre locuitorii oraşului, puştiul nu prea ştia ce să-mi 
spună. Erau la fel de ascunşi şi de scumpi la vedere ca 
jivinele care îşi sapă tunele în pământ, şi cu greu îţi puteai 
închipui cum îşi petreceau timpul în afara orelor lor 
sporadice de pescuit. Probabil că, judecând după cantităţile 
de băuturi cumpărate la negru pe care le consumau, zăceau 
în cea mai mare parte a zilei într-un soi de toropeală 
alcoolică. Părea să-i lege un soi funest de fratie, sau de 
înţelegere, dispretuind restul lumii, ca şi cum ar fi avut acces 
la alte, şi mult mai preferabile, sfere ale fiinţei. Infatisarea 


3 Diviziune administrativă bisericească, condusă de un episcop; 
episcopie, dieceză. 


lor, mai ales ochii holbati ce nu clipeau defel, ale caror 
pleoape nu se mai inchideau niciodata, te tulbura indeajuns, 
iar vocile le erau dezgustatoare. Noaptea, iti zgariau urechile 
cu incantatiile lor în biserici, însă cel mai rau era în timpul 
principalelor lor sarbatori sau procesiuni religioase, care 
aveau loc de doua ori pe an, la 30 aprilie si la 31 octombrie’. 

Erau foarte legati de apa si inotau mult, atat in rau, cat si 
in mare. Concursurile de inot pana la Stanca Dracului erau 
ceva obisnuit. Toata lumea parea sa fie capabila sa participe 
la aceste competitii sportive epuizante. Daca stateai sa te 
gândeşti mai bine, în general numai tineretul se arăta în 
public, iar în rândul lui, cei ceva mai înaintați în vârstă 
păreau deja atinşi de ciudata maladie. Când se mai iveau şi 
excepţii, erau mai ales persoane fără urmă de anomalii, 
precum bătrânul receptioner de la hotel. Te întrebai ce se 
întâmplase cu majoritatea celorlalți oameni şi dacă 
„înfăţişarea de Innsmouth” nu era cumva vreun fenomen 
maladiv, straniu si insidios, care se agrava odată cu trecerea 
anilor. 

Numai o boală foarte rară, desigur, putea să producă 
asemenea schimbări anatomice masive şi radicale la un 
singur individ dupa ce atingea vârsta maturității. Aceste 
modificări erau de natură osoasă, afectând până şi forma 
craniului - dar chiar şi acest aspect nu era mai năucitor şi 
mai uluitor decât toate semnele vizibile, luate împreună, ale 
maladiei. 

Ar fi fost dificil, mai adăugă tânărul, să ajungi la o 
concluzie în această problemă, de vreme ce nimeni nu reuşea 
vreodată să-i cunoască personal pe localnici, oricât de mult 
ar fi trăit în Innsmouth. 

Adolescentul era convins că multe persoane a căror 
condiţie era mai serioasă decât cei mai grav atinşi dintre cei 
care se mai arătau prin oraş erau ţinute sub cheie în anumite 
locuri. Uneori se puteau auzi cele mai stranii zgomote. Se 
spunea că şubredele cocioabe de pe coastă, de la nord de 
râu, erau legate între ele prin tuneluri ascunse, constituind 
astfel veritabile labirinturi de tăinuite grozavii. Ce fel de 


4 Două importante sabaturi ale vrăjitoarelor, Noaptea Valpurgiei şi 
noaptea de Halloween (n. ed. orig.). 


sânge neomenesc, daca asa ceva era posibil, ar fi curs în 
venele acestor fiinte, era imposibil de precizat. Uneori, pe cei 
cu trăsături mai respingătoare îi ascundeau de oamenii 
guvernului şi de străinii care mai poposeau prin port. 

N-ar fi fost de nici un folos, mă lămuri interlocutorul meu, 
să le pun localnicilor vreo întrebare despre acele locuri. 
Singurul care ar fi scos vreun cuvânt erau un om foarte 
bătrân, dar cu o înfăţişare normală, care locuia într-un azil 
de săraci de la marginea de miazănoapte a oraşului şi care-şi 
petrecea timpul vagabondând sau trândăvind în jurul remizei 
de pompieri. Acest personaj cărunt, Zadok Allen, avea 
nouăzeci şi şase de ani şi nu prea mai era întreg la minte, pe 
lângă faptul ca era betivul oraşului. Părea să fie o creatură 
ascunsă, bizară, care tot timpul se uita peste umăr, ca şi cum 
se temea de ceva. Când era treaz, nu putea fi convins cu nici 
un chip să stea de vorbă cu străinii. Nu putea, totuşi, să-i 
reziste cuiva care îl îmbia cu „otrava” lui preferată şi, odată 
ce se îmbăta, dădea glas celor mai uimitoare amintiri, 
mărturisite în şoaptă. 

Până la urmă, totuşi, nu puteai afla prea multe lucruri 
utile de la el, de vreme ce poveştile lui erau nazariri, aluzii 
dezarticulate la minuni şi orori imposibile care nu-şi aveau 
vreo altă sursă decât fantezia lui dereglată. Nimeni nu stătea 
să-l creadă, însă localnicilor nu le plăcea ca el să bea şi să 
trăncănească apoi cu drumeţii care se aflau în trecere prin 
oraş. Nu era întotdeauna bine să fii văzut în compania lui. 
Probabil că el răspândise cele mai năstruşnice scorneli din 
care au luat naştere mari mistificări. 

Mai mulţi oameni de prin alte părţi relataseră unele 
lucruri monstruoase, întrezărite uneori de ei, dar de la 
anecdotele bătrânului Zadok până la locuitorii cu 
malformații, nici nu era de mirare că se vehiculau asemenea 
născociri. Nici unul dintre cei care nu erau de felul lor din 
oraş nu rămânea pe afară până noaptea târziu, impresia 
generală fiind aceea că nu era înţelept. De altfel, străzile 
erau sinistru de întunecate. 

Cât despre comerţ, abundența in peste era, cu siguranţă, 
aproape supranaturală, dar localnicii profitau tot mai puţin 
de ea. Mai mult, preţurile erau în scădere, iar concurenţa 


devenea acerba. Bineinteles, adevarata activitate industriala 
a oraşului se concentra in jurul rafinăriei, al cărei birou 
comercial se afla in piata, la cateva cladiri mai spre sud de 
locul in care ne gaseam. Batranul Marsh nu se arata 
niciodata la fata. Uneori, insa, se mai ducea la lucru intr-o 
masina cu perdelute la geamuri. 

Circulau tot felul de zvonuri despre felul in care ajunsese 
Marsh sa arate. Odinioara fusese un mare dandy, iar oamenii 
povesteau ca încă mai purta redingota din epoca 
edwardiana, adaptata in mod curios anumitor diformitati. Fiii 
lui administrasera mai inainte biroul din piata, dar in ultima 
vreme incepusera si ei, destul de frecvent, sa se fereasca sa 
mai iasă in public, lăsând greul afacerilor pe umerii 
generaţiilor mai tinere. Fraţii şi surorile ajunseseră să arate 
foarte bizar, mai ales cei mai în vârstă, şi se mai povestea că 
starea sănătăţii lor se înrăutăţea. 

Una dintre fiicele lui Marsh era respingătoare, o femeie cu 
înfăţişare de reptilă, care purta exagerat de multe bijuterii, 
provenind în mod evident din aceeaşi tradiţie exotică precum 
strania tiară. Interlocutorul meu o observase în mai multe 
rânduri şi auzise spunându-se despre diademă că provenea 
dintr-un tezaur secret, fie al unor pirați, fie al unor demoni. 
Clericii - sau preoţii, sau cum s-or mai numi ei astăzi - 
purtau şi ei acest soi de ornament pe cap, dar rareori puteau 
fi văzuţi. Alte specimene băiatul nu mai remarcase, deşi 
multe mai existau încă în jurul portului, din câte se zvonea. 

Familia Marsh, la fel ca şi celelalte trei neamuri de viţă 
aleasă din oraş - Waite, Gilman şi Eliot - era foarte retrasă. 
Membrii ei locuiau în case imense, în Strada Washington, şi 
despre mai multe asemenea locuinţe se spunea că 
adăposteau pe ascuns rude de-ale lor, încă în viaţă, al căror 
aspect fizic nu putea fi arătat în public, dar despre care se 
pretindea oficial că răposaseră. 

Avertizându-mă că multe dintre indicatoarele stradale 
erau doborâte la pământ, băiatul îmi schiţă o hartă amplă şi 
minuțioasă a oraşului, chiar dacă era mai mult o ciornă. 
După ce am studiat-o preţ de o clipă, m-am convins că avea 
să-mi fie de mare ajutor şi am băgat-o în buzunar, cu mii de 
mulţumiri. Negăsind pe placul meu murdăria din singurul 


restaurant pe care-l văzusem, mi-am cumpărat o rezervă 
substanţială de biscuiţi săraţi şi de turtă dulce ca să mănânc 
la prânz, ceva mai târziu. 

M-am decis să cutreier străzile principale, să intru în 
vorbă cu cei care nu erau de prin partea locului şi pe care i- 
aş fi putut eventual întâlni în drumul meu, şi să prind cursa 
de ora opt spre Arkham. 

Oraşul, din câte-mi dădeam seama, constituia un exemplu 
grăitor şi exagerat de declin comunitar; dar, nefiind sociolog, 
aveam să-mi limitez observaţiile la arhitectură. 

Astfel, am pornit în turul meu sistematic al arterelor 
înguste şi lovite de blestem ale portului Innsmouth, deşi nu 
izbutisem să mă lămuresc pe deplin. Trecând podul şi 
îndreptându-mă în direcţia vuietului cascadelor din aval, am 
trecut foarte aproape de rafinăria Marsh, din care nu venea 
nici un fel de zgomot care să trădeze vreo activitate 
industrială, ceea ce era cât se poate de ciudat. Această 
clădire se înălța pe malul povarnit al râului, lângă un pod şi o 
intersecţie de străzi ce-mi lăsau impresia că mai înainte ar fi 
constituit centrul civic, înlocuit după Revoluţie cu prezenta 
Piaţă Centrală. 

Traversând iar albia râului pe podul Străzii Principale, am 
ajuns într-o zonă de totală părăsire, care mă făcu oarecum să 
mă înfior. Gramezi dărăpănate de acoperişuri olandeze se 
profilau pe cer într-un mod straniu, iar deasupra lor se ridica 
macabra turlă decapitată a unei vechi biserici. Unele case 
de-a lungul Străzii Principale erau locuite, dar majoritatea 
erau acoperite pe de-a-ntregul cu scânduri. În josul străzilor 
laterale nepavate, am zărit căscându-se negre ferestrele 
cocioabelor părăsite, dintre care nu puţine se înclinau 
periculos în unghiuri incredibile, datorită faptului că anumite 
părţi din temeliile lor se afundaseră mai adânc în sol. Acele 
ferestre se holbau atât de spectral, încât îţi trebuia curaj s-o 
coteşti spre răsărit, în direcţia țărmului. Desigur, teroarea 
unei case pustii se intensifică în progresie mai curând 
geometrică decât aritmetică, pe măsură ce aceste clădiri se 
multiplică, formând o aşezare rămasă într-o cumplită 
părăginire. Priveliştea unor asemenea străzi fără sfârşit, 
sugerând o secătuire şi o moarte cu ochi de peşte, şi numai 


gândul la asemenea infinitati intretesute ale unor spaţii 
tenebroase, învăluitoare, lăsate în seama pânzelor de 
păianjen, a amintirilor şi a viermelui biruitor, trezesc spaime 
şi aversiuni atavice pe care nici cea mai solidă filosofie nu le 
mai poate alunga. 

Strada Peştelui era la fel de goală ca şi cea Principală, 
deşi se deosebea prin prezenţa aici a numeroase depozite de 
cărămidă şi de piatră, încă în stare excelentă. Strada Apei 
era aproape identică, în afară de faptul că acolo se găseau 
către tarm gropi uriaşe, unde altădată fuseseră 
debarcaderele. N-am văzut picior de om, cu excepţia câtorva 
pescari imprastiati pe digul din depărtare, şi n-am auzit nici 
un zgomot în afară de vuietul valurilor care se spărgeau de 
dana portului şi sunetul cascadelor de la gura râului 
Manuxet. 

Orasul ma calca din ce in ce mai mult pe nervi, si m-am 
uitat pe furis in urma mea pe cand treceam inapoi pe 
subredul pod al Strazii Apei. Podul Strazii Pestelui, potrivit 
hartii, era in ruina. 

În nordul oraşului mai existau unele semne firave de viata, 
cherhanale” inca active pe Strada Apei, coşuri fumegânde si 
acoperisuri peticite pe ici pe colo, sunete răzlețe venind din 
surse neidentificabile şi rare siluete târşâindu-şi picioarele 
pe ulițele mohorate şi aleile nepavate, dar mi s-au părut inca 
şi mai deprimante decât pustiul din partea sudică a oraşului. 
Un lucru era sigur: oamenii erau mai hidoşi şi mai degradati 
decât cei din centru, aşa încât de mai multe ori îmi amintiră, 
prin prezenţa lor, deşi într-un fel neclar, de ceva cu totul 
fantastic. Indiscutabil, latura neomenească la cei din 
Innsmouth se simţea mai pregnant aici decât în alte părţi mai 
depărtate de mare, dacă nu cumva, într-adevăr, „înfăţişarea 
de Innsmouth” era mai degrabă o maladie decât o moştenire 
ereditară şi atunci în acel cartier se aflau cele mai avansate 
cazuri de boală. 

Un detaliu care mă deranja era distribuția în spaţiu a 
celor câteva zgomote slabe care ajunseră la urechile mele. Ar 


5 Construcţie (și mică întreprindere) situată în imediata apropiere a unei 
ape și destinată primirii, sortării, preparării și depozitării temporare a 
peștelui prins în zona respectivă. 


fi trebuit sa provina, in mod firesc, din casele locuite. Cu 
toate acestea, in realitate, se auzeau adesea mai puternic din 
spatele majorității fațadelor acoperite de scânduri. 
Percepeam scartaituri, tropăieli şi sunete dubioase, ragusite, 
şi m-am gândit, stânjenit, la tunelurile ascunse sugerate de 
băiatul de la băcănie. Dintr-odată m-am întrebat cum puteau 
suna vocile acestor locuitori. Nu auzisem până acum nici o 
vorbă in acest cartier si, în mod inexplicabil, nici nu-mi 
doream să aud vreuna. 

Oprindu-ma numai cât sa contemplu două biserici 
frumoase, dar vechi si naruite, la intersecția Străzii 
Principale cu Strada Bisericilor, m-am grăbit să ies din acea 
odioasa mahala de la țărm. Următorul meu obiectiv logic era 
Islazul Bisericii Noi, dar într-un fel sau altul nu puteam 
suporta să mai trec o dată pe lângă lăcaşul de cult în al cărui 
demisol întrezărisem silueta acelui preot sau pastor cu 
strania lui tiara, care starnea in mine acea spaimă 
inexplicabila. De altfel, tanarul vanzator de la bacanie imi 
atrasese atentia ca in jurul bisericilor, precum si al sediului 
„Ordinului Zeului Dagon”, nu era bine să fie văzuţi străinii. 

Ascultându-i sfatul, m-am îndreptat spre miazănoapte, de- 
a lungul Străzii Principale spre Strada Martin, apoi, 
indepartandu-ma de tarm, am traversat Strada Federală, la 
nord de Islaz, şi am pătruns în dărăpănatul cartier patrician 
al străzilor Largă, Washington, Lafayette şi Adams. Deşi 
aceste vechi bulevarde erau prost asfaltate şi neintretinute, 
demnitatea lor, accentuată de umbra ulmilor, nu se pierduse 
cu totul. Conac după conac îmi furau ochii, cele mai multe 
dintre ele fiind deteriorate şi acoperite cu scânduri, în 
mijlocul grădinilor neîngrijite, însă unul sau două din fiecare 
stradă mai vădeau semne de locuire. În Strada Washington 
era un şir de patru sau cinci case minunat restaurate, cu 
peluze şi grădini aranjate cu mult bun-gust. Despre cele mai 
somptuoase dintre ele, cele cu partere largi, terasate, ce se 
întindeau în spate până-n Strada Lafayette, am presupus că 
se aflau în proprietatea bătrânului Marsh, patronul 
desfigurat al rafinăriei. 

Pe toate aceste străzi nu se găsea nici o suflare de om şi 
m-a mirat completa absenţă a pisicilor şi cateilor din 


Innsmouth. Un alt lucru care m-a uluit si m-a tulburat era 
faptul ca multe dintre conace, pana si cele mai bine pastrate, 
aveau etajul trei si ferestrele de la pod acoperite etans cu 
scanduri. Panda si secretul pareau sa domneasca in acest 
oraş taciturn al alienării si al morţii. Aveam în permanenţă 
senzaţia că eram urmărit, pe ascuns, la orice pas, de ochi 
vicleni şi ficşi, ale căror pleoape nu se mai închideau 
niciodată. 

M-am cutremurat când bătaia spartă a ceasului din vârful 
turlei de la stânga mea anunţă ora trei. Mi se întipărise 
adânc în memorie biserica pitică de la care veneau acele 
sunete. Urmând Strada Washington, în direcţia râului, am 
întâlnit o nouă zonă unde odinioară se făceau comerţ şi 
industrie. Am remarcat ruinele unei fabrici în faţa mea, ba 
am mai zărit şi altele, alături de urmele unei vechi gări şi ale 
unui pod feroviar acoperit - dincolo de ea, până la albia 
râului din dreapta mea. 

Podul şubred care se arcuia înainte avea postat un semn 
de avertizare, însă mi-am asumat riscul şi am trecut din nou 
pe malul sudic, unde reapărură urmele de viaţă. Creaturi 
care se furişau cu paşi tarsaiti se holbau enigmatic în 
direcţia mea, iar figuri mai normale mă măsurau cu o privire 
rece si curioasă. Innsmouth devenea foarte repede 
intolerabil, iar eu am luat-o pe Strada Paine, în direcţia 
pieţei, cu speranţa de a găsi vreun vehicul care să mă ia 
până la Arkham, înaintea orei de plecare, încă foarte 
îndepărtate, a sinistrului autobuz. 

Tocmai atunci am zărit, în stânga mea, dărăpănata remiză 
de pompieri şi îmi sări în ochi moşneagul cu faţa roşie, barba 
stufoasă şi ochi aposi, îmbrăcat in nişte zdrente 
indescriptibile, care şedea pe o bancă în faţa clădirii, vorbind 
cu doi pompieri în haine mototolite, dar care arătau normal. 
Sigur că da, acesta trebuia să fie Zadok Allen, nonagenarul 
alcoolic, pe jumătate nebun, ale cărui istorii despre vechiul 
Innsmouth şi blestemul său erau atât de hidoase şi de 
fantasmagorice. 


III 


Numai vreun drăcuşor încăpățânat - ori vreo sardonica 
înrâurire a unor forte tainice, obscure - trebuie să mă fi 
determinat să-mi schimb planul iniţial. 

De multă vreme mă hotărâsem să-mi limitez observaţiile 
doar la arhitectură, şi chiar în acel moment mă grăbeam spre 
piaţă, într-un efort de a găsi un vehicul care să mă scoată cât 
mai iute din acest oraş decăzut, al descompunerii şi al morţii, 
dar la vederea bătrânului Zadok Allen, noi gânduri îmi veniră 
în minte şi mă făcură să-mi încetinesc şovăitor pasul. 

Fusesem avertizat că moşneagul nu-mi putea oferi decât 
unele aluzii vagi la legende halucinante, incoerente şi 
incredibile, că localnicii te luau la ochi dacă te vedeau făcând 
conversaţie cu el. Cu toate acestea, gândul la martorul atât 
de înaintat în vârstă al declinului acestui oraş, ale cărui 
amintiri se întorceau în timp până-n vremurile sale de 
înflorire comercială, maritima şi industrială, era o ispita 
căreia nici un munte de înţelepciune nu m-ar fi putut face să- 
i rezist. La urma urmei, cel mai straniu si mai demential 
dintre mituri conţine adesea simboluri sau alegorii ce au în 
ele un sâmbure de adevăr, iar bătrânul Zadok trebuie să fi 
văzut tot ce se petrecuse în Innsmouth în ultimii nouăzeci de 
ani. 

Curiozitatea vie o luă înaintea presimtirilor şi a prudentei. 

Îmi închipuiam, în egoismul meu tineresc, că aş fi fost în 
stare să extrag un nucleu de istorie adevărată din vorbăria 
confuză, extragavantă, pe care aveam s-o scot de la el cu 
ajutorul unei sticle de whisky. 

Ştiam că nu-l puteam aborda atunci, căci pompierii ar fi 
observat, cu siguranţă, şi ar fi obiectat. În schimb, am 
reflectat eu, aveam să mă pregătesc, făcând rost de ceva 
băutură la negru într-un loc în care se găsea din abundență, 
din cate mă învățase băiatul de la băcănie. După aceea, 


aveam sa ma invart in apropierea statiei de pompieri, ca din 
intamplare, si sa ma ciocnesc de batranul Zadok dupa ce-si 
relua frecventele sale plimbari. Adolescentul imi povestise ca 
nu-si gasea locul, rareori zabovind pe acolo mai mult de unul 
sau două ceasuri. 

O sticlă de un litru de whisky a fost uşor de cumpărat, chit 
că nu era ieftin, în spatele unui magazin universal dărăpănat, 
imediat după piaţă, în Strada Eliot. Insul soios care m-a 
servit avea ceva din căutătura tipică, holbata, a „înfăţişării 
din Innsmouth”, însă a fost chiar politicos în felul lui, fiind, 
probabil, obişnuit cu oaspeţii plini de voie bună din rândul 
camionagiilor, al cumpărătorilor de aur şi al multor altor 
trecători ocazionali. 

Întorcându-mă în piaţă, am văzut că norocul era de partea 
mea, căci ieşind, împleticindu-se, din Strada Paine, pe lângă 
colţul Casei Gilman, se zărea chiar silueta înaltă, uscativa, in 
zdrente, a bătrânului Zadok Allen. Urmându-mi planul, i-am 
atras atenţia, fluturând sticla pe care abia o cumpărasem şi, 
curând, am sesizat că începuse să se târască plin de ardoare 
după mine pe când intram în Strada Waite, în căutarea unui 
loc cât mai pustiu posibil. 

Mă ghidam în drumul meu după harta pe care mi-o 
schitase băiatul de la bacanie şi mă îndreptam spre limba de 
nisip, complet pustie, a țărmului sudic pe care o vizitasem 
mai înainte. Singurii oameni care se vedeau acolo erau 
pescarii de pe digul îndepărtat şi, înaintând ceva mai la 
miazăzi, aş fi putut ieşi din raza lor de vedere şi găsi un loc 
în care să ne aşezăm pe vreun debarcader părăsit, liber să-l 
iau la întrebări pe moşneag, trecând neobservati pentru o 
perioadă nelimitată de timp. Inainte să ajung în Strada 
Principală îmi ajunse la urechi, din spate, un glas pierit şi 
astmatic: 

— Hei, domnu”! 

Atunci i-am permis moşului să mă ajungă din urmă şi să 
tragă dusti copioase din sticla de un litru. Am început sa 
tatonez terenul, pe măsură ce mergeam de-a lungul Străzii 
Apei, apoi o coteam spre sud, prin omniprezenta singurătate 
şi ruinele rămase într-o rână, dar am descoperit că moşul nu- 
şi dezlega limba pe cât de repede mă aşteptasem. 


Într-un târziu, am zărit o plajă năpădită de bălării, lângă 
mare, între zidurile de cărămidă năruite, prelungindu-se în 
larg printr-un debarcarder îngust, din pământ şi zidărie. 
Grămezi de bolovani acoperiţi cu muşchi, lângă malul apei, 
aveau să ne slujească drept fotolii confortabile, iar locul era 
ferit vederii de un depozit în ruină către nord. 

Aici, mi-am zis în gând, era locul ideal pentru o lungă 
conversaţie. Aşadar, mi-am condus tovarăşul de drum pe alee 
şi am ales unde să ne aşezăm printre bolovanii plini de 
muşchi. Atmosfera de moarte şi de părăsire era macabră, iar 
duhoarea de peşte aproape insuportabilă. Dar eram hotărât 
să nu las nimic să mă abată din drum. 

Imi mai rămâneau aproape patru ore pentru taifas, daca 
mai aveam de gând să prind cursa de opt seara spre Arkham, 
şi am început să-i dau mai mult alcool bătrânului pilangiu. 
Intre timp, mă infruptam din prânzul meu frugal. Am avut 
totuşi grijă să nu exagerez în generozitatea mea, căci nu 
doream ca limbutia lui de betiv să lase locul unei toropeli. 
După o oră, tăcerea lui plină de ascunzişuri începu să dea 
semne de dispariţie, dar, spre marea mea dezamăgire, încă- 
mi mai ocolea întrebările privitoare la Innsmouth si la 
trecutul său bântuit de blestem. Prefera să flecărească pe 
subiecte de actualitate, dezvaluindu-si eruditia pigulită din 
ziare şi o tendinţă accentuată de a filosofa în stilul sententios 
al celor de la ţară. 

Spre sfârşitul celui de-al doilea ceas, mă temeam că litrul 
meu de whisky nu era de-ajuns ca să dea roade, şi mă 
întrebam dacă nu era mai bine să-l las acolo pe bătrânul 
Zadok şi să mă întorc în oraş, ca să mai cumpăr. Tocmai 
atunci, totuşi, norocul sparse gheaţa, ceea ce nu reusisera 
iscodirile mele, iar divagatiile ragusite ale mosneagului 
atinsera un subiect care ma facu sa ma aplec inainte si sa 
ciulesc urechile. 

Eu sedeam cu spatele la marea duhnind a peste, dar el era 
cu fata la ea. Ceva îi atrase neastâmpărul ochilor spre 
lumina, in directia indepartatei Stanci a Dracului, care se 
vedea limpede si aproape fascinanta deasupra valurilor. 
Ceea ce zarea paru sa nu-i fie pe plac, caci se porni pe o 
serie de înjurături, cu glasul lui lipsit de vlagă, care se 


sfârşiră cu o soapta confidentiala si un rânjet atotstiutor. Se 
apleca spre mine, ma apuca de reverul hainei si suiera 
cateva aluzii pe o tema inconfundabila: 

— Uite de-acolo s-a pornit totu’, locu’ ala blestemat, de 
toată netrebnicia, unde-i apa mai adâncă. Poarta iadului, nu 
al'ceva! De laşi să cază o linie de sondare, n-ai cum să 
găseşti fundu'. Bătrânu' căpitan Obed, ăla fu, ăl de-a aflat 
prea multe pentru binele lui prin ostroavele din Marea de la 
Miazănoapte. Toată lumea o ducea greu în zilele alea. 
Negotu’ se cam lăsa pe tânjală, morile se duceau de râpă, 
pan’ şi alea mai noi. Toată floarea bărbaţilor noştri căzuse la 
datorie-n Războiu' din 1812, or nu se mai întoarse de pe 
bricu' Elizy şi de pe puntea lu' Ranger, tusdouă din zestrea 
lu’ Gilman. Obed Marsh avea trei la apă, brigantina 
Columbia, bricu' Hetty ş-un barcaz, Regina din Sumatra. 
Rămase singuru' de mai negotuia cu Indiile de Răsărit şi-n 
Pacific, chit că barchentina lu' Esdras Martin mai cercase 
prin douăş'opt. Nu mai era nimenea ca Obed căpitanu', 
madular batran a lu’ Satana! He, he! Parca-l si vaz ce mai 
indruga el de meleaguri de peste mari si tari, si-i facea pe 
toti narozi ca se duceau la divanurile crestinesti si-si purtau 
crucile far’ de cracneala. Zicea ca tre’ sa ne-nchinam la 
dumnezei mai breji, ca unii din Indii, care le dadea lor puhoi 
de pesti in locu’ jertfelor, si care sa raspunza aievea la 
rugaciunile bietilor oameni. Matt Eliot, mana lui dreapta, 
indruga si el verzi si uscate, numa’ ca se-mpotrivi ca lumea 
Sa S-apuce de vreo trebusoara paganeasca. Graia d-un ostrov 
la răsărit de Otaheite®, unde cică era o puzderie de ruine de 
piatră, aşa de vechi, că nimenea nu mai ştia nimica de ele, de 
felu' ălora din Ponape, în Caroline, da' cu feţe cioplite ca 
ciopliturile alea mari din Ostrovu' Paştilor. Mai era ş-un 
ostrovel vulcanic tot p-acolea, unde era altă ruină cu alte 
cioplituri, tot aşa de zdrumicate parc-ar fi fost sub ape odat’, 
cu zugrăveli de balauri infricosati pe fata lor. Zau, domnu’, 
zicea Matt ca băştinaşii din jur, kanakiii aveau peşti din 
belşug, şi mai aveau brățări pe braţe si coronite pe capete, 
făcute dintr-un soi de aur, acoperite cu icoane de balauri, 


6 Nume arhaic al Insulei Tahiti, din Pacificul de Sud, descoperită în 1767 
de navigatorul britanic Samuel Wallis (c.1720-1725) (n. ed. orig.). 


după chipu' alora ciopliti peste ruinele din ostrovel, de felu’ 
pestilor cu fata de brotaci, sau brotaci cu fata de peste, 
zugraviti in toate chipurile, de parc-ar fi oameni. Nimenea n- 
a putut afla de la ei de unde luaseră toate chestiile astea, şi 
toţi aialalti băştinaşi se tot minunau cum de găseau atâta 
belşug de peşte, când până şi-n ostroavele din jur era aşa 
puţin. Matt se tot întreba şi el, ca şi căpitanu' Obed. 

Şi pe lângă asta, Obed mai văzuse cum o puzderie de 
flăcăi chipesi piereau de la un an la altu’, până nu se mai 
găseau decât moşnegi prinprejur. Tot aşa, începu să i se pară 
că unii arătau al dracu' de şui, chiar şi pentru kanakii. Obed 
se căzni destulă vreme să scoată adevăru' de la păgânii ceia. 
Nu ştiu cum a făcut, da’ se porni să neguteasca lucrusoare 
de-alea din aur cu care se-mpopotonau ei. Ii iscodi de unde le 
luaseră şi dacă mai puteau face rost si d-altele, si pan’ la 
urmă izbuti s-o tragă de limbă pe bătrâna căpetenie - 
Walakea, aşa-i ziceau. Nimenea-n afară de el n-ar fi dat 
crezare moşneagului, da' căpitanu' citea-n oameni ca-ntr-o 
carte. He, he! Nimenea nu mă mai crede acu când zic toate 
astea, şi nu prea cred să-mi dai nici matale crezare, tinere 
domn, chit că dacă mă uit mai bine la dumneata, aş zice că ai 
ochi pătrunzători, cum a avut şi Obed. 

Şoapta nonagenarului slăbi şi m-am trezit cutremurându- 
mă la îngrozitoarea si sincera prevestire funesta din 
intonatia sa, chiar daca stiam prea bine ca relatarea lui nu 
putea fi altceva decat fabulatia unui betiv. 

— Şi asa, domnu’, prinse de veste Obed c-ar fi lucruri pe 
pământu' ăsta de care prostimea n-a auzit vreodată, şi nici n- 
ar sta să crează dac-ar auzi. Cică ăştia, kanakiii, jertfeau 
puzderia de feciori şi fecioare pentru niscaiva dumnezei care 
trăiau pe fundu' mării, iar în schimb căpătau tot soiu' de 
favoruri. Au dat de arătările alea pe ostrovelu' cu ruini şuie, 
şi cică zugrăvelile alea cu peştii brotaci erau întocmai ca ele. 
Poate că alea să fi fost făpturile de la care ne vin toate 
braşoavele cu sirene şi cu multe altele. Aveau tot soiu' de 
cetăţi pe fundu' mării şi ostrovu' ăla se ridicase deasupra 
apelor. Parcă ar fi fost nişte făpturi vii în casa de piatră, când 
ostrovu’ se ridică deodat’ pe fata apei. Aşa au prins de veste 
kanakiii că erau acolo. Îşi făcură semne şi aşa se intelesera, 


si curand facura un targ. Fapturile alea pofteau la jertfe 
omenesti, de care mai avusesera parte cu multe veacuri 
inainte, dar dupa un timp pierdusera urma vietii de deasupra 
apei. Io n-am cum sa stiu ce le faceau ele victimelor, si cred 
ca nici Obed nu s-a gandit sa-ntrebe. Da’ paganii cazura la 
invoiala, fin’ca vremurile erau grele si ei disperati. Dadura 
un numar mare de flacai fapturilor din mare de doua ori pe 
an, in ajun de arminden’ si de Halloween. Si le mai dadura 
tot felu’ de flecustete cioplite de ei. Si se-ntelesera cu 
făpturile să le dea in schimb belşug de peşti - îi manau acolo 
de peste tot din mări - şi când şi când ceva giuvaiericale de 
aur. Ei, şi cum îţi ziceam, băştinaşii dădură ochii cu arătările 
alea pe ostrovelu' vulcanic, unde mersera în canoe, cu 
jertfele si toate cele, si se-nturnara cu giuvaiericalele de aur 
pe care le primisera. La-nceput, fapturile alea nu se aratara 
niciodat’ pe ostrovu’ mai mare, da’ dupa o vreme voira s- 
ajunga si-acolo. Pare-mi-se ca le era dor sa se amestece cu 
oamenii si sa chefuiasca-mpreuna la serbarile celea, in ajun 
de arminden si de Halloween. Vezi dumneata, statea-n 
puterea lor sa trăiască şi-n apă si pe pământ, parca se 
cheama amfibieni. Kanakiii le-au zis cum ca oamenii de pe 
alelalte ostroave le-ar nimici daca ar prinde de veste despre 
ele, da’ ele au zis ca nu le pasa catusi de putin, ca aveau 
puterea sa starpeasca toata semintia omeneasca de-ar voi, 
adica pe toti care nu erau insemnati intr-un chip anumit, cu 
semne folosite odat’ de Ai Străvechi, cine-or mai fi si ăia. Da’ 
cum nu voiau sa faca necazuri, or sa stea feriti cand o sa 
viziteze ostrovu’ vreun strain. Ei, si cand se ajunse la 
impreunarea cu brotacii, kanakiii se cam codira, da’ pan’ la 
urma aflara ceva ce schimba treaba. Cica oamenii aveau un 
soi de legatura cu aratarile din apa - ca astea ieseau din 
mare odat’ si tot ce trebuia era o mica schimbare sa se duca- 
ndarat. Fapturile alea le zisera kanakiilor ca daca-si 
amestecau sangele, se zamisleau copii cu chip omenesc la- 
nceput, da’ mai pe urma se faceau tot mai abitir ca brotacii, 
pana cand, la urma de tot, luau drumu’ apelor si erau una cu 
poporu’ de sub mare. Si ce-i important, tinere domn, aia de 
se făceau peşti şi rămâneau in apa nu mai mureau nicicând. 


7 Nume popular al zilei de 1 mai (considerată ca început al primăverii). 


Aratarile alea nu cunosteau defel moartea, doar daca le era 
curmata viata salbaticeste. Asa, domnu’, se pare ca pe 
vremea in care Obed îi află pe oamenii de pe ostrov, le 
curgea destul sange de peste prin vine de la fapturile de sub 
ape. Cand imbatraneau si începea să se vada, erau ţinuţi 
pititi pan’ ce le venea pofta sa ia calea apei si sa lase in urma 
uscatu’. Unii erau mai pricepuţi decât alţii, iar alţii nu se 
schimbară destul ca să-şi ducă traiul sub apă, da' cei mai 
mulţi se făcură asa cum zisesera făpturile alea. Ai de se 
născură mai asemănători cu făpturile se schimbară mai 
repede, da’ cei mai multi rămaseră pe ostrov până ce 
ajunsera la saptezeci de ani, chit ca se mai duceau cand si 
cand sub ape, de-ncercare. Ai de luau drumu’ apei se mai 
intorceau pe pamant, asa se facea ca unu’ mai schimba cate- 
o vorba cu un stramos de-al lui ce lasase uscatu’ cu mai 
multe veacuri în urmă... Ş-aşa toată lumea uită de moarte - 
afară de luptele in canoe cu alţi bastinasi, sau jertfele aduse 
zeilor din mare, ori muşcăturile de şarpe, ori de dădea boala- 
n ei, or ciuma, or al'ceva "nainte să poată lua drumu’ mării - 
şi aştepta numa' o schimbare care nu mai părea aşa 
înfricoşătoare după o vreme. Socoteau că ce capătă face cu 
prisosinta toate cele la care au renunţat, iar eu cred ca Obed 
ajunse la acelaşi gând şi el, după ce rumegă istoria 
bătrânului Walakea. Walakea ăsta era unu' din cei puţini 
care nu aveau nici un strop de sânge de peste-n ei, fiind de 
vita-mparateasca ce se legase cu alte vite de acelaşi soi din 
alelalte ostroave. Walakea ii arata lui Obed multe rugi si- 
nchinaciuni către fapturile din mare, şi-l lăsă să vada pe unii 
din sat care nu prea mai arătau a oameni. Da’ nu-l lăsă sa 
vada nici o faptura de sub ape. Pana la urma ii dadu o 
parascovenie facuta dintr-un soi de plumb, care zicea ca 
aduce pestii din adancul apei, de oriunde stau ei adunati. 
Trebuia doar s-o lase-n jos si sa rosteasca rugaciunea 
potrivita. Walakea ingaduia asta fin’ca pestii erau peste tot in 
lume, asa ca oricine ii cata le putea gasi cuibu’ si-i putea 
aduce sus daca voia... Lui Matt nu-i placu defel toata istoria 
asta si-i zise lui Obed sa se tina departe de-ostrovu’ ala, da’ 
capitanu’ era doritor de castig si vazu ca poa’ sa le ia lucruri 
de aur mai pe nimica, si sa facă o meserie din asta. Si 


lucrurile mersera asa multi ani de-a randu’, si Obed capata 
destule giuvaiericale cat sa facă rafinăria pe locul vechii 
pive? dărăpănate a lui Waite. Nu-ndrăznea să vândă 
giuvaiericalele aşa cum erau, că oamenii îl tot iscodeau cu 
întrebările. Când şi când oamenii lui căpătau câte vreo 
podoabă pe care-o vindeau, deşi se juraseră să n-o facă; şi 
mai îngăduia vreunei muieri să se-mpodobească doar cu alea 
care arătau ca făcute de om... Ei, si să fi fost prin treis’opt - 
când io aveam vreo şapte anişori - când Obed n-a mai găsit 
nici picior de om pe ostrov. Se pare ca ăialalţi băştinaşi de pe 
ălelalte ostroave au prins de veste ce se petrecea şi le-au 
făcut de petrecanie. Bănui că tre' să fi avut, la urmă, vechile 
semne fermecate de care ziceau făpturile din mare că se 
speriau. Nu se ştie peste ce au dat kanakiii ăia când din 
fundu' mării s-a ridicat ostrovu' cu ruine mai vechi decât 
Potopu'. Făpturi îndurătoare, ast-au fost - n-au lăsat nimica 
în picioare, nici pe ostrovu' ăl mare, nici pe ostrovelu' 
vulcanic, afar’ de ce era prea mare ca să fie dărâmat. In 
unele locuri s-au mai gasit niste pietre rasfirate - de parca se 
facura niscaiva vraji cu ele - cu ceva pe ele care azi se 
cheama zvastica. Tre’ sa fi fost semnele Alora Stravechi. Toti 
oamenii pierise, nu se vedea nici urma de giuvaiericale de 
aur, si nimeni din juru’ ostrovului nu sufla o vorba despre 
kanakiii duşi. Ba nici nu recunoscura cum c-ar fi fost vreodat’ 
oameni pe-ostrov... Pentru Obed asta fu mare supărare cand 
văzu că negotu’ lui de atâta amar de vreme se cam isprăvise. 
Năpasta căzu pe tot Innsmouth-u’, fin'că-n vremurile de mers 
pe mări, câştigu' căpitanului ajungea şi la vaporenii lui. Cei 
mai mulţi din târg se supuseră ca oile şi se-mpăcară cu 
restriştea, da' o duceau tare greu, fin'că peşti nu prea mai 
erau, iar morile mergeau prost. Cam atunci începu Obed să-i 
afurisească pe-ai săi că erau nerozi de se rugau la un 
dumnezeu care nu-i ajuta deloc. Le zise că ştia oameni care 
se rugau la dumnezei ce le dădeau ceva ce le era de- 
adevăratelea de trebuinta, şi mai zise ca dac-ar avea de 
partea lui o seamă de bărbaţi, poate c-ar aduna anumite 
puteri care să aducă-n dar belşug de peşti, ba chiar şi ceva 
aur. Sigur că ăi de fuseseră pe Regina din Sumatra şi 


8 Piuă, aici cu sens de moară. 


vazusera ostrovu’ stiau ce vorbea el, si nu le prea dadea 
inima ghes sa vada fapturile din mare de care auzisera, da’ ai 
de nu stiau plecau urechea la vorbele lui Obed si se pornira 
Sa se roage de el sa-i indrepte spre credinta ce-avea sa le- 
aduca ceva. 

Aici mosneagul se balbai, mai bâigui ceva si căzu într-o 
tăcere posomorata si înspăimântată, aruncând peste umăr 
câte-o privire nervoasă şi, apoi, întorcându-se să contemple 
fascinat stânca neagră din depărtare. Când i-am vorbit, nu 
mi-a răspuns, aşadar mi-am dat seama că eram silit să-l las 
să-şi termine sticla. Smintita scorneală pe care o ascultam 
mă interesa profund, căci îmi închipuiam că ar fi conţinut un 
fel de naivă alegorie ce avea la bază ciudatenia portului 
Innsmouth, plăsmuită de o imaginaţie deopotrivă creativă şi 
plină de o mulţime de legende exotice. Nici măcar pentru o 
clipă n-am crezut că povestea ar fi avut vreun temei real, de 
substanţă, dar nu era mai puţin adevărat că istorisirea lăsa o 
impresie de teroare autentică, fie şi numai pentru ca 
menţiona bijuterii stranii, în mod evident asemănătoare cu 
acea tiară diabolică pe care o văzusem în Newburyport. 
Poate că acele ornamente proveneau, până la urmă, din vreo 
insulă bizară, şi era posibil ca poveştile nemaiauzite să nu fie 
decât minciunile răposatului Obed, nu ale acestui betivan 
nonagenar. 

I-am pus în mână sticla, iar el o dădu pe gât, până la fund. 
Era curios cum putea să reziste la atâta tărie, căci glasul lui 
subţire, astmatic, nu se poticni nici măcar o singură dată. 
Linse gura sticlei şi o băgă-n buzunar, apoi începu să dea din 
cap şi să-şi şoptească-n barbă. M-am aplecat înainte, ca să 
prind cu urechea cuvintele articulate pe care le-ar fi putut 
rosti, şi parc-am zărit un surâs sardonic ascuns de favoriţii 
lui stufosi, stropiti cu alcool. Da, chiar îşi mişca buzele si am 
putut desluşi o mare parte din spusele sale. 

— Bietu' Matt, ăla tot se-mponcisa, a-ncercat să adune 
oamenii de partea sa şi stătea de vorbă cu propovăduitorii, 
da-n zadar. L-au alungat din oraş pe popa enoriei, şi pe popa 
metodistu’ - şi nici pe Resolved Babcock, popa baptistu’, nu 
l-am mai văzut de-atunci - mânia lu’ Iehova! Io eram doar un 
tanc, da’ am auzit ce-am auzit ş-am văzut ce-am văzut - 


Dagon si Ashtoreth® - Belial si Belzebut - Vitelu’ d-Aur si 
idolii Canaanului si ai filistinilor - blasfemii babilonesti - 
Mene, mene, tekel, upharsin...! 10 

Se opri iar si din privirea ochilor sai de un albastru apos 
am priceput cu groaza ca era pe punctul de a cadea, pana la 
urma, in apatie. Cand, insa, l-am scuturat cu blandete de un 
umar, se intoarse spre mine cu o vioiciune surprinzatoare si 
mai rosti vreo cateva fraze obscure. 

— Sau nu-mi dai crezare, eh? He, he, he - atunci zi 
dumneata, tinere domn, de ce capitanu’ Obed cu douas’cinci 
de fartati se duceau cu barca pan’ la Stânca Dracului în 
faptu' nopţii şi înălţau rugăciuni aşa de tare că se auzea în 
tot targu’ când bătea vântu' din partea aia? Ia zi! Şi să-mi 
mai zici de ce Obed lăsa întruna tot soiu' de lucruri grele în 
aialaltă parte a stâncii, unde apa e-aşa adâncă de zici că nici 
n-ajungi la fund vreodată? Şi ce-a făcut el cu drăcovenia aia 
şuie de plumb pe care i-o dete Walakea? Ei, ia zi, tinere 
domn! Şi de ce tot hăuleau în ajun de arminden şi de 
Halloween? Şi de ce popii noii biserici - care pe vremuri 
băteau mările - se-mbracă-n sutanele alea caraghioase şi pun 
pe ei giuvaiericale de aur aduse de Obed? Eh? 

Ochii apoşi aveau acum o căutătură sălbatică, de nebun, 
iar barba colilie şi murdară era toată zbarlita. Bătrânul 
Zadok observă, probabil, că mă trăgeam înapoi, căci se porni 
să chicotească răutăcios. 

— He, he, he, he! Începi să pricepi, ai? Poa' să-ţi fi plăcut 
să fii în locu' meu pe vremea aia, când vedeam lucruri 
noaptea hat departe, tocma-n largu’ mării, de pe-acoperisu’ 
casei mele. Ma-ncumet să-ţi zic că tancii au auzu’ ager si nu 
mi-a scapat nimica din tot ce se barfea de capitanu’ Obed si 
oamenii lui cu care iesea pe stei! He, he, he! Ca-n noaptea 
cand am luat binoclu’ tatei sus pe-acoperis si-am vazut 


9 Pronunţie ebraică tendentioasa a numelui zeiţei fertilităţii, Astarte, din 
panteonul canaanitilor (n. ed. orig.). 

10 Cuvinte aparute in mod miraculos pe zidurile palatului imperial din 
Babilon, in timpul ospatului oferit de imparatul Belsatar mai-marilor lui, 
pe care profetul Daniel i le-a deslusit. Aceste cuvinte marcau cucerirea 
Babilonului de catre imperiul medo-persan si moartea violenta a lui 
Belsatar (vezi Daniel 5) (n. trad.). 


stânca-mpânzită de năluci care săriră-n apa cum răsări luna. 
Obed si oamenii lui erau intr-o luntre, da’ nalucile tusti in 
apa adanca si nu mai iesira nicicand la mal... Cum ti-ar 
plăcea sa fii un plod singurel pe-acoperis, holbându-te la 
năluci ce n-aratau a oameni? ... Eh? ... He, he, he, he... 

Mosneagul devenea isteric, iar eu m-am cutremurat de-o 
spaima nemaipomenita. Ma apuca de umar cu-o gheara 
noduroasa si am avut senzaţia ca, de fapt, nu râsul îi zgaltaia 
trupul firav. 

— Să zicem că-ntr-o noapte zăreşti că ceva greu e slobozit 
în apă de pe luntrea lui Obed dincolo de stei, apoi a doua zi 
afli că un băiat a dispărut din casa lui. Eh? A mai văzut 
careva pe Hiram Gilman? A mai văzut? Şi pe Nick Pierce, şi 
Luelly Waite, şi Adoniram Southwick, şi Henry Garrison? Eh? 
He, he, he, he... Arătări care făceau semne cu mâna... de 
parc-aveau mâini de-adevăratelea... Ei bine, domnu”, aia a 
fost vremea cand Obed a-nceput să se pună pe picioare iar. 
Oamenii le vedeau pe cele trei fete ale lui împodobite cu 
lucruşoare de aur cum nu le mai văzuseră "nainte, şi fumu’- 
ncepea să se ridice iar din coşu' rafinăriei. Şi alţii începură s- 
o ducă bine - peştii mişunau din belşug în juru' cheiului, şi 
Dumnezeu mai ştie câte cargouri mari ne-am pornit să 
trimitem către Newb'ryport, Arkham şi Boston. Atunci dădu 
Obed drumu' la calea ferată. Câţiva pescari din Kingsport 
auziră de peştii ce se prindeau aci şi veniră-n barcazuri, dar 
se pierdura cu toţii. Nimenea nu-i mai văzu vreodat’. Şi chiar 
atunci ai noştri făuriră Ordinu' Ezoteric al lui Dagon, şi 
cumpărară Loja Masonică pentru el... he, he, he! Matt Eliot 
era mason şi se-mponcişa vânzării, da' se făcu nevăzut 
tocma’ atunci. la aminte: nu zic ca Obed era pornit să facă 
treburile taman cum erau pe ostrovu’ kanakiilor. Nu prea 
cred că voise de la început împreunarea cu arătările, sau 
odrasle care să ia calea apei şi să ajungă peşti nemuritori. El 
voia numa' giuvaiericalele de aur, şi era gata să plătească 
orişicât. Şi cred că o vreme şi âialalți fură mulţumiţi... Da’ 
prin patruş'şase, oamenii se socotiră şi apoi ţinură sfat. Prea 
multă lume dispărea, prea multă propovaduire turbata la 
adunările de duminică, prea multă vorbărie de steiu' ăla. 
Socotesc c-am pus şi io ceva paie pe foc când i-am zis 


epitropului Mowry ce-am văzut de pe-acoperiş. Într-o noapte 
se-adunară unii ca să ia urma lui Obed pan’ la stei, si-am 
auzit împuşcături între luntre. A doua zi, Obed şi treij'doi de 
oameni de-ai lui erau bagati la temniţă, şi toată lumea se- 
ntreba ce se-ntâmpla şi de ce erau acuzaţi. Doamne, dac-ar fi 
ştiut cineva ce urma... câteva săptămâni mai încolo, când 
nimic nu mai fusese aruncat de-atâta vreme în mare... 

Zadok dădea semne de frică şi de epuizare, aşa încât l-am 
lăsat să tacă un timp, deşi mai aruncam câte-o ocheadă 
temătoare la ceas. Fluxul se schimbase, acum era în 
creştere, iar zgomotul valurilor păru să-l scoată pe bătrân 
din toropeală. Mă bucuram că fluxul era în creştere, căci 
valurile puternice ar mai fi alungat, poate, duhoarea de peşte 
atât de pregnantă. Din nou, m-am încordat să-i prind 
şoaptele. 

— În noaptea aia-nfricoşată... îi văzui... eram sus pe- 
acoperiş.... Hoarde... roiuri... peste tot steiu’ şi-notând în sus 
pe Manuxet...Dumnezeule, ce se petrecu pe străzile din 
Innsmouth în acea noapte... împinseră şi-n uşa noastră, da' 
tata nu deschise... apoi ieşi cu muscheta pe geamu' de la 
bucătărie să-l găsească pe epitropu' Mowry şi să vadă ce era 
de făcut... Mormane de morţi şi muribunzi... împuşcături şi 
zbierete... tipete prin Piaţa Centrală şi Islazu' Bisericii Noi... 
uşile temnitei vraişte... proclamaţie... trădare... s-a zis că e 
ciumă când lumea a găsit jumătate dintr-ai noştri dispăruţi... 
nimeni nu plecase, doar cine nu se întovărăşea cu Obed şi 
arătările şi nu tăcea... de-atunci n-am mai auzit de taică- 
meu... N 

Mosneagul gâfâia si transpira din greu. Imi strânse si mai 
tare umărul. 

— În zori totu’ era curăţat, da’ mai rămaseră urme... Obed 
cam luase frâiele-n mâini şi zicea c-o să fie bine... astilalti or 
să se-nchine cu noi la ceasu’ de-adunare, iar niscaiva case or 
să primească oaspeti... ăia voiau să se-mpreuneze aşa Ca şi 
cu kanakiii, iar el nu voia să se pună contra. Că avea mintea 
tare ratacita Obed... ca un smintit! Mai zicea ca dia ne 
aduceau peşti si comori si acu’ trebuia sa primească tot ce 
pofteau... Nimica n-avea să fie altfel pe dinafară, numa’ că 
trebuia să ne ferim de străini dacă voiam să ne fie bine. 


Trebuiram sa ne legam cu totii cu Legamantul lui Dagon, 
apoi veni un al doilea Legământ, şi un al treilea pentru unii 
din noi. Cine ajuta mai mult, primea mai mult - aur şi alte 
alea... În zadar te puneai contra, fin'că erau cu milioanele 
sub apă. Nu voiau să iasă şi să radă neamu' omenesc de pe 
faţa pământului, da' dacă-i întărâtam, le stătea-n putere să 
ne nimicească. N-aveam vrăji vechi să ne ferim de ei ca ăia 
din Marea de la Miazăzi, iar kanakiii n-aveau să-şi spună 
nicicând tainele. Primiră destule sacrificii, şi parascovenii de- 
ale păgânilor, şi orasu’ la dispoziţia lor când îl voiră, şi lasara 
oamenii-n pace. Nu-i tulburară nici pe străini, ca să nu ducă 
vorba mai departe. Toţi ai din tagma cuvioşilor - din Ordinu’ 
lui Dagon - şi copiii lor nu mai răposau, ci se-ntorceau la 
Maica Hidra şi Tata Dagon, din care ne-am tras cu toţii: Ia! 
Ia! Cthulhu fhtagn! Ph’nglui mglw’nath Cthulhu R'lyeh wgah- 
nag! fhtagn... 

Batranul Zadok se prabusea rapid intr-un delir dezlantuit, 
iar eu mi-am tinut respiratia. Bietul mosneag, pana la ce 
halucinatii il facuse sa se afunde bautura, la care se mai 
adauga ura fata de putregaiul, alienarea si napasta din jurul 
lui. Ce se alesese din mintea lui fertila, plina de imaginatie! 
Se porni pe vaiete si lacrimi se revarsara pe obrajii brazdati 
de riduri adanci, disparand in barba stufoasa. 

— Doamne, ce le-a fost dat ochilor mei sa vada de la 
cinspe ani, Mene, mene, tekel, upharsin! ... ai de lipseau şi 
aialalti de-si luau viata, iar ai de mai scapau vreo vorba prin 
Arkham sau Ipswich sau alte locuri asemenea erau socotiti 
cu totii smintiti, asa cum imi zisesi si dumneata acu’ - da’, 
Dumnezeule, ce-am vazut - m-ar fi omorat cu mult timp in 
urma pentru tot ce stiu, numa’ ca m-am legat cu primu’ si-al 
doilea legamant al lui Dagon dinaintea lui Obed, si asta m-a 
protejat, doar dac-un juriu de-al lor poa’ s-aduca marturie ca 
am vorbit dinadins... da’ n-am vrut sa ma leg si cu-al treilea, 
mai bine sa mor decat s-o fac... A fost si mai rau la Razboiu’ 
Civil, cand copiii născuţi după patrus’sase se pornira să 
crească - unii din ei, adică. Eram tare speriat - nicicând n-am 
mai stat la pândă după noaptea aia, şi nicicând n-am mai 
văzut pe vreunu’ din ei aşa aproape. Adică nici unu’ 
pursânge. 


M-am dus la razboi, si dac-as fi avut ceva minte si barbatie 
n-aş mai fi venit 'napoi, ci m-aş fi aşezat undeva departe de- 
aci. Da' oamenii îmi scriseră că treburile nu merg chiar atât 
de rău. Asta era, cred eu, fin'că oamenii de la cârmuire 
umblau prin târg după şaiş'trei. Da' după război se-ntoarse 
rău'. Lumea-ncepu să sărăcească - prăvăliile şi fabrica se- 
nchiseră, negotu’ pe mare se-opri şi portu’ rămase de 
izbelişte, calea ferată o năpădiră buruienile - da’ ei... inotau 
fără stavilă în şi din râu de la blestematu' ăla de stei al 
Satanei - şi tot mai multe ferestre de la pod se-acoperiră cu 
scânduri, şi tot mai multe zgomote se-auziră din case unde 
cică nu locuia nimenea... Lumea din afară zice tot soiu' de 
poveşti despre noi, cred c-ai auzit şi dumneata o parte din 
ele, după întrebările cu care m-ai iscodit, poveşti despre 
câte-au mai zărit când şi când, şi despre giuvaiericalele 
ciudate care mai apar şi care nu-s date la topit - da' nimica 
nu se ştie limpede. Nimenea nu crede nimica. Zice că-s pradă 
de la pirați, şi că oamenii din Innsmouth au sânge venetic 
sau spurcat sau altceva. Iara cei care stau aci îi alungă pe 
străini şi nu-i lasă să-şi bage nasu'-n toate cele, mai cu 
seamă-n timpu' nopţii. Dobitoacele latră la ei - caii fac mai 
rău decât catârii - da' când sunt în maşini e bine... Prin 
patrus’sase capitanu’ Obed îşi luă a doua soata, pe care 
nimenea din oraş n-o văzu la fata - unii zic ca nu voia, da’ l- 
au silit ăia de i-a chemat - avu trei copii cu ea - doi dispărură 
de mici, da' pe fata ce arăta ca toată lumea o trimise la 
şcoală în Europa. Pân' la urmă Obed o mărită printr-o 
şmecherie cu un tip din Arkham, ce nu bănuia nimica. Da' 
acuma nimeni din afară nu vrea să aibă de-a face cu ăi din 
Innsmouth. Barnabas Marsh care conduce acu rafinăria e 
nepotu' lui Obed după prima soata - fiu’ lu’ Onesiphorus, 
primu’ nascut, da’ mama-sa e tot una din ei ca n-o vazu 
nimenea la fata afar’ din casa. Chiar acu Barnabas se 
sluteste la chip. Nu mai poa’ sa-nchida ochii si trupu’ i se 
schimba. Lumea zice ca mai umbla-n vesminte. Da’ curand o 
sa ia si el calea apei. Poate c-a-ncercat deja - uneori astia 
mai coboară cate putin ’nainte sa se ducă de tot la fundu' 
marii. N-a mai iesit in lume de vreo noua sau zece ani. Zau 
nu stiu cum s-o simti biata nevasta-sa, ea-i din Ipswich, si ai 


de-acolo mai să-l omoare pe Barnabas cand a venit s-o 
peteasca acu’ cinzeci de ani. Obed s-a prăpădit in şapteş'opt, 
si toata generatia ce-i urma e dusa acu’, copiii de la prima 
nevasta-s morti, si restu’... Dumnezeu mai stie! ... 

Zgomotul mareei era de-acum foarte pregnant si, incet- 
încet, părea să-i schimbe mosneagului dispoziţia, din 
mahmureală lăcrămoasă într-o veghe înspăimântată. Făcea 
pauze mai dese, ca să-şi reia vechiul tic, al ocheadelor 
nervoase aruncate peste umăr sau spre stâncă. În ciuda 
absurditatii ieşite din comun a istorisirii sale, nu mă puteam 
abtine să nu-i împărtăşesc vagile temeri. Glasul lui Zadok 
deveni acum mai sfredelitor, iar el părea să-şi adune curajul 
vorbind pe un ton mai răsunător. 

— Hei, domnu’, da’ de ce nu zici nimica? Cum ti-ar place 
să-ţi duci viata într-un targusor ca ăsta, unde totu'-n juru’ tau 
putrezeşte şi-i sortit pieirii, unde monştri închişi îndărătu' 
unor scânduri se târăsc de-a busilea şi behăie si latră şi 
topaie prin bezna din hrube şi din podu' caselor în fiescare 
zi? Eh? Cum ti-ar place s-auzi noapte de noapte urletu’ din 
biserici şi din Casa Ordinului lu’ Dagon, ba să ştii şi cine 
scoate o parte din urletele astea? Cum ti-ar place s-auzi ce 
vine de pe steiu’ ala blestemat la fiecare ajun de arminden si 
de Halloween? Eh? Socoti ca mosu’ s-a smintit, eh? Ei bine, 
domnu’, îngăduie-mi să-ţi zic ca încă nu-i cel mai rău! 

Zadok chiar răcnea acum, iar frenezia dementă a vocii 
sale mă tulbură mai tare decât aş fi vrut să recunosc. 

— Afurisit să fii, nu sta acolo să te holbezi la mine cu ochii 
lor - iti zic c-Obed Marsh e-n iad şi-acolo tre’ să rămână! He, 
he, în iad am zis! Pe mine nu mă poate-atinge - n-am făcut 
nimica şi n-am spus nimica la nimenea... lar dumneata, 
tinere domn? Ei bine, chit că n-am zis nimica la nimenea 
încă, am de gând să zic acu. Doar să stai s-asculti la mine, 
băiete - asta-i ce n-am mai zis la nimenea... Am zis că după 
noaptea aia n-am mai pândit - da’ tot am aflat ce era de aflat! 
Vrei să ştii care-i cea mai cumplită chestie, eh? Păi asta-i: nu- 
i ce-au făcut peştii ăia diavoleşti, ci ce-au de gând să facă! 
Tot aduc dracovenii în târg de pe tărâmul lor de sub ape - 
fac asta de ani de zile, dar în ultima vreme au lăsat-o mai 
moale. Casele alea de la nord de râu, între străzile Apei şi 


Principala, is pline de ele - de diavolii aia si de ce aduc cu ei 
- si cand or fi gata... Zic io, cand or fi gata... auzit-ai vreodat’ 
de un shoggoth? ... Hei, m-auzi? Îţi zic că io ştiu ce-s 
lucrurile alea - le-am văzut într-o noapte cand... EH-AHHHH- 
AH! E IAAHHHH... 

Ţipătul bătrânului, hidos şi neaşteptat, în care se simţea o 
spaimă  neomenească, mă făcu aproape să-mi pierd 
cunoştinţa. 

Ochii lui, care căutau ceva peste creştetul meu spre 
marea rău mirositoare, îi ieşiseră pur şi simplu din orbite, în 
vreme ce pe chip i se aşternea expresia unei măşti de groază 
demnă de tragediile Greciei antice. Gheara lui descărnată se 
afundă monstruos în umărul meu, iar el încremeni lângă 
mine, pe când eu întorceam capul să mă uit la ceea ce zărise. 

Nu vedeam nimic. Numai valurile fluxului în creştere, 
poate clipocitul lor să fi fost mai apropiat de noi decât 
talazurile care se aliniau departe în zare. Dar acum Zadok 
mă scutura, şi m-am întors să urmăresc cum figura lui 
îngheţată de spaimă se descompunea în mişcări convulsive şi 
haotice ale pleoapelor şi în molfăieli ale gingiilor goale. 
Acum îşi recăpătă glasul, chiar dacă numai sub forma unei 
şoapte înfiorate. 

— Fugi de-aci! Fugi de-aci! Ne-au văzut - fugi de-aci, de 
mai ţii la viaţa matale! Nu mai adăsta, au prins de veste-acu. 
Fugi, iute, afar’ din targu’ asta! ... 

Un alt val greu se sparse de năruita zidărie a 
debarcaderului de altădată si  preschimbă  şoapta 
nonagenarului într-un alt strigăt neomenesc, care-mi ingheta 
sângele-n vine. 

— E-IAAHHHH! ... IHAAAAAA! ... 

Înainte să-mi pot reveni din copleşitoarea tulburare, îmi 
eliberă umărul din strânsoare şi o zbughi ca un nebun spre 
centrul oraşului, apucând-o pe stradă în goana mare, către 
nord, ocolind zidul depozitului în ruină. M-am uitat înapoi la 
ţărmul mării, dar n-am zărit nimic acolo. Şi când am ajuns pe 
Strada Apei şi am căutat cu ochii spre miazănoapte, n-am 
mai zărit nici urmă din Zadok Allen. 


IV 


Cu greu pot sa descriu in aceste randuri starea in care ma 
lăsase moşneagul in urma acestui episod chinuitor - atât 
nebunesc, cât şi demn de milă, atât grotesc, cât şi terifiant. 
Băiatul de la băcănie mă pregătise pentru aşa ceva şi, totuşi, 
realitatea nu mă lăsase mai puţin înmărmurit şi tulburat. 
Oricât de puerilă era povestea aceea, sinceritatea şi spaima 
maladivă ale bătrânului Zadok îmi transmiseră o nelinişte 
crescândă, ce se adăuga repulsiei mele de mai înainte faţă de 
oraş şi faţă de stigmatul intangibil care-l lovise. 

Mai târziu, aveam să cern povestea şi să extrag un nucleu 
de fapte istorice ascunse în alegorie; în clipa aceasta, însă, 
doream să mi-o scot din minte. Ora se făcuse periculos de 
înaintată, ceasul îmi indica şapte şi un sfert, iar cursa de 
Arkham pleca din Piaţa Centrală la opt. Aşadar, am încercat 
să dau gândurilor mele o turnură pe cât posibil mai practică 
şi mai neutră. 

Între timp, îmi iuteam pasul pe străzile pustii, încadrate 
de acoperişuri sparte si de case incovoiate, spre hotelul 
unde-mi lăsasem valiza în păstrare şi în preajma căruia 
aveam să găsesc autobuzul. 

Deşi razele aurii ale după-amiezii care se apropia de 
sfârşit învăluiau într-un aer de frumuseţe şi seninătate 
mistică acoperişurile batranesti şi cosurile dărăpănate, nu 
mă puteam opri să nu mai arunc câte-o privire peste umăr. 
Cu siguranţă, m-aş fi bucurat foarte mult să pot ieşi din 
Innsmouth, portul urât mirositor şi apăsat de blestemul său 
cumplit. Îmi doream să mai fi trecut şi alte maşini prin oraş 
decât autobuzul condus de acel Sargent, cu înfăţişarea lui 
atât de sinistră. Cu toate acestea, nu mă grăbeam prea tare, 
căci la fiecare colţ tăcut de stradă descopeream detalii 
arhitecturale ce meritau sa fie văzute; şi puteam, cu 
uşurinţă, să parcurg distanţa într-o jumătate de oră, după 


propriile-mi calcule. 

Studiind harta băiatului de la bacanie şi căutând un traseu 
pe care să nu-l mai fi străbătut înainte, am preferat să merg 
pe Strada Marsh în loc de Strada Statului pentru a ajunge în 
Piaţa Centrală. Lângă colţul cu Strada Toamnei, am început 
să observ grupuri răzlețe de localnici, care îmi aruncau 
ocheade piezişe şi şuşoteau între ei, şi când, în sfârşit, am 
ajuns în piaţă, am văzut că aproape toate haimanalele se 
adunaseră în pragul uşii Casei Gilman. Mi se părea că toţi 
acei ochi bulbucati, aposi, care nu puteau clipi, se uitau 
curios la mine, pe când îmi ceream valiza la recepţie, şi 
speram ca nici una dintre aceste creaturi hidoase să nu urce 
alături de mine în autobuz. 

Huruitul maşinii se auzi cam devreme, înainte de ora opt, 
aducând trei pasageri la bord, iar un ins urâcios de pe 
trotuar mormăi câteva cuvinte nedeslusite la urechea 
şoferului. Sargent aruncă un sac de scrisori şi un teanc de 
ziare şi îşi făcu intrarea în hotel, în vreme ce călătorii, 
aceiaşi oameni pe care-i văzusem sosind în Newburyport în 
dimineaţa aceea, coborâră şontâcăind pe trotuar si 
schimbară câteva vorbe guturale cu un vagabond, într-o 
limbă despre care puteam să jur că nu era engleză. Am urcat 
în cursa goală şi m-am aşezat pe acelaşi scaun ca la venire, 
dar abia apucasem să mă instalez pe locul meu, când 
Sargent se ivi din nou şi începu să mormăie cu un glas 
gâtuit, ciudat de respingător. 

Se părea că aveam un ghinion foarte mare. Era ceva în 
neregulă cu motorul, în ciuda timpului excelent pe care-l 
făcuseră din Newburyport, iar maşina nu mai putea ajunge 
până-n Arkham. Nu, nu putea fi reparată în noaptea aceasta, 
nici nu exista vreun alt mijloc de transport care să mă scoată 
din Innsmouth, fie la Arkham sau oriunde în altă parte. 
Sargent regreta, dar eu trebuia să rămân peste noapte la 
Gilman. Probabil că receptionerul avea să-mi ofere un pret 
convenabil, însă nu mai era nimic de făcut. Aproape năucit 
de acest obstacol neaşteptat şi nutrind o spaimă cumplită la 
gândul că lăsarea întunericului avea să mă prindă în acest 
oraş în ruine şi atât de slab luminat, m-am dat jos din 
autobuz şi am intrat iar în holul hotelului, unde morocănosul 


receptioner din schimbul de noapte, cu o infatisare atat de 
stranie, ma informa ca puteam sa iau camera 428, de la 
penultimul etaj. Era spatioasa, dar fara chiuveta. Imi ceru pe 
ea un dolar. 

In ciuda celor auzite in Newburyport despre acest hotel, 
am semnat in registru, am scos un dolar si l-am lasat pe 
receptioner sa-mi ia valiza. L-am urmat pe acel functionar 
taciturn şi acru pe cele trei rânduri de scări care scartaiau, 
pe lângă coridoare pline de praf ce lăsau impresia că nu 
exista nici o suflare. Camera mea, printre ultimele de pe 
coridor, era întunecoasă, avea câteva piese de mobilier 
sărăcăcioase şi două ferestre cu vedere spre o insalubră 
curte interioară - împresurată de clădiri scunde, din 
cărămidă, părăsite. În depărtare, se mai puteau zări 
acoperişurile dărăpănate de la apus, dincolo de care se 
aşternea un teren mlăştinos. La capătul coridorului se afla o 
cameră de baie, o relicvă dezolantă cu un lavoar antediluvian 
de marmură şi o cadă de tablă zincată luminate de un bec 
electric muribund, cu panouri de lemn mucegăit în jurul 
tevariei. 

Dat fiind ca inca mai era lumina afara, am coborat pana-n 
piaţă în căutarea unui local unde sa pot cina, remarcând 
căutăturile curioase pe care le primeam din partea 
haimanalelor morbide. De vreme ce băcănia se inchisese 
deja, am fost obligat să mă resemnez cu restaurantul pe 
care-l ocolisem mai înainte, fiind servit de un bărbat ghebos, 
cu craniul îngust şi ochi holbati, ce nu mai puteau clipi, şi de 
o tânără cu nasul turtit şi cu mâini groase, incredibil de 
stângace. Am fost servit la tejghea şi am răsuflat uşurat când 
am remarcat că multe feluri erau servite din conserve şi din 
pachete. Un bol de supă cu legume şi crutoane mi-a fost de- 
ajuns şi curând m-am înapoiat în camera mea mohorâtă de la 
Gilman, cumpărându-mi un ziar de seară şi o revistă pătată 
de muşte de la receptionerul care mă privea cu ochi răi. 

Pe măsură ce amurgul lăsa locul înserării, am aprins unul 
dintre slabele becuri electrice de la capul patului de fier şi m- 
am străduit pe cât am putut mai bine să continui cu cititul. 
Simteam ca era mai înţelept să-mi ocup mintea in 
permanenţă cu ceva, căci nu mi-ar fi priit să-mi frământ 


creierul cu anomaliile acestui stravechi oras - peste care se 
abatuse un greu blestem - cat timp ma mai aflam intre 
hotarele lui. Scornelile smintite pe care mi le indrugase 
batranul betivan nu aveau sa-mi dea vise prea placute si 
intuiam ca trebuia sa-mi alung din cuget ochii lui aposi. 

Totodata, nu trebuia sa zabovesc prea mult cu gandul nici 
la ce-i povestise acel inspector de fabrica omului de la bilete 
din gara oraşului Newburyport despre Casa Gilman şi despre 
glasurile locuitorilor sai nocturni, nici la chipul de sub tiara 
din pragul cufundat in intuneric al acelei biserici, chip ce 
trezea in mine o oroare pentru care constiinta mea nu 
izbutea sa gaseasca vreo explicatie. Mi-ar fi fost poate mai 
usor sa-mi alung din minte toate acele subiecte tulburatoare 
de n-ar fi fost camera atat de imbacsita. Asa cum era, starea 
ei de mucezeala cumplita se imbina hidos cu izul de peste ce 
domnea in tot orasul, ceea ce ducea pe oricine cu gandul la 
moarte si putreziciune. 

Un alt aspect care ma tulbura era absenta unui zavor la 
usa camerei mele. Existase unul, asa cum indicau atat de clar 
urmele lăsate, dar erau semne că fusese scos de curând. 
Fără îndoială ca se stricase, ca atâtea alte lucruri în acest 
edificiu în paragină. În nervozitatea mea, m-am uitat prin jur 
şi am descoperit unul la şifonier, cam de aceeaşi mărime cu 
cel dispărut de la uşă. Ca să ies cât de cât din tensiunea în 
care mă aflam, mi-am facut de lucru potrivindu-l în locul gol 
cu ajutorul unui dispozitiv trei în unu, care includea şi o 
şurubelniţă şi pe care îl păstram la îndemână pe brelocul cu 
chei. Zăvorul intră perfect, şi m-am simţit ceva mai liniştit la 
gândul că puteam să-l trag la culcare. Nu că mi-ar fi fost 
imperios necesar, doar că orice simbol de siguranţă era bine- 
venit într-un astfel de loc. Existau zăvoare adecvate la cele 
două uşi laterale de la camerele de alături, pe care m-am 
grăbit să le trag. 

Nu m-am dezbrăcat, ci m-am decis să citesc până îmi 
venea somnul şi apoi sa mă întind, scotandu-mi numai haina, 
gulerul şi pantofii. Luând din valiză o lanternă de buzunar, 
am băgat-o într-un buzunar de la pantaloni, ca să mă pot uita 
la ceas dacă mi se întâmpla să mă trezesc mai târziu, pe 
întuneric. Somnul, totuşi, se lăsă aşteptat şi când m-am oprit 


din citit să-mi analizez gândurile, am descoperit, spre 
neliniştea mea, că, de fapt, pândeam inconştient cu urechea 
ceva de care ma temeam, dar pe care nu-l puteam numi. 
Acea poveste a inspectorului trebuie să-mi fi înrâurit 
imaginaţia mult mai profund decât mă aşteptasem. Din nou, 
am încercat să citesc, dar mi-am dat seama că nu mă puteam 
concentra. 

După o vreme, mi s-a părut că aud scârţâituri ca de paşi 
pe scări şi pe coridoare la anumite intervale. M-am întrebat 
dacă nu începeau şi alte camere să fie ocupate. Nu se auzeau 
nici un fel de voci totuşi, şi mi-am dat seama că era ceva 
furişat în acele zgomote. Nu-mi plăceau şi m-am gândit dacă 
nu era mai bine să-ncerc să adorm până la urmă. In oraşul 
acesta sălăşluiau nişte oameni ciudati si, fără îndoială, se 
înregistraseră mai multe dispariţii. Să fi fost acesta unul 
dintre acele hanuri în care călătorii erau hacuiti pentru banii 
lor? Cu siguranţă nu dădeam impresia unei prosperitati 
exagerate. Sau să-i fi detestat atât de mult locuitorii oraşului 
pe străinii curioşi? Să fi stârnit vreun resentiment prezenţa 
mea şi faptul că mă uitam atât de des pe hartă? Mi-am dat 
seama că trebuia să mă găsesc într-o stare de nervozitate 
maximă dacă îngăduiam câtorva scârţâieli la întâmplare să- 
mi trezească în minte asemenea speculaţii. Totuşi, îmi părea 
rău că n-aveam o armă la mine. 


Într-un târziu, toropit de o sfârşeală care n-avea nici un 
strop de somn în ea, am zăvorât uşa dinspre coridor, am 
stins lumina şi m-am aruncat în patul tare, care nu mai era 
de mult neted, fără să-mi mai scot haina, gulerul şi pantofii. 
Prin bezna camerei, fiece zgomot de afară ajungea la mine 
amplificat, iar în cuget mi se revărsă un potop de gânduri 
înfricoşătoare. Imi părea rău că stinsesem lumina. Totuşi, 
eram prea obosit ca să mă mai ridic şi s-o aprind la loc. Apoi, 
după un răstimp îndelungat şi monoton, şi anunţat de un nou 
scartait pe scări si pe coridor, se auzi acel sunet uşor, 
inconfundabil, ce părea să fie o împlinire funestă a tuturor 
spaimelor mele. Fără să-mi lase cea mai mică urmă de 
îndoială, broasca uşii de la camera mea a fost încercată cu 
prudenţă - pe furiş, ca o tatonare - cu o cheie. 


Vagile temeri pe care le avusesem inainte imi obisnuisera 
oarecum simturile cu pericolul. Fusesem instinctiv in alerta, 
chiar daca fara vreun motiv definit, ceea ce se dovedi un 
avantaj in noua situatie de criza, indiferent cum avea sa se 
termine. Cu toate acestea, prefacerea amenintarii din 
premonitie vaga in realitate imediata imi provoca un soc 
profund si o simteam ca pe o adevarata lovitura. Nu-mi trecu 
nici o singura data prin minte ca acea incercare in usa ar fi 
putut fi doar o greşeală. Nu m-am mai gândit decât la 
scopuri nelegiuite şi am păstrat o tăcere de moarte, 
aşteptând următoarea mişcare a celui care, chipurile, voia să 
intre la mine în cameră. 

După o vreme, zornăitul precaut nu se mai auzi şi am 
sesizat zgomotele cuiva care deschidea cu un speraclu usa 
camerei de la nord. Apoi, mânerul uşii de la camera de 
alături a fost încercat uşurel. Zăvorul nu se clinti, desigur, 
iar la urechi îmi ajunse scartaitul podelei în vreme ce 
intrusul părăsea încăperea. După o clipă, se auzi un alt 
clinchet uşor şi am ghicit că cineva intrase în camera de la 
sud. Din nou am desluşit cum încerca pe furiş uşa zăvorâtă a 
unei camere de alături, şi, din nou, scartaitul paşilor care se 
retrăgeau şi care, de această dată, se auziră de-a lungul 
coridorului şi pe scări, aşa încât mi-am dat seama că intrusul 
pricepuse şi el că îmi încuiasem uşile cu ivăre, ceea ce-l 
făcuse să renunţe la tentativa lui, pentru un răstimp mai 
scurt sau mai lung, aşa cum avea să se dovedească ceva mai 
târziu. 

Promptitudinea cu care mi-am făcut un plan de acţiune 
dovedeşte că în subconştientul meu trebuie să mă fi temut de 
vreo ameninţare şi că îmi storceam mintea, de ore în şir, cu 
posibilităţile mele de salvare. De prima dată am simţit că 
plimbaretul nevăzut prin clădire urmărea să mă pună într-un 
pericol pe care nu trebuia să-l înfrunt, ci de care trebuia să 
fug pe cât mai repede posibil. Singurul lucru care-mi mai 
rămânea de făcut era să ies încă viu din acel hotel, cât mai 
iute şi pe cu totul alte căi decât pe scări şi pe la recepţie. 

Ridicându-mă fără zgomot şi găsind comutatorul cu 
lanterna, am încercat să aprind becul de deasupra patului 
meu, ca să-mi umplu buzunarele cu câteva lucruri de 


trebuinta pentru o fuga în graba mare, fără să-mi mai iau şi 
valiza. Nimic nu se petrecu şi am înţeles că fusese întrerupt 
curentul electric. Era clar că se pusese la cale împotriva mea 
un complot în taină, cu rea intenţie, la scară mare, dar ce 
anume, mai exact, nu puteam spune. Pe când rămăsesem în 
picioare, îngândurat, cu mâna pe comutatorul inutil de-acum, 
am auzit un scârţâit înăbuşit pe podeaua camerei de sub 
mine şi am avut impresia că aş distinge glasuri prinse într-o 
conversaţie. O clipă mai târziu, nu mai eram atât de sigur că 
sunetele joase erau chiar voci, întrucât lătrăturile groase şi 
orăcăielile ce articulau silabe răzlețe semănau atât de putin 
cu graiul omenesc. Apoi mi-am amintit cu o putere renăscută 
de cele auzite în faptul nopţii de către inspectorul de fabrică 
în această clădire mucezită şi pestilentiala. 

Adunându-mi în buzunare, cu ajutorul lanternei, cele 
necesare, mi-am pus pălăria pe cap şi, în vârful picioarelor, 
m-am apropiat de ferestre pentru a putea calcula şansele 
unei coborâri. În ciuda reglementărilor statului pentru 
siguranţa locuinţelor, nu exista nici o scară de incendiu pe 
această latură a hotelului, şi am observat că ferestrele mele 
se ridicau la o distanţă de numai trei etaje de la curtea 
pietruită. La dreapta şi la stânga, totuşi, câteva clădiri de 
cărămidă se învecinau cu hotelul, iar acoperişurile lor 
înclinate erau suficient de înalte pentru a se ajunge pe ele 
printr-o săritură de la nivelul etajului meu. Dar pentru asta 
trebuia să mă aflu într-o cameră la două uşi depărtare de a 
mea, fie la nord, fie la sud, iar mintea mi se puse imediat în 
mişcare, ca să calculeze şansele pe care le aveam pentru a 
mă muta. 

Am hotărât că nu puteam să-mi asum riscul de a ieşi pe 
coridor, unde sunetul paşilor mei s-ar fi auzit cu siguranţă şi 
unde dificultăţile de a intra în camera dorită ar fi fost 
insurmontabile. Dacă aveam să înaintez cumva, până la 
urmă, trebuia să străbat camerele prin uşile de legătură, nu 
atât de solid construite, ale căror broaşte şi zăvoare urma să 
le fortez, folosindu-mă de umăr ca de un berbec, oriunde mi- 
ar fi stat în cale. 

Acest lucru, m-am gândit eu, ar fi fost posibil datorită 
stării şubrede a clădirii şi a stâlpilor săi de susţinere, dar mi- 


am dat seama ca nu puteam s-o fac fara zgomot. Trebuia sa 
ma bazez pe viteza si pe norocul de a ajunge la o fereastra 
înainte ca forţele ostile să se organizeze îndeajuns încât sa 
deschidă cu un şperaclu exact uşa din dreptul meu. Mi-am 
blocat uşa dinspre hol de la propria cameră, împingând masa 
de scris în dreptul ei, puţin câte puţin, ca să fac cât mai puţin 
zgomot. 

Realizam că şansele mele erau foarte slabe şi eram pe 
deplin pregătit pentru orice nenorocire. Chiar şi dacă 
ajungeam pe un alt acoperiş n-aş fi rezolvat problema, căci 
mai trebuia să ajung şi pe sol, după care să găsesc o ieşire 
din oraş. Un lucru în favoarea mea era condiţia de părăsire şi 
de ruină în care se aflau clădirile învecinate, la care se mai 
adăugau lucarnele ce se căscau negre pe fiecare rând de 
acoperişuri. 

Deducând din harta băiatului de la băcănie că drumul cel 
mai potrivit de ieşire din oraş era spre miazăzi, am aruncat 
întâi o privire asupra uşii de trecere din sudul camerei mele. 
Era prinsă în balamale în aşa fel încât să se deschidă în 
direcţia mea, de unde am priceput, după ce am tras de zăvor 
şi am mai găsit şi alte încuietori pe ea, că nu era bună să fie 
forţată. Atunci, renunțând la acest drum, am mutat cu 
precauţie patul în dreptul ei, ca să împiedic orice atac ce ar fi 
putut mai târziu să fie lansat din camera de alături. Uşa de la 
nord era prinsă în balamale în aşa fel încât să se deschidă 
înspre camera vecină şi, prin urmare - chiar dacă se dovedi 
că era zăvorâtă sau încuiată cu cheia de cealaltă parte - avea 
să fie ruta mea. De-aş fi ajuns pe acoperişurile clădirilor din 
Strada Paine şi as fi coborât cu succes pe pământ, as fi 
reuşit, poate, să fug prin curte şi prin clădirile adiacente şi 
de vizavi până-n Strada Washington sau Strada Bates, ori 
altfel să ajung în Strada Paine şi s-o cotesc în Strada 
Washington, pe la sud. În orice caz, aş fi ajuns cumva în 
Strada Washington şi aş fi ieşit cât mai iute din centru. Aş fi 
preferat să evit Strada Paine, de vreme ce staţia de pompieri 
de acolo ar fi putut să fie deschisă toată noaptea. 

Pe când cugetam la toate aceste lucruri, m-am uitat peste 
marea de acoperişuri sordide, putrede, de sub mine, 
luminate acum de razele unei luni care, de puţină vreme, era 


in descrestere. La dreapta, gura neagra a albiei raului 
spinteca panorama, iar fabricile si gara, pustii, erau agatate 
ca scaiul de ambele ei laturi. Dincolo de ea, sinele ruginite de 
tren si soseaua spre Rowley treceau printr-un teren plat, 
mlăştinos, peticit cu insulite de pământ uscat, acoperit de 
tufaris. La stanga, campia strabatuta de albia raului era mai 
aproape, iar drumul ingust spre Ipswich stralucea alb in 
lumina lunii. Nu puteam zari, de pe partea mea, ruta sudica 
ce ducea la Arkham si pe care ma hotarasem sa merg. 

Speculam indecis asupra clipei potrivite de a ataca usa de 
la miazanoapte si cum sa ma fac cat mai putin auzit, cand am 
remarcat ca zgomotele vagi de sub mine lasasera locul unor 
noi scartaituri pe scari, mai apasate. O geana de lumina se 
strecura pe sub usa, iar scandurile coridorului incepura sa 
geama sub pasi grei. Sunetele inabusite, posibil de origine 
vocala, se auzira tot mai aproape si, intr-un tarziu, cineva 
ciocani tare in usa mea. 

Pret de o clipă, mi-am ţinut respiraţia şi am aşteptat. Mi 
se păru că trece o veşnicie şi că gretosul miros de peşte din 
jurul meu se accentuase deodată în mod dramatic. Apoi 
ciocăniturile se repetară, încontinuu şi cu o insistenţă 
sporită. Am ghicit că venise momentul acţiunii şi îndată am 
smuls zăvorul de la uşa de pe latura nordică, proptindu-mă 
bine ca să-i fortez deschiderea. Ciocanitul se auzi inca si mai 
tare şi am sperat ca volumul său să acopere sunetul 
opintelilor mele. În sfârşit, pornind la treabă, am izbit iară şi 
iară în firavele scânduri ale uşii cu umărul meu stâng, 
neluând seama nici la şoc, nici la durere. Uşa rezista chiar 
mai mult decât m-aş fi aşteptat, dar nu m-am lăsat păgubaş. 
Şi, în tot acest timp, zarva de la uşa de afară crescu în 
intensitate. 

Intr-un final, usa de legătură cedă, însă cu un asemenea 
bubuit că mi-am dat seama de faptul că cei de-afară trebuie 
să-l fi auzit. Imediat ciocănitul se prefăcu într-o bătaie 
violentă, în vreme ce cheile zornăiau amenintator la uşile de 
pe coridor ale camerelor învecinate, de ambele laturi cu a 
mea. Repezindu-mă prin noua cale de trecere pe care mi-o 
deschisesem, am izbutit să trag zăvorul la uşa dinspre 
coridor a camerei de la nord, înainte să fie deschisă cu cheia, 


insa, pe cand imi terminam treaba, am auzit usa dinspre 
coridor a celei de-a treia camere - cea de la a carei fereastra 
speram sa ajung pe acoperisul de dedesubt - cum era 
incercata cu un speraclu. 

Pentru o secunda, ma cuprinse o totala disperare, de 
vreme ce urma să fiu prins într-o încăpere de la a cărei 
fereastră nu exista scăpare. Un val de spaimă aproape 
inumană ma străbătu, făcându-mă să atribui o unicitate 
terifiantă şi inexplicabilă urmelor de paşi prin praf, luminate 
acum de razele lanternei, pe care intrusul le lăsase cu puţin 
timp în urmă în această încăpere, când încercase să 
pătrundă de aici în camera mea. Apoi, cu un automatism 
buimac ce persista în ciuda deznădejdii crunte în care 
căzusem, m-am îndreptat spre următoarea uşă de trecere şi 
m-am împins în ea orbeşte, într-un efort să ajung dincolo şi, 
presupunând că încuietorile ar fi fost la fel de intacte ca în 
cea de-a doua camera - de-aş fi avut sansa -, să încui cu 
zăvorul uşa dinspre coridor înainte să fie deschisă cu cheia 
de afară. 

Am avut norocul chior de a câştiga un avans, căci uşa de 
trecere dinaintea mea nu numai că nu era încuiată, ba era 
chiar întredeschisă. Într-o secundă am pus piciorul in 
încăperea de alături şi am ţinut, cu genunchiul drept şi cu 
umărul, de uşa dinspre coridor care se deschidea spre 
înăuntru. Apăsarea mea îl luă prin surprindere pe cel din 
coridor, căci uşa se închise imediat ce m-am împins în ea, aşa 
încât am putut să o încui cu zăvorul, aflat în stare bună, aşa 
cum mai făcusem şi cu cealaltă. Pe când dobândeam acest 
avans, am auzit cum slăbeau loviturile sălbatice la celelalte 
două uşi, în vreme ce o sporovăială confuză mă ajunse de la 
uşa de trecere pe care o blocasem cu patul. Evident că 
majoritatea atacatorilor mei pătrunseseră în camera de la 
sud şi se grupau pentru un asalt pe laterală. Dar în aceeaşi 
clipă, se auzi un şperaclu la următoarea uşă de la 
miazănoapte şi am ghicit că se profila o primejdie încă şi mai 
apropiată. 

Uşa de trecere de la nord era larg deschisă, dar nu mai 
aveam timp să verific zăvorul care deja era pe punctul de a 
se deschide dinspre hol. Tot ce puteam face era să închid şi 


să incui cu zavorul usa de trecere care era deschisă, precum 
surata ei din celălalt colţ, împingând patul în dreptul uneia şi 
o masă de birou în al celeilalte, şi mutând un lavoar în 
dreptul celei dinspre coridor. Trebuia, din câte pricepeam, să 
mă încred în asemenea bariere provizorii ca să mă apere, 
până când puteam să ajung la fereastră şi să sar pe 
acoperişul clădirii din Strada Paine. Dar chiar şi în acel 
moment de cumpănă, principalul meu motiv de spaimă era 
ceva ce n-avea legătură cu precaritatea mijloacelor mele de 
apărare. Tremuram pentru faptul că nici unul dintre 
urmăritorii mei, în ciuda unor hidoase horcăieli, mormăituri 
şi lătrături în surdină, când şi când, nu articula o sintagmă 
clară, inteligibilă. 

Pe măsură ce mutam mobila din loc şi mă repezeam la 
ferestre, am auzit o goană înfricoşătoare de-a lungul 
coridorului spre camera de la nord şi am perceput că bătăile 
dinspre sud incetasera. Era evident ca majoritatea 
adversarilor mei erau pe cale sa-si concentreze fortele 
asupra subredei usi de trecere ce urma sa se deschida in 
directia mea, dupa cum stiau prea bine. Afara, razele lunii se 
jucau pe creasta acoperisului de dedesubt si am observat ca 
săritura avea să fie extraordinar de hazardata din cauza 
suprafeţei în pantă pe care trebuia să aterizez. 

Cântărindu-mi mijloacele la îndemână, mi-am ales-o pe 
cea mai sudică dintre cele două ferestre ca mijloc de 
scăpare, plănuind sa aterizez pe panta interioară a 
acoperişului şi să ajung până la cea mai apropiată lucarnă. 
Odată intrat în locuinţele de cărămidă, în paragină, aveam să 
mă confrunt cu urmărirea, însă trăgeam nădejde să cobor şi 
să mă ascund prin pragurile căscate de-a lungul înneguratei 
curţi, la urmă ieşind în Strada Washington şi strecurându-mă 
afară din oraş spre miazăzi. 

Zarva de la uşa dinspre miazănoapte era acum asurzitoare 
şi am remarcat că scândurile şubrede începeau să crape. Era 
evident că asediatorii se înarmaseră cu vreun obiect greu pe 
care să-l folosească drept berbec. Scheletul patului proptit în 
uşă, totuşi, se ţinea încă tare, aşadar am priceput că mai 
aveam o brumă de speranţă să evadez. Pe când deschideam 
fereastra, am remarcat că era flancată de draperii grele, din 


velur, suspendate de o galerie cu inele de alama si ca 
storurile de la exterior erau prevazute cu un carlig iesit in 
afara. Concepand un posibil mijloc de a evita saritura 
primejdioasa, am smuls draperiile cu tot cu galerie, apoi, la 
iuteala, am agatat doua dintre inele in carligul storurilor, 
lasand draperia sa atarne pe fereastra. Faldurile grele 
atingeau acoperisul invecinat si am vazut ca atat inelele, cat 
si carligul erau destul de solide ca sa reziste sub greutatea 
mea. Asadar, urcandu-ma pe fereastra si dandu-mi drumul in 
jos, pe improvizata „scară de frânghie”, am lăsat in urmă, 
pentru totdeauna, edificiul morbid şi plin de orori al Casei 
Gilman. 

Am coborât în siguranţă pe plăcile de ardezie desprinse 
ale acoperişului în pantă şi am înaintat spre lucarna ce se 
căsca neagră, fără să mă poticnesc. Uitându-mă în sus, la 
fereastra pe care o părăsisem, am observat că tot mai era 
cufundată în întuneric, deşi în zare, peste coşurile părăginite 
de la nord, zăream luminite, scânteind malefic în sediul 
Ordinului Zeului Dagon, în fosta biserică baptistă şi în cea 
congregationala, a cărei amintire îmi trezea un fior de 
groază. Părea să nu fie nimeni în curtea de dedesubt şi 
trăgeam nădejde să existe o şansă de a scăpa înainte de a se 
da alarma în tot oraşul. Luminând cu lanterna mea de 
buzunar lucarna, am văzut că nu existau nici un fel de trepte. 
Distanţa era mică, totuşi, aşa încât m-am căţărat pe margine 
şi am sărit, căzând pe o podea prăfuită, plină de cutii şi de 
butoiaşe putrede. 

Locul arăta îngrozitor, dar ajunsesem să nu mai iau în 
seamă astfel de impresii şi m-am îndreptat numaidecât spre 
scara pe care lanterna mi-o dezvălui, după ce-am mai 
aruncat o privire grăbită la ceasul de mână, care arăta ora 
două din noapte. Treptele scartaiau sub paşii mei, dar nu 
foarte tare, şi am coborât în goană, trecând pe lângă un etaj 
cât un hambar, până la parter. Pustietatea era deplină şi 
numai ecourile mai răspundeau la paşii mei. În cele din 
urmă, am ajuns la antreul în al cărui capăt am zărit un 
dreptunghi luminat slab, ce marca pragul în ruină din Strada 
Paine. Luând-o în cealaltă direcţie, am găsit uşa din spate de 
asemenea deschisă şi am dat năvală afară, coborând cinci 


trepte de piatra, pe dalele napadite de ierburi ale unei curti 
interioare. 

Razele lunii nu mai razbateau pana aici, însă puteam sa 
disting drumul fără să mă folosesc de lanternă. Unele dintre 
ferestrele de la Casa Gilman licăreau slab şi mi se păru că 
aud sunete confuze venind dintr-acolo. Indreptandu-ma fara 
zgomot spre latura din care aveam să ies în Strada 
Washington, am observat mai multe uşi deschise şi am ales-o 
pe cea mai apropiată drept cale de trecere. Coridorul 
dinăuntru era cufundat într-o beznă de smoală şi, când am 
ajuns la celălalt capăt al lui, am văzut că uşa de la stradă era 
blocată zdravăn. Hotărât să încerc o altă clădire, am orbecăit 
prin întuneric înapoi spre curtea interioară, dar m-am oprit 
pe dată, cât încă mai eram aproape de prag. 

Căci dintr-o uşă deschisă a hotelului se revărsa o mulţime 
imensă de siluete dubioase, ale căror felinare zvâcneau în 
noapte, schimbând replici orăcăite, ce sigur nu erau rostite 
în limba engleză. Figurile se mişcau indecise şi mi-am dat 
seama, uşurat, că nu ştiau unde dispărusem. Cu toate 
acestea, tot mă străbătu un fior pe şira spinării. Nu le 
puteam distinge trăsăturile, dar croncăniturile lor şi mersul 
legănat erau abominabil de respingătoare. Cel mai groaznic 
era faptul că una dintre acele arătări, din câte puteam 
desluşi, era înveşmântată straniu şi încununată cu o înaltă 
tiară de un soi mult prea familiar. Pe măsură ce se 
răspândiră prin curte, am simţit cum îmi sporea spaima. 
Dacă nu mai găseam nici o ieşire spre stradă din această 
clădire? Mirosul de peşte era insuportabil şi mă întrebam 
dacă mai rezistam fără să leşin. Din nou, orbecăind în 
direcţia străzii, am deschis uşa de la coridor şi am intrat într- 
o încăpere goală, cu ferestre acoperite etanş, însă fără cadre. 
Croindu-mi drum la lumina lanternei, am descoperit că 
puteam deschide storurile şi, în clipa următoare, am sărit de 
partea cealaltă şi le-am închis cu grijă. 

Mă aflam de-acum în Strada Washington şi, preţ de o 
clipă, n-am zărit nici o suflare şi nici o lumină, în afară de 
razele lunii. In depărtare, din mai multe direcţii, totuşi, 
urechile mele puteau distinge sunetul vocilor ragusite, al 
paşilor, şi un soi straniu de lipăit care nu semăna cu 


zgomotul pasilor. Era clar ca nu mai aveam timp de pierdut. 
Imi era limpede pe unde urma s-o iau si ma bucuram ca toate 
felinarele erau stinse, asa cum adesea se obisnuieste in 
noptile luminate de luna in regiunile rurale sarace. Unele 
dintre zgomote veneau de la sud. Cu toate acestea, mi-am 
pastrat speranta de salvare in acea directie. Stiam prea bine 
ca aveau sa fie nenumarate praguri pustii care sa-mi ofere 
adapost in cazul in care ma intalneam cu vreo persoana sau 
vreun grup care sa semene cu urmaritorii mei. 

Am mers iute si fără zgomot, tinandu-ma aproape de 
casele darapanate. Desi imi pierdusem pălăria si imi 
mototolisem hainele dupa cataratul meu infrigurat, nu eram 
batator la ochi, ba chiar aveam o şansă mare de a trece 
neobservat dacă se întâmpla să mă ciocnesc din întâmplare 
cu vreun drumet. Pe Strada Bates am intrat într-un vestibul 
fără uşă, în vreme ce două siluete se apropiau - târşâindu-şi 
paşii - de spaţiul liber unde Strada Eliot se încrucişează oblic 
cu Strada Washington, la intersecţia cu Strada Sudului. Deşi 
nu mai văzusem locul acela niciodată, mi se păru periculos, 
aşa cum îmi era ilustrat de harta adolescentului de la 
băcănie, de vreme ce era posibil ca razele lunii să se reverse 
din plin asupra lui. N-avea nici un rost să încerc să-l evit, 
căci orice cale alternativă ar fi implicat ocoluri care m-ar fi 
făcut, probabil, în mod catastrofal vizibil şi m-ar fi întârziat 
prea mult. Singurul lucru pe care-l aveam de făcut era să-l 
traversez cu îndrăzneală, imitând mersul târşâit al celor din 
Innsmouth, pe cât de bine puteam, şi să trag nădejdea că 
nimeni, ori măcar nici unul dintre urmăritorii mei, nu s-ar 
afla prin preajmă. 

Cam cât de bine era organizată urmărirea şi cam care ar fi 
fost scopul ei, nu-mi puteam da seama. Se pare că oraşul era 
cuprins de o activitate neobişnuită, dar m-am gândit că 
vestea evadării mele de la Gilman nu se răspândise încă 
pretutindeni. Curând, va trebui să trec din Strada 
Washington pe vreo altă stradă, mai sudică, deoarece grupul 
de la hotel avea cu siguranţă să vină după mine. Probabil că 
am lăsat urme prin praf în ultima clădire, care să le arate 
cum am ieşit în stradă. 

Spaţiul liber era, aşa cum mă şi aşteptasem, luminat din 


plin de luna si am zărit, în centrul lui, rămăşiţele unui petic 
de verdeață, îngrădit cu un grilaj de fier, care altădată ar fi 
putut constitui un părculeţ. Spre norocul meu, nu se afla 
nimeni prin preajmă, deşi se părea că un fel de bâzâit sau 
vuiet bizar creştea din direcţia Pietei Centrale. Strada 
Sudului era foarte largă şi cobora direct, povârnindu-se uşor, 
spre tarm. În zare se vedea marea. Speram ca nimeni să nu- 
şi arunce un ochi de departe, în vreme ce eu o străbăteam 
sub razele sclipitoare ale lunii. 

Înaintarea mea nu întâmpină nici un obstacol şi nu se auzi 
nici un alt zgomot care să-mi dea de ştire că eram pândit. 
Privind în jurul meu, mi-am încetinit involuntar pasul, o 
secundă, ca să văd mai bine marea, splendidă sub razele 
lunii, ivindu-se la capătul străzii. În zarea îndepărtată, 
dincolo de dig, se profila silueta întunecată, abia vizibilă, a 
Stâncii Dracului şi, pe măsură ce intra în câmpul meu vizual, 
nu m-am putut opri să nu mă gândesc la toate odioasele 
legende pe care le auzisem în ultimele treizeci şi patru de 
ore, legende care făceau din această stâncă zdrentuita o 
adevărată poartă spre tărâmuri de groază insondabilă şi de o 
anormalitate incredibilă. 

Apoi, fără nici un fel de avertizare, am văzut fascicolele 
intermitente de lumină de pe îndepărtata stâncă. Erau clare 
şi inconfundabile. Mă cuprinse o spaimă cu totul iraţională. 
Muschii mi se încordară, pregătiţi pentru o goană panicata. 
Ceea ce mă mai ţinea pe loc era doar o prudenţă inconştientă 
şi o fascinatie pe jumătate hipnotică. Şi ca să agraveze şi mai 
mult lucrurile, acum ţâşneau scântei de pe îndepărtata 
cupolă a Casei Gilman, care se înălța la nord-est, în urma 
mea, într-o serie de străluciri analoage, deşi la alte intervale 
de timp, ceea ce nu putea constitui decât un semnal de 
răspuns. 

Controlându-mi muşchii şi realizând încă o dată cât de 
vizibil eram, mi-am reluat mersul prefăcut, târşâit şi legănat. 
Continuam, însă, să-mi tin ochii pironiţi asupra acelei stânci 
diavoleşti, pe cât îmi permitea panorama marină în care se 
termina Strada Sudului. Ce putea să însemne acel proces, nu 
reuşeam să-mi închipui, dacă nu cumva implica vreun ritual 
bizar în legătură cu Stânca Dracului, ori dacă nu cumva vreo 


noua grupare debarcase de la bordul vreunei nave pe acel 
promontoriu sinistru. M-am aplecat acum spre stânga, cu 
privirea încă întoarsă spre oceanul care licărea în spectralele 
raze lunare ale unei nopţi de vară, urmărind scăpărările 
criptice ale acelor fascicule inexplicabile, ce n-aveau nume. 

Tocmai atunci, cea mai oribilă impresie dintre toate mă 
pătrunse cu toată puterea, biruindu-mi şi ultimul rest de 
cumpănire, mânându-mă spre miazăzi într-o goană nebună, 
pe lângă pragurile uşilor ce se căscau negre ca smoala şi 
ferestrele ce se holbau ca nişte ochi de peşte, în acea stradă 
pustie, de coşmar. Căci la o privire mai atentă, am observat 
că valurile luminate de lună dintre stâncă şi tarm erau 
insufletite de un furnicar de siluete ce inotau spre port. Chiar 
şi de la marea distanţă la care mă aflam şi în singura clipă de 
percepţie, puteam să disting că acele capete ce se iveau din 
valuri şi acele braţe care băteau apa erau neomeneşti şi 
nemaiîntâlnite, într-o măsură ce nu putea fi redată sau 
zugrăvită în stare de constienta. 

Nici nu străbătusem un cvartal, când m-am oprit din 
goana mea frenetică, căci din stânga îmi ajunse la ureche 
ceva ce aducea cu hărmălaia unei urmăriri organizate. Se 
auzeau paşi şi sunete guturale, iar duduitul unui motor 
şuieră spre sud de-a lungul Strazii Federale. Intr-o secundă, 
mi-am schimbat complet toate planurile. Dacă şoseaua spre 
miazăzi era blocată în faţa mea, era limpede că trebuia să 
găsesc o altă ieşire din Innsmouth. M-am oprit şi m-am tras 
în pragul unei uşi deschise, gândindu-mă cât de norocos 
eram că trecusem de spaţiul liber, luminat din plin de lună, 
înainte ca urmăritorii mei s-o fi luat pe strada paralelă. 

A doua analiză a fost mai puţin reconfortantă. De vreme 
ce urmărirea mea se desfăşura pe o altă stradă, era clar că 
gruparea nu mă urmărea direct pe mine. Nu mă văzuseră, ci 
doar îndeplineau un plan de a-mi tăia orice cale de scăpare. 

Aceasta, totuşi, implica faptul că toate drumurile care 
duceau la ieşirea din Innsmouth erau patrulate în mod 
similar, căci localnicii n-aveau de unde şti ce direcţie aveam 
de gând să aleg. Dacă lucrurile stăteau aşa, eram nevoit să 
evit orice fel de şosele, luând-o peste câmp, dar cum să fac 
acest lucru, având în vedere natura mlăştinoasă şi 


accidentata a intregii regiuni dimprejur? Pentru o clipa am 
simţit că ma ia cu ameteala, atât din cauza unei disperări 
cumplite, cât şi a accentuării rapide a duhorii de peşte 
omniprezente. 

Apoi m-am gândit la linia de tren spre Rowley, 
abandonată, care încă se mai întindea spre nord-vest de la 
gara năruită, urmând malul râului. Aveam o şansă infimă ca 
locuitorilor din oraş să nu le treacă prin minte încotro o 
luasem, de vreme ce pustietatea o lăsase pradă tufelor de 
măceş, făcând-o pe jumătate inaccesibilă. Ar fi fost cea mai 
puţin probabilă dintre toate căile pe care un evadat şi le-ar fi 
ales. O văzusem limpede de la fereastra hotelului şi ştiam 
cam care-i era traseul. Cea mai mare parte a lungimii atinse 
în zilele de odinioară mai era vizibilă atât de pe şoseaua ce 
duce la Rowley, cât şi din înălțimile oraşului, însă te puteai 
strecura neobservat printre bălării. In orice caz, avea să 
constituie singura mea şansă de scăpare şi nu-mi mai 
rămăsese nimic altceva de făcut decât s-o încerc. 

Pătrunzând în antreul adăpostului meu părăsit, am mai 
consultat o dată la lumina lanternei harta băiatului de la 
bacanie. Problema următoare era cum să ajung la vechiul 
drum de fier, şi am înţeles că ruta cea mai sigură era s-o iau 
înainte până-n Strada Babson, apoi la vest spre Strada 
Lafayette, ocolind, fără să traversez, un spaţiu deschis 
similar cu cel pe care tocmai îl străbătusem, ca pe urmă să 
mă întorc pe la miazănoapte şi pe la apus într-un zigzag ce 
trecea prin străzile Lafayette, Bates, Adams şi Bank, ultima 
învecinându-se cu albia râului, până la gara părăsită şi în 
ruină pe care o zărisem de la fereastra camerei mele de 
hotel. Motivul meu de a o lua drept înainte pe Strada Babson 
era că nu doream nici să mai traversez încă o dată spaţiul 
deschis de mai devreme, nici să-mi încep goana spre apus 
de-a lungul unei străzi atât de largi precum Strada Sudului. 

Pornind încă o dată la drum, am traversat strada pe 
trotuarul din dreapta ca să o cotesc prin Strada Babson, pe 
cât mai neobservat puteam. Zarva continua să se audă pe 
Strada Federală şi, aruncând priviri furişe în urma mea, mi s- 
a părut că văd o rază de lumină în apropierea locuinţei prin 
care reuşisem să fug din hotel. Nerăbdător să las Strada 


Washington în urmă, am iutit pasul, rugandu-ma la Cel de 
Sus sa nu ma ciocnesc de nici un ochi scrutator. La 
urmatorul colt cu Strada Babson, am remarcat, cu groaza, ca 
una dintre case mai era inca locuita, asa cum aratau 
perdelele de la fereastra, dar nu se vedea nici o lumina 
inauntru si am trecut de ea fara probleme. 

In Strada Babson, care se intersecta cu Strada Federala, 
ceea ce m-ar fi adus in raza vederii urmaritorilor mei, m-am 
tinut pe cât am putut mai aproape posibil de clădirile 
incovoiate, nealiniate, oprindu-ma de doua ori in cate un 
prag, pe masura ce zarva din spate sporea pentru un timp. 
Spaţiul liber din fata mea strălucea in vastitatea si 
pustietatea lui sub razele lunii, insa traseul ales nu ma obliga 
să-l traversez. In cursul celei de-a doua opriri, am început să 
detectez o nouă distribuţie a zgomotelor vagi şi, aruncându- 
mi un ochi precaut din adăpost, am zărit un automobil 
tasnind ca o săgeată prin spaţiul liber, gonind spre marginea 
oraşului de-a lungul Străzii Eliot, acolo unde se intersecta cu 
străzile Babson şi Lafayette. 

În timp ce urmăream această din urmă manevră, sufocat 
de o intensificare subită a duhorii de peşte după un scurt 
moment de diminuare, am văzut un sir de siluete 
neomenesti, ghemuindu-se, topaind şi târşâindu-şi picioarele 
în aceeaşi direcţie. Am ghicit că trebuia să fie grupul care 
păzea drumul spre Ipswich, de vreme ce şoseaua se 
prelungeşte din Strada Eliot. Două dintre acele figuri pe care 
le întrezăream erau înveşmântate în rase voluminoase, iar 
una purta o diademă înaltă, ce răspândea scânteieri albe în 
lumina lunii. Mersul acestei arătări era atât de bizar, încât 
îmi trezi un fior pe şira spinării, căci îmi lăsa impresia c-ar 
înainta în salturi. 

Când ultimul din ceată dispăru din raza vederii mele, mi- 
am reluat drumul, intrând în goana mare în Strada Lafayette, 
traversând Strada Eliot în cea mai mare viteză, ca nu cumva 
să dau nas în nas cu vreunul dintre urmăritorii mei, rămas în 
urma celorlalţi pe acea arteră. Inca mai auzeam unele 
orăcăieli şi zornăieli departe, spre Piaţa Centrală, dar am 
trecut fără surprize neplăcute. Spaima mea cea mai mare era 
să mai străbat încă o dată Strada Sudului, largă şi luminată 


din plin de luna, cu panorama ei marina. A trebuit sa-mi adun 
toate fortele ca sa tin piept acelei grele incercari. Cineva m- 
ar fi putut zari cu usurinta si era foarte posibil ca urmaritorii 
mei din Strada Eliot să dea cu ochii de mine în ambele 
direcţii. În ultima clipă, m-am hotărât că era mai bine să-mi 
încetinesc pasul şi să o traversez, ca mai înainte, în mersul 
târşâit al unui nativ oarecare din Innsmouth. 

Când am văzut din nou marea, de data aceasta pe partea 
dreaptă, eram decis să nu mă uit la ea defel. N-am putut 
totuşi rezista tentatiei şi mi-am plimbat privirea de-a lungul 
țărmului, in timp ce imitam cu precauţie târşâitul 
localnicilor, îndreptându-mă spre umbra protectoare din faţa 
mea. Nu se vedea nici un vas, aşa cum sperasem. În schimb, 
primul lucru pe care-mi căzură ochii era o barcuta cu vâsle 
trăgând spre debarcaderele părăsite, încărcată cu un obiect 
mătăhălos, acoperit cu o prelata. Vaslasii, deşi nu-i puteam 
decât întrezări de la acea distanţă, aveau o înfăţişare 
îngrozitor de respingătoare. Se mai puteau distinge mai 
multe făpturi care înotau, în vreme ce pe îndepărtata stâncă 
neagră am zărit o licărire slabă, continuă, diferită de 
semnalizarea pâlpâitoare de dinainte, de o culoare stranie, 
pe care n-o puteam identifica precis. Deasupra acoperişurilor 
în pantă din faţa şi din dreapta mea se profila cupola înaltă a 
Casei Gilman, cufundată în cea mai neagră beznă. Duhoarea 
de peşte, împrăştiată pentru o clipă de o briză milostivă, se 
accentuă iar cu o intensitate înnebunitoare. 

Nici nu trecusem bine de cealaltă parte a străzii, când îmi 
ajunse la urechi murmurul unui grup care înainta de-a lungul 
Străzii Washington, dinspre miazănoapte. Când ajunseră în 
spaţiul liber unde  întrezărisem pentru prima oară 
neliniştitoarea apă a mării luminate de lună, i-am putut 
vedea pe deplin, la numai un cvartal distanţă, şi mă oripilă 
bestiala anormalitate a chipurilor lor şi a mersului lor 
gheboşat, subuman, câinesc. Unul dintre ei se mişca în mod 
evident ca o maimuţă, cu bratele-i lungi atingând frecvent 
pământul, în vreme ce altul, în rasă şi cu tiară pe cap, părea 
să înainteze într-un mod aproape topait. Eram convins că 
această facțiune trebuia sa fie cea pe care o zărisem în 
curtea de la Gilman, cea mai aproape de urmele mele. 


Întrucât unii dintre ei se întoarseră să privească în direcţia 
mea, am încremenit de frică, deşi am izbutit să-mi păstrez 
mersul agale, târşâit pe care-l adoptasem. Nici până astăzi 
nu ştiu dacă m-au văzut sau nu. Dacă da, trebuie să se fi 
lăsat inselati de stratagema mea, căci trecură mai departe, 
traversând locul puternic luminat de lună, fără să-şi schimbe 
direcţia, sporovăind şi orăcăind într-un idiom gutural odios, 
pe care nu-l puteam identifica. 

Ajuns iar într-o zonă de umbră, mi-am reluat pasul 
sprinten de dinainte, trecând pe lângă casele dărăpănate ce 
stăteau să cadă, holbându-se în noapte. Am traversat pe 
trotuarul de la vest şi am cotit la primul colţ, intrând în 
Strada Bates, unde m-am ţinut aproape de clădirile sudice. 
Am trecut de două case ce dădeau semne că ar fi locuite, 
dintre care una avea lumini firave în camerele de la etaj. Cu 
toate acestea, n-am întâmpinat nici un obstacol. Pe când 
intram în Strada Adams, mă simţeam mult mai în siguranţă, 
dar am avut un soc când un trecător tasni afară din pragul 
întunecat al unei uşi, în faţa mea. Se dovedi, până la urmă, 
prea beat ca să reprezinte pentru mine vreo ameninţare. 
Aşadar, am ajuns la dezolantele ruine ale depozitelor din 
Strada Bank viu şi nevătămat. 

N-am întâlnit nici o suflare de om pe acea stradă lipsită de 
viaţă din apropierea râului, iar vuietul cascadelor îmi 
acoperea zgomotul paşilor. Am alergat mult până la gara în 
ruină, iar zidurile marilor depozite de cărămidă din jurul meu 
păreau inca şi mai terifiante decât fațadele locuinţelor 
private. În sfârşit, am zărit gara cu arcadele ei vechi, sau ce 
mai rămăsese din gară, şi m-am îndreptat direct către şinele 
de tren care începeau din capătul ei îndepărtat. 

Şinele erau ruginite dar intacte, în marea lor parte, şi 
doar jumătate dintre traverse putreziseră complet. A merge 
sau a fugi pe un asemenea teren era foarte dificil, însă am 
făcut tot ce-am putut şi am scos un timp foarte bun. Pe o 
distanţă destul de mare, linia ţinea drept, de-a lungul malului 
râului, însă într-un târziu am ajuns la podul lung, acoperit, ce 
traversa prăpastia la o înălţime ameţitoare. Aveam să mă 
decid asupra pasului următor în funcţie de starea podului. 
Dacă era omeneste posibil, aveam să-l trec, daca nu, aveam 


Sa-mi asum riscul de a mai hoinari pe strazile orasului, ca sa 
ajung la cel mai apropiat pod rutier intact. 

Vechiul pod, lung si mare, ce semana cu un hambar, 
licărea spectral sub razele lunii şi am remarcat că traversele 
erau sigure pe o distanţă considerabilă. Păşind pe el, am 
început să mă folosesc de lanternă, iar un nor de lilieci a fost 
cât pe ce să mă doboare când îşi fluturară aripile pe lângă 
mine. Pe la jumătatea drumului se căsca o gaură periculoasă 
între traverse în care, pentru o clipă, m-am temut că o să 
cad, dar până la urmă am riscat un salt disperat care, din 
fericire, îmi reuşi. 

M-am bucurat să văd iar lumina lunii când am ieşit din 
macabrul tunel. Vechile şine treceau prin Strada Râului şi 
dintr-odată coteau într-o regiune tot mai rurală, în care 
pătrundea din ce în ce mai putin dizgratioasa duhoare de 
peste a portului Innsmouth. Aici, buruienile şi tufisurile imi 
incetineau mersul si imi sfasiau hainele cu cruzime. Cu toate 
acestea, ma bucuram ca se aflau in drumul meu, ca sa-mi 
ofere adapost in cazul unui pericol de moarte. Stiam ca o 
mare parte din traseul meu trebuia sa fie vizibil din soseaua 
spre Rowley. 

Zona mlastinoasa incepu foarte curand, cu o singura linie 
ferata pe un terasament acoperit de iarba, la un nivel mai 
coborât, unde desisul bălăriilor era ceva mai rar. Apoi am 
ajuns la un soi de damb, unde sina de tren trecea printr-un 
sant napadit de maracini si de tufe de mure. Ma bucuram de 
acest adapost precar, de vreme ce in acel punct soseaua spre 
Rowley se afla tulburator de aproape, potrivit vederii de la 
fereastra camerei mele de hotel. La capatul santului avea sa 
se incruciseze cu linia ferata, iar apoi sa se indeparteze la o 
distanta ceva mai sigura, dar intre timp eu trebuia sa am 
mare grija. La acea ora, aveam certitudinea ca drumul de fier 
nu era patrulat, lucru pentru care simteam o mare 
recunostinta. 

Chiar inainte sa patrund in sant, am aruncat o privire in 
urma mea, dar n-am vazut nici un urmaritor. Batranele turle 
şi acoperisuri ale putredului Innsmouth aruncau sclipiri 
seducătoare şi diafane în magica lumină aurie a lunii şi mi- 
am închipuit cum trebuie să fi arătat ele în zilele de 


odinioara, inainte sa se abata asupra lor blestemul. Apoi, pe 
cand imi luam privirea de la oras, ceva mai putin linistitor 
îmi atrase atenţia si ma tintui în loc pret de o secundă. 

Ce am zărit - sau mi-am închipuit că văd - era sugestia 
tulburătoare a unei mişcări ondulatorii departe, în direcţia 
sudului, ceea ce mă făcu să deduc că o şleahtă foarte 
numeroasă trebuie să se fi năpustit afară din oraş, de-a 
lungul circulatei şosele spre Ipswich. Distanţa era mare şi n- 
am putut distinge nimic în amănunt, însă nu-mi plăcu defel 
cum arăta acea coloană în mişcare. Se ondula prea mult şi 
sticlea prea tare în razele lunii, care acum apunea. Am mai 
avut şi impresia că aud un zgomot, deşi vântul sufla în 
direcţia opusă, o idee de hârşâit şi de urlete bestiale, încă 
mai sinistre decât mormăiturile grupurilor pe care le 
auzisem fără să vreau, nu cu mult timp în urmă. 

Toate soiurile de ipoteze pesimiste îmi trecură prin minte. 
M-am gândit la acele cazuri extreme din Innsmouth despre 
care se zvonea că au rămas ascunse prin labirinturile vechi 
de secole, în ruină, de la ţărmul mării. M-am mai gândit şi la 
acei inotatori ieşiţi din comun pe care-i remarcasem. 
Comparând în minte grupurile pe care le întrezărisem până 
acum şi cele care probabil păzeau restul drumurilor pe care 
le-aş fi putut alege ca să scap, numărul urmăritorilor mei 
trebuie să fi fost bizar de mare pentru o aşezare atât de 
depopulată ca Innsmouth. 

De unde putea să vină această mulţime câtă frunză şi 
iarbă, formând coloana pe care acum o priveam? Să mişune 
atâta viaţă contorsionată, nebănuită şi imposibil de catalogat 
în acele sordide fundături de demult? Ori vreo navă pe care 
n-o văzusem trăsese într-adevăr la tarm si din ea coborâse o 
legiune de aliaţi nestiuti ce sălăşluiau pe acea stâncă de iad? 
Cine erau ei? De ce se aflau acolo? lar dacă o asemenea 
coloană, formată din ei, trecea pe şoseaua spre Ipswich, oare 
şi celelalte patrule care aveau în grija lor alte rute îşi 
sporiseră numărul în aceeaşi măsură? 

Intrasem în mărăcinişul santului şi mă luptam să inaintez 
foarte încet, când odiosul miros de peşte invadă iar 
împrejurimile. Să-şi fi schimbat deodată vântul direcţia spre 
răsărit, aşa încât acum bătea dinspre mare, deasupra 


orasului? 

Asa trebuie sa se fi intamplat, am tras eu concluzia, de 
vreme ce incepura sa se auda mormaieli guturale din acea 
direcţie, in care până atunci domnise tăcerea. Mai 
percepeam inca un zgomot, un soi de falfait sau de rapaiala 
colosala, in masa, care imi trezi in cuget cele mai sinistre 
imagini. Ma facu sa ma abat de la logica, gandindu-ma la 
coloana ce se ondula atat de dizgratios pe indepartata sosea 
spre Ipswich. 

In clipa aceea, atat duhoarea cat si zarva sporira in 
intensitate, asa incat m-am oprit tremurand si am multumit 
Proniei Ceresti pentru protectia pe care mi-o oferea santul. 
In acel punct, mi-am amintit, soseaua spre Rowley trecea 
atat de aproape de vechea cale ferata, inainte sa se bifurce 
spre vest. Ceva venea pe acel drum si trebuia sa ma 
ghemuiesc pana cand avea sa treaca si sa dispara in zare. 
Slava Domnului ca acele creaturi nu aveau câini care să-mi 
dea de urmă, deşi, poate, le-ar fi fost chiar imposibil în izul 
specific regiunii. Pitit printre tufele acelui şanţ nisipos, mă 
simţeam la adăpost, chiar dacă ştiam că urmăritorii aveau să 
traverseze linia de tren prin faţa mea la nici o sută de metri 
distanţă. Aveam putinţa să-i observ, însă ei nu mă puteau 
vedea pe mine, decât doar printr-un miracol funest. 

Deodată, mi se făcu frică să mă şi uit doar la ei, în cursul 
trecerii lor. Vedeam locul luminat de lună de unde aveau să 
se ivească şi idei curioase îmi veniră în minte, legate de 
spurcarea fără speranţă a acelui ţinut. Probabil că erau unele 
dintre cele mai grave cazuri din întregul Innsmouth şi pe 
care speram din toată inima să le pot uita cu desăvârşire. 

Duhoarea se inteti peste măsură, iar zgomotele se 
amplificară într-un babel bestial de croncănituri, hămăieli şi 
lătrături care nu aduceau nici pe departe cu graiul omenesc. 
Să fie acestea, într-adevăr, vocile urmăritorilor mei? Să aibă 
totuşi câini cu ei? Până atunci nu văzusem nici urmă din 
acele animale prin Innsmouth. Acel fâlfâit sau acea răpăială 
erau monstruoase, iar eu nu puteam să-mi înalţ privirea la 
creaturile degenerate care produceau asemenea sunete. 
Aveam să-mi ţin ochii închişi până când se pierdeau în vest. 
Gloata era foarte aproape acum, umplând aerul cu 


maraiturile lor ragusite, iar pamantul aproape se clatina sub 
cadenta grea a pasilor lor neomenesti. Mi se taie rasuflarea 
şi m-am stăpânit din toate puterile să nu deschid pleoapele. 

Nici măcar acum nu m-am decis încă dacă ceea ce a urmat 
a fost hada realitate sau doar o halucinație de coşmar. 
Măsurile ulterioare, întreprinse de guvern, în urma 
solicitărilor mele disperate, tind să confirme că a fost 
monstruosul adevăr, dar nu s-ar fi putut oare repeta o 
halucinație sub vraja cvasihipnotica a acelui port străvechi, 
bântuit şi blestemat? 

Asemenea locuri au proprietăţi stranii, iar moştenirea 
legendei nebuneşti ar fi putut înrâuri la fel de bine 
imaginaţia atât individuală cât şi colectivă, în inima acelor 
străzi lipsite de viaţă, stigmatizate, stăpânite de duhoare, a 
acelor grămezi de acoperişuri putrede si de clopotnite 
năruite. Nu era posibil ca germenele unei demente 
contagioase să pândească din străfundurile acelui blestem ce 
plana asupra oraşului Innsmouth? Cine poate sti cu 
certitudine care-i realitatea, după ce a ascultat lucruri 
precum povestea bătrânului Zadok Allen? Cei din guvern nu 
l-au mai găsit niciodată pe sărmanul Zadok şi n-aveau nici o 
idee ce s-ar fi putut alege de el. Unde se termină nebunia şi 
unde începe realitatea? Este posibil ca până şi cea din urmă 
spaimă a mea să nu fie decât o pură nălucire? 

Dar trebuie să încerc să dezvălui ceea ce mi s-a părut că 
am zărit în acea noapte, în razele aurii ale lunii zeflemitoare, 
săltând şi sărind de-a lungul şoselei spre Rowley, trecând 
prin faţa mea, în prim-plan, în vreme ce mă ascundeam, 
ghemuindu-mă printre tufele de mure sălbatice din acel şanţ 
părăsit de lângă şina de tren. Sigur că n-am izbutit să mă ţin 
de hotărârea mea de a rămâne cu ochii închişi. Nici n-avea 
cum să fie dusă la îndeplinire, căci cine ar fi putut rămâne 
orb, în acea poziţie ghemuită, la o legiune de arătări venite 
nu se ştie de unde, în vreme ce treceau atât de aproape de 
mine, asurzindu-mă cu orăcăielile şi hămăielile lor? 

Mă credeam pregătit pentru tot ce putea fi mai rău, chiar 
aşa şi trebuia să fiu, luând în considerare toate cele câte le 
văzusem până atunci. Ceilalţi urmăritori ai mei fuseseră 
îngrozitor de anormali, aşadar n-ar fi trebuit să mă aştept să 


ma confrunt cu o accentuare a acelei anomalii, sa contemplu 
siluete în care să nu mai găsesc nici urmă de normalitate? N- 
am deschis ochii până când horcăielile lor nu mă asurziră, 
venind dintr-un punct care, în mod evident, se afla drept în 
faţa mea. Atunci am ghicit că o mare parte dintre ei trebuie 
să se afle în prim-plan, acolo unde pereţii santului se nivelau, 
iar şoseaua se încrucişa cu şinele. Nu m-am mai putut abtine 
să nu mă uit la ororile pe care razele chiorâşe ale lunii ar fi 
putut sa mi le infatiseze. 

Pentru tot restul zilelor pe care le mai am de trait pe acest 
pământ, nu-mi mai rămase în cuget nici urmă de seninătate 
şi de încredere în integritatea Naturii şi minţii omeneşti. Nici 
o plăsmuire din imaginaţia mea, nici măcar vreo idee pe care 
mi-aş fi putut-o face, dacă aş fi dat crezare la modul cel mai 
literal smintitelor scorneli ale bătrânului Zadok, nu s-ar 
putea compara cu realitatea demonică, degradantă pe care 
le-a fost dat ochilor mei s-o perceapă - sau poate a fost doar 
o halucinație. Am încercat să înţeleg ce era, pentru a mai 
amâna groaza de a o aşterne pe hârtie ca atare. Este posibil 
ca această planetă să fi zămislit asemenea fiinţe, ca ochiul 
unui om să vadă aievea, în carne şi oase, ceea ce el nu 
cunoscuse până atunci decât ca rod al unor fantezii 
dezlantuite şi al unor zvonuri fără temei? 

Şi totuşi, i-am zărit într-un şir fără capăt, topaind, săltând, 
orăcăind, behăind, tălăzuindu-se prin lumina spectrală a lunii 
într-o sarabanda grotesca, malefică, întocmai ca într-un 
fantastic coşmar. lar unii dintre ei purtau pe cap tiare înalte 
din acel metal alb-auriu, fără nume... iar alţii purtau sutane 
ciudate... şi cel care deschidea drumul era înveşmântat într-o 
haină neagră ce acoperea un gheb hidos, şi într-o pereche de 
pantaloni dungati, purtând o pălărie de fetru pe capul 
diform... 

Cred ca predominanta la ei era o nuanta de cenusiu- 
verzui, deşi aveau pântece albe. Erau mai ales luciosi şi 
alunecoşi, însă spatele le era acoperit cu solzi. Siluetele lor 
mai păstrau vagi urme antropoide, în vreme ce aveau capete 
de peşti, cu ochi ieşiţi din orbite, care nu clipeau niciodată. 
La cefele lor palpitau branhii, iar labele lor alungite erau 
palmate. Inaintau în salturi neregulate, uneori în două 


picioare, alteori in patru. 

Ma bucuram pe undeva ca nu aveau decat patru membre. 

Vocile lor hamaite, oracaite, care erau, evident, utilizate 
pentru un limbaj articulat, contineau toate obscurele nuante 
de expresie de care chipurile le erau lipsite. 

Dar cu toata monstruozitatea lor, nu-mi erau nefamiliari. 

Stiam prea bine ca ei trebuiau sa fie. Caci nu-mi era oare 
inca proaspata amintirea dracestii tiare din Newburyport? 
Erau cumplitii peşti batracieni, vii şi  înfricoşători. 
Urmărindu-i cu privirea, mi-am dat seama şi ce anume îmi 
trezise în memorie vederea acelui preot cocoşat, încununat 
cu tiară, zărit în întunecatul subsol al bisericii. Numărul lor 
era nesfârşit. Mi se părea că furnicarul lor nu se mai 
termina. Cu siguranţă, privirea mea fugară nu putea să-mi 
dezvăluie decât o fracțiune infimă. In următoarea clipă, totul 
mi se şterse din faţa ochilor, cuprins fiind, ca o îndurare a 
Cerului, de primul leşin din viaţa mea. 


O ploaie blanda ma trezi in plina zi din letargie, in santul 
plin de mărăcini al liniei de tren, si cand m-am îndreptat, 
împleticindu-mă, pe şosea, n-am mai văzut nici o urmă în 
noroiul proaspăt. Dusă era şi duhoarea de peste. 
Acoperisurile în ruină şi clopotniţele în paragină ale portului 
Innsmouth se inaltau cenuşii în orizontul de la sud-est; n-am 
descoperit, însă, nici o vietate în mlaştinile sărate, pustii, din 
jur. Ceasul de la mână încă mai mergea şi-mi arăta că amiaza 
trecuse. 

În sinea mea, mă îndoiam foarte tare de realitatea 
experienţelor prin care trecusem, dar simţeam că ceva hidos 
se ascundea în spatele aparentelor. Trebuia să mă îndepărtez 
degrabă de blestematul Innsmouth. Aşadar, am început să-mi 
pun la încercare picioarele vlăguite şi amortite. In ciuda 
slăbiciunii, a foamei, a spaimei şi a consternării în care mă 
găseam, după un timp am descoperit că eram în stare să 
umblu. Am pornit-o agale prin noroiul drumului spre Rowley. 
Până seara am ajuns în sat, mi-am luat ceva de mâncare şi 
haine prezentabile. Am prins trenul de noapte spre Arkham, 
iar a doua zi am discutat îndelung, dând cărţile pe faţă cu 
autorităţile de acolo, lucru pe care l-am repetat mai târziu şi 
în Boston. Principalul rezultat al acestor discuţii este 
cunoscut acum opiniei publice. 

Sper, de dragul normalitatii, că n-ar mai fi nimic de 
adăugat. Poate că eu îmi pierd minţile, sau, poate, totuşi, că 
o grozavie - ori o minune - şi mai mare se prefigurează. 

Aşa cum era şi de aşteptat, am renunţat la cea mai mare 
parte din planul călătoriei mele şi anume la orice explorări 
de natură peisagistică, arhitecturală şi arheologică pe care 
înainte contam atât de mult. Nici n-am mai îndrăznit să caut 
piesa acelui tezaur straniu care ar exista, din câte se spune, 
la Muzeul Universităţii Miskatonic. Totuşi, n-am stat cu 


mainile in san la Arkham, ci am cules unele observatii 
genealogice pe care de multa vreme doream sa le detin, date 
adunate in graba si in linii mari, este adevarat, dar putand 
să-mi fie de un real folos mai târziu, când voi avea timp să le 
compar şi să le ordonez. Directorul societăţii istorice de 
acolo, domnul E. Lapham Peabody, se arătă foarte amabil şi- 
mi oferi asistenţă, manifestând un interes neobişnuit când i- 
am spus că sunt nepotul Elizei Orne din Arkham, născută în 
1867 şi măritată cu James Williamson din Ohio la vârsta de 
şaptesprezece ani. 

Se pare că un unchi de-al meu pe linie maternă mai fusese 
aici cu ani în urmă, făcând cercetări similare cu ale mele, şi 
că familia bunicii mele fusese subiectul unor bârfe locale. 

Existaseră, îmi povestea domnul Peabody, numeroase 
discuţii despre căsătoria tatălui ei, Benjamin Orne, imediat 
după Războiul Civil, întrucât obârşia miresei lui fusese 
extrem de enigmatică. Se spunea că ea fusese o Marsh din 
New Hampshire, rămasă orfană, o verişoară a ramurii din 
Essex, însă fusese educată în Franţa şi ştiuse foarte puţine 
lucruri despre familia ei. Un protector îi depozitase unele 
fonduri într-o bancă din Boston, ca s-o poată întreţine în 
Franţa şi să-i plătească guvernanta franceză, însă numele 
aceluia nu le era cunoscut celor din Arkham, iar cu timpul se 
făcuse nevăzut, aşa încât guvernanta îi preluase rolul printr- 
o hotărâre judecătorească. Frantuzoaica, decedată de multă 
vreme, fusese foarte taciturnă. Ba unii ziceau că ştiuse mai 
multe decât fusese dispusă să arate. 

Dar cel mai uluitor lucru era neputinţa tuturora de a-i 
localiza pe părinţii recunoscuţi oficial ai tinerei, Enoch şi 
Lydia (Meserve) Marsh, printre familiile cunoscute din New 
Hampshire. Era posibil, din câte bănuiseră mulţi, ca ea să fi 
fost fiica naturală a vreunui Marsh de vază. Avusese, cu 
siguranţă, ochii celor din acest neam. Cele mai multe enigme 
ieşiră la iveală după moartea ei timpurie, care surveni la 
naşterea bunicii mele, singurul ei copil. Formându-mi unele 
impresii dezagreabile în legătură cu acest nume, nu-mi 
surâse vestea că apărea în propria-mi genealogie, nici nu mă 
încântă remarca domnului Peabody că şi eu aveam ochii 
neamului Marsh. Cu toate acestea, îi eram recunoscător 


pentru valoroasele informații. Mi-am luat notițe din 
abundență si am făcut liste cu cărţi de referinţă ce tratau 
despre familia Orne, care apărea în atâtea documente. 

M-am întors direct acasă, în Toledo, de la Boston, iar ceva 
mai târziu am petrecut o lună în Maumee, ca să-mi revin din 
cumplitele încercări prin care trecusem. In septembrie am 
intrat în ultimul meu an la Colegiul Oberlin şi de atunci până- 
n iunie anul următor m-am ocupat de studii şi de alte 
activităţi sănătoase, amintindu-mi de teroarea îndurată 
numai cu ocazia vizitelor oficiale ale celor din guvern în 
legătură cu campania declanşată de pledoariile şi probele 
mele. Pe la mijlocul lunii iulie, la numai un an de la 
experienţa din Innsmouth, am petrecut o săptămână cu 
rudele mamei mele defuncte din Cleveland, verificând unele 
date noi ale genealogiei mele cu diverse însemnări, tradiţii, 
suveniruri de familie care mai existau pe acolo, şi văzând 
cum le puteam lega între ele. 

Nu-mi prea făcea plăcere acest lucru, căci atmosfera din 
familia Williamson mă deprimase întotdeauna. Exista un iz 
de morbiditate acolo, iar mama nu mă încurajase niciodată 
să-i vizitez părinţii în copilărie, deşi întotdeauna îl primise 
bine pe tatăl ei când acesta mai trecea prin Toledo. 

Bunica mea, născută în Arkham, mi se păruse 
dintotdeauna stranie şi înfricoşătoare. Nu cred c-am plâns-o 
când a murit. Pe atunci aveam numai opt ani. Se povestea că 
nu mai avusese linişte după sinuciderea unchiului meu 
Douglas, fiul ei cel mai mare. Acesta se împuşcase după o 
excursie prin Noua Anglie, fără îndoială aceeaşi excursie 
care rămăsese întipărită în memoria celor de la Societatea 
Istorică din Arkham. 

Acest unchi îi semănase şi nu-mi plăcuse nici de el 
vreodată. Ceva din expresia holbată a ochilor ce nu clipeau, 
caracteristici ambilor, stârnise în mine o vagă stânjeneală 
inexplicabilă. Mama şi unchiul Walter nu arătaseră ca ei, ci 
mai mult ca tatăl lor, deşi bietul verişor Lawrence, fiul lui 
Walter, semănase ca o picătură de apă cu bunica, înainte ca 
malformatia lui să-l oblige la o recluziune permanentă într-un 
sanatoriu din Canton. Nu-l mai văzusem la faţă de patru ani 
de zile, dar unchiul meu sugerase o dată că starea lui, atât 


mintală cat şi fizică, era foarte gravă. Această îngrijorare 
fusese probabil cauza majoră a decesului mamei sale de 
acum doi ani. 

Bunicul şi fiul său, Walter, rămas văduv, preluaseră 
gospodăria din Cleveland, însă amintirea zilelor de odinioară 
plana deasupra ei cu pregnanta. Locul tot îmi displăcea şi am 
încercat să-mi termin cercetările cât mai repede cu putinţă. 
Documentele şi tradiţiile familiei Williamson mi le oferi din 
abundență bunicul meu, iar în ce privea materialul despre 
ramura Orne, a trebuit să mă bazez pe unchiul Walter, care- 
mi puse la dispoziţie dosarele lui, cu însemnări, scrisori, 
tăieturi din ziare, suveniruri, fotografii şi miniaturi. 

Răsfoind scrisorile şi pozele ramurii Orne, am început să 
mă sperii oarecum de propria mea genealogie. După cum am 
mai spus, bunica şi unchiul Douglas mă tulburaseră 
dintotdeauna. Acum, după atâţia ani de la moartea lor, le 
scrutez chipurile din fotografii cu o senzaţie accentuată de 
repulsie şi alienare. N-am putut înţelege schimbarea de 
prima dată, treptat însă un soi de oribilă comparație începu 
să-şi facă loc în subconştientul meu, în ciuda refuzului 
constant al conştiinţei mele de a recunoaşte cea mai mică 
urmă de bănuială în această privinţă. Era clar că expresia 
tipică a fetelor lor îmi sugera acum ceva, aşa cum nu mi se 
întâmplase mai înainte, un aspect care mi-ar fi stârnit o 
cruntă panică dacă aş fi stat să mă gândesc mai bine la el. 

Insă cel mai groaznic şoc l-am avut când unchiul îmi arătă 
bijuteriile de familie ale ramurii Orne, păstrate în seiful unei 
bănci din centru. Unele dintre piese erau destul de delicate 
şi de atrăgătoare, dar mai exista o casetă cu ciudatenii vechi, 
rămase de la misterioasa mea străbunică, pe care unchiul nu 
se grăbi prea tare s-o deschidă. 

Erau, mă avertiză el, de o lucrătură grotescă si 
respingătoare. Din câte ştia el, nu fuseseră niciodată purtate 
în public, deşi bunicii mele îi plăcea să se uite la ele. Potrivit 
unor legende vagi, erau purtătoare de ghinion, iar 
guvernanta franceză a străbunicii mele remarcase că nu 
trebuiau purtate în Noua Anglie, deşi n-ar fi ieşit deloc în 
evidenţă în Europa. 

Pe măsură ce unchiul se porni să le despacheteze încet şi 


morocanos, ma indemna sa nu ma sperii de bizareria si 
hidosenia acelor lucraturi. Artistii si arheologii care le 
vazusera vorbisera despre ele la superlativ, gasindu-le de o 
splendoare exotica, desi nimeni nu parea sa fie in stare a 
defini cu exactitate materialul din care erau facute sau a le 
atribui vreunei traditii artistice specifice. Erau doua bratari, 
o tiara si un soi de pieptar, ultimul având sculptate in 
basorelief anumite figuri de o ciudatenie insuportabila. 

Cât timp mi le descrise, încercasem să-mi stăpânesc 
emoţiile ce mă copleşeau, însă chipul îmi trăda spaimele tot 
mai cumplite. Unchiul se arătă îngrijorat şi se opri din 
despachetare ca să vadă ce era cu mine. I-am cerut printr-un 
gest să continue, ceea ce şi făcu, însă cu şi mai multă 
şovăire. Părea să se aştepte la o oarecare izbucnire din 
partea mea când se ivi prima piesă, tiara, dar mă îndoiesc 
sincer că se aştepta la ceea ce se petrecu în realitate. Nici eu 
nu bănuisem nimic, căci mă credeam pe deplin avertizat în 
privinţa bijuteriilor. N-am făcut decât să leşin în tăcere, la fel 
ca-n santul liniei de tren năpădite de mărăcini, cu un an 
inainte. 

Din acea zi, viata mea s-a transformat intr-un cosmar de 
angoase si de ganduri negre. Nici nu stiu cat este cruntul 
adevar si cat este nebunie curata. Strabunica mea fusese o 
Marsh, dintr-o sursa necunoscuta, al carei sot fusese din 
Arkham. 

Si nu-mi spusese Zadok ca fiica lui Obed Marsh si a unei 
mame monstruoase se casatorise cu un barbat din Arkham 
printr-un siretlic? Ce trancanise pilangiul nonagenar despre 
asemanarea ochilor mei cu ai capitanului Obed? Si in 
Arkham, custodele remarcase ca aveam ochii neamului 
Marsh. Sa fi fost Obed Marsh propriu-mi stra-strabunic? Dar 
poate ca toate acestea erau o nebunie. Acele ornamente 
dintr-un metal alb-auriu ar fi putut fi cumparate de la vreun 
marinar din Innsmouth de catre tatal strabunicii mele, 
oricare o fi fost acela. Iar fizionomiile cu ochi holbati ai 
rudelor mele ar fi putut fi, la fel de bine, pura iluzie, agravata 
de stigmatul din Innsmouth, care, in inchipuirea mea, 
căpătase culori atât de întunecate. Dar de ce s-o fi sinucis 
unchiul meu după căutările lui genealogice în Noua Anglie? 


Timp de peste doi ani m-am luptat cu aceste reflecţii, 
înregistrând un succes partial. Tata imi găsi un loc de munca 
intr-un birou de asigurari, unde m-am ingropat in rutina 
zilnică pe cât mai adânc posibil. În iarna dintre 1930 si 1931, 
totuşi, începură visele. Erau foarte rare şi insidioase la 
început, dar îşi sporiră frecvenţa şi intensitatea pe măsură ce 
săptămânile trecură. Întinderi vaste de apă mi se deschideau 
în faţa ochilor şi aveam impresia că hoinăream prin titanicele 
porticuri şi labirinturi scufundate, trecând pe lângă ziduri 
ciclopice, acoperite de alge, în compania unor peşti grotesti. 
Apoi începură să apară şi alte siluete, care mă umpleau de o 
spaimă nemaiîntâlnită în clipa trezirii. Insă atâta timp cât 
visam, ele nu mă oripilau defel. Se făcea că eram unul de-al 
lor, purtând accesoriile lor neomenesti, deplasându-mă în 
felurile lor acvatice şi inaltand rugăciuni monstruoase în 
templele lor funeste de pe fundul mării. 

Am visat mult mai multe lucruri decât pot să-mi aduc 
aminte, dar până şi ce-mi aminteam în fiecare dimineaţă mi- 
ar fi fost de ajuns ca să fiu etichetat drept un smintit sau un 
geniu dacă m-aş fi încumetat vreodată să-mi notez visele pe 
hârtie. Simteam cum o influenţă înfricoşătoare căuta să mă 
abată de la lumea normală a unei vieţi sănătoase înspre 
abisurile inefabile ale tenebrelor şi alienării, iar schimbările 
fizice prin care treceam deveniră pregnante. Sănătatea şi 
înfăţişarea mi se înrăutăţiră constant, pana când, într-un 
târziu, am fost silit să-mi dau demisia şi să adopt traiul 
retras, pasiv, al unui invalid. Sufeream de o oarecare 
tulburare de ordin nervos. Uneori, mă trezeam că aproape nu 
mai eram în stare să clipesc. 

Atunci am început să mă studiez în oglindă cu o 
îngrijorare crescândă. Ravagiile lente ale maladiei nu erau 
plăcute la privit, însă, în cazul meu, ceva mai subtil şi mai 
complex se ascundea în spatele aparentelor. Si tata paru sa 
observe aceste schimbări, căci începu să se uite la mine 
curios şi aproape speriat. 


Ce se întâmpla cu mine? Aveam să ajung să le semăn 
bunicii şi unchiului Douglas? 


Intr-o noapte am avut un vis ingrozitor, in care se facea ca 
ma intalnesc cu bunica pe fundul marii. Ea locuia intr-un 
palat fosforescent, cu multe terase, cu gradini de corali 
bizari si de grotesti eflorescente ramificate, si ma intampina 
cu o caldura posibil sardonica. Se schimbase in felul celor 
care luau calea apei. Mi-a spus ca n-a murit. In schimb, s-a 
dus intr-un loc de care aflase fiul ei defunct si patrunsese 
intr-un taram ale carui minuni, destinate si lui, le ratase cu 
un pistol fumegand. Acesta avea sa fie si universul meu, nu 
exista scapare. 

N-aveam sa mai pier vreodata, ci doar sa traiesc printre 
cei care dăinuiau încă dinainte de apariţia omului pe pământ. 

Am mai cunoscut-o şi pe cea care-i fusese bunică. De 
optzeci de mii de ani, Pth'thya-l'yi trăia în Y'ha-nthlei, unde 
revenise după moartea lui Obed Marsh. Y'ha-nthlei nu a fost 
distrus când oamenii de pe pământ au răspândit gloantele 
morţii în valurile mării. A fost atins, dar nu distrus. Cei din 
Adâncuri n-ar putea fi distruşi, chiar dacă magia paleogenă!! 
a Marilor Strămoşi, căzuţi în uitare, îi mai încerca uneori. 
Deocamdată se odihneau, dar avea să vină o zi, dacă-şi mai 
aminteau, când se vor ridica iar, pentru a revendica tributul 
pe care-l cerea Marele Cthulhu. Avea să fie un oraş mai mare 
ca Innsmouth de data aceasta. Plănuiau să se răspândească 
şi îşi pregătiseră ceva ce avea să-i ajute, dar în clipa aceea 
trebuiau să mai aştepte. Pentru că pricinuisem moartea unor 
semeni de pe pământ, trebuia să trec printr-o pedeapsă care, 
însă, nu avea să fie prea grea. Acesta a fost visul în care am 
văzut pentru prima oară în viaţa mea un shoggoth, iar la 
vederea lui m-am trezit urlând. In acea dimineaţă, oglinda 
îmi arătă ca dobândisem înfăţişarea de Innsmouth, odată 
pentru totdeauna. 

Până acum, nu mi-am tras un glonţ, ca unchiul Douglas. 
Mi-am cumpărat un pistol automat şi eram chiar pe cale să 
mă sinucid, dar anumite vise mă împiedicară. Tensiunea 
extremă a terorii slăbeşte şi mă simt atras spre 
necunoscutele adâncuri marine, în loc să-mi fie frică de ele. 
Aud şi fac lucruri bizare în somn şi mă trezesc cu un soi de 


11 Prima perioadă a neozoicului. 


exaltare in loc de spaima. Nu cred ca trebuie sa astept 
pentru ca schimbarea sa fie deplina, asa cum a facut 
majoritatea. Altfel, tata m-ar inchide probabil intr-un 
sanatoriu, la fel ca pe bietul meu verisor. Splendori mirabile 
şi nemaiauzite mă aşteaptă acolo jos şi am să pornesc curând 
în căutarea lor. 

Ia-R'lyeh! Cthulhu fhtagn! Ia! Ia! Nu, n-am să mă impusc, 
nu mă poate nimeni face să-mi iau singur viaţa! 

Am să pun la cale un plan de evadare pentru vărul meu, 
ca să-l scot din ospiciul de la Canton, şi împreună ne vom 
duce în binecuvântatul Innsmouth, însemnat de minuni. Vom 
înota până la acea stâncă roditoare şi ne vom scufunda în 
mare prin hăurile de smoală ale ciclopicului Y'ha-nthlei, 
cetatea cu multe coloane, iar în acel bârlog al Celor din 
Adâncuri vom locui de-a pururi în umbra miracolelor şi a 
gloriei.