Radu Tudoran — Acea fata frumoasa

RADU TUDORAN 


ACEA FATĂ FRUMOASĂ 


roman 


Editura Cartea Românească - București, 1975 


Versiunea digitală 1.0 - decembrie 2021 


1 


Într-o noapte, pe valea Rinului, am întîlnit o ființă fantastică. 
Mai fusesem odată pe acolo, însă cu trenul, într-o toamnă urită, 
la începutul războiului și n-am văzut decît convoaie de șlepuri, 
negre, strecurîndu-se pe sub neguri. Atunci mi-am propus să mă 
întorc într-un timp mai prielnic și pe o vreme mai frumoasă, așa 
cum am avut norocul să fie de data aceasta, cînd nimic nu m-a 
nemulţumit din partea cerului, senin ziua și noaptea. 

La fel mi-am dorit să mă pot întoarce o dată în insulele Feroe, 
și în Islanda, unde orbecăisem săptămîni în șir prin ceţuri, în 
noaptea nordică de decembrie, fără să văd măcar o singură 
dată soarele. La geografie e imposibil să ajungi în linie dreaptă. 

De trei luni stau cu hirtia albă deoparte, privind-o pieziș, 
aproape cu teamă, neștiind cum și de unde aș putea începe. 
Întîmplarea de pe valea Rinului e greu să fie povestită fără 
riscuri, mai ales că s-a repetat, în forme decurgind una din alta, 
întîi la Londra, în St. James's Park, un loc plin de lume, apoi la 
Madrid, într-o sîmbătă seara cînd mergeam pe Calle de Alcală 
spre Cibeles, iar în faţă, pe cerul cum nu poate fi altul mai 
emailat și mai albastru, luna nouă a apărut în axul străzii, ca o 
podoabă a orașului, strălucitoare și fascinantă... 

Cînd m-am oprit pe Rin, la Trechtinghenser, dincolo de zona 
industrială pe care o străbătusem peste ziuă, grăbit și în panică, 
temîndu-mă că în orice clipă aș putea să mă înăbuș, eram abia 
în a zecea zi de călătorie; n-ar fi trebuit să mă simt obosit, dar 
adevărul este că de la București mersesem aproape încontinuu, 
cu lungi abateri, într-un fel de nesat geografic, însetat de spaţiu, 
dornic să-l străbat și să-l pun la socoteală, chiar dacă unele 
locuri nu meritau osteneala de a ajunge la ele. Nu mă opream 
decît noaptea și de multe ori plecam înainte de a se face 
dimineaţă. Niciodată n-am rămas două seri în același loc ca să- 
mi îngădui o zi de odihnă între două etape. 

Întîlnisem Rinul spre prînz, la Manheim, după ce venisem pe 
Neckar, de la Heidelberg. Sînt denumiri trecute pe hartă și 
păstrate în memorie dintr-o vreme care fără ele ar fi fost cu 
totul uitată. Dar ca să merg pe Neckarul meu, a trebuit să caut o 
șosea secundară, ignorată de toată lumea, fiindcă toţi preferă 
autostrada. La o răspintie prăfuită, unde mă gindeam să renunt, 
o doamnă, care în sfîrșit m-a înţeles foarte bine, mi-a arătat pe 


unde se merge de-a lungul apei, fără să se mire, ca toţi ceilalţi, 
de intenţia mea inexplicabilă. 

Am înţeles repede că aveau dreptate să nu mă încurajeze; 
șoseaua atît de mult căutată nu duce prin locuri frumoase și nici 
Neckarul nu se vede decit în treacăt, în locuri unde nu poţi să 
poposești în liniște, cu ochii pe apă. Mi-am pus atunci speranţa 
în Rin, care-i și mai sonor în amintirile mele. Dar nici Rinul n-am 
putut decît să-l zăresc, în cîteva rînduri, cu teama că ascunde o 
dezamăgire. Într-adevăr, cînd m-am oprit într-un loc și l-am 
contemplat avid, aproape implorînd natura să se salveze, n-am 
descoperit decît o apă neînsufleţită, cu malurile de mil, urite, 
despuiate de orice legendă. Am înţeles că trebuia să caut Rinul 
în altă parte; m-am decis să ajung acolo cît mai degrabă. 

Prin Meinz am trecut într-o stare de spirit care mă făcea 
nereceptiv și dușmănos faţă de orice urbanistică. Din miile de 
orașe cîte sînt în lume, nimeni nu visează să le vadă pe toate. 
Am vrut totuși să vizitez măcar catedrala, deși era îmbrăcată în 
schele; aș fi avut un reper al traiectoriei mele. Am mers mult, cu 
ochii după un loc de parcare, simțind furnicături pe șira spinării. 
Cînd în sfîrșit am ajuns într-o stradă unde puteam să staţionez, 
eram prea departe. Mi-am dat osteneala, am vrut să mă întorc 
cu piciorul, ceea ce pentru mine este totdeauna o plăcere, cu 
condiţia să am destul timp înainte. După aproape o oră de mers, 
am zărit schelăria catedralei, dar era încă atit de departe că am 
făcut calea întoarsă, acum luînd drumul pe cheiul Rinului, drept 
compensație. Apa începea să se albăstrească de înserare. 

Un automobilist cu un „Volkswagen“ s-a oferit să mă piloteze 
spre Koblenz, și, bineînţeles, m-a scos în autostradă. Mi-am zis 
că aici, unde Rinul intră între înălțimi limitative, e imposibil să 
nu existe o șosea adunată pe marginea apei, cea mai firească, a 
primilor oameni din istorie care au străbătut locurile. 

Deși se apropia seara și nu aveam timp pentru aventură, m- 
am răzvrătit împotriva rutinei și am evadat de pe autostradă la 
prima ieșire. A fost o inspiraţie bună, iar aventura m-a dus de-a 
dreptul la malul Rinului. Dar am avut să trec prin sate puse între 
mine și apă, și-apoi printr-o localitate mai mare, Bingen, 
aglomerată, zgomotoasă, unde era cît pe ce să poposesc, obosit 
și fără încredere în ce mai putea să urmeze. Am mers înainte 
numai din apatie, incapabil să apăs pe frina mașinii. O jumătate 
de oră mai tirziu m-am oprit brusc, surprins de apariţia unui 


hotel singuratic... Ceva mai departe era și satul 
Trechtinghausen, unde a început aventura; era și un cimitir, cu o 
capelă, ceva mai în urmă, între Rin și calea ferată, apoi un 
camping aproape pustiu, iar deasupra, pe înălţimi, un castel, 
Rheinstein, unde, cu două sute de ani înainte, aș fi putut să fiu 
oaspete, dacă mi-aș fi bătut capul să plac gazdelor. 

La hotelul care m-a atras dintr-odată, fiind mai vecin cu 
cimitirul și cu singurătatea decit cu satul, m-am găzduit 
confortabil, cu multă bunăvoință din partea patronului, foarte 
doritor de oaspeţi, mai ales că în afară de mine nu părea să aibă 
și pe altul. L-am găsit singur, la o masă pe terasa din faţă, unde 
o mică firmă împodobită cu steguleţțe anunţa că aici se vorbesc 
patru sau cinci limbi ale pămîntului. În singurătatea lui, 
asemănătoare cu a locului, omul dezlega cuvinte încrucișate. Le- 
a dezlegat toată seara, în afară de timpul cît a trebuit să se 
ocupe de mine. 

După ce mi-am văzut camera, am băut un pahar de vin, alb și 
tare, cuvenit la sfîrșitul unei zile atît de grele. Pe urmă, cît a mai 
fost lumină afară, am mers la cimitir, unde citeva femei scoteau 
apă din Rin și udau florile. Mi-au părut robuste și vrednice, iar 
cimitirul mi-a plăcut mult, neavînd nici o vecinătate decit Rinul 
și calea ferată, adică o mișcare interminabilă. Am mers și în 
camping și-am ajuns tocmai cînd sosea o mașină, remorcînd o 
casă pe roate. La volan stătea soțul, soţia în dreapta, iar în 
spate copiii, obosiţi cu toţii și dornici să se instaleze de noapte. 
Pe la gospodăriile celelalte, puţine și distanţate, oamenii se 
pregăteau pentru masa de seară. Ardeau primusuri și aragazuri, 
în locul focurilor de găteje, dar am socotit că așa, cu înlesnirea 
aceasta și cu multe altele, sufletele oamenilor nu puteau fi mai 
puţin nomade ca pe vremea căruţei cu coviltir, căreia i-au luat 
locul apartamentele remorcate. 

La castel n-am ajuns, fiindcă se apropia noaptea, dar am 
apucat să-l văd de jos, cît mai era lumină, așa că l-aș putea 
folosi oricînd ca decor pentru o povestire. 

Cerînd informaţii asupra drumului, unde se cuvine să stau și 
pe unde să trec fără a pierde vremea, hotelierul mi-a dat o hartă 
panoramică a Rinului, de la Meinz, unde fusesem, pînă la Köln, 
unde vroiam să ajung în vreo două zile. 

Harta, frumos lucrată, îți aducea în faţă întreg ţinutul, selectat 
și concentrat sistematic. Am regretat mult că n-aveam și eu 


una, astfel că l-am rugat pe hotelier să mi-o vîndă; a refuzat, 
spunînd că nu știe unde ar găsi alta; tot ce putea face, era să 
mi-o lase peste noapte. Am stat pînă tirziu, încercînd să 
întocmesc o schiță și mai rezumată, alegind numai ce trezea în 
sufletul meu vechi răsunete. Așa am ajuns la stînca Loreley, de 
pe malul celălalt. 

Era ora zece și jumătate cînd mi-a venit gîndul că locul acela 
nu poate fi înțeles decit noaptea. Pe valea Rinului, în afară de 
șoselele asfaltate, de pe un țărm și de pe altul, mai sînt și patru 
căi ferate, între stîncă și apă și pe ele se scurg trenuri lungi, 
grele și zgomotoase. Pe fluviu, mișcarea vapoarelor și a 
convoaielor de șlepuri nu contenește nici noaptea, decit poate 
că e mai moderată. Toate merg mai moderat de la o oră înainte, 
și trenurile, și automobilele, după cum se simţea din odaia 
hotelului; erau momente cînd nu se mai auzea nimic, nici pe 
asfalt, nici pe fier, nici pe apă. Mă gindeam că numai în astfel de 
răgazuri poate fi contemplată stînca Loreley, și doar în liniștea 
deplină a nopţii poate fi ascultat ecoul, care se duce în sus, pe 
piatră, repetîndu-se de șapte ori, ca prin miracol. 

Am obiceiul să plătesc hotelul de cu seară, ca să pot pleca la 
orice oră a dimineţii. Astfel nu puteam fi socotit fugar, cînd am 
coborit scările pe întuneric, cu pantofii în mînă. Se făcuse ora 
unsprezece și de mult în hotel încetase orice mișcare. Pe terasă 
ardea un singur bec, care lumina firma cu steguleţe. In camping 
lătra un cîine, la gardul dinspre cimitir; mi-am dat seama că nu 
fără motiv și m-am apropiat încetișor, încă nedeprins cu 
întunericul. Abia după un timp, în slaba licărire a stelelor am 
descoperit cîinele, care continua să latre, neostil. Pe urmă am 
descoperit și ce-l intriga, după împrejmuirea cimitirului: o umbră 
se mișca printre morminte. Mi-am dat seama că era una din 
femeile de cu seară; rămăsese singură pînă la ora tirzie din 
noapte și continua să ude florile. 

Am revenit în faţa hotelului unde am așteptat vreun sfert de 
oră, pînă am auzit un tren apropiindu-se. Mai trecuse unul, însă 
pe malul celălalt. Șoseaua în schimb rămăsese goală. Imi plac 
nespus șoselele goale, fiindcă dilată distanţele; de multe ori plec 
pe ele fără scop și fără să știu unde, cu sentimentul că infinitul 
poate deveni accesibil, deși nu l-am definit niciodată. 

Am așteptat ca trenul să se apropie, cu zgomotul lui prielnic; 
atunci am pornit motorul iar cînd locomotiva a ajuns în faţa 


hotelului, am demarat repede; mă gindeam să nu trezesc pe 
nimeni, plecarea mea să rămînă nedescoperită. Lăsasem, cam 
imprudent, descuiată ușa de la intrare, spre a reveni în cameră 
tot așa cum plecasem. 

Mergeam spre nord, să caut un pod, ca să trec dincolo. La 
cinci kilometri, harta arăta o trecere cu bacul, dar în locul acela 
nu se vedea nici o lumină și nu se simţea nici o mișcare. Nu 
vroiam să trezesc pe nimeni din somn, așa că am mers mai 
departe pe șoseaua care continua să rămînă goală. Am trecut 
astfel pe sub cîteva castele, apoi prin două sate slab luminate, 
Bacharach și Oberwesel. Se vedeau sate și pe malul celălalt, 
mici și adormite, judecînd după puţinele lumini care sclipeau ici- 
colo. În reflectorul unui remorcher care mergea la vale, fără 
prea mult zgomot, cu un convoi de șlepuri, am deslușit două 
insule prelungi. Prima, aproape de ţărmul meu, părea pustie; pe 
a doua, mai apropiată de ţărmul celălalt, se desena nelimpede 
turla unei biserici. 

Aproape zece kilometri de-aici încolo am mers în tăcere, fără 
grabă, mulţumit de șoseaua care în mod inexplicabil rămînea 
goală. Pe tot acest parcurs n-am întîlnit nici o așezare 
omenească, nici măcar un canton sau o gară. Mergeam pe sub o 
faleză stincoasă care prindea zgomotul calm al motorului, îl 
amplifica și apoi îl răsturna peste apă. Mi se părea că străbat o 
proprietate personală, singur stăpîn pe șosea și pe toate din jur, 
cînd am auzit un tren apropiindu-se din urmă. Am așteptat să 
mă ajungă, apoi am mărit viteza și am mers împreună, în 
dreptul locomotivei. Am făcut semne cu farurile; mecanicul a 
răspuns cu fluierul, ne-am împrietenit și am dedus că avem 
măcar un ţel comun la ora aceea. Era un tren de călători, numai 
cu vagoane de dormit, un expres de lux și, după întunericul de 
la ferestre, se înțelegea ca nimeni nu stătea de veghe. Am mers 
și eu așa, cu trenul, în cîte o noapte; se cîștigă timp, dar mi se 
pare că-i inadmisibil să treci prin peisaj ca printr-o lume moartă 
sau anulată. Locurile străbătute și memorate sînt cele mai 
sigure repere ale timpului nostru de viaţă. 

Deodată mecanicul a fluierat scurt și mi-a arătat cu mîna în 
față. Am văzut gura întunecată a unui tunel în care locomotiva 
și apoi vagoanele s-au pierdut ca într-o stîncă lichefiată; mi s-a 
părut chiar că mișcarea trenului devenea verticală, ca o 
prăbușire, și că avea să urmeze o încheiere catastrofală, un înec 


și o dezagregare. Singurătatea care a urmat mi-a stîrnit o 
stringere de inimă, deși reveneam la condiţia premeditată a 
călătoriei mele. Atunci mi-am dat seama că dacă îmi place 
singurătatea,  despărțirile mă  întristează. Dar nu există 
singurătate continuă; cineva tot vine în viaţa noastră — și tot 
pleacă. 

Nu vroiam să abandonez trenul, deși nu-mi aducea, nu-mi lua 
pe nimeni. M-am silit să păstrez o viteză constantă și, după un 
kilometru, cînd am ajuns la ieșirea tunelului, locomotiva a 
apărut lîngă mine, foarte aproape, la cîțiva metri, de parcă 
șoseaua și calea ferată urmau să se contopească. Mecanicul 
fuma, rezemat de fereastră; era o locomotivă electrică, nu-i 
dădea nici o bătaie de cap, n-avea decit să supravegheze viteza 
și să ţină seama de semafoare. Înainte de St. Goar, un tunel ne- 
a despărțit iarăși, cu mai puţină emoție decît prima oară, iar 
reîntilnirea mi-a dat și ea mai puţină emoție. Călătoria aceasta 
împreună începea să mă obosească și mă deruta puţin în 
intenţiile cu care plecasem. Aș fi putut să măresc viteza, sau să 
rămîn în urmă, dar, nehotărîndu-mă cum ar fi fost mai bine, am 
mers ca pînă atunci, lîngă locomotivă. M-am gîndit că așa se 
întîmplă în viaţă cu oamenii care continuă să rămînă împreună, 
deși nu mai au să-și spună nimic, și nu-i leagă decit o ură 
viitoare. Pentru a frina sau a mări viteza, ca să te detașezi de 
cineva, se cere convingere și energie. 

Nici la St. Goar nu mergea bacul, nici la Bad Salzic. Trenul 
trecea prin gări fără să oprească. La Boppard s-a pierdut printre 
case. Dincolo de oraș ne-am reîntilnit fără să fi avut intenţia, 
după ce făcusem un ocol, căutînd și aici bacul care stătea 
părăsit la mal, pe apa întunecată. În mijlocul Rinului se oglindea 
o singură stea; în prima clipă mi s-a părut că era o geamandură 
luminoasă. 

Vreo cinci kilometri am mers cu viteză constantă, într-o 
pustietate cam neagră. Vecinătatea locomotivei începea să mă 
enerveze. Mecanicul mînca banane, mi-am dat seama după 
gesturi, altminteri în lumina slabă din spatele lui n-ar fi putut să 
se vadă. La Oberspag ne-au despărţit din nou casele. Satul nu 
era lung, l-am străbătut în jumătate de minut și iarăși m-am 
pomenit cu locomotiva în stînga; acum mecanicul bea ceva 
dintr-un termos, cu capul dat pe spate. Atunci am apăsat pe 
acceleraţie, și-n saltul pe care l-a făcut mașina, cu motorul ei 


puternic, am simţit frîngîndu-mi-se nehotăriîrile și inerţiile. Eram 
ca un evadat, în prima clipă de libertate, cînd bucuria și spaima 
sînt la fel de mari și cresc, fără să se anuleze una pe alta. După 
o jumătate de kilometru, la intrarea în Niederspay, cînd nici nu 
apucasem să simt vreo satisfacţie, m-am pomenit cu o barieră 
în faţă și, frîinînd cu toată puterea, cu cauciucurile urlînd 
revoltate, abia am izbutit să opresc la un pas de felinarul roșu 
care se răsfringea în luciul asfaltului. 

Curînd de tot trenul a trecut prin față, nu-l mai vedeam prin 
geamul lateral, ci prin parbrizul plin de gîngăniile nopţii, luate 
din zbor, zdrobite și încleiate. 

Mecanicul, care desigur îmi simţise intenţia, s-a uitat la mine 
dispreţuitor, am dedus, căci nu-i distingeam faţa. Am ţișnit pe 
sub barieră cînd abia începea să se ridice, am schimbat vitezele 
ca la curse, cu turaţia maximă; satisfacția e drăcească. Trenul 
era acum în dreapta, și-n cîteva sute de metri l-aș fi depășit, 
simțeam nevoia clară să-l las în urmă, cînd iar a apărut o 
barieră, la mai puţin de un kilometru. Acum nu l-am mai văzut 
pe mecanic, era în partea cealaltă, ceea ce mi-a adus o ușurare. 
Trenul a trecut în stînga șoselei; l-am lăsat să se ducă. Am tras 
la canton, unde am spălat parbrizul cu apă de la fîntînă. 
Cantonierul a venit să-mi ajute, dar mai mult m-a încurcat, 
fiindcă spălatul parbrizului nu-i o treabă pentru doi oameni. l-am 
dăruit totuși un pachet de ţigări, pe care-l aveam în buzunar din 
întîmplare, mă jucasem cu un distribuitor automat, să văd cum 
funcţionează; altminteri, nu mai fumez de multă vreme. La 
geamul cantonului s-a dat o perdea la o parte și-a apărut o 
femeie tînără, somnoroasă, despletită, cu cămașa de noapte 
despicată în faţă, de i se vedeau sînii, abia ieșită din căldura 
așternutului. l-am făcut un semn cu mîna, dar se putea crede 
că-l adresam bărbatului și am plecat mai departe, mulţumit că 
trenul se distanţase destul ca să nu-i mai aud zgomotul. 

Abia la Koblenz am găsit un pod, tocmai la jumătatea 
orașului; mai fusese unul, pentru calea ferată. Se apropia miezul 
nopţii cînd am ajuns pe malul celălalt. Pînă la stînca Loreley 
erau vreo patruzeci de kilometri; nu se cuvenea să fac prea 
multe socoteli la un asemenea drum, cu toate că benzina se 
scumpise destul de mult și se putea ca în curînd să lipsească. 

Am trecut prin trei orașe legate între ele, zece kilometri de 
străzi goale, printre case cu ferestrele neluminate. Dincolo de 


Braubach m-am pomenit iar singur, cu calea ferată în stinga, 
sub un șir lung de dealuri cam răpănoase. Puțin mai departe am 
întîlnit un tren lung de marfă, cu vagoane imense; zgomotul lui, 
prelungit zeci de secunde, m-a împiedicat să simt apropierea 
altui tren, care venea din spate. M-am pomenit cu locomotiva în 
stînga, pe cale să mă depășească. Nu mi-am mai făcut semne 
cu mecanicul, ci am accelerat la maximum. Deși mă îndepărtam 
repede, am auzit multă vreme în urmă zgomotul trenului. 

Pe tot acest drum, n-am întîlnit nici o mașină, nici n-am 
depășit vreuna. Mi se părea ciudat, pe o șosea de obicei 
aglomerată chiar noaptea. Poate să fi fost o zi a săptămînii cînd 
automobiliștii, credincioși Sfîntului Cristofor, se feresc să plece 
de acasă. 

Restul drumului nu s-a întîmplat nimic care să-mi fi rămas în 
minte; noaptea continua să fie foarte întunecoasă. Ca să 
reperez stînca Loreley, m-am folosit de harta panoramică și de 
kilometrajul mașinii. Am recunoscut locul după un dig de vreo 
sută de metri, construit pieziș față de țărm, o intenţie 
inexplicabilă și neterminată. Mi-am lăsat mașina acolo; mai 
departe șoseaua se îngusta, și toată priveliștea părea să se 
stranguleze. Calea ferată dispăruse mai dinainte, într-un tunel 
destul de lung ca să înghită zgomotul trenurilor. Mai rămîneau 
remorcherele de pe Rin, dar și acestea poposeau poate pe 
undeva, astfel că liniștea era acum aproape deplină. 

Am mers pînă la picioarele stincii, care cădea vertical în 
marginea șoselei și parcă o împingea puţin spre apă. Am 
desprins cîteva așchii de piatră și le-am pus în buzunar. Aveau o 
culoare ruginie, întunecată, am văzut a doua zi; pe întuneric 
păreau bucăţi de antracit, cu luciu metalic. Fac parte din 
puţinele lucruri aduse din călătorie, căci nu vroiam să mă încarc 
nici cu prea multe obiecte, nici cu orice fel de amintire. Ele sînt 
dovada sigură a întimplării, atît pentru mine, cînd încep 
îndoielile, cît și pentru oricine n-ar vrea să mă creadă. 

Imi dădusem capul pe spate, și tocmai mă pregăteam să strig, 
în sus, ca să aud cele șapte ecouri, dar ezitam, fiindcă nu-mi 
venea în minte nici un cuvînt. Ar fi fost potrivit un nume. Al cui? 

Atunci am simţit un foșnet în spate, și înainte de a avea timp 
să fac o mișcare, am simţit două miini, mici și reci, apăsîndu-mi 
ochii. N-am fost speriat, ci doar surprins, și-am rămas așa un 
timp, încercînd să-mi dau seama ce se întîmplă. A urmat un ris 


vioi, de fată, apoi s-a auzit glasul, cu triluri arpegiate: 

— Te-am prins! Ce faci aici? 

lar ecoul, ducîndu-se tot mai sus, pe stînca, a repetat „Ce faci 
aici?“ de șapte ori, întocmai, confirmînd incredibila informaţie. 

— Cine ești? am întrebat, aproape în șoaptă. 

— Nu-ţi spun! s-a auzit glasul, urmat de cele șapte ecouri 
miraculoase. 

Așa nu se putea duce o conversaţie. M-am întors brusc. A 
rămas surprinsă, cu miinile arcuite, cum mă cuprinseseră pe la 
spate. Era o fată, cu părul ud, căzut pe umeri; vedeam, fiindcă 
de sus venea acum o ușoară reverberaţie. Avea un halat de 
baie, scurt, strîns cu cordonul pe talie; altceva nimic, nici măcar 
papuci în picioare. Halatul mi s-a părut portocaliu, dar putea să 
fie galben. Părul fetei era de un negru mai puternic ca noaptea. 

— Să mergem doi pași, i-am spus. Aici nu ne putem înţelege. 

Ultimele cuvinte tocmai începeau să se repete, ducîndu-se în 
sus pe piatră, cînd fata enigmatică a făcut un semn cu braţul și 
ecoul a pierit dintr-odată. 

— L-am stins! mi-a explicat ea, continuîndu-și rîsul de 
adineaori. E lună nouă... Ţi-ai pus ceva în gînd? 

Am ridicat ochii; luna nouă, subţire, cu o strălucire 
nemaivăzut de puternică, de părea artificială, apăruse într-o 
despicătură de piatră și-abia acum se deslușea cît de înaltă era 
stinca, a cărei creastă strălucea, argintie. Curînd însă luna avea 
să se ascundă, să se facă din nou întuneric, iar mie nu-mi venea 
în gînd nici o dorinţă, sau erau prea multe și se înăbușeau între 
ele. 

— Degeaba, am răspuns. N-am nici un obiect de aur cu mine. 

— Am eu, a spus fata. Pune mîna! 

Și-a dat părul la o parte, parcă se și uscase, și s-a înălţat pe 
vîrfuri, apropiindu-și obrazul de mine. Atunci am văzut că avea 
un cercel mic de aur și am întins mîna, puţin vrăjit, gata să uit 
de mine. Profilul fetei se proiecta ca pe un ecran pe bucata de 
cer încă argintată de lună. Aștepta, cu capul dat puţin pe spate, 
cu gitul întins, într-o arcuire de salcie; părea toată de salcie. 

Am atins cercelul; era rece, iar lobul urechii fierbinte. 

— Spune tare, dacă vrei să se împlinească! Haide, pînă nu 
dispare luna! 

Incepea să se încălzească și cercelul. Mi-am regăsit, cu puţină 
întîrziere, dorința cea mai firească. Privind luna, iar deasupra ei 


profilul fetei, am spus strîngînd între degete cercelul și lobul 
urechii: 

— Doresc să-mi termin cu bine călătoria... 

— Mai ai timp pentru încă o dorinţă! 

Nu terminasem s-o spun pe prima. 

— ...Şİ să pot pleca repede într-o altă călătorie. 

Lumina de sus începea să scadă; colţul lunii atingea piatra. 
Am simţit atunci că întîmplarea va deveni o amintire fantastică. 

— Şi încă! m-a îndemnat fata. 

— Aș vrea să te mai întîlnesc o dată! 

A stat încă o clipă cu lobul urechii între degetele mele, cel 
mare și cel arătător, cu care acum ţin stiloul. Părea că se 
gîndeşte. Pe urmă, cînd luna a dispărut după stîncă și s-a făcut 
întuneric, s-a desprins și a încuviinţat, înclinînd capul: 

— Bine! Cînd va fi iar lună nouă. 


2 


Doar ceva rămîne de neînțeles: cum putea să mai fie pe cer, 
la miezul nopţii, luna nouă, care se știe că apune devreme? 

Cînd a fost iar lună nouă, eram la Londra de o săptămînă, 
șapte zile strălucitoare, la începutul lui septembrie, fără un nor, 
fără ceaţă, cu nopţi de o claritate atît de albastră că păreau 
pictate. A șaptea zi, seara, s-a înnorat, a început să plouă și a 
plouat pînă dimineaţa, cînd am și plecat dealtfel. 

În acea ultimă zi, nenorocoasă, știam că va fi lună nouă; m- 
am plimbat ca de obicei pe străzile Londrei, kilometru după 
kilometru, cum fac totdeauna, socotind ca mijlocul cel mai bun 
să cunoști un oraș este să-l străbaţi cu piciorul, la întîmplare. 

Pe la patru după-amiază, după ce acoperisem o etapă de 
mers soldățească, m-am așezat pe o bancă, în St. James's Park; 
îmi făcusem datoria zilei și aveam dreptul la odihnă. Erau mulţi 
oameni în jur, de toate felurile, hrănind porumbeii care acostau 
lumea cu îndrăzneală, se așezau pe umerii unora, încercînd să-i 
ciugulească în ureche, altora li se cocoţau în creștet, bătînd din 
aripi ca să-și păstreze echilibrul, zgîriind pielea capului cu 
ghearele și uneori găinăţind-o. 

Mi-a atras privirea și am urmărit-o multă vreme, o fetiță care 
stătea detașată de ceilalți, în faţa mea, la cîţiva metri. O 
vedeam din spate, subţire și bine făcută, deși abia începea să se 


împlinească, suplă și mlădioasă, cu părul negru căzut pe umeri, 
legănîndu-se lent la mișcările capului; purta un pulover negru ca 
părul și pantaloni albaștri, evazațţi, croiţi măiestru, nealterînd 
defel feminitatea ei incipientă și graţioasă. La picioare fetița 
avea o pungă mare, pusă pe iarbă, din care scotea biscuiţi, 
aplecîndu-se elastic, fără să îndoaie genunchii cu mișcarea 
aceea necugetată și schiloadă care sluţește îngrozitor o siluetă, 
fie ea cît de frumos desenată. Biscuiţii îi fărima în miini, iar 
firimiturile le oferea vrăbiilor. Pe porumbei îi alunga cu ciudă, 
poate le spunea și vorbe de ocară, dar nu-i auzeam glasul. Mi-a 
fost numaidecit simpatică, i-am atribuit o fire deosebită, tocmai 
pentru grija pe care o arăta vrăbiilor, mai neajutorate și mai 
sperioase decît porumbeii. 

Mă uitam la ceas din cînd în cînd, așteptind ora cînd trebuia 
să apară luna, deasupra copacilor, drept în faţă, fiindcă anume 
mă așezasem acolo. 

Fata stătea cu braţele în cruce, cu palmele în sus, oferindu-și 
anafura, răbdătoare și neobosită, că mă întrebam cit va prelungi 
minunatul ei joc și cum de nu-i amorţesc încheieturile. Semăna 
cu o mică madonă, gata de jertfă, iar eu mă bucuram că nu-i 
vedeam fața și puteam astfel să mi-o închipui oricît de 
frumoasă, cum mă inspirau silueta ei și gesturile. 

Deoarece nu puteam să părăsesc locul, ales cu premeditare, 
mă temeam de clipa cînd fetița avea să plece și cînd fără voia 
noastră aveau să ni se întilnească privirile. 

O anumită neliniște ascunsă în mine încă de dimineaţă, sau 
poate de mai multă vreme, a început să se arate, curînd după 
ce mă așezasem, ca să crească încontinuu, iar pe la cinci și 
jumătate să ajungă la o senzaţie dureroasă. Mă liniștea puţin și 
făcea ca așteptarea să fie suportabilă fetița din faţă, cu 
atitudinea ei de madonă, coborită parcă din predica bunului 
sfint Francisc. 

Pe nebăgate de seama, lumea din jur începea să se rărească; 
unii plecau chiar cu un fel de grabă, după ce se uitau pe cer, cu 
alte priviri decît ale mele; se simţea în ei un fel de teamă, în 
vreme ce eu eram istovit de nerăbdare. Și deodată, peste 
copacii din faţă, care au început să se legene temători, întocmai 
ca lumea grăbită să plece, în locul unde așteptam să apară luna 
nouă, s-a ivit o pată neagră și a început să crească, desenîndu- 
se tot mai bine, cotropind cerul palmă cu palmă, pînă ce, cu 


toată împotrivirea din cugetul meu, a trebuit să-mi dau seama 
că venea un nor de ploaie. 

Nu se mai vedeau oameni în jur, fugiseră și porumbeii și 
vrăbiile, rămăsesem eu și fetița din faţă, cu braţele tot așa, 
întinse în lături, cum s-ar fi oferit să fie crucificată. 

Eram atit de consternat că aproape nu-mi mai dădeam seama 
de prezenţa ei acolo; tot ce mă atrăsese şi-mi plăcuse la ea, 
acum mi se părea zădărnicie. 

În clipele următoare, au început să cadă picături mici şi 
distanţate, vestind o ploaie temeinică. Dar nu-mi venea să plec 
și priveam îngheţat cerul negru, unde ar fi trebuit să apară luna. 

Deși abia trecuse de șase, se făcea repede întuneric. Fetița a 
stat un timp nemișcată, pînă ce părul a început să i se ude de 
ploaie. Atunci a lăsat braţele să-i cadă, poate i-au căzut puţin și 
umerii. A rămas alt timp așa, într-o atitudine care sugera 
renunţarea. Se gindea, poate, unde se adăpostesc vrăbiile de 
ploaie. Pe urmă s-a aplecat, a luat punga de la picioare și s-a 
întors cu fața, să plece. Nu părea grăbită, nici speriată de 
vremea ostilă. lar eu o priveam fără să pot înţelege, fiindcă nu 
era o fetiță, cum mi se păruse tot timpul, ci o ființă în toata 
firea, frumoasă, cu faţa încadrată de păr ca de o cască grea, dar 
fluidă. Mi se părea că o mai văzusem, ceea ce nu înseamnă că 
avea o fizionomie comună. Semăna poate cu o făptură 
imaginară, care se naște în depărtarea cea mai rarefiată a 
gîndului și de-acolo, uneori, se proiectează în realitate. 
Asemenea fizionomii mă surprind totdeauna, apoi mă urmăresc 
multă vreme, pînă ce realitatea se pierde din nou în închipuire, 
lăsînd deasupra o spumă de nostalgie. 

Trecînd pe lingă mine, cu punga udă într-o mînă, neavînd 
nimic să se apere de ploaie, fata mi-a aruncat o privire, și pe 
faţa ei s-a desenat un zîmbet incert, ca de regret și de 
resemnare. Dar poate mi s-a părut. Ceea ce este sigur însă, o 
clipa, cînd o pală de vînt i-a fluturat părul, dezvelindu-i urechea, 
am văzut că avea un cercel mic de aur. 


3 


Următoarea lună nouă m-a găsit la Madrid, numai că uitasem. 
Făcusem între timp mii de kilometri, văzusem trei capitale mari 
și zeci de orașe, sute de castele și de catedrale, și mulţi oameni. 


lar picturile și sculpturile fuseseră fără număr, că niciodată n-aș 
putea să-mi dau seama cite. 

Luna nouă răsare devreme, cînd încă este lumină pe cer, de 
aceea poate să treacă nebăgată de seamă, pînă se mai întunecă 
și ea începe să strălucească. Era un amurg calm, pe care nu 
putea să-l tulbure forfota de pe stradă. Veneam din Plaza de 
Toros, unde stătusem la coadă să cumpăr bilete pentru corrida 
de a doua zi după masă. Se înţelege astfel că era sîmbătă seara. 
N-aveam cu cine să merg la lupta de tauri și nici nu mă gîndeam 
să invit pe cineva, la nimereală, totuși, am luat două bilete, 
fiindcă nimeni din faţa mea nu luase doar unul și poate voiam ca 
în seara aceea să cred în existenţa unei fiinţe apropiate. 

Cum vremea era călduroasă, am ales locuri la umbră, care 
sînt mai scumpe decit cele jumătate la umbră, și ajung la un 
preţ dublu faţă de cele în plin soare. N-am avut noroc în această 
privinţă, fiindcă a doua zi dimineaţa, ieșind din casă, m-a 
întîmpinat un vînt rece, care a crescut sălbatic în afara orașului, 
iar la Escorial a smucit rău de mine, împiedicîndu-mă să privesc 
în tihnă arhitectura palatului, ea însăși destul de sălbatică. 

Așa că după-amiaza, la lupta de tauri, am diîrdiit de frig în 
umbra tribunei înalte, invidiindu-i pe cei din faţă, unde bătea 
soarele. Tribuna, cu lume înghesuită, colorată și agitată mi s-a 
părut un spectacol mai frumos decît corrida; aceasta a fost 
nereușită, mi s-a spus că din cauza vintului, fiindcă l-a 
împiedicat pe toreador să-și arate meșteșugul, muleta, unealta 
lui esenţială de luptă, fiindu-i smulsă și fluturată tot timpul. Dar 
eu cred că n-au fost buni nici taurii, nici toreadorul, acesta 
întîmplîndu-se să fie unul singur; îl sărbătoreau pentru ultima lui 
zi în arenă, drept care, ca omagiu la o retragere în plină tinereţe 
și în plină glorie, cum se retrag toreadorii, i s-au dat pe mînă toţi 
taurii, iar el i-a răpus pe rînd, șase la număr. 

Deși nu mă pricepeam, am socotit că nu avea mina cea mai 
bună, s-a mișcat ţeapăn și cu stîngăcie, iar pe unii din cei șase 
tauri i-a chinuit rău pînă să-i îngenunche, lovindu-i la nimereală 
și fără să-și poată înfige spada măcar o dată pînă la jumătate, 
necum pînă la rădăcină, cum mai tîrziu am văzut făcînd pe alţii. 
Dovadă că n-am greșit judecîndu-l astfel, au fost urletele de 
protest ale mulţimii la fiecare lovitură neghioabă, și mai ales 
manifestaţia ostilă de la urmă. 

Băncile arenei fiind de beton, toată lumea închiriază la intrare 


cîte o pernă, ca să stea pe moale. În timp ce toreadorul se 
supunea la ceremonia dezinvestirii, asupra lui zburau pernele, 
ca grindina, c-ar fi putut să-l îngroape sub ele, dacă l-ar fi ajuns 
toate. E evident că avea și admiratori, care îl aclamau, aruncînd 
și ei cu perne, în vreme ce-i tăiau nodul de păr de la ceafă. 
Nodul, însemn al rangului, toreadorul îl poartă din ziua primei lui 
lupte pînă la ultima. M-am întrebat, privind scena, cu ce amintiri 
pleacă de aici omul acesta, ce neglorioasă și umilitoare îi este 
retragerea. El însă nu părea tulburat nici de bătaia cu perne, nici 
de huiduiala mulţimii, iar cineva de alături mi-a spus: „Ce-i pasă, 
dacă și-a făcut suma!“ Cu suma, uneori foarte mare, omul își 
cumpără un bar, sau o fermă, un hotel, un castel — tot ce-i 
trece prin minte, fie chiar o crescătorie de tauri. 

Pe oriunde ai merge în Spania, te întimpină, dominînd 
șoseaua de pe cite o înălțime, un imens și frumos taur negru. E 
acolo o schelărie metalică destul de solidă spre a rezista 
furtunilor, și pe ea se sprijină silueta de tablă a animalului sub 
semnul căruia răsare și apune soarele iberic. E doar o reclamă, 
pentru o băutură, după mine neizbutită, dar nu are importanţă, 
taurul poate să salveze orice; datorită lui se cuvin iertate toate 
greșelile. Nu am numărat aceste apariţii, or fi mii, dar, oricît de 
multe, te surprind totdeauna, fiindcă totdeauna răsar pe 
neașteptate, unde nici n-ai gîndi, la un pas sau la un kilometru, 
totdeauna mai puternice decît peisajul, cu toate forţele lui 
cosmice. 

Stă mindru și superb taurul negru pe cerul Spaniei, 
exprimîndu-și virilitatea prin însemne atit de grandioase, că te ia 
groaza. Probabil din alcătuirea aceasta gigantică, fascinantă și 
fioroasă, îi vin setea de luptă și curajul. Comparîndu-l pe 
toreador, în imaginaţie, rezultanta nu poate fi decît caraghioasă. 
Numai că armele toreadorului sînt muleta și spada! Dar, oricum, 
spre a face dreptate și unora și altora, trebuie să concedem că 
faptele mari pe pămînt le săvirșesc bărbaţii. 

După săptămîni de călătorie, știam imaginea pe dinafară, cu 
toate detaliile, astfel că m-a surprins pînă la stupefacţie, cînd în 
arenă a intrat, poate al cincilea, un taur blond, în contrast cu toţi 
taurii negri și obsedanţi proiectaţi în peisajul Spaniei. Spun 
blond, neputîndu-l defini mai bine. El reprezenta, nu doar prin 
culoare, toată diferenţa, vizibilă sau subtilă, care există între o 
blondă și o brună. Era un animal de o rasă fără teamă și fără 


pată, dar cu toată forța pe care i-o simţeai zdrobitoare, avea în 
mișcări, în privire, o blîndeţe caldă și bună, aproape feminină. 
După prima lui clipă de buimăceală, căci un timp îl ţin la 
întuneric și lumina arenei îi pătrunde pînă în creier, paralizîndu-i 
orice mișcare, taurul și-a revenit, a tras aer în piept de-am 
crezut c-o să-i crape toracele, și-a înfipt picioarele în nisip, s-a 
arcuit, și cînd și-a dat drumul, am spus că nimeni n-o să mai 
rămînă viu din cîți i-or sta în cale. Numai că bietul animal s-a 
oprit cu coarnele în parapetul de lemn, făcînd ţăndări scîndura 
groasă, în vreme ce oamenii din echipă, unul mai iute de picior 
și mai sprinten decit altul, săreau peste împrejmuirea 
salvatoare, lăsîndu-și în urmă doar capele. 

Numai că, un taur, odată intrat în arenă, nu mai poate să 
scape, oricît ar fi de combativ și oricît l-ar aplauda tribunele. 
După alte cîteva atacuri, fără obiect, dar nu mai puţin 
istovitoare, la semnul președintelui, personalitatea municipală 
care dirijează spectacolul, au apărut picadorii, pe cai mari, legaţi 
la ochi, cu coastele și cu burta apărate de saltele groase, ca 
blindajul tancurilor. Cornul nu are cum să le găurească; poate 
cel mult să răstoarne calul, dar atunci sare în ajutor toată 
omenirea arenei, destul ca bietul taur să nu mai știe unde să se 
repeadă. Intre timp, picadorul i-a băgat sulița în greabăn, 
împungîndu-l, sfirtecîndu-l, chinuindu-l, făcîndu-l să piardă sînge 
și vlagă. 

La a doua întîlnire cu picadorii, frumosul meu taur blond a 
căzut pe nisip și n-a mai vrut să se ridice. E o descalificare 
groaznică pentru un taur, iar pentru asistenţă o dezamăgire atit 
de mare, că huiduielile ei fac să se zgilţiie tribunele. 

Taurul stătea culcat cam pe o parte, cu picioarele aduse 
dedesubt, cu capul ridicat, rotindu-și privirile asupra mulţimii, cu 
o inocenţă atit de dezarmantă că mi se rupea sufletul, și atît de 
frumos că îmi dădeau lacrimile. 

L-au cruțat, după ce nici o tentativă de a-l ridica în picioare n- 
a dat rezultate. Taurul a rămas mirat și pașnic. L-au grațiat, 
președintele a fluturat batista, ceea ce crezusem că nu-i posibil 
să se întimple vreodată în toată istoria. 

Au încercat să-l scoată cu boii, nu știu bine de ce, poate 
apariţia lor, cei eliminaţi din rîndul luptătorilor, să aducă un suflu 
de pace și să fie o consolare. Şase boi s-au năpustit în arenă, 
mari, mîndri, semeţi, nu mai puţin cutezători decit ar fi fost 


înainte de operaţie. Erau superbi, cu toată jugăneala, dar nu-și 
facă nimeni mîngiiere din această imagine înșelătoare, căci 
niciodată ifosul nu va suplini vitejia pierdută. 

Firesc ar fi fost ca taurul descalificat, înconjurat de cei șase 
veri în mizerie, să se ridice și să plece. Dar boii au plecat singuri, 
fără a-și izbuti misiunea. Taurul blond stătea pe nisip, rotindu-și 
ochii inocenți asupra mulţimii, cu aceeași privire mirată. Au 
trebuit să intre la el și să-l amenințe din toate direcţiile, pînă ce 
l-au urnit și l-au făcut să se ducă spre poartă, minunat de 
frumos, cu toată înfringerea, și poate capabil să facă de aici 
încolo fapte măreţe, în împrejurări mai favorabile, spre a sfîrși 
glorios, cu spada între spete. Numai că un taur salvat astfel nu 
mai revine niciodată în arenă. 

Judecînd deci și pe tauri, toţi sub cinci sute de kilograme, cînd 
sînt unii de opt sute, judecîndu-l și pe toreador, judecînd și vîntul 
rece care mi-a îngheţat oasele, aș putea spune că la prima mea 
corrida n-am avut nici un noroc, dacă n-ar fi fost întîmplarea din 
ajun, sîmbătă seara. 

Mergeam cu biletele în buzunar, de la Plaza de Toros spre 
Puerta del Sol, pe unde locuiam, la un mic hotel, pe Carrera de 
San Jeronimo. Mașina mi-o ţineam foarte aproape, în garajul 
subteran din Plaza Santa Ana, iar și mai aproape aveam să 
descopăr curînd cîrciuma La Casona, cu grinzi aparente foarte 
vechi, îndoite și afumate, și cu un chelner în ai cărui ochi se 
aprindea o lumină cuceritoare cînd simţea că ești mulţumit de 
ceea ce îți punea în față. Acolo obișnuiam să mănînc, aproape 
invariabil calamari, picioare de caracatiţă, tăiate inele și prăjite 
în untdelemn, cu un meșteșug întîlnit doar în Spania, și mai cu 
seamă la acea inegalabilă Casona, pe care n-am s-o uit cu una, 
cu două. Ca totul să-mi fie la îndemînă și să nu-mi lipsească 
nimic, peste drum dibuisem un mic depozit de băuturi, unde 
vinul, alb sau negru, un vin vărsat, sec și fără păcate, costa 
numai paisprezece pesete litrul, cu tot cu salutul cordial al 
negustorului. A găsi o astfel de prăvălie, știută de oamenii 
cartierului și nicidecum de turiștii care trec prin faţă fără s-o 
vadă, înseamnă să ai noroc, sau mijloace oculte de depistare — 
ca și la Casona, aici nu exista firmă, ci doar faţada, goală, cu 
tencuiala veche și cu ferestrele aburite de vreme. 

Mergeam astfel pe Calle de Alcalá, o arteră largă, cu trotuare 
late și cu șase benzi de circulaţie, care urcă de la est spre vest, 


pînă în centrul orașului. Soarele apusese peste case, lăsînd în 
urmă un cer emailat, azuriu încă, abia umbrit de o boare violetă. 
Și cum mergeam așa cu cerul acesta în faţă, am văzut deodată 
luna nouă, răsărind ca din nebuloasă, incertă și nedecisă, pînă 
ce, repede, și-a precizat conturul, în linii clare și fine, și a 
început să strălucească. 

Atunci, aducîndu-mi aminte brusc, am stat locului, consternat 
că putusem să uit și nu așteptasem. Mă gindeam, cu ochii în 
pămînt, încărcat de regrete, că era prea tirziu pentru orice 
faptă. Am pornit mai departe, fără să știu unde merg, golit brusc 
de dorințe și de speranţe. După cîțiva pași, făcuți fără nici o 
convingere, am simţit o prezenţă alături și, întorcînd capul, am 
văzut o fată, cu părul negru pe umeri, care mergea în același 
pas cu mine. Mergea cu o mișcare ciudată, cu un fel de legănare 
cam aspră, puţin războinică poate, ca și cum ar fi vrut să-și 
ascundă feminitatea. Se uita drept în faţă, și, atit cît puteam să 
văd dintr-o parte, chiar privirea, inflexibilă, dusă departe, avea 
ceva aspru. Simţind că am întors capul, fata și-a îndepărtat cu 
mîna părul care-i cădea pe umeri, l-a aruncat pe spate pînă 
înapoia grumazului și atunci, în afară de grumazul prelung, 
nervos, dar cu o graţie fascinantă, încordat și el războinic, 
negîndu-și frumuseţea și fragilitatea, respingînd dinainte orice 
intenţie de tandreţe, am văzut că în lobul urechii avea un cercel 
mic de aur. 

L-am apucat cam înţepenit între degete, în timp ce fata, cu 
ochii tot înainte, deși se supunea jocului, părea gata să 
riposteze. 


4 


Era o sîmbătă cînd am plecat din București, la 18 august. M- 
am oprit la Arad prima seară, iar a doua zi mi-am reluat drumul 
pe întuneric și am trecut frontiera cînd abia începea să se 
lumineze. Șoseaua, aleasă fiindcă nu mai trecusem niciodată pe 
acolo, urma să mă chinuiască, după cum aveam informaţii, fiind 
stricată și plină de camioane. A fost goală și netedă ca în palmă. 

La Szeged m-am oprit o oră în centrul orașului, curat și plin de 
prospeţime, în clipele cînd răsărea soarele. Acolo mi-am amintit 
de Stela, pedicurista de la Arad, și mi-am notat-o în caiet, să-i 
trimit o carte poștală ilustrată din Elveţia. N-o mai văzusem pînă 


atunci, și nici măcar nu-mi știa numele. Cum ajunsesem 
devreme în orașul ei, a fost destul timp să schimb uleiul 
motorului și să mă plimb pe Mureș, încărcat de tristeţi grele și 
de regrete, fiindcă abia se împlinise anul de cînd trecusem pe 
aici cu cea mai devotată fiinţă din cîte am cunoscut în viaţă; iar 
acum fragila ei făptură era prefăcută în imposibil și în cenușă. Și 
seara tot nu voia să vină, deși de mult rămăsese în urmă cea 
mai lungă din zilele anului. Atunci, cu mașina nemaiavind griji, 
am născocit o grijă nouă, nu puteam altfel, și am intrat la 
frizeria hotelului, să-mi tai unghiile de la picioare, și să mai 
treacă o oră. 

Cu experienţa ei cîștigată la acest punct de tranzit 
internaţional, pedicurista a simţit numaidecit că plec în lume și, 
scoţind cu greu de la mine informaţii asupra itinerarului, m-a 
rugat, așa, pur și simplu și dintr-odată, să-i trimit o carte 


poștală, fiind colecţionară, dar numai din Elveţia — nici din 
Anglia, nici din Spania. „S-o trimiteţi la hotel, pentru Stela; 
ajunge!“ 


Sînt un păcătos, n-am scris, deși într-o zi mi-am adus aminte. 
Dar cine ar crede că pentru o carte poștală trebuie să-ţi rupi 
gîndurile în două, riscînd, de multe ori, să nu le mai găsești 
capetele!? 

Astfel, Stela, de la Arad, și toţi cei care au așteptat vești de la 
mine, fără să le primească, poate îmi vor înţelege tăcerea. 
Acum le voi povesti totul, pe îndelete. 

Îmi pusesem în gînd să rămîn o seară la Budapesta, unde altă 
dată trecusem fără oprire. Un traducător din limba română, cu 
care deci mă puteam înţelege și care făgăduise că are să-mi 
arate orașul, n-a răspuns la telefon pînă la prînz — și nu-mi 
fusese ușor să aflu, fără cuvinte, cum și cu ce monedă pot face 
apelul. Am renunţat, după cîteva ore, și după mai multe 
încercări zadarnice. Astfel, n-am avut noroc nici acum, nici eu, 
nici Budapesta. Dar în cele citeva ore de așteptare, tot am 
izbutit să înregistrez cite ceva și să fac unele reflecţii asupra 
orașului. 

Centrul, văzut și altă dată, și tot în treacăt, are o grandoare 
de veche metropolă. Cred că la această impresie duc nu atit 
arterele largi și severe, nici construcţiile semeţe, adesea 
monumentale, cît seriozitatea care se vede în ele. Cu toate 
vestitele ei localuri de petrecere, cu lăutarii, cu veselia, 


Budapesta e frumoasă prin gravitate. Așa am și găsit-o în acea 
duminică dimineaţa. Era mișcare de oameni, dar nu pe străzile 
mari din centru, pe care toţi le ocoleau, parcă dintr-un respect 
datorat tăcerii lor și vechimii. N-am văzut nici măcar agenți de 
circulaţie, inutili dealtfel, și-a căror lipsă îţi dă totdeauna, și 
oriunde în lume, un sentiment de liniște și de încredere în viaţă. 

Era cam spre ora priînzului cînd încercam ultima oară 
telefonul. M-am simţit obosit, deși nu făcusem nici un efort prea 
mare; cauza cred că era contrarierea prezentă și incertitudinile 
viitoare. Știu ce am de făcut, totuși multe vor fi la voia 
întîmplării. E frumos, dar îți dă teamă. Călătoria începe ca o 
muncă din cele mai grele, pentru trup, pentru inimă și pentru 
spirit, ultimul fiind totdeauna cel mai hărțuit, dacă urmărești să 
înţelegi și să interpretezi cîte ceva de pe drum. 

Sper s-o pot duce; pentru început, încrederea în mine e foarte 
scăzută. Poate fiindcă telefonul a rămas mut. In schimb am 
recîștigat un principiu, de păzit pînă la urmă, vechiul meu 
principiu, cîteodată uitat: să nu mai fundez nici un proiect pe 
altcineva decit pe mine însumi. Chiar dacă așa poţi pierde 
ajutoare importante, în schimb ești scutit de riscuri și de 
dezamăgiri. 

Astfel, după ce am agăţat o ultimă oară receptorul în furcă, 
m-am urcat în mașina pe care aveam s-o iubesc tot mai mult, și 
am plecat de la Budapesta în plin miez al zilei, pe autostrada de 
la apus. Nu știam încă unde să mă opresc pentru noapte; 
undeva, la întîmplare, cît mai aproape de frontiera austriacă. 

Fiind duminică și lumea întorcîndu-se pe la case, șoseaua a 
fost tot mai aglomerată, dar nu enervantă. Secretul, descoperit 
de mult și uitat adesea, este să-ţi spui că, oricum, odată tot vei 
ajunge unde ţi-ai propus. lar ca să ajungi cît mai ușor, e bine să 
te gîndești cît mai puţin. În aceste împrejurări, îmi deconectez 
spiritul, îmi pun în funcţiune reflexele, destul de credincioase și 
de exersate ca să mă bizui pe ele, am în ochi șoseaua cu tot ce 
se vede în faţă și simultan în oglinda retrovizoare, ignor peisajul, 
pe care îl înregistrez totuși, dar cu simţuri necunoscute, nervii și 
musculatura îmi stau la pîndă, în schimb gîndul mi se duce 
departe, în toată lumea, și chiar dincolo de ea cînd se poate. 

Acum scriu ceva ce va fi o carte. Scriu cuvînt după cuvint, 
migălos, pagină după pagină, nespornic, zile, săptămîni, luni, și 
dacă mă gîndesc bine, cartea a fost scrisă de zece ori, în suflet 


și în minte, pe cînd străbăteam drumul. Nu mai e nevoie, cred, 
să spun de ce nu mă simt singur niciodată, și de ce o fiinţă lîngă 
mine, cînd se întîmplă să fie, îmi micșorează cîmpul de 
observaţie, în afară de cazul, rar întîlnit și trecător, că ne leagă 
o pasiune comună, o afinitate măcar provizorie, prin care două 
porniri se contopesc, înainte de a deveni antagonice. 

La barieră unde am așteptat mai multe minute, în pusta 
bătută de soare, am coborit să-mi dezmorţesc oasele și atunci, 
cu cîte mașini erau în faţă, și cu cele din spate, mi-am dat 
seama cam neliniștit, că mă aflam într-o caravană 
internaţională, sortită să se lungească întruna, și că făceam 
parte din ea, fără putință de a mă sustrage. Rămiînea iarăși de 
folosit evadarea în spirit, care, dacă nu uiţi, te poate duce 
oriunde, peste toate caravanele, pînă la lună. 

In fața mea, două mașini din Germania transportau o pereche 
tînără, călătorind separat, în tandem, destul de neobișnuit și de 
inexplicabil. E drept că la data aceea nu survenise criza 
benzinei. El coborise și se plimba în picioarele goale pe asfaltul 
prăfuit și încins. Nu pot conduce mașina cu picioarele goale, mi 
se pare o imprudenţă, dar tînărul mi-a fost simpatic că putea fi 
atit de frust, cu o mașină atit de prestigioasă cum era a lui și cu 
încă una în spate. Am intrat în vorbă și pe urmă ne-am continuat 
drumul împreună, deși asemenea colaborare nu-i comodă, ba, 
uneori, la depășiri bunăoară, te obligă chiar la manevre 
anevoioase. In asemenea împrejurări, evadarea cu spiritul nu 
mai e posibilă, toate resursele omului pot fi solicitate, prin 
surpriză, și-n orice clipă. Dar a-mi abandona companionii ar fi 
fost o impoliteţe; ca să nu mai spun că mă intriga modul lor de a 
călători, și aș fi vrut să capăt explicaţii. Le-am căpătat, la un 
popas, cît ne-am făcut toţi trei plinul de benzină. Era ceva 
simplu și-am fost dezamăgit să nu descopăr o intrigă mai 
complicată. Aveau rude în România și fuseseră să le vadă, 
numai că soţul, mai ocupat decît doamna, venise după o 
săptămînă, iar acum, se înţelege, nu puteau părăsi una din 
mașini, numai ca să fie împreună; le rămiînea destul timp, restul 
verii și restul vieții. 

M-au sfătuit să merg mai departe, în Austria, unde voi găsi 
mai ușor un hotel confortabil. Ei unii aveau de gînd să nu se 
oprească nicăieri, ci să ajungă chiar în noaptea aceea acasă, la 
Obersalters — nu știam unde este, nu știu nici astăzi, deși m-au 


invitat, cu vizibilă sinceritate, să-i vizitez cu prima ocazie. Nici 
măcar nu le-am scris, deși îi ţin minte. Pe ea o chema Hella, cum 
îmi amintește cartea de vizită. Mi-au dat-o pe a ei, fiindcă el n-a 
găsit-o pe-a lui, deși s-a căutat prin buzunare. 

Pe drum, doamna a plătit amendă pentru exces de viteză, iar 
noi, deși o încadram, în aceeași alură, am trecut pe sub ochii 
indiferenți ai agenţilor de circulaţie, care priveau de pe margine. 
Le-am propus asociaţilor de drum să împărţim amenda pe 
dintrei, dar ei au refuzat, fără să înţeleagă ca am fi făcut astfel 
un început de dreptate. 

Mă așteptam ca trecerea peste frontieră, într-un asemenea 
convoi, să fie anevoioasă. N-a durat nici un minut, de unde 
credeam că voi aștepta ceasuri. Dar mi-am dat seama că nu se 
putea altfel: convoiul înfățișa, în fața vameșilor, un element al 
naturii în mers și ei știau că a-i frîna înaintarea ar fi însemnat să 
dea naștere unui fenomen asemănător cu o revărsare. 

Tot urmîndu-i pe însoțitorii mei, m-am pomenit în faţa Vienei, 
cînd se apropia seara și aglomeraţia pe șosea devenise 
sufocantă. După o scurtă consfătuire, el a propus să căutăm un 
drum lateral, să ocolim orașul și să ne oprim la un han de 
suburbie, unde eu să înnoptez, iar ei să măniînce de seară, și 
apoi să-și continue drumul. M-am învoit și astfel, după ocoluri de 
care nici n-am mai ţinut seama, după tatonări și cereri de 
informaţii, odată cu venirea întunericului am tras la o casă de 
oaspeţi, liniștită, curată și îmbietoare, la Leopoldsdorf, din nu 
știu care parte a Vienei, că nu m-am ostenit să caut pe hartă. 
Prietenii mei de drum s-au întrecut în a-mi face seara plăcută, 
au convins pe stăpinii casei să ne dea ceva de mîncare, deși 
restaurantul era închis, personalul fiind în vacanţă. Așa că am 
mîncat ce s-a găsit, omletă, şuncă, salate, brînzeturi, și, dacă 
adaugi o masă frumos aranjată, o sticlă de bere gata să îngheţe, 
un pahar de vin negru tratat cu blindeţe, adus la temperatura 
ambiantă, dacă ţii seama că te așteaptă o cameră prietenoasă, 
cu fereastra deschisă asupra unui cîmp fără capăt, cu o baie 
strălucind de curată, cu apă caldă pe săturate, în sfîrșit, avînd și 
mașina parcată în siguranţă, apoi seara nu poate să fie decit 
bună. La al doilea pahar de vin, prietenii mei au început să se 
destindă și să se bucure de viaţă, s-o lase mai încet cu 
inflexibila lor hotărîre de-a pleca numaideciît mai departe, că de 
ce atita grabă, la urma urmelor, și mai dă-le dracului de 


obligaţii! Așa că au căpătat și ei numaidecit o cameră cum nu se 
putea mai frumoasă, și au rămas acolo peste noapte. 

A doua zi, dimineaţa, dormeau duși, cu obloanele lăsate, cînd 
am hotărît să plec singur, la ora șapte și jumătate, fiindcă 
aveam de mers mai mult decit ei pînă să ajung la un capăt. Le- 
am lăsat un bilet sub ștergătorul de parbriz și am pornit, avînd 
grijă să nu ambalez motorul, ca să nu-i trezesc din dulcele somn 
al dimineţii. 

Seara încercasem să vorbesc la telefon cu Daisy, ca s-o anunţ 
de venirea mea și să nu trec prin Viena fără să-i spun bună ziua. 
N-aveam de gînd să rămîn acolo decit cîteva ore, dar Daisy, cum 
o știu, mi-ar fi ieșit înainte, m-ar fi pilotat de-a curmezișul 
orașului și poate m-ar fi condus o bucată de drum spre Salzburg, 
cum a mai făcut și altă dată, poate pînă la un motel de pe 
autostradă, unde să bem o cafea împreună. 

Telefonul a fost ocupat multă vreme, așa că am renunţat, 
spunîndu-mi că o să-i telefonez dimineaţa. Uitasem că abia la 
prînz luasem hotărîrea, la Budapesta, de a nu mă mai bizui pe 
nimeni. A doua zi m-am descurcat singur, nu fără eforturi, de ce 
să mint; telefonul, atît de ocupat seara, dimineaţa n-a mai 
răspuns. Mai uitasem, pe lîngă multe, că Daisy avea o slujbă, și, 
pe de altă parte, nici nu putea bănui că aveam să trec într-o zi 
prin Viena. 

M-am trezit devreme, odihnit, am deschis geamul, am privit 
cîmpul, am coborit și m-am plimbat prin împrejurimi. Viena se 
simţea în piclă, ca un monstru gata să se întărite. Aici însă era 
tihnă, arbori și flori, printre vile expuse privirii, cu împrejmuiri 
scunde, simbolice. O asemenea împrejmuire să fie ea o dovadă 
de încredere și o nevoie de comunicare cu ceilalți oameni, sau o 
indiscreţie? Sau, mai rău, intenţia de-a etala bogăţia? Toate 
vilele sînt luxoase și elegante, iar stăpînii lor greu ar putea, pînă 
la urmă, să nu se îmbolnăvească de orgoliu. 

Trecînd de la o proprietate la alta și neștiind care-i cea mai 
frumoasă, m-am pomenit în cîmp, cîmp rural autentic, destinat 
culturilor, proaspăt arat și pregătit pentru semănătura de 
toamnă. Am păşit pe o brazdă, fiindcă dinaintea plecării nu mai 
știam decit asfaltul; e de necrezut și neliniștitor: merg numai pe 
asfalt, pe asfalt cu mașina, pe asfalt cu piciorul. Mi-am pus în 
gînd să notez, pînă la sfîrșitul călătoriei, locurile unde am găsit 
pămînt gol, la ce dată și ce distanţă a fost între ele. Am renunţat 


însă curînd, aveam destule griji ca să nu-mi creez încă una. 

Întorcîndu-mă pe alte alei, bineînţeles asfaltate, printre alte 
vile, una mai frumoasă ca alta, mi-am spus că, poate, oamenii 
nu urmăresc decît să revină la natură, ca la o salvare. Dar, fără 
să-și dea seama, construiesc noi orașe. 

Într-un loc am dat și peste un zid înalt, un meterez, dincolo de 
care nu se vedea nici măcar acoperișul casei. Mi-a făcut o 
impresie proastă; nu s-ar fi cuvenit să suspectez împrejmuirile 
celelalte. Pe unii, ceva ascuns îi intrigă; pe mine mă neliniștește. 
Cite semne făcute de oameni rămîn neînţelese? Pe deasupra 
zidului înalt, un pom își întindea o ramură, cu un uriaș ciorchine 
de pere, cum n-am mai văzut niciodată, și, indiscutabil, le oferea 
străzii. Și tot indiscutabil, cu încuviințarea proprietarului, care 
altminteri ar fi putut prea bine să tragă ramura înapoi, sau s-o 
culeagă. Oricum, niciodată n-o să știm ce oameni se ascund 
după zidurile înalte! 

Tihna din jur se datora numai orei; nu mă gîndisem. Cînd am 
coborit nu era decit puţin după șase. Vilele păreau părăsite, 
părea doar că în fiecare doarme o frumoasă vrăjită. 

La șase și jumătate s-au deschis obloanele unei prăvălii 
micuțe, o băcănie cu tot ce-i mai de soi între lucrurile de 
mîncare. Îndată, în față a oprit o camionetă. Un om ursuz a 
coborit și a dus înăuntru o lădiță cu chifle rumenite. Era singurul 
articol care lipsea din prăvălie pentru gustarea de dimineaţă. 
Omul cu camioneta a plecat tot ursuz, așa cum venise. Nefericiți 
cei care nu pot să simtă frumuseţea dimineţii! In urmă a rămas 
miros de benzină arsă, primul semn al unei realităţi uitate. 
Obloanele au început să se ridice, pe la vilele adormite s-au ivit 
oameni, s-au deschis ușile garajelor, au pornit motoarele, și 
automobilele s-au înșirat pe șoseaua Vienei. La ora șapte și 
jumătate nu mai era nimeni pe această insulă, și tihna ei nu 
folosea nimănui. Prietenii mei dormeau cu obloanele închise. 

M-am chinuit mult, ca niciodată, în Viena, să ajung la poșta 
centrală, unde așteptam o scrisoare. N-aveam planul orașului, n- 
aveam nimic și mi-am dat seama deodată ce greu are să fie 
totul de aici înainte, fiindcă plecasem fără nici o pregătire. Dar 
abia pe parcurs am descoperit pe deplin cît de grave și 
inadmisibile erau omisiunile mele. 

Incă de la București, de la ultimul reglaj al motorului, făcut 
înainte de plecare, mi-am dat seama că ralentiul nu mergea 


bine, dar nu m-am dus să-l revizuiesc, din lene sau din apatie. 
Pe șosea a fost cum a fost; în groaznica aglomeraţie urbană, la 
ora aceea a dimineţii, cînd frînezi la fiecare pas și oprești din 
zece în zece metri meteahna a devenit siciitoare. 


5 


De două zile mă chinuiesc pe aceeași pagină, incapabil să-mi 
adun gîndurile și să le duc mai departe. Pot păcăli pe oricine, 
dar pe mine nu. Firul povestirii, abia început, s-a rupt acum trei 
seri, cînd am primit scrisoarea lui Vicht. Nu știu ce înseamnă 
numele lui, nici nu știu exact cum se scrie. Am respins ortografia 
germană, căci cu dublu V cuvîntul ar fi însemnat haimana, mi se 
pare, ceea ce nu i se potrivea, deși umbla de multă vreme prin 
lume. Poate numele vine de la Victor; ar fi simplu. Întîlnirea cu el 
mi-a fragmentat călătoria și acum face imposibilă povestirea ei 
continuă; oriunde aș merge, pe itinerarul cunoscut atît de bine, 
amintirea lui mă va scoate din geografie și mă va face să alunec 
în zona afecţiunilor. Scrisoarea îmi aduce o știre îngrozitoare. 

Ne-am întîlnit cu totul întîmplător, și ne-am împrietenit în 
cîteva ceasuri; cu un om ca el nici nu se putea altfel. Are o 
privire comunicativă, care te cîștigă și îti dă încredere în toate, 
chiar și în tine însuţi. Dominantele firii lui sînt francheţea, 
căldura și bunătatea. Cu o privire poate face să-ţi treacă o 
amărăciune, și chiar o durere fizică, dacă nu-i incurabilă. 

Eram în a treia parte a călătoriei, tocmai în sudul Spaniei, abia 
întors din insulele Canare. Plecasem de la Granada în zorii zilei 
și, ajuns pe înălțimile de deasupra orașului, în drum spre Sierra 
Nevada, am oprit pe o platformă amenajată pentru popasuri, să 
mai privesc o dată în urmă. Atunci, înainte de a tăia contactul, 
am auzit un zgomot neplăcut la motor, un huruit antipatic. ÎI 
remarcasem din ajun, cînd veneam de la Mâlaga, dar nu era 
decit vag, și nu-i dădusem importanţă. 

Am ridicat capota, încercînd să descopăr cauza; nu 
înţelegeam altceva decit că voi avea neplăceri, și eram necăjit 
că va trebui să-mi întrerup drumul multe zile, ceea ce n-ar fi fost 
singurul necaz, aici, între necunoscuţi și departe de casă. 

Puțin mai încolo era altă mașină, oprită cu faţa către 
priveliștea panoramică a Granadei. Indată s-a deschis portiera, a 
coborit un bărbat tînăr și s-a apropiat îndatoritor, dîndu-și 


seama că mă aflu în încurcătură. Era Vicht, dar am aflat cum îl 
cheamă abia mai tirziu; atunci nu ne-am spus numele, n-avea 
nici un rost, nici nu ne-am strîns mîna. Dar i-am simţit, 
numaidecit, în privire, disponibilitatea pentru prietenie. Avea 
părul blond ruginiu, lung pînă pe umeri, ca al tinerilor de astăzi, 
dar îl purta fără nici o ostentaţie, părea că a uitat să și-l tundă. 
În toată înfățișarea lui era un neconformism de pirat și o 
austeritate de pastor, oricît nu s-ar potrivi una cu alta. Nu am 
văzut la nici un bărbat ochi atît de albaștri, cu atîta lumină. Să 
nu fi fost energia virilă a gesturilor lui, ar fi părut de-o delicateţe 
cam feminină. 

— Ce are? m-a întrebat, băgindu-și capul sub capota 
motorului. 

Nu știam. A clătinat din cap, nu-i plăcea nici lui zgomotul și 
nu-i putea înţelege cauza. 

— Trebuie să mergi la un garaj. Eşti străin? 

— Bineînţeles. 

Nu era greu să se vadă. 

— Nu se poate! a exclamat deodată, cu o mirare copilărească. 
(Ocolise mașina și privea plăcile de înmatriculare.) Vii din 
România? 

— De ce nu s-ar putea? 

— E prea departe și ești singur. Cum n-ai murit de urit? 

Am ambalat motorul; zgomotul înceta la turație mare; am 
tăiat contactul, puţin mai liniștit. Între timp, din maşina cealaltă 
a coborit o fată, dar n-am descoperit-o decît după ce se oprise 
alături. La început n-am înţeles nimic, o știam și nu-mi dădeam 
seama de unde; pe urmă mi-am amintit, era fata de la 
„Asturias“, cum am numit-o prima dată cînd am văzut-o, și n- 
aveam de unde ști că o chema Dominique. Ceva în înfățișarea ei 
îmi atrăsese atenţia, aproape magnetic, și nu o uitasem, deși o 
văzusem numai în treacăt. Era una din acele făpturi cu 
personalitatea virulentă, a cărei imagine se imprimă pe retină, 
fulgerător, și apoi nu încetează să se dezvolte pînă devine 
precisă și obsedantă. O văzusem la Madrid, în faţa hotelului 
„Asturias“, de aceea am numit-o cum am spus, ca s-o pot 
identifica în amintirile mele. Coborise din microbuzul numărul 
opt, pe care îl așteptam de zece minute, și apariția ei m-a 
surprins atît de tare, încît am rămas locului, urmărind-o cu 
privirea. A intrat într-o parfumerie, de unde n-a ieșit în cele 


cincisprezece minute cît am așteptat microbuzul următor. La 
imaginea ei, surprinsă o clipă, cînd cobora din microbuz, cu un 
salt suveran, atit de liber că părea aproape sălbatic, s-a adăugat 
impresia că trebuie să fie îngrijită și cochetă, că se iubește și că 
probabil vrea să placă unui bărbat; altfel, o femeie nu stă atît de 
mult într-o parfumerie. 

N-aveam de ce să-i ascund gîndurile și i le-am spus. A început 
să ridă. A 

— Îmi pare rău că ai pierdut microbuzul pentru mine. Îmi plac 
parfumurile, dar n-am intrat să cumpăr, ci să vind. Dacă te 
întorci la Madrid, vino la prăvălie. Am să-ţi fac reducere. 

M-am întors, locuiam foarte aproape de parfumerie, numai că 
zadarnic aș fi căutat-o; plecase brusc, la cinci zile după întîlnirea 
noastră, lăsîndu-l pe Vicht fără respiraţie, de unde pînă atunci îl 
copleșise cu o iubire dezlănţuită. Era ca o fiară și nu-și ascundea 
firea, dar îi plăcea să se lase domesticită; atunci devenea tandră 
și supusă, însetată de dragoste, cerșind o privire, o mîngiiere, 
primindu-le cu o recunoștință de cîine. Căci și cîinele ar fi o fiară 
fără continua lui aspirație la iubirea omului. În cele cinci zile cît 
am mers împreună, credeam că am ajuns s-o cunosc bine și am 
judecat-o fără cruțare, făcîndu-i o nedreptate de neiertat, biata. 

— Ai să-l sufoci! îi spuneam, la cîte un popas. Lasă-l să 
conducă; altfel are să intre cu mașina într-un copac și vă faceţi 
fărime. 

De obicei mergeam în urma lor și-i aveam în ochi tot timpul. 
Nu-l slăbea din braţe nici o clipă, îl ţinea înlănţuit, cu o patimă 
care îmi făcea frică. Nu de accident, ci de crimă. Mă gindeam că, 
în dezlănţuirea ei, ar putea să-l ucidă. Era o creștere, am 
urmărit-o în cele cinci zile, la început cu bucurie — îmi plac 
femeile care nu-și ascund pasiunea — apoi cu neliniște, fiindcă 
dincolo de o limită, iubirea intrînd în rezonanţă cu ea însăși 
ajunge la trepidaţii catastrofale. 

Cînd ne-am întîlnit, nu știam ce-i leagă, poate era o 
necunoscută, luată de pe drum. Atitea femei călătoresc astăzi 
cu autostopul și se descurcă bine. Mai de mult, o studentă 
columbiană mi-a spus că și-a făcut vacanţa pe șosele, a mers de 
la București la Stockholm, trecînd din mașină în mașină. Decit că 
nu opresc toate, uneori trebuie să aștepți cu orele. Bineînţeles, 
femeile nu se milostivesc niciodată, decit cu slutele; rar opresc 
cei care sînt cu nevestele. Cei mai rigizi însă rămîn practicanţii 


catolici; chiar dacă te iau o bucată de drum, îmi spunea 
studenta columbiană, se uită în toate părţile, ca să nu-i vadă 
vreun cunoscut, și pe deasupra îţi mai ţin și predici. Oribile! 

Vicht s-a oferit să mă însoţească un timp, pînă la un atelier 
mecanic, ca să-mi dea o mînă de ajutor, la nevoie. l-am 
mulţumit și am uitat să mai arunc o privire asupra Granadei, 
pentru care mă oprisem acolo. Astăzi regret mult această 
omisiune. Dar n-a fost singura omisiune și n-am un singur 
regret. 

— Mă lași să-ţi încerc mașina? m-a întrebat Dominique, dînd 

să se urce la volan. 
__Nu mi-a plăcut, cu tot farmecul ei remarcat de la întiîia privire. 
Incepea să semene a aventurieră. Sînt vicii care pe un bărbat îl 
fac mai masculin, în vreme ce pe femei le degradează. Am 
refuzat-o, stînjenit. Nu încredinţez nimănui mașina; cum aș fi 
putut să accept o necunoscută? 

— Alături pot să mă urc? Vreau să văd cum merge. Vic (nu-i 
spunea Vicht), tu ia-o înainte! 

Cel puţin îi știam numele, deși aproximativ. Am mers 
împreună vreo patruzeci de kilometri. A stat cuminte, ghemuită 
în scaun, atentă la manevrele mele; încercam serpentinele fără 
să-mi menajez mașina, fiindcă Vicht se distanţa repede; avea un 
Jaguar de trei litri și jumătate, cu care nu puteam să intru în 
competiţie. 

Indată ce s-au închis portierele, m-a năpădit parfumul. Mi se 
părea că e o reclamă pentru prăvălie, probabil eram pornit 
împotriva ei, altfel parfumul îmi plăcea, îl și cunoșteam, numai 
că nu puteam să-l identific. Simţindu-mă întrebător, a scos 
atomizorul din sacul de drum și a proiectat spre mine un jet de 
parfum, dar nu direct, ci printr-o perdea din părul care-i 
acoperea obrazul și pe care și l-a tras în faţă, cu același gest, 
dar invers, al fetei de pe Calle de Alcalá, cu cercelul de aur. 

— „Madame Rochas“!... m-a informat, cu o nuanţă de ironie. 
Dinastia dezgustătoare a domnului Rochas! De ce crezi că și-a 
botezat parfumul cu numele nevestei? Un parfum atît de 
profund! Crezi c-o iubește? Nu, nici vorbă, trebuie să fie o 
hoașcă. De frică, înţelegi? E un laș! 

— Poate din lipsă de imaginaţie. 

— Cum n-ar avea imaginaţie un om care a creat un asemenea 
parfum? Ca un sonet de Shakespeare. 


— Cunoști sonetele lui Shakespeare? 

— De ce nu? Ce crezi despre mine? A, da!... O vinzătoare de 
parfumuri! 

Am întors capul, să-i cer iertare, dar n-am fost capabil să scot 
un cuvînt, nu puteam să-i descifrez fizionomia, nu era revoltată, 
nici jignită, ci inertă și străină. Nu mai știu dacă mi-am închipuit 
chiar din clipa aceea că putea fi foarte primejdioasă. Cred că da, 
numai că mai tîrziu am uitat; fiindcă părea dezarmată; învinsă și 
istovită de dragoste. (lar adevărul îl știu abia astăzi, cînd 
retranscriu cartea.) 

Convorbirea noastră s-a oprit. leșisem pe platou și șoseaua 
era mai puţin sinuoasă. Aici Vicht se îndepărta tot mai repede. 
Am accelerat la maximum, ceea ce îmi face totdeauna plăcere 
și-mi dă satisfacţii aproape viscerale. Ascultam motorul, fără să 
mai disting nici un zgomot alarmant, ci numai zumzetul lui 
viguros, constant, biruitor, care nu se dezacordează nici la 
turația maximă. „Nu poate să aibă nimic, cu asemenea 
respiraţie, mi-am spus. E sănătos și vrednic, și o să-mi rămînă 
credincios pînă la capăt!“ Huruitul provenea sigur dintr-o cauză 
exterioară, și deodată mi-a venit în minte pompa de apă. Ştiam 
că se apropie vremea să fie înlocuită; aveam una de rezervă, 
făcea parte din prea puţinele precauţiuni cu care îmi începusem 
călătoria. M-am liniștit, lumea a devenit mai frumoasă și nici 
fata de alături nu mi s-a mai părut antipatică. 

— Mergi mai repede! mi-a cerut ea, brusc și imperativ, într-o 
izbucnire neașteptată. Hai să-l ajungem! De ce s-a dus atît de 
departe? 

Nu l-aș fi ajuns niciodată dacă n-ar fi oprit să ne aștepte. 
Descoperise un atelier mecanic, în marginea unui sat, înainte de 
Guadix. Spre sud scînteia în soare Sierra Nevada. Trecusem prin 
munţi fără să-i văd, neliniștit de motor și de prezenţa fetei 
indescifrabile. 

Atelierul era pe partea cealaltă a șoselei; o baracă. Vicht ne 
aștepta în ușă. Dominique a coborit, l-a privit fix, parcă în 
transă, a tras aer în piept și s-a repezit, fără să se uite. În 
aceeași clipă am avut presimţirea unei nenorociri, dar nu 
puteam nici măcar s-o strig. În a doua clipă am auzit mașina, 
venind cu viteză, făcînd să șuiere cauciucurile. În a treia clipă s- 
a auzit urletul frînelor. Am crezut că nu mai există scăpare, fata 
era în traiectoria mașinii, și tot n-o vedea; fugea spre moarte, 


inconștientă, sau bolnavă, poate vrînd să se sinucidă. În clipa 
următoare, zgomotul frînelor a modulat, amestecîndu-se cu un 
nou impuls sonor al cauciucurilor, mașina a virat brusc, printr-o 
manevră imposibilă, s-a ridicat pe două roţi, a alunecat pînă în 
șanț, fără să se răstoarne, dar parcă torsionîndu-se, gata să se 
rupă. Şi înainte de a-și pierde viteza, a revenit pe șosea, în 
continuarea vechii ei mișcări, ca și cum nu se întîmplase nimic. 
Un bărbat, de la volan, pe care abia îl zărisem, a scos mîna pe 
geam și a făcut semne amicale, de unde ar fi fost îndreptăţit să 
oprească, să vină la fata nesocotită și s-o zgilțiie. _ 

Ea nu-și dădea seama nici acum pe lingă ce trecuse. Il 
cuprinsese în braţe pe Vicht, îl strîngea tare, părea contopită. N- 
a spus nimeni un cuvînt. Mecanicul a traversat șoseaua, la mine, 
a ridicat capota motorului, l-a ascultat, apoi s-a pronunţat fără 
să ezite: 

— Pompa de apă. 

Mi-am dat seama dintr-o dată că e omul meu, pot să mă 
încred în el și l-am rugat să mi-o schimbe. 

Reparaţia s-a făcut în mai puţin de două ore, dar am fost 
nevoit să răscolesc tot bagajul, ca să caut piesa de schimb și 
felurite garnituri. Spre admiraţia mecanicului, le aveam pe 
toate. De unde să știe el cîte îmi lipseau! La urmă m-a sfătuit să 
schimb și cureaua de ventilator, crestată destul de adînc. Nimic 
mai simplu — aveam trei curele noi. Dar vînzătorul se înșelase 
asupra unei cifre din catalog și toate erau prea lungi. Nu m-am 
necăjit mult; mai puteam merge cu vechea curea cîteva mii de 
kilometri, ca între timp să găsesc alta. 

Cît a durat reparația am privit munţii, întrebător, și ei mi-au 
dat multe răspunsuri; de aceea îmi apar și azi în ochi și nici n- 
am să-i uit. Dar despre munţii Spaniei voi scrie altă dată. Acum 
am în faţă scrisoarea. 

S-au plimbat pe șosea, așteptînd ca mașina mea să fie gata. 
Dominique se ţinea de gitul lui Vicht, neslăbindu.-l. li stătea bine, 
fiindcă avea în mers ceva aerian, fără greutate, ca de planor sau 
de rîndunică. M-am bucurat, imaginea lor se transforma în 
sunete, nu-i priveam tot timpul, mă atrăgeau munţii, dar îi 
simţeam în lungul șoselei, ducîndu-se, întorcîndu-se, și auzeam 
muzică, o melodie simplă, care îmi amintea clopotele unui 
orologiu de la Madrid. Era în turnul unei clădiri, aproape de 
hotelul „Asturias“, locul unde o văzusem prima oară pe 


Dominique, ceea ce acum apărea ca o coincidenţă stranie și 
aproape îmi făcea frică. Bătea sferturile de oră și orele, cu o 
sonoritate atît de pregnantă și de tulburătoare, că mă întrebam 
dacă în zona lor mai există un om capabil să lucreze ceva, să nu 
le asculte, să nu le audă sau să le uite. Cît eram la hotel, 
așteptam cu ochii pe ceasul de pe noptieră, să știu dinainte cînd 
au să sune. Şi totdeauna, prima bătaie se ducea pînă în inimă, 
dîndu-mi o durere rece și o bucurie fierbinte. Se opreau de la 
opt seara pînă la opt dimineaţa. Atunci totul pe lume intra în 
repaos. 

M-am oprit cu gîndul la Monica, socotind-o un om de nădejde, 
și i-am scris să roage pe cineva, vreun prieten priceput la 
muzică, să le pună pe note. Aș fi vrut să le reproduc într-un fel, 
poate la clavecin, și să le înregistrez, oricît de sărăcit ar fi fost 
timbrul. Nu m-a luat în serios; va trebui să renunţ. Le am în 
minte, dar nu pot să le reproduc; memoria mea auditivă a fost 
totdeauna imprecisă; neuitate rămîn sentimentele trezite de 
muzică. 

— Acum încotro? m-a întrebat Vicht. 

— Spre Almeria. 

Puneam accentul pe e; Dominique m-a corectat, mutîndu-l pe 
i. Îndată cuvîntul a căpătat o dinamică imprevizibilă, ceva ca un 
impuls, o mișcare înainte, care a trezit în mine un aprig dor de 
ducă. Motorul mergea cuminte la ralenti, parcă mulţumit de 
ceea ce se făcuse; nu se mai auzea nici un zgomot neplăcut. Mi- 
am iubit tare de tot mașina atunci, fiindcă o simţeam robustă și 
devotată. Cu toate îndoielile de la început, nu m-a trădat nici 
pînă astăzi, și este martora unor împletiri grele de priveliști, 
sentimente și întîmplări dramatice. 

— De ce la Almeria? _ 

Dominique stătea cu capul pe umărul lui Vicht, absorbindu-l. Il 
absorbea în plămiîni și în inimă, în străfunduri, pe el și pe 
străbunii lui, toată ginta. Mai mult nu se poate nici în imaginaţie. 
Ceea ce vedeam anula pe moment și peisajul și distanţele, miile 
de kilometri parcurși pînă ce-i întîlnisem. Mi s-a părut, atunci, 
momentul cel mai preţios din întregul meu drum. 

Cinci zile mai tîrziu avea să plece, inflexibilă, tot atit de 
neînfrinată în cruzimea ei cum fusese în dragoste. Dar ce 
puteam eu să înţeleg atunci din ceea ce era sortit abia să se 
întrezărească, și abia după moartea ei tragică? 


— Are să se întoarcă! i-am prezis lui Vicht. 

Acum, după trei luni, am scrisoarea lui în față. Se întorsese, 
într-adevăr, mergea halucinată spre el, dar n-a apucat să facă și 
ultimii pași. A murit într-un accident groaznic, la 14 ianuarie. E 
monstruos și absurd: tot din dorinţa să ajungă o clipă mai de 
vreme la el, ca pe șoseaua de sub Sierra Nevada, repezindu-se 
să-l întîimpine, în gara Bellpuig, și zdrobindu-se de locomotivă. 


6 


În sfîrșit, m-am decis să reglez ralentiul, altfel aș fi înnebunit 
sau aș fi murit pe străzile Vienei. Greu a fost pînă am dat de un 
loc unde să opresc, o jumătate de loc, cît să vîr botul mașinii, ca 
să marchez o intenţie bună. 

De mulţi ani las totul în grija mecanicilor; e bine ca fiecare om 
să rămînă la meseria lui. La ultimele mașini pe care le-am avut, 
n-am demontat niciodată nimic, nici măcar o bujie, n-am strîns 
un șurub. În afară de grija uleiului, care astăzi se schimbă la 
cinci mii de kilometri și chiar mai rar, în afară de electrolitul 
bateriei și presiunea cauciucurilor, n-am avut niciodată de 
controlat nimic. Așa că m-am simţit puţin intimidat în fața 
carburatorului, monstruos pe lîngă cele din vremea cînd le 
desfăceam în bucățele. Totuși, n-a fost greu să găsesc şurubul 
de ralenti și, după ce l-am învirtit o jumătate de tură la dreapta, 
motorul și-a regăsit echilibrul și apoi l-a păstrat pînă în clipa 
întoarcerii, optsprezece mii de kilometri. 

Două ceasuri mi-au trebuit în Viena să descopăr poșta 
centrală, care e foarte ascunsă, și la care am ajuns cu piciorul, 
mergînd kilometri, după ce am abandonat mașina în singurul 
parcaj (subteran) unde am găsit un loc liber, lîngă Weotivkirche. 
Dar cînd mi-am terminat treaba, am mai zăbovit numai cît să 
cumpăr un kilogram de banane, enorme și frumoase, ca de 
ceară, după care mi-am dat drumul pe autostradă. 

De-aici pînă la Innsbruck locurile îmi erau cunoscute, urma 
doar să le regăsesc, așa cum le ţineam minte. Neaviînd de făcut 
nici un efort de recepţie, m-am dedat plăcerii de-a apăsa pe 
acceleraţie și am savurat autostrada. 

Cel puţin această linie, de la Viena la Salzburg, nu e 
plicticoasă, cum sînt de obicei autostrăzile, prin monotonia lor 
apăsătoare. Trasată ca de mina Ciclopului, ea se întinde 


invincibilă peste peisaj și nu-l străbate, ci îl cucerește. 
Sentimentul trezit astfel e al victoriei, unit cu o satisfacţie 
anatomică. Toate sînt bune și îţi fac plăcere în această izbindă 
continuă: liniile despărţitoare, albe, precise, ghidîndu-te, dîndu- 
ți siguranţa că mergi unde trebuie, cum te-ar ţine cineva de 
mînă. Aceste linii albe, continui sau întrerupte, cu mișcarea lor 
vertiginoasă, îţi deschid drumul pînă la depărtări infinite, îţi 
confirmă viteza și puterea de penetraţie. Sînt apoi parapetele, 
de metal alb, profilate ca niște jgheaburi, pe care parcă alunecă 
destinul, adus în stare fluidă. Apoi indicatoarele de direcţie, 
factorul epic al șoselei, fiindcă prin ele călătoria devine 
naraţiune. Și, în sfîrșit, factorul dinamic, automobilele, de la 
turismul minim pînă la transportoarele de zeci de tone, toate în 
culori fanteziste, cum au apărut în ultima vreme, în tonuri 
surprinzătoare, nenumărate, toate înrudite între ele prin 
mișcarea lor, care nu se termină niciodată. 

În legănarea prelungă, datorită asfaltului, simţurile încep la un 
moment dat să perceapă a treia dimensiune a spaţiului, ca la o 
decolare, și după ce zeci de kilometri ai avut senzaţia navigaţiei, 
o ai pe a zborului. Şi se mai poate întîmpla, datorită vitezei 
continui, să ajungi la a patra dimensiune, cu impresia puţin 
ameţitoare, ca de beţie, că timpul se naște din frecarea 
cauciucului cu asfaltul. 

Ştiam că zeci de zile de aici înainte, aceste două elemente, 
cauciucul și asfaltul, aveau să mă ţină captiv și să mă obsedeze. 

Întrucît ţintesc să ajung mult mai departe decit altă dată, mi- 
am schimbat metoda și stilul de explorare. Inainte căutam 
orașele mari, străduindu-mă să ajung acolo înainte de prînz, sau 
cît de devreme, și mă opream pînă a doua zi dimineaţa. Acum, 
după ce am înregistrat esenţialul, uneori ales dinainte, alteori 
descoperit prin inspiraţie, pornesc mai departe, pînă în faţa 
serii. Etalonul meu de drum nu mai sînt kilometrii, ci timpul cît 
este lumină. Dar am început să împart ziua în două, cu un scurt 
repaos la jumătate, și așa parcă ea se lungește, pînă ce ajunge 
să se dubleze. 

Am oprit la un parcaj, am lăsat scaunul pe spate, cu gîndul să 
mă destind o jumătate de oră; am adormit, ca niciodată, și cum 
nu mă crezusem în stare, dat fiind că ies foarte greu, mai ales la 
drum, din starea de veghe. Somnul, atît de scurt, mi-a prins bine 
și mi-am propus să nu mi-l mai refuz în viitor, deși în locul acela 


de repaos, unde simţurile înregistrau amîndouă sensurile 
mișcării pe autostradă, rezonanţa cauciucurilor pe asfalt, care 
este o brutalitate enormă, ajungea să mă asurzească. Am 
dormit, dar le-am auzit tot timpul, prevestind o teroare 
continuă. Și totuși, călătoria rămîne o desfătare, ea te duce din 
satisfacţie în satisfacţie, adesea din bucurie în bucurie, și nu mai 
știi cum te istovește. Mi-am dat seama abia la întoarcere, cînd 
două luni încheiate am simţit că mă clatin, incapabil să pun un 
rînd pe hirtie, deși numai așa, prin povestire și prin confesiune, 
puteam să ajung la eliberare. 

Altă dată, mergînd spre Salzburg, am ieșit de pe autostradă și 
am făcut un ocol mare, ca să văd lacurile. Cum aș putea să 
regret vreodată? Acum am ezitat, dacă să reiau itinerarul; pînă 
la urmă am optat pentru autostradă, care mă prinsese în 
tentacule. Și am avut surpriza să văd Mondsee de la înălțime, 
expus panoramic și foarte altfel decît de la nivelul apei. 

M-am oprit seara la Salzburg, fiindcă îmi lăsase amintiri bune. 
Am întîlnit oameni în smoking sau în haine negre, printre ei un 
tînăr cu un vraf de partituri la subţioară. Era febril și în ochii care 
nu vedeau decit drumul în față avea o iluminare. Toţi se duceau 
la sala de concerte; am nimerit în plin festival Mozart. Nu 
puteam să merg, nu aveam nici bilet, nici îmbrăcăminte 
potrivită și, mai ales, nici starea de spirit; nu eram pregătit 
pentru muzică. Nu trebuia să regret nimic, totuși m-am ales cu o 
stare de melancolie, care m-a stăpinit toată seara. Tot timpul cît 
am mers pe străzile orașului, m-au urmărit, amestecîndu-se, 
cele două concerte în minor, de Mozart, în do și în re, așa cum le 
cînta Clara Haschil, cu o tristeţe senină și gînditoare, luată din 
resemnări ancestrale. 

Am văzut multe flori la ferestre, prefăcînd unele faţade în 
grădini aeriene. Undeva, o clădire veche, cu cinci etaje, toată 
colorată de petunii, avea într-un singur loc o pată cenușie, 
întristătoare: două ferestre moarte, fără nici o floare. Le-am 
privit mult, m-am întors să le mai văd o dată, întrebîndu-mă cine 
o fi locuind dincolo de ele. 

La casa lui Mozart afacerea a prosperat, cuprinzind și cele 
două etaje de jos, iar preţul de intrare a crescut la cincisprezece 
șilingi. Ce ţi se dă în schimb? Un montaj de fotografii, sărac și 
fără inspiraţie! 

Am mîncat la restaurantul micului hotel unde găsisem o 


cameră frumoasă, dar tocmai la marginea orașului, ceea ce nu 
însemna un necaz pentru mine. Se înţelege că afluenţa de 
oaspeţi, la Salzburg, se datora festivalului. Nu mă dau în vînt 
după mîncare, totuși mi-a plăcut masa și am prelungit-o, 
încercînd să mă bucur și de această plăcere; merită cîteodată. 
Doamna care mă servea își cunoștea meseria, o făcea 
conștiincios și cu gravitate, cum ar fi oficiat o slujbă în biserică, 
dar fără să fie sacerdotală. 

Seara s-a sfîrșit bine, deși m-a indispus, după ce mă intrigase, 
o familie de la masa vecină. Era o pereche de francezi de virstă 
mijlocie, cu fiul, flăcău de vîrsta milităriei. Au mîncat mult și de 
toate, scormonind lista, traducînd cu dicţionarul, comentînd 
bucatele, cu gura atit de plină că le plesneau obrajii. 
Terminasem, nu puteam să iau masa de la cap numai ca să fiu 
în notă cu vecinii, dar i-am asistat pînă la urmă, intrigat și cu 
speranţa că au să crape... 

În schimb, a doua zi, împotriva obiceiului, mi-am mîncat în 
întregime gustarea de dimineaţă suculentă și frumos pregătită: 
cafea, unt, lapte, șuncă, gem și două chifle formidabile. Cine 
face chiflele și cine le aduce din zorii zilei? Oameni posomoriţi, 
probabil! 

La Innsbruck, unde am ajuns înainte de prînz sub un cer fără 
pete, cum fusese tot drumul, am văzut străzile vechi, după care 
venisem. Dar hotelul „Trandafirul de aur“, o frumoasă și 
neuitată amintire, cu fațadele roșii, era puţin șters, desigur 
datorită luminii prea puternice. 

La prima trecere pe aici, am cumpărat o savonieră, fiindcă pe 
a mea o uitasem la Viena. Acum n-aveam nevoie, dar mi-a 
plăcut să repet gestul, și am mai cumpărat una; e drept că nu 
de la aceeași prăvălie. 

Turiștii străini năpădeau străzile în asemenea grad, că greu 
puteai depista un localnic, să-i ceri o informaţie. Erau acolo mai 
toate neamurile, în afară de italieni, din care rar întilneam cite 
unul. Unde puteau fi ceilalți?... Desigur în România! 

Spre seară, am trecut în Liechtenstein și am rămas noaptea, 
într-o localitate mică, poate Belziers, nu-i nevoie să-mi aduc 
aminte mai bine. Oprindu-mă în Liechtenstein, unde nu aveam 
nimic de văzut, nici de întîlnit, vroiam doar să-mi marchez 
trecerea pe acolo, înaintea Elveţiei. Altfel, nu-i de făcut nici o 
deosebire între cele două ţări vecine, și dacă dimineaţa, plecînd, 


n-aș fi ieșit pe sub o poartă impozantă, nici nu mi-aș fi dat 
seama unde se termină principatul. Am văzut și grupuri de 
soldaţi prin preajmă, ba parcă am zărit și niște fortificaţii. 


7 


Am consacrat Elveţiei numai cinci zile, fiindcă nu era țelul 
meu astă dată. Am mers mult și fără odihnă, făcînd lungi zig- 
zaguri și prelungite ocoluri; azi mi se par inutile, nu mi-au lăsat 
nici o amintire puternică. Dacă mă întreb ce-are să-mi rămînă 
neuitat din tot ce-am întîlnit acolo, cred că ar putea fi o fată 
micuță, care stătea pe malul lacului la Lucerna, așezată pe o 
piatră, și își răcorea în apă picioarele chinuite de drum; se 
cunoștea că umblase mult, zeci de zile, era o călătoare venită 
din altă parte a lumii, cu un eșafodaj în spate, cum am văzut la 
mulţi tineri, cuprinzînd cortul, sacul de dormit și puţina lor 
gospodărie. Era ora prînzului, mult soare și multă forfotă în jur; 
locul gemea de oameni, gură-cască și vîntură lume. lar fata, 
micuță, blondă, cu povara de drum pusă alături, cu picioarele 
desfigurate, nu vedea și nu auzea pe nimeni, adîncită într-o 
carte. Peer Gynt! — am privit peste umărul ei. N-am să uit, e 
ceva care se ţine minte! De ce Peer Gynt? Dar e atît de legitim! 

Neșansa cea mai mare în Elveţia, mi s-a spus, ar fi fost să 
plouă. Am avut tot timpul soare, poate chiar prea mult și prea 
puternic, făcînd ca unele priveliști să pară sticloase. Trebuie să 
vezi munţii, altfel înseamnă să faci drumul degeaba. Nu-mi plac 
munții, și fiind mulţi, era fatal ca Elveţia să nu-mi devină o 
pasiune. Mi-am făcut datoria față de ei, cu stoicism și loialitate. 
Am început cu un ocol imens, spre sud-est, ca să trec prin pasul 
Fluela. O prietenă îmi spusese că ajunsă acolo a plins de emoție. 
Drumul e frumos, ca atitea altele; nimic nu-mi rămîne în minte, 
decit asfaltul. Sau poate aș fi păstrat unele imagini, dacă peste 
toate, la urmă, nu s-ar fi suprapus peisajul Spaniei. Pe acesta nu 
poţi să-l uiţi, te urmărește și te domină, pare tot timpul alături, 
dincolo de fereastră, proiectat pe blocul din faţă, pe care ÎI 
anulează. 

Mi-am dat seama că am ajuns la Fluela atunci cînd șoseaua a 
încetat să mai urce. Alarmat de atita insensibilitate, am coborit 
și am sondat peisajul cu toată forța simţurilor și sentimentelor 
mele. In afară de cer, albastru, puţin decolorat de soare, toate 


apăreau cenușii, în toate direcţiile. Priveliștea era alcătuită din 
piatră golașă și tocită, cu desăvirșire pașnică, și nici dincolo, pe 
celălalt versant, și nici jos, în vale, nu se vedea ceva la care 
privirea să se oprească. Mi-am adus aminte de pasul Giovo, din 
Alpii Tirolului, de unde se deschide spre sud un abis plin de 
lumină, de căldură și de culoare, dominant fiind albastrul, 
oglindirea Mediteranei. Așa începe Italia. Mi s-a făcut deodată 
dor de locurile acelea; cîteva clipe am stat în cumpănă pe 
cumpăna apelor, dacă să nu schimb drumul și să fug la pasul 
Giovo, măcar pentru o oră. Elveţia s-a aflat astfel în inferioritate, 
din prima zi, și așa a rămas pînă la urmă. 

De-aici încolo am fost urmărit de o nedumerire care a crescut 
tot timpul, asociindu-se cu miîhnirea și cu dezamăgirile și 
făcîndu-mă să gonesc din răsputeri spre alte zări, cu nădejdea 
că voi găsi pe cea minunată. Așa s-a făcut că în acea primă zi 
am înghiţit, zgîriindu-mi gitlejul, cele trei pasuri vestite, Julier, 
după Fluela, și la urmă Furka, unde șoseaua urcă pînă la 
aproape două mii cinci sute de metri. Tot piatră, tot cenușie, tot 
golașă. Peisajul era trist fără scăpare. Mi-au lăsat puţin farmec 
în amintire clopoţeii viţeilor, care pășteau pe undeva, fără să-i 
văd, pe unde or fi găsit un pic de iarbă. Sunetele, curate și 
juvenile, au fost singura consolare. 

M-am oprit peste noapte într-un sat, la patruzeci de kilometri 
de Brig. Ca să se înțeleagă ce ocol mare am dat ţării, trebuie să 
spun că am trecut, în acea primă zi, și prin Davos și prin St. 
Moritz, de unde am revenit spre nord, pînă la Reichenau, iar de 
aici m-am îndreptat spre apus, pe o șosea îngustă și 
îndrăzneață, o sfidare aruncată naturii primejdioase. Abia după 
ce o străbaţi te cuprinde frica de prăpăstiile fără parapet, care 
încep de sub roţi și se sfirșesc pe lumea cealaltă. 

Mi-am dat toată osteneala cu Elveţia, cred că se vede. 

La St. Moritz m-am oprit, în silă, o jumătate de oră. Sînt sigur 
că nu-mi trebuia mai mult. În tinereţe, acest loc, citat în cronicile 
mondene ale lumii, mi-a stîrnit un interes abstract și-o invidie 
timidă: socoteam că n-am să ajung niciodată acolo. În afară de 
un peisaj mai colorat și de o lumină mai albastră, totul acum era 
făcut pentru a mă respinge. De mult s-a stins invidia din 
tinereţe; am avut alte satisfacţii, am alte aspirații decît să-mi fac 
vacanţa într-o staţiune vestită, frecventată de bogătașii lumii. 
Aici vin ei, într-adevăr. Toate sînt făcute pentru ei, toate sînt din 


tot ce poate fi mai bun și mai scump. Încep de la margine, 
fructele, bunăoară, alese una cite una, exemplarele cele mai 
frumoase, din soiurile cele mai bune. Apoi prăjiturile din vitrinele 
de cristal ale cofetarilor, torturile imense și tartele minuscule, cu 
marginile ajurate migălos, ca o dantelă, teribil de izbitoare, 
grase, unsuroase, lucioase. Dar chiar și florile sînt grase și 
lucioase, atit de opulente că își pierd gingășia, își pierd și 
simbolurile, devin o ameninţare. 

Nu era nevoie să văd prea mulţi oameni. În ușa unui hotel de 
lux, un portar, personaj important într-o asemenea întreprindere 
și cunoscîndu-și importanţa, stătea ca la pîndă, să nu permită 
intrarea inoportunilor. Alături stătea un buldog, la fel de 
războinic, gata să-l secundeze, să latre la lumea săracă. 
Semănau atit de bine, încît portarul părea un buldog ridicat în 
două picioare, iar buldogul un portar așezat în patru labe. 

Am văzut și-o drăcie, o fată care mergea înaintea mea și-avea 
o inimă roșie, cusută, cum se poartă astăzi, dar nu peste inima 
adevărată, ci pe fesa dreaptă, strinsă într-un pantalon albastru. 
Inima se balansa odată cu pasul; pulsul poate era altul. 

Mai tirziu am aflat că nu făcusem o descoperire, că inimi 
astfel plasate se mai întîlnesc în lume. Și de ce nu, la urma 
urmelor?... Mirarea mea ar putea să plece de la o prejudecată. 
Mi-a fost necaz însă că spiritul meu de observaţie m-a trădat 
într-o măsură inadmisibilă. 

Cu toată pedanteria Elveţiei în ceea ce privește ordinea și 
curăţenia, cu rezidurile vacilor nu poate lupta nimeni; vacile sînt 
o bogăţie naţională, marcată de baliga întinsă pe asfalt, de la o 
pășune la alta. 

M-a cîștigat, în prima zi de drum, organizarea circulaţiei, care 
dovedește tot timpul inteligență, bune intenţii și bunăvoință. 
Semnalizarea mi s-a părut fără lacună. Restricţiile sînt marcate 
și pe stînga șoselei, faţă în faţă cu cele de pe dreapta, ca să nu 
treacă nebăgate în seamă dacă tocmai în locul acela ești 
angajat într-o depășire, cum se întîmplă adesea, de rămii cu 
gura căscată mai tîrziu, cînd apare semnul de anulare, admiţind 
că pînă atunci nu te oprește un agent de circulaţie. Pot 
demonstra, dar nu acum, în mijlocul povestirii, că înlesnirea 
aceasta nu costă nimic, decît un ușor efort de imaginaţie. 

Nici o limitare de viteză nu este ilogică și abuzivă; cînd apare 
discul, cu cifra lui poruncitoare, îţi dai seama de ce este pus 


acolo și te supui fără să strîngi din măsele, cum am făcut în 
lugoslavia, o zi întreagă, silit să merg cu șaizeci de kilometri pe 
oră, aproape tot drumul de la Liubliana la Belgrad, pe o șosea 
care altminteri se numește autostradă, și este atestată astfel de 
toate hărţile internaţionale. 

Nimic nu te contrariază pe șoseaua elveţiană. Limitarea de 
viteză se ridică fără întirzieri negîndite sau rău voitoare, exact în 
locul unde a dispărut și cauza. La fel interzicerile de depășire și 
orice interzicere ocazională. Deși nimeni n-o să mă creadă, în 
cinci zile n-am întîlnit nici un agent de circulaţie. Dar și dincolo 
de frontiera Elveţiei, pe parcursul a optsprezece mii de kilometri 
și-n aproape trei luni de zile, nimeni și nicăieri nu m-a întrebat 
cum mă cheamă și nu mi-a cerut actele, de vreme ce-am 
respectat legea, atît de ușor să fie respectată! 

Am uitat numele satului unde m-am oprit a doua seară; nu-l 
caut, fiindcă omisiunea îmi face bine, e un fel de a mă sustrage 
peisajului, arhitecturii, oamenilor și neoamenilor, făcîndu-le 
anonime; nimic de-aici nu-i cu totul altfel în altă parte. Un mic 
hotel curat, o cameră inutil de mare, la o mansardă poetică. 
Apoi biserica și o clopotniţă, cu un ceas care bate orele și 
sferturile de oră, de se aude pînă departe; la fel ca în toate 
locurile unde te oprești pentru o oră, sau pentru o noapte. Am 
adormit tîrziu, așteptîndu-le, dar nu cum aveam să le aştept la 
Madrid pe cele de lîngă hotelul „Asturias“. 

Seara m-am plimbat pe coclauri, pe pămînt și pe iarbă, pe 
poteci șerpuite, printr-un cimitir, unde am cules o margaretă; n- 
am încercat să aflu un da sau nu, rupîndu-i petalele, ci m-am 
gîndit la morţii mei, ce-ar fi făcut într-o asemenea seară, dacă ar 
fi fost vii. 

După un ceas mă simţeam atît de odihnit, că aș fi plecat 
numaideciît la drum, deși venea noaptea. Am înţeles că n-am 
răbdare să stau locului, că tot ce pot face este să-mi risipesc 
gîndurile pe asfalt, kilometru cu kilometru. Mi-am adus aminte 
de rîndurile pe care le pune Blasco Ibañez în fruntea cărții lui de 
călătorie, și care sună cam așa, cred: „Cînd omul încalecă și 
pleacă la drum ca să-și uite durerea, aceasta se urcă în spinarea 
calului, la spatele lui“... 

Pe șoseaua dificilă parcursă astăzi, mașinile ar trebui să fie 
verificate sever înainte de a li se permite accesul, iar 
conducătorii ar trebui să fie supuși unor teste draconice. Nimic 


nu-i de glumă. Totuși, n-am întîlnit decît o singură mașină 
tamponată, și nu grav, spre cea mai legitimă mirare. Probabil 
toți automobiliștii își dau seama ce li se cere, și se testează ei 
înșiși înainte de a se încumeta să plece la drum. Dar s-ar putea 
ca unul să înnebunească, așa, fără cauză, sau datorită abiselor, 
și atunci ar fi un dezastru cu ceilalți. 

Astăzi, trecînd printr-un oraș mare, nu m-am oprit și nici nu-l 
citez, fiindcă m-a dezgustat lăcomia municipalităţii. Nu poţi să 
parchezi, fie numai zece minute, decit în locuri unde trebuie să 
pui imediat taxa în aparate. Fără să fii sărac, fără să fii zgircit, te 
enervează. Nestingherit nu poţi să oprești decit între localităţi. 
Chiar și la ţară, locurile de parcaj sînt rezervate „numai pentru 
clienţi“. Fiecare cîrciumă, fiecare hotel sau casă care închiriază 
camere pune stăpînire pe spaţiile goale din apropiere. 

Criza de benzină, survenită după ce mă întorsesem, aproape 
că mi-a dat satisfacție, gîndindu-mă că parcajele vor rămîne de 
multe ori goale și aparatele de taxat vor face rugină. 

larăși am înghiţit kilometrii, și ziua următoare, neavînd alt ţel 
decit să ajung repede. Unde? 

Cu toate acestea, m-am oprit o oră la Montreux, mai puţin 
ostentativ decît St. Moritz. O oră e prea de ajuns, cînd nu ai 
intenţia să rămii toată viaţa. Am privit statuia unei regine a 
Angliei, ridicată de primărie drept recunoștință pentru preferința 
pe care suverana a arătat-o orașului. Deși n-o să-mi pună 
nimeni statuia acolo, sînt dator să spun că la Montreux am 
întîlnit multe femei frumoase, sau care îţi iau ochii. E plin orașul! 
Poate e plină lumea! Miros frumos de la distanţă, discret și 
proaspăt, parfum de dimineaţă. (Era ceasul abia zece cînd am 
ajuns acolo.) Se mișcă frumos. Sînt elegante. Le plac privirile 
care le admiră, răspund cu o ușoară îmbujorare și cu un ușor 
zimbet de satisfacţie. 

Plecînd, la o trecere de pietoni m-a făcut să întorc ochii, ceea 
ce-i o imprudenţă, o apariţie feminină care nu putea să rămînă 
nebăgată în seamă, o perfecțiune a caselor de modă și-a naturii, 
o fată într-un fel de uniformă, ca de stewardesă, stînd pe ea ca 
pe cel mai izbutit dintre manechine. Dreaptă ca o statuie, blond 
părul, bleu-ciel uniforma. Era un agent de circulaţie, o reclamă, 
sau pur și simplu o fată frumoasă? Deși abia am zărit-o, cu 
coada ochiului, m-am gîndit că pentru automobiliști prezenţa ei 
acolo era primejdioasă. Dar poate și pentru restul oamenilor! 


De la Montreux, toate se schimbă în atmosferă, datorită 
lacului. Oriunde apare apa, nu doar în muntoasa Elveţie, 
priveliștea capătă întindere, culoare, adincime, și emană 
făgăduieli bune. Necazul e că unde-i mai frumos, vine mai multă 
lume. De aceea, prin Lausanne am trecut fuga, ducîndu-mă mai 
departe, pînă am dat de Geneva. Acolo m-am oprit, cu toată 
îmbulzeala; ar fi fost prea de tot dacă nu stăteam măcar citeva 
ore. Am telefonat mai întîi unei prietene, pe care o vestisem din 
vreme că într-o zi aveam să ajung și acolo. Nu ne văzusem de 
vreo trei ani, și peste fiecare din noi trecuseră furtuni destul de 
grele, ca să avem ce ne spune. O doamnă mi-a răspuns în locul 
ei, vestindu-mă că prietena mea este la Paris, că telefonase 
doar de un minut să afle dacă nu cumva am sosit și că așteaptă 
s-o chem la numărul cutare... Am notat, dar n-am chemat-o și 
nici n-am căutat-o cînd am ajuns în Franţa. Disponibilitatea 
pentru o revedere se terminase la Geneva, îndată ce închisesem 
telefonul. 

In cîteva ceasuri bine folosite, am umblat pe străzile orașului 
vechi, nebănuit și totuși autentic. Mi se părea că în Elveţia nimic 
nu putea să fie vechi. Cunosc atita istorie, ce naiba! — ca să știu 
mai multe decît despre Wilhelm Tell, și totuși nu-mi pot forma 
imaginea unui trecut helvetic. Pentru mine Elveţia începe 
totdeauna astăzi. 

M-am plimbat apoi pe cheiurile lacului, pînă departe; nu ai 
nimic de văzut, decît mulţimi de oameni, amestecate; unii vin, 
alţii se duc, spre toate zările Europei, și spre alte continente; 
Geneva este un nod de comunicaţie, o întretăiere a tuturor 
direcțiilor mondiale. La acest gînd, născut cu întîrziere, m-am 
hotărît să plec cît mai în grabă. Și totuși, sînt oameni care ramin 
acolo! 

M-a uimit, de aceea l-am examinat multă vreme, uriașul jet de 
apă din mijlocul lacului. S-ar putea să treacă peste o sută de 
metri înălțime și atunci presiunea apei trebuie să fie colosală, 
zece atmosfere n-ar putea ajunge nici pe departe, cum s-ar 
presupune teoretic. Cred că s-a urmărit o demonstraţie, sau 
chiar o ostentaţie, și s-a ajuns la frumuseţe. Voi uita multe din 
ce-am văzut în lume, cu atita grabă; jocul de apă de la Geneva 
face parte din cele care vor rămîne; în afară de frumuseţe, mai 
este în el și-o aspirație și chiar o biruinţă. Dacă o dată și-ar da 
duhul, Geneva și oamenii de acolo, văzîndu-l cum se stinge, ar 


suferi o înfrîngere. 

Deși mi-am studiat îndelung itinerarul, n-am găsit altă soluţie 
spre a ajunge la celelalte țeluri elveţiene, decît întorcîndu-mă 
prin Lausanne. Drumul de data asta l-am făcut pe malul lacului, 
fiindcă la venire nimerisem fără voie pe autostradă, și așa am 
fost mulţumit că totuși intervenea o schimbare, ba încă una 
frumoasă. Oricînd, drumul pe malul apei va fi o bucurie. 

Era ceva denaturat, totuși, ceva care îmi producea o 
nemulţumire ascunsă; curind mi-am dat seama că mă 
indispuneau vapoarele, yachturile și restul ambarcaţiunilor. 
Barem la Geneva făceau impresia unui bilci pe apă; nimic din 
dezlănţuirea maiestuoasă, sub vintul de larg, al unor vase 
asemănătoare, din porturile Franţei, Saint-Malo, bunăoară, și 
mai ales La Rochelle, unde am văzut doi tineri înfruntînd valurile 
turbate pe un velier de cîţiva metri, o minunată izbîndă a omului 
asupra nonraţiunii. 

Lacul Leman e atit de întins, că poate fi confundat cu o mare. 
Însă mi-am dat seama că este o mare suspectă, fără caractere 
depline, și așa am descoperit cauza nemulțumirii. Marea duce la 
furtună și la naufragii, ca viaţa adevărată. 

Pe seară m-am oprit într-un sat, dincolo de Lausanne, pe 
drumul spre Berna, în zona atit de restrînsă unde se vorbește 
franceza. Dincolo de acest sud-vest, cu Geneva ca punct 
central, omul obișnuit nici măcar nu încearcă s-o îngiime. 

Dar aici, în satul unde am rămas a treia noapte, se vorbea 
fără codeală franceza, vorbea toată lumea, toţi ţăranii, și copiii 
lor, poate și animalele, și cred că nimeni nu înţelegea o iotă în 
germană. 

Hotel: „La leul de aur“; începe să aibă culoare. E o clădire 
veche, ceea ce de multe ori mi-a făcut plăcere, găsind-o 
modernizată pe dinăuntru; „Leul de aur“ însă nu are baie, nici 
măcar un duș comun. Acesta e primul contact cu zona franceză 
și, din păcate, am să întîlnesc adesea, în continuare, ilustrarea 
stăruinţei cu care se răspîndește în lume deodorantul „Rexona“ 
cu reclamele lui scîrboase — un bărbat strimbînd din nas cînd 
partenera sau secretara ridică braţul. In zona franceză, la 
hotelurile modeste, în locul băii apare mai ales bideul. Dar ce 
modest era hotelul de ieri, și ce baie monumentală putea să 
aibă! Ca într-un Palace, pe cuvînt de onoare! Şi dacă e să spun 
totul, nu-i lipsea nici bideul. Într-o biată clădire de ţară! Mai 


monumental decit toată odaia de baie! Și alambicat, încărcat de 
robinete, de marafeturi, poate și cu raze ultrascurte și 
ultraviolete. 

Nimic rural în satul cu „Leul de aur“. Nici tihnă. Mișcarea 
automobilelor este smintită și continuă. M-am depărtat de artera 
principală și am ajuns într-un cartier de vile; cred că pentru 
orășenii de la Lausanne. Dar nici casele ţăranilor nu-s mai puțin 
urbane. N-am ajuns să pun piciorul pe pămînt, de astă dată, să- 
mi descarc curenţii galvanici; pînă și ultima potecă e asfaltată. 
La un hangar, cu nu știu ce destinaţie, un cîine s-a pus să mă 
latre, fără alt motiv decit acela că i-am zîmbit și i-am făcut 
semne amicale. Totdeauna m-am împăcat cu cîinii, de multe ori 
m-am așezat în iarbă și-am mîngiiat blana prăfuită a vreunuia 
care mi-a arătat simpatie, și multe ne-am spus unul altuia. Ce 
bun e un cîine cînd n-ai un om alături, și nici nu se poate să 
vină! 

Dacă am văzut așa, la întoarcere nici măcar n-am mai întors 
capul, ci am trecut cu totul nepăsător prin faţa hangarului. Am 
zărit însă, cu coada ochiului, cum cîinele mă urmărea 
nedumerit, fără să mai latre, poate chiar ofensat de atita 
nepăsare. Se întîmplă uneori la fel și cu oamenii care n-au 
înţeles gesturile mele de simpatie. 

Fata care servește în restaurantul hotelului, rudă cu patronul 
după semne, poate chiar fiică sau noră, e o apariţie plăcută la 
sfîrşitul unei zile de călătorie, frumușică și bine construită, cu 
picioare de campioană olimpică, însă cu sînii atît de dezvoltați, 
că ar putea să culce la pămînt pe oricine le-ar sta în cale. Dacă e 
vorba doar să privești, supărarea devine mai mică. 

Tărani la mese, cinstindu-se cu maniere orășenești; în cartea 
de telefon sînt trecuţi la „agriculteurs“. Titlul e puţin urbanizat, 
dar cum altfel? Profesiunea de țăran nu există! 

Pentru a încheia seara, am studiat o pereche aflată drept în 
faţa mea, la masa vecină. Era o femeie destul de tînără, cam 
răvășită, uitîndu-se drept în ochii partenerului cu o privire 
aprinsă; părea că se topește, clipă de clipă. El, de-o vîrstă 
inadmisibilă, ras în cap, cu chipul cioplit gros, chinuit, ca un 
evadat din Insula Dracului. Aveau cîte un pahar în față, dar nu 
se atingeau de băutură. El vorbea, vorbea întruna, mitraliind-o, 
făcînd-o să se clatine, să-și piardă structura. Ea se sprijinea cu 
mîna de genunchiul lui, cu degetele crispate înfipte în 


pantalonul de pînză albă, și se tot apleca în faţă. Nu se auzea ce 
spune bărbatul; părea că se pregătește o atrocitate, că unul îi 
va înjunghia pe altul. Și deodată, cînd în aplecarea ei femeia a 
fost destul de aproape, au scos limbile amindoi, imense, 
umflate, ca spînzuraţii, și au început să se tactileze. Era mai 
mult decit orice atrocitate previzibilă. 

Am văzut aceeași scenă, într-un parc, la Londra, pe banca de 
lîngă mine, între două persoane trecute de virsta iubirii, diformi, 
grași, murdari și șleampăţi, poate un hamal și o bucătăreasă. 
Deci stilul e răspîndit pînă departe! Cred că a fost lansat de 
Mastroiani, într-un film inexplicabil, și de pe ecran a ajuns 
repede la oameni de toate felurile. 

Am văzut filmul, ca să-mi fac o datorie: „La grande bouffe“ — 
crăpelnița, cum s-ar putea traduce mai bine?! E o noţiune pe 
care am s-o iau în suliți cînd îi va veni vremea. Lansat ca o 
pornografie colosală, filmul este în realitate o negare a oricărei 
frumuseți umane, o interzicere a tuturor aspirațiilor, o prăbușire 
dincolo de orice speranţă. Patru oameni se sinucid lent, 
îndopîndu-se cu mîncăruri, insistent, dement, oprindu-se doar ca 
să se împreuneze pe rînd cu o parteneră de o candoare angelică 
și teribil de grasă, pînă ce unul cîte unul crapă, în faţa 
spectatorilor. Patru actori mari au făcut să se vorbească despre 
acest film ca despre o realizare artistică; cred că și este, prin 
perfecțiunea ororii, dar nu duce deloc mai departe decit ar fi dus 
o demonstraţie obișnuită, făcută cu mijloace comune. Fiindcă nu 
arată altceva decit pînă la ce tristeţe poate ajunge viaţa. 

Am văzut filmul la Paris după ce făcuse o carieră lungă, totuși 
cinematograful, o sală mică din Cartierul Latin, era plin, cu lume 
amestecată, dar mai ales perechi de tineri, așezați mînă în 
mînă, gata să asiste la experienţă și s-o savureze. Ei bine, să nu 
creadă nimeni că dacă pe la jumătatea spectacolului mulţi se 
ridicau să plece, înseamnă că erau scoși din fire și se duceau 
fuga în altă parte. Plecau de plictiseală, dacă nu de oroare. 
Totuși n-am regretat că am mers să văd filmul și că am asistat 
pînă la urmă. Nu-l aprob, nu-l dezaprob; omenirea nu-i în faza 
copilăriei ca să-i interzici experienţele hazardate. Primejdii reale 
pentru ea rămîn bomba atomică și bolile incurabile, inclusiv cele 
ale sufletelor deznădăjduite. 

Deși fereastra camerei mele, fără baie, dădea spre cîmp, 
zgomotul șoselei s-a auzit înfricoșător toată noaptea. Sînt locuri 


în lume unde nu există clipă de odihnă. Și aceasta poate să fie o 
geneză a filmului cu crăpelniţa, și-a altora la fel de bolnave. 

A doua zi, pînă mai departe de Berna, am străbătut o zonă de 
cîmpie. Te derutează, nu se potrivește cu Elveţia, îţi tot vine să 
cauţi pe hartă, sau să întrebi trecătorii, dacă n-ai trecut în altă 
țară. 

La Berna n-am făcut altceva decit să mă uit prin vitrinele 
librăriilor. Sînt cărţi din toată lumea, aceleași. Nu-i nevoie să mă 
mai uit și altă dată. Am privit mult și pe îndelete, nu mi-a scăpat 
nici o carte, dar nu m-am oprit la vreuna. Sau toate, sau nimic — 
nu mai e timp să fac lucrurile cu încetișorul. 

Pe drum, după ce mi-a trecut fierbinţeala, am socotit că e 
vremea să mă gindesc la cele vreo cincizeci de cărţi, așa cred, 
pe care să le păstrez pînă la urmă. Mai de mult vizam vreo două 
sute. 

M-am oprit puţin într-o gară, m-am uitat la tabela cu mersul 
trenurilor. Scris 10,44 și 10,45. Două trenuri, dintr-o direcţie și 
din alta; am stat să le aștept. Așa cum scria, așa au venit, nici o 
secundă mai devreme sau mai tirziu. Poate să te ia ameţeala de 
admiraţie. 

Îmi dau o beţie albastră indicatoarele de pe șosea, cum 
pendulează între peisaj și parbriz, vestind miraje geografice. Nu 
poţi să uiţi nimic, rapelul lor se repetă, din distanţă în distanţă și 
la toate intersecțiile; încetul cu încetul le devii prizonier: Thun, 
Spiez, Interlaken... Pentru Interlaken am făcut un ocol lung, în 
loc să fi mers direct la Zurich. Ce vroiam să văd? Poate pe mine 
însumi, proiectat în trecutul cînd Interlaken, pe care l-am citat 
fără să-l fi văzut într-o carte din tinereţe, era o chemare. De 
mult nu mă mai chema nimic cînd am ajuns acolo. 

Am văzut mulţime de vilegiaturiști umplînd trotuarele, într-o 
lumină vie și curată de amiază. Am mai văzut fete blonde, 
grase, voinice, rumene la faţă, mînînd trăsurile pe stradă, cu 
mușterii care le semănau de ai fi crezut că fac parte din aceeași 
familie. Robusta lor sănătate, venind poate din robusteţea 
orașului, am văzut-o transpusă în regnul vegetal, la florile de la 
ferestre și de pe balcoane. |n unele locuri eflorescenţa 
debordantă este susţinută în plase cu firul subţire, ca niște 
năvoade, altfel s-ar revărsa peste stradă. 

Pe neașteptate m-am întîlnit cu Wilhelm Tell și cu copilul lui. 
Erau într-o vitrină, așa cum îi știam din închipuire, căci nu-mi 


amintesc să-i fi văzut vreodată în vreo gravură. Nu era greu să-i 
recunoști, în mijlocul propriei lor patrii. Puțin idealizate, 
plăsmuirile de ceară, dar foarte vii altminteri, te aștepți să 
înainteze și să-ți vorbească. Nu știu de ce m-a cuprins mila și 
duioșia pentru acest copil, cu faţa atit de gingașă că părea de 
fată. Şi aducîndu-mi aminte istoria, m-am îngrozit că săgeata, 
pe care Wilhelm Tell, alături, o ţinea în mînă, împreună cu arcul, 
ar fi putut să-i pătrundă în fruntea neapărată. Însă, în scena 
frumoasă din vitrină, Wilhelm Tell ţinea mîna cealaltă, 
protectoare, pe umărul copilului; pe chipul lui se citea un zimbet 
de victorie, și-am crezut în el, și mi-a făcut bine. 

Nu plecam cu sufletul gol de la Interlaken, deși nu găsisem 
ceea ce vroiam să caut. Aveam în schimb altceva, imaginea 
domnului Scheibler, venit prea tîrziu, din păcate, în penultima 
clasă de liceu, să ne înveţe limba germană. Pînă atunci, cinci 
ani, pierdusem vremea cu domnul Strasmuscki, un polonez bun 
la suflet, dar cu totul nepăsător de soarta noastră, gelos tare pe 
nevastă, chinuit de bănuieli care nu-i dădeau pace și-l 
împiedicau, firește, să-și facă lecţia. Citeodată ieșea pe ușă din 
senin și dădea fuga pînă acasă. Alteori trimitea un școlar să 
spioneze, cel mai pirpiriu din toată clasa, căci de cei mai chipeși 
se temea, deși nu eram decit niște flăcăianari. 

Într-o zi, în locul lui a apărut un om masiv, blajin, cu ochii 
albaștri, cu o pleșuvie simpatică, de la care am luat îmbărbătare 
pentru mai tîrziu, să nu ne pierdem cu firea cînd o începe să ne 
cadă părul și nouă. Nu știu de unde venea și unde s-a dus pe 
urmă; azi e sigur și de mult pe lumea cealaltă, și-l socotesc unul 
din morţii mei, pentru care uneori aprind o lumînare în biserică. 
Domnul Scheibler și-a dat seama că în doi ani n-o să mai putem 
învăţa ceea ce pierdusem în urmă, a luat lucrurile cum erau și 
ne-a băgat în literatură, sărind peste gramatică și belfereală. In 
ore de neuitată desfătare, el ne-a citit de la catedră tot ce se 
cuvenea din vasta bibliotecă germană, mimînd și modulîndu-și 
glasul după caracterul eroului, că înţelegeam totul, deși limba 
ne era în mare măsură necunoscută. Așa, pornind de la 
Niebelungenlied am ajuns pînă la Schiller, a cărui Fecioară din 
Orléans ne-a jucat-o ca pe scenă, reprezentindu-ne tot ce putea 
duce la emoție, între rîs și lacrimi. 

Ajungînd cu gîndurile aici, după ce plecasem din Interlaken, 
mi-am dat seama că pe Wilhelm Tell l-am recunoscut dintr-o 


dată fiindcă îl știam de la domnul Scheibler, după cum de la el 
știam poezia lui Heine, cea care, cîteva zile mai tirziu, avea să 
mă ducă la stînca Loreley, într-o noapte fantastică... 


8 


După noaptea aceea, cînd m-am trezit a doua zi dimineaţa, 
puţin ameţit de oboseală, afară era soare și, în lumina lui, am 
crezut că visasem. De obicei nu visez și nici nu ţin minte visele. 
Acum mă miram cum de întimplarea stăruia în memorie cu 
toate amănuntele; aveam în auz risul și glasul fetei, persista 
pînă și senzația că ţinusem între degete cercelul de aur. 

M-am bărbierit cu grijă și pe îndelete, preocupat de această 
corvoadă a dimineţii, care nu-mi face nici o plăcere, cum arată 
reclamele lamelor de ras, dar la care nu renunţ niciodată, nici 
acum, în călătorie, deși nu mă poate vedea nici o cunoștință. In 
timp ce mînuiam mașina de bărbierit, mă pomeneam oprindu- 
mă, cu mîna în aer, privindu-mi stăruitor fruntea îngindurată. 

Mai tîrziu, în timp ce-mi beam cafeaua, cu harta panoramică 
în faţă, gîndurile mi-au fost absorbite de etapa zilei, pe care 
vroiam s-o chibzuiesc cît mai bine, și așa, un timp, am uitat visul 
de peste noapte. Patronul nu mai era de faţă, îl înlocuia nevasta, 
pe care n-o văzusem aseară. M-am ridicat să plec și i-am întins 
harta. 

— Nu doriţi s-o luaţi? Costă cinci mărci. 

— Dar am înţeles că nu mai aveţi alta! Soţul dumitale a 
refuzat să mi-o vîndă, și aseară m-am chinuit vreo două ceasuri 
ca s-o copiez, ceea ce n-am reușit, e ușor să se vadă. 

— Soţul meu dezleagă cuvinte încrucișate și nu știe altceva. 

N-am mai lungit vorba, deși m-am gîndit să-i spun că pentru a 
dezlega cuvinte încrucișate trebuie să știi tot de pe lume. Mi-am 
luat valiza și am ieșit în soarele de afară, enervat puţin că 
aseară pierdusem vremea cu copiatul hărţii panoramice. 

Şi atunci am descoperit prima ciudăţenie: mașina era parcată 
altfel decît o lăsasem la venire, știam limpede, fiindcă o 
pusesem aproape lipită de parapetul dinspre calea ferată, ca o 
măsură de apărare. Acum era tot lîngă parapet, dar cu vreo doi 
metri mai în faţă; în spate se vedeau clar urmele cauciucurilor. 
Dacă aș mai fi avut o îndoială, contorul de pe tabloul de bord 
arăta aproape o sută de kilometri mai mult decît aseară. Și lîngă 


scaunul din dreapta era o floare albastră, puţin veștejită, floarea 
pe care fata și-o pusese la ureche și o scosese probabil sau o 
pierduse la coborire. 

Atunci m-am desmeticit brusc și, reamintindu-mi totul, mi-am 
dat seama că nu fusese o închipuire, fata exista în realitate și 
chiar mersese o bucată de drum cu mine. 

— De unde-ai răsărit, ce cauţi aici? am întrebat-o, după ce 
luna nouă dispăruse. 

— Ce te miri? Am făcut baie în Rin. 

Nu era îndoială, se vedea că abia ieșise din apă, dar răspunsul 
nu mă dumirea pe deplin. 

— Și cum de-ai ajuns aici noaptea? 

— N-am ajuns noaptea, ci aseară; mi-am făcut cortul sus. Am 
de gînd să rămîn două săptămîni. Ţin post și mă rog. lubitul meu 
a murit; cu automobilul, nu-i greu să înţelegi cum: s-a zdrobit. 
Adineauri i-am aruncat cenușa în Rin. Sînt pe-aici flori, dar nu se 
văd. Ai o lanternă? 

Am adus lanterna din mașină, am luminat florile; a ales una, 
nu mai mare decit cercelul, și-a pus-o în păr, deasupra urechii. 

— Ce faci în viaţă? am întrebat-o. 

— Fac vrăji. Științific; am studiat la universitate; toate 
științele oculte, toate metodele. Sînt foarte multe; vreau să 
fundez una nouă, dar acum, două săptămîni, am să mă rog 
creștinește. Pe urmă am să-mi caut alt iubit și-am să-l vrăjesc. Ai 
fost vreodată vrăjit? Nu, se vede că n-ai fost. Dacă vii pînă sus, 
îţi dau o cafea aromată. 

— Nu beau cafea decit dimineaţa. 

— Atunci o licoare, să te întinerească. Ai vrea să ai zece ani 
mai puţin? Sau ciţi? 

— Unu. 

— De ce numai atit? 

— Fiindcă niciodată n-am fost mai fericit ca anul trecut. 
Totdeauna, de cînd eram tînăr, n-am fost mai fericit într-un an 
ca în anul trecut. 

— Ar trebui să faci vrăji. Ti s-ar potrivi. 

Am urcat pînă în vîrful stîncii, pe o potecă grea, șerpuită. Fata 
mergea înainte, să-mi arate drumul, și mă miram cum nu-și 
rănește picioarele în piatra așchiată. Să fi fost oare, într-adevăr, 
pricepută la vrăji? Parcă plutea și ajunsă sus respira liniștită, în 
vreme ce eu numai că nu-mi dădeam sufletul. 


Cunoșteam cortul, mic, portocaliu, pe care tinerii în călătorie îl 
duc în spinare pe tot pămîntul. Așa era, cu siguranţă, și-al fetei 
de la Lucerna, cea cu picioarele rănite. lnăuntru ardea o candelă 
micuță, luminînd o biblie deschisă la jumătate. Altceva nu putea 
să se vadă, dar bănuiam tot ce se găsea acolo: o spirtieră, 
cafea, zahăr, biscuiţi, un sac de dormit, două perechi de pantofi, 
doua perechi de pantaloni, două bluze, puţină rufărie, săpun, 
pastă de dinţi, un atomizor cu parfum și o cutie cu detergent. 
Inventarul libertăţii depline. 

Urcasem doar ca să văd Rinul de sus și mă bucuram, fiindcă 
n-avea să se mai ivească altă ocazie. Însă în lumina slabă a 
stelelor, fluviul, pustiu, nu se deslușea bine; îi ghiceam malurile, 
mai întunecate ca apa; din cînd în cînd, un val răsfringea 
sclipirea unei stele și atunci aveam dovada că Rinul era acolo, 
ascunzîndu-și vechea lui comoară. 

În timp ce stăteam cu spatele, fata și-a lepădat halatul și s-a 
îmbrăcat repede. Apoi am auzit șuierul scurt al atomizorului și 
am simţit parfumul, deocamdată fără identitate. 

— Cum te cheamă? am întrebat-o. 

— Astă seară, Welgunde. 

— Surorile tale sînt în fundul Rinului! Nu poţi face o vrajă, să 
le scoţi deasupra? Măcar pentru o clipă? 

— Ar fi prea greu; sînt o începătoare. Am să încerc altă dată. 

Venise lîngă mine, fără să-i simt pașii; mi-am dat seama după 
intensitatea parfumului. Îl cunoșteam, era același pe care după 
mult timp aveam să-l reîntîlnesc odată cu Dominique, fata de la 
„Asturias“. 

— Mai fă un pas înainte! m-a îndemnat fata. Se vede mai 
bine. 

M-am supus, deși abisurile îmi dau ameţeală. E ciudat, fiindcă 
în avion stăteam pe jumătate afară din carlingă, exersîndu-mă 
să ochesc ţinte terestre pentru un război pe care nu l-am făcut. 
Nu mă ţineam decît de minerele mitralierei, și poziția aceea 
primejdioasă nu mi-a prilejuit nici o senzaţie neplăcută, 
dimpotrivă, mi-a dat un fel de euforie masculină, ca galopul 
calului peste obstacole. 

— Apleacă-te în faţă! a continuat fata. 

După citeva clipe am simţit din partea ei un fel de 
nemulţumire, parcă și-a scuturat umerii. Pe urmă a spus, 
înciudată: 


— Nu vrea să meargă! Nu ţi-a venit să te arunci? 

— Nu, deloc. 

— Te-aș fi ţinut, să nu-ţi fie teamă. Dar vorba e că degeaba. 
Ce să fac? Sînt o începătoare! 

— Totuși, ecoul l-ai stins! 

— O, n-a fost nici o greutate; natura se supune ușor. Dificil e 
cu oamenii, mai ales cu unii, cînd te aștepți mai puţin. 

Am coborit împreună și m-a rugat s-o iau în mașină, cîţiva 
kilometri. Nu înţelegeam nimic, unde vroia să meargă la unu 
noaptea, în loc să se culce. Dorinţa ei mi se părea mai 
nefirească decit toată întimplarea. Cum am pornit, mi-a cerut să 
merg mai repede; nu trebuia să-mi spună de două ori, accelerez 
cu nădejde, ori de cîte ori se poate, șoseaua mă fascinează, nu 
mă sperie nici virajele. 

Am întîlnit un singur camion, venind din față; acalmia, 
prelungită, începea să mă mire. 

— Mai repede! mă îndemna fata. 

O simţeam că mă urmărește, dar la viteza aceea nu puteam 
întoarce ochii, să-i văd faţa. Şi tot nu știam unde vroia să 
meargă. La mai puţin de un kilometru se vedeau luminile din St. 
Goarshausen; în curînd trebuia să reduc viteza, ca să nu intru 
nebunește în mijlocul oralului. Șoseaua cotea la dreapta, și 
drept în faţă, farurile scoaseră din întunericul Rinului un cedru 
gigantic, pe al cărui trunchi lucea, în roșu pe alb, avertizorul de 
curbă primejdioasă. Fata m-a apucat de braţ și m-a strîns tare. 

— Accelerează! 

N-am putut să mă sustrag și am apăsat pe acceleraţie, în 
vreme ce puneam volanul la dreapta. Mașina are o însușire 
năprasnică, pe care o încercasem întîi cu viteze modeste: 
derapează violent, făcînd să vibreze și caroseria, și asfaltul, dar 
numai cît timp o forţezi să schimbe direcţia; odată volanul adus 
la mijloc, se liniștește și își continuă linia dreaptă, fără nici o 
oscilație. 

— Oprește! a strigat fata, aproape furioasă. 

Am tras pe dreapta; eram la intrarea orașului. 

— Ce fel de om ești? Nu ţi-a venit să intri în copac, adineauri? 

— Copacii au asupra mea o atracţie primejdioasă; adeseori 
îmi imaginez cum ar fi o coliziune la o sută cincizeci de kilometri 
pe oră; desigur că se sfirșește cu o dezagregare. Dar e mult mai 
spectaculos să învingi atracţia; e cum ai răpune un demon în 


tine, făcîndu-l să urle. 

— Impresia de urlet vine de la cauciucuri; se face o 
suprapunere, a spus fata. Nu, degeaba! N-am destulă putere. 

— Poate ai fi reușit la o viteză mai mică; atunci m-ai fi găsit 
fără apărare. Cînd merg cu viteza de adineauri, sînt prea 
încordat ca spiritul meu să admită o imixtiune. 

Mi-am amintit cum am intrat într-un copac odată, acum mulţi 
ani, dar atunci aveam numai optzeci de kilometri pe oră. În 
secundele cît am putut să gindesc am crezut că are să fie o 
glumă; tot așa am crezut la începutul coliziunii, în prima clipă, 
cînd începeau deformările pe care le am întipărite în memorie 
ca pe un film făcut cu încetinitorul. Mașina a început să 
zdruncine, capota motorului s-a arcuit în sus, apa din radiatorul 
explodat s-a prefăcut într-o jerbă de aburi, parbrizul s-a opacizat 
brusc și-apoi a plesnit în mii de bucățele, volanul a venit spre 
mine, îl ţineam tare cu mîinile... lar după această inexplicabil de 
lentă și lungă pregătire, a început agresiunea. 

Era într-o duminică dimineaţa, după o sîmbătă care nu se 
sfirșise bine; începeam să pierd pe oamenii din jurul meu, și 
cred că atunci simţeam cum se mai duce încă unul. Nu știam ce 
destinaţie să dau duminicii, pînă seara, cînd eram invitat la o 
petrecere de familie. Cît despre mine, mi-ar fi fost și mai greu 
să-mi găsesc o destinaţie în ziua aceea, și în cele următoare. 

Atunci a venit să mă viziteze un prieten, despre a cărui 
inteligență și sensibilitate aveam destule dovezi ca să-i doresc 
tovărășia; în convorbirile noastre puteam să abordăm tot felul 
de subiecte; niciodată nu ne plictiseam, nici nu ajungeam în 
puncte moarte. Prietenul meu știa să vorbească, dar, mai ales, 
știa să asculte. Trecuse în ultimii ani prin încercări grele; deși 
tînăr, avea o sănătate zdruncinată rău, ceea ce știa foarte bine, 
fiindcă era medic, unul de mîna întîi, și își cunoștea diagnosticul; 
boala lui nu ducea neapărat la moarte, însă îl chinuia și îi sluțea 
toată viaţa. Și totuși, prietenul meu dorea să trăiască, avea un 
suflet robust, o fire curajoasă, de unde mi-a venit multă 
îmbărbătare în unele clipe grele. Acum însă începuse o suferinţă 
nouă, vroia să iubească o fată, în viaţa lui nu exista nici una 
statornică. Vroia să iubească, dar nu știa pe cine, umbla năuc de 
colo pînă colo, cu ochii în toate părţile, s-o găsească pe acea 
făptură necunoscută care îi era destinată și se ascundea în cine 
știe ce adincime a mărilor. 


Am fost de față cînd a întilnit-o, cu cîteva zile mai înainte de 
duminica nenorocoasă, și n-am remarcat la ea altceva, cum 
stătea pe un fotoliu, decît că avea sub rochie o dantelă ca 
stînjeneii, pentru care am și botezat-o, ca s-o identific: fata cu 
combinezonul violet, căci numele adevărat nu i l-am știut 
niciodată. 

Venise să mă viziteze împreună cu logodnicul, cunoștință 
veche a mea. Cum a văzut-o, prietenul dornic de dragoste, aflat 
și el de faţă, n-a ezitat o clipă înainte de a socoti că ea îi era 
aleasa. Drept care, începînd de a doua zi, s-a năpustit asupra ei 
cu telefoanele, cu florile și cu dragostea. Fata însă, avînd un 
logodnic, nu putea fi abordată chiar atît de dinamic. Că logodna 
s-a făcut praf, o lună mai tîrziu, nu are importanţă; să fi fost mai 
răbdător, poate prietenul meu și-ar fi văzut visul cu ochii în luna 
următoare, și atunci viaţa lui ar fi fost alta. Numai că luna 
următoare ofta greu după alta, și ea logodită, și nici ea dispusă 
la infidelitate. 

Multă vreme a dus-o prietenul din dragoste neîmpărtășită în 
dragoste nefericită, pînă ce s-a încurcat cu o văduvă 
mîncăcioasă, pe care n-a iubit-o, dar s-a străduit cu ea sîmbătă 
seara, pe vremea cînd nu exista Manix la televiziune. 

În duminica de februarie, venise să geamă, fiindcă ultima 
încercare făcută pe lîngă fata cu combinezonul violet eșuase, 
fără să lase nici o speranţă. Apoi vroia să-și ia rămas bun, pleca 
la Sinaia, să schimbe aerul și poate să-și mai uite amarul. 

— Nici eu nu sînt în toane prea bune, i-am spus, și nu știu ce- 
aș putea face astăzi, așa că haide să mergem împreună. Dar nu 
la Sinaia, ci undeva, pe un circuit, ca să fim înapoi la cinci după 
amiază. Şi lasă-ți mașina aici, mergem cu a mea, e mai 
confortabilă. 

— N-am noroc nici la mașini! spunea citeodată prietenul meu. 
Am cumpărat o rablă, și doar aveam bani să-mi iau una mai 
bună... Ce să-i faci! Fiecare își ia mașina pe care o merită. 

A acceptat propunerea mea, după o ezitare, ceea ce nu se 
întîmplase niciodată; era în el o contrariere inexplicabilă, dar în 
fine, am pornit la drum puţin înaintea amiezii, pe o vreme ca 
primăvara. 

Șoseaua era uscată și destul de liberă, așa că am mers în 
liniște. Nu alesesem drumul cu o intenţie foarte precisă, dar, 
pentru ceea ce va urma, e bine să spun că în această croazieră 


duminicală am trecut, chemat de amintiri, prin toate locurile 
copilăriei și adolescenţei mele. Întîi am mers la Ploiești și am 
oprit la biserica Sfîntul Ștefan, de pe strada Romană, peste 
drum de școala unde am făcut clasele primare. Nu sînt 
credincios încă din copilărie, căci nu-mi amintesc să mă fi 
subjugat vreodată religia. Nu mă pot numi nici ateu, simt un 
Dumnezeu în mine, de esenţă înrudită cu a mea și cu forță 
egală, pe care îl invoc în unele clipe, nu în cele de deznădejde, 
și numai fiindcă îi atribui deplină obiectivitate, pe lîngă o deplină 
lipsă de patimă. Dar intru uneori în biserică, dacă nu e lume, să 
aprind o luminare și să privesc flacăra palpitind ca o inimă. 
Totdeauna am asemuit flacăra lumiînării cu o inimă micuță, 
timidă și întrebătoare, ca de copilă. 

Acum am aprins trei lumînări, una pentru morţii mei, alta 
pentru cei vii, și a treia pentru mine, apoi am plecat mai 
departe, mulțumit că o jumătate de oră cele trei flăcări mici au 
să pulseze acolo în tăcerea bisericii, în ritmul inimii mele. 

Am mers la Cimpina, în jurul căreia mi-am trăit cea mai 
fierbinte parte a adolescenţei, aceea cînd începi să descoperi 
lumea și să te înţelegi pe tine, cînd impresiile se acumulează 
fără pierdere, în depozite enorme, iar sentimentele vibrează pe 
coarde foarte sonore și foarte pure. De la Cimpina am mers la 
Moreni și de-acolo la Tîrgovişte, unde am mîncat ascetic o 
friptură uscată, într-un birt mizerabil din piaţă. Dar mai întîi am 
urcat la Mănăstirea Dealu, unde am făcut liceul, într-un cadru 
neobișnuit și într-o ambianţă bizară, binele alternînd acolo cu 
răul, de la turpitudine pînă în pragul înălțării la ceruri. 

Cînd eram flăcău, am străbătut pe jos drumul de astăzi, de la 
Tîrgovişte la Cîmpina, de după-amiază pînă noaptea, ca să mă 
întîlnesc cu o fată, numai o oră, într-o grădină unde mirosea a 
gutui și a iarbă rece, și se auzea scîrţiind cumpăna unei sonde. 
lar după miezul nopţii am luat calea întoarsă, ca în zori să fiu la 
școală și să nu mi se simtă absenţa... 

Deci ne-am ospătat frugal la birtul din piaţă, mai mult ca să 
ne aflăm în treabă, nefiindu-ne foame, și pe urmă am pornit 
spre casă. Șoseaua era tot liberă și tot uscată; pe unde vedeam 
pete de umezeală, rămase de la zăpadă, micșoram viteza din 
vreme, cu o prudenţă exagerată. Așa am mers tot drumul în 
ziua aceea; nu-mi amintesc să fi trecut nici măcar o clipă și nici 
măcar pe departe de ceea ce s-ar putea numi o imprudenţă. La 


cinci fără zece minute, cînd mai aveam citeva sute de metri pînă 
la Băneasa, mergînd precaut și corect pe dreapta, mașina și-a 
ieșit brusc din fire și, tăind șoseaua în diagonală, s-a năpustit 
spre stînga, împotriva voinţei și înțelegerii mele. 

În volan au rămas, în două curburi adînci, amprentele miinilor 
și-ale efortului făcut de braţe spre a redresa mașina. Forţa care 
se opunea, neexplicată de nimeni, mi s-a părut inflexibilă; eram 
alocat într-o masă fixă, metalică. M-am supus și am acceptat 
impactul; a fost de o simetrie perfectă, drept în axul motorului. 

Am zăcut două luni, în două paturi vecine, în aceeași cameră 
de spital, eu și prietenul meu, cam cu aceleași oase rupte și la 
fel de mototoliţi. Dar am scăpat fără nici o urmă, fiindcă azi am 
și uitat unde au fost fracturile, mi le amintesc numai teoretic și 
nici așa foarte bine. Norocul e că ne-a îngrijit tot ce are mai 
strălucit chirurgia și medicina, prin prietenul la care eram invitat 
în acea duminică nenorocoasă pentru mine, cînd el își aniversa 
căsătoria. Şi s-a făcut că nunta de argint și-a sărbătorit-o mai 
mult la spital decît acasă, supraveghindu-mă cu îngrijorare, 
fiindcă, așa cum mi-a spus mai tirziu, se temea de o hemoragie 
internă. În abdomenul meu era o liniște mortuară, cum se 
întîmplă cînd viscerele sînt înecate în sînge. El n-avea de unde 
să știe că liniștea se datora fripturii uscate de la Tîrgovişte, prînz 
prea modest ca să ceară o digestie laborioasă. 

După primele zile de primejdie și de ameţeală, am ris mult în 
camera de spital, împreună cu tovarășul meu de suferință, am 
uitat multe necazuri, și numai acolo, după descurajări 
prelungite, a început iar să-mi placă viaţa. Decit că aveam o 
greutate pe conștiință, aceea de a-mi fi adus un prieten, chit că 
fără nici o vină, în stare de suferinţă, plus teama că ar putea să 
rămînă cu vreo schilodire. Pînă ce într-o seară, cînd îl toropise 
morfina, mi-a făcut o mărturisire zguduitoare; sper pentru el că 
a uitat pînă a doua zi dimineaţa. 

— Cînd am venit atunci, duminică, aveam în mașină două 
canistre cu benzină. Hotărisem să mă arunc într-o prăpastie, 
aproape de Sinaia, o și alesesem, să mă zdrobesc, benzina să ia 
foc, să ard împreună cu mașina, să nu rămînă nici o putinţă de 
scăpare și nici o urmă. Lăsasem acasă scrisori, cum se cuvine. 
Chiar și ţie una. Şi-acum sînt în sertarul meu, dar n-o să le 
găsească nimeni. 

N-am văzut niciodată scrisoarea adresată mie. Prietenul meu 


nu mai e aici, de aceea am putut face mărturisirea. 

— Ce crezi că s-a întîmplat? am întrebat-o pe fată, după ce îi 
povestisem. Crezi că a fost o vrajă? 

— În nici un caz! mi-a răspuns ea, scuturînd capul. 

— Atunci m-a sugestionat? Sau moartea invocată de el s-a 
urcat lîngă noi, în mașină? 

— Nu știu! Lasă-mă! Vreau să cobor. 

Părea iritată și parcă îi era frică. 

— Unde te duci? am întrebat-o cînd deschidea portiera. 

— Înapoi. 

— Dar ai să ajungi abia miine dimineaţă. Lasă-mă să te 
conduc; pentru mine e nimica toată. 

Coborise și acum era liniștită. Ba chiar mi-a zîmbit, aplecată 
spre mine. 

— Nu ţi-a dat prin minte că aș putea să zbor pe o coadă de 
mătură? 

Și-a trecut mîna prin păr, și atunci am mai văzut odată, 
lucind, micul cercel de aur. 

— Cînd o fi lună nouă! mi-a spus, înainte de a se duce. 

Am urmărit-o cu ochii cît s-a putut; mergea liniștită, pe 
mijlocul șoselei; apoi a dispărut, topită în întuneric. 


9 


De la Interlaken nu m-am mai oprit decît puţin la Lucerna, 
unde am văzut fata care citea Peer Gynt, apoi am mers întins, 
consumînd mereu din Elveţia, pe un drum frumos, cu mări 
interioare, pînă aproape de Zurich; acolo, într-o localitate mică, 
Adliswil, am înnoptat, la un hotel plăcut, însă cu o patroană 
antipatică. Am un obicei neconvenabil, să rămîn unde am intrat 
prima dată; dacă alegi, poţi găsi ceva mai bun, și dacă nu, n-ai 
decit să te întorci. Partea proastă în obiceiul meu vine de la 
teama că n-am noroc la acel veșnic mai bun pe care îl tot 
căutăm. Și-apoi, nu-mi place să mă întorc undeva de unde am 
vrut să plec. Astfel că am acceptat-o pe patroană, și-a trebuit s- 
o suport și la masă, fiindcă s-a așezat în fața mea, într-un grup 
de consumatori, oameni de-ai casei. Mi s-a părut că și ea, și 
clienţii ei n-aveau prea multe drepturi să trăiască. Nici unul nu 
părea apt să fi făcut ceva frumos în viaţă, pentru el sau pentru 
alţii. Penibili băutori de bere, fără nici o iluminare. Și tot așa de 


placid cum consumă bere, consumă și anii, prea mulţi cîteodată. 
Numai că berea o plătesc, patroana notează fiecare halbă, pe 
cînd anii le vin pe gratis. 

Am cumpărat o sticlă de vin, s-o am la căpătiiul patului; 
totdeauna prinde bine, dacă este destul de aspru. Am mai 
cumpărat și un tirbușon, deși aveam unul în mașină; dar mi-era 
lene să-l caut printre atitea boarfe. M-am dus și în gară, fiind 
peste drum, și am văzut trenuri locale, cam sărace, venind și 
plecînd ca tramvaiele. La Zurich aveam să văd și grozavele 
exprese internaţionale, mult visate odată. Avionul nu le-a 
eliminat încă dintre mijloacele de deplasare, trenul a 
reprezentat prea mult în viaţa noastră, în prima jumătate a 
secolului; cine poate să-l uite, cu tot ce el evocă nostalgic — 
sălile de așteptare cu lume de toate felurile, mirosul de cărbune, 
fluierul locomotivelor, zgomotul ritmat al roţilor, în drumuri 
interminabile? De aceea, deși de multă vreme călătoresc numai 
cu mașina, cînd pot, mă duc și prin cîte o gară. 

Încă nu se declarase criza de benzină și n-o bănuia nimeni; 
cum de n-au bănuit-o nici măcar fabricanţii de automobile? Pe 
oriunde treceam, circulaţia era continuă, densă, în creștere, 
mergînd spre exacerbare și rămînînd indispensabilă. Fiecare 
vîrstă în lumea de astăzi își înscrie partea ei în istoria deplasării 
omului pe mica noastră planetă. Istoria începe cu bicicleta, care 
prin mecanica ei premerge ciclomotorul. Bicicletele sînt cu 
sutele, ca mărime și ca modele, tot mai perfecționate și mai 
fanteziste, cu şei și ghidoane sofisticate, în zeci de culori 
lucioase, care fac să strălucească strada. Sînt folosite de 
dimineaţa pînă seara, de băieţi și de fetițe, care se strecoară 
printre celelalte vehicule cu îndemiînare și îndrăzneală, în fața 
unui semafor roșu, bicicletele fac slalom printre automobile, fără 
sfială și fără greșeală, și sînt primele în faţă cînd se aprinde 
lumina verde. Prin parcuri sau prin squaruri se desfășoară 
adevărate cadrile, cu ritm și precizie, ca un balet pus pe muzică. 
E un spectacol, și totdeauna poate fi privit cu plăcere. 

Ciclomotoarele, la fel de fanteziste și în modele încă mai 
numeroase, cu tehnica înnoită și elegantă, aparţin adolescenţei 
care le folosește cu dezinvoltură; chiar dacă pirîitul motoarelor 
ajunge uneori să terorizeze urechea, le accepţi cu simpatie, 
fiindcă, nu știu cum să spun, sînt și ele tinere. Toţi copiii și 
flăcăiandrii umblă îmbrăcaţi în culori la fel de vii și de fanteziste 


ca micile lor vehicole năzdrăvane, venite parcă din basme 
mecanice; domină portocaliul, albastrul și galbenul, îmbinate și 
combinate în fuste, pantaloni și bluze care aduc pe stradă o 
veselie înflorită, ca de veșnică primăvară. 

Progresiv se ajunge la motocicleta de mare putere, adevărat 
balaur al șoselei. Cu ele merg de obicei perechi, un bărbat și o 
femeie, ea contopită în el, pe șaua unică, făcută să îi adune 
după o formulă nearitmetică: unu și cu unu fac unu, pînă la 
sfîrşitul drumului. Au costume ca de cosmonauţi, negre, 
lucioase, și căști care le acoperă toată faţa, transparente în 
dreptul ochilor, ceea ce le dă o înfățișare drăcească. Viteza lor o 
depășește pe a multor automobile, chiar pe a celor foarte 
puternice. Privindu-i, ţi se face frică; fiindcă la viteza aceasta, 
accidentul, oricare ar fi cauza, nu cruţă nimic, nu lasă nici o 
șansă de scăpare. 

La Montreux, într-o vitrină, am văzut o motocicletă BMW de 
proporţii încă neiîntilnite, cu un motor mai mare decit al 
automobilelor mijlocii, îndopat de nervi și de cai putere. lar la 
Geneva am mai văzut una asemănătoare, condusă de o femeie. 
Să ai de nevastă o asemenea amazoană, cred că-i o situaţie 
foarte primejdioasă. 

Desigur că dihăniile acestea sînt mult mai scumpe decit un 
automobil convenabil. Cei care optează pentru ele, înseamnă că 
sînt stăpîniţi de un demon. Nu dezaprob nimic; e bine ca omul 
să se urmeze pe sine însuși, pînă la ultimul obstacol și la ultima 
consecinţă. 

Despre automobile ce-aș mai putea spune? De la Fiatul 500, 
pînă la Porsche, Ferrari și Maserati, ele domină șoseaua, emiţind 
sunetul modulat al avionului de bombardament în picaj, care ne- 
a îngrozit în timpul războiului. Vin în șiruri interminabile, ore 
interminabile, zile, săptămîni, vor veni luni, ani, tot timpul lumii. 
Orice piedici i s-ar pune în cale, în secolul nostru automobilul nu 
va dispare. 

Am plecat devreme de la Adliswil, așa că la șapte și jumătate 
îmi aveam mașina parcată pe o stradă liberă, în Zurich, cam 
departe de centru; nu mă încumetam să înaintez prea mult, de 
teama continuă că nu mai găsesc unde s-o las fără contravențţie. 
Dar odată mașina plasată într-un loc convenabil, distanţele 
străbătute cu piciorul devin o plăcere. Privesc totul pe îndelete, 
pot să mă uit și la stînga, și la dreapta, pot să cotesc după cum 


îmi vine, fără să semnalizez și fără să ţin seama de prioritate; 
pietonii, pe trotuare, au drepturi egale. Am mers încontinuu pe 
străzi, la întîmplare, pînă la ora douăsprezece; cred că am făcut 
douăzeci de kilometri. E o metodă care poate să rămînă cît timp 
m-or ţine picioarele. 

Am văzut, din acest zori de zi cînd am intrat în Zurich, o scenă 
polițistă, pe care n-am dezlegat-o pînă astăzi, deși uneori mi-am 
bătut capul. O mașină de ridicat gunoaiele oprea din poartă în 
poartă. La obișnuitul echipaj se adăuga de astă dată un 
inspector, în haine civile, cu un blocnotes în mînă, cocoţat pe 
scara din spate. La fiecare oprire inspecta sacii cu gunoaiele, 
pipăindu-i, răsucindu-i, adulmecîndu-i fără să se lase pe tînjeală. 
Oare căuta o bombă? Sau o comoară? De citeva ori a notat 
ceva, după ce s-a uitat bănuitor la intrarea casei. lar în vreo 
două locuri a pus pe gunoieri să desfacă sacii, să-i deșerte pe 
jos și, cu propriile lui mîini albe, le-a răvășit conţinutul, ceea ce 
nimeni n-ar face fără să se crispeze de greață. Probabil a găsit 
ceva destul de interzis și de suspect, fiindcă, după o privire 
amenințătoare, a notat numărul caselor. 

Foarte aproape de centru sînt străzi liniștite, ca de provincie, 
cu locuinţe demodate, cu grădini și parcuri. O veveriţă mi-a tăiat 
calea și mi-a fost foarte simpatică, făcîndu-mă să uit o clipă ce 
istovitoare este încercarea de a cunoaște un oraș în citeva 
ceasuri. Am intrat după ea într-un mic parc, s-o caut, dar n-am 
mai găsit-o. Cu acest prilej am pus piciorul pe pămînt, după ce 
atita timp nu mai umblasem decit pe asfalturi, și-am luat pe 
tălpile pantofilor cetină căzută dintr-un molid stufos, unde poate 
se ascunsese veverița. Zece minute mai tirziu, intrînd într-un 
magazin universal, am simţit o gidilitură în tălpi și mi-am dat 
seama că mă aflam pe un fel de grătar, pus în ușă, prin ale cărui 
lamele treceau șiruri de perii înguste, luînd praful de pe 
încălțăminte; mi-a luat astfel și ultimul fir de cetină. 

Pe o stradă largă, cu mai multe benzi de circulaţie, un sac de 
hîrtie, venit cine știe de unde, era căzut în calea mașinilor. 
Pentru Elveţia, o asemenea contravenţie la regulile de curăţenie 
mi s-a părut inexplicabilă. Sacul a zburat dintr-un trotuar în 
altul, zbătîndu-se, foșnind, răsucindu-se, absorbit și apoi 
expulzat de cauciucuri. Şi cum scăpa de o mașină, alta venea 
peste el, cu brutalitatea ei mecanică. Această întîmplare banală 
mi-a ţinut privirea mai multă vreme și mi-a dat o tristă 


îngîndurare; transpusă pe alt plan, vedeam ce pot să pățească 
bietele noastre ființe, dacă se întîmplă să pice, dezarmate, în 
calea mașinilor care ne tăvălesc sufletele. 

Și aici bat clopotele, ca în toată Elveţia, din sfert în sfert de 
oră. Dar nu se aseamănă, și nici un clopot din lume nu va putea 
să le semene, cu cele de la Madrid, din staţia de metrou Sevilla, 
aflată lîngă hotelul „Asturias“. 

Am văzut bărbi și coafuri tot mai ciudate la tinerii de pe 
stradă, localnici sau vîntură-lume. Toate fanteziile sînt trezite și 
puse să concureze; toate reţinerile sînt abolite; fiecare merge 
pînă unde poate să ajungă cu închipuirea. În bărbi și în coafuri 
găsești toate treptele de evoluţie ale omului și toată istoria. Am 
întîlnit un băiat cu cosiţe, ca fetele, și poate l-aș fi confundat, 
dacă n-ar fi avut, exact în virful bărbiei, un pămătuf de păr, ca o 
coadă de veveriţă. 

M-am întors la micul parc de pe strada provincială, dar 
veverița tot n-am văzut-o. 

Nu mai știu, în mulţimea de tineri, care sînt și care nu sînt 
hippy. Speţa a evoluat, și poate chiar a dispărut, sau e pe cale 
să dispară. Cei din speța nouă par mai lucizi, mai organizaţi, cu 
picioarele mai pe pămînt. Le-a dispărut tristeţea, înlocuită de 
nepăsare. Dar nepăsarea nu-i altceva decit o altă treaptă a 
tristeţii, mai gravă și mai imuabilă... 

Pe la ora unu mă apropii de Basel și cred că voi trece imediat 
în Germania. E atit de greu să treci dintr-o ţară în alta cu atita 
iuţeală! Abia te-ai învăţat puţin cu oamenii, cu obiceiurile, cu 
limba, cu moneda locală, și trebuie s-o iei de la capăt. De-aceea, 
cred, am zăbovit două ore la Basel, unde nu-mi propusesem nici 
o explorare, fiindcă e imposibil să le vezi pe toate. Şi dealtfel, 
nimic nu-i neexplorat, nimic nu ne este necunoscut în această 
mare lume a noastră. Pe toate le-am învăţat, pe toate le-au 
comentat alţii. În ceea ce mă privește, cel mai mult mă satisface 
să știu că am trecut prin geografia și istoria cunoscută dinainte, 
și care prin vizita mea nu face decît să mi se confirme. 

Doi tineri, întrebîndu-i ce-aș putea să văd în orașul lor într-o 
oră, au ridicat din umeri. Dar nu fiindcă timpul meu li se părea 
sub minim; dimpotrivă: se mirau că vreau să pierd o oră acolo. 
Am recunoscut în ei nefericita resemnare provincială. 

O fetiță cu bicicleta de ghidon, de-o frumuseţe anticipată, s-a 
uitat atît de stăruitor la mine, cu atîta simpatie și consternare, 


încît am fost sigur că îmi citea tristeţea de pe faţă, cu simţurile 
ei sensibile și nealterate. Copiii n-ar trebui să cunoască 
tristețea. E adevărat, mă copleșeau amărăciunile în ziua aceea, 
sub un cer care începea să se înnoreze, cînd mă pregăteam să 
trec încă o frontieră, căutînd ceva de negăsit niciodată. Scaunul 
din dreapta mea rămîne neocupat și dacă alteori mi-a plăcut să 
merg singur la drum, acum singurătatea e un semn de doliu. 

Am mașina încărcată cu tot ce trebuie pentru trei luni de zile, 
în afară de mîncare. Prietenul meu, Neculai, care este foarte 
organizat prin fire și mi-a ajutat să-mi fac bagajele, ca și altă 
dată a mers pînă la a întocmi chiar și un inventar, și o schemă, 
ca să pot găsi ușor un obiect cînd se ivește nevoia. N-am pierdut 
nici inventarul, nici schema, dar nu le-am consultat niciodată; mi 
se părea groaznic de organizat, de aceea am vîrît mîna și-am 
cotrobăit orbește prin geamantane, făcînd totul vraiște. Am șase 
perechi de pantofi, dacă e admisibil, băgate pe sub scaune și 
prin alte unghere, și puse, bineînţeles, pe schemă. Dar nici unii 
nu sînt potriviți cu nenumăraţii mei kilometri zilnici; sînt pantofi 
de oraș, nu de performanţă. 

Mi-am luat de la Basel unii uimitori, frumoși și ieftini: „Safari 
— Made in Africa“. Dar în ce parte a continentului, emblema nu 
scrie. Am învăţat la școală ce-i Africa, și-am fost o dată acolo. E 
un pămînt foarte mare! 

Vînzătoarea, o doamnă, a îngenuncheat la picioarele mele, ca 
să-mi încheie pantofii după ce-i probasem. Am vrut s-o opresc; 
mi-a răspuns că e meseria ei. Zimbea tot timpul. Cînd să plec, 
parcă aveam aripi; nu-mi venea să cred, pierdusem o bună 
parte din propria mea greutate. Am purtat pantofii tot timpul 
drumului, îi mai port și astăzi. Rar m-am folosit de ceilalţi și nu 
de toţi, și doar ca să dau un înţeles faptului că îi căram cu 
mine... Oricum aș socoti și oricum aș face, mereu mă întorc 
bucuros la pantofii de la Basel. 

Am văzut vitrine cu mobile, de un lux și de o bogăţie aproape 
indecente. Şi indiscrete. Armate de artiști și de meșteri au lucrat 
la ele, cu vădita intenţie de a depăși nevoile omului, de a crea 
un mod de viaţă artificial și exasperant, acea luxură care a 
premers totdeauna decăderea civilizațiilor umane. Le-am privit 
aproape cu groază, și nici o clipă n-am crezut că vreodată, cu 
toată dorinţa legitimă de a-mi fi bine, și cît mai bine, aș putea 
tînji după ele. Omului trebuie să-i rămînă și o neîmplinire, o 


chemare spre altceva, altminteri e inutil să mai trăiască. Mobila 
de la Basel nu poate fi depășită decit pentru a se ajunge la 
cancer. 

Fiind sîmbătă după prînz și începînd vînzoleala de la sfîrșitul 
săptămînii, în drumul spre frontieră șirul de mașini devine tot 
mai compact. Aglomeraţie neomenească la staţiile de benzină; 
se stă la coadă cu orele, fiindcă în Germania, unde merg toţi, 
benzina e mai scumpă. Oare nu se face deloc socoteala timpului 
pierdut, cît ar putea să coste? Și cît ar putea, mai ales, să coste 
zbiîrniitul nervilor sîcîiți de înaintarea penibilă, metru cu metru, 
cînd șoseaua in faţă te așteaptă, oferindu-ţi dreptul la viteze 
maxime? 

Ştiam, și am avut prudenţa să-mi umplu rezervorul din vreme, 
în oraș. Ce-aș fi cîștigat dacă îl umpleam aproape de frontieră? 
Trei kilometri, ridicolă economie faţă de lungimea ecuatorului! 

Trec pe lîngă oamenii care așteaptă în șiruri lungi, la staţii; 
sînt caraghioși, nu-mi fac nici măcar milă, m-aș opri la fiecare și 
i-aș ride în faţă. 

Cele două puncte de frontieră, cu Germania și cu Franţa, sînt 
foarte aproape unul de altul. La bifurcaţie m-am oprit, creîndu- 
mi o ezitare. Mergeam în Germania, dar era destul să vreau, 
coteam la stînga și intram în Franţa. Ei iată, a fost un moment 
bun, poate de-aceea am venit aici. Să fi vrut, coteam la stînga! 
Am mers înainte, mulţumit, fiindcă nimeni nu mă împiedica să 
merg în orice parte, și mă simţeam ca și cum trecusem în 
Franţa; chiar mă miram că oamenii vorbeau limba germană. 

A început să plouă de la frontieră; nu mi-a făcut bine. Se 
apropie toamna și mai am de mers spre nord, înainte de-a lua 
drumul spre ţara caldă. 


10 


Venind întunericul, m-am oprit la Norsingen, un sat pe drumul 
spre Freiburg, într-un moment cînd ploaia contenise și îmi 
recăpătasem destul optimismul ca să mă pot bucura de odihnă. 
Un han modest în mijlocul satului, numit „Bren“; nu mai încape 
îndoială, sînt de-a binelea în Germania! Cu toată modestia 
fațadei, înăuntru e îmbietor; o cameră cu mochetă pe jos, baie, 
apă caldă, iar în restaurantul tihnit, cu mese grele de stejar, cu 
pardoseala de gresie dată cu ceară și lustruită, cu vitrouri care 
creează afară o lume plină de soare văratic, mi s-a pus în față 
un șniţel, șnițel adevărat, ca în visele vieneze. Cu un serviciu 
plin de competenţă și de atenţie, la fel de elaborat ca în marile 
restaurante. 

Dar a reînceput să plouă, și de la ora șase, căci am mîncat 
devreme acea minune de șniţel, sînt în cameră, cu o sticlă de 
vin negru, excelent, luat de la Basel, cu caietul de însemnări și 
cu harta. Vinul și harta îmi sînt doi înzestrați prieteni. Conversez 
cu ei pînă ce cade noaptea. Le spun ce cred eu despre 
frumoasele mobile de la Basel. Cei care se vor folosi de ele, tot 
se vor scăpa pe ei într-o noapte, la boală și la bătrineţe. Și pînă 
atunci, vor rigii și se vor scărpina în fund, iar mobilele lor 
somptuoase nu-i vor face mai puţin scîrboși și mai puţin hizi. 

Ultimul gînd înainte de a stinge lampa: ca lumea să fie 
frumoasă, ar trebui să aparţină numai oamenilor frumoși. lar 
dacă are să mi se spună că nu sînt destui oameni frumoși pentru 
cîte lucruri frumoase se fac, am să răspund că frumuseţea 
omului se poate și ea face, așa cum se fac lucrurile frumoase. 

M-am culcat la ora opt și jumătate, pe o ploaie demoralizantă. 
Oare n-ar fi fost mai bine daca treceam în Franța? 

Schimb planul, pe neașteptate: în loc să merg drept la Rin, voi 
lua-o spre Stuttgart, poate dau de urma traducătorului meu în 
limba germană; ar fi o nevoie, s-au adunat nedumeriri, voi 
încerca deci să-mi fac datoria, totuși fără plăcere; poate aș 
cîștiga mai mult dacă aș lăsa lucrurile încurcate. Recunosc că 
fără traducerile acelea, descoperite tirziu, n-aș fi făcut, cu 
oarecare înlesnire, călătoria de astăzi, dar prea mi s-au ascuns 
socotelile! 

Am plecat la opt dimineaţa, fără entuziasm și negru la faţa. 


Deși ploua, m-am simţit îmbărbătat în mașină, cu caloriferul 
puţin deschis, cu spaţii înainte. Să fi vrut, puteam să merg fără 
oprire pînă la Hamburg. Și mai departe. Îmi era bine la drum, 
îmi trecuseră toate îndoielile, toate temerile și viteza făcea să 
mi se dilate imaginaţia. 

Automobilele care veneau din faţă cu farurile aprinse, prin 
perdeaua de ploaie, îmi dădeau și ele, în felul lor, senzaţia de 
navigaţie aeriană. 

Deși indicatoarele de drum erau bune, de cîteva ori am luat 
direcţii greșite, poate fiindcă ţinta etapei nu mi se părea 
convingătoare; parcă eram pornit să mă rătăcesc. M-am întors 
din drum fără să-mi fac inimă rea pentru ocolurile inutile. Toată 
ziua va fi inutilă. 

Am ajuns la Donaueschingen prin inspiraţie și abia acolo mi- 
am adus aminte și mi-am dat seama că mă aflam la izvoarele 
Dunării. Nu putea să fie fără emoție, și astfel, dintr-odată, ziua 
căpăta un sens din cele mai bogate. 

Ploaia contenise pentru un timp, și-am mers în liniște în 
curtea palatului, cunoscut din fotografii, unde s-a hotărit că 
izvorăște Dunărea. Am descoperit locul, cunoscut și el din 
fotografii, un bazin circular, betonat, de vreo opt metri în 
diametru, cu pietriș pe fund, colorat în tonuri verzui, cenușii, 
brune și albastre. Sub ele se ascunde izvorul a cărui apă, 
desăvirșit de clară, pare colorată într-o nuanţă născută din 
toate. De-aici sînt două mii opt sute patruzeci de kilometri pînă 
la Sulina și pe această distanță Dunărea coboară șase sute 
șaptezeci și opt de metri. Cifrele, cunoscute din copilărie, acum 
mă emoţionau, fiindcă mă legau de tot ce înseamnă viaţa mea 
lăsată în urmă. Dunărea face parte din mine. 

Am aruncat un ban în bazinul cu apă limpede și mi-am pus în 
gînd ca vara viitoare să merg la Sulina, măcar pentru o oră, ca 
să mă regăsesc la nivelul mării, punctul meu principal de 
referire. 

Accept cu ușurință simbolurile; avem nevoie de ele. Izvoarele 
Dunării sînt multe, și la mari depărtări de bazinul care le 
simbolizează pe toate. La o sută de metri curge o Dunăre gata 
formată. Am aruncat un trandafir în apă, întrebîndu-mă cît timp 
va face pînă la Marea Neagră. O fiinţă plină de devotament pînă 
la exaltare a murit în depărtarea unde se ducea trandafirul. De 
cîte ori și cu ce patimă a urmărit să descopere un trifoi cu patru 


foi, în speranţa că el îi va schimba destinul! Îngenunchea și se 
tîra prin iarbă, cu ochii aprinși, căutîndu-și norocul și invocîndu-l 
cu o religiozitate fanatică. N-a găsit niciodată un trifoi cu patru 
foi, atit de rar, că pare miracol. Cum mi-a alunecat privirea în 
jos, am și văzut unul, fără să-l caut. L-am rupt și l-am aruncat în 
apă, pe urmele trandafirului. 

După o vagă intermitenţă, ploaia s-a pornit din nou și a ţinut 
pînă aproape de Tübingen. Nu m-am simţit mai rău, decit trist. 
Dar ar trebui să-mi fie rușine de mine că nu-mi domin sufletul, 
cînd am atitea de dominat în mine și în jurul meu, odată ce mă 
aflu pe drum, singur și prin propria mea voinţă, departe de tot 
ce-i al meu, și fără a putea să primesc ajutor de la cineva, cit e 
lumea. Ar trebui să fiu mulţumit că nu mă doare nimic, că nimic 
nu mă istovește, că respir bine, că am o inimă sănătoasă, și sînt 
sigur că nimic în organismul meu nu are să mă trădeze. Durerea 
fizică, de care sînt scutit deocamdată, o acoperă totdeauna pe 
cea sufletească. Nu-mi mai aduc aminte cine a spus această 
vorbă cinică, dar atit de adevărată: „Ferească-mă cerul de 
suferinţele trupului, că pe-ale inimii le-oi obloji cumva!“ E 
adevărat că sănătatea nu-i totul, dar fără sănătate nu poate să 
existe nimic, spune altcineva, cred că Schopenhauer. 

Cum rar se întîmplă cu arhitectura și cu soarta așezărilor 
omenești, la Tubingen, orașul vechi, autentic și nobil nu lasă să 
se vadă orașul nou. Ce-a fost aici odată, se simte și astăzi: un 
centru de cultură în inima Europei. Aici poţi să ierți Germaniei 
toate păcatele. Fiindcă aici nu s-a studiat cum se fac gazele 
toxice și bombele; Krupp a urmat altă școală. Aici s-a studiat 
omul ca unitate a istoriei. 

Incinta castelului, sus, în mijlocul orașului, seamănă cu o 
curte de han. Dar clădirile vechi adăpostesc institute 
umanistice. E o tradiţie care face din Tubingen un oraș plin de 
demnitate. 

E frumoasă și pașnică mica piaţă de jos, cu clădiri vechi, atit 
de bine întreţinute, că par reconstituiri recente. lată însă că 
între două case medievale, unde s-a născut un loc viran, o 
macara gigantică se pregătește să facă nu știu ce blasfemie. 
Pînă acum s-a turnat un stiîlp gros de beton. Piei drace! 

Am petrecut cîteva ceasuri multumitoare în decorul acesta 
din altă vreme și parcă din altă lume. La ora prinzului nu se 
vedeau oameni, toţi erau plecaţi sau se odihneau închiși prin 


case; poate ascultau muzică sau cercetau tomuri vechi și 
groase. 

Incepeau în schimb să treacă automobile, cu oarecare sfială, 
fără să-și ambaleze motoarele, fără claxoane și scrișnete de 
frine, respectînd parcă lumea aceasta veche și nedecedată. Prin 
ele se anunţa barbaria care avea să înceapă spre seară, ca în 
orice duminică. 

La Tubingen, după ce am mers pe o șosea excelentă, după ce 
am dormit într-un pat admirabil, am mîncat o piine aleasă și am 
băut un vin de clasă superioară, m-am hotărit să cred că ei, cu 
toată duritatea lor, și uneori cu toată brutalitatea, sînt un popor 
plin de daruri. Nu-l citez pe Goethe, fiindcă îi port o ranchiună 
perpetuă, dar în jurul lui, în cultură, în muzică, în filozofie, sînt 
numai oameni de o mare forță umană. De-aceea mă bucur că 
am fost la Tubingen, deși restul ocolului a rămas inutil. 

Pînă la sfîrşitul etapei, soare și o șosea inexplicabilă: cînd 
autostradă, cînd drumeaguri vicinale, cu asfalt deasupra, ducînd 
din surpriză în surpriză și aruncîndu-te în derută; de la un loc 
înainte ai impresia că te-ai rătăcit între niște puncte cardinale 
bombardate. 

Dar am ajuns la Stuttgart; nu știu cum. La plecare m-am 
întrebat: ce-am vrut aici? 

Ca și alteori, un oraș mare mă îngrozește chiar duminica 
după-amiază, cînd străzile rămîn încă un timp goale. După o oră 
de panică, m-am aranjat destul de bine, la micul hotel „Rose“, 
pe Rosenstrasse. Patronul, singurul personaj pe care l-am văzut 
acolo, nici servitori, nici copii, nici nevastă, un om de vreo 
cincizeci de ani, îndatoritor și blajin, cu o privire aproape umilă, 
mi s-a părut foarte trist. Poate e singur pe lume; cine știe în ce 
drame și-o fi pierdut familia. 

Aici, spre deosebire de Tubingen, orașul nou și în înnoire îl 
acoperă pe cel vechi. Un castel medieval nu-i destul ca să fie 
convingător; pare fictiv, sau ridicat pentru o filmare. Palatul din 
faţă, al lui Wilhelm | dacă nu mă înșel, avantajat de peluze 
spaţioase, mi s-a părut mai bine echilibrat decît Schânbrunnul, 
deși n-are același ifos. Dacă ar fi să mi se doneze unul din ele, l- 
aș alege pe cel de aici. M-ar stînjeni numai emanaţia lui 
imperială, fiindcă se simte pe toate fațadele, și nu cred că există 
un artificiu care s-o înăbușe. 

Germania a avut împărați; Franţa regi; Napoleon n-a fost nici 


una, nici alta, ci numai un general. 

Pe multe străzi, în apropierea gării, artere importante ale 
orașului, se fac săpături pentru metrou, excavații enorme. 
Cartierul e invadat de lucrători străini, italieni, cred că și 
spanioli, poate și iugoslavi, și încă alte neamuri. Fenomenul mă 
înfricoșează puţin; e o turbulenţă. Acești oameni forfotesc peste 
tot, umplu străzile și localurile; stilul lor, vizibil, e al celor care 
nu au nimic de pierdut. Oare ce vor face după ce lucrul se va 
sfiîrși? Au să plece? Toţi? Mi se pare că nu se poate, decit printr- 
o expulzare draconică. Dar cine s-o hotărască și cine s-o 
execute? 

Mai tîrziu, un hotelier, pe Rin, îmi spunea, confidenţial, că 
germanii nu mai vor să muncească. Mi s-a părut un prostănac; 
de fapt, încerca să-mi explice de ce îi lipsea personalul de 
serviciu. N-avea decit să-și ia și el niște străini, și criza era 
rezolvată! lar dacă germanii într-adevăr nu mai vor să 
muncească, au în schimb strașnici directori generali. La Köln am 
văzut unul de mi-a stat ceasul, cum se spune, în înţelesul că am 
rămas cu gura căscată de admiraţie. 

Am mîncat de seară într-un restaurant popular, poate din 
dorința de a vedea mulţimea și în altă ipostază. Era plin de 
străini, bineînţeles, care beau bere și se interpelau între ei, de la 
mari distanţe; berea nu-i greu de descoperit în Germania. Cu 
toată prezența mea, nepotrivită acolo, nimeni n-a încercat să 
mă  iscodească, dar am simţit unele priviri curioase; în 
asemenea împrejurări poţi să te temi; nu-i prudent să pătrunzi 
într-o tabără, fără să faci parte din ea. 

A doua zi, luni dimineaţa, am plecat să caut acul în carul cu 
fin, căci nu se poate spune altfel. Neprevederea mi se pare 
inexplicabilă. E adevărat că nu-mi pusesem în gînd să trec prin 
Stuttgart, totuși, n-ar fi fost greu să-mi notez în agendă o adresă 
și un număr de telefon. Am aici o cunoștință care s-a interesat 
odată de încurcăturile mele cu o editură, și a izbutit să le 
rezolve în parte. Într-atît mă plictisesc asemenea afaceri, încît 
niciodată n-am știut bine de ce editură era vorba. lar acum, nu 
știam nici măcar cum aș putea găsi pe acea binevoitoare 
persoană. 

Am început prin a merge, după adresa din cartea de telefon, 
la o editură care îmi tipărise mai de mult cărţile și o ţineam 
minte. Era într-un bloc de locuinţe, pe o stradă plăcută, cu nume 


de femeie; toate străzile din jur aveau nume asemănătoare: 
Vera, Olga, ceea ce este foarte frumos într-un oraș dominat de o 
anumită severitate. Am sunat la ușă; nu mi-a răspuns nimeni. 

Inutil ocolul, inutilă alergătura; n-am aflat nimic, de parcă 
toată lumea era vorbită să nu știe. Într-un tîrziu, mi-a răspuns 
cineva la telefon, la editura de pe strada cu nume de femeie. E 
de necrezut: nu știu adresa traducătorului care ani de zile a 
lucrat pentru ei! Mai de necrezut: nu știu ce editură — din 
același oraș, Dumnezeule! — a continuat să tipărească unele din 
cărţile mele, fără să dea socoteală. La etajul de deasupra unei 
librării unde am intrat cu speranţa că aș putea obţine o 
informaţie, exista o asociaţie a traducătorilor. Acolo, probabil, aș 
fi putut găsi adresa căutată. Am renunţat, mi se făcuse lehamite 
și mi-a venit deodată dorinţa, aproape bolnavă, să plec repede 
mai departe. 

lar acasă, printre hiîrtiile mele învălmășite, aveam sigur 
adresa traducătorului. Şi ca s-o găsesc, nu mi-ar fi trebuit atita 
timp cît l-am căutat, ca pe o fantomă, la Stuttgart. Cel mai bine, 
în asemenea ocazii, este să faci haz de necaz. Am izbutit, fiindcă 
era soare, și-am gonit spre Heidelberg, dornic să descopăr acest 
vechi miraj, încărcat de legende romantice. Peste toate, acum 
apăsau praful și înghesuiala. Nu mai puteam face nici o 
descoperire, trebuia să mă mulţumesc că ajunsesem acolo, și 
orașul își confirmase existența geografică. Numai privindu-l, 
străbătînd străzile gituite, forfota istovitoare a amiezii, m-am 
simţit doborit și fără nici un chef de viaţă. M-am gîndit cîte 
asemenea momente mă mai așteaptă, cîte greutăţi vor mai fi și 
m-am întrebat dacă merită. Nu-i prea tiîrziu?... Totuși, ceva 
trebuie salvat, cu orice eforturi. 

Am început metodic și cu o nouă bunăvoință, dar n-am mers 
pînă la capăt. Am vizitat castelul. Am văzut, în pivniţă, două buți 
vechi, cu doagele groase de cincisprezece centimetri și cu 
cercuri de lemn, la fel de groase, monștri de cinci-șase vagoane. 
Dacă ar fi putut să mă intereseze ceva cu adevărat, ar fi fost 
vinul din ele, numai că pe acela l-au băut alţii, de multă vreme, 
pe cînd Heidelbergul era într-adevăr o citadelă romantică. 
Pentru rest nu trebuia să-mi fac scrupule, țelul meu era mai 
departe și dacă aveam să-l ating, într-o zi, speram să mi se ierte 
toate păcatele. Nu-mi rămînea decit să ajung repede la Rin, şi- 
am pornit pe malul Neckarului. Seara m-am oprit la 


Trechtinghenser, unde  hotelierul mi-a împrumutat harta 
panoramică a Rinului, refuzind să mi-o vîndă. Mi-a vindut-o 
nevastă-sa, a doua zi dimineaţa. O am acum în faţă și refac în 
gînd drumul parcurs noaptea, pe la Bacharach, Oberwesel, St. 
Goar, mergînd cu un tren lîngă mine și făcîndu-mi semne cu 
mecanicul. "Ţin minte cum am trecut fluviul tocmai pe la 
Koblenz, fiindcă nu mergeau bacurile, cum am luat-o înapoi, pe 
malul celălalt, și cum am ajuns la stînca Loreley... 


11 


În sîmbăta seara de la Madrid, mi-am continuat drumul un 
timp lîngă fata cu cercelul de aur, fără să pot face o legătură 
între ea și apariţia de pe Rin, sau cea de la Londra, din St. 
James's Park. A mers tot timpul rigidă, aproape ostilă, cu 
maxilarele încordate și cu privirea drept înainte, fără să mă 
privească. La Cibeles, am simţit că vrea să apuce la stînga, spre 
Prado, și nu-i spusesem măcar un cuvint. Atunci, sub nu știu ce 
impuls, fiindcă atitudinea ei nu îndreptăţea deloc gestul meu, i- 
am întins unul din cele două bilete pentru corrida de a doua zi. 
L-a privit întîi nedumerită, apoi a înclinat din cap și atunci am 
recunoscut gestul fetei de pe Rin. 

— Mulţumesc, mi-a spus, voi veni. 

I-am recunoscut și glasul... A doua zi a venit numaidecit după 
mine. Închiriasem două perne; luase și ea două. Gestul mi-a 
făcut plăcere, era o atenţie sau chiar o gingășie. Am pus cite 
două, una peste alta și am stat mai confortabil, am avut chiar și 
o perspectivă mai bună asupra arenei. La sfîrșit, le-am aruncat 
toate patru în capul toreadorului, pe cînd îi tăiau nodul de păr de 
la ceafă. 

Era îmbrăcată subţire, după vremea din ajun; nu-și dăduse 
seama, ca și mine, cît se făcuse de frig. Aveam o haină de vînt, 
pe care n-o port pe stradă, ci doar în mașină, destul de ponosită, 
fiindcă n-am noroc la obiecte, și n-am găsit alta mai bună. l-am 
pus-o pe umeri, simţisem că tremură; a acceptat, dar ţinea 
maxilarele tot încordate și privirea tot înainte. N-a spus o vorbă, 
nici măcar la venire, un minimum bună ziua. Vîntul se asprea, îi 
aducea părul în faţă și din cînd în cînd îi dezvelea urechea cu 
cercelul de aur. Avea o rochie mult prea scurtă pentru o 
asemenea vreme, pe care e drept că nimeni n-ar fi putut s-o 


prevadă. Cum stătea cu picioarele dezgolite, mi-am dat seama 
ce bine fusese bronzată peste vară și o clipă am avut nostalgia 
verii ei, pe cînd nici nu bănuiam că ea există, și-n ce parte a 
lumii. Aș fi vrut să-i vorbesc, dar simțeam că nu mi-ar fi răspuns 
și că singura legătură posibilă între noi rămînea tăcerea. 

Deși corrida era mediocră și toreadorul asemeni, dezavantajat 
pe deasupra de vintul care îi flutura muleta, luîndu-i mult din 
puţina lui măiestrie, fata urmărea tot ce se întîmpla în arenă, cu 
o privire aprinsă. Am văzut-o sărind în picioare, împreună cu 
toată lumea care se electrizase la cîteva pase mai reușite ale 
toreadorului. Ochii îi scînteiau, am simţit că în ea sînt gata să 
izbucnească patimile, iar cînd a început să strige „olé, olé“, în 
ritm cu mulțimea, m-a întristat și mi s-a făcut frică. Toate erau 
depășite pentru mine, în acea duminică. Pînă la sfîrşit am stat 
posomorit, fără să-mi mai privesc vecina, care striga în gura 
mare „olé, olé“ ori de cîte ori toreadorul făcea o figură mai 
bună. 

La sfîrşit, după ce-am aruncat pernele, singura noastră 
colaborare, am pornit spre ieșire și, cum mergea înaintea mea, 
cu acel pas puţin aruncat care făcea parte din personalitatea ei 
nedomesticită și voluntară, mi-am dat seama ca în curînd se va 
pierde în mulţime. Ce-mi rămînea pentru seara apropiată, decit 
să intru într-un bar, să mănînc două sanovișuri, căci pe atunci 
nu descoperisem restaurantul „La Casona“, să beau un pahar de 
vin negru, iar spre încheierea serii, înainte de a mă duce la 
culcare, să ascult clopotele ceasornicului din stația de metrou 
Sevilla. Pentru condiţia mea, nici nu-mi trebuia mai mult, nici nu 
aveam dreptul la altceva; trebuia să nu uit că îmi rămînea de 
mers încă, pînă departe. 

Dar deodată am simţit în mine o slăbiciune, nevoia de a uita 
hotărîrile vechi, de-a mă lăsa să alunec pe o pantă lungă, să-mi 
dea puţină ameţeală și puţină bucurie. Spre a izbuti și spre a-mi 
regăsi dreptul, trebuia să mă proiectez în propriul meu trecut, la 
vîrsta cînd nu mă sfiam să pun mîna pe umărul unei fete și s-o 
duc cu mine. 

O pierdusem între sutele de oameni îmbulziţi la ieșire; m-am 
năpustit printre ei și am găsit-o afară, în Plaza de Toros. Era cu 
spatele, dar părea că așteaptă. Bineînţeles, nu putea să plece: 
avea haina mea pe umeri. Am întins mîna, am cuprins-o cu 
braţul și am înghesuit-o la subţioară, ca s-o apăr de frigul serii. 


Nu s-a împotrivit, de unde tot timpul fusese încordată și aproape 
ostilă. Cred că îngheţase; m-am străduit s-o încălzesc. Am 
întrebat-o: 

— Poţi să mă duci într-un loc unde n-am mai fost niciodată? 

— Acum nu; am să te duc miine într-o capelă pictată de Goya. 

— Astă-seară ce poţi face pentru mine? 

— Dacă vrei, să bem ceva împreună. 

Depășea orice speranţă. 

Am urcat pe aceeași Calle de Alcalá, ca în ajun, cu cerul 
amurgit în față. Curînd a apărut și luna, de după case; crescuse 
puţin și era luminoasă. Aș fi vrut să mai pun o dată mina pe 
cercelul de aur, dar dreptul asupra acelui gest se sfirșise. 

— Avem timp să facem un ocol, a spus fata. 

N-am înţeles ce era timpul, dar m-am bucurat; mă temeam de 
clipa cînd s-ar fi terminat drumul. La Puerta de Alcală a întors în 
sfîrșit capul și am simţit că mă privește. 

— Cîţi ani trebuie să am în seara asta? am întrebat-o. 

— Douăzeci și șase. 

Am zimbit sceptic. De unde să-i iau și ce să fac cu ei, dacă mi- 
am pierdut și candoarea și seninătatea? La douăzeci și șase de 
ani ai mei, aici era războiul civil! 

Deși venise seara de mult, pe străzi nu se aprindeau felinarele 
și ferestrele caselor rămîneau întunecate. Poate era doar o 
impresie, venită de departe, din vîrsta trecută. Am strîns mai 
tare umărul fetei și am adăpostit-o mai bine; întunericul și 
amintirea războiului îți dau alte drepturi. Era foarte supusă, 
mersul sălbatic i se domesticise. M-a dus la statuia lui 
Cervantes, pierdută în beznă. Şi abia cu două seri mai înainte o 
văzusem scăldată în lumina reflectoarelor, privisem din toate 
unghiurile pe Don Quijote și pe Sancho Panza, pe Rocinante și 
măgarul. Acum apăreau ca niște umbre de te cuprindea 
tristeţea, și totuși, în întunericul acela erau atît de străvezii, că li 
se vedea pînă și sufletul. 

M-a dus pe Gran Via, aproape goală, cu vitrinele ca niște hăuri 
negre. Și ce viaţă fusese aici, abia ieri seară! Însă îmi era bine, 
și aș fi vrut ca seara să nu se mai sfirșească. Am ajuns la palatul 
regal, ciudată construcţie, cu parterul într-un stil și cu etajul în 
altul, de parcă ar fi fost făcut de doi arhitecţi din două familii 
vrăjmașe. Am stat rezemaţi de parapetul care mărginește 
strada spre vale, și departe, în cîmpul acoperit de întuneric, mi- 


am văzut tinereţea prefăcută în arbori și-n umbră. leri seară 
fusesem aici, stătusem rezemat de parapet în același loc; valea 
era punctată pînă departe de luminile automobilelor; pe un șir 
se vedeau lumini roșii, de la cele care se duceau, pe altul lumini 
albe, de la cele care veneau. La început mi s-a părut că-i un 
bulevard, cu felinare de carnaval, colorate. 

— Te simţi bine cu anii pe care îi ai? m-a întrebat fata. 

Ea îmi alesese virsta și mi-o dăduse. 

— M-aș simţi atît de bine cum mai mult nu se poate, dacă nu 
mi-ar fi milă de mine, cel din timpul cînd am avut prima oară 
douăzeci și șase de ani, și nu-i numărasem. Eram sărac și fără 
speranţe; din tot ce doream, abia putusem să-mi cumpăr o 
bicicletă. Ce mult vroiam să umblu, și ce departe! Acum am 
părul alb și nu-mi lipsește nimic din ce tînjisem să am altădată. 
Imi ieșise un fir de păr alb la tîmplă; a rămas singurul mulţi ani 
după aceea, dar atunci, privindu-mă în oglindă, am crezut că 
sînt bătrîn și viaţa mea e sfîrșită. Te rog, dă-mi altă vîrstă; atita 
tinereţe nu-mi folosește. 

Nu mi-a răspuns, ci doar mi-a zimbit și m-a dus înainte. Pe 
nebăgate de seamă, am ajuns în cartiere mai luminate, treptat 
au apărut și oameni, pînă ce s-a stabilit toată forfota orașului, de 
duminică seara. Apoi m-am pomenit în Plaza Santa Ana, unde 
aveam garată mașina; m-am gîndit să plec numaidecit mai 
departe; văzusem la Madrid tot ce trebuia să fie văzut. 

— Afară de capela pictată de Goya! a spus fata. 

Am privit-o și m-am minunat că îmi știa gîndurile. 

In seara aceea am descoperit „La Casona“. Cum ne-am așezat 
la masă, fata m-a întrebat, fără să se uite pe listă: 

— Calamari și vin alb? 

Am încuviinţat, fără să mă mai minunez că putea să știe. 

— N-avem calamari, a spus chelnerul cu faţa lui prietenoasă, 
pe care o ţin atît de bine minte. 

— Ba da! l-a contrazis ea. Du-te la bucătărie; v-au adus 
tocmai acum. 

— Aveţi dreptate! a recunoscut chelnerul, fără să se mire. Dar 
de obicei ne aprovizionează dimineaţa și în nici un caz duminică 
seara. Doriţi calamari cu sos picant? 

— Nu; doar cu lămiie. 

Ne-a adus vin într-o stacană de lut; avea un gust foarte bun și 
toate păreau foarte bune în seara aceea. Peste o jumătate de 


oră au sosit și calamarii, aurii, în două farfurii fierbinţi; i-am 
mîncat fără piine, ronțăindu-i ca pe covrigi. Pe unii oameni s-ar 
putea să nu-i ispitească, mai ales dacă se gindesc la forma lor 
animală dinainte; mie nimic nu-mi place mai mult, fiindcă gustul 
lor cuprinde și un mister, și o făgăduială, îţi dau prilejul să te 
gîndești și să speri dincolo de raţiunea obișnuită. Calamarii cu 
vin alb sînt ceva care nu se uită. 

Fata mă privea bucuroasă cum mănînc; nu prea îi era foame, 
mi-a dat jumătate din partea ei; am primit fără să mă sfiesc. Imi 
era tare bine, chelnerul a adus al doilea litru de vin și cînd să-l 
dăm gata, mi-a venit deodată un gînd necugetat, pe care l-am 
regretat mult în noaptea aceea de singurătate, cînd nici măcar 
clopotele din staţia de metrou Sevilla nu mai băteau, ca să mă 
consoleze. E de neiertat — ce nevoie aveam s-o întreb? 

— Ai fost vreodată la Londra? 

M-a privit fix și s-a întunecat la faţă. lar eu am continuat, 
incapabil să mă opresc, deși presimţeam un dezastru: 

— În St. James's Park? 

Atunci a dispărut. Nu știu cum; m-am pomenit cu un gol în 
faţă. Nu mai rămăsese nici tacimul, nici paharul. Grinzile 
tavanului, negre, păreau că se arcuiesc tot mai tare și au să 
cadă. Chelnerul venise să fac plata; nu mai era nimeni acolo în 
afară, de mine. 

— De două ori calamari și doi litri de vin, i-am spus, deși n-ar 
fi fost nevoie, fiindcă își cunoștea meseria. 

— Două jumătăţi, nu doi litri, mi-a răspuns. Doar atît. N-aţi 
mîncat calamari; nici n-avem. 

A doua zi, amărit și neliniștit, am întrebat și am umblat mult 
pînă să găsesc capela pictată de Goya; altceva nu știam ce să 
spun. Dar era una singură, San Antonio de la Floriola, și după 
vreo două ceasuri de căutare am găsit-o, pe lîngă gară, o capelă 
mică, modestă, tencuită simplu, care n-ar fi atras pe nimeni. 
Cînd am intrat, a căzut asupra mea o lumină albastră. Am rămas 
înmărmurit; drept în mijloc, între cele două bănci lungi, puse 
acolo ca privitorii să se așeze și să poată privi mai lesne în sus, 
era fata, cu spatele, într-un tricou cenușiu și în pantaloni 
albaștri, cu părul pe umeri, mai negru decit îl văzusem vreodată; 
poate datorită luminii albastre. M-a simţit, fără să se întoarcă, și 
a ridicat braţele în lături; atunci mi-a amintit de fetița din St. 
James's Park care dădea vrăbiilor să mănînce din palmă și 


stătea așa de parcă ar fi fost crucificată. 

După ce a rămas puţin cu braţele în cruce, fata s-a întors și a 
ridicat capul spre boltă cu un gest care vroia să spună: „Acum 
privește!“ 


12 


Mi-am propus să consacru toată ziua Rinului; e puţin, dar 
mașina îţi dă destulă mobilitate și mai ales destulă autonomie, 
ca să poţi ajunge repede acolo unde este nevoie. Pînă la 
Koblenz am mers drept și fără oprire, fiindcă făcusem drumul 
peste noapte. Cu ochiul drept am privit Rinul la lumina zilei; 
avea culoarea petrolului, era plin de vapoare, de șlepuri în 
convoaie. Înainte de St. Goar am întors capul, să privesc stînca 
Loreley, de pe malul celălalt; era o realitate, după cum și drumul 
meu acolo fusese o realitate; fiindcă, deși atît de departe, 
deasupra stîncii se vedea cortul de culoare portocalie. 

La Koblenz m-am oprit numai două ceasuri, neurmărind să 
cunosc orașul. Pentru mine, important era că ajunsesem în locul 
unde Mosela întilnește Rinul. După ce mi-am parcat mașina în 
stradă, am tăiat orașul în diagonală, după cum socoteam, 
privind harta, că am să ajung la apă. Mi se pare de necrezut că 
aici a fost o așezare romană, cu multe secole înaintea erei 
noastre. Acum totul este germanic, n-a rămas nimic latin. Se 
fabrică lucruri mecanice, sticlărie și piele. Și, bineînţeles, se face 
vinul prea cunoscut. 

In 1944, orașul a fost distrus; e o informaţie. Am văzut orașe 
distruse și știu ce înseamnă. Aici toate au fost puse la loc, nu se 
mai cunoaște nimic. Nu-ţi vine să crezi, parcă n-a curs sînge, n-a 
fost durere și jale. 

Am mers pe malul Moselei, în jos, pe o esplanadă largă, cu 
flori, peluze și bazine, savurind apropiata întîlnire cu Rinul. 
Confluenţele nu seamănă cu răscrucile de drumuri; ele nu 
reprezintă niciodată o despărţire, ci un sfîrșit. Nu sînt o sfișiere, 
ci o întîlnire. 

Uscatul se prelungește mult între Rin și Mosela, alcătuind o 
peninsulă unghiulară; pînă la urmă, apele izbutesc s-o 
depășească și se unesc. Am răsuflat cu mulţumire și am pornit 
să-mi caut mașina. Aveam de mers mult, dar am găsit-o, am 
văzut-o de departe, pe un bulevard cu castani, stînd cuminte și 


credincioasă, în culoarea aurie, ca a frunzelor care au început să 
cadă. Mă tulbură întotdeauna s-o regăsesc; ea reprezintă acum 
mai mult decit o prietenie, e o iubire, semănînd puţin cu iubirea 
pentru o femeie. Și cînd deschid portiera și mă așez în scaun, cu 
mîinile pe volan, cu picioarele pe pedale, parcă începe o 
îmbrăţișare, ca să devină pătimașă cînd apăs pe acceleraţie. 

Cu toate prevederile pe care mi le propun tot timpul, am uitat 
mașina descuiată și a stat așa două ceasuri, între oameni care 
puteau să încerce clanţa măcar din curiozitate. Mai tîrziu mi s-a 
întîmplat la fel; la un moment dat am avut sentimentul că 
trebuie să mă întorc repede, nu-mi aminteam să fi făcut 
gesturile obişnuite, răsucitul cheii în broască, încercatul 
încuietorii, dar mi-am spus că oricum era prea tirziu și că nu-mi 
rămînea decit să mă supun destinului. Niciodată nu mi-a 
cotrobăit cineva în mașină. Şi dacă ar fi fost pe acolo un om 
dispus să cotrobăie, nu l-ar fi încurcat prea mult o încuietoare. 
La Roma am văzut pe unii capabili să deschidă o portieră 
încuiată printr-o simplă apăsare dibace pe clanţă; e mai mult 
decit o dibăcie, e o artă sau o vrajă; poate au iarba fiarelor. 

Pe cînd îmi umpleam rezervorul cu benzină, care este foarte 
scumpă, m-am gindit că drumul de astă noapte ar fi fost o risipă 
dacă n-aș fi avut acum în mașină o floare albastră uitată. 

M-am întrebat ce-mi venise să plec, așa, dintr-odată, cînd 
toată lumea la hotel era adormită. Ca să aud ecoul în liniște? Ce 
cîștigam? Și cîţi din cei care trec pe acolo știu de el, și cîți îl 
ascultă? Probabil ecoul era un pretext față de cuminţenia din 
mine însumi. În realitate vroiam să-mi dovedesc că în viaţa mea 
nu există constringere. Știu că e o amăgire, constrîngerile cele 
mai mari și mai tiranice ni le impune propriul nostru suflet. Dar 
în noaptea aceea independenţa mea era reală, nu datoram 
nimic decit amintirilor mele, n-aveam nici un angajament cu 
altcineva. 

N-am făcut nici o vitejie plecînd astfel, a fost însă ceva din 
ceea ce mi-am dorit cel mai mult în viaţă, să pot întreprinde 
oricind orice-mi trece prin minte, ziua sau noaptea, pe 
răspunderea mea și fără să mă pling de eșec sau de 
dezamăgire. În schimb, să nu fiu dator nimănui o dare de 
seamă. 

Fiindcă benzina mă ajută la asemenea isprăvi, contribuind la 
mărirea eului meu, am făcut reflecţii înflăcărate asupra rolului ei 


în viaţa noastră. Cînd, mai tirziu, s-a ivit primejdia să fie 
drămuită, mi s-a tăiat respiraţia și m-am simţit ca și cum aș fi 
avut picioarele împiedicate. Nu pot trăi pe deplin și nu pot fi 
mulţumit de viaţă fără benzină. 

Benzina se extrage prin puzderie de puțuri (sute de mii, 
milioane?) și se distribuie prin altă puzderie (miliarde?) de 
pompe, de-a lungul tuturor șoselelor din lume. Peisajul ar fi mort 
fără ele, și noi am fi mai puţin vii, ne-am pierde mult din 
imaginaţie — și sigur că am trăi un număr mai mic de ani, ca 
generaţiile de pe vremea diligenţei. Nu cumva, pe pămîntul 
nostru, astăzi se consumă mai multă benzină decit piine? 

În timp ce mergeam spre Bonn, unde trebuia să mă opresc 
negreșit cîteva ore, m-am gîndit în urmă, la nereușita și inutila 
escală de la Stuttgart. Așa e viaţa mea, așa a fost totdeauna, 
începînd din copilărie, făcută din cotituri și din sucituri, din 
ambardee, toate în căutarea unei linii drepte, care nu e drumul 
ideal în viață. Am fost nehotărit și nepăsător cu interesele mele, 
și numai norocul m-a ţinut pe linia de plutire, norocul pe care nu 
l-am căutat niciodată. De mic, dacă făceam o neghiobie, mă 
hotăram să-mi schimb firea începînd de a doua zi dimineaţă; 
noaptea întreagă plănuiam cum să mă port de acum încolo — și 
primul meu impuls, la prima ciocnire, era să-mi regăsesc vechile 
porniri și să fac altfel decît îmi pusesem în gînd peste noapte. 
Fiindcă am nenumărate experienţe în privinţa aceasta, nu-mi 
mai propun să schimb nimic din mine. 

Astfel că am intrat în Bonn cu inima liniștită și am mers drept 
la casa unde s-a născut Beethoven. 

Înghesuială, stai la coadă în curte, după turiști cu ghizii lor, 
după școlari cu profesorii. Cîteva manuscrise; or fi autentice? 
Printre ele vestitul și dramaticul testament de la Heiligenstadt. 
Sperînd că este scrisul lui adevărat, am stat mult timp cu ochii 
pe paginile acelea venite dintr-o tristeţe atît de îndepărtată. Mi 
se părea că omul care le scrisese era încă aici, într-o cameră 
vecină, închisă, pe care administraţia casei a scutit-o de 
indiscreţii. 

Într-o vitrină, cîteva din cornetele lui acustice; e de neînțeles 
ce înapoiate pentru începutul celuilalt secol; niște orori, imense, 
grosolane, din tablă groasă, prost modelate; și, ușor de dedus, 
fără prea mare folos pentru urechea bolnavă. Te apucă groaza 
să ţi-l închipui folosindu-le, încercînd să sondeze neantul. 


Am fost și la catedrală, tot vreau să fiu cumsecade. 

Bonn e capitala Germaniei federale, dar pare-se nimeni nu-i 
dă importanţa care ar decurge dintr-o asemenea situaţie. De 
fapt, e un liniștit oraș de provincie. 

Încă înainte de Bonn, Rinul intră în cîmpie și în zone 
industriale; nu mai ai nimic de văzut decit fum și flacără. Pe cele 
două ţărmuri trec trenuri, puzderie; la aceste transporturi uriașe 
se adaugă șlepurile și vapoarele. Drumul meu de astă-noapte, și 
chiar drumul de ieri și de astăzi au fost gesturi romantice; peste 
ele apasă miasme de la industriile chimice; și cerul e plin de 
culori nefirești, provenite din chimicale, ca o enormă reclamă 
pentru vestita „|. G. Farben“. 

Timpul închinat Rinului m-a obosit, fără să-mi trezească și 
regrete; e dezastruos să te lepezi de un miraj la prima 
dezamăgire. Dar sînt prea multe localităţi mărunte care 
fărimiţează peisajul, nu prea bogat dealtminteri. Rinul este, la 
urma urmelor, o destul de mare monotonie. Valea Prahovei, 
asupra căreia se prăbușește gigantica priveliște a Caraimanului, 
ar avea, la o comparaţie, o întîietate zdrobitoare. Am știut că-i 
așa iarna trecută, după ce mă întorsesem și am mers la Brașov 
cu trenul, să văd cum are să fie fără benzină. Atunci mi-am spus 
lucid, deoarece muntele nu-mi trezește patimi, că o oră sub 
Caraiman, pe o zi cu atmosfera pură, valorează cît multe 
explorări alpine; numai că ne este prea la îndemină, îi lipsește 
mirajul și ispita depărtărilor. 

Seara m-am oprit la Godorf, un sat la vreo zece kilometri 
înainte de Köln. Fabrici de jur împrejur, și tot ce decurge din 
existenţa lor. A fost prima dată cînd a trebuit să umblu pe la mai 
multe hoteluri, pentru o cameră. Pînă la urmă găsești, nu 
trebuie să dormi afară, dar căutarea îmi dă o stare de panică. 
Am înclinații de nomad; n-am și educaţie. Voi fi întotdeauna în 
luptă cu pornirile din mine; teama va urmări pas cu pas 
aspiraţia, s-o surprindă fără apărare și s-o răpuie. Pînă astăzi am 
scăpat, dar uneori simt oboseli finale. 

Aici am întîlnit hotelierul care mi-a spus că în Germania 
oamenii nu mai vor să muncească. El prevede, în continuare, o 
criză economică, urmată de falimentul hotelurilor. Chiar și la 
Köln, spune, hotelurile sînt goale. Deocamdată, în satul lui, mi-a 
trebuit o oră pînă să găsesc o cameră! E un pesimist. Sau poate 
îl înșală nevasta. Oamenii pe care îi înșală nevasta nu așteaptă 


altă salvare decit într-o catastrofă generală. Recunosc că lui, 
unul, spre a ilustra afirmaţiile pesimiste, îi lipsește personalul. 
Fata care se îngrijește de camere, poate puţin și de clienţi, mai 
servește și la masă, mai face și pe bucătăreasa. E tînără și 
carnală și ar însemna o ispită pentru un drumeţ, dar are o mutră 
de călău. 

Mi-a recomandat o mîncare, după spusele ei foarte bună, și 
mi-a adus două felii de mezel, un fel de șuncă tocată și presată, 
fără nici un gust, puţin încălzită în apă fiartă, iar alături două 
linguri de cartofi cu maioneză. Cred că nici nu avea altceva. Mi 
s-a părut mizerabil, dar toate au fost mizerabile, ca bolta 
cerului, colorată chimic. 

Văziînd că nu sînt entuziasmat, fata a încercat să se scuze, 
spunînd că regretă, că nu-i vina ei dacă nu le poate face pe 
toate. 

Așa s-a terminat Rinul, care acum curge la cîteva sute de 
metri, între două șosele și două perechi de căi ferate. 


13 


Dacă n-aș avea caietul de însemnări, cu datele zilelor, n-aș ști 
cum se scurge săptămîna. Acum, cînd pornesc spre Köln, bag de 
seamă că e miercuri, 29 august. Sînt abia unsprezece zile de 
cînd am plecat de acasă, și am străbătut jumătate din Europa, 
ba chiar cu multe ocoluri. 

Intrarea în Köln, spre surpriza mea, destul de comodă; găsești 
și locuri de parcare, dar nu prea aproape de centru; am mers cu 
piciorul pe cheiul Rinului cîțiva kilometri, pînă la Automobil 
Clubul German, unde veneam cu o recomandare, ca să-mi 
procur cîteva piese de schimb pentru mașină. O trepidaţie 
suspectă a volanului m-a determinat să cer controlul unui 
mecanic. După un examen rapid, omul m-a asigurat că nu-i 
nimic în neregulă și că pot să merg fără teamă oricît de departe. 
Adevărat este că trepidaţia nu apare decît uneori, și acum n-a 
apărut deloc. Mecanicul mi-a declarat la urmă că sînt excesiv. O 
fi un păcat? 

După convorbirea cu președintele Automobil Clubului, care a 
zimbit amuzîndu-se, iată-mă obligat să mă întorc la Bonn miine 
dimineață. Am venit la Köln, fiindcă aici se fabrică mașina mea; 
dar piese de schimb nu se găsesc. După zimbetul președintelui, 


deduc că nu-i o simplă întîmplare, ci o manevră, greu de înţeles. 
Administraţiile industriilor sînt la fel de capricioase și de 
inexplicabile ca trepidaţiile volanului. La Bonn nu voi avea nici o 
grijă, sînt anunţat prin telefon la un mare garaj, unde trebuie să 
fiu dimineaţa, devreme. Nu-mi fac griji, dar de ce să mă întorc 
din drum printr-un peisaj care m-a izgonit? 

Avînd timp de prisos, am dat multe tîrcoale catedralei, deși o 
știam pe de rost. l-ar sta bine cu mai mult spaţiu în jur, avantaj 
de care se bucură din plin și cu deplin cîştig catedrala din 
Milano. Le compar, fiindcă seamănă între ele, într-un fel, deși 
una e albă, înfăţișînd lumina Italiei, iar cealaltă de un cenușiu 
grandios, întru totul germanic. 

M-am angajat să urc în unul din turnuri, crezîind că există 
ascensor, și-abia după ce intrasem m-am pomenit cu scările 
faţă-n faţă; am mers înainte, ca să nu mă declar învins. Nu mi-a 
plăcut, urăsc urcușul fizic, tot așa cum urăsc străvechea 
gravitație care ne ţine legaţi de pămînt. (Cum ar fi fost istoria 
omenirii dacă omul putea să zboare, ca păsările?) Dar mai ales 
nu-mi place urcușul inutil. În anevoioasa ascensiune, între ziduri 
de piatră, nu vezi nimic afară, și de n-ar fi efortul picioarelor, n- 
ai avea nici o dovadă că te-ai îndepărtat de bază. Clopotele și 
mecanismele care le pune în mișcare, și unde am ajuns cu 
multă caznă, ar putea să fie o justificare a ostenelei. Dar, în 
sfîrșit, e bine că am urcat, altfel aș fi rămas cu impresia că am 
trecut pe lîngă ceva uimitor și i-am întors spatele. 

Am privit de jos cele două cupole, ridicate spre cer cu o 
îndrăzneală gotică. În ultima mea carte mi-am imaginat în vîrful 
lor două săgeți, ca o prelungire a intenţiei; o furtună de proporţii 
imaginate le smulge și le duce în depărtare. Nimeni n-a 
remarcat mistificarea. 

Acum, privind cupolele pe un cer de toamnă, de un albastru 
sudic, mi-am dat seama că săgețile acelea născocite ar fi fost o 
completare inspirată în aspiraţia constructorilor spre 
dumnezeire; arhitectura ar fi devenit mistică. 

Am umblat mult timp pe străzi însorite; e ceva confortabil — o 
circulaţie moderată, puţini oameni dincolo de centrii nervoși ai 
orașului. Te simţi ca într-o metropolă care și-a păstrat privilegii 
patriarhale. 

Și, pe cînd mă îndreptam spre mașină, socotind că nu mai 
aveam nimic de descoperit, l-am văzut. In lumea occidentală se 


numește cu iniţiale, PDG — Prezident Director General. În 
cariera civilă, e treapta cea mai de sus pe care o poate atinge 
un om. Probabil mult mai mănoasă, mai onorată și mai invidiată 
decît un rang maxim în politică și în administraţia statului. 
Prezidentul Director General conduce marile societăţi anonime; 
deși civil, e un strateg. El trebuie să cîştige bătălie după bătălie, 
iar onorurile pe care le primește sînt ale celor mai mari generali 
din istorie. Pe cele două revere ale fracului său nu încape decit 
mică parte din decoraţii. Satisfacţiile lui cele mai însemnate, 
însă, cred că sînt cele secrete, despre care nu se vorbește nici în 
Consiliul de Administraţie. 

L-am văzut, să fi fost ora douăsprezece, ieșind pe ușile de 
cristal ale unui building care adăpostește un mare concern de 
industrii chimice. Era voinic, robust, plin la faţă și de un roz 
victorios, bine ras, bine pieptănat, cu haine în culoarea 
petrolului, de-o eleganţă solemnă, în faţa căreia toţi trecătorii 
par niște javre. 

Poate acest om e îndopat de cultură, poate îl citește pe 
Nietzsche și pe Schopenhauer. Poate iubește muzica și-l iubește 
pe Beethoven, giganticul Prezident Director General care nu și-a 
folosit forța în nici o administraţie. Poate seara, în casa lui, se 
face muzică de cameră. În afară de acestea, e obligatoriu să 
meargă iarna la St. Moritz, iar vara să facă o croazieră, pe 
yachtul propriu, în Marea Nordului, poate și-n Atlantic. Merită 
tot, de bună seamă; concernul lui este prosper, se vede după 
faţadă. Cu alt conducător ar fi putut să se ducă de riîpă. 

Nimeni nu s-a repezit să-i deschidă ușile de cristal, fiindcă s- 
au deschis singure, cu un respect electronic. Cei doi portari, 
aflaţi de o parte și de alta a intrării, s-au aplecat pînă la pămînt. 
Şoferul a coborit și a ţinut portiera deschisă, cu șapca pe piept, 
semn cucernic. Era un „Mercedes“ albastru-petrol, ca hainele, 
cu tapițeria în tonuri de gri, foarte rafinată combinaţie. 
Prezidentul Director General s-a urcat la spate, și cum a închis 
șoferul portiera, cum și-a tras, peste piept și pîntece, centura de 
siguranţă. 

Pentru un drum probabil scurt, în oraș, cu un șofer de mîna 
întîi, căci nu s-ar concepe altfel, măsura de prudenţă mi s-a 
părut exagerată. Pe urmă m-am gîndit că este poate o obligaţie 
prevăzută în statutele societăţii de asigurare. Prezidentul 
Director General trebuie să fie asigurat pe o sumă însemnată și 


ea nu se plătește dacă, în caz de accident, se constată că n-a 
fost folosită centura de siguranţă. Sau poate chiar propria lui 
societate, pe care o conduce cu cinste și abnegaţie, îl obligă să 
se apere, el fiind o persoană mult prea prețioasă ca să poată fi 
înlocuită de altcineva. Sau poate nu-l obligă nimic, ci este doar 
un act de inițiativă proprie, ceea ce dovedește cît se preţuiește 
el însuși. 

Date fiind toate acestea, m-am hotărît să nu mai folosesc 
niciodată centura de siguranţă, ceea ce am făcut pînă la sfîrșitul 
călătoriei și voi face în continuare, atita timp cît nu va deveni 
obligație. 


14 


În ultimii ani, ochii fardaţi s-au înmulţit și metoda s-a 
perfecţionat. Am impresia că o practică pînă și fetiţele de zece 
ani, dacă nu chiar cele mai mici. Oricum, indiferent de vîrstă, 
recunosc, deși nu-mi plac fardurile, că ochii devin fascinanţi, și 
chiar slutele te fac să tresari o clipă, hipnotizat de forţa privirii. 
De fapt, nu-i decit o subl/iniere, și toate sublinierile sînt 
sugestive, la fel ca ale tiparului. 

Dezamăgit de ultima etapă pe malul stîng al Rinului, mi-am 
propus să înnoptez pe malul celălalt, ceea ce n-a fost o 
greșeală, dar nici un triumf prea mare. Aflindu-mă pe chei, la 
Köln, în faţa mea, la cîteva sute de metri exista un pod 
suspendat, care îmi atrăsese privirea încă de dimineaţă. Accesul 
la el însă s-a dovedit atît de dificil, că era cît pe ce să mă las 
păgubaș și să mă întorc la hotelierul meu pesimist din Godorf, 
unde rămăsesem noaptea trecută. 

Am început prin a căuta prima și cea mai logică arteră de 
acces; m-am pomenit nu știu unde. Am întrebat, mi s-a spus: 
stînga, apoi dreapta, pe urmă tot înainte și din cutare loc tot 
înapoi, pînă la cutare răspîntie. Am ascultat sfatul, am mers 
înainte, am mers înapoi, ba am intrat și pe un sens interzis de 
m-aș fi făcut praf dacă nu băgăm de seamă repede, pînă ce m- 
am pomenit în cîmp, pe șoseaua de ieri, care mă ducea drept la 
Bonn, dar prin Godorf. 

Ar fi fost simplu să mă supun, dar n-am vrut, și după zeci de 
kilometri pierduţi, m-am pomenit din nou în Köln, pe chei, cu 
podul în faţă, în locul de unde plecasem nu de mult. Am oprit un 


tînăr automobilist și l-am întrebat. Era simpatic și binevoitor. E 
foarte simplu, mi-a spus: o iei la dreapta, apoi la stînga, apoi tot 
înainte și din cutare loc înapoi pînă la cutare răspiîntie... Nu te 
supăra, domnule simpatic, i-am răspuns, m-am mai păcălit 
odată. Așa nu se poate ajunge pe pod în ruptul capului! Am să-ţi 
dovedesc, a stăruit el. la-te după mine! 

L-am urmat, a cotit în toate părţile, l-am văzut că ezită la 
răspintii, dar a mers înainte, pînă ce ne-am pomenit în drum 
spre Godorf. iți mulţumesc, mă las păgubaș! i-am spus. Acum 
însă se ambiţionase, m-a rugat să-l urmez încă o dată, a întrebat 
cînd ici, cînd colo, iar eu am mers după el, orbește, pînă ce m- 
am văzut pe podul suspendat; nu-mi venea să cred. M-a dus 
pînă dincolo, a tras pe dreapta, am tras lîngă el și i-am 
mulțumit. Aflînd că nu urmărisem altceva decit să găsesc un loc 
liniștit ca să rămîn peste noapte, mi-a spus chiar și numele unui 
sat unde să mă opresc și unde, într-adevăr, a fost foarte bine. 

Dar acest binevoitor și curtenitor tînăr german avea un mic 
„Renault“, dovedind prin alegerea lui o dublă înclinaţie, 
franțuzească, spre fineţe și extravaganţă. 

Satul, în partea de cîmpie a Rinului, se numea Zundorf, cam 
faţă în față cu Godorful meu de astă-noapte. Hotărit însă, aici 
am avut mai mult noroc. Întîi m-a cîștigat hotelul; nu vroiam 
decit o cameră curată și am găsit una plină de farmec, 
luminoasă, cu cretoane optimiste, și un hotelier plin de politeţe, 
un tînăr chipeș, cu o nevastă desprinsă din coasta lui, care 
servea la masă zimbind tot timpul. Apoi aveau un cîine lup ca în 
poveștile lui Jack London, că aș fi stat să-l privesc ceasuri. 

Am regretat, trebuia să văd și satul. Într-o prăvălie am 
cumpărat detergent, nu atit fiindcă mi-era necesar, ci ca să-mi 
dau seama ce nevoi are lumea de la ţară; am găsit aceleași 
lucruri ca la oraș, nu mai puţine, nu de-o calitate inferioară. 
Negustorul mi-a vorbit franțuzește, cît învățase în 1914, cînd 
luptase în Franţa, pe Marna. 

Pămînt gol am găsit abia pe malul Rinului; pînă acolo, pe uliţe 
și pe ulicioare numai asfalt; locuinţele rurale au devenit vile; 
multe au încălzire centrală și timplărie de aluminiu. 

In faţa unei porţi am descoperit, abia întors de pe cîmp, un 
tractor-combină de-o complexitate care m-a zăpăcit, deși nu sînt 
străin de mașini și de mașinării. Cred că îndeplinea zeci de 
funcţii, avea zeci de cadrane, zeci de manete, comenzi 


pneumatice. Aș fi spus că era nouă, de reclamă, dacă n-ar fi 
avut motorul cald și nu i-ar fi rămas paie în colții grapelor. 

În lunca Rinului am dat de un parc urban, cu un canal derivat 
din fluviu, folosit pentru canotaj. Mi-au atras privirea băncile, din 
blăni groase de stejar, prinse în picioarele de beton cu buloane 
zdravene, să nu se miște, să dureze cît casele. Deși puţin cam 
grosolane, băncile mi s-a părut că reprezintă spiritul teutonic, 
solid, statornic, de nezdruncinat. Fără puţină fragilitate în ele, 
lucrările omului înfricoșează, ca piramida lui Keops. Nu pledez 
pentru șubred și provizoriu, și totuși, cîte ceva trebuie din cînd 
în cînd să se mai și strice între lucrurile noastre. 

Pe alei, în afară de matroane rurale așezate pe băncile 
zdravene, am văzut băieţi și fetițe, pe bicicletă. Băieţii n-au nici 
graţie, nici imaginaţie; pot deveni campioni odată, ceea ce eo 
izbîndă, pe un plan, și un eșec pe altul; nici ei n-au fragilitate, ca 
băncile din parc. Fetiţele, în schimb, stau să se descopere cînd 
încă nimeni nu le cunoaște. Există în ele știința secretă a 
devenirii. La doisprezece ani, străbat inconștient primele 
exerciţii de voluptate, desigur în puritatea cea mai deplină, de 
unde le vine și farmecul. Le-am privit îndelung mersul pe 
bicicletă de exemplu: le cunoști după mișcări, după privire, pe 
cele care își presimt apropiata explozie a vîrstei. 

A doua zi am trecut peste Rin cu bacul și am intrat în Bonn pe 
o ploaie de toamnă. Nu mă indispunea prea mult; vroiam doar 
să-mi iau cîteva piese de schimb pentru mașină. Le-am luat, 
drămuindu-mi banii și întrebîndu-mă dacă unele din ele nu vor fi 
inutile. Inspirația cea mai bună a fost pompa de apă. Nu știu ce 
m-aș fi făcut fără ea în zilele de după Granada. 


15 


Cînd reparația a fost terminată, mi-am înghesuit înapoi în 
mașină lucrurile răvășite, încurcîndu-le și mai rău și creîndu-mi 
dificultăţi viitoare. Dacă îmi va trebui un obiect, nu voi mai ști 
unde să-l caut și va trebui să le răscolesc pe toate. M-am spălat 
pe mîini și am fost gata. 

— De ce la Almeria? a repetat Vicht. 

— La început vroiam doar ca să ajung la mare; acum trebuie 
să merg acolo fiindcă îmi place cum sună. 

S-a consultat din ochi cu Dominique; n-am putut să-i mai spun 


fata de la „Asturias“; ar fi fost frumos doar pentru mine. 
Crezusem că Dominique era numele parfumeriei, îl văzusem 
scris cu litere cursive pe vitrină. M-am obișnuit cu el repede, 
fiindcă îmi plăcea cum sună. lar azi mă pomenesc pronunţindu-l 
cîteodată, ca și cum aș chema-o din depărtare, deși din 
depărtarea ei, Dominique nu mai poate să vină. 

S-au înţeles într-o clipă și au hotărît să meargă cu mine; nu 
aveau un program și un itinerar obligatoriu. Era încă un motiv 
să-mi fie simpatici. În cîteva zile ne-am împrietenit atît de bine, 
ca mai tîrziu am tînjit de dorul lor; iar moartea ei m-a zguduit 
greu, poate pentru totdeauna. 

Mergeau în fața mea, o vedeam iarăși aplecată pe umerii lui; 
curentul îi lua părul și-l scotea afară pe geamul din partea 
volanului. Nu mai era o dăruire, ci o distilare; fiinţa ei, prefăcută 
în vapori, se condensa și lua forme noi, pe tiparele lui. Știu că 
iubirea este întreținută de o inegalitate, o denivelare continuă; 
ceva trebuie să curgă mereu de la unul la altul. Știu că procesul 
se poate inversa, dar că nu trebuie să stagneze. În clipa cînd 
nivelele ajung să fie egale, nimic nu mai poate să curgă dintr-o 
parte în alta; atunci se naște un lac liniștit. Oamenii cred că în el 
au găsit fericirea. Dominique se topea întruna și curgea la vale. 

De ce am luat acest drum, care m-a dus toată ziua numai prin 
munţi, pe șosele chinuite, uneori înguste de trei metri, cu sute 
de viraje, unul din altul? Se potrivea cu starea mea de spirit, 
eram chinuit și contorsionat; căutînd torturile drumului, nu mă 
îndepărtam de mine însumi. 

De cîteva ori mașina a avut tendinţa să derapeze pe șoseaua 
uscată. Mereu îmi propuneam să fiu prevăzător, și mereu intram 
în viraje cu viteză prea mare; poate mă fascina părul care 
flutura pe geam ca o flamură neagră. O clipă mi s-a strîns inima, 
fiindcă mi-a sugerat un zăbranic. Cine avea să moară? 

Noroc că mașina, deși cam nărăvașă, răspunde la toate 
solicitările. Accidentul n-ar putea să-l provoace decit absenţa. 

Intr-un loc, unde am tras mult pe dreapta, ca să fac loc unei 
rulote, roata din spate a intrat în gol, deasupra unui taluz de 
cîțiva metri. Aș fi rămas acolo, înțepenit, pînă găseam un tractor 
să mă scoată, dacă nu mă salvam punînd volanul la stînga, 
convenabil, nu atit ca să revin în șosea de-a latul, în faţa oricărei 
mașini s-ar fi întîmplat să apară, și roata din spate a ieșit pe 
asfalt, datorită vitezei rămase, căci, în asemenea împrejurări, 


datorită diferenţialului, nu poţi face nimic cu acceleraţia. 

De cînd intrasem în Spania, urmăream peisajul cu tot mai 
multă uimire. Nu mă grăbeam să-i dau o definiţie, nu era ușor 
să-l descifrez și să-l calific; îmi rămînea timp pînă la urmă și, mai 
ales, după plecare. Sinteza aveam s-o fac pe drum, la 
întoarcere, sau poate la mine acasă, și cine știe dacă aveam să 
izbutesc dintr-odată. Ceea ce puteam spune de pe acum, și era 
caracteristica principală, sigură, de nedezminţit, nici un loc din 
Spania nu se aseamănă cu altul, pe orice distanţă, chiar atunci 
cînd e monoton și singur sub bătaia soarelui. Peisajul Spaniei nu 
are nici o lege. 

Ziua Almeriei putea să mă înnebunească, dacă m-aș fi lăsat în 
voia a tot ce venea dinafară. Privești și nu e de admis că în cele 
patru mari direcţii există o singură geografie; sînt patru lumi 
diferite, asamblate de o imaginaţie cancerizată, cele patru lumi 
fiind ele însele alcătuite din celule crescute anarhic, ca un 
neoplasm al naturii. Mai tirziu, descoperind brusc Sagrada 
Familia, în care am recunoscut peisajul compus dintre Madrid și 
Barcelona, impresia că natura în Spania nu ascultă de sine 
însăși și de nici o forță vecină avea să se solidifice, dar să 
rămînă fierbinte, ca fonta turnată în forme. 

Aproape de Almeria, i-am pierdut într-o învălmășeală; cred că 
au luat-o la stînga, pe o ramificaţie importantă. Cînd șoseaua s-a 
eliberat în faţă, nu se vedea nici o mașină, pînă departe. N-am 
vrut să mă întorc, deși îmi părea rău după ei; dar de dimineaţă 
nici nu știam de existenţa lor și, să nu fi avut necazul cu pompa 
de apă, nu i-aș fi cunoscut niciodată. M-am gindit, cu puţină 
mîhnire, că poate erau plictisiţi să mă tot vadă în urma lor, 
datori să mă aștepte și să-și înfrineze fanteziile. Le-am spus, 
deci, adio și-am mers înainte, spre Almeria. 

Intrat în oraș curînd după prînz, mi-am continuat drumul pe 
străzi, înspre sud, fără să întreb pe nimeni, sigur că în direcţia 
aceea voi întîlni marea. Am dat însă de gară, dincolo de care, 
spre sudul meu, erau ziduri și coșuri de fabrică. 

Ar fi trebuit să știu, dacă aveam o hartă ca lumea. Dar nu am, 
e uitată acasă, împreună cu multe altele, și mă folosesc de o 
hartă copilăroasă căpătată la frontieră, cînd am schimbat banii. 
Am întrebat, mi s-au indicat localitățile pe unde trebuia să trec, 
spre a ajunge la malul mării, iar de-acolo la Cartagena. M-am 
întors de unde venisem, fără să văd nimic din orașul care fusese 


și el o chemare atit de puternică, mai ales după ce aflasem de la 
Dominique cum să-i pronunţ numele. Almeria era astfel 
consumată, cu un singur drum, pînă la gară, și cu o întoarcere 
pînă la răspîntia unde îmi pierdusem însoțitorii. Cînd i-am 
regăsit, seara, nu mi-au dat explicaţii. Aș fi crezut iarăși că 
vroiseră să scape de prezența mea inoportună, dacă n-aş fi 
constatat că se bucurau sincer de reîntilnire. Dovada cea mai 
evidentă a prieteniei lor am avut-o însă zilele următoare. 

Îmi notasem pe o hîrtiuță numele localităţilor pînă la malul 
mării, și îmi plăcea să le pronunt cu glas tare, deși poate 
greșeam accentul și Dominique nu era acolo să mă corecteze. 
Astfel, am întrebat de Tabernas, care mi se părea plin de 
mistere — de la tavernă sau de la tabernacol — apoi de Sorbaz 
și de Vera, neînrudit cu numele slav, nici cu strada de la 
Stuttgart, unde mi-am căutat inutil editorul. Abia după Cuevas 
del Almazora, ceea ce reprezintă peste o sută de kilometri, am 
ajuns la malul mării și-am mers un timp pe lîngă plajă, pe o 
șosea liniștită. La Aquilas am făcut popas și m-am spălat pe faţă 
cu apă de mare. Localitatea, destinată vilegiaturii, era ca și 
părăsită. Un restaurant avea mesele aranjate pe terasă, cu 
tacîmuri și tot ce se cuvine, dar nu se vedea nici un om, nici 
măcar chelnerii. Am intrat la bar și am băut pepsi-cola. 

De-aici am intrat iarăși în munţi, am străbătut iarăși peisaje 
din cele mai schimbătoare și mai imposibile, fără nici o înrudire 
între ele și fiecare cu altă origine. Erau munţi de toate formele 
geometrice imaginabile, cubici, trapezoidali, piramidali și încă 
alt fel, în culori peste putință de explicat, chiar și mov în unele 
locuri. Am străbătut la un moment dat o adevărată Sahară, cu 
dune care aveau aspectul nisipului, pînă și granulaţia, și 
șerpuirile, deși erau de piatră. 

Am ajuns din nou la malul mării, prin trecători misterioase, 
printre stînci nemișcate, contrastînd cu valurile din depărtare, 
albastre și albe. Dar n-am ajuns bine și-a trebuit s-o iau spre alţi 
munţi, într-o zigzagare plină de surprize și de neliniști, care 
semăna cu o evadare zădărnicită; de fiecare dată cînd mă 
socoteam eliberat, stîncile îmi barau drumul, mă aruncau înapoi 
și îmi măreau pedeapsa. 

Am ajuns la Cartagena, obosit și cam tirziu, cînd se lăsa 
seara. Casă am găsit ușor, un băietan dornic să capete un duro 
m-a condus la un hotel, pe o stradă îngustă de numai doi metri, 


unde nu puteam să intru cu mașina. Dar mașina unde o las? îl 
întrebam tot timpul. Îmi făcea semne să fiu liniștit și, într- 
adevăr, după ce m-a văzut instalat în cameră și după ce și-a 
căpătat banii, m-a dus după colţ, unde era un mic parcaj cu 
pază; paznicul însă n-a putut să mă primească, deoarece toate 
locurile erau date. lar băietanul a ridicat din umeri și s-a dus, 
pușlamaua, lăsîndu-mă în încurcătură. 

Am umblat mult căutînd și întrebînd, pînă ce m-am pomenit în 
port, pe neașteptate. După atiţia munţi, nu mai știam dacă 
marea este o certitudine, și m-am mirat, bucurîndu-mă, s-o 
găsesc atit de aproape. De fapt, portul se afla în mijlocul 
orașului. Drept în faţa erau ancorate navele de război, 
impozante și antipatice. Le admiri, fără să-ţi placă. Chiar dacă ar 
folosi numai la apărare, e în ele o agresivitate crispantă. 

Tot cheiul în faţa flotei de război era parcelat cu dungi albe de 
parcaj; mi-am spus că pază mai bună decit torpiloarele și 
distrugătoarele nici nu se putea, și am lăsat mașina în primul loc 
liber. Abia cînd încuiam portiera, după ce îmi luasem valiza cu 
lucrurile de noapte, am descoperit alături mașina lui Vicht. E 
greu de înţeles, nu m-am bucurat foarte mult; mă obișnuisem cu 
lipsa lor, și acum, dacă descoperisem mașina, aveam datoria să- 
i caut. Am pus mîna pe capota motorului; era rece — însemna 
ca sosiseră de o bună bucată de vreme. A 

Nu mîncasem nimic la prînz, și mi-era foame. In Spania, 
totdeauna am avut necazuri cu masa de seara, restaurantele se 
deschid după ora nouă. Noaptea începe tîrziu, chiar pentru copii, 
care se joacă pe stradă mult timp după ce a căzut întunericul. 
Poate e o moștenire arabă. Și este, în orice caz, o înrudire 
transcendentală cu peisajul. 

Într-o cîrciumă din faţa portului, unde am intrat fără nici o 
speranţă, o femeie bătrînă, singură, mi-a făgăduit că-mi dă 
numaideciît de mîncare, ba chiar o friptură, și n-a spus bine, că 
am și auzit carnea sfîriind la bucătărie. Pe urmă mi-a pus în față 
o carafă cu vin negru, a adus farfurii și tacîmul, foarte serioasă 
tot timpul și fără să rostească o vorbă. Între timp a intrat un 
soldat, care s-a așezat la masa din faţa mea, cerînd și el de 
mîncare. Friptura mi s-a părut bună, făcută în tigaie, dar fără 
grăsime, cu cartofi prăjiți proaspăt și cu o farfurie de salată 
creață. Am mîncat cu poftă și cu mulţumire, cum mînca și 
soldatul din faţă, un flăcău cuminte și chipeș, în uniformă de 


infanterie. Au mai venit și alți infanteriști pe urmă, nici un 
marinar, deși flota se afla la două sute de metri. 

A mai intrat un bătrîn uscat și ţepos, care a cerut voie să bea 
apă; bătrîna i-a făcut semn spre urciorul de pe tejghea, fără să 
vorbească. Tejgheaua era vecină cu masa mea și l-am văzut pe 
bătrîn bînd cu sete și cu dexteritate; ţinea urciorul ridicat sus, 
deasupra capului, iar apa îi curgea drept în gură, fără să se 
risipească și să-i ude obrazul. La fiecare înghiţitura, pe gitlejul 
uscat se vedea jucîind nodul gitului cu o mișcare dezolantă. 
Atunci am pus mîna pe braţul omului și l-am poftit să bea un 
pahar de vin din carafa mea. După ce s-a ghiftuit cu apă, m-a 
refuzat, clătinînd din cap, și a plecat cu o figură puţin cam 
posacă. Din cauza lui am fost iritat și nemulţumit o parte din 
seară; poate călcasem vreo regulă de politeţe, dar nimeni n-a 
putut să mi-o explice pe urmă; poate invitaţia mea păruse un 
semn de milă; dar, poate, în sfîrșit, omului nu-i plăcea vinul și 
atunci nu mă miră că părea atît de demn și bea apă cu atita 
sete. 

Cîrciuma se umpluse între timp de infanteriști, toți îmbrăcați 
în uniforme curate, frumușei și tineri. Unul avea acordeon și a 
început să cînte; a mai răsărit unul, cu o vioară. Atras de 
muzică, a venit un chitarist, în haine civile, și li s-a asociat, fără 
să ceară permisiunea; soldaţii l-au ascultat la început cu 
indiferenţă, pe urmă cu simpatie, iar cînd și-au dat seama că 
omul își cunoștea chitara, s-au întrecut a-i fi pe plac și a-l face 
să se simtă bine. Cîntau cîntece potolite, nimeni nu era foarte 
înfierbîntat, și după cumpătarea lor la băutură, am presupus că 
au să păstreze măsura. 

Deși îmi terminasem și friptura și vinul, am mai întîrziat acolo, 
atras de ambianța prietenească. În singurătatea mea, atîta timp 
prelungită, un grup de oameni puși pe veselie puteau să-mi facă 
bine. Trebuia să-mi uit regretele, să încep o viaţă ca a tuturor. 

În această atmosferă, cine a ţișnit înăuntru pe ușa îngustă? 
Dominique, îmbujorată, palpitînd, atrasă de muzică. Era foarte 
frumoasă, în alt fel decît o văzusem ziua, o frumuseţe răzvrătită, 
nesupusă nimănui și căutînd cui să se ofere. Vicht venea în 
spatele ei, puţin adus de umeri, cu un zîmbet cam sceptic. Era 
obosit, ar fi avut nevoie de odihnă. 

Dominique s-a oprit în mijlocul cîrciumii și a început să bată 
din palme. Muzica a tăcut o clipă, soldaţii și muzicanţii s-au 


ridicat în picioare și au aclamat-o cu o veselie familiară. 

Atunci ea m-a zărit, odată cu Vicht, au venit la masa mea, 
unde s-au așezat, ca și cum am fi avut întîlnire. Nici unul n-am 
încercat să ne lămurim de ce ne rătăcisem. 

Au cerut și ei de mîncare, friptură cu cartofi și salată, nu se 
găsea altceva, și dacă au cerut vin, am mai luat și eu o carafă. 
Încetul cu încetul muzica își schimba ritmul, începea să se 
întărite și soldaţii se înfierbîntau, deși nu se omorau cu băutura. 
Mulţi băteau tactul cu piciorul, alții începeau pași de dans, cu 
mîinile în șolduri și cu capul pe umăr. Dominique mînca, 
înfometată, dar nu-i slăbea din ochi, fără să fie provocatoare sau 
să pară neserioasă. Se bucura de veselia lor, cum s-ar fi bucurat 
de orice veselie, gata s-o aplaude. Abia își lăsase tacîmul jos, că 
unul din soldaţi s-a și apropiat s-o invite la dans, în strigătele de 
încurajare ale celorlalţi. 

Era ora opt, m-am uitat la ceas în clipa cînd ea se ridica, fără 
să ezite, ca și cum avea de îndeplinit o datorie prestabilită. Nu 
mai ridea, devenise deodată gravă, aproape sumbră, ca în faţa 
unei răspunderi. Mult timp nu s-a mai întors la masă, părea că 
uitase de noi și de toată lumea, dansa pe rînd cu toţi soldaţii, 
preocupată de gesturi dar închisă în sine, fără să ridă sau să 
zimbească, atentă la ceva de departe, o chemare mai degrabă 
tristă, deși ritmul trupului ei emana bucurie. Dansa cu toată 
fiinţa, într-un fel deplin și inimitabil, nepreocupată de nimic aflat 
în afara mișcărilor. Era un acord deplin al picioarelor cu umerii, 
al braţelor cu șoldurile, și chiar felul cum își dădea capul pe 
spate, arcuindu-și gitul prelung și aruncîndu-și părul în aer făcea 
parte din aceeași ritmică interioară, de unde porneau toate. 

— Nu e ușuratică, mi-a spus Vicht, deodată, dîndu-și seama 
că priveam scena cu puţină consternare. E numai nestatornică. 
Nestatornic înseamnă cu totul altceva. Uită-te cum se mișcă. 
Nimeni care se mișcă așa nu poate fi statornic. Ar fi o stilcire. 
Are nevoie de libertate. Dar nu-și batjocorește niciodată 
sentimentele. Nestatornicia ei pornește dintr-o profunzime a 
sufletului. ; 

Credeam, deşi părea nelogic. In clipa aceea mi-am dat seama 
că dansul ei era o damnaţiune; în el se întrevedeau dureri 
trecute și viitoare. Nu știam nimic despre ea, decît cum o 
cheamă. Mi-am băut carafa de vin, două pahare mari, unul după 
altul. Vicht se oprise, nu-mi ţinea tovărășie la băutură. L-am 


îndemnat; mi-a răspuns că n-are voie. 

— Cînd am să știu că termenul e aproape, la cîteva zile, am să 
beau, seară de seară; dimineaţă de dimineaţă; băutura îţi dă o 
bucurie necondiționată de nici o stare sufletească. 

— Ce termen? 

— Termenul!... Mi s-au prezis doi ani. De atunci umblu; nu ca 
să fug de moarte; nu mi-e frică. A trecut un an și opt luni. N-ar 
mai fi mult, uneori însă medicii se înșală. Metastaza e posibilă la 
plămîni sau la oase. La treizeci și cinci de ani, lucrurile merg de 
obicei foarte repede. Respir și caut să surprind o durere în 
plămîni; mi s-a spus că începe cu tuse. Nu tușesc, ai băgat de 
seamă. Însă încheieturile mă supără cîteodată noaptea; poate 
să fie doar de oboseală... 

Nici despre el nu știusem ceva mai lămurit pînă astă-seară. 
Nefiind în stare să deosebesc accentele, îl crezusem spaniol; era 
belgian, de la Bruges. Ciudat, de dimineaţă mă gindisem la 
orașul lui, nu erau două luni de cînd trecusem pe acolo. 
Văzusem o nuntă la catedrală și mă urmărea amintirea ei, o 
nuntă în lumea bună, cu limuzine negre și cu fracuri cenușii; 
numai maestrul de ceremonie, care îi mișca pe participanţi ca 
pe paiaţe, avea frac negru. Mireasa sosise ultima, într-o limuzină 
albă; limuzine albe nu prea se fac, am examinat-o cu atenţie și 
mi-am dat seama că fusese vopsită pentru această ocazie. Erau 
probabil oameni pentru care banii nu contează; dar care nu-și 
îngăduie să calce tradiţiile. Personajul principal era tatăl miresei; 
a coborit după ea din limuzina albă, i-a dat braţul drept și, cu 
jobenul pe braţul stîng, a condus-o pînă la altar. Ginerele venise 
între primii, era un tînăr slăbuţ și rahitic, cu bube pe faţă. 
Nimeni nu zimbea, toata, lumea părea foarte nefericită, să nu fi 
fost maestrul de ceremonie poate ar fi fugit cu toţii. lar mireasa 
poate s-ar fi sinucis, aruncîndu-se într-un canal cu apă împuţită, 
prăpădindu-și buchetul de flori și rochia albă. 

— Umblu! a continuat Vicht. De un an și opt luni. N-am curaj 
să mă opresc nicăieri; pînă ce n-am cunoscut-o pe Dominique, 
n-am dormit două nopţi în același loc. 

Vroiam să știu ce făcuse mai înainte. 

— Ce poţi face la Bruges, dacă nu să pictezi? Cînd ai crescut 
între canale cu apă stătută, salvarea este să-ţi reprezinţi, cum 
poţi, o altă lume. Am început să fac desene pe trotuar, cu cretă 
colorată. La șaisprezece ani, un american a cumpărat doi metri 


pătraţi de asfalt, cu desenul meu, l-a montat pe o placă de 
duraluminiu și l-a dus în America. Era o mireasă în rochie de 
doliu, dar nimeni n-a apucat să se întrebe cum de-mi venise o 
asemenea idee monstruoasă. Inconștient, mă răzbunam pe 
destin. Cred că de mic mi-am presimţit moartea. 

Pe Dominique o cunoscuse din întîmplare. Abia sosise la 
Madrid și se gîndea să plece numaidecît mai departe. În oraș n- 
ar fi avut ce să vadă, decit pinacoteca de la Prado, unde nu 
avea voinţa să se ducă. 

— Dealtfel, o știam pe dinafară; nu toată, bineînţeles, e și 
acolo multă adunătură; mă refer la ceea ce trebuie știut. Lîngă 
hotel era o parfumerie, am intrat să văd dacă descopăr ceva 
deosebit; în toată lumea, cărţile și parfumurile sînt cam aceleași, 
îţi închipui că n-aveam cui oferi parfum într-un oraș necunoscut. 
Vroiam numai să știu, așa cum știam pictura de la Prado. Era 
singură în prăvălie; mi-au atras atenţia mîinile ei pe cînd făceau 
pachetul; pînă atunci nici nu o privisem; mă uitam numai prin 
galantare, iar ea mă urmărea cu indiferenţă. Fiindcă zăbovisem 
destul de mult, m-am simţit dator să cumpăr ceva; sînt timid, 
mai ales cu femeile; nu fac parte din tagma învingătorilor. O 
clipă, cînd m-am aflat aproape de ea, i-am simţit parfumul în 
păr; încă n-o văzusem la față. Acum era cu spatele, și părul îi 
cădea pe umeri. N-aveam nici cea mai vagă idee despre felul 
cum putea să arate, și nici nu-mi puteam imagina o fizionomie. 
De fapt, atunci ea nu era pentru mine decit o indeterminare. Am 
luat un flacon de „Madame Rochas“, e ridicol, cînd se găseau și 
altele, mai vechi sau mai noi, chiar și din cele foarte demodate, 
pe care la Paris nu le mai cumpără nimeni. Dar recunoscusem 
parfumul din părul ei și am vrut să-l iau cu mine, nu știu de ce, 
fiindcă ea nu mă interesa defel; poate mă interesa clipa aceea, 
Madridul de la ora unsprezece dimineaţa, în singura zi a vieţii 
mele acolo. A luat flaconul din galantar cu o mișcare a umărului 
(era tot cu spatele), un gest de nepăsare sau de silă; alegerea 
mea o contraria, poate îi provocase disprețul. Dar cînd a început 
să facă pachetul toate s-au schimbat în atmosfera aceea neutră, 
a orașului necunoscut și neinteresant pentru mine, în prăvălia 
saturată de parfumuri, și în sufletul meu, pe care îl feresc de 
vibrații, fiindcă ar fi fără nici un răsunet. Singura mea emoție 
este moartea... Am văzut zeci și sute de miini făcînd pachete, 
pachete de toate felurile, colete mari în hirtie vînătă, groasă, și 


pacheţele de un deget, în foiţă aurită, cu un inel de prinţesă. 
Mișcarea cere îndemiînare și totdeauna mi-a stîrnit admiraţia, 
fiindcă eu nu pot împacheta nimic fără să-i stilcesc forma... Mai 
întîi a ales hirtia, potrivită la culoare cu ambalajul flaconului, îl 
cunoști probabil, imită un goblin ivoar cu flori ruginite. Flaconul 
l-a pus la mijloc, cu o ceremonie gravă, ca pe un sarcofag 
minuscul, apoi mîinile au început să plieze hiîrtia, adunînd-o pe 
cele patru laturi și aducînd-o deasupra, dar nu oricum, ci într-o 
succesiune care dădea naștere unui foșnet melodios, o cantilenă 
șoptită; mișcările erau cumpănite, ca un adagio, legate între ele, 
una se năștea din alta și degetele ei parcă apăsau clapele unui 
clavecin din altă vreme, și de-acolo venea zvonul acela de 
muzică. Pînă ce, deodată, mi-am dat seama că muzica exista, 
aievea, o auzeam, amestecată cu parfumurile din prăvălie și cu 
ritmul în care se mișcau mîinile; îndată sunetele s-au filtrat și 
atunci am simţit că veneau de afară; era doar o coincidenţă 
miraculoasă... 

— Știu! l-am întrerupt. Ceasornicul din staţia de metrou 
Sevilla! 

— Da; anunţa ora unsprezece și jumătate. Ea a terminat de 
făcut pachetul odată cu ultima bătaie a clopotelor. Atunci mi-am 
luat ochii de pe mîinile ei și am privit-o. N-a zîmbit, avea ochii 
îngheţaţi, mai mult galbeni decît verzi, și mi-au părut scăldaţi în 
venin de viperă. Să nu fi fost condamnat, mi-ar fi fost frică. Aș fi 
putut să mă sustrag, dar am simţit deodată nevoia să-i fiu 
victimă; cu sentimentul că era ultima mea dorinţă. Și numai 
acest gînd m-a făcut să-i vorbesc, fiindcă niciodată pînă acum 
nu m-am adresat, sub nici un motiv și nici un pretext, unei femei 
necunoscute. 

Clopotele ceasornicului tăcuseră de două minute, în prăvălie 
nu mai venise nimeni, cînd Vicht îi spuse, fără să-și ia privirea 
din ochii ei, în care nu putea desluși nici o literă a gîndului nutrit 
de ea în acea clipă: 

— Am sosit în Madrid de o oră, și după-amiază vroiam să plec 
mai departe. Crezi că există aici ceva pentru care ar merita să 
rămîn pînă miine? 

— Da, o capelă pictată de Goya. Am să ţi-o arăt eu, miine 
dimineaţă. 

— Astăzi ce poţi face pentru mine? 

— Dacă vrei să bem ceva împreună. Diseară, la șase. 


Vicht se duse la hotel, alături, gindind să se odihnească. 
Dorinţa de a merge s-o vadă mai devreme creștea cu fiecare 
sfert de oră anunţat de clopotele ceasornicului; pe la patru și 
jumătate ajunsese dureroasă. Atunci se hotărî să coboare, dar 
cînd se ridică din pat, să-și ia haina, se simţi zdrobit de 
oboseală; așteptarea îl epuizase, ducîndu-l pînă la apatie. Se 
întinse din nou în pat și aţipi, într-o delăsare morbidă, ca la o 
febră de patruzeci de grade, cînd toate sînt bune, și toate 
indiferente, chiar moartea. 

Ea îl aștepta în ușa prăvăliei, și în ochii ei îngheţaţi de 
dimineaţă, de data asta Vicht descoperi palpitind o neliniște. 
Întîrziase numai un minut, și fără intenţie, dar poate făcuse 
bine; era minutul care uneori face pe oameni să se teamă că ar 
fi rău dacă n-ar aștepta pe nimeni. 

— Am fost liberă de la patru și jumătate, spuse fata. Mi-a 
părut rău că n-am știut unde să te caut. 

— Stau în hotelul de alături. Am vrut să cobor la patru și 
jumătate. Ar fi fost admirabil. 

Desigur că ea îl chemase, de aceea se simţise atit de 
neliniștit, dar el nu înţelesese, sau nu avusese încredere. 

— De ce-ai închis mai devreme? 

— Nu închidem decit la zece seara; parfumurile se vind mai 
puţin ziua. Asociata mea a trecut să mă vadă și am rugat-o să 
rămînă. 

— N-aveţi un patron? 

— Nu; prăvălia e a noastră două, în tovărășie. Vreau să beau 
un whisky. Îmi spui cum te cheamă? 

— Van den Wenden. 

— E un nume de nobil? 

Întrebase cu un fel de plictiseală. În călătorie, oricine poate fi 
nobil: conte sau prinţ; sau monarh incognito. Era oare cu totul 
incultă? 

— Nu, răspunse el. E un nume flamand, foarte comun. 

Erau într-un bar, pe Carrera de San Jeronimo, după colţ, la o 
sută de metri de parfumerie. Vicht văzu că dăduse paharul pe 
gît cu un fel de patimă — în gest, fiindcă pe faţa ei nu se vedea 
nici o satisfacție. Mai bău unul, tot așa de repede; vroia să se 
ameţească? 

— Acum am să te duc să vezi orașul; cît se poate în citeva 
ceasuri, înainte de masă. Îți este foame? Dacă da, ia aici un 


sandvici. Restaurantele nu se deschid decît după nouă. 

— Știu, de cînd am intrat în Spania, lua-le-ar naiba! De multe 
ori mă culc nemiîncat. 

— Înseamnă că te culci devreme. Nu-ţi plac nopţile? 

— Ca să-ţi placă nopţile, trebuie să fii cu cineva. 

— Da. Astă-seară n-ai să te culci devreme. Ai dormit după 
masă? 

— De la patru jumătate pînă aproape de șase, dar nu sînt 
sigur că a fost somn adevărat. 

— Ai o suferinţă? 

— Nu; doar o neliniște. 

— Astă-seară n-o s-o ai... 

Dimpotrivă! Avea s-o aibă, chiar înzecită. 

ÎI duse pe Gran Via, apoi la statuia lui Cervantes și de-acolo la 
palatul regal, cu arhitectura etajelor atît de diferită. Stăteau 
rezemaţi de parapet și priveau în vale cele două șiruri de mașini 
venind și ducîndu-se. 

— De ce ești singur? întrebă fata. 

El răspunse, fără s-o privească: 

— Este o obligaţie. 

Ea nu-l întrebă altceva, în schimb el continuă, după o gîndire 
destul de apăsătoare: 

— Ar trebui să fie o fiinţă ieșită din comun ca să înţeleagă. 

Se întunecase, și cele două șiruri de mașini începeau să se 
coloreze în alb și roșu. Atunci, în clipele acelea care anunțau o 
seară frumoasă și poate o istorie cu mai multe culori decît alb și 
roșu — cu violet, cu galben și cu albastru, Vicht se simţi 
deznădăjduit, dar fără tristeţe; tristeţea făcea de mult parte din 
fiinţa lui, nu mai putea fi măsurată. Deznădejde goală și fără 
capăt, fiindcă nu avea dreptul la o asemenea seară, la ceea ce 
putea să înceapă. De aproape doi ani se cenzura cu o severitate 
dușmănoasă. 

Nu mai vorbiră nimic timp de peste o oră, cînd merseră la 
masă. Pînă atunci se plimbară prin parcul din faţa palatului, pînă 
la operă, în jurul unei statui ecvestre a unuia din regii Spaniei. 
Vicht n-o privea, dar îi simţea prezenţa și înţelegea că ea se afla 
aici pentru el, dar nu știa din ce sentimente; putea să urmeze un 
dezastru. Şi totuși, nici nu vroia și nici n-ar fi izbutit să se 
sustragă; o carte fusese aruncată cînd intrase în parfumerie, 
înainte de ora unsprezece și jumătate. Nimic nu-l mai interesa 


pe pămîntul oamenilor, nici măcar termenul lui fatal. Nu-l 
interesa în ce parte a lumii se află astă-seară, i-ar fi fost totuna 
dacă aici era Bruges, Gand, Londra sau New York. Singurul 
adevăr de care se lega și vroia să-l apere, ce deznădejde, 
rămiînea fata, cunoscută doar de cîteva ceasuri. „Dar nu se 
poate să fie numai atit! Ea vine în întîmpinarea mea de mult 
timp. Poate de multe ori am trecut pe aproape unul de altul și 
dintr-o greșeală de grad sau de minut nu ne-am întîlnit. Puteam 
să ne întîlnim la Bruges, la Gand, la Londra sau la New York, și 
ne-am cunoscut la Madrid, unde nici nu fusesem hotărit să vin. 
De ce oare am ocolit atît, străbătind toate ţările din jur și apoi 
toată Spania, în loc să mă fi îndreptat direct aici? Cit aș fi 
cîștigat, din puţinul meu timp!“ Avea nevoie de ea; dacă ea ar fi 
plecat, s-ar fi prăbușit într-o disperare mai adîncă decit a mortii, 
pe care o depășise de multă vreme. Dar sigur că odată fusese 
disperat; nu-și amintea cum ajunsese la reculegere. Să fi 
dispărut fata, nu s-ar fi recules niciodată. Pentru ea, ca s-o 
reţină, ar fi mers pînă la umilinţă, i-ar fi implorat graţia, s-ar fi 
bucurat de mila ei ca de o milostenie cerească. Nici nu spera 
altceva; avea nevoie de ea, să rămînă, cu orice sentimente. Să-i 
simtă prezenţa. Și se gîndea: „Groaznică prăbușire! Plătesc un 
preţ jalnic nepăsării la care am ajuns faţă de moarte!“ 

Pustii și ferecate o oră mai devreme, la ora nouă și un sfert 
restaurantele gemeau de lume. In Plaza Mayor, un chelner le 
făgădui că improvizează o masă afară; pînă atunci îi sfătui să 
intre la bar și să bea ceva, fără grabă. 

Fata bău alte două pahare de whisky, dar nu dădea semne de 
ameţeală. Vicht bău și el un pahar; băutura îi era interzisă. „Şi 
de ce, la urma urmei?“ Nu întrebase niciodată; și nici nu se 
răzvrătise... 

Stăteau rezemaţi de tejgheaua de zinc, faţă în faţă, și se 
priveau prima dată, fără disimulare; vroiau să se cunoască. 
Probabil nici unul nu bănuia ce are să urmeze. Vicht se aștepta 
la un dezastru; pînă atunci îi era bine într-un chip atît de 
nesperat încît aproape se temea să respire. 

Cînd chelnerul le făcu semn să vină, erau mai înstrăinaţi; 
dorința de a se cunoaște, neîmplinită, crea între ei o perdea de 
neîncredere. 

— Am nimerit la un restaurant scump, spuse ea pe cînd 
cerceta lista. 


Nu-l întrebă dacă putea cheltui oricît, nici nu făcu alt 
comentariu, dar alcătui un menu atît de modest, că nu puteau 
să se sature: cîte un fileu de sol fiert, cu sos de lămîie, și o sticlă 
de vin alb. Mîncau fără să se privească; se făcea frig și el 
observă în umerii ei un tremur; ar fi vrut s-o ocrotească și n- 
avea cum. Ar fi vrut să-i vorbească; dar nu se putea, nu l-ar fi 
înţeles, nu l-ar fi ascultat, fiindcă îi era frig. Nu le rămiînea decit 
să plece, și seara se termina lamentabil. 

Pe cînd traversau piaţa, în diagonală, strimbîndu-și picioarele 
în pavajul neegal, el încercă să o protejeze, cuprinzîndu-i umărul 
cu braţul și trăgînd-o aproape. Se supuse, poate fiindcă într- 
adevăr avea nevoie de protecţie; sau poate ca să nu-l jignească. 
Dar dacă la un pas fiinţa ei accepta, aplecată spre un început de 
repaus, la pasul următor Vicht o simţea că se crispează. „E o 
amazoană! se gindea. Totdeauna o să se refuze, ceva din ea are 
să rămînă în apărare, chiar atunci cînd toată fiinţa ei ar fi de 
mult gata să dorească și să se piardă...“ 

Cum ieșiră pe sub poartă, ea se desprinse de sub braţul lui și 
își continuă mersul, ţinîndu-se destul de departe; Vicht nu avea 
ce-i spune, orice cuvînt ar fi fost o greșeală și îl cuprindea, din 
toate părţile, o jale neagră, gîndindu-se că bucuria trecuse pe 
lîngă el, dîndu-i un moment de speranţă, dar nu putuse s-o 
oprească. Și dacă ar fi oprit-o, ce s-ar fi întîmplat mai departe? 
Speranţa lui fusese o aberaţie, trebuia să se întoarcă la starea 
dinainte și să-și continue drumul; astă-seară! Peste un sfert de 
oră! 

În Puerta del Sol ea se opri la intrarea metroului. Se priviră 
iarăși, și Vicht văzu în ochii ei îngheţaţi un pic de lumină. N-avea 
dreptul să se înfrineze și nici nu vroia să judece; un impuls 
dureros îl făcu să ridice mîna și să-i mîngiie obrazul. Nu se putea 
altfel, dar nu era o miîngiiere, ci doar o atingere aeriană, un 
drum incert între obrazul a cărui răceală o simţea cu teamă, și 
cortina de păr pe care o îndepărta ca să facă loc miinii, trezindu- 
și în minte parfumul de dimineaţă. 

Cînd mîna se adinci destul ca să înregistreze căldura iradiată 
de sub această pavăză, se retrase intimidat și deznădăjduit; 
făcuse tot ce se putea face, nu-i rămiînea decit să plece și să-și 
aștepte sfîrșitul în altă parte. 

Ea nu se ferise de gestul lui, iar acum îl privea surprinsă, 
poate stupefiată, poate paralizată; nu se așteptase. Abia a doua 


zi avea să-și dea seama Vicht că gestul fusese ireversibil, ca o 
sentință definitivă; un gest simplu, care ar fi putut să pară 
îndrăzneala timidului, devenea în viaţa lui de o valoare fără 
limită, de necuprins în calificative și cifre. „N-am simţit niciodată 
atita căldură!“ avea să-i mărturisească ea, cu un fel de duritate, 
dinapoia armelor ei oţelite. Dar abia a doua seară! Acum, Vicht 
o privea fără nici o speranţă. 

— Nu mai pot, spuse ea. Am îngheţat. Te rog să mă conduci 
pînă acasă. Stau departe. i 

Cobori înaintea lui și luă două tichete de patru pesete. In 
metrou era cald, o căldură umedă și nesănătoasă; deși aveau 
locuri libere, stăteau în picioare, față în faţă, ţinîndu-se de 
aceeași bară, cu mîinile aproape unite. „Așa ar putea să 
înceapă!“ se gindea Vicht, savurind cu o bucurie chinuită 
imposibilitatea. Mișcările vagonului îi apropiau cîteodată pînă ce 
rămînea puţin ca să li se atingă obrazurile; el nu îndrăznea să se 
lase în voia mișcării, înţepenit de ideea că nu i se cuvine, și 
avind apoi să sufere de doi toată noaptea. li privea însă ochii, 
scăldaţi în fascinantul venin de viperă, care acum părea 
fierbinte și începea să emane vapori verzi cu sclipiri galbene, ca 
miezul flăcărilor. 


16 


Au trecut șase luni de cînd Vicht îmi povestea, la Cartagena, 
în timp ce Dominique continua să danseze cu soldaţii. 
Transpirase și părul începea să i se îngreuieze de parcă atunci 
ar fi ieșit din baie, dar mișcările ei nu pierdeau nimic, nici ritmul, 
nici elasticitatea. M-am gindit că dacă n-o oprea ceva dinafară, 
ar fi putut să danseze așa pînă cădea pe podele, odată cu ultima 
răsuflare. 

După șase luni, care pentru mine au însemnat o toamnă cu 
piciorul în gips, după întoarcere, apoi o iarnă cu nedumeriri, 
fiindcă amintirile călătoriei erau învălmâășite și nu știam cum să 
le găsesc începutul, acum a venit primăvara, dar o primăvară 
blestemată. Săptămîna trecută am făcut plajă la Snagov, cu o 
plăcere surprinzătoare, fiindcă nici nu bănuiam cît poate să ardă 
soarele. lar acum, de sîmbătă seara, timpul și-a schimbat sensul 
și ne întoarcem spre o altă iarnă, cu viscol și cu zăpadă. Știu că 
nu va ţine multă vreme, că probabil peste cîteva zile voi începe 


din nou să fac plajă, de-a binelea de astă dată, și totuși vremea 
de afară mă nimicește. 

Adineauri, privind pe fereastră, strada cenușie, cu asfaltul 
negru de apă, căci după săptămîni de secetă și după o zi de 
viscol a început să plouă rece și mărunt, ca toamna, am văzut 
apărînd din Cișmigiu o femeie bătrină și ponosită, ducînd în 
mîna stîngă un zimbil de papură din care ieșea pavilionul unei 
trompete de alamă lucioasă. Am făcut ochii mari, nevenindu-mi 
a crede. E drept că în apropiere este Conservatorul de muzică și 
pe-aici trec de multe ori tineri cu instrumente muzicale. Dar o 
bătrînă! Și o trompetă! La ora nouă dimineaţa! 

N-aș fi notat întîmplarea dacă n-aş fi socotit-o concludentă în 
ce privește posibilitatea de eroare în interpretările noastre. M- 
am gîndit intens la seara petrecută în cîrciuma de la Cartagena 
și m-am întrebat unde greșesc făcînd din dansul unei fete 
zvăpăiate dovada unor disperări care nu se pot spune? 
Călătorea cu un tînăr expus unei morţi sigure, în ultimele lui luni 
sau poate ultimele săptămîni de viaţă. Știau amîndoi, nu și-ar fi 
putut ascunde gîndurile cînd se aflau faţă în față. Moartea era 
tot timpul cu ei, ca a treia persoană. Se gindea ea ce va face pe 
urmă ?... Dar ea a murit înainte! 

Cînd bătrîna a ajuns în dreptul ferestrei, am descoperit cu 
întîrziere, în lumina cenușie a dimineţii ploioase, că trompeta nu 
era altceva decit o biată tijă de lampă, un model de altădată... 

Pe la miezul nopţii am început să mă întreb cînd are să se 
termine; era ca la un maraton de dans, o cursă înverșunată și 
absurdă, spre o victorie și mai absurdă. Dansa de patru ceasuri, 
schimbîndu-și partenerii unul după altul, fără să ne arunce o 
privire, străină de existenţa noastră, probabil străină de orice 
altceva în afară de ritmurile ei declanșate. 

Mă uimea seninătatea lui Vicht, care îmi povestea prima lor 
seară. Metroul îi duse pînă la Ventas, ultima staţie a liniei... Am 
tresărit, cu o ușoară nostalgie. Acolo era Plaza de Toros, unde o 
reîntilnisem pe fata cu cercelul de aur. lar în apropiere locuiau 
prietenele mele, Monica și Maruja, care m-au îngrijit cu 
devotament mai tîrziu, cînd mi-am fracturat laba piciorului, în 
ciocnirea cu derbedeii de la Sevilla. 

Mă duceam adesea la ele și acolo am descoperit cît de frumos 
poate fi cerul Madridului în unele zile. Mai încercase să mi-l 
arate și loana, de la o fereastră largă, la etajul al optulea al unui 


bloc luxos, pe la Plaza de Castilla, în nordul orașului. Se vedea 
limpede cerul, de la fereastră, pînă departe unde cădea peste 
Sierra Nevada cu piscurile albe; niciodată n-am știut dacă munţii 
erau înzăpeziți sau aveau numai străluciri de calcar. Dar acela 
era un cer sub care veneam în plină lumină a zilei și niciodată 
nu putea să mă surprindă, fiind cerul meu, nu doar al 
Madridului. Și-apoi, după ce intram în casă, îmi răminea tot 
timpul în ochi, implacabil, pînă ce bolta atit de adînc concavă 
devenea plată, iar albastrul opalin începea să se decoloreze. 

loana n-ar fi înţeles și n-ar fi admis că la Ventas apărea alt cer 
decît al ei... Între prieteni, pe vremuri, i se spunea Joy, ceea ce 
înseamnă bucurie, și era, pot să jur cu mîna pe inimă. Degeaba 
i-aș mai fi spus Joy acum, după ce trecuseră ani și bucuria 
rămăsese în urma. Dar îmi aduc aminte că o dată, pe vremea 
aceea, într-o zi cînd navigam spre insulele Canare, după două 
luni de furtuni și de iarnă în nordul Atlanticului, i-am trimis o 
radiogramă, împărtășindu-i bucuria că schimbasem drumul, 
fiindcă îngheţasem și aveam nevoie de soare. Nu știu cît vor fi 
stilcit radiografiștii cuvintele mele și cum vor fi ajuns ele la 
destinaţie, dar sunau frumos și aproape în versuri în versiunea 
mea exaltată, unde „ven acă“ înseamnă vino încoa, iar „ojala“, 
slavă Domnului!: 


Mergem spre sud, ojala! 
Capul, Gran Canaria. 

În babord e Spania! 

De-aș putea să-ți spun așa: 
„Juanita, ven acà“ 


lubeam împreună Spania și pe Cervantes. Acum mă invita 
adesea la masă, dar, luîndu-ne cu vorba și cu tristeţile, ceea ce 
nu ne împiedica să ridem nebunește, uita să gătească și 
rămîneam nemiîncaţi, ceea ce nu era nici o pagubă, mai ales că 
la vin nu renunțam niciodată. 

O priveliște, ca și o pictură, cîștigă mult cînd este privită 
printr-un cadru care ajută privirii să se concentreze. Nu la fel se 
întîmplă cu cerul; un fragment de cer nu poate să aibă nici 
grandoare, nici adincime. Cerul e definit prin boltirea lui cosmică 
și aceasta nu apare decit între două orizonturi. Așa mi se arăta 
cerul la Ventas, lărgindu-se cu fiecare treaptă, cînd urcam 


scările metroului, ca, odată ajuns sus, după drumul pe sub 
pămînt, să se desfășoare într-o explozie de lumină, de la o zare 
la alta. Locurile virane din faţă, care dădeau cartierului un aer 
de neterminat și de sărăcie, creau în schimb un postament pe 
măsura cerului. Aici cerul avea pe ce să-și sprijine marginile, și 
drumul spre casa prietenelor mele, dincolo de locurile virane, 
începea ca o decolare și continua ca un zbor, în atmosfera cea 
mai albastră pe care am văzut-o sau mi-am imaginat-o 
vreodată. 

Mi se părea mai tulburător decit o predestinare că Dominique 
locuia în același cartier de blocuri, placate cu cărămidă roșie și 
cu balcoanele despărțite prin panouri de sticlă verde. Nu mai 
era nevoie să-mi imaginez decorul ei, fiindcă îl aveam în ochi; 
știam pînă și drumul lor, pas cu pas, pe sub viaductul șoselei, 
apoi pe marginea unei depresiuni largi, cu case dărăpănate, cu 
hala de carne și de alimente, după care urmau clădirile noi, cu 
școli de șoferi și ateliere mecanice. După primul colț era prăvălia 
cu piine, de unde cumpăram o franzelă de șapte pesete și 
cremă de zahăr ars cu vanilie. Urma bodega cu patronul atît de 
răgușit, că aproape nu se înțelegea ce spune; s-ar fi putut să 
aibă un cancer al laringelui. De la el luam vin, cînd magazinele 
cu băuturi erau închise. In faţă, peste strada largă ca marile 
bulevarde, locuiau prietenele mele și alături era o băcănioară cu 
toate ispitele, frumos orînduite și frumos ambalate, că uneori 
intram numai pentru plăcerea de a le vedea și de a le ști la 
îndemiînă, ca într-o cămară personală. Cafea se găsea pe a doua 
stradă, iar pe a treia era un mic restaurant cu bar, unde n-am 
mîncat decit o singură dată, neavînd calamari la fel de buni ca la 
„Casona“. Și cu acestea am înfățișat cartierul, cu tot ce avea el 
necesar ca oamenii să trăiască... 

leșind din staţia metroului, Vicht nu mai îndrăznea să reia 
gestul din Plaza Mayor și s-o încălzească, deși se făcuse mai frig 
și o simţea că tremură. | se părea că ea îl respinsese, ceea ce 
însemna prăbușirea ultimei speranţe; numaidecit aveau să se 
despartă. In această atmosferă îngheţată, nu se simţea în stare 
nici să vorbească; cuvintele ar fi fost de-a surda. Dar cînd ea se 
opri în faţa unei intrări de bloc, căutîndu-și cheile, simţi că n-ar 
suporta restul nopţii dacă n-ar spune ce are pe suflet. 

— Te rog, ia-ţi ceva călduros și mai stai cu mine o jumătate de 
oră! Am mare nevoie. 


Mai trebuie alte cuvinte ca o femeie să înţeleagă? Sigur că nu, 
dar ele totdeauna așteaptă tot restul cuvintelor. Din curiozitate, 
din vanitate, din cruzime? ÎI privi, nu răspunse nimic, în schimb 
lăsă ușa blocului descuiată, semn că avea să revină. Se întoarse 
după cîteva minute. Își pusese o haină neagră pe umeri și își 
legase părul cu un fular alb, care îi schimba fizionomia într-atit, 
că părea alta. Însă în lumina primului felinar el îi recunoscu 
ochii, întrebători și plini de gheaţă. 

— Îmi dai o jumătate de oră întreagă? 

Numai disperaţii pot să conceapă un întreg într-o jumătate. 

Ea încuviință din cap; acum tremura el și nu putea să 
vorbească. Poate ar fi fost bine să intre la bar și să bea ceva, 
dar faţă în faţă cu ea și cu minutele care treceau, s-ar fi simţit și 
mai paralizat. Ştia ce vroia să-i spună, făcuse frazele în gînd cit 
ea se dusese în casă, le ţinea minte, erau simple și importante; 
dacă izbutea să le declanșeze, ar fi mers fără nici o dificultate, 
decît aceea îngrozitoare că trebuia să le audă și el, și să fie 
martor... Se plimbau pe străzi, în jurul blocului, treceau 
minutele, ea îl urma, binevoitoare, știind că exista o limită a 
timpului, cînd era liberă să se ducă. Abia în ultimele clipe el se 
opri, cu o hotărîre bruscă; ea se întoarse și se priviră. Atunci el 
spuse, cu o revoltă atit de sinceră, atît de convingătoare, încît 
ochii ei, de la curiozitate ajunseră la căldură: 

— E barbar! Viaţa mi-a făcut o farsă oribilă; azi, cînd am intrat 
în parfumerie. De-atunci pînă acum am înţeles că am nevoie de 
tine. Nu știu cum, dar am nevoie. Să te văd; să te știu. Și mi-e 
interzis! Printr-o sentinţă groaznică. Mai am de trăit puţin. lar 
acest puţin, fără tine, își pierde ultima rațiune de a mai fi. 

Ochii ei se făcură iar reci; îl privi printre pleoape, cu o scurtă 
sclipire de ură. 

— Atunci de ce te propui? (El nu înţelese.) Nu-ţi dai seama că 
te propui? Altfel de ce-ai fi aici? Și de ce mi-ai vorbi? Și de ce te- 
ai chinui? Nu ţi-e îngăduit, dar mă vrei, și vrei ca eu să știu! 

— Nu! o întrerupse el brusc. Nu mă propun, ci mă expun. Eu 
voi fi cel străpuns. 

ÎI privi lung, înfrînîndu-și o replică aspră, după cum i se putea 
citi în ochi, apoi întrebă, nedramatic: 

— Cît mai ai de trăit? 

— Poate două luni. 

Ea porni încet, cu capul în jos, și merse, tăcută, pînă în faţa 


casei; atunci ridică ochii; nu mai erau străini. 

— Ce te face să crezi că eu n-am să mor mai curînd? 

Işi scoase fularul, eliberîndu-și părul care abia acum, după ce 
fusese comprimat, se vedea cu ce densitate putea să se reverse 
asupra nopţii întunecate. 

— În Puerta del Sol ai vrut să-mi mîngii obrazul. Mai încearcă 
o dată! 


17 


Din Cartagena am plecat a doua zi dimineaţa, pe malul mării, 
spre Alicante. lar două zile mai tîrziu, asupra ținutului străbătut 
de noi în ajun se abătură ploi sălbatice. Almanzora și Sangonera 
se revărsară catastrofal, inundînd văile, distrugînd satele, luînd 
oameni, animale și case înainte de a veni să-i salveze arca lui 
Noe. Greu fu doliul acolo, noi însă în acest timp trecusem de 
Valencia, fără să știm nimic, fiindcă nu citeam ziarele și nu 
ascultam radio. 

E limpede că drumul de mai înainte, de la Granada la 
Cartagena, a fost o realitate; am în gînd întreg peisajul și toată 
ambianța acelei zile ciudate. Dacă n-ar fi de ajuns, am harta, pe 
care trasam drumul pe măsură ce îl parcurgeam, fiindcă 
niciodată n-am respectat întocmai itinerariile prestabilite. Și, în 
sfîrșit, dovada deplină rămîne caietul de însemnări, mărturia cea 
mai lucida. Dacă însă e vorba de însoțitorii mei, de întîmplările 
care s-au desfășurat neprevăzut de la Granada și nu s-au sfîrșit 
la Cartagena, asupra lor ar putea, mai ales în viitor, să se lase o 
umbră de îndoială. Nu cumva a fost o închipuire, patronată de 
singurătatea mea atit de prelungită? Dar nu! Tocmai îndoiala 
este fructul imaginaţiei, pe cînd întîmplările, așa cum mi le 
amintesc astăzi, sînt o realitate dovedită prin replici și situaţii pe 
care nu mi le-aș fi putut imagina niciodată și fac parte din epicul 
acestei călătorii, ca nici o alta. 

În încercările mele tiîrzii și împanicate de a cunoaște lumea, 
care altminteri ar fi pierdută, am navigat șase luni cu un vas de 
pescuit, în Atlantic, neavînd altă referire la coordonatele 
geografice decît jurnalul de bord, al meu și al vasului. Zecile de 
mii de mile străbătute astfel, într-un vast necunoscut acvatic, își 
pierdeau sensul de spaţiu, și numai timpul, dovedit de calendar, 
de răsărituri și de apusuri, își păstra valoarea, rămînînd singura 


mea unitate de măsură pentru a stabili un raport între eul meu 
și lumea exterioară. De aceea am socotit, cu îndreptăţire, că a 
fost o călătorie în timp, fără spaţiu. 

Mai tîrziu, cu aceeași grabă, și tot în panică, mulțumindu-mă 
să cunosc măcar geografia învecinată, am străbătut Italia, din 
Alpi pînă în vîrful Siciliei; am ales această ţară și acest itinerar, 
fiindcă erau cele mai nostalgice; nu-i greu să se înțeleagă, dacă 
partea cea mai frumoasă a firii noastre vine de acolo. Reperele 
terestre abundînd de data aceasta, geografia fiind concretă și 
explozivă, încărcată de amintiri și de referiri aduse tocmai din 
școală, spaţiul, străbătut în mare viteză, ajungea să pulseze 
maladiv și să se impună cu o violenţă dureroasă. In faţa lui, 
timpul începea să-și piardă înţelesul, pînă ce dispărea cu totul, 
într-o lume existentă, dar căreia nu i se putea ști durata. Astfel 
am socotit că explorarea mea de acum se desfășura în afara 
timpului, numai în spaţiu. 

N-am căutat cu orice preţ, n-am căutat cituși de puţin să 
încadrez într-o formulă și ultima mea călătorie, extinsă, în sfîrșit, 
pînă aproape de limitele socotite cîndva intangibile. Din primele 
săptămîni m-am ciocnit de întîmplări neprevăzute; prevăzusem 
kilometri, etape și escale, călătorie pură și deplină, de astă dată, 
și în timp și în spaţiu; pe amîndouă le judecasem și le aveam 
măsurate. Au survenit întîmplări, ale mele, ca în noaptea de pe 
Rin, și ale altora, ca întîlnirea lui Vicht cu Dominique — 
zbuciumata, minunata și blestemata lor poveste de dragoste, 
sfirșită atit de tragic. lar acestea nu sînt toate. La un timp, 
întîmplările m-au înconjurat cu atita forţă încît am uitat și unde 
merg, și cînd trebuie să ajung. Pierzînd, cum se vede, sensul 
iniţial, călătoria mea a devenit epică. Nu pot să neg harta și 
calendarul, mă voi referi totdeauna la ele; valoarea lor este însă 
mult mai mică decît a întîmplărilor, într-o dependenţă deplină, 
ca un decor care localizează și colorează acţiunea. 

Cea mai evidentă dovadă a întilnirii de deasupra Granadei, 
pusă adineauri și alteori la îndoială, am găsit-o cînd mi-am 
amintit pompa de apă și împrejurările în care am schimbat-o. Nu 
m-am temut de un dezechilibru nervos, deși ar fi posibil, dacă 
am simţit nevoia să caut urmele neîndoioase ale întîmplării. Așa 
că adineauri m-am dus la garaj și după ce am cotrobăit prin lada 
mașinii, lăsată vraiște, am găsit vechea pompă de apă. Deci 
fusese schimbată, și dacă avem această dovada, știam și cum 


se petrecuseră faptele, ce mecanic mă ajutase, cine fusese de 
faţă. Ca și cînd n-ar fi fost de ajuns să-mi amintesc cum 
Dominique traversase șoseaua! Dar părul ei, care tot restul 
drumului mi-a fluturat în față, luat de curent și scos în valuri pe 
fereastra mașinii? 

Dacă la Bonn n-aș fi avut prevederea să iau o pompă de apă, 
aș fi ajuns desigur, mergînd cu prudenţă, într-un oraș mare, la 
Valencia sau la Barcelona, unde aș fi găsit una. În schimb n-ar 
mai fi existat Vicht și Dominique, fiindcă n-ar mai fi avut de ce 
să mă aștepte, n-am fi avut cele două ore de la mecanic, unde a 
început prietenia noastră, încă înainte de a ști cine sîntem. Ei și- 
ar fi continuat drumul, iar seara nu ne-am fi reîntilnit la 
Cartagena. 

Pompa de apă, găsită în ladă, unde am uitat-o, altfel de mult 
era aruncată, mi-a amintit de dimineaţa ploioasă de la Bonn, 
unde am pierdut patru ceasuri, în timp ce un funcţionar și un 
tehnician, la un atelier mecanic, se străduiau să-mi caute, prin 
rafturi, piesele de schimb de care socoteam că o să am nevoie. 
De ce n-am putut să le iau din Köln, de la depozitul uzinei, ci a 
trebuit să mă adresez unui revînzător, n-am să înţeleg niciodată, 
dar nici n-am să-mi bat capul. Oricum, oamenii m-au lăsat să 
înţeleg că îmi făceau o favoare și că existenţa lor era un noroc 
pentru mine. Un noroc a fost, recunosc, pompa de apă. 

Între timp m-am dus să văd încă o dată casa unde s-a născut 
Beethoven, și am trecut pe lîngă catedrală, privind-o cu coada 
ochiului și cu nedumerire; n-am intrat, știam ce poate fi 
înăuntru. Mi-a plăcut mai mult să casc gura pe la vitrine, fără să 
descopăr nimic trebuitor pentru ziua de miine. 

La prînz, cînd toate erau gata, a stat și ploaia, așa că am 
pornit spre frontiera belgiană, pe o vreme frumoasă. Drumul 
pînă la Aachen, vreo șaptezeci de kilometri de autostradă, nu 
propune nici o istorie, decit a unor lupte duse pe aici în mai 
multe timpuri; dar unde nu s-au dus lupte pe acest biet pămînt 
al Europei, care supraviețuiește și uneori triumfă asupra 
vremurilor? 

Aș fi putut pătrunde adînc în Belgia pînă seara, iar cu 
Germania terminasem. M-am hotărît totuși să nu trec frontiera 
decit dimineaţa următoare, fiindcă pentru Belgia aveam numai o 
viză de tranzit de două zile, luată în grabă. La Bruxelles aș fi 
putut obţine o prelungire, am socotit însă că, pentru programul 


meu, nu era nevoie, cu condiţia să nu irosesc nici o oră. 

Gîndul mă ducea spre un han sau spre un motel cît mai 
aproape de frontieră, cînd am trecut prin Aachen și în faţa 
teatrului am zărit, cu coada ochiului, un cal de bronz care m-a 
făcut să-mi schimb planul. Am oprit îndată ce-am văzut unde, și 
m-am întors pe jos, cu presimţirea că trecusem pe lingă o 
frumuseţe. 

Așa mi s-a părut și după ce am privit bine, așa mi se pare și 
astăzi, după frumuseți fără număr. E un cal tînăr; se înţelege 
oare? Nu un mînz; un cal de douăzeci și doi de ani în vîrstă 
omenească. De bronz înverzit, pe un soclu cu profilul 
trapezoidal, nesimetric, cu latura din față mai aproape de 
verticală decit cea din spate, de unde ia naștere o mișcare 
înălţată, ca un salt peste obstacole; mișcarea soclului e aceeași 
cu a calului. Aachen, oraș industrial astăzi, a fost odată oraș al 
muzicii, nu al echitaţiei. N-o fi acesta calul lui Carol cel Mare 
într-o viziune modernă? Sprinten și victorios, de o frumuseţe 
războinică, bătînd pămîntul în pas spaniol, cu grumazul ridicat și 
puţin răsucit, într-o mișcare intrigată, cu capul dat puţin pe o 
parte, ca și cum ar avea să asculte zvonuri laterale... De bătălie? 
De biruință? Și-a pierdut oare stăpînul și-l așteaptă? E gata să 
necheze, ridicîndu-se în două picioare și vestind victoria? Sau 
vrea să îngenuncheze lingă scutul cavalerului străpuns de 
lance? 

Pentru calul de bronz, cu coama lui în inele, am rămas o 
noapte la Aachen și am văzut catedrala, mare și ciudată. 
Arhitectura ei, de piatră, mi se pare rezultatul unei credinţe în 
creștere continuă, mergind spre o mărturisire creștină semeaţă 
și sonoră, capabilă să zdrobească pe toţi păginii din cale. Dintr-o 
aulă centrală, desenată cu măreție catolică, se deschid nișe 
adinci, în stea, și fiecare ar putea fi un altar, pentru un 
Dumnezeu aflat la pîndă, de jur împrejur, la toate azimuturile. 
Demonstrația aceasta de credinţă a dat naștere unui monument 
de o frumuseţe înfricoșătoare. Il recunosc, cu inima îngheţată, 
dar dacă aș mai trece într-o zi pe acolo, m-aș duce să mă închin 
calului. 

Niciodată n-am văzut, și nici nu cred că aș mai avea unde să 
văd, fie ea lumea de două ori mai mare, atitea peruci cîte erau 
într-o vitrină la Aachen. 

Peruci poartă femeile pretutindeni. Au purtat și bărbaţii într-o 


vreme, nu ca să-și acopere calviţia, ci pentru a-și însuși o 
personalitate nouă. Femeile le poartă de ce? Ca să-și mascheze 
o coafură neglijată? Poate fi o explicaţie pentru trepidaţia în 
care se trăiește astăzi mai pretutindeni. Dacă-i așa, n-ar fi mai 
convenabilă o tunsură băieţească? Mai degrabă cred că 
acoperindu-și părul și apărînd cu altul, femeile se caută pe ele 
însele, în deveniri posibile. Vina nu poate fi decit a bărbaţilor, 
fiindcă nu știu, nu se gîndesc sau nu sînt în stare să le caute 
ipostaza lor cea mai bună și să le fixeze în ea pentru totdeauna. 
Poate să se coafeze în felurite chipuri, stilul unei femei însă 
trebuie să rămînă același. Încercările de a ieși din el nu 
înseamnă vreme pierdută, ci rătăcire. lar dacă o fi adevărat că 
femeile își schimbă coafura cînd încep o iubire nouă, apoi atunci 
perucile sînt un primejdios îndemn la nestatornicie. 

Erau sute sau mii de peruci într-un geam cît un ecran 
cinematografic; n-ar fi imposibil să le descriu forma și culoarea, 
dar ar fi incomplet și mai ales inutil. Erau de-atitea forme și 
culori cîte vă pot trece prin minte. Ilmaginaţi-vă o coafură 
romantică, antică, preistorică, sau una lunară, cosmică, 
marțiană și corectaţi-o cu inspiraţia proprie, dusă oricît de 
departe; această coafură și oricare alta putea fi găsită în vitrina 
cu peruci de la Aachen. 

Ca să am drumul liber a doua zi de dimineaţă, am tras la un 
motel la marginea orașului, într-un cartier de vile și parcuri. Mi-a 
plăcut fiindcă era liniștit și confortabil; camera frumoasă și dușul 
fierbinte mi-au dat pentru un timp sentimentul că nu rătăcesc 
prin lume, ci m-am întors la un adăpost statornic; știu însă că a 
doua seară acest adăpost mi-ar prilejui o groaznică stare de 
neliniște, silindu-mă să plec mai departe. 

Am mers cîţiva kilometri pe străzi cu vile, pînă în oraș, și am 
intrat pentru masa de seară într-o ospătărie unde mirosea a ulei 
încins, dar ispititor, ca la gogoșeriile noastre, ceea ce m-a și 
atras dealtfel. Pornind fără pretenţii, am mîncat frumos, cinstit și 
bine, am băut și-o sticlă de vin adus în stare de inocenţă. Afară 
se răcorise odată cu venirea nopţii, așa că m-am desprins greu 
de căldură, cu umerii strînși la gîndul că pînă acasă aveam de 
mers aproape o oră. 

Nu știu cum de rezist; în prag m-a întîmpinat, neprevăzută, o 
ploaie rece și deasă. N-aveam nimic să mă apăr; am stat o 
jumătate de oră sub un portal, privind strada plină de băltoace 


și admirind cum automobiliștii respectă priorităţile într-o 
intersecţie fără semafoare, fără s-o cedeze pe-a lor, fără s-o ia 
pe-a altora, cu fermitate și fără ezitare. Nu-i destul să cedezi 
atunci cînd e cazul; la fel de important este să treci fără să șovăi 
cînd ai dreptul; cei care rămîn bot în bot, invitîndu-se unul pe 
altul să înainteze, ca grecii la pușcărie, nu săvirșesc o politeţe, ci 
batjocoresc circulaţia. Aș sancţiona și pe cei care nu-și fructifică 
priorităţile. 

Văziînd că ploaia nu stă, m-am hazardat să plec, așa subţire! 
cum eram îmbrăcat, și bine am făcut, fiindcă a plouat pînă 
dimineaţa. Ca singură protecţie mi-am pus în cap punga de 
plastic în care aveam banane, iar bananele le-am băgat în sîn. 
Fiindcă tot mă udase pînă la piele, nu m-am mai grăbit, ci am 
mers agale prin ploaia rece, mîncînd bananele, una după alta. 
Noaptea și ploaia le dădeau un gust nou, pe care îl ţin minte și 
astăzi. Oare experienţele noastre nu se termină niciodată? 
Rămîn senzaţii necunoscute pînă în ultima clipă a vieţii? Probabil 
că da — și ultima dintre ele depășește în necunoscut pe toate 
celelalte. 

Ajuns la hotel, m-am întrebat încă o dată cum de rezist? 
Făcînd încă un duș fierbinte și bînd un pahar de whisky — 
echivalentul unui pahar, fiindcă beau direct din sticlă, evitînd o 
unitate de măsură precisă, care într-o anumită stare de spirit 
poate fi o umilinţă. Și apoi, gestul direct este în același timp și 
cel mai firesc, și cel mai sincer. 

Am plecat în zori, pe o vreme frumoasă, de parcă n-ar fi 
plouat atît de dens pînă aproape de dimineaţă. Am ajuns repede 
undeva unde putea să fie frontiera, am trecut pe lîngă o clădire 
sumbră, dar cum n-am văzut oameni, am mers înainte, pînă m- 
am pomenit în Belgia; nici acolo nu m-ar fi oprit nimeni dacă nu 
ciocăneam insistent la un geam unde am deslușit oameni în 
uniformă. Văzînd că n-au încotro și nu se pot pune cu mine, mi- 
au vizat pașaportul și mi-au urat călătorie plăcută. Eu însă 
aveam nevoie și de viza germană, de ieșire, așa că m-am întors 
cîteva sute de metri, la clădirea sumbră pe lîngă care trecusem 
puţin mai devreme. Mult le-a trebuit celor de acolo să înțeleagă 
că ieșeam și nu intram în Germania. 

— Dar veniţi din Belgia! 

— Nu! Mă întorc din Belgia. Am trecut pe aici adineauri. 

Intrarea într-o ţară nouă, cu mașina, cînd n-ai pe nimeni 


tovarăș și ghid decit harta și șoseaua cu indicatoarele albastre, 
îți dă totdeauna o emoție, mai ales dimineaţa, teama de 
necunoscut și dorinţa de a cunoaște. |ţi dă în inimă puţin frig și 
puţină căldură. Dar pe vreme frumoasă, cînd soarele se ridică 
de două sulițe, frigul dispare și rămîne numai căldura. 

Am ocolit Liege cu intenţie, și am luat-o spre nord-nord-vest, 
spre Anvers, singura mea năzuinţă pentru acea dimineaţă. 
Cunosc geografia Belgiei destul ca nimic din ce întîlnesc să nu 
mă surprindă. Cunosc și istoria destul ca să știu cine au fost 
Egmont și ducele de Alba. Cunosc mai ales cele două războaie 
mondiale, care aici s-au repetat, pînă la un punct, ca spectacolul 
unui regizor fără imaginaţie. Două agresiuni identice în conţinut 
și în formă, la numai douăzeci și cinci de ani una de alta, sortite 
eșecului, a doua ca și prima, fiindcă nu putea să fie altfel — e 
singurul argument serios: nu putea să fie altul! — te duc la 
gîndul îngrozitor că, dintre toate tarele omului, prostia rămîne 
cu mult cea mai primejdioasă. 

Unde mă aflam oare, înaintea unei amieze, în mai 1940, cînd 
îmi apăruse prima carte și am auzit comunicatul la radio? 
Soarele dădea multă lumină la ora aceea și nimeni nu putea 
crede în știrile dezastruoase. Deși nu eram străin de noţiunile și 
expresiile militare, la început n-am înţeles ce însemna că regele 
Belgiei a capitulat în cîmp deschis. Mi se părea ceva enigmatic 
și puţin poetic. Acum străbăteam cîmpul citat în comunicate și 
înţelegeam foarte bine, fiindcă îl vedeam pînă departe, și n-avea 
margini, în cîmp deschis poţi să lupti, poţi să fii înfrînt, poţi să 
fugi, dar nu să capitulezi. Pornit din partea aliaţilor, comunicatul 
era un reproș; nimeni nu l-a uitat și nimeni n-a iertat. 

Peisajul pe care îl străbăteam astăzi fiind un cîmp deschis, 
fără reliefuri, nici nu puteam să-l interceptez; privirea nu întîlnea 
nimic decit orizonturile. Atunci ce reprezenta pentru mine 
această etapă, și de unde venea bucuria pe care o simţeam pînă 
în fundul sufletului și pînă în măduva oaselor? Numai de la 
distanţe! De la bornele kilometrice, de la indicatoarele albastre, 
vestind localităţile. Ce mult se aseamănă a cuceri spaţiul cu a 
cuceri o inimă omenească! Amiîndouă dezvăluie puterea pe care 
o ai asupra propriei tale fiinţe, de a te expune la aventură. 
Fiindcă nu poţi cuceri nimic fără a-ţi descoperi pieptul. 

Ce căutam la Anvers? Portul! — nu-i greu să se înţeleagă. 
După ce m-am adîncit mult în oraș, în direcţia unde bănuiam că 


voi întîlni apa, am întrebat pe un tînăr. Lasă că nu vorbea decit 
flamanda, confundînd în franceză portul cu ușa, dar n-a înţeles 
nici măcar cînd i-am explicat prin semne și sunete că vreau să 
ajung acolo unde sînt vapoarele. La toate străduinţele mele 
clătina din cap, cu neputinţă și cu un fel de compătimire. Ceva 
mai departe, un domn, cu care m-am înţeles foarte bine, nu și-a 
ascuns nici el compătimirea și neputinţa de a-mi da o 
îndrumare. Portul?! Dar ce înseamnă port? La Anvers sînt o sută 
de kilo-metri de cheiuri! 

Nu puteam să renunţ nici chiar în fața unei asemenea cifre; 
trebuia să văd portul, măcar un vapor și un petic de apă. M-am 
strecurat cu mașina printre magazii și alt fel de clădiri, murdare 
și slute, am trecut printre vagoane de cale ferată, peste linii 
încrucișate, ba, la un moment dat, spre spaima și dezaprobarea 
hamalilor, m-am pomenit în faţa unui tren care, deși la pas, 
venea asupra mea fără să se vestească. 

Am văzut nu un vapor, ci sute, numai pe cîţiva kilometri din 
totalul acela inabordabil. Am văzut macarale și mărfuri trîntite 
pe cheiuri, am văzut fum și-am înregistrat vacarmuri, fluiere, 
urlete, scriîșnete, bușituri, iar pe deasupra tuturora, parcă lungi 
urlete de moarte. 

Fără port, Anvers ar fi fost un mic oraș provincial, din cele a 
căror existenţă modestă nici n-ar trebui citată decît pentru 
faptul că în casele lui oamenii mor în liniște, spre a face loc să 
se nască alții. Aici vin vapoare cu mărfuri din toate direcţiile 
maritime și odată cu ele vine și istoria tuturor continentelor. Mai 
bine nu se poate spune decit cu vorba comună, că un port de 
asemenea proporţii e o poartă spre toată lumea. Baloturile, 
sacii, lăzile și containerele de pe cheiuri, printre care am trecut 
adineauri, reprezintă mai mult decit mărfuri, mijloace de 
existenţă; ele sînt materia planetei, în continuă mișcare. În locul 
celor care vin, pleacă altele, din centrul, sudul și nordul Europei. 
Căile ferate converg spre malul Escautului într-o concentraţie 
care la urmă nu mai lasă pămîntului alt sens și altă putinţă de 
existenţă decit transportul. 

Am avut mai mult noroc la plecare, fiindcă, străbătind orașul 
pe altă direcţie, am nimerit în partea lui veche, unde am găsit o 
piaţă medievală, cu toate clădirile obișnuite, inclusiv catedrala, 
susţinută de o sută douăzeci de stilpi, fără capiteluri, ceea ce dă 
impresia de elansare. Am greșit mai înainte negînd putinţa ca 


orașul să fi existat fără portul de astăzi; portul e construit în 
secolul trecut, pe cînd piaţa cu primăria și catedrala au o 
vechime de șase secole! 

In apropierea acestor construcţii unde m-am înzdrăvenit 
contemplîndu-le într-o oră de liniște, am descoperit, dincolo de o 
esplanadă aerisită, portul de călători, plin de sugestii între zările 
lui libere și sub lumina strălucitoare a soarelui de amiază. Un 
pachebot de lux, „Hamburg“, cu pavilion german, se pregătea 
de plecare, probabil într-una din acele croaziere lungi care 
înconjură pămîntul. Era vopsit alb, proaspăt, fără nici o urmă de 
rugină sau murdărie, amintind un spital sau un sanatoriu, și 
poate chiar urma să transporte oameni cu sănătatea 
zdruncinată de viaţa modernă. 

Oricît mi-au plăcut călătoriile cu vaporul, cel mai vechi din 
suspinele mele, nimic nu m-ar fi ispitit să plec în jurul lumii cu 
frumosul „Hamburg“, fiindcă pe bordul lui n-aș fi regăsit ceea ce 
sperasem în tinereţe. Dar l-am privit cu plăcere, dîndu-i tîrcoale 
îndelungate. Deși pe latitudinea aceasta aproape nordică nu era 
prea cald la sfîrșitul lui august, ofiţerii, toţi tineri, curaţi, chipeși, 
aveau uniforme de vară, albe, ca vopseaua vaporului, pantaloni 
de doc și bluze cu mîneci scurte, care lăsau să li se vadă braţele 
frumos bronzate. Ceea ce nu m-a împiedicat, pe baza unor 
analogii deprimante, să mă gindesc că poate unii din acești 
blagosloviţi tineri își blestemau soarta, regretind că nu se 
făcuseră negustori sau contabili într-o întreprindere mănoasă. 

Deși priveam totul de deasupra, esplanada fiind la nivelul 
celei mai de sus punți a vaporului, o clipă m-am simţit în 
inferioritate față de lumea aceea atît de albă. M-am gindit la o 
cabină de lux, pe puntea bărcilor, la piscina cu apă albastră, la 
sufrageria placată cu palisandru, la salonul de muzică și la tot ce 
era prea tirziu să am astăzi. Dar, ca să nu rămîn cu impresia că 
toate erau minunate, între oamenii care se îmbarcau am văzut 
multe chipuri hîde, ochi scurși, fălci căzute și spinări strimbe. Un 
taximetru a adus o bătrînă paralitică, pe care doi mateloţi în alb 
s-au grăbit s-o pună pe un cărucior cu roţi nichelate, și apoi au 
împins-o pe schelă, în vreme ce ofiţerul de la intrare saluta cu 
mîna la șapcă, arătîndu-și mai bine braţele frumos făcute și arse 
de soare. Între timp, soţul nefericitei epave, sau însoţitorul ei, 
nu mult mai teafăr, decit că putea să stea în picioare, se tocmea 
cu șoferul, cîrpănoșenie care s-a prelungit multă vreme, în văzul 


tuturor marinarilor chemaţi să asigure acestei perechi 
mizerabile o croazieră plăcută. De pe punte, paralitica s-a 
răsucit cu căruciorul și, cu o voce ascuţită, cu o privire de 
viperă, i-a strigat ceva bărbatului, n-am înţeles ce, probabil să 
nu se lase tras pe sfoară, fiindcă numaidecit el, care scosese 
portofelul și pipăia o bancnotă, să dea satisfacţie șoferului, l-a 
băgat înapoi în buzunarul de la piept al frumoasei lui haine de 
călătorie, gris-perle, și a pornit spre schelă, tîrîndu-și piciorul. l- 
am făcut șoferului un semn amical, dar cum era furios, nu m-a 
înţeles, gugumanul! — căci m-a privit și pe mine cu dușmănie. 

Am avut multe motive să mă simt îmbărbătat și să-mi continui 
drumul, mulţumit de împrejurări și de stările mele. Mă mișc 
singur și bine, și-ar fi destul ca să nu pizmuiesc pe nimeni. 

Dar în drum spre Bruxelles, unde urma să sosesc în mai puţin 
de o oră, m-a cuprins altă descurajare. Ar trebui să opresc la un 
parcaj și să fac puţină ordine în mașină. Nu se mai poate, prea 
sînt trîntite unele peste altele. Și totuși, nu am putere, mai 
degrabă aș merge pînă la Bruxelles cu piciorul, pe marginea 
șoselei, decît să-mi aranjez bagajul. Voi înghesui iarăși într-o 
valijoară cele cîteva lucruri pentru noapte, iar restul va rămîne 
în haos. Nici nu îndrăznesc să mă uit; bag mîna să scot o 
cămașă și iese o pijama; o împing la loc, și trag un prosop, un 
slip sau o batistă. Și ce minuţios le-a pus Neculai în ajunul 
plecării!... Singura ordine pe care am izbutit s-o fac, ca să scap 
de o grijă, a fost să rup inventarul și schema cu poziţia 
obiectelor în geamantane. Dacă mă tineam de ele, ar fi mers 
strună, mi-ar fi trebuit însă o stare sufletească pe care n-am 
avut-o niciodată din clipa plecării, n-am avut-o nici alteori în 
viaţă. Nu sînt chivernisit, și trag ponoasele. Mai simplu ar fi să 
opresc în fața unui hotel unde să se știe că vin, portarul (n-aş 
vrea să fie chiar galonat) să mă întimpine, cineva să-mi aleagă 
lucrurile trebuitoare cu mai mult calm decît mine, iar eu să n-am 
a chibzui decît itinerarul zilelor următoare. Din tot ce duc cu 
mine, numai harta mă inspiră. 

Am intrat în Bruxelles la ora douăsprezece și m-am oprit într-o 
piaţă monumentală, din Laeken, partea de nord a orașului: o 
catedrală, bustul lui Foch, mormîntul soldatului necunoscut. 
Liniştea locului m-a cucerit dintr-odată, dîndu-mi dor de o escala 
aerisită. 

Eram pe o înălţime de unde centrul orașului se vedea jos, 


învăluit într-un abur impur, emanaţii urbane, praf și respiraţii 
înghesuite, astmul aglomeraţiilor citadine. Cartierul unde mă 
oprisem părea subpopulat, nu existau blocuri, nici magazine, ci 
abia două mici cafenele. Intrebînd de un hotel, cineva m-a 
îndrumat, fără vreo maliţiozitate vizibilă, pe o străduţă liniștită 
care mărginea parcul palatelor regale. La numărul propus, unde 
strada forma un cot scurt, de nouăzeci de grade, n-am găsit 
decit o vilă tăcută. Am urcat cele cîteva trepte de la intrare, cu 
gîndul să-mi cer scuze și să iau o informaţie mai bună. Pe ușă 
scria: „Intraţi fără să sunaţi!“ Ei drăcie! Ușa a cedat la prima 
împingere și m-am pomenit într-un vestibul lung, la capătul 
căruia mai era o intrare, pe după cotul străzii. Ca la vizuine! În 
față aveam o nouă ușă, pe care scria: „Acum sunaţi!“ 

A apărut o doamnă, foarte casnică, o femeie de vîrstă 
mijlocie, înaltă, voinică, albă la faţă, cu șorţ de gospodină. Ne- 
am mirat la fel de tare și unul și altul, dar nu ne-a trebuit mult 
să ne dăm seama de încurcătură. Doamna a înţeles că eram un 
om care călătoream singur, și căutam un loc unde să dorm 
peste noapte, iar eu am aflat că nimerisem într-un loc unde se 
închiriau camere ziua, domnilor însoţiţi de o femeie. Aici e un 
hotel particular, m-a informat doamna din ușă, plină de 
bunăvoință. Vila, construită anume, a aparţinut unei foste 
favorite regale. E posibil; mulţi regi pe lume au avut favorite. 
Dacă e vorba însă de noapte, a continuat doamna, nimic mai 
simplu; la ora opt seara afluenţa încetează și voi avea o cameră 
de toată frumuseţea. Cu condiţia să nu vin mai înainte. Foarte 
bine, de ce m-aș duce în altă parte? Pînă seara tot nu am ce 
face în cameră. Pot să-mi las valiza? Bineînţeles! Pot să mă spăl 
pe miîini? De ce nu? 

Doamna m-a condus într-o cameră uluitoare, cu oglinzi una 
lîngă alta, de te vedeai din toate părțile, din profil, din faţă, din 
spate, din trei sferturi, ba chiar și din creștet. Într-o nişă era o 
cadă de baie, în care puteau să înoate două persoane. Pe jos, 
blănuri; pe pat, maldăre de perne. 

Ca să nu mai umblu în valiză, doamna mi-a oferit săpun și 
prosop, din rechizita odăii, apoi ne-am despărțit pînă seara, nu 
înainte ca eu să-i fi urat spor la treabă, deoarece abia îmi 
spusese, luîndu-se cu mîinile de cap, că are „très gros travail“ în 
după-amiaza aceea. 

M-am adîncit în partea de jos a orașului, de unde putea să 


înceapă recunoașterea. Fără pierdere de vreme și abdicînd de la 
principii, m-am urcat într-un tramvai care în jumătate de oră m- 
a adus acolo de unde plecasem, după ce străbătusem, în cerc, 
numeroase cartiere. Astfel am văzut, de aproape și fără 
osteneală,  feluritele aspecte ale oraşului, destul de 
contradictorii. Se construiesc blocuri înalte și masive, de sticlă și 
aluminiu. Sînt grandioase și prea puţin simpatice — fie-mi cu 
iertare! Alături rămîn faţade vechi, cu semnele viitoarei lor 
ruine. E un joc interminabil; peste cinci sute de ani, sau poate 
chiar mai devreme, blocurile de aluminiu vor fi ele în pragul 
ruinei, și pe locul ruinelor de astăzi vor fi crescut construcţii încă 
neimaginate în clipa de faţă. În afară de liniștitul meu cartier cu 
hotelul particular și cu mormîntul soldatului necunoscut, peste 
tot se sapă, la adîncimi de prăpastie, peste tot se ridică ziduri la 
înălţimi de piscuri. 

În această formă tranzitorie, cu toată întinderea lui, cu toate 
clădirile încărcate de vechime și de prestigiu, din Grande Place, 
și nu doar acelea, orașului parcă îi lipsește grandoarea. 

Nu mă opresc la nimic al lui care poate fi găsit, cu date 
suficiente, în orice enciclopedie mai bună. Dar am fost la 
cinematograf și se cuvine să spun ce-am înţeles din teribila 
expunere a filmului, faimosul „Le dernier tango ă Paris“, despre 
care mi se vorbise în toate felurile. E ciudat că oameni cu 
formaţii intelectuale apropiate, apropiaţi și ca virstă și ca mod 
de viaţă, trăind în același ritm și în aceeași epocă, să ajungă, cu 
privire la același subiect, la concluzii diametral opuse. E o 
confuzie, indiscutabil, dar oare ea vine dinafară, oare subiectul, 
neclar, oferă interpretări multiple, sau confuzia aparţine numai 
comentatorilor? Oricum, „Le dernier tango ă Paris“ este o 
capcană pentru spiritele neavizate. El nu reprezintă, în esenţă, 
decit o nouă formă a disperării, ca în „Blow-up“, filmul lui 
Antonioni, care folosește alte mijloace pentru aceeași 
demonstraţie, sau ca în „Le repos du guerrier“ (Christian 
Rochefort) sau, în sfîrșit, ca în cărţile mai vechi ale lui Henri 
Miller, „Tropique du Cancer“ și „Tropique du Capricorne“. 

Nu m-a scandalizat nimic, dar nu sînt deloc convins că era 
nevoie de atîta grotesc, brutalitate și cruzime pentru a ilustra 
prăbușirile oamenilor. Nu cred nici măcar că metoda aceasta va 
duce mai departe decit cele folosite înainte, destul de 
convingătoare cînd subiectul este convingător prin el însuși. M-a 


dezamăgit efectiv numai sfîrșitul, moartea melodramatică a 
bărbatului, inutilă, el fiind mort dinainte. În adevăratul lui stil, 
filmul ar fi trebuit să se încheie cu scena care mi-a dat o 
satisfacţie grasă, mai ales că a scandalizat multă lume, cînd 
bărbatul excedat de stupiditatea oamenilor și ajuns la culmea 
disperării lui secrete, își dă pantalonii jos, împreună cu slipul și 
își arată dosul gol unei asistențe atît de ridicole și inutil 
constituite, încît merită orice insultă. 

Cînd am ieșit, înaintea amurgului, se înnora și mă simţeam eu 
însumi doborit de deznădejde; oamenii trăiesc într-o groaznică 
neînțelegere; dacă s-ar ști măcar puţin unii pe alţii, poate nu s- 
ar mai lovi între ei cu atita cruzime, mai ales dacă nimeni n-are 
ce să cîştige — și nimeni nu cîștigă nimic zdrobind pe altul. 

Norii veneau de jur-împrejur, și plecasem pe soare, nepregătit 
de ploaie. Eram îmbrăcat anapoda și tot incapabil să caut în 
geamantane ceva potrivit cu ostilitatea. Am mai hoinărit pe 
străzi, uitîndu-mă cu teamă la cer, pînă la ora nouă și jumătate, 
ca să fiu sigur că n-o inoportunez pe doamna de gazdă și ca să-i 
las timp suficient să purifice odaia afurisită. Hoinărind așa, am 
ajuns pe niște maidane, de unde n-am mai fost în stare să 
recunosc drumul. Glasuri firave, în italiană, venind din întuneric, 
însemnau un mijloc de orientare, de aceea m-am îndreptat către 
ele. In italiană, glas firav nu poate avea decit cineva speriat de 
viaţă. S-a ivit o fetiță îmbrăcată subţire, slabă de-ţi făcea milă, 
urmată de doi copii, nu mai înfiripați decît micuța lor însoţitoare. 
Am crezut că sînt soră și frați — nu-i vedeam bine la faţă; pînă 
într-un loc aveau același drum cu mine, fetiţa s-a oferit să mă 
conducă și așa am iscodit-o. Ei bine, era mama copiilor! Atît de 
slabă și de istovită, că părea ea însăși o copilă. Dar mergea bine 
pe picioarele ei chinuite — și viaţa, la rîndu-i, mergea înainte. 
Erau din Sicilia, veniţi la lucru; toată familia — cu cine să lase 
copiii? De cîÎți ani se aflau aici? De cinci! Nu s-au dus niciodată 
acasă în acest timp? Nu, și nici nu se vor duce curînd, costă prea 
scump. 

M-am gîndit la biruitoarea catedrală văzută mai devreme, 
frumoasă de-ți îngheaţă sîngele și îţi oprește respirația, m-am 
gîndit la turnul primăriei, de aproape nouăzeci de metri, 
îndreptat spre acelaşi cer către care se înalță ruga 
credincioșilor, și încercînd să străpung cu gîndul norii tot mai 
negri și mai gata de ploaie, am spus: „Dumnezeule mare, cînd 


există atita frumuseţe făcută de oameni, de ce-o fi atita 
suferință în lume?“ Cu preţul catedralelor și palatelor nu s-ar 
putea construi măcar o micuță fericire? 

Pe drum, într-o fereastră ca o vitrină, două doamne așezate în 
fotolii, cu țigarete lungi în mînă, se etalau cu discreţie, într-o 
lumină roză, îmbietoare. Poate acostarea este interzisă prin 
lege. Cred că doamnele, cu discreţia lor, nu aveau să facă 
treabă prea bună, fiindcă nu treceau decit puţini oameni prin 
față. Mirosea frumos fumul de tutun care ieșea pe fereastră. 

Cu toate temerile, n-a plouat, așa că am ajuns cu bine la 
hotel, unde munca zilei se terminase. Am dormit în altă cameră 
decit cea unde m-am spălat pe miini la venire; mai modestă și 
mai cuminte, cu mai puţine oglinzi și cu un nud feciorelnic 
deasupra patului. Nicăieri pînă aici n-am avut parte de un pat 
așa de bun, cu așternutul atît de alb și de strălucitor, într-o 
atmosferă atit de liniștită și de pură. 

Dimineaţa, la ora șapte, cum fusese vorba, cu o precizie de 
secundă, doamna mi-a adus micul dejun, cu atîta dichis că mi-a 
făcut plăcere. M-am gîndit că într-o casă cu două intrări, și fără 
sonerie, unde vizitatorii sînt apăraţi de întîlniri nedorite, ca 
avioanele în zonele de zbor aglomerate, punctualitatea este o 
condiţie esenţială. 

Pe cînd îmi puneam valiza în mașină, doamna a ieșit pe ușa 
fără sonerie, să-mi spună drum bun. Odată cu ea s-a ivit un 
bărbat, mai degrabă tînăr, dar buhăit de somn și poate de 
băutură, cu o mutră de chelner în zorii zilei. Cu un glas dogit, el 
mi-a arătat pe unde s-o iau ca să merg spre Gand. Am trecut din 
nou prin faţa catedralei, pe la mormîntul soldatului necunoscut, 
către alte necunoscute... 

Ce mă dezamăgise la Bruxelles de-am avut o seară atît de 
neliniștită și tristă? Hotelul, orașul răscolit de săpături, 
sentimentul trezit de continuele modificări, că nimic nu are 
formă finită? Cred că toate la un loc și mai ales filmul. Oamenii 
își construiesc singuri capcanele și, ce e mai rău, nici nu se 
poate altfel. 

Dimineaţa însă a început cu speranţe refăcute; în lumina 
soarelui am uitat repede tot ce nu-mi plăcea din urmă, nu doar 
ce nu-mi plăcuse aseară. Ceva era nou în spiritul meu, gata să 
alerge pînă departe. 

Am mers repede pe o șosea luminoasă, liberă și fără restricţii, 


așa că în patruzeci de minute intram în Bruges, cînd orașul abia 
începuse să se trezească. Singurul necaz, tot drumul, a fost 
mirosul apăsător venind de pretutindeni, peste frumuseţea 
cîmpului scăldat de soare. Mult timp am crezut că se datora 
unor îngrășăminte naturale împrăștiate într-o abundență 
exagerată; abia mai tîrziu mi-am dat seama că era emanațţia 
canalelor cu apă stătută, și i-am compătimit puţin pe oamenii 
siliți să trăiască sub această apăsare olfactică. Să fie totul 
frumos, să ai o viaţă îndestulată, civilizată și demnă, și să 
suporţi pînă la moarte asemenea condamnare, e o nedreptate. 

Am găsit în centrul orașului un parcaj cu sute de locuri, toate 
libere, și m-am minunat, și m-am bucurat mai cu seamă. Cînd 
găsesc ușor unde să las mașina, toate pe urmă merg bine. La 
Bruges au mers atît de bine, încît spre prînz, cînd am plecat, 
eram încărcat de satisfacţie. Dar la ora aceea primitorul parcaj 
nu mai semăna cîtuși de puţin cu cel de dimineaţă; greu mi-a 
fost să găsesc mașina, greu să ies dintr-o aglomeraţie care 
bloca pînă și coridoarele de trecere. lar cum am izbutit să mă 
depărtez zece metri, două mașini și-au și tamponat pieziș 
boturile, amîndouă repezindu-se să ocupe locul pe care ÎI 
eliberasem. 

La sosire, dimineaţa, deși soarele ieșea peste case, străzile 
abia începeau să se trezească; se ridicau obloanele ici, colo; 
puţinii oamenii care se vedeau la ora aceea mergeau la biserică. 

După cîteva colțuri de stradă m-am pomenit în piaţa de flori. 
Florile se descărcau din zeci de mașini, parcate la înghesuială, și 
se etalau pe tarabe sau pe trotuare. Nu se mai simţea mirosul 
canalelor, ci  miresmelor concentrate ale florilor. După 
comentariul meu pesimist de mai înainte, începeam să cred că 
pentru toate relele există corecţii, pentru toate pierderile, 
compensaţii. Şi chiar fără aceste bogate miresme, piaţa de flori 
tot ar fi fost o zonă salvatoare prin bogăţia și mulţimea culorilor. 
Asfaltul era policrom ca și atmosfera, dacă nu cumva chiar și 
cerul. Dintr-un Citroen „D.S.“, mașină prestigioasă, cu toate 
portierele deschise, în curs de descărcare, se revărsa în piața 
înmiresmată muzică matinală, avind parcă și ea mireasma și 
culorile florilor. Ora mi s-a părut plină de farmec și mai tirziu, 
cînd l-am întîlnit pe Vicht în Spania, m-am bucurat să aflu că 
venea de la Bruges, unde își începuse ucenicia făcînd pe 
trotuare desene cu cretă colorată. Florile aveau și ele un 


amestec în toată întimplarea. 

Am mers mai departe și am nimerit în piaţa de alimente, unde 
fermierii își întindeau tarabele, sub umbrare de pînză colorată. 
M-am bucurat iarăși, constatind că viaţa începe întîi în piaţa de 
flori, și pe urmă în cea cu mîncare. Minunata idee de superfluu 
învingea încă o dată. Multe se explicau astfel, chiar și viitoarea 
mea simpatie pentru Vicht, atît de nedrept condamnat la 
moarte. 


18 


La Valencia, unde am stat două ore în faţa unui garaj, 
așteptind o curea de ventilator, ne-am așezat toţi trei pe 
bordura trotuarului, și Vicht a făcut pe asfalt portretul fetei, cu 
cărbune și cu cretă colorată. Nu știu cît semăna de bine, dar 
desenul era frumos prin el însuși, de-aceea îmi părea rău că 
după plecarea noastră oamenii aveau să-l calce în picioare; mai 
bine ar fi venit ploaia; dar era senin și nu se vedea nici un nor 
peste case. 

— Dacă un american ar vrea să-l cumpere, nu l-aș vinde! a 
spus Vicht. 

Dominique privea dintr-o parte. Așa cum stătea pe bordura 
trotuarului, cu coatele rezemate pe genunchi, aplecată puţin în 
faţă, talia i se desena subţire și elastică, în vreme ce șoldurile, 
care mi se păruseră nu destul de formate, acum arătau rotunde, 
cu o lascivitate discretă, cu atit mai tulburătoare. Deși nu păruse 
niciodată decît o sălbăticiune, o mînză zburdalnică și puţin 
nebună, mi-am dat seama că era o femeie, cam nepăsătoare cu 
feminitatea ei, dar gata să și-o dezvăluie. 

Cum portretul o arăta din faţă, se vedeau amîndouă loburile 
urechilor, două puncte de cretă roză. Fără să spună o vorbă, 
Dominique și-a desprins cerceii, pe fiecare cu cîte o mînă, cu 
gesturile sincronizate, și i-a pus pe asfalt, în loburile urechilor. 
Am privit cu toţii, și eu m-am întristat dintr-odată. 

Ţineam minte despre ea tot ce se întîmplase de la prima 
noastră întîlnire, deasupra Granadei, și chiar dinainte, cînd o 
văzusem coborînd din microbuz, la hotelul „Asturias“. Nu cred 
că vreo altă ființă mi s-a întipărit în minte cu o forță atit de 
pătrunzătoare, că nimic n-ar mai putea s-o șteargă vreodată. Un 
film în culori, făcut cu maxima perfecțiune, dacă ea poate fi 


atinsă, cu instrumentele și materialele cele mai bune, cu 
meșteșugul cel mai recunoscut, cu arta cea mai inspirată, n-ar 
putea să mi-o înfăţișeze mai bine decît o văd eu cînd închid ochii 
și ea se proiectează pe retină, iluminînd-o, gata să mi-o 
străpungă. Dar și cu ochii deschişi, în plină zi, sub soarele 
strălucitor de la amiază, e de ajuns să-i evoc imaginea numai o 
clipă, ca totul să se întunece în cîmpul vederii mele și să rămînă 
doar ea, orbitoare. Îi știu nu doar înfăţişarea, ci și gesturile, căci 
erau numai ale ei și nu pot fi nici uitate, nici imitate de 
altcineva, nici măcar în imaginaţie; îi știu și privirea, și glasul, îi 
ţin minte cuvintele, gîndurile ascunse într-o vorbă neînţeleasă, 
și uneori cred că le știu chiar și pe acelea pe care nu le-a spus 
niciodată. Doar ceva nu-mi amintesc, și mi se pare inexplicabil: 
cînd am văzut prima oară cerceii de aur? E inutil să evoc un 
moment după întîlnirea noastră și să-i caut acolo: în mașină, la 
atelierul mecanic, la Cartagena, în cîrciuma unde a dansat cu 
infanteriștii. Nu-mi rămîne să cred decit, doar așa s-ar putea 
naște o explicaţie, că erau subinţeleși, făceau parte din 
structura ei, ca și cînd i-ar fi aparţinut organic; pe Dominique nu 
ţi-o poţi închipui fără cerceii de aur. 


x 


La Bruges, cu totul altfel aș fi privit orașul dacă aș fi știut că 
într-o zi aveam să-l întîlnesc pe Vicht. Din piaţă am ajuns la 
primărie, unde veneau nunţi una după alta, deși abia era ora 
nouă. Ştiam că nunțile se fac mai tîrziu în toată lumea. Graba mi 
s-a părut cu atit mai ciudată, cu cît în afară de bisericoși, de 
nuntași și de negustorii din piaţă, restul orășenilor stăteau prin 
case și poate dormeau încă. 

Într-o vitrină am văzut trandafiri portocalii. 

Pe un chei însorit, deasupra unui canal cu apă verzuie, pictori 
cu șevalete pictau canalul și casele. E o meserie care aici se 
face de secole. Alţii își expuneau cartoanele spre vînzare. Alături 
se ţinea tîrg de vechituri; mese lungi de lemn, înșirate pe 
trotuare, goale la început, se umpleau treptat cu obiecte de artă 
și cu mizerii. Dacă aș fi știut de pe atunci despre existenţa lui 
Vicht, aș fi căutat să aflu ceva despre el, să-i vad casa, să-mi 
imaginez pe trotuare creta lui colorată. 


O șalupă cu turiști, pe care am așteptat-o un ceas, să se 
completeze, m-a dus pe toate canalele. Așa am putut să văd în 
expunerea cea mai bună fațadele caselor de cărămidă umedă, 
ridicîndu-se din apă, ca la Veneţia, dar cu alte culori și în altă 
lumină. 

S-a făcut o asemănare între aceste două așezări de oameni, și 
ea există, însă numai dacă diluezi noţiunea. |n schimb, 
deosebirea e atit de mare, că o comparaţie serioasă nu se poate 
nici măcar începe. E vorba întîi de țeluri și de temperamente. La 
Veneţia, incredibil, casele s-au ridicat din apă; s-au bătut piloţi 
de lemn în smîrcuri și s-au creat insule, adică străzi și pieţe. 
Toate acestea sînt artificiale, rezultatul unei tenacităţi 
supraomenești, sublimă și dementă. 

La Bruges, procesul a fost invers: întîi a existat uscatul, și pe 
urmă, săpindu-se, s-a adus apa. Tenacitatea nu-i de aceleași 
proporţii, fiindcă s-a muncit pe o natură stabilă, iar raportul între 
apă și uscat e mult mai mic decit la Veneţia. Năzuinţa oamenilor 
a dus la o așezare nefirească, inedită, neimitată și poate 
frumoasă, dar ea n-are nimic supraomenesc, după cum n-are 
nici sublim, nici demenţă. 

In plimbarea pe canale am văzut statuia lui Van Eyck; nu o 
mai ţin minte, peste ea s-a suprapus chipul lui Vicht, și pe el n-o 
să-l uit. 

La catedrală, unde se află mormîntul lui Carol Temerarul, 
tocmai se celebra o nuntă, una din cele trecute mai devreme pe 
la primărie. Nuntă din societatea înaltă, unde toată lumea a 
venit în limuzine negre; mireasa, în limuzină albă. 

Privind de aproape perechea, în faţa altarului, pe cînd se 
făcea slujba, m-a prins mila de toţi cei aflați acolo; presimțeam 
urmări proaste. Mireasa era slăbuță de o bătea vintul și parcă 
sunetele orgii o făceau să se clatine. Mirele, tinerel, aproape 
imberb, cu ochelari, cu bube pe faţă, avea pieptul atît de supt, 
de parcă îl lovise cineva cu un baros în stern, înfundîndu-l pînă 
în șira spinării. Unul din ei trebuia să intre în spital curînd; sau 
poate amîndoi. Apoi să decedeze, și nuntașii de astăzi să-și 
pună doliu în loc de beteală. 

In evul mediu, Bruges a fost un centru financiar al Europei și 
al papalității; o bursă. Mi-a venit gîndul că tatăl miresei era 
bancher, și tatăl mirelui asemenea. Poate că în ziua aceea 
băncile lor au fuzionat. N-am stat pînă la sfîrșitul slujbei, fiindcă 


mi-era dor de soare, așa cum îl simţeam dincolo de vitrouri. 

In spatele miresei, vreo șase copilași, costumaţi în îngeri, îi 
țineau trena. Mai bine le-ar fi dat drumul acasă. Stăteau cuminţi, 
proștii! — în loc să se zbenguiască și să facă șotii. 

l-am descris lui Vicht nunta și participanţii; i-a recunoscut, îi 
erau puţin rude, dar, fiind plecat de multă vreme din Bruges și 
neavînd corespondenţă cu nimeni, nu aflase nimic. Nu fuzionau 
două bănci, mă înșelasem, ci două industrii de dantelă. Tradiţia 
cerea ca încrucișările să se facă pe cît cu putinţă în familie; se și 
vedea după înfățișarea tinerei perechi, care erau veri, provenind 
din unchi și mătușă. 

M-am bucurat că Vicht plecase de acasă, deși era minat și el: 
dar pe el nu-l lovea degenerescenţa, ci o prea mare vivacitate a 
celulei. Să nu fi fost această răzmeriţă organică, îmi imaginam 
la ce izbînzi ar fi ajuns el cu Dominique în baia nebună de iubire 
care dubla călătoria lor prin Spania. 

Nu mai urmăream să văd nimic al Belgiei decît Ostende, care 
nu-mi cerea nici un ocol, fiind la îndemînă și foarte aproape, în 
drumul spre Franţa. 

Am ajuns acolo la prînz, pe un soare ofilit de vintul rece și 
violent care venea din largul mării, și nu m-am oprit decît în 
port, pe un chei înțesat de mașini. La adăpost de vint, era bine 
și cald, așa că am respirat cu bucurie aerul marin, după cel al 
canalelor; purificarea aceasta, premergătoare, a devenit 
violentă cum am ajuns la capul cheiului și la capătul orașului, și 
marea s-a văzut în faţă, dezgolită și fără nici o apărare în faţa 
vîntului de nord, venind, prin Skagerrak, tocmai din Groenlanda. 
Era un uragan vînăt, cu scînteieri albe, ca niște dire de gheaţă. 

Cum plecasem îmbrăcat subţire, m-am simţit strîns în spate, 
dar am mers înainte. M-am dus, jumulit de vînt și răsucit în 
toate felurile, pînă la capătul unuia din digurile de lemn care 
marchează canalul vapoarelor. Era ora refluxului și plaja se 
vedea jos, prelungită pînă departe, udă, rece și urită, plină de 
alge, cochilii și vietăţi marine eșuate. Sub parapetul orașului 
cîțiva îndrăzneţi încercau să facă plajă, dar cred că tremurau 
amarnic. Am privit digurile de lemn, în toată lungimea, și mi-am 
dat seama că în construcţia lor migăloasă, cioplită, pasuită, 
îmbulonată, intră o pădure întreagă. Schelării asemănătoare, 
dar mai lungi și mai numeroase, am întîlnit curînd la Calais. lar 
mai de demult, la Reykjavik, în Islanda, am descoperit un port 


întreg, cu multe cheiuri, construit numai din lemn. Cum aș fi 
putut înţelege, într-o ţară de lavă, unde nu cresc păduri? 

La adăpostul unei barăci colorate, la capul digului, unde se 
vindeau băuturi fierbinţi și băuturi de la gheaţă, alţi îndrăzneţi 
încercau să facă plajă. Mi-am adus aminte ce generoasă fusese 
luna iunie la Marea Neagră. Pregătirile de drum, destule, care 
frinează plecările, m-au obligat să renunţ la lunile mele de plajă, 
datorită cărora trec mai ușor peste iarnă. Dar n-am renunţat cu 
totul și m-am dus cînd abia începea vara, după o primăvară 
ticăloasă. Am avut noroc numai de zile frumoase, și m-am 
desfătat poate ca niciodată, într-o atmosferă senină și calmă, cu 
oameni puţini, pașnici, cu restaurantele nepopulate, cu mult aer 
și cu mult spaţiu disponibil, ca pe vremea cînd baia de soare se 
socotea o frivolitate și lumea cuviincioasă se ducea vara numai 
la munte, sau stătea acasă, răcorindu-se în cada cu apă rece. 

Marea Ostendei era puţin vinătă și probabil la o temperatură 
de gheaţă. Citeva iachturi cu pînze o înfruntau, și, gindindu-mă 
la ocupanţii lor, stropiţi de valuri, albi de spumă, simţeam un 
cuţit îngheţat între umeri. Am mers însă pînă la cap, m-am 
întors pe chei și am ocolit vastul promontoriu pe care se termină 
orașul, cu cheiul Albert bătut de vînt ca un transatlantic. Cînd 
socoteam că m-am expus destul și am luat cunoștință pe deplin 
de asprimea acestei mări a nordului, m-am lăsat sub vînt, cum 
spun corăbierii, și am intrat pe străzile adăpostite, unde soarele 
dădea suficientă căldură ca să-mi regăsesc și temperatura și 
curajul. 

Intr-o piață se vindeau, expuse pe trotuar, ca la talcioc, 
obiecte militare; bocanci, haine, pături, bidoane, gamele și tot 
ce alcătuiește echipamentul soldatului. Din moment ce se vînd 
la lumina zilei, înseamnă că nu sînt furate; fac parte, cum se 
spune, din surplusurile armatei. După treizeci de ani de la 
sfîrșitul războiului, surplusurile nu se mai termină. Probabil, pe 
undeva, se vînd tancuri și submarine. 

Odată cu Ostende, epuizasem o extremitate a Europei și a 
călătoriei mele. Spre Calais am mers pe malul mării, bătut de 
același vînt din Groenlanda, care mă împingea de-a latul, 
silindu-mă să ţin tare de volan, ca să nu ajung pe nisipurile 
dinafara șoselei. Șoseaua e alcătuită din chiar digul care apără 
landa de inundație. Legătura cu marea este astfel nemijlocită și 
continuă, și încă o dată am senzaţia navigaţiei, dusă aproape 


pînă la ultima ei consecinţă. 

După un număr de kilometri, pe un panou galben, mic, 
modest, pierdut în cîmpie, departe de orice așezare omenească 
și de orice viaţă, scrie „France“. Nu se poate! Așa începe 
Franța? Fără un obelisc, fără un monument? Fără o fortăreață? 
Fără un drapel, fără o fanfară? Napoleon n-a plantat nimic aici, 
să rămînă?... Și mergi mult prin această landă modestă și pustie 
pînă ce începe o îngrijorare, făcîndu-te să te întrebi dacă Franţa 
n-a dispărut pentru totdeauna. Și-abia atunci, în acele clipe 
dinaintea deznădejdii și panicii, îţi dai seama ce-a însemnat 
Franța pentru omenire, și ce tristeţe groaznică ar fi în lume, și 
ce întuneric, dacă ea n-ar face parte din istorie. 

Cînd, în sfîrșit, am ajuns la punctul de frontieră, după acest 
lung „niemandsland“ care îmi prilejuise reflecţii atît de speriate, 
vameșul m-a întrebat dacă-l cunosc pe Covaci. Am înţeles 
repede în ce pasiune se încadra întrebarea, dar cum nu 
frecventez terenurile de fotbal, deși mi-ar place, și nu sînt la 
curent cu mișcările în marea lui familie, am ridicat din umeri, 
ceea ce a stîrnit dezaprobarea vameșului și a tuturor dimprejur, 
care tocmai ascultau la radio transmisia unui meci, nu știu de 
unde, și în care meci Covaci avea un anume amestec. Să mi se 
ierte ignoranţa, nu am aflat nici pînă astăzi despre ce a fost 
vorba. Dar e bine să se știe de Covaci, dacă tot ar fi imposibil să 
se știe despre Blaga! 

De-aici înainte aveam de străbătut zona unde s-a desfășurat 
unul din cele mai triste episoade ale războiului al doilea 
mondial, deși tot pe aici și tot trist s-a dus și primul. 

Pînă să ajung la Dunkerque, unde credeam că am să găsesc 
urme, am trecut printr-un sat, „Scufiţa Roșie“, de nu-mi venea 
să-mi cred ochilor care citeau pe panou acest nume de basm, 
adus pe un pămînt desfundat de tancuri, răscolit de obuze și 
încă îmbibat de sînge. 

Am văzut cimitire de soldaţi pe dreapta și pe stînga șoselei, la 
fel cum am văzut, mai tîrziu, între Calais și Reims, pe Somme și 
pe Marna. Am mers pe drumul dintre fronturi, și parcă auzeam 
canonada, iar peste asfaltul șoselei parcă auzeam șuierînd 
gloanţele. Și nu-mi venea să cred că fusese posibil, în această 
lume a noastră, să se ducă două războaie, unul după altul, 
aproape în aceleași condițiuni și aproape din aceleași cauze, 
folosindu-se aceleași șiretlicuri, apoi aceeași brutalitate, și 


oamenii să le îndure pe amindouă cu toate ale lor, pe care 
numai proștii puteau să nu le prevadă. 

E plin pămîntul de arcuri de triumf, de monumente ale 
victoriei și de cimitire... 

Am văzut în Anglia, aproape de Cambridge, un minunat cîmp 
de gazon, cum nu se poate găsi nicăieri în altă parte a lumii, o 
imensă mochetă verde, moarată, de parcă iarba, tunsă scurt, 
era trecută apoi prin perie și prin pieptene, că făcea ape-ape. Și 
toată această pajiște, rezultînd dintr-o experienţă tenace, lungă 
de secole, o încăpăţinare ancestrală, era presărată cu năsturași 
albi, aliniaţi cu sfoara, pînă în zare, unde se împreunau liniile lor 
paralele. Ar fi rămas o frumoasă victorie a omului asupra naturii 
nesupuse, ceva asemănător cu zborul în cosmos, cu atît mai 
frumos cu cît nu aduce nici un cîștig, și cazna pusă în ea nu se 
amortizează. Dar năsturașii erau cruci de piatră albă, marcînd 
locuri unde nu odihnea nimeni, ci numai amintirea celor 
dispăruţi în văzduh sau pe apă, și negăsiţi niciodată — marinarii 
și aviatorii. 

Îmi imaginasem că Dunkerque fusese o improvizație, un loc 
de îmbarcare, după ce mai înainte fusese un loc de vilegiatură. 
Am descoperit cu surprindere un port din cele mai mari, cu zeci 
de cheiuri lungi și cu sute de vapoare. In această alcătuire îmi 
era imposibil să descopăr vreo urmă din timpul războiului. 
Dezastrul din 1940, pe care l-am urmărit atunci fără să-l fi 
înţeles prea bine, devenea cu atît mai de neînțeles astăzi. Cum 
au putut două naţiuni mari, care au tras drumuri cruciale în 
istoria omenirii, să se lase surprinse și înghesuite în mare cu o 
naivitate copilăroasă? A fost o întîmplare atît de stupidă, încît n- 
a mai încăput în ea dezonoarea. Cine să dezaprobe și cine să 
condamne, cînd consternările paralizau gîndirea omenească?... 
Dar patru ani mai tîrziu, după o atît de lungă îngenunchere, ce 
grandioasă a fost revanșa! 

În Guildhall, la Londra, sală unde se celebrează faptele mari 
din istoria Angliei, unde, bunăoară, a fost ospăţul de nuntă al 
Reginei de astăzi, am văzut o statuie de bronz a lui Churchill. Un 
Churchill gras și static, înghesuit într-o nișă, în vreme ce Nelson, 
din Trafalgar Square, se înalţă la ceruri pe o coloană de zeci de 
metri. M-a impresionat ideea, astfel că m-am întors de multe ori 
în Trafalgar Square ca să dau ocoluri coloanei, cu capul 
răsturnat pe spate; dar pe Nelson, în înălţimea norilor, n-am 


putut să-l văd niciodată; parcă i-am identificat pălăria tricornă, 
numai atît, restul a rămas o cernere de simboluri. 

Pe Churchill l-am privit de la înălțimi egale, am stat faţă în 
faţă. Inţeleg că nu puteau să-l stilizeze, să-l facă mai puţin gras 
decit fusese, să-i dea mai puţin whisky decit i-a plăcut să bea în 
viaţă, dar de ce atita nemișcare și atita placiditate și mai ales de 
ce o expunere atît de obscură, la un om care a lansat semnul 
victoriei? După El Alamein sau după altă înfrîngere grea, nu mai 
ţin minte care, nu spunea el în Camera Comunelor: „Am suferit 
un dezastru; vor urma altele“? Și nu tot el spunea Angliei, în 
zilele grele: „Nu vă făgăduiesc decit sînge și lacrimi!“ M-am 
întrebat atunci, ce însușiri trebuie să aibă un popor ca să i se 
poată vorbi așa, în fața prăbușirii. Mai tirziu am înţeles că 
popoarele pot să îndure multe dezamăgiri și înfrîngeri și chiar 
umilinţe, dacă un om are curajul să anunţe toate acestea și să le 
explice, privindu-le în faţă, fără frică. Tiranii n-au avut niciodată 
astfel de virtute. 

Nu știu bine ce-ar fi fost Anglia fără Nelson. Știu ce-ar fi fost 
fără Churchill. Ar fi putut altcineva să înfrunte bombardarea 
Londrei după ce fusese Dunkerque? Poate odată, la Londra sau 
pe coasta estică a Engliterei, statuia lui o să fie așezată pe o 
coloană măcar la fel de înaltă ca a lui Nelson. 


19 


După grelele dezastre din istorie e disproporționat să vorbești 
despre dezastre personale. Dar cum să numesc faptul că mă 
aflu la Calais, gata să plec la Londra, și constat că am uitat 
acasă și adresa, și numărul de telefon ale cuiva care mă 
așteaptă? Nu am nevoie de altceva și nici nu doresc mai mult 
decit să mă piloteze puţin într-un oraș unde n-am fost niciodată, 
unde nu cunosc pe nimeni și unde toate sînt altfel, începînd cu 
circulaţia. 

Am constatat necazul cum am ajuns la Calais, cu cîteva 
ceasuri înainte de a cădea seara. Mergind pe strada principală, 
care duce la primărie, am ochit o mică arteră la dreapta, unde 
am putut să parchez mașina, în faţa unui Citroën pitic, pe care o 
fetiță simpatică tocmai îl spăla, cu buretele într-o mînă, în mîna 
cealaltă cu găleata de plastic. Mi-a urmărit manevra fără 
antipatie, cînd m-am dat jos mi-a zimbit, gata să mă ajute la o 


nevoie. Poate mi-ar fi împrumutat găleata și buretele, să-mi spăl 
parbrizul de gîngănii. Am întrebat-o dacă în punctul acela pot 
lăsa mașina în voie; desigur — e un loc de parcare fără limită. 
Unde pot găsi un birou de voiaj? Chiar peste drum, pe strada 
principală. Dar ce mare ajutor să obţin acolo dacă îmi pierdusem 
direcţia iniţială? 

N-aș fi putut să caut adresa trebuitoare în cartea de telefon a 
Londrei? Cum să nu, dacă aș fi știut numele întreg, cum se scrie. 
Ştiam numai jumătate din el, și acela adus la pronunția 
intimilor; ghidul meu prezumtiv, prieten al unor prieteni, mi-era 
de fapt necunoscut. Atit doar, știa că am să vin într-o zi. 

Aș fi putut să telefonez la București, de unde sigur aș fi 
obţinut lămuriri. Numai că, am uitat să spun, era sîmbătă, și 
pînă luni dimineaţa oficiile telefonice rămîneau închise atit pe 
continent, cît și dincolo de Canalul Mînecii. 

La biroul de voiaj Havas, omonim cu agenţia de presă pe care 
o blestemă Eminescu într-o scrisoare, o domnișoară de serviciu, 
condamnată să-și piardă week-end-ul, și cam nervoasă din 
această cauză, mi-a dat puţin curaj spunînd că în port găsesc un 
oficiu telefonic deschis duminică dimineaţa. Pe urmă ne-am 
sfătuit. 

Avusesem planuri mari la început cu Europa: să ating toate 
extremităţile, de la Capul Nord, care este pe o insulă, dincolo de 
Norvegia, la capul vestic, în Spania, și la cel sudic, în Grecia. Pe 
urmă am împărţit în etape această intenţie prea ambițioasă. Cu 
privire la Anglia, am renunţat să merg în Scoţia, fiindcă nu m-aș 
fi mulţumit cu atit: cu cît străbaţi mai mult spaţiu, cu atît spaţiul 
rămas pare mai întins. Aș fi vrut, și ar fi fost legitim, să văd de 
asemenea Irlanda. Nefiind timp destul, am redus toate planurile 
și am convenit că Anglia poate fi cunoscută la Londra. Nu m-am 
înșelat, și sînt satisfăcut, deși bine mi-ar părea să mă pot 
întoarce odată acolo, ca să mă duc și mai departe. 

Pentru șapte zile, cît socoteam să ţină această explorare, 
domnișoara de la Havas m-a sfătuit să nu trec cu mașina. La fel 
fusese și intenția mea iniţială, dovadă că de la București luasem 
bilet de tren și de vapor. Insă apropiindu-mă de Calais, 
suportam din ce în ce mai greu gîndul să mă despart de mașină. 
În afară de independenţa pe care mi-o dă, scutindu-mă de 
așteptare și de înghesuială, de traseuri obligatorii, lăsîndu-mi 
voinţa liberă și prilejuindu-mi cele mai bogate jocuri de 


imaginaţie, ea reprezintă o afecţiune, este depozitul amintirilor 
mele, al emoţiilor, al speranţelor, este un izvor de energie. Cu 
mașina mă simt puternic și tînăr. Domnișoara m-a convins să 
renunţ; costul traversării, de care sînt nevoit să ţin seama, nu se 
justifică pentru cele șapte zile londoneze, de vreme ce nu am 
intenţia să mă duc pînă în nordul ţării. Apoi trebuie ţinută în 
seamă schimbarea temporară a reflexelor, la circulaţia pe 
stinga, pe care nu am practicat-o niciodată. Deși n-aş fi fost 
primul om supus la această încercare, am găsit scuza cea mai 
bună spre a-mi abandona mașina. Am descoperit repede un 
garaj, cu un patron modest, dispus să mi-o găzduiască pe 
nimica toată; nu-mi venea a crede — aș fi dat oricît numai să n- 
o las în stradă. Nu că mi-ar fi fost teamă de furt sau de 
stricăciune. Dar pentru mașină am același sentiment pe care 
călăreţul îl are pentru tovarășul său de călătorie; iar un călăreț 
loial, întîi își adăpostește calul și apoi pe sine. 

Ca să fie întocmai, abia pe urmă am găsit găzduire și pentru 
mine, la un hotel din apropiere, avînd semeţ și grandios numai 
numele: „Atlantic“! Deocamdată eram abia la Canalul Mînecii. 

Ca și la Basel, niște tineri, întrebîndu-i ce puteam să văd în 
orașul lor cît mai era lumină, au ridicat din umeri. Noroc că mă 
aflam în faţa primăriei, care mi-a atras privirile și astfel am avut 
ce face, ba chiar cu multă mulţumire. Ca expunere și ca 
arhitectură, în stilul Renașterii, primăria este monumentală, 
avînd în același timp o cursivitate elegantă, caldă, frumos 
colorată. Merită s-o privești din toate unghiurile, e o desfătare 
pentru ochi și pentru imaginaţie, mai ales că de jur împrejur s-a 
păstrat destul spaţiu ca s-o poţi admira în voie. 

Cînd m-am întors din Anglia, duminica următoare, am și 
vizitat-o; ușile erau deschise pentru oricine. In interior, 
arhitectura nu părea mai puţin monumentală, din păcate însă 
era atita forfotă pe scări și în sălile vaste, că nu te alegeai cu 
nimica decît cu sentimentul că se întîmplă o profanare. Intr-o 
sală de la etaj tocmai se trăgea o tombolă publică, și cîștigătorii, 
în cămăși transpirate, mergeau în față să-și ia în primire 
obiectele caraghioase, mîndri de ele și invidiaţi de ceilalţi, deși 
nici unul din ei n-ar fi avut nevoie de ele și cu siguranţă că nu le- 
ar fi cumpărat niciodată de la prăvălie. Puţini oameni știu să-și 
apere spiritul de tentaţia chilipirului. În acest timp, copiii se 
jucau pe scări și pe coridoare, cu strigăte și tropăituri care 


făceau să se clatine frumoasele ziduri ale primăriei. 

Pe întinsa peluză din faţă, grupul statuar al lui Rodin 
înfățișează, în bronz, în atitudini sfișietoare, pe cei șase orășeni 
din Calais, cu Eustache de Saint-Pierre, care, la 1347, s-au 
predat regelui Eduard al treilea al Angliei și au salvat astfel 
orașul de la distrugere. Nu-mi vine în minte acum nici o altă 
sculptură expusă atît de liber și care, din orice unghi ai privi-o, 
să rămînă la fel de dramatică. Gesturile personajelor te 
încovoaie, chipurile lor te urmăresc în nopţi de nesomn. Mă 
întreb cum de mai rămîne în oameni dorinţa de a trăi, de a 
spera, de a ride, cînd istoria păstrează asemenea amintiri, a 
căror brutalitate n-o depășește de-cit absurditatea. 

Astăzi, cordialitatea franco-engleză e atît de deplină, e atit de 
imposibil s-o mai zdruncine vreo rivalitate, chiar dacă ea ar 
exista sau ar fi să se nască, încît lungile și sîngeroasele ostilităţi 
din trecut par o născocire. Fiecare din cele două forţe a rîvnit la 
ceva de peste canal, și au izbutit pe rînd să-și satisfacă 
dorinţele; cu sînge și cu lacrimi. Ar fi fost mai puţin mîndre, mai 
puţin glorioase, mai puţin bogate, Anglia și Franţa, dacă trăiau 
în pacea de astăzi? 

Statuia lui Rodin, de la Calais, am regăsit-o într-o reproducere 
identică, la Londra, în umbra masivului turn al Reginei Victoria. 
Era o după-amiază de toamnă, calmă, frumoasă, plină de pace, 
cînd am descoperit-o, aproape cu satisfacție. E aceeași lucrare, 
turnată după același mulaj păstrat la Paris. În mărime ceva mai 
mult decît naturală, e bine s-o vezi de la cinci-șase metri. Așa, 
oamenii apar în statura lor normală, iar mișcarea pare vie și 
imediată. Am stat s-o privesc dintr-un şezlong, pe neîntinatul 
gazon londonez, unde nimeni nu-ţi interzice accesul. (Trebuie să 
ai o veche tradiţie ca să recunoști că pasul omului nu strică 
iarba.) Bronzurile lui Rodin erau lustruite, încît păreau turnate 
proaspăt și abia expuse, în vreme ce la Calais vechimea lor, de 
aproape un secol, apărea în patina verzuie care atestă trecutul. 
Oare lustruind, englezii își arată căința? Căci, oricum, cei șase 
orășeni de la Calais au căzut victime! 

Am mîncat seara în restaurantul modestului meu hotel de la 
Calais, la oră fixă. Francezii, care au făcut din mîncare o arta și o 
tradiție naţională, nu acceptă masa fără un minimum de 
ceremonie, începînd cu respectul orei. Degeaba m-am tocmit cu 
patroana, să mănînc mai devreme, fiind obosit și a doua zi 


urmînd să plec în faptul zilei. Ceea ce îi ceream era o erezie, și- 
am așteptat de mi s-au lungit urechile, deși simțeam că totul e 
gata. 

Modestă, ca și localul, masa mea de seară a avut nu știu ce 
scînteiere, greu s-o înțeleg, greu s-o definesc, ceva care 
satisface deopotrivă simţul gastric și pe cel estetic, și înaripează 
imaginaţia. Am înţeles doar că așa poţi să devii repede supusul 
viscerelor și am hotărît să-mi apăr independenţa. 

Hotelul aparţine unei familii; soţul stă la bar, soţia la 
bucătărie, iar fetele, două, servesc la masă, cu destulă 
dexteritate și cu zîmbete destul de precoce, dat fiind că n-au 
nici o vechime în meserie. A doua zi dimineaţa, pe cînd îmi 
beam cafeaua, patroana, singură de serviciu la ora aceea, mi-a 
arătat o bancnotă străină, pe care abia o primise de la doi tineri, 
întrebîndu-mă dacă într-adevăr este o liră sterlină. M-a 
nedumerit atita ignoranță la o hotelăreasă de la Canalul Mînecii; 
pînă ce am aflat că au închiriat hotelul de o săptămînă, că abia 
se străduiesc să înveţe meseria. Pentru un timp atît de scurt, 
socotesc că toţi patru se descurcau foarte bine; mai aveau să 
înveţe lira sterlină. 

Dar ce i-a determinat să abordeze atit de tirziu această 
îndeletnicire, destul de grea cînd n-ai nici o pricepere, nici o 
tradiție de familie, și care, dintr-o simplă neatențţie, poate să te 
ducă la faliment și la ruină? Soţul a lucrat pînă deunăzi într-o 
fabrică de hirtie. A părăsit-o nu fiindcă și-a dorit o soartă mai 
bună, ci pur și simplu fiindcă fabrica a încetat să mai fie. Dacă 
nu era o minciună, grozavă soluţie a șomajului, n-am ce spune! 

Seara, după masă, am încercat să mă plimb prin centrul 
orașului, am ajuns pînă la o răspintie, de unde se vedea, 
greoaie, clădirea teatrului și unde m-a prins, fără veste, un vînt 
rece din coastă. Nu m-am gindit la nici o nenorocire, ci m-am 
întors bine dispus acasă, luînd în lung strada principală, cu 
agenţia Havas. Erau bănci din loc în loc, și pe ele scria, spre 
folosul trecătorilor: „Prăvălia cutare vă poftește să vă odihniţi pe 
această bancă!“ Să nu fi fost frig, m-aș fi așezat, deși nu eram 
obosit; nesocotind invitaţia, săvirșeam o nepoliteţe. 

Peste noapte am visat cum am închiriat un castel pe Rin, la 
îndemnul fetei cu cercelul de aur. M-am gindit, încă prin somn, 
să mă scol mai devreme, ca să transcriu visul înainte de a-i uita 
vreun detaliu, însă, cînd m-am trezit, simţeam atita oboseală, 


încît n-am notat nimic, spunîndu-mi că tot ce se uită nici nu 
merită să fie ţinut minte. Astăzi, după atita timp, constat că n- 
am uitat nimic, ba încă au apărut multe detalii, nebăgate de 
seamă în vis. Totuși, nu scriu acum, ci am să aștept altă zi, cînd 
voi sfirși de povestit întîmplările adevărate. Dar mai degrabă 
cred că aș vrea să uit; visele frumoase întreţin o stare de 
tristeţe. 

Oboseala venea de afară, mi-am dat seama cum am deschis 
fereastra asupra unei curţi unde toată noaptea hămăise un 
dulău răgușit. Acum dulăul se cuibărise în coteţ, stătea cu botul 
pe labe în ușița pe unde nu știu cum putea să intre și se uita 
afară cu un aer descurajat. Ploua, toate erau posomorite, reci, 
ude, și viitorul îmi apărea sub semnul frigului și al suferinţei. 

La mașină nu mă mai puteam întoarce; fusesem prevenit că 
duminica garajul este închis. Îmi luasem umbrela și chiar o haină 
de ploaie. Dar cîte nu uitasem! Mănușile, harta Angliei și, mai 
grav, micul ghid de conversaţie cu ajutorul căruia speram să 
alcătuiesc minimul de fraze ca să mă descurc într-o ţară unde 
omul obișnuit, omul meu de pe stradă, nu vorbește decit limba 
naţională. Mai uitasem în mașină și o sticlă de vin bun, abia 
începută. Și ce altceva? Mi-era groază de constatările viitoare. 
Acum Îmi făceam în gînd inventarul lucrurilor din valiza luată cu 
mine. La fiecare obiect rememorat, mi se oprea inima: oare nu 
mă înșel, îl am, nu-i o iluzie? Nu mai eram sigur de nimic, decit 
că începuse o duminică tristă, cu ploaie rece și cu neliniște. 

Un taximetru m-a dus în port, inutil de devreme. Cu greu am 
aflat că există într-adevăr un oficiu telefonic, undeva, la naiba, 
unde am făcut drumul degeaba, prin ploaie, cu umbrela smulsă 
de vînt și cu sufletul plin de nemulţumire. Acel oficiu, presupus, 
fiindcă de văzut n-am izbutit să-l văd, duminica se deschidea pe 
la ora unsprezece; iar vaporul meu pleca la nouă! Nu-mi 
rămînea decit să telefonez a doua zi, de la Londra, iar pînă 
atunci să mă descurc cu puteri personale. Scăpat de o grijă, m- 
am simţit mai liniștit. 

O altă grijă, care izbucnește cîteodată și îmi dă clipe de 
panică, este aceea de a nu pierde, de a nu uita, de a nu mi se 
fura mica servietă cu actele și banii. Mi-e groază să mă gindesc 
ce m-aș face într-o asemenea situaţie. Mi se pare inimaginabil... 
Mai tîrziu am păţit-o, și am supravieţuit, cum se vede. Dar și 
astăzi sînt terorizat de amintirea scenei cînd doi bandiți pe 


motocicletă m-au atacat la Sevilla, între zeci de oameni și în 
plină lumină a zilei, reeditînd în versiune modernă și motorizată 
picarescul semnalat de Cervantes în aceeași zonă. 

A umbla cu tot avutul în mînă, în locuri necunoscute, unde nu 
știi mai nimic despre oameni și despre moravuri, este o 
imprudenţă fără iertare. Dar lasă că nici buzunarele nu-s mai 
bune!... Cineva îmi spune, abia acum, că în locurile publice de la 
Londra sînt plini pereţii cu avertismente privind apărarea 
buzunarelor. Nu știu unde mi-au fost ochii de n-am văzut nici 
unul și am trecut prin aglomeraţii cu toată nevinovăția. Te 
pomenești că m-au și cotrobăit unii prin buzunare! Norocul meu 
că erau goale! 

Plecarea din Calais a fost pe o vreme amarnică. Ploua pe 
mare, cum ploua pe cheiuri. Nu știu cum era construită 
bazaconia de vapor, destinată întîi pentru transportarea 
automobilelor, și cu prea puţine amenajări pentru oameni, că n- 
avea nici un pic de ruliu, mergea printre valuri ca o broască 
ţestoasă. În schimb, încă și mai inexplicabil, îşi ridica spre cer 
cînd prova, cînd pupa, parcă icnind, iar din cînd în cînd derapa, 
dislocînd mii de tone de apă care se auzea huruind pe sub chilă. 

În locul ploii și frigului, aș fi preferat o furtună, să pună la 
pămînt pe toată lumea. Și așa, mulţi erau galbeni la faţă și se 
uitau cu îngrijorare afară. Se auzeau risete strimbe, urmarea 
acelei excitaţii care premerge spaima. Bieţii oameni, n-au nici o 
vină, nimeni nu s-a născut pe apă, mi se pare însă regretabil că 
prea puţini au încercat aventura nautică; e bine să știi totul 
despre natură, spre a nădăjdui că ai aflat ceva despre tine. 
Multe fețe necunoscute ale fiinţei mele mi s-au revelat în 
furtunile violente și interminabile din nordul Atlanticului. Sînt 
orgolios că am trecut prin ele, și aștept altele. Atlanticul de nord 
mi se pare din altă viaţă. 

Frigul și burnița m-au silit să stau la adăpost, pe o canapea, 
ca în vagoanele de cale ferată. In fața mea erau un băiat și o 
fată, francezi, în excursie cu grupul, pentru două zile, deci fără 
nici o grijă și fără nici o speranţă. El, sub douăzeci de ani, gras, 
cu fața rotundă, cu ochii lipsiţi de expresie. Ea, de-o vîrstă cu el, 
uscățivă, roșcată și pistruiată, ca o jumară sleită. Dar au dreptul 
să trăiască și să meargă la Londra. Viaţa și lumea sînt pentru 
toţi oamenii! 

Falezele de piatră albă de la Dover erau luminate de soare, în 


timp ce canalul rămînea sub ploaie și sub norii atît de grei, că 
atingeau vîrful  catargelor. Soarele însemna o speranţă 
neașteptată; cînd plouă la Calais, la ce poţi să te aștepți în 
Anglia? 

Un slujbaș, la controlul pașapoartelor, mi-a cercetat îndelung 
viza de intrare, întorcînd-o pe o parte și pe alta, și m-a interogat 
timp de zece minute, dealtfel cu toată politeţea, despre scopul 
vizitei mele în Anglia, despre destinaţii și intenţii. Ce-i puteam 
spune? Că nu cunoșteam pe nimeni, că nu puteam născoci 
adrese numai ca să-i fac plăcere și să-și poată completa fișa fără 
a-și mai crea complicaţii. 

De ce nu i-am spus că merg în Anglia fiindcă trăiește acolo o 
fiinţă pe care am iubit-o cînd avea cincisprezece ani, și vreau s-o 
mai văd o dată, cocoșată și zbiîrcită? 

Nu era greu să înţeleg că Anglia se teme de străini, să nu le 
rămînă pe cap; dar le rămîn destui, veniţi din vastul 
Commonwealth, azi aproape dispărut, și de ei nu poate să 
scape, fiind cetăţeni britanici, de la mii de mile distanţă. 

Purtam cu mine, în afară de valiză, un pachet cu cărţi, care 
mi-au rupt mîinile. Cum puteam să spun că nu cunosc pe nimeni 
în Anglia? Traducătorul meu posibil în limba engleză, cu care 
corespondez de vreo trei ani de zile, îmi cere repetat cărţile, și 
nu i-am trimis nici una. Nu am fost în acest caz mai prevăzător 
decit alteori cu ceea ce s-ar numi interesele mele. Dar acum, 
fiindcă veneam în Anglia, m-am gindit că poate voi avea 
îndemnul să-l caut, de aceea am cărat și cărţile cu mine. Îi 
scrisesem din vreme, anunţindu-mi eventuala venire. Și iată 
răspunsul lui, plin de intenţii bune: „Atiît soţia mea cît și eu am 
fost entuziasmați de idee, și ne bucurăm foarte mult să vă 
cunoaștem. Data de 1 septembrie este din fericire foarte bine 
aleasă, dat fiind că la 4 septembrie plecăm și noi în vacanţă, în 
Spania. Aţi putea lua trenul din Gara de Nord, din Paris, la ora 
8,12, aţi ajunge la Calais la ora 11,17, iar de acolo aveţi un 
vapor care sosește direct la Folkestone la ora 13,35. Bineînţeles 
că vă vom aștepta la debarcader și veţi lua dejunul cu noi, cînd 
vom discuta planurile dumneavoastră de viitor. De la Folkestone 
la Londra aveţi trenuri la fiecare oră... Spre a ne recunoaște, 
soția mea este înaltă și blondă, iar eu tot înalt, cam «solid» la 
trup și cu un aer destul de latin. Vom purta amîndoi ochelari de 
soare eventual vom ţine în mînă un mic drapel englez. Nici nu 


vă puteți închipui cu cîtă bucurie așteptăm vizita 
dumneavoastră, soția mea mai ales, dat fiind că sentimentele și 
nostalgia ei patriotice sînt foarte pronunțate! Deși englezoaică, 
a băut timp de peste treizeci de ani apa dulce a Dimboviţei, și 
astfel a rămas sub vraja a tot ce este românesc.“ 

Nu-i greu să se înțeleagă cîtă bucurie mi-a făcut această 
scrisoare. Numai că nu știam nimic de ea cînd debarcam la 
Dover, ci am găsit-o acasă abia în noiembrie, la întoarcere, 
sosită în ziua plecării mele! 

E o caznă inexplicabilă, la Dover, să ajungi de la gara 
maritimă la cea feroviară. Mergi pe jos, apoi cu autobuzul, și iar 
pe jos, și nimeni nu știe de ce, într-o zonă împinzită cu căi 
ferate. N-a fost mai simplu nici la întoarcere, după ce luasem 
informaţii și după ce avusesem grijă, la Londra, să mă urc în 
trenul de Dover, fără echivoc, cum scria pe placa de la capătul 
peronului. Și am ajuns la Dover, într-adevăr, și chiar la cheiul 
unde aștepta vaporul. Numai că la jumătatea drumului, într-o 
gară, călătorii de Dover am fost poftiţi jos, și am făcut o lungă 
transbordare, mergînd cu autobuzul pe străzi, pe cîmp, pe 
drumuri încîlcite, pînă am ajuns la altă cale ferată, despărțită cu 
totul de prima, cel puţin misterios și inexplicabil. 

Se luminase de-a binelea cerul cînd am debarcat în Anglia, 
ceea ce m-a făcut să mă simt îngreuiat inutil cu lucrurile groase 
și cu cele de ploaie, inclusiv umbrela care îmi ocupa și ea un 
deget. N-am ciîrtit însă, ci m-am bucurat de peisajul în care 
găseam o prospeţime vegetală neobișnuită față de anotimp, și 
în comparaţie cu ce lăsasem în urmă. Nici iarba, nici frunzele 
copacilor nu începuseră să pălească, și astfel aveam impresia că 
timpul, atît de grăbit, se întorsese cu o lună în urmă. Aș fi putut 
să nu mai gifii, ci să merg lin prin locurile unde oricum trebuia 
să ajung odată. 

Pachetul cu cărţi, o povară destul de neplăcută, m-a 
determinat, pe neașteptate, să cobor la Folkestone la ora cînd, 
după cum aveam să aflu la întoarcere, traducătorul mă aștepta 
la debarcader, fluturind în mînă steguleţul britanic. l-am 
telefonat din gară; n-a răspuns nimeni. Am ieșit în piaţa gării, cu 
bagajul în mînă, să caut un taximetru; n-a venit nici unul. Nu-mi 
era deloc bine să mă văd atit de al nimănui într-o zi de 
duminică, într-o lume străină și impenetrabilă. Astfel că m-am 
întors în gară, și peste o oră m-am urcat în primul tren care 


mergea la Londra, de data aceasta, din fericire, fără nici o 
transbordare, căci atit ar fi lipsit să-mi pierd curajul cu totul și să 
mă întorc la Calais, unde mă aștepta mașina. 

Am multe momente de descurajare; e greu să cunoști lumea 
la o vîrstă cînd se cuvine s-o și înţelegi, și chiar în neînţelesuri. 
Nu umblu să adun date pentru o dare de seamă, ci să descopăr 
măcar o cîtime din sensul existenţei noastre, a oamenilor dintre 
un antipod și altul, și relaţia dintre unii și alții. 

In clipa cînd trenul intra în gară, deși încă descurajat, știam că 
am să-mi continui programul pînă la capăt. Prima grijă, odată 
ajuns la Londra, era să-mi găsesc o casă și să abandonez 
bagajul. 

Am mers mult pe malul mării după ce Folkestone a rămas în 
urmă. Aveam marea la stinga, în dreapta faleze de piatră, iar în 
față tuneluri, unul după altul. Unde priveliștea se lărgea, peste 
coline cu iarbă, cu arbuști sau cu pădure, apăreau cottage-uri, 
adăugind culorile lor peisajului. Eram bucuros că drumul se 
lungea; mă temeam de Londra ca de un monstru. Primul tren, 
pe care îl abandonasem la Folkestone, m-ar fi dus în gara 
Victoria. Nu fusesem niciodată acolo și nu-mi era de nici un folos 
acest nume, decit că mă obișnuisem cu el din clipa cînd luasem 
biletul de tren. Și-apoi e știut că la Londra se ajunge prin gara 
Victoria! E o tradiţie istorică și literară. Trenul următor ajungea 
în altă gară, Charing Cross, de care auzeam abia acum și îmi 
trezea neliniști peste neliniști. 

Un om a intrat în compartimentul meu, unde nu mai era 
nimeni, s-a așezat în colţul opus, și pînă la Londra n-a scos un 
cuvînt. Tăcerea m-a bucurat; m-a nedumerit și m-a contrariat că 
n-a spus bună ziua la venire. Credeam că rigiditatea britanică, 
știută din anecdote, a suferit modificări după două războaie pe 
continent, după bombardarea Londrei, după destrămarea 
Commonwealth-ului, după devalorizarea lirei sterline și după 
intrarea Angliei în Piaţa Comună. lată cîteva date care ar putea 
să schimbe mentalităţile și să amendeze tradiţiile, mai ales pe 
cele nefolositoare. Mai tirziu m-am gîndit că omul din tren n- 
avea de ce să mă indispună, de vreme ce la palatul Buckingham 
garda continuă să se schimbe în fiecare zi cu aceeași ceremonie 
ca pe vremea Reginei Victoria. 

Intrarea în Londra, cu trenul, e lungă și chinuită, prin gări 
afumate și cam sinistre, oricît de mare le-ar fi renumele, ca 


London Brigde sau Waterloo. În afară de cerul rămas tot timpul 
albastru, curat și cald, brăzdat de raze aurite, nu vezi decit 
cărămidă afumată și fier prins în crampoane, în eclise și nituri: 
șine de cale ferată și poduri, peste străzi, peste cartiere și peste 
Tamisa. Atita fier, care vibrează și scrișnește, ajunge să te 
îngrozească. Pe lingă el, betonul e un material muzical și dulce. 

Odată coborit pe un peron hîd, cu luminatoarele afumate 
parcă de secole, am făcut drumul spre ieșire, cu penibilele mele 
bagaje și cu inutila umbrelă britanică, mergind ca spre un 
eșafod, unde mă aștepta ștreangul sau ghilotina. M-am simţit 
mai liber cînd mi-am lăsat poverile la un depozit de bagaje și, 
ieșind prin una din porţile sinistre ale gării, m-am pomenit cu 
Londra în faţă. Imediat am recunoscut-o și din clipa aceea am 
știut că toate ale ei au să-mi placă. 

După atitea neprevederi, descoperite una după alta, am avut 
satisfacția să constat că aveam asupra mea cel mai iluminat 
îndrumător, în orașul acesta de două ori gigantic, prin aspect și 
prin semnificaţii. Mi l-a dat cineva înaintea plecării: nu mai mult 
decît planul Londrei! L-am luat cu scepticism și l-am aruncat nu 
știu unde, de-ar fi putut să se rătăcească, sau să se piardă, cum 
s-a întîmplat cu altele. L-am găsit asupra mea, prin miracol. 
Indată ce l-am deschis, în piaţa din faţa gării Charing Cross, m- 
am simţit ca la mine acasă, fiindcă îmi place să citesc planurile, 
și am destulă imaginaţie ca să le conjug cu realitatea. 

In notița privind această întîmplare, am lăsat loc să spun cine 
mi-a dat planul Londrei, ce fel de om este, fiindcă mi-a venit 
adesea în minte. Este un om pe care viaţa nu l-a încovoiat nici în 
cele mai grele momente, căci a avut destule și de acestea. Nu-l 
știu decit rîzînd, optimist chiar cu nenorocirea în faţă, căci n-a 
fost scutit de zgilţiituri groaznice. Ne asemănăm într-un fel, 
fiindcă nu ne abandonăm ţelurile, dar fiecare ajungem la ele în 
alt fel; eu, unul, sîngerez la fiecare răscruce, sfișiat de nehotăriri 
și de contraziceri. El știe — de-aș putea să cred și eu odată! — 
că oriunde ai vrea să ajungi, există un singur drum, deci e inutil 
să cauţi altul. l-am cerut sfatul în unul din cele mai grele 
momente ale vieţii, cînd aveam în faţă o răspundere gravă și 
grele neliniști. Mi-a spus să nu dau importanţă, să privesc 
lucrurile cu seninătate, că nu se va întîmpla nici o nenorocire, că 
așa e viaţa — și nu știu cum mai departe. Deși neconvins, am 
ascultat, fiindcă prea era senin, prea sigur pe el și prea înţelept, 


iar urmarea a fost tragică. Dar probabil el nu-și dă seama nici 
astăzi și poate n-a observat că de la sfatul nostru n-am mai ris 
niciodată decit neconvins, și numai pe jumătate. 

Drept în faţa gării era biserica St. Martin-in-the-Fields, 
amintind o orchestră care nu poate fi indiferentă iubitorului de 
muzică. Ultimele discuri, ascultate înaintea plecării, cuprindeau 
concertul pentru două piane, necunoscut de mine pînă atunci, 
de Mendelssohn, și Harmonia Romana, a lui Vejvanovski, un pre- 
clasic despre care nu știu nimic. Amîndouă dirijate cu discreţie 
de Neville Marriner. Cine ar bănui, dacă nu este informat, că la 
Londra se face atîta muzică! După Academy of St. Martin-in-the- 
Fields, îmi vine în minte, prin învecinare, orchestra The 
Concertante of St. James-Piccadilly. Dar mai sînt și alte formaţii 
— n-am să le înșir pe toate. Cred că în Anglia se pregătește abia 
acum climatul care să dea un compozitor așteptat de secole. 

În spatele meu, prin dreapta gării și printre copacii rari din 
Victoria Embankment Gardens, vedeam Tamisa, albastră în 
soarele din primele ore ale după-amiezii, cele mai frumoase în 
luna septembrie. 

Numai hotelurile nu-mi plăceau, posomorite și înghesuite, 
destinate oamenilor care vin cu trenul și nu-i interesează decit 
un adăpost cît mai aproape de gară. Voiam unul cît mai departe. 
Un domn distins, care nu s-a sfiit să se lase acostat pe stradă, 
cu toată fizionomia britanică, și care, pe deasupra, și mai 
surprinzător, vorbea cursiv franceza, m-a povâăţuit, cu pricepere 
și cu bună inspiraţie, să merg în cartierul British Museum, unde 
voi găsi exact ceea ce caut. Tot el m-a sfătuit să merg pe jos, 
nefiind nici complicat, nici departe. 

Poate fi ceva mai apropiat de vis sau de poveste, să debarci 
posomorit și derutat la Londra și să mergi pe jos la British 
Museum, această referire esenţială la istoria lumii? N-aveam de 
gînd să vizitez muzeul, sătul dinainte de toate cite se aflau acolo 
și despre care credeam că de mult le știu pe dinafară. Mi s-a 
părut însă că e bine să pornesc de sub zidurile lui în orice 
explorare, fiind locul unde oricind m-aș întoarce, fără teama că 
aș putea să mă rătăcesc în Londra și în mine însumi. 

Am luat-o astfel, cu planul în mînă, uimit de exactitatea 
desenului, pe Bedfordstreet, apoi am cotit la dreapta pe 
Kingstreet și-am trecut surprins de emoție prin fața Operei, 
vestita Covent Garden; parcă fusesem ieri acolo! Am căzut 


pieziș pe New Oxford Street și pe urmă m-am pomenit repede la 
British Museum. În jur erau parcuri și străzi liniștite, cu clădiri 
vechi, foarte curate și bine întreţinute, de cărămidă aparentă, 
toate cu trei etaje și cu un subsol autentic, în înţelesul că nu se 
ridică nici o palmă deasupra străzii, ci are în faţă, între trotuar și 
ferestre, o curte de lumină adîncă, un plan suplimentar, „curtea 
engleză“, care, în felul lui, mărește suprafața orașului. Pentru 
toate străzile din jur, și chiar mai îndepărtate, aceste clădiri sînt 
tipice; ele reprezintă arhitectura utilitară de acum aproape două 
secole. Casa lui Dickens e identică. Multe din ele astăzi sînt 
transformate în hoteluri, nu luxoase, dar curăţele și simpatice. 

Greu mi-a fost să găsesc o cameră cu un pat, și nu mi se 
întîmpla prima dată; hotelierii nu încurajează singurătatea, ci îi 
acordă o suprafață minimă. Față de ce știam, din informaţii 
destul de recente, preţul camerelor a crescut considerabil. Lira 
sterlină se duce de-a dura. 

M-am instalat provizoriu într-o cameră îmbietoare, din păcate 
liberă numai două zile. Eram grăbit să pornesc pe străzi, altfel 
aș mai fi căutat pînă ce găseam ceva stabil, căci mă indispune 
gîndul să plec iar din ușă în ușă, cu valiza în mînă. Aceste 
tatonări siciitoare îţi iau o mulţime de vreme, și nicăieri ca la 
Londra nu mi s-a părut vremea mai prețioasă. 

Cunoșteam din literatură și din relatările călătorilor tradiţia 
engleză privitoare la repaosul duminical și la week-end. Sînt 
gesturi interzise de sîmbătă la prînz pînă luni dimineaţa. N-ar fi 
greu să se verifice, deși cred că memoria nu mă înșală: toate 
marile lovituri împotriva Europei, Hitler le-a dat după ce începea 
week-end-ul, cînd în Anglia nu avea cine să reacționeze; pînă 
luni, faptele erau consumate. Mussolini a ocupat Albania în ziua 
de Paște. La rîndul lui, Churchill, în 1914, pe atunci mare lord al 
amiralităţii și partizan al intervenţiei, credincios făgăduielilor și 
tratatelor, în contrazicere cu lordul Grey, primul ministru, care 
voia să tergiverseze, a decretat mobilizarea flotei sîmbătă după 
amiază, și cum pînă luni n-a avut cine să se opună, războiul era 
virtual început. Căci o flotă ca a Angliei nu se putea mobiliza de 
pomană! 

Tradiţia spune că de sîmbătă la prînz prăvăliile rămîn închise 
pînă luni, la fel restaurantele, și că în nici un caz nu se poate 
găsi ceva de băut în timpul liturghiei duminicale. Picam prost va 
să zică! Dar hotelăreasa, pe care am întrebat-o dacă nu putea 


să-mi dea ceva de mincare, m-a asigurat că toate restaurantele 
erau deschise. Erau, într-adevăr, și fără întrerupere, și destul de 
dese în tot Holbornul și în Soho, cartierele unde aveam să mă 
învîrtesc în acea duminică seara. 

Am mîncat mediocru, într-un restaurant italienesc, pe Hunter 
Street, după ce într-o cîrciumă de la colţ băusem o stacană 
mare de bere; cum am revenit în fiecare zi, patronul cîrciumii a 
început să-mi zimbească, socotindu-mă printre  mușteriii 
obișnuiți. Restaurantul, însă, l-am evitat, am găsit soluţii mai 
bune pentru mesele mele frugale. În cartier era o prăvălie cu 
băuturi, ţinută de un chinez, care, nefiind supus bisericii 
londoneze, nu închidea nici duminica. De-acolo luam vin negru 
spaniol, ieftin, mai puţin de o jumătate de liră sticla de trei 
sferturi. Din ziua cînd am cumpărat o sticlă de whisky, cu două 
lire și jumătate, chinezul a început să-mi arate mai multă 
atenţie, și chiar vinul modest, luat mai pe urmă, mi l-a pus în 
pungi elegante de material plastic. 

Cred că regulile sacrosancte ale liturghiei și weed-end-ului le- 
au călcat la început străinii. Sînt la Londra restaurante de multe 
neamuri; predomină cele japoneze și chinezești. Nu le-am văzut 
pe toate, poate că nu există drapel din lume să nu fluture 
deasupra unei bucătării importate, unde probabil cel mai bine se 
mănîncă englezește. Bucatele străine nu reprezintă un mod de 
viaţă, ci numai curiozităţi folclorice, adesea falsificate. 

Imitîindu-i pe străinii din ce în ce mai numeroși și mai 
întreprinzători, au început să păcătuiască și băștinașii față de 
week-end și de biserică. Barurile, cel puţin, rămîn deschise în 
timpul interzis altădată. 

Sînt un creștin ateu, rătăcit în propria mea necredinţă. 
Urmăresc să neg, explicabil după o viaţă de incertitudini și după 
multe suferințe, și mă pomenesc înflăcărîndu-mă pentru ceea ce 
am respins o clipă mai înainte. Londra însă n-am respins-o, ci 
doar am privit-o cu teamă din clipa cînd vizita mea acolo a 
început să fie posibilă. lar acum, liber pe străzile încălzite de 
soare, îmi vine să mă închin ca într-o biserică nou descoperită, 
stăpiînit de o nouă credinţă. Totul îmi e cunoscut aici, unde n-am 
fost niciodată; abia acum îmi dau seama că de pe la zece ani, 
cînd am citit prima carte (de Dickens, O poveste de Crăciun mi 
se pare), Anglia și Londra mi s-au impus prin mii de pagini de 
istorie sau de literatură, ducîndu-mă la o imagine atit de 


completă a topografiei, a omului, a moravurilor, încît locurile și 
tipurile întîlnite mi se par știute de cînd lumea. lar plăcile cu 
numele străzilor, fiecare evocîndu-mi cite ceva, mă fac să mă 
simt ca în propria mea cetate. Le-am descoperit una cîte una, 
într-o plăcere prelungită cu orele, scoțind în sufletul meu 
exclamațţii de bucurie: Marylebone Road, Bond Street, Oxford 
Circus, Regent Street, Piccadilly, Tottenham Court Road. Apoi 
Regent's Park, Hyde Park, St. James's Park, Green Park. Şi 
squarurile, dintre care cel mai aproape de suflet mi-a fost Russel 
Square, vecin cu hotelul. Acolo veneam la prînz și stăteam o oră 
întins pe iarbă, cu faţa în jos, cu bărbia pe braţe, fericit să mă 
ardă soarele prin bluza albă. Cu tot zgomotul din jur, fiindcă pe 
străzi circulația continuă la toate ceasurile, în sufletul meu se 
năștea atunci o liniște fără limite, pe care n-o depășea decit 
bucuria de a fi în stare să trăiesc pe deplin o asemenea clipă. 
Atît de departe de casa mea și de peisajul vieţii mele, nu mă 
simţeam deloc străin în această lume, ceea ce dovedește că 
între oamenii de oriunde există înrudiri ancestrale și că nimic nu 
ne desparte pe unii de alţii, în intimitatea noastră cea mai 
deplină, decit o prejudecată. 

În afară de iarba verde, cu mirosul ei cald de clorofilă răscolită 
de soare, mai erau în Russel Square trei fîntîni, ciudate și 
nemaiîntilnite, care puteau trece nebăgate în seamă, deși 
ascundeau un miracol. Nu erau decit trei discuri de piatră 
turnată, de vreo patru metri în diametru, cu o infimă înclinare de 
la centru spre margini. Miracolul stătea în perfecțiunea acestor 
suprafeţe; deși neșlefuite ca lentilele lunetelor astronomice, 
apa, o sursă drămuită, plasată în centru, se răspîndea uniform 
pe toată aria de piatră, păstrînd o umezeală continuă, și ajungea 
la margini, în trei sute șaizeci de picături egale. Puteai să tot stai 
și să te tot minunezi de această izbîndă, cu atît mai elocventă 
cu cît una din fîntîni avea o imperfecţiune, datorită turnării, 
datorită plasării, datorită poate unor cauze indescifrabile: un 
sector din suprafaţa ei, de vreo treizeci de grade, rămînea 
uscat, apa îl ocolea cu o rezervă constantă. N-ar fi fost posibilă o 
reparaţie? Poate că nu — și mai bine să nu se amestece nimeni! 

Pe o peluză, aproape, ceea ce făcea mai minunată această 
insulă pașnică, era plantat de curînd un arbore, și alături o 
inscripţie, pe un disc tăiat din trunchiul unui copac secular, căci i 
se vedeau inelele concentrice, atestîndu-i anii de creștere, 


cuprindea cele ce urmează, spre emoția și întristarea adincă a 
cui se oprea să citească: 


Arborele acesta a fost plantat 

de Lady Barbiroly 
la 9 martie 1973 

în memoria defunctului 
Sir John Barbiroly 

1899—1970. 
Muzica a fost viața lui, 
forta lui a fost modestia. 


Din nefericire, arborele nu se prinsese, începuse să se usuce 
peste vară și acum nu mai avea nici un fel de viață. Ce va simți 
biata doamnă Barbiroly în fața acestui sfîrşit jalnic? Şi ce va 
face?... Sper că nu va planta alt arbore. După cum sper că 
nimeni nu va încerca să corecteze fîntîna imperfectă. 

Dar de ce oare o atit de nedreaptă neșansă? Dacă nu există 
Dumnezeu, de ce să nu fie o altă forţă care să ocrotească 
gesturile frumoase, măcar atunci cînd nu-i admisibil ca ele să se 
repete? 

M-am gîndit la arborii pe care i-am plantat în viaţă. Primul, pe 
la paisprezece ani, cînd ne-au scos pe toţi școlarii, de 
sărbătoarea sădirii pomilor, și ne-au pus în mînă cite un puiet 
adus cu camionul de la pepinieră, ceva din grămadă și la 
învălmășeală, fără specie, fără emoție, netrezind nici măcar 
curiozitate; un pui de arbore anonim și fără istorie. Mi-am făcut 
datoria, împreună cu echipa mea, l-am băgat într-o groapă 
săpată de alţii, am rostogolit pămîntul peste rădăcină, l-am 
bătut cu piciorul, și n-am mai trecut niciodată pe acolo. 

Mult mai tîrziu, fără a avea pasiune, nici măcar ambiţie, am 
plantat cu sutele, arbuști și arbori, fiindcă trebuia să fie în jurul 
meu o perdea vegetală. Din toţi, nu s-a uscat nici unul. Am 
transplantat apoi, cu multă dificultate și cu precauţiuni multiple, 
doi molizi canadieni, o specie rară, ajunși la maturitate, ceea ce 
pentru decorul meu reprezenta un cîştig de cel puţin două 
decenii. In a doua vară, un prieten, cam prăpăstios, ce-i drept, 
mi-a atras atenţia că au să se usuce, de unde pînă atunci le 
mersese bine. Fiindcă frunzulițele cădeau prematur, spunea 
prietenul, scuturind ramurile. Adunam în palmă acele verzi- 


albastre, le priveam consternat și mi se rupea inima ca pentru 
un om drag ameninţat să moară. Nu m-am rugat în genunchi 
pentru viaţa lor, nici n-am făgăduit să înalt o biserică, dar le-am 
pus furtunul la rădăcină și zi de zi, ore în șir am lăsat să curgă în 
zona rădăcinilor apă din girlă, cu soare în ea și cu toate 
balsamele naturii. Mi se părea ca fac o transfuzie. Molizii 
canadieni sînt tot mai robuști de la un an la altul, dar dacă 
scutur ramurile, încă îmi lasă în palmă frunzuliţele, ca niște ace 
verzi-albastre. 


20 


Dacă Anglia este o insulă, locuitorii ei au încetat să mai fie 
niște insulari. Cu voia sau fără voia lor, aparţin Europei și nu se 
pot sustrage de la destinul continentului. Singurii insulari în zona 
noastră de existență rămîn spaniolii. lar Spania, împotriva 
definiției geografice, rămîne singura insulă autentică. Ea și-a 
trăit invazia, de secole; invazia Angliei abia începe. 
Commonwealthul pierdut se adună acum în metropolă. Anglia 
va avea într-o zi naționalităţile ei conlocuitoare, de toate 
culorile. 

Interzisă rămîne, deocamdată, intrarea cîinilor. După cîte am 
auzit, nici măcar un cap încoronat n-a fost îngăduit să vină aici 
cu cel mai favorit dintre cîinii săi, fie el și în lesă, și cu botniţă. 
Se vorbește de o singură excepţie: Mc Arthur, în drum din 
Japonia spre Statele Unite, n-a acceptat să debarce la Londra, în 
vizită oficială, dacă nu-i primesc și cîinele. Se spune că i s-a dat 
satisfacție. Dar tradiţia n-a fost abolită. 

Avioanele supersonice chinuiesc văzduhul deasupra orașului; 
chiar după ce se îndepărtează, ca niște comete turbulente, 
lăsînd trene albe în urmă, vibrația aerului rămîne, interferîndu- 
se cu vibrația stîrnită de automobile. Peste ele se revarsă, mai 
chinuitoare, muzica din prăvăliile cu discuri și magnetofoane. E 
o poluare multidimensională, de pe pămînt, din aer și de pe 
continente îndepărtate. 

Am avut o noapte bună, după un pahar de whisky care mi-a 
pus cugetul în mișcare. Inainte de a adormi, am dus lungi 
conversații cu omul de pe stradă, cu stăpina hotelului, cu șoferii 
de taximetre, cu doamna Barbiroly, deși încă nu-i descoperisem 
arborele uscat din Russel Square. Am vorbit chiar și cu Churchill. 


Pe Nelson l-am ocolit, cu două ceasuri mai înainte trecusem prin 
Trafalgar Square, privisem cu admiraţie coloana care îl ridica 
atit de sus deasupra orașului, și m-am gîndit că o asemenea 
înălţime împiedică orice conversaţie. 

Eram convins că nu mai aveam ce cuceri la Londra, izbutisem 
planul meu pe deplin: să nu mă simt străin, măcar o zi, măcar o 
noapte. M-am trezit la fel de optimist cum adormisem; cerul 
senin din fereastră mi-a prelungit această stare și nimic din ce-a 
urmat n-a contrariat-o, în afară de baie, pe care am socotit-o 
nepractică, fiind greu abordabilă. La hotelul unde m-am mutat 
peste două zile era la fel, și am aflat că nu făceau excepţie nici 
altele, decît cele moderne, inaccesibile din cauza preţului, care 
nici măcar nu trebuie precizat, din pudoare. 

Baia dispune de o cadă uriașă, și — ce-i drept, foarte curată, 
cu două robinete, de apă rece și caldă, fără amestecător, deci 
independente unul de altul; dacă apelezi direct la ele, sau te 
opărești, sau îți îngheaţă oasele. Duş nu există, deși ar fi un 
lucru de glumă să se adauge la instalaţia existentă, și ar scoate 
pe toţi din încurcătură. Am căutat un ibric, un recipient mai 
mare, să fac în el amestecul de apă rece și caldă și apoi să mi-l 
torn pe umeri, metodă primitivă de a face baie, dar, în sfîrșit, 
capabilă să-ţi dea satisfacţie. N-am găsit nimic, și am fost nevoit 
să mă vir în cadă, aceeași pentru toţi vecinii, strîngînd din dinţi 
și stînd ţeapăn ca la intrarea în purgatoriu. Această pedeapsă 
mă obliga să spăl baia de trei ori în fiecare dimineaţă. Odată, la 
început, o frecam bine cu detergenţi și cu buretele, căci se 
găseau și unele și altele, apoi dădeam drumul la apă caldă. 
După primul timp, goleam cada, o spălam iarăși și lăsam să 
curgă apa rece, fără de care mă simt bolnav și nesatisfăcut 
toată ziua. lar cînd terminam de-a binelea, o spălam a treia 
oară, pentru cel ce venea după mine. Recunosc că niciodată și 
nimeni nu m-a zorit, făcîndu-și simțită așteptarea la ușă; ora 
mea de baie o premergea cu mult pe a colocatarilor, care se 
trezeau tîrziu după mine, cînd fata de jos, în halat alb, 
totdeauna simpatică, zimbitoare și amabilă, trecea pe la uși, 
ciocănind și anunţind ora breakfast-ului. 

Sufrageria acestor hoteluri e de obicei la parter sau la subsol, 
curată, aerisită și cu toate dichisurile. Nu folosește decît pentru 
substanţiala și importanta gustare de dimineaţă. Cu ea englezul 
își pregătește activitatea zilei, și fără ea nu concepe să 


pornească la treabă. De obicei se începe cu ochiuri pe slănină, 
faimosul „bacon“, cam sărat după mine. Un pahar cu suc de 
fructe, nu prea dulce, însoțește această pornire, făcînd-o mai 
puţin brutală. Urmează ceai, cafea, lapte, cu unt, cu marmeladă 
și cu prăjituri, pentru fiecare cît simte nevoie. Fiindcă simţeam 
nevoia să umblu, renunţțam la o bună parte din ele, spre mirarea 
fetelor în halate albe care serveau la masă. lar ouă cu bacon n- 
am mîncat decit o singură dată. 

În acea primă dimineaţă cînd am coborit în stradă cu tot 
entuziasmul, crezîind minuni despre mine și despre lume, am 
descoperit repede o realitate cam aspră: dificultatea de a te 
înţelege cu englezul comun, care îndeobște refuză să înveţe o 
limba străină, și chiar dacă o știe, se folosește de ea cam în silă, 
disprețuind puţin, probabil, pe cel în nevoie. E explicabil, dată 
fiind enorma răspiîndire a limbii engleze pe toate cele cinci 
continente și, mai ales, dată fiind ascendenţța de care s-a 
bucurat Anglia pînă deunăzi față de restul lumii. Cauza n-a fost 
numai puterea ei politică și expansiunea, ci, poate în mai mare 
măsură, oamenii, cîţi au dat limbii engleze valori universale, 
primul fiind Shakespeare, cu forţa lui stabilă peste orice 
devalorizare. 

Domnul Scheibler, bietul, venit prea tirziu să ne înveţe 
germana, s-a străduit și cu engleza o vreme, și cu multe foloase, 
fiindcă la sfîrşitul anului citeam fără dicţionar „The happy 
prince“ al lui Oscar Wilde. Cînd s-a urcat la catedră, în noua lui 
postură, domnul Scheibler a scos creionul din buzunar și ne-a 
spus: „That is a pencil“. lar de-atunci n-a mai vorbit decit 
englezește, trecînd peste ignoranţa noastră și silindu-ne, cu o 
izbîndă deplină, să-l urmăm de aproape. Desigur că am fi mers 
din bine în mai bine dacă anul următor ministerul 
Învățămîntului, trecînd de la o experienţă la alta, nu ne-ar fi pus 
în locul limbii engleze greaca veche, din care n-am învăţat decit 
alfabetul și cîteva maxime, ca să pot scăpa la examen cu faţa 
curată. La ce-mi folosește acum „Evrika“ și „Thalassa“?... 

Aș fi vrut să merg pînă în Scoţia, cu autocarul, într-o excursie 
organizată, ca să-mi fie mai ușor, deși metoda aproape că îmi 
repugnă. E drept că oameni de meserie te duc direct acolo unde 
trebuie; se cîștigă timp, bani, confort și un plus de informaţie; în 
schimb, pierzi independenţa și dreptul la aventură. De la om la 
om, de la fire la fire, trebuie judecat care alternativă e 


preferabilă. 

Primul birou de voiaj, lîngă Russel Square, pe care mi-l 
recomandase  domnișoara de la Calais, a însemnat o 
neașteptată și catastrofală dezamăgire: nimeni acolo nu vorbea 
o limbă străină! Cu ce mai țineam minte de la domnul Scheibler 
nu puteam duce o conversaţie; abia de-mi ajungea să mă 
descurc pe stradă. Am umblat mult pînă am ajuns la alt birou, 
din altă parte a orașului, pe lîngă Piccadilly, unde o doamnă 
vorbea franceza; numai că era foarte solicitată și nu ne puteam 
sfătui pe îndelete. Pe scurt, în timpul meu disponibil, o 
săptămînă, dăruită Angliei cu maximă largheţe față de 
posibilitățile mele, nu pleca nici un autocar în Scoţia; plecase 
unul în ajun, și următorul pleca peste zece zile; sezonul 
excursiilor începea să se anemieze. Nu mi-a părut foarte rău; 
nu-mi pare nici astăzi. M-am repezit cite o zi la Oxford și la 
Cambridge, ca să fie o intenţie bună. Restul timpului l-am 
consacrat Londrei. N-am făcut rău; mă bucur și astăzi. 

Anglia nu încurajează turismul, ci îl tolerează. Societăţile de 
turism există, și ca să nu dispară, trebuie să dea ceva în schimb 
musafirilor; fiecare să ia ce poate. Dar mă bucur de pe acum, cu 
o satisfacţie puţin satanică, de ziua cînd, lipsită de ultimele 
resurse suplimentare, care i-au prilejuit o lungă și suverană 
opulenţă, Anglia va deveni și ea o ţară turistică, așa cum sînt 
atitea ţări onorabile. Atunci frumuseţile, vestigiile și ciudăţeniile 
vor fi arătate cu încurajare oficială, și explicaţiile se vor da în 
limba vizitatorului, așa cum se face în atitea ţări onorabile. E 
drept că tot atunci se va renunţa la aristocratica generozitate 
practicată la British Museum și la Galeria Naţională, instituţii 
solemne, cu bugete exorbitante, unde intrarea nu se plătește, 
ceea ce mi-a stîrnit o admiraţie dusă pînă la timiditatea rudei 
sărace. Anglia n-a fost o glumă în istoria omenirii; și cu atit mai 
puţin o improvizație. A fost o temeinicie. Ei bine, nu va pieri 
nimeni dacă într-o zi, la British Museum și la Galeria Naţională, 
se va plăti taxă de intrare, ca în atitea ţări onorabile. 

Altminteri, am avut o dimineaţă bună și spornică, deși mi-am 
pierdut două ceasuri pe la hoteluri, ca să-mi caut cameră pentru 
poimiine. Am găsit-o, nu fără vechea dificultate; declarindu-te 
singur, aproape că devii antipatic. Imi place să umblu, să merg 
din oraș în oraș, dar nu mi-e la îndemînă să schimb casele. După 
ce m-am mutat, mi-a părut rău după prima cameră; poate că și 


era mai plăcută, cu baia mai elegantă și cu mocheta de pe scări 
încă neroasă. În schimb, la noul hotel mi s-a dat cheia de la 
intrare, ca să nu mai sun de pomană, deranjind pe fata de la 
recepţie. lar fata care ciocănea dimineaţa la ușă, anunţind ora 
breakfast-ului, era mai frumoasă. Important este că rămîneam 
tot pe lîngă British Museum, cartier cu care mă familiarizasem în 
mai puţin de douăzeci și patru de ore. Hotelul, pe Gowen Street, 
aparţinea domnilor M. și N. Jones; nu i-am văzut niciodată. 
Vedeam numai pe fata de la recepţie, una din cele care serveau 
masa de dimineaţă și se schimba în fiecare zi, prin rotaţie. 
Numai fata care ciocănea la ușă rămiînea aceeași; și era cea mai 
frumoasă. 


x 


Să știe oricine se va duce la Londra: acolo niciodată n-ai să te 
plictisești de mersul pe stradă. Și, oricît ai merge, tot mai ai de 
descoperit un colţ care să te emoţioneze. lar cînd le-ai 
descoperit pe toate, dacă se crede cineva atit de vrednic, tot îţi 
va face plăcere să te întorci la ele. Dar circulaţia vehiculelor pe 
stinga e stînjenitoare chiar pentru pieton, dacă are reflexele 
formate în alt fel. 

Sîntem obișnuiți din zona noastră, să privim în stînga străzii 
înainte de a începe o traversare, fiindcă din stînga vin mașinile 
de vreme ce merg pe dreapta. Aici, cînd să pui piciorul jos de pe 
trotuar, îți aduci aminte, la timp, că lucrurile stau altfel, ca să nu 
te pomenești aruncat cît colo. După ce ai depășit axul străzii, 
dedat aceleiași vechi obișnuinţe, te uiţi în dreapta, și te 
pomenești cu un claxon din direcția cealaltă. 

În a doua parte a după-amiezii stăteam pe un șezlong, în 
mijlocul peluzei umbrite de Turnul Victoria, și priveam grupul 
ostaticilor din Calais, cînd un om care mă urmărise s-a așezat 
lîngă mine. 

— Bună ziua, domnule! mi-a spus. 

lar eu i-am răspuns: 

— Bună ziua. 

Mai devreme fusesem pe Tamisa, cu un vapor care m-a dus 
pînă la Turnul Londrei și de-acolo a luat-o înapoi, după ce a făcut 
o buclă pe sub Podul Turnului, construcţie gigantică, greoaie, 
puţin înfricoșătoare, cel mai tipic reper al peisajului londonez, 


cred că mai elocvent decit Parlamentul, cu vestitul lui Big Ben. 
Am regretat că de la Turnul Londrei nu m-am întors pe jos; n-ar 
mai fi fost nevoie de încă o zi, ca să merg în City, unde trebuia 
negreșit să ajung. De fapt, ar fi trebuit să regret întreagă 
experienţa: văzută de pe Tamisa, Londra m-a dezamăgit. Istoria 
înscrisă pe pavaj, pe monumente, pe fațadele clădirilor care au 
un trecut și o semnificaţie, aici se abstractizează iarăși, se 
distanțează, te expulzează, seamănă cu ceva ca din cărți, de la 
cinematograf sau din ilustrate. Apoi podurile pe sub care treci, 
cu arcade grele de fier, te apasă și puţin chiar te înspăimîntă. lar 
mai departe, după ce se sfirșesc marile edificii publice, după ce 
de mult au rămas în urmă Parlamentul, Palatul Guvernului și al 
Armatei, apar pe un țărm și pe altul magazii masive, hide, de 
cărămidă înnegrită, umedă, cu macarale întinse deasupra 
fluviului. Atunci trebuie să-ți amintești că Londra a fost unul din 
marile porturi ale lumii. Magaziile, acum învechite, cu 
macaralele țepene, par un decor destinat să restabilească o 
veche culoare locală. Pe apa Tamisei, răscolită de 
contracurentul fluxului, de nu-ţi mai dai seama încotro e la deal 
și încotro la vale, n-am văzut, timp de o săptămînă, nici un 
vapor din flota care odată a cucerit lumea, cînd cu mărfurile, 
cînd cu tunul. 

După ce ne-am salutat, omul de lîngă mine a început vorba. 
Nu era greu să înțeleg că aveam de a face sau cu un străin, 
poate supus al Commonwealth-ului, sau cu un englez trăit multă 
vreme în afara ambianţei britanice; altfel nu-mi explicam nici 
indiscreţia lui, nici limbuţia. 

— V-am văzut în dificultate, mi-a spus el, atacînd subiectul 
fără ocoluri. Circulaţia pe străzi vă încurcă și vă intrigă. 

— Mai mult mă intrigă, domnule. Nu pledez să fie pe dreapta, 
ca în cea mai mare parte a lumii. Eu, unul, aș ceda bucuros și aș 
accepta oricare din soluţii, chiar și o a treia, dacă ar fi posibilă, 
cu condiţia să devină universală. Pe vremuri, ca să ajungi de la 
București la Paris cu automobilul, trebuia să-ți schimbi reflexele 
de vreo patru sau cinci ori; circulaţia pe dreapta alterna frecvent 
cu cea pe stinga, nu doar de la o ţară la alta, ci, cîteodată, chiar 
pe districte. Încetul cu încetul, anomalia a dispărut, din fericire... 
Nu pledez pentru alfabetul latin, deși sînt familiarizat cu el din 
copilărie, și, indiscutabil, are răspîndirea cea mai mare printre 
popoarele știutoare de carte. Accept și un alt alfabet, dacă nu se 


poate altfel, dar să fie unul pentru toată lumea, la nevoie chiar 
scrierea cuneiformă. 

— Acesta e un alt subiect, mi-a spus interlocutorul. Să 
rămînem la circulaţia londoneză. Domnule, vă fac o propunere. 
Vă interesează o mică operaţie, care v-ar da reflexele gata 
formate pentru circulaţia pe stinga străzii? Ar fi o experiență 
interesantă. Am făcut-o pe cîini deocamdată, cu succes deplin și 
indiscutabil, dar cu dificultăţi de care probabil nu vă daţi seama. 
Inţelegeţi că ar fi fost fără obiect să apelez la niște cîini 
londonezi, crescuţi și trăiţi în Anglia, deprinși de la început cu 
circulaţia noastră. A trebuit să aduc cîini de pe continent, prin 
contrabandă bineînţeles, înfruntînd riscuri mai mari ca la traficul 
de stupefiante. Dar, în sfîrșit, am izbutit să transport cinci 
exemplare, cu complicitatea submarinelor de la paza coastei. 
Am sacrificat unul, altfel discipolii mei nu s-ar fi lăsat convinși; i- 
am dat drumul pe stradă. Şi vă rog să mă credeţi, l-am ales pe 
cel mai isteţ, altfel ar fi fost și neconcludent și neloial. Ei bine, n- 
a rezistat mai mult de trei kilometri, deși am evitat timpul 
circulaţiei maxime. Am ales ora zece dimineaţa, cînd fluxul 
matinal se linişteşte. l-am dat drumul din fața Palatului 
Buckingham, mai exact de la monumentul Reginei Victoria, 
înainte de a se îmbulzi lumea pentru schimbarea gărzii. Aţi fost 
la schimbarea gărzii? 

— Nu, am să mă duc miine, dacă o fi vremea frumoasă. 

— Oricum, să vă luaţi umbrela!... După ce s-a uitat năuc în 
toate părțile, cîinele a luat-o ca din pușcă pe Stable Yard Row, 
apoi la dreapta pe Cleveland Row și de-acolo pe Pall Mall. Il 
urmăream cu mașina, se înţelege; nu mergea pe trotuare, ci 
drept pe mijlocul străzii, dînd semne de neliniște, oprindu-se, 
răsucindu-se, bălăbănindu-și urechile cînd întîlnea mașini venind 
pe dreapta lui, adică pe stînga străzii, chelălăind și derapînd de- 
a latul cînd altele îl depășeau pe stînga; și totuși, nu era un cîine 
de la ţară, se cunoștea că trăise prin orașe mari, cu circulaţie 
intensă, fiindcă nu-l zăpăcea fluxul străzii, nici zgomotul 
motoarelor, ci numai direcția. Dacă mergea drept înainte pe Pall 
Mall, ar fi ajuns în Trafalgar Square la ora cînd acolo mișună 
haimanalele; mă temeam că s-o găsi vreunul să-l prindă cu 
laţul, să-l ducă la periferie și să-l vîndă cu două lire. 

— Două lire pentru un cîine fără stăpîn? 

— Pe mine mă costă două sute, domnule! Ce idee aveţi 


dumneavoastră despre lira sterlină? 

— Sînt nevoit să am o părere bună, altfel nu rezist aici pînă la 
sfîrșitul săptămînii. 

— Dacă acceptaţi experiența mea, vă îmbogăţiţi. Altfel... fiți 
atent la circulație! 

— Ce s-a întîmplat cu cîinele? 

— A luat-o la stînga, pe Regent Street; mai rău nu putea, 
nenorocitul! N-a ajuns decit pînă la Piccadilly Circus. Il 
pierdusem din ochi, pe Regent Street nici hingherii n-ar putea să 
se ţină după un cîine, cînd am auzit chelălăituri groaznice, pe 
urmă urlet de frîne și, în sfîrșit, o bubuitură care a oprit în loc pe 
toată lumea. A fost ciocnirea de anul trecut, din august, cînd s- 
au făcut zob două autobuze; amîndouă au vrut să evite cîinele, 
care sărea nebun cînd în faţa unuia, cînd a altuia. În pieţele cu 
sens girator, circulația pe stînga se agravează... Ce-i de 
neînțeles, cîinele a scăpat printre roţi și-a luat-o înapoi, urlînd, 
exact pe unde venise. L-au prins în piaţa Palatului, la 
monumentul Reginei Victoria. N-a mai avut cum trece, începuse 
să se îmbulzească lumea la schimbarea gărzii. L-au sechestrat și 
l-au pus sub supraveghere; peste două săptămîni a murit de 
turbare. Cîinii ceilalţi sînt teferi, domnule. De cînd i-am operat, 
le dau drumul pe stradă, în fiecare zi, și vin acasă voioși. 

— Deci, în ce constă operaţia? 

— O nimica toată, o intervenţie minoră, pe creier. E vorba de 
inversarea reflexelor. 

— Îmi pare rău, dar peste cîteva zile plec, și ce mă fac pe 
continent cu reflexele inversate? 

Omul a început să ridă: 

— Credeaţi că n-am prevăzut? Daţi-mi adresa și îngăduiţi-mi 
să vă vizitez miine după-amiază. Vă voi face o demonstraţie cu 
un cîine bivalent. 

l-am dat adresa, la hotelul Maree, pe Gower Street, dar l-am 
rugat ca a doua zi să vină abia pe la opt seara, întrucît pînă 
atunci am treabă. Înainte de a ne despărţi, i-am privit mîinile; 
inspirau încredere, puteau fi mîini de chirurg. De ce ne grăbim 
să suspectăm oamenii? De ce nu punem întîi încrederea și pe 
urmă îndoiala? M-am hotărît să-l aştept a doua zi și să fiu cît mai 
receptiv. 

Odată rămas singur, am trecut podul Westminster, pe cheiul 
celălalt al Tamisei, m-am așezat pe o bancă pusă cu iscusinţă pe 


o platformă supraînălțată, ca să vezi priveliștea peste parapetul 
de piatră, și am așteptat cu urechile ciulite să bată Big Ben, din 
Turnul Parlamentului. Îl auzisem de atitea ori la radio! Dacă nu l- 
aș fi ascultat acum, cu toată încordarea, aș fi rămas cu impresia 
că lăsam neîmplinită o datorie din cele mai importante. A bătut 
cinci și jumătate; în sfertul de oră care a urmat m-am dus fuga 
pe altă bancă, spre podul de cale ferată de la Charing Cross, 
gara acum cunoscuta, și-am ascultat clopotele din alt unghi, nu 
perpendicular pe Tamisa, ci în diagonală. N-am remarcat vreo 
deosebire de rezonanţă. Pe cele de la ora șase le-am pierdut în 
parte, fiindcă tocmai atunci  traversam înapoi podul 
Westminster, și pe dedesubt trecea un vapor care, deși 
meschin, avea mașina puternică și zgomotoasă. Măcar dacă ar fi 
fost un mîndru cuirasat al Majestății Sale! Big Ben mi s-a părut 
anemic și cam neputincios, cînd eu, unul, aveam despre el o 
impresie măreaţă. 

Pînă la șase și un sfert, grăbindu-mă, am ajuns tocmai bine în 
Downing Street, și le-am ascultat din fața casei cu numărul 10. 
Downing Street e o stradă scurtă, curată și liniștită, care, din 
Whitehall dă în St. James's Park, lîngă piaţa de paradă a gărzii 
călare. lar la numărul 10 locuiește, de cînd se știe, primul 
ministru. O căsuţă frumușică și discretă, ca pentru tainice 
întîlniri de dragoste, între un lord însurat și o frumoasă 
întreţinută. Dar ce de mai lux o fi înăuntru! Și-apoi, cîte n-ar 
putea pereţii să povestească dacă i-ai convinge să dezvăluie 
tainele și ai pune un magnetofon să imprime! Aici își ducea viața 
Churchill în timpul războiului, cînd nu era pe front sau la 
conciliabule. L-am văzut la cinematograf, întruchipat de actori 
care se străduiau să-i semene. Dar ce puteau face spre a părea 
veridici, decît să-și umfle faţa cu parafină, să fumeze trabuc și 
să bea whisky? 

Portița casei, ca de provincie, e încadrată de doi polițiști în 
uniforme negre. lar jumătate de stradă e plină de curioși veniţi 
să vadă vestita locuinţă a primului ministru, din Downing Street 
numărul 10. Acolo, rezemat de împrejmuirea din faţă, am 
ascultat cum Big Ben bătea șase și un sfert, destul de șters, din 
cauza clădirilor interpuse și a distanţei. Nici comparaţie cu 
sunetul de la radio! La șase și jumătate eram în Parliament 
Square, venisem foarte aproape, numai că drept în faţă se 
făceau niște lucrări importante, chiar la clădirea Parlamentului, 


se scotea pămînt dintr-o escavaţie largă, poate un garaj 
subteran, şi  draglinele, și  buldozerele, împreună cu 
autocamioanele făceau un zgomot insuportabil. La șapte fără un 
sfert mă refugiasem la Westminster Abbey, ale cărei ziduri 
opreau zgomotele șantierului, deși acesta era destul de 
aproape. Un loc mai favorabil neputînd să găsesc, am stat acolo 
și pentru ora șapte, cînd sunetele clopotelor sînt mai complexe. 
În sfertul de oră de așteptare am vizitat catedrala și m-am uitat 
pe lista concertelor viitoare. Nu mai ţin minte ce cuprindea, și n- 
ar fi avut rost să notez un irealizabil, dar știu că toate m-au 
ispitit, drept care am plecat din faţa afișului cu inima puţin 
întristată. Un minut mai tîrziu, Big Ben a bătut ora șapte. Am 
ascultat cu religiozitate și am crezut că amintirea acestor sunete 
îmi va face viaţa mai frumoasă. Așa a și fost, cred, pînă cînd am 
auzit clopotele de la Madrid, din staţia de metrou Sevilla. De- 
atunci toate amintirile sonore s-au șters, și nu știu dacă 
vreodată de acum înainte am să mai pot înregistra altele, care 
să le anuleze. 

În seara aceea, plictisit de îmbulzeala din restaurante, care 
rămîn deschise și sînt pline toată ziua, am inaugurat metoda 
mesei la domiciliu; cu toate îndoielile iniţiale, ideea s-a dovedit 
foarte bună. Am folosit-o în toate zilele la Londra, și chiar mai 
tîrziu, în Franţa și mai ales în Spania. Sandvișuri mari, de trei 
sute de grame, cu compoziţiile cele mai variate, de la fileu de 
pește și friptură de curcan, pînă la salată italienească, 
reprezintă tot atitea feluri de mîncare; trei sînt de ajuns, al 
patrulea, luat din prudenţă, s-a dovedit totdeauna de prisos. 
Aceste minuni instantanee se compun la cerere, proaspete și 
unele calde, la baruri de care este plină strada. Fiecare se pune 
într-o pungă de plastic și toate apoi se ambalează cu eleganţă; o 
asemenea tirguială devine o plăcere, pe care mai înainte n-am 
cunoscut-o și chiar am negat-o. Un ciorchine de strugure și o 
ramură de banane încheie menuul, îl îmbogăţesc și-l colorează. 
lar o sticlă de vin negru, de la negustorul meu chinez, adaugă 
mesei o nuanţă de prietenie, dîndu-ţi impresia că nu ești singur 
și ai cu cine duce o conversaţie. 

Prin prevederea lui Neculai, deși o socotisem inutilă, aveam 
cu mine șervet de pus pe masă, farfurii și tacîmuri, și uite că nu 
le uitasem în mașină, așa că nu trebuia să apelez la nimeni. La 
șapte și jumătate trăgeam măsuţa în faţa ferestrei, înșiram 


lucrurile de mîncare, destupam sticla de vin, al cărei dop scotea 
un sunet comunicativ, turnam în pahar și îmi începeam ospăţul, 
mulțumit, liniștit, fără grabă, cu ochii la geamul de peste stradă, 
unde totdeauna era o floare roșie. 

O jumătate de oră mai tirziu îmi reluam plimbarea prin 
cartierele vecine, sau chiar mai departe, alegind o dată arterele 
mari, luminate viu și încă pline de mișcare, altă dată străduţele 
liniștite din jurul hotelului, unde rar întîlneam un trecător, iar 
automobilele parcă n-aveau voie să circule. Făcînd așa, mi se 
părea că am devenit un cetățean al orașului, cîștigînd 
încrederea în capacitatea mea de a mă acomoda cu orice stil de 
viață, de-a accepta orice fel de obiceiuri și orice mentalitate, 
fără să pierd însă emoția pentru noi descoperiri posibile. 

A doua zi am început-o cu o explorare secundară, după ce 
mai înainte fusesem în Regent's Park, îi dădusem ocol, îl 
tăiasem pe mai multe diagonale, în timp ce soarele abia se 
zbicea de aburii dimineţii. Multe mi-au plăcut la Londra, n-am să 
repet ce am spus și ce voi mai spune la fiecare emoție nouă, dar 
poate încîntarea cea mai mare mi-au dat-o parcurile, cu 
întinderile lor de cîmpie, bogate și generoase, iar în parcuri cea 
mai seducătoare imagine este aceea a gazonului. 

Cunoșteam  gazonul englezesc din anecdote, devenite 
aproape proverbe; nu bănuisem însă pînă unde ajunge el în 
perfecţiune. S-a presupus că totul se datorește climei, umezelii 
și ceţurilor; n-am văzut ceaţă, n-am simţit umezeală, 
septembrie la Londra semăna cu septembrie românesc, iar 
gazonul nu părea să sufere. Buna lui dezvoltare s-o fi datorînd 
toate acestea n-ar fi de ajuns fără o pasiune; ea s-a transformat 
în tradiţie. 

Şi totuși, cu toată tradiţia, cu toată știința, cu toată pasiunea, 
nu peste tot în Anglia gazonul atinge dumnezeirea, ca în 
parcurile londoneze. La castelul Warwick, la nord-vest de 
Oxford, am descoperit, în peluzele frumos tunse, pieptănate și 
dichisite, buruieni insinuate în iarbă, ca o pecingine. Nimeni nu 
poate să lupte cu ele, oricît timp s-ar consacra să fie stirpite, 
fiindcă vîntul aduce întruna seminţele lor de pe cîmpuri. Poate 
peste alt număr de secole s-ar obţine izbînda, dacă prin eforturi 
naţionale conjugate, și fără cea mai mică lacună, s-ar îndepărta 
sămînţa buruienilor de pe toată insula. Un asemenea efort cred 


că ar depăși pe cel făcut de Anglia în ultimele războaie. lar după 
aceea, dacă nu s-ar înălța perdele și ziduri de protecţie pe 
coaste, vînturile mării și ale oceanului n-ar întîrzia mult ca să 
aducă sămiînţa altor buruieni, de pe celelalte continente. 

În centrul Londrei, izolat de cîmp prin ziduri concentrice, prin 
construcţii înalte și prin întinse suprafeţe asfaltate, sămînţa 
păgubitoare nu ajunge, de aceea acolo am văzut peluze fără 
pată, care m-au fermecat și mi-au stîrnit admiraţia, făcîndu-mă 
să declar că gazonul e tot ce-am văzut mai frumos în Anglia. La 
aspectul lui, nealterat de nici o denivelare, de nici o 
imperfecţiune, se adaugă, pentru a mări încîntarea, îngăduinţa 
de a-l străbate cu pasul, oricînd și în orice direcţie. Nefiind 
restricţii, oamenii nu sînt nevoiţi să se furișeze, ci merg 
răspiîndiţi, ca trăgătorii pe cîmpul de luptă, fiecare unde socoate, 
astfel că nu se formează potecă. Mulţi fac plajă pe iarbă, în 
costume de baie, în plin centru al Londrei, fără să scandalizeze 
pe nimeni. Condiţia care se respectă fără decizie municipală 
este discreţia. Am văzut oameni stînd la soare pe metrul lor 
pătrat de iarbă, dar nimeni nu se exhibiționează, circulînd în 
costum de baie. Cînd se ridică, oamenii sînt gata îmbrăcaţi. 
Discreţia respectată astfel salvează nu doar pudoarea, ci mai 
ales ideea frumosului, fără de care ar fi răniţi și ochii 
trecătorilor, și natura aceasta cu atita respect îngrijită. 

Cel mai frumos gazon, fiindcă și perfecțiunea admite 
superlative, l-am văzut la sud de Tamisa, în curtea unei 
instituţii, poate o bancă, unde mi s-a părut că domnește 
prosperitatea și nu se aplică regula sobrietăţii publice. Dar cine 
știe ce se ascunde după fațadele de sticlă, aluminiu și piatră 
masivă? S-ar putea ca pe la uși să pîndească falimentul și 
prăbușirea. Ar fi păcat de gazon; acesta, deocamdată, e o 
garanţie. Depunătorii care îl privesc se pot duce liniștiți acasă, 
cu certitudinea că nu-i ameninţă nici o primejdie. 

Era o curte de vreo trei sute de metri pătraţi, nu mai mare, cu 
vreun metru mai jos de nivelul trotuarului, astfel că se bucura 
de o bună expunere; avea un contur elaborat, semănînd 
întrucitva cu o paletă de pictor, și era înconjurată de un zid de 
piatră, nu mai înalt de optzeci de centimetri, mai degrabă o 
intenţie, însă atit de masiv, de serios, că devenea categoric și 
convingător. Acea  împrejmuire,  îngăduindu-ţi să priveşti 
înăuntru, îţi arăta totdeodată la ce distanţă interzisă se află 


Consiliul de Administraţie. Un arbust decorativ creștea într-o 
margine a incintei, ales și plasat cu un simţ impecabil; am 
încercat să-l schimb cu închipuirea, și după cîteva tentative am 
renunţat, convenind că era pus în singurul loc unde el putea să 
existe. În restul spaţiului se desfășura gazonul, ca o pătură 
verde laminată, tuns mărunt, în brazde perpendiculare unele pe 
altele; după direcția în care a mers mașina de cosit, iarba prinde 
lumina inegal, ducînd la iluzia unor pătrate stereotipe, produsul 
unei naturi rigide, dar nu fără eleganţă, și cu o inexplicabilă 
fantezie în monotonia lor, poate fiindcă este o monotonie mai 
mare decit poate fi imaginată. 

În Regent's Park, pe care l-am parcurs în primele două ore ale 
dimineţii, sînt peluze de întinderea unor aerodromuri; pe aceste 
suprafeţe libere nu crește nimic altceva decit iarbă; nici un 
boschet, nici un rond de flori, nici un arbore. Tradiţia gazonului 
trebuie să le depășească pe oricare altele spre a se menţine 
asemenea pajiști în centura orașului. Punîndu-le în vînzare, 
pentru construcţii, municipalitatea ar putea să dea mult ajutor 
Angliei într-un moment de criză financiară, s-o scape chiar de la 
o prăbușire. Dar atunci Londra ar deveni tristă, ca o ţară învinsă. 

Sînt și grădini în Regent's Park, în interiorul unui inel central. 
Florile mi s-au părut mai puţin îngrijite decit peluzele, și 
grădinile mai sărace, mai provinciale, deși poartă numele unei 
regine. 

Am nimerit apoi pe marginea unor terenuri de tenis, unde se 
antrenau greoi două perechi grase și slute, ceea ce m-a făcut să 
plec repede. 

N-am să regret că pe urmă am fost la muzeul de ceară al 
vestitei doamne Tussaud, deși dacă mă lipseam de el n-ar fi fost 
o pierdere gravă. N-am să regret mai întîi pentru bătrînica de la 
intrare, care te întîmpină cu un zîmbet de modestie, cu faţa 
micuță și palidă, cu o rochie neagră de văduvă. Cu înfățișarea ei 
plină de sfială, pare să se scuze faţă de numeroșii vizitatori că i- 
a atras înăuntru pentru ceva care a fost o simplă glumă. E însăși 
doamna Tussaud, perpetuată în ceară, cum ea a perpetuat 
sutele de personaje din sălile următoare. 

Scenele de groază sînt copilăroase; nu știu pe cine ar putea 
să sperie, pe cine să instruiască. Ele înfățișează cîțiva asasini 
celebri; par mai degrabă niște pensionari bolnavi de stomac și 
mîncaţi de molii. 


Bătălia de la Trafalgar, cu bubuit de tunuri, cu lumină de 
flăcări și miros de pucioasă, e și mai naivă, decit că umple o sală 
imensă și face mult zgomot. 

Ce-i de văzut atunci la muzeul de ceară? Numai personaje! 
Alese din cele cu recunoaștere mondială. Ce-i de admirat? 
Reproducerea, dusă la o perfecţiune care face puţin teamă. 
Alunecînd printre aceste personaje, privindu-le, confruntîndu-le 
cu tot ce știi despre ele, ajungi la o clipă de ameţeală, cînd te 
întrebi cine, între vizitatori și ele, sînt cei vii, și cine de ceară. 

Din colecţia doamnei Tussaud nu lipsește nici o personalitate 
a lumii contemporane. Pe o estradă mai importantă, poate fi 
văzută familia regală, în toată desfășurarea ei destul de 
numeroasă, și amplasată cu stricteţe după protocolul palatului. 
Prinţul consort, un bărbat falnic, stă cu modestie prevenitoare în 
stinga reginei și un pas înapoi, recunoscîndu-și public poziția 
subalternă în această căsătorie inversată. Regina e încă 
frumoasă. Principesa Ann, moștenitoarea tronului, și-a luat și ea 
un prinţ consort după plecarea mea, un căpitan chipeș și destul 
de simpatic. Principesa s-a cam asprit între timp, mi-am dat 
seama după fotografiile de la nuntă; capul ei și-a accentuat 
trăsăturile cavaline și a căpătat un aer circumspect. S-ar părea 
că se teme de ceva, de căpitanul consort sau de viitorul 
regatului. 

Dacă ai lua limitele cele mai îndepărtate ale firilor omenești, 
stabilind între ele o zonă unde să încapă toţi muritorii, prinții 
consorți nu și-ar găsi loc decit între albine. Dar atunci ce să facă 
un căpitan frumos dacă se îndrăgostește de o principesă 
moștenitoare? Apoi, din două una: ori principesa îi cedează 
tronul, în cazul că poate învinge legile și opinia publică, ori 
căpitanul o ia de o aripă și zboară cu ea în lume. 

Într-un con de umbră, drept în faţa familiei regale, subțirel, 
puţintel, într-un trening cenușiu, parcă ud de valuri, l-am 
descoperit, tresărind de emoție, pe lordul Chichester, cel mai 
zăltat și mai minunat dintre navigatorii singuratici care au ocolit 
pămîntul, străbătind mările și oceanele pe vase plutitoare de 
dimensiuni minime și neasistat de nimeni. Cunosc mulţi din 
aceștia, mai ales din trecut, fiindcă am pierdut urma celor de 
astăzi, din ce în ce mai numeroși pare-se. Pe unii i-am suspectat 
de emfază și nesinceritate, pe alţii îi iubesc; toţi însă trebuie să 
ne pună pe ginduri, făcîndu-ne să ne întrebăm ce-i mînă astfel, 


fără odihnă și uneori fără întoarcere? Obsesia lor e înainte sau în 
urmă? Caută ceva sau fug de altceva? Lordul Chichester se 
deosebește de toţi și îi întrece, fiindcă n-a mai vrut să se 
întoarcă pe uscat după ce a ocolit pămîntul, deși, fiind foarte 
bătrîn și obosit, nu mai avea mulţi ani de viaţă. Astfel, nu s-a 
oprit nici măcar pentru a-și primi trofeul datorat crucierii lui 
inimitabile, ci și-a continuat navigația legendară, ocolind încă o 
dată pămîntul, și încă o dată. Nu l-a oprit decît moartea. 
Privindu-l cît a fost de firav, te întrebi cum de a încăput în 
pieptul lui o inimă atît de mare. Întîmplîndu-se ca Regina să fie 
în spatele meu și foarte aproape, îi mulțumesc că l-a înnobilat 
înainte de moarte, cu toate că n-a făcut altceva decit să 
confirme și cu titlul regatului noblețea lui de mult confirmată. 

larăși mă surprinde modesta expunere a lui Churchill, 
înghesuit între companioni politici de care nu se va vorbi multă 
vreme, sau se va vorbi cu glasuri din ce în ce mai indiferente. 
De Gaulle are avantajul unei staturi impunătoare, datorită căreia 
îi domină pe cei din jur, cum i-ar fi dominat și în viaţă. Socotesc 
că în muzeul doamnei Tussaud, Franţa e ţara cea mai bine 
reprezentată. Fiindcă, în afară de De Gaulle, cu personalitatea 
lui proeminentă, o întîlnim încă de la intrare pe Brigitte Bardot, 
ca o hoinară, în blue-jeans și cu picioarele goale, feciorelnică și 
carnală, tristă și devorată, cel mai eclatant și mai mondial 
exemplu de ardere amoroasă al vremii noastre. Unii spun că ar 
fi desfrinată. Și ce dacă? Alţii spun că ar fi proastă. Pe naiba! 

Am descoperit-o, pe coperta unei reviste ilustrate, cînd nu era 
decit o biată starlet și nici nu știam cum o cheamă. Prietenii mei 
mai ţin minte că le-am recomandat să o urmărească. Eu, unul, 
nu am urmărit-o; aveam altă treabă. Dar fotografia o priveam 
din cînd în cînd, și de fiecare dată îmi venea să zimbesc, cu 
bucurie și satisfacție. 


21 


Marţi seara omul a fost punctual la întîlnire. L-am văzut de 
departe venind pe Gower Street, cu un cîine în lesă. Așteptam în 
faţa hotelului, regretînd că mă angajasem într-o treabă care nu 
putea duce nicăieri, ci însemna doar pierdere de vreme. Cîinele 
însă mi-a plăcut, și eu la rîndul meu i-am inspirat simpatie; 
înainte de a ști ce așteptam acolo, în stradă, s-a smuls din lesă 


de la zece metri și s-a repezit drept la mine, încovoiat de 
bucurie, șerpuindu-se și tangind ca pe valuri, pînă ce m-am 
pomenit cu labele lui din faţă pe umeri, gata să mă doboare, în 
timp ce îmi adulmeca obrajii cu botul umed, căutînd parcă locul 
de unde să mă înceapă. Să fi fost mai slab de înger și să nu fi 
iubit cîinii, m-aș fi putut teme că vrea să mă sfișie. 

Era un boxer de rasă, cu mijlocul subţire, în vreme ce pieptul 
apărea ca o platoșă, monstruos de urit și totuși nerepugnant, 
poate datorită ochilor plini de căldură și disponibilităţii lui pentru 
prietenie, gata să se devoteze, evident și urgent, fără măsură 
de mijloc. 

Omul, care rămăsese în urmă, s-a apropiat cu o vădită 
nemulțumire și, înainte de a-mi da bună-ziua, a pus un deget pe 
creștetul cîinelui. Numaidecit acesta și-a întrerupt efuziunile, de 
pe umerii mei picioarele i-au căzut pe trotuar și a rămas 
nemișcat între noi, fără să ne privească, pustiit și placid pînă la 
nesimţire. 

— Prima demonstraţie a și fost făcută! mi-a spus omul. Vă 
interesează? 

— Nu înţeleg nimic; fiţi bun și spuneţi-mi ce se întîmplă? 

— E în stare de abolire a tuturor reflexelor. Aici (mi-a arătat 
cu degetul creștetul cîinelui) e implantat un comutator cu trei 
contacte. Nici o primejdie ca organismul să-l respingă; operaţia 
e făcută de cinci luni încheiate. Cu comutatorul în poziţia 
centrală, creierul nu primește impresii și nu elaborează soluţii, 
oricare ar fi solicitarea. Vă daţi seama ce binefacere pentru 
oamenii obosiţi? În viaţa modernă, care ne prăpădește, după ce 
ne-a silit să ne îndopăm cu medicamente și să ne internăm cu 
lunile și cu anii prin spitale, operaţia mea e salvarea imediată, 
simplă, sigură și deplină. Eul nostru, chinuit de îndoieli și temeri, 
poate fi anulat la comandă, printr-un singur gest și fără nici o 
primejdie; nici cel mai profund somn nu duce la o odihnă atit de 
deplină. Ca să nu mai spun că, pierzind toate noţiunile, inclusiv 
pe a timpului, omul nu îmbătrînește cît se află în această stare 
de repaos... Vă ispitește? 

— Am o obiecţie, i-am răspuns privind cîinele care era acolo, 
dar încetase să existe. Din moment ce toate funcțiunile 
creierului sînt desfiinţate, cu a cui voinţă se iese din starea 
aceasta? Nu-i ea, de fapt, o sinucidere în spirit? 

— Bineînţeles, ar putea fi! Dar cum vă închipuiţi că n-am 


prevăzut?!... Comutatorul e comandat de o celulă fotoelectrică. 
Pus în funcţiune seara, sistemul se deconectează obligatoriu la 
prima rază de lumină a dimineţii. Am prevăzut chiar și gradaţii; 
ca să acţioneze, lumina trebuie să aibă o anumită intensitate; n- 
ai decit să pui cifra pe un cadran, la alegere. Poţi astfel să-ţi 
prelungești repaosul pe vreme noroasă. Vă daţi seama ce 
pleașcă pentru persoanele care suferă de reumatism, sau pe 
care cerul acoperit le deprimă? Cu sistemul meu, o duci din 
bucurie în bucurie, și nici măcar nu știi cum sări peste zilele 
proaste; de fapt, zilele proaste nici nu mai există. Așa, am pus la 
dispoziţia omului un miraculos selector de fericire. 

După cîte am înţeles, omul meu ajunsese la acest rezultat 
fabulos și nesperat numai din întîmplare. Experiențele lui cu 
cîinii urmăreau să realizeze un schimbător de reflexe, potrivit cu 
cele două sisteme de circulaţie, pe stînga și pe dreapta străzii. 
Nu fusese greu să ajungă la centrii nervoși care comandau 
aceste mișcări; orice anatomist îi știe cu ochii închiși. 
Dificultatea rămiînea sistemul de inversare. Intre numeroase 
soluţii, se impusese cea mai simplă, care aproape totdeauna 
vine la urmă, după ce s-au epuizat toate complicațiile 
imposibile. Anume, soluţia unui mic dispozitiv de comutare, 
cunoscut de toţi radioamatorii, cel mai elementar schimbător de 
unde aflat în prăvăliile de specialitate. Prins cu nituri de platină 
pe partea occipitală a craniului, și apoi acoperit cu pielea, 
comutatorul funcţiona prin apăsarea unuia din cele trei butoane, 
prevăzute inițial pentru unde lungi, scurte și medii. Un 
comutator cu numai două butoane nu se găsise, și omul meu se 
gîndea că al treilea va rămîne fără nici o întrebuințare, cînd îi 
venise ideea strașnică de a-l folosi ca să le anuleze pe celelalte 
două. Butoanele din stînga și din dreapta, conectate la 
terminaţiile nervoase respective, comandau reflexele circulaţiei 
pe stînga sau pe dreapta, după cum era cazul. lar butonul 
central,  adunind  amîindouă  terminaţiile nervoase, le 
scurtcircuita, pur și simplu, desființind orice reflex și dînd 
binecuviîntata și nesperata stare de repaos, cu însușirea de a 
paraliza subiectul printr-o nepăsare deplină, mai presus de orice 
solicitare din afară și chiar dinăuntrul fiinţei lui, oricît de expuse 
la zbucium și oricît de turmentate. 

Firește, mă ispitea propunerea, dar în același timp îmi făcea 
teamă. Ceva mi se părea nefiresc și imoral, ca un furt sau, mai 


rău, ca o escrocherie; în definitiv, pentru bucuria lui, omul e 
dator să plătească vieţii un preţ echitabil. Pînă azi n-am auzit să 
obţii ceva, de oriunde și de la oricine, fără să dai altceva în 
schimb, fie și într-o formă disimulată. Chiar actele gratuite își 
cer și ele plata, mai curînd sau mai tirziu, fiindcă odată ce le 
săvirșim, pretindem o poliţă ipocrită. Cînd punem un ban în 
mîna cerșetorului din ușa bisericii, urmărim să ne împăcăm cu 
noi înșine; omul miluit nu ne interesează, nu știm cum arată la 
faţă, uneori nici nu ne uităm la el, ci întoarcem capul în partea 
cealaltă, dacă e desfigurat sau are ciolanele fărimate. Fiecare 
știe că nu păcălește pe nimeni, dar fiecare își continuă jocul, cu 
gîndul la un loc în împărăţia cerului, deși fiecare e convins, în 
ascunsul conștiinței lui, că nu va ajunge niciodată acolo. 

Dacă ar fi s-o cred întru totul pe Dominique, oare dăruirea în 
dragoste nu este ea însăși cel mai ticălos act de egoism, de 
vreme ce se ascunde sub cea mai sublimă uitare de sine? Nu o 
cunoscusem cînd am întîlnit pe omul cu cîinele; reflecţiile făcute 
atunci, în Gower Street, s-au agravat după ce ea mi-a dezvăluit 
înspăimiîntătoarea ei credinţă. Şi-atunci, ce mai însemna 
nesocotința cu care se aruncase peste șosea, ignorind toate 
primejdiile, ca să cadă pe pieptul lui Vicht, înnebunită de dorul 
lui, cum am văzut limpede și cum nu m-am îndoit nici o clipă, 
deși îmi controlez totdeauna impresiile? ȘŞi-atunci, ce mai 
însemna părul ei pe care curentul îl scotea pe fereastră și îl 
flutura ca pe un drapel al iubirii? 

Am spus oare destul cît m-a fascinat imaginea aceasta, pe 
care probabil nu mai am cum s-o uit, fiindcă nu-i timp să fie 
înlocuită cu alta, la fel de bogată? 

Mergeau iarăși înaintea mea, de la Valencia spre Madrid, unde 
hotărisem să mă întorc, fără să-mi explic bine de ce, pentru o 
amintire incertă. Determinantă în oscilaţiile mele fusese 
cureaua de ventilator. Era ridicol și de neadmis: la garajul unde 
am așteptat două ceasuri, în Valencia, nu mi-au găsit alta 
potrivită, deși oamenii și-au dat multă osteneală. 

Am stat toţi trei pe trotuar, în faţă, și Vicht a făcut portretul, 
cu cretă colorată. Am spus cît mi-a părut de rău că l-am lăsat 
acolo, în picioarele trecătorilor. 

Cînd să plecăm, Dominique și-a luat cerceii de pe asfalt, și n- 
am socotit că era un gest meschin; fără ei nici nu puteam s-o 
recunosc, iar ea părea că se clatină. 


Avînd cureaua mea uzată ca model, un tînăr de la garaj a 
colindat orașul pe motocicletă, să caute alta. După două ceasuri 
s-a întors miîhnit: nu găsise. Un prieten al lui, care pleca la 
Barcelona și se întorcea a doua zi dimineaţa, făgăduise că va 
aduce una de acolo. Dar și eu mergeam tot la Barcelona, și Vicht 
hotărise să mă însoţească, să mai vadă o dată Sagrada Familia. 
N-aveam de loc intenţia să rămîn la Valencia pînă a doua zi, 
silindu-l să întîrzie, fiindcă, sînt sigur, m-ar fi așteptat, 
neîndurîndu-se să mă lase singur. Ca și cum pînă atunci nu 
fusesem tot singur, și nu tot singur aveam să fiu în restul 
călătoriei! 

l-am rugat pe oamenii de la garaj să-mi pună la loc vechea 
curea, care putea să mai ţină măcar cîteva sute de kilometri. 
Vechea curea rămăsese însă la omul plecat spre Barcelona. Am 
simţit că iau foc și o să explodez; nu admiteam să dispună 
cineva de timpul meu, fără să mă consulte; era ca și cum m-ar fi 
făcut prizonier. 

Văziînd că îmi pierd firea și că nu mă va putea domoli, șeful 
garajului a făcut ce-a făcut și a găsit o amărită de curea uitată 
într-un loc; se potrivea ca lungime, doar că era puţin mai lată. 
Am gîndit că dintr-atit nu voi avea necazuri, și mi-au montat-o. 

Puțin înainte de ora patru mergeam spre Barcelona, cu 
soarele în stînga; în dreapta, marea, la prînz sticloasă, începea 
să se albăstrească. Îndată ce-am ieșit din aglomeraţia orașului 
și-am dat în șoseaua largă proaspăt bituminată, mi-a venit inima 
la loc, am uitat de necazuri, am uitat chiar amărăciunea pe care 
mi-o stîrnise portretul fetei, părăsit pe asfalt, în fața garajului. 
Vicht era în fața mea, cu Dominique alături, și părul ei începuse 
să fluture la fereastră, cînd peste imaginea lui obsedantă s-a 
suprapus o lumină roșie, de alarmă. N-am judecat mult, ci am 
tras repede pe dreapta; noroc că șoseaua avea un refugiu larg, 
unde puteam să staționez, fără să încurc circulaţia. 

Becul roșu vestea două posibile anomalii: alternatorul nu mai 
furniza curent sau apa din radiator era în primejdie să fiarbă. Și 
pentru una și pentru alta, cauza nu putea să fie decit cureaua. 
Cum am ridicat capota motorului, am simţit că radiatorul 
zumzăia și trepida, gata să explodeze. Cureaua atîrna căzută, de 
unde crezusem că se rupsese. M-am chinuit rău s-o pun la loc, 
m-am fript la miini, iar pe antebraţul drept mi-a apărut pînă 
seara o tumefacţie, din atingerea apăsată și prelungita cu 


tubulatura de apă, încinsă la o sută de grade. Am împins din 
greu mașina, pusă în viteza a patra, opintindu-mă în calandru cu 
coapsele, ca să rotesc puţin motorul, și în acest timp mă 
străduiam să trec cureaua peste marginea fuliei. Nu am izbutit 
de prima dată; cînd credeam că am prins-o, cureaua cădea 
iarăși — și iarăși mă chinuiam s-o pun la loc, pentru care iarăși 
mă opinteam să împing mașina. Seara m-au durut șalele, ca să 
nu spun cum mă frigea braţul cu tumefacţia. Cînd, de bine de 
rău, am izbutit, Vicht era departe, nici nu speram să-l mai ajung, 
dacă nu mă aștepta pe marginea drumului. Dar m-a așteptat, l- 
am găsit într-o livadă de măslini, la intrarea în Sagunto, uitîndu- 
se intrigat în urmă. 

Pînă acolo cureaua mai căzuse de două ori, și descurajarea 
punea stăpinire pe mine, aducîndu-mi gînduri negre și trezindu- 
mi superstiții. Mă întrebam dacă Vicht, purtător al unei sentinţe 
de moarte, sau mai degrabă Dominique, cu părul ei ca un 
zăbranic, nu-mi purtau nenoroc. Abia acum făceam o legătură 
între întîlnirea cu ei, deasupra Granadei, și supărarea cu pompa 
de apă, survenită tocmai atunci; chiar dacă era numai o 
coincidență, spiritul meu, neliniștit, dădea altă interpretare 
întîmplărilor. Pînă și inundaţiile dezlănţuite în urma noastră, 
despre care în sfîrşit aflasem, îmi apăreau ca un semn al 
destinului; veniseră cu întîrziere, din fericire, dar puteau să fie 
un avertisment al altor primejdii viitoare. Mă înconjura o forţă 
malefică, începusem să mă tem pînă și de umbra măslinilor din 
livada unde trăsesem mașina, pe un pămînt atît de roșu și de 
zgrunţuros, că părea cărămidă pisată. lar cureaua, care cădea 
din cinci în cinci kilometri, ce putea să însemne dacă nu 
influenţa unei voințe potrivnice, manifestîndu-se fără echivoc și 
cu violență? Nu mai încăpea îndoială că așa n-aș fi ajuns la 
Barcelona nici într-o săptămînă. Nu trebuia și nici n-aveam 
putere să mă lupt cu destinul. 

— Mă întorc la Valencia, i-am spus lui Vicht. Am să aștept 
acolo pînă miine; poate îmi vor aduce cureaua. 

Dominique venea dintre arbori, cu o ramură de măslin în 
mînă. Cu cine voia să facă pace? Auzise cuvintele mele. 

— Foarte bine! Ne întoarcem și noi. N-aveam nici un chef să 
merg la Barcelona. 

Oare nu era încă un semn că prin ea destinul se pregătea să 
mă lovească? Am privit-o, și cîteva clipe m-am gîndit la o 


împotrivire, să refuz tovărășia lor mai departe, să mă sustrag și 
să-mi recapăt independenţa, pierdută pe nebăgate de seamă. 
Pe urmă am socotit că ar fi și o nepoliteţe, și o naivitate. Mai 
bine era să-i ignor, fără să fug de ei; puteam să mergem 
împreună, dar să nu mă subordonez nici unei voințe venite din 
afară. Făcînd așa, izbutisem totdeauna. 

Din clipa aceea m-am simţit stăpîn pe destinul meu, și tot 
atunci mi-a venit o idee inspirată: de ce cădea cureaua la 
intervale destul de mari și nu la prima rotire a motorului? 
Indiscutabil, exista o relaţie între forma ei și forma celor trei fulii 
pe care le învîrtea, făcîndu-le solidare. Într-un loc, cureaua avea 
un gol, sau o excrescenţă, din fabricaţie și, la un număr de 
rotații, acel punct ajungea să întilnească un gol sau o 
excrescenţă de pe marginile uneia din cele trei fulii; atunci 
cureaua, abătută, fie și în infim, de pe linia ei dreaptă, ieșea de 
pe șanț și sărea afară. 

Nu mi-a fost greu să dau cureaua jos și s-o întorc, punînd-o 
de-a-ndoaselea. Așa se crea șansa ca forma ei anormală, 
inversîndu-se, să calce sub un unghi diferit pe planul anormal al 
fuliei și astfel să nu mai cadă. 

Am intrat triumfător în Valencia, mîndrindu-mă copilărește de 
o izbîndă modestă, datorită unei speculaţii și mai modeste, cînd 
alte izbînzi, mult mai importante, de multe ori mă lasă într-o 
stare de totală indiferența. În cincisprezece kilometri, acum 
făcuţi cu soarele în dreapta, cureaua nu mai căzuse niciodată. 
Nu m-am mai temut de tovărășia prietenilor mei și am căpătat 
multă încredere în forța mea de a-mi învinge soarta. Cînd am 
oprit la garaj, gîndul curelei care trebuia să vină de la Barcelona 
mi s-a părut depășit cu totul. Vicht, ajuns înaintea mea, corecta 
cu cretă colorată portretul care, bineînţeles, începuse să se 
șteargă sub pașii trecătorilor. Cum aveau inima să calce pe el, în 
loc să-l ocolească? Dominique rămăsese în mașină; n-o interesa 
portretul, n-o interesa nimic, își dădea unghiile cu lac negru, dar 
chiar și gestul acesta îl făcea cu indiferenţă. Un ceas mai 
devreme, unghiile negre mi-ar fi dat fiori, aș fi văzut în ele încă 
un mesaj al morţii, dublînd mesajul părului fluturat din mașină. 
Trebuia să iau repede o hotărîre, și nu cu teamă, ci sigur pe 
mine și cu voie bună. A 

— Dacă n-aş fi eu, ce-aţi face? i-am întrebat. incotro aţi porni- 
0? 


Dominique mi-a răspuns înaintea lui Vicht, fluturîndu-și 
degetele în aer, ca să se usuce lacul diabolic. 

— La Madrid! 

Vicht a privit-o surprins, dar n-a avut ce spune. Eram de mult 
hotărît să-mi continui drumul pe ţărmul Mediteranei, pînă la 
Barcelona, ultimul oraș care mă interesa în Spania, să rămîn 
acolo nu mai mult de două sau trei zile, apoi să mă întorc în 
Franţa, trecînd prin Andorra. Dar iarăși mersesem prea repede, 
lungind etapele și scurtînd escalele, așa că aveam un cîştig de o 
săptămînă. Un asemenea cîştig poate fi folosit oricînd într-o 
călătorie, pînă în ultima clipă, și cu cît îl folosești mai tîrziu, cu 
atit e mai bine. Din sudul Franţei puteam, bunăoară, să mă duc 
din nou spre nord, pînă la Chamonix, să trec peste Mont Blanc și 
să intru în Italia pe la Aosta. Sau să rămîn in sud cîteva zile. Sau, 
odată în Italia, să nu merg în linie dreaptă, la Veneţia, ci să mă 
abat pe la Florenţa, și poate chiar pe la Roma, fie și pentru o 
oră. La Roma e bine să te întorci totdeauna! lar de-acolo, ce-ar fi 
fost să mă reped pînă la Neapole? 

Cam așa gindeam de citeva zile. Dar cînd Dominique a 
pomenit de Madrid, unde văzusem tot ce dorisem și chiar mai 
mult, s-a născut brusc în mine gîndul că dacă nu mă întorc 
imediat acolo, voi păstra un regret, cu atît mai ireparabil, cu cît 
niciodată n-aveam să știu ce putea să-l provoace. Mi-era dor de 
Casona? De statuia lui Cervantes? De clopotele din staţia de 
metrou Sevilla? Sau de cerul Madridului, așa cum îl vedeam din 
Plaza de Toros? 

— Foarte bine! am spus, cu ochii la unghiile negre. Luaţi-o 
înainte, vin după voi. 

Vicht s-a ridicat, murdar pe miini de cărbune și cretă colorată. 

— La Madrid? 

— Da! 

Acum știam de ce cugetul mi se luminase dintr-odată: voiam 
să văd mai bine capela pictată de Goya. 

— Am să ţi-o arăt eu! a spus Dominique. 

Simţeam un fel de ameţeală. Cine mi-o arătase prima dată? 

Cînd am ieșit din Valencia, spre vest, aveam soarele drept în 
faţă, dar mergeam voios, ca totdeauna cînd scăpăm de 
aglomeraţie. Şi aici șoseaua era bună, cu bitumul bine nivelat, 
cu benzi de refugiu care îţi dau atîta siguranţă în cazul unei 
depășiri mai hazardate. Cînd toată lumea are bunăvoință, pe 


aceste șosele se poate circula în șiruri duble, ca pe autostradă. 
Trebuie să te ferești numai de începători; nu că n-ar avea 
destulă îndemiînare, ci fiind prea orgolioși să admită concilierea. 
Din păcate, mai toţi sînt începători; Spania, deși a dat cîţiva 
piloţi de concurs, n-are o tradiţie prea veche a automobilului; 
acesta e adoptat abia acum, într-un ritm furibund, ceea ce 
reprezintă o primejdie în creștere. 

Mi s-a întîmplat să merg mulţi kilometri în urma unei coloane 
lungi de automobile, oprită de un camion greu sau de o cisternă 
gigantică. Aștepţi răbdător o linie dreaptă, dar degeaba, nimeni 
din faţă nu se încumetă să depășească. E imposibil să înţelegi 
ce vor și ce speră. Aștepţi următoarea linie dreaptă, liberă pînă 
departe. Şoferul camionului, plin de bunăvoință, face semne 
largi de încurajare celui din spate — și nimeni nu se urnește. 
Atunci bagi în viteza a doua, apeşi pe acceleraţie și în cîteva 
secunde ești în dreptul camionului, unde îi adresezi șoferului un 
semn de mulţumire, la care el răspunde cu semne amicale. Dar 
în aceste clipe, — sfinte Doamne! — toţi cei rămași în urmă, și 
care vor rămîne așa multă vreme, urlă din claxoane cu o furie 
care ajunge pînă la ceruri. 

Unui automobilist spaniol nu-i place să fie depășit nici cînd 
este în pană. Aud că sînt în stare să încheie cu revolverul 
disputa pentru un loc de parcare, și dacă nu ajung chiar atît de 
departe, și nu se împușcă unul pe altul, mașinile și le bușesc, 
furioși ca taurii scoși la lumină. Sigur că trebuie să fie o înrudire 
între ei și animalul Spaniei, altfel nu s-ar explica o orbire atît de 
nebună. 

Spre deosebire de automobilistul diletant, care nu va avea 
niciodată simţămîntul deplin al conducerii, practicată de el 
sporadic, șoferul profesionist, în Spania, este un meseriaș 
admirabil. El își iubește și mașina, iubește și pe companionii lui 
din lungul șoselelor. La început m-a surprins și m-a enervat că, 
în clipa cînd mă pregăteam să depășesc un camion, șoferul 
acestuia îmi făcea semne de interzicere, fie cu braţul, fie cu 
lumina clipitoare din spate. De la înălţimea cabinei lui, el vedea 
șoseaua mai bine și mai departe, și semnele, la care nu-l obliga 
nici o lege decit cea a cordialităţii umane, urmăreau să mă 
scutească de o manevră la care ar fi trebuit să renunţ repede, 
din față urmînd să apară o mașină, invizibilă pentru mine. După 
ce m-am dumerit că nu era vorba de șicane, pe care le cunosc 


din păcate de pe alte șosele, semnele camionagiilor mi-au 
devenit un auxiliar de prima mînă, și circulaţia mi-a fost astfel 
mult ușurată. Căci dacă, după ce ţi-a făcut semn să stai, șoferul 
din faţă scoate braţul afară și te îndeamnă să-l depășești, sau 
dacă pune semnalizatorul pe dreapta, poţi începe manevra fără 
frică și în cea mai mare siguranţă, chiar într-o curbă fără 
vizibilitate. El niciodată nu-ţi face acest semn, dacă nu știe ce 
este în faţă și dacă nu ţi-a cîntărit mai înainte capacitatea de 
depășire, ceea ce pentru un om cu simţul șoselei și al mașinii 
nu-i nici o greutate. 

Mersesem vreo douăzeci și cinci de kilometri pe șoseaua 
aceea frumoasă, foarte puţin circulată, cu singurul neajuns că 
aveam soarele în faţă. Cînd îmi fac planurile de drum, aleg astfel 
traseele, încît dimineaţa să nu merg spre răsărit, iar după- 
amiază spre apus, dar nu totdeauna este posibil. Atunci nu-mi 
rămîne decit să accept situaţia; orbit de lumina răsfrîntă din 
asfalt, și care face să lucească vopseaua și unele nichelaje ale 
mașinii, atît de inoportune deși frumoase, peisajul își pierde și 
culoarea, și adîncimea. In asemenea împrejurări, singura 
satisfacţie sînt kilometrii consumati, într-o etapă penibilă, și 
gîndul că va veni seara. 

Așa mă gindeam acum, privind mașina lui Vicht, la o sută de 
metri în faţă, asemănătoare cu flacăra unui aparat de sudură. 

Chiar și în altă lumină, peisajul ar fi rămas fără semnificaţie, 
ca nicăieri în Spania, o cîmpie lungă și prăfuită poate fertilă, 
justificîndu-se astfel numai prin utilitatea agricolă. Așteptam să 
coboare soarele cît mai degrabă, deși știam că înainte de a 
apune avea să-mi prilejuiască o oră și mai penibilă, aceea cînd 
intră direct în parbriz și te străpunge frontal, cu raze roșii 
ucigătoare. 

Ar fi fost bine, înainte de a veni această oră, să poposim într- 
un sat, fie și fără nume, întrucît nu-mi mai făceam planul și nici 
nu mai doream să ajung la Madrid pînă seara. Cu entuziasmul 
scăzut mult faţă de clipa cînd îmi alesesem drumul, simţeam pe 
deasupra o neliniște și o nemulţumire. Le-am dus, nedefinite, 
cîtva timp, pînă ce deodată mi-am dat seama, dar cu alt simţ 
decit al văzului, că în faţa mea, anulat de lumina puternică a 
soarelui, ardea iarăși becul roșu de alarmă... 

Incă o dată, destinul, învins o vreme, voia să mă întoarcă din 
drum. N-am mai fost în stare să mă lupt cu afurisita de curea și 


am oprit la un garaj de pe marginea șoselei. Era la intrarea unui 
sat, un atelier pentru tractoare și mașini agricole, ca sub Sierra 
Nevada, unde am schimbat pompa de apă. 

Deși prins cu treburi, înconjurat de localnici care îi cereau 
ajutorul și sfatul, mecanicul, un tînăr, nu m-a lăsat să aștept 
mult și a venit să vadă ce mă doare. Şi iarăși nu i-a trebuit mult 
timp ca să-și dea seama că de vină nu sînt fuliile, ci numai 
cureaua, prea lată. A căutat alta, n-a găsit, m-a îndemnat să-mi 
continui drumul încă douăzeci de kilometri, pînă la Motilla del 
Palancar, unde voi găsi un atelier mai mare; apoi mi-a completat 
apa de răcire, fiindcă se pierduse multă, ceea ce nu mi se mai 
întîmplase de ani de zile la vreo mașină, de pe vremea cînd 
mergeam cu radiatoare cîrpite și păcătoase. Ba mi-a mai oferit 
mecanicul și un bidon cu apă, să-l am cu mine, iar eu, deși nu 
simțeam nici o mîndrie, i-am arătat că aveam unul, pe care 
Neculai mi-l pusese în mașină aproape cu sila. 

În zece minute cît am stat acolo, Vicht se îndepărtase destul 
ca să nu-l mai pot ajunge din urmă. Și iarăși socoteam că 
drumurile noastre s-au despărţit astă-seară, și n-aveam nici un 
regret, de vreme ce tot trebuia să ne despărțim în cîteva zile. 
Într-atît eram de hotărît să rămîn singur, încît ajuns la Motilla del 
Palancar uitasem cu totul de ei, preocupat fiind numai să găsesc 
atelierul. Am descoperit mai multe, chiar și o reprezentanţă 
„Renault“, de mirare într-un sat din Spania. Peste tot pe 
marginea drumului, pe trotuarele de pămînt, prin curți și prin 
ușile atelierelor se vedeau tractoare și mașini agricole. 

Încă o dată, un mecanic, blond de data aceasta și puţin 
pleșuv, deși tînăr, a încercat să mă scoată din încurcătură. Două 
ceasuri și-a pierdut cu mine, de parcă i-aș fi fost prieten sau s-ar 
fi așteptat să-mi moștenească bogăţiile. S-a dus pe la toate 
atelierele, a venit cu un braţ de curele, le-a încercat pe rînd, dar 
nici una nu se potrivea, blestematele! De mult aș fi vrut să-l 
scutesc de această batjocură, convins că o forță mai mare decit 
a tuturor mecanicilor voia să-mi întrerup drumul. Dar acum, 
odată ce Vicht dispăruse, aveam de gind să înfrunt restul 
adversităţii, care nu putea fi decît un capriciu al soartei, hotărît 
să lupt cu ea și s-o înving, chiar dacă ar fi trebuit să merg tiriș 
pînă la Madrid. 

Mecanicul a încălecat pe o motoretă și s-a dus să caute alte 
curele, într-un sat vecin. Atita bunăvoință mă punea pe gînduri; 


oare ce voia de la mine? Nu era cumva un Mefisto, urmărind să- 
mi cumpere sufletul? 

Soarele apunea, era de la sine înţeles că nu-mi mai puteam 
continua drumul, n-avea nici un rost să ajung noaptea la Madrid, 
pe ale cărui străzi abia mă descurcam ziua. Am pornit să caut 
hotel, și la prima răspiîntie, ca un fel de piaţă, am găsit trei, unul 
lîngă altul. L-am ales pe cel mai liniștit, „La doi fraţi“, o 
construcţie nouă, urbană, unde camera costa mai scump decit 
în orașele mari, poate ca să fie satisfăcuţi amindoi fraţii. E drept 
că era frumoasă, cu tapete înflorate, care-s o slăbiciune în 
Spania, ca și florile artificiale. N-am cîrtit datorită băii, atît de 
bine echipată și atît de elegantă, că s-ar fi potrivit unui hotel de 
metropolă. Restaurantul nu se deschidea decit la nouă, ceea ce 
nu însemna o surpriză. Decit că, în tot satul, pe care l-am 
colindat așteptind să vină cureaua, nu se găsea nici o prăvălie 
de unde să cumpăr mîncare. Se găseau numai garaje și ateliere 
mecanice. 

Şi iată că, după două ore pierdute cu mine, mecanicul a 
ridicat din umeri; nici între ultimele curele aduse nu se găsea 
una pe măsură. Să nu crezi că mașina era vrăjită?! Pentru 
timpul lui pierdut, omul binevoitor a refuzat orice plată. Era 
chiar nedumerit: ce serviciu îmi făcuse? Nimic; îmi pusese la loc 
cureaua veche, compătimindu-mă pentru drumul de miine. „Dar 
la Madrid am să găsesc?“ „Nu se știe!“ îi împărtășeam 
pesimismul. Mi-era teamă că n-am să mai găsesc nimic, nici 
măcar capela cu bolta pictată de Goya. 

Pe la ora opt, cînd se întunecase, mîncam amărit un sandvici 
cu jambon în barul hotelului, uitindu-mă pe fereastră, afară. 
Drept în faţă se vedea indicatorul de la intersecţie, un panou 
galben, decolorat, pe care scria, cu negru: „Madrid, 197 km“. 

Mecanicului i-am dăruit două sticle de vin. Le-a luat, 
înroșindu-se; nu-și ascundea, bunul meu om, nici sfiala, nici 
bucuria. Acum cînd scriu și am chipul lui în faţă, îmi vine în 
minte un om roșcovan, patronul unui atelier de vopsitorie de la 
Arles, în sudul Franţei. Oprisem în faţă și căutam pe cineva, să 
cer o informaţie. I| vedeam pe geamul atelierului, o vitrină, 
răstindu-se la un cîine lup care cine știe cum îl nemulţumise. 
Cîinele îl privea cu ochii roșii, arătîndu-și colții; în orice clipă 
putea să se repeadă la carotidă. N-am avut de lucru și am 
ciocănit în geam în loc să caut alt om căruia să-i cer informaţia. 


Cel dinăuntru, furios pe cîine, a smucit ușa și s-a răstit, furios și 
pe mine: 

— Ce vrei? Nu vezi că-i închis? 

Era duminica, pe la ora două, dar eu nu venisem să-mi 
vopsească mașina. 

— Domnule, nu vă supăraţi, știți ceva despre Avignon? 

Pînă la Avignon nu aveam mult de mers, iar acolo voiam să 
văd podul roman, să nu-mi scape unul, că văzusem cu zecile. Ce 
de poduri au făcut romanii, în Spania, în Franţa și pe oriunde au 
trecut! Sigur că voiam să văd și zidul orașului, și castelul papilor, 
numai că rătăcisem toate ghidurile, și îmi venise așa, deodată, o 
îndoială, dacă toate acestea există cu adevărat, dacă nu-s 
născociri, dacă n-au dispărut sau dacă nu fac eu o confuzie. La 
fel cum, în seara de la Motilla del Palancar, mă îndoisem de 
existența Madridului și a tot ce lăsasem acolo. 

La întrebarea mea, politicoasă, roșcovanul mi-a răspuns 
arătîindu-și colții, cum mai înainte și-i arătase cîinele lup, dar lui, 
nu mie. 

— Nu știu nimic! 

Cu aceste cuvinte grosolane a dat să-mi trîntească ușa în nas. 
Am tinut-o cu piciorul; eram ca lovit în cap, începusem să mă 
înfurii cu totul nesocotit. 

— Sînteţi străin? l-am întrebat. 

Vorba și mai ales tonul puteau fi o insultă. 

lar el mi-a răspuns, întorcîndu-mi insulta într-o afirmaţie 
provocător de absurdă: 

— Da, sînt străin! 

— Siînteţi turc? 

N-a mai putut să audă, fiindcă îmi forțase piciorul și trîntise 
ușa cu atita furie, că faţada a vibrat, în timp ce cîinele lup sărea 
în picioare și începea să latre războinic. Dar nu lătra la el, ci la 
mine. Această a doua nedreptate am s-o ţin minte mult mai 
mult decît pe prima. 

Brutei roșcovane ce puteam să-i fac? Eram pe terenul lui. Să-i 
fi spart geamul? Şi pe urmă cum să-l înfrunt?... Cu mîinile goale 
nu poate nimeni să lupte cu o gorilă. M-am gîndit la 
binecuviîntata manivelă, cea cu care se porneau pe vremuri 
motoarele, și care rezolva conflictele între șoferi, la cîrciumă sau 
pe marginea drumului. Mașinile moderne nu-ţi mai oferă nici un 
mijloc de apărare. 


Nu trecuseră decit două zile de la întîmplarea povestită, cînd 
tot în sudul Franţei, între Toulon și Cannes, unde toate sînt atit 
de frumoase, destinate numai să te desfete și să te încînte, am 
oprit la un mic atelier, într-o stație de benzină, și l-am rugat pe 
mecanic să-mi regleze frina de mînă, care începuse să nu mai 
țină. Nu mă folosesc niciodată de ea, totuși, prudenţa spune să 
fie bună. 

— N-am timp, mi-a răspuns omul fără să-mi arunce măcar o 
privire. 

Am insistat, nevenindu-mi a crede în atita mizerie: 

— Domnule, e un lucru de nimic! 

— Atunci, fă-l dumneata, firtate! 

— Dar gîndește-te că e vorba de ceva care privește siguranţa 
circulaţiei! 

— Du-te pe jos și lasă-mă în pace! 

Un kilometru mai departe, la alt atelier, patronul, după ce mi- 
a ascultat păsul, m-a poftit să vin a doua zi dimineaţa. 

— Numai că eu sînt un călător, domnule! i-am replicat, urcînd 
din stupefacţie în stupefacție. Miine dimineaţă trec în Italia. 

— Foarte bine! Reglează-ţi frina la italieni! Noi avem treabă. 

După sandviciul cu jambon, am mîncat unul cu brînză de 
capră, și făcînd încă o dată comparaţie cu mecanicul de astă- 
seară, mi-am amintit un șofer de taximetru de la Madrid. 
Mergeam cu două doamne la o sindrofie intelectuală, în casa 
unui profesor de universitate, curios să cunosc măcar puţin și 
altă lume decit cea de pe stradă. Ne-am folosit de un taximetru 
care, în asemenea împrejurări, e preferabil mașinii personale, 
mai ales că seara, intitulată „cocktail“, se încheia cu băutură. 
Deși abia venisem la Madrid, mi-am dat seama că șoferul lungea 
drumul cu o îndrăzneală prea mare, știindu-ne străini, deși 
amîndouă însoţitoarele mele vorbeau de mult spaniola. Intr-un 
loc, pe o arteră foarte circulată, una din ele a coborit la o 
parfumerie, să ia un mic dar pentru gazde, și l-a rugat pe șofer 
să aștepte două minute. E adevărat că, după lege, nu avea unde 
sta, șirul mașinilor pe lîngă trotuar fiind neîntrerupt, dar multe 
erau oprite pe al doilea șir, așa că ar fi putut să aștepte și el 
cîteva minute printre ele, mai ales că nu cobora de la volan. 
Şoferul a refuzat această soluţie, declarind cu violenţă că e 
nepermisă și, cît timp doamna a întîrziat în parfumerie — cum 
era să stea numai două minute?! — s-a învirtit pe străzile din 


jur, cu mare viteză și năpustindu-se nerăbdător prin intersecţii, 
ca aparatul să marcheze cît mai multe pesete. La al nu știu 
cîtelea tur, am găsit-o pe doamna noastră așteptind în stradă, 
însoțită de patronul parfumeriei, care îi era și cumnat, căci de 
aceea mersese acolo. Spaniol din naștere, cumnatul l-a 
admonestat pe șofer pentru mica lui coţcărie, spunîndu-i că nu-i 
frumos să profite de  dezorientarea unor străini. (Ce 
dezorientare, cînd toţi trei ne dădeam seama limpede de 
manevra lui păcătoasă?) Atunci șoferul a oprit aparatul de taxat 
(ca să nu ne păgubească în timpul scenei care avea să urmeze), 
a sărit jos de la volan și s-a năpustit asupra cumnatului cu vorbe 
de o violenţă inimaginabilă și cu gesturi furioase; mai lipsea să-i 
bage mîna în beregată. 

Întîmplarea m-a iritat și mai ales m-a mîhnit foarte tare, de 
aceea, restul drumului am rămas tăcut, cu capul între umeri, 
incapabil să spun o singură vorbă însoţitoarelor mele. 

— Ce ai? m-a întrebat una din ele, în limba ei de acasă. 

Era o tînără profesoară de la Besancon, măritată cu un 
madrilen, și amîndoi predau limba spaniolă școlarilor din Franţa. 
Le stătea bine împreună, în dubla lor colaborare, de aceea mi-au 
fost simpatici. 

— Sînt îngrozit de atita răutate! am răspuns, fără să mă uit la 
șoferul de lîngă mine. 

Şoferul m-a privit o clipă, dar nu i-am dat importanţă. lar 
amîindouă doamnele într-un glas, fiindcă amîndouă iubesc 
Spania în chip fanatic, s-au pus să mă contrazică, afirmînd că 
mă înșel, că n-am nici un motiv să cred astfel, că spaniolii sînt 
cei mai buni oameni de pe suprafaţa pămîntului. Ca și cînd n-am 
fi fost toţi trei martori la scena de adineauri! Ca și cînd înaintea 
mea nu l-ar fi condamnat pe șofer însuși cumnatul doamnei, cel 
mai indicat să-și judece compatrioţii! 

Luîndu-și banii, șoferul mi s-a adresat, cu un accent acceptabil 
și cu o ușoară maliţiozitate: „Merci, monsieur!“ lar cînd am 
coborit, n-a uitat să adauge: „Bonsoir, monsieur, et bon 
amusement!“ Dar nu m-am pierdut cu firea și n-am regretat 
aprecierea de mai înainte. Și astăzi, după ce am cunoscut în 
multe feluri bunătatea spaniolilor, mai sînt înclinat să cred că 
era un om rău. „Poate înrăit!“ m-a corectat loana a doua zi, cînd 
i-am spus întîmplarea. Am aflat atunci că oamenii de categoria 
lui socială o duc foarte greu cu viaţa, că muncesc barbar, uneori 


douăzeci de ore pe zi, ca să-și poată întreţine familia. Mulţi se 
angajează în două sau chiar în trei locuri, și după ce termină 
istoviţi o muncă, se duc repede să înceapă alta. „N-ai de unde 
să știi ce era în sufletul acelui nenorocit!“ a adăugat 
apărătoarea şoferului, și m-a înduioșat compasiunea «i, 
descoperită atît de tirziu, cînd știusem că n-o interesa decit 
dragostea. E drept că o dragoste ramificată, dragostea de orice, 
de părinţi, de prieteni, de iubiţi, de peisaj, de călătorie, 
dragostea pentru Cervantes și pentru Spania. La drept vorbind, 
și pentru șoferul meu arăta tot dragoste. „Foarte probabil, bietul 
de el a lucrat de dimineaţă într-o fabrică, după-amiază într-un 
atelier sau la o bina, sau cine mai știe unde și ce... Noaptea 
devine șofer de taximetru. Poate n-a mîncat nimic toată ziua. Şi 
după miezul nopţii îi mai rămîn citeva ceasuri să se odihnească 
înainte de a pleca iar la fabrică...“ 

Nu fusese decit o întîmplare neînsemnată și aș fi uitat-o 
curînd dacă în minutele care au urmat n-aș fi avut parte de 
Zimbetul bătrînei, uimitor și minunat, ca un balsam pentru 
inimile rănite. Urcasem trei etaje în blocul luxos unde eram 
așteptați, cu scări largi și cu uşi de catedrală. Însoţitoarele mele 
însă nu mai ţineau minte numărul apartamentului, poate 
greșiseră și etajul. Mă întrebam cum vom ieși din încurcătură, 
cînd una din ele a și apăsat pe un buton de sonerie, la 
nimereală. Am așteptat cu maxilarele încleștate și cu pumnii 
strinși să apară un om furios, pus pe ceartă, ca șoferul de 
adineauri, să ceară socoteală că de ce sunăm pe la uși, 
anapoda. Şi ar fi avut dreptate. Din partea mea, mai bine plec 
decit să sun la o ușă fără să fiu sigur că este cea căutată. Mi se 
pare nu doar o nepoliteţe, ci o desconsiderare, ba chiar o 
insultă, să provoci astfel de alarme într-o casă necunoscută, în 
liniștea unui cămin, apărată de toate constituţiile. În asemenea 
cazuri nu încap scuze. E ca și cum i-ai cere iertare unui om după 
ce i-ai tăiat capul. 

A urmat o așteptare penibilă, apoi s-au auzit pași tîrșiţi 
dincolo de ușa frumoasă, care apoi s-a deschis puţin, șovăind, 
temătoare, timidă, lăsînd să apară capul minunatei bătrine, cu o 
mirare blajină. Prietenele mele au întrebat de profesorul Bela. 
Profesorul stătea alături; bătrînica putea să arate cu degetul, și 
apoi să închidă ușa. Dar pe faţa ei minunată, căci nici a suta 
oară n-aș putea s-o definesc altfel, s-a ivit cel mai cald, mai bun 


și mai supus zîmbet din cîte văzusem pînă în seara aceea, într-o 
lungă viaţă. Supus; cuvîntul e ales după multă căutare; supus, 
de aceea era zîmbetul ei nemaiîntilnit, și de aceea era ea atit de 
minunată. Ne zîmbea tuturora, de nu știam pe care din noi îl 
socotește mai drag și mai simpatic, de parcă ea era, venită din 
poveste, bunica tuturor bunicilor noastre. Și apoi, continuîndu-și 
zimbetul și continuînd să ne învăluiască pe toţi în privirea ei 
bună, caldă și supusă, bătrină a pășit ușor pe palierul de 
marmură, cumpănindu-și pașii cu mișcări gingașe ale braţelor, 
că părea o dansatoare, s-a oprit alături și ne-a arătat ușa vecină, 
însoțindu-și gestul de o reverență plină de graţie. 

Datorită ei, fără să-l uit pe șofer, multe s-au schimbat în 
sufletul meu, neîncrezător, fiindcă a fost lovit de multe ori în 
viaţă. Și am avut o seară bună, deși ușor întristată, fiindcă tot ce 
e minunat pe lume îmi trezește puţină melancolie. 

Curîind aveam să descopăr un zîmbet înrudit pe faţa 
chelnerului de la „Casona“. Poate înainte nu l-aș fi remarcat, sau 
nu i-aș fi dat atita importanţă. De la bătrinica aceea, vecina 
profesorului, am învăţat să citesc în zimbete. 

Poate și șoferul îmi zimbise cînd îmi spunea „bonsoir, 
monsieur“, dar nu puteam să știu; chiar să nu fi fost întuneric, n- 
aș fi vrut să-i văd faţa. 

Îmi terminasem și sandviciul cu brînza de capră și nu mai 
știam cu ce să-mi completez masa, cînd pe fereastra barului a 
pătruns lumina a două faruri, care o clipă mai înainte, la 
intersecție, scoseseră din întuneric indicatorul obsedant: 
„Madrid, 197 km“. Era serios din partea mea să merg la Madrid 
numai ca să văd capela pictată de Goya? 

Mașina sosită oprise lîngă mașina mea, dar nu i-am dat 
atenţie. În minutul următor s-a deschis ușa și a apărut Vicht, 
căutîindu-mă cu ochii întrebători. Dominique venea după el, 
puţin rătăcită, nu știam de ce. Părea că nu mă vede. Ne-am 
așezat toţi trei la o masă, lingă fereastră, și-am mîncat 
sandviciuri, întîi cu jambon, apoi cu brînză de capră. 

— V-aţi întors de departe? 

— De la intrarea în Madrid. 

M-am uitat lung la Vicht, mi se părea schimbat, se vedea ceva 
bizar pe faţa lui, o împietrire cadaverică, nu-mi dădeam seama 
limpede, în lumina neclară care venea de la bar. Restul localului 
rămiînea în umbră. Simţeam că nu se întorsese fără un motiv 


puternic. A cerut o sticlă de whisky, și după primul pahar a 
început să tușească. Nici nu-și dădea osteneala să ascundă; 
tușea sec, din git, o tuse neterminată, și părea că așteaptă, 
iritat, să devină mai profundă, să ajungă la forma ei definitivă și 
întreagă. În locul compasiunii îmi trezea o neîncredere puţin 
iritată, mi se părea că vrea să ne trezească neliniștea, dar poate 
nu aveam dreptate; uneori refuzăm să credem în suferința 
altora, ca să ne păzim liniștea. 

Deși dezorientat și fără nici un rost în satul acesta de cîmpie, 
în drum spre Madrid și spre mijlocul Spaniei, mă simţisem bine 
pînă la venirea lor, mă regăsisem așa cum m-am știut în ultima 
vreme, plin de păcate și de judecăţi greșite, dar incapabil de 
infamie. Cred că e destul ca un om să se poată tolera pe el 
însuși între oameni, care nu au nici ei însușiri mai bune. 
Important era, în acest drum al meu, că nu făceam rău 
nimănuia. Cum nu aveam deloc putinţa să-i dau vreun ajutor lui 
Vicht, socoteam că ar fi fost mult mai bine să nu mă fi regăsit. 

Mîncam sandviciuri de jumătate de oră și-mi era imposibil să- 
mi potolesc foamea, aveam nevoie de altceva. Ca și cum mi-ar fi 
simţit gîndul, băiatul de la bar s-a dus la bucătărie și îndată a 
venit cu o farfurie mare, plină cu peștișori prăjiţi proaspăt; poate 
erau sardine, pregătite pentru restaurantul care în curînd 
trebuia să se deschidă. l-am mîncat repede, cu o poftă puţin 
dușmănoasă; aș fi vrut să-mi facă rău, să mi se aplece și să mă 
chinuiesc toată noaptea. 

Vicht nu mînca nimic, ci bea whisky, golise jumătate de sticlă, 
avea să se îmbete; nu mai tușea decit la răstimpuri și părea 
surprins de această acalmie din organismul lui, nedîndu-și 
seama că băutura acţiona ca un narcotic. 

Dominique stătea cu ochii pe geam, fără să spună un cuvint, 
privind în întunericul de afară. Chiar dacă ar fi fost lumină, n- 
avea ce să vadă decit intersecția, goală, și indicatorul, pe care 
scria constant: „Madrid, 197 km“. Din cînd în cînd indicatorul 
reapărea în farurile unei mașini, făcîndu-mă să tresar și să mă 
întreb ce rost aveam eu acolo. 

Băiatul de la bar a mai adus o farfurie de peștișori. Dominique 
i-a cerut o bucată de carton și cînd i-a adus-o, s-a apucat să 
scrie ceva cu lac negru de unghii; nu puteam să văd ce. Pe 
partea cartonului dinspre mine, scria cu litere mari, verzi: 
„Cerveza“. Era capacul unei cutii cu sticle de bere. 


Vicht nu mai tușea deloc, dar acum avea fața pămiîntie. 

— Du-l în cameră! mi-a spus Dominique. 

Cînd m-am întors, nu mai era acolo. Am așteptat-o. Barul se 
golise, toată lumea trecuse alături, în restaurant. Băiatul a venit 
la masa mea. 

— Nu vreţi să mîncaţi? 

— Nu, mulţumesc. M-am săturat. 

— Mai doriţi pește? 

— Adu-l, să fie! 

Nu l-am întrebat de Dominique, dacă o văzuse plecînd și unde 
se dusese. Trecuse o jumătate de oră fără să se întoarcă. Am 
stat singur în bar, așteptînd-o, pînă aproape de miezul nopţii. Nu 
putea fi sus, aș fi văzut-o urcînd, aveam scările în față. Am ieșit 
s-o caut, cu gindul că poate se culcase în mașină, dar n-am 
găsit-o. Nu mai treceau mașini, șoseaua era întunecată. M-am 
apropiat de indicatorul din intersecţie, pe care scria: „Madrid, 
197 km“, și-atunci am descoperit-o, ghemuită în ţărină, 
rezemată de stilp, cu bărbia în piept; părul, căzut în faţă, îi 
dezgolea grumazul și urechea în care lucea micul cercel de aur. 
Adormise, făcînd autostop, cu cartonul în mînă; în lumina slabă 
care venea de la hoteluri, am citit scris mare, cu lac negru de 
unghii: „Orice direcţie“. Un automobilist ar fi putut să vadă, în 
lumina farurilor, dar de mult nu mai trecuse nici un automobil. 

Am privit-o pe Dominique, întrebîndu-mă cu durere ce furtună 
îi bîntuia sufletul dacă îi era totuna unde va merge, căci ce 
putea să însemne apelul ei, orice direcţie, decît lipsa oricărui ţel 
și oricărei speranţe? 

Bătea vintul asupra mea din toate direcţiile. Singura 
certitudine era că pînă la Madrid mai aveam o sută nouăzeci și 
șapte de kilometri. Dar ducîndu-mă acolo fără să știu prea bine 
ce caut, putea să fie, la fel și pentru mine, ca și cum m-aș fi dus 
în orice direcţie. 


22 


Nu pot să văd un cercel de aur fără să-mi aduc aminte de Rin, 
de Londra sau de Madrid. Dar nu oricare cercel. Era o bijuterie 
mică, de o formă bizară, ca un semn de întrebare destinat să nu 
i se răspundă niciodată, și îmbrăca lobul urechii, fix, fără să 
atirne și fără să se legene. Uneori mi se părea că e crescut din 


carne și nu poate fi scos fără să lase rană. 

Oare de ce în ortografia spaniolă semnul de întrebare se pune 
nu doar la sfîrșit, ci și la începutul frazei? Desigur că există un 
răspuns, și probabil unul foarte simplu, dar nu vreau să-l aflu. M- 
am lecuit de adevăruri și de lămuriri din seara cînd am fost la 
profesorul Bela. Erau acolo oameni unul și unul, astfel că m-am 
dezlănţuit cu întrebările, aruncîndu-le în stînga și-n dreapta. 
Singura din ele rămasă fără răspuns, deși mă chinuia cel mai 
mult, a fost aceea privitoare la imixtiunea arabă. Și doar se 
aflau de față oamenii cei mai potriviţi să înțeleagă și să știe! „Ce 
credeţi dumneavoastră, i-am întrebat, că ar fi fost Spania astăzi, 
în întreaga ei structură, de la materie pînă la spirit, dacă n-ar fi 
venit arabii?“ S-au privit unii pe alţii și au tăcut. Dacă așteptam, 
sau mă retrăgeam într-un colţ cu vreunul din ei, poate mi-ar fi 
spus care-i părerea tuturor sau care-i părerea lui. Dar n-am avut 
astimpăr și i-am iscodit: „Cit vă simţiţi spaniol, și cît arab fiecare 
din dumneavoastră?“ 

Azi mă gindesc că întrebarea mea a fost impudică. 
Întrebasem mai înainte despre ecartamentul mărit al căii ferate. 
Făcusem de mult o apropiere între Spania și Rusia, cele două 
extremităţi ale Europei. În afară de „sentimentul tragic“, există 
între ele alte înrudiri, foarte ciudate, deși ţările nu-s legate una 
de alta nici prin sînge, nici prin istorie. Singure ele, și parcă 
vorbite, i-au rezistat lui Napoleon, care supunea continentul, 
nelipsindu-i mult să supună alte continente. Singure ele, 
despărțite de mii de kilometri, au ecartamentul căilor ferate mai 
mare decît oriunde în altă parte. „Din motive strategice! mi-au 
răspuns în cor oaspeţii profesorului. Şi Spania, și Rusia s-au 
temut de invazii!“ Desigur, acesta este răspunsul. Dar ţările din 
centrul Europei nu s-au temut și ele?... Așa că, după ce-am 
înregistrat dezamăgirea, nu m-am dat bătut, ci, încetul cu 
încetul, mi-am reconstruit vechea nedumerire și am reconstituit 
în cugetul meu vechea ciudăţenie. 

Mai doream să aflu ce credeau oamenii întruniţi acolo, 
reprezentînd științele cele mai variate, despre cîinii spanioli, 
raportați la cîinii din Anglia și din Franţa. Aceștia din urmă mi s- 
au părut rezervaţi și antipatici. Liberi sau în lesă, mi-a fost 
imposibil să smulg de la ei un semn de prietenie sau măcar o 
comunicaţie minimă, hai să zic o privire. Privirea lor zboară 
totdeauna pe alături, rece și distantă. Să fie mai înalt cîinele, 


privirea lui ar trece pe deasupra omului cum trec privirile 
capetelor încoronate pe deasupra mulţimii. 

Am văzut în Anglia și în Franţa cîini de o frumuseţe care îi 
ridică deasupra propriei lor origini. Bietul om, stăpîn al 
pămîntului, se încrucișează pasional sau anarhic, pe sentimente 
sau pe întîmplare, fără să ţină seama de rase și fără să se 
întrebe cum îi va fi progenitura. La Paris, pe podul insulei St. 
Louis, într-un amurg violet, erau doi levrieri, așa cred că îi 
cheamă sau așa le spun, ca să mă pot referi la ei; în realitate nu 
puteau să fie nimic definit, erau cap de șir, începutul unei rase 
sublime, pornită poate din levrierul știut de mine... 

leșisem la lumină din mauzoleul sumbru închinat deportaților; 
se înţelege că deportaților din ultimul război; în alte războaie n- 
au fost deportaţi, ci doar morţi sau vii; sau răniți, prizonieri și 
dispăruţi. Cineva a găsit cu cale să înscrie la intrare principiul 
creștin al iertării, completat cu un compromis: „lartă, dar nu 
uita!“ De mult mă revoltă îndemnul acesta, care pretinde să-l 
ridice pe om deasupra lui însuși. Intinde și obrazul celălalt! Ca 
lumea să se populeze cu învinși și cu resemnaţi! Principiul meu, 
verificat încă o dată prin raportarea lui la toate impulsurile mele, 
nu poate decit să-l parafrazeze pe al deportaților: „Uită, dar nu 
ierta!“ Și încă e în el o concesie! Principiul întreg, fie că nu eu l- 
am enunțat primul, rămîne: „Să nu uiţi, să nu ierți!“ E singurul 
răspuns pe care îl dau nedreptăţii. Orice altceva e decădere sau 
lașitate. 

Levrierii, doi, stăteau într-un fel de așteptare gravă, lîngă 
parapetul podului, de piatră proaspăt albită. Nu pîndeau, nu 
aveau ce să vineze. Erau frumoși, plictisiţi și de-o mînarie 
bolnavă. Cu burta suptă, cu șira spinării arcuită în sus, cu părul 
mătăsos, de un violet pastelat, păreau pictaţi de Watteau. Un 
bărbat tînăr, brun, robust, le dăduse drumul din lesă și îi 
priveghea de alături. Era fiu de deportat sau fiul celor care 
mijlociseră deportarea? Istoria oamenilor se încurcă după trei 
decenii. Clară rămîne istoria cîinilor. Cred că stăpinul lor le-o 
cunoștea mai bine decit pe-a lui însuși; între oamenii de astăzi, 
pedigree-uri nu mai au decit sportivii. 

Am încercat să le vorbesc cîinilor, să trezesc în ei un semn de 
simpatie; a fost inutil. Aș spune că m-au privit cu răceală, dacă 
măcar mi-ar fi aruncat o privire. Mi se mai întîmplase la fel și 
înainte, și după nenorocirea cu cîinele de la Londra, de pe 


Gower Street, care venise la mine cu atita prietenie. Dar acela 
fusese un caz nefiresc, un cîine cu reflexele răvășite, un rătăcit, 
un neurastenic, și a sfirșit-o rău, chiar sub ochii mei. 

Ce-mi demonstrase chirurgul la urma urmelor? Că oamenii 
continuă să sacrifice cobai și cîini ca să le fie lor bine, și mi se 
pare că le e tot mai rău. Pe boxerul acela care mi se urcase cu 
picioarele pe umeri și dăduse să mă lingă pe obraz cu o iubire 
spontană, l-a zdrobit un automobil, în faţa hotelului, nu departe 
de British Museum. Incercînd a doua ipostază, după ce prima 
era demonstrată, cea cu apatie totală prin deconectare, 
chirurgul a apăsat pe contactul din dreapta, redîndu-i cîinelui 
reflexele europene. Pe urmă l-a lăsat să aștepte, cu o poruncă 
de dresor, și cîinele s-a așezat pe marginea trotuarului, în 
poziția „His Master's Voice“. Omul a traversat strada, luîndu-mă 
cu el, și ajunși pe trotuarul celălalt, și-a strigat cîinele. 

— Privește! mi-a spus. 

N-aveam de ce să mă îndoiesc; am văzut clar tot ce a făcut 
cîinele: s-a ridicat, a privit în stînga străzii, de unde ar fi venit o 
mașină dacă s-ar fi circulat pe dreapta; a înaintat prevăzător 
pînă în axul străzii, acolo s-a uitat în dreapta, de unde, în 
aceleași condițiuni, ar fi putut să vină o mașină din direcţia 
cealaltă. 

Demonstrația era făcută și nu eu am dorit să continue. 
Autorul operaţiei, flatat de succes, a vrut să-l amplifice, de 
aceea a apăsat pe butonul stîng, dînd cîinelui reflexele 
londoneze. Experienţa s-a reluat, ca și prima oară; am traversat 
strada, omul și-a chemat cîinele, acesta a privit în dreapta, cum 
făceam și eu la Londra, dar controlîndu-mă întruna, chinuit de 
gîndul că aș putea să uit și să mă lovească o mașină. 

Ciinele traversase corect jumătatea de stradă, privise în 
stinga și, cum nu venea nici o mașină, și-a continuat 
traversarea, contrariat totuși de zgomotul motorului. Și pe noi 
ne contraria, și nu puteam înţelege. Era prea tirziu să strigăm, 
să facem semne: venea o mașină, apăruse de după colţ, cu o 
viteză nepermisă la intersecţii, și se angajase în direcţia 
noastră, dar pe dreapta străzii. Cîinele nu putea s-o vadă, 
fiindcă reflexele lui, comandate, nu-i îngăduiau să se uite în 
partea aceasta. Deși auzea zgomotul apropiindu-se și toate 
instinctele lui trezeau în el groaza, ceea ce se vedea în părul 
zburlit pe spinare, în pașii speriaţi și în tremurul care-i 


cuprinsese întreg trupul, zgilţiindu-l ca un curent electric de 
tensiune mortală, reflexele, suverane, nu-i îngăduiau să se 
apere. L-am privit pînă la urmă, incapabil să gîndesc o salvare, 
și-n ultima clipă ochii ni s-au întîlnit, intersectîndu-se cu 
moartea. Am citit în ochii lui, mai presus decit groaza, un semn 
teribil de revoltă și nedumerire, apoi a urmat bușitura. Cred că 
în ultima lui zvicnire de viaţă, cîinele mi-a transmis un protest 
adresat omenirii. 

Automobilul a oprit puţin mai departe, la hotelul vecin, unde 
căutasem și eu cameră. A coborit un om brun, cu o mustață 
neagră, tunsă scurt, ca a lui Nasser. Îl cunoșteam, era un 
egiptean, locuia acolo cu toată familia, își petreceau concediul la 
Londra; chiar mă ajutase, făcînd pe translatorul, să mă înţeleg 
cu fata de la recepţie, fără succes, fiindcă nu aveau decit 
camere cu două paturi. Erau mulţi egipteni în hotel și în 
hotelurile vecine, îi cunoșteam după fizionomie, îi întilneam des, 
uneori umpleau strada. Le era ușor să vină la Londra, nu li se 
cerea viza britanică, puteau să stea oricît, puteau să plece, 
puteau să se întoarcă, la fel cum ar fi trecut dintr-un județ în 
altul. Această afluenţă, și tocmai pe lîngă British Museum, mă 
făcea să mă întreb dacă nu pun la cale o lovitură, să-și ia înapoi 
pietrele antice și mumiile. 

Cum a văzut placa de înmatriculare de la spatele mașinii, 
chirurgul a ridicat mîinile spre cer, într-un gest de exasperare, 
dar nu lipsit de o anumită satisfacţie: ceea ce trebuia să 
demonstrez, domnule! Cîinele a funcționat. N-a funcţionat omul! 
A uitat să-și controleze reflexele. Nu-i posibil să circuli pe stînga 
fără greșeală, cînd toată viaţa ai circulat pe dreapta! 

Firește, dacă Egiptul ar fi rămas sub stăpinire britanică, s-ar fi 
menţinut și acolo sistemul circulaţiei pe stînga, și bietul cîine n- 
ar fi murit spre a demonstra un adevăr de care Anglia nu va ţine 
seamă decît după cine ştie cîte generaţii. În lumina aceasta, 
operația propusă de omul cu cîinele mi s-a părut interesantă, 
astfel că am susţinut-o cu căldură, ceva mai tirziu, cînd 
egipteanul a venit să-mi ceară părerea. 

Pare-se, omul cu cîinele îi convinsese pe toţi egiptenii din 
hotel să se opereze. Dar ei aveau de gind să stea mult la 
Londra, poate chiar să rămînă acolo pentru totdeauna. 

Nu știu ce s-a întîmplat cu ei; a doua seară era lună nouă și 
m-am dus în St. James's Park, s-o întîlnesc pe fata cu cercelul de 


aur, iar ziua următoare, duminică, am părăsit Anglia, unde nu 
sper să mă întorc vreodată. Sigur însă că mi-ar plăcea. 


x 


Orice alți cîini am mai întîlnit pe urmă, pînă ce am ajuns în 
Spania, au păstrat față de mine aceeași rezervă aristocratică. In 
seara de la profesorul Bela le-am povestit oaspeţilor 
împrietenirea mea cu căţeaua de la Gudiña. Deși trecusem 
Pirineii de o săptămînă și parcursesem tot nordul ţării, în felurite 
zigzaguri, ca să nu las pe de lături nici unul din vechile mele vise 
geografice, deși toate îmi plăceau și mi se duceau pînă în fundul 
inimii, făcîndu-mă să gindesc că Spania e o sărbătoare, cum 
gîndea Hemingway despre Parisul lui, unde hălăduise cîţiva ani 
între cele două războaie, nu ajunsesem încă la o lămurire și nici 
nu băgasem de seamă care era firea cîinilor. Pînă în seara cînd 
am ajuns la Gudiña. 

Cum spaniolii de la profesorul Bela cunoșteau geografia 
Spaniei, nu era greu să observe că aici intrasem pe un pămînt 
care premergea Castilia, și nu era greu nici să-și dea seama că, 
deși încă departe, provincia presimţită trezea în mine o stare 
nouă. În jurul meu începuse ceva neobișnuit. În prăvălia 
sătească, unde am cumpărat de mîncare, am văzut o fată 
blondă; nu m-au mirat culoarea părului și tenul ei, puţin auriu, 
poate de la soarele de pe podiș, ci picioarele, mai lungi decît 
văzusem pînă acum, și șoldurile, mai bine modelate. Eram 
îngrozit de siluetele femeilor din nord și nord-vest, din Galicia 
mai cu seamă, unde celții parcă n-au lăsat nici o urmă. Imi pare 
rău și mi-e greu să spun cit erau de urite primele femei pe care 
le-am întîlnit în Spania: negricioase, îndesate, cu picioarele 
scurte și cu șoldurile greoaie. Chiar cele foarte tinere, fetele, și 
chiar fetiţele. Am văzut, în primele zile, la Ribadeo, o copilă pe 
bicicletă și am urmărit-o, sperînd să descopăr în ea graţia de 
atitea ori întîlnită a tinereţii europene, care-i un fenomen 
încîntător, în extindere și în contrazicere cu teoriile pesimiste 
despre viitoarele generaţii pierdute. Nu poate avea o evoluţie 
urită acea tinereţe care se îmbrăcă în culori atit de frumoase și 
merge cu atita graţie pe bicicletă. 

Nu înseamnă că îi prezic un viitor sumbru fetiţei spaniole pe 
care am urmărit-o dezamăgit cum, după ce s-a ridicat în pedale, 


avînd o clipă de zbor, și-a lăsat tirtițţa greoaie să cadă în șa, 
amorfă și fără speranţe, de parcă ar fi avut șalele paralitice. Dar 
nu cred nici că va ajunge cu fruntea la cer, măcar într-o zi din 
viaţă. 

Pe cînd încercam să-mi spun aceste puncte de vedere, între 
oaspeţii profesorului Bela, cu ocolișuri și cu atenuări civilizate, 
cineva m-a luat la ochi și a început să mă iscodească. Era un 
bărbat de vîrstă impunătoare, chipeș, deși îngreuiat de a doua 
lui maturitate, îmbrăcat cu eleganţă și cunoscînd cum să se 
poarte. Făcea parte din diplomaţie, ceea ce în Spania înseamnă 
o situaţie privilegiată, pe care o mai oferă, cred că într-un grad 
și mai mare, biserica și armata. Neavînd complexul vîrstei sale, 
și probabil nici alte complexe, toată seara s-a ţinut de o tînără 
femeie, încălzindu-i mîna și umerii și perforindu-i urechea cu 
fraze interminabile, cu un patos fabricat, lipsit de orice 
convingere, dar continuu. Părea că își face o datorie și, într- 
adevăr, curtenia este o datorie spaniolă, pe care femeile n-o 
dezaprobă. 

Bărbatul impozant și curtenitor era de fel din Galicia; fiindcă 
aflase că veneam de acolo, a vrut negreșit să știe ce părere 
aveam despre ţinutul lui de baștină. l-am spus cît de mult îmi 
plăcuse — nu era nevoie de nici o minciună. 

— Ce v-a plăcut cel mai mult? 

Ce ar fi putut să-mi placă decît peisajul? Ocolisem orașele, în 
așteptarea celor din sud. Astfel, i-am vorbit despre ocean, 
despre munţi și despre eucalipţi. Cum să nu-mi placă? E un 
peisaj adînc, cu multe planuri, împodobit și colorat ca de 
sărbătoare; poate cîştiga pe oricine cu strălucirea. M-a bucurat 
mult, de aceea am să-l ţin minte, asemănîndu-l puţin cu peisajul 
italian, sau cu cel sîrbesc, de pe coasta Dalmației. De unde era 
să știu ce va fi în restul Spaniei? Abia dacă intuisem ceva despre 
ţinuturi pustii și roșcate. Cînd am ajuns la ele, mi-a îngheţat 
respiraţia, împiedicîndu-mă de la orice exclamaţie. Aceasta s-a 
întîmplat la Gudiña, dar nu din primele clipe, ci seara tîrziu, cînd 
am privit podișul de la fereastră și l-am simţit ondulîndu-se în 
depărtarea nopţii, plin de palpitaţii misterioase. Atunci am 
amuţit dintr-o dată și-am stat de veghe, pînă tirziu, cu ochii 
afară. Noaptea aceea, în inima mea s-a produs un fastuos 
dezastru; am simţit că începea ceva inegalabil, care putea să 
mă îmbogăţească sau să mă piardă. Și-am fost mult timp, poate 


mai sînt și astăzi, bogat și pierdut, printr-o bucurie încă 
neconsumată pînă la capăt, prin chin și prin voluptate. Pentru 
ceea ce am văzut de la fereastră. Pentru ceea ce am simţit că 
va fi mai departe. Și-a fost, har domnului! Și-am mers pînă la 
capăt! 

— Şi-n Galicia ce v-a mai plăcut în afara peisajului? 

— Ideea că sînt aproape în Spania, domnule! 

— Şi ce nu v-a plăcut? 

— Femeile, iertaţi-mă, cum să spun altfel? 

La Gudiña e un sat pe podiș, aproape de frontiera portugheză, 
la jumătatea drumului între Vigo și Zamora. M-am oprit acolo 
fiindcă venea seara și mersesem destul peste zi, de dincolo de 
Pontevedra, de la malul oceanului. Era un sat cu o sută de case, 
tăcut, fără mișcare de oameni. Dar existau două hoteluri, noi, 
unul lîngă altul, lîngă ele un atelier mecanic, iar peste drum o 
școală de conducere auto. Și, bineînţeles, prăvălia de unde mi- 
am cumpărat mîncare, și unde am văzut fata blonda cu 
picioarele lungi, prima făptură feminină mai acătării. În centrul 
satului se construia a o sută una casă. O macara modernă, cu 
telecomandă, ridica lespezi de piatră pentru pereţii etajului. N- 
am înţeles de ce se folosea acest material prestigios, dar care 
se prelucrează și se manevrează atit de greu, la o casă de ţară 
destinată să rămînă nedescoperită în toată istoria viitoare a 
Spaniei? Scriu primul despre ea, și nu va mai scrie nimeni. Dar 
migala inexplicabilă, și greutatea pietrei pasuită minuţios, 
minuţios plasată, lespede cu lespede, nici una egală cu alta, 
nimic egal cu ceva de alături, din urmă sau dinainte, m-au făcut 
să fiu mai atent la toate cele înconjurătoare. Plutea în atmosferă 
nu știu ce, care îmi dădea o neliniște, simţurile mele erau 
nedumerite și alarmate. 

După ce am mincat, în cameră, privind peisajul dinspre sud, 
podișul ondulat și pustiu, fără vegetaţie și totuși pulsînd de 
viaţă, pe care aveam să-l simt abia peste noapte, am coborit, 
mînat de vechea neliniște, și am mai parcurs o dată satul, de la 
un capăt la celălalt, fără să descopăr altceva decit înainte de 
masă. Prăvălia de unde cumpărasem de mincare se închisese, 
plecase deci și era pierdută fata blondă cu șoldurile înalte; la 
casa nouă de piatră încetase munca și macaraua, ridicată pe 
cer, veghea peste noaptea necunoscută. 

Am simţit că nu era tot și, strecurîndu-mă printre două case, 


am ajuns pe uliţa a doua, cum n-o bănuisem. Acolo începea 
Spania vizibilă, prevestind tot invizibilul ei, greu de străpuns, și 
numai la urmă. Așa m-am gindit, și acum am spus, spre 
nemulţumirea domnului impozant, care dorea să mă fi cucerit 
Galicia lui a natală. Dar Galicia are altă culoare! Și, zău, e cu 
totul altceva! 

După șoseaua umblată de automobile, cu case convenţionale, 
fie ele de piatră, cu hotelurile, cu atelierul mecanic și cu școala 
de conducere auto, ulița a doua mi s-a părut că duce înapoi, 
spre o viaţă adevărată, fără contrafaceri, fixată în trecut, 
ignorînd sau respingind un viitor neutil. Acolo era, cu o vorbă 
mult prea folosită astăzi, o permanenţă. Umană și hispanică. Am 
văzut-o în tot ce mi-a apărut în faţă, și toate au apărut repede, 
într-o revelaţie concentrată pe ulița scurtă a satului. Am 
descoperit, știute din cărţi informative, staulele aflate pe partea 
din faţă a casei, în ras cu solul, nedespărțite de el prin urcușuri 
și praguri. Deasupra lor e așezat cerdacul cu geamlic, de unde 
nu se deschide nici o priveliște și de unde omul nu are nimic de 
descoperit decît pe el însuși, într-o ipostază aproape biblică. În 
fiecare staul de sub cerdacurile cu geamlic ar fi putut să se 
nască un Isus. Balega se revarsă în uliţa minunat de murdară; e 
a firii, nealterată; nu repugnă, ci înduioșează. E un fenomen pur, 
ca viaţa animalelor. 

N-am văzut nici un om; poate stăteau în fundul staulelor sau 
după geamlicul cerdacurilor. Am văzut vacile, cu alb și negru, cu 
coarne lungi, orizontale, prea puţin arcuite, aproape drepte. 
Tronau deasupra reziduurilor, curate din naștere. Erau mîndre și 
frumoase; pentru ţara taurilor, nici nu s-ar fi putut altfel. 

Aveam în mînă o franzelă de șapte pesete; amintirea pîinii 
spaniole mă va înduioșa totdeauna, pînă la tristeţe, oricît de 
tîrziu, oricît de departe. Piinea din Franţa e inegalabilă prin 
subtilitate și sofisticare; mi-a plăcut, dar nu m-a emoţionat 
niciodată. Piinea în Spania, oriunde, la Madrid sau în ultimul 
dintre sate, e aceeași, curată și cinstită, a pămîntului și a 
soarelui, ca pîinea din rugăciune. Mirosul ei dulce, de flori și de 
miere, îmi aducea în mașină prietenii ancestrale, poate din 
vremea magilor. Dacă îmi trebuia una, luam două, numai ca să 
fie cu mine. 

Mergeam printre staule, petrecut cu ochii de vacile satului, cu 
plinea în mînă, și o mestecam bucată cu bucată, încercuit de 


propriile mele gînduri, ca de un laso, aruncat de mine, cel de 
departe, asupra mea, cel de aici, din satul La Gudiña. Sub un 
șopron stăteau împreună un măgăruș și un cîine. Era o căţea, 
am văzut cînd s-a ridicat să vină spre mine; avea ţiţele supte de 
curînd, înroșite și umede; abia își alăptase căţeii, iar acum se 
apropia, blîindă și istovită. Uitasem prietenia cîinilor; am 
mîngiiat-o pe creștet și i-am dat piine... 

lată ce este, domnule, eu și cînd mă prostesc rămîn lucid, și 
măcar în această privinţă sînt mulțumit de mine; de ce m-aș 
lepăda de asemenea păcat, cînd nu mă lepăd de altele, mai 
rele? Vreau să spun doar că i-a plăcut mai mult mîngiierea decit 
piinea. Dar am mîncat din piine împreună, și pe urmă s-a 
apropiat și măgarul. l-am dat și lui pîine, după ce l-am mîngiiat 
pe făgașul maxilarului, căci așa poate să înceapă o prietenie cu 
măgarii — știu din copilărie, și dacă aș fi uitat, au venit alte 
întîmplări să-mi aducă aminte. 

Într-o toamnă tîrzie, cînd era încă mult soare, dar vremea 
începea să se oprească, mă aflam într-un sat de pe malul mării, 
dincolo de Mangalia. Cam tremuram noaptea de frig, pentru ziua 
cu citeva ceasuri de plajă. Plecase toată lumea străină, iar 
lumea satului era dusă de-a valma la culesul bucatelor, cu copii 
cu tot, că rămînea închisă și școala. In drumul pe care îl făceam 
spre malul mării, treceam pe lîngă o gospodărie prăfuită, unde 
un măgar stătea priponit în mijlocul bătăturii, fără umbră și fără 
iarbă. Mai știam în capătul celălalt al satului o fată care nu-mi 
era străină, dar care ţinea să nu se arate. 

De văzut, cît ţinea ziua, nu puteam să văd decît măgarul. Mă 
simţea de departe și începea să ragă jalnic, bălăbănindu-și capul 
pe cerul albastru, într-o mișcare dramatică, fiindcă era în ea 
toată disperarea purtată prin lume de neamul lui, de la Isus pînă 
astăzi. Căci măgarul e un paria, domnule, e ca un cîine fără 
stăpîn între cîinii de rasă. La început am avut neghiobia să cred 
că răgea de foame sau de sete; și, intrînd în ogradă, i-am smuls 
pălării de sub gard, și ciulini, care sînt din vechime hrana 
măgarului; nu le-a vrut, ci și-a întins grumazul spre mine, cu o 
privire patetică. l-am adus apă de la cișmea; n-a vrut-o, și atunci 
am ridicat din umeri. Abia mai tirziu am înţeles că măgarul 
suferea nu de foame și de sete, nici măcar de arșiţă, soarele nu 
mai avea multă putere, ci de singurătate, și căuta o prietenie. 
Am rămas cu o umilinţă, că n-am fost în stare să trec peste 


reguli prestabilite, asumîndu-mi cîteva riscuri, nici măcar grave, 
că n-ar fi fost vorba de crimă: să fi dat drumul măgarului, să se 
ducă unde i-ar fi fost voia, chiar și la Nazaret, unde nu erau încă 
războaie pe vremea aceea. Dar știu că nu s-ar fi dus departe, 
ambițiile lui fiind de mult istovite, ca la toate fiinţele pe care 
viaţa le-a pus în genunchi, făcîndu-le să creadă că starea 
aceasta este cea dreaptă. 

Într-un timp, pe urmă, am nutrit gîndul să nu mai trec 
nepăsător pe lîngă un măgar priponit în bătătură, ci să intru și 
să-i desfac legătura. N-am avut prilejul sau, cînd o fi fost, poate 
mi-era mintea în altă parte. Dar și astăzi mai visez la unul căruia 
să-i dăruiesc libertatea. 

Măgarul de la Gudiña nu era priponit, și după ce i-am dat o 
bucată de piine, s-a luat după mine, împreună cu căţeaua. 
Mergeau de o parte și de alta a mea, eu miroseam pîinea, din 
cînd în cînd le întindeam cîte o bucată. Și iată, domnule, am 
ieșit din sat, am ajuns pînă la gară, încadrat de aceste două 
fiinţe oropsite, pe care greu cred că am să le uit vreodată, după 
ce voi uita multe întîmplări preafrumoase. 

Gara era de piatră, și avea liniile cu ecartamentul acela mărit, 
care mă obsedează. Ca să mă conving că știința mea este 
exactă și că ochiul nu mă înșală, am coborit de pe peron și am 
încercat cu pasul, sărind de pe o șină pe alta, cum făceam în 
copilărie și chiar mult după aceea; la urmă nu mi-a mai rămas 
nici o îndoială. 

Puțin mai tîrziu a venit un tren; n-a urcat și n-a coborit nimeni. 
De unde? Trenul era gol, gara goală. Abia după un timp a ieșit 
din birou un fel de impiegat, care a fluierat de plecare. Era pe 
peron și un clopot, cu sfoară. Piaţa din spatele gării, pavată cu 
lespezi de piatră, avea proporţiile unui aerodrom. Cui folosea?... 
Dar cui folosea gara? Și trenurile? 

Abia trecuse de opt, și se lăsase un întuneric înfricoșător. Pînă 
în sat am terminat pîinea. 

lată ce am avut să povestesc despre prima mea seară în faţa 
Castiliei, unde, socot eu, începea cu adevărat Spania. Galicianul 
era mirat că puteam să mă emoţionez pentru nimica toată, și 
părea nemulţumit că nu mi se întîmplase la fel în Galicia. 

— Ba cum să nu, domnule, am venit de acolo cu atîtea emoţii, 
că nici nu le mai pot duce; e fatal să se piardă unele, sau să se 
înăbușe între ele, dacă sînt atit de multe. Eu păstrez mai ușor 


emoţiile izolate și simple, care intră mai adînc în suflet, fiindcă 
nu se lățesc asupra lor înșile. Un cuţit își face treaba cu 
ascuțișul. 

După toate, domnul din Galicia a dedus că îmi plac cîinii și mi- 
a atras atenţia că, de la Málaga înainte, riscam să mă adopte 
vreunul. Vorba îi aparținea și ideea începea să-mi placă. Dar ce 
înseamnă să te adopte un cîine, domnule? Inseamnă să te 
aleagă de stăpin și să nu te mai părăsească. Numai cîinii de la 
Málaga înainte. Aveam să fiu acolo săptămiînile următoare. Cîinii 
stau la pîndă unde nici nu te gîndești și te judecă; au simţurile 
lor nebănuite ca să te cunoască și niciodată nu se înșală, cum ni 
se întîmplă nouă, oamenilor. După ce au pus ochii pe tine, se 
apropie și încep, cu multă răbdare. Te întîmpină dimineaţa, la 
ușă, dar nu dau buzna, să te sperie sau să te agaseze; te 
urmează discreţi, de parcă ar vrea să nu-i bagi în seamă. Tactica 
lor este de o subtilitate necunoscută multora dintre oameni. Ea 
constă în a se face indispensabili, dar nu prin prezenţa lor fizică, 
fiindcă pe mulţi oameni, și mai ales pe unii în călătorie, un cîine 
îi incomodează. Ei știu să se facă indispensabili numai ca idee; 
adică se impun nu în viaţa, ci în spiritul omului. Seara, după ce a 
închis ușa și a stins lumina, omul se întreabă deodată: „Dar ce-o 
fi făcînd cîinele?“ Cîinele care l-a urmărit toată ziua, fără să-i 
dea nici o preocupare. Preocuparea vine pe întuneric, luînd locul 
somnului. Omul se ridică, deschide fereastra; cîinele doarme, 
făcut colac, pe treptele din faţa ușii. Ai spune că nu aude nimic, 
nu simte nici o mișcare, se află acolo întîmplător, nu așteaptă pe 
nimeni. Dar dimineaţa, după o noapte de insomnie, omul îl 
găsește în același loc, și ochii cîinelui sînt încărcaţi de iubire. 

— E destul un gest, și omul e pierdut, îmi explica galicianul. 

— De ce pierdut, domnule? 

— Fiindcă din clipa aceea nu mai scapă de el. Dacă i-a vorbit 
sau i-a dat de mîncare, înseamnă că omul a fost adoptat. 

— Nu, domnule! Inseamnă că a fost domesticit. 

Mi-am adus aminte de povestea Micului Prinţ, din care nu 
demult am ales, pentru o fiinţă aflată departe, tocmai pasajul 
unde vulpea, încetînd măcar o zi să fie șireată, căci nimeni nu 
poate fi șiret cu suavul Prinţișor, simbolul inocenţei, îl învaţă pe 
acesta cum s-o domesticească... 

Toţi domesticim cîte ceva în viaţa noastră. Și toţi uităm ce 
spunea vulpea, că rămînem răspunzători pentru totdeauna faţă 


de ceea ce am domesticit o dată! Numai cîinele ţine seama și nu 
te mai părăsește pînă la moarte. 


23 


— Fiindcă m-a domesticit! De aceea sînt aici! (Nebună și gata 
să cad în prăpastie.) N-am crezut că se poate. Nu, n-a fost milă; 
știam că nu minte, dar nu-l puteam crede. Era prea viu, i-am și 
spus din prima seară. 

Nu voia să meargă la bar, și pe urmă barul se închisese. Nu 
voia nici să urce în cameră. M-am dus și i-am adus o sticlă de 
Calvados, începută fără entuziasm, pe care o aveam în valiză de 
multă vreme. O luasem din La Rochelle, incitat de amintiri 
literare. Două personaje patetice și nefericite, într-o lume și mai 
nefericită, își umpleau golurile din suflet cu această băutură, pe 
care am asociat-o unor acte de eroism ale omului în războiul lui 
cu el însuși, între lașităţi și aspirații sublime. Cum am făcut și eu 
adesea acest război, am vrut să-i cunosc băutura, numai că ani 
în șir n-am găsit-o; nu avea răspîndire, ajunsesem să cred că era 
o invenţie și admiram forța celui care îi dăduse o circulaţie 
aproape legendară. Şi cînd colo, am văzut-o în raft, sub o 
eticheta mizeră, într-o modestă prăvălie din La Rochelle. 
Ajunsesem acolo curînd după prînz, coborînd întins de la St. 
Malo, pe o ploaie degradantă, și nu m-aș fi oprit, ci aș fi mers 
pînă seara, pînă noaptea, pînă a doua zi dimineaţa, aș fi trecut 
Pirineii, sperînd să dau de soare măcar în Spania. Drumul de la 
St. Malo, prin Rennes și Nantes, rămîne pentru mine fără nici o 
semnificaţie exterioară, fără amintiri geografice, deși am 
așteptat zeci de ani să ajung acolo și n-am ajuns fără greutate. 
E o batjocură să treci astfel prin peisaj, și mult amar simt în 
suflet cînd privesc pe hartă locurile acelea, unde probabil n-o să 
mai ajung altă data. Tot ce mi-a rămas din sutele de kilometri 
parcurși în semiimersiune sînt însemnările din caietul de 
călătorie, privind starea mea sufletească, o pornire continuă 
spre răzvrătire. Am fost mirat, ajungînd în piaţa centrală din La 
Rochelle, să mă pomenesc sub un cer albastru, luminat pe 
neașteptate, radios și pur, un cer de adolescenţă. Mi s-a părut 
că era un miracol local, o șansă nesperată, de care trebuia să 
mă folosesc repede și din plin, pînă la capăt. Așa am luat 
hotărîrea să rămîn; mi-era teamă să plec mai departe, unde 


bănuiam că aș fi reîntîlnit vremea proastă. 

M-am dus mai întîi în portul de yachturi, ticsit de veliere ca 
albatroșii, fiecare reprezentind o aventură posibilă, iar toate la 
un loc un univers mobil, o lume a plecărilor, emanind un 
interminabil dor de du-te. M-am resemnat să mă urc pe un mic 
vas cu motor care făcea curse în larg; de obicei mă feresc de 
asemenea compensaţii infirme, nu știu cum, însă, de data 
aceasta, simţeam că n-are să fie o păcăleală, și n-a fost, spun 
astăzi. Erau vreo douăzeci de oameni pe acea șalupă puntată, 
care străbătea valurile cu o forţă și o stabilitate admirabile, dar 
îmbarca pachete grele de apă, căci nici nu s-ar fi putut altfel, 
cum mergeam cu vintul în faţă, pe o mare destul de zburlită. Şi 
cei douăzeci de oameni se purtau admirabil, fără să le pese prea 
mult cînd un val spart în etravă răspindea asupra lor jerbe de 
ploaie cu spumă. Erau printre ei unii cu copii mici de mînă, și 
chiar o mamă cu copilul în braţe, un copil în scutece, vă rog să 
mă credeţi, pe care îl strîngea la sîn, să-l ferească de apă. Se 
vedea că toţi cunoșteau marea și nu se temeau de ea, o iubeau, 
îi simțeau nevoia, fiindcă nimeni nu-i silea să participe la 
această croazieră, nu emigrau spre o ţară mai fericită, și nici nu 
căutau vreo insulă a comorilor. 

Și cîrmaciul șalupei s-a purtat admirabil, fiindcă n-a scurtat 
deloc drumul, ceea ce ar fi fost scuzabil și aproape legitim pe o 
mare atît de montată, cînd avea cu el oameni cu copii de mină, 
și chiar o femeie cu copilul în braţe. Spre apus, cerul era negru, 
iar pe orizont cădeau valuri de ploaie. Înapoi, spre La Rochelle, 
toate rămiîneau albastre și luminoase. De ce simțeam oare 
nevoia, la fel ca oamenii din jur, să merg înainte, și mai departe, 
pe marea sumbră, spre orizontul negru ca noaptea, după ce 
toată ziua dorisem o bucată de cer albastru? 

Am mers multe mile spre apus, pînă la ultimul promontoriu al 
insulei de Ré, neeludînd nimic din programul croazierei, cu o 
conștiinciozitate în care aveam multe motive să nu mai cred 
niciodată. Aici eram în plin larg al mării, cu valuri cît casa; vase 
de pescuit și yachturi se întorceau spre coastă, urmărite de 
umbre amenințătoare, dar nici unul din oamenii pe care îi 
vedeam bine cînd treceau pe aproape nu părea speriat și 
nevolnic; totul la ei și la noi se întîmpla admirabil. 

M-am temut de clipa cînd aveam să facem rondoul, pentru a 
ne întoarce; a fi cîteva clipe de-a latul pe aceste valuri, nu-i ușor 


nici pentru un vas mai mare. L-am urmărit pe cîrmaci cum își 
făcea manevra, stăpîn pe sine, senin, fără să ezite, dar nu 
blazat, nu nepăsător, ci pasionat în gesturile lui calme. Eram o 
întreagă flotă acum, mergînd spre același port, singurul loc unde 
ne puteam întoarce, și oricît de străini am fi fost unii altora, 
atunci ne lega o soartă comună. 

Spre a încheia aventura în aceeași tonalitate, două mici 
veliere ne-au trecut prin faţă, cu vîntul dintr-o coastă, și pe unul 
l-am putut urmări bine multă vreme. Era o ambarcaţiune mică și 
ușoară, poate de patru metri, cu velatură clasică, o randă și un 
foc, cu un catarg care de multe ori se pierdea între valuri. Cei 
doi coechipieri stăteau cu totul în afara bordului, ţinîndu-se de 
cîrmă și de parime, întinși orizontal, peste valuri, cu picioarele 
proptite în copastie. Cînd vintul se întărea, îi ridica progresiv, în 
timp ce catargul se culca în partea cealaltă, iar la cîte o rafală 
puternică ajungeau în poziţie aproape verticala. Nici o clipă nu i- 
am văzut șovăind, niciodată nu au cedat venind în vînt, ceea ce 
duce la o relaxare imediată, ci și-au păstrat direcţia cu o rigoare 
drăcească, aprinzindu-mi un entuziasm epic. In momentele de 
acalmie, nefiind timp să se tragă pe bord și greutatea lor atît de 
extinsă nemaiavînd compensație, clipe lungi își continuau 
înaintarea adînciţi în valuri, făcîndu-și trupurile flotoare. 

M-am gîndit că dulcea Franţă de astăzi a dat lumii oameni de 
mare legendari și tradiţia lor n-a dispărut, nici eroismul lor, nici 
generozitatea. În limba franceză, bravul ero — voi fi — al 
strămoșilor noștri comuni a fost înlocuit cu speculativul „Je 
serai“. Apoi, din speculație în speculație s-a ajuns la Proust. Lui 
Proust i-a plăcut marea de la Balbec. l-o fi plăcut într-adevăr? 

Cînd am coborit pe chei, femeia cu copilul în braţe era udă de 
sus pînă jos, totuși nu mi s-a părut nici necăjită, nici îngrijorată. 
N-am avut cum să văd, dar cred că își protejase copilul pînă la 
capăt, ferindu-l de apă... 

Păun, pescarul de la Snagov, care își iubea meseria în chip 
vicios și n-a renunţat la ea nici cînd ar fi trebuit să stea în spital, 
își lua cu el în barcă fetiţa nou-născută; de ce nu? Barca era un 
alt fel de leagăn. Îl vedeam plecînd dimineaţa și întorcîndu-se 
după ceasuri, ca spre seară să plece din nou și să revină de 
multe ori noaptea; fetiţa, în scutece, stătea pe fundul bărcii. 
Toamna era frig; vara, cînd ploaie, cînd arșiță. Așa a crescut 
copila, pe lac. Azi e o fată mărișoară, aduce apă de la fîntînă, cu 


găleata de plastic. Păun a murit de multă vreme; avea plămiînii 
ciuruiți, dar pînă în ultima zi a ieșit pe lac, să pescuiască. 

Negustorul din La Rochelle, de unde am luat sticla cu 
Calvados, mi-a arătat pe fereastră jucătorii de volei finlandezi. Și 
negustorii vecini erau pe la ferestre sau pe la uși; toată lumea 
se oprea să-i privească pe jucătorii străini. Aceștia, blonzi, în 
treninguri albastre cu insigne galbene, mergeau pe chei, atit de 
înalţi toţi că păreau niște catarge. A doua zi se întreceau cu o 
echipă locală, sau poate cu alta, mai importantă, n-am avut 
nevoie să știu bine. Negustorul meu era îngrijorat: „Cu înălţimea 
lor, cine poate să-i înfrunte?“ Toată lumea părea îngrijorată. 

Calvadosul a fost o dezamăgire, de aceea după atita timp nu 
băusem nici jumătate de sticlă. O ţineam ca pe o rezervă de 
mizerie, ca s-o am în cite o seară, cînd uitam să cumpăr altceva. 
Dominique a băut din sticlă, cu capul dat pe spate; îi vedeam 
gîtul arcuit, și urechea dezvelită, în care lucea micul cercel de 
aur. Ședea rezemată de stilpul indicatorului, în stînga; rar, cînd 
apărea o mașină, întindea mîna, cu cartonul pe care scria 
„Cerveza“. Farurile luminau faţa cealaltă, pe care scria: „Orice 
direcţie“. Nu oprea nimeni. M-am așezat și eu în ţărină și m-am 
rezemat de stîlp, în dreapta. Fiind pusă pe destăinuiri, poate nici 
n-o interesa cui i le face: mie sau stîlpului. Era un fenomen de 
prea-plin, ceva din sufletul ei trebuia să se reverse, știam, 
fiindcă mi s-a întîmplat adesea. Din cînd în cînd făcea o pauză, 
ca să ducă sticla la gură. De la un timp a început să se lumineze 
și n-a mai trecut nici o mașină. Ascultam, tremurînd de frig, nu- 
mi venea să plec, să mă duc în cameră, la căldură. Cînd s-a 
luminat bine, ea s-a ridicat în picioare și s-a uitat mirată în jur, 
parcă întrebîndu-se ce se întimplase cu lumea. M-am ridicat și 
eu, în timp ce ea se scutura de praf. Soarele trimitea o rază 
roșie asupra panoului pe care scria: „Madrid, 197 km“. Nu-l 
vedeam prima oară, știusem de el și mă gîndisem la Madrid 
toată noaptea. Se cuvenea oare să mă întorc numai pentru 
capela pictată de Goya?... 

Mai rămîne să rememorez cuvintele ei, cum le-am ascultat în 
noaptea de la Motilla del Palancar, lîngă indicatorul pe care 
scria: „Madrid, 197 km“. 

— N-am crezut că mina unui om poate să transmită atita 
căldură. Atitea gînduri și temeri. E o însușire a temătorilor, 
învingătorii n-au nimic de transmis, decit brutalitatea lor 


triumfală, care te îngheaţă. Cînd mi-a dat părul la o parte și i-am 
simţit mîna pe obraz, a fost ca o electrocutare. Oamenii 
executaţi pe scaunul electric mor de curent sau de groază? 
Electrocutarea e un act sinistru, dar numai ca idee; altfel nu 
poate fi dureroasă. Am simţit-o, mi s-a oprit inima, sîngele s-a 
oprit în artere, eram moartă; să fi vrut, aș fi rămas așa pentru 
totdeauna. Am reînviat pentru că mi-era bine; îngrozitor de bine, 
atit de bine și de îngrozitor, că-mi venea să urlu. Electrocutaţii 
urlă de plăcere, atit că nimeni nu știe, și ei nu pot reînvia ca să 
confirme... 

Sigur că exista un bărbat; o femeie ca ea nu poate rămîne 
singură — e nevoie de unul, ca să nu fie altul. In orice clipă 
cineva e gata să urce scările și să-i bată la ușă. Dar acel bărbat, 
puternic cum nu s-ar fi găsit al doilea, venea rar s-o vadă; îi era 
credincioasă, fiindcă nu putea fi altul mai puternic. Venea din 
cînd în cînd, la jumătatea unui turneu, între două concerte. 

— Nu-mi scrie niciodată, nu-mi telefonează, dar vine. 

Un asemenea om inspiră teamă. Îl accepta din orgoliu; mii de 
femei i-ar fi făcut orice voie, numai să fi întins mîna spre ele. 
Mîna aceea de ucigaș care omora o sută de oameni cu o 
mișcare, și-i reînvia pe toţi în unul singur. Venea cu avionul pe 
care îl pilota peste munţi și peste ape, de la Stockholm, de la 
Berlin, de la New York sau Moscova; de oriunde. 

— O dată, astă-iarnă, a trecut Pirineii pe ninsoare numai ca 
să-mi aducă violete. 

Bineînțeles că, pe lingă flori, avea avionul încărcat cu 
parfumuri. Totdeauna aducea o valiză mare sau mai multe, 
cantități comerciale, cu ultimele parfumuri apărute în Franţa. 
Singurele parfumuri acceptate de lume. Era o acceptare 
unanimă, știam, nici mie nu-mi plăceau altele; dar pasiunea 
neînfrinată și nelimitată pentru ele mi se părea o umilinţă 
mondială. Deoarece făcea negoţ cu parfumuri, am întrebat-o pe 
Dominique, atribuindu-i toată competenţa, ca să-mi dea un 
răspuns clar, o dată pentru totdeauna: 

— Și această vogă nebună crezi că-i justificată? 

— Da, cu siguranţă. Ceilalţi fabricanți din lume imită un 
inimitabil; de aceea e lumea atit de tristă. 

Franţa corsarilor, a oamenilor de mare! Ero, eris, erit! Je serai, 
tu seras, il sera! 

— Nu, nu-ţi pune întrebări neghioabe. Prăvălia ne aducea 


cîștiguri enorme, mult mai mari decît aveam nevoie eu și 
asociata mea, deși nu făceam multă economie. Că am putea să 
dăm faliment într-o zi, e cu totul altceva; n-are nimic comun cu 
cîștigul sau cu pierderea. Negoţul se fundează pe legi bizare... 
Colaborarea mea cu el a pornit pur și simplu de la pasiunea lui 
pentru parfumuri; îi place să le descopere și să le negocieze. Eu 
sînt piaţa lui de desfacere. Dar n-am depins de el niciodată și n- 
am avut nevoie de nici o favoare. 

— Adică i le plătești? 

— Dar sigur! Cu zece la sută beneficiu, nu mai mult. Nu mă 
speculează, și fiindcă nu-i vorba de nici o taxă vamală, pentru 
mine preţul rămîne foarte convenabil. Îţi închipui că nimeni la 
vamă nu-l întreabă ce are în valize. Și dacă l-ar controla, ar găsi 
știmele orchestrei; ce vameș ar îndrăzni să le dea la o parte, 
chiar dacă ar ști că dedesubt sînt parfumuri? 

Datorită parfumurilor îl cunoscuse, la primul lui concert; 
ocolise Madridul pînă tirziu, nu din motive politice, n-avea nimic 
împotriva dictaturii, era el însuși un dictator, și mult mai tiranic 
decit alţii. Nu se încredea în publicul de concert din Spania. Fără 
să creadă, totuși, că un toreador, chiar renumit, ar fi putut să-l 
pună în umbră. 

— E încrezut! Adevărul este că l-ar eclipsa și cel mai slab 
dintre toţi. Cu toreadorii nu poate nimeni să concureze. Însă 
concertul n-a fost duminică la cinci după-amiază. Şi l-au 
aplaudat ca la corrida, aplauze asurzitoare, amplificate de sală; 
l-au aplaudat femeile grase și mustăcioase, catolice care nu-și 
înșală bărbaţii și sînt pline de toxine, de la inimă pînă în măduva 
oaselor. Semăna cu un toreador, la fel de infatuat. Infatuarea 
cea mai scîrnavă, fiindcă e inutilă, fiindcă se naște dintr-o forță 
reală, necontestată de nimeni. Din glorie și din victorie... Spune- 
mi, ce înseamnă Vic? 

Îl amintea prima oară pe Vicht în noaptea aceea, într-o clipă 
cînd nici unul din noi nu știam ce se întîmplă cu el în cameră, 
puteam să-l găsim mort; drama era în mișcare. 

— Vine de la Victor sau de la Victis? 

— De unde ţi-a adus violete? 

— De la Nisa. În ianuarie. Ningea; la Madrid ninge rar, dar 
atunci e groaznic; îţi vine să-ţi bagi capul în perne și să plingi 
pînă iese iar soarele. Eram la prăvălie și priveam pe fereastră 
trotuarele negre de umezeală. La unsprezece, îndată ce-au 


sunat clopotele, am auzit telefonul; nu ne cheamă nimeni la 
telefon dimineaţa. Era de la aeroport, un mesaj din partea lui; 
îmi cerea să deschid aparatul de recepţie. Îmi dăduse un radio 
receptor acordat cu emițătorul lui. Era o teroare, trebuia să-l 
port tot timpul cu mine și să-l ţin deschis chiar și noaptea. În 
afară de el nu putea să mă cheme nimeni, dar era de ajuns ca 
să nu fiu niciodată stăpină pe mine... Fiindcă ningea, nu-l 
deschisesem, nu-mi închipuiam că ar putea să vină pe ninsoare. 
Sau eram obosită. Nu știu; poate răzvrătită. Emiţătorul lui nu 
bate mai mult de opt sute de kilometri. Cînd îl auzeam, știam că 
a trecut Pirineii și vine. Închideam prăvălia, fugeam acasă; se 
auzea din ce în ce mai limpede și mai tare, îl ascultam în taxi, îl 
ascultam în baie, îmi spălam parfumurile de pe mine ca să-l dau 
pe al lui: Madame Rochas! E deprimant cît poate să-i placă; îl 
emoțţionează ca pe un adolescent, cînd e tăbăcit de răutăţi și de 
păcate. E un victorios; în tot ce face. Dovadă că-i folosesc 
parfumul. 

Lăsă sticla de Calvados, scoase atomizorul și proiectă un jet 
de parfum în șuviţele părului, gest pe care îl știam din clipa cînd 
se urcase prima oară în mașină, lîngă mine, deasupra Granadei, 
cînd mă neliniștea pompa de apă. Era pornită împotriva 
parfumului — și nu renunţa la el; îi plăcea oare să se lase 
terorizată? 

Așa cum stăteam în ţărină, rezemaţi pe stilpul indicatorului pe 
care cifra nu se schimbase — pînă la Madrid ramîneau mereu o 
sută nouăzeci și șapte de kilometri — unda de parfum, umedă și 
rece, foarte puţin lubrică și mai mult pură, și oricum ameţitoare 
și insidioasă, mi se ducea pînă în suflet, răscolindu-mi tristeţile! 
Cît asemenea parfum absorbisem, cît trecuse pe lîngă mine! Ce 
rămîne în urmă?... Nu înţelegeam de ce-l reneagă. Mie îmi 
displăcea numai numele. Simţeam nevoia să beau o înghiţitură 
de Calvados, dar să fi băut după ea ar fi fost un gest de 
intimitate. 

— Am ajuns la aeroport după ce aterizase. Pe aripile avionului 
era gheaţă; abia începea să se topească. M-am gîndit că ar fi 
putut să se prăbușească în munţi, cred că nici el nu se aștepta 
la o vreme atît de proastă. Stătea ţeapăn, în haina lui de piele 
albastră, strînsă pe talie, era zdrobitor, cu capul gol în ninsoare, 
albit de zăpadă, venit din cer, din lumea lui adevărată, acolo 
unde trăiesc brutele numite supraoameni. Şi cum mergeam spre 


el, fiindcă nu-mi venea în întîmpinare, m-am gîndit ce-aș fi făcut 
dacă se prăbușea în munţi, acum două ceasuri... Ce crezi c-aș fi 
făcut? 

Se apropia o mașină. Dominique întinse cartonul, fără 
convingere, apoi bău din sticlă; mai era Calvados de două 
degete și tare aș fi vrut și eu o picătură! 

— Ştii ce-aș fi făcut? Aș fi sfărimat receptorul. Aș fi dat cu el 
de pămînt, l-aș fi călcat în picioare, iar fărămiturile le-aș fi pus 
să se mistuie peste jăraticul din brasero. Și aș fi stat cu mîinile 
deasupra, să simt căldura. Era frig, de dimineaţă făcusem 
jăratic, aveam un brasero mare în mijlocul prăvăliei... Mă 
apropiam de avion şi-mi părea rău că jăraticul se trecea fără 
mine. Avea în braţe o cutie mare de celofan, plină cu violete; un 
cîmp întreg de violete, toate violetele care înfloresc într-o 
dimineață pe coasta Mediteranei. Il uram, dar cu o ură 
orgolioasă, care se transforma într-o iubire descreierată. Cum 
altfel, cînd vedeam gheaţă pe aripile avionului, și-l vedeam pe el 
cu părul nins, cu haina de piele albastră strînsă pe talie? E un 
superstar, un cruciat victorios; nimeni nu mai valorează nimic în 
faţa lui. Și violetele din cutie mă înnebuneau, aș fi vrut să mă 
îngrop în ele, să mor în parfumul lor și să vină un ger mare, să 
îngheţăm împreună. lar el știi ce mi-a spus: „Ai întîrziat! De ce 
n-ai deschis receptorul?“ Pe urmă a sfișiat cutia de celofan, a 
trîntit-o jos, a luat violetele cu pumnii și le-a aruncat de jur 
împrejur; au căzut pe betonul ud, au făcut o pată albastră, ca 
haina lui de piele strînsă pe talie. Nu mi-a spus alt cuvînt, ci doar 
m-a salutat, cu un deget la tîmplă, ca militarii, s-a urcat în avion 
și a pornit motoarele. Curentul elicelor a risipit violetele, le-a dus 
departe; unele au ajuns în afara aerodromului, am găsit una 
lîngă taximetru. Şoferul a văzut-o și el, s-a aplecat, a șters-o de 
zloată și mi-a oferit-o; poate nici nu știe ce floare este. Am 
presat-o, mă crezi? O păstrez în programul de la Parsifal. Tot ce- 
am auzit mai frumos vreodată. 

ÎI cunoscuse după ce se terminase concertul; ea nu știa nimic 
despre muzică. El a intrat în prăvălie, luîndu-se după firmă. Avea 
parfumuri de vînzare, la preţuri care o ispiteau. 

— Aduceţi-le! 

Se întimplase să fie relaxat, după un succes mai mare decit 
prevăzuse; era forma lui de modestie, orice om are una, chiar 
cei care nu-și mai pot măsura orgoliul. Totdeauna socotea că 


succesul fusese mai mare decît cel prevăzut, și totdeauna 
succesul de astăzi îl depășea pe cel din ajun, într-o continua 
creștere. Nu-și imagina că depășirea aceasta sistematică ar 
putea ajunge la un capăt, deși era mai greu de imaginat unde ar 
putea să încapă. 

Intr-o altă stare i-ar fi întors spatele, vexat, sau chiar ar fi 
admonestat-o. Nimeni nu îndrăznea să-l contrazică, nimeni să-și 
spună cuvintul, înainte de a asculta cuvintul lui. O sută de 
instrumentiști și zece soliști, cei mai mari din lume; și-i alegea 
după bunul lui plac, și-i convoca de la mii de kilometri distanţă. 
Toţi veneau, toţi îl ascultau, iar el îi bruftuluia sălbatic. De unde 
să-i treacă prin minte care era poziţia ei față de el: că nu știa 
nici cum îl cheamă, nici cine este? Dacă ea i-ar fi spus adevărul, 
i s-ar fi părut abominabil și n-ar fi crezut-o. Ar fi socotit că vrea 
să se apere, la fel cum, adresîndu-i-se nepăsătoare, ca unui 
comis-voiajor, nu făcea altceva decit să se apere. O privi mai 
atent. 

lar ea îi acceptase propunerea imperativă, din motive care se 
schimbau succesiv, din ceas în ceas, pînă la patru după amiază, 
cînd o convocase la hotel, dîndu-i instrucţiuni cum să ajungă la 
el. Nu prin faţă, n-are să fie posibil. Ea nu înţelegea, dar nici nu 
voia să-i ceară vreo lămurire; socotea că nepăsarea răminea 
poziţia cea mai jignitoare, și voia să-l jignească. 

Dar se dusese! Intîi din interes pentru parfumuri; era datoare 
să nu-l refuze, dacă nu pentru ea, măcar pentru asociata ei; nu-i 
era permis să uite regulile negustoriei. Poate, cu drumul la 
hotel, scutea un drum la Paris, care nu i se părea totdeauna o 
plăcere și, oricum, îngreuia bugetul prăvăliei. Riscul rămînea 
minim; cel mult o aventură. Nu era respingător, atit cit 
observase privindu-l pe furiș, fără ca el, în infatuarea lui, să-și 
dea seama. (La fel cum Vicht, mai tîrziu, n-avea să-și dea 
seama, dar din timiditate.) 

Un ceas mai tirziu, motivul devenise curiozitate, voia să-l 
depisteze, să știe ce era el cu adevărat. Un negustor? Nu făcea 
destul de bine această impresie. Un aventurier? Un escroc? Un 
asasin?... (Mașinal, fără teamă și fără emoție, scosese pistolul 
din sertar și îl pusese în poșetă, după ce controlase dacă era 
încărcat și dăduse piedica la o parte.) 

La ora trei, motivul era furia; se simţea jignită că acceptase și 
voia să-i răspundă printr-o umilire; spera să izbutească spontan, 


fiindcă nu-i venea nici o idee de răzbunare. 

La patru fără un sfert, cînd se pregătea să plece, simţea un 
început de lascivitate. Dorea parcă să se terfelească puțin, cu 
un dublu dispreţ, pentru ea și pentru partenerul posibil, și dorea 
cu atît mai mult, cu cît partenerul merita o umilinţă, poate chiar 
ca un triumf asupra lui, să-i arate, dar nu retoric, ci simplu, 
direct, fără echivoc, conștiința ei despre dreptul bilateral, în cea 
mai deplină egalitate. 

De la colţul străzii o nedumeri mulţimea; nu erau mii, cum 
aveau să scrie unele ziare, dar destui ca să umple trotuarele și 
să stînjenească mișcarea mașinilor. E adevărat că i-ar fi fost 
greu să răzbată printre acești oameni care pîndeau, cei mai 
mulţi masaţi sub portalul hotelului, așa că dădu colţul. La 
intrarea de serviciu, unde dintr-o furgonetă se descărcau buturi 
de carne învineţită, un groom în vestă galbenă aștepta, uitîndu- 
se în lungul străzii. „Ai să întrebi de mine și au să te conducă.“ 
Fără să-i spună cum îl cheamă! Era atît de sigur că îl știa toată 
lumea! 

Personalul de hotel ajunge să aibă un simţ special al 
oamenilor și al situaţiilor. Groomul o cîntărise din ochi cînd se 
apropia, silueta și mersul ei pe care eu însumi le remarcasem de 
prima dată, ca însușiri foarte personalizate, erau un indiciu 
sigur, legitimau vizita la personajul inabordabil. 

În lift, însoţitorul ei, un adolescent pe care instrucţiunile îl 
obligau să fie cuviincios, o spiona cu coada ochiului; și ea îl 
spiona și-i citea gindurile pe faţă. Ar fi vrut să-l pălmuiască. Abia 
acum înţelese că omul la care mergea, negustorul de parfumuri, 
era o persoană importantă, căutată de lume și păzită de 
personalul hotelului. Ca un negustor de armament, un alt Krupp 
sau un alt sir Bazil Zaharof. Sau poate era însuși monsieur 
Rochas! 

După întreaga tevatură, camera i se păru meschină, o cameră 
convenţională, cu un pat dublu, cu un dulap de haine, o 
comodă, o canapea la picioarele patului, un gheridon în colţ, un 
fotoliu, un lampadar. Draperii verzi; o ușă mascată, probabil a 
băii. Nu era apartamentul imperial! Pe pat, fracul pregătit; nu 
înţelegea încă, i se părea că jos va fi un banchet sau o nuntă. 
Lîngă frac, o partitură, deschisă la prima pagină: Don Giovanni. 
Jos, pe covorul de lîngă pat, un afiș căzut: Don Giovanni. Cu 
distribuţia ilizibilă, și cu numele dirijorului, mare, HISMASIAN, de 


două ori cît al lui Mozart. („Fiindcă Mozart există prin mine. 
Numai prin mine! Ceilalţi l-au înmormîntat înainte de a-l 
cunoaște și-i cîntă felurite prohoduri. Eu îl salvez de la asasinat 
și-l fac mai puternic decit a fost el vreodată!“) 

Avea să creadă și-avea să tremure în stal, zguduită, cu 
abdomenul zvicnind, străbătută de spasmuri, deși nu-i plăcea 
opera și asculta prima oară Mozart. 

Pe gheridon, în scrumiera de cristal negru, un inel masiv, alb, 
desigur de platină (dar dacă era oţel inoxidabil?) cu un briliant 
cît o alună (dar dacă era sticlă?). Alături o pereche de manşete 
albe, înfoiate, de dantelă bogată și fină. lar lîngă ele, bagheta. O 
privi cu indiferenţă. Mai tîrziu avea să creadă ca era un 
sacrilegiu s-o lase acolo, la vedere; ar fi trebuit s-o ţină ascunsă 
într-un sipet; ca pe un sceptru sau ca pe o cruce sfințită. Ceea 
ce n-o împiedica să-l urască. 

li trebuise timp pînă să înţeleagă ce însemnau manșetele de 
dantelă și inelul de platină. Era demonstrativ pînă la violenţă, 
exagerîndu-se pe el însuși cum exagera muzica, ajungînd la 
contraste care fascinau publicul, la ruperi de ritm neprevăzute și 
la încălcări de nuanţe aproape imposibile; trecerile lui de la 
intensitățile maxime, totdeauna exagerate, la cele minime, 
scăzute pînă ce abia mai puteau fi auzite, după ce făceau să 
ţiuie urechile, se transformau în senzaţii vizuale, umplind sala 
de unde violete, iar trecerile inverse declanșau fulgere, ca niște 
arcuri voltaice suspendate deasupra orchestrei. Nu era nevoie 
să cunoști muzica, fiindcă oricum, nimeni nu putea s-o 
recunoască în forma pe care i-o dădea el, abuzind de fantezia lui 
cu o îndrăzneală sfruntată. Dar toţi amuţeau și nimeni nu găsea 
argumente reale să-l combată. O înregistrare a televiziunii, care 
îi reda fizionomia, era studiată de muzicienii transformați în 
psihiatri, în căutarea unei explicaţii; toţi s-ar fi bucurat să 
descopere o fisură. Dar dacă ar fi fost cineva în stare să reziste 
sunetelor, nimeni nu rezista fizionomiei. Undele violete porneau 
de pe faţa lui, iar din ochi porneau fulgerele: ardeau, într- 
adevăr, ca arcurile voltaice de tensiuni colosale. Cel mai instruit 
și mai sobru critic muzical scria la prima lui apariţie în Franţa: 
„Mă enervează că poartă manşete de dantelă, că își pilotează 
singur avionul, că pe sub frac își pune corset, ceea ce e vizibil, 
că în fiecare oraș îl așteaptă o femeie frumoasă. Eram informat 
că din muzică face o mascaradă, dar că nimeni nu-i rezistă. Am 


mers la concert ca să-i rezist și să-l demasc. Ei bine, îl demasc: 
muzica lui este o mascaradă, dar n-am putut să-i rezist“. 

— Şi de ce i-aș fi rezistat? Nu, nu poartă corset, e o calomnie; 
explicabilă, fiindcă la patruzeci și cinci de ani are o statură de 
atlet adolescent; cînd îl privești, simţi liniște și bucurie, n-ai cum 
bănui că ascunde în alcătuirea lui forţe demonice. 

— N-are patruzeci și cinci de ani, ci aproape șaizeci. 

— De unde știi? 

Nu era un secret, știa toată lumea, dar ea nu putea să mă 
creadă. 

— E tot o calomnie. Înseamnă că nu l-ai văzut niciodată. 

— Ba da. O dată, în timpul războiului, atunci era foarte tînăr, 
și o dată toamna trecută. Mi s-a părut foarte ţeapăn; s-ar putea 
într-adevăr să poarte corset. 

— De ce vrei să te urăsc? 

Era mai degrabă tristă decit furioasă. 

— Dacă nu-l apăr, mă simt degradată; îl apăr de atunci, din 
prima zi; fac în jurul lui ziduri de cetate. Fără ele nu m-aș 
înțelege și nu m-aș ierta. E un mitocan șiret și îndrăzneţ; din 
șiretenie și îndrăzneală, manevrate bine, iese scînteia lui de 
geniu. Ai făcut vreodată cetăți? 

— Sigur că da, cetăţi sau monumente. Nu regret, cîștigul a 
fost al meu. Sau am pus pene de lebădă păsărilor domestice. 

— Splendid! Și puteau să înoate pe lac? 

— Puteau să facă orice, chiar să zboare. 

— Eşti un om fericit! Haide, apucă-te să populezi lacurile cu 
lebede! 

— Aș vrea, dar nu se poate. Dacă împodobesc o a doua 
pasăre domestică, prima își pierde penele. 

— Nu s-a găsit nici una să le păstreze? 

— Nu. Să fi fost așa, s-ar fi născut lebădă. 

Și totuși purta corset; cînd îl descoperi, ascuns sub un colț al 
cuverturii, era prea tirziu; singura soluţie rămînea să continue. li 
era și bine, și silă. Parfumurile însă o interesau cu adevărat; le 
cumpără pe toate în bloc. 

— Pînă mă îmbrac, du-te și vino cu banii. 

Avea să-și pună și corsetul pe sub cămașa de frac! 

Era duminică și nu lucra nici o bancă; de unde să ia aproape 
jumătate milion de pesete? Nu-i rămînea decit să amine tîrgul 
pe a doua zi dimineaţă. Seara merse la operă și o duru pîntecele 


tot timpul spectacolului. Înţelese că Don Giovanni era înainte de 
toate un ucigaș. Nu admitea că în spaniolă se numea Don Juan. 

De la hotel ieșiră împreună, tot pe ascuns. Mulțimea din faţă 
crescuse și altă mulţime aștepta la operă. O luă cu el, pe la 
intrarea artiștilor, o încredința unui plasator să-i caute locul. Un 
reflector cu raza îngustă cădea asupra dirijorului tot timpul, 
chiar cînd scena rămiînea în întuneric. Briliantul de pe inel 
scînteia, trasînd în aer mișcările braţului, dar se vedea numai 
din sală; muzicanţii vedeau bagheta de fildeș. 

Vicht nu purta nici un inel; mîinile lui, curate și calde, erau o 
binecuviîntare. Toată noaptea, după prima lor întîlnire, își simţise 
obrazul pulsînd și se trezise cu dorinţa să-l revadă, s-o mai 
mîngiie o dată. Așa pătrunsese el în viaţa ei, pe o dorință 
matinală, în care însă nu mai credea la amiază. 

Asociata ei plecase la prăvălie. Era în suferinţă, avusese un 
curtezan, nu admitea un cuvînt mai impudic, nu l-ar fi numit 
niciodată amant, deși făceau dragoste împreună și cu atita 
gălăgie, că Dominique auzea din camera ei, de partea cealaltă a 
holului. Efuziunile asociatei se materializau în exclamaţii cîrîite, 
ca de găină, teribil de puternice, involuntare desigur, dar nu mai 
puţin antipatice, de aceea curtezanul spălase putina. Ea 
rămăsese cu numele dat de el, Torsila (uneori Torsilita), o 
mîngiiere caraghioasă. Nici Dominique nu-i mai spunea altfel și 
este de neînțeles cum de-o accepta ca asociată și cum de 
locuiau împreună. Chiar și acum, cînd nu se mai bucura de 
îmbrăţișările curtezanului, Torsila cîriia noaptea, poate cînd 
avea vise erotice sau cînd și le compunea singură. Dominique 
traversa holul și-i bătea cu pumnul in ușă. 

— Dacă nu te liniștești, am să te dau leopardului! 

— Ce leopard? 

— Cel care o să te mănînce! 

Torsila știa că Dominique spunea uneori vorbe aiurite, dar 
ameninţarea cu leopardul, oricît ar fi fost de absurdă, îi făcea 
frică, și cîteva nopţi stătea liniștită. 

După-amiază, Dominique se duse la prăvălie, s-o schimbe pe 
asociată; pînă atunci se răzgindise, uitase mîna lui Vicht, își 
făcuse alte planuri. Seara îl invită la ele acasă, altfel nu știa cum 
să scape de el, sau avea mustrări de cuget, și-i căutase o 
compensație. Torsila avertizată, se îngrijise de masă și se 
gătise. Îl primi în ușă, zîmbind, cu capul aplecat puţin pe un 


umăr; era tunsă scurt și avea pandantive cu strasuri. Vicht îi 
plăcu numaidecit, știa că i-l adusese ei, i-l ceda, o anunţase cînd 
venise s-o schimbe, o sfătuise să facă totul ca să-l atragă. Voia 
să nu-și încurce viața cu dorinţe frivole, o încurca destul 
radioreceptorul. Simţea că se apropie un apel, avea să-l audă în 
cîteva zile; nu-i era îngăduit să alunece, n-ar fi avut nici o 
scăpare; fără marfa de contrabandă, prăvălia ar fi dat faliment; 
situaţia negoţului de parfumuri se schimbase, tot ce era superflu 
dădea faliment. Și ea ar fi dat faliment, fiindcă și viaţa ei era un 
superflu, și încă mai mare decît parfumurile. 

Torsila nu avea gînduri profunde; se epuizase suferind pentru 
curtezanul care plecase. Era ceva caraghios: curtezanul spunea 
că se duce în Japonia (uitîndu-se în atlasul geografic nu găsise o 
ţară mai îndepărtată printre cele civilizate), dar nu rămăsese un 
secret pentru nimeni că se mutase în partea cealaltă a 
Madridului, unde ţinea un atelier de împăiat păsări, cu o prăvălie 
în faţă. Torsila trecuse de multe ori pe acolo și-l spionase prin 
vitrină; el stătea în fundul prăvăliei, la un pupitru înalt, cu un 
glob pămîntesc alături, asupra căruia, din plafon, atîrna o lampă 
cu abajurul portocaliu. În primul plan al vitrinei era un colibri 
galben, pe o ramură de alun. Uneori privirea Torsilei, obosită, 
cădea în primul plan și atunci micul colibri apărea ca o pasăre 
uriașă, cum n-au existat nici în preistorie, dominînd restul 
tabloului, gata să se repeadă la omul pitic de la pupitru și să-l 
sfirtece cu ciocul, în acele clipe de reală neliniște, se năștea în 
ea, paralel, sentimentul că nu exista nici o primejdie, căci dacă 
pasărea din primul plan aparţinea unei realităţi vecine, 
incontestabile, omul, cu proporţiile atît de reduse, se afla într-o 
realitate foarte îndepărtată, poate chiar în Japonia. 

Fără să consulte nici un psihiatru, Torsila socoti că o pîndește 
nevroza; Dominique socotea la fel. Amîndouă se gîndiră că 
vindecarea nu putea să vină decit de la alt bărbat, un curtezan 
care să anuleze obsesiile primejdioase. Un bărbat luat în 
treacăt, fără nici un angajament de durată: ca o simpla 
medicaţie. (Treaba lor, numai că Dominique mi se părea 
monstruoasă hărăzindu-l pe Vicht unui joc atît de grotesc, după 
ce simţise pe obraz mîna lui, fierbinte și disperată). 

— Dar nu înţelegi că trebuia să-l apăr, cu orice mijloace, fie 
ele și scelerate?! 

— De cine să-l aperi? 


Mă privi năucă, apoi lovi sticla golită de stilpul indicatorului, o 
sparse și nu mai vru să vorbească. Se făcuse ziuă de-a binelea: 
ultima picătură de Calvados de pe fundul sticlei se evapora în 
soare.) 

Vicht stătea între ele, în capul mesei, și amîndouă îl studiau 
nestînjenite; el nu putea să le înfrunte privirile, părea prăpădit 
de timiditate. Din cînd în cînd se uitau una la alta, cu o mimică 
elocventă; acordul lor era deplin și experienţa se apropia de 
reușită. (Și tot nu puteam să înţeleg cum de ticluise Dominique 
o asemenea farsă.) La televizor se retransmitea corrida de la 
Segovia, de duminica trecută; cînd se termină, Vicht, care se 
ferise să privească, văzu că amiîndouă erau istovite. Se 
abţinuseră de la gesturi, de la exclamaţii, arătîndu-se 
preocupate de el și de masă, dar înţelese că în realitate nu 
puteau să se sustragă luptei cu taurul, că exista în ele o patimă 
sîngeroasă, și îi fu frică. Se simţea încolţit între ele, ca victima 
din arenă, care tocmai căzuse, zvicnind din picioare și răscolind 
nisipul plin de sînge. Torsila se ridică să închidă televizorul; 
restul emisiunii ar fi părut lînced după corrida, și mai ales după 
ultima lovitură; spada pătrunsese literalmente pînă în gardă; să 
fi fost mai lungă, ar fi ieșit prin burtă; lumea din arenă părea 
înnebunită. Cînd vuietul acesta cam sinistru, concentrat în 
difuzor cu un timbru metalic, de spade rupte, se stinse, în 
radioreceptorul aflat pe colţul bufetului se auziră cîteva pocnete. 
Vicht crezu că era un aparat de radio cu tranzistori și se temu că 
după corrida vor da drumul la muzică; la o „missă creolă“, după 
care se prăpădeau turiștii, sau la vreun flamenco. 

După pocnetele aparatului, întîmplătoare, urmă liniște; Torsila 
se apucă să stringă masa. Părea grăbită să treacă la alte 
gesturi, totul i se părea menit să decurgă fără nici o piedică. 
Insă Dominique se răzvrătise; așa, dintr-o dată, pînă la furie și la 
inconștiență. Pocnetele aparatului făcuseră să-i stea inima; 
obrazul i se acoperi de brumă. Un apel la ora aceea ar fi fost 
imposibil, dar își aminti că putea să vină a doua zi dimineaţă sau 
zilele următoare. Ochii ei căzură pe mina lui Vicht, care stătea 
inertă pe braţul fotoliului. Era mîna stingă, și ea o ţinea minte pe 
dreapta, cum îi îndepărtase părul și-i mîngiiase obrazul. Mîna lui 
dreaptă se odihnea pe celălalt braţ al fotoliului, prea distanţată 
de ea și de seara trecută; dar trebuia să existe o înrudire între 
ele. 


Fără ezitare, ea făcu gestul care avea s-o piardă, pe căi la fel 
de damnate și de sublime. Își lăsă mîna peste mîna lui; nu era 
încă decit o solicitare, dar elocventă, sinceră, puţin dureroasă. 
Avea mîna îngheţată, și mîna lui nu părea mai caldă; nu se 
așteptase, gestul venea ca un dar al zodiacului, și aceea fu clipa 
cînd ea nu izbuti să-l găsească. Toată fiinţa lui era siderată. O 
privi, încercînd s-o descifreze; ochii ei însă se uitau în altă parte, 
pe lîngă radioreceptorul de pe bufet, într-un gol care o făcea să 
pară absentă, dusă tot mai departe. Era vizibil că nu avea de dat 
decît mîna. Dar mîna o dădea fără echivoc, hotărită să și-o 
sacrifice, să se detașeze de ea, să și-o ardă. 

Numai viaţa în singurătate poate face pe un om să simtă un 
astfel de gest, chiar dacă nu-l înţelege. Vicht nu avea pe ce-și 
construi o speranţă, cînd toată seara ea rămăsese străină; îl 
invitase și pe urmă îl lăsase în părăsire. Dar mîna ei, oricît de 
neîncrezător ar fi judecat faptele, anunţa o dăruire; gestul era 
deplin și ireversibil. 

Mîna lui se întoarse pînă ce veni cu palma în sus, zona 
străbătută de subtile rețele nervoase, care transmit și 
înregistrează. Deasupra puse palma cealaltă; mîna ei era 
cuprinsă de amîndouă părţile, ca într-un cîmp magnetic. Nici 
unul nu știa că nu mai putea să scape cît timp nu se descărca 
tot curentul. 

— Am stat așa pînă tîrziu, mult după miezul nopţii. Prietena ei 
era acolo, îi întîilneam din cînd în cînd ochii, cred că avea o 
privire nedumerită și stupidă, dar nu-mi trezea nici un gînd și 
nu-mi păsa că nu pleacă; nu-mi păsa de nimic, toată lumea, cu 
tot cu amintiri, se anulase; singura realitate răminea mîna pe 
care o țineam în mîinile mele, și pulsa ca o inimă. Am simţit 
atunci, cu adevărat, beatitudinea, starea aceea de sublimare, 
despre care se vorbește, dar pe care nu o explică nimeni. Cred 
că oamenii o inventează ca să-și construiască pe ea o existenţă 
lăuntrică superioară, dar nu poate fi decit un fals, fiindcă altfel 
de mult structura omenească ar fi fost alta; ar fi încetat ura și 
războaiele; chiar natura ar fi suferit transformări profunde, ar fi 
dispărut plantele veninoase, fiarele și reptilele. Așa a fost lumea 
pentru mine atunci, și am socotit că primeam o compensație 
supremă pentru moartea mea iminentă. Dacă aș fi știut că 
ridicîndu-mă și plecînd, atunci, numaidecit, aș fi anulat sentinţa 
și mi-aş fi asigurat o viață lungă, plină de toate satisfacţiile 


visate odată, ei bine, n-aş fi plecat, fiindcă dincolo de mîna ei, 
pentru mine nu mai exista nici o viaţă care să merite sacrificiul 
de a fi trăită; mîna ei era singura bucurie posibilă, peste timp și 
peste moarte. Și am ţinut-o în mîinile mele pînă la capăt, pînă 
unde nu mai putea să existe nimic altceva — și atunci m-a 
cuprins senzaţia dizolvării. Ne dizolvam unul într-altul, printr-un 
proces chimic devenit metafizic, făcînd din noi o substanţă 
comună și împărţind-o pe din două, egali în trupurile noastre, în 
sufletele noastre, în minţile noastre, în tot ce putea să ne 
definească. Mai mult decît atît nu se poate, în nici o dragoste. 
Nici în cele legendare. 

Il credeam, și știam totdeodată că pentru ultimul dintre 
oameni, iubirea, într-o clipă a ei, va fi legendară. 

Torsila nu se mai ridica să plece; îi privea ţeapănă și stupidă, 
ca o găină, în timp ce se lumina de ziuă. Părea prinsă și ea în 
procesul acela de dizolvare, dar substanţa ei nu se contopea cu 
a lor, rămînea inutilă și ea înţelese atunci că proiectul de 
dragoste eșuase, singura salvare era curtezanul, dacă izbutea 
să-l reciîștige. La cinci dimineaţa se duse la culcare, se băgă în 
pat după ce își făcu rugăciunea, îngenuncheată la crucifixul din 
colţul odăii, invocînd toate madonele s-o ajute, femei fiind și ele, 
și nu toate neprihănite. La sfîrşit se legă în faţa lui Dumnezeu să 
nu mai cîrîie în clipele acelea — nu le putea spune pe nume, dar 
atoateștiutorul avea să înțeleagă. 

Procesul de dizolvare se oprise, fiind ajuns la ultima 
consecinţă. Mai mult decit atit, doi oameni nu pot să consume 
unul din altul. Cînd Dominique își trase mîna, Vicht își recunoscu 
starea de letargie. Poate era primul act al morţii, căci nimeni nu 
știe cu adevărat cum vine moartea și cum arată, și dacă uneori 
ea nu se lasă substituită de iubire. 

— Acum du-te! îi spuse ea. Lumina zilei mă îngheaţă dacă mi- 
a fost prea cald noaptea. Ai să trăieşti, măcar pînă diseară. Dacă 
nu poți să dormi, îmbată-te! Iți dau o sticlă de vin, s-o iei cu tine. 

Se duse la cămară, luă o sticlă de vin negru, dar, pe cînd 
încerca s-o învelească în foiţă de staniol, îi scăpă din mînă și se 
sparse pe mozaicul din bucătărie. Vicht o găsi acolo, cu o 
băltoacă însîngerată la picioare. Ea îl privea și îi tremurau 
mîinile; părea că nu-și dădea seama ce se întîmplase. Era 
simplu, dar nu voia să admită că își pierduse puterea de 
asuprire asupra ei însăși, că totul în fiinţa ei voia să se elibereze, 


spre a putea merge liberă în altă sclavie. Îl voia pe Vicht de 
stăpîn, și nu-i cădea la picioare, în băltoaca însîngerată, numai 
ca să simtă și mai mult, și mai departe, și mai groaznic, cum 
creștea în ea forța de dăruire. 

Așa stătură, faţă în faţă, privindu-se, pătrunzind unul în altul, 
de la distanţă și așteptind un sfîrșit al lumii, pînă ce soarele 
răsări peste locurile virane, deasupra cărora se lărgea 
blagoslovitul cer al Madridului, și prima lui rază, roșie, stropită în 
lung cu albastru, intră pe fereastră. Vicht văzu în ochii ei ca de 
viperă, fascinanţi, verzi, pătaţi cu puncte galbene, o bucurie atit 
de fioroasă, că o asemui cu moartea care venea să-l cheme și se 
gîndi că sfîrşitul de care se tem oamenii îi aducea, de dincolo, 
cea mai inimaginabilă voluptate. Atunci îngenuncheară amindoi, 
printre cioburile sticlei de vin sparte, în insula însîngerată. 


24 


Uneori mi se pare de necrezut că au mai existat și alte 
întîmplări, că multe zile înainte de a ajunge în Spania 
preocupările mele au putut să fie altele. Peste toate Dominique 
își proiectează acum imaginea, cu mersul ei orgolios și puţin 
sălbatic. Mi se pare că am fost împreună și la Oxford și la 
Cambridge, cele două incursiuni în pămîntul Angliei. Oricît de 
bine aș ști că eram singur, în mine rămîne adiîncită impresia, 
corosivă și puţin otrăvitoare, că fără ea nimic n-ar fi putut să 
existe din cîte am văzut și, mai ales, nimic n-ar fi putut să-mi 
rămînă în amintire. Chipul ei, secundat de al lui Vicht, dar într- 
un plan care se îndepărtează întruna, se suprapune panoramic 
peste înregistrările mele, acoperind tot ecranul unde le 
proiectez în momentele de visare și luîndu-mi, poate definitiv, 
libertatea de a dispune singur de mine, pe care am ciîștigat-o 
greu, sîngerînd și lăcrimînd fără să știe nimeni. 

Nefiind posibil să ajung în Scoţia, cum plănuisem, dar fără 
convingere, m-am mulţumit cu două drumuri în vestul și în estul 
Londrei, ca pe două braţe de cruce, de unde mi-a rămas 
impresia că am realizat un solid echilibru creștin, ceea ce 
înseamnă o conștiință liniștită și împăcată. 

Doamna de la biroul de voiaj, care convenea să vorbească 
franţuzește, dar cu zgircenie, fiindcă timpul ei costa multe 
parale, mi-a ajutat să aleg itinerariile, în înţelesul că a fost întru 


totul de acord să merg la Oxford și la Cambridge, cum 
hotărisem înainte de a-i cere sfatul. Pentru cinci lire de fiecare 
drum, mi-a făgăduit două magnifice zile de călătorie, cu autocar 
de lux și cu toate alintările. Le-am acceptat, deși îmi erau 
inutile, și le-am consumat pe toate, cu conștiinciozitate, ca la 
judecata de apoi să pot răspunde. 

Se pleacă la ora nouă, dar, datorită lunii septembrie, cînd 
soarele răsare mai tîrziu și este tot mai obosit, pare că 
dimineaţa abia începe. Am impresia unei excursii cu școala, în 
zorii zilei, fără emoţiile de atunci, din nefericire, ci numai cu grija 
că trebuie să fii cuviincios și să nu-ţi superi profesorul. La primul 
drum, spre Oxford și ţinuturile lui Shakespeare, profesorul s-a 
nimerit să fie un englez poliglot, de credință budistă. Convertit? 
Nu, așa l-au botezat părinţii; mai tîrziu și-a recunoscut singur 
religia și și-a păstrat-o. L-am întrebat dacă merită să văd 
spectacolul muzical Jesus Christ super-star, care se joacă de 
multă vreme la Londra. Da, de ce nu, pot să-l văd, dar mi-a 
recomandat să prefer filmul, fiind superior teatrului. Întrebarea 
mea însă l-a intrigat și m-a privit cu destulă curiozitate, 
abţinîndu-se totuși să mă descoasă dacă sînt creștin. Bănuind că 
da, nu și-a putut ascunde un zîmbet de indulgență. Am simţit că 
față de Isus Cristos avea aceeași indulgență, ceea ce m-a 
îndreptăţit să-l întreb, cu precauţie, în ce constă superioritatea 
credinţei budiste. N-am prea înţeles răspunsul sau l-am uitat; ca 
să fiu sincer, cred că nu l-am urmărit cu atenție, fiindcă mă 
atrăgea mai mult peisajul. Și-apoi, în timp ce el vorbea, mă 
gindeam să-l întreb despre yoga. Așa se nasc în mine 
curiozităţile, cam anapoda, a doua înainte de a fi satisfăcută 
prima, probabil fiindcă nu cred în sinceritatea oamenilor și îmi 
păstrez libertatea de-a căuta explicaţiile cu propriile mele 
mijloace. Și-apoi omul avea, indiscutabil, o privire șireată. 

L-am întrebat care sînt cele optsprezece limbi vorbite de el. A 
enumerat vreo șase, și-apoi a început să se bilbiîie, ca Pristanda 
cu steagurile, dar atunci autocarul s-a oprit la castelul Warwick. 

Toate în jurul meu erau limpezi și în culori fermecate sub 
lumina amiezii. Imi venea să mă întind pe iarbă și să bolesc, ca 
să rămîn singur și să nu aud explicaţiile. Dar de ghid este 
nevoie, altfel în multe locuri nu te lasă să intri. L-am urmat din 
cameră în cameră, am trecut pe sub arcade de piatră, am urcat 
scări ici și dincolo am coborit altele. Efortul este al picioarelor; 


spiritul între timp acumulează impresii, ca o baterie pusă la 
încărcat. Condiţia este să asculţi vorbele, că nu-ţi poţi astupa 
urechile, dar să nu le înregistrezi; altfel nu vei ști niciodată pe 
unde ai trecut cu propriile tale picioare și ce ai văzut cu proprii 
tăi ochi; vei trăi cu imaginile receptate de altul. 

Am în faţă o plachetă luxoasă, cumpărată la intrare. Dacă aș 
fi uitat interioarele medievale de la Warwick, mi le amintesc 
reproducerile în culori fidele: capela (cu ea se începe ziua 
castelelor), sala banchetelor (cu ea continuă), camera de 
culcare (cu ea se încheie). E vorba de camera reginei Ann de 
Windsor. Apoi un salon verde, un altul roșu, un budoar 
(albastru), o bibliotecă, o sală de arme și, la sfirșit, închisoarea 
(subterană). Nu lipsește nimic, cum se vede. Toate acestea, 
după ziduri roșcate de piatră, cu turnuri și creneluri, cu șanțuri 
de apărare și cu poduri care se ridică, despărţind lumea 
castelului de lumea exterioară. Cea mai mare frumuseţe aici, 
depășind infinit ceea ce au făcut oamenii, este natura, între deal 
și cîmpie, de o blindeţe continuă și colorată ca în picturile din 
Renaștere. 

Două zile mai tirziu aveam să văd, într-un peisaj înrudit, dar 
cu mai puţine culori, un alt castel feudal, la Woburn, aproape de 
Cambridge. Ca și peisajul, castelul e mai șters și, indiferent care 
ar fi importanţa lui, se ține minte mai puţin. Le-am comparat 
între ele înainte de a ajunge în Franţa, la vestitele castele de pe 
Loara, care nu pot să intre în competiţie, fiind de altă clasă, mai 
săracă și mai cenușie. Dar toate, de la un capăt al Angliei pînă la 
celălalt capăt al Franţei, reprezintă o epocă și un spirit. În ele se 
trăia și se urzeau războaie. Erau poftiţi regii cît timp nu li se 
putea tăia capul. Se procreau moștenitorii și uzurpatorii. Pe 
întinsul celor două ţări care s-au urit și s-au întrepătruns, prin 
alianţe sau prin silnicie, castelele, chiar dacă nu mai emit nici o 
lumină, par niște faruri pe țărmurile stincoase ale mărilor 
turmentate care înseamnă istoria. 

După ce le-am văzut deci pe toate cîte se cuvenea să fie 
văzute, mi-am dat seama că nimic nu mi se părea necunoscut în 
ele, străbăteam parcă o lume unde trăisem în altă viaţă. Pînă ce 
am înţeles că, după cărţile de istorie și de literatură, după 
picturi și stampe, dumicate pe îndelete și pe nebăgate de 
seamă, încă din copilărie, a venit cinematograful și a completat 
ce mai putea să lipsească. In filme de toate felurile, născociri 


sau istorie, decorul e luat de-a gata dintr-o realitate aflată la 
îndemiînă. În faţa ecranului se poate ocoli lumea, nu doar cea de 
azi, ci din orice vechime care a lăsat urme. 

Am văzut castele și pe Rin, iar pe urmă le-am văzut și pe cele 
din Spania. Importanţa acestora, la vremea lor, a fost mult mai 
limitată, mai provincială dacă se poate spune astfel. Castelul de 
la Warwick și apoi cel de la Woburn, în izolarea și-n 
încremenirea lor, mi s-au părut niște vechi capitale. Ele 
conservă o tradiţie colosală. Intreagă această regiune din vestul 
și estul Londrei, între Warwick și Woburn, e zona tradiţiilor 
colosale. Una din ele este tradiția colosală a culturii, 
reprezentată prin cele două universităţi, de la Cambridge și 
Oxford. 

Sînt astăzi universități unde cred că se învaţă mai multă 
carte, și unde participarea, mai puţin aristocratică, e în schimb 
mult mai mare. Nu mă socotesc totuși îndreptăţit să privesc 
Oxfordul fără emoție. Nu m-a intimidat nimic în această cetate 
cam închistată, cu zidurile cam reci, cu sălile cam întunecoase, 
în afară de tăcerea care apasă greu peste toate. Ea transformă 
caracterele, indiscutabil, și poate aici începe să se formeze 
temeinicia britanică, pe care alte școli o completează, punînd în 
suflete orgoliu și demnitate. Inainte de a da savanţi, 
universitatea a dat Angliei pe acei cetăţeni admirabili care au 
luptat în două războaie pe pămîntul Franţei și n-au deznădăjduit 
cînd nu li se făgăduia decit sînge și lacrimi. 

La Oxford nu s-a scos piatra pavajului și nu s-au făcut 
baricade. Pe cînd gindeam așa, cu spinarea puţin îngheţată, 
Sorbona mi-a fost mult mai simpatică. Dar e bine că sînt pe 
lume și una, și alta. 

Fără să-mi dau seama îndată, mergînd în ţinuturile dintre 
Oxford și Warwick am ajuns la inima Angliei. De-aceea nu mai 
socotesc deloc necesar să amintesc și drumul al doilea, deși o 
inimă a Angliei s-ar găsi și dincolo, la Woburn și Cambridge. 

În vest cred că m-am lăsat condus de marile cîmpuri 
magnetice care orientează spiritul omenirii spre sursele de 
lumină. Pe acest pămînt s-a născut Shakespeare, dar actul 
biologic al venirii lui între oameni rămîne doar de o mică 
importanţă istorică, și dacă el a dat naștere la controverse, cu 
atit mai bine. Mi-ar plăcea mult mai mult un Shakespeare fără 
biografie, să rămînă numai o emanaţie spirituală a lumii care i-a 


dat naștere. 

Pe liniile magnetice care m-au dus apoi în Spania a încercat 
să vină o dată de peste mare o Invincibila Armada. Era, cred, 
vremea cînd Shakespeare, ocolind universităţile de la Oxford, 
ajungea la Londra într-o funcţie subalternă. După ce Invincibila 
Armada s-a scufundat făcînd să fiarbă marea și cînd apele s-au 
liniștit, doi oameni au rămas pe lume, pe două pămiînturi străine 
și învrăjbite, și îmi jur credinţa că datorită lor omenirea a meritat 
să supravieţuiască acelor vremuri nefericite. 

lar noi, care am supravieţuit altor nefericiri ale omenirii, cui să 
ne închinăm mai înainte: lui Shakespeare sau lui Cervantes? 

Ce forţă avu în ea vremea din care se traseră doi oameni atit 
de mari, că în nici un viitor unul nu va putea să fie mai mic decit 
celălalt? Prin ce taină stelele lor luciră la fel de puternic și 
amîndouă deodată? Ce înrudire ascunsă o fi între cele două 
pămiînturi de unde veni unul și altul, și care nu se aseamănă nici 
cît ploaia cu zăpada, doar că pe amîndouă le scutură cerul? 

Care ar fi fost drama lui Hamlet și ce s-ar fi întîmplat cu 
Regele Lear și cu Lady Macbeth dacă Shakespeare se năștea la 
Alcalá de Henares? lar dacă Cervantes se năștea la Stratford- 
upon-Avon, ce ar fi fost Don Quijote? 

Ei iată, eu cred că toți aceștia rămiîneau ei înșiși, dovedind 
forța universală care îi aduse pe lume. Trebuia doar să se 
schimbe numele autorilor. 

Drumul de la Stratford-upon-Avon spre Londra duce prin 
Oxford. Nu-i nici o dovadă că Shakespeare s-ar fi oprit aici 
pentru învăţătură, deși colegiile și universităţile existau de 
cîteva secole, și alte secole aveau să se tot înmulțească, pînă 
aproape de vremea noastră. Cînd se ducea la Londra, el abia de 
știa puţină latină, și încă mai puţină greacă. Dar universităţile de 
la Oxford, nefrecventate, au revărsat asupra lui toată învăţătura 
adunată în sumbrele tomuri. El era, fără îndoială, unul din acele 
spirite permeabile, care își însușesc cultura prin osmoză, filtrînd- 
o și sintetizind-o, ca să rămînă numai scînteile. 

Ce extravagantă geografie creează Shakespeare, făcînd 
corăbiile să plece din mările Boemiei! Ce minunat este să 
desparţi în alt fel pămîntul de ape, ca într-o nouă Facere a 
Lumii! 

Cum mă aflam la Stratford-upon-Avon, am vizitat casa; 
puteam s-o ocolesc și, mai ales, casa putea să nu fie. E un decor 


de teatru, înnoit după fiecare stagiune; se simte mistificarea, nu 
acestea sînt lespezile pe care a călcat el. l-am spus ghidului 
budist: „N-am nici o încredere, domnule!“ Atunci el s-a apropiat 
și mi-a șoptit la ureche: „Nici eu!“ Nu voiam să mi se asocieze și 
mi-a stîrnit chiar disprețul, ca preoţii care oficiază o credință 
fără să creadă. Aș fi vrut să-i spun: „Atunci de ce mai tirăști pe 
acești oameni după tine?“ 

A fost o vreme cînd s-a contestat existenţa civilă a lui 
Shakespeare, crezîndu-se că e doar o iscălitură. Stratford-upon- 
Avon a făcut atunci eforturi fanatice și puţin ridicole, spre a 
stabili un adevăr nu lipsit de foloase. Există acolo un teatru care 
îl joacă pe Shakespeare și unde vine toată omenirea. Există o 
bibliotecă vastă, care îl propovăduiește. Există, în sfîrşit, o 
societate care îi administrează gloria, folosind o contribuţie 
mondială. Prosperitatea ei vizibilă, într-o lume nu prea prosperă, 
mi s-a părut indecentă. 

Acea societate, un trust în toată puterea cuvîntului, a 
cumpărat, întreţine și exploatează tot ce se leagă de numele lui 
Shakespeare, avînd grijă, ce-i drept, să-l preamărească. Mai întîi 
casa lui de naștere; apoi casa doamnei care-i fu mamă și se 
numește, mai frumos ca într-o piesă de teatru, Mary Arden; de 
asemenea casa doamnei care-i fu nevastă și se numește, ca în 
romane, Ann Hathaway. Nu lipsește casa de zestre a 
domnișoarei care-i fu fiică, numită Suzanne și pe care o măritară 
chivernisit cu doctorul Hall, preafericitul. 

Am fost prin toate acele locuri, răspîndite pe cîţiva kilometri, 
și pretutindeni parcă era sărbătoare, cu flori și flamuri. M-am 
bucurat să văd atiţi pelerini la bisericile unde se celebrează 
cultul lui Shakespeare, cu o ardere mai puternică decit a altor 
multe credinţe. Cine crede în cugetul liber al omului și se 
străduiește să-l slujească, va găsi puțin și din el însuși în oricare 
din triumfurile spiritului. Sînt însă mihnit că pe urmele lui 
Cervantes n-am găsit nici o flamură; prin locurile unde s-a 
chinuit el nu era sărbătoare. 

L-am căutat, n-am uitat nici o clipă, oricît mi-ar fi fost de rău 
sau de bine. L-am căutat nu pe acolo unde își are statuile și 
unde nu i-a plăcut să respire, ci pe drumurile aride din inima 
Spaniei. M-am uitat cu aviditate la creste, așteptîndu-l să apară 
și să vină aproape, căci pe urmă aș fi știut să-l urmez pînă la 
capătul drumului, spunîndu-i toate cîte îmi stăteau pe inimă. 


Abia astăzi, cînd am făcut să se scufunde Invincibila Armada, 
lăsîndu-i faţă în față pe cei doi mari oameni, mi-am dat seama 
că tot timpul în cugetul meu a fost o confuzie uriașă: mă 
gîndeam la Cervantes, dar așteptam să apară Don Quijote. 


x 


Închipuindu-mi că ghidul budist ar fi avut puteri magice să mi- 
| scoată în faţă pe Regele Lear sau pe Lady Macbeth, pe Richard 
al treilea, odiosul, și pe oricare alt Richard, loan sau Henric, pe 
dezgustătorul Polonius sau pe înțeleptul Ferdinand, pe toţi 
aceștia dintr-odată sau pe unul cîte unul în parte, ei bine, dacă 
în prima clipă i-aș fi privit dornic să-i văd cum se mai 
înfățișează, pe urmă ar fi trebuit să le întorc spatele și să plec 
grabnic, fiindcă nici unul din ei n-ar fi putut să-mi inspire o 
conversaţie. Cu Hamlet, da, cred că aș fi vrut să schimb două 
vorbe, fără nici un tilc însă, fiindcă toate tilcurile lui sînt jucate, 
ci numai ca să-i arăt simpatia mea întristată; dar nu m-ar fi 
ascultat, de vreme ce nu era făcut să audă decit glasuri din altă 
lume. Ofeliei, nefericita, i-aș fi mîngiiat obrazul și, dacă ar fi 
vrut, aș fi mers cu ea pe malul apei, ţinînd-o de mînă, sfătuind-o 
să nu se ducă la mănăstire pînă ce nu va cunoaște iubirea. lar 
Julietei i-aș fi spus că nimic nu-i mai frumos pe lume decit să iei 
cîntecul ciocîrliei drept pe-al privighetorii, și cui i s-a întîmplat o 
dată așa, pe urmă poate să moară. 

Dar cu atit ar fi fost mult prea puţin ca să trag cu adevărat un 
folos din puterile magice ale ghidului. Şi dacă el mi-ar fi spus: 
„Cere-mi ceva să te bucuri din plin!“ i-aș fi răspuns: „Nu vreau 
personajele, ci adu-mi-l pe Shakespeare!“ 

Ei da, cu el aș fi avut ce vorbi! l-aș fi pus toiagul în mînă și l-aș 
fi dus pe poteci, peste coline, îndepărtindu-ne de apa Avonului, 
pînă la Warwick. Nu mi-ar fi fost greu să găsesc sala de arme, 
saloanele și camerele reginelor, căci abia trecusem pe acolo. lar 
la ieșire, după ce l-aș fi spionat tot timpul și i-aș fi văzut orice 
tresărire, l-aș fi întrebat, sigur pe ce-mi va răspunde: „De-aici ai 
pornit?“ „Da, pentru ceea ce-a fost idilic! Lasă deoparte 
închisoarea și uită-te în jur: e atîta mîndreţe pe aceste coline, 
atita pace și-atita lumină, că nu te poți gîndi decit la cîntec și 
bucurie!“ Pentru inspiraţia sinistra știam unde să-l duc, spre a-i 
asculta mărturisirile, dar era prea departe și n-am fi ajuns într-o 


zi. Fiind într-o marți, mi-aş fi dat întîlnire cu el pe joi sau pe 
vineri, la Turnul Londrei. Acolo aveam de vorbit. Se săvirșiră 
atitea crime în locul acela, că te miri cum de lespezile s-au 
spălat de sînge și cum de Tamisa și-a limpezit apele înroșite. 
Shakespeare a plecat de la Turnul Londrei cu sacul atît de plin, 
că nici n-a avut cînd să-l golească, de-au mai rămas multe și 
pentru alții. 

În acel drum din ţinutul Avonului am înţeles de ce un om 
născut acolo, dacă avea ceva de spus, nu putea spune în nici un 
fel mai bine decit în poezie și-n teatru. 

Privit printre pleoape, încărcat de funigei de argint și de aur, 
peisajul unde zînele și muzele nu se sfiesc să danseze și să-și 
fluture vălurile în văzul lumii are calmul și adîncimea visării, dar 
nu-i lipsesc nici pulsaţiile senzuale, ca tulburarea poetului să fie 
fertilă. lar pe lungul fir de sonete spuse de natura aceasta, în 
ascunsul ei pătimașă, se desfășoară o scenă continuă, așa cum 
și-ar fi dorit-o dramaturgii cînd le era interzisă mișcarea, o scenă 
liberă, cu decoruri infinite, născute unul din altul, ca o naraţiune. 

Părăsirea unităţii de loc, pe care contemporanii i-au reproșat- 
o lui Shakespeare, s-a datorat în primul rînd peisajului; pe 
nesimţite, peisajul i-a scos pe actori din decorul fix și i-a dus de- 
a dreptul în geografie. Și fiindcă sînt destule coline în jur, 
alcătuind amfiteatre continui în lungul decorului continuu, odată 
cu acţiunea s-au mutat și spectatorii, provocîndu-i unităţii de 
timp o dublă fractură, ceea ce, mult mai tirziu, avea să facă 
filmul, a cărui teorie era de fapt impusă de Shakespeare. 

Între Warwick și Turnul Londrei, călătorul de astăzi va găsi 
originea acelei varietăţi nesfirșite de inspiraţii, care, prin 
Shakespeare, dă omului toate satisfacţiile visate. Nimic nu 
lipsește de pe imensa lui paletă, fantezia, graţia, rafinamentul, 
comicul trist și comicul bufon, care-i altă tristeţe, desfășurarea 
epică grandioasă, lirismul alături de groază, și tragedia unită cu 
deznădejdea, toate acestea spuse cu vorbe alese și potrivite cu 
fiecare tonalitate, dintr-un vocabular nemăsurat și gata să 
crească pentru orice nuanţă, pînă la infinitul culorilor și pînă la 
ultima zvicnire a imaginaţiei, cînd toate se sfirșesc, dar începe 
altceva. Căci Shakespeare nu se va odihni niciodată. 

Există credinţa că, la o vîrstă, după o viaţă înlesnită și nu 
lipsită de satisfacţii, Shakespeare s-a întors în locurile de 
naștere, să moară în tihnă. Ciudat mi se pare că din casa unde 


el se retrase, la Stratford-upon-Avon, în New Place, și care nu 
putea fi o cocioabă, n-au mai rămas decit temeliile. În vreme ce 
casa părinţilor stă în picioare prin grija faimoasei Shakespeare 
Birthplace Trust, tot mai nouă și mai prosperă de la un an la 
altul. 

Ideea unei case unde să nu se mai întîmple nimic, unde 
„restul să fie tăcere“ era atit de neconformă cu tot ceea ce el 
făcu pentru lume, că nu se putea altfel decit să se dărime; ca să 
se mai întîmple ceva pînă la urmă! lar acele temelii rămase 
după ruină sînt încă o scenă, completind lunga înșiruire de 
scene din ţinutul Avonului. Aici, în teatrul unde muri 
Shakespeare, seara coboară Ariel, pe prima rază de lună, 
noaptea își urzește Hamlet planul de răzbunare, iar în zori Puck 
fuge călare pe prima rază a soarelui. 

Shakespeare rămîne autorul personajelor sale. Dîndu-le tot ce 
le-a trebuit ca să-i supravieţuiască, el s-a păstrat și pe sine, nu 
mai slab decît ele. De aceea, pe urmele lui se fac serbări și 
flutură flamuri. Pe cîtă vreme bietul meu Cervantes, pe care am 
avut numai iluzia că îl caut între zările sterpe ale Spaniei, a 
suferit blestemul de a se dizolva în personajele sale, fiindcă le-a 
dăruit tot ce avea în inimă, fără să păstreze nimic pentru sine. 

Mi l-am închipuit o dată mergînd pe malul rîului Duero, călare 
pe un măgar sur, moștenire de la propriul său erou, Sancho 
Panza. L-am însoţit atunci, conversînd despre viaţă, pînă la 
ruinele Numanciei, unde am rămas peste noapte, și-acolo el mi- 
a spus, în versuri, povestea tristă a jertfirii lui Viriarte. Nu m-am 
întrebat deloc de ce mergea Cervantes călare pe măgarul lui 
Sancho Panza. Abia în zori, cînd ne-am despărţit și cînd l-am 
privit din urmă, cum se ducea abătut printre dealurile de pămînt 
roșu, adus de pe alte planete, am înţeles că stătusem de vorbă 
cu Don Quijote, că îi atribuisem greșit versurile Numanciei, iar 
măgarul lui Sancho Panza îl înlocuia pe Rocinante, răposat de 
multă vreme. 

Invincibila Armada n-a învins pe nimeni. Deasupra ei au 
rămas cei puternici. Dizolvat în eroii săi, Cervantes nu-i o mai 
mică glorie a lumii decît Shakespeare. 


25 


Lungă este ieșirea din Londra, prin suburbii care și ele 


seamănă cu un decor de teatru și rămîn în urmă ca pe o scenă 
rulantă. Sînt case mici, de o parte și de alta a străzii, ele își 
păstrează stilul pe cartiere, dar rămîn tot timpul în aceeași 
familie, cu un etaj, cu acoperișul în două pante, cu un pinion în 
faţă, cu ferestrele încadrate de coloane albe. Se folosește mult 
cărbunele pentru încălzire, am aflat din literatură, mai întîi de la 
Dickens, și dacă am citit cărți din viața minerilor, nu știu de ce 
mi-am închipuit că tot cărbunele mergea la Londra, nu în uzine. 
Credeam că toate casele acolo sînt înnegrite de fum, și nici 
aerul nu mi-l închipuiam altfel în zilele fără ceaţă. 

Singurul caracter citadin al caselor acelea de suburbie, care 
nu sînt deloc înnegrite de fumul cărbunelui, este înghesuiala; 
încolo par niște vile de jucărie, albe, cu giurgiuvelele colorate, 
cu flori la ferestre, cu grădiniţe în faţă, și chiar dacă sînt băgate 
una în alta, ceva le salvează — culorile, florile, micuța grădină 
din față. Sînt și ele o temeinicie engleză, și dacă le priveşti în 
desfășurarea lor nesfirșită, fără să uiţi că și peste ele a trecut 
războiul, cu bombardierele grele și cu torpilele zburătoare, îţi dai 
seama că după ce multe au să dispară din lume, multe se vor 
înverșuna să rămînă. 

Drumul în provincie, spre Oxford, Stratford-upon-Avon și 
Warwick ar semăna cu cel de pe vremea lui Shakespeare, dacă 
n-ar fi asfaltul și autocarul. La hanuri se păstrează, atîrnată ca 
un steag deasupra intrării, firma pictată cu simboluri mai vechi 
de un secol. Și copacii de pe coline sînt mai vechi de un secol, și 
iarba de un alt verde, acum azi nu se mai vede, și zăplazurile 
care călătoresc odată cu șoseaua, urcînd și coborînd înălțimile, 
ca niște corăbii duse de valuri, și vacile dintre zăplazuri, 
însemnate cu pete albe cînd sînt negre, și cu pete negre cînd 
sînt albe, ca să se știe că altele nu mai pot fi ca ele. 

Şi oamenii chiar, din orice parte a lumii ar veni, oricare le-ar fi 
limba și obiceiurile, sînt duși cu un secol în urmă. Și iată-i făcînd 
popas, după nici o oră de drum, pentru a-și bea cafeaua la hanul 
„Trei iepuri“. Către ceasul unu, treisprezece spunem noi astăzi, 
la hanul „Trei vulpi“, masă de prînz „lunch“ — cu toată 
ceremonia din trecutul britanic; numai culoarea e îngălbenită. 
Nimic nu poate fi sărit, nici mutat la altă oră. Dacă s-a făcut 
cinci după amiază, autocarul a tras în fața hanului „Trei urși“ 
unde se bea ceaiul, cu prăjituri uscate, ca în filmele de epocă. Și 
nimeni nu rîde, nimeni nu îndrăznește să vorbească. Sint și 


tineri, și le-ar sta bine să se ţină de git și să chiuie; toţi îngheaţă, 
ca la examen, cu fursecurile în git, gata să se înece, și parcă 
așteaptă să le dea cineva un pumn după ceafă ca să-și recapete 
respiraţia, iar pe urmă să le șoptească lecţia. 

să fi avut măcar un aliat, ce mi-ar mai fi plăcut să smucesc 
odată faţa de masă, și toate să se ducă dracului, să se spargă, 
să se rostogolească, să zdrăngănească, să ne opărească. Şi- 
apoi, dacă drept pedeapsă mi-ar fi închis ușa autobuzului în nas, 
ce mi-ar mai fi plăcut să fac pe jos drumul pînă la Londra, să ies 
din șosea, să merg pe iarba de un alt verde, cum azi nu se mai 
vede, să rup zăplazurile și să dau drumul vacilor albe și negre. 

Mi-e teamă să nu las impresia că toate firmele reprezintă cite 
trei animale. De multe ori așa e, dar se poate și altfel: „La doi 
cai albi“, sau negri, și chiar la unul. Sau „La lebăda“ și „La 
șoimul“. Şi „La cornul de vînătoare“. Ceaiul însă e peste tot 
același. 


x 


În unele locuri am mers chemat de o bucurie presimţită și n- 
am fost dezamăgit niciodată, în parcurile Londrei bunăoară, dar 
și pe multe din străzile ei, și chiar în cartierele aglomerate. Cînd 
vrei să vezi cetatea, apoi se cuvine s-o iei așa cum este și să 
mergi pînă la capăt. 

Nu mă refer la „City“, păcatele mele, deși am fost și acolo, și 
m-am plimbat o după-amiază întreagă; aceasta era o vizită de 
obligaţie. Nu mă interesa finanța britanică, nici fațadele ei 
placate cu marmură, dar socoteam că aici e un centru vital al 
Londrei, al Angliei și al lumii, și aveam datoria să-l inventariez, 
ca pe British Museum, care nu putea fi lăsat deoparte, deși nu 
reprezenta pentru mine nici o ispită. 

Nimerind în City la orele cînd toate birourile erau închise, am 
putut să mă plimb pretutindeni în liniște și să mă gindesc la 
multe, fără să mă tulbure nimeni. Am privit cu coada ochiului 
ușile grele de bronz, ferestrele cu gratii masive, mai ales pe cele 
de la subsoluri, căci omul a avut totdeauna înclinarea sa-și 
îngroape bogăţiile; știam că sub acele subsoluri sînt alte etaje; 
cu cît vor fi mai mari bogăţiile, cu atit vor fi ascunse mai în 
adîncul pămîntului. O clipă mi s-a părut că plutesc pe o mare de 
aur și că, de va veni vreo furtună și corabia mea s-o face fărime, 


am să mă înec în galbeni și între lingouri, luînd ultima și cea mai 
măreaţă lecţie despre deșertăciune. 

In altă clipă, cum nu trecea nimeni, m-am gîndit la o bandă de 
gangsteri care ar nimeri aici într-o zi cînd paznicii ar fi în grevă și 
ca urmare n-ar funcţiona nici sistemele de alarmă, iar poliţia n- 
ar veni să se amestece, dacă n-ar chema-o nimeni. Bineînţeles 
că o situaţie ca asta n-ar putea să aibă nici un haz pentru 
gangsteri; parcă îi vedeam plecînd cu coada între picioare, 
scîrbiți de atita aur lăsat la voia întîmplării. 

Dar a urmat o clipă cînd mi-am închipuit ceva mai înfricoșător, 
că liniștea și nemișcarea s-ar datora unei groaznice prăbușiri 
monetare, un crah mondial declanșat dimineaţa. Pînă la ora 
patru după amiază, cînd mă plimbam eu pe acolo, toate 
sinuciderile erau sfîrșite, după ușile de bronz zăceau morţi ca în 
vreme de ciumă, bancheri și magnați ai finanţei, cu cîte un glonţ 
în tîmplă, iar printre ei atiția coate-goale, sărmanii, cu suta lor 
de lire agonisită anevoie și făcută praf într-o oră. 


x 


În stare de faliment au fost și regii, de multe ori în istorie, și n- 
au scăpat de necaz nici regii Angliei. Într-un subsol blindat la 
Turnul Londrei, am văzut bijuteriile coroanei sau, mai bine zis, 
ce-a rămas din ele. Auzisem că nu poţi să ajungi acolo fără să 
stai la coadă cu orele, ceea ce n-aş fi făcut decît dacă mi le 
dădeau acasă pe cele mai frumoase. Nu știu cum s-a întîmplat, 
că la venirea mea nu era nimeni, așa că am trecut ușa repede și 
am mers drept la ţintă. Era și aceasta o obligaţie, ca vizita în 
City, și aproape cu aceleași semnificaţii. 

Cît e Anglia de mare, cît de multe și de lungi sînt galeriile 
muzeelor, tot ce-i inscripţie pentru folosul vizitatorului nu 
cunoaște altă limbă decit engleza; cine n-o știe, să sufere și să 
înveţe minte! 

Pe cînd coboram scara spre bijuteriile coroanei, am văzut 
prima oară inscripţii în alte limbi, nu mai ţin minte care, dacă nu 
cumva erau toate cîte se vorbesc de-a lungul pămîntului. Toate 
însă cuprindeau obligaţii și interdicții: „numai la dreapta, numai 
la stînga, numai înainte, nu puneţi mîna, nu căscaţi gura, nu 
staţi locului, avansați, avansați!“ 

să ne înțelegem: bijuteriile coroanei sînt un bun al regatului, 


nu al regilor. Bijuteriile personale le păstrează fiecare rege unde 
crede el, nefiind obligat să le arate; dacă vrea să se miîndrească, 
le pune la recepții — și atunci să vezi strălucire de diamante! 
Pentru un Regat Unit, care stăpiîni pînă deunăzi munţii de aur și 
cîmpuri întregi cu pietre preţioase, bijuteriile coroanei sînt cam 
sărace, deși pe un simplu civil pot să-l zdrobească. Dealtfel, nu-i 
vorba de podoabe, ci de insigne solemne ale regalității: coroane, 
sceptre și săbii: 

Coroana lui George al cincilea, lucrată în 1911, cu șase mii de 
diamante; am numărat zece, și-așa destul de repede, neavînd 
voie să stau locului. Vreau să născocesc o legendă; cine mă 
oprește și cine poate dovedi că n-am dreptate? Dacă un om 
numără șase mii de diamante, orbește. De-aceea nu-i voie să 
stai locului! 

Coroana Reginei Victoria, făcută în 1838; are un rubin brut pe 
care Henric al cincilea l-a purtat ca podoabă la cască, în bătălia 
de la Azincourt. Și mai are unul din cele mai mari diamante din 
seria „Stelele Africii“. Și alte trei mii de pietre preţioase. Nu le 
numărați! Cruţaţi-vă ochii! 

lar steaua cea mai mare a Africii, de peste cinci sute de 
carate, împodobește unul din sceptre. E un diamant cit un ou de 
găină, credeţi-mă și iertați-mă pentru o comparaţie atit de 
ignobilă! 

Ceea ce se vede aici, unele destul de noi într-o istorie atît de 
veche, s-au agonisit abia de la Stuarţi încoace. Un om de seamă, 
Oliver Cromwell, căruia Anglia îi datorează niște fapte de glorie, 
făcu o faptă drăcească la vremea lui și declară falimentul 
regelui. Aceste vorbe nu sînt în istorie, dar ce-ar putea să 
însemne faptul că pusese la mezat bijuteriile coroanei, iar ce nu 
se putu vinde, se topi și se bătu în monedă pentru plata 
datornicilor? Așa mi se pare că de la faliment se trece la 
moratoriu, care este mai onorabil... Deci, fapta lui Cromwell, 
oricît de ireverenţioasă, trebuie socotită un act patriotic. 

Turnul Londrei e altceva decit s-ar înţelege după mine, e un 
castel, sau un palat, și o fortăreață, cu zeci de turnuri, din care 
multe, nu doar unul, au fost închisori de groază la vremea lor 
sîngeroasă. Una din intrări, și cea mai sinistră, se numește 
Poarta Trădătorilor. Unul din turnuri, și nu cel mai sinistru, se 
numește Turnul Însîngerat. Aici, pare-se, ducele de Gloucester, 
pe care Shakespeare îl cunoștea foarte bine și care avea să 


devină sinistrul Richard al treilea, însemnat de diavol cu un 
picior beteag, puse să-i fie uciși nepoţii, moștenitorii legitimi ai 
tronului, ca să ajungă la domnie. La început se numise Turnul 
Grădinii, și dacă pe urmă a fost botezat altfel, înseamnă că i se 
recunoaște sîngeroasa istorie, căci doar nu eu i-am spus așa 
cum i se spune. Aici fu captiv vreme îndelungată Sir Walter 
Raleigh, care adusese din America tutunul; dar nu pentru acest 
păcat făcu închisoare. Mai fu închis în Turnul Însîngerat un 
judecător mizerabil, care condamnă la moarte, în bloc și dintr- 
odată, nu mai puţin de trei sute de oameni, învinuiți de răscoală. 

Dacă dai ocol curților, pe sub ziduri și turnuri, nu-i fereastră 
de unde un condamnat să nu fi aruncat ultima lui privire asupra 
lumii. Pe Lady Grey, închisă în casa de cărămidă roșie a mai- 
marelui peste călăi, o puseră să vadă cum îl duceau spre locul 
de supliciu pe soţul ei și-o ţinură acolo să-l vadă și cum se 
întorcea, cu capul tăiat, aruncat într-o căruţă, pe un maldăr de 
paie însîngerate; iar în acest timp, ca groaza să nu scadă, în fața 
ferestrei de unde i se arăta sinistrul spectacol, dulgherii ridicau 
eșafodul pe care ei însăși avea să i se taie capul, după citeva 
ceasuri. Am văzut butucul și securea; aceasta din urmă, ce să 
spun, o secure ca multe altele. Dar butucul e o frumuseţe, m-a 
mirat atîta rafinament într-o vreme atit de întunecată, cu ce 
grijă a fost el cioplit ca grumazul să se așeze mai bine, să nu se 
strimbe omușorul, și ce netezit a fost, ca să nu zgirie pielea! 

Pe acest butuc sau pe altul asemeni își pierdură capetele 
lordul Hastings, contesa Salisbury, Catherine Howard, a cincea 
regină a lui Henric al optulea, vicontesa de Rochford, contele de 
Essex. Numai Annei Boleyn îi zburară capul cu o lovitură de 
paloș, fără să-i pună gitul pe butuc, și treaba nefiind ușoară, se 
aduse anume pentru ea un călău tocmai de la Saint-Omer, cu 
bătaie de cap și cheltuială. 

Aceasta fu a doua nevastă a monstruosului Barbă-Albastră 
care se numea, ca rege al Angliei, Henric al optulea. Nu trecură 
bine opt ani, cînd o decapitară și pe Catherine, a cincea 
nevastă. Ce suflete și ce minţi aveau pe atunci femeile? Oare 
această Catherine nu știa ce-o așteaptă? Cum o răbdă carnea să 
intre în patul împuţit de sînge și să îndure dragostea porcească, 
printre cadavre încă neputrezite, și cum n-o duru ceafa, cînd 
perna era plină cu cranii căzute din secure, și cum nu-și rupse 
șalele în salteaua plină cu oase încrucișate? 


Printr-o grijă gingașă (oare e bine spus astfel?) a Reginei 
Victoria, locul unde fură măcelărite aceste femei nenorocoase 
(oare ar trebui spus altfel?) e ferit de impietate printr-o 
delimitare discretă, iar locul precis unde căzură capetele e 
însemnat cu o cruce albă încrustată în piatra pavajului. 

Dar aici nu fu singurul eșafod, și cei amintiți mai înainte nu 
fură singurele victime. 

Mai există în incinta Turnului o Casă a Reginei, pe care n-o 
mai locuiește nici o regină. Foarte aproape de ea este cimitirul. 

Cîteva turnuri au fost lovite de bombe în timpul războiului. Pe 
mine, unul, nu m-ar fi durut dacă le lovea pe toate, ca să scape 
în schimb cîteva case de oameni. Bastionul de nord, distrus de o 
bombă, n-a fost reconstituit pînă astăzi; din partea mea, așa să 
rămînă, în veacuri. 

Pe lîngă Turnul Lanternei trăiesc corbii. Corbi mari și bătrîni, 
dintr-o familie pripășită aici poate de pe vremea cînd aveau ce 
face. Astăzi se hrănesc fiecare cum poate, în afară de șase, care 
sînt pensionarii regatului. Unul din gardieni, Mai-marele Corbilor, 
e împuternicit să le cumpere carne de cal și să le-o împartă, în 
valoare de trei șilingi pe săptămînă. Tradiţia spune, și Anglia 
crede în tradiţii, că în ziua cînd corbii ar pleca, Turnul ar înceta 
să mai fie. Nu știu însă ce-o să se întîmple cu raţia lor, dacă lira 
continuă să scadă; cu trei șilingi pe săptămînă, corbii au să 
moară de foame. 

Se mai păstrează aici o tradiţie, pe care mă feresc s-o judec. 
Tin minte, de cînd eram școlar, o vorbă destul de înţeleaptă și 
de liberală, la urma urmelor, a preotului pus să ne înveţe religia. 
Deși ar fi avut obligaţia să fie foarte sever cu canoanele, el ne 
spunea cu o îngăduinţță mai mult decît creștină: „Cine nu-l 
înţelege pe Dumnezeu, să tacă din gură!“ Judecînd mai mult 
decit creștinește, s-ar putea ca una din forţele Angliei de atitea 
ori admirate să rezide în ceremonia cu care se face zilnic 
schimbarea gărzii la Palatul Buckingham și în ceremonia cheilor, 
de la Turnul Londrei. 

Dintr-o vreme aflată dincolo de memoria contemporanilor, 
seară de seară, la ora zece după ceasornicul astronomic, la 
Turnul Londrei se încuie porţile. Gardianul șef, în uniforma lui 
păstrată de secole și astăzi puţin caraghioasă, cu un sergent și 
trei soldaţi, se duc la santinela de la intrare: „Stai! strigă 
aceasta. Ce vreţi?“ „Cheile!“ răspunde gardianul. „Ale cui sînt 


cheile?“ întreabă santinela. „Ale Reginei Elisabeta!“... Atunci 
garda ia arma pentru onor, iar șeful ei, ridicîndu-și pălăria 
rotundă, strigă: „Dumnezeu s-o aibă în pază pe Regina 
Elisabeta!“ Ceilalţi răspund cucernic: „Amin!“, apoi cheile sînt 
duse la Casa Reginei și puse în siguranţă pe timpul nopţii. 

De pe ziduri, corbii croncănesc și își fac cu ochiul, șnapanii! 

Nu-i nici o înrudire între Turnul Londrei și Podul Turnului, aflat 
alături. Nu știam de această învecinare cînd am văzut prima 
oară podul, la cinematograf sau în fotografie; mi s-a părut, 
pentru cel care vine pe Tamisa, ca o poartă de închisoare. Intre 
două pile uriașe, el are la mijloc o secţiune basculantă, ca să 
poată trece vapoarele. Scopul, precum se vede, e negustoresc și 
pașnic; nu știu de ce am avut impresia că odată poarta aceasta 
închisă, în urma vapoarelor, nimeni nu mai poate să iasă. 

Dar eram copil pe vremea aceea și abia citeam primele 
povestiri londoneze ale lui Dickens, destul de sinistre ca să mă 
înspăimînte. Mai tîrziu, cînd am aflat ce stă scris la poarta 
Infernului, fără să vreau m-am dus cu gîndul la Podul Turnului, 
sub a cărui arcadă doi diavoli, avindu-și sălașul pe cele două 
pile, ţin întins un pergament de sute de metri și pe el se poate 
citi, dar, vai, numai după ce treci dincolo: „Lăsaţi orice 
speranţă!“ 

Și acum m-a înspăimîntat podul, deși era o zi plină de soare și 
lumea se plimba voioasă, fără să se teamă de vreo primejdie, 
căci, dacă e vorba de lira sterlină, devalorizarea ei nu vine dintr- 
odată. E prea mult fier, profilurile sînt prea grele, prea 
înghesuite, prea muncite, și parca gem, și scrîșnesc, gata să-și 
scuipe niturile ca pe șrapnele. Recalculate, piesele acestea 
poate s-ar reduce la jumătate; și dacă un om de meserie, luîndu- 
mi în serios vorba, s-ar duce acolo să măsoare și să socotească, 
iar pe urmă mi-ar spune că n-am dreptate, eu tot n-am să-l cred, 
și Podul Turnului tot o să mă înspăimiînte. 

La treisprezece ceasuri după ce în estul Londrei se închide 
poarta vechii fortărețe, la Palatul Buckingham se schimbă garda, 
ceremonie păstrată de pe timpul Reginei Victoria, deși s-ar 
putea să fie și mai veche; istoria nu-i una din științele exacte, iar 
dacă e vorba de tradiţiile engleze, vîrsta lor e mai greu să se 
descopere decît aceea a bătrinelor cochete. 

De sute de ani și de trei sute șaizeci și cinci de zile pe an, 
lăsînd la o parte ziua suplimentară a bisecţilor, garda se 


schimbă, iar lumea vine să privească. Niciodată, cît va dăinui 
regatul, nu va fi altfel, vor rămîne aceleași și uniformele roșii, și 
zorzoanele și penajele, și cîntarea trompetelor. Ofițerii își vor 
răcni comenzile cu aceleași glasuri răgușite și își vor împlini 
cadrilul cu aceleași mișcări ţepene — să mă ierte Dumnezeu, 
atit de ridicole. lar soldaţii vor bate talpa atit de tare, că vor 
scoate scîntei din piatră și vor face să vibreze ferestrele. Nimic 
în această ceremonie nu are o ritmică firească și onestă, nimeni 
nu spune: „Hai să ne facem datoria și să mergem!“ Odată ce 
atita armată a fost scoasă, atita fanfară aliniată și atîta mulţime 
s-a îmbulzit în piaţă, să vadă, apoi nimeni nu trebuie să rămînă 
în pagubă. Totul să fie pe săturate, și pentru unii, și pentru alţii! 

Lumea începe să se adune dinainte de zece. lar și mai înainte, 
gărzi pe cai, care dacă ar fi oameni ar avea mustăţi răsucite și 
ar pocni de mîndrie, vin de pe străzile laterale, se încrucișează 
în piaţă și-apoi se duc mai departe, uite așa, patrulînd cu 
solemnitate și cu mutre victorioase, de parcă toţi ar fi luptat la 
Waterloo și fiecare l-ar fi învins pe Napoleon. 

Cei mai mulţi dintre privitori, firește, n-au mai fost altă dată 
și, ca urmare, nu prea știu unde să se așeze ca să vadă mai 
bine; la început locurile sînt pe alese. Unii se lipesc de gratiile 
împrejmuirii metalice, spre a vedea în curtea palatului; în 
schimb nu vor vedea cum vine garda pedestră, înconjurată de 
călăreţi care deschid drumul și păzesc flancurile; bineînţeles că 
nu-i nici o asemănare, dar o gardă păzită de altă gardă îmi 
aduce puţin aminte de Tiganiada. Alţi privitori se grupează în 
mijlocul pieţei, la monumentul Reginei Victoria, care stă cu 
spatele și își ride în barbă. Mai tirziu, cînd îmbulzeala va crește, 
mulţi se vor urca pe soclu, iar în clipele palpitante, unii vor 
ajunge în spinarea Augustei, unde își vor manevra aparatele 
fotografice cu o patimă pe care n-am mai văzut-o decit la 
cartofori, cînd dau cărțile. 

lar între timp un ofiţer mai răcnește ceva, soldaţii mai fac o 
mișcare și urmează o pauză, tocmai cînd credeai că a sosit 
încordarea finală. Văzindu-i cum stau, zici că toţi îl așteaptă 
acolo pe Godot, care nu vine niciodată, și te miri că nu li se 
îngăduie barem să facă armele piramidă și să fumeze cite o 
țigară din tutunul adus de Sir Walter Raleigh. 

Pînă să plec, fiindcă n-am avut de ce să aştept sfîrșitul, ierte- 
mi-se starea de plictiseală, m-am tot uitat la ferestrele palatului, 


întrebindu-mă ce-o fi făcînd Regina, ce-o zice de atita tevatură și 
atita cheltuială, că numai pingelele soldaţilor și ovăzul cailor 
trebuie să coste o avere. 

Altminteri, aud că nu face nici o risipă în vistieria statului. 
Cînd dă o recepţie personală, închiriază taximetre ca să-i aducă 
pe oaspeţi. Banii și-i scoate din taxa de intrare la galeria de 
pictură și stampe, lipită cu palatul. Am fost și am plătit și chiar 
dacă nu m-am omorit pentru ce se vedea înăuntru, după cite se 
pot vedea pe gratis la Galeria Naţională, m-am bucurat că, la 
prima recepţie, cu banii mei va merge în taximetru ministrul de 
finanţe sau chiar primul ministru al Angliei. 

N-am stat să mă gindesc prea mult la mulţimea care se 
înghesuie să vadă schimbarea gărzii. Spuneam că nimeni nu are 
un motiv să vină a doua oară; contingentele londoneze de 
privitori epuizindu-se astfel într-un număr de zile, rămîn 
provincialii și străinii. La multe sînt de folos, oriunde în lume, 
provincialii și străinii; fără ei, viaţa multor capitale ar deveni 
provincială. 

Unde-i mulţime îmbulzită, indisciplina se naște de la sine. Cei 
din spate îi împing pe cei din faţă; e greu să găsești vinovatul. 
Policemani călare păzesc demarcaţiile, patrulînd strîns pe lîngă 
trotuare, și dacă ei or fi avînd consemn strict de la Regină să nu 
supere pe nimeni, nu aceleași instrucțiuni au și caii. Policemanul 
nu intră în conflict cu nimeni, își păstrează linia dreaptă grav și 
imperturbabil; caii însă, oricît de frumoși or fi ei, și oricît de dragi 
mi-au fost totdeauna, se poartă mitocănește, nu pot să-i cruţ 
spunînd altfel, își proptesc crupele late în pieptul oamenilor, 
folosindu-se parcă sadic de greutatea lor legănată, și îi împing 
cît colo, seceraţi de la bază, mai lipsind numai să le azvirle 
copita în falcă. 

Mi-am pus ochii în acea mulţime pe un prinţișor negru, venit 
cu o limuzină cît toate zilele. Călătorea incognito, altfel ar fi avut 
o suită mai impozantă, căci, după ce limuzina s-a dus, a rămas 
numai cu o doamnă, de aceeași culoare, poate guvernanta sau 
o persoană de încredere a palatului, dacă nu chiar prinţesa 
mamă. Să nu fi fost grasă, ar fi semănat cu micuța negresă de 
la Hotel de l'Avenir, voi vorbi despre ea altă dată. li însoțea și le 
dădea explicaţii o preafrumoasă doamnă blondă, îmbrăcată cu 
un taior verde-palid, care o făcea să semene cu un fir de grîu 
cînd se apropie vremea secerei. N-am mai văzut pînă la ea o 


blondă atît de adevărată, că nu era vorba doar de păr și de faţă; 
ci și mișcările ei erau blonde, ca ale firului de grîu pe care 
soarele îl face să unduiască, și gindirea ei nu putea să fie decit 
tot blondă, asemeni și simțămintele, fiind sigur că avea blond 
pînă și sufletul. l-ar fi plăcut, cred, ca prinţișorul să nu fi fost 
incognito, pe lîngă el să se bucure și ea de onoruri, și-o 
înțelegeam, și-i dădeam dreptate cînd calul policemanului o 
împingea cît colo, și-i mai ardea și una cu coada peste faţă, fără 
să ţină seama cit era de blondă. 

Prinţișorul mi s-a părut a fi un băieţaș la locul lui, curăţel și cu 
o privire isteață. Nefiind încă dedat cu onorurile, purtarea 
necioplită a cailor nu-i stîrnea nici o indignare, privea lucrurile 
cu simplitate, obișnuit probabil cu tigrii și cu leii. Și-apoi, mai 
mult decît orice, îl interesa spectacolul, fanfara, comenzile și 
mișcarea soldaţilor. M-am gîndit la comisiile de tehnicieni care 
într-o zi aveau să vină la Londra, să studieze schimbarea gărzii 
de la Palatul Buckingham, ca s-o ducă, poate, la palatul 
prinţișorului, devenit între timp rege în Africa. Uite așa se mută 
tradiţiile; cînd le crezi pierdute, se mai găsește un loc pe fața 
pămîntului unde să renască, pînă ce, după altă tradiţie, Regatele 
se transformă în Republici. 

Cît despre preafrumoasa doamnă blondă, ea nu va mai fi 
găsită nicăieri, și nici taiorul ei verde, căci aparţin unei clipe 
unice. Nu voi ști niciodată, în faţa unui lan de grîu gata de 
seceră, ce fir, între miliarde, e cel cu care am asemuit-o. 


x 


Dacă la schimbarea gărzii am mers cu o curiozitate puţin 
sceptică și puţin plictisită, în Hyde Park m-am dus gifiind de 
nerăbdare drept la colţul spicherilor, căci așa i se spune locului 
rezervat prin tradiţie, unde oricare cetăţean își poate striga în 
public nemulţumirea politică, sub protecţia poliției. N-am găsit 
pe nimeni, decît gazonul, și l-am admirat încă o dată; încolo, nici 
vorbitori, nici poliție, un pustiu și o liniște de planetă moartă. 
Pîndeau oare nemulţumiţii prin boschete, așteptind clipa 
nimerită cînd să iasă și să-și spună cuvintul? Nu, am aflat 
îndată, sînt anumite zile și anumite ore de miting, știute 
dinainte; regulament sau tradiţie, toată lumea se supune și 
astfel colţul spicherilor continuă să-și păstreze renumele. Poate.-i 


o școală a virtuţilor civice; poate-i o glumă britanică, serioasă, 
rece și puţin tristă. 

Nu fac nici o asemuire, dar cum să nu-mi aduc aminte de 
piaţa Catedralei din Milano, unde zeci de oameni risipiţi prin 
mulţime ţin zilnic, cui vrea să asculte, înflăcărate discursuri 
potrivnice. Împotriva a ce? A orice — din principiu! 


26 


Cînd eram foarte tînăr, școlar încă, am văzut muzeul 
Tutankhamon de la Cairo, și cred că nu lipsea de acolo 
sarcofagul faraonului, care mi s-a părut, sau poate chiar era, cu 
totul și cu totul de aur. Cele mai frumoase și cele mai bogate 
vestigii lipseau însă, fiind duse în altă parte, și atunci am auzit 
prima oară vorbindu-se de British Museum, cu o admiraţie rece, 
sub care cred că se ascundea multă ranchiună; prea era mare, 
prea era puternic, prea era rapace! Și uite așa, mi-a fost 
antipatic. 

Am intrat să-l văd abia la urmă, și aproape împotriva voinţei 
mele. Treceam zilnic pe sub zidurile lui sumbre, atît de grele că 
păreau întărituri de cetate; nu știu de ce credeam că înăuntru e 
război și întuneric. După ce am fost, n-am să spun că era multă 
lumină, nici că era pace. British Museum e un uriaș cîmp de 
bătălie. Nu-l poţi străbate fără să-ţi îngheţe spinarea și fără să 
te cutremuri. 

Niște oameni au luptat lung și greu pînă să-l facă, au dus în 
spinare saci cu aur și au adus blocuri de piatră, și multumirea lor 
nu putea fi găsită decit în vieţi viitoare. Tot ce s-a făcut aici a 
fost de la început destinat pentru alţii. British Museum e valoros 
mai ales prin proiecția lui asupra viitorului. 

Dacă într-o zi civilizația va fi să piară și British Museum va 
rămîne printr-un act de gratitudine al naturii nebune, atunci 
lumea viitoare va ști totul despre lumea noastră și despre lumile 
trecute, pînă la cea mai îndepărtată urmă a lor pe care a 
păstrat-o pămîntul. 

Dar ce cuprinde această măreție a omenirii, războinică și 
biruitoare? Cuprinde totul, despre lume și despre oameni. 
Cuprinde toate mineralele pămîntului, de la piatra cioplită în 
blocuri cît casele, că a fost nevoie de multe corăbii să le aducă, 
pînă la giuvaerele preţioase și rare, că nu găsești două la fel în 


toată lumea; și acestea nu sînt adunate nici pentru că sînt grele, 
nici pentru că sînt frumoase, ci totdeauna pentru că au 
semnificaţie în istoria omenirii. Dar istoria nu-i singură acolo, ar 
părea goală și săracă dacă n-ar înconjura-o și n-ar explica-o 
ceea ce a dat giîndirea și simţirea omenească. Și printre ele, și 
peste toate, cine va vrea să le citească și să le înţeleagă, va găsi 
dovezile relaţiei dintre oameni, de la un capăt la altul al 
pămîntului și al istoriei. 

Nu mă pasionează filatelia, n-am văzut niciodată faimosul 
„Cap de bour“ al primei noastre poște, decît în reproduceri, și 
nici nu știu cîte se păstrează astăzi și cum sînt împărţite. Puţine, 
cred, nu cu sutele, iar cele mai multe, firesc mi se pare să fie în 
ţara unde se tipăriră. lar la British Museum am numărat peste 
patruzeci, așa, dintr-odată. Cine le-a agonisit, în cît timp, cu ce 
cheltuială, și care i-a fost folosul dacă nu mîndria de a ști că 
adună mărturii despre civilizația omenirii, spre folosul unei 
omeniri viitoare? 

Am văzut la urmă manuscrise de Bach, că nu le pot spune pe 
toate cîte sînt acolo, și, în biblioteca imensă unde mă aflam, 
cred că am auzit clavecinul lui, care apoi m-a urmărit în sălile cu 
piatra asiriană și cu statuile faraonilor. Mi s-a părut că toate 
hotarele de timp și de distanţe dintre oameni dispar și, printr-un 
privilegiu sublim, mă aflu o clipă în centrul lumii, strînsă și ea, cu 
tot al ei, într-un singur punct geografic și într-o singură clipă a 
vremii. 


x 


Într-o piesă de teatru pe care am văzut-o în tinereţe, un domn 
vajnic, în redingotă neagră, o înfrunta pe Regina Angliei atit de 
vehement încît mi-a fost teamă că au să-i taie capul. Domnul 
acesta, impunător și îmbrăcat cum știu englezii să se îmbrace, 
nu era altcineva decit Dickens, spre marea mea surpriză. Mi-l 
închipuisem pe chipul și asemănarea eroilor lui năpăstuiţi de 
soartă, alături de care suspinasem și strinsesem pumnii, 
așteptind să li se facă dreptate. Nu înseamnă că pentru 
frumoasa redingotă l-am scos pe Dickens dintre simpatiile mele. 
Chiar dacă îmbrăcămintea m-a contrariat, vorbele adresate 
Reginei mi-au mers drept la inimă. Și mult mi-am dorit ca în ziua 
cînd voi ști despre mine ce hram port pe lume, cînd îmi voi 


cunoaște credinţele, iar o Regină mă va pofti la palat și îmi va 
cere să mi le schimb, de dragul ei sau de teamă, eu să-mi pun o 
redingotă neagră împodobită cu jabouri și să-i răspund: nu, 
maiestate, odată cu capul! 

De la British Museum pînă la casa lui Dickens nu faci cu 
piciorul mai mult de douăzeci de minute. Nu ai decit să 
traversezi Russel Square, ceea ce va fi totdeauna o bucurie, să 
iei în lung Guilford Street și să cotești pe prima stradă la 
dreapta. Probabil acum un secol, cartierul se socotea periferie; 
sub acest aspect, poate în Dickens să fi fost o nemulţumire, deși 
strada e frumoasă, curată, liniștită și trei sferturi din populaţia 
metropolelor ar fi fericită azi să-și aibă locuinţa acolo. lar despre 
casă, ce-aș putea spune decit că n-ar fi fost niciodată o înjosire 
pentru redingota cu jabouri. Cusurul ei pe vremuri era, cred, 
stilul citadin pe care citadinii, deși vor să fie citadini, îl cîrtesc și 
astăzi. Ea s-ar înrudi, redusă la scara celuilalt secol, cu imensele 
blocuri unde pretutindeni în lume trăiește în vremea noastră 
populaţia marilor orașe, destul de înghesuită. 

Dacă n-aș ști cît de amară a fost copilăria și tinerețea acestui 
om, și cam toată viaţa lui la drept vorbind, și luîndu-mă după 
casa londoneză, aș crede că s-a bucurat de suficientă înlesnire 
ca să fie scutit de a mai scrie cărți triste. 

In afară de marii privilegiați, cei de pe primele trepte ale 
societăţii de astăzi, nimeni n-ar mai putea să aibă o asemenea 
casă. In stilul acelei vremi, o locuinţă cuprindea tot spaţiul, de la 
temelie pînă în căpriorii acoperișului. Familia se extindea nu în 
lături, ci pe verticală, și nu admitea suprapuneri. Noţiunea de 
etaj excludea  imixtiunea străină. Etajul astăzi creează 
întrepătrunderi care atunci nu puteau fi acceptate decit în cea 
mai intimă comunitate omenească. Între bucătărie și camera 
copiilor, o mamă urca și cobora patru etaje; oricît ar fi de greu, 
și oricît de inadmisibil ni s-ar părea astăzi, așa se păstra ideea 
sacrosanctă a acoperișului. Oamenii preistorici și-au împărțit 
peșterile, dar nu și partea de boltă de deasupra capului. Cînd 
dimensiunile s-au răsturnat și am început să folosim altfel 
spaţiul, să trăim unii deasupra altora, ceea ce n-a fost de 
conceput pînă tirziu în istorie, e sigur că multe s-au schimbat în 
structura omenească. Londra, cred, a opus ultima rezistenţă. 

In afară de un nivel îngropat cu totul în pămînt, comunicînd cu 
lumea prin vestita curte engleză dintre trotuar și fațadă, casa lui 


Dickens, ca toate din cartier și din multe alte cartiere londoneze, 
toate placate cu cărămidă gălbuie, frumos proporţionate, curate 
și chiar cochete, mai are trei etaje deasupra parterului. 
Camerele nu sînt foarte mari, sînt în schimb atît de numeroase, 
că în viaţa modernă nici nu le-ai găsi rostul. În linii mari, funcţiile 
lor se împart astfel: la subsol, sufrageria, bucătăria, spălătoria și 
alte dependinţe; la parter, salonul; la primul etaj, camere de 
dormit și o cameră de lucru; camere de dormit și camere de 
retragere la celelalte etaje. Pe cînd locuia aici, Dickens avea 
într-adevăr o familie numeroasă. Viaţa lui, în vremea aceea, 
putea să fie destul de ajunsă, după ce scrisese atitea cărţi iubite 
de lume și se bucura de atita faimă, că putea s-o înfrunte pînă și 
pe Regină. 

Mergiînd de la etaj la etaj și din cameră în cameră, cu ochii 
într-o broșurică unde găseam toate explicaţiile, aș fi fost înclinat 
să cred că literatura lui Dickens este o mistificare, dacă n-aș fi 
știut de unde pornise, ce cruce avusese de dus pe umeri și cîte 
amare povești de Crăciun trăise el însuși pînă să se mute în casa 
cu trei etaje, marcată pe planul Londrei cu un pătrăţel, ca lumea 
s-o știe, cum e marcată și casa de pe Downing Street, a primului 
ministru. 


x 


Șapte zile la Londra, toate au fost calde și luminoase; n-am 
văzut nori, nici ceaţă. Știu că impresia pe care o duc cu mine e 
falsă; dar ce am de pierdut dacă voi crede de azi înainte că 
Anglia e ţara cerurilor albastre? 

Că a venit asupra mea o ploaie neașteptată, în St. James's 
Park, în ultima seară, cînd așteptam să răsară luna nouă, 
aceasta este o întîmplare nemeteorologică și mă privește numai 
pe mine... 

Nimeni nu m-a zorit să plec astăzi, în a doua duminică; 
socotesc însă că în limitele judecate cu grijă și față de intenţiile 
mele, nu mai am ce să văd și ce să confrunt cu informaţiile, căci 
de descoperit n-am avut ce descoperi la Londra, în afară de 
gazon, în formele lui nebănuite, și de cele nebănuite la British 
Museum. Mi-aș mai fi putut îngădui cîteva zile de odihnă și 
desfătare, zile fără program, fără grija orelor pe care mereu le 
număr. N-am însă liniștea să pot trăi astfel, și cum mi-aș 


impune-o aici, cînd nu izbutesc nici la mine acasă, unde, oricum, 
timpul are altă durată? 

Mi-am făcut bagajul din zorii zilei, privind pe geam cum 
începea încă o zi radioasă. Am avut o clipă de regrete și 
nostalgie după săptămîna care s-a dus atit de repede, deși a 
fost atît de lungă și de bogată. M-am văzut iarăși plecînd de 
acasă înainte ca soarele să fi alungat umbrele de pe stradă, 
strîns puţin în spate de răcoarea dimineţii, fiindcă niciodată nu 
mi-am pus ceva mai gros peste bluzele albe de bumbac împletit, 
care de ani de zile fac parte din stilul meu de viaţă. Parcă aș fi 
vrut să mai trăiesc o zi viaţa orașului, poate ca să verific 
impresia finală, că Londra e o metropolă gigantică, între primele 
din lume, cu toate caracterele marilor aglomeraţii umane, cu 
toate poluările vremii noastre, unde însă niciodată nu simţi lipsă 
de aer. Altă explicaţie nu găsesc, decit că orașul are o a patra 
dimensiune, o rezervă secretă din care s-a folosit doar o mică 
parte în timpul războiului. 

După ce m-am luptat cu mine cîteva minute, am convenit că 
sînt dator să-mi continui drumul în dimensiunile lui reale. Ca 
ultim gest, am pliat cu grijă și am pus deoparte preafericitul 
plan al orașului, datorită căruia nu m-am simţit străin aici nici 
măcar în prima zi, nici măcar în prima oră după ce am debarcat 
la Charing Cross și am mers cu piciorul pînă la British Museum. 
Sentimentul final, cînd mi-am luat valiza și am coborit scările, a 
fost al unei satisfacţii depline. 

La Gara Victoria, unde mă dusesem în ajun, pentru orientare, 
speriat încă de trenurile britanice și de itinerariile lor atît de 
misterioase, un portar negru mi-a pus mîna în piept cînd am dat 
să trec grilajul peronului și m-a trimis să stau la coadă. Nu eram 
străin de aceste practici; de pildă, se stă la coadă în staţiile de 
autobuz, ceea ce am socotit că este civilizat și echitabil; a 
respecta drepturile primului venit mi s-a părut, de cînd am 
început să gîndesc la relaţiile dintre oameni, una din cele mai 
frumoase datorii ale noastre, iar uzurparea priorităţii, unul din 
gesturile cele mai reprobabile, pe cît de brutale, pe atit de 
dezgustătoare. Dar în Gara Victoria, pentru trenul de Dover, 
lung cît venerabilul peron străbătut de personajele importante 
ale ultimului secol, împărați și împărătese, regi și regine, felurite 
altețe, primi miniștri și mari demnitari ai Commonwealthului sau 
ai lumii necomune cu Anglia, și cîţi alţii, printre ei Rabindranath 


Tagore și Mahatma Gandhi, nu erau decît vreo douăzeci de 
călători care, chiar dacă ar fi dat buzna cu toţi, așa, dintr-odată, 
nu puteau nici să creeze o aglomeraţie, nici să-și uzurpe ceva 
unul altuia, rămînînd mai mult decît un compartiment fiecăruia. 
Totuși oamenii, înainte de a intra pe ditamai peronul și a se urca 
în ditamai trenul, se așezau la o coadă care firesc n-ar fi putut 
să existe, fiindcă nu exista cauza; ea se năștea și se menținea 
datorită tradiţiei și încăpăţinării cu care sînt păzite tradiţiile în 
Anglia. Atunci, cu toate că îmi place atît de mult ordinea și o 
păzesc, și o propovăduiesc fără a obosi vreodată, mi s-a făcut 
dor de turbulenţa latină, a noastră, cu toate păcatele și cu tot 
farmecul, și m-am bucurat că plec din Marea Britanie. 

La Galeria de Artă, unde se intră gratis, ca la nici o altă 
pinacotecă din cele știute de mine, paznicul de la ușă, negru ca 
și cel din gară, mi-a înfipt și el mîna în piept și m-a pus să 
deschid punga cu actele și cu banii, să vadă dacă nu am obiecte 
primejdioase, deși n-ar fi putut să încapă în ea nici măcar un 
revolveraș pentru doamne. Aș fi refuzat acest control și aș fi 
întors spatele, dacă n-aș fi vrut de prea multă vreme să văd 
aievea o pictură caraghioasă de Rousseau-Vameșul, știută pe 
dinafară, o alta de Van Gogh, de după ce-și tăiase urechea, și 
încă una de Gauguin, care din contabil englez s-a făcut pictor 
nenaţional, așa, din senin, de azi pînă miine. 

Trenul de Dover nu merge la Dover, deși așa scrie pe tabela 
plecărilor. Gara unde trebuie să cobori pentru lunga 
transbordare cu autobuzul am depistat-o prin simţuri ascunse; 
poate e greu de înţeles și de crezut, dar la un moment dat a 
venit asupra mea o neliniște, și atunci mi-am alarmat însoțitorii 
din compartiment, un olandez cu soția, mi se pare în călătorie 
de nuntă. Cunosc vorba de cînd eram copil și nu știam prea bine 
nici ce înseamnă nuntă, nici ce înseamnă călătorie. Ce îi 
îndeamnă pe oameni să plece în numele unui act care 
reprezintă statornicirea? Probabil că de fapt călătoria de nuntă e 
un ultim răgaz. Ca la procese, sau ca la război, o zi amînată e o 
zi cîștigată. 

Olandezul, care se întorcea acasă și probabil nu-și permitea 
să amine nimic, a izbutit să obțină informaţii mai bune, prin 
compartimentele vecine; dar cînd am coborit într-o gară ca 
toate altele, nu eram deloc sigur că făceam bine. N-am mai fost 
sigur de nimic în continuare cînd autobuzul s-a pornit și-a mers, 


și-a mers parcă spre alt tărim; n-am fost sigur nici cînd m-am 
urcat în alt tren, fiindcă se înnorase între timp și, nevăzîndu-se 
soarele, n-aveam de unde să știu dacă într-adevăr mergeam 
spre răsărit. N-am fost cu totul sigur nici cînd pe o placardă, în 
gara terminus, am văzut scris Dover. Ultima îndoială a dispărut 
abia cînd polițistul, la vamă, mi-a pus pe pașaport ştampila de 
ieșire. 

Nici o autoritate britanică nu m-a inoportunat în timpul șederii 
mele în Anglia; în afară de interogatoriul de la sosire, nimeni nu 
m-a întrebat cum mă cheamă, unde merg, unde mănînc și unde 
dorm noaptea; nimeni nu mi-a cerut pașaportul și nici un poliţist 
nu s-a uitat după mine. La rîndul meu, credeţi-mă, nu am 
supărat pe nimeni, nu am traversat străzile decit prin locurile 
permise, nu m-am îmbătat, n-am vociferat, n-am aruncat hirtii 
pe stradă. Puteam să trăiesc așa pînă mi s-ar fi urit, și nimeni n- 
ar fi venit să mă întrebe de urmă. Dar cînd polițistul de la vamă 
mi-a ștampilat pașaportul, cu un fel de grabă și apăsînd bine 
ștampila, aproape cu sete, în ochii lui și în gest am simţit o 
vădită satisfacţie. Eram unul care plecam imediat și sigur, în 
vreme ce atiţia alţii nu mai pleacă. 

Și cînd te gîndești că n-am luat nimic cu mine, nici măcar o 
cămașă ecossaise, de lină englezească, pe care am privit-o de 
multe ori în vitrină și cred că m-ar fi îmbrăcat cu multă căldură 
în zilele reci de toamnă. N-am luat nici măcar un „poster“ la 
modă astăzi, o reproducere fotografică de dimensiuni murale, 
care în multe case împodobesc pereţii, mai ales în camerele 
tinerilor. M-aș fi oprit la una, mai răspîndită decit altele, fiindcă 
am văzut-o în mai multe prăvălii, reprezentînd o fată blondă, în 
pielea goală, fără să aibă pe ea nici ultimul veșmiînt al femeii, 
călare pe un cal sur și avînd drept fundal fermecătorul peisaj al 
cîmpiei britanice, puţin ondulată. Toate erau frumoase în 
această fotografie, iar între cal și fată nu știu cui aș fi dat nota 
cea mai mare. În speța lor, amîndoi erau primii. După 
așteptarea calmă care se citea în ochii calului, după privirea 
îngerească a fetei, se înţelegea că nu fusese un galop mai 
înainte; dar poate că avea să înceapă și-abia atunci, la gîndul 
ritmicităţii lui sugestive, fata despuiată și fără nici o apărare în 
spinarea virilă a calului mi s-a părut indecentă, de aceea nu am 
cumpărat fotografia, altminteri foarte frumoasă. 

Am cumpărat numai citeva flaconașe cît degetul, cu lichid 


antistatic pentru curăţat discurile de gramofon, deci n-am luat 
cu mine bogăţiile Marii Britanii; în schimb am lăsat acolo șaizeci 
de lire sterline, care în tinereţea mea ar fi fost o mică avere. Aș 
fi vrut să-i explic poliţistului că nu venisem să iau cuiva pîinea 
de la gură și că niciodată n-am umblat după chilipiruri, că nu m- 
a invitat nimeni la masă, că mi-am plătit casa, miîncarea și 
băutura, ba chiar că, în dimineaţa plecării, mi s-a părut meschin 
să cer înapoi, la hotel, lira sterlină lăsată drept garanţie pentru 
cheia de la intrare. Deci, domnule poliţist, dacă am intrat gratis 
la British Museum și la Galeria Naţională, n-am făcut altfel decît 
toată lumea; în schimb, e sigur că am contribuit la 
reîmbogăţirea Angliei cu cel puţin o liră sterlină. 

Încă de la jumătatea drumului spre Dover începuse să se 
înnoreze, amintindu-mi ziua venirii; norii care în ajun îmi 
întunecaseră seara, cu o ostilitate adresată numai mie, acum 
reapăreau în altă extensiune, oprimînd și pe ceilalţi oameni. Mi- 
am îmbrăcat puloverul, uitat pînă atunci în fundul valizei, și m- 
am posomorit, gindindu-mă că la Calais putea să plouă, ca 
duminica trecută, că poate plouase toată săptămîna și toate 
acolo erau ude. Încă o dată am simţit, pînă în inimă, nostalgia 
zilelor londoneze, albăstrite de cer și aurite de soare. Mi-am 
amintit ora de după-amiază, pe gazonul cald din Russel Square, 
și am înţeles că n-aveam dreptul să mă hărțuiesc cu Anglia, care 
îmi prilejuise cîteva bucurii rare, de neuitat, de neegalat; ele 
însemnau o bogăţie adevărată și nu se cuvenea s-o compar cu 
cele cîteva flaconașe de lichid antistatic. 

Vaporul englezesc se numea „Maid of Orleans“. Mulţimi de 
tineri umpleau punţile, ca emigranții, gălăgioși și plini de viaţă, 
fără să le pese de cerul înnorat și de cîte puteau să-i aștepte 
acasă, între altele sfîrşitul vacanței. Citea oare vreunul numele 
vaporului, scris cu litere de bronz la puntea de comandă? Şi se 
gîndea atunci la biata loana? Dar de ce să fie botezat un vapor 
englezesc „Maid of Orleans“? 

La Calais, unde am început să mă simt ca la mine acasă, am 
găsit cerul senin cum nu mai sperasem. Am regăsit și micul 
hotel „Atlantic“, de rîndul trecut, unde îmi lăsasem o bluză 
cărămizie. Patronii m-au recunoscut, m-au primit ca pe un 
mușteriu vechi, și am înţeles chiar că sînt bucuroși să-mi facă o 
favoare găzduindu-mă în ultima cameră liberă, păstrată pentru 
cazuri speciale. Cum să nu mă simt bine, cînd îmi regăsisem 


latinitatea pe care de aici încolo n-aveam s-o mai pierd pînă la 
sfîrșitul călătoriei? 

Am luat lucrurile așa cum erau și m-am bucurat de primirea 
binevoitoare, fără să mă întreb cît de aglomerat era hotelul. 
Oricum, rolul bluzei cărămizii nu trebuia scăpat din vedere. Am 
îmbrăcat-o mai tirziu, la Paris, și atunci am observat că avea o 
culoare mult prea tinerească, dar nu puteam s-o revopsesc, și 
am purtat-o. 

Cum nu era posibil să-mi iau mașina de la garaj decît a doua 
zi, luni dimineaţa, hotărisem ca după-amiaza acelei zile s-o 
închin orașului. Am revăzut primăria și mi s-a părut tot 
frumoasă; este evident că edificiul acesta, altminteri impunător, 
a fost făcut ca în primul rînd să placă oamenilor, ca o podoabă. 

Am revăzut grupul ostaticilor, cu bronzul înverzit de timp, 
comparîndu-l cu cel de la Londra, cu bronzul lustruit proaspăt, și 
iarăși m-am întrebat care dintre ele e cel mai frumos; acum am 
putut să-mi răspund, mai frumos e cel de la Londra, cel de la 
Calais e mai adevărat și mai trist. Dar de ce i-au spus vaporului 
„Maid of Orleans“? 

Am trecut pe la garaj și m-am înălţat pe virfuri, să privesc 
înăuntru pe o fereastră de sus; era întuneric, n-am putut să-mi 
văd mașina, totuși, m-am bucurat mult și am simţit multă 
căldură în inimă s-o știu acolo. Sînt fericit că vom pleca 
împreună... 

Gestul următor, neinspirat, a fost să intru în muzeul 
războiului, un fost blockhaus hîd din parcul aflat în faţa primăriei 
frumoase. Citeva camere de beton, umede, mucegăite, luminate 
mizer, amintesc războiul, suferinţa și umilinţa unuia din primele 
orașe lovite, căci Calais nu-i departe de Dunkerque; evocarea 
însă e săracă, numai afișe, ordonanţe nemţești, grafice și 
statistici. Singura emoție, cam sinistră, ţi-o dă gîndul, dacă așa o 
fi fost într-adevăr, că aici și-au făcut ocupanţii postul de 
comandă. Mi i-am închipuit, cu centiroane, cu căști de fier și cu 
decoraţii și, după emoția sinistră de la început, am simţit multă 
satisfacţie și o bucurie pe care greu am ţinut-o în mine, că am 
supravieţuit, întreg și liber, — o! nu morţii, nu foamei, ci ruinei și 
dezonoarei. 

Satisfacţția mea, destul de construită dealtfel, nu l-a 
împiedicat pe custode, singurul personaj al muzeului, să 
recunoască în sinea lui că îmi luase de pomană taxa de intrare, 


poate singura percepută în ziua aceea, poate în toată 
săptămîna, toată luna și tot anul. Cum nu putea să mi-o 
restituie, căci rupsese biletul, mi-a oferit în schimb planul 
orașului, o ediţie sărmană, pe hirtie proastă, pentru turiștii 
săraci sau pentru gură-cască. Deși nu-mi făcea plăcere să-l ţin în 
mînă, mi-a fost de folos, dîndu-mi prilejul sa-mi aleg mai chibzuit 
drumurile. 

Ca să ajung la malul mării am străbătut un cartier de vile, 
plăcute, unde nu-mi amintesc să fi văzut vreo mișcare. Se 
scuturau frunzele din arborii ruginiţi și asupra străzilor plutea o 
lumină arămie. Era limpede că nu mai trebuia să întirzii pe 
această latitudine, și mă bucuram că drumurile mele duceau 
spre sud; aveam toate șansele să mai prind din urmă puţină 
vară. 

Deși dinspre mare se simţea un vînt rece, crescînd întruna, 
am mers înainte pînă m-am pomenit pe plaja orașului, udă 
datorită refluxului. Nu-mi place nimic din ce lasă marea în urmă; 
e o dezolare, ca pe cîmpurile de luptă după ce s-au retras 
armatele. In smîrcurile de apă se zbăteau pești și alte vietăţi 
marine; nisipul era plin de alge și de cochilii. Vîntul, tot mai tare 
și mai rece, mi se părea vînăt. Mai mulţi copii și cîțiva oameni în 
toată firea, cu pantalonii sumeși sau în costume de baie, se 
bălăceau în depresiunile inundate, cu apa pînă la jumătatea 
ţurloaielor, căutînd stridii sau alte chilipiruri; făceau o treabă cu 
totul nevinovată, dar mie mi se părea mizerabilă, sub vintul rece 
care anula slaba căldură a soarelui; priviţi printre pleoape, cum 
se aplecau ritmic, să caute, semănau cu niște jefuitori de 
cadavre. 

M-am dus pe unul din digurile de lemn care înaintează mult în 
mare, ca la Ostende, ieșind în întîmpinarea vapoarelor și 
marcîndu-le canalul navigabil. Un feribot pleca spre Anglia. Un 
yacht cu pînze venea de pe mare; n-am înţeles de ce numai 
unul. De-atunci mă întreb ce-or avea oamenii din Calais 
împotriva mării. 

l-am văzut curînd pe oameni, în marea lor masă, cînd m-am 
întors la țărm și am parcurs plaja, pînă departe. Era un fel de 
bîlci, cu distracţii, cu chioșcuri, cu acadele și limonadă, cu cartofi 
prăjiţi, cu restaurante gălăgioase. În jurul mașinilor parcate la 
grămadă zăceau felurite boarfe; oamenii păreau veniţi de 
departe, cu obiecte trebuitoare popasurilor și, cum tocmai se 


pregăteau să le strîngă și să plece acasă, la jumătatea de vin 
negru și la cina orășenească, escapada lor duminicală, pe cale 
să se sfirșească, părea foarte sărmană. 

M-am așezat pe o bancă și am intrat în vorbă cu un orășean, 
om simplu, modest și cumpănit, a cărui familie, alături, făcea 
pregătiri să ridice tabăra. Părea foarte mîndru de plaja orașului, 
o privea ca pe o proprietate personală; m-a întrebat dacă îmi 
place și i-am răspuns, cum să nu, e magnifică! S-a umflat în 
gușă, satisfăcut peste poate. Mi-am închipuit că duminica 
viitoare o să vină iarăși, și ce nerăbdător eram să plec spre sud 
și să ajung în Spania! Nu l-am întrebat de ce dintr-atiţia oameni 
care vin pe plajă, nu se duce nimeni pe mare. M-a poftit să merg 
în oraș cu mașina, fiind destul de departe. l-am mulţumit, 
spunîndu-i că am timp și văd mai mult dacă merg pe jos. Şi-a 
convocat familia: „Domnul vrea să meargă pe jos! Să vadă!“ 
Probabil toată seara s-au minunat de această idee. 

Dar aveau dreptate: nu era nimic de văzut. 

Fiindcă mai rămînea timp înainte de masă, m-am dus iarăși 
pînă în centrul orașului, la teatru. Cred că nu pentru altceva 
decit ca să identific traseul de miine. La întoarcere, pe strada 
principală, m-am așezat în sfîrșit pe una din băncile oferite spre 
odihnă trecătorilor de prăvăliile apropiate. Banca aparţinea unei 
farmacii, cum scria pe spătar, dar ca toate celelalte reprezenta 
o inabilitate: așezîndu-te, vedeai prăvălia de peste drum, nu 
farmacia. 

Am mîncat la restaurantul hotelului, la fel ca rîndul trecut, 
modest, dar temeinic. În masa franţuzească e totdeauna o 
intenţie de fast, care pentru un om grăbit și zburlit poate deveni 
antipatică. Pînă să se facă ora, am stat la bar, unde cîțiva 
localnici, cred că tot cei de rîndul trecut, beau bere, veseli, 
mulţumiţi de ei și de duminica lor. Patronul nefiind de faţă, 
patroana cocheta cu clienţii; celor tineri le arunca ocheade 
pofticioase; și de ce nu? Nu era urită, ci numai grasă. Dar 
multora le place genul, astfel că se ajunge la o dreptate. Una din 
fiice, de serviciu, ducînd paharele pe la mese, se lăsa pipăită de 
clienţi, cu înţelepciune profesională, neobosind să zimbească. 
Unul a apucat-o de mînă și-a oprit-o să-i strîngă șorţul, sub 
cuvînt că e prea larg și-i păcat să nu i se vadă talia. Astfel a 
deznodat baierele și pe urmă a tras de ele de credeam că o să 
rupă în două mijlocul fetei; sub talia sugrumată, șoldurile au 


apărut rotunde și enorme. Fata zîmbea, supusă. Mama zimbea, 
înțelegătoare. Toată lumea era satisfăcută, numai mie mi-era 
necaz că în această lume plină de bunăvoință și concesii nu-ţi 
dau în ruptul capului de mîncare înainte de ora șapte și 
jumătate. 


27 


Dintre toți oamenii pe care i-am întîlnit lunile acestea și de 
care am avut nevoie cîteodată, Cilly a funcţionat cel mai bine; 
cuvîntul nu-i folosit niciodată spre a defini caractere și a califica 
relaţiile dintre oameni, dar unul mai elocvent nu se găsește. 
Dacă i-am telefonat de la București la Paris, unde locuiește, 
rugînd-o să-mi trimită o hîrtie de care aveam nevoie pentru viza 
franceză, am primit răspunsul în șase zile, ceea ce înseamnă că 
l-a expediat în prima oră după ce se încheiase convorbirea cu 
mine. Nu ne-a legat niciodată o prietenie prea strinsă, dar 
aveam cîteva amintiri comune; apoi trecuseră ani peste noi și în 
rariștea care se crea în jurul nostru, puteam să ne vedem tot 
mai bine, deși ne despărţea o mare distanţă; fiecăruia din noi ne 
murise cîte cineva, și altcineva era gata să ne moară. În aceste 
împrejurări, omul nu-și poate salva sufletul decît respectind 
durerea celuilalt, adică necomentind-o. 

Uitasem să-mi notez în carnet numărul ei de telefon, cum am 
uitat atitea, și voiam s-o anunţ de ziua sosirii, să nu dau buzna. 
De aceea, înainte de a trece în Anglia, i-am scris, rugînd-o să-mi 
răspundă urgent la Calais, ca să găsesc scrisoarea la întoarcere, 
cu numărul de telefon pe care îl socotesc un instrument de 
bunăcuviinţă, indispensabil. Și am găsit-o, luni dimineața, cum 
s-a deschis poșta; abia începea să se lumineze. Pînă atunci am 
avut emoţii, nu că fără Cilly n-aş fi nimerit Parisul, ci întrebîndu- 
mă dacă ea va funcţiona și de astă dată. A funcţionat cu o 
precizie iarăși surprinzătoare, fiindcă de obicei oamenii nu 
funcţionează astfel. 

Mai tîrziu, la Paris, în duminica din ajunul plecării spre sud, mi- 
am adus aminte, cu întîrziere, că eram dator să caut, pentru un 
prieten, un obiect de nimica toată, pe care însă nu-l puteam găsi 
în altă parte. Nu-mi rămînea decît să-mi amîn plecarea cu o zi, 
ceea ce nu se potrivea cu mine, sau să renunţ, făcîndu-mă de 
ocară faţă de prietenul care, dacă nu aștepta chiar un sacrificiu, 


avea tot dreptul la un pic de osteneală. 

Cilly s-a oferit să caute obiectul acela, ceea ce știam dinainte 
că nu era ușor, și să mi-l trimită undeva în sudul Franţei, pe 
unde urma să trec la întoarcerea spre casă. Convenisem ca locul 
să fie Nisa, și cînd am ajuns acolo, după aproape două luni, m- 
am dus la poștă, ca să-mi fac datoria, convins că prietena mea 
uitase sau renunţase la prima dificultate, știind de la mine că nu 
murea nimeni fără obiectul de nimica toată. Dar l-am găsit, într- 
un pacheţel cît o cutie de chibrituri, așteptîndu-mă și dovedindu- 
mi din nou cît de impecabil funcţionase expeditoarea. lar eu am 
și astăzi într-un sertar cioburile unei farfurioare de ceramică, pe 
care Cilly mi le-a încredinţat ca să-i caut una la fel în prăvălia de 
la București de unde a fost cumpărată. Pînă azi n-am făcut 
nimic; e drept însă, înțelegerea era nu s-o trimit prin poștă, ci s- 
o duc eu, la viitoarea mea vizită în Franţa. Chiar dacă n-am să 
mă mai duc niciodată, îmi recunosc o bună intenţie, fiindcă 
păstrez cioburile. 

Îndată ce-am citit scrisoarea în lumina tulbure a oficiului 
poștal, unde mai ardeau becurile electrice, am și telefonat la 
Paris, trezind-o pe Cilly din somn, să-i spun că sosesc după- 
amiază și s-o întreb cum se ajunge la ea. Un om nu poate 
cumula toate calităţile; Cilly habar n-avea de topografia Parisului 
și nici nu înţelegea de ce-mi sînt necesare lămuririle. „Doar stau 
în Rue de la Glacière, e foarte simplu...“ Tot ce-am izbutit să aflu 
cînd m-am referit la repere mai importante, a fost că Rue de la 
Glacière se află pe lîngă Place d'ltalie. M-am mulţumit cu atit, 
Italia nu poate să ocupe la Paris un loc fără importanţă. 

Mașina mă aștepta trasă în faţa garajului, nu-mi rămînea decit 
să pornesc, ascunzindu-mi emoția reîntilnirii, după opt zile care 
acum mi se părea că ocupă în viața mea un trecut cît toată 
istoria lumii. 

Am regăsit sticla de vin negru, începută; nu-și schimbase 
gustul deloc sau poate se făcuse mai bun și l-am băut seara, în 
amintirea timpului cît așteptase, în vreme ce eu eram la Londra 
și beam vin spaniol. Am găsit și o banană, uitată; am miîncat-o la 
primul popas, cu impresia că e un fel de mană cerească. Nu mai 
tineam minte de unde o cumpărasem, poate de la Bruges; mă 
simţeam proiectat în urmă în propria mea cronică. 

Am ieșit din Calais la opt și jumătate, sub un cer înnorat, cu 
vînt rece, pe o șosea destul de aglomerată. Automobiliștii mi s- 


au părut puţin cam nedisciplinaţi, puţin cam distraţi, cam 
nepăsători, dar gata să devină războinici. Mi-am propus să fiu 
atent și prevăzător. Cel puţin la acest început, circulaţia în 
Franţa mi se părea amenințătoare. Am avut un exemplu de 
agresivitate după-amiază, cînd mergeam pe centura Parisului, 
într-un triplu lanţ de mașini, asemănător cu un gigantic șarpe 
metalic, o reptilă blindată. Într-unul din punctele unde bestia 
aceasta zgilțiită și nervoasă s-a poticnit icnind, în convulsiuni, 
împiedicată parcă de propriul ei tumult, o mașină veche, lovită, 
hărtănită, prăpădită dar nărăvașă, ca o iapă isterică, venind 
pieziș de pe o arteră laterală și refuzînd să accepte ideea că 
trebuie să aștepte multă vreme pînă să apară o spărtură în 
coasta balaurului, unde să se strecoare, și-a înfipt botul lepros în 
faţa mea, iar conducătorul, arătîndu-și colții și pumnul, m-a silit 
să-i cedez rîndul, căci dacă rezistam, mă alegeam cu un far 
spart și o aripă înfundată, în vreme ce el, cu hiîrbul lui, nu avea 
nimic de pierdut. 

Întîmplarea, care mi-a lăsat un dezgust nemicșorat pînă 
astăzi, m-a învăţat să mă feresc altă dată. Dar de unde vine 
acest spirit ofensiv și ofensator în Franţa, care a suferit atitea 
ofensive și ofense? Probabil și le-a însușit copilărește de la 
agresori, luînd de la ei ce aveau ei mai rău și crezînd, poate, că 
în acest fel repară nedreptatea istorică. 

Mergeam spre sud-est, prin Béthune și Arras, cu gîndul 
premeditat să ajung la Reims și abia de acolo să mă îndrept 
spre Paris. La Calais, patronul garajului, consultat cu privire la 
drumul cel mai bun, a aprobat întru totul ocolul la Reims, 
socotind că merg acolo să degust vestitele vinuri și crezindu-mă 
cunoscător; n-am avut timp să degust măgulirea, după cum la 
Reims n-am avut timp și nici măcar nu m-am gîndit să degust 
vinul. Poate a fost o pierdere; dacă-i așa, n-am pierdut ultima 
oară; cît e Franţa de mare, nu i-am degustat nicăieri vinurile, ci 
m-am mulţumit să le beau pe cele comune, de la prăvălie. 

La Reims am dorit să merg pentru loana d'Arc și pentru 
catedrală. Şi pentru ideea, de atitea ori precumpănitoare, de a 
ști că am fost și acolo. La Saint-Quentin, cînd ultimul drum drept 
spre Paris rămăsese în urmă, am început să am regrete și 
îndoieli, kilometrii mă nelinișteau, orele treceau prea repede și 
erau prea puţine. Acest drum cred că mă ispitise nu atit pentru 
Reims, cu catedrala și cu loana, cît pentru orientarea lui peste 


liniile de înaintare ale armatelor germane în trei războaie 
aproape identice, și toate înghesuite în mai puţin de un secol. 
Locurile pe unde mergeam acum, civil și puţin placid spre 
rușinea mea neiertată, erau încărcate de o grandoare tragică, 
pe care am simţit-o mai tîrziu, cînd am terminat drumul și am 
avut timp să mă gîndesc în urmă. 

Fără să fi fost contemporani cu toate cele trei războaie, ele au 
marcat vremea noastră. De primul am auzit în copilărie, părea o 
amintire apropiată, deși trecea peste patru sau cinci generaţii. 
Oamenii vorbeau despre el ca și cînd i-ar fi fost martori. Nu 
știam ce înseamnă un continent și ce era Europa; credeam că 
este numai un hotel, în orașul copilăriei mele. Ştiam de strada 
Franceză, pomenită adesea, fiind un loc de promenadă 
mondenă; știam de banul numit franc, prin simpatie, căci 
altminteri nu era decît leul românesc; știam, în sfîrșit, de 
napoleonul monedă, dar n-aveam noţiunea Franţei ca ţară, nici 
nu auzisem de vreun împărat, întîiul sau al treilea, omonim cu 
polul de aur. 

Mai auzeam tot atunci vorbindu-se de o croitorie „La șicul 
englez“, a cărei firmă am silabisit-o abia mai tirziu, cînd 
învăţasem abecedarul; în schimb n-am știut că șic este un 
cuvînt franțuzesc și am aflat, după cum am aflat și ce înseamnă, 
abia după mai mulţi ani, cam tot atunci cînd am aflat că 
„perfidul Albion“, despre care se vorbea în casa copilăriei mele, 
era o ţară numită cînd Anglia, cînd Marea Britanie. Atunci, un alt 
timp am avut bănuiala că perfidia Albionului consta în furtul 
cuvîntului folosit ca emblemă pentru croitorie. 

Numai Germania nu era evocată de străzi sau de firme, căci 
dacă exista o stradă Lipscani, nu știam să fac legătura; se 
pomenea un cuvint, cu înfiorare, Kaizerul, dar am aflat că era 
vorba de împăratul germanilor abia cînd aceștia ne-au venit în 
ţară, și ulanii călare ne-au bătut în poartă, cerînd încartiruire. 

Deși copil, primului război mondial i-am fost martor; ulanii au 
venit într-o dimineaţă; pusesem steag alb la poartă. Pînă atunci, 
cît ţinuse noaptea, mama arsese în sobă revista Furnica, 
maldăre, fiindcă îl înfățișa ireverenţios pe Kaizer. 

Ultimele zile curtea ne fusese plină de soldaţi români în 
retragere, cei mai mulţi răniţi, cu capul, cu pieptul, cu braţele în 
bandaje. 

Pe urmă am auzit vorbindu-se de Verdun și de Marna, de 


Foche, de Joffre, de Poincaré, și atunci am înţeles că strada 
Franceză avea la originea ei o Franţă pe care lumea de la noi o 
iubea, dovadă că își făcea socotelile bănești în franci și în 
napoleoni, și visa să vadă Parisul măcar o dată. 

În tinereţe, cu toate că aveam necazurile mele și nimeni nu 
era scutit de ale sale, mă gindeam mereu la suferința Franţei, 
lovită de două războaie, la patruzeci de ani unul de altul, din 
aceeași parte, cu aceeași nedreptate, fără să-mi treacă prin 
minte că al treilea avea să vină și mai degrabă. 

Dar înainte de acestea, ca să mă întorc iar la copilărie, nu 
înţelegeam cum se pot rezolva cu bani neînțelegerile între 
popoare. Acum începeam să înregistrez cîte ceva din 
conversațiile pe care le ascultam din colţul camerei, unde jucam 
titirez cu copiii musafirilor, de-o vîrstă cu mine. Va să zică, după 
Sedan, Franţa plătise Germaniei purcoaie de aur, napoleoni, 
firește — ca să fie lăsată în pace. Aș fi vrut să nu plătească, 
aveam în minte basmele lui Ispirescu, primul meu îndreptar în 
viaţă; ce s-ar fi ales din imaginea lui Făt-Frumos, dacă i-ar fi dat 
zmeului o pungă de aur în loc să-l răpună, ca s-o scape pe 
Ileana Cosînzeana? Plătind, ce-a cîștigat Franţa? Patruzeci de 
ani, care ar fi putut să fie doar zece dacă prilejul se ivea mai 
degrabă! Au oare moneda ei nu fusese bună? Dăduse napoleoni 
falși, aramă în loc de aur? 

De o parte și de alta a șoselei apăreau din loc în loc cimitire 
militare. Pînă să uiţi de unul, întîlneai altul. Erau din 1916, din 
1939, dar ar fi putut să fie și din 1870. E drumul cel mai 
însîngerat pe care l-am străbătut pînă astăzi, și nu cred să fie 
altul la fel de însîngerat prin locurile unde n-am fost niciodată. 

La prînz, cînd am ajuns la Reims, ieșise soarele, era bine și 
cald, și de n-aș fi văzut statuia loanei d'Arc, aș fi zis că Franţa nu 
cunoscuse decit viața tihnită, cu găina în oală și cu sticla de vin 
negru pe masă. 

Statuia loanei d'Arc, de bronz, lingă imensa catedrală de 
piatră, mi s-a părut micuță și parcă schiloadă. Era multă 
necurăţenie în unele locuri,  debordantă,  colcăitoare, 
inadmisibilă într-o lume atît de istorică; am plecat repede, de 
teamă că n-aș mai putea să salvez mitul pe care îl căutasem și 
care începea să se clatine. 

La un parcaj de pe marginea șoselei, unde m-am oprit cînd 
mai aveam cincizeci de kilometri pînă la Paris și trebuia să încep 


negreșit anevoioasele manevre de aterizare, un automobilist mi- 
a făcut schiţa itinerarului și mi-a explicat cum să nimeresc în 
Place d'Italie, căutata; mă simţeam ca într-un avion abandonat 
de echipaj, dator să ajung pe pămînt fără să fi pilotat vreodată. 

Am intrat pe autostrada de nord, conform sfatului, căci nici nu 
se putea altfel, și de acolo înainte n-am făcut decît să stau cu 
ochii pe sus, urmărind săgețile și indicatoarele albastre 
suspendate deasupra asfaltului. 

Aveam neșansa că intram în Paris la acea oră a după-amiezei 
cînd suburbiile se revarsă asupra orașului, împreună cu 
mulțimile de oameni care lucrează în fabrici și în uzine, pe 
cercuri concentrice din ce în ce mai dense și mai năvalnice. 

Nu mi-am dat seama cînd de pe autostradă am intrat pe 
bulevardele periferice; mai tîrziu m-am dumerit, fusese la St. 
Denis, unde am cotit spre est și am început ocolul orașului; era 
exact ora șase, și pe cele trei sau patru coridoare de circulaţie 
mașinile acopereau asfaltul una în alta, nelăsînd să se vadă 
decit benzile albe, acest ghidaj salvator care îţi asigură o 
direcție între două prăpăstii. 

Organizarea circulaţiei în asemenea aglomeraţie e o grea 
operă filantropică. Ea cere multă gîndire, multă cheltuială, dar 
cînd a fost gîndită destul și aplicată cu inteligenţă, scapă o 
întreagă lume de la prăbușire. 

Automobilul s-a impus în viaţa modernă, fiindcă a fost 
acceptat cu oarecare inconștienţă. Dacă, la un moment dat, legi 
draconice i-ar fi limitat folosința, oamenii și-ar fi organizat viața 
în consecinţă; de bine, de rău, s-ar fi putut trăi, s-ar fi găsit alte 
soluţii de existenţă, poate mai fericite, și progresul omenirii n-ar 
fi fost mai mic, deși ar fi avut alt înţeles și altă faţă. Poate astăzi, 
pentru cît realizăm, ne deplasăm prea mult; relaţia între om și 
spaţiul lui util nu-i rezolvată cu chibzuinţă; ne masăm pe unele 
direcţii, sugrumîndu-ne între noi, în timp ce pe alte direcţii bate 
vîntul. Nu mă refer la șosele, ci la esenţa spaţiului, la rezultatul 
înmulţirii lui cu timpul cît avem de trăit fiecare. 

În circulaţie, a treia dimensiune a început să fie folosită nu 
doar pentru zbor, ci și pentru vehicole terestre, de cînd s-au 
construit încrucișări pe mai multe nivele și șosele suprapuse. 
Desigur, această soluţie n-a ajuns încă la maxima ei extindere, 
dar într-o zi va ajunge și atunci va fi nevoie de a patra 
dimensiune a spaţiului, concepută azi numai filozofic. 


Intrarea în Paris mi s-a părut organizată magnific, ca să 
folosesc un cuvînt potrivit și cu împrejurarea, și cu locul. E un joc 
palpitant și ameţitor să urmărești cum din această uriașă aortă 
se aleg ieșirile spre centrele succesive ale orașului, ca niște 
ramificații arteriale, doldora de sînge fierbinte. Simţi că undeva, 
peste toate cîte se mișcă, pulsează o inimă chinuită, și dacă 
între două panouri gîndul poate să se ducă mai departe, te 
întrebi ce mare o fi uzura ei și-a tuturor celorlalte organe care o 
secundează — și te apucă spaima că într-o clipă ar putea să 
înţepenească. Atunci, circulaţia sîngelui, înainte de a înţepeni și 
ea, ar intra pentru un timp în ritmuri haotice. 

Ştiam că dacă pierd ramificaţia căutată, nu-mi rămîne decit 
să ocolesc încă o dată orașul sau să mă afund în cartiere 
necunoscute. Un panou, din clipa cînd a devenit vizibil și pînă îţi 
trece pe deasupra capului, poate fi descifrat cîteva secunde, 
fiindcă zboară pe sus cu șaizeci, șaptezeci sau optzeci de 
kilometri pe oră. In acele cîteva secunde, privirea se împarte în 
cel puţin alte patru direcţii, în faţă, în spate, în stînga și în 
dreapta, căci din toate aceste direcţii se poate declanșa o 
agresiune, obligindu-te să reflectezi fulgerător la gestul de 
apărare. La solicitarea continuă se adaugă urletul motoarelor, 
cu modulaţiile lor care îţi înfundă timpanele pînă în creier, 
împiedicîndu-te să-ţi asculți motoarele proprii, al inimii și al 
mașinii. Dar mai rău și mai neliniștitor rămîne gîndul că nu toate 
conștiinţele celor din jur sînt egale, că nu ai nici măcar această 
garanţie, existenţa unui punct de vedere comun în faţa unei 
primejdii comune. 

Parcurgeam kilometrii, iar pe deasupra treceau, ca stelele 
căzătoare, indicatoarele albastre, fără ca Place d'ltalie să apară. 
Dacă ea se afla în estul Parisului, cum spusese informatorul meu 
de acum două ceasuri, însemna că o depășisem, fiindcă era 
imposibil, în zeci de kilometri, să nu fi parcurs un sfert din 
centura orașului. Din ce în ce mai nervos și mai neliniștit, am 
încercat soluţia naivă de a mă opri într-un refugiu, unde o venă 
orășenească, violînd legile anatomice, se vărsa în marea aortă și 
o dilata, dacă nu era destul de dilatată și de primejduită. Nimeni 
din cei care au trecut pe lîngă mine nu s-a îndurat să mă asculte 
și să-mi dea o informaţie fulgerătoare; n-aveam nevoie de alta: 
înapoi sau înainte! Şi ar fi putut spune unul din aceste cuvinte în 
clipa cînd se opreau să caute o fisură în șiruri, unde să-și vire 


botul mașinii. 

O, minunaţii oameni din Spania, cum îmi vin ei acum în minte! 
Un automobilist acolo va face crize de isterie dacă i se va părea 
că îi iei o prioritate. Dar se va opri îndatoritor, și-ți va zîmbi cu 
bunătate, și va pierde minute lungi ca să-ţi dea o informaţie, și 
tot i se va părea că nu este de ajuns. Și, daca te va vedea 
nedumerit, își va lăsa treburile baltă și va spune: „Veniţi după 
mine, domnule!“ — și te va duce pînă la destinaţie, unde îţi va 
zimbi încă o dată — și cu cîtă căldură! 

Nu-i nevoie să fi îndurat setea sub arșiţa din deșertul Saharei 
ca să-ți dai seama ce salvare înseamnă o oază. Îndurăm multe 
arșiți în biata noastră viață, de multe ori ne uscăm de sete pînă 
în suflet; e atît de ușor să intuiești ce înseamnă o oază! Ea 
înseamnă un nou drept la viaţă, cînd condamnarea la moarte 
prin suferinţă părea definitivă. 

Nu-i nevoie să fi sărit dintr-un avion cuprins de flăcări, ca să-ţi 
dai seama ce înseamnă clipa cînd s-a deschis parașuta. 
Înseamnă să te naști a doua oară, pentru o viaţă care se anunţă 
dinainte mult mai densă decît prima; să te naști în deplină 
conștiință despre tine și despre lume, cunoscînd toate valorile, 
rele și bune, pe care altminteri nu le înveţi nici pînă la moarte. 
Înseamnă să te situezi cu multe înălţimi deasupra ta însuţi, mai 
puternic, mai înţelept și mai fericit decit oricine. 

N-am să spun că am ajuns atît de departe cu simţțămintele 
mele, cînd după alţi kilometri străbătuţi într-un fel de transă 
vertiginoasă, la orizontul privirii s-a desprins din nebuloasa fără 
speranţe placarda albastră pe care scria „Place d'ltalie“. 

Abia acum, cînd încerc să reconstitui drumul cu planul în faţă, 
îmi dau seama ce lungă istorie înseamnă acest ocol al Parisului, 
de la St. Denis, în nord, pînă în sud, la Bicâtre. Linia care ar uni 
aceste două extremităţi taie orașul în două, trecînd prin zone 
marcate de strălucire și de glorie, că te istovesc doar evocîndu- 
le, înainte de a încerca să ajungi la ele. 

Nu făcusem altceva decit să dau ocol orașului, tangentîndu-i 
periferiile, dar mă simţeam împovărat de densitatea lui 
presimţită, și care sigur e mult mai mare decit cea cunoscută. 
Fiecare om va găsi un Paris propriu, cu alte date decit cele 
convenite, mai frumos sau mai urit decit știe lumea; e inutil să-ţi 
confrunţi impresiile cu ale celui dinainte sau din urmă, în 
speranţa că vei obţine vreo confirmare. 


Sînt clipe cînd mi se pare că orașul acesta, numit al luminii, a 
încetat să existe de multă vreme, și fiecare din noi îl 
reconstituim după nevoile și după forţele noastre. Cel mai 
frumos Paris rămîne cel din închipuire. 

Pînă să ajung la aceste gînduri și să trec de ele, am avut de 
lucru în realitatea topografică unde m-am pomenit seara, după 
ce am găsit fără anevoinţă casa căutată, și am găsit-o și pe 
Cilly, cu anii în spate, cu vocea puţin îngroșată, dar dreaptă și 
falnică, așa cum o știusem. Îţi dai seama că în curînd voi fi „une 
vieille dame“? mi-a spus într-o zi, privindu-mă temătoare. Dar e 
admirabil să fii „une vieille dame“! i-am răspuns fără teamă. 

La colţul străzii, pe bulevardul Blanqui, am găsit și un garaj, 
subteran, cu sute de locuri libere; un portar algerian mi-a luat 
mașina în primire, scăpîndu-mă de ultima grijă a zilei. Nu știu de 
cît timp era venit algerianul în Franţa; probabil de curînd, căci 
încă nu avea deprinderea limbii, deși ar fi putut s-o știe bine de 
la el de acasă. Vocabularul lui cert se limita la „Oui, monsieur“ și 
un „D'accord, monsieur!“, pronunţate cu veselie. Mi-am dat 
seama repede că, deși nu se grăbea cu învățatul limbii, viaţa în 
Franţa i se părea dulce. Și cum să nu fie!? Stătea într-un birou 
cu geamuri mari asupra halei, lua banii în numele patronului și 
primea bacșișuri. Restul timpului moţăia cu capul în piept, așa 
cum l-am găsit de fiecare dată, dus cu gîndul atît de departe, că 
îi trebuia timp pînă să se întoarcă și să-și dea seama unde se 
află. Într-o zi, cînd i-am cerut cheia mașinii, fiindcă o avea în 
primire, mi-a  întins-o, spunîndu-mi cu satisfacţie: „Voilà, 
monsieur!“. Mai învățase un cuvint, pe nebăgate de seamă. 
Singurul inconvenient al meseriei lui era lipsa luminii solare. Dar 
înghiţise atita soare în Africa, încît poate îi era lehamite. 

Am acceptat cu îndoială găzduirea oferită de Cilly, socotind că 
îmi voi pierde libertatea de mișcare, și poate chiar pe aceea de 
gîndire. Îmi căutase cameră la hotelurile din cartier, cum o 
rugasem de dimineaţă, dar nu găsise nici una liberă. In Cartierul 
Latin, aflat destul de aproape după etalonul meu, adică la 
douăzeci de minute de mers cu piciorul, am constatat mai tîrziu, 
se găseau destule; îi venise greu să se ducă pînă acolo sau 
poate se temea că mă dă pierzării. 

Cel mai sigur însă, Cilly are despre ospitalitate altă concepţie 
decît mine, concepţia părinţilor noștri, cum o ţin minte, care 
puneau alt preţ decît noi pe prietenie. Cînd prietenul tatălui meu 


a trebuit să se refugieze în Moldova în 1916, familia lui s-a 
mutat în casa noastră, și doi ani am stat așa, cam claie peste 
grămadă, fiindcă mai găzduiam și nemți într-o cameră. lar în doi 
ani, ce-am mîncat noi au mîncat și oaspeţii noștri, după cum, 
alteori, am răbdat de foame tot împreună. Și cînd ne-a luat 
sandale cu talpă de lemn, că nu se găseau altele, tatăl meu n-a 
luat numai pentru copiii lui, ci și pentru ceilalți, regretînd, sînt 
sigur, că nu putea să le dea unele mai bune... 

Cam la fel a vrut să facă și Cilly, programîndu-mi dejunuri 
copioase începînd de a doua zi și cerîndu-mi să le corectez după 
gusturile mele. Primul meu gust este să nu mănînc la prînz; 
declarînd astfel, mi-am asigurat independenţa, și nimic n-a mai 
ameninţat-o de atunci încolo. Doar o dată gazda mea a mai vrut 
să mă invite la o masă pariziană, la unul din acele restaurante 
zise gastronomice, unde un prînz costă două sute de franci și 
unde, dacă nu m-am dus, mulţi oameni vor socoti că am făcut o 
crimă. In ziua propusă am preferat să mă plimb cu barca pe 
Sena. 

Prima mea seară la Paris a fost o dezamăgire; poate eram 
obosit, dar mai sigur dezamăgirea pornea din prea mari și prea 
vechi iluzii. Cum nu aveam de ce să merg undeva în vizită, 
însoțind-o pe Cilly, am lăsat-o să se ducă singură și am pornit să 
măsor străzile cartierului. Ziua mă orientez după soare, noaptea 
după stele; stelele nu se vedeau datorită iluminaţiei; m-am lăsat 
dus de instinct, ceea ce e cel mai bine, mai ales dacă ai șansa 
să te rătăcești repede. 

Nu m-am rătăcit, totul îmi era cunoscut. De cînd? Nici nu mai 
știu cînd am auzit prima oară ceva despre Paris; poate cînd se 
vorbea de Landru; „Misterele Parisului“ le-am citit mult mai 
tîrziu, la maturitate, cînd nu mai aveam entuziasm să aplaud. 

După ce traversează, mergind spre nord, Boulevard Arago și 
ajunge la Boulevard Port-Royal, Rue de la Glacière continuă cu 
Rue Bertholet, care curind se sfirșește, căzind aproape 
perpendicular pe Rue Claude Bernard, iar de aici, dacă o iei la 
stinga, dai tot atit de curînd în Rue Gay Lussac. De Gay Lussac 
știe oricine a învăţat puţină fizică și chimie; iar celelalte nume, 
pentru mulţi nu sînt mai puţin cunoscute. 

Străbătînd aceste artere, luptam cu oboseala și scepticismul 
din mine, spunîndu-mi că se cade să fiu cu luare-aminte la 
toate, barem să le văd dacă nu puteam să ajung pînă la emoție, 


cum mi s-a întîmplat îndată ce-am pus piciorul la Londra. 

Nu alătur, spre comparaţie, cele două grandori ale lumii, și 
nici nu admit că ar putea fi comparate spre a le stabili o 
întiietate. Dar la o săptămînă după Londra, Parisul e greu de 
descoperit, de-aceea, pentru cercetătorul sentimental, încărcat 
de patimi, el se așază într-o inferioritate care nu poate fi decit 
falsă și nedreaptă. Londra îmi apare chiar și astăzi, la mai bine 
de un an de cînd am fost acolo, ca un rezumat sistematic al 
imensei ei întinderi topografice și istorice. La Londra nu pierzi 
niciodată timpul mergînd pe stradă, și nici un zid care îţi apare 
în faţă, și nici un om care îţi taie drumul, și nici o întîmplare 
căreia îi ești martor nu rămîne fără semnificaţie. Acolo nu-i 
posibil, ca în cîntecul parizian, să hoinărești pe marile 
bulevarde. 

Cine nu s-a născut la Paris și nici nu poate să consacre 
orașului o bună parte din viață nu-l va cunoaște decit fals, prin 
ceea ce va afla de la alţii. lar observaţia personală, oricît ar fi de 
ascuţită, de sensibilă și de inteligentă, se va izbi într-un zid de 
vată, care cere timp spre a se da la o parte. Adăpostit sub 
această platoșă moale și elastică, Parisul nu-și arată esenţa; el 
pare dezlînat, confuz, diluat în el însuși. Încercarea de sinteză se 
află în primejdie de a da rezumate neconcludente și denaturate. 
La școala Parisului nici o lecție nu poate fi sărită. Deci, celui care 
nu mai are timp pentru o atît de pretențioasă învăţătură, nu-i 
rămîne decit să regrete — nimic altceva. Afară doar dacă este 
un găgăuţă; acesta va veni de la Paris încărcat de cravate de la 
solduri și de anecdote din almanahuri, și cu ele își va dovedi 
competința. 

Nu am ţinut anume ca primul meu drum să fie în Cartierul 
Latin. Intîmplîndu-se să fie așa, mi-am spus că nu s-ar fi putut 
mai bine, și am făcut ochii mari, cu cea mai sinceră atenţie și 
uimire. La ducere, m-am oprit la cîteva hoteluri, să văd cum mă 
descurcam dacă n-ar fi fost Cilly. In primele două sau trei nu am 
găsit camere cu un singur pat, ceea ce nu mi se întîmpla doar în 
acest loc din lume. Tot întrebînd, am ajuns la micul „Hotel de 
l'Avenir“, aproape de Sorbona. Numele mi s-a părut îmbietor, 
cum nu era și faţada. Am intrat și am vrut chiar să văd o 
cameră, iar după ce-am văzut mai multe, n-am mai putut să dau 
înapoi în faţa patronului, care se și pregătea să mă scrie în 
registru. Așa că am luat pe numele meu camera cea mai ieftină, 


cu treisprezece franci, am scos treizeci de franci, să plătesc pe 
două nopţi, patronul i-a băgat în sertar, nu mi-a dat restul, și 
cum nici eu nu l-am cerut, i-am devenit simpatic. 

Camerista care m-a dus să văd camerele era o negresă 
micuță, de pe Coasta de Fildeș, foarte bine făcută, timidă și cam 
nedumerită, abia venită în Franţa, nu știu cum, și abia vorbind 
franţuzește. La ea acasă se scăldase în ocean de mică, 
aparținea mai mult apei decît pămîntului și cred că soarele 
adunat în trupul ei se simţea dogorind și în iarna Parisului. 

Peste vreo trei ceasuri, făcînd drumul înapoi, mi-am băgat 
capul pe ușă și l-am anunţat pe patron că nu dorm acolo în 
noaptea aceea. La început a fost alarmat, gata să-și apere 
dreptatea. „Dar aţi plătit!“ „Bineînţeles. Și rămîne bine plătit! 
Nu cer banii înapoi!“ „Așa mai merge!“ a spus patronul, căruia i- 
am fost și mai simpatic. 

Noaptea, bucurindu-mă de camera plăcută, curată și familiară 
pe care mi-o pusese la dispoziţie Cilly, am dormit bine, fără să 
mă mai simt instabil, ca în nopţile celelalte, ceea ce e un ciîștig, 
dar și o pierdere; m-am apărat gîndindu-mă că în orice clipă mă 
pot strămuta, cu gîndul, la „Hotel de l'Avenir“, locuința mea 
legitimă și refugiul. 

Inainte de a mă culca, am privit tablourile de pe pereţi, apoi 
pe cele depozitate într-un colţ al camerei, toate iscălite de 
Kolnik, un pictor modern, de o sinceritate care m-a cîștigat dintr- 
odată, alungind din cugetul meu orice suspiciune. A murit de 
cîţiva ani, și Cilly i-a fost soţie. În ultima parte a vieţii, lumea a 
început să-l recunoască; totdeauna se cere timp pentru o 
recunoaștere. Recunoașterea s-a amplificat postum, ceea ce, 
după mine, nu-i o deșertăciune, deși nu cred în viaţa de dincolo 
sau în reîncarnare. Dar nici nu separ, cu un hotar sigur, viaţa de 
moarte, atunci cînd un om a lăsat ceva în urmă, fiindcă în felul 
acesta el se proiectează peste ceea ce s-ar numi neființă, într-o 
reînviere continuă, căreia nu poate să-i urmeze decit înălţarea la 
ceruri. 

S-a întîmplat ca seara următoare la Cilly să vină o rubedenie, 
și chiar din România, în trecere spre alte rubedenii. Nu se 
gîndeau deloc să mă evacueze, dimpotrivă, Cilly își făcea planul 
la ce alte rubedenii să apeleze pentru găzduirea rubedeniei. Îmi 
venea ameţeală numai auzindu-le numele, că erau puzderie. 

l-am întrerupt cu o satisfacţie secretă, iar seara m-am 


înfățișat la hotelul meu, bucuros să-mi fructific dreptul asupra 
camerei. Nu mi-am luat cu mine decit periuţa de dinţi și 
pijamaua și am crezut că îmi marchez astfel o independenţă 
completă. Camera însă, cînd am aprins lumina, un bec chior 
atîrnînd din tavan ca un avorton spînzurat, murdar de muște, mi 
s-a părut mizerabilă, ceea ce nu băgasem de seamă în prezenţa 
micuţei negrese. Fereastra, îngustă că n-ar fi îngăduit unui om 
să treacă, dădea într-o curte interioară, ca un puț, fără lumină, 
de aceea camera, deși la etaj, părea subterană. Mi-am pus bluza 
cărămizie pe pernă, ca să nu-mi ating obrazul de rufăria 
hotelului, nu că ar fi fost murdară, ci dintr-o neîncredere 
generalizată; cînd mă lepăd de ceva, mă lepăd pînă la capăt. 
Pînă și oglinda de deasupra lavoarului îmi făcea silă, convins că 
dacă m-aș fi văzut în ea, aș fi descoperit o față monstruoasă, a 
altcuiva, o imixtiune în spiritul meu și o violare a fiinţei mele. 
Am adormit greu, cu lumina aprinsă, cu faţa în sus, ţeapăn, cu 
fălcile încleștate și cu pumnii strînși, gata să mă apăr de o 
agresiune. 

În acel somn superficial, de fapt o veghe subconștientă, mi-a 
apărut în față doamna Marie-Antoinette, fără să am nici o clipă 
impresia de vis, ci impunîndu-se ca realitatea cea mai palpabilă, 
dovadă că i-am ţinut minte chiar și parfumul. In cameră nefiind 
nici un scaun, doamna s-a așezat pe marginea patului, făcîndu- 
mă să mă trag pînă în perete. l-am reproșat lipsa băilor în 
hotelurile de mîna a doua, spunîndu-i că bideul nu poate să le 
suplinească decit foarte parţial și cu multă caznă, și făcîndu-te 
să uzi rău dușumeaua. Zimbind cu un farmec nefîntilnit în nici 
unul din portretele ei lăsate posterităţii, ceea ce mi-a explicat 
dintr-odată, printr-un amestec de subjugare și groază, secretul 
existenţei ei în istorie, a scos din săculeţul de argint, lăsat în 
poală, un atomizor bătut cu diamante roșii. In timp ce proiecta 
asupra mea un jet de parfum, ca un abur albastru, printre 
diamantele roșii am văzut, alcătuite din briliante albe, două 
inițiale ornamentale, M. și R, și am înţeles că nu puteau să 
însemne altceva decit „Madame Rochas“. Sugestia vizitatoarei 
era clară și dealtfel istorică: ea propunea parfumul în locul băii. 

Pe urmă, în locul doamnei Marie-Antoinette a apărut negresa, 
dar nu mai eram în camera mizerabilă, ci la ecuator, pe malul 
oceanului. Se auzeau valurile rostogolite pe plajă, iar deasupra 
foşneau palmierii. În locul cearșafului și al feţei de pernă, de 


care mă izolasem cu bluza cărămizie, am descoperit o 
împletitură de frunze prelungi, ca niște lame elastice, mirosind 
verde, a sevă și a clorofilă. Aerul mirosea a ozon, ca în preajma 
arcurilor voltaice. Atmosfera devenise atît de curată, că 
simţeam mirosul negresei de la doi metri. Pielea ei avea un 
parfum fierbinte, de izmă și de piper arse de soare, iar din par 
se ridicau, odată cu mișcările capului, efluvii brune, de humă 
înrourată. 

Văzind că m-am trezit, negresa mi-a spus bună-dimineaţa, 
într-o limbă necunoscută, pe care însă o înţelegeam fără 
dificultate. „Scaldă-te în ocean, fiindcă la hotel nu-i baie!“, m-a 
povăţuit apoi. 

Pe cînd mă frecam cu nisip ud, în lipsa săpunului, ea s-a dus 
ceva mai încolo, dar nu foarte departe, și s-a despuiat, lăsîndu- 
mă să văd cît era de bine făcută, dovadă că rochia pariziană nu 
mă înșelase. Și așa, stînd goală în soare, și-a stors pe trup, de la 
grumaz pînă la glezne, sucul roșu al unui soi de coacăze care 
creșteau în tufe pe malul oceanului, că din neagră s-a făcut 
cărămizie, un cărămiziu apropiat de flacără, aproape aceeași 
nuanţă ca a bluzei mele. „Să nu îmbraci bluza, mi-a strigat, stînd 
cu braţele ridicate, să i se usuce sucul la subțiori, cum se uscase 
pe restul pielei. E șifonată! Am să ţi-o calc cît te bărbierești și 
faci baie!“ O priveam, fără sentimentul că n-am voie, și fără ca 
ea să se ferească. După ce s-a uscat bine, de părea că o să 
ardă, a intrat în apă, unde a înotat pînă departe, lăsînd o diră 
roșie în urmă. 

Mai tîrziu, cînd s-a apropiat să-mi aducă bluza călcată, toate 
mirosurile ei dinainte se simțeau ude și împrospătate, și cu 
unele adaosuri, de la ocean și de la fructele roșii, atît de 
asemănătoare cu coacăzele. Atunci am recunoscut parfumul din 
atomizor, pe care aerul curat, soarele și apa nu-l făcuseră să 
dispară cu totul, căci nici nu s-ar putea să dispară vreodată. Era 
în el același amestec de izmă și piper, de humă umedă, de 
coacăze, de apă salină și soare. Dar acestea sînt doar vorbe și 
nici măcar destule spre a defini o indefinire. E sigur că pe cînd 
domnul Rochas își încerca sinteza, nici prin minte nu-i trecea cit 
de departe avea să-l ducă hazardul, același hazard care pe mine 
m-a făcut să dorm într-o noapte la „Hotel de l'Avenir“. Căci 
peste dogoarea ecuatorială, baza descoperirii lui norocoase, se 
simte, ca din depărtare, și un suflu rece de lumină polară, după 


cum în izma piperată se insinuează, ca un fir sesizabil numai în 
stare de transă, mirosul rădăcinii de lichen, din tundra uscată de 
ger, patria renului. Și, cu siguranţă, coralul de sub apa mării, cu 
toate că nu i se simte mirosul, e amestecat și el în formulă, 
numai prin culoare. La fel, lava vulcanilor și roca fluidă din 
centrul pămîntului cu esteri necunoscuţi omului. Și cred că 
formula întreagă tot nu va fi găsită, chiar după ce se vor analiza 
rocile aduse din lună, ci va fi nevoie să se mai descopere ceva 
nebănuit, poate pe Marte și pe Venus, planetele războiului și 
iubirii. 

Am plecat de la hotel îndată ce s-a făcut dimineaţă. În timp ce 
coboram scările, am văzut-o jos pe negresă, așezată pe ultima 
treaptă, așteptind ca patronul să se trezească și să-i dea ordine. 
Patronul păzea holul, dormind într-un fotoliu, ca să nu plătească 
un portar de noapte, cărpănosul! Cred că m-a simţit, am văzut 
pe obrazul lui o tresărire, chiar și o mișcare a pleoapelor, dar a 
strîns ochii tare și a continuat să sforăie, făcîndu-se că nu mă 
vede, ca să nu-mi dea restul nici acum, la plecare. Astfel, dacă 
la Londra sacrificasem o liră sterlină, am lăsat și la Paris patru 
franci, de pomană, contribuţia mea la prosperitatea Pieței 
Comune. 

Ușa de la intrare, încă încuiată, mi-a deschis-o negresa. Ne- 
am zîmbit cu simpatie și, privind-o mai bine în lumina zilei, am 
descoperit pe chipul ei, cu trăsături încă sălbatice, o frumuseţe 
tristă, de panteră captivă. Și-am mai văzut că în urechea stîngă 
avea un cercel mic de aur. Dar nu-i aparţinea, nu venise cu el 
din Africa, nu i se potrivea, îi stîrnea chiar o durere care se 
putea citi pe faţă. Nu avusese încotro, iată! Cum să umble în 
Paris cu toartele imense de aur, podoabele tribului ei de pe 
Coasta de Fildeș? 

Cînd am ieșit pe ușă, aproape că ne-am atins, și atunci am 
simţit că mirosea a „Madame Rochas“, rece și proaspăt ca 
dimineaţa. 

Cum soarele încă nu răzbea peste acoperișuri, am cam 
tremurat de frig în bluza mea cărămizie. La un colţ m-am oprit, 
surprins, fiindcă m-am văzut într-o oglindă; bluza pe care o 
pusesem sub cap noaptea nu era deloc șifonată. 


28 


Incursiunea în Cartierul Latin, în prima seară, după ce luasem 
camera la „Hotel de l'Avenir“, m-a dus pînă în Boulevard Saint- 
Germain, de unde m-am întors, socotind că pentru început era 
destul; era destul chiar pentru mai tîrziu. 

Mergind, cum spuneam, pe Rue Gay Lussac, am picat fără 
veste drept în flancul grădinilor Luxembourg. Un pas mai 
departe era piața Edmond Rostand, de unde începea bulevardul 
Saint Michel pe care se sprijină întreg Cartierul Latin. Parizienii și 
străinii dornici să se simtă intimi la Paris îi spun, studenţește, 
Boul' Miche'. N-am putut să-i spun așa, nu veneam aici să mă 
franțuzesc, căutam altceva și eram foarte neîncrezător că aș 
putea izbuti. Veneam la Paris prea tirziu, îl știam prea bine ca 
să-mi mai rămînă bucuria unei descoperiri. Am bătut cu piciorul 
în seara aceea citeva hectare pariziene, chinuit de îmbulzeală și 
de zgomote, scîrbit de murdăria trotuarelor, impresii care 
duceau de-a valma la noţiunea de incompatibilitate; între Paris 
și toate acestea se ridica nepotrivirea și imposibilul. 

M-am așezat la o masă pe terasa unei cafenele, în centrul 
acelor hectare știute pe dinafară pînă la uzură. Nu mă dureau 
picioarele, nu-mi era sete, dar am băut un pahar de bere, ca să 
fac un gest omenesc și prin el să-mi ocup un loc în mijlocul 
mulţimii. Apoi am pornit, luptîndu-mă cu dezamăgirea, și pe cele 
cîteva hectare am găsit liceul Sf. Louis într-o parte, liceul Louis 
le Grand în alta, ceva mai încolo liceul Henric-al-patrulea, iar la 
mijloc, Sorbona. (Fură tulburări studențești acolo, în anii din 
urmă. S-a scos piatra pavajului, s-au făcut baricade — Parisul 
are o tradiţie veche a baricadelor — s-au dat lupte cu poliţia, au 
înghiţit scatoalce și unii și alţii, și tărăboiul s-a sfîrșit cu o 
defilare a guvernului.) În același perimetru străbătut în prima 
seară, cu totul la întîmplare, căutîndu-mi numai locul pe unde să 
fug de mulţime, sînt înglobate și Școala de Medicină, și vestitul 
College de France, și încă mai vestitul Institut, și chiar Muzeul 
Cluny la urma urmelor, căci merită și el un cuvînt. Tirziu, obosit 
și năuc, am ajuns în piaţa Pantheonului, unde, de nebănuit, 
toate — zidurile, aerul și pavajul — erau singure și îngheţate. La 
o bătaie de pușcă de Bulevardul St. Michel, nu se mai auzea nici 
măcar o rumoare din gălăgia mulţimii. Cartierul Latin părea 
dispărut, dacă nu fusese numai o născocire. 

În zilele următoare am dat ocol Pantheonului, pe lumină, am 
vrut chiar să-i vizitez interiorul, dar m-am răzgîndit în faţa 


grilajului greu de sub portaluri; înăuntru era întuneric și 
solemnitatea funebră, presimţită, avea să-mi îngheţe spinarea, 
așa că am rămas afară, unde ardea soarele. 

_7 Am recunoscut și am admis Pantheonul în prima seară. 
Imbrăcat într-o lumină gălbuie, părea mult mai modest decit 
urma să-l văd ziua. Avea însă o grandoare care depășea 
arhitectura, și după ce l-am privit îndelung, alunecînd în jurul lui 
fără să simt pavajul și fără să-mi simt greutatea, mi-am dat 
seama că grandoarea aceasta nemăsurată venea din tăcere și 
din încremenire. Cînd, numai la o bătaie de pușcă, lăsasem în 
deplina ei desfășurare vinzoleala Cartierului Latin care, să nu fi 
fost înecată în propria ei vulgaritate, ar fi devenit o gravă 
negaţie, ca în ziua cînd la Sorbona s-au scos pietrele pavajului și 
s-au făcut baricade. 

Pe cînd ocoleam ultima oară Pantheonul, pe raza cea mai 
mare de astă dată, adică pe lîngă clădirile care mărginesc piaţa, 
în colţul de nord-est al acesteia, faţă în faţă cu liceul Henric-al- 
patrulea, am descoperit o biserică și am stat s-o privesc, 
mirîndu-mă că nu o văzusem mai înainte. Era îmbrăcată în 
aceeași lumină gălbuie ca Pantheonul, datorită unor reflectoare 
ascunse, lipsite de violenţă. Sub lumina blîndă, caldă, aleasă cu 
pricepere, piatra veche, curățată fără brutalitate, părea o 
materie pe jumătate însufleţită, căreia, lipsindu-i puterea să se 
miște, nu-i lipsea darul să cînte. Am închis ochii și am ascultat-o, 
cu o mulţumire care alunga dincolo de bătaia de pușcă oboseala 
și dezamăgirea serii. lar cînd am plecat, răsplătit de toate 
necazurile apropiate, mi s-a părut că în urma mea biserica, pe 
jumătate însufleţită, căpăta însufleţire deplină, luîndu-și putinţa 
mișcării și, în ritmul lent al cîntecului de piatră, începea să se 
legene, să danseze, alunecînd spre o apă albastră, unde avea să 
plutească, prefăcută în lebădă. 

Numele ei de biserică, după cum stătea scris mic pe o piatră a 
fațadei, era Saint-Etienne-du-Mont. 


x 


La etajul unei case vechi din Ile de la Cite, Place Dauphin, 
locuiește de mult, din tinereţe, sau poate din copilărie, un 
român căruia francezii îi spun monsieur Raut. L-am vizitat într-o 
după-amiază, trimis de prieteni comuni să-i spun bună ziua. Știu 


foarte puţin despre el, sau aproape nimic. Aș fi putut să-i cunosc 
biografia de la el însuși, dacă l-aș fi întrebat, sau de la prietenii 
comuni, dacă mi-ar fi trebuit. De mult timp însă nu mai vreau să 
știu despre oameni altceva decit ceea ce pot să văd cu ochii 
mei, și decit ceea ce pot citi în ochii lor. Ochii domnului Raut 
erau obosiţi, dar vorbitori și buni. 

La București, pe strada Spătarului, o casă restaurată de 
curînd adăpostește o colecţie importantă din pictura lui Pallady, 
donația soţilor Serafina și Gheorghe Răutu. Acesta era domnul 
Raut, pe care l-am vizitat în Place Dauphin, într-un apartament 
de demult, atit de singur încît, în ora noastră de convorbire, fiind 
și o liniște deplină în jur, mi s-a părut că, în afară de noi doi, nu 
mai era nimeni viu pe toată insula. 

Ca să mă orientez asupra împrejurimilor, domnul Raut m-a 
dus în apartamentul vecin, care îi aparţine ca și primul, și de la 
ale cărui ferestre, deschise asupra Senei, se vede o bună parte 
din inima Parisului. Am aflat atunci că aici era locuinţa lui 
Theodor Pallady, în timpul șederilor lui la Paris. N-am întrebat și 
nici astăzi n-am vrut să aflu ce i-a legat pe acești doi oameni: o 
înrudire sau o prietenie. Și una și alta, probabil. Emoţionantă 
pentru mine rămîne existența domnului Raut în cele două 
apartamente vecine și nelocuite de altcineva. Este el un paznic? 
m-am întrebat citeodată. Stă acolo ca să poarte de grijă 
mobilelor vechi și amintirilor? 

Desigur că singurătatea constatată de mine e numai o 
aparenţă; domnul Raut are comunicaţie cu lumea învecinată, 
prima dovadă fiind că nu și-a desfiinţat telefonul din casă. Am 
avut însă și alte dovezi, și chiar dacă n-am ţinut să aflu ce 
oameni din Paris frecventează, am constatat, întîmplător, că 
foarte mulţi îl cunosc și îl caută. Dar ce este dincolo de aceste 
relaţii? Poate o altă singurătate, necunoscută de nimeni. Pentru 
mine, așa cum mi-l amintesc din ora noastră de conversaţie, 
domnul Raut este un supravieţuitor. 

Astăzi regret că n-am prelungit ora; aveam atit de puţin timp 
pentru cele două insule! Regret că nu am revenit în zilele 
următoare. Fiindcă mai mult decit un supravieţuitor, domnul 
Raut poate fi acolo, după Ile de la Cite și Saint-Louis, o a treia 
insulă a Parisului. 

In acel scurt timp ne-am interogat însă intens, cu mult mai 
multe vorbe decît cele rostite. De ce veneam atit de tirziu la 


Paris? Pentru că în copilărie n-a avut cine mă trimite, domnule 
Raut. Citeam Contele de Monte Cristo și, asemeni lui Edmond 
Dantes, făceam planuri să mă răzbun într-o zi; nu știam pe cine 
și pentru ce. Pentru ceea ce simțeam că va fi nedreptate. De 
atunci n-am încetat să cred, împotriva învăţăturii creștine, că 
răzbunarea e un gest nobil, nu doar legitim... Puteam înţelege 
altfel și puteam să nu fiu alături de ei, cînd alţi eroi ai mei din 
acel timp o încolțesc pe perfida Milady și o stigmatizează cu 
fierul roșu? 

Apoi, în tinereţe, n-am avut bani, domnule Raut. Mulţi de 
vîrsta mea mergeau atunci la Paris, să-și ia licenţe și doctorate 
la Sorbona, și să-și bea absintul pe Boul’ Miche’. Invăţătura lor, 
însușită sau nu, de cele mai multe ori atestată de o diplomă 
bună doar pentru orient, nu i-a făcut să se întoarcă mai deștepțţi 
decit erau cînd s-au dus. Cîţi din aceștia nu am cunoscut! Printre 
ei, chiar pe profesorul meu de chimie, căruia nu i-a reușit 
niciodată o experienţă de laborator. După un an de absenţă, s-a 
întors doctor de la Paris, și experienţele tot nu i-au reușit. 
Singurul cîştig a fost o pălărie tare, dar ea n-a completat ce era 
gol dedesubt. 

Şi totuși, dacă măcar unul la mie din cei duși au strălucit, tot 
trebuie să fim recunoscători acestui Paris, la care și eu rivneam 
pe atunci. Erau pline ziarele cu reclamele agenţiilor de voiaj, 
împodobite cu Arcul de Triumf sau cu Turnul Eiffel. Se duceau 
negustorii să aducă mărfuri subţiri, ceea ce nu era rău, căci și 
pe această cale ajungeai să afli cîte ceva despre Franţa, prin 
parfumuri și prin mătase. Regizorii se duceau să copieze 
spectacole, și mai toţi aveau succes la întoarcere. Se cumpărau, 
pentru teatrele de revistă, decoruri și costume uzate de la 
Folies-Bergeres, încă strălucitoare, și într-o seară de spectacol, 
strălucirea Parisului se  revărsa asupra Bucureștiului, 
împrospătată de reflectoare feerice. Se ducea multă lume la 
Paris, chiar și negustorii de brînzeturi, ca să descopere formula 
camembertului. 

Citeam „Le Grand Meaulnes“ pe vremea aceea, carte pe care, 
chiar dacă nu mai înţeleg bine de ce mi-a zgilţiit sufletul cu atita 
violenţă, o mai iubesc și astăzi, și-o propovăduiesc generaţiilor. 
Pe urmă a venit războiul, domnule Raut, și chiar dacă 
începusem să am bani, de pe urma cărţilor, nu se mai putea 
merge la Paris, unde acum era întuneric. 


Domnul Raut cunoaște Parisul nu doar informativ, ci și cu o 
anumită subtilitate, pe care am simţit-o la capătul unei ore de 
conversație. El cunoaște mai ales ce înseamnă Parisul, adică 
raţiunea existenţei lui, între înfrîngeri și biruinţe. 

Tinînd seama de puţinul meu timp, fără să arate neînțelegere 
grabei mele, de neiertat, și fără să pară îngrozit de o asemenea 
cavalcadă, domnul Raut a făcut o rapidă și clară selecţie a 
locurilor care trebuiau cercetate de un om în situaţia mea destul 
de nenorocoasă. 

— Dar negreșit, mi-a spus la urmă, să te duci în piaţa 
Pantheonului și să vezi biserica Saint-Etienne-du-Mont! 

— Sînt un om norocos, totuși, domnule Raut, i-am răspuns, 
ridicîndu-mă, fiindcă am văzut-o din prima seară. 


29 


N-am parcurs cei șaptesprezece kilometri de galerii de la 
Luvru; mă refer la muzeu, nu știu cîţi kilometri au celelalte 
galerii ale palatului. Dîndu-i ocol, pe dinafară, cu adaosurile lui 
peste alte adaosuri, de parcă nu se mai termină și încep să te 
îngrozească, m-am gîndit că Luvrul, așa cum pornise, era 
destinat să se lungească întruna, creșterea era o boală a 
temeliilor și a zidurilor, și dacă nu venea revoluţia să-l oprească, 
s-ar fi tot întins pe ispititoarea linie dreaptă din faţă, peste 
grădina Tuileries, peste Place de la Concorde, ar fi acoperit 
Champs-Elysées, ca apoi să uzurpe spaţiul viitorului Arc de 
Triumf, de unde, regăsind lunca Senei, s-ar fi dus tot așa, tăind 
meandrele, pînă la mare. Şi poate că nici apa n-ar fi fost o 
piedică definitivă, cum nu sînt piedici în calea cancerului — și 
palatul, crescînd eră de eră, pe piloni sau pe fundul mării, ar fi 
atins ţărmul Americilor, unde putea să se dezvolte în voie. 

Între lucrările săvirșite de oameni, m-am gîndit atunci, dînd 
ocol palatelor, piramidele faraonilor, odată terminate, nu 
îngăduie adaosuri nesăbuite. Din clipa cînd a fost începută, o 
piramidă nu poate deveni altceva decit o piramidă, și acolo unde 
s-au întîlnit laturile, alcătuind vîrful, acolo rămîne și sfîrșitul. 

Luvrul, fiind un ansamblu de prisme, putea oricînd să crească 
în prelungirea lui însuși, ca jocurile de cuburi; materialul 
nelipsind regilor, nici mîna de lucru, mai era necesar numai 
timpul. 


Palatul acesta, lipit de scoarţa pămîntului, eminamente 
orizontal cum s-ar zice, neavînd în el nici o măreție, trebuia să 
și-o cîştige făcîndu-se tot mai mare. Rezultatul e o mahala de 
palate, flancată de alte palate și de alte mahalale. Dar el 
mobilează bine istoria Franţei. 

Cilly a vrut să mă însoţească în vizitarea muzeului, fără să-și 
dea seama, probabil, cît de mare era hazardul. Am văzut 
împreună Victoria de la Samotrake, după care, la o nevoie, poţi 
să pleci împăcat că n-ai făcut drumul degeaba. De-acolo am 
mers, scări și coridoare, să căutăm sala Giocondei. Voiam să 
văd de ce vin oamenii s-o vadă. 

Un pictor îmi spusese, și n-am nici un motiv să cred altfel, că 
la Luvru se păstrează vreo cinci Gioconde, care se expun pe 
rînd, nemaiștiindu-se a cita este cea a lui Leonardo. Poate s-a 
pierdut de mult sau n-a existat niciodată. Dacă-i o minciună, 
cine poate s-o infirme? Și dacă-i adevăr, cine să-l dovedească? 

Mergînd pe coridoarele nesfirșite, care e imposibil să-ţi 
închipui cum au fost folosite odată, cu ce din firea omului și cu 
ce nevoi ale lui ar putea să se potrivească, însoţitoarea mea, 
obosită și dezorientată, tot întreba în stinga și-n dreapta 
paznicii, încotro e sala Giocondei noastre. Pînă ce unul, scund și 
brunet, vioi ca o flacără abia izbucnită, a ridicat braţele spre cer, 
cum ar fi vrut să-l ia pe Dumnezeu martor, și mi s-a adresat cu o 
revoltă plină de patos: 

— Gioconda? lată, ea e Gioconda, domnule, ce-ţi mai trebuie 
alta?! 

După accent, se cunoștea că-i italian; un francez, oricît de 
exuberant, n-ar fi mers atit de departe. Cum să nu iubești Italia, 
și cum să nu te miri că a putut face război Franţei?... Dar ce mai 
război a fost și acela! 

Deși erau de așteptat dezastre, atunci, în vara anului care a 
însemnat prăbușirea Franţei, am ris cu toţii de ne-am prăpădit 
cînd primul comunicat al armatei italiene, a doua zi după ce se 
declarase ostilitatea împotriva unei ţări gata învinse, anunţa că 
au aruncat în aer podul de la Ventimiglia, hotarul între ţările 
angajate... spre a opri elanul batalioanelor de bersaglieri care 
altminteri s-ar fi repezit asupra Nisei și ar fi înghiţit-o 
nemestecată. 

Astfel, o ofensivă anunţată în ajun cu mare emfază începea cu 
un act defensiv din cele mai caraghioase. Dar poate Mussolini a 


vrut să facă numai o farsă, iar mai tirziu s-a luat cu jocul și, 
punînd cub lîngă cub, n-a mai fost în stare să se oprească. 

Italienii n-aveau de ce să lupte în Franţa; un post de paznic la 
Luvru se obținea mai ușor pe căi pașnice. In anul următor, n-au 
avut de ce să lupte în Grecia; a vuit lumea de anecdote privind 
lipsa lor de apetit pentru bătălie. Dar ei, bieţii, aveau destulă 
marmură în Italia ca să nu le trebuiască Acropola de la Atena, 
destui Michelangelo ca să nu le trebuiască Phidias, destul cer 
albastru, destulă Mediterană, și nu le lipseau nici portocalii. 

În 1917, două armate s-au înfruntat pe crestele Alpilor, Italia 
se lupta cu Austria, și dacă stai să te gindești astăzi, după atita 
vreme, și după ce-au mai fost alte războaie, gilceava nu era a 
lor, căci ei doar scoteau de sub gheaţă castanele degerate, puse 
acolo de alţii cu speranţa neghioabă că au să se coacă. Italienii 
nu prea știau pentru ce luptă, iar austriecii, care erau mai mult 
cehi, români și unguri, nu prea aveau pentru cine. Atît de silnic 
mergea la atac această din urmă armată, fără scop și fără 
convingeri, încît după ce a dat peste cap armata italiană, la 
Capoertto, și pulbere a făcut-o, lumea a spus că italienii s-au 
născut ca să aibă și austriecii pe cine să bată. Adevărul este că 
amîndouă forţele ar fi putut să rămînă pe poziţii pînă s-ar fi 
încheiat pace pe tot pămîntul, și tot nu s-ar fi știut cine-i 
învingătorul și cine învinsul. Împotriva teoriei militare și a 
dovezii istorice, eu cred că, venind iarna, italienilor li s-a făcut 
dor de soare și s-au tras spre Neapole, iar austriecii le-au luat 
urma, fiindcă, oricît ar fi fost de alpini, tînjeau și ei după căldura 
Mediteranei. lar din această goană s-a născut impresia 
înfrîngerii unei părţi și a victoriei celeilalte, cînd amîndouă 
părțile nu voiau decit să facă baie în mare. 


x 


__ Gioconda e un mit, nu pot crede altfel, oricît ar fi de frumoasă. 
In faţa ei mulțimea, într-o înghesuială continuă, e de zeci de ori 
mai densă decit în oricare din galeriile celelalte. Privind această 
lume de credincioși care se închină în faţa unui Dumnezeu 
neexplicat și nedemonstrat nici măcar cît au fost dumnezeii 
celorlalte credinţe, m-am întristat și mi s-a făcut frică. 

Stăteam pe o canapea rotundă, în mijlocul galeriei vecine, cu 
ochii în cel mai îndepărtat gol al închipuirii, odihnindu-mi gîndul, 


căci picioarele îmi erau încă bune. Paznicul italian, atît de volubil 
la prima noastră întîlnire, m-a zărit, s-a apropiat, mi-a pus mîna 
pe genunchi, cu un gest proteguitor, și mi-a spus cu o înţelegere 
plină de omenie: „Obosit tare, domnule!“ Am încuviinţat din 
cap, cu gindul în altă parte. Gioconda e un mit care nu face rău 
nimănui. Dar la fel se nasc și miturile primejdioase. Și din toate 
relele care chinuiesc și umilesc conștiințele oamenilor, miturile 
sînt cele mai blestemate. 


x 


După Luvru, Place de la Concorde, în faţă, și Champs-Elysées 
în continuare, dovedesc și ele că grandoarea Parisului este mai 
întîi orizontală. Ridicată în picioare, Champs-Elysées ar deveni 
cel mai înalt building de pe faţa pămîntului. Culcată, rămîne cea 
mai lată arteră citadină pînă la vremea noastră. 

Pe cînd arhitecţii care urmau s-o traseze peste niște locuri 
despădurite și mlăștinoase se tocmeau cu hirtiile în faţă, 
necăzind de acord asupra lățimii, unii spunînd patruzeci de 
metri, alţii cincizeci, speriaţi de propria lor cutezanţă, Napoleon 
a intrat peste ei, călare pe calul lui alb, cu bicornul în cap, cuo 
mînă la spate și, trăgind sabia cu mîna cealaltă, a înfipt-o în 
planurile întinse pe masă și a spus, curmînd gilceava: „O sută de 
metri, domnilor!“ „O sută, sire!“ au răspuns ei. Şi așa s-a făcut 
treaba. 

Dar, cu toate aceste grandori, Parisul tot nu avea înălţime. Şi- 
atunci, ce și-a spus municipalitatea, hai să ridicăm în mijlocul 
orașului un turn care să le întreacă pe toate din lume! A urmat 
iarăși discuţie, cînd la Primărie, cînd la Gustave Eiffel acasă, cînd 
în felurite comisii, plus în coloanele ziarelor și-n Camera 
deputaţilor, cîți metri să aibă minunea. Unii spuneau o sută, alţii 
o sută cincizeci, alţii mergeau pînă la două sute, dar neconvinși, 
speriaţi și ei de atita cutezanţă. Pînă cînd, într-o noapte, pe cînd 
Gustave Eiffel se chinuia cu planurile în față, Napoleon a intrat 
pe ușă, călare pe calul lui alb, cu o mînă la spate și, fără să-și 
scoată bicornul, deși se afla într-o casă, a tras sabia cu mîna 
cealaltă și, împungind hiîrtia de calc, a hotărît, pentru veacuri: 
„Trei sute, domnule! Așa să-i spui primarului din parte-mi!“ 
„Prea bine, sire!“ 

Se înţelege că-i vorba de Napoleon-întii-Bonaparte! Era nevoie 


de un general pentru o treabă ca asta. Napoleon al treilea și 
succesorii lui n-ar fi fost în stare. 


x 


În ilustratele care vor să fie reprezentative și în filme, ca să se 
localizeze acțiunea, Londra se anunţă sau cu Turnul 
Parlamentului, învăluit în ceaţă, sau cu Podul Turnului, 
înfricoșătoare construcţie de oţel, grinzi, stîlpi, traverse de 
profiluri invulnerabile, prinse în nituri cît pumnul. 

Roma se vestește cu imaginea Coloseului, pe deasupra căruia 
se plimbă norii. 

New Yorkul cu Statuia Libertăţii. 

Trecînd cu gîndul de la o capitală la alta și înainte de a reveni 
la Paris cu al său preaștiut Turn Eiffel, mi-am dat seama deodată 
că Madridul nu are o asemenea marcă. Oare nici una din 
construcţiile lui și nici unul din monumente să nu se impună ca o 
caracteristică deplină și concludentă? Eu, unul, renunţind să 
caut construcţii și monumente, căci sînt prea multe în lume, și 
urmînd exemplul gingaș de la Copenhaga, pe care o poţi 
recunoaște înainte de a se vedea prima clădire după 
melancolica sirenă de bronz din faţa portului, aș alege-o pe 
Dominique, care, împotriva numelui, este o emanaţie pur 
iberică, și foarte madrilenă, și statuia ei turnată într-un metal 
brun, fără luciu, înfăţișînd-o cu picioarele goale pînă în șolduri, 
cu mijlocul răsucit, cu umerii aruncaţi înapoi și cu braţele în 
mișcare, ca în dansul cu infanteriștii de la Cartagena, aș pune-o 
în vîrful turnului cu ceasornic din staţia de metrou Sevilla. Ceva 
mai la vale, pe cupola unei clădiri din colţul străzii Jose Antonio, 
unde aceasta se termină în Calle de Alcalâ, am văzut ceva 
asemănător ca intenţie, de fapt un simulacru, un înger cu 
trompeta la gură, sau o Victorie, călare pe un vultur cu aripile 
desfăcute, gata să alunece amindoi pe acoperișul de tablă. Cu 
Dominique făcută de mine, Madridul ar căpăta o podoabă prin 
care numaidecit l-ar recunoaște oricine. 

La 14 ianuarie se împlinește anul de cînd Dominique a murit, 
în gara Bellpuig, zdrobită de singurul tren care a trecut în ziua 
aceea, căci toate celelalte erau anulate. Trenul venea din 
Franța, pe la Gerona, și ea îl aștepta de atitea ceasuri, 
tremurînd de frig și atît de încordată, încît atunci cînd a văzut 


fumul locomotivei, albastru cu scîntei violete, de se mira toata 
lumea, a știut că vine Vicht, și a sărit înainte, să-l întîmpine, cu 
aceeași nesocotință cum sărise peste șosea, în satul de sub 
Sierra Nevada. Dar, necalculîndu-și deloc saltul și, nemaiputînd, 
și nici măcar neîncercînd să se apere, a luat în piept botul 
locomotivei într-o îmbrăţișare de o secundă. 

Dacă avea o fire nestatornică, așa cum spunea Vicht, și o 
bătea vintul, i-am recunoscut totdeodată o gravitate care m-a 
pus pe gînduri, și astfel, după un timp, am înţeles că de fapt 
Dominique se căuta pe ea însăși într-un destin tragic. Era sortită 
ca într-o zi să facă și ceva definitiv. 

Nimic n-ar fi dovedit identitatea ei, căci a fost pulverizată într- 
o clipă, dacă nu s-ar fi găsit cercelul de aur care îi aparținuse și 
pe care îl cunoșteam bine eu însumi. Această podoabă stranie, 
atit de nedefinită, și-a dezvăluit abia pe urma puterea de ao 
reprezenta pe Dominique, fiindcă se identifica pe deplin cu 
structura ei imprecisă. 


x 


Dacă nimeni nu s-a gindit să ridice în picioare Champs- 
Elysees, ca să dea naștere celui mai înalt building din lume, o 
operaţie similară a reușit cu Champs-de-Mars, a cărui proiecţie 
verticală a dat naștere Turnului Eiffel. 

Privit din depărtare, cum e destul de înalt ca să poată fi văzut 
din toate suburbiile, Turnul Eiffel nu are personalitate, își pierde 
caracterul triumfal, devine o construcţie anodină, o oarecare 
antenă de televiziune. 

Cînd am fost aproape și l-am privit în toată desfășurarea lui, 
fără să mă împiedice vreun obstacol, mi-am dat seama dintr- 
odată că grandoarea îi vine nu atit de la înălțime, cît de la bază. 
Prin cei patru piloni înfipţi în pămînt la colţurile unui pătrat 
imens, de șaptezeci de metri, Turnul Eiffel își afirmă originea 
terestră, și astfel înălțimea lui, pusă în valoare prin comparaţie 
cu baza, devine și mai temerară. 

L-am privit în toată perspectiva și în cea mai avantajoasă 
expunere, și de pe Champs-de-Mars și de pe treptele de la 
Trocadero, care sînt și ele o concurenţă a înălţimii, dar fără 
victorie. Şi pe cînd tot priveam astfel, într-o zi mi-am dat cu 
palma în frunte și am început să rid cu poftă, deși cam 


mînzește, fiindcă rideam de mine însumi. Oare cum de nu 
văzusem mai înainte că Turnul Eiffel este de fapt o piramidă? O 
piramidă în toată puterea cuvîntului, avînd însă un adaos care 
contrazice teoria mea de mai înainte, cu privire la finitul din 
piramidele faraonilor. 

După ce am rîs destul, fără să mă cruţ în umilinţă, am judecat 
cu toată seriozitatea ceea ce vedeam în faţă și am ajuns la 
concluzia că Turnul Eiffel este și o piramidă, este și altceva, și 
ce-ar putea fi dacă nu o piramidă cu moţ, necunoscută în 
geometrie? E ceea ce cred că s-a și căutat dealtfel, să se dea 
Parisului o podoabă moţată. 

Păcat că mai tîrziu i s-au găsit scopuri utilitare! Și nici măcar 
nu au fost duse pînă la capăt! O asemenea lucrare omenească 
nu poate fi folosită numai pe jumătate. Ori deloc, ori toată. O 
jumătate utilă face să pară stupidă jumătatea cealaltă. Nu mă 
leg de antena televiziunii; Turnul Eiffel era un chilipir prea mare 
ca oamenii să-i reziste; deci, treacă! Dar restaurantele de pe 
platforme, și ascensoarele, cu îmbulzeala ignobilă pe care o 
provoacă, puteau să lipsească, dacă tot nu s-a mers mai 
departe. Să se fi făcut barem un turn de parașutare — cel mai 
semeţ din lume! Prin mijloc să fi trecut un coș de uzină, al 
termoficării generale pariziene; privind fumul de departe, lumea 
să știe că la Paris duduie caloriferele. In virful turnului să se fi 
instalat un aspersor ciclopic, care vara să ude grădinile și 
străzile, iar iarna să împrăștie sare împotriva poleiului; 
gospodinele ar fi ieșit la ferestre să-și umple solniţele; iată o 
utilitate dusă pînă la capăt! Dar cîte nu s-ar fi putut face, chiar și 
o fabrică etajată, iar în restul spaţiului, apartamente și 
garsoniere. Sau un cinematograf, pe verticală, cu ecranul întins 
orizontal sub ultima platformă, și oamenii să stea pe spate, în 
fotolii basculante. 

Plimbîndu-mă pe acolo, cu urechile astupate, ca să nu aud 
hărmălaia maturilor și trompetele copiilor, am visat un Turn 
Eiffel gol și singur; în jurul lui să se nască o sălbăticie, între cei 
patru piloni să crească iarbă din piatra pavajului, și pe pajiștea 
aceasta să pască, în zilele de sărbătoare, calul alb al lui 
Napoleon Bonaparte. lar o dată pe an, vara, în iunie, să defileze 
grenadirii, fără fanfară. 


30 


Reflecţii asemănătoare cu cele de la Luvru am făcut la 
Versailles, într-o dimineaţă frumoasă, caldă și senină, cînd eram 
foarte împăcat cu trecutul lumii, iar optimismul din mine lua 
proporţii primejdioase. Închipuirea îmi pulsa atît de înaripată și 
de nărăvașă, că abia o ţineam să nu zboare cu tot ce-aveam 
asupra mea, chiar și cu hainele, lăsîndu-mă gol în mijlocul 
parcului. Mă simţeam în dimineaţa aceea cel mai mare și mai 
puternic din ciîţi trecuseră pe acolo, regii Franţei, reginele, 
curtezanele și curtezanii, ambasadorii și șambelanii, cardinalii, 
muzicanţii și maeștrii de vînătoare, fiindcă puteam să-i judec pe 
toți și să le spun cite parale face fiecare. Deși nu eram singur, 
iar mulţimea din jur mă cam stînjenea, am conversat cu unele 
din acele vestite personaje, alegîndu-mi vorbe politicoase, dar 
fără să-mi denaturez gîndurile, cînd erau aspre și necruțătoare. 

În vremea noastră nu se vor mai face asemenea palate, și 
cred că în nici una din vremile viitoare. Oamenii și-au găsit alte 
căi ca să-și exprime năzuinţele; s-au născut alte volume, 
înscrise în geometrii nou-născute, nici măcar bănuite pe vremea 
cînd se desena parcul de la Versailles și cînd nimeni n-ar fi 
îndrăznit ca, printr-un punct al lui, să ducă mai mult decit o 
paralelă la o alee dreaptă. 

Nu încape vorbă că Luvrul este mult mai mare decit palatul de 
la Versailles. Acesta din urmă însă are mai multă putere asupra 
imaginaţiei, fiindcă se integrează în natură, și spaţiile lui nu au 
limite riguroase. La Luvru s-au folosit prisme, așezate una lîngă 
alta, cu faţa la pămînt, și dacă în pereţii lor mai sînt și ferestre, 
face impresia că nu le-a cerut proprietarul, ci arhitectul le-a pus 
din greșeală. (Desigur că mai tirziu i s-a tăiat capul.) Asemenea 
construcţii care n-au un orizont în față par neterminate; trebuie 
să mergi cu ele pînă la o zare mai largă, de aceea mi-am 
închipuit un Luvru întins peste Atlantic. 

La Versailles, cînd am ieșit pe terasele din faţa palatului și am 
văzut înaintea ochilor o cîmpie geografică, peste care cerul se 
boltea arătîndu-și sfericitatea, ca la Madrid, într-o margine a 
orașului, am înţeles de ce construcţia nu a mers mai departe: 
fiindcă era prea mare faţă de ea însăși, ceea ce niciodată nu va 
putea să se constate la Luvru. Și atunci arhitectul, căzînd în 
genunchi, și-a luat fața în miini și a început să hohotească, 
spunînd: „lartă-mi, Doamne, cutezanţa de a fi crezut că am să 


dobor infinitul!“ Desigur că i s-a tăiat capul, dar a fost o 
nedreptate; lucrarea lui este o izbîndă, și infinitul nu trebuia 
doborit, atita timp cît se integra în construcţie. 

Așa am simţit privind de pe terase parcul interminabil și 
cîmpia din față. După ce s-a făcut ce s-a făcut, imaginaţia nu 
putea merge mai departe. Tot ce era de demonstrat se 
demonstrase. Mai rămiînea ca după atitea decapitări, să se taie 
și capetele regilor, iar pe urmă să se dea drumul jocurilor de 
apă. 

In tot palatul n-am văzut o baie, sau măcar un colţ unde un 
om să se poată spăla convenabil. „Cum vă descurcaţi, 
domnilor?“ le-am întrebat pe înaltele personaje, trecînd de la 
unul la altul. Toţi aveau gulerele jegoase. Dar superioritatea 
mea faţă de ei nu provenea de la cămașa curată și de la baia 
făcută de dimineaţă, ci de la imensa perspectivă pe care o 
aveam asupra lor, rămași atît de departe în urmă. Și nu-mi păsa 
și nu-mi va păsa nici în altă zi, că și asupra noastră, cei de 
astăzi, vor avea astfel de perspectivă urmașii noștri. Cea mai 
mare forţă a unei lumi este noţiunea prezentului, chiar dacă ea 
evoluează, odată cu noi, pînă la moarte. Căci deși mobilă, ea 
rămîne imutabilă. lar înlăuntrul acestui timp, nimic nu are sfîrșit, 
altfel n-am putea să ne închipuim eternitatea. Chiar dacă 
eternitatea nu-i una singură, ci fiecare o avem pe a noastră; de 
aceea s-au născut în lume treptele și etajele. Cine ar vrea să 
zdruncine acest adevăr ar da naștere la o groaznică prăbușire. 


x 


Seara m-am dus în Place Pigalle, dar n-am descoperit-o, 
fiindcă în gura metroului am dat peste o cortină groasă de 
ploaie. Tot ce-am putut face a fost să urc treptele cu gulerul 
cămâășii ridicat și, sărind prin băltoace, printre mașini ale căror 
faruri dădeau un aspect și mai agravant ploii, să mă refugiez 
sub portalul unui cinematograf din apropiere, unde mai erau și 
alţi oameni în restriște. M-am uitat ce m-am uitat la fotografiile 
de reclamă ale filmului, m-am uitat la vecini, la clădirile din 
piaţă, și cum ploaia nu voia să contenească, am intrat în sală, să 
pierd două ceasuri care erau pierdute și altfel. 

Nu vreau să mă apăr; dacă ar fi fost să mă ispitească, nu 
aşteptam o seară cu ploaie. Spun adevărul cu mîna pe inimă, că 


numai întîmplarea a făcut să văd un film din cele ce se numesc 
sexi, fără nici o justificare, lipsindu-le mai întîi și mai întîi 
frumuseţea, căreia i s-ar cuveni primul loc într-o poveste de 
dragoste, fie ea numai carnală. Aceste filme sînt de fapt 
mistificări grosolane, înjositoare pentru speța și pentru vremea 
noastră, după atitea triumfuri și după atitea dezastre. Ceea ce 
fac personajele, întruchipate de actori jalnici, nu poate fi decit 
derutant pentru spectatorul care a trăit și el în viaţa lui măcar o 
zi de iubire. S-ar putea crede că omul nu are alt gînd și altă 
menire decit să se împreuneze, fără alegere, cu oricine, oriunde, 
în orice împrejurare. Din cînd în cînd, în această lume fără 
expresie, se ivește cite o fată frumoasă și bine făcută, dar atit 
de neconvinsă, și atît de împiedicată, încît îţi vine să-i plîngi de 
milă, ei și celorlalţi, și mulţimii din sală, și spiritului nefericit care 
inspiră aceste filme. Măcar dacă ar fi în ele vreo patimă, fie ea și 
hidoasă! Măcar dacă ar fi grotesc și scabrozitate, sau ceva care 
să te revolte, un balaur cu șapte capete, căci sînt destui în lume, 
și cu ei se poate face mare spectacol. Aceste filme au un titlu, 
ca să poată fi identificate, dar nu știu la ce folosește, fiindcă 
lipsindu-le subiectul, și cu atît mai mult lipsindu-le o idee și o 
demonstraţie, nici nu pot, nici nu au de ce să fie ținute minte. La 
ușa unui director aşteptă cinci postulante; o a șasea, care a fost 
prima, se află înăuntru. Cele cinci o îndeamnă pe secretară să 
vadă de ce întîrzie atita. Secretara deschide ușa; bărbatul, 
prima haimana care a acceptat să joace rolul, a fost bărbierit și 
pieptănat, și acum se ocupă de fată, întinsă pe birou, ca o șuncă 
roză și înmuiată. Amîndoi sînt evident străini de întîmplare și de 
orice amintiri, neutri pînă la dezumanizare, trăgîndu-și chiulul 
unul altuia, cu ochii în gol și cu gîndul la alte treburi. Bineînţeles 
că trucajul e vizibil, altfel neîngăduind cenzura, de aceea nu 
aduce spectatorului nici măcar o... cum să spun?, o informaţie 
tehnică, pe care unii, lipsiţi de imaginaţie și fără inspiraţie, 
poate speră s-o obţină. Totul seamănă cu o plimbare monotonă 
în gol, fără ţel, fără peisaj și fără aer. 

lată, cam așa se întîmplă, de la începutul pînă la sfîrşitul 
filmului, scena reluîndu-se în variante decalcate una după alta. 

S-ar putea ca undeva să existe o întreprindere care fabrică în 
serii interminabile asemenea întîlniri amoroase, producătorilor 
de filme nerămînîndu-le decit să le aleagă și să le monteze fără 
să-și bată prea mult capul. Ca într-un caleidoscop pe care-l 


miști, ceva tot iese pînă la urmă, deși imaginile se formează la 
întîmplare. 

Există totdeauna un motiv ca oamenii să intre la aceste filme; 
ploaia, de pildă, care însă este mai rară; plictiseala, între toate, 
cred că dă contingentele cele mai groase. Dar nu fără 
însemnătate rămîne speranța, reînnoită după fiecare 
dezamăgire, că într-o zi banii și timpul pierdut își vor găsi 
răsplata. 

Am văzut și la Madrid un film de asemenea categorie, dar 
făcut cu disimulare. În Spania nu e permis importul a nimic ce se 
socotește a fi împotriva moralei. Filmul dizolva scenele carnale, 
mult mai discrete dealtfel, într-un conflict de căsnicie și le 
încheia cu focuri de revolver, într-o revărsare de sînge ca la 
lupta cu tauri. O fată tînără, inconștientă și ușuratică, sau poate 
chiar visătoare; un bărbat la a doua tinereţe, cu nostalgia 
tinereţii întiia; și, în sfîrșit, o soţie care se răzbună. Intr-un pat 
larg, cu cearceafuri albe, două trupuri vor sfîrși contorsionîndu- 
se în spasmuri, împroșcate cu gloanţe. Filmul fiind în culori, 
sîngele roșu pe albul cearceafului apare ca o pedeapsă, și astfel 
biserica își dă viza de trecere; rîvnitorii sau păcătoșii să știe ce îi 
așteaptă și să aibă viziunea infernului! 

Fata era frumoasă. 


31 


O descoperisem de dimineaţă, pe afiș, la un cinematograf de 
pe Gran Via și m-am dus să văd filmul, luîndu-l și pe Vicht cu 
mine, cu speranţa necugetată că aș putea să-l scot două ceasuri 
din frămîntarea lui groaznică. La necugetare s-a adăugat 
nenorocul: după fotografie, nu-mi dădusem seama că fata 
semăna cu Dominique. Semăna de parcă i-ar fi fost soră, dar nici 
în film nu se vedea dintr-odată. 

La prima ei apariţie, nu era filmată din faţă; urca scările și 
suna la o ușă. Mișcarea picioarelor pe trepte m-a făcut să tresar, 
cu atenţia trezită, cu o teamă neclară, cu sentimentul unei 
primejdii care se apropia, certă, deși indefinită. Cînd s-a oprit la 
ușă, iar părul, pînă atunci aruncat în urmă, fiindcă urca scările în 
fugă, i s-a lăsat pe umeri, mi s-a răcit inima; era același păr pe 
care de atitea ori îl văzusem fluturînd pe fereastra mașinii. lar 
felul cum a ridicat mîna, să sune, îl cunoșteam de la Dominique, 
era gestul ei cînd scotea atomizorul din sacul de călătorie; 
asociația mă ducea atit de departe, încît am simţit chiar 
parfumul, ondulînd, venind dinspre ecran ca o ameninţare. 
Inlăuntrul aceleiași clipe, cînd prima tresărire nu era sfîrșită și ea 
a apăsat pe buton, să sune, mi s-a părut că lumea se leagănă, 
instabilă, că tot ce era realitate și amintire urmau să se 
contopească într-un amestec exploziv și să arunce lumea în aer. 
O recunoșteam întru totul pe Dominique, în stilul ei care nu 
putea să fie imitat de nimeni; suna cu mîna făcută pumn, 
rezemată în perete, și apăsîind pe buton cu degetul mare, 
întocmai cum ar fi apăsat atomizorul. 

Astăzi mă gindesc că manevrarea atomizorului era un gest 
important în viaţa ei; oricum, gestul pe care îl ţin minte cel mai 
bine. Desigur, Vicht cunoștea altele, începînd cu acela, atit de 
concludent și cu atitea urmări, cînd ambala flaconul de parfum, 
adunînd hîrtia de jur împrejur, cu toate zece degetele, în ritmul 
muzical al ceasornicului. 

Scena care a urmat, pentru mine a fost mai puţin izbitoare 
decît pentru Vicht. Eu îmi consumasem o parte din emoție, și 
chiar dacă răminea destulă pentru a mă zgudui, eram, în orice 
caz, prevenit. Pe el însă, apariţia ei și primele mișcări nu-l 
tulburaseră atît. Pentru el, ea avea alte gesturi, iar cunoașterea, 


între ei, se desăvirșise pe alte căi decît contemplarea. Multe 
amintiri de la început erau înlocuite acum cu altele, mai 
pregnante. El nu-i privea niciodată părul din unghiul meu, iar 
mersul poate i-l și uitase, ea nu mai mergea, ci se dizolva în 
mersul lui, lăsîndu-i îndatorirea s-o ducă în jurul pămîntului. 

Cînd s-a deschis ușa, a apărut cu faţa, filmată din direcţia 
opusă. La început n-am deslușit-o limpede, pulsaţia din creier 
îmi tulbura nervii optici. În schimb, l-am simţit pe Vicht tresărind 
și contractîndu-se, într-o încordare atît de violentă, încît făcea să 
tremure tot rîndul de scaune, gol din fericire, altfel ne-am fi 
alarmat vecinii. Un bărbat, cel căruia ea venea să i se ofere, și 
căruia nu-i vedeam decit silueta, a ridicat mîna, după un lung 
moment de ezitare, intercalat ca pe faţa ei să se poată citi 
sentimentele din clipa aceea: dorinţa de sacrificiu, uitarea de 
sine și peste toate o sete de dezmăţ dusă pînă la nebunie. Abia 
acum, în amestecul acesta de porniri, am început să-i refac 
fizionomia, bănuită mai înainte, și s-o recunosc, încă incert și 
încă neștiind dacă în locul spaimei nu mă va năpădi bucuria. 
Ezitînd, mîna bărbatului, cam prea mare și prea vinjoasă, poate 
ca să pară virilă și să sugereze irezistibilul, s-a ridicat să-i 
mîngiie obrazul, dîndu-i încet părul la o parte, pînă ce i-a 
dezvelit urechea, în care era un cercel mic de aur. 

Am stat împietrit, acum nu mai era în mine nici o emoție, ci o 
istovire, ca după un gest ireparabil, cînd nimic nu mai poate fi 
altfel decît s-a întîmplat să fie. Eram inert, dar aveam clar 
sentimentul că, fără să fie Dominique însăși, fata aceea trebuia 
s-o reprezinte într-una din încarnările ei posibile. Astfel că nu 
mai avea de ce să mă mai mire cercelul. 

Sînt calvaruri cărora nu poţi să li te sustragi, deși nu le accepți 
ca pe o pedeapsă. Așa cum uneori, în vis, nu poţi fugi de foc și 
de apă, ci le aștepți să te ardă sau să te înece, lovit de paralizie. 

Nu ne-am ridicat nici unul să plecăm, deși evoluţia fetei pe 
ecran, de cele mai multe ori dezbrăcată, îmi dădea o izbitură 
rece în inimă. Poate după un timp ne-a cuprins pe amindoi un fel 
de mulțumire, o consolare amară, s-o mai vedem o dată, parcă 
aievea, după ce plecase și nici măcar nu știam unde. 

Cînd femeia cu revolverul s-a repezit pe ușă, în scena finală, 
nu ne îndoiam că are să urmeze măcelul, era de așteptat, tot 
filmul nu făcuse decit să-l pregătească, fără să lase deschisă o 
altă ieșire. Era destinul fetei, dezlegat de al celorlalte personaje 


și impus autorului poate fără ca el să știe. Oricit ar fi fost de 
schiloade mijloacele de exprimare ale acestuia, personalitatea 
fetei se ridica mult deasupra a tot și a toate și crea o dramă a ei, 
autentică și convingătoare. Tot ce o înfățișa lua parte la 
montarea deznodămiîntului: mișcările, părul negru cu reflexe 
albastre, revărsat pe pernele albe, mijlocul arcuit, umerii daţi 
înapoi, cu o vibraţie transmisă de freamătul braţelor, 
elasticitatea ei vegetală, luată de la salcie și topită în carne 
printr-un alt fel de alchimie. Dar chiar și cercelul de aur, singurul 
adaus, singura materie străină în această înflorire a alcătuirii ei 
umane, punea un timbru pe imaginaţie, prefăcîndu-se aproape 
în sunet, dînd parcă acorduri înalte de harpă, atunci cînd, printre 
șuvițele părului răvășit de furtună, prindea o rază venită din 
întuneric, din imposibil, și emitea o sclipire. Erau exclamaţiile 
fetei; prin ele se înţelegea tot ce-ar fi vrut ea să spună. 

La prima împușcătură, odată cu care în cameră se aprinde 
lumina, bărbatul dispare; îl știm că-i acolo, prăbușit în 
cearceafuri, mai tîrziu îi vedem sîngele, inundînd patul, dar el a 
încetat să existe și prin această singură subtilitate a filmului se 
înțelege că nici n-a existat vreodată, că a fost numai fata, venită 
pe pămînt să iubească, și apoi să moară încărcată de dragoste. 
Sub răpăiala de gloanţe ea se ridică în genunchi, apoi se 
apleacă în față, nu ca să se apere, ci ca să se expună mai bine, 
oferindu-se încă o dată, într-o jertfă care o întregește pe prima, 
făcînd-o să se developeze și să se ridice pe o treaptă supremă. 
De mult carnea ei este însîngerată, dar pare că nu se întîmplă 
un masacru, ci o purificare, și ea continuă să se ofere astfel, 
urmîndu-și vocaţia, tot mai extaziată, pînă ce un glonţ îi 
străpunge craniul, deschizind un crater roșu, dantelat, ca o 
garoafă, în locul unde mai lucise o ultimă oară cercelul de aur. 
Sfîrșitul ei e un spasm electric și o pietrificare; carnea, golită de 
sînge, ia culori minerale, devine o materie fixă — și nici nu se 
prăbușește. 

Nu știu ce s-a întîmplat în cele zece minute de pauză; niște 
fete cu rochii scurte treceau cu aspiratoarele pe culoarele dintre 
scaune. Spectatorii plecaseră, veneau alţii; o plasatoare s-a 
apropiat și ne-a spus ceva, contrariată, dar nu i-am răspuns nici 
unul și nu ne-am clintit, ci am privit cu ochii dincolo de ea, 
prefăcuţi și noi într-o materie fixă. 

Pe urmă s-a stins lumina, și programul a reînceput, cu jurnalul 


cinematografic, pe care prima oară nici nu-l privisem. L-am 
văzut pe Franco, la o ceremonie; nu-l mai știam cum arăta decit 
după mărcile poștale, care reproduc portretele lui din tinereţe. 
Abia acum am descoperit cît este de bătrîn în realitate, și mi-am 
dat seama că din 1936, cînd am auzit prima oară de el, a trecut 
mai mult decit o viață. S-au dus și Hitler, și Mussolini, și mulţi 
alţii. Doar el supraviețuiește, și dacă o vîrstă atit de înaintată n- 
are de ce să mă mire în vremea noastră, mă miră longevitatea 
lui politică. 

E hazardat să-i caut explicaţia printre multele supoziţii cîte 
am în minte. Și-apoi, nu-i o explicaţie simplă. 

Mi-aduc aminte de vizita pe care am făcut-o într-o seară 
ploioasă, însoţind o prietenă și protejind-o cu umbrela, unui 
venerabil slujitor al bisericii. Părintele e la virsta seninătăţii 
definitive, cum cred că, pe treapta lui, este și Franco. Am urcat 
cu un ascensor de la începutul veacului, dar care merge lin, fără 
să zdruncine, fără să sciîrțiie, fără să smucească, printre scări 
largi de piatră, într-un imobil vechi păstrat cu îngrijire, 
nicidecum mizer, ci demn și chiar solemn, pe una din marile 
artere centrale ale Madridului. În afară de binecuviîntarea 
catolică, părintele ne-a dat vin dulce de Mâlaga, dintr-o 
producţie proprie, fiindcă, printre alte bunuri pămiîntești, are și o 
viișoară pe lingă Mediterană. Apartamentul unde ne aflam, 
agonisire personală, era proaspăt renovat și modernizat, cu 
parchet nou de eucalipt și cu tapete înflorate. Tapetele înflorate 
reprezintă un gust obștesc la standingul mijlociu spaniol, și chiar 
deasupra lui uneori, dovadă locuinţa părintelui, altminteri destul 
de binecuviîntată. Mai rău se întîmplă cu florile artificiale, care 
au o răspîndire inexplicabilă într-o ţară cu o cultură atit de 
veche și cu depozite necontestate de artă. Poate gustul pentru 
florile artificiale să fie o sălbăticie înrudită cu sălbăticia 
peisajului, atît de suverană, dar poate să fie și un rafinament pe 
care nu-l putem înţelege, venind din altă lume decît a noastră și 
din altă civilizaţie. 

Parchetul, în schimb, m-a încîntat și ca înfățișare, și ca idee. 
Nu trecuse mult timp de cînd, în nordul Spaniei, străbătusem 
păduri întregi de eucalipt, înșirate de-a lungul șoselei. Nu știu de 
ce, credeam că lemnul acesta, foarte exotic pentru mine, e atit 
de înmiresmat și fragil, că nu poate fi folosit decît la visare. 
Cuviincios ar fi fost să mă descalţ și să pun pe el talpa piciorului, 


goală. Pantofii mei, care bătuseră jumătate din orașele Europei 
și acum erau uzi de ploaie, mi se păreau o impietate pe 
pardoseala aceea. Cînd m-am ridicat să plec, aș fi vrut să-mi 
anulez greutatea și să merg plutind pînă la ușă. Dacă în palatele 
ei Regina de Saba va fi avut dușumele de aur bătute cu pietre 
rare, parchet de eucalipt n-a avut niciodată. 

Pe cînd gindeam astfel, părintele, turnînd tot cu picătura vin 
de Málaga în paharele noastre, spunea cît costase parchetul, cît 
tapetele și cît celelalte făcute în casă; ţinerea lui de minte în 
socotelile bănești mi s-a părut foarte laică. Am mai aflat că de 
curînd agonisise și un apartament de vacanţă, într-o staţiune 
nouă, la răsărit de Málaga; dintr-una în alta, eu întrebiînd și el 
dînd explicaţii, am dedus că știam staţiunea aceea, cu blocuri 
abia terminate, mă oprisem puţin acolo, în drum spre Motril, de 
unde o luasem spre nord, la Granada, și mă plimbasem pe plajă. 
Nu erau decit cîțiva copii, încolo nimeni, nici măcar paznici. Vara 
următoare însă locul avea să reînvie și pe părintele îl aștepta 
acolo o vacanţă frumoasă. Desigur că mergea la pescuit, fiind o 
îndeletnicire creștinească moștenită de la apostoli. Și poate că, 
sfidîndu-și vîrsta, cam cît a lui Franco, făcea și schi nautic, după 
exemplul Mîntuitorului, care s-a dat jos din barcă și a mers în 
picioare pe apă. 

Nefiind prea dus la biserică și crezînd că unui preot te poți 
adresa întotdeauna cu încredere, ca unui duhovnic, am vrut în 
seara aceea să aflu de la el ceea ce mă întrebam adineaori, cam 
în ce fel stă treaba cu longevitatea politică a lui Franco. Nu mă 
străduiesc să-mi aduc aminte ce vorbe am folosit pentru 
aceasta, că tot nu m-aș încumeta să le reproduc, denunţindu-mi 
singur nepriceperea la canoane. Știu numai atît că părintele s-a 
cam acrit, deși a rămas la vorba blajină și cuvioasă; 
manifestarea nemulțumirii sale a fost să pună dopul sticlei cu 
vin de Mâlaga. Eu, unul, am zis bogdaproste, fiindcă vinul era 
mult prea dulce și se cunoștea că are dresuri, care de mult fac 
parte din competenţa bisericii. 

Şi uite așa, cu toate că n-am dezlegat cvadratura cercului, mi- 
am dat seama că părintele, cu frumosul apartament de la 
Madrid și cu apartamentul de pe malul mării, pe care probabil în 
afara vacanţelor sale îl închiriază, adunînd arginţi întru lauda 
Domnului, cu alte bunuri ale sale și cu întreaga-i prosperitate, e 
unul din factorii care explică longevitatea lui Franco. 


L-am văzut pe Franco la ceremonie, asistat de Don Carlos, 
învestit de el ca moștenitor al tronului — să-mi fie iertată vorba, 
dar nu știu cum să-l numesc altfel. Alteța sa, un bărbat tînăr și 
chipeș, stătea pe un scaun în linia a doua, lîngă alteţa sa 
principesa moștenitoare, o femeie tînără și, pasămite, frumoasă. 
Dar nici unul, nici altul n-au făcut o mișcare și n-au scos o vorbă 
tot timpul ceremoniei. A vorbit și s-a mișcat Franco, bătrîn, 
descărnat, obosit de lunga-i domnie. 

Prea mărită succesiune și-a ales șeful statului, numai că, așa 
cum spun unii oameni, o regalitate recondiţionată în cel mai 
inoportun timp al istoriei și-n împrejurări atît de bizare n-o să 
funcţioneze. Atunci are să fie revoluție? 

Stăpînindu-și indignarea în faţa unei întrebări atit de 
blestemate, dar fără să-și poată ascunde cu totul nervozitatea, 
părintele se opune: de ce să fie revoluţie, cînd toate merg bine? 
Monarhia n-are nevoie de nici o putere, dacă există biserica! 
Bănuiesc însă, în spiritul unei anumite opinii înregistrate de 
mine ici-colea, că spunînd așa, părintele se bizuie puţin și pe 
armată, fără să se teamă că generalii vor pune biserica în 
inferioritate. 

Ceremonia filmată înfățișa primirea prinților japonezi, în vizită 
la Madrid. De citeva zile se tot vorbea de ei la radio și la 
televiziune. Cum nu mă grăbeam să cer informaţii, știind că pînă 
la urmă o să aflu vrînd-nevrind, mă tot întrebam despre prinți: 
oare or fi mulţi? 

În ajun, aflîndu-mă pe Passeo Calvo Sotelo, un fel de Champs- 
Elysées al Madridului, mai intim, deși nu lipsit de solemnitate, și 
uitîndu-mă la statuia lui Valle Inclan, a trecut pe acolo un convoi 
de mașini oficiale, negre, ducîndu-i nu știu unde pe prinții 
japonezi, poate chiar la ceremonia pe care aveam s-o văd a 
doua zi cinematografic. 

Statuia lui Valle Inclan m-a făcut să mă opresc de multe ori, 
fiindcă e pusă pe trotuar, fără soclu, în intimitate deplină cu 
strada, de-o poţi confunda cu un madrilean la promenadă, ce-i 
drept cam demodat, de pe la începutul secolului. Uneori, trecînd 
pe acolo, mi-a venit să salut și să spun bună ziua. Intr-o zi am 
vrut să-l întreb ce era turnul masiv de beton care se construia în 
piața Colon, și care se vedea foarte bine de la locul nostru. Să 
nu fi avut caracterele unei construcţii civile, cu scopuri practice, 
fiindcă i se bănuiau viitoarele paliere și etaje, aș fi crezut se 


pregătește doar un soclu gigantic, pentru o altă statuie. 

Sculptorul i-a pus lui Valle Inclan ochelari de bronz. Dacă omul 
i-a purtat, mi se va spune, nu puteau să lipsească, făceau parte 
din fizionomia lui, care nu trebuia alterată. O fi adevărat, dar eu, 
unul, aș da cu ciocanul în ei, și sînt sigur că aș face o faptă 
frumoasă. 

Așa gindeam, cînd a trecut convoiul de mașini, escortate de 
poliție. Arterele laterale au fost închise cîteva minute, în care 
timp s-au adunat automobilele cu sutele. Curînd convoiul a 
reapărut, în sens invers, și automobilele blocate, pînă atunci 
liniștite, l-au salutat brusc cu urlete de claxoane, de a trebuit să- 
mi astup urechile. Poliţia care păzea intersecțiile s-a făcut 
repede nevăzută și circulaţia și-a reluat ritmul, cu o furie care 
mi-a trezit frica. 

La început crezusem că prin concertul de claxoane 
automobiliștii din Madrid îi salutau pe polițiști, cu cordialitatea 
hispanică, puţin cam gălăgioasă. Întorcîndu-mă spre statuia lui 
Valle Inclan, am întrebat cu nedumerire: „Senor Don Ramon, să 
fi fost oare o manifestaţie ostilă? Ce au azi de împărţit șoferii 
madrileni cu poliţia?“ „Dragul meu, mi-a răspuns statuia, n-au 
nimic cu poliţia, nici cu reprezentanţii ei. Dar nu-i știi pe 
automobiliștii spanioli?! Cum ar putea ei răbda, cînd motorul se 
învîrtește, să-i ţină cineva la colţul străzii?“ „Uite, nu mă 
gîndisem, cu toate că îi cunosc destul de bine!“ „Mai stai mult la 
Madrid?“ m-a întrebat Valle Inclan, dacă tot începusem dialogul. 
„Nu, plec în curînd. Dar de ce mă întrebi?“ „Păi, uite de ce, pînă 
să pleci, fiindcă te-am văzut des pe aici, nu-ţi faci pomană să vii 
cu un ciocan și să-mi spargi ochelarii?“ 

Am stat pînă a început filmul din nou, am văzut încă o dată 
cum fata urca scările, cum apăsa pe sonerie. Cînd s-a deschis 
ușa și ea a apărut cu faţa, Vicht s-a ridicat, cu umerii aduși, ca 
să nu ia vederea celor din spate, și am ieșit din rînd, pe 
întuneric. Parcă nu vroise altceva decit să-i mai vadă chipul o 
dată, ca o reconfirmare. Cînd am ieșit în stradă, a spus doar atit: 
„Săraca!“ 

Se întuneca și mă gindeam că începea o seară groaznică. 


32 


Eram a doua oară la Madrid și întîrziam, creîndu-mi neliniști, 
fiindcă aveam atita de făcut, numai ca să nu-l las pe Vicht 
singur. Mă întorsesem cu el, în speranţa că o s-o găsim pe 
Dominique; aici erau rosturile ei, avea o casă, o asociată pe care 
nu putea s-o abandoneze fără să facă mai întîi socotelile. Dar n- 
am găsit-o, după cum n-am găsit nici pe Torsila. Prăvălia era 
închisă. Vicht stătea ceasuri cu ochii la vitrina pe care scria, cu 
litere cursive de aur, atit de delicat, parcă melodic: 
„Dominique“. Cite zile puteam să-l mai asist? Şi ce speram să se 
întîmple pînă atunci? 

— Are să se întoarcă! i-am spus. 

Plecase fără un cuvînt. Nu mă mira, mă așteptam să plece din 
noaptea cînd am stat împreună la Motilla del Palancar, așezați în 
tărînă lîngă stilpul indicatorului „Madrid, 197 km“. Crezusem că 
va dispare chiar a doua zi, urcîndu-se în primul automobil care 
ar fi răspuns la apelul ei: orice direcţie. 

În dimineaţa aceea, după o grea noapte de veghe, am 
așteptat să se trezească Vicht și am vrut să plec spre Barcelona, 
vechea mea intenţie, să mă apropii de casă, iar pe ei să-i las 
singuri, cu soarta lor blestemată. Au stăruit însă amîndoi să mă 
însoțească, încît mi s-a părut mai ușor să accept riscul de-a fi 
martor la ceea ce prevedeam că are să se întîmple, decît să-i 
refuz și să nu le mai știu soarta. Pe negindite, contractasem o 
datorie, și încă una tiranică; a o nega ar fi însemnat să mă neg 
pe mine, cu tot ce mai speram să fac în viaţă de aici înainte. 

Îndată ce-am acceptat, Dominique a rupt cartonul pe care-l 
purtase tot timpul în mînă și pe care scria „Cerveza“. Partea 
cealaltă o ţinea ascunsă, așa că Vicht n-a putut s-o vadă. Apoi s- 
a dus să se culce, era ceasul zece dimineaţa, și a dormit pînă 
seara. Nici vorbă nu era să plecăm atunci, pe întuneric, mai ales 
că hotărisem s-o luăm direct spre nord-est, pe drumuri 
secundare, necunoscute, ca să dăm în șoseaua principală a 
Barcelonei, cam pe la Lerida. Peste zi am mai încercat să găsesc 
o curea de ventilator potrivită, însă n-a fost cu putinţă, și m-am 
lăsat în voia soartei; noaptea trecută mă istovise, dar n-aş fi 
putut să dorm și mă întrebam cum de dormea Dominique, după 
ce se frămîntase atita și vroise să fugă. 


Restul timpului m-am plimbat cu Vicht pe cîmp sau am băut la 
bar, eu vin negru, iar el whisky, și el mi-a povestit mai departe 
ce se întîmplase cu ei din clipa cînd ajunsese cu Dominique în 
capela pictată de Goya, în dimineaţa cînd ea scăpase sticla din 
miîini și vinul înroșise pardoseala de gresie. 

Vicht își revenise cu totul, nu mai tușea, nu mai avea paloarea 
din ajun, dar se simţea în el o neliniște. De cîteva ori a urcat 
scările și a deschis ușa camerei. Mi se părea că se teme să nu 
găsească patul gol, dar cred că teama era în mine; tot timpul m- 
am așteptat ca ea să fugă, pînă seara, cînd a apărut renăscută. 

De fiecare dată cînd cobora scările, Vicht mă vestea, cu o 
compasiune sfișietor de tristă: „Doarme, săraca!“ N-am auzit 
niciodată pe un om să pună în această vorbă atita dragoste și- 
atita suferinţă. lar cînd am ieșit de la cinematograf și a repetat 
vorba, pentru soarta fetei din film, am avut pe loc presimţirea că 
pe Dominique o așteaptă o soartă mai tristă. 

Am mîncat iarăși sandvișuri cu jambon și cu brînză, iar pe 
urmă băiatul de la bar ne-a adus peștișori prăjiţi. Dominique 
reînviase, cu tot ce fusese dezlănţuire în ea zilele trecute, numai 
că tumultul acum era interiorizat, îi ardea sufletul, se vedea 
după privirea ei extraordinară, care o calcina pe tăcute. Dar o 
știam și nu m-ar fi mirat să izbucnească în gesturi nestăpinite. 
Să fi avut parteneri, sînt sigur că ar fi dansat pînă la ziuă, cum 
dansase la Cartagena cu infanteriștii. Însă la Motilla del 
Palancar, sat agricol, toată lumea se culca devreme, din 
obișnuinţă, chiar dacă nu era obosită. lar cei cîțiva tineri de la 
bar, deși ne priveau cu coada ochiului și se cunoștea că ar fi 
căzut în ispită, n-aveau îndrăzneala infanteriștilor, s-o invite. Şi- 
apoi, nu era nici muzică. 

Toată seara Dominique a stat ancorată de braţul lui Vicht, 
liniștită și profundă, cu capul pe umărul lui, atentă, 
înregistrîndu-i vibraţiile transmise de inimă. Niciodată o ancoră, 
fie ea a celei mai mari nave de pe mările pămîntului, n-ar putea 
să sugereze, măcar pentru închipuirea mea, care știu bine rostul 
ei și știu mai ales cîtă forță ascunde, n-ar putea să-mi dea tot 
atit de deplin impresia solidarizării a două mase, a două corpuri, 
a două euri. Așa cum stătea cimentată în el, părea că niciodată 
nu se va mai desprinde, chiar dacă s-ar naște în ei forţe 
potrivnice. 

A doua zi am plecat, ne-am întors întîi pînă la Utiel, pe unde 


venisem, iar de acolo ne-am îndreptat spre nord, printre munti, 
pe o șosea nu prea bună și pe o direcţie fără logică. Nimic nu 
îndreptăţea alegerea acestui itinerar, decît dezorientarea 
noastră a tuturora. Eu eram primul vinovat, întoarcerea pînă la 
Utiel mă scosese din fire, nu-mi place să trec de două ori prin 
aceleași locuri, la un interval de timp atît de mic, cînd de o parte 
și de alta rămîn spaţii neumblate, pe care n-am să le traversez 
niciodată. Drumul cel mai bun și mai scurt spre Barcelona ar fi 
fost prin Valencia și Sagunto, însă nu acceptam odată cu capul 
să trec iarăși pe acolo, unde abia fusesem acum două zile, fără 
să am măcar amintiri frumoase. Oriciît ar fi fost de bună șoseaua 
aceea, peste ea se suprapunea becul roșu de alarmă, care mă 
vestea că apa din radiator stătea gata să fiarbă. lar a trece încă 
o dată prin Valencia ar fi însemnat ca din portretul făcut pe 
trotuar să nu mai găsesc decît urme de cretă. 

Cureaua a continuat să cadă toată ziua, cînd la treizeci de 
kilometri, cînd la cinci, cînd la zece. Pe seară, cînd ura împotriva 
ei ajunsese pînă la furie, de eram gata s-o tai bucățele cu 
briceagul și s-o arunc în șanțul drumului, chit că ar fi trebuit să 
înnoptez acolo, s-a liniștit dintr-odată. lar de atunci a trecut 
peste un an de zile, o am și astăzi, și nu mai cade și nici măcar 
nu vrea să se rupă, ca să pun alta. Și nici nu am puterea să mă 
descotorosesc de ea, nu simt nici măcar dorința de răzbunare. 
De cînd ţin minte, pentru nimic din viața mea n-am avut atita 
indiferenţă. 

Pe la prînz am căzut în valea rîului Turia și i-am urmat cursul 
în sus, pînă la Teruel, unde am mîncat sandvișuri încălzite pe 
plită. Cît timp am stat acolo, am desfăcut harta și fără să-mi 
consult însoțitorii, de parcă mi-ar fi fost străini, am ales drumul 
mai departe, tot prin munţi, fără să mă gîndesc la dificultăţile lui 
continui. Un salt spre nord sau spre sud ne-ar fi scos repede în 
una din șoselele principale, atit de confortabile, care duc la 
Barcelona, una pe malul mării, alta pe la Zaragoza, unde știam 
că este un castel vechi și o catedrală frumoasă. Dar m-am 
încăpăținat să rămîn la jumătatea intervalului dintre ele, și am 
luat-o pe la Montalban, unde am ajuns seara, făcînd o medie 
orară mizerabilă. 

Ei mergeau acum în spatele meu, mă urmau fără să cîrtească, 
iar la popasuri îmi vorbeau cu menajamente, ferindu-se să mă 
contrarieze, de parcă îmi presimţeau o boală mintală. Nu știu ce 


din mine, necunoscut mai înainte, m-a făcut să profit aproape cu 
răutate de bunăvoința lor, tîrindu-i pe coclauri fără să le dau 
explicaţii, făcînd zigzaguri inutile, oprindu-mă în locurile cele 
mai neîmbietoare și în schimb nelăsîndu-le răgazul să se bucure 
de priveliștile frumoase, destule și parcă mai sălbatice, mai 
puţin uzate decit pe șoselele principale, ceea ce ar fi fost o 
justificare a itinerarului, dacă le-aș fi căutat anume. 

Cu tot haosul din sufletul meu și cu tot haosul drumului, 
aceste două zile smintite, de care credeam că am să mă rușinez 
odată, m-au dus, negindit și nesperat, aproape de împlinire în 
năzuinţa mea de a cunoaște peisajul Spaniei și-au pregătit 
împlinirea deplină din săptămiînile următoare, cînd buna soartă a 
făcut să văd Sagrada Familia. 

Peisajul de la Utiel la Bellpuig, dincolo de Lerida, a repetat, cu 
caractere mai apăsate, ceea ce este irepetabil în această 
geografie nepămiînteană, definitivînd concluzia că, oricît ar fi de 
vecine, locurile din Spania nu se aseamănă niciodată unul cu 
altul. Și cum într-o singură lume nu sînt atitea îmbinări de culori 
și de linii ca din ele să se creeze unităţi infinite, fiindcă orice 
serie are o limită, aici, după ce s-au luat moduluri din Africa, din 
Peru sau din Mexic, s-au mai adus și din lună, cum dovedesc 
fotografiile. Şi cu toate că fără dovadă, sînt sigur că, asemeni 
parfumului acela desăvirșit în Dominique, dar devenit și mai 
inexplicabil după desăvirșire, peisajul spaniol mai are ceva și din 
Marte, și din Venus, și chiar din cele mai îndepărtate planete. 

Pe la prînzul zilei am ajuns în cîmpie și am trecut fluviul Ebro, 
pe la Flix, unde iarăși am mîncat sandvișuri încălzite. Dominique 
era istovită, stăteam toţi trei la bar, sprijiniți de tejgheaua de 
zinc, frecată de atitea mîneci. Ea a pus capul pe umărul lui Vicht 
și a adormit. Tresărea prin somn, își mișca buzele și avea un 
zimbet care, împreună cu felul cum își ţinea capul pe umărul lui 
Vicht, cum îi atîrnau braţele, cum respira, destinsă pînă la 
beatitudine, arătau că este pe deplin fericită, că niciodată nu-și 
va dori mai multă fericire decît în aceste clipe. Și-am fost eu 
însumi fericit s-o privesc, bucurîndu-mă de beatitudinea ei și 
împărtășindu-i-o. Pînă ce a tresărit deodată și a suspinat adînc, 
apăsîndu-și mai tare capul pe umărul lui Vicht, care tot timpul 
nu se mișcase, își oprise pînă și respiraţia, ca să n-o trezească. 
Dar ea dormea înainte, și suspinul și gestul nu însemnau altceva 
decît dorința de a mai urca o treaptă, cînd ultima fusese urcată. 


Era dragoste, spună oricine-orice, nu putea fi altceva, numai 
că depășea tot ce crezusem și-mi închipuisem. O descopeream 
prima dată în forma aceasta, egală și fixă, de unde totdeauna 
crezusem, și creasem vieţi pe credința mea eronată, că 
dragostea, ca să existe, trebuie să curgă tot timpul de la un om 
la altul, aflaţi la înălţimi diferite. Ei erau acum la aceeași 
înălțime, și nimic nu stagna, iubirea continua să curgă de la unul 
la altul, în două sensuri, împotriva legilor fizice. Pe urmă m-am 
gîndit, și-am îndepărtat astfel ultima incertitudine și nedumerire 
din mine, că anafoarele, din care am văzut nu doar unul, calcă 
aceleași legi, iar natura îngăduie artificiile lor ascunse, făcînd ca 
apa să curgă și să se întoarcă între două nivele egale. Dacă 
privești pe deasupra, nu poţi ști ce relief are pămîntul sub ape, 
ca să dea naștere unei mișcări atît de inexplicabile. Dar relieful 
sufletelor noastre, cine ar putea să-l vadă? 

Dragostea lor semăna cu anafoarele. 

Poate tulburată de gîndurile mele, prea aţintite spre ea ca să 
nu le simtă, Dominique a deschis ochii, m-a văzut și-a scuturat 
parul și somnul și, coborîind de pe scaunul înalt, ceea ce i-a 
îngăduit să-și întindă puţin trupul atîta timp înghesuit în mașină, 
mi s-a adresat cu înțelegere și simpatie: 

— Hai să mergem! Dă drumul diavolului din tine, îl aud cum 
își roade zăbala! 

Mi-a fost foarte dragă în clipa aceea, am înţeles că nu trăia 
numai pentru bucuriile sale, ceea ce începusem să simt încă de 
la Cartagena, cînd dansa cu infanteriștii. 

După ce am dat în șoseaua mare, am mai mers vreo zece 
kilometri și am ajuns la Bellpuig, unde ne-am oprit pentru 
noapte. Pînă la Barcelona ar mai fi fost două ore de drum, le 
puteam face ușor, nu eram obosit, dar ceva mă ţinea pe loc, în 
acest sat necunoscut, care n-avea de ce să mă atragă și-al cărui 
nume îmi displace și astăzi, fiindcă pronunția lui catalană mi se 
pare aproape grotescă. Acum cred că, dacă am rămas, a fost o 
predestinare. 

Văzusem pe stinga șoselei un motel nou, cu copertine 
multicolore peste parcajul din faţă, și-am tras numaidecit acolo, 
iar ei s-au oprit lîngă mine. l-am simţit dezamăgiţi, deși nu 
vroiau să arate; cred că se gindiseră să ajungem la Barcelona, 
aveau nevoie de lumina orașului, de animaţie, poate chiar de un 
spectacol, iar pe urmă de un restaurant unde să danseze pînă la 


ziuă. Cînd dragostea a ajuns la o treaptă și cînd nimic n-o mai 
clatină, ea trebuie să se arate oamenilor, căci numai prin ei 
poate deveni legendară. Noroc că am fost eu acolo și pot să 
depun mărturie. 

Dacă au văzut că îmi scot valiza, au făcut la fel, urmîndu-mă, 
fără dezamăgire, împăcaţi cu gindul că pentru iubire e loc în 
orice parte a lumii. Am găsit camere chiar mai confortabile decit 
am fi găsit în aglomeraţia de la Barcelona, dar motelul, pustiu, 
doar cu o fată la recepţie, cu coridoarele goale și tăcute, părea 
pregătit pentru o înmormiîntare. 

Cînd am coborit, după ce ne dichisisem puţin, în restaurant 
ardea un singur bec, răspîndind o lumină prăpădită peste 
mesele încă nepregătite; mai bine l-ar fi stins. Nu se vedea 
nimeni, iar ușa de la bucătărie era zăvorită. Am privit prin 
crăpătura dintre canaturi; în mașina de gătit, mare ca o masă de 
biliard, ardea focul, însă nu se vedea nici o cratiţă pe plită și 
bucătăria era la fel de pustie ca restaurantul. 

— Nu fiţi necăjiţi! a spus Dominique. Am să vă fac o seară 
frumoasă. Haideţi cu mine! 

A fost admirabilă, și seara de asemeni. N-aș fi crezut că poate 
să aibă atita energie și atita inițiativă. Mai întîi a scos din mașină 
o sacoşă mare, pentru cumpărături; era o reclamă a 
parfumeriei, pe ea scria în diagonală „Dominique“, cu literele 
cursive de pe vitrină. Nu știam de ce era atît de mare, nu 
cumpără nimeni parfumuri cu kilogramele. 

— Nu le-am comandat eu, ci asociata mea. S-a gîndit ca 
sacoșele noastre să fie o atenţie pentru cliente, să poată pune 
deasupra parfumurilor și celelalte cumpărături. Nu știe că 
parfumurile se cumpără totdeauna la urmă, nu le poţi purta prin 
prăvălii, trebuie să vii cu ele acasă, repede, să-ţi pui rochia cea 
mai frumoasă, bijuteriile cele mai scumpe, pe urmă să te așezi 
într-un fotoliu și să citești o poezie de dragoste. 

— Ai observat că asociata asta a ta are ochi de găină? întrebă 
Vicht. 

Putea să fie și-n el o micime, nu era fără pată în suflet, 
exaltarea ei îi rănea puţin orgoliul, nu admitea poezie de 
dragoste, ci numai dragostea lui, peste tot ce s-a spus vreodată. 

— Cum vorbești așa? replică Dominique. E foarte frumoasă. 

— Şi o găină nu poate să fie frumoasă? 

— Ba da, am spus eu, în timp ce mergeam spre mijlocul 


satului. Puicuţele cu gitul lung și gușa mică; au un mers mîndru 
și o privire pe cît de languroasă, pe atit de trufașă. Prefăcute în 
femei, ar putea să stea în rînd cu cele mai redutabile frumuseți 
ale veacurilor. 

—  Mi-aţi dat o idee! exclamă Dominique. Haideţi să 
cumpărăm o găină! 

Am bătut pe la mai multe porţi, dar nimeni n-avea găini de 
vînzare, pînă ce am ajuns la vrăjitoarea satului. Dominique a 
înduplecat-o, spunîndu-i că găina îi trebuie pentru farmece. 

— Ai văzut?! s-a bucurat vrăjitoarea. Astăzi tot mai multă 
lume de la oraș face farmece. 

Tot ea s-a învoit să ne frigă găina, cu condiţia ca Dominique 
să-i dezvăluie invocaţiile ei sau măcar o parte din ele. 

— Nu știu decît una, ţi-o spun cînd o fi gata jăraticul. 

Vrăjitoarea a aprins focul pe vatră, în curte, iar noi ne-am dus 
mai departe, am lăsat gara în stînga și îndată, pe dreapta 
șoselei, am găsit o băcănioară, de unde am cumpărat tot ce ne 
mai trebuia pentru masă, piine, sare, piper și tot felul de 
condimente, apoi brînză și roșii, și le-am pus în sacoșa cu 
reclama parfumeriei. Am mai luat trei sticle cu vin negru, pe 
care le-am dus în mînă. Băcanul ne-a zimbit tot timpul cu 
simpatie; auzind vorbă, a venit și nevasta lui, din odaie, pe urmă 
fiica lor, o fetiță oacheșă, frumușică, și toţi trei ne-au condus 
pînă afară, unde ne-au urat poftă bună, și noapte bună, și drum 
bun, și ne-au strîns mîinile, neîncetînd să se bucure de existenţa 
noastră pe lume. 

Fetița a mai mers cu noi vreo sută de metri, apoi s-a întors 
fiindcă era întuneric. Mai departe ne-a însoţit cîinele lor, pînă la 
gară, dînd din coadă, uitîndu-se cînd la unul, cînd la altul, cu o 
privire zîmbitoare, bucurîndu-se și el, ca și stăpinul lui, de 
existenţa noastră. Am vrut să-i dăm piine, dar înainte de a rupe 
coltucul, ne-a făcut să înțelegem că n-are nevoie, nu știu cum, 
poate cu o scuturătură a capului, semăniînd cu gestul omenesc 
de negaţie. Nu s-a lăcomit nici la brînză, doar a mirosit-o, iar pe 
urmă și-a ferit capul, mișcînd cu sfială din coadă, ceea ce făcea 
ca refuzul să nu pară o grosolănie. Era firesc ca unui cîine de 
băcan să nu-i fie atit de foame încît să se repeadă la brînză și la 
piine. 

— Am să-i dau oasele găinii! a făgăduit Dominique. 

Și odată cu aceste cuvinte, a devenit foarte gravă. Credeam 


că ticluiește o invocaţie și aşteptam să văd pînă unde o va duce 
imaginaţia, cum va ieși din încurcătură. 

La răspîntie, Dominique a apucat-o spre gară, iar noi am 
urmat-o; Vicht, cu două sticle de vin în mînă (mie îmi lăsase 
doar una, continuînd să mă menajeze fără să fie nevoie), mi-a 
aruncat o privire nedumerită. Pe mine însă nu mă mira nimic, 
gestul de-a merge la gară e justificat în existenţa oamenilor de 
cînd au călătorit prima oară cu trenul. Ajungînd pe peron, 
Dominique s-a uitat la tabela cu mersul trenurilor, de parcă 
aștepta să vină cineva de la drum; pe urmă s-a așezat pe o 
bancă. 

— Să mai stăm puţin, pînă se face jăratecul. Poate mai trece 
un tren astă-seară. 

— Nu mai trece nici unul! replică Vicht, care se uitase și el pe 
tabelă. 

Avea dreptate, mă uitasem și eu, dar Dominique parcă nu-l 
auzi. 

Cîinele s-a așezat în fața noastră, uitindu-se tot timpul la noi 
și continuînd să se bucure că eram împreună. Fără trenuri, gara 
mi s-a părut inutilă, nu știam ce urma să însemne odată, cîtă 
tristețe avea să-mi evoce, iar mai tirziu cîtă groază. 

După zece minute ne-am ridicat să plecăm, venea un vînt 
cam aspru pe calea ferată. În șosea, cîinele s-a despărţit de noi, 
după ce a mai dat o dată din coadă. Dominique a strigat după 
el, repetindu-și făgăduiala cu o seriozitate aproape ciudată: 

— Am să-ţi aduc oasele! 

Vrăjitoarea ne aștepta lîngă vatră, cu găina curățată pusă 
într-un castron de material plastic, verde ca iarba. 

— A fost o puică frumoasă, ne spuse, puţin întristată. Albă, cu 
creastă roșie, ca o diademă de rubine. Să se fi născut femeie, ar 
fi fost principesă. 

Totuși, nu o silisem noi să taie găina. Prima dată n-o văzusem 
prea bine; în lumina jăratecului mi s-a părut că pe obrazul ei 
zimbește o frumuseţe veche, enigmatică și nobilă. Poate era o 
infantă, izgonită de la curte pentru desfrînare, sau pentru incest 
și pentru crimă. Poate o otrăvise pe propria ei mamă, regina, ca 
să-l seducă pe rege, propriul ei tată. 

Satul dormea în tăcere. 

Dominique a luat găina, a sărat-o, i-a pus înăuntru boabe de 
piper, de ienupăr, capere și un pumn de nuci curățate, apoi a 


înfipt-o în frigarea de fier care aștepta lîngă vatră. Era o frigare 
lungă, cu miner la un capăt, ca s-o poţi roti fără să simţi prea 
tare dogoarea. Și în timp ce găina se răsucea încet deasupra 
jăratecului, cu o mișcare melodioasă, dospind condimente și 
arome, Dominique îi spuse vrăjitoarei invocaţia, care, deși 
scurtă, părea, că se întinde peste întreaga noapte. Pe urmă mi- 
am dat seama că durata ei nu se datora numărului de cuvinte, ci 
felului cum le spunea Dominique. Glasul căpătase un timbru 
nou, puţin vibrat și adînc, care făcea din ea o necunoscută și mă 
punea iarăși pe gînduri, ca dansul de la Cartagena, fiindcă 
sugera încă o faţă a ei și lăsa să se bănuiască și alte feţe, într-o 
succesiune lungă, ca și cum ea îngloba toate caracterele speţei, 
chiar și cele numai visate sau închipuite. Eram atît de intrigat 
încît nu mai simţeam că îmi era frică. Prin glasul acela putea să 
vină asupra noastră orice, o nouă primăvară în locul toamnei, o 
ploaie de sînge, un alt potop sau sfîrșitul lumii: „Neam decăzut, 
nedemn de ai noștri!... Ah, mamă, unde-ţi lăsași puterea asupra 
mării, furtunilor și pămîntului?“... 

Dar era o farsă, îmi venea s-o zgilţii'! De ce aducea aici 
invocaţia Isoldei, de unde o știa și cum de o ţinea minte? Apoi 
glasul ei crescu, și nu-i mai deslușeam cuvintele, pînă ce ridică 
ochii peste copacii de la drum și se adresă văzduhului: „Ascultă- 
mi porunca, vîntule șovăielnic!...“ Din clipa aceea voinţa mea 
era pierdută și nu mai puteam nici să judec dacă vorbele 
următoare îmi erau cunoscute. Dar știu că se porni vintul, făcînd 
să foșnească frunzișul copacilor, în timp ce Dominique își lăsa 
privirea în jos și continua, cu alt timbru: „Cruce a Sudului, 
spunea ea, cu ochii aprinși de jăratec, supune-te poruncii, cum 
se supuse vintul, căci eu sînt fiica magilor, și vino asupra-ne cu 
toată bolta cerească! Alungă Steaua Polară care de la începutul 
veacurilor ne îngheaţă sufletele...“ 

Nu mai știam ce sînt aceste cuvinte, invocaţia Isoldei fusese 
abandonată, și tot atunci se liniștise și vintul din arbori. Ele nu 
puteau fi o inspiraţie a clipei, și nici o construcţie făcută o oră 
mai înainte, cînd mergeam spre gară și mă gindeam că își 
construiește descîntecul pe care îl făgăduise. Cuvintele veneau 
cu mult mai de departe, dintr-o știință veche, necunoscută 
nimănui decit ei, și uitată chiar de ea pînă astăzi, cînd i se 
întorcea în minte, iluminînd-o. 

Nu-i seară să nu caut pe cer Steaua Polară; e o grijă sau o 


obișnuinţă. Fie că sînt pe drum, fie că poposesc într-un loc 
necunoscut, vreau tot timpul să știu unde-i nordul, care-i poziţia 
mea față de punctele cardinale. Fiind nemulţumit că în nopţile 
noroase nu mă pot orienta fără să întreb oamenii, mi-am montat 
în mașină o busolă destul de precisă. Cunoscuţii au rîs de mine, 
gîndind că vreau să-mi înzorzonez tabloul de bord, deși am spus 
totdeauna că adaosurile inutile îmi repugnă, după cum îmi 
repugnă cuvintele inutile, gesturile inutile și tot ce se face 
numai ca omul să-și justifice existenţa inutilă. Cînd nu-i soare, 
sau stele, sau lună, o busolă în faţa ochilor înseamnă pentru 
mine o altă lumină. 

Inainte de a mă așeza în iarbă, lîngă vatră, m-am uitat pe cer, 
după Steaua Polară, și am descoperit-o numaidecit în direcţia 
gării. Era puţin mai jos decit pe latitudinea României, știam și n- 
avea de ce să mă mire, după cum știam că, din locul unde ne 
aflam acum, încă nu putea să se vadă Crucea Sudului. Și 
deodată, pe cînd Dominique își spunea cuvintele, cu glasul acela 
care îmi răcea sîngele, am văzut cum Steaua Polară începe să 
se rotească spre stînga, unde erau Lerida și Zaragoza, iar odată 
cu ea se roteau toate constelaţiile. 

Feeria aceasta n-ar fi fost nouă, de multe ori văzusem cerul 
mișcîndu-se astfel, în virajele făcute cu avionul sau, și mai 
asemănător, în mia de rondouri ale vaporului cu care m-am tot 
rotit în jurul propriei mele fiinţe, între coasta Africii și insulele 
Canare, neîntrerupt, timp de o sută patru zile. Sau altă dată, 
demult, cînd marea era mai caldă decit astăzi și înotam la 
miezul nopţii pînă ce uitam unde mă aflu; mă întorceam uneori 
pe spate, să mă odihnesc sau să visez, și mă roteam pe apă, 
făcînd mișcări mici cu braţele și mutind constelaţiile de 
nenumărate ori cîte trei sute șaizeci de grade. 

Acum însă se întîmpla altceva, iarba pe care ședeam era 
nemișcată, nu mă roteam eu sub bolta cerului, ci cerul se mișca, 
supunîndu-se invocaţiei. Nu vedeam chipul gazdei, fiindcă 
stătea cu capul pe genunchi, lîngă vatră. Dar Vicht era cu ochii 
pe cer, și după uimirea care putea să i se citească pe faţă, îmi 
dădeam seama că vedea ca și mine mișcarea stelelor, nu era o 
halucinație. 

Nu avusesem timp să judec nimic mai departe, cînd în 
dreapta, peste casa vecină, se iscă o lumină roșcată, care se 
limpezi repede pînă ce deveni aurie și atunci apăru luna, pe 


coama acoperișului de olane, făcîndu-l să sticlească. Era o lună 
în ultimul pătrar, își trăia sfîrşitul, și m-am gîndit că peste cîteva 
zile avea să fie lună nouă, iar eu nu știam unde am să mă aflu. 

Dominique își continua invocaţia, dar mi-era imposibil să 
deslușesc dacă repetă vechile cuvinte, și-mi părea rău că, dacă 
erau altele, aveau să-mi rămînă necunoscute. 

Mișcarea bolţii nu a durat mult, s-a terminat cu o ușoară 
zguduitură și cu un vag zgomot de frîine, exact în clipa cînd 
Crucea Sudului ajunsese deasupra copacilor, unde mai înainte 
fusese Steaua Polară. 

A doua zi, busola mașinii era complet dereglată, dădea erori 
de o sută optzeci de grade; la Madrid am luat alta, pe care o am 
și astăzi. Dar pînă să ajung acolo, m-am simţit foarte anapoda. 

— Gata! spuse Dominique, ridicîndu-se de la vatră și revenind 
la glasul obișnuit, de care îmi amintesc cu emoție. Acum vă dau 
de mîncare. 

Am mîncat cu toţii chiar acolo, lîngă vatră. Femeia a aruncat 
lemne peste jăratec, s-a iscat o flacără care ne-a luminat destul 
ca să ne vedem unul pe altul. Pe urmă a adus din casă un 
ștergar curat, l-a pus pe iarbă, iar deasupra a înșirat farfurii, 
tacîmuri și pahare. Dominique a adăugat șerveţele absorbante, 
din care avea totdeauna, teancuri, în sacul ei de călătorie, 
servindu-i să se demachieze. N-am simţit gustul găinii, cu toate 
condimentele îngrămădite în ea, împreună cu măruntaiele. Și 
totuși, am mîncat cu plăcere, ceea ce nu mi se întîmplă 
totdeauna, iar vinul, deși era din cele mai obișnuite, a însemnat 
o desfătare deplină. 

Din cînd în cînd aruncam o privire spre Crucea Sudului, 
întrebîndu-mă dacă odată cu venirea ei în emisfera noastră se 
schimbau și polii pămîntului; cu siguranţă nu, altfel n-ar mai fi 
fost toamnă, și toamna se simţea în toate, în aer și în iarbă și în 
nostalgia din mine, fiindcă dintotdeauna ea îmi amintește de 
apropierea clipei cînd trebuie să fac bilanţul unui an ce se duce. 

Acum mai aveam și-o neliniște, gîndindu-mă ce loc va ocupa 
în acel bilanţ întîmplarea din astă seară. Gazda noastră stătea 
cu noi, ţinîndu-ne tovărășie și înfruptîndu-se din vinul nostru și 
din bucate; numai de găină refuzase să se atingă; poate fiindcă 
o asemulise cu o prinţesă. Şi cum mă uitam la ea, întrebîndu-mă 
cît fusese de frumoasă și ce vîrstă putea să aibă astăzi, am 
văzut deodată, cînd și-a rotit capul, și părul pe care îl purta 


slobod ca fetele tinere i-a zburat într-o parte, încă negru și plin 
de viaţă, am văzut că în urechea stingă, dinspre mine, avea un 
cercel mic de aur. 

Am stat amuţit o vreme, abia acum uimit și nevenindu-mi a 
crede, abia acum îndoindu-mă de raţiunea mea și temîndu-mă 
că trăiesc o halucinație. Și nu mi-am recunoscut glasul, cum nu 
mi-am recunoscut firea, de obicei reţinută, căci nu-mi place să 
mă bag în sufletul omului, cînd i-am spus, ca o afirmaţie, deși de 
fapt voiam să fie o întrebare: 

— Eşti din altă parte a lumii! 

Ea a încuviinţat, fără să mă privească, fără să se mire. 

— Sînt dintr-o ţară mai rece. 

— Şi de ce-ai venit în sudul lumii? 

— Să-mi încălzesc oasele. 

— Să nu uit oasele pentru cîine! spuse Dominique, cu o 
tresărire. 

Am continuat s-o întreb pe femeie: 

— Dar de ce tocmai la Bellpuig? 

— Fiindcă pe-aici trece mai multă lume! Aştept pe cineva să 
vină. 

Spunînd așa, femeia întoarse capul spre drum, de parcă ar fi 
auzit poarta. 

Ciudat mi se părea că pe această șosea într-adevăr foarte 
umblată, cum spunea femeia, toată seara nu trecuse nici o 
mașină, întocmai ca în noaptea de pe malul Rinului, iar pe o cale 
ferată atit de importantă, care lega Madridul de Barcelona, nu 
treceau trenuri. 

— Unde-i cercelul celălalt? am întrebat-o, trecînd și mai tare 
peste firea mea reţinută. 

În mișcarea pe care-o făcuse ca să privească spre poartă, își 
dezvelise urechea din dreapta și atunci văzusem că lobul era 
gol, fără nici o podoabă. Mai văzusem, cum pînă atunci nu 
băgasem de seamă, că era foarte bătrînă, cît nu-mi închipuisem, 
dar n-am simţit nici o dezamăgire, fiindcă la fel de bine ca anii, 
pe faţa ei se vedea, și mult mai mare decit crezusem, 
frumuseţea ei trecută. De-aceea nu putea decit să-mi pară bine, 
căci orice frumuseţe a lăsat în urma ei bucurie. Şi-i neasemuit 
mai mulţumitor să fi fost frumos altădată, decit să fii slut de aici 
încolo. 

— Cercelul l-am dat unui om, cînd am crezut că tot ce-i al 


meu trebuie împărţit pe din două. Dar omul s-a dus... Acum îl 
aștept să vină. 

După o tăcere, femeia se întoarse spre Dominique. 

— Nu poţi să-l aduci? 

— Nu, răspunse Dominique. E prea departe. Are să treacă 
singur într-o zi, dar nu pe șosea, ci pe Calea Lactee. Să te uiţi tot 
în sus. 

Nu știu cînd s-a rotit cerul înapoi. Mergeam spre gară și toate 
constelaţiile nordice erau iar la locul lor, sclipind cu răceală. 

— N-am liniște dacă nu văd un tren! ne spusese Dominique, 
pe cînd ne ridicam de la masă. 

M-aș fi dus să-mi iau sticla de whisky din mașină și să mă 
culc, dacă n-aș fi simţit că nu eram de prisos, mai mult ca 
oricînd. 

Pe drum, Dominique, care devenise fluidă, putînd parcă să-și 
piardă forma în orice clipă, a mers tot timpul ghemuită sub 
braţul lui Vicht, ocrotindu-se. Tandreţea ei obișnuită consta în 
gesturi mai imperative; cînd își lăsa capul pe umărul lui, părea 
că îl domină și îl subjugă, înlănţuindu-l și luîndu-i putinţa să se 
miște. Dăruindu-se, cerea în schimb ca el să se supună, 
dragostea ei era o tiranie, pe care, ce-i drept, și sînt sigur, orice 
bărbat ar fi primit-o cu bucurie, fiindcă răsplata era pe aceeași 
măsură, depășind orice alt fel de dăruire, mergind pînă în partea 
cealaltă a uitării de sine. Dar dincoace de acea zonă sublimă, 
trufia ei răminea trează, i-o vedeai în ochii verzi, prin care 
treceau ape galbene ca veninul de viperă. 

Era prima oară cînd Dominique se supunea pe deplin, căutînd 
adăpost sub braţul lui Vicht. El nu știa, cu firea lui generoasă și 
blîndă, că fusese în primejdie, că de multe ori ar fi putut să se 
încovoaie și să îngenunche, și ea nu l-ar fi cruțat, sînt sigur. l-ar 
fi sfișiat pieptul și i-ar fi mîncat inima, ca preţ al orelor cît se 
lăsase iubită. 

— Ţi-e frig? întrebă Vicht. De ce tremuri? 

— De bucurie! răspunse Dominique, devenind și mai fluidă. 

— Astă seară ești altfel! 

— Da, sînt domesticită. 

Niciodată nu simţisem mai bine înţelesul acestui cuvînt; îl 
folosisem de multe ori, și de multe ori îl auzisem la alţii, chiar de 
curînd, privitor la cîinii care-și caută un stăpiîn. 

— Sînt domesticită și te vreau de stăpîn! adăugă Dominique. 


Ajunsesem pe peronul gării, ne oprisem și ea trecuse în fața 
lui Vicht, puţin îngenuncheată și atîrnată de el, privindu-l de jos 
în sus, cu capul dat pe spate, doborită de iubire și de umilinţă, 
declarîndu-se sclavă și necerînd altceva decit ca el s-o ţină în 
robie pînă la moarte. 

— Cine ești tu? întrebă Vicht. 

Începea să înţeleagă și simţeam că îi era frică. Deasupra 
noastră bătu clopotul gării, atit de neașteptat că mi se opri 
inima. Crezusem că lumea a încetat să existe, că în golul lăsat 
de ea supraviețuiau Vicht și Dominique, într-o gară pustie, cu 
luminile stinse, cu ușile zăvorite, cu macazurile aruncate în aer, 
fiindcă ultimul tren trecuse ducînd rămășițele. 

— Dar tu cine ești și ce vrăji mi-ai făcut? întrebă Dominique. 

Atunci se auzi trenul, departe, și ea tresări, deși clopotul, 
acum cîteva clipe, o prevenise. Venea un tren de care nu știa 
nimeni, trenul ei, fiindcă numai ea îl așteptase. Incet se 
desprinse de Vicht, își îndreptă genunchii, își recăpătă propriul 
ei sprijin și, scoţindu-și cercelul din urechea dreaptă, spuse: 

— Din tot ce am, numai cerceii se pot divide! Am doi și-i port 
de cînd eram mică. Unul ţi-l dau ţie, pe celălalt îl păstrez, să 
avem fiecare o dovadă despre noi înșine. 

Trenul intră în gară fără zgomot, furișîndu-se. Locomotiva 
avea felinarele stinse, scotea pe coș fum galben, de parcă în 
cazan ar fi ars aliaje de crom, nu cărbune; nu se vedeau nici 
mecanicul, nici fochistul. Ferestrele vagoanelor nu erau 
luminate și nu se simțeau oameni dincolo de ele. Nu cobori și nu 
se urcă nimeni; ușile gării nu se deschiseră. Timp de zece 
secunde nu se întîmplă nimic, fu nemișcare și liniște, apoi 
locomotiva fluieră scurt, după ce clopotul bătuse încă o dată. 
Atunci Dominique spuse: 

— Îţi mulţumesc că m-ai domesticit, Vicht! 

Din Sierra Nevada n-o mai auzisem decit o dată spunîndu-i 
numele. Acum îl pronunţa corect și limpede, dar era în glasul ei 
o tristeţe definitivă — niciodată nu putea să se vindece. 

Se întoarse, sări peste linii și se aruncă pe scara ultimului 
vagon, în clipa cînd trenul pornea repede. 

Peste noapte Vicht îmi ciocăni la ușă. Nu dormeam, priveam 
sticla de whisky, fără să pot bea, îmi simţeam maxilarele 
înţepenite. De dincolo de ușă se auzi glasul lui Vicht, consternat 
și confuz: 


— A uitat să ducă oasele... Cîinelui. 
33 


Dar eu am existat și înainte de această întîmplare, am 
conștiința deplină a eului meu, după cum am memoria neștirbită 
a faptelor mele. Mă aflam încă la Paris și, după un drum cu 
metroul, mergeam pe bulevardul Malesherbes, spre consulatul 
Spaniei. Cu atitea ocoluri și cu atitea zile lăsate în urmă pe 
nebăgate de seamă, viza mea de intrare în Spania expirase și 
trebuia reînnoită. 

Bulevardul Malesherbes nu-mi era cu totul necunoscut; nu-mi 
amintesc exact împrejurările, dar ultima menajeră a lui Proust, 
Celeste, cea care a stat în preajma lui pînă la sfîrșit și pe urmă a 
avut ce povesti și ce născoci, spune că stăpînu-su o trimitea 
adesea în bulevardul Malesherbes, să ducă scrisori, sau pachete 
cu cărţi, sau salutări nu știu cui. Nu-i singurul motiv pentru care 
nu m-am simţit deloc străin aici. Am mers pe sub castani, ca pe 
bulevardul Independenţei de la Ploiești, unde am copilărit și 
unde primăvara se făcea bătaie de flori. Cucoanele frumoase și 
ambiţioase defilau în călești împodobite cu flori, și alte flori 
zburau asupra lor, aruncate de pe trotuar. Plăcerea cucoanelor 
am înţeles-o; n-am înţeles, și nimeni nu mi-a explicat, de ce 
bieţii tîrgoveţi, după ce-și iroseau timpul, își mai risipeau și 
banii, dîndu-i pe florile aruncate. Sigur, nu-mi era greu să-mi 
închipui că pe mulţi îi puneau să facă astfel și-i răsplăteau după 
cuviință soţii, părinţii sau amanţii cucoanelor sorcovite. Dar nu 
toată acea mulţime putea să fie cumpărată, nu toate aplauzele 
se plătesc, nu toate voturile se tocmesc; înseamnă atunci că 
exista și o lume naivă, a preafericiţilor și nevinovaţilor, care se 
contaminau ușor de la entuziasmul altora și băteau din palme 
pe gratis. 

Astfel, am ajuns să simt repede, pe cînd încă eram crud la 
minte, că în mercantilul și opulentul oraș al copilăriei mele se 
nășteau două feluri de oameni, și toată viaţa trăiau la înălţimi 
diferite, și pe cei de-al doilea nu-i îngropau în cimitirul primilor, 
unde se făceau monumente mărețe de marmură. Le știu bine, 
le-am învăţat pe dinafară, printre ele mi-am pierdut multe zile 
într-o vreme cînd mi-era frică să merg la școală, fiindcă doamna 
pe care am avut-o de institutoare în clasa a doua primară mă 


bătea la palmă cu o linie blestemată. Era întărită pe muchii cu 
fier care ustură atît de tare, că părea fier roșu și mă miram că 
nu arde lemnul. Prima dată o fi avut vreun motiv să facă astfel, 
nu cred că eram înger, dar mai tirziu sînt sigur că mă bătea 
numai din obișnuinţă sau fiindcă ajunsese la viciu, căci, dacă nu 
mai ai nici o bucurie în viaţă, poate fi și asta una, să vezi cum îl 
doare pe altul. Și astăzi, cînd trec prin dreptul cimitirului 
Viișoara din Ploiești, mă mai simt hăituit și mă ustură palmele. 

Mi-am amintit de toate acestea prin asemuirea făcută între 
cele două bulevarde și, mergînd spre consulatul Spaniei, liber pe 
voinţa mea să-mi schimb drumul în orice clipă și să plec spre 
alte zări dacă aș fi avut vreo supărare cu Spania, m-am gîndit ce 
bine îmi este că astăzi nu mă mai bate nimeni la palmă! Mi-am 
dus trufia aceasta, fără să-mi dau seama cit era de vană, pe sub 
statuia Sarei Bernard, urmată curînd de-a lui Dumas-tatăl, care 
stă aproape faţă-n faţă cu a lui Dumas-fiul, dacă nu mă înșală 
memoria. De-acolo înainte am fost cu ochii în patru, crezînd că 
vor urma alte statui, ale altor oameni, cu renumele și mai mare, 
ale lui Corneille, Racine și Victor Hugo, bunăoară. 

În copilărie, după ce mîncasem prima cireașă luată din pom 
cu mîna mea, întîmplare din cele mai miraculoase la începutul 
meu de viaţă, multă vreme am umblat cu ochii pe sus, crezînd 
că toţi copacii fac cireșe. Dar și astăzi mi se mai întîmplă să mă 
uit printre corcodușele necoapte, sau chiar printre niște ramuri 
goale, albite de chiciură, în speranţa că voi găsi cireșe 
pietroase. Pînă să ajung la consulatul Spaniei, n-am mai văzut 
nici o statuie. 

Cu viza mi-am pierdut multă vreme, un funcţionar negricios, 
care prevestea o Spanie cam neprimitoare, m-a trimis după 
diferite formalităţi, și le-am făcut pe toate, dacă așa era regula. 
Numai că, a doua zi, cînd m-am întors cu ele gata șia văzut că 
nu lăsasem nimic la jumătatea drumului, m-a trimis să-i mai 
aduc și trei fotografii, ca să le lipească pe formulare. Aș fi vrut 
să-i dau una după ceafă, socotind că un om omenos putea să 
mă prevină din ajun despre această nevoie, ca să nu pornesc 
abia acum după un atelier fotografic prin Parisul unde aveam 
altă treabă. 

Era cîte un fotograf ici și colo, dar meșterii nu-și pierdeau 
vremea cu lucrări de patru parale. Trebuia să caut un automat, 
și tot întrebînd în dreapta și-n stînga, și gifiind, fiindcă trecea 


vremea și se închidea consulatul, iar Parisul se ofilea așteptindu- 
mă, am ajuns pînă în gara St. Lazare, unde, în sfîrșit, mașinăria 
automată, în faţa căreia am pozat după ce am pus cîțiva franci 
într-o pușculiță, mi-a eliberat, în treizeci de secunde, patru 
fotografii, gata uscate. Nu m-am recunoscut în ele, și nimeni n- 
ar fi putut să mă recunoască, dar funcţionarul de la consulat a 
fost mulţumit că îl ascultasem, drept care mi-a deschis în faţă, 
cu o simplă ștampilă, toate barierele Spaniei. 

Dar mai înainte, pe cînd mergeam să-mi fac fotografiile, 
alarmat de scurgerea timpului, m-am gîndit, mai puţin 
triumfător decit în ajun, că dacă astăzi nu mă mai bate nimeni la 
palmă, n-am scăpat de toate bătăile. Și, ca un simbol, mi-a 
apărut în faţă linia cu muchii de fier care mi-a chinuit copilăria. 
Atunci am vrut să renunţ și la fotografii, și la Spania. lar astăzi, 
cînd mă gîndesc la clipa aceea de dezgust și descurajare, îmi 
îngheaţă inima. Atitea cîte au fost după ce am trecut Pirineii s-ar 
fi putut să nu fie. lar peste toate, n-ar fi fost seara de la Bellpuig, 
cînd s-a rotit cerul. 


x 


Am căutat la Paris locurile frumoase, e adevărat, le-am căutat 
și pe cele istorice, dar mai mult m-au interesat simbolurile. 
Place de la Bastille, bunăoară; nimic din ceea ce se vede acolo 
astăzi nu poate să-ţi confirme ceea ce a fost altădată. Dar știm 
ce a fost, adevărul este în informaţia noastră, iar drumul în piaţa 
Bastiliei, ca și în alte locuri cruciale, chiar și-n cele foarte bine 
marcate, unde dovezile au rămas neștirbite, cum ar fi templul 
de la Luxor, ca să iau un exemplu din altă parte a lumii și de lao 
distanță mult mai mare, e de fapt un drum în noi înșine. 
Trecutul, oricîte dovezi l-ar adeveri, n-ar putea să existe fără 
conștiința noastră. Lumea e în noi, e un bun al nostru și, dacă 
stau să mă gîndesc, am început s-o acumulez încă din vremea 
cînd mă bătea doamna cu linia la palmă, iar de-atunci n-a trecut 
zi să nu pun încă o piatră în acest edificiu gigantic. Omul ar 
trebui să știe că el este mai mare decit toate cele șase zile ale 
creaţiunii. 

Cînd veneam prima oară de la consulatul Spaniei, siciit că îmi 
pierdusem timpul, aveam o imagine foarte micșorată a mea 
însumi și mă priveam aproape cu umilinţă. Clădirile măreţe prin 


umbra cărora treceam, apropiindu-mă de inima Parisului, mă 
intimidau, micșorîndu-mi și mai mult biata mea imagine, de 
parcă n-aș fi contribuit la înălţarea lor, în vieţile mele trecute. 
Așa am ajuns în Place de la Madeleine, în flancul bisericii, ale 
cărei faţade de templu grecesc, prea noi și prea antice, păzite 
de coloane amenințătoare ca o legiune armată, nu anunțau 
nimic bun pentru un suflet în restriște. Acest edificiu, mai 
degrabă păgin, a fost închinat dealtfel unei Mari Armate, ceea 
ce se vede fără să-i cunoști datele. Regele care i-a urmat lui 
Napoleon l-a redat bisericii catolice, sub hramul bizar al Mariei 
din Magdala. 

Acum faţada se înveselea sub soarele unei strălucitoare zile 
de septembrie, și coloanele războinice se îmblînzeau pînă la a 
deveni feminine. 

Dintre toate personajele Bibliei și ale istoriei creștine, Maria 
Magdalena mi-e cel mai apropiat, fiindcă e cel mai sincer în a-și 
arăta firea omenească. Dacă voi mai avea timp să fac după 
modelul ei o eroină laică, așa cum de mult îmi stă în minte, va fi 
cu siguranţă personajul în care voi pune cea mai multă 
dragoste. Şi pînă acum am luat de la ea cîte o trăsătură și-am 
zidit-o într-un anumit tip de femeie, poate fără să se simtă și 
poate chiar fără să-mi dau seama eu însumi. Sursa însă n-a fost 
știrbită, de aceea, dacă într-o zi mă voi duce s-o caut, am s-o 
găsesc întocmai cum s-a născut ea și cum mi-am dorit-o. 

Biserica, mult prea masivă și rece pe dinafară, înăuntru e mult 
prea monumentală spre a se potrivi cu imaginea unei femei 
îndrăgostite și chinuite de o dragoste interzisă. Totuși, am 
recunoscut-o pe Maria Magdalena, dar în muzică. 

Era curînd după prînz, ora cînd soarele bătea drept în ușă și 
trimitea înăuntru o lumină încărcată de nimburi. Nu se afla nici 
un credincios înăuntru, dacă se poate înţelege și se poate crede, 
cînd nimic nu i-ar fi împiedicat să intre cu sutele, din miile de 
oameni care forfoteau sub cerul dumnezeiesc al Parisului. O 
orgă dublă, în cafas și la altar, cînta în surdină madrigaluri 
creștine, și ele se întilneau la mijloc, într-un dialog stereofonic 
care atesta nu doar dimensiunile bisericii, ci și pe ale inimilor 
încărcate de iubire. 

Fiindcă oriunde m-aș afla, sunetul de orgă îmi va aminti pe cel 
mai mare slujitor al ei, din cîți au cunoscut muzica și biserica, m- 
am gîndit la el, cantorul de la Sfîntul Toma, care niciodată n-a 


izbutit să-și epuizeze cîntările către Domnul, și dacă ar mai fi 
trăit o sută de ani, n-ar fi sfîrșit în necredinţă sau într-o credință 
mai mică. Suspectez misticismul, chiar atunci cînd îl știu sincer, 
fiindcă în acest din urmă caz, eliminînd șarlatania, trebuie să 
pun în locul ei sărăcia cu duhul. Dar cantorul nu și-a luat 
dumnezeul de-a gata, nici nu l-a cioplit după vreun chip 
cunoscut, ci l-a creat cu forţele lui, prin muzică; astfel și-a 
justificat, apoi și-a explicat credinţa, care e îmbogăţită de 
canoane proprii, înscrise într-un al treilea testament al bisericii, 
intitulat mult prea modest „Arta Fugii“. 

Mi-am ales locul la jumătatea distanţei între cele două grupe 
de tuburi și, ascultîndu-le cîntarea mai lină ca răsuflarea 
îngerilor, am întrevăzut în nimburile de soare venite pe ușă 
imaginea Mariei Magdalena și am avut nostalgia locurilor biblice. 

Pe cînd mă îndreptam spre ușa aurită de lumina amiezii și îmi 
număram pașii ca să știu ce lungime are biserica, am văzut în 
faţă, în prelungirea axului dintre cele două rînduri de bănci, 
deschizîndu-se, riguros dreaptă, Rue Royale, iar mai departe 
obeliscul din Place de la Concorde. Cu toată măiestrita 
geometrie a acestui ansamblu care se întretaie cu și mai 
măiestritul Champs-Elysées, cu toată arhitectura lor pariziană și 
franţuzească, m-am simţit într-un ţinut exotic, nu prea 
îndepărtat de Asia Mică și, oricum, înrudit măcar prin sugestie 
cu locurile unde Maria Magdalena căzu în genunchi în faţa 
Mîntuitorului, la vreo treizeci de ani după ce acesta fusese în 
refugiu, în ţara ce dete obeliscul aflat acum, printr-una din 
marile farse ale istoriei, în Place de la Concorde, drept în axul 
bisericii. (Măsurată cu pas cucernic, biserica e lungă de vreo 
șaptezeci de metri.) 

După cîntarea de orgă, am ascultat vijelia stîrnită de 
automobilele pariziene pe sub Place de la Concorde și nu mi-a 
venit să cred ca pot să coexiste. Circulaţia pe deasupra, în piaţa 
care ar îngădui unor avionete să aterizeze dacă n-ar fi obeliscul, 
e destul de trepidantă, fără să ajungă însă la nebunie, cum s-ar 
întîmpla dacă peste automobilele care converg aici din patru 
direcţii ar cădea și cele de la Champs-Elysees, într-o masă cred 
că mai puternică decit toate celelalte. M-am așezat pe bordura 
gurii de tunel unde acestea intră sub pămînt și mi s-a părut că 
niciodată nu vor mai ieși, ci vor rămîne într-un cazan subteran 
cu smoală fierbinte, unde cauciucul și metalul se vor topi, ca să 


curgă spre uzinele de unde au venit, acolo să fie turnate din nou 
și apoi să apară, modernizate, în magazinele de automobile de 
pe Champs-Elysees. lar ocupanţii lor, după ce se vor purifica în 
cazanele cu smoală topită, își vor schimba îmbrăcămintea și 
coafura, se vor bărbieri sau își vor lăsa bărbi și mai mari, și vor 
merge să le cumpere din nou, mai înzestrate decît modelele 
dinainte, cu televizor în culori și cu aer climatizat, la dorinţă. 

Sunetul acestor escadrile de bombardament în picaj îl 
cunoșteam, îi suportasem teroarea în suflet și era cît pe ce să- 
mi treacă în trup, într-o zi, în piaţa Palatului, cînd de abia am 
avut timp să mă refugiez într-un gang, că în urma mea 
mitralierele au și început să arunce în sus pietrele din pavaj. Dar 
pe atunci era război, și știam că într-o zi se va sfîrși. 

Aici nu se va sfirși niciodată, în schimb poate că una din părţi 
își va pierde minţile la un timp, oamenii sau mașinile construite 
de ei în număr fără socotinţă. 

Să nu se creadă că îi pling pe acești citadini. Sînt de toate 
felurile, i-am privit de sus, ameţit și cuprins de admiraţie: sînt 
bărbaţi tineri și bătrîni, unii aproape copii, alţii aproape în cîrji. 
Toţi vor să gonească, nimeni nu se lasă, nici cînd ajung cu un 
picior în groapă. Sînt femei, tinere și bătriîne, frumoase și urite, 
fecioare și femele, și matroane, și căzături cu cusături secrete în 
piele, care nu renunţă la ultima lor senzaţie, aceea de a apăsa 
pe accelerator. Așa cum vin oamenii, ascunși în carlingile de 
sticlă și tablă, cu mașinile aripă lîngă aripă, cu motoarele urlînd, 
gonindu-se unii pe alţii, și fiecare din ei gonindu-și moartea, 
făcîndu-i praf coasa și spulberîndu-i oasele, toţi pînă la unul, fără 
să le vadă chipurile, îmi par niște măreţi și invincibili cavaleri ai 
apocalipsului. Chiar și căzăturile cu pielea cusută și cu un picior 
în groapa. Dacă piciorul celălalt e bun, te salut, apasă pe 
acceleraţie! 

Înfricoşătoare și magnifică fu vremea noastră! Cei ce vor veni 
după ea, mă tem că vor fi niște nevolnici și vor privi în urmă cu 
gura căscată. 

Treizeci de kilometri pe oră a fost viteza admisă cînd începea 
istoria automobilului. In copilăria mea, șaizeci pe oră era viteza 
smintiţilor, iar în tinereţe, cu o sută mergeau învingătorii marilor 
întreceri. Și iată că veniră Bugatti, Lancia, Alfa-Romeo și chiar 
Talbot; și Mercedes, apoi Ferrari, BMW și Maserati; iar după ei 
Porsche, Chaparral, Lotus, BRM, Climax și Honda, spre a nu uita 


japonezii; veniră unii mai ambiţioși decit alţii, îmi înfrinez 
plăcerea de a aminti pe fiecare; veniră, unul mai vijelios decît 
altul, cu motoarele lor năprasnice, de cinci sute de cai, 
anticipînd pe cele de o mie sau de două mii — Dumnezeule! — 
cu trei sute de kilometri pe oră și cu alte sute în față. De mult 
„Blue-Bird“, care nu-i altceva decit tot un vehicol pe roate, 
depăși mia de kilometri, vecină cu viteza sunetului. lar odată cu 
ele, vehicolele înaripate, trecînd dincolo de această viteză, 
numită Match |, prescurtarea unei formule magice, au fulgerat 
prin Match Il, cu două mii de kilometri, spre Match III, care va fi 
și el al oamenilor de astăzi. Dar pe urmă va veni ZIDUL, unde 
toate se vor opri, zdrobite de propria lor îndrăzneală. Atunci nu 
știu cum și încotro vor porni generaţiile viitoare, dar probabil vor 
începe și ele cu treizeci de kilometri pe oră, încercînd să 
descifreze secretele generaţiilor trecute, ascunse în scrieri 
cuneiforme. 

Temerară și nobilă fu vremea noastră, cînd fecioarele, ca 
niște valchirii, călare pe zeci de cai ca pe unul, se aruncă sub 
Place de la Concorde cu o sută de kilometri pe oră, făcînd să 
vibreze, în priapica lui erecţie, obeliscul de deasupra, din care 
praful s-ar alege dacă ar intra în el un escadron de automobile. 

Viteza omoară astăzi mai mulţi oameni decit omoriră 
cruciadele în lungi campanii. Moartea lor e deplinsă și legi aspre 
încearcă s-o împiedice. Şi iată, ne aflăm în situaţia bizară cînd 
oamenii se tem de lege, și nu de moarte. Cînd fug de lege și o 
înșală, iar moartea în schimb o acceptă. Pe vremuri, cavalerii își 
arătau vitejia luptîndu-se cu spada prin pieţe și la marginea 
drumului. Şi toţi știau că din doi are să moară cel puţin unul. 
Eroică fu vremea lor, cîntată în balade, dar ce departe a rămas, 
ea în urmă și ce micuță îmi pare lupta cu spada! 

Inchipuiţi-vă că mia de cavaleri dintr-o singură oră, care se 
rostogolesc lipiți unul de altul în pasajul de sub Place de la 
Concorde, și de sub alte pieţe, și pe infernala autostradă care 
duce de la Ventimiglia la Genova, prin tuneluri lungi, otrăvite de 
eșapamentul automobilelor, fără să poată opri, fără să poată 
întoarce, fără să poată gîndi la viaţa lor viitoare, și toţi cavalerii 
autostrăzilor știu bine ce îi așteaptă pe ei și pe cei din spate 
dacă uneia singure dintre mașinile aflate în faţă îi explodează un 
cauciuc și se răstoarnă sau se pune de-a latul. 

li leagă pe toţi acești oameni o nebunie comună, o excitație 


bolnavă, o intoxicație a sufletelor, ca să nu le fie frică de ceea 
ce se apără oricine și aici pare o iminenţă fatală? Nu; îi leagă o 
încredere omenească, mai mare decit a mușchetarilor și a 
tuturor eroilor din legende. O încredere care, trecînd din anonim 
în anonim, din capul pînă în coada coloanei, devine unanimă. 

Pornesc șosele de toate felurile, din depărtări, ca izvoarele, 
din trei sute șaizeci de direcţii, ca razele, și converg spre un 
punct care, de la un loc înainte, nu mai poate fi ocolit, fiindcă e 
un nod al pămîntului, un Place de la Concorde sau un tunel pe 
autostrada  Genovei. Circulă mulţi încurcă-lume pe aceste 
șosele, și derbedei, și chiar răufăcători, aflaţi din greșeală la 
volanul unei mașini, în loc să fie la închisoare. Ei fac toate 
ticăloșiile, îi cunosc, mă scot din fire și aș vrea să-i biciuiesc, 
legaţi de un stilp, căci, hai să zicem, ar fi prea mult să-i împușc, 
deși îmi vine. Ei îţi taie calea, nelegitim, uneori aproape de 
crimă, și sînt miraţi dacă le faci cu pumnul în urletul frînelor și al 
claxoanelor. Alteori se tirăsc pe șosea așteptindu-te să vii din 
urmă, aruncîndu-ţi în parbriz mizgă sau criblură și înecîndu-te cu 
fumul motorului; iar cînd vrei să-i depășești, măresc viteza 
brusc, obligîndu-te să intri în competiţie cu ei sau, dacă n-ai 
puterea să-i învingi, atunci să le înghiţi iar fumul, mizga și 
criblura; căci îndată ce te văd că te-au lăsat în urmă, micșorează 
viteza tocmai cît trebuie ca să le devii trenă. Dacă vin din faţă, 
se aventurează să depășească un poids-lourd, ocupîndu-ţi cu o 
nerușinare sfruntată partea din drum și făcîndu-ţi semne 
imperative cu farurile să te dai la o parte. Unde? Așa a pățit un 
om pe care-l cunosc și știu cît e de prevăzător și respectuos cu 
legea șoselei. El nu s-ar băga pe sub Place de la Concorde, 
fiindu-i teamă că ar stinjeni pe alţii. Cînd prevede aglomeratie, 
stă acasă sau își schimbă itinerarul. Chiar dacă nu-l admir, îl 
socotesc un om stimabil. Într-o zi, un balaur, de-o agresivitate 
sălbatică, l-a silit să iasă din șosea și bietul om s-a ales cu 
mașina zdrobită. Şi-a mai rămas și vinovat pe deasupra, fiindcă 
agresorul s-a dus mai departe, fără nici o mustrare de conștiință 
și fără nici o zgirietură pe mașină, încît nimeni și niciodată nu 
mai putea sa-i dovedească ticăloșia. 

Sînt multe alte feluri de agresiuni pe care le săvirșesc 
derbedeii șoselelor. Cu toată îndrăzneala lor, de i-ai crede zmei 
coboriți pe pămînt și capabili să ajungă din nou în înălțimea 
cerului, ei se dovedesc proști conducători, fiindcă nimeni nu 


poate conduce bine fără simţul dreptăţii, al frumosului și al 
iubirii de oameni. Zona lor de operaţie e mai degrabă periferică; 
ei fac ravaje pe acolo pe unde șoseaua e mai tolerantă și nu 
pedepsește toate nesăbuielile. In locurile aglomerate sau 
primejdioase, unde ei înșiși pot deveni victime, bat în retragere 
și iar se duc în patria lor, unde nimeni nu le contestă puterea. 
Foarte puţini ajung pînă la nodul pămîntului; acolo se cuminţesc, 
își dau seama că n-au altă scăpare decit să-și recunoască frica și 
să se facă mici între ceilalţi. 

Privind intrarea tunelului din Place de la Concorde, m-am 
gîndit că printre miile de mașini care trec pe acolo, unele s-au 
rătăcit, venind din patria derbedeilor. Cum să le deosebești de 
celelalte? Și tot privind astfel, deoarece am stat multă vreme 
acolo, m-am gindit că o astfel de trecere este o școală din cele 
mai serioase. Și s-ar putea ca măcar unii dintre derbedei, dacă 
au trecut o dată pe sub Place de la Concorde, să devină 
conducători onorabili. Cum însă ar fi posibil să mă înșel într-o 
măsură destul de mare, și școala aceasta n-o fi destul de 
severă, aș propune ca o supremă măsură de cuminţire 
autostrada Genova-Ventimiglia. 


34 


Drumul acela e aproape încheierea călătoriei mele. Plecasem 
de la Madrid cu prea multă întirziere, iar acum mă grăbeam să 
nu mă prindă vremea rea pe drum, și mai ales să nu mă prindă 
oboseala, fiindcă o simţeam dîndu-mi ocoluri. 

După o săptămînă de suferință, uneori frămiîntat de 
incertitudini, revoltat de nedreptate, Vicht uitase teama lui 
primă, condamnarea la moarte și acum dorea să trăiască, orb și 
surd în faţa inevitabilului. Visa că o va regăsi pe Dominique și 
vor pleca în Canare, unde eu abia fusesem, apoi în insulele 
Capului Verde, de-acolo pe Coasta de Fildeș, patria micuţei 
negrese de la „Hotel de l'Avenir“, unde dormisem o singură 
noapte. In noaptea aceea o visasem cu trupul înroșit de 
coacăze. Imaginea ei mi-a venit în minte mai tîrziu, cînd am 
văzut filmul de la Madrid, cu fata împușcată în patul de 
dragoste. Atunci m-am gîndit că sucul de coacăze vroia să 
sugereze sîngele, și negresa apărea în visul meu ca o 
presimţire. 


După ce visase o altă escală, la Capetown, pe care și eu l-am 
visat multă vreme, dar unde nu cred să mai ajung vreodată, 
Vicht se dezmeticise brusc, înţelegind că Dominique n-o să mai 
vină, și se hotărise să plece în Belgia. Numai gîndul morţii nu-i 
revenise, aș fi spus că uitase cu totul îngrozitorul lui diagnostic 
și se străduise să-și economisească energia, rezervînd-o parcă 
pentru fapte măreţe. În ajunul plecării mele își expedie mașina 
la Bruges, cu trenul, iar el își luă bilet de avion, ca în loc deo 
săptămînă să reducă drumul la cîteva ore. In ultima clipă, cînd 
ne luam rămas bun, în faţa hotelului „Asturias“, la o sută de 
metri de parfumerie, Vicht se răzgîndi pe neașteptate și se 
hotărî să meargă cu mine pînă la frontieră, de unde fiecare să 
ne luăm calea noastră. Drumul cel mai bun fiind pe la Barcelona, 
am mai trecut o dată prin Bellpuig și ne-am uitat amîndoi cu 
multă tristețe la fațada motelului, unde începusem o seară 
frumoasă. Am trecut pe la casa vrăjitoarei bătrine, cu un singur 
cercel de aur. Restul drumului am tăcut împreună. Cînd, a doua 
seară, am ajuns la Port Bou, cu trei kilometri înainte de 
frontieră, Vicht s-a răzgîndit încă o dată și m-a rugat să merg la 
gară. 

— Nu pot pleca! mi-a spus, cu un aer somnambulic. Trebuie 
să mă întorc la Madrid; poate Dominique a venit. 

Calea ferată trecea pe o coastă de munte, deasupra orașului. 
Am urcat o scară lungă de piatră, pînă în gară. O jumătate de 
oră cît am așteptat trenul, am intrat în restaurant și am mîncat 
sandviciuri cu jambon, care mi-au amintit alte seri ale noastre și 
mi-au adus dorul de Dominique. Parcă ea plecase din viața mea, 
nu din a lui Vicht, atît mă simţeam de obijduit. Intr-o jumătate 
de oră s-a făcut întuneric, dar pînă să plece trenul încă nu mi- 
am dat seama ce noapte neagră și goală venea din faţă. L-am 
condus pe Vicht la vagonul lui și, după ce trenul a plecat, i-am 
făcut semne cu batista. Nu mai era nimeni acolo, în afară de 
mine. Un conductor, la ultimul vagon, m-a ameninţat cu pumnul, 
admonestindu-mă furios cu vorbe pe care nu le auzeam din 
cauza zgomotului. Abia după cîteva clipe, gesturile lui devenind 
tot mai furibunde, a trebuit să înţeleg că făceam un gest 
interzis, semnele cu batista puteau să-l deruteze pe mecanic; 
oricît de absurdă ar fi fost explicația, nu găseam alta. Mi-am 
lăsat mîna în jos, umilit și parcă bătut, și așa s-a terminat Spania 
pentru mine. Cîteva clipe am uitat și de Vicht și de Dominique, 


dominat de ura pe care o purtam omului din tren, cu 
amenințările lui. Şi astăzi mă mai simt indignat și nedumerit, 
cînd îmi amintesc. Datorită acelei întîmplări, care a fost și 
ultima, sînt nevoit să cred că Spania, oricît am colindat-o și am 
aflat-o, și-a păstrat măcar un ultim caracter nepătruns. 

Cînd ajungeam la Port Bou era încă lumină și de pe șoseaua în 
serpentină care cobora înălțimile stincoase ale Pirineilor se 
vedeau panoramic marea și orașul, adăpostite într-un golf de 
piatră. În acești munţi mi-am închipuit că a fost sălașul 
briganzilor cărora sărmanul don Jose li se alătură, urmînd-o pe 
Carmen, cea care îl pierde. Am vrut să rămîn acolo pînă a doua 
zi, să văd peisajul într-o lumină mai bună, să caut potecile 
străbătute de catiri odinioară, să ajung într-un desiș, spre 
creste, unde să aud tinguirile lui don Jose, „secunda mărită“ și 
risul provocator al crudei, prima femeie care m-a fascinat, în 
adolescenţă, de care mi-a fost frică și pe care la sfîrşit am urit-o. 

În lumina serii peisajul era vînăt, rece, plin de ameninţări 
surde. Cred că dimineaţa, pe soare, tot ce construisem în acest 
decor s-ar fi topit repede; astfel, a fost mai bine că am plecat 
îndată ce nu s-a mai auzit zgomotul trenului. Dar am plecat 
fiindcă după întimplarea din gară mă simţeam izgonit, nu 
sufeream ostilitatea nedreaptă și nu puteam să-i răspund altfel 
decit întorcînd spatele. 

Nu era timpul să povestesc plecarea mea din Spania, fiindcă 
după aceea nu mai rămiînea nimic de spus. Am vrut să fac un 
salt înainte, să-mi descarc sufletul de cea mai grea amintire, ca 
o zi de război, un atac lung și absurd, printr-o ploaie de gloanţe 
continuă și fără speranţa nici unei victorii. Acesta e drumul de la 
Ventimiglia. L-am început într-o după-amiază, la ora trei, dar 
cînd mă duc cu gindul la ziua și ora aceea, îmi dau seama că 
începuse cu mult înainte, nu la Ventimiglia, și nu avea să se 
sfirșească la Genova, ci să continue spre nord, pînă la Milano, 
unde am avut prima zi de odihnă și am putut să mă întreb ce se 
întîmplă cu mine. 

Așadar, începutul lui adevărat, așa cum mi se reflectă în 
suflet, a fost clipa cînd mi-am luat rămas bun de la Vicht, 
făcîndu-i semne cu batista de pe peronul gării. lar exasperările 
încep cu admonestarea violentă a conductorului, cu pumnul lui 
ridicat spre mine și cu greaua mea nedumerire. 

Am coborit repede scările lungi de piatră; m-aș fi dat de-a 


rostogolul. Așa se sfirșea Spania. Dar am mai mers trei kilometri 
pe pămîntul ei, fără să-l mai văd în întuneric. Nu vedeam decit 
șoseaua, îngustă și răsucită, urcînd în munţii briganzilor. La 
curbe, farurile băteau în pămîntul pietros, arid, uscat, foșnind de 
singurătate. Singurătatea pămîntului are un sunet al ei, pe care 
îl aud cu alt simţ decit al auzului. E o plîngere șoptită, întretăiată 
de icnete; pămîntului singur îi este frică. 

Mi-era și mie frică de noaptea aceea goală și nepătrunsă și, 
totuși, mai mare mi-era mila pe care mi-o făcea pămîntul. Aș fi 
vrut să opresc, să cobor și să-l mîngii. 

Jos, în străfunduri, simţeam marea; în față se simţea Franţa. 
Pe negindite am ajuns la o baracă; pe întuneric mi s-a părut o 
colibă. Un om s-a ivit la geam, mi-a făcut semn să merg înainte. 
Abia după ce am trecut am înţeles că în punctul acela Spania se 
sfiîrșise de-a binelea. Și nu mă mai puteam întoarce, nici măcar 
ca să mîngii pămîntul. 

Mi-am dat drumul la vale, căci nu-mi rămînea altceva decit să 
adun kilometrii și să risipesc timpul. Tot drumul a fost o goană 
de aici înainte, cu prea scurte răgazuri, pînă am ajuns acasă și 
am descuiat ușa. 

Mergeam la vale pe pămîntul Franţei, mi-l închipuiam pe Vicht 
în tren, cum se ducea la Madrid, s-o caute pe Dominique care 
era pierdută. lar eu mă simţeam mai singur decit pămîntul. 

Am trecut prin cîteva localităţi mici, de coastă, așezate sub 
munte. La Cerbere, prima din ele, ar fi trebuit să schimb banii, 
dar nu mi-a fost aminte; știu doar că marea era aproape, 
mergeam pe chei, se deslușeau bărci și vapoare legănîndu-se. 
Ar fi fost un loc frumos unde să rămîn peste noapte, la un hotel 
cu marea în faţă, cu ferestre spre răsărit, să văd soarele cum 
iese din apă. Dar m-am dus înainte. 

Am mers pe o cîmpie necunoscuta, după ce s-au sfîrșit munţii, 
într-o lume care începea sub botul mașinii și se sfirșea la o sută 
de metri, unde lumina farurilor se oprea într-un perete de 
întuneric tare ca stînca. Știam că lumea mea era dincolo, în 
bezna aceea adîncă; n-aveam ce face decit să merg înainte. 

Nu era ceasul mai mult de zece cînd am ajuns la Perpignan, 
unde o rămășiță a raţiunii m-a silit să rămîn peste noapte. Pînă 
acolo m-au dus numai reflexele, atît de credincioase și de 
neobosite. Cred în ele mai mult decit în orice altceva mi-ar defini 
fiinţa, știu că vor rămîne vii încă o clipă după ultima clipă de 


conștiință. În afară de motorul mașinii, trei motoare se rotesc tot 
timpul, mijlocind cele trei manevre compuse: accelerația, frina, 
volanul. Pînă la ultimul dram de benzină, pînă la ultimul 
kilometru, pînă la ultima secundă! 

Abia începuse noaptea și străzile erau goale, sîmbătă seara. 
Nu treceau nici mașini, nici oameni. Nu se auzeau strigăte de 
beţivi; nici muzică. Trebuia să fie așa, ca să simt și mai bine cît 
rămăsesem de singur. 

Nici la hotel nu era nimeni, decît patronul, un om tînăr. Un 
hotel curat, pe o stradă măturată bine. Să mă fi așezat pe 
trotuar, n-aș fi luat un fir de praf pe mine. Dar mi-ar fi trebuit 
altceva, și m-am temut că aveam să-i simt lipsa și-n alte zile: o 
uliţă colbuită, ca în satul La Gudiña, unde mîncasem piine în 
tovărășia căţelei și a asinului. 

L-am rugat pe hotelier să-mi dea ceva de mîncare în cameră, 
nu vroiam să intru într-un restaurant, să văd lume. Trebuia să- 
mi respect singurătatea dacă plecasem singur în lume. 

Mi-a pus pe o tavă friptură rece și piine; o piine afinată și atit 
de rumenită, că îi trosnea coaja numai sub greutatea privirii. 
Apoi mi-a pus o sticlă de vin, de-o jumătate de litru; știam că nu- 
mi va fi de ajuns, dar mai aveam whisky. 

— Folosiţi-vă de duș, e alături, mi-a spus hotelierul, pe cînd 
îmi dădea cheia odăii. 

Atita mărinimie m-a mirat, în Franţa, căci nu mi-a luat nici o 
plată pe apa caldă, care mi-a prins foarte bine. 

După dușul fierbinte, m-am așezat să mănînc în tihnă, în 
camera mea puţin mansardată, ceea ce, împreună cu 
cretoanele înflorate, o făcea foarte prietenoasă. Aveam multe 
motive să mă simt bine, la sfîrșitul unei zile atît de grele, cînd 
mă aflam la adăpost, cu vinul și cu mîncarea în faţă. Dar cînd 
am rupt în mînă franzela rumenită, care trosnea ca vreascurile, 
dînd o muzică dulce și aromată, mi-a stat inima și am simţit o 
durere, gîndindu-mă că pîinea spaniolă se terminase și că avea 
să-mi lipsească multă vreme, dacă nu toată viaţa. 

Ce să fi făcut dacă mi-era foame? Am mincat tot ce se vedea 
pe tavă, am mîncat încet și temeinic, cu o sîrguinţă îngîndurată, 
fiindcă tot timpul mi-era mintea în urmă. lar cînd am sfîrșit 
mîncarea și vinul, și se cuvenea să fiu mulţumit de toate, cu 
patul larg, moale, înfăţat proaspăt, așteptindu-mă să-mi 
odihnesc oasele, că tare erau obosite, am simţit dintr-odată că- 


mi curg lacrimi pe faţă, curgeau încet și poate chiar că îmi 
făceau bine. Dar plingeam, cum pling oamenii, de ce să spun 
altfel!?... Îmi părea rău după pîinea din Spania, îmi era milă de 
Vicht, pe care mi-l închipuiam la ora aceea mergind cu trenul. Și 
îmi era dor de Dominique. 


35 


lată de ce, fiindcă mi-era milă și dor, drumul mai departe, prin 
sudul Franţei și prin Italia, a fost o goană nesăbuită. In sufletul 
meu nu mai era loc pentru nimic, peste dor și milă. Cele întîlnite 
în cale n-au rămas nevăzute, mi-am făcut datoria să le privesc și 
să le țin minte, dar bucuria de a le ști am simţit-o mult mai 
tîrziu, și nu dintr-odată, și va mai trece timp pînă să se dezvăluie 
cu totul. 

Cînd pe la prînzul unei zile am traversat Monte Carlo, defilînd 
prin faţa nesfîrșitelor lui catedrale, am înţeles că spiritul meu 
refuza să mai fie conform cu lumea. Văzusem catedrale tot 
timpul, munţi întregi de piatră cioplită, cu turnuri și cupole în 
toate stilurile, pentru toate credinţele creștine și chiar pentru 
alte credinţe. Niciodată nu fuseseră atitea ca la Monte Carlo, atit 
de continue și de nesfirșite. Era un conglomerat de temple, care 
mi-a mărginit drumul pe stînga, toată lungimea orașului. 
Templele bogăției, mai puternice decit ale oricărei alte religii. In 
limba orașului se numesc palate și hoteluri, dar li se spune așa 
numai ca să poată funcţiona un portar la ușă, păzind liniștea 
preoţilor și oprind pe neiniţiaţi să asiste la slujbe. Inăuntrul lor, 
mașini de calculat, electronice, ocupă pereţii în locul orgilor; 
cîntările lor nu se numesc corale și mise, ci bilanţ, divident, 
profit și pierderi. 

De mult pierdu biserica puterea de-a excomunica pe 
nesupușii la dogme, trimiţindu-i în focul gheenei. Aici însă, 
afurisenia proferată din amvoanele care se numesc Consilii de 
Administraţie dă loc la prăbușiri care zgilțiie lumea, face să se 
clatine Turnul Eiffel, Turnul Parlamentului de la Londra și zgirie- 
norii de la New York. Blestemul preoţilor provoacă sinucideri în 
masă, cum se întîmplară în America, la sfîrșitul celui de-al treilea 
deceniu. 

Dorisem mult să vin la Monte Carlo, să-mi acord o zi întreagă 
de plăcere, și dacă nu se nimerea să fie tocmai atunci întrecerea 


de automobile, barem să trec și eu o dată pe traseul acela, pe 
care se aleargă între moarte și glorie. 

N-am putut să îndur atita revărsare de bogăţie, după ce 
văzusem și simţisem ce puţin îi trebuie omului ca să fie fericit 
cum n-a mai fost nimeni, și ce învecinată cu fericirea, și ce 
neîngrădită și gata să se abată asupra noastră este nefericirea. 

Urma un drum frumos în planurile melc, să revin la Nisa, iar 
de-acolo s-o iau spre nord, pe valea Varului, pînă hăt la 
Chamonix, de unde să trec în Italia pe lîngă Mont Blanc, care 
acum gemea sub zăpadă. Și dacă îmi lipsea îndemnul pentru un 
ocol atît de mare sau dacă mă temeam de zăpadă, măcar să fi 
mers pe coastă, pe la San Remo și Imperia și tot lungul Mării 
Ligurice, unde ar fi fost mult soare. Dar acest drum mi-ar fi luat 
toată ziua de miine, iar eu vroiam să ajung departe încă de 
astăzi, zicînd că îmi va fi bine dacă voi pune mai multă distanţă 
între dor și milă. Așa că la Ventimiglia, fără să fi căutat cel puţin 
podul pe care îl aruncară italienii în aer la începutul războiului, 
m-am năpustit pe autostradă. 

Pentru un om care nu știe despre ce este vorba, imprudenţa 
se iartă, dacă mai este de folos vreo iertare, cînd ai trecut prin 
caznele iadului. Să facă însă o asemenea faptă unul informat 
bine sau, și mai rău, care a mai săvirșit-o o dată, este egal, după 
mine, cu a-ţi pune ștreangul de git fără a te sili nimeni. 

Nu mă bag în treburile constructorilor de drumuri, să spun că 
un pod pe deasupra mării, pe toată această lungime, ar fi fost 
mai ușor de făcut și-ar fi costat mai puţine parale. Ceea ce este 
sigur, lăsînd la o parte preţul, nimeni n-ar fi avut de ce să 
blesteme o asemenea lucrare, cum am blestemat eu 
autostrada. Că or fi fost pe desfășurarea ei și părți mai umane, 
este posibil, dar nu ţin minte. Ce m-a chinuit și m-a înspăimîntat 
sînt tunelurile și viaductele, legate sistematic între ele, ca 
înnăditurile șinelor de cale ferată, care dau pocnete ritmice și ar 
putea să te înnebunească, dacă nu s-ar pierde între celelalte 
zgomote ale trenului. 

Tunelul înseamnă întuneric și incertitudine. Dacă adaugi lipsa 
de aer, mai înseamnă o îngreuiere a respirației, tocmai cînd 
tensiunile prelungite o fac să-și dubleze ritmul; e dureros ca un 
înot prelungit pe sub apă. Dacă vezi fumul eșapamentelor 
așezîndu-se straturi în faţă, ca botul mașinii să-l perforeze și să-l 
învălătucească, aruncîndu-l în urmă, se naște teama de 


sufocare. Dacă știi că fumul nu-i doar cărbune făcut pulbere, ci 
poartă cu el cel mai primejdios dintre gazele toxice, fiindcă nici 
unul din simţurile omului nu poate să-l depisteze, începe 
spaima; nu spaima de moarte, ci de masacru. Căci dacă un om 
își pierde cunoștința în această cameră de gazare, toţi din 
coloana lui devin victime. Poţi intra în peretele de piatră sau în 
camionul greu de alături; nimeni care vine din urmă, pe sute de 
metri, nu poate să scape. 

Or fi fost și tuneluri duble, dar nu le mai ţin minte, și spun așa 
ca să nu fac o nedreptate. Mai degrabă cred că toate adună în 
ele autostrada, cu amîndouă sensurile ei, unul fiind despărțit de 
celălalt numai printr-un parapet șubred sau poate printr-un rînd 
de stîlpi, insuficient să limiteze nenorocirea și împiedicînd-o să 
se transforme în catastrofă. Cînd toate patru benzile de 
circulaţie s-ar bloca prin ceea ce la început ar fi o simplă 
tamponare, cine mai poate veni să salveze răniții? Zeci de 
vehicule, sau sute, s-ar contopi într-o masă de metale strivite, 
de sub care ar răzbi urlete... La întuneric, în străfundurile 
pămîntului! N-ar lipsi decit focul, căruia nu-i trebuie mult ca să 
izbucnească. Oamenii care își imaginează iadul și-ar imagina 
mai greu sinistrul acela, fiindcă îi lipsește noțiunea de pedeapsă. 
In iad sînt trimiși păcătoșii, să-și spele păcatele. Aici oamenii, 
oricîte păcate ar avea, n-au trecut pe la nici o judecată și nimeni 
nu le-a semnat condamnarea la moarte. 

Doi prieteni care cunosc această autostradă s-au mirat de 
panica mea, spunîndu-mi că drumul lor a decurs ca o 
promenadă. La fel de bine le-o fi fost miilor de oameni cîți au 
trecut după ei într-o singură zi, și milioanelor de oameni din 
numeroasele zile următoare, pînă la timpul cînd mi-a venit 
rîndul și mie. 

Am fost mai slab de înger decit toţi ceilalți? Mila și dorul luate 
cu mine să-mi fi scăzut puterea de a vedea și de a înţelege ca 
toată lumea? Dar, pe cît mă știu, și rar mi s-a întîmplat să nu mă 
știu bine, dorul, cît o fi fost el de amar și oricît mi-o fi ars inima, 
nu m-a făcut niciodată nevolnic, ci a trezit în mine setea de 
vitejie. Poate chiar de aceea mergeam atunci pe autostradă, și- 
am mers mai departe, pînă s-a făcut noapte, cînd de mult ar fi 
trebuit să mă opresc la o casă primitoare, albă, cu flori în faţă, 
pe malul Mării Ligurice și să privesc soarele cum coboară și cum 
apune. 


Vedeam soarele în dreapta, vedeam și cîte o bucată din 
Marea Ligurică, pierdută în jos, la adîncimi ameţitoare, cînd, 
ieșind dintr-un tunel și înainte de-a intra în altul, străbăteam 
viaductul de peste prăpastie. Așa e drumul, săpat în stîncă și 
aruncat peste abisuri. După întunericul prelungit kilometri și 
îndesit de fumul motoarelor Diesel, lumina soarelui venind brusc 
și cu toată intensitatea, ca o flacără de magneziu, îţi arde ochii; 
iar priveliștea, izbucnind violentă ca o explozie, îţi zgilțiie capul 
pînă la ameţeală; atunci viaductul parcă se leagănă, fără 
stabilitate. 

Am văzut, și m-am uitat la ele atît de ascuţit că îmi puteau 
plesni ochii, ventilatoarele montate în sus de gura tunelului, să 
împingă înăuntru aer sau să scoată afară gazele. Dar nici unul 
nu mergea în ziua aceea, să nu spună cineva altfel, că nu-l cred 
să se fi uitat mai aprig decit mine. Și chiar dacă vor fi mers, 
înaintea mea sau după mine, diametrul lor mă îndreptăţea să 
cred că niciodată n-ar fi putut să facă mare ispravă, nici la cea 
mai ridicată turație. Poate de-aceea nu mergeau, cunoscîndu-se 
că ori cu ele, ori fără ele, la fel e răul și la fel binele. 

Am mers minute lungi lingă cisterne grele, care îmi spărgeau 
urechile cu urletul motorului, amplificat în pereţii de piatră. lar 
în acest timp de pedeapsă, din care nu puteam ieși fiindcă nu 
mă lăsa cel din faţă, fumul aruncat perpendicular peste mine îmi 
mizgălea parbrizul şi-mi întuneca farurile, de nu mai vedeam 
nimic pe alocuri, ci mă bizuiam pe simţul liniei drepte, localizat 
de-a lungul braţelor, de la umeri pînă la pumnii care strîng 
volanul. Cred însă că de cele mai multe ori m-a ajutat norocul, 
deși nu l-am invocat niciodată, socotindu-l fără nădejde. 

Am simțit în unele clipe lipsa de aer pînă la senzaţia 
strangulării. M-am surprins respirind repede, în spasmuri, cu 
gura mare și ţeapănă, ca peștele aruncat în iarbă. De citeva ori 
am simţit cum starea aceasta mă ducea la nepăsare și am 
recunoscut simptomul intoxicării; am mai avut timp să gindesc 
că, dintre toate primejdiile, nepăsarea este cea mai teribilă, și 
atunci am invocat spaima, ca să mă biciuiască. 

Au fost momente cînd m-am hotărît să ies din șosea la primul 
refugiu, căci sînt și din acestea din loc în loc, pe lîngă viaducturi, 
platforme săpate în stincă sau turnate în beton peste 
poviîrnișuri. Le-am asemuit cu viitoarele porturi cosmice, unde 
astronauții, în drum spre planete, se vor opri să-și tragă sufletul, 


dacă nu-l vor fi pierdut în spaţii. Nu m-am ţinut de cuvînt 
niciodată, ci am mers înainte, clătinîndu-mă, privind locul de 
popas cu coada ochiului, fiindcă, îmi dădeam seama în ultima 
clipă, nu de popas aveam nevoie, ci de sfîrșitul drumului. 

Cînd într-un tîrziu, care în realitate nu măsura decît șaptezeci 
de minute, printre doi pereţi de stîncă s-a văzut Genova într-un 
fund de prăpastie, mi-am spus că infernul se terminase. Era alt 
infern jos, sub pături de fum și de praf, prea dese ca să se mai 
vadă și flăcările; drumul pînă acolo mi s-a părut că ar fi ca o 
coborire pe lumea cealaltă și nu știu cu ce inimă m-aș fi 
încumetat a-l străbate, dacă n-aș fi fost hotărit să-l ocolesc 
grabnic. Mai bine că marea nu s-a văzut deloc, decit s-o fi 
descoperit în captivitate. 

Astfel, m-am aruncat pe schimbătorul de cale aflat la înălțimi 
alpine, unde șoselele se separă, și fără să iau măcar o clipă 
piciorul de pe acceleraţie, am pornit spre Milano, odată cu 
ultimele raze de soare. 

Spaima de tuneluri m-a urmărit și după ce-am ajuns la aerul 
liber. Dar aproape de orașul unde vroiam să mă odihnesc seara, 
între oameni care îmi purtau prietenie, m-a cuprins altă spaimă. 
Deși nu putea fi comparată cu prima, nu mi-a fost deloc bine, 
după atita drum, cînd cădea noaptea, să-mi dau seama că, din 
greșeală, aruncasem chiar în ziua aceea foaia din caiet pe care 
era scrisă adresa prietenilor și telefonul. Cum nu mi se întîmpla 
prima oară, mi s-a făcut silă de mine. lar după ce am cugetat 
cîtăva vreme la starea mea nu prea fericită, am vrut să fac 
dreptate sentimentelor mele și mi-am spus că, decit silă, tot mai 
bune erau mila și dorul. 


x 


Oare toate să fi fost atit de dușmănoase numai în închipuirea 
mea zdruncinată? Sînt sigur că nu, împotriva oricărei alte păreri 
aș avea vreodată și împotriva oricui n-ar vrea să-mi dea 
dreptate. 

Tot ce mai trebuie să mărturisesc, în folosul adevărului, este 
că tunelurile nu mi-au plăcut niciodată. Primele, poate, mi-au 
stîrnit curiozitatea. Citeva m-au intrigat. Unele, mari, mi-au dat 
un fel de satisfacție, făcînd și eu parte din tabăra celor care au 
fost capabili să sape drum în stîncă, întocmai ca în poveste. 


Atit a fost, și pe urmă le-am străbătut cu fălcile strînse. Dacă 
le-aș ști dinainte, le-aș ocoli pe departe. Numai că le ocolești pe 
unele, ca să dai peste altele. 

Prefer șoselele înguste și povirnite, din Alpii Italiei și din 
Elveţia, pe care le urci din greu și nu le cobori ușor, uneori cu o 
roată în marginea prăpastiei, alteori frecîndu-te de mașina care 
vine din faţă. Dar acolo ai tot timpul cerul deasupra capului și ce 
înseamnă cerul cu adevărat știi numai cînd tunelul îl înghite, cu 
toate zările, într-o clipă, ca o gură de balaur. 

Sînt tuneluri și în orașe. La Belgrad, la Roma, din cîte cunosc 
și îmi vin în minte. Și în Place de la Concorde, desigur, unde mă 
aflu acuma. Și la Madrid, tunelul care m-a uimit și m-a zăpăcit 
ca nici un altul. 

Veneam acolo pe la amiaza zilei, căzînd dinspre nord-vest, pe 
la Zamora și Salamanca. Cu planul în față, părea foarte simplu, 
deși Plaza de Toros, unde trebuia să ajung, o pusese naiba 
tocmai în partea cealaltă a orașului. Ajunsesem dintr-o răsuflare 
pe Calle de la Princesa și nu-mi fusese greu, avînd grijă să 
controlez cu busola că merg spre sud-sud-est și, încă mai ușor, 
să ţiu soarele în faţă și puţin către dreapta. Artera aceasta bine 
desenată se arcuiește încet către răsărit; aici busola trebuie să 
arate o sută, apoi nouăzeci de grade, iar soarele să treacă în 
fereastra din dreapta. Tot atunci, Calle de la Princesa își 
schimbă numele și, fără să-și schimbe caracterul, decit că se 
aglomerează, devine Avenida Jose Antonio, atit de bine 
cunoscută astăzi. Ea ocolește pe la nord Puerta del Sol, unul din 
reperele mele viitoare, și curînd cade pieziș în Calle de Alcală, 
acolo unde în colţ este clădirea cu cupolă și cu o Victorie, sau cu 
un înger suflind din trompetă pe acoperișul de tablă. Mi s-a 
părut un ornament caraghios, dar mai tîrziu am făcut din el un 
semn de orientare, fiindcă îţi sărea în ochi de departe. 

Odată în Calle de Alcalâ, magnifica, nu ai decit să ţii linia 
dreaptă, peste pieţe și intersecţii, în timp ce busola arată spre 
nord-est, iar soarele bate în colțul din dreapta al geamului din 
spate. Așa ajungi sigur în Plaza de Toros. 

Nu știu cîte puncte din cele citate am atins atunci, la prima 
mea trecere de-a latul orașului. Am mers cu viteza pe care ţi-o 
impun ceilalţi, am trecut pe lîngă un arc de triumf, pe lîngă 
statui și palate, printr-o piaţă cu jocuri de apă și pe urmă n-am 
mai știut ce arată busola și de unde mă bate soarele. 


Mai tîrziu, cînd mă descurcam destul de bine acolo, că nu-mi 
trebuiau nici cinci minute să ajung de la Cibeles la Plaza de 
Roma, n-am putut să recunosc locul acela. După un timp de 
zăpăceală, am încercat să mă orientez cu vechile mele mijloace, 
dar odată ce locul de pornire este necunoscut, nu-ţi mai folosesc 
la nimic nici soarele, nici busola. 

Un automobilist din cei dispuși totdeauna să te scoată din 
încurcătură, ascultindu-mi păsul, mi-a spus: „Vino după mine, 
domnule!“ 

L-am urmat plin de recunoștință, ţinîndu-mă de coada lui ca 
să nu ne separe vreun semafor roșu, și după nu știu cîte ocoluri, 
după ce am trecut iar pe lîngă statui și printr-o piaţă cu jocuri de 
apă, apoi prin umbra unui arc de triumf, o poartă de piatră, m- 
am pomenit pe artera largă și riguros dreaptă care mai tîrziu 
avea să mă ducă în Plaza de Toros, direct și fără nici o 
dificultate, și care se cheamă Calle de Alcalá, minunata. Atunci 
însă nu mă uitam ce largă era strada, ce clădiri frumoase avea 
pe o parte și pe alta, nu mă uitam nici la busolă, nici măcar la 
soare, ci numai la automobilul din faţă. 

Toate se întimplau într-o goană prea mare ca să-ți mai 
amintești cum te cheamă și ce hram porţi pe lumea aceasta. 
Cea mai mare unitate de măsură a timpului era secunda, 
divizată în fracțiuni pe care nici nu le pricepi în împrejurări mai 
domoale. Și astfel, a venit o fracțiune de secundă cînd braţul 
ghidului meu din faţă a ieșit pe fereastră, făcîndu-mi un semn 
pe care poate l-aș fi înțeles dacă viteza noastră ar fi fost scăzută 
la jumătate. Nu-mi păsa de nici un semn, nu aveam alt gînd 
decit să-l urmez de aproape, de vreme ce-mi spusese: „Vino 
după mine, domnule!“, și să fiu cu ochii în locul unde putea 
izbucni lumina lui roșie, ca să friînez și să nu-i zdrobesc spatele. 

În secundele următoare am simţit că mă duc într-o vale și, 
pînă să mă lămuresc bine, m-am și pomenit între lumini 
galbene, înșirate în stînga și-n dreapta, pînă departe, că și 
infinitul mi se părea galben. Sunetul cauciucurilor a trecut brusc 
la octava superioară, printr-o ascensiune cromatică, în vreme ce 
motorul cobora, tot cromatic, două octave. Cunosc bine 
sunetele mașinii, de data asta însă păreau mai complexe și mi- 
au trebuit mai multe secunde pînă să înţeleg că nici cauza lor nu 
era simplă. Se schimbase deodată și înclinarea planului de 
înaintare, și structura învelitoarei lui, și volumul de aer unde se 


propagă vibraţiile sonore. Căzusem în tunel, cu alte cuvinte, 
într-o atmosferă mai densă, care amplifica sunetele și trezea 
nenumărate armonice, de parcă excavaţia aceea luminată în 
galben ar fi fost un tub de orgă, în poziţie orizontală, de 
dimensiuni posibile doar într-o lume cu imaginaţia rău bolnavă. 
În locul soarelui pe care îl avusesem în spate, mă înconjurau 
miile lui de sateliți galbeni, anulînd orice umbră și desfiinţind 
punctele cardinale. lar cum pe coridorul dintre cele două lungi 
raze galbene alergau odată cu mine sute de lumini roșii, ca ale 
unor corpuri cerești în formaţie, mi s-a părut că intrasem sub un 
cer subpămîntean, îl simţeam posibil, altfel construit decit cerul 
astronomic, îngăduind stelelor să lucească odată cu soarele, 
noaptea aici fiind simultană cu ziua. 

Omul din faţă, care îmi prilejuise frumoasa descoperire, îmi 
tot făcea semne cu braţul, dar nu înţelegeam ce vrea să 
exprime, decît poate marea lui admiraţie pentru lumea aceasta 
fantastică. O admiram și eu, că altceva nu puteam face, 
așteptam să ajung într-o altă galaxie, cînd deodată am văzut că 
toate din față se împărțeau în două, un triunghi cenușiu, ca 
botul unui plug de zăpadă, care se apropia cu viteza luminii, 
despica șirul roșu de stele, împreună cu sateliții galbeni ai 
soarelui, creînd la mijloc o zonă de întuneric. Nu încăpea vorbă 
că aici se afla un nod al cerului, unde toate ale închipuirii și 
raţiunii se despărțeau în două, ieri separindu-se de miine, 
lungimea de lăţime, frigul de căldură. Și dacă nu tot aici se 
despărțise apa de uscat la Facerea Lumii, apoi e sigur că la 
această răspintie s-au născut alfa și omega în giîndirea 
oamenilor. 

Neaviînd nici o putinţă să judec alternativele, am luat-o pe 
alfa, în vreme ce ghidul meu se ducea pe omega, făcîndu-mi un 
ultim semn cu braţul. 

Cînd mai tîrziu am ieșit la lumină, într-o piaţă, și am întrebat 
pe un taximetrist dacă eram în Plaza de Toros, omul s-a apucat 
cu mîinile de cap, în timp ce mă privea cu o grea consternare. 
Într-adevăr, ajunsesem în altă galaxie. 

Am recunoscut locul mai tîrziu, în ultima zi, cînd mă plimbam 
cu Vicht prin Madrid și ne spuneam gîndurile finale. Deodată el 
se opri, cu ochii la gura unui tunel pe unde se năpusteau în 
lumină șiruri de mașini, într-o goană înnebunită. Nu-l interesa 
însă nici tunelul, nici mașinile, gîndul lui era cu totul în altă 


parte. Auzeam cauciucurile trecînd cromatic în octava inferioară, 
în vreme ce motoarele urcau treptat două octave. Oamenii de la 
volan reculau brusc, toți în același punct, capul le cădea pe 
spate și cei care nu aveau un suport la ceafă, cred că își puneau 
la grea încercare vertebrele cervicale. Era efectul luminii de 
afară: soarele, ajutat de viteza mașinii, li se înfigea între ochi, ca 
o lamă de sabie. 

La această imagine, venită în minte cu toată acuitatea, fiindcă 
senzaţia desprinsă din ea îmi era bine și de mult cunoscută, mi- 
am amintit deodată că la Toledo primisem o sabie în miniatură, 
copie migăloasă a unei săbii adevărate. Cine mi-o dăduse mi-a 
spus că ar fi frumos să deschid cu ea scrisorile pe care mai tirziu 
le voi primi din Spania, și nu pe altele. N-am avut noroc să-i dau 
această întrebuințare; după ce am purtat-o cu mine prin toată 
peninsula și prin insule, privind-o din cînd în cînd seara și 
bucurîndu-mă că era frumoasă și de la Toledo, mi-au furat-o la 
Sevilla, împreună cu tot ce aveam asupra mea în ziua aceea. 

— O ţii minte pe vrăjitoarea bătrînă de la Bellpuig? mă întrebă 
Vicht. Dominique era fiica ei. Chiar dacă nu se cunoșteau. 
Cineva o furase de mică. 

Știind că eram la vest de centrul orașului, priveam mașinile 
care izbucneau în lumină și mă întrebam unde răspundea 
cealaltă ramură a tunelului? Poate tocmai la Paris, în Place de la 
Concorde, dincolo de Pirinei și de Sena. Vicht mai spuse: 

— Cred că s-au recunoscut în ultima clipă. De-aceea a fugit 
Dominique. 

Nu puteam să-i spulber această iluzie... Dar de ce n-ar fi fost 
așa? m-am gîndit mai tîrziu. Oricite explicaţii s-ar mai găsi, 
fiecare ar putea să fie cea bună. 


36 


În diagonală cu intrarea tunelului din Place de la Concorde 
sînt peluzele și grădinile unde mi-am închipuit-o pe Gilberte, 
fiica Swannilor, provocîndu-l pe tînărul ei amorez. Cu multă 
ardoare m-am străduit să construiesc imaginea acestei fete, pe 
care mi-am dorit-o gingașă și încărcată de farmec; tot ce-am 
izbutit să scot a fost un fel de excitație, prilejuită de jocul ei 
puţin pervers, lupta corp la corp cu un partener în care n-am 
putut să cred niciodată. 


Am căutat-o din nou, pe băncile parcului; n-am găsit-o. Nu-mi 
va rămîne decit s-o visez într-o noapte, s-o supun unui 
interogatoriu abil și să spulber ambiguitatea. 

Una din aleile de-a lungul căreia mi-am dus investigația 
infructuoasă poartă numele lui Proust; pe bună dreptate. La o 
sută de pași, automobilele se năpustesc sub Place de la 
Concorde. Acolo ar fi trebuit s-o caut pe Gilberte, nu pe bancă; 
într-o mașină decapotată, cu picioarele rezemate în tabloul de 
bord, cu capul dat pe spate, convertită în sfîrșit la imaginea care 
a refuzat să se formeze altădată. S-o fi recunoscut într-o fată 
frumoasă și puţin nebună, din zilele noastre, căreia nu-i place să 
se prefacă și n-are nevoie să pară altceva decit este. Tipul de 
lîngă ea, cu plete și cu favoriți pînă sub maxilare, cu o mînă pe 
volan, s-o pipăie cu mîna cealaltă, iar ea să ţipe excitată, și 
tipetele să coboare cromatic, odată cu modulaţia cauciucurilor. 
Așa s-a născut muzica atonală, dar cine ar crede? 

Nu-i nepotrivit să-mi amintesc că lui Proust i-a plăcut 
automobilul sau măcar i-a plăcut să-l folosească, dovadă că a 
avut la scară un taximetru închiriat cu ziua, măcar într-o vreme 
și măcar în unele zile. 

Aici a fost, oricum, o predestinare. Zona investigaţiilor lui 
citadine este astăzi dominată de automobile în circulaţie. lar 
clădirile senioriale prin faţa cărora el își va fi purtat obsesia 
titlurilor de nobleţe sînt ocupate de magazinele unde se vînd 
automobile. 

Bineînţeles că am fost să le văd și cred că nu mi-a scăpat nici 
unul. Automobile de toate felurile, dar mai mult din cele moţate. 
Am intrat din prăvălie în prăvălie, împreună cu mare mulţime de 
oameni. Din zece mii, cumpără unul. Negustorul n-are de unde 
să-l știe; ar exista indicii, dar pot fi înșelătoare. De-aceea e 
tolerat acolo oricine, chiar și haimanalele care se urcă la volan, 
așezîndu-se cu hainele murdare pe stofa argintie, și cu ghetele 
prăfuite pe mocheta pufoasă, și trîntesc portiera, și se lasă pe 
spate, afundîndu-se în tapițerie, mai lipsind doar să scuipe și să 
scuture fumul ţigării. 

Dar am văzut și un domn care cumpărase. Un Citroen cu 
motor rotativ, făcut în colaborare cu nemţii. Cunoscătorii nu 
prea au încredere în aceste motoare. Prea puţini susţin ideea 
contrară. S-ar putea astfel ca mașina cumpărată de domnul 
acela să fie un triumf, tot așa cum s-ar putea să fie un dezastru 


— bani aruncaţi pe fereastră. Cumpărătorul ședea la biroul de 
sub cupolă și iscălea cecul, cu stiloul de aur al vînzătorului. (Nu 
s-ar fi putut să fie altfel decît de aur, ba i s-ar fi potrivit și cîteva 
nestemate, ca pe atomizorul Mariei-Antoaneta.) 

Era un bărbat de vreo patruzeci și cinci de ani, să fi avut mai 
puţin nu i-ar fi stat bine, de statură mijlocie, cu gesticulaţia 
energică, deși reținută, cu haine castanii bine croite, cu cravata 
și cu cămașa ca din vitrină, un bărbat din aceia cărora toate le 
vin bine. Avea o faţă cu linii ferme, brună, încă bronzată de 
peste vară, încărunţit numai cît trebuie ca să ţi se asculte 
cuvintul într-o societate mondenă și într-o Societate Anonimă. 
Așa mi l-am închipuit pe Swann, chiar dacă alţii îl vor fi văzut 
altfel, cam pleșuv înainte de toate. De aceea am zăbovit și l-am 
studiat pînă la urmă. Cite n-aş mai putea spune! Ce miini avea și 
ce manichiură! Şi ce batistă la piept! Și ce portvizit! (din care a 
scos cartea de vizită). Și ce carte de vizită! — cu litere cursive, 
în relief, de le-ar fi putut citi și-un orb, cu buricele degetelor. 

— lată adresa! a spus domnul. 

— După-amiază aveţi mașina acasă, a răspuns negustorul. 

Ar fi avut-o în aceeași oră, dacă nu trebuia să i se instaleze, 
după cum am înţeles îndată, sistemul de climatizare; acesta se 
livrează numai la cerere și nu-l cere oricine. 

Domnul era Swann fără îndoială, și cu siguranţă că Gilbertei îi 
cumpărase mai de mult mașina decapotabilă. 


x 


E ca un triumf; îmi vine să strig ura! În alte magazine n-am 
mai intrat la Paris și n-am cumpărat nimic decit planul orașului, 
în prima zi, iar în altă zi flori pentru Cilly. Și vin, se înţelege de la 
sine. 

Nu-i nevoie să amintesc cîteva piese electronice, destinate să- 
mi îmbunătăţească instalaţia de reprodus muzică și cerute de 
marea competență a sfetnicului meu în materie. Achiziţia 
aceasta n-are nimic mercantil, e mai degrabă o aventură 
spirituală, dezinteresată și hazardată, în zona idealurilor 
înșelătoare. Fiindcă o îmbunătăţire, la capătul unui lung șir de 
îmbunătăţiri depășite, cere altă îmbunătăţire după prima clipă 
de satisfacţie, și astfel nu ești expus niciodată să cazi cu nasul 
în ţărînă și acolo să-ţi construiești casa. 


Dovadă că obiectele acestea nu aparţin negoţului, ci magiei, 
este că nu le găsești în magazinele unde cumpără oamenii, ci în 
mici dughene aproape secrete, în cartiere îndepărtate. Patronul, 
care repară un televizor, fără convingerea că are să izbutească, 
se uită cu o sprînceană ridicată pînă în tavan pe lista cu piesele 
căutate. In spatele lui sînt rafturi goale. 

— Şi la ce-ţi trebuie dumitale calota cutare și difuzorul cutare 
— și ce mai urmează? întreabă negustorul, măsurîndu-te din 
tălpi pînă în creștetul capului. 

— Păi îmi trebuie pentru asta și pentru cealaltă... 

Abia pe urmă se decide să caute în niște tabele, să umble cu 
virful creionului pe cifre și simboluri, căci altminteri piesele 
electronice sînt bine catalogate. Dar ce folos pentru mine? 

— N-avem! zice negustorul. 

— Unde aș putea găsi în altă parte? 

— Numai la Munchen, acolo se fabrică. 

Trecusem pe lîngă Munchen și nu crezusem că e nevoie 
pentru piesele mele să mă abat pe acolo. Mai tîrziu le căutasem 
la Köln, care, fiind o capitală, socoteam că are de toate. Ar fi 
trebuit să mă alarmez încă de acolo: din zecile de prăvălii 
strălucite, am fost îndrumat la o dugheană, singurul loc unde mi 
s-a spus că voi găsi piesele. lar la dugheană (cu rafturile 
aproape goale) am aflat că, într-adevăr, nu le-aș putea găsi 
altundeva în tot orașul, dar că nu le au nici ei, din păcate, și mai 
bine să mă duc la Munchen. 

Le-am căutat la Londra și, negăsindu-le, m-am hotărit să am 
răbdare pînă la Paris, unde poţi găsi tot ce visezi peste noapte. 
lar acum iată-mă în dugheană, continuînd să sper și spunîndu-i 
negustorului: 

— Mai am un număr de telefon; am să întreb acolo. 

— E numărul meu de acasă. De unde-l ai? 

— Dintr-un catalog, cine să mi-l fi dat altfel?! Dar uite că mai 
am o adresă... 

Adresa e pe o stradă vecină, n-am de mers prea departe. 

— Nu te duce degeaba. Acolo am domiciliul. 

Mai știu încă o adresă, în partea cealaltă a Parisului. 

— Acolo e depozitul nostru. Domnule, nu te mai osteni; fiindcă 
te văd străin și mi-e milă de timpul dumitale, poate am să ţi le 
găsesc pînă miine. 

Ei nu, asta nu-i negustorie. Și am dreptul să strig ura, că nu 


m-a ademenit nici o minune, nici cravatele, nici parfumul. 

În ultima zi însă, m-am răzbunat și am cumpărat automobile, 
pe Champs-Elysees, cîte mi-au plăcut, cu duiumul. 

Nu știu mai niciodată ce-mi trebuie, de aceea, cînd mă uit 
într-o vitrină, ori n-aș cumpăra nimic, ori le-aș cumpăra pe toate, 
și merg înainte. Pentru mine, obiectele în stadiul comercializării 
își pierd interesul, le privesc ca și cînd nu le-aș mai fi văzut 
niciodată, uit ce întrebuințare au și abia cînd ajung acasă mă 
dumiresc că unele mi-ar fi fost necesare. Vitrinele, dacă sînt 
frumoase, mă atrag, dar le privesc cu dezinteresarea cea mai 
deplină, ca pe un peisaj sau ca pe o natură moartă. Mersul la 
cumpărături mi se pare o pedeapsă, deși, dacă îmi cumpără 
altcineva, mă bucur chiar și de o pereche de ciorapi sau de o 
radieră (care totdeauna îmi lipsește din casă). În schimb, îmi 
place să cumpăr automobile. N-am cumpărat multe, se înţelege, 
totuși dacă pun la socoteală toate hîrburile din tinereţe, numărul 
îl depășește pe al cravatelor care îmi atîrnă inutile pe ușa 
dulapului. N-aș cumpăra în fiecare zi cîte unul, fiindcă de azi 
pînă miine n-aş avea nici cînd să-l încerc pe el, nici cînd să-mi 
încerc plăcerea. Să zicem că unul pe lună ar fi rezonabil, ca între 
două cumpărături să rămînă timp de consumat satisfacția. 

Mi-ar mai fi plăcut în viaţă să cumpăr avioane și yachturi; nu 
cine știe cîte, căci n-am ca îndemn nici viciul, nici orgoliul, ci 
numai bucuria marilor traversade. Unul din fiecare mi-ar fi fost 
de-ajuns, atita timp cît nu dădea semne de oboseală. 

Tentaţia automobilelor e mult mai ramificată, din cauza 
modelelor numeroase, a formelor, a culorilor, a frînelor, a 
motorului, a performanţelor. Şi nu trebuie să le cauţi la capătul 
lumii, în porturi sau pe cîmpuri de aviaţie, ci într-un singur șir de 
vitrine. 

Astfel că le-am cumpărat pe toate cîte mi-au plăcut: un 
Porsche-Targa, cu motorul în habitaclu, de te asurzește; în 
schimb mașina aceasta bine studiată se lipește de șosea ca 
guma arabică. Am luat și un Dino-Fiat, rămas în urmă pe lingă 
altele, numai fiindcă mă ispitise o dată și sînt credincios 
sentimentelor mele trecute. Citroenul cu motor rotativ l-am 
cumpărat din curiozitate, ca să văd ce satisfacţie va avea 
domnul Swann și care îi este competenţa. 

— Să-i punem climatizator? m-a întrebat vînzătorul, pe cînd 
îmi întindea stiloul de aur (între timp îi montase și nestematele) 


ca să iscălesc cecul. 

— Bineînţeles, și grabnic, fiindcă plec în ţările calde. Cînd e 
gata, s-o trimiteţi la garajul din Boulevard Blanqui, colţ cu Rue 
de la Glacière și s-o predaţi algerianului. 

E o plăcere nebună să duci astfel de conversații. 

Toyota-Celica, o izbîndă puţin învechită, am luat-o fiindcă am 
studiat-o într-o revistă de specialitate, anii trecuţi, unde era 
testată în comparaţie cu mașina pe care o am astăzi și care mi 
se oferea atunci cu totul din voia soartei. Poate la acea 
comparaţie ar fi cîștigat mașina japoneză, deși mă temeam că la 
prima revizie aș fi găsit cîte un japonez ascuns după fiecare 
supapă, suflind din răsputeri în timpul aspiraţiei, spre a mări 
compresia. Spiritul de sacrificiu al japonezilor se cunoaște și 
Kamikaze este cel mai zguduitor exemplu. Dar după ce am pus 
pe două coloane performanţele uneia din mașini și ale celeilalte, 
am cumpărat-o pe cea care era disponibilă. 

M-am temut puţin de un Lomborgini, năprasnic ca un crocodil 
cu coada tăiată, și era cît pe-aci să-i întorc spatele, ceea ce ar fi 
fost o înfrîngere. Pe urmă mi-am spus că, de vreme ce Ferrari și 
Maserati nu erau mai puţin năprasnice, și totuși le luasem, 
trebuia să-mi duc îndrăzneala pînă la capăt, și formaţia de 
reptile să fie întreagă. 

O grijă, în timp ce numărul automobilelor continua să crească, 
era dacă algerianul o să aibă loc pentru toate. „Treaba lui!“ m- 
am gîndit apoi, socotind că fiecare e dator să-și facă meseria. 
Îmi rămîneau destule griji cu alesul culorilor și cu trierea 
accesoriilor suplimentare, instrumente şi zorzoane, viciul 
vînzătorului de automobile. M-am luptat din greu să le resping 
pe cele caraghioase și inutile; vînzătorul nu se lasă nici cînd și-a 
irosit tot sîngele; în bătălia dusă cu tine, merge să-și facă 
transfuzie și iar își începe asaltul. Apărarea cea mai sigură, și 
singura totdeodată, rămîne revolverul. N-am tras, n-a fost 
nevoie, vînzătorii au văzut că dădeam piedica la o parte. 

A doua zi, urmînd să plec, m-am dus la garaj să-mi iau mașina 
și am găsit-o într-o rînă, cu un cauciuc din față lăsat de-a 
binelea. 


x 


Holly Golightly, Holly-Călătoarea, cum își spunea ea însăși 


într-o tristă deridere, și pe care o chema atit de frumos și de 
straniu, Lulamae, cînd era mică și slabă ca o vrăbiuţă, îl iubește 
pe fratele ei pînă la fanatism, nimeni nu poate să se îndoiască. 
Atunci cînd moare în război, nefericitul, îl iubim și noi, fără să-l fi 
văzut vreodată, îl iubim și-l cunoaștem prin marea dragoste pe 
care i-o poartă Holly, ajunsă la nebunie în clipa nenorocirii. 
Înainte de întîmplarea aceasta tragică, dragostea ei este zidită 
pe milă și tandreţe, pe bunătate și pe o nostalgie sfișietoare. 
„Unde-i fi tu, Fred? se tînguiește Holly, pierdută în amintirile ei 
triste. E atit de prost, săracul! — cine să-l ajute?!“ 

Cam acestea sînt cuvintele, după cum îmi aduc aminte. La 
care prietena, vlăjgana cu penele jumulite, se indignează: „Cum, 
tu poţi să spui despre unul din neamul tău că este prost, cînd aţi 
supt același sînge?“ 

Și ce dacă îmi iubesc mașina? Și ce dacă am supt același 
sînge? Să nu mă uit și să nu văd cit e de neizbutită? 

Un stilist cu talent și cu inspiraţie i-a desenat o caroserie 
norocoasă. A atirnat greu în balanţă cînd am vrut-o, după cum 
atiîrnă frumuseţea femeii pe care o iei de nevastă. 

Un fabricant cu tradiţie i-a pus o tablă solidă, un motor 
puternic și o mecanică robustă. Toate după o concepţie îndelung 
încercată, dar de mult depășită. O punte rigidă în spate, grea pe 
deasupra, cu arcuri lamelare, ca la începutul secolului. O 
suspensie încă și mai dură în faţă, înregistrînd orice vibraţie a 
pămîntului. O direcţie elastică, poate spre a îndulci durităţile 
celelalte, dar care în schimb dă roţilor o independenţă 
primejdioasă. Ca să ţii o linie dreaptă, volanul trebuie jucat tot 
timpul, între două limite, cum odată îl vedeam pe Calcianu 
făcînd la curse, spre marea mea admiraţie; dar acestea se 
întîmplau prin 1936 și cel mult un deceniu după. 

Mașina pe care am avut-o înainte mergea singură, nu doar 
fiindcă roţile motrice erau în faţă. Mergea singură prin vocaţie; 
și datorită unei tehnici inteligente și fericite. Felul cum ţinea linia 
dreaptă uimea pe oricine, mai ales pe mine însumi, care știam 
cel mai bine că nu contribuiam cu nimic la această minune. 
Suspensia era mai lină decit a leagănului unde pruncii își sug 
biberonul, și e singura mașină în care m-am temut că ar putea 
să mă fure somnul, ceea ce nu poate fi socotit un defect de 
fabricaţie. 

Atunci de ce am schimbat-o? 


De ce după zi vine noapte? De ce nu se oprește soarele la 
acea oră a vieţii noastre, socotită cea mai frumoasă? 

Mașina care se purta atît de bine și nu m-a obosit nici după 
drumuri nemăsurate mă cam plictisea citeodată. Cea care i-a 
urmat m-a obosit barbar în primele zile; încetul cu încetul m-am 
adaptat, și astăzi ne tolerăm unul pe altul. lar din toleranţă se 
naște și dragostea, o dragoste chiar pătimașă, fiindcă mașina 
aceasta spinoasă nu îngăduie nici o clipă de plictiseală. 
Ferească Dumnezeu, într-un viraj, fie el dintre cele mai banale, 
să-ţi scape ochii măcar o clipă în afara șoselei! In clipa 
următoare, unde s-a dus privirea, se duce și mașina. Pentru 
motivul că dacă o brutalizezi nechează și se supune, n-am să 
spun că-i mai puţin păcătoasă. O simt tot timpul că mă pîndește, 
ca leul dresat care nu încetează să-și arate colții și-i gata oricînd 
să-și sfișie îmblinzitorul. 

Așa se întîmplă deci cînd te iei după frumuseţe; pe urmă 
trebuie să accepţi și caracterul. Dar caracterul îl știam dinainte, 
astfel că nu-i vorba de păcăleală, ci de-o aventură. 

Mi-am descărcat sufletul spunînd toate acestea, și sînt 
mulţumit că am denunţat dogmatismul, care mi se pare a fi 
originea tuturor terorilor din istoria omenirii. N-am să cred 
niciodată că bunurile mele sînt mai valoroase decit pot ele să 
fie, bietele! — și decit să greșesc, mai bine las să treacă. Și 
orice ar fi să cred eu despre alţii și despre mine, și orice ar fi să 
creadă altcineva, n-am să impun dreptatea mea nimănui. Ci am 
s-o iubesc mereu pe Holly Golightly, care își găsea clipe de 
fericire privind obiectele frumoase de la Tiffany, fără să le aibă, 
și nu era niciodată dogmatică. 

Mașina lăsată pe geantă, după minunatele herghelii de pe 
Champs-Elysees, m-a făcut să mă simt mizerabil, în garajul 
acela subteran, care și el părea un tunel, blestematul! — și cu 
algerianul alături, care ridea prostește și-mi ura „Bon voyage, 
monsieur!“, fără să vadă că nu puteam să plec în nici un voiaj 
pînă nu schimbam roata. Mă gindeam că trebuie să descarc tot 
bagajul ca să scot roata de rezervă și cricul, și îmi aminteam, 
certîndu-mă, ce inteligent erau plasate aceste accesorii la 
mașina cealaltă. Barem cînd mă gindeam la cricul de astăzi, 
zestre legitimă, înscrisă de fabricant în inventarul mașinii, îmi 
venea să mă îndoiesc că oamenii zburau în cosmos și în lună, ci 
mai degrabă credeam că se află într-un stadiu mult mai 


înapoiat, prin epoca de bronz a preistoriei, neștiind încă să 
prelucreze fierul. Ce inteligenţă umană fusese în stare să pună 
manivela în axul ridicătorului, în loc s-o articuleze orizontal, cu 
un pinion conic, dacă nu era în stare să găsească un mijloc și 
mai simplu, că sînt destule și nici unul n-ar fi costat atita ca 
uzina să dea faliment tocmai cînd scotea pe poartă o mașină atit 
de frumoasă. Plasată cum și un creier de maimuţă ar fi înţeles 
cît e de imposibil, manivela trebuie dată peste cap, o sută 
optzeci de grade, manevră compusă din trei mișcări, stupide, la 
fiecare jumătate de întoarcere, căci altfel se lovește în portieră 
și nu ar putea trece decît dacă s-ar face în tablă o gaură de vreo 
două șchioape, ca să încapă și mîna. Ca nu cumva să se creadă 
că neghiobia e doar întîmplătoare, scăparea din vedere a unui 
serviciu obscur al uzinei, fabricantul o confirmă, negru pe alb, în 
cartea tehnică a mașinii, învățindu-te cum să faci mișcările 
caraghioase. A te apuca de urechea stingă cu mîna dreaptă eo 
treabă mult mai ușoară, și nici n-ai de ce s-o fad de cincizeci de 
ori, cîte rotații ale cricului sînt necesare ca să ridici mașina. 

— Attendez, monsieur! 

Într-o săptămînă, algerianul a mai învățat o formulă. lar acum, 
băgînd de seamă prăbuşirea maşinii, după ce mai întîi l-a 
intrigat mimica mea consternată, dă fuga și se întoarce cu un 
minunat cric hidraulic, pe rotile. Într-o clipă maşina e săltată, 
roata scoasă, roata pusă — sînt iar pe picioarele mele. „Vilă, 
monsieur!“ 

Trăiască Algeria! 

Cu scosul și cu pusul bagajelor, plus paralizia iniţială, a trecut 
aproape o oră. Am lăsat-o pe Cilly în ușă, spunîndu-i: „Vin într-o 
clipă!“ M-am perpelit gîndindu-mă să-i telefonez sau să dau o 
fugă pînă acasă și să-i arăt cum stă treaba. Neștiind cum ar fi 
mai ușor și mai bine, n-am făcut în nici un fel, preocupat mai 
mult de colaborarea cu algerianul. Cînd am ajuns, după atita 
întîrziere, mă simţeam vinovat și gata să primesc orice 
pedeapsă. Dacă un om a plecat pentru cinci minute și lipsește o 
oră fără să anunţe, e ori la spital, ori la morgă. Mă așteptam s-o 
găsesc pe Cilly în panică, telefonînd la poliție. Am găsit-o în 
bucătărie, făcîndu-mi a cincea oară cafeaua. Fericita mea 
prietenă, care luase seama de patru ori că se răcise cafeaua, n- 
a băgat de seamă că lipsisem o oră. Și nici nu s-a mirat că eram 
murdar pe miini ca un mecanic. Aș fi vrut s-o rog: „învaţă-mă și 


pe mine, Ţaţaie!“, căci așa îi spuneam, moldovenește, ca unei 
surori respectate, cînd am cunoscut-o, acum multă vreme. 


37 


Înainte de a pleca, am mai dat o fugă pe insule; aveamo 
treabă, nu m-am dus degeaba. E partea din Paris unde aș fi vrut 
să am palatul, dacă eram unul din regii Franţei. Singura 
dificultate ar fi fost să-mi stabilesc preferința, între Ile de la Cite 
și Saint Louis, atit de asemănătoare. Natura a făcut din ele o 
escadră. 

Mai întîi am coborit pe chei, aproape de Pont Neuf; acolo e un 
debarcader de unde pleacă vapoarele cu turiști, să-i plimbe pe 
Sena. Mă urmărea înscrisul de pe o placardă: „Primim bacșiș cu 
plăcere!“ Nu-i găsisem replica din prima dată. Să fi fost rege, n- 
aș fi îngăduit una ca asta pe domeniul meu, și încă în apropierea 
palatului. Un domn grăsuţ, cu ochii unsuroși de plăceri nocturne, 
stătea pe un fotoliu pliant, pe punte, lîngă intrare. Nu se vedea 
nici un mușteriu deocamdată, și cum eu păream unul, domnul s- 
a ridicat să mă întîmpine. 

— N-ar fi mai simplu, domnule, i-am spus, arătîndu-i avizul, să 
scrieţi „Bacșișul obligatoriu“? Sau, și mai sigur, să măriţi taxa, 
cît vi s-ar părea convenabil, și să nu vă mai lăsaţi la bunul plac 
al clienţilor dumneavoastră care nu sînt la fel de darnici, spre a 
nu mai vorbi de cîrpănoșii care își mănîncă de sub unghie, ba și- 
ar mînca și unghiile, cu totul, de vreme ce tot urmează să 
crească? Sau credeţi că în felul acesta s-ar micșora numărul 
mușteriilor? 

— Hotărit că nu s-ar micșora, domnule! Clienţii noștri sînt 
străinii și provincialii. (Se potrivea cu ce am spus și eu altă 
dată.) Și care străin, și care provincial n-ar da șapte franci, în loc 
de cinci, ca să se plimbe pe Sena? Dar atunci ce s-ar alege din 
plăcerea noastră? 

Ochii interlocutorului meu se înecară și mai mult în grăsime, 
și toată fiinţa lui deveni unsuroasă, asemeni și glasul. 

— Oare nu puteţi înţelege? zise el mai departe. Nu vă daţi 
seama ce dulce e clipa cînd, la plecare, oamenii se apropie, unul 
cîte unul, spre a împlini actul? Fiecare din ei egalează emoția 
unei întîlniri de dragoste. Nici unul nu poate să scape, nu-i decit 
o singură ieșire. Îi cîntărești din ochi, știi ce va da unul sau altul; 


experienţa mea astăzi, domnule, îmi îngăduie să stabilesc, încă 
de la venirea lor, ce sumă voi avea în buzunare la urmă. Dar în 
afară de satisfacția pecuniară, nu vă puteţi imagina plăcerea de 
a simţi banul în palmă, cald și puţin umed de nădușeală, pulsînd 
ca un organ viu, domnule. Fiindcă aici gestul simplu de a da se 
amplifică prin complicitate și taină. E unul din gesturile care-i 
leagă pe oameni, făcîndu-l responsabil pe unul de celălalt, ca 
actul iubirii carnale, deopotrivă de pasional pentru amindoi 
partenerii. 

În viitoarea mea domnie, acestui om am să-i tai capul, după 
ce îl voi sili să dea un bacșiș mare călăului. Să-i pună banul în 
palmă cu mîna lui nădușită de groază, provocîndu-i toate 
senzațiile descrise mai adineaori. 

Puțin mai departe, unde insula se termină ca prova unei nave, 
venea Hemingway să pescuiască. Nu-i singurul om pe pămînt 
căruia i-a plăcut pescuitul; ca și vinătoarea, ca și lupta de tauri. 

În viitoarea mea domnie, voi interzice pescuitul de pierde- 
vreme și voi pedepsi aspru pe cei care pretind că e vorba de un 
sport al bărbaţilor, bărbaţii-om de o parte, bărbaţii-pește de 
alta; că ar fi o întrecere, cu alte cuvinte: omul se luptă cu 
peștele, de pe poziţii egale, să cîştige cel mai puternic, o dată 
omul, o dată peștele... 

Din moment ce nu voi închide abatoarele, căci n-am de gînd 
să înfometez poporul, voi admite și pescuitul, ca meserie, 
masacrul în masă, fără vorbe amăgitoare. Un prieten, 
explicîndu-mi folosirea lansetei, îmi arăta cum trebuie tras firul, 
n-am reţinut tehnica, fiindcă n-o voi practica niciodată, ci numai 
preceptul plin de umanitate că trebuie să faci astfel încît să-i lași 
și peștelui o șansă. Îmi vine să urlu. Ce șansă? Aceea ca peștele- 
bărbat, căruia i se asimilează din nefericire și peștele-femelă, să 
poată rupe firul. Și pe urmă să poată fugi cu oţelul în git, să se 
chinuiască lăudînd mărinimia omului. 

Năvăliţi în heleșteie, în fluvii, mări și oceane și scoateţi de sub 
apă hrana mulţimii! lar ca sport, practicaţi tenisul, cu cămașa 
albă, curată. 

Și sportul vînătoarei are reguli cavalerești, care m-au 
impresionat cînd le-am auzit prima oară: să nu tragi în iepurele 
încremenit de spaimă! Cum să nu se sperie și cum să nu 
încremenească, dacă se pomenește cu pușca în faţă? Atunci se 
cade să-l pui pe fugă și abia pe urmă să-i trimiţi pumnul de alice 


în ceafă. 

În viitoarea mea domnie, neputînd să interzic vînătoarea, care 
a fost totdeauna o pasiune regească, am să dau cite o pușcă 
fiecărui iepure de pe întinsul regatului, povăţuindu-i însă pe toţi 
să nu tragă în oameni cît timp aceștia stau ţepeni de frică. 

În sfîrșit, voi da spade taurilor, iar lupta nu va putea începe 
decît după ce toreadorilor li se va lua cîte un litru de sînge, stors 
din ceafa împunsă de suliță, și după ce li se va înfige între umeri 
cîte o pereche de banderillas. 

În căutarea pescarilor, pe care voiam să-i prind asupra 
faptului și să-i trec în cartea neagră, am înconjurat încă o dată 
cele două insule și am socotit că nu le-ar sta bine altfel decit să 
rămînă împreună, continuîndu-și navigația în escadră. Ca să nu 
pară prea mult oprindu-mi-le pe amiîndouă, cu tot ce se vede 
acolo, am convenit să renunţ la catedrală, care să fie desfăcută 
și dusă în altă parte, avind grijă ca la reconstruire, celor două 
turnuri să li se asigure o lăţime egală, reparîind inexplicabila 
diferență de astăzi. Spre a da insulelor o și mai evidentă 
înfățișare de corăbii, în locul catedralei să se împlinte catargul 
mare, catargul mic să se împlînte în turla Sfintei Capele, în Place 
Dauphin să fie puntea de comandă, comanda încredinţindu-se 
domnului Raut, dacă va dori s-o primească. In ceea ce privește 
insula Saint Louis, ea va fi puntea de promenadă. Aceste 
modificări nu vor schimba nicidecum caracterul locului, unde 
arheologii civilizaţiilor viitoare vor recunoaște originea Parisului, 
cu civilizaţia lui dispărută. Cum în vremea aceea care va să vină 
probabil omenirea se va hrăni cu totul în alt fel decît astăzi și va 
găsi alte feluri de pierde-vreme, m-am gîndit ce bătaie de cap 
vor avea oamenii de știință ca să interpreteze fosilele pescarilor 
găsiţi la prova insulelor, unde venea Hemingway să arunce 
undiţa. 


38 


După ce-am ieșit din Paris, poate mai greu decit intrasem, 
datorită unei schiţe greșite, am regăsit, odată cu cîmpul liber 
din faţă, plăcerea de a-l străbate cu viteza maximă. Pînă în 
valea Loarei nu aveam nimic să descopăr. M-am oprit însă la o 
staţie de benzină, care mi s-a părut mai liniștită, și acolo am pus 
să-mi repare și cauciucul. Intre timp mi-am dat jos tot bagajul, l- 


am întins pe iarbă și am încercat să fac ordine în geamantane, 
ceea ce n-am izbutit, cum n-am să izbutesc niciodată; dar chinul 
n-a fost chiar inutil, deoarece am rămas cu impresia unei datorii 
împlinite. Cred că aceeași satisfacţie cunoșteau și martirii, în 
viaţa lor următoare, după ce treceau prin supliciu. 

Un drum de cîmpie m-a dus la Orleans, unde am găsit statuia 
loanei d'Arc, într-o ambianţă neprevăzută, după tumulturile 
dinainte. La ora prînzului orașul respira în tihnă, sub cerul puţin 
umbrit și într-o atmosferă cam tristă; ar fi fost ca după o 
retragere, să se fi văzut ruine și fum de incendii. Oricum, lumea 
părea fugită, doar loana d'Arc rămăsese pe loc, să reziste pînă 
la capăt. Credeam că tot așa va fi de aici înainte, că se 
întîmplase o răsturnare a timpului, îmi trăiam prezentul meu, 
într-un trecut care îmi acorda toate privilegiile dorite de mine și 
încă necunoscute de restul oamenilor. Ale mele erau locurile de 
parcare, făcute din timp, pentru o lume ce avea să fie, al meu 
tot spaţiul carosabil, și dacă aș fi vrut chiar trotuarele, a mea 
prioritatea în intersecţii, atît timp cît automobilul încă nu se 
născuse, al meu fiind singurul din istorie. 

După ce m-am desfătat să descopăr orașul pe care nu-l 
caracteriza doar liniștea aceasta ci și curăţenia, de parcă 
municipalitatea folosește aspiratorul, dușul și foehnul, mulţumit 
de tot ce-mi fusese prielnic, am cedat și eu prioritatea, așa, 
numai din eleganţă, lăsînd înaintea mea pe un englez venit 
după mine la Oficiul de Informaţii Turistice. Era un octogenar 
care călătorea cu o nevastă contemporană, și ar fi fost 
necuviincios dacă îi obligam să stea după mine. Omul mi-a 
mulţumit cu multă politeţe, ca și nevasta, ceea ce dovedea că 
își dădeau seama de gestul meu și nu-l luau drept o obligaţie 
subalternică, așa cum mi s-a întîmplat cu alţii cărora le-am 
îngăduit să treacă în față. Dar nu mi-am închipuit că vor dori 
altceva decit să afle cum se ajunge la castelele de pe Loara, 
care din ele trebuie vizitate și care lăsate în afara drumului. Cînd 
colo, englezul, înarmat cu un bloc-notes plin de însemnări 
mărunţele, pe care îl consulta adîncit în el cu nasul și cu 
ochelarii, voia să afle, în părţile necunoscute de el, iar în 
celelalte să și-o reconfirme, toată istoria Franţei, dinainte și 
după arderea fecioarei, de al cărei supliciu se prefăcea că nu-i 
responsabil. (Oamenii care au reconstituit această istorie 
îngrozitoare deţin informaţia unor martori ai vremii, că din 


mijlocul flăcărilor s-au auzit pînă tîrziu strigăte disperate către 
mîntuitorul. Strigase și acesta odată pe Dumnezeul lui, cu 
aceeași credinţă și la fel de zadarnic.) 

Nemaiavind răbdare să aştept rîndul cedat cu atita 
nechibzuinţă, m-am lăsat păgubaș și-am pornit-o spre ușă. 
Prinzînd de veste, englezul a întors capul spre mine, asemeni 
nevasta care se așezase într-un fotoliu, și, întrecîndu-se în 
politețe, mi-au mulţumit încă o dată. Toate se vor fi mișcat de 
atunci înainte, poate pe străzile curățate cu aspiratorul or fi 
apărut hirtii aruncate și alte gunoaie, poate s-o fi născut forfota 
orașelor moderne și or fi apărut chiar automobile în număr 
mare, acoperind spaţiul carosabil și parcajele, numai englezul 
meu cred că își continuă cercetarea, puricîndu-și memoria și 
bloc-notesul. 

Plecînd nesatisfăcut de la Biroul de Informaţii, n-am suferit 
nici o pagubă, cum crezusem, fiindcă nimeni n-o să-ţi spună 
vreodată cum e mai bine să faci cu castelele de pe Loara. 
Fiecare să se ia după propria lui inspiraţie. lar dacă la urmă va 
regreta o astfel de cercetare haotică, să fie convins că n-a văzut 
și n-a înţeles mai puţin decit cine procedează metodic și se 
îndoapă cu informaţii. 

La Chambord am ajuns spre jumătatea după-amiezei, odată 
cu o ploaie vînătă și subţire. Am străbătut pînă acolo o cîmpie 
misterioasă, cu șosele încrucișate care erau derutante și-ţi 
dădeau o nemulţumire continuă, fiindcă trebuia să optezi pentru 
una, fără să știi dacă alta nu ar fi fost și mai bună. E un loc unde 
m-aș întoarce pe o zi întreagă, chiar dacă mi s-ar spune că nu-i 
de făcut nici o descoperire; aș vrea să mă conving că șoseluţele 
și drumeagurile acelea nu duc nicăieri și nu are nici un rost să 
brăzdeze cîmpia. Pînă atunci nu-i nici o dovadă că la capătul 
fiecăruia nu se află un castel, încă necunoscut oamenilor. 

Pe cînd gîndul îmi rătăcea astfel, printre lanuri, printre păduri 
și crînguri, toate învineţite de norii care aduceau ploaia, 
Chambord a apărut într-o zare mai luminoasă, cu turnuri masive 
la colţuri, cu terase crenelate și cu hornuri deasupra 
acoperișului. Era o masivitate care domina peisajul și devenea 
captivantă, prin ceva venit de peste realitate. Construcţia aceea 
nemăsurată, în mijlocul unei naturi goale, fără nici o așezare 
omenească în preajmă, beneficiind de o solitudine grandioasă, 
părea pogorită nu din istorie, ci din basme. Un timp, pînă ce am 


ajuns aproape, am tot crezut că voi pica în mijlocul unei feerii 
misterioase, imposibil să fie localizată, și că pe aleile parcului 
îmi va ieși înainte, mai misterioasă decit toate, Yvonne de 
Galais, cu glezna subțire, destinată unui vis de o singură noapte. 

In flancul castelului, o construcţie foarte utilitară, pe jumătate 
ascunsă în pădure din fericire, un restaurant fără de care n-ar fi 
murit nimeni de foame, părea plin de lume, după numărul 
mașinilor parcate afară. El reprezenta o localizare cu mult prea 
brutală ca să mai pot crede în basme, astfel că am intrat în 
curtea castelului, fără să mai sper că voi întiîlni eroina a cărei 
apariţie dintre vis și realitate m-a tulburat mult prea adînc în 
adolescenţă, ca s-o fi putut uita pînă astăzi. 

Mai întristător mi s-a părut că a trebuit să merg cu umbrela 
desfăcută deasupra capului, ca un semn al bietelor mele limite. 

Castelul, cu încăperile mai mult goale, poate trezi mult interes 
în mintea cercetătorului de istorie; el va vedea aici evoluînd 
personajele din cronici, și fiecare pată de pe zid, fiecare 
adîncitură din lespezile pardoselii, fiecare baldachin putrezit de 
vechime îi vor spune cite ceva despre om și despre o vreme. Nu 
știu să citesc în aceste semne; singurul sentiment pe care mi-l 
trezesc ele este dezolarea. De ce să trăiască omul mai puţin 
decît materia? 

O largă scară elicoidală, cu trepte masive de piatră, m-a dus 
pînă pe terasele înguste ca niște coridoare, care dau înconjur 
acoperișurilor construite cam haotic și perforate de hornuri. Am 
mers de jur împrejur, adăugind umbrela mea la celelalte 
acoperișuri, atît de înghesuite și de stilcite că, privite de sus, 
păreau mușuroaiele unor triburi de furnici înspăimîntate de 
ploaie. 

Cînd plouă, e firesc să se ude mai întîi acoperișul. Aici mi s-a 
părut că ploaia n-a fost prevăzută și că, lăsat în voia ei, fără nici 
o apărare, acoperișul ud tremura de frig și de frică. Ar fi trebuit 
să-i facă o umbrelă deasupra, ca a mea, dar mai mare. 

Am coborit pe o a doua scară, al cărei mers în elice se 
împletește cu al primei, fără a se întîlni vreodată. Nu știu de va 
fi fost numai o fantezie a arhitectului sau o comandă a 
seniorului. Pe o asemenea scară cineva poate să urce, de pildă 
regina, fără să știe cine coboară pe partea învecinată, poate 
amanta regală. 

Biografii lui D'Annunzio spun că în vila de pe malul lacului di 


Garda, care nu-i mai puţin ambițioasă decit castelele din istorie, 
erau două apartamente cu desăvirșire identice, ca arhitectură și 
mobilă, la două etaje diferite, unde se ajungea cu ascensorul. 
Vizitatoarele, foarte îngrămădite, după cum povestesc 
apologeţii poetului, erau conduse în apartamentul liber, fără să 
bănuiască existenţa altuia, ocupat la ora aceea. Numai 
amfitrionul, neavînd dublură, trebuia să-și joace rolul la 
amiîndouă etajele. 

Prin asociaţie cu Chambord și cu odăile suprapuse ale lui 
D'Annunzio, îmi amintesc scara castelului de la Amboise, tot în 
elice, dar fără trepte, ci cu un plan continuu, care îngăduia 
caleștii să urce pînă în ușa apartamentelor. De-acolo evadarea 
n-ar fi fost lesnicioasă, dat fiind că a doua scară se afla tocmai 
în extremitatea opusă a castelului. Dar regii nu rămîn niciodată 
în încurcătură, de vreme ce pot tăia capul, fie amantei, fie 
reginei. 

Cîmpia misterioasă cu șosele încrucișate, șerpuind printre 
păduri și crînguri, mergea mai departe, fără semne de reper pe 
care să le poţi ţine minte. Așa am ajuns la Cheverny, unde 
castelul nu se vedea decît vag după împrejmuirea zidită și 
printre arbori. Am zărit lume în fața portalelor, mi s-a părut o 
lume aleasă și am avut impresia că tocmai soseau oaspeţii 
castelanului; socotind că nu eram invitat, mi-am văzut de drum 
fără nici o părere de rău, dimpotrivă, cu satisfacția că 
economiseam cinci franci și un ceas din viaţă. E drept că aș fi 
acceptat invitaţia, dacă mi s-ar fi oferit o cameră pentru noapte, 
fără a fi obligat să iau parte la masă. 

La Blois, castelul cu aspect redutabil, fortificat pe înălțimile 
din mijlocul orașului, mi-a făcut frică. M-am întrebat cine urma 
să se bată acolo, și ce căutam eu în mijlocul combatanțţilor. 
Deocamdată era armistițiu, încetase chiar și ploaia, și din faţa 
castelului, unde va fi fost tabăra oștilor altădată, iar acum era 
un loc de parcare, am privit jos orașul, cu acoperișurile ude, 
printre care forfotea lumea; toate păreau la aceeași înălţime, 
relieful se pierduse, lipsind o dimensiune. Simţeam că îmi voi 
pierde și eu o dimensiune, că nu voi putea rămîne întreg la 
umbra castelului, de aceea am coborit și, înainte de a porni mai 
departe, am cumpărat o periuţă de dinţi, primul obiect pe care l- 
am văzut într-o vitrină. Nu aveam nevoie de ea, mai ales că nu 
mi se părea bună, dar trebuia să fac un gest de civilizaţie ca să 


reintru în istoria noastră contemporană. 

Pe drum a reînceput ploaia, apoi mi s-a părut că aud bubuituri 
în urmă, semn că, terminîindu-se armistițiul, reîncepea și 
canonada. Dacă n-aş fi fost nerăbdător să termin cu castelele de 
pe Loara, a doua zi m-aș fi întors la Blois, ca să văd ce ziduri 
fuseseră dărimate. 

Într-un sat al cărui nume l-am notat nu pentru mine, ci pentru 
istoria viitoare, Condâ-sur-Bevron, un afluent amărit al Loarei, 
am găsit vreo trei castele, netrecute pe hartă, dar despre a 
căror existenţă am dovadă însuși faptul că într-unul din ele, 
chiar pe malul rîului, am rămas în noaptea aceea. Castelana mi- 
a dat o cameră la etaj, deasupra uliţei, de unde puteam să văd 
celelalte două castele. 

Era abia ora cinci și jumătate cînd m-am oprit acolo, dar fiind 
ud și îngheţat, toate mi se păreau întunecate; ziua se sfirșise 
prea degrabă, mi se răpeau citeva ceasuri. Cu ce ușurință trec 
astăzi peste ele, punîndu-le în coloana de pierderi, dar ce greu 
mi-am mușcat atunci zăbala, simţindu-mă incapabil să merg mai 
departe! Fiecare popas mi se părea o înfrîngere, fiecare oră de 
somn, aici, într-o lume unde n-am ajuns ușor și unde nu știu 
dacă am să mai vin altă dată, mi se părea o rană nevindecabilă. 
lar pe deasupra acestora, și mai grea decît toate, mă apăsa 
neconcordanţa timpului meu cu timpul istoriei, incapacitatea de 
a trăi în mai multe epoci deodată. Nu pot reînvia în mine vremea 
castelelor, mă tîrăsc printre ele și mă simt mizerabil, ca un 
analfabet stăpîn peste biblioteca din Alexandria. 

Pe la șapte seara, după ce castelana mi-a dat de mîncare, 
devansînd, printr-o favoare extremă, ora de masă a castelului, 
sub norii ca plumbul s-a văzut soarele, apunînd spre vărsarea 
Loarei, pe un orizont limpede, care anunţa o a doua zi bună. 
Atunci am devenit mai milos cu mine. 


x 


La Amboise am sosit prea devreme, avînd de străbătut numai 
cîțiva kilometri. Totdeauna sosesc prea devreme; e incurabil! 

La castelul meu nimeni nu era treaz cînd am plecat, la ora 
șapte și jumătate. larăși am plecat prea devreme; totdeauna 
plec prea devreme. 

În cei cîțiva kilometri făcuţi de-a lungul Loarei, căci am 


regăsit-o îndată, n-am văzut decit pivnițe de vinuri, săpate în 
stîncă, pe marginea șoselei. Peste tot, placarde puse la vedere, 
una după alta, că te ameţesc în viteza mașinii, poftesc lumea să 
deguste vinurile. Nici un alt produs al pămîntului nostru nu cred 
să fie oferit în vreo parte a lumii cu atita stăruinţă și atît de 
continuu. De la un timp devine o obsesie, care se poate 
transforma în beţie, fără să fi băut nici o înghiţitură. Așa am 
simţit mai tîrziu, cînd mergeam spre Bordeaux și cînd, pe mulţi 
kilometri, nu întîlneai alt semn despre existența oamenilor, decît 
invitaţia să deguști vinurile. Pe dreapta și pe stînga șoselei, pe 
stilpii de telegraf, pe pomi, pe garduri, pe case, pe ţăruși, pe 
bornele kilometrice, pe cer, pe razele soarelui erau înfipte firme, 
firmuliţe, cartoane, hirtii, table, toate suporturile închipuite în 
care să încapă cuvintul de invitaţie. Nimic nu mai exista pe 
pămînt decit vinul și nimic nu-i rămînea de făcut omului decit 
să-l deguste. 

În viaţa lui, omul gustă multe, de la laptele mamei pînă la 
ultima împărtășanie. Gustă din cele dulci și din cele amare și din 
cîte gusturi îi rămîn în gură s-ar putea scrie o nouă istorie. 
Numai vinul e supus la alt fel de încercări, fără seamăn, căci 
însușirile lui nu se definesc prin gust, ci prin degustare, noţiune 
mult mai complexă și aproape imposibil să se traducă. Prin 
degustare se trece dincolo de proprietăţile chimice și fizice ale 
vinului, arome, culoare, tărie, vechime, ca să se ajungă la 
alambicările lui sublime, la trecutul lui și la devenirea lui 
viitoare, la metafizic și la alchimie. 

Între timp, beţivii beau poşircă prin taverne și apoi adorm prin 
rigole, ca a doua zi s-o ia de la capăt, pînă ajung la delirium 
tremens. Nici un produs al pămîntului nu aduce omului atita 
înălţare și atîta mizerie. Îmi place vinul și i-am făcut în sinea 
mea multe imnuri. Dar în zilele acelea, cînd toată lumea 
înconjurătoare mi se părea o cramă, ale cărei adîncimi nu și le 
putea închipui nimeni, fiind ascunse în stînci sau în zidiri 
subpămîntene, mi s-a făcut teamă că asupra omenirii ar putea 
să vină o calamitate nebănuită, o altă formă a Apocalipsului: 
într-o zi să se spargă toate buţile, vinul să se reverse peste 
lume, într-un potop încărcat de cîntece și de veselie, dar mai 
dezastruos decît potopul căruia îi supraviețui Noe, fiindcă toţi 
salvaţii de la înec, oameni și animale, ar muri de intoxicație 
alcoolică. 


Am ajuns sănătos la Amboise, după cum mai tîrziu am ajuns 
la Bordeaux, și nu că aș fi apelat la metodele lui Ulise. Niciodată 
n-am căzut în ispită, dacă n-a trebuit să dărim o cetate, sau 
măcar să sparg o ușă, sau cel puţin să împing o portiţă. Prea era 
la îndemînă vinul, ca să nu ţi se facă lehamite. 

Așteptind să fie ora nouă, cînd puteam să vizitez castelul, m- 
am plimbat pe strada cu magazine, aflată aproape de Loara, 
pînă ce am dat de un leopard tolănit de-a latul trotuarului. Mi-a 
plăcut, aș fi vrut să-l mîngii, dar mi-a fost frică, așa că l-am privit 
de la distanţă, pînă ce a venit o tînără doamnă, cu pachete în 
braţe, și l-a luat de zgardă. Pentru un oraș mic de provincie mi-a 
părut o extravaganţă; pe urmă m-am mustrat aspru, socotind că 
eu eram cel mic și de provincie, dacă făceam astfel de judecată. 
Aș fi vrut să mă explic și să cer scuze, atit doamnei cit și 
leopardului, să le spun ce bine semănau și ce frumos le stătea 
împreună și cît mă bucuram că, datorită lor, dimineaţa mea 
devenea atit de neobișnuită. Parcă de multe ori aveam să mai 
văd o tînără doamnă mergind la cumpărături cu un leopard în 
lesă? 

Mai fiind timp pînă la ora nouă, m-am urcat pe înălțimile de 
deasupra orașului; în drum, am văzut locuinţe primitive, dar nu 
mizerabile, avînd chiar un farmec datorită aspectului lor tainic, 
ascunse în povirnișul de piatră, doar cu un perete în față, cu o 
ușă și o fereastră; că erau oameni înăuntru o dovedea fumul 
vetrelor, care ieșea din stîncă, deasupra. M-am dus cu fumul în 
urmă pînă pe ultima înălţime, un platou de unde se vedea 
Loara, albastră, iar de o parte și de alta a ei istoria, cu diîre 
însîngerate. 

Aici, sub platou, muri Leonardo da Vinci, și casa unde-și trăi 
ultimii ani ai vieţii se vede încă. Am descoperit-o prin surpriză și- 
am privit-o nevenindu-mi a crede, pînă mi-au îngheţat ochii și 
mi-a stat inima. N-am să ţin minte multă vreme numele 
seniorului care îl aduse, cu gîndul de-a strămuta aici arta Italiei. 
A fost o intenţie bună, din nefericire cu foloase mici pentru 
Franţa. Tot ce a rămas mai de seamă la Amboise, ca dovadă a 
întîmplării, este capela dantelată de pe terasa castelului, pe 
care seniorul o construi spre a fi mormîntul lui Leonardo. 

Pe platoul cam sărăcuţ ca priveliște erau cîteva vile, sărăcuţe 
și ele, mai degrabă locuinţe rurale. Una, cea mai modestă, se 
numea „Oui, je t'aime!“ după cum scria sub streașină, cu litere 


latine. Pe geamul deschis, am văzut o bătrînă, dereticînd prin 
casă. Afară, un bătrîn culegea hrana zilei din grădina de 
zarzavaturi. La prînz aveau să stea față în faţă, la masa din 
bucătărie. M-am gîndit, înduioșat și melancolic, că pînă la 
moartea lor ploile nu puteau șterge inscripţia de pe frontonul 
casei: „Oui, je t'aime!“ 

N-aveam încotro, se făcuse ora nouă, trebuia să vizitez și 
castelul. 


x 


Pe cînd urcam scara fără trepte, iar ghidul își debita litania, 
îmi imaginam diferite metode de a-i închide gura. Ar fi multe, 
mi-au mai venit în minte și altă dată, însă toate utopice, cu 
caracter de știinţă-ficţiune, căci, înţelegind să nu aduc nici o 
vătămare corporală omului, elimin metodele realiste, dar 
brutale, cum ar fi revolverul și chiar băgatul pumnului în gură. 
Visez, bunăoară, un instrument minuscul, pe care să-l am în 
buzunar și prin învîrtirea unui buton să emită o undă, capabilă 
să anuleze emisia coardelor vocale, fără a le paraliza vibrația; 
omul să vorbească, dar nimeni să nu-l audă și el să nu știe. Cu 
un asemenea instrument aș putea nu doar să-mi asigur liniștea 
și să cruţ timpul oamenilor, ci chiar să schimb politica omenirii. 

Tot ce a vorbit ghidul într-o oră, am verificat astăzi, încape 
într-o singură coloană de enciclopedie; și e spus mult mai bine, 
și fără glume și fără eroare. Şi, pe deasupra, rămîne. 

Odată ajuns pe terase, în timp ce ghidul făcea spume la gură, 
mi-am amintit perechea bătrină de adineaori și m-am gîndit că 
omul, cînd ridică o casă, trebuie să iubească pe cineva, afară 
dacă nu-i un sălbatic sau dacă nu urmărește să atragă înăuntru 
un dușman și să-l omoare fără să știe nimeni. O casă, înainte de 
toate, înconjoară o dragoste. 

Oare ce dragoste s-a desfășurat în aceste odăi, pentru ce 
femeie neasemuită s-au decorat ele cu un lux încă nefîntilnit în 
castelele Franţei? 

Pe frontonul de deasupra Loarei, unde un rege o fi gindit să 
scrie reginei sale „Oui, je t'aime jusqu'à la fin de ma vie et 
meme plus!“, au atîrnat cu sutele calviniștii, spînzuraţi după ce 
li s-a tăiat capul, sau decapitaţi după ce li s-a pus ștreangul. 

Căutind pe lespezile terasei urme de sînge, am văzut că 


ghidul avea tocurile scîlciate și mi s-a făcut greață. 
39 


Cea mai vie amintire a rămas leopardul. Mai tîrziu, gîndindu- 
mă la el, a devenit o obsesie. M-am întrebat dacă Dominique, 
atunci cînd am văzut-o prima dată, coborind din autobuzul 
numărul opt, la hotelul „Asturias“, nu avea un leopard în lesă. 
Nu, dar dacă mi-a venit gîndul, îmi dau seama că se datorește 
mersului ei, care m-a fascinat, dar pe care niciodată n-am izbutit 
să-l definesc bine; acum știu că era mersul leopardului. 

Totuși, leopardul a avut un rol în viaţa ei, dar după ce plecase 
cu trenul de la Bellpuig, fără să-i știm destinaţia. Și la puţin timp 
după ce alt leopard, printr-o predestinare mefistofelică, o 
sfișiase pe Torsila și-o mîncase de vie. 

Cînd am sosit la Madrid cu Vicht, care era sfîrşit de durere, 
primul drum, după ce am găsit parfumeria închisă, a fost în 
Ventas, s-o căutăm pe Dominique, cu speranţa absurdă că s-ar 
fi întors acasă, deși se urcase într-un tren care mergea spre 
frontiera franceză. Apartamentul era încuiat, iar portarul ne-a 
spus că nici Torsila nu mai venise de multă vreme; în ultimele 
zile pleca dimineaţa și se întorcea seara, tot mai abătută, pînă 
ce dispăruse. 

Vicht își aminti vag de curtezanul ei, cel ce împăia animale, 
atita cît putuse să reţină dintr-o conversaţie la care nu-i era 
mintea. Fiindcă de ceasuri stătea mînă în mînă cu Dominique, 
sublimîndu-se. 

Cu toate că nu știam mai nimic, l-am găsit a doua zi seara, 
după ce luasem pe rînd toate atelierele de împăiat animale; 
răbdarea lui Vicht, într-un timp cînd suferinţa îl făcea să se 
clatine, mi s-a părut deasupra firii umane, fără să-mi dau seama 
că ea se datora disperării, ultimului pas înspre moarte, cînd 
toate se liniștesc în sufletul omului, vestind pacea supremă. 
Prăvălia se găsea în Carabanchel, foarte aproape de staţia 
metroului. Cădea seara și înăuntru ardea lumina, un bec atîrnat 
deasupra unui pupitru înalt din fund, unde un om scria, stînd în 
picioare. Atîrnat de tavan, ca și becul, un glob pămîntesc, cu 
geografia decolorată, aproape că atingea timpla omului. Acesta, 
cu ochelari mari, în rame groase, avea ceva din înfățișarea unui 
scafandru sau a unei vietăţi capabile să crăiască și pe uscat, și 


în apă. Caracterele lui amfibii împiedicau să i se poată stabili 
vîrsta omenească. Oricum însă, era un bărbat încă tînăr. 

Pe cînd ne uitam prin vitrină, Vicht tresări și îmi atinse braţul, 
exact în clipa cînd făceam același gest, după o clipă de spaimă. 
O pasăre uriașă, galbenă, cu penele puţin prăfuite, se repezea, 
cu ciocul deschis năprasnic, să sfirtece ţeasta omului. Am tras 
amindoi o spaimă bună, pînă să ne dăm seama că era un joc de 
perspective, întărit de lumina neclară. Pasărea monstruoasă se 
afla în primul plan al vitrinei, un colibri cît o vrăbiuţă, gungurind 
pe ramura de corn unde își avea cuibul. Și cuibul și ramura de 
corn erau erori, desigur, lîngă mica pasăre tropicală, dar 
reprezentau un decor sugestiv pentru vitrină. 

Am intrat, iar omul n-a refuzat să stea de vorbă, deși nu ne-a 
privit nici o clipă, și nici n-a încetat să scrie într-un bloc-notes 
puchinos, care semăna cu al englezului. Intrebîndu-l de Torsila, 
dacă știe unde ar putea fi găsită, a tras de o sfoară, făcînd să se 
dea la o parte perdeaua din fundul prăvăliei, dincolo de care era 
atelierul. Drept în mijloc, ocupînd cea mai mare parte din spaţiu, 
am văzut un leopard în picioare; privea spre noi și părea gata să 
meargă. Deși nu mi-am dat seama de la început că era împăiat, 
ci l-am crezut viu, fiindcă avea în el tot freamătul pe care îl dă 
viața, n-am simţit nici o spaimă și n-am făcut nici un gest de 
retragere. În fizionomia lui de fiară, în locul ferocităţii se citea 
mulțumirea, blîndeţea și bunele intenţii prietenoase. Părea gata 
să pună capul jos, pe picioarele unui stăpiîn, să se gudure și să 
toarcă. 

— A miîncat-o! ne-a spus omul. 

Sfîrșitul Torsilei, anunţat cu atîta indiferenţă, mi-a amintit 
femeia tînără de la Amboise; am avut o stringere de inimă, ar fi 
fost păcat, era prea frumoasă și îi stătea bine cu leopardul. Dar 
leopardul ei n-avea s-o măniînce niciodată, fiindcă o iubea, o 
iubea și cu supunere, și cu patimă, se vedea după felul cum 
mergea la piciorul ei, adulmecîndu-i glezna elastică. 

Torsila putea să scoată din fire chiar și un animal domesticit, 
făcîndu-l să redevină sălbatic; era agasantă și antipatică. E 
destul să mă gîndesc la seara cînd urmărise, cu ochii ei tîmpiţi, 
de găină hipnotizată, cea mai sublimă scenă de dragoste pe 
care mi-am închipuit-o în viaţă. Ce putea ea să înţeleagă din 
dialogul acelor două miini, două ramuri crescute din două inimi, 
fiecare din altă parte a lumii, o ramură de pin și una de eucalipt, 


care se întîlniseră printr-o întîmplare niciodată posibilă pînă 
atunci, și neputind nici să se repete vreodată, nici să se 
transpună în destinul altor oameni. Fiindcă era o întîmplare 
unică și consumată. 

Deși ar putea să pară criminal, am simţit o satisfacţie aproape 
lubrică, privind burta leopardului. Mai aveam doar o temere, că 
fusese un măcel, o sfișiere sălbatică, înecată în sînge și ţipete. 

— Nu, domnule, ne liniști omul, cu tîmpla rezemată de globul 
pămiîntesc, în zona ecuatorului. A dat-o gata într-o clipă; nici n-a 
apucat să mă strige. 

Era într-o după-amiază, omul scria în bloc-notes, iar Torsila 
continua să-l implore de două ceasuri. Ştia că n-o să-l mai 
înduplece, dar venea în fiecare zi și îl sicîia, interminabil. Mi-o 
închipuiam ciocănindu-i în ţeastă cu ciocul ei de găină, făcînd 
găuri pînă în creier. Ura ei se concentra asupra bloc-notesului, 
nu admitea ca omul să scrie toată ziua ceva ce ea nu putea să 
citească. El ar mai fi suportat multă vreme, se detașa de 
prezența ei considerînd-o moartă, dar n-a mai suportat 
leopardul. Cînd a văzut-o că se repede și apucă bloc-notesul, a 
înșfăcat-o. Pînă ce omul să ia un vătrai, ca să-l liniștească, o 
terminase. Din nefericire, înghiţise și bloc-notesul. 

— Poliția nu l-a găsit responsabil, spuse omul, în timp ce 
continua să scrie. 

Atunci am băgat de seamă că bloc-notesul era mototolit și 
pătat de sînge. Fusese o operaţie nereușită, un student la 
medicină veterinară, care tocmai intra pe ușă, cu alte treburi, se 
încumetase să taie burta leopardului, dar se pierduse cu firea, 
fiindcă, înainte de a găsi bloc-notesul, dăduse cu ochii de capul 
Torsilei, aproape întreg, uitîndu-se la el zgiită și încă mișcîndu-și 
gura. Dacă ar fi auzit-o ce spune, poate n-ar fi tras o spaimă atît 
de mare; dar laringele, cu coardele vocale, ajunsese în intestine. 
În spaima lui, mărită de gîndul că leopardul, adormit, putea să 
se trezească, studentul uitase în burtă o bună parte din 
instrumente și un aparat de radio cu tranzistori, căzut de pe 
masă, căci operaţia se făcea pe podele, în condițiuni de 
improvizație. Aparatul a continuat să cînte și după ce s-a cusut 
burta, și ei nu-și dădeau seama de unde vine muzica. Pînă seara 
s-a declarat septicemie; timp de trei zile, cît a durat agonia, 
muzica s-a auzit fără întrerupere. Au găsit tranzistorul, încă în 
funcţiune, cînd poliţia a cerut să se facă autopsia. 


— Să mergem! a spus comisarul pe urmă. Aici nu mai avem 
ce face. 

lar omul a împăiat leopardul. 

L-am mai privit o dată, uimit de satisfacție aproape diabolică 
pe care omul izbutise să i-o păstreze pe faţă, apoi i-am spus lui 
Vicht: 

— Să mergem, aici nu mai avem ce face! 

Trei zile mai tîrziu, cînd încă nu mă hotărisem să plec, 
deoarece starea lui Vicht era tot mai amară, mergeam cu el pe 
Calle de Sevilla, prin faţa parfumeriei cu ușa închisă și cu vitrina 
prăfuită pe care scria „Dominique“, gîndindu-mă că salvarea lui 
ar fi fost să i se precipite termenul. Dar el uitase, cum nu mi-aș 
fi închipuit că poate să uite un om condamnat la moarte, și vroia 
să trăiască, se zbătea vitalizat de o suferinţă mai grea decit a 
oricărei boli nemiloase. Eram sigur că moartea ar fi însemnat 
pentru el un sfîrșit dulce. Uneori m-am pomenit tresărind, cu o 
groază lugubră, fiindcă descopeream în mine gîndul crimei. 
Indată după aceea însă mă simţeam acoperit de rușine, 
conștient că n-aş fi avut curaj să înfrunt legea și prejudecățile, 
spre a da liniște unui om cu o zi sau un ceas mai devreme. 

Deodată, pe cînd ne apropiam de colţul străzii, unde este 
intrarea hotelului „Asturias“, Vicht se opri brusc și îmi apucă 
braţul. 

— Uite-o! 

Stătea ţeapăn, cu ochii la chioșcul de ziare, împietrit de 
uimire, fără să înţeleagă. Nici eu n-am înţeles dintr-odată, deși 
după prima clipă de stupefacţie am văzut limpede imaginea. Era 
Dominique, într-o fotografie pe patru coloane, în „Le Matin“, pe 
care vinzătorul tocmai îl etala deasupra ziarelor spaniole. Avea o 
bluză în carouri, mult prea largă, probabil bărbătească, 
descheiată la primii nasturi și cu mînecile sumese pînă aproape 
de subţioară. Fotograful o surprinsese pe cînd făcea o mișcare 
cu capul, aruncîndu-și părul în aer, cum o văzusem cînd dansa 
cu infanteriștii de la Cartagena și de multe ori după aceea. 

Abia în clipele următoare am deslușit leopardul, fără să 
înţeleg însă ce însemna fotografia. Era un leopard magnific, de 
două ori mai mare decit cel de la Amboise și poate mai puţin 
blînd decît acela, fiindcă ochii lui ţinteau obiectivul cum ar fi vrut 
să-l înhaţe; ceva îl enervase, poate flacăra de magneziu. 
Dominique îl ţinea de grumaz, cu braţul gol, fără nici o teamă, 


ceea ce se vedea din mișcarea ei firească și nepăsătoare. Avea 
un braţ de regină care își descheie ultima copcă a mantiei, 
împlinind un rit necunoscut curților din istorie, pregătindu-se să 
orbească ochii supușilor cu nuditatea ei suverană. Avea iarăși 
ceva provocător, și în același timp iradia o răceală polară. larăși 
semăna cu o amazoană, gata să se ofere spre a da apoi lovitura 
de moarte, cu jungherul prins la cingătoare. 

— Nu se poate! gemu Vicht, lîngă mine. 

Cred că era prima oară cînd „Le Matin“, cu prezentarea lui atit 
de austeră, publica o fotografie. Deasupra ei, și tot pe patru 
coloane, un titlu aducea știrea scandaloasă, dar mai întîi 
aberantă: „De trei ori poligam, Hismasian se însoară a patra 
oară cu o midinetă spaniolă“. 

Aberant era totul, și în primul rînd prezenţa ei acolo. 

Abia după ce am citit titlul, l-am înregistrat pe Hismasian, 
încadrînd leopardul, mai bătrîn decit îl știusem; nu mai avea 
părul viril care îi flutura pe frunte la ritmurile energice, marcînd 
jumătăţi de timp între timpii braţelor, creînd în orchestră 
întîrzieri sincopate, dînd senzaţia unei întretăieri de ecouri și 
mărind volumul muzicii cu o dimensiune imaginară. Nimeni nu 
izbutise să găsească explicaţia acestei transcendenţe, deși 
efectul atît de cunoscut era de mult subiect de discuţie. Eu, 
unul, aveam o explicaţie, însă abia începea să se schițeze și 
rămînea incompletă. Găsisem capătul unui fir, cînd poate erau 
cu zecile, și anume, ideea participării lui biologice la 
recompunerea muzicii. Dacă părul, cu acele mișcări 
contraritmice, era un mijloc de comunicare, capabil să divizeze 
timpii în secţiuni neegale, neprevăzute, ducînd la surprize 
inconfortabile, la un fel de iritare demonică, nu știam pînă la ce 
alte componente ajungea contribuţia lui organică. Acum părul, 
încărunţit, lăsat mult să crească, îi atirna pe umeri, impudic, 
fără tinereţe, iar șuviţele de pe frunte, atît de expresive odată, 
erau tocite și veștede. Dar totul în fizionomia lui apărea veșted. 
Avea o cămașă în carouri, semănînd cu cea de pe Dominique, 
descheiată la aceiași nasturi, simetric, și cu mînecile sumese. 
Mișcarea lui era însă obosită, ochii stinși, braţele puţin 
descărnate, cu coatele ascuţite, iar prin crăpătura cămășii i se 
vedea pieptul, prăbușit, cu păr alb de bătrineţe. 

— E imposibil! scrîșni Vicht. 

Era imposibil cum nimic nu poate fi mai imposibil pe tot 


pămîntul. Imposibil, lîngă leopard și lîngă Dominique. Ea și 
leopardul, aliaţi printr-un drept teribil, ar fi trebuit să-l sfișie. 
Chiar dacă după aceea lumea n-ar mai fi avut muzică. 

Pînă seara, Vicht se liniștise; inima lui era închegată și grea ca 
plumbul. Fusese însă un război crud, atît de sîngeros și de 
bestial, că nu l-ar fi egalat nici masacrul din Corregidor, cum îl 
tineam minte de pe vremea lungii bătălii a Pacificului. Dorinţa 
mea fusese atunci să nu aud vreodată, tot restul vieţii, de o 
bătălie care s-o întreacă; și-o văzusem, ca o pedeapsă, 
repetîndu-se și ajungînd mult mai departe, într-o singură inimă 
omenească. „Trebuie să reziste cîteva ceasuri“, mă gîndeam, 
ducîndu-l în neștire pe stradă. Luasem ziarul și căutam un bar 
fără oameni, unde să bem în liniște și amarnic. Trebuia să-l ţin 
viu pînă seara, și dacă nu-și revenea nici în ultima clipă, nu 
urma decit să moară, otrăvit cu alcool, fiindcă după cinci ceasuri 
de canonadă nimeni nu mai rezistă; urmează sau colapsul, sau 
nebunia. 

Toate barurile din cartier erau pline; ne-am întors și am intrat 
la Casona, unde, fiind după ora de masă, în a doua încăpere nu 
rămăsese nimeni. Chelnerul ne-a adus calmari și vin alb, fără să- 
i spunem; avea pe faţă zimbetul lui bun și aștepta să ne 
înregistreze multumirea. Cînd a văzut cît sîntem de împietriţi, s- 
a întunecat, dar fără să-și piardă bunătatea a luat vinul și 
calamarii și ne-a adus whisky, două sticle deodată. Nu e chelner 
în lume care să nu aibă ceva de învăţat de la omul acela. Dacă i- 
aș ști numele, i-aș trimite o scrisoare de simpatie. Dar după mai 
bine de un an, nu cred că mă mai ţine minte; în acest timp, mii 
de oameni s-au așezat la masa lui, iar el le-a zîmbit tuturora, cu 
faţa lui bună. Cineva trebuie să plece, spre a face loc altuia; am 
plecat, au venit alţii! 

La început mă giîndisem să rup ziarul și să-l arunc, dar era o 
copilărie, fiindcă imaginea ei, cu leopardul, nu putea să ni se 
șteargă din minte; cele cinci ceasuri trebuiau privite în faţă, cu 
bărbăţie. Am pus ziarul pe masă, în faţa lui Vicht, să se vadă. 

— Vicht, grenadirii lui Napoleon erau mai bravi decit noi? Vrei 
să știi ce însemna curajul lor în clipa atacului? O sticlă de rachiu! 

Am turnat whisky, în pahare mai mari de o litră. Fără apă, fără 
gheaţă. Ca la război. Şi am spus: 

— Aveau grenadirii altă forță decit noi de a suporta durerea? 
Cum îndurau să li se taie picioarele, fără anestezie? Amîndouă 


picioarele, zdrobite de ghiulele. Și cu două găuri de glonţ în 
coaste! Atît că pe vremea aceea chirurgii armatei lucrau repede; 
o lovitură de satîr în dreapta, una în stînga, și picioarele cădeau 
în ladă, desprinse de șolduri. lar grenadirii rupţi astfel în două 
strigau din fundul plămiînilor: „Trăiască împăratul!“ Erau ei mai 
bravi decît noi? Nu, erau beţi, Vicht! Beţi turtă! 

Vicht dădu paharul pe git. 

— Trăiască împăratul! 

— Bine, Vicht! O să ne vindecăm și-o să căpătăm decorația! 

— Dar doare! zise Vicht. 

Stătea drept, într-o poziţie soldăţească, rigid, înţelegînd că 
trebuie să lupte, ca un grenadir; nu era încă împietrit pînă la 
suprafaţă și îi curgeau lacrimi. Bărbaţii nu plîng oricînd, unii 
poate numai într-o singură zi din viaţă, însă atunci lacrimile sapă 
făgașe. 

— Ai dorit-o vreodată? întrebă Vicht. Pe Dominique. 

— Da... Atît că nu era pentru mine. 

— Femeile sînt pentru oricine. Oricine are clipa lui, dacă o 
știe. Ai fi iubit-o? 

— Da. 

— Bine! Dacă spui, ești un om de ispravă; mi-ar fi părut rău să 
te ascunzi. Cu Dominique nu se putea altfel. Oricine, din orice 
parte a lumii, trebuia s-o iubească! (Se uită în ziar, cu o privire 
țeapănă.) Chiar și el! Şi n-a pierdut clipa!... De unde vine jigodia 
asta dezmoștenită? 

incepea să fie narativ, am simţit o primă descătușare, 
porneam în marș ca soldaţii, trebuia să ţinem cadenţa. Am băut 
și am spus: 

— Vine din Armenia. 

Venea de demult; de cinci generaţii; cu buzunarele goale și 
fără nici o speranţă; poate fără ambiţii; numai ca să se ia după 
soare. Toate valurile umane au mers odinioară spre apus: tot 
lungul Asiei, tot lungul Europei, tot Atlanticul, peste Islanda, pînă 
la Terra Nova. Și cînd au ajuns pe ţărmul Americii, au străbătut 
continentul, tot spre ţărmul de la apus, în vreme ce alte 
neamuri, aflate de mult la acel apus, căutau un apus și mai 
departe, peste Pacific, spre insula Paștelui și Polinezia. 

— E atit de relativ! spuse Vicht. Mergînd spre apus, ajungi la 
răsărit. Prin nenorocul că pămîntul este rotund. Altfel ne-am opri 
într-o zi. Nimic în noi nu este definitiv. Ce știi despre armeni? 


Cu toată vechimea lor, armenii încă nu și-au spus cuvintul în 
istorie. Fiecare popor, oricît de mic, oricît de uitat sau de neștiut, 
are de spus un cuvînt, și-l va spune într-o zi. 

— Chiar și cei de la Bruges! adăugă Vicht. Despre el ce știi? 

De trei generaţii familia lui era înnobilată de un rege al 
Prusiei, dar el își luase cetăţenia franceză. 

Vicht duse paharul la gură și bău. 

— Ar fi fost cazul să spun „Jos regele!“, dar am jurat credinţă 
capetelor încoronate. Trăiască împăratul! 

— Bine, Vicht! Pentru credinţa ta o să capeţi permisie să 
mergi acasă. 

— Da, zise el, cu o liniște care mi se părea inventată. Plec 
mîine dimineaţă. Haide la gară, să expediez mașina! Am să iau 
avionul. Vreau să ajung repede, să mă apuc de treabă. 

Nu puteam crede; mai avea cînd să se prăbușească. Am luat 
sticlele de whisky cu noi și l-am însoţit la gară. Predînd mașina, 
unul din gesturile posibile era făcut. Al doilea gest a fost biletul 
de avion. L-a luat atunci, imediat, de la o agenţie din gară. Mă 
temeam de gesturile următoare; nu-l știam nici măcar pe al 
treilea. 

— Spune-mi tot ce scrie în ziar! îmi ceru Vicht. 

Ne plimbam în La Rosaleda, parcul din faţa gării, și cădea 
seara. Cit îl așteptasem să facă formele pentru expedierea 
mașinii, citisem ziarul, cele patru coloane din prima pagină, 
continuate pe o treime din pagina a treia. Şi nu era un moment 
cînd ziarele duceau lipsă de știri senzaţionale. Războiul în Israel, 
reînceput de două săptămîni, neliniștea toată omenirea. Willy 
Brandt demisionase. Pe președintele Statelor Unite îl aștepta 
dezonoarea. Numai titlurile ar fi umplut pagina întîi! Și iată că 
un ziar de o sobrietate recunoscută publica sub frontispiciul lui 
onorabil fotografia cu leopardul, ilustrind o intrigă amoroasă 
care provoca scandal în lumea catolică și punea Vaticanul în 
alarmă. Pînă a se dovedi că nu putea fi vorba de poligamie, ci 
cel mult de căsătorii desfăcute cu dispensa papei, acuzaţia era 
lansată public și, oricîte dezminţiri s-ar fi dat pe urmă, ceva tot 
avea să rămînă, măcar o suspiciune, după cinicul precept al lui 
Don Basilio. 

Nouă bărbaţi cu nume cunoscute, din zecile și sutele de 
nemulţumiţi care așteptau vexaţi, tracasaţi și neurastenizaţi ca 
biserica să consfințească despărţenii de mult împlinite, semnau 


un act de protest împotriva acestei discriminări atît de sfruntate. 
După ce trei preoți catolici slujiseră de trei ori taina căsătoriei, 
punînd, cu oblăduirea cerului, trei mirese în braţele unuia și 
aceluiași mire, un al patrulea preot îi pregătea mirelui a patra 
mireasă, fără să fie nici o dovadă că primele patru muriseră. 

— Mai bine le otrăvea! spuse Vicht. Pentru habotnici s-ar 
putea ca omorul să fie o crimă mai mică decit poligamia. 

Străbătind parcurile, ne apropiam de Moncloa; am vrut să ne 
întoarcem, să revenim pe străzi, între case. Vicht m-a tras 
înainte; mi-am dat seama că avea o intenţie precisă și nu-i 
lipsea nici voinţa s-o aducă la îndeplinire. Așa am ajuns în Calle 
de la Princesa, pe unde intrasem prima oară în Madrid; am 
recunoscut arcul de triumf; l-am privit fără nici un gînd. Deodată 
Vicht s-a oprit și mi-a spus: 

— Ce vrei, în definitiv? De ce nu vorbim despre ceea ce 
trebuie vorbit? Nu mă interesează cabotinul bătrin, cu nevestele 
lui. Mă interesează Dominique! Despre ea vreau să vorbim! Pînă 
mi s-o usca gura și n-oi mai putea spune nici un cuvînt. Ce 
urmărești? Crezi că se poate să uit? 

Ne continuam drumul, mergea în dreapta; am simţit că 
întorsese capul și, fără să-l privesc în faţă, mi-am dat seama, nu 
știu cum, că în privirea lui era un amestec de ironie și de 
tristețe. Poate însă că impresia aceasta mi-o dădeau nu ochii lui, 
ci numai glasul. 

— Fiindcă nu m-am lamentat, ci am rîs și m-am bucurat de 
dragoste, ţi-ai închipuit că am uitat moartea? Nu, e lîngă mine 
tot timpul, nu vreau s-o mint, să fug, să mă ascund. Dar gîndul 
meu acum e la Dominique, și lipsa ei e mai dureroasă decit orice 
moarte. Nu vreau să trăiesc; vreau să fie Dominique. Aici sau în 
viața cealaltă. Numai să fie! Fiindcă fără ea nu se mai poate 
nimic, nici măcar să mor. 

Apoi a tăcut, se făcea noapte, am continuat să mergem 
alături, îl urmam fără nici un gînd, simţeam că nu vroia altceva 
decit să treacă timpul. Ne-am întors prin acel lung șir de grădini 
și parcuri aflate de-a lungul căii ferate, am lăsat în stînga Plaza 
de España, apoi am ocolit gara și am intrat în Campo del Moro, 
unde ne-am plimbat în neștire mai mult de o oră, pînă ce luna a 
devenit foarte luminoasă. Atunci am ieșit prin colţul de nord- 
vest al parcului și am luat în lung strada de lîngă gară, Paseo de 
la Florida; cum am recunoscut locurile, am și înțeles unde 


trebuia să ajungem; aici vroia Vicht să mă aducă. Sau poate eu 
vroisem să vin aici. El traversă strada goală și încercă ușa 
capelei. Nu putea să fie descuiată. Luna bătea în turla albă și în 
zidurile spoite cu var, făcîndu-le să strălucească. Să nu fi știut că 
înăuntru este pictura lui Goya, prin nimic nu ar fi atras privirea 
această bisericuță de cărămidă, tencuită cu modestie, care își 
trăia umilinţa fațadei la picioarele catedralelor de piatră 
sculptată, dintre Santiago de Compostela, Sevilla și Barcelona, 
gata să fie zdrobită sub ele. 

Vicht dădu colţul zidului, nu lipsi mult, se întoarse cu o rangă 
pe care o propti între clanţă și tocul ușii. Am vrut să-l împiedic. 

— Nu se poate! E o efracţiune. 

— Știu și nu-mi pasă. Am să sparg și am să distrug tot ce mi-o 
sta în drum. Fiindcă asupra mea s-a săvirșit cea mai mare 
efracțiune și nu mai am nimic de pierdut! 

Cînd ușa se deschise, teama de reprobabil dispăru dintr- 
odată, dîndu-mi o stare de liniște, de mulţumire, unită cu 
presimţirea unei întîmplări minunate, care avea să continue 
ceva început în alt timp și poate să-i dea acum lumina 
adevărată. 

Am lăsat sticlele de whisky pe lespezile din tindă și ne-am 
strecurat în capela luminată de lună prin geamul de deasupra 
intrării. Razele ei băteau oblic și cădeau lîngă banca din mijloc, 
unde stătusem întins pe spate, ca să pot privi cupola. 

Niciodată n-am să-mi pot explica miracolul, dar nici n-am să-l 
cred o halucinație, fiindcă n-a fost într-o singură zi, s-a repetat 
întocmai, deși condiţiunile erau schimbate, și nu doar cu mine, 
ci și cu Vicht, într-o vreme cînd nu puteam să ne influenţăm unul 
pe altul, de vreme ce nici nu ne cunoscusem. 

Admit că prima dată putuse să fie o vrajă, a fetei întîlnite pe 
Calle de Alcalá, în seara cu lună nouă, prima la care văzusem 
cercelul de aur. Ea mi-a arătat pictura lui Goya, și nu m-ar fi 
mirat să aflu — dar de la cine? — că imaginea inexistentă, pe 
care totuși o văzusem limpede, se datora puterii ei de sugestie. 

Domnul Scheibler, profesorul de literatură germană, îmi 
povestise cum lucra doctorul King, unul din ei, nu știu care, 
fiindcă trebuie să fi fost o dinastie întreagă. Il fotografiase pe 
scenă, cînd își tăia stomacul și-l arăta spectatorilor, împreună cu 
intestinele. Lumea era îngrozită, nimeni nu putea să înțeleagă, 
dar nimeni nu îndrăznea să se îndoiască, nici măcar domnul 


Scheibler. Și n-a fost cu totul dezmeticit și nici n-ar fi putut să 
jure că aflase chiar adevărul, atunci cînd clișeul developat i-l 
înfăţișă pe doctorul King aga cum îl văzuse el însuși, pe scenă, 
numai că n-avea abdomenul tăiat, ci își ţinea miinile încrucișate 
pe vesta albă a fracului, fără nici o urmă de sînge. 

Dacă fata m-a vrăjit astfel, pe Vicht cine l-a vrăjit, fiindcă ea 
nu era acolo, ci era Dominique? lar acum de unde venea vraja, 
în capela goală și spre miezul nopţii, cînd pînă și spiritele sînt în 
repaos? 

Am și eu o fotografie a cupolei, pe care n-am făcut-o singur, 
ca domnul Scheibler, ci am cumpărat-o de la chioșcul cu 
ilustrate. O fotografie necontestată de nimeni și răspîndită în mii 
de exemplare. Ea îl înfățișează pe Sfintul Anton de la Padova 
înviind din morţi un om, fiul, spre a depune mărturie în apărarea 
altui om, tatăl, învinuit de crimă. Mulţime de oameni privește 
această minune, bărbaţi, femei, copii, figuri laice, lumea din 
vremea lui Goya, dar de la Madrid, nu de la Padova. Ei se înșiră 
după o balustradă de fier, care înconjoară cupola, iar deasupra 
lor, fundalul înfățișează cerul, gri și albastru, întins peste munţi 
vineţi. 

Atunci cînd fata a ridicat miinile să-mi arate cupola, pe acest 
cer am văzut o imagine inexistentă în fotografie; la început aș fi 
putut crede că era însăși imaginea fetei, proiectata acolo printr- 
o forţă care putea să nu mă mire, printr-un fenomen optic 
explicabil, deși neînțeles de mine. Pentru că exista chiar și o 
asemănare între ele și, mai ciudat decit orice, amîndouă aveau 
în urechi același cercel mic de aur. 

Imaginea a persistat tot timpul cît am stat acolo și-am regăsit- 
o în două rînduri cînd m-am întors, tulburat pînă în fundul 
sufletului și nevrozat de curiozitate. Deși fata n-a mai apărut 
niciodată. 

Şi imaginea văzută de Vicht era aceeași, fără nici o 
schimbare. 

Aceeași era și acum, cînd intrasem în capelă singuri, prin 
efracţiune. Ne-am așezat pe bancă și îndată ce-am ridicat ochii 
am văzut-o, într-o lumină a ei proprie, care ne îngăduia să-i 
deslușim toate trăsăturile, în vreme ce restul picturii abia putea 
să se întrezărească în slaba iradiere a lunii. Prin ce mijloace 
mefistofelice o inserase Goya acolo, că nu putea s-o vadă 
nimeni, decît după o revelaţie cum fusese a noastră? Și-abia 


acum am recunoscut-o. 

— Ştiu cine este! i-am spus lui Vicht. E Maria Magdalena, 
îngenuncheată în fața Miîntuitorului! 

Îngenunchease cu un gest scurt, căzuse, aşa se înţelegea de 
ce părul îi flutura pe spate, dezvelind urechea cu cercelul de 
aur. Numai părul mai putea mărturisi păcatele ei din urmă. 
Trupul, învelit într-o mantie albastră, fosforescentă, se ascundea 
cu pudoare de privirea bărbatului căruia venea să i se ofere, 
doborită de iubire și de lacrimi. Se simţea însă vibrînd și pulsînd, 
căci dansul ei nu era terminat de multă vreme. Și cum o 
priveam, luminată din ce în ce mai bine, că i se vedea pînă și 
fardul care îi încondeia ochii uzi, plini de pocăință și de patimă, 
mi s-a părut că în ea o recunosc pe Dominique, așa cum se 
întorsese la masă, în cîrciuma de la Cartagena, și se uita la 
Vicht, cu o iubire îndurerată, implorîndu-i mila și graţia, după ce 
dansase cu infanteriștii, cu picioarele goale pînă la șolduri, cu 
umerii daţi înapoi, cu grumazul arcuit și cu părul aruncat pe 
spate. 

Simţea oare la fel și Vicht? Cred că da, de aceea venise aici și 
spărsese ușa. După ce privi chipul de sus, mult timp, își cobori 
privirea și spuse: 

— Aici am stat; cu Dominique. Dimineaţa. Aici a stat, lîngă 
mine. Cinci ceasuri. Nemișcaţi. Pînă a venit paznicul și ne-a dat 
afară. 

Dominique nu-și schimbase rochia, nu-și schimbase nimic, nici 
privirea; părea că vine dintr-o tavernă, după o noapte de 
băutură; era pătată de vin pe picioare și îi sîngera mîna. Se 
tăiase în cioburi, nu făcea nimic să oprească sîngele, îl privea 
extaziată cum izvora din tăietură, constant, fără să pulseze, ca 
un fir de mătase roșie, fără să se răcească și să se coaguleze, că 
ar fi putut să fie din nou injectat în artere, filtrat și împrospătat 
de oxigenul din atmosferă. 

— Înainte de a ști gustul cărnii ei, l-am ştiut pe al sîngelui. 
Trebuia să-l opresc, altfel ar fi curs tot, pînă la ultima picătură. | 
l-am oprit cu gura, cu respiraţia, cu aerul din plămîni, încălzit de 
inima mea nebună de fericire. Pînă s-a închegat și s-a făcut o 
cicatrice de aur. 

Începeau să vină oamenii, se uitau la Dominique, la picioarele 
ei pătate cu vin roșu și la mîna însîngerată pe care ea o ţinea să 
se vadă, cu o trufie atit de neînfrîntă, încît făcea să pulseze 


tăietura, să se deschidă iarăși. Se uitau la Vicht, fără să 
înţeleagă de ce avea pete de sînge și pe faţă, de părea tăiată, și 
fără să vadă iluminarea de pe chipul lui, arzînd ca de flacăra. 

Oamenii plecau fără să înţeleagă, veneau alţii care n-aveau să 
înţeleagă mai bine. Paznicul își făcea drum tot mai des prin 
capelă, arunca priviri intrigate. 

Dominique își dădu capul pe spate. 

— Uită -te la femeia îndrăgostită și păcătoasă! 

Deci ea găsise înaintea mea simbolul imaginii; aveam încă un 
motiv să cred că nu poate fi altul. 

— Părul ei a venit peste mine, spuse Vicht, mi-a acoperit faţa 
și am simţit atunci ce înseamnă dumnezeirea. Atunci lumea s-a 
născut a doua oară pentru mine; am privit-o prin părul ei, se 
vedea albastră; dispăruse pictura lui Goya, cupola era ca un cer 
de noapte, cu stele mari, albastre; din fiecare stea Dominique se 
apleca înspre mine, lăsînd să-i cadă părul peste fața mea, 
albastru; cădea mereu, în valuri, că îmi tăia respiraţia, și era tot 
mai albastru; iar ea mă legăna și-mi spunea șoapte, ducîndu-mă 
pe o mare nu de apă, ci de miresme, și toate cîte veneau se 
făceau albastre. 

Era atit de puţin ceea ce răminea să se împlinească! Era ca și 
împlinit, și Vicht n-ar mai fi vrut altceva, dacă puteau rămîne 
așa toată viaţa. Numai că veni paznicul, fiindcă nu mai putea să- 
i rabde, cum stăteau înlănţuiţi, de ceasuri, Dominique cu capul 
dat pe spate, cu ochii închiși, dar văzîndu-se prin pleoape cum 
privirea ei se ducea în spaţii. Şi Vicht, cu faţa îngropată sub 
părul ei, ascunzîndu-se de Dumnezeu în propria lui cetate. 

— Voi n-aveţi nici credinţă, nici casă, suflete păcătoase? 
strigă paznicul. 

Afară Dominique se înstrăină dintr-odată. Mergea la un pas, și 
cînd Vicht vru să-i apuce mina, cea cu sîngele pe care îl avea 
acum amestecat în sîngele lui, și încă îi mai simţea gustul în 
gură, ca un amestec de tincturi aromate, ea se feri, cu o mișcare 
de gheaţă. O privi, văzu că faţa ei era de gheaţă. Și părul, de 
gheaţă. Nimic nu mai rămăsese albastru. 

— Știu! zise ea cu dușmănie. Vrei să merg cu tine, în camera 
ta de la hotelul „Asturias“! De ce nu m-ai întins printre cioburi, 
azi-dimineaţă, cînd stăteam îngenuncheată, ca Maria Magdalena 
în faţa Mintuitorului? Să ne fi tăiat, să ne fi curs sîngele, să se fi 
amestecat cu vinul! Te-am dorit toată noaptea, din clipa cînd 


ne-am împreunat mîinile... De ce nu m-ai întins pe bancă, în 
capelă, cînd mi-am dat capul pe spate? Așteptam, și ar fi fost 
dincolo de închipuirea oamenilor, m-aș fi simţit ca Magdalena lui 
Goya, aș fi stat cu braţele în cruce, să mă înalţ la ceruri, mi-ai fi 
dat o religie, pe Dumnezeu în care n-am crezut niciodată. 


x 


Am stat cu Vicht în capelă pînă ce luna, rotindu-se, a trecut în 
altă fereastră. Acum era mai întuneric, și chiar mantia 
Magdalenei începea să pălească, și toată imaginea de pe boltă 
avea să dispară, de oboseală, prea mult contemplată. Am ieșit și 
l-am urmat, fără să știu unde vroia să ajungă; am mers mult, pe 
Avenida de Valladolid, gara rămăsese în urmă, calea ferată a 
trecut în stînga, pe deasupra noastră, iar noi am trecut podul 
peste Manzanares. Madridul nu are noroc de o apă frumoasă. 
Am simţit emanaţii stătute, de baltă; luna ne bătea în faţă. Am 
urcat rambleul înalt și acum am trecut noi peste calea ferată, 
lăsînd-o iarăși în dreapta. Eram în Casa de Campo, în afara 
orașului, o sălbăticie de dealuri și parcuri. Prin spatele nostru a 
trecut un tren cu ferestrele luminate, deși era mult după miezul 
nopţii; oamenii nu dormeau, trenul abia plecase din gară. Putea 
să fie trenul de Barcelona, și atunci însemna că peste două 
ceasuri avea să treacă prin Bellpuig, unde nu se urca nimeni. 

De la capelă, aici ajunsese Vicht, cu Dominique, și era trecut 
miezul zilei. După izbucnirea dușmănoasă, ea amuţise, mergea 
cu capul în pămînt, obosită și fără ţintă, la un pas de el, păstrînd 
aceeași distanță, constantă, fără să se apropie, fără să se 
depărteze, parcă axaţi pe două șine paralele, care nu se 
întîlnesc niciodată. 

— Ba nu! îmi spuse Vicht. Trebuiau să se întilnească; măcar la 
infinit. Aveam de gînd să merg pînă acolo și, oricît o simţeam de 
înstrăinată, știam că are să meargă cu mine, chiar dacă n-ar fi 
vrut altceva decit să-mi sfișie faţa cu unghiile sau să mă 
omoare. 

— Vrei să știi de ce nu mă întorc? întrebă Dominique. Fiindcă 
nu pot. Știu că nu pot și nici nu încerc. 

Nu adia vîntul pe dealuri, și urcînd, Dominique se încălzise, 
aburea,  evaporindu-și parfumul care trecea printre pini, 
amestecîndu-se cu mirosul lor de rășină. Pe la jumătatea 


coastei, își scoase fularul de la git și își descheie bluza la primii 
trei nasturi; ca în fotografia cu leopardul; nu părea numai o 
obișnuinţă, putea să fie un rit. Apoi își sumese miînecile pînă la 
umeri. Ceva mai sus, pe coastă, legă fularul de un pin scorţos. 

— Nu mai ai nevoie de el? o întrebă Vicht. 

— Ca să nu ne rătăcim la întoarcere, răspunse Dominique. 

Glasul ei nu mai era dușmănos, începea să se îmblinzească, 
poate de la soare. După alţi cîţiva pași se opri, se așeză jos, în 
cetina prăfuită, și își scoase ciorapii. Pantofii îi lăsă acolo, mai 
departe merse cu picioarele goale; se încălzea și se năștea în ea 
o răzmeriţă; odată cu lucrurile părăsite se despovăra de ea 
însăși. Ciorapii îi atîrnă în ramuri, pe rînd, departe unul de altul, 
iar cînd ajunseră sus își aruncă și cordonul. Nu mai avea nimic în 
mînă, în afara sacului de călătorie, pe care îl purta tot timpul și 
pe care, în ziua aceea, avea să-l arunce în Manzanares; cel pe 
care îl știam eu era altul. O poșetă nu i s-ar fi potrivit nici în ziua 
cînd ar fi încoronat-o și muzica i-ar fi cîntat imnul. 

Tot restul urcușului nu mai scoase un cuvînt și nu se uită la 
Vicht. Dar era cu el, nu putea să fugă și acum se bucura că nu 
poate fugi. Lucrurile lăsate în urmă, ca să le arate drumul, 
dovedeau intenţia ei inconștientă de a nu se mai întoarce, de a 
merge în neștire, cu bluza descheiată și cu picioarele goale, să- 
și rănească tălpile, și el, îngenuncheat în faţa ei, să-i oprească 
iarăși sîngele, cît mai rămăsese. 

Pe coama dealului era o tabără de copii, cu instalaţii de 
gimnastică și jocuri, abandonate dacă trecuse vacanţa. 
Dominique se așeză într-un leagăn cu lanţuri, iar Vicht îi făcu 
vînt, departe; ea se lăsa în voia lui, fără să-l oprească, ducîndu- 
se tot mai sus, printre coroanele pinilor. Cînd cobora, el îi 
cuprindea mijlocul cu mîinile, fără să-și dea seama cit o stringea 
de puternic, și ea dorea tot mai mult ca mîinile lui s-o arunce în 
soare. lar cînd el îi elibera mijlocul cu o ultimă zvicnire și 
rămiînea jos, ca oamenii pe care nu i-a luat avionul, Dominique, 
odată cu senzaţia divin de brutală a catapultării, avea spaima că 
n-au să se mai întilnească la întoarcerea ei pe pămînt, că el 
între timp va muri sau va fugi departe, și mijlocul ei niciodată 
nu-i va mai simţi mîinile. Atunci ar fi vrut să se termine, oricum, 
prin catastrofă, să se prăbușească, numai să fie la timp, înainte 
ca el să fugă sau să moară. Dar cînd el o prindea iarăși și se 
încorda cu o forţă crescută geometric, s-o arunce și mai 


departe, pînă deasupra pinilor, pînă la zenit, pînă în partea 
cealaltă a cerului, dorinţa de zbor, rămasă în om și uitată de pe 
vremea cînd el nu se poate să nu fi fost pasăre, măcar o dată, 
se trezea, mai puternică decit toate celelalte dorințe și decit 
toată conștiința. 

Pînă unde aveau să meargă nu știa nici unul, ci știau doar că 
nici unul nu putea să fie el primul care să se oprească. 
Dominique se ţinea de lanţuri, cu braţele tot mai întinse, căutînd 
tot mai sus locul unde ele nu puteau să se rupă. De mult bara 
leagănului se arcuia gemiînd, chinuitor, iar lanţurile, smucindu- 
se în cîrlige, de mult scoteau scrișnete. 

În clipa care trebuia să vină, deși nu o știa nici unul, 
Dominique nu se mai întoarse, ci se duse înainte, proiectată pe 
cerul în culori de seară. Lanţurile căzură, smulse din cîrlige, și ea 
se duse. Nu simțeau spaimă nici unul, nici măcar nedumerire: 
întîmplarea era scrisă dinainte. Vicht se aruncă și el, în zborul 
lui, pe poviîrniș, cu braţele deschise, și fu acolo unde trebuia s-o 
prindă. Apoi se prăbușiră împreună, înlănţuindu-se, pînă se 
opriră în tufe. Vicht spuse: 

— Ai venit din cer! Un loc mai înalt nu putea să fie! 

— Da! răspunse Dominique. Dar acum haidem pînă în 
străfundul pămîntului! 


x 


Am găsit leagănul, căzut pe povirniș; nu-l reparase nimeni. 
Vicht îl luă în miini și-l zornăi. Suna ca oasele fărimate. 

— Aș vrea să fac dreptate tuturor, spuse. Mie, ei și lui 
Dumnezeu. De m-aș sfirși acum, cu sufletul rupt de suferinţă, și 
tot ar trebui să fiu mulțumit. Ea a fost în viața mea un dar fără 
asemănare. 

— Fără asemănare pentru toţi oamenii pe care îi știu, Vicht! 
Nici unul n-ar fi putut să aibă vreodată atit. 

— Da, m-am temut să spun! adăugă el. Nici unul din cîţi știm, 
și nici alţii, neștiuţi. Nimeni, niciodată! 

Se lumina de ziuă cînd coboram dealul, să ne întoarcem. 

— Vicht, vrei să căutăm ciorapii și pantofii? 

— Nu! Las-o să rătăcească! 

Pe podul de peste Manzanares ne-am oprit. Multe scrisori am 
trimis la Madrid ca să aflu cum se numește podul. Vroiam să 


știu, atita tot, și nimeni nu putea să înțeleagă. La fel de greu am 
aflat că dealul cu leagănul se numește Casa de Campo; nu 
știam, deși fusesem acolo și văzusem lanţurile. lar podul se 
numește El puente de la Reina. Cine putea să fie regina, dacă 
nu Dominique? 

Am stat cu Vicht pe pod și m-am gîndit. Apa, nemișcată, era 
verde și părea coclită. Dacă un om s-ar fi aruncat în ea, ar fi 
avut moartea cea mai jalnică. Spre Ventas, cerul începea să se 
înroșească. Vicht privi multă vreme apa. Aici își aruncase 
Dominique sacul, cînd se întorceau, noaptea. Era în picioarele 
goale, zgiriată, sfișiată, cu părul plin de cetină; tot ce mai avea 
pe ea era plin de cetină. 

— Ar fi trebuit să-l arunc cînd am venit, spuse ea, dînd drumul 
sacului să cadă în apa urită. 

Din sac ieșeau bule de aer, bolborosind, pînă ce ajunse la 
fund și mîlul le înăbuși. 

— Ştii ce avea în sac? mă întrebă Vicht. 

— Ce putea să aibă decit atomizorul cu parfum? 

Nu vroiam să-i spun; avea aparatul de recepţie, dar n-ar mai fi 
folosit la nimic: se fărimase în căderea pe poviîrniș. Și știam de 
la Dominique, îmi spusese noaptea, la Motilla del Palancar, cît se 
simţea de nemernică și de sluţită că îl aruncase abia după ce nu 
mai putea să recepţioneze nimic. Se trezea noaptea plingînd, își 
lipea obrazul ud de braţul lui Vicht, și cu cît își simţea dragostea 
mai nebună, cu atît se socotea mai pîngărită. lar pe celălalt îl 
ura, fiindcă vroise s-o domine, și izbutise, împotriva voinţei ei, 
ceea ce era o groaznică umilinţă. 

— ÎI uram atit, că n-aş fi cunoscut răzbunare mai dulce decît 
să-i sap mormîntul, cu mîinile mele, să-i rostogolesc sicriul în 
pămînt și să arunc peste el bulgări, să-i aud cum sună, ca tobele 
în orchestră. Orchestrele biciuite de el cu cnutul, care mi-au 
siluit auzul și mi-au lăsat răni în suflet. 

Aș fi vrut s-o zgilții atunci, noaptea, cînd stăteam amindoi 
așezați în ţărină și ea bea Calvados din sticlă. De ce-mi spunea, 
cînd mult mai bine ar fi fost să uite? Atitea femei uită că au fost 
pîngărite! Se ridică din praf și se scutură. Merita s-o zgilţii, 
fiindcă nu vroia să uite. 

— Nu l-am iubit, să-ţi intre în minte! M-am străduit în unele 
clipe; m-am străduit cu toţi, altfel te simţi tirfă. Cînd te 
încredinţezi unui bărbat, trebuie să-i pui o stea în frunte, oricît 


de mică; să-l socotești mai presus decît alţii. Să închizi ochii 
tare, pînă te dor pleoapele, ca să nu-i vezi gesturile împiedicate, 
ci să-l vezi ca pe un arhanghel; să-ţi astupi urechile, ca să nu-i 
auzi biiguiala neghioabă, să ţi-l închipui vorbind în sonete. Nu 
trebuie să fi cunoscut bărbaţi cu sutele, ca o femeie să știe cît 
de neegală le este virilitatea. Dar dacă vrea să nu decadă, nu 
trebuie să admită comparaţia, în folosul unuia și-n paguba 
altuia, ci să fie solidară cu fiecare în parte. 

— Înseamnă să accepte o sclavie continuă. 

— Nu! mi-a răspuns Dominique. Înseamnă să-ţi cunoști și să-ţi 
aperi condiţia, chiar dacă nu ţi-ai dorit-o. După ce nu va mai fi 
nici un drept de revendicat, după ce egalitatea va fi deplină, 
după ce ultima femeie din ultimul colţ al lumii nu va mai avea ce 
să ceară, abia atunci vom ști cîtă nevoie avem să ne supunem. 
Fiindcă va rămîne neegalitatea biologică pînă la sfîrşitul speciei; 
fără ea nu poate fi voluptate, nici pentru unul, nici pentru altul. 
Femeile care nu se supun, ci vor să fie stăpine sînt infirme; 
bucuria lor e o construcţie masculină. 

În ceea ce spunea existau contradicții ascunse, dar ar fi fost 
meschin să le ţin minte, atît timp cît zbuciumul ei era sincer. „A 
trebuit să mă supun lui ca să nu decad.“ Și totuși, îl acceptase 
cu ușurință; trebuia să înţeleg eu, de vreme ce ea nu putea să 
se explice: fusese sigură că are să uite, și ar fi uitat dacă n-ar fi 
fost bagheta de fildeș. 

— Nu, nu l-am iubit! Și voluptatea a fost mediocră, mai 
degrabă făcută. O simţeam mai mult din muzica lui, decit din 
îmbrăţișările absente; fiindcă n-avea timp să uite de sine; pentru 
el eram o orchestră, pe care o asculta cu urechea trează, cu 
toate simţurile lucide, neîngăduindu-și nici o dereglare a 
ritmului, nici o nuanţă neprevăzută, cu atit mai puţin o nuanţă 
imperfectă și încă mai puţin una nebună. Dar fiindcă l-am 
acceptat, am fost datoare să-l apăr. Am purtat radioreceptorul 
cu mine, cum ocnașii își poartă lanţurile. 

Eram sigur că nu vroia să fugă de Vicht, în noaptea de la 
Motilla del Palancar, ci de ea însăși, amăgindu-se că vrea să iasă 
din zona unde putea să recepţioneze apelul. Și nu avea 
sentimentul că plecarea ei ar fi fost o nedreptate. 

— De ce? Mai mult decit i-am dat pînă astăzi n-am să-i pot da 
niciodată. Are să sufere și am să sufăr, are să geamă și am să 
urlu, dar prin geamăt și prin urlet iubirea noastră are să treacă 


peste clipa cînd trebuia să moară și are să dăinuiască. Prin 
suferință. 

Apoi Dominique spuse, cu vocea sugrumată, cu dinţii strînși, 
în război cu ea însăși: 

— Vreau să-l apăr! 

Se uită mult în noapte, pierdută; deodată tresări și întoarse 
capul spre mine: 

— Ce-am spus? 

Părea îngrozită. 

Nici un automobil n-a vrut să oprească. Zadarnic ţinea 
Dominique în lumina farurilor cartonul pe care scria cu lac negru 
de unghii „Orice direcţie“. Era un strigăt. 

— Pe el l-am iubit din seara cînd mi-a mîngiiat obrazul. De- 
atunci am prevăzut clipa de astăzi, pe care o știam invers, pe el 
ducîndu-se într-o urnă, prefăcut în cenușă. Și mi-a fost frică; dar 
trebuia să merg înainte. Și cînd dragostea noastră s-a destăinuit 
una alteia, și ne-am cercetat în necunoscutele noastre, revelația 
a fost atît de neprevăzută și de profundă, încît, nebună cum 
eram de spaimă și de bucurie, am deschis ochii mari, să văd 
ceea ce văzul nu va putea niciodată să arate, cum nu pot să 
arate nici celelalte simţuri, prin ce se deosebește un bărbat de 
altul. Şi prima oară am făcut comparaţie, privind în mine și 
ascultîndu-mă, cu o îndrăzneală de care totdeauna mi-a fost 
rușine. Atunci am știut că el va fi stăpînul meu pînă ce unul din 
noi își va da ultima suflare. Și am dorit, împotriva destinului, ca 
eu să-mi dau acea ultimă răsuflare, și cît mai degrabă, să nu mi- 
o ia el înainte. 

Am înţeles-o și am crezut-o; de fiecare dată cînd întindea 
cartonul, Dominique își chema moartea. lar după ce treceau 
automobilele, fără să oprească, își continua mărturisirea: 

— Forţa lui pornește dintr-o deznădejde prin care a izbutit să 
se ridice deasupra propriei lui structuri, și a structurii tuturor 
oamenilor, învingînd prin ceea ce era o înfrîngere; cum nu mai 
are nimic de apărat, totul la el a devenit dăruire. Și dacă 
dăruirea este un act impalpabil, numai o declaraţie, o 
presupunere, o iluzie sau o speranţă, la el este un curent 
electric, care transportă și depune pe mine o haină de metal 
nobil, și atunci mă simt poleită, pe dinafară și pe dinăuntru, pînă 
în viscere și pînă în suflet. Asta-i puterea lui, să facă din mine o 
ființă ca nici o alta; puterea lui este neasemuirea. 


x 


Am stat cu Vicht pe podul Reginei și am privit apa murdară. 
N-aveam de ce să-i spun, aș fi făcut o nedreptate, pe care nici 
Dominique n-o știa, atunci cînd se învinuise cu atita ură, că nu 
aruncase receptorul mai înainte de a se face fărime. Dar, chiar 
dacă îl avea asupra ei, ea îl aruncase încă din zorii zilei, cînd 
mergea la capelă cu picioarele stropite de vin și tăiată la mînă. 
Căci dacă atunci ar fi venit apelul, nu l-ar fi auzit; lungimea de 
undă era pierdută, nu mai putea să-l asculte decit pe Vicht. 

Am pornit spre oraș, pe jos, tirindu-ne pașii; înainte de a se 
lumina bine am ajuns în strada Sevilla. Nu se vedea nici un om 
la ora aceea a nimănuia, cînd în Madrid nimeni nu pleacă, 
nimeni nu vine. 

În faţa parfumeriei, Vicht se opri, privi vitrina; alături pavajul 
era desfăcut, se făceau săpături, să se repare o conductă. O 
motopompă trăgea apa adunată în groapă și-o lăsa să curgă în 
rigolă, ceva mai departe. 

Vicht luă o piatră din grămadă și-o aruncă în vitrină. Ar fi fost 
o prostie să-l opresc; avea nevoie de război, dar îi lipseau pușca 
și gloanţele. Își făcea războiul cu pietre, ca în preistorie. Vitrina 
zornăi, sticla începu să curgă în cioburi și în spatele ei rămase 
un etalaj de flacoane. Vicht aruncă în ele o altă piatră, făcîndu-le 
să se prăbușească; parfumeria era întunecată. Mi-am închipuit-o 
acolo pe Dominique, ambalind flaconul de parfum, adunînd 
hîrtia succesiv, pe fiecare latură, cu toate zece degetele 
armonizate. 

— De ce nu vine nimeni? întrebă Vicht, mirat. Ar trebui să mă 
aresteze. 

Partea de sus a vitrinei rămăsese întreagă, agăţată în rama 
metalică; spărtura tăia în două numele „Dominique“, scris cu 
litere cursive. Dinăuntru veneau efluvii de parfum; flacoanele 
sparte curgeau, amestecîndu-se și făcînd baltă pe jos, ca sticla 
de vin pe care Dominique o scăpase din miini, speriată de 
dragoste. 


40 


Pe cînd nutream ambiția de a face din Europa un bun propriu, 


știam că intrarea în posesie n-ar fi fost fapt împlinit și nimeni n- 
ar fi recunoscut anexarea, dacă mai întîi aș fi dat un ocol întreg 
continentului. Se întîmpla așa anii trecuţi, cînd am plănuit o 
călătorie de șase luni și de treizeci și cinci de mii de kilometri, 
care însemnau să ajung la toate extremităţile geografice ale 
Europei. Nu-mi era îngăduit să las pe de lături nici o ţară și nici o 
capitală, și bineînţeles nici unul din locurile cît de cît importante 
pentru mine, fie că n-ar fi fost la fel pentru alţii. M-am gîndit ca 
itinerarul meu să aibă totdeauna justificare și să-mi pot oricînd 
explica înclinațiile, făcîndu-i pe oameni să înţeleagă și să mă 
aprobe. 

Ştiam însă de pe atunci, n-a trebuit să aştept ziua de astăzi 
spre a vedea bine realitatea, că nici într-o viaţă întreagă, necum 
în sărmanele șase luni ale mele, un om nu poate să vadă și să 
înţeleagă tot ce definește o lume, de la începuturile ei pînă în 
vremea noastră. De aceea îmi pusesem în gind ca, din fiecare 
loc pe unde îmi trecea drumul, să aleg o singură imagine, spre a 
o duce cu mine. Tot meditînd asupra alegerii, care nu era o 
treabă ușoară, și pe care nici n-am terminat-o, mi-am dat seama 
că nu există criterii recunoscute de toată lumea spre a se stabili 
o ierarhie a lucrurilor valoroase din lume, în așa fel ca să nu 
contrarieze pe nimeni și să nu atragă dezaprobarea nimănuia. 

Nu încape vorbă că în cercetarea mea trebuiau să intre și 
castelele de pe Loara, dar cîte și care? Mult mi-am frămîntat 
mintea ca să le stabilesc ordinea importanţei și tot n-am ajuns la 
o dumerire deplină, fiindcă părerile oamenilor sînt împărţite, 
chiar ale celor de meserie. Amboise, de pildă, într-unul din 
ghidurile cele mai cunoscute, este socotit de o importanţă 
secundară sau chiar mai puţin decit atita. Nu aveam astfel nici 
un îndemn să mă abat pe acolo și nu m-aș fi abătut, să nu fi fost 
buna mea soartă. Au, oare ghidul nu știa că e emoţionant că 
vezi casa lui Leonardo? Şi capela de piatră aproape ca o 
dantelă, și odăile castelului, mai luxoase decît oriunde în altă 
parte? Și cum era cu putinţă să nu citeze și să nu pună în 
balanţă casa de pe platou, pe care scrie „Oui, je taime!“. Şi 
cum de trecea sub tăcere existenţa unui leopard dus de lesă de 
o tînără doamnă frumoasă? 

Dacă am văzut atita nedreptate, mi-am spus că e mai bine să 
pun ghidul la fundul bagajelor și să-mi văd de treabă cum m-o 
duce capul. Dealtfel, după Amboise, mă puteam socoti mulţumit 


cu castelele de pe Loara. 

Am fost însă și la Chenonceau, pe Cher, unul din afluenții 
Loarei, fiindcă, luîndu-mă după fotografii, mi se părea a fi printre 
castelele cele mai frumoase. M-a întîmpinat o lungă alee de 
platani (sigur?) și dacă n-ar fi fost decit ei, tot era o răsplată; așa 
cum se bolteau deasupra și se pierdeau destul de departe ca 
liniile lor paralele să se unească, înfățișau cea mai mare 
catedrală gotică din cîte văzusem vreodată. 

Nici castelul nu m-a dezamăgit, măcar fiindcă are o galerie 
întinsă deasupra apei, pînă pe malul celălalt. Dacă pe dinăuntru 
galeria e săracă și fără destinaţie, o salvează muzica sfioasă, 
aproape ca un zvon, care te urmează, egală, oriunde te-ai duce, 
și nu se vede de unde vine; privind jos apa cum curge și 
pădurile cum se leagănă, muzica pare, de acolo, a ielelor și a 
sirenelor. 

Castelul mi-a plăcut fiindcă nu-i disproporționat cu nevoile 
oamenilor din nici o vreme, nici chiar de astăzi. M-aș bucura să 
locuiesc în el într-o vară, dacă s-ar pune baie și s-ar închide 
poarta, ca să nu intre nimeni. Deși n-a fost construit cu o 
destinaţie atit de înaltă, căci e opera unui bogătaș al vremii, 
într-o cameră de la etaj au locuit, pe rînd, cinci regine. Nici una 
n-a fost fericită. Eu însă cred că aș putea fi, în acea vară. 

Un tren de minicare plimbă lumea prin parcul castelului și pe 
aleea gotică, pînă la poartă. Am regretat că nu sînt spiriduși în 
pădure, ca noaptea să dezumfle cauciucurile și să înfunde 
eșapamentul motorului. 

Eram obosit după trei castele, aș fi vrut să pornesc pe un 
drum lung, să mă odihnesc prin mișcare și fără să văd nimic, 
într-o lume goală. După ploaia din ajun, vremea se răcise, 
simţeam toamna în aer, venind asupra mea ca o îngîndurare. 

M-am oprit și la Tours, tot îmi era în drum, aveam și-acolo un 
castel de văzut; la fel fac cînd scriu, nu mă îndur să trec pe lîngă 
un amănunt fără să-i consacru o pagină și un timp; timpul mi-e 
scump, și pagina înseamnă chinuri prelungi; iar la urmă o arunc, 
fără ezitare și fără regret, uitînd cît m-am ostenit cu ea și cît 
timp mi-a cerut. 

Nu-mi pare rău că m-am oprit la Tours, deși n-am văzut 
castelul, care era închis. Nimeni din cîți m-au îndrumat pînă 
acolo nu mi-a spus un cuvînt. Și am avut de făcut un drum lung 
și urit, printr-o suburbie cu industrii și cu magazii. La poarta 


castelului, ferecată pentru mult timp, era un arbore gigant, pe 
care nu-l pot numi, fiindcă nu-l știu. Dar am stat o jumătate de 
oră sub umbra lui, ceea ce m-a răsplătit de lungul ocol inutil. 

M-a mirat și m-a zăpăcit circulaţia în acest oraș care nu-i mult 
mai mare decit Orleans, și nici prea departe, și-i tot pe Loara, în 
aceeași zonă geografică și-n aceeași istorie. Se explică probabil 
prin vreo industrie sau prin vreo conjunctură economică, fără să 
rămînă nici o taină. Dar o inegalitate dusă atît de departe pare 
nedreaptă în soarta orașelor, ca și în soarta oamenilor. 

La o staţie de benzină, vînzătoarea, care părea o femeie 
instruită, cel puţin în privinţa castelelor, m-a sfătuit să trec 
negreșit pe la Azay-le-Rideau, pentru mobila foarte frumoasă. 
Am găsit castelul înconjurat de ape aproape secate, cu emanaţii 
de baltă. Sub aceste miasme, nici o mobilă nu poate să fie 
frumoasă. Dar am așteptat ora două, cînd ghidul urma să-și 
termine prînzul, căci fără el nu se poate, și apoi am intrat, 
împreună cu gloata. Precauţiunile mi s-au părut caraghioase: uși 
încuiate cu șapte broaște, priviri bănuitoare, ca la magazinele cu 
autoservire, unde unii sînt tentaţi să pună mîna. Pe nimic nu 
puteai pune mîna aici, chiar dacă s-ar fi născut tentaţia; nici 
umerii n-ar fi fost de ajuns, ci măcar o căruţă. 

Ghidul, cu cheile la brîu, ca un paznic de la Sing-Sing, 
descuind în faţă și încuind în urmă, ușă după ușă, pe scări și pe 
coridoare de piatră, nu era doar caraghios și plictisitor, ci și 
antipatic, fiindcă se străduia să pară indispensabil. Era greoi 
după masă, cu o digestie înceată probabil, iar jumătatea de vin, 
franţuzească, îi dospea în burtă, simțindu-se pînă departe. 

Nu mă interesează vechimea, cînd e vorba de o mobilă fără 
istorie. Mi-ar fi plăcut să văd butucul pe care s-au tăiat capetele, 
cum l-am văzut pe cel de la Turnul Londrei. Nu m-ar ispiti să 
locuiesc la Azay-le-Rideau nici măcar o parte din vară, nici chiar 
dacă s-ar schimba mobila și s-ar seca balta, sau ar umple-o cu 
apă proaspătă. 

La sfîrșit, după ce și-a luat bacșișul și ne-a dat repaos, ghidul 
ne-a îngăduit să vizităm parcul, de voie, sfătuindu-ne să nu 
călcăm pe iarbă. Era o iarbă jegoasă, năpinlită și înăbușită de 
frunzișul copacilor, negreblat cu anii. Şi-atunci, privind natura 
aceasta nefericită, mi-a venit în minte gazonul de la Londra și 
mi-am spus încă o dată că e tot ce-am văzut mai frumos în 
Anglia. 


În schimb, peisajul de la Tours înainte, spre Saumur, mi s-a 
părut cald și bogat, împiînzit de drumeaguri asfaltate care se 
contopesc cu natura, fără să o violeze, ci făcînd-o mai apropiată. 
Mi-ar fi plăcut să le străbat pe toate, de la o zare la alta, și m-am 
necăjit încă o dată că viața oamenilor e mult prea scurtă pentru 
cît este lumea de mare. Apar apoi zone adînc ondulate, ca în 
Dobrogea noastră, pe care șoseaua le taie perpendicular pe vale 
și creastă, dînd senzaţii ameţitoare, ca un ocean răscolit de 
furtună, dar strălucind în luminile soarelui. 

De ce voi fi fost nedrept cu mașina, hulind-o și uneori privind- 
o cu îndoială? Acum își vede de drum cu o credinţă care nu 
scade o clipă și îi voi datora mult din ceea ce am luat cu mine 
din lume. 

La Chinon, ultimul meu castel, m-am oprit pentru loana d'Arc. 
Imaginea ei domină istoria petrecută între aceste ziduri, făcînd 
să pălească nevolnicul rege pe care ea a vrut să-l scoată din 
letargie. Din castel n-au rămas decit ziduri, în ruină. Într-un fel, 
mi s-au părut mult mai vorbitoare decit castelele celelalte, mai 
ales că aici nu vorbea nimeni. Singura păcătoșenie făcută de 
oameni, o speculație meschină și nerușinată, este un fel de 
muzeu consacrat fecioarei. O sărăcie, nimicuri îndoielnice, 
fotografii și inscripţii încă mai îndoielnice. 

Sub coasta de piatră, orașul medieval ar fi interesant, dacă n- 
ar fi pe aceeași măsură. Și-apoi îl dărimă firmele moderne, 
strălucitoare, elegante — și inoportune. Străzile laterale se 
termină în cite o gură de pivniţă. Pe podiș sînt vii, dedesubt 
depozite de vinuri. 

Ca să merg la malul mării, în golful Saint-Malo, unde aveam 
treabă, am ales drumul prin Angers și astfel mi-a fost dat să trec 
prin Saumur, cu școli vestite de cavalerie, pentru care i se și 
spune „Orașul Calului“. Luînd drumul celălalt, prin Le Mans, am 
pierdut orașul automobilului. La Saumur n-am văzut nici un cal, 
ci numai automobile. 

Mai înainte de a ajunge acolo, m-am oprit pe o pajiște din 
lunca Loarei, unde un domn, oprit ca și mine, își citea ziarul, pus 
comod pe volanul mașinii. Crezusem că îl interesează 
priveliștea; o cunoștea pe dinafară, ca și doamna de alături, 
care își privea genunchii, iar dincolo de ei botinele adormite pe 
podeaua mașinii. M-am oprit și l-am rugat pe domnul acela să- 
mi spună unde e mai potrivit să rămîn peste noapte. Nu prea 


bucuros, domnul a lăsat ziarul și a desfăcut harta. Dar după 
placa de înmatriculare a mașinii, știam că era un localnic, din 
Saumur,  de-aceea îl și întrebasem, socotind că știe 
împrejurimile. Nu știa nimic, în schimb avea o hartă cu atitea 
detalii că îţi oferea toată natura, ca într-o fotografie aeriană. Nu 
pătrundea însă și sub acoperișul caselor, ca să văd ce mizerabil 
era hotelul unde m-a îndrumat domnul acela. Cred că a vrut să 
se răzbune că îl luasem de la lectură și m-a trimis la Les Rosiers, 
o localitate de pe malul celălalt al Loarei. 

Pînă să ajung acolo, m-am oprit în Saumur și m-am plimbat pe 
străzi de toate felurile, să văd caii. N-am văzut nici unul, n-am 
văzut nici măcar o șa, în vreo vitrină, și nici vreo firmă de 
inspiraţie cavalină. În schimb, cum se apropia seara, l-am văzut 
pe sfătuitorul meu întorcîndu-se de la plimbare. Mi-am spus că 
pentru un orășean e sănătos să iasă după-amiază la aer și să 
stea un ceas pe malul Loarei, dar că tot cîștigul se pierde dacă 
își bagă nasul în ziar și altceva n-aude, n-a vede. 

Peste noapte, am visat că mi-au furat mașina, poate fiindcă 
hotelul îmi făcea impresie proastă, și nu m-ar fi mirat să fie 
frecventat de gangsteri. Dar m-am înșelat, Les Rosiers e un tîrg 
de oameni pașnici; dimineaţa, cînd m-am trezit și am coborit în 
stradă, dormeau toţi, iar mașina mă aștepta, nevătămată. 
Pornind de la o toană, a trebuit să mă gîndesc, totuși, că 
nesiguranța există, și oricînd pot avea neșansa de a rămîne cu o 
valijoară în mină, nevoit să iau trenul spre casă. Ar fi o 
nedreptate, dar, din nefericire, multe nedreptăţi sînt în lume, de 
care n-ai cum să te aperi. 

La șase și jumătate eram pe drum, mai optimist dacă vedeam 
soarele. Am mers numai pe malul Loarei, fără să întîlnesc 
oameni, și-abia la Angers, unde am ajuns peste o oră, s-au ivit 
primii, încă neconvinși că era ziuă. 

Deoarece ajunsesem aici, trebuia să mă întreb ce se cuvine 
să fie văzut în primul rînd, după învoiala făcută cu mine însumi. 
Aveam cunoștință de un castel, ridicat de Sfîntul Ludovic; am 
oprit aproape de piaţă, lîngă taraba unui zarzavagiu, primul 
trezit din somn, care își aranja marfa pentru primele gospodine 
care aveau să se trezească. Vroiam să-l întreb încotro e castelul, 
cînd ochii mi s-au oprit pe o clădire veche, din faţă, și de la întiîia 
privire am simţit că nu trebuia să mai caut și altceva. 

Astfel, în locul castelului, m-am ales cu casa lui Adam, care 


cred că nu-i decît un nume civil. În jur mai sînt și alte cîteva, 
asemănătoare ca stil și vechi tot de trei sute de ani, dar aceasta 
e și cea mai frumoasă, și cea mai bine păstrată. Un arhitect din 
zilele noastre, din cei mai înaripaţi și mai convingători în viaţă, 
oricare i-ar fi cultura și aspiraţiile, greu ar putea să ajungă la o 
astfel de izbîndă, dacă nu s-ar mulţumi s-o copieze pe aceasta. 
Pentru că o asemenea casă nu se mai poate visa astăzi, spiritul 
ei a dispărut odată cu epoca, așa cum au dispărut Bach și 
Vivaldi. 

Oricine va merge la Angers și va întreba de casa lui Adam, 
dacă nu va avea norocul să nimerească de-a dreptul acolo, va 
putea să se bucure măcar o oră, dacă nu o zi întreagă, nefăcînd 
altceva decit s-o privească. E o casă pe un colţ de stradă, 
arătîindu-și din plin două faţade, cu înălțimea mai mare decit 
baza, ceea ce întărește liniile verticale și dă impresia că într-o zi 
omul va ajunge în lună, de unde va zbura mai departe. Această 
casă, cu cinci etaje, aproape inexplicabile la vremea cînd 
oamenii nu știau încă să zboare, seamănă cu o rampă de 
lansare, a cărei schelărie încrucișată o reproduce prin lungi 
coloane de lemn sculptat, avînd în vîrf chipurile omenești ale 
viitorilor astronauți. Scheletul se întregește cu grinzile solide 
dintre etaje și-apoi cu o dantelă deasă de lemnărie, — romburi 
alungite pe verticală, care întăresc impresia de elansare. Ca să 
nu atîrne prea greu, cuiele sînt toate de lemn, iar tencuiala 
gălbuie, din intervale, pare un material delicat și mai ușor decit 
aerul. 

Am avut teama, necunoscută înainte, dar care s-a ivit de la un 
timp și tot crește, că n-am să ţin minte. Să fi fost deschise 
prăvăliile, aș fi căutat o ilustrată, să mă ajute, chiar dacă știam 
că ar fi o umilinţă. În sfîrșit, negăsind altă cale, mi-am luat 
poziție în faţa casei și am privit-o atît de stăruitor, încît de la un 
timp mi s-a părut că se leagănă, și așa mi s-a imprimat pe 
retină. 

— Nu se întîmplă niciodată să zboare? l-am întrebat pe 
zarzavagiul de lîngă mine. 

— Au revoir, au revoir, monsieur! s-a grăbit el să-mi răspundă, 
ducînd prea tirziu o mînă la ureche și crezînd că îi spuneam 
bună ziua. 

Uite așa se nimerește adesea, să adresăm surzilor întrebările 
noastre cele mai frumoase. 


x 


Ţelul meu în ziua aceea era Mont-Saint-Michel, o stîncă 
înconjurată de mare, legată de țărm cu un istm îngust, pe care 
în timpul fluxurilor înalte îl acoperă apa. Spre larg, stînca e 
consolidată cu parapete de piatră, care o fac să semene cu o 
cetate acvatică, și dacă deasupra nu s-ar înălța, tot în piatră, o 
catedrală catolică, nespus de semeaţă, a-i lua-o drept un vechi 
templu al lui Neptun, de pe vremea cînd el stăpinea apele. 

În drum spre acel loc, am intrat pe neașteptate în Normandia, 
cum scria pe un ecuson cu armele provinciei. Nu m-am oprit la 
timp, mergeam prea repede, și nu m-am întors ca să intru mai 
cucernic în această ţară însîngerată. Uitasem. Mai tîrziu am 
văzut o cazemată din zidul Atlanticului. 

Am mers zeci de kilometri terorizat de amintirea războiului, 
gîndindu-mă ce sfirtecat fu bietul pămînt al Franţei, ce sfîrtecate 
îi fură țărmurile și marea, unde nu mai rămase un pește viu, și 
aerul, unde nu mai rămase o pasăre. 

Mă simţeam prigonit și-mi era sete de o bucurie nouă, de 
ceva ce nu mai băusem niciodată și nu știam ce gust are, nici 
unde se distilează. 

Despre Mont-Saint-Michel eram prevenit, altfel n-aș fi avut de 
ce face ocolul pînă acolo. Dar nimeni nu m-ar fi putut preveni pe 
deplin. Cînd apare la orizont, peste landa tristă și goală, 
izbucnind brusc deasupra peisajului, seamănă cu un far la 
capătul unei navigaţii pînă atunci fără speranţă. Dar și acum 
speranţa e acoperită de incertitudine și de teamă, căci farul 
pare o Fata Morgana. Şoseaua, care face numeroase, sucite și 
inutile ocoluri ca să ajungă acolo, te nedumerește și te 
descurajează și mai tare. La un far se merge în linie dreaptă. 

Și toată această cale lungă în nord-vestul Franţei, iat-o făcută 
numai pentru cîteva ore, din care, singura cu adevărat frumoasă 
a fost aceea cînd stînca și catedrala au erupt în mijlocul landei, 
neînrudite cu peisajul, neînglobate în el și imposibile. 
Grandoarea priveliștii o dădea disonanţa. 

Proporţiile nu pot să dispară cînd vii aproape, dimpotrivă, 
cresc pînă la impresia că te încovoaie, dar, din nefericire, natura 
aceasta în răzmeriţă, în loc să verse foc, rigiie prin gitlejurile 
miilor de oameni adunaţi la crăpelniţă. 


Am sosit la amiază, spre nenorocul meu, ora sacră a prînzului 
respectată ca dogmele. Pe tot poviîrnișul unde s-a născut un 
oraș, ca să furnizeze catedralei suflete credincioase, nu mai 
există, la ora mesei, alte naosuri decit restaurantele, alte altare 
decit bucătăriile, altă credinţă decit ingurgitarea, altă viaţă de 
apoi decît satisfacția gastrică. 

Nu mi-am putut învinge sila și am plecat repede, după ce am 
urcat în goană scări și am străbătut metereze, să am măcar prin 
efortul fizic dovada că am fost acolo și n-am fost degeaba. De 
pe înălţime am privit marea, prelungirea oceanului, și nici măcar 
ei nu i-am regăsit frumuseţea. Fiind ora refluxului, plaja era 
dezgolită pînă departe, hidă și impudică, iar fluxul urma să vină 
abia noaptea, dar pe proporţii prea reduse zilele acestea, cînd 
luna își consuma ultimul pătrar, incapabil deci să acopere istmul 
și să creeze două uscaturi. 

Astfel, Mont-Saint-Michel pe care am sperat să-l văd plutind, 
ca pe un cuirasat gigantic, cu puternicul lui catarg de piatră, mi 
s-a părut o corabie eșuată, ai cărei naufragiaţi, după luni de 
furtună și foamete, se năpusteau să-și umple stomacurile cu 
omlete, din tigăi de aproape un metru. 

Omleta e o specialitate a locului, dar nu lipsesc nici unele din 
celelalte bucate, pregătite din tot ce dă apa, pămîntul și 
văzduhul, începînd cu stridiile, puse pe paturi albe de gheaţă ca 
diamantele, continuînd cu langustele și homarii și sfîrșind cu 
cele mai ispititoare și otrăvitoare vînaturi. 

Mi-am lipit nasul de vitrina unui restaurant a cărui firmă 
perpetuează amintirea vechii lui patroane, Mere Poulard, regina 
omletelor, înfăţișînd-o cu o tigaie din acelea cum spuneam, 
pantagruelică, mînuind-o deasupra flăcărilor. Înăuntru, două fete 
slăbuţe, în rochite negre, reproducere mai modernă și mai 
famelică a fostei patroane, ţineau deasupra vetrei deschise, ca 
într-o imagine haiducească, două tigăi cu diametrul aproape cît 
statura lor firavă și cu coada cît cobilițele, făcînd să sfiriie 
producţia de ouă a unei întregi ferme avicole. Strînși în jurul lor, 
mușterii din multe părţi ale lumii, unii de foarte departe, și 
înfometați de parcă n-ar fi mîncat nimic tot drumul, așteptau ca 
omleta să fie gata. lar eu mă așteptam ca fetele să se 
prăbușească. 

Te uiţi după altceva și nu găsești decit restaurante, toate cu 
ispititoare liste de bucate lipite în ferestre. Înainte de a fi o 


ispită, este o indecenţă. lar printre ele, dughene cu obiecte 
pentru turiști, amintiri de cele mai multe ori hidoase și mai 
totdeauna fără nici o legătură cu locul. Dar se găsesc oameni să 
le cumpere, ca o dovadă despre vizita lor acolo, cînd ar fi mult 
mai bun tichetul de la parcare, pe care scrie locul, data și ora. 

La un muzeu pe care l-am ocolit cum ocolește dracul tămiia, o 
femeie pusă în poartă strigă tare, îndemniînd lumea să intre, ca 
la panoramă, și lipsea foarte puţin s-o tragă de miînecă. In 
mijlocul hărmălaiei și-n fumul de la restaurante, am apucat să 
văd, dar nu mi-am crezut ochilor, case de piatră, acoperite cu 
șindrilă, într-un loc unde nu crește nici un arbore, și cu atit mai 
puţin bradul sau pinul. 

Ca să plec, am defilat iarăși prin fața mulțimilor așezate la 
masă; oamenii, cu șervetul la git, cu obrajii umflaţi, cu ochii 
încrucișaţi în farfurie, cu furculița și cuțitul în mînă, păreau în 
stare de atac, să nu le scape nimic din pradă, și în stare de 
apărare, ca dulăii care miriie să nu li se smulgă ciolanul. 

Mi s-au părut rătăciţi și mi-au fost dragi tinerii care au luat 
locul hippy-ilor din anii trecuţi, căci prea puţini au rămas din 
aceia, și călătoresc liniștiți, cu te miri ce, cu toată gospodăria lor 
în spinare, iar la ora aceasta a crăpelniţii generale, așezați doi 
cîte doi pe un colţ de stîncă, pe o treaptă de piatră, un băiat și o 
fată, mănîncă din biata lor _ traistă, gînditori, modești în 
iluminarea lor tainică, stăpîni pe împărăţii nici măcar bănuite de 
ceilalţi. 

După ce am mers doi kilometri, ca să nu mai ajungă pînă la 
mine mirosurile de mîncare, încinse și rincede, m-am oprit pe 
dig, în landă, și am privit în urmă. De la distanţă, Mont-Saint- 
Michel reînvie, cu întregul lui miraj; dar acum știu că nu-i într- 
adevăr decît o minunată Fata Morgana. 

Cerul se întunecase, acoperit de un nor subţire și fără umbre, 
întins pînă în toate zările, că nu se mai vedea nici o ieșire. 
Rezemat de mașina a cărei culoare aurie suplinea puţin soarele, 
am mîncat, brînză cu piine și banane, și numai fiindcă le aveam 
de cu seară. Tot timpul pescărușii m-au asediat, venind în zbor 
pînă la cîţiva metri, valuri după valuri, și cerîndu-și partea, cu 
ţipete imperative. Dacă au văzut că terminasem masa atît de 
săracă și s-au convins că n-aș fi avut din ce să le fac parte, au 
încetat să ceară, dar nu m-au părăsit dintr-odată, ci s-au mai 
rotit în jurul meu o vreme, cu dezinteresare și indiscutabil cu 


simpatie. 

După ce s-au dus pescărușii, peisajul și-a dezvăluit pustiul. Un 
vînt rece, pornit dintr-odată, m-a acoperit de tristeţe. Am socotit 
că era timpul s-o iau spre sud, repede, cu gîndul că norul acela 
nu va putea trece peste Pirinei, și în Spania voi găsi soare. 

Am mai avut de mers mult pînă să trec frontiera și-am mai 
văzut multe să-mi placă, dar, nu știu cum, păstrez impresia că 
pentru mine Franţa s-a terminat la Mont-Saint-Michel, cînd 
pescărușii s-au dus și m-au lăsat singur în landă. 

Nu-i o obsesie, ci un nenoroc continuu; la Saint-Malo, unde am 
rămas noaptea, s-a nimerit să ajung puţin înaintea mesei de 
seară. Abia am apucat să mă așez la un hotel, cu faţa la mare, 
pe o esplanadă lungă de kilometri, iar după aceea să înconjur 
orașul vechi, „dintre ziduri“, mergînd pe metereze, că a și 
început inguritatea obștească. La opt seara străzile erau atit de 
goale, că mi s-a făcut teamă de jaf, prima dată, și tot prima dată 
mi-am băgat punga sub bluză, pe piele, ceea ce mi-a dat nu o 
singură senzaţie neplăcută. Toată suflarea orașului se așezase 
la masă, prin case, unde nu puteam să văd, și prin restaurante, 
ale căror vitrine dezvăluiau totul, cu indiscreţie. De ce n-or fi 
tras perdelele? Se crede omul oare deasupra impudoarei cînd 
ingurgitează? Au este acesta un act cu totul distanțat de cele 
care se fac fără martori? 

Orașul, mort, a murit și mai tare cînd s-a sfîrșit masa. Odată 
sătui, oamenii s-au dus să doarmă. 

Cînd am ajuns în camera mea de pe esplanadă, pescărușii mi- 
au venit la fereastră, ca vrăbiile, la fel cum veniseră cei din 
landă. De-a lungul cheiului care parcă n-avea capăt, marea 
răsturna valuri albe, și din ele, alte valuri de pescăruși se ridicau 
și-mi veneau la fereastră. Așa s-au rotit pînă m-a luat somnul; 
datorită lor am avut o noapte frumoasă. Nu închisesem 
obloanele, căci ar fi fost o faptă nedelicată, astfel că m-am trezit 
cu marea în faţă cînd începea să se lumineze de ziuă. 


x 


Nu mă vede nimeni, dar continui să mă dichisesc cu grijă 
înainte de plecare; și zău, nu-mi fac iluzia că mă așteaptă cineva 
în mașină. Astăzi, gîndul la ființa care nu mai poate veni 
niciodată m-a umplut de tristeţe și mi-a umbrit dimineaţa, care 


și așa era înnorată. 

Toată ziua a fost înnorată. 

Saint-Malo nu poate să semene cu nimic decit cu el însuși, dar 
mi-a amintit ceva din Portofino și din Dubrovnik, fără să aibă 
vreo înrudire cu ele. 

Portul de yachturi mi-a dat ameţeală; mi-ar fi trebuit multe 
zile să văd pe îndelete toate vasele cîte erau acolo; faţă de ce 
știusem odată, înnoirile sînt puţine. Secretele mării au fost 
pătrunse mai de mult decit altele, fiindcă marea a fost pentru 
oameni o poartă și o fascinaţie. Principiul plutirii nu s-a schimbat 
de la Arhimede. Schimbările importante în tehnica yachtului 
privesc materialele și metodele de construcţie. A crescut 
confortul și rafinamentul. Eleganţa e aceeași; un vas cu pînze, 
oricît și-ar înnoi stilul, nu-și poate depăși propria lui imagine 
proiectată peste timpuri; s-au schimbat aripile avioanelor, nu 
însă ale pescărușilor. 

Nu-mi vor place niciodată țărmurile dezgolite de reflux; 
totdeauna îmi vor da sentimentul dezolării. Poate de aceea, 
fiindcă e caldă și stabilă, pe malurile Mediteranei s-a născut tot 
ce este mai frumos pe lume. Oceanul îmi place, dar aș vrea să 
nu aibă țărmuri. Mai tîrziu am învăţat minte, și de cite ori am 
ajuns pe malul lui la ora refluxului, am privit numai în zare, 
acoperind cu o banderolă neagră spaţiul pînă acolo. 

Cum am plecat de la Saint-Malo a început să plouă, mai 
alarmant ca altă dată, fiindcă nu se simţea nicăieri vreme 
frumoasă. Singura scăpare răminea spaţiul, să ajung la capătul 
lui, și dacă nici acolo n-ar fi fost bine, să mă duc în vid, pînă s-o 
lumina cerul. 

Sute de kilometri, spre Pirinei, drumul e reprezentat de o linie 
dreaptă, tot timpul spre sud, fără abatere, și dacă am mers pe 
șoselele asfaltate ale pămîntului, cu avionul n-ar fi fost o linie 
mult mai dreaptă. 

La Rennes n-am văzut decit băltoace, umbrele și lume udă. 
Un domn care mi-a indicat drumul spre Nantes mi-a spus, cu 
îngrijorare: „Dar e departe!“ Era la o sută de kilometri! Şi pînă 
seara trebuia să acopăr multe sute. Dar nu i-am spus domnului 
de la Rennes, ci i-am mulțumit cu modestie. 

Judeca-m-ar oricine, nu ascund că îmi place să merg. Cit de 
departe și în neștire. Şi dacă nu văd nimic de-a lungul drumului, 
ci numai asfaltul, zbătindu-se în lupta lui cu dealurile și cu 


cîmpia, tot îmi e bine și tot cred că n-am mers de pomană; 
fiindcă din tot ce nu se vede, ceva tot ajunge pînă la mine. lar 
satisfacția de a te duce departe, proiectîndu-ţi mișcarea pe 
hartă, ca în zborurile fără vizibilitate, rămîne întreagă. O lume 
care nu știu cum se înfățișează, dar pe care am străbătut-o, nu- 
mi mai este necunoscută. Gîndindu-mă la ea, în întunericul ei 
nepătruns niciodată, nu am o emoție mai mică decit în faţa unei 
priveliști frumoase. 

Dincolo de Rennes ploaia a stat cîteva clipe, ca să revină 
vijelioasă, silindu-mă să merg la pas, cum mi se pare la șaizeci 
de kilometri pe oră, viteza maximă din tinereţe. Indicatoarele de 
pe șosea te îmbie constant la o sută zece, chiar și în sate. Cine 
n-a văzut, nu crede. În sate, o sută zece, dacă șoseaua e 
dreaptă și nu se îngustează. Dar nimeni nu-ţi trece prin faţă! Cu 
morţi și cu suferinţă, lecţia a fost învățată. 

Ştergătoarele puse la viteza maximă, egală cu prestissimo din 
muzică, aproape de marginea ritmicii, nu izbutesc să înlăture 
pachetele de apă aruncate în parbriz; mașina pare că se îneacă; 
nu se văd decit luminile celor care vin din faţă, parcă orbecăind 
sub valurile unei mări revărsate. 

Dar în mașină e cald, e bine și visez lumi minunate, fără ca 
lumea aceasta, atît de lichidă, să-mi pară mai puţin minunată. 

Într-un sat, înainte de Nantes, m-am oprit zece minute, să 
beau o cafea într-o cîrciumă udă. Coborînd, am simţit neliniștea 
pămîntului, peste care mașina își rostogolește cauciucurile 
invincibile. Punînd piciorul jos, am înţeles că mașina nu mă va 
putea însoţi oriunde, în toate trecerile, și că aparţin pămîntului, 
unde mă voi întoarce într-o zi, cu soare sau cu ploaie, cum are 
să se nimerească. 

M-am simţit neajutorat în cele zece minute de repaus. Nu se 
vedea lumină în nici o zare, și mă dureau ochii de încordat ce 
căutam o poartă în întuneric. 

În maşină m-am regăsit, sigur pe mine, am redescoperit 
plăcerea mișcării între punctele cardinale, dar mi-a rămas o 
îngîndurare din timpul opririi, făcîndu-mă să mă întreb: Unde 
sint? Unde merg? Ce-i cu mine?... Şi al cui sînt în acest 
întuneric? 

Prin Nantes am trecut scăldat în ploaie, fără să văd nimic, în 
nici o parte, orientîndu-mă greu la intersecțiile unde literele 
indicatoarelor erau parcă spălate și pe unde nu trecea nici un 


om ca să capăt o informaţie. Loara, regăsită sub o altă 
înfățișare, tulbure și umflată, am traversat-o aproape orbește. 

Aveam de gînd să merg la Poitiers, spre sud-vest, însă ieșind 
din Nantes și văzînd cît de negru era cerul în partea aceea, m- 
am răzgiîndit dintr-odată, fără regrete, și am mers înainte spre 
sud, deși nici într-acolo nu se bănuia vreo speranţă. Mă simţeam 
ca la război; zonele bătute de gloanţe e bine să le traversezi cît 
mai repede. 

Multă vreme am avut în față nori ameninţători, învălmășiţi 
fantastic, luptindu-se între ei ca balaurii, cum n-am mai văzut 
decit în nordul Atlanticului. 

Pe la douăsprezece și jumătate, ploaia s-a oprit brusc, între 
două sate, fără să se lumineze și fără să poţi spune că se 
terminase. M-am folosit de prilej să cobor, nu fiindcă aveam 
nevoie de repaus, ci spre a pune piciorul pe pămînt, luîndu-l de 
martor despre trecerea mea prin acel vest al Franţei. 

Pe un drumeag, în partea cealaltă a șoselei, oprise o mașină, 
din care coborise o pereche, soţ și soţie, foarte îmbufnaţi pe 
ziua aceea urită. „Acu' să văd ce faceţi, vericule!“ le-am spus în 
gînd, socotind că au pierdut ora de masă. Mă bucuram ca un 
diavol, să-i știu acolo, în cîmp, fără nici un restaurant pe 
aproape, la vremea cînd ar fi trebuit să dejuneze. Dar, ce să 
vezi, n-am apucat să-mi întind oasele, cînd perechea de peste 
drum a deschis lada mașinii, domnul a scos pe loc o masă 
pliantă, cu două scaune, iar doamna un coș de pick-nick, pe 
care l-a pus alături, în iarbă, pe o bucată de material plastic, să 
nu ia apă. Şi n-am apucat să simt ciuda, că pe masă au și apărut 
farfurii și tacîmuri, pahare, șerveţele, borcănașe cu sosuri și 
condimente, tot ce se cere la o masă chivernisită. lar peste 
toate acestea au început să se reverse, din coșul pus la distanță 
potrivită, puii fripţi sau potiîrnichile, pieptul de curcan și ficatul 
de giscă, pe care numai francezii știu să-l măniînce. Și n-a 
întîrziat să apară nici sticla de vin negru, pe care, asemenea 
ficaţilor de giscă, numai francezii știu să-l deguste. lar eu mi-am 
spus, cu ochii mari la masa împărătească: „la te uită!“ 
neștiind dacă în mine era pizmă sau admiraţie. 

Am vrut să stau pînă la urmă, să văd cît o să dureze; de fapt, 
speram să pornească iar ploaia, că prea se oprise de 
porunceală, și tare eram curios să știu ce vor face domnul și 
doamna: se vor ridica de la masă, abandonîndu-și prînzul, sau 


vor deschide umbrela peste bucate? După o jumătate de oră, 
văzînd că masa se prelungește și nici nu-i nădejde să plouă, am 
plecat, cu o insatisfacţie enervantă. Curînd am intrat în La 
Rochelle, unde s-a ivit și soarele, pe un cer în întregime 
albastru, ceea ce m-a determinat să mă opresc, de teamă că 
spre sud vremea rămiînea proastă; după atita nor, nu se putea 
însenina pretutindeni și dintr-odată. 

În cursul dimineţii, pe cînd nu aveam nici o speranţă că ploaia 
are să se oprească, îmi făceam planul, împăcat cu toate, să 
merg înainte, pînă noaptea, pînă a doua zi dimineaţa, pînă la 
istovire, și numai atunci să mă opresc undeva, ca să nu-mi dau 
duhul cu totul. Ce poţi face la un hotel cînd plouă peste lumea 
unde nu cunoști pe nimeni? Lectura ar fi un mijloc de a face să 
treacă timpul, dar eu tocmai de timp am nevoie; nu citesc nimic, 
decit harta. lar pentru gînduri, care sînt destule, n-am nevoie de 
popas, niciodată nu pot să le depăn atît de bine ca în viteza 
mașinii. 

La Rochelle m-a primit foarte omenește. O piaţă nemăsurată, 
în mijlocul orașului, s-a amenajat pentru parcarea mașinilor, cu 
intrarea și cu ieșirea prin puncte obligatorii, și cu taxa pe oră 
destul de afurisită, ca să nu poţi rămîne toată ziua acolo fără să 
te sărăcească. De aceea, cred, în tot parcajul n-am văzut mai 
mult de zece automobile. 

Cum tocmai în faţă era și hotelul unde îmi luasem cameră, n- 
am avut încotro și am convenit să plătesc pentru mașină de 
două ori cît pentru mine. Asemenea necazuri am mai avut și în 
alte locuri din lume, și n-ar fi nevoie să fac o poveste din ele; 
povestea merită să fie spusă pentru inspectorul de la intrare; 
fără să mă pling și fără să-i arăt cît mă apasă taxa municipală, 
mi-a cerut cartonul eliberat de mașinăria care marchează 
electronic ziua și ora venirii, spre a se putea face socoteala la 
urmă, și pe el mi-a pus în diagonală o frumoasă ștampilă, 
adeverind că mă bucuram de găzduire gratuită. 

— Pentru străini nu luăm taxă! m-a lămurit omul, aibă noroc 
de-o viaţă frumoasă și norocoasă. 

— Chiar dacă rămîn aici pînă mîine? 

— Chiar pînă la anul! 

Afară de cazul, m-am gindit eu, că între timp se schimbă 
primarul. 

Treaba la hotel a fost mai puţin frumoasă, deși aș minţi să 


spun că n-am dormit bine. Dincolo de faţada înnoită, cu o 
elegantă ușă de sticlă, dincolo de holul luxos la prima vedere, 
am dat de scări întortocheate și nu destul de stabile, de 
coridoare cu dușumeaua lăsată, vibrind ca punţile suspendate, 
de ziduri cam strimbe, adică de o ruină ascunsă sub tapete noi 
și sub mochete pufoase. Toată noaptea s-a clătinat hotelul cu 
mine, dar, dacă am apucat să adorm, n-am avut vise urite, fiind 
obișnuit cu navigația în furtună. 

Mai anevoie a fost să fac un duș seara. 

— Trebuie să luaţi cheia sălii de baie de la recepţie, m-a 
prevenit camerista, o femeie bătrînă și foarte serviabilă. 

Am luat cheia, după ce am plătit taxa de spălare. Prin acest 
procedeu, nimeni nu poate să se strecoare la duș pe de gratis. 

— lar acum ce fac? am întrebat-o pe cameristă, după ce am 
terminat cu baia. 

— Păi trebuie să duceţi cheia înapoi, de unde ați luat-o! 

Adică, în loc să mă bag în pat, mulţumit că apa fierbinte luase 
de pe mine amintirile reci și urîte din ziua aceea, însemna să-mi 
pun iarăși hainele, — ar fi fost necuviincios să mă duc în pijama 
printre oameni — și așa, gata îmbrăcat ca de plecare, să străbat 
coridoarele strimbe, să cobor scările scîlciate. 

În sfîrșit, deși împotriva regulii, camerista s-a milostivit să 
ducă ea cheia. 

Dacă aș fi avut timp, a doua zi dimineaţă aș fi cerut audienţă 
la primarul de omenie și, explicîndu-i cum stă treaba, poate ar fi 
dat o ordonanţă municipală, ca baia pentru străini măcar să 
rămînă neîncuiată, dacă nu se putea să fie gratuită, cum era 
parcajul. 

Nu din recunoștință sau din obligaţie am să spun că primăria 
e clădirea cea mai frumoasă din tot orașul. 


41 


Golful Gasconiei, unde mă aflam, e pentru mine oceanul; și 
oamenii de pe coastă sînt oceanici. Şi chiar norii, și ploaia au 
fost oceanici. 

Deși, cum am apucat să mă plîng înainte, ţărmul oceanului e 
tare urit cînd scad apele, oamenii de pe acel țărm, și chiar de pe 
prelungirea lui nordică, sînt mult mai generoși decit cei de la 
Mediterana atît de frumoasă, mai generoși și mai altfel, nu știu 


cum aș putea spune — se găsesc mult prea puţine cuvinte 
pentru a ne defini semenii, în vreme ce firile lor n-au număr. 

N-am să povestesc a doua oară ce afurisit a fost vopsitorul de 
la Arles, care a refuzat cu dușmănie să-mi dea o informaţie 
minimă. De asemenea, n-am să repet întimplarea cu mecanicii 
de pe Riviera, care, în chipul cel mai antipatic, au refuzat să 
acorde mașinii mele cinci minute din întreaga lor viaţă. N-am să 
pierd prea multă vreme nici cu cei doi polițiști de la Marsilia, 
aflaţi la un post fix, într-o gheretă de sticlă, spre a veghea ca 
toate să meargă bine în acel loc al orașului și care m-au sfătuit 
să duc mașina într-un garaj, deși o parcasem reglementar și, 
socoteam eu, în cea mai mare siguranţă, chiar sub ochii lor, la o 
depărtare de cincizeci de metri. 

— Dar cum, m-am mirat, e posibil să se întîmple ceva aici, de 
față cu dumneavoastră? 

— La Marsilia e posibil orice! mi-au răspuns ambii. 

Intr-adevăr, am aflat după ce m-am întors acasă, un 
compatriot a păţit-o rău la Marsilia, unde, dormind în mașină, 
într-un camping îngrădit, cu pază și plată, și nu în afara orașului, 
s-a pomenit cu un bolovan în cap, un pietroi de opt kilograme, 
cum a dovedit pe urmă cîntarul, aruncat pe geamul din spate. 
Cu faţa plină de sînge și pînă să se dezmeticească, miini dibace 
i-au înșfăcat din mașină tot ce merita această osteneală, în 
primul rînd punga cu banii. 

Ca să văd la Marsilia ceea ce se cuvenea mai degrabă și să nu 
pierd nici multă vreme, am mers cu o șalupă, al cărei itinerar, 
pus pe placardă, făgăduia să te ducă prin toate cele șapte sau 
nouă porturi, pe sub toată cornișa răsăriteană, iar la urmă și-n 
vestita insulă If, de unde evadă Edmond Dantès odinioară. La 
Marsilia se face multă tevatură cu numele lui Edmond Dantès, 
cu castelul d'If și cu contele de Monte Cristo. Spre a-și atrage 
mușterii, toate șalupele și vapoarele destinate excursiei se 
referă la aceste nume, scrise cu litere mari și frumos colorate pe 
suprastructurile lor și pe panourile din faţa scării. 

In castelul If nu-mi puneam nici o speranţă, Edmond Dantès 
nu fusese niciodată acolo, și chiar dacă ar fi fost, nu putea să 
evadeze cum spune povestea, fiindcă, așa cum se vede de pe 
țărm, pe insulă nu este nici un loc unde să arunci în mare sacul 
cu presupusele rămășițe ale abatelui Faria. Însă cornișa, privită 
din larg, și mai ales porturile meritau mai mult decit o simplă 


osteneală, de aceea am așteptat cu răbdare pînă ce stăpiînul 
șalupei a prins cu arcanul un grup de vreo zece tineri, căci nu-i 
convenea, pe bună dreptate, să meargă numai cu mine. Poate 
în alte zile și-n alt timp al anului treaba să fie mai prosperă, 
atunci însă puzderia de șalupe stăteau de pomană, fluturîndu-și 
pavilioanele, iar patronilor li se lungeau nasurile. 

Cei zece, prinși în ultima clipă, cînd, după o oră de așteptare, 
socoteam să plec fiindcă îmi pierdeam vremea, erau colegieni 
sau studenţi englezi, care căscau gura la orice și se minunau de 
toate gogoșile cîrciumarului, ghid totdeodată, astfel că au 
înghiţit cu voie bună întreaga păcăleală. Zece inși, cu mine 
unsprezece fiind prea puţini pentru a plăti motorina și osteneala, 
cîrmaciul a redus și el itinerarul la mai puţin de jumătate, ca să- 
și scoată o parte din pagubă. Astfel, în loc de nouă porturi ne-a 
dus numai în unul, cel mai necăjit dintre toate, cornișa a lăsat-o 
deoparte, iar ajunși la insulă, unde nu aveam ce face și nici nu 
se prevedea vreo oprire, ne-a debarcat și ne-a dat un ceas de 
repaus, ca să căutăm urmele lui Edmond Dantès. 

Tinerii englezi au explorat toate colţișoarele, cercetînd totul, 
piatră cu piatră, s-au fotografiat, și nici unul n-a băgat de seamă 
că nu aveau ce face acolo. Singurul noroc pentru mine a fost că 
era soare. M-am uitat cum niște oameni necăjiţi și 
neîndemiînatici se chinuiau să urce, de la debarcader pe o 
înălţime stîncoasă, cu cel mai primitiv scripete și cu o frînghie 
prăpădită, un tun de lemn, probabil pentru o filmare; nu putea fi 
decit tunul care dă alarma cînd se constată evadarea lui 
Edmond Dantès. 

Am mai văzut în același timp un om care se tot pregătea să 
intre în mare, cu echipament de scafandru; din locul unde mă 
aflam, sus, unde urma să se ridice și tunul, se conturau limpede 
stîncile de sub apa nu prea adîncă, făcîndu-te să te îngrozești de 
soarta lui Edmond Dantes, dacă l-ar fi aruncat într-adevăr în 
colțul acesta de mare. Eram nerăbdător să urmăresc explorarea 
scafandrului, să constat ce va face sub apă și cu ce minune se 
va întoarce. Nu cumva vroia să descopere cuțitul cu care 
evadatul taie pînza de sac, giulgiul macabru, ca să scape? Insă 
timp de aproape o oră, omul n-a făcut decit să se echipeze, și-a 
pus cînd labele, cînd masca, și-a strîns chingile, le-a slăbit, a dat 
totul jos și-a pornit de la capăt, fără să înţeleg ce-l nemulţumea 
și ce aștepta de la viaţă. 


Ne-am întors la Marsilia exact după acea oră și jumătate 
pentru care se plătea taxa; nu m-am apucat să protestez tocmai 
eu, dacă toată trupa s-a declarat mulţumită. Decit că, trecînd 
prin faţa cîrmaciului, care își aștepta bacșișul cu mîna întinsă, l- 
am privit în ochi fără să-i dau nimic, destul de ostentativ ca să 
înţeleagă ce-aveam în minte: „Așadar, nouă porturi! Așadar, 
cornișă!“ 

Pe chei era ghereta unde se vindeau biletele de excursie. Îmi 
lăsasem mașina drept în faţă, într-un parcaj cu aparate de 
încasat taxa din oră în oră. După ce am pus francul, cum știam 
că am să lipsesc două ore, am mai dat un franc casierului, 
rugîndu-l să-mi asigure și ora următoare, ca să nu calc legea, 
săvirșind ceea ce socoteam că ar fi nu atit o contraventie, cît o 
coţcărie. Am găsit steguleţul aparatului căzut, la capătul cursei 
lui de o oră, fiindcă nimeni nu pusese francul pentru ora 
următoare. Un funcţionar al primăriei tocmai trecea în inspecţie, 
făcînd procese verbale celor căzuţi în greșeală. l-am ieșit în 
întîmpinare și i-am spus: „lată, domnule, cum stă treaba cu 
mine... Am de plătit o amendă pentru mașina de colo?“... O știa, 
mai trecuse o dată, că dacă nu faci inspecţie degeaba pui 
aparate. Și, de unde mă aşteptam să tabere asupra mea cu 
morala, omul mi-a spus, omenește: „Dacă sînteţi străin, nu e 
cazul să plătiţi nimic. Mergeţi cu bine!“ 

Cred însă că locul lui de baștină era La Rochelle sau altul de 
pe malul oceanului. 

Ar mai fi trebuit să mă duc la casier și să-i cer înapoi francul. 
Dar dacă judec așa, mai degrabă s-ar fi cuvenit să-i cer 
patronului despăgubiri pentru ora pierdută pe insula lui Edmond 
Dantès. 

Spre comparație, șalupa din La Rochelle, cu care am mers în 
larg, pe o mare furtunoasă, printre vase și yachturi care se 
întorceau grabnic, nu și-a păgubit nici cu un minut și nici cu un 
sfert de milă călătorii, deși printre aceștia erau copii mici, și 
chiar o femeie cu copilul în braţe, iar marea arunca peste toţi 
pachete de apă. Ba, la întoarcere, cînd am intrat în adăpostul 
țărmului și valurile s-au domolit în parte, bravul cîrmaci ne-a 
spus, dînd de la el, fără să se zgircească: „lar acum, dacă nu vă 
grăbiţi, am să vă întîrzii puţin ca să vedeţi noul port de 
yachturi“. Am intrat într-un bazin cu diguri de sute de metri, 
abia construite; între ele încăpeau mii de vase. Acum erau 


numai citeva sute, și încă mi se păreau fără număr — și erau 
minunate, cu catargele lor de aluminiu, care, legănate continuu 
de valuri și atingîndu-se ritmic cu cablurile metalice, scoteau 
sunete de xilofon, de clopoței, de orgă și flaut, și toate, în 
armonia lor încă neimitată de instrumentele muzicale, păreau 
un cor de sirene. Se auzeau încă de departe și cum nu li se 
putea bănui cauza, păreau într-adevăr pornite dintr-o vrajă a 
marii, tainică, promițătoare și primejdioasă. Că un om nu poate 
rămîne cu totul nevătămat auzindu-le, am dovadă tulburarea ce 
mă cuprinde cînd îmi aduc aminte de ele, făcîndu-mă să uit cîtă 
treabă am pe lumea asta și ducîndu-mă cu închipuirea în lumi 
altfel alcătuite, mai străvezii și mai colorate. 

M-am gîndit, dîndu-mi bucuria pe gratis, fiindcă eu nu voi 
avea niciodată parte de ea, ce va fi acolo, cît se vor înmulţi 
sunetele și cît le va crește puterea, crescînd și ameninţarea de 
vrajă, cînd, în loc de cîteva sute, vor fi mii de catarge. M-am 
bucurat atît de mult de această muzică viitoare, încît am uitat 
regretul de a fi venit aici cu automobilul, iar yachtul meu, visat o 
viaţă și căruia i-ar fi stat bine în portul La Rochelle, și în toate 
porturile unde cîntă catargele, zace amuţit într-un port de unde 
nu începe nici o călătorie. 

Pînă seara m-am plimbat cam alandala prin oraș, căutînd 
monumentele, cu planul în mînă. Am recunoscut iarăși că 
primăria este frumoasă și am înţeles și de ce, fiindcă este foarte 
heraldică. Oare cum să-mi corectez înclinarea prea critică de a 
suspecta autenticitatea trecutului? De ce oare am privit cu atita 
indiferență Turnul Lanternei, din port, numit și „Turnul celor 
patru sergenţi“, a căror legendă mi se părea inutil s-o aflu? Mi-ar 
fi plăcut să beau o cană de vin cu sergenţii, asta da! — și ei să- 
mi spună povestea lor, ce ispravă au făcut în viață. Căci, luîndu- 
mă după ce scrie pe o placă, știu doar că au murit pentru 
libertate. 

Sticla de Calvados, dibuită într-o prăvălioară, mi s-a părut cu 
mult mai prejos decît renumele. Am dus-o cu mine, ca o 
amintire din La Rochelle, și poate aș mai păstra-o și astăzi, dacă 
n-ar fi golit-o Dominique, la Motilla del Palancar, într-o noapte de 
cumpănă, cînd vroia să plece, indiferent în ce direcţie. 


x 


Pe insula Oléron, unde nu cred că s-a mai dus altcineva pînă 
la mine, am ajuns fiindcă m-a atras podul, cu viaductele. Le-am 
văzut la oficiul de turism din La Rochelle, într-o fotografie 
sărbătorească. Nu știu cum, linia aceea aeriană, aruncată peste 
mare, cu toate că se sprijinea pe un șir de piloţi, înfipţi în 
scoarța pămîntului de sub apă, izbutea să imite în beton zborul 
albatrosului. N-am stat nici o clipă în cumpănă și m-am dus fuga 
acolo. 

Din La Rochelle am plecat dis-de-dimineaţă, pe o ploaie 
începută peste noapte și încă neterminată, care însă nu se 
întindea pînă în zare, ci lăsa de jur împrejur un orizont senin și 
plin de strălucire. Drept în faţă răsărea soarele, făcînd ca ploaia 
să pară incendiară. Deși speram să ajung la acele zări luminate, 
mă ardeau atit de tare ochii, că mai bucuros aș fi fost să se 
întunece tot cerul, chiar dacă ar fi însemnat să merg prin ploaie 
pînă în Spania. La Rochefort, străzile ude răsfringeau atita roșu, 
încît mi s-a părut că orașul arde, și voi pieri în flăcări, cum 
demult pieriseră locuitorii. La Marenne am văzut cel mai 
puternic curcubeu din cîte văzusem vreodată, brăzdind în 
sunete de trompete cel mai negru cer din cîte îmi imaginasem. 
Trecînd pe sub bolta lui tricoloră și-n sunetele victorioase ale 
trompetelor, m-am pomenit pe viaduct, ceea ce pentru mine ar 
fi trebuit să însemne într-adevăr o victorie. 

Nu vreau să mutileze nimeni frumuseţea apelor, nu vreau să 
mă lepăd de bucuria călătoriei pe mare. Şoseaua însă, care îmi 
place în altfel, și care nu-mi dă bucurii mai mici decit navigația, 
intră în dușmănie cu marea, cînd trebuie s-o traverseze. Pentru 
automobil, feribotul și bacul sînt o umilire. Mi-am privit 
întotdeauna cu milă mașina ajunsă în această înjositoare 
situaţie. Oricît de mindru aș fi fost de ea, și oricîtă dragoste i-aș 
fi purtat, mi s-a părut o biată vită schiloadă, priponită în mijlocul 
unei cirezi de vite paralizate. Ah, cu ce sete am apăsat pe 
accelerație la sfîrșitul pedepsei, spre a-mi dovedi că încă mai 
aveam duh în noi și încă mai puteam fi stăpinii șoselei! 

În sudul Italiei, așteptînd să trec în Sicilia cu feribotul, am 
visat un pod peste strimtoare, ca un cîştig pentru spiritul omului, 
deși, dacă s-ar face, așa cum se vorbește de multă vreme, s-ar 
urmări cîștigul economic. Se ţine seama de orele pierdute, cît 
costă ele și ce pagubă înseamnă dacă le înmulţești cu atiţia 
oameni, cu atitea tone de mărfuri întîrziate. Foarte bine, cine dă 


banii să se facă un pod de asemenea proporţii, n-o să-i arunce 
de pomană în strimtoarea Messinei. Dar nimeni nu cred că a 
socotit cît poate un asemenea pod să lungească viața omului, 
nu în zile calendaristice. 

La fel m-am gîndit cînd traversam Canalul Miînecii, numai că 
tunelul proiectat acolo mă îngrozește, după experienţa de pe 
autostrada Ventimigliei. De ce nu s-ar face un pod pe deasupra? 

Întrebat pînă unde poate să meargă îndrăzneala noastră, 
doctorul Barnard, care a mutat dintr-un corp în altul inima 
omenească, spune că nimic nu ne limitează decit lipsa de 
imaginaţie. Cu alte cuvinte, tot ce visăm putem să și facem! 

De cînd folosesc betonul armat, s-ar spune că oamenii au 
uitat principiul bolţii, atît de miraculos într-o vreme îndepărtată. 
Un punct de sprijin în spaţiu, ca să răsturnăm pămîntul, nu se va 
găsi decit poate într-o altă fază a relativităţii, neimaginată 
astăzi. Dar între două puncte solide de pe pămîntul acesta se 
poate face oricînd o punte peste orice prăpastie. Oamenii care 
vor să sape un tunel pe sub Canalul Mînecii mai bine ar construi 
o boltă, pe deasupra. Ca exerciţiu, să construiască una peste 
șanțul din faţa casei, apoi alte două peste Sena și peste Tamisa; 
principiul e același, și nici tehnica nu se schimbă, decit că 
trebuie ridicată la altă scară. 

Chiar acum făcui un desen, pe contrapagină, și mi-am dat 
seama că o asemenea boltă, cu un sprijin la Calais și cu altul la 
Dover, n-ar trebui să aibă o săgeată mai mare de patru mii de 
metri; adică de vreo treisprezece ori înălţimea Turnului Eiffel. S- 
ar putea să greșesc cu ceva, în plus sau în minus, dar nu prea 
mult, și, oricum, sînt gata să stau la tocmeală. Important este că 
sub o asemenea greutate n-ar fi primejdie să se miște din loc 
nici Europa, nici Insula Marii Britanii. Şi dacă mi se va spune că 
ideea rămîne aberantă, îi voi trimite iarăși pe oameni să facă o 
boltă peste șanțul din fața casei. lar dacă se va găsi cineva să- 
mi răspundă contabilicește, atrăgindu-mi atenţia cît ar putea să 
coste o asemenea lucrare și ce eșafodaje imense ar trebui să se 
facă deasupra mării, pînă ce bolta ar fi gata, l-aș întreba, la 
rindu-mi, dacă știe cît a costat nu tot războiul, ci numai 
debarcarea din Normandia, împlinită în vremea noastră. 

Pe insula Oléron am văzut o cazemată din vestitul zid al 
Atlanticului. În vremea cînd jurnalul cinematografic îl înfățișa pe 
generalul Rommel cu cravașa în mînă, cu un zimbet promiţător 


și enigmatic în faţa acestor zdrobitoare blocuri de beton, 
împănate cu ţevi de tun lungi de zece metri, gîndeam că pe aici 
nu va putea trece nici o armată, ci mai ușor ar fi să se debarce 
mai întîi pe lună, iar de-acolo să se coboare pe pămînt, dincolo 
de zidul Atlanticului. 

Priveam cazemata, într-una din puţinele clipe cînd s-a 
întîmplat să nu plouă; alături era un far, și cele două lucrări 
făcute de oameni păreau că se înfruntă una cu alta, ca două 
simboluri contrarii. Tunurile cazematei n-au tras niciodată. M-am 
întrebat ce vină are pămîntul să suporte povara aceea de mii de 
tone, care va rămîne acolo cît lumea, ca o bubă incurabilă, căci 
nimeni nu se va osteni să arunce betonul în aer. 

M-am bucurat să știu că farul se va aprinde în fiecare noapte. 
L-am văzut pînă tîrziu, la capătul a mulţi kilometri, de cîte ori am 
întors capul în urmă. 

Am ajuns pe insula Oleron fără să văd podul și viaductele, 
deși plătisem o taxă de trecere egală cu preţul hotelului. Și doar 
pentru ele venisem, magnetizat de fotografia lor magnifică. 

Demult de tot mi s-a spus o poveste și merita s-o ţin minte, cu 
patronul unei cafenele care a făcut tot ce i-a trecut prin cap și 
tot ce l-au sfătuit alţii, ca să atragă la el clientela concurentului, 
cu cafeneaua de cealaltă parte a străzii. Astfel, a pus biliarde noi 
și alte jocuri, s-a abonat la toate ziarele și la revistele ilustrate, a 
redus preţurile fără să micșoreze cafelele, în sfirșit, a făcut de 
toate și numai de laudă. lar la urmă, pe lîngă faptul că a 
zugrăvit fațada și a înfrumuseţat-o, a mai pus și un ceas în 
turnulețul de deasupra intrării, o mașinărie scumpă și 
complicată, făcută de comandă; ceasornicul arăta ora și data 
zilei, și în plus făcea să se miște fel de fel de personaje hazoase, 
care salutau scoţindu-și jobenul. Și bietul cafegiu n-a înţeles nici 
pînă la moarte de ce, în loc să-și mărească numărul clienţilor, i-a 
pierdut și pe cei dinainte, care se duceau să-și bea cafeaua pe 
terasa concurentului, de unde vedeau ceasul. 

Podul își arată frumuseţea lui de albatros cu aripile întinse 
celor care nu se folosesc de el, ci trec cu vaporul. 

Dacă tot ajunsesem pe insulă, am străbătut-o în toate 
sensurile, parcurgindu-i toate șoselele și acoperindu-i tot 
perimetrul. Deoarece mi se spusese că pe aici plouă numai de 
cîteva ori tot anul, m-am consolat cu gîndul la soare dacă nu 
văzusem viaductul. Numai că abia apucasem să trec dincolo și 


să mă uit cum se descărcau mormane de stridii aduse cu 
bărcile, într-un port mai mic decit o scenă de teatru și unde în 
afară de cîțiva pescari nu era nici o figuraţie, că a și început 
ploaia, care s-a ţinut de mine aproape tot timpul. N-am înţeles 
deloc utilitatea acelor șoseluțe, după cum, păstrînd proporția, n- 
am înţeles-o pe-a viaductului, părîndu-mi-se prea mare pentru 
transportul stridiilor. Am trecut și prin cîteva localităţi, dar mi s- 
au părut părăsite. 

Ajungînd la extremitatea de nord-vest a insulei, unde am 
descoperit cazemata nefolosită, mi-am spus că nu venisem 
degeaba; și azi socotesc la fel, deși întoarcerea a fost puţin cam 
aventuroasă. Am luat-o pe un drum cam neclar, numai ca să 
merg de-a lungul Coastei Sălbatice, cum se numea pe hartă 
ţărmul din partea apusului. După citeva sute de metri m-am 
pomenit pe un pat de pietroaie, într-un fund de vale de unde am 
ieșit cu cauciucurile scrîșnind și cu tabla de sub mașină 
bombardată groaznic. Drumul nefăgăduind nimic bun în 
continuare, am vrut să-mi iau asigurări și m-am apropiat cu 
piciorul de doi oameni pe care i-am socotit pescari, cînd în 
realitate cred că erau niște haimanale. Ei m-au încredinţat că 
pot merge mai departe, ceea ce m-a bucurat, nu-mi place să mă 
întorc din drum, mai ales prin locuri unde n-am mai fost 
niciodată. 

Drumeagul, scăpat de pietre, s-a înfundat între dune după 
cîteva sute de metri; am insistat să ajung la prima creastă, de 
unde poate începea altă lume, și nu m-am dat învins decit 
atunci cînd mașina, cu nisipul pînă la butuci, n-a mai vrut să 
meargă. Cit de greu am dat-o înapoi și am scos-o de acolo, 
aproape nu mai ţin minte. Gîndul în clipele acelea îmi era la cei 
doi oameni de pe malul mării. Ce-și închipuiau ei adică și ce 
voiau cu mine? Poate să mă împotmolesc între dune, unde să 
mor de foame și de sete, iar pe urmă... Dar la ce ar fi trebuit să 
mă aștept, dacă vroisem să străbat Coasta Sălbatică? 

De unde aveam de gind să merg la Bordeaux prin Royan, 
trecînd cu bacul estuarul Girondei, ca să rămîn cît mai mulți 
kilometri pe malul oceanului, m-am răzgîndit îndată ce m-am 
întors de pe insula Oléron. Drumul pe uscat mi s-a părut mai 
sigur și mai puţin costisitor, astfel că am luat-o spre Saintes, în 
căutarea șoselei principale, dar am ocolit mult și inutil, fiindcă 
am fost îndrumat greșit și nici nu m-am uitat cu atenţie pe 


hartă. A fost un drum nenorocos și fără inspiraţie, dar tot mă 
socotesc în cîştig, datorită istovitorului sentiment de singurătate 
care m-a dominat în toată această etapă. Șosele secundare, 
fără marcaje, fără oameni, m-au dus prin locuri unde probabil nu 
trec decit țărani, cu treburile lor agricole, și așa m-am simţit mai 
al pămîntului, care n-ar fi refuzat să mă adopte dacă aveam de 
gînd să rămîn acolo. 

După ce am dat în șoseaua mare, tot ce s-ar fi putut numi 
peisaj a fost acoperit de placarde rurale îndemnînd lumea să 
deguste vinul, și așa am mers pînă la Bordeaux, unde cînd am 
ajuns parcă eram beat, deși nici măcar nu mirosisem vinul. 
Inainte de a intra în oraș am trecut peste un pod în parte 
suspendat, care, așa cum mergeam fuga, mi s-a părut măreț, 
poate fiindcă la Oléron fusese o dezamăgire și acum căutam 
compensaţii. Indată ce-am ajuns dincolo am vrut să mă opresc 
într-o luncă din marginea orașului și să privesc în urmă, dar a 
reînceput ploaia, după cîteva ceasuri de pauză. Mai tirziu am 
aflat că podul acela era opera lui Gustave Eiffel, unul din 
exerciţiile lui preliminare, și atunci mi-am explicat de ce îmi 
atrăsese privirea cu atita putere, fiindcă într-un fel anticipa 
Turnul de la Paris; era un turn pe orizontală. 

Ca și la Rennes și Nantes, din Bordeaux n-am văzut decit 
străzi ude; direcţiile erau atît de bine marcate, că am traversat 
orașul ca pe calea ferată, fără să cer informaţii, avînd grijă doar 
să nu deraiez la macazuri. Mă bucuram de această înlesnire, dar 
pe de altă parte mi se părea prea nedrept să trec prin oraș legat 
la ochi, fără să pot duce cu mine o amintire cît de fugară. De 
cîteva ori am vrut să trag pe o stradă laterală și să rămîn măcar 
cîteva ceasuri, mai ales că nu mă zorea nimeni. Citeva ceasuri 
mi-ar fi fost de ajuns, la o nevoie, ca să-mi dau seama ce 
înseamnă un oraș în comparaţie cu altele și raportat la un 
arbitru din mine. Chiar și o singură privire, bine ţintită, poate să 
înregistreze o imagine esenţială. Am renunţat, scîrbit de gîndul 
că m-aș urca în mașină ud de ploaie și fără să știu unde mă voi 
usca seara; astfel, Bordeaux ar fi însemnat o pagubă deplină, 
dacă n-aş ţine minte ce de vii sînt în faţa lui și ce de crame! 

De-aici, un singur salt spre sud m-ar fi dus în Spania, dar n-am 
vrut să mă iau după linia dreaptă, poate ca să mai întirzii cu o zi 
trecerea frontierei, totdeauna neliniștitoare. Poate ca să mai 
ajung o dată la malul mării și să-mi continui drumul pe plajă, 


strecurindu-mă printre lacuri. Poate ca măcar acum, în ceasul al 
unsprezecelea, să cumpăr un dicţionar și să-i consacru cîteva 
ceasuri, seara, ca să-mi fac un vocabular minim în limba 
spaniolă. 

Fapt este că am luat-o spre apus, cu soarele în față, căci 
îndată ce-am ieșit din Bordeaux a stat ploaia, iar pe drum am 
cumpărat dicţionarul dintr-o librărie sătească. 

Arcachon, ca orășel, mi s-a părut frumos, curat și simpatic și 
m-aș fi oprit peste noapte acolo, dacă n-ar fi fost prea multă 
lume de vilegiaturiști, lumea aceea puţin zgribulită și speriată 
de la sfîrșitul sezonului, care face să se simtă venirea toamnei 
mai trist decit o anunţă frunzele scuturate. 

Mi-a plăcut mai mult decît orice și mi-a dat multă satisfacţie 
interdicția afișată pe esplanadă, de a nu se folosi tranzistoarele. 
Am plecat cu speranţa că legea are să se generalizeze, prin 
ONU, cu votul tuturor ţărilor civilizate. 

Drum între ocean și lacuri n-am găsit, cum arăta harta, în 
înțelesul că n-am văzut nici oceanul, nici lacurile, deși poate 
erau aproape. Nu am regretat foarte mult, deoarece, în schimb, 
am mers prin păduri de pin, pe care l-am socotit totdeauna, fie 
și din greșeală, un arbore mai mult singuratic. Pe cînd 
străbăteam aceste păduri și mă minunam că nu mai ajungeam 
la un capăt, m-am gindit că pinii îngrămădiţi aici, pe malul 
oceanului, veneau dintr-o lungă retragere și erau pe ultima lor 
linie de rezistenţă, ceea ce mi-a trezit o simpatie întristată. 

Aveam de gînd să înnoptez la Mimizan, o localitate învecinată 
cu plaja; numele mi s-a părut atît de caraghios, că m-aș fi dus 
mai departe, dacă nu se apropia noaptea. La o răspintie, 
apucînd-o greșit, am scăpat de Mimizan pentru toată viaţa, 
fiindcă am nimerit la Biscarosse, cu o numire și mai 
caraghioasă, mai ales că oamenii din partea locului o pronunţă 
înghițind vocala dintre c și r și făcînd o pauză, ca să ajungă pînă 
în fundul stomacului. 

Aș fi căutat o altă localitate, al cărei nume să-mi placă, dar pe 
zeci de kilometri nu mai era alta. Așa că am tras la primul hotel 
din Biscarosse, unde toate ar fi fost bune, căci nu lipsea nici 
măcar dușul cu apă caldă, dacă n-ar fi trebuit să aștept ora cînd 
mănîncă toată lumea în Franța. Cum era ultima oară, m-am 
supus cu voie bună, iar pînă atunci, deși eram flămînd și obosit, 
am înjghebat cu dicţionarul primele îmbinări de cuvinte în 


spaniolă, începînd cu „Buenos dias“ și „vino tinto“, care 
înseamnă vin roșu, și fără care, spun cu toată sinceritatea, nu 
m-aș fi încumetat să trec Pirineii. Nu mi se părea greu, 
dimpotrivă, începea să mă pasioneze, fiindcă descopeream, cu 
surpriză, cite cuvinte cunoșteam, nu știu de cînd și de unde, fără 
ca vreodată să-mi fi dat seama. Regretam doar că nu făcusem 
treaba din vreme, acasă, în liniște și cu ajutorul cuiva, și nu într- 
o singură seară. Hotărit, felul cum am plecat e mai mult decit 
lamentabil și n-are nici o scuză, decit, poate, aceea că nu mă 
mai gindeam la plecare. Timpul călătoriilor îl consumasem cu 
reveria. 

Am adormit cu puţină teamă, cu presimţirea că Spania îmi va 
pune sufletul la grea încercare, ceea ce s-a adeverit, dar nu 
dintr-odată, și mai ales după ce am plecat de acolo. Pînă atunci 
a fost numai uimire și bucurie, și azi regret că nu mai pot trăi 
încă o dată ultima mea seară în Franţa, ca totul să se repete. Aș 
îndura bucuros chiar și ofurile și gemetele babei din odaia 
vecină, pe care le-am auzit toată noaptea prin zidul subţire. Pe 
babă am văzut-o de dimineaţă, la geam, uitîndu-se curioasă să 
vadă cine pleca atit de devreme. Și cînd nu va mai pleca nimeni, 
ea tot se va uita pe fereastră în zorii zilei și de aceea va ofta și 
va geme noaptea următoare. 

Mi-am reluat drumul pe o dimineaţă senină, numai cu ușoare 
valuri de ceaţă, din care parcă răsăreau zîne și dansau în fața 
mașinii. Curînd am dat în șoseaua mare, de la Bordeaux, pe care 
o părăsisem în ajun fără nici un cîştig decît acela că nu m-am 
năpustit în Spania fără să-mi fi tras sufletul și fără să-mi fac 
vocabularul. De acolo înainte au prins să se înșire linii drepte și 
lungi de asfalt, traversate de razele soarelui și mărginite iarăși 
de pini, păduri cum nu mai văzusem. Și am fost mai sigur decit 
în ajun că era o retragere spre ultima linie de rezistenţă a 
copacului acesta nordic, ozonat și nostalgic. Mai tîrziu, gîndindu- 
mă la Vicht, am făcut o asemuire, era și el un fel de pin în 
retragere. Și amintindu-mi tot atunci pădurile de eucalipt, pe 
care le-am găsit cum am coborit Pirineii în Spania, mi-a venit în 
minte Dominique. Fiindcă abia în acel tîrziu cînd ea dispăruse 
demult, am asemuit-o cu o ramură de eucalipt. Și m-am mai 
gîndit că iubirea ei cu Vicht n-ar fi putut să se sfirșească decit 
trist, fiindcă se născuse sub semnul unui blestem al naturii, 
însoţirea pinului cu eucaliptul, care se pot întîlni numai 


dezrădăcinaţi de o vijelie. lar ce s-a întîmplat cu ei, între extaz și 
prăbușire, mi s-a părut a fi un simbol al zbuciumului omenesc 
din Europa străbătută de mine, care își poartă cercelul de aur și 
își flutură părul într-o goană nebună spre fericire, prin pădurile 
de pini alungaţi de furtună. 


x 


Ultimele ceasuri în Franţa m-a plouat pînă la deznădejde. De 
ce atita nedreptate, pe cine supărasem cu mersul meu pașnic? 
Făcusem o impietate privind pinii și comparîndu-i cu oamenii 
loviți de nefericire? 

Cînd am ajuns pe o culme, de unde începea Bayonne, am 
văzut în zare, pe deasupra orașului, Pirineii, în nori albaștri; nu 
mai văzusem munţi din Elveţia, unde piscurile sînt învălmășite și 
se nasc unele din altele, fără perspectivă și fără pauză. Acum, 
munţii mi s-au părut gravi și puternici în izolarea lor 
maiestuoasă și mi-au trezit o emoție stranie, pe care am înțeles- 
o abia mai tîrziu, cînd mi-am dat seama că la crestele lor cu nori 
albaștri se termina Europa întreagă, nu doar Franţa, iar dincolo 
începea un al continent, al șaptelea. 

În Bayonne, între două răpăieli de ploaie, am văzut catedrala; 
oricît ar părea din inadmisibil, am asemuit-o cu cea de la Köln, 
numai că avea ceva înfricoșător, deși piatra era mai luminoasă. 

La Biarritz mi-a plăcut arhitectura orașului, așezat în 
amfiteatru deasupra oceanului. Nu mă așteptasem să aibă 
relieful acesta puternic și mai ales nu mă așteptam că are să mă 
atragă; renumele lui îmi trezise demult rezerve duse pînă la 
greață. Dar poate mi-a plăcut fiindcă ploaia torențială alunga de 
pe străzi lumea aceea venită să petreacă și locul părea părăsit 
din războaie. Aș fi vrut să mă opresc puţin, poate aș fi izbutit să 
mă conciliez cu orașul și să repar nedreptatea, dar ploaia, 
căzînd cu găleata, nu-mi îngăduia nici măcar să deschid portiera 
mașinii. M-am mulţumit să privesc printre ștergătoarele de 
parbriz și prin perdelele de apă, mergind la pas în căutarea 
locului unde ar fi fost priveliștea cea mai frumoasă, pînă ce am 
ajuns pe o esplanadă, cu marea în faţă, plină de forțe sălbatice. 
Atît m-a fascinat războiul acela, valuri izbindu-se între ele ca 
tancurile, scoţind mugete și aruncînd în sus jerbe de apă mai 
puternice decit ale potopului, încît am mers înainte, fără să mai 


ţin seama unde mă aflu, de m-am pomenit poticnindu-mă cu 
roţile din faţă pe treptele unei scări largi de piatră. Și poate m- 
aș fi dus mai departe, dacă mașina nu și-ar fi așezat burta de 
tablă pe muchea primelor trepte. Am încercat să dau înapoi, dar 
roţile patinau într-un fel care îndepărta orice speranţă. Nu se 
vedea nimeni în jur, să mă ajute sau să mă certe. Și-atunci, 
fiindcă nu voiam să mor acolo, și încă fără să dau explicaţii, mi- 
am spus că singura mea scăpare era să merg înainte. Rotile, 
care n-aveau destulă aderenţă să mă tragă la deal, m-au împins 
cu ușurință la vale și așa, bușindu-mă din treaptă în treaptă, de 
vreo șapte ori mi se pare, căci scara nu era lungă din fericire, 
am ajuns pe o terasă de promenadă, la capătul căreia am găsit 
o ieșire. Mai tîrziu n-am descoperit nimic strîmb sub mașină. Ei îi 
datorez încrederea în ideea, uneori pusă la îndoială, că în 
momentele de cumpănă cel mai bine e să mergi înainte, 
renunţind la orice speranţă din urmă. 


42 


Cu acest gînd am trecut în Spania, exact în clipa cînd soarele 
trecea și el meridianul, pe un cer limpezit și plin de lumină. 
Odată cu primul pas dincolo de barieră, temerile dinainte au 
dispărut cum mai înainte dispăruseră norii, iar cerul meu s-a 
făcut și el albastru. Nu știu de ce m-a năpădit o bucurie caldă și 
colorată, de parcă nu duceam nici o tristeţe cu mine și nu mă 
aștepta decit fericirea. Starea aceasta bună m-a însoţit pînă 
seara, crescînd cu fiecare bornă kilometrică de pe marginea 
șoselei; am lăsat-o în voia ei, fiindcă nu venea decit de la 
frumuseţe, frumuseţea locurilor, unită cu aceea din visările 
mele, și astfel, oricît ar fi crescut, nu putea să ajungă la 
impudoare. 

Uitasem și îmi aminteam acum ce mult dorisem să cunosc 
partea aceasta a lumii, fie măcar pentru că ea a dat omenirii pe 
Don Quijote. Ştiam că pe Don Quijote am să-l întîlnesc mult mai 
departe, nu-i căutam urmele în nord, pe malul oceanului. Aici 
era numai frumuseţe: în munţi, în copaci, în ţărmul de piatră, în 
apa oceanului și-n cerul boltit peste toate,  dindu-și 
binecuvîntarea lui albastră. 

Acum, după ce am fost în tot locul, știu că nu aceasta era cu 
adevărat Spania, misterioasa, neexplicata — ci era numai 


frumuseţe. 

Am trecut repede pe lîngă Irun și San Sebastian și m-am dus 
înainte, devorînd peisajul cu foame și sete; nu vroiam să văd 
nici oamenii, nici orașele, ci numai frumuseţea. Am absorbit-o 
cu toate simţurile mele, pînă ce m-am aflat doborit de voluptate. 
Atunci am socotit să fac o pauză, să-mi odihnesc ochii și întregul 
meu aparat de recepţie, încălzit peste margini. M-am oprit într- 
un loc care poate se chema Zarauz, pentru cine vrea să mă 
urmeze, dar mai bucuros aș fi să nu se ducă nimeni acolo. Am 
urcat niște trepte, pe o zidire care putea fi un monument sau un 
început de cetate. Jos se vedea un port mic, cu apa emailată; în 
larg, oceanul avea scame albe. Munţii, în spate, cu vegetaţia 
proaspătă, explozivă, puţin nebună și beată, păreau de o 
formaţie nouă, de virsta tinereţii și feriți să îmbătrinească. N- 
aveau să fie niciodată pleșuvi, să-și arate piatra și să se roadă; 
căci n-aveau altă menire decit să facă lumea frumoasă. 

Ziceam că mă odihnesc, dar stînd locului, am simţit că 
priveliștea devine și mai puternică. N-aveam nici o scăpare, 
trebuia să mă învingă, fiindcă nu puteam să mă leg la ochi pînă 
venea noaptea. Acea după-amiază a lăsat pe retina mea 
cicatrice puternice, dar am avut norocul să nu mă orbească, 
astfel n-am fost lipsit de frumuseţea altor priveliști. 

Puțin mai departe, cînd mergeam pe o cornișă deasupra 
oceanului și mi-era imposibil să mă uit numai înainte, mi-a tăiat 
drumul cu imprudenţă o mireasă în rochie roz, lungă de ștergea 
asfaltul, cu un voal tot roz căzindu-i pînă în talia subțire, cu 
mirele în haine negre, dar fără nici un alai — ei singuri, ţinîndu- 
se de mînă copilărește. Nu știu unde urmăreau să ajungă, se 
duceau sau veneau de la biserică, sau plecau pe jos în călătorie 
de nuntă. Dar erau tineri și nu le păsa de nimeni, și nici nu s-au 
speriat cînd am pus frina de-am făcut-o să urle, ci și-au urmat 
drumul pe mijlocul șoselei, ţinîndu-se de mînă. Nu s-a întîmplat 
nimic rău, decît că o mașină care venea din spate era să dea 
peste mine. 

A fost prima mea întîmplare în Spania și ea a deschis lanţul 
altor întîmplări, una mai neașteptată decit alta, datorită cărora 
călătoria a devenit epică. 

M-am îndepărtat un timp de malul oceanului, fără 
dezamăgire, fiindcă munţii erau prea îndeajuns să-mi umple 
privirea, încărcînd-o de bucurie. M-am întrebat cît va putea să 


ţină această desfătare și, mai ales, ce-mi va rămîne. Temîndu- 
mă că memoria nu poate să reziste unor solicitări nesfîrșite și 
care mai de care mai intempestive, mi-am spus că trebuie să 
trăiesc numai clipa. Nemaiavînd grija să-mi triez impresiile, să le 
sistematizez în minte, mi-a rămas bucuria, întreagă și 
nechinuită. Şi, fără să fi sperat, fără să fi vrut, nici nu mi se 
șterge din suflet. 

Vroisem să ocolesc orașele din acest nord al Spaniei, unde, 
date fiind ţelurile mele, nu mi se semnalase nimic de luare- 
aminte. Am intrat însă în Bilbao deoarece n-am găsit la timp 
drumul care să-l ocolească. M-am adîncit printre două șiruri de 
blocuri foarte înalte, care întunecau strada, aducînd o 
îngrijorare, născută din gîndul că pînă să ajung la marginea 
orașului va cădea noaptea, dar o noapte definitivă, fără ieșire. 
Am avut prima oară în viaţă impresia bizară care s-a repetat, 
accentuîndu-se și devenind alarmantă cînd am ajuns în 
următoarele orașe de pe coastă, că zidurile caselor sînt o 
materie fixă, n-au fost înălțate de oameni, ci strada a fost 
săpată printre ele. Senzaţia de adiîncire, de pătrundere în 
elementele scoarței era atît de puternică, încît mă urmărește și 
astăzi, dîndu-mi o răceală în inimă. Deși se vedea cerul 
deasupra, mi se părea că zidurile se apleacă, atrase unele de 
altele, și dacă nu se vor prăbuși îngropînd lumea, vor alcătui o 
boltă pe toată lungimea orașului, prefăcînd străzile în tuneluri. 
Şi iarăși, deși cerul continua să se vadă, alb ca o Cale Lactee, mi 
se părea că niciodată nu voi mai ieși la lumină. 

Cum impresia aceasta nu am avut-o o singură dată, dar nici 
nu s-a repetat în alte locuri decît pe coastă, înseamnă că orașele 
nordice au o forță misterioasă, o putere de absorbţie telurică, și 
mi-au arătat-o, drept pedeapsă că am vrut să le ocolesc pe 
departe. 

In afară de un benzinar, cu care n-aveam să schimb mai mult 
de o vorbă ca să-mi umple rezervorul, primul om căruia i-am 
adresat cuvîntul a fost un trecător din Bilbao. Deși eram cu ochii 
pe indicatoarele de direcţie, foarte bune dealtfel, care trebuiau 
să mă scoată spre Santanter, nu știu cum le-am pierdut urma, la 
o intersecție întunecoasă, cînd mă așteptam ca blocurile de 
cărămidă înnegrită să cadă peste mine. Întrebînd pe acel om 
încotro mi-e drumul, n-a pregetat să se urce lîngă mine și să mă 
conducă pînă într-o arteră luminoasă, despresurată de zidurile 


înalte, unde am regăsit indicatoarele. Nu aveam nevoie deci 
decit de o îndrumare, mai simplă decit bună ziua, fiindcă se 
traducea printr-unul singur din trei cuvinte: dreapta, stînga sau 
înainte. Un spaniol însă nu se va socoti niciodată achitat numai 
cu atita, ci îți va spune o lungă istorie, despre oraș, despre el și 
despre lume, ca să nu te mai rătăcești nicăierea, cît e pămîntul 
de mare, nu doar în Spania. În afară că mi-a comandat cînd s-o 
iau la stînga și cînd la dreapta, cuvinte pe care le învățasem 
între primele, după „vino tinto“, bunul om din Bilbao mi-a vorbit 
tot timpul, deși nu i-a fost greu să-și dea seama că nu 
înţelegeam mare lucru. De fapt, am înţeles doar că nimerisem în 
orașul lui la ora traficului maxim; și dacă n-aș fi înţeles, se 
vedea cît de colo. 

Cum am intrat în Spania, am auzit ţăcănind avansul 
motoarelor. Nu-i corect să spui astfel, dar așa se spune. 
Ţăcănea mai la toate mașinile, dovadă că benzina avea o cifră 
octanică destul de suspectă. Mi-am încercat numaideciît motorul, 
cu cîteva accelerări bruște, și, cu toate că le-a suportat fără să 
se supere, mi-am propus să adopt o conducere mai blajină. 

Înainte de a cădea seara și cînd mai aveam vreo patruzeci de 
kilometri pînă la Santanter, m-am oprit într-un sat, un tîrg, unde 
aveam de dat primul examen de viaţă în Spania; n-a fost fără 
emoție, schimbările de climat se suportă mai greu decit cele de 
climă. Hotărit, aici este altă lume; oamenii par mai aspri decit în 
Franţa, pînă ce le întîlnești privirea, care este mai atentă și mai 
bună. Vinzătoarea de la prăvălia unde am cumpărat de-ale gurii, 
dîndu-și seama că eram în încurcătură, m-a ajutat cu multă 
bunăvoință și fără grabă să mă adaptez la modul local de apro- 
vizionare, și mi-a fost bine. Văzînd apoi că mă hazardam să iau 
o sticlă de vin mai scump decît mă așteptasem m-a dezaprobat, 
făcîndu-mă să înţeleg că nu-și merită preţul și mi-a recomandat 
cinstitul vin de masă, destul de convenabil și cu tot ce-i trebuie 
pentru a-ţi face seara mai caldă. Pînă la plecarea din Spania, 
vinul acesta nu m-a dezamăgit niciodată. Nu era dulce, nu era 
acru, îi lipseau aromele subtile, n-aveai de ce să-l adulmeci și 
să-l priveşti în zare, cu ochii rafinaţi ai degustătorului. Era un vin 
de călătorie; un vin omenos, ca lumea din Spania. 

Neplăcută fusese știrea că la restaurant, seara, nu se poate 
mînca înainte de ora nouă, mult mai rău decit în Franţa pe care 
o cîrtisem atîta. Însă m-am adaptat repede, după cum se vede, 


luîndu-mi mîncare acasă. Aveam o cameră confortabilă, chiar 
elegantă pentru un mic hotel de ţară, cu o baie frumoasă și un 
pat neobișnuit de mare, că puteai să te rătăcești în el dacă n- 
aveai simţul punctelor cardinale. Dedesubt însă era barul, de 
unde s-a auzit gălăgie pînă după miezul nopții. 

Inainte de a cădea întunericul, am încercat să descopăr 
împrejurimile, mergînd spre malul oceanului. Curînd a început 
să plouă și m-am întors, nu înainte de a constata că și peisajul, 
și casele erau mai frumoase decit în Elveţia; îmi pare rău că 
nimeni nu va descoperi acest tîrgulet de pe drumul 
Santanterului, al cărui nume am uitat să-l aflu, fiindcă nu aveam 
nevoie. 

Am întîlnit primii cîini în Spania, și primii după experienţa 
europeană, care, chemîndu-i, s-au apropiat dînd din coadă. Dar 
uit că Spania e și un alt continent, nu doaro altă ţară. 

După ce mi-am sfîrșit masa, mulțumit de examenul pe care îl 
trecusem cu bine, am fost sigur că voi răzbate pînă la capăt. Cu 
toate că ploaia s-a auzit tot timpul pe terasă, am avut o noapte 
plăcută, din care o bună parte, și partea cea mai bună, am stat 
cu ochii deschiși, compunîndu-mi vise frumoase. 


x 


A doua zi era duminică, am simţit că oamenii își consumau 
repausul și m-am gîndit că de la plecare n-am avut odihnă 
deplină. Ciîteodată simt oboseala, socot că ar trebui să mă 
opresc undeva, să închid ochii și să-mi alung gîndurile, pentru o 
vreme, dar mă cunosc și știu că n-aș avea tihnă. 

Există ceva înșelător în distanţele din Spania; șoselele sînt 
măsurate tot în kilometri, dar un kilometru aici te duce mult mai 
departe. Nu știu cum, și nu există explicaţie, Spania e mult mai 
mare decît se vede pe hartă; spaţiul ei are o dimensiune 
secretă. 

A plouat aproape tot timpul și aproape în toate felurile, de la 
potop pînă la ţirîitul rece de toamnă, dar nimic nu mi-a micșorat 
pasiunea pentru etapa acelei duminici, care acoperea tot nordul 
ţării. Nu aveam nici un ţel, decit să merg înainte. 

Într-un loc de popas, pe malul oceanului, o doamnă cu 
matricole franțuzești pe mașină m-a învăţat cum se pronunţă 
Gijón, numele orașului unde ajungeam peste o oră; Hrihon, cur 


după H, dar r să nu se audă. Am spus Hrihon, străduindu-mă să 
pronunţ pe r numai pentru mine. „Nu!“ m-a corectat doamna. Și 
a spus Hrihon, a cărui pronunție o știa de mică. Dar auzeam per 
foarte bine, deși ea susţinea că nu se aude. La fel cum l-am 
auzit pe d final din Madrid, în gura tuturor oamenilor, deși nici 
acel sunet nu trebuie să se audă, decit ca o intenţie înăbușită în 
pripă. Cum în Spania există un secret al distanțelor, poate există 
și un secret al sunetelor. Se pare că furnicile vorbesc între ele, 
dar cine le aude?! Sau care om are auzul pisicii? Aţi văzut-o 
tresărind și ciulindu-și urechile în liniștea cea mai deplină a 
casei? Desigur că ea înregistrează de dincolo de perete pașii 
șoarecilor, și chiar conversaţia. Un prieten care se ocupă de 
acustică încerca într-o zi emisiunea unui aparat, la frecvenţe 
foarte înalte. Treizeci de mii de herţi, insesizabili de urechea 
omului, care nu poate nici să-și imagineze un sunet de o 
asemenea înălțime, pe pisică o făceau să tresară și să scruteze 
aparatul, neliniștită. 

Cît mi-am luat lecţia de pronunție, ploaia stătuse, iar pe 
deasupra noastră se boltea un curcubeu de dimensiunile 
Spaniei. In fața oceanului am văzut o fîntînă sărăcuţă, de ciment 
și piatră; cineva vroise să adauge o podoabă locului de popas. 
Alături era pusă o ancoră veche, frumoasă fiindcă avea o istorie, 
deși necunoscută; apoi se potrivea cu oceanul și, ce este mai 
ciudat, se potrivea și cu munții. 

M-am oprit un ceas la Gijón, de vreme ce mă ostenisem să-i 
învăţ pronunția. Ca și la Bilbao, cum am ajuns în centrul 
orașului, m-au împresurat blocurile de cărămidă întunecată 
printre care s-a săpat strada. 

Știind că duminica nu voi găsi nici o prăvălie deschisă și voi fi 
nevoit să mănînc la restaurant, după nouă seara, ca toată 
lumea, mi-am călcat obiceiul și am intrat într-un bar, să-mi 
previn foamea. Omletă cu cartofi, rece, piine și coca-cola. 
Merge. Adică funcţionăm, și eu și Spania. 

Nu tot drumul a fost frumos și nici n-am mers tot timpul pe 
malul oceanului. De la Gijón la Aviles, și mai departe, am 
străbătut o zonă industrială, înecată de fum și de oameni fără 
odihnă duminica. 

Munţii au început să scadă, să-și schimbe vegetaţia cu una 
mai firavă, lăsînd pe alocuri zone goale, tocite și triste. Am 
întîlnit apoi pămîntul roșu al Spaniei, transportat de ploaie peste 


șosea și aruncat în prăpăstii. Au apărut măgari și catîri, ducîndu- 
și samarele ude pe marginea șoselei. Frumuseţea festivă din 
ajun a început să-și piardă din strălucire, în schimb s-a arătat 
sălbăticia, ca o salvare. Am mers zeci de kilometri pe un drum 
prost, cu serpentine, zgilţiit rău prin hopuri, obosit pînă la 
istovire. Dar nu m-am lepădat de nimic, fiindcă tot timpul am 
avut de o parte și de alta pădurea de eucalipt, care, chiar dacă 
nu putea să fie frumoasă, căci ploaia o făcea zgribulită și 
cenușie, mă fascina ca idee. Nu vedeam nimic decît asfalt 
desfundat și frunziș umed atîrnînd cu tristeţe deasupra șoselei, 
dar nici o clipă n-am avut sentimentul că sărbătoarea începută 
odată cu trecerea Pirineilor se terminase. Și puţin îmi păsa că 
era duminică, și suportam hopurile cu bucurie, și mă munceam 
din greu cu volanul în serpentine, răsplătit pînă în fundul 
sufletului de satisfacția că mă aflam în Spania, și aveam să 
merg pînă în inima ei, iar de-acolo pînă la ultima depărtare. 

Din aceste ginduri m-a scos o smucitură brutală; m-am 
pomenit cu mașina alunecînd de-a latul, la intrarea unei curbe 
destul de strînse, cu șoseaua alunecoasă. lar în față era un 
podet cu parapetul de piatră. 

Cunosc cîțiva înţelepţi care dau sfaturi precise cum să ieși 
dintr-o asemenea situație. N-am să spun că nu există soluții și 
că un om înzestrat și antrenat nu poate să aleagă pe singura 
bună dintr-o infinitate. Dar a face și o teorie, mi se pare la fel de 
pueril cum ai încerca să dai lecţii de săritură la trapez prin 
corespondenţă, ca să reproduc vorbele unuia din cei mai mari 
cunoscători în materie, de citeva ori campionul lumii la 
întrecerea cu automobilul. 

Dacă aș crede că după întîmplarea mea pot să dau sfaturi, m- 
aș duce la întîlnirea cu înţelepţii și le-aș spune astfel: „Cum se 
iese dintr-un derapaj? Prin neapăsare, domnilor! Nu-i neapărată 
nevoie să faci ceva care să fie bine, că nu știu ce bine e cel fără 
greșeală. Important este, credeţi-mă, să nu faci nimic rău, 
relele, oricîte vreți să puneţi la socoteală, fiind toate fără 
scăpare!“ 

Abia după ce am trecut teafăr peste podeţul cu parapetul de 
piatră, m-am gîndit ce păcat ar fi fost dacă se întîmpla altfel; nu 
aveam atita viteză ca să urmeze o nenorocire, dar îmi mutilam 
mașina și apoi pierdeam cine știe cîte zile cu reparatul, dacă nu 
cumva trebuia să renunţ la restul călătoriei. Adică la 


sărbătoarea din Spania! 

Chiar puţin mai înainte, printre gîndurile înflăcărate avusesem 
timp să-mi recomand cît mai multă prudenţă, tocmai fiindcă îmi 
simţeam imaginaţia luînd-o razna. Același sfat l-aș supune spre 
recunoaștere și înţelepţilor, care propun gloatei să se antreneze 
pe piste alunecoase. Cite ore pe zi, și cîte zile pe an, domnilor? 
Trei sute șaizeci și cinci de zile, deoarece nu trebuie scăzute nici 
duminicile, și șase ore pe zi, ca violoniștii! Dacă vreţi ca treaba 
să fie într-adevăr serioasă. 

Dar cum nici măcar înţelepţii nu au la îndemiînă atitea ore în 
atitea zile, și mai ales n-au tot anul piste alunecoase, apoi să 
adopte și să propovăduiască, și va fi spre binele tuturora, 
singurul sfat demn de luat în considerație: din derapaj scapi fără 
pagubă dacă îl eviţi înainte de a începe. Și, slavă Domnului! — 
chiar pentru atita, se cere destulă învățătură — pedagogii 
automobilului nu vor risca să rămînă fără auditoriu. Deci, 
renunţind la lecţiile iluzorii despre metoda ieșirii din derapaje, să 
ne înveţe cînd e posibil și cind începe derapajul, căci, odată 
prevenit, oricine poate să se ferească, dacă nu vrea cu orice 
preţ să-și zdrobească mașina. 


x 


De pe o înălţime mai luminată, unde se făceau lucrări pentru 
a se îmbunătăţi traseul șoselei, m-am oprit ca să privesc 
locurile, în afara șuviţei de asfalt, pămîntul roșu era înmuiat de 
ploaie și răscolit adînc de buldozere; acestea stăteau cu botul în 
hîrtoape și se bucurau de odihna duminicală. Oamenii lor 
lipseau, se bucurau și ei de duminică, în mijlocul unei familii. Și 
copacii se odihneau, și casele din vale, pînă și șoseaua 
necirculată, numai pămîntul răscolit părea în mișcare. 

Am încercat să-mi închipui ce s-ar întîmpla cu mine dacă 
asfaltul s-ar topi și ar rămîne numai pămîntul. Văzîndu-mă fără 
putere și fără drum de retragere, pămîntul m-ar prinde în 
tentaculele lui, m-ar face prizonier și acolo aș rămîne. 

Spre norocul meu, nu se va întîmpla așa, fiindcă fac parte din 
tabăra victorioasă, a celor care construiesc șoselele, și oricît de 
mică ar fi suprafaţa acestora faţă de suprafeţele virgine, silesc 
pămîntul să se supună. 

Mai am puţin și voi ajunge la extremitatea vestică a Spaniei, 


mai la vest decit orice extremitate continentală. De la mine de 
acasă, pînă aici, mii de kilometri, am mers numai pe beton sau 
pe asfalturi. Și dacă aș fi vrut să-mi lungesc drumul, înmulţindu- 
mi ocolurile, să străbat ţările pînă pe ultima lor direcţie, aș fi 
găsit beton și asfalt spre orice zare. Nimic n-a existat înaintea 
automobilului, în afară de valurile romane care au brăzdat 
Europa acum două milenii. Nimic mai bun n-a fost făcut în două 
mii de ani, pînă la șoseaua modernă, destinată automobilelor. 
Șoseaua modernă nu-i o construcţie, ci o izbucnire; ea a zgilțiit 
lumea și a pus-o în alte forme. Totul se datorește automobilului. 
Dar, fără șosea, automobilul ar fi rămas la stadiul de acum cinci 
decenii. 

In fiecare drum al meu mă gindesc, și totdeauna cu o 
recunoștință timidă, la cei care fac șoselele: care le hotărăsc, 
care le trasează, care le lucrează. Știu cît costă un kilometru de 
șosea modernă; nu spun, ca să nu sperii pe nimeni. Sînt oameni 
care dacă ar înmulţi această sumă numai cu o mie, distanţa de 
la Constanţa la Oradea, și-ar pierde respiraţia. lar dacă le-aș 
spune cît a costat șoseaua care de la București m-a dus în 
vestul Spaniei, ar muri de apoplexie. 

Inconjurat de pămîntul roșu de pe acea înălțime, am privit în 
vale, coborînd cu ochii pe serpentine și-apoi m-am dus pînă la 
capătul vederii; între orizonturi, șoseaua se pierde, copleșită de 
natură, pare că există doar ca idee. 

Ştiu ce greu se lucrează un kilometru de șosea, după ce i s-a 
ales direcţia. Sute de mașini și mii de oameni își varsă asupra 
pămîntului fumul și sudoarea. 

Dar ce fac oamenii la urma urmelor? Mută materia dintr-o 
parte în alta, în volume pentru care nu există dimensiuni atit de 
mici ca să fie scăzute din volumul pămîntului. Se cară piatră din 
munţi sau din apa rîurilor, se presară de la un orizont la altul și 
se presează cu cilindri de cîteva tone, de neluat în seamă, de 
nespus în cifre faţă de greutatea pămîntului. Se scoate bitumul 
și se toarnă deasupra. Munţii nu dispar, oricîte șosele s-ar face, 
și nu rămîne loc gol sub scoarța pămîntului, după ce s-a scos 
bitumul. 

Şoseaua există printr-o singură dimensiune, ca nimic din 
natură, și astfel, deși este o realitate pe care eu însumi o cunosc 
foarte bine, adevărata ei structură pornește din închipuire. 
Şoseaua e un basm și o poezie. 


43 


Am ajuns la Ribadeo după masă pe la cinci și am rămas acolo, 
căci drumul meu, mai departe, îndepărtindu-se de coastă, am 
vrut să stau încă o noapte pe malul oceanului. Restul zilei a fost 
trist, din cauza ploii. Am găsit la primul hotel unde am deschis 
ușa o cameră plăcută, deși teribil de demodată. Ce structură au 
oamenii care, peste revoluţii și peste războaie, se străduiesc să 
păstreze lucrurile din alte vremuri, să le îngrijească, să le dea 
lustru și să creadă în ele? Dar fiindcă la Ribadeo se încheia o 
parte importantă a drumului, mi-a plăcut mobila care mă ducea 
la sfîrșitul secolului trecut, prilejuindu-mi să mă situez, măcar în 
seara aceea, într-o vechime de unde să pot vedea Spania apărat 
de turbulenţa vremurilor moderne. 

În căutarea unui loc de reculegere, am ieșit din oraș, pe malul 
oceanului, și am scrutat adînc întunericul serii, invocînd Spania 
să se arate, implorînd-o aproape cu umilinţă să nu-mi lase inima 
goală, după ce făcusem atita drum ca s-o aflu. Mă chinuia gîndul 
că s-ar putea să nu iau cu mine decit simple imagini, să n-am 
altă mulțumire decît că am văzut văzutul, iar nevăzutul a rămas 
în întuneric. 

Ploaia m-a silit să mă întorc fără să fi înregistrat vreo vibraţie 
dinafară. Dar nu eram dezamăgit, răspunsul nu-mi putea veni 
dintr-odată, era nevoie de multe invocaţii și poate de-o umilinţă 
mai mare. Poate trebuia să cad în genunchi și să mă dau cu 
fruntea de pămînt, ca să vină acea vibraţie pornită, fără să-i știi 
lungimea de undă, din adîncul nevăzutului. Atunci, seara, ne-am 
pîndit, eu și Spania, și am știut că într-o zi ea o să-mi vorbească, 
așa cum știi că femeia cea mai potrivnică dragostei, oricît ar 
stringe pumnii pe paveze, dacă i te uiţi în ochi și nu pleacă, nu 
stă ca să dea cu spada. 

Două zile mai tirziu ajungeam la Gudiña. 

Cine se uită pe hartă, dacă va ţine seama și de ocoluri, va 
înţelege că am mers cu mare viteză ca să ajung acolo numai în 
două zile. E adevărat, și totuși am văzut atitea că mă mir eu 
însumi cînd îmi aduc aminte, și cred că nu s-a putut altfel decit 
printr-o întrepătrundere a spiritelor noastre, al meu și al Spaniei. 
De fapt, cred că Spania înclina să mă accepte încă din prima zi, 
cînd m-am urcat pe trepte la Zarauz sau cînd am ajuns din urmă 


mireasa în rochie roz, care mergea pe mijlocul șoselei, ţinîndu- 
se de mînă cu mirele. lar în seara de la Ribadeo, hotărîrea ei era 
luată. Nefiind sigur, căci nu fac parte din tabăra celor care nu se 
îndoiesc niciodată, am avut două zile de temeri. 

Duminică la Ribadeo: 

Ca să ajung la ocean, am mers pe străzile orașului; mi s-au 
părut necâjite; cu soare, ar fi fost poate altfel. Aproape de hotel, 
un cinematograf cu faţada sordidă. Un afiș: film sexi — accesul 
interzis tinerilor sub optsprezece ani — cunosc toată povestea! 
Citeva copile, de paisprezece, studiază afișul, mai elocvent decit 
filmul, care nu face decit să dilueze scenele expuse afară. Al 
doilea film: Claudia Cardinale, cu Charriere, faimosul Papillon. 
Ce combinaţie caraghioasă! 

Ei uite, pe mine Papillon acesta nu m-a dat gata. Admit că 
eroul e formidabil. Nu cunosc altul care să-și smulgă lanţurile în 
atitea rînduri, cu tenacitatea lui mai puternică decit imposibilul, 
mai diabolic decît diavolul, și împotriva unei alianţe de neînvins, 
a cerului cu infernul. Un astfel de erou nu există în nici o 
epopee. Dar să mă iertaţi, domnule, înainte de a fi un ocnaș 
care evadează, Papillon este un ucigaș condamnat de justiţie. 
Nimic nu dovedește nevinovăția lui, și să mă iertaţi, domnule, 
unui om capabil să meargă pînă unde l-am văzut că poate 
merge, nu-i era îngăduit să se mulţumească numai cu 
libertatea. Dacă nevinovăția lui se afla ascunsă în ultimul subsol 
al Palatului de Justiţie, Papillon trebuia să sape o galerie pe sub 
tot Parisul, s-o găsească și s-o arate. Dacă nevinovăția lui era 
ascunsă mai în adîncuri, împărăţia lui Scaraoţchi, Papillon 
trebuia să se convertească la credinţa acestuia, ca să-și afle 
dreptatea, iar dacă nu era de-ajuns, trebuia să arunce infernul în 
aer — avea atita putere! — să ia dovada și s-o arate. Atunci ar fi 
fost eroul egal cu propria lui forţă și l-aș fi salutat cum se salută 
împărații la Roma: cu mîna în slavă! 

Așa, Papillon rămîne un asasin devenit coţcar, în care coţcarul 
e mai puternic decit asasinul. Ce dracu o fi pus-o pe Claudia 
Cardinale să colaboreze cu el, și cum nu i-o fi fost teamă? 

Duminică pe ploaie, la Ribadeo: 

Femei și fete, grase și urite. Și îndesate. Un pavilion cu 
automobile electrice; n-ar strica să fie cît de multe în vremea 
noastră; aici se poate începe școala de conducere la o vîrstă cit 
de mică, după ce s-au lepădat scutecele, și nu-i rău ca odată cu 


mersul în picioare, copilul să înveţe senzaţia deplasării 
mecanice. Într-o zi tot va ajunge acolo, nu-i nici o scăpare, și 
atunci, cu cît mai de vreme, cu atît mai bine! Numai că, în 
duminica de la Ribadeo, jocul cu automobilul căpăta o prea 
densă culoare locală, transformîndu-se în luptă de tauri; era ziua 
și ora corridei dealtfel. Și iată: pășesc tinerii în arenă, își iau în 
primire automobilul; unul e toreador, altul picador, al treilea 
matador; numai banderillero a rămas acasă, fiindcă el învaţă la 
o școală mai puţin brutală, și mișcările lui vor fi mai fine, și el 
are o altă structură sufletească, și cred că și primejdia pentru el 
e mult mai mare decit pentru ceilalți. Cîte automobile au mai 
rămas, sînt ocupate de tauri. Apoi corrida începe, și-n sunetele 
fanfarei, și-n urletele mulţimii luptătorii se năpustesc unii asupra 
altora, cu toată forţa de care sînt în stare, de le sar măruntaiele 
pe gură, iar pe nas și pe urechi le ţișnește creierul. Dar lupta 
continuă pînă la dezagregare; pe urmă, cînd se adună din 
propria lor stilceală, luptătorii pleacă victorioși, ţinîndu-se de cap 
și de mijloc, fără măruntaie și fără creier. 

În jurul arenei, fete. Toate îngrozitor de urite. Și inadmisibil de 
grase. Cu șoldurile mari, lăbărțate, vestind ce mai matroane au 
să iasă din ele. 

Dar am văzut și o minune în duminica de la Ribadeo. Un 
automobil a oprit la cofetărie și din el a coborit o mamă cu patru 
fetițe. Numai gingășie. O mamă subţire, care făcuse patru fetițe 
și nu se sluţise. Le ducea la cofetărie pe toate patru, să le dea 
prăjitura de duminică. Şi toate cinci erau numai gingășie. Şi cum 
întindea mîna, să le dea jos din mașină, una cite una, mama 
semăna cu o cîntăreaţă din harpă, iar eu auzeam și muzica. 

Fetitele, parcă toate de-o vîrstă, micuţe și subțirele, aveau 
părul în cordeluţe brodate cu flori, ca zînele. Mama care le 
brodase cordeluţele și le împodobise de duminică le-a luat de 
umeri, două cîte două. Și mie mi s-a părut că-i Zîna-Zinelor. 

Seară la Ribadeo: 

lată-mă așteptiînd masa de la ora nouă, împăcat cu ideea, deși 
nu-mi vine la îndemiînă. 

Pînă să cadă întunericul, am coborit în portul de pescari de la 
intrarea estuarului. Era trist din cauza cerului înnorat și din 
cauza duminicii. Pînă acum, n-am văzut nici un yacht pe toată 
coasta; să fie un semn de sărăcie, în mijlocul unei naturi atît de 
bogate? Dar nici pe celelalte coaste n-am văzut decit foarte 


puţine yachturi. În comparaţie cu Franţa, disproporţia este 
umilitoare. Atunci de ce atitea mări în jur și atitea zări libere? N- 
a mai rămas nimic din flota lui Columb? Și din Invincibila 
Armada nu s-a salvat măcar o corabie? 

Am mîncat cu nasul în farfurie, fără să schimb un cuvînt cu 
fata care aducea la masă. Mincarea a fost bună, dar tot nu mă 
împăcam cu gindul că a trebuit să aştept pînă la ora nouă. Fata 
bineînţeles că era grasă. 

Două perechi, în cealaltă parte a sufrageriei, mîncau și ei 
tăcuţi, cu nasul în farfurie. Abia la urmă, cînd să plece, mi-am 
dat seama că erau francezi, în călătorie, și cum m-au salutat cu 
politeţe, le-am răspuns asemeni, de unde a început și-o 
conversaţie asupra drumului. Deși nu cunoșteau spaniola mai 
mult decît mine, călătoreau de o lună în Spania și se descurcau 
foarte bine. În multe împrejurări oamenii se pot dispensa de 
cuvinte, am făcut odată și-o teorie despre putinţa de a te 
înţelege cu semenii numai prin unde; însă nu totdeauna ajungi 
la ele, și ca să le descifrezi îți trebuie o școală. La îndemiîna 
oricui rămîn semnele și privirile, atît de ușor traductibile. 

Încălziţi de peisajul spaniol, pe care îl evocam cu toţii uniţi în 
aceeași admiraţie, încălziţi puţin și de vin și de masă, am 
discutat mult și volubil cu harta în față, comunicîndu-ne 
impresiile, și am văzut cu ocazia aceasta că, împotriva teoriilor 
mele, multă plăcere poate să însemne pentru un om 
comunicația cu alţi oameni. Fata care strîngea masa, și care ne 
crezuse niște prostănaci în muţenia noastră, ne privea cu ochii 
mari și cu gura căscată, pusă în inferioritate în propria ei casă. 
Am înţeles că trebuie să treacă multă vreme pînă să renunțăm 
la cuvinte și să ne înţelegem prin unde. 

Convorbirea cu francezii care traversaseră Galicia m-a 
determinat să-mi modific itinerarul, ca să ajung prin unele locuri 
socotite de ei magnifice. Era bine că puteam să fiu atit de 
receptiv și de mobil, dar în același timp mă gindeam că prea 
dau crezare oamenilor, și prea repede le accept gîndurile, așa, 
fără nici o garanţie și fără nici o verificare. Ce puteam face? 
Dacă îmi vorbiseră, se cuvenea să-i ascult. Regretam numai că 
nu-mi vorbiseră alţii, înaintea plecării, deși îi întrebasem. E de 
neînțeles și de necrezut că atiţi oameni trăiesc fără să-și facă 
opinii, luîndu-le de-a gata pe ale altora, fără discernămînt și fără 
să aspire la o sinteză. Trebuie să mă apăr, dar deocamdată sînt 


victimă. 
* 


De obicei, la cinci sînt în picioare, odihnit și gata de drum, dar 
îmi las o oră să visez la cele din faţă și la cele din urmă. Încă și 
astăzi aceasta este ora cea mai frumoasă a zilei, cu toate că și-a 
pierdut din valoare de cînd am încetat să fumez și nu-mi mai 
trec gîndurile prin fumul ţigării, subtilul filtru dintre mine și 
lume, care, timp de o oră, nu îngăduia să pătrundă în sufletul 
meu decît speranţele și înflăcărarea. Nu m-a silit nimeni să las 
tutunul, a fost un act de voinţă, o verificare, într-o clipă cînd nu 
puteam să-mi verific altfel puterea. Astăzi, dacă mă uit în 
trecutul acela, deși abia îl mai ţin minte, socotesc că izbînda 
mea a fost de fapt o înfrîngere. 

După seara prelungită ca niciodată, m-am trezit tirziu, la 
Ribadeo, așa că n-am mai avut timp pentru vise. Era ora șapte 
fără vreo citeva minute, iar la șapte trebuia să fiu pe drum, 
după cum mă lăudasem franţujilor. Păreau atit de miraţi și mă 
priveau cu atita admiraţie, încît m-a cuprins teama că, 
deschizînd vreunul din ei ochii și fereastra, ar fi putut să mă 
vadă în întîrziere. M-am bărbierit într-un minut, fără să mai 
aștept apa caldă care probabil avea de străbătut o conductă 
lungă, în alt minut am sărit în haine, iar la șapte fix porneam 
motorul mașinii, fără să mai șterg parbrizul de umezeală, cum 
fac de obicei dimineaţa. E o corvoadă, nu ascund că nu-mi 
place, dar ce minunate sînt zilele care încep așa, cînd mă 
pregătesc să văd lumea prin geamurile mașinii! Nicăieri și 
niciodată pentru mine priveliștile nu vor fi mai frumoase. Și ce 
voios se rotește motorul, pregătindu-se să arate ce poate! ÎI 
simt și mă simte, ne pîndim și ne iubim tare, iar pe drum, după 
primele lui mișcări mai nervoase, cum poate sînt și ale mele, 
după ce ne încălzim și unul și altul, ce de vorbe schimbăm 
împreună, ce povești ne spunem, și cîte planuri fabuloase nu 
facem, îmbogăţite cu declaraţii de dragoste. lar cînd la această 
mulţumire a contopirii se adaugă gîndul că lumea din faţă, în 
care pătrundem odată cu dimineaţa, va fi descoperirea noastră, 
că o vom ști prin puterile noastre, atunci bucuria atinge extazul 
și mă simt în drept s-o numesc fericire, vorbă prea des folosită, 
fără discernămînt și fără acoperire. 


N-am renunţat să trec prin La Coruña, deși mi s-a spus că nu 
voi avea de văzut mare lucru acolo. Cum să nu, m-am gîndit, voi 
avea de văzut oceanul și voi avea de atins o extremitate. Am 
convenit însă că merita să trec, prin Lugo, pentru vechile lui 
urme istorice. Cînd am ajuns, după ce am înregistrat cu 
indiferenţă monumentele, cu planul în faţă, fără să-mi scape 
vreunul și fără să-mi lase vreo amintire, n-am găsit nimic mai 
bun de făcut decit să mă urc pe zidul de apărare și să înconjur 
astfel, pe sus, trecutul orașului. 

Aici s-a desfășurat o parte importantă din istoria Spaniei și, 
fără să o rememorez, socotesc că i-am fost martor. Ca să ajungi 
la o impresie de aceasta, nu-i nevoie atit de imaginaţie, cît de o 
credinţă, pe care s-o știi ridica la puterea a șaptea. Pe acest mit 
s-a bazat forţa celor ce pretindeau a fi dobîndit de la Dumnezeu 
învestirea de-a păstori noroadele. De nimic apoi nu a mai fost 
nevoie, ca să fie stăpiîni peste lume, decit de îndrăzneală. Nodul 
Gordian e cel mai vechi exemplu. 

Pe zidul orașului, ca un bulevard suspendat, de unde se văd 
ca în palmă străzile, pieţele și mulțimea supușilor, am întîlnit o 
femeie care era în același timp și urită, și bătriînă, cum nu mai 
văzusem, căci, printr-o clemenţă a cerului, aceste două 
nefericiri se feresc una de alta și nu apar împreună. Mai bătrînă 
decit ea or fi fost multe, dar mai urită, nici una. Și uite că 
mergea trufașă, ca un luptător de pe zidul orașului, ducîndu-se 
să-și ia crenelul în primire, că archebuza o avea probabil sub 
fustele hide. Și fiindcă am privit-o cu groază, stînd locului fără 
voie, și-a înfipt în ochii mei o privire de muma pădurii, că m-a 
făcut să mă clatin. 

Pe mare, la sfîrșitul furtunii, vine cîteodată un val mai înalt 
decit toate și se spune că e valul de vreme bună. Am sperat că 
femeia de pe ziduri, la Lugo, cea mai mare uriţenie din cîte 
văzusem, avea să fie și ultima, și că de aici înainte aveau să 
apară frumoasele. 

Spre a merge la Lugo, de la Ribadeo, a trebuit să mă 
îndepărtez de ocean și să intru puţin spre mijlocul ţării. Peisajul 
aici scade și se răcește, munţii au rămas în urmă, apar coline 
neîmpădurite care nu au de spus nimic privirii, după ce-a fost 
înainte. Te simţi ca după beţie, obosit, cu speranţele ciuntite, și 
te uiţi melancolic în oglinda retrovizoare. Singura culoare peste 
cenușiu este galbenul roșcat al unor plante care acoperă pustiul, 


dînd un început de lumină nemaiîntilnită aiurea. 

Au apărut, prin surprindere și inexplicabil, mestecenii, 
aducînd cu ei nostalgii albe; toţi par niște mirese îndurerate, 
cărora le-au murit mirii în războaie și ele așteaptă fără să-și 
lepede rochiile de nuntă și vălurile. Cei mai sfioși și mai triști 
copaci din cîți știu să fie pe lume; ei varsă pe pămînt lacrimile 
lor argintii cu mult mai multă sinceritate și mai adevărată durere 
decît salcia plîngătoare, prea vie și prea plină de sevă. 

Intr-un an din cîți trecură, am sădit șapte mesteceni, strînși la 
un metru unul de altul, împotriva tuturor sfaturilor. Dar poate 
voiam să fac o cetate. În loc să se înăbușe, s-au întrecut între ei 
și au dus la cer durerea lor îndantelată, din care îngerii triști își 
fac aripi. M-am gindit la ei pînă a venit seara; ziua aceea, cît am 
străbătut nebunește întreg vestul Spaniei, mi-a rămas în 
amintire ca ziua mestecenilor. 

La prînz am cumpărat piine, într-un sat, nimic altceva decit 
piine, am rupt din ea bucăţi încălzite de soare, și cred că atunci 
am început să simt gustul Spaniei. Cînd am ajuns la Coruña, 
unde toată lumea mi-a spus că n-am ce să caut, am străbătut 
întreg orașul, de la sud la nord, pe străzile acelea săpate între 
case; avînd grijă ca soarele să fie tot timpul în spate, am dat de 
ocean și nu mi-a mai rămas decit să caut farul vechi, de pe 
timpul romanilor. Părea atît de nou, că nu i-am dat crezare. Pe 
terasa lui de piatră am mîncat o banană; nu i-am simţit gustul, 
astfel nici ei nu i-am dat crezare. În ziua aceea n-am putut să 
cred decit în mesteceni și în pîinea din Spania. 

Abia după-amiază, acestora li s-a adăugat credinţa în 
Santiago de Compostela, unde voi sfătui să meargă grabnic 
oricine se duce în Spania. 

N-am stat decit o jumătate de oră în La Coruña, privind 
oceanul pe unde trecusem într-o iarnă și gîndindu-mă la vremea 
aceea, care acum mi se părea întristător de sterilă, mi s-a făcut 
milă de mine, de anii mei și de risipirile mele, în căutarea unui 
ideal pe care mulţi l-or lua în deridere. 

Nu aveam nevoie să stau mai mult, consumasem una din 
extremităţile drumului, astfel că am plecat repede și, ca să ies 
din oraș, pe străzile săpate între case, n-am avut altă grijă decit 
să merg tot timpul cu soarele în faţă, căci era ora prînzului, cînd 
el arată sudul ca o busolă. 

Oriciît ar fi de necrezut, cu toate artele lui îngropate, orașul 


mi-a amintit puţin de Neapole, ale cărui străzi, dimpotrivă, par 
suspendate. Poate fiindcă multe faţade erau acoperite de rufărie 
pusă să se usuce și aminteau acel mare pavoaz care 
împodobește cu o violenţă întristătoare orașele din sudul Italiei. 

Am de regretat că nu m-am abătut pe la Capul Finister, care 
nici măcar nu era departe; probabil soarele, bătindu-mi în ochi 
cu putere, făcea ca în locul hărţii să văd o pată neagră. Și astfel 
am ajuns la Santiago de Compostela, curînd după-amiază, iar 
acolo m-am dus de-a dreptul la catedrală. 

Nu-mi place mult barocul spaniol, cu prea numeroase detalii 
care se ţes între ele, dînd o încărcătură prea mare fațadelor, 
îngreuind chiar și aerul înconjurător, pînă la mari distanţe. 
Răbdarea, stăruința și migala puse în cioplitul pietrei, ca să dea 
chipuri, caneluri și dantele, duc la o izbîndă greoaie, salvată 
puţin de înfricoșarea pe care o inspiră dimensiunile grandioase. 
Tîrziu m-am gîndit că, redus la miniatură, barocul spaniol a dat 
florile artificiale atît de admise în gustul oamenilor de acolo. 

Catedrala Sfîntul lacob închide pe latura din fund o vastă 
terasă, o piaţă în faţa căreia se întinde orașul, cu străzi 
medievale, modernizate, ceea ce nu-i neapărat o blasfemie; 
lumea mai trebuie și să trăiască, nu doar să-și caute trecutul 
prin ruine. Pe cînd urci lungile scări de piatră, catedrala începe 
să se arate, crescînd din virful turnurilor către bază. Această 
desfășurare inversă mărește grandoarea construcţiei, făcînd-o în 
același timp mai telurică, de parcă ar ieși din pămînt, pe o trapă, 
fără să știi cît mai este pînă la bază. Dar chiar după ce-a apărut 
soclul la nivelul terasei și toate se văd nemișcate, rămîne 
impresia că în jos sînt dimensiuni de rezervă și nu-i nevoie decit 
să apeși pe un buton, ca ascensoarele să intre în funcţiune și 
catedrala să crească. Numai mestecenii mei mi-au mai dat 
această impresie. 

Dacă sfătuiesc pe oricine îmi este simpatic să meargă la 
Santiago de Compostela, primul loc în Spania unde, după 
frumuseţea naturii, am întîlnit frumuseţea făcută de oameni, 
țelul celui ce se duce acolo nu va trebui să fie în primul rînd 
catedrala, nu-mi puneţi în spinare această greșeală! Am dat 
Domnului ceea ce i se cuvine, în vorbe cît am putut mai 
convingătoare. Ceea ce este al lui, nu-l va lua nimeni. Victoria 
însă trebuie împărţită cu întreaga terasă, în ansamblul ei, care 
mi-a amintit de piaţa Capitoliului de la Roma. 


Nu mă feresc de comparaţiile imposibile. Pe malul mării 
noastre, la Olimpul Mangaliei, există o terasă închisă pe trei 
laturi de trei hoteluri panoramice, a patra latură, dinspre apă, 
fiind marcată de o pasarelă cu coloane, ea însăși semăniînd cu o 
închidere, transparentă, și astfel locul devine un patio, apărat 
din toate părțile de furtună și de invazii. Printr-o comparaţie 
imposibilă, îl asemuiesc cu piaţa San Marco de la Veneţia, deși 
între ele nu este nici o apropiere; există o înrudire prin spirit. 
Cine va privi dincolo de ceea ce ne văd ochii, mă va crede. La fel 
mă va crede cine va privi, una în adîncimea celeilalte, piața 
catedralei de la Santiago de Campostela și piața Capitoliului, 
făcută de Michelangelo. 

In faţa catedralei, Palatul Arhiepiscopal e una din cele mai 
frumoase clădiri pe care le-am văzut vreodată, și nu prin altceva 
decit prin proporţia măiastră dintre înălţime și bază, altfel 
nefiind decit o prismă culcată, simplă, calmă, imperturbabilă. 

Și dacă două izbînzi pot sta atît de aproape una de alta, 
clădirea care închide a treia latură, tot o prismă culcată, e încă 
și mai frumoasă. Printr-o comparaţie imposibilă, ea seamănă cu 
Palatul Veneţia, de la Roma, din al cărui balcon își ţinea 
discursurile Mussolini, dar e mult mai inspirată și are în ea un 
mister, îl simţi că pulsează. E ceva al pămîntului, din adîncul 
căruia zidurile de piatră au ieșit pe o trapă, cum a ieșit și 
catedrala. 

Din această clădire veche și atît de frumoasă s-a făcut un 
hotel, cum s-au făcut în multe clădiri vechi și frumoase din 
Spania, în cetăţi și castele. Valoarea istorică s-a respectat, zic 
eu, băgîndu-se în ele numai lucruri scumpe și punîndu-se preţuri 
ca să nu intre oricine. N-am intrat în nici unul, le-am privit numai 
pe din afară și le-am dat tîrcoale. Nu-i aici singurul loc de pe 
pămînt unde se întîmplă asemeni, comercializîndu-se istoria. Ca 
să cîştige un ban, omul vinde tot ce-i prisosește, iar dacă e la 
ananghie, își vinde pînă și cămașa. 

Dar cine sînt cumpărătorii — vreau să spun, cine sînt clienţii? 
l-am văzut bine abia a doua zi, la Bayona, într-un parador, cum 
se numesc aceste hoteluri destinate turiștilor cu parale. Erau un 
castel și o fortificaţie bine păstrate, cu tunuri vechi și afete de 
lemn sau de piatră, dominînd oceanul, un bastion dintr-o altă 
istorie, dintr-un mult mai vechi zid al Atlanticului decît cel făcut 
de Rommel în zilele noastre. Probabil paradorul mergea atît de 


bine, că se construia încă un castel, lîngă cel de odinioară, sau 
se făcea o prelungire a acestuia, în același stil și cu aceeași 
piatră, numai că mai subţire, doar ca să îmbrace betoanele 
moderne, desigur mai ieftine și mai lesnicioase. Important este 
ca la urmă totul să semene a vechime. 

M-am plimbat mult în parcul dintre fortificaţii și-am descoperit 
printre altele un masiv de flori cum nu mai văzusem, un 
amestec de crin și de orhidee, dar dezvoltate monstruos, cu 
niște guri deschise că parcă voiau să te înhaţe, de aceea nici nu 
m-am dus prea aproape. Dacă n-am luat una pînă la urmă, s-o 
duc botanistului ca să-i dea nume, nu știu de ce m-am temut 
mai mult, de paznici sau de floare. Pe cînd le priveam cam dintr- 
o parte, una, care nu era încă deschisă, un boboc de mărimea 
pumnului, și-a desfăcut brusc petalele galbene, care pe partea 
dinăuntru erau însîngerate, și zău că a semănat cu o gură de 
fiară, gata să muște. Povestesc despre ele fiindcă întregesc cum 
nu se poate mai bine impresia pe care mi-au făcut-o parcul și 
paradorul, și tunurile de pe parapete, cu ţevile îndreptate 
asupra fregatelor din largul oceanului. Cred că dacă regnurile s- 
ar putea schimba între ele, florile acelea s-ar preface în tunuri, 
sămiînţa lor în ghiulele, iar polenul în praf de pușcă, să nu 
lipsească nimic artileriei. 

Acestea se întîmplau pe la ora unsprezece și jumătate, sub un 
cer albastru, cu un soare nu prea puternic, dar încărcat de 
intenţii frumoase, așa cum îl simțeam pătrunzînd prin cămașă. 
Eram pe drum încă din zorii zilei și nu-mi stătea în fire să mă 
opresc pînă seara, în care timp îmi istoveam privirea, să nu las 
ceva nebăgat în seamă, că nu toate îţi sar în ochi, ca florile de 
adineaori. Mă uitam la ceas cu neliniște, gîndindu-mă cum să-mi 
împart mai bine minutele, avind grijă să nu irosesc nici unul. Și- 
atunci i-am văzut, stîind la soare pe terasele paradorului. 
Stăteau în șezlonguri, care în haine, care în cămăși, iar unii goi 
pînă la jumătate. Beau cafea sau limonadă, citeau ziarul, își 
fumau ţigara sau luleaua și se bucurau de viaţă. Se cunoștea că 
sînt veniți de departe, din locurile unde oamenii au părul mai 
mult blond și pielea mai mult albă, iar aici își făceau, cum se 
spune, vacanţa. 

Se înţelege că după ce a muncit un an, fiecare cum se 
pricepe, omul trebuie să se și odihnească. Dar eu, care veneam 
de departe și mă duceam spre un alt departe, iar pînă înaintea 


plecării nu stătusem degeaba, oare n-aș fi avut nevoie de 
odihnă și n-aş fi avut dreptul? De ce atunci mi se părea că ar fi o 
înfrîngere cu totul nedemnă, o abdicare, o descalificare, o 
decădere să mă întind într-un șezlong și să închid ochii, cînd o 
lume atît de nemăsurată și-atit de necunoscută începea de la 
zidurile fortificațiilor, întinzîndu-se pînă unde nu știe nimeni. 

Spun așa nu fiindcă aș fi mîndru de mine, dar nici fiindcă i-aș 
invidia pe oaspeţii paradorului. Spun numai spre a-mi mărturisi 
firea, lăsînd pe alţii să judece a cui dintre noi va fi împărăţia 
cerului. 

La paradorul din piața Compostelei, mai luxos decit toate, n- 
am apucat să văd ce lume se afla în vacanţă. N-am văzut nici 
mașinile, locul de parcaj fiind în altă parte, spre a nu se sluţi 
frumuseţea fațadelor. Cît am stat acolo, au venit cîteva limuzine 
imperiale; în jurul lor s-a stîrnit atîta învălmășeală, că i-am 
scăpat din ochi pe cei care au coborit, înconjurați de garda 
hotelului, numeroasă, în uniforme roșii, cu șepci de generali și 
galoane de aur. Unii au deschis portierele, alţii au luat valizele, 
trusele, termosurile și pledurile și întreaga suită a intrat pe ușile 
de cristal larg deschise, în timp ce portarii, mai galonaţi decit 
ceilalți, dădeau onorul. Cînd am ajuns la Bayona și am văzut 
tunurile, m-am gîndit că poate pentru unii oaspeţi de seamă se 
trag chiar salve și m-am mirat că nu s-a adus și la Compostela o 
baterie. Intre catedrală și palate, bubuiturile tunurilor ar fi 
căpătat un răsunet gigantic. 

La plecare, m-am uitat pe ușile de cristal, cu blazoane de aur, 
și-am văzut doar un covor mare, mai desăvirșit decît gazoanele 
londoneze, deși n-aș fi crezut că una ca asta se poate, numai că 
nu era verde, ci roșu, ca uniforma portarilor. 

Ultimele mele comentarii acolo au fost o blasfemie. Dacă din 
mașina venită mai adineaori a coborit un PDG (vezi la pagina 
81) sau un armator bogat, cel mai mare, cum fuse Onassis, i s-a 
dat, se înţelege, camera cea mai frumoasă, indiferent care a 
fost aceea, căci la paradorul din Compostela o cameră e mai 
frumoasă ca alta. Dar iată farsă, mi-am spus în gînd cu un 
cinism macabru, în patul armatorului sau pedegheului a murit 
un canceros, zilele trecute, și armatorul sau pedegheul nu știe, 
după cum nu știe că tot în patul lui și abia ieri seară, a fost 
dezvirginată o călugăriţă. lar miine dimineaţă, cine îl împiedică 
pe valetul în livrea roșie să scuipe în cafeaua pe care o aduce 


armatorului sau pedegheului, ca să-l trezească? 

Greșeala mea n-au fost aceste gînduri, ci graba cu care am 
plecat din Santiago de Compostela. Mi-ar fi plăcut să mă plimb 
seara pe străzile înguste, luminate cu felinare prinse în zidurile 
caselor, deși orașul era plin de lume. Dar aș fi putut să am o oră 
frumoasă, la nouă, cînd toţi se retrag să mănînce. 

Era ora patru și pînă se făcea întuneric mai puteam să străbat 
o sută de kilometri. M-am lăcomit la ei sau n-am avut noroc să 
găsesc un loc pentru mine și pentru mașină. Plecînd de sub 
terasa catedralei, plin de nehotărire, m-am tot uitat după un 
hotel care să-mi placă, am mers la pas, cu ochii în patru, dar n-a 
fost nici unul în drumul meu, pînă ce, ajungînd în afara orașului, 
nu m-am îndurat să mă întorc pe alte străzi și să mai caut. M-am 
certat cu multă asprime, încărcîndu-mă de regrete tot mai mari 
pe măsură ce lăsam kilometrii în urmă, iar orașul rămînea tot 
mai departe. Aveam în buzunar o carte poștală, și ea cuprindea 
sfatul de-a rămîne negreșit o seară la Santiago de Compostela, 
să văd străzile luminate de felinare. Le-am visat toată noaptea, 
clipind tainic, iscînd umbre misterioase, am visat trubaduri pe 
sub geamuri și suspine după perdelele ferestrelor, și aceasta mi- 
a fost pedeapsa. 

În schimb am ajuns în insula Toja, cum mă sfătuiseră francezii 
la Ribadeo, și cum am ajuns am și făcut calea întoarsă, negăsind 
nimica să-mi placă. 

Nu m-am legat să spun că Spania e pretutindeni inegalabilă; 
pe coasta Dalmației, unde Adriatica e atît de limpede că se văd 
stîncile de sub apă, colorate în verde, în roz, în albastru, pînă în 
adîncimea unde ajung numai peștii și oamenii-broască, am 
întîlnit priveliști mult mai frumoase decit pe insula lăudată. Apoi, 
mai erau pe insula aceea și două hoteluri, aproape faţă în faţă, 
mari și bogate, care stricau ultimul farmec, singurătatea, pe 
care ar fi putut să-l aibă natura, dacă oamenii o lăsau în pace. 
Între ele stătea speriată o bisericuţă cu pereţii îmbrăcaţi în tablă 
albă, că părea o jucărie de aluminiu, mică și ușoară, s-o poţi 
duce seara în casă. Ar fi meritat să rămîn o noapte acolo, dacă 
aș fi știut că va fi o slujbă în joacă, o nuntă de copii și de păpuși, 
că oamenii mari nici n-ar fi încăput, nici nu le-ar fi stat bine într- 
o biserică atît de micuță. Însă am văzut intrînd în ea un capelan 
lat în umeri, cu un șirag de mătănii ca un lanţ de ancoră, și- 
atunci am plecat repede, să nu văd cum se dărimă pereţii de 


jucărie. 

Așa se întîmplă, de cele mai multe ori o greșeală atrage pe 
alta; mergînd repede ca să nu mă prindă noaptea, după ce 
plecasem îndoit de la Santiago de Compostela, am greșit drumul 
și în loc să mă duc spre Villagarcia, în căutarea unor rare 
priveliști acvatice, cum îmi fuseseră lăudate, m-am pomenit 
tocmai la Pontevedra și astfel am pierdut unul din estuarele 
unde voiam să ajung, fiindcă nu se mai întîlnesc în altă parte 
decit pe coasta de apus a Galiciei. Le-am spus estuare cu prea 
puţină îndreptăţire, dar e și mai puţin drept să le spun fiorduri. 
Numele lor este rias și ar trebui să mi-l însușesc, neavînd 
traducere, dar mă apucă tristeţea să adaug vocabularului meu 
un cuvînt pe care n-am să-l mai folosesc a doua oară, decit dacă 
voi mai avea norocul să ajung încă o dată în Spania. 

Sînt golfuri adinci și înguste, care îndantelează coasta și duc 
la o întrepătrundere nedefinită între uscat și apă, nici luptă, nici 
amiciţie, nici armistițiu; poate expectativă. Căci, oricum, este o 
pîndă, și după ea o neliniște, datorită fluxului și refluxului, cînd 
delimitarea între apă și uscat se schimbă ritmic, și te tot aștepți 
ca una din părţi să se supere. 

Am mers deci de-a lungul următorului estuar și așa am ajuns 
la insula Tajo, prin sud, cînd tot acolo trebuia să ajung, dar prin 
partea opusă. Paguba era minimă, totuși am mai găsit un motiv 
să mă cert și m-am certat toată seara, iar peste noapte am mai 
visat un drum pe malul estuarului unde nu fusesem, în ale cărui 
ape se oglindeau felinarele de la Santiago de Compostela, ca 
regretul să fie mai mare. 

Odată cu venirea amurgului, m-am oprit la un hotel de pe 
marginea șoselei, într-un golf cu totul pustiu la vremea aceea, 
unde nu erau decit două vile pe plajă, cu ușile ferecate. După 
cîte îmi spunea și hotelierul, un tînăr întreprinzător care își 
agonisise singur toată gospodăria, destul de acătării, ploile din 
urmă alungaseră ultimii oameni de pe malul mării. Deși goale, 
vilele creau o localitate, și ea se numea Canelas, din care acum 
nu rămînea decît numele. Firește că hotelul era gol, după cum 
erau goale împrejurimile; m-am dus pe plajă, printre cele două 
vile, și mi-a fost milă de ele, după cum mi-a fost milă de plaja 
pustie. M-am plimbat pe malul mării, mulţumit că nu venea 
nimeni, și-n vreme ce-mi era milă de lumea aceea pustie, 
hotelierului sigur îi era milă de mine, întrebîndu-se de ce nu mai 


mersesem o oră, ca să ajung într-un loc cu muzici și veselie. 
Mult s-a mai mirat, și nici nu i-a venit prea la îndemînă, că am 
vrut o cameră la etajul al treilea, închis pînă vara următoare; a 
fost nevoit să scoată așternutul de la magazie, iar o fată care a 
mers să înfeţe patul s-a uitat cu multă nedumerire la mine. Ce 
să le mai spun că aș fi mers chiar mai sus, dacă hotelul ar fi 
avut patru etaje, și numai ca să văd marea pe deasupra vilelor 
aflate în față. Și cît am văzut-o, după ce-am făcut tevatura? O 
clipă, dimineaţa, cînd am deschis fereastra. 

În afara unor drumeţi care s-au oprit să chefuiască, mai era în 
restaurantul hotelului un tînăr din Germania, venit după mine; îi 
văzusem mașina în faţă, la întoarcerea de pe plajă, dar nu-mi 
închipuisem că va poposi cineva acolo. Nu m-a supărat, era mult 
loc liber de la o masă la alta, și a stat tot timpul cuminte. De ce 
călătorea singur, n-am știut niciodată, cred însă că nu-l mîna 
fericirea, și mai tirziu l-am asemuit puţin cu Vicht, aveau ceva 
comun chiar în înfățișare, era și el din neamul pinilor, un Vicht în 
devenire, putînd să fie sau învingător, sau victimă. 

Mai tîrziu, cînd se întunecase, m-am plimbat pe șosea, cu 
lanterna în mînă. M-am dus la prima vilă, m-am rezemat de gard 
și m-am gîndit ce oameni au fost acolo vara. Nu se mai vedea 
nimic, dar știam că în faţa vilei era o piscină; deci fuseseră 
oameni cu dare de mînă, căci piscina nu și-o face oricine. 

A doua zi am plecat cu soarele în ochi și m-am chinuit rău 
pînă la Vigo, unde am ajuns obosit cînd abia îmi începusem ziua. 
Și aici am dat de străzi săpate între blocuri, și am mers ca prin 
cheile făcute de ape în piatră, dar a fost ultimul oraș din 
categoria aceasta ciudată, unde pare că întîi au fost casele și pe 
urmă s-au făcut căile de comunicaţie. Tot ce vroiam era să 
ajung repede în port, fiindcă de aici se pleacă peste Atlantic. 
Cum am ieșit la lumină dintre case și am ajuns pe cheiul năpădit 
de soare, am și văzut o placardă, cu o săgeată, „Spre 
Transatlantice“. Am dat fuga, fără să mai simt oboseala și 
durerea de cap care mă apucase, dar, s-o ia naiba de treabă, n- 
am găsit decit cheiul gol, fără vapoare. Nu mi-am făcut prea 
mult sînge rău, am luat ce era bun, zicîndu-mi că în lipsa 
transatlanticelor am găsit locul de unde pleacă. 

Spre o compensație și mai deplină, în apropiere am dat peste 
un monument închinat mării, chiar ei, ca unei ființe, căci așa 
scria, „Al mar“, care e un dativ și nu se traduce altfel. Insă cine 


vrea, poate să adauge: mării, nemărginitei, neasemuitei, 
minunatei, mării, mama noastră, mării, iubita noastră! 

Pe un fundal de piatră, doi oameni ai mării trăgeau din greu 
un năvod, luptîndu-se cu niște forțe care nu se lăsau învinse, și 
nu-i socoteam deloc ceea ce putea să se creadă, de aceea nici 
nu i-am numit pescari, iar ceea ce nu izbuteau ei să scoată era o 
taină. Spre luminarea acestei scene, obscure ca o geneză abia 
începută, de pe zidul de piatră, un stol de pescăruși turnaţi în 
bronz, deci grei ca materie, își lua zborul, crescuţi în sus omul 
din altul și legaţi între ei prin aripi. Nu spun că va fi fost o mare 
izbîndă în artă, dar era frumoasă și, mai presus decit toate, 
izbutea să transforme bronzul într-un material mai ușor decit 
aerul, cum se întîmpla cu lemnul și cu zidăria casei Adam de la 
Angers. Căci dacă aș fi tăiat cu pila legăturile dintre aripi, cei 
cinci pescăruși s-ar fi dus pînă în slava cerului, să vadă unde au 
ajuns transatlanticele. Însă n-am avut pilă la mine. 

Într-un bazin mic, am văzut în sfîrşit și un yacht, primul în 
Spania, dar magnific, depășindu-le pe cele de la Saint-Malo și La 
Rochelle, yacht de cap încoronat sau de miliardar. Poate că era 
al lui Don Carlos sau chiar al lui Franco. 

S-au schimbat multe de cînd am fost eu pe acolo. O mică 
prietenă care s-a întors zilele acestea din Spania, de unde a luat 
chiar un aer de spaniolă, dar partea cu farmecul, mi-a spus ce 
tulbure și grea a devenit viaţa. Nu-i categorie de oameni să nu 
facă grevă și să nu-și demonstreze nemulţumirile, pînă și 
gospodinele, care ies în stradă, cu parohii în frunte, blochează 
trecerile și strigă să nu se mai scumpească mîncarea, că nu mai 
pot să-și hrănească familiile. La universităţi nu se ţin cursuri de 
multe zile, studenţii lipesc afișe spunîndu-și păsurile fără sfială, 
și dacă sînt date jos, într-un sfert de oră apar altele. Furtuna 
pare că nu se va opri, și corabia e în primejdie, ca Invincibila lui 
Filip al doilea. Franco se mai vede la televizor cîteodată, cînd 
izbutesc să-l mai repare și să-l arate, dar nu spune nimic și nu 
stă multă vreme. Săptămiînile trecute fuse la o festivitate, la 
Escorial, de unde n-a vrut să lipsească, și mica prietenă e 
informată că de mers merge pe picioarele sale, cătinel-cătinel, 
cum spune ea, cu o vorbă care m-a făcut s-o privesc cu mirare, 
întrebîndu-mă de unde a luat-o, că eu, unul, n-am avut inspiraţia 
s-o fi folosit pînă astăzi, deși este atît de expresivă și atît de 
frumoasă. Cătinel-cătinel e mai ales mersul copiilor, cu puţină 


teamă, cu puţină sfială și cu gingășia cristalului ameninţat să se 
spargă. Dar grozav de bine mi-l văzui și pe Franco mergînd 
cătinel-cătinel să descopere lumea a doua oară. Va să zică, 
mersul e încă bunișor, dar cînd dă să se așeze în jilţ sau pe 
scaun, piîrghiile nu mai ţin și trupul cade ca din pod, cu 
picioarele retezate. 

Scriu ce aflu, fără a-mi lua îndrăzneala să fac din această 
carte o cronică, deoarece nu știu cîte se vor mai întîmpla în 
lume și în Spania pînă voi termina ultima pagină. Am întrebat, 
nu se putea altfel, și m-am bucurat să aflu că, în vreme ce toate 
se scumpesc de la o zi la alta, numai pîinea își păstrează preţul, 
astfel că franzela mea costă tot șapte pesete. 

O oră în port m-a înzdrăvenit atit de bine, că am putut să 
merg toată ziua fără să mor de oboseală, și n-a fost unul din 
drumurile ușoare. La Bayona am ajuns repede, am văzut 
paradorul cu străinii așezați la soare și mi-am continuat treaba 
fără întirziere, deși tare bine mi-ar fi prins să stau într-un 
şezlong pînă seara. 

Un drum pe ţărmul pietros al oceanului, cu munţi sterpi și 
triști, de piatră sură, m-a dus pe ultima parte a coastei, pînă în 
orășelul de frontieră La Guardia. Aici am terminat o parte a 
Spaniei, am pus punct și virgulă și-am început partea a doua, 
mergînd către răsărit, pe malul micului fluviu de frontieră Minho, 
peste care, kilometri în șir, m-am uitat în Portugalia și am văzut- 
o atit de bine, că parcă am fost și acolo. 

Dacă mai departe aș fi mers prin Orense și Ponferrada, aș fi 
avut parte de-o șosea atît de bună, că, punîndu-mi mintea cu 
ea, ajungeam la Madrid pînă noaptea. M-am uitat mult pe hartă, 
la răspîntie, și mult mă ispitea linia cea roșie, bine trasă și 
îngroșată, că le făcea să pălească pe toate celelalte. Diavolul m- 
a îndemnat s-o aleg pe cea mai firavă, atît de subţire și de 
decolorată, că în multe locuri părea intrată în pămînt, ca riurile 
subterane. Dar dacă n-aș fi luat-o pe aici, nu mai ajungeam 
niciodată să văd La Gudiña, unde se construia o casă de piatră 
și unde m-am plimbat pînă în gară cu cățeaua și cu măgarul. 
Atît că nu știam nimic despre La Gudiña și despre ce avea să mi 
se întîmple acolo, de aceea, pe la ora trei după-amiază, după ce 
făcusem cale lungă, chinuit de viraje și de hîrtoape, am început 
să mă cert dușmănos pentru ceea ce socoteam a fi fost o 
inspiraţie proastă. Ba, puţin a lipsit să nu iau drumul înapoi, și 


cred că m-a oprit numai gîndul că, întorcîndu-mă, trebuia să 
îndur a doua oară aceleași hîrtoape. 

Într-o pădurice unde curgea apă de izvor pe o ţeavă, m-am 
oprit să-mi îndrept spinarea și să-mi răcoresc fața încinsă mai 
mult de necaz decit de razele soarelui care mă bătea prin 
fereastră. Mi-ar fi fost bine în locul acela, dacă n-ar fi urlat un 
magnetofon dintr-o mașină oprită aproape. Dar eram încă în 
Galicia, mă gindesc astăzi, și-acolo multe sînt altfel decît în ţara 
care începe cu La Gudiña, unde aveam să ajung către seară, 
întîmpinat de-o tăcere misterioasă. 

Pe cînd îmi făceam popasul, a trecut la deal o căruţă 
încărcată cu struguri, semn că începuse culesul viilor. Am mai 
întîlnit și alte căruțe pe urmă, și toate lăsau în urmă dire de 
must, înroșind șoseaua. Bine am făcut rezistind ispitei de-a 
amesteca imaginea aceasta, a vinului în devenire, cu ceea ce 
mi-a sugerat vinul din Franţa, la Bordeaux sau pe Loara, un 
potop în care lumea să piară după o lungă beţie. Mustul de pe 
șoseaua spaniolă mi-a stîrnit la început o teamă, mi s-a părut că 
ar fi sînge curgind din măceluri, lupte care se duceau fără 
canonadă, numai cu spadele, pe dincolo de crestele roșii și ele. 

Nu se poate face o asemuire între vinul din Spania și cel din 
Franţa. Primul e mai modest și mai lîngă inima omului; al doilea 
reprezintă o elaborare prea cerebrală. În Spania se bea sau nu 
se bea, dar degustatul vinului nu-i o îndeletnicire obștească. Şi- 
apoi, sînt de părere că o sticlă începută trebuie terminată. Dacă 
este neapărat nevoie de un comentariu și de o teorie, să se facă 
pe urmă, după ce sticla e goală. 

Drumul acesta l-am socotit tranzit, am vrut să-l termin și să-l 
uit repede. Dar mi-au rămas în minte, fiindcă apăreau prima 
dată, răzvrătirile peisajului, munţii de naturi diferite, învălmășiţi 
într-un imposibil continuu. Mergeam pe un podiș, fără să-i știu 
înălțimea, simțeam limpede că nu putea fi o cîmpie, nivelul 
mărilor era în jos, etalonarea lui există în mine de multă vreme, 
chiar dacă n-ar fi decît o anumită sensibilitate faţă de rarefierea 
aerului. 

Creste de munţi mă înconjurau din toate părțile, cu piscuri 
piramidale ca niște turnuri de veghe, lăsînd între ele creneluri 
uriașe, și tot acest peisaj, care ar ii trebuit după un timp să-mi 
închidă drumul, mergea odată cu mine, spre răsărit, în sensul de 
rotire a pămîntului, a cărui viteză, printr-o toleranţă a firii, 


scăzuse pînă la viteza mașinii. Mi se părea că lumea e alcătuită 
din straturi concentrice, independente, ca în globurile acelea 
miraculoase făcute în China, cu o migală datorită poate mai 
multor generaţii, cu nouă sfere filigranate, despărțite una de 
alta în aceeași bucată de fildeș. Și în vreme ce scoarţa de 
deasupra mă aștepta pe mine, restul pămîntului, dedesubt, își 
continua rotirea lui nebună, neexistînd forţă care să frineze o 
masă atit de puternică. De vină or fi fost hîrtoapele șoselei, încă 
proastă, mie însă mi se părea că simt trepidaţia scoarţei, atit de 
fragilă în frecarea ei cu masivul interior al pămîntului. 

Așa cum sînt diferite pînă la nefiresc formele reliefului, la fel și 
încă mai mult diferă culorile. Pe poviîrnișurile împădurite apar 
toate tonurile sumbre pe care le poate lua verdele, pînă la 
întuneric; pe unele suprafeţe se întind nopţi negre, mai 
puternice decît soarele, și razele acestuia se frîng doborite, fără 
a izbuti să le lumineze. Un fir de apă, în vale, e de un alt 
albastru decit cele știute, mai instabil, gata parcă să se 
evaporeze, lăsînd în loc dezolarea albiilor secate. Stinca goală, 
în unele locuri e violetă, ca stinjeneii — și un alt violet, ca al 
ciulinilor de pe malul mării noastre, în plina lor eflorescenţă, din 
iunie, pulsează în masivuri de tufe aruncate pe coaste; iar 
printre ele apare galbenul de crom al celorlalte tufe, întîlnite 
prima oară în drumul spre Lugo. Culoarea cea mai izbitoare este 
însă roșul de cărămidă fărimiţată și încă fierbinte al livezilor de 
măslini, care continuă să înverzească și să rodească, deși s-ar 
spune că au rădăcinile calcinate. Cînd am oprit prima oară să 
văd măslinii mai de aproape, mi-a fost teamă că pămîntul o să 
mă ardă. 

Lăsînd la o parte măslinii, restul culturilor sînt sărace, și cînd 
vreau să mai spun și altceva despre ele, nu-mi amintesc decit 
niște lanuri de floarea-soarelui, abia dezvoltate și ofilite fără a-și 
fi dat rodul. 

Dar cine să le fi semănat și pentru cine să rodească? Mă 
întreb dacă nu erau plante sălbatice, înrudite cu mărăcinii care 
năpădesc dealurile. N-or fi fost sălbatici și măslinii cu rădăcinile 
arse de cărămida încinsă? Dacă mă uit pe hartă astăzi, văd niște 
sate, la distanțe mari unul de altul; nu le țin minte, și de multe 
ori mi se va întîmpla la fel, să întîlnesc sate rare și să nu le ţin 
minte, în Extremadura, pe la Trujillo, pe la Zafra și mai departe; 
apoi pe la Sorbas, dincolo de Almeria... 


44 


M-am oprit de cîteva zile la mijlocul unei pagini unde ultimul 
cuvînt este Almeria. Am trasat pe hartă toate drumurile mele în 
Spania. Mi-am recitit însemnările și am încercat să-mi 
sistematizez impresiile, fiindcă altfel mă pierd într-un fel de 
haos, copleșit de priveliști frumoase și de sentimente răvâășite. 
Spania a devenit o pedeapsă, m-am rătăcit în mijlocul ei și nu 
mai știu care-i drumul spre casă. De ce m-am întors la Madrid, 
cînd mergeam la Barcelona, pe coastă, ca să trec în Franţa? 
Vroiam într-adevăr să mai văd o dată capela pictată de Goya? 
lar dacă m-am întors la Madrid și am revăzut capela, de ce m- 
am dus încă o dată la Sevilla? Mă urcasem în turnul catedralei, 
vestita La Giralda, de care pomenește adesea Cervantes. Imi 
mai rămăsese să văd Alcazarul sultanilor, ocolit prima dată. Era 
oare acesta un motiv destul de temeinic? Mai degrabă cred că 
Spania mă cuprinsese ca un virtej de ape și mă învirtea pînă la 
ameţeală între zările ei schimbătoare, neîngăduindu-mi să mă 
salvez către casă, trăgîndu-mă înapoi ori de cite ori găseam un 
drum de ieșire. Ceva, dar nu știam ce, trebuia să meargă pînă la 
capăt. 

Am vrut acum, cu harta pe masă și cu însemnările, să împart 
drumul în sectoare, pe culori, și să nu-l mai urmăresc geografic, 
ci după cromatismul care se naște astfel; sînt zone verzi, zone 
galbene, roșii, portocalii, albastre, indigo și violete, cu două 
adausuri, deasupra spectrului, albul din unele părţi sudice și 
negrul din insula Lanzarote. Am crezut că voi izbuti să separ 
sectoarele, apoi să le iau unul cîte unul, ca să le pun pe fiecare 
în una din cele nouă coloane diferit colorate și să ajung astfel la 
un sistem propriu de a descifra Spania și de a o explica altora. 
Ideea mă ispitește încă, deși am abandonat-o, ca irealizabilă; ar 
fi fost singura cale sigură să ajung la eliberare și la ziua mea de 
odihnă. Dar n-am ţinut seama că între cele nouă culori 
principale se intercalează nuanţe atit de numeroase că par 
infinite, și ele nu pot fi puse în nici o coloană, ci sînt coloane de 
sine stătătoare, atît de numeroase că însuși infinitul devine mic 
pe lîngă ele. Şi iată-mă astfel în locul de unde am pornit, 
împovărat de constatarea că, după ce m-am frămîntat atita, n- 
am făcut nici un gas înainte, ci trebuie să admit încă o dată și 


pentru totdeauna ca nici un colţ din Spania nu se aseamănă cu 
altul, că peisajul refuză să intre într-o definiție, cromatica lui 
avînd o desfășurare continuă, fără puncte de referinţă, ca însăși 
gama cromatică din muzică, în care tonalităţile sînt zdrobite. 

Și încă, bietul de mine, în încercarea mea neizbutită nici nu 
puneam la socoteală celălalt element, atît de compus, omul, cu 
tot ce-a proiectat el asupra peisajului, între cetăţi și ogoare, 
îmbogăţindu-l sau sărăcindu-l, denaturîndu-l, rănindu-l. Și apoi, 
mai puternice decît toate, rămîneau sentimentele mele, 
bucuriile și tristeţile, amintirea nepieritoare despre Dominique și 
despre Vicht, care dădeau locurilor pe unde am fost împreună 
încă o infinitate cromatică. 

Va fi foarte greu să mă despovărez de toate acestea și n-am 
altă cale, decit să merg pas cu pas pînă la capătul drumului și al 
povestei. 

Pînă atunci, nu prea dorm noaptea. Doctorul care a aflat și ar 
fi putut să vadă și singur, căci am destule umbre pe faţă, vrea 
să facă din mine un om sănătos, capabil să meargă în echilibru 
pe sîrmă, ca saltimbancii. La sfatul lui am dormit toată iarna cu 
fereastra deschisă; nu mi-a fost greu să îndur frigul, ci zgomotul 
de pe stradă, și, la celelalte motive, s-a adăugat încă unul ca să 
n-am pacea somnului. M-a mai sfătuit doctorul să mă culc seară 
de seară la oră fixă și să mă scol la fel dimineaţa. Aș fi vrut să-l 
ascult, socotind că mi-ar fi bine, dar n-am putut și i-am spus: „Și 
cu gindurile ce fac, domnule doctor, că nici nu vin, nici nu 
pleacă la oră fixă?“ De teamă să nu-mi scape vreunul, stau la 
pîndă să-l însemn pe hirtie; cînd e să dorm, adorm cu creionul în 
mînă și îl găsesc căzut pe pernă, că aș putea să-mi scot ochii cu 
el într-o noapte mai zbuciumată. Asemenea mărturisire atrage 
dezaprobarea doctorului, aproape indignată. În loc să tac, arunc 
paie pe foc, spunînd astfel: „Dacă am o inteligenţă, ea este nu 
în creier, ci în suflet, domnule doctor. Nu înţeleg nimic despre 
lume dacă nu mă bucur și nu sufăr...“ Abia de aici înainte 
izbutesc să-mi păstrez gindurile pentru mine. 

Cînd am ajuns pe la mijlocul podișului am întîlnit o altă Spanie 
și mi s-a năzărit că ea e Castilia; istoricii și geografii vor tăbări 
pe mine, nu acolo începe Castilia; bineînţeles că nu acolo 
începe, se știe. Dar eu nu m-am gindit la o Castilia istorică și 
geografică, ci la spiritul Castiliei; că l-am întîlnit înaintea 
hotarelor, e un bun al meu, la care ţin și pe care nu mi-l poate 


lua nimeni. 

Pînă acolo, drumul decursese aproape turistic, din oraș în oraș 
și din ţară în ţară, cum îl proiectasem, și dacă văzusem multe 
lucruri frumoase, dacă aflasem multe despre lumea aceasta și 
multe  știute dinainte se  confirmaseră, participarea mea 
sufletească la călătorie fusese calmă și egală, fără smucituri și 
fără neliniște. Lăsînd la o parte cele trei întîlniri ciudate, de pe 
valea Rinului, din St. James's Park la Londra și apoi de la Madrid, 
sîmbătă seara, care desigur au însemnat o tulburare prin felul 
cum se legau una cu alta, nimic nu-mi solicitase spiritul în afara 
itinerarului. Mi se pare chiar că prea mult privisem în faţă și 
prea puţin în celelalte direcţii, unde ar fi putut să fie și altceva, 
nebănuit și pierdut pentru totdeauna. 

Cele trei locuri unde apăruse fata cu cercelul de aur 
alcătuiesc pe harta Europei un triunghi ascuţit, ca un vîrf de 
lance, o formă agresivă în care s-ar încadra Turnul Eiffel, 
răsturnat, cu virful în centrul Spaniei, iar cu baza sprijinită între 
Rin și Londra. Nu-i o figură magică, nici prin minte nu-mi trece, 
deși faptul că Parisul marchează aproape riguros centrul acestei 
construcţii ar putea să mă pună pe gînduri. Am avut chiar o 
tresărire cînd am văzut cum se așază totul pe hartă și, socotind 
că apariţiile acelea aveau o anumită semnificație, m-am întrebat 
de ce la Paris, centrul periplului meu și locul unde se 
încrucișează toate gindurile mele, fata cu cercelul de aur nu se 
văzuse, căci ea nu putea să fie reprezentată prin mica negresă 
de la „Hotel de l'Avenir“, al cărei cercel nu l-am atins cu mîna. 
Am crezut că voi descoperi un mister, explicaţia însă era foarte 
simplă, am găsit-o după cîteva clipe de tulburare, cît imaginaţia 
o luase razna printre stele și semne magice: cum ar fi putut să 
apară fata aceea, dacă nu era lună nouă? 

Ciudatele întîlniri deci au avut darul să întrerupă rutina 
călătoriei, căci era o rutină; n-aveam ce face, trebuia să mă scol 
dimineaţa și să merg pe șosea tot înainte, pînă oboseam sau 
pînă cădea seara, și atunci trebuia să mă opresc undeva pentru 
noapte. De fiecare dată însă, tulburarea pornită de la fata cu 
cercelul de aur n-a ţinut multă vreme; absorbit de drum, abia 
îmi mai aduceam aminte în cîte o clipă de reverie; în orice caz, 
n-a fost niciodată o obsesie, dovadă că la Madrid, cînd am văzut 
luna nouă, uitasem cu totul. 

Sigur că sufletul meu nu era gol, duceam cu mine amintiri 


zbuciumate și triste pe care le-am evocat vag citeodată, atunci 
cînd mi-era chiar imposibil, în cîte o clipă, să le ţin cu totul 
ascunse în mine. S-ar putea, apoi, să mă mai fi încercat vreo 
emoție în timpul drumului, pornind de la întîmplări posibile sau 
numai închipuite, și cu toate că de obicei îmi place să 
construiesc în jurul lor mari feerii pentru suflet, de data asta m- 
am ferit de orice imixtiune, mi-am apărat neutralitatea pe care o 
socoteam indispensabilă cînd mergeam să adun mărturii despre 
lume. 

Uitasem cu totul așadar întîmplările acelea ca nici unele, deși 
azi sînt foarte vii în mine și cred că am să le ţin minte toată 
viața. Vreau să fiu crezut fără reţinere, din moment ce s-a văzut 
că îmi spun pe faţă păcatele, gata să înfrunt orice judecată. 
Uitasem și mergeam prin Spania beat de bucurie, ceea ce de 
asemenea am spus fără ezitare și pînă la capăt. De la un timp 
însă, nu după multă vreme, de pe la Ribadeo, am simţit că se 
naște în mine o altfel de tulburare, nedefinită și atit de 
insidioasă, că nu puteam nici să înţeleg, nici să mă apăr. Am 
spus cum mi-a fost cînd am mîncat prima îmbucătură de piine, 
la un miez al zilei, în drum spre La Coruña. Piinea era încălzită 
de soare și i-am simţit căldura pînă în inimă, de unde mi s-a 
răspîndit în tot trupul, ca o desfătare primejdioasă. M-am 
stăpiînit încă o dată, fiindcă trebuia să-mi continui drumul, și așa 
m-am tot apărat de primejdie, pînă în seara cînd am ajuns în 
satul de pe podiș, unde simţeam eu venind să mă întîmpine 
spiritul Castiliei, cald ca pîinea încălzită de soare. 

Crepusculul a fost plin de mistere, cu nori violeţi ca niște funii 
groase, răsucite și înnodate, atîrnind de marginea cerului și 
căzînd să ardă în lava de sub zare, unde soarele fierbea încă 
puternic, deși sus venea înserarea. Acestea le vedeam de la 
fereastră, peste podișul umbrit și încă mai plin de mistere decit 
cerul. Credeţi că se poate uita vreodată? Și dacă am uitat 
aproape cu totul ce-am văzut la Zamora, pe unde am trecut a 
doua zi dimineaţa, credeţi că sînt în pagubă? Zamora, cu podul 
roman, tot ce mai ţin minte, va sta pe loc multe veacuri și 
oricine va putea s-o povestească; dar crepusculul meu, cu nori 
violeți și cerul care s-a albăstrit după aceea și s-a umplut de 
stele căzătoare, de credeam că are să se ciuruiască — și pe 
urmă ţine-te să-i pui petece! — acestea nu se văd decit o dată 
în viaţă, și cum n-a fost nimeni cu mine, înseamnă că nici nu va 


fi un al doilea să le treacă în cronică. Mi-am urmat drumul cum 
hotărisem, nu l-am scurtat nici cu o oră și nici cu un kilometru, 
dar în seara de La Gudiña, călătoria mea s-a sfîrșit, ca să 
înceapă altceva. Acel altceva n-am știut ce este, s-a vestit cu un 
dor și cu o neliniște, și m-a urmărit prin multe locuri, tot mai 
departe, pînă în insulele Canare, unde am simţit așa, dintr-o 
dată, într-o duminică dimineaţa, că, dacă nu găsesc o fiinţă 
omenească să-i spun năzuinţele mele și să le ascult pe ale sale, 
am să mor de tristeţe. Acea ființă a fost Vicht, pe care l-am 
întîlnit după două zile, deasupra Granadei, cu care m-am 
împrietenit pe dată, numai instinctiv, fiindcă de cunoscut nu l- 
am cunoscut decît seara, în cîrciuma de la Cartagena, cînd 
Dominique dansa cu infanteriștii, iar el mi-a vorbit despre 
moarte. 

E adevărat că întimplarea se vestise dinainte, numai că nu 
puteam să-mi dau seama. Dominique, pe care am văzut-o în 
faţa hotelului „Asturias“, îl vestea pe Vicht, deși în ziua aceea 
încă nu-l cunoscuse. lar fata cu cercelul de aur, de pe Calle de 
Alcalá, dintr-o sîmbătă seara, care mi-a prilejuit revelaţia picturii 
misterioase făcută de Goya în capela San Antonio de la Florida, 
o vestea pe Dominique, azi moartă, fie-i țărîna ușoară! 


x 


Vorbind cu băiatul de la hotel, care mă dusese în cameră, am 
spus La Coruña în loc de La Gudiña; eram obosit, confuzia este 
explicabilă după o zi lungă de drum, pe o șosea proastă. Băiatul 
m-a corectat, în timp ce mă uitam pe fereastra de unde mai 
tirziu aveam să văd crepusculul și să simt misterele acelei nopţi 
încinse de stele. 

— La Coruña e departe! mi-a spus el, cu o nostalgie cam 
temătoare. 

Poate nu fusese niciodată acolo, iar eu trecusem prin orașul 
pentru el intangibil fără să văd altceva decit farul și străzile 
îngropate între case. Sigur că aș fi fost mai cu luare-aminte și m- 
aș fi dus măcar la catedrală, dacă pe băiatul din La Gudifia l-aș fi 
cunoscut înainte. 

Tinta zilei următoare era Salamanca, unde nu mă duceam 
fără emoție, deși acum sentimentele mele începeau să fie 
dominate de altceva, de dorul necunoscut și de neliniște. Mai 


înainte m-am oprit la Zamora, unde am stat vreo două ceasuri și 
am fost prin toate locurile. Cel mai mult m-a interesat podul de 
pe vremea romanilor, pentru vechimea lui și pentru că trecea 
peste Duero, rîul de care sînt legat cu sentimente melancolice, 
de pe vremea cînd am mers de-a lungul lui, împreună cu Don 
Quijote, pînă la cetatea Numanciei, unde am dormit noaptea 
împreună, la adăpostul ruinelor. 

După ce am coborit în vale și am trecut peste pod cu piciorul, 
bucurîindu-mă că aveam norocul să merg pe unde au mers 
romanii, n-am fost mulţumit numai cu atîta, ci am vrut să-l trec 
și cu mașina. Ce-i drept, drumul meu mai departe era peste 
Duero, deci nu făceam ceva numai ca să mă aflu în treabă. Atita 
că, întorcîndu-mă în oraș și luîndu-mi mașina, am orbecăit vreo 
jumătate de oră pe străzi înguste, prăvălite și încurcate, căutînd 
podul roman, unde ajunsesem atît de ușor cu piciorul. Pe cine 
întrebam de drum, mă îndruma la alt pod, construit în zilele 
noastre. lar de-acolo multe ocoluri am fost nevoit să fac, spre a 
nu intra pe sensuri interzise, pînă ce, într-un tîrziu, mi-am găsit 
și podul, cam îngust și plin de un colb care nu putea fi de pe 
vremea romanilor. Dar am intrat pe el, și la jumătate, oprind 
doar o clipă să mai privesc apa, i-am spus mașinii, adresîndu-mă 
ca unei fiinţe, cum obișnuiesc uneori, cînd simt nevoia să-mi aud 
vorba: „Tine seama unde te afli! Să fim cuviincioși și să nu ne 
dăm aere fiindcă avem o anumită putere asupra distanțelor. Și 
nu-i nici o grozăvie să trecem peste Duero pe podul acesta, cînd 
alţii au trecut tot pe aici, cu două milenii înaintea noastră“. 

Pe parcursul din ziua aceea am văzut că reliefurile se 
aplatizau, treptat, dar peisajul rămînea tot pustiu, tot ars, cu 
sate atit de rare, că uitai de unul pînă să ajungi la altul. Uneori 
mi se făcea teamă că oamenii au pierit și a rămas numai natura. 
Și chiar cînd se zărea un pilc de case prăfuite și decolorate de 
soare, tot natura era mai puternică, parcă spunindu-le 
oamenilor din sate: „Nu vă fac nici un rău, dar staţi la locul 
vostru și cunoașteţi-vă măsura!“ 

Pe-aici poate a fost o retragere; e greu să-ţi închipui că pe 
întinderi atît de nesfirșite, unde nu lipsește nimic pentru traiul 
omului, să nu se fi așezat nimeni, de la facerea lumii. Vechii 
locuitori s-au dus în locuri de apărare, omenirea s-a repliat, dar 
n-a fost învinsă, și deodată, după pustiuri dezolante, vezi 
izbucnind o cetate în faţa căreia natura se prăbușește. Oamenii 


stau după ziduri de piatră, atit de invincibile, că nici nu mai 
trebuie să le apere; nimeni nu îndrăznește să atace. 

Așa mi-a apărut Salamanca, la amiaza zilei, ca o cetate numai 
și numai de piatră, și fără moarte. Piatra nu pare că a fost adusă 
în blocuri, n-a fost pusă una peste alta, să se înalțe case și 
catedrale, ci s-a găsit la faţa locului, un masiv în care s-a cioplit 
orașul, cu toate ale sale, străzi și palate. 

Am rămas acolo pînă a doua zi dimineaţa, de teamă să nu 
regret iarăși, ca la Santiago de Compostela; nu știu dacă 
mustrarea de cuget ar fi fost aceeași, bine că am rămas și nu m- 
am năpustit spre Madrid fără o noapte de reculegere. 

Abia seara am simţit cît de grea era oboseala din mine, că nu 
mai puteam să-mi tîrăsc picioarele. Din Plaza Mayor pînă la 
hotel, cîteva sute de metri, m-am așezat pe toate băncile 
întîlnite — erau multe și numai de piatră. 

Toată după-amiaza umblasem, fără minute de pauză. Cum 
mi-am găsit cameră, la un hotel lîngă turnul Clavero, și cum mi- 
am lăsat mașina într-un garaj de alături, nu de teama hoţilor, ci 
fiindcă nu era nici un loc liber pe stradă, am și pornit să 
descopăr orașul, cu un ciorchine de banane în mînă. De banane 
m-am săturat repede, de mers nici pînă seara. Am luat-o de la 
răsărit spre sud și apoi spre vest, mișcare instinctivă, paralelă 
cu timpul, fiindcă urmează acele ceasornicului. Sînt vreo treizeci 
de monumente, biserici, catedrale, școli și palate de-a lungul 
traiectoriei mele circulare, și toate de piatră, grele de 
ornamente și de dantele cioplite, toate de aceeași culoare, puţin 
roșcată, aprinsă de soare. Și casele noi, și edificiile recente sînt 
făcute din aceeași piatră sau o imită, ceea ce este bine, deși mai 
bine ar fi fost să lipsească. 

Eu însumi am spus că oamenii, în retragerea lor destul de 
speriată, s-au strîns după zidurile cetăţii, ca să se apere de 
natură; dar tot eu am spus că natura mi se pare destul de 
tolerantă și atunci înseamnă că oamenii s-au speriat de 
pomană. Măcar să-și fi făcut casele în afara zidului, ca să lase 
libere monumentele. Dintre toate, catedrala mi se pare cea mai 
nedreptățită, căci poate este cea mai frumoasă și nu-i poți 
vedea decit una din laturi, mai mult decît uluitoare prin curajul 
și nepăsarea cu care calcă legile, fără să-i pese de unitatea 
catolică. Turla de deasupra intrării seamănă cu un cruciat în 
zale, cu o cască hunică și cu patru lănci aduse de la asaltul 


lerusalimului. Cupola, dacă o detașezi de acoperiș, seamănă cu 
a catedralei San Pietro, de la Roma. De unde pînă unde, se vor 
întreba unii? Din înaltul văzduhului, fiindcă amîndouă reproduc 
bolta cerului. Ce se mai vede pe faţadă e adus din toată lumea, 
de oriunde există credință catolică; sînt reprezentate aici, cu 
cîte un detaliu, și catedrala de la Basel, și cea de la Köln, și 
multe altele, și chiar cea de la Palermo, mai puţin de mirare, 
fiindcă are în ea moșteniri arabe. Dacă vrei să vezi și celelalte 
faţade, te sugrumă clădirile învecinate; rămii cu impresia unei 
frustrări grave, a unui furt săvirșit în plină lumină a zilei. Ca o 
consolare, catedrala mai poate fi privită și din afara orașului, 
puternică dar sărăcită, căci dantelăria de piatră nu străbate 
atita distanţă. 

Am ieșit din oraș pe podul nou și m-am întors pe podul roman 
— peste tot sînt poduri romane! — cu arcade dese de piatră 
roșcată. | s-a păstrat folosinţa, dar fiind prea îngust ca două 
mașini să treacă una pe lîngă alta, s-au pus semafoare la cele 
două capete și un gardian orășenesc, așezat într-o gheretă la 
jumătatea distanţei, dirijează circulaţia. E o soluţie, dar cam 
caraghioasă. La urma urmei, orașul mai putea face un pod, de 
vreme ce acesta nu costase nimic și n-avea să coste nici în 
mileniile următoare. 

Rio Tormes părea cam sărac pe lîngă podul îmbogăţit de atita 
vechime. Printre arcade se bălăceau rațele. Ciţiva cai se 
adăpau, făcînd să scadă și mai mult apa. Deasupra se vedea 
catedrala; puterea ei zdrobea totul în jur, orașul dispărea chiar 
și ca noţiune, existenţa lui o atesta numai gardianul de pe pod, 
care aprindea pe rînd luminile verzi și roșii. Dar mai puternic 
decit catedrala era cerul, imitînd cupola, la scara lui cosmică. 

Nimic nu-i mai frumos la Salamanca decit piatra sculptată. 
Oricare exemplu l-aș lua, duce la fel de departe. Dar păcat că 
sînt prea multe frumuseți și nimeni nu va avea timp pentru ele. 
Le-aș duce pe treizeci de coline, pe o rază nu prea mare, ca să 
rămînă tot ale orașului, el să le apere și să se mîndrească. Dar 
le-aș lăsa singure, cu natura aceea de care se tem oamenii, și 
așa ar cîştiga și monumentele, și peisajul. Și totdeodată s-ar 
înlătura neînţelegerea dintre natură și oameni, sau dacă există 
într-adevăr o ostilitate de o parte, iar de alta o teamă, sînt sigur 
că s-ar ajunge la o lămurire deplină. 

Nu departe de catedrală, într-un mic scuar, am dat peste 


statuia lui Unamuno și m-am oprit cu nedumerire, neînţelegînd 
sau neputind crede. De ce bronz și nu piatră? 

Nu fac nici o apropiere cu statuia lui Valle Inclan de la Madrid, 
atit de calmă, prin faţa căreia am trecut de atitea ori cu pasul de 
promenadă. Statuia lui Valle Inclan este de fapt un portret 
amabil, pe care nici bronzul nu izbutește să-l facă mai aspru. De 
aceea m-am oprit de multe ori acolo și am dus conversații. 

Unamuno, în schimb, e năprasnic; l-am privit, dar n-am avut 
îndrăzneala să mă apropii. Sculptorul l-a înfățișat scrutînd lumea 
cu o privire cumplită; ochii de bronz mi-au făcut frică. Mi s-a 
părut că ea exprimă sentimente multiple, oroare și milă, și o 
teribilă forţă întrebătoare, de parcă ar vedea în față un cîmp de 
bătălie și n-ar putea să discearnă de ce parte este minciuna și 
unde e adevărul, și ce valorează unul și altul, și cine le 
garantează valoarea. Statuia lui Unamuno nu va avea liniște. 
Așteptind să se facă dreptate prin bătălie și sperînd un ideal 
intangibil, statuia nu poate să uite că adevărul va fi al 
învingătorului și minciuna a învinsului; statuia va fi nevoită să 
patroneze nedreptatea cît va dura bronzul, în umbra vechilor 
universităţi spaniole. 

La Salamanca n-am putut să vizitez decit Universitatea 
Apostolică. Am trecut pe coridoare lungi, am deschis uși, am 
văzut săli de curs și aule, într-o liniște învechită și lustruită de 
vreme, parcă dată cu ceară. Studenţii erau în vacanţă, dar cred 
că nici cu ei liniștea n-ar fi fost mai mică. Învățătura lor aici se 
duce prin meditaţie, și unde vrea ea să ajungă dacă nu la 
descoperirea adevărului? Vechi erau toate în jurul meu, și 
clădirea, și instituţia, și căutarea. Am întîlnit un singur om pe 
coridoare, un canonic, probabil profesor de dogme creștine, 
păstrător deci al adevărului, dator să-l propovăduiască fără a se 
îndoi și a-l socoti iluzoriu. Era un bărbat tînăr, cu o privire calmă 
și inteligentă, mergind repede în lungul coridorului, dar nu în 
panică, nu crispat ca lumea grăbită de pe stradă. A trebuit să-mi 
închipui că îndoielile lui erau de mult date la o parte. Mi-a plăcut 
cum se înfățișa ochilor, cu părul castaniu pieptănat bine, obrazul 
bărbierit cu grijă, privirea senină și hainele mai ales, de lustrin 
negru, frumos croite, proaspăt călcate, cu un veston preoţesc 
închis sobru pînă la git, lăsînd însă să se vadă un guler alb, de o 
curăţenie strălucitoare. Acest om părea sigur pe împărăţia 
cerului, și numai la o sută de metri de scuarul unde statuia lui 


Unamuno se zvircolea în chinurile demonice ale îndoielii. S-a 
născut și-n mine o îndoială pe urmă și n-am mai fost sigur de 
credinţa canonicului. Seninătatea la un om ca el poate să fie o 
școală și o profesiune. 

Plaza Mayor, cea mai frumoasă din Spania, după cum se 
spune, mi s-a părut o curte de închisoare. Nu vreau să jignesc 
orașul Salamanca, unde am venit cu o veche pasiune și de unde 
am plecat cu inima plină, dar nu mi-au plăcut balustradele de la 
ferestre, care strică arhitectura, ca niște adausuri neinspirate, și 
sugerează gratiile. Cineva mă va crede, dacă va privi bine. Eu, 
unul, cu toate riscurile și împotriva oricui, nu voi crede altfel. 

După ce m-am tirît greu pînă acasă, m-am culcat la opt și 
jumătate, dar am auzit pînă tirziu zgomotele restaurantului, iar 
restul nopţii alte zgomote. 

Nu eram odihnit dimineaţa, totuși am plecat la drum cu 
încredere, pe un podiș galben, și, după ce am urcat o vreme 
înălțimi liniștite, am ajuns la Avila, unde am făcut o escală 
scurtă și foarte simpatică. Așa scrie și atît scrie în caietul de 
drum, pe care îl am totdeauna în mașină. Dar acestea nu sînt 
vorbele mele, mi-ar fi rușine să mă exprim astfel despre o atit 
de mîndră cetate. 

L-am întîlnit pe Camil Petrescu ieșind din peștera Ialomicioara, 
odată, în timpul războiului. Mai fusesem înăuntru și știam cum 
se înfățișează pătrunderea aceea în piatră, adîncă și destul de 
înfricoșătoare, totuși, l-am întrebat cum este, așa cum întreabă 
oamenii, în loc de bună ziua sau din stupiditate și fără să 
aștepte răspunsul. Dar răspunsul lui îl ţin minte, mai caraghios 
decit întrebarea: „Drăguţ, drăguţ, cum să fie?!“ După ce m-am 
minunat cu dezamăgire și după ce m-am gindit multă vreme, 
am înţeles că vorbele nu erau ale lui, ci ale unui suplinitor fără 
calificare, spiritul fiindu-i atunci în altă parte. 

Amintindu-mi întîmplarea, am hotărît că însemnarea din caiet 
aparține suplinitorului meu de mîna a doua. Acum știu că spiritul 
mă lăsase singur la Avila, iar el se ducea înainte, chemat de 
presimţiri neliniștitoare. 

Avila a fost ultimul loc unde m-am simţit stăpîn pe mine și pe 
emoţiile mele, pe care, fără să le reprim vreodată, am știut să le 
subordonez totdeauna unor intenţii îndepărtate, acelea de a-mi 
înțelege viața cu scopurile ei fundamentale. De aici înainte toate 
s-au învolburat, s-au izbit între ele, aruncîndu-mi simțămintele în 


aer ca pe jocurile de apă cu lumini colorate, a căror feerie m-a 
subjugat și mi-a fost răsplată. A început la Madrid, cu o scurtă 
tresărire, uitată degrabă, cînd am văzut-o pe Dominique la 
hotelul „Asturias“... 

Poate mă lepăd prea ușor de vorbele mele și mă cert 
degeaba. Avila e o cetate mîndră, dar e și simpatică; de ce n-aş 
admite să definesc astfel oprirea mea acolo? 

Mă aflam în inelul acela de cetăţi vechi care înconjoară 
Madridul la zeci de kilometri, poate nu ca să-l apere, căci sînt 
prea departe, ci să-l vestească, preamărindu-l cu steagurile 
ridicate pe ziduri; Cuenca, Guadalajara, Segovia, Avila, înșirate 
de la est spre nord și spre vest. lar la sud, Toledo. Sînt una mai 
evocatoare ca alta. lar Avila este cea mai simpatică. 

Am crezut-o o cetate de jucărie, făcută de ultimul rege al 
Spaniei, deunăzi, în amintirea evului mediu și pentru plăcerea 
moștenitorului. E o cetate, cum să spun, nouă, de abia 
terminată și, dacă ai ajuns acolo, te aștepți să iei parte la 
sărbătoarea inaugurării. Dar dimensiunile ei sînt războinice, 
zidurile au trei metri grosime și doisprezece înălțime, punctate 
de aproape o sută de turnuri și de două mii cinci sute de 
creneluri, toate într-o piatră roșcată, aceeași ca la Salamanca, 
însă mai bine bătută de soare, luînd, în lumina lui, culoarea 
coralului. Mi-a fost simpatică Avila pentru că zidurile ei mi s-au 
părut un decor de teatru înainte de premieră. Ele însă, am aflat 
cu stupefacţie și cu gheaţă pe șira spinării, sînt vechi de 
aproape un mileniu. În toată Spania, și poate în toată lumea, nu 
există o cetate atit de bine păstrată. 

In zidul de apărare se încastrează și catedrala, ea însăși 
fortăreață, cu abside întărite să reziste ghiulelelor. Nu, catedrala 
nu e simpatică, în stilul ei roman și gotic, cam sever după 
Salamanca și Santiago de Compostela. E ca o atletă frigidă — 
mi-o fi îngăduit să spun așa la cinci sute de ani după inchiziţie. 
Și biserica m-o ierta, fiindcă nu eu am ameninţat credinţa, ci 
alţii, de-a fost nevoie să se pună atita piatră ca s-o apere. 

O femeie obeză făcea mătănii în faţa altarului, o auzeam cum 
gifiie, de la ușă; nu m-am temut că o să moară, și chiar dacă ar 
fi fost așa, mi-aș fi spus calm că știe Dumnezeu ce face; dar m- 
am îngrozit, și primejdia era reală, am văzut cînd m-am dus mai 
aproape, că ar putea să-i crape rochia la spate. 

Altcineva nu mai era în biserică la ora aceea, nouă dimineaţa. 


Nici pe străzi nu prea se vedeau oameni. Primele instituţii care 
se deschid sînt băncile; ușile se dau în lături, însă nu intră 
nimeni. Puțin mai populate sînt cafenelele; cum străzile continuă 
să rămînă goale, te întrebi cum au ajuns oamenii acolo. 

Te miră cînd vezi o fată în rochie sau în fustă. Toate umblă în 
pantaloni, chiar și cele care ar merita să-și arate picioarele. Nu 
știu după ce legi sînt gradate păcatele; femeile în pantaloni nu 
au voie în biserică, în schimb pot veni cu fuste oricît de scurte. l- 
aș cere lămuriri arhiepiscopului. 

Cit am umblat prin oraș, reconfortat de liniște și de 
singurătate, mi-am lăsat mașina lîngă catedrală, într-o umbră 
rece și aproape neagră. Dar culoarea mașinii e luminoasă. Cînd 
m-am întors, un măturător o privea dintr-o coastă. Stătea 
sprijinit în mătură, era un tînăr, și se vedea că avea gindul 
departe. Poate nici el nu fusese vreodată pînă La Coruña, ca 
băiatul de la hotel, poate nu ieșise din Avila, ci doar se uitase pe 
podiș, spre Madrid și cetăţile celelalte. Dar ce-i puteam face? La 
cîte mașini n-am privit și eu, la fel de nostalgic! La cîte vapoare 
gata să plece! La cite trenuri, în gări cu miros de cărbune! La 
cîte avioane pe aeroporturi intercontinentale! 

De aici am luat drumul spre răsărit, cu soarele în dreapta 
parbrizului; era abia ora zece de dimineaţă și vroiam să ajung la 
Segovia, una din cetăţile cele cinci, semeţele. Văzusem demult, 
într-o ilustrată, vestitul apeduct făcut de romani la începutul 
primului mileniu și rămas întreg pînă astăzi. Aproape două sute 
de arcade, numai de piatră, pe două rînduri suprapuse, duceau 
apa pe deasupra orașului, între două puncte înalte. Romanii au 
avut pasiunea și cultul apei, căreia i-au închinat temple măreţe 
și, între ele, cel de la Segovia s-ar putea să fie cel mai puternic. 
Oricum, rămîne un lucru uimitor printre atitea care nu mai 
uimesc pe nimeni. Nu știu cîtă apă a curs pe el în vremea veche 
și cîtă s-ar fi adunat dacă ar fi curs fără întrerupere cele două 
milenii. De la un punct înainte, cifrele nu mai pot să exprime 
decit mirare. 

Mai știam ceva despre catedrală, socotită „doamna 
catedralelor din Spania“, se înţelege pentru cît este de elegantă. 
Apoi aș fi vrut să privesc peisajul de pe înălţimea unde se află 
Alcazarul, și de unde se văd spre sud munţii, spre nord cîmpia 
din partea Valladolidului. Toate acestea ar fi trebuit să încheie 
încîntările acelei zile, începută atît de simpatic la Avila. 


Drumul a repetat sălbăticia dinainte de Salamanca, însă 
colorată altfel, cu mult galben păios, brăzdat de dungi roșii și cu 
insule verzi de măslini pe care multă vreme n-am putut să-i 
identific, fiindcă n-am putut să cred, și nici nu era de crezut, că 
aparţin unor oameni și aceștia vin să-i culeagă. Oamenii 
dispăruseră încă o dată; de la o zare la alta nu se vedea nicio 
casă și nici trecători pe șosea n-am întîlnit multă vreme în acea 
dimineaţă. Pămîntul, calm la Avila, începea să se frămiînte, 
însuflețindu-se parcă și devenind patetic, și mă aşteptam să-l 
aud vorbind, spunîndu-și în versuri bucuria sau suferința, căci 
amîndouă puteau să existe, și greu mi-ar fi fost să știu care era 
mai puternică. Era bucurie și suferință pe aceeași colină, și 
coborau împreună pe coastă, iar din valea înverzită urcau să le 
întîmpine alte bucurii și alte suferinţe. În locul unde se întîlneau 
se stîrnea un viîrtej care prindea toată priveliștea și începea s-o 
rotească, de parcă întreaga lume ar fi înnebunit dintr-o dată. Mă 
tineam de șosea, să nu mă pomenesc aruncat peste șanț, de 
unde să mă prindă furtuna și să mă răsucească, lăsîndu-mă fără 
simţul punctelor cardinale. 

Incepuse ca o declamaţie, o baladă pe care pămîntul și-o 
spunea lui însuși, pe cînd ieșeam din Avila; apoi pămîntul își 
făcuse o odă, iar acum, spre ultimele strofe, aceasta se 
transforma într-un răcnet. Și cînd credeam că toate au să se 
răstoarne, din rotire și din trepidaţie, și abia de îmi mai ţineam 
linia dreaptă, priveliștea a încremenit dintr-o dată. Cînd am fost 
în stare să înţeleg unde mă aflu, n-am mai găsit nimic din 
vechea priveliște. 

Dacă scăpasem cu bine pînă aici, acum mi s-a părut că începe 
cu adevărat o primejdie. De jur împrejur erau înălţimi răzlețe și 
peste ele zăceau îngrămădite uriașe movile de pietre; păreau 
niște cetăţi vechi, dărimate, dar nu dădeau deloc sentimentul că 
puteai trece printre ele fără să te întimpine catapultele și 
săgețile. Cine știe cîtă oştire supravieţuia printre zidurile 
năruite, și de cît timp, și cu ce nerăbdare așteptau comandanții 
să pice un drumeţ ca să-l ia ostatic. 

Am pornit cu toată acceleraţia, zicînd să mă bizui pe viteza 
mașinii, și, într-adevăr, am scăpat cu bine, dar nu repede, 
fiindcă ruinele s-au înșirat mulţi kilometri pe amîndouă părțile 
șoselei, pînă ce am ajuns la o creastă, de unde începea altă 
lume, a treia într-o singură dimineaţă. Și eram abia la jumătatea 


drumului de Segovia. Acolo am dat în șoseaua mare a 
Madridului și, în loc s-o traversez ca să merg mai departe, am 
luat-o pe ea, la dreapta. Nu din greșeală, ci fiindcă așa, dintr-o 
dată, mi se făcuse frică să merg înainte. 

Imi părea rău după apeductul romanilor, nu concepeam să-l 
las deoparte pentru totdeauna, mi-am spus că, aflindu-mă la 
Madrid, nu-mi va fi greu să fac o sută de kilometri pînă la 
Segovia, într-o zi cînd să nu mă tem de fantome. Asemenea zile 
s-au găsit, însă la Segovia n-am fost niciodată, și-i singurul loc 
din Spania, din cele încercuite pe hartă, ca să ajung la ele, 
deasupra căruia am pus un semn de întrebare, dar nu în 
înţelesul lui știut, ci un semn convenţional, în lipsa altuia, vrînd 
să exprime nu nedumerirea, ci părerea de rău și datoria de anu 
accepta iertarea la prima spovedanie. Fiindcă era aproape, și 
atit de aproape n-am să mai fiu altă dată. 


45 


Cine vrea să scrie o carte despre viaţa lui sau a altora — e 
aproape egal, sînt foarte apropiate unele de altele — trebuie să 
poată săpa un tunel în stîncă, pe sub munţi sau pe sub ape, să 
poată construi un pod peste cel mai lat braţ de mare, să poată 
ridica un turn de trei sute de metri și chiar mai înalt dacă este 
nevoie, să picteze o frescă și să scrie o simfonie... Cu atît, cartea 
încă nu-i gata și ce mai trebuie e greu de spus pînă la capăt. 
Bunăoară, să nu piardă nici una din clipele frumoase, chiar dacă 
știe că va trebui s-o plătească amarnic, de zeci de ori mai 
scump decit ar plăti altul. 

Demult am spus că viaţa nu dă nimic pe degeaba, și dacă s-ar 
îndoi cineva, nu are decit să coboare o colină cu pomi înfloriţi și 
cu ierburi înmiresmate, spre o vale cu pajiști verzi, cu lacuri 
albastre, cu case albe, unde la fiecare portiță un înger să cînte 
osana din trompete de aur. Acesta ar fi raiul, căruia fiecare 
poate să-i adauge tot ce a tînjit să aibă în viaţă și n-a avut 
niciodată. Nimeni nu va sta însă multă vreme acolo, nu-și va 
socoti fericirea întreagă, deoarece un glas îi va șopti că peste 
dealul din faţă este o vale și mai frumoasă, un rai de-o clasă 
superioară. Că va găsi sau nu va găsi raiul acela, mai întîi va 
avea de urcat greu pînă la creastă, și prin truda lui nu va face 
decit să plătească desfătarea de-a fi coborit mai înainte o colină 


cu pomi înfloriţi și cu ierburi înmiresmate. Altfel nu se poate, 
atita timp cit în calea noastră vor fi văi și coline. Atita doar că 
unii își vor chivernisi altfel bucuria și suferința, ca Til 
Buhoglindă, bunăoară, care era vesel să urce o coastă, 
gîndindu-se că apoi va avea să coboare, iar cînd cobora 
devenea nefericit că își pregătea urcușul. Cred că mai bine este, 
atunci cînd ai această însușire rar întîlnită, să nu uiţi bucuria în 
clipe de suferinţă, nici suferința în clipe de bucurie, ci să le 
trăieşti pe amîndouă, împletite, și la deal, și la vale. Aceasta 
este bogăţia de a ține minte. 

Tin minte că luînd-o spre dreapta, de la Villacastin mi se pare, 
am început să urc munţii Guadarrama și aș fi vrut ca urcușul să 
nu se mai termine; mă temeam de ceva aflat dincolo de creastă. 
Tulburarea care începuse pe podișul de la Gudiña continuase să 
crească, iar acum simţeam că se apropie de o culme; ceva 
trebuia să se întîmple, nu știam dacă un rău sau un bine, și nici 
astăzi nu știu ce-a fost din acestea amîndouă, după ce 
întîmplările au rămas la doi ani în urmă. 

lată dar, au trecut doi ani și nu mi-am dat seama; mult mai 
mult timp se cere să povestești o întîmplare decit timpul cît ai 
trăit-o. După doi ani, Vicht continuă să existe; mi-a scris din ce 
în ce mai rar în ultima vreme, cu o stînjeneală tot mai vizibilă, 
pînă ce deunăzi m-am pomenit cu o izbucnire. „Am impresia că 
duc în spinare o datorie dezonorantă, fiindcă n-am plătit-o la 
termen. Astăzi n-am mai putut să rabd și m-am gîndit să-mi pun 
capăt zilelor. leri am fost la Bruxelles, am vrut să-l întreb, 
ameninţindu-l cu revolverul, să-mi spună adevărul sau să-i 
găuresc ţeasta. Dar autorul dezonoarei mele nu mai e în viaţă, 
iată mascarada, a murit luna trecută de un cancer al ficatului, în 
care nu vroise să creadă. Și, bagă de seamă, își cunoștea 
meseria. Cu un an înainte, paisprezece luni după ce mă operase 
pe mine, i-au diagnosticat ceva la ochiul drept; nu i-au spus pe 
faţă. Dar mie el îmi spusese, direct, brutal, cu liniștea unui 
asasin de profesie. Nu-l învinuiesc, trebuia să știu, și n-am fost 
nici atît de speriat pe cît s-ar crede, nici atit de nefericit cum s- 
ar înţelege; dimpotrivă, datorită condamnării mele, am avut 
parte de o bucurie nebănuită, căci altfel n-aş fi întîlnit-o pe 
Dominique și n-aș fi cunoscut acea nebună vreme de fericire cit 
am fost împreună. Dar trebuia să plătesc, și n-am plătit, și port 
rușinea unui fals săvîrșit de altul, fără nici o putinţă de apărare. 


Pentru că autorul dezonoarei mele a murit și n-a rămas decit 
dosarul. l-au spus că ochiul trebuie enucleat, pentru o cauză 
oarecare, altminteri este ameninţat nervul optic, apoi și ochiul 
celălalt. O balivernă în care n-ar fi crezut nici o bucătăreasă. S-a 
spus totul, numai că nu s-a pomenit cuvîntul cancer, sub nici 
unul din eufimismele lui științifice folosite în lumea spitalului. 
Singura lui reacţie a fost să nu creadă, dar fiindcă a rămas cu o 
îndoială, s-a dus la Paris și a consultat pe cea mai mare 
somitate a vremii noastre. Acolo i s-a spus aproape cu aceleași 
cuvinte că trebuie enucleat ochiul, fără altă scăpare. Atunci s-a 
dus la Londra, pe urmă la New York. Trei luni a umblat pe 
drumuri, în căutarea unui diagnostic care să-l infirme pe primul. 
Dar a înţeles, în sfîrșit, că ochiul nu mai poate fi salvat și s-a 
întors la Paris, unde a făcut operaţia, la fel de bine cum s-ar fi 
făcut la Bruxelles. Un an după aceea a dus o viaţă normală, 
dacă se poate spune așa; de fapt era numai o adaptare. Dar 
izbutise să-și reia operaţiile, după dibuiri penibile, fiindcă lipsa 
unui ochi schimbă imaginea anatomică, lipsind-o de adincime, 
așa cum lipsește de adincime și peisajul. Simţul mușchilor 
înlătură pînă la urmă această lacună, și mîna cu bisturiul își 
găsește poziţia corectă în spaţiul reprezentat așa de vag în 
proiecția lui plană. A treia dimensiune, insesizabilă în definitiv, 
se învață, se memorează, se intuiește; știu din studiul 
perspectivei, pe care l-am început înaintea oricărei școli de 
pictură. Ceasuri întregi, în copilărie, am avut înclinarea, poate 
puţin morbidă, de a privi natura cu un singur ochi, pînă ce 
ajungeam la un fel de ameţeală, ca o ieșire din realitate. Dar 
este exact ceea ce realizează desenul, fără ca privitorul să-și 
dea seama. De aceea cred că pictura rămîne cea mai imperfectă 
dintre arte; m-am apropiat de ea fără să mă înșel și am 
practicat-o de pe această treaptă, știind bine că ea reprezintă o 
infirmitate continuă. Astfel, un om căruia i se enuclează un ochi 
nu rămîne singur pe lume. Se obișnuise și își ascundea 
mutilarea sub o proteză perfectă, căreia izbutea chiar să-i 
modifice poziţia, prin anumite mișcări ale capului, și s-o 
jumeleze cu ochiul teafăr, de la care parcă lua sclipirile vieţii 
adevărate. După șase luni bune a fost metastaza, cea mai 
firească și mai banală, și pînă în ultima zi a vieţii nu și-a bănuit 
diagnosticul. Nu mai aveam cui să cer socoteală; succesorii lui 
m-au întîmpinat cu spaimă, ca pe unul venit de pe lumea 


cealaltă. Cînd s-au convins că nu era nici o farsă, nici o confuzie, 
nici o minune, am discutat cu ei, cu dosarul în faţă, despre 
propria mea moarte. Eram un caz fără scăpare, nici unul nu 
spunea altfel la acest consult macabru. Doi ani, cît mi se 
dăduse, fusese un pronostic prea generos, și se mirau chiar că 
decedatul (regretatul!), recunoscut pentru prudenţa lui dusă 
pînă la zgiîrcenie, aruncase o promisiune atît de nejustificată. 
Dar poate de pe atunci începea să cedeze, minat și el, fără să 
știe, pregătindu-și instinctiv o relație mai conciliantă cu 
moartea. «In încheiere, cît mai am de trăit, domnilor?» N-au 
putut să-mi răspundă; mă priveau ca pe un aliat al Satanei și 
poate chiar se gîndeau că mi-am vîndut sufletul. Atît am înţeles 
din privirile lor confuze și speriate, din jumătăţi de cuvinte, că 
dacă într-adevăr nu eram mort, atunci nici nu mai puteau să-mi 
prevadă un termen; ieșisem din lege și moartea nu mai putea să 
mă găsească...“ 

Drama lui Vicht, după cum spune în încheierea acestei scrisori 
de o crudă luciditate, este sentimentul că trăiește ilegitim și, 
poate mai grav, frustrîind pe altcineva. „Sînt oare dator să mă 
sinucid? Pot crede că spălindu-mi astfel onoarea aș face un act 
de dreptate, o restituire cavalerească? Să știi că admit 
sinuciderea, pentru salvarea personalităţii noastre, atunci cînd, 
în mod organizat, sîntem împiedicaţi să ne-o demonstrăm altfel. 
Deci, ca o soluţie limită. Un refuz. Dar în numele cărui crez să- 
mi apăr personalitatea, dacă nu mai există Dominique? Fără ea 
mă simt ca o moluscă. Trebuie o moluscă să se sinucidă?“ 

Prima oară după doi ani, Vicht scria despre Dominique. Dar 
numai o dată, și numai atit. După ce îmi anunţase moartea ei, la 
acel 14 ianuarie nefericit, nu mai adăugase un cuvint. Eu, în 
schimb, mă gîndeam la ea zi de zi, cu sufletul tot mai încărcat 
de neliniște și cu presentimentul unei revelații zguduitoare. Ei 
iată, neliniștea, al cărei fir nu poate să mă înșele, să se 
confunde cu altul, fiindcă niciodată nu l-am scăpat din mînă, ci 
am mers după el, fiind de atita vreme singurul semn de 
orientare al gîndurilor mele, e aceeași neliniște începută pe 
podișul de la Gudiña. Am simţit-o crescînd, dominîndu-mă și 
impunîndu-mi gesturi necontrolate, căci așa m-am pomenit 
luînd-o la dreapta, spre Madrid, în loc să-mi continui drumul la 
Segovia, unde, dacă n-am ajuns, astăzi am atît de apăsătoare 
regrete. 


Urcușul în Sierra de Guadarrama era ușor și prelung, părea că 
nu se mai termină; nu știu de ce nu măream viteza, simțeam o 
nemulţumire în rotirea motorului și totuși mă abţineam să apăs 
pe acceleraţie. Soarele, bătînd tot timpul din faţă, albea peisajul 
și făcea șoseaua sticloasă. Nici n-aș fi văzut că ajunsesem la 
creastă, dacă n-aș fi simţit că urcușul se terminase. Am oprit să- 
mi odihnesc ochii și atunci am descoperit în față un hău 
îmbrăcat în ceaţă topită, că părea un smalţ în formaţie. 

Aici a fost punctul de impact maxim prin care am simţit 
peisajul; el m-a izbit între ochi, luîndu-mi cu totul vederea 
pentru cîteva clipe și făcîndu-mă să mă clatin. Datorită acelor 
clipe de confuzie, n-am să știu niciodată cu exactitate unde 
ajunsesem și ce reprezenta priveliștea din faţă. Cînd emailul de 
peste văi a devenit transparent, căci nu s-a topit și nu s-a 
împrăștiat, ci tot timpul mi-a lăsat impresia că privesc prin 
sticlă, am descoperit ceea ce cred că era lumea Madridului. 

In planul mai apropiat, la picioarele povirnișului, peste casele 
din Guadarrama și către dreapta, vedeam crucea din Valea 
Morților, unde m-am dus zilele următoare. Acolo s-a săpat în 
muntele stîncos o criptă adîncă de două sute șaizeci de metri, 
un tunel monumental și înfricoșător, cu o cupolă înaltă de 
patruzeci de metri, sub care se află altarul. Această catedrală 
subterană, de proporţii nemaiîntilnite în istoria catolicismului, ar 
aminti, dacă n-ar fi atît de fastuoasă, catacombele unde creștinii 
și-au celebrat cultul pe timpul cînd n-aveau îngăduinţă. Două 
sute șaizeci de metri în stîncă înseamnă o pătrundere plină de 
cutezanţă, în care însă eu am citit un act de căință. Căci 
monumentul e închinat morţilor din războiul civil, din amîndouă 
taberele, învingătorii și învinșii. Desigur că nu trebuie luată în 
consideraţie decit intenţia; concilierea adevărată va veni abia 
cînd morţii vor fi uitaţi și vor rămîne singuri unii cu alţii. 

Pe stînci, deasupra criptei, se ridică o cruce de granit, înaltă 
de o sută cincizeci de metri, cu braţele lungi de patruzeci și 
șase. Sînt unele din puţinele cifre pe care le-am ţinut minte, 
fiindcă dimensiunile acestea, ca și ale criptei, ar fi o unitate de 
măsură potrivită cu necunoscutele inimii noastre. 

De ce greșesc oamenii tocmai la urmă? Porticul larg, de piatră 
zidită, cu arcade și cu trepte monumentale, suprapus pe stînca 
de-o sălbăticie  neîmblinzită, marchează cu inadmisibile 
caractere urbane intrarea care ar fi trebuit să rămînă o tainică 


gură de peșteră. Oamenii nu trebuiau să sune din trîmbiţe și să 
anunţe în gura mare ce grandioasă este împărăţia morţilor. 

N-ar fi greu ca omenirea care vine aici să se reculeagă, sau 
numai să vadă, să facă pe jos cîteva sute de metri, lăsîndu-și 
mașinile ascunse în vreun hăţiș, după o perdea de arbori sau 
chiar într-un garaj subteran, nebănuit de afară. Parcajul din faţă, 
expus din plin vederii și soarelui, cu toate culorile de astăzi ale 
automobilului, chiar dacă n-ar ofensa natura din jur, sobră și mai 
puţin colorată, rămîne o farsă pe care oamenii vii o fac celor un 
milion de suflete cîte și-au lăsat trupurile pe cîmpurile de luptă 
ale Spaniei și s-au adunat la soborul din Valea Morților. 

In același cîmp al privirii se vedea Escorialul lui Filip al doilea. 
Am fost și acolo, într-o duminică dimineaţa, cînd bătea un vînt 
aspru, și mi-a fost frig, deși era soare. De cîte ori mă gîndesc la 
Escorial, mi se face frig dintr-o dată. Am fost și pe înălțimile 
învecinate, unde cu oarecare trudă am găsit piatra folosită ca jilt 
de Filip al doilea, cînd venea să urmărească de sus construcţia. 
E o construcţie uriașă, sobră și în același timp plină de 
cutezanţă, palat și în același timp miînăstire, închinată și lui 
Dumnezeu, și puterii laice. 

Escorialul a fost o pasiune regească, personală. Unii îl 
socotesc a opta minune a lumii; oricum, biblioteca are o singură 
asemuire. Din vastul apartament regal, regele a ocupat o chilie. 
Cred că istoria lui Filip al doilea încă nu e scrisă. El e cunoscut 
ca rege al Spaniei, și a trebuit să-i dau acest titlu; dar de fapt n- 
a fost decit un stareţ. 

Printr-o comparaţie imposibilă, la care apelez iarăși, Escorialul 
seamănă cu cripta din Valea Morților. Prin nimic dus pînă la 
capăt; prin fragmente de intenţie. Amiîndouă sînt locuri de 
reculegere şi morminte. Și altare închinate căinţei. La 
amîndouă, dimensiunile, de cetate, dovedesc frica în faţa vieţii 
de dincolo. lar dacă într-un loc s-a săpat înlăuntrul stîncii, 
Escorialul nu-i mai puţin subteran, decît că stinca s-a adus 
bucată cu bucată și s-a pus deasupra. (Granit gri-albastru; din 
cauza frigului, piatra mi-a părut vinătă.) Deși construită de 
arhitecţi vestiți, miînăstirea vrea să sugereze copilărește 
instrumentul de supliciu al Sfîntului Laurenţiu, căruia i-a 
închinat-o stareţul, fiindcă de ziua lui armatele sale cîștigau 
bătălia creștină de la Saint-Quentin. La cele patru colţuri ale 
clădirii, care este un patrulater cu latura mare de peste două 


sute de metri (vezi adîncimea criptei!), patru turnuri prismatice, 
cu acoperișurile ascuţite, vor să sugereze picioarele grătarului 
folosit pentru arderea sfîntului Laurenţiu, iar un ieșind, pe una 
din laturile mici, sugerează miînerul sau coada, nu știu cum să-i 
spun ca să fie mai puţin ridicol. Nu-i cu putinţă să scapi fără să 
afli această legendă; dacă n-o va spune ghidul, o vei auzi în 
gura unui comentator din mulţime. 

Am privit de pe stînca lui Filip al doilea și am admis că 
grătarul putea să fie o sursă de inspiraţie, dar ca să cred de-a 
binelea, ar fi trebuit să fie pus în poziţia funcţională, deci 
mînăstirea să se răstoarne cu temeliile în sus, iar dedesubt să se 
facă un foc mare, ca să dea mult jăratic. 

Era cît pe ce să uit că palatul acesta de piatră are pereţii 
perforaţi de o mie o sută și zece ferestre (1110)! Cifra îmi lasă o 
insatisfacţie, fiindcă lipsește atît de puţin să fie de o simetrie 
perfectă. Sigur că e o lacună a arhitectului; ar fi trebuit încă o 
fereastră. 

Și era cît pe ce să-l uit pe El Greco. Îl mai întîlnisem la Prado, 
dar mă gindeam să nu spun nimic pînă nu ajungeam la Toledo. 
De vremea cînd se construia Escorialul se leagă data venirii lui 
în Spania, încărcat de reminiscenţe venețiene. Dar încă de 
atunci e vizibilă tendinţa lui, crescută apoi pînă dincolo de orice 
lege, de a lungi dimensiunile verticale, făcînd o lume mai suplă 
și mai înaltă. Avea ochiul un viciu, sau mîna o nestăpinire, sau 
exista în spiritul lui aspiraţia către o culme continuă? Pictura 
aceasta a provocat proteste la un moment dat la Toledo. Nu știu 
ce-i nemulțumea pe oameni — regretul meu rămîne că lumea 
adevărată nu-i la fel de frumoasă ca lumea lui Greco. 

La Escorial, unde a pictat și el pentru Filip al doilea, era 
scoasă, într-o sală, acea pinză a lui, de dimensiuni potrivite cu 
palatul, care înfățișează martiriul Sfîntului Mauriciu. Ce feţe 
prelungi, și ce de albastru! O cucoană pictoriță făcea o copie, 
încă mai mare decit originalul, după un detaliu, personajele din 
primul plan și din dreapta. Reproducerea e un meșteșug de 
mare fineţe, înrudit adesea cu arta, și atît de bine, încît uneori 
copia poate să fie luată drept originalul, cum s-a întîmplat cu 
multe din capodoperele muzeelor. Nu spun că pictorița nu-și 
cunoștea meseria. Nu știu pentru cine făcea copia; bănuiesc că 
nu putea fi vorba nici de un exerciţiu, nici de un capriciu; era 
obligatoriu ca treaba să fie serioasă — nu-i îngăduit să te joci cu 


o pînză de El Greco. 

Știu că la asemenea meșteșug, pe lîngă ochi, se folosește 
distanţierul; dimensiunile se măsoară și, dacă se respectă scara, 
figurile trebuie să fie asemeni. Nu erau, și nimeni nu m-ar fi 
convins, chiar dacă mi-ar fi spus că pictorița e în comunicaţie 
spirituală, prin transă, cu El Greco. Ce să mai măsor?! Sînt sigur 
că proporţiile erau respectate, că nici un obiectiv fotografic de 
calitatea cea mai bună nu le-ar fi reprodus cu o exactitate mai 
mare. Dar nimic nu semăna, personajele parcă n-aveau curaj să 
stea în picioare și căutau cu coada ochiului jeţul pe care să 
șadă... Deci asta era, m-am dumirit abia astăzi, după ce mi-am 
pus de multe ori întrebarea. Personajele lui El Greco știu să stea 
în picioare. Chiar și Inchizitorul, cu mutra lui fioroasă, cu mîinile 
pe braţele fotoliului, cu fustaneaua lungă pînă la lespezi, de i se 
văd numai virfurile botinelor roșii, stă în picioare, deși 
pămintescu-i trup e așezat ca pentru repaus. Și Laocoon, 
răsturnat pe spate în lupta cu șerpii, stă în picioare. Şi Crist pe 
cruce. Și contele de Orgaz pus în giulgiu, care niciodată nu va să 
se mai ridice, stă în picioare, în vestmintele lui violete, ca norii 
de furtună de la Toledo. 

Mulţumesc încă o dată bunei mele soarte care m-a dus și 
acolo. Incepuse să plouă, plecasem de la Madrid, fără să știu că 
am să mă întorc săptăminile următoare, duceam cu mine 
amintirea aburită a serii cu lună nouă, apoi a corridei de 
duminică după-amiază, cînd bătuse asupra Madridului vîntul 
rece, întîlnit la Escorial dimineaţa. Plecasem și, fiindcă am în 
mine dinamica drumului, mă simţeam bine să las în urmă zeci 
după zeci kilometri, ca și cînd prin ei intram într-o viaţă nouă; 
dar degeaba mă amăgeam: dacă o parte din viaţa mea era într- 
adevăr înainte și puteam nădăjdui că-mi va aduce o bucurie, 
partea cea mai mare se înșira înapoi, de-a lungul drumului. O 
simţeam împovărată de amintiri grele cînd ajungeam într-un loc 
care merita o oprire. Nu puteam să străbat lumea în goană, 
numai ca să fug de mine; aș fi rămas cu goluri prea mari în 
suflet. Așa că, abia plecat din Madrid, și abia dedat cu drumul 
după o escală de șapte zile, am făcut la Toledo un popas de 
cîteva ore. Incă mi-a fost bine cît am mers la biserica Santo 
Tome și cît am stat acolo, privind pogorirea în mormiînt a 
contelui de Orgaz, cavaler fără pată în credinţa lui către 
Domnul. Înșiși sfinţii Augustin și Ștefan, veniţi din cer în 


vestminte de aur cu lucrătură bogată, îl pun în giulgiu ca să-l 
îngroape. Și cavalerul, și sfinţii, și toţi cei de faţă au chipuri 
frumoase, cu o îndurerare calmă, plină de demnitate. Fără să 
încalce înțelesurile pioase ale scenei, El Greco a transformat 
moartea într-o sărbătoare. 

Cînd am ieșit afară, nu mai ploua decit cu picături răzlețe, de 
neluat în seamă, cerul însă era plumburiu și deodată nu mi-a 
mai fost bine. Ceva mă chema în urmă și avea să mă cheme tot 
mai tare, pînă în ziua cînd mă pregăteam să plec din Las 
Palmas. Acolo mă aflam în cel mai îndepărtat punct al călătoriei 
mele, nu mai aveam unde merge și în ziua aceea, o duminică, 
începea întoarcerea. Credeam că mă întorc spre casă, mai 
înainte însă mă întorceam să culeg de pe drum ceea ce 
risipisem și zăcea în urmă, în neliniște și neîmplinire. 

Căutînd un loc de unde să văd Toledo cum l-a pictat El Greco, 
ameninţat de furtună, am coborit pe o șosea în serpentine și am 
ajuns în gară. Privind din acest unghi, n-am recunoscut orașul 
din pictură, după cum nu-l recunoscusem cînd veneam de la 
nord, pe șoseaua Madridului. Dar l-am simţit, fiindcă știam 
dinainte, și mi-am dat osteneala să înţeleg ce eliberare semeaţă 
înseamnă călcarea canoanelor. Ce mai dezmăţ de imaginaţie și- 
a îngăduit el aici, în Spania, grecul, singurul loc de pe pămînt 
unde putea să încapă! Cu o vorbă mult prea folosită, pe care 
însă n-o reiau întocmai, și astfel îmi va fi iertată, dacă Spania n- 
ar fi existat în vremea aceea, El Greco ar fi colindat pămîntul 
pînă ce ar fi descoperit-o. Chiar și Toledo e o descoperire a lui, 
deși orașul era cunoscut dinainte, ba chiar i-a dat găzduire. Dar 
El Greco nu s-a mulţumit să picteze ceea ce se vedea cu ochiul 
liber, ci a mistificat topografia, făcînd aproape un oraș de 
imaginaţie. Cu o vorbă folosită de altcineva, și regretînd că n-am 
spus-o eu înainte, el n-a dat imaginea, ci ideea de Toledo. In 
închipuirea mea, norul violet de deasupra vestește ultima zi a 
apocalipsului. Dar tot atît de bine simt că Toledo are să 
supravieţuiască. 

Așa cum mă uitam din gară și norii plumburii se învălătuceau 
pe deasupra orașului, furioși și sterpi, cu ploaia din ei închegată, 
într-un loc s-au rupt și prin spărtură au năvălit din cer lumini 
albastre și albe, amestecate, care, în loc să limpezească 
peisajul, l-au făcut și mai nefiresc, și mai fantastic, prevestind 
parcă apocalipsul din pictura lui El Greco. Şi atunci, sub norii 


luminaţi de furtună, care au prins să se zvircolească mai tare, 
întunericul de deasupra orașului a luat și el culoarea violetă din 
pictură, mai adincă decit a vestmintelor pe care le poartă 
contele de Orgaz de la Santo Tomé; un violet neliniștit, 
prevestind cataclisme. Nu a ţinut mult așa, fiindcă norii își tot 
schimbau forma, schimbiînd și lumina decorului, dar cîteva clipe 
am putut să văd cum culoarea violetă cobora printre turnuri și 
palate, peste poduri, și aluneca la vale, pe șoseaua în 
serpentină. 

Trenul de Madrid a fluierat să plece tocmai în clipa aceea; fără 
voie am întors capul, căci niciodată nu va pleca un tren de lingă 
mine fără să-l urmăresc cu privirea pînă departe. Culoarea 
violetă a venit din urmă, a trecut ca un abur și s-a dus pe calea 
ferată, pînă a ajuns trenul. Nu mai era la fel de puternică, nici 
atit de amenințătoare, se diluase pînă la palid, dar nu puteam s- 
o confund cu alta, și atunci am știut că o mai văzusem, încă și 
mai subțire, estompată mult de distanţe, în ziua cînd ajunsesem 
la creasta munţilor Guadarrama și mi-a apărut prima oară în 
faţă lumea Madridului, într-o vale imensă, pierdută în zare. 

Peste Valea Morților și peste Escorial se întindea un podiș 
galben ca paiul, tremurînd puţin de boarea aceea violetă, atit de 
străvezie, că semăna a închipuire, numai că nu vroia să piară. În 
Madrid nu se vedeau străzi și case, erau prea departe pentru 
privirea omenească; orașul apărea doar ca o emanaţie, un joc 
de aburi, de văluri mișcate, în culori șterse, dintre care una 
singură certă, violetul. Puțin în dreapta ceva mai departe, o altă 
emanaţie tot atît de indefinit colorată, în afara violetului, mi-am 
dat seama că reprezenta Toledo. In stînga, peste Guadalajara, 
un șir de munţi închidea vederea și limita lumea Madridului, așa 
cum am extins-o eu, într-o viziune proprie, negeografică și nici 
istorică, ci numai sentimentală. Nu puteau fi decit Sierra de 
Albarracin, la poalele căreia, către sud, se afla Cuenca, una din 
cele cinci cetăţi fortificate de mine, ca Madridul să aibă apărare 
în toate direcţiile. lar și mai la sud era satul de cîmpie cunoscut 
de prea puţină lume pînă la mine, numit de alţii Motilla del 
Palancar, unde într-o noapte am ascultat ce-mi spunea 
Dominique, așezați amindoi în ţărină și rezemaţi de stilpul 
indicatorului pe care scria: „Madrid, 197 km“. 

Spre apus, după ce lua în lung alt șir de munţi, Sierra de 
Gredos, prelungirea Guadarramei, privirea se pierdea în zarea 


cîmpiei, spre Portugalia, urmînd fluviul Tajo. Dar, deși fără o 
piedică în faţa vederii, lumea Madridului nu se întindea atit de 
departe, ci poate pînă la Talavera de Reina, cam pe același cerc 
cu Toledo. 

Revin astăzi cu gîndul pe acea înălţime din Guadarrama, cînd 
toate din față îmi erau necunoscute. E locul de unde văd nu 
doar Madridul, cu cetăţile sale, ci toate drumurile mele în 
Spania, pînă la Atlantic și Mediterana. Spre sud, cea mai 
fascinantă direcție, privirea ajunge  nestînjenită în valea 
Guadalquivirului. Acolo, la Córdoba, am rămas prima noapte, 
după ce am plecat din Toledo, lăsînd în urmă norii violeţi de 
furtună. 

Un șofer, în gară, m-a sfătuit să nu iau drumul drept, prin 
Ciudad Real, ci să fac un ocol, pînă la Madridejos, unde voi da în 
șoseaua mare, cea cu adevărat bună. L-am ascultat, deși nu mă 
tem prea tare de șosele proaste, și am renunţat astfel să văd 
Ciudad Real, deși mă ispitea cu denumirea lui regească. Dar 
cînd am auzit de Madridejos, n-am stat în cumpănă, închipuindu- 
mi, copilărește, că e un loc înrudit cu Madridul, ceea ce de pe 
acum făcea să răsune în sufletul meu reminiscenţe nostalgice. 

Am mai avut, la Toledo, în gară, o clipă de nedumerire, dar 
nedumerire nu-i spus destul de bine și o clipă e mult prea 
puţină. Cînd am deschis portiera, am găsit pe scaunul din 
dreapta o sacoșă de material plastic, frumos legată la gură. 
Desigur că fusese acolo de la plecare și dacă n-o băgasem de 
seamă e o dovadă că aveam gindurile în altă parte. Dar tot atit 
de sigur este că nu-mi aparţinea, cineva o uitase sau mi-o 
lăsase, și nu știam nici cînd, nici cine. Și nici astăzi nu știu dacă 
a fost un dar al unei fiinţe vii sau o mană cerească. Înăuntru am 
găsit o franzeluţă de șapte pesete, tăiată în lung și căptușită 
jumătate cu jambon, jumătate cu brînză de capră. lar alături un 
cuţit și un ananas proaspăt, care și-a amestecat aroma cu 
mirosul de piine proaspătă îndată ce-am deschis plasticul. 
Franzela am mîncat-o pe drum, în scurte popasuri, și la Córdoba 
am ajuns numai cu ananasul, de care nu m-am atins în seara 
aceea, nu știu de ce, poate cu gîndul că a băga cuțitul în el ar fi 
fost o grosolănie. 

Cum m-am îndepărtat de Toledo, cerul s-a limpezit, dar 
vălurile violete, din ce în ce mai străvezii, m-au urmărit pînă 
dincolo de Madridejos. Drumul pe șoseaua mare m-a dus prin 


cîmpii cu pămînt roșu, cu livezi de măslini și vii răzlețe, fără 
araci, cu viţa tăvălindu-se pe jos, dar nu în desfriu, cum 
văzusem în Sicilia. Apoi am ajuns pe podișuri nu prea înalte, tot 
mereu spre sud, printr-o lume mai populată, pînă ce am dat în 
valea Guadalquivirului, dincolo de Linares, unde am luat-o spre 
apus. Nu-mi venea să cred și mă îmbătăm cu gîndul minunat că 
ajunsesem la acel Guadalquivir despre care auzisem într-un 
cîntec din copilărie, un cor cu murmure misterioase, dar nu 
știam ce este. Multă vreme Guadalquivir a însemnat pentru 
mine un regat dintr-o lume imaginată, unde cine avea 
îndrăzneala să ajungă se prefăcea în cîntec. Și iar i-am spus 
mașinii, care se cam grăbea văzînd cum coboară soarele: „Fii 
cuviincioasă!“ lar eu eram istovit de emoție și mă întrebam cine 
îmi lăsase ananasul. 

In tot acest sud al Spaniei, în afară de Sevilla, cunoscută pînă 
și în legende, multe locuri mai pot fi văzute, și cine are timp 
pentru ele de ce să le ocolească? Însă pe cei care n-ar putea să 
se oprească decit în două orașe, i-aș sfătui să aleagă negreșit 
Granada și Córdoba; cine va face așa, nu va regreta niciodată, și 
sînt gata să răspund de sfatul meu oricui l-ar pune la îndoială. 

Pînă să ajung la Córdoba, că era cale lungă și plecasem tirziu 
din Toledo, se lăsase seara, iar pînă să mă așez la un hotel, cam 
greu de astă dată, fiindcă în afară de mine orașul găzduia multă 
lume venită să vadă, căzuse și noaptea. 

Ceea ce vroiam să caut înainte de toate era Moscheea- 
Catedrală, și după ce-am văzut-o nici n-am mai avut nevoie de 
altceva. Cu un plan în mînă, am pornit s-o caut, fără să întreb pe 
nimeni, socotind că nu era nevoie, cum avusesem dovada nu o 
singură dată. Dar planul, litografiat pe hirtie proastă, mizerabil 
de ţinut în mînă, era mizerabil și altfel, fiindcă n-am putut 
identifica nici una din străzile încîlcite care duc la catedrală. Nu 
mi-am făcut inimă rea, catedrala tot era închisă la ora aceea, 
am lăsat-o pe dimineaţa, vroisem doar să știu pe unde se 
ajunge acolo. A doua zi am ajuns fără nici o greutate, dar 
aruncasem planul și m-am luat numai după săgețile puse la 
colţuri, atît de clare, că uitîndu-mă la ele parcă mă ducea cineva 
de mînă. 

Seara, dacă tot mă rătăcisem, și cum nu-mi era foame, că mă 
hrănisem pe drum cu mana cerească, am umblat mult pe 
străduţele înguste, răsucite, neprevăzute, întrebîndu-mă din 


cînd în cînd cine se milostivise cu mine, de-mi lăsase franzela cu 
jambon și mai ales ananasul; ba, odată cu acesta, îmi lăsase și 
un cuţit, să-l tai, căci nu puteam să-l mănînc altfel. 

Eram în vechiul cartier evreiesc, din care s-au păstrat 
căsuţele cu patio și tradiţia ospitalităţii, aproape uitată în 
vremea noastră. Toate casele, cît de mici și cît de sărace, au un 
patio, care dacă i s-ar pune acoperiș ar fi odaia cea mai 
primitoare. De cele mai multe ori e mic, de cîţiva metri, însă 
totdeauna oamenii îl socotesc un loc de cinste și, pe lîngă flori, 
pun în el cîte ceva din lucrurile lor cele mai frumoase, jilţuri, 
scaune încrustate, un covoraș, o statuetă, o lampă filigranată. 
Patio e partea aceea din casă unde tot trecătorul poate să 
privească, neavînd altă închidere decit un grilaj, o poartă 
neîncuiată, pe care oricine poate s-o împingă. 

Încă neștiind obiceiul, dar atras de ceea ce se vestea ca o 
viaţă misterioasă dincolo de grilaje, mi-am băgat capul în cîte o 
curte, neîndrăznind să pășesc mai departe. De jur împrejur sînt 
ferestre și uși care dau în odăile casei. Patio e centrul vieţii; pe 
aici vine mireasa, pe aici pleacă habotnicii la sinagogă sau la 
biserică, bărbaţii la lucru, copiii la școală, iar bătrînii, care se 
uită în urma lor pe fereastră, tot pe-aici au să plece. 

De cîte ori am făcut un pas în aceste incinte atît de expuse 
privirilor străine, m-am gîndit, cu un fel de înfiorare, că, deși nu 
ascund nimic, ele rămîn partea cea mai nepătrunsă a casei. Intr- 
un loc, cum mă uitam uimit de la poartă, s-a deschis o ușă și 
cineva m-a poftit să intru. Dacă lipsesc stăpinii, se găsește un 
vecin să vină și să te primească. Toate mi s-au părut atit de 
departe de mine și de lumea din care fac parte, încît le-am 
crezut o poveste și așa le păstrez în memorie. 

Noaptea, pînă să adorm, m-a urmărit cîntecul din copilărie, ca 
un murmur, din care nu mai ţineam minte decit refrenul: „Pe 
Guadalquivir, pe Guadalquivir...“ Restul cred că erau suspine de 
iubire pentru o frumoasă andaluză. 

Am pus ananasul pe masă, dar nu m-am atins de el și acolo a 
stat pînă dimineaţa, umplînd camera de arome. 

Există și la Córdoba un pod roman, făcut de împăratul August, 
și el trecea lunga șosea augustină, care lega Roma de Cadiz, 
într-o vreme cînd harta Europei era desenată cu erori 
fantasmagorice. Dar, cu hărţi sau fără hărţi, romanii au știut să 
facă drumuri, și niciodată nu s-au rătăcit, și totdeauna s-au 


întors la Roma. 

Din cele treisprezece arcade ale podului, se pare că nici una 
nu mai e din vremea lui August; dar nu m-am amărit cum s-ar 
crede, deși m-am gîndit că poate la fel era și la Zamora, și la 
Salamanca, și mă emoţionasem degeaba; dar o emoție trăită 
rămîne un cîştig chiar atunci cînd cauza e o pagubă. 

Nu sînt multe lucruri făcute de oameni despre care să se 
poată afirma cu dreptate că au rămas unice în lume. Cînd spun 
așa, înţeleg să nu li se găsească nici o asemuire, nici prin 
imposibil, și nici la cel din urmă detaliu; să nu fi fost și nici să nu 
poată fi imitate. Dacă n-am pregetat să pun în această categorie 
Sagrada Familia, nu am să dau înapoi, cred că niciodată, căci nu 
sper să mai am cînd întîlni ceva s-o întreacă. lar apoi, dar nu știu 
la ce distanţă, urmează Moscheea-Catedrală de la Córdoba; 
între ele poate să mai rămînă loc pentru altele, însă, oricum, 
Sagrada Familia și Moscheea-Catedrală vor fi inimitabile. Un 
spirit torturat a creat-o pe prima, pe a doua o istorie torturată. 
Altceva n-au nimic comun una cu alta. 

Cînd musulmanii cuceriră Córdoba, luară de la creștini 
jumătate din bazilica lor închinată Sfintului Vincențiu și o 
prefăcură în moschee. Și întîmplarea aceasta mi se pare că este 
unică în istorie, căci n-am mai auzit de un lăcaș de închinăciune 
în care să se celebreze două culturi deodată, altminteri 
despărțite unul de altul atît de fanatic. Învingătorul are legea lui, 
pe care învinsul este nevoit s-o accepte. Se poate convieţui 
astfel, dar nu în eternitate, fiindcă nedreptatea poartă 
germenele prăbușirii ei viitoare. Odată cu recucerirea Spaniei, 
Moscheea de la Córdoba a fost redată creștinilor și a devenit 
catedrală catolică. A existat în toată această istorie a imixtiunii 
islamice o anumită toleranţă, de o parte și de alta. Creștinii nu 
manifestă resentimente, dovadă că astăzi, cînd nu-i mai silește 
nimeni, ei continuă să numească vechiul și ciudatul lăcaș de pe 
malul Guadalquivirului, Moschee și apoi Catedrală. 

A venit o zi în timpul stăpinirii islamice cînd jumătate din 
bazilică n-a mai fost încăpătoare pentru mulţimea de musulmani 
care se înghesuiau la Córdoba, atrași de bogăţie. Califii au 
cumpărat atunci de la creștini jumătatea cealaltă, cu bani destul 
de grei pare-se, și le-au îngăduit totodată să-și facă alte biserici. 
lar de-aici înainte a urmat, mai multe generaţii, vremea 
torturată cînd moscheea a crescut într-o direcţie și în alta, prin 


adausuri nesfîrșite, care au făcut din ea cel mai mare templu din 
toată lumea islamică. 

Din toate ale ei, mă opresc la pădurea de coloane legate cu 
două rînduri de arce suprapuse, semicirculare cele de sus, cele 
de jos în formă de potcoavă, pare-se de inspiraţie vizigotă, 
făcute din cărămidă alternată cu marmoră. Amestecul de culori 
al acestor materiale dă o cromatică stridentă, și ea ar putea să 
pară primitivă, poate puţin vulgară și puţin infantilă, dacă 
arcele, în perspectiva lor pierdută în întuneric și părînd fără 
limită, nu s-ar suprapune și nu s-ar intersecta, fărimiţind lumina 
și aruncînd-o înnebunită în toate direcţiile, sub unghiuri care 
variază încontinuu, creînd o lume misterioasă, imposibil să fie 
descoperită. Moscheea-Catedrală nu se mărginește la atît, dar 
aceasta este partea prin care o socotesc unică în lume și 
inimitabilă. Să o parcurgi, singur fără arme, e un act temerar; 
îmi amintesc de ea cu înfiorare. Sentimentul constant rămîne 
neliniștea; el a izbutit să acopere un timp chiar și tulburarea din 
ultimele zile, devenită atît de chinuitoare la Toledo, cînd am 
văzut orașul îmbrăcat în lumină violetă. 

Mi-am continuat drumul pe Guadalquivir, la Sevilla, și apoi 
spre Gibraltar, aproape voios și în orice caz sigur de mine, uitînd 
cu totul ziua cînd am ajuns pe culmea Guadarramei, de unde am 
contemplat Madridul și lumea lui, și apoi întreaga Spanie, cu 
ţinutul La Mancha din zarea închipuită, cu Sierra Nevada unde 
aveam să-l întîlnesc pe Vicht, și cu Mediterana care era 
marginea năzuinţelor mele. Mă mulţumeam cu atit, renunțasem 
la Atlantic și la insulele Canare; încă de pe acum și numai cu atit 
Spania însemna mult mai mult decît nevoile și decît puterile 
mele. Hotărisem să-i dau roată cît mai repede și să scap înspre 
casă. 

Așa gindeam mergiînd spre Sevilla, fără să prevăd că Spania, 
ca o mare furtunoasă cum este, avea să-mi ridice alte valuri în 
faţă. Unul s-a ivit îndată, sub forma unei priveliști nebănuite, 
care făcea să mi se clatine mintea, să nu-mi mai dau seama în 
ce parte a lumii mă aflu. Peisajul se schimba încă o dată, și nu în 
nuanţe de suprafaţă, ci în toată structura, pînă în adînc și pînă 
departe. Mergeam pe un podiș african, alb și tocit de soare în 
secole mai calde ca astăzi. Cît vedeam cu ochii, toate erau albe, 
pămîntul, satele, cerul și apele, și chiar șoseaua, pe care cu greu 
izbuteam s-o mai disting între celelalte, ca să n-o iau razna și să 


mă pomenesc în vreun fund de prăpastie, unde să-mi albească 
oasele, spre a fi și ele ca toate cite puteau să se vadă. 
Asemenea peisaje împiedică orice localizare, și de la un timp e 
imposibil, să-ţi mai dai seama unde te afli, în ce lume și-n ce 
timp al istoriei, după cum e imposibil să determini ora zilei, chiar 
uitîndu-te la ceasornic, fiindcă pînă și cifrele de pe cadran își 
pierd înţelesul, devenind semne abstracte și magice. 

Intrarea în Sevilla m-a adus în geografia reală, dar atît de 
brutal, că aș fi preferat să nu știu de ea, ci s-o ocolesc pe 
departe. Am asemuit orașul cu un cal sălbatic, gata să muște și 
să dea cu copita, să se zvircolească și să arunce în ţărină pe 
cine îndrăznește să-i sară în spate. Și-acum, cînd îmi amintesc 
de Sevilla, îi simt parcă tropotul și-o aud cum nechează 
neîmblinzită. Ea nu m-a primit bine, și-ar fi trebuit să învăţ 
minte, să nu mă mai întorc niciodată acolo, căci a doua oară i- 
am descoperit o faţă perfidă, care ar fi fost spre norocul meu să- 
mi rămînă necunoscută. 

Din peisajul african se luaseră după mine cerul alb și soarele 
încărcat de nisipul Saharei, intrat sub pleoape și arzînd ochii, 
uscîndu-i, că nu se mai mișcau în orbite fără să scîrţiie. Mult m- 
am învirtit pe străzile periferice, apoi pe cele concentrice, din ce 
în ce mai ameţit și mai supărat pe mine pentru neroada mea 
stăruință, pînă ce am ajuns la catedrală, care, din moment ce 
intrasem în oraș, devenise un punct obligatoriu de trecere, cel 
mai ostil din cîte întîlnisem vreodată. De jur împrejur nu era un 
sfert de loc unde să las mașina, nu era loc nici pentru o 
bicicletă. Nu puteam să mă îndepărtez pe cercurile concentrice, 
dus de forţa centrifugă, pînă unde aș fi găsit o zonă fără 
aglomerațţie, și de acolo să mă întorc cu piciorul, cum am făcut 
de atitea ori, cu bunăvoință. Intrasem în acel ritm final, 
precipitat și fără pauză, din care nu poţi ieși decit la sfîrșitul 
cursei sau rupîndu-ţi picioarele. Un poliţist pe care l-am rugat 
să-mi îngăduie mașina într-un loc imposibil mi-a acordat o 
jumătate de oră, și dacă ar părea o favoare prea mică, am să 
repet că locul era într-adevăr imposibil și făcînd astfel omul își 
asuma multe riscuri, să-l certe superiorii, să-i taie din leafă și să- 
| concedieze, dacă mai întîi nu-l linșau automobiliștii, fiindcă 
timp de jumătate de oră, datorită mașinii mele, trecerea pe 
acolo răminea închisă. 

Acel poliţist bun la suflet m-a făcut să-mi ţin gura altă dată, 


cînd aș fi fost în drept să blestem toată poliția. 

E din cale-afară de caraghios să ajungi în situaţia, pe care n-o 
mai poţi socoti nefericită, fiindcă e numai caraghioasă, de a 
avea treizeci de minute pentru un oraș ca Sevilla. Dar am făcut 
cel mai norocos gest posibil, și în jumătatea de oră atit de scurtă 
am urcat în fugă pînă în virful clopotniţei, fost minaret în vremea 
islamică, și de la ultimul balcon, unde odinioară își făceau 
muezinii strigările, m-am uitat de sus asupra orașului. 

Scara nu are trepte, ci este alcătuită dintr-a rampă elicoidală, 
continuă, ca la castelul din Amboise, numai că nu-i de lăţimea 
caleștilor. Urcușul nu-i altceva decit tot urcuș, greutatea corpului 
nu se schimbă și gravitația pe care o învingi rămîne aceeași, dar 
uite, nefiind trepte și eliminîndu-se mișcările sacadate, cîştigi 
iluzia unei promenade; nu m-am bucurat de ea, dator fiind să 
urc fuga, cu sufletul la gură, ca să încap în mica jumătate de 
oră; m-am strecurat printre oameni înghiontindu-i, întrebîndu- 
mă unde își parcaseră mașinile de puteau fi atît de nepăsători 
cu minutele lăsate în urmă. 

Un oraș privit de sus își pierde caracterele, devine o masă de 
acoperișuri, fără relief și fără personalitate. Mă jurasem să nu 
mai fac o experienţă atît de urită, după ce privisem Veneţia din 
virful Campanilei. Acum însă nu aveam încotro, riscam și 
cunoșteam riscul, astfel că nici dezamăgirea n-a fost foarte 
mare. Cum mi-am aruncat ochii în jos, am și văzut 
Guadalquivirul; e bine să descoperi un oraș pornind de la apă; 
așa, oricît te-ai duce de departe, oricît ar fi străzile de înciîlcite, 
ai să știi unde să te întorci și n-ai să te rătăcești nici noaptea; 
apa este o coordonată. Mi-a sărit în ochi, pe malul stîng, arena 
cu tribunele goale, — nu spun că trebuia să lipsească, dar mi s-a 
părut nedrept să fie atît de vizibilă, atît de circulară și de 
monumentală, cînd monumentele adevărate se pierdeau sub 
acoperișuri, ca Alcazarul bunăoară, aflat sub privirea mea 
directă, la picioarele catedralei. Turnul de aur, în apropierea 
arenei, își pierdea orice însemnătate, și el a fost una din cauzele 
pentru care mai tîrziu m-am întors la Sevilla, ca la un examen de 
corijenţă. 

Am coborit din clopotniţă cu un sentiment greu de 
insatisfacţie, deși mă socoteam orientat asupra orașului; la 
urma urmelor nu era puţin ce văzusem, vestita La Giralda, și 
catedrala, iar apoi arena pentru lupta cu taurii. 


N-am să regret nici că am plecat atit de repede, nici că m-am 
întors fără prea multă chibzuinţă; am făcut așa cum am simţit 
nevoia într-o anumită clipă. Pentru ce a fost rău m-a răsplătit 
binele dinainte. 

Cînd m-am dus să-mi iau mașina și să mulțumesc polițistului, 
nici nu bănuiam ce putea să se ascundă peste drum, în palatele 
regești numite Alcazares. Şi pentru ele m-am întors, neîmpăcat 
cu ideea că ajunsesem atit de aproape și nu le trecusem 
pragurile. 

De-aici înainte a fost numai drumul, spre sud, cu soarele în 
față, prin ţinuturi iarăși pustii, de cele mai multe ori albe. Am 
ocolit Câdiz, lăsîndu-l în dreapta, și pe urmă am regretat, iar mai 
tirziu am avut gîndul să mă întorc la el, ca la Sevilla, măcar 
fiindcă era o extremitate și acolo se sfirșea vechea cale 
europeană a împăratului August. 

De la Câdiz înainte am mers pe malul oceanului, luînd în lung 
Coasta Luminii, în căutarea unui loc unde să fac baie. Nicăieri n- 
am simţit o îmbiere adevărată, oceanul era vînăt, iar țărmurile 
reci și goale. M-am oprit în ultima clipă, înainte de a începe 
strimtoarea și, apucînd pe un drum cu bolovani și hîrtoape, am 
ajuns greu pe o plajă urită. Doi tineri în costume de baie se 
fugăreau printre dune; încolo nu mai era nimeni, decît poate 
niște soldaţi la un post de frontieră, o clădire care sluțea locul, 
dacă nu era destul de slut și altfel. Incepeam să mă gîndesc cu 
părere de rău la Sevilla, ce bine aș fi făcut dacă rămîneam 
acolo, ce de lucruri frumoase aș fi văzut pînă în clipa aceasta 
nenorocoasă cînd vroiam să fac baie în ocean și mă temeam că 
n-o să-mi placă. Dar era tirziu, soarele începea să se 
oglindească în valuri, oceanul se termina, nu-mi mai rămiînea 
nici o alegere. M-am dezbrăcat fără convingere și cu mai puţină 
convingere m-am aruncat în apă; era rece și dură. N-am stat 
mai mult decît pruncul în cristelniță, destul ca să mă simt 
botezat, dar fără să-mi fi găsit și credința. 

Deși mai erau două ceasuri de lumină, m-am oprit curînd, la 
Tarifa, ultimul loc de unde se mai vedea oceanul, și-am stat să-l 
privesc pînă seara, deși îl știam pe dinafară, mai frumos și mai 
bun decit în ziua aceea prost folosită. 

Zadarnic m-am rugat de un restaurator să-mi dea ceva de 
mîncare; ar fi vrut, omul părea plin de bunăvoință, dar tocmai se 
terminase timpul mesei de prînz, pe care eu, unul, o săr 


totdeauna, cu satisfacţie — era ora cinci, și personalul avea 
repaus pînă seara la nouă. Mi-am potolit foamea la un bar, 
mîncînd obișnuitele sandvișuri cu jambon și cu brînză de capră; 
niciodată nu mi s-a făcut lehamite de ele, iar astăzi îmi vin în 
minte cu dor de ducă și de viaţă. 

Tarifa nu-i decît un sat, dar, ce-i drept, are și-o fortăreață, 
unde am intrat ca să mă aflu în treabă, iar un sergent m-a dus 
pe ziduri și mi-a dat explicaţii. Pînă seara n-am întîlnit, cu totul și 
cu totul, mai mult de zece oameni; în schimb am numărat șapte 
baruri numai pe strada principală. Mă așezasem la hotel, nu 
puteam să plec mai departe cînd am simţit, adusă le vînt, o 
duhoare leșioasă de pește prăjit, cuprinzîndu-mă din toate 
părţile, silindu-mă să-mi ţin respiraţia; undeva probabil era o 
fabrică de conserve, și nu puteam cere primarului s-o închidă, ar 
fi trebuit să plătesc o despăgubire mult prea mare față de 
mijloacele mele; am scăpat ducîndu-mă pe plajă, cu vintul în 
faţă, și am stat acolo pînă ce-a apus soarele, pe ocean, iar de 
peste strîmtoare a răsărit luna. Am făcut socoteala că peste 
două săptămîni urma să fie lună nouă; unde aveam să mă aflu 
în seara aceea? 

Cînd m-am întors în sat (oare n-ar trebui să-l socotesc oraș 
dacă avea o fabrică de conserve, o fortăreață și șapte baruri 
numai pe strada principală?) mirosul dezgustător dispăruse, îi 
luase locul o mireasmă suavă, nemaiîntilnită. Nu era o părere, a 
persistat pînă dimineaţa, venea de pe strada care ducea la 
malul mării, împodobită de-a lungul trotuarelor cu leandri și tufe 
de flori violete, cunoscute din ltalia, trandafirii lui Tiberiu. 
Mireasma îmi era necunoscută, fiind un amestec din amîndouă. 

M-am dus la hotel, cu gindul să mă odihnesc pînă se 
deschidea restaurantul, în seara aceea nu-mi erau de ajuns 
sandviciurile, simţeam nevoia unei mese adevărate, după o zi 
atit de lungă și de istovitoare, sfirșită cu o baie în apa rece a 
oceanului. Ananasul era iarăși pe masă, dar nu mă încumetam 
să-l tai, deși aveam cuțitul la îndemiînă; ciudata lui poveste mi 
se părea prea frumoasă. 

Am adormit îmbrăcat, cum am pus capul pe pernă, și dacă 
adorm, uit de foame; m-a trezit însă aroma ananasului peste 
vreo două ceasuri; era noapte și pe geamul deschis spre un 
patio venea mireasma de trandafir violet amestecată cu 
leandru. Am ieșit numai ca s-o simt mai bine și am ajuns pe 


strada care mergea la mare; acolo mirosul florilor îmi dădea 
ameţeală. Restaurantul fiind pe aceeași stradă, am intrat mai 
degrabă ca să dau de oameni și de lumină; cum m-a văzut, 
patronul m-a și poftit la o masă, iar în zece minute mi-a adus 
pește prăjit proaspăt și salată creață, cum mai tirziu aveam să 
mănînc la Cartagena. Am băut vin alb, se înțelege, vinul roșu nu 
merge cu peștele. Cînd am ieșit, luna se ridicase în înaltul 
cerului, iar trandafirii violeţi și leandrii, sub lumina ei magnetică, 
își dădeau duhul de voluptate. Toată noaptea i-am simţit, intrînd 
pe fereastra din patio. 

Am tăiat și ananasul, într-un moment de îndrăzneală, poate 
sub influenţa lunii și a miresmelor, dar în aroma lui, atit de 
seducătoare, se ascundea un gust de tristeţe. Totdeauna am 
fost lacom cu fructele din ţările calde, le-am mîncat spre a mă 
desfăta, fără altă nevoie, și nu m-am oprit niciodată la jumătate. 
Acum însă voluptatea viscerală era depășită de o bucurie 
secretă, nedefinită și cam neavuabilă. Trebuie să mă depășesc 
mult pe mine, în reţinerile mele, spre a mărturisi cît de mult mi 
s-a părut că ananasul provenea dintr-o inimă omenească, 
transpusă în cel mai pur dintre regnuri; dar n-aveam 
sentimentul că săvirșesc un act canibalic, fructul era destinat 
sacrificiului, cum sacrifică o cîtime din ei donatorii de sînge, iar 
eu mă bucuram de transfuzie. Poate temîndu-mă de prea multe 
globule, m-am înfrînat la jumătate și restul ananasului l-am 
învelit cu grijă în punga de plastic. Seara următoare era la fel de 
aromat și de proaspăt. 

Se vede treaba că într-adevăr primisem o energie nouă, 
fiindcă dimineaţa mi-am regăsit vechile planuri de răzbunare și 
am pornit la drum repede, dornic să le duc la îndeplinire. Nu 
aveam de făcut nici un rău, nimănuia, ci să mă răzbun pe 
geografie, iată dealtfel de ce mă aflam în această parte a 
Spaniei. 

Prima răfuială o aveam cu țărmurile care înconjură rada 
Gibraltarului. Stătusem acolo o zi întreagă la ancoră, pe un vas 
de pescuit în drum spre Atlantic. Se împlineau nouă ani de 
atunci și tot nu puteam să uit cu ce sete privisem pămîntul 
Spaniei, unde nu era timp să debarc în ziua aceea. Oceanul 
rămînea o fascinaţie mult prea puternică și ţinea loc oricăror 
alte pofte geografice, astfel n-am fost amărit, ci numai dornic să 
plec la drum cît mai repede. Mi-a rămas însă neșters gindul ca 


într-o zi să ajung în Spania și, odată acolo, să nu ocolesc 
Gibraltarul. 

Plecînd de la Tarifa, dis-de-dimineaţă și iară urmărit de 
miresmele leandrului, am intrat într-un peisaj care, fără să fie 
același, căci geografia Spaniei nu îngăduie astfel de repetiţii, mi- 
a adus aminte de coasta nordică, un peisaj fără nimic altceva 
decit frumuseţe. De pe înălțimi, Mediterana se vedea atit de 
limpede, de smălțuită și de albastră cum numai cerul Madridului 
poate fi la unele ore, nu ziua, ci spre seară, înainte de a răsări 
luna nouă. 

Bucuria a fost scurtă, dar deplină, aducîndu-mi o mulţumire 
din nou nemaiîntilnită, și pînă s-o pun bine în inimă, m-am și 
pomenit pe cheiurile din Algeciras. Ah, ce-l mai privisem cu 
binoclul în ziua de așteptare în radă, cu casele albe înșirate 
deasupra apei, de păreau plutitoare! Nu creadă nimeni că mă 
joc cu vorbele; le gindesc înainte de a le pune pe hirtie, ceea ce 
n-o fi totdeauna bine, și judec cum au să le înțeleagă alţii, ca să 
nu mă distanţez de bunăcuviinţa comună. Dar gonind dimineaţa 
pe cheiul din Algeciras, parcă alunecam cu mașina peste 
propriile mele priviri, de altădată, materializate și inserate în 
piatra pavajului, că parcă le auzeam vibrînd ritmic, scoţind 
sunetul înăditurii de cale ferată de sub roţile trenului. Și nu 
mutilam nimic din mine reparcurgîndu-mă astfel, ci îmi 
regăseam forțele nefolosite în acea zi rămasă aproape cu un 
deceniu în urmă, gata să iau de la capăt propria mea istorie care 
atunci se ratase. 

Astfel, oprit la prima agenţie de voiaj, m-am interesat cînd am 
avion pentru Las Palmas. 

Insulele Canare erau a doua răfuială, mult mai grea decit 
prima. Acolo insatisfacţia fusese prelungă, deplină și cu totul 
nedreaptă. Trei luni și jumătate mă rotisem cu vaporul sub 
tropice, între insule și coasta Africii, și nu văzusem nici măcar 
țărmurile. Nici n-aş fi crezut că insulele mai există, dacă n-aș fi 
auzit tot timpul muzica languroasă, transmisă prin radio, din 
Santa Cruz de Tenerife și din Las Palmas de Gran Canaria. E 
ușor să spun astăzi că am navigat în cerc trei luni și jumătate, 
fără a pune piciorul pe o bucată de pămînt omenească, așa cum 
nu s-a întîmplat nici măcar cu primii navigatori, din epoca eroică 
a marilor descoperiri geografice. N-am descoperit nimic în cele o 
sută de zile, decît ce grele pot deveni amintirile și cite 


resentimente se pot naște în mine. Atunci mă jurasem să fac 
totul ca să ajung într-o zi în Insulele Canare, să pun piciorul pe 
pămîntul lor fără făgăduială și pe urmă să plec mulţumit, chiar 
dacă nu mergeam un pas mai departe. 

Oare aș fi renunţat cu totul să nu mă fi îmbărbătat ananasul? 
Sper că nu; odată ajuns la Algeciras, mi-aș fi venit în fire. Dar nu 
vreau să mă lepăd nici de binecuviîntata nostalgie pe care mi-a 
trezit-o fructul acesta al tropicelor. Și cum să uit că o dată, în 
cursul celor trei luni și jumătate, am mîncat patru felioare de 
ananas pe puntea cea mai de sus a vaporului, putea 
compasului, încinsă de soare?! Era ananas proaspăt, adus de la 
Dakar, din Afrika, de un vapor prieten, al cărui echipaj s-a 
milostivit de noi, cei aflaţi în suferință fără vină și fără 
pedeapsă. 

Și cu Dakarul am o răfuială, dar probabil va rămîne pentru 
altă viaţă. 

Avionul nu-l puteam lua decît de la Málaga, era în drumul 
meu, și nu departe, decit că n-ar mai fi fost nici un loc liber în 
ziua aceea, dacă odată cu mine n-ar fi intrat la agenţia de voiaj 
un localnic, care tocmai vroia să restituie biletul lui pentru Las 
Palmas. Funcţionarul mi-a zîmbit și mi-a spus: „Aveţi noroc, 
domnule!“ lar eu i-am răspuns, ca pentru mine, știind că n-o să 
înțeleagă: „Dar cu nouă ani întîrziere!“ 

N-aveam prea mult timp, avionul pleca la ora unu, totuși nu 
puteam să merg mai departe pînă nu terminam cu toate 
răfuielile. Şi aveam multe în raza privirii. Nu Gibraltarul; îl 
cunoșteam, fusesem acolo; orașul fără nici o librărie! Poate m-aș 
fi dus, să mă conving că nu greșisem sau să mă bucur că între 
timp apăruse una; dar n-aveam voie să trec bariera. Ce 
caraghios, dacă stai să judeci! Eram unul și același om, nu se 
schimbase nimic în starea mea civilă, și nici în firea mea, deși 
îmbătrînisem cu un deceniu, deci puteam să fiu identificat în 
totul cu mine însumi, cel care de la Gibraltar privisem pămîntul 
Spaniei și nu-mi fusese îngăduit nici să-l ating cu piciorul. lar 
acum, tot eu va să zică, mă aflam în Spania și nu puteam trece 
dincolo, unde mă plimbasem altădată, colindasem străzile 
principale și avusesem timp să constat că în tot orașul nu era 
nici o librărie. 

M-am dus însă pînă la barieră, în La Linea, și-am privit 
dincolo, cum aș fi vrut să mă văd pe mine, cel de rîndul trecut, 


și să mă întreb cînd îmi fusese mai bine. Răspunsul n-a întîrziat 
să vină, atît de amar că mi-e greu să-l pun pe hirtie; voi spune 
doar că mi-a fost foarte milă de mine cel din vremea aceea, deși 
azi duceam nouă ani mai mult în spinare, iar în sufletul meu, 
răni grele. 

Am recunoscut totul în împrejurimi, pînă și castelul maur în 
faţa căruia stătusem la ancoră, decit că, privit de aproape, era o 
casă cu zidurile leproase, iar dacă m-aș fi încăpăţinat să-l 
socotesc tot castel și astăzi, n-ar fi fost decît o biată javră. Chiar 
și palmierii care îl umbreau erau mai firavi și mai prăfuiţi, 
sărmanii! Acolo văzusem păscînd un măgar sur; nu l-am mai 
găsit și i-am dus dorul. 

Cu toată graba, m-am abătut și pe la San Roque, pe înălțimea 
din fundul radei; nu puteam să-l ocolesc, prea multe ceasuri îl 
privisem cu binoclul, apropiindu-l atît că vedeam pînă și olanele 
de pe acoperișul caselor. Mi se păruse o cetate mîndră, și-avea 
chiar un palat mai mindru ca toate. Acum n-am găsit decit un 
sat, atirnat pe povirnișuri, iar palatul nu era decît o amărită de 
biserică, aproape părăsită; și casele păreau părăsite. Mă uitam 
și nu-mi venea a crede. Dar iată ce se întîmplă dacă privești 
lumea cu binoclul!... Ce-i drept, era un binoclu strașnic! 

Am dat drumul la pas, spre Mâlaga, mulţumit să văd coasta 
cu ochii liberi. Din cauza grabei, m-am uitat mai mult înainte, iar 
Coasta Soarelui am zărit-o numai cu coada ochiului, atit ca să 
pot spune că era într-adevăr scăldată în soare și fremăta de 
frumuseţe. Preocupat să descopăr indicatorul aeroportului, 
temîndu-mă să nu-mi scape, ceea ce ar fi însemnat să scap și 
avionul, nu m-am bucurat de priveliște în dimineaţa aceea, cînd 
ceasul mergea mult prea repede. Dar Coasta Soarelui se întinde 
mult la răsărit de Mâlaga, și m-am jurat ca zilele viitoare, cînd 
avea să-i vină rîndul, să merg numai la pas și să mă opresc ori 
de cîte ori mi s-o năzări că aud cîntarea sirenelor. 

La aeroport, înaintea orașului, am ajuns fără întuneric, ba am 
ajuns destul de devreme ca să caut un loc mai ferit unde să-mi 
las mașina, între sute de mașini pe care le bătea soarele și nu le 
păzea nimeni. Toţi mi-au spus să nu am nici o grijă, în vreme ce 
la Sevilla, cînd m-am dus a doua oară, toţi mi-au spus să-mi iau 
măsuri de apărare; au avut dreptate și unii, și alţii. Să te prindă 
mirarea, cînd depărtarea dintre aceste două orașe nu-i mai 
mare de două sute de kilometri și pe amîndouă le bate același 


soare al Andaluziei și unde firesc ar fi să trăiască un singur 
neam de oameni. Dar uite că nu-i așa, ba încă de pe vremea lui 
Cervantes, care a avut grijă să spună ce derbedei mișună prin 
Sevilla. N-am ţinut seama. La unul singur din cîte comisariate o 
fi avînd orașul, multe probabil, în două ceasuri cît am stat acolo 
să depun plingere, între alți păgubași erau și doi canadieni 
tineri, soţ și soţie, care în jumătatea de oră cît își lăsaseră 
mașina lîngă catedrală (ei drace, unde o lăsasem și eu, şi tot o 
jumătate de oră!) se aleseseră cu un geam spart și cu o serioasă 
cotrobăială prin bagaje (ei drace, în plină după-amiază, cu sute 
de oameni în jur și cu polițistul aproape!) Numai că aflam prea 
tirziu ca să învăţ minte; mă bizuiam pe norocul de la prima 
oprire. De data aceasta, în jumătatea de oră cînd îi jefuiau pe 
canadieni, mă jefuiau și pe mine doi picaros bărboși, călare pe 
motocicletă, și tot în plină lumină a după-amiezii, și tot cu sute 
de oameni în jur, și tot cu poliţia pe aproape. 

La Mâlaga, după trei zile, am găsit mașina așa cum o 
lăsasem, fără o zgîrietură; și nu-i pusesem la adăpost nici măcar 
ștergătoarele de parbriz, cel mai mizerabil gest de prudenţă pe 
care îl poate face un om cu mașina lui și pe care totuși este 
nevoit să-l facă de atitea ori, din păcate! 

În ziua plecării o mai văzui o dată pe cînd avionul lua înălţime, 
la ora unu; lucea în soare, și părea ea însăși o rudă a soarelui, 
nu cea săracă — să-i recunosc ceea ce i se cuvine, căci nu-i 
lipsește trufia. În ziua întoarcerii la fel am văzut-o, de foarte 
departe, în timp ce avionul pierdea înălțimea, duminică după 
amiază, pe la ora patru, cînd umbra turnului de control cădea 
asupra parcajului; mașina a mai prins o ultimă rază de soare, și 
atunci am simţit cît îmi fusese de credincioasă — și mi s-a părut 
cea mai strălucită dintre rudele soarelui. 


46 


În filmele cu Stan și Bran, poate și-n alte comedii, nu mai ţin 
minte, s-a făcut mult uz de reacţiile întirziate ale personajelor, 
exploatate astfel ca să creeze situaţii hazoase; știu că am ris 
mult, mai ales la început, cînd procedeul nu se uzase — rideam 
pînă mă durea ceafa. Cineva își întîlnește pe stradă dușmanul 
de moarte; cam așa se întîmpla, într-un rezumat care desigur că 
își pierde nuanțele. Și tocmai fiindcă e în alarmă, personajul, 
teribil de atent la lumea exterioară, trece privindu-și dușmanul 
în ochi, dar fără să-l vadă. Developarea se produce abia mai 
încolo, după un număr de pași calmi, și atunci panica 
personajului, survenită cu atît mai violent cu cît e mai întîrziată, 
apare într-adevăr cum nu se poate mai caraghioasă. 

Dar de ce-am ride de alţii, cu atita poftă, cînd ni se întîmplă și 
nouă la fel, și nu o singură dată? Azi mă întreb cum de nu i-am 
dat atenţie acelui personaj de pe aeroportul Málaga, pe lîngă 
care am trecut fuga, în timp ce vameșii îi răscoleau 
geamantanele aproape cu dușmănie? Figura lui îmi era 
cunoscută și, dacă n-aș fi fost grăbit să ajung la mașină, după o 
lipsă de trei zile și, mai ales, dacă situaţia nu mi s-ar fi părut 
imposibilă, adică de o incompatibilitate absolută, desigur că m- 
aș fi oprit o clipă și-atunci ceața din mintea mea ar fi fost 
risipită. 

Am apucat să văd pe masa de control un întreg depozit de 
parfumuri, cuprinsul a două sau trei valize, sute sau mii de 
flacoane, pe care vameșii le inventariau cu toptanul, aproape 
fără să le numere, în timp ce omul se apăra într-o spaniolă 
greșită, biîiguind cu stupiditate: „No tabaco, senor, no tabaco!“ 
Accentul schilod îi trăda, înainte de toate, originea nelatină. Era 
ușor de înţeles că venea din Canare, poate chiar de la Las 
Palmas, deși nu-mi aminteam să-l fi văzut nici în avion, nici pe 
aeroport, înaintea  îmbarcării; numai acolo unde preţul 
parfumurilor este derizoriu putea un om să cadă într-o ispită atît 
de compromiţătoare. lar acum, știind că rigoarea vameșilor 
privea îndeosebi tutunul, cu care se face permanent 
contrabandă, preţul acestuia fiind, comparativ, încă mai mic 
decît al parfumurilor, omul își invoca nevinovăția declarînd 
insistent: „No tabaco, senor, no tabaco!“ 


Dar nu, chiar dacă aș fi stat să-l privesc bine, tot ar fi fost 
peste putință să descopăr în el pe omul acela căruia, pînă ce am 
cunoscut-o pe Dominique, i-am purtat o admiraţie 
extraordinară. Era prea degradantă situaţia lui ca să pot face o 
legătură așa cum biiguia, perplex, privind rătăcit la vameși, 
parcă lovit în moalele capului, repetind întruna apărarea 
ridicolă: „No tabaco, senor, no tabaco!“ Într-adevăr, 
asemănarea era imposibilă! 

Ce e ciudat și mă pune pe gînduri în ceea ce privește 
capacitatea mea de a tria și a lega între ele unele întîmplări din 
urmă, care nu pot fi judecate decît împreună, n-am făcut 
asociația nici cîteva zile mai tirziu, cînd Dominique mi-a vorbit 
despre parfumuri. Căci iată, pe negindite, se apropie clipa cînd 
aveam să-i întîlnesc, pe ea și pe Vicht, deasupra Granadei; marţi 
dimineaţa. lar scena de pe aeroport se petrecea duminica după 
prînz. 

Nu pot să-mi explic cum de nu mi-am dat seama nici altă 
dată; întîmplarea parcă îmi ieșise din minte și bineînţeles că nu 
o notasem în caietul de drum. Abia acum, la atîta timp după ce 
omul acela a dispărut atît de grotesc, înghiţit de leopard în văzul 
unei arene înţesate de public, și după ce a pierit și biata 
Dominique, pulverizată de botul locomotivei, în gara Bellpuig, 
abia acum, rememorîndu-mi întoarcerea din Canare, mi-am 
amintit scena de la aeroport și am înţeles brusc. 

Acum privirea mi se întoarce în urmă, la fel de stupefiată ca a 
personajelor din comediile cinematografice, ale căror reacţii 
întîrziate mi-au stîrnit hazul odată. Abia acum îmi amintesc că 
mergînd fuga să-mi iau valiza în care nu aveam decit trei sticle 
de whisky cumpărate pe chilipir la Las Palmas, căci nu mă 
interesaseră nici parfumurile, nici pietrele semiprețioase cu 
preţuri ridicole — n-aveam cui le duce — am trecut pe lîngă 
avionul lui, tras în faţa vamei și păzit de poliție. Multă lume se 
îmbulzea să vadă, era un mic bimotor roșu ca flacăra, care mi-ar 
fi luat minţile altădată. l-am remarcat matricolele, italienești, și 
poate ele m-au derutat, fiindcă, după știința mea, domiciliul lui 
legal era la Nisa. Dar cred că mă apăr degeaba; n-am fost în 
stare să înţeleg situaţia, fără nici un fel de scuză, cum fără 
scuză n-am remarcat haina lui de piele, albastră, aruncată peste 
marginea carlingei, și pe care ar fi trebuit să mi-o amintesc cînd 
Dominique mi-a vorbit despre toate. 


Apoi, mai mult decît aceste scăpări nescuzabile, mă pune pe 
gînduri și mă scandalizează că niciodată nu mi-am amintit inelul 
pe care i l-am văzut atunci, cînd gesticula stîngaci în furia lui și 
mai stîingace, fiindcă își dădea seama ce inutil era să protesteze 
și să se apere. Să mă ierte cetăţenii din Mâlaga că în ceea ce 
privește muzica nu pot pune orașul lor alături de Salzburg; 
acolo, da, s-ar fi schimbat treaba; dacă un vameș ar fi avut 
inconștienţa să deschidă geamantanele, însuși directorul 
vămilor și chiar primarul orașului ar fi venit fuga cu limuzinele, 
să se scuze, cu jobenele în mînă. Pe aeroportul din Mâlaga 
nimeni nu făcea muzică, iar Hismasian gesticula ridicol, ca un 
cotoi năpirlit, apucat de ceafă, gesticula cu braţul lui — 
Dumnezeule! dacă e posibil să-ți închipui gesticulînd astfel 
braţul care avea putere de viaţă și moarte asupra unei lumi 
neasemuite. Numai briliantul de pe inelul de platină își păstrase 
puterea intactă și scotea sclipiri furibunde, ca fulgerele, dar cine 
și-ar fi închipuit că nu-i altceva decit sticlă?! 

Cînd Dominique mi-a vorbit despre inel, care avea un rol 
important în faţa publicului, după cum bagheta o avea în fața 
instrumentiștilor, ar fi trebuit să-mi aduc aminte; a fost o eclipsă 
inadmisibilă. Abia acum mi s-a făcut lumină în minte și am putut 
să leg între ele întimplările imposibile. Ciocnirea cu vameșii de 
la Mâlaga nu era prima lui înfrîngere, și n-a fost nici ultima. Seria 
o deschisese Dominique, cîteva zile mai înainte, cînd aruncase 
radioreceptorul în Manzanares. 

Știu de mult că farsele cele mai mari nu le fac oamenii, oricît 
ar avea imaginaţia de bogată, ci viața, în desfășurarea ei simplă 
și uneori plicticoasă. Nu are importanţă că radioreceptorul era 
fărimat și n-ar mai fi putut niciodată să prindă apelul; farsa se 
juca exact în clipa cînd Dominique îl arunca în Manzanares, căci 
tot în aceeași clipă Hismasian trecea Pirineii și o convoca la 
aeroport, cum avea obiceiul. 

În ziua aceea Dominique nu s-a mai întors acasă; de fapt nu s- 
a mai întors niciodată. A trecut doar pe la parfumerie, a luat un 
sac de drum, din multele pe care le avea acolo, a înghesuit în el 
cîteva lucruri absolut necesare, între ele un atomizor cu parfum, 
și s-a dus în Plaza Santa Ana, la parcajul subteran unde Vicht își 
pregătea mașina. Printr-o coincidenţă căreia însă n-am de ce să- 
i dau importanţă, și eu îmi ţinusem mașina tot acolo. Au fost alte 
coincidenţe, cu adevărat tulburătoare, de pildă faptul că într-o zi 


aşteptam microbuzul în faţa hotelului „Asturias“ tocmai cînd 
avea să coboare Dominique și să intre în parfumerie, dar mai 
ales întîlnirea noastră de deasupra Granadei, unde mă oprisem 
fiindcă mă neliniștea un zgomot provenit de la pompa de apă. 
De ce tocmai acolo, în acea zi și la acea oră? 

Erau pe drum de o săptămînă, mergeau la întîmplare, 
bucurîndu-se de Spania și de iubire. Ea n-avea nimic decit sacul 
de călătorie și purta aceeași rochie din ziua plecării, spălînd-o 
singură seara, pe la hoteluri, ca tinerii care colindă lumea cu tot 
avutul lor pe umeri. De aceea, fiindcă era atit de sărac 
îmbrăcată, la început mi s-a părut o aventurieră. Şi abia seara, 
în cîrciuma de la Cartagena, am început să-mi dau seama de 
personalitatea ei transmisă pînă și acelei rochii cam ponosite, 
pătată de vin o dată și murdară de cetină, pe care dacă o spăla 
n-avea cum s-o și calce, dar care, pe trupul ei, cum dansa cu 
infanteriștii, devenea fascinantă. 

Gîndindu-mă la acele coincidenţe care mi-o scoseseră în cale 
de două ori, potrivind clipele cu o precizie astronomică, altfel 
am fi trecut unul pe lîngă altul și nu ne-am mai fi întîlnit 
niciodată, m-am întrebat ce forță potrivise întîmplarea invers, în 
ceea ce îl privea pe Hismasian, decalînd timpul cu treizeci de 
secunde și făcînd ca el să ajungă în fața parfumeriei în clipa cînd 
Dominique dădea colţul hotelului „Asturias“ și traversa Carrera 
de San Jeronimo, ca să se ducă în Plaza Santa Ana? 

Negăsind-o pe aeroport, în alte împrejurări, Hismasian ar fi 
decolat imediat și ar fi luat drumul înapoi, reprimind brutal și 
fără drept de apărare ceea ce socotea că ar fi, din partea ei, o 
ofensă. Acum însă îl urmărea o nemulțumire, presimţirea unei 
înfrîngeri, chiar dacă refuza să o creadă posibilă; oricum, nu se 
simţea în stare să folosească armele cele mai dure. Seara 
trecută, la Strasbourg, incidentul se repetase a doua oară, 
ameninţind să devină sistematic — în propria lui orchestră, 
construită de el și domesticită în douăzeci de ani de luptă 
nemiloasă cu instrumentiștii! Toţi îi simţiseră cnutul, și se 
supuneau, cu umilinţă, ca animalele bătute; toţi visau 
răzbunarea, dar pînă atunci, cînd izbucneau aplauzele în public, 
se ridicau în picioare, electrizaţi, și își aplaudau stăpinul ei înșiși, 
cu frenezie, nădăjduind că el le va arunca o privire și le va face 
un semn de mulțumire! 

A doua oară, seara trecută, se întîmplase același incident, la 


cea mai cîntată din bucăţile programului, că o știau pe dinafară, 
notă cu notă, pînă și ușierii, simfonia a patra de Beethoven, din 
care el își făcuse în ultimul an o ambiţie furibundă. Nu era 
bucata în care să-și poată desfășura cel mai bine revărsarea lui 
de forţe, asemuită de unii cu cascada Niagara, dar totdeauna 
într-un program de concert e nevoie de o deschidere mai 
cumpănită, mai puţin angajantă, mai neutră, ca pe nesimţite, 
printr-o creștere progresivă, printr-un marș către muzică, ea să 
anuleze depozitul de trepidaţie și zgomot din sufletul publicului. 
Publicul vine la sala de concert cu automobilul, și chiar dacă ar 
veni în caleașcă sau pe jos, în pas de promenadă, n-ar scăpa în 
nici un caz de teroarea mecanică, fiindcă ea îl însoțește tot 
drumul, iar uneori, la traversări bunăoară, devine agresivă. Dar 
aceasta este ultima fază a poluării psihice și nervoase cunoscută 
de lumea modernă, de fapt poluare totală, întrucit înainte de a 
se ajunge la ea, omul a fost chinuit îndelung în structura lui 
fizică. 

Pînă să pornească spre sala de concerte, ca să-și trăiască 
ultima îndatorire a zilei, omul s-a deplasat încontinuu, de 
dimineaţa pînă seara, dacă nu în spaţii geografice mai vaste, 
măcar în perimetrul orașului sau pe verticala buildingului unde 
lucrează. Unii, înainte de a-și pune smochingul pentru spectacol, 
au făcut mii de kilometri cu avionul, adesea între două 
continente și dintr-o emisferă în alta. Oricît de puţini ar fi 
aceștia, luaţi ca un exemplu de limită, nu mai puţin poluaţi sînt 
sedentarii, căci și ei participă din plin la trepidaţia lumii, datorită 
ziarelor, cinematografului, jurnalului radiofonic și televizorului, și 
mai ales acelor simţuri necunoscute, mijloace de comunicaţie 
încă necercetate științific, datorită cărora omul civilizat ia parte, 
fără voia lui, dar nu inconștient, la toate frămîntările mondiale. 

Întorcîndu-mă la acea ultimă fază a maltratării lui diurne, iată- 
| pe omul iubitor de muzică îndreptindu-se spre sala de 
concerte, pe singura cale posibilă, strada orașului. Tipetele 
claxoanelor, cu cît mai interzise și deci mai izolate, cu atît mai 
enervante, scriîșnetul cauciucurilor pe pavaj, în demaraje 
smintite, acompaniate de urletele motoarelor cu acceleraţia 
împinsă pînă la nebunie, apoi izbiturile de frînă, ca niște 
pumnale răsucite în inimă, răscolesc ultima rămășiță de pace 
din spiritul omului și el ajunge în faţa orchestrei incapabil s-o 
asculte fără să se crispeze, cu mîinile încleștate pe braţele 


fotoliului ca pe scaunul electric. De obicei, prima bucată din 
program este supusă sacrificiului, uneori chiar și a doua, dacă 
prima n-a fost bine aleasă. 

Ca să nu stîrnesc pofta de ripostă a specialiștilor, sînt dator să 
spun că părerile acestea, subscrise de mine cu deplină 
convingere, aparţin și ele unui specialist de prima mînă, 
secretarul muzical al lui Hismasian. El propunea programele, 
fiind un cunoscător necontestat nu doar al întregii literaturi 
muzicale tipărite și chiar a celei manuscrise, din care de atitea 
ori a extras neașteptate și memorabile prime audiții, dar la fel 
de bun cunoscător al publicului de pe toate cinci continente, iar 
pe deasupra avînd și un subtil simţ al circumstanțelor; poate 
mai mult decît un simplu simţ, ci mai degrabă o adevărată 
erudiție. Într-o carte de mărturisiri, „Cum am împușcat 
leopardul“, apărută acum citeva luni într-o editură modestă, 
chiar necunoscută, de la Zurich și rămasă fără nici un răsunet, 
secretarul spunea despre Hismasian tot ceea ce o omenire 
întreagă ar fi așteptat cu sufletul la gură să afle pe cînd el era în 
viaţă, însoţit de glorie, iar astăzi nu mai interesează pe nimeni. 

O asemenea prăbușire rămîne fără explicaţie și în același timp 
fără asemuire. Nu cunosc, și desfid pe cineva să mă contrazică, 
un exemplu mai stupefiant de frîngere a destinului; niciodată 
moartea fizică a unui om nu a antrenat atit de violent și rapid 
dispariția lui spirituală, împlinită cu mult înaintea descompunerii 
organice. Fiindcă leopardul care l-a mîncat pe Hismasian n-a 
apucat să putrezească, iar despre fostul lui stăpîn nu mai 
vorbește nimeni. Pînă și discurile lui, deţinătoare a celor mai 
mari premii și socotite inegalabile, în toate genurile, azi nu se 
mai vînd decit la solduri. 

In interpretarea lui Hismasian, simfonia a patra de Beethoven, 
atit de nespectaculoasă la urma urmelor, avea darul de a crea 
ambianța de concert, de a scoate oamenii din turbulenţa 
cotidiană și a-i scufunda în muzică, numai cu cele treizeci și opt 
de măsuri ale primei mișcări, un adagio de trei minute. Autorul 
cărţii de unde am extras tot ce urmează cu privire la sfîrșitul lui 
Hismasian dă și explicaţia acelui proces de convertire rapidă, 
dar nu mă încumet nici s-o rezum, nici s-o comentez, fiind de o 
prea mare ambiţie științifică. Oricum, din relatarea lui, altminteri 
clară și inteligentă, am înţeles că secretul constă în dialogul 
calm, aproape impasibil și de-o modestie care atrage toate 


simpatiile, după cum trezește și toate întrebările, convorbirea 
aceea, pe jumătate sfătoasă, pe jumătate tristă, dusă de 
contrabași cu fagoţii. Am ascultat alte trei interpretări, cîte am 
avut la îndemînă, din curiozitate, nu din pedanterie, a lui Bruno 
Walter, apoi a lui Karayan, în care adagio durează trei secunde 
mai puţin ca la alţii, și, în sfîrșit, ultima, a lui Barschai, cea mai 
reținută și mai meditativă, în care ansamblul abia depășește, și 
numai la mare nevoie, sonoritatea unei orchestre de cameră. In 
toate trei interpretările, dialogul dintre fagoţi și contrabași, 
aceștia însoţiţi de violoncele, există, desigur, dar fără o 
subliniere excesivă, ba uneori atît de discret încît e greu 
sesizabil dacă nu-l știi dinainte. Nici nu cred dealtfel că ar 
rezulta dintr-o gîndire a compozitorului, ci poate să fie numai un 
joc simplu de sunete. Hismasian a introdus în acest dialog o 
neliniște crescîndă, și în mod evident ea anunţă trepidaţia 
citadină. 

Concertul nu se ascultă în mijlocul naturii, ci în centre 
aglomerate, sub o apăsare continuă. Hismasian nu încearcă să 
eludeze apăsarea, ci o confirmă, fără însă a se folosi de mijloace 
infernale; el nu se îndepărtează de partitură, în schimb dublează 
numărul fagoților, contrabașilor și violoncelelor, pe care, în plus, 
printr-un artificiu nefolosit încă de nimeni, îi aduce în primul plan 
al scenei și la cele două extremităţi ale ei, fagoţii în stînga, 
astfel că dialogul se duce pe deasupra ansamblului, alcătuind o 
boltă de sunete. După o introducere puţin misterioasă a 
orchestrei, în pianissimo, fără alămuri și fără percuţii, în măsura 
a șaptea fagoţii intervin cu o întrebare neliniștită, un sol bemol 
lung, care cade sfișiat pe mi și se termină scurt cu un fa în 
măsura următoare. În măsura a noua, contrabașii răspund, cu 
aceleași sunete, două octave mai jos, dar răspunsul e de fapt o 
a doua întrebare, mai neliniștită decît prima. Dialogul se repetă 
după un timp, cu un semiton mai sus, ceea ce face să crească și 
mai mult starea de neliniște emanînd din orchestră. 

Nu am asistat la nici unul din aceste concerte, mă bizui pe 
relatarea secretarului, cel care a împușcat leopardul. Explicaţia 
lui privind efectul asupra sălii mi se pare interesantă, dar cred 
că în același timp este și foarte caraghioasă. Inchipuiţi-vă cele 
cîteva sute de oameni dintr-o sală de concert, majoritatea 
obosiţi, tracasațţi, îngrijoraţi de ziua următoare, gîndindu-se cum 
să-și rezolve încurcăturile; femeile părăsite de amanți își sfișie 


batista sau își înfig unghiile în palmă și greu își stăvilesc 
lacrimile; bărbaţii înșelaţi de neveste își pipăie revolverul în 
buzunarul fracului, gîndindu-se dacă să tragă în antract, sau la 
urmă, sau poate mai bine în stradă... lertaţi-mă, aceasta este 
viziunea secretarului, și nu o duc mai departe, fiindcă mi se pare 
nenorocită, deși s-ar putea ca el să aibă dreptate; oricum, e 
sigur că știe mai multe decît mine. 

Voi admite că multă lume din sala de concerte e foarte 
chinuită, mulţi în pragul neurasteniei și prea puţini sînt cu 
adevărat capabili și cu adevărat dornici să asculte muzică. In 
această atmosferă care nu făgăduiește nimic bun, după cele 
șapte măsuri ale orchestrei, izbucnesc fagoţii în stînga, cu o 
intensitate neprevăzută, dar fără să se poată spune că falsifică 
partitura. In clipa aceea, tot publicul întoarce surprins capul spre 
stinga și, înainte de a înţelege ce se întîmplă, intervin 
contrabașii cu violoncelele în partea opusă, ceea ce duce la o 
mișcare inversă a capetelor, tot atît de bruscă și de surprinsă. 
Desigur că efectul cel mai bun se produce în centrul sălii, unde 
mișcările cefei au amplitudini simetrice; în părţile laterale se 
accentuează una din ele, spre dreapta pentru publicul din stînga 
sălii, spre stînga pentru cel din dreapta. Dar în tot cazul, 
vertebrele cervicale sînt supuse unei gimnastici nemaipomenit 
de binevenită la începutul concertului, după o zi în care mulţi 
oameni au stat cu ceafa ţeapănă, congestionată, de unde o 
proastă circulaţie a sîngelui în creier, cu toate consecinţele 
știute, inclusiv migrena prenocturnă. Neliniștea exprimată de 
cele două grupe de instrumente, în loc să se transmită 
publicului, mărind dispoziţia lui pentru suferinţă și accentuîndu-i 
sentimentele catastrofice, produce o reacţie inversă, prin simplu 
fapt că stimulează circulaţia sîngelui. Oamenii au o primă 
tresărire optimistă, urmată de a doua, mult mai evidentă. In sală 
se simte un freamăt, umerii tuturor spectatorilor se înalţă, 
fiecare crește puțin din el însuși, așteptind revelaţia deplină. In 
ultimele trei măsuri, cînd dialogul între fagoţi și contrabași e 
sfîrșit definitiv și orchestra, fără să se precipite, se lăţește pe un 
acord în fortissimo, unde intervin deodată și cornii, și 
trompetele, și timpanii, cu forţa pe care numai Hismasian știe să 
o smulgă instrumentelor, cu părul lui fluturat pe frunte — 
zdrobitoare imagine, cum spune secretarul, scoțind un ah! 
suspect, de femeie îndrăgostită — atunci publicul, puţin ridicat 


pe virfuri, apăsîndu-și mîinile în braţele fotoliului, e gata să-și 
înceapă cavalcada, nu mai rămîne decit să se audă comanda: 
„Sus pe cai!“ ca toată lumea să se năpustească spre vestul 
sălbatic, săltînd în șa allegro vivace. 

Într-adevăr, părţii care urmează, legată de prima, Hismasian îi 
dă un suflu de cavalerie, străin de intenţia lui Beethoven, 
amintind, ca sugestie, pe Rossini, cu galopul lui din „Wilhelm 
Tell“, atît de des folosit în filmele western. Discutabil sau 
condamnabil, partida cu publicul este cîștigată și oamenii 
aplaudă furtunos la urmă, recunoscători pentru o seară cînd se 
pot lipsi de obișnuitele deconectante. 

Incidentul se petrecuse prima oară la Basel (de unde ţin minte 
că îmi cumpărasem pantofii aceia minunat de ușori, fabricaţi în 
Africa). Nu mă opresc asupra întîmplării, deoarece trei seri mai 
tirziu avea să se repete la Strasbourg, orașul lui Charles Munch, 
care fusese în ultima parte a vieţii, fără voia lui, bietul, 
concurentul lui Hismasian, capabil să-l înnebunească de furie: 
prin modestia lui, prin bunătate, prin blindeţe, prin căldură. Nu 
am căderea să judec care din ei trebuie socotit primul. Nu am să 
săvirșesc greșeala secretarului; fără nici o rezervă, acesta 
optează pentru Hismasian, cu o patimă iarăși cam feminină. 
Cred că o comparaţie poate fi făcută, dar nu și o clasificare. Fără 
a spune că unul era mai bun decit celălalt, continuînd să-l admir 
pe Hismasian și să mă bucur cu orice prilej de muzica rămasă de 
la el pe discuri (căzută în desuetudine), simpatia mea a mers 
totdeauna spre Munch. Poate din vremea cînd nu-l ascultasem, 
ci doar citisem o carte a lui, foarte cuprinzătoare, deși era abia 
ceva mai mult decit o broșurică, unde își explica arta cu o 
bunăcuviință care mi-a mers drept la inimă. Mai tîrziu, cînd l-am 
ascultat, el a căpătat în inima mea un loc și mai mare, 
înlocuindu-l pe Enescu, la mulţi ani după ce acesta își pusese 
bagheta pe piept și închisese ochii (cei buni, de căprioară, 
pentru care las astăzi să-mi vină o lacrimă). 

In mod firesc, la Strasbourg, Munch avea admiratori fanatici; 
ei însă n-ar fi mers niciodată pînă la patimă, manifestînd vreo 
ostilitate față de un oaspete, fie el și mai înzestrat decit iubitul 
fiu al orașului. Totuși, Hismasian fusese întotdeauna în alarmă 
față de acești oameni, totdeauna se așteptase la obstrucţiune, 
la o cabală, și chiar dacă așa ceva nu se întîmplase niciodată, 
păstra impresia că Strasbourg era locul unde lupta lui cu Charles 


Munch continua cu înverșunare, la ani după ce bunul om se 
dusese în Paradis, să dirijeze concertele îngerilor. E adevărat 
însă că un mort poate deveni uneori un adversar mult mai 
redutabil decit a fost în viaţă. 

Urmărit de primul incident, Hismasian își luase la Strasbourg 
măsuri de apărare, dictate de o stare învechită cu panica. Un 
geniu rău vroia să-l dărime, îl simţise planînd deasupra 
orchestrei în concertul de la Basel, și cîteva clipe nu mai făcuse 
decit gesturi mecanice, lipsit de forţa lui proverbială; din fericire, 
nimeni nu-și dăduse seama, iar momentul penibil se încheiase 
cu un foc de revolver și fără explicaţii. 

Plecat în goană la Strasbourg, secretarul izbutise să mai 
recruteze încă șase fagotiști, pe lîngă cei doisprezece și așa 
exageraţi la număr; de asemenea, încă șase violonceliști și cinci 
contrabasiști, deși Hismasian îi recomandase să-i aducă pe puţin 
zece. In ajunul concertului, secretarul repetă cu fiecare pe rînd 
partitura lor atît de redusă, din adagio, fiindcă la atit li se 
reducea rolul; restul timpului stătea în repaus pe podium, ceea 
ce este destul de neplăcut, mai ales în rîndul întii. 

Apoi Hismasian îi examinase el însuși pe noii veniţi, înaintea 
repetiţiei generale, și după cîteva bruftuluieli se arătase 
satisfăcut. Repetiţia generală, la zece dimineaţa, decursese 
bine, instrumentiștii de împrumut se integrau corect în 
sonoritatea orchestrei, totuși Hismasian pretinse o reluare, la 
șase după-amiază; deși era prea mult, nimeni nu ciîrti și repetiţia 
decurse iarăși fără nici un incident. Şi iată că la ora opt, după ce 
răsunară acele enigmatice șase măsuri din simfonia a patra, 
masa fagoţilor, la semnul baghetei de fildeș, emise prin 
șaisprezece instrumente neliniștitorul sol bemol. Tot publicul 
întoarse capul spre stînga; înviorarea începea cu acest prim 
sunet. Următoarele două, emise corect, cu timbre egale, într-un 
unison perfect, nu făcură decit să sporească neliniștea, 
predispunînd pe ascultători la o stare de spirit cu totul nouă. 
Cele trei note scurte ale viorilor, do, mi și fa, anunțau surpriza 
următoare, dar fără s-o dezvăluie, și cînd după aceea intrară 
contrabașii și violoncelele, aproape treizeci de instrumente 
deodată, capetele publicului săriră la dreapta. Fizionomiile se 
luminau, de pe acum sîngele ajungea mai bine la creier și 
inimile băteau mai voioase. 

Inainte de a povesti scena care urmează, cu amestecul ei de 


grotesc și demenţă, m-am gîndit dacă n-ar trebui lăsată 
deoparte, atita timp cît altă scenă, mai grotescă și mai 
dementă, își așteaptă rîndul, și peste ea într-adevăr nu se poate 
trece; mă refer la spectacolul din arenă, cînd pe Hismasian l-a 
mîncat leopardul, odată cu ultimele acorduri din „Amurgul 
zeilor“. 

Spre a nu se bănui că aș fi fost capabil să caut o legătură atit 
de ieftină între sfîrșitul lui și al Walhalei, sînt nevoit să anticipez, 
nefăcîind altceva, dealtfel, decit să reproduc relatarea 
secretarului: leopardul era întăritat încă dinainte, de la primele 
trei spectacole ale tetralogiei, iar „Amurgul zeilor“, ultimul 
dintre ele, n-a făcut decît să-l ducă la exasperare; deci e vorba 
de un adevăr și nicidecum de o născocire literară, care n-ar 
putea fi decît dubioasă. 

Așa că, după destulă gindire, am convenit cu mine însumi să 
povestesc întimplarea de la Strasbourg, deoarece „Amurgul 
zeilor“ nu va fi o repetare, ci, într-un fel, continuarea ei și 
încheierea fatală. 

Nimeni n-a putut să-și explice, și nici măcar secretarul, cu 
toată marea lui erudiție, ce s-a întîmplat cu contrabasiștii și apoi 
cu restul orchestrei. Totul a început bine, ca și la Basel, masa 
contrabașilor, la unison cu violoncelele, au emis simultan și cu 
multă precizie un sol bemol care a făcut ca toate capetele 
publicului să se întoarcă la dreapta, și așa au rămas, fixate 
magnetic. După trei timpi, cu o ușoară prelungire datorită felului 
cum înţelegea Hismasian să mărească neliniștea, s-a auzit cum 
nu se poate mai precis și mai limpede acel mi becar, ca o 
prăbușire; urma rezolvarea cea mai simpla, încheierea ideii și o 
primă fază din potolirea neliniștii, cînd sunetele întrebătoare 
urcă un semiton și se termină pe fa, ca pe o tonică. Dar iată că 
în locul acestui sunet, toate contrabasele și violoncelele, unite 
printr-o voinţă diabolică, emiseră un sonor la diez, dînd în mod 
absurd ceea ce se cheamă o cuartă mărită și care reproduce un 
ignobil sunet animalic, să-mi fie iertat, dar nu pot spune altfel, și 
anume, răgetul măgarului. Toate capetele reveniră la mijloc, cu 
o mișcare bruscă și speriată, toate privirile se fixară în ceafa 
dirijorului, și toți avură timp să vadă cum acesta era străbătut 
de o convulsiune, ca și cum prin trupul lui ar fi trecut o puternică 
descărcare electrică. 

Orchestra, deși izbită violent, ceea ce o făcu să se clatine, nu 


se opri și pacea reveni brusc, după acea clipă cu adevărat 
dementă. Hismasian își reluă mișcările, conducînd sunetele 
puţin sacadate care duc repede la reluarea temei, cu un 
sforzando. Perplexitatea lui era probabil atît de mare, că nu mai 
putea să reacționeze. La Basel făcuse un gest prompt, și într-un 
fel brav, deși poliția îl socotea condamnabil; cum nu conducea 
niciodată cu partitură, nici chiar primele audiții, desigur că nu 
avea pupitru în faţă; și cum nu găsea în ce să bată cu bagheta, 
ca să-și oprească instrumentiștii, scosese revolverul și trăsese la 
picioarele  contrabașilor. Un instrument se făcuse ţăndări, 
așchiile săriseră în sus ca de explozie, toată lumea încremenise 
și scena se sfirșise onorabil; o împușcătură rezolvă multe, ca în 
duelurile de pe vremuri. Atît că poliția confiscase revolverul. 

Acum, la stupefianta repetare a incidentului, Hismasian nu 
mai avea cu ce trage, și poate că nici n-ar mai fi fost capabil, 
înainte de a-și veni în fire, fagoţii reluaseră întrebarea, cu acel 
semiton mai sus, care mărea neliniștea, și iarăși se suciseră 
capetele spre stînga, făcînd ca multora să le trosnească 
vertebrele de la ceafă. 

Secretarul spune că probabil un duh rău intrase în sală, ba 
încearcă să insinueze că ar fi fost chiar spiritul decedatului 
Charles, venit să facă batjocură. Fapt este că fagoţii, care 
cîntaseră corect prima dată, contaminaţi poate de contrabași, 
încheiară întrebarea cu o formidabilă cuartă mărită; Hismasian 
scăpă bagheta și își duse miinile la urechi, electrocutat încă o 
dată. 

Răgetul acela ca de măgar mai făcea încă să ţiuie auzul 
spectatorilor și să vuiască aerul de sub cupolă, cînd contrabașii 
intrară fără intervenţia dirijorului și repetară încă mai violent 
cuarta mărită, poate cel mai barbar sunet din muzică. Şi uite 
așa se răspîndi nebunia, întîi în orchestră, apoi în sală. În timp 
ce Hismasian, cu spatele la public, încă măreț, deși gata să 
cadă, își ţinea urechile astupate cu mîinile, contrabașii și fagoţii 
reluară dialogul lor, deși se epuizase, și se puseră să-l repete 
întruna, ca și cum și-ar fi făcut în necaz unii altora; era ca o 
boală molipsitoare, pe rînd li se asocie tot restul orchestrei, întîi 
alămurile, aproape sinistre, apoi clarinetele, flautele și oboaiele, 
și chiar timpanistul își acordă instrumentele în cuartă mărită și 
intră în ansamblu cu bătăi fortissime. 

Cele ce urmară, deși depășesc orice închipuire, mă miră mai 


puţin, ba chiar mi se par explicabile. Publicul se ridică în 
picioare, și curînd toată sala scotea, împreună cu orchestra, 
răgetul măgarului, din ce în ce mai puternic. Nici nu mai știu 
dacă se poate spune că era o scenă de nebunie, și nu un alt fel 
al oamenilor de a-și exprima sentimentele, cu o alt fel de 
muzică, încă nescrisă, dar necesară. 

Momentul culminant fu acela cînd Hismasian își luă mîinile de 
la urechi și ridică braţele; primul violonist se aplecă repede, 
culese de jos bagheta căzută și i-o întinse. lar el, răsucindu-se 
cînd spre orchestră, cînd spre sală, cu forţa lui încă neștirbită, cu 
părul fluturîndu-i pe frunte, tocit și sărăcit, dar încărcat de 
energie, îi electriză pe unii și pe alţii, asociindu-se și el, cu vocea 
lui ca de trompetă, și ducînd răgetul măgarului la o expresie 
nemaiîntilnită. 

Spre a marca sfîrşitul scenei, secretarul folosește cuvîntul 
delir. Cred că nu se înșală. Se înșală însă cînd afirmă că în sală 
se afla și Dominique. Eu știu cel mai bine că în seara aceea 
Dominique stătea mînă în mînă cu Vicht, sub privirile stupide ale 
Torsilei; atunci avea să scape sticla de vin pe mozaicul din 
bucătărie. Era în ajunul zilei de la capelă. 

lar în ziua capelei, Hismasian, după o noapte mai delirantă 
decit fusese seara, urmărit încă de urletul măgarului, zbura spre 
Madrid. Dominique urca dealurile în Casa de Campo... 

Negăsind-o la aeroport, în loc să plece numaidecit, ofensat în 
orgoliul lui fără asemuire, Hismasian se duse s-o caute la 
parfumerie. Dominique tocmai ieșise și dădea colţul hotelului 
„Asturias“. 

Hismasian nu-i știa adresa, niciodată nu avusese nevoie s-o 
știe; mijlocul lui de comunicaţie era radioemițătorul, care nu 
primea nici un răspuns de astă dată, și nici nu mai putea să 
primească, fiindcă radioreceptorul zăcea aruncat în Manzanares. 
La ora aceea, cînd cădea noaptea, Dominique, încă prăfuită și cu 
rochia plină de cetină, gonea cu Vicht spre Sevilla, exaltată de 
iubire și de lumina farurilor care sfișia misteriosul întuneric al 
Extremadurei. Ce zile minunate urmară în drumul lor fără nici o 
ţintă decit bucuria, pe unde, curînd după ei, aveam să trec și eu, 
de parcă le-aș fi luat urma! Astăzi, cînd îmi amintesc etapele 
acelea din sudul Spaniei, parcă o văd în faţa mea pe Dominique, 
deși încă n-o cunoscusem, înlănţuită de Vicht, gata să-l omoare, 
și fluturîndu-și părul negru ca un zăbranic pe geamul mașinii. 


Neputînd să plece pe întuneric, Hismasian rămase, de data 
asta fără onoruri, la hotelul unde Dominique fusese amanta lui, 
în împrejurări pe care ea le socotea jignitoare, deși le acceptase. 
Mă lăsase să înţeleg că ar fi fost o datorie, și mult timp am 
crezut că se referea la avantajul oferit de el în aprovizionarea cu 
parfumuri; azi încep să cred că datoria ei era alta, dar nu știu 
dacă vreodată voi avea îndrăzneala să mă destăinui. 

De cîte ori se trezi în noaptea aceea, cînd Dominique, pe 
treapta beatitudinii, dormea lîngă Vicht, la paradorul din Zafra, 
Hismasian deschise radioemiţătorul și repetă apelul. În zori se 
duse la aeroport, fiindcă nu mai putea să doarmă, dar își dădu 
seama că nu putea nici să se întoarcă; urletul măgarului îi 
revenea în ureche îndată ce se gindea la concertele următoare, 
amiînate fără termen. Secretarul spune că pierderea în bani era 
uriașă, dar că în schimb prestigiul lui Hismasian nu avusese 
nimic de suferit la Strasbourg, dimpotrivă, în jurul lui se crease 
un nou mit, pe lîngă altele, și mai enigmatic decit toate. 
Hismasian devenea un mister din ce în ce mai mare și nimeni nu 
mai nădăjduia că are să-l poată dezlega pînă la moartea lui, și 
chiar după aceea, pînă la o eventuală reînviere. 

Pe betonul din fața avionului, Hismasian văzu o giză roșie, 
numită, mi se pare, Boul Domnului, deși nu se potrivește; unii 
cred că poate să arate destinul. Hismasian o puse în palmă, și 
după citeva ezitări, giza zbură spre sud. O urmă și merse pînă la 
Casablanca, de unde luă benzină. Deși nu avea patent de zbor 
peste Atlantic, se hazardă să treacă în insulele Canare, unde 
ateriză pe aeroportul Las Palmas. Inseamnă că se aflase acolo în 
același timp cu mine. Secretarul nu știe ce gîndea el atunci în 
legătură cu Dominique; faptul că luase cantitatea aceea 
scandaloasă de parfumuri, profitiînd de un preţ redus la mai 
puţin de jumătate, îl îndreptățește să creadă, ca și mine, că 
intenţiona s-o caute din nou, trecînd peste ofensă sau, 
dimpotrivă, netrecînd deloc, ci urmărind s-o pedepsească, într- 
un fel sau în altul, cum numai el putea să știe. Ceea ce este 
sigur, Dominique, prin tăcerea ei, adică prin nesupunere, îl 
scosese din fire; poate abia acum își dădea seama că se folosise 
de ea cu prea multă ușurință, abia acum îi simţea și-i 
recunoștea farmecul de care se bucurase nepăsător, și eu știu 
bine pînă unde ar fi trebuit să-l transporte farmecul acela pe un 
om neotrăvit de propria lui forţă. În sfîrșit, m-am gîndit că poate 


chiar o iubea, cum s-a și adeverit în săptămiînile următoare, deși 
secretarul nu vrea să recunoască. Fapt constatat deocamdată 
rămîne că tulburarea îl dusese la fapte necugetate, zborul spre 
sud, fără pregătire, zborul peste Atlantic, fără aprobare, și 
nesăbuita achiziţionare de parfumuri. Semnalat pentru aceste 
abateri, aviația grănicerilor îl întîmpină cînd se întorcea în 
peninsulă și-l sili să aterizeze la Mâlaga, unde l-am întîlnit în 
postura aceea penibilă, de contrabandist, gesticulînd ridicol și 
repetîndu-și apărarea stupidă: „No tabaco, senor, no tabaco!“ 


47 


Abia astăzi, cînd refac în gînd zborul peste Atlantic pînă la 
insulele Canare, unde mergeam chemat de o datorie tiranică, și 
mă văd decolînd de la Málaga, lăsînd repede de tot pămîntul sub 
mine, îmi dau seama că deplasarea aceea e o rupere de pe 
traiectorie, o ieșire din propria mea cronică și nicidecum o 
întoarcere la ea, cum vroisem. Insulele Canare, odinioară o grea 
nostalgie, erau acum cu totul ieșite din preocupările mele și nu 
fiindcă și-ar fi pierdut vechea lor forță de sugestie, ci fiindcă în 
spiritul meu începuse să crească o altă obsesie. La mai puţin de 
două sute de kilometri distanţă, dincolo de Granada, și numai 
peste cinci zile, ea avea să-și găsească o primă formă exterioară 
în întîlnirea cu Vicht și cu Dominique. Astăzi mi se pare de 
necrezut că în clipa cînd zburam spre Canare nu știam nimic 
despre ei, chiar dacă pe ea o mai văzusem o dată, în faţa 
hotelului „Asturias“, cînd cobora din microbuzul numărul opt, să 
meargă la parfumerie. Mult timp am crezut că fusese ceva cu 
totul întîmplător; acum sînt înclinat să cred că faptele se legau 
între ele, și încă mult mai de departe, din noaptea cînd 
întîlnisem pe Valea Rinului fata cu cercelul de aur, dacă nu 
cumva și mai de mult, dintr-un timp pierdut dincolo de orice 
amintire. 

Ceea ce este neîndoios, îndată ce am decolat de la Mâlaga, 
m-am simţit mai singur ca niciodată, înstrăinat pînă și de mine 
însumi. Astfel, incursiunea în insule rămîne cam în exteriorul 
meu, într-o viață secundară, ca o scurtă paralelă la viața mea 
adevărată, care îmi seamănă întru totul și mă definește. 

După ce mi-am văzut o ultimă oară mașina, scînteind în 
soare, totul în jur a devenit foarte albastru, un albastru 


dizolvant, capabil să anuleze toate culorile celelalte ale lumii, 
pînă și peisajul alb din Extremadura, ultimul rămas pe retină. 

Mai tîrziu, cînd Vicht îmi povestea dimineaţa din capelă, unde 
tot ce-l înconjura devenise albastru, pînă și amintirile, iar peste 
ele devenise albastră însăși iubirea lui pentru Dominique, mi-am 
amintit zborul de la Málaga, la o înălţime atit de mare, că lumea 
se vedea purificată, și mi-am explicat de ce toate în iubirea lor 
erau albastre: fiindcă iubirea lor era un zbor pînă în afara 
atmosferei, limita adevărată a cupolei pictate de Goya. 

Oricite pierdusem din mine odată ce mă despărţisem de 
mașină, simţul geografiei îmi rămăsese, așa că urcîndu-mă în 
avion am avut grijă să-mi găsesc repede loc la o fereastră din 
stînga și în faţa aripii, ca să văd Africa. Am văzut-o, după puţine 
minute, cînd comandantul anunţa că în dreapta va apare 
Gibraltarul. Cei din dreapta și-au lungit giturile să privească; n- 
aveam de ce să regret priveliștea, deoarece fusesem pe acolo 
abia acum citeva ceasuri. 

Valuri și vîrtejuri se fac în fragilele noastre suflete cînd 
mergem cu viteză atît de mare. Dacă un om lasă o trenă în 
urma lui, trecînd prin viaţă, o ardere — scîntei, curcubeie — sau 
semnale de corn și de trompetă, eu poate mai eram atunci, prin 
ceva din toate acestea, în La Linea sau în San Roque, de unde 
priveam un avion supersonic zburînd spre insulele Canare. Dar 
mai eram și la Tarifa, și la Córdoba, și în multe locuri din urmă, 
și peste tot mă vedeam de la înălţime, iar de jos, de 
pretutindeni, vedeam zborul avionului care mă ducea spre Las 
Palmas. 

Nu am să reiau, nici măcar în gindul meu, cartea scrisă odată, 
despre vremea cînd am fost pe ocean în vestul Africii. Dar mi- 
era imposibil să închid ochii, și dacă priveam coasta, răsărind 
din aburi, ca la facerea lumii, mă vedeam și acolo, privind de pe 
puntea vaporului, cu sufletul frămîntat de doruri, avioanele 
supersonice zburînd spre insulele Canare. Aș fi vrut să identific 
locurile pe unde fusesem în acele o sută de zile, El-Arich, 
Senitra, Sale, El Jadida, localităţi citite pe hartă, dar invizibile de 
la distanţa noastră de navigaţie; iar între ele Casablanca, un 
miraj fără cauză. 

Nu identificam nimic din toate acestea, fiindcă niciodată nu le 
cunoscusem; știam doar că zbor pe coastele Africii, în vreme ce 
gîndul meu se tot ducea înapoi, la Mâlaga. Vedeam șosele, și nu 


știam unde ajung, vedeam fluvii, și nu le știam numele. Pămîntul 
roșcat apărea ca pe globul terestru, dar fără luciul sticlei, ci ros 
în prea lunga lui viaţă, atît de disproporţionată cu viața noastră. 
N-am putut să știu nici care era Capul Cantin, și nici Capul Juby, 
repere atît de obsedante în lunga navigaţie nenorocoasă. Și 
totuși, m-am gîndit, văzînd geografia de la înălțime, noi, bieţii 
oameni, în anii noștri, mai puţini decit erele, găsim timp să le 
descoperim și să le măsurăm pe toate, și facem din Africa o 
hartă nu mai mare de două șchioape, cu munţi, cu deșerturi și 
cu fluvii miloase. 

Era atit de mic continentul, că abia izbutea să pună o pată în 
spaţiul care continua să rămînă albastru. Am traversat zona 
dintre insule și continent exact prin locurile încrucișate odată, 
dar, de neînțeles, nu se vedeau vase de pescuit, nici unul, și nici 
alte vapoare, pe unde le știusem puzderie. 

Cea mai tulburătoare impresie a fost aceea cînd, aterizind în 
Gran Canaria, mi-am dat seama că un întreg capitol din viaţa 
mea, unul greu și de mare însemnătate, se rezumase în mai 
puţin de două ceasuri, cît durase zborul; atunci mi s-a părut că 
timpul este o farsă. 

Tare nesăbuit am vrut să pornesc în recunoașterea insulei; 
trebuia să văd totul, bine și repede, așa că, luîndu-mi valiza în 
mînă, am pornit pe coastă, spre Las Palmas, cu ochii în toate 
părțile. Un băietan întîlnit îndată m-a informat că Las Palmas se 
află la douăzeci de kilometri. Ei nu, o recunoaștere chiar atit de 
lungă nu puteam face, n-aş fi ajuns pînă seara; m-am întors, 
dezamăgit și puţin rușinat și am luat autocarul aeroportului. Pe 
drum n-am văzut decît oceanul, în dreapta, știut foarte bine, iar 
în stînga o natură prăfuită, pe care oamenii muncesc s-o facă 
fertilă. Culturile, puţine și rare, erau învelite cu foi de material 
plastic, ca să nu le înăbușe praful vulcanic. Trebuie să cred, așa 
spun toate informaţiile, că insulele Canare sînt un ţinut agricol, 
sau măcar legumicol, că de aici se exportă, în metropolă și în 
nord-vestul Europei, roșii și struguri și nu mai știu cîte. Din ce 
vezi, nu pare cu putinţă; probabil n-am ajuns în ţinuturile 
mănoase, dar nu știu unde or fi ele, fiindcă, măcar în una dintre 
insulele arhipelagului, în Lanzarote, am fost pretutindeni, de-a 
lungul și de-a latul, încrucișîndu-mă cu mine însumi pe toate 
direcţiile, și n-am văzut ogoare mai mari ca o grădiniţă. 

În autocar m-am întovărășit cu un tînăr care zburase odată cu 


mine, și în Las Palmas am mers împreună pe la hoteluri, să 
căutăm camere. Avea două valize, altminteri frumoase și o sută 
de pesete, tot avutul lui, l-am crezut — de ce să mintă, de ce să 
se laude? Era olandez, în căutare de lucru. Puteam crede? Dar 
de ce să mă mintă, de ce să se laude? Să fi fost un aventurier? 
Un dezrădăcinat? Un sărman suflet atins de boala după- 
războiului? Care îi era îndeletnicirea? Profesor de limbi străine. 
Ce limbi? A ridicat din umeri, socotind întrebarea meschină. 
Deci, niște limbi străine, cine știe care, cine știe cîte!! Și cum, în 
Olanda nu găsea de lucru? larăși a ridicat din umeri, lăsîndu-mă 
în nedumerire. Pînă deunăzi lucrase la Barcelona — e cuvintul 
lui, lucrase, și-i fusese bine. L-am întrebat: La o școală? A ridicat 
din umeri. Şi de ce plecase? Fiindcă se terminase lucrul. 

Pe vremea aceea nu fusesem încă la Barcelona, nu văzusem 
Sagrada Familia, nu bănuiam cit o să mă zgilţiie. 

Tot vorbind, mergeam pe la hoteluri, din ușă în ușă, dar toate 
camerele erau scumpe, cel puţin pentru însoțţitorul meu, care n- 
avea decit o sută de pesete și venea aici să-și încerce norocul 
sau să-și facă o viaţă nouă, dacă avea una fărimată în urmă. L- 
am întrebat: De ce tocmai în Canare? Mi-a răspuns: Fiindcă se 
găsește de lucru. 

Se scursese o oră și nu mai erau multe pînă seara; tînărul a 
început să se neliniștească, trebuia să-și găsească de lucru în 
aceeași după-amiază, era vineri, sîmbăta nu se prea fac 
angajamente și nu putea trăi pînă luni cu suta lui de pesete. 

La ultimul hotel unde am mers împreună a cerut informaţii 
asupra vieţii. „Se găsește de lucru?“ „Se găsește, cum nu!“ a 
răspuns omul de la recepţiei însă și camerele lui erau scumpe. 
In stradă, olandezul și-a luat rămas bun de la mine: „Trece 
timpul, trebuie să-mi caut mai întîi de lucru; cameră găsesc și 
diseară“. L-am privit ducîndu-se cu cele două valize în miini și 
m-a apucat un fel de frică, gîndindu-mă ce puţin știm despre 
oameni și oamenii ce puţin știu despre viaţă. 

După masa de seară am mîncat ananasul în cameră și pe 
urmă m-am simţit puţin mai eliberat de robia sentimentală pe 
care mi-o prilejuise și mi-o întreţinuse începînd din gară de la 
Toledo. 

Noaptea m-au trezit cocoșii, ca la ţară, în acest monstruos Las 
Palmas lung de nouă kilometri; în ora de insomnie pe care mi-au 
provocat-o, m-am gindit la tînărul din Olanda, întrebîndu-mă 


dacă găsise de lucru, și unde dormea săracul, și ce făcuse mai 
întîi cu suta lui de pesete. 


x 


Vreau să spun ceva despre Las Palmas, prea dorisem mult să- 
| văd, prea visasem, prea suferisem să fiu atit de aproape și să 
nu-i zăresc măcar luminile, într-o noapte. Dar ce să spun, fără să 
mi se facă rușine de mine? Că e lung de nouă kilometri, am mai 
spus; restul poate fi trecut cu vederea. Dar iată, spre a nu se 
crede că îi port vreo dușmănie: are străzi nesfirșite de-a lungul 
mării — tot orașul se întinde pe coastă. Are cîteva clădiri 
monumentale, multe hoteluri, de toate felurile, prăvălii cu 
duiumul și mărfuri ieftine de te prinde mirarea, iar celor lacomi 
și dornici de chilipiruri le pun grele dileme, neștiind ce să 
cumpere mai întîi, și le provoacă insomnie și regrete durabile, că 
nu pot să cumpere toate vitrinele. Pînă și un om de forţa lui 
Hismasian a putut să cadă victimă. 

Las Palmas e port maritim înainte de toate, pămîntul 
făgăduinţelor, ca și Gibraltarul, pentru marinarii care vor să facă 
afaceri. Dar e și oraș de vilegiatură, cu o plajă lungă și nu 
totdeauna frumoasă, pe coasta răsăriteană, și cu alta mai 
distinsă, dar care mi s-a părut rece, pe partea apusului, căci Las 
Palmas  întinzindu-se pînă la capătul unei peninsule, e 
înconjurată de apă ca un transatlantic. 

Nefiind venit nici să cumpăr, nici să fac plajă, m-am simţit 
stingher și m-am întrebat ce caut pe străzile orașului. Am căutat 
o agenţie de voiaj în primul rînd și repede mi-am cumpărat bilet 
de avion, pînă în insula Lanzarote, unde m-am și dus a doua zi 
dimineaţa. 

Istoria insulelor Canare începe după 1400, așa că n-a prea 
fost timp să se nască legende. Toate sînt noi, chiar cele care au 
început să se roadă sau să ruginească. Există în Las Palmas și-o 
catedrală, și un castel, de ce nu? Și un muzeu și parcuri — tot ce 
trebuie. Se fac curse de iepuri; regret că am aflat prea tîrziu și 
nu m-am dus, să am o idee. 

Mergeam pe străzi, trebuia să treacă seara într-un chip, mă 
uitam prin vitrine, atît de hotărît să nu mă opresc la nimic, încît 
nimic nu mă putea ispiti. Nimic nu-i de calitatea cea mai bună, 
dar toate stiîrnesc uimirea, cu preţul lor pe care îl crezi greșit; 


parcă lipsește un zero. 

Lăsînd la o parte sentimentele mele, am spus destul. Noaptea 
m-au trezit cocoșii. Dimineaţa am luat iarăși tot orașul în lung, 
și-apoi jumătatea coastei de răsărit, pînă la aeroport. Așteptînd 
ora avionului, m-am uitat la oameni, cum vin, cum se duc. Ce de 
frămîntare în neastimpărata noastră lume! Nimeni nu mai stă 
locului, nici bătrînii, nici infirmii, toţi vin, toţi se duc. Și cum 
stăteam pe o terasă, la soare, de unde vedeam și avioanele, și 
oamenii, urcîndu-se, coborînd, m-am gîndit ce-ar fi dacă toate s- 
ar întoarce deodată la vremea lui Columb. 

Îndată am plecat și eu, cu avionul meu, și mergînd spre nord- 
est am luat în lung toată insula Fuerteventura, de la Punta de 
Jandia pînă la Punta Blanca. Era un avion mic, pentru curse 
locale, clasic, cu două motoare, și bineînţeles că nu zbura prea 
sus, așa că am văzut pămîntul destul de bine ca să-l judec și să 
mă prindă mirarea. Vecinătatea lui cu coasta continentului te 
face să-l crezi desprins din geografia africană, dar n-are cu ea 
nici măcar o înrudire. Insulele Canare, cu originea lor vulcanică, 
au erupt din apă și, luate în stăpiînire de oameni, de fapt aparţin 
oceanului; lui ar trebui să se supună, prin legea eredității. Mi s-a 
părut că nu-i recunosc dreptul de patronare și îl sfidează. lar 
mirarea mi-a trezit-o impresia, pe care nu mi-o poate schimba 
nimeni, că, la o mie de kilometri distanţă, insulele Canare 
seamănă cu Spania. O parte din peisajul spaniol e transportat 
din Fuerteventura, dar, într-o măsură cît de mică, și din 
Lanzarote, insula neagră, unde m-am dus cu un fel de frică și nu 
m-am întors altfel. De aceea am ales-o fiindcă îmi făcea frică. Pe 
urmă mi-a părut rău că n-am stat încă o zi, să fi mers și-n 
Tenerife; numai numele și poate să te înspăimînte. 

În tot arhipelagul trăiesc cam un milion de oameni pe un 
pămînt de trei ori mai mare decit al României. O omenire atît de 
rarefiată îmi amintește de ţinuturile polare. 

Am aterizat la Lanzarote, pe un aeroport a cărui pistă cu greu 
s-a despresurat de pietre, la Playa Honda, o plajă și ea plină de 
pietre, și cei vreo cinci kilometri, pînă la Arrecife, capitala 
insulei, am mers cu un autobuz atît de vechi, că nu-i puteam 
reface istoria. În afară de șofer nu mai era decit o fată, pe care 
am auzit-o vorbind englezește, cu ea însăși, că n-avea cu cine 
altcineva. Ce căuta acolo, nu știu; singurul ei bagaj era un 
săculeţ tricotat, pe care îl tîra după ea cu o plictiseală groaznică; 


seara n-a venit la avion, poate s-a măritat cu un localnic, deși n- 
avea zestre, decit sacul, rochia și o pereche de sandale prăfuite. 
Sau poate că și ea căuta de lucru, ca olandezul, și găsise un 
angajament la Arrecife... 

A stat în spatele meu, într-o delăsare superlativă, fără 
regrete, fără speranţe, fără credinţă, rezemată de peretele 
mașinii, lipsită de orice sprijin pe dinlăuntru, cu totul 
nevertebrată, și cu picioarele întinse pe banca de-alături, gata 
să doarmă sau să moară, dispusă la orice soartă, chiar s-o ia 
cineva de umeri și s-o arunce în șanțul drumului. Singura ei 
voinţă era să tragă din ţigară, și numai atunci cînd simţeai cum 
se surpă, îndoită de mijloc, căci desigur avea plămiînii sparţi și 
fumul se ducea pînă în pintece, îţi dădeai seama că și-ar fi putut 
regăsi toate funcțiunile sau măcar pe cele esenţiale, dacă s-ar fi 
milostivit cineva s-o îndemne și să-i ţină tovărășie. 

Cîţi oameni vă închipuiţi că or trăi în Arrecife, dacă sînt 
treizeci de mii în toată insula? O informaţie oficială spune că 
optsprezece mii; de ce-ar minţi? Mie însă, măsurînd orașul cu 
ochii, nu-mi vine a crede. Oricum, mulţi, puţini, a doua zi era 
luptă de tauri, după cum anunțau afişele. lar taurii supuși 
sacrificiului tot șase sînt în fiecare duminică, și la Sevilla, și la 
Madrid, și-n toate orașele, și asemeni la Arrecife. Oare o fi 
nevoie să se mai taie și alte vite pentru hrana locuitorilor? 

Am închiriat o mașină, cea mai ieftină și cea mai mică, să 
merg în insulă, un „Seat-600“, corespondentul Fiatului și cea 
mai mare izbîndă a uzinii italiene, se înţelege că păstrînd 
proporţiile; una din acele mașini miraculoase, care izbutesc nu 
știu cum, căci nu-i doar o iluzie, să fie mici pe din afară și mari 
pe dinăuntru. Această mașinuţă mi-a îngăduit să văd multe și pe 
deasupra mi-a ajutat să înţeleg, ca niciodată, ce înseamnă o 
treabă cu totul finită; de unde nimic nu mai continuă, nimic nu 
se mai poate face. 

A început cu o ciudăţenie administrativă: nici un garaj nu 
închiriază mașinile decît pentru douăzeci și patru de ore 
împlinite. Preţul e mic, așa cum e preţul ametistului în Las 
Palmas sau al parfumurilor care l-au ispitit pe Hismasian, după 
cum pe mine m-a ispitit whiskyul, de-am luat trei sticle. Cum 
mașina îmi trebuia numai cîteva ceasuri, să zicem șase, ca să fie 
un sfert de zi, tariful, împărţit în patru, devenea ridicol. Dar 
degeaba îmi făceam socoteli atît de optimiste. Pune-te să explici 


oamenilor, în cuvinte puţine și în fraze stilcite, că șase ore sînt 
încă prea multe, că n-ai nevoie decit de patru, fiindcă mai 
trebuie să umbli puţin și cu piciorul, în Arrecife, iar pe urmă se 
face seară și trebuie să mergi la aeroport, cu autobuzul. (Oare 
fata aceea sfirșită avea să se întoarcă și ea? Nu s-a întors, însă 
nu puteam să știu dinainte.) Și acum să ne înţelegem, spre a nu 
lungi vorba: închiriatul mașinii cu ziua e o formulă falsă; oamenii 
știu ce fac: mașina se închiriază nu cu ziua, ci cu insula. Dacă 
insula ar fi mai mare, ar crește și preţul; bunăoară, în Gran 
Canaria cred că e dublu, iar în Tenerife ceva mai mult decit 
atita. Va să zică, estimată prin „Seat-600“, insula Lanzarote 
măsoară șapte sute de pesete; acestea sînt dimensiunile ei; mai 
departe nu ai unde te duce. Oamenii care-ţi închiriază mașina 
știu dinainte că, în patru ore sau în douăzeci și patru, vei face o 
sută cincizeci de kilometri. Așa se anunţă acea treabă cu 
desăvirșire finită; a încerca s-o duci mai departe ar însemna să 
modifici conturul insulei, ceea ce, spre deosebire de lunatici, 
stăpînii garajelor știu că e imposibil. 

Am plecat spre apus și cum am ieșit din Arrecife mi s-a făcut 
frică: fiindcă totul era necunoscut înainte, iar eu eram singur și 
nimeni n-ar fi venit să mă ajute, și nimeni n-ar fi știut de mine 
dacă mă împresura o erupție și mă carbonizam în lavă fierbinte. 
Ştiam că nu există asemenea primejdie, și probabil nici altele, 
căci să fi fost așa, nimeni nu mi-ar fi dat o mașină pe mînă, chit 
că una atit de mică, și dacă mașina se afla în siguranță pe 
insulă, mă bucuram de soarta ei, prin consecinţă. Ştiam că am 
să mă întorc teafăr la Arrecife, că noaptea am să fiu în Las 
Palmas, apoi la Mâlaga și peste un timp la mine acasă. Dar 
trebuia să-mi fie frică, altfel însemna că am făcut drumul 
degeaba și degeaba am plecat cu mașina singur într-o ţară 
aproape închipuită. 

E sigur că tot pămîntul, odată, a fost numai o flacără, după ce 
mai înainte a fost nebuloasă. Dar trecutul acela se află la o 
distanță incalculabilă, încît îl privim mai mult teoretic și cam 
fără emoție, fiindcă nu putem crede în el și nu ni-l putem 
închipui decit științific. Și demult se răci pămîntul, ba trecură 
peste el gheţuri, și abia pe urmă se ivi acolo primul semn de 
viaţă, o buruiană firavă. 

Inainte de a afla toate acestea, luăm cunoștință, în primii 
noștri ani de învăţătură, de o natură completă și confortabilă; în 


sînul ei nimic nu-i lipsește omului ca să trăiască, și este atit de 
bună și de generoasă natura, încît omul, năzuind să învingă în 
fiecare zi o dificultate, își caută lipsuri în el însuși. In insula 
Lanzarote, omul n-a ajuns la acest stadiu; pentru el pămîntul se 
află la primele lui ere, cînd abia începe să se răcească și apare 
un fir de iarbă. 

Dar cum, mi se va spune, și satele ce sînt, și orașele? Acestea 
cărei vremi aparțin, dacă gîndul meu se duce atît de departe în 
urmă? Şi șoselele asfaltate? Şi automobilele? Și luptele cu tauri? 
A, nu, ele sînt numai anticipaţii. 

Dacă pe lună, unde încă nu-i posibilă viața și unde oamenii 
abia debarcară printr-o temeritate prea puţin admirată și prea 
repede dată uitării, într-o zi se va face o colonie pămintească, 
ea nu va fi istoria lunii, iertați-mă! — ci o istorie importată. 
Milioane de ani-lumină îi va trebui lunii, dacă va fi să fie astfel, 
pînă să aibă aerul ei, și apa ei, și să răsară acolo o buruiană. 

În Lanzarote istoria se află la capitolul primului fir de iarbă. De 
o parte și de alta a lui, pămîntul încă mai dogorește. Cosmonauţi 
temerari au făcut șosele și au construit orașe, unde duminica 
unii din ei se luptă cu taurii. Dar dincolo de toate acestea, aduse 
din altă parte, oamenii stau cu genunchii în lava abia răcită și 
îngrijesc firul de iarbă, cu privirile aprinse de teamă și de 
speranţă, și nu mai știu ce să-i facă, și cum să-l descînte și să-l 
ocrotească, spre a crește din el o pajiște cît cearceaful. 

Am mers spre apus — tot timpul merg spre apus de cînd am 
plecat de acasă; în curind o voi lua spre răsărit și va fi 
întoarcerea. Am urcat pe un drum lung pînă la creastă, de unde 
în față se vedeau case, într-o vale neagră și zgrunţuroasă, iar 
spre stinga se vedea oceanul, de mult la capătul istoriei lui, 
definitiv între aceleași continente, definitiv de întins, de adînc și 
de albastru. Mi-a făcut bine priveliștea lui, era o certitudine și 
numai el îmi dădea siguranţă, în vreme ce lumea din față putea 
să se schimbe brusc sau să-mi dispară de sub picioare, și să nu- 
mi lase nici măcar iluzia că a existat vreodată. 

Am coborit încet și plin de teamă în valea unde se vedeau 
casele, ca niște cuburi, atît de albe, că făceau pe retină pete 
negre ca lava fărimiţată, asemănătoare cu praful de antracit, și 
cînd îți mutai privirea în altă parte, ochii orbiţi îţi revedeau o 
priveliște mincinoasă, o vale întroienită iar casele, multiplicîndu- 
se și inversîndu-și culoarea, păreau stoluri de ciori între zăpezi 


veșnice. 

Era o așezare de oameni, și niciodată vorba aceasta nu mi s-a 
părut mai potrivită; am folosit-o adesea, ca să colorez puţin 
fraza, dar fără să judec adevărata ei întindere. O așezare de 
oameni putea fi și un cămin, și o metropolă; acum o înţeleg 
altfel, e locul unde oamenii s-au oprit să-și tragă sufletul, s-au 
așezat și n-au putut să plece curînd mai departe, fiindcă veneau 
de la un drum lung și nu-i mai duceau picioarele. O așezare de 
oameni se naște din oboseală; ea înseamnă un acoperiș, o vatră 
și un fir de apă; dacă apa lipsește, oamenii sapă și o caută. In a 
opta zi, după ziua de odihnă, pleacă mai departe, și cînd nu-i 
mai duc picioarele, iarăși se așază, iarăși fac un acoperiș, un puț 
și o vatră. Drumul oamenilor e însemnat pe faţa pămîntului de 
puțuri, acoperișuri și vetre. Unul singur dintre ei ajunge pînă la 
capăt, la ţărmul de dincolo, de unde mai tîrziu vor porni corăbiile 
spre celelalte continente. lar la fiecare din așezările lăsate în 
urmă, cîte un om rămîne, istovit și incapabil să meargă mai 
departe, bucurîndu-se de acoperiș, de puț și de vatră. Așa 
începe pămîntul să se populeze, cu așezări care la început n-au 
fost decit locuri de popas în drumul lung și necunoscut spre 
capătul lumii. 

Prima așezare unde ajunsesem se chema Tias; caravana 
trecuse demult, se vedea că oamenii nu se mai gîndesc s-o 
ajungă. Dar ce găsiseră ei aici, ca să rămînă? Nimic, decit 
gravitația pămîntului, care le îngăduia să pună piatră pe piatră 
și să facă ziduri. Cînd am ajuns acolo, viaţa abia lua naștere, în 
mijlocul celei mai neprimitoare naturi din cîte mi-am închipuit 
vreodată. O natură goală, fără nimic din ce-i trebuie omului; dar 
el, dacă s-a așezat, a izbutit să trăiască; prin ce miracol, rămîne 
inexplicabil, într-un ţinut înconjurat de conuri vulcanice. In gropi, 
împrejmuite cu ziduri ajurate de lavă, cresc doi sau trei butuci 
de vie. E cea mai elementară încercare de a smulge ceva 
naturii. Dar e și singura rațiune a existenţei oamenilor în valea 
aceea de lavă, căci n-am mai văzut nici o altă cultură. Și cîteva 
flori pe lîngă casele albe. 

Am trecut și prin alte așezări, destul de dese, dovadă că 
drumul primilor oameni a fost greu și de multe ori au trebuit ei 
să se oprească. Pe măsură ce îmi creștea uimirea, îmi creștea și 
frica. Pentru mine nu mai avea importanţă gîndul că nu veneam 
primul acolo; întîlneam destule dovezi ale trecerii celorlalţi, 


totuși nu mi se părea deloc că explorarea mea era mai 
lesnicioasă; în orice clipă mă putea cuprinde oboseala, și dacă 
mă opream, poate niciodată n-aș fi fost în stare să-mi mai adun 
forţele și să plec mai departe, ci m-aș fi așezat sub o coastă, să 
fac o groapă, s-o împrejmuiesc cu un zid de lavă și la adăpostul 
acestuia să plantez trei butuci de vie care să-mi dea hrana și 
băutura. 

La Yaiza, o așezare mai răsărită, socotită orăşel de 
administraţia insulară, am descoperit o vegetaţie mai bogată și 
cu atit mai miraculoasă. Erau pilcuri de palmieri, copacul 
deșertului de nisip, adaptat la deșertul de zgură; apoi tufe de 
cactuși, plantă colțuroasă și răbdătoare, avînd corespondenţă în 
regnul animal cu asinul și cu cămila. Mai creștea un salcîm cu 
floarea galbenă, un galben viu ca miezul flăcării, care lucea de 
departe. lar pe lîngă casele ca niște cuburi, orbitor de albe, 
înfloreau trandafirii noștri roșii, alături de trandafirii violeţi ai lui 
Tiberiu. Pe fondul negru, toate aceste culori deveneau atit de 
puternice și atît de iradiante, încît se propagau pe cîmpul de 
lavă pînă în depărtare, scoţindu-l din dezolarea lui care îmi 
rănea sufletul, înviindu-l și prefăcîndu-l într-o materie nobilă. 

Dincolo de acea depărtare, cînd culorile și-au pierdut puterea, 
structura solului s-a schimbat dintr-odată și mi-am dat seama că 
eram într-o zonă unde facerea lumii abia începuse, pămîntul 
abia se despărțise de ape și se afla în starea lui cea mai brută, 
nu începuse nici o nivelare prin vînt, prin intemperii și ere. 

În viziunea mea de om al lumii moderne, mi se părea că pe 
acolo trecuseră mii de buldozere gigante, răscolind blocurile de 
lavă și aducîndu-le la reliefuri inacceptabile, opuse oricărei idei 
despre geografie, o absurditate înfricoșătoare. Dacă în unele 
locuri lava fărîmițată mai dădea ceva roade, printr-o 
încăpăţinare a oamenilor împinsă pînă la aberaţie, aici era 
imposibil să crească măcar acel fir de iarbă prin care începe 
viaţa. Acum mergeam spre nord, și zările continuau să fie 
închise de conuri vulcanice. Deși exista o șosea asfaltată, 
începeam să cred, în unele clipe, că eram primul om care 
străbătea lumea aceasta necunoscută și mai aveam sentimentul 
că tot necunoscută urma să rămînă și după trecerea mea pe 
acolo, fiindcă, oricît m-aș fi chinuit s-o spun oamenilor, nimeni n- 
ar fi vrut să creadă că nu născocisem. Să fi făcut o fotografie, 
clișeul s-ar fi voalat la developare. 


Nu mergeam la voia întîmplării, aveam o hartă și, pe fondul ei 
galben, cineva, de la Biroul de Turism îmi însemnase drumul cu 
cerneală roșie, încercuind locurile unde să mă opresc și să mă 
uit cu luare-aminte. Primul dintre acestea era Muntele de Foc, 
dar pînă acolo mă uitasem la multe, că nu puteam trece cu ochii 
închiși. 

Muntele de Foc e o atracţie turistică. La poalele lui am întîlnit 
doi băieţandri, cu o caravană de cămile înșeuate. Văzusem de 
mult, în fotografii, caravane de cămile în insula Lanzarote; 
prezenţa lor în peisajul muntos și vulcanic mă intrigase atît de 
mult, încît devenise unul din motivele care au făcut să mă duc și 
acolo. Dar nu sînt, bietele de ele, decit o curiozitate importată 
și, în afară de cele cinci sau zece de la Muntele de Foc, n-am 
mai văzut altele. Am făcut un mic popas lîngă ele; băietanii m- 
au îndemnat să urc muntele de lavă călare pe cămilă, de aceea 
stăteau acolo. Or urca mulţi, nu poţi împiedica pe nimeni să se 
fotografieze pe coasta de lavă în spinarea cămilei. Eu, unul, să fi 
fost un bogătaș, cumpăram toată caravana și o duceam în 
Sahara, iar băietanilor, drept despăgubire, le dădeam cite un 
„Seat-600“. Le-am dat cîteva pesete, nu-mi îngăduiam mai mult, 
dar ei se vede că au fost mulţumiţi și mi-au adus una din cămile 
s-o mingii. Cămila m-a privit în ochi, mi s-a părut tristă, și în 
orice caz trebuia să fie; celelalte s-au strîns pe lîngă mașină. 
Cînd am plecat, s-au uitat după mine, le-am văzut în oglinda 
retrovizoare. 

Pe Muntele de Foc am mers cu mașina, după ce am plătit o 
taxă de trecere. Sus, păcătoşii de oameni au făcut un 
restaurant, unde chiar era lume; niciodată n-am să înţeleg, oare 
nu puteau să măniînce în altă parte? 

Pe urmă, în gura unei grote am văzut o crăpătură în solul de 
lavă, de unde venea dogoare vulcanică; deasupra era pus un 
grătar, ca drumeţii să-și frigă carnea din traistă. Așa mai putea 
să meargă, se potrivea cu pustiul și cu ideea de vatră. 

Un fel de ghid m-a luat în primire și a făcut fel de fel de 
ghidușii ca să mă minuneze. (Era ghid și erau ghidușii, dar nu m- 
am gîndit niciodată că un cuvînt s-ar putea trage din celălalt; 
dacă aș ști că-i adevărat, aș avea o mare satisfacţie.) Omul a 
luat o mînă de paie uscate și le-a aruncat într-o groapă; paiele 
au început să fumege și numaidecit s-au aprins, cu flacără; mai 
bine le dădea cămilelor, ar fi fost o faptă frumoasă. Pe urmă m-a 


tras lîngă un burlan înfipt în pămînt și a aruncat înăuntru o 
găleată cu apă. Cîţiva martori mi-au făcut semne să mă dau la o 
parte, lăsîndu-mă să înţeleg că nu-i treabă curată; nu mă sperii 
cu una-cu două, și frica mea pe ziua aceea era angajată în altă 
parte, așa că, spre dezamăgirea ghidușului, n-am scos nici un 
țipăt și nici n-am căzut pe spate cînd în fundul puţului s-a pornit 
o fierbere zgomotoasă, iar o clipă mai tîrziu, pe gura burlanului 
a ţișnit o jerbă de abur, care, cu o detunătură de tun, s-a dus 
pînă la cer, de părea ciuperca unei explozii atomice. Mai bine 
dădea găleata cu apă cămilelor; ar fi fost o treabă mult mai 
frumoasă. 

De pe munte se vedea oceanul, de jur împrejur, însă foarte 
departe, iar între apele lui, ţara, punctată de conuri vulcanice, 
părea foarte rău speriată. 

Intr-un sat, mai departe, m-am oprit și m-am uitat cum un 
bărbat și o femeie, tineri, cam firavi, pregăteau ogorul de lîngă 
casă. Fiindcă mai înainte am luat ca unitate de măsură agricolă 
cearceaful, estimez că ogorul lor, mai mare decit altele, putea 
să aibă vreo opt cearceafuri. Un măgăruș trăgea după el un 
lemn legat ca să stea de-a latul și netezea zgura fărimiţată. 
Bărbatul și femeia veneau în urma lui, s-o mai netezească o 
dată, cu mîna. Nu știu ce-aveau să semene și ce-avea să răsară, 
dar, gîndindu-mă la cîmpurile cu grîu din Bărăgan, că nu le poţi 
vedea marginile și ţi-ar cere o lună să le străbaţi cu piciorul, mi- 
a venit ameţeală. Oare ce-ar fi zis oamenii aceia, bărbatul și 
femeia, dacă s-ar fi pomenit deodată în mijlocul Bărăganului? 

Am fost în multe locuri, n-am lăsat să-mi scape nici unul din 
drumurile trasate pe hartă, nici cele care se sfirșeau în plaja 
pietroasă. Am trecut prin așezări mai răsărite de oameni, unde 
erau și biserici, tot albe, pe la Tinajo și Teguise, și nu știu unde 
m-am rătăcit, fiindcă harta nu se potrivea peste tot cu pămîntul. 
Scriu numele acestea nu ca să fie ţinute minte, ci întrebîndu-mă 
dacă le va mai scrie cineva după mine. Acum mergeam către 
extremitatea de nord-est a insulei, unde era unul din punctele 
încercuite; trebuia să ajung acolo, deși nu știam ce reprezintă. 
Un șofer de camion mi-a arătat drumul, scutindu-mă de ocoluri 
bijbiite, dar pe urmă mi-a părut rău la gîndul că așa poate 
trecusem pe lîngă locuri care meritau o privire. Drumul urca 
întins și fără întrerupere, pînă ce am ajuns la o creastă înaltă; 
acolo m-am oprit să mă uit bine în urmă și, după ce m-am uitat 


pe văi și pe culmi, între cele două maluri ale oceanului, m-am 
convins că în afara locurilor acum cunoscute nu mai aveam 
unde mă duce. 

În față, șoseaua cădea într-o vale cu multe case, datorită 
multor generaţii de oameni oprite acolo, și acel loc se numea 
Haria, devenit oraș la scara insulară. Șoseaua cădea, n-am scris 
vorba la întîmplare, ducea la o prăbușire, și dacă mașina putea 
fi stăpiînită cu frînele, mai greu de stăpinit era înfricoșarea care 
creștea pe măsură ce pierdeai înălţime. Natura aici, deși mai 
sălbatică, era mai bogată decit în părţile celelalte; pe coastă 
creșteau arbuști și arbori, iar printre ei am văzut parcă și insule 
de iarbă, uscată cam prea devreme, dacă nu cumva era ofilită 
de căldura vulcanică. M-am temut că valea nu avea nici o ieșire, 
că era sfîrșitul drumului, deși pe hartă se vedea altfel, și că nu- 
mi rămînea decit să mă întorc, ceea ce n-ar fi fost ușor pe 
coastele acelea prăpăstioase, sau să rămîn și să devin localnic 
la Haria, unde să-mi fac, ca toţi oamenii, acoperiș, puț și vatră. 

Uite însă că am ieșit la lumină și m-am dus mai departe, 
urcînd întruna, pînă ce am ajuns la capătul insulei. M-am 
străduit să cațăr mașina pe ultima înălţime, ca să fie un triumf 
sigur, însă după mai multe încercări am lăsat-o în pace, socotind 
că dacă este de împrumut nu înseamnă s-o fac bucățele printre 
pietrele mai mari decit roţile. M-am dus cu piciorul pînă la 
ultimul punct abordabil, unde insula se sfirșea cu un perete de 
stîncă. Jos, o insuliță cu totul stearpă și pustie, o dezolare, 
numită, printr-o optică locală, Graciosa, părea prăpădită de 
frică. lar apa oceanului părea îngheţată. Imaginea era atît de 
persistentă, că n-am mai știut, cîteva clipe, dacă nu mă aflam 
pe un promontoriu din Antarctica. De teamă să nu îngheţ, m-am 
întors repede la mașină și am început coborișul. Dar frigul pe 
care îl simţisem fusese de fapt frică; de ce-aș fi fost eu mai brav 
decit insula Graciosa, cea atit de speriată, că părea gata să 
fugă? 

Mi-a mai fost frică în amurg, cînd mergeam pe malul mării, 
îndreptîndu-mă spre Arrecife. Toată ziua cerul fusese albastru și 
nu mă gindisem că va începe să se umbrească. Limitele mele 
atunci nu le determinau ceasurile, ci insula; ea devenise 
unitatea de măsură a timpului. Am înconjurat-o și-am sfîrșit-o. 
Am fost chiar la Cueva de los Verdes, la peșterile verzi adică, 
dar n-am intrat înăuntru, cum n-am să intru în nici o peșteră 


decît daca m-o sili cineva, într-o împrejurare nefericită. Voi lăsa 
pe alţii să-mi spună ce-au văzut sub scoarța pămîntului, căci eu 
mai am de văzut multe deasupra. 

Era o sîmbătă după-amiaza cînd se întîmplau acestea. Din cei 
treizeci de mii de locuitori ai insulei, am văzut cu totul vreo 
zece, în afara celor din Arrecife. lar acum, apropiindu-mă de 
capătul drumului, pe cînd se întuneca jos și sus răsărea luna, mi 
se făcea tot mai frică. Totdeauna mi-a fost frică în faţa sfirșitului 
— sfîrșit de poveste, sfîrşit de muzică, sfîrşit de zi, sfîrşit de 
noapte, orice sfîrșit înseamnă o întoarcere imposibilă. Nu-mi era 
frică de pămîntul gol care se tot ducea înainte, silindu-mă să 
merg fuga ca să nu mă lase în urmă, deși în umbra serii toate 
din jur păreau o primejdie; singura mea apărare în pustietatea 
aceea neagră răminea mașina, și dacă motorul i s-ar fi oprit pe 
neașteptate, însemna să rămîn singur în noaptea pe care o 
simţeam devorantă. Dar frica era alta, că odată ajuns la capătul 
drumului, ceva din viața mea se sfirșea pentru totdeauna. 

Cînd Arrecife s-a văzut în faţă n-am simţit nici o ușurare; ca să 
mă orientez, am mers tot timpul cu luna în faţă, fiindcă străzile 
erau goale și nu avea cine să mă îndrumeze. 

După ce am predat mașina, am avut sentimentul deplin că 
insula Lanzarote era sfirșită, că orice aș mai fi încercat să fac nu 
m-ar fi dus mai departe; poate niciodată în viață un lucru sfîrșit 
nu-mi arătase mai limpede ce imposibil urmează de la el înainte. 
De aceea îmi era teamă, că dacă insula se sfirșise, imposibilul 
care urma eram eu însumi. 

Ca să depășesc momentul acesta de grijă, m-am folosit de un 
artificiu; din toate cele sfîrșite, numai frica mai putea să 
continue; e atît de ușor să fie trezită! Și-atunci, în loc să aştept 
autobuzul, care m-ar fi dus la aeroport direct și sigur, m-am 
hotărit să fac drumul pe jos, era destul timp înainte. Am ieșit din 
oraș pe străzile goale și abia luminate, iar cînd am dat în 
șoseaua asfaltată, n-am mai văzut nimic decit stele răzlețe, căci 
luna, răsărită devreme, a apus repede. Auzeam valurile 
oceanului în stînga, iar în dreapta bănuiam crestele întunecate. 
Imi număram pașii și, de fiecare dată cînd ajungeam la o mie 
două sute, treceam șanțul și bijbiiam în întuneric pînă găseam 
borna kilometrică. Era vechea mea înclinare de a ști în orice 
clipă unde mă aflu. lar între timp, mă străduiam să-mi fie cît mai 
frică. Mă gindeam la bandiți și la fiare, îmi imaginam foșnete și 


șoapte, și micul ţăcănit metalic al piedicilor date la o parte, apoi 
al închizătoarelor mînuite în întuneric — și nu mai puteam fi 
sigur că era o imaginaţie. Ca să nu mă cruţ deloc și să merg 
pînă la capătului spaimei, mă gindeam că într-o încăierare n- 
aveam nici cea mai mică șansă de biruinţă, nu puteam să mă 
apăr cu mîinile goale. Mă uitam la stele, mă întrebam care era a 
mea şi-mi părea rău să cadă cu mine, că prea rămîneau puţine. 

După ce am numărat pe întuneric patru mii opt sute de pași și 
am găsit cu mîinile patru borne kilometrice, a apărut deodată o 
îngrămădire de stele în stînga șoselei; cînd mi-am dat seama că 
erau luminile aeroportului, am simţit și-o ușurare, și-o 
dezamăgire. Dar făcusem tot ce se putea face omenește ca să 
mai smulg un simțămiînt dintr-o inimă pustiită. 

Un avion cu turiști a plecat direct la Londra și pe urmă au 
rămas numai localnicii. Văzîndu-mă străin, toţi îmi zîmbeau și 
parcă ar fi intrat în vorbă, să mă întrebe cum mă simt și de ce 
aș avea nevoie. Nici unul nu știa cît de sfirșită era pentru mine 
insula Lanzarote. 

Cînd a venit avionul m-am grăbit să urc printre primii, ca să 
mă așez la locul de unde se vedea cel mai bine pămîntul. Dar 
pămîntul și oceanul, învelite de întuneric, nu se deosebeau unul 
de altul și n-am văzut decit faruri, pînă au apărut luminile din 
Las Palmas. 

Ultimii s-au urcat în avion un grup de oameni, înconjurind pe 
unul care abia își tîra picioarele; doi îl înghesuiau ţinîndu-l strîns 
de deasupra coatelor, iar ceilalți păreau că fac de pază. L-au 
așezat aproape de mine, așa că am putut să-l privesc în voie; 
am presupus că era beat, dar într-o noapte atit de întunecoasă 
ar fi putut prea bine să aibă un glonţ în burtă; mă tot uitam să 
văd dacă nu curge sînge sub scaun. Stewardesa a simţit că nu-i 
treabă curată și l-a chemat pe comandantul avionului. „Ce are?“ 
a întrebat acesta. Omul stătea cu capul în piept și nu făcea o 
mișcare. „E bolnav“, au răspuns ceilalţi. Comandantul s-a 
mulţumit cu atit, altfel te pomenești că începeau împușcăturile. 
„Puneţi-i centura de siguranţă!“ a mai spus el, înainte de a se 
retrage. Sub scaun nu curgea sînge, omul era beat și astfel ziua 
mea se termina fără nici o emoție, fiindcă lăsasem frica în urmă, 
la intrarea aeroportului. Și, după statistici, erau prea puţine 
șanse ca avionul să cadă. 

Se făcuse noapte de mult, toată lumea în jurul meu dormea 


dusă. Un sfîrșit mai deplin și mai trist nu putea să fie. 
48 


larăși m-au trezit din somn cocoșii, în Las Palmas, și iarăși m- 
am gîndit dacă tînărul olandez își găsise de lucru. Dar fata de la 
Arrecife? 

Toată dimineaţa m-am plimbat pe străzile orașului, prin port 
și prin parcuri; pînă la ora două cînd pleca avionul nu aveam ce 
face. După sfîrșitul de aseară, toate mi se păreau inutile, și dacă 
nu se întîmpla altceva, nebănuit și neașteptat, de dincolo de 
speranţă, însemna ca ultima mea socoteală cu viaţa să se fi 
încheiat în insula Lanzarote. Dar, în acel dincolo de speranţă, 
simțeam un dor puternic pentru ceva indefinit, ceea ce 
înseamnă că aveam nu doar o nevoie, ci și o presimţire; ceva 
trebuia să vină, durere sau bucurie. 

Mi-am început dimineaţa pe plaja de la Las Canteras, în vestul 
orașului, cea mai cotată, dar mi-a părut rece și tristă. Nu-mi 
venea să mă dezbrac și să stau la soare cîteva ceasuri; mai bine 
deloc, dacă nu toată ziua. 

Întreg cheiul era plin de hoteluri mici, unele luxoase, dar toate 
înghesuite și ticsite de oameni, după cum se vedeau la ferestre, 
că nu coborau încă, iar cînd coborau se opreau mai întîi la baruri 
și restaurante, să-și ia gustarea de dimineaţă și șnapsul. Se 
cunoștea că sînt nordici și dacă în Canare îi atrăgea soarele, nu-i 
atrăgea mai puţin băutura. La ora nouă dimineaţa toate barurile 
erau pline; pe plajă abia se vedea cîte un om, ici, colo. 

Nu încetez nici o clipă să mă judec pentru faptele mele și mi 
se pare că pun multă asprime, dar cînd oare voi înceta să-i 
judec pe alţii, să nu-i mai urmăresc, să nu-i mai văd, să-i dau 
uitării, ca să am și eu un pic de liniște? Așa mi-am petrecut 
ceasurile, uitîindu-mă la unii și la alţii și făcîndu-le biografia, fără 
să mi-o ceară nimeni. Nu voi scrie niciodată o carte cu sute de 
personaje. Aș vrea, din cîți oameni am cunoscut să fac unul 
singur, în ziua mea cea mai bună. N-am descoperit nimic pe 
plaja de la Las Canteras, nici un chip, nici o privire care să-mi 
rămînă in minte și să-mi fie de vreun folos în acea sperată zi cea 
mai bună. 

Toate deveneau din ce în ce mai inutile, de aceea m-am dus 
la aeroport cu mult prea devreme. Era multă lume acolo, 


așteptînd să plece, și-n acest timp sosea o altă multă lume. l-am 
privit pe unii din faţă, cum intrau în aerogară venind de la 
avioane, pe alţii din spate, cum se duceau spre pista de 
decolare. Și cum defilau astfel, în șiruri paralele, dar în direcţii 
inverse, mi-am închipuit ce-ar fi ca măcar duminica șirurile să-și 
schimbe funcțiunea, unii din oameni să ia locul celorlalți, cei ce 
vin pe ale celor care pleacă, să se suplinească unii pe alţii, și 
astfel vinzoleala să înceteze, să nu mai fie nici sosiri, nici 
plecări, avioanele să nu mai zboare, echipajelor să li se dea 
drumul acasă și toată lumea să ia un mare repaus. 

În holurile aerogării erau vitrine cu obiecte ispititoare, cele 
mai multe parfumuri; a fost cît pe ce să cumpăr un flacon cu 
„Madam Rochas“, emanaţie care mă urmărește de multă vreme, 
cum am spus fără să-mi fie rușine. M-am abținut, fiindcă mi s-a 
părut inutilitatea cea mai clară. 

Am avut grijă ca de astă dată să mă așez în partea dreaptă a 
avionului, așa că am văzut din nou, în faţa aripii, insula 
Fuerteventura; zburam pe drumul de ieri, însă la înălţime 
înzecită, astfel că în cîmpul privirii intra o priveliște mult mai 
întinsă. Cînd a apărut insula Lonzarote, am făcut ochii mari și 
am văzut-o pe toată în aceeași clipă, minunîndu-mă că părea 
atit de mică, iar eu avusesem timp, în spaţiul ei de o șchioapă, 
să-mi las o întreagă zi din viață. Am urmărit repede drumul de la 
Tias, Yaiza, Tinajo, Teguise, Haria, pînă la Capul Rio, al cărui 
nume am uitat să-l scriu cînd am fost acolo, de unde apa 
oceanului părea îngheţată. Nu mi-a scăpat din ochi nici Arrecife, 
deși rămăsese în urmă, și redescoperindu-le pe toate mi se 
părea că îmi fac o ultimă datorie faţă de insulă. Deși n-am uitat 
cît de inutile mi se păreau locurile pomenite și cît de inutil îmi 
păream eu însumi, astăzi, scriindu-le din nou numele, simt cum 
peste tristeţe răsare o bucurie necunoscută și înţeleg că nici 
unele din faptele, din gîndurile și din sentimentele noastre nu 
vor fi inutile, nici măcar deznădejdea. 

Am văzut de departe mașina pe aeroportul din Málaga, lucind 
într-o rază de soare. Intrînd în aerogară am trecut pe lîngă 
avionul lui Hismasian, dar nu l-am recunoscut și nu i-am dat 
importanţă. 

Nu știam că dacă vii în Canare, te cercetează la vamă, deși ar 
fi fost ușor de presupus — din punct de vedere fiscal acolo e altă 
ţară. Așteptindu-mi rîndul, toţi din faţă, cînd vameșul le pipăia, 


valizele, spuneau: „No tabaco!“ Așa spunea și Hismasian, 
alături, cu trei geamantane pline de parfumuri. Văzind că 
vameșul întinde mîna spre mica mea valiză, am spus și eu „No 
tabaco!“ și el mi-a dat drumul, că doar nu era să se lege de cele 
trei sticle de whisky. 

La Mâlaga n-aveam de ce să stau, dacă n-ar fi venit seara. Am 
luat cameră la primul hotel unde m-a îndreptat un poliţai care 
dirija circulaţia duminicală. M-a primit o femeie plină de 
bunăvoință, așa că am rămas, deși nu simţeam nici o îmbiere; 
pe coridor se zbenguiau niște copii, iar în bucătărie se auzeau 
chirăind alţii. Lîngă ușa camerei mele, aproape încurcînd 
trecerea, şedea pe scaun un fel de mireasă, o fată foarte tînără 
și cam obeză, în rochie albă și cu voal pe spate; din cînd în cînd 
copiii se apropiau de ea, o priveau curioși, apoi își reîncepeau 
joaca și chirăiala. Credeam că mireasa așteaptă să vină nuntașii 
și să meargă la biserică, dar pe la zece, cînd m-am întors să mă 
culc, stătea tot acolo, pe scaun, cu voalul pe spate, iar copiii își 
continuau joaca. 

Indată ce-am găsit camera, m-am dus în port, foarte aproape; 
o șalupă cu tineri pleca la plimbare; n-am ezitat nici o clipă, ci 
am sărit pe punte tocmai cînd se desfăceau legăturile; am fost 
astfel scutit de așteptări și de amînări, ceea ce mi se întîmplă 
atit de rar în viaţă. 

Șalupa a făcut înconjurul portului, unde nu era de făcut nici o 
descoperire. Cîţiva copilandri, înghesuiți claie peste grămadă pe 
banca din fața mea, s-au hirjonit tot timpul, fără să privească 
vapoarele; era ora cînd toate își coborau pavilioanele. Pe urmă, 
copilandrilor înfierbîntaţi de joacă nu le-a mai fost de ajuns 
banca și au început să se fugărească prin preajmă, prilej de a 
mă buși cu nevinovăție și a mă călca pe picioare; nu am 
protestat, fiind convins că nici nu-și dădeau seama. Mă întreb 
dacă vor ajunge să și-o dea vreodată; probabil că nu, mereu se 
vor buși în cineva și-l vor călca pe picioare, aruncîndu-i zîimbete 
de simpatie, cum au făcut cu mine tot restul plimbării. 

Cînd un spaniol îţi zimbește, fie el copil, cum am constatat în 
seara aceea, toate devin frumoase pe lume. 

Printre ei era o fetiță abia puberă, dar grasă ca o cadină 
dedată la lene; asemuirea n-am făcut-o fără socoteală, fiindcă 
avea chiar și o fizionomie orientală, cu ochi negri de-o 
profunzime ameţitoare, și să fi trăit în altă vreme, înaintea 


reconchistei, cu siguranţă ar fi fost destinată seraiului. Avea și 
șalvari dealtfel, pantaloni cum poartă fetele astăzi, dar de o 
croială mult mai lascivă, cu betelia joasă, și cum bluza și-o purta 
ridicată și înnodată sub ţiţele în formaţie, șoldurile și burta îi 
rămîneau goale, nu știu dacă numai copilărește. Și nu știu dacă 
în joaca ei nu era gata să înceapă dansul buricului. 

Drept în faţa catedralei, la cincizeci de pași de polițistul căruia 
îi datoram o găzduire atit de nefericită, cu mireasa de lîngă ușă 
și cu gălăgia copiilor, am văzut un hotel micuţ, cu faţada 
frumoasă, curată, cu o liniște de miînăstire, și gîndul că mă voi 
duce dincolo mi-a făcut silă. 

Ca să scap devreme cu masa, am mîncat într-un bar lucruri 
mărunte și am băut bere, de care mă feresc, oricît ar fi de bună; 
faţă de vin mi se pare o băutură ignobilă, și este, într-adevăr, și 
nu sînt primul să spun astfel. În Spania însă, odată cu paharul de 
bere, îți dau și ceva de mîncare, o înghiţitură, pe o farfurioară, 
un pește prăjit, o coadă de rac, totdeauna o surpriză; pentru 
mine toate erau inedite și bune. Așa că în seara aceea mi-am 
călcat obiceiul și am băut multe pahare de bere, curios să știu 
ce-o să mai născocească barmanul, căci ambiția lui este să nu 
se repete. M-am oprit nu fiindcă se epuizaseră gustările, ci mă 
săturasem de bere. 

M-am plimbat mult pe străzi după masă, amestecat în 
mulţimea de duminică, atît de provincială. Mulţi căscau gura pe 
la vitrine, am căscat-o și eu și spionîndu-mi vecinii am văzut pe 
chipurile lor descurajări mortale. Nimic mai mult decit vitrinele 
nu-ți amintesc grija zilei de miine. Dacă mi-ar sta în putere, aș 
porunci să se acopere cu obloane odată pe săptămînă. Vitrinele 
otrăvesc odihna duminicală. 

Pe bulevardul cu platani seculari, zeci de trăsuri așteptau să 
vină cineva, dar nu venea nimeni. Să fi fost bogătaș, le-aș fi 
închiriat pe toate, aș fi pus pe birjari să le decoreze cu flori, aș fi 
venit cu ele pînă acasă, în prima aș fi urcat-o pe mireasă, apoi 
aș fi dat drumul cortegiului pe străzi, să se minuneze orașul. 

Mireasa era tot acolo cînd m-am întors și nu știu pînă cînd a 
mai rămas, dar, ce-i drept, a doua zi dimineaţa n-am mai găsit- 
O. 

Deși m-am trezit devreme și am ieșit din casă cînd răsărea 
soarele, am stat pînă la nouă uitîndu-mă la harta întinsă pe 
capota motorului. Dîndu-mi seama că în cinci zile Spania se 


termină, m-am speriat că mersesem atit de repede și m-am 
certat că lăsasem goluri în urmă. Aveam cînd să mă mai întorc 
la unele, am început să judec la care, dar n-am luat nici o 
hotărire, decît pe aceea să judec din nou seara. Seara mă aflam 
la Granada, plin de praf și doborit de oboseală. 

De la Málaga am pornit pe malul mării, pe la Motril, deși 

aflasem că nu-i drumul cel mai recomandabil. N-am regăsit nici 
peisajul strălucitor dinainte de Mâlaga, pe care îl parcursesem în 
goană, ca să nu scap avionul, sperînd că are să se repete pe 
restul coastei. Undeva în acest drum m-am oprit într-o staţiune 
de vilegiatură, nouă, cu blocuri abia terminate, unde mai tîrziu 
am localizat apartamentul de vacanţă al părintelui de la Madrid. 
Cînd m-am oprit acolo și m-am spălat pe faţă cu apă din mare, 
nu-l cunoșteam pe părintele, nu bănuiam că într-o zi am să beau 
în casa lui vin de Mâlaga și am să calc pe parchet de eucalipt. 
Dar acolo, în staţiunea aceea de unde plecase toată lumea, un 
spirit a coborit asupra mea, poate chiar spiritul părintelui, mai 
luminat decît mine asupra propriului meu destin, îndemnîndu- 
mă să schimb drumul. E drept că nu l-am schimbat numaidecit, 
ci am ezitat încă mult; nu-i mai puţin adevărat însă că atunci 
prima dată mi-a venit gîndul să mă întorc la Madrid. Ceva 
rămăsese neîmplinit; ar fi fost păcat să plec din Spania fără să 
calc pe parchet de eucalipt. 
_ Pînă am dat de munţi, șoseaua pe malul mării m-a plictisit. 
Inregistrăm impresiile după o lege nedreaptă; un frumos pe care 
nimeni nu-l neagă și pe care raţiunea îl recunoaște rămîne în 
umbră dacă a fost un alt frumos înainte. În munţi, unde șoseaua 
a început să mă chinuiască, a trebuit să recunosc ce ingrat eram 
cu natura aceasta, privind-o în silă, cu dorinţa s-o termin cît mai 
degrabă. Căci ea nu era deloc mai prejos decit aceea din nordul 
Spaniei, unde trăisem zile de sărbătoare. Și încă o dată, nu-i 
puteam găsi nici o asemuire, încă o dată era unică și inimitabilă; 
faţă de toate de pînă acuma, am găsit în ea o forță verticală atit 
de puternică, încît aproape anula liniile orizontale. Priveliștea 
avea numai înălțime. 

Intr-un loc, la Cerro-Gordo, unde șoseaua traversa un 
promontoriu stîncos, m-am oprit și mi-am reglat corect 
aparatele de recepţie. Vegetaţia mediteraneană izbucnea din 
piatră cu o vigoare impertinentă; m-am gîndit atunci cu 
înduioșare la firul de iarbă care în insula Lanzarote răsare din 


zgură și pe care oamenii, îngenuncheaţi în jurul lui ca în 
biserică, îl așteaptă să crească. Marea se vedea jos, departe, în 
amîndouă părţile șoselei care părea aeriană. Spre sud, unde 
bătea soarele, părea cristal topit, presărat cu diamante, atit de 
multe, că pe restul pămîntului nu mai putea să fie nici unul, pe 
diademe, pandantive și coliere, nici pe inele, și desigur erau aici 
toate stelele Africii și chiar cele șase mii de pe coroana 
britanică; mă bucuram de priveliște, dar nu fără îngrijorare, 
gîndindu-mă la ziua cînd paznicii tezaurelor, dezmeticindu-se, 
vor porni cuirasatele și torpiloarele să le culeagă, și clipa aceea 
de strălucire de la Cerro-Gordo nu va mai fi niciodată. 

In partea umbrită a promontoriului, marea, lipsită de 
scînteierile diamantelor, era de un albastru agresiv, ca o femeie 
mînioasă pusă pe răzbunare. Simţeam însă că nu va urma nici 
un război, minia i se va îneca în propria frumuseţe, pe care, 
clipă de clipă, trebuia să și-o descopere. Eu o știam cel mai bine, 
fiindcă o vedeam de la înălţime și pînă departe, și de mult eram 
sigur că frumuseţea adevărată e cea fără podoabe și puțin 
mînioasă. 

De la Motril am schimbat drumul la nord, spre mijlocul ţării, și 
mai mult m-am tîrît pînă în faţa Granadei, unde am ieșit din 
șosea și m-am odihnit o jumătate de oră, cu scaunul dat pe 
spate și cu ochii închiși, să nu mai iau nimic din afară, că nu mai 
aveam unde pune. Doi polițiști cu motocicletele au oprit alături, 
m-au privit o vreme, i-am zărit printre pleoape și i-am simţit 
cum vroiau să citească în mine; poate au și izbutit și-au aflat 
astfel ce căutam la Granada, fiindcă și-au continuat drumul, s-au 
dus fuga la primarul orașului, să-mi anunţe sosirea, să se facă 
ordine, să se măture străzile, să se stropească și să se 
pregătească florile. N-am așteptat însă ora primirii oficiale ci am 
intrat în oraș cît mai incognito, cînd abia ieșeau fuga stropitorile 
municipale. 

Cu învoirea patronului, un băieţaș de la primul hotel, unde n- 
am găsit cameră potrivită, m-a condus în altă parte, și acolo a 
fost bine. Amîndoi hotelierii mi s-au părut plini de bunăvoință, 
de parcă am fi fost neamuri sau cel puţin vechi cunoștințe. Apoi 
băiețașul, căruia i-am oferit cea mai mare îngheţată din tot 
orașul, de i-au scînteiat ochii, nevenindu-i să creadă, m-a dus la 
un garaj unde am lăsat mașina, ca să n-o descopere polițiștii pe 
stradă, să mă dibuiască și să-l aducă pe primar cu flori, cu pîine 


și sare. lar eu, luîndu-mă după hartă, am apucat-o pe străzi 
desfundate, că nu apucaseră să le astupe în cinstea venirii 
mele, și am urcat deasupra orașului, în grădinile unde se afla 
Alhambra. Era ora prînzului, nu regretam însă că mă oprisem 
prea devreme, eram obosit de priveliști, și-apoi la Granada 
aveam de îndeplinit o misiune; cineva mă rugase să ascult 
susurul jocurilor de apă din curţile Alhambrei și pe urmă să spun 
ce sentimente mi-a trezit acea muzică. Am închinat destul timp 
misiunii, am mers din patio în patio, m-am întors la toate și am 
ascultat din diferite unghiuri, dar n-a vrut să se aleagă nici un fel 
de muzică, în afară de murmurul simplu al apei care cade, se 
duce, și măsoară scurgerea timpului. De sentimente însă n-am 
dus lipsă, și primul a fost satisfacția că nu m-am născut și n-am 
trăit în palatul acela. Altul e fastul care mi-ar place: sălile mari și 
fără podoabe. Mi-ar place o încăpere atit de nemăsurată, încît să 
poată absorbi toate momentele zilei și să le despartă unele de 
altele, somnul de muncă, de masă, de conversaţie și de 
desfătare, fără ziduri, ci numai prin distanţe. In afară de spaţiu, 
nu mi-ar place să fie acolo nimic care să ispitească pe altcineva, 
adică obiecte preţioase, recunoscute; obiectele preţioase pentru 
mine sînt cele care îmi plac, fără să mă subjuge, și de care să 
mă pot despărți fără nici un regret de la o zi la alta. 

Alhambra poate fi o minune pentru cine iubește ornamentaţia 
măruntă, migăloasă și prelungită. Incolo nu-i altceva decit un 
ansamblu de clădiri hide, lipite între ele cam alandala. Cred că 
aici, ca și la Alcazarul din Sevilla, despre care nu va mai fi 
nevoie să spun alte cuvinte, se dezvăluie simţul musulman al 
interiorului. După ce și-a scos armura și coiful, pe sultan nu-l 
mai interesează ce rămîne afară, iar în casa lui vrea să aibă 
toate bucuriile și toate plăcerile. Cum intri pe ușa principală, te 
întîmpină lucrătura pereţilor, graţioasă ca o dantelă; palmă cu 
palmă și încăpere după încăpere, în pereţi s-au săpat arabescuri 
al căror desen reprezintă cu adevărat o infinitate de linii, pornite 
dintr-o inspiraţie ea însăși infinită. Dar dacă m-am minunat în 
prima cameră, de ce m-aș mai fi minunat și în a doua, și, mai 
ales, ce-ar mai fi putut să adauge la impresiile mele aceleași 
decoruri din Alcazarul musulman de la Sevilla? 

Mai mult mi-a plăcut să privesc în vale, de pe o galerie 
deschisă, cartierele din nordul orașului și mai ales vestitul 
Sacromonte, cu grote săpate în stîncă, sălașul gitanilor din 


Granada, care supraviețuiesc din nevoia de folclor a turiștilor. 
Stînd acolo pe galeria de unde vedeam totul în vale, mi-am 
aruncat ochii pe o broșurică a unei agenţii de voiaj și în ea am 
văzut ce se oferă vizitatorilor dornici de o documentare deplină. 
De pildă: „Traseul nr. 3, Sacromonte. Plecarea de la hotel la 
22,30 noaptea, în grupuri de minimum zece persoane (dar pot fi 
și cu sutele!). Se parcurge centrul orașului, către drumul 
Murciei. De sus, vedere generală asupra Granadei. Se asistă la 
spectacolul de dansuri tipice gitane, într-o grotă din cartierul 
Sacromonte. Degustarea unui vin spaniol. Întoarcerea către 
miezul nopţii. Preţul 125 pesete.“ Sau traseul nr. 4: „Plecarea de 
la hotel la ora 22 noaptea. Vizita cartierului gitan Sacromonte, 
spectacolul ansamblului Zambra (dansuri tipice de gitani). Apoi 
spectacolul de dans «Flamenco» și «Spaniol clasic», într-un local 
din oraș. Orchestră de dans, preţul 325 pesete, inclusiv 
consumaţia. Intoarcerea către miezul nopţii.“ 

Se vorbește întruna de tipic. Între toate, nimic nu-i mai tipic 
decît spectacolul turiștilor! l-am văzut, ca și la Córdoba, 
plimbîndu-se prin fața hotelurilor, în așteptarea misterului. Apoi 
se îmbarcă în trăsuri împodobite, dar pînă să se completeze 
trupa stau răbdători cu nasul în coada cailor, care se baligă și își 
lasă udul. Cucoanele vin gătite, fardate, decoltate, cu etole pe 
umeri, cu pandative, cu tot ce au mai izbitor în valiză. Bărbaţii, 
cu flori la butoniere, își umflă pieptul și își sug burta, șuierînd 
printre dinţi o melodie tocată cu satirul și prăjită în ulei rînced. 
Aventura dă tuturor o stare de excitație care face să freamăte 
tot șirul, în afară de cai și de vizitii; aceștia sînt învăţaţi să-și 
ascundă sentimentele, fiindcă altfel își pierd unii pîinea, alţii 
nutreţul. Norocul omenirii este că în aceste convoaie n-am văzut 
tineri. 

Va să zică am privit Sacromonte de sus, de pe o galerie a 
Alhambrei, și dacă mi se va spune că am pierdut mult renunţind 
la dansurile gitane, mă voi socoti în cîştig că am asistat la 
plecarea turiștilor. 

N-am uitat că aveam o datorie și am continuat să caut jocurile 
de apă, în nădejdea că voi auzi o anumită muzică, s-o pot 
comunica, după cum mi se ceruse. Fîntîna cea mai bogată e în 
Curtea Leilor, pavată cu marmoră albă, mare ca o piaţă, 
înconjurată de galerii cu o sută nouăzeci de coloane, nici mai 
multe, nici mai puţine, și ele de marmoră albă. Ornamentaţia, 


uluitor de migălită, iarăși arabescuri crescute din ele însele, te 
duce indirect la povestirile Șeherazadei. Dar tot n-am descoperit 
muzica. 

Doisprezece lei de marmoră neagră, așezați în cerc, susţin un 
bazin de alabastru, din mijlocul căruia ţișnește șuvița de apă. 
Dacă o urmărești cum se duce în sus, dai cu ochii de o stilceală, 
acoperișuri jucate în toate felurile, dar greoaie, nearmonioase, 
cu olane groase și fără justificare. Atunci am înţeles de ce nu se 
poate auzi nici o muzică. 

Carol Quintul a înghesuit în flancul acestor palate ale 
sultanilor, după ce a dărimat o aripă, un palat de inspiraţie 
italiană, dar convertit cu multă nobleţe la stilul Renașterii 
spaniole. Din tot ce am văzut pe înălțimea Alhambrei, numai 
palatul lui Carol Quintul, cam sever poate, mi s-a părut demn să 
rămînă. Restul este o compoziţie orientală, din care s-ar putea 
face cofeturi festive. 

Dacă nu mă duceam și mai sus, în parcul Generalife, ar fi 
însemnat să trec pe lîngă „grădinile Spaniei“. Am fost, dar nici 
acolo n-am auzit muzică, deși l-am evocat pe de Falia cît am 
putut de tare. Jocurile de apă mi le-au amintit puţin pe cele de la 
Tivoli, de lîngă Roma, care nu m-au dat gata. 

Pe seară am coborit în oraș și am ocolit de mai multe ori 
catedrala. Niciodată n-am privit fără să mă supere clădiri 
monumentale înconjurate de meschine construcţii civile, care, 
prin comparaţie, nu pot să fie decît odioase. Aici erau mai 
presus de odios și meschinărie, stîrneau spaima și nu le puteam 
socoti altfel decît nebune. Pe de o parte a fațadei casele se 
lipeau de zidul catedralei, în cel mai deplin înţeles al cuvîntului, 
nelăsînd nici măcar un strat de aer, căutînd parcă adăpost și 
căldură, ca puiul la sînul mamei. Am descoperit cu revoltă și cu 
jignire această exagerată toleranţă creștină, într-o ţară unde la 
un timp biserica n-a fost deloc tolerantă cu oamenii. Oare de ce 
Inchiziția, care niciodată n-a stat cu ochii închiși și n-a făcut 
economie de lemn pentru ruguri, n-a descoperit erezia reală? Să 
fi dat foc caselor, și atunci ar fi binemeritat laudele mele, căci aș 
fi putut să văd catedrala în desfășurarea ei pe deplin 
grandioasă. Așa, privită numai pe dinăuntru, mi s-a părut o 
măreaţă monstruozitate de piatră. 

Se acordau orgile, tub cu tub, am stat pe o bancă să ascult și 
m-a emoţionat pînă la tremur, deși nu era muzică. Era un dialog 


tehnic, un sunet pornea dintr-o parte, mătura spaţiile vaste de 
piatră, și altul îi răspundea, în același ton, din partea cealaltă. 
De la un timp mi s-a părut că aud și cuvinte: „Crezi, Toma?“ „Păi 
știu eu, Doamne?!“... „Ai să te lepezi, Petre?“ „Nu, Doamne, are 
să mintă cocoșul!...“ Pe urmă sunetele au început să se 
împletească, dialogul a mers departe, și stînd acolo am auzit o 
cantată întreagă, inedită și neauzită de alţii, ceea ce mi-a dat o 
bucurie orgolioasă. 

A trebuit să mă căiesc și să revin la modestia creștină cînd n- 
am mai găsit ușa pe unde intrasem. Ambiţionîndu-mă să nu 
întreb, am rătăcit pe sub bolți și printre coloane pînă mi-a venit 
ameţeală. În felul acesta am aflat dimensiunile adevărate ale 
catedralei, dincolo de ceea ce se cheamă lăţime, lungime și 
înălțime. 

Afară m-au otrăvit automobilele și motocicletele; fumul lor 
plutește în straturi pe stradă, atît de dens, că îţi ia vederea și te 
înăbușă. 

Cui a vrut să aflu muzica jocurilor de apă din palatul 
Alhambra, îi voi trimite în schimb imaginea băiatului căruia i-am 
dat îngheţată. După ce voi uita totul despre Granada, el îmi va 
rămîne în minte, cum se uita uimit și neîncrezător cînd la mine, 
cînd la castronul ca de supă pe care i l-am pus în braţe, după ce 
vînzătorul îl umpluse, neîncrezător și el, și fără să înţeleagă. Era 
o amiază cu zăduf, ca în verile noastre, altfel întîmplarea și-ar fi 
pierdut tot hazul. Venise cu multă întîrziere momentul să mă 
răzbun pe o zi cu zăduf din copilărie cînd, plecînd de la școală, 
curgea apa pe mine, iar eu, uitîndu-mă la căruciorul vînzătorului 
de îngheţată, din poarta școlii, visam să fie al meu tot cazanul și 
să mor cu el în braţe. 

Și dacă în ziua cînd toate încep să fie iar nebuloasă voi uita și 
întîmplarea aceasta, voi ţine minte că mergiînd spre hotel, pe 
Gran Via de Colon dacă nu mă înșală memoria, m-am oprit în 
faţa unei biserici modeste, pusă în rînd cu casele. Ingenuncheat 
pe piatră, cu un lighean alături, cu un șomoiog în mînă, un preot 
spăla treptele. Şi dacă m-aș fi dus înăuntru, deși slujba de seară 
se terminase și plecaseră credincioșii, și m-aș fi așezat pe o 
bancă, preotul ar fi venit după mine, ar fi îngenuncheat, ar fi pus 
ligheanul în faţă și ar fi început să-mi desfacă șireturile, ca să-mi 
scoată pantofii și să-mi spele picioarele. 

A doua zi dimineaţă, cînd m-am dus să-mi iau mașina de la 


garaj, iarăși am întîrziat mult timp uitindu-mă pe hartă. 
Neajungiînd nici acum la o hotărîre, mi-am spus că întîi trebuie 
să ies din Granada, să scap de îmbulzeala care avea să înceapă 
și pe urmă să judec în pace. 

Uitasem că în ajun, la popasul unde veniseră să mă spioneze 
polițiștii pe motocicletă, auzisem un zgomot neobișnuit al 
motorului. leșind din garaj cu cîteva manevre forţate, l-am auzit 
iarăși, dar nu i-am dat importanţă, preocupat să nu lovesc vreo 
mașină, că erau foarte înghesuite. 

Ca prime intenţii, vroiam să ajung în Sierra Nevada, iar mai 
întîi să arunc o ultimă privire asupra Granadei de pe o înălţime 
aflată în partea de nord a orașului, pe unde trecea șoseaua spre 
Guadix și Almeria. Ajuns acolo, am tras pe o terasă în locul de 
unde mi-am dat seama că priveliștea apare în desfășurarea ei 
cea mai frumoasă. Înainte de a tăia contactul, am auzit din nou 
zgomotul acela neplăcut al motorului. 

— Ce are? m-a întrebat Vicht, apropiindu-se de mine. 

Dominique s-a apropiat în clipele următoare. 


49 


Era marți și pe Hismasian îl văzusem la Málaga duminică după 
amiază. Unde se afla el în clipa de faţă? Trecuseră șapte zile de 
cînd Dominique aruncase  radioreceptorul în Manzanares. 
Secretarul spune că Hismasian fusese reţinut la vamă pînă 
seara, așa că nu mai putea pleca decit luni dimineaţa. Cu 
parfumurile confiscate, obligat să plătească amenzi grele și 
jignitoare, el plecă de la Mâlaga încărcat de ură, nutrind gîndul 
să se răzbune. Fiindcă îl văzusem în faţa orchestrei, bănuiam că 
răzbunarea lui putea să fie cumplită. Numai că pe cine să se 
răzbune? 

Vameșii nu reprezentau un adversar demn de replică, dar 
apăruse în faţa lor mic și ridicol, apărîndu-se cu argumente 
absolut caraghioase. Intrau și ei la socoteală, înglobaţi în acel 
pluton de răzvrătiți, cum erau fagotiștii și contrabasiștii, care 
începeau să-și arate ostilitatea în chipul cel mai perfid, fiindcă 
nu li se putea aduce o învinuire formală, ca și vameșilor dealtfel. 

Tot în același pluton intra un critic muzical din Elveţia, medic 
de profesie, proprietarul unui sanatoriu de lîngă Zurich, pasionat 
de acustică și primejdios vînător de note false, care, fără să-l fi 


consultat ci doar ascultindu-i orchestra, diagnosticase la 
Hismasian o foarte avansată scleroză a urechii interne și o 
făcuse publică în ultima lui cronică. Nu putea fi acuzat de 
nerespectare a secretului profesional, deoarece se pronunţa nu 
ca medic, ci ca iubitor de muzică. Temîndu-se că era un adevăr 
și nu o calomnie, secretarul spune că îl vizitase în taină pe 
criticul medic și el îi confirmase diagnosticul, adăugind că în trei 
luni urechea stingă va ajunge la o surditate completă; în ceea ce 
privește urechea cealaltă, nu putea încă să se pronunţe, dar 
credea că odată cu primul concert televizat va trage concluzii. 
„Numai la televizor, domnule, altfel nu pot să-mi dau seama 
decît vag, ceea ce nu mă îndreptățește să mă pronunt științific. 
La televizor, oricît de proastă ar fi imaginea și oricît de sărăcit 
sunetul, citesc pe chipul lui fiecare lacună auditivă. Firește, 
numai cînd apare în prim-plan și pot să-i urmăresc mimica, dar, 
prin graţia televiziunii, prim-planurile lui Hismasian ocupă trei 
sferturi din emisiune. O asemenea vedetă trebuie exploatată din 
plin, din moment ce i se oferă onorarii exorbitante.“ 

Secretarul știa cel mai bine de ce sume era vorba: între două 
și trei mii de dolari minutul! lar interlocutorul său se explică în 
continuare: „Primul indiciu este o anumită neliniște, o privire 
întrebătoare adresată unui anumit grup de instrumente care și-a 
făcut intrarea cu o fracțiune de secundă mai înainte. El încă nu- 
și dă seama ce se întîmplă, dar se apleacă în faţă, înclină capul 
și abia își înfrinează mișcarea instinctivă de a duce mîna la 
ureche. Fazele avansate se depistează cu mult mai multă 
ușurință; cînd un dirijor se sucește, oricît de abilă i-ar fi 
gesticulaţia, să prindă cu urechea dreaptă un flaut din stînga 
orchestrei, înseamnă că urechea stingă nu mai poate auzi decit 
cel mult viorile prime. Pînă a ajunge în stadiul acesta, domnule, 
evoluția surdităţii dă naștere la o infinitate de expresii, pe care 
le poţi interpreta fără greș, după un anumit exerciţiu. Mă aflu în 
faţa a tot ce mimica omenească poate să exprime, de la 
încîntare pînă la groază. (În cazul unui om rafinat, cred că se 
înţelege, și destul de sensibil ca în unele clipe să trăiască prin 
sentimente.) Clipitul din pleoape! L-ai văzut vreodată pe 
Hismasian clipind din pleoape, întrebător și în panică? Pentru 
mine a fost primul indiciu; de atunci l-am luat sub observaţie. Cu 
ochii la el și cu partitura învățată pe dinafară; altfel nu se poate. 
Atunci toate pe chipul lui arată suferinţa, înainte ca el s-o 


cunoască; fiecare mușchi al frunţii și al obrazului are un alfabet 
și o posibilitate de exprimare, fiecare rictus al buzelor, fiecare 
zvicnire a nărilor îmi dezvăluie o anumită dispoziţie; chiar și 
mișcarea părului, domnule, șuviţa aceea care îi cade în faţă și 
dumneata o cunoști cel puţin cît mine... Bineînţeles că există și 
elemente înșelătoare. De pildă, memoria muzicală. De multe ori 
citesc pe faţa lui satisfacția de a fi auzit o notă pe care era 
imposibil s-o audă, fiindcă abia o aud eu, cu o ureche perfectă și 
cu sunetul televizorului deschis la maximum. De fapt e numai o 
iluzie; el crede că aude sunetul, fiindcă îl are în amintire. Pe 
scurt, domnule, deoarece v-am fost dator această prelegere, în 
două-trei luni, Hismasian va trebui să lase bagheta...“ 

— Nu există nici un remediu? a întrebat secretarul. 

— Ba da, operaţia de oto-scleroză. 

— Cine poate s-o facă? 

— Nimeni altcineva decît mine. Dar în acest caz, diagnosticul 
va trebui să-l pună altcineva. E o lege a meseriei mele. Eu mi- 
am dat doar părerea. 

— Care sînt șansele de vindecare? 

— Totale. 

— Riscul? 

— Nici unul! 

În afară de Hismasian, secretarul nu mai întîlnise niciodată un 
om atit de sigur pe sine. Erau destinaţi să se înfrunte. 

— Şi preţul acestei operaţii, domnule? 

— Trei mii de dolari minutul. 

Secretarul izbuti să nu reculeze; lîngă Hismasian făcuse o 
lungă școală. 

— Cît poate dura operaţia? 

— Cel mult o oră; nu pun la socoteală timpul de pregătire... 

O sută optzeci de mii de dolari! 

Dacă ar fi știut, Hismasian ar fi putut să se îngrozească, 
datorită cifrei exorbitante, care l-ar fi convins fără altă dovadă. 
Altminteri nu putea să creadă, deși într-o zi, în faţa orchestrei, 
se pomenise ducînd mîna la ureche. Nu-și dăduse seama de ce 
sau nu vroia să-și dea seama. Dar pe criticul muzical care îi 
denunța surditatea îl ura groaznic. 

În intenţia lui de răzbunare intra și Dominique, de cînd nu 
răspunsese la chemarea radiofonică; drumul în sud nu-i 
micșorase pornirea împotriva ei, dimpotrivă, o accentuase pînă 


la furie; își dăduse seama că de fapt urmărea s-o aștepte, s-o 
caute din nou după citeva zile, dovadă că luase parfumurile, ba 
încă se gindise, ceea ce i se întîmpla prima oară, să nu le mai 
comercializeze de astă dată, ci să i le ofere regește; dealtfel 
erau și foarte ieftine. Faptul că le pierduse pe toate la vamă și 
plătise amenzi de trei ori mai mari decit valoarea lor adevărată 
îl înverșunase și mai mult împotriva ei, și tot timpul zborului pînă 
la Madrid nu se gîndi decît la pedeapsă. Își imagina cele mai 
drăcești chinuri, morale și fizice, iar dintre acestea din urmă nu 
excludea biciul. Se și întreba de unde să-l cumpere și descoperi 
cu perplexitate că în viaţa lui nu văzuse o prăvălie de bice. 
Trebuia să apeleze la un birjar, însă nu-și amintea ca la Madrid 
să fi întîlnit o trăsură. 

Zbura la o mie două sute de metri, înălțimea pe care i-o 
dictase aeroportul, și tocmai trecea lacul de lîngă Villaharta, 
cînd într-o vale din dreapta distinse limpede un atelaj rustic — 
un ţăran cu doi cai înhămaţi la plug își ara ogorul. Nu putea să 
vadă un asemenea detaliu, dar cu siguranță avea un bici în 
mînă și atunci simţi impulsul să coboare pe cîmpul care părea 
potrivit pentru o aterizare. Cu un preţ bun, ţăranul i-ar fi vîndut 
biciul. Se stăpini la vreme, altfel ar fi călcat consemnele zborului 
și ar fi riscat o nouă încurcătură. Imprejurarea aceasta îi spori și 
mai mult dorinţa de răzbunare și continuă să-și imagineze noi 
chinuri, ceea ce nu-l împiedică să deschidă emițătorul, din cinci 
în cinci minute și, punînd prima oară o nuanţă de tandreţe în 
vocea să atit de autoritară, să-și repete apelul, cu speranţa că 
de astă dată Dominique o să-l audă. 

Tocmai atunci Dominique se îndrepta spre Granada, venind 
tot de la Mâlaga, pe același drum cu mine și, de necrezut, doar 
cu cîteva minute mai înainte. Că nu ne-am întîlnit în oraș nu mă 
miră, era prea multă îmbulzeală; la Alhambra însă aș fi zărit-o, și 
chiar în catedrală, cu toată obscuritatea. Înseamnă că se afla un 
pas prea departe sau un minut înaintea mea, un minut după 
mine. După cum se vede, drumurile noastre trebuiau să se 
întîlnească abia a doua zi dimineaţa, cînd am plecat împreună 
spre Almeria, și am aflat de la ea că accentul se pune pei, nu pe 
e, cum îl puneam eu, denaturînd total numele orașului. 

Închipuiţi-vă că sînteţi călare și spuneţi Alms&ria, cu accentul 
pe e, ca mine. Îndată și fără voie vă veţi lăsa pe spate, veţi 
trage frîul și calul va mușca zăbala scuturind din cap cu 


nemulţumire. Minunat prieten de drum este calul! lar după 
această experienţă, care este un păcat și nu trebuie repetată, 
spuneţi Almeria și accentuaţi cu nădejde pe i, accentuaţi-l voios 
și din tot sufletul. Îndată și fără voie veţi slobozi frîul, vă veţi 
apleca în faţă, pînă la gîtul calului, și va începe un galop din cele 
mai avîntate. Minunat va fi totdeauna galopul calului! lar 
Dominique va rămîne pentru mine o amintire neștearsă. 

Negăsind-o la aeroport nici de astă dată, Hismasian se duse în 
oraș, s-o caute. li scăpase un picior pe pantă, se ţinuse în 
echilibru cîteva zile, acum îi scăpa și piciorul celălalt; dacă 
începuse alunecușul, nu mai putea să-l oprească. El însă nu era 
făcut nici să înţeleagă, nici să creadă. Găsi parfumeria tot 
închisă; pe sticla vitrinei cineva își luase îndrăzneala, dacă nu 
fusese nimeni acolo să-l împiedice, să lipească un afiș mare, al 
viitoarei lupte de tauri. Afișul acoperea numele Dominique, scris 
cu litere de aur, cursive, și-l reprezenta pe toreador, cu pălăria 
în mînă, salutind tribunele cu un zîmbet de-o impertinenţă 
scîrnavă. Hismasian îl privi cu un dezgust dus pînă la greață, dar 
nu-și putu desprinde ochii de el și îl studie cîteva clipe, intrigat 
de ceva, fără să-și dea seama. Niciodată n-ar fi putut înţelege, 
iar dacă ar fi înţeles, n-ar fi recunoscut nici în cea mai adîncă 
intimitate cu el însuși că în toreadorul acela recunoaște ceva al 
său, zimbetul și impertinenţa: la aplauze, cînd se întorcea spre 
sală, să mulţumească, și sala aceea în delir nu-i trezea decit 
disprețul. Poate și toreadorul își dispreţuia publicul, sau cel puţin 
așa se înțelegea după zîmbet. Dar era suplu, și Hismasian își 
pipăi burta. 

Rămase din nou pînă a doua zi dimineaţă, la același hotel, în 
aceeași cameră; nu i-o rezervase nimeni, ca altădată, era liberă, 
cum era mai tot hotelul. Se simțea singur și se temu, prima 
dată, cam tîrziu dealtfel, că îl aștepta un declin mizerabil. Inelul 
de platină îi stringea degetul, oprea circulaţia sîngelui și după un 
timp începu să-l doară toată mîna, apoi tot braţul, pînă în umăr. 
Vru să scoată inelul, însă nu izbuti, degetul se umflase și se 
făcuse vinăt. Se duse la baie, își băgă mina în apă rece, inelul 
ieși după cîteva clipe, nu fără dificultate; nu îndrăzni să-l mai 
pună în deget, însă așa parcă se simţea deposedat de una din 
forţele sale. 

Deodată privirea îi fu atrasă de o cifră scrisă în colţul de sus al 
oglinzii; se înălţă pe virfuri, să vadă mai bine, era o dată, 


12.10.971 şi, fiindcă își exersase totdeauna memoria 
evenimentelor personale, își dădu seama cu mirare că atunci 
avusese primul concert la Madrid, dimineaţa, iar seara dirijase 
„Don Giovanni“ la operă. Abia pe urmă își aminti că în ziua 
aceea apăruse Dominique în viaţa lui, fără să-l tulbure prea 
mult, o cucerire rapidă, simplă, obișnuită, și nu o uitase 
numaideciît numai datorită distanţei dintre Nisa și Madrid. Dacă 
Dominique ar fi locuit la Cannes, n-ar mai fi dorit s-o vadă 
niciodată; Pirineii, cu spaţiul enigmatic care începea la sud de 
ei, întreţinuseră, pe un fundal vag, o tentaţie imprecisă și 
intermitentă. Acum însă o simţea developîndu-se și arătîndu-și 
faţa adevărată, clară și mai mult decit obsedantă. 

Privind cifrele din colțul oglinzii, Hismasian avu o tresărire: 
erau scrise cu lac negru de unghii; gîndul îl duse numaidecit la 
Dominique, dar nu avea deloc simțămintul că ea, notînd data 
aceea, făcuse un gest sentimental, cum fac adesea femeile, 
marcînd în felurite chipuri zilele lor memorabile. Descoperit 
după atita vreme, gestul ei i se păru vindicativ, însemnase ziua 
nu din tandreţe, ci ca la un timp determinat să se răzbune. 

Hismasian încercă să șteargă lacul cu virful unghiei, dintr-un 
impuls naiv, ca și cum ar fi putut crede că, făcînd să dispară 
însemnarea, dispărea și blestemul. | se păru incalificabilă 
neglijența personalului de serviciu, care aproape doi ani nu 
găsise cu cale să șteargă cifrele de pe oglindă. 

Unghia aluneca pe deasupra, lacul nu vroia să se ducă; 
negăsind alt obiect la îndemină, începu să-l zgirie cu muchea 
inelului de platină. Simţi că lacul ceda, și chiar îl vedea căzînd ca 
o pulbere neagră; spre stupefacţia lui însă, sticla rămînea 
gravată. Îl cuprinse furia, care de fapt era o formă a panicii, și se 
apucă să hașureze cifrele cu briliantul, să le șteargă, dar, 
zgiriate în toate felurile, ele nu vroiau să dispară. Continuă, 
apăsînd tot mai tare; sticla scotea scrișnete ascuţite, pînă ce, 
deodată, briliantul făcu explozie și se răspiîndi în aer ca o ploaie 
de artificii albe. Hismasian privea inelul, și nu putea înţelege: 
briliantul se pulverizase, fără să lase urmă, iar în locul lui, 
alveola apărea hidă, ca o gingie din care s-a scos o măsea 
găunoasă. În schimb, cifrele, pe oglinda zgîriată, se vedeau mai 
clare ca înainte. Să fi avut revolverul, ar fi tras în ele. leși în 
stradă, dar nu ca să uite; răfuiala trebuia să continue. 
Deocamdată își trăgea sufletul și își aduna forţele. 


Merse la parfumerie, îl ţinti pe toreador cu o privire 
înveninată. | se părea un dușman personal care îi ridea în faţă, 
după ce-l umilise, și deodată îi veni gîndul că afișul îl lipise acolo 
chiar Dominique, ca o notificare; în viaţa ei acum era un 
toreador, nici nu s-ar fi putut altfel, un mascul de o speţă 
impertinentă, și ea vroia să-l arate, să afle toată lumea. Datorită 
lui nu venise la aeroport; cînd el ateriza, ea se desfăta cu delicii 
înmiite de apelurile lui ridicole. 

Ura pe toreadori, incipientă, izbucni în clipa aceea cu o 
violenţă care îl făcu să se învineţească și să-și piardă respiraţia. 
Pavajul era desfăcut în faţa parfumeriei, mustea apă, probabil 
dedesubt o ţeavă crăpase și trebuia să se sape. Primul impuls fu 
să ia o piatră cubică și să spargă vitrina, gest pe care avea să-l 
facă Vicht, după o săptămînă. Hismasian însă, deși impulsiv, era 
mai convenţional decît ar fi putut să se creadă; e adevărat că 
trăsese cu revolverul în contrabasuri, dar atunci se afla în 
templul său și în cea mai legitimă apărare. Chiar dacă justiţia ar 
fi îndrăznit să-l învinuiască, restul lumii ar fi continuat să-l 
aplaude cu admiraţie. Atitea adevăruri au trebuit să fie 
susținute cu arma în mînă; de ce n-ar fi avut acest drept și 
muzica? 

A sparge o vitrină era o infracţiune civilă, degradantă, și îi 
ajungea rușinea cu vameșii. Se mulţumi să rupă afișul și să-l 
calce în picioare, în clipa cînd clopotele orologiului din staţia de 
metrou Sevilla anunțau ora opt seara, după care intrau în 
repaus pînă a doua zi dimineaţa; Hismasian nu le auzi muzica. În 
sufletul lui clocotea ura împotriva toreadorilor și în minte 
începea să-i apară primul fir, subţire, abia vizibil, al unui 
grandios plan de răzbunare. 

Deși renunţase la vitrină, piatra din pavaj devenise o obsesie; 
luă una, merse la hotel și sparse oglinda din baie. Cifrele 
gravate în sticlă se pulverizară, dar după ce căzură cioburile, pe 
zidul afumat și prăfuit apărură altele, scrise cu același lac negru 
de unghii. Paralizat de surpriză, care de fapt era groază 
adevărată, nu observă decit după citeva clipe că doar 12 
octombrie rămăsese același, anul nu mai era 1971, ci 73, și nu 
se îndoi că reprezenta o dată fatidică, în altfel decît prima, de 
mult depășită; pînă atunci nu mai rămîneau decit trei săptămîni. 
Deși învins și umilit, Hismasian nu se îndoi că în ziua aceea își 
va pedepsi toţi inamicii, pe Dominique în primul rînd, va triumfa 


asupra lor, vameși, fagotiști, contrabasiști și toreadori, și data 
înscrisă pe zid va însemna gloria lui... În realitatea nebănuită, 
era ziua cînd avea să-l mănînce leopardul. 

Decolînd a doua zi, după o noapte de coşmaruri optimiste, 
dacă pot fi închipuite, Hismasian făcu două tururi, deși nu-i era 
permis, peste Plaza de Toros și privi arena, cu o curiozitate 
aprinsă. Tot timpul zborului imaginaţia i se zbătu, inspirată 
parcă de zările nebune ale peisajului spaniol, adunînd 
elementele,  sortîndu-le,  asamblindu-le şi  construindu-și 
răzbunarea ca pe o epopee homerică. Taurii negri, de tablă, 
care apăreau din loc în loc pe sol și erau totdeauna o surpriză 
împrospătată, deși se vedeau de departe, părînd niște jaloane, 
nu făceau decit să-l întărite și mai tare, conducîndu-l mai 
înverșunat spre ţinta finală. 

Cînd trecu Pirineii, ajunsese la amănunte și gusta din plin 
viitoarea lui satisfacție, iar cînd ateriză la Nisa, întreg planul era 
gata. Anunţat prin radio, secretarul, care de fapt povestește 
acestea, îl aștepta la aeroport cu dictafonul pregătit să 
înregistreze dispozițiile. In aceeași zi Hismasian cumpără 
leopardul și seara se plimbă cu el în lesă pe Boulevard des 
Anglais. 

Acum, cînd cele povestite de mine încep să se întretaie atît de 
strîns cu cele pe care aveam să le aflu din povestirea 
secretarului, e bine să precizez că în seara aceea tocmai 
ajunsesem la Cartagena și mîncam în cîrciuma unde mai tîrziu 
Dominique avea să danseze cu infanteriștii. 

A doua zi Hismasian începu repetițiile și apăru în faţa 
orchestrei cu leopardul, care se așeză la picioarele lui, pe 
podium. Instrumentiștii își dădură seama că nu era de joacă, iar 
fagotiștii cu contrabasiștii o băgară pe minecă. O notă vag falsă 
a cornilor, instrument cam neprecis, după cum se știe, și căruia i 
se mai iartă, făcu pe leopard să ciulească urechile, ţintind locul 
de unde venise sunetul. Acela din corniști care se știa cu musca 
pe căciulă începu să tremure. Repetiţia decurse fără nici un 
incident. Hismasian nu opri orchestra nici măcar o dată, ceea ce 
devenea prima excepţie în cariera lui fundată pe-o exigenţă 
drăcească; dar n-avea de ce-o opri, timp de două ore nimic nu 
devie atenţia instrumentiștilor de la baghetă. În încheiere, și cu 
un fel de zîmbet provocator pe faţă, Hismasian dirija scurtul 
adagio inițial din simfonia a patra de Beethoven. Cînd 


intervenită fagoţii, aduși în linia întîi, leopardul își întoarse capul 
spre stînga; părea gata să se repeadă, însă precizia cu care 
intrară toţi deodată și claritatea celor trei sunete îl liniștiră ca 
prin farmec; se înţelege că nu putea să se întimple altfel cu 
contrabasurile. Hismasian opri orchestra odată cu prima notă de 
allegro vivace și le mulțumi instrumentiștilor cu răceala lui 
obișnuită. În schimb, leopardul nu-și ascunse satisfacția; se uită 
la toţi, pe rînd, cu o fizionomie aproape umană, zimbindu-le, în 
timp ce-și flutura coada. 

În seara zilei, Hismasian avu o consfătuire importantă cu 
impresarii. Erau cinci, din cele mai mari centre muzicale, și 
secretarul îi convocase telegrafic; toţi sosiră cu avioane 
comandate special, ca să nu Întîrzie. Deși leopardul părea blind 
și stătea cuminte, nici unul din impresari nu îndrăzni să 
cîrtească, însă proiectul lui Hismasian li se părea mai mult decit 
o nebunie. Așa spune secretarul; m-am întrebat ce poate fi mai 
mult decît o nebunie, dacă nu o nebunie mai mare. Dar o 
nebunie nu se poate depăși niciodată pe ea însăși, fără să 
devină o altă nebunie. Nebunia nu îngăduie comparaţie. Uite ce 
înseamnă să nu simţi limitele cuvintelor și să foloseşti adjective 
fără substanţă. 


x 


În seara consfătuirii mă aflam la Motilla del Palancar și 
stătusem toată noaptea de vorbă cu Dominique, așezați în 
tărînă, rezemaţi de stilpul indicatorului pe care scria „Madrid, 
197 km“. Nici un automobil n-a vrut să oprească. Ea mi-a dat 
unele explicaţii despre viaţa ei și am crezut în ele, deși nu erau 
nici complete, nici destul de clare ca să-i înţeleg gesturile 
ilogice. Acum sînt gata să știu de ce a plecat Dominique, numai 
că nu voi spune nimănui, nici după ce voi fi sigur. Vorbele ei nu 
erau minciuni, după cum nu erau nici adevăruri; ele rezultau 
numai din situaţia aceea a noastră, pe care toţi trei, căci nu 
trebuie să-l exclud pe Vicht, o acceptam ca pe o realitate, dînd 
cuvîntului înțelesul comun, cînd de fapt era o realitate numai a 
noastră și se născuse odată cu întîlnirea de deasupra Granadei. 

Dominique vorbea cu sinceritatea cea mai deplină despre 
proiecția ei în prezentul trăit împreună, deci spunea adevărul, 
dar adevărul acesta, într-o altă proiecţie, devenea minciună. Tot 


ce pot spune, din ceea ce nu voi îndrăzni să spun niciodată, este 
că întorcîndu-se la Hismasian nu dovedea cîtuși de puţin vreo 
înclinare femeiască, fie ea numai pentru o amintire, după cum, 
părăsindu-l pe Vicht, nu se lepăda nici cu gindul de dragostea ei, 
care în ultimele zile, între Motilla del Palancar și Bellpuig, 
devenise nebună. Acum sînt gata să cred că avea de îndeplinit o 
datorie. 

Gîndul mi-a venit prima oară într-o halucinație și nu-l puteam 
socoti decit tot halucinant, de aceea, pînă astăzi am refuzat să 
mi-l amintesc cu luciditate. Eram pe autostrada îngrozitoare 
dintre Ventimiglia și Genova, orbecăind prin tunelurile înecate în 
fumul de la eșapamente, asurzit de urletul motoarelor și 
aproape sufocat de gazele otrăvitoare. Am spus cum un camion 
greu pe care nu l-am putut depăși multă vreme m-a făcut să nu 
mai văd nimic în faţă, să nu mai știu pe ce lume mă aflu și să 
menţin linia dreaptă numai printr-un simţ al braţelor. E o 
aberaţie; braţele, oricît de exersate, nu vor putea niciodată să 
sesizeze o deviere milimetrică, și nu-i nevoie să miști volanul 
mai mult de un milimetru ca mașina să-și piardă direcţia. 

Adevărul, pe care m-am ferit să-l judec și de la care am întors 
capul, este că m-a condus o imagine apărută în faţă, răsărită din 
fumul eșapamentelor, drept în axul mașinii, la înălțimea ochilor 
și între cele două fascicole ale farurilor. Pînă am ajuns la lumină 
am fixat-o atras de ea hipnotic, aproape fără să mai știu în ce 
primejdie mă aflu, ca într-un fel de beţie, convins că orice ar fi 
să se întîmple, nu va fi decit bine. Dacă imaginea ar fi alunecat 
într-o parte, aș fi urmat-o și m-aș fi zdrobit sub uriașa carcasă a 
camionului sau în peretele de piatră. Admiţind că s-ar mai fi 
găsit urmele dezastrului, căci aș fi antrenat tot șirul de mașini 
din urmă, s-ar fi crezut că trecusem printr-o criză de nebunie 
sau că făcusem o manevră proastă, ceea ce în gindul meu 
însemna o descalificare dezonorantă. Nu știu dacă atunci sau 
abia pe urmă, cînd se lăsase întunericul și mergeam istovit spre 
Milano, iar imaginea îmi revenea în față, dar nu în ochi, ci în 
amintire, am avut gîndul, născut fără nici o tresărire, ca și cum îl 
socoteam înțeles de la sine, că nu era altceva decit o 
prefigurare a morţii. O moarte care nu urmărește să-ţi ia zilele, 
ci numai să se arate, cum vor să se arate femeile, la baluri sau 
la promenadă. Și nu mă mira deloc înfățișarea ei cu totul altfel 
decît aceea a morţii închipuită de toată lumea. Deși nu o 


vedeam limpede în fumul care o estompa sub valurile lui 
otrăvite, ci era mai degrabă o sugestie, în mintea mea imaginea 
revenea completă și clară, numai că părea foarte departe, ca și 
cum aș fi privit-o printr-un ochean întors de-a-ndoaselea, dusă 
parcă dincolo de capătul autostrăzii și de capătul zilei, într-un 
loc unde nu-i timp să ajungi decit cu închipuirea. 

Ştiu că era o fată frumoasă, am conștiința frumuseţii ei fără s- 
o pot descrie, cum nu pot fi descrise simbolurile. Ştiu că se 
arăta fără nici o reținere, poate chiar ademenitoare, dansînd în 
faţa mașinii, cu picioarele goale pînă la șolduri, prefăcînd în 
fulgere lumina cînd treceau o clipă prin fascicolul farurilor. 
Dansa puţin dată pe spate, cu mijlocul răsucit, cu umerii 
aruncaţi înapoi și cu braţele în mișcare, într-o unduire totală. 
Deși părul adus de vînt ar fi trebuit să-i vină în faţă, acoperindu-i 
obrazul și lipsindu-mă de frumuseţea ei mai puternică decit 
farurile, nu știu cum zbura pe spate, împotriva mișcării, ca și 
cînd l-ar fi absorbit gura tunelului. Și într-o clipă, cînd și-a întors 
capul să scuture o rază de lumină care-i rămăsese în păr și 
putea să-l aprindă, am văzut că în ureche avea un cercel mic de 
aur. 


50 


Cu toată originea lui răsăriteană, Hismasian era un gotic; prin 
temperament și prin aspirații. Poate ducea cu el o moștenire 
străveche, din vremea cînd lumea era împărţită altfel și 
continentele altfel populate. Chiar și înfățișarea lui era gotică și 
ţinea să și-o păstreze, de aceea purta corset, și el gotic la urma 
urmelor. Supleţea lui, contrafăcută, avea o înțepeneală de 
piatră, amenințătoare și rece, care îi făcea pe adversari să tacă 
și să se încovoaie, iar pe admiratori să se prosterneze. 

Dacă lupta de tauri s-ar fi potrivit cu spiritul gotic, Hismasian 
ar fi devenit toreador, cu siguranţă, și probabil că ar fi fost 
toreadorul cel mai mare din toate timpurile. Ura lui împotriva 
acestei categorii de oameni, deși manifestată atit de tirziu, 
exista în el, latentă și foarte explicabilă. Toreadorii erau de fapt 
singurii lui adversari redutabili, fiindcă nu exista teren unde să-i 
întîlnească și să-i învingă. Hismasian nu admitea nici o glorie 
paralelă cu a sa, la fel cum stilul gotic nu admite în zona lui o 
altă arhitectură, fără să o fărime. Luaţi Sfînta Sofia de la 


Constantinopol și puneţi-o în stinga catedralei din Köln, iar în 
dreapta puneţi catedrala din Florenţa, și San Pietro de la Roma, 
amîndouă făcute în spiritul lui Michelangelo. Catedrala de la 
Köln va face să se prăbușească amîndouă, chiar dacă 
Michelangelo va supravieţui alte multe veacuri după ele. lar 
înaintea lor se va prăbuși, indiscutabil, Sfînta Sofia, primejduită 
și mai mult ca moschee. 

Chiar și răzbunarea lui Hismasian, care trebuia să fie 
totdeodată o apoteoză, era concepută gotic, de aceea, dintre 
toţi aliaţii săi posibili îl alesese pe Wagner, în cea mai gotică din 
ipostazele sale: „Inelul Niebelungilor“. Cu o durată de 
șaisprezece ore! Într-un singur spectacol! Un tot grandios, în 
singura lui formă cu adevărat autentică, dar insuportabil, cu 
mult mai puternic decît structura umană. 

Deși impresarii nu îndrăzneau să cîrtească, datorită, cum am 
spus, leopardului, izbutiră, prin insinuări reţinute și foarte 
subtile, să obţină pauze de cite o oră între cele patru opere ale 
tetralogiei. Erau consternaţi toţi cinci, se așteptau nu la un eșec, 
ci la o prăbușire, și atunci, cunoscîndu-și meseria, hotărîră între 
ei să salveze ceea ce putea să fie salvat, făcînd cît mai multă 
gălăgie și puniînd în faţa insuccesului un scandal de întindere 
mondială. 

A doua zi ziarele începură să urle în toate tonalităţile și chiar 
dodecafonic, despre nebunia lui Hismasian sau despre explozia 
lui de geniu; minat de una sau alta, el urmărea să reprezinte 
„Inelul Niebelungilor“ într-o arenă destinată luptei cu tauri. 

N-am văzut nici unul din acele ziare, fiindcă mă aflam pe 
drum cu Vicht și cu Dominique și tocmai poposisem la Bellpuig. 
Cele ce au urmat din seara aceea, cînd Dominique a plecat 
lăsîndu-ne atît de trişti și descumpăniţi, ne-au împiedicat să 
aflăm alte știri, care au continuat să vină tot mai îngroșate. Ne- 
ar fi scăpat chiar și proiectul căsătoriei scandaloase, dacă nu ne- 
ar fi sărit în ochi, pe prima pagină a ziarelor, fotografia unde 
Hismasian apărea împreună cu Dominique, încadrînd leopardul. 
Peste celelalte informaţii am trecut orbiţi de miînie și de 
consternare, și chiar mai tîrziu, cînd ajunsesem acasă și 
întîmplarea era consumată, tot n-aș fi aflat-o, dacă nu-mi cădea 
în mînă cartea secretarului. 

Cînd Dominique ajunse, povestește secretarul, Hismasian 
stătea într-un jilt, cu leopardul alături. Leopardul se ridică în 


picioare. 

— Nu te teme! spuse Hismasian. 

Pe chipul ei trecu un zîmbet ușor, pe care secretarul, aflat 
lîngă bibliotecă, nu știe dacă să-l socotească ironic sau 
enigmatic. O vedea prima oară pe Dominique și frumuseţea ei îl 
izbi atît de puternic, încît scăpă din miini un maldăr de știme, 
risipindu-le prin toată încăperea, pînă în gura căminului. 
Secretarul nu încearcă să-i descrie frumuseţea, declarînd că n-ar 
fi în stare s-o prezinte nici în a mia ei parte, ci se mulțumește să 
spună că niciodată o femeie nu-l fascinase atit încît să scape 
ceva din mînă. Felul cum își exprimă el admiraţia e mult prea 
analfabet ca să sugereze ceva din Dominique, dar eu nici n-aș fi 
avut nevoie, fiindcă nu-i clipă să n-o am în ochi, după atita 
vreme, de parcă încă ar fi vie. 

Secretarul nu remarcă emoția lui Hismasian, prea gotic ca să- 
și arate sentimentele la prima ocazie. Dar nu-i greu s-o 
presupunem, dacă unui om impulsiv ca el îi trebuiră treizeci de 
secunde pînă să pună o întrebare și sigur nu prima pe care o 
avea în minte. 

— De ce-ai venit? întrebă Hismasian. 

Prima întrebare din gindul lui paralizat nu putea fi decît una 
vindicativă, privind absenţa ei de la aeroport. 

— Era timpul să vin! răspunse Dominique. 

Văzu inelul de platină fără briliant și zimbi iarăși, ironică sau 
enigmatică, după cum spune secretarul. Dar pînă atunci nici el, 
nici impresarii nu băgaseră de seamă lipsa briliantului. 

Hismasian rămase în fotoliu, nepăsător, după cum spune 
secretarul. În realitate, înţepenit, e ușor să înţeleagă oricine. 
Dominique întinse mîna; leopardul veni lîngă ea, o privi în ochi, 
pe urmă se așeză la picioarele ei și începu să toarcă, în vreme 
ce secretarul, așezat în genunchi, aduna știmele. 


x 


Nimic nu-i gotic în spiritul Spaniei, dar dacă nimicul ar admite 
grade de comparaţie, cea mai negotică emanaţie spaniolă ar fi 
arena de tauri; și chiar lupta în sine. M-am întrebat ce-l 
îndemnase pe Hismasian să aleagă un astfel de teatru, 
impropriu ca arhitectură pentru un spectacol de operă, și 
impropriu ca idee pentru muzica wagneriană. O imposibilitate 


mai deplină nu poate să fie imaginată. Dacă vroia neapărat ca 
apoteoza lui să se producă în spaţiul hispanic, unde suferise 
jignirile, socotind că numai acolo putea primi reparația, de ce n- 
o fi ales alt decor, și singurul potrivit, dacă nu cu Wagner, măcar 
cu spiritul gotic, care în materializările lui este un imens 
paratrăsnet. Singurul paratrăsnet pentru smintitul spectacol cu 
„Inelul Niebelungilor“ ar fi fost Sagrada Familia de la Barcelona. 

Pe la sfîrșitul celuilalt secol, un om cu o structură nefirească, 
dar nu în înţelesul mic al cuvîntului, extrapolat într-un ciclop 
cum n-au cunoscut basmele, a pornit într-o zi de la Madrid, cu o 
traistă în spate, a pus un pas în rața Zaragozei, fără să zgilţiie 
orașul, căci, dacă aţi observat, totdeauna uriașii au în mers o 
supleţe de balerină, de parcă în trupul lor fără măsură n-ar fi nici 
o greutate, a pus al doilea pas pe dincolo de Lerida, poate chiar 
la Bellpuig, de ce nu? — al treilea pas la Montserrat și cu pasul 
următor s-a aflat în mijlocul Barcelonei, într-un loc ales dinainte 
și unde, deși atit de mare la trup, a izbutit să se înghesuie, fără 
să dărime pereţii caselor din jur cu genunchii sau cu coatele. 

În acest drum, făcut mai repede decît în orice poveste, 
ciclopul, care vreau să vă fie simpatic, a adunat pămînt roșu, 
pînă la Zaragoza, de dincolo de ea a adunat piatră albă, la 
Montserrat a privit muntele bocitoarelor, luîndu-le imaginile, și, 
adăugind tuturor acestora o mînă de aur, mînă la scara lui 
uriașă, s-a apucat să le amestece în locul gol de la Barcelona. 

Am făcut și eu drumul lui, care însă mi-a luat două zile, ceea 
ce, raportat la posibilităţile firești ale omului, să meargă, să 
vadă și să înţeleagă, dovedește nu o întirziere, ci o grabă prea 
mare. 

Cineva mă derutase în ajunul plecării, prevăzindu-mi șase 
sute de kilometri de plictiseală. M-am întrebat cum e cu putinţă 
ca un om să fi trecut pe acolo și să nu fi înregistrat măcar o 
imagine din miile care, deși nelegate deloc între ele, decurg una 
din alta, evident și totuși nelogic, cum lumina, de pildă, ar 
decurge din întuneric — ar decurge, nu ar succede! Ar fi de 
ajuns ca un om să se oprească într-un singur decor din cîte am 
înregistrat pe parcursul acela, să caute logica peisajului, să-și 
dea seama că ea nu există, ca apoi să nu și-l mai poată scoate 
din minte. E un loc, bunăoară, cam la două treimi din drumul 
spre Zaragoza, unde m-am oprit fiindcă nu mai înţelegeam ce se 
întîmplă cu lumea, dacă nu cumva începea să se transforme 


într-o irealitate, orice rațiune a ei urmînd să se rătăcească. De 
cîțiva kilometri privirea mea aluneca pe stinga șoselei, asupra 
unei faleze de pămînt roșu, mai aprins decît oriunde în Spania. 
Mi-era imposibil să le socotesc un produs al naturii, așa cum 
apăreau, ca o formaţie total neconformă cu geologia, refuzînd 
orice analiză și orice clasificare. Vrînd să nu mă rătăcesc în acea 
irealitate de pe acum presimţită, mi-am închipuit că erau uriașe 
cuptoare de cărămidă, făcute de oameni în alte ere; încă 
fierbinţi, nu puteau fi folosite deocamdată la o construcţie. 
Acum știu că de acolo s-a luat primul material pentru Sagrada 
Familia și bineînţeles că nu era cărămidă, ci o rană a pămîntului 
pietrificată. 

Ţin minte totul, pînă la cel mai inutil dintre amănunte, cum 
după acea primă alarmă am prevăzut o explozie și m-am oprit 
să mă apăr, într-un crînguleţ, pe stînga drumului, unde curgea o 
apă micuță. Tocmai cotisem la stînga, trecusem pe sub calea 
ferată și, după o clipă de întuneric, m-am pomenit cu ziduri 
măreţe în faţă, un șir de temple din apusul Asiei antice; ele nu 
aveau ce să caute în Spania, decit prin ceea ce mă temusem, o 
trecere în irealitate. Dar pe mine mă recunoșteam, cu toate 
datele mele recente, și nu-mi lipsea raţiunea, nici nu era 
deformată, de vreme ce puteam să evoc cunoștințe atit de 
îndepărtate privind istoria veche, să le judec și să fac 
comparații. 

Că eu, unul, îmi păstram apartenenţa la realitatea lumii 
prezente, mi-o dovedea o mașină oprită în același crînguleţ ca și 
mine, cu matricole spaniole și de o fabricaţie foarte recentă; 
dacă aș fi alunecat eu însumi într-o vreme trecută, mașina, atit 
de modernă, mi s-ar fi părut o anticipație incredibilă. Ocupantul 
ei coborise și se plimba prin tufișuri, fără să-i pese; pe tabloul de 
bord, încălzindu-se la soarele care intra prin parbriz, am văzut 
un căţeluș și i-am făcut semne de amiciţie. lar dacă mașina, deși 
un tip cunoscut prea bine, ar fi putut totuși să mai lase o umbră 
de îndoială cu privire la timpul cînd se întimplau acestea, 
căţelușul, indiscutabil, era de o rasă foarte modernă. 

lar de jur împrejur se înșirau palate, temple și cetăţi asiro- 
caldeene, căci în cîţiva kilometri, falezele roșii, crenelate, 
despărțite în trunchiuri de piramidă, simetrice, cuprinseseră 
întreg orizontul. De-aici nimeni nu putea să scape decît dacă 
închidea ochii. 


Nu-i vreme să povestesc totul despre această natură, care de 
la Zaragoza înainte se schimbă atît de brusc, încît te duce la 
deruta cea mai deplină. Dar dacă voi izbuti să spun citeva 
cuvinte despre Sagrada Familia, adevăratele cuvinte care 
trebuie spuse, greu de îmbinat fiindcă sînt puţine, atunci 
peisajul lăsat în urmă se va înţelege de la sine. Numai că 
încercarea o presimt dureroasă, ca o operaţie fără anestezie. 
Nu-i greu să ţii în mînă un cuţit cu două tăișuri, ascuţit bine. Așa 
stă Sagrada Familia în conștiința mea și între sentimentele 
mele, în creier și în inimă, ca un cuţit cu două tăișuri pus în 
palmă. Dar ca s-o răstălmăcesc, în singurul chip în care poate fi 
ea spusă și pe care nu-l știu încă, înseamnă să strîng tare mîna 
și să nu mă opresc cînd lama cuţitului va pătrunde în carne. 

La Zaragoza, unde am făcut popas nu doar ca să văd 
catedrala, ci mai ales ca să-mi reconfirm realitatea prin oamenii 
din zilele noastre, pe care îi recunosc totdeauna cu ușurință, am 
cumpărat castane coapte, așa cum mai demult, la Blois, doborit 
de vechimea castelelor de pe Loara, cumpărasem o periuţă de 
dinţi și ea mă asigurase de prezentul istoriei mele. La catedrală 
m-a otrăvit zgomotul și fumul unei macarale automobile, o 
dihanie de șantier, care nu știu pe ce ușă intrase, iar acum își 
balansa braţul diavolesc la înălțimea cupolei, schimbînd becurile 
electrice sau lustruind candelabrele și sculpturile sfinţilor, într-o 
colaborare scandalos de oportunistă a cerului cu infernul. 

Pe cînd mă plimbam pe străzile vecine, privind catedrala, mai 
mulțumit s-o văd de afară, și mestecînd castanele calde, o 
femeie tînără a trecut pe un trotuar îngust, nu departe de mine, 
așa că am văzut întîmplarea și am pus-o în minte. Un flăcău, 
rezemat de zidul casei, își ţinea piciorul întins, barînd tot 
trotuarul. Femeia a fost nevoită să-l ocolească, fiindcă flăcăul 
nici gînd n-a avut să-și tragă piciorul, gest pe care mi-ar plăcea 
să-l înţeleagă și ultima dintre haimanale. 

Atunci mi-am amintit cîte aflasem despre relaţia bărbat- 
femeie în Spania. Cu toată viaţa prigonită de credinţe și de 
necredințe, de războaiele grele duse cu invadatorii și de cele 
crude duse cu ea însăși, Spania și-a păstrat candori primitive. La 
Madrid, în Plaza de Toros, într-o duminică, la faimoasa oră cinci 
a după amiezii, cînd lumea se îmbulzea să intre la lupta de tauri, 
am văzut doi oameni încăierîndu-se; fără să știu pricina disputei, 
ea nu putea fi dezlegată de patima comună care îi aducea pe 


amindoi acolo; oamenii se băteau pentru un loc, pentru un 
toreador sau pentru un taur. Zadarnic încerca să-i despartă un 
poliţist, mult prea pașnic. Unul din combatanți, o namilă, îi ţinea 
piept celuilalt într-o defensivă glumeaţă, neîncetind să 
zimbească și îndepărtîndu-l, aproape amical cu braţele lui 
vînjoase. Adversarul însă, un omuleţ, părea vajnic și, cu toate că 
se afla în deplină inferioritate, nu vroia să se lase. Arma lui nu 
erau pumnii, prea slabi, ci dantura, cu adevărat strașnică. Sărind 
ca un cocoș furios, cu ochii roșii, cu faţa congestionată sălbatic, 
urmărea să-l muște pe celălalt de nas, ţintă dealtfel foarte 
proeminentă. N-am stat pînă la urmă, dar cred că n-a izbutit, 
adversarul lui știa să se apere, altfel, cu dinţii atacantului, căci 
doar îl văzusem, ar fi rămas mutilat pe viaţă. 

Această scenă, numai în aparenţă brutală, era în realitate 
plină de candoare. Toţi erau copii în clipa aceea, și polițistul, și 
namila, cum zîmbea cu o indulgență mirată, și cel mai copil, 
agresorul, în furia lui de cocoș ofensat, riscînd să-și sacrifice 
creasta ca să-și apere o onoare cu siguranţă nelezată de nimeni. 
Și-apoi o luptă în care e vizat nasul adversarului nu poate fi 
serioasă. 

Silind o femeie să coboare de pe trotuar, ca el să nu-și tragă 
piciorul, flăcăul de la Zaragoza nu făcea o grosolănie, ci un gest 
de candoare. El își apăra astfel onoarea masculină, pentru care, 
chiar neameninţată, ar fi fost gata să lupte pînă ce și-ar fi 
pierdut creasta roșie. Dincolo de candida lui infatuare, flăcăul nu 
poate avea pentru femeie decît același cult, ca toţi spaniolii. 
Femeia e respectată pînă la idolatrie, cînd ea va fi mama 
copiilor, și orice femeie poate fi mama copiilor. Dacă renunţă la 
acest privilegiu sau îl pierde, nu mai știu ce se întîmplă; desigur, 
nici o crimă. Numai piciorul va sta de-a latul trotuarului, 
indiferent ce femeie va trece. 

De la Zaragoza înainte cărămida roșie se transformă în piatră, 
de un cenușiu argintat, ca rocile lunare aduse pe pămînt 
deunăzi, cînd s-ar fi cuvenit ca istoria pămîntului să fie socotită 
la începutul unei noi ere. Poate se așteaptă anul două mii, care 
în timp cosmic e atit de aproape. 

Dacă Spania n-ar fi toată plină de contraste, dacă n-aş fi 
obișnuit ca peisajul ei să se schimbe ca într-un ilogic montaj 
cinematografic, aș crede că dincolo de Zaragoza începe altă 
ţară. Cum în insula Lanzarote peisajul e punctat de conuri 


vulcanice, aici îl punctează piramidele de piatră argintie, mult 
mai mici decit piramidele de la Ghizeh, dar într-o multiplicare 
haotică. A plouat cu piramide pe drumul Leridei, dintr-un cer de 
piatră topită, numai de acolo puteau să vină ele, neavînd nici o 
înrudire cu pămîntul, după cum nu au nici cetăţile asiro- 
caldeene de mai înainte. Mult s-a luptat natura aici ca să-și iasă 
din tipare și a izbutit, cred, peste ce a vrut chiar ea însăși, 
smintita! 

lar cînd am ajuns la Montserrat, a treia ţară, nu departe de 
ţara Barcelonei, m-am oprit pe marginea drumului, cu ochii la 
cohorta de bocitoare. 

Trecusem prin Bellpuig mai înainte, și dacă peisajul acolo nu 
va mira pe nimeni, avind un caracter de cîmpie plată și liniștită, 
vecinătăţile înnebunite au împins asupra lui, de la Montserrat și 
Lérida, două neliniști care s-au întîlnit la mijlocul drumului, 
poate în gara unde Dominique avea să-și dea sfîrșitul; așa s-a 
născut sensul dramatic al locului, care m-a făcut să mă opresc și 
să rămîn o noapte acolo, unde altminteri nimic n-avea cum să 
mă cheme. 

Acum Bellpuig rămăsese în urmă, eram pe o culme acoperită 
de tufișuri, iar mai departe începea coborișul lung și adînc spre 
malul Mediteranei, care se simţea într-o piclă albastră, datorată 
nu atmosferei, prea pure, ci numai distanţei; aerul, așezat 
perdele peste perdele, de la un loc înainte începea să se 
îngroașe. 

În stînga șoselei, unde mă oprisem, neputînd crede și 
neputînd înţelege, se ridica un munte de bocitoare. Un munte 
întreg, culcat pe o coastă și scoțind bocete. Tot muntele era 
alcătuit numai de femei încovoiate de jale, așezate una în 
spatele alteia, cu fața la miazănoapte, într-un cortegiu de 
înmormiîntare, și toate plingeau, cu obrazul în palme. N-am 
crezut nici o clipă, cum s-ar putea crede la o privire, că 
plăsmuirea se datora intemperiilor, zăpezii, gerului, vîntului și 
ploii, ci nu m-am îndoit că piatra era roasă de o durere lungă și 
continuă, începută la facerea lumii. lar femeile, în mantii cenușii, 
aspre, de penitenţă, nu plingeau numai morţii Spaniei, ci pe ai 
omenirii întregi, și chiar pe-ai altor omeniri, necunoscute. 

Și eu cred că, în drumul lui de la Madrid la Barcelona, Gaudi a 
stat mult să se uite la bocitoare înainte de a-și închipui Sagrada 
Familia. (ÎI chema Antonio Gaudi y Cornet și este socotit 


arhitect, recunoscîndu-i-se însușiri mari și mai ales ciudate, dar 
nimeni nu știe că de fapt a fost un copil nebun, care s-a prefăcut 
în ciclop peste noapte și, cu singurul lui ochi, gigantic, a 
descoperit faţa nevăzută a Spaniei.) 

Uneori se cunoaște numele celor care au construit marile 
palate și catedrale, dar rar vin ele în mintea urmașilor. Chiar și 
San Piedro, chiar și Capitoliul de la Roma, care se datorează 
unei inspirații umane știută pe nume și admirată de toată 
lumea, ar putea să existe și să-și păstreze faima după clipa cînd 
nimeni nu și-ar mai aminti de Michelangelo. In ceea ce privește 
Capitoliul, n-am pregetat să spun că reprezintă o înmărmurire 
sublimă, și oamenii trebuie să fie fericiţi pentru singurul motiv 
că el există pe o colină a Romei. Dar, oricît de frumos și de 
minunat ar fi și el, și San Piedro, și cîte altele, oricăruia și oricînd 
li se poate găsi o asemănare în lume; iar dacă nu le-ar fi făcut 
cei ce le făcură, le-ar fi făcut altcineva, la fel de bine; fiindcă 
toate sînt, la urma urmei, produsul unui spirit al vremii. 

Sagrada Familia nu putea fi adusă pe pămînt de altcineva și 
nimeni, niciodată, nici chiar în secolele viitoare, nu și-ar fi 
imaginat-o, fiindcă ea aparţine unei vremi care nu va să existe 
și nici n-a existat decit în spiritul unuia. Ea este o construcţie, și 
s-ar copia ușor și poate ar fi imitat-o cineva pînă astăzi, dacă n- 
ar fi totdeodată și un basm, și o muzică, și o prăbușire, și o 
speranţă, și dacă n-ar fi, mai presus de toate, o nebunie 
ciclopică. Închinînd-o lui Dumnezeu, un om și-a închinat-o lui 
însuși, și construind-o n-a descris credinţa, ci s-a descris pe sine. 
Sagrada Familia e emanaţia unui om singur, de-o singularitate 
deplină, și a altcuiva, a nimănui. Nimeni n-a avut ce să caute în 
preajma lui Gaudi cînd el frămînta pămîntul roșu și-i adăuga aur 
și pietre colorate, ca să ridice turnuri înalte, cu singurele lui 
două braţe, căci orice ajutor le-ar fi făcut să se strimbe și să-și 
piardă culoarea. 

Nutresc de mult ambiția, și încă o tîrăsc după mine, să fac din 
cuvînt unicul meu mijloc de exprimare; să exclud gestul și jocul 
feţei și apoi să exclud chiar exclamaţia, deși este o derivație a 
cuvîntului. Dar exclamaţia aduce culoare, și vreau să dau 
cuvîntului atita puritate, încît să-i rămînă numai culoarea lui 
interioară, mai greu de văzut, dar inalterabilă. 

Aplicînd în viaţa mea această idee, am refuzat să port cu 
mine aparat de luat vederi și nici n-am făcut colecţii de imagini 


captate pe cale fotografică. La fel, cu puţine excepţii, cînd n-am 
avut destul suflu să mă apăr, m-am opus să mi se ilustreze 
cărţile, socotind că nu trebuie să impun cititorului o altă figură 
decit aceea pe care izbutește să i-o inspire cuvintul, oricît de 
mici i-ar fi puterile. Dar gîndind așa îmi ascundeam trufia, 
deoarece credeam, și n-am încetat să cred nici astăzi, că 
puterea cuvîntului n-o poate depăși nici un alt mijloc de 
exprimare. 

lar după atita timp de trufie ascunsă, iată-mă neputincios la 
Sagrada Familia. 

M-am exersat mult și am învăţat să înving dificultăţile cînd a 
fost să pun în cuvinte o imagine greu traductibilă. Sagrada 
Familia nu se poate traduce, chiar dacă mai mulţi oameni și-ar 
uni puterile. Presupun că au existat niște planuri, dar nu mi se 
par posibile. Sagrada Familia n-a fost desenată, ci povestită, nu 
cu sărmanele noastre cuvinte, ci cu un amestec de piatră, argilă 
și aur. 

După ce și-a adus materialul în traistă, omul a început să se 
joace în locul acela găsit liber în mijlocul Barcelonei. Era jocul 
copiilor care fac turnuri pe malul mării, lăsînd să se scurgă din 
miîini nisip umed. 

Omul a lăsat să curgă din pumnii lui argila înmuiată cu apă; 
materialul s-a așezat straturi-straturi de la baza cilindrică spre 
un sfîrșit din înălţimi, care nu putea să fie decît acolo unde se 
golea traista. Ferestrele ajurate s-au născut de la sine, dar 
pentru aceasta s-a dat argilei o fluiditate bine gindită, și desigur 
că pe urmă a fost descîntată. lar cînd primul turn a fost gata, 
omul l-a împodobit înfigînd în argila încă neîntărită pietre 
colorate, cum copiii înfig scoici în turnurile lor de nisip, de pe 
plajă, și nu cu o naivitate mai mică. 

Nu știu de unde au răsărit sfinţii tragici, care strigind „Osana“ 
sint gata să plingă, ca bocitoarele sculptate în munte; am 
înţeles că Sagrada Familia e un imn și un plînset. 

lată că mi-a fost ușor să-mi închipui procedeul constructorului 
și să-l spun în cuvinte. E prima oară însă cînd nu mă încumet să 
spun imaginea. Decit că are patru turnuri gata, din 
douăsprezece, cite trebuiau să fie, pe numărul apostolilor. 
Astfel, templul lui Gaudi nu-i astăzi decit o fațadă și un început 
de perete, pe o latură; dincolo de ele se vede cerul, iar noaptea 
stelele trec prin ferestre și se alătură pietrelor colorate. Dar așa 


cum este, niciodată o lucrare a omului nu mi s-a părut mai 
definitivă și mai deplin terminata. Așa cum este ea, dusă la 
Paris, spre comparaţie, catedrala Notre Dame de pe insulă ar 
părea o cumâătră bogată și proastă, iar Turnul Eiffel o măreaţă 
tristeţe. 

Dacă vreodată cartea are să fie gata și mă voi încumeta s-o 
dau mai departe, pe coperta ei voi dori să se pună Sagrada 
Familia, ca semn de umilință pentru mine, că n-am putut-o 
descrie. 

Şi acum, gata! Deși nesatisfăcut, răsuflu cu ușurare; a fost 
ultima și cea mai grea datorie față de Spania. Bine sau rău, am 
plătit-o. Îmi mai rămîne să povestesc sfîrșitul. 


51 


Pe a treia latură se construiau alte două turnuri cînd am fost 
eu acolo; mi-am simțit inima rănită, deși mă aflam în ziua cea 
mai frumoasă din cîte au fost ale Spaniei. Oare au să facă toate 
douăsprezece turnurile? Și au să le împodobească și pe ele cu 
pietre verzi și roșii? Dar nu se poate, Gaudi a murit, dați-i pace! 

Constructorii de astăzi nu mai folosesc argilă amestecată cu 
aur, n-ar fi știut de unde s-o adune, ci beton, ca la cazemate. 
Cele patru turnuri vechi plîngeau cu lacrimi mai mari și mai 
amare ca niciodată, iar sfinţii tragici sunau din trîmbiţe, vestind 
învierea morților, să vină cu toţii și să se împotrivească. Pe sus 
se întindeau macaralele ca niște vrăjitoare, pregătind dezmăţul 
sabatului. In gherete, la înălţime, mecanicii păreau niște 
cucuvele. 

Dar această a treia latură marcată de turnurile în construcţie 
dădea naștere la o scenă, și acolo ar fi trebuit să fie spectacolul 
cu Niebelungii. Fără alt decor, decit cel existent, al Walhalei. 
Căci Sagrada Familia sonorizată de Wagner devine o Walhală, 
oricît de limpede am ști că în spiritul spaniol nu există nimic 
gotic. 

Mi se înfioară pielea cînd îmi imaginez cum s-ar fi împletit 
printre turnuri cîntarea  trimbiţelor wagneriene, unită cu 
trimbiţele sfinţilor și ale îngerilor, cum ar fi vibrat argila 
amestecată cu aur și ce-ar mai fi sclipit pietrele colorate! Ar fi 
fost un triumf și ar fi zguduit lumea, dar așa sînt oamenii, lasă 
norocul deoparte cînd le-a venit ceasul. Hismasian a vrut arena 


de tauri, și nu pe oricare, ci pe aceea de la Madrid, orașul unde 
o cunoscuse pe Dominique și unde ea îl umilise nesocotindu-i 
poruncile. Acolo, în arena îmbibată de sînge, în tradiţia luptei pe 
viaţă și pe moarte, victoria lui avea să fie deplină, și asupra ei, și 
a toreadorilor, și a vameșilor de la Málaga, pe care trebuia 
negreșit să-i invite la spectacol; ca pe toţi toreadorii din Spania, 
și chiar din sudul Franţei; secretarul primise dispoziţii. 

În așteptarea acestei revanșe, Hismasian, cu inelul hîd fără 
strălucirea briliantului, nu-și dădea seama că Dominique, supusa 
lui altădată, continua să-l umilească. Poate că secretarul 
exagerează, nu mi-o pot închipui pe Dominique atît de crudă și 
de sarcastică pe cît spune el, dar fapt dovedit rămîne că, după 
ce Hismasian anunţase public căsătoria lor, dînd naștere la 
scandalul care se cunoaște, refuza cu un dispreţ nici măcar 
disimulat să-l accepte, după cum nu-i mai accepta nici un gest 
de dragoste. Lui Hismasian nu-i rămiînea decît să aștepte 
victoria, sigur că atunci are s-o îngenuncheze. Dealtfel, era mult 
prea ocupat cu pregătirea spectacolului. 

Nici un ziar n-a concentrat întîmplarea aceasta, care ar fi 
rămas caraghioasă dacă nu se sfirșea tragic. Deși au fost acolo 
critici muzicali din toată lumea, toţi au tăcut, parcă vorbiţi, 
parcă nevenindu-le să creadă. Nu s-a scris nimic nici măcar la 
rubrica faptelor diverse, unde intră și catastrofele. Singura 
relatare rămîne a secretarului. 

El spune că ziua a fost o sîmbătă (desigur 11 octombrie, 
ajunul datei de pe oglindă). Sîmbătă e ziua dinaintea corridei, 
ceea ce explică de ce în toate boxele se înghesuiau tauri. Din 
cei zece mii de spectatori, numai vreo două sute erau spanioli; 
restul, fanaticii lui Hismasian veniţi din ţările Europei, din 
America și mulţi din Japonia. (Japonezii nu lipsesc nicăieri în 
ultima vreme, cred că s-a băgat de seamă, se duc oriunde și 
oricînd se poate; ei au un foarte viu simţ al prezentului, deși unii 
continuă să creadă în viaţa veșnică de după moarte.) 

Hismasian apelase la toţi colaboratorii, îi trimisese acolo cu 
zece zile înaintea spectacolului, și toţi, împreună cu impresarii, 
terminaseră într-o grabă cam nebună pregătirile tehnice, de-o 
amploare necunoscută în istoria operei. Între timp, păstrătorii 
tradiţiei wagneriene, de la Beyreuth, scandalizaţi de blasfemia 
anunţată, făceau eforturi să împiedice reprezentaţia, dar 
înverșunarea lui Hismasian, în această fază finală, nu mai putea 


fi stăvilită de nimeni, nici cu argumente logice, nici cu 
ameninţarea. | se spusese, de pildă, că niciodată nu va mai fi 
invitat în templul lui Wagner, și el răspunsese că va face la 
Madrid un templu mai mare, a cărui amintire le va întuneca pe 
toate celelalte cu un singur spectacol. 

Deși multe spirite se arătau ostile, orchestrele convocate nu 
îndrăzniseră să respingă invitaţia și începură să vină, de 
asemenea cîntăreţii, astfel că înaintea spectacolului erau 
adunaţi la Madrid cei mai mari interpreţi ai lui Wagner, 
majoritatea formaţi de însuși Hismasian și purtîndu-i acestuia, în 
continuare, admiraţia lor speriată. Toţi în spectacolele lui îi 
urmăreau bagheta cu ochii holbaţi și tremurînd de frică, dar 
tocmai această tensiune barbară ducea la interpretări care 
uluiau publicul. De fapt, Hismasian nu făcea spectacol cu opera 
wagneriană, ci un război sîngeros, la sfîrșitul căruia toată trupa 
mai că își dădea sufletul, iar spectatorii abia mai puteau să 
răsufle. 

De astă dată renunţă la orice repetiţie, se bizuia pe ceea ce 
știe despre fiecare; se mulțumi doar să-i treacă în revistă pe 
interpreţi, așezați în front, ca infanteriștii, uitîndu-se în ochii lor 
și hipnotizîndu-i. Cu orchestra încercă numai cîteva acorduri, ca 
să-și dea seama de acustica arenei, care se înţelege că nu putea 
fi cîtuși de puţin satisfăcătoare, dar pe care o corectă printr-o 
emisiune nemaiîntilnită, urcînd numărul instrumentiștilor pînă la 
nouă sute. De la cîntăreţi nu se îndoia că va scoate forţa lor 
maximă, chiar dacă ar fi însemnat să le rupă coardele vocale și 
niciodată după aceea să nu mai poată scoate un sunet, nici 
măcar o vorbă răgușită. 

În ajunul reprezentaţiei, Plaza de Toros căpătase aspectul 
unei tabere napoleoniene, numai că avea caractere moderne. In 
locul corturilor, rulote confortabile și chioșcuri prefabricate 
puneau la îndemîna publicului, în cele trei pauze, toate 
înlesnirile de care se simte nevoia la un spectacol de 
șaisprezece ore. Erau acolo baruri, bufete și chiar mici 
restaurante, apoi camere de toaletă și buduare gingașe unde 
femeile să se odihnească și să-și refacă frumuseţea, și nu 
lipseau nici prăvăliile cu obiecte fine, uneori utile, acelea care se 
numesc „boutique“ în franţuzește. Mai erau, în sfîrșit, agenţii de 
voiaj, birouri de presă, cabine telefonice, două cabinete 
medicale și mai multe puncte de prim ajutor, plasate în locurile 


cele mai oportune. 

Hismasian ar fi vrut ca spectacolul să înceapă, simbolic, la 
cinci după-amiază, ca luptele de tauri, dar așa, „Amurgul zeilor“ 
s-ar fi terminat în plină lumină a zilei, duminică pe la unsprezece 
dimineaţa, în toiul liturghiilor. Deși amiaza zilei i se părea 
neprielnică, ora aperitivului și a vînzolelii citadine, pe deasupra 
cu o lumină prea banală, cu umbre prea scurte, deși soarele era 
înclinat mult la vremea aceea, Hismasian conveni că nu se 
putea altfel și ridică bagheta în clipa cînd, departe, în staţia de 
metrou Sevilla, și neputîndu-se auzi tocmai de acolo, ceasornicul 
atit de drag mie bătea de douăsprezece ori, înainte de a-și 
începe tulburătoarea lui cîntare, atît de nepotrivită cu Wagner. 

Nu-i adevărat, spune secretarul, combătind probabil niște 
insinuări răutăcioase, că Hismasian purta costum de toreador și 
în locul baghetei avea o sabie scurtată. Recunoaște în schimb că 
își împodobise reverele fracului cu o broderie de aur, nu mai 
exagerată decit cea oficială a academicienilor Franţei. Și tot atit 
de adevărat este că, la bagheta lui cunoscută și niciodată 
înlocuită de alta, avea o panglică bicoloră, care o făcea să 
semene cu o banderilla. larăși este adevărat că împrumutase 
ceva din ritualul corridei, căci intră în arenă pe poarta 
toreadorilor, cu leopardul în lesă avind după el o suită 
impunătoare, cei cinci impresari, scenografii, regizorii, 
corepetitorii și toți colaboratorii spectacolului, inclusiv secretarul 
care povestește. Peste frac purta o mantie neagră, căptușită cu 
mătase roșie, dar nu o capă, cum au insinuat răuvoitorii, în 
primul rînd cei de la Beyreuth. Era în capul gol, cu părul cănit 
proaspăt, părînd la fel de viguros ca altădată, și nu-i deloc 
adevărat că avea pălărie și că ar fi salutat publicul 
descoperindu-se ca toreadorul de pe vitrina parfumeriei. El 
străbătu astfel arena, ocolind imensul podium din mijloc, cu cele 
două nivele, de unde orchestrele și interpreţii îl aplaudau ritmic, 
la bătăile lor din palme adăugindu-se, spontan, tobele și 
timpanii. 

Intrarea aceasta grandioasă stîrni în tribune o excitație 
necunoscută de arena madrilenă nici în zilele celor mai 
strălucite corride. Cei mai antrenați, pare-se, erau toreadorii, 
care strigau „olé, olé“ fluturîndu-și pălăriile, deși nu prea știau 
ce are să urmeze și tot crezînd că are să fie o luptă de tauri. 

Hismasian ajunse astfel la loja din partea opusă intrării, unde 


singură, neînconjurată de nimeni, se afla Dominique, într-o 
rochie neagră, cu miîneci lungi, mulate pe braţe, fără nici un pic 
de decolteu, de-o austeritate aproape ostilă, ca o inchizitoare, 
lipsită de orice podoabă, în afara micului cercel de aur încastrat 
în lobul urechii și părînd aproape organic. Dar cînd întinse 
braţul, să ia mantia pe care Hismasian i-o dădea peste 
balustradă, în gestul ei se născu atita lascivitate, încît toţi 
spectatorii care puteau să vadă și nu aveau sufletele moarte 
simţiră că un fluid învăluitor ajungea pînă la ei, ca o îmbrăţișare, 
și în clipa aceea încetară aplauzele; toată lumea privea scena, 
încremenită. O văzură pe Dominique aplecîndu-se puţin în faţă, 
și iarăși avură senzaţia unui fluid pornit de la ea, ca o 
promisiune făcută tuturora, în masă. Mulţi oameni fură bolnavi 
de inimă după aceea, duși pe gînduri, incapabili să mai asculte 
vorbele nevestelor și nici măcar pe ale amantelor. 

Dominique îi încredinţă lui Hismasian bagheta, căci fusese în 
păstrarea ei pînă în clipa aceea și poate chiar ea îi pusese 
flamurile. 

lar la ora douăsprezece răsunară primele acorduri din „Aurul 
Rinului“. Vameșii de la Málaga se uitau uimiţi unul la altul, iar 
toreadorii ascultau cu gurile căscate. Ca decor, nu exista decit 
Rinul, în afară de podiumul circular, cu două nivele concentrice, 
primul pentru orchestră, iar cel de la mijloc destinat cîntăreţilor. 
Cei nouă sute de instrumentiști erau dispuși în cerc, cu faţa la 
public, și îl urmăreau pe dirijor, cărora cei mai mulţi, în mod 
fatal, îi întorceau spatele, pe ecranele de televizor puse în faţă, 
ceea ce dealtfel nu era o inovaţie, procedeul folosindu-se 
adesea la operă, cînd unii interpreţi se produc în culise. 
Podiumul dirijorului se afla în partea tribunei oficiale, și de acolo 
Hismasian avea o perspectivă aproape completă asupra 
ansamblului, excepţie făcînd jumătate din orchestră, din partea 
opusă. Dar în afară de gest, el își folosea glasul care, captat de 
un laringofon disimulat sub gulerul cămâășii, ajungea printr-o 
amplificare radiofonică la auzul interpreţilor, fiecare dintre ei 
avînd în ureche o capsulă de recepţie, cu șnurul prea fin ca să 
fie văzut de public. 

Din loja ei, Dominique putea auzi totul, fiindcă și ea avea un 
mic aparat de recepție, pe care însă nu-l ducea la ureche decit 
în unele clipe, restul timpului urmărind spectacolul cu ironia 
aceea sarcastică de care pomenește uneori secretarul. Probabil 


că aparatul îi amintea vechiul radioreceptor, aruncat în 
Manzanares, și-atunci, peste ironie și sarcasm, chipul ei se 
acoperea de tristeţe, fiindcă se gîndea la Vicht, cum o făcuse el 
să zboare pînă la cer — și nici un cer nu poate fi atît de frumos 
ca al Madridului într-o zi de septembrie. 

Acum, același cer se zvircolea izbit de muzica wagneriană, și 
el reprezenta, deasupra arenei de tauri, Walhala, cetatea zeilor, 
marcată, cum nici un decor n-ar fi putut mai bine, prin bolta lui 
la fel de infinită ca și ideea de zeitate. 

Din tot cadrul tetralogiei, Hismasian, cu îndemînaticii lui 
colaboratori, autorii celor mai evocatoare înscenări wagneriene, 
alesese numai două elemente între care să se desfășoare 
acţiunea, Walhala și Rinul, și trebuie recunoscut că de mai mult 
nici nu era nevoie. lar o Walhală închipuită în cer, în aparenţă cu 
simplitate, dar în fond respectînd întru totul mitologia, dădea 
spectacolului, prin întoarcerea demonstrativă la adevăr, o 
autenticitate mai puternică decit muzica wagneriană. Walhala 
nu se vedea, dar exista acolo, deasupra capetelor, și cine avea 
simţul muzicii era imposibil să nu și-o reprezinte și să nu se 
cutremure. 

Numai Rinul nu putea fi adus din închipuire, fiindcă nivelul lui 
scenic era mai jos decît privirile spectatorilor, și ei nu și-l puteau 
construi din nisipul arenei, cum din bolta cerului construiau o 
Walhală adevărată. Și-atunci, singurul decor care fusese cu 
adevărat necesar, urmînd să rămînă neschimbat pînă la sfîrșitul 
spectacolului, era Rinul, concretizat de o construcţie hidrologică 
foarte laborioasă, dar pe deplin sugestivă, un lung bazin inelar 
de material plastic, înconjurînd podiumul și despărțindu-l pe 
dirijor de orchestră. In lăţimea lui, de peste șase metri, 
secretarul spune că încăpeau și bărci, stilizate mitologic, legate 
din loc în loc pe ţărmul de material plastic, decorat și pictat ca 
să imite Rinul de altădată. Mai spune că în apă înotau și pești, 
ca impresia spectatorilor să fie cît mai completă, și cu ajutorul 
unor dispozitive ascunse se formau valuri, iar în unele locuri 
vîrtejuri. Şi era prima dată în istoria teatrului cînd Fiicele Rinului 
nu-și mai băteau joc de spectatori, cîntînd de pe mal și lăsînd pe 
proști să creadă că stau în apă, ci înotau cu adevărat, după ce 
apăreau din imersiune, căci să fi venit pe deasupra n-ar fi fost 
nici o scofală. Veneau de sub podium, printr-un coridor săpat 
anume, și răzbeau în fundul Rinului, folosind un compartiment 


de comunicaţie unde, după ce intrau și se închidea ușa etanșă, 
se dădea drumul la apă, iar ele ieșeau deasupra, pe altă ușă 
etanşă; instalaţia nu era închipuită altfel decît ca un „sas“ de pe 
submarine, acei dulap salvator prin care, teoretic, echipajul 
poate părăsi vasul în caz de nenorocire. 

Văzîndu-le cum apăreau din apă, acei dintre spectatori care 
nu voiau să creadă într-o minune își închipuiră că era un trucaj 
scenic și zîimbiră cu indulgență pînă la sfîrşitul scenei, cînd 
Fiicele Rinului se dădură la fund, dispărînd pentru totdeauna. 
Majoritatea publicului, spre deosebire de naivi și de sceptici, era 
uluită, se crucea, făcea ochii mari, se ridica în picioare să vadă 
mai bine. Dar nu puteau descoperi nici un truc, cîntăreţele 
înotau ca niște sirene, îmbrăcate în văluri care li se lipeau de 
trup, arătindu-le formele. Apa fiind limpede și transparentă, 
oricine putea să le urmărească; din nenorocire, toate erau prea 
grase, nici chiar Hismasian nu găsise unele mai slabe și se 
răzbuna pe ele adresîndu-le prin radio insulte grosolane: „Hai, 
munte de osînză (aceasta era Woglinde, care începea prima), 
dezleagă-ţi glasul, că te trimit să cînţi la abatorul din Chicago!“ 
Auzea și Dominique invectivele și le primea cu zîimbetul ei tot 
mai sarcastic. La terțet, cînd, strînse alături toate trei și 
stropindu-se cu apă, alcătuiau, ce-i drept, o masă de osînză, 
Hismasian le admonestă cu un dispreţ pe care numai muzica 
wagneriană putea să-l acopere: „Aţi mîncat ca niște scroafe, 
nesimţitelor!“ Leopardul, care stătea la picioarele lui și urmărea 
spectacolul, mirii atît de miînios, că s-ar fi auzit în tribune dacă 
orchestra n-ar fi emis tocmai atunci un acord în fortissimo. 
(Secretarul are naivitatea să creadă, și așa spune, că le miriia 
pe grasele fiice ale Rinului. Eu, unul, am motive să cred că îi 
miîrîia pe stăpînă-su, și dacă la fel ar fi crezut și alţii, poate se 
evita nenorocirea de la urmă.) 

Se înţelege că apa în bazin nu putea fi prea adincă, avea 
numai vreun metru și jumătate, și, ca să dea impresia unui Rin 
fără fund, unde să poată fi ascunsă o comoară, cîntăreţele, în 
pauză, se scufundau arătîndu-și o clipă dosurile fantastice și 
înotau pe sub apă, prelungind imersiunea atit ca spectatorii să 
aibă impresia unei reale coboriri în prăpastie. lar cînd ieșeau, în 
ultima clipă, ca să-și atace replica, bietele de ele, vărsînd apa pe 
nas și pe urechi, trebuiau să facă eforturi eroice spre a li se auzi 
glasul, și Hismasian totuși nu le cruța și nu le mai scotea din 


„vaci grase“ și „bestii îndopate“. 

Nenorocirea, pe care publicul n-avea cum s-o afle, ca și poliţia 
dealtfel, se întîmplă la sfîrșitul primei scene. Jefuite de Alberich, 
cele trei nefericite, după ce zadarnic cheamă ajutor și își strigă 
mînia, se adîncesc în valuri, ca să dispară pe aceeași cale de la 
venire. Spre nenorocul lor, ușa nu se închise bine, apa năvăli 
peste ele și toate trei se înecară în galeria inundată. In timp ce 
se zbăteau, dîndu-și duhul, Hismasian conducea încheierea 
orchestrei și, ignorind drama, continua să le admonesteze, 
nemulțumit, făcîndu-le femele hipopotamice și cîte altele. În 
acest timp, Alberich, rămas singur pe mal, plingea în hohote, 
fiindcă simţise primul nenorocirea, iar Flosshilde îi era logodnică 
și o iubea fără să-i pese că se îngrășase neomenește. Crezind că 
își juca rolul, publicul începu să-l aplaude și nu se întrebă de ce 
era așa de deznădăjduit, cînd avea în braţe aurul Rinului. 

Scena a doua petrecîndu-se în Walhala, care era gata 
imaginată, spectacolul continuă fără pauză și nu trebui decît ca 
Fricka, Wotan și apoi ceilalți să iasă printr-o trapă de sub 
podium, unde cîntăreţii, adunaţi ca în culise, așteptau să le vină 
rîndul. „Aurul Rinului“ se termină la ora unu și patruzeci de 
minute, iar la două și patruzeci începu „Walkiria“. Primul 
spectacol fusese scurt, lumea nu era obosită, și pentru mulţi 
pauza ar fi putut să lipsească; unii nici nu ieșiră din arenă, ci se 
mulțumiră să bea „Coca-Cola“, fără să simtă încă duritatea 
băncilor de beton, deși pernele portative nu izbuteau să le facă 
destul de suportabile. 

N-am găsit, în cartea secretarului, nici un comentariu privitor 
la atmosfera de după acest prim spectacol; nimeni nu îndrăznea 
încă să se pronunţe și probabil felul cum apăruseră Fiicele 
Rinului din valuri pe mulţi îi amuţise de-a binelea. În acest timp, 
cele trei nenorocite, umflate și vinete, zăceau într-un colţ al 
culiselor, sub podium, unde cîntăreţii se machiau și își încercau 
glasul, umflîndu-și pieptul și burta. Toţi erau grași, dar se pare 
că altfel nu-i posibil; nu poţi să cînţi fără întrerupere un act 
întreg, cum era cazul lui Siegmund, fără să măniînci mai înainte 
un chil de biftec și o piine întreagă, ca soldaţii. Chiar Sieglinde, 
deși are un rol mult mai mic, mîncă în tovărășie cu partenerul ei, 
părţi egale, iar pe urmă băură și bere. „Nenorociţilor! strigă 
Hismasian cînd îi văzu apărind din trapă. Au să vă crape 
burţile!“ 


Burta era pentru el o obsesie; în pauză și-o pipăise tot timpul, 
uitîndu-se la toreadorii care se mișcau supli prin tribune, 
aruncînd ocheade spre Dominique. Ea nu ieșise și Hismasian 
veni să-i țină tovărășie, rezemat de parapetul arenei, în ale cărei 
scînduri groase se vedeau găuri făcute de coarnele taurilor. 
Leopardul care îl urmase sări peste parapet, se apropie de 
Dominique, îi linse mîna, apoi se așeză la picioarele ei, unde 
stătu cuminte tot timpul pauzei. Din cînd în cînd, ridica puţin 
capul și miriîia la toreadorii care se foiau prin lojile vecine, 
continuînd să arunce spre Dominique priviri îndrăzneţe. 
Hismasian îi ura de moarte, deși triumful avea să fie al lui de 
astă dată; uneori îi venea să asmută leopardul asupra lor, să-i 
sfișie. Dar pauza se sfirșise cu bine, și cînd se auziră acordurile 
Walkiriei, tot publicul era de mult în tribune. 

Dacă Fiicele Rinului apăruseră din valuri, și în valuri pieriseră, 
nefericitele, walkiriile intrară călare. Nimeni nu se așteptase, 
surpriza era atît de mare că toţi spectatorii amuţiră, altfel ar fi 
izbucnit chiote, chit că nu s-ar fi auzit din cauza muzicii. Pînă și 
vameșii se mirară, deși, ori într-un fel, ori în altul, le-ar fi fost 
egal, că tot nu știau ce se întîmpla acolo. Îl recunoșteau însă pe 
Hismasian și urmărindu-i bagheta, fără să-i înțeleagă rostul, își 
aminteau gesturile lui de la vamă și glasul apărîndu-se ridicol: 
„No tabaco, senor, no tabaco!“ 

Intrarea walkiriilor fu zdrobitoare, cum veneau curajoase și 
vajnice, și în galopul cailor un timp nici nu părură prea grase. 
Erau caii picadorilor, cam greoi, cam apatici, neîncrezători în 
lumea înconjurătoare, fiindcă totdeauna intrau în arenă legaţi la 
ochi și fiecare pas în întuneric putea să-i aducă la prăbușire. Am 
văzut caii picadorilor și, într-adevăr, aceasta este impresia pe 
care mi-au făcut-o, că se tem să nu pună pasul în gol și să cadă 
într-o prăpastie. Mai bine le este cînd îi trîntește taurul; atunci 
măcar simt nisipul sub coaste și știu unde se află; și-apoi, odată 
căzut, nimeni nu mai are unde să cadă. 

Caii vedeau prima oară arena și tribunele înțesate de lume, și 
îi trecură fiorii. Cît despre orchestră, nu erau în stare s-o 
deosebească de fanfara duminicală în sunetele căreia își făceau 
intrarea. Însă muzica în sine, galopantul imn al walkiriilor, se 
deosebea cu totul de aria lui Escamillo, orchestrată pentru 
alămuri, cu care erau deprinși de o viaţă întreagă. Cînd auziră 
primele acorduri, în șuiere ascendente, ca pocniturile bicelor, în 


ei se trezi întreg eroismul gintei și spiritul războinic al cailor lui 
Gingis-han și ai lui Alexandru le năvăli sufletul, făcîndu-i să se 
năpustească înainte, cu nările roșii, vărsîind foc pe gură și 
scoţind scîntei sub copite, deși în nisip nu erau pietre; dar în 
avîntul lor, fiecare fir de nisip se transforma într-o stîncă. 

Nu cred că este cal pe lume, cal de circ, de povară sau de 
călărie, și nici chiar gloabă, cum erau pe vremuri caii de la 
tramvaie, care să nu simtă în spinare o mie de bice și să nu se 
avînte în nori cînd aude cavalcada walkiriilor. 

Leopardul se ridică în picioare și poate nu lipsi mult să se 
alăture cailor, copleșit și el de muzică. Dar tocmai atunci, cînd 
walkiriile, mai mult goale, călărind bărbătește, cu arcul într-o 
mînă, cu săgeata în alta, cu părul zburat în urmă, fără să ţină 
friul, ocoleau a doua oară bazinul unde se înecaseră Fiicele 
Rinului, în arenă pătrunse un taur. Instinctiv, toreadorii săriră în 
picioare și fiecare duse mîna la șold, să tragă spada, uitînd că o 
aveau acasă și că, dealtfel, le lipsea și muleta. lar un toreador 
fără muletă mai bine să facă pace cu taurul sau să fugă. 

Dacă întimplarea ar fi dat de gîndit oamenilor, îndeosebi celor 
din administraţia arenei, făcîndu-i să se întrebe cum de scăpase 
taurul, apoi atunci o bună parte din nenorocirea de la urmă ar fi 
fost evitată. Dar toată lumea era înnebunită de cavalcada 
walkiriilor; iar acestea, mîndrele fete, fără să se vadă cit erau de 
grase și unele cît de bătrîne, își strigau vitejia pe toate glasurile: 
„Hoioho, hoiotoho, heiaha!“ 

Taurul, unul fioros și greu, de vreo opt sute de kilograme, de- 
o frumuseţe care putea să înspăimiînte toată omenirea, rămase 
o clipă locului, orbit de lumină. Leopardul se dădu un pas înapoi 
și începu să tremure; ar fi trebuit să înfrunte taurul, să-l pună pe 
goană, dar n-avea îndrăzneala. Taurul nu făcea nici un rău, se 
uita mirat la toate, asculta muzica și părea că se bucură. Așa 
rămase pînă ce walkiriile făcură zece ture în jurul bazinului, 
cîntîndu-și rolurile, și pînă ce apăru Brunhilda, care li se alătură, 
mai războinică decit toate, pe un cal roșu ca flăcările. Era Grane, 
vestitul cal al lui Siegfrid, și aparţinea trupei, nu picadorilor, 
astfel că avea o comportare mai reţinută, fiind obișnuit și cu 
muzica și cu publicul. Ar fi fost prea mult să ţină un cal și pentru 
Brunhilda, i-l împrumutau pe al lui Siegfrid, după ce îl machiau 
puţin și-l pudrau cu roșu, ca să nu semene; în teatru e ușor să 
înșeli publicul. 


Îndată după apariţia Brunhildei, taurul porni în galop și se 
așeză în fruntea tuturora, conducînd cavalcada și silind caii să 
mărească galopul; electrizat de năvalnica lui frumuseţe, 
Hismasian grăbi ritmul orchestrei și se adresă walkiriilor: „Zoriţi, 
fetelor, mișcaţi-vă tirtița!... Haide, Ortlinde, că te ajunge din 
urmă și te rupe!“ 

Într-adevăr, rămasă în coada cavalcadei, pe Ortlinde curînd 
avea s-o ajungă taurul, care cîștigase trei sferturi de tură și 
părea că pe ea o ţintește. Dar impresia era falsă; în toiul 
cavalcadei, cînd toată lumea înnebunise, taurul cîrmi scurt pe 
porțile deschise și ieși în galop din arenă, iar caii, cu walkiriile, îl 
urmară. 

Ce e mai ciudat decit toate, taurul nu ieși decît după ce apăru 
Wotan pe podium și walkiriile își terminară rolul, plîngînd 
nenorocirea Brunhildei, singura care rămase în arenă călare pe 
Grane, calul roșu ca flăcările, așteptind pedeapsa paternă. 

Astfel ieșirea walkiriilor, conduse de taur, decurse ca în 
partitură. Era ceasul cam șase după-amiază, străzile Madridului 
gemeau de lume, căci prea puţini localnici se aflau la spectacol. 
Taurul, urmat de cai în șir cîte unul, cu walkiriile excitate de 
galopul lor fără frîie, scoţind ţipete ca pieile roșii, fluturîndu-și 
puţinele văluri și agitînd arcul cu săgețile, străbătură tot orașul, 
făcînd să se oprească mașinile, iar lumea să încremenească pe 
trotuare; prea tirziu se trezeau unii să aplaude. După ce 
parcurse în toată lungimea ei Calle de Alcalá, trecînd pe la 
Cibles, apoi pe la Puerta del Sol, cavalcada străbătu Calle Mayor, 
coti în Calle de Segovia, trecu podul peste Manzanares, dar de 
acolo, în loc să-și urmeze drumul spre inima Extremadurei, o luă 
brusc spre sud și ieși din oraș pe drumul care duce la Toledo. 
Taurul continua să meargă în frunte, atît de nădușit că lăsa apă 
în urmă, și caii erau totuna de spumă, în vreme ce walkiriile încă 
scoteau ţipete și trăgeau cu săgețile în cîmpie. 

Ce s-a întîmplat cu caii nu prea se știe; luînd informaţii de la 
unii și de la alţii, secretarul presupune că au galopat așa toată 
Spania și nu s-au oprit la ocean, ci s-au dus înot, cu walkiriile în 
spinare, pînă la latitudinea cailor, la vreo treizeci de grade, unde 
odinioară armăsarii conchistadorilor, morţi de sete, fiindcă pe 
acolo vîntul nu bate cu săptăminile și corăbiile în drum spre 
America rămineau fără apă, erau aruncaţi peste bord, 
nenorociţii. 


În schimb, despre taur se știe totul, limpede, fiindcă i s-au 
găsit urmele, care stau și acum mărturie. Puțin înainte de 
Toledo, taurul văzu un tăpșan pe stînga șoselei, iar în virful 
tăpșanului un bloc de stîncă, și năpustindu-se cu capul în jos, în 
timp ce din gură îi ţișneau bale însîngerate, se propti cu 
coarnele în piatra masivă. Piatra rămase neclintită, era o masă 
de zeci de tone, pe cînd taurul nu avea decit vreo opt sute de 
kilograme și pe drum mai pierduse din greutate. Izbitura fu însă 
atit de năprasnică, încît trupul i se lăţi cît îl încăpea pielea, care 
rămase întinsă pe stîncă și n-o mai clinti de acolo nici vîntul. În 
afară de secretar, nimeni nu băgă de seamă schimbarea 
aceasta în peisajul de lîngă Toledo, și toți își închipuiră că era 
una din reclamele atît de des întîlnite pe drumuri, taurul negru 
proiectat semeţ pe cerul minunat de albastru al Spaniei. 

În acest timp, în arenă de mult se terminase Walkiria, ba chiar 
Siegfrid era pe sfîrșite. Se apropia miezul nopţii și, cu toate ca 
nimeni nu se ridica să plece, lumea părea prăpădită. Și nimeni 
nu se gîndea cum ieșise din boxă taurul. Că muzica îl înnebunise 
putea înţelege oricine, dar cum izbutise să rupă ușa? 
Administratorul nu se gîndea să întărească ușile celelalte și să ia 
măsuri de apărare, astfel era fatal ca pînă la urmă să scape toţi 
taurii. Dar aceasta avea să se întimple abia la urmă, cînd se 
termina „Amurgul zeilor“. 

În ultima pauză, de după miezul nopţii, spectatorii stoarseră 
tot ce se mai găsea de mîncare prin baruri și restaurante și ar fi 
mîncat pînă și rafturile, atît de rău îi înfometase spectacolul. La 
toalete și budoare, cucoanele făceau ultimele eforturi să-și 
dreagă feţele istovite, dar zadarnic, toate păreau niște epave. 
Numai Dominique, singură în lojă, în rochia ei neagră sfruntat de 
lascivă, și tot mai provocatoare, ca și cum ar fi fost goală fără să 
i se vadă o fărîmă de piele în afara miinilor, a obrazului și a 
urechii, unde din cînd în cînd sclipea cercelul de aur, nu era 
atinsă de oboseală, orele scurse nu intrau în socoteala vieţii ei, 
ai fi spus că trăise fără timp, într-o veșnicie neconsumabilă. Și 
avea pe față același zîmbet sarcastic, care nu se îndulcea decit 
atunci cînd venea leopardul, în pauze. 

lată însă că leopardului nu-i mergea prea bine; încă de la 
cavalcada walkiriilor se întîmpla cu el o schimbare, părea tot 
mai agitat, parcă îi era frică, ochii începeau să i se înroșească și 
din cînd în cînd îl trecea un tremur. Se liniștea numai în pauze, 


cînd sărea parapetul, în tribună, și se gudura lîngă Dominique. 

Nici lui Hismasian nu părea să-i meargă totul pe roate. 
Spectacolul era o izbîndă, și chiar o izbîndă mortală, fiindcă spre 
sfîrşit doi vameși fură loviți de apoplexie și își dădură duhul 
odată cu Siegfrid, fără să înţeleagă, nevinovaţii, ce vroia el să 
spună cu ultimele cuvinte: „O, ce bucurie să mori în flăcările 
iubirii!“ Toreadorilor li se învîrtea capul, le cam cădeau umerii și 
în ultima pauză, pe cînd cei doi vameși erau încă în viaţă, dar se 
vedea că li se termină aţa, nici unul nu îndrăzni să mai dea 
tîircoale lojei unde se afla Dominique. 

Era un succes, fără îndoială, dacă după douăsprezece ore de 
spectacol, și cînd urmau încă patru, cele mai grele și mai 
dramatice, nimeni nu simţea nevoia să plece. Chiar dacă nu mai 
aveau ce să mănince, chiar dacă abia își mai puteau ţine 
nevoile. 

Și totuși, Hismasian nu se bucura de victorie, cîștigase totul, 
numai Dominique rămînea departe, rece și invincibilă. În ultima 
pauză se aplecă spre ea și-i spuse: 

— Simt o primejdie; cred că moartea nu-i departe de mine. 

Văzîndu-l că se apleacă spre Dominique, leopardul îl mirii cu 
ostilitate, a doua oară, dar el nu-i dădu atenţie nici de data 
aceasta. Dealtfel, nu simţea primejdia morţii, vroia numai s-o 
înduioșeze pe Dominique; cînd află că bărbatul are să moară, 
orice femeie se înduioșează, măcar la gîndul că scapă de el, și 
atunci nu-i vine prea greu să-l îmbărbăteze. Insă Dominique 
răspunse fără să-l menajeze, cu sarcasmul ei rece: 

— Da, ai să mori, și chiar repede! 

Moartea lui fu rapidă, într-adevăr, încît nici nu apucă s-o 
simtă. Înainte ca lumea să se dezmeticească, leopardul îl 
terminase. 

Deznodămiîntul putea fi prevăzut dinaintea finalului, cînd 
Brunhilda, călare pe Grane, dă foc rugului unde zace trupul lui 
Siegfrid și se aruncă în flăcări. Era un rug adevărat de astă dată, 
n-ar fi fost nevoie de un trucaj scenic, sub cerul liber și cu atita 
spaţiu. Nu se făcuse economie de lemne, se mai turnase și gaz 
pe deasupra, și cînd Brunhilda azvirli torța, focul izbucni cu 
vilvătăi uriașe, înroșind bolta cerului tocmai cînd răsărea 
soarele; era ora cinci și jumătate și nimeni nu observase că se 
făcea ziuă. Flăcările, care scoteau trosnete și aruncau scîntei în 
tribune, unde spectatorii se apărau de ele ca de muște, 


agitindu-și mîinile, își trimiteau lumina jucată, mai roșie decit 
muletele, pînă în boxele taurilor. Dinainte neliniștiţi de muzică, 
aceștia începură să se izbească în ușile ferecate. Leopardul 
căscă gura, dar nimeni n-ar fi putut să spună pe cine vroia să 
apuce. 

Între timp, Hismasian urla la Brunhilda: „Sări odată, tîmpito!“ 
Calul se învirtea prin faţa rugului, își lua avînt, dar cînd să se 
arunce în flăcări își proptea picioarele înainte și se poticnea în 
ultima clipă; focul era altfel, nu cum îl știuse, îl dogorea de 
scotea fum din piele, iar una din sutele de scîntei care-i făceau o 
aureolă de artificii îi intrase într-un ochi și-l chiorîse. „Dacă nu 
sări acum, te ard de vie, vită nenorocită!“ îi striga Hismasian 
Brunhildei, intrat în derută, fiindcă era la ultima măsură cînd 
focul trebuia să se stingă și să apară Fiicele Rinului, să-și verse 
asupra lui Hagen răzbunarea lor atît de sinistră. 

Înţelegea și Brunhilda ce se întîmplă și, smucind de friu, dete 
pinteni cu atita disperare, că bravul Grane sări în flăcări, unde și 
rămase, nefericitul, zbătindu-se. Pe Brunhilda o scoaseră cu 
căngile, pe dincolo. 

Atunci ieșiră din apă Fiicele Rinului, dublurile lor, se înţelege, 
că pe primele nu le mai înviase nimeni. Dar înainte ca Hagen să 
se arunce în valuri, ca să înhaţe inelul Niebelungilor, și înainte 
ca ele să-l tragă la fund, gituindu-l, acordurile orchestrei se 
stinseră treptat, în derută, pînă ce toţi instrumentiștii, ridicaţi în 
picioare, încremeniră, cum încremenise și publicul. Odată cu 
ultima replică a lui Hagen, acel îngrozitor strigăt: „Lăsaţi-mi 
inelul“, care anunţă neputinţa zeilor și le vestește amurgul, 
leopardul se repezise în beregata lui Hismasian, îi sfișiase 
carotida și-l doboriîse. Apoi, în mai puţin de un minut, îl dădu 
gata, înghiţindu-l fără să mestece, cu tot cu fracul și cu restul 
îmbrăcămintei. Numai ceva îi stătu în git și-l scuipă scuturîndu- 
se, și atunci se văzu că era corsetul, plin de sînge. Așa se sfîrși, 
odată pentru totdeauna, această controversă atita timp 
întreţinută între admiratorii și adversarii dispărutului. Hismasian 
purtase corset, nimeni nu mai putea să nege; denigratorii lui 
puteau să se bucure. 

Secretarul ajunse prea tirziu; leopardul își lingea buzele, însă 
pe chipul lui nu se vedea nici o satisfacţie, ci o tristeţe atit de 
amară, că ar fi înduioșat pe orice om mai sensibil. In clipa cînd 
glonţul îi pătrunse în inimă, zgilțiindu-i tot trupul, mîhnirea se 


transformă brusc în scîrbă și cine ar fi știut să-i citească pe față 
ar fi înţeles că, să fi avut glas, leopardul i-ar fi spus secretarului: 
„Imbecilule, nu bănuiai că am îndeplinit o poruncă?!“ 

Se înţelege de ce secretarul, povestind, sare peste această 
replică absolut necesară, deși numai închipuită. În relatarea lui 
este preocupat de tauri, care tocmai atunci dădură buzna. 

Erau taurii destinaţi corridei, plus rezervele și cei în tranzit, cu 
toţii vreo două duzini, alcătuind o masă amenințătoare, ca un 
pluton de tancuri. 

Totdeauna taurul este singur, mai singur cum nu se poate, în 
faţa a mii de oameni care îi vor moartea. În nici o altă 
împrejurare noţiunea de singurătate nu este atit de completă, 
de tristă și de îngrozitoare, și ea își lărgește înţelesul pînă ce 
asimilează în întregime noţiunea de nedreptate. E nedrept ca 
taurul să fie unul, iar toreadorul să aibă în ajutor o armată 
întreagă, bucurîndu-se pe deasupra de simpatia și încurajarea 
tribunelor. Faptul că, după ce sînt uciși zeci de mii de tauri, se 
întîmplă să cadă și un toreador citeodată nu mă consolează; 
moartea toreadorului e o nenorocire neprevăzută, pe care 
nimeni n-o dorește și nimeni n-o aplaudă, pe cînd moartea 
taurului e însuși scopul înfruntării, o condamnare veche și 
neloială; taurul este destinat morţii dinainte de naștere. 

lată de ce am simţit o satisfacţie lată și grasă închipuindu-mi 
scena cînd taurii au năvălit în arenă, întăritaţi de flăcări și de 
muzica lui Wagner, și au dat iama în mulţime. După ei au năvălit 
și boii, animalele acelea frumoase, dar neînarmate, și dacă n-au 
făcut decit figuraţie, avînd extirpat simţul războinic, și-au 
manifestat măcar solidaritatea cu taurii și au fost, în orice caz, o 
apariţie de spectacol. Îmi închipui ce vor fi simţit toreadorii, 
obișnuiți să lupte numai cu unul, și abia după ce acesta și-a 
pierdut vlaga, cînd au văzut dînd năvală vreo douăzeci și patru, 
în plină putere și furie. 

Neașteptat însă, întimplarea n-a fost sîngeroasă, taurii n-au 
împuns pe nimeni cu coarnele, n-au călcat pe nimeni în picioare, 
ci s-au mulțumit să facă o demonstraţie, băgind spaima în 
mulțime. E adevărat că nu se afla acolo publicul obișnuit al 
arenei, majoritatea spectatorilor fiind veniţi din alte părţi ale 
lumii, să-l asculte pe Wagner în interpretarea cea mai 
grandioasă din cîte s-au cunoscut vreodată; dar tot atît de 
adevărat este că fiecare din ei, luînd bilet pentru operă, luase și 


pentru corrida de după-amiază, ca să nu piardă ocazia, și astfel 
demonstraţia taurilor nu-și schimba înţelesul și nici nu devenea 
o nedreptate. 

Timp de aproape o oră, zece mii de oameni trăiră cu groaza în 
suflet, ascunși printre bănci sau fugind ca descreieraţii, sărind 
peste parapete, îmbulzindu-se la ieșirile unde se mușcau de nas 
unii pe alţii sau se gituiau între ei fiindcă nu izbuteau să treacă, 
într-un cuvînt, dîndu-se de ceasul morţii în chipul cel mai 
lamentabil, afară de cei care de mult erau leșinaţi de spaimă. 
Dacă fură unii cotonogiţi, cu capetele sparte, cu ochii scoși, cu 
coastele înfundate sau cu picioarele rupte, atît de mulţi că nu 
mai încăpeau prin spitale, ei erau victimele înghesuielii și 
nicidecum ale taurilor. Aceștia dovediră că într-o luptă 
nemăsluită nu i-ar putea învinge nici toţi toreadorii din lume și 
reparară astfel o nedreptate ancestrală, fără să facă vărsare de 
sînge, deși sîngele neamului lor, adunat din urmă, ar fi umplut 
poate întreaga arenă. După ce își domoliră năduful, băură apă 
din Rin și se duseră pe la toreadori pe acasă, unde dărimară 
gardurile, sparseră geamurile și se bălegară pe praguri. Celor 
care locuiau prin blocuri le demolară ascensoarele, bălegîndu-se 
și acolo, pe pardoseala de marmoră. 

Pare-se în duminica aceea se întîmplă la fel în toate orașele; 
așa izbucnesc și războaiele civile, de la o flacără. Cînd începu 
corrida, la cinci după-amiază, taurii, în loc să iasă unul cîte unul, 
năvăliră cu toţii deodată și, după ce-i fugăriră pe toreadori și le 
smulseră muletele, se luară de mulţime. Seara se plimbară pe 
Gran Via, la lumina focurilor bengale. 


52 


Secretarul lui Hismasian își încheie relatarea cu scena cînd 
împușcă leopardul; nimic nu-l mai interesează după acest gest, 
decit să aștepte aplauzele. Despre Dominique nu mai spune un 
singur cuvînt. Dar ea era acolo și ceva trebuia să continue. 
Faptele oamenilor au urmări logice, și dacă într-un loc logica se 
termină, de acolo înainte începe fatalitatea. Era logic și fatal să 
se întîmple tot ce urmează. 

Dominique rămase în loja ei, nemișcată, în timp ce mulţimea 
se zbătea să scape, fugărită de tauri. Nici un taur nu sări 
parapetul la ea, cum săreau în lojile celelalte, înspăimîntînd 


lumea. Dar bineînţeles că nu s-ar fi putut altfel; era datoria 
taurilor s-o ocolească, iată un adevăr pe care nu trebuie să-l 
dovedească nimeni, așa cum nu trebuie dovedit că apele curg la 
vale. 

După ce se sfirși cazna și taurii plecară, Dominique se duse la 
hotel, își schimbă rochia neagră, o puse în valiză, cu cele cîteva 
lucruri de care o femeie nu poate să se lipsească, și cu trenul de 
unu noaptea pleacă la Bellpuig, unde ajunse în zorii zilei. 

Pînă înaintea plecării nu se dusese în Ventas, la casa de atita 
timp părăsită. Pe la parfumerie trecuse o singură dată, în prima 
zi, cînd sosise cu Hismasian, ca o regină. Vitrina era tot spartă și 
nimeni nu intrase să fure parfumurile. Rămăsese acolo, în 
stradă, zece minute, pînă ce auzise clopotele orologiului din 
staţia de metrou Sevilla, care anunțau ora unsprezece și 
jumătate. Era ora cînd îl cunoscuse pe Vicht; își amintea cum 
degetele ei ambalau flaconul de parfum, mișcîndu-se în sunetele 
muzicii. (Nici pînă azi nu mi-a trimis nimeni notele, ca să pot 
reproduce melodia orologiului.) De-atunci, în cele cinci zile 
dinaintea spectacolului, Dominique nu se mai întoarse la 
parfumerie. Nu se întoarse nicăieri unde mai fusese vreodată. 
Dar în ziua plecării, după ce își duse valiza la gară, merse 
pretutindeni unde avea amintiri de la Vicht și în fiecare loc stătu 
mult să se uite. 

Trecu prin Plaza Mayor și privi gînditoare caldarimul pe unde 
călcase în prima seară, cînd el o luase de umeri ca s-o protejeze 
de frig, iar ea se ferise cam dușmănoasă; acum era o după- 
amiază caldă, dar simţea frig în inimă și ce bine ar fi fost dacă el 
ar fi apărut acolo, s-o cuprindă de umeri! 

Merse în Puerta del Sol, la intrarea metroului, și rămase cu 
ochii la treptele pe unde coboriseră împreună, după ce el îi 
mîngiiase obrazul, cu o mînă atît de timidă și atît de disperată, 
că ea se simţise pierdută — și pierdută mai era și astăzi, cînd 
Vicht se afla atit de departe. Toate, dacă lipsea el, i se păreau 
pierdute, fără nici o alinare. 

În capela San Antonio de la Florida ajunse pe seară, cînd 
lumina începea să scadă, iar pe bolta cupolei nu s-ar fi văzut 
decit imagini neclare, dacă mantia Mariei Magdalena n-ar fi avut 
propria ei scînteiere, cu răsfrîngeri albastre. Se așeză pe bancă, 
în locul unde stătuse în dimineaţa aceea, cînd îi sîngera mina și, 
în afară de rana din palmă, toate, chiar și sufletul ei erau 


albastre. 

În clipa cînd Dominique ieși din capelă, imaginea de pe boltă 
dispăru, rămase numai Sfîntul Anton de Padova, înconjurat de 
mulţimea madrilenă, și după cite se pare, nici n-a mai apărut 
pentru alţii. Cei cărora le-am scris rugîndu-i să se ducă din cînd 
în cînd s-o vadă și să-mi spună prin ce stări mai trece, mi-au 
răspuns că nu înţeleg despre ce e vorba și, ca să nu-și arate pe 
față bănuiala unei halucinaţii a mele, mi-au trimis fotografia 
cupolei, unde într-adevăr nu se mai vedea decit Sfintul Anton cu 
mulțimea. 

Pe podul Reginei, de peste Manzanares, Dominique se opri, să 
privească apa înverzită unde zăcea radioreceptorul; era 
eliberată de el pentru totdeauna, dar n-avea sentimentul unei 
victorii, ci se simţea obosită, ca soldaţii la sfîrşitul campaniilor. 

Urcă dealul în Casa de Campo și văzu leagănul căzut; nu-l 
reparaseră nici pînă astăzi, dar așa rupt cum era, tot izbutea să-i 
amintească mîinile lui Vicht pe mijlocul ei și îi venea să geamă. 
Pe urmă cobori pe poviîrniș, pînă în tufărișul unde căzuse, și privi 
atit de adînc în ea însăși, încît se regăsi în braţele lui Vicht, ca 
atunci, bucurîndu-se teluric și dorind să ajungă pînă în 
străfundul pămîntului. 

Seara Dominique se duse la Casona, ultimul ei drum înainte 
de plecare. Se așeză la o masă în odaia din fund, cu grinzile 
înnegrite, și chelnerul meu, care o recunoscu, îi aduse calamari 
cu vin alb, dar ea nu miîncă, nu bău. Acum toate treburile erau 
sfirșite. 

La Bellpuig o căută pe vrăjitoarea bătrînă și-i ceru găzduire; 
vrăjitoarea nu putea fi mama ei, cum credea Vicht sau cum 
crezuse într-o zi; nu era între ele nici o legătură, altfel acum, că 
nu le auzea nimeni, și-ar fi vorbit. 

Acolo rămase Dominique două luni, pînă la începutul anului, 
frămîntindu-se, hotărită să-i scrie lui Vicht și să-l cheme, dar 
amînînd zi de zi, mușcîndu-și mîna dreaptă, rănind-o, ca să nu 
mai poată ţine creionul. 

larna era blîndă la cîmpie, între Montserrat și Lérida, cu nopţi 
senine, și vrăjitoarea bătrină stătea pe prispă, așteptind pe 
cineva, cu ochii pe cer, căci așa îi spusese Dominique, acela 
trebuia să vină pe Calea Lactee. 

La Anul nou, Dominique nu mai putu să îndure și îi scrise lui 
Vicht, cu mîna stingă, dreapta fiind rănită din noaptea 


revelionului: „Vicht, nu vreau să vii; lingă mine nu-i bine, 
niciodată nu ţi-a fost bine, te-ai înșelat pe tine însuţi, fiindcă erai 
fugărit. Dar acum vino, nu se mai poate altfel, și cînd ai să vii, să 
știi că eu n-am vrut!“ 

Odată am văzut la menajerie un șarpe boa, l-am privit de 
aproape, deși nu-mi plac reptilele și îmi fac groază; dormita 
după ce se hrănise cu iepuri de casă, își făcea digestia fără 
grabă, și recunosc că, fără să fiu în primejdie, mi-a îngheţat 
sîngele. lar strîns în el, de parcă ar fi avut de unde lua căldură și 
ocrotire, un iepure care nu-i mai încăpuse în burtă, făcut ghem, 
săracul, își mișca nările, uitîndu-se întrebător la lumea de afară 
și nebăânuindu-și soarta. Și mi s-a părut un mare și monstruos 
nenoroc să văd una ca asta, ce tandru stătea lipit iepurașul și ce 
bine credea c-o să-i fie. Dar un șarpe niciodată n-o să spună: 
„Fugi de lîngă mine!“ Și n-o să-și muște gura ca să-l cruţe pe 
iepuraș, care sta lîngă el, așteptîndu-și moartea cu o neștiinţă 
atit de sublimă. 

În zilele următoare, după ce trimise scrisoarea, Dominique se 
duse în gară la toate trenurile, gătită cu rochia neagră care o 
făcea atit de carnală. Trebuia să fie acolo, dar spera că el n-o să 
vină și cînd, în a douăsprezecea zi din an, fu greva feroviarilor, 
răsuflă ușurată; nu mai trecea nici un tren pe la Bellpuig și 
poate niciodată n-avea să mai treacă. Însă la 14 ianuarie 
înţelese ce imposibil sperase; venea un tren, îl simţea de 
departe, de pe la Gerona, și atunci se duse la gară unde 
așteptă, cu ochii în lungul căii ferate, pînă ce văzu fumul 
locomotivei, albastru cu  scîntei violete; era semnul de 
recunoaștere. 

Se nimerise o zi friguroasă, și stind ceasuri pe peron, fără să 
aibă nimic pe ea decit rochia neagră, Dominique îngheţase. 

Nu știa nimeni de trenul acela, gara rămiînea pustie, cu ușile 
ferecate, dar clopotul bătu de două ori și Dominique își dădu 
seama că nu mai încăpea nici o amînare. Vedea locomotiva 
apropiindu-se, o privea înmărmurită, cu lacrimi de gheaţă, 
hohotind în adîncul sufletului: „Vicht, de ce-ai venit?! Ti-am spus 
că nu-i bine să vii, de ce n-ai înţeles și n-ai fugit, să te ascunzi?“ 

Cînd mai erau zece pași, Dominique ridică fruntea, cu un gest 
de trufie, și se aruncă înainte... N-a fost o nesocotinţă, cum au 
spus pe urmă cei de la calea ferată. Pe ce se bizuiau, că nu era 
nici un martor, nici măcar mecanicul? Pe mine n-o să mă 


convingă nimeni. Eu ţin minte cum s-a aruncat Dominique peste 
șosea, în satul de sub Sierra Nevada, cînd era s-o zdrobească 
mașina. Dacă scăpase atunci, n-avea să scape și-a doua oară; 
destinul nu poate fi înșelat decit o singură dată. Dominique n- 
avea de ce să traverseze calea ferată, cum crede Vicht, trenul 
venea pe linia întîi. Încărcată de iubirea ei pe care o 
cunoscusem și știam pînă unde poate ajunge, ea s-a aruncat în 
botul locomotivei, cu pieptul gol, cu braţele deschise, pătimașă 
și răzvrătită. 


53 


Chiar fără să prevăd deznodămiîntul acesta atit de tragic, 
despre care am aflat cînd ajunsesem de mult acasă și 
începusem să scriu cartea, întoarcerea mea a fost foarte tristă. 
După ce m-am despărţit de Vicht la Port Bou, în gară unde șeful 
de tren m-a admonestat atit de brutal fiindcă făceam semne cu 
batista, am gonit nebunește spre casă, ducînd după mine mila și 
dorul care îmi ardeau inima. (Ce se mai alege dintr-o gară unde 
e interzis să faci semne cu batista?!) Mi-era dor de Dominique, și 
dorul nu mi-a trecut nici astăzi, cînd ea de mult este moartă, și 
îmi era milă de Vicht, știindu-l atît de nefericit și de singur. 

M-am oprit în unele locuri, numai cu motive temeinice, cum a 
fost la Milano, unde aveam prieteni. Mai înainte mă oprisem 
puţin la Nisa, Cilly trebuia să-mi trimită acolo un pachet de 
nimica toată. Am ajuns greu la poșta centrală, și orașul acesta, 
unde atita lume vine ca să fie fericită și să petreacă, pentru 
mine a fost un loc de caznă. Nicăieri n-am văzut atitea mașini 
parcate, că în unele locuri nici n-aveai cum trece printre ele ca 
să traversezi strada. A trebuit să merg mult cu piciorul, și nu 
mergeam bine, fiindcă veneam tocmai de la Sevilla cu o fractură 
dublă a metatarsului, refuzînd ajutorul medicinii, care m-ar fi 
pus în ghips și la repaus, cînd eu nu puteam pierde vremea. 
Daca m-am chinuit tare ultimele săptămîni ale drumului, m-am 
îmbărbătat cu gîndul că, oricît rău mi-aș face, la București, se va 
găsi cine să mă repare, că m-a reparat și altă dată, fără 
greșeală. 

— Aştept un pacheţel, i-am spus funcţionarului de la poștă, 
după ce am făcut o oră pînă acolo. 

El s-a uitat în pașaport, apoi în registru și mi-a răspuns, 


umplîndu-mă de mirare: 

— Nu un pacheţel, ci o telegramă. 

Era o telegramă, într-adevăr, deși n-o așteptam de la nimeni; 
pînă s-o deschid, cu mîinile tremurind de emoție și de 
nerăbdare, funcţionarul a găsit și pacheţelul. Cilly trebuia să 
funcţioneze, nu se putea altfel! 

M-am întors la mașină cu telegrama în mînă, citind-o și 
neputînd înţelege; cînd am pornit, am pus-o deschisă pe scaunul 
de lîngă mine. Şi la intersecţia a două străzi importante, chiar și 
ca nume, fiindcă una se chema Victor Hugo, iar a doua — am 
uitat, știu însă că era ceva de aceeași mărime — numai prin 
noroc n-am făcut praf mașina domnului Croll, un pensionar 
simpatic care s-a ales doar cu o zgirietură, salvat de frina mea 
disperată, pusă în ultima clipă, cînd am ridicat ochii din 
telegramă, unde mă uitam mai tot timpul. Nu înţelegeam cum 
de mă găsise cineva într-o parte a lumii unde nimeni nu știa că 
am să trec într-o zi, în afară de Cilly. Dar telegrama nu era a ei, 
nu venea de la Paris, ci dintr-un orășel german, îl tineam minte 
fiindcă înnoptasem o dată acolo, și cuprindea aceste cuvinte: „E 
lună nouă pe Rin astă seară...“ 

Dacă aș fi rămas la Nisa măcar pînă a doua zi și m-aș fi dus pe 
Promenade des Anglais, poate aș fi văzut-o pe Dominique 
plimbîndu-se cu leopardul; ea era acolo de cîteva zile, dar nu 
știam și am aflat abia citind cartea secretarului... 

După ce-am stat două zile la Milano, unde ajunsesem obosit și 
înfricoșat de autostrada Ventimigliei, am plecat pe drumul cel 
mai scurt înspre casă, renunţind întîi la Neapole, apoi la Roma și 
apoi la Florenţa, deși aceasta nu-mi crea un ocol prea mare. Din 
cînd în cînd mă uitam la telegrama care stătea tot deschisă, pe 
scaunul de lîngă mine. 

M-am oprit la Verona, și numai cîteva ceasuri, și iarăși mi-am 
tîrît greu piciorul, mergînd pe străzile Julietei; n-am fost să-i văd 
mormîntul. Şi-am mai stat două zile la Veneţia, prea mult 
dorisem să mă întorc odată acolo, socotind că era orașul cel mai 
aurit de pe lume. 

Poate e bine ca locurile frumoase să le vezi numai o dată; 
dacă ai ţesut basme și feerii peste ele, nu pot decit să te 
dezamăgească. Și-apoi, după drumurile din Spania, care e altfel 
decit frumoasă, mult timp nimic nu mai încape în suflet. 

Mi-am tîrt și la Veneţia piciorul, în lungul canalelor, prin 


locurile care nu-mi mai trezeau nici o emoție, am traversat 
orașul pînă la cheiul de unde pleacă vaporașele. Era ziua 
morților și-am văzut scris la debarcadere că în insula unde e 
cimitirul, oamenii săraci pot merge pe gratis. 

Ce mai puteam face decit să mă duc în insula Burano, că la 
Murano fusesem? Acolo am văzut o clopotniţă atît de înclinată, 
că depășea mult turnul de la Pisa și cele două turnuri de la 
Bologna; tot timpul m-am așteptat să se răstoarne, și-aș fi vrut 
să aud cum sună clopotele în cădere. Atita m-am mirat să văd 
case și oameni așezați acolo, deși nu-i oprește nimeni să plece 
într-o lume mai largă, încît m-am gîndit la oamenii și la satele de 
pe insula Lanzarote, și-am făcut chiar o asemănare stranie între 
unii și alţii. 

Abia a doua zi m-am dus la poștă, unde puteam găsi vești de 
acasă, fără să le socotesc importante. După ce mi-a dat o 
scrisoare, funcţionarul s-a oprit cu creionul pe un rînd din 
registru, șters cu o linie apăsată. 

— Aţi avut și o telegramă, dar aștepta de paisprezece zile și, 
conform regulamentului, am returnat-o azi-dimineaţă. 

După Nisa, o telegramă nu putea decît să mă tulbure și, 
dorind să aflu de unde venise, am aflat că de la Londra, ceea ce 
m-a tulburat și mai tare. M-am gîndit la ultima mea seară acolo, 
cînd am privit fetița care hrănea porumbeii în St. James's Park, 
pînă ce a venit ploaia și a alungat-o. Apoi mi-am spus: „Nu se 
poate!“ Nu era nimeni la Londra să-mi trimită o telegramă. 

Deși am mers fără oprire, mi-a trebuit o zi întreagă să 
traversez lugoslavia, unde pe autostrada trucată erau drastice 
limitări de viteză, și nu mai aveam bani să plătesc amendă, și 
nici cu actele nu stăteam prea bine, că mi le furaseră la Sevilia, 
de unde căpătasem doar o adeverinţă; decit să explic una ca 
asta poliției sîrbe, mi s-a părut mai nimerit să respect restricţiile, 
dar am strîns atît de tare din dinţi, că seara, la Timișoara, m-au 
durut fălcile și abia mi-am putut mînca friptura; las' că era și 
tare, de vacă bătrină. 

A doua zi, în amurg, nu intrasem bine pe ușă, acasă la mine, 
că m-am pomenit cu factorul. 

— Vă caut de azi-dimineaţă; aveţi o telegramă din Spania. 

Telegrama avea să mă surprindă încă o dată, și mult mai tare, 
deși ar fi trebuit să-i bănuiesc conţinutul, șase cuvinte 
misterioase: „E lună nouă la Madrid astă-seară!“ 


În seara aceea, mai tirziu, și-a revărsat lumina asupra 
Bucureștiului o lună plină, atît de strălucitoare că părea gata să 
explodeze. Uitindu-mă pe cer și comparind-o în gînd cu luna 
nouă de la Madrid, la care nu puteam să mă gîndesc fără 
tristeţe, mi-am dat seama, datorită decalajului dintre fazele lor, 
ce distanță enormă era pînă acolo. 

De-atunci a trecut multă vreme, și cartea mea e gata, după 
cum se vede. Din cînd în cînd mai privesc cîte o telegramă și 
aflu că e lună nouă în vreo parte a lumii pe unde odată am 
trecut și eu, cu atita bucurie și atita dor de viaţă... 

După ce toate sînt acum atit de departe în urmă, singura 
tristeţe incurabilă este Dominique, iar Vicht singura grijă 
dureroasă. Mi-e imposibil să-mi închipui destinul lui. În ultima 
scrisoare îmi spune: „Nu-mi rămîne să cred decit că a fost un 
diagnostic greșit“. Cum aș putea să-i răspund: „Te înșeli, Vicht, 
asemenea  diagnosticuri sînt totdeauna adevărate, din 
nefericire! Norocul tău a fost altul...“ 

De ce nu am curajul să-mi dau gîndul pe faţă? „Vicht, ai iubit 
o fată frumoasă și mi-ai povestit dragostea. Toţi am iubit o fată 
frumoasă și ne-am povestit dragostea. Dar toţi o să murim 
odată; de ce n-am vorbi despre moarte? De ce să ne închipuim 
moartea sub o înfățișare hidoasă? Fie așa moartea celor cu 
inima veștedă, a celor care n-au avut de ce să trăiască sau care 
mor de pedeapsă. Dar oamenilor care au iubit frumuseţea și-au 
lăudat-o arătînd-o și altora, de ce să nu le fie moartea o fată 
frumoasă? Cu sentimente ca ale noastre; puţin nebună și 
zvăpăiată. Care să danseze într-o noapte în cîrciumă, cu 
picioarele goale pînă la șolduri, cu mijlocul răsucit, cu umerii 
daţi înapoi, cu părul pe spate, cu braţele în mișcare, toată o 
unduire, să danseze cu infanteriștii, pînă la ziuă, tristă și 
milostivă, că au murit atiţia, săracii, în trecute războaie și atîți 
au să moară în războaie viitoare! De ce în locul simbolurilor 
macabre nu și-ar lua o podoabă, un cercel mic de aur? Să 
meargă cu el din ţară în ţară, să și-l arate și să farmece oamenii. 
Și să-i fie îngăduită iubirea, ca o lumină, cînd e atita ură în lume. 
Să se  îndrăgostească, Vicht, nebunește, minunata fată 
frumoasă, pînă la uitarea de sine, să-și golească inima fierbinte 
și doldora de iubire, și după ce își va împlini dăruirea, și nu-i va 
mai rămîne nici aerul, să respire, atunci să treacă în legendă, 
murind pentru dragoste.“