Radu Tudoran — La nord de noi insine

Radu Tudoran 


Editura Eminescu 


RADU TUDORAN 


LA NORD DE NOI ÎNȘINE 


Editura Eminescu, 1979 


Versiunea digitală 1.0 - decembrie 2021 


1 


La 7 iulie plecasem de la Copenhaga spre vest, traversasem 
strâmtoarea cu feribotul și după un ceas de drum pe pământul 
lutlandei, prin Odense, unde am orbecăit pe străzi înşelat de 
indicatoare proaste, după Fredericia și Kolding, simple puncte 
de trecere, coteam spre nord, ca să ajung la Capul Skagen, 
extremitatea peninsulei, care desparte Marea Kattegat de 
Skagerrak şi ocupă un loc important în geografia Europei, dar 
mai ales în geografia mea afectivă; l-am inclus în itinerar 
socotindu-l una din marginile continentului, unde am vrut să 
ajung ca să fie o rotunjire. Fusesem de curând la cea mai 
nordică dintre ele, pe care o socoteam greu accesibilă și chiar 
primejdioasă. 

Nordul m-a înfricoșat totdeauna, la fel cum mult timp m-a 
înfricoșat noaptea. Făceam chiar și o legătură între una și alta, 
socotind că nu degeaba nordului i se mai spune și miazănoapte. 

M-am născut aproape de paralela patruzeci și cincea, care 
împarte emisfera în două, marcând între ecuator și pol o 
simetrie perfectă; e un punct de echilibru, locul unde s-ar opri 
pendula, dacă n-ar mai fi antrenată. Nu mi-am ales locul de 
naștere; poate mi-ar fi plăcut mai mult altul, dar acum nu pot 
să-l schimb, sunt legat de el eu rădăcini adânci și trainice. 

La un pas de mine începe nordul; ca să-l simt nu-i nevoie să 
ajung nici măcar la paralela patruzeci și șasea; oriunde m-aș 
duce, el se află în imediata mea vecinătate. 

Acum însă mersesem spre nord trei săptămâni încheiate, cu 
prea puţine opriri și aproape fără ocoluri, un itinerar în linie 
dreaptă, și eram în acea parte a anului când ziua crește întruna, 
până ce întâlnește cea mai scurtă noapte. N-aș fi avut nevoie de 
atâta creștere, de vreme ce am intrat foarte repede în zona 
unde soarele nu mai apune niciodată și este tot timpul zi 
luminoasă. Căutasem anume anotimpul, și mi-am respectat cu 
stricteţe planul călătoriei, judecat din vreme, așa fel ca la Capul 
Nord să ajung odată cu ziua cea mai lungă, privită astronomic, 
fiindcă altminteri sunt altele și mai lungi, fără nici o legătură cu 
calendarul. Străbătusem drumul de la Odessa la Leningrad 
mergând numai spre nord, aproape fără abatere, trecând peste 
paralele continuu și sistematic, pe o vreme care, când nu ploua, 


era cel puțin mohorâtă. Am continuat aceeași ascensiune 
neîntreruptă de-a lungul Finlandei, pe o șosea încadrată de două 
meridiane, șerpuind numai atât, ca să se poată strecura printre 
cele șaizeci de mii de lacuri, de peste zece ori mai multe decât 
numărul locuitorilor din Laponia. Ajunsesem dincolo de Cercul 
Polar, într-un ţinut rarefiat, unde între o mică localitate și alta 
încă mai mică sunt zeci de kilometri și nu întâlnești oameni ci 
numai reni, atât de siguri că pământul le aparţine și nimeni nu 
poate veni peste ei să-i alunge, încât un străin, ca mine, nule dă 
nici cea mai mică emoție. În schimb eram eu emoţionat să mă 
aflu singur numai cu geografia într-o lume aproape dispărută, 
unde nu știu cine mi-ar fi dat ajutor la nevoie, dacă mi se 
întâmpla un necaz cu mașina, sau poate cu mine. De un timp 
începusem să mă uit pe hartă la șoselele care o luau spre soare- 
apune, cotind la stânga, și care m-ar fi dus repede în Suedia, 
scurtându-mi drumul și eliberându-mă de oprimarea pe care o 
simţeam crescându-mi în suflet, pe măsură ce la miezul nopţii 
era mai multă lumină. 

Totdeauna în locuri necunoscute pentru mine noaptea cade 
cu o îngrijorare și o neliniște care se prelungesc până aleg locul 
unde să pun capul pe pernă. De multe ori am pierdut ore bune 
de drum, de teamă că dacă se lasă seara e mai greu să găsesc 
găzduire. Aceste simțăminte nu-mi mai umbreau acum orele 
zilei, știam că niciodată n-o să mă prindă întunericul între două 
așezări de oameni și înainte de a-mi fi găsit adăpost pentru 
noapte. Timpul ajungea astfel la o dilataţie care îmi crea o 
independenţă pierdută din vedere când îmi făcusem planul 
călătoriei. Ca urmare, popasurile n-au mai fost determinate de 
poziția soarelui pe cer, ci de ceasornic și de oboseală. Mă 
culcam pe lumină, nu mai târziu de ora nouă seara iar uneori 
mult mai devreme, și dacă mă trezeam pe la patru dimineaţa, 
lumina de afară nu era mai mică. Intre aceste ore de somn se 
consuma noaptea, fără să-i fiu martor și fără să mă gândesc că 
de fapt era eludată. Dar curând, ziua continuă a început să mă 
obosească, să-mi dea o stare de neliniște, într-o continuă 
creștere, până ce am ajuns la descurajare. După ce m-am mai 
luptat un timp cu mine însumi, am înţeles că n-am să suport 
drumul până la capăt, și m-am hotărât să renunţ la ultima și cea 
mai grea dintre etape, care urma să mă ducă în punctul cel mai 


nordic al Europei. Cu o mare strângere de inimă, trebuia să o iau 
spre sud, către casă. 

În ziua aceea mersesem numai câteva ceasuri, trecusem din 
Finlanda în Norvegia, traversând frontiera dar nu și meridianul, 
care continua să rămână paralel cu șoseaua, și mă apropiam de 
o bifurcaţie, unde unul din drumuri, cel important, cotea spre 
sud-vest iar mai târziu spre sud de-a binelea, și însemna pentru 
mine scăparea imediată. Se nimerise pe deasupra să fie o zi 
posomorâtă, așa că, la celelalte îndoieli și temeri acumulate de 
când mergeam spre nord fără întrerupere, se adăuga lipsa 
soarelui, care strălucise toată noaptea trecută și se ascunsese 
tocmai la ziuă. Nu mai aveam nici o îndoială asupra drumului pe 
care aveam să-l iau la bifurcaţie, când undeva, ieșind din 
Kistrand, m-am pomenit cu un indicator galben în faţă, arătând 
cu săgeți cele două direcţii. In stânga scria Hamerfest, după 
care știam că urma Narvik, două orașe atât de mult adâncite în 
nordul Europei încât pot și ele singure să dea satisfacţie cuiva 
care vrea să se apropie de terminația punctelor cardinale, ca să 
ajungă la o geografie completă. În dreapta scria Nordcap, 
concret și cu precizie, cum nu mă așteptasem; Capul Nord nu-i o 
localitate, ci numai un punct în spaţiu, o abstracţie rece, care 
nu-mi închipuiam că poate fi indicată printr-o săgeată. Dar 
săgeata se vedea limpede și dedesubt scria Nordcap cu litere la 
fel de mari ca Hamerfest, acesta fiind o certitudine, orașul cel 
mai nordic din Europa. 

Am văzut de la cincizeci de metri placarda și nu mi-au trebuit 
decât zece secunde până să ajung aproape, dar atunci 
hotărârea era schimbată și fără să ezit, și fără să mai judec, am 
pus volanul la dreapta. 

Astfel am făcut tot drumul, cum îl visasem, continuând să 
merg spre nord, fără alte sentimente decât satisfacția că îmi 
învinsesem oboseala și teama de această miazănoapte mult 
prea luminoasă. Odată ce m-am văzut pe malul oceanului și l- 
am privit de pe faleza înaltă de trei sute de metri, uimit că putea 
să semene cu mările noastre albastre, mi-am marcat în 
conștiință ajungerea mea acolo, după care am făcut calea 
întoarsă. De altfel, în afară de ocean, nu-i nimic de văzut, decât 
un mic obelisc de piatră, care confirmă, prin coordonate 
geografice, poziţia celui mai nordic punct al continentului. De- 


aici înapoi nu mai aveam să merg decât spre sud, până la mine 
acasă, ceea ce însemna o eliberare tot mai deplină. Dar 
ajungând în Danemarca, după ce străbătusem nesfârșita 
peninsulă Scandinavia, unde kilometrii au parcă mai mult de o 
mie de metri, la fel ca în Spania, și poate ca în toate peninsulele, 
m-am pomenit deodată, în după-amiaza când mergeam spre 
Arhus, cuprins de o nemulţumire și de o neliniște care m-au 
făcut să mă opresc pe neașteptate într-un sat, Gedved, și să 
trag la primul hotel, descoperit pe stânga șoselei. Era abia ora 
două și jumătate și mai rămânea mult timp până seara, deși, în 
lungul drum spre sud ziua se micșorase, devenind aproape 
normală, și atmosfera începea să semene cu cea de pe 
latitudinea noastră. Am mers pe jos în afara satului, m-am 
plimbat kilometri pe câmpia ușor ondulată, frumoasă și calmă, 
până am ajuns la alte sate, iar între ele am văzut ferme și viței, 
pe pajiști împrejmuite numai cu o sârmă electrică. Am chemat 
viţeii la mine, și unii au venit, cu ochii mari de curiozitate, dar 
nici unul nu s-a apropiat de acea sârmă. Ea reprezenta un mijloc 
de pază cu totul necunoscut de mine, ingenios și amuzant 
totdeodată, astfel că am uitat nemulţumirea și starea de 
neliniște. Nu mi-a fost greu să înţeleg că prin acele sârme trecea 
un curent electric, nemortal nici pentru viței, nici pentru alte 
animale, cu atât mai puţin pentru oameni; am pus mâna și am 
simţit doar o slabă furnicătură (patruzeci de volţi, am aflat pe 
urmă). Insă pentru un vițel, care atinge firul cu botul lui sensibil 
și umed, senzaţia va fi mai brutală, destul ca să nu mai încerce 
altădată, ci să stea la distanţă. Multe știm despre animale, tot 
ce este posibil să se afle după îndelungate studii savante; 
uitându-mă în ochii viţeilor, care ar fi dorit să-i mângâi și să 
comunice cu mine, mă întrebam, ei ce-or ști despre oameni? 
Mi-am continuat plimbarea până la ora mesei de seară, 
mergând, în toate direcţiile, pe drumeaguri încântătoare, 
bineînţeles asfaltate, pe lângă pajiști de unde viţeii mă 
urmăreau cu o curiozitate mirată, fiindcă eram singurul om pe 
toată câmpia. Nemulțumirea veche revenea câteodată, 
alternând cu starea de mulţumire și liniște; atunci am observat 
că aceste schimbări lăuntrice se datorau poziţiei mele faţă de 
soare; dacă îl aveam în obrazul drept îmi era bine, și-mi era rău 
când mă bătea în obrazul celălalt. Așa mi-am dat seama că 


umoarea mea era determinată de punctele cardinale; nu mai 
puteam să îndur mersul spre nord fără să mă chinui și fără să 
mă cuprindă descurajarea, fie și în această plimbare pedestră 
pe câmp, o deplasare neînsemnată și neangajantă faţă de 
distanțele străbătute mai înainte. Așa am înţeles ce se 
întâmplase cu mine de dimineaţă, când, după ce mersesem un 
timp spre apus, de la Copenhaga la Kolding, pe linia mediană 
dintre polii pământului, am luat-o încă o dată spre miazănoapte. 
Trebuia să ajung la Capul Skagen și am ajuns, dar când îmi 
făcusem planul nu mă gândisem ce are să se întâmple cu mine, 
nici prin minte nu-mi trecuse că nordul avea să devină o povară 
și o suferinţă. 

Oricâte mi-or fi plăcut în părţile acelea ale lumii, niciodată nu 
cred că m-aș mai întoarce acolo cu bucurie. Mi-am adus aminte 
de chinul lui Gonciarov în oceanele sudice. Pornit cu o mândră 
fregată de pe latitudinea Leningradului, el a participat la o 
croazieră gigantică, navigând pe la Capul Bunei Speranţe, prin 
Oceanul Indian și mările Chinei, până în Japonia. Nu spun că n-a 
înţeles și n-a simţit frumuseţea călătoriei, descrisă cu mult duh 
și cu mare măiestrie, dar tot timpul a oftat după iarna rusească, 
după mesteacănul nordic și după ceaiul din samovare. lar 
undeva, cred că în insula lava, după ce pune tot meșteșugul și 
toate culorile spre a înfățișa peisajul tropicelor, ca o explozie 
vegetală, bolnav sau beat și înnebunit de propria lui frumuseţe, 
după ce se minunează și se extaziază, spune în încheiere: „Dea 
dumnezeu să nu mă mai întorc niciodată prin aceste locuri”. 

Deci, asemenea reacţie este posibilă! In lava, Gonciarov era 
mult prea la sud de el însuși. 

Mă voi strădui să spun ce-a fost frumos în partea opusă a 
lumii, și sper că după aceste rânduri lămuritoare să ascund sau 
să atenuez oprimarea pe care am simţit-o uneori acolo, dar va fi 
imposibil să uit că m-am aflat cu mult prea la nord de mine 
însumi, adică de locul unde am privit prima oară bolta cerească. 

x 

Lăsând la o parte visele și meditaţia, orice călătorie începe cu 
o hartă. Imi rămăsese de explorat ultima treime a Europei, care 
se deschidea ca un evantai la nordul locului meu de plecare, 
acoperind zona dintre Moscova și Haga și având ca limită a 
adâncimii Oceanul Ingheţat, unde începe lumea arctică. O hartă 


pentru mine este mai mult decât o carte, este suma cărţilor 
citite odată, despre locuri, cum se înfățișează ele în faţa noastră 
și ce reprezintă în viaţa popoarelor, despre floră și despre faună, 
despre bogăţiile văzute și nevăzute, despre sărăciile care 
înseamnă ţinuturi sterpe și nepopulate, nisipuri sau gheţuri. Și 
despre oameni, despre rase, despre destine, despre întâmplări 
reale și închipuite - istorie și literatură. Harta nu le rezumă, ci le 
sintetizează. 

Nu mai e timp să mă întorc la bibliotecă, să caut ce-am uitat 
cu anii, dar mi-e de ajuns ce ţin minte. Cred că în memoria 
noastră rămâne esenţialul. Dacă privesc punctul unde converg 
toate meridianele nordice, îmi apar în ochi imaginile câtorva 
oameni. Primul este Fridtjof Nansen, iar alături de el îmi închipui 
o corabie cu bordajele groase, pe care am avut cinstea și 
bucuria de a o vedea aievea, la Oslo. Altă imagine este cea alui 
Amundsen, cu un tren de sănii trase de câini peste banchize de 
gheaţă. Apoi a lui Nobile, cu un dirijabil prăbușit în furtună. 
Forțându-mi memoria, aș găsi încă trei oameni, și poate în cărţi 
încă o dată pe atâţia, numai că n-am nevoie. Dacă îmi vin în 
minte cei trei, la vremea lor și cu destinele lor paralele dar 
neegale, îmi dau seama tot ce înseamnă Polul Nord în istoria 
planetei noastre. 

Sigur că temperaturile terifiante sunt primul caracter al acelor 
locuri, minus optzeci de grade și chiar mai mult, când nici nu 
înțeleg cum o fiinţă vie, oricât de adaptată, mai poate să 
supravieţuiască. Munţii și câmpul de gheaţă bântuite de geruri 
continui și uneori de viscole intolerabile mi-au dezvăluit peisajul 
polar, alcătuit dintr-un singur element, cu o singură densitate și 
o singură coloraţie, trezindu-mi o curiozitate înfricoșătoare. 
Acolo nu putea să crească nici un fir de iarbă, această plantă 
tenace și curajoasă, care răzbește în deșerturi uscate, în 
crăpăturile stâncilor bătute de arșiță, în mlaștini și chiar pe 
fundul mărilor cu apa sărată, și pe care am văzut-o în cea mai 
victorioasă din lupte, perforând asfaltul fără să aibă vreo armă 
în structura ei atât de fragilă, decât nevoia de aer și lumină. Mi 
se părea uimitor că trăiau totuși acolo câteva animale; toate mi- 
au fost simpatice și mi-au stârnit admiraţia, ursul alb, morsa și 
foca. Aceasta din urmă mi-a înfrumusețat unele zile din viaţă, 
când am văzut-o la circ, dresată, și mi s-a părut că ascultă de 


om nu prin silnicie, ca atâtea animale aduse să dea spectacol, ci 
prin dragoste; m-am mirat de unde atâta căldură la o fiinţă 
sortită să trăiască pe gheaţă, și dacă n-am putut să-mi explic 
privirea ei devotată și mișcările tandre, nu înseamnă că bucuria 
mi-a fost mai mică. Animalele acestea puţine, plasate nefiresc în 
natură, prilejuiesc o existenţă umană la fel de nefirească, 
forțând limita vieţii pe planetă și ajungând să fie o societate, cu 
legi și cu moravuri bine statornicite, având. Deci o continuitate 
morală, mai durabilă decât continuitatea ei fizică. 

În Laponia finlandeză, care ar putea fi ea singură o ţară, 
trăiesc astăzi numai cinci mii de oameni, după informaţii neclare 
și contradictorii. Majoritatea acestora însă nu sunt laponi, ci 
finlandezi infiltraţi dinspre sud, de unde aduc o rezervă de 
vitalitate și prelungesc puţin limita vieţii. La Rovaniemi, capitala 
ținutului, cât am umblat pe stradă, am întâlnit numai o 
băștinașă, judecând după fizionomie, dar era îmbrăcată în blugi, 
ca europenele. În schimb am văzut în vitrine puzderie de păpuși 
reproducând tipul localnic, cu îmbrăcămintea tradiţională. 
Turiștii le cumpără, deși sunt scumpe, ca să aibă o dovadă 
despre trecerea lor pe acolo. Mai târziu am descoperit, din loc în 
loc, pe marginea șoselelor, în corturi care păstrează sau imită 
culoarea locală, aceleași păpuși, acum însă însufleţite, cu 
aceeași îmbrăcăminte folclorică, nouă-nouţă, o uniformă de 
postav gros, albastru cu tivuri și găitane roșii, într-un contrast 
de culori strident, care atrage atenţia de departe. Nu m-am oprit 
și nu m-am apropiat niciodată. Se simulează o viaţă de familie; 
prin ușa cortului, dată în lături, iese fum, arde focul pe vatră, dar 
cred că oamenii nu-și fierb hrana acolo, și nici nu dorm noaptea, 
ci se trag pe la casele lor, în sate sau în orașe, unde au dispărut 
orice caractere locale. Pe un drumeag am întâlnit într-o seară 
doi laponi, un bărbat și o femeie, în aceeași uniformă de paradă, 
cu hainele descheiate, venind de la târg cu sacoșe de material 
plastic, reclama societăţii de navigaţie aeriană Finair. 

Din ceea ce o dată a definit pentru mine lumea nordului, doar 
ceva are să rămână neschimbat cât viața pământului, lunga zi și 
lunga noapte polară; șase luni de lumină continuă, când soarele 
nu apune niciodată, și șase luni de întuneric, numai cu palida 
licărire a lunii. Cred că este cel mai apăsător și mai insuportabil 
din fenomenele naturale. Oamenii nu pot trăi așa multă vreme; 


nu-i vorba de inadaptabilitate; ei sunt gata adaptaţi dacă s-au 
născut acolo, ci de respingerea unei obișnuinţe moștenite, dar 
neconforme cu firea omului și cu funcțiunile lui organice. Este o 
dezadaptare, boală mai grea decât leucemia; ea se extinde 
până în sudul peninsulei Scandinave, dacă nu și mai departe, 
unde bântuie nevrozele, cu dereglări psihice tot mai grave, care 
duc până la sinucidere, după ce s-a trecut prin beţia de alcool și 
de stupefiante. 

Am crezut că e greu de îndurat iarna polară, în schimb ziua de 
șase luni trebuie să fie o sărbătoare neîntreruptă. De aceea mi- 
am ales data plecării în așa fel ca solstițiul de vară să mă 
găsească în cel mai nordic punct al călătoriei, ca să n-am nici o 
îndoială că ziua cea mai lungă va fi mai lungă decât pe oricare 
din latitudinile Europei. Așa a fost, mă și minunez de mine dar 
fără admiraţie, cum de mi-am urmărit planul atât de bine, încât 
la 22 iunie mă aflam la Capul Nord și priveam oceanul, unde la 
miezul nopţii soarele avea să se plimbe la vreo două sulițe 
deasupra apei albastre ca Mediterana. Dar eram atât de obosit 
și de confuz, încât n-am simţit nici o bucurie, ci poate numai 
puţină satisfacţie îngheţată. Ziua continuă, cunoscută încă din 
nordul Finlandei, de pe la Ivalo, care nu-mi îngăduia o odihnă 
deplină, ci ţinea în spiritul meu ceva treaz și tot timpul la pândă, 
mă istovise și mă dusese până la deprimare, fără ca măcar să 
bănuiesc cauza; continuam să cred în sărbătoarea luminii și 
consideram că mă bucur; mă și miram și-mi atribuiam o fire 
hârbară, când îmi vedeam în oglindă fața nedumerită și 
amărâtă. 

In această stare eram când am văzut panoul pe care scria 
Nordcap... Şi totuşi am luat-o la dreapta. 

Deși m-am întors fără vreo rană vizibilă, și mă simt sănătos în 
trup și în suflet, atât cât se poate, cred că am înţeles, prin 
propria mea neliniște și deprimare, de ce ziua cât o jumătate de 
an, urmată de noaptea tot atât de lungă pe care mi-e greu să 
mi-o închipui, duc la dezadaptarea omului și la dispariţia lui 
treptată. Desigur, acele locuri nu vor rămâne niciodată pustii, 
atâta timp cât vor avea o urmă de bogăţie, un molid și un 
mesteacăn, un urs alb și o vulpe albastră, sau cât vor mai 
atrage vizitatori de pe alte latitudini, și va fi nevoie să se facă 
pentru ei hoteluri, șosele și aerodromuri. Dar oamenii care vor 


popula ţinuturile polare au să vină din altă parte și au să reziste 
până la sleire, când le vor lua locul alţii. Desigur că după un 
timp la Rovaniemi va dispare și ultima laponă, poate fiica sau 
nepoata celei pe care am văzut-o în pantaloni albaștri de modă 
americană. M-am gândit că pentru a exista acolo cu adevărat o 
viață constantă, cu adevărat adaptată, omul ar trebui să-și 
schimbe caracterele biologice, spre a putea să muncească și să 
vegheze șase luni neîntrerupte, iar alte șase luni să doarmă fără 
să se trezească. Așa da, ar fi o biruinţă deplină. Altfel, natura, 
neconformă cu omul, nu poate să fie învinsă. 

x 

Alegerea drumului pe hartă e o desfătare, dar și o muncă, una 
din cele mai dificile, fiindcă nu are norme universale, și dacă îţi 
cere o știință anume, nimeni nu-ţi spune cum poate fi însușită. 
Sub aspectul ei cel mai simplu, acela pur tehnic, e nevoie în 
primul rând să aduni informaţii pentru toate schimbările de 
direcție. Dar imediat după aceea mecanismul se complică și iese 
din legile recunoscute de toată lumea. E greu ca doi oameni să 
se pună de acord în alegerea unei direcţii, din două posibile. Ce 
să mai spun când sunt cu sutele și cu miile, și uneori infinite? Ca 
să desparţi pe cele bune de cele rele, trebuie să reînvii în 
memorie tot ce-ai învăţat în viaţă. Apoi, din câte au rămas bune, 
să separi încă o dată pe cele necesare de cele care nu mai 
folosesc nimănuia, să le pui în trepte, după gradul lor de 
utilitate, raportat la ceea ce vrei să afli și să înţelegi despre o 
anumită lume. E prea simplu să spun că ideea aceasta s-ar 
traduce prin scopul călătoriei. O călătorie cu scop, spus astfel, 
nu merită să fie povestită, ba eu, unul, cred că nici n-ar trebui 
începută. 

În ceea ce mă privește, îmi aleg drumul cum aș scrie o carte, 
sau cum aș construi un palat, într-un stil cum nu s-a mai făcut 
altul. Drumul este o compoziţie, care trebuie să fie inedită până 
la capăt, să nu plagieze și nici măcar să nu imite pe altele. La 
știința compoziţiei, se adaugă de la sine înţeles, inspiraţia. Las 
însă loc și hazardului; oricât de gândit ar fi itinerariul și oricât aș 
crede că în el se află o inspiraţie bună, nu-l socotesc niciodată 
definitiv, ci de multe ori îl schimb în ultima clipă, în faţa unei 
bifurcaţii, apucând pe altă direcţie decât cea prevăzută. 


M-am decis să plec prin partea de răsărit a zonei propuse, 
prin Uniunea Sovietică și Finlanda, fiindcă așa găseam linia cea 
mai dreaptă și mai directă spre extremitatea nordică a 
continentului. Apoi aici erau etapele cele mai lungi, de șase 
sute, opt sute și chiar o mie de kilometri în unele zile, și mi se 
părea mai potrivit ca ele să fie la începutul călătoriei, când 
aveam mai multă vlagă și mai multă răbdare în mine. Am trasat 
astfel pe hartă drumul pe la Chișinău, Kiev, Moscova, Leningrad 
și Viborg. Mă gândisem și la două incursiuni laterale, Riga și 
Talinn, dar adunând kilometrii cifra mi s-a părut mult prea mare 
și am renunţat la ele. N-am să pomenesc de două ori itinerariul, 
de vreme ce am să povestesc tot și pe îndelete. Întreg drumul, 
care însemna o distanţă neliniștitoare încă din prima lui parte, 
înaintarea spre miazănoapte, se lungea mai mult decât până la 
dublu pentru întoarcere, datorită ocolurilor prin partea vestică a 
Europei, unde aveam să fiu mult îndepărtat de casă. Am chibzuit 
îndelung cu ochii pe hartă, căutând liniile cele mai scurte între 
locurile care trebuiau abordate. M-am tocmit cu mine însumi, 
mi-am lăsat liberă lăcomia de spaţiu, apoi mi-am înfrânat-o, și 
am ajuns la o cifră finală de optsprezece mii de kilometri, cu tot 
cu rezervele prevăzute pentru ocoluri posibile; în Finlanda, 
bunăoară, unde aveam drumuri numeroase dar îmi lipseau 
informaţiile asupra locurilor, am măsurat o linie aproape 
dreaptă, și am pus deoparte o mie de kilometri, ca în limita lor 
largă să mă pot abate în stânga și-n dreapta, unde s-ar fi ivit o 
tentaţie. In afară de peninsula Scandinavă, pe care urma s-o 
parcurg în întregime, prin mai multe zigzaguri, aveam de mers 
încă destul în Danemarca, Germania vestică și Olanda; e 
adevărat că aici distanţele fiind mult mai mici decât în ţările 
nordice, făceam economie de kilometri, de mă miram, cu cifrele 
în față și parcă nu-mi venea a crede. Ajuns în Olanda, ultima 
ţintă a explorării mele, nu puteam să trec în zbor peste Belgia, și 
odată ce mă aflam acolo, ar fi fost păcat să nu mă abat prin 
Luxemburg, ambiția mea veche fiind să nu ocolesc niciuna din 
capitalele Europei. Odată ajuns în Luxemburg, ar fi fost un păcat 
și mai mare să n-o iau pe la Paris, cu tot ocolul, căci lăsasem 
acolo o mulţime de locuri necercetate, și-o altă mulţime mă 
ispitea să le văd încă o dată. Nu pot spune că făcând așa am 
căzut într-o capcană, aveam măsurat drumul, nu mergeam 


orbește, ce naiba! dar parcă uitasem înţelesul kilometrilor, așa 
că am avut de furcă să-i transpun de pe hartă pe șoselele 
asfaltate și să traversez lungul est al Franţei, apoi Elveţia, 
Austria și Ungaria, de la un cap la altul. 

Pentru întregul parcurs, care n-a vrut să fie mai scurt decât 
socotisem cu multă largheţe, prevedeam un timp de trei luni 
încheiate, limita rezistenţei mele, cunoscută din alte experienţe. 
Deși m-am întors cu trei zile înainte de termen, limita rezistenţei 
era de mult depășită, fiindcă drumul fusese mult mai greu decât 
altele, și neliniștea mea în fața necunoscutului mult mai mare. 
Mașina împlinea pe parcurs o sută de mii de kilometri și n- 
aveam toate piesele de schimb presupuse ca necesare. lar eu, 
cel puţin de aceeași vârstă cu ea, n-aveam niciuna. 


2 


Nu sunt dezamăgit de medicină, dimpotrivă, mi-a ajutat să-mi 
păstrez demnitatea fizică peste limita când unii oameni și-o 
pierd sau și-o abandonează. Nu mi-a fost niciodată teamă nici 
de accident, nici de boală, știind că va fi cine să mă vindece, sau 
să mă salveze, îngrijindu-mă cu cea mai mare pricepere și cu 
dragoste, căci cei mai străluciți din reprezentanţii medicinii îmi 
sunt cei mai buni prieteni. Dar, fără să intru în conflict cu 
vreunul, s-au făcut zece ani de când am renunţat la medicaţia 
curentă, a/opată, cum se spune, recurgând la ceva care 
seamănă cu vrăjitoria, și multora nu le inspiră nici o încredere. 
Nu mi-a inspirat nici mie, ca să spun adevărul, ci am acceptat 
metoda numai din curiozitate, sau poate din apatie. Nu știu cum 
le scăpase prietenilor mei un exces de medicamente la care 
ajunsesem pe negândite, tranchilizante și somnifere. Se înţelege 
deci că sufeream de nesomn și de neliniște, ca atâţi oameni din 
lume. De ce m-ar mira o asemenea stare, după Nagasaki și 
Hiroșima, spre a lua exemplele limită, după atâtea războaie 
neterminate, și-n faţa altora gata să înceapă oricând și oriunde? 
Dacă lumea se frământă, ameninţată de lipsuri, la fel cum e 
ameninţată de o bună stare dusă prea departe, în cel mai 
opulent și mai mizerabil secol cunoscut în istorie, când unora li 
se urăște cu binele, în vreme ce alții nu mai pot îndura răul, e 


firesc să avem fiecare neliniștea noastră, să adormim greu și 
târziu noaptea, iar dimineaţa să ne trezim plini de temeri. 

E mult timp de când un prieten, din cei amintiţi adineaori, 
vizitându-mă pe neașteptate și ușa nefiind încuiată, m-a găsit în 
pat, ziua în amiaza mare, cu ochii în tavan și cu obloanele 
lăsate, abandonat în tenebre. „Te paște o nevroză!” mi-a spus 
cu compasiune. Și m-a luat cu sila în pădurea Băneasa, unde ne- 
am plimbat până mi-au îngheţat picioarele, fiindcă era iarnă. 
Sigur că nu putea să-mi facă decât bine, dar seara tot acel 
prieten mi-a iscălit reţeta pentru ciclobarbitalul și napotonul, sau 
carbaxinul nostru cel de toate zilele. Mă linișteam cu ele și 
dormeam bine, din păcate în fiecare dimineaţă mă trezeam cu 
spaima că la ușă mă așteaptă plutonul de execuţie. 

Așa am ajuns să încerc vrăjitoria, tratamentul homeopatic, 
cum se numește această medicină misterioasă, hulită de unii și 
în care nici eu nu aveam vreo încredere, de vreme ce erau ani 
de când mi se propunea, și refuzam să fac o încercare. Am 
încercat fără nici o convingere, știind doar că nu am ce pierde. 
Păi dacă-i așa, să nu-mi spună nimeni că vrăjitoria ar fi fost de 
fapt  autosugestie! M-am  autosugestionat mai de grabă 
împotriva ei, ceea ce era neloaial, cel puţin faţă de bunul om 
care se străduia ca să-mi fie mai bine. 

Nu am căderea să dau certificate uneia sau alteia dintre 
medicine, totuși nimeni nu mă poate împiedeca să observ și să 
judec. Și spre a nu mă duce mai departe, la alţii, fiindcă iarăși 
nu am căderea să fac asemenea investigaţie, mi-e de ajuns să 
mă observ pe mine și să judec ceea ce mi se întâmplă. Dacă 
odată ajunsesem să înghit un pumn de pastile seara, pentru 
câteva ore de somn și de liniște, și un alt pumn de pastile 
dimineaţa, ca să-mi vin în fire și să pot sta în picioare, sunt zece 
ani încheiaţi de când n-am mai luat niciuna. Și se găsesc, slavă 
domnului, cu sutele, numeroasele medicamente de toată ziua, 
pe care le cunosc până și copiii, administrându-și-le singuri la 
prima durere de cap sau la un frison și o fierbinţeală. Azi toată 
lumea se pricepe puţin la medicină, după cum se pricepe la 
electricitate, din clipa când a învârtit întrerupătorul sau a pus un 
fier de călcat în priză, la electrotehnică, de când a învăţat să 
deschidă televizorul, și bineînţeles la tehnica automobilului, 
dacă și-a luat un permis de conducere. 


Dar uite că prea puţini știu ce este homeopatia. Negată sau 
privită cu îndoială, nu prea bine explicată și mai deloc înțeleasă, 
ea rămâne pentru mulţi un mister sau, și mai rău, o șarlatanie. E 
adevărat că neexistând nicăieri o școală bine organizată, cu o 
tradiție destul de lungă și cu o consacrare indubitabilă, fiecare 
practician o învaţă cum poate; cei cu vocaţie ajung până 
departe, și chiar până la capăt, ba izbutesc să deschidă drumuri 
noi cui vor să-i urmeze. Mulţi însă din cei câţi există orbecăiesc 
în întuneric, ca într-o cameră obscură, pipăind pereţii în 
căutarea unei uși sau a unei ferestre pe unde să intre puţină 
lumină. Domeniul fiind vast și greu de controlat, așa se nasc 
impostorii, dacă la ignoranță se adaugă emfaza și reaua 
credinţă. Cunosc pe unul, care se pretinde șef de școală și luptă 
din răsputeri, pe toate drumurile, la toate colţurile de stradă să i 
se recunoască o asemenea calitate, punând în umbră și băgând 
bețe în roate unora cu o chemare mai bună. Cum sunt boli care 
se vindecă și singure, și medicina cunoaște destule, omul meu 
înregistrează aceste cazuri ca pe izbânzi personale, având grijă 
să se prevadă cu fişe și cu tot felul de documente, trâmbiţându- 
le apoi fără să ostenească. Ba trece pe partea bună a răbojului 
său chiar pe acei nenorocoși pacienţi care, pierzându-și 
încrederea și odată cu ea pacienţa, se întorc la medicina clasică 
și se vindecă, așa cum se vindecă toată lumea când e posibil. 
Răbojul lui nu are și un registru de insuccese; pe acestea le 
ascunde, sau le ignoră, sau le uită, sau poate nici nu ia 
cunoștință de ele, neexersat cu îndoiala și crezând într-o victorie 
continuă, ca unii dintre acei fericiți cărora li se cuvine împărăţia 
cerurilor. 

Am un prieten, încă unul, medic de asemeni, o mână dibace și 
o minte strălucită, informat despre tot ce privește meseria lui 
dar nu mai puţin despre artă și cultură, și nu doar atâta, căruia 
însă îi găsesc un păcat antipatic, acela de a crede că laicul nu 
are dreptul să știe și să înţeleagă ceva despre medicină. Dar ce 
vină avem noi dacă am învăţat cu toţii puţină anatomie în 
școală, sau chiar mai multă și știm câte ceva despre trupul 
omului, câte vertebre are, câte oase și cum se cheamă ele, 
măcar cele importante, ba îndrăznim să le spunem pe nume 
atunci când vrem să indicăm un beteșug și să localizăm o 
durere? Nu-i nimeni atât de prost și de îngâmfat, sper, pentru 


bunul simţ al omului, să-și închipuie că poate discuta despre 
boală și despre medicină, ba chiar să dea sentinţe și să propună 
rețete, așa cum mulţi fac în artă și literatură, fără să-i împiedice 
vreo lege. Dar iarăși, ce vină au oamenii că știu să-și pună 
termometrul la subțioară, iar temperaturii înregistrate nu-i mai 
spun fierbinţeală, ca strămoșii noștri, nici căldură, cum pe 
alocuri se mai spune și astăzi, creând confuzie între o stare de 
boală la om, și-o stare de neastâmpăr la animale? Și dacă știm 
că de la treizeci și șapte de grade în sus e nevoie de o anumită 
îngrijire, că ne aflăm cel mai adesea în faţa unei răceli, până a 
nu ajunge la gripe și la viroze, sau la alte boli și mai grele, 
încălcăm oare domeniul medicinei doftoricindu-ne singuri cu 
ceai fierbinte și cu aspirină? Bolnavii de diabet își fac singuri, 
bieţii de ei, injecţia zilnică de insulină și știu, prin forţa 
împrejurărilor și ce este diabetul, și ce efect are insulina. Să 
uităm cu tot dinadinsul ce-am învăţat prin lungile noastre 
experienţe și prin capacitatea pe care o avem de a face sinteze 
și a trage concluzii? Îmi închipui că nimeni, dacă nu-i de 
meserie, nu-și va îngădui să diagnosticheze o boală de inimă, 
dar cineva care suferă de anghină pectorală a învăţat lecţia și 
știe ce prime măsuri să ia când se apropie o criză, pe care de 
asemeni știe s-o recunoască. Și mergând tot așa mai departe, 
iată că fără să ne dăm seama, intrăm pe un teritoriu care, deși 
nu ne aparţine, deși nu vrem să-l anexăm, nu ne este atât de 
străin încât să ne rătăcim pe drumurile lui importante. Pentru 
poteci și hăţișuri, sigur că e nevoie de o călăuză. Rămâne de 
văzut dacă o găsim fără întârziere, și cât este ea de bună. 

Am spus acestea, și aș mai putea să spun multe, ca să arăt 
din ce pornire și cu ce drept judec medicina. Nu m-am lepădat 
de ea niciodată, dar într-o zi mi s-a făcut greață de 
medicamente, și mi-a fost teamă c-or să mă bage în groapă. 
Chiar dacă n-aș fi avut alt câștig, rămâne binecuvântată cura de 
dezintoxicare, prelungită mai mult decât un deceniu. 

Nu voi putea eu să elimin neînţelegerea dintre cele două 
științe și să reconciliez pe una cu alta. Despre impostori am 
vorbit, există în amândouă părţile, dar sigur că homeopatia, așa 
misterioasă cum se vestește și atât de ignorată cum este, le 
oferă acestora mai multă putinţă de dezvoltare, și, înainte de 
toate, este o ispită pentru cine n-a avut nici o izbândă în partea 


cealaltă. Fatal primejduită astfel, ea mai cunoaște o primejdie 
permanentă, negația dușmănoasă sau ironică a ignoranţilor din 
prima tabără, care parcă se tem să nu le ia cineva spuza de pe 
turtă, ca și cum altfel turta lor n-ar rămâne tot crudă și 
necrescută. Rezerva, sau chiar ostilitatea arătate homeopatiei 
mai sunt generate și de dificultatea de-a ajunge la ea, domeniul 
ei fiind mult mai vast și cerând o învățătură mult mai 
voluminoasă decât oricare din specialităţile medicinii clasice. S- 
a dus vremea medicului de familie, din copilăria mea și-a celor 
mai în vârstă ca mine, cel care venea acasă cu geanta în mână 
și se apleca peste toate bolile, cu stetoscopul la ureche și 
neavând alte instrumente, după cum ţin minte, decât un 
termometru, un ceasornic ca să numere pulsul și poate cel mult 
un aparat primitiv de măsurat tensiunea arterială. 
Medicamentele erau mai puţine, în schimb se scriau reţete 
specifice, pentru mai toate bolile, adaptate mai fiecărui bolnav 
în parte. In farmacii nu se găsea puzderia preparatelor de astăzi, 
ci numai substanţele de bază, ele înșile mai puţine; pe atunci nu 
se știa nici de cortizon, nici de antibiotice. Medicul de familie 
trebuia să cunoască toate bolile, în grija lui rămânea să tragă la 
loc o mână scrântită sau să pună în ghips un picior fracturat, 
adesea fără alt ajutor decât al cuiva din casă. El îngrijea și 
tuberculoza, și gălbenarea, și bubele de pe faţă. 

Acest om a dispărut de multă vreme, lăsând locul 
specialistului, care uneori n-are decât noţiuni despre restul 
medicinii, iar când își depășește domeniul poate s-o facă 
boacănă. In schimb se presupune că în specialitatea lui ajunge 
la o cuprindere mult mai mare decât ar putea s-o aibă cineva 
priceput la toate, și dacă-i așa, să spunem că-i bine. Dar mi-e 
teamă că tot specializându-se, vor apărea într-o zi medici pentru 
urechea stângă și alţii pentru urechea dreaptă, și nu se vor 
amesteca unii în treaba altora. 

Homeopatul, pentru care îmi declar simpatia, dacă e un om 
de bună credinţă, trebuie să cunoască toată medicina, bine și în 
profunzime; altminteri va rămâne la periferia științei, iar când pe 
deasupra îi vor lipsi și scrupulele, va ajunge la șarlatanie. El îmi 
amintește medicul de familie, pus însă pe o treaptă superioară, 
fiindcă homeopatia nu se mulțumește să vindece pe rând bolile 
unui om, după cum e mai ușor, sau după cum se vaită bolnavul 


mai tare, ci trebuie să le pună în corelaţie pe una cu alta, până 
la cea din urmă, și să aplice un anumit tratament pentru toate 
deodată. Spună oricine orice, pentru aceasta se cere multă 
putere de cuprindere și de sintetizare, multă gândire și, cred eu, 
chiar și ceva inspiraţie. Atunci rezultatele sunt uimitoare, și 
fiindcă mi-a fost dat să văd, depun mărturie; cine nu crede în 
această știință, să admită măcar că-i o minune. 

Probabil că într-o zi voi fi nevoit să mă întorc la medicina 
cealaltă, și sper ca slujitorii ei, pentru care n-am încetat să am 
admiraţie, să nu mă ţină la ușă; nu pretind altceva, nu aștept să 
taie nimeni viţelul cel gras pentru mine. Sunt împrejurări când 
homeopatia, timidă și nu destul exersată, fiindcă n-are prea 
multă vechime, nici destulă încurajare, se dă în lături, cu o 
prudenţă legitimă; în cazul ei, eșecul cu urmări grave, admis în 
cealaltă medicină ca o fatalitate, s-ar socoti crimă. Și se mai 
poate să mă întorc în locul de unde am plecat, în ziua când nu 
va mai avea cine să-mi dea sfaturile care mi-au prins atât de 
bine timp de un deceniu; căci și medicii mor, și uneori n-are cine 
să le urmeze. 

Fiindcă la mine imaginaţia este un instrument al profesiunii și 
în consecință am exersat-o încontinuu, ajungând, cred eu, la o 
anumită specializare, fiindcă îi alătur apoi meditaţia și visarea, 
nu mi-a fost greu să urmăresc și să înţeleg medicaţia 
homeopatică. Admit că pe o cale directă, raţională și rece, nu 
poate fi acceptată. Se ia o câtime dintr-o anumită substanţă, 
vegetală sau minerală, leacuri cunoscute și folosite de multă 
vreme în medicină. Acea câtime, un gram bunăoară, se dizolvă 
într-un volum de apă de nouăzeci și nouă de ori mai mare. 
Oricât ar fi de diluată soluţia obţinută astfel, ea se subţie în 
continuare, luând iarăși a suta parte și completând-o, și nu o 
singură dată, de vreo treizeci de ori, dacă sunt informat bine, 
ceea ce poate să pară incredibil, și chiar ridicol pentru oamenii 
fără imaginaţie. 

Bineînţeles că de la primele diluţii, a treia, a patra, sau chiar 
și mai înainte, în produsul acesta sărăcit succesiv nu mai poate 
fi găsită nici urmă din substanţa iniţială. Oricine, la întâia privire 
ar fi îndreptăţit să se îndoiască de o medicină care folosește 
asemenea medicamente, nici măcar iluzorii, ci inexistente. Dar a 
nu admite că totuși urme din ele trebuie să fi rămas, deși pare 


imposibil să se depisteze, înseamnă să anulezi ideea infinitului. 
Dacă tai în două un fir de nisip, oricât s-ar crede că este el de 
indivizibil, și jumătate din el o tai încă o dată, e de la sine înţeles 
că apelând la imaginaţie, se poate merge și mai departe, la mii 
de ori și miliarde, și ceva din acel fir de nisip va exista ca 
substanţă, chiar când nu va mai avea formă și greutate. 

Ar mai trebui să ne explicăm cum e posibil și cum se întâmplă 
ca o substanţă care nu poate fi depistată decât cu imaginaţia, 
un leac dematerializat, să stârnească reacţii vizibile și uneori 
violente în organismul nostru, o masă anatomică de șaptezeci 
sau o sută de kilograme. Nu mă încumet să merg la o asemenea 
explicaţie, fiindcă n-am în mine chiar atâta credinţă, încât să 
înfrunt excomunicarea și rugul. Dar, deoarece efectul l-am 
cunoscut timp de zece ani în propriul meu organism, și l-am 
urmărit cu luciditate, ba chiar cu scepticism câteodată, cred că 
el nu poate fi înţeles și admis decât tot cu imaginaţia invocată 
mai înainte. 

N-am avut de gând, cu aceste cuvinte laice, să explic altora 
ce este homeopatia. Am vrut să spun doar de ce, în două 
călătorii care adună aproape patruzeci de mii de kilometri, 
străbătuţi în câte trei luni fiecare, o jumătate de an cu totul, n- 
am deschis niciodată ușa unei farmacii, și niciodată n-am avut 
nevoie de medic. Leacurile mele, pentru beteșuguri și pentru 
accidente oricând posibile într-o călătorie de atâta durată, nu 
ocupau, în sticluţe și în granule, mai mult decât volumul unui 
mic aparat fotografic. 

Desigur că m-am supus examenelor de laborator înainte de 
plecare, ceea ce de la o vârstă înainte sau chiar mai devreme e 
bine să se facă și când stai acasă; sunt organe care nu prea își 
anunţă scăderea și suferinţa; inima bunăoară. Mi-am făcut 
electrocardiograma în aceeași zi când îmi reglam motorul 
mașinii. Am fost să mi se examineze vederea, apoi fundul de 
ochi, care spune multe despre sănătatea noastră. Fiindcă în 
săptămânile dinaintea plecării simţeam amețeli neliniștitoare 
când ridicam capul de pe pernă, poate la mișcări prea brusce, 
ceea ce însă nu mi se întâmplase mai înainte, am socotit 
înţelept sa mă vadă omul care socoteam că se găsea în 
specialitate, iar pe deasupra îmi era și prieten. După ce mi-a 
ascultat plângerea, medicul și prietenul a pus să mi se facă o 


electroencefalogramă, și cum nu i s-a părut concludentă, a mai 
pus să mi se facă și o radiografie cervicală. Era ceva nu prea 
bine, am presupus după privirea lui ferită și după vorbele cam 
ocolite. Consultaţia neurologică s-a terminat cam în coadă de 
pește, ceea ce nu înseamnă o încheiere urâtă, cum cred unii, ci 
doar una nelămurită. 

— Pot să plec la drum? am întrebat, așteptând o concluzie. 

— Da, sigur, dar cu prudenţă. Şi când te întorci, vino la mine 
să vedem ce se mai întâmplă. 

Apoi medicul prieten m-a condus până la ieșirea din clinică. 
Tot drumul, pe coridoarele lungi și pe scara monumentală a 
mers îngândurat lângă mine, cu o figură atât de prelungă de 
parcă ne duceam la înmormântare. Afară mi-a strâns mâna și 
mi-a urat drum bun, parcă fără nici o convingere. lar după ce 
făcusem câţiva pași, a strigat după mine, cu glas de adio: 

— lti doresc să ai noroc și să te ţii bine! 

Urarea mi s-a părut cam lugubră, prin accentuare, și nu 
ascund că m-a urmărit o vreme, stârnindu-mi îngrijorarea. Până 
ce mi-am dat seama că de mult, încă din ziua plecării, nu mai 
aveam nici o ameţeală. Şi nici n-am mai avut până astăzi. 

E ciudat însă că avertismentul sumbru pe care l-am simţit în 
cuvintele de la despărţire mi-a lăsat în suflet numai căldura, fără 
nici un resentiment și nici o crispare, Şi astăzi, când îmi aduc 
aminte, simt că îngrijorarea prietenului meu era un semn de 
afecţiune. 

x 

Dacă m-am ocupat oarecum de mine înaintea plecării, mult 
mai mult m-am ocupat de mașină. Nu doar fiindcă își trăise 
tinereţea, ci, mai ales, de teama că în ţinuturile unde mergeam 
de astădată, greu aș fi găsit cine să ne ajute la o nevoie. M-am 
gândit la un zbor pe deasupra oceanului, cu un avion 
neconceput și nepregătit pentru o asemenea încercare; 
exemplul îl aveam în Spirit of Saint Louis, pe care dacă l-ar 
vedea cineva astăzi, în era suprasonicelor, n-ar crede că l-a 
purtat pe Lindberg de la New York până la Paris, cinci mii opt 
sute de kilometri, într-un zbor de treizeci și trei de ore, fără 
escală. Am aclamat și eu atunci, în adolescența mea această 
victorie, cu atât mai multă înflăcărare cu cât nutream gândul să 
fac din zbor scopul meu în viaţă. Cum n-aveam altă pasiune mai 


importantă decât aviația, și o cunoșteam binișor teoretic, dornic 
tot timpul să mi-o apropii, mă pricepeam întrucâtva să judec 
performanţa lui Lindberg; admiraţia mea pentru el nu era numai 
sentimentală. Ştiam gest cu gest ce trebuia să facă un om spre 
a se ridica în aer, spre a străbate o distanţă și apoi a reveni pe 
pământ, manevră mai grea decât celelalte, și pe care am 
socotit-o, într-un fel, dureroasă, mai ales după ce îmi văzusem 
visul cu ochii și zburasem prima dată. Totdeauna aterizarea m-a 
umplut de tristeţe, m-am simţit ca după o sărbătoare întreruptă 
când era mai frumoasă. Acele treizeci și trei de ore ale lui 
Lindberg le-am trăit cu închipuirea, atât de încordat și atât de 
patetic, încât atunci când am aflat că aterizase la Le Bourget, în 
lumina farurilor a o mie de automobile venite să-l întâmpine și 
să-i marcheze aeroportul, mi-am simţit umerii și braţele 
paralizate de oboseală, iar urechile asurzite de huruitul 
neîntrerupt al motorului. 

Mai târziu am avut aievea această senzaţie, când am venit cu 
automobilul de la Veneţia la București, fără escală, ci doar cu 
scurte opriri ici-colo, pe o vreme mizerabilă care a făcut ca 
drumul să dureze treizeci și șase de ore, mai mult decât zborul 
lui Lindberg. Sigur că de la fapta lui la a mea era o distanţă 
enormă, dar acel drum semăna într-un fel cu zborul pe deasupra 
oceanului. 

La fel, călătoria de astăzi putea fi asemuită cu un zbor de 
lungă durată. Întrucâtva chiar și condiţiile tehnice duceau la o 
asemenea comparaţie. Habitaclul mașinii diferea prea puţin de o 
carlingă, decât că era mai elegant și mai confortabil, motorul 
avea aproape același număr de cai ca Spirit of Saint Louis, și 
oricând mă puteam afla, așa cum eram, singur, în faţa unei 
etape de treizeci și trei de ore. Dacă motorul lui Lindberg s-ar fi 
oprit, nu mai rămânea nici o scăpare; dar ar fi fost o înfrângere 
glorioasă. Înfrângerea mea, neavând cum să fie dramatică, ci 
numai ridicolă și meschină, m-ar fi dezonorat făcându-mă să mă 
întorc din drum, acoperit de rușine. 

Puțin timp înaintea plecării, după ce făcusem tot ce credeam 
că este necesar pentru viața mașinii, și tot ce fusese posibil, ca 
să evit vreo surpriză, am observat că pompa centrală de frână 
scăpa lichid, ce-i drept numai cu picătura, dar necazul putea să 
se agraveze, și nu aveam cum să fac reparația, fiindcă îmi 


lipseau garniturile. Nu puteam să renunţ la drum pentru atâta 
lucru, când eram gata cu toate pregătirile, care nu fuseseră 
ușoare. Așa că am plecat, însă cu o grea îndoială și cu un junghi 
în inimă, de parcă aș fi fost și eu bolnav, nu doar mașina. 
Luasem însă cu mine patru bidoane cu lichid de frână, aproape 
doi litri, singura măsură de prevedere posibilă, exagerată și 
insuficientă în aceeași măsură. Până după primele mii de 
kilometri ridicam capota motorului de trei-patru ori pe zi, la 
toate opririle, și urmăream cum scădea lichidul, față de semnul 
făcut cu creionul pe micul lui rezervor transparent, de material 
plastic. La început n-am descoperit nimic să mă sperie, până ce, 
a treia zi de drum, între Kiev și Moscova, sub o ploaie care mă 
urmărise aproape tot timpul de la Chișinău înainte, ca să n-am o 
singură grijă pe suflet, am văzut, cu o neliniște care mi-a 
îngheţat sângele, că de astădată lichidul scăzuse cu un deget în 
câteva ore. Chiar să nu fi turnat de sus atât de tare și de 
continuu, era destul să mă simt plouat până în inimă. Am 
completat lichidul până la vechiul semn, am notat în caiet data, 
ora și numărul kilometrilor de pe tabloul de bord, și am plecat 
mai departe, ferindu-mă să apăs pe frână și hotărât să n-o 
folosesc decât la mare nevoie. 

Un necaz nu vine niciodată singur, așa se spune și așa știe 
toată lumea, dar cred că pentru cei mai mulţi oameni e vorba 
numai de o zicală. Sigur că în viaţă se pot abate peste noi 
necazuri multiple și simultane, dar cel mai mare din ele, dacă 
este cu adevărat un necaz și ne sfârtecă inima, le acoperă pe 
toate celelalte. În ziua aceea am trăit două necazuri deodată, 
unul la fel de mare ca altul, și au ţinut până seara, când am 
scăpat de ele, dar istovit ca după o boală. Vrând să controlez din 
nou nivelul lichidului, după vreo sută de kilometri, am constatat 
cu o nouă neliniște că zăvorul capotei, care se manevrează de la 
volan, cu un cablu, rămânea ţeapăn, deși smuceam de el cu 
nădejde; mi-era teamă că mai degrabă l-aș putea rupe, și atunci 
n-aș mai fi avut altă soluţie decât să mă las în voia soartei. Mă 
întrebam ce-aș face, într-o asemenea împrejurare, dacă s-ar 
produce un scurt-circuit sub capotă. Aș fi putut, dacă situaţia 
devenea într-adevăr disperată, să forțez zăvorul, atât că mi-ar fi 
trebuit o rangă și pe urmă rămâneam cu mașina mutilată. Și tot 
n-aș fi avut cum să merg mai departe, fiindcă vântul ar fi umflat 


capota și-ar fi răsturnat-o peste parbriz, afară doar dacă i-aș fi 
dat o gaură și-aș fi legat-o de calandru cu o frânghie groasă. Dar 
cu ce să dau gaură, și de unde să iau frânghia? 

In acest timp de zbucium, mă zbuciumam și mai tare, 
întrebându-mă ce se întâmplase cu lichidul de frână. 

In sfârșit, după încă o smucitură, zăvorul s-a deschis cu un 
scrâșnet, în clipa când mă gândeam că o să rămân cu cablul în 
mână. De data asta lichidul nu scăzuse atâta cât să mă sperie, 
numai că tot trebuia să-l controlez din când în când, și așa s-a 
născut dilema care m-a urmărit până seara. Ca să controlez 
lichidul, riscam să rup cablul, și nu știam cum să aleg mai bine 
între două necazuri și cum să mă strecor printre ele. 

Seara, în parcajul unui motel de lângă Oriol, când stătuse 
ploaia pentru câteva ceasuri și îmi venisem puțin în fire, fiindcă 
găsisem și casă și masă. - m-am încumetat să examinez 
zăvorul. Eu, sau poate un mecanic, nu mai ţin minte, îl reglasem 
prea strâns, de teamă să nu vibreze capota la viteză mai mare. 
N-am avut încotro, l-am slăbit puţin, cu gândul să merg mai 
încet dacă o fi nevoie; dar n-a fost, capota n-a vibrat nici la 
vitezele de autostradă. Ingrijorarea mea și zbuciumul se datorau 
astfel numai unui șurub strâns cu un zel prea mare. Am uns pe 
urmă zăvorul, chiar mai mult decât era nevoie; așa facem 
totdeauna. In locul meu, Ştefan cel Mare ar fi ridicat o biserică. 

lar lichidul de frână scăzuse insesizabil, după ce mă speriase 
atât de tare, și n-a scăzut mai repede nici de aici încolo. 
Ajunsesem să nu mai deschid capota motorului decât poate o 
dată pe săptămână, ca în zilele cele bune ale mașinii. Garnituri 
am luat abia în Germania, dar nu le-am înlocuit pe cele uzate 
decât în iarna care a urmat întoarcerii. În tot acest timp n-am 
consumat decât un sfert dintr-un bidon cu lichid de frână. 

In seara de la Oriol, după ce am văzut că zăvorul capotei 
mergea bine, l-am deschis și l-am închis de multe ori, 
bucurându-mă și nevenindu-mi a crede, până ce un mecanic de 
la un atelier aflat în partea cealaltă a parcajului a venit să vadă 
ce se întâmplă cu mine. Fiindcă străbătuse ograda plină de 
băltoace și eram bine dispus, nu fără cauză, i-am dăruit o 
sticluţă cu rom, care, în afară că l-a mirat, pe bună dreptate, 
cred că i-a făcut multă plăcere. 


Aș vrea să văd un om căruia să nu-i facă plăcere o sticluță cu 
rom, într-o seară ploioasă. 

x 

Ultima grijă pe care mi-a dat-o mașina înaintea plecării, era 
ceva insesizabil pentru orice mecanic: volanul trăgea puţin la 
stânga, deși îi reglasem geometria roţilor cu aparatele cele mai 
sistematice și cu oamenii cei mai pricepuţi în meserie. Am mers 
la probe când cu unul, când cu altul, și toţi îmi spuneau că mi se 
năzare. E drept că viciul, dacă se mai poate numi așa, era 
neglijabil, știam că de pe urma lui nu putea veni nici o 
neplăcere, îl simţeam mai puţin în braţe și mai mult în creier, 
dar nu răbdam să pornesc la drum cu o imperfecţiune. La 
insistențele mele oamenii au revenit asupra reglajului, deși fără 
convingere și atribuindu-mi probabil o idee fixă, ceea ce nu-i 
totdeauna o boală; căci sigur aveam o idee, și sigur că era fixă, 
și fixă avea să rămână. 

După tatonări repetate, am ajuns la o îmbunătăţire sensibilă, 
ceea ce dovedea că nu mă înșelasem, dar cred că îi scosesem 
din fire pe bieţii mecanici, așa că mi-am călcat pe suflet și m-am 
mulțumit cu ce obținusem. Aș fi vrut să le spun, cu o exasperare 
obosită, care seamănă cu liniștea cea mai deplină: „Faceţi-l să 
tragă puţin în partea opusă, la dreapta, și lăsaţi-mă să merg așa 
un kilometru, ca să-mi iasă din cap ideea fixă!” 

Am plecat și mii de kilometri mi-am controlat impresia; tot 
timpul braţul drept mi-a fost mai încordat decât stângul. Aș fi 
putut să uit, dacă n-aș fi fost atent la tot ce se întâmpla cu 
mașina. Eram dator să fiu cu urechile ciulite și cu ochii în patru, 
ca să surprind din timp o anomalie, înainte de a deveni gravă; 
astfel drumul meu nu era o plimbare, mai ales în prima lui parte, 
cât am mers spre nord, prin ţinuturi puţin populate, unde zeci 
de kilometri nu întâlneam oameni, ci numai pini și mesteceni iar 
mai târziu reni, care îmi tăiau drumul cu îndrăzneală. 

Dar iată ce s-a întâmplat odată, când coboram spre sud, prin 
Norvegia, după ce lăsasem în urmă Hamerfest și Narvik și 
ajunsesem la Fauske. Ultimele sute de kilometri, pe o ploaie 
amară cum nu mai întâlnisem de multă vreme, șoseaua 
norvegiană mă exasperase, era desfundată și plină de hârtoape, 
ca un drum de ţară lăsat în părăsire. Imi spuneam că nu poate fi 
decât ceva trecător, suportam cu răbdare hopurile, deși ar fi fost 


dăunătoare chiar pentru unele tancuri, și, într-adevăr, după 
câţiva kilometri de caznă, dintre băltoace răsărea pânza netedă 
și curată a asfaltului, cu marginile portocalii ca niște raze de 
soare. Răsuflăm ușurat, mă lăsam moale în scaun, apăsam pe 
acceleraţie, și iarăși simţeam cum trage volanul la stânga, ceea 
ce mi se părea floare la ureche, după atâtea hârtoape. Numai că 
n-apucam să merg un kilometru, când deodată mă pomeneam 
cu o curea leproasă în faţă, plină iar de băltoace sub care știam 
că se ascund hârtoapele. Pe o astfel de șosea, unde îmi 
menajam cât puteam mașina, chinuindu-mă pe mine, am 
nimerit o dată în gropi pline de apă mai adânci decât îmi 
închipuisem, și a urmat o încercare atât de brutală că nu știu 
cum am rămas teafăr, cum am mai avut duh să ţin volanul cu 
mâinile. Atunci am auzit sub capota motorului bușituri 
năpraznice, de-am crezut că mașina o să se rupă în două. Când 
am oprit câţiva pași mai încolo și am coborât în zloată să văd ce 
se întâmplase, am găsit bateria smulsă din ancorajul ei, destul 
de puternic, atârnând peste flancul motorului, ţinută numai de 
cabluri. Așa ceva nu mi se mai întâmplase, deși umblasem în 
viaţa mea pe multe șosele proaste și desfundate. 

Aș mai fi avut de mers prin Norvegia, tot timpul printre 
fiorduri cum voisem anume, până la Trondheim, iar de acolo să 
mă abat spre răsărit, în Suedia, ca să ajung pe malul golfului 
Botnic, și să mă opresc la Sundsval, un oraș de coastă unde 
simţisem că are să-mi placă, așa cum îmi plăcea în primul rând 
numele. Dar până la Trondheim rămâneau sute de kilometri și 
zeci de fiorduri. Într-o carte informativă citisem că în Norvegia 
feriboturile erau gratuite, ceea ce mi se părea firesc, de vreme 
ce nu reprezentau altceva decât o prelungire a șoselei. Am fost 
mirat când la prima experienţă am văzut apropiindu-se 
încasatorul, cu geanta lui atârnată pe burtă, cu o baterie de 
tuburi metalice prinse în față, părând luate de la o trompetă cu 
claviatura mai lungă. N-am așteptat să aud muzică, le 
cunoșteam rostul, erau desigur invenţia unui încasator ingenios, 
căci iată: în tuburi se pune moneda metalică, și o clapetă la 
bază o eliberează una câte una, printr-o simplă apăsare. În zor și 
la înghesuială, când iei banul cu o mână și dai restul cu alta, e 
anevoios și-i migălos să numeri moneda măruntă una câte una, 
riscând s-o scapi printre degete, sau să faci o confuzie, să 


amesteci valorile. Fiecare tub are diametrul unei anumite 
monede și încasatorul trebuie să le încarce din vreme; pe urmă 
nu-i rămâne decât să apese clapeta, în ritm și în ţăcănit de 
mitralieră, de atâtea ori cât are de dat restul. 

N-am avut încotro, am plătit taxa neprevăzută, și la fiecare 
feribot, după ce am întins banul, încasatorul a tras cu mitraliera 
în mine. 

Făcându-mi-se lehamite de toate acestea, m-am hotărât să 
părăsesc repede zona fiordurilor și drumurile norvegiene, deși 
poate tocmai de aici înainte începeau cele bune. Pertti Halmari 
îmi vorbise de o șosea nouă, încă netrecută pe hartă, care mai 
la sud de Fauske se abătea în Suedia și ajungea pe malul mării, 
prin locuri, spunea el, deosebit de frumoase. N-am mai stat nici 
o clipă la îndoială și m-am apucat să caut acea șosea 
salvatoare. Am intrat în Fauske, să cer informaţii, dar n-am 
putut să le aflu, nimeni nu o văzuse, nimeni nu auzise de ea, nici 
măcar la oficiul turistic. Ploua întruna, toate erau posomorâte, 
scăldate în apă și nu vedeam altă scăpare decât să trec repede 
frontiera, convins prin simţuri ascunse că deasupra Suediei 
strălucea soarele. Ceea ce s-a și adeverit, după ce anevoie am 
găsit șoseaua, ascunsă atât de bine că am socotit-o pusă sub 
farmece. Orbecăiam prin Fauske, căutând ieșirea pe străzi 
întortocheate, până ce, în sfârșit, am dat cu ochii de o placardă, 
care îmi arăta drumul spre șoseaua mea, E6, marcată cu 
aceeași cifră tot lungul Norvegiei. Cifra devenise obsedantă 
după mai bine de o mie de kilometri; dacă nu-mi sărea în ochi 
singură, o căutam la toate intersecțiile, și mai ales la ieșirea din 
orașe, altfel pierdeam orice noţiune de loc, chiar și a locului meu 
în viaţă. 

După ce-am găsit șoseaua acolo unde mi-o arătase săgeata, 
am mers vreo zece kilometri fără altă grijă decât a hârtoapelor, 
până ce am simţit în mine o nedumerire care a crescut repede, 
și deodată am recunoscut locurile pe unde venisem. Mă aflam 
într-adevăr pe E6, dar printr-o lacună a indicatorului mergeam 
nu spre sud, ci înapoi, spre nord, unde nu m-aș mai fi întors nici 
să fi știut că veneau turcii din urmă. Pe aceste panouri care 
împânzesc Europa, numerotând fiecare șosea cu aceeași cifră, 
din ţară în ţară, nimic nu indică totdeodată și direcţia, dus sau 
întors, pe care ești nevoit s-o afli cu alte mijloace. Să nu fi fost 


preocupat de hârtoape, sau să fi avut măcar o îndoială cât de 
mică, mi-aș fi aruncat ochii pe busolă și aș fi, văzut că mergeam 
cu o eroare de o sută optzeci de grade. Poate o simţisem în 
mine, nemulțumirea surdă pe care aveam s-o identific mai 
târziu și care apărea ori de câte ori drumul făcea o buclă spre 
miazănoapte, unde nu mai vroiam să mă duc nici măcar cu 
gândul. Dar în ziua aceea aveam destule neliniști și nemulțumiri, 
învălmășite, așa că nu puteam să știu cauza fiecăreia. Și atunci 
s-a întâmplat ceea ce vroisem să povestesc mai devreme. Cu 
toată graba și enervarea, am întors atent și cu prevedere, fără 
să incomodez pe nimeni, șoseaua fiind goală. Dar pe când 
volanul era bracat la dreapta, și nu mergeam decât la pas, ca la 
orice întoarcere, roata stângă din faţă, dând într-o groapă, s-a 
bușit atât de puternic încât mi-aș fi tăiat limba în gură, să nu fi 
avut dinţii strânși de îmi vibrau maxilarele. De sub botul mașinii 
a ţâșnit o trombă de zloată, care apoi a căzut peste noi ca o 
aversă miloasă. N-am avut alt necaz, decât că mașina se 
murdărise ca dracul. Am spălat numai parbrizul și m-am uitat să 
văd dacă roţile nu aveau vreo deviaţie vizibilă, după ce 
mecanicii se chinuiseră atâta cu ele. 

Am găsit greu șoseaua lui Pertti Halmari, când începusem, să 
cred că nici nu există; n-avea nici un fel de indicatoare și 
începea cu o ieșire modestă, ca un drum de fermă, sau ca o alee 
misterioasă și neumblată. După câteva sute de metri, când mă 
gândeam să mă întorc, cum făcusem nu o singură dată pe cei 
câţiva kilometri cât tatonasem, aleea s-a deschis ca un evantai, 
dezvăluind o șosea largă, netedă ca în palmă. Nu înţelegeam 
încă nimic, nu știam ce se întâmplase, până ce, deodată, 
marcajele portocalii au devenit albe, cum sunt în Suedia, și 
atunci am înţeles că trecusem frontiera. Era și un panou, pe un 
stâlp răsturnat de vânt, și-abia după câteva clipe, reconstituind 
desenul literelor culcate pe o parte, așa cum le înregistrase 
imaginea, am descifrat că scria Sweden. Tot atunci cerul s-a 
limpezit pe toată întinderea, cum sperasem, și soarele, luminos 
și puternic, m-a lovit din spate, dându-mi vânt înainte. Se ducea 
până în zări șoseaua misterioasă, trecând peste coline calme și 
calde, și cred că într-adevăr rămânea necunoscută oamenilor și 
interzisă prin farmece, fiindcă nu se vedea nimeni înainte și-n 
urmă, era goală și goală a rămas până spre seară, când am 


ajuns la malul mării, în orașul Skellefteă, tinde m-am simţit 
minunat de bine, deși e atât de greu să pronunţi un asemenea 
nume. 

Dar mai înainte, când dădusem în șoseaua bună, după sute 
de kilometri făcuţi prin gropi pline de apă, am apăsat pe 
acceleraţie cu o bucurie regăsită pe nesperate, căci o socotisem 
pierdută pentru totdeauna și poate o și uitasem. Atunci am 
simţit născându-se în mine o uimire, am urmărit-o cum crește, 
fără să știu de unde vine, până ce m-a prins râsul, un râs vesel 
ca viteza mașinii. Sigur că n-am putut să râd tot timpul până la 
Skellefteă, m-ar fi durut ceafa și umerii, a trebuit să mă înfrânez 
după o vreme. In sinea mea însă am continuat să râd până 
seara, și poate că am râs chiar și-n timpul somnului. 

După izbitura de la Fauske, direcţia ţinea linia dreaptă, ca pe 
calea ferată; luam mâinile de pe volan, nevenindu-mi a crede, 
apăsam pe acceleraţie, mașina se supunea voioasă, fără să 
devieze un milimetru, șoseaua se depăna și se legăna peste 
coline, și totul părea ca în basme. 

x 

Povestind acestea înainte de a începe călătoria, am vrut să 
stabilesc relația dintre mine și maşină. Încă din Spania, când m- 
a însoţit și a fost martora unora din cele mai frumoase drumuri 
ale mele, dominate de sentimente care mi-au torturat sufletul 
între tristeţe și bucurie, urmare a unor întâmplări ca nici unele, 
socotesc mașina o ființă însufleţită. Bineînţeles, cu o reţinere 
judecată, fără a nutri sentimente ridicole. Dovadă că nu i-am dat 
nici măcar un nume, fără de care nu poate începe o declaraţie 
de dragoste. Dar ţin la ea cu o iubire în creștere și cu regretul că 
într-o zi va trebui să ne despărţim, pe un drum început de mult, 
la capătul căruia unul din noi n-are să mai poată ajunge. Mă 
gândesc adesea ce aș putea face spre a o păstra toată viaţa. 

Suntem cam de aceeași vârstă și am putea să trăim în 
armonie până la ultimele noastre zile, dacă n-ar fi posibile și 
unele surprize, pe lângă rugină și oboseală. Mi se pare nedrept 
și trist ca oamenii să se lege de fiinţe care au o viaţă mai scurtă 
decât a lor, și să le vadă cum își dau sufletul una câte una: un 
câine, un cal, o mașină. E o înrudire între ele și îmi trezesc o 
tandreţe egală, după cum gândul că le supraviețuiesc în mai 
multe rânduri, că viaţa lor încape de atâtea ori în viața mea 


îndoliată la fiecare moarte, îmi trezește o durere împrospătată 
întruna. Dintre mașini m-am despărţit fără părere de rău sau 
chiar cu satisfacţie de cele care mi-au adus mai mult necaz 
decât bucurie, fie din cauza tehnicii lor neizbutite, fie a viciilor 
ascunse, fie din împrejurarea nenorocoasă că n-am făcut 
împreună drumuri emoţionante și memorabile. 

Mă gândeam în timpul pregătirilor de plecare a câta era în 
viaţa mea această mașină, în vreme ce eu rămâneam unul. E o 
inegalitate căreia până acum nu-i dădusem atenţie, și deodată 
ieșea în lumină, impunându-se ca o obsesie. Poate fiindcă 
niciodată nu mă atașasem de alta atât de puternic, și nici uneia 
nu-i atribuisem alte însușiri decât forța ei mecanică. Poate 
fiindcă era posibil să rămână ultima, și atunci, în sfârșit, se crea 
între noi o egalitate. 

Cel mai vechi obiect al meu este un pled albastru, cumpărat 
de la Cisnădie acum mai bine de o jumătate de secol. Desigur că 
istoria lui, atât de lungă, ar putea fi pusă într-o carte, și n-ar fi 
greu, deoarece mi se pare că-i ca și scrisă. Însă nu cred să-i vină 
rândul vreodată, deoarece am de scris multe alte istorii. Acest 
obiect care a decăzut de multă vreme, devenind pătură de 
călcat rufe, îmi va supravieţui, cu siguranţă. Dar longevitatea lui 
nu va infirma părerea mea de mai înainte, privitoare la lucrurile 
pe care le abandonăm pe marginea drumului, în lunga noastră 
trecere prin viaţă; fiindcă, deși se află încă în casă, acest obiect 
având acum o utilitate secundară și decăzută, și-a încheiat 
istoria, pentru mine. Nu la fel va fi cu mașina. 

Cu toate îngrijirile pomenite mai înainte, și încă altele, mi-a 
lăsat o teamă, aceeași pe care mi-o inspiram eu însumi. În 
ajunul plecării, aflându-mă la atelierul mecanic unde încercam o 
ultimă oară să îmbunătăţesc reglajul direcției, m-am întâlnit cu 
un coleg de meserie și am stat puţin de vorbă, la soare, în ușile 
halei. E un om tânăr, care deși are abia jumătate din anii mei, a 
călătorit mult mai mult decât mâine. Oricât era el de umblat va 
să zică, fiindcă fusese până în inima tuturor continentelor, m-a 
privit îngrijorat și poate cu dezaprobare. Trecerea prin Uniunea 
Sovietică mai cu seamă, pe care o știa bine fiindcă făcuse școală 
la Moscova, i se părea grea din cale afară, cu etapele lungi 
plănuite de mine, pe șosele necunoscute, și unde totul îmi era 


necunoscut la urma urmelor, în afară de ceea ce știam din 
istorie și din literatură. 

— Cum, n-ai mai fost niciodată? 

Nu fusesem nici măcar în timpul războiului. 

— Cel puţin cunoști limba? 

Nu cunoșteam nici o boabă. 

M-a privit consternat, și cred că i-a stat pe limbă să-mi dea 
sfatul de a renunţa în ultima clipă. 

Când ne-am despărţit și ne-am strâns mâna, mi-a urat cu 
aceleași cuvinte și cu aceeași compătimire ca a doctorului care 
mă examinase: 

— lti doresc să ai noroc și să te ţii bine! 

Sigur că etapele lungi pe șosele necunoscute și într-o lume 
unde mă duceam prima oară îmi stârneau puţin frig în suflet, 
dar nici nu le-aș fi băgat în seamă dacă aș fi fost sigur că n-o să 
am nici un necaz cu mașina. Cât motorul se învârtește iar ea stă 
bine pe roate, nici un necunoscut nu mă înspăimântă, odată ce 
sunt sigur că are un capăt și știu că am cu ce îl străbate. Dar ce 
prăbușire când mașina se oprește în mijlocul drumului, fie și 
numai pentru o pană de cauciuc, care se înlătură în zece 
minute, sau pentru o fișă căzută, care se pune la loc în zece 
secunde! Mai ales pe ploaie și departe de-o casă cu oameni! Și 
mai ales noaptea! 

Nu știu câți automobiliști au trăit neliniștea, dacă nu spaima, 
care te cuprinde când stingi farurile, într-o noapte neagră și 
pustie. Șoseaua luminată mai înainte, oricât de puţin ar dezvălui 
din pământul acoperit de întuneric, îţi arată măcar o dimensiune 
a lumii, și cu atâta intensitate încât din strălucirea ei se nasc și 
dimensiunile celelalte. Cât timp ard farurile în faţă, întunericul 
din spate nu ascunde nici o taină, nici o necunoscută și nici o 
ameninţare, de vreme ce l-am străbătut în clipele dinainte și ni 
s-a arătat mai bine decât ziua, prin densitatea căpătată de 
imagine când lumina vine dintr-o singură direcţie, concentrată și 
percutantă. 

In schimb, când se sting farurile, nici neantul, dacă este 
cineva capabil să și-l imagineze, n-ar putea să dea sentimentul 
de gol și neexistenţă născut în acel întuneric, unde lumea 
dispare până și din amintire. 


Omul  pedestru, mergând printr-o noapte oricât de 
întunecoasă, nu va primi niciodată o asemenea izbitură, 
alcătuită în părți egale din brutalitate și dezolare. E prea simplu 
să iei drept cauză numai contrastul violent dintre lumină și 
întuneric; un asemenea fenomen durează câteva clipe, până ce 
ochiul se adaptează. Lumina farurilor are darul simplu să facă 
șoseaua vizibilă, așa credem cu toţii, până ce odată se sting pe 
neașteptate, și atunci simţim că după ele pierim și noi înșine. 
Atunci abia, în clipele de neliniște sau de spaimă care urmează, 
dacă ne mai rămâne puţin sânge rece să ne analizăm starea 
fizică și starea de spirit, constatăm că sentimentele și senzațiile 
noastre au dispărut cu totul, iar noi nu mai suntem ce-am fost 
înainte ci devenim o suspensie. 

După urarea colegului de meserie, care mi-o amintea pe a 
medicului și mă punea de două ori la rând sub același semn de 
dubiu, mă simţeam ca într-o noapte neagră, cu amândouă 
farurile stinse. Dar n-am renunţat la drum, ci am plecat fără să 
ţin seama de întuneric. 

Puţină lumină am încercat să fac în faţă, învățând vreo 
patruzeci de cuvinte în rusește, câte încăpeau pe două foi dintr- 
un caiet școlăresc de dictando. Sigur că necunoașterea limbii 
crea dificultatea cea mai mare, și nici o clipă n-am încetat să mă 
tem de golul care avea să fie între mine și oameni. Am sperat că 
la Chișinău voi găsi pe cineva de la Uniunea Scriitorilor, care să 
aibă treabă la Moscova și să mergem împreună. N-am găsit și 
m-am dus singur, cu vocabularul meu de patruzeci de cuvinte: 
„Bună-ziua, vă rog, mulţumesc, vreau să mănânc, care-i drumul 
spre..., vreau ceva de băut, unde-i o staţie de benzină” - cam 
atât, și mereu „vă rog, mulţumesc, bună-ziua!” In a treia zi, 
înaintea amiezii mă apropiam de Moscova sub o ploaie care mă 
urmărise tot drumul. Trebuia să nimeresc la Uniunea Scriitorilor, 
dar la Chișinău, unde puteam să iau informaţii, insuccesul 
pomenit mai înainte mă făcuse atât de apatic, încât am scăpat 
din vedere să le cer adresa, ceea ce era de neiertat și mai mult 
decât regretabil. Am regretat de altfel tot drumul, dar mai ales 
în această ultimă etapă, când aveam să trec prin cea mai grea 
încercare. Așa am mers, nădușit de neliniște, până ce Moscova 
s-a ivit în față. Atunci m-am calmat ca prin farmec, și încă, fără 


să-mi dau seama cum, am fost sigur că am să ajung la ţintă, 
repede și fără dificultate. 

Veneam de la sud, dinspre Tula, așa că am mers drept spre 
nord, până într-un loc unde, judecând după kilometrii parcurși și 
după urbanistică, am presupus că era centrul orașului. Am oprit 
pe dreapta, într-un fel de piaţă, și apropiindu-mă de un agent de 
circulaţie, l-am întrebat unde este Inturistul, bineînţeles după ce 
am spus vă rog și bună-ziua. Socoteam, cu toată îndreptăţirea, 
că Inturistul îl cunoaște oricine, iar la Inturist trebuie să știe 
măcar cineva unde este Uniunea Scriitorilor. Însă, înainte ca 
agentul să-mi răspundă, m-am gândit că poate chiar el cunoaște 
adresa necunoscută de mine, deci mi-am rectificat întrebarea, 
punând în loc de lInturist, Saiuz Piseatlei, aflat printre cele 
patruzeci de cuvinte ale vocabularului. 

Am povestit de multe ori întâmplarea și nimeni n-a vrut să mă 
creadă că un sfert de oră mai târziu intram în curtea Uniunii 
Scriitorilor, cu singurul necaz că ploaia se înteţise și devenise 
torențială. 

După o clipă de gândire, și adaptându-se repede la sărăcia 
mea de cuvinte, agentul a desenat cu braţul trei sferturi de cerc 
la dreapta, ocolind niște clădiri înalte, apoi a schiţat o linie 
dreaptă, însă înclinată, și cum totdeodată a spus cuvântul tunel, 
pe care l-am înţeles fără să fie pe listă, nu mi-a rămas decât să 
mulţumesc, cu vorba învățată din vreme. După mișcarea 
braţului am dedus că dincolo de tunel aveam de străbătut o 
arteră lungă, până la Maiakovskaia, vorbă cu care omul și-a 
încheiat îndrumările. Să nu-ţi vină a crede, dintr-o limbă cu zeci 
de mii de cuvinte, folosise numai două. Mie îmi trebuiseră mai 
multe. 

După ce am ocolit clădirile înalte din dreapta, am găsit ușor 
gura tunelului, apoi am ieșit la lumină și am mers mult pe artera 
aceea lungă și aerisită, cu puţine automobile dar toate gonind 
ca smintitele. Am mai întrebat în vreo două locuri de 
Maiakovskaia, și am fost îndrumat când spre dreapta, când spre 
stânga, de credeam că mă rătăcisem până ce, oprindu-mă lângă 
doi tineri, aceștia mi-au arătat că aproape ajunsesem. Dar 
Uniunea Scriitorilor? Nu era nici ea departe. N-aţi vrea să mă 
duceţi până acolo? Cu un „vă rog” stăruitor pus înainte. S-au 
învoit cu dragă inimă, dar cum aveam mașina plină de bagaje, 


nu puteam să iau decât pe unul. S-au consultat, și-au dat 
întâlnire, era atât de ușor să le înţeleg dialogul fără să știu 
cuvintele, și unul din ei, urcându-se lângă mine, m-a condus în 
două minute, care împreună cu cele dinainte făceau abia un 
sfert de oră. Nimeni nu vrea să mă creadă. Poate n-o crede nici 
că ploua foarte tare. 


3 


Pentru cartea pe care o lăsasem în lucru acasă și s-a numit 
Casa Domnului Alcibiade, aveam nevoie să văd mausoleul de la 
Mărășești, cred că mai mult simbolic, fiindcă altminteri îl tineam 
minte; poate vroiam să legitimez evocarea lui într-o naraţiune, 
povestea unui timp lăsat foarte departe în urmă. Dincolo de 
Focșani m-am răzgândit, nu ca să evit un ocol de, câţiva 
kilometri, ci spre a nu-mi începe drumul cu un act de 
documentare, mai ales formal, cum ar fi fost acesta, și să-mi 
declar mie însumi profesiunea, pe care e bine s-o ţinem secretă. 
E adevărat că mai târziu, în ultima parte a drumului, m-am dus 
la Verdun, unde nu mai fusesem. Aveam de făcut o apropiere 
între cele două tragice câmpuri de luptă, și poate teama de 
livresc și de convenţie m-ar fi îndepărtat încă o dată, dacă 
șoseaua n-ar fi tăiat în două vechile tranșee, strecurându-se 
printre forturi. Ajuns acolo am uitat că avusesem o intenţie, și 
m-a cuprins tristeţea. Cercetarea acelor locuri a devenit astfel 
pentru mine o trăire amară, care se mai derulează și astăzi cu 
aceeași intensitate. A trecut peste noi încă un război, mai greu 
și mai crud decât primul; a avut și el câmpurile lui de luptă, și 
toate au fost tragice, dar nu știu de ce, Mărășești și Verdun, 
legate cu o linie dreaptă de alianţă și parcă dizolvate unul în 
altul, rămân pentru mine mult mai dramatice decât toate. 

Înainte de a cădea seara m-am oprit la Vaslui, să dorm 
noaptea, ca dimineaţa să fiu aproape de frontieră; când treci o 
frontieră e bine să ai în faţă ziua întreagă. 

La niciuna din plecările mele nu m-am simţit atât de trist, de 
singur și departe de casă, după prima zi din cele nouăzeci câte 
erau până la întoarcere. M-am plimbat pe străzile Vasluiului și- 
am văzut o nuntă periferică, la un fel de mustărie, rămasă de 


toamna trecută; totul era atât de pocit și grotesc, încât m-am 
întristat și mai rău. 

Pe fereastra hotelului vedeam statuia lui Ștefan cel Mare; am 
avut deodată sentimentul inedit și revelant că monumentul 
acesta de bronz nu glorifica o figură legendară din istoria ţării 
noastre, ci o grandioasă existență contemporană. L-am pus în 
suflet pe Ștefan cel Mare de când l-am aflat prima oară. l-am 
cunoscut bătăliile, judecăţile și bisericile, și chiar copil fiind și 
neavând înţelegere, nu l-am ţinut de rău că-i plăcea vinul și 
umbla pe la atâtea ibovnice; de mic mi-a fost teamă de oamenii 
fără păcate. Nimic nu a umbrit în conștiința mea chipul lui, 
parcă suflat cu aur; el și-a păstrat strălucirea chiar și în cărţile 
de istorie scrise prost, și-n piesele de teatru copilăroase. Dar 
rămânea un personaj din trecutul lăsat departe în urmă, care, 
fără să-și piardă mărirea de acum patru secole, nu înviase 
niciodată în conștiința mea, îl știam la Putna, sub lespedea lui 
de piatră. Și doar fusesem prin multe locuri umblate de el odată, 
pe unde se războise cu turcii și cu leşii, pe unde făcuse ospeţe și 
înnoptase la neveste focoase! Nu pregetasem nici să urc la 
Cetatea Neamţului, unde știam că bătuse în poartă odată, când 
era în restriște. Am trecut prin toate curţile năpădite de iarbă, 
am văzut zidurile păstrate, am privit în vale firul Ozanei dragă și 
mie ca și lui lon Creangă, și care nu-i un râu mititel, ci o apă 
frumoasă. Pe el însă n-am izbutit să mi-l închipui sub o înfățișare 
însuflețită, să pășească spre mine, să îngenunchi în faţa lui și 
să-i aud glasul. Și deodată, privind statuia din piaţa Vasluiului, s- 
a săvârșit acea revelaţie care mi-a îngăduit să-l văd viu, 
mișcându-se într-o realitate prezentă, fie prin trecerea lui 
înainte, fie prin ducerea mea în urmă. Piaţa pe care o vedeam 
pe fereastră mi s-a părut curtea cetăţii, cum poate chiar fusese, 
pavată cu lespezi poate păstrate din acea vreme îndepărtată, 
având în ele vibrații rămase de secole, pașii voievodului, ai 
curtenilor și plăieșilor. Imaginile se nășteau una din alta, nu 
trebuia să-mi forțez amintirea și să evoc întâmplări din istorie. 
De altfel simțeam că scena era inedită, deși nenăscocită de 
mine, o scurtă variantă a unei scene adevărate, petrecute în 
locul acesta. Mă bucuram de un nemaipomenit privilegiu, să fiu 
un astfel de martor, și se datora probabil forței cu care 
izbutisem să-l evoc pe voievod, într-o fericită clipă de inspiraţie. 


Ar fi ușor să povestesc totul, dar n-aș spune ceva nou pentru 
nimeni. Nouă era numai participarea mea la acest moment 
paralel cu istoria, și sentimentul că devenisem pentru o clipă 
contemporan cu Ștefan cel Mare. 

Mă necăjea numai nunta țigănească pe care o văzusem mai 
înainte, unde știam că se petrecea cu gălăgie vulgară, fiindcă se 
auzeau chiote și strigături deocheate. Atunci am năvălit cu biciul 
printre nuntaşi, i-am pus pe fugă, iar în locul lor am poftit 
oameni de la curte, și-am măritat-o pe fata Hatmanului cu 
feciorul Pârcălabului. Ea era o domniţă gingașă și sfioasă, el un 
flăcău subţire ca trestia, dar viteaz și vrednic, încercat încă de 
pe acum în războaiele voievodului. A venit chiar și acesta, 
pentru câteva clipe, a ciocnit o cupă de vin cu mirele, iar 
miresei, sărutând-o pe frunte, i-a spus că este frumoasă. 

x 

Deși a doua zi m-am trezit plin de griji, să nu se creadă că 
întâmplarea de cu seară am uitat-o repede. Amintirea ei m-a 
urmărit până departe, prin frumoasa ţară care începe la Albita, 
punctul de frontieră. Chiar și numele acesta mi s-a părut că 
descinde din vremea voievodului, poate chiar prin a lui hotărâre, 
în cinstea unei femei din părţile locului, căci ce să fi fost altceva 
Albița, decât o femeie frumoasă?! 

Dacă am pierdut timp cu formalităţile de la frontieră, am fost 
răsplătit de priveliștea care urmează. Totdeauna m-a contrariat 
controlul vameșilor, cu atât mai mult cu cât niciodată n-am 
încercat să trec lucruri nedeclarate. Nu mi-a deschis nimeni 
geamantanele, în schimb mi-au inspectat mașina palmă cu 
palmă. Cum treci bariera și ajungi la vamă, intri pe o groapă de 
vizitare, ca în atelierele mecanice. Doi grăniceri s-au băgat sub 
mașină, unul prin față, altul prin spate, au înaintat privind de 
aproape tăblăria, pipăind-o și s-au întâlnit la mijloc. Pe urmă am 
iscălit felurite hârtii, am plătit o taxă și am fost liber. 

Era prima zi din iunie, o luni dimineaţa însorită, cum fusese și 
duminică, decât că plutea în aer un fel de pâclă, care însă nu 
opaciza peisajul, ci doar îi voala puţin umbrele, făcându-l mai 
blând și ieșit puţin din realitate, între geografie și incertitudine. 
Fără să fie frământat, pământul în jurul meu avea reliefuri 
puternice, dar temperate de lungi linii curbe care alcătuiau văi și 
coline, calme și bune, asupra cărora părea că niciodată nu bătea 


crivățul, ci numai zefirul. Se vedeau vii frumos săpate și bine 
îngrijite, care nu puteau fi decât soiuri alese; ceva mă făcea să 
simt că dealurile acestea bătute de soare din toate părțile nu 
puteau să dea decât vinuri curate și nobile. Cum toate îngrijirile 
erau terminate și trebuia să treacă timp până să fie nevoie de 
altele, nu se vedeau oameni nici pe șosea, nici pe dealuri. Nu-mi 
aduc aminte să fi întâlnit sate, și dacă o fi fost vreunul mă mir 
că n-am păstrat despre el nici o imagine. Poate mă captiva 
priveliștea, frumoasa ţară, care mi se înfățișa ca o mare grădină 
mănoasă. 

Mai repede decât aș fi vrut am ajuns deasupra întinsei 
depresiuni unde se află Chișinăul, anunţat de fumul și aburul 
șantierelor, înainte de a se vedea casele. Deodată în jurul meu 
au răsărit, de pe drumuri laterale, de pe câmp sau de sub 
pământ, șiruri de camioane, ridicând trene de praf galben, parcă 
imperisabil, după ce ţara până mai colea fusese atât de verde, 
de curată și de inviolabilă. Marșul idilic se termina în neliniște și 
tristețe, cum am simţit totdeauna în fața marilor orașe. Dar nu 
putem fără ele, viaţa modernă implică aglomeraţii, și-am mers 
înainte. 

Dacă adresa Uniunii Scriitorilor din Moscova avea să-mi 
lipsească din vina mea, sau mai degrabă printr-o fatalitate, nu 
era de admis că pentru Chișinău mi se dăduse una neclară, pe 
undeva, pe lângă strada Grădinilor, și nu fusese numai neclară, 
ci cu totul greșită. Uniunea Scriitorilor era în altă parte, numai 
că milițianul pe care l-am întrebat n-a știut să mă îndrumeze, 
cum a făcut atât de sigur și iscusit cel de la Moscova. Mă aflam 
în impas pe o uliţă prăfuită, când un camion a oprit alături. După 
ce mi-a aflat păsul, șoferul mi-a spus: „Vino după mine!”, ca în 
Spania, și întorcându-se din drum, fără să ţină seama că avea 
camionul plin cu materiale și că undeva îl așteptau cu ele, m-a 
dus până la destinaţie, în faţa unei clădiri administrative, destul 
de departe, pe străzi atât de încâlcite că niciodată nu le-aș fi 
nimerit singur. Și fiindcă așa ceva nu-mi amintesc să mi se fi 
întâmplat decât în Spania, iarăși m-am gândit ce ciudate 
asemuiri pot fi găsite între aceste două ţări de la extremităţile 
Europei, neînrudite între ele, și despărțite de toată lungimea 
continentului. 


Pe treptele clădirii am văzut un tânăr, și cum se uita stăruitor 
la mașină pe când încuiam portierele, m-am gândit că mă 
aștepta pe mine. Cam prea mult, mi-am spus, dat fiind că nu 
veneam la o oră știută din vreme. Dar așa era, tânărul mă 
aștepta și m-a condus la un secretar al Uniunii, care m-a certat 
aproape cu asprime, ca pe un școlar care a lipsit de la lecţie, că 
sosisem cu trei zile întârziere, că le făcusem încurcături, că 
reţinuseră cameră la hotel, și stătea goală de atâta vreme. Mi- 
am spus în gând: „Dacă trec peste clipa asta, am să trec peste 
toate!” și m-am așezat în fotoliu, zâmbind cu bunăvoință și 
izbutind să ascund cât aveam inima de acră și de crispată. Apoi, 
aplecându-mă în față, am spus blând și răbdător, cu zâmbetul 
dinainte: 

— Nu-i vina mea, măi frate! 

Inainte de a trece în Finlanda, timp de două săptămâni, eram 
oaspetele scriitorilor de la Moscova, pe bază de reciprocitate, 
printr-o înţelegere între Uniunile noastre. Dacă veneam cu 
trenul, sau cu avionul, un interpret, un delegat m-ar fi așteptat 
la aeroport sau la gară, și totul de atunci încolo îi privea pe alţii, 
mie rămânându-mi să mă bucur de găzduire, chiar și de o 
mașină ca să mă ducă repede, prin locuri unde aș fi putut să văd 
mai multe. Dar mașina mea, de care aveam nevoie după aceea, 
nu puteam s-o trimit la Helsinki cu avionul. Pe de altă parte, 
calitatea de oaspete nu începea de la frontieră, ci numai când 
ajungeam în capitală. Până acolo trebuia să mă descurc cu 
mijloacele mele, destul de precare, singurul ajutor din afară fiind 
că Uniunile de la Chișinău, și apoi de la Kiev, unde făceam 
următoarea escală, să-mi reţină cameră la hotel, ceea ce, ca în 
toate aglomeraţiile, nu-i fără dificultate. 

Uniunea noastră nu ţine legătura directă cu Uniunile din 
provincie, ci numai prin intermediul celei din Moscova; e o 
regulă. Deși am plecat din București la 31 mai și am trecut 
frontiera la 1 iunie, cum hotărâsem și cum s-a anunţat telefonic, 
ceea ce este sigur fiindcă fusesem de față, în telegrama trimisă 
de la Moscova la Chișinău scria limpede că sosesc la 29 mai, 
când eram încă la București, cu mașina la atelierul mecanic, să-i 
verifice direcția. Dacă am văzut așa, i-am rugat, temându-mă de 
viitoare complicaţii, să facă ce-or putea și cum le-o da prin 
minte, să-i anunţe pe cei de la Kiev despre sosirea mea certă, în 


ziua de 2, după-amiază. Altfel mă temeam că m-ar fi așteptat 
cine mai știe la ce dată, trecută sau viitoare. lar când am ajuns 
la Moscova, în ziua de 3 la amiază, pe ploaia aceea amarnică, 
am căzut ca musca în lapte: mă așteptau în ziua de 6, și mi-au 
arătat chiar adresa prin care se adeverea că era reținută 
cameră la hotelul Peking, unde n-am mai ajuns niciodată, fiindcă 
au trebuit să se dea peste cap și să-mi caute alta. 

La Chișinău am rămas singur toată după-amiaza. După ce mi- 
am luat în primire camera oprită de trei zile, întrebându-mă 
dacă trebuia să plătesc și întârzierea, o slujbașă a Inturistului, 
care vorbea românește în relaţiile cu vizitatorii din România, m- 
a povăţuit ca înainte de toate să duc mașina la un parcaj închis, 
și bine păzit, în spatele hotelului, unde, în schimbul unei ruble, o 
pot lăsa în cea mai mare siguranţă. 

Mașina nu suferise nici o agresiune cât stătuse afară, în fața 
hotelului, însă am găsit-o înconjurată de lume. Nimeni nu punea 
mâna, se uitau cuminţi, curioși și cu multă nedumerire. Și doar 
orașul era plin de mașini, nu vedeau prima oară una, și nici n-ar 
fi avut de ce să se mire. Nu-i o mașină ieșită din comun, nici 
printre cele scumpe în ţara ei de origine, dimpotrivă, decât că 
are o caroserie frumoasă și o culoare mai neobișnuită, nu 
galbenul devenit foarte comun de la o vreme încoace, ci o 
nuanţă a lui, aceea a bobului de porumb aurit de soare. Am scos 
greu mașina dintre curioși, parcă nu le venea să se dea lao 
parte. Parcajul era bine împrejmuit, porţile se încuiau cu lacăt, 
deși exista paznic toată noaptea și-avea de ajutor un câine gata 
să latre. 

M-am gândit că în secolul electronicei, cu sisteme de alarmă 
diabolice, cu uși blindate și cu încuietori inexpugnabile, un câine 
rămâne la fel de util ca în toată istoria omenirii, și nu-l poate 
înlocui nici o mașinărie. Și parcajul de la Kiev avea câine de 
pază, de fapt doi care lucrau în colaborare. Nu mai ţin minte 
cum a fost la Leningrad, iar la Moscova nu știu, deoarece am 
avut alt adăpost pentru mașină. 

După ce i-am dat o sticluţă de rom paznicului, l-am rugat să- 
mi pună mașina în așa fel ca să nu mai vină alta în faţă, 
deoarece a doua zi plec la cinci dimineața. 

Slujbașa de la Inturist, pe care am rugat-o să mă ajute, mi-a 
completat sistemul meu de comunicare, scriindu-mi pe o hârtie 


literele slavone, învăţate în școală, dar uitate cu anii; cu puţină 
râvnă, până seara le știam pe dinafară. Las' că fără ele nu 
puteam să citesc numele străzilor; mai rău era că aș fi trecut pe 
lângă indicatoare de circulaţie fără să înţeleg ce vor să spună. 
Am mai primit și o hartă, pe care erau trecute cu roșu șoselele 
turistice pentru automobile. Văzând cu mirare că drumul meu 
prin Duboșari, cel mai scurt spre Uman și Kiev, nu se afla printre 
ele, am cerut lămuriri și mi s-a spus că nu pot merge decât prin 
Odessa. Dar Odessa era departe, spre sud, în vreme ce eu 
mergeam spre nord, și aș fi vrut să ajung cât mai degrabă. N- 
aveam încotro, am înţeles că altfel nu se poate și m-am 
resemnat, zicându-mi că, în schimbul unui ocol de trei sute de 
kilometri, ajungeam și la Odessa, unde nici nu visasem. Decât 
că trebuia să plec negreșit foarte de dimineaţă, așa că am mai 
trecut încă o dată pe la parcaj, să-i amintesc paznicului și să nu- 
mi facă vreo poznă. Am întrebat de restaurant, era chiar în 
hotel, coborai niște scări, ca la crame, și se deschidea la ora 
șase seara. Tocmai bine, nici n-aș fi vrut altfel, așa că m-am dus 
la plimbare. 

Am mers pe străzi toată după-amiaza, am fost în gară, m-am 
uitat la trenuri și la oameni. Pe urmă am intrat într-o prăvălie, să 
cumpăr pâine. Nu aveam nevoie, dar singurul lucru pe care îl 
cumpăr cu plăcere, fără să-mi pară corvoadă, este pâinea. Şi- 
apoi, când mergi în ţări străine, e bine să știi ce pâine mănâncă 
oamenii de acolo. 

În rafturile prăvăliei era marfă, erau și femei la coadă, și nu 
lipsea nici vânzătoarea, care stătea rezemată cu coatele de 
tarabă. În faţa mea, două gospodine în rochii de stambă, una cu 
burta mare și cu fața pătată de sarcină, vorbeau în șoaptă și cu 
sfială. Am așteptat răbdător câteva minute, uitându-mă la 
vânzătoare, fără să înţeleg de ce stătea nemișcată. Nimeni nu 
protesta, nu era să stric tocmai eu liniștea, așa că m-am lăsat 
păgubaș și mi-am continuat plimbarea, până la capul străzii. 
Când m-am întors, în prăvălie nu se schimbase nimic, pâinea 
stătea în rafturi, femeile la coadă iar vânzătoarea rezemată cu 
coatele de tarabă. 

Cu acestea se făcuse ora șase și m-am îndreptat spre hotel, 
repede; am găsit ușa restaurantului deschisă, dar întârziasem 
zece minute și toate mesele erau ocupate. Nu-mi plăcea să 


aștept în picioare până ce se elibera un scaun, poate o oră sau 
chiar mai mult, fiindcă nimeni nu părea grăbit și nimănui nu i-ar 
fi priit mâncarea și băutura, văzându-mă că-i stau într-o coastă. 

Nu mi-am făcut sânge rău, nu sufăr dacă săr peste o masă, nu 
devin nervos și insuportabil dacă mâncarea întârzie. Totuși nu 
mâncasem nimic toată ziua, trebuia să găsesc ceva de-ale gurii, 
așa că am intrat într-o prăvălie de alimente, numită promiţător 
Gastronom, unde însă n-am găsit nimic să mă ispitească. Nu m- 
am pierdut nici acum cu firea, am luat o pâinișoară și o sticlă cu 
vin roșu, care fără să fie scump mi s-a părut de cea mai mare 
ispravă, cum nu mai băusem în ultima vreme. Nu-mi făceam 
iluzia că era din viile fermecate pe unde trecusem de dimineaţă, 
și amintindu-mi de ele, cât de frumos, se înșirau pe coline, m-a 
cuprins o duioșie caldă și melancolică. 

Nu iau cu mine provizii când plec în călătorie, conserve, să 
stea trei luni în lada mașinii sau sub scaune; nici nu mă pricep 
să le administrez, nici n-am încredere în ele. Tot ce luasem 
acum, erau cincisprezece cutii cu stixuri, care se păstrează 
vreme îndelungată și nu-ţi cer nici un efort ca să ajungi la ele, 
nu-i nevoie de nici o deschizătoare și, ca să le ronţăi, nu trebuie 
să-ţi întrerupi gândurile, ba chiar am impresia că le incită și le 
fac mai vioaie. Aveam și un salam de Sibiu, dar nu era pentru 
mine, ci pentru cineva din Elveţia, unde urma să ajung după 
șaptezeci de zile. Nu credeam că va mai fi bun de mâncare, ci 
socoteam să-l duc numai ca să-mi arăt buna intenţie. Deși 
pâinea și vinul, hrana lui Michelangelo, ar fi putut să fie și pentru 
mine o masă, mi s-a părut că după o zi lungă de agitaţie și când 
ziua următoare aveam de făcut șapte sau opt sute de kilometri, 
ar fi nevoie și de altceva, ca să-mi dea energie. Așa că am urcat 
salamul în cameră, am tăiat din el felii groase și l-am mestecat 
cu încetineală, când cu pâine, când cu stixuri, uitându-mă 
gânditor pe fereastră, fără să văd altceva decât acoperișuri și 
cerul pe cale să amurgească. 

În ziua plecării, chiar când mă pregăteam să ies pe ușă, 
mama unor prieteni, femeie de modă veche, cu obiceiuri 
patriarhale, mi-a telefonat să trec negreșit prin faţa casei, că 
nici nu va trebui să urc scările, ci mă va aștepta la ușă, căci ţine 
să-mi dea ceva care să-mi prindă bine. M-am dus, doar ca să nu 
răspund cu impoliteţe la o intenţie atât de gingașă și mi-a pus în 


braţe un pachet cu miros de cofetărie. Era un chec, însă făcut în 
casă, cu dichis și fără zgârcenie; cum nu-mi plac prăjiturile, am 
mulţumit cu emoție prefăcută. Mă gândisem cui să-l dau pe 
drum, dar nu mi-a venit nici o idee, până ce în seara de la 
Chișinău mi l-am dat mie, și am mâncat din el câteva felii 
zdravene, socotind că mă vor înzdrăveni și pe mine. Restul l-am 
pus bine, de unde până atunci îl privisem în silă. Și n-a fost mai 
târziu decât în seara următoare, când iar a trebuit să tai din el 
felii groase, gândindu-mă ce inspirată fusese donatoarea, și ce 
providenţială. 

M-am culcat devreme, cred că pe la opt și jumătate, după ce 
făcusem un duș fierbinte și încercam să nu mă mai gândesc la 
grijile zilei de mâine, ca să-mi priască odihna. 

Din cauza ceasornicului dat cu o oră înainte, soarele apune 
mai târziu decât în obișnuinţa noastră, în schimb la cinci 
dimineaţa e întuneric. Nu mi-a fost deloc greu și nici nu mi s-a 
părut nefiresc să fiu la poarta parcajului cu zece minute mai 
devreme decât spusesem, și când dormea încă toată lumea. Am 
încercat să-l trezesc pe paznic prin intermediul câinelui, care m- 
a simţit și a venit la poartă gudurându-se, dar n-a vrut să latre, 
dându-și seama desigur că nu aveam intenţii rele și inspirându-i 
probabil o simpatie spontană. Nu puteam să răspund aruncând 
în el cu pietre și amenințându-l, așa că am strigat și am bătut în 
poartă. In loc să mă ajute, câinele dădea din coadă, ceea ce în 
împrejurarea aceea mi-a stârnit ciudă și mi l-a făcut antipatic. 
Intre timp, uitându-mă printre zăbrele, am văzut că în faţa 
mașinii mele se lățea o Volgă cât toate zilele, un taximetru, 
ceea ce mi-a stârnit o vie și insuportabilă mâncărime de piele. 
După ce am mai strigat și am mai bătut în poartă, în sfârșit, în 
cabina paznicului s-a aprins lumina; văzând așa, câinele s-a pus 
să mă latre, am înţeles că trebuia să-și merite pâinea, dar până 
ce stăpână-su n-a ieșit pe ușă, n-a încetat să dea din coadă, în 
contrazicere cu el însuși. 

Paznicul mi-a deschis poarta, puţin supărat și mirându-se că 
veneam atât de devreme, de parcă nu așa fusese înţelegerea și 
de parcă nu mi-ar fi băut romul. La reproșurile mele, temperate 
fiindcă le știam inutile, mi-a spus cu tot calmul că șoferul 
taximetrului venea la cinci și jumătate. Abia intrând în curte am 
descoperit că paralel cu Volga mai era o mașină, înfiptă de-a 


latul în botul mașinii mele. M-am uitat pe cer rugându-mă pe 
mine însumi să nu-mi ies din fire, și nu mi-am ieșit, dar am 
petrecut o jumătate de oră istovitoare, gândindu-mă că n-am 
nici un noroc, și nici nu știu să mă port cu oamenii, și n-am făcut 
nimic în viaţă. Nu mă chinuia jumătatea aceea de oră, ci gândul 
că șoferul n-avea să vină la vreme, sau poate n-avea să vină 
toată ziua. Dar a venit vrednicul om, punctual și scuzându-se, 
deși n-avea absolut nici o vină. După ce și-a tras mașina de-o 
parte, s-a străduit plin de bunăvoință să mă ajute până la capăt, 
și-a început prin a încerca să descuie mașina cealaltă, care era 
cu una din viteze cuplată și cu frâna de mână trasă. Deși a 
folosit fel de fel de chei, n-a ajuns la nici o izbândă. Să 
împingem mașina înainte sau înapoi n-ar fi fost cu putinţă, și- 
atunci nu ne-a rămas decât să punem umărul toţi trei, adică și 
portarul, ca să-și merite romul, și s-o săltăm când din faţă, când 
din spate, împingând-o de-a latul. A fost grea caznă să facem un 
coridor, prin care am izbutit să-mi scot mașina la centimetru. 

Deci necazul s-a sfârșit cu bine, numai că aveam o oră 
întârziere. Mă miram că nu vroia să se lumineze de ziuă, până 
ce, ieșind pe bariera de sud a orașului, și căutând în stânga o 
geană a dimineţii, am văzut că nori grei și negri, adunaţi într-o 
tăcere perfidă, acopereau tot cerul, nelăsând să se vadă nici 
stelele, nici răsăritul. 

Nu mi-a venit deloc bine, și ca să fie mai rău m-am rătăcit 
repede, pe o șosea în lucru, cu indicatoarele luate, care m-a dus 
la aeroportul orașului. O mașină tocmai venea din faţă; l-am 
rugat pe șofer să-mi arate drumul. „Vino după mine, mi-a spus 
el. Și eu merg tot într-acolo.” L-am mai rugat să oprim la o staţie 
de benzină; dacă n-ar fi fost el, nu știu cum m-aș fi descurcat 
singur, cu obiceiuri și tehnici noi pentru mine. 

Nu pornisem bine că a și începu ploaia, care cu o mică 
întrerupere, în fața Odessei, avea să mă însoţească, uneori 
furioasă, până la poarta Kievului, poate chiar „poarta cea mare”. 

Când am oprit la staţia de benzină, abia m-am dat jos din 
mașină, lângă pompa aflată în ploaie, că am și simţit cum îmi 
curg pe ceafă șuviţe groase de apă. Cine știe cât aș fi stat acolo, 
fiindcă în clădirea staţiei, aflată departe, nu mișca nimeni. 
Şoferul meu din fericire a venit, a luat furtunul, l-a pus în gura 
rezervorului, apoi mi-a spus încă o dată: „Vino cu mine!” 


Erau vreo treizeci de metri până la clădire, așa e aproape 
pretutindeni, uneori chiar mai mult, o sută, și nu cred că ar 
putea să fie o măsură de prevedere împotriva incendiului, ci mai 
degrabă e reflectarea spiritului slav înclinat să mărească 
dimensiunile și distanţele, înlăuntrul unei ţări uriașe. 

— Câtă benzină? m-a întrebat pompagiul. 

— Vreau să fac plinul. 

Așa ceva nu se poate, pompa de benzină se manipulează 
electric, de la distanţă, și trebuie să spui o cifră, care se așază 
pe un cadran al mesei de comandă. Cită benzină ai cerut, atâta 
curge și mecanismul declanșat nu se oprește chiar dacă 
rezervorul dă pe dinafară și se face băltoacă; pe o ploaie 
torențială, nici nu se bagă de seamă. Totuși, am spus o cifră 
prudentă, ca să nu fac risipă, deși benzina e atât de ieftină că 
nu se simte în pungă. Când să plătesc, pompagiul m-a întrebat 
dacă nu vreau bonuri. Cum să nu, e mai ușor așa decât să scoţi 
mereu banii. Am cerut benzină de douăzeci de ruble și atunci 
omul a început să numere bonuri de zece și de cinci litri, de 
credeam că n-o să mai termine. Am căpătat un teanc atât de 
gros că nici nu-i înţelegeam rostul, mi-au ajuns tot drumul, ba 
câteva chiar mi-au rămas, ca amintire. 

Sub cerul tot mai jos și mai negru, ghidul meu m-a dus până 
la Nistru. Înainte de pod s-a oprit și mi-a arătat drumul, fiindcă o 
lua în altă parte. Apoi m-a întrebat dacă n-am rom, cu parale; 
aveam, știam că prinde bine, primisem sfaturi și i-am dat 
bucuros o sticluţă de o litră, spunându-i bineînţeles că nu iau 
banii pe care mi-i întindea în ploaie. Nu am simţul comerțului, 
orice manevră de cumpărare și mai ales de vânzare îmi este 
penibilă, de aceea prefer să-mi rezolve alţii asemenea nevoi, eu 
retrăgându-mă cu decenţă. Dacă aș fi vrut să mă fac negustor, 
aș fi dat faliment repede. Am încercat de câteva ori, când eram 
la ananghie, să-mi valorific niște biete bunuri, cum se numesc 
agoniselile noastre, și totdeauna am fost în pagubă. 

Am dat să plec, fiindcă mă înmuia ploaia, dar până să deschid 
portiera, șoferul mi-a băgat banii în buzunar, cu de-a sila și s-a 
dus repede, fără a-mi lăsa timp de replică. M-am uitat, era o 
hârtie de trei ruble; credeam că nu văd bine, fiindcă depășea de 
trei ori preţul sticluţei. Atunci, în loc să mă simt stânjenit, am 


avut o clipă de satisfacţie și de îngâmfare. Era prima mea 
negustorie reușită. 

x 

Aproape de Odessa cerul a început să se însenineze, apoi s-a 
luminat de-a binelea, soarele a început să strălucească și mi-am 
dat seama încă o dată că sudul, încotro mergeam, va fi 
totdeauna pentru mine o fascinaţie, în suflet, și un balsam în 
mădularele însetate mereu de căldură. Era însă ultima bucată 
de drum spre sud, pentru multă vreme. Imi regăseam, 
proiectată în faţă, zona mea vitală și mergeam către ea cu 
bucurie, uitând că nu făceam decât un ocol care avea să-mi 
prilejuiască o zi de tortură. Mă străduiam să uit de asemeni ce 
chinuite au fost aceste pământuri, cu satele cunoscute până la 
obsesie din vechile comunicate de pe front, și pe care acum le 
străbăteam în goana mașinii, într-o liniște incredibilă. 

Am încercat să intru în Odessa, deși nu o pusesem la 
socoteală. Știam că n-ar fi fost cu putinţă și nu năzuiam să 
cunosc Uniunea Sovietică în această călătorie pripită, ci mă 
gândeam ca abia să aflu cum aș putea să-mi organizez pentru 
viitor o explorare deplină, să străbat ţara în zigzaguri, până la 
Vladivostok și în peninsula Ciukotka, de care mă legau puternice 
amintiri literare. 

Însă, dacă tot ajunsesem la ea, mi se părea stupid să ocolesc 
Odessa de astăzi, în așteptarea uneia viitoare. Mă mulţumeam 
să traversez orașul, până la malul mării, și dacă de acolo 
puteam să mă întorc pe alte artere, ar fi fost cu atât mai bine. 
Sunt multe orașe pe care n-am putut să le văd decât tot așa, în 
goană, și totuși cred că le cunosc binișor. Nu doar prin 
sentimentul că „am fost și acolo”, ci prin multiple imagini reale, 
înregistrate nu mai puţin în suflet decât pe retină. Din păcate, 
pe șoseaua mai mult goală la început, au răsărit și au început să 
se înghesuie camioane și tot felul de vehicole grele, până ce în 
apropierea orașului s-au contopit într-o masă compactă. Cred că 
eram singurul cu un autoturism în această învălmășeală, sau 
daca or mai fi fost și alţii, ici-colo, nu puteau să se vadă, se 
pierdeau ca niște gângănii între balauri. M-am ambiţionat să 
merg înainte, lăsând în stânga prima ramificaţie spre Kiev, care 
m-ar fi scos din aglomeraţie. Imediat după aceea, mișcarea 
masei de vehicole a devenit greoaie, a început să icnească și 


apoi s-a poticnit, ca și cum șoseaua era strangulată. Nu puteam 
să întorc, am așteptat cu o răbdare prefăcută, cu un calm de 
suprafaţă, până ce am început să ne mișcăm, cu zece metri pe 
minut, dacă nu-i o exagerare optimistă. La următoarea 
ramificație, unde am ajuns anevoie, am ieșit din șir și am ţâșnit 
spre stânga, ca din praștie, fără să fi văzut măcar turnurile 
orașului. 

Nu era timp de regrete, m-am pomenit cu un munte negru în 
față, bolovănos și rostogolit, de n-am mai știut pe ce lume mă 
aflu. Impresia s-a păstrat câteva clipe, dându-mi o ameţeală 
care m-a neliniștit, fiindcă semăna cu aceea care mă dusese la 
doctor înaintea plecării și pe urmă o uitasem. Dacă mi-a fost 
puţin teamă, ea s-a transformat în frică adevărată când, 
trecându-mi orice ameţeală, am deslușit că venea peste mine 
un uriaș nor de ploaie, cât toată jumătatea de nord a cerului. 
Într-o clipă s-a făcut întuneric, și atunci mi-am mai dat seama de 
altceva, că ieșind din șir și luând-o pe drumul Kievului, mă 
întorsesem cu fața la miazănoapte. 

Nu știu cum șoseaua aceasta atât de învecinată cu cealaltă 
pe unde venisem, și nu mai puţin importantă, era goală; lumea 
de o parte și de alta a ei mi s-a părut pustie, așa cum ogoarele 
întinse până în zări mi s-au părut negre, deși cred că erau 
înverzite. Un om singuratic de pe marginea drumului mi-a făcut 
semn și l-am luat în mașină, fără cuvinte; părea să fie un 
mecanic de la vreo staţiune de tractoare. A mers numai câţiva 
kilometri, în timp ce norul cât munţii plesnise și începuse să se 
reverse asupra pământului. Când mecanicul s-a dat jos mi s-a 
părut că plonjează într-o apă ridicată la verticală. Îndată l-au 
luat valurile, dar cred că știa să înoate. 

Rămas singur m-am concentrat asupra poziției mele în lume 
și am înţeles că începusem, într-o realitate indubitabilă, marșul 
lung la nord de mine însumi, și că o parte din fiinţa mea, ruptă 
în două, rămânea în urmă, de unde avea să mă cheme întruna. 

x 

A fost o zi lungă, acoperită de ploaie, pe o șosea dreaptă, 
plină de mâzgă. N-am să mă plâng de starea asfaltului, toate 
șoselele pe care le-am umblat mi s-au părut bune, de obicei 
largi, dar fără benzi marcate, a căror lipsă, când te-ai obișnuit cu 
ele, îţi dă oarecare nesiguranţă, teama că nu mergi pe unde 


trebuie și nu ţii linia dreaptă. După ce-am luat prima oară 
benzină, douăzeci de litri, peste alţi vreo douăzeci cât mai erau 
în rezervor, n-am simţit nici o schimbare în mersul motorului. 
Când am umplut rezervorul a doua oară și nu mai putea să fi 
rămas decât urme din benzina cu care venisem, a început să 
ţăcăne avansul, cum se spune cu o vorbă improprie. La celelalte 
neliniști s-a adăugat încă una. Am mers înainte, cu capul între 
umeri, socotind că sunt dator să ajung la Moscova, și abia pe 
urmă să mă gândesc mai departe. Mi-am spus că oricâte griji aș 
avea, trebuie să le las de-o parte și să mă îngrijesc numai de 
mine și de mașină, ca să nu ne trădăm unul pe altul. N-am văzut 
peisajul, ascuns sub perdeaua groasă de ploaie, dar l-am simţit 
ca o câmpie continuă, tangentată de privire până la un orizont 
din închipuire, orizontul real, limita vederii pe vremea aceea 
urâtă fiind la câteva sute de metri în afara șoselei. Și iarăși mi- 
am spus că va trebui să revin aici cu o pregătire mai bună, fără 
atâta grabă și într-o zi mai frumoasă. 

In grija pentru mașină m-am străduit să frânez cât mai puţin 
cu putinţă, ca să nu pierd lichidul din pompa centrală, și să 
accelerez cu cea mai mare blândeţe, ca să nu mai aud ţăcănitul 
motorului, ceea ce este pentru el o suferință primejdioasă, 
răsfrântă în sufletul meu cu o suferință nu mai atenuată. 

In grija pentru propria-mi fiinţă, știind cât de lung era drumul, 
am ieșit din când în când în afara șoselei, în parcaje cât 
terenurile de fotbal, aflate de obicei la oarecare distanţă, ceea 
ce este un bine, fiindcă șuierul cauciucurilor și huruitul 
motoarelor lăsate de o parte se aud îmblânzite și nu-ţi mai 
perforează timpanele. 

Bagajele, așezate în spatele meu, gândeam că mai chibzuit 
decât altădată, nu-mi îngăduiau să înclin decât foarte puţin 
spătarul scaunului, de-aceea nu puteam să ajung la o poziţie de 
odihnă. Inchideam ochii și aţipeam puţin, acel somn miraculos 
de câteva clipe învăţat în zile lungi de călătorie, după care te 
simţi odihnit ca în prima oră a dimineţii. Însă mă trezeam cu 
gâtul înţepenit, sau cu capul căzut într-o parte. Atunci mă 
mulţumeam să stau cu ochii închiși, câteva minute, ronţăind 
stixuri; am avut destule, mi-au ajuns până în faţa Parisului. În 
acoperișul de tablă bătea ploaia, ca un răpăit slab dar 
neîntrerupt de mitralieră; nu-mi făcea bine, mă simţeam ca pe 


un câmp de bătălie, expus ploii de gloanţe venită din toate 
părţile. Uneori mă cuprindea descurajarea, socoteam că n-o să 
ajung niciodată, îmi venea să mă întorc, recunoscându-mi 
slăbiciunea și lașitatea. Sigur că nu m-aș fi întors, e destul însă 
că un asemenea gând îmi trecea prin minte, ca să am pentru ce 
să mă rușinez și să simt umilință. Era mai bine când reveneam 
în șosea și îmi reluam drumul; mă îmbărbătau zgomotul sănătos 
și credincios al motorului, mișcarea înainte, sentimentul că 
spaţiul din faţă se micșora încontinuu, mărindu-l pe cel din 
urmă, sentimentul că eram sănătoși și puternici, și eu și mașina. 
Dădeam drumul la puţină căldură și ascultam în gând muzică, 
așa cum se întâmpla să-mi vină în minte, dar era ca și când aș fi 
cântat cu glas tare. Mă simţeam mulţumit de mine, aveam și 
câte un moment de mândrie, că nu mă lăsasem doborât la 
popasul din urmă și mergeam înainte, înfruntând o natură ostilă. 

Nu pot să uit totuși că nici în momentele cele mai bune nu 
eram scutit de dificultatea șoselei, plină de zloată și mâzgă. 
Erau multe camioane, n-am să spun că se ţineau lanţ, nici că 
închideau drumul; șoferii mi s-au părut cuminţi și cumsecade, 
nu-mi amintesc să mă fi șicanat vreunul, astfel că nu mă voi 
plânge. Dar zloata ridicată în aer de cauciucurile uriașe ale 
camioanelor, făcând un vârtej murdar deasupra șoselei, îmi 
împroșca parbrizul încă de departe, cu stropi tot mai denși, până 
ce, în momentul când începeam depășirea, ajungea să-mi pună 
în față o pânză groasă de mâăzgă. Cele mai multe erau vehicule 
grele, care mergeau cu viteză moderată și nu puteam rămâne în 
urma lor fără să-mi ies din fire; iar dacă aș fi rămas, să zicem, 
nu eram scutit ca în scurt timp sticla parbrizului să nu devină 
opacă. Mai tot timpul pompam apă peste ea, să ajut 
ștergătoarele, mă durea piciorul de atâtea apăsări, care trebuie 
să fie scurte și viguroase și regretam că nu aveam o pompă 
automată, pe care până acum o socotisem un „gadget”, încă un 
obiect cu care  vânzătorii de automobile storc banii 
cumpărătorilor. 

Apa pentru spălatul parbrizului se află aproape de motor, într- 
un rezervor de un litru. Într-un an cred că îl umplusem o singură 
dată și folosisem atât de puţin din conţinutul lui, încât la această 
plecare abia se golise pe jumătate. Nici prin minte nu-mi trecuse 


să-l completez, socotind că-mi va ajunge multă vreme, dacă nu 
chiar până la întoarcere. 

L-am umplut de cinci ori pe zi și l-am binecuvântat din nou pe 
prietenul meu Neculai, care în unele rânduri mi-a ajutat să-mi 
fac bagajul, dându-mi sfaturi folositoare. Acum nu mai putuse să 
mă asiste, zăcea în pat de o bucată de vreme și gândul că de 
atâtea ori făcusem împreună drumuri frumoase, m-a întristat în 
clipa plecării. Deși socoteam că era o prevedere inutilă, aveam 
în mașină bidonul de apă, de cinci litri, pe care mă silise să-l iau 
în altă călătorie. Însă, așa cum regretam lipsa unei pompe 
automate, regretam că în locul rezervorului de un litru, de sub 
capotă, nu aveam unul de o vadră, spre a nu fi nevoit să cobor 
de atâtea ori în zloată și în ploaie, ca să-l umplu. lar în acest 
timp, când puneam în raport litrul cu vadra, pe șosea curgeau 
tone de apă! 

În a doua parte a după-amiezei ploaia s-a domolit, dar cerul a 
rămas tot jos și negru. Şi, deodată, pe acest fond sumbru a 
izbucnit o strălucire, ca o rază de soare răsfrântă într-o 
fereastră. După o clipă, cât mi s-a întunecat privirea, am 
descoperit o cupolă de biserică, poleită cu aur, că nu-mi venea 
să cred și părea o comoară cerească. Curând am văzut și alte 
cupole, la fel de bogate și am fost sigur că ajunsesem în Kiev, 
mai ales că între timp șoseaua se aglomerase. Abia mersesem o 
sută de metri și încă mai simţeam în spate sclipirea cupolelor, 
când coloana de mașini s-a oprit, poate la un semafor roșu sau 
într-o înghesuială. În spatele meu era un Moskvici cu o familie, 
unul din puţinele autoturisme pe care le văzusem în ziua aceea; 
cred că oamenii veneau din vacanţă, fiindcă aveau mașina 
încărcată cu toate bagajele care se iau în asemenea ocazii. Am 
coborât repede, m-am dus la omul de la volan și după ce i-am 
spus bună ziua și vă rog, i-am arătat o hârtiuţă cu adresa Uniunii 
Scriitorilor din Kiev. Altceva n-am putut să-i spun, și nici n-a mai 
fost nevoie, numai că, după cum m-a făcut omul să înţeleg, 
până la Kiev mai aveam de mers mulţi kilometri. Totuși s-a 
hotărât să mă piloteze încă din vreme; când coloana s-a urnit, a 
trecut în fața mea și mi-a făcut semn să-l urmez, ceea ce am 
înţeles fără să mai fie nevoie de frumoasele cuvinte: „Vino după 
mine!” Pornind, am mai simţit o dată sclipirea cupolelor. 


Acestea rămăseseră de mult în urmă, când în faţă au apărut 
altele, deasupra Kievului. Desigur că nu putea să fie decât o 
impresie exacerbată, dar mie mi se părea că tot orașul era 
acoperit numai cu cupole aurite. Ploaia contenise. 

Deși ghidul meu nu știa nici el unde era strada căutată, nu m- 
a abandonat până ce nu a găsit-o. A oprit de câteva ori să 
întrebe, ultima oară pe o stradă pavată cu piatră cubică și atât 
de povârnită că la pornire roţile au patinat mult, scoțând fum de 
sub cauciucuri; l-am simţit intrând în mașină, unde mirosul lui 
persista și a doua zi dimineața. 

De pe înălţimea unde mă aflam când ajunsesem la destinaţie, 
probabil se vedea panorama orașului, dar n-aveam liniște să 
privesc, și nici nu s-a găsit cine să mi-o arate. 

Deși târziu după amiază, la Uniunea Scriitorilor birourile pe 
unde am trecut erau pline de oameni în activitate, și nu lipsea 
nici președintele. N-am avut cum să ne înțelegem, decât că ne- 
am strâns mâna, după ce am spus bună seara și vă rog, și i-am 
întins hârtia unde se arătau în rusește rosturile și ţelurile mele. 
De altfel, de data aceasta erau informaţi cu exactitate despre 
sosirea mea, așa că aveam camera reţinută. Până să vină 
cineva care să mă conducă, am fost poftit să mă așez într-un 
fotoliu. În spatele meu era o fereastră panoramică, și cred că de 
acolo s-ar fi văzut orașul în toată desfășurarea lui grandioasă, 
dacă aș fi stat cu faţa. Mi-a părut rău, dar nu puteam să întorc 
spatele gazdelor. 

A venit și cine trebuia să mă conducă, o fată, care îmi 
închipuiam că era și interpretă. Am spus președintelui 
mulțumesc și bună seara, și ieșind cu fata am constatat că nu 
cunoștea nici o limbă străină. Ce-i drept, ca să-mi arate drumul 
până la hotel nici nu era nevoie de cuvinte. Am ajuns fără 
încurcătură, după ce am coborât înălțimile și am mers pe o 
arteră largă, apoi am cotit la dreapta, pe una nu mai îngustă. Pe 
când coboram, se vedea orașul, cum bănuisem, numai că, 
preocupat de mașină, ar fi fost imposibil să-l privesc așa ca să-l 
țin minte. 

Nu-mi plac oamenii care vorbesc mult, socotesc că folosim 
prea multe cuvinte în relaţiile de toată ziua, acum însă aș fi vrut 
ca fata să-mi spună măcar unul. Am spus eu, la despărţire, 
mulțumesc și bună seara. 


Nici la hotel nu vorbea cineva o limbă străină, totuși m-am 
descurcat și mi s-a dat camera, după ce am fost sfătuit să nu las 
mașina în stradă, ci s-o duc într-un parcaj cu pază, la capătul 
acelei artere mari pe unde venisem și care se numea bulevardul 
Taraș Șevcenko. Am socotit să merg mai întâi cu piciorul, în 
recunoaștere, așa cum fac de obicei în orașe necunoscute. Nu 
doar ca să mă orientez; mersul pe jos continuă să fie pentru 
mine o voluptate. Și-apoi, din mașină, nu vezi ca lumea nici 
strada, nici oamenii. Nu poţi cunoaște un oraș și nu-i poţi învăţa 
drumurile, decât parcurgându-l cu piciorul, și cu un plan în 
mână. 

Planul nu mi-ar fi folosit la nimic de astă dată, fiindcă aveam 
de mers drept înainte, pe o arteră dreaptă, până într-o piaţă 
rotundă, așa că nu m-aș fi rătăcit nici pe întuneric. 

Era încă lumină, deși trecuse de ora șase, când credeam că se 
înserează. Norii s-au subțiat pe când străbăteam bulevardul, și 
din când în când s-a văzut soarele, aburit și cu marginile 
estompate. M-am mirat să-l văd la o înălțime atât de mare, mai 
mult decât două lungimi de suliță, de unde îi trebuia timp până 
să apună. M-am dumerit că dacă traversasem câteva meridiane 
spre soare-răsare, ceea ce face să se scurteze ziua, în schimb 
trecusem peste mult mai multe paralele în drumul spre 
miazănoapte, ceea ce o lungește. Incă de departe se vesteau 
nopţile albe. 

Cum am ieșit de la hotel, n-am mers mai mult de câteva sute 
de metri, și am văzut pe dreapta o biserică mare, solemnă, 
bogată, și bineînţeles cu toate cupolele aurite. Era vremea 
vecerniei, dinăuntru se auzeau cântări armonioase și am intrat 
să văd ce oameni veneau la slujbă. Am văzut de toate felurile, 
chiar și tineri, care ascultau în liniște și bunăcuviinţă, dar nu 
puteam să-mi dau seama câtă smerenie aveau în suflet. Mi-au 
luat ochii odăjdiile preoţilor, de argint la fel de strălucitor ca 
aurul de pe cupole, și atât de albe că păreau rochii de mireasă. 
Unul mi-a atras atenţia și pe urmă nici nu i-am mai văzut pe 
ceilalţi; era un om în floarea vârstei, cu o corpolenţă 
maiestuoasă, cu o barbă mică, neagră, desenată ferm fără să fie 
aspră, cu fruntea înaltă, boltită, nobilă, cu o față mare, de o 
frumuseţe demnă, menită s-o ţii minte, senină și impozantă; iar 
glasul lui, cu un timbru puternic, între tenor și bariton, care 


făcea să vibreze aerul sub cupola nu mai puţin aurită înăuntru 
decât afară, m-a făcut câteva clipe să mă cred la operă. Cred că 
slujitorul vecerniei făcea și puţin teatru, e greu să nu cazi în 
ispită cu atâta asistenţă cucernică. Se știa chipeș, își cunoștea 
glasul, cunoștea și preţul odăjdiilor, și al aurului de pe cupolă; 
de ce să se ascundă sub o haină smerită? Aș fi stat până la 
sfârșitul actului, dacă n-aș fi avut grija mașinii. Când am ieșit am 
mai rămas un timp pe scările de piatră, privind oamenii care 
continuau să vină. Printre ei, femei bătrâne, cu fruntea în 
basmale albe, cu șaluri pe umeri, băteau mătănii în drumul de la 
poartă până la biserică, îngenunchiau pe piatra pavajului și se 
închinau pravoslavnic. 

De-acolo înainte am dat drumul la pas, așa că n-am mai văzut 
mare lucru; întârziasem pe nebăgate de seamă, aveam de mers 
mult, iar ziua, oricât de lungă, se apropia de termen. Cred că am 
făcut mai mult de trei kilometri la ducere și trei la întoarcere, 
ceea ce n-ar fi fost decât o promenadă plăcută, să nu se fi 
apropiat seara. După aceea am luat mașina, am dus-o pe unde 
trecusem cu piciorul, am băgat-o în parcajul păzit de un om și 
de doi câini, care inspirau toată încrederea. De partea cealaltă a 
pieţei era un hotel modern, o prizmă înaltă cu fațadele drepte, 
cu multă sticlă. Semăna cu hotelul Kiev de la Bratislava, al cărui 
nume, de altfel, confirma intenţia înrudirii. La primul etaj era un 
restaurant cam de lux, unde am intrat puţin stânjenit cu 
îmbrăcămintea mea pusă la încercare de ploaie, de zloată și de 
drumul lung în mașină. O directoare severă, cu taior negru, cu 
bluza albă și cu o zgardă de catifea neagră în jurul gâtului m-a 
întâmpinat în capul scărilor și înainte de a-i spune bună seara, și 
vă rog, vreau de mâncare, mi-a barat drumul, vestindu-mă, 
ceea ce am înţeles fără ca vorbele să fie prevăzute în sumarul 
vocabular de călătorie, că nu este nici o masă liberă. Poate să fi 
fost adevărat, însă după privirea cu care m-a cercetat din cap 
până-n picioare, mi s-a părut că îi păream inacceptabil. Nu m- 
am supărat, cred că avea dreptate, la atâtea decenii după 
revoluţie. Dar nici eu nu puteam să-mi pun haine negre. M-am 
întors pe jos la hotelul meu străbătând a treia oară lungul 
bulevard Taraș Șevcenko, traversându-l din când în când, ca să-l 
descopăr pe amândouă părțile. Atâta am văzut din Kiev, şi-mi 


pare rău că n-a fost nici timp, nici cine să-mi arate mai multe. 
Căzuse și întunericul. 

Nici la restaurantul hotelului n-am găsit locuri libere. Exista un 
restaurant și peste drum, la un subsol unde se vedeau ferestrele 
luminate, însă așa cum am constatat, aruncând o privire din 
stradă, toate mesele erau ocupate. M-am hotărât să cobor și să 
aștept, trecând peste toată neplăcerea, altfel mă temeam că n- 
am să rezist încă o zi nehrănit și în continuă mișcare. Niște 
femei grăbite aduceau la mese fel de fel de bucate, mai multe și 
mai îmbietoare decât îmi închipuisem. M-am lipit de un perete și 
am așteptat, cu ochii la lume, să văd cine-i gata să plece. 
Adulmecam mirosurile de la bucătărie, mă uitam la bufetul 
frigorific unde se vedeau salate cu maioneză, ciuperci și felurite 
mizilicuri, îmi lăsa gura apă, aș fi vrut să mă înfrupt din toate, 
chiar din cele care nu mi-au plăcut niciodată. Oamenii stăteau 
tihniţi cu vinul sau cu votca în faţă, niciunul n-avea de gând să 
se ridice, era dreptul lor după o zi de muncă. Femeile continuau 
să se vânture prin fața mea cu farfurii în mână, grăbite și 
nădușite; îmi sugeam burta și mă lipeam mai strâns de perete, 
altfel m-ar fi lovit cu umărul sau m-ar fi călcat pe picioare. 
Zadarnic așteptam să se uite una la mine, să întoarcă ochii 
măcar o clipă, ca să-i spun repede, vă rog, bună seara, aș vrea 
de mâncare. Pierzându-mi orice speranţă că va fi una mai 
milostivă și se va urni cineva de la masă, am ieșit și m-am dus la 
marele magazin Gastronom de alături. Nu credeam că lao oră 
atât de târzie voi mai găsi ceva care să-mi placă, mi-am spus 
însă că trebuie să mă mulţumesc cu orice și să nu fac nazuri. 
Însă când am văzut salamurile și cârnaţii mi s-a strâns stomacul, 
și-am luat o sticlă de vin roșu. Am mâncat iarăși în cameră, 
numai că am început cu checul, ca să fie o variaţie. Pe urmă am 
ronţăit stixuri, condimentându-le cu salamul de Sibiu, care s-a 
mai scurtat cu câţiva centimetri. Nu poţi să mănânci mult din 
asemenea alimente, făcute nu ca să te saturi; înghiţitura se 
oprește în gât și trebuie să vină altceva ca s-o împingă din 
spate; am încercat să mă întorc la chec, dar mi-a rămas și el în 
gât, unde a stat până la cafeaua de dimineaţă, pe care, ca 
totdeauna în călătorie, mi-o fac singur în cameră. 

M-am trezit de câteva ori peste noapte și mi s-a făcut frică în 
întregul înţeles al cuvântului, că n-am să rezist până la urmă. 


Peste ziuă fusesem în picioare de la patru dimineaţa, și după 
drumul greu mă mișcasem, într-un fel sau în altul, până la zece 
seara, când m-am culcat nehrănit, cu foamea doar amăgită. 
După atâta zbucium și încordare, mă mir că nu-mi pocnește o 
arteră. De câte ori m-am trezit noaptea mi-am ascultat inima. 

Am plecat din Kiev pe o dimineaţă însorită, atât de nesperată 
că mi se părea făcută cu închipuirea. Lumina și căldura ei mi s-a 
răsfrânt repede în suflet, redându-mi pasiunea pentru călătorie. 
E minunat, e o măreție să mergi înainte, fără să raportezi 
dimensiunea ta la dimensiunea pământului, atât de 
disproporționată. Nu trebuie să atribui pământului altă întindere, 
decât etapa unei zile. Ziua următoare el va mai crește cu 
lungimea încă unei etape. Acesta este pământul care ne 
aparține, cel pe care îl construim singuri, pentru nevoile noastre 
și cu puterea noastră. 

Deși credeam că pornisem în direcţia bună, am oprit și am 
întrebat pe o fată, ca să mă asigur: „Care-i drumul spre 
Moscova?” 

Dintre toate cuvintele învăţate, „daroga” suna cel mai bine. 
Poate că suna mai frumos decât toate cuvintele care înseamnă 
drum, în limbile cunoscute, dacă nu cumva și-n orice altă limbă 
de pe fața pământului, încă neauzită. Cuvântul îmi place, mă 
încântă și prin sonoritate, și prin cuprindere. Fata însă nu m-a 
înţeles și a ridicat din umeri. Ce naiba, daroga are o pronunție 
atât de timbrată și de limpede! Atunci am renunţat la cuvântul 
care suna minunat de frumos în faptul zilei și am spus numai 
Moscova. Fata mi-a arătat cu mâna înainte. Poate daroga 
trebuia spus în altă tonalitate. 

Am mers spre nord vreo nouăzeci de kilometri, când o 
ramificaţie bruscă, aproape în unghi drept, m-a întors cu faţa la 
soare, de unde până atunci îl avusesem în dreapta. Până acolo 
însă, în prima parte a drumului am avut o senzaţie de istovire; 
deși abia pornisem și ziua se vestea foarte frumoasă, am simţit 
că mă clatin și prima oară în viață m-am temut că îmi pierd 
cunoștința. Mi-am revenit după câteva clipe de panică și am 
mers mai departe, dar încă un timp am rămas cu frica, până ce 
am început s-o uit, captivat încă o dată de mișcarea înainte. Pe 
la ora zece uitasem cu totul și mă simţeam sănătos, mergeam 
bine dispus, fără să mă supăr că soarele îmi venea în față. Sunt 


bucuros că nu l-am cârtit, ca în alte rânduri, și bine am făcut, 
altfel aș fi crezut că primeam pedeapsă, căci curând cerul s-a 
înnorat de nu-l mai puteam recunoaște. Ploaia care a început 
repede însă am recunoscut-o, nu se schimbase, era ca ieri, 
cenușie și rece, și la fel am recunoscut șoseaua, acoperită cu 
mâzgă în câteva clipe. Şi iar am deschis puţin caloriferul și am 
cântat în gând cu o voioșie neprefăcută, fiindcă iar mă simţeam 
puternic și iar îmi spuneam că fiecare kilometru mă apropie de 
ţintă. Îmi era însă foame și țăcănea avansul, făcându-mă să mă 
încrunt la răstimpuri, până ce m-am oprit la un bufet de pe 
marginea drumului, să caut ceva de mâncare și să văd ce-i cu 
motorul. Bufetul era plin de șoferi înmuiaţi de ploaie; m-am 
întors de la ușă, mirosea prea tare a votcă, și nici nu aveam loc 
înăuntru. M-am uitat chiorâș la capota motorului, era ziua când 
zăvorul ei se bloca și mi-era teamă să nu-i rup cablul. Am 
renunţat să mai umblu sub ea, să reduc puţin avansul; 
pierdusem obișnuinţa, și parcă nu mai aveam nici o încredere în 
ceea ce știusem odată, când îmi reparam și îmi reglam singur 
mașina. Mai departe am condus accelerând ușurel, ceea ce nu 
mi se potrivește. La urcușuri, nu aveam încotro, trebuia să apăs 
pe pedală și atunci auzeam ţăcănitul. Eram bolnavi amândoi, și 
eu și mașina. 

Îmi luasem gândul că până seara aș fi putut ajunge la 
Moscova, și chiar dacă aș fi ajuns, cum să mă descurc pe 
întuneric, și cine să mă ia în grijă, când n-ar mai fi fost nimeni la 
Uniunea Scriitorilor? Trebuia să mă opresc într-un loc pentru 
noapte, nu știam unde. Mergeam înainte, nu se putea altfel, dar 
în fiecare minut și cu fiecare kilometru simţeam tot mai multă 
neliniște. Mi se părea că de data aceasta eram încolţit rău de 
soartă, că nu mai aveam nici o ieșire. Atunci, prin ploaia care 
cădea întruna, am văzut venind din faţă o fată pe bicicletă. 
Mergea strâns pe marginea drumului, ferindu-se de camioanele 
care o făceau tot una de zloată. Dar pedala fără să ezite prin 
ploaia necontenită și nu știu unde putea să se ducă; în zeci de 
kilometri nu-mi aminteam să fi văzut o casă de oameni. Deși ne- 
am încrucișat în viteză, mi-a rămas pe retină. Era blondă, 
subţire și stătea frumos pe bicicletă, fiind ea însăși frumoasă. 
Avea un trening colant, albastru, cu pantalonii sumeși până 
deasupra genunchilor, lăsând să se vadă picioare sprintene, cu 


pielea aurie, dar într-un ton mai arămiu decât al cupolelor. După 
ce a trecut, șoseaua s-a făcut mai întunecoasă; amintirea ei a 
rămas ca o pată de lumină pe pânza cenușie a ploii. 

Tot atunci, pentru că nici bucuriile nu vin singure, cum nu vin 
necazurile, pe dreapta șoselei am văzut o placardă mare, 
albastră, care anunţa un motel la zece kilometri. Mi-a venit 
inima la loc, un motel pe șosea este altceva decât un hotel în 
mijlocul orașului; aveam multă speranţă să găsesc o cameră, 
chiar fără să fi fost reținută. Am început să număr kilometrii, în 
timp ce priveam afară cu ochii în patru; motelul putea să fie mai 
departe de șosea, ca staţiile de benzină și ca parcajele unde 
încercasem să aţipesc și astăzi, și neizbutind, stătusem cu ochii 
închiși, ronțăind stixuri, în răpăitul ploii pe tabla acoperișului. 

După vreo opt kilometri, inima a început să-mi bată mai tare, 
la kilometrul următor m-am uitat în față cu nedumerire și 
neliniște, nu se vedea nimic, pe tot câmpul, și-mi închipuiam că 
motelul nu putea să fie ascuns într-o subterană. La kilometrul al 
zecelea mi s-a răcit inima și cred că nu i-a lipsit mult să se 
oprească. Eram în dreptul orașului Oriol, pe care nu l-aș fi știut 
fără hartă, fiindcă șoseaua îl ocolea pe departe. Am mers înainte 
cu faţa tot mai lungă și mai crispată, căutând disperat un 
indicator și o ramificaţie. 

Uneori mi se întâmplă să mă îndoiesc de impresiile mele, 
dacă le-am înregistrat fără să le dau importanţă. Acum însă, un 
acoperiș pentru noapte era preocuparea mea, neîntreruptă și 
arzătoare, așa că n-ar fi fost posibil să citesc greșit ceea ce 
spunea indicatorul. După cei zece kilometri mai făcusem încă 
unu, descurajat și fără să știu ce-o să fie mai departe, când am 
ajuns la o răspântie importantă. Un miliţian care supraveghea 
circulaţia mi-a spus că motelul este înapoi, pe alt drum decât cel 
pe care venisem. Cu această îndrumare am găsit ușor ţinta, dar 
nu pot înțelege care a fost enigma indicatorului; de altfel l-aș fi 
uitat repede, ca pe un detaliu penibil, dacă n-aș fi întâlnit tocmai 
acolo acea fată blondă, pe bicicletă. 


4 


Ajuns la motel, în marginea Oriolului, care nu se vedea 
deocamdată, am căpătat o cameră, fără dificultate; deși micuță, 


era suficientă pentru o noapte și nu-i lipsea baia, binecuvântată. 
Fereastra dădea spre un crânguleţ cu arbori de toate felurile, 
unii în alţii, într-o alianţă puternică. Pretutindeni în lume sunt 
alianţe. Oriunde aș fi întors capul, oriunde m-aș fi dus cu gândul 
aș fi găsit, într-un fel sau în altul, o alianță, pentru apărare, 
pentru ofensivă. Numai eu nu găseam cu cine să mă aliez, 
măcar ca să ajung până la Moscova. 

Deocamdată pentru seara aceea nu mai aveam decât grija 
mâncării; gândul la salamul de Sibiu și la chec făcea să mi se 
încleșteze beregata. Mașina o dusesem alături, în parcajul păzit, 
unde firește era și un câine. Desţepenisem și zăvorul de la 
capota motorului, completasem și lichidul de frână care nu 
scăzuse decât doi milimetri. Începeam să mă simt bine, dacă nu 
mă gândeam la ziua de mâine. Până să mă spăl pe mâini și să- 
mi scot din valiză lucrurile de noapte, se făcuse ora cinci și 
jumătate. Am coborât plin de îngrijorare și am împins timid ușa 
restaurantului. Nu era închisă, toate mesele erau goale, frumos 
pregătite, cu farfurii, cu șervete, cu pahare, cu tot ce se cuvine, 
curate și lustruite de nu-mi venea a crede. Mi se părea că ușa 
rămăsese descuiată din greșeală și că va veni cineva să mă dea 
afară. Cu cine să mă aliez ca să atacăm împreună bucătăria? M- 
am așezat neîncrezător într-un colț al sălii, cu spatele în unghiul 
pereţilor, apărat din două direcţii, îndată, dintr-o umbră unde nu 
văzusem pe nimeni, s-a desprins o fată, în rochie neagră, cu 
șorțuleț alb în faţă, curăţică, dichisită și plină de bunăvoință. Mi- 
a spus bună-seara, i-am răspuns asemeni și am cerut de 
mâncare, dar fără prea mare speranţă, așteptând să mă refuze, 
ca nefiind încă ora de masă. Când colo, într-un minut, spre 
marea mea mângâiere, aveam în faţă o farfurie cu supă, după 
care tânjeam de trei zile. Nu mă interesa cât putea să fie de 
bună, aburea și adulmecând-o, cum era fierbinte, îmi simțeam 
ochii umezi de emoție și inima înmuiată de mulţumire. O supă 
rămâne o supă, în orice parte a lumii, o fiertură, restul alcătuirii 
ei nu mai interesează când ești în restriște. Era o supă cu 
perișoare, și s-ar fi chemat ciorbă, să nu fi fost dulce. Deasupra 
avea presărată ceapă mărunţită, în loc de altă verdeață. Cred că 
a fost bună, dar mai ales m-a bucurat s-o simt atât de fierbinte. 
Îmi mulțumea chiar și sufletul, nu doar viscerele flămânzite. 


Până să vină altă mâncare, m-am uitat la o frescă viu 
colorată, care acoperea tot peretele din faţă, de vreo zece metri 
lungime. Reprezenta, într-o tratare modernă, oameni în costume 
de epocă, de acum un secol. Toate fizionomiile mi s-au părut 
bine marcate, înfățișau nu simple portrete ci oameni în acţiune, 
arătându-și sentimentele și intenţiile. Când am aflat că erau 
personaje din cărţile lui Turgheniev nu m-a mai mirat nimic, 
decât dimensiunile uimitor de generoase ale picturii, un lux 
inexplicabil pentru restaurantul unui motel unde trag oameni 
obosiţi de drum, grăbiţi și preocupaţi de următoarea etapă, nu 
de literatură și de pictură. Nu mă laud că am recunoscut 
personajele, în schimb am simţit atmosfera, ceea ce mi-a 
prilejuit o clipă frumoasă, la sfârșitul unei zile urâte. Dar pe 
urmă, cum știu că în zilele noastre este din ce în ce mai puţin 
timp și mai puţin entuziasm pentru asemenea gesturi, am fost 
mâhnit să înţeleg că scriitorilor de astăzi nu le va mai face 
nimeni fresce cât pereţii restaurantelor, nici măcar în orașele lor 
de naștere, nimeni nu le va mai ridica monumente în pieţe, nici 
statui în parcuri, și poate nici busturi în grădinile publice. Lăsând 
la o parte amărăciunea, mi-am râs în barbă, gândindu-mă cât se 
păcălesc cei care nesocotesc forța artei și o demonetizează, 
uitând că așa cum a supravieţuit ea secolelor sau mileniilor din 
urmă, va supravieţui și celor viitoare, mai mult decât își poate 
păstra structura materială un monument sau o statuie. 

Să mai spun că după supă a venit și o friptură? Nici nu mai 
știu dacă era bună. Când am cerut și de băut, căci doar 
învățasem cum se spune, fata mi-a adus o carafă cu limonada, 
cu bucăţi de gheaţă, de care n-aș fi avut nevoie într-o seară cam 
friguroasă. Dar am băut-o fără să protestez, și am văzut că 
poate înlocui vinul mai ușor decât își închipuie înrăiţii. Până să 
termin masa n-a mai venit nimeni; în tăcerea de mănăstire, 
fresca avea o emanaţie biblică, deși personajele erau laice. 

Am mers să văd orașul, aflat atât de departe, încât a trebuit 
să iau troleibuzul, ceea ce socotesc a fi o abdicare, oricât m-ar 
scuza lipsa timpului. leșind de la motel am simţit miros puternic 
de petrol, ca în preajma rafinăriilor. Dincolo de un pâlc de arbori, 
am descoperit o staţie de benzină, unde zeci de camioane 
stăteau la rând să se alimenteze. Şoferii așteptau cu răbdare, 
fără să se enerveze și să sune din claxoane, proverbiala răbdare 


rusească. Îi știam din alte staţii de benzină, începeam să-i 
cunosc și în drumul spre oraș am reflectat la viaţa lor, în care 
deplasarea și șoseaua ocupă mult mai mult loc decât casa. La 
întoarcere m-am oprit din nou, am trecut de la un camion la 
altul, privind pe îndelete oamenii și mașinile, în timp ce benzina 
curgea pe furtunuri. Simţeam că scenele acestea, la care 
asistam zilnic, îmi vor lăsa o impresie puternică; trebuia să mai 
aștept, să ajung la o sinteză și apoi, poate, la o naraţiune. 

În staţia troleibuzului un tânăr mi-a vândut două bilete, ca să 
am și unul pentru întoarcere. Cât o fi de mare orașul, nu știu; 
am coborât în centru și m-am plimbat puţin pe o stradă, 
probabil cea principală. Am băut cvas, dintr-o cisternă metalică, 
pusă pe roate, mare de vreo cinci sute de litri, cu marafeturi 
mecanice, robinete, sticle de nivel, manometru, poate și supapă 
de siguranță. Cvasul nu era însă ce știusem, o băutură 
fermentată pe cale naturală și puţin alcoolică, sau dând această 
impresie, ci un sifon colorat și dulce. 

Am văzut prima femeie la volan și am privit-o cu insistenţă. 
Staţiona în fața unei prăvălii, mașina era un Moskvici, iar ea o 
femeie grasă. N-am putut să-i văd faţa, ci numai picioarele 
groase, ieșind de sub rochie. Dar era la volan, băga cheia în 
contact și se pregătea să plece. 

În jurul orașului s-a dus o vestită bătălie de tancuri. Am 
traversat strada să privesc de aproape monumentul tanchiștilor. 
Mai potrivit și mai temeinic nu s-ar fi putut face, era un tanc 
adevărat, care desigur luase parte la luptă. Cu șenilele lui grele, 
cu blindajul de oţel fără moarte, mi s-a părut că are să dureze 
mai mult decât casele. Din păcate soclul, nu de piatră, ci din 
materiale mai slabe, nu putea să reziste până la urmă. 

Pe negândite am ajuns la Orlik, râul care traversează orașul. 
Amurgul se prelungea, de câteva ceasuri se păstra aceeași 
lumină de seară, de parcă timpul nu mai mergea înainte. 
Priveliștea care se dezvăluia de pe pod, la deal și la vale, m-a 
făcut să mă opresc cu o bucurie mirată. După mersul pe ploaie, 
în lungul unei câmpii monotone, care dacă era verde mie mi se 
părea neagră, mă pomeneam deodată într-un decor de poveste, 
cu sălcii despletite deasupra apei, într-o mișcare lascivă și 
voluptoasă, cu colţuri umbrite, pline de taină, cu un văl de 
mister ţesut între țărmuri. Râul, sub umbrele adânci ale înserării 


curgea lin la vale, de-a lungul unei lumi plină de poezie, în 
vreme ce el rămânea epic, ca o povestire. Am înţeles ce 
datorează Turgheniev acestei ape și peisajului, care i-au oferit 
probabil primul prilej de contemplaţie. Sufletul lui este marcat 
de Orlik, cu un delicat amestec de suspine și de visare, după 
cum impetuoasa și carnala natură de la lasnaia Poliana, unde 
am fost după câteva zile, îl marchează pe Tolstoi. 

Un tânăr neatent, venit din alt peisaj, m-a înghiontit pe scara 
troleibuzului. Pe drum, un om de lângă mine mi-a oferit, fără să-i 
fi spus o vorbă, o ramură de liliac, dintr-un buchet la care mă 
uitam cu emoție, fiindcă eram destrămat și tânjeam după o 
floare. Și omul și liliacul veneau din peisajul lui Turgheniev. 

Am vrut să mai văd o dată fresca, dar restaurantul, gol când 
plecasem, era acum plin de oameni, și fumul de tutun acoperea 
peretele. 

In apropierea motelului și a staţiei de benzină am descoperit 
un microraion, destul de departe de orașul tutore. Pe un micro- 
bulevard, un șir de sculpturi urmăreau să înfrumuseţeze 
cartierul, cosmonauţi, oameni-broască în costume de scafandru. 
La capătul șirului, un om de bronz, un muncitor, cu o șpangă în 
mână, răpunea un fel de hidră, și o călca în picioare. Privit mai 
de aproape, mi s-a părut că nu-i bronz, ci numai metaloplastie, 
foi de aramă subţire, modelate și apoi unite prin sudură. Un 
ofițer de miliție, care se tot uita la mine cum inspectam statuia, 
mi-a adresat cuvântul; am înţeles că mă întreba dacă îmi place 
sculptura, de care el, în mod evident, era foarte mândru. Toţi 
suntem mândri de orașele noastre! Cât mă mai mândream în 
copilărie, la Ploiești, cu statuia Vânătorilor, de pe Bulevardul 
Independenţei! 

Ramura de liliac am dat-o cameristei de la motel, prelungind 
cu acest gest atmosfera adusă de pe Orlik. Și eu, și omul din 
troleibuz am făcut câte o faptă frumoasă, în stilul lui Turgheniev, 
la care am rămas sensibil din tinereţe. 

x 

Seara, înainte de culcare, notasem în caietul de însemnări: 
„Principiu de respectat în călătorie: nu trece pe lângă un duș cu 
apă caldă fără să-l folosești, chiar dacă ai făcut baie un ceas mai 
devreme, fiindcă nu se știe când ai să găsești altul”. Eram prea 
obosit și am amânat dușul pe a doua zi dimineaţa, zicând că era 


al meu, cu certitudine și în toată siguranţa, căci doar nu putea 
să-mi ia nimeni camera de baie. 

Când m-am trezit, în zorii zilei, nu curgea apa. Camerista 
căreia îi dădusem liliacul, m-a făcut să înțeleg că este ceva 
stricat la instalaţie, și nu se va repara repede. Așa că am plecat 
la drum neîmbăiat, nebărbierit, fără să-mi fi putut face o cafea, 
ca să mă înzdrăvenească în această ultimă și grea parte a 
drumului, și așa am intrat în Moscova, nespălat și cu faţa 
țepoasă. 

Aveam ţepi și în suflet, chiar după ce ajunsesem, și mă 
chinuiam, tot mai tare pe măsură ce treceau orele. Ploaia bătea 
pavajul din curte, fără să ostenească, iar eu, într-un birou, 
așezat pe un scaun lângă fereastră, așteptam ca un tânăr, 
răspunzător de soarta mea, să-mi găsească o cameră, iar o 
tânără, răspunzătoare și ea de grijile mele, să-mi găsească o 
interpretă. 

Atunci l-am cunoscut pe Lev, care a apărut în timpul de 
așteptare. Era poet, vorbea românește și ar fi fost bucuros să-mi 
stea la dispoziţie, mai ales că făcea adesea acest oficiu, când se 
ivea nevoia. Acum însă suferea de o răgușeală și era inapt să-mi 
dea explicaţii. Dar mi-a ţinut tovărășie în așteptarea mea 
prelungită, și cu toate că trebuia să-și menajeze coardele 
vocale, prima condiţie ca să se vindece, a vorbit tot timpul, într- 
o limbă română pitorească și adesea hazoasă. 

În timp ce stăteam așa și făceam conversaţie, am auzit pe 
coridor glasul Tatianei și al doctorului, de nu mi-a venit a crede, 
până ce le-am văzut siluetele pe geamurile ușii, trecând repede; 
erau aferaţi nevoie mare și vorbeau volubil. N-aveau de ce să fie 
sfioși, mai întâi fiindcă știau foarte bine limba, apoi, doctorul 
traducea poezii în rusește, iar Tatiana preda cursuri de literatură 
română la Universitatea din Moscova. 

Îi văzusem la București puţin înaintea plecării, le cerusem 
sfaturi și cum aflasem că vor face și ei același drum ca mine, la 
aceeași dată și tot cu mașina, le-am propus să mă ia sub 
protecţie, să merg după ei, ceea ce m-ar fi scutit de multe griji, 
mai cu seamă de gânduri negre. Convenisem, și răsuflăm cu 
ușurare, când colo, în ajunul plecării m-au anunţat că sunt 
nevoiţi să întârzie câteva zile. M-am resemnat, și acum iată-i, 


sosiți încă din ajun, de parcă ar fi trecut în zbor pe deasupra 
mea, care mă chinuisem cu ploaia și cu măzga de pe șosele. 
Peste câteva zile, la sfârșitul săptămânii, aflând că a doua zi 
doctorul mergea la lasnaia Poliana, l-am rugat să mă ia cu el, 
ceea ce, fără să-l incomodeze în vreun fel, cum presupuneam, 
pe mine m-ar fi scutit de oboseala unui drum care nu-mi făcea 
nici o plăcere, fiindcă abia îl parcursesem în ziua când ajungeam 
la Moscova, și nu-mi lăsase o amintire prea luminoasă. Ne-am 
învoit încă o dată, dar seara, mi-a telefonat la hotel că și-a 
amânat sau și-a contramandat plecarea. M-am resemnat a doua 
oară, și m-am dus cu Irina, interpreta mea, care s-a străduit să 
mă consoleze. Noroc că era o zi cu soare, și drumul mi s-a părut 
mai frumos ca la venire. lar la lasnaia Poliana l-am întâlnit pe 
doctor, plimbându-se pe aleile domeniului, în tovărășia unei 
poete moscovite, pe care o cunoscusem de altfel, tăcută și 
visătoare, cu o fizionomie puţin cam rurală. De data asta am 
fost nevoit să cred că doctorul avea însușirea de a anula și 
timpul și distanţele, ca personajele năzdrăvane din basme. 
Convocată telefonic, lrina, cu un impermeabil alb și cu 
umbrela în mână, a apărut în biroul unde stăteam de vorbă cu 
Lev, așteptând să mi se găsească o cameră. Era o fată micuță, 
cu ochelari bulbucaţi, de mioapă, care îi dădeau o fizionomie 
dezarmată și speriată. Tocmai termina ultimul an al facultăţii de 
franceză, și chiar zilele acelea își dădea lucrarea de diplomă. 
După ce a aflat de ce fusese chemată, a venit la mine, mi-a 
întins mâna, bărbătește, și mi-a spus privindu-mă cu francheţe: 
„Mă numesc Irina!” Nu era deloc speriată, cum mi se păruse, iar 
dezarmarea, dacă o fi avut-o, știa să și-o ascundă, ca să se 
arate cum am văzut-o de atunci încolo, sigură pe ea și hotărâtă, 
doar cu ușoare îngândurări melancolice, potrivite cu vârsta. 
M-am simţit stânjenit s-o am la dispoziţie, să-mi asculte 
dorinţele și să mi le îndeplinească, s-o târăsc toată ziua după 
mine, prin Moscova. Trebuia să mă port cu o extremă delicateţe, 
ca să n-o pun într-o situaţie de subalternă, fără să am dreptul și 
fără să am priceperea, fiindcă n-am fost niciodată șef, și, mai 
ales, n-am dat porunci nici unei fete. l-am spus aceste gânduri, 
din ce în ce mai încurcat și temându-mă ca buna intenţie să nu 
se transforme într-o jignire, dat fiind că optica mea putea să fie 
diferită de a ei, și rămasă în urmă. Mi-a răspuns că nu face 


altceva decât o muncă pe care și-a ales-o și care îi place, și 
dorinţa ei este ca după ce își ia diploma să rămână interpretă. 
M-am înclinat, oricum nu puteam face altfel, dar o clipă cât am 
rămas singur cu Lev, l-am rugat să-și repare gâtul într-o 
săptămână și la Leningrad să meargă el în locul fetei; într- 
adevăr, mi se părea prea mult pentru ea, iar pentru mine 
inacceptabil. Mi-am dat seama pe urmă că abia acum o jigneam, 
sau măcar îi făceam o nedreptate. 

Lev a rămas până seara, m-a condus la hotel împreună cu 
fata, m-a așteptat împreună cu ea în cameră până ce m-am 
bărbierit și am făcut o baie fierbinte, a vorbit tot timpul, și 
printre vorbe a băut câte o înghiţitură mică de whisky. Cred că 
așa i-a trecut și gâtul, mai repede decât sperasem. l-am poftit 
pe amândoi la masă în restaurantul hotelului, și fiindcă lrina și-a 
scos impermeabilul, i-am spus că are o rochie frumoasă, cum 
spun în rare ocazii, mai degrabă când o rochie nu-mi place, 
socotind ca vorba să fie o consolare pentru cine o poartă, însă 
rochia fetei era într-adevăr frumoasă, și ea trebuia răsplătită că 
și-o pusese într-o zi cu ploaie atât de urâtă. 

x 

Inainte de a merge la hotel avusesem o convorbire cu șeful 
biroului care se îngrijește de oaspeţi. În primul rând a vrut să 
afle de la mine, prin intermediul lui Lev și al Irinei, ce doresc să 
fac la Moscova, și unde aș mai vrea să merg după aceea, în cele 
două săptămâni ale mele. Doresc, a precizat el, să fac o vizită 
profesională, sau una turistică? 

Intrebarea m-a lăsat cu gura căscată. Nu reflectasem ce-ar fi 
însemnat o vizită profesională, probabil convorbiri cu scriitorii, 
conferinţe, interviuri, și mai ce apoi? Vroiam altceva decât teorie 
literară, era prea târziu s-o adaug teoriei mele fundate pe o 
experienţă cât toată viaţa, pe reflecţii și meditații. Vroiam să 
văd lumea, orașele, străzile și oamenii. Noţiunea de turist nu se 
potrivește cu această intenţie, fiindcă nu merg în lume pentru 
simpla plăcere, și chiar ideea de a-mi îmbogăţi totdeodată și 
cunoștințele nu mi se pare suficientă. Scopul meu este să 
comunic unor oameni, cei care îmi citesc cartea, ce-am aflat 
despre alţi oameni, pe care nu oricine are ocazia să-i vadă, și nu 
oricine are răbdarea să-i înțeleagă. În o astfel de lumină, drumul 
meu poate fi numit explorare. lată cum: 


Eram la Leningrad, într-o zi mai pe urmă, și cum se 
întâmplase să nu fie de văzut nici un spectacol, ansamblurile 
cele mai bune din oraș fiind plecate în turnee, Lev m-a dus la 
circ, seara, iar eu l-am urmat cu plăcere. Ştiam la ce virtuozitate 
ajunge circul acolo, văzusem și la Bucureşti câteva 
reprezentații, poate nu cele mai bune, acum însă trupa mi s-a 
părut mai prejos decât celelalte, și am plecat la pauză, 
abandonându-l pe Lev și întorcându-mă la hotel singur, fără 
teamă că am să mă rătăcesc într-o topografie lineară, subliniată 
de linia metroului. În staţie, ca să fiu sigur că nu greșeam 
direcția, am întrebat de pe care parte a peronului se mergea 
spre hotelul Europa. Ştiam cum se spune hotel, iar Europa, cu o 
ușoară modificare de pronunție, nu era alt cuvânt decât în toate 
limbile civilizate. S-a nimerit să mă adresez unei perechi de 
tineri, soț și soţie, atât de tineri încât nu-mi venea să cred că 
erau părinţii copilului pe care îl duceau cu căruciorul. S-au urcat 
în același vagon cu mine, s-au așezat alături și m-au iscodit cu o 
curiozitate aprinsă și nesătulă, de parcă aș fi fost un om venit de 
pe altă planetă. Ea mai ales, care mi se adresa prin intermediul 
soţului, cunoscător al limbii franceze, voia să mă disece, să-mi 
vadă sufletul și creierul, și se bucura la fiecare cuvânt pe care 
soţul i-l traducea, cu o bucurie nu mai mică. Mi-a rămas în ochi 
imaginea lor candidă, radioasă și cordială, și-am avut o seară de 
bucurie, nu prin ceea ce ar fi fost măgulitor în interesul lor 
pentru mine, ci prin ce îmi dezvăluiau ei, fără să le pun nici o 
întrebare. Trecuse de mult staţia unde ar fi trebuit să mă 
părăsească, m-au dus până la capăt și după ce-au aflat de unde 
vin, unde mă duc, ce fac în viaţă, ce caut în ţara lor și în ţările 
celelalte, el a spus între întrebare și afirmaţie: 

— Sunteţi turist?! 

M-am scuturat, silindu-mă să-mi ascund indispoziţia. Dar 
tânăra femeie a observat probabil o schimbare pe faţa mea și 
atunci s-a adresat soţului, spunându-i ceva în rusește. A urmat o 
convorbire între ei, câteva replici, erau puţin încruntaţi, până ce 
el s-a luminat și mi-a tălmăcit părerea nevestei: 

— Soţia mea spune că sunteţi un călător! 

— Exact! i-am răspuns, surprins că o tânără femeie 
necunoscută, de la Leningrad, mă definise cum eu nu izbutisem 
niciodată. 


Deși foloseam adesea cuvântul, nu fusesem capabil să-i 
descopăr singur acel sens al lui care era paralel cu aspiraţiile 
mele. Și regretam că nu știusem să-l spun la Moscova. 

x 

Pe lângă interpretă, pe lângă alte înlesniri trebuia să mi se 
dea o mașină, care izbutește să mărească ziua, ceea ce este un 
câștig demn de luat în seamă, când zilele sunt numărate. Mi s-a 
propus să mă folosesc de mașina personală, dacă tot o aveam 
acolo. Nu înfruntasem nici o lege venind cu asemenea vehicul, 
în schimb  încălcasem obiceiul. Am primit hotărârea cu 
seninătate, fără să spun că grija circulaţiei, conducând singur, 
mai ales în aglomeraţii, m-ar fi împiedecat de la celelalte 
scopuri. Am fost informat în continuare că fata, devușka, acesta 
era titlul Irinei, va primi suficiente bonuri pentru taximetre; 
numai că taximetrele nu le găsești totdeauna. Mai departe: 
vroiam să văd pe cineva din lumea scriitorilor? Da, aș fi vrut să-l 
văd pe autorul unei cărţi de care mă ocupasem şi-mi trezise un 
viu interes pentru oamenii nordici din peninsula Ciukotka, aflată 
tocmai la strâmtoarea lui Bering; nu cunoșteam o romanţare 
mai bună a vieţii unui sat eschimos, fiindcă de fapt nu 
cunoșteam alta. lar pe autorul ei aș fi vrut să-l văd, fiindcă trăise 
acolo o experienţă reală și prelungită, nu fusese doar în 
documentare, metodă de cunoaștere insuficientă și falsă. Omul 
acesta dusese un timp viaţa băștinașilor, cu cele trei sute 
șaizeci și cinci de zile ale anului reduse la o singură zi și la o 
noapte, cu vânătoarea de urși albi, de vulpi albastre, de foci și 
de morse, cu săniile trase de câini pe câmpuri de zăpadă bătută, 
cu drumuri marcate numai de stele, cu năvala de feerii ale 
aurorei boreale. N-aș fi suportat traiul acolo, în iurte de piele 
îmbrăcate în gheaţă, încălzite și luminate de opaițe cu grăsime 
de morsă, în noaptea polară egală cu o iarnă întreagă. Dar 
experiența mi se părea grandioasă, de aceea aveam o mare 
admiraţie pentru omul care o trăise și m-aș fi bucurat să-i strâng 
mâna. 

Numai că Semușkin murise. 

Oamenii pe care i-am cunoscut într-o viaţă lungă, buni și răi, 
dușmani sau prieteni, mor unul câte unul și nu prind de veste 
totdeauna. Unei femei modeste și cumsecade, colaboratoare în 
unele treburi literare, ieșită la pensie din motive de boală, 


pentru care am avut simpatie și admiraţie, i-am trimis din când 
în când cărțile mele, ceea ce în primul rând era o mulţumire 
pentru mine. La ultima dintre ele, fratele ei mi-a răspuns demn 
și simplu: „Sora mea a murit toamna trecută”. 

Când întâlnesc vechi cunoscuţi sau prieteni, mă feresc să-i 
întreb ce fac părinţii, fraţii sau nevestele, și plec fără să le aflu 
morţii. Din câți oameni au populat aria vieţii mele, încetul cu 
încetul se duc cu toţii. 

Mai era un scriitor care îmi trezise interesul, un interes tehnic, 
fiindcă scrisese un roman din viaţa șoferilor, și se cunoștea că 
nu pornea de la o experienţă trucată. Am întrebat despre el cu 
îndoială, temându-mă că iar calc în străchini. Nu murise, dar 
trăia într-o dacea, departe de Moscova, și i-ar fi fost greu să 
vină, și nici nu știa pentru cine ar fi venit, neavând cum să afle 
cu ce conștiinciozitate, cu ce aplicaţie și la urma urmelor cu ce 
încercată pricepere dădusem cărții lui forma finală în limba 
română. 

Văzând insuccesul repetat a doua oară și temându-mă că ar 
putea să se repete încă o dată, am renunţat la relaţiile literare și 
m-am lăsat pe mâna Irinei, să-mi arate orașul. 

La sfârșitul consfătuirii, fără ca eu să fi exprimat vreo 
nemulţumire, sau poate tocmai de aceea, și-au schimbat 
hotărârea iniţială și mi-au făgăduit că-mi vor da și mașina. 

x 

Seara, după ce aţipisem, au venit la hotel Tatiana și doctorul, 
după o înţelegere pe care o uitasem, sau n-o mai socoteam 
realizabilă. Pentru mine ziua se sfârșise la nouă seara, când 
căzusem de oboseală; ei o trăiau în continuare, cum se trăiește 
la Moscova, unde lumea nu se culcă devreme. Cu toată 
deosebirea de temperamente și cu atâtea alte deosebiri, că 
până la urmă n-ar mai trebui să rămână nici o asemuire, am 
recunoscut în acest obicei moscovit similarul obicei de la 
Madrid, unde spre miezul nopţii copiii încă se mai joacă pe 
stradă. Oaspeţii mei au rămas și ei până spre miezul nopţii și am 
făcut planuri pentru drumurile mele; cum nu s-a realizat 
niciunul, înseamnă că ne-am jucat și noi copilărește. Nu știu 
cum de mai ţineam ochii deschişi și cum de-mi păstram voia 
bună. 


Am dormit șase ore sănătoase și ar mai fi fost timp pentru 
încă una; nu m-a lăsat grija bagajelor. In ajun, ajungând la hotel 
sub ploaia care nu contenise până seara, abia am putut să-mi 
scot din geamantane câteva lucruri pentru noapte, iar mașina 
am lăsat-o în stradă. Mă aciuisem provizoriu la un hotel vechi 
din centrul orașului, aproape de Teatrul Mare; nu mi-a displăcut 
și am socotit că nu mai avea nici un rost să mă mut în altă 
parte. 

Când m-am trezit nu mai ploua, cerul se limpezise în bună 
parte, soarele bătea în acoperișuri și aveam în față un oraș 
gigantic, cu referinţe vechi, bogate și tumultuoase. A încerca să- 
| cunosc, era o ispită cu multe tentacule, care mă intriga, îmi 
făcea frică și-mi dădea un sentiment rece de neputinţă. 

Până una alta, mi-am urcat bagajul în cameră, mi-am triat, 
lucrurile și la sfârșitul acestei corvoade, parcă aveam triate și 
gândurile. Aș fi plecat numaidecât să bat străzile, dar trebuia s-o 
aştept pe Irina. 

Viaţa aici, prelungită mult seara, începe târziu dimineaţa, 
iarăși ca în Spania, care însă se află pe altă latitudine, are altă 
climă și alt climat în suflete. Asemănarea mi se părea ciudată 
pentru o ţară a muncii, unde lumea nu trândăvește. 

l-am telefonat Irinei, încercând s-o zoresc ca să nu merg cu 
motoarele din mine în gol, consumând oxigen de pomană. Până 
la ora zece nu era nimeni la Uniunea Scriitorilor și n-avea cine 
să-i dea mașina. Am înţeles și am tăiat contactul motoarelor, 
însă n-am izbutit să mai adorm, cum s-ar înţelege prin această 
metaforă tehnică. 

Irina a venit la unsprezece. 

Pentru orele pierdute aș fi fost revoltat împotriva 
administraţiei și furios pe mine însumi, dacă seara n-ar fi trebuit 
să admit că avusesem o zi fructuoasă. E prea puţin spus, pe 
deasupra mai fusese bogată și colorată. 

Am crezut totdeauna că nu poţi să cunoști un oraș decât 
parcurgându-l cu piciorul în toate direcţiile. Așa am făcut la 
Roma, la Paris, la Londra și în toate locurile pe unde am avut 
norocul să-mi port pașii. 

Am început să iau cunoștință de topografia Moscovei privind 
pe ferestrele mașinii, în goana ei pe pavaje, pe cheiuri și 
bulevarde, prin pieţe gigantice, pe artere de unde ar putea să 


decoleze avioanele. La aceste dimensiuni, pasul omului este o 
neputinţă. Am socotit până acum că viteza mașinii descompune 
priveliștea, punând-o în pătrăţele de film, imagini sacadate, 
rupte una de alta și pe care nu le mai poţi reface decât într-o 
sală de cinematograf, cu un aparat de proiecţie, în cazul fericit 
că obiectivul a avut destulă luminozitate pentru expuneri atât 
de scurte. La Moscova, dimensiunile decorului fac să nu se simtă 
viteza, așa cum, dacă privești din tren câmpul, departe, el abia 
defilează, iar în unele clipe lasă chiar impresia de nemișcare, ca 
și cum totul în lume a devenit static, și nu mai simţi că în 
realitate gonești cu o sută de kilometri pe oră. 

La Moscova automobilele circulă repede, cu o nervozitate 
puţin agresivă, dar nu haotică. Temperamentul șoferilor mi-a 
dat o satisfacţie care s-a transformat în bucurii personale. Îmi 
plac și-mi trezesc admiraţie oamenii care își cunosc meseria și 
nu o arată numai pe jumătate. 

In vârtejul stârnit de automobile pe stradă, sesizat de mine pe 
cale auditivă, prin motorul accelerat și prin freamătul 
cauciucurilor, niciodată n-am putut să raportez viteza noastră la 
un reper topografic, care trece repede pe alături și parcă se 
răstoarnă, cum se întâmplă pe străzile înguste și fără 
perspectivă. Priveliștea Moscovei, cu desfășurarea ei uriașă, mi 
s-a părut calmă și statică, expunându-se privirii în liniște, 
eliminând senzaţia vitezei de înregistrare, întocmai cum se 
întâmplă cu un peisaj de câmpie privit de departe, în goana 
trenului. 

După această primă cunoaștere, abia definită, dar 
promițătoare, am mers pe dealul Universităţii, unde peisajul 
capătă amplori geografice, ieșind din topografia orașului. 
Universitatea este una din cele șapte clădiri înalte, vizibile din 
toate locurile, construcţii semeţe și masive, de piatră, cam 
apăsătoare, în stilul unei anumite epoci rămasă în urmă. Deși s- 
ar crede că ele alcătuiesc canevasul orașului și constituie semne 
sigure de orientare, pe mine m-au pus în încurcătură și mi-au 
îngreuiat cunoașterea Moscovei. Semănând foarte bine una cu 
alta și confundându-se între ele, aceste clădiri cu turnuri 
ambitioase devin repere greșite pentru omul neavizat și zăpăcit 
puţin de înălțimea lor zdrobitoare. 


Într-o săptămână, deși am deprindere, n-am izbutit să 
identific pe vreuna din ele la întâia privire, ci abia după ce îi 
recunoșteam vecinătăţile cu înălţime mai mică. 

Universitatea, plină de forfotă studenţească, mi s-a părut o 
uzină, căci ţinând seama de participanţi și de proporţiile clădirii, 
învățătura se fabrică la o scară industrială. 

Am ajuns și pe terasa cea mai înaltă, de unde Moscova se 
vede în toate direcţiile, și cum atmosfera era limpede am văzut- 
o până la margini. Orașele privite de la înălţime își pierd a treia 
dimensiune aproape cu totul, devin plate și așa își pierd și 
caracterele determinante. Ce dezamăgit am fost la Veneţia, 
care mă fermecase, când am văzut-o din vârful campanilei! Nu 
mai era orașul colorat și aurit de soare, plin de neînțeles și de 
mistere, ci o împletire plată de acoperișuri și de canale, ca o 
irigație. 

Am fost surprins să constat că de la peste o sută de metri, cât 
presupuneam că puteau să înglobeze etajele, mai sus decât în 
orice campanilă, Moscova își păstra relieful, care chiar se 
accentua pe alocuri, poate datorită celor şapte clădiri foarte 
înalte, mai puternice decât legile perspectivei, păstrându-şi 
neștirbită a treia dimensiune de piatră. 

Mai surprins și mai intrigat am fost peste câteva zile, când 
priveliștea orașului și-a păstrat forța verticală privit de la 
înălțimea întreită, trei sute treizeci de metri, a turnului de 
televiziune. Experienţa de la Veneţia, și după ea cea de la 
Sevilla, unde mă urcasem în clopotnița catedralei, erau rămase 
în urmă. Poate cu timpul ochiul meu căpătase o însușire nouă, 
sau trecuse peste o insuficiență anterioară și devenise mai 
stereoscopic. Acest gând mi-a venit mai târziu, la Hamburg, 
unde m-am urcat, de asemeni în turnul televiziunii, și înălțimea 
n-a mai anulat relieful orașului. Turnurile de televiziune au un rol 
tot mai obsedant în viaţa noastră. Am fost cât pe ce să mă urc și 
în cel de la Rotterdam, pe care o notiţă turistică îl numea 
metaforic „singurul munte din Olanda”. M-am abținut în ultima 
clipă, dezmeticindu-mă și înțelegând că un munte în Olanda ar fi 
o blasfemie, și peisajul ei, nu mai înalt de câţiva metri iar în 
multe părţi sub nivelul mării, nu trebuie privit de la o înălţime 
făcută, căci ar însemna să nu mai fie ceea ce este, o obsesie 


plană. Admit să existe acolo morile de vânt, fiindcă au aripi și nu 
par construcţii terestre, ci zburătoare. 

Am privit mult turnul de televiziune de la Rotterdam, îl 
vedeam din toate punctele orașului, și m-am gândit că prezenţa 
lui acolo era regretabilă mai mult decât oriunde în altă parte. 
Dar nu am îndrăzneala să propun, ceea ce de altfel ar fi de-a 
surda, ca Olanda să renunţe la televiziune. 

Când am coborât de pe terasa Universităţii, cele două imagini 
ale Moscovei, de la nivelul străzii și din înălțime, erau contopite, 
în pofida marelui unghi de incidenţă dintre ele, și așa, și numai 
cu atât, orașul nu mi se mai părea necunoscut, ca la venire. Mai 
rămâneau de găsit numai marile amănunte. 

Două din ele le-am văzut în aceeași dimineaţă, unul după 
altul, casa lui Tolstoi și a lui Pușkin, și diferenţa dintre ele mi s-a 
părut violentă, ca o electrocutare. Prima era așa cum mi-am 
închipuit-o, potrivită cu viața care s-a dus acolo și cu caracterul 
stăpânului. Dar nu era numai închipuire și deducție; acestora li 
se adăuga, fără să contrazică imaginile făcute mai înainte, 
informaţia directă, extrasă din jurnalul lui Tolstoi, pe care tocmai 
îl citisem. Desigur că vor fi fost uneori și zile luminoase și 
strălucite în acele încăperi acum sumbre, vor fi fost bucurii, 
serbări și ospeţe, și pofte satisfăcute cu multă osârdie; nu știu 
de ce în închipuirea mea n-a vrut să vină imaginea acelui Tolstoi 
care și-a trăit viaţa din plin și cu sete, ci l-am văzut în haine de 
mujic, așezat pe scăunelul de cizmar și bătând cuie în talpa 
ciubotelor, de parcă n-ar fi ţinut niciodată condeiul în mână. În 
fiecare odaie unde am intrat, una mai întunecoasă ca alta, mi s- 
a părut că aud ursul mormăind prin colţuri; era o oră când și 
afară se cam înnorase. 

Dacă m-am gândit că nu așa fusese casa în timpul lui Tolstoi, 
nici casa lui Pușkin nu cred că fusese așa cum am văzut-o îndată 
după aceea. Mi-e teamă că i s-a dat prea mult lustru, s-au 
adăugat culori frapante și lumină feerică. Dar croiala odăilor și a 
scării de la intrare nu putea să fie schimbată și ele dovedesc 
fastul sau intenţia de fast a vieţii trăite acolo; nimic nu-i 
neconform, de altfel, și nu se depărtează de ceea ce a fost 
Pușkin, atât de fastuos el însuși. 

Mai întâi, ce scară mi-au văzut ochii?! Cum m-a izbit când am 
deschis ușa de la intrare! O scară desenată cu măreție și adusă 


apoi la dimensiuni cochete; o scară triumfală și totodată intimă. 
Urcând treptele am auzit muzică, nu se putea altfel, și muzica 
m-a însoțit tot timpul, cât am trecut prin saloane. Era o scară 
făcută pentru a primi oaspeţi, bărbaţi chipeși și femei frumoase. 
lar pe podestul din fața ultimei trepte stătea Pușkin, să-i 
întâmpine, frivol și tragic, în frac albastru, cu botine înalte, de 
șevro galben, cu jabouri pe piepţii cămâășii și cu dantele la 
mâneci. Cineva din mulţimea care forfotea pe acolo, în haine din 
vremea noastră, cam ponosite și puţin umede după ploi 
nesfârșite, ar fi putut să dea peste el, să-l îmbrâncească din 
neatenţie, și să treacă mai departe fără să se scuze, cum se 
întâmplă cu lumea grăbită. Atunci i-am îmbrăcat pe toţi, la 
iuțeală, în haine și în rochii de epocă, i-am amestecat cu 
oaspeţii care urcau scara întâmpinați de stăpânul casei și am 
umplut saloanele cu stofe subţiri și cu mătăsuri, în vreme ce 
orchestra de ţigani se auzea tot mai languroasă și tot mai 
înfocată. Apoi a curs șampanie și a început dansul. 

x 

După masa de seară am mers pe jos, condus de lrina, pe 
străzi vechi și goale, până la staţia de metrou Maiakovski, unde 
am coborât scările spre a patra dimensiune a Moscovei, o a 
patra dimensiune reală, nu cea concepută filosofic. 

Mâncasem la clubul scriitorilor, confortabil, la o oră și ea 
confortabilă, șase după-amiază, ora mea de multă vreme, dar 
nu totdeauna posibilă, căci sunt ţări și orașe cu alte obiceiuri. 
Terminând repede cu mâncarea, l-am cunoscut într-o sală 
vecină cu restaurantul, un fel de bufet, bar, cafenea sau 
braserie, pe tatăl Irinei, și el scriitor, un om tânăr, vioi și plin de 
voie bună. Era cu câţiva prieteni, personaje pe care n-am apucat 
să le cunosc bine și mi s-au părut cam stranii, poate fiindcă 
lumina filtrată le estompa trăsăturile. Unul din ei fusese în 
Ciukotka, unde am năzuit și eu să mă duc, chemat ca deo 
obsesie. Aș fi vrut să-l iscodesc, cu o curiozitate firească, prin 
intermediul Irinei, dar el se încăpăţâna să mă informeze direct, 
într-o nemţească imposibilă, de șapte cuvinte. Am suferit din 
greu ascultându-l, trebuia să dau din cap, ca să-l aprob, și să mă 
uit în ochii lui cu o privire inteligentă, nu știu cum făcută, căci 
altminteri mă simţeam prostit cu totul. N-aș fi povestit 
întâmplarea, socotind-o timp pierdut, dacă oamenii aceia pe 


care-i vedeam prima oară nu m-ar fi înconjurat cu atenţii de 
toate felurile, întrecându-se unul pe altul și revărsând asupra 
mea un val copleșitor de căldură. Unul se repezea să-mi toarne 
votcă, altul să-mi aducă vin, de la bufet, dacă refuzam prima 
băutură, al treilea coniac, apoi lichioruri, că nu mai aveau loc pe 
masă. M-am pomenit în faţă cu o farfurie plină de somon 
afumat; nu puteam să mă ating de el, abia mâncasem. Atunci 
mi-au adus în mare grabă și învălmășeală alte soiuri de pește, și 
ciuperci murate, cârnaţi, salamuri, brânzeturi, iar la urmă 
prăjituri, că îmi venea să-mi iau câmpii. Dar am stat, am zâmbit 
cumsecade și am gustat din toate, fiindcă altminteri ar fi 
însemnat să nu înţeleg nimic din acea întâmplare. Oamenii nu 
urmăreau decât să-mi fie bine. De ce m-aș fi mirat, mă vedeau 
singur, departe de casă, era firesc să mă socotească în nevoie și 
nu era mai puţin firesc să mă ia sub protecţie. 

Și lrina m-a luat sub protecţie, din prima până în ultima mea 
zi la Moscova. De aceea, când am ieșit de la club, a rămas cu 
mine până târziu noaptea, arătându-mi staţiile metroului, când 
n-o silea nimeni, obligaţiile ei erau de mult terminate și de mult 
ar fi trebuit să fie acasă, unde mai avea de învăţat pentru 
ultimul ei examen. 

În dimineaţa când mă duceam la Iasnaia Poliana, cu mașina 
mea, cea a Uniunii neputând să se îndepărteze de Moscova fără 
formalităţi complicate, mergeam pe un bulevard de centură ca 
să căutăm ieșirea spre Tula. Într-un loc am virat la dreapta, 
ghidat de Irina dar acolo această manevră era interzisă, ceea ce 
ea nu băgase de seamă. 

Un agent de circulaţie m-a oprit și mi-a luat actele, deși ghidul 
meu încercase să-i dea explicaţii, atrăgându-i atenţia că sunt un 
străin și căutăm drumul spre lasnaia Poliana. Ca și când nici n-ar 
fi auzit-o, agentul s-a dus în mijlocul intersecţiei, lăsându-mă să 
aştept cu o enervare în creștere. Degeaba se acuza Irina, că ea 
este de vină; ponoasele mă priveau pe mine. Intre timp, 
miliţianul mai oprise două mașini, apoi le dăduse drumul, și 
numai după ce oprise încă una și-a amintit de mine. Așa 
gândeam în minutele acelea de enervare. In realitate, bunul om 
nu vroia decât să-mi dea o mână de ajutor, adică să mă 
protejeze. După ce mi-a înapoiat actele, i-a explicat Irinei pe 
unde să ieșim înspre lasnaia Poliana. Oprise acele mașini ca să 


se informeze, fiindcă nici el nu știa bine, și abia al treilea șofer a 
putut să-i răspundă la întrebare. 

De-atunci, ori de câte ori mi se duce gândul la zilele acelea, 
găsesc mai mulţi oameni binevoitori, puși să mă protejeze, 
decât cei care mi-au arătat indiferenţă... 


5 


Remarcasem de peste zi că străzile Moscovei sunt foarte 
curate, până la perfecţiune, chiar și la periferie. E ceva 
confortabil în viaţa orașului, deși mașinile gonesc nebunește; 
poate datorită vitezei, circulaţiei curajoase, nu se creează 
aglomeraţii, teoria mea veche, nu prea luată în seamă. Oricât de 
mare ar fi încordarea tuturor oamenilor, din mașini și de pe 
trotuare, mi s-a părut că nimeni nu-și pierde firea și nu se 
sufocă, de aceea am rămas cu impresia că strada în loc să te 
istovească, te înzdrăvenește. Sau poate judec printr-o optică 
personală, ca partizan al vitezei care mă satisface și-mi dă o 
dispoziţie bună. Mi-aduc aminte cu ce precauţiuni chinuitoare 
traversa Lev străzile, prin locurile marcate, fiindcă altminteri nu 
cobora de pe trotuar nici să-l gonești cu biciul. De câte ori nu m- 
a apucat de mână și m-a tras înapoi, atât de speriat că mă 
speria și pe mine! 

— Ce este? 

— Vine o mașină. 

— Dar e departe, avem timp să trecem. Și de altfel suntem pe 
zebră. 

Uneori m-am smuls din mâna lui, am traversat în liniște și |- 
am așteptat pe trotuarul de dincolo, urmărindu-i gesturile și 
mimica. Lev nu are încredere nici în șoferi, nici în zebre. În 
asemenea condițiuni sigur că orașul te îmbolnăvește, și cine 
suferă nu poate socoti decât aberantă părerea mea despre 
confortul străzii care crește proporţional cu viteza de circulaţie. 

Dar poate impresiile mele plăcute să se datoreze și curăţeniei 
amintite mai înainte și care îmi dă o stare bună, după cum 
murdăria din jur mă indispune, oricât de curat aș izbuti să 
rămân eu însumi. 

Dacă am vorbit la superlativ de curăţenia străzilor, nu-mi mai 
rămâne nici un grad de comparaţie pentru a spune ce a 


însemnat metroul în această privință. Eram avizat, știam de 
multă vreme și chiar din anecdote, ce glorie și ce orgoliu este el 
pentru Moscova. Ca la toate lucrurile prea lăudate m-am dus cu 
o anumită îndoială; și-apoi nu voiam să văd cu ochii altora. 

În mai mult de o oră cât am mers prin zeci de staţii, una mai 
impozantă ca alta, mai gravă, mai solemnă, mai grea de bronz, 
piatră și marmoră, nu am văzut o urmă de murdărie, fie și un 
chibrit scăpat din mână, și un capăt de ţigară, care nu știu cum 
și mai mult decât orice rezid face o impresie mizerabilă. Cred că 
la perfecțiunea aceasta nu se poate ajunge decât printr-un 
consimțământ unanim, printr-o colaborare  obștească, 
minuțioasă și continuă. Curăţenia m-a impresionat mai mult 
decât bronzul și marmora, și prin ea am înţeles mai bine cu ce 
respect își iubesc oamenii metroul. Faima lui deci poate să 
continue. 

Deși trecuse ora de aglomeraţie, și încă nu venise alta, 
vagoanele erau pline, sau aproape, și pretutindeni domnea 
aceeași curăţenie. Și oamenii mi s-au părut curaţi, îmbrăcaţi 
cuviincios, deși veneau sau plecau la treabă, căci nu se plimbă 
nimeni de plăcere pe dedesubtul pământului. Numai în trei 
orașe am umblat cu metroul, la Berlin, apoi la Paris și la Madrid, 
unde stând mai mult timp, am ajuns să duc viaţa orașului, ca 
toți orășenii. Acolo, ca și în alte părţi, liniile de metrou s-au 
săpat pe deasupra, scoțând pământul în lungul străzilor și 
marilor bulevarde, ocolind obstacolele, și când s-a ajuns la 
adâncimea unde să încapă vagoanele, s-a pus un planșeu 
deasupra. Probabil în alte locuri din lume se folosesc alte 
procedee. Acolo liniile se sapă la mare adâncime, nu știu cu ce 
instrumente, trecând pe sub toate obstacolele și pe sub ape, 
urmând direcţiile rezonabile, de obicei linia dreaptă, fără să se 
vadă nimic deasupra, decât unde se străpung staţiile. In unele 
locuri, și parcă mai mult la Leningrad, adâncimea e atât de mare 
încât privind în josul scării rulante a trebuit să-mi stăpânesc 
firea ca să nu-mi vină ameţeală. În unele clipe am avut impresia 
că merg spre miezul pământului și nu știu, zău, dacă nu i-am 
simţit fierbințeala. Apoi mi-a venit ameţeală de-a binelea, când 
m-am gândit ce s-ar întâmpla cu tot acel popor care coboară ca 
într-o galerie de mină, gonește pe sub pământ, urcă deasupra, 
și iar coboară, și iar gonește, de două ori pe zi, cel puţin, și în 


toate trei sute șaizeci și cinci de zile ale anului, căci omul nu stă 
acasă nici sărbătorile, ce s-ar întâmpla dacă odată s-ar opri 
curentul electric, așa cum s-a întâmplat nu de mult la New York, 
paralizând orașul și umplându-l de groază. Îmi închipui că sunt 
luate măsuri de prevedere, dar iată, uneori ele nu funcţionează. 
Şi fiindcă tocmai eram la picioarele unor scări, cu capul dat pe 
spate de mă durea ceafa, ca să văd până în capul lor, urmărind 
cele două șiruri de oameni, cum coborau și urcau fără să miște 
picioarele, într-o alunecare aeriană, și gândindu-mă ce-ar fi dacă 
s-ar opri scările, și celelalte scări din tot orașul, și trenurile ar 
rămâne ţepene, cu un sfert sau poate cu jumătate din populaţie 
sub fața pământului, am simţit frig pe șira spinării. 

Viața modernă a făcut din om o ființă mai curajoasă dar mai 
chinuită decât era el în vremea patriarhală. Cad avioane, 
niciodată nu se știe care din ele, și lumea continuă să zboare! 

x 

La Oriol, în troleibuz, văzusem un om adâncit într-o carte. 
Credeam că se ferește să dea locul unei femei care stătea în 
picioare. În metrou, la Moscova, am văzut nu un singur om cu 
ochii într-o carte, ci atât de mulţi, încât aș putea să spun tot 
vagonul. Și nu stătea nici o femeie în picioare, cum stau destule 
în atâtea locuri din lume, unde bărbaţii, ca să nu le remarce, nici 
măcar nu simulează lectura. l-am urmărit, oameni de toate 
felurile și vârstele, printre ei studenţi și studente, răsfoind un 
manual sau un caiet de notițe, fără să-și dea ghionţi, fără să 
chicotească, deși n-ar fi fost reprobabil. 

Era liniște ca într-o sală de lectură, nu auzeam decât glasul 
Irinei, care îmi dădea explicaţii șoptite și vagonul mi se părea o 
bibliotecă rulantă. 

Am mers în multe direcţii, din ce în ce mai uluit de bogăţia 
decorului. Fiecare staţie este caracterizată de un anumit 
material și de un anumit stil, poate nedefinit, dar unitar până la 
ultimul detaliu și care nu se repetă în altă parte. Toate 
împodobite cu prisosință, atât de masiv, că de la un timp începi 
să le simţi greutatea în spate. 

Nicăieri n-am văzut un semn de degradare, de parcă eram în 
ziua inaugurării. 


— De ce toate acestea? am întrebat-o pe Irina, când 
basoreliefurile și frizele sculptate, și candelabrele începuseră să 
mă obosească. 

— Pentru a face plăcere omului! 

Am privit-o în faţă, era puţin palidă, poate și ea obosise, de 
mult trebuia să fie acasă. Dar nu s-a dat bătută, ci m-a dus încă 
într-o staţie, și încă în alta, ca să nu rămână nici o plăcere 
neconsumată, până ce am simţit că am nevoie de aer și i-am 
spus, ajunge! 

M-am gândit la bietul metrou parizian, vechi de un secol, cu 
vagoanele care abia acum se modernizează, cu staţii meschine, 
unele hâde și repugnate, din care abia câteva se înfrumuseţau 
când am fost eu acolo. Singurele lor podoabe deocamdată sunt 
reclamele, atârnate pe zidurile răpănoase, și cea mai răspândită 
dintre ele, prin interesul unei fabrici de hârtie higienică, un 
panou mai mare decât toate, vizibil în orice staţie, înfățișează 
un copil întors cu spatele, cu bucișoarele roze și bucălate, 
așezat pe oliță, în nasul călătorilor care nu pot cobori din vagon 
fără să-l vadă. 

Dar e adevărat că Parisul nu se mândrește cu metroul lui, 
prescurtarea franţuzească a societăţii metropolitane care l-a 
construit și l-a exploatat odată. De mult cuvântul a devenit 
nume comun pentru toate trenurile subterane din lume, în afară 
de Germania, din câte îmi vin în minte, unde oamenii îi spun 
Untergrundbahn, fiind mai conservatori cu limba lor, pentru noi 
mai complicată, neîmprumutând cuvinte străine decât la mare 
nevoie, și cred că mai mult expresii frivole, șampanie, parfum, 
șarmant. Dacă o mai fi și altă excepţie, n-o știu; în toate ţările 
care l-au adoptat, metro a devenit o vorbă naţională. 

Nu vreau să rămână impresia că vorbind de rău trenurile lui 
subterane, am o admiraţie mai mică pentru ceea ce reprezintă 
Parisul în lume. Dacă municipalitatea n-a fost generoasă cu 
metroul, parizienii trebuie să reducă o dimensiune a vieţii, 
mulţumindu-se cu plăcerile și frumuseţile de deasupra 
pământului. 

Pe la ora zece, ieșind dintr-o staţie și mergând pe jos până la 
alta, pe cer se mai vedeau urme ale crepusculului. 


Metroul este, indiscutabil, o mare generozitate, faţă de oraș, 
faţă de oameni și față de el însuși. Ce bine ar fi dacă toate pe 
lume s-ar face la fel de frumoase și de durabile! 

Şi mai este ceva de spus, care poate nu se remarcă și ar 
părea că nu merită un comentariu. Din câte metrouri cunosc, 
toate au un peron pentru una din direcţii și un al doilea pentru 
direcția cealaltă, despărțite de o excavațţie destul de adâncă și 
hâdă, unde sunt șinele și peste care bineînţeles nu se poate 
trece. Dacă n-ai coborât la timp și vrei să te întorci o staţie, 
trebuie să urci scările, să iei alt bilet și să cobori în partea 
cealaltă. Așa îmi aduc aminte a fi pretutindeni și scopul este, 
desigur, ca lumea să nu forfotească pe sub pământ, mergând 
înainte și înapoi fără să mai plătească. E adevărat că unora le 
place să se plimbe dacă n-au treabă, și mai ales dacă e gratis, 
îmi aduc aminte de câte ori am făcut ocolul Bucureștiului în 
copilărie, cu tramvaiul 16, luându-l din strada Viitor și 
întorcându-mă tot acolo, cu același bilet, valabil tot circuitul. 
Ajungeam întâi în centru, prin faţa Palatului sau pe strada 
Academiei, pe străzi uitate astăzi, sau dispărute, până la Obor și 
Lizeanu. Sigur că o asemenea călătorie aș fi repetat-o în 
continuare, până la istovire, dacă biletul ar fi rămas valabil. In 
schimb, cu metroul nu merge nimeni numai ca să caște gura, 
nici măcar în copilărie, căci n-ai de văzut decât ziduri 
întunecate. Oricine, odată ce și-a făcut drumul, e dornic să iasă 
la lumină cât mai degrabă. 

Municipalitatea de la Moscova și Leningrad s-a ferit de o 
suspiciune meschină și infantilă, și în loc să pună peroanele de o 
parte și de alta a celor două linii, le-a pus între ele. Așa, un om 
poate să coboare dintr-un tren și să se urce în altul, în direcţia 
opusă, fără să mai plătească biletul, dar cine are nevoie să facă 
una ca asta? Cred că singura pagubă pe care a suferit-o 
vreodată administraţia metroului a fost când tânăra pereche de 
la Leningrad a mai mers câteva staţii cu mine, ca să mă 
conducă, și apoi s-au întors gratis, cu trenul celălalt. Dacă staţia 
era altfel organizată, ar fi trebuit să urce scările rulante, cu 
căruciorul copilului și să coboare în partea cealaltă. Nefiind ușor, 
poate s-ar fi abținut, s-ar fi dat jos la vreme, și mi-ar fi lăsat o 
amintire trunchiată. 


Tot la Leningrad, și poate chiar în staţia unde m-am întâlnit cu 
cei doi tineri simpatici, mi s-a părut că înregistrez o ciudăţenie 
când am coborât scările și m-am pomenit sub bolta albă, cu 
ornamente simple, de deasupra peronului. Ceva era altfel, și 
nefiind prea atent, m-am dumerit doar când a venit trenul, fără 
să se audă și fără să se vadă. Abia atunci mi-am dat seama că 
linia era acoperită de un zid alb, ca și bolta, cu aceeași 
ornamentaţie simplă, mai odihnitoare decât la Moscova, și cu 
uși glisante din distanţă în distanţă. Ușile au alunecat în lături, 
deschizându-se odată cu ușile vagonului, sincronizate și oprite 
drept în față. Nu-i mare lucru, dar n-am mai văzut în altă parte; 
am convenit că așa și ultima primejdie de accident era 
înlăturată. Nu mă socotesc un om fricos, am trecut prin multe 
primejdii, cu oarecare bravură, însă linia metroului, venind dintr- 
un tunel întunecos și ducându-se în altul, am privit-o numai cu 
coada ochiului, ţinându-mă cât mai departe. 

x 

A doua zi, sculat târziu, pe la opt și jumătate, a trebuit să 
înţeleg că sufeream influenţa oamenilor din Moscova. Câtva 
timp am mai fost nemulţumit că pierdeam timpul, orele cele mai 
bune ale dimineţii, fiindcă Irina venea să mă ia abia la 
unsprezece. Pe urmă influenţa moscovită a mai marcat o 
treaptă, făcându-mă să privesc situaţia rezonabil. Dacă pierd 
niște ore, le câștig altfel, și chiar cu prisosinţă. E ușor să trăieşti 
când îţi poartă altul de grijă, din zori până seara; niciodată n-aş 
fi putut, în timpul limitat cu rigoare să ajung în atâtea locuri, și 
să văd atâtea, din unghiurile cele mai bune, dacă aș fi fost 
singur. Nu-mi plac ghizii, așa cum i-am văzut pretutindeni în 
lume, pe străzi, prin muzee, prin palate și printre ruine, ducând 
după ei o gloată de oameni, resemnațţi sau absenţi, ascultând 
lecţia de cele mai multe ori cu gândul aiurea, visând la ziua 
când au să se elibereze. Irina, care mă conduce, este altceva 
decât un ghid, iar eu nu sunt un turist, cum am spus, ci un 
călător, ceea ce ea a simţit fără să-i dau explicaţii, fiindcă 
explicaţiile le-am găsit mai târziu, când eram la Leningrad, iar 
ea rămăsese la Moscova. Un timp am călătorit împreună. 

În toate locurile care se cuvine să fie văzute, se ajunge cu 
greutate. Moscova nu-i doar o capitală uriașă, este un oraș 
vizitat fără încetare și într-o aglomeraţie continuă, într-o 


proporţie mai mare decât îi sunt dimensiunile. În afară de 
străini, vin oameni din toate colţurile ţării, muncitori, și 
colhoznici și tot ce alcătuiește societatea. Ei se numesc turiști, 
dar aici turismul este altceva decât ceea ce am spus că nu-mi 
place, este un marș avid spre lumina pe care o emană capitala, 
cu atât mai vie cu cât se visează la ea mai de departe. Oamenii 
vin să vadă orașul, clădirile, muzeele, magazinele, dar toți merg 
mai întâi la Kremlin și la Mausoleul lui Lenin, unde se stă la 
coadă cu orele. 

Hotelul Rusia, pe care l-am vizitat ca pe o uzină, are trei mii 
de camere. Turismul zumzăie în el ca aburul în cazanele de 
presiune. Cineva mi-a spus cifra dar n-am notat-o; era 
exorbitantă, parcă un milion de vizitatori sunt permanent în 
Moscova, pe lângă locuitorii orașului. Și iată-mă și pe mine, să 
măresc cifra cu unu! 

Irina, micuță, cu ochelari de mioapă, cu impermeabilul ei alb 
pus peste o rochie mereu alta și totdeauna frumoasă, dintr-o 
cochetărie discretă care vrea totuși să fie observată, cu o 
legitimaţie și cu o adresă oficială, se strecoară printre oamenii 
de la cozi, intră în birouri, se zbate, pledează și izbutește să mă 
bage înăuntru, unde altfel ar fi trebuit să aştept cât n-aş fi 
convenit să aștept pentru nimic și niciodată. Sau doar pentru 
pâine. Pentru orice altceva, aș lăsa să vină o clipă mai bună. 

La Kremlin am simţit oboseala înainte de a ajunge la capăt; 
mi-am dus pașii înainte, cu ochii în gol. Nu știu dacă mă 
obosiseră bogăţiile, sau oamenii care știam că așteaptă afară. 
Ce este Kremlinul se cunoaște, și cu mai multe amănunte decât 
poţi descoperi într-o vizită. Obsedante mi s-au părut caretele 
aurite și evangheliile enorme, cu scoarțe de aur. Nu-i nici o 
legătură între ele, dar nu pot să mi le amintesc decât împreună. 

Am ieșit târziu și nu se mai putea vizita nimic după aceea. 
Parcă simțind cât eram de istovit, Irina m-a dus într-un cartier, 
la marginea orașului, spre sud, pe râul Moscova. Am trecut 
printre case de lemn, patriarhale, ascunse printre arbori, până 
ce am dat de câmpie. Am pus piciorul pe pământ și pe iarbă și 
parcă nu-mi venea să cred că Moscova are un capăt. Ne-am 
întors cu vaporul până în centru și tot ce-am mai putut să 
înregistrez a fost vegetaţia de pe malurile apei, nebănuit de 
bogată și viguroasă, o erupție de verdeață sub care orașul abia 


se mai vede, iar în unele locuri se ascunde cu totul; pare o 
natură virgină, unde nu-ţi poţi imagina oamenii, cu vestigiile 
țarilor și celelalte averi de la Kremlin, și cu hotelul de trei mii de 
camere. 

x 

Am făcut-o și pe-asta! Așa spuneam, în tinereţe, la primele 
mele isprăvi care îmi cereau îndrăzneală și pe urmă îmi dădeau 
o satisfacţie dusă până la mândrie. Nu știu exact cu ce 
sentimente m-am urcat în turnul televiziunii și care mi-a fost 
satisfacția, dar am făcut-o! După o prelegere pe care am 
ascultat-o într-o sală mică de conferinţe, unde s-au dat explicaţii 
tehnice asupra construcţiei, aceasta fiind comparată cu cele mai 
înalte realizări omenești de pe tot pământul, reprezentate prin 
desene la scară unică, puse pe tablă, ca oricine să vadă cu 
ușurință diferenţele dintre ele, am mers cu ascensorul care, 
măcar până la un punct urmează acceleraţia rachetelor 
cosmice. În câteva zeci de secunde am ajuns la trei sute treizeci 
de metri, unde este platforma îngăduită publicului. Cu balonul 
mă urcam odată la o mie de metri, iar cu avionul toţi călătorii de 
astăzi ajung la nouă sau zece kilometri. Prin comparaţie, trei 
sute de metri ar putea să pară nimica toată, dar nu-i totuna. 
Fiindcă nu-i un zbor, o independenţă aeriană deplină, ci o 
înălţare construită cărămidă cu cărămidă, pe o temelie băgată 
în scoarța pământului, o ascensiune anevoioasă, în spirit teluric, 
cu o permanentă trimitere în urmă, pe verticală. Nici o clipă în 
timpul mersului și nici la oprire, nu ajungi la sentimentul că ai 
ieșit din legea terestră, ci pe acela că pământul urcă odată cu 
tine, rămânând punct de sprijin. 

Și-am mai făcut una! Am mâncat deseară la restaurantul 
circular de pe platformă, care se rotește cu o mișcare 
milimetrică, oferindu-i pe ferestrele continui panorama orașului, 
de două ori trei sute șaizeci de grade, împărţite la șaizeci de 
minute, cât ţine o masă. Fiind ora apusului, soarele fără nori în 
faţă întindea peste celelalte case umbrele clădirilor înalte, și 
poate de aceea am perceput fără pierdere relieful Moscovei, cu 
un ochi devenit mai stereoscopic. 

Masa a fost cu pretenţii, dar nu mi-a dat nici o satisfacţie, ci 
mai degrabă un fel de umilinţă, că eram la trei sute treizeci de 
metri, și în timp ce priveliștea se rotea cosmic, eu trebuia să 


mestec. Nefiind vin, ci doar băuturi tari, coniac și votcă, 
improprii pentru a însoţi o masă, am băut limonadă, ceea ce mi- 
a adus încă o umilinţă. 

Gândul că a doua zi, și încă duminica! trebuia să merg încă o 
dată spre Tula, de unde abia venisem, m-a nemulţumit tot 
timpul. 

Privit de jos, turnul televiziunii, cenușiu, sumbru, are 
proporțiile unui creion subţire pus în picioare, pe baza lui mai 
mică de un centimetru. Ce materiale sunt în el, de nu se 
răstoarnă și nu se surpă? Multă încredere avem noi oamenii unii 
în alţii, dacă ne urcăm fără frică în vârful unei asemenea 
construcţii! Dar mai înseamnă că dacă vreodată am fost reptile, 
cu timpul, și de când cu aviația, am căpătat ceva din caracterul 
păsării. 


6 


Ce de lume, doamne, la lasnaia Poliana! N-aș fi crezut; acolo 
sunt numai amintiri, nu și distracţie. 

Am întrebat-o pe Ana Vexler: 

— Toţi acești oameni l-au citit pe Tolstoi? 

Nu-mi aduc aminte răspunsul, dar nici nu-i nevoie, pot să-mi 
răspund și singur. După ce-am pus întrebarea m-am gândit că 
Tolstoi nu-i doar un scriitor, care se citește, sau nu se citește de 
toată lumea; este un spirit, o emanaţie a Rusiei, puternică, 
profundă și permanentă, și în el fiecare om din această imensă 
ţară se regăsește pe sine, cu năzuinţele sale, fie și inconștient, 
prin instinct, dacă nu prin instrucţie. 

Era atâta lume la poartă că nici lrina nu știu cum s-ar fi 
descurcat de astă dată, să nu fi fost Ana Vexler. De obicei nu 
caut protecţie, nu fiindcă n-am nevoie de ea; dar sunt sceptic 
dacă e vorba să aștept ceva de la oameni care n-au ce aștepta 
de la mine. Tatiana mă sfătuise s-o caut pe Ana Vexler, custoda 
muzeului de la lasnaia Poliana, și va fi fericită să mă primească, 
fiindcă vorbește românește și are amintiri din România. Nu 
credeam că în îmbulzeala de-acolo, datoare să satisfacă pe toţi 
vizitatorii, ar mai avea timp și pentru mine. Nici n-aș fi căutat-o, 
dacă nu intervenea lrina, descurajată și ea, gândind că altfel n- 
ar scoate-o la capăt. S-a dus pe la niște birouri, a întrebat în 


stânga și-n dreapta, a rugat, a trimis vorbă, și numai ce m-am 
pomenit cu Ana Vexler, venind cu braţele deschise, bucuroasă 
de oaspeţi cum se spune cu o vorbă aproape uitată. Ea ne-a dus 
repede și pretutindeni, chiar și-n odăile mai intime unde de 
obicei nu intră publicul; înţeleg foarte bine de ce, din partea 
mea le-aș apăra pe toate, căci sunt un fel de morminte și e 
nepios să umbli prin ele. M-aș mulţumi să privesc de la ușă, sau 
chiar de la poartă, iar în rest aș pătrunde numai cu gândul, și n- 
ar fi fără sentimente. Așa cum am mers atunci, pe jumătate 
absent și plin de neliniște, era într-adevăr o impietate, și nu mi- 
aș ierta-o, dacă n-aş plăti cu emoția pe care am simţit-o mai 
târziu, și o simt mai ales astăzi, după doi ani și mai bine. Ce 
repede au trecut, nu-mi vine a crede! Eram obosit de drumul 
care nu-mi făcuse nici o plăcere, de ieșirea anevoioasă din 
Moscova, de goana din ce în ce mai neliniștită în căutarea unei 
stații de benzină, cu teama în creștere că aș putea să rămân pe 
marginea drumului, căci acul indicatorului de nivel tăia în două 
pe zero, cea mai stupidă pană, și cea mai nevolnică. Am dispreţ 
pentru oricine ajunge în asemenea situaţie, și puteam să mă 
disprețuiesc și pe mine, deși căutasem în mai multe locuri. Dar 
nu găsisem decât benzină pentru camioane; cum s-o pun în 
rezervor, dacă și cu cealaltă, mai bună, îmi ţăcănea avansul de 
mi se rupea inima?! Eram îngrijorat că partea cea mai mare din 
acea mulţime se va întoarce la Moscova, toată deodată, făcând 
și mai greu drumul, dacă nu era destul de greu prin faptul că îl 
parcurgeam a treia oară. 

Emoţia am început s-o simt abia după ce terminasem cu casa 
și am mers să ne plimbăm pe hotarele parcului. Firește, Ana 
Vexler nu ne putea însoţi atât de departe, și așa făcuse destul, 
abandonându-și alte treburi și vorbind încontinuu, minuţios și 
fără să obosească, despre tot ce vedeam în faţă. La fel cum am 
recunoscut casa de la Moscova, am recunoscut-o și pe aceasta, 
prin impresia că o știam dinainte, mi-o aminteam ca pe casa 
copilăriei mele. Într-un fel am și trăit în ea, dar la maturitate. 
Ştiam foarte bine viața care se ducea acolo, nu era nevoie să 
mi-o imaginez, fiindcă stăpânul casei o dezvăluie fără 
disimulare, așa cum se dezvăluie pe sine și pe cei din preajmă, 
făcând personaje de carte de multe ori aidoma cu unele din 
viaţă. Oare din oamenii cunoscuţi de mine n-a fost nici unul cu o 


zestre atât de bogată încât să mi-l aleg de model așa cum era, 
fără modificări și adaosuri? Dar mai degrabă cred că mă feresc 
să iau de-a gata portretele, de teamă că realitatea e mai 
puternică decât mine și mă poate duce în alt loc decât unde îmi 
este dorința. De aceea merg mereu după ficțiune, chiar când 
întâmplări adevărate cărora le-am fost martor, ar putea foarte 
bine să umple o carte. Proust, pe care îl citez numai fiindcă îmi 
confirmă o idee primordială, spunea, cu toată dreptatea, de 
aceea ţin minte, că e mai ușor să creezi, decât să observi o 
situaţie. Desigur, se gândea la libertatea pe care o câștigi așa, 
mișcându-te într-o lume construită de tine, care nu-ţi impune 
nici o servitute, o poţi abandona, o poţi tăia în două, o poţi ucide 
ca s-o reînvii în alte forme. Trebuie adăugat însă că nimeni n-ar 
ajunge la asemenea metodă, n-ar fi ajuns nici autorul citatului, 
fără o lungă observaţie prealabilă, urmată de un lung timp de 
gândire. 

Imi trebuie încă timp de gândire spre a înţelege ce înseamnă 
o fată sovietică, așa cum a spus Ana Vexler, ajunsă la vârsta 
când poate să rezoneze. Stânjenit că vorbea tot timpul 
românește și Irina nu putea înţelege, rămânând între noi fără 
nici o utilitate și mai ales inutilă ei însăși, am rugat-o să-i spună 
și ei măcar câte o vorbă. 

— Ea are cum să mai vină și altădată, mi-a răspuns Ana 
Vexler. Și nu te teme că ar putea fi supărată. Doar este o fată 
sovietică! 

De-atunci mă gândesc uneori, când îmi aduc aminte, ce 
înseamnă o fată sovietică, în raport cu o fată din lumea cealaltă. 
Am încercat să aflu ceva chiar de la Irina, am iscodit-o despre 
viaţa ei și mi-a răspuns fără să se ascundă după deget, mergând 
până la ceea ce în altă lume s-ar numi confidenţă. Am întrebat-o 
despre obiceiuri și moravuri, despre felul cum se privesc unii pe 
alţii, băieţii și fetele. 

— Cam la fel ca pretutindeni, așa cred, mi-a răspuns ea, 
probabil după o meditaţie mai veche. 

Sigur, nu poate fi altfel în esenţă; răspunsul mi s-a părut franc 
și inteligent, când unii mai cred și astăzi în prăpastia dintre o 
lume și alta, mergând până la a nega datele principale ale firii 
umane, pe care nici o educaţie și nici o constrângere nu poate 
să le schimbe, decât trecător și fără sinceritate. Și totuși ceva 


este altfel, și nu doar la suprafaţă, dar nu contrariu cu ceea ce 
ne place să credem despre oameni. Bunăoară francheţea, având 
ca exemplu felul cum mi-a vorbit lrina, acea fată sovietică, pe 
care abia o cunoscusem. Știu ce s-ar mai fi sucit și ce s-ar mai fi 
învârtit, plecând ochii și înroșindu-se, o fată din lumea cealaltă, 
o domnișoară, dacă aș fi întrebat-o în ce constă fericirea ei, dacă 
e într-adevăr fericită. Pot să adaug, deși n-aș vrea să separ 
tocmai eu lumea în două, că o fată sovietică e altceva decât o 
domnișoară, cuvânt al cărui cuprins și-a pierdut de mult 
gingășia. Irina a simţit intervenţia mea pe lângă Ana Vexler, a 
înţeles și răspunsul acesteia, care a bătut-o bărbătește pe umăr. 
Atunci, oricât i s-ar fi părut de firească împrejurarea, ca unei 
brave fete sovietice, mi-a aruncat o privire feminină, plină de 
recunoștință. 


Când a scris despre război, Tolstoi știa ce este războiul, nu 
trebuia să se inspire de la alţii. Ştia despre tot ce este epic, 
despre marile mișcări ale vieţii, dar și despre epicul din sufletele 
noastre, căci el există, fără să intre în definiţie. Filosofia trebuie 
lăsată la o parte; forţa lui a fost viaţa trăită - la ce i-ar mai fi 
trebuit speculaţiile? 

Vă amintiţi calul pe care Vronski îl prăpădește dintr-o greșeală 
de echitație? Natura, care a făcut calul și omul, n-ar fi putut să-i 
cunoască mai bine. Scena aceea mă copleșește ori de câte ori o 
aduc în minte, căci de uitat n-aș putea s-o uit niciodată; nu 
pentru ce are în ea trist și dramatic, ci pentru eruditie. Cel care 
a scris-o știa anatomia calului în profunzime, chiar dacă n-o 
învățase la vreo școală, sau poate tocmai de aceea. Fiindcă 
ajunsese la ea singur, printr-o putere de observaţie atât de 
pătrunzătoare, încât o socotesc supranaturală. Sigur că el 
privise mulţi cai în viață, dar n-ar fi fost destul ca să le cunoască 
și gândurile, și sufletul, după frumuseţea lor anatomică. 
Urmărind din nou momentul săriturii peste obstacol, îmi dau 
seama că el a trebuit să știe nu doar tehnica mișcărilor care îl 
aruncă pe cal în aer, ci chiar ce simte acesta, și ce gândește. O 
clipă, povestitorul a trebuit să se întrupeze în calul lui Vronski. 

N-am văzut nici un cal la lasnaia Poliana, deși m-am uitat în 
toate părţile. 


M-am născut în anul când a murit Tolstoi, am fost 
contemporani din primăvară până iarna, și poate spiritul lui 
eliberat m-a atins și pe mine cu un vârf de aripă, altfel nu 
înțeleg cum a putut să mă fascineze încă din copilărie? Nu prin 
cărţi, nu puteam să ajung la ele atât de devreme, deși /nvierea 
am citit-o (dar fără folos), în clasele primare, ci prin fierberea 
stârnită atunci în lume de moartea lui năstrușnică, dacă mi-e 
îngăduit să spun așa despre moarte. Cred că da, se poate 
spune, după o viaţă care fusese năpraznică. In ceea ce privește 
gândirea lăsată de el în urmă, pusă în caractere de oameni și-n 
fapte, era un amestec din amândouă, din năpraznic și din 
năstrușnic. 

Din toate acestea ajungea ceva și la mine, și așa a început 
iniţierea. lar astăzi, când nu mai am cum merge mai departe, să 
înţeleg mai multe, nu știu ce al lui s-a prins mai puternic în 
conștiința mea, cărţile sau viaţa? 

x 

Domeniul de la lasnaia Poliana mi-a dat într-un fel imaginea 
imensului spaţiu rusesc, așa cum mai înainte mi-l dăduse, în alt 
fel, șoseaua și ploaia. De multe ori în lumi cu dimensiuni mai 
reduse, ţări continentale, am fugit cu ploaia în spate, ca să scap 
de ea, și n-a putut să mă ajungă. Sau, dacă am întâlnit-o în faţă, 
am apăsat pe acceleraţie, ca să trec repede dincolo de ea, ceea 
ce am izbutit, după o goană mai scurtă sau mai lungă. Alteori, 
când nu vedeam scăparea nici în faţă, nici în spate, am 
schimbat drumul, spre o zare mai luminată, și dincolo de o apă, 
de un deal, sau de un munte, am găsit vreme senină. 

Zadarnic am încercat să scap la fel pe drumul de la Odessa la 
Moscova. Distanţele aici nu înving ploaia, care e o dezlănţuire 
continuă; când plouă, plouă pe sute de kilometri și atunci, 
gonind și tot gonind în speranţa că norii au să se destrame, îţi 
dai seama cât este ţara de mare. 

lasnaia Poliana nu-i un domeniu, ci o ţară. Am parcurs-o puţin 
înfricoșat, ca pe o lume încă nestrăbătută de alţii, ca pe o pată 
albă de pe hartă. Dacă am mai folosit și altădată cuvântul 
luxuriant, despre o vegetaţie dezlănţuită, ar trebui să-l retrag, 
numai că n-am ce pune în loc, fiindcă sunt prea puţine cuvinte. 
Dar ilustrarea cea mai bună a lui și singura adevărată, rămâne 
pentru mine natura de la lasnaia Poliana, în acea călduţă zi de la 


începutul verii, asemănătoare cu primăvara noastră, după ploi 
bogate, pătrunse până în adâncul mănos al pământului. Era un 
zumzet în aer, freamătul arborilor și al ierbii, pe alocuri mai 
înaltă decât statul omului. N-am văzut nicăieri copaci să 
vorbească, dar aici toţi își spuneau balade unii altora, despre 
viaţă și despre moarte; dacă unii se jeluiau, nu-i puteam crede, 
prea tare și luminos strălucea soarele, și prea dospea pământul, 
ca să nu învie chiar morții și natura să nu explodeze de bucurie. 

Am stat puţin la banca pe care venea stăpânul să se 
odihnească. Banca nu mai putea să fie aceeași, cred că din lemn 
alb de mesteacăn. Totuși nu m-am așezat pe ea, ci am rămas în 
picioare, privind poiana din faţă, și dincolo de ea pădurea; mai 
departe venea câmpul, vechea moșie nemărginită, cu oameni și 
sate. Nici o întindere însă, oricât de bine puteam să mi-o 
închipui, nu mi-ar fi dat impresia de imensitate pe care mi-o 
dădea parcul, cu vegetaţia lui beată de apă și de căldură. 

Crescut într-un asemenea cadru, stăpân pe toate, oricât te-ai 
lepăda de ele pe urmă, ajungi să-ţi însușești o parte din forța 
naturii, puternică și liberă. Tolstoi n-ar fi putut să se nască într-o 
ţară mică. Şi ce-ar fi fost el fără lasnaia Poliana? 

La ce poate ajunge un om dintr-o ţărișoară timidă, care, deși 
frământat de gânduri fără hotare, trăiește în două camere, sau 
numai într-una, o chițimie așezată peste multe altele, înconjurat 
de ziduri și de pavaje, fără să pună piciorul pe pământ adevărat, 
cu săptămânile și cu lunile? La ce altceva ar putea să ajungă, 
sunt exemple celebre, decât să scormonească în biata lui 
conștiință și să scoată monștri făcuţi din piese născocite cu 
ostentaţie și asamblate straniu, ca să nu semene cu nimic din 
natură. Nimeni nu se poate opri la această mare stăpână a 
noastră, și n-o poate înţelege, dacă n-a avut-o. 

x 

Intoarcerea a fost tristă, ca după o serbare, când luminile se 
sting și te pomenești singur. Păţania de dimineaţă m-a învăţat 
minte să nu mai trec pe lângă o staţie de benzină fără să umplu 
rezervorul, chiar dacă n-ar încăpea în el mai mult de zece litri, 
căci nu se știe unde găsești alta. Este același principiu cu dușul, 
notat în caietul de drum și nerespectat din prima zi când mi-l 
pusesem în minte. La benzină era coadă, am renunţat și când să 
ies în șosea, am bușit mașina într-o groapă de-am crezut că n-o 


să mai meargă. Dar mergea și nici nu m-am uitat să văd dacă 
nu s-a rupt ceva și atârnă. Fiind multă aglomeratie, de data asta 
nu camioane, ci autoturisme, am fost nevoit să recurg la 
accelerări forțate, și am auzit avansul ţăcănind mai tare ca 
altădată. Între sute de mașini, mergând cu viteze diferite, 
putând face manevre neprevăzute, nu ai cum menaja motorul, 
așa cum nu poţi menaja frânele. Șoseaua devenea tot mai 
dificilă pe măsură ce ne apropiam de Moscova, cădea seara și 
mașini după mașini veneau de pe drumurile laterale, din sate, 
din crânguri sau de pe la vilișoarele unde oamenii își petrec 
duminica. M-am temut că în oraș circulaţia o să fie demenţială și 
când colo, mașinile s-au topit una după alta, pe arterele laterale, 
până ce m-am pomenit pe străzi liniștite, aproape pustii, că m- 
aș fi crezut într-un târg patriarhal din altă epocă. 

Nu pot să mă orientez într-un oraș, nu-l pot învăţa până ce 
nu-l străbat cu piciorul. Cum am mers tot timpul numai cu 
mașina, planul Moscovei mi-a rămas necunoscut, chiar dacă îi 
știu croiala și arhitectura. Cum nici ghidul meu nu era mai bine 
orientat, ne-am rătăcit repede, și nu știu cât am fi umblat pe 
străzile fără circulaţie, dacă nu venea un taximetru. L-am rugat 
pe șofer să ne piloteze, ceea ce este o metodă salvatoare și 
ieftină. 

După ce mi-am lăsat mașina la adăpost, același taximetru ne- 
a dus la lrina acasă, unde tatăl ei mă invitase la masa de 
duminică seara. Era departe, spre nord-vest, cam pe la ieșirea 
spre Leningrad, într-un cartier de blocuri, cum sunt mai 
pretutindeni astăzi, un apartament micuţ, ca pe vapoare, unde 
se face economie de spaţiu. Dar funcţiona și am încăput cu toţii, 
o familie, și pe deasupra doi din prietenii întâlniți altădată la 
Clubul Scriitorilor, unul din ei cel care fusese în Ciukotka și care 
iarăși mi-a vorbit în nemţește. Amândoi erau simpatici și poate 
aveau în cap gânduri interesante; necazul este că dacă nu 
înţelegi ce spun, rămâi cu îndoieli în toate privinţele, așa cum și 
ei pot să se îndoiască de tine. 

Aș fi sărit peste această întâmplare dar am vrut să-mi 
povestesc toată duminica și mai ales, să nu trec cu vederea 
niște oameni care m-au primit cu atâta căldură, fără să ne fi 
cunoscut înainte. Nimic nu mai era oficial, cum mi se păruse 
viața mea în zilele celelalte; câteva ceasuri m-am simţit 


cetățean al orașului, nu mă mai socoteam între străini, ci la 
mine acasă. De aceea povestesc și am să ţin minte. Ce a fost de 
mâncare nici nu mi-am dat seama, de toate, cum se 
obișnuiește, dar ar fi un păcat să nu pomenesc borșul rusesc de 
la începutul mesei. După ce mi-au pus în farfurie s-au uitat toţi 
la mine, să vadă reacţia mea la prima înghiţitură; era ca o 
inițiere, am simţit, de aceea am mâncat cu gravitate. Când am 
pus lingura jos mi-au părut mulţumiţi cu toţii, deși nu spusesem 
cuvinte de laudă. Cine ar fi crezut că o fiertură de zarzavaturi, 
cu multă varză și cu sfeclă, poate să aibă atâta însemnătate în 
relaţiile dintre oameni?! 

Tatăl lrinei mi-a arătat o servietă cu forma rigidă, la modă 
astăzi, numită „diplomat”, cu răspândire tot mai mare în lumea 
noastră, pe când în alte locuri a ieșit din modă. M-a întrebat 
dacă mai văzusem vreuna. Constatând că nu mă uimește, mi-a 
deschis-o în faţă și atunci mi-a trezit nu doar uimirea, ci și 
admiraţia, fiind plină cu sticle de votcă, de câte jumătate de 
litru, puse în baterie, șase în picioare și două culcate deasupra. 
Servieta parcă era făcută pe măsură, sticlele se încadrau 
întocmai, să fi zis că-s de-acolo. M-am bucurat, îmi plac 
obiectele cu utilitate deplină. 

Știind de la întâlnirea noastră anterioară că nu beau votcă, 
gazda se îngrijise și de mine, și luase vin roșu, în sticle de trei 
sferturi de litru care însă nu încăpeau în servietă. Am închinat, 
eu cu paharul de vin, el și prietenii cu paharele de votcă; nu am 
numărat nici paharele mele, nici pe-ale lor; nu-i cuviincios să te 
uiţi cât beau gazdele, și gazdele nu se cuvine să vadă cât bea 
musafirul. 

Cu greu am convins-o pe lrina să nu mă conducă la miezul 
nopţii, așa cum se socotea datoare. Cine o să mă mai conducă 
restul drumului, după ce mă voi despărți și de Lev, la Leningrad? 
Oare ei nu-și dădeau seama cât am să fiu de singur pe urmă? 

M-a condus tatăl Irinei. 

x 

Am să spun că am fost și la Zagorsk, dar mai bine aș ascunde, 
fiindcă socotesc vizita mea acolo nenorocoasă și neizbutită. M- 
am luat după sfaturile altora și după faimă. Dar ar trebui să 
încep prin a spune că în afară de Trei lerarhi, de la lași, și de 
mănăstirile din Bucovina, și poate de încă trei sau patru 


excepţii, nu-mi plac bisericile ortodoxe și nici pictura 
bisericească. Nu impun nimănui gusturile mele și nu vreau ca 
alții să mi le impună pe cele recunoscute. 

Am plecat abia la unsprezece, după amânări succesive. Aș fi 
renunţat dacă n-ar fi fost și Lev, care mă rugase să-l iau cu 
mine, și venise cu fetița, un copil tăcut și cuminte. Pe Lev calea- 
valea, dar pe fetiță cum puteam s-o dezamăgesc, dacă își 
făcuse iluzii? l-am înghesuit la spate, printre bagaje și am mers 
șaptezeci de kilometri sub un cer care s-a înnegrit repede. 

La Zagorsk e un fel de centru bisericesc, nu-i găsesc altă 
definiţie. În afară de rezervele spuse mai înainte, venisem fără 
nici o pornire, și nici nu-mi pare rău că am fost, la urma urmelor. 
Dar este inexplicabilă, de multe ori, distanța care rămâne între 
impresiile noastre și ale altora. In ceea ce mă privește, am 
meditat înainte de a mi le forma pe ale mele, și mai ales am 
meditat pe urmă, dacă se cuvine să le mărturisesc și nu-i mai 
nimerit să le păstrez pentru mine. 

Da, mi-a plăcut Victoria de la Samotrache, mi-a plăcut și 
Venus din Milo, și multe altele, mi-a plăcut Cena lui Leonardo, 
dar cum să spun că îmi place Mona Lisa, unde vin mulţimi de 
oameni să se închine? Dacă aș apuca pe unul din acești pelerini 
de nasturele hainei și l-aș ruga, sau l-aș soma să-mi explice, 
sunt sigur că s-ar bâlbâi, dacă n-ar veni cu argumentele altora, 
învăţate pe dinafară. Numai că eu niciodată n-am să apuc pe 
cineva de nasturele hainei. 

Zagorsk m-a dezamăgit, fiindcă n-a fost timp să văd nimic pe 
îndelete și nici împrejurările nu-mi erau favorabile, începând cu 
o ploaie demoralizantă, pornită curând după ce ajunsesem 
acolo. Eu n-am avut noroc, cum i s-a întâmplat unei prietene, 
care m-a și mustrat de altfel, pentru impresiile mele sărace, de 
a fi picat pe o clipă sublimă. „Ah, mi-a spus ea, reînviindu-și 
emoția până aproape de lacrimi, cum aș putea să-l uit pe acel 
preot tânăr, de o frumuseţe transfigurată, care a ieșit în 
pridvorul bisericii, cu braţele pline de flori, și le-a împărțit 
ologilor prosternaţi pe scara de piatră, mergând de la unul la 
altul, iluminat de credinţă și bunătate!”... lată ce înseamnă o 
circumstanţă fericită! N-am avut parte. 

Pe drum, la întoarcere, ploaia, circumstanţa nefavorabilă, 
ajunsese torențială, ba mai mult decât atâta, că nu se mai 


vedea altceva decât apă. Șoseaua părea o gârlă furioasă, și 
mașina mergea ca o șalupă, săltând pe valuri, cu prova 
inundată. Dacă aș fi fost slab de înger, m-aș fi temut de 
răzbunarea cerului, căci prea îl mâniasem închinând Zagorskului 
numai două ore din întreaga mea viaţă. 


7 


Ar fi fost păcat și nescuzabil să nu văd un spectacol la 
Moscova. Numai că teatrele erau în turneu, mi se pare, poate la 
Leningrad, poate în alte orașe. Picând pe acest contratimp, am 
mers la Teatrul de muzică, nu opera mare, un teatru numit 
Stanislavski, să văd Lacul Lebedelor. Totul fiind tipic, și genul și 
muzica, am socotit că va pica bine, completându-mi impresiile. 

Irina, care continua să aibă grijă de mine și procurase biletele, 
și-a pus o rochie nouă, iar eu i-am admirat-o, deși de obicei, 
cum am mai spus, nu-mi arăt aceste impresii, chiar dacă știu că 
nu așa se trăiește și că prin reținerea mea, de fapt o discreţie, 
devin antipatic. Dar nici prin minte nu mi-ar fi trecut că făcând 
altfel creezi sentimente contrarii. Recunoștința pe care am citit- 
o în ochii însoţitoarei mele era acum evidentă, la a treia sau a 
patra experiență. Totuși n-am adoptat stilul, socotind că e prea 
târziu și nu mi se potrivește. 

Sala, veche, puţin modernizată, mi s-a părut acceptabilă 
pentru un spectacol care a devenit o rutină. Dar nu avea nici o 
măreție, de aceea regret că n-am văzut Teatrul Mare, măcar 
într-o zi de repaos. Am stat puţin mai în dreapta, în partea 
alămurilor, de aceea orchestra suna ca fanfara. Prima balerină, 
Lebăda când Albă, când Neagră, cam scundă, cam grasă, destul 
de trecută și puţin rece, nu m-a emoţionat nici o clipă. Publicul 
însă o aplauda sârguincios, fiecare artist are suporterii săi, sau 
dansatoarea era o fostă celebritate. l-au aruncat și flori, la 
pauze, numai liliac, de pe stradă. Cum am spus mai de mult, e 
timpul liliacului, înflorește prin grădini și prin parcuri, într-o 
răspândire care face peisajul mov pe alocurea. Alte flori n-am 
văzut, e prea târziu sau prea devreme pentru ele. În schimb, în 
drumul de la Tula, toate mașinile erau încărcate cu liliac, poate îl 
pregăteau pentru dansatoare. In multe locuri se vindea pe 


marginea șoselei, cum se vând la noi ghioceii, prima floare după 
zăpadă. 

Montarea spectacolului, cu multă tehnică și cu un meșteșug 
dus până la vrăjitorie, trecând peste orice ar părea imposibil de 
redat scenic, o socotesc impresionantă, numai că prin forţa ei 
de sugestie acoperă muzica și uneori chiar dansul, care se 
estompează în faţa decorului, dacă nu chiar dispare cu totul. 

Înainte de teatru mâncasem de seară în restaurantul 
hotelului. Fiind cam târziu, am rugat-o pe femeia care aducea 
mâncarea să se grăbească, bineînţeles cu zâmbete și vorbe 
frumoase. A reacţionat cu atâta acreală încât vinul s-ar fi 
prefăcut în oţet, numai dacă ar fi mirosit sticla. Mă apropii de 
vârsta când nu mai poţi învăţa nimic, de la nimeni și nu poţi 
înţelege acum ceea ce n-ai înţeles într-o viaţă întreagă. Ce-a 
putut să se întâmple cu acea femeie, căreia nu i-am mai repetat 
rugămintea și nu i-am mai adresat nici o vorbă, privind-o cu 
resemnare? Odată cu al doilea fel parcă trecuse printr-o baie de 
fericire, a venit fuga, luminată la faţă, numai zâmbet și 
bunăvoință, întrecându-se în atenţii și politețe. N-aveam 
oglindă, să mă văd, dar știam că pe faţa mea nu putuse să 
survină nici o schimbare, ca să-i inspir o simpatie de ultimă oră. 
Schimbarea se petrecuse în sufletul ei, de bună seamă, și 
privind-o din urmă, cum se ducea printre mese, până la ușa 
batantă dinspre bucătărie, m-am întrebat ce era dincolo, cine 
apăruse, ce veste bună îi adusese, ce gest făcuse, ce vorbe 
fermecate îi spusese? 

Plouase cât eram la teatru și la ieșire lumea mai umbla cu 
umbrelele deschise, de parcă umezeala de pe trotuare ar fi fost 
deasupra capului. Ştiu, fiindcă am avut de multe ori această 
senzaţie, acum însă ieșisem cu umbrela închisă, și până a apuca 
să-i imit pe ceilalţi, am avut timp să văd cerul senin și să înving 
impresia falsă. 

Am umblat mult cu lrina să căutăm un restaurant, o cafenea, 
un bar, unde să bem ceva, cum simţi nevoia după un spectacol. 
A fost imposibil, la zece și jumătate seara nimeni nu te mai 
primește; casa se închide, poţi să bei ce-ai apucat să plătești 
înainte. 

Am băut sifon, la un automat de pe stradă și ne-am plimbat 
până târziu, fără direcţie, spunându-ne atâtea, cu atâta 


încredere încât la plecarea din Moscova nu m-am îndoit că 
lăsam acolo o prietenă. Nu mă împrietenesc niciodată atât de 
repede; poate, întorcându-mă la un gând din urmă, m-a câștigat 
francheţea ei, o altfel de francheţe decât știusem, și o 
descopeream la această fată sovietică, după cum o numea Ana 
Vexler. 

x 

In penultima zi la Moscova, când mai aveam de făcut multe, 
am pierdut aproape toată dimineaţa, târând-o și pe Irina după 
mine, să caut ceva pentru un prieten; acesta are un aparat de 
radio importat din Uniunea Sovietică, și îi lipsește schema de 
construcţie. Probabil nu-i va trebui niciodată, iar dacă s-ar 
întâmpla altfel, sunt la noi destule asemenea aparate, pe care 
cred că le cunosc toţi depanatorii. Prietenul meu însă este unul 
din acei oameni care vor ca bunurile lor să fie întregi și să nu le 
lipsească nimica. l-am făgăduit că am să-i îndeplinesc dorinţa, 
deși mi se părea nu doar inutilă, ci și caraghioasă. Dar am 
căutat schema, credeam că e simplu; n-am găsit-o. Am mers din 
prăvălie în prăvălie, cu o răbdare din ce în ce mai nervoasă și 
mai revoltată, am ajuns nu mai știu prin ce cartiere, unde exista 
o speranţă. Nimeni n-avea o schemă de prisos, ceea ce nu-i de 
mirare; aș fi găsit-o probabil la fabrică, dar aceasta era tocmai la 
Riga. 

Nu vreau să-i fac prietenului meu nici reproșuri, nu vreau nici 
să-mi atrag recunoștinţa lui, fără obiect de altfel, dar am căutat- 
o și la Leningrad, împreună cu Lev, care m-a însoţit cu o 
bunăvoință demnă de o cauză mai puţin comică. Fiind poet, 
poate nu știa ce este o schemă și la ce folosește, altfel nu 
înţeleg de ce a pus atâta stăruinţă pe lângă vânzătorii 
aparatelor de radio. Şi după lungi tribulaţii, odată, ce să vezi, un 
vânzător, întrebat, a răspuns da, de nu-mi venea a crede, și 
aplecându-se sub tejghea, a scos schema: o foaie de hârtie cam 
proastă, cu desene și simboluri enigmatice pentru cine nu este 
de meserie. Am spus mulțumesc, am dat s-o pun în buzunar, o 
schemă nu se plătește, dar atunci vânzătorul a întins mâna 
repede, și mi-a luat-o. Crezuse că vreau doar s-o privesc, sau să 
scot o copie. Aș fi scos, ca să-mi respect promisiunea, dacă aș fi 
avut vreo posibilitate. 


Dimineaţa pierdută la Moscova a făcut să-mi rămână prea 
puţin timp pentru galeria Tretiakov, singura pinacotecă din câte 
am văzut, și nu doar acum, ci de-atâtea ori în urmă, unde am 
regretat că n-aveam libere decât câteva ore; am plecat cu un 
amestec de tristeţe și de furie. 

Sunt oameni care știu să ceară, li se pare firesc și nu scapă 
nici o ocazie. Cineva dintre aceștia îmi spunea odată, cu o 
admiraţie invidioasă: „Cum, îl cunoști pe cutare?!” Şi dacă îl 
cunoșteam, nu era nici o scofală. Și n-ar fi fost nici pentru 
interlocutorul meu, dacă îmi lua locul, căci nu se afla în situaţia 
să râvnească la vreun hatâr din partea acelui cutare. Ceea ce 
însă nu-l împiedeca să se bată cu palma pe genunchi, de necaz 
și să comenteze cu o mâhnire furioasă: „Ce ghinion! Să cunoști 
pe cineva care îl cunoaște pe cutare, și să n-ai ce-i cere!” 

Nu știu dacă prietenul pentru care am căutat schema ar fi 
făcut la fel; mai degrabă nu, căci chiar să nu-i fi trebuit nimic, ar 
fi găsit ce să ceară. Altădată când am plecat, mi-a dat vreo trei 
misiuni, una mai grea ca alta, pentru mine care aveam 
numărate nu doar zilele, ci chiar orele și minutele, și dacă mi-ar 
fi rămas puţin timp liber, mai bine m-aș fi uitat pe cer decât să 
umblu pe la depozite și prin magazine. Văzându-mă că ezit, 
fiindcă perplexitatea inițială izbutisem să mi-o ascund, prietenul 
a făcut un gest de resemnare, cusut cu aţă albă, și a spus cu o 
modestie destul de acră și de ironică: „Dacă socotești că nu 
merit!” N-am să socotesc niciodată așa, când e vorba de un 
prieten, fie măcar pentru că există. Și-atunci mi-am călcat pe 
suflet și m-am străduit să fac tot ce-mi ceruse. Mi-a mers mai 
bine decât în cazul cu schema, și două din misiuni le-am 
îndeplinit cu prisosinţă. A treia era absolut imposibilă, dar dacă 
făgăduisem am luat pe seama mea rușinea de a mă duce la 
casa producătoare, să reclam niște defecte la câteva discuri de 
gramofon purtate degeaba cu mine, pe care prietenul le primise 
prin poștă, cu ani în urmă, expediate nici măcar de un magazin, 
ci de o cunoștință, îţi râde în faţă oricine! 

x 

Și fiindcă veni vorba, la Moscova am intrat într-un magazin de 
discuri, unde numai ca să mă uit în cataloage mi-ar fi trebuit 
ceasuri. Toate se petreceau în fugă și cu regretul că timpul 
trecea prea repede. Am luat nu chiar la întâmplare dar nici cu 


prea multă alegere un vraf de discuri, tot ce-am cumpărat în 
cele șapte zile. În ultimii ani discurile rusești au ajuns să fie 
printre cele mai bune, cel puţin ca tehnică a redării. Dacă se 
nimerește să dai peste o serie bună, le întrece pe vestitele 
„Deutche Gramaphon”, atât de scumpe și de lăudate; eu, unul, 
am fost dezamăgit de ele, poate fiindcă am avut nenorocul 
continuu să dau peste serii proaste. Renumele firmei se menţine 
cred prin câteva monopoluri asupra interpreţilor, în frunte stând 
faimosul șef de orchestră Herbert von Karajan, de a cărui 
emfază m-am săturat ca de mere acre, mai ales după ce, la 
Salzburg, i-am văzut numele pe afișe sau în geamurile 
prăvăliilor scris atât de mare, încât abia rămânea puţintel loc 
pentru bietul Mozart. O fotografie a lui, indiscret de romantică, 
mărită ca a nici unei vedete și expusă impudic în vitrine, îl 
înfățișa așezat pe o pajiște plină de poezie, într-o poziție nu mai 
puţin poetică, îmbrăcat în trening, ca în intimitatea unui studio 
de repetiţii, ţinând în mână o floare și mirosind-o cu autoritate, 
ca și cum ar fi fost o baghetă vegetală. Se găsesc oameni care 
pot să admire. 

Discurile de gramofon sunt în Uniunea Sovietică la fel de 
ieftine ca benzina; preţul lor, aproape derizoriu, le face să pară 
mai degrabă daruri pentru iubitorii de muzică. Sper să nu dau 
cuiva ideea de a le scumpi, dacă le-am adus atâtea laude. Ar fi 
păcat, deși sunt sigur că s-ar vinde la fel de repede. 

x 

În penultima seară, s-au adunat mai mulţi oameni în jurul 
meu, la o masă de la Clubul Scriitorilor; ceva ca de despărţire, 
puţin sărbătoresc, dar fără solemnitate. Printre ei era un 
romancier încă tânăr, cu care m-am înţeles românește. Despre 
una din cărţile mele a găsit, condescendent, că este bine scrisă, 
dar că privesc lumea de pe o poziţie de superioritate. Era o 
carte foarte tristă, unde nimeni nu poate fi superior altuia, ci toți 
sunt egali, prin amărăciune și suferinţă. 

Au venit pe rând, doctorul cu poeta, tăcută, poate 
interiorizată, visătoare și puţin rustică la figură; apoi Tatiana, 
veselă și cordială, cu Adina, fiica ei, atunci studentă la Moscova, 
nu mai puţin cordială și veselă. La un timp a apărut în trecere, 
din întâmplare un traducător din limba română, Friedman, cu o 
fire atât de deschisă, încât am regretat că îl cunoșteam în ultima 


clipă. Fără să fi corespondat vreodată, mi-a spus că începuse să 
traducă una din cărțile mele, dar pe urmă proiectul a eșuat, nu 
știu din ce motive. A apărut și Irina, la urmă, emoţionată și 
preocupată de ultimul ei examen, pe care îl dădea a doua zi. În 
stânga mea era Lev, ea s-a așezat în dreapta, și cum duceam 
conversaţie cu toată lumea de la masă, cu atenţia solicitată 
când într-o parte, când în alta, mi s-a întâmplat să-i vorbesc ei în 
românește iar lui în franceză, pe care nu o cunoaște. Lev ar fi 
putut să mă creadă în starea lui Agamiţă Dandanache, dacă mai 
ținea minte „Scrisoarea pierdută”. 

x 

A doua zi n-au putut să se ocupe de mine nici Lev, nici lrina, 
aflată la examen, și am rămas singur, într-un oraș nedescifrat, 
unde în afară de aventuroasa zi a venirii, tot timpul cineva mă 
dusese de mână. Abia am avut îndrăzneala să mă învârtesc în 
jurul hotelului, cu teama că am să pierd drumul. Dar nu-i posibil, 
mi-am spus; nimeni n-are să mă conducă de aici încolo! Și tot n- 
am avut îndrăzneala să merg prea departe. La prânz însă am 
găsit ușor Clubul Scriitorilor, unde am întâlnit-o pe lrina, venită 
să bea o cafea, între două faze ale examenului. Fiindcă avea o 
oră liberă, și îmi aminteam cu o recunoștință dublată de 
stânjenire cât timp pierduse să-mi arate orașul, și să-mi ţină 
tovărășie, peste orice obligație, am întrebat-o ce-o atrage înspre 
ocupaţia de interpret, pe care vrea să și-o aleagă. Era ușor de 
înţeles că mai întâi se potrivea cu ceea ce studiase; la ea limba 
franceză nu era o distracţie, ci un instrument de profesiune. Mi- 
a mai spus apoi că pe această cale are prilejul să cunoască 
oameni neobișnuiţi, este traducerea corectă a cuvântului, folosit 
de ea aproape cu evlavie, deși pentru mine rămâne banal și fără 
rezonanţă. Orice om e neobișnuit în felul lui, și astfel cuvântul, 
fără o completare rămâne imprecis, ca o frază neterminată. 
Puteam eu să mă socotesc un om neobișnuit pentru Irina, dacă 
își pierduse atâta timp cu mine? De multe ori o rugasem să 
meargă acasă, nu știam pentru ce merit îmi acorda atâtea din 
orele ei, când meritele mele nu-i puteau fi cunoscute. 

Dar așa cum venisem acolo, și cum urma să plec mai departe, 
eram un om mai neobișnuit decât alţii, desigur, mulţi mă puteau 
privi cu timiditate, cu invidie sau cu admiraţie, ca doctorul 
bunăoară, ca să iau un exemplu din urmă, care mă examinase 


înaintea plecării, și clătinând din cap îmi urase să am noroc, 
parcă îndoit și cu compasiune. Era aceeași urare cu a colegului 
de meserie, întâlnit la atelierul mecanic, care numai că nu-mi 
plângea de milă știind ce drum greu mă așteaptă. Ei, iată că am 
făcut tot drumul și m-am întors teafăr acasă! Ce-a fost 
neobișnuit s-a terminat în ziua sosirii. Atunci ce rămâne? Pentru 
mulţi, care mă și interoghează de altfel, rămâne ideea că am 
trecut prin întâmplări ieșite din comun, că am descoperit o 
Europă încă necunoscută de ei, și că m-am întors încărcat de 
bucurii și de satisfacţii. 

Deși îi înţeleg pe toţi aceștia și nu-i pot dezarma cu 
brutalitate, după mine voi face într-adevăr ceva neobișnuit, 
atunci când voi izbuti să arăt o față a lumii nevăzută de alţii și 
să spun un cuvânt încă nespus de nimeni. 

Un an mai târziu lrina îmi scria: „Lucrez din când în când 
pentru Uniunea Scriitorilor. Așa am avut prilejul să cunosc mulţi 
oameni neobișnuiţi...” la te uită! 

In conversaţia noastră dintre examene, când nu putea să fie 
destinsă și bea cafele după cafele, Irina mi-a mulţumit pentru 
atenţia pe care i-am arătat-o și pentru felul delicat cum i-am 
vorbit tot timpul. Am privit-o nedumerit: s-ar putea și altfel? 
Deci iată că politeţea, cu tot ce cuprinde ea în definiţia ei veche, 
în afară de ce-a rămas astăzi, și pe care am socotit-o totdeauna 
ca singura atitudine admisibilă între oameni, își dădea roadele 
încă o dată, fără să am vreun motiv de îndoială, fiindcă în 
curând între mine și mica fată sovietică aveau să fie mii de 
kilometri. Să nu-i fi spus că are rochii frumoase, când nu puteam 
să-i dau altă răsplată? Să n-o fi rugat pe Ana Vexler de a-i 
adresa și ei o vorbă, și-a nu o lăsa în părăsire? 

Seara Irina m-a dus la teatru, după un program stabilit 
dinainte, pe care însă îl socoteam anulat, dat fiind că ea avea 
preocupări mai importante. Dar își luase examenul și era 
destinsă. Am mers la teatrul Taganka, vestit prin inovaţii și 
tinereţe. Am văzut un spectacol de poezie, nu era un recital, pur 
și simplu, ci o redare dramatică a asediului de la Leningrad, prin 
poeţii orașului. N-am înţeles mare lucru, dar am intuit ura încă 
nestinsă pentru agresor, care a martirizat orașul. Am văzut apoi, 
la Leningrad, cimitirul asediului și m-a luat groaza. Acolo 
oamenii au murit cu sutele de mii, soldați și civili, de bombe, de 


gloanţe, de frig și de foame, bătrâni, femei și copii, și zac în 
gropi comune imense, alcătuind parcele, ca niște ogoare de 
suferință și deznădejde. De ce a trebuit să fie acest masacru, 
cum nu cred să fi fost altul în istoria omenirii, de dinainte de 
Gingishan și până astăzi? 

Evocând cu ură războiul, spectacolul de la Taganka mi s-a 
părut că îl reactualizează. Mi-a rămas în mine un refren dintr-un 
cântec de bravură, unde revenea, ritmat, cuvântul garoga, atât 
de evocator pentru mine. 

Pe o șosea, în drumul spre Moscova, am văzut un copil 
mergând la școală cu ghiozdanul în mână și cu o pușcă de lemn 
în bandulieră. 

Am săvârșit în seara aceea, la o oră târzie, ceva care iarăși s- 
ar fi putut socoti o politeţe, dar nu era decât un răspuns la 
sensibilitatea Irinei, și refuzând să mă lase în faţa hotelului, am 
condus-o cu taximetrul până acasă. O lună plină lumina străzile 
Moscovei, adormită. La întoarcere, văzându-mă singur cu 
șoferul, prin locuri necunoscute și fără oameni, mi-am adus 
aminte ce-mi povestise Lev peste ziuă, despre păţania unui 
cunoscut comun, tânăr poet din România, pe care la Belgrad, un 
taximetru, în loc să-l ducă la adresă, l-a scos în marginea 
orașului și l-a dezbrăcat până la piele. Tocmai când evocam 
acest moment penibil și simţeam un fior neplăcut pe șira 
spinării, mașina a cotit la stânga din viteză, pe o stradă îngustă 
și cu hârtoape, neluminată și cam sinistră. În bătaia lunii am 
apucat să văd pe dreapta indicatorul bine știut care vestea o 
arteră fără ieșire. Dispăruseră casele, înaintam săltând peste 
niște maidane și nu mai aveam nici o îndoială că picasem într-o 
cursă. Era inutil să protestez, nu puteam nici să-i dau șoferului o 
lovitură în ceafă, căci n-aveam cu ce înainte de toate, și-apoi, pe 
maidanele din față desigur că îl așteptau complicii și ajutoarele. 
M-am gândit repede, cu inima îngheţată, cum aș putea să mă 
apăr și am înţeles pe loc că eram o victimă sigură. Am mers și 
mai departe, închipuindu-mi că aș putea să pier fără urmă; îmi 
părea rău că nimeni n-avea să știe ce se întâmplase cu mine, 
lăsam în urmă un mister impenetrabil și calea deschisă pentru 
toate presupunerile. Mi-am adus aminte de colegul de meserie 
care îmi urase noroc la drum, cu atâta îndoială și cu atâta 
compasiune. Indoiala și compasiunea doctorului nu intra la 


socoteală, accidentul iminent nu se datora primejdiei 
descoperită de el în radiografie și electroencefalogramă. Chiar 
îmi era necaz că nu mă durea nimic, nici nu simțeam ameţeală 
și parcă atât de sănătos nu mai fusesem niciodată. 

Nimic din ce vedeam nu era din închipuirea mea, după ce 
indicatorul arătase clar un drum fără ieșire; înaintam într-adevăr 
pe un maidan luminat cam sinistru de lună; cu oricât curaj aș fi 
vrut să judec, mă aștepta o brutalitate. Tot ce socotisem că 
puteam face, era să mă arunc din mașină în clipa când vedeam 
că șoferul frâna, să oprească. Pe dibuite am găsit clanţa 
portierei; o ţineam strâns, așteptând clipa. Și deodată, după o 
cotitură scurtă la dreapta, după un ultim hop prin hârtoape, m- 
am pomenit pe un bulevard larg, pe care goneau mașini rare, 
dar adevărate, iar în faţă se vedeau luminile Moscovei. 

Aventura însă nu era terminată, căci acest taximetrist deprins 
cu orașul, n-a știut să ajungă la hotelul Budapesta, ci s-a tot rotit 
pe niște străzi încurcate, până ce într-o piaţă a oprit ridicând din 
umeri. Nu puteam să-l lămuresc și nici nu treceau oameni, să 
întrebe. Pe urmă, drept în faţă am descoperit Teatrul Mare. De 
unde până la hotel mai aveam numai câteva sute de metri. Am 
coborât, ca să nu mai lungesc vorba, am pornit cu piciorul, am 
mers sutele de metri, apoi încă pe atâta, mirat că nu vedeam 
hotelul, m-am întors, am luat-o la stânga, apoi la dreapta, și 
înapoi încă o dată, pe străzi goale și parcă neautentice, decoruri 
de teatru, până ce mi-am dat seama că nu mai știam unde mă 
aflu. Am încercat să mă întorc la Teatrul Mare socotind că de- 
acolo începuse greșeala, nu pornisem în direcţia bună. N-am 
mai găsit nici teatrul și atunci mi-am pierdut firea cu totul, m-a 
cuprins nu frica, așa cum s-ar crede, ci o ciudă adâncă și 
ascuțită, de o simţeam intrându-mi în piept, apropiindu-se de 
inimă pe măsură ce trecea timpul iar eu, grăbind tot mai mult 
pasul, până la trap și gata să încep galopul, mă învârteam pe 
străzi goale, fără să recunosc nimic, nici măcar propria mea 
umbră pe care luna mi-o întindea în toate direcţiile. Și nu mi-era 
de alta, dar aveam înţelegere cu Lev să vină la cinci dimineaţa, 
să plecăm spre Leningrad de cu noapte, iar până atunci, ca să 
nu-mi dau duhul pe drum, trebuia să dorm măcar câteva 
ceasuri. 


Așa m-am chinuit nu mai știu cât, pierdusem noţiunea 
timpului, și cred că toate celelalte noţiuni în afară de furia și 
disprețul pentru mine însumi. Într-un târziu, când nu mai 
speram să vină cineva și credeam că voi rătăci capiu până la 
ziuă, a apărut un Moskvici, nu știu de unde și atât de neprevăzut 
că l-am socotit o nălucire, până ce a oprit și am văzut că 
înăuntru erau doi oameni, după chipul și asemănarea mea, și 
atunci le-am spus, vă rog și bună seara, și unde-i hotelul 
Budapesta? Mi-au făcut semn să urc la spate, apoi cel din 
dreapta, cu ţigara neaprinsă în mână, m-a întrebat dacă am 
chibrituri. Poate niciodată nu am simţit atâta umilință pentru 
ceva ce-mi lipsise în viaţă; am răspuns că n-am, rușinat și 
vinovat, temându-mă că au să mă dea jos din mașină, dacă nu 
eram capabil să am asupra mea nici măcar o cutie de chibrituri. 
Nu m-au dat jos, însă omul cu ţigara a făcut un gest de 
nemulţumire, cum ar fi spus „nu ești bun de nimic!” și m-au 
lăsat în faţa hotelului cu un fel de silă. Adusesem mașina, s-o 
am la îndemână în zorii zilei, portarul îmi făgăduise să-i poarte 
de grijă. Văzând-o acolo, destul de mândră pe lângă mine, m-am 
consolat că până seara următoare rușinea avea să rămână cu 
sute de kilometri în urmă. 

Era ora două; până să-mi strâng bagajul în fugă, s-a făcut trei 
fără un sfert, și trei până să mă bag în pat; e drept că am 
adormit repede. 


8 


Lev, totdeauna punctual, a venit la cinci și mi-a bătut în ușă; 
sperasem să întârzie, ca să-mi pot face o cafea repede. Din 
admiraţie pentru punctualitatea lui, însușire omenească pe care 
o admir socotind-o capitală în caracterul nostru, am renunţat, și 
într-o clipă am fost gata. 

— Unde-i copilul? l-am întrebat în ușă. 

Îmi spusese că vrea să-l ia cu el pe frăţiorul lui, să vadă 
Leningradul, dar în cazul că mă incomodează, îl trimite cu 
trenul. Chiar dacă m-ar fi incomodat, cum aș fi admis una ca 
asta, să trimită un copil cu trenul, șase sute de kilometri? 

Pe coridor, în spatele lui Lev, era un tânăr care îl întrecea cu 
un cap și îndată am aflat că el era frăţiorul, om gata făcut, cu 


Conservatorul de muzică terminat și membru al Uniunii 
Compozitorilor. Prezenţa lui mi-a prins bine, la Leningrad mi-a 
ajutat să iau încă un teanc de discuri. Pe drum a tăcut, nu 
vorbea românește, abia dacă a schimbat cu frate-său câteva 
cuvinte. Mult m-am gândit la meseriile lor atât de înrudite și m- 
am întrebat dacă se vor fi sfătuit și n-or fi fost între ei dispute 
când și-au împărţit artele în familie, unul poezia, celălalt muzica. 
L-am întrebat pe muzicant ce face în meserie și mi-a spus că 
scrie muzică simfonică. Poate într-o zi va aborda un gen mai 
puţin spectaculos dar mai gingaș, și va scrie lieduri pe versuri 
de frate-său. 

Ne-am oprit după-amiază la Novgorod, deși n-ar fi fost greu să 
ajungem la Leningrad, dar voisem să văd orașul și escala era 
programată. Nu știu cum am parcurs cinci sute de kilometri 
până acolo, parte din ei pe o ploaie torențială, fără să mă simt 
deloc obosit, deși dormisem abia două ceasuri. Deocamdată 
mergeam admirabil, și eu și mașina, și cum plecasem pe soare, 
toate mi se păreau de asemenea admirabile. Cred că mă 
înzdrăvenise frumuseţea peisajului, câmpie rusească de un 
verde fără margini, de unde mai înainte n-o văzusem decât 
neagră sau cenușie. Descopeream sate vechi, pline de flori și de 
tihnă, cu izbe de lemn care mă duceau cu gândul la alte timpuri. 
Mă bucuram că vremea modernă, impetuoasă și uneori dură, 
păstra ceva din poezia trecutului. Și apoi erau mestecenii, cei 
mai poetici din arbori, care rămân mereu tineri, nedepășind 
parcă vârsta adolescenţei. Deși nu sunt deloc niște nevolnici, ci 
cresc repede și cu trufie, ei păstrează o gingășie sfioasă, 
melancolică și ușor maladivă, ca a unei fecioare vindecată de 
tuberculoză, încă palidă și fragilă, dar bucurându-se de viaţă și 
râzând din toată inima. 

Toate mergeau bine, va să zică, mă bucuram de priveliște, se 
bucurau și Lev, și Frăţiorul, numai mașina la un timp începuse 
să-și anunţe o nemulţumire. Auzisem mai de mult un fâșâit 
aspru, metalic, când puneam frâna, însă era atât de slab că nu 
mă alarmase, mai ales că nu frânam decât rar și fără brutalitate, 
șoseaua fiind lesnicioasă, cu sate rare și cu circulație moderată. 
incetul cu încetul zgomotul s-a accentuat, era evident că 
provenea de la frâna din faţă, însă căutam alte cauze, deoarece 
schimbasem plăcuţele abia înaintea plecării și nu mi se părea 


posibil ca ferodoul să se fi uzat până la suportul de fier, fiindcă 
indiscutabil era un zgomot de metale frecate. În scurt timp a 
trebuit să pun evidenţa în locul imposibilului și să admit că se 
întâmplase o anomalie. Nu eram prea îngrijorat, aveam cu mine 
încă un rând de plăcuţe și înlocuirea lor e atât de simplă încât la 
o nevoie puteam s-o fac și singur, pe marginea drumului. Mai 
mare rămânea nedumerirea, și gândul că puteam să mă aştept 
la o surpriză mai neplăcută. In Novgorod, după ce ne-am așezat 
la hotel, am mers la un atelier mecanic unde am găsit oameni 
plini de bunăvoință. N-a fost nevoie de vreo rugăminte ca să-mi 
facă loc pe rampă, și după o așteptare scurtă un tânăr roșcovan 
și vânjos s-a apucat de treabă, fără cuvinte. O plăcuţă era într- 
adevăr uzată până la fier, cu totul inexplicabil, de parcă n-ar fi 
fost fabricată în serie. Dacă am văzut așa, am schimbat-o și pe a 
doua, apoi pe cele de la roată cealaltă; nu mai aveam nici o 
încredere în ele, și mașina tot era pe rampă, iar mecanicul nu 
dădea semne de plictiseală. Era îmbrăcat așa cum se 
obișnuiește, cu o salopetă murdară, căci de-aici îi vine și 
numele, iar pe mâini avea mănuși groase de lână. Uitându-mă 
prin atelier, am văzut la fel și pe alţii și n-am putut înţelege. Să 
fi fost o măsură de protecţie a muncii? Nu se potrivea, și oricum 
era exagerată. Așa ceva nu mai văzusem, deși am fost prin 
multe ateliere mecanice. Treaba mergea bine, omul își cunoștea 
meseria și era îndemânatec; când a ajuns să pună șplinturile, 
niște sârmulițe cât un băț de chibrit rupt în două, mi-am râs în 
barbă zicându-mi: acum să te văd, frăţicule, ce faci cu mănușile 
tale groase? Nu știu cum a făcut, n-am prins mișcarea, deși îl 
urmăream cu ochii în patru; tot ce pot să spun este că am văzut 
șplinturile la locul lor, fără ca el să-și scoată mănușile. M-am 
crucit și i-am spus mulţumesc, cu o mirare admirativă. 

Mult mai mult au durat formalităţile contabile. L-am lăsat pe 
Lev să le îndeplinească, s-a dus la un birou, în alt loc, nu prea 
departe, era de plătit nimica toată, dar trebuiau făcute fel de fel 
de acte, nu doar o chitanţă. Mecanicului i-am oferit o sticluță de 
coniac; abia a vrut s-o primească și a băgat-o în buzunarul 
salopetei,  ferindu-se. Asemenea reţinere mi s-a părut 
îngerească, și n-am înţeles-o nici până astăzi. De-atunci am avut 
de-a face cu mulţi mecanici. Pe niciunul nu l-am văzut să lucreze 


cu mănuși groase de lână, și cu atât mai puţin să pună 
șplinturile cu ele pe mână. 

După șapte zile la Moscova și când plecasem de acolo abia de 
câteva ceasuri, ce mai puteam să înţeleg despre Novgorod, într- 
un sfert de după-amiază? E o nedreptate, dar așa se întâmplă 
când ești încărcat de impresii și peste ele vin altele, în mare 
viteză. Când mă întorceam din Spania nu mi-a mai plăcut nimic, 
tot drumul, nici măcar Veneţia, unde fusesem fermecat 
altădată. Ce să fac, să inventez, sau să iau de la alţii? Dar eu 
aici nu fac un îndrumar, ci povestesc o călătorie, cu toate 
bucuriile ei, și cu toate necazurile. 

Am trecut pe lângă un Kremlin, demn de vizitat și de ţinut 
minte, după cum am aflat mai pe urmă; la sfârșitul unei zile 
obositoare și când gândul îmi era la ziua de mâine, mi s-a părut 
inabordabil și n-am simţit îndemnul să-l văd și înăuntru; de altfel 
era închis pentru public. Între Moscova și Leningrad mi-a rămas 
în minte numai câmpia înverzită, cu mesteceni, sate și izbe. 

Se lăsase frig seara; Lev mi-a mai adus două pături. 

La Leningrad am ajuns devreme a doua zi dimineaţa. Peisajul 
până acolo l-a continuat pe cel din ajun, numai starea mea 
sufletească era alta. Sub cerul senin și albastru, răsfrângând 
parcă de pe aici culoarea mării, atmosfera se încălzise, eu în 
schimb simţeam o emoție atât de solemnă, că îmi îngheţa 
inima. Prin cronica lui strălucită și însângerată, între serbări 
fastuoase și măceluri de stradă, prin amintiri literare poate mai 
puternice și mai sugestive decât însăși istoria, Leningradul îmi 
stârnea o curiozitate avidă și o admiraţie înfricoșată. Cât am 
stat undeva, aproape de bulevardul Nevski, vestit de atâtea ori 
și în atâtea feluri, ca Lev să se intereseze unde-i hotelul, orașul 
m-a împresurat cu o forță apăsătoare, de parcă îi eram prizonier 
și trebuia să răspund la un interogatoriu. Într-adevăr, la această 
întâlnire a noastră, mi se părea că nu orașul ci tocmai eu eram 
cel pus să dea examen și mă uitam fricos în jur, așteptând 
întrebările. M-am dus fuga cu gândul la Gogol, de la care știam 
un bulevard Nevski destinat defilării mondene, cu ofiţeri chipeși 
și doamne frumoase, cu o mică nobilime frivolă, vrând să ia de 
la viaţă numai plăcerile. 

În locul lor am văzut lume grăbită, îmbrăcată cu modestie, 
căreia se vedea că nu-i vine nimic de-a gata, dar avea o forţă de 


a trăi aproape triumfală. A trebuit să mă gândesc că mulţi dintre 
ei, oamenii de la patruzeci de ani înainte, sunt supraviețuitorii 
asediului, iar toţi ceilalți au măcar pe cineva în cimitirul care 
amintește  monstruosul  carnagiu. Atunci mi-am amintit 
spectacolul de la Teatrul Taganka și i-am găsit justificarea, cu 
inima tot mai îngheţată. După ce multe suferinţe au să se uite, 
pretutindeni în lume, aici are să rămână o cicatrice dureroasă, 
așa cum mi s-a mai părut doar la Verdun, pe dealurile de 
deasupra Meusei, unde asediul a fost la fel de absurd, deși de 
alte proporții și nu atât de sălbatic, dacă despre un act de război 
se poate spune că este mai puţin sălbatic decât altul. Și mereu 
m-am întrebat cui a folosit acest infernal masacru. Mereu am să 
mă întreb, când am să mă duc cu gândul acolo, căci de uitat n- 
am să uit niciodată. 

Au urmat câteva zile de alergătură, uneori enervantă și 
sterilă, nu destul de bine plănuită, pentru cunoașterea orașului. 
Lev m-a purtat cu mașina de la un hotar la altul, atent cu mine, 
el ca și Frăţiorul, și dornici să-mi fie bine. Fără ei n-aş fi văzut 
atâtea, nici Ermitajul, unde era aceeași înghesuială cu turiști ca 
la Moscova. Insă mi-a rămas timp să merg și cu piciorul, și așa 
am parcurs tot perimetrul central al orașului, făcând incursiuni 
în jurul a două artere importante, bulevardul Nevski și cheiul 
Nevei, care se întâlnesc puţin pieziș lângă Palatul de iarnă. Nu 
puteam să mă socotesc un blazat, niciodată n-am fost plictisit 
când aveam de văzut o lume necunoscută, atenţia îmi rămânea 
trează chiar când mă dobora oboseala. Aici însă nimic nu 
însemna o surpriză, recunoșteam totul, adunat în memorie prin 
vechi informaţii, din cărţi, din fotografii și din filme. Nu aveam 
decât să fac rectificări topografice, să mut pe planul orașului 
edificiile cunoscute, dacă în mintea mea erau greșit amplasate. 

In afară de podul peste unul din canale, cu cei patru cai de 
bronz, frumoși cum sunt doar caii vii în turnire și în războaie, 
bulevardul Nevski n-a trezit în mine un răsunet egal cu 
renumele lui, făcut de literatură; pe-alocuri semăna cu o parte 
din Mariahilferstrasse de la Viena, dintr-o vreme mai veche, 
când nu se modernizase. 

Bulevardul Nevski capătă grandoare în apropiere de Neva, 
când pe stânga încep să se ridice edificiile solemne ale fostei 
capitale, cu înaltele lor destinații administrative, iar în dreapta 


se deschide piaţa monumentală din faţa Palatului de iarnă. Cu o 
arhitectură întru totul diferită de a Palatului, piaţa mi-a amintit 
mai degrabă Viena decât Berlinul pe care l-a admirat Petru cel 
Mare. 

Și fiindcă veni vorba, am văzut, în apropiere, și vestita statuie 
ecvestră a celui din a cărui cutezanţă s-a construit această 
metropolă pe jumătate lacustră. Cred a fi înţeles bine că nimic 
altceva nu a determinat alegerea locului, altminteri neîmbietor 
și plin de dificultăți pentru constructor, decât poziţia lui 
geografică. Făcând aici o cetate, Petru cel Mare se gândea să fie 
și o poartă în partea Apusului. 

Ştiam statuia din fotografii și din decoruri de teatru, unde 
domina scena că părea zdrobitoare. N-am putut s-o văd bine 
fiindcă era îmbrăcată în schele. In faţa pieţei cu lespezi de piatră 
care se unește cu cheiul Nevei dând o perspectivă imensă, până 
pe ţărmul celălalt, statuia mi s-a părut atât de mică pe lângă ce 
aveam în minte, încât am simţit o dezamăgire prelungită până 
astăzi, ca și când ar fi fost propria mea statuie, ridicată de o 
posteritate zgârcită. Ca să-i regăsesc dimensiunile imaginate, 
după ce s-ar fi dat jos schelele, ar fi trebuit s-o privesc de la doi 
metri, așezat pe brânci sub burta calului, dar să fie și muzică. 

De la Palatul de iarnă și până sus, pe Neva, sute de metri, 
cheiul este mărginit de palate, zid în zid, vechiul front al marilor 
duci, ai prinților și nobilimei înalte, care trăia în umbra 
oblăduitoare a țarilor. Fiecare vroia probabil să fie mai aproape, 
de aceea cred că n-au lăsat distanţe între palate, de par unul 
prelungirea celuilalt. In fiecare din ele, cu zecile și poate sutele 
lor de camere, presupun că n-a trăit decât o familie, în 
strălucirea princiară a vremii. După cum stau lipite, aș crede că 
au o comunicaţie interioară și alcătuiesc o uzină în care se 
fabrica splendoarea. 

Deși puse la încercare de vreme, că ar putea să pară 
decrepite ca propria lor istorie, unele își mai păstrează vechea 
lor prestanţă, și impresionează mai ales dacă te duci cu gândul 
la viaţa care a fost acolo. După un timp mi s-au părut mai 
banale, fiindcă le-am cercetat unul câte unul și fără voia mea le- 
am adus la propria lor scară. La început le privisem în amfiladă, 
pe toate deodată, într-un ansamblu unic și inseparabil, ceea ce 
dădea cu adevărat impresia de grandoare. De-aceea am și 


numit Leningradul Orașul Palatelor. Era acolo, în socluri, în 
portaluri, în faţade, ca și pe cheiul Nevei, multă piatră, masivă, 
grea, întreagă deși tocită; dar piatra tocită e mai caldă și mai 
sugestivă decât atunci când se taie din stâncă. Pe urmă, când 
mi s-a mai deprins ochiul, am văzut și tencuială vopsită, 
material mai ieftin, cu durata mai mică. lată că totuși rezistă! 

Privind peste fluviu, ceva îmi amintea de Londra, fără să știu 
de unde venea impresia, fiindcă altminteri nu se poate face nici 
o comparaţie; sunt două grandori cu totul diferite. Lăsând la o 
parte bombardamentele suferite în ultimul război, aproape 
uitate astăzi deși au ţinut sub teroare întreaga ei populaţie, 
Londra are o istorie mai degrabă pașnică, desfășurată sub 
semnul puterii, expansiunii și prosperității. 

Oraș al lui Petru, apoi al revoluţiei și pe urmă al asediului 
căruia i-a rezistat peste puterea mea de înţelegere, Leningradul 
e mare prin istorie. 

N-am să reproduc catalogul spre a spune ce pictură cuprinde 
Ermitajul. N-am trecut pe lângă ea fără să o privesc, deși e 
multă și ar trebui văzută pe îndelete, în zile, ca să nu te 
obosească. Îmi cunosc din alte muzee momentele de declin, 
când privesc dar nu mai am puterea de cuprindere, când rămân 
inert și descumpănit în faţa unei picturi, pe care altădată și în 
multe rânduri am examinat-o intrigat și cu satisfacţie prelungită, 
într-o reproducere abia bunișoară, pe care însă o aveam acasă, 
de mă uitam la ea când îmi venea mai bine, și nu mă înghesuia 
nimeni. 

În muzeele celebre, unde se ajunge cu greutate și unde sunt 
puţine speranţe să mai ajung încă o dată, am simţit multă ciudă 
și umilinţă că de la un timp înainte nu mai înţelegeam nimic și 
nu mai aveam nici o emoție. Cunoașterea muzeelor se face sub 
o presiune istovitoare, acumularea impresiilor este forțată, 
împinsă cu pompa într-un aparat de recepţie care tremură și 
pârâie, până ce clachează; de-acolo înainte începe sentimentul 
dezastruos al zădărniciei, falimentul bietului nostru spirit. Așa 
am simţit la Luvru, la Prado și pretutindeni, în afară poate de la 
Muzeul Naţional de la Palermo, unde m-am mulţumit să văd 
doar două pânze, ocolindu-le pe celelalte, puţine de altfel. Când 
nu mai sunt în stare să înţeleg nimic, mă salvez puţin privind 
publicul. 


La două luni după Leningrad am ajuns la Paris, și am mers 
încă o dată la Luvru. Acum îmi cunoșteam bine limitele, nu 
urmăream să văd totul, ca altădată, și m-am mărginit la două 
sculpturi și la cinci pânze; una din ele fiind scoasă, pentru 
îngrijiri periodice, am inclus în locul ei Mona Lisa, dar nu pentru 
pictură, ci pentru lume. 

Duminica, intrarea fiind gratuită, îmi închipui că la Luvru vine 
populaţia modestă a Parisului; cred că am văzut într-un film, 
familii ieșite la plimbare, cu bunici, cu mătuși, cu nepoți, cu toţii, 
lipsind doar cățelul, fiindcă nu-i voie. Toţi dau buzna s-o vadă pe 
Mona Lisa, după care pleacă privindu-se miraţi unul pe altul, iar 
mai departe se plictisesc de moarte. 

În restul săptămânii vin turiștii, în primul rând străinii, pentru 
care Luvrul este o obligaţie, ca Maxim's și Moulin Rouge. Am 
început cu această lume, fiindcă ea alcătuiește masa 
vizitatorilor; iar spaţiul pe care îl ocupă depășește proporția 
numerică, îţi sar în ochi prin mers, prin gesturi, prin vorbă. În 
mod ciudat, ei nu au timiditatea noului venit într-o societate, 
cum o au probabil la ei acasă; anonimatul le dă o anumită 
independenţă, nu se simt sub controlul unei lumi care îi 
cunoaște și îi judecă. Pământul și tot ce-au creat oamenii pe 
acest pământ li se cuvine și ei sunt porniţi să ia în primire, cu o 
dezinvoltură suverană. Cu bedekerul într-o mână, cu aparatul 
fotografic în alta, ei dețin sceptrul și constituția. Această mărire 
vremelnică rămâne prima lor amintire, subconștientă. Ea 
renaște când, întorși acasă, se apucă să povestească; atunci 
sentimentul măririi depășite se întoarce asupra lor, făcându-i să 
se simtă din nou stăpânii pământului, și așa impresiile turistice 
pe care le comunică familiilor sau prietenilor se transformă în 
proclamaţii. 

Despre categoria onestă, profesioniștii, profesorii, gânditorii, 
visătorii, nu-i nevoie să spun altceva, decât ce greu și cu ce 
timiditate se strecoară ei prin spaţiul uzurpat, reduși prin 
comprimare sub dimensiunea proporţională cu numărul lor, și 
așa destul de redus, dar încă suficient, slavă domnului, să 
salveze spiritul omului de la pieire. 

În timp ce Lev îi căuta pe Rembranzi ca să-i arate Frăţiorului, 
mă uitam la mulţimea vizitatorilor. Aici nu-i mișcarea continuă și 
ordonată de la funeraliile naţionale, când se intră pe o ușă și se 


iese pe alta opusă, după ce s-a trecut în linie dreaptă prin faţa 
catafalcului. Oricât de sumară, vizitarea unei pinacoteci ca 
Ermitajul cere cel puţin câteva ore. In acest timp, după cel care 
a fost primul la deschidere, intră mii de oameni, și numărul lor 
crește întruna, până în târziul când cei veniţi mai devreme 
încep, în sfârșit, să iasă. La Ermitaj, fiindcă se nimerise să fie 
într-o duminică, am avut impresia că planșeele și scările n-au să 
mai poată ţine atâţia oameni, au să se prăbușească împreună 
cu zidurile. Ciudat însă, afluenţa nu mi se părea că este o 
aglomeraţie, o umplere excesivă a spaţiului, care îmi displace și 
mă incomodează. Poate fiindcă oamenii nu se îmbulzeau, nu se 
lăţeau în stânga și-n dreapta, ci parcă își dădeau silinţa să-și 
reducă dimensiunile. N-am văzut gesturi brusce și n-am auzit 
exclamaţii sau comentarii gălăgioase. Mulțimea era tăcută, 
timidă și uimită. Fiecare părea că se minunează în adâncul său, 
fără a îndrăzni să se exteriorizeze. Asemenea lume n-am mai 
văzut în alte muzee; parcă era o zi de reculegere. 

Nu știu cum, cu toată bogăţia și strălucirea interioarelor, nici o 
clipă nu mi-am amintit că mă aflam în fostul palat al Tarilor. 
Cred că odată cu mine toată omenirea aflată acolo uitase. 

x 

Dintre împrejurimile pe unde m-a dus Lev, izbitor mi s-a părut 
Palatul de vară Petrodvoreţ, aflat pe malul mării, la vest de 
Leningrad, care fusese destinat de Petru odihnei și desfătărilor. 
După fotografii istorice, după colţuri unde reconstituirea nu-i 
încă terminată, se văd distrugerile războiului. Ele poate n-au fost 
mai sălbatice decât pe alte câmpuri de luptă, dar alături de 
lambriurile noi-nouţe, date cu lac alb, lucios și fără o pată, lângă 
panourile îmbrăcate în mătase, cu ciubucăria aurită, cu picturile 
refăcute, atât de proaspete că par a nu se patina niciodată, 
urmele lor seamănă cu niște ulcere canceroase. Nu spun că 
ruinele trebuiau păstrate, cum s-au păstrat la Berlin, pe 
alocurea, cu intenţia vădită de a fi un memento. E mai bine ca 
oamenii să-și vindece rănile și să uite războiul, deși ceea ce s-a 
întâmplat la Leningrad nu se va uita niciodată. Cu aurul și cu 
mătasea de la Petrodvoreţ s-a urmărit, cred, nu doar să se 
reconstituie un monument al trecutului, ci să se facă o 
sărbătoare pentru cine vine să vadă. Aveam în ochi amintirea 
ruinelor și n-am simţit sărbătoarea. lar statuile din parc, aurite 


proaspăt de te orbesc în lumina soarelui, și jocurile de apă, 
parcă și ele de aur, nu mi-au adus nici o veselie. 


9 


Deoarece crezusem că în Finlanda voi putea trece cu 
feribotul, de la Tallinn direct la Helsinki, o anunţasem pe 
traducătoarea mea în limba estoniană că îi voi face o vizită, și 
din curtoazie, și ca să-i văd orașul, că prea văzusem puţine. 
Cum ea îmi răspunsese că mă așteaptă, nu puteam să-mi 
schimb vorba; dar între timp aflasem că ar fi greu să trec cu 
feribotul în Finlanda, deci trebuia să mă întorc la Leningrad, de 
unde să iau calea uscatului. Nu-mi venea deloc bine să fac șase 
sute de kilometri până la Tallinn, și alte șase sute înapoi, în mai 
puţin de douăzeci și patru de ore. Nu-mi place să trec de două 
ori prin aceleași locuri, mai ales fără să fie o pauză. Astfel mă 
hotărâsem să merg cu trenul, care deși nu mă mai ispitește de 
multă vreme, cel puţin mă scutea de oboseală, și nici nu putea 
să mă plictisească dat fiind că mergeam noaptea; ar fi fost ca la 
hotel, numai că se adăugau roţile. 

Era frig seara, la Leningrad, nu doar pentru mine; abia 
unsprezece grade. Vedeam oameni pe stradă zgribuliţi, 
îmbrăcaţi gros de parcă n-ar fi fost vară. Dar era o vară ratată, 
cum am auzit spunându-se și la Moscova, prea rece și prea 
ploioasă. Plouase și noaptea trecută. In afară de castraveți verzi, 
de seră, n-am văzut nicăieri legume proaspete. Într-o zi, Lev mi- 
a adus o portocală. In altă zi, am descoperit căpșuni, la o tonetă, 
pe stradă. M-am mirat ce puţină lume stătea la coadă, deși 
căpșunile erau frumoase, în cutii de material plastic, de câte 
jumătate de kilogram, cum le cunoaștem. Veneau unii, se uitau, 
apoi se duceau mai departe. Am vrut să stau și eu, nu pierdeam 
decât cinci minute, dar Lev m-a tras de mână. Abia pe urmă m- 
am dumerit că la coadă se așezau atâţi oameni câte cutii cu 
căpșuni erau pe tarabă. Mi s-a părut ceva ingenios faţă de ce se 
întâmplă în alte părţi, unde după ce ai așteptat de ţi s-au lungit 
urechile afli că s-a terminat marfa. Așa ceva nu se învaţă decât 
după experienţe lungi și spinoase. Am socotit că era un 
rafinament, mai mult decât o simplă știință. 


Până să se facă ora de tren, am stat la hotel și am început să- 
mi rememorez primele fraze englezești din cele uzuale în 
călătorie, pe care cineva mi le-a sistematizat cu multă 
pricepere. Mă folosesc de metoda aflată de la domnul Scheibler, 
cândva profesorul meu de engleză. Pe bucăţi de hârtie cât o 
carte de vizită se scriu unul câte unul cuvintele străine, 
necunoscute, iar pe partea cealaltă, traducerea. Pe urmă, 
oriunde te-ai afla, în tramvai, pe stradă, la plimbare, în pauză la 
teatru, la masă, între două feluri de mâncare, oriunde ai de 
așteptat, fie și un singur minut, foiletezi hârtiuţele, privind pe o 
parte și străduindu-te să-ţi aduci aminte traducerea de pe 
partea cealaltă. Nu izbutești de la început cu toate, dar nici nu 
rămâne ceva neînvăţat după câteva repetări. Şi nici nu se uită. 
Poate fiindcă seamănă cu un joc, care în loc să te plictisească, 
este tot mai îmbietor pe măsură ce trece timpul și succesul 
devine vizibil. Cu asemenea metodă, spunea domnul Scheibler, 
un om cu aptitudini mijlocii poate să memoreze două sute de 
cuvinte pe zi, printre picături, fără să renunţe la altă învăţătură 
sau la altă ocupaţie. 

Până acum m-am uitat chiorâș la caietul cu dialoguri și 
cuvinte; nu-mi venea să-mi pierd timpul cu el, și apoi mă feresc 
pe cât cu putinţă să-mi încarc memoria cu formule noi, când și 
așa este destul de încărcată și de muncită. Dar n-aveam încotro, 
peste două zile ajungeam în Finlanda, unde mi s-a spus că nu 
este cunoscută nici o altă limbă străină decât engleza. 

Începută în silă, învăţătura s-a dovedit repede captivantă, și 
în loc de cazna prevăzută m-am ales cu câteva ceasuri plăcute. 
De altfel, știam aproape totul, de mult, din vremea domnului 
Seheibler, numai că părea uitat; era prăfuit în realitate, cum se 
prăfuiesc obiectele nefolosite. 

Nu mi-am dat seama cum trecea timpul, trenul pleca la 
unsprezece, și Lev, distrat sau ocupat cu Frăţiorul a venit cu 
întârziere. Am ajuns la gară gâfâind, în ultima clipă, cât pe ce să 
pierdem trenul. 

— Am fi luat un taxi până la Tallinn! a spus Lev, cu seninătate, 
după ce pusesem piciorul pe scara vagonului. 

Sunt sigur că nu vorbea în glumă, dar oare ce șofer s-ar fi 
încumetat să plece în puterea nopţii la un drum de șase sute de 
kilometri, pentru șaizeci de ruble? 


Din partea mea, puteam să renunţ, acum aveam o scuză faţă 
de mine însumi. Apoi simțeam că nu prea mai era loc pentru 
câte rămâneau de văzut de aici înainte. Mi-am propus să nu 
caut cu orice chip impresiile, să stau într-o espectativă calmă, 
cu atenţia domolită, să iau numai ce vine de la sine și se impune 
puternic. 

Drumul cu trenul mi s-a părut istoric; am regăsit în câteva 
ceasuri ceea ce îmi rămăsese obsesiv în memorie, din lecturi 
prelungi și uneori repetate; mersul cu trenul în Uniunea 
Sovietică nu-i călătorie, ci navigaţie, o mare traversadă, peste 
un pământ care nu-i mai mic decât cel mai întins dintre oceane. 
O fi lungă calea ferată de la New York la San Francisco, dar nu 
se poate asemui cu transsiberianul care, legat cu Moscova și cu 
Leningradul, traversează nu unul, ci două continente, ceea ce 
înseamnă două lumi, chiar dacă ele sunt o singură ţară. Oricât 
ar semăna unii cu alții, oamenii de la Oceanul Pacific și de la 
Marea Baltică, trebuie să existe un resort diferit în structura lor 
sufletească, deși poate nimeni n-a stat să-l descopere. El s-ar 
putea datora distanţei bicontinentale dintre o extremitate și alta 
și ritmului diurn, decalat cu lungimea unei zile, căci într-unul din 
locuri soarele răsare când în partea cealaltă apune. Dacă ltalia 
s-ar întinde de la Marea Mediterană până la Cercul Polar, și pe 
întinsul ei ar trăi italieni, așa cum îi știm astăzi, cine își închipuie 
pe cei de la Palermo aidoma cu cei din Laponia? 

Nimic nu m-a împiedecat să cred, în drumul spre Leningrad, 
că  navighez peste Siberia, spre  îndepărtatul port al 
Vladivostokului, unde am visat să ajung ca la o himeră. În 
compartimentul cu patru paturi, suprapuse două câte două, față 
în faţă, am văzut pe cei doi oameni cu care eu și Lev împărțeam 
micul spaţiu, mâncând de seară, bându-și ceaiul, dezbrăcându- 
se, împăturindu-și hainele și băgându-se sub pătură cu un 
suspin de mulțumire. Mergeam abia până la Baltică, dar ei 
puteau să viseze, ceea ce eu construiam cu imaginaţia, că vom 
ajunge la Oceanul Pacific. 

Lev a adus ceai din cazanul aflat la capătul vagonului și 
totdeauna sub presiune. Sigur că era un moment istoric pentru 
mine! 

Şi vagonul cu care pleca Anna Karenina de la Moscova, 
tulburată de Vronski, avea un cazan cu apă iartă pentru 


preparat ceaiul. La fel și trenul cu care Tolstoi fugea de acasă. Şi 
trenurile cu soldaţi, în timpul războiului. Trenuri cu mulţimi în 
bejenie. Apoi trenurile revoluţiei, cu vagoane blindate. Toate 
aveau cazane cu apă fiartă, așa cum se găseau și pe peroanele 
gărilor. Şi trenurile armatelor albe, la fel ca ale armatelor roșii. 

Am băut ceaiul cu atenţie, să-i simt secretul. N-am izbutit, am 
ajuns doar la o presupunere nedefinită, altceva decât ceea ce se 
crede, că obișnuinţa aceasta naţională s-ar datora climei, 
iernilor aspre; de-aceea s-ar bea și ceai și votcă, spre a încălzi 
sângele oamenilor. Dar ceai și votcă se beau chiar în toiul verii, 
când te doboară năduful. Nu, e altceva, poate legat de izbă și de 
casele de lemn care au acoperit ţara. Și de cupolele aurite ale 
bisericilor. De cântecele fetelor cu părul sub o podoabă care 
imită cupolele. De cântecele flăcăilor cu meșe blonde pe frunte. 
Şi poate de sunetul abacului, ciudata și nepieritoarea mașină de 
calculat, al cărei țăcănit mă urmărește, în ritmul roţilor de tren, 
al respirației celor doi oameni care dorm în faţa mea, la un 
metru. 

Am scos capul pe ușa compartimentului; pe coridor câţiva 
călători își beau ceaiul din cană. Patima pentru votcă este 
cunoscută. Când ar fi mai nimerită o asemenea băutură de 
nădejde, dacă nu în călătorie? Dacă ai lăsat în urmă o suferinţă, 
o despărţire, cine te poate lecui mai repede? Dacă în față te 
așteaptă o grijă, cine te poate îmbărbăta mai bine?... În tot 
vagonul, n-am simţit pe nimeni să bea votcă. Toată lumea bea 
ceai, și nu știu secretul. 

Am ajuns la Tallinn dimineaţa, în zorii unei zile reci, 
posomorâte și umede. Nici să fi fost vreme frumoasă nu m-aș fi 
simţit mai bine, nu-mi place să ajung undeva dimineaţa, fie 
chiar la mine acasă; mă simt împiedecat toată ziua, nu sunt 
capabil să încep nici o treabă, nu-mi rămâne decât să aștept 
seara. 

Deși hotărâsem să nu rămânem decât până după-amiază, am 
tras la hotel, unde aveam camere reţinute. Hotelul, numit ca 
orașul, e o construcţie nouă, modernă, de mâna întâi, făcut în 
colaborare cu finlandezii, și așa mi-am explicat în primul rând 
tâmplăria, de lemn fumuriu, lucrată cu aceeași îngrijire ca o 
mobilă fină, cum astăzi nu prea se mai vede. De asemeni, se 
deosebesc de standingul obișnuit al vremei noastre sălile de 


baie și obiectele sanitare, de o calitate necunoscută în zonele 
lumii cu populaţie în creștere, unde locuinţele trebuiesc 
comprimate și ieftinite. În sfârșit, toate dimensiunile și tot stilul 
hotelului reprezintă o largheţe uitată de multă vreme. 

Nu vreau să-mi iau un păcat pe suflet și nici să-mi atrag 
oprobriul unei naţii demne de stimă și pentru care am o 
admiraţie pornită tocmai de la Kalevala, dar mi se pare că 
interesul finlandezilor pentru turismul în Uniunea Sovietică ÎI 
constituie votca, într-o mare măsură. Eram la Leningrad și am 
văzut, sâmbătă după-amiază, autocarele cu turiștii de sfârșit de 
săptămână, cei mai mulţi tineri, care au debarcat în goană la 
hotel și-apoi au umplut barul. Sigur că nu pot să bea încontinuu, 
toate localurile se închid la o anumită oră, dar nimeni nu-i 
împiedeca să-și facă provizii și să le ducă în cameră. Lăcomia se 
datorește preţurilor mai mult decât prohibitive pe care le au 
băuturile alcoolice, chiar și vinurile cele mai slabe în Finlanda, 
ca în toate ţările nordice. Nu doar aici, ci pretutindeni în lume 
mărirea preţurilor, până la un punct, nu are ca efect limitarea 
consumului, cum s-ar crede, ci duce la un trai mai greu al 
familiei; pătimașul nu renunţă la partea sa, ci sacrifică pentru ea 
o parte din hrana nevestei și a copiilor. In ţările nordice însă 
nimeni n-ar putea merge atât de departe ca să-și asigure 
băutura, nici dacă și-ar lăsa familia să umble în zdrenţe înainte 
să moară de foame. Acolo preţul unei sticle cu alcool este 
inimaginabil pentru noi, și dacă totuși am văzut beţivi mai mulţi 
și mai beţi decât oriunde, nu-mi rămâne să cred decât că se 
îmbată cu rândul, fiecare în ziua când își ia leafa, iar restul 
timpului suferă. Am spus cui a vrut să mă asculte, că lumea 
aceasta din nordul Europei, pe care o credeam fericită, 
sănătoasă și pură, e roasă de o suferință ascunsă, care duce la 
boală și sinucidere. In vreme ce criza de locuinţe este o hibă a 
timpurilor moderne, la Stockholm, când am fost eu acolo, erau 
treizeci și cinci de mii de apartamente libere. Ele au fost 
destinate unor oameni care nu s-au mai născut, sau au murit 
înainte de vreme. 

In Suedia, un om găsit în stare de beţie e scos la pensie, după 
nu mai știu câte recidive. Imi plesnește capul de când mă 
gândesc, fără să pot înţelege. Unde vrea să ţintească statul care 
își ia o asemenea povară pe umeri, ce speră să îndrepte, scutind 


pe un om de muncă? Există la Stockholm un restaurant al 
beţivilor pensionaţi, unde aceștia vin să se îmbete în ziua când 
primesc pensia. După care nu le rămâne decât să strângă 
pumnii și să se gândească la sinucidere. Sau să aștepte ca pe o 
speranţă îndepărtată, pensia următoare. 

Aflându-mă în ascensor la hotelul din Leningrad, a dat buzna 
peste mine, la unul din etaje, o finlandeză, o fată frumușică, 
subţire și bine făcută, cu părul blond, despletit, cu bluza 
jumulită, scoasă din betelia blugilor, cu pântecele gol, cum 
umblă unele fete astăzi, căci am văzut destule, fără să fie bete. 
Dar aceasta era, duminică pe la amiază, când în ţara ei se 
sfârșește liturghia, beată în faza încă euforică, de-ai fi putut-o 
crede stăpână pe lume și fericită. Ştiam răul care urmează, 
greaţa, boala, dezgustul, iar mai pe urmă disperarea și 
prăbușirea... Nu se așteptase să dea peste cineva; după o clipă 
de surpriză, și-a lăsat privirea în jos, rușinată. Mi-a părut rău, 
fiindcă avea în ochi o frumoasă lumină albastră. 

Așa cum am văzut autocarele cu turiști venind sâmbăta, le- 
am văzut și duminică seara, plecând din faţa hotelului. Nu știu 
câtă votcă ascundeau călătorii prin buzunare și prin sacoșe, dar 
e sigur că aveau burta plină. Conducătorul grupului îi număra și- 
i împingea din greu pe scara autocarului. Ca să nu fiu nedrept, 
era printre ei și lume cumpătată, oameni maturi și unii chiar în 
vârstă, veniţi probabil să vadă orașul, Ermitajul, vestigiile lui 
Petru cel Mare, cimitirul asediului și casa lui Dostoievski. Cine a 
văzut măcar atât, n-a venit degeaba la Leningrad. 

x 

Așa cum am convenit, în două săptămâni nu puteam să 
cuprind toată Uniunea Sovietică. Oricât de puţin ar fi ce-am 
cunoscut acolo, m-am întors mulțumit că văzusem lasnaia 
Poliana și casa lui Tolstoi la Moscova, dar și mai mulțumit am 
fost, deși cu o urmă de întristare, că ajunsesem și-n casa lui 
Dostoievski, la Leningrad. O casă modestă, la un colţ de stradă, 
un apartament între altele, nu mizer, dar fără strălucirea casei 
lui Pușkin, și fără întinderea celei a lui Tolstoi, cu odăile ei 
nenumărate, potrivită, ce-i drept, cu o familie numeroasă. 
Uimitor de bine îi definesc pe locatarii de altădată, fiecare din 
aceste case. Era să spun locatarii ei iluștri, și m-a împiedecat 
imaginea lui Dostoievski, fiindcă ea îmi evocă o suferinţă 


adâncă, pe un fond sumbru, nepotrivit cu o vorbă care 
înseamnă strălucire. Voi fi poate în dezacord cu unii biografi, 
care vorbesc despre viața lui cumpătată și liniștită, ca bun soț și 
bun cap de familie, dar moralitatea aceasta este incompatibilă 
cu lumea pusă de el în carte. De unde veneau acei demoni și 
monștri, dacă nu dintr-o dedublare torturantă, ascunsă probabil 
lui însuși? Incapabil să se dezlănțuie, ca Tolstoi, în care nu mai 
rămânea nimic refulat post festum, și apoi îi dădea mâna să 
facă sfinţi ca Levin și Nehliudov, Dostoievski a fost victima 
propriei lui morale. E adevărat însă că nu i-au lipsit modelele, 
cum nu i-au lipsit nici lui Tolstoi, decât că fiecare a ales altele. 
Lumea, nici a unuia, nici a altuia, nu-i născocită; pe marele 
pământ al Rusiei, se găsea și-un Levin, și un Mâșkin. Așa cum s- 
a găsit un Raskolnikov și un Rogojin. 

Știu că Tolstoi a avut rezerve manifeste faţă de Dostoievski; 
pentru un moralist încărcat de păcate, nu mă miră. Nu sunt gata 
să spun care din acești doi oameni mari e mai mare. Ceea ce 
cred fără îndoială, gloria lor nu se confundă, după cum nu s-ar 
putea să le confundăm casele. 

Am în față patru portrete ale lui Dostoievski, de la vârste 
diferite. În toate, pe faţa acestui om bun se citește o tristeţe 
gânditoare, nuanţată de timp - cumplită în tinereţe, apoi pe 
rând, amară, calmă, și adâncă. 

Dacă ar exista o lume de dincolo, un infern și un paradis, cum 
s-ar împărţi personajele lui Tolstoi și Dostoievski? Ar merita să 
facem o listă cu toate, să le judecăm, și să le stabilim locul, și 
odată cu ele să stabilim și locul autorilor, în împărăţia lui 
Dumnezeu sau în cealaltă. 

A apărut la Tallinn alt tip blond decât cel de la Leningrad și 
Moscova, și într-o proporţie dominantă. Lev, cu fizionomia lui 
meridională, și cu gesturile pripite atrăgea priviri mirate; cred că 
dacă ar fi vrut să rămână acolo, i-ar fi fost greu să se adapteze. 

Natalia Alver a venit gâfâind de la o sută de kilometri, unde 
locuiește; să fi știut, nici n-aş mai fi anunţat-o. Mi se părea o 
osteneală prea mare, iar eu, pentru acest drum și pentru ziua 
pierdută nu-i puteam oferi decât posomoreala din suflet, 
repetarea celei din atmosferă. Pe urmă, cerul înseninându-se 
puţin, m-am străduit să văd orașul, pe care ea mi l-a arătat cu 
răbdare; zadarnic, nu mă puteam opri la nimic între două 


trenuri, şi făcând mărturisirea aceasta, îmi  condamn 
nechibzuința. Mult timp după aceea am simțit o mare mustrare 
de cuget, o mai simt și astăzi că m-am dus la Tallinn atât de 
inapt să recoltez o imagine și s-o ţin minte. Tin minte doar un 
golf, unde am fost pe urmă și i-am dat roată, fără să înţeleg ce 
impresie ar fi trebuit să-mi facă; era cenușiu și plin de stânci 
țepoase. 

O limbă vorbită de numai un milion de oameni, nu poate să 
aibă răspândire printre limbile celelalte. Astfel nimeni, în afară 
de specialiști nu știe ce sonoră și cursivă este estoniana, cu 
surprinzător și inexplicabil de multele ei vocale, lipsită de 
diftongări împiedecate, de sunete guturale și de atâtea sunete 
urâte, cum au mai toate limbile pământului. Astfel, vizita mea la 
Tallinn se justifică măcar că i-am putut spune un cuvânt de 
mulțumire celei care a tradus în această limbă, fără să 
dezamăgească pe nimeni, una din cărțile mele, răspândită acolo 
în treizeci de mii de exemplare, cam una la treizeci și trei de 
oameni, punând la socoteală și copiii neștiutori de carte, și 
bătrânii care nu mai văd bine și pe cei care n-au timp să 
citească. Din treizeci și trei de oameni întâlniți pe stradă, unul 
avea o carte. Ar fi trebuit să mă bucur, și să mă socotesc puţin 
la mine acasă, dar cifrele acestea mi-au venit în minte târziu, 
abia astăzi. 

Răsplata cea mai mare însă mi-a dat-o soarele, la înapoiere. 
L-am văzut coborând pe orizont spre seară, curând după ce 
plecasem cu trenul și n-a apus decât la ora zece și jumătate, 
când de fapt s-a ascuns după o pădure, îmbrăcând-o în flăcări. 

Lev a adus iarăși ceai, cană după cană și l-am băut privind pe 
fereastră. Soarele călătorea odată cu trenul, rostogolindu-se pe 
linia orizontului, săltând peste coline și coborând prin văioage, 
ascunzându-se câte o clipă după tufișuri și pâlcuri de arbori și 
aruncând în sus scântei aurite. Mi-au plăcut totdeauna focurile 
bengale, le-am urmărit cu sentimentul că sunt o biruinţă a 
omului asupra unei lumi de dincolo, aflată în beznă. Aproape de 
sfârșitul călătoriei am văzut, la Budapesta, o asemenea 
sărbătoare, a focului și luminii, explozii de stele multicolore, 
aruncând asupra Dunării și a orașului o ploaie incandescentă, ca 
într-un apocalips cu înțelesurile inversate, fiindcă imaginile 


înfricoșătoare, în loc să înspăimânte lumea, o făceau să se 
bucure. 

Din păcate, artificiile, limitate de primari care nu și-ar fi 
primejduit scaunul pentru o seară de nebunie, nu mi-au dat 
niciodată o satisfacţie deplină; unele erau chiar meschine, la 
serbările populare din vremea copilăriei și tinereţei mele, prin 
orașe sărmane, unde în zile festive se aprindeau câteva 
pocnitori luminoase la prefectură. Niciodată n-a fost după toată 
pofta inimii nici mai târziu, în capitala ţării, la mari aniversări și 
la sărbători naţionale; mereu mi se părea că se face economie, 
că artificiile se numără cu zgârcenie, sau se fură, cineva le pune 
deoparte pentru o serbare personală, un botez sau o nuntă. 
Până și în capitala Ungariei, în noaptea de 21 august, unde mai 
bine de-o oră cerul a fost o flacără, de părea gata să cadă în 
fâșii roșii, verzi și galbene, am rămas cu o nemulţumire; fiindcă 
după ce s-au terminat focurile bengale, cerul s-a făcut de un 
negru fără pătrundere, și orașul mi s-a părut întunecat ca la 
bombardamente, deși pe străzi ardeau toate luminile iar 
podurile de peste Dunăre erau îmbrăcate în lampadare festive. 

Nu bănuiam ce lung avea să fie jocul soarelui cu pământul; 
așteptam să apună, nu-mi trecea prin minte că va fi cel mai 
feeric foc bengal pe care l-am văzut vreodată și singurul care 
mi-a dat o satisfacţie dusă până acolo unde nu mai este nevoie 
de nimic și nu mai rămâne loc pentru altceva. La început am 
măsurat timpul cu minutele, apoi cu sferturile de oră, cu 
jumătăţile, așteptând ca soarele să se ascundă după o colină 
sau să cadă într-o văioagă. Eram tot mai intrigat de vitalitatea 
lui neprevăzută, tot mai antrenat în acest joc, ca într-o 
competiţie, până ce am trecut cu totul de partea învingătorului, 
trădându-mi pământul, ca la o întrecere sportivă, când te lepezi 
de echipa favorită, cucerit de jocul triumfal al celeilalte. Așa a 
fost soarele, puternic, tenace și a trecut triumfător peste toate 
obstacolele în câte un luminiș, unde îl urmăream cu pumnii 
strânși și cu bătăile inimii pripite, pe o vale unde cobora și părea 
că nu o să se mai ridice, așteptam să se stingă; în ultima clipă 
își regăsea forţa, făcea un salt și mergea înainte. După acele 
clipe de încordare, am pierdut încet, încet, relaţia cu timpul; 
soarele mi s-a părut invincibil, nemaiavând cu cine să se 
măsoare, și descătușându-mă de orice teamă, am păstrat numai 


bucuria celui mai lung și mai scânteietor foc bengal pe care îl 
văzusem vreodată. Era ca o beţie adâncă dar pură și chiar 
cucernică. N-a fost economie de artificii, s-au aruncat cu lopata, 
dintr-un depozit interminabil. Și chiar dacă dincolo de pădurea 
care l-a acoperit la a treia parte a drumului o fi apus cu 
adevărat, pentru un ceas, sau pentru câteva clipe, am rămas cu 
sentimentul că el încă domina pământul. Fiindcă noaptea 
rămânea luminoasă. 

Luminoasă am găsit-o și la Leningrad, când am ajuns cu o 
jumătate de oră înainte de miezul nopţii. Era în deplinătatea ei, 
o noapte albă, cum auzisem de-atâta timp și de-atâtea ori, atât 
de ușor să se explice și rămânând totuși atât de misterioasă. 
Domnea asupra străzilor o lumină roșcată, puţin opacă și difuză, 
dintr-o sursă invizibilă și nebănuită, o reverberaţie egală, care 
nu desena umbrele caselor și ale oamenilor. Ar fi părut un vis, 
să nu fi fost frigul nopţii care mă strângea în spate și să nu fi 
fost foamea care mi se părea o senzație rușinoasă. Nefiind 
nădejde să găsesc ceva de mâncare la o oră atât de târzie, m- 
am purificat prin asceză, și așa socotesc a nu fi pătat cu 
ignobilele nevoi ale viscerelor, amintirea celui mai feeric dintre 
focurile bengale. 

Cu toate că îmi îngheţase spinarea și simţeam cum au să-mi 
îngheţe și oasele, am mers la Neva și am stat două ceasuri, să 
se deschidă podurile. Era multă lume pe cheiuri, așteptând 
același spectacol; dacă se deschid podurile, încep să treacă 
vapoarele. Nu-i nimic senzaţional în schimbarea gărzii la Palatul 
Buckingham; dar e o tradiţie, și lumea vine să vadă. Deși știam 
că nu va fi nici o surpriză, am simţit și eu nevoia să stau până la 
urmă, pe Neva, și m-am plimbat cu pași repezi de la un pod la 
altul, să mă încălzesc sau să grăbesc timpul, în vreme ce lumea 
cealaltă mergea calmă, ca la promenadă, și nici nu dădea 
semne de nerăbdare. E adevărat că sunt friguros, și nici cu 
răbdarea nu stau bine; învingând aceste două scăderi ale firii 
mele, am așteptat până după ora două, când majoritatea 
spectatorilor, oricât ar fi fost de răbdători în comparaţie cu 
mine, își pierduseră răbdarea și plecaseră. De obicei podurile se 
deschid pe la ora unu după miezul nopţii. In noaptea mea, au 
rămas închise. 


lar noaptea albă după care venisem, despre care atâta lume 
îmi vorbise, începând cu Pușkin, rămânea o curiozitate 
consumată repede și fără emoție. Am căutat-o în continuare, 
până la hotel, în lungul bulevardului Nevski, am privit-o și am 
absorbit-o încercând să-mi trezesc sentimentele, până ce am 
înţeles că pentru mine nopţile albe începeau abia de aici înainte, 
și aveau să fie tot mai albe, până la limita lor paroxistică de la 
Capul Nord, în ziua cea mai lungă a anului, când soarele rămâne 
sus pe cer toată noaptea. 

x 

A doua zi plecam, în zori, cum fac totdeauna, și iarăși, ca 
înaintea tuturor plecărilor, am dormit numai câteva ceasuri. Lev, 
care îmi făgăduise că are să mă conducă până în afara orașului, 
a coborât cu mine și s-a urcat în mașină. Era frig și el, într-o 
cămășuţă, tremura atât de jalnic că mi s-a făcut milă. L-am 
rugat să se întoarcă în cameră, mă temeam să nu se aleagă cu 
o pneumonie care mi-ar fi îngreuiat conștiința, când trebuia să 
fie tot mai ușoară pe măsură ce mă îndepărtam de casă, 
pierzând tot mai mult posibilitatea de spovedanie și de 
absolvire. Așa aveam, mai puternic decât pe orice cale, 
sentimentul singurătăţii mele, prin imposibilitatea de-a mărturisi 
cuiva păcatele zilei. 

Lev s-a opus și am plecat împreună, dar la podul de peste 
Neva, unde zarea se lărgea și perspectiva drumului căpăta o 
certitudine îngrijorătoare, a înţeles că trebuie să renunţe. Ne-am 
despărţit în fugă și iată-mă singur, cu gândul că de-aici încolo 
nimeni n-are să mă mai ajute. Am luat ultima oară benzină, la 
marginea orașului; în câteva clipe cât s-a umplut rezervorul, mi- 
am amintit staţiile din tot lungul drumului, aproape aceleași 
pretutindeni, puţin cam bizare pentru mine, cu pompele lor 
manevrate de la distanţă, cu șirurile de camioane, cu șoferii 
așteptând îndelung și calmi la volan, răsuciţi puţin pe o parte și 
rezemaţi  răbdători de fereastra deschisă, într-o linişte 
nefirească, de neînchipuit la o asemenea aglomeraţie, când 
peste tot în lume oamenii ca ei vociferează și claxonează, și 
puţin lipsește, pe alocuri, să se tamponeze unii pe alţii și să se ia 
la bătaie. 

O dată, într-una din acele zile ploioase în drumul meu către 
Moscova, am descoperit, la un cot al șoselei, o săgeată, care 


indica, la dreapta, o staţie de benzină. Dar se vedea numai un 
drumeag, urcând un tăpșan, dincolo de care mă gândeam că nu 
putea să fie decât câmpul ud de ploaie și acoperit de tăcere. Am 
fost surprins să descopăr un platou betonat, și pe el pompe de 
benzină. În faţa fiecăreia aștepta un șir de camioane; benzina 
curgea pe toate furtunurile. Departe, într-o odaie de zid, o 
femeie înfofolită în șaluri manevra pârghii și butoane, după ce 
primea bonurile, iar limbile contoarelor se învârteau pe cadrane. 
Pe asemenea drumuri n-am văzut decât puţine autoturisme; 
stăpânul șoselei rămânând camionul, de toate mărimile, până la 
cele cât vagonul de cale ferată, având și o remorcă tot atât de 
mare. Nu mulţi oameni pot să-și închipuie câtă benzină sau 
motorină consumă motoarele lor gigantice și nesăţioase. Şiruri 
de cisterne grele brăzdează ţara, să le îndestuleze, prin staţiile 
de benzină ale căror pompe pulsează ziua și noaptea. 

Staţia de benzină de la Oriol era și ea cam ascunsă, cu un 
platou betonat, cu pompe plantate în șiruri, ca pomii într-o 
livadă, și la fiecare pompă așteptau camioane. Ceva acolo mi-a 
amintit staţiile de poștă, de odinioară, pe care nu le-am apucat 
ci le știu din literatură, și cel mai bine din literatura rusească. In 
loc să schimbe caii, șoferii își umpleau rezervoarele de benzină, 
pentru herghelia înţărcuită în motoarele lor puternice; atâţi cai 
nu s-ar fi găsit odinioară, nici dacă îi adunai de la toate poștele. 
Cădea seara și pe vremuri la ora aceasta călătorii se opreau 
pentru cină și pentru noapte; surugiii dădeau caii în primire, 
apoi intrau la căldură, unde era și pentru ei un ceai fierbinte și o 
laviță. Mă uitam la șoferi cum stăteau la volan, rezemaţi de 
fereastra deschisă, gata să pornească motorul și să meargă 
zece pași înainte; nu puteau să se dea jos, șirul fiind în mișcare, 
și pentru ei munca zilei nu era sfârșită. După ce luau benzină 
plecau mai departe, mi-i închipuiam împânzind șoselele cum îi 
văzusem ziua. Oare unde îi aștepta un ceai și o laviţă? Poate 
tocmai la capătul drumului, cine știe cât de departe! Am fost 
alături de ei în acele clipe, ca unul care tocmai gonisem pe 
șosele, în faţa lor sau în urmă, cu deosebirea că nimeni nu știa 
deocamdată, nici eu mai mult decât alţii, dacă drumul meu o să 
folosească. Pe când ei nu puteau să umble degeaba și m-am 
gândit că, adunaţi unii cu alţii, cei de-aici și din toate staţiile de 
benzină, de pe toate șoselele pline și fără odihnă, bogăţiile 


vânturate de ei nu aveau loc în imaginaţia mea, oricât ar fi fost 
ea de elastică. lar ei așteptau cu răbdare și de multă vreme ca 
munca lor să dea roade, și mai făceau zece pași înainte, tăindu- 
și seara și viaţa în bucățele mărunte. 

La această ultimă alimentare am găsit benzină mai bună, de 
nouăzeci și cinci de octani, fără eroare, fiindcă îndată motorul s- 
a simţit slobod și n-a mai ţăcănit la acceleraţii. Atunci și 
dispoziția mea a fost mai slobodă, deși cerul posomorât ar fi 
putut să mă indispună, iar noul necunoscut din față să mă 
îngrijoreze. 

Cum am putut să plec din Leningrad și să nu amintesc 
parcurile, după ce amintisem palatele? Pe un teritoriu strâns 
între ape, unde metrul de pământ are altă preţuire, un parc în 
mijlocul orașului înseamnă o generozitate pe care oamenii și-o 
arată lor înșiși. Așa am gândit la Roma, plimbându-mă prin 
parcul Borgheze, așa am gândit la Londra, ale cărei întinderi 
înverzite nu pot să aibă asemuire. Rămân încă destule exemple, 
mai strălucitoare sau mai modeste. Printre ele, Leningradul 
ocupă primele locuri, și chiar de se va socoti că merg prea 
departe, eu l-aș numi Orașul Parcurilor, după ce l-am numit al 
Palatelor. Greu de convertit repede în monedă curentă, un parc 
într-un oraș înseamnă o bogăţie mai mare decât palatele care îl 
înconjoară, nu atât prin valoarea lui intrinsecă, destul de redusă 
dacă nu produce dobândă sau dividende, ci mai ales prin 
sentimentele oamenilor, datorită cărora el supraviețuiește. Căci 
dacă oamenii n-ar ști să-l iubească și inima lor n-ar avea nevoie 
de iarbă, de flori și de arbori, în locul lor ar construi palate de 
piatră. 

Au apărut tot mai deși pe marginea drumului mestecenii, 
molizii și pinii, și cum mașina mergea mulţumită, iar până la 
frontieră mai aveam timp pentru gânduri, mi-am amintit așa, 
fără nici o legătură, că într-o seară, la Moscova, am trecut pe 
lângă un parc de distracţii, cu lumini și cu forfotă. Am rămas 
mult timp cu ochii la un carusel, mult mai mare decât tot ce 
văzusem prin bâlciuri, în Praterul de la Viena și-n toate Luna- 
Park-urile pe unde am căscat gura. Poate distanţa să mă fi 
înșelat, dar cred că avea un diametru de peste douăzeci de 
metri, și se învârtea pe un fel de suspensie cardanică, fiindcă în 
afară de mișcarea circulară, știută, evolua în toate planurile, 


înclinându-se până aproape de verticală. M-am minunat și mi-ar 
fi plăcut să încerc senzaţia nouă pe care putea s-o dea această 
mașinărie, dar nu era vreme. Sau m-am temut că Irina ar fi râs 
de mine. 

Tehnica modernă care a dus la zborul în Cosmos, trecând 
peste bomba atomică, s-a amestecat până și în jucăriile copiilor, 
și în rechizitele lor școlare. Nu mai vorbesc de plăcuţa de 
ardezie, căreia i-a luat locul maculatorul, tot așa cum stiloul cu 
bilă, răspândit pe toate drumurile, a luat locul condeiului aspru 
de gresie, apoi a scos din circulaţie călimările de toate felurile, 
care pătau degetele, iar dacă se răsturnau în ghiozdan dădeau 
naștere la mici catastrofe școlare. Tabla lui Pitagora, imprimată 
adesea pe coperta caietelor, va fi înlocuită de micile 
calculatoare electronice, atât de utile în orice casă, în viaţa de 
toate zilele. Am și eu unul și cui crede că îl ţin numai din fudulie, 
îi voi spune cât de mult îmi folosește, fie numai ca să adun 
kilometrii fragmentaţi în cifre mărunte, de-a lungul şoselelor de 
pe hartă. În câteva minute fac ceea ce îmi lua o jumătate de 
oră, și-i fără greș, fără osteneală. Ce m-aș mai fi bucurat în 
copilărie, cu frică, desigur, nu spun altfel, să mă fi putut urca 
într-un carusel care răstoarnă orizonturile și le amestecă între 
ele! Sau să fi avut o trotinetă rapidă și silențioasă, cum sunt 
cele de astăzi, cu roţi de cauciuc, cu frână și cu ghidon nichelat, 
ca bicicletele. Când eram mic, un coleg din clasele primare, mai 
înstărit decât alţii, fiul băcanului, avea o tricicletă primitivă, cu 
roţi de fier, greoaie și gălăgioase, cu scaunul de scândură goală. 
Dar ce fericit eram când mi-o dădea să fac un tur pe trotuarul 
din faţa școlii, cu condiţia să nu merg până la băcănie, ca să nu 
mă vadă taică-su! Acum copiii conduc carturile, apasă pe 
accelerație și învârtesc volanul făcând să geamă cauciucurile în 
viraje, ca la curse, pe când eu, la vârsta lor, nu pusesem piciorul 
nici măcar pe scara unui automobil, și nici nu-l privisem de 
aproape. larna trecută am văzut la Sinaia o jucărie care m-a 
minunat și mi-a rupt sufletul prin aduceri aminte, un bob, o 
sanie cu cârmă, pentru copii, deși ar fi putut să tânjească după 
el chiar un om mare. Avea linii ca de motoretă, sprintene, 
aerodinamice, cu două tălpice de ski în urmă, și cu una în faţă, 
pivotând odată cu axul ghidonului, cu șaua prelungă, moale, 
îmbrăcată în material plastic. La vremea copilăriei mele, o 


asemenea jucărie mi-ar fi luat minţile, dar pe-atunci nici nu și-ar 
fi închipuit-o cineva, și nici o uzină n-ar fi socotit serios s-o 
construiască. Mi-am pierdut o vacanţă de Crăciun într-un atelier 
mecanic, unde am fost îngăduit prin nu mai știu a cui stăruinţă, 
tăind table și corniere cu dalta sau cu bomfaierul, dând găuri, cu 
bormașina, nituind piesele între ele sau strângându-le cu 
șuruburi, ca să fac o sanie cu cârmă, după închipuirea mea și 
fără planuri, dar socotind să le întreacă pe cele primitive, de 
lemn, șubrede, cu încheieturile bătute în cuie și chiar legate cu 
sfoară, care alunecau pe dealurile noastre, pe o șosea lungă, 
șerpuită și povârnită. Mult m-am chinuit, mi-am lovit degetele și 
mi-am julit mâinile până ce sania a fost gata, în ultima zi de 
vacanţă, pe seară. Atelierul era chiar în deal, am scos-o și mi- 
am dat drumul, pe panta de trei kilometri lungime. Se întuneca 
și bineînţeles n-aveam faruri, mergeam cam pe bâjbâite, 
punând frâna la cotituri, și pierzând cu necaz din plăcerea 
pregătită o vacanţă întreagă. Ajuns jos, am văzut că sania, 
făcută cu grija să fie robustă, era atât de grea că n-ar fi dus-o 
înapoi, la deal, nici doi oameni. Am abandonat-o după o singură 
coborâre; cred că a doua zi cineva s-a dus și-a adus-o cu calul. 
Eu însă plecasem la școală. 

În parcul de distracţii de la Moscova, printre multe altele era 
și un „montagne russe”, care, ce-i drept, existase și-n copilăria 
mea, dar nu-l cunoscusem decât la tinereţe, când încă mi-a dat 
senzaţii ameţitoare, cum îmi dă și astăzi, căci nu-l ocolesc dacă 
îmi apare în față. Pe-atunci era un eșafodaj greoi, de lemn, iar 
vagonetele semănau cu niște troace pe roate. Priveam 
dantelăria metalică proiectată pe cerul de noapte al Moscovei, 
vedeam vagonetele urcând panta abruptă, pornind apoi lin la 
vale, pe urmă prăbușindu-se în abisuri, contorsionându-se în 
curbe strânse și ţâșnind ca rachetele pe altă culme, în mișcări 
care își pierdeau amploarea fără ca senzațiile să scadă, așa cum 
știam prea bine, până ce ajungeau jos, ca pe un teren de 
aterizare. 

l-am aruncat o vorbă Irinei, uitându-mă la ea cu coada 
ochiului, să văd cum reacţionează: 

— Îmi pare rău că nu-i timp să ne dăm în „montagne russe 

M-a privit o clipă fără să înţeleagă. 


r 


— Noi spunem „montagne americaine”! mi-a răspuns pe 
urmă, contrariată. 

Sigur că dacă priveşti lucrul ca pe o idee trăsnită, se 
potrivește mai bine americanilor! 

Cu amintirea acestei dispute hazoase, am ajuns la frontieră. 


10 


Nu era nimeni la vamă, nici în fața mea, nici în spate, dar 
formalităţile au ţinut mult, așa mi s-a părut, deși poate n-au 
depășit jumătate de oră. După ce vameșul, politicos de altfel, m- 
a pus să completez niște formulare și mi-a puricat portofelul, doi 
oameni voinici, cu mănuși groase, mi-au controlat mașina, s-au 
băgat pe dedesubt, fiindcă nu era groapă de vizitare, ca la 
frontiera pe unde intrasem, pe urmă au inspectat 
compartimentul motorului și lada de bagaje, fără să umble în 
geamantane. Locul, înconjurat de arbori, mesteceni și conifere, 
sub un cer ud și vânăt, părea fără ieșire. Am mai așteptat un 
timp, afară, în mijlocul drumului, să-mi dea actele, și mă 
temeam să nu fie în ele o greșeală. Ceva care întârzie îmi 
trezește totdeauna o îndoială; dacă un om nu vine la vreme în 
locul unde ne-am dat întâlnire, încep să mă îndoiesc de 
memoria mea, îmi pun fel de fel de întrebări, fac tot felul de 
supoziţii, poate trebuia să fiu în altă parte, sau la altă oră; în 
faza următoare mă năpădește neliniștea și necazul. 

In sfârșit, cineva mi-a adus pașaportul, bariera s-a ridicat și 
am pornit mai departe. Peisajul, care avea oarecari reliefuri, 
urcușuri și coborâșuri, se împădurise și nu puteam să văd nimic 
în afara șoselei. Așteptam să ajung la lumină, dar drumul, fără 
nici o circulaţie, și fără nici o vietate în afară de mine, se 
prelungea prin pădurea tot mai deasă, deschizând o cale tot mai 
îngustă; mă așteptam să se închidă, mai ales că nu venea 
nimeni din faţă. Sigur că n-au fost decât câţiva kilometri, dar mi 
se părea ceva fără capăt, când am ajuns la altă barieră, 
nebănuită. Un grănicer a ieșit din tufișuri, mi-a controlat actele 
încă o dată, făcându-mă să mă întreb dacă nu va descoperi o 
greșeală, în ultima clipă. Pe urmă s-a uitat iar sub capota 
motorului și la bagaje, dându-mi încă o emoție, teama ca în cei 
câţiva kilometri de pădure să nu fi apărut un obiect interzis, fără 


să-mi dau seama de unde. Îmi făceam griji de pomană, așa sunt, 
mi le fac totdeauna. 

Dincolo de barieră, deși peisajul îl continua pe cel dinainte, m- 
a izbit o senzaţie nouă, ceva se schimbase și nu înţelegeam ce, 
deși era ceva evident și continuu, un element nou al naturii; 
până ce am înregistrat o culoare adăugată, și am identificat în 
ea marcajele de pe marginea șoselei și linia mediană, de un 
galben intens, viu și luminos, adus parcă din soare. 

Am crezut mereu că portocaliul, într-o natură posomorâtă, 
este culoarea cea mai vioaie, optimistă și pătrunzătoare, bătând 
până departe și suplinind soarele. O perdea portocalie, va 
lumina și va înveseli o odaie întunecoasă. Este culoarea 
echipamentului de salvare al marinarilor, fiindcă nu poate fi alta 
la fel de vizibilă pe apa albastră. Ea se răspândește tot mai mult 
în echipamente de protecţie, la cantonierii de cale ferată, la 
lucrătorii de pe șosele și chiar la măturătorii de stradă. 

Nu mă așteptam, dar pe asfalt, galbenul apare mult mai 
puternic. Datorită lui, amintirea șoselelor finlandeze rămâne cea 
mai frumos colorată. Dacă le evoc și le privesc printre pleoape, 
încadrând între cele două benzi marginale capota motorului, 
toată ființa mea se înveselește. In Suedia, care mi se pare că-i 
cea mai veche constructoare de șosele moderne, marcajele sunt 
albe, ca la noi, ca aproape pretutindeni în Europa. Dar pe soare 
albul lucește prea puternic și orbește ochiul; pe zloată se 
murdărește. 

Norvegia folosește culoarea portocalie, care îmi este atât de 
dragă și pe care am așteptat-o ca pe o mângâiere în drumul 
spre nord, când îmi simţeam inima tot mai rece. M-a dezamăgit, 
pe asfalt portocaliul se ofilește, își pierde strălucirea, și șoseaua 
se întristează. 

Am mult prea bine fixat în ochi conturul acestor trei ţări 
nordice, l-am avut totdeauna, poate fiindcă de acolo începeam 
să desenez harta Europei; este un vechi loc de plecare. Și-apoi, 
cu toată forma neregulată a frontierelor, există între ele o idee 
paralelă, o alungire pe verticală care, nu știu cum, a făcut să mi 
se pară că toate stau în picioare, ca o pădure cu trei arbori 
gigantici, sprijiniți unul în altul. 

Memoria mea geografică s-a întărit și a devenit mult mai 
precisă prin cele trei culori ale şoselelor, adăugate hărţii. Nu mai 


am nevoie de hotare, ca să știu unde începe și unde se termină 
o ţară. Dacă am trecut pe la un punct de frontieră fără să 
remarc placarda, care uneori se întâmplă să lipsească, m-am 
dumirit unde mă aflu, datorită marcajelor portocalii, albe și 
galbene. Ele mi se pare că alcătuiesc drapelul comun al acestei 
comuniuni europene. 

Am oprit în fața vămii finlandeze și am așteptat să vină 
autoritățile de la frontieră. Văzând că nimic nu mișcă dincolo de 
ferestre, m-am dus înăuntru, vexat de atâta nepolitețe. Oamenii 
însă n-aveau treabă cu mine, cum se spune. Dar, fiindcă 
intrasem, m-au întrebat de cartea verde, asigurarea mașinii, și 
s-au încrezut în afirmaţia mea, fără să controleze. Puteam să-i 
iert că nu ieșiseră să mă întâmpine. Apoi mi-au atras atenţia că 
portul centurii de siguranţă este obligatoriu. Ştiam, dar uitasem 
și nu mi-a făcut plăcere. M-am înhămat greu, peste haina 
groasă, de călătorie; aș fi putut s-o scot, dar ceva în mine se 
împiedicase, fiindcă nu mă așteptam la această constrângere. 
Știu că se va socoti o răzvrătire, știu cât de folositoare poate fi 
la un moment dat centura de siguranţă; eu însumi aș fi fost 
scutit de suferință și de necazuri, dacă aș fi avut-o, într-o zi 
nenorocoasă. Și totuși, n-o pun, dacă nu mă obligă nimeni. 
Gândul meu, pe care ar putea să-l dezmintă o altă întâmplare 
nefericită, este că trebuie să mă apăr nu în chip pasiv, 
sugrumându-mă într-o chingă, ci ferindu-mă cu puterile mele, 
dintre care prima și cea mai importantă este atenţia continuă și 
nescăzută. Şi apoi, într-o ţară străină, departe de casă, unde n- 
are cine să te ajute, nu-i nici o bucurie să scapi teafăr, iar 
mașina să rămână fărâme; așa, descalificarea nu-i mai mică. 
Refuz să-mi pun centura, ca o provocare făcută mie însumi, să- 
mi adun toate forţele, chiar pe cele neimaginate și imposibile, 
ca ea să devină inutilă. Am mers ţeapăn, până la Helsinki. 

Un timp, peisajul a fost ca înainte de frontieră, împădurit cu 
mesteceni și conifere, până ce am ajuns la malul mării și la 
lumină, căci tot atunci soarele a învins pâcla și norii. Nu puteam 
să văd până departe, decât rar, când urcam o colină; în restul 
timpului bănuiam lacurile, în dreapta, iar în stânga arhipelagul, 
puzderia de insulițe înșirate de-a lungul coastei. Priveliștea nu s- 
ar dezvălui pe de-a întregul decât dintr-un avion, la înălțime 
mică, sau și mai bine dintr-un helicopter, apt să zboare cu viteză 


de promenadă. Fiindcă n-am avut această ocazie, găsesc în 
hartă o imagine apropiată, și n-am decât s-o completez cu 
imaginaţia. Ciudată este aici organizarea naturii, alcătuită 
numai din insule; insule de uscat și insule de apă, repetându-se 
unele pe altele, inversându-și structura și culorile, ca negativul 
și pozitivul din tehnica fotografică. 

Nu ascund că n-am putut să ajung bine la aceste elemente 
ale naturii, deși am mers în arhipelag cu vaporul, și pe urmă am 
urmat șoseaua printre mii de lacuri. Imaginea întreagă, bogată 
și migălită, ca o dantelă ţesută cu fire de piatră și fire de apă, 
mi-o dă harta, în care descifrez peisajul inabordabil. Sunt nu o 
mie de lacuri, cum se spune, ci șaizeci și ceva de mii, iar insulele 
nu le-a numărat nimeni. Din insule, am văzut poate o sută, într- 
un drum de patru ore, lacuri nu știu câte, într-un drum de cinci 
zile, poate cinci mii, poate cinci sute sau nici atâtea; nu-mi 
dădeam seama unde se sfârșea unul ca să înceapă altul. Insă, 
ţinând seama că am fost acolo, nu mi-e greu să proiectez pe 
harta mării și a uscatului drumurile mele, și să ajung la 
sentimentul că le-am văzut pe toate, lacurile și insulele, 
pozitivul și negativul priveliștei. 

Prin schimbarea fusului orar am câștigat un ceas din ziua 
aceea; nu pot spune un ceas din viaţă, fiindcă am să-l pierd la 
întoarcere. Când am ajuns la Helsinki, în loc de unsprezece, ora 
era numai zece, și cum am văzut panoul albastru cu numele 
orașului, am dat ceasornicele înapoi, al meu și al mașinii, 
întrebându-mă de câte ori în viață am făcut această manevră. 
Aș putea să-mi amintesc și să număr, ceea ce voi încerca la 
noapte, între două somnuri sau între două vise. Mutarea 
ceasornicului înapoi sau înainte este un fel de a înregistra 
deplasarea noastră peste meridianele pământului. 

Prima grijă la Helsinki era să găsesc Poșta Centrală unde 
așteptam corespondenţă lămuritoare pentru drumul meu mai 
departe. Degeaba învăţasem frazele uzuale în engleză; m-aș fi 
descurcat bine cu ele în Anglia, unde toată lumea vorbește 
englezește, și de la un timp, de când cu revărsarea common- 
wealth-ului peste metropolă s-a obișnuit chiar cu accentele 
stâlcite ale străinilor, inadmisibile și intraductibile odinioară. Dar 
în Finlanda lumea vorbește finlandeza și când am oprit, într-o 
primă aglomeraţie, am pierdut timpul degeaba întrebând 


trecătorii dacă știu englezește. Mașina, atât de biruitoare pe 
șosea și atât de bună tovarășă, acum îmi atârna de picioare ca o 
greutate; pentru fiecare informaţie trebuia să-i caut loc unde să 
aștepte, și asemenea locuri se găsesc anevoie. Cu toată 
experiența, destul de lungă astăzi, care mi-a dovedit fără 
greșeală că nu există situaţie fără ieșire, nu mi-e deloc bine 
când intru în orașe mari, neavând alt mijloc de orientare decât 
busola sau soarele. Ştiam că n-am să mă râătăcesc, și tot 
mergând spre vest, am să ajung în centrul orașului, unde era 
firesc să fie și Poșta Centrală. Dar înaintând așa, cu grija 
circulaţiei, cu atâtea indicatoare și interdicții, și cu atâta mișcare 
nervoasă e greu să ţii drumul după busolă. Se întâmplă uneori 
să te cuprindă descurajarea, spunându-ţi că izbânzile trecute nu 
sunt o garanţie perpetuă, că într-o zi, poate chiar în ziua aceea, 
vei rămâne la o răscruce și vei semna actul de abdicare. 

Într-un magazin de automobile, unde am intrat convins că 
măcar acolo, fiindcă se face un negoţ cu certe caractere 
internaţionale, este imposibil să nu se vorbească limba engleză, 
am aflat, dar în germană, că poșta se afla lângă gară. Mergând 
tot înainte, gara am găsit-o; gările se simt de departe, chiar 
dacă nu se aud fluiere și nu mai există fumul locomotivelor. M- 
am învârtit un timp pe străzile învecinate, căutând un loc unde 
să pot opri câteva clipe, ca să cer o ultimă informaţie, însă n-a 
fost chip, mașinile stăteau unele peste altele și, apropiindu-se 
amiaza zilei, aglomeraţia era în creștere. După nu știu câte 
ocoluri am ajuns în umbra unei clădiri importante, la cincizeci de 
metri de statuia ecvestră a mareșalului Mannerheim, și acolo 
erau și câteva locuri de parcaj libere, atât de libere că păreau 
interzise. Tocmai ocheam pe cineva care să lase impresia că 
vorbește o limbă străină, ca să întreb unde-i poșta. Ştiam că va 
fi o căutare grea dacă nu vană, când, pe clădirea din fața 
parcajului, drept în botul mașinii am văzut scris: „Poșta 
centrală”. Cum nu mi se întâmplă prima oară să-mi pice 
asemenea pleașcă, mi-am spus orgolios că nu putea fi vorba de 
noroc, ci de un simţ al orientării. Aveam să plătesc îndată 
deșarta mea îngâmfare. 

M-am dus fuga la Post Restant, și am întins pașaportul, sigur 
pe mine și pe tot viitorul. Aveam în buzunar zece dolari și o mie 
cinci sute de forinţi, pentru întoarcerea prin Ungaria. Will, un 


prieten de la Wilhelmshaven, în nord-vestul Germaniei federale, 
care s-a îngrijit cu dezinteresarea cea mai deplină să adune 
câteva mii de mărci din drepturi de autor uitate, urma să mă 
anunţe la ce bancă voi găsi banii. Fără ei, se înţelege, 
rămâneam al nimănui într-o ţară străină, și cunoșteam 
sentimentul acesta de disperare din ziua când la Sevilla, în 
strălucitoarea călătorie prin Spania, îmi furaseră punga cu banii 
și actele. Contra furtului gândisem acum să-mi iau măsuri sigure 
de apărare, dar deocamdată nu aveau ce să-mi fure. Nu știam 
ce accident ar fi putut să mi se întâmple, totuși așteptam nu 
fără neliniște ca funcţionara să găsească scrisoarea. Și deodată 
am văzut-o că se întoarce clătinând din cap și ridicând din 
umeri, cu pașaportul în mână. Scrisoarea nu era și m-am simţit 
deodată ca la Sevilla, cum rămăsesem năuc în mijlocul străzii, 
încercând să mă arunc peste cei doi bărboși care se îndepărtau 
prin mulţime cu motocicleta, după ce îmi smulseseră punga de 
la subțioară. 

În asemenea împrejurări raţiunea se îmbolnăvește și începi 
prin a face gestul cel mai nechibzuit din toate câte sunt posibile. 
Am intrat în primul sediu de bancă, mai răsărit decât altele, 
unde am întrebat dacă n-au ceva pentru mine. N-aveau și erau 
zeci de bănci pe aceeași stradă, sute în tot orașul, mii în toată 
ţara. Minunându-mă, căci nu mai văzusem niciodată asemenea 
abundență, Pertti Halmari mi-a explicat ceva ce n-am înţeles 
prea bine, că în Finlanda, toată lumea, particulari, negoţ, 
industrie, întreprindere trăiesc din credite. Așa o fi, dar cum aș 
putea înțelege? Dacă toţi se împrumută, de unde vin banii? 

În tinereţea mea a existat o societate de ajutor reciproc, care 
făcea mare reclamă prin ziare și ademenea oameni cu grămada. 
Îţi puneai acolo economiile și începea să plouă cu avantaje. Nu 
mișcai un deget, fericirea venea de-a gata, și acesta era chiar 
numele societății, parcă îl văd scris mare în coloanele de 
reclamă din ziare sau pe afișe lipite pe ziduri, sau pe foi volante 
împărţite trecătorilor. Nu puteam crede, și-apoi n-aveam bani 
pentru nici o depunere. „Dacă toată lumea se îmbogățește, 
întrebam pe câte un guguman, care dădea fuga, de unde vine 
câștigul?” „Nu înţelegi că-i reciproc?” îmi răspundea el, cu logica 
obtuză a Conului Leonida. Cred că au trecut luni de zile până să 
vină jalea. Nu mi-a fost milă de păgubași, care plângeau prin 


ușile tribunalelor; dac-ar fi fost după mine, le-aș fi dat chiar și o 
pedeapsă, proporţională cu suma pierdută. 

Desigur că nu se întâmplă la fel cu băncile finlandeze, de 
vreme ce finanța funcţionează și n-am auzit de falimente. Însă 
tot nu pot înţelege. 

Al doilea gest nechibzuit a fost să schimb cei zece dolari, în 
monedă locală; de fapt nouă dolari, unul îl rătăcisem. Cu suma 
obţinută n-ar fi fost posibil să mănânc seara, să dorm noaptea și 
a doua zi să merg o sută de kilometri. Un om știa de mine și mă 
aștepta, la Nokia, dar până acolo erau două sute de kilometri, și 
nu puteam fi sigur că am să-l găsesc repede, și nu-i cunoșteam 
firea, fiindcă nu-l văzusem niciodată. Will îi scrisese despre mine 
și mă sfătuise să-l văd negreșit, cum făcuse și el o dată, vara, 
bucurându-se de găzduire într-o casă de vacanţă, pe malul 
unuia din cele șaizeci de mii de lacuri. Acolo, îmi spunea Will, aș 
putea să stau și să scriu, oricât mi-ar fi voia, până ce aș termina 
o carte. De unde să știe el cum îmi scriu eu cărţile?! 

Imi notasem adresa acelui om de la Nokia, și telefonul, deși 
eram hotărât să-l ocolesc pe departe, socotind că prietenul 
prietenilor nu ne este prieten și nouă. Apoi, nu-mi place să pic 
pe capul oamenilor, să le cer găzduire și a doua zi să plec la 
drum, ca să nu ne mai vedem niciodată; acest gen de relaţie 
umană e degradant pentru amândouă părţile. 

Strâns cu ușa, mi-am călcat principiile și am început prin a 
telefona la Auli acasă. 

Auli era o doamnă din Helsinki, deci foarte aproape, pe care 
de asemeni n-o cunoscusem; nu cunoșteam pe nimeni! Un alt 
prieten îmi dăduse numărul ei de telefon, ca s-o caut, chiar dacă 
n-aș avea nici o nevoie, doar ca să-i spun bună ziua. Prima mea 
cheltuială în Finlanda, din puţinii bani pe care-i aveam în palmă, 
și-i priveam ca pe o monedă din alte planete, a fost o fisă de 
telefon, luată fără nici o încredere. Când am făcut numărul mi se 
părea că sun într-o casă din lună. M-am mirat să aud 
răspunzându-mi o voce omenească, o voce de femeie, și să aflu 
că era chiar Auli, care pe deasupra vorbea și limba franceză, 
ceea ce transforma luna închipuită mai înainte într-o realitate 
pământească, salvatoare. Aflând locul unde mă aflu și 
înțelegând că sunt în încurcătură, Auli mi-a spus că va veni într- 


un sfert de oră; nu puteam crede, puţini oameni au noţiunea 
timpului, iar dacă o au, mulţi n-o iau în seamă. 

Stăteam în soare, priveam statuia lui Mannerheim și dincolo 
de ea, orașul, care deocamdată era un loc de pedeapsă, cu 
casele lui de bancă, una lângă alta. Tot necazul n-a ţinut decât o 
oră, care însă mi s-a părut interminabilă, cum popii pedepsit să 
stea trei secunde în infern, scufundat în cazanul cu smoală, o 
secundă i se părea cât trei sute șaizeci și cinci de zile. 

Auli a venit într-un sfert de oră; ar fi trebuit să fiu mai optimist 
chiar din clipa aceea, văzând-o atât de punctuală, și nesperiată. 
Dar îi dădea mâna să-și păstreze sângele rece, era la ea acasă, 
și dacă nu izbutea să mă scoată din încurcătură, n-avea decât 
să ridice din umeri. 

Ca prim gest, fiinţa aceasta pe care o vedeam prima dată, m- 
a poftit să stau la ei acasă, scuzându-se însă că seara vor avea 
oaspeţi. Nu, mai bine mă culcam în mașină, decât să asist la o 
sindrofie și să dorm în picioare. 

— Deci, ai nevoie de bani! a spus pe urmă. 

— Nu! am ripostat grabnic. Bani am; trebuie să-i găsesc! 

Sigur, am fi putut să-i telefonăm lui Will, în Germania, dar n- 
aveam nici o încredere că o să-l găsim acasă; poate era în 
vacanţă, într-un munte, la o mare. 

— Hai încă o dată la poștă! a hotărât Auli. Poate au confundat 
numele cu prenumele, și au pus scrisoarea la altă literă. 

Am căutat și la litera cealaltă; zadarnic. Şi deodată, în caseta 
pe care o inspectase funcţionara mai adineaori, la litera bună, și 
văzusem chiar eu că era goală, acum apăruse un vraf de 
scrisori, nu știu unde ascunse mai înainte. Dacă fusese o 
pedeapsă pentru mine, nu-mi știam vina, decât îngâmfarea 
vană de la sosire. Vreo patru din scrisori erau ale mele, două de 
la Will, plus două telegrame; toate repetau numele băncii, una 
din cele o sută. Restul a mers ca pe roate; ieșind de la Poștă, 
statuia lui Mannerheim mi s-a părut măreaţă, și ca dimensiuni, 
și ca intenţie; orașul căpătase culori vesele în soarele bun de 
amiază, care îmi încălzea sufletul, înveselindu-mă și pe mine. Și 
Auli era veselă, deși, cum spuneam, ar fi putut să ridice din 
umeri. Nu, zău, oamenii merită să existe, și ultimul dintre 
mizantropi va trebui să-și revizuiască sentimentele, și pentru 
Auli, și pentru statuia lui Mannerheim. 


Mergând spre bancă, pe străzi înguste și aglomerate, cu 
vitrine luxoase, am băgat de seamă că semafoarele pentru 
pietoni, de la intersecţii, emiteau tot timpul un piuit muzical, o 
serie de sunete armonioase, puţin sacadate dar fără violenţă și 
nu atât de puternice încât să ducă la poluare; se aud numai 
când vii aproape, și dacă vor să fie o avertizare sonoră lângă 
cea luminoasă, devin un tranchilizant de care oamenii se bucură 
poate fără să-și dea seama. De câte ori am auzit această 
muzică, așteptarea, în loc să mă enerveze, mi s-a părut plăcută. 
Ba am ajuns să caut drumurile cu mai multe semafoare, și să 
rămân lângă ele chiar după ce apărea lumina verde. Le-am 
întâlnit și-n alte orașe, dar, oriunde m-aș fi aflat, auzindu-le 
muzica mi s-a părut că sunt la Helsinki. 

În loc de bani am luat cecuri de călătorie, nominale, pe care 
dacă ţi le fură cineva, nu are ce face cu ele. Acum mă simţeam 
înarmat și parcă sfidam pe toţi hoţii de buzunare din lume, și 
mai ales, mă răzbunam pe cei de la Sevilla. 

Auli m-a dus într-o prăvălie, să mi-o arate pe fiica ei, elevă de 
școală, angajată ca vânzătoare în timpul vacanței. l-a spus să 
vină mai devreme acasă, ca să facă pregătiri pentru oaspeţi. Pe 
urmă am mers la o școală, pe-o înălțime din mijlocul orașului, 
unde însoţitoarea mea este secretară. Înţelegându-mă din ce 
motive îi refuz găzduirea, și înțelegând mai ales că nici nu mai 
este imperioasă, Auli s-a străduit, cu telefonul, să-mi caute 
cameră la un hotel convenabil. Era greu în luna cea mai potrivită 
și mai frumoasă pentru călătorit în Finlanda, orașul gemea de 
lume străină. După multă căutare mi-a găsit o cameră 
studenţească, la un cămin care se transformă în hotel turistic în 
timpul  vacanţelor. M-a înspăimântat preţul, nebănuit și 
nemaiîntâlnit în nici o ţară europeană, și m-am temut deodată 
că așa n-am s-o pot scoate la capăt. 

Fiindcă în clipele de panică de la poștă pomenisem de Pertti 
ca de o salvare posibilă, n-am putut-o opri pe Auli să-i 
telefoneze la Nokia. Nu era acasă, ziua oamenii sunt la treabă; 
să-i fi telefonat când eram la ananghie și să nu-l fi găsit, aș fi 
crezut că nu se mai întoarce niciodată. 

În sfârșit, ca să nu mă lase la jumătatea drumului, Auli m-a 
condus până la hotel, iar eu am condus-o pe urmă până acasă; 
nu era s-o las singură în mijlocul orașului, după ce își pierduse 


atâta timp cu mine, și mă readusese la viaţă! Numai că stătea 
departe, pe o insulă, legată cu un viaduct de centrul orașului. 
Mă uit acum pe hartă, recunosc totul, drumul pe unde am intrat 
în Helsinki, piaţa unde am cerut primele informaţii, gara, poșta, 
statuia lui Mannerheim, strada cu hotelul, numai despre insulă 
nu-mi aduc nimic aminte, nici măcar direcţia. 

Era un cartier de locuinţe, blocuri moderne, cu unul sau două 
etaje, aerisite, curate, în plină verdeață, un parc din care casele 
ocupau o câtime. E privilegiul orașelor cu suprafaţă mare și cu 
populaţie mică. 

Helsinki, care mi s-a părut o metropolă, și este, la urma 
urmelor, are abia un sfert din numărul de locuitori ai 
Bucureștilor, și nici a zecea parte din cei ai Moscovei, Parisului 
sau Londrei. lar în toată Finlanda, a patra ţară din Europa ca 
întindere, abia sunt trei orașe cu mai mult de o sută de mii de 
oameni, apoi câteva orășele, foarte civilizate de altfel; restul, 
cătune răsleţe, și localităţi mici, urbanizate. Aglomeraţia care m- 
a izbit la Helsinki se datorează turiștilor, în număr poate egal cu 
al localnicilor, dar, după cum am băgat de seamă, nici aceștia 
nu stau închiși prin case; lumea trăiește intens și repede, 
consumând timpul în goană și brăzdând spaţiul în toate 
direcțiile, cu fervoarea vremii noastre, cine știe dacă nu 
contaminată de mișcarea în cosmos! 

Am însoţit-o pe Auli la cumpărături, într-o băcănie mică de 
lângă casă, unde se găseau de toate, dar la preţuri stupefiante. 
Ca mâncare a luat un fel de „frankfurteri”, cârnaţi de dimensiuni 
aproape impudice; era cam puţin pentru o masă de oaspeţi, dar, 
necunoscând obiceiurile, nu puteam să judec. Pe urmă, 
mergând acasă și urmărind-o pe Auli în treburile bucătăriei, am 
observat că n-avea nici pricepere, nici îndemânare, și nici nu se 
pierdea cu firea cum fac gospodinele noastre când le vine 
cineva în casă. Locuia într-un apartament frumos, dar nu de 
prima categorie, cu dependinţele mai ales cam înghesuite. Eram 
istovit și aș fi vrut să fiu singur, însă Auli, plină de grijă pentru 
mine, telefonase din nou la Nokia, lăsând vorbă ca Pertti, când 
vine, să sune la ea acasă, și acum, pe jumătate năuc de 
oboseală, așteptam o convorbire pe care nu o doream și de care 
n-aveam nevoie. 


Între timp gazda se agita la bucătărie, după ce mă îmbiase să 
fac un duș, ceea ce m-ar fi pus pe picioare; am refuzat, baia era 
prea mică, aș fi stropit pe jos și mi-aș fi aburit hainele; nu mă 
simţeam deloc ca la mine acasă. Intre timp a venit și fata, fuga- 
fuguţa, îmbujorată, și mama, care curăța cartofi, a pus-o să 
deretice puţin prin casă. Erau numai ele, stăpânul casei și restul 
familiei petreceau câteva zile la o casă de vacanţă. 

Fata a apucat de coadă un aspirator și a început să se plimbe 
cu el prin odăi, cu totul la întâmplare, mișcându-l ca pe o coasă, 
fără nici un efect în afară de zgomot. Pe urmă s-a plictisit, l-a 
lăsat pe jos în mijlocul sufrageriei și s-a dus la bucătărie, s-o 
ajute pe maică-sa. Stăteau amândouă aplecate peste o tigaie 
încinsă și învârteau cârnaţii, apucându-i cu furculița, una de-un 
cap, cealaltă de altul. Oaspeţii puteau să vină oricând de aici 
înainte. Aș fi vrut să le ajut, să strâng măcar aspiratorul, când s- 
a auzit soneria telefonului. Am vorbit cu Pertti într-o germană cu 
atât mai dificilă cu cât nici el nu o știa prea bine, dar ne-am 
înţeles, și a rămas să vină a doua zi la Helsinki, să-l aștept la 
hotel pe la ora zece și jumătate. Ca și Auli, un asemenea om pe 
care nu-l văzusem niciodată și venea de la două sute de 
kilometri pentru mine, ar fi vindecat pe mulţi de mizantropie. Nu 
puteam să-l împiedic, însă osteneala lui mi se părea o zădărnicie 
puţin enervantă, fiindcă nu aveam de gând să mă opresc pe 
malul unui lac din Finlanda și să scriu o carte. 

Indată ce-am închis telefonul, mi-am luat rămas bun de la 
gazde. Cu planul orașului în mână, a fost imposibil ca Auli să-mi 
arate drumul pe unde venisem. Poate era cu gândul la cârnaţi, 
să nu se ardă, sau se temea că au să sune oaspeţii și ea n-o să 
fie gata. Dar, chiar dacă nu știa să citească o hartă și umbla ca 
împiedecată prin bucătărie, nu puteam să uit cu ce bunătate se 
ocupase de mine, scoţându-mă dintr-o încurcătură pe care o 
socoteam catastrofală. Ducă-se naibii și cârnaţii, și aspiratorul; 
oamenii se judecă după alte merite! 

Pentru oaspeţi, Auli mai luase de la băcănie vreo cinci sticle 
de vin, cu un preţ atât de mare, că nu-mi încăpea în minte. 
Speram să le poată scoate dopul fără să le spargă. 

Eram ameţit și mă apuca groaza la gândul că am să orbecăi 
prin cartiere necunoscute, după ce orbecăisem destul toată 
ziua, de la Leningrad până la Poșta Centrală din Helsinki, unde 


urmase altă orbecăială. Se însera, soarele coborâse până 
deasupra caselor, dar nu mai ţin minte dacă îl aveam în parbriz, 
sau în spate, așa că nu știu unde m-a dus Auli, în estul sau în 
vestul orașului. Nu mai aveam puterea să întreb pe nimeni, 
mergeam drept înainte, inert, fără să recunosc locurile, până ce 
m-am pomenit cu gara în dreapta. Nu știu cum. Așa a fost 
totdeauna, așa are să fie și mai departe. Însemna că aveam 
dreptul și la drum și la viaţă. 


11 


M-am trezit în zori în camera studenţească de la etajul al 
treilea. Erau două paturi, două scaune, două rafturi pentru cărți, 
și două mese de lucru sub fereastra largă de trei metri. Jos, într- 
o curte spațioasă, cu marcaje, vedeam mașina, a cărei culoare 
caldă și luminoasă suplinea puţin soarele, ascuns după nori sau 
în ceaţă. Venirea lui Pertti, anunţată la zece și jumătate îmi 
fragmenta dimineaţa; am ieșit totuși să recunosc împrejurimile, 
cu planul orașului în mână și cu grija să nu întărzii la întâlnire. 
Incepeam să simt bucuria mersului cu piciorul pe străzi unde nu 
mai fusesem niciodată dar care mi se păreau cunoscute, fiindcă 
aveam sub ochi reprezentarea lor grafică, ajunsă, prin exerciţiu, 
atât de vorbitoare și sugestivă că realitatea de care luam 
cunoștință nu mai putea să mă ducă la nici o surpriză, și cu atât 
mai puţin la derută. Am început această școală de mult, la 
Florenţa și am continuat-o ori de câte ori am avut un plan bun în 
mână, până ce-am ajuns la Londra, unde cred eu că mi-am luat 
certificatul de calfă, după un examen care a însemnat nu doar 
satisfacţie, ci a mers până la voluptate. 

Simţeam născându-se din nou în mine vechea bucurie, pe 
măsură ce mă îndepărtam de hotel, confruntând strada cu 
planul și bucurându-mă că puteau fi atât de identice. Dar la 
aceasta se adăuga o confruntare mai adâncită, derivată din 
prima și paralelă cu ea, prin punerea faţă în faţă a realităţii 
înregistrate pe cale obiectivă, cu informaţiile din școală și cu 
intuiţiile îndepărtate. Tot ce vedeam sau simţeam în atmosferă 
mi se părea conform cu imaginea veche pe care o aveam 
despre această lume, iar când se întâmpla altfel și apărea o 
dată neprevăzută, sau se năștea un sentiment necunoscut 


înainte, voluptatea creștea și mai mult prin ceea ce devenea 
aventură. Din păcate trebuia să ţin seamă de scurgerea timpului 
și-mi era necaz să-mi tai independenţa în două. 

Întorcându-mă la hotel cu o jumătate de oră mai devreme, 
dintr-o prudenţă excesivă, dar incurabilă, băiatul de la recepţie 
m-a anunţat că domnul Pertti Halmari telefonase de la Nokia, 
amânându-și sosirea cu două ore. Am pornit din nou, în alte 
direcţii, ca să-mi fructific noua independenţă. După cartierul 
tumultuos din jurul gării centrale, al poștei și băncilor, cu 
caracterele lui citadine destul de standardizate, deși luminoase, 
elegante, confortabile și chiar cu o mică gingășie, ca să nu uit 
muzica semafoarelor, descopeream o suită de parcuri, a căror 
vegetaţie proaspătă acoperea casele. Întreg orașul mi-a lăsat 
impresia unui parc, deși am cunoscut și nu pot să uit vânzoleala 
altor cartiere, aglomerate și trepidante. Dar și acolo, nu știu 
cum, am avut tot timpul impresia că e destul să fac o sută de 
pași într-o parte, pe o alee imaginată, ca să mă pomenesc într- 
un crâng de pini și mesteceni, sau pe malul unui lac albastru, cu 
rațe sălbatice. 

Am văzut scris într-o carte cu ilustraţii că spre a face harta 
Finlandei, nimic nu-i mai ușor decât să moi pensula în culoare 
ultramarină și să stropești cu ea o hârtie. Deși Helsinki e un oraș 
cu construcţii urbane, multe monumentale, reprezentarea lui 
cea mai bună pentru mine este ceea ce ar rămâne pe hărtie, 
după ce aș stropi-o cu pensula, la culoarea ultramarin adăugând 
verdele de pădure, ca să estompez cu ele caroiajul bulevardelor, 
străzilor și aleilor. 

Treceam prin faţa unei prăvălii cu fructe, făcută numai din 
geamuri, când soarele a ieșit din nori sau din ceaţă și o rază a 
lui a căzut pe o căpiță de banane, expusă afară, făcând-o să 
palpite cu voluptate. După portocala pe care mi-o dăduse Lev, 
nu mai mâncasem alte fructe, și nici nu mai văzusem decât 
căpșunile de la Leningrad. Bananele nu sunt pentru mine prima 
ispită vegetală, înainte rămâne loc pentru altele, printre ele 
ananasul și strugurele. Dar acum, pe lângă amintirea gustului 
lor și aromei, poate prea puternică, părând puţin falsificată, 
culoarea, strălucind în soare, fără umbră sau pată, mă 
îmbolnăvea de ispită, mai ales după ce de mult timp aproape că 
uitasem de ele. Din tot ce-i de mâncare, oricât mi-ar plăcea 


unele, nu sunt lacom decât cu fructele, ceea ce am mărturisit și 
altădată. Astfel am ales cel mai mare și mai frumos ciorchine de 
banane și l-am pus pe cântarul de alături. Îndată pe cadran s-au 
iscat niște fulgere albastre, din care într-o secundă s-au născut 
cifre - greutatea și preţul. Am citit și am plătit, fără cuvinte. 

N-am să spun că născocirea aceasta electronică nu mi-a 
plăcut și n-am socotit-o folositoare, economisind vorba și timpul 
omului. Dar atunci mi-am adus aminte cu nostalgie de abacul 
rusesc, al cărui ţăcănit îl mai auzeam în ureche, străvechea și 
ingenioasa mașină de calcul, cunoscută și din literatură, unde 
aduce o puternică și indispensabilă culoare locală. Am avut și eu 
un asemenea instrument de calcul, în școala primară. Nu m-am 
lipit de el, ci mi-a fost mai ușor să fac adunarea pe degete. Pe 
când în Rusia, moșierii, arendașii, contabilii, vătafii o foloseau cu 
virtuozitate încă din secolul celălalt, dacă nu cumva mai 
dinainte. Dar chiar în zilele noastre am văzut cu ochii mei, în 
trecerea mea pe acolo, vânzători de prăvălie făcând calcule cu o 
viteză atât de mare că am rămas mut de admiraţie și uimire. Ar 
fi păcat ca ţăcănitul acesta sugestiv, pe care l-am auzit adesea 
de după o ușă sau pe o fereastră deschisă, să rămână doar o 
amintire. Abacul ar trebui conservat ca un monument istoric. 

x 

M-am întors la hotel și în așteptarea lui Pertti am început să 
fac planuri financiare. Acum știam preţul vieţii, aflasem chiar cât 
costă bananele, necrezut de ieftin faţă de celelalte; mai trebuia 
să aflu preţul benzinei. Estimându-l și pe acesta, apoi proiectând 
cheltuiala unei zile peste durata presupusă a călătoriei, mi-am 
dat seama că o pot duce până la capăt, de unde, în ajun, văzând 
ce scumpe erau toate, mă gândisem că va trebui să aleg un 
itinerar mai scurt și mai ieftin. Mă simţeam ca un ministru de 
finanţe care izbutește să scape de la faliment economia ţării. Pe 
urmă mă cuprindea îndoiala, poate greșeam o cifră sau 
omiteam alta, le luam de la capăt, cântărindu-le meticulos, le 
adunam de sus în jos și de jos în sus a doua oară, căci încă n- 
aveam calculatorul electronic. După ce rezultatul apărea 
indubitabil, începeam să mă îndoiesc de obiectivitatea mea, 
poate eram prea optimist datorită cafelei pe care o băusem și 
care îmi dă de obicei puţină euforie, o căldură molcomă în 


suflet, calmă și prelungă, mai bună decât o euforie dezlănţuită, 
ușor să se transforme în depresiune. 

Asupra acestor gânduri m-a surprins venirea lui Pertti 
Halmari. Întâlnirea cu un om pe care îl vezi prima dată pune în 
funcţiune un complicat și dificil aparat de recepţie; resorturile 
lui, multiple, sunt incontrolabile, de-aceea rămâne teama ca 
rezultatul să nu fie o greșeală. Un om nu poate fi depistat după 
date fixe, pe care să le pui într-o formulă universală. Firea lui 
trebuie găsită prin tatonări, prin interpolări, cum se găsește un 
ton pe o coardă de vioară. Cu pianul e simplu: apeși pe o clapă 
și se aude un sunet, care nu poate fi decât precis și corect, atât 
timp cât instrumentul nu se dezacordează. Dacă ar fi la fel și cu 
oamenii, ce repede le-am pune etichetele! Între un ton și altul, 
din muzică, se cunosc șapte come, sub diviziuni infime și mai 
mult teoretice, fiindcă diferenţa de la una la alta n-o pot sesiza 
decât urechile exersate. Că sunt oameni care cântă fals, îi 
privește. Cine însă ascultă cu un auz rafinat, nu suportă. Pe 
coarda de vioară, între un ton și altul, degetul alunecă, să 
zicem, un centimetru; cifra e variabilă, micșorându-se progresiv 
și sistematic, de la tonurile joase la cele înalte. Degetul 
alunecând în acel centimetru prezumtiv, sunetul trece prin toate 
șapte comele teoretice; dar nimeni nu mă poate împiedica de a 
gândi că între ele există alte trepte, o infinitate. Așa cred eu că 
sunt firile oamenilor, infinite și indefinite. Apucă-te să le cauţi! 

Pertti, primul finlandez pe care îl cunoșteam în viaţa mea, 
nepunând-o la socoteală pe Auli, mi-a apărut sub o înfățișare 
neprevăzută, dezminţind ceea ce îmi închipuisem și în parte 
știusem despre tipul lumilor nordice. Era un bărbat viguros, bine 
clădit, în plină și vie maturitate, mai degrabă brun, deloc palid, 
cu o față care, nu știu de ce, mi se părea păroasă, deși era 
bărbierit proaspăt. După doi ani de la întâlnirea aceea, nu știu 
mai bine decât atunci din ce lume părea să vină, mai degrabă 
din una sudică, și s-ar fi explicat prin influenţa conjugală, fiind 
însurat cu o columbiană, ceea ce înseamnă la fel de bine o 
spaniolă, prin limbă, temperament și moravuri. N-a pierdut 
multă vreme spre a mă pofti la casa lui de vacanţă aproape de 
Nokia, unde ne-am dat întâlnire pentru a doua zi, vineri seara, 
când se sfârșește săptămâna de lucru. Abia după ce mi-a făcut 
în caietul de drum schiţa locului, ca să-l pot nimeri fără 


dificultate, am aflat că va avea câţiva oaspeţi; nu puteam să mă 
dau înapoi, dar mă temeam că n-are să-mi placă, și am rămas 
cu o nemulțumire, care mi-a umbrit puţin șederea în Helsinki. 
Ne-am despărțit în zece minute, îmi părea rău că pentru atât 
făcuse două sute de kilometri și mai avea de făcut două la 
întoarcere. In zilele următoare, când cred că am descoperit în el 
un om ingenios, bine organizat și foarte practic, m-am gândit că 
poate la Helsinki nu venise doar pentru mine, ci profitase de 
prilej să-și rezolve și alte treburi. 

Rămânând singur, după ce îmi fărâmiţasem dimineaţa, m-am 
luat la întrecere cu mine însumi ca într-o după-amiază să colind 
tot orașul. Am izbutit, dar nu mi-a rămas timp nici să scriu o 
carte poștală, iar seara nu mai știam pe ce lume mă aflu; nu 
puteam măcar să-mi notez impresiile esenţiale și am lăsat pe a 
doua zi, când le-am înșirat alandala; nici nu-i posibil să mă 
folosesc de ele, dar ciudat, când deschid foaia de la Helsinki, 
toate îmi revin în minte, într-o orânduire cursivă, deși le-am 
înregistrat mai de grabă haotic. 

Am întâlnit pe stradă un grup de infirmi care mergeau în șir, 
unul mai beteag decât altul, orbi, ciungi, schilozi, estropiaţi de 
toate felurile, lamentabili bieţii de ei în mijlocul unei naturi atât 
de sănătoase. Am trecut pe alături cu capul în pământ, cu o 
sfială rușinată. Nu puteam să mimez o suferinţă, să mă cocoșez 
sau să merg strâmb, cu un picior ţeapăn; ar fi fost o batjocură. 
Dar să mă arăt întreg în faţa lor, a acelor dintre ei apți să vadă, 
cu mobilitatea mea parcă impertinentă, era o jignire pentru tot 
grupul și pentru fiecare în parte. Imaginea lor m-a urmărit o 
vreme, sluţind ceva în mine, până ce mi-am regăsit locul în 
raport cu ei și am convenit că nu am a mă plânge de nimic în 
ceea ce mă privește, iar lor nu eu sunt dator să le port 
compătimire. 

Am întâlnit atâtea interdicții pentru câini încât mi s-a făcut 
milă de ei și m-am întrebat dacă municipalitatea nu-i persecută. 
Pe urmă a trebuit să înţeleg că omul, căruia i se interzic atâtea, 
are nevoie și el de puţină protecţie. In orașe din cele mai 
civilizate și mai îngrijite, la Copenhaga, bunăoară și apoi la 
Rotterdam, fără să exclud pe altele, am văzut atâtea urme 
lăsate de câini că, oricât de dragi mi-ar fi ei, mi s-au părut o 
pacoste. La început n-am înţeles ce erau acele imagini pictate 


pe trotuare, un câine în poziția când își face nevoile, tăiat oblic 
de o linie roșie. Credeam că sunt făcute de copii, în joacă, până 
ce, prin repetarea lor sistematică, organizată, presupunând 
muncă și cheltuială, m-am dumirit că desenul, tăiat cu bara 
roșie, împrumutată din semnalizarea rutieră, știută astăzi de 
toată lumea, era un semn de interzicere. In urma mea aud că 
lucrurile au mers mai departe: semnul de interzicere dovedindu- 
se ineficace, oamenii sunt obligaţi să aibă asupra lor un 
recipient higienic, pentru uzul câinilor, când îi scot la plimbare. 

Am ocolit orașul, din nord unde este stadionul olimpic, 
înconjurat de parcuri goale, abătându-mă spre apus, la malul 
mării, am trecut prin porturi, până la cel mai sudic, apoi m-am 
întors spre nord pe malul altei mări, căci Helsinki este o 
peninsulă, înconjurată de ape, și după multe pauze și ocoluri am 
ajuns la casa Președintelui, unde mi-am încheiat circuitul, 
mulţumit de câte văzusem. 

O sală de concerte nouă și modernă, între peluze, pe 
bulevardul Mannerheim, mi s-a părut, în mic, un palat al 
Naţiunilor Unite. Bulevardul din față este artera cea mai 
importantă a orașului; numele mareșalului, repetat cu frecvenţă, 
este ţinut în cea mai mare cinste. Statuia de la Poștă, privită 
acum pe îndelete și cu sânge rece, am găsit-o mai prejos de 
intenţie. Și calul și omul sunt ţepeni. Dar poate rigiditatea lor va 
să fie un simbol pe care nu l-am putut traduce. 

Stadionul s-ar putea să fi fost improvizație, ca să funcţioneze 
o singură dată, dar durează. De la Tokio la Melbourne, la Mexico 
City, prin Munchen, Grenoble, Roma și nu mai știu unde, se 
păstrează stadioane de pe vremea întrecerilor olimpice; Atena a 
rămas în afară și mică. Munca și cheltuiala pusă în ele reprezintă 
probabil mult mai mult decât munca și cheltuiala pe care o 
presupune câștigarea unor medalii. Merită oare lumea de astăzi, 
atât de turbulentă și învrăjbită, această încurajare a forţei fizice? 
Până unde se vor împinge recordurile? Cât va ajunge omul să 
sară în înălţime? Și cât de jos va rămâne spiritul, dacă pentru el 
nu se fac stadioane de proporţii olimpice? 

Monumentul lui Sibelius, într-un parc de deasupra mării, 
reprezintă iarăși o intenţie măreaţă, și se cuvenea celui mai 
mare compozitor al Finlandei, care nu-i mic nici printre cei mari 
ai lumii. Aș păcătui față de ideile pe care le cinstesc primele, 


dacă aș spune că monumentul nu trebuia să existe, îl socotesc 
însă de o inspiraţie puerilă, într-o realizare greoaie și agresivă. 
Pe un pat de stâncă se înalță un ciorchine gigantic de ţevi 
verticale, care probabil vor să sugereze tuburile de orgă, fiind 
vorba de muzică; de aceea cred că inspiraţia este de o 
simplitate copilăroasă. Strânse unele în altele, de diametre și 
lungimi variabile, tuburile, greoaie, de oţel inoxidabil, cred că 
mai mult de o sută - n-am stat să le număr - par niște 
stalagmite metalice și nu lasă deloc impresia că ar putea să 
emită vreun sunet. Decât o orgă, ele sugerează mult mai bine 
niște coșuri de uzină, trunchiate și înghesuite, un coșmar 
industrial care cântărește vreo douăzeci și patru de tone, la 
propriu, și te aștepți să scoată foc și fum în loc de muzică. Un 
asemenea monument s-ar fi cuvenit unui fabricant de tunuri, 
unui Krupp nordic, care însă știu că nu există nici măcar în 
Suedia, cu oţelurile ei vestite, și cu atât mai puţin în Finlanda, 
ţară de păduri și de lacuri. Luându-mă după fotografii, Sibelius 
nu are o figură blajină, și chiar în muzica lui se simte uneori o 
agresivitate gata să se dezlănţuie; am socotit că provine dintr- 
un complex de oprimare; clima Finlandei este aspră și istoria ei 
n-a fost prea blândă. Dar n-am înţeles de ce artistul care i-a 
modelat capul și i l-a pus pe o stâncă vecină cu tuburile, retezat 
scurt de sub bărbie, încât pare căzut de-a dreptul din ghilotină, 
a mers atât de departe încât a făcut din el un om dur, în ură eu 
omenirea? 

La Helsinki stâncă este o temelie continuă, apare la tot pasul 
printre străzi și în parcuri, de la marginea până în mijlocul 
orașului. Atât a fost la originea acestor locuri, stâncă și apă; pe 
urmă vântul a adaos puţin pământ, a răsărit un copac, cu 
rădăcinile înfipte în crăpăturile pietrei și din el s-a născut 
pădurea. În arhipelagul de la Turku, unde am mers a doua zi, 
am văzut fiecare din fazele acestui lung proces de formare. Sunt 
acolo insule cu evoluţia ajunsă la ultima lor treaptă, cu 
pământul așezat peste pietre și cu vegetaţia împlinită, încât au 
putut veni și oamenii, găsind unde să se așeze, și cum să 
trăiască. De-aici înapoi sunt zeci de trepte și am stat cu ochii nu 
atât la ultima dintre ele, piatră goală spălată de ape, unde o 
plantă se va prinde poate după secole. M-am uitat mai mult, în 
mersul domol al vaporului, la o insuliţă unde creștea un arbore, 


unul singur, într-o izolare rece de piatră. Nu mă miram că 
ajunsese acolo o rădăcină sau o sămânță, nu mă miram că se 
prinsese, crescuse și rezistase vântului și valurilor ci mi se părea 
de neînțeles că izbutea să trăiască mai departe în această 
înfricoșătoare singurătate. Cine știe când avea să-i răsară alături 
perechea! Dar pe urmă, la rădăcina lor avea să se adune 
pământ, aruncat de valuri, un firicel la mii de tone de apă, și de- 
acolo înainte putea să fie mai bine. Am văzut pe rând insule cu 
doi, cu trei și cu mai mulţi arbori, într-o progresie continuă, până 
ce deveneau pâlcuri, crânguleţe și pe urmă pădure. lar în insula 
Vepsă, unde s-a oprit vaporul să coboare lumea, erau și case 
făcute de oameni, dincolo de arbori. 

Am văzut multe case, la Helsinki, așezate de-a dreptul pe 
stâncă. În multe locuri trotuarul este străpuns de un bloc de 
piatră ruginită, cu colţurile tocite; dacă sunt mai mari, strada se 
taie în miezul lor, când nu le ocolește. Unde vezi iarbă, arbori și 
plante, în parcuri, te poţi amăgi, crezând că pământul și-a 
câștigat supremaţia, și-a făcut legile și nu-i rămâne decât să 
rodească; la o palmă în jos dai de piatră, iar la zece pași într-o 
parte și-n alta, răsare câte o stâncă, înarmată și gata să lupte. 

Mi-a plăcut de m-a dus până la stare de vrajă, după ce am 
trecut prin surpriză și prin admiraţie, biserica Taivallahti, 
escavată într-un uriaș bloc de piatră. S-a făcut acolo o săpătură 
circulară, de vreo patruzeci de metri în diametru și după ce s-au 
completat pereţii cu lespezi zidite, unde erau goluri în stâncă, s- 
a pus un acoperiș deasupra. Cifrele s-ar putea să fie eronate, 
dar nu m-am ostenit să le caut în vreo enciclopedie, căci am 
vrut să apară nu o dare de seamă exactă, ci impresia mea, 
sentimentele mele cuprinse de tulburare. Pe lângă frumuseţea 
lui luată în sine, pe lângă stilul neîntâlnit în altă parte și cu 
desăvârșire inimitabil, căci dacă s-ar găsi cineva să încerce ceva 
asemeni cu siguranţă s-ar zvârcoli văzduhul și s-ar rupe 
catapetesmele, edificiul acesta dovedește înainte de toate o 
deplină eliberare a spiritului, ieșirea lui de sub dogme și 
canoane, nu doar ale bisericii, ci și ale arhitecturii. Pe timpul lui 
Michelangelo, și mai târziu, și chiar mult mai târziu, până 
deunăzi, constructorul unui astfel de templu creștin ar fi fost 
condamnat pentru erezie. Și astăzi, cred că s-ar găsi cardinali la 


Roma care să se uite la el chiorâș, deși papii merg în automobil 
și cu avionul. 

Mi se pare că ţările scandinave au fost printre cele mai 
habotnice, cu mult înainte de inchiziție. Au fost habotnice chiar 
și în credinţele păgâne, când încă nu se creștinaseră. lar astăzi 
cred că sunt cele mai eliberate de constrângerile formale ale 
religiei, ale ritualului, îngăduindu-și să pună psalmii vechi ai 
credinţei în versuri libere și în metafore. Așa am simţit intrând 
numai o clipă într-o biserică nouă de la Tampere, după ce aceea 
de la Helsinki mă câștigase atât că nu-mi închipuiam să fie alta 
care să-mi dea mai multă emoție. M-a izbit, cum am deschis 
ușa, un geam cât tot peretele din faţă, atât de înalt că ajungea 
până la cer și se contopea cu el, se dizolvau unul în altul și apoi 
curgeau împreună pe pământ, la picioarele credincioșilor. Nu 
mai era nevoie nici de altar, nici de preoţi. Fără să-mi fi dat 
seama ce însemna desenul de pe vitrina aceea imensă, câteva 
linii, reprezentarea unei idei, nu a unei fiinţe, nu un Crist pe 
Muntele Măslinilor sau pe cruce, mi s-a părut că pe-acolo venea 
din cer toată istoria biblică, într-o singură clipă. Am simţit-o ca 
pe-o săgeată în propria mea inimă necredincioasă. Dar cum n-a 
izbutit să mă convertească, a trebuit să înţeleg că tulburarea și 
cutremurarea mea nu veneau de la Dumnezeu, ci de la artistul 
care îi făcuse biserica. lată ce numesc eu eliberarea credinţei. 

Pe cât de neizbutită mi s-a părut tehnica modernă folosită la 
monumentul lui Sibelius, pe atât m-a încântat ea așa cum e 
aplicată în biserica Taivallahte de le Helsinki. Peste escavația 
circulară s-a pus un acoperiș din cele mai grele materiale, dar, 
datorită proporţiilor pare ușor ca o aripă de avion sau ca o 
pasăre. El e alcătuit dintr-o cupolă conică, de metal auriu, în 
șuvițe concentrice, datorită cărora parcă își pierde o parte din 
masă și capătă caractere aeriene. Piesa aceasta cu diametrul 
cam jumătate cât întreg acoperișul, se sprijină pe lame de 
beton, ca niște raze, care îi continuă forma și se descarcă pe 
zidul cilindric. lar spaţiul dintre ele este sticlă, clară, lăsând să 
se vadă cerul. 

In locul altarului nu era decât o estradă de piatră sau de 
marmoră albă și-n faţa ei bănci îmbrăcate în pluș roșu; interiorul 
acesta semăna mai de grabă cu o sală de conferințe. Se 
încercau sunetele unui pian, i se căuta locul și am aflat că seara 


avea să fie un concert de muzică laică, ceva Grieg, mi se pare. 
Am revenit pe la șase și jumătate, după ce umblasem toată 
ziua, cred că peste douăzeci de kilometri (la Rotterdam și 
continuând în aceeași zi la Haga mi-am depășit recordul cu 
cincizeci la sută). Concertul însă era abia la opt și jumătate și- 
am renunţat, după ce încercasem să aștept, așezat pe o stâncă 
aflată alături și mai sus, la înălțimea acoperișului. Oboseala nu 
mai era o stare pasivă, mă zdrobea, îmi rupea oasele, că nu mai 
puteam nici să stau, nici să umblu. În schimb străbătusem o 
bună parte din oraș, destul ca să-l simt domesticit și să nu mă 
mai sperie. Oricând ar fi să mă mai aflu acolo, aș nimeri dintr-o 
dată Poșta Centrală, și toate locurile pe unde am fost prima 
dată, în afară de insula unde locuia Auli. 

Aș mai fi stat încă o zi, îmi plăcea totul, mi se părea că 
Helsinki era orașul cel mai curat și mai civilizat din câte 
văzusem. Toate ale lui păreau bine gândite, și apoi bine făcute, 
chiar dacă nu-mi plăcea monumentul lui Sibelius. Nu stabilisem 
nici o relaţie cu oamenii, pe Auli nu mă învrednicisem nici măcar 
s-o chem la telefon, după o minimă politeţe, și fiindcă nu m-am 
îndurat să-i rezerv două minute, mai târziu, poate la Stockholm, 
am pierdut o jumătate de oră ca să-i trimit o scrisoare de scuze. 
Dar deși eram străin în oraș, fără prieteni și cunoștințe, nu mă 
simţeam despărţit de oameni, dimpotrivă, mă atrăgea spre ei 
un sentiment confortabil, în care, analizându-l, am găsit o 
împletire de mulţumire și admiraţie. Pentru că neavând altă 
bogăţie demnă de luat în seamă, decât pădurile, au izbutit să-și 
facă o viaţă civilizată și înlesnită. Fiindcă dacă nu-i de lucru, nu 
stau cu mâinile în sân, ci se duc să muncească în altă parte, 
bunăoară în Suedia aristocratică, și bineînţeles că lor le revine 
ce-i mai greu de făcut și mai ignobil. Îi admir fiindcă în ei nu-i 
umilință, ci bravură și înțelepciune. Chiar când păstrează 
suedeza ca a doua limbă oficială a ţării, impusă în timpul unei 
ocupaţii nedrepte, ca tot ce-i ocupaţie samavolnică, Finlanda nu 
se socotește umilită, ci eu simt pe faţa ei un zâmbet de 
toleranţă senină, fără nici un fel de resentimente. 

Că finlandezii sunt un neam de oameni viteji, s-a văzut chiar 
și în timpul nostru de viaţă. Că sunt vrednici, se vede. Dar la 
timp de restriște au avut și noroc în scurta lor istorie! 


Îmi era ciudă pe mine că îmi dădusem o întâlnire atât de fixă 
cu Pertti și eram nevoit să plec a doua zi. Unde o fi libertatea pe 
care am pornit s-o caut? Am fost legat până aici de sosiri și 
plecări la dată fixă, și sunt legat în continuare, până la sfârșitul 
călătoriei, prin propria mea voinţă și printr-un plan atât de mult 
chibzuit și atât de excesiv că trece dincolo de intenţie și devine 
robie. Sunt hotărât să ajung la Capul Nord în ziua de 22 iunie; 
mereu confrunt harta cu calendarul, și chibzuiesc în continuare, 
să nu comit o greșeală. Sunt obligat să ajung la Wilhelmshaven 
la data anunţată, cu o toleranţă de o zi sau două, altfel Will s-ar 
putea să fie plecat în concediu, sau să nu se fi întors încă. 
Trebuie să-mi gospodăresc timpul pe toată lungimea unui drum 
de optsprezece mii de kilometri, din care am făcut abia o 
șesime. Un prieten mă așteaptă la Bruxelles, nu mai devreme 
de 26 iulie, iar dacă ajung mai târziu, îmi rămân prea puţine zile 
până la 1 sau 2 august, când m-am înţeles cu Cilly să fiu la 
Paris, unde și ea mă așteaptă. Aș putea să-i ocolesc pe amândoi, 
ca să rămân stăpân pe mine însumi, dar așa înseamnă să-mi 
depopulez lumea, și drumul meu să devină o sălbăticie. Mă voi 
supune, și în continuare voi fi la Lausanne imediat după 10 
august, invitat stăruitor de un om care vrea să traducă una din 
cărţile mele și îmi va deveni prieten, dar deocamdată îl cunosc 
doar prin corespondenţă. În sfârșit, am o ultimă întâlnire, la 
Budapesta, la 19 august, spre a nu mai pomeni de întâlnirea pe 
care o am cu atâta lume și cu mine însumi, acasă. 

Am respectat toate datele prevăzute și la urmă am admis că 
era o biruinţă, dar numai tehnică. Dacă mă puteam mândri de 
silința mea, de precizie, de hotărâre, chiar și de organizarea 
itinerariului, în schimb mă întrista gândul că în stânga și în 
dreapta drumului fuseseră poate priveliști mai frumoase, și se 
întâmplaseră fapte de care nu aveam să aflu niciodată. Ca să 
ajung la cunoașterea lumii pe unde umblasem cu eforturi 
adesea nemărturisite, trebuia să mă întorc la imaginaţie. Și 
astfel să admit că brăzdând Europa în toate direcţiile, nu 
făcusem mare ispravă. E adevărat că ideea aceasta 
descurajantă ar putea fi o consolare, pentru ceea ce nu mai am 
când să întreprind, din programul meu de viață. O resping însă 
și continui să fiu nemulțumit de mine, în vreme ce sunt revoltat 
pe oamenii care au avut norocul să facă ocolul nu doar al 


Europei ci al tuturor continentelor, fără eforturi, venindu-le totul 
de-a gata, și nu au spus cât e lumea de mare decât în kilometri. 

x 

La un șantier naval am văzut un pachebot în lucru, cu cinci 
punți peste puntea principală, un bloc cu etaje, lipsit aproape cu 
totul de caractere marine, un oraș plutitor, atât de impresionant 
pe vremuri, impresionant chiar și astăzi, când toate au crescut 
până la nemăsurare, orașele și vapoarele. Puţină lume mai 
călătorește pe mări în zilele noastre; timpul e mai scump decât 
altădată, de aceea a biruit avionul. În afară de trasee scurte, în 
ţări înconjurate de ape, cu vaporul se merge mai mult în 
croazieră. Pachebotul de la Helsinki, și atâtea altele văzute pe 
mări și prin porturi, cu tonaje care cresc în progresie 
geometrică, arată cât de dornici sunt oamenii să călătorească. 
Dar ce văd, ce înţeleg și ce spun altora? Când vreau să știu ceva 
despre lume, mă întorc la cărți scrise odinioară, la amiralul Byrd, 
la minunatul navigator Josuah Slocum, la Cook, și mai departe în 
urmă, la Pigafetta, biograful lui Magellan, până la Pitheas, 
corăbier din antichitate. 

Mergând de-a lungul cheiurilor, am ajuns la casa în care 
locuiește președintele ţării. Nu vreau s-o numesc reședință, 
fiindcă nu-i decât o casă, curată și simplă, modestă pe lângă 
primăria aflată alături. Singurul semn de autoritate sunt 
sentinelele de la intrare, doi soldaţi în uniforme kaki de 
campanie, cu căști și cu puștile în mână, stând faţă în faţă, atât 
de neclintiţi încât m-am îndoit câteva clipe că ar fi oameni vii și 
nu stane de piatră. Puteam să-i privesc bine, de la grilajul de fier 
până la intrarea casei nu era mare distanţă și mi-a făcut plăcere 
să văd în ei perfecțiunea încremenită, căci nici măcar nu clipeau 
și nu li se simţea respiraţia. Totul în acest decor sobru, fără a fi 
sever, fără multe culori, aproape ca o fotografie alb-negru 
emana statornicie și demnitate. Ce caraghioasă mi s-a părut, pe 
lângă această imagine, schimbarea gărzii de la palatul regal din 
Oslo, ca să nu mai vorbesc de Londra! 

Era sărbătoare naţională și peste Helsinki flutura drapelul 
Finlandei. 

La biroul de turism, o fată, binevoitoare n-a putut să-mi spună 
mai nimic despre Laponia. Pe la toate birourile de turism, în 
toate ţările nordice, am întâlnit numai fete, și am socotit că li se 


potrivește. Cred că nu trebuie să le trieze prea mult, ca să dea 
peste cele simpatice și arătoase. Am găsit ici-colea și câte una 
mai acră, dar de obicei toate știu să zâmbească și când ridică 
ochii te aștepți la o veste bună. Nu-i un obicei al profesiunii, o 
obligaţie, care s-ar simţi, fiindcă nu poate fi susţinută, și îţi 
strepezește sufletul. E o stare de disponibilitate, o discretă 
distribuție de căldură pentru omul care vine în ţara lor 
friguroasă. 

Încercasem și la București să aflu mai multe despre Laponia; 
n-a avut cine să-mi spună. Plec numai cu harta și cu ce-am 
învăţat la geografie. Auli mi-a dat informaţia suplimentară că au 
să mă prăpădească ţânţarii. E o idee care nu-mi intră în minte; 
știam că țânţarii bântuie în ţinuturi călduroase și insalubre. 


Lipsa de densitate umană se simte și în circulaţia de pe 
stradă, care în afară de centru rămâne moderată. Cele mai 
multe mașini sunt Volvo și Saab, amândouă fabricate alături, în 
Suedia, apoi cele japoneze, care le înving pe toate, deși sunt 
aduse de departe. Japonia dă și majoritatea motocicletelor, 
impunătoare nu atât prin număr, cât prin tehnica lor aproape 
smintită, cu motoare mai mari decât ale multor automobile, cu 
frâne hidraulice, pe disc, și chiar cu câte două discuri în faţă. 
Dacă îţi pui mintea cu ele, cu frânele și cu motoarele, poţi 
ajunge la o sinucidere acrobatică. Le-am întâlnit în multe locuri, 
dar nu în număr pentru mase, fiindcă nu oricine are nevoie de 
ele și puţini se încumetă să le conducă; ele se impun prin 
caracteristicile lor monstruoase. Dacă vezi una singură într-o zi, 
o ţii minte. Nu știu toate mărcile, fiindcă n-am vrut să mi le bag 
în cap, nu mă tem totuși că fără informaţia mea vor rămâne 
necunoscute: Honda, Suzuki și altele, mai lipsind dintre ele 
numai Nagasaki și Hiroșima. 


12 


Ploua ușurel dimineaţa când am deschis ochii și aceasta este 
ultima imagine pe care am luat-o cu mine de la Helsinki, în 
amintirea mea însă totul a rămas sub o lumină intensă, ca de 
serbare. La șapte și jumătate am ieșit din oraș pe poarta lui 
vestică, fără nici o dificultate, fiindcă studiasem drumul pe hartă 


și îl învăţasem pe dinafară. La o staţie de benzină unde mi-am 
umplut rezervorul, cu grija să nu se piardă nici o picătură, am 
privit curajos contorul care vântura mărcile finlandeze ca pe 
grăunţe; după un moment de panică am acceptat realitatea și 
m-am adaptat la condiţia locală. La urma urmelor, socotisem 
totul dinainte, și dacă ministrul de finanţe din mine nu făcuse 
vreo greșeală, nu putea să mă aștepte nici o surpriză. Totuși, 
fiindcă sub raportul benzinei trecerea de la Leningrad la Helsinki 
însemna un salt care ar fi făcut să pârâie nu doar baierele 
pungii, ci chiar oasele cascadorilor, am adoptat conducerea 
economică. Mergând cu trei mii de ture, la cuplul maxim al 
motorului, echivalent cu vreo nouăzeci de kilometri pe oră, și 
ferindu-mă să folosesc frâna fără socoteală, am izbutit să 
mențin consumul, mai tot timpul drumului, la nouă litri suta de 
kilometri, ceea ce este de necrezut, cu un motor de două mii de 
centimetri. 

Drumul spre vest, până la Turku, vreo sută șaizeci de 
kilometri, a fost o bucurie care mi-a încântat dimineaţa, și mi-a 
prins bine să mi-o amintesc în partea a doua a zilei, încheiată cu 
o neliniște sumbră. Soarele ieșise din nori, curat și puternic, însă 
îl aveam în spate, așa că lumina peisajul din fața mea fără să 
mă orbească. Natura în jur era curată, verde, proaspătă, 
dominată de păduri care mi se păreau tinere și cam fragile, 
datorită poate mestecenilor îndantelaţi printre conifere. In 
luminișuri se vedeau culturi îngrijite, ca peluzele de la Londra, 
foarte verzi și sănătoase, dar dacă era grâu, cum puteam 
presupune, mi se păreau cam întârziate, și mă întrebam când 
mai aveau timp să se coacă. M-am gândit adesea la ele în 
timpul drumului, aș fi vrut să mă întorc pe acolo când ar fi fost 
gata de seceră. După vreo patruzeci de kilometri de autostradă, 
șoseaua redusă la dimensiuni obișnuite nu mi s-a părut mai 
puţin îmbietoare, cu circulaţia ei moderată, și mai ales foarte 
calmă. M-a surprins că în plină lumină a zilei, cu soarele pe cer 
și cu atmosfera limpede, automobilele mergeau cu farurile 
aprinse. Am oprit și am căutat repede într-o carte cu sfaturi 
privitoare la circulaţie, dar am văzut că vara nu-i obligatoriu să 
aprinzi farurile ziua-n amiaza mare. Poate oamenii le aprind ca 
să nu piardă obișnuinţa, dacă nu cumva le-au uitat așa de peste 
iarnă. 


În nouăzeci de kilometri, cât de la București la Câmpina, n-am 
pus nici o frână și n-am schimbat niciodată vitezele, ca pe o cale 
aeriană. Aș fi putut crede că într-adevăr mergeam fără atingere 
cu pământul, dacă n-ar fi fost marcajele galbene să-mi arate 
limitele terestre ale șoselei. Plăcerea de a străbate spaţiul fără 
nici o violenţă și nici o crispare, unită cu senzaţia de plutire și cu 
farmecul peisajului, au însemnat în această parte a drumului 
una din cele mai mari mulțumiri pe care mi le-a dat vreodată 
călătoria cu automobilul, sentimentalizându-mă până la a-mi 
simţi ochii umezi. E rău însă că în momente grele asemenea 
amintiri își pierd puterea, par inutile, și chiar neavenite, și lasă 
loc în suflet descurajării, așa cum avea să mi se întâmple chiar 
în seara aceleiași zile. 

Turku este unul din orașele unde am intrat ca la mine acasă, 
fără nici o clipă de ezitare și orientându-mă fără să întreb pe 
nimeni. Tot la Florenţa, unde am învăţat multe, mi-am dat 
seama prima oară ce ușor poţi să te orientezi într-un oraș dacă 
este tăiat în două de o apă. La fel pot spune, cu corecţia de 
rigoare, despre marile metropole, primele fiind Parisul și Londra. 
lar în categoria opusă, cel mai concludent exemplu este Milano, 
fără nici un fluviu sau râu să-l străbată. 

Turku nu-i o metropolă, ci un oraș mic, raportat la scara 
europeană, care ar intra cu ușurință într-unul singur din 
cartierele noi ale Bucureștilor, și-ar mai rămâne destul loc 
disponibil. Planul lui, simplu, îl învăţasem pe dinafară privindu-l 
o singură dată. N-am avut decât să merg drept înainte, până ce 
am căzut pieziș pe apa Aurei, care-i o magistrală, și pe deasupra 
are o numire atât de frumoasă. De-acolo am luat-o în lungul ei, 
până ce am găsit „Lebăda Finlandei”, un vas-școală cu vele, 
stând la ancoră, în fața unui chei unde oprindu-mă, mi s-a părut 
că arunc și eu ancora. Vasul-școală a rămas doar un reper, 
fiindcă mai mult mi-a atras atenţia un pod de beton, din 
apropiere. 

De mult reflectez asupra betonului, cu regretul că nu l-am 
studiat științific și nu-mi rămâne decât observaţia și intuiţia ca 
să înţeleg forţa lui fantastică, în continuă creștere, sonoră ca 
muzica wagneriană și suplă ca zborul pasărilor. După bolțile 
grele de piatră, masive, puternice și poate imperisabile, fiindcă 
multe se păstrează din antichitate, betonul a îngăduit să se 


nască pilonul și grinda care, eliberând o mare parte din spaţiu, 
schimbă priveliștea, apoi schimbă modul de viaţă al oamenilor și 
într-un fel schimbă chiar istoria vremii noastre. Sigur că 
principiul bolţii a fost unul din marile câștiguri ale omenirii, ca 
focul și roata. Dar în vreme ce focul și roata rămân elemente 
importante și indispensabile în mersul lumii înainte, chiar în 
epoca avionului supersonic, bolta ar putea să dispară, sau să 
rămână un decor și o amintire, înlocuită de beton cu o putere 
triumfătoare, deși istoria lui n-a împlinit un secol. Când spun 
beton, mă refer la cel cu armătură metalică; sper ca oamenii de 
specialitate să nu mă fi bănuit nici o clipă de ignoranță; pentru 
trebuinţa mea literară, vreau să simplific expresia. 

Se spune că a fost născocit întâmplător, de un grădinar care 
s-a gândit să consolideze cu o plasă de sârmă ghivecele de flori 
sparte, sau în primejdie să se spargă. Cu sârmă și cu metale se 
repară astăzi până și oasele omului. Mai departe n-a fost greu; 
cimentul exista din antichitate, desigur nu cu formula lui de 
astăzi. Aud că prima clădire din București unde s-a folosit 
betonul armat, după metoda grădinarului, ridicată la altă scară, 
a fost hotelul Athéné Palace, în anul 1914. Dar există în jurul 
nostru clădiri mai vechi, și nu mai puţin înalte, care n-au 
beneficiat de această metodă de construcţie, mai simplă și mai 
robustă. Le știu zidurile din cale afară de groase, plafoanele de 
lemn, sau în cel mai bun caz cu grinzi de fier și cu bolţișoare de 
cărămidă; asemenea plafoane nu puteau depăși o anumită 
deschidere; pentru mine a rămas un mister cum se menţine în 
aer plafonul de la Sala Marelui Consiliu, în palatul Dogilor de la 
Veneţia, o încăpere mai mare decât terenul de fotbal, fără nici 
un stâlp la mijloc; poate cu niște eșafodaje de lemn, ferme 
superioare, ascunse într-un etaj tehnic cum s-ar numi astăzi, 
nebănuit de afară; dar n-am găsit nicăieri nici o confirmare, și 
nici o altă explicaţie, încât ar putea să pară miracol. 

Am în ochi podul de beton de la Turku, un arc subţire, sprijinit 
pe cele două maluri ale Aurei, în pupa vasului-școală. Am făcut 
chiar și-o schiță, ca să-l ţin minte, numai că imaginea prinsă așa 
este săracă și stâlcită, încât mi-e mai ușor să-l văd cu 
închipuirea. Ca formă nu este o grindă, ci un arc, cum am spus, 
deci păstrează în el desenul bolţii, fără să-i ia și funcțiunea. E o 
frumuseţe modernă. 


Printre lucrurile cele mai frumoase din natură cred că trebuie 
să punem aripile păsărilor, cu precădere albatrosul, apoi 
pescărușul și rândunica. Două aripi de pescăruș, sprijinite pe 
ţărmuri, se împreunează la mijlocul apei, efilându-se progresiv, 
până ce în locul unde vârfurile lor se împreunează par a nu mai 
avea nici o greutate, și nici structură materială, ci una de vis sau 
de vrajă. Deschiderea nu-i prea mare, totuși cred că în punctul 
acela Aura are măcar cincizeci de metri lăţime. lar betonul, 
arcuit deasupra ei, nu atinge la centru o grosime mai mare de 
două palme. Dimensiunea aceasta, raportată la lungime, nu mai 
poate fi luată ca reprezentare a unei materii, și așa podul pare 
doar urma lăsată în aer de o pasăre care a zburat lin de pe un 
țărm pe altul. 

Câtva timp mai târziu, mergând spre estul Franţei, după 
Colombey, unde văzusem mormântul lui de Gaulle, de o 
modestie zguduitoare, într-un mic cimitir de ţară, am ajuns la 
Chaumont și m-am oprit în fața viaductului, neputând crede și 
neputând înţelege, după ce văzusem, în mic, zborul de pasăre 
peste Aura, de la Turku. A fost nevoie să se facă o trecere 
pentru calea ferată, peste o vale largă de peste jumătate de 
kilometru și adâncă de zeci de metri, o prăpastie. Viaductul se 
sprijină pe trei rânduri de arce, suprapuse, care pornesc masive 
din fundul văii și ajung deasupra istovite de propria lor greutate. 
M-am apropiat și am vrut să trec dincolo, dar după câţiva pași 
m-am întors fiindcă îmi venea ameţeală; lucrarea, atât de 
masivă, mi se părea că se clatină. Un localnic mi-a dat 
informaţii, plin de mândrie, dar nu l-am crezut, mi-a fost mai 
ușor să-mi închipui că viaductul nu s-a construit punând una 
peste alta piatra adusă din altă parte, ci valea a fost de la 
început închisă de o stâncă gigantică, în care oamenii au cioplit 
deschiderile celor trei rânduri de arce. 

Mai târziu, fierul a înlocuit piatra, peste ape și peste prăpăstii; 
era o trecere previzibilă, fiindcă repeta succesiunea materialelor 
folosite de om în epoca preistorică. Dar nu mă pot împăca deloc 
cu fierul în asemenea construcţii, fiindcă e prea puternic și 
zgâlțâie rău natura, fiindcă n-are însușiri aeriene, oricât de 
frumos ar fi, luat ca exemplu, podul de la Cerna-Vodă, izbutit 
printr-o inspiraţie poetică. Apoi e prea multă casnă omenească 
în fier, să extragi minereul, să-l topești în furnale, prea mult foc 


și incandescenţă, apoi prea mult scrâșnet, prea mult 
bombardament și prea multe-multe mitraliere pentru a bate 
niturile, ca pe șrapnele și ca pe gloanţe, spre a lega o piesă de 
alta. E destul să mă gândesc la podurile de la Londra care 
bubuie când trec trenurile, de te ia groaza. Betonul armat, 
apărut pe urmă, în ultima clipă când mai putea salva omenirea, 
a înăbușit canonada, scrâșnetele și urletele, așternând asupra 
lumii o pace binevenită și o liniște plină de muzică. Dacă arcul 
de peste Aura, cel mai gingaș exemplu, e prea mic spre a înlocui 
viaductul de la Chaumont și podurile de peste Tamisa, îmi vin în 
minte alte poduri care reproduc în tăcere zborul păsărilor, cele 
de la Stockholm, cu aripile întinse de la o insulă la alta, sau cele 
din Norvegia, de peste fiorduri. 

x 

Catedrala, monumentul important al orașului, de piatră și 
cărămidă, tencuită pe dinăuntru, n-avea de ce să mă 
impresioneze, decât poate prin solitudine. E și ea un semn al 
rarefierii umane; Turku, al treilea din orașele Finlandei, ca 
mărime, adăpostește abia o sută cincizeci de mii de oameni. 

Pe o colină din apropiere se păstrează un cartier vechi al 
orașului care a ars în 1827, după ce încetase să mai fie capitală. 
Am sperat tot timpul să nu fie o reconstituire, fiindcă altceva 
decât vechimea lor nu putea să mă intereseze la acele case 
înghesuite, pe uliţe înclinate, cu ferestre faţă în faţă, continuând 
parcă în șoaptă o conversaţie începută de veacuri, în murmurul 
stins al unei lumi dispărute. Cartierul, labirintic, s-a amenajat ca 
muzeu de artizanat, vrând să arate ce producea lumea aici, ca 
să trăiască, la începuturile orașului. Am trecut din atelier în 
atelier, din locuinţă în locuinţă, sperând și de data aceasta ca 
uneltele, mobilele, obiectele casnice să nu fie reconstituiri 
meșteșugite, căci n-aveam nevoie să mă instruiesc pe o cale 
atât de directă, ci să simt o emoție. Toate meseriile erau 
reprezentate, cismărie, cojocărie, brutărie, apoi orfevrerie, 
ceasornicărie și tot ce se mai cuvine, nelipsind nici tipografia, cu 
legătorie. Am să ţin minte o cameră de locuit, vetustă, unde nu 
m-a impresionat mobila veche, cu spaţiul ocupat de oameni vii 
odată, cu pasiuni și păcate, cu deznădejdi și speranţe. Ci mi-au 
rămas ochii, cu o durere tristă la două pălării de femeie, 
atârnate de ușa dulapului, una albă, de mireasă, alta neagră, de 


doliu. Și cu toate că se păstrau din veacul celălalt, și de mult 
femeile care le purtaseră erau desăvârșite în ţărână și purificate 
în uitare, mi se părea că amândouă sunt în odaia de-alături, 
mireasa plângându-și la capul moartei nunta îndoliată. 

x 

Nu aveam dorinţa să ajung undeva, anume, ci să văd 
arhipelagul, câteva insule, ca să-mi fac o idee. Nefiind altă 
posibilitate, la ora unu am luat vaporul de călători care mergea 
în insula Vepsă, și astfel, pe lângă arhipelag am văzut și 
locuitorii. Erau oameni veniţi după cumpărături, sau care își 
terminaseră munca, fel de fel de lume, dar mai ales mijlocie și 
de margine, cu coșuri și cu sacoșe, nici sumbră, nici exuberantă, 
condusă de o rutină puţin tristă, la jumătatea drumului între 
oraș și natură. Era explicabil ca pe oameni să nu-i mai 
intereseze peisajul, nu-i puteam condamna că nici nu se uitau 
afară, îmi părea rău însă că puteau ajunge la o asemenea 
nepăsare. Păreau că nu prea au ce-și spune, cei mai mulţi 
stăteau cu bărbia în piept și priveau într-un gol fără adâncime. 
Și deodată m-am gândit că natura ciudată unde își duceau ei 
viaţa ar fi fost imposibil să nu aibă o înrâurire asupra oricăruia, 
să-i pună o marcă în suflet. Cu toată indiferența pe care i-o 
arătau, niciunul nu putea să scape de influenţa ei continuă, și 
dacă nu se puteau transforma nici în apă, nici în piatră, fiecare 
din ei era de fapt o insulă a arhipelagului, netrecută pe hartă 
dar subiînţeleasă. 

Se spune că arhipelagul acesta este cel mai frumos din lume; 
nu le-am văzut pe toate, am văzut prea puţine ca să-mi fac o 
părere întemeiată. Sunt însă înclinat să cred că înainte de a fi 
cel mai frumos, este fără asemuire; datorită caracterelor 
inimitabile, incertitudinii care stă la baza alcătuirii lui geografice. 
Este el o mare semănată cu insule de piatră, sau un uscat 
semănat cu ape interioare? Unde o fi cu adevărat coasta 
Finlandei: la ultimele insule, când te apropii de uscat, sau la 
ultimele lacuri când te apropii de mare? Navigaţia printre insule 
mi-a amintit ceva din Delta Dunării, prin multitudinea canalelor, 
și am regretat că urmam un itinerar stabilit, când în jur se 
deschideau atâtea drumuri. Și pe deasupra, oricât ar fi fost ele 
de împădurite, insulele își păstrau severitatea de piatră, atât de 
rece pe lângă pământul dospit dintre canalele Dunării, cu 


vegetaţia într-o fecundare continuă, că pare lubrică. Arborii 
răzleţi de pe insule, înainte de a deveni păduri, unde germinaţia 
se face în sfârșit pe căile cunoscute, polenizarea, fecundarea 
sămânţii, mi s-au părut niște făpturi asexuate și chinuite, 
dezmoșteniţii unei naturi puritane. 

În mersul vaporului insulele răsăreau în faţă și apuneau în 
spate, într-o mișcare constantă, ca a stelelor pe bolta cerească, 
dar atât de accelerată că își terminau orbita în câteva minute, 
ca să răsară încă odată. 

Am avut, într-adevăr, senzaţia unei călătorii cosmice, cum 
poate fiecare din cei care mergeau cu mine o avusese odată. 
Când am ajuns în insula Vepsă, la un debarcader sărac și au 
început să coboare, m-am mirat că nu se opriseră pe drum, ca 
să-și ia locul lor de insule în mijlocul apei. 

O potecă strecurată printre arbori i-a absorbit în câteva clipe; 
aș fi mers pe urma lor, să văd unde se duc, dar nu știam ce se 
întâmplă cu vaporul, cât de repede pleacă și nimeni nu vorbea o 
limbă, să ne înţelegem. Sigur că erau case, după perdeaua de 
arbori, o localitate, fie și un cătun din cele mai oropsite; puteam 
să mi-l închipui dar nu-i totuna, și am rămas nemulțumit lângă 
scara vaporului. 

În insule, ca și pe malul lacurilor, casele stau de obicei 
ascunse în vegetaţie; dacă or fi excepţii, n-am luat cunoștință 
de ele. E un obicei, poate o obligaţie, ca să nu se denatureze 
priveliștea. Nicăieri în Finlanda, n-am descoperit o casă ieșită 
din pădure, la marginea apei. Acum mă gândesc că poate în 
interior erau cu sutele și cu miile, în jurul lor poate mișunau 
oameni, și eu credeam că merg printr-o ţară pustie. Și casa lui 
Pertti, unde am ajuns seara, era ascunsă în pădure, neputând fi 
văzută nici de pe drum, nici de pe apă. 

Echipajul, nu mai mult de trei oameni, coborâseră și ei, și cum 
nu-i vedeam pe nicăieri, am avut un moment de neliniște, 
gândindu-mă că poate nu eram informat bine, că poate vaporul 
rămânea acolo peste noapte, sau rămânea pentru totdeauna, 
devenind și el o insulă, împreună cu oamenii pe care-i adusese. 
Chiar dacă socoteam că n-ar fi posibil, mi-a fost teamă să nu le 
împărtășesc soarta, fără să am măcar vocaţia insulară. Mi-a 
venit inima la loc când echipajul s-a întors și abia atunci când 


am plecat și m-am uitat înapoi spre coastă mi-am dat seama cu 
adevărat că îmi fusese frică. 

La întoarcere am privit insulele derulându-se invers, 
completându-și imaginea, fără să-și poată însă preciza raportul 
între ele și apă. Era acolo o îngrămădire de insule, sau o 
îngrămădire de lacuri? 

Pentru a intra pe micul fluviu Aura, de unde plecasem, am 
luat portul în lung, trecând printre vapoare, și datorită tehnicii 
lor, structurii metalice, arhitecturii, deplasamentului înscris pe 
bordaje, și tuturor detaliilor, bine știute, îmi regăseam vechi 
cunoștințe și ele îmi certificau apartenenţa la lumea terestră 
care le construise; nu pierdusem nimic din mine în mijlocul 
arhipelagului, și puteam să-mi reiau sigur drumul pe uscat, cu 
mașina. Parcă pentru a-mi ajuta să mă rup mai repede din ceea 
ce fusese puţin o vrajă, vapoarele nu erau toate frumoase, iar 
cele complet descărcate, ieșite mult și nefiresc din apă, lăsau să 
li se vadă etrava cu bulb, o formă modernă care înlesnește 
alunecarea prin apă dar mă sperie ca o torpilă pe cale să fie 
lansată. 


13 


Aveam de mers vreo optzeci de kilometri, urmând o șosea 
pusă de Pertti pe hartă, alta decât cea prevăzută, ca să ajung la 
Lampäälä (să pronunţe fiecare cum poate) unde se află casa lui 
de vacanţă. Cu schiţa făcută tot de el în caiet, s-ar fi părut că nu 
voi avea nici o dificultate să-i nimeresc poarta. De la un loc 
înainte trebuia să mă ţin mereu în stânga unei căi ferate, până 
în apropiere de un canal mare, cu taluzurile de beton; de-acolo 
s-o iau pe un drumeag la stânga și să mai merg cinci sute de 
metri. Ca să găsesc și mai sigur casa, n-aveam decât să întreb 
de un vecin, șeful poliţiei din Lampăălă, persoană cunoscută, 
desigur, care pe deasupra mai era și văr cu Pertti, ceea ce 
socoteam că îmi va asigura toată bunăvoința. Pertti însă mi-a 
atras atenţia să-l iau doar ca reper, și să nu aștept altceva de la 
dânsul, deoarece mai mult ca sigur îl voi găsi în stare de 
ebrietate. 

Nu l-am găsit deloc, după ce am ajuns cu multă caznă. L-am 
văzut abia a doua zi, jovial și roșu la faţă. lar cum am ajuns 


acolo nu înţeleg prea bine. Știu că am urmat credincios calea 
ferată, am descoperit canalul, dar abia după ce îl traversasem, 
pe un pod care îl ascundea atât de bine încât n-aș fi putut să-l 
văd decât dacă mergeam pe balustradă. M-am întors, până ce 
dincolo de el am întâlnit un drumeag, la dreapta, care 
bineînţeles era în stânga la prima mea trecere. Pertti nu 
prevăzuse cotiturile, dar nici n-am ţinut seama de ele, ci m-am 
tot uitat la contorul kilometrajului, să număr cinci sute de metri. 
Drumeagul era pustiu, îngust și năpădit de pădure. Ramurile 
mestecenilor intrau pe fereastră, mângâindu-mi obrazul, însă nu 
simțeam poezia acestor clipe, încă neîntâlnite, ci mă temeam să 
nu mă rătăcesc în pădure. După opt sute de metri, nevăzându- 
se nici o casă, nici urmă de viaţă omenească, am întors anevoie, 
între doi arbori, băgând în tufișuri când botul mașinii, când 
spatele, și după alte lungi mângăieri ale ramurilor de mesteacăn 
am ajuns în șoseaua de unde plecasem, în apropierea canalului. 
Toate erau întocmai cum mi le desenase Pertti. 

Aveam încă timp înainte, sosisem mai devreme, din teama 
obișnuită de a nu fi în întârziere. Venea seara numai după 
ceasornic, altfel știam că n-o să se întunece decât după câteva 
ore. Nu mă grăbea nimic cu alte cuvinte, nu mă pândea nici o 
primejdie, dar îmi era necaz pe mine, mă socoteam de două ori 
nevolnic, că dădusem curs unei invitaţii care nu era altceva 
decât semnul unei politeţi reciproce, și mai nevolnic că nu 
nimeream casa. M-am așezat la capul podului, care era, cum se 
spune la război, un loc obligat de trecere, și-am așteptat mult 
timp până să apară o mașină, cu farurile aprinse, ceea ce nu 
putea să-mi intre în obișnuinţă. Știu că farurile aprinse ziua, pe 
lumină, îmi semnalează sau o primejdie, sau o înmormântare. 

N-a fost nevoie să barez drumul, mașina a oprit lângă mine; 
înțelegând că sunt în încurcătură, un tânăr, aflat la volan, a 
lăsat geamul în jos, iar eu, fără cuvinte, i-am întins cartea de 
vizită a lui Pertti, cu două adrese, la Nokia și Lampăălă. Dar 
tânărul acela era un trecător, cum să descifreze adresele 
tainice, dintr-o pădure unde nu mai fusese niciodată? Așteptam 
să mă abandoneze și-i dădeam dreptate, hotărât să aștept până 
ce va veni un localnic, deși șoseaua rămânea goală, nelăsând 
mari speranţe. 


De aici înainte nu mai știu cum a fost, decât că tânărul nu m-a 
lăsat în părăsire. Unde s-a dus, pe cine a întrebat nu-mi aduc 
aminte, căzusem într-o stare de indiferenţă bolnavă. Dar nu, n-a 
plecat nicăieri, ci cred că tot privind cartea de vizită și desenul 
făcut de Pertti în caietul meu de drum, a avut o revelaţie, și m-a 
luat cu el, pe drumul cotit unde fusesem și eu mai înainte. larăși 
m-au mângâiat pe obraz ramurile de mesteacăn, totul a fost ca 
prima dată, am trecut prin aceeași pustietate misterioasă, 
numai că n-am mai numărat sutele de metri, și nu știu cât 
mersesem, când m-am pomenit în poarta lui Pertti, ascunsă de 
arbori, vecină cu poarta vărului, șeful poliţiei. Abia după ce m- 
am dat jos și le-am privit de aproape, am înţeles, că mai înainte 
putusem să trec prin faţa lor, și să nu le văd, cum stăteau 
ascunse în umbră și între tufișuri. Care din două era a lui Pertti, 
nu se înțelegea din schiţă, și alte porţi nu se vedeau pe 
aproape. M-am uitat pe deasupra, am descoperit casele, 
împresurate de arbori, pustii și parcă părăsite. Mi-a venit să râd, 
observând că Pertti îmi lăsase pe schiță și numărul de telefon al 
poliţistului! Ca și când în pădure ar fi fost telefoane publice, de 
unde să-l chem ca să mă lămurească! Am luat un pietroi de jos 
și am început să bat pe rând în amândouă porţile, care scoteau 
sunete diferite. Mai era aproape un ceas până la șapte, când 
aveam întâlnire, și nu mă mira că Pertti încă nu sosise, deși 
sperasem că are să se grăbească, fie numai ca să întâmpine un 
oaspete în cazul când acesta, străin și de drum, și de obiceiuri, 
derutat de distanţe, ar fi venit mai devreme. 

La casa din stânga s-a deschis o ușă, în sfârșit, după ce 
bătusem în poartă de mă durea mâna; dar nu era polițistul, ci o 
femeie răgușită. Întrebând-o de Pertti, mi-a arătat casa cealaltă, 
și s-a dus înăuntru. Poarta era descuiată, de fapt nici n-avea 
încuietoare, am dat-o în lături și-am intrat în curte, care era 
continuarea pădurii. Am băgat anevoie mașina între un pin și un 
mesteacăn, cu trunchiuri groase, apoi am făcut înconjurul casei, 
cu inima strânsă, fiindcă mi se părea cam sinistră. Cum își 
închipuise Will că aș fi putut sta aici ca să scriu o carte? 

N-am îndrăznit să încerc ușile, poate erau tot descuiate, ca 
poarta, înăuntru însă nu se simţea nici o viaţă, ferestrele, în 
umbra copacilor și a amurgului păreau îngheţate și vinete. Era o 
casă de lemn, un „chalet”, cu o verandă în partea opusă porţii 


pe unde intrasem, deasupra terenului care cobora cam abrupt, 
odată cu pădurea, spre o pânză de apă, și ea parcă îngheţată și 
vânătă, pe jumătate ascunsă de ramuri. Am coborât râpa și 
aproape de malul apei, care se pierdea departe, conturată de 
pădure, am dat peste o cabană, făcută din trunchiuri de pin, o 
căsuţă cu ferestre mici, cu acoperișul în două pante, cu un horn 
înalt de cărămidă netencuită. Alături era o stivă mare de lemne 
tăiate, de băgat în sobă, pin și mesteacăn, care după grosime se 
vedea că fuseseră copaci înalţi și mândri, de mi se rupea inima. 
Am înţeles ce era acolo, n-ar fi fost greu să se înţeleagă, și-apoi 
o confirma un fel de diplomă pusă pe ușă, cu număr de ordine și 
pecete, cu textul în finlandeză și în engleză, atestând că sauna 
domnului Pertti Halmari corespundea normelor naţionale. Nu se 
simţea nici o mișcare în jur, nu trecea nici măcar o pasăre în 
zbor, și de pe lacul fără ţărmuri, cu pădurea crescută de-a 
dreptul din apă, venea o tristeţe de moarte. 

Nici astăzi, când am dreptul să fac haz de aventura mea 
caraghioasă, nu pot să mi-o aduc aminte fără să simt gheaţă pe 
șira spinării. Eram atât de prostit, că nu-mi înţelegeam nici 
stupiditatea, nici deznădejdea. A trecut o jumătate de oră 
nefericită până să aud mașina lui Pertti, dar nici orele care au 
urmat n-au fost mai frumoase. Am urcat râpa și privind 
acoperișul casei, care adăpostea o mansardă, n-am văzut nici 
un horn, deci înăuntru nu putea să fie nici sobă. Nimic nu putea 
să fie mai rău, la ora de seară când venea frigul, aducând după 
el întunericul. Ce sperasem să găsesc aici, de mă aventurasem? 
Ce speram să găsesc mai departe, unde singurul meu însoțitor 
rămânea mașina, și singurul îndrumător harta? Mă simţeam 
obidit ca un câine dat afară din casă, în ploaie ori în zăpadă. M- 
aș fi mulţumit pentru noaptea aceea chiar și cu un culcuș de 
câine, numai să aibă căldură. 

Pertti venise singur, cu faţa mai ţepoasă parcă decât prima 
dată, și văzându-l așa mă întrebam ce punea la cale în casa 
aceea pustie? Unde erau prietenii? Şi unde mâncarea? Imi 
trecuse de mult ora de masă dar nu-mi trecuse și foamea. 
Trebuia să mă întorc la salamul de Sibiu și la stixuri? 

Acum, dacă gazda venise și constatase prezența mea acolo, 
aș fi putut să mă scuz, invocând un motiv chiar neplauzibil, căci 
tot nu i-l puteam traduce cu toate nuanțele, și să plec imediat 


mai departe. Am și avut acest gând, câteva clipe, până ce 
curiozitatea din mine a învins, și m-am hotărât să rămân ca să 
văd ce are să se întâmple. Acceptam riscul, oricare ar fi fost el, 
socotind, rezonabil, că în nici un caz n-ar putea fi vorba de o 
crimă. 

Pertti în acest timp, cu o alură cam primitivă, de parcă 
devenise un om al pădurii, descărca din mașină tăvi cu 
sandviciuri și lăzi cu sticle de bere. L-am urmat înăuntru, într-o 
odaie mare, cu ferestrele asupra lacului, rece ca după o iarnă 
geroasă, ceea ce era realitatea însăși și nu o imagine. Mai târziu 
gazda a aprins o lampă, sau o lumânare; până atunci n-a fost 
altă lumină decât cea de afară, a crepusculului vânăt, căci se 
înnorase și stătea să plouă. Tot încercam să-l întreb pe Pertti, ce 
soartă îmi pregătea, și în primul rând când avea să-mi ofere un 
sandvici. Eram cu haina de drum pe mine și cu mănușile pe 
mâini, cum coborâsem din mașină. Nu-mi venea să mă așez 
nicăieri și nici nu îndrăzneam să mă dezbrac, de teamă că mi-ar 
îngheţa spinarea, dar cu haina pe tine nu te poţi simţi ca într-o 
casă de oameni. Am întrebat unde aș putea să mă spăl pe 
mâini, ca să-mi încep într-un fel viaţa. 

— La saună! mi-a răspuns Pertti. 

Am mers împreună, să facă focul. 

— Acum au să vină și prietenii, mi-a mai spus el, pe când căra 
lemne înăuntru. 

Era, în sfârșit, o saună finlandeză, autentică, după cele 
fanteziste și denaturate care au umplut lumea. O saună 
adevărată trebuie să fie în pădure și pe malul lacului. Să culegi 
ramuri de mesteacăn, să faci măturici din ele, să-ţi biciuiești 
pielea încinsă, până dă afară toate toxinele și se înroșește, 
cuprinsă de o sfârșeală fierbinte. lar pe urmă, când plăcerea 
ajunge până la frică, să te repezi afară și să te arunci în apa 
rece a lacului. larna să faci o copcă în gheaţă, să te scufunzi în 
ea ca într-o cristelniţă păgână, ca oamenii preistorici. 

Ingenuncheat în faţa sobei, suflând în foc să se aprindă, cu 
faţa afumată părând și mai ţepoasă, Pertti semăna cu un om 
preistoric. 

În afară de un pridvor și de un vestibul, sauna finlandeză are 
două camere, de dimensiuni potrivite cu numărul de oameni 
cărora le este destinată. Nu, nu-i adevărat că ar fi un loc de 


destrăbălare. La saunele publice bărbaţii nu se amestecă 
niciodată cu femeile. La ei acasă nimeni nu poate să le interzică, 
după cum nu se interzice bărbatului să doarmă împreună cu 
nevasta. Și-apoi să mai spun ceva: dacă nu-i o mistificare 
frivolă, cum poate să existe pe undeva, cum există și 
cinematografe pornografice și magazine cu obiecte impudice, 
dacă temperatura înăuntru nu-i o amabilitate ci atinge eroic o 
sută de grade Celsius, când trupul omului se dezagreghează de 
nădușeală și nu lipsește mult să-i nădușească și mintea și 
sufletul, apoi atunci cred eu că orice idee lubrică dispare, chiar 
și din capul libertinilor. 

In prima încăpere, unde acum Pertti făcea focul, erau bănci, 
scaune, cuiere, toate de lemn alb, nevopsit, cu miros de pădure, 
în cuiere atârnau prosoape și halate de baie. După ce focul s-a 
aprins, gazda a urcat râpa și s-a întors cu două coșuri, unul cu 
merinde, altul cu sticle de bere. Dar nu erau sandvișurile pe 
care le înșirase pe masa din casă, ci cârnaţi de dimensiuni 
neobișnuite, cum văzusem la Auli. Ea însă îi oferea oaspeţilor în 
chip nelegitim, fiind cârnaţi anume pentru saună, cum se și 
numesc de altfel. Pertti i-a pus grămadă pe masă, apoi în jurul 
lor a aranjat farfurii, tacâmuri și pahare, totul de material 
plastic. Focul duduia în sobă, încălzind un cuptor de tablă, aflat 
în odaia alăturată și făcând să se încingă pietroaiele puse 
deasupra, cam câte încap într-o roabă. Acolo n-am intrat, nu-mi 
ardea de saună, am văzut abia a doua zi, când aveam o 
dispoziţie mai bună. 

Trecea timpul fără să se întunece de-a binelea; să nu fi fost 
nori de ploaie aș fi crezut că încă era ziuă. In această lumină 
puţin plumburie, am văzut o șalupă micuță, albă și frumoasă 
venind pe lac, cu viteză mică, de nici nu i se auzea motorul. Un 
om a coborât pe debarcader, în timp ce sus se auzea motorul 
unui automobil care intra în curte. Erau primii oaspeţi; curând 
au mai venit doi, unul pe apă, altul pe dincolo. Pertti le-a spus 
ceva despre mine, mie ceva despre ei. Erau prietenii lui, se 
întâlneau vineri seara, mâncau sandviciurile, sus în casă, beau 
berea mai mult pe tăcute, dar uite că oamenii simt nevoia să fie 
împreună, chiar dacă n-au ce-și spune. Pe urmă coborau la 
saună, nădușeau, se biciuiau cu măturici de mesteacăn, se 
aruncau în apa lacului, făcând să se legene șalupele, își puneau 


halatele, Pertti frigea cârnaţii pe jeratic, îi mâncau, beau berea, 
pe urmă plecau acasă, unii pe drum, alţii pe apă, și uite așa mai 
trecea o zi din viaţă. 

Mi-am mâncat și eu sandviciurile, mi-am băut berea, dar nu 
mă bucuram că-mi trecuse ziua. În lumina lămpii sau lumânării, 
camera, mare, cu unghere întunecate era cam sinistră. Pe un 
perete atârna o roată de căruţă. Am văzut în multe părţi pe 
urmă, în mai toată Finlanda, roata de căruţă pusă în odăi, uneori 
amenajată ca lampă. Nu știu de ce avea atâta răspândire, poate 
fiindcă era disponibilă, dacă dispăruseră căruțele de pe șosele. 
Dar o roată de căruţă oricum rămâne frumoasă, și ca idee, și 
cum e făcută. M-am gândit și eu odată să pun una în casă, 
înainte de a fi fost în Finlanda; mi-ar fi trezit dorul de ducă. 

Mi-era imposibil să-mi închipui ce-o să se întâmple cu mine, 
unde o să dorm și când o să pot merge la culcare. N-aș fi fost în 
nici un caz capabil să-i însoțesc la saună, abia îmi mai ţineam 
pleoapele deschise și cred că din când în când aţipeam, fiindcă 
erau clipe când pierdeam legătura cu realitatea, mă trezeam cu 
capul căzut în piept, gata să se rupă din ceafă. Pe comeseni îi 
zăream tot mai nelimpede și nu-mi mai aminteam cum erau 
când sosiseră; acum parcă le crescuse barba, semănau unul cu 
altul și aveau numai câte un ochi, în frunte. Dacă scuturam 
capul și mă dumiream unde mă aflu, le apăreau amândoi ochii și 
nu mai semănau a căpcăuni, ci a oameni preistorici, iar odaia cu 
colţurile întunecate semăna cu o peșteră. 

Ochisem din timp o scară de fier, răsucită, care ducea la 
mansardă, și speram că poate sus era o odaie încălzită, nu știu 
cum dacă nu se vedeau hornuri deasupra acoperișului; altfel nu 
înţelegeam ce avea de gând Pertti cu mine. Afară începuse să 
plouă, se auzea foșnetul frunzelor, copacii își legănau ramurile și 
se scuturau peste geamurile ude. Tot ce vedeam și simțeam 
trecea prin lumina gândului că aveam o casă de unde nimic nu 
mă silise să plec atât de departe, aveam un rost în viaţă, un loc 
al meu pe care nu mi-l uzurpa nimeni. Și dacă vroiam să văd 
lumea și lacurile Finlandei, și dacă era bine să aflu și ce-i o 
saună, oare nu se putea altfel decât să trec prin întâmplarea din 
astă seară? 

N-am mai putut să rabd, i-am spus lui Pertti că trebuie să mă 
culc, altfel mor acolo, pe scaun; în glasul meu se simţea atâta 


obidă, și-n același timp atâta răzvrătire, încât toţi oamenii 
preistorici au întors capul spre mine, încercând să-mi vadă 
chipul în lumina pâlpâitoare a lămpii sau a lumânării. Poate nu 
mă deslușeau cum nu-i deslușeam nici eu, poate și lor li se 
părea că îmi crescuse o barbă preistorică, și aveam un singur 
ochi, în frunte. 

M-am dus la mansardă, pe scara de fier, care acum mi se 
părea o scară săpată în piatră. Sus nu era altă lumină, decât cea 
de afară, amestecată cu ploaia. Pertti a venit după mine, mi-a 
arătat o odaie cât tot etajul, unde mi se părea că bate vântul. 
Nu m-am lăsat în voia lui, ci am dibuit o odăiţă, cu un pătuc 
înghesuit sub acoperișul în pantă, cu o ferestruică spre poartă, 
partea mai adăpostită a casei, și chiar dacă vântul și-ar fi găsit 
loc pe unde să intre, nu avea destul spaţiu ca să se miște. 

Abia acum am înţeles că nici vorbă nu fusese să înnoptăm 
acolo, venisem doar pentru o seară de saună și o întâlnire cu 
prietenii. Casa era încă la iernat, fără cuverturi și cearceafuri, 
toate lucrurile de folosinţă fiind duse la Nokia. M-am întins în 
pat, cu faţa în sus, ca să-mi apăr de frig în primul rând spinarea, 
m-am învelit cu haina, Pertti mi-a mai găsit și o pătură, uitată, și 
am adormit repede, cu pumnii strânși și încordat din tălpi până 
în creștet, jumătate de somn, fiindcă am auzit tot timpul, jos, 
murmurul glasurilor. Pe urmă s-a făcut liniște, nu mă osteneam 
să înţeleg ce se întâmplă, plecaseră sau erau la saună? De-afară 
venea aceeași lumină, puţin plumburie, puţin albastră, de parcă 
ar fi ars un bec cu neon deasupra porții. Nu îndrăzneam să scot 
mâna de sub pătură, ca să văd cât se făcuse ceasul, și iarăși am 
căzut într-un somn numai pe jumătate, fiindcă am simţit tot 
timpul ploaia pe acoperiș și copacii zbuciumându-se la fereastră. 
Speram că uitaseră cu toţii de mine, nu mai doream decât să 
dorm până dimineaţa și să găsesc ușa descuiată, ca să plec fără 
să știe nimeni. Mai pe urmă, dar nu știu cât de târziu, am auzit 
pornind mașinile; am crezut că speranţa mea se împlinise, și am 
adormit de-a binelea de astădată, până ce m-am pomenit cu 
Pertti, trăgându-mă de picioare, să mergem. 

— Unde? am întrebat fără să știu pe ce lume mă aflu. 

Am ieșit în ploaie, care nu mi se părea nici rece, nici 
dușmănoasă, și cu toate că nu știam ce mă așteaptă, mi-a 
trecut tot ponosul. 


— Lasă mașina aici, mi-a spus Pertti. O s-o iei mâine. 

Eram în miezul pădurii, nu mi-am ascuns teama că s-ar putea 
să mi-o fure. 

— N-avea nici o grijă. Doar șeful poliţiei stă alături! 

Seara, când Pertti făcea focul la saună, șeful poliţiei venise la 
gard și strigase, dar n-am apucat să-l văd la faţă. A strigat ce-a 
strigat, cu vocea cam năclăită, și cum văru-su s-a făcut că nu-l 
aude, s-a dus înapoi la el acasă. 

M-am urcat în mașina lui Pertti, fără să întreb nimic, am 
înţeles că mergem la Nokia. Era ora unu și, cu toată ploaia, se 
păstra aceeași lumină plumburie și puţin albastră, a nopţilor 
albe. Mă simţeam bine, rezemat în spătarul scaunului, 
caloriferul începuse să dea căldură și-aș fi vrut să mergem toată 
noaptea, de teamă că la Nokia mă așteptau noi încurcături și 
necazuri. Cum aveam oare să mă simt într-o casă străină unde 
picam în puterea nopţii, fără să-i cunosc pe cei cărora le stricam 
somnul? Aflasem că Pertti era însurat de curând, avea un copil 
mic, dar mai avea și o fată mărișoară, de la o altă nevastă. 
Toate aceste ființe nu știau nimic despre mine. Mai bine aș fi 
dormit în mașină, mai bine n-aş fi venit niciodată la Lampăălă, în 
casa friguroasă de pe malul lacului, unde Will își închipuia că aș 
putea să scriu o carte. Mulţi oameni cred că o carte se scrie la 
fel de ușor cum se citește, într-o vacanţă. Dar iată că se vor 
împlini trei ani de atunci, au trecut multe vacanțe, iar cartea 
este abia la jumătate, nu din lene, ci fiindcă a avut o naștere 
grea și întârziată. 

Cu părere de rău am coborât din mașină, când am ajuns în 
faţa casei. Nu era nici o împrejmuire, ci doar o bordură de beton 
sau de piatră și dincolo de ea o grădină cu iarbă verde, cu flori 
ofilite, din toamna trecută. Ușa de la intrare nu era încuiată și pe 
urmă am văzut că ușile din casă nici nu aveau încuietoare, 
asemeni dulapurile. Am intrat în vârful picioarelor, și mi-a venit 
inima la loc, înțelegând că nu vom trezi pe nimeni. Pertti mi-a 
arătat camera, lângă intrare, apoi dușul, la capătul coridorului și 
s-a dus să se culce, după ce și-a scos pantofii, ca bărbaţii care 
întârzie prin cârciumi și vin acasă spre ziuă. 

În ușa de la camera dușului, fără cheie și fără un zăvor pe 
dinăuntru, era o fereastră la înălțimea ochilor, pe unde putea să 
te vadă oricine, în pielea goală. Pe urmă, luându-mă după 


pereţii îmbrăcaţi în lemn alb, nu în faianţă, am dedus că eram 
într-o saună. Am înţeles, când ai obișnuinţa ei în sânge nu 
trebuie să-ți lipsească în nici o zi, și nu totdeauna te poţi duce la 
Lampăâălă. Era însă o saună citadină, încălzită electric, nu cu 
pietre încinse, și-i lipsea mirosul de fum care amestecat cu 
mirosul lemnului încălzit dă un parfum sălbatic. M-am bucurat 
că puteam să folosesc dușul fără nici o constrângere, cu toată 
presiunea, căci dacă stropeam n-avea ce să se strice. Între timp 
ceasul mergea înainte, dar afară rămânea vechea lumină 
albăstruie și udă. 

Camera era a fetei, pe care însă n-a trebuit s-o evacuez, și 
nici n-am văzut-o fiind plecată în Anglia, să-și facă vacanţa. 
După puzderia de dicționare și după cărți am înţeles că studia 
limba engleză. l-am cunoscut puţin și firea și gusturile, după 
portretele beattleșilor și altor cântăreţi bărboși, înșirate pe toţi 
pereţii, la un loc cu afișe de corrida, aduse din Spania, cu 
toreadori și cu tauri. Nu putea fi decât o fată modernă, totuși nu 
înţelegeam cum se împărțea între cele două pasiuni, muzica 
bărboșilor și toreadorii. Chemând-o Ruija, sau plăcându-i să-și 
spună așa, în firea ei apărea o componentă hispanică, venită 
poate de la mama vitregă, columbiana, descendentă a 
conchistadorilor. 

Dar cum să-i spun mamă vitregă acestei fetițe micuţe și 
gingașe pe care am descoperit-o surprins, a doua zi dimineaţa? 
Și cum aș fi putut crede în cei treizeci de ani pe care și-i 
declarase? Poate să mă fi uitat cu lupa și să descopăr o hașură 
delicată la coada ochilor. E adevărat că simţeam în fiinţa ei 
semnele maternității, dar cred că mai degrabă prin instincte, 
prin ceea ce o femeie împrumută de la animale atunci când își 
ocrotește și își dezmiardă progenitura. O chema Clara și Myriam, 
dar își spunea Clarita, nume care atunci nu mi-a plăcut și numai 
acum, când mi-l aduc aminte simt muzicalitatea lui dulce. De 
mult nu mai văzusem o brună atât de completă, prin păr, prin 
piele, prin privire, prin gesturi, și desigur prin firea aprinsă, pe 
care zadarnic încerca să și-o ascundă, așteptând să se adapteze 
la condiţiile reci ale locului. Mă temeam să nu se ofilească, 
departe de ecuatorul ei, în lungile nopţi nordice. 

Odrasla era în faza de devenire, încă făt într-o parte a 
trăsăturilor lui omenești, deși umbla repejor, pe două piciorușe 


cam scurte și cam strâmbe. Sigur că picioarele aveau să i se 
lungească și să se îndrepte, iar pe urmă poate avea să răsară 
din el o făptură frumos împlinită, un efeb cu scut într-o mână, în 
alta cu spadă. Până atunci, faza ingrată prin care trecea pruncul 
mă făcea să-mi feresc privirea și parcă împieta asupra mamei. 

Aceasta voia să fie severă, era profesoară de altfel, preda 
spaniola la Universitatea din Tampere, avea deci practică 
pedagogică. Principiile educaţiei rămân cam aceleași, la urma 
urmelor; cu unele corecţii pot fi aplicate și studenților, și 
pruncilor. Așa că își supraveghea fiul tot timpul și îl ţinea în frâu, 
împiedecându-l de la exuberante cu un no atât de autoritar că 
mi-ar fi făcut frică să n-o fi văzut la faţă. Mica făptură se numea 
Eros, ambiţie neobișnuită din partea unei mame, oricât ar fi de 
emancipată, căci nimănuia nu-i trece prin minte să menească 
un destin amoros pruncului aflat încă în scutece. Ea însă 
pronunţa numele fără nici o tandreţe, îi dădea un timbru 
imperativ, eliminând consoana finală, cum fac uneori spaniolii 
cu numele proprii. Devenit Ero, am crezut, cu nedumerire, până 
ce am primit lămuriri, că era viitorul lui „a fi” din latinește, unul 
din cele mai puternice cuvinte din cea mai puternică limbă. 

Din toată Nokia n-am văzut decât casa lui Pertti, și cele două 
case vecine, pe care nu le puteam trece cu vederea, făcând 
parte din cadru. Mă aflam într-un cartier de oameni înstăriți, 
dacă nu cumva acolo era înstărită toată lumea. Mi-a plăcut casa, 
numai un parter, întinsă fără constrângere asupra spaţiului care 
se simte că este disponibil, ca în ţinuturile abia descoperite. 
Construcţia, mai mult de lemn decât de zidărie, cred că îmbina 
aceste două materiale numai ca să obțină o expresie mai 
bogată, altminteri firesc ar fi fost să se întrebuinţțeze numai 
primul, aflat alături și mai bogat în timbre, capabil de asemeni 
să dea mai multă căldură, cel puţin în sensul figurat al 
cuvântului. Unde pe lângă arhitect, care a făcut o locuinţă 
modernă, elegantă și confortabilă, s-au amestecat gusturi 
străine, au apărut zorzoane, de pildă o oglindă de calitate bună, 
luminoasă și clară ca numele stăpânei, dar înconjurată de raze 
metalice, aurite, ca o imagine schematică a soarelui. Afară 
ploua antipatic, și soarele din casă nu izbutea să-l înlocuiască pe 
cel fără podoabe, din spatele norilor. Mai erau apoi, la bar, 
câteva fotolii, obţinute prin transformarea unor butoaie, acestea 


nefiind nici măcar adevărate, ca roata de la Lampăălă, ci 
reproduceri noi și lustruite, pentru a fi în atmosferă și a da 
locului o notă de autenticitate. În schimb grădina din spatele 
casei, cum se vedea pe fereastra cât tot peretele, o peluză 
verde ca la Londra, cu câţiva arbori și câteva plante aruncate 
parcă la întâmplare își proiecta imaginea în interior și ar fi putut 
să ţină locul multora din mobile. 

In cursul dimineţii Pertti m-a dus la Tampere, și mi-a arătat 
orașul, mai repede și mai bine decât aș fi putut face singur, 
scutindu-mă astfel să mă opresc o zi și acolo. 

Acum două sute de ani nu exista nici o așezare de oameni pe 
locul orașului, care dacă astăzi are cam o sută cincizeci de mii 
de suflete, în 1820, patruzeci de ani după ce venise acolo primul 
locuitor, număra abia opt sute. Tenacitatea oamenilor nu-i mai 
mică decât a arborilor care se prind în piatră și încetul cu încetul 
împăduresc arhipelagul, dar are limite; după acea creștere 
tumultuoasă, procesul pare că s-a oprit la cifra de astăzi. 

Micuţ, aerisit, spălat de ploaie, orașul mi s-a părut prosper, 
dar fără ifose. Singurul sunet de triumf pe care l-am auzit acolo, 
a fost biserica unde am intrat numai câteva clipe, destul ca în 
faţa ferestrei cât tot peretele să înțeleg cum se naște credinţa. 
Și în casa lui Pertti fereastra capta o credinţă, prin mijlocirea 
peluzei. Multe au de spus ferestrele cât peretele! 

Intr-un crânguleţ din mijlocul orașului, cu mici reliefuri, o 
natură miniaturală, există un teatru în aer liber, de o concepţie 
neobișnuită. Locul spectatorilor, cu bănci în amfiteatru, e 
cuprins într-un fel de alveolă, o construcţie de lemn, pusă pe o 
platformă turnantă, care se poate roti într-o direcţie și-n alta, 
trei sute șaizeci de grade, făcând să defileze prin faţă decorul de 
teatru, plantat în decorul natural și confundându-se unul cu 
altul. Cred că rămâne doar o curiozitate, care după câte știu n-a 
dat roade. Totuși ar fi un mod de a rupe tiparele, și-mi pare rău 
că nu știu dacă l-au mai încercat și alţii. Poate că oamenii se 
mulţumesc cu televizorul, care le oferă decoruri continui, 
circulare și etajate, suprapuse și combinate, destule ca să 
acopere tot câmpul lor de imaginaţie. 

Tampere își datorează existenţa unor industrii diferite, nu 
prea vizibile, fiind și ele rarefiate, ca oamenii, cu o notă de 
intimitate și discreţie. Pertti m-a dus să văd una, unde are un rol 


de conducere, poate director, o mică uzină de motoare Diesel. 
N-aș fi bănuit-o, cu halele pierdute printre arbori, cu alei curate 
și tăcute, ca în parcuri. E drept că, fiind sâmbătă, nu era zi de 
lucru, și n-am întâlnit decât un om, portarul, care ne-a dat 
cheile. | le-a dat lui Pertti, firește, dar poate felului cum făcea 
gestul, felului cum se uita la mine, mi se părea că mi le dă și 
mie. 

Nu știu cine păzea uzina, n-am întâlnit nici un câine; poate or 
fi fost sonerii de alarmă, dar mai degrabă cred că nimeni nu se 
gândește să fure. Am mers prin magazii și prin hale, era o uzină 
mică, nu fabrica decât un număr limitat de motoare, pentru 
camioane, buldozăre, remorchere și felurite scopuri pașnice, nici 
pentru submarine, nici pentru tancuri. Datorită lor, Pertti avea o 
casă frumoasă, cu o fereastră cât tot peretele, în fața căreia, 
tânăra lui nevastă îi creștea odrasla. Apoi mai avea o casă de 
vacanţă pe malul lacului, unde vineri seara își primea prietenii. 
să nu fi fost toate acestea, aș fi putut crede că uzina nu fabrica 
nimic, și avea o destinație misterioasă. 

La câteva sute de metri se înălța un masiv stâncos, acoperit 
de pădure. Pertti m-a dus să-mi arate niște uși blindate, puse în 
piatră și am aflat că dincolo de ele era o escavaţie mare, o hală, 
unde în timpul războiului nemţii își reparau avioanele. De ce nu 
s-o fi extins acolo uzina de motoare, dacă locul era gata 
pregătit, probabil cu mașini și unelte și n-ar fi trebuit decât să se 
readapteze? 

Ploaia țârâia mai tot timpul și aș fi mers la căldură, dar Pertti 
a ţinut să-mi arate și ruinele unui castel, aflat în pădure, pe 
înălțimea stâncoasă. Am urcat într-o direcţie și am coborât în 
alta, strecurându-ne prin hăţișuri, sărind peste banchete de 
piatră, gata să ne rupem picioarele. Călăuza mea nu putea să se 
rătăcească, dar nu găsea castelul și, ambiţionându-se, m-a dus 
mai departe, când la deal, când la vale. Degeaba scânceam și-l 
rugam s-o lăsăm baltă, era ca noaptea trecută, când vroia să 
stau treaz la întâlnirea cu prietenii, fără să ţină seamă că mi se 
închideau ochii de oboseală. Eram cu capul gol, din imprudenţă, 
nu crezusem că o să ne aventurăm atât de departe, și n-ar fi 
fost nimic că mă ploua drept în creștet, speram să nu răcesc 
tocmai acum, nu mi-e îngăduit să mă îmbolnăvesc când sunt 
departe de casă, printre străini, dar mă prăpădeau ţânţarii, se 


năpusteau asupra mea ca avioanele în picaj, nu-i împiedeca 
nimic să mă atace, nici ploaia care ar fi trebuit să-i alunge și să-i 
potolească. Seara aveam în cap cucuie cât oul de bibilică, și 
atunci mi-am adus aminte că Auli mă prevenise. 

Impotriva obiceiului, am luat parte la masa de prânz a 
familiei, nu era cuviincios să stau deoparte, și fără să regret 
găzduirea, am simţit încă o dată că independenţa deplină n-o 
pot avea decât în singurătate. Să fi fost de capul meu la această 
oră, poate aș fi colindat străzile din Nokia, cu umbrela în mână, 
să văd şi casele celelalte. Îndată după masă Pertti m-a poftit să 
mergem la saună, în Lampăălă; credeam că-i vorba numai să-mi 
iau mașina lăsată acolo, el însă nu vroia să renunţe la iniţierea 
ratată seara trecută, și cum am ajuns s-a și dus să aprindă focul. 
Clarita rămăsese acasă, de frica ţânţarilor, care cu altă ocazie îl 
bășicase pe bietul Eros. Intr-adevăr, privindu-l mai bine am 
văzut că era plin de cucuie înveninate, nu doar în creștet, ci pe 
toată faţa, de mă miram cum supravieţuise. 

După ce soba s-a încins bine, am mers să culegem ramuri 
pentru măturicile rituale. În poartă l-am întâlnit pe văr, șeful 
poliţiei și i-am mulţumit că îmi păzise mașina. A făcut ochii mari, 
cred că până atunci nici nu o văzuse. Era un om fără vârstă, dar 
i-am atribuit vreo patruzeci de ani, ca să am un punct de 
plecare. Purta haine civile, de catifea verzuie, ca un gardian 
silvic. Din înfățișarea lui mi-a rămas în minte o stare de echilibru 
instabil, poate fiindcă Pertti mă prevenise. O impresie luată de 
la altul nu-i demnă de laudă, dar degeaba îmi găsesc vină; dacă 
închid ochii îl văd limpede cum stătea în poartă, mutându-și 
greutatea corpului de pe un picior pe altul, cu o mișcare 
nesigură. Avea părul blond, cam veșted, și o față rotundă, atât 
de roșie că părea ţinută la flacără. Spre deosebire de părul 
anemic, culoarea din obraji era foarte viguroasă. Părea să aibă 
mare chef de vorbă și de societate, ar fi vrut să meargă cu noi și 
probabil pe urmă să ne însoţească la saună, dar Pertti s-a 
sustras cu oarecare răceală. 

Stătuse ploaia, se vedea chiar soarele, printre arbori. Ne-am 
adâncit în pădure, lăsându-l pe văr singur, în poartă; părea un 
copil mare, obidit, și cu toate că nu puteam să văd de la 
distanță cum rămânea în urmă, săracul, cred că îi tremura buza 
de jos, gata să-l cuprindă plânsul. 


Tot îndepărtându-ne și căutând ramuri mai bogate am ajuns 
la un luminiș, pe unde trecea canalul care fusese reperul meu la 
venire. Atunci, dintr-o dată mi s-a făcut dor de șosea și de ducă, 
și am simţit o mică fericire în suflet la gândul că a doua zi 
aveam să plec mai departe. Nici Pertti, nici Clarita (pe Eros nu-l 
pun la socoteală) nu înțelegeau de ce această grabă, când 
poate Will îi anunţase că am să stau acolo să scriu o carte. După 
ziua ploioasă și după atâta pădure, acel orizont lărgit dintr-o 
dată, și cerul limpezit când nu mai aveam nici o speranţă, cu 
soarele cam palid coborând deasupra copacilor unde avea să se 
plimbe multă vreme înainte de a apune, îmi aminteau ce mare 
era lumea, și ce puţin timp îmi rămânea pentru a o cunoaște. 

Când ne-am întors, se făcuse frig și lacul începea să se 
învineţească. Am intrat în saună dornic să mă pătrundă căldura, 
eram disponibil pentru orice temperatură și nici nu m-am mirat, 
nici nu m-am speriat când am văzut că termometrul arăta 
nouăzeci de grade, de două ori și mai bine cât temperatura mea 
corporală. Venisem cu teama că va fi un examen cam aspru, 
atâta lume vorbea despre sauna finlandeză cu un respect puţin 
înfricoșat, de parcă ar fi fost un loc unde virtuțile omenești erau 
puse la încercare, și chiar certificatul prezumţios, prins în ușă, 
vestea că nimic nu era de glumă aici, asemeni felul grav cum 
Pertti conducea această ceremonie, accentuând solemnitatea ei 
misterioasă prin toate gesturile, fie cel mai simplu dintre ele, de 
a lega măturicile cu o ramură subţire și elastică. Ne-am așezat 
pe banca de sus, aproape de tavan, unde temperatura este mai 
ascuțită. Cunoșteam din copilărie felul chinuitor și voluptos cum 
te cuprinde aerul fierbinte, ca o presă încinsă, învăluindu-te și 
storcându-te ca pe o cârpă, și nu putea să mă sperie; pe vremea 
aceea nu exista saună, ci doar baie de aburi, dar nu-i mare 
deosebire între una și alta, nu înţeleg de ce se minunează lumea 
atâta, poate fiindcă la baia de aburi nu se făcea nici o 
ceremonie, și nu se găseau măturici de mesteacăn. 

Simţeam că Pertti mă spiona cu coada ochiului, așteptând 
poate să mă pierd cu firea și să o zbughesc afară, sau să-mi vină 
rău, să leșin, să mă apuce epilepsia. Insă mie îmi era grozav de 
bine, cum mi-a fost prima oară când am intrat în camera de 
aburi, la Baia Municipală din orașul copilăriei mele, și care pe 
urmă a devenit o ispită egală cu Biblioteca Publică și cu vitrinele 


librăriilor. Astfel, revelaţia se dovedea trăită de multă vreme, 
rămânea cel mult să se împrospăteze și poate să se 
îmbogăţească. Deocamdată aveam de făcut o corecție, băile de 
aburi emanau un miros acid și coroziv de urină fierbinte, 
rezultatul înghesuielii publice, cu oameni de toate felurile, unii 
ispitiţi să se relaxeze, dacă știau că prin perdeaua de aburi nu 
putea să-i vadă nici măcar vecinul, decât dacă își băga nasul. 

Socotesc demn de spus că lemnul din care sunt făcute băncile 
și pereţii în saună păstrează o temperatură suportabilă, deși 
atmosfera în jur depășește uneori punctul de fierbere al apei. 
Pentru aceasta, mai bun decât lemnul de brad cunoscut în 
saunele de la noi, pe cale să se înmulțească, este plopul, cu 
structura lui poroasă, nu-i greșit să spun celulară, care 
înmagazinează mai puţină căldură. Acest lemn, spălat după 
fiecare folosire, lăsat să se usuce și să se aerisească, își 
păstrează structura lui vie, și dacă se încălzește emană ceva din 
mireasma pură a pădurii trezită de soare. Vedeam pe fereastră 
lacul, tot mai vânăt și-mi închipuiam că, deși venise vara, nu se 
dezgheţase de multă vreme și nu-i trebuia mult până ce să 
îngheţe iarăși. Drept în faţa debarcaderului îmi închipuiam 
copca făcută în gheaţă, unde se arunca Pertti în zilele geroase, 
urmat de prietenii lui de vineri seara. Oare când aveau să-l 
supună și pe Eros la acest botez septentrionic? 

Frigul de afară, devenit aproape vizibil, că nu trebuia doar să 
mi-l închipui, făcuse să suport mai mult decât cu ușurință 
temperatura fierbinte, să descopăr în ea o plăcere neprevăzută, 
care îmi făcea puţin frică, de parcă ar fi anunţat un viciu. În 
vreme ce îl simţeam pe Pertti spionându-mă, trăgeam cu coada 
ochiului la termometrul prins în perete. Trecuse de nouăzeci de 
grade, și cu siguranţă avea să ajungă la o sută. Oare la ce 
temperatură fierbe sângele omului, și cât este el în stare să 
trăiască într-o asemenea stare? 

Așa cum vedeam frigul de afară, de parcă ar fi căpătat o 
culoare proprie, sau chiar o structură materială, ca o pastă 
plumburie, vedeam și căldura dinlăuntru, cu densitatea crescută 
până la vâscozitate și mă miram că rămânea transparentă. Dacă 
m-aș fi mișcat, presimțeam că ar fi trebuit să mă lupt cu 
rezistența aerului, cum te lupţi cu a apei, mai ales în lacurile 
foarte sărate. 


Pietrele încinse se numesc Kiuas. Nimeni n-are nevoie să știe 
și va uita repede, cum am să uit eu însumi, dar cum aș dovedi 
altfel că am fost într-o saună finlandeză? E drept că Pertti mi-a 
dat la urmă un certificat cu pecete și iscălitură, provenit de la o 
asociație, aceeași cred care omologa sauna. O clipă l-am luat în 
serios; și am simţit chiar o îngâmfare, fiindcă îmi atesta curajul 
și bărbăţia. Singurul meu curaj și singura bărbăţie era că mă 
aflam cu cinci mii de kilometri la nord de mine însumi, într-o 
înserare rece și amorfă, între lac și pădure, cu un om 
necunoscut, care ar fi putut să mă omoare prin fierbere și apoi 
să mă arunce în apă, unde să mă conserve prin congelare. 

Ca și când ar fi vrut să treacă la înfăptuire, Pertti a înhăţat o 
ulcea de lemn, cu coada lungă, și luând apă dintr-o găleată, a 
stropit pietrele încinse (Kiuas!). Ehei, dar pietrele erau înroșite, 
nu ca la saunele noastre anemice, și când apa a căzut peste ele, 
s-a auzit o detunătură prelungă, o salvă de tunuri, apoi a ţâșnit 
o jerbă de aburi, care s-a dus până în tavan, ca o ciupercă de 
explozie atomică. 

Se întâmplă ca într-o zi de vară dogoritoare, când stai în 
nisipul fierbinte de pe malul mării, soarele să intre repede și pe 
neașteptate într-o perdea de nori negri. După o primă senzaţie 
agreabilă, ca un început de odihnă, te cuprinde nu frigul, ci 
teama că soarele va sta ascuns toată ziua. Altminteri atmosfera 
rămâne plăcută, murmurul mării continuă, trupul despovărat de 
arșiță se destinde, și se poate să te cuprindă o toropeală 
binecuvântată, acea stare voluptuoasă dintre somn și trezie, 
când n-ai ajuns cu totul la uitarea de sine, ci percepi plăcerea cu 
simţurile aproape întregi și cu conștiința abia amorțită. Dacă 
soarele iese brusc din nori, într-o asemenea clipă, prima 
senzaţie pe care o ai este aceea de opărire, ca și cum din cer s- 
ar fi răsturnat peste tine un cazan cu apă fiartă. 

Așa am simţit urmarea exploziei, un suflu fierbinte m-a izbit în 
faţă și mi-a învăluit trupul, în timp ce termometrul sărea brusc la 
nouăzeci și cinci de grade. Văzând că nu mă doborâse, Pertti a 
repetat gestul cu un sadism care poate era numai ciudă și 
ambiţie. Termometrul s-a urcat la o sută de grade. La a treia șia 
patra repetare, abia de s-a mai mișcat, două sau trei linii; 
pietrele nu mai erau înroșite, iar eu triumfasem, fiindcă nici nu 
fugisem, nici nu cerusem graţie. 


În afară de certificat, Pertti mi-a mai dat drept recompensă și 
un termometru de saună. 

Odată am construit o casă în jurul unei mese, o primă 
achiziție, de la care pornisem și care mă inspirase. Era prea 
târziu să construiesc o saună în jurul unui termometru. Nefiindu- 
mi de folos, și nemaiavând unde să pun atâtea obiecte care se 
adună într-o viaţă, l-am dăruit unui om tânăr, gândind că poate 
într-o zi el o să-și facă și sauna. Nu spun că n-a avut imaginaţie, 
ci sigur că i-au lipsit mijloacele; termometrul l-a pus în 
sufragerie, la loc de cinste, să-l vadă toţi oaspeţii, dar niciunul 
dintre aceștia nu-i cunoaște istoria, și nimeni n-a auzit de Pertti. 

Când ne-am înţeles din ochi că prima experienţă era 
terminată, m-am repezit afară în pielea goală, prin amurgul 
vânăt și rece, am fugit până la debarcader și m-am aruncat cu 
capul în jos în apa densă. Câteva clipe cât am stat la fund, nu 
mai știam dacă nu cumva trecusem prin gheaţă și făcusem o 
copcă; parcă auzisem un trosnet. M-am temut că n-am s-o mai 
nimeresc spre a mă întoarce la suprafaţă. Poate am nimerit-o, 
poate am făcut alta alături. M-am pomenit în camera unde mă 
dezbrăcasem, mi-am pus un halat gros pe umeri și în timp ce 
Pertti frigea cârnaţii de saună pe jăratec, m-a cuprins o stare 
atât de bună că aș fi rămas acolo până la sfârșitul zilelor mele, și 
desigur aș fi scris și o carte, cum spera Will, și poate nu doar 
una, ci pe toate. 

Ultimul gest al lui Pertti a fost să arunce peste jeraticul din 
sobă farfuriile, paharele și tacâmurile de material plastic. S-a 
iscat o flacără. 


14 


Nu mai știu când am avut timp să stau de vorbă cu Clarita în 
seara aceea, poate au fost numai câteva minute. Dar în timpul 
care cred că nu putuse să fie decât scurt, și cu puţinele mele 
cunoștințe de limbă spaniolă, am izbutit să înțeleg esenţialul din 
ceea ce am simţit că avea pe suflet. Eros se juca pe covor la 
picioarele ei, iar Pertti, la bar, alături, după ce scosese pahare și 
o sticlă de whisky și le pusese pe o măsuţă ca un trunchi de 
arbore, între fotoliile făcute din butoaie măsluite, pregătea 
ecranul și proiectorul de diapozitive, fiindcă avea de gând să-mi 


aducă în fața ochilor întreaga lui istorie. Trunchiul de arbore, de 
vreo patruzeci de centimetri înălțime și de vreo șaizeci 
diametru, părea retezat din pădure, imita atât de bine natura, 
că se vedeau până și inelele de creștere, concentrice, ba chiar și 
urmele fierăstrăului. Dar poate că era un trunchi adevărat, și eu 
l-am suspectat de pomană! 

Diapozitivele pe care le-am văzut mai pe urmă, de la nuntă, 
mi-au dovedit că tânăra columbiană îl urmase de bunăvoie de la 
ecuator până sub cercul polar, unde ne aflam în această zi de 
odihnă. Punctul ei de vedere exprima o nemulţumire de 
principiu, nu o dezamăgire personală, atâta timp cât nu făcuse 
nimic împotriva propriei ei voințe, și probabil avea ceea ce își 
dorise. Dar era mult prea la nord de ea însăși, la mii de 
kilometri, și cred că îi era frică de întuneric. Ascultând-o, mi-am 
amintit de fata finlandeză pe care am întâlnit-o în ascensor, la 
Leningrad, într-o stare de fericire artificială și cam necontrolată. 
Purtarea ei, care presupun că putea s-o ducă oricât de departe, 
nu era un semn de dezmăţ, ci de adaptare la condiţia de viaţă 
nordică, unde exuberanţa devine o armă de luptă cu latitudinea. 
Nu mă iau după mulţimea publicaţiilor pornografice, fiindcă am 
văzut mult mai multe la Amsterdam, unde domnește o climă 
mai omenească, aș numi-o europeană. Libertatea de moravuri 
în ţările nordice nu-i o demonstraţie, ci un mod de viaţă, care 
cred eu că nu ajunge la indecenţă, deși mi s-au citat cazuri. E o 
neînțelegere. Exodul femeilor spre ţările calde, în căutarea unor 
drepturi frustrate s-ar datora interesului scăzut pe care ÎI 
înregistrează ele la bărbaţii de pe latitudinea lor comună. Dar 
biologic sunt construiți și aceștia ca toţi bărbaţii, și dacă există 
inegalităţi între unul și altul, ele se întâlnesc pretutindeni, chiar 
la sud de tot, între ecuator și tropice. Sunt și acolo femei 
nemulţumite, și nu toate se resemnează, dar ele nu fac din 
infidelitate o declaraţie publică. 

Cele ce urmează nu mi le-a spus Clarita, Doamne fereşte! Din 
pledoaria ei care era de fapt o predică, o profesie de credinţă 
personală conjugată cu credinţa catolică, am înţeles că femeile, 
în zona ei de naștere, sunt datoare să-și păstreze castitatea 
pentru bărbatul bun sau rău cu care s-au unit în faţa bisericii. 
Religia catolică nu admite încă divorțul și mase întregi de 
credincioși se supun acestui canon drastic, prea puţini 


îndrăznind să se răzvrătească. Deci, cu educaţia ei puritană, nu 
le aprobă și nu le absolvă pe semenele ei nordice în căutare de 
dragoste, așa cum le-am văzut și eu prin gări sau prin porturi, în 
ţări mai calde, cu o sacoşă în mână, unde au tot bagajul lor de 
aventură, periuţa de dinţi, atomizorul cu parfum și cămașa de 
noapte. Dar în același timp, ea care a venit aici cu un sânge 
fierbinte, nu ascunde că bărbaţii au sângele abia călduţ, ca o 
supă, după propria ei expresie. 

Neînţelegerea între sexe este un conflict vechi, început odată 
cu alungarea din rai a celor două victime. Desfid că un teolog ar 
putea să-mi explice cum s-a născut ideea de păcat biblic, când 
faptul s-a săvârșit sub îndemnul lui Dumnezeu carele a spus el 
însuși: creșteţi și vă înmulţiţi și stăpâniţi pământul! De-atunci 
bărbatul și femeia se tot caută, și se întâlnesc, dar de multe ori 
fără să se găsească. 

Trei din șapte filme care puteau fi văzute anii trecuţi la 
cinematografe, între Stockholm, Paris și Viena, ca să mă refer la 
vremea când am fost acolo și la locurile cunoscute de mine, își 
propuneau să dezbată, după cum anunțau afișele, dreptul femeii 
de a-și căuta satisfacția în dragoste. Unul din ele, în două serii, 
făcut după o carte cu răsunet, un bestseller, se bucura de o 
continuă afluenţă a publicului, de la cea mai nordică, la cea mai 
sudică latitudine atinsă de mine. Regret că n-am văzut nici o 
serie, devenisem sceptic, fiindcă opt din zece filme proiectate în 
acea vreme erau „sexi”, sau și mai rău „porno”, unde n-ai ce să 
descoperi decât imagini obscene, directe, nedistilate și nici 
măcar trucate, fără nici o intenţie creatoare, și nici un fir de 
emoție, o răbufnire de dispreţ și de ură a omului împotriva lui 
însuși. Nu știu de ce se aruncă atâtea zoaie peste iubire, când 
oamenii continuă să cumpere flori pentru alesele lor, și să le 
facă serenade sub fereastră. Nelipsit nici el de scene în gustul 
vremii, filmul amintit mai înainte mi s-a spus că ducea la o 
dezvăluire crudă a insatisfacţiei feminine și pleda pentru dreptul 
femeii de a repara nedreptatea. 

Între bărbat și femeie există o inegalitate biologică, extinsă 
pe multe planuri, începând poate cu greutatea corporală, cu 
forţa fizică și cu rezistenţa la eforturi. Deși s-a instaurat o 
egalitate socială pentru care sufragetele au luptat bărbătește, 
femeile nu concurează alături de bărbaţi pe stadioane, și 


recordurile duc astfel la handicapuri importante. După ani de 
îndoială, un renumit constructor de automobile a ajuns să spună 
că femeile sunt conducătoare la fel de bune ca bărbaţii, ba chiar 
pot să-i întreacă. Aș vrea să nu emit o părere contrară, întrucât 
am cunoscut câteva femei cărora le stătea foarte bine la volan 
și mergând alături de ele nu mi-a fost niciodată frică, așa cum 
mi s-a întâmplat cu fraţii, cu bărbaţii lor și cu alţii. Femeia e 
graţioasă în tot ce face, și graţia duce la perfecțiune. Astfel, sunt 
și eu alături de domnul Enzo Ferrari, care fabrică vestitele 
automobile de curse. Însă el n-a încredinţat niciodată unei femei 
o mașină de „formula întâia”, care-i un balaur cu mii de capete. 
Și ce mai încoace încolo: pe pista de sare din statul Utah, al 
Americii, o femeie a atins viteza de aproape cinci sute de 
kilometri pe oră, pe un bolid de record, carenat ca avioanele, cu 
motoare de mii de cai putere. Mă înspăimânt și nu mai vreau 
altă demonstraţie, la fel cum la circ mă înspăimântă triplul salt 
la trapez și sunt mulţumit să-l văd o singură dată. Dar, pe 
aceeași mașină, pe aceeași pistă și-n aceleași condiţii, soţul 
acelei femei curajoase a atins aproape o mie de kilometri pe 
oră, viteză de două ori mai mare! E un raport de ţinut minte. 
lnegalitatea biologică a fost compensată dinaintea 
sufragetelor. Orice om care se socotește bărbat, și-a folosit forța 
ca să-și apere femeia. Dacă n-a putut-o scăpa de durerile facerii, 
a luat asupra sa greutatea armurii și s-a dus la luptă, ca să-și 
ferească familia de cotropire. De multe ori a fost femeia 
nedreptăţită, ţinută în stare de sclavie și supusă cu biciul. Dar 
nu-s puţine exemplele când farmecul uneia a atras atâta 
adorație încât a ajuns să domnească nu doar peste bietul om 
care s-a așezat în genunchi la picioarele ei, ci peste popoare. 

O singură inegalitate nu poate fi compensată; ea rezultă din 
rolul și destinul inegal pe care îl au în dragoste femeia și 
bărbatul. 

Tiran al cetăţii, cu drept de viaţă și moarte, nobil, stăpânitor 
de domenii, cu privilegiul primei nopţi a mireselor, explorator în 
ţinuturi necunoscute, marinar în porturi îndepărtate de casă, 
cuceritor în ţări trecute prin foc și sabie, sau cavaler al 
lupanarelor, sau brută care atacă și își impune forţa, 
mecanismul masculin al tuturor acestora funcţionează, fără a fi 


nevoie de altă comunicaţie, cu voia sau fără voia femeii, 
parteneră de ocazie sau victimă. 

Prin structura ei anatomică, prin destinaţia viscerelor, care 
sunt un receptacol expus consecinţelor, femeia este datoare să- 
și judece gesturile, și să rămână în defensivă. Nu totdeauna se 
întâmplă așa, uneori ignoranţa, inconștienţa, pasiunea, sau stări 
imprevizibile, luate pe rând sau împreună, fac dintr-o femeie 
altceva decât ceea ce a fost hărăzită să fie, și atunci datele 
problemei se schimbă; dar așa ea nu se apropie de natură, cum 
s-ar crede, ci se îndepărtează, chiar dacă ajunge la mulţumire. 
Ştiu că sunt femei care și-au depășit condiţia, prin rafinament, 
prin exerciţiu, și de multe ori printr-o predispoziţie corporală, de 
unde vine un început de egalitate cu partenerul. Ele vor avea un 
dispreţ ironic pentru cele spuse mai înainte, nevrând să 
înţeleagă că ideile acestea sunt de fapt un elogiu. In ceea ce mă 
privește, exprimându-mă astfel, nici măcar nu am mulţumirea 
să cred că am izbutit să spun întreg adevărul. Nu există nici o 
dovadă că privilegiatele, egale cu bărbaţii în satisfacţie, se 
apropie cu adevărat, și toate, de bucuria visată, că nu o 
truchează. S-ar părea că femeile cele mai zvăpăiate sunt cele 
mai nemulțumite, de unde le vine și setea de căutare. 

Nu admit o categorisire atât de vulgară, dar încerc s-o 
propun, lăsând cuvintelor brutalitatea care deși nu-mi aparţine, 
recunosc că poate să fie convingătoare. De mult, un prieten, 
fără să fie misogin, dimpotrivă, spunea, bizuindu-se pe 
observaţii culese din literatură și din viaţă, fiind medic de altfel, 
că femeile în dragoste sunt femele lascive sau căţele frigide. 

Singura jignire adevărată, teoria aceasta o aduce animalului 
luat ca exemplu; nu știu de ce este socotită căţeaua un etalon 
de nesaţiu. E adevărat că ea își adulmecă masculul la toate 
ușile, pe sub toate porţile, pe toate maidanele, dar așa nu face 
altceva decât să se supună unei porunci a naturii, să-și respecte 
destinaţia ei de femelă care perpetuează o specie atât de 
chinuită. În schimb, pe urmă, când își are puii în burtă, nimic n-o 
mai cheamă spre masculul cu care s-a împreunat îndelung și 
inconfortabil, decât, uneori, o tandreţe pură, poate împrumutată 
de la oameni. lar masculul, la rândul lui, îi simte starea de la 
distanţă, și asiduitatea lui încetează, printr-o comutare organică, 
fără să lase în urmă dorinţa continuă a omului. 


Ar fi hazardat și impudic să spun câte din acestea sunt ideile 
mele, dar, chiar dacă mi-am format câte una, nici nu-i nevoie de 
ea, căci au alţii destule ca să fie puse la baza unei discuţii care 
frământă astăzi milioane de oameni, deși nu sunt scutiţi de 
celelalte griji ale existenţei. Că fierberea pornește din ţările 
nordice este o presupunere sau poate chiar o constatare 
comună, după cum tot comună este observaţia că în sud, de-a 
lungul Mediteranei, comunicaţia dintre bărbat și femeie devine 
mai firească, mai simplă, mai bogată în consecinţe, și chiar dacă 
uneori dă naștere la drame pasionale, în schimb exclude 
aproape cu totul controversa și discuţia privitoare la drepturile 
femeii în dragoste. Între cele două limite ale Europei, se întinde 
destul spaţiu ca să se nască situaţii de mijloc, întrepătrunderi, 
împletiri de moravuri și modificări de temperamente, prin modă 
și prin contaminare. Dacă ar fi să trag pe hartă o linie ca să 
despart cele două zone, ea ar trece printre Amsterdam și 
Bruxelles, cam pe frontiera dintre Olanda și Belgia, violând puţin 
ideea de comunitate europeană a acestor două ţări, atât de 
deosebite una de alta. Dar hotărnicirea mea ar cuprinde multă 
eroare, nu atât prin situarea Belgiei în zona privilegiată, cât prin 
includerea Germaniei Federale în zona cealaltă, fără nici o 
dreptate, ci numai datorită situării ei geografice, între Olanda și 
Danemarca. 

Sunt oare femeile care coboară din nord cu sacoșa în mână 
victime ale răcelii masculine, sau ale propriei lor inaptitudini, cel 
mai adesea, dacă nu totdeauna, provenită dintr-o lezare? Cum 
începusem să spun, nevoită să delibereze în fața dorinţei, a 
pasiunii sau chiar a iubirii depline, femeia îndeobște purcede la 
faptă într-un chip atât de cerebral încât o pândesc toate 
primejdiile de nereușită. Şi iarăși vor zâmbi ironic cele care au 
avut norocul să-și piardă controlul de la prima atingere, și nu 
cunosc numărul celorlalte, fiindcă nu-l cunoaște nimeni, și nici 
nu se va face statistică, fiindcă ele niciodată nu au să spună, 
decât câte una, sau în clipe de totală descurajare, sau când le 
licăre o speranţă. Toate acestea, dacă nu sunt niște resemnate, 
caută, ceea ce uneori poate să fie o cale lungă, alteori o cale 
interminabilă. Dintre ele, se recrutează marile amante. Cred că 
Mesalina a fost o frigidă. 


O doctoriță care a examinat mii de femei îmi spunea anii 
trecuţi că nu se încrede în confidenţele lor, iar competenţa ei 
medicală nu-i suficientă ca să le poată pune într-o categorie sau 
alta. Atât a putut să observe, că femeia care în societate atrage 
cei mai mulţi bărbaţi și cea care face victimele cele mai multe în 
dragoste, este cu siguranţă o frigidă. Tot ea mi-a spus, ca o 
întregire a acestei teorii atât de paradoxale, că în neamul 
cerbilor se naște din când în când o femelă inaptă să fecundeze, 
care nu se liniștește niciodată, ci umblă capie, iar masculii o 
urmează scoși din minţi, lăsându-le în părăsire pe celelalte. 
Această bacanală continuă până ce vânătorii, alarmaţi și porniţi 
în urmărire o împușcă pe dezmăţată, altfel neamul cerbilor fiind 
în primejdie să dispară. Între oameni nu se ajunge niciodată atât 
de departe. Dimpotrivă, în unele locuri, pe pământul nostru, 
femeile și bărbaţii și-au luat atâta libertate încât au ajuns, unii 
faţă de alţii, la o toleranță degradantă, care premerge 
indiferența, apoi refugiul în băutură și în stupefiante. lubirea ar 
trebui protejată, în sere și rezervaţii, unde să se regenereze. Ar 
trebui să i se închine mai multă meditaţie, mai multe flori și mai 
multă poezie. 

x 

Pe seară, după ce venisem de la saună, Clarita prăjea pâine, 
la bucătărie și se uita afară, unde mașinile stăteau una lângă 
alta, sub fereastră. Amândouă cam de aceeași putere, a lui 
Pertti gri, ca norii care acoperiseră iarăși cerul, a mea aurie, cao 
scânteiere solară. Deși e așa numai din întâmplare, culoarea îmi 
face bine, mai ales în zile posomorâte. 

— Parcă luminează! a spus Clarita cu o nostalgie columbiană. 

În culoarea celor două mașini puse alături, mi se părea că 
rezidă însăși diferenţa de latitudine care mă despărțea de casă. 
Dar Clarita avea mult mai mult drept să se simtă dezrădăcinată, 
casa ei fiind la o diferenţă de latitudine de șaizeci și unu de 
grade, pe când a mea numai la șaisprezece. Nici nu știu dacă 
mai aveam vreun drept să mă plâng, și chiar mă rușinam de 
tevatura pe care o făcusem în propriul meu suflet. Căci în raport 
cu mine, nostalgica mea gazdă era mult mai la nord de ea 
însăși. 

Am văzut-o îndată pe ecranul de proiecţie, colorată și arsă de 
soare, în decoruri puţin cam aride, cu piatră roșcată, fierbinte. 


Avea o rochiţă albă, fără mâneci, și părul, cu cărare la mijloc îi 
cădea pe spate în două cozi grele, atât de negre că ajungeau la 
o sclipire albastră. Apoi, treptat, de la o imagine la alta au 
început să se schimbe, și ea și decorul, mie însă nu mi-a rămas 
în minte nici o trecere, ci m-am pomenit brusc într-o casă plină 
de oaspeţi și de lumină solară. lar rochiţa, păstrându-și numai 
culoarea, se prefăcuse în rochie de nuntă, cu trenă și cu 
dantele; cozile grele nu se mai vedeau sub voalul alb de 
mireasă, și cărarea din creștet era acoperită de o diademă de 
perle, ca o coroană de lăcrămioare. Alături, Pertti, cam greoi pe 
lângă ea, în smoking, cu faţa ţepoasă, deși se vedea că era 
bărbierit proaspăt, părea stânjenit și nemulţumit de asistenţă; 
oamenii se înghesuiau unii în alţii, înălțându-se pe vârfuri și 
lungindu-și gâtul, ca să nu rămână în umbră. Erau părinţii ei, 
fraţii, surorile, nu-i mai ţin minte, și rudele, o familie numeroasă, 
legaţi unii de alţii cu liane ecuatoriale și oricât ar fi fost de 
veseli, pe chipul fiecăruia se vedea o gravitate puţin aspră, ca a 
oamenilor care nu iau în glumă ceremoniile. Eu, unul, eram 
mirat de prezenţa lui Pertti acolo, cum venise, cine-l adusese, și 
ce nevoie avea el de o fată columbiană? lar ea, prin ce vrajă 
plecase de pe ecuator, să se strămute în nord, dincolo de 
paralela șaizeci și una? 

Un vârtej cenușiu m-a luat pe sus dintre imaginile colorate, și 
m-am pomenit în fotoliul disimulat în butoiul cu doagele 
decupate, cu sticla de whisky alături. 

Ca să nu-mi drămuiască nimeni băutura, vroisem să iau o 
sticlă de whisky din mașină, dar Pertti mă oprise, asigurându-mă 
că nu-i nevoie. Într-adevăr, rafturile în bar erau pline de sticle, 
cele mai renumite mărci de whisky, printre ele unele scumpe, 
despre care nici nu auzisem și costau de cinci ori cât cele 
comune. Am aflat cu o surprindere admirativă, că toată această 
colecție se datora unei manevre ingenioase. Pertti mi-a 
mărturisit, cu o satisfacţie cam levantină, cu totul de nebănuit 
pe o latitudine atât de înaltă, că toate sticlele erau mostre 
trimise de diferite firme scoțiene.  Anunţând printr-o 
corespondență organizată că are de gând să deschidă un bar în 
localitate, fabricanții se întrecuseră unul pe altul în a-i trimite 
marfă de probă, și acum Pertti avea whisky în casă, pentru o 


bună parte din viaţă, iar dacă era cumpătat, putea să-i lase și lui 
Eros câteva sticle, moștenire. 

Am rămas în faţa ecranului și am urmărit diapozitivele în 
continuare, însă fără a mai izbuti să mă strămut în peisajul 
columbian, arid și fierbinte, unde mă duseseră primele imagini. 
Acum îl simțeam pe Pertti în stânga, manevrând casetele cu 
diapozitive, și chiar îl zăream cu coada ochiului, iar pe Clarita, 
așezată în fața mea și mai la dreapta o vedeam din spate, ca o 
siluetă neclară, dizolvată în prisosul de lumină a proiectorului, în 
vreme ce soarele columbian o bătea în ochi, făcând-o să 
clipească, așa cum se simţea din micile mișcări de recul ale 
capului. 

Am urmărit, nu fără atenţie dar fără să cred în vrajă, un 
itinerar care am înţeles că era călătoria lor de nuntă și astfel, 
când mă aşteptam mai puţin, am luat cunoștință de priveliști 
ecuatoriale, aci sterpe și întristătoare, aci năpădite de vegetaţii 
nebune. Mi-a rămas în minte mai puternic, prin contraste care 
îmi răneau retina, o cultură de tutun, într-o vale mănoasă, unde 
plantele, cu frunza plină de servă, păreau lubrice și carnivore, 
puse să se desfete și să digere; dincolo de ele, în planurile 
următoare, se deschideau înălțimi când frânte, când șerpuite, 
coline de piatră roșie, arsă de soare, unde niciodată n-ar fi putut 
să cadă o sămânță, sau o rădăcină de iarbă, fără să se prefacă 
în flacără. Numai în vârful vulcanului Etna am mai avut ca aici 
imaginea unei naturi moarte cu totul, unde viaţa e cu adevărat 
imposibilă. 

De la un timp am uitat iarăși unde mă aflu, ecranul s-a mărit 
până ce a cuprins tot peretele, acoperindu-mi și partenerii, și m- 
am pomenit singur, la o fereastră vrăjită, care m-a purtat pe cei 
mai bine de un milion de kilometri pătraţi ai Columbiei. Îmi era 
bine să fac realitate dintr-o imagine trecătoare, dar aveam o 
nemulțumire și mă temeam să nu crească, gândul că îmi trădam 
țelul, măcar într-o seară și într-o oră, desfătându-mă în lumina 
de două ori luxuriantă a Columbiei, prin ecuator și prin spiritul ei 
hispanic, când în două zile trebuia să fiu la Cercul Polar, și la 
Capul Nord într-o săptămână. Impresia a rămas neștirbită chiar 
după ce s-a stins proiectorul, și m-a înconjurat realitatea. N-am 
vrut să țin seama de ea, și cu toate că m-am purtat cuviincios, 
mulţumindu-le gazdelor și spunându-le noapte bună, și cu toate 


că afară începuse iarăși să plouă, am rămas în atmosfera mea 
solară, până ce m-a prins somnul. Impresia acelei călătorii 
ecuatoriale și puţin hispanice nu s-a stins nici atunci, ba cred că 
a tot crescut până dimineaţa, poate fiindcă dormeam în patul 
unei fete care își spunea Ruija, și pereţii camerei erau tapetaţi 
cu toreadori și cu tauri. 


15 


Preocupat de grijile drumului și de datoria pe care o aveam de 
a ști tot timpul de ce mă aflu într-un anumit loc și nu în altul, 
adică de a-mi alege cel mai fructuos dintre itinerariile posibile, 
fără alt aparat decât harta și inspiraţia, am uitat din primele 
minute după plecare escapada din ajun, seara și de peste 
noapte. Era o dimineaţă urâtă, plumburie și udă și deodată 
rămâneam singur, în întuneric, după ce în jurul meu fusese 
atâta lume și atâta soare. Pertti, în pijama și cu picioarele goale 
m-a condus până la mașină, și iarăși m-am minunat că ușa de la 
intrare nu era încuiată. Dar și mai mult m-a minunat că stăpânul 
casei nu-și luase o pereche de papuci și mergea cu labele goale, 
pe aleea pietruită, călcând nepăsător prin băltoace. Mi l-am 
amintit din seara când stătea la masă cu prietenii, în lumina 
slabă, pâlpâitoare a lămpii sau luminării, și mort de oboseală 
cum eram, toţi mi se părea că aveau ceva din oamenii 
preistorici. Şi acum, cu geamantanul meu în mână și cu 
picioarele goale pe aleea udă, Pertti mi se părea un om 
preistoric. Dar locuia într-o casă civilizată, avea o nevastă 
frumoasă și tânără, care îl aștepta în patul cu cearceafuri 
curate, cum fuseseră și ale mele. Oare ce nu înţelegeam eu 
despre acest om și despre lumea lui, dacă îl priveam cu 
nedumerire, pe când el nu părea deloc a fi într-o situaţie 
nefirească? Oare nu era el un om mai întreg și mai adevărat 
decât mine? Nu eram eu sclavul unor deprinderi din care îmi 
făcusem lege și vroiam s-o impun tuturora? Dar dă-o naibii de 
treabă, cum să te bagi în pat cu picioarele murdare și ude?! 

Era duminică foarte devreme, Clarita dormea încă, ne luasem 
rămas bun de cu seară. Şi deodată, pe când toată lumea 
dormea, sau trândăvea în cearceafuri, cum se obișnuiește 
duminica, m-am pomenit fără nimeni pe șoseaua plouată, între 


marcajele galbene, luminoase, care îmi dădeau siguranţă în 
lumea exterioară, dar în același timp îmi limitau tiranic spaţiul 
de mișcare și lumea mea interioară. Nu puteam face altceva 
decât să urmez șoseaua, cu speranţa că am ales-o pe cea mai 
bună. Grija rămâneau bifurcările, unde trebuia să mă hotărăsc 
dacă o iau la stânga sau la dreapta și care se anunțau de 
departe cu o neliniște progresivă. Dar tot ele, oricât m-ar fi pus 
în cumpănă cu misterul lor și cu incertitudinea, îmi dădeau un 
sentiment de independenţă. În Finlanda, unde înaintam spre 
nord pe o bandă de cinci sute de kilometri lăţime, puteam face 
orice manevră mi-ar fi trecut prin minte, mergând cu vântul 
când dintr-o coastă, când din alta, în volte cum spuneau 
corăbierii. Și totuși, oricare ar fi fost direcţia, aleasă în libertate, 
dincolo de bifurcaţie deveneam iarăși robul frumoaselor marcaje 
galbene. 

Am un izbutit atlas de călătorie, cu șaizeci de planșe înșirate 
logic și ușor manevrabile, acoperind întreaga Europă, cu toate 
șoselele și toate detaliile necesare unei călătorii cu automobilul. 
Fiind un dar și având altă utilitate decât un obiect oarecare, l- 
am păstrat cu multă îngrijire. Până acum m-a însoţit în 
șaisprezece ţări europene, ferindu-l de uzură și de impietate. Nu 
mai spun câtă bucurie regăsesc în el după întoarcere, când îmi 
ajută să retrăiesc călătoria, în timp ce proiectez alta. 

Încă de la Helsinki, Pertti i-a adus prima profanare, trasând cu 
stiloul un drum nou, ca să ajung mai ușor la Lampâălă. N-am 
apucat să protestez, și cu toate că mi-a rănit puţin amintirile, 
trebuie să recunosc că mi-a prins bine. La Nokia, Pertti s-a 
apucat iarăși să-l mâzgălească, adăugind drumuri netrecute pe 
hartă, printre ele acela misterios găsit cu atâta anevoinţă, care 
de la Fauske, în Norvegia, unde mă prăpădise ploaia, m-a dus 
de-a dreptul într-o lume însorită, pe malul golfului Botnic. 

Mă uit și acum la linia tremurată, inegală, care taie de la nord- 
vest la sud-est toată partea nordică a Suediei, și în atlasul meu 
mâzgălește în diagonală o planșă întreagă. Pertti i-a pus și un 
număr, 371, ca s-o pot identifica, dar n-am găsit cifra scrisă 
nicăieri decât pe harta mea; pentru toţi informatorii mei, chiar și 
Oficiul Turistic din Fauske, cifra era necunoscută. 

Mai târziu am început să mâzgălesc și eu planșele, după 
vorba franţuzească știută, că în tot ce facem numai primul pas 


contează. Astfel am încercuit cu cerneală localitățile care îmi 
marcau drumul, am trasat micile șosele secrete, dezvăluite de 
localnici, care duceau prin locuri mai frumoase, de obicei pe 
cele de lângă mare, am subliniat cifrele kilometrilor, ca să le pot 
aduna cu ușurință, și am făcut adnotări pe margine. De pildă, pe 
fondul albastru al Mării Nordului, deasupra Olandei scrie: 
„Wilhelshaven-Bruxelles, 628 km.”. De-ar fi să văd numai atât, 
și tot drumul meu reînvie, din nordul Germaniei până în Belgia, 
ca un film în culori care se derulează întruna. 

De la Bruxelles sunt subliniaţi kilometrii până la Luxemburg, 
prin Namur și Bastogne, apoi spre Paris, prin Longwy, Verdun, 
Chalon sur Marne. lar în Canalul Mânecii, între Boulogne și Le 
Havre scrie:  „Bruxelles-Luxemburg-Paris, 557 km. Paris- 
Lausanne, 770 km”. Totdeauna au fost mai mulţi kilometri decât 
prevăzusem și măsurasem, și totdeauna a trebuit să mă 
înfrânez ca să nu ajung înainte de ziua propusă. 

La Tampere am ajuns repede, cunoșteam drumul și era 
aproape. Fiind duminică, n-am găsit deschisă nici o staţie de 
benzină, decât una automată. Nu știam cum s-o pun în mișcare 
și nici n-aveam monedă potrivită, trebuiau hârtii de cinci sau 
poate de zece mărci; cine să-mi schimbe una de o sută? Cu ce 
aveam în rezervor nu puteam să merg toată ziua și mi-era atât 
necaz pe mine că nu luasem benzină în ajun, când îmi aduceam 
mașina de la Lampăălă, încât simţeam furnicături pe spinare. 
Cum nu mișca nimic în tot orașul, cred că o clipă m-a trecut 
gândul neghiob să mă întorc la Nokia, să cer ajutorul lui Pertti, 
uitând că bietul om poate dormea, după ce-și dezgheţase 
picioarele. 

După un timp au apărut două mașini, din două direcţii și s-au 
întâlnit lângă mine, care mă uitam la pompa automată ca vițelul 
la poarta nouă. Tot ce-au putut face a fost să-mi schimbe o sută 
de mărci în hârtii potrivite și s-au dus, după ce au încercat și ei, 
zadarnic, să ia benzină. Vedeau prima oară o pompă automată, 
ca și mine, decât că nu aveau scuza mea, care veneam din altă 
parte. Cred că staţia aceea, chiar dacă era nouă, nu putuse să 
fie montată sâmbătă seara. 

Rămas singur, mi-am regăsit sângele rece, am studiat 
mașinăria pe toate părţile, socotind că fiecare buton trebuia să 
aibă o logică vizibilă, și când am crezut că mă dumirisem, am 


pus prima hârtie de bancă în deschizătură. Cu monezile 
metalice stă altfel treaba, e o chestiune de formă și greutate, 
știam cum funcționau aparatele de bomboane și șocolată încă 
din copilărie, când erau destul de primitive; nu-mi amintesc însă 
să-mi fi furat banii vreodată, cum fac telefoanele publice astăzi 
oricât or fi ele de moderne. Cu hârtia de bancă se schimbă toată 
tehnica, nu poate să se impună prin formă și cu atât mai puţin 
prin greutatea ei neglijabilă. Nu-mi era greu să înţeleg că 
intervenea o celulă foto-electrică, sau ceva asemeni, care citea 
cifrele și făcea contabilitate. Pentru aceasta, hârtia trebuia pusă 
numai cu una din feţe în sus, cea care avea chipul președintelui, 
cum arăta o schemă, și orientată într-un singur fel, altfel 
aparatul nu intra în funcţiune, fiindcă nu putea să citească de-a- 
ndoaselea, ca tipografii. Am pus zece hârtii, una după alta, 
aparatul mi le-a absorbit și a început să zumzăie, în timp ce eu 
mă gândeam că dacă n-am să nimeresc butonul și n-am să-l 
manevrez bine, am să pierd o sută de mărci, spre furia 
ministrului meu de finanţe. Treaba n-a mers dintr-o dată, 
trebuiau manevrate succesiv butoane și pârghii, începând cu 
cea care selecta felul benzinei, superioară sau obișnuită; 
aparatul confirma primirea comenzii făcând să se lumineze 
cadranul, cred că în albastru pentru prima din ele, și în galben 
pentru cealaltă, începând cu o manevră greșită, benzina n-a 
vrut să curgă, deși aparatul zumzăia mai departe, îngăduitor și 
parcă ironic. Mi se părea că înăuntru era o fiinţă vie, un contabil 
așezat la o masa plină cu fișe albastre și galbene, cu ochelari pe 
nas și cu un creion în mână, și nu știu de ce mi-l închipuiam cu 
fruntea pleșuvă. lar la fiecare greșeală a mea, bătea nervos cu 
creionul în masă. Să nu fi fost grabă, mi-ar fi plăcut să mă joc, 
necăjindu-l, până și-ar fi pierdut firea și ar fi spart cadranul, să 
iasă afară și să mă pună pe fugă. 

Ne minunăm că pe vremea lui Vlad Tepeș, dacă lăsai o pungă 
cu bani pe uliţă, a doua zi o găseai tot acolo. De ce nu se 
minunează nimeni astăzi că zac în stive sticle cu lapte, în fața 
prăvăliilor, și nimeni nu se atinge de ele toată noaptea? lar eu 
de ce nu m-aș fi minunat de pompa automată, care nu costă 
doar cât o stivă cu sticle de lapte, ci probabil cât o pungă cu 
galbeni? Cum stă ea singură noaptea și ziua, în drumul 
călătorilor, și nimeni nu sparge cadranul, măcar ca să descopere 


mecanismul, și să se uite dacă nu cumva înăuntru este ascuns 
într-adevăr un contabil? 

Dacă am văzut că în sfârșit benzina pornise, fiindcă am auzit- 
o clipocind înăuntrul rezervorului, m-am temut că n-are să se 
mai oprească, și că nu-mi va rămâne decât să pun furtunul în 
rigolă, lăsându-l să curgă în neștire. N-a fost așa, câţi litri 
plătisem, atât am primit din partea automatului, și-am plecat la 
drum, lăsându-l pe contabil singur, cu fişele lui albastre și 
galbene. 

N-aveam nici o încredere în drumul nou pe care mi-l desenase 
Pertti pe hartă; în zona aceea virgină, de la Tampere la Orivesi 
unde reîntâlneam șoseaua veche, se înșirau numai lacuri legate 
unul de altul. Nici în Orivesi n-aveam încredere, pronunțam 
numele cu glas tare și nu vroia să se lipească de locurile acelea, 
ci îmi amintea de ltalia, de câmpia Toscană. Trecusem prin 
primele trei orașe mai mari din Finlanda, și ele erau cam toate. 
De-aici înainte n-aveam să întâlnesc decât localităţi răzlețe, 
uneori mici cătune, încolo doar peisajul, iar în peisaj nimic decât 
păduri și lacuri. Uitându-mă pe hartă mi-am dat seama că o 
Finlandă se sfârșise și începea alta, de zece ori mai întinsă. Aici 
nu mai cunoșteam pe nimeni, nu-mi rămânea de făcut altceva 
decât să merg înainte. Mergeam spre nord-est deocamdată, 
aproape în linie dreaptă, neavând alt ţel decât să schimb cât 
mai curând drumul, spre nord, și să ajung la marginea Europei. 
Dacă avea să se întâmple ceva între timp, nu era pus la 
socoteală, și dacă pe lângă kilometrii parcurși mă alegeam și cu 
o impresie, cu o tresărire de sentimente, însemna să adun mai 
mult decât mă gândisem. Gândul meu rămânea să merg înainte. 

Am ajuns la Orivesi, un grup de case, și-am văzut că numele 
italic era o realitate confirmată de panoul albastru, cu litere 
albe. Nu mai ploua, dar cerul rămăsese posomorât, ca de 
dimineață și mă simțeam foarte al nimănuia. Nu-mi era deloc 
bine, totuși mergeam înainte. Rar vedeam un ochi de apă, 
printr-un luminiș de pădure, un colţ din cele șaizeci de mii de 
lacuri. Am făcut socoteala în gând, la câţi locuitori revine un lac 
din acestea; la vreo nouăzeci, cu aproximaţie. Am fost 
dezamăgit, aș fi vrut să fie câte unul de familie. Oare oamenii 
care au dorit totdeauna să stăpânească pământ, pogoane, 
hectare, moșii, ce sentimente or fi având pentru proprietate, 


într-o ţară cu atâtea lacuri? Dacă ar fi ale lor, ce ar face cu ele? 
Le-ar îngrădi, le-ar apăra cu toporul în mână, ar înjunghia, ar 
sparge capetele, ar merge la judecată, cu avocaţi, cu martori 
falși, ar duce plocoane judecătorului? 

Şi uite așa, pe o șosea uscată și frumoasă, am ajuns la 
Jyväskylä, un oraș, când credeam că le terminasem pe toate. 
După statistică, ar trăi acolo șaizeci de mii de oameni; n-am de 
ce să suspectez cifra, dar pe strada principală, când am trecut 
eu pe acolo, am numărat numai vreo șaptesprezece, deși cerul 
începea să se limpezească și lumea ar fi putut să iasă din case. 

Este o nepotrivire derutantă între ceea ce îmi amintesc 
despre această parte a drumului și ceea ce văd pe hartă, care ar 
trebui să-mi împrospăteze memoria. De la Jyvăskylă și până 
spre Kuopio, vreo două sute de kilometri, am mers numai și 
numai peste lacuri; în zona aceasta, pe hârtia destinată să 
devină hartă, căzuse de pe pensulă o picătură mare de cerneală 
albastră, picătură nu-i bine spus, căzuse o călimară întreagă și 
se resfirase, prefăcându-se în ochiuri de apă, sute de oglinzi ca 
ale vrăjitoarei din basme. Peste ele Pertti trăsese o linie, iar eu o 
urmam, neînţelegând și nevenindu-mi a crede că mergeam pe o 
șosea stabilă și nu pe un lung pod de vase. Mă întrebam dacă 
sub învelișul de asfalt nu clipocea apa și dacă nu era primejdie 
ca într-un loc să apară o copcă, unde să mă scufund cu mașina. 

Nu-mi rămânea decât să număr kilometrii parcurși și să mă uit 
la ceasornic, așteptând să se termine drumul și ziua. Nefiind 
nimic de văzut decât pădurea de molid și mesteacăn, care și ea 
părea să crească din apă, mă lăsam în voia gândurilor și a 
marcajelor galbene. Șoseaua se desfășura în neștire, prea puțin 
cotită, adesea cu lungi linii drepte, ceea ce ar fi fost o dovadă că 
nu căuta fâșiile de uscat dintre lacuri, ci trecea de-a dreptul prin 
apă. 

Asfaltul împreună cu mașina erau singura realitate 
perceptibilă, astfel că viața mea în acele ore devenea de o 
simplitate elementară. Neîntâlnind nici oameni nici animale ca 
să-mi atragă privirea, neprevăzându-se nici o bifurcaţie pe zeci 
de kilometri, nici vreo localitate, nu-mi rămânea decât să-mi 
împart în două câmpul vizual, cu o linie orizontală, care era baza 
parbrizului, jos să înregistrez tabloul de bord, sus marcajele 
galbene, pierdute în zare, făcând din ele o imagine comună. 


Așa îmi vine în minte etapa aceea, o bandă cenușie cu 
margini galbene alunecând continuu spre mine, iar peste ea 
cadranele, arătându-mi viteza: nouăzeci de kilometri pe oră; 
rotirea motorului: trei mii de ture; temperatura apei de răcire: 
nouăzeci și cinci de grade Celsius; nivelul benzinei: patruzeci de 
litri, treizeci și nouă, treizeci și opt...; presiunea uleiului: trei 
atmosfere; tensiunea alternatorului: normală. Ore în șir Finlanda 
n-a fost decât atât pentru mine, și-atunci m-am folosit de 
răgazul acesta straniu, ca să mă întorc în Columbia, unde 
făcusem o incursiune neprevăzută. Imaginile de pe ecran, 
pierdute o vreme, reînviau dacă mă găseau disponibil, se 
așezau peste realitatea vecină, tabloul de bord și șoseaua, fără 
să le șteargă, ci combinându-se printr-o întrepătrundere 
colorată. De aceea în unele clipe mi se părea că drumul meu 
printre lacuri trecea în realitate peste pământul Columbiei, cu 
munţi și cu șesuri arse de soare, cu case de piatră roșie pe 
marginea șoselei. Nu aveam atâtea elemente ca să fac din ele o 
ţară întreagă, dar niciodată imaginile mele despre lume n-au 
fost destule, de aceea le-am completat cu închipuirea și nimeni 
n-a putut să mă contrazică. Tin minte mai ales plantaţia de 
tutun, la care m-am oprit găsind-o de o frumuseţe eruptivă, 
viguroasă până la a părea carnivoră, în mijlocul unei priveliști cu 
totul sterpe și moarte. Dar în primul rând îi atribuiam o 
importanţă istorică, socotind că de acolo se adusese tutunul în 
Europa. Și dacă este adevărat că el dăduse naștere la un viciu, 
combătut astăzi cu o vehemenţă ingrată, n-am să uit că mai 
bine de patru secole oamenii și-au găsit în fumul tutunului și în 
otrava lui milostivă micile lor miraje, când nu puteau avea 
altele. Sunt ani de când nu mai fumez, poate din îngâmfare, 
socotind că îmi pot face și altfel mirajele. De-atunci, după 
victoria mea tristă, când am aruncat ţigara, sfătuiesc pe toată 
lumea să facă asemeni, dar și astăzi cred că în tutun am pierdut 
un prieten, venit din America. 

Îmi mai apare în ochi, peste șosea și peste kilometrajul 
mașinii priveliștea unui râu, pe care nu cred că am să-l uit 
degrabă, fiindcă m-a frapat asemănarea lui imposibilă cu Orlikul 
lui Turgheniev, de la Oriol, unde am ajuns numai printr-o 
întâmplare demnă de numit inspiraţie. Dar de unde până unde o 
asemenea idee, când le desparte nu doar jumătate din emisferă, 


în longitudine, ci mai ales cele șaizeci de grade de latitudine, 
care nu îngăduie nici naturii, nici oamenilor să fie aceiași?! Și 
totuși, râul meu, Arauca, într-un loc din drumul lui spre Orenoco 
unde se varsă, îmi va aminti mereu cursul lin al Orlikului, în 
umbra sălciilor și a amurgului. Și totuși, arborii care îmi umbresc 
Arauca nu sunt sălcii; pe ţărmul ei, în primul plan al imaginii se 
văd legate trei pirogi, cum nu pot să existe la Oriol, și nici în altă 
parte a Rusiei. Cineva care și-ar pune mintea cu vorbele mele, 
și, având destul timp și destule parale, s-ar duce pe Orlik și apoi 
pe Arauca să compare priveliștile, ar putea să găsească nu un 
singur loc care să mă confirme, decât că oamenilor nu le dă prin 
gând să facă asemenea comparații, cum le numesc eu, 
imposibile. Adevărul este că natura nu are modele infinite 
pentru creaţiile sale. Până și cea mai complexă, mai izbutită și 
mai nobilă dintre ele, făptura umană, cu diversitatea ei de rase, 
de tipuri fizice, de temperamente și caractere, și de tot ce 
înseamnă zestre omenească, poate fi pusă într-un număr de 
tipare atât de redus, că nimeni n-ar crede până ce n-ar sta să le 
caute și să le numere; oricum, nu sunt cu sutele, pentru 
miliardele de locuitori ai pământului. De ce să credem că ar fi 
altfel cu munţii, cu câmpia, cu mările și cu râurile? Neputând să 
fabrice destule modele, natura se folosește de niște module, 
după cuvântul atât de răspândit astăzi, și le combină de câte ori 
îngăduie regula matematică, destul de zgârcită. Monotonia 
pământului ar fi întristătoare, dacă n-ar interveni anotimpul care 
schimbă culorile, ora, care schimbă umbrele, și imaginaţia 
noastră, care le îmbogățește pe toate, făcându-le să pară chiar 
infinite. Căci infinitul nu-i altceva decât o aspirație omenească. 
De ce chiar mie, după ce am făcut asemuirea Orlikului cu 
Arauca, și-am susţinut-o, comparaţia mi se pare imposibilă? 
Desigur că din cauza distanţei, privită fără înţelegere. Căci 
spaţiul ar putea să împiedice înrudirea între două priveliști, 
numai dacă ele s-ar naște una din alta, prin atingere directă, 
urmată de fecundaţie. Pe când priveliștile sunt creaţii spontane, 
în serii destul de limitate, și așa îmi explic de ce un râu din Rusia 
nordică seamănă cu un râu din America ecuatorială; după cum 
și Pertti, într-o trăsătură a lui, seamănă eu Clarita. 

Oricum, pe acel parcurs dintre Tampere și Kuopio, când am 
traversat jumătate din lăţimea Finlandei, am fost mult mai 


absorbit de Columbia, și astfel, călătoria mea s-a încărcat cu 
date neprevăzute. Din păcate, nu le pot omologa, fiindcă le 
lipsește esențţialul, faptul că în realitate nu am fost acolo. Pe 
când acea parte din Finlanda, unde n-am văzut decât tabloul de 
bord și șoseaua, s-a impus în conștiința mea cu multă forţă, 
fiindcă dincolo de impresiile sărace, s-a născut sentimentul de 
martor, de participant la descoperire. Ceva care îmi dă drepturi. 

La Kuopio am ajuns fără oprire și-am crezut că îl voi depăși 
fuga, fiind și el unul din cătunele răzlețe aruncate în drumul 
meu, la distanţe mult mai mari decât oazele în Sahara. Când 
colo, am descoperit un oraș, modern și vesel, cu case de lemn 
colorate, atât de fermecătoare că ar fi putut să-mi umple o zi 
întreagă de bucurie, dacă aș fi mers cu piciorul să le văd una 
câte una. M-au intimidat cele câteva edificii mai importante, de 
cărămidă sau piatră, cu prea multă sticlă pentru o latitudine atât 
de înaltă. Bunăstarea vizibilă la tot locul nu se datorește, dacă 
stai să te gândești, decât pădurilor, căci lacurile, cu adâncimi 
mici, nu ascund cine știe ce bogăţie. Am citit undeva că apa lor, 
câte sunt cu toatele, șaizeci de mii, sau chiar o sută de mii după 
o ultimă informaţie, n-ar da un volum mai mare decât al lacului 
Ladoga. Cu asemenea adâncimi, n-ar fi de mirare ca șoseaua 
mea de astăzi să treacă în multe locuri pe umplutură, căci altfel 
nu-mi explic lungile linii drepte. Și-apoi, un lac tăiat în două dă 
naștere la două lacuri, de unde și numărul lor, tot mai mare de 
la o zi la alta. Tot mai mare mi se pare și populaţia, față de ceea 
ce mă așteptasem. Am găsit șaptezeci de mii de locuitori la 
Kuopio, și-a trebuit să cred că-i adevărat, luându-mă după 
numărul caselor și după edificiile importante. Atunci m-am 
întors din nou la o pagină de statistică, unde, între Helsinki, cu o 
jumătate de milion de oameni, și Kaskinen, cu o mie trei sute, 
sunt vreo șaizeci de orașe. N-ar fi greu să fac o adunare și 
probabil n-aș descoperi nici o greșeală, totuși nu-mi vine a crede 
că atâţi oameni, cum îi văd repartizaţi pe orașe, încap în cele 
patru milioane și jumătate cât numără locuitorii Finlandei. 

Până la Kuopio mergând spre nord-est, mai mult de-a latul 
ţării, am urcat abia un grad și jumătate de latitudine. De-aici 
drumul se îndreaptă în sfârșit spre nord, cade perpendicular pe 
paralele geografice, dându-mi sentimentul că odată cu 


schimbarea direcţiei începe altceva, un marș mai cert și mai 
rapid către ţintă. 

Se făcuse amiaza și din când în când apărea soarele, printre 
nori care nu amenințau a ploaie, ci îmi ţineau de urât, intrând și 
ei în peisajul de deasupra parbrizului. Căci iarăși eram singur cu 
pădurile și cu șoseaua, peste care se suprapunea tabloul de 
bord cu cele șase cadrane. Și iarăși am dat o raită prin 
Columbia, fără să scap din vedere că mă aflam cu peste șaizeci 
de grade mai la nord de ţara Cilaritei. 

Ştiam că de aici înainte satele vor fi tot mai rare, și îmi 
făceam griji tot mai grele; oare în această lume îndepărtată 
exista vreo bancă să schimbe cecuri turistice? Prevederea mea 
devenea o neprevedere care mi-a dat câteva ore de neliniște. Și 
dacă mi se întâmpla un necaz cu mașina, cine venea să mă 
ajute pe o șosea atât de pustie? Dacă vedeam uneori 
apropiindu-se din față două faruri, în plină zi, nici nu-mi venea a 
crede, și le luam drept stele căzătoare. Nici nu îndrăzneam să 
mă gândesc că un necaz aș fi putut să am și eu, nu doar 
mașina, după bănuiala doctorului care îmi urase noroc înaintea 
plecării: să mă fi apucat un junghi, sau o ameţeală, să mi se fi 
întunecat privirea, sau să mă fi cuprins frica de necunoscut și de 
singurătate. 

Și când colo, nu mersesem nici două ceasuri de la Kuopio, 
când iar am dat de un oraș, în locul unde așteptam să fie 
cătunul numit Kajaani. Un oraș cu douăzeci de mii de locuitori, 
având și el case de lemn, colorate, și edificii de cărămidă sau 
piatră. 

Mult îmi plac casele de lemn, după ce ne-au împresurat 
betonul, aluminiul și sticla! De ce lemnul, care a însemnat atât 
de mult pentru omul din toate timpurile, nu ocupă și el o epocă 
în evoluția vieţii pe planetă, ca fierul, bronzul sau piatra? Dar nu 
se poate ca ea să nu fi existat, numai că nu-i pusă la socoteală. 
Și focul, care să topească fierul sau bronzul, iar mai întâi să 
lumineze și să încălzească peștera preistorică, ar fi putut el să 
fie dacă mai înainte nu exista lemnul, adică pădurea? 

Las la o parte cetăţile primitive, făcute din trunchiuri de 
arbori, care au apărut în istorie după epoca lutului, de asemeni 
nepusă la socoteală, ca și epoca lemnului. Las la o parte primele 
corpuri plutitoare făcute de oameni, pirogile amintite mai 


înainte, existente și astăzi, scobite în trunchiuri de arbori, și 
având o istorie multimilenară. Apoi primele poduri peste ape și 
peste prăpăstii. Și cele trei corăbii ale lui Cristofor Columb, care 
au descoperit America, de unde au adus tutunul, cartoful și 
porumbul, pe lângă aur, dând Europei o hrană nouă, o amăgire 
ameţitoare și un secol de strălucire. Intre timp s-au făcut din 
lemn șarpantele caselor, apoi ale palatelor, pe când Invincibila 
Armada, o pădure imensă de catarge se scufunda între canalul 
englez și golful Biscaiei, înecând într-un ceas milioane de arbori, 
cărora le trebuise câte un secol să crească, pe când oamenilor 
nu le trebuie decât douăzeci de ani ca să meargă la luptă, iar 
uneori nici atâta. Las la o parte plugul de lemn, săracul, las 
lavita, scăunelul cu trei picioare, covata, fundul de răsturnat 
mămăliga, făcăleţul, fusul și furca, mobila și unealta ţăranului. 
Dar le las la o parte și pe cele bogate și lustruite, de mahon, 
abanos sau palisandru, care poartă numele unor regi ai Franţei, 
Ludovici și Louizi Philipi, și pe-al lui Napoleon, ascuns sub marca 
Empire, atât de rece și de rigidă. Am văzut multă lume dornică 
să aibă în casă obiecte din acea vreme, mai de grabă murdară și 
sângeroasă, și m-am mirat că nu se rușinează în loc să se umfle 
în pene. Norocul lor, care îi apără puţin de îngâmfare lăsând în 
loc naivitatea, mai ușor să fie iertată, este că multe din acele 
obiecte istorice sunt falsificate, uneori chiar în zilele noastre. Am 
văzut și eu câte unele, pe la prieteni, și ei mi-au arătat cu 
mândrie pe tăblia din spate iscăliturile de epocă, ale 
fabricanţilor. lar eu am admirat lemnul, pentru el însuși și pentru 
istoria lui la fel de lungă cu a omului, de la ghioagă și suliță, 
până la Guarnieri, Amati și Stradivarius. Căci indiferent la ce mai 
este folosit astăzi lemnul, mă opresc la vioară, cea mai 
binecuvântată și mai măiastră formă pe care a cunoscut-o. 
Odată cu vioara, lemnul a căpătat suflet ca oamenii, însoțindu- 
se cu ei până ce le-a atins inima, de unde a împrumutat nobila 
lui vibraţie și a transformat-o în sunete, de bucurie sau de 
durere. Acolo, în muzică se termină de fapt istoria lemnului și 
urmează un crepuscul prelungit până astăzi. 

Era crepuscular lemnul pe care se sprijinea caroseria primei 
mele mașini, și nu-l vedea nimeni, și nici nu-l bănuia, fiind 
acoperit cu tablă vopsită. O asemenea folosire ascunsă însemna 
o nedreptate făcută lemnului, și el putrezea neștiut, în umezeală 


și întuneric, până ce te pomeneai cu ușile căzute, fiindcă stâlpii 
nu mai ţineau balamalele. O, și ce lungă casnă, și ce tristă 
meserie să cârpești aceste epave încărcate de suferinţă! Și iar 
se trăgea o tablă deasupra, se vopsea cu duco și mașina înnoită 
pornea la drum cu coada pe spinare, sunând din claxon să se 
dea lumea la o parte. Cine mai putea auzi plânsul lemnului? 

Dar mașina aceea, căreia și eu i-am uitat uneori structura 
ascunsă, ca să mă bucur de ceea ce se vedea deasupra, lustruit 
de-ți lua ochii, apucase să facă trei sute cincizeci de mii de 
kilometri când i-am pierdut urma, după ce, de la mine, trecuse 
din mână în mână. În tot acest timp, lemnul continuase să 
sufere, dar cine să simtă? Acum aveam o mașină metalică, de 
lemn rămânând numai scheletul tapiţeriei; pe urmă a dispărut 
chiar și acela, și după ce-am terminat cu carii și cu putregaiul, 
am început să ne luptăm cu rugina. Nu-i zi să nu văd o mașină, 
prin curţi sau prin garaje, răsturnată pe o coastă, arătându-și 
partea ei nevăzută, spre a fi dată cu un smac negru, de 
protecţie. Dar dacă rugina a apucat să intre în tablă, ea își face 
treaba înainte, sub smacul zadarnic, la fel de neînvinsă cum 
este cancerul în zilele noastre de apogeu al științei. 

Mai văd lemn și astăzi la construcţiile care îmi înconjoară 
viața, tot mai înalte, dar nu-i altceva decât cofraj, și după ce 
betonul se întărește, se scoate spre a fi folosit în alte părţi: de 
treizeci de ori, așa aud că ar fi norma. Dușumele de scânduri 
sau parchet nu se mai fac decât pe ici-colo, și în loc se pune 
linoleum, ajuns la epoca lui de glorie; se va numi ea oare epoca 
linoleumului? Mă întreb când o să decadă materialul acesta, și 
ce o să-i ia locul? Poate ceva adus tocmai din Marte, dat fiind că 
Luna s-a dovedit stearpă. 

Despre tâmplărie nu am a mă plânge, dacă se face de fier, cu 
condiţia să fie bine încheiată; căci încolo nici nu crapă, nici nu se 
strâmbă și nici nu putrezește. Cât despre aluminiu, îmi trezește 
respectul și admiraţia, și mi se pare că prin el lumea ar putea 
începe într-adevăr o eră nouă, cu condiţia ca din lemnul cruțat 
să se facă hârtie pentru cărţile noastre, căci fără ele spiritul 
omului rămâne în urma materiei. 

Străbătând pădurile Finlandei, din ce în ce mai firave dar 
nesfârșite, m-am gândit că partea lor cea mai mare se 
transformă în hârtie, și se răspândește în multe din ţările lumii. 


Este un privilegiu să ai astfel de bogăţie, care înseamnă pentru 
omenire ceva ca întoarcerea lui Mesia. Sigur că omul căruia îi 
trebuie pâine, ca să trăiască, poate supravieţui fără hârtie, dar 
aceasta înseamnă o trimitere nedreaptă în urmă, la vremea 
când se scria pe papirus și nici un profet nu anunţa nașterea lui 
Gutenberg. Din câte uzine și-ar putea închide porţile, din lipsă 
de energie sau de materie primă, sau într-o criză de 
supraproducţie, nimic nu mă întristează mai mult decât o 
tipografie oprită. 

De-aceea mi-au fost dragi pădurile Finlandei, unde nu cresc 
arbori preţioși și puternici, ci brad mic, molid și mesteacăn; dar 
știam că fiecare din ei se va transforma într-o carte. 

Înainte de a ajunge acolo credeam că mă vor subjuga lacurile; 
am făcut din ele ţinta explorării mele, după un principiu 
practicat în altă călătorie, că, neputând să vezi totul și neavând 
loc în memorie pentru toate, e bine ca în fiecare colţ de lume să 
cauţi esenţialul. Socoteam lacurile din Finlanda esenţiale, din 
orice punct de vedere, și așa rămân, dar numai ca idee, căci 
altminteri am văzut prea puţine; ele subzistă în conștiința mea 
prin hartă și prin închipuire. Pădurile în schimb au ocupat acel 
loc esenţial, așezându-se cu mult în fruntea oricăror alte 
caractere ale Finlandei. Aceasta nu va mai fi niciodată ţara celor 
o mie de lacuri, cum i se spune cu o eroare enormă, ci ţara 
pădurilor. Le-am văzut în toată lungimea, desfășurate pe sute 
de kilometri, și am ajuns în intimitatea lor, prin măturicile de 
mesteacăn de la sauna lui Pertti. Datorită lor mi se pare că am 
cunoscut pădurea ca la un început de istorie, umblând gol 
printre arborii cu ramurile lăsate, care mi-au mângâiat pielea, 
mi-au zgâriat-o și mi-au însângerat-o. 

Într-o zi nu va mai rămâne nici o bucată de lemn în viaţa 
noastră. Dacă voi mai apuca și eu vremea când totul va fi 
alchimie, voi păstra planșeta pe care scriu aceste pagini. Știu că 
atunci nu vor mai fi nici chibrituri, ultima mărunţire a lemnului, 
dar de pe acum am pus deoparte o cutie, și ea va sta pe masă, 
lângă un alt vestigiu nostalgic, o lumânare. 


16 


La Kajaani am început să mă gândesc unde mă voi opri 
pentru noapte. Fiind încă devreme, m-am sfătuit cu un tânăr, de 
la recepţia unui motel elegant din mijlocul orașului, și el a 
socotit că aș putea să mai merg vreo sută de kilometri, până la 
Ammăssari, un cătun în drumul spre Kuusamo. Știu că în locul 
acestor denumiri cu pronunție necunoscută și dificilă, aș putea 
să pun cifre, sau iniţiale, sau chiar să las loc gol, fiindcă sunt 
singur răspunzător de călătoria mea, și între noi fie vorba, 
nimeni n-o să mă urmărească pe hartă; cititorul să fie sigur că 
voi face o relatare exactă și sinceră, și așa cum nu-mi voi 
falsifica sentimentele, nu voi falsifica nici geografia. 

Tânărul s-a oferit să-mi găsească o cameră, la un hotel 
modest, cum îi cerusem, din Ammăssari, unde, deși cătun, se 
găseau posibilităţi de găzduire mai chivernisite, printre ele un 
motel nou de mâna întâia. Drept plată pentru osteneală, 
îndrumătorul meu mi-a cerut cinci mărci finlandeze, justificate 
de convorbirea telefonică prin care îmi reţinuse camera. Las’ că 
telefonul nu putuse să coste mai mult de o marcă, dar asemeni 
servicii se fac pretutindeni, cu bunăvoință și fără nici o plată, 
căci ajutând un drumeţ, oficiantul își asigură recunoștinţa 
colegului căruia i-l cedează. Spiritul levantin, descoperit la acel 
tânăr, e o dovadă că în vremea noastră, când se călătorește 
mult, în toate direcţiile, moravurile oamenilor încep să se 
amestece. Dar nu mă așteptam ca orientul, cu viermuiala lui 
leneșă, care cândva a făcut din bacșiș o deprindere naţională, 
să-și fi extins spiritul până în Laponia, unde aerul este ozonat 
datorită pădurilor, și populaţia e mult prea rară ca să-l polueze. 

La nord-vest de Kajaani am văzut pe hartă un lac mare, cât 
unul din judeţele noastre. Aici cerneala căzută din pensulă nu se 
spulberase, ci făcea o pată compactă și densă. Nu mai putea fi 
un lac, ci o mare interioară. Am ieșit la marginea orașului, 
așteptându-mă să văd corăbii și vapoare. N-am văzut decât 
păduri, ascunzând apa și impunându-se încă o dată ca 
elementul dominant al priveliștii. Aș fi vrut să-mi fac drum până 
la malul lacului, dar n-am avut încredere că el mai există decât 
poate în depărtare, că s-a tot retras în fața pădurii care încet se 
întinde peste apă, până ce se va uni cu pădurea de pe malul 
celălalt. Și-apoi îmi era teamă de ţânţarii pe care îi auzeam 
zumzăind în umbra dintre arbori, pregătindu-se să mă atace. 


Pe la patru și jumătate am ajuns la Ammâăssari, unde niște 
băieţi cu bicicletele m-au pilotat până în faţa hotelului; n-ar fi 
fost greu să-l găsesc și singur, între cele câteva case câte erau 
toate. Cum să numesc altfel decât cătun o asemenea localitate? 
Dar oare un cătun poate să aibă străzi asfaltate, două hoteluri, 
un motel și un supermarchet? Poţi într-un cătun să întâlnești 
turbulența găsită acolo? Tineri gălăgioși, cu motociclete și 
ciclomotoare? La o margine de trotuar, câteva fetițe descălecate 
de pe bicicletă, păreau că duc o conversaţie comercială cu doi 
băieţi aflaţi într-un automobil, amândoi cu capetele scoase pe 
aceeași fereastră. E ușor de închipuit cât își întindea gâtul cel 
din partea opusă. Nu cred că putea fi ceva grav, fetiţele erau 
prea mici și păreau inocente, totuși, cei doi băieţi, cum se 
aplecau pe fereastră, tâmplă la tâmplă, cu privirea fierbinte, 
păreau hotărâți să le corupă. Intr-o zi tot avea să se întâmple, 
dar aș fi vrut să le mai cruţe, să le mai crească puţin sânii sub 
bluză. 

Arbori uriași, pe care n-am putut să-i identific, asemănători cu 
stejarii noștri, își întindeau ramurile peste motelul unde am 
mâncat de seară, și făceau deasupra un acoperiș de protecţie. l- 
am văzut apoi pe fereastră, trimițând în restaurant o umbră cam 
neagră, pornită din trunchiurile lor groase. Nu erau arborii care 
mă înconjuraseră toată ziua, ci poate ariergărzi ale unei păduri 
falnice de altădată. M-au dominat tot timpul cât am stat la 
masă, le simţeam ramurile deasupra capului, și cu toate că nu- 
mi făceau frică, am adăugat un element nou la impresiile mele 
despre pădurea finlandeză, firavă deși fără margini, care 
deodată mi se părea eternă și redutabilă. 

La coada unei broșurele cu informaţii turistice, am găsit un 
mic vocabular finlandez, cu vreo patruzeci de cuvinte, cum 
avusesem și-mi fusese de atâta folos în Uniunea Sovietică. De 
mult mă plâng că nu găsim destule cuvinte pentru ceea ce vrem 
să scriem în cărţile noastre, și aș vrea să născocească fiecare 
din noi măcar câte unul, să ne îmbogăţim unii pe alţii. În schimb 
pentru convorbirea cotidiană trebuiesc atât de puţine, ceea ce 
am constatat nu o singură dată chiar în această călătorie, încât 
dacă și-ar bate cineva capul să le selecteze cu inteligenţă, 
adăugându-le câteva minime reguli gramaticale, cred că orice 


om cu oarecare instrucţie și cu puţină aplicaţie ar putea să se 
descurce în toate limbile pământului. 

Așa încât, fetei care a venit să mă servească, i-am spus în 
limba ei, în loc s-o mai încurc cu engleza și cu germana: „Bună 
seara, vă rog, aș vrea...” Îndată fata s-a luminat la faţă, 
confirmându-mi ce putere miraculoasă are cuvântul. lar la urmă, 
după ce mi-am terminat masa, am încheiat, cu vocabularul în 
faţă, silabisind și făcând-o pe fată să se bucure ca de o 
mângâiere: „Mulţumesc, am mâncat foarte bine, bună seara!” In 
total, șase cuvinte! Să nu-ţi vină a crede! Și ne-am despărțit cu 
prietenie. 

Forfota cătunului nu se terminase când m-am dus la culcare, 
bineînţeles în plină lumină, ca ziua. Hotelul, de lemn văruit pe 
dinafară, înăuntru cu tapete de hârtie (tot lemn la origine!) era 
un fel de porumbar simpatic, cu un etaj, cu camere micuţe că 
abia aveai unde să pui o valiză, dar curate și dichisite. Casele de 
lemn au să rămână doar o amintire cu timpul, și poate au să 
lase în urmă o suferinţă; poate lipsa lor, oricât erau de puţine, 
are să schimbe ceva în firea noastră. Judec după bucuria pe care 
am simţit-o în cameră, știind că în pereţii ei fremăta o pădure de 
altădată. 

N-am stat să măsor cele câteva sectoare de drum netrecute 
pe hartă, de aceea nici n-am socotit kilometrii parcurși astăzi; 
cred că vreo șase sute, ceea ce mi se pare puţin, cu șoselele 
goale și cu aceeași priveliște mai tot timpul. Nu știu cât am 
dormit, dar în pat am stat opt ore și jumătate, trândăvind, căci 
nu mai simţeam nici o oboseală. Cred că urmăresc să-mi impun 
un ritm mai destins, să nu mă las atras în capcană de distanţe, 
care sunt libere și pot să te îmbete. 

Ţânţarii venind din păduri valuri după valuri, m-au împiedicat 
să dorm cu fereastra deschisă. Pe drum merg cu ferestrele 
mașinii închise, ceea ce nu-i o apărare suficientă, fiindcă din 
când în când un agresor intră pe tuburile de ventilaţie, și după 
ce se dezmeticește începe să-mi ţiuie pe la ureche. Masa lor 
rămasă afară e uneori atât de densă, încât sunt clipe când am 
impresia că merg printr-o apă cenușie, vâscoasă. Spre norocul 
meu, nu-i întâlnesc tot timpul, poate au orele lor de repaos, 
poate au o tactică. Sau unii din ei își dau seama că un automobil 
este ca un car de luptă și n-are nici un rost să-l atace. Mi s-a 


întâmplat însă ca oprind într-un luminiș, unde nu mă așteptam 
la nici o primejdie, și coborând din mașină ca să-mi îndrept 
spinarea, să mă pomenesc împresurat de țânțari în câteva clipe, 
timpul cât le trebuie să simtă prezenţa omenească și să 
pornească atacul. 

Sub fereastră era un liliac înflorit; la București vremea lui 
trecuse, înflorea salcâmul, care-i mai lasciv și mai leneș, și după 
el venea rândul teiului. Am reîntâlnit liliacul în plină înflorire la 
Oriol, apoi la Moscova, și de-atunci mă întâmpină tot timpul, 
căci el merge spre nord odată cu mine. El a devenit floarea 
călătoriei mele. Intr-un loc va trebui să ne despărțim, nu va mai 
putea să mă urmeze, și nu știu ce altă floare îmi va jalona 
drumul. lar la înapoiere n-am să-l mai găsesc, vremea lui va fi 
trecută. Am să mă gândesc de unde îmi vine acest privilegiu, ca 
timpul meu să fie atât de extensibil. 

x 

Mergeam spre nord mai departe, în linie dreaptă, și mai 
aveam patruzeci de kilometri până la Kuusamo, care nici nu mai 
știam ce putea să fie, între cătune și între orașe. Pentru mine 
rămânea doar un reper, o presemnalizare, fiindcă dincolo de el 
trebuia să schimb drumul. 

Mergeam iarăși ca în ajun, prin pădure, pe o șosea dreaptă și 
goală, ghidat de marcajele galbene, iar peste asfaltul încălzit de 
soare se suprapuneau cadranele de pe tabloul de bord, nouăzeci 
de kilometri viteza, trei mii turaţia motorului, când deodată între 
ele a apărut o fantomă. Inainte de a ști de unde venise, și ce 
putea să fie, piciorul apăsase pe frână, cu toată puterea, făcând 
cauciucurile să urle. La acest zgomot urmat de ţipătul 
claxonului, fantoma, care nu putea să vină decât din pădure și 
începea să se contureze drept o făptură patrupedă, mai mică 
decât un cerb și mai mare decât o căprioară, și-a întins gâtul și 
a întors capul spre mine, cu o privire nu fricoasă, ci indignată. 
Atunci i-am văzut podoaba cornoasă din creștet și am știut cine 
îmi ieșise în cale. Am oprit la zece metri, fără nici o dificultate, 
dar ar fi putut să fie și altfel, și mă miram că făptura aceea, în 
loc să se dea la o parte, se expunea în mijlocul șoselei, fără nici 
o teamă, ci cu o îndrăzneală plină de aroganță. 

Pertti mă prevenise, cu un ton de cobitoare, ca și când s-ar fi 
bucurat dinainte de necazurile mele posibile: „Și vezi că dacă 


omori un ren, îl plătești!” Acest ameninţător „îl plătești!” l-a 
repetat de câteva ori, tot mai tare, și cu pauze, de părea un 
ecou în creștere, iar el parcă râdea în sine cu o mulţumire 
drăcească. Cred că se simţea în el ciuda celui care a păţit-o o 
dată și se răcorește să și-l închipuie păţind la fel și pe altul. 

Era un ren și îmi bara drumul prin pădure, ca un guard silvic 
sau ca un paznic de vânătoare. Eu însă nu puteam decât să mă 
bucur, de-aceea am coborât din mașină și m-am dus la el cu 
mâna întinsă. M-a așteptat calm până am ajuns la doi metri; 
atunci, cu un salt nepăsător și parcă ironic, a trecut peste șanțul 
șoselei. M-am dus înapoi, la mașină, să caut o momeală; a venit 
după mine, ţinându-se la doi metri, și când am dat să mă apropii 
cu un biscuit în mână, s-a tras înapoi, fără ca măcar să miroasă. 
Așa ne-am tot jucat, vreo jumătate de oră, refuzând, afurisitul, 
să ia o atitudine clară, fugind când voiam să mă apropii și 
venind după mine dacă îi întorceam spatele, ca în provocarea 
șăgalnică a femeiuștei cochete: „Du-te-n colo, vino-ncoace, 
Lasă-mă și nu-mi da pace!” 

L-aș fi dat naibii, dar întâlnirea aceasta îmi trezea multă 
emoție. Mai văzusem reni, în filme, poate chiar prin grădinile 
zoologice, și înaintea tuturor cunoșteam pe cei din literatură, 
care trăiesc în tundră, cu miile, și sunt bogăţia eschimoșilor. 
Ştiam cum își găsesc hrana, lichen uscat sub gheaţa pe care o 
sparg cu copitele. Mă miram că numai cu atât puteau pe urmă 
să galopeze cu ceasurile, înhămaţi la sănii, alunecând ca 
nălucile în noaptea polară, la lumina lunii sau a aurorei boreale. 
N-am iubit locurile acelea îngheţate, n-aș fi vrut să trăiesc o 
iarnă acolo, ci doar să trec odată, înfofolit bine. lar ceea ce mă 
atrăgea în primul rând nu erau oamenii, cu viaţa lor aspră și 
pitorească, și cu moravurile izbitoare, ci două animale, foca și 
renul. Despre focă, pe care o știam de la circ, blândă și tandră, 
nici nu visasem că aș putea s-o văd vreodată într-o viaţă de 
libertate, în mările ei cu banchize de gheaţă. Renul în schimb 
știam că o să apară, doar Pertti mă prevenise; nu-mi închipuiam 
însă că o să mă tulbure atâta. Intr-o clipă, înainte de-a mă 
apropia să-i dau bună-ziua, m-au împresurat amintiri din primii 
ani de școală, când nu mă temeam nici de profesori nici de 
învăţătură. Când ascultam cu sufletul palpitând, despre cele 
șapte minuni ale lumii din vechime, cu care începea istoria. Şi 


într-adevăr m-au minunat și mi-am dat seama prin ele că omul a 
reprezentat o forță colosală pe fața pământului, unde îmi venise 
și mie rândul să trăiesc, după milenii. Când am auzit despre 
faraoni n-am dorit să le văd mumiile, iar dacă s-a întâmplat să 
ajung în faţa lor, la Cairo și la British Museum, mi-au făcut silă; 
și nu aveam nevoie de ele ca să cred în istorie. Ci am dorit să 
văd piramidele, fiindcă în închipuirea mea de școlar ele s-au 
înfățișat ca o gigantică piatră de hotar între o civilizație pierdută 
și una care s-a prelungit până în zilele noastre, cuprinzându-mă 
și pe mine. 

Dar ce-i mai greu să se înţeleagă, este că odată cu 
piramidele, între imaginile mele despre lume a apărut renul din 
tundră care mi se părea și el un semn de hotar, între geografia 
noastră și o geografie imposibilă, mai abisală decât o civilizaţie 
pierdută. Chiar atunci, în primii mei ani de școală era mare luptă 
și întrecere între oameni, ca să ajungă la geografia aceea 
inabordabilă, și s-o dezgroape de sub gheaţă. Călătoria cu 
„Fram”, nu de mult terminată, mi se părea o frumoasă poveste 
romantică, fiindcă deși credeam în ea ca într-o realizare 
recunoscută, imaginaţia mea nu izbutea s-o asimileze ca pe o 
întâmplare trăită de oameni. Multă înfiorare, amestec de spaimă 
și admiraţie mi-au dat numele lui Nansen și Amundsen; numele 
lor, căci pe ei, ca oameni, deși nu mă îndoiam că există, nu-i 
puteam proiecta într-o realitate istorică. A venit apoi, în 
adolescenţa mea, tragica întâmplare cu dirijabilul generalului 
Nobile, care, prins de furtună, s-a prăbușit pe o banchiză de 
gheaţă, după ce trecuse în zbor pe deasupra polului. Această 
izbândă tragică a zguduit lumea, făcând-o să uite că se 
pregăteau nenorociri mult mai mari, catastrofe mondiale; într-un 
fel chiar zborul trufaș al lui Nobile putea să le anunţe, fiindcă se 
ascundea în el nu doar ambiția, ci o demonstraţie provocatoare. 
Oamenii ar fi trebuit să simtă de pe atunci ameninţarea 
războaielor, of, Doamne! - atât de iminente. Dar erau ocupați cu 
salvarea supravieţuitorilor. 

A rămas o controversă nerezolvată nici până astăzi, când 
demult sunt lăsate în urmă și au început să se uite războaiele 
din Libia și din Etiopia, și chiar cel din Europa, ai căror martori 
am fost mulţi din noi, iar mulţi alţii i-au fost victime. De o 
jumătate de secol lumea continuă să se întrebe dacă era drept 


ca Nobile să se salveze înaintea celorlalți. Un film, acum câţiva 
ani, încerca să mă convingă că echipajul său avea mai mulţi 
sorți să scape, dacă el ajungea la Roma, spre a stărui să li se 
trimită ajutoare! Pe naiba! Toată lumea sărise să-i ajute, fără 
pledoaria lui, atât de tardivă! 

Ce bizar mi se pare și cum mi se clatină mintea când vreau să 
judec cele ce urmează! Oamenii se hărțuiesc și se măcelăresc în 
războaie, din ziua când s-a născut primul conflict și au găsit la 
îndemână o ghioagă, sau numai o piatră. Istoria omenirii se 
înscrie între această primă armă și, să zicem, racheta 
teleghidată, căci n-o știu pe ultima dintre ele, care, oricum, va fi 
depășită mâine, dacă nu astăzi. In timpul vieţii mele s-au 
scufundat transatlantice, torpilate, apoi convoaie de sute și mii 
de vase, au căzut cu zecile de mii avioane și toate felurile de 
fortărețe zburătoare, orașe au fost năruite și țări pârjolite, într- 
un atât de nimicitor dezastru încât părea că nimic din lume n-o 
să se salveze, iar oamenii, câți ar mai fi rămas în viaţă, 
niciodată n-ar mai fi putut să-și întindă mâna și să-și vorbească. 
Și iată ce mi se pare mie de neînțeles: nu că până la urmă și-au 
vorbit și și-au întins mâna, ci că între două războaie, când unul 
abia se terminase iar al doilea putea să se întrevadă, căci se 
pregătea cu fervoare și aproape pe faţă, popoarele învrăjbite și 
gata să se învrăjbească din nou, de la o zi la alta, s-au unit în 
compasiune și nu s-au dat în lături de la nici un sacrificiu spre a 
veni în ajutorul supravieţuitorilor abandonaţi de generalul 
Nobile. Erau de salvat abia câţiva oameni, la un deceniu după ce 
fuseseră uciși milioane, și cu vreo nouă ani înainte de a fi uciși 
de zece ori pe atâţia. Și ce-i încă mai de neînțeles în această 
întâmplare, mergeau să-i salveze, dintr-o generoasă și nobilă 
pornire umană, adevărată și eternă, aceiași oameni care 
fuseseră în tabere opuse și se măcelăriseră între ei într-un 
război abia trecut, după cum aveau să se măcelărească într-un 
război viitor, aflat atât de aproape. 

Atunci a pierit, încercând să găsească echipajul generalului, 
marele meu erou Amundsen, pus de mine între închipuiri, 
realitatea fiind prea mică spre a-l cuprinde. 

Pe general n-am putut să-l iert, n-am admis că există o 
controversă. Și astăzi, când simt cum se trezește din nou în 
mine ura pentru el, îmi dau seama ce zguduire mi-a provocat în 


suflet fuga lui mișelească, devenită o hidoșenie a istoriei, și ce 
frică mai păstrez și acum pentru acel nord care a cerut atâtea 
sacrificii oamenilor, fără a-i răsplăti cu vreo bogăţie. Astăzi, se 
trece pe la Polul Nord pe sub gheaţă, cu submarinul atomic. 

Eram de mult în Laponia, dar nu văzusem nici o placardă ca 
să știu exact unde începuse. Confirmarea mi-a adus-o renul, 
care mi-a împrospătat amintirile din vremea când învățam 
istorie și geografie, atât de însetat să știu ce este pământul, ce 
sunt animalele și oamenii. Între timp am întâlnit oameni de 
multe feluri și acum, cu întrepătrunderea continentelor, cred că 
am șanse să văd toate neamurile de pe faţa pământului, chiar 
pe cele cu toartă în nas sau în buză. Nimic n-o să mă mai mire și 
n-o să mă emoțţioneze. Renul cred că este ultima mea 
descoperire geografică. 


17 


leri am întâlnit un om beat pe stradă, cred că la Kajaani, dar îl 
notez cu întârziere, fiindcă n-am vrut să-l pun în memorie. Dar 
uite-l că rămâne! Din clipa când l-am întâlnit, chiar dacă n-am 
fost prea atent unde s-au întâmplat acestea, omul nu-mi mai 
iese din minte. M-am încrucișat cu mulţi beţivi și mai înainte, și 
mai pe urmă. Între ei, unul, la Găvle avea să-mi producă, pe 
lângă dezgust, o stare de groază; fiindcă nu era un om în 
putere, căruia îi recunosc dreptul să-și bea minţile câteodată, 
știind că își poartă singur de grijă și se poate socoti responsabil 
de faptele sale; adică un om voinic, obosit de muncă sau abătut 
de o nefericire, care nu se poate apăra altfel decât evadând 
pentru o seară într-o lume necontrolată de nimeni; câteva ore 
de uitare îl trec peste partea acută a crizei și poate nu-i 
păgubesc organismul mai mult decât medicamentele care ne 
alină o durere. Dacă un om sănătos și robust are să cadă pe 
trotuar și de acolo în rigolă, între scursurile străzii, și are să zacă 
letargic până la ziuă, dimineaţa are să-și vină în fire și are să se 
ducă la treabă. Și chiar dacă n-o să-i fie rușine de sine, 
organismul lui n-o să-l trădeze cu una cu două, îi va da destul 
timp ca să aleagă o cale mai bună, dacă este capabil. Și chiar 
dacă ar fi un înrăit fără scăpare, deocamdată nimeni nu știe; 
ultima lui șansă nu-i pierdută. 


Omul beat de la Gävle era însă un bătrân decrepit, o căzătură 
umană, în stadiul de dezagregare organică, și nu-i găseam nici 
scuza că vroia să uite o nefericire, fiindcă pentru el toate 
sentimentele omenești erau abolite cu siguranţă. El nu mai 
trăia, nefericitul, decât poate prin câteva simţuri de moluscă, o 
jalnică mulţumire organică. Eram într-un restaurant, l-am văzut 
venind din fund, printre mese, îndreptându-se înspre ușă, și nu 
înţelegeam ce-l determinase să plece, fiindcă din spate nu-l 
împingea nici un chelner. Mai era în el o urmă de judecată și de 
voinţă? Nu, s-ar fi văzut pe faţă, o ultimă licărire a conștiinței. 
Cred că îl conduceau niște reflexe, sau niște instincte, sau o 
memorie inconștientă dacă ea poate să existe. Mergea printre 
mese cu umerii căzuţi, cu privirea drept înainte, albă și lăptoasă, 
cu picioarele îndoite din genunchi, târându-și pașii, înaintând 
penibil și totuși ce e ciudat, aproape fără să se clatine, ținându- 
și echilibrul cu braţele, apucând alternativ, când cu mâna 
dreaptă, când cu stânga, niște puncte de sprijin invizibile, 
distribuite în spaţiu la distanţe potrivite, a căror schemă părea 
s-o aibă în minte. Dar dacă omul acesta ar fi căzut, sunt sigur că 
și-ar fi făcut praf toate oasele. lar dacă nimerea în rigolă, 
dimineaţa măturătorii l-ar fi găsit în stare de putrezire. 

Cu totul altfel fusese omul de la Kajaami, un tânăr blond, 
gras, pe a cărui față am citit groaza de ceea ce i se întâmplase. 
Nu părea un beţiv inveterat și exersat, ca bătrânul; poate avea 
să devină; deocamdată pe faţa lui se citea panica și disperarea. 
Căzuse într-o capcană, întinsă de alţii, sau de el însuși, băuse 
fără să-și cunoască măsura, trecuse repede și inconștient peste 
hotare și acum probabil simţea în el o forţă atomică zumzăind, 
fabricând energie, având timp să crească înainte de a face 
explozie. Mergea pe trotuar și nici el nu se legăna, părea tras 
înainte de o forţă exterioară, pe o linie atât de dreaptă că un om 
n-ar putea s-o ţină nici în stare lucidă. Cred că n-ar fi fost 
capabil să se folosească de nici un sprijin, dacă îi apărea în faţă, 
un gard sau o balustradă. Înţelegea că e condamnat și își 
accepta pedeapsa, dar groaza pe care i-am citit-o pe faţă nu i-o 
provoca grija de explozia finală, clipa de ispășire, ci drumul până 
acolo, timpul cât simţea că energia destructivă din el continua 
să crească. 


Am ţinut minte imaginea acestui om fiindcă nu mult după ce-l 
întâlnisem am observat deodată o schimbare a peisajului, 
bineînţeles fără nici o legătură între una și alta. Dincolo de 
Kuusamo, la vreo zece kilometri, luasem alt drum, după sfatul 
lui Pertti, spre un loc unde el îmi spunea că am să dau peste o 
priveliște unică, un râu cu cascade, cu jocuri de apă pe stânci 
înverzite, ceea ce, dacă nu vedeam cu ochii mei, nu puteam să- 
mi închipui. Astfel, în loc să apuc la stânga, spre Rovaniemi, 
capitala ținutului, am mers drept înainte, uitându-mă în toate 
părţile; degeaba, n-am văzut nici o cascadă și nimic să mă 
uluiască. Dimpotrivă, natura devenise brusc mai săracă, 
pădurile erau acum zgribulite, tot mesteacăn și conifere, însă 
reduse la jumătate și continuând să scadă, lăsând tot mai largi 
spaţii goale, un pământ nisipos, cu răni mari, cicatrizate. In 
această priveliște puţin tristă, izbucnea deodată o insulă verde, 
un pâlc de arbori regeneraţi, continua înverșunare a vieţii, să se 
învingă pe ea însăși, să înainteze peste limitele știute; se simţea 
însă că totul își dădea duhul. Cum le vedeam de pe câte o 
culme, înșirate spre nord la distanţe tot mai mari, acele insule 
verzi mi se păreau niște spasmuri, ultimele tresăriri ale unui 
organism care vrea să-și depășească moartea și uneori 
izbutește, ceea ce însă nu-i un triumf, ci o amărăciune. 
Dispăruseră lacurile sau erau atât de rărite, că abia ghiceam în 
câte o zare sclipirea unei oglinzi de apă. Deși sărăcit, peisajul, 
cu orizonturile lărgite, îmi îngăduia să respir cu mai multă 
ușurință și să apăs mai tare pe acceleraţie. Intâlneam rar o 
mașină, care își încrucișa farurile cu lumina soarelui, într-un joc 
prea inegal ca să se poată numi luptă. Soarele, în spate, 
neputând astfel să mă orbească, mi se părea un bătrân și bun 
dulău de pază, așezat cu labele lui mari pe umerii mei, fără să 
mă apese, ci dându-mi bucurie tihnită. Mă puteam socoti ca într- 
o lume pustie, și era la urma urmelor, pe mulţi kilometri. Dar 
acum nu mai simţeam teama veche că ar putea să mi se 
întâmple un necaz, mie sau mașinii, în locuri unde n-ar fi avut 
cine să ne ajute; amândoi mergeam foarte bine. 

Drumul era cam prost pe alocuri, cu ondulaţii pronunţate, 
care însă mai degrabă mă legănau decât să mă zgâlţâie. Cum 
încă nu întâlneam cascadele anunţate de Pertti, începeam să-l 
ţin de rău pentru sfaturi, și să mă cert că le urmasem cu 


ușurință. Mă gândeam că poate abandonasem o șosea mai 
bună, și care, în orice caz, era cu mult mai scurtă. In loc să 
ajung la Rovaniemi pe la sud, în linie dreaptă, am ajuns prin 
partea opusă, făcând o buclă spre nord și căzând pe urmă 
înapoi, cu soarele drept în faţă. 

Orașul se află la câţiva kilometri sub Cercul Polar, care este 
una din marile demarcări ale pământului, iar pentru mine 
înseamnă, odată cu ecuatorul și tropicele, cea mai sonoră 
chemare geografică. O placardă modestă, pe marginea șoselei, 
arăta locul și latitudinea lui cunoscută. M-am dat jos din mașină 
și am pus piciorul pe pământ, exact pe linia închipuită, dar n-am 
simţit nici o emoție. Nu că aș fi vrut să fie acolo o muzică, 
fanfară, tobe și trâmbiţe, ca să mă convingă. Nu convingerea 
îmi lipsea, ci sentimentul izbânzii. Doar un zid înalt de piatră, pe 
care să mă urc anevoie, ca să privesc dincolo, mi-ar fi dat poate 
o tulburare pe măsura așteptărilor mele. 

x 

Când plecasem de la Nokia îmi spuneam că multă vreme de 
aici înainte am să fiu singur, și rămas fără personaje, călătoria 
mea va înceta să fie o povestire; așa încât, lipsindu-i suportul 
epic, singurul meu mijloc de exprimare, nici n-o voi mai putea 
scrie. Dar uite că Pertti era încă alături de mine, iar eu îl 
priveam chiorâș și îl bombăneam cu ciudă, pentru cascadele lui, 
pe care începusem să le cred închipuiri, așa cum am crezut 
închipuire șoseaua numărul 371. Și dacă totuși ea exista, și am 
găsit-o, cifra era în orice caz o născocire. Mă gândeam că poate 
în Pertti se ascundea un fel de Păcală, decât că nu înţelegeam 
de ce nu dăduse și cascadelor un număr. Mă uit și astăzi pe 
hartă, în locul încercuit de el, cu mâna lui, cu un pix Parker, la 
fel cu cele pe care mi le-a dăruit mie, vreo jumătate de duzină, 
dintr-o stivă, reclama uzinei de motoare Valmet. Dacă vroiam, 
îmi dădea o sută, destinaţia lor era să fie dăruite. Și nu fără 
efect, fiindcă așa am ţinut minte numele uzinei, și chiar Pertti, 
mi s-a întipărit mai bine în minte. 

După ce am trecut Cercul Polar, am mai mers, la nord de el, 
până în locul unde erau însemnate cascadele, iar de-acolo l-am 
mai trecut o dată, înapoi, după ce am făcut o buclă mare pe 
deasupra lui, ca să ajung la Rovaniemi. Bucata de drum cât am 
avut soarele în faţă, mi-a lăsat impresia că începuse 


întoarcerea. Am fost chiar neliniștit și nemulţumit de mine, 
fiindcă, deși îmi cunoșteam intenţiile, mi se părea că mi-am 
abandonat datoria. Gândul m-a stăpânit tot timpul până după 
amiază, când am plecat de la Rovaniemi și am trecut Cercul 
Polar a treia oară. 

Deși am stat acolo numai câteva ceasuri, acest Rovaniemi, 
capitala Laponiei, mi-a rămas în memorie ca un oraș știut 
dinainte, bine și temeinic, și pe care nici n-aș putea să-l uit cu 
ușurință. Sunt orașe ușor de descifrat, fiindcă au caractere 
precise și simple, fără ca astfel să fie sărace. Le socotesc înainte 
de toate simpatice, și mă simt acolo ca la mine acasă. Mi-a 
plăcut culoarea lui, cărămizie, într-o nuanţă pală și 
transparentă, cum am mai văzut doar la Siena. Ca și acolo, n-am 
știut de unde venea această culoare; e ușor să spun de la pereţii 
caselor, sau de la acoperișuri, dar era altceva, din afară, poate 
din aer. M-am dumirit când am ieșit în marginea orașului și în 
faţa mea s-a desfășurat valea întinsă a fluviului Ounasjoki, care 
coboară dinspre nord și se varsă în golful Botnic, așa îmi place 
să spun, deși de la Rovaniemi înainte are alt nume; cred că nu 
păgubesc pe nimeni dacă modific puţin geografia. Apa aceea, 
așa cum o vedeam în vale, desfășurându-se până departe, 
ducând trunchiuri de arbori, pini probabil, drepţi, curăţaţi de 
ramuri, avea un mers majestuos, părea pornită, împreună cu 
pădurile tăiate, într-o călătorie care nu se putea sfârși decât în 
faţa mării. Dincolo de ea, câmpia, tundră nepopulată, era 
cărămizie, cât vedeai cu ochii, lichen neînverzit încă, hrana 
renilor. De-aici venea culoarea, se ridica în aer și cădea asupra 
orașului. Era în această natură goală o forţă ciudată, o simţeam 
pulsând și mi se părea triumfătoare, eliberată de oameni, 
singură ca în primele ere ale planetei noastre. Aici da, am simţit 
adânc și limpede că era o demarcaţie, o despicătură în scoarța 
pământului, altceva decât linia trasă de oameni pe hartă. 

Bătea un vânt căldicel, de primăvară, cărămiziu ca tundra. 
Am mers mult de-a lungul țărmului, care domina fluviul și 
priveliștea de dincolo; n-aveam timp de pierdut, până seara 
vroiam să ajung departe, dar nu mă puteam desprinde de 
natura aceasta puţin înfricoșătoare și fascinantă. 

Căzusem într-o stare de vrajă, poate aș fi mers în neștire până 
la izvoarele apei, când m-a trezit o troznitură a cerului. Un șir de 


bolizi au venit dintr-o zare și s-au pierdut în cealaltă, sfâșiind 
văzduhul, lăsându-l șuviţe în urmă; în fracțiunea de secundă cât 
unul din ei a fost deasupra capului, și când vuietul modulat, de 
torpilă aeriană, venea nu de el ci de la primele, aflate acum 
departe, am văzut că era un avion de vânătoare, supersonic. M- 
am simţit mic, și cred că asemeni se simţea și pământul. 


Poate de aceea am descifrat ușor orașul, fiindcă l-am văzut 
din afară, într-o perspectivă plăcută, mergând pe o bună parte 
din circumferință, iar apoi am ajuns în centru, pe cea mai 
frumoasă dintre raze. Mă uitam prin vitrinele elegante, fără 
nimic lapon în ele decât păpusșile folclorice, de mărimi felurite și 
foarte scumpe, care înfățișează pe vechii localnici, în costume 
de ceremonie, albastre cu tivuri roșii. Atunci a trecut pe lângă 
mine lapona adevărată; am simţit-o și m-am întors s-o văd mai 
bine. Își păstra tipul, dar cred că era născută dintr-o încrucișare, 
fiindcă depășea mult înălţimea obișnuită. Și purta blugi. Puteam 
s-o împiedic? 

Mai erau prin prăvălii coame de ren și piei argăsite, trofee de 
vânătoare, de-a gata. Chiar dacă aș fi avut bani de prisos, cum 
aș fi putut să le cumpăr? 

Am cumpărat roșii și banane, să le am cu mine. Prăvălia, 
aproape în întregime de sticlă, era plină cu orice-ţi trece prin 
minte și se mănâncă. În acest orășel nordic, unde vechea 
populaţie se stinge, se găsesc toate roadele pământului din 
părţile lui sudice. M-am uitat cu bucurie, și-am descoperit în ele 
toate latitudinile însorite, de la a patruzeci și cincea, a noastră 
până la tropice. 

Ei, dar ce să fac cu omul care stătea afară, pe soclul unei 
ferestre, și ţinea sus, deasupra capului, o sticlă de votcă 
rusească, de jumătate de litru, golită în bună parte? Era un om 
mic, negricios, nebărbierit de o săptămână, vioi, deloc mizerabil, 
într-o bună dispoziție manifestă, dar cuminte și cuviincioasă, 
fiindcă nu se lega de nimeni, ci doar oferea de băut, cui ar fi 
vrut să guste din sticlă. Pentru cât de scumpă este băutura 
acolo, se cunoștea că avea o inimă largă. Mi-a oferit și mie, 
fluturând sticla pe sus și apoi întinzându-mi-o, și din gungureala 
lui tandră parcă îl înţelegeam ce spune: „Hai, omule, gustă, nu fi 
acru! De ce refuzi fericirea?” 


Nu beau niciodată în timpul zilei, și mai ales când sunt cu 
mașina; e o disciplină. Şi-apoi nu-mi place votca. Dar el își 
pusese ochii pe mine, nu mai vroia să știe de altul. Am plecat cu 
mâhnire, necăjit că nu-i vorbeam limba, ca măcar să-i dau o 
explicaţie. Nu-mi pasă ce-ar crede altcineva, că adică degeaba 
îmi făceam scrupule, că el după atâta votcă nici nu știa cu cine 
stă de vorbă și nici pe ce lume se află. Așa o fi, dar starea lui nu 
anula sentimentele mele. M-am gândit la el până seara, și-am 
înţeles că după ce-l bombănisem destul pe Pertti și îl lăsasem pe 
șosea să se întoarcă pe jos la Nokia, aveam nevoie de un alt 
personaj, să-mi ţină tovărășie. Seara, la Ivalo, am întâlnit o 
fetișoară, cu un câine cam cât ea de mare. Am mângâiat 
câinele, ea mi-a zâmbit și mi i-am luat de tovarăși, pentru etapa 
următoare. 

x 

Plecând din Rovaniemi am mers un timp pe drumul de la 
venire, ceea ce mă va nemulţumi totdeauna, și nu m-a consolat 
nici gândul că treceam Cercul Polar a treia oară, în câteva ore. 
Așa se întâmplă uneori, să ai prea multe deodată. De ce oare nu 
puteam să distribui altfel, în timp, evenimentul, să-l păstrez ca 
pe o economie, și să-l retrăiesc altădată, bunăoară într-o zi când 
aș fi acasă, odihnit și cu dor de ducă, și aș putea să simt mai 
bine emoția? Acum treceam peste Cercul Polar, du-te, vino, și 
nu era măcar un zăplaz, o piedică oricât de mică, unde să amo 
clipă de reculegere. 

După treizeci de kilometri m-am despărţit de șoseaua pe unde 
venisem și m-am îndreptat iarăși spre nord, în linie dreaptă, într- 
un ţinut care începea să se vălurească. Dacă mă iau după hartă, 
am trecut în ziua aceea prin vreo douăsprezece sate, fiindcă 
sunt puse pe hârtie și au câte o denumire, dar nu le-am văzut, 
sau nu le mai ţin minte, poate fiindcă mergeam repede, în timp 
ce stăteam de vorbă în gând cu beţivul de la Roveniemi. După 
un timp a început să mă plictisească, beţivii nu au durată, și 
registrul lor de exprimare e mai sărac decât al unei viori cu o 
singură coardă. Am fost bucuros când mi l-am închipuit că și-a 
terminat sticla, care i-a căzut din mână, iar el a adormit cu capul 
în piept și a început să sforăie. 

Aici erau lacuri puţine, la zeci de kilometri unul de altul; cred 
că și pământul se săturase de ele. In locul tundrei cărămizii, de 


la Roveniemi, apăruse din nou pădurea, mai pitică, dar continuă. 
Era soare și tihnă, nu se vedea nici o mașină; din când în când 
un ren își scotea coarnele dintre arbori, poate intrigat de 
zgomotul motorului; oricum, nu uitasem sfatul lui Pertti, și 
stăteam gata să apăs pe frână. Nu știam unde am să mă opresc 
seara, și nici unde aș putea să găsesc un „service” sau un 
atelier mecanic, ca să schimb uleiul motorului. Preocupat mai 
mult de mașină decât de mine și temându-mă că degeaba caut 
ajutor din afară, m-am hotărât să-l schimb singur. Am pus 
mașina călare pe șanțul șoselei și m-am băgat dedesubt, pe un 
pat de frunze căzute toamna trecută; erau încă neputrezite și 
miroseau a pădure. Au absorbit uleiul vechi, fără să rămână o 
urmă; mi s-a luat o piatră de pe inimă, deși chiar dacă lăsam 
acolo o pată, la zeci de kilometri de prima casă, n-ar fi supărat 
pe nimeni. Stăteam lungit pe frunze, murdar pe mâini, cu haina 
cam prăfuită, tot ce avusesem de suferit de pe urma acelei trebi 
neplăcute, așteptam să se scurgă ultimele picături ale uleiului 
fierbinte din carter, când am văzut, pe sub mașină, că un ren se 
oprise alături, și se uita la mine. 

Nu prea sunt îndemânatic la treburi pe care nu le fac decât la 
răstimpuri, și nu-mi place să-mi urmărească nimeni gesturile 
împiedecate. Cu toată poziția incomodă, că trebuia să-mi 
strâmb gâtul și să-mi sucesc mâna, n-ar fi fost nici o dificultate 
să pun la loc bușonul băii de ulei, deșurubat tot de mine. Dar 
acum, prezenţa renului care își aplecase capul și mă urmărea 
curios, de la mai puţin de un metru, mă cam enerva, de aceea 
nu nimeream filetul. Așa se cam întâmplă cu șuruburile; dacă nu 
le pui bine de la prima mișcare, încep să te sâcâie, și-i din ce în 
ce mai rău, nădușești, îţi tremură mâna, te furnică în inimă. 

— Tu n-ai nici o treabă? i-am spus furios renului care venise și 
mai aproape. 

Nu avea, și a stat până la urmă, mirându-se de 
neîndemânarea mea și parcă râzând de mine. Numai când am 
ieșit târâș de sub mașină s-a tras puţin în lături. Dar încă n-a 
plecat, a vrut să vadă tot ce-am făcut pe urmă. Am șters cu o 
cârpă cheia cu care desfăcusem bușonul, am pus-o în trusă. Am 
luat bidoanele de ulei goale și le-am înghesuit în lada mașinii; 
era caraghios, vroiam să le duc la o groapă de gunoi, de parcă, 
dacă le-aș fi aruncat în pădure, ar fi putut să-i pese cuiva; dar 


fiind material plastic, știam că n-au să putrezească până la 
sfârșitul pământului. Tocmai citisem că omenirea, care 
deocamdată trage foloase de pe urma acestui material 
miraculos și avantajos, mai târziu o să tragă și ponoasele. Sau 
poate am luat bidoanele fiindcă mi-a fost rușine de renul acela, 
cum se uita atent la toate gesturile mele, să nu-i murdăresc 
pădurea, unde nimeni până acum nu aruncase gunoaie. Când 
am terminat cu toate, spălat și pe mâini cu apa din bidonul 
galben, i-am întins renului un biscuit, cum mai încercasem 
odată, cu altul și am vrut să-l mângiâi; n-a fugit, dar s-a tras în 
lături. Am insistat, vorbindu-i cu blândeţe; zadarnic, nu-mi 
înţelegea limba și n-am putut să mă apropii. li purtam pică, nu 
înțelegeam de ce se ferea de mine, după ce văzuse cum mă 
îngrijisem să nu-i poluez natura. Atunci m-am răzbunat 
poluându-i-o cu bună știință: l-am scos pe beţiv din mașină, așa 
cum îi trăgea la aghioase, și l-am târât în șanțul șoselei. Era mai 
ușor decât îmi închipuisem, atât pentru conștiința mea, cât și 
pentru braţe. Sticla goală am păstrat-o, s-o arunc într-un loc 
potrivit, împreună cu bidoanele de plastic. Renul s-a apropiat de 
beţiv, l-a adulmecat, s-a zbârlit și a luat-o la fugă. 

Se  împliniseră douăzeci și patru de ore de când îl 
abandonasem pe Pertti; dacă dădea drumul la pas și nu-l lăsau 
picioarele, într-o săptămână putea să ajungă la Nokia. Până 
seara am mers singur, în linie dreaptă, exact spre nordul 
geografic. Ploua din când în când, mai degrabă în joacă; restul 
timpului strălucea soarele și era așa de fierbinte că puteam să 
rămân în cămașă, dar nu-mi venea a crede; seara mi-a 
confirmat termometrul, arăta douăzeci și cinci de grade. Pe 
alocuri se repara șoseaua, și nu știam pentru cine. De unde 
veneau lucrătorii, unde se duceau pe urmă? Mult timp crezusem 
că eram singurul om care trecea pe acolo. 

Pe la cinci după amiază m-am oprit la Ivalo, pe care ÎI 
credeam un post înaintat, o mică așezare de oameni, la 
marginea lumii. Ce-i drept până la marginea lumii nu mai 
rămânea decât o bucată, o zi de mers cu mașina, iar localitatea 
era într-adevăr mică, dar cu un caracter atât de urban, că părea 
un oraș mare. Nu înţeleg cum putea să mă păcălească, fiindcă 
în afară de o stradă principală, și de o piaţă pustie, o bucată de 
câmp între case nu prea mari și răzlețe, nu se mai vedea 


altceva. Poate un fel de fabrică, într-o magazie, la câteva sute 
de metri; de acolo veneau fetișoara și câinele. Un negustor, care 
dădea și informaţii turistice, m-a trimis la o casă, în piaţa goală, 
cu insule mari de iarbă. Casa, de piatră, mi s-a părut rece și 
neprimitoare, deși o bătea soarele. O femeie m-a întâmpinat, m- 
a dus într-o cameră cu ferestre atât de mari că înăuntru parcă 
intra mai multă lumină decât era afară. Avea trei paturi și nu mă 
simţeam la mine acasă, deși femeia mă asigurase că nu va mai 
găzdui pe nimeni acolo; pentru câţi oameni puteau să vină la 
Ivalo, mai avea câteva camere. Am rămas, călcându-mi pe 
suflet, fiindcă era o biată femeie cumsecade și plină de 
bunăvoință. Pentru ea, un călător care întorcea spatele, 
însemna o jignire, și cum rămâneau puţine speranţe să vină 
altul, însemna și-o pagubă; cu toată casa ei de piatră, nu părea 
o femeie bogată. 

La negustorul cu informaţiile am cumpărat de-ale gurii și cu 
ce mai luasem de la Rovaniemi, am mâncat în cameră; cred că 
nici n-aș fi avut unde în altă parte. Roșiile, frumoase, mi-au adus 
aminte de orașul acela unde am stat numai câteva ceasuri și m- 
am simţit bine, și mi-au plăcut toate, mai ales fluviul larg de pe 
vale, cu mișcarea lui majestuoasă; n-am să-l uit multă vreme. 
Dar tot acolo am întâlnit și beţivul, și aducându-mi aminte de el, 
m-am gândit ce-o fi făcând în șanțul șoselei. 

După masă, pe când afară era tot ziuă și nici n-avea să 
amurgească decât târziu și doar o oră, am făcut ocolul orașului. 
La marginea lui de nord începea un lac, mai mare ca întreaga 
deltă a Dunării. N-aș avea de ce să-i spun numele, Inari, dacă 
pronunţat de multe ori, alternat cu Ivalo, n-ar semăna cu 
strigătul a două păsări de pădure, bărbătuș și femeiușcă, 
chemându-se seara pe deasupra copacilor. Incercaţi, și-o să vă 
placă; începeţi cu Ivalo, e glasul bărbatului și se cuvine ca el să 
facă propunerea. 

Când mă întorceam de pe malul lacului și cerul abia începea 
să se umbrească, am văzut fetiţa cu câinele, ieșind dintr-o curte 
și pornind să se plimbe. Nu era decât o copilă, dar se cunoștea 
de pe acum că are să fie o codană frumoasă. Ochii mai ales, 
când i-am mângâiat câinele, s-au încărcat de lumină, deși în 
adâncul lor părea ascunsă o noapte întunecoasă. lnăltuţă și 
șuie, cu părul liber pe spate, blond ca paiul dar trecut o dată 


prin cenușă răcită, cu pielea obrazului mată, puţin palidă de 
sfială, ea va fi tipul de frumuseţe nordică despre care se tot 
vorbește, așa cum l-am descoperit eu și cum îl voi întâlni adesea 
de acum încolo, în toată peninsula Scandinavă, poate mai 
frecvent în Norvegia, întinzându-se însă și la sud, până în 
Danemarca. De acolo înainte începe Europa, cu frumuseţile ei 
eterogene. 

Făcusem șapte sute de kilometri peste zi, aproape fără să-mi 
dau seama, fiindcă șoseaua era liberă și singura grijă rămâneau 
renii, să nu-mi sară în faţă. Ţânţarii mă urmăreau încă, dar mi-a 
fost destul dacă m-am plâns o dată. Liliacul dispăruse cu totul și 
nu-i luase locul altceva; era o lipsă, și ea mă trimitea mereu în 
urmă, la amintirile de după plecare. 

După atâta drum nu simțeam nici o oboseală, dar îmi era 
somn tot timpul, poate fiindcă nu dormeam bine. In noaptea de 
la Ivalo am observat prima oară, cu limpezime, cât mă chinuia 
lumina. Am deschis ochii, în mai multe rânduri și ziua de afară, 
abia puţin pălită, năvălind înăuntru pe ferestrele mari ale 
camerei, mi-a dat o stare rea, ca o boală, ca o durere fizică, 
nedefinită. Dar am intuit că nu mi-ar fi fost de ajuns întunericul, 
fiindcă la urma urmelor aș fi putut să astup ferestrele cu pături, 
erau destule în cameră; am simţit că aveam nevoie de altceva, 
de puţină noapte adevărată. 

x 

Am plecat devreme, nu mai pot spune în zorii zilei, care-i o 
vorbă atât de cuprinzătoare. Am ocolit prin stânga lacul Inari, 
am mers mult de-a lungul lui, pe o șosea mai degrabă goală, de 
aceea foarte plăcută, prin locuri uneori despădurite, peste culmi 
de unde puteam să văd până departe. Cerul era înnorat după 
ziua de ieri, atât de limpede, dar parcă îmi făcea bine să fie mai 
întuneric; ploua din când în când, și, oricât nu mi-ar plăcea 
ploaia, parcă și ea îmi făcea bine. Somnul însă nu vroia să-mi 
treacă, și m-ar fi cuprins pe nesimţite, ajutat și de torsul muzical 
al motorului, dacă n-aş avea o incapacitate absolută de a 
adormi cu volanul în mână. Mă îmbărbătam cu gândul că era 
probabil ultima etapă în drumul spre nord, și că pe urmă, 
coborând repede de-a lungul peninsulei, zilele au să se scurteze, 
ca să am parte, cum visam la Ivalo, de puţină noapte adevărată. 


Apăruseră și alte lacuri, pe partea cealaltă a șoselei, eram 
înconjurat numai de ape, fără pădure. De aceea dispăruseră și 
renii, îngăduindu-mi să merg mai în voie. De pe culmi, vedeam 
iarăși până departe și abia acum, când mai erau numai cincizeci 
de kilometri până la frontieră, descopeream în deplinătatea lor 
lacurile Finlandei. In mijlocul unuia era o insulă, și pe ea 
creșteau trei brazi înalţi, ciolpăniţi până în vârf, semănând cu 
niște catarge. Pe urmă am descoperit și alte insule, în alte 
lacuri, din ce în ce mai multe și pe toate creșteau câte trei brazi, 
cu ramurile curățate. Așa cum se vedeau, nemișcate și părăsite, 
păreau niște corăbii eșuate dintr-o flotă nordică de altădată. 

A fost și un sat Inari. Ca numele lacului, dar am trecut pe 
lângă el fără să-mi dau seama. Acum mă uitam numai în faţă, 
cred că îmi pierdusem răbdarea, nu mai vroiam să văd nimic, ci 
să calc repede ultimele sute de kilometri, ca să termin această 
etapă și să ajung la marginea Europei. 

Șoseaua continua să fie bună și bine întreţinută, făcându-mă 
să mă întreb iarăși cui folosea la urma urmelor? Aproape că mă 
simţeam stânjenit, de parcă ar fi fost făcută numai pentru mine, 
și nu-mi găseam nici un merit să justifice atâta cheltuială. Dar 
chiar, la ce ar fi putut să folosească decât pentru distracţie, mai 
ales că devenise cam acrobatică? O succesiune de văi adânci și 
coline înalte înșirate de-a curmezișul, cu povârnișuri rapide, îmi 
dădeau senzația din  montagne-russe (sau americaine!) 
prelungită kilometru după kilometru, până ce devenise 
obositoare. Nu ascund că ameţisem puţin și îmi era puţin teamă 
când îmi dădeam drumul la vale, pe o pantă atât de înclinată 
încât mă miram cum de continua mașina să meargă pe roate, în 
contact cu șoseaua, în loc să se ducă de-a berbeleacul. 
Asemenea coborâre îţi provoacă un gol ascendent în abdomen, 
pe care o forţă ascunsă îl împinge violent în torace, în timp ce 
trupul își pierde o bună parte din greutate, și-i gata să se 
desprindă de scaun. 

Șoseaua noastră din Dobrogea, destul de adânc ondulată în 
unele locuri, îți poate da numai o idee vagă despre această 
senzaţie. Am cunoscut-o mai bine altădată, în Normandia, într-o 
altă succesiune de văi și coline, care parcă anticipau valurile 
oceanului, după cum cele din Dobrogea anticipează o mare nu 
prea montată. Dar abia săptămânile trecute îmi îmbogăţisem 


experienţa, dacă se poate numi așa, și o dusesem mult mai 
departe, într-un loc, pe șoseaua Kievului, unde trupul mi-a fost 
pus la încercare, într-un tangaj mai adânc decât pe cel mai 
răscolit dintre oceane, depășind ce cunoșteam din Normandia. 
Acolo fundul de vale era atât de îngust, schimbarea planurilor 
atât de brutală și bruscă, încât mașina trecea cu o icnitură, 
vibrând și parcă arcuindu-se de la mijloc, gata să se rupă în 
două. 

Spre deosebire de ceea ce simţi în clipa când începe 
coborârea, ca spre un fund de prăpastie, senzaţia este inversă 
la urcare. Incepe cu un moment de orbire și cu o zmucitură care 
te înfundă în scaun și vrea să te răstoarne pe spate, în timp ce 
stomacul, care mai înainte se înghesuia peste plămâni și peste 
inimă, în torace, acum cade în pântece, greu ca de piatră. Apoi, 
dacă în mersul la vale priveliștea se dezvăluie până la creasta 
de dincolo și ai clară noţiunea locului unde te afli, la urcare nu 
se vede altceva decât cerul și șoseaua care se scurtează cu o 
viteză vertiginoasă, urmând ca la sfârșit să te arunce în aer. 
Totdeauna, mai ales când urci cu viteză, o creastă pare o poartă 
misterioasă, fiindcă nu știi ce îţi deschide în faţă. Totdeauna 
dincolo de ea te așteaptă surprize, uneori primejdioase, o curbă 
nesemnalată, o mașină în pană, o căruţă sau chiar un beţiv 
legănându-se, bucurându-se de viaţă și puţin păsându-i de 
moarte. 

Cam așa era șoseaua în dimineaţa când ieșeam din Finlanda, 
și încă mai năzdrăvană. lar ondulaţiile ei lungi de sute de metri, 
și atât de adânci că uneori fundul văii nici nu se vedea de la 
creastă, erau la rândul lor ondulate, creând pe cei doi versanţi 
alte văi și alte creste, care supuneau mașina la un dans 
besmetic, făcând-o să semene cu caii aceia sălbatici, de la 
rodeo, unde călăreţii își arată curajul și dibăcia, într-un joc 
palpitant și zănatec, obișnuit în America. Așa sălta mașina, când 
de bot, când de coadă, într-o mișcare năpraznică, și dacă n-aș fi 
avut centura de siguranţă, poate m-ar fi azvârlit în șanțul 
șoselei, cum păţesc călăreţii de la rodeo. 

Indicatoarele de pe margine limitau viteza la optzeci de 
kilometri pe oră, dar socotesc că asemenea limitare acum, era 
de fapt un îndemn la acrobație. M-am convins pe deplin că 
șoseaua era făcută pentru distracţie și îmi aparţinea numai mie 


în ziua aceea. Așa că am fost surprins când la o creastă 
îndepărtată a apărut altă mașină, semnalându-se prin farurile 
aprinse. Până să ne încrucișăm într-un fund de vale, am văzut-o 
tangând adânc și pierzându-se în ondulaţiile secundare, ca un 
vapor pe furtună. 

Când șoseaua și-a găsit liniștea am observat că peisajul, atât 
de mult prelungit din el însuși, pe aproape tot spaţiul Finlandei, 
se schimbase cu violenţă. Până aici, deși apăruseră mari 
luminișuri, pădurea mă urmărise mai tot timpul. Dispăruseră 
treptat bradul, pinul și molidul, rămăsese numai mesteacănul. L- 
am văzut în agonia lui lentă și lungă, pipernicindu-se, 
torsionându-se, încercând cu încăpățânare și deznădejde să-și 
depășească limita geografică, să mai înainteze zece kilometri, 
cincisprezece, douăzeci, să se mai ridice cinci metri deasupra 
pământului, apoi patru metri, trei, doi, unul, păduri întregi din ce 
în ce mai istovite, până ce și-au dat duhul. Atunci, pe 
neașteptate, am văzut munţi în faţă, vineţi și goi, nu înalţi dar 
destul de puternici ca să bareze orizontul. Era numai un ceas de 
când trecusem pe lângă stive de cherestea, ude de ploaie. 
Fusese salutul de despărţire al lemnului, despre care cred că am 
vorbit cu destulă prietenie; de-aici înainte avea să fie doar 
piatră. Fiindcă pe deasupra ploaia se înteţise, m-am simţit 
mizerabil. Aș fi vrut să fiu acasă, într-o noapte de zece ore, să 
dorm letargic, fără vise, fără respiraţie. Ştiam ce voi face: de la 
Kistrand s-o iau la stânga, și Capul Nord să-l las altora. 


18 


La ora opt și jumătate am trecut în Norvegia, cu emoție. Era o 
gheretă și un om înăuntru, dar n-a scos capul, ci mi-a făcut 
semn să trec mai departe; mă oprisem, din obișnuinţă, din 
timiditate, și mă mir că n-am părut suspect, fiindcă nimeni nu se 
oprește la aceste puncte de frontieră, mai degrabă simbolice; 
ţările Scandinave, cu atâtea caracteristici comune, sunt o 
comunitate. 

Panourile indicatoare, din albastre, au devenit galbene; 
marcajele șoselei, din galbene, portocalii și nu mai am de notat 
alte schimbări, decât că a încetat ploaia și s-a făcut mai frig, 
dintr-odată. lar eu m-am simţit mai senin și mai zdravăn, poate 


la gândul că în aceeași zi avea să înceapă întoarcerea. Mașina, 
care mă îngrijorase înaintea plecării și mă neliniștise în primele 
zile, mergea lăudabil, sigură pe ea, constantă, supusă și 
credincioasă; nu aveam decât să apăs puţin pe acceleraţie, ca 
să-mi răspundă cu voie bună. Șoseaua, tot goală, devenise 
aproape alpină, se îngustase, în unele locuri două mașini n-ar fi 
avut cum să se încrucișeze, noroc că nu venea niciuna din faţă, 
iar din spate nimeni n-ar fi năzuit să mă depășească, fiindcă 
mergeam repede, ca să nu las nefolosită puterea motorului, 
când îl simţeam cu ce bucurie asculta de acceleraţie. Am mers 
mult timp pe o coastă de deal, care-mi amintea ceva din 
peisajul nostru, de pe la Bran, sau de pe la Rucăr, și-mi dovedea 
încă odată că natura se repetă, de la un cap la altul al 
pământului, neavând destule modele spre a fi mereu inedită. In 
vale curgea un râu vânăt; în toate văile curge un râu, și dacă-i 
înnorat și frig, toate sunt vinete. Un cătun, trei case, între șosea 
și vale; un om, privind în sus, la mine - ca pretutindeni. Un 
câine, nu speriat, ci împietrit de uimire, urmărindu-mă cu ochii, 
neînţelegând ce caut pe acolo. 

Voi spune îndată ce înseamnă aceste notații. După alţi 
kilometri, un panou galben, cu scrisul negru, anunţa intrarea 
într-o localitate, Nattuatan, nu sunt sigur că am memorat bine 
ortografia, în viteza mașinii. Acea localitate era înfățișată de trei 
cabane pe dreapta șoselei, ca în cătunul de mai înainte. Pe 
stânga, la creastă, mai erau două corturi lapone, și pânza de la 
intrare fiind dată la o parte, se vedea focul, înlăuntru. Un om, în 
uniforma de paradă, albastră cu roșu, se uita la mine, la fel de 
uimit cum fusese câinele. 

Dacă n-aș fi scris acestea, s-ar fi crezut că trecusem pe un 
drum ca multe altele, făcute să lege între ele orașe și sate, și 
dacă nu pomenisem despre niciunul, însemna că nu-mi fusese 
mintea la ele, scopul călătoriei mele fiind altul. Ei nu, vreau să 
se știe că în afară de cele spuse, n-am mai întâlnit nici o așezare 
de oameni, până departe, și două cătune, cu trei fiinţe vii, 
printre care și câinele, e tot ce-am văzut într-o lungă parte a 
drumului, cea întipărită mai adânc în memorie. Dar de cesă mă 
opresc atât de stăruitor asupra acestei impresii, când sunt în 
lume atâtea locuri pustii și dezolante, întinsele pete albe rămase 
încă pe hartă? E adevărat, numai că pe-acolo n-am trecut eu cu 


mașina, într-o dimineaţă rece și înnorată, să mi se strângă inima 
de singurătate, să simt dezolarea în mine, pe calea cea mai 
directă și mai apăsătoare. 

Scăparea era la vreo sută de kilometri în faţă, de aceea 
mergeam repede. Acum munţii veniseră aproape, și erau 
înverziţi, de unde mai înainte îi crezusem numai piatră. Aveau 
un desen robust, linii trase cu forță, de aceea mi se părea că în 
ei se ascunde o energie comprimată puternic; poate într-o zi 
aveau să facă explozie. judecând după hartă depășeau o mie de 
metri în înălțime, dar păreau scunzi, fiindcă șoseaua însăși se 
afla mai sus de șase sute de metri, cum citeam pe altimetrul 
mașinii. Pe urmă am început să cobor, munţii au crescut în 
spate, alţii s-au ivit în față, ceva se zdruncina și se frământa în 
natură, sau poate că în mine. 

Când am trecut la Lakselv, un punct de orientare, ajunsesem 
la nivelul mării, și aşa am mers, vreo șaizeci de kilometri, în 
lungul fiordului Porsangen; îl aveam în dreapta, întins ca o mare, 
curat, rece, albastru. Apoi am intrat în Kistrand, și am luat 
piciorul de pe acceleraţie. Simţeam ceva rece în inimă, o 
îndoială, o teamă, dar nu puteam s-o înţeleg și s-o judec, de 
aceea creștea din ea însăși și părea tot mai gravă. M-aș fi oprit o 
clipă, eram într-o localitate, cu străzi și cu case, nu mai mare 
decât Ivalo, dar un loc unde trăiau oameni, și nu mi-ar fi stricat 
să-i văd la faţă și să le aud glasul, când toată dimineaţa, în afară 
de o mașină cu care mă încrucișasem, fără să-i deslușesc pe cei 
dinlăuntru, nu întâlnisem decât trei fiinţe vii, printre ele și 
câinele. Nu m-am oprit, am mers încet înainte, căutând 
răspântia unde s-o ia la stânga, spre casă. Mă gândisem la ea 
tot drumul, o așteptasem ca pe o eliberare, iar acum parcă aș fi 
vrut să fie mai departe, sau să n-o mai întâlnesc niciodată. 

Am văzut-o pe neașteptate, la vreo cincizeci de metri, după o 
curbă, la ieșirea din Kinstrand, unde șoseaua se bifurca în 
unghiuri de nouăzeci de grade. Scrisul negru, pe fondul galben 
al panoului care arăta direcţiile, nu se vedea limpede; dar 
literele au crescut repede, până ce mi-au cuprins tot câmpul 
ocular și atunci n-am mai putut să le deslușesc pe toate, ci 
numai pe cele din dreapta, NORDCAP, șapte semne, cifra mea 
fatidică. 


Am oprit, dar după ce o luasem /a dreapta. Din faţă venea o 
mașină a poștei. Am traversat șoseaua și i-am ieșit înainte. 
Omul de la volan a deschis fereastra. 

Nu, nu vroiam să mă întorc, nu vroiam nici măcar să șovăi, 
vroiam să știu ce credea altcineva, sperând că nu va crede altfel 
decât mine. Oi fi folosit și câteva cuvinte, îţi ies singure din 
gură, dar m-am înţeles cu poștașul prin semne și mimică, atât 
de exersate în ultima vreme, că pot duce cu ele o conversaţie 
destul de completă. 

— Acesta e sigur drumul spre Capul Nord, domnule? 

— Absolut sigur! 

— Feribotul merge? 

— Da. Vă îmbarcaţi la Repväg. 

— Dincolo există o șosea practicabilă? 

— Da, destul de bună. 

— Un om ca mine și cu mașina asta poate ajunge până la 
capăt? 

Poștașul m-a examinat, s-a uitat la mașină, apoi a făcut un 
semn de încuviinţare. Aș fi vrut să-l întreb multe, cu o febrilitate 
care creștea în mine odată cu încuviinţările lui binecuvântate: 
am unde să dorm, unde să mănânc, nu sunt urși albi, nici piei 
roșii? 

La Repvăg, drum de vreo patruzeci de kilometri și fără nici o 
dificultate, că putea să-mi fie rușine de grijile pe care mi le 
făcusem, am dat de o primejdie neprevăzută. Cine erau, pe 
unde veniseră, că în afară de mașina poștașului nu întâlnisem 
alta, iar acolo, ce să vezi?! grămadă de autocare și autoturisme, 
de autostopiști cu poveri în spinare, așa cum îi știam de pe toate 
șoselele Europei. Cerul se luminase, se apropia o amiază 
frumoasă, călduţă, albăstrită de apa fiordului, dar ce folos? 

Am strâns din fălci și mi-am luat rând la spatele ultimei 
mașini, cred că a treizecea. Mai erau încă pe atâtea, și vreo zece 
autocare, parcate alături; am înţeles că ocupanții lor se urcau pe 
feribot cu piciorul, iar dincolo găseau alte mijloace să meargă 
mai departe; până la Capul Nord rămâneau patruzeci și șase de 
kilometri. O clipă m-am gândit să fac asemeni, era o economie, 
și ministrul meu de finanţe mă bombănea ori de câte ori băgăm 
mâna în pungă. M-am scuturat repede, am optat pentru puţină 
risipă, fiindcă mi-am amintit ce mâhnire m-a cuprins la Londra, 


și ce necaz mi-a fost pe mine că îmi lăsasem mașina pe 
continent, ceea ce era o gravă ingratitudine. 

Noroc că n-am așteptat decât o oră să vină feribotul, și am 
avut loc cu toţii. Oricum însă, așteptarea înseamnă neliniște și 
umilinţă; totdeauna mi-a lăsat urme în suflet. M-am pomenit 
într-o lume neastâmpărată și gălăgioasă; copii care ţipau, 
îndemnându-se la joacă, dându-și drumul pe balustrade; tineri 
care forfoteau cu ruksacul în spate, îmbrâncind și călcând pe 
picioare pe alţii, negăsindu-și locul, de parcă ar fi avut ceva de 
descoperit, pe o punte de cincizeci de metri. Cât despre lumea 
care stătea locului, nu mai puţin antipatică, era și caraghioasă 
pe deasupra, cum își umfla obrajii mestecându-și merindele, 
cum scormonea cu binoclul într-un peisaj rece, unde nu se 
vedea decât apă albastră într-o parte, iar în alta stâncă golașă, 
pe toată lungimea fiordului, fără un copac, fără un fir de iarbă; 
ceea ce nu oprea pe nimeni să se extazieze și să scoată strigăte 
de admiraţie, întrecându-se unul pe altul. Sunt asemenea 
oameni, ei nu înțeleg să piardă niciodată, și trebuie să-și 
justifice totdeauna cheltuiala, chiar și într-o monotonă 
traversadă cu feribotul. 

Nu spun că dacă aș fi putut aș fi aruncat pe vreunul în apă, 
nici că mi-ar fi plăcut să vină o furtună puternică, numai ca să 
curme chirăiala și zbenguiala copiilor, să-i potolească pe tineri, 
iar pe cei cu binoclurile și cu merindele, să-i văd pălind și 
aplecându-se peste balustrade. 

Nu spun nici că îmi recunoșteam vreo dreptate, dacă mă 
uitam la toţi cu atâta parapon, căci doar și ei aveau dreptul să 
meargă la Capul Nord, și era numai o întâmplare că se 
întâlniseră cu toţii, într-o zi din viaţă, și acum stăteau claie peste 
grămadă. 

Cred că printre ei se găseau și copii cu bună creștere, și tineri 
cuviincioși, dornici cu adevărat să cunoască lumea, și poate 
chiar între oamenii cu obrajii umflaţi de mestecătură, erau 
destui care nu veneau aici numai întâmplător, ci optaseră 
pentru drumul de astăzi dintr-o preferinţă vădită, nu dând cu 
zarurile. 

Poate mulțimea asta nu mi-ar fi stat în spinare, dacă aș fi 
întâlnit-o treptat, și nu așa, dintr-odată, cu totul imprevizibil, 
după ce ultimele zile oamenii se tot răriseră, până ce astăzi abia 


întâlnisem câte unul, ici-colo, și nimeni nu-mi ieșise în față. Cât 
de mică era insula Magerâya, că n-avea nici cincizeci de 
kilometri lungime, pe deasupra zdrenţuită de fiorduri care îi 
mâncau jumătate din suprafaţă, i-a absorbit repede pe toţi 
călătorii, nu știu ce-a făcut cu ei, că în câteva minute mă 
găseam iarăși singur, pe o șosea goală. E un orășel pe coasta 
stâncoasă, Honningsvăg, cu un chei unde acostează feribotul. 
Am trecut repede printre case, fără să le bag în seamă, nu 
pentru ele venisem, și am ţinut drumul drept înainte, n-aveam 
de ce să cer informaţii, căci nici nu se putea merge în altă 
direcție; într-o parte era apa oceanului, în alta povârnișuri 
bolovănoase, în care greu ai fi urcat chiar cu piciorul. La 
marginea orașului, strada în pantă m-a scos pe un platou de 
piatră, fără urmă de vegetaţie, de-o culoare cenușie-roșcată, cu 
ondulaţii tocite dar destul de adânci ca să nu știi ce se ascunde 
după ele, cam misterioase, într-o desfășurare neuniformă, ca o 
mare îngheţată la sfârșitul furtunii. Oceanul aflat de jur împrejur, 
și nu departe, învingea culoarea solului și atmosfera era de un 
albastru atât de dens că părea gata să se lichefieze. Doar în 
spatele mașinii rămânea o trenă cărămizie, pe care o vedeam în 
oglinda retrovizoare, silindu-mă să mă grăbesc, ca să nu mă 
ajungă din urmă. 

Am rămas cu impresia că în jurul meu topografia nu era 
stabilă, se modifica de la o clipă la alta, fiindcă de pe platoul 
circular m-am pomenit pe un drumeag îngust, de-a lungul 
oceanului, foarte aproape de apă și nu mai sus de un metru. In 
clipele următoare în faţă s-a ivit fără veste un munte de piatră, 
care nu știu unde fusese mai înainte, căci, atât de înalt cât era, 
ar fi trebuit să se vadă de departe; nu știu. Trecerea părea 
interzisă, muntele cobora până la apă, socoteam stupid să mă fi 
rătăcit când nu văzusem nici o răspântie, și era mai stupid ca un 
drum să se termine într-un perete de piatră. Abia când am ajuns 
aproape de tot am descoperit o grotă îngustă, care vroia să fie 
un tunel, și nici nu era altceva, dar nu-mi venea să cred că am 
să încap în el cu mașina. 

Am trecut prin multe tunele, și pe unele le-am descris cu 
înfiorare, căci dacă nu toate mi-au făcut frică, în schimb niciunul 
nu putuse să-mi placă. Erau printre ele unele măreţe care, 
trebuie să recunosc, îmi stârneau admiraţia pentru cine le 


făcuse cu atâta pricepere și cu o muncă nemăsurată, dislocând 
și deplasând stâncă, sute de mii de metri cubi, trecuţi prin 
puternica și măiastra mână a omului. 

Am trecut și prin tunele mai oropsite, mai înguste, unele cu 
hârtoape și cu pereţii uzi de apă. Acum însă era ceva ce nu mai 
văzusem și nici n-aş fi putut să-mi închipui, o gaură de cârtiță și 
nu în linie dreaptă, ci șerpuită, cu viraje cărora nu le puteam 
găsi explicaţia, ba mai mult decât atâta, cu rampe și pante încă 
și mai inexplicabile. lar de sus cădea tot timpul o ploaie deasă, 
că a trebuit să pun în mișcare ștergătoarele parbrizului. Poate că 
drumul subteran să nu fi fost mai lung de un kilometru, sau nici 
atâta; mi s-a părut fără capăt și am răsuflat din adâncul 
pieptului când am zărit lumină în faţă. Niciodată la sfârșitul unui 
tunel n-am avut un mai puternic sentiment de eliberare, ca data 
aceasta, când am văzut soarele, după greaua orbecăială prin 
întuneric și prin apă. 

Nu mi-am dat seama unde ieșisem, mi se părea că recunosc 
platoul de mai înainte, și nu m-ar fi mirat ca tunelul să mă fi 
scos într-adevăr înapoi, după câte curbe făcuse. Dar nu, îmi 
păstrasem sau îmi regăsisem direcţia, fiindcă soarele era în 
spate, ceea ce dovedea că nordul nu putea fi decât în faţă. Atât 
că topografia se schimbase încă o dată, revenind la forma ei 
dinainte, muntele nu știu unde dispăruse, și să nu fi fost mașina 
udă, aș fi putut crede că nu trecusem prin nici un tunel, ci doar îl 
visasem. 

Câmpul de piatră se desena circular pe cerul albastru, cu 
aceleași ondulaţii de mare îngheţată. Jos, la nivelul oceanului 
reglasem altimetrul punându-l la zero, și acum, nu știu când, 
căci nu îl mai privisem, arăta aproape trei sute de metri. 
Urcasem pe nesimţite, podișul deșert avea o înclinare vizibilă, 
orizontul în faţă era cu o palmă mai sus decât cel din spate și 
părea că se tot înalţă, acoperind treptat cerul albastru. Aveam o 
senzaţie de legănare, ca și când insula ar fi fost mobilă și ar fi 
mișcat-o valurile. Cum nu puteam crede, mi-am amintit 
avertismentul doctorului, m-am gândit că legănarea se pornise 
din mine și avea să mă ducă la ameţeală. Strângeam bine 
volanul, priveam concentrat în față, să găsesc un reper fix și să- 
mi recapăt stabilitatea, când de sub orizont s-a ridicat o lumină 
albă, diluând-o pe cea albastră a cerului. Busola în clipa aceea 


arăta exact nordul, deși de obicei are deviații atât de mari că te 
și derutează. lar podișul mobil continua să se încline pe spate, 
lumina din faţă să se tot albească, până ce deodată, orizontul, 
până atunci în urcare, s-a prăbușit brusc, dezvelind o linie 
puternică de cerneală albastră, în contrast cu lumina albă a 
cerului. Atunci am oprit, gata să intru într-o împrejmuire de 
sârmă și abia pe urmă am văzut, într-o parte și-n alta, mașini și 
autocare, parcate, cu faţa la oceanul de cerneală ultramarină, 
atât de strălucitor că scotea scânteieri albe, lăsând cerul fără 
nici o culoare. 

x 

Și iarăși nu știu de unde veniseră, că tot drumul fusesem 
singur, în tot pustiul. Și de ce era nevoie de un parcaj în mijlocul 
câmpului, de ce împrejmuirea, a cui era moșia aceasta 
necultivată? Am plătit taxa pentru staționarea mașinii, biata de 
ea n-avea nici o vină. Am primit în schimb un tichet, pe care îl 
mai am și astăzi; altceva n-am adus de acolo. 

Pe o hârtie de o șchioapă, numerotată de mașină, într-un cerc 
albastru apare un promontoriu înalt și puternic, desenat cu linii 
apăsate. La baza lui este oceanul, făcut cu liniuţe șerpuite, cum 
desenam noi mările pe hartă, la școală. Pe cer, la înălţimea 
promontoriului se vede soarele de la miezul nopţii, ca un disc, 
albastru și el, fiindcă tiparul ar fi costat mai scump dacă se 
adăuga o a doua culoare. Dar poate că discul acela albastru e 
luna din noaptea polară, când ea vine în locul soarelui și nu mai 
apune până primăvara. Deasupra desenului, într-un cerc mai 
subţire, care îl înconjoară, pe primul, scrie cu litere groase: 
NORDKAPP, iar jos „Bilett nr. 04467, KR. 500”. Cinci coroane 
cred că nu era numai parcajul, ci și taxa de intrare în ţarcul 
înconjurat cu sârmă. Am intrat și abia pe urmă am luat seama 
că în dreapta era o clădire modernă, urâtă ca orice s-ar fi clădit 
acolo. Am mers până în fața oceanului, dar n-am putut să mă 
apropii ca să privesc jos valurile, pe care le auzeam vag, 
lovindu-se fără putere în stâncă, fiindcă era o zi liniștită; o altă 
sârmă, întinsă la câţiva metri de buza prăpastiei, te oprea să 
mergi mai departe, poate ca să nu-ţi vină ameţeală. În locul 
acela, înălțimea promontoriului era de trei sute șapte metri. Pe 
un obelisc de piatră, ceva mai în spate, scria latitudinea, 
șaptezeci și unu de grade, zece minute, douăzeci și una de 


secunde; de-aici până la mine acasă erau douăzeci și șase de 
paralele, o bună parte din emisferă, în linie dreaptă aproape trei 
mii de kilometri, peste șase mii pe șoselele șerpuite. Un bust, de 
marmoră albă, pe un soclu de piatră, aflat alături, reprezenta un 
bărbat în uniformă, cu galoane bogate, un general sau un rege, 
uitându-se în largul oceanului. Era atât de caraghios așa, retezat 
de la mijlocul pieptului, cred că sub un șir de decoraţii, și atât de 
static, încât n-avea ce să caute acolo, de aceea nici nu m-am 
apropiat, să citesc numele care se bănuia scris pe piatră. 

În jurul meu înflorise lichenul, această plantă austeră, și mi se 
părea atât de potrivit cu solitudinea locului, încât m-am bucurat 
să-l știu acolo, numai el, oceanul și piatra. 

Dar unde erau ei, cei veniţi în număr atât de mare, după cum 
dovedeau mașinile de la poartă? Erau în clădirea aceea utilitară, 
i-am găsit când m-am dus să cumpăr o ilustrată, ca s-o trimit 
cuiva de acasă, și să fie pe ea o ștampilă cu locul și data. Era și 
bar înăuntru, și prăvălie cu obiecte de amintire. Ei se foiau 
pretutindeni, beau cafele și mai rar coniacuri, acestea costând 
multe parale. Mulţi se îngrămădeau să cumpere diplome, cu 
ștampilă, dovedind ajungerea lor acolo. Poate că nu era o 
mândrie deșartă, dar numele și-l trecea fiecare, în locul lăsat 
liber, așa că oricine putea să cumpere câte diplome îi dădea 
mâna, pentru familie și pentru prietenii de acasă. N-am 
cumpărat. M-am simţit stânjenit chiar și de ilustrată, care 
înfățișa promontoriul, oceanul și soarele de la miezul nopţii, 
întocmai ca pe biletul de intrare, numai că în culori naturale; nu 
mai aveam ce face, apucasem s-o pun la cutie, care nu lipsea 
nici în pustietatea de-acolo, fiind și ea o mică afacere. 

Dar mai înainte, până a intra în clădirea aceea urâtă deși 
finisată cu multă pretenţie, am stat singur pe promontoriu, lipit 
de sârma ghimpată, într-un loc unde nu se vedea nimic de-o 
parte și de alta, ci numai oceanul, în faţă, de-o densitate și de-o 
profunzime încă neîntâlnită. În mișcarea lui circulară, soarele de 
la prânz coborâse o palmă și acum mă bătea cam din stânga. 
Era ceasul patru, trebuiau să se mai scurgă opt ore până să fie 
miezul nopţii și soarele să ajungă în față. Pentru cât drum 
făcusem, ar fi fost bine să rămân acolo, să-l văd cu ochii mei 
deasupra oceanului, ca în ilustrată, și să nu-mi vină a crede. Nu 


știu dacă m-ar fi lăsat paznicul; apoi, nu aveam cu mine nici 
cort, nici sac de dormit, și fără ele m-ar fi luat naiba. 

Dar ar fi meritat, de-aceea m-am dus la mașină cu capul în 
pământ, ca după ce păţești o rușine. Când să descui portiera, nu 
m-a lăsat inima și m-am mai întors o dată, concentrându-mă 
asupra acelei clipe, s-o ţin minte, să mă aleg măcar cu atâta. Un 
asemenea gând poate să pară o deșertăciune, sau o copilărie, 
iar unii, mai tari la suflet, pot socoti că era chiar ridicol, dar 
acest capăt al pământului, așa înfricoșător cum mi-l 
închipuisem, îmi stătea în minte din copilărie, de când văzusem 
harta Europei prinsă în perete, la școală. De aceea venisem. Şi- 
atunci, cum aveam norocul să nu se apropie nimeni ca să mă 
tulbure, am dus gândul și mai departe, până ce am depășit cele 
două anotimpuri care mă despărţeau de noaptea polară, și așa, 
în locul soarelui am văzut luna, albastră, ca pe biletul meu de 
intrare. Jos oceanul era îngheţat, iarna îl prinsese într-o zi de 
furtună, valurile sleite se vedeau ca niște munți albi, 
succedându-se până în zare. Imi închipuiam că prin văi umbla 
ursul alb, căutând o copcă unde să-și vâre coada, ca să prindă 
un pește; de ce nu s-ar păcăli și el odată, ca ursul nostru? Poate 
se tupila pe aproape și vulpea albastră, deși n-ar fi avut de ce 
merge atât de departe, decât dintr-o toană. Și dacă mai în larg 
erau ochiuri de apă, iscate din ruperea gheţurilor, acolo poate 
mișunau morsele, mugind fioroase ca să alunge focile, știindu-se 
mai puternice decât ele. Sus lichenul meu înflorit, care înlocuise 
liliacul pentru câteva clipe, zăcea sub zăpada îngheţată, de doi 
metri; acolo renul n-ar fi izbutit să ajungă la hrana lui, era prea 
ascunsă, zadarnic ar fi bătut cu copita, n-avea decât să se ducă 
în altă parte, spre inima tundrei. Stăteam deasupra zăpezii, fără 
teama că n-o să mă ţină; crescusem odată cu ea și îmi cunoștea 
greutatea. Alături am descoperit obeliscul, dar abia i se mai 
vedea motul. Bustul generalului era îngropat în zăpadă până 
deasupra nasului și părea că se înăbușe, judecând după ochii de 
marmoră în care se citea groaza. Ce-i puteam face? 

Ce-a urmat nu cred că a fost din gândul meu, n-aș fi mers atât 
de departe, mi-ar fi fost frică și n-aș fi avut îndrăzneală; știu 
doar că s-a pornit o furtună pustiitoare. A început cu urlete 
amestecate, ale vântului și ale animalelor, dar cred că urla și 
oceanul, sub gheaţă, și promontoriul, sub pătura grea de 


zăpadă. Atâta dezlănţuire nu cunoscusem, nici nu mi-aş fi 
imaginat-o, era peste forța naturii, depășea posibilitatea mea de 
gândire. Treceau nori fugăriţi de furtună, atât de jos că în câte o 
clipă mă învăluiau și zmuceau de mine, dar nu izbuteau să mă ia 
pe sus, fiindcă în clipa următoare veneau alţii, din partea 
cealaltă, se ciocneau, se destrămau, iar eu stăteam teafăr la 
mijloc. Ce e ciudat, luna rămânea luminoasă, norii se năpusteau 
în ea făcând-o să penduleze, ca un felinar bătut de vântoase, 
dar nu izbuteau s-o stingă. Dacă mă gândesc bine astăzi, în 
liniștea casei, după ce-a trecut timp de-atunci, nici nu mai știu 
dacă era într-adevăr luna, și nu soarele, așa cum nu știu sigur ce 
reprezintă discul albastru de pe biletul meu de intrare. Ceea ce 
se întâmplă în jur era o învălmășeală, o clipă nu se lega de alta, 
și nu mă miră, pe o furtună care amesteca între ele până și 
zilele anului. O cireadă de reni a trecut în galop, prin spate, le- 
am auzit tropotul, m-am întors și i-am văzut trecând pe 
deasupra parcajului; mașinile erau îngropate în zăpadă, se 
putea bănui acoperișul autocarelor. Renii s-au pierdut în tundră, 
pe unde venisem eu mai adineaori; tropotul lor l-am mai auzit o 
vreme, mai puternic decât furtuna, sau poate era tocmai atunci 
o clipă de acalmie. 

Mi-e imposibil să înţeleg cum am ajuns sub ferestrele casei 
unde fusesem mai înainte să cumpăr ilustrata; sub ferestre nu-i 
bine spus, fiindcă zăceau sub zăpadă, iar eu priveam înăuntru 
pe-o fâșiuță de geam, rămasă liberă, la partea de sus, de unde 
vedeam totul, ca în palmă. Ei erau în locurile unde-i știusem, în 
aceeași înghesuială, care la bar, cu ceașca de cafea în mână și 
cu ţigara în gură, care la tejgheaua cu obiecte de amintire, sau 
la stelajele rotative cu ilustrate, în sfârșit, pretutindeni, numai că 
stăteau ţepeni, ca într-o fotografie, ca și cum timpul s-ar fi oprit 
în loc, căci nu erau morţi, nu poate să moară atâta lume 
deodată, ci se aflau într-un fel de suspensie. Și toți ţineau în 
mână, îndreptat spre fereastră, arătându-mi-l mie, cu un gest de 
îngâmfare, certificatul Capului Nord, cu număr de ordine și 
ștampilă. Dacă aș fi vrut, aș fi putut să aflu cum îl chema pe 
fiecare, fiindcă toţi își scriseseră numele. 

După ce nu s-a mai auzit tropotul renilor, a venit rândul să 
treacă lupii, vulpile albastre și albe, urșii, nu amestecați, se 
înţelege, și nu toți deodată, iar ultimii au fost câinii înhămaţi la 


sănii, atelaje lungi, mai multe, n-am putut să le număr fiindcă 
goneau nebunește, lăsând în urmă vârtejuri de zăpadă și 
umplând cerul de lătrături vesele. Treceau chiar pe deasupra 
mașinii mele, și ce e ciudat, n-aveam nici o strângere de inimă 
s-o știu sub zăpadă, nu mi se părea pierdută, de parcă știam că 
tot ce se întâmpla era imposibil. Dar furtuna continua și chiar 
crescuse, venea mugind, de peste ocean, aluneca pe gheaţă, 
fără nici o piedică, și e ușor de înţeles ce se întâmpla când 
întâlnea promontoriul; nici două trenuri care s-ar ciocni în viteza 
lor cea mai mare n-ar putea să dea naștere la un cutremur, cum 
se cutremura acum stânca, de-ai fi crezut c-o să se năruie, și 
apoi fărâmele au să zboare în aer. Și este iarăși ciudat, dar mai 
ciudat decât orice poate fi ciudat pe lume, că în mijlocul acestei 
dezlănţuiri care nu știu cum de nu rupea pământul în două, eu 
stăteam calm și abia dacă simţeam o adiere, când venea o 
rafală; vijelia se despărțea în două, îmi lăsa loc la mijloc și se 
unea din nou abia după ce trecea de mine. 

Cred că, așa cum închipuisem, undeva în larg banchiza era 
ruptă, dând naștere la ochiuri de apă, căci altfel cum ar fi ieșit 
bietele morse să respire, la suprafață? Nu mă înșelam, se 
auzeau izbituri și scrâșnete, sloiurile rupte se loveau între ele, 
într-o luptă tot mai smintită, până ce deodată am văzut, dar fără 
groază, ci gâfâind de curiozitate, că gheaţa care acoperea 
oceanul începea să se umfle, pe toată întinderea. O forță cum n- 
aș fi bănuit că există, în afară de cea atomică, și nu de ea era 
vorba, de unde până unde? - o forţă nou născocită ridica în aer 
învelișul oceanului, făcându-l să geamă și să urle, cu o furie în 
care parcă se adunau răgetele tuturor animalelor sălbatice de 
pe toate continentele, cum se adunau, ceva mai în larg, toate 
meridianele emisferei nordice. Nu mi-a fost greu să înţeleg, în 
câteva clipe, că vântul, care nu mai avea loc pe deasupra, 
răscolea apa din larg, zăpăcind morsele, și intra sub gheaţă cu 
atâta putere, încât o ridica în aer, ca pe o pânză. O vedeam 
crescând pe faleza de piatră a promontoriului, care nu știu cum 
nu se năruise încă, nu mai avea mult până să ajungă deasupra, 
la trei sute șapte metri, să se reverse în tundră; nimic n-ar mai fi 
stat în picioare pe urmă, și totuși nu-mi era frică, îmi venea să 
bat din palme și să strig ura, încurajând această nebunie a 
naturii, ca spectatorii pasionaţi la meciurile de fotbal. 


Când gheaţa mai avea un metru până să ajungă la picioarele 
mele, iar furtuna continua să crească deși nu se înţelegea de 
unde, așa cum creștea tot ce se dezlănţuise, gemete, troznete, 
urlete, am avut un moment când nu mi-am mai dat seama ce se 
întâmplă cu mine. Să fi fost clipa de care se temuse doctorul, 
când ne despărțisem? 

În acel moment mi-a fost frică. 

Era momentul când furtuna depășea limita imposibilă, și lăsa 
deodată loc liniștii, prin una din cele mai puţin înţelese legi 
naturale, deși este atât de firească și ușor explicabilă. Există un 
punct în spaţiu, sau în gândirea noastră, dincolo de care nimic 
nu mai poate trece, și atunci totul se întoarce în locul de 
pornire; altfel nici o idee n-ar putea să mai evolueze, nici o viaţă 
n-ar putea să continue, cum n-ar continua mișcarea aștrilor și a 
spiritelor în spaţiu. 

Când mi-am venit în fire în liniștea aceea neînţeleasă, viața în 
jurul meu nu-și reluase ritmul, toate rămâneau deocamdată 
încremenite, într-un loc de unde reîncepea totul, dar era cu o 
clipă înainte de pornire. Oceanul coborâse cei trei sute șapte 
metri, lichenul eliberat de zăpadă reînflorise. Nu știam dacă e 
noapte sau ziuă, soare sau lună, așa de ușor să se confunde 
după atâta învălmășeală și zgâlţâire. În jurul meu câmpul era 
semănat cu morse ameţite, care încetul cu încetul își veneau în 
fire și începeau să miște. Se înţelege că le aruncase acolo 
vântul, luându-le de pe gheaţă, în clipa de paroxism a furtunii. 
Dacă erau acolo și puteam să pun mâna pe ele, ce dovadă mai 
bună aș fi avut că nimic nu fusese închipuire? 

Dar ce-mi vedeau ochii? În locul unde știusem obeliscul și 
bustul, erau doi oameni care se uitau nemișcaţi spre largul 
oceanului. Încă nu înviaseră, păreau statui, de piatră sau mai 
degrabă de gheaţă. M-am apropiat, primul care începeam să 
umblu, și i-am recunoscut, Fridtjof Nansen, cu Roald Amundsen. 
Pentru Nobile nu era loc, dacă ar fi vrut să vină și el, în acest 
punct de pornire, unde acum începea o serbare în cinstea sosirii 
mele acolo. 

Cine îmi va citi cartea să fie îngăduitor cu mine. Veneam de 
departe, tocmai de-acolo unde s-ar fi oprit pendula, între 
ecuator și Polul Nord al pământului, și tocmai din copilăria mea, 
încă mai îndepărtată; meritam această serbare, după cum 


meritasem și spectacolul teribil de mai înainte; altfel ce duceam 
cu mine după atâtea visări și atâta osteneală, că nu mă 
învrednicisem să iau măcar un certificat cu ștampilă? 

Mergând spre mașină, pe când oamenii de la bar încă nu 
ieșiseră, m-am oprit deodată și mi-a stat inima. Dacă erau 
atâtea morse în jur, cum de nu se vedea nici o focă? Sunt 
nemângâiat că le-am uitat tocmai pe ele! 


19 


Stăteam seara trist și îngheţat pe cheiul din Honnigsvăg. 
Așteptam feribotul, dar degeaba; erau atâtea mașini la coadă, 
că nu mi-ar fi venit rândul. De unde se adunaseră, că nu 
întâlnisem niciuna tot drumul? Chiar orb să fi fost, sau cu gândul 
aiurea, măcar în tunel aș fi băgat de seamă dacă era cineva în 
faţă, sau venea din urmă! 

De răul lor trebuia să înnoptez pe insulă. Văzusem un Grand 
Hotel luxos, în apropierea portului. Il socoteam prea mare 
pentru mine. Am ieșit din oraș, pe unde plecasem de dimineaţă, 
pe unde venisem mai adineaori, am mers vreo doi kilometri 
până la un motel de pe marginea drumului. Acolo m-au întrebat 
dacă am sac de dormit; am înţeles cum stă treaba și m-a 
cuprins frigul. Camerele nu erau încălzite, de aceea nici nu 
veneau oameni. S-au și mirat că mă gândisem să înnoptez 
acolo. 

N-am avut încotro, m-am întors la Grand Hotel, pe care îl 
socotisem prea mare. Dar avea căldură și preţul nu mai trebuia 
să intre la socoteală. Mi-am cumpărat mâncare de la un chioșc, 
un șniţel de o șchioapă și-un maldăr de cartofi prăjiţi, într-o cutie 
de material plastic; erau fierbinţi şi-mi încălzeau mâinile. 
Feribotul nu sosise încă, coada mașinilor se lungea întruna; nu 
știu de ce nu chibzuiau oamenii, de ce nu înțelegeau că n-are să 
le vină rândul. Mi-am amintit coada la căpșuni, de la Leningrad, 
unde nu așteptau decât atâţi oameni câte cutii erau pe tarabă. 
Uite așa face cine știe să trăiască! 

Am mâncat în cameră, cu ochii pe fereastră. Era tihnă, 
căldură și mă simţeam bine. Peste stradă se ridica un povârniș 
înalt de piatră, o coastă de munte, presărat cu căsuțe frumoase, 
vopsite în culori vii, doar ușor atinse de vreme. Deasupra lor, 


sub creastă, am văzut o lucrare omenească de mi-a stat mintea 
în loc, gândindu-mă cu ce trudă fusese făcută; de departe 
semăna cu o reţea de sârmă ghimpată, în realitate era ceva 
mult mai puternic, ca un baraj împotriva tancurilor, cu stâlpi de 
beton sau de fier, nu-mi amintesc bine, înfipţi oblic în piatră, și 
legaţi cu o solidă împletitură metalică, o plasă. Dacă n-aş fi 
văzut în ea bolovani căzuţi de deasupra, nu i-aș fi înţeles rostul. 
Barajul era făcut, va să zică, să apere casele de pietrele care se 
prăvăleau de pe coastă. Ceva însă a rămas tot neînțeles; de ce 
nu se duceau oamenii în altă parte, și se încăpăţânau să stea 
agăţaţi acolo, apărându-se cu baraje care poate costau mai mult 
decât casa, și nici nu erau sigure; că nu puteau să-și lase copiii 
singuri, ziua, când se duceau la treabă, fără să li se strângă 
inima; și nici nu puteau să doarmă noaptea în tihnă, când 
auzeau bolovanii rostogolindu-se de pe coastă, oprindu-se în 
plasa de sârmă și făcând-o să zbârnâie. Dar uite, așa e omul, 
dacă se așează, rămâne, chiar după ce descoperă că nu-i bine! 
Întreg acel Honnigsvăg unde mă oprisem pentru o noapte, și 
Repvăg de pe ţărmul celălalt, pe unde urma să trec mâine în 
drumul meu mai departe în timp ce localnicii aveau să rămână, 
să întâmpine lunga noapte polară, și ea un fel de bolovan 
atârnat deasupra capului, și tot ce-ar mai fi fost așezare de 
oameni acolo, nu făceau decât să repete exemplul caselor de pe 
coastă, așa cum le vedeam pe fereastră. 

Dar de ce spun toate acestea? Se mai poate spune ceva după 
ce-a fost înainte? Odată ce am ajuns acolo, povestea mea nu-i 
terminată? Aș vrea, și mi-ar face bine să fie aceasta ultima 
pagină. Dar nu se poate, fiindcă întoarcerea se leagă de ducere, 
cum se leagă între ele funicularele, cel care coboară cu cel care 
urcă. Fiindcă eu n-am rămas acolo, n-am devenit un localnic; 
rădăcinile mele sunt pe paralela patruzeci și cincea, și dacă n-aș 
avea în fața mea atâta spaţiu să mă întorc spre sud, călătoria 
spre nord ar fi anulată, căci nu poate să existe dacă rămâne 
suspendată în spaţiu. 

Se înnorase încă din timpul întoarcerii; când am ieșit din tunel 
cu mașina udă de apă, cerul se înnegrise. Avusesem de gând ca 
la miezul nopţii să urc la creasta din faţă, ocolind barajele, ca să 
văd soarele, dacă nu putusem să rămân pe malul oceanului. 
Stătea să plouă și aș fi urcat degeaba. 


M-am străduit să uit tot ce era afară și așa am adormit 
repede, după ce făcusem o baie fierbinte. Dacă peste noapte or 
fi căzut bolovani de pe coastă, nu i-am auzit bușindu-se, și nici 
plasa n-am auzit-o să zbârnâie. 

La cinci și jumătate eram la debarcader, primul; mi-am luat 
locul și am așteptat cu răbdare, până la șapte, când pleca 
feribotul. Mi-e mai ușor să aştept în faţă, decât în mijlocul 
șirului, sau mai departe; când ești primul, nu se poate spune că 
stai la coadă. Până la plecare se adunaseră mulţi oameni, dar 
erau pe jos, mai ales tineri, cu bagajele la spinare. În spatele 
meu nu mai venise decât o mașină. Nu m-am necăjit dintr-atâta, 
că mă grăbisem fără să fi fost nevoie. Treaba lor dacă le era 
greu să se scoale devreme! Dar ce-aș fi râs să vină târziu și 
pentru feribotul de seară, să stea iar la coadă, cum îi văzusem, 
și la urmă să nu încapă! Dacă ar fi făcut așa în fiecare zi, încetul 
cu încetul deveneau localnici. Deodată, luminându-mi-se 
mintea, am înţeles că toată populaţia orașului venise din alte 
părți și rămăsese acolo fiindcă pierdea ora de plecare a 
feribotului. 

Pe feribot era liniște, toţi cum veneau coborau sub punte, în 
salonul cu fotolii și canapele, se așezau și închideau ochii. Care 
nu avea loc se întindea pe podea, cu sacul de drum drept pernă. 
Alţii, obosiţi și cu ochii roșii de nesomn, își lăsau capul pe mese. 
Am stat și eu la o masă, cât să scriu o scrisoare, și m-am uitat la 
vecinii mei, un băiat și o fată din cei care călătoresc cu sacul în 
spinare și cu autostopul; dormeau duși, cu capul pe-o parte, 
amândoi blonzi, el nebărbierit, ea ciufulită. Poate nu avuseseră 
nici un adăpost peste noapte. Dormeau toţi. După ce-am 
terminat scrisoarea, am ieșit pe punte. Jos, în cală, se vedea 
mașina; m-a cuprins bucuria că o luasem cu mine. 

Cât a durat traversada am avut timp și liniște să mă gândesc 
la ziua de ieri, pe care o trăisem prea repede. Toate zilele din 
urmă le trăisem prea repede. Și cum intrasem în fiord îndată 
după plecare și alunecam pe lângă ţărmul de piatră, peisajul mi- 
a amintit navigația mea în insulele Faroe, într-o atmosferă 
aproape identică, fiindcă într-un fel și acolo era o Norvegie, prin 
wikingii care le populaseră. Atunci însă îmi trăiam zilele prea 
încet, cu multe ore de lâncezeală, și am avut timp să mă întreb 
despre rostul călătoriei mele. M-am gândit pe îndelete și am 


aflat răspunsul, care mă mai satisface și acum dacă îl pun lângă 
vremea aceea. Astăzi însă nu se mai potrivește. Când îl raportez 
fie și la o singură zi din cele apropiate, cea de ieri bunăoară, 
constat că în viteza cu care am trăit-o ea mi-a dat mult mai mult 
decât zecile de zile din fiordurile insulelor Fzeroe. N-am de ce să 
regret că la Capul Nord am stat numai o oră, după ce făcusem 
șase mii de kilometri ca să ajung acolo. Cu anii de sedimentare 
și meditaţie, capacitatea mea de recepţie a crescut, și ochiul s-a 
transformat într-un fel de aparat fotografic, care prinde 
imaginea repede. Până deunăzi mai trebuia să aștept ca filmul 
să se developeze, și între timp se întâmpla ca unele detalii să se 
piardă, voalându-se. Azi developarea a ajuns să fie automată și 
instantanee, și sper că de o calitate mai bună decât în cazul 
fotografiilor „la minut” de pe vremuri. Capul Nord e în posesia 
mea, și îl duc cu mine, fără să fi luat nimic din prăvălia cu 
obiecte de amintire. 

Odată debarcat pe continent, n-am mai așteptat pe nimeni, 
am făcut drumul repede până aproape de Kistrand, și m-am 
oprit la răspântia unde vorbisem cu poștașul. Aici mi-am 
îngăduit un răgaz, am coborât din mașină și am privit indicatorul 
de drum, cu o săgeată spre Hamerfest și cu alta spre Nordkap. 
M-am dus aproape, am urmărit literele cu degetul, ca școlarul 
care silabisește. Apoi am privit drumul pe unde venisem în ajun, 
când eram descurajat și vroisem s-o iau la stânga, spre casă. lar 
acum m-a năpădit tristețea, fiindcă exact în acest punct începea 
întoarcerea. Totul mergea la vale de aici înainte, pe un drum 
paralel cu cel de la venire; în fiecare loc și-n fiecare clipă când 
m-aș fi gândit în urmă, aveam să mă regăsesc pe mine, cum mă 
duceam spre nord, pe șoseaua cealaltă. 

Era într-adevăr ca un funicular cu liniile alăturate; în tot locul 
puteam să mă încrucișez cu o amintire care urca pe dincolo. De 
fapt, mai paralele decât șoselele erau cele două ipostaze ale 
mele. Prin această viziune, dacă o întrețineam pe drum și n-o 
lăsam să se piardă, mi se părea că ajung la o cuprindere mult 
mai mare, căci între cele două direcţii, aflate în realitate la sute 
de kilometri una de alta, se creau numeroase zig-zaguri, 
comunicaţia mea cu mine însumi, ca niște șosele de legătură, 
care  împânzeau toată peninsula scandinavă,  dându-mi 
sentimentul că am umblat-o și-am cunoscut-o pe toată. 


N-am mers decât douăzeci și trei de kilometri, până la Skaidi, 
unde, chiar dacă nu mă trăgea inima, trebuia s-o iau la dreapta, 
ca să ajung la Hamerfest. Nu aveam altă treabă acolo decât să 
caut corespondenţă, pentru care, sosită sau nesosită, plăteam 
cu un ocol de o sută douăzeci de kilometri și două treceri cu 
feribotul. Când dădusem adresa, mă jucam cu distanţele de pe 
hartă, iar trecerile cu feribotul le credeam gratuite, ca pe poduri. 
Dar chiar să nu fi fost un proiect judecat limpede, și o obligaţie 
datorită scrisorilor care puteau să mă aștepte, cred că la 
răspântie nu m-ar fi răbdat inima să las deoparte acest 
Hamerfest, măcar fiindcă este cel mai nordic oraș din Europa. 
(Bag de seamă că Honningsvăg, aflat mai la nord cu zeci de 
kilometri, nu-i pus la socoteală, și nu mă miră, cu tot 
Grandhotelul. Acolo e doar un loc de trecere, o așezare 
provizorie. Păi cum altfel, dacă oricând pot să cadă stânci de pe 
munte, să rupă barajele și să dărâme casele!) 

Mă bucur că am ajuns și în orașul cel mai nordic, mai ales că 
în ora cât am stat acolo se ivise și soarele. Fără poziţia lui pe cer 
n-aș fi putut să definesc anotimpul. Era o lumină de toamnă și 
fiindcă uneori uit realitatea, încrezându-mă în impresii, am avut 
un moment de zăpăceală, urmat de o scurtă panică, la gândul 
că irosisem o vară și timpul trecuse în goană. Orașul este și el 
pe o insulă, înglobată în frământarea de pământuri și ape care 
ciopârțesc coasta Norvegiei, făcând-o să semene cu o roată 
dinţată, strâmbă și cam haotică. 

Am traversat orașul, care n-are un diametru mai mare deo 
mie de metri și ajuns dincolo, pe o coastă, am privit în urmă. 
Eram tocmai la capătul de apus al insulei, pe malul oceanului. 
Să nu fi fost soare, m-aș fi crezut la Thorshaven, capitala 
insulelor Faeroe, și nici această asemuire nu mă miră, dată fiind 
înrudirea. Decât că topografia unuia este concavă, a celuilalt 
convexă. La Hamerfast înălțimile, și eu eram pe una din ele, 
curg spre centrul orașului, aflat într-o ușoară depresiune; de 
aceea îl poţi vedea pe tot deodată, dintr-o privire și rămâi cu 
impresia că duce o viaţă tihnită, apărat în toate direcţiile. 
Thorshaven în schimb este așezat pe o înălţime de unde 
coboară spre apa oceanului. Dacă ar fi să aleg între unul și altul, 
ca să mă strămut acolo, printr-o pedeapsă, l-aș alege pe primul. 


Poate m-a influenţat și lumina, și anotimpul. În insulele Færoe 
am fost iarna; zeci de zile n-am văzut soarele. 

Credeam că am făcut o descoperire demnă să fie notată. 
Biserica Sfântul Mihail e la etajul unei case, deasupra unei săli 
de conferinţe. Nu spun mai mult, să nu mă fac de rușine; abia 
acum aud că este una și la Brașov, deasupra unui parter locuit 
de oameni; e o casă civilă, doar că are cruce pe acoperiș, ca o 
antenă de televiziune. N-am fost să văd: oare oamenii care 
locuiesc cu Dumnezeu deasupra, unde și-or pune antenele? Mai 
aud că și la Varșovia este o biserică la etaj, dar parterul n-are o 
destinaţie laică, fiindcă adăpostește altă biserică, a altui rit 
catolic decât cea de deasupra. Așa mi-a scris de curând un 
cititor fără nume, mustrându-mă pentru afirmaţia mea făcută în 
altă carte, că socotesc Moscheia-Catedrală de la Cordoba unică 
în lume, ca una care într-un timp a fost împărţită jumătate și 
jumătate între creștini și islamici. Nu spun ca să mă apăr și să-l 
mustru la rândul meu pe acel cititor aspru cu mine, că etajarea 
a două rituri ale aceleași religii nu-i tot una cu juxtapunerea a 
două credinţe cam antagonice. Şi-apoi, eu am socotit Moscheia- 
Catedrală unică în lume, mai ales pentru motivul care poate 
rămâne chiar singur la o nevoie, că arhitectura ei este 
inimitabilă. 

Deci treaba cu biserica Sfântul Mihail o las baltă, și n-am să 
mai spun câtă nedumerire mi-a stârnit, închipuindu-mi că în 
timp ce sus se oficiază sfânta liturghie, jos un consiliu de 
administraţie își dă raportul despre profit și pierderi și despre 
dividende, în faţa acţionarilor. Dar așa ceva a mai fost, când 
Isus i-a alungat pe neguţători din templu. 

Cine a văzut vreodată bisericile noastre din Maramureș, fie 
măcar cea transmutată la Techirghiol, sau la București, în 
Muzeul Satului, știe că stilul lor are caracteristici precise și 
evidente, de aceea nu este mai greu de identificat decât o 
coloană dorică; el nu poate să se confunde și nici nu se uită. Aș 
îndrăzni pentru acest motiv să-l socotesc unic între stilurile 
bisericilor, dar nu-mi mai dă mâna. Și nu doar de teama că s-ar 
găsi iarăși cineva să mă contrazică și să mă certe, ci fiindcă am 
văzut cu ochii mei una identică; la ieșirea din Hamerfest, pe 
dreapta. Nu-i nevoie să precizez locul, fiindcă oricine s-ar duce 
acolo ar vedea-o, dacă nu când intră în oraș, măcar când iese; 


atunci, datorită plasării ei nu poate rămâne neobservată. Este o 
biserică desenată la fel ca bisericile noastre din Maramureș, cu 
aceleași proporţii, cu alura lor de săgeată care ţintește soarele, 
însă nu de lemn ci de zidărie, sau de paiantă tencuită deasupra. 
Materialul, mai greu, n-o face mai greoaie. 

Am totdeauna o mică emoție când ajung la o răspântie pe 
unde am trecut mai înainte; totdeauna mi se pare că mă 
întâlnesc cu mine însumi, un eu puţin altfel, fiindcă orice 
kilometru parcurs, orice oră care se duce schimbă ceva în 
structura noastră. Dar probabil nu se observă decât atunci când 
ești singur şi te introspectezi tot timpul. În clipa când am oprit la 
intersecţie, fiindcă intram în șoseaua principală și mi-am făcut 
un reflex de care nu mă scutur nici când devine ridicol, cum era 
aici unde nu venea nici o mașină, m-am revăzut în locurile pe 
unde trecusem în ultimele zile. Amintirea lor se adâncește și 
este tot mai bogată, i se adaugă detalii și impresii nu știu cum 
rămase în umbră, ca într-o inexistenţă, iar acum ieșite la lumină, 
cu o putere care mă face să cred că le trăiesc a doua oară. Aș 
vrea să mă întorc la ele, fiindcă mă cheamă înapoi, și simt cu 
câtă voluptate m-ar învălui dacă m-aș lăsa în voia lor. Dar 
trebuie să merg înainte, și mi se pare că duc o viaţă dublă, între 
ieri și astăzi. lar când îmi arunc gândul înainte, de pildă la 
Narvik, unde probabil mă voi opri mâine, viaţa mea se triplează. 
Câteodată mă simt obosit și îmi vine ameţeală; e greu să trăieşti 
trei vieți deodată, cu aceeași intensitate. 

Am mers spre sud pe un podiș, la trei sute de metri deasupra 
oceanului, printre niște munţi înalţi de cinci sute. Nu sunt tociţi 
de vreme, au creste și muchii ascuţite, asta le-a fost formaţia, 
natura n-a avut mai multă materie. Priveliștea era întristătoare, 
pământ gol și lepros, parcă rănit de ape mari revărsate, o 
pedeapsă. Pe munţi se mai vedea zăpadă, care cobora asupra 
podișului, iar pe alocuri ajungea până în șanțul șoselei, o zăpadă 
înnegrită de timp, leproasă și ea ca pământul. Ce frumos răsar 
la noi ghioceii, încă din ianuarie, străpungând zăpada curată! 

Nu se vedea nici măcar un fir de iarbă, toată natura era 
moartă. Cerul se întuneca iarăși și șoseaua se strica tot mai tare 
de la un kilometru la altul, până ce a ajuns să mă sperie. Așa 
avea să fie toată Norvegia? Și câte visuri îmi făcusem, și câte 
speranţe despre acest drum de-a lungul fiordurilor! Frumos 


rămânea numai numele Alta, care marca pe hartă o mică 
localitate, în locul unde șoseaua cobora din nou pe malul 
oceanului. Ca și Orivesi din centrul Finlandei, numele acesta cu 
sonoritate italiană, mi se părea rătăcit sau aruncat aici de o 
furtună, deși furtunile mari vin de la oceanul îngheţat, nu de la 
Mediterană. Nu înţeleg cum poate sta Alta sub gheaţă. 

Localitatea n-am văzut-o, am trecut pe alături, fermecat de 
apa fiordului care izbucnise în faţă, cu strălucire de email 
albastru; fiindcă ieșise și soarele. Toate se schimbă în natură 
când este soare și o apă albastră. In ultima parte a drumului au 
apărut primii arbori, mesteceni firavi și torsionaţi, cum îi 
văzusem și mă despărţisem de ei dincolo de Inari. Şi iarăși mă 
regăseam paralel cu mine însumi, trăind cu o nostalgie 
puternică amintirea drumului spre nord, simetric cu drumul de 
astăzi. 

De-aici nu m-am mai îndepărtat de malul fiordului; natura se 
îmbogăţea, apăreau zone colorate în verde, vestind păduri și 
ogoare, dispărute de multă vreme. Totul era acum regăsire, 
până și șoseaua devenise mai bună, și avea chiar marcaje 
portocalii, care însemnau o făgăduială. 

Pe la cinci și jumătate m-am oprit la capătul unui fiord, lângă 
o casă mare de lemn, cu etaj și mansardă; mi s-a părut că ar 
putea fi un hotel, deși nu avea nici o firmă. Nu mă înșelasem, o 
femeie care tocmai ieșea cu mașina din curte mi-a confirmat și 
chiar s-a întors din drum, ca să-mi dea camera, numai că era 
acră și antipatică și nu părea bucuroasă de oaspeţi. M-aș fi dus 
mai departe, nu mi-era teamă că va veni noaptea, dar eram 
obosit și nici nu știam ce-aș putea să găsesc, și unde, în această 
lume, încă nu cu totul formată. 

Pentru un hotel răzleţ de pe marginea drumului, pe unde nu 
treceau mulţi oameni și mușteriii n-aveau de unde da buzna, 
preţul camerei mi s-a părut scandalos, ca la elegantul Grand 
Hotel de noaptea trecută, dar nu încăpea nici o tocmeală. In 
schimb, masa de seară pe care am cerut s-o plătesc dinainte, ca 
să scap de grijă și să umblu la bani o singură dată, era 
surprinzător și inexplicabil de ieftină, astfel că un preţ s-a 
compensat cu celălalt, fără însă ca eu să înţeleg ce era în 
mintea hotelăresei. 


La început camera nu mi-a fost mai puţin antipatică decât 
femeia, toată de lemn, tavanul identic cu dușumeaua, de 
scândură băiţuită galben și lustruită, că dacă hotelul s-ar fi 
întors cu susul în jos, nu prea s-ar fi băgat de seamă. Fereastra 
se deschidea asupra fiordului, în plin soare, și razele acestuia 
pătrunzând percutant înăuntru făcea să sune pereţii ca o cutie 
de vioară; aproape că le vedeam vibrația. 

Cum nu-mi găseam locul acolo, că nu-mi venea nici să las 
valiza din mână, am început prin a face un gest de cea mai 
mare stupiditate, și anume am vrut să văd dacă merge lumina 
electrică. Ei bine, nu mergea, și atunci am constatat că lămpile 
nu aveau becuri, nici cea din plafon, nici cele de la lavoar și de 
la noptieră. Era cât pe ce să cobor spre a reclama patroanei, 
când mi-am dat seama că de multe zile uitasem de existenţa 
luminii electrice, și pe la hoteluri nici nu băgasem de seamă 
unde erau întrerupătoarele și lămpile. Ce naiba mă găsise 
tocmai acum, în cea mai luminoasă cameră din câte avusesem, 
mai luminoasă chiar decât cea de la Ivalo, unde mă apucase 
prima stenahorie și simțisem nevoia bolnavă de puţină noapte 
adevărată. Nici acum nu-mi era mai bine, cu soarele care bătea 
până în fundul camerei de ar fi putut s-o și incendieze; mă 
consolam însă cu gândul că de-aici înainte ziua avea să scadă 
vizibil cu fiecare sută de kilometri. 

M-am dus să mă plimb pe malul fiordului. Am descoperit și 
case în jur, puţine, răzlețe și toate cam retrase, de-aceea nici nu 
le văzusem mai înainte. Era o localitate, se numea Burfiord, îi 
scriu numele, deși n-ar putea să intereseze pe nimeni, în afară 
de mine care am fost acolo și am dormit o noapte. Dar n-a fost 
numai atât, am mai multe amintiri decât somnul: stoluri de 
pescăruși au venit să mă atace în drumul spre fiord, și m-au 
obligat să schimb direcţia. Era un câmp pietros, cu smocuri de 
iarbă uscată, mergeam spre malul apei la întâmplare, nefiind 
nici o potecă. Și deodată au picat asupra mea, din înaltul 
cerului, scoțând ţipete furioase. În prima escadrilă erau trei, s- 
au redresat la câţiva metri și mi-au trecut pe deasupra capului, 
atât de aproape că am simţit furtuna stârnită de aripi. Nu le-am 
înţeles toana, și-am mers înainte; nu făcusem doi pași când au 
venit alţii, val după val, tot mai ameninţători, ţipând ca de 
moarte. Între timp primii își luau înălţime, ca să-și reînceapă 


atacul. Nu înţeleg de ce m-am dumirit cu multă întârziere, că 
probabil mergeam în direcţia unde își aveau cuiburile, cu puii, 
printre pietre. Până să schimb drumul nu mi-au dat pace, dar nu 
mă temeam, nu-mi închipuiam că ar putea să treacă la o 
agresiune directă, să mă sfâșie cu ghearele și cu ciocul. Ba o 
clipă mi s-a părut că nu vor decât să se joace, deși răgușiseră și 
tipetele erau aproape sinistre. 

După ce m-am întors din drum, au zburat pe lângă mine, 
liniștiți, cu mișcări suple, și parcă vroiau să-mi mulţumească; m- 
au dus până aproape de hotel, ca o escortă de onoare. Am fost 
însă mâhnit că nu le puteam vorbi și rămânea între noi o atât de 
tristă neînțelegere. Aș fi vrut să le spun că niciodată nu m-aș fi 
atins de puii lor, de nici un pui de pe lume, în afară de cei de 
năpârcă. Lor da, ce le-aș mai suci gâtul! 

De-aici încolo însă, am avut necazuri cu pescărușii cât am 
mers de-a lungul fiordurilor, și chiar pe urmă, la golful Botnic, 
până ce am ajuns la Stockholm, când nopţile deveniseră 
adevărate. Până atunci aceste păsări n-au vrut să aibă și ele un 
ceas de odihnă, nu știu când dormeau și unde; poate făceau cu 
schimbul, fiindcă le auzeam ţipând tot timpul, veneau până în 
mijlocul orașelor de coastă, gălăgioase și agresive, cum nu le- 
am știut niciodată, certându-se tot timpul și încăierându-se, 
disputându-și o coajă de banană, o pungă goală pe care o 
sfâșiau lacome, un gunoi sau o fărâmitură de pâine. De multe 
ori mi-au stricat somnul și am ieșit la fereastră, de unde le-am 
strigat hușșși, ca păsărilor domestice. 

Dar pe urmă, când aceste amintiri au rămas în urmă, când am 
regăsit pescărușii de pe malul mării noastre, atât de cuviincioși 
că rar li se aude glasul, și când m-am reîmpăcat cu tot neamul 
lor pentru care totdeauna am avut dragoste, m-am gândit la cei 
din Burfiord, întristat pentru neînţelegerea rămasă între noi, 
pentru disperarea din glasul lor, neuitat până astăzi. 

Pe aproape era un teren de fotbal, sau doar o bucată, o 
improvizație, și câţiva tineri băteau mingea, agitându-se, 
suflând greu, cu limba scoasă. Am bătut-o și eu, în copilărie, 
minge de cârpă, că era greu să am una adevărată; am gâfâit, 
am căzut, mi-am julit genunchii și am stricat multe ghete. Și uite 
că patima nu se stinge, chiar dacă mie mi-a trecut de multă 
vreme; dimpotrivă, creșterea ei este mondială. Un alt tânăr a 


venit cu motocicleta, șerpuind printre pietre, bineînţeles că o 
motocicletă japoneză, a trântit-o pe-o parte, n-a avut răbdare s- 
o salte pe cric, și s-a repezit drept la minge. 

Nu știu unde se dusese hotelăreasa cu mașina, nu era nici un 
oraș pe aproape, dar când s-a întors se îmblânzise, îi trecuse 
acreala și chiar s-a grăbit să-mi dea de mâncare, înainte de ora 
fixată. M-am mirat cât putea să fie de mare restaurantul, ca o 
sală de bal și era doar o parte a lui, mai avea o anexă în spate, 
de aceleași proporţii. Cred că nu era doar pentru călători, 
niciodată nu s-ar fi adunat atâţia ca să umple o sală, ci mai de 
grabă veneau oamenii din împrejurimi să petreacă sâmbătă 
seara; norocul meu că era vineri. Dar puţin chiolhan tot a fost 
noaptea. Totul înăuntru era numai de lemn, băiţuit galben, ca în 
cameră, brad, sau pin, cu fibra dreaptă, parcă aleasă, cum rar 
se vede, și nu în această desfășurare; oricât am căutat, n-am 
descoperit un nod, sau o imperfecţiune, de parcă ar fi fost o 
imitație de material plastic, obișnuită astăzi. M-am și temut, ar fi 
fost o dezamăgire, deși nu era restaurantul meu și nu stăteam 
acolo decât o oră. M-am apropiat de perete, am pus mâna, se 
simțeau fibrele, și chiar dacă ar fi fost și ele o imitație, n-ar fi 
avut căldura lemnului, care nu poate fi imitată și nici mirosul 
rășinei, ca ambra, încă nestins, oricât de veche ar fi fost 
scândura. 

Fiindcă soarele tot mai bătea în cameră, și ajunsese tocmai în 
colțul unde era patul, am socotit că n-am să pot dormi și am mai 
mers la plimbare, dar pe șosea, nu spre fiord, ca să nu mai 
necăjesc pescărușii. De altfel fiordul nici n-avea de ce să-mi 
placă, era ora refluxului și apa retrasă până departe dezgolea 
pământul mâlos, cu pietre urâte. Un grup de fete foarte tinere, 
codane, în blugi croiţi bine, suple, voioase, m-au ajuns din urmă 
și m-au salutat strigându-mi „Hallo!” cu glasuri proaspete, fără 
nici o alteraţie, glasuri virgine. După ce-au trecut au mai întors 
capul și m-au salutat încă o dată, făcându-mi semne prietenoase 
cu mâna. Deși le despărțea o frontieră, semănau întru totul cu 
fetișoara de la Ivalo, doar că erau mai crescute; încolo la fel de 
subţiri și de suple, același păr de pai și cenușă lăsat pe umeri, 
aceiași ochi luminoși și adânci ca o noapte de vară cu lună plină, 
și aceeași paloare a obrazului, pe care o socotesc un semn de 


timiditate, chiar dacă nu s-ar potrivi cu mersul lor puţin zvăpăiat 
și cu gesturile prietenoase. 

Cred că mâine seară am să fiu pe aceeași latitudine cu Ivalo. 

Se vedeau munţi în zare, cu crestele înzăpezite, dar cu 
coastele de piatră golașe prea povârnite să prindă zăpada. Am 
avut noroc ca soarele, în coborârea lui piezișe și interminabilă să 
se ascundă după un perete de stâncă, și camera a intrat în 
penumbră, așa că m-am culcat strângând ochii tare. Venise un 
Mercedes din Germania, cu o pereche, cred că bărbat și 
nevastă, dar ar fi putut fi frate și soră, judecând după proporţii și 
greutate. Când au coborât din mașină, tocmai veneam de la 
plimbare, pământul le-a gemut sub picioarele enorme și grele, 
cred că peste numărul cincizeci, dacă poate cineva să-și 
închipuie. Nu știam cum au să încapă în cameră, și dacă 
podeaua de lemn o să-i ţină. Această pereche infirma vechea 
teorie cu originea omului, căci de-o rămâne adevărat că ne 
tragem din maimuţă, apăi strămoșul lor nu putuse să fie decât 
elefantul. Am avut nenorocul să ia camera de alături. Aţipisem 
când au venit de la masă, m-a trezit călcătura greoaie care 
făcea să tremure tot hotelul, și când au intrat în cameră mi s-a 
părut că peretele dinspre mine se încovoaie de presiune. Am 
auzit paturile gemând odată, puternic și pe urmă au tăcut, 
strivite și înăbușite, n-au mai avut glas să scârţâie. Pe ei însă i- 
am auzit sforăind până târziu, în contratimp și parcă luându-se 
la întrecere. O asemenea dezlănţuire de forțe sonore nu mai 
auzisem niciodată; dacă n-aș fi fost stupefiat, m-ar fi luat 
groaza. Dar nu m-am enervat, ci m-am ridicat în coate și am 
stat să ascult, cu o intrigare în creștere, și fără ca să-mi 
slăbească atenţia. După un timp am căzut în pernă, m-a cuprins 
somnul fără nici o trecere, mi-am pierdut cunoștința, istovit ca 
de o canonadă și am dormit dus câteva ceasuri. 

M-a trezit liniștea, care este și ea o senzaţie pentru unii 
oameni, nu mai puţin puternică decât zgomotul. Vecinii 
amuţiseră, istoviţi și ei probabil, fiindcă sforăitul consumă 
energie, pe neștiute. N-am mai putut să adorm, am stat în pat 
să se împlinească opt ceasuri de când mă culcasem, apoi m-am 
pregătit de plecare, umblând cu grijă, să nu fac vreun zgomot 
care să dezlănţuie iarăși sforăiturile. De ce atâta bunăcwviinţă, 
la urma urmelor? Mi-era și ciudă, mă gândeam ca la plecare să 


trântesc ușa, dar nu m-am ţinut de cuvânt, am închis-o cu grijă 
și m-am socotit un om de nimica. 

Eram în schimb mândru de mine că îmi cususem un nasture la 
vechea mea haină de călătorie. E al treilea drum pe care ÎI 
facem împreună, m-au împresurat aducerile aminte, vesele, 
duioase, melancolice sau triste. Dacă m-aș apuca să fac din ele 
o carte, ar ieși o poveste mult mai bogată decât a pledului care 
a devenit pătură de călcat rufe, cel mai vechi obiect din câte am 
în casă. 

Nu sunt strângător, nu știu ce mi-a venit să bag în buzunar o 
sfoară de Manilla, găsită în cameră, albă și frumos răsucită, 
lungă de vreo doi metri; la ce-ar fi putut să-mi folosească? Sau 
poate m-a mirat, fiindcă n-am mai văzut de zeci de ani 
asemenea sfoară, de pe vremea când mă ocupam de corăbii; 
astăzi a înlocuit-o nailonul, și oamenii mai tineri nici n-au să știe 
despre ce este vorba. 

Ultimul obiect pe care mai aveam să-l pun în valiză, era 
ceasul deșteptător, de pe noptieră, aflat și el la a treia călătorie 
cu mine. Il pusesem să sune la șase, dar nu mai fusese nevoie. 
Se făcuse exact ora șase, și când am pus mâna pe el, și-a dat 
drumul, atât de strident și atât de neprevăzut, încât am rămas 
țeapăn, incapabil să fac un gest ca să blochez soneria. Pereţii de 
lemn amplificau zgomotul, îmi închipui cum îl transmiteau în 
odaia de alături și n-au trecut decât două clipe ca să se 
pornească sforăiturile, ca niște tunete, că se clătina tot hotelul. 

Am coborât scara de lemn cu o precauţie inutilă, lăsându-mi o 
parte din greutate pe balustradă ca să nu scârţăie treptele. Uite 
așa mă prostesc uneori; sforăiturile ar fi acoperit orice zgomot, 
chiar dacă m-aș fi dus tumba până la picioarele scării. 

Ușa de la intrare era încuiată, și nu se vedea nimeni; nu 
puteam s-o învinuiesc pe hotelăreasă, îi spusesem că plec la 
șase și jumătate. Am așteptat pe scări, cu valiza în braţe, dar n- 
am pierdut timpul, ci am trecut în caiet fel de fel de gânduri. 
Apoi am notat cum îmi spăl rufele singur, seara, în cameră, 
fiindcă are importanţă în viața mea de călătorie și poate să fie 
învăţătură. In alte rânduri îmi luam un geamantan de cămăși, și 
bineînţeles nu puteau să-mi ajungă. Întârziam câte o zi într-un 
oraș și în altul, ca să le dau la spălătorie. Luasem și acum mai 
multe cămăși, chiar și câteva albe, pentru nu știu ce 


împrejurare, dar uite că la Kiev nu avusesem inspiraţia să-mi 
pun una, curată și neșifonată; poate directoarea restaurantului 
mi-ar fi găsit loc la o masă. Din toate am folosit cu precădere 
două colorate, deși ar fi putut să fie doar una. Sunt cămăși dintr- 
un material neșifonabil, și după ce le ţin o jumătate de oră în 
apă caldă, cu un detergent bun la toate, pe deasupra cu un 
miros proaspăt, nu-mi rămâne decât să le clătesc și să le pun pe 
un umeraș, deasupra chiuvetei; dimineaţa sunt uscate și 
netede. La fel procedez cu restul rufăriei, în afară de pijamale, 
care nu se pot spăla cu aceeași ușurință. Și uite cum aș putea 
să fac ocolul pământului cu o singură cămașă. l-aș spune 
cămașa fericitului, uitând că fericitul n-avea niciuna. 

Dacă am văzut că se făcuse ora șase și jumătate și nu venea 
nimeni, am mai așteptat cinci minute pe urmă am ciocănit la 
ușa biroului, a bucătăriei, a magaziei, a restaurantului, întâi cu 
discreţie, apoi mai tare, iar la sfârșit am bătut cu pumnul. Se 
iscase atâta gălăgie că acoperea până și sforăiturile, ba după un 
timp le-a făcut chiar să înceteze, în schimb am auzit paturile 
troznind tare; nemţii, treziţi din somn, se întorceau pe o parte. 

Și uite atunci ce-am făcut cu sfoara de Manilla pe care o 
luasem parcă prin inspiraţie: am legat valiza cu ea, și i-am dat 
drumul jos, pe o fereastră de pe palierul aflat la jumătatea 
etajului, fiindcă în holul de la intrare nu era niciuna, ci numai 
ușa, încuiată. Am lăsat să cadă și sfoara, care-mi fusese de-o 
folosinţă nebănuită, apoi, ţinându-mă cu mâinile de pervaz, mi- 
am dat drumul în jos și pe urmă am avut de sărit mai puţin de 
doi metri. Nu asta era primejdia, ci s-ar fi putut să mă vadă 
vreun trecător, care să pună mâna pe mine, crezând că fug fără 
să plătesc camera. Mă gândisem și mă bizuiam pe nota de 
plată, pusă bine, deși numai întâmplător, fiindcă de obicei nu 
păstrez asemenea hârtii; ministrul meu de finanţe n-are nevoie 
de ele. Noroc că nu m-a văzut nimeni și pot să spun că norocul a 
fost cu atât mai binecuvântat cu cât, seara, căutându-mă prin 
buzunare, frunzărind caietul și răscolind valiza am constatat că 
nota de plată nu era nicăierea. 

Zece minute după ce plecasem, un ren a ieșit din lăstăriș și 
mi-a sărit înainte. Deși nu mergeam repede, n-aș fi putut nici să 
frânez, nici să-l feresc. Noroc că s-a ferit singur, a avut doar o 
clipă de zăpăceală, cât ne-am uitat unul la altul, pe urmă a 


zbughit-o înapoi, de unde venise. Ştiam ce-aș fi păţit, dar oare 
ce preţ o avea renul? Pertti uitase să-mi spună, se mulţumise 
doar să cobească. 


20 


Lung a fost drumul până la Narvik și proastă șoseaua! Şi nu 
peste tot mergea pe malul fiordului. Adesea urcam o coastă de 
munte, în serpentine sucite, urma un podiș, o vale, o altă 
coastă, într-un peisaj frământat care nu vroia să se liniștească. 
Satele erau la distanţe mari unul de altul, în schimb între ele 
întâlneam des case răzlețe. Natura căpăta tot mai multă vlagă, 
era ca la un sfârșit de iarnă, când toate încep să reînvie, iar ziua 
se tot mărește; mi se părea ciudat că aici se mărea noaptea. Am 
văzut pajiști cu iarbă înverzită, cărora le dusesem lipsa. Intre 
animalele domestice au apărut oile, în grupe mici, pe care nu le 
pot numi turme. Erau cam firave, la limita zonei lor de existenţă, 
mai pitice, supuse acelorași legi ca arborii, și oricât ar fi de 
imposibil să atribui unei oi asemenea caracteristică, mi s-au 
părut palide; poate prin privirea puţin vagă, prin mișcarea 
nesigură. 

La început mi-am închipuit că era o trăsneală, de aceea am 
oprit să mă asigur că vedeam bine. O casă aflată pe coastă, sub 
nivelul șoselei, avea garajul la etaj, iar la parter locuinţa. De ce 
m-oi fi mirat atâta? De-acolo înainte am văzut multe, toate la 
fel, și cu bune motive; un pod de lemn lega garajul de șosea, și 
astfel accesul mașinii era simplu, pe când dacă ar fi trebuit dusă 
jos, se creau complicaţii penibile, ca să nu spun că ar fi fost 
imposibil. Oamenilor le venea mai ușor să coboare, pe treptele 
săpate în coastă, sau pe o scară interioară. Dacă socotisem că 
era o idee sucită, pe urmă mi-am dat seama că veneam cu o 
judecată făcută dinainte; așa ne-am obișnuit, să fie garajul jos, 
și casa deasupra; de ce nu altfel? 

De atunci înainte am fost cu ochii în toate părţile, sunt și 
astăzi, n-am uitat și tot caut. Degeaba! Oricât ar fi povârnișul de 
aspru, oamenii sapă, fac drumuri în serpentine scurte, 
prăbușite, că-i un chin să bagi mașina pe-acolo, și nu vor să 
pună garajul deasupra. Abia acum aș putea să mă mir cu 
dreptate. 


Când am ajuns iar pe malul fiordurilor, lăsând munţii 
deasupra, a apărut o lume mai densă; nu că aș fi văzut mulţi 
oameni, mergeam și-aici kilometri fără să-mi iasă unul în cale. 
Dar erau pe undeva, și existenţa lor crescută mi-o dovedeau 
stelajele lungi și înalte, înșirate pe lângă apă, pentru uscatul 
peștelui. Acesta nu putea să pice din cer, cineva trebuia să-l 
pescuiască, să-l spintece, să-l săreze, să-l întindă la vânt și la 
soare. Și cineva avea nevoie de el, altfel ce rost ar fi avut 
osteneala? N-am văzut nici bărcile, nici pescarii. Dar în spatele 
acelor cherhanale cu stelaje lungi și înalte cât casa, mi s-a părut 
că mulțime de oameni așteaptă să se usuce peștele, așa cum 
plugarul așteaptă să se coacă grâul. Eram pe aceeași latitudine 
cu Inari. 

Ca să nu aștept feribotul, am ocolit un fiord lung, pe o șosea 
proastă. Nu mi-aş fi închipuit că pe un sol de piatră, între munţi 
și apă, o să fie atâta praf cât am răscolit acolo, poate ca nicăieri 
și ca niciodată, dacă las la o parte Bărăganul nostru pe vreme 
de secetă. Era soare, cer albastru, dar mi se păreau inutile, aș fi 
vrut să plouă, ca să scap de pedeapsă. De plouat a început să 
plouă, dar abia după ce înghiţisem tot praful, și ieșisem de mult 
la șoseaua asfaltată, care, chiar dacă nu era din cele mai bune, 
o socoteam strălucită prin comparaţie. A plouat toată ziua, și 
ziua următoare, dar praful parcă tot nu s-a luat de pe mine. 

Până să înceapă ploaia am întâlnit priveliști îmbogăţite, 
costișe pline cu flori galbene, ca rapiţa, apoi altele, violete, pe 
tulpini ca de urzică. Erau culori pe care le și uitasem. Abia acum, 
când le regăsisem, puteam să-mi dau seama ce rece fusese 
natura tot timpul după Rovaniemi, unde tundra cărămizie 
proiecta în aer un ultim val de căldură. Eram încă la nord de 
Cercul Polar, dar aici, pe malul oceanului, vara avea un mare 
avans faţă de vara Finlandei, golașă și zgribulită. Din păcate, 
când a început să plouă, tot ce mă încălzise mai înainte s-a 
scufundat în neguri și atunci s-a așternut peste lume o 
atmosferă întristătoare de toamnă. Așa am ajuns la Narvik, care 
socoteam că va marca întoarcerea în geografia europeană. 
Inainte nu-mi închipuisem deloc că voi ajunge vreodată mai 
departe de orașul acesta, aflat la limita închipuirii mele. EI 
reprezenta pentru mine cea mai nordică năzuinţă, și ce urma de 
acolo înainte era o zonă extracontinentală. 


Am intrat în oraș cu amintirea războiului; fusese unul din 
locurile dramatice, un început de capitol în istoria vremii. N-am 
găsit nici o urmă, decât un muzeu care vrea să amintească 
debarcarea și ocupaţia, dar e prea sărac ca să izbutească, și 
reprezintă mai degrabă o divagaţie. 

Nemţii au urmărit să aibă în mână portul, pe unde se 
transportă minereul de fier adus din Suedia. Așa cum au venit, 
așa s-au dus, și parcă n-au fost niciodată. Orașul n-are ruine, 
nici cicatrice, trăiește în tihnă, cu înlesnire, judecând după case 
și după vitrine, poate chiar cu puţină opulenţă, dar discretă, ca 
să nu fie antipatică. Seamănă cu o staţiune de vilegiatură, și 
alpină, și marină, între munţi și fiorduri. Dar chiar în centru se 
ridică un masiv de minereu ruginiu, parcă și el un munte, și 
până să se încarce pe vapoare, după ce a fost descărcat din 
trenuri, sluţește orașul. Fiindcă el aduce bunăstarea, nici un 
primar n-ar putea să-l desființeze. Însă acum, dacă e pace și 
bogăţie, ar merita să se facă orice eforturi ca să-l mute mai 
departe, cu tot cu portul și cu calea ferată. Cred că nici pe soare 
n-aș fi judecat altfel, deși e drept că ploaia agravează impresiile 
proaste. Măcar să se facă un paravan decorativ, o uriașă pânză 
pictată prinsă pe cabluri, să aibă de lucru pe săturate toți 
pictorii orașului. Așa a făcut la Oslo primarul, i-a poftit pe artiști 
să decoreze primăria, să nu se sfiască, și a ieșit o treabă 
frumoasă. 

Fiindcă ploua, am mâncat mai devreme; la cinci și jumătate 
eram gata și nu mai aveam ce face, decât să mă plimb pe 
stradă cu umbrela deschisă. Am mâncat pește, nici nu s-ar fi 
potrivit altceva, peștele se vestise de departe, când am întâlnit 
primele cherhanale. 

Intr-un parcaj am văzut o căsuţă pe roate, nu o rulotă 
tractată, ci o cabină destul de spațioasă ca să-ţi poţi duce viaţa 
în ea, montată pe un șasiu de camionetă; ceva în felul cum a 
avut Steinbek, în călătoria lui pentru descoperirea Americii. M- 
am uitat pe ferestre, nu era nimeni înăuntru, și dacă ar fi fost 
posibil să dorm acolo, ca să văd cum este, n-aș fi pregetat, deși 
aveam cameră. Regret că nu m-am gândit și n-am încercat mai 
demult; poate m-am înșelat socotind că asemenea fel de a 
călători, cu casa în spinare, nu mi se potrivește. Ce-i drept, 
conducerea mașinii este mai anevoioasă, trebuie să mergi mai 


încet, apoi să accepţi unele restricţii; în schimb mare lucru să 
poposești unde-ţi trece prin minte! 

Fiind prea târziu pentru orice experienţă, m-am dus la hotel, 
trecând odată cu strada principală pe sub muntele de pirită. Era 
prea frig pentru o plimbare mai lungă, așa că la ora șase și 
jumătate mă aflam la adăpost, într-o cameră nu mai mare decât 
casa pe roate. _ 

Ca să vezi câte le dă oamenilor prin minte! In dulap am găsit 
un umeraș care reprezenta o balerină făcând spagato. Haina se 
pune pe picioarele ei, întinse și stilizate, ca să aibă destulă 
lungime. Deși nu socoteam că ar fi fost ceva rușinos, mi-am pus 
haina alături. Dar fantezia nu era terminată: am mai văzut și un 
umeraș pneumatic; pliat, nu ocupă loc nici cât o batistă; când îl 
umili, își ia forma, mai rotunjită și mai bine mulată decât oricare 
altele, așa că haina nu riscă să se deformeze. Pentru proiectanţii 
de articole sanitare, am de semnalat sifonul de la lavoar, care 
de fapt este un decantor de jumătate de litru; pentru cât ar 
putea să coste mai mult, își scoate banii cu prisosinţă. Am 
scormonit peste tot, ca să mai treacă timpul, dar n-am mai găsit 
altceva, și la șapte m-am întins în pat cu ochii închiși și cu 
mâinile sub ceafă. Nu se culcă nimeni atât de devreme, ce 
naiba! Urmau câteva ore pierdute, eram prea obosit ca măcar 
să-mi aleg gândurile și să-mi fac planuri, când deodată mi-am 
adus aminte că Narvik se află pe aceeași latitudine cu Ivalo, 
unde simţisem prima oară apăsarea luminii. Ce folos că aveam 
de acolo amintirea frumoasă a fetișoarei care se plimba cu 
câinele, dacă mă chinuisem atât în ziua prea lungă! Ajungând cu 
gândurile aici, am deschis ochii, și am văzut cu uimire că se 
făcuse întuneric. Cauza erau și norii, dar oricum, puteam spune 
că afară se lăsa în sfârșit o noapte adevărată. 

După două zile cât făcusem de la Capul Nord, acum eram în 
plină întoarcere. 

x 

Totul îmi era potrivnic, ploaia, frigul și șoselele proaste. Un 
pod suspendat peste fiord, la ieșirea din Narvik a fost ultima 
iluzie împlinită; stătea acolo singur, bătut de vânt și de burniţă, 
și cum n-a trecut nimeni în timpul cât am zăbovit să-l privesc 
dintr-un bun loc de observaţie, părea că nu folosește nimănuia. 
Totuși, era făcut de oameni, știam cu ce muncă și cheltuială. Și 


cât trebuie oamenii să gândească mai înainte, și câte calcule 
trebuie să facă! Dar când își pun ceva în minte pot să concureze 
nu doar cu natura, ci chiar cu închipuirea, care i-a ajutat să facă 
salturile cele mai mari din istoria civilizației. Desigur, ei nu vor 
izbuti niciodată să construiască o singură celulă din creier, și nici 
o simplă articulaţie de falangă. In schimb construiesc aparate și 
mașini care iau asupra lor funcțiunile creierului și ale falangei, 
ba le îndeplinesc mai repede și mai bine. In fond, așa cum sunt 
limitate elementele peisajului, natura e limitată în toate 
structurile sale. Fiinţele vii, de pildă, sunt concepute pe un 
principiu unic și există prin aceleași funcţii. Omul, în ceea ce 
creează, merge mult mai departe și sigur că depășește natura. 

Am privit peisajul din jur și dacă-i lipsea adâncimea, fiind 
îmbrăcat în neguri, n-aveam decât să mi-l amintesc pe cel de 
ieri, când soarele lumina puternic fiordurile. In unele locuri, dacă 
n-ar fi fost zăpadă la creste, m-aș fi crezut pe coasta Dalmației, 
la Kotor, unde marea intră adânc și decis în inima uscatului, 
dând naștere unui element geografic care ar putea prea bine să 
se numească fiord, fiindcă seamănă cu fiordurile Norvegiei. La 
fel cum ar semăna, iarna, cu o vegetaţie mai ostenită, cele de 
pe coasta spaniolă, în Galicia, care atât că nu se numesc 
fiorduri, ci rias. Ducându-mă și mai departe, și evocând cele mai 
memorabile priveliști din câte văzusem, trecătorile făcute de 
ape în munte, cascadele, prăpăstiile, piscurile, nimic nu mi se 
părea mai frumos, și n-ar fi părut nimănui dacă venea fără 
prejudecată, decât podul de la Narvik, oricât ar fi apăsat balanţa 
în paguba lui, ziua urâtă, și dacă lăsam la o parte alte poduri, și 
la alte lucrări făcute de oameni, încă și mai frumoase. 

Nu știu ce-am mai sperat în drumul până la Fauske, poate mă 
mai gândeam să merg înainte, aș mai fi avut un drum de 
aproape o mie de kilometri în lungul fiordurilor, până la 
Trodheim, cum plănuisem, prea lacom. Am simţit că mi se 
apleacă și-am apucat-o pe șoseaua lui Pertti, cam în locul unde 
treceam Cercul Polar a patra oară. Cred însă că în realitate l-am 
trecut de mai multe ori în ziua aceea, fiindcă m-am tot dus și m- 
am tot întors în căutarea șoselei ascunse. Dar după ce-am găsit- 
o, nu mi-a trebuit nici un sfert de oră să ajung la frontieră, unde 
soarele a ieșit din nori, luminând pământul Suediei deschis 
înainte larg și liber. Așa am scăpat de E6, artera continentală 


care mă chinuise atâta, și ajunsese ca la Fauske să mă scoată 
din fire. Sigur că fusese doar o neșansă, eu însă eram supărat 
pe toate și mă bătea gândul ca nici să nu mă mai întorc în 
Norvegia, săptămânile viitoare, după Stockholm, cum 
proiectasem. Spre norocul meu n-am mers atât de departe cu 
supărarea, şi nu mi-am dus gândul până la capăt. Câțiva dintre 
oamenii mari ai Norvegiei m-au făcut să uit toate necazurile. Dar 
a trebuit să ajung la Oslo ca să-mi dau seama ce mare ar fi fost 
păcatul dacă nu mă duceam acolo. 

Deocamdată goneam spre răsărit, cu soarele mai mult din 
spate, pe o șosea care se alinta cu văile și colinele, cu câmpia, 
ca o pisică învățată să se răsfeţe. Era o șosea plină de unduiri 
molcome și calde, o șosea felină, dacă mi-o fi îngăduit să spun 
astfel, fiindcă aștepta s-o mângâi, iar ea în schimb torcea 
fericită. Niciodată în drumurile mele, oricare mi-ar fi fost bucuria 
și fericirea, n-am întâlnit o șosea să se ofere atât de deplin și cu 
atâta încredere, până în intimitatea ei cea mai nebănuită. Eram 
singuri, numai noi doi, ca într-o călătorie de dragoste, dăruindu- 
ne unul altuia. Totul concura spre a fi voluptate, câmpia abia 
ondulată, lumina venită din spate, deplina singurătate și marea, 
ghicită departe în faţă. 

Aveam însă o grabă care creștea odată cu kilometri și de la 
un timp nu mi-a mai îngăduit să-mi păstrez starea de 
beatitudine. Prima localitate din singurele două aflate în cale, 
era la o sută patruzeci de kilometri și abia după ce am trecut 
frontiera mi-am dat seama că trebuia să ajung acolo în mai 
puţin de o oră, înainte de două și jumătate, când se închideau 
băncile. Aveam asupra mea puţină monedă norvegiană, încolo 
doar cecuri de călătorie, care nu se schimbă oriunde. Și era 
vineri; băncile nu se mai deschideau decât luni dimineaţa. 

Mi-am pus nădejdea în mașină și în șoseaua aceea fără viraje, 
doar ușor ondulată, pe care o sută patruzeci de kilometri nu s-a 
văzut nimeni, cred că nici păsări în aer. Nu-mi rămânea decât să 
ţin bine volanul și să apăs pe acceleraţie, amestecând grijile 
viitoare cu bucuria vitezei. Ca să ajung la vreme, acul 
kilometrajului trebuia să fie mai sus de o sută patruzeci, și să 
rămână așa tot timpul. Pentru atât nu trebuia să facem eforturi, 
nici eu nici motorul, mașina știa să fugă fără să se zbuciume și 
să se zbată, cred că de la o anumită viteză înainte ar putea să și 


zboare. Mai greu era să nu las acul kilometrajului de capul lui, 
fiind gata oricând s-o ia înainte. 

In Arjeplog, cum se chema prima localitate, un orășel parcă 
aflat în concediu, fără mișcare și fără treabă, am intrat la ora 
două și douăzeci și cinci de minute și nu se făcuse două și 
jumătate când am ajuns la bancă; numai că se închisese la 
două, călcând regula, în spiritul tolerant al provinciei. 

Nu mi-a fost bine, dar n-o să-mi povestesc tot timpul 
necazurile. Am fost îndrumat la muzeul de alături, și acolo, nu 
știu de unde și cum, casieriţța de la intrare mi-a schimbat 
coroanele norvegiene în monedă locală; nu aflasem cursul, nu 
cunoșteam banii, mă uitam la ei ca mâţa în calendar, pe când 
casierița mă poftea să vizitez muzeul. Cred că i-am răspuns cu o 
privire tâmpită, gândul fiindu-mi la ce aveam de făcut de aici 
înainte. 

După câteva socoteli simple, m-am dumirit ce însemnau banii 
pe care îi aveam în mână; dacă vroiam să mă duc la Stockholm, 
nu mi-ar fi ajuns nici pentru benzină. 

Pentru început, nu aveam ce face decât să merg înainte. 
Odată pornit mi-am recăpătat calmul, într-o măsură care m-a 
mirat și pe mine. Dacă împrejurarea era atât de gravă cum mi 
se părea mie, atunci trebuie să admit că m-am purtat cu 
bravură. E drept că mă ajuta și șoseaua, frumoasă și goală ca 
înainte, și gândul că până seara rămâneau destule ore, ca să am 
când lua o hotărâre cuminte. 

In cea de a doua localitate, Arvidsjaur, un orășel atât de 
asemănător cu primul că nu mi le pot aminti decât împreună, 
am intrat la biroul de informaţii turistice, să întreb cam pe unde 
ar fi bine să rămân până luni dimineaţa, fiindcă așa chibzuisem, 
calm și cu bunăvoință, să aştept ziua când se deschideau 
băncile. Nu era un necaz prea mare, la urma urmelor, un 
prizonierat de două zile și jumătate, care ar fi fost un foarte 
nimerit timp de odihnă, cu condiţia să nu-mi rod zăbala. lar dacă 
s-ar fi putut să mă opresc chiar pe malul mării, atunci 
prizonieratul s-ar fi transformat într-o bucurie. 

Dar ce să vezi, întrebând într-o doară, am aflat că biroul 
turistic primea cecuri de călătorie. Am schimbat repede o sută 
de mărci germane, și după ce am plecat și am făcut socoteli în 
minte, iar m-a prins grija că luasem prea puţin și n-avea să-mi 


ajungă până luni dimineaţa. Nu vroiam să mă întorc din drum, 
ajunsesem destul de departe și atunci, îmbărbătându-mă încă o 
dată, mi-am spus că soluţia era economia. Singura cheltuială pe 
care n-o puteam reduce, rămânea benzina. Pentru rest, să mă 
întind cât îmi îngăduia plapuma. 

Cu această intenţie, la cinci și jumătate am oprit la un chioșc 
de pe marginea drumului, pe lângă o așezare de oameni, și 
pentru șase coroane am căpătat doi crenvurști fierbinţi, cu 
pâine caldă, cu muștar și sos picant de roșii, și cu un fel de 
salată, toate puse într-o farfurie de carton pe oare am luat-o în 
mașină. Am mâncat pe îndelete și cu plăcere, așezat în fața 
volanului, cu toate instrumentele la zero, în poziţie de odihnă, și 
asta mi-a fost masa de seară. M-am cam mânjit pe mâini, dar pe 
urmă mi-a fost bine. Așa am intrat în Skellefteă, voios de parcă 
veneam în vilegiatură. Să fi fost oare numai de la cei doi 
crenvurști? 

Propovăduiesc de multă vreme mâncarea frugală și dacă 
uneori sar peste o masă, mi se pare că-i o victorie. Dar desigur, 
sunt limite, și dacă nu le-am simţit decât poate abia astăzi, 
înseamnă că mai înainte n-am ajuns chiar până la ele, sau au 
rămas într-o vreme uitată. 

Nu prea mai este timp de povestit întâmplări din afara 
drumului, totuși cum să nu mă gândesc la doamna aceea foarte 
frumoasă, pe care am văzut-o într-o zi intrând în casă, căci 
locuiam de partea cealaltă a străzii, atât de palidă și pierdută, 
încât, fiind destul de prieteni, mi-am îngăduit s-o strig și s-o 
întreb ce o doare. Cum nu se ferea de mine, căci îi cunoșteam 
binișor viața, mi-a mărturisit că tocmai se întâlnise cu un om 
care o tulburase mult de tot într-o vreme, apoi dispăruse. Acum 
se întorsese pe neașteptate, dar absenţa fusese atât de lungă, 
că nimic nu mai putea să se lege, nu rămânea nici o speranţă, ci 
numai regretele dureroase. l-am spus, după obișnuinţă: „Lasă, o 
să uiţi!” Ea mi-a răspuns: „Niciodată!” 

Nu trecuse un sfert de oră, când a apărut la fereastră, în plină 
lumină a soarelui, mușcând cu poftă dintr-un sandviș, veselă și 
strălucitoare. „Ştii ce-a fost? Cred că mi-era foame!” mi-a spus, 
cu cel mai fermecător dintre cinismele feminine. 

Vorba este că după ziua începută prost, după grijile care nu- 
mi dăduseră pace nici măcar pe șoseaua frumoasă, m-am simţit 


alt om după ce mi-am potolit foamea, atât de frugal de altfel, 
încât intrând în Skellefteå, pe seară, toate mi-au mers în plin și 
chiar eu însumi eram mulţumit de mine. Îndrumat de biroul de 
informaţii turistice, pe care îl descoperi repede în toate orașele, 
cunoscut de toată lumea și marcat pretutindeni cu acel 
internaţional | mare, verde pe fond alb, vizibil de la distanţă, am 
găsit ușor casă, mai departe de centru, ceea ce nu putea să-mi 
displacă, mai ales că depărtarea nu însemna mai mult de cinci 
sute de metri. Era într-un cartier liniștit, cu vile curate, doar la 
adresa mea am găsit un blocușor cu etaj și mansardă. Un 
gospodar cumsecade, roșcovan, robust dar cam molatec m-a 
poftit să bag mașina în curte, unde erau chiar marcaje pentru 
parcare. După aceea însă m-a dat pe mâna nevestei, iarela 
rămas pe afară, cu nu știu ce treabă. Nevasta cred că era și ea 
cumsecade, dar cam hrăpăreaţă fiindcă a vrut să-mi mai zmulgă 
zece coroane, peste ce știam de la Oficiul turistic, pe motivul că 
în preţ nu intra și lenjeria. N-ar fi fost mare lucru, ca să nu-mi 
mai bat capul, dar mi s-a părut ceva prea balcanic pentru o 
latitudine atât de nordică. (Eram pe aceeași paralelă cu Kajaani, 
și atunci, ca să vezi ce simetrie a dracului, mi-a venit în minte 
întâmplarea de la motel, unde tânărul recepţioner mi-a ciupit 
cinci mărci finlandeze, ca să-mi rețină cameră în altă localitate.) 
La refuzul meu, de care mă miram primul, femeia a încercat să 
se tocmească, a scăzut pretenţiile la jumătate, dar am rezistat 
în continuare, cu o energie inexplicabilă după doi crenvurști, tot 
ce fusese masa mea de seară. 

De mult mă învățase un prieten să nu risipesc banii pe cereri 
fără justificare, spunându-mi că nu așa câștigi stima oamenilor 
și nici măcar simpatia. Am încercat de câteva ori și am văzut că 
avea dreptate, dar pe urmă n-am mai ţinut seama, din lipsă de 
energie sau din plictiseală. 

După o ultimă insistenţă, femeia a spus OK, uitându-se la 
mine cu o ciudă admirativă. Pe urmă a fost plină de bunăvoință, 
a dus cearceafuri curate, a înfăţat patul, m-a poftit să mă 
folosesc de frigider și de plita electrică aflate într-un fel de 
antecameră. Dușul însă se afla la subsol, avea să mi-l arate 
bărbatul, care se plimba pe afară. Am uitat să spun că dacă 
exista o curte, nu exista și poartă; intrarea era slobodă. Dar nu 
mă temeam că o să-mi umble cineva la mașină; ultima mea 


grijă fusese când o lăsasem noaptea în pădure, la sauna lui 
Pertti, din Lampăălă. Auli, care fusese în România și văzuse cum 
se pun bine ștergătoarele de parbriz în parcaje și ce precauţiuni 
se mai iau cu mașinile, mă asigurase încă din ziua când 
ajunsesem la Helsinki, că nu trebuie să-mi fac asemenea grijă. 
In sfatul ei am simţit un orgoliu pe care l-am admis fără 
parapon. Căci dacă ea fusese în România, fusesem și eu în Italia 
și făcând comparaţie între moravurile de acolo și năravurile 
noastre, nu-mi era rușine. 

Vroiam să cobor ca să văd orașul, dar femeia se pusese pe 
vorbă și nu m-a lăsat până nu mi-a spus toate necazurile: că pe 
la ei nu curge lapte și miere și câinii nu umblă cu covrigi în 
coadă; că trebuie să muncească din greu, de dimineaţa până 
seara, să se spetească, să spele rufe, să deretice odăile, altfel 
nu iese la socoteală, și nu-i dă mâna să ţină o servitoare; că 
bărbatul stă mai mult pe afară, ca să nu-l pună la treabă. Toate 
acestea în mai puţin de cinci minute; avea debit și știința 
sintezei, și pe deasupra darul de a se face înțeleasă într-o limbă 
cu totul necunoscută de mine. Încercam să-i închid gura; nu-mi 
lăsa timp pentru o singură vorbă. Dădeam să mă îndrept către 
ușă; îmi tăia drumul și turuia înainte. lar pezevenghiul de bărbat 
păzea curtea. Dar până la urmă am izbutit și eu să pun o 
întrebare: „Ce părere ai despre Greta Garbo?” Mi-a răspuns fără 
să ezite, ca și cum meditase dinainte: „O stricată!” 

Acest cuvânt, în suedeză, mi-e mai necunoscut decât toate 
celelalte. Dar l-am înţeles ca în limba mea, după ton, după 
mimica ei încărcată de dispreţ și scârbită, după un gest de 
lepădare, cu mâna, după o unduire lascivă a șoldului, o 
izmeneală pe deplin sugestivă. „Dar Ingrid Bergman?” am 
întrebat-o. „O stricată!” „Și Candice Bergen?” „Stricată!” „Păi, 
am zis eu, asta nu-i suedeză!” „Ce-are a face?! Tot o stricată!” 

Dușul de la subsol, cam primitiv, cu ciment pe jos, avea în 
schimb presiune și apa era fierbinte. L-am folosit îndelung, fără 
nici o constrângere, puteam să stropesc oricât, și nu mă păzea 
nimeni. Pe ușă atârna un sul mare de hârtie absorbantă, lat de o 
jumătate de metru și cred că avea o sută de metri lungime; 
desfășurat și înfoiat ar fi fost cât o căpiţă. Nu știu de ce era pus 
acolo, doar nu mă puteam șterge cu hârtie pe tot corpul! Am 
văzut la fel pretutindeni, la lavoarele restaurantelor, la hoteluri, 


în locuri publice. Te prinde mila. Câte cărţi se pierd în această 
hârtie batjocorită! Au oare chiar atât de multă? 

La ora șase seara orașul era gol, toate prăvăliile închise, chiar 
și restaurantele. M-a prins o îngrijorare retroactivă: unde aș fi 
mâncat dacă n-ar fi fost crenvurștii? De staţiile de benzină nu 
mai vorbesc: au pompe automate și acum le cunosc rostul, le 
folosesc cu precădere, fiindcă operează și-o reducere de preţ, 
prin economisirea unui salariu, al omului care servește și a 
devenit disponibil. 

Vremea s-a încălzit dintr-odată; seara, termometrul arăta 
douăzeci și unu de grade. Totuși, nu se vedeau oameni, stăteau 
prin case, fără să se bucure de vremea frumoasă. Sigur că mulţi 
erau plecaţi, fiind sfârșit de săptămână. Dar nu pleacă toată 
lumea, mulţi lucrează în continuare, apoi sunt bătrânii, 
nevolnicii și nevoiașii, leneșii, plictisiţii, cei fără chef de viaţă. Nu 
se vedeau nici aceștia. Fără mai nimeni, orașul părea părăsit, 
deși i se simţea prosperitatea. M-am plimbat mulţumit pe străzi 
curate, în cartiere moderne, cu vile frumușele, adormite în tihnă 
și liniște. Am presimţit că urmează o bucurie în drumul meu mai 
departe, după atâtea zile urâte, și m-am dus la culcare cu o 
dispoziție atât de optimistă, încât multă vreme nu mi-a venit 
somnul. Mă gândeam că șoseaua de aici înainte mergea numai 
pe malul mării, până departe. De Stockholm mă despărţeau 
aproape nouă sute de kilometri; eram hotărât să-i fac fără 
grabă. 

Oboseala adunată în mine, fără să fie vizibilă, înăbușită de 
dispoziția bună, m-a împiedecat să dorm mai mult de cinci ore. 
Când m-am trezit, la trei noaptea, soarele era în fereastră, deși 
am coborât multă latitudine. Aici nu cred că mai poate să 
rămână pe cer tot timpul și așa, cu toată vremea senină, nu am 
de ce să regret că nu am căutat să-l văd la miezul nopţii. Cred 
că ultima ocazie am pierdut-o la Burfiord, când, deși nu avea să 
apună, s-a ascuns după un perete de stâncă. Totuși, nu mă 
socotesc prea în pagubă, fiindcă, deși n-am ajuns să-l văd 
niciodată, l-am știut în fiecare miez de noapte, după nori sau 
după un munte, și eu eram acolo, nu mă despărţea de el poziţia 
noastră în spaţiu, a unuia faţă de celălalt, ci doar un obstacol. 


21 


Întocmai cum presimţisem, a urmat o zi desfătătoare, cu 
bucurii născute una din alta, amplificându-se și ducându-mă 
până la euforie. Îi voi spune Marea Botnică acestui golf numit 
așa poate de un geograf cu inima închircită de științe scolastice 
și care nu iubea apele. Căci ce este el altceva dacă nu un pui al 
Mediteranei, adus aici de o furtună caldă, la fel cum s-a 
întâmplat cu Orivesi și Alta? Așa mi-a fost dat să simt dimineaţa, 
ca pe o coastă a Italiei sau mai bine a Spaniei, cu frumuseţile ei 
mai aspre. Mergeam cu soarele în faţă, dar îmi era prea bine ca 
să mă supere, iar dacă ar fi fost ceva să mă orbească, apoi nu 
putea fi decât priveliștea. Nu-mi venea să cred că în aceste 
locuri reci, nedreptăţite prin forţe telurice, putea să fie o mare 
atât de albastră, de scânteietoare și caldă. 

Nu mai puţin mediteraneean era și uscatul, o costișă cu 
planuri denivelate, ca niște terase unite prin pante line, 
coborând într-o alunecare prelungă până la țărm și parcă 
repetând ritmica liniștită a mării. Îmi părea rău să trec repede 
prin această grădină, să mă bucur numai în fugă, dar pe 
asemenea șosea binecuvântată îmi tot venea să merg înainte, 
fiindcă mișcarea însemna și ea o bucurie, iar oprirea ar fi fost ca 
o aterizare forțată. 

Am avut doar o mâhnire de dimineaţă, am omorât o pasăre, 
colorată cu alb și negru, ca rândunicile. N-aș fi putut face nimic 
să-i schimb soarta, a căzut ca o piatră în botul mașinii. Cinci 
sute de metri mai departe am văzut iarăși una, moartă în 
mijlocul șoselei, și apoi încă vreo două. Aici unde eu simțeam 
numai bucurie, era o zonă nefastă pentru păsări. 

Mai târziu, când voi scăpa din vraja acestei zile, am să-mi 
amintesc poate ce păsări am omorât în viața mea cu mașina. 
Gâzele nu le pot pune la socoteală. 

Mergeam cu nouăzeci de kilometri pe oră, viteza îngăduită. Pe 
șoseaua de ieri nu era nici o îngrădire, și nici nu și-ar fi avut 
rostul. Aici, am înţeles că pădurile care apăruseră și veneau tot 
mai aproape însemnau o primejdie de orice clipă. In asemenea 
împrejurare n-am nevoie de nici o restricţie, micșorez viteza 
singur, mai mult chiar decât mi se cere. În schimb, restricţiile 
nejustificate mă înfurie și nu mă poate calma gândul că oamenii 
care le impun și nu judecă înainte, produc pagube atât de mari 


că nici nu pot să și le închipuie. Dar nu plătesc ei, din buzunarul 
lor, și iată necazul! 

La ora opt eram la Umeă, un orășel de pe coastă, al cărui 
nume, dacă nu ţin seama de tremă, îl pronunt cu plăcere, spre 
deosebire de Skellefteå, pe care cred că îl scriu ultima oară; de 
pronunţat nu l-am pronunţat niciodată, decât în gând, și tot mi- 
am simţit limba împleticită. 

Incepuse să picure când m-am dat jos din mașină, pe o stradă 
umbrită de arbori, și goală. Nu m-am speriat nici de ploaie, nici 
de pustietate. Ploaia a stat după câteva minute, și pe urmă am 
văzut și câțiva oameni. Întâi câte o femeie bătrână, ici-colo, 
stând în balconul casei, fără să se miște, cu șalul pe umeri, deși 
era o dimineaţă caldă. Soarele începuse să ardă, aș fi scos de pe 
mine pulovărul, să rămân doar în cămașă, ca vara, cum parcă 
nici nu mai sperasem. 

După bătrânele din balcoane, am văzut două femei în putere, 
pe biciclete. Pe urmă un tânăr pe motoretă și câteva automobile 
silenţioase. Nu-mi venea să cred că mă aflam în secolul nostru, 
spre sfârșitul lui și într-o vreme de zbucium. Mă întrebam cât de 
fericită era lumea aceasta; poate că nici mai mult nici mai puţin 
decât alta, și-apoi niciodată nu știi cum vrea omul să-i fie viaţa 
ca s-o poată numi fericită. 

M-am simţit eu fericit, și nu doar pe jumătate, fiindcă 
pusesem frână goanei din mine și mă oprisem în acest oraș, 
care părea nou, ca scos din cutie, făcut din patrulatere trase cu 
sfoara, cum am visat eu să fie orașele, cu străzi drepte, ca să 
vezi până la capăt, și perpendiculare una pe alta, ca să vezi în 
toate direcțiile, fără ulicioare sucite, fără fundături unde dai cu 
nasul în ziduri și te întorci cu o umilință. Nu mă tem de 
monotonie când se repetă o frumuseţe. Erau și câteva clădiri 
vechi, venerabile, dar nu ele determinau stilul orașului. Şi-o 
catedrală, de cărămidă patinată, cu rosturile cimentate în relief, 
ciubucuri frumos rotunjite, care alcătuiau dreptunghiuri 
perfecte, că păreau o țesătură etaminată. Ideea nu o fi fost 
grozavă, dar migala nu fusese degeaba, căci prin această 
nimica toată se ajungea la o ornamentaţie plăcută și măcar cu o 
nuanţă de noutate, căci n-am mai văzut niciodată rosturi 
umplute mai sus decât cărămida; și mi-am dat seama din nou, 
cum un joc monoton de linii poate fi o ornamentaţie. S-ar plictisi 


cineva vreodată să privească un fagure de miere, cu celulele 
atât de egale că stârnesc admiraţia? 

În piaţa gării, singurul loc care era mai greoi și mai sumbru, 
ca și cum fumul locomotivelor de pe vremuri s-ar fi așezat pe ea 
straturi-straturi și ar fi apăsat-o, am văzut o orgă de sticlă, așa 
am numit-o, deși la început nu scotea sunete. Și chiar dacă 
vroia să fie altceva, având alt subiect, continui să cred că nimic 
nu i s-ar fi potrivit mai bine să fie, decât o sursă de muzică. Pe 
un soclu circular, ca o placă turnantă pentru locomotive, redusă 
la o pătrime, (fac comparaţia cea mai imediată, fiindcă alături, 
în gară erau și placa și locomotiva) se ridica un mănunchi de 
flăcări îngheţate, care erau de fapt sticlă, și îmi sugerau niște 
tuburi de orgă nemaivăzute. Așa mi s-au părut, așa îmi vor 
rămâne în amintire. Fiecare element al acestui ansamblu vroia 
să spună ceva, și cine stătea să asculte putea să audă. Sticla 
avea darul ca odată cu sunetele de orgă să reproducă și vocea 
umană; se subiînțelegea acolo un cor de copii, de femei și 
bărbaţi, de la basul cel mai profund până la cel mai ceresc 
soprano, cântând un imn de slavă în cinstea acelei zile 
frumoase. Nici prin minte nu-mi trece să spun că ar fi fost în 
cinstea venirii mele, deși poate sunt primul care a auzit această 
muzică. O, dacă ar fi sunat așa monumentul lui Sibelius de la 
Helsinki! 

Dar iarna, ce se face cu orga asta de sticlă? 

Am spus odată că orice om care aspiră la artă, sau măcar la 
frumuseţe, ar trebui să vadă Ultima Cena, a lui Leonardo, de la 
Milano. Că nu toţi pot să ajungă acolo, e o nedreptate. Nu vreau 
să apropii una de alta, dacă spun că orice sculptor al vremii 
noastre, și orice arhitect care înfrumuseţează orașele, ar trebui 
să vadă orga de sticlă de la Umeå. Multora nu le-o plăcea, or 
socoti-o vulgară, unii or crede că sticla s-a prăpădit de pomană, 
și mai bine făceau din ea sifoane, mai ales că seamănă la 
culoare. Se poate, dar n-am mai văzut alta ca ea, și cred că n-a 
mai văzut nimeni, de-aceea are meritul de a fi prima. Cine va 
vedea-o pe a doua, să-mi dea de veste. 

Temperatura la umbră în această dimineaţă, atingea douăzeci 
și două de grade. Mă aflam pe latitudinea orașului finlandez 
Kuopio, zona unde se presimţea apariţia renului. Acum renul a 
dispărut, nu-mi dau seama din ce loc. Ultimul cred că l-am văzut 


la Burfiord, când mi-a sărit în faţa mașinii. Regăsesc în mare 
viteză lumea pe care am depășit-o atât de anevoios, deși 
mergeam repede. Sigur că este doar o iluzie, datorită felului 
cum ne-am obișnuit să punem lumea pe hartă, dar de când mă 
știu, spre nord se urcă, și drumul este mai greu, iar spre sud se 
coboară. Ar trebui să fac o socoteală: nu cumva la întoarcere 
consum mai puţină benzină? 

M-am mai oprit într-un portuleţ, poate Normaling, îl caut acum 
pe hartă, fiindcă n-am văzut panoul de la intrare și n-am avut pe 
cine să întreb, decât mai târziu, când nu mă mai interesa să știu 
unde mă aflu. Am regăsit întreaga atmosferă de la Umeă, cu 
puţine automobile, toate silențioase, cu femei bătrâne stând 
prin balcoane, cu șalul pe umeri. Dar de ce naiba atâta 
înfofoleală? Se făcuse ora unsprezece și era cald ca vara. Mi-am 
scos pulovărul și am pus în lada mașinii credincioasa mea haină 
de călătorie. O fi banal să spun și asta, așa e, dar nu pentru 
mine, și eu sunt povestitorul. 

Greșeam crezând că am să găsesc aici mai multă lume; era 
sâmbătă, zi de odihnă, și viaţa oamenilor părea oprită. M-am 
dus în port; pentru un oraș așa de mic, vapoarele mi s-au părut 
gigantice. Totul dormea în soare, în afară de un poliţist în haine 
de vară. Părea atât de mirat că mă vede, se uita atât de 
pătrunzător la mine, încât m-am temut că făcusem vreo 
contravenţie și avea să-mi ceară socoteală. Nici n-am mai 
îndrăznit să-l întreb de numele orașului, cum mă gândisem; așa 
cum umblam pe acolo, m-ar fi dus sau la balamuc, sau la 
închisoare. Cum poţi să fii undeva și să nu știi unde ești? Dar nu 
știam, e adevărat, și nu știu sigur nici astăzi. 

Ca și la Umeă, toate magazinele erau închise și părăsite. 
Lumea fericită care am presupus că trăiește în aceste orașe 
frumoase putea fi reprezentată de manechinele din vitrine, cum 
n-am mai văzut nicăieri, nici în cele mai vesele locuri, unde s-a 
râs; pe săturate odată și unde se duceau oamenii să se bucure 
și să-și uite necazurile. Manechinele erau o expoziție de fericire, 
toate râdeau de-și rupeau fălcile, râdeau din trup și din inimă, 
cum nu cred că s-a râs undeva pe fața pământului, nici în secole 
mai bune decât al nostru. M-am bucurat să le văd așa, cu dinţii 
ca perlele, cu ochii ca luceferii, cu obrajii ca trandafirii, până ce 
deodată mi s-a făcut lehamite. Prea multă bucurie, mi-am spus. 


Aș fi vrut să văd și o față plânsă. Şi de-atunci, din ora aceea, a 
venit peste mine o îngândurare; atâta fericire a început să mi se 
pară suspectă. Până seara, îngândurarea s-a transformat în 
tristețe. Așa cum mă obosise râsul manechinelor, m-a obosit și 
frumuseţea zilei. 

Bucuria nu mai avea unde să încapă, totuși, în loc să mă 
opresc undeva, să închid ochii și să-mi astup urechile, m-am 
încăpățânat să merg mai departe; vroiam să ajung la Upsala, să 
înnoptez acolo. Ar fi fost o încheiere demnă de ziua frumoasă, 
fiindcă din toată Suedia, Upsala este pentru mine orașul cu cel 
mai mare răsunet. Cred că înainte de Stockholm, și chiar înainte 
de Greta Garbo cu Regina Cristina, să-mi fie iertată referirea, 
căci nu-i nici naivă, nici frivolă, am auzit de la cel mai instruit și 
mai drag profesor care mi-a deschis ochii asupra lumii, despre 
Universitatea din Upsala, despre cele douăzeci de mii de 
manuscrise aflate în avuţia orașului și despre catedrală, așa 
cum mi-o arătase el în fotografie, și era prima minune gotică 
aflată de mine. 

Dar de la prânz frumuseţea, cum spuneam, a început să mă 
obosească. Prea veneau unele după altele, și prea se întreceau 
în a-mi fermeca ochii. Aș fi vrut să fie o schimbare oricât de 
Mică, o scădere, ca să mi se răcească puţin aparatele de 
recepţie, și atunci am început să caut cu stăruinţă lucruri urâte. 
Într-un orășel de vilegiatură, cu un rond de flori într-un scuar pe 
unde trecea șoseaua, m-am oprit câteva clipe și am vrut să 
găsesc un cusur undeva, ceva strâmb, de prost gust, fără folos, 
sau o murdărie. Oameni nu se vedeau, poate la unul din ei aș fi 
găsit mai ușor o pată, ci ochii nu întâlneau altceva decât florile, 
și marea, ceva mai departe. Pe urmă, spre mulţumirea mea, a 
apărut un beţiv, legănându-se, cobora de pe o alee cu arbuști 
egali și simetrici, care îmi întăreau părerea mai veche despre 
frumuseţea monotoniei. Mi-am spus, iată omul meu! și nu l-am 
mai slăbit din ochi, așteptând ca prin el natura să se sluțească. 
Pentru aceasta beţivul n-ar fi putut face nimic mai bine decât a 
făcut, în ochii mei și fără un pic de rușine, s-a descheiat la 
pantaloni și crăcănându-se, să nu cadă, a stropit florile din 
mijlocul  scuarului. Gata! am socotit, cu o satisfacție 
condamnabilă. Acum natura a fost murdărită! Dar beţivul, după 
ce și-a ușurat bășica, și-a pierdut echilibrul, și a căzut lat, cu 


faţa în jos, în mijlocul florilor, care după ce s-au tras în lături 
jignite, au revenit, acoperindu-l, de nu i se mai vedea nici urma. 
N-aveam ce face, natura biruia încă o dată! 

Puțin mai încolo mi-a tăiat drumul un cârd de gâște, silindu- 
mă să opresc, ceea ce, în loc să mă necăjească, m-a făcut să 
râd drăcește. „Tocmai de voi aveam nevoie, suratelor!” 
Așteptam ca vreuna din ele, sau mai multe, cu atât mai bine, să 
lase o urmă în mijlocul șoselei. Au trecut gâgâind, dar fără să se 
găinăţeze și asfaltul a rămas nepătat, ca mai înainte. Singura 
soluție, acum tardivă, ar fi fost, dacă aveam atâta cruzime, să 
mă fi repezit cu mașina în ele și să umplu șoseaua cu pene. 


Într-o noapte, de mult, pe o margine de pădure, ceva ce n-a 
putut să se vadă s-a bușit în flancul mașinii, atât de puternic 
încât am simţit volanul smucindu-mi-se în mână. Am oprit, am 
căutat cu lanterna, n-am găsit nimic, și pe portierele mașinii nu 
se vedea nici o urmă. Să fi fost un câine? Sau mai degrabă o 
căprioară? Cum n-am găsit victima și nici urmele ei, a rămas o 
enigmă. 

N-am omorât animale. Odată era să mă omor pe mine, ca să 
nu dau peste un câine. Cu renul care mi-a sărit în față, n-aş fi 
avut ce face, dar am fost norocoși, și unul, și altul. 

Victimele mele se înscriu printre păsări, zburătoare și 
domestice. Pe cele dintâi nu ai cum să le aperi; vin din cer, se 
lovesc în tablă, făcând-o să bubuie de te sperii, și cad într-o 
ploaie de pene. Unele se lovesc în parbriz; se spune că dacă îl 
ating cu ciocul, la viteză mare, pot să-l și spargă. Multe le iei în 
botul mașinii și rămân agăţate. Adesea nici nu-ţi dai seama, și 
când mai târziu le găsești acolo, te simţi ca un ucigaș și în 
același timp ca un cioclu. Ce poţi face? Așa se întâmplă în toată 
lumea! Truman Capote povestește cum în parcajul unui orășel 
din America, pisicile stăteau la pândă, pe margine, și cum venea 
o mașină de la drum, pe lungile șosele continentale, se 
repezeau să vâneze păsările moarte, agăţate în grilele 
calandrului. Așa e viaţa, și pentru pisici și pentru păsărele! 

Păsări de curte, care-s mai mari și nu zboară, am omorât 
numai trei în toată viața, două găini și o gâscă, tustrele în satul 
Tuzla, de pe malul mării. Şi doar am trecut prin mii de sate, și 
am făcut sute de mii de kilometri! Spună oricine orice, este și 


Tuzla o zonă nefastă pentru păsări! Nu poţi să le eviţi? ar fi în 
drept să mă întrebe cineva, o inimă miloasă, ca să mă certe. Ba 
da, poţi să le eviţi, aproape totdeauna, dacă îţi sar în faţă; e 
timp să frânezi, se văd de departe, și nu-i greu să le ghicești 
intenţia. Partea proastă este că ele, mai ales găinile, se reped 
nu în faţă, ci sub mașină și iau această decizie după ce ţi-au 
ieșit din câmpul vederii. Pe toate trei victimele mele le-am 
omorât cu roţile din spate. 

Cine va socoti că mărturisirile acestea sunt o dovadă de 
cinism din parte-mi, să afle că și eu, de trei ori cel puţin, puteam 
să fiu victimă. Odată în Bărăgan, o cioară, un croncan negru, 
dintr-un stol care a zburat când am sunat cu claxonul, a venit 
peste mine cu aripile întinse de mi-au acoperit tot parbrizul, și s- 
a izbit atât de puternic încât s-a zgâlțâit toată mașina; nu știu 
cum sticla nu s-a făcut bucățele. E ușor de înţeles că într-un 
asemenea caz, cu parbrizul spart și cu croncanul peste mine n- 
aș fi avut nici o scăpare. Nici așa n-a fost fără primejdie; câteva 
clipe n-am mai văzut nimic în față, câteva zeci de metri am 
mers în zig-zaguri; închipuie-și oricine ce s-ar fi întâmplat, dacă 
tocmai atunci ar fi venit o mașină din partea cealaltă! 

Am mai avut o păţanie, la Valea Călugărească, un sat vestit 
pentru viţa lui de vie, unde în tinerețea mea, toamna, când se 
făcea vinul se îmbătau până și găinile. Căci găina de care va fi 
vorba nu putea fi decât beată. Mergeam încet, cum merg 
totdeauna după culesul viilor prin locurile cu podgorii. Am văzut 
găina pe taluzul din stânga șoselei, și m-am uitat, la ea cu grijă, 
deși, dacă se repezea în fața mea, era la distanţă destul de 
mare ca să pot pune frâna. Dar nici prin minte nu-i trecea să se 
repeadă, stătea ţeapănă și mă privea, cu o ascuţime în ochi de 
parcă ar fi fost pasăre de pradă. Nu mi-a dat prin minte că 
înţepeneala ei era nefirească, și aceasta mi-a fost greșeala, 
dacă trebuie să cadă vina pe mine. O câtime de secundă după 
ce o depășisem cu botul mașinii și puteam să nu-i mai port de 
grijă, găina și-a slobozit arcurile care o ţineau ţeapănă și de- 
acolo de sus, cum stătea pe taluz, s-a repezit, dar nu pe jos, ci 
și-a luat zborul, bătând din aripi și cârâind tare, poate cu gândul 
să treacă pe deasupra mea, deși nu o zorea nimeni. lar dacă m- 
aș gândi că o speriasem tocmai eu, deși mergeam fără zgomot, 
apoi spaima ei era nu doar întârziată, ci și tâmpită, fiindcă mai 


ușor i-ar fi fost să scape fugind în ogradă, printre ulucile 
gardului. 

Noroc că, în loc să pun frâna, am apăsat pe acceleraţie, și 
găina n-a mai nimerit în capul meu, ci s-a lovit în geamul ușii din 
spate. Dacă geamul ar fi fost deschis, cum era cel din faţă, ar fi 
nimerit înăuntru și ar fi rămas prizonieră. Așa, a umplut aerul cu 
pene, după ce zgâlțâise mașina nu mai moale decât croncanul. 

Ultima întâmplare se aseamănă puţin cu cea de la Valea 
Călugărească, doar că mergeam mai repede, și în locul găinii, a 
fost un cocoș roșu. Era un cocoș mare, cât o curcă, viteaz și 
războinic cum n-ar crede nimeni, fiindcă, niciuna nici două, a 
vrut să-mi răstoarne mașina, ca pe o găină. Și-a luat și el zborul, 
de pe marginea șoselei, însă, în loc să aterizeze pe acoperiș, a 
nimerit pe capota motorului. Curentul l-a presat în parbriz și a 
rămas așa, lăţit pe sticlă, cu aripele deschise, uitându-se tâmp 
la mine. larăși aș fi putut s-o păţesc dacă venea cineva din faţă, 
sau aș fi putut să intru în șanțul șoselei, căci am mers în 
zigzaguri, orbește, până s-a oprit mașina, îndată cocoșul, prostit 
până atunci, s-a uitat o ultimă oară la mine, apoi s-a ridicat în 
vârful picioarelor și a început să cucurigească bătând triumfător 
din aripi. 


Țara se popula în drumul spre sud, și devenea tot mai 
frumoasă. In unele locuri peisajul amintea de Elveţia, în zonele 
ei albăstrite de lacuri. De ce-oi lua oare drept etalon această 
ţară, ce-i drept admirată de toată lumea? Mie mi s-a părut rece, 
în timp ce Suedia devenea tot mai caldă. Cu vreo cincizeci de 
kilometri înainte de Sundsval, unde coasta era mai dantelată, 
pătrunsă de golfuri și de fiorduri, dacă le pot numi tot așa când 
sunt la câmpie, și dacă n-ar trebui să le spun rias, am văzut în 
fugă și numai cu coada ochiului, un orășel aproape lacustru, cu 
zidurile crescute din apă. Semăna cu Veneţia, nu-i lipseau nici 
culorile, doar că acoperișurile, de ţiglă, erau ascuţite și de aceea 
arhitectura părea gotică. Dar semăna și cu Leningradul. Cum se 
poate, m-am gândit pe urmă? Am început să nu mai văd bine, 
să nu mai înţeleg lumea? M-am oprit și m-am uitat în urmă. Da, 
semăna, și regretam că trecusem fără oprire. 

Prin multe locuri am trecut fără oprire, și altădată, ca la 
Nantes sau la Bordeaux bunăoară, unde ploaia m-a împiedicat 


să mă dau jos din mașină. Dar nu mi-a părut rău, deși era o 
pierdere, poate mă grăbeam să ajung în Spania, care devenise o 
obsesie. Acum nu mai eram grăbit să ajung nicăieri, aveam de 
făcut doar niște mii de kilometri, până acasă. Amintirea acelui 
orășel cu asemănările lui ciudate, mă mai urmărește și astăzi; și 
astăzi îmi pare rău că l-am văzut din mers și doar dintr-o 
margine. 

Șoseaua începuse să se aglomereze, veneau multe mașini din 
faţă, înmatriculate în alte ţări ale Europei. Poate ţinteau să 
ajungă la Capul Nord; acum, dacă fusesem eu acolo, vroiau să 
se ducă și ei, se duceau cu miile, că nu mai știam unde aveau să 
încapă. Veneau caravane, case pe roți, familii numeroase, cu 
copii nevârstnici, unii în scutece, în afară de cei care puteau să 
se nască pe drum, căci nu lipseau nici femeile în a noua lună de 
sarcină. Venea o Europă întreagă, motorizată și vagabondă. Pe 
marginea şoselei apăruseră campinguri, și dacă în locul 
mașinilor și rulotelor ar fi fost căruțe cu coviltir, ar fi semănat cu 
taberele din America, în timpul Goanei după Aur, cel mai mare 
exod omenesc din vremea premergătoare căii ferate. 

Ploua din când în când, fără să fie o ameninţare. Pe la ora 
două, am încercat să dorm puţin pe marginea șoselei; bătaia 
ploii în acoperiș mi-a amintit opririle în parcaje, pe drumul 
Moscovei, când mi-era atât de greu și simțeam atâta neliniște. 
Dar uite că era abia o lună de atunci, și amintirile acelea se și 
încălzeau, devenind nostalgice. 

N-am putut să dorm, vuietul mașinilor, șuierul cauciucurilor, 
modulat de viteză, mi-a amintit autostrăzile Europei, chinuitoare 
dar fascinante. De nimic nu mi-e mai dor când stau acasă și nu-i 
rost să plec repede, decât de autostradă. l-o fi îmbolnăvind ea 
pe oameni, dar la ce bărbaţi dă naștere! Ca turnirele de 
altădată! 

Rămâneau numai o sută douăzeci de kilometri până la Upsala, 
când n-am mai putut merge înainte. M-am oprit la Gävle, 
doborât de oboseală; în ultima parte a drumului șoseaua mă 
sufocase. Dar nu-mi găseam scuză, mă socoteam un nevolnic, 
aveam o nemulțumire surdă, amestecată cu o tristețe amară, 
care dădeau un compus mizerabil. Nu-mi pierdusem puterea de 
judecată, înţelegeam că trăisem cu prea mult entuziasm 


dimineața, mă bucurasem cu prea multă poftă de frumuseţe și 
uite că ajunsese să mi se aplece. 

Oficiul de Turism fiind închis, un tânăr și-a lăsat logodnica să-l 
aștepte, probabil se duceau la o petrecere, ca sâmbăta seara, și 
mi-a ajutat să găsesc un hotel, de altfel foarte aproape. Ocupa 
doar un etaj, într-un bloc cu apartamente, dar nu părea o 
improvizație, așa era croit din capul locului, cu un coridor la 
mijloc, cu odăi de-o parte și de alta. Am căpătat nu chiar o 
odaie, ci o chiliuţă, cât să încapă un pat, un cuier, un scaun și o 
mescioară, dar nici nu-mi trebuia mai mult, și încolo toate erau 
curate, confortabile, moderne și nu lipsite de eleganţă. Geamul, 
de aluminiu, cu sticla șlefuită, că nu făcea valuri și nu sluțea 
vederea de afară, mi s-a părut o lucrare de orfevrerie, cum rar 
se mai vede astăzi, când totul se face la ștanţă. L-am manevrat 
curios și cu plăcere, l-am cercetat pe toate părţile și am socotit 
că dacă n-aș fi avut altă treabă, puteam să-l contemplu toată 
seara, fără să mă plictisesc, dimpotrivă, bucurându-mă că în 
lumea de astăzi, atât de pripită și standardizată, pot să existe 
lucruri frumoase pentru frumuseţea în sine, căci geamul și-ar fi 
făcut treaba chiar dacă era de mâna a doua. 

Nu înseamnă că așa am fost mai mulţumit de mine. 
Dimpotrivă, gândul că în loc să înnoptez la Upsala, pentru care 
am admiraţie și iubire, mă oprisem într-un orășel fără nici un 
renume, îmi dădea mâncărime de piele. In starea asta fiind, 
când am dus mașina la un parcaj de alături, atât am sucit-o și 
am învârtit-o, mutând-o de colo până colo, un loc părându-mi 
mai bun decât primul și altul mai bun decât amândouă, căci așa 
se întâmplă când ai de unde alege, încât am bușit-o într-o ţeavă 
pe care nu o văzusem. Un necaz aduce pe altul! Paguba era fără 
însemnătate, o mică zgârietură și-o înfundătură cât palma, la 
aripa din spate, dar mi-era necaz și nu-mi găseam scuză. La 
plecare mă gândisem că într-un drum atât de lung, trecând prin 
orașe aglomerate, cu circulaţie nebunească, n-o să scap cu 
mașina neatinsă. Cred însă că în gândul meu aveam o ambiţie, 
să o apăr din răsputeri, să fiu cu ochii în patru, și îmi făgăduisem 
o felicitare călduroasă la întoarcere dacă izbuteam să evit toate 
primejdiile, chiar și pe cele inevitabile. Și uite că într-un parcaj 
aproape gol, unde nu se mișca nici o mașină, o făcusem cu 
mâna mea, într-o clipă nechibzuită. Nemulțumirea dinainte, care 


de fapt era cauza, n-a făcut decât să crească. Am strâns din 
dinţi toată seara și când am mers la culcare nici n-am avut 
curajul să mă duc până la mașină, să văd încă o dată zgârietura. 
Nici dimineaţa nu m-am uitat, am trecut cu capul într-o parte. 

Greu mi-a fost și cu masa, restaurantele erau închise, 
asemeni prăvăliile unde aș fi găsit ceva de mâncare. Cu toate 
teoriile mele despre frugalitate, sincere de altfel, m-a cuprins 
panica; una este să mănânci cumpătat și alta să rabzi de foame, 
după o zi istovitoare. Strădania mea de a cunoaște lumea mi se 
părea acum inutilă, toate erau numai deșertăciuni, aș fi vrut să 
fiu acasă, să nu mai plec nicăieri, să ascult muzică, patru pereţi 
mi-ar fi fost de ajuns, chiar dacă însemna resemnare. Văzusem 
destule ca să am ce rumega până la capătul anilor. 

Niște trecători cărora le-am spus necazul, m-au dus la un 
restaurant, pe care nu l-aș fi dibuit altfel, singurul deschis în tot 
orașul. Deși firesc să fie plin de oameni, nu mă așteptasem să 
întâlnesc atâţia, dacă străzile erau mai mult goale; credeam că 
toată lumea plecase, la Capul Nord sau măcar undeva mai 
aproape. N-am avut încotro, am stat la masă cu alţii, ceea ce 
nu-mi place, dar nu m-a incomodat nimeni, mi s-au părut 
oameni cuviincioși și cu respect pentru aproapele. De altfel, nu 
pierdeau vremea, mâncau în liniște, apoi plecau repede. 

Deși liniștit cu masa, când am ieșit în stradă mi-am spus că a 
nu găsi de mâncare într-o lume civilizată, e o necivilizaţie. 

Se înnorase și se făcuse frig, dintr-odată. larăși sunt îmbrăcat 
anapoda, nu-mi iau niciodată ce-mi trebuie; unele îmi lipsesc și 
altele stau degeaba în mașină. Cred că mă voi întoarce la 
pantofii cumpăraţi în Elveţia (dar fabricaţi în Africa!). Rămân cei 
mai buni la drum, deși am colindat cu ei jumătate din Europa. 

Un ceas, în turnul unei clădiri administrative, poate primăria, 
a cântat o melodie ciudată, după ce bătuse orele șase. M-am 
învârtit prin oraș și m-am întors puţin înainte de șapte, numai că 
așteptarea a fost zadarnică; după ce a bătut de șapte ori, 
ceasornicul a tăcut, de parcă era mare lucru să mai fi dat odată 
drumul la melodie! Admit ca la nevoie să-l oprească noaptea, 
deși muzica nu poate să supere pe nimeni, mai ales când vine 
din cer, singuratică și misterioasă. 

M-am dus în gară; nu erau trenuri. Am vrut să mă duc în port; 
m-au întâmpinat neguri reci, le-am simţit umezindu-mi obrazul 


și m-am întors repede. În acest timp, când credeam că orașul se 
pregătește de culcare, că se oprise chiar muzica din turn, să fie 
liniște, au năvălit pe străzi motociclete și automobile, pornite să 
se ia la întrecere. Nu știu unde se duceau într-o zi de odihnă, ce 
nevoie aveau să demareze ca la curse, să vireze nebunește, să 
trântească frânele lăsând pe asfalt dâre de cauciuc groase de 
un deget. 

Într-o piaţă mai retrasă, unde se simţea mai puţin dezmăţul 
acesta mecanic, un pescăruș în schimb făcea o gălăgie 
inadmisibilă. Era în luptă cu alţi pescăruși, vreo șase; pe tăcute, 
dar cu îndrăzneală și fără să se lase, aceștia vroiau să-i înhaţe o 
agoniseală nevaloroasă, un cornet de îngheţată, de material 
plastic, gol și călcat în picioare. N-avea ce face cu el, dar nu 
vroia să-l cedeze și în plus, îi mai și provoca pe ceilalţi, lăsându-l 
jos, ca să-i ispitească. lar când ei se repezeau să-l apuce, punea 
gheara deasupra și începea să ţipe de răsuna piaţa. Tipa 
disperat și bătea din aripi, să crezi că-l omoară, și toată 
tevatura, pentru un cornet de material plastic; mitocani se 
găsesc și printre păsări. M-am apropiat gândind că am să-l sperii 
și are să plece. Da de unde! Ceilalţi s-au tras în lături, făcându- 
mi loc aproape cu complicitate, acceptându-mi alianţa, el însă 
nici gând n-avea să se urnească. Am pus piciorul pe cornet cu o 
mișcare dibace; reacţia lui a fost neprevăzută: în loc să ţipe și să 
protesteze, s-a uitat la mine cu o indiferenţă batjocoritoare, cum 
mi-ar fi spus: „Ce te bucuri la un cornet gol de îngheţată?” l-am 
întors spatele, ceilalți s-au repezit la cornetul pe care îl 
eliberasem, el a pus gheara deasupra și a început să ţipe ca mai 
înainte, reluându-și gălăgia mitocănească. 

A ţipat așa toată noaptea, l-am auzit, deși hotelul era la vreo 
sută de metri, i-am recunoscut glasul, decât că răgușea treptat 
și se făcea tot mai aspru. 

În baie, când m-am dus să fac duș, hotelăreasa spăla blugii 
bărbatului; s-a scuzat și a terminat repede. Blugii i-a întins pe o 
frânghie să se usuce. Privindu-i, mă întrebam ce fel de om o fi 
bărbatul, și cum s-o purta cu nevasta? O fi tandru cu ea, sau 
acru? O desmierda-o sau o bate-o? Poate în timp ce ea îi spăla 
blugii, el stătea în pat cu burta în sus, își fuma ţigara și își bea 
paharul. Sau era plecat în oraș, la distracţie. Altfel de ce nu se 
arăta deloc și o lăsa pe ea să facă toate treburile? Că nu și le 


terminase; când am ieșit de la baie freca pe jos în bucătărie. 
Dimineaţa trebuia să deretice odăile, erau vreo zece, destule 
pentru o biată femeie, care desigur mai avea pe capul ei și 
altele. Și în fiecare sâmbătă, ca să încheie săptămâna, spăla 
blugii bărbatului. 

Tipul femenin al Suediei era determinat pentru mine, și 
probabil pentru multă lume, de întruparea lui cea mai 
fascinantă, Greta Garbo, căreia i s-a spus divina. O cale mai 
bună de cunoaștere decât filmul nici nu putea să fie, el oferea o 
experienţă directă, aproape vie, căci mulţi din noi ne-om fi lăsat 
prinși în mreje și i-om fi fost sclavi câte o oră și jumătate acestei 
femei cu putere de vrăjitoare, capabilă să se ofere simultan la 
milioane de oameni, hipnotizându-i cu privirea ei adâncă și 
invincibilă și cu glasul învăluitor, presimţit încă de pe vremea 
când era mută și când în schimb vorbea întreaga ei făptură. 

După amiază, pe drum, când oamenii au început să apară în 
număr mai mare, ca în unele locuri să ajungă până la 
aglomeraţii, în campinguri și în parcaje, am văzut femei grase. 
Prima dată n-am prea luat seama la ele, mă intrigau mașinile 
împodobite cu ramuri verzi, și nu doar una ici-colo. Le 
descoperisem încă din ajun, poate mai rare, și nu le dădusem 
prea multă atenţie; știu destui oameni care își îmbracă mașinile 
în verdeață când se duc în mijlocul naturii. Dar pe urmă au 
apărut tot mai multe de la o zi la alta, până ce, ajungând la 
Stockholm, și minunându-mă de ce-mi vedeau ochii, că nu era o 
mașină să n-aibă măcar două ramuri încrucișate pe capota 
motorului, am aflat că așa se sărbătorea acolo solstițiul de vară. 

Femeile grase mi-au atras și ele atenţia până la urmă, deși aș 
fi vrut să nu le văd odată cu ramurile înverzite. Erau atât de 
incompatibile cu imaginea feminină pe care o aveam de la Greta 
Garbo încoace, încât m-am uitat la matricolele mașinilor să văd 
dacă nu veneau din altă ţară, deși nu știu unde au mai rămas 
femei grase în lumea noastră de astăzi, cu sporturi, piscine, 
masaje, institute de înfrumusețare și chiar saune; și când s-a 
convenit că îmbuibarea este o primejdie pentru omenire; când 
moda vestimentară e revelantă și nu cruţă pe nimeni, ca 
malacovul sau crinolinele sub care trupul femeilor rămânea un 
mister, iar corsetul, strangulând mădularele fabrica talia de 
viespe, râvnită de bărbaţi în vremea copilăriei mele. Mă întreb 


cum suportau ei dezamăgirile din noaptea nunţii, că nu erau mai 
multe divorțuri decât astăzi, și nici sinucideri. Unii se mai 
consolau retrăgându-se la mânăstire. 

Astăzi a apărut o noţiune necunoscută înainte vreme, 
francheţea anatomiei. Numai naivii și orbii, sau cei cu totul în 
afara subiectului nu descifrează ce se ascunde sub o rochie 
modernă, cu toate artificiile ei de care cu greu ar putea să se 
despartă cochetăria feminină. Şi chiar blugii, răspândiţi în toată 
lumea, în toate straturile sociale și la oameni de mai toate 
vârstele, nu sunt câtuși de puţin o mască. Femeile grase și rău 
făcute să nu-i pună, căci oricât de primitivă și de aspră ar fi 
țesătura lor, prin ea se vede ca la radioscopie, datorită croielii 
necruțătoare. 

Dar uite ce îmi e dat să aflu în ultima clipă, când încerc să 
definitivez această pagină. Împotriva impresiilor și bănuielilor 
mele, în America, și poate nu doar acolo, a apărut un tip nou de 
obezitate, nu știu cât maladivă și cât întreţinută cu bună știință, 
obezitatea pătrată, cum i se spune. S-ar părea că este o 
ostentaţie, și nu m-ar mira, într-un secol de antagonisme și 
contraziceri. Dacă unii se revoltă împotriva vieţii părăsindu-și 
bunul trai și plecând în lume cu sacul în spinare, alții nu găsesc 
un mijloc mai nimerit să jignească societatea decât îngrășându- 
se până la decădere. Ei au chiar și o modă vestimentară, aleasă 
spre a le pune în valoare corpolenţa și dovedind cu atât mai 
mult că este vorba de o ostentaţie; nimic nu rămâne ascuns sub 
aceste vestminte derizorii, bluze și șorturi lungi până deasupra 
genunchilor, confecţionate din tricou de mătase, așa că se 
mulează strâns pe trupuri, reliefând măreţele surplusuri pe care 
ei le poartă, pare-se, cu mândrie. La urma urmelor, este tot un 
fel de francheţe a anatomiei! 

Primele femei care au apărut în drumul spre Stockholm, erau 
scunde, grase și lăbărţate. Și cu purtări grosolane; una, 
coborând din mașină, a scuipat birjărește, fără disimulare, 
crezând poate că n-o vede nimeni. Dar am văzut-o și am 
încremenit de rușine. 

A fost, ce-i drept, numai o neșansă, fiindcă a doua zi au 
apărut altele, și pe prima din ele am văzut-o dis-de-dimineaţă, în 
umbra catedralei din Upsala. 


Am plecat devreme de la Gălve, neliniștit de aglomeraţia care 
bănuiam că o să crească mai ales că era duminică; mă gândeam 
la Stockholm ca la un balaur și urmăream să-l surprind înainte 
de a avea timpul să se trezească. După drumul în nord, cu 
orășelele lui ca niște sate, unde nu mă împiedecam de nimeni, 
unde străzile și șoselele erau numai ale mele, întoarcerea spre 
marile centre care m-au chinuit totdeauna până ce-am găsit 
casă pentru mine și parcaj pentru mașină, începea iar să mă 
neliniștească. Nu uitasem, dar vroisem să nu mă mai gândesc, și 
prelungisem poate prea mult repaosul. Când mi-am revenit și 
mi-am dat seama ce mă așteaptă, până la Stockholm nu mai 
aveam decât două sute de kilometri. Am uitat și de Upsala, de 
dorul cu care mă gândisem la ea seara trecută, și ce necăjit am 
fost că nu mai avusesem putere să ajung până acolo. Am vrut s- 
o ocolesc pe șosea de centură, dar când am văzut catedrala 
deasupra orașului, în dreapta, luminată de soarele dimineţii, nu 
m-a lăsat inima să merg înainte, oricât de mare mi-ar fi fost 
graba și neliniștea. Străzile erau goale, încă nu se trezise 
nimeni, dar goale în tot înţelesul cuvântului, că nu se vedeau 
oameni nici măcar prin curţi sau pe la ferestre. Din loc în loc 
erau rastele pentru biciclete. N-aveam pe cine să întreb pe unde 
să apuc, noroc că nici n-ar fi fost nevoie, turnurile catedralei s- 
au văzut tot timpul, nu le-au acoperit casele nici când am ajuns 
mai aproape; am mers spre ele în zigzaguri, cum erau străzile, 
dar fără să pierd direcţia. Așa mă orientasem la Pisa și 
ajunsesem la ţintă luându-mă după turnul înclinat care se vedea 
de departe și pe care l-ar fi recunoscut și proștii. 

Când am ajuns, ceasul catedralei bătea șapte, fără muzică. N- 
am putut pătrunde înăuntru, ușa era încuiată, m-am mulţumit 
cu ce se vedea de afară și se vedea tocmai ce mă interesează 
cu precădere la orice construcţie monumentală, proporţiile și 
relaţia ei cu lumea înconjurătoare. 

Așezată pe o înălțime care nu domină orașul ci oferă numai o 
detașare, catedrala este grea dar nu greoaie, puternică dar nu 
agresivă. Ceea ce emană ea cred că este încrederea oamenilor 
în religie, care ar trebui să fie darul tuturor bisericilor, și îl au 
prea puţine. Dacă desenul ei este caracterizat de cele spuse mai 
înainte, realizarea, sobră, adaugă un element de convingere. 
Nu-i folosit un material din cele mai scumpe, ci cărămidă, brună 


și roșie, cu portalurile și încadratura vitrourilor de piatră albă și 
cenușie, dar iată că au apărut patru culori și ele se îmbină în așa 
fel că îţi dau un sentiment de statornicie. 

Cele două turnuri de la intrare, terminate în vârfuri de lance 
exprimă o temeritate gotică nepotrivită cu restul construcţiei, 
dar contrastul, transformat parcă în sunet, duce la un timbru 
surprinzător și puţin alarmant, ca dizonanţa din muzică, prin 
care armonia a făcut un important pas înainte. Cupola centrală, 
mai mică, de aceeași formă cu turnurile, are o terminaţie ajunsă 
până la ultima îndrăzneală a goticului, depășind vârful de lance 
și ajungând la săgeată, așa că denumirea ei, care sugerează 
rotundul, rămâne improprie. Deși mi-a plăcut tot ce ieșea din 
desen și se ridica deasupra acoperișului, m-am simţit mai apărat 
când mi-am întors privirea la zidurile de cărămidă brună și roșie. 
N-am stat decât un sfert de oră acolo, înconjurând catedrala în 
umbră și-n soare, și până la sfârșit am avut mai multă încredere 
și în mine și în oamenii câţi puteau să-mi iasă în cale. 

Primul om care mi-a ieșit în cale era o fată, în pantaloni 
albaștri și cu un vindiac galben. Tocmai plecam și începeam să 
cobor scările; m-am oprit, de sus o vedeam mai bine. Era primul 
om ieșit pe stradă în orașul care dormea încă, somnul de 
duminică dimineaţa, dinaintea liturghiei. Fata venea drept din 
faţă, cu un săculeţ în mână, fără nimic altceva, și cred eu că nu 
se ducea nici la o slujbă, nici la piaţă, căci toate ale orașului 
erau în repaos, și nu se putea altfel decât că se întorcea acasă; 
se cunoștea după mers și după câtă lumină avea pe faţă. Când 
a ajuns la colţul străzii, a cotit-o la dreapta și am văzut-o din 
spate. Avea în ea lascivitatea omului tânăr, care-i mai proaspătă 
și mai pură, cu un fel de sportivitate învingătoare. Din când în 
când își juca părul blond, aruncându-l pe un umăr, și părea 
foarte mândră de sine. Era prea departe să-i fi strigat bună- 
dimineaţa, dar ar fi meritat, fiind prima care se trezise în tot 
orașul. 


22 


Am intrat în Stockholm cu cincisprezece minute mai târziu de 
cât ar fi fost bine; timpul petrecut la Upsala. Un sfert de oră mai 


devreme aș fi surprins orașul abia pe cale să se trezească. Așa, 
l-am găsit în forfotă. 

l-am recunoscut repede, după mișcările pripite, ramificate în 
prea multe direcţii, după binocluri, aparate de fotografiat, 
planuri și broșuri informative. Toţi erau în vizită, cei mai mulţi 
cred că din Anglia și Germania, judecând după înrudirea lor cu 
tipul nordic; adesea îi credeam localnici și nu înţelegeam de ce 
se agită atât de devreme, într-o zi de duminică. Oricum, mai 
bine așa decât să doarmă până la ora prânzului, deși mă 
temeam că vor ocupa locul meu în parcaj, și camera la hotel și 
locul la masă, și chiar bucăţica de trotuar pe unde trebuia să 
umblu. 

Aveam numărul de telefon al unei persoane necunoscute, 
prietena prietenilor, care mi s-a spus că ar putea să mă ajute. 
De teamă să nu se sperie, îi scrisesem din vreme: „Doamnă, v- 
am fost anunţat, dar să știți că nu am nevoie de nimica. Tot ce 
vă rog, dacă se poate, este să-mi indicaţi un hotel convenabil. 
Am să vă telefonez din oraș, în ziua sosirii”. 

Un om, pe care l-am întrebat de un telefon public, după ce 
ajunsesem aproape de ceea ce bănuiam a fi centrul orașului, m- 
a dus într-o prăvălie întunecoasă, sau un depozit, nu se vedea 
bine, și mi-a arătat telefonul, într-un colţ unde aș fi putut să-mi 
scot ochii cu degetele. Am făcut numărul pe pipăite, cu grijă să 
nu greșesc, și sunt sigur că nu greșisem, dar după numeroase 
apeluri n-a răspuns nimeni. Am repetat, și am insistat; zadarnic. 

E adevărat că, așa cum am aflat mai târziu, doamna pe care o 
căutam era plecată în Norvegia, mi se pare, și poate chiar la 
Capul Nord, sau măcar la Hamerfest. Dar chiar să fi fost acasă 
nu i-aș fi auzit glasul, fiindcă numărul făcut de mine la telefon, 
deși corect, se transforma într-o eroare totală. La Stockholm 
discurile de telefon sunt numerotate nu de la unu la nouă, 
sfârșind cu zero, ci zero se pune înaintea lui unu. Cum o fi mai 
logic? Când am aflat, îmi găsisem cameră. 

Orașul pe care l-am văzut ieri numai cu coada ochiului, 
înainte de Sundsval și m-a făcut să regret că îl ocolisem în 
grabă, anticipa o parte din Stockholm, așa că am avut o 
compensație imediată. Dacă el îmi amintise într-un fel de 
Veneţia și totodată de Leningrad, acum impresia a mers și mai 
departe. Am fost chiar dezamăgit în primele ceasuri, toate mi se 


păreau cunoscute și mi-era necaz că lumea pe care o colind cu 
grele eforturi este în realitate atât de mică. Aceleași cheiuri, 
aceleași case oglindite în apă, și nici stilul lor nu mi se părea 
altfel, ci abia le descopereai unele caractere locale. Incaltea 
culorile, în unele locuri, le reproduceau destul de bine pe cele de 
la Veneţia, neinfluenţate de latitudine. Toate aceste prime 
impresii le înregistram înaintea amiezii, la sfârșitul lunii iunie, 
într-o zi luminoasă și caldă, o adevărată duminică. 

Primul loc unde m-am oprit să mă orientez și să cer informaţii, 
era un chei larg, luminat sărbătorește de soare. Am pierdut 
planul orașului, dar îl ţin minte și știu că eram în faţa unuia din 
brațele de mare pătrunse până în centru. Construit pe insule 
legate între ele, legate și cu uscatul, Stockholm s-a numit Orașul 
dintre Poduri. Nu știu cum or fi fost podurile când i s-a dat acest 
nume; cele pe care le-am văzut eu acolo în acea zi de duminică, 
nu puteau să aibă prea multă vechime și am descoperit în ele 
ceea ce îmi trebuia ca să găsesc orașului o caracteristică 
inedită. 

Sunt ore pe malul mării când pescărușii cuprinși de o frenezie 
a zborului, se rotesc deasupra plajei, întretăindu-și traiectoriile, 
în viraje interminabile, inconstante, capricioase și atunci, cine 
privește de jos, vede o intersectare de aripi care ţese o plasă 
argintie pe cerul albastru. Așa mi s-au părut podurile de la 
Stockholm, ca o împletire de zboruri, și dacă am făcut mai de 
mult aceeași comparaţie, înseamnă că nu-i prima oară când am 
avut această impresie. Și marele viaduct care leagă insula 
Oleron cu uscatul, în vestul Franţei mi s-a părut ca un zbor de 
pasăre, și podul arcuit de pe Aura, unde impresia mergea atât 
de departe, încât parcă se auzea foșnetul aripilor în aer. Nici la 
Stockholm nu-i altceva, imaginea însă are altă amploare și se 
multiplică până ce ajunge la un delir de traiectorii aeriene. Așa 
ceva însă nu se vede și nu se simte de la înălțimea străzilor și cu 
atât mai puţin dacă îţi dă prin minte să treci chiar peste poduri 
ca să le vezi de aproape și să ai dovada existenţei lor între 
arterele orașului. Știu, am păţit-o când am trecut în insula 
Oleron, ispitit să descopăr viaductul, și n-am văzut decât asfalt 
și balustrade, ca pe autostradă. La Stockholm am mers la nivelul 
apei, cu o șalupă rapidă, aproape în viteza de zbor a păsării, și 
dacă m-am uitat pe cer și am pierdut în unele clipe senzaţia de 


mișcare, atunci podurile, în nenumăratele mele viraje s-au rotit 
pe deasupra mea, împletindu-se unele cu altele, ca în jocul 
frenetic al pescărușilor de pe plajă. 

Așa a fost în prima oră a după amiezii, când mașina era într- 
un garaj, iar eu aveam cameră la un hotel de alături. Până 
atunci am avut câteva ore de agitaţie. 

Pe cheiul unde am oprit prima dată, m-am adresat unui șofer 
de autocar, care își aștepta clienţii. Omul cunoștea și orașul și 
mișcarea turistică, fiind obligaţii ale meseriei. Întrebat despre 
hoteluri, a clătinat din cap cu îndoială, și m-a lăsat să înţeleg că 
va fi foarte greu să găsesc o cameră liberă, dacă nu chiar 
imposibil. O doamnă, ghid pe autocar, s-a apropiat și mi-a întărit 
părerea șoferului. Însă mi-a dat o speranţă, sfătuindu-mă să 
încerc la un „Auberge de la jeunesse”, peste braţul de mare. lar 
acel hotel pentru tineret, unde, la vârsta mea, n-aș fi avut ce să 
caut, nu era altceva decât o navă cu trei catarge, probabil un 
vechi vas de școală. Ideea de a locui într-o cabină de vapor mi s- 
a părut ispititoare, era mult mai mult decât o soluţie de acceptat 
la nevoie; nici un hotel nu m-ar fi atras atât și nu mi-ar fi oferit 
mai multă bucurie, așa că n-am mai ţinut seama de vârstă și m- 
am dus fuga, după ce am mulţumit doamnei pentru admirabila 
ei idee. Dar am făcut drumul degeaba, când am ajuns la nava 
școală erau atâţi tineri înghesuiți la scară că mi-am pierdut tot 
entuziasmul. Totuși am vrut să fac o încercare, fără convingere, 
din inerție și m-am înghesuit printre acei tineri, cu poveri în 
spate, cu bărbi răvășite, cu laţe pe umeri, nedormiţi, posaci de 
oboseală și sărăcie, pe care îi cunosc de prin gări și de pe la 
marginea orașelor, unde așteaptă cu ceasurile să-i ia o mașină, 
și până atunci tot fac semne, mecanic, cu ochii în gol, ca 
lunaticii. 

Poate acești tineri veneau doar să întrebe și nu le dădea 
mâna să rămână, altfel nu înţeleg cum în înghesuiala aceea, pe 
navă se găseau locuri libere. Dar nu era ca în visul meu de 
adineaori, mi se oferea un loc într-o cabină cu mai multe paturi, 
și nu pe gratis, apoi lenjeria se plătea aparte, altfel trebuia să te 
mulţumești cu salteaua goală și cu o pătură neînfăţată. Am 
plecat cu regretul că eram departe de vârsta când puteam să 
mă împac cu asemenea găzduire. Primul meu drum cu vaporul l- 
am făcut într-un compartiment cu patruzeci de paturi 


suprapuse; dar aveam șaptesprezece ani, când aș fi dormit chiar 
și pe punte, în umezeală, cu ruksacul drept pernă, numai să 
traversez Marea Mediterană. 

Nu-mi rămânea decât să merg în gară, singurul loc unde 
duminica funcţiona un birou pentru informaţii turistice. Numai 
că trecea vremea și toate drumurile le făceam cu piciorul, cu 
planul în mână; când nu cunoști drumul, mașina mai mult te 
încurcă. 

Am căpătat adresa unui hotel unde erau camere libere, 
șoferul mă speriase degeaba, și porneam într-acolo, când 
aproape de gară am văzut clădirea Poștei Centrale. Așteptam 
corespondenţă, dar socoteam că era mai bine s-o las la urmă, și 
întâi să-mi caut cameră. Nu m-a răbdat inima să aştept, am 
făcut necuminţenia de a traversa strada și a urca scările poștei. 
Când am ieșit de acolo, cu scrisorile în mână, preocupat să 
recunosc scrisul și să ghicesc cuprinsul înainte de a deschide 
plicurile, la colţul clădirii, pe o străduţă, am văzut o firmă de 
hotel, unde m-am și dus, deși fără nici o încredere. Și totuși, 
aveau o cameră liberă și nu urâtă, și nu scumpă, încât n-am 
lungit vorba, am reţinut-o și am plătit-o, ca să fiu sigur. Pe 
străduţa îngustă parcarea era interzisă, cu bune motive, alături 
însă exista un garaj și am băgat mașina acolo. Decât că n-a fost 
treabă ușoară până am adus-o. Am reperat cu atenţie străzile 
care de la poștă duceau până la cheiul unde o lăsasem. Nu era 
simplu, cu fel de fel de sensuri interzise, în cel mai aglomerat 
centru al orașului, partea lui monumentală, care crea și ea o 
dificultate, fiindcă îţi atrăgea privirea în toate părţile. Îmi 
făgăduisem să mă întorc pe urmă în liniște, iar acum doar să 
studiez virajele și intersecțiile, când ochii îmi fugeau ba spre o 
statuie, ba spre o faţadă impunătoare de piatră gălbuie. În acest 
drum am descoperit o frumuseţe citadină nebănuită și ea m-a 
scos din apatia dinainte, mi-a dezvăluit caracteristici originale, 
înainte de a vedea podurile care m-au vrăjit și m-au aruncat în 
mrejele orașului. 

In schimb, cu mașina am încurcat-o, când să apuc într-o parte 
vedeam în faţă un scuar cu o statuie ecvestră și atât de mult îmi 
plăcea calul încât pierdeam intersecţia studiată dinainte, iar pe 
strada următoare circulaţia era interzisă. Am făcut multe ocoluri 
până să ajung la poștă, dar n-am pierdut timpul cu totul, fiindcă 


din frecușul cu strada am descoperit alt aspect al orașului, 
dincolo de fațadele monumentale. Aproape ca la Helsinki, se 
nășteau lumi noi, cartiere liniștite și parcuri, și ca să ajungi la ele 
nu trebuia să faci mai mult de o sută de metri. In îmbinarea 
aceasta de oraș provincial și de metropolă am descoperit mai 
târziu spiritul aristocratic al Suediei, coborât din forţa ei politică 
și militară de după jumătatea mileniului, când a fost și ea un 
imperiu, la Baltică. Suedezul de astăzi a uitat cu toată 
sinceritatea privilegiile secolelor grase, totuși în spiritul lui 
constructiv și democratic trebuie să fi rămas o urmă a ambiţiei 
de stăpânitor, și chiar și-o exercită, cu mijloace pașnice, dar fără 
ca evidenţa să se poată ascunde. Există în acest neam o nobleţe 
veche, și ea duce la o infatuare nu mult diferită de a supusului 
britanic, bineînţeles nu cel de astăzi pe care pierderea 
imperiului l-a coborât pe pământul tuturor oamenilor. Mi s-a 
spus că suedezul manifestă o indiferență rece faţă de restul 
lumii; nu-i constatarea mea și aș vrea să nu cred. Știu însă după 
statistica anului când am fost acolo, că în Suedia lucrau patru 
sute de mii de străini, finlandezi, sârbi, arabi, poate și alte 
neamuri, iar în acest timp în ţară existau optzeci de mii de 
șomeri, supraviețuind din finanţele statului, așa cum 
supraviețuiesc beţivii scoși la pensie. Sunt munci pe care 
suedezul le refuză, măturător de stradă, bunăoară; recunosc că-i 
o muncă ignobilă, dar cineva trebuie să o facă, până ce se va 
ajunge ca murdăria orașului să se curețe automat, cu 
aspiratoare încorporate în structura străzilor. Deficitul rezultat 
din plăţi nemuncite se compensează probabil cu impozitele 
excesive care stârnesc rumoare între oamenii de finanţe din 
toată lumea, iar în Suedia provoacă emigrarea și uneori, așa mi 
s-a spus, sinuciderile. 

Se vorbește de o degenerescenţă alarmantă, de copii care se 
nasc schilozi și slabi de minte. Cum aș putea crede, când am 
întâlnit pe stradă atâţi bărbaţi falnici, ca înaintașii lor vikingii, 
atâtea femei iradiind sănătate și frumuseţe, și-apoi atâtea fete 
fermecătoare, sportive și libere, viitoare campioane olimpice? 
Dar e adevărat că am văzut la Stockholm, ca nicăieri în lume, 
parcaje rezervate infirmilor. 

Mă doare inima să cred că lumea aceasta de oameni frumoși 
e în scădere. Unul din semne ar fi că fetiţe de doisprezece ani se 


prostituiază, își caută clienți pe stradă, la miezul nopţii. Nu 
vreau să cred; poate își caută parteneri, nu clienţi, poate este în 
ele o grabă. Dintr-atât, și fără o procreaţie pripită, nu 
degenerează o rasă. Poate acele fetițe desfrânate au în sânge 
panica viitoarei lor insatisfacţii, care a stat ascunsă habotnic iar 
astăzi se dezlănţuie, eliberată de biserică, eliberată de familie, 
de societate, de omenire. Ceva se întâmplă acolo, cum nu s-a 
întâmplat înainte și nu vrem să înţelegem că peste lume a 
trecut un război care putea să ducă la dispariția omenirii. Ţările 
nebeligerante n-au fost scutite de ameninţarea aceasta, întinsă 
ca o aripă neagră peste întreaga Europă și peste alte 
continente. E puţin dacă ea a lăsat în urmă numai beţia și 
stupefiantele, dar uite că din ele se naște astăzi o ameninţare 
poate nu mai mică. 

La Stockholm am văzut într-o concentraţie alarmantă ceea ce 
se vestise încă din Finlanda, și progresase, fără să bănuiesc 
până unde ar putea să ajungă. Am stimă pentru lumea aceasta, 
și oricând m-aș întoarce acolo, s-o văd încă o dată, dar cum să 
ascund cât mă dezgustă răspândirea beţiei și manifestările ei în 
public? Sigur că nu-i vorba de o reprezentare de masă, dar așa 
se întâmplă totdeauna, beţivul iese în frunte, ocupă mai mult loc 
pe stradă, pe el îl vezi înaintea celorlalţi, și fiindcă îl ţii minte 
mai multă vreme, ocupă și mai mult timp, după ce a ocupat mai 
mult spaţiu cu mersul lui în zigzaguri. l-am văzut clătinându-se 
lamentabil și mi-au făcut groază, mai ales vârstnicii și cu atât 
mai mult bătrânii, pentru raţiuni spuse altădată. Adevărul este 
că n-ai de unde ști în ce măsură starea lor nu se datorește și 
drogurilor. Dar s-ar putea ca pacostea aceasta să se lipească 
mai degrabă de tineri. 

l-am văzut și pe ei, deosebindu-se de ceilalţi prin violenţă. Pe 
o stradă din centru, puţin mai retrasă, un grup de trei sau patru, 
minori încă sau majori de puţină vreme, dezmăţaţi, cu părul 
căzut în ochi, cu hainele răvășite, cu cămășile descheiate și 
sfâșiate, bombardau cu pietroaie firmele prăvăliilor, scoțând 
răcnete și agitându-se cu mișcări de gorilă. Am auzit zornăind o 
vitrină, pe urmă a venit poliţia, repede, cu o dubă, și i-a scos din 
luptă cu o dibăcie care presupune multă școală și mult exerciţiu. 
Violenţa ca răspuns violenței nu poate decât să-mi dea 
satisfacție, de aceea am urmărit scena bucurându-mă de 


succesul poliţiei. Se înţelege că derbedeii se apărau ca fiarele, 
dar în mai puţin de un minut au fost toţi cu botul pe labe, 
aruncaţi în dubă claie peste grămadă. Nu mi-am dat seama bine 
ce le făceau, era o tehnică rapidă și sigură, îi apucau de braţe, 
pe la spate, și-apoi o lovitură scurtă cu genunchiul în șale, alta 
cu cotul în spate, le lua piuitul. Aș fi aplaudat, dacă pe altă 
stradă n-ar fi izbucnit tocmai atunci altă hărmălaie. Poliţia are 
mult de lucru. 

La o sută de metri de acolo erau hoteluri luxoase, făcând 
parte din acele așa zise /anțuri ale unor vestite societăți 
internaționale. Pentru cine sunt ele? Cine le merită cu adevărat 
și câţi din clienţii lor nu sunt o ofensă pentru omenire? 

Se vedeau apoi cafenele, terase cu lume îngâmfată care se 
uită cu o milă rece la bietul om de pe stradă. Eram și eu un om 
de pe stradă, și mă bucuram să merg pe picioarele mele, fără să 
râvnesc la nimic din ce li se punea lor pe masă, și fără să le 
înţeleg pofta. 

Erau, mai departe, magazine cu îmbrăcăminte pentru domni 
și pentru doamne, adusă de la Paris și Milano, nimic fabricat în 
serie și îmi plăcea să le privesc, recunoscând în ele ambiţii din 
tinereţe. Aș fi vrut să fie cât mai multe, magazine de cămăși, de 
pantofi, de pălării, de umbrele și de bastoane, și erau și 
socoteam că înfrumuseţează orașul. Dar nu le-am văzut la 
oamenii de pe stradă, care poartă îmbrăcăminte modestă, sau 
chiar ponosită, de unde mai înainte crezusem că fiecare aici are 
o fabrică de oţeluri. A doua zi ambasadorul m-a dus într-un mare 
magazin cu de toate, un supermarket cu multe etaje. Acolo am 
descoperit îmbrăcămintea omului de pe stradă, din stambe de 
mult demodate și prăfuite, din stofe slăbuțe, haine și rochii 
atârnate strâmb sau aruncate în vrac prin raioane, într-o 
abundență care mai mult m-a întristat în loc să mă bucure. Căci 
oamenii au din ce în ce mai multe lucruri, dar tot mai proaste și 
mai urâte. 

În timp ce eu gândeam așa, pe altă stradă derbedeii aruncau 
cu pietre. lar fetiţele de doisprezece ani își făceau lecţiile, 
așteptând să vină miezul nopţii și să se culce părinţii. 

x 

Am o părere îndoielnică despre notorietatea scriitorului, 
fiindcă el trăiește și lucrează mai mult în tăcere și singurătate, și 


nu prea apare în public. Cei care îi citesc cărţile nu-l știu fizic, 
decât poate după fotografii, adesea neconcludente și rămase în 
urma vârstei adevărate. Mai sunt și din cei care dacă au citit o 
carte nu rețin numele autorului, și dacă l-au reţinut, îl uită sau îl 
confundă; ei însă fac parte dintr-o categorie prea tristă și s-ar 
cuveni să-i punem în rândul analfabeţilor. 

Am povestit odată că întâmplându-se să mă aflu într-un birou 
de redacţie, era acolo și Liviu Rebreanu, care gira atunci o 
gazetă efemeră, la stăruința administratorului, un om dinamic, 
și cu darul de a convinge. Atunci a intrat un comisar de poliţie, 
în haine civile, elegante, o persoană distinsă, cu tâmplele 
argintate, cu mâinile fine. Venise în vizită de prietenie la 
administrator, și acesta s-a simţit dator să facă prezentările, 
fără prea multă ceremonie: domnule Rebreanu vă prezint pe 
domnul cutare, fără titluri, căci maestre se spunea mai rar pe 
vremea aceea. La care comisarul, așezându-se fără sfială pe 
biroul unde stătea Liviu Rebreanu, într-o poziție permisă poate 
camarazilor și intimilor, a fost străbătut de un fior al memoriei: 
„De unde știu eu numele dumitale, a spus, ducându-și mâna la 
frunte, să se gândească. N-ai fost cumva în poliţie?” 

Așa că, învățând bine, m-a mirat foarte mult reacţia acelui om 
bun și mare critic al nostru, în fața comisiei medicale, unde l-au 
pus să se dezbrace. „Dar eu sunt E. Lovinescu!” a protestat el 
roșu de indignare, după cum singur povestește. „Și ce dacă?!” 
ar fi fost răspunsul comisiei, în cazul că s-ar fi ostenit să 
răspundă. Dar Lovinescu, atât de încrezător în darul culturii de a 
se impune în lumea cât de cât instruită, nu putea să-și închipuie 
o asemenea replică. 

Dacă în ceea ce mă privește m-oi bucura de oarecare 
notorietate, nu am sentimentul ei; când un necunoscut mă 
privește cu o insistenţă semnificativă, sau când cineva, pe 
stradă, întoarce capul după mine, mă simt încurcat, cu teama că 
mi-au descoperit o neglijenţă vestimentară, un nasture 
descheiat sau o pată pe haină. Nu trâmbiţez existența mea, și 
nu pun pe nimeni să sune din corn când trec eu, ca lumea să se 
dea la o parte. Nu o iau înaintea oamenilor care stau la coadă. 
Dar dacă detest aroganţa, nu înseamnă că în mine nu există nici 
un orgoliu. 


Se spune că fiecare om se socotește mai înzestrat decât este 
el în realitate. Socotind că poate fi adevărat și la mine, nu doar 
la alţii, pun un semn de modestie în faţa faptelor mele, iar trufia 
care nu-mi lipsește, cum nu lipsește nimănui când are 
sentimentul eului, o ţin pentru mine. Am văzut atâta lume 
îngâmfată și mi-a fost atâta silă, încât de teamă să nu cad într- 
un asemenea păcat, mai bine las să treacă de la mine. Afară de 
clipele când sunt cu gândurile aiurea și nu văd și nu aud pe 
nimeni, salut primul pe oricare din cunoscuţii mei, indiferent de 
meritele lor sau de vârstă, fiindcă îmi plac gesturile cordiale, dar 
și din teama de a nu lăsa pe cineva să creadă că îl socotesc mai 
prejos decât mine; meritele oamenilor nu se stabilesc cu un 
singur instrument de măsură. Nu rămân niciodată pe scaun, 
când cineva îmi întinde mâna. Dacă un cunoscut vine la masa 
mea, mă ridic în picioare și nu mă așez cât timp el nu are un 
scaun. Mi s-a întâmplat ca unii, în aceste împrejurări, după ce s- 
au așezat, să schiţeze un semn de îngăduinţă, ca să-mi reiau și 
eu locul; dacă ei nu puteau înţelege, de ce le-aș fi deschis eu 
ochii că nu mă recunoșteam într-o situație subalternă? Acestor 
oameni, în multiplele lor variante, le adresez rechizitorii ironice, 
dar nu cu glas tare, și nu ca să le schimb firea, ci spre a-mi 
dovedi mie însumi că știu ce mi se cuvine. 

În lumina acestor mărturisiri și după ce sper că am stabilit 
raportul între modestie și orgoliu, și n-am ascuns că am și eu ca 
atâția alţii păcatul îngâmfării, se va înţelege cum am judecat 
confuzia unui funcţionar de consulat, de la Paris, capitala 
culturală a lumii. Ducându-mă să cer o hârtie, către alt consulat, 
pentru o prelungire de viză, funcţionarul, care ce-i drept nu era 
atașatul nostru cultural acolo, după ce m-a întrebat de meserie, 
s-a concentrat  încreţindu-și fruntea şi  încruntându-și 
sprâncenele, și după ce și-a scormonit în memorie, mi-a spus 
satisfăcut, luminându-se la faţă: „Știu, am citit cartea cutare!” 
Dar acea carte era scrisă de altcineva, și cu totul altfel decât am 
scris eu vreodată. 

Să nu fi avut exemplul lui Rebreanu și Lovinescu aș fi simţit 
multă umilinţă, căci de furie nu poate fi vorba, la firea pe care 
mi-am  dezvăluit-o mai înainte. La vremea aceea aveam 
răspândite cu mult peste un milion de exemplare din cărțile 
mele. Să nu ţinem seama că multe din acele exemplare trec din 


mână în mână și astfel numărul cititorilor ajunge la câteva 
milioane. Să luăm doar cifra iniţială, dovedită și indubitabilă. A 
cui e vina că omul acela, oricât de modestă o fi fost funcţia lui în 
orașul lumină, nu intra în primul milion din cele douăzeci de 
milioane de locuitori ai ţării noastre? 


Din prudenţă, aveam nevoie de un atelier mecanic, să-mi 
verific frânele și direcția, ceea ce va putea să pară o obsesie. 
Dar, îmi place să merg repede, și trebuie să știu pe ce pot să mă 
bizui. 

A doua zi, luni dimineaţa, reluându-mi plimbarea, am ajuns la 
reprezentanța Automobil Clubului Român în Suedia. Am găsit 
acolo un om care, dezminţind așteptările mele pesimiste, m-a 
luat sub protecţie, mergând până la a-mi dărui o sticlă de 
whisky în ziua când plecam mai departe. O sticlă de whisky în 
Suedia ar fi fost pentru mine aproape inaccesibilă. Nu-i însă 
motivul principal pentru care-i port recunoștință acelui om, și, cu 
toate că nu m-am învrednicit să-i scriu, îl ţin minte. 

Îndată ce mi-a aflat păsul, mimica lui a devenit îngrijorată, şi 
m-a prevenit că atelierele mecanice sunt tot atât de scumpe ca 
whisky-ul. Ştiam, dar n-aveam încotro și eram pregătit pentru 
sacrificiu. „Mai bine să mergem la Ambasadă, mi-a propus el. 
Acolo se va găsi un mecanic care să vă ajute. Ingăduiţi-mi să 
telefonez ambasadorului.” 

S-a strâns pielea pe mine. Știu că ambasadele au alte treburi 
decât să se ocupe de nevoile unui automobilist aflat în 
încurcătură, și nici chiar de ale unuia în restriște. Bănuiesc că 
sunt mulţi care sună la ușă, cu belele de toate felurile, cu cereri 
sâcâitoare adesea irezolvabile. Decât să intru în categoria lor, 
mai bine trec pe departe. Nu m-a mirat că la Roma, dacă am 
avut o treabă la Ambasadă, nu mi-a spus nimeni „Bine ai venit 
în Italia, ce planuri ai și cu ce ţi-am putea fi agreabili?” Așa se 
spune în limbaj ales, diplomatic. Omul care m-a primit știa că 
mă aflu într-o călătorie de informare, și că urma să scriu o carte; 
am și scris-o și cine a vrut a putut s-o citească. Poate că o 
asemenea intenţie trebuia să nu fie indiferentă Ambasadei 
noastre de la Roma, și s-ar fi cuvenit să ciulească urechile, să 
mă întrebe cum înţeleg eu treburile cu Italia. Știu doar că pentru 


o prelungire de viză am plătit cinci mii de lire, ceea ce de fapt 
îmi scurta călătoria, când eu urmăream tocmai contrariul. 

Nu m-am mirat că la Paris, când am sunat la poarta 
ambasadei, crezând că și consulatul era tot acolo, s-a deschis 
numai o ferestruică și un portar cu mutra neîncrezătoare, după 
ce mi-a ascultat întrebarea parcă îndoindu-se de bunele mele 
intenţii, m-a îndrumat să mă duc după colţul străzii, fără să-mi 
spună: „Bine ai venit la Paris!”, în limba noastră românească, pe 
care o vorbeam și unul și altul. Pe urmă a închis ferestruica și a 
tras zăvorul. Înţeleg și mă împac cu toate. 

De neînțeles însă mi s-a părut ce-am păţit la reprezentanța 
noastră comercială de la Madrid, căci nu aveam ambasadă pe 
vremea aceea. Şi doar acolo mă cunoșteau, mai fusesem, cu 
atașatul cultural stătusem de vorbă, chiar și despre călătoria 
mea în Spania, unde venisem tot cu scopul să scriu o carte, pe 
care de asemeni am scris-o, ceea ce este un act cultural va să 
zică. O asemenea intenţie, credeam eu, trebuie să-i intereseze, 
de aceea sperasem că n-au să mă lase în încurcătură, când mai 
târziu m-am dus acolo cu o nevoie cum nu s-ar fi putut mai 
modestă. Mi se furaseră actele mașinii la Sevilla, și circulam pe 
baza unei adeverinţe a poliției. Numai că era nevoie, cum mi s-a 
spus, s-o traduc în limbile ţărilor pe unde mă întorceam acasă, 
iar consulatele respective s-o autentifice. Așa am făcut și n-a 
fost greu, decât că am bătut drumurile și am pierdut timpul. Cu 
același scop m-am întors și la reprezentanța noastră, căci și în 
România puteau să mă întrebe de acte și aveam nevoie ca 
adeverinţa mea să fie autentificată în traducere românească. M- 
au pus să fac o cerere, și după ce-am așteptat mai bine deo 
oră, în care timp poate ţineau sfat după ușa capitonată, vechiul 
meu cunoscut, atașatul cultural mi-a adus înapoi hârtia, în colţul 
căreia reprezentantul certifica autenticitatea semnăturii mele, 
deși nu mi-o contesta nimeni, iar eu cerusem altceva. Se 
înțelege că un asemenea document părea făcut numai ca să ne 
aflăm în treabă, și nu mi-ar fi fost de nici un folos la controlul 
circulaţiei. Noroc că de la Timișoara până la București nu mi-a 
cerut nimeni actele. 

Se înțelege cât de îndoit și de stânjenit eram de poziţia mea 
în faţa Ambasadorului de la Stockholm. Și nu am devenit cu 
totul încrezător nici când, fără a pune întrebări și fără a ţine sfat 


cu nimeni, ne-a poftit să venim repede. Cele mai multe 
sentimente despre întâlnirea noastră le păstrez pentru mine. 
Dar n-am de ce-mi ascunde gratitudinea; fiindcă din clipa când 
ne-am întâlnit și-a dat osteneala să-mi fie bine acolo. Este 
adevărat că făcea parte din prima parte a milionului de oameni 
care mi-au citit cărţile, dar știam, de la cel ce mă dusese acolo 
și stăruise să nu ocolesc Ambasada, că la fel de prevenitor era 
cu oricine se afla în vreo nevoie. Este adevărat că la Stockholm 
vin mai puţini oameni decât la Paris sau la Roma, dar firea cuiva 
nu se schimbă în raport cu volumul solicitărilor. Cine are o 
acreală în suflet o păstrează și în vacanţă, și pe patul de moarte, 
și pe lumea cealaltă. 

Şoferul ambasadei a mers cu mine la hotel, și m-a pilotat să 
mă întorc cu mașina, ceea ce fără el nu mi-ar fi fost mai ușor 
decât în alte orașe necunoscute. Pe drum, la ducere, m-a sfătuit 
ce se cuvine să văd la Stockholm, din câte nu văzusem încă. Am 
descoperit în el un ghid cu o foarte bună informaţie, și cu darul 
selecţiei; mi-a fost de folos să-i urmez sfaturile. Abia acum, când 
mă simţeam răsfăţat ca niciodată, m-am gândit că merita să-mi 
amân plecarea cu o zi, ca să mă odihnesc și să mă bucur de 
prietenie. Insă apucasem să anunţ la hotel că rămân numai 
două zile, și camera era dată; n-am avut energia să caut în altă 
parte. 

Dar se poate vedea un oraș ca Stockholm numai în două zile? 
Sigur că da; esenţialul poate fi surprins într-un timp și mai scurt, 
numai în câteva ore norocoase și inspirate. E foarte obositor să 
cunoști lumea așa, de multe ori mă simt incapabil să mai 
înregistrez o impresie, dacă nu apelez la energiile de rezervă. 
Incetul cu încetul se vor consuma și ele; sunt resemnat că după 
aceea să înceapă o lungă odihnă. 

Ce-am văzut bunăoară luni dimineaţa, în ziua a doua? După 
ce am băgat mașina în curtea ambasadei, dintr-o ochire ne-am 
dat seama că frânele sunt bune, și pierderea de lichid care mă 
alarmase atât, era neglijabilă; poate aici aș fi găsit garniturile 
pompei centrale, am socotit însă și eu și șoferul că mai puteam 
aștepta până în Germania, unde-i fabricată mașina. Am vrut să 
mai verific o dată convergenţa roţilor din faţă, care se cam 
modifică, fără motive vizibile, de aceea a și devenit pentru mine 
un fel de obsesie. Intr-adevăr, am găsit o diferență de vreo trei 


milimetri, în plus sau în minus, nu mai ţin minte. Am socotit că 
este nevoie să se remedieze, și s-a remediat prin bunăvoința 
șoferului, dar am făcut greșeala să mă încred în măsurătoarea 
cu sfoara, ca pe vremuri, când nu existau instrumente mult mai 
precise. Pe drum am fost nevoit să aduc roţile în vechea poziţie; 
nu-i vina nimănuia. 

Toată această treabă nu ne-a luat mai mult de o oră și 
jumătate și până la patru după amiază, când aveam întâlnire cu 
ambasadorul îmi rămânea destul timp să bat străzile. Am lăsat 
mașina și-am pornit cu piciorul. Mă aflam în partea continentală 
a orașului, pe o înălţime și de acolo toate străzile curgeau la 
vale, cam spre zona din jurul poștei, unde mă socoteam, ca să 
zic așa, ca la mine acasă. Singura dificultate a plimbării era să 
aleg o stradă dintre celelalte, și neștiind pe unde or fi casele mai 
frumoase, am mers în zigzag, de la una la alta, aproape pe 
toate. Așa cred că am izbutit să văd întreg cartierul, care este 
partea civilă a orașului, cu locuinţe, mai mult vile, cu un etaj, 
mai rar cu două, adesea cu o grădiniță în faţă, izolate și 
neanimate. Rar se vede o clădire mai impozantă, o școală, o 
policlinică, o instituţie mărginașă. Rar întâlneam oameni pe 
stradă; probabil dimineaţa își dădeau drumul la vale, în 
zvârcoleala orașului, pe care o știam, și nu se mai întorceau 
până seara. Nu se vedeau copiii și nu li se auzea gălăgia; 
probabil școlile erau în vacanţă. Nicăieri nu am întâlnit o 
separare mai netă între partea activă a unui oraș, și aceea 
destinată vieţii de familie; parcă mă aflam într-un orășel de 
provincie, și ceea ce este mai ciudat, tocmai acest cartier mi se 
părea o insulă, pe când insulele adevărate, care se vedeau jos, 
sub monumente și case, alcătuiau continentul. 

lată ce-am mai descoperit la Stockholm, și chiar dacă nu-i 
mare lucru, am făcut un pas înainte. Tot coborând am ajuns în 
centru, care nu-i un punct, ci o vastă circomferință. Am văzut 
orașe, și nu din cele mai mici, cu centrul cât o piaţă, unde încap 
primăria și instituţiile importante, apoi banca, poșta, iar pe o 
latură gara cu două hoteluri care o încadrează; și cu un 
monument în mijloc, sau cu o fântână arteziană. Dincolo de 
toate acestea începe periferia, care, paradoxal, devine centrală. 
Am văzut orașe, și nu sunt puţine, cu două centre, la fel de 
importante, cum sunt ouă cu două gălbenușuri; dacă 


germinează amândouă, nu știu cum se pot dezvolta doi pui, în 
aceeași găoace. Dar asemenea orașe există, Berlinul era unul 
din ele, și sunt altele nu cu două, ci cu mai multe centre, mai 
apropiate sau mai îndepărtate, adesea lipite, printre ele 
putându-se pune Londra și Parisul, lăsând la o parte New York-ul 
și altele pe care nu le știu încă. 

Stockholm-ul are un singur centru care însă acoperă întreg 
orașul, după ce lași la o parte cartierele de locuinţe. N-ar fi de 
folos nimănui să identific străzile pe unde mi-am purtat pașii și 
să le spun numele. Într-o grădină publică, mărginită de 
chioșcuri, bufete și cafenele, văzusem în ajun multă lume. Pe 
una din laturi era o estradă, și în faţă scaune, așezate ca la 
teatru. Nu că aș fi vrut să-mi găsesc și eu unul, dimpotrivă, am 
trecut atât de repede că nici n-am luat seama ce artiști și cu ce 
se produceau pe estradă, dar n-am văzut un scaun liber; 
orășenii se înghesuiau ca la pomană, unii mai stăteau și în 
picioare, pe margini, și după îmbrăcăminte, după fizionomie, nu 
păreau nici coate-goale, nici gură-cască. Era un concert popular, 
sau un spectacol de estradă, cred că am auzit un pian și o 
vioară iar mai târziu m-a ajuns din urmă un ropot de aplauze. 
Cum nu m-a oprit nimeni să trec prin grădină, și aș fi putut să 
mă așez dacă găseam scaun, însemna că spectacolul era gratis; 
așa mi-am explicat și aplauzele, prea generoase pentru o 
scârțâială de vioară; dacă nu scot bani din buzunar, oamenii au 
inima mai slobodă. E uimitor câtă lume destul de înlesnită ca să- 
și poată plăti biletul, strâmbă din nas când aude de un 
spectacol, sau de altul și nu se duce să-l vadă, în schimb dă 
buzna unde este gratis, fără să se întrebe dacă merită să-și 
piardă timpul, care de multe ori e mai preţios decât costul unui 
bilet de teatru. Nu știu sigur de ce, poate fiindcă este orașul 
premiului Nobel, poate fiindcă îl socoteam dincolo de zona 
poluată a Europei, într-o geografie proaspătă și aerisită, căci 
altfel cum ar fi dat-o pe Greta Garbo? aveam impresia că 
Stockholm este centrul aristocratic al continentului. Și într- 
adevăr, oamenii de la spectacolul acela nu erau luaţi de pe 
stradă, toţi aveau parcă blazoane, cu faţa lor distinsă, bine 
bărbieriţi, cu cămăși albe, cu îmbrăcăminte curată, periată, 
călcată, pe care știau s-o poarte, chiar dacă unii își ţineau haina 
pe mână, fiind o după-amiază caldă. 


Când m-am întors, după vreo oră, i-am găsit tot acolo, atenţi 
și aristocratici, urmărind niște comicării de pe scenă, un scheci 
cu aluzii politice, fiindcă recunoșteam nume de circulație 
mondială, șefi de guverne, generali cu renume, președinți ai 
Americii. 

In ora cât lipsisem am mai văzut o parte a orașului, marea 
arteră comercială, sau una din ele, cu birouri și magazine. Pe o 
parte se ridicau câteva blocuri-turn, de metal și sticlă, geamuri 
prin care nu se vede înăuntru, de par oarbe și te fac să crezi că 
dincolo de ele este o atmosferă sinistră. Sigur că nu poate fi 
decât o impresie, am avut-o însă pretutindeni unde am văzut 
asemenea construcţii, căci este plină lumea de ele, făcute parcă 
după un plan unic, omologat de o comisie mondială de 
mizantropi cu renume. 

Mi s-a spus că de la o anumită înălţime în sus, de la etajul al 
șaptelea, al optulea, nu mai știu bine și de altfel cred că părerile 
variază, construcţia se scumpește progresiv, până ce ar putea 
deveni oneroasă, dacă așa nu s-ar economisi spaţiile centrale, 
atât de căutate și de rentabile. Stilul se potrivește la New York, 
care, așezat pe o stâncă înconjurată de ape nu putea crește 
decât în înălţime, și se bizuia pe o temelie puternică. Dar ce rost 
au asemenea turnuri în spaţii deschise și mai ales fără 
aglomeraţie omenească? Până la un punct, înţeleg că ele dau 
relief orașelor și pot să fie monumente de arhitectură, căci am 
văzut și din acestea, destule, prilejuindu-mi să mă bucur ca de o 
priveliște frumoasă, și să fiu mândru de ele, de parcă eu aș fi 
fost și constructorul și proprietarul. Dar cum aș putea să găsesc 
justificare, ca s-o îngădui, acelei clădiri ca un gigantic castel de 
apă, pus în mijlocul Parisului, lângă gara Montparnasse- 
Bienvenue, de unde face o concurenţă greoaie turnului Eiffel, 
nici el o prea fericită podoabă a orașului, decât că are mult ifos. 
Asta este, clădirile inutil de înalte dovedesc doar o ambiţie! 

Ce mai era nevoie la Stockholm de acele turnuri, când centrul 
orașului are o rază atât de mare și atâtea case de locuit nu sunt 
ocupate? Nu spun că mi-au displăcut, le-am înconjurat cu capul 
pe spate și-am admirat munca pusă de oameni în ele. Nu 
puteam să văd nimic pe ferestre, nici mobila, nici mișcările 
locatarilor, poate erau locuinţe, poate birouri, dar mă întrebam 
câte săli și odăi or fi goale? Ca frumuseţe a orașului mi-au plăcut 


mai mult podurile, și cu toate că dimensiunea lor principală este 
lungimea, mi s-au părut mai înalte decât turnurile ţepene și 
oarbe; fiindcă podurile imită zborul păsărilor, și oricând ţi le poţi 
închipui că se înalță în aer, arcuindu-se pe deasupra celorlalte 
construcții. 

Pe aceeași stradă comercială unde se amestecă arhitecturi 
felurite, am văzut o clădire izbitoare, remarcată de toată lumea, 
fiindcă reia stilul naţional, al conacelor și fermelor, ridicându-l la 
o scară enormă, și înlocuind lemnul cu materiale moderne, 
beton, zidărie și sticlă. Dar stilul îl determina tocmai lemnul! 
Fără el rezultatul mi s-a părut întristător, și întristându-mă eu 
însumi, n-am mai vrut să mă socotesc nici arhitectul, nici 
proprietarul. 

Pe aproape era biroul de informaţii turistice, unde am intrat 
să iau planul orașului, fiindcă până atunci mersesem orbește. 
Înăuntru am dat de o fată care, de ce-aș ascunde, mi s-a părut 
foarte frumoasă, blondă, puţin bronzată, cu un zâmbet cuminte. 
S-a scuzat stânjenită, ca de o meschinărie, că planul nu era 
gratuit, ceea ce ar fi fost o obligaţie a orașului. Dar nu costa cine 
știe cât, și-apoi s-a compensat cu zâmbetul fetei. Vorbea atât de 
frumos, de natural și de delicat franțuzește, încât am întrebat-o 
unde învățase; s-a înroșit puţin, apoi mi-a spus că fusese 
logodită cu un tânăr francez. Într-adevăr, o asemenea limbă, 
modulată și gingașă, nu se poate învăţa decât printr-o dragoste. 
Însemna că nu fusese o simplă legătură turistică, de sezon, și 
poate nu rămăsese fără urmă în suflet. In zâmbetul ei, nu mai 
puţin cald decât înainte, se ascundea acum o ușoară tristeţe. 
Plecând, i-am spus: „îţi urez să ai mai mult noroc cu logodnicul 
următor!” A ridicat ochii surprinsă, m-am temut că făcusem o 
grosolănie. Însă în loc să se crispeze m-a privit cu recunoștință. 
De fapt îi dădusem o speranţă. Îmi pare rău că nu mai știu unde 
am pus planul orașului. 

Nu departe de acea stradă comercială am dat de un deal 
ondulat, un parc natural, cu arbori de pădure, lăsaţi în voia lor; 
m-am mirat că la câteva sute de metri se ridicau turnurile 
amintite și le vedeam printre ramuri. Dacă ele se făcuseră ca să 
cruţe parcul, să nu-l parceleze pentru a se construi case, atunci 
le admit și fie binecuvântate! 


Tot urcând am ajuns la o biserică monumentală, Sfântul 
Johanes, de cărămidă roșie. După catedrala de la Upsala am 
crezut că nu-mi va mai plăcea nici o biserică de cărămidă. N-am 
de ales, sunt în zona unde cărămida predomină, cum predomină 
piatra în Spania. Dar mi-a plăcut și Sfântul Johanes, poate 
fiindcă deși în centrul orașului, părea într-o pădure pustie. Am 
mai spus cât se întinde centrul la Stockholm; el înglobează și 
parcul. Am intrat, nu se vedea nimeni înăuntru, m-am așezat pe 
o bancă să mă odihnesc, și am ascultat orga, fără să pot ghici 
unde era organistul. Muzica, apoi copacii, mi-au dat o stare de 
bucurie că mi s-au umezit ochii. 

A doua zi, trecând prin grădina publică, aproape pustie acum, 
unde fusese spectacolul gratuit de duminică, am văzut printre 
scaune atâtea hârtii, cornete, pahare de plastic, poleieli 
aruncate, că m-a prins mirarea. Cum de mă păcălisem cu lumea 
aceea aristocratică, unde nu văzusem bine, ce înțelesesem 
anapoda? Acum trebuiau să vină finlandezii, să măture. Am 
făcut un salt înapoi, cu închipuirea și m-am regăsit la Helsinki. 
Atunci abia mi-am dat seama că în două zile cât stătusem acolo, 
nu văzusem nici un măturător de stradă; parcă orașul s-a născut 
măturat gata, și nu se murdărește niciodată. Dar ceea ce am 
văzut în grădina publică de la Stockholm nu poate fi decât o 
întâmplare, hai să-i zic duminicală; aș greși dacă n-aș spune cât 
de curat era restul orașului. 

Deși gândul mi s-a dus la Helsinki, mă aflam pe aceeași 
latitudine cu Tallinn. Zadarnic am încercat să evoc amintirea 
zilei petrecute acolo, cei o sută de kilometri pe care Natalia 
Alver i-a făcut în goană, ca să mă întâmpine. Am revăzut numai 
apusul de soare, prelungit ceasuri, în drumul spre Leningrad. 


23 


Datorez șoferului de la ambasadă sfatul de a merge să văd 
Vasa. Nimeni altcineva nu-mi spusese, nici măcar fata de la 
oficiul turistic, deși întrebasem despre tot ce trebuia să se vadă. 
Numele Vasa nu-l auzisem. 

Până la ora patru era timp tocmai bine, dacă dădeam drumul 
la pas și nu mă opream în vreo altă parte. Aveam de făcut un 


drum lung cu piciorul, nu pregetam, șoferul îmi spusese că 
merită. 

Dar ce este acest Vasa, picat deodată în povestire? Cum aș 
putea răspunde mai bine, căci nu-i ceva să se mai fi văzut și 
altădată, și să poată fi înţeles ca din carte. In structura 
materială, Vasa este o veche navă de luptă, de vreo mie trei 
sute de tone, lungă de peste șaizeci de metri și lată de 
doisprezece fără o șchioapă. Construcţia ei a început în anul 
1625, la ordinul regelui Gustav al doilea, care vroia să aibă o 
flotă de război, pentru a stăpâni Baltica. În corpul acestei 
ambiţioase corăbii a intrat o pădure întreagă, stejar în cea mai 
mare parte, ales bucată cu bucată, ca fibra să urmeze forma 
coastelor și a bordajelor. Când a fost gata i-au montat pe punți 
șaizeci și patru de tunuri de bronz, cântărind peste șaptezeci de 
tone. Trei ani după ce începuse construcţia, în ziua de 10 august 
1628, Vasa, botezată așa după numele unei vechi dinastii 
suedeze, s-a desprins de cheiul șantierului, unde fusese lansată, 
în portul Stockholm, nu departe de palatul de locuinţă al regelui. 
Mai înainte, amiralul încercase stabilitatea vasului, după o 
metodă copilăroasă, punând să fugă treizeci de mateloţi dintr- 
un bord în altul; pe mare intervin forţe mult mai mari decât 
greutatea câtorva zeci de oameni. Dar chiar și cu atât, vasul se 
înclina prea tare, și atunci amiralul a lăsat baltă probele, fără să 
dea vreo alarmă. Nu știu cât de onorat este în istoria marinei 
numele acestui amiral și nu știu cine va veni să-l apere, dacă voi 
spune că n-a făcut altfel decât struţul care își bagă capul în 
nisip, să n-audă și să nu vadă. Căci Vasa, cu abia patru pânze 
ridicate, când presupun că avea cu zecile, n-a apucat să facă 
mai mult de câteva sute de metri și s-a înecat în port, unde am 
fost și eu să văd locul. Așa s-a întâmplat, s-a înclinat pe-o parte, 
n-a mai putut să se îndrepte, apa a năvălit pe saborduri și în 
câteva minute a tras-o la fund, unde adâncimea era de vreo 
treizeci de metri. Nimic n-a putut să se salveze, decât probabil 
câţiva oameni. Nu prea se știe câţi erau cu toţii; trei sute de ani 
mai târziu, în cală s-au găsit vreo douăzeci de schelete. 

A fost proces, din ordinul regelui, care se înţelege cu ce 
mâhnire și cu ce mânie a aflat vestea. Mă uit pe planul portului, 
și-mi dau seama că ar fi putut să vadă cu ochii lui cum s-a 
înclinat și s-a scufundat Vasa, dacă se afla în palat și s-ar fi uitat 


pe fereastră. Vinovatul n-a fost găsit, se pare că era nevoie să 
recunoască, și n-a recunoscut nimeni. Constructorul, un olandez, 
s-a apărat spunând că planurile erau aprobate de însăși 
înălțimea sa, regele. Treaba a rămas încurcată. Dar amiralul, 
întreb eu după mai bine de trei veacuri? 

Vreo patruzeci de ani mai târziu, cea mai mare parte a 
tunurilor de bronz au fost scoase de la fund, cu ajutorul unui 
clopot primitiv de scafandru. A urmat o tăcere îndelungată. Abia 
în anii noștri cineva și-a adus aminte, a făcut cercetări, a 
descoperit epava, destul de strivită și după mai bine de un 
deceniu de tatonări și instrumentaţii, ea a fost adusă la 
suprafaţă. Reparaţiile și reconstituirea părţilor prăpădite au 
cerut alţi ani de muncă, apoi nava salvată a fost pusă într-o casă 
de aluminiu și sticlă. Acolo am văzut-o, și mi s-a părut gigantică, 
între pereţii care limitau spaţiul. O ploaie fină, nu știu de unde 
pornită, dar desigur studiată științific, se abătea asupra ei, tot 
timpul, să menţină lemnul într-o umiditate fără de care s-ar 
dezagrega repede după o imersiune de peste trei secole. 
Această îngrijire continuă, plus construcţia adăpostului, care-i 
un muzeu cu toate anexele cuvenite, reprezintă o cheltuială 
enormă, și ea se adaugă la tot ce a costat aducerea vasului pe 
linia de plutire, în ani lungi de eforturi ingenioase, uneori 
nereușite, și în sfârșit la banii care s-au mai băgat în 
reconstituiri și reparații. 

Așa cum am văzut-o acolo, îngrijită încontinuu, 
supravegheată, controlată, Vasa mi-a amintit de bolnavii 
damnaţi care trăiesc într-un plămân de oţel, acţionat mecanic, și 
stau așa, nu o zi, ci toată viața câtă le mai este dată, nemișcaţi, 
întinși pe spate, într-o cabină ca un sarcofag, având afară doar 
capul, cu gura care îngurgitează, cu ochii care văd numai 
tavanul, cu urechile care aud numai scârţâitul ritmic al 
aparatului, și cu creierul care gândește și le înţelege pe toate, 
ţinându-le trează spaima că oricând motorul ar putea să se 
oprească. Decât așa, mai bine lipsă, Dumnezeu să mă ierte! 

In ţara vikingilor, cei mai temerari navigatori din câţi cunoaște 
istoria de la fenicieni încoace, și poate chiar dinainte, un 
asemenea cult, pentru o asemenea epavă mă miră și mă 
nedumerește. O poate socoti cineva o mândrie naţională? Am 
citit de zeci de ori broșura, destul de cuprinzătoare, unde se 


spune ce a fost Vasa, cum s-a construit, cum s-a scufundat, cum 
s-a readus la suprafaţă și s-a pus la loc de mare cinste. Nimic nu 
se poate înţelege greșit din ce scrie acolo, faptele sunt clare, 
fără echivoc și fără îndoială. Dar cum, nimeni nu vede că Vasa 
este mai degrabă o pată în istoria navigaţiei? Cum s-a putut 
construi o asemenea eroare, în ţara celor mai minunate bărci 
făcute vreodată de oameni? 

Le-am văzut după câteva zile, la Oslo, bărcile vikingilor, 
adevărate, cum s-au păstrat mai bine de un mileniu, și mi s-au 
părut neîntrecute în frumuseţe. Am stat și m-am uitat ceasuri la 
ele, fiindcă bărcile au în viaţa mea un loc nostalgic, neocupat 
încă de altceva. Am învăţat să le cunosc încă din faza lor 
virtuală, imaginaţie și gândire puse pe hârtie, când am cercetat 
sute de planuri, modele din toată lumea, ca să-mi aleg unul. 
Erau opera celor mai renumiţi arhitecţi navali ai vremii noastre, 
cu cele mai rafinate inovaţii prilejuite de tehnica modernă, dar 
cele mai izbutite păreau inspirate de bărcile vikingilor. În 
amintirea mea rămâne o bucurie timpul cât m-am uitat la ele, în 
muzeul de la Oslo, uimit și fermecat de puritatea liniei lor, care 
prin nimic n-ar putea fi redată mai bine, nici prin desen, nici prin 
sculptură, decât prin muzică. Aceste bărci s-au întrupat dintr-o 
cântare a mării, ritmată de mișcarea valurilor și li s-a adăugat, la 
prova și la pupa, câte o bătaie de aripă, din zborul pescărușilor. 
Dacă s-au găsit oameni să simtă această mișcare și această 
muzică, pe urmă nu le-a fost greu să traverseze Oceanul 
Atlantic, până la un continent nou, neștiut de nimeni, și care 
abia după secole a intrat în geografie, numindu-se America. 

Într-un hangar, alături de bărcile vikinge stătea ca un urs 
brun, cam ursuz, dârzul și neînfricatul Fram, vasul polar al lui 
Fridtjof Nansen. El nu are un trecut tot atât de vechi ca Vasa, în 
schimb a înscris o pagină de neuitat în istoria descoperirilor 
geografice. Măcar pentru că a rămas aproape trei ani blocat 
între gheţuri, și a derivat împreună cu ele, nu dintr-o greșeală 
de navigaţie, ci după un plan studiat științific și urmărit cu 
temeritate. Il știam din prima adolescenţă, îi citisem povestea, și 
tot timpul după aceea vroisem să mai aflu câte ceva, până ce 
am ajuns la Oslo, unde l-am văzut cu ochii. Și nu doar că l-am 
văzut, ci mi-a fost îngăduit să mă urc pe bord, fără să-mi ceară 
nimeni a-mi scoate pantofii; i-aș fi scos singur, aș fi mers cu ei în 


mână, dar sunt adversarul parăzii și gesturilor demonstrative; 
îmi celebrez culturile în tăcere și departe de ochii oamenilor. 

Am mers prin toate ungherele, în cală, în camera motorului, 
primitiv și nu prea puternic, dar care își făcuse treaba cu 
bărbăţie. Am văzut coastele de stejar, groase de aproape 
jumătate de metru și bordajul de două șchioape. Am vrut să dau 
cifrele exacte, cum le știusem în tinereţe, dar mi-am rătăcit 
însemnările și neavând alt mijloc de informaţie, m-am aplecat să 
caut în Marele Larousse, care le spune pe toate. Despre Fram nu 
spune decât ce încape în cinci rânduri și jumătate. Mâhnit, am 
vrut să văd de ce spaţiu se bucură Fridtjof Nansen, care în afara 
cercetărilor lui geografice, din ţinuturile îngheţate, unde atâţi și- 
au lăsat oasele, a avut o viaţă bogată și generoasă, închinată 
umanităţii; am găsit abia patruzeci de rânduri, unde nici nu 
înţeleg cum a putut să se comprime biografia unuia din cei mai 
iubiţi oameni ai vremii când începeam să înţeleg viaţa. Dacă 
meritele unui om se pot judeca oarecum după câte rânduri îi 
consacră o enciclopedie răspândită în toată lumea, apăi cum e 
posibil, m-am gândit puţin scos din fire, ca Larousse-ul, oricât ar 
fi el de franțuzesc, să-l pună pe Alain Gerbault alături de 
Nansen? Căci nu-i dă mai puţine rânduri! Se poate face 
comparaţie? De când spun și nimeni nu vrea să mă creadă! 

Consolarea mea este că am fost pe Fram și mi-am 
împrospătat vechile credinţe, admiraţii și iubiri din anii de 
școală. Am coborât o scară, am urcat alta, am fost în bucătărie, 
în cazarma echipajului, în careul ofiţerilor, în cabinele înghesuite 
și cam strâmbe, după forma bordajului și chiar în cabina lui 
Nansen, nu mult mai mare și mai puţin strâmbă decât celelalte. 
Am călcat peste tot cu aceiași pantofi care au bătut străzile 
Bucureștilor, și trecând peste ceea ce continuam să cred că era 
o impietate, am avut sentimentul unui privilegiu rar dat 
oamenilor, să trăiesc aevea o poveste din tinereţe. 

Fram stătea bine acolo, în hangarul lui de la Oslo, lemnul nu 
era în primejdie să se năruie, și nu cădea pe el ploaia sfinţită, ca 
pe moaștele de la Stockholm. 

x 

Am făcut un drum în afara orașului, destul de departe, pe 
drumeaguri de pădure, cotite și pline de frunze, până am ajuns 
pe malul unui golfuleţ cu stânci pe margine și umbrit de arbori. 


Se vedeau câteva vile, câteva bărci pe apă, o mică staţiune de 
vacanţă, ascunsă și liniştită. Aceasta era, mi-a spus 
ambasadorul, cea mai frumoasă priveliște din jur de Stockholm. 
Am simţit că mă spiona cu coada ochiului, să surprindă pe faţa 
mea multumirea și emoția. Dar eu văzusem de zeci de ori ceea 
ce aveam acum în faţă, și nu putea să mă impresioneze. Apoi, 
deodată am simţit în suflet o tulburare neprevăzută, m-a 
năpădit un sentiment de recunoștință. Acest om pe care nu-l 
cunoșteam acum câteva ceasuri, îmi dăruia așa, dintr-o dată, 
întreaga lui simţire și aștepta să mă bucur. Din câte locuri unde 
putea să mă ducă îl alesese pe primul de lângă inimă. Ca să 
ajungem la el făcusem patruzeci de kilometri; pe drum se 
gândise ce încântat am să fiu, și cât o să crească, prin 
încântarea mea, vechea lui încântare. In felul acesta își dăruia 
omenia, pe neștiute, printr-o scânteie spontană de prietenie, 
care a făcut să-mi bată inima mai repede și să mi se încălzească 
obrajii. 

N-am putut să-i spun gândurile, și nici acum nu știu dacă le- 
am spus bine. Se înţelege oare? Nu mi-a dăruit ceasornicul de la 
mână, nici o tabacheră de aur, ci a vrut să împartă cu mine o 
emoție. Mi-a picat bine. Din când în când aveam nevoie de 
sentimente proaspete. Cele din amintire nu ne mai pot da o 
satisfacţie suficientă, sunt și ele într-un fel răcite și sărăcite, ca 
alimentele conservate. Sufletul are nevoie de vitamine. 

În drum ne-am oprit la casa-muzeu a sculptorului Carl Milles, 
despre care nu pot spune mare lucru, decât că nu înţeleg de ce 
a emigrat în America, unde nu-i mai știu urma, după ce în ţara 
lui își făcuse un nume ţinut în mare cinste și astăzi. Multă lume 
a emigrat în America, născută ea însăși din emigrație. Dacă s-au 
dus acolo până și ţăranii noștri din Transilvania, fără să aibă fire 
nomadă! În copilărie, când aflam de această mișcare de oameni, 
mi se părea că la mijlocul Americii arde un felinar puternic, 
luminând până la coasta altor continente și atrăgând lumea ca 
pe fluturii de noapte. Era o imagine greșită, fluturii simbolizează 
ușurința, de aceea își ard aripile. Emigranţii, împinși de obicei de 
o nemulțumire, au firi mai dârze. 

Nu voi vorbi de doi sculptori, unul după altul; locul îl rezerv lui 
Gustav Vigeland, pe curând, când voi ajunge la Oslo. De pe 
terasele casei lui Milles, aflată pe înălțimi înverzite, se vedea 


Stockholm, în vale, ca într-o fotografie aeriană. Cum îl bătea 
soarele, făcându-l să strălucească, mi s-a părut o cetate fericită, 
aș fi vrut să mai rămân la ea și nu-mi venea a crede că atâţi 
oameni se sinucid acolo, iar atâţia alții emigrează, lăsând casele 
goale. 

După ce-am mai cutreierat orașul, și-am întâlnit iarăși 
derbedei beţi aruncând cu pietre în firme, încolţiţi apoi de 
poliție, după ce am văzut strada animației de la miezul nopţii, 
când fetiţele de doisprezece ani ies să-și încerce puterea 
precoce, seara s-a terminat cu o masă frugală și intimă, la 
ambasadă; slavă domnului, să fi fost cu ceremonie nu mi-ar fi 
priit nici mâncarea, nici vinul. Am băut vin roșu, de Valea 
Călugărească; îi duceam dorul. Gazdele mele n-au prea mâncat, 
s-au ocupat mai mult de mine, nu era ora lor de masă, deși în 
multe locuri din lume s-a adoptat ora mea, șase seara, când 
cred eu că este bine să termini toate treburile zilei. Un trai mai 
rațional nu cred că există, deși o altă parte a lumii nu-l admite și 
nici nu-l poate concepe. 

Am fost deprins din copilărie, apoi din internate, din școli 
militare, cu mesele rituale ale zilei, dimineaţa, la prânz și seara. 
Gustarea de la ora zece și ceaiul de la patru după-amiază au 
dispărut cu timpul, din grabă și poate din sărăcie. Insă în 
copilăria mea se respectau, după cum se respectau și celelalte 
mese, prânzul la miezul zilei, fix ora douăsprezece, iar cina la 
căderea întunericului. Într-un fel era rezonabil să împărţi ziua în 
două, și la mijloc să fie masa principală. Dar nici cina nu era o 
masă redusă, se mânca temeinic pe vremea aceea, începând cu 
supa, continuând cu o mâncare gospodărească, și sfârșind cu 
friptura, fără a mai pune la socoteală desertul care nu lipsea 
niciodată, măcar un compot dacă nu prăjitură. 

A început vara, la mare, de multă vreme, atunci când 
restaurantele erau abia câteva, înghesuite, pline de oameni 
congestionaţi și de muște nervoase. Totuși îmi făceam datoria 
intrată în sânge, plecam de pe plajă, odată cu toată lumea, 
lăsând în loc pescărușii și pierzând partea cea mai fierbinte a 
zilei. În plus înduram înghesuiala, nădușeala, tratamentul zmucit 
al chelnerilor care își mai băgau și degetele în farfurie și pentru 
o amărâtă de mâncare, grasă și sleită, pierdeam două ore, 
lăsând marea să mă aștepte. Așa m-am decis să-mi iau de-ale 


gurii pe plajă, eram obișnuit din excursii sau petreceri la iarbă 
verde, care se obișnuiau și-n vremea copilăriei mele, când îmi 
făceam stilul de viaţă. Numai că pentru a cumpăra cele 
necesare trebuia să stau la coadă, la băcănie, apoi la pâine, în 
loc să mă plimb pe malul mării. Și-atunci, într-o zi, mi-am 
declarat război mie însumi și m-am hotărât să nu mănânc nimic 
până seara. Nici n-a fost greu, de ce m-aș plânge, am rămas pe 
plajă, singur cu pescărușii, nu-mi era nici foame, nici sete, mă 
simţeam ușor și slobod, și-am socotit că triumfasem asupra unei 
sclavii care nu era altceva decât o obișnuinţă nefericită. 

Se mai întâmplase și alteori până atunci să trec peste o masă, 
sau peste mai multe; nu mă gândesc la cazuri de boală, când 
nici nu-ţi arde de mâncare, ci la zile de lipsă, căci n-am fost 
scutit de ele. Am spus odată că foamea îţi dă o stare de 
optimism, da, când știi că te așteaptă o masă bună. Foamea din 
sărăcie însă, foamea fără soluţie și fără speranţă e o tortură, 
pentru viscere și nu mai puţin pentru suflet. O cunosc milioane 
de oameni și astăzi, când alte milioane se supun la grele 
regimuri de slăbire, iar restul se îngrașă fără măsură. 

Foamea mea, pe care nici n-ar trebui s-o numesc așa, ca să 
nu profanez sfânta foame adevărată a săracilor, e o bucurie 
zilnică, o ascensiune spre sferele pure, unde spiritul învinge 
materia, măcar vremelnic, căci nu vreau să fiu făţarnic și să 
ascund cu ce plăcere aștept masa de la ora mea, cea mai 
rezonabilă pentru un om din vremea noastră. Până atunci 
spiritul îmi rămâne liber, iar trupul nu se îngreuiază, nu trag la 
somn și creierul nu-mi amorţește, rămân receptiv la tot ce mă 
solicită. Așa ziua se lungește și timpul câștigat știu ce preţ are, 
mai ales în călătorie, când orice oră pierdută, în locuri unde vii o 
singură dată și nu poţi să stai multă vreme este un motiv de 
regrete și de tristețe. 

Și dacă mi se va spune că nu e bine să mănânci mult seara, 
am să răspund celor ce-mi poartă de grijă, că în primul rând nu 
mănânc mult decât poate la mesele cu prieteni, unde te iei după 
alţii. Am martori că dator să particip la ospeţe de familie, cu 
bucate ispititoare cărora le cunoșteam gustul și nu neg că 
făceau să-mi lase gura apă, am stat între comeseni ţeapăn, 
respingând ca un fachir orice tentaţie. Nu mi-a fost greu și m- 
am ridicat de la masă cu un sentiment de mândrie. 


lar masa mea de seară, nerecomandabilă, cum mi se spune, 
chiar dacă o descriu și arăt cât este de frugală, nu e ameninţată 
de un somn înainte ca digestia să fie gata, cum păţesc alţi 
oameni, și chiar sfetnicii mei, care după ce se ghiftuiesc cu de 
toate, la prânz, când e voie, nu așteaptă nici un sfert de oră, 
apoi pun capul pe pernă și încep să-i tragă la aghioase, ceea ce 
se cheamă siestă și e recomandată de medicina mai veche. Eu 
după masa mea de seară, dacă sunt departe, mă plimb prin 
orașele străine, ca să văd ce n-am avut timp ziua, și cu acest 
prilej să descopăr ceva și din viaţa lor de noapte. Nu mă dau în 
lături de la plimbare nici când sunt acasă, deși mă cam 
plictisește să bat aceleași străzi și aceleași parcuri, dar de multe 
ori merg mecanic și între timp îmi fac planuri de cărți și de viaţă. 
Sau dacă rămân acasă ascult muzică și stau de vorbă cu 
prietenii până ne apucă miezul nopţii, când simt că aș putea să 
încep altă masă dacă aș fi lacom. 

N-am stofă de misionar, și de teamă că aș putea să îndemn 
lumea la rele, după concepţia altora, mă feresc de obicei să dau 
sfaturi. Dar dacă scriind aceste rânduri se va găsi cineva să mă 
urmeze, înseamnă că nu le-am scris degeaba. Eu tot mai cred 
că renunțând la una din mesele zilei omenirea s-ar face mai 
bună. 

Șederea la Stockholm s-a încheiat în atmosfera neașteptată a 
unei seri de familie; poate în acest fel se crea o demarcaţie între 
două părţi ale călătoriei. Mi-am lăsat mașina la ambasadă, 
șoferul m-a condus la hotel, a doua zi a venit și m-a luat, cu 
bagajele, apoi, îndemnat de ambasador, care a coborât în curte 
să-mi ureze drum bun mai departe, m-a pilotat până am dat în 
șoseaua spre Oslo, scutindu-mă de grija orientării. 

Golful din afara orașului, cu stâncile, cu vilele, bărcile și 
arborii unde ambasadorul m-a dus cu atâta bucurie și pe care eu 
l-am privit absent și încruntat, fără să-i simt frumuseţea, îmi 
vine astăzi în minte cu o claritate mult mai mare de cât fusese 
imaginea lui în clipa când am captat-o. Era un loc fermecător, 
așa îl văd și îl simt astăzi, și ce-aș mai vrea să fiu iarăși o oră 
acolo! 


24 


Cei aproape șase sute de kilometri până la Oslo reprezintă un 
drum fără amintiri; o rutină. Am mers absent, cu ochii înainte, 
cu capul între umeri, incapabil să înregistrez o impresie și să 
simt o tulburare în suflet. Cred că întâlnirea de la Stockholm, 
neprevăzută în planul călătoriei, îmi cam sleise capacitatea 
emotivă. Imi trebuia un timp de reculegere și odihnă și m-am 
folosit de orele drumului. 

Uitasem cu totul supărarea mea pe Norvegia când am ajuns, 
la frontieră. Până acolo lăsasem în urmă una după alta șoselele 
care m-ar fi dus spre sud, ca să trec în Danemarca, dacă nu mai 
vroiam să merg la Oslo, cum mă gândisem în ziua deprimantă 
de la Narvik și Fauske. Dar cred că să fi rămas cu încăpățânare 
la această intenţie, mâinile ar fi refuzat să pună volanul la 
stânga, ca să schimb drumul, m-aș fi făcut că nu văd 
indicatoarele de la răspântii, spre Malmö, spre Hälsingborg, din 
sudul peninsulei, și aș fi mers înainte, cum făcusem în ziua când 
am luat-o spre Capul Nord, schimbându-mi gândul în ultima 
clipă. 

Nici nu-mi mai dădeam seama ce însemna Oslo, ce-ar fi putut 
el să-mi ofere, îmi fugise totul din minte, știam doar că trebuia 
să ajung și acolo, aș fi fost neîmpăcat altfel. 

Cea mai mare parte a drumului a continuat în Suedia, printre 
ape albastre ca lacurile finlandeze, și m-aș fi crezut pe malurile 
lor câteodată, dacă priveliștea n-ar fi avut reliefuri mai 
pronunţate și pădurile n-ar fi fost mai robuste. În Suedia 
imperială de altădată, peisajul are mai multă putere de 
dominație și cred că nu-i lipsește o anumită trufie. 

La Oslo am ajuns ghidat de marcajele portocalii ale șoselei, 
care aici era bună, după cum vremea era frumoasă și însorită. În 
schimb creștea aglomeraţia, din ea oboseala și câteodată îmi 
aminteam zilele din nord, unde mergeam zeci de kilometri fără 
să întâlnesc oameni, ci numai reni și mesteceni. Nu vroiam să 
regret nimic, fiindcă n-aş fi fost sincer cu mine; nu mă silise 
nimeni să dau bice la cai ca să merg mai iute spre casă, fusese 
propria mea voinţă și nimic altceva, dar dacă mă gândesc cu 
luciditate, între mine și lumea aceea, cu oricâtă curiozitate aș fi 
străbătut-o, dornic s-o aflu, a existat mereu o neconcordanţă, 
care devine tot mai vizibilă pe măsură ce mă apropii de 
latitudinea mea firească. 


Îmi alesesem hotelul încă de la frontieră, unde am schimbat 
banii; nu mi se păruse scump, faţă de costul vieţii, decât că o 
cameră atât de înghesuită nu mai văzusem și mi-a cam făcut 
silă. Eram prea obosit să caut alta, am rămas, dar mi-am pus în 
gând ca altădată să fiu mai cu grijă. Am vrut să fiu, și când colo, 
la Lubeck, în nordul Germaniei, parcă mi-a luat Dumnezeu 
minţile, căci am nimerit într-o cameră și mai pocită, care pe 
deasupra n-avea fereastră, ci un luminator în mijlocul tavanului. 
Auzeam zgomote jos și mă mânca pielea de ciudă că nu puteam 
să văd ce se întâmplă pe stradă, decât dacă pierdeam timpul să 
mă urc pe un scaun și să scot capul deasupra acoperișului. 

Camera de la Oslo, cât era de mică, avea o fereastră mare, 
numai că în faţa ei se legăna o frânghie groasă, o parâmă 
afumată și cam sinistră. Uitându-mă afară, am văzut că la toate 
ferestrele atârna câte una, de la acoperiș până jos în curte; pe 
urmă le-am descoperit scopul, era scris pe o tăbliță: „De folosit 
în caz de incendiu!” Nu-mi făcea nici o plăcere gândul că hotelul 
ar putea să ia foc, și poate exista această primejdie, dacă erau 
luate măsuri de prevedere. Să zicem că mi-aș fi dat drumul pe 
parâmă, ce mă făceam însă dacă îmi veneau în cap cei de sus, 
fiindcă mai erau câteva etaje deasupra și orice om vrea să 
scape, pe cât cu putinţă înaintea celorlalți. Instrucţiuni ilustrate 
contra incendiilor am văzut apoi și pe coridoare, mi s-a părut o 
psihoză, poate hotelul mai arsese odată. lar frânghia de salvare 
am găsit-o legănându-se chiar și în faţa ferestrei de la baie. De 
fiecare dată când eram cu săpunul pe mine, m-am gândit ce-aș 
face dacă focul ar izbucni tocmai atunci, și nu m-am simţit în 
apele mele, mai ales că mâinile săpunite pot să alunece. 

Despre viaţa mea particulară la Oslo am de notat că 
dimineaţa înainte de opt trebuia să iau mașina din faţa 
hotelului, unde era interzis să stea peste ziuă, fiind o zonă 
centrală, aglomerată, și s-o duc într-un parcaj mai departe; 
acolo mi se rupea sufletul câte coroane trebuia să bag în 
aparatul de taxat ca s-o pot lăsa până seara. Al doilea act civil, 
după ce se lăsa întunericul și aduceam mașina înapoi la hotel, 
era să intru într-un mic birt, după colț, unde mâncam invariabil 
supă de ciuperci, cum aș mânca și astăzi dacă ar face-o cineva 
la fel de bună, și crenvurști cu salată de cartofi, însoţiţi de un 
pahar de bere, probabil dezalcoolizată. Altădată nu-mi amintesc 


să fi fost la fel de conservator și cu felul mâncării și cu localul. 
Patronul, un om robust, cu o barbă roșcată, de viking, mă 
recunoștea de la ușă și îmi zâmbea prietenește; e mare lucru, 
nu te mai simţi singur, poate de aceea reveneam, de-aceea mi 
s-a întipărit totul în minte, de parcă aș fi stat acolo cine știe câtă 
vreme; ajunsesem să cunosc și clienţii obișnuiți, oameni din 
cartier, de toate vârstele; cei mai bătrâni jucau cărți, pe tăcute, 
cei tineri ascultau muzică, după discuri și toți așteptau să treacă 
timpul. Mi se părea uimitor ce bine mă simţeam acolo, de parcă 
fiecare mi-ar fi fost prieten, în fruntea lor rămânând însă 
patronul roșcovan, cu zâmbetul simpatic și cu nemaipomenita 
lui supă; spun așa fiindcă n-am mâncat alta s-o egaleze. Însă 
istoria acelui birt de la Oslo nu-i terminată, ea are o continuare 
fantastică, fiindcă l-am regăsit întocmai la Copenhaga, de nu mi- 
a venit să-mi cred ochilor și mi-a fost teamă că mi-am pierdut 
minţile. 

De obicei în toate orașele, am sau n-am timp, mă duc în gară, 
să văd trenurile. Nu știu de ce n-am fost și la Oslo. Orașul l-am 
văzut întâi de pe mare, înconjurându-l cu vaporul. De fapt 
marea era doar un fiord, iar vaporul o șalupă descoperită, cu 
scaune confortabile, pentru vreo cincizeci de oameni. Mă bătea 
soarele, îmi era bine, motorul duduia monoton, o femeie, mai 
monotonă spunea o cuvântare cu microfonul la gură, în vreo 
patru limbi, explicând ce se vedea ici și ce colo, până când, 
prima oară de când mă știu am simţit că mă cuprinde somnul, 
deși toate în jurul meu erau palpitante. 

Clădirea care ia ochii când te apropii pe apă este primăria, în 
fața portului. Dacă n-ar avea două turnuri masive, cu baza 
pătrată, la colţurile din spate, depășindu-i de două ori înălțimea, 
și dacă materialul, cărămidă brună, ar fi de o culoare mai 
luminoasă, ea ar semăna uimitor de bine spre surpriza noastră, 
cu Palatul Dogilor, de la Veneţia. De unde până unde, ar putea 
să mă întrebe cineva care a fost acolo. lar eu i-aș răspunde: mai 
întâi să nu ţinem seama de turnuri, cum am avut grijă să spun 
dinainte, și, iarăși cum am spus, să ne închipuim o piatră 
mediteraneeană în locul cărămizii. Că poziţia clădirii faţă de chei 
rămâne întocmai ca la Veneţia nici n-ar avea importanţă. Izbitor 
este că proporţiile ei sunt aceleași ca la Palatul Dogilor, și încă 
mai izbitoare este împărţirea fațadelor în registre identice. 


Lipsesc coloanele, înlocuite cu stâlpi drepţi, dar iarăși proporţia 
pare copiată. Și mai surprinzător decât orice, este peretele orb 
de deasupra etajului al doilea, înalt cât cele două etaje 
inferioare, de ai jura că arhitectul s-a inspirat la Veneţia, ba a 
luat chiar și măsurile cu ruleta. Nu fac asemenea afirmaţie, mai 
ales că lipsește Puntea Suspinelor, din dreapta. lar privind din 
partea opusă, dinspre oraș, unde este de fapt faţada principală, 
toată impresia, sau iluzia, se risipește, datorită celor două 
turnuri, prea masive și prea greoaie. 

Ce mi-a plăcut în primul rând, este libertatea de a intra în 
primărie la orice oră, și a merge unde ţi-e voia. Imensul hol de la 
parter, și saloanele de pe paliere, apoi scările monumentale, 
sunt decorate eteroclit cu mozaicuri, sculpturi, picturi într-un 
amestec de stiluri care în loc să ducă la discrepanțe te 
captivează, prin multitudinea inspiraţiei și mai ales prin 
interdependenţa orgolioasă păstrată de autorii acestei opere de 
artă, născută într-o libertate aproape anarhică. Se pare că au 
participat toţi artiștii norvegieni de mâna întâi, convocați de 
dogele orașului. 

Am vrut să aflu și părerea altora despre valoarea celor ce s-au 
făcut acolo, însă n-am găsit pe nimeni să-mi spună. Mai e timp 
până ce lumea să afle și să judece; decorația nu-i terminată de 
multă vreme. 

Ca să ajung pe terasa unuia din turnuri, de unde să văd 
panorama orașului, m-am rătăcit între lifturi și am nimerit prin 
diferite birouri. Funcţionarii au ridicat capul din hârtii și mi-au 
zâmbit ca patronul birtului. Ar fi avut dreptul să se supere și să 
mă întrebe ce caut acolo. Poate atunci primirea mi-ar fi lăsat o 
impresie mai rece. Am doar un regret, că nu s-a folosit un 
material mai luminos la faţade, și că nu s-a renunţat la cele 
două turnuri, mai ales că n-am izbutit să ajung pe niciuna din 
terase. 

x 

În muzeul navigaţiei am regăsit pluta Kon-Tiki, lângă Fram și 
bărcile vikingilor. O știam prăpădită într-una din insulele 
polineziene. Probabil au adus rămășițele și au reconstituit-o, dar 
mi s-a părut prea nouă, și n-am putut să-mi dau seama care 
erau părţile ei autentice. 


La vremea când s-au petrecut faptele, șeful expediției și 
echipajul său mi-au trezit un puternic sentiment de mândrie 
pentru speța noastră omenească și mi-au fost alinare în niște 
clipe de suferință. Dar expedițiile următoare ale lui Thor 
Heyerdahl, când el nici măcar nu mai era tânăr și n-au izbutit 
decât greu și numai în parte, au umbrit prima izbândă. Aventura 
se consumase și nu mai trebuia reluată. 

Ştiu că expediției lui Kon-Tiki i s-a găsit un scop științific. 
Trebuia să se demonstreze că populaţia Polineziei migrase de 
pe coasta vestică a Americii, din Peru, după ce făcuse o escală, 
de decenii sau secole în insula Paștelui, unde au rămas semne, 
statui uriașe de piatră, misterioase, cum nu mai erau altele 
decât în presupusa lor vatră de pe coasta continentului. Această 
teorie se combătea prin argumentul că la data migraţiei nu 
existau mijloace de navigaţie pentru a traversa un ocean cât 
Pacificul. Insă Thor Heyerdahl s-a angajat să demonstreze că 
traversada se putea face pe o plută de balsa, existentă la acea 
dată; iar copacul balsa, care furniza materialul, creștea într- 
adevăr în Peru, astfel că teoria nu putea fi combătută măcar din 
acest punct de vedere. 

Am crezut în ea cu tot entuziasmul și cu toată sinceritatea, 
datorită fabuloasei navigaţii cu pluta, care a izbutit într-adevăr 
să traverseze Pacificul, exact în direcția emigranților de 
altădată, și în condițiuni probabil identice. Nici n-am vrut să ţin 
seama că alții susțineau o teorie contrară și au încercat să o 
demonstreze, navigând în sens invers, cu o plută asemănătoare, 
dar fără izbândă. Insuccesul unei asemenea croaziere n-a făcut 
decât să mă bucure, în timp ce-mi creștea admiraţia pentru 
expediţia cu Kon-Tiki. Nu știu nici astăzi și nici nu mă 
interesează care este concluzia oamenilor de știință, și-n ce 
măsură demonstraţia lui Thor Heyerdahl a făcut lumină; mi se 
pare că părerile au rămas împărțite și discuţia s-a terminat fără 
o concluzie netă. 

Mai târziu, Thor Heyerdahl a găsit alte teorii pe care să le 
demonstreze, din Peru s-a mutat în Egipt și de la balsa a ajuns la 
papirus. N-a mai avut haz și pentru mine a fost o dezamăgire. 
Aventura la el devenea o profesiune, ceea ce este cu totul 
incompatibil. 


Ca să spun drept, aș fi vrut ca la originea primei lui navigaţii 
să nu fie nici o teorie, să rămână îndrăzneală gratuită și pură. 
Oare Columb credea cu adevărat că navigând spre apus se 
ajunge pe o cale mai scurtă în Indiile răsăritene, sau îl mâna 
dorința să meargă până la capăt pe o mare nestrăbătută de 
nimeni? Bineînţeles că nu le putea spune așa regilor, căci 
aceștia nu i-ar fi dat corăbiile, fără un scop practic. Şi dacă a 
ajuns la țărmurile Americii descoperind un continent la care nici 
nu visase, teoria lui nu s-a dovedit mai puţin hazardată. Puțin 
îmi pasă! Puțin mi-ar păsa ca teoria lui Thor Heyerdahl să fi fost 
o eroare; traversarea oceanului pe o plută rămâne printre cele 
mai bărbătești fapte săvârșite de oameni. 

In tinerețea mea, când îmi câștigam greu viaţa pe lângă o 
gazetă bucureșteană, am făcut fel de fel de năzdrăvănii ca să- 
mi merit pâinea cea de toate zilele, oricât ar fi fost ea de mică și 
de amară. Directorul acelui ziar umbla mai mult prin străinătate, 
fusese când ambasador, când ministru de externe, iar 
redactorul șef îmi făgăduia săptămână de săptămână că o să-mi 
mărească leafa. Atunci porneam pe stradă, cu ochii în toate 
părțile, să vânez ceva ce nu se mai văzuse, pentru un reportaj 
de senzaţie, ca să-mi atrag mulţumirea redacţiei. Era la 
începutul verii lui 1939 și ziarele lâncezeau, o acalmie bolnavă 
se așternuse peste omenire, deși o amenințau dezastre și 
trecuse numai puţin timp de când Cehoslovacia fusese aruncată 
în gura lupului, pentru câteva luni de pace. Părea că nu se mai 
întâmplă nimic în lume, marii responsabili ai istoriei stăteau care 
cu capul în nisip, care cu umbrela deasupra capului, iar eu, cam 
nemâncat, umblam pe malul Herăstrăului și făceam reportaje 
despre prinzătorii de broaște. Într-o zi am citit într-un ziar din 
străinătate că la Madrid cineva pusese să se întreacă într-un 
meci de fotbal două echipe recrutate din pensionarii unui spital 
de boli mintale, nebuni cu alte cuvinte. Așa mi-a venit ideea, pe 
care n-am neobrăzarea să spun că o visasem peste noapte, să 
fac și eu un meci de fotbal cu nebunii noștri, împlinirea mi-a 
cerut mult mai multă energie mintală decât mi-ar fi trebuit spre 
a născoci eu însumi ideea năstrușnică. Și bineînţeles multă 
alergătură. Dar meciul s-a ţinut și este scris în ziarul Timpul din 
iunie sau iulie 1939, așa că n-am să-l mai scriu încă odată. 


Trebuie doar să spun că l-am iscălit altfel, fiindcă m-am folosit 
de multe pseudonime în vremea aceea. 

Dar mai înainte a trebuit să am și eu o teorie la bază, ca Thor 
Heyerdahl, altfel nimeni nu mi-ar fi dat nebunii pe mână. lar 
Stelian Popescu, monitorul moralei naţionale, atât ar fi așteptat 
să se repeadă asupra ziarului unde îmi câștigam pâinea, și care 
de mult îi stătea în coastă, pe strada Sărindar, terminată 
perpendicular pe faţada Universului. Și pune-te atunci la 
frunzărit cărți de specialitate, și du-te cu mutra smerită la 
oameni de meserie și invocă-le interesul științific, cerându-le 
binecuvântarea; altfel oricine ar fi putut spune că era o 
batjocură. Ultimul care și-a dat consimțământul, admițând chiar 
să formuleze o teorie pentru trebuinţa cauzei, a fost profesorul 
de specialitate. L-am vizitat de două ori, în casa de pe Cheiul 
Dâmboviţei, unde locuia atunci, între Piaţa Sfântul Elefterie și 
Facultatea de Medicină veterinară, şi-mi amintesc cu ce 
seriozitate mi-a ascultat povestea, înainte de a face asupra ei 
semnul crucii. 

Pe urmă am lăsat teoriile acasă și m-am prezentat la Spitalul 
Central, cu reporterul fotograf după mine. Mai fusesem acolo de 
multe ori, îmi câștigam pâinea cu sudoarea frunţii, vorbisem cu 
directorul folosind numai cuvinte habotnice, vorbisem cu șeful 
serviciului, un medic mai tânăr, care a și organizat cele două 
echipe, fiind, spre norocul meu, iubitor de fotbal. Cred că el a și 
arbitrat meciul, cu multă pricepere, și grozav i-ar fi plăcut să 
dea măcar odată cu piciorul în minge. Dar nu mai povestesc, am 
scris altădată, punând alături fotografii luate la faţa locului. Sper 
să nu mă judece nimeni astăzi, când atunci am scăpat cu fața 
curată și nu m-a mârâit nici măcar Universul. Ar fi greșit să mă 
acuze cineva de impietate, de vreme ce meciul meu a fost o 
distracţie gustată cu pasiune de tot spitalul, căci au venit să-l 
vadă și au strigat ura chiar bolnavii din alte servicii, în afară de 
cei netransportabili. 

Teoria lui Thor Heyerdahl nu puteam s-o găsesc la Oslo; mai 
rău este că n-am găsit nici spiritul aventurii, ci doar o 
consacrare oficială, pentru mine neconcludentă. La Kon-Tiki m- 
am uitat pieziș și fără încredere. Colac peste pupăză, nu lipsea 
nici barca Ra, de papirus. Totuși nu regret trecerea mea pe 
acolo; cu tot scepticismul și cu toată demitizarea, nu pot să uit 


că pe un pat de spital cum mă aflam într-o zi, istovit de suferințe 
și îndopat de injecții calmante, am avut o clipă de bucurie și am 
plâns de emoție cu cartea în mână, când Kon-Tiki a ajuns în 
Polinezia, cu minunatul ei echipaj, socotit de mine mai presus 
decât eroii oricărei saga din câte citisem. _ 

Dar nu puteam crede că pluta de balsa era aceeași. In 
schimb, n-aveam nici o îndoială despre Fram și bărcile vremii 
vikinge. 

x 

În drumul de la muzeul navigaţiei la parcul de sculptură 
Vigeland, care vor rămâne reperele importante ale trecerii mele 
prin capitala Norvegiei, făcând din ea o amintire de lungă 
durată, m-am amuzat să mă opresc la palatul Regal și să privesc 
schimbarea gărzii. Uitasem de capetele încoronate, și nu mă 
mai gândisem la destinul lor în lumea de astăzi, nici măcar în 
Suedia, unde, aflându-mă curând după nunta regească, 
fotografia auguștilor miri, împodobiţi cu ghirlande de flori, putea 
fi văzută în toate vitrinele. 

Palatul regal de la Oslo se află pe o pajiște, unde se intră 
slobod, și este așezat lângă o colină în care pătrunde cu aripa lui 
stângă. Mi-a plăcut, a fost o frumoasă idee a arhitectului, 
construcţia s-a supus peisajului și au ajuns să se înrudească în 
armonie. Altfel n-ar fi fost greu, și regelui nu-i lipseau mijloacele, 
să sape pământul, să facă o terasă pe care palatul să stea 
întreg, mândru și ţeapăn. Așa, cam jumătate din parter lipsește, 
fiind tăiată pieziș de panta terenului, căruia nu i s-a adus nici o 
corecție, temelia pare oblică și tot ar curge la vale, ca să scape 
din pământ și palatul să-și recapete forma lui integrală. În loc să 
dea impresia de inabilitate, de grabă sau de sărăcie, artificiul 
norocos face din acest palat o izbândă subtilă, ascunzând cât de 
sever ar fi fost altfel. 

Niște grădinari cu niște femei de corvoadă greblau pajiștea, 
adunau frunzele și gunoaiele, le cărau cu roaba, fără să facă 
mare ispravă, fiindcă în urma lor, iarba, cam săracă, nu 
rămânea mai frumoasă. 

Atunci a venit garda, un grupșor de pedestrași, fără fanfară, 
care însă și-au îndeplinit cadrilul cu toată gravitatea, nedându-și 
seama probabil cât erau de comici. Ca să nu merg mai departe, 
la comenzi și la mișcările de operetă, ia să vedeţi cum îi 


îmbrăcaseră, și ţineţi seama că toate se suprapuneau pe fondul 
verde al decorului: pantaloni negri cu lampas alb, tunică 
bleumarin cu vipuști roșii, epoleţi verzi, ca iarba, pălării negre, 
cu penaje. Ura! 

x 

De aproape trei ani mă tot întreb ce reprezintă în artă acest 
Gustav Vigeland. Marele Larousse spune despre el numai câteva 
cuvinte, dar nici nu pun bază pe ele, de când cu Fram și cu 
Nansen. Am întrebat și pe alţii; prietenul meu, sculptorul, a 
ridicat din umeri. Am continuat, am pus iscoade, să afle, am 
făcut o anchetă întreagă, și tot degeaba. Nu că aș fi vrut să mi 
se explice arta lui, mie artele îmi plac sau nu-mi plac, și n-am 
nevoie să mi le taie cineva în bucățele, ca să văd cum sunt 
făcute pe dinăuntru. lar Vigeland îmi plăcuse, cu un fel de 
înfricoșare. Voiam să știu care-i valoarea lui în raport cu alții. Nu 
mi-a spus nimeni ceva clar, dar a trebuit să înţeleg că nu este 
pus printre cei de prima mărime. S-ar putea să fie așa, și n-am 
priceperea să demonstrez altfel și n-am nici convingerea, ca să 
fiu sincer. S-ar putea însă și altfel, ca opera lui să stea încă 
nedigerată, fiindcă este imensă de te sperie. Vigeland a lucrat 
mult și frenetic, suprapunându-se peste el însuși, frământându- 
se împreună cu fierul, cu bronzul și cu granitul, reluându-se cum 
se reiau valurile mării unul din altul, mereu nou născute și 
mereu aceleași. 

Lăsându-i la o parte operele risipite prin oraș și prin alte 
orașe, în parcul Vigeland de la Oslo poate fi văzută, într-o 
sinteză necomprimată, dimpotrivă, crescută până la exacerbare, 
întreaga lui forță și întregul program de creaţie. Pe o înălţime 
vastă care crește la marginea orașului, el a trasat o alee 
centrală, urmând configuraţia terenului, cu scări și cu terase și a 
împodobit-o cu fântâni, felinare, panouri de fier forjat și sute de 
sculpturi în bronz și în piatră, dominate de un monolit mai înalt 
de zece metri, după cum l-am estimat din ochi, căci n-am găsit 
nicăieri dată dimensiunea. Pe acest cilindru de granit cenușiu, 
cresc de la bază trupuri omenești înlănţuite și născute parcă 
unul din altul, bărbaţi, femei, copii, săpaţi în piatră, în toate 
poziţiile și mișcările pe care le presupune viaţa. S-ar putea 
spune că-i o scară, în înțelesul de aspirație. Oricum, subiectul 
rămâne omul, înfățișat în toate ipostazele sale. Intreg parcul 


reia aceeași idee, o amplifică și o detailează cu mijloace de 
exprimare cred că încă nefolosite în nici o sculptură. Viaţa 
omului devine o obsesie, începe cu însămânţarea, bărbatul și 
femeia se caută ca să procreeze și uneori ajung la acest act prin 
luptă și prin violenţă; nu lipsește nici răpirea și poate nici chiar 
violul. Pe urmă copiii se nasc și încep să crească, agăţaţi în pomi 
ca fructele, gata să se scuture și să-și înceapă viaţa terestră. În 
jocul bărbatului cu femeia copiii se amestecă printre mădularele 
lor, vrând parcă să-și arate apartenenţa. Sub o mamă așezată în 
brânci, ca lupoaicele, copiii se îmbulzesc spre mamelele ei să 
sugă, arogându-și cu îndrăzneală dreptul la viaţă, de vreme ce 
le-a fost dată. Nu-i singurul loc unde părinţilor li se arată 
responsabilitatea, dusă uneori până la înrobire, acolo unde, de 
pildă, copilul încălecat în spinarea mamei o strunește cu frâul 
făcut din coadele ei împletite; n-am vrut să cred că-i numai o 
joacă. Nimic nu-i obscen, în confruntarea perechilor, nici chiar 
bărbăţia omului, căruia i se păstrează în sfârșit proporţiile 
anatomice, fără să mai fie disimulată. Un cerc vertical, alcătuit 
din patru trupuri arcuite, unul în prelungirea altuia, bărbaţi și 
femei alternându-se, ar putea să pară un joc sportiv, dacă nu s- 
ar simţi căutarea, efortul de a se ajunge la împreunare; dar 
sugestia este atât de purificată, încât gestul următor, necesar și 
obligator rămâne doar ca o idee. 

Din tot ce poate spune despre om, nimic nu se ocolește, nici 
bătrâneţea, și pentru ea s-a ales bronzul, mai sumbru și mai 
rece. Lângă bunicii cu trupurile scofâlcite, cu pieptul supt, cu 
pielea căzută, conștienți și întristaţi de stadiul lor jalnic, răsar 
nepoţii, cu anatomia încă neformată, cu abdomenele umflate, 
cu picioarele scurte și strâmbe, cu fizionomii pocite; unul din ei 
este respingător când plânge, fiindcă s-a lovit la un picior, 
probabil; altul, râzând fără o cauză explicită, râzând pur și 
simplu, nu are o apartenenţă omenească vizibilă. Apoi, pe 
măsură ce se simte că bătrânii se apleacă și te aștepți să cadă, 
să se rostogolească pe trepte și să iasă din scenă, la antipodul 
lor copiii evoluează, capătă figuri expresive, trupurile încep să li 
se formeze, și locul bronzului îl ia granitul de culoare deschisă. 
Mi s-au părut fermecătoare cele trei fetițe îngenunchiate, încă 
impubere, râzând cu o bucurie sănătoasă, râsul care face 
omenirea să existe și să spere în fericire după milenii de 


suferinţă. Era râsul fetelor de la Burfiord, care m-au ajuns din 
urmă și m-au salutat făcându-mi cu mâna semne prietenoase. 
Le-am recunoscut și ochii, cu lumina adâncă, și părul căzut pe 
umeri; dacă ar fi vorbit, le-aș fi recunoscut chiar glasul, îl aveam 
în ureche, cum mi-au spus „Hallo!”. Grupul lor este reluat în alte 
locuri, în alte ipostaze, dar peste tot sunt îngenunchiate, gata să 
se prosterneze în faţa fericirii lor viitoare, pe care o așteaptă cu 
același râs plin de bucurie. Și iarăși apar copiii, în dialog cu 
bătrânii, bărbatul în dialog cu femeia, luptându-se, el înlănţuind- 
o, smulgând-o de pe pământ și fugind cu ea în braţe. lar ea pe 
urmă se întoarce, într-o fugă nebună, ţinându-și pruncul sus, și 
arătându-l triumfătoare. 

Fiecare grup este un capitol dintr-o naraţiune. De altfel cred 
că sculptorul a fost înainte de toate un povestitor, de felul lui 
Rabelais, cum am avut și noi unul și s-a numit lon Creangă. 

La începutul veacului, Vigeland împlinise treizeci și unu de 
ani; a murit spre sfârșitul războiului al doilea. Tatăl lui era 
tâmplar și sculptor în lemn, ca mai toţi ascendențţii. Vigeland și-a 
învăţat meseria în familie, dar când a ajuns la o anumită 
treaptă, s-a dus la Copenhaga, să mai vadă cum lucrau și alţii. 
Pe urmă, la Paris; era firesc, desigur. Apoi în Germania, în 
Anglia, în Italia, la Florenţa și Neapole; știm cu toţii că nu se 
poate altfel. Apoi a revenit în Norvegia și a lucrat până la 
sfârșitul vieţii, din ce în ce mai retras de lume, până ce a rămas 
singur, cu fierul, bronzul și piatra. Dar nu se poate spune despre 
el că a fost atins de mizantropie, când a lăsat în urma lui o atât 
de gigantică epopee închinată omului. 

Nu știu exact în ce ani s-a construit parcul, probabil în 
deceniul al treilea, nu știu cum îl chema pe primarul care a 
încuviințat și desigur că a trebuit să finanţeze această lucrare; 
tot ce pot gândi, dacă îmi aduc aminte și de primăria nouă din 
Oslo, este că orașul a avut noroc de primari cu dragoste pentru 
artă. 

Nu mă voi duce atât de departe în urmă, la grădinile 
Semiramidei, la templele egiptene cu statuile faraonilor, nici la 
Acropola de la Atena, vreme prea îndepărtată ca s-o putem 
cuprinde cu judecata noastră de astăzi. Dar sper că nu greșesc 
dacă spun că istoria modernă nu cunoaște o comandă de 
proporţiile parcului Vigeland; nici un senior și nici un papă nu s-a 


încumetat să meargă atât de departe. Nu pot să estimez nici 
măcar cu aproximaţie cât ar costa acea imensă lucrare, dacă aș 
judeca-o negustorește. Acolo s-a învestit o avuţie naţională care 
nu produce dividende, și n-ar putea fi înțeleasă, admisă și 
votată decât de oameni cu simţul grandoarei; te și miri că ei pot 
să existe și să-și exercite spiritul, într-o ţară nu foarte mare și nu 
foarte bogată. 

M-am gândit fără voie ce parc de sculptură ar fi putut face 
Brâncuși la Târgu Jiu, dacă primarul orașului călca pe urmele 
celui de la Oslo. Mi se pare că a fost nevoie de sprijinul unui șef 
de guvern, cu fieful politic în partea locului, ca să se ridice abia 
cele trei monumente, cu Poarta Sărutului între Masa Tăcerii și 
Coloana Infinită. lar dacă ele au fost plantate așa fel ca să 
marcheze o axă, care apoi să poată fi îmbogăţită cu tot ce-ar 
mai fi ieșit din dalta cioplitorului, un parc cu totul de altă valoare 
decât cel din capitala Norvegiei, apoi nu s-a ţinut seama nici 
măcar că perspectiva era întreruptă de o biserică, iar legătura 
interzisă de o cale ferată, unde oricând puteau să zacă trenuri 
de marfă. Oare nu s-a găsit în tot Târgul Jiului un teren unde să 
se poată așeza, într-o expunere mai fericită fie și cele singure 
trei monumente câte au apucat să se facă? Să fi fost un loc 
liber, ca să se vadă între ele, și să-și vorbească, într-un spațiu 
acoperit de tăcere. Oare ar fi fost chiar imposibil ca Brâncuși să 
fi făcut acolo o școală, unde ucenicii lui să lucreze piatra și să 
dea orașului o podoabă unică în lume? Ce-a rămas de la el, dacă 
ne duceam să-i căutăm urmele prin toată lumea? Mai mult 
gânduri nerealizate, himere, pe care el nu le-a materializat 
fiindcă i-a lipsit materia. l-am văzut atelierul, reconstituit la 
Muzeul de artă modernă de la Paris, cu o grijă care arată de câtă 
cinstire s-a bucurat el acolo. Dar sunt numai două chiliuţe, unde 
nici nu înţeleg cum putea să lucreze. 

Am văzut și atelierul lui Vigeland, înalt cât o scenă de teatru și 
mare cât o uzină. Lumea vine în pelerinaj și așteaptă în cozi 
lungi la intrare, chiar pe vreme de iarnă. N-ar fi putut să aibă și 
Brâncuși o asemenea înlesnire? Cum să se fi materializat 
gândurile lui, în mărimea lor naturală, dacă se loveau de ziduri? 
Câte din cele făcute de el nu sunt de fapt decât reducţii? Și câte 
virtualități nu s-au pierdut, fiindcă nu s-a găsit un primar, să le 
simtă? 


Sculptura este o artă costisitoare. Și într-un fel, o artă 
dependentă de circumstanţe. Ce-ar fi fost Michelangelo fără 
marmora de la Carrara? Şi dacă papii n-ar fi avut nevoie de 
monumente? 

Există la Măgura din judeţul Buzăului o școală de sculptură în 
aer liber. Am fost o dată și n-am putut să înţeleg totul de la 
întâia privire. Am încercat să revin de alte două ori, dar n-am 
mai putut să ajung, din cauza șoselei povârnite, bolovănoase și 
înnoroiate. M-am întors din drum cu un sentiment de frustrare. 
De atunci aștept să se nimerească un anotimp mai bun și o clipă 
mai norocoasă. Dar nu sunt cu totul sărac, mi-a rămas ceva în 
privire, poiana care coboară de pe o margine de pădure, 
alcătuind un amfiteatru natural, semănat cu blocuri de piatră 
albă, sculptată. Chiar și sculptura pare crescută acolo, ca un 
produs al naturii, neatins de mâna omenească. Este vestita 
piatră românească de Măgura, aflată la faţa locului, o rocă 
modestă, dar nobilă și caldă, pe care o iubesc mai mult decât pe 
altele, fiindcă pare să aibă în ea o vibraţie voievodală. 

Știu cu ce greutate își procură sculptorii piatra, cât de 
anevoios se scoate din munte și ce scump este transportul de 
acolo până în faţa atelierului. Cred că toţi după Brâncuși și 
înaintea lui au rămas cu o parte din gânduri pierdute, fiindcă în 
clipa lor de inspiraţie le-a lipsit materia potrivită. 

Un primar de Buzău, luminat la minte, a deschis tabără în 
poiana de la Măgura, și a dat zvon în ţară să vină sculptorii, să 
lucreze la faţa locului, că vor avea casă și masă, și piatră cât vor 
putea cuprinde cu gândul. De ce n-a avut parte Brâncuși de-o 
asemenea invitaţie? Să nu fi regretat Târgu-Jiul și să-și fi băgat 
dalta în piatra de Măgura. Să fi stat acolo o parte din viaţă și să 
fi decorat toată poiana! Vai, ce-am pierdut cu toţii, și ce tare ar 
trebui să ne doară inima! 

Mult noroc am că pentru a-mi spune gândurile nu-mi trebuie 
decât condei și hârtie, pe care pot să le port cu mine oriunde 
cred că voi găsi liniște. Liniștea, dacă se găsește, nu trebuie să 
fie plătită, ca piatra, iar hârtia costă nimica toată. Sunt mulţumit 
că slujesc religia aceasta, a scrisului, care nu-mi cere ateliere 
înalte, ci doar o odaie cu o fereastră pe unde să intre destulă 
lumină, altfel mă dor ochii și pagina îmi joacă în faţă. lar 
gândurile, dacă sunt mai mari decât odaia, trec cu ușurință prin 


ziduri. Mai greu este ca ele să se nască și să aibă destulă 
putere, iar eu să nu le scap din mână. Altfel aș putea spune, 
pizmuindu-mă singur, o, ce fericită meserie! 

Am avut noroc ca parcul Vigeland să-l văd în lumina dinaintea 
înserării. În plin soare, sculptura ar putea să pară stridentă. 


Coborând spre oraș, ca să merg la supa de seară, pe o stradă 
din apropierea Palatului Regal, am dat de o statuie de bronz, 
pusă în marginea trotuarului, fără soclu, sau cu unul atât de mic 
că putea nici să nu se vadă; proporţia era a unui om de pe 
stradă, și o clipă l-am și confundat cu un orășean ieșit la 
plimbare, cum mi se întâmplă adesea la Madrid, cu statuia lui 
Valle Inclân, de-mi venea s-o salut și să-i spun bună ziua. Nu 
eram deloc în seara aceea sub influența amintirii hispanice, 
Spania fiind prea departe în timp și în spaţiu, dar la început mi 
s-a părut a-l recunoaște pe Unamuno din statuia de bronz pe 
care o știam de la Salamanca. Asemănarea s-a prelungit chiar 
după ce m-am dumirit că în realitate era Churchill, fost prim 
ministru al Marii Britanii, și nu s-a șters cu totul nici astăzi, deși 
între acești doi mari oameni nu se poate face nici o apropiere. 
Există însă în statuile lor o similitudine de sentimente, 
determinate, firește, de alte cauze. În amândouă am descoperit 
aceeași gândire grea și masivă, aceeași îndârjire invincibilă, 
puse însă lângă scepticism, amărăciune și tristeţe. Rămânând 
numai cu Churchill, am citit limpede pe chipul lui nu doar 
gândurile, ci chiar destinul, așa cum a luptat el cu o forță 
supraomenească pentru cauza Angliei și-a altor popoare, 
asemeni pentru poporul Norvegiei, în vreme ce cauza lui proprie 
era pierdută. Căci odată războiul terminat, se termina și gloria 
lui politică. 


25 


Am adormit cu îngrijorare, gândindu-mă la drumul meu mai 
departe. Mai am de făcut mii de kilometri și cauciucul din faţă se 
uzează anormal, amenințând să mă lase înainte de a ajunge 
acasă. 

Am auzit că la intrarea pe autostrăzi a început să se verifice 
sculptura benzii de rulare și dacă e prea tocită nu-ţi dau drumul; 


nu-i nevoie să mă gândesc la controlul acesta, ca să mă 
cuprindă neliniștea. Plecând dimineaţa, pe soare, mi-am mai 
regăsit firea și am făcut planuri de bătălie; n-am să mă dau 
învins tocmai acum, când am trecut de jumătatea drumului, și 
partea a doua a lui este mult mai ușoară decât prima. In curând 
am să fiu între prieteni, care au să mă ajute la nevoie. Am 
început prin a umfla mai tare cauciucurile din faţă; mă 
zdruncină, dar așa uzura sculpturii devine mai mică. Dacă va fi 
nevoie, am să pun roata de rezervă, apoi am să mut în față 
roţile din spate; numai să merg înainte. 

Spun toate acestea, ca să nu trec peste sentimentele sumbre 
care m-au învăluit câteodată, umbrindu-mi zilele însorite. De 
fapt griji am avut tot timpul, când una, când alta, cum 
prevăzusem și m-au chinuit chiar dacă mi se par uitate. 
Mergeam spre sud, pe o șosea care nu mi-a rămas în minte; 
preocuparea mea era să număr sutele de kilometri, și, nu știu 
cum, să nu-mi las toată greutatea trupului în scaun, ca să cruţ 
cauciucurile măcar cu o câtime infimă. Din loc în loc mă dădeam 
jos și încercam să văd cât crescuse uzura, dar bineînţeles că era 
ridicol, nu puteam să constat nimic după o distanţă atât de 
mică. Trecusem a doua oară frontiera în Suedia, marea apărea 
uneori în dreapta, dar se simţea tot timpul, purificând atmosfera 
și albăstrind-o. Într-un sat am văzut o firmă, cu o săgeată, 
indicând un Service Ford, ceea ce era o ispită, și putea deveni o 
salvare. Îmi părea rău de timpul pierdut, îmi era teamă de preţul 
lucrului, totuși nu aveam liniște să merg înainte. 

N-am găsit acolo prea mulţi oameni și toți aveau treabă; dacă 
m-au văzut străin și au înţeles că mă aflam în încurcătură, mi-au 
făgăduit că au să se ocupe de mine după o jumătate de oră, căci 
deocamdată pe rampă era altă mașină. Așa au spus, așa au 
făcut; timpul de așteptare însă mi s-a părut interminabil, m-am 
plimbat prin curtea pietruită numărându-mi pașii, suprapunând 
peste ei secundele și bătaia inimii, și gândindu-mă că la fiecare 
minut pierd un kilometru și jumătate. 

Sigur că odată ce mi-am urcat mașina pe rampă doream să se 
facă o treabă ca lumea, dar m-a cuprins groaza când i-am văzut 
că n-aveau de gând să-mi corecteze convergenţa roţilor, cum le 
cerusem, ci s-au apucat mai întâi să-mi controleze articulațiile, 
capetele de bară și pivoţii. Cunoșteau mașina, își cunoșteau și 


meseria, au făcut totul fără să șovăie, și nu de mântuială, ci pe 
îndelete, în timp ce mie îmi ticăia inima: dacă vreuna din atâtea 
piese, sau două, sau toate, aveau o uzură anormală și trebuiau 
schimbate? M-ar fi apucat noaptea acolo și mi-aș fi golit 
buzunarele. Spre liniștea mea, toate erau bune, mecanicii mi-au 
zâmbit cu satisfacţie, de parcă ei ar fi fost fabricanţii mașinii, și 
nu doar reprezentanţii acestora. Eram mulţumit și mi-au fost 
simpatici, după cum mi-a fost simpatic și fabricantul, deși de 
multe ori îl cârtisem. Convergenţa însă, într-adevăr era greșită și 
mi-au corectat-o în mai puţin de zece minute, cu un instrument 
simplu; metoda, în schimb, deși în principiul ei îmi era 
cunoscută, mi s-a părut inteligentă și sigură, fiindcă nu îngăduie 
nici o eroare. La întoarcere m-am grăbit s-o comunic unora din 
mecanicii noștri, iar ei mi-au spus „știm și noi, e fumată”! dar nu 
i-am văzut s-o aplice. 

In afara timpului de așteptare, n-am pierdut acolo peste 
douăzeci de minute. Când am plecat toate mi se păreau mai 
frumoase, șoseaua mai curată, cerul mai albastru, mașina mai 
ușoară și parcă motorul trăgea mai bine. Sigur că efectul 
corecţiei nu putea să se vadă decât mai târziu, eram însă atât 
de sigur că se făcuse exact ceea ce era nevoie, încât mi-a 
dispărut orice grijă. Din clipa aceea n-am mai fost preocupat de 
mașină, și au urmat zile bune. Doar mai târziu, la Bruxelles, am 
schimbat platinele, ca măsură de prevedere, și am înlocuit 
crucea cardanică de pe axul volanului, fiindcă începuse să joace. 
Aveam piesele cu mine, iar operaţia am făcut-o în stradă, cu 
ajutorul unui prieten. Greu a fost până am găsit un loc unde să 
arunc crucea uzată. 

Suntem înconjurați de fierărie aruncată; nu mă plâng eu 
primul. Deșeul devine o plagă pe faţa pământului. Am văzut de 
mult, într-un fiord din insulele Faeroe, o râpă plină cu automobile 
abandonate. Erau cu sutele, pe o insulă unde trăiau numai 
câteva mii de oameni. Dacă m-aș fi gândit bine și aș fi proiectat 
în viitorul ei această imagine, ar fi trebuit să mă cuprindă 
groaza: într-o zi, insula urma să fie acoperită de mașini vechi, 
aruncate. Dar era departe de casa mea, și-am crezut că nu 
trebuie să-mi pese. Nu mi-a păsat că sălbaticul povârniș de lavă 
de sub craterul vulcanului Etna, la mai mult de trei mii de metri 
deasupra mării, era presărat cu sticle și cutii de coca-cola; ce 


aveam eu de pătimit de pe urma lor, dacă plecam mai departe? 
Așa am spus ori de câte ori am trecut pe lângă asemenea 
repere ale vieţii noastre moderne, debordată de înlesniri 
tehnice. Am ridicat din umeri când am auzit ce îngrijorare 
stârnește în America numărul tot mai mare de automobile 
părăsite în marginea drumului. Dar nu doar acolo, căci am văzut 
chiar eu, în ţările Europei, câte o mașină fără stăpân, pe șosele, 
sau în orașe, pe maidane și străzi dosnice, după ce li s-au scos 
plăcile de înmatriculare, pentru a nu se găsi urmele 
proprietarului. Nu m-am speriat, mai era loc până la mine acasă. 

Acum câţiva ani, am găsit pe marginea pădurii, la Snagov, o 
plită de bucătărie, crăpată, și un cuptor de tablă. Până atunci nu 
văzusem în pădure decât ghiocei, fazani și căprioare. Aș fi vrut 
să iau de acolo fiarele aruncate, dar n-aveam unde să le duc și 
le-am lăsat în pace. În anii următori au apărut alte plite și alte 
cuptoare; oamenii nu mai au ce face cu ele, toți își cumpără 
aragazuri. Necazul însă nu s-a oprit aici, fiarele vechi au 
continuat să crească în înălțime, apoi să se întindă în lungime, 
altele au apărut mai departe, până ce vara trecută câmpul mi s- 
a părut că va deveni un maidan de gunoaie. 

Un ucenic de vrăjitor a spus o formulă, a făcut un semn cu 
bagheta și asupra omenirii au început să curgă bunuri de 
consum, așa li se spune, deși se consumă numai unele, iar 
altele, cele mai multe, lasă urme murdare pe fața pământului. 
Legea lui Lavoisier pare dată peste cap, materia nu mai e 
mulţumită să se transforme, ci crește din ea însăși, ca un 
neoplasm al pământului, iar ucenicul nu mai știe cum să 
oprească vraja, declanșată dintr-o nechibzuială. N-o să spun 
tocmai eu că progresul trebuie împiedecat, dar ce facem cu 
progresia poluantelor? N-o să spun tocmai eu că trebuie să ne 
întoarcem la plugul de lemn care putrezea fără să lase urme, 
dar ce facem cu fierăria risipită până și pe marginea satelor, și 
ce facem cu materialele plastice, imputrescibile? 

Făcusem vreo patru sute de kilometri când, ajungând la 
Göteborg, m-am hotărât să poposesc, deși abia trecuse amiaza. 
Nu vroiam să trec fără oprire prin acest oraș, unde s-au 
construit odată iahturi scandinave, faimoase. De câte ori visam 
drumuri pe mări, mă duceam cu gândul acolo, fiindcă era un loc 
de plecare. Lazăr Herdan, singurul nostru navigator mai acătării 


printre iubitorii de iahting, și-a cumpărat la Göteborg, căci îi 
dădea mâna, un vas cu pânze, de vreo zece tone, sau poate 
ceva mai mare, nu mai sunt sigur, botezat „Haiduc” și a venit cu 
el până la Constanţa, având de ajutor un singur matelot, vestitul 
la vremea lui, leremia. l-am cunoscut pe amândoi mai târziu, 
întâi pe Herdan, când eram la Brăila, curând după ce se sfârșise 
războiul și mă osteneam să-mi fac și eu o corabie, destul de 
asemănătoare cu „Haiduc” de la Göteborg. Numai că n-am avut 
de unde să bag în ea atâţi bani câţi cere o asemenea 
construcţie, și m-am oprit după ce trecusem de jumătate. Din 
simpatie pentru planurile mele, Herdan care avea pe atunci o 
moară, poate cea mai mare din tot orașul, mi-a dăruit un săculeţ 
cu făină albă, cum nu se mai văzuse dinaintea războiului. M-am 
bucurat, dar mi-ar fi prins mult mai bine dacă în locul făinei albe 
mi-ar fi dat doi săculeţi cu făină neagră, fiindcă de multă vreme 
brutăriile din oraș nu mai făceau nici un fel de pâine. 

Alţi navigatori n-am prea avut, iahtingul era un sport foarte 
costisitor, nu și-l puteau îngădui decât bogătașii; aceștia însă, 
chiar dacă ar fi avut înclinare, nu-și îngăduiau să-și irosească 
timpul ca visătorii. Abia dacă se pot aminti vreo două croaziere, 
până la Constantinopole, una din ele pe un cuter construit tot la 
Göteborg. Măcar pentru atât și merita să văd orașul. 

Au mai fost trei tineri, ofițeri de marină, care și-au construit 
singuri la Constanţa un cuter de unsprezece metri, după planuri 
celebre, consacrate într-o traversare a Atlanticului, pe care însă 
nu le-am socotit prea fericit alese. Vasul se manevra greu, noroc 
că tinerii lui proprietari aveau și curaj, și pricepere. Cât s-au 
trudit și cât au sângerat ca să-l facă nu trebuie să-mi spună 
nimeni. Au plecat și-au ajuns tustrei până în insula Malta, de 
unde însă au trebuit să se întoarcă, fiindcă li se termina 
concediul. Ce mare ispravă făceau ei dacă lâncezeau în portul 
Constanţei? M-am gândit atunci cu ciudă și cu mâhnire, că 
amiralii sau ministrul Marinei, dacă ar fi iubit cu adevărat 
călătoria pe mare și n-ar fi uitat cât le datorează navigatorilor 
civilizația omenirii, ar fi putut să le dea alt concediu, de un an, 
de doi, cât era nevoie, n-ar fi fost nici o pierdere, ba chiar să-i 
îndemne la drum, și astăzi am fi avut și noi un ocol al 
pământului, făcut pe un mic vas cu pânze, construit în România. 


La ora unu și jumătate când am ajuns la Göteborg, într-o 
aglomeraţie zgomotoasă, cum nu mă așteptasem, ardea 
soarele, fluturau steguleţe, lumea forfotea, se auzea muzică; 
parcă eram la Neapole. Avusesem nenorocul să nimeresc de-a 
dreptul în centrul orașului și am trăit din nou o oră de neliniște, 
până mi-am găsit casă, pe o mică stradă liniștită, de nu-mi 
venea a crede, căci mă aflam încă în perimetrul aglomeraţiilor. 
În schimb, chiar și pe această străduţă, goală și fără circulaţie, 
nu exista un singur loc de parcare fără taxă. Oricât de 
îndreptăţit o fi acest impozit, și nu-i îndreptăţit totdeauna, el dă 
orașelor unde se aplică un caracter meschin și antipatic. lar 
aparatele de taxat, plantate în buza trotuarului, mi se par niște 
cerșetori care întind mâna, și dacă nu le dai te acoperă de 
ameninţări și blesteme. 

Patronul hotelului m-a asigurat că, fiind străin, scap de taxă. 
Dacă nu întrebam, cu puţină revoltă, nu-mi spunea nimeni și 
puneam banii degeaba. 

Deși m-am aranjat repede și mai bine decât sperasem, mai 
pusesem în spinare o oră de agitaţie, adăugând-o la altele. 
Aceste ore trec și pe urmă încep satisfacţiile, descoperirea 
orașului cu planul în mână, lectură pasionantă și inedită, dar 
timpul de neliniște lasă urme; în loc să mă deprind, sunt tot mai 
apăsat de incertitudine și așa începe oboseala, ca apoi să nu 
mai simt nimic din frumuseţile lumii. Când mă văd pe străzi, 
voios și stăpân pe mine, mă cert pentru lipsa mea de răbdare, 
fiindcă niciodată n-am rămas în încurcătură, prea rar mi s-a 
întâmplat să pierd o oră întreagă, cum tot spun plângându-mi 
de milă; atunci mă hotărăsc să fiu mai calm la prima ocazie, iar 
la prima ocazie o iau de la capăt, de mi-e și silă de mine. 

Un fluviu larg, Götă Alv, taie orașul în două, înainte de a se 
vărsa în mare, printre două arhipelaguri. Un canal circular 
înconjură centrul orașului, și un canal linear pătrunde departe, 
pe bulevarde, pe străzi și prin parcuri. Nu-i nici Veneţia, nici 
Amsterdam, aici urbanistica nu se lasă influenţată de ape. De 
altfel, canalele nu sunt convingătoare, par mai degrabă pictate. 
Și fluviul pare o picătură, o pânză albastră ca într-un uriaș decor 
de teatru; chiar valurile par trucate, provenind din fluturarea 
ţesăturii, cum am văzut în Lacul Lebedelor, la Moscova, de-am 
crezut că prinţul are să se înece de-a binelea. 


M-am dus pe cheiuri, spre mare, să caut portul de pescari, 
semnalat pe planul orașului ca un punct remarcabil. Sigur că ar 
fi fost ceva de văzut acolo, dar la ora când se întorc pescarii și 
arată ce-au scos din valuri. Când am ajuns eu, cheiurile erau 
pustii, cherhanalele goale, câte un om moţăia la soare. Un 
muzeu al marinei, aflat pe aproape, putea să lipsească. Mai 
rămânea să văd portul comercial, dar ce din el, dacă se întinde 
pe toată lungimea orașului? Mai mult port decât case și oameni. 

Aș fi vrut să văd iahturile care au făcut pentru mine faima 
orașului, căci de aceea mă oprisem acolo. N-am descoperit 
niciunul, ci numai vapoare, multe și grele. Pe urmă am aflat că 
le-aș fi găsit în altă parte, la gura fluviului; n-aș fi avut când să 
mă duc atât de departe, iar dacă mă duceam, n-aș fi văzut 
decât ceea ce știam dinainte. Sunt convins că așa este, și totuși, 
fiindcă n-am fost, rămân acoperit de regrete. 

M-am întors în oraș pe artere laterale și am găsit un alt 
Göteborg, spaţiat, aerisit, aristocratic, mult mai întins decât 
crezusem, și mult mai liniștit, după zarva din centru. Semăna cu 
un mare oraș de vacanţă, cum avea să mi se pară și Haga. Atât 
de mult mi-au plăcut cartierele că m-am tot dus înainte, 
bucurându-mă de atmosfera dinaintea înserării, puţin albastră și 
pură, mai mult vis decât realitate. Când m-am dezmeticit și am 
vrut să văd unde mă aflu și pe unde mă puteam întoarce, am 
constatat că ieșisem din planul orașului. Străzile unde 
ajunsesem erau dincolo de cadru, nu puteam să identific 
niciuna, și nu se vedea nimeni ca să-mi dea informaţii. M-am 
întors luând-o spre apus, care putea fi direcția generală și am 
grăbit pasul ca să nu mă prindă noaptea departe de casă. Şi- 
abia atunci mi-am dat seama că intrasem de mult în zona 
nopţilor adevărate, cărora odată le simţisem lipsa până la 
neurastenie. Eram cu două sute de kilometri la nord de 
Moscova, iar între timp se mai scurtase și ziua. În amintirea 
liliacului, din prima parte a drumului am căutat în jur să 
descopăr ce floare marca locul. N-am văzut niciuna, decât arbori 
și iarbă; n-am avut noroc, cum să cred altfel?! 

Când am întâlnit un om, mersesem destul și mi s-a părut că 
era inutil să mai întreb de drum, în curând aveam să regăsesc 
străzile de pe plan, ca apoi să mă orientez singur. După ce omul 
nu s-a mai văzut, mi-a părut rău, și nu degeaba, fiindcă lumea 


din jurul meu rămânea necunoscută. La încrucișarea a două 
bulevarde largi, incredibil de goale și imposibil să le identific, am 
înţeles că mă rătăcisem. Nu mă temeam că n-am să ajung, ca în 
noaptea de la Moscova când nu găseam hotelul și nu trecea 
nimeni să mă îndrumeze. Dar mă gândeam că se vor închide 
între timp restaurantele, de aceea, când am văzut o mică 
prăvălie cu alimente, m-am socotit scos din încurcătură, și am 
intrat să-mi cumpăr de mâncare pentru acasă. Lucrurile de 
mâncare, dacă ai de unde alege și prăvălia este frumoasă, sunt 
printre puţinele cumpărături pe care le fac cu plăcere, și nu 
pentru viitoarea satisfacție viscerală, ci pentru ideea că știu și 
eu cum se trăiește și sunt în stare să mă gospodăresc singur. 
Mi-a stat pe limbă s-o întreb pe vânzătoare cum se ajunge în 
centrul orașului, dar m-am ambiţionat încă o dată să mă descurc 
singur. Și iar am regretat când m-am văzut pe strada pustie, 
încercând să găsesc drumul după lumina roșie care pâlpâia pe 
cer în partea apusului. Acum întâlneam mai des trecători, și cum 
venea unul mă gândeam să-l întreb, ca să renunţ în clipa când 
era alături, și să regret când îl lăsam să se ducă mai departe. 
Într-un târziu, am recunoscut străzile din centru, cu unele clădiri 
somptuoase, neînghesuite, puternice. Întreg orașul mi s-a părut 
puternic, la capătul aventurii prin care trecusem. 

x 

Nu pot spune că mi-am stricat ziua, dacă ieșind să mă plimb 
după masă, și mergând spre canalul circular, pe care voisem să- 
| urmăresc de la un capăt la altul, m-am lăsat atras de 
curiozitate și am intrat la un cinematograf pornografic, cum 
scria mare de tot pe faţadă. Înainte de a păși pe ușă m-am uitat 
instinctiv în stânga și în dreapta, deși nu avea cine să mă 
cunoască, așa cum, odată, dacă treceam cu tramvaiul pe la 
Crucea de Piatră, îmi feream ochii cu o pudoare făţarnică. 

Între filmele zise „sexi” şi cele „porno” există o deosebire 
esenţială. Primele se mărginesc la sugestie, neajungând 
niciodată până la demonstraţia directă; ele pun un fel de 
poveste, chit că scâlciată și neghioabă peste scenele de iubire, 
acestea la rândul lor fiind și ele destul de neghioabe, trucate cu 
stângăcie. Dar, în sfârșit, există piele goală și mișcare, destul ca 
să-ţi fugă gândul la rele. În filmul porno, pe care l-am văzut la 
sfârșitul acelei zile frumoase, fără subiect și fără intrigă, nu 


găsești decât tehnica gestului, grotesc, cu o claritate trivială. 
Personajele sunt mai degrabă respingătoare, și nu mă miră. Am 
socotit totdeauna că există o corelaţie minimă între frumuseţea 
fizică și cea sufletească; ca un om să-și expună public 
intimitatea cea mai secretă, trebuie să aibă o sluţire a spiritului, 
și atunci nici trupul nu se înfățișează mai bine. Oricât ar fi ele de 
limpede dezvăluite, gesturile nu pot stârni decât o curiozitate 
scurtă, urmată de dezgust și de dezamăgire. Fiindcă nu fac 
decât să se repete într-o ritmică monotonă, neconvingătoare de 
altfel, căci nici un bărbat nu poate fi viril decât pe jumătate, sub 
lumina reflectoarelor și-n ţăcănitul aparatului de filmat, cu toată 
echipa de tehnicieni îmbulziţi la marginea patului. 

Ceva tot am câștigat însă, mi-am studiat vecinii sub fascicolul 
de lumină al aparatului de proiecţie; după ce mi s-au deprins 
ochii, i-am văzut destul de bine. Nu era prea multă lume, 
asemenea filme au devenit o obișnuinţă, probabil ar trebui să li 
se adauge o bombă atomică spre a stârni cu adevărat o emoție. 
N-am descoperit în public nici o faţă congestionată, n-am simţit 
nici un freamăt, și n-am auzit respiraţii pripite. Mi-a atras atenţia 
un grup care se strecura înăuntru pe sub draperia roșie de la 
intrare, i-am urmărit cum înaintau pe coridorul dintre scaune, 
până ce s-au așezat în faţa mea, expunându-se tocmai în locul 
unde lumina bătea mai puternic. Să fi fost ceasul nouă seara, 
când la noi copiii se cam pregătesc de culcare, iar dacă sunt mai 
mărișori, își fac ultimele teme de școală. Noii veniţi erau o 
familie, tatăl, mama și copiii, un băieţel și două fetiţe, între zece 
ani și paisprezece. Tatăl, așezat la mijloc, le oferea bomboane și 
puteam să le văd fața, când se întorceau să bage mâna în 
pungă. Niciunul nu părea surprins de această escapadă, mai 
degrabă îi interesau bomboanele, dar, în sfârșit, după ce își luau 
partea și începeau s-o ronţăie, își aruncau ochii și asupra 
ecranului. 

lată un fel de-a le arăta copiilor cum stau lucrurile, m-am 
gândit, de a face război ipocriziei, de a se merge direct la ţintă, 
trecând peste explicaţiile incomplete și nesincere. S-a convenit 
de mult, și pedagogii și-au dat girul, că ignoranţa nu poate 
aduce decât confuzie și nefericire; copiii trebuie să știe din 
vreme cum se vine pe lume și ce risc vor avea ei în iubirea pe 


care de altfel o presimt cu toţii, înainte de a o ști și dea o 
înţelege. 

Numai că filmul urmărea cu totul altceva decât să dea o 
explicaţie pedagogică, și copiii n-aveau cum înţelege extazul 
care  încununează  împreunarea bărbatului cu femeia, 
dezbrăcând-o de obscenitate. Un tânăr cu barbă falnică, dar 
paralitic, pe un scaun cu roate, este adus în prim plan, și arătat 
cum urmărește, de la un pas, spasmele unei perechi care se 
demonstrează în faţa ochilor lui aprinși de neputinţă și patimă. 
La mișcările mai concludente ale perechii, ele simțindu-se și 
auzindu-se chiar când nu sunt redate prin imagine directă, 
spectatorului paralitic îi ies bale din gură, într-un jet vâscos și 
sugestiv și i se preling, urmărite de aproape, în barba stufoasă. 

Aș fi vrut să pot deveni nevăzut prin miracol și să urmăresc 
familia aceea la sfârșitul cinematografului, să văd ce spun copiii 
și ce răspund părinţii. Dar poate n-aveau nimic să-și spună, și 
dacă e să mă iau după atitudinea lor placidă, cum se uitau pe 
ecran ronţăind bomboanele, mă tem că la asemenea filme copiii 
învaţă indiferența, care va fi viitoarea lor infirmitate. 

După ce am asistat la dezbateri lungi și încă neînchise, am 
ajuns să cred, ceea ce crezusem înainte de a apuca să judec, că 
la baza științei despre bărbat și femeie trebuie să stea discreţia. 
Toată lumea să fie instruită, dar nimeni să nu știe că știe și 
celălalt. Să fie un respect al tăcerii. 

Parcă simt eu însumi rușinea nopţilor de nuntă cu martori cu 
muzică, băutură și chiote. Când mama miresei își ia fata de 
mână și-o conduce în camera nupţială. Când tatăl mirelui își ia 
băiatul de umăr, și-l împinge pe urma ei, apoi închide ușa. Când 
toţi comesenii știu ce se întâmplă înăuntru, le lucesc ochii, și li 
se încleiază gâtul. Când ţaţele lăbărțate fac glume triviale, 
așteptând să se deschidă ușa și mirele să arate asistenţei 
cămașa, de noapte a miresei, pătată de sânge. E anticiparea 
filmului de la Goteborg, poate și mai grotescă și mai sinistră. 
Tinerii au dreptul să se revolte, și să-și înceapă iubirea prin 
parcuri și prin tainiţe. Așa se și întâmplă, spre salvarea lor; să 
nu-și mai facă griji părinţii! 

Sunt imixtiuni intolerabile. Odată am văzut de aproape o 
operație chirurgicală, când unei femei i s-a scos uterul înnegrit 
de cancer. Prietenul meu, profesor de chirurgie și pedagog de 


prima strălucire, mi-a dat prilejul că cunosc, printr-o experienţă 
destul de lungă și sistematică, viaţa sălii de operaţie. Acolo am 
urmărit cu o privire uimită și puţin speriată, cum bate aievea o 
inimă omenească, al cărei puls îl știm cu toţii, dar a cărei 
mișcare rămâne o taină, nedezlegată chiar când se incizează să 
i se facă o reparaţie, și chiar când se scoate cu totul, spre a fi 
înlocuită cu alta. Am văzut și plămânul, absorbind aer, 
schimbându-și culoarea, reanimându-se pe măsură ce oxigenul 
pătrundea în alveole; așa se întâmpla și în plămânul meu, știam, 
dar nu-mi venea a crede. Am văzut pe rând splina, ficatul, 
stomacul, intestinele, până la cel mai tulburător dintre viscere. 
Căci pe lângă cele de până acum, oricât de tulburătoare ar fi și 
ele, toate concurând la întreţinerea vieţii, acesta are menirea 
ca, în afară de viaţa lui, plină de spasmuri, să dea naștere la o 
viață nouă. 

Numai că era negru de cancer. 

După ce a fost despresurat dintre celelalte organe, cu o 
muncă lungă și anevoioasă, nu mai spun cu ce atenţie, a rămas 
liber sub o reţea uluitoare de nervi și de vase sanguine, pe care 
neîndemânarea sau neștiința ar fi putut să le încurce și să le 
prăpădească. Atunci am văzut înșurubându-se în acest organ un 
tirbușon ca oricare altele, de scos dopuri, și clipa aceea mi s-a 
părut monstruoasă, deși nu se putea face altfel; nici o mână 
omenească n-ar fi putut să pătrundă prin rețeaua de nervi și 
vase fără să le rupă. Ele semănau cu mănunchiurile de fire 
telefonice, întinse pe stâlpi în lungul căii ferate. 

Odată tras cu grijă deasupra, tainicul organ s-a desprins de 
trup cu o ultimă tăietură, și a fost liber, încetând să aparțină 
vieţii, incapabil să mai gesteze o viaţă nouă. 

Atunci un tânăr, student în medicină, admis să asiste la 
operaţie, a luat tirbușonul din mâna profesorului și, urmat de alţi 
doi tineri, studenţi asemeni, s-au dus la fereastră să examineze 
într-o lumină mai bună uterul tumefiat și înnegrit de boală. N-ar 
fi fost nimic să mă mire, și nu m-ar fi zguduit cât voi spune, dacă 
n-aș fi știut dinainte că tinerii studenţi, de vârste apropiate, erau 
fraţi, născuţi de același pântece, iar uterul pe care-l studiau la 
fereastră fusese al propriei lor mame, aflată acum pe masa de 
operație. Dar nu se poate! am strigat în mine, și la fel strig de 
câte ori îmi aduc aminte. Nu se poate, fiindcă toţi trei își aveau 


originea acolo, în acea biată bucată de carne, care când era 
sănătoasă se zvârcolise, atinsă de sămânță, și apoi îi adăpostise 
pe rând. Câte nouă luni încheiate, îi hrănise și le împrumutase 
pulsul. Dar chiar mai târziu, după desprinderea trupească, după 
ce fusese tăiat cordonul care-i unise, după timpul de alăptare, 
de scutece, de cărucior, de școală, de armată, de război, ei 
aveau să rămână toată viaţa lor, prin moșteniri bune și rele, 
legați de acel fragment anatomic, unde ar fi putut să-și vadă toți 
trei imaginea. 

Nu sunt făţarnic, cred doar că există un prag unde dorinţa 
noastră de cunoaștere trebuie să se oprească. Să ne bucurăm 
de ceea ce poate să rămână o taină sublimă. Îi plâng pe toți 
inocenţii care vor merge să vadă un film pornografic. 

x 

Dimineaţa următoare am avut de mers numai două sute de 
kilometri, până la Helsingborg, și de acolo, luând feribotul, am 
trecut în Danemarca, la Helsingör, orașul lui Hamlet, după 
legendă, și căruia Shakespeare îi spunea Elseneur. 

Abia când traversam braţul de mare mi-am dat seama cu 
adevărat că Suedia se terminase și m-a cuprins melancolia. 
Orice se termină îmi dă o stare de tristeţe și mereu m-aș duce 
cu gândul în urmă, la câte am trăit, chiar cu durere, căci durerile 
trecute dau dreptul la bucurii viitoare. Nu aveam sentimente 
atât de accentuate în ziua aceea, nu-mi era nici rău, nici bine, ci 
socoteam doar că trebuia să merg înainte. Deși nu venise 
amiaza, m-am oprit la Helsingör, nu știu dacă pentru a vedea 
castelul lui Hamlet sau pentru a amâna cu o zi intrarea în 
Copenhaga, unde știam că n-o să mă descurc cu ușurință. Într- 
un fel mi se părea că părăsind peninsula Scandinavă, reveneam 
în Europa care se simţea din ce în ce mai puternic. Göteborg 
fusese o anticipație, și Helsingborg o confirmare. Deși un oraș 
mic de coastă, m-a întâmpinat cu aglomeraţia și trepidaţia 
metropolelor. Hotel am găsit ușor, în schimb mașina a trebuit s- 
o duc departe, pe chei, până la niște șantiere navale care își 
învârteau macaralele pe sus și mi se părea că mă alungă. 

Mi-am sărbătorit întoarcerea în această Europă cumpărând un 
ananas proaspăt și o sticlă de vin roșu, spaniol, revenit și el, în 
sfârșit, la preţul european, care a fost o surpriză plăcută. Toate 
aveau să fie din ce în ce mai europene de aici înainte. 


Deși sceptic, m-am dus să văd și castelul, dar am avut 
dreptate să nu-i acord încredere. Tot ce pot să spun, și nu-i o 
notație banală, este că are ziduri, în unele locuri, groase de 
patru metri. Chiar ca fortăreață nu și-ar fi găsit explicaţia, 
pentru o artilerie fără forță. Nimic n-ar fi putut să amintească pe 
Hamlet, în primul rând arhitectura, fiindcă lipsesc scările de 
piatră exterioare, și terasele unde apare fantoma. Dar oamenii, 
din orgolii copilăroase vor să transpună legenda în realitate, 
dovadă că am văzut la Helsingör, într-o pădurice, chiar 
sarcofagul lui Hamlet; l-am luat drept ceea ce era, un simbol, 
poate cam ambițios, dar alţii s-ar putea să-l creadă un real 
vestigiu istoric. Treaba lor, în definitiv de ce să mă amestec 
unde nu-mi fierbe oala? Nu se întâmpla la fel cu castelul If din 
fața Marsiliei, care nu se potrivea deloc cu cel din carte și de 
unde ar fi fost imposibil să evadeze Edmond Dantès? Şi uite că 
numele acestuia era afișat pe la toate debarcaderele, 
îndemnând lumea să meargă în insulă, cu șalupa, spre a-i găsi 
urma. De ce să mă supăr? Dimpotrivă, ca adept al ficţiunii ar 
trebui să mă bucur ce forţă are ea de a se impune, devenind 
adesea mai puternică decât realitatea. 

Terminând cu castelul lui Hamlet, nu mi-a rămas decât să bat 
străzile, până seara și cu toate că n-am văzut nimic de seamă, 
n-am de ce să regret că am rămas acolo. Viaţa de pe stradă, 
întâlnirea cu trecătorii, fizionomiile lor, gesturile îmi pot dezvălui 
mai bine decât orice informator caracterele unei lumi unde vin 
prima dată. 

În drum spre portul de iahturi, am trecut pe lângă plaja 
orașului, o plajă gospodărească, diferită de cele ale staţiunilor 
de vilegiatură, unde lumea, venită în vacanţă, se străduiește să- 
și uite grijile și să scape de rutina cotidiană. Goală de dimineaţă, 
când sosisem, plaja s-a populat după-amiază, cu oameni ieșiţi 
de la slujbe, cu gospodine fugite pentru un timp de la 
îndatoririle casnice. Unii bărbaţi citeau ziarul, unele femei 
tricotau cu ochii în soare, altele erau încărcate cu plase, semn 
că între cumpărături și treburile de acasă își îngăduiau un răgaz, 
o mică bucurie furată de la viaţă. Nu se făcea nudism, domnea o 
atmosferă cuviincioasă, ca în familiile cumsecade, totuși, unele 
femei își mai dădeau jos sutienele, să se bronzeze, fără sfială, 
dar fără să se exhibeze, cu o decenţă atât de naturală că nici nu 


atrăgeau atenţia. Am trecut pe lângă două copile, retrase și 
timide, care ședeau îngenuncheate în nisip, ca fetele lui 
Vigeland, numai că aveau sânii formați și îi dezveliseră, poate la 
prima lor experienţă, că prea se uitau speriate una la alta. Păcat 
că într-o zi delicata lor nuditate n-avea să le mai sperie, ca mai 
târziu să le devină poate indiferentă. 

Prea puţini oameni făceau baie și m-am gândit ce nedreaptă 
pedeapsă era pentru lumea aceasta să n-aibă parte de o mare 
mai caldă. 

Portul de iahturi, cu debarcadere de lemn, numeroase, avea o 
întindere vastă, ca pe coastele Franţei, dar am văzut prea 
puţine vase mai răsărite; restul, cârpeli și improvizații modeste. 
Dar erau multe. Dacă m-aș gândi și la mașinile de pe stradă, 
tipuri mai învechite, cu zgârieturi și lipsuri, ar trebui să presupun 
că lumea aici este sau sărăcuţă, sau zgârcită. N-am văzut 
nicăieri un semn de opulenţă, afară de o motocicletă care m-a 
lăsat cu gura căscată. Bineînţeles, era o japoneză (Suzuki!) cu 
un motor de șapte sute cincizeci de centimetri, cu patru cilindri, 
răcit cu apă, cu pornire automată, ceea ce nu mai este o 
raritate, cu frâne hidraulice, cu două discuri în față. Scriu aceste 
date tehnice nu pentru plăcerea care mi-o fac mie însumi, ci 
încredinţat că mult mai mulţi cititori decât ne închipuim înţeleg 
subiectul și îi pasionează. Proprietarul acestui armăsar crescut 
cu jeratic era un tânăr cam șleampăt, slăbănog și cu bube pe 
față. Păcat de motocicletă! Aștepta pe cineva, a apărut o fată, n- 
am văzut-o prea bine, mă uitam mai mult la motocicletă, el s-a 
săltat în șa, ea l-a sărutat casnic, peste bubele de pe faţă, apoi 
s-a urcat la spate, deprinsă și indiferentă, dar cred că măcar 
motorul care a pornit la secundă, făcând să-i vibreze coapsele și 
șoldurile i-o fi dat o emoție. 

Pe cheiul portului de unde pleca feribotul am văzut un om 
beat, nespus de simpatic. Cred că nu era un beţiv de profesie, ci 
un diletant, de aceea mi-a stârnit compasiune și nu repulsie. 
Avea un necaz, sau o bucurie și băuse fără măsură, iar acum, 
negricios, slăbănog, cu părul căzut în ochi, nebărbierit, căuta un 
om căruia să i se destăinuiască. Nimeni nu vroia să-l asculte, îl 
respingeau cu brutalitate, de parcă martorii aceștia ofensaţi nu 
s-ar fi îmbătat niciodată. l-aș fi ascultat eu povestea și poate nu 
mi-ar fi fost indiferentă, dar nu-i cunoșteam vorba. Am spus de 


multe ori că asemenea lipsă nu m-a pus niciodată în 
încurcătură, am găsit mereu un mijloc de comunicare cu 
oamenii, acum însă am regretat că nu înțelegeam limba daneză. 
Bietul om vorbea singur, liniștit, dar cu patos; poate în conștiința 
lui se adresa omenirii, altfel discursul n-ar fi avut atâta 
înflăcărare. A intrat pe coridorul caselor de bilete și a căzut lat 
pe ciment, cu faţa în jos, barând trecerea. Până atunci își ţinuse 
echilibrul destul de bine, m-am mirat că se prăvălise tocmai în 
acel spațiu îngust unde ar fi avut de ce să se sprijine. Sau poate 
dezarmase tocmai de aceea, fiindcă se schimba o condiţie; se 
întâmplă așa cu oamenii, să se dea bătuţi tocmai când începe să 
le fie mai bine. Cine vroia să treacă, trebuia să facă pasul mare, 
ca să nu-l calce. O femeie cu fusta îngustă a început să ţipe și să 
se văicărească, fiindcă feribotul fluiera de plecare. Un om voinic 
s-a milostivit, a luat-o în braţe și-a trecut-o peste obstacol, dar 
am observat-o că se lăsa să atârne, parcă refuzând să fie 
ajutată; cred că se complăcea în a fi victimă. Sunt și asemenea 
oameni, făcuţi să sufere pentru orice pricină, și când pricina 
dispare, suferinţa rămâne. Sigur că m-am uitat la ea cu ciudă; 
aș fi vrut s-o bată bărbatu-su. Am întâlnit privirea perplexă a 
omului care o ajutase; ne-am înţeles din ochi, mai bine decât 
prin cuvinte; gândea întocmai ca mine, femeia merita o bătaie! 
Pe beţiv n-a putut să-l ia nimeni de acolo; a trebuit să vină 
duba poliţiei. Doi polițiști tineri, în uniforme negre, plini de 
voioșie, l-au apucat unul de cap, altul de picioare, râzând și 
distrându-se, și l-au aruncat în dubă. Ah, ce-aș fi vrut să-i văd în 
ziua lor liberă, beţi turtă, din vreun necaz sau din vreo bucurie! 


26 


Drumul de la Helsingör la Copenhaga, făcut fără grabă, nu mi- 
a luat nici o oră, dar am nimerit prost intrarea în oraș, și pe 
urmă am ocolit de m-a apucat descurajarea. Deși nu aveam 
planul orașului, speram să mă orientez instinctiv, ca în atâtea 
rânduri. Veneam de la nord și am mers pe șoseaua de centură, 
până într-un loc unde, socotind că făcusem destui kilometri m- 
am abătut la stânga, ca să ajung în centru, la un birou de 
informaţii turistice. Numai că îi atribuisem Copenhagăi o 
întindere prea mare, și în loc să fiu la vest, ajunsesem aproape 


în sudul orașului. Străzile erau largi, cu clădiri rare, de periferie, 
și cu prea puţină circulaţie pentru o zi de duminică. Așa că am 
luat-o spre nord, până am găsit oameni care să mă îndrumeze. 
În centru însă, deși abia ora nouă, începuse aglomeraţia marilor 
orașe, atât de cunoscută și de apăsătoare. Ca și la Stockholm, 
mulțimea matinală o alcătuiau turiștii, și în primul rând tinerii cu 
bagajul în spinare; e ușor de înţeles, bogătașii nu-și încep 
plimbarea atât de devreme, și nici nu se bagă în aglomeraţii, se 
dispensează de oficiul turistic, merg de-a dreptul la hotelurile 
mari, unde au camere rezervate și portarii galonaţi se reped să 
le deschidă portiera mașinii, iar groomii să le care 
geamantanele. 

La biroul de informaţii era coadă până în stradă, mereu tineri, 
cam rătăciți și morţi de oboseală. Am aflat că în gară mai exista 
un birou și m-am dus acolo, cu pulsul în creștere, îmi lăsasem 
mașina pe o stradă, departe, temându-mă ca de atâtea ori și cu 
toată justificarea că în centru n-am să găsesc loc de parcare. Se 
vestea o zi frumoasă, orașul zărit numai cu coada ochiului 
începea să mă ispitească, aș fi vrut să-l privesc în faţă și iată că 
îmi pierdeam vremea ca să găsesc adăpost pentru noapte. 

Gara m-a uluit, holurile imense erau pline de aceiași tineri cu 
sacul în spinare, forfotind și căutând nu știu pe cine, poate pe 
un sfânt al călătorilor, ca să-i scoată din acest purgatoriu unde 
se băgau singuri și pe urmă nu mai găseau ieșirea. Mulţi 
dormeau pe lângă ziduri, de-a dreptul pe ciment, cu capul la 
perete, înghesuiți ca pe priciuri, unii cu picioarele goale, 
tăbăcite de drum și roșii de neodihnă. Holurile păreau lazarete 
pe vreme de ciumă. Nu puteam să trec pe lângă ei fără 
tulburare, am revenit să-i văd seara, și încă o dată a doua zi. 
Nu-i silea nimeni să plece la drum și nu umblau după vreo 
bogăţie, nu erau niște trândavi, fiindcă făceau o muncă din cele 
mai grele, adesea fără odihnă, nu vagabondau, ci vroiau să 
cunoască lumea. A trebuit să vină vremea de astăzi, după un 
război care a chinuit jumătate din omenire și a schimbat faţa 
pământului, creând o geografie nouă, a trebuit să fie 
nesiguranţă și puţine speranţe de liniște, ca tocmai acum să se 
nască în sufletele noastre această dorință de întrepătrundere. 
Sigur că înlesnirile pe care le-au adus automobilul și avionul au 
dat omului o mobilitate mărită; ea este însă costisitoare, și nu 


poate fi cauza adevărată a atâtor exoduri; cei mai mulţi călători, 
și mai ales tinerii pornesc la drum cu nimica toată, în afară de 
ce duc în spinare. Cauza cred că este efervescenţa în care 
trăiește astăzi lumea și se transmite de la un continent la altul. 
După ce s-au urât și s-au măcelărit între ei, și-n timp ce 
măcelurile continuă, în oameni s-a trezit setea de a se cunoaște, 
de a ști ce-i desparte pe unii de alţii, de a vedea că nu-i 
desparte nimica. Poate călătoria, când va deveni o instituţie 
mondială, în vremea când orice om va putea merge în orice 
parte a pământului, să aducă, în sfârșit, pacea, de atâta timp 
așteptată. 

N-am putut să mă apropii de ghișeul unde se dădeau 
informaţii despre hoteluri și atunci am pornit să caut singur. Nu 
știu de ce n-oi fi făcut așa mai devreme; uneori ne lăsăm duși de 
rutină. La primul colţ de stradă, aproape de gară, unde 
hotelurile sunt unul lângă altul, ca în toate orașele mari din 
lume, am găsit tocmai camera de care aveam nevoie. Până 
când aceste hoteluri au să se ruineze și au să dispară, se vor 
construi altele, dar nu pe lângă gări, ci pe lângă aeroporturi. 

Ca să spun drept, camera era mult mai mare decât aveam 
nevoie, și bine ar fi fost dacă se lua ceva din spaţiul ei și se 
dădea dușului, unul singur pe tot etajul. N-am văzut niciodată o 
instalaţie atât de înghesuită; trebuia să stau cu faţa în zid ca să 
mă săpunesc pe spate, și invers, iar ca să intru sub duș trebuia 
să mă cocoșez și să îndoi genunchii; dar curgea apă caldă și de 
ce aș mai fi făcut nazuri? Vecinii mei, judecând situaţia cu mai 
puţină bunăvoință, boicotau dușul, așa că era totdeauna liber. 

Mașina mi-o ţineam sub fereastră, mulţumit s-o știu și s-o văd 
acolo. Privite de sus, mașinile sunt mai frumoase; chiar cele 
pocite capătă linie. Nu mă gândeam că sub ochii mei se afla 
într-o siguranță mai mare; n-aș fi putut s-o apăr, până să cobor, 
hoţii aveau când să fugă. Sentimentul pe care mi-l dădea 
prezenţa ei acolo, era că ea mă apără pe mine, și aşa mă 
simţeam în mai multă siguranţă. 

După ce am pus mâna pe un plan al orașului, bine desenat și 
cu destule detalii, și după ce am reperat pe el locurile de prim 
interes pentru mine, am pornit să văd mai întâi și mai întâi Mica 
Sirenă, care în viziunea mea era tot ce putea să fie mai 
reprezentativ în Copenhaga. Am ajuns târziu, după ce am 


străbătut portul în lung, chei după chei, până aproape de nordul 
orașului, pe când hotelul meu se afla în partea opusă. Cu toate 
că aveam o ţintă, întâlneam fel de fel de ispite, în stânga și-n 
dreapta, unde m-aș fi oprit măcar să-mi arunc ochii; le-am 
însemnat în minte, să vin altădată. Una însă mi-a ieșit drept în 
faţă, curând după ce pornisem, mi-a barat drumul, și în loc s-o 
ocolesc am intrat pe poartă. Îmi atrăsese privirea o clădire 
monumentală, grea și masivă, cam rece dar impozantă, o 
instituție pe lângă care nu se putea trece cu indiferenţă. Era 
Muzeul de sculptură Ny Carlsberg, și împotriva voinţei mele i-am 
dat două ore, lăsând-o pe Mica Sirenă să mă aștepte. 

Carlsberg este numele castelului de la Helsingör, dar și o 
marcă de bere. Intrând în Copenhaga l-am văzut scris mare în 
vârful unui turn, nu prea departe de centru, unde poate chiar se 
fabrica berea, și mai târziu l-am descoperit pe pereţii birturilor și 
barurilor. 

Dându-mi restul, casierul de la muzeu s-a înșelat cu cinci 
coroane, în paguba mea, și n-am băgat de seamă decât mai 
târziu, căci am obiceiul condamnabil de care nu mă poate 
dezbăra nici o predică, să bag banii în buzunar fără să-i număr; 
deși așa se obișnuiește și așa este bine, mi se pare că nu-i 
frumos să pun la îndoială corectitudinea aproapelui meu, și că 
făcând altfel îi aduc o jignire; de multe ori am pierdut cu bună 
știință. Negustorul de băuturi de la Helsingör, de unde am luato 
sticlă de vin spaniol, s-a înșelat și el cu vreo două coroane, tot în 
paguba mea, iar mai târziu, o fată de la care am cumpărat 
banane, pe o plajă din nordul Jutlandei, m-a păgubit și ea, cu 
seninătate, și nici măcar nu era frumoasă. Din trei exemple nu 
mă încumet să trag o concluzie. De fiecare dată când am 
descoperit lipsa, n-am putut crede și am convenit că probabil 
am scăpat banii din mână; mi-am controlat chiar și buzunarele, 
să văd dacă nu erau rupte. 

La Ny Carlsberg este multă sculptură, piatră, marmoră, 
pământ ars, tot ce-a putut să se adune, la grămadă, din Egipt și 
din Grecia. Sunt puse laolaltă plăsmuirile tuturor personajelor 
cunoscute, din istoria antică și din mitologie, și sigur că aș fi fost 
cu mai multă luare-aminte la toate acestea, aduse aici cu multă 
ambiţie, dacă aș fi uitat ce văzusem la British Museum. 


Din arta modernă m-au intrigat numeroasele portrete în bronz 
de Rodin, care nu-mi explic prin ce circumstanţe ocupă un 
spaţiu atât de mare că nu mai lasă loc pentru alţii de mărime 
apropiată. Să fie o donaţie? Sau reproduceri? Am recunoscut pe 
mulţi din contemporanii mei iluștri, pe Clemenceau, bunăoară, și 
am făcut o paralelă între figurile secolului nostru și cele ale 
antichităţii, aflate alături. După milenii, ce va fi Clemenceau 
printre Ramseși? 

Prin derogare de la titulatura muzeului, sunt și săli cu pictură. 
Mulţi Gaugain, dar numai dinaintea epocii tahitiene. Un singur 
Van Gogh, de mirare, fiindcă nu trebuia adus de departe. Apoi 
Monet, Lautrec, Degas și alţii, cum se găsesc prin toate 
colecţiile și pinacotecile, nimic să te înmărmurească. Nici un 
Rembrandt, deși nici el n-ar fi fost departe, și nici un italian în 
toată clădirea aceea monumentală. 

Portul se întinde pe aproape toată lungimea orașului, pe un 
braţ de mare, iar dincolo de acesta, dacă treci podul, dai de o 
suburbie cam ciudată, cu case dărăpănate, unele părăsite, în 
adevăratul înţeles al cuvântului. M-am lăsat ademenit de ceea 
ce aflasem, că felurite neamuri de hippy și-au făcut sediul acolo. 
Am amânat-o iar pe Mica Sirenă și m-am dus să văd, cu multă 
curiozitate, dar nu fără teamă. Sosisem prea târziu, nu i-am mai 
găsit, poliția îi zburătăcise, fiindcă pare-se făceau negoţ cu 
stupefiante. Strada lor, paralelă cu braţul de mare, era cam 
goală. Veniseră acolo din toată lumea și ocupaseră casele 
părăsite. Una din acestea, cu vreo patru etaje prin care acum 
bătea vântul, avea un perete fără ferestre, un calcan de care ar 
fi trebuit să se lipească altă construcţie, împodobit cu o pictură 
murală de proporţii gigantice, în culori fără durată, fiindcă se 
vedeau cam decolorate de soare și șterse de ploaie. N-am 
deslușit ce reprezenta, ar fi putut să fie reclama unui produs, 
însă am vrut să presupun că era profesia de credinţă a 
locatarilor vremelnici, și că ei o făcuseră. Nu putea să fi fost 
lucru de glumă, să ridici schele, să desenezi și să colorezi o 
suprafață mai mare decât a oricărei fresce din câte sunt 
cunoscute. Pictura nu mai arată altceva decât destinul ei 
perisabil. Odată hippyi plecaţi, ultimele urme de culoare aveau 
să se șteargă. Și mai târziu, casa, încă sănătoasă, cu zeci de 
camere, avea să se năruie. Nici vorbă să se ridice alta alături, 


peste calcanul pictat, care ar fi putut să rămână un document al 
celei mai neînţelese și controversate mișcări omenești din 
vremea noastră. Hippyi au să dispară, de mult au început să se 
rărească, au să fie uitaţi și nimeni n-are să știe exact ce-au vrut 
ei de la viaţă. 

Lăsând la o parte aceste ființe nedefinite, de neînțeles mi-au 
fost casele goale. Aveau uși și ferestre în stare bună, ziduri 
sănătoase, cu tencuiala întreagă și lumea fugea din ele de parcă 
s-ar fi prevestit un incendiu, sau un cutremur. Vecinii care mai 
erau acolo nu puteau nici ei să mai rămână multă vreme, 
împrejurimile deveneau sinistre, poate noaptea umblau fantome 
și se auzea ţipătul cucuvelei. lar în acest timp, în alte părţi ale 
lumii, familii întregi locuiesc într-o odaie, înghesuiți și promiscui, 
sau în bordeie, în adăposturi cu pereţii făcuți din bidoane goale, 
deșeuri care-și mai găsesc o folosinţă, tristă și mizerabilă. Şi 
chiar în peșteri, cum am văzut într-un oraș din sudul Europei, 
dar nu mai îndrăznesc să-i spun numele. 

Mai târziu, când am ajuns la Rotterdam, am descoperit într-un 
cartier din apropierea portului, blocuri întregi părăsite; pe lângă 
ele, casele de la Copenhaga nici n-ar mai trebui amintite. Erau 
construcţii mai vechi, dintre cele două războaie, lucrate solid, 
cum se obișnuia în vremea aceea încă patriarhală, cu cinci etaje, 
fără ascensor probabil, ei da, se poate, nu se moare dintr-atâta; 
populaţia Parisului are experienţă, cu mansardele ei neîncălzite, 
existente și astăzi, unde se urcă pe scări de lemn, înguste și 
putrede. 

Se pregătea să plouă pe când mă plimbam în cartierul din 
Rotterdam, îmbrăcat subţire, nu-mi luasem umbrela și până la 
hotel aveam de mers aproape o oră. Când a început să picure, 
mi-am pus în cap o pungă de plastic, și n-am plecat până n-am 
inspectat toate blocurile. Pe alocuri geamurile erau sparte și 
ușile date în lături; însă nejefuite. Stăteau așa, fără stăpân, și 
așteptau să le năruie timpul. Oare n-avea nimeni nevoie de ele? 
Era lumea acolo atât de bogată că își lăsa casa în părăsire, ca 
pe o mașină veche care se aruncă în șanțul șoselei, fără să se 
demonteze măcar farurile, sau măcar becurile? Fără să i se taie 
o bandă din plușul tapiţeriei, pentru lustruit pantofii? De o fi 
lumea aceea bolnavă de nepăsare? Atunci cum de pulsa portul, 
nu departe de acolo, de ce macaralele încărcau și descărcau 


containere cu mărfuri de miliarde, pentru cine, dacă erau semne 
că nimeni nu mai credea în nimica? Să nu fi plouat, poate jalea 
mi s-ar fi părut mai mică. 

Am mai amânat-o încă o oră pe Mica Sirenă, și fiindcă tot 
trecusem podul, și văzusem fostul cartier al hippylor, am mers și 
la biserica Mântuitorului, fiindcă era aproape și avea o clopotniţă 
unde mișcau oameni; m-am gândit să urc și eu, ca să văd tot 
orașul deodată. A fost o lăcomie repede pedepsită, n-am urcat 
decât până la jumătate, pe o scară de lemn șubredă, și mi s-a 
făcut frică. În avion, dezlegat de pământ, mă simt ca la mine 
acasă; în schimb, nu-mi place ascensiunea terestră. Așa că am 
pierdut timpul degeaba, și pe urmă am dat fuga să ajung unde 
îmi propusesem. În portul interminabil am văzut un vapor de 
pasageri, de la Neapole. Puteam să nu mă opresc, ca să ascult 
vorba? Cred însă că italieni erau numai oamenii din echipaj, 
care, ce-i drept, se interpelau gălăgios și cu multă dezinvoltură. 
Pasagerii, pesemne de prin părţile locului, înalţi, blonzi și palizi, 
păreau jigniţi de sonoritatea limbii italiene. Vaporul de la 
Neapole lua lume nordică de la Copenhaga, o plimba în 
Mediterană și-o aducea înapoi, acasă; important era să nu fie 
gol, nici la ducere, nici la întoarcere. Dar italienii? Poate ei 
călătoreau cu vapoare daneze. E și aceasta o întrepătrundere 
căutată probabil de amândouă părțile. In loc să-i ţină la distanţă 
pe unii de alţii, diferența de temperament îi apropie și așa 
nordul se înfrăţește cu sudul, spre fericirea viitoare a omenirii. 

De-acolo am dat peste portul de vinuri; există și una ca asta! 
Am văzut pe chei o stivă de containere - totul se transportă 
acum în containere - vase de aluminiu de câte două mii cinci 
sute de litri, ceva în plus la unele, în minus la altele, după cum 
scria cu vopsea albă. Veneau din Franţa și se cloceau în bătaia 
soarelui. Atât de mult a decăzut vinul în vremea noastră? Am 
numărat vreo sută din acele recipiente barbare, un sfert de 
milion de litri, nici nu era mult, judecând cu înţelegere. În 
Danemarca se bea mai degrabă bere, acolo se fabrică vestita 
Tuborg, răspândită în toată lumea, ca whisky-ul scoţian, a cărui 
cerere, astăzi, cred eu că n-ar putea s-o satisfacă nici toate 
râurile din Scoţia; dar, fiindcă totuși whisky-ul se fabrică și se 
pune în sticle acolo, sub controlul majestăţii sale regina sau 


măcar al guvernului, înseamnă că apa se aduce din altă parte, 
probabil în containere de aluminiu. 

E mare păcat să lași vinul așa, într-un vas metalic, și nici 
măcar la umbră, că de pivnițe sau de crame nici nu mai poate fi 
vorba. Pe când atâtea merg înainte în vremea noastră, se 
rafinează și ajung la subtilităţi inimaginabile fără calcul 
matematic, adică dincolo de gândirea directă, multe din cele ce- 
au însemnat bucuria generaţiilor trecute se degradează și chiar 
se uită. Cel mai trist este ca vinul, care n-a fost doar bucuria 
beţivilor, să fie înlocuit de poșircă. 

Pe Mica Sirenă am găsit-o singură. Întârziind, am avut norocul 
să ajung acolo când toţi turiștii se aflau la masă. Nu m-a 
dezamăgit, fiindcă este făcută cu gingășie, alt cuvânt nu se 
potrivește mai bine, însă mi-o închipuiam plasată altfel, în 
mijlocul apelor, cum este Turnul Fetei de la Constantinopol. 
Toate fotografiile pe care le văzusem urmăreau să ascundă ceea 
ce oricine, ajuns acolo, își dă seama că este o proastă expunere. 
La capătul nordic al portului, Mica Sirenă își trăiește tristeţea la 
un metru de țărm, încât un om poate sări cu ușurință pe stâncă 
ei și-o poate atinge cu mâna, profanând-o. N-am văzut pe 
cineva să facă gesturi obscene, și nici măcar indiscrete, dar nu 
mi-a plăcut că niște copii se zbenguiau în jurul ei, neînţelegând 
că ea trebuia să fie singură și să n-o tulbure nimeni. 

Așa cum e pusă acolo, Mica Sirenă nu atrage privirile; mi-o 
închipuisem ca pe un far în faţa portului Copenhaga. Dar ea a 
intrat în istoria orașului, și lumea o caută până ce o descoperă. 
Este o sculptură în bronz și reprezintă un nud tânăr, o fată 
așezată pe stâncă, sfioasă fără a fi speriată de goliciunea ei 
deplină, fiindcă se știe singură, într-un loc unde nu poate s-o 
vadă nimeni. Ea își ţine gambele îndoite din genunchi, adunate 
spre coapse, într-o mișcare firească și graţioasă, și braţele 
împreunate în față, nu ca să se apere, căci n-o pândește nici o 
primejdie, decât tristețea. lar tristețea ei, înscrisă în ochii care 
se uită pe apă să vadă venind o corabie, e și mai bine redată de 
umerii puţin aduși și de braţe, cu gestul lor de oboseală și 
dezarmare. Mica Sirenă nu mai are nici o speranţă. 

Sigur că ea este inspirată de povestea lui Andersen, care și pe 
noi ne-a întristat cândva, și poate de aceea ne tulbură atât de 
mult această plăsmuire, fiindcă este simbolul unei jertfe 


supraomenești, făcută în numele dragostei. Fără ea, Copenhaga 
mi-ar fi lăsat o impresie mai rece. Ea m-a făcut să uit mișcarea 
zgomotoasă a portului, cu macaralele ridicate pe cer ca niște 
spânzurători cosmice, cu bușiturile baloturilor trântite pe 
cheiuri, cu cele un sfert de milion de litri de vin puși în 
containere de aluminiu, cu bubuitul tablelor aruncate pe cală la 
șantierele navale de pe malul celălalt, în răpăitul ciocanelor 
pneumatice și-n fulgerele albastre ale aparatelor de sudură, cu 
vânzoleala de pe străzile năpădite de lume străină, rătăcită, 
pornită să caute ceva ce nu se găsește ci doar ne înșeală, 
ducându-ne pe un drum fără sfârșit, între speranţă și 
dezamăgire. Datorită Micii Sirene, îndurerată dar credincioasă 
unei iubiri neîmpărtășite, am fost mai puţin trist să văd că drept 
în faţa ei, așezați pe o piatră, doi tineri cu poverile puse alături, 
mâncau pâine goală și beau pe rând din aceeași cutie cu suc de 
fructe. 

Pentru Mica Sirenă a pozat o balerină de la Operă, care a trăit 
până în anii din urmă. Din când în când, bătrână și gârbovită, 
venea să se vadă cum era în tinereţe. Aș fi vrut să nu aflu. Bine 
că n-am găsit-o acolo! 

Ca să mă întorc în oraș, m-am îndepărtat de port și am 
apucat-o prin parcuri. Îndată m-au năpădit ţânţarii și tot felul de 
gâze. A trebuit s-o iau la fugă, apărându-mă cu mâinile și să 
caut o ieșire. Dar am avut timp să văd într-un desiș de lângă 
alee, statuia unei walkirii. Așa mi-am închipuit, fără să șovăi, 
chiar dacă o fi fost altceva și-o fi avut vreo legendă necunoscută 
de mine. Niciodată nu am știut bine cum ar trebui reprezentate 
aceste fete războinice; le-am întâlnit în fel și chipuri, dar n-au 
putut să mă convingă, mai ales pe scenă. Oare cel care scrie 
muzica și știe pe ce se poate bizui la spectacol, nu se gândește 
că walkiriilor nu le era îngăduit să fie grase? Mai bine lipsă! 

Walkiria de la Copenhaga, pentru care m-am oprit și am 
îndurat atacul ţânţarilor, era, prima dată, întocmai ce trebuia să 
fie; până atunci nu putusem să-mi închipui, fiindcă îmi lipsise o 
clipă bună de inspiraţie. Dar am recunoscut-o. Ce distanţă între 
ea și Mica Sirenă! O, fiinţa aceasta, dacă s-ar fi îndrăgostit 
vreodată, n-ar fi îngăduit să-i plece prinţul și ea să rămână 
singură și tristă pe o stâncă bătută de valuri, ci i-ar fi înfipt 
jungherul în inimă. 


Era o fată micuță, oţeloasă, cu faţa îndârjită, cu gura rotundă 
scoțând ţipătul ei de luptă și părând gata să-și sfâșie dușmanul 
cu dinţii ca de lupoaică, poate urâtă și totuși frumoasă prin 
mișcarea descreierată, plutind, cu genunchii ridicați până 
deasupra grumazului pe un cal care parcă îi era frate și se 
vedea că n-are s-o trădeze și n-are să obosească. Erau amândoi 
atât de nebuni, că mi-au făcut frică. Dar am mai stat și am privit 
bine, să ţin minte. N-am uitat, și astăzi, pe lângă imaginea lor 
făcută din arcuri și fulgere, parcă aud tropotul calului și strigătul 
sălbatic al fetei. Acum știu ce este o walkirie, și mult mi-a trebuit 
până să aflu. lar dacă mă va mai duce cineva la Operă, am să 
închid ochii, să aud numai muzica. 

x 

Până am ajuns la hotel, bucurându-mă să văd mașina în fața 
intrării, până să mă spăl pe mâini și să-mi tamponez cu alcool 
obrazul înțepat de ţânţărime, se făcuse ora de masă. Am umblat 
mult de astădată până să găsesc un birt care să-mi placă, și 
când l-am găsit, fără să știu de ce-mi plăcuse, am trecut pragul. 
Dar cred că nu era o alegere, ci o predestinare. La început nici 
nu mi-am dat seama, patronul mi-a zâmbit de după tejghea, i- 
am răspuns și m-am așezat la o masă. Pe urmă l-am recunoscut 
și n-am mai înţeles unde mă aflam, am alunecat înapoi, 
împotriva timpului, mi s-a părut că eram încă la Oslo, de unde 
plecasem de două zile. Omul, vânjos, cu o barbă norvegiană, 
roșcată, parcă răsărise din amintire. Nu-mi pot explica, nu era 
nici halucinație, nici suprapunere; însemna că birtașul de la Oslo 
se mutase la Copenhaga, cu tot cu birtul, se grăbise să mi-o ia 
înainte. Parcă recunoșteam și mesele, și dacă aș fi avut vreo 
îndoială în privinţa lor, bufetul din fața mea, cu tacâmuri de 
material plastic, era identic. 

Să fi fost numai o asemănare? Cum rămânea cu oamenii din 
jur, printre care  recunoșteam figuri de dincolo? Apoi 
recunoșteam muzica, erau aceleași discuri. Nici azi, după trei 
ani, n-am ajuns la o lămurire. 

Patronul a venit să-mi afle dorinţele. L-am întrebat, privindu-l 
cam temător, dacă are supă de ciuperci. Avea; mi-a răspuns cu 
un zâmbet complice. Aceeași supă, am recunoscut-o; apoi 
aceeași salată de cartofi, lângă crenvurști. Și dacă își va închipui 
cineva că născocesc, sau că am avut halucinaţii, atunci să-mi 


spună de ce istoria n-a mers tot așa până la urmă? Fiindcă 
berea era alta. Nu-mi aduc aminte cum se numea cea de la 
Oslo, dar sunt sigur că nu Carlsberg, ca de astădată, marcă de 
care nici nu auzisem până la Copenhaga. 

Am venit în fiecare seară la supa mea de ciuperci, convins că 
nicăieri n-aș fi găsit una mai bună. 

Ziua nu-mi dădusem seama ce zgomot era la hotel. Toată 
noaptea au trecut pe sub fereastră mașini smintite, speriindu- 
mă în somn și făcând să-mi fie și mai dragă mașina mea, care 
stătea atât de cuminte. Pe la trei noaptea zgomotul, în creștere, 
m-a trezit, cu impresia că se făcuse ziuă și orașul își începea 
viaţa lui trepidantă. Poate am mai aţipit după aceea, dar fără să 
mă odihnesc, și dimineaţa eram obosit gata. E oare de crezut că 
totuși am umblat nouă ore încheiate, scăzând din ele cel mult 
una, timpul de masă și minutele cât m-am mai odihnit pe câte o 
bancă? 

x 

leri, zi de repaos, văzusem oameni pe stradă, cu sticle de 
bere în sacoșe casnice. Îmi închipuiam că merg cu ele acasă, 
pentru prânzul de duminică. Nu era doar unul, și nu într-un 
singur loc al orașului. Se așezau pe iarbă, în parcuri, sau pe o 
bancă, în pieţe, uneori de-a dreptul pe bordura trotuarului, cu 
sacoșa la picioare, și începeau să sugă din sticlă, pe îndelete, 
până terminau toată provizia. Cunoașteţi gestul omului care bea 
cu capul dat pe spate și din când în când ia sticla de la gură și 
se uită să vadă ce-a mai rămas înăuntru; pe măsură ce sticla se 
golește, mutra lor este tot mai amărâtă. Oamenii mei n-aveau 
de ce să se amărască, o duceau într-o veselie, deși prea puţin 
exteriorizată, reținuți cu ei înșiși și rezervaţi cu vecinii, când se 
întâmplă să fie mai mulţi laolaltă; fiecare rămânea al lui însuși. 
Amărăciunea lor ar fi început la ultima sticlă, dacă n-ar fi fost 
destule înainte. 

Am încercat să cunosc orașul urmând unul din cele trei 
itinerarii trasate pe plan în culori diferite, și folosindu-mă de 
explicaţiile scrise alături. Ar fi o metodă ca să zic așa, științifică. 
Am vrut să fiu cinstit și cu mine și cu cine-mi oferea această 
documentaţie, am urmat pas cu pas, stradă cu stradă linia roșie, 
am descoperit ce trebuia să se vadă și când am ajuns pe la 
jumătatea itinerarului mi-am dat seama că nu există metodă 


mai bună ca să nu te alegi cu nimica. Adică, zăresc la stânga o 
casă frumoasă, cu arhitectura ciudată și nemaivăzută, sau o 
fântână cu ghizduri de piatră tocită, sau o scară săpată în coasta 
unei coline, ducând spre o înălțime enigmatică, și planul mă 
trage de mânecă s-o iau la dreapta, împotriva dorinţei mele, a 
providenţei și a instinctului, care de multe ori m-au dus tocmai 
unde visasem odată. 

Am păstrat planul, dar am lăsat deoparte cele trei itinerare, 
albastru, galben și roșu. 

M-am mai supus unei obișnuințe, m-am urcat într-o șalupă 
care a făcut turul canalelor, în zgomotul monoton al motorului; o 
femeie-ghid a vorbit iarăși tot timpul, dând explicaţii în patru 
limbi, mici discursuri învăţate pe dinafară. Și iarăși a trebuit să 
mă lupt cu somnul, în bătaia călduţă a soarelui. Tot câștigul 
acestei excursii este că îţi cruţi picioarele, încolo, dacă mergi pe 
străzi și pe cheiuri, toate se văd mult mai bine, nu mai ai 
sentimentul că te duce cineva de mână și nici nu te mai 
cuprinde somnul. 

Înainte de a merge în cartierul cel mai vechi din Copenhaga, 
mi-am început ziua printr-o plimbare plăcută, într-una din părțile 
moderne ale orașului, asupra căreia își întinde umbra luxoasă 
marele hotel Sheraton, dintr-un lanţ internaţional cunoscut atât 
de bine că nu-mi era străin nici mie, deși nu mă preocupa nici în 
cea mai mică măsură. Din faţa lui pornește un canal care taie 
orașul în două, ca un mare bulevard circular, colorat în albastru. 
Cum este traversat de poduri scunde, abia ridicate deasupra 
apei, părând mai degrabă un fel de diguri, fiecare segment 
devine de sine stătător și toate la un loc alcătuiesc ceva care s- 
ar putea numi un lanţ de piscine. Spunând așa, poate se va 
înțelege mai ușor ce înseamnă un lanţ de hoteluri. Ceva ce se 
repetă și se leagă, sub un aspect comun și cu o soartă egală. Un 
hotel Sheraton nu poate fi nici mai mic, nici mai ieftin decât alt 
Sheraton, personalul nu poate avea nici uniforme nici moravuri 
diferite, iar pasagerii alcătuiesc o singură lume, oricare ar fi rasa 
din care fac parte, albă, galbenă sau neagră, convertindu-se aici 
la o culoare unică. Așa cum apa piscinelor, indiferent de sursă, 
și oricât ar fi de poluată, se socotește albastră. Există deci o 
culoare necunoscută în spectru, culoarea Sheraton. 


Nu m-am apropiat, am privit de pe malul canalului, și doar în 
treacăt. Lăsând la o parte etajele, pierdute printre ramurile 
copacilor care îmi ţineau umbră, două elemente mi-au definit 
instituţia, ușile de cristal și mașinile aliniate în față. Cred că la 
un salon al automobilului reprezentarea nu ar putea să fie atât 
de bogată. Și la nici o expoziţie de pahare nu s-ar găsi atât 
cristal fără pată, ca în ușile acelea care când se deschideau 
revărsau valuri de lumină, încât părea că se naște încă o 
dimineaţă, una mai strălucitoare ca alta. Ingăduiţi-mi să le spun 
uși Baccara, după numele unui cristal care începe să cânte la 
cea mai mică atingere. Ce muzică trebuie să fi fost în holul 
hotelului! 

Dar în Copenhaga hotelul Sheraton, cu sutele lui de camere, 
nu-i singurul de aceeași categorie, mai sunt încă patru, judecând 
după prețuri și luându-le pe cele care costă peste patru sute de 
coroane. Cui sunt ele destinate? Există în lume atâţi oameni 
care să le merite? Și sunt ei, cu însușirile lor, chiar atât de 
distanţaţi de lumea care doarme pe ciment într-o gară? 

Obișnuitul meu loc de popas între un drum și altul era piaţa 
primăriei. Acolo mă așezam pe o bancă și priveam lumea. N-am 
putut să-mi fac o idee prea clară despre viaţa orașului, ceva 
este denaturat de numărul mare al turiștilor care pe stradă 
depășesc cu mult pe localnici, îi acoperă și aproape îi anulează. 
Orășenii se refugiază prin parcuri, unde găsesc un spaţiu mai 
liber și mai multă liniște, dar acolo îi necăjesc țânţarii și găzele. 

Am petrecut clipe vesele uitându-mă la faţada primăriei, cu 
un balcon deasupra intrării. Nu era nici o asemuire, dar balconul 
m-a făcut să mă gândesc la Mussolini și la palatul lui de la 
Roma. Ah, ce balcon potrivit pentru discursuri ar fi fost și cel de 
la Copenhaga! Un balcon nu prea mare, cu balustradă de fier 
forjat, cât să încapă în el vorbitorul, încadrat de două persoane. 
Și ce piaţă uriașă în faţa lui, să cuprindă zeci de mii de oameni, 
să asculte și să aplaude. Multor oratori, dacă s-ar duce acolo, le- 
ar lăsa gura apă. 

Dacă n-am avut parte să ascult un discurs, l-am văzut în 
schimb pe gunoierul pieţei; s-a nimerit ca într-unul din 
popasurile mele acolo, să-l găsesc tocmai când își făcea treaba. 
Nu era finlandez, nici african, semăna a localnic, dar uite că nu 
se dădea în lături de la o treabă urâtă. Numai să vezi cu ce 


măsuri de precauţiune! Întâi, avea mânuși în mână, și halat alb, 
ca infirmierii. Ajuns la o cutie de gunoi apuca numai cu două 
degete săculeţul de material plastic pus înăuntru și, fără să vină 
în atingere cu ceea ce putea să cuprindă, fără ca măcar să se 
uite, îi dădea drumul în căruciorul cu roţi de cauciuc, ca un 
landou vopsit în alb, cu nichelaje, o trăsurică imaculată și parcă 
sterilizată. Apoi în cutia golită punea o pungă nouă de material 
plastic, făcută pe măsură și pleca mai departe cu landoul care ai 
fi zis că mergea singur. Deci, dacă n-ai africani, există și alte 
soluţii! 

Cât despre căruciorul gunoierului, n-am exagerat deloc 
spunând că ar fi putut merge singur, fiindcă nu era greu deloc 
să aibă o autopropulsie. Într-adevăr, am văzut în oraş cărucioare 
cu fructe, mânate de un motoraș cu explozie. Vânzătorul merge 
pe de lături și doar îl cârmește. Încetul cu încetul africanii n-au 
să mai aibă nimic de făcut în Europa. 

In cartierul cel mai vechi al orașului, lângă port, pe strada 
Nyhavn pe care un canal o taie în două de-a lungul, am 
descoperit casa lui Andersen. Poate acolo ar fi trebuit s-o pună 
pe Sirena cea Mică. Am văzut în jur case care au împlinit trei 
secole, și sunt locuite și nu par mizerabile. Multe mai păstrează 
firme vechi, ale unor prăvălii de altădată, ciudate și neînţelese 
astăzi, când toate s-au schimbat, chiar și negoţul. 

Un tâmplar a venit să repare scara de lemn de la intrarea unei 
case. A venit cu o camionetă mică, însoţit de un copil și de 
nevastă. Era spre ora prânzului; după ce tâmplarul și-a dat 
sculele jos, nevasta și-a instalat o masă în spatele camionetei și 
s-a apucat să gătească; avea tot ce trebuie, fiindcă n-a trecut 
multă vreme până să pună oalele la foc, pe o plită cu gaze 
lichefiate. Nu m-am uitat decât cu coada ochiului, nu-i frumos să 
spionezi o femeie care gătește, mi se pare o indiscreţie; gătitul 
bucatelor este o intimitate. Și-apoi, mă interesa mai mult ce 
făcea tâmplarul. Mai întâi s-a dezbrăcat până la brâu, dându-mi 
prilejul să văd pe pieptul lui cel mai frumos și laborios tatuaj din 
câte ar putea să existe. 

Tatuajele sunt de obicei imagini grosolane, făcute de oameni 
care cunosc tehnica și au puţină rutină, dar cărora le lipsește 
simţul artistic. Pe pieptul tâmplarului nu era un tatuaj din cele 
știute, ci o gravură fină, în culori care nici n-am bănuit că există 


și pot să prindă pe epidermă, cine știe ce chimicale, săruri și 
plante exotice. Tot pieptul era ca un panou de pictură, unde 
roșul se împletea cu verdele, cu albastrul, cu galbenul, negrul și 
violetul și, fie că nimeni n-ar vrea să creadă, chiar și cu albul, 
alb de cretă, nu știu cum obţinut, poate prin extirparea unor 
vinișoare sanguine, fără ca pielea să se mortifice. In mijloc se 
vedea o navă cu trei catarge, cu pânzele umflate de vânt și 
credeţi-mă că erau albe, de acest alb am vorbit mai înainte. Să 
nu mă fi uitat de aproape, căci indiscreţia aceasta mi-am 
îngăduit-o, pe când urmăream atent pe tâmplar cum lucrează, 
să nu fi văzut transparenţa pielei și porii plini de sudoare, aș fi 
crezut că-i vopsea de ulei, dată cu pensula. La prova și la pupa 
navei ieșeau din valuri două sirene, dar nu anonime, se 
cunoștea că erau niște portrete, chipurile a două fiinţe pe care 
tâmplarul le ţinea aproape de inimă. M-am uitat la nevastă, nu 
semăna cu niciuna, totuși nu părea geloasă, ci își vedea de 
bucătărie. De o parte și de alta a navei cu sirenele se mai 
vedeau un bărbat în stânga, în dreapta o femeie, desigur Adam 
și Eva, înainte de izgonire. Doi șerpi încolăciţi la mijloc, în valuri, 
își întindeau capetele spre cele două personaje edenice, printr-o 
licență umanitară care amenda biblia și crea două ispite egale, 
ca bărbatul și femeia să nu pară unul victima altuia. 

Tâmplarul avea și el tot ce trebuie, toate uneltele și chiar o 
tejghea demontabilă, cu un fierăstrău circular, pe care o fixase 
în flancul camionetei. Folosea un material lamelat, cum ar fi 
melacartul, desigur rezistent la apă. Scara nu avea decât patru 
trepte, într-un ceas a fost gata, bine ajustată, prinsă în clei rece 
și-n cuie. Băiatul îl ajuta cu pricepere. Pe urmă am observat că 
trebuia reparată și ușa, au început să măsoare cu metrul, 
tocmai atunci însă femeia i-a chemat la masă. S-au spălat pe 
mâini în spatele camionetei, ea le-a turnat apă dintr-o canistră, 
le-a dat săpunul, pe urmă prosopul. Ustensilele de bucătărie, cu 
mașina de gătit le pusese pe podeaua camionetei și s-au așezat 
toţi trei în jurul mesei, pe scăunele pliante. Erau o familie 
fericită. 

Nu departe de acolo, în contrast cu lumea pitorească și veche 
pe care o lăsasem în urmă, mergând încă o dată spre mare să 
văd din nou Sirena cea Mică după ce casa lui Andersen îmi 
trezise o duioșie melancolică, decorul s-a schimbat brusc, în faţă 


mi-a apărut o piaţă monumentală, cu o statuie ecvestră, pe 
fațada Palatului Regal, unde nu se vedea nici o mișcare; 
probabil regina se afla în altă parte, la o reședință mai liniștită, 
de aceea nici garda nu s-a schimbat cu ceremonie. Uniforma 
soldaţilor semăna cu a celor de la Palatul Buckingam, nu lipseau 
nici căciulile. Dominantă fiind culoarea tunicilor, roșie, ca pe la 
toate palatele regale, afară de Oslo, a trebuit să înţeleg că 
există pentru ea o predilecție a capetelor încoronate. Apăi, așa 
și trebuie, ce-ar mai rămâne din ideea regalității, dacă palatele 
ar fi păzite de soldaţi în uniformă de campanie, cum am văzut la 
modesta reședință a Președintelui Finlandei, de la Helsinki?! 

Mi-am prelungit șederea la Copenhaga până ce am ajuns la 
impresia că pierd timpul. Nu m-am descurajat ci am mers 
înainte, continuându-mi drumurile pe îndelete, prin părţi ale 
orașului cunoscute și necunoscute, tot căutând ceva ce nu mai 
văzusem; cred că am ajuns prin locuri unde primarul n-a fost 
niciodată, dar dacă spun așa, nu înseamnă că îl ţin de rău, alta-i 
treaba primarului decât să descopere ulicioare uitate. Dacă aș fi 
putut să-i spun o dorinţă, l-aș fi rugat să ţină un discurs din 
balconul primăriei; mereu mă uitam, când treceam prin piaţă, și 
rău îmi părea că nu ieșea nimeni să vorbească mulțimii. 

Seara, în faţa hotelului, pe partea cealaltă a străzii, un băiat 
își lăsa motocicleta, nu o Suzuki, una modestă, și venea s-o ia 
dimineaţa, la șapte și un sfert, desigur ca să meargă la slujbă. 
La început n-am dat nici o importanţă întâmplării, până ce, 
repetându-se cu regularitate, am priceput că începeam să 
percep cotidianul din viaţa orașului. Și așa, printr-un fapt de 
nimica, am avut sentimentul că făcusem un pas înainte, că îmi 
câștigasem un drept de viaţă acolo și deci nu pierdusem timpul 
degeaba. Dar sentimentul acesta, oricât mi-ar fi redat curajul și 
încrederea în mine, era departe de a-l egala pe cel cunoscut la 
Londra, unde fiecare minut, chiar și cele când stăteam pe iarba 
din parcuri, devenea ceea ce s-ar putea numi o plenitudine, o 
multidimensionare. 

Există în centru, aproape de piaţa primăriei care îmi devenise 
familiară, un parc de distracţii, grădina Tivoli, renumită și 
socotită un loc unde oricine, străin sau cetățean al orașului, este 
dator să meargă. Mi-am făcut și eu datoria și-am petrecut o 
seară acolo, după ce îmi mâncasem supa de ciuperci, la birtașul 


cu barbă norvegiană. Tivoli este înainte de orice o aglomeraţie; 
toate acolo sunt înghesuite și interminabile, că mi-au depășit 
imaginaţia, deși o socoteam atât de exersată și gata să 
funcţioneze, încât nimic, îmi spuneam, nu mai putea să fie 
pentru mine o surpriză. Deși am intrat neîncrezător și pregătit 
pentru orice dezamăgire, m-a surprins totul, până la ameţeală, 
și în primul rând mulţimea. 

In afară de bâlciurile ocazionale, unde dă năvală toată lumea, 
cu mic, cu mare, există pretutindeni parcuri de distracţie 
deschise tot anul, sau cât îngăduie starea vremii. Acolo afluenţa 
nu poate fi continuă; oricât de numeros ar fi publicul, după un 
timp se rărește, apoi se epuizează și până să se formeze altul, 
distracţia intră în ritm de croazieră. Apoi este o lume care nu se 
duce niciodată în asemenea locuri, și nu doar aristocrații și 
snobii, ci oamenii înclinați să ia altceva de la viaţă, iar 
desfătarea pentru ei înseamnă un concert, un spectacol de 
calitate, o discuţie, o bibliotecă. La Tivoli vine tot orașul, și 
fiecare găsește ce caută, chiar rafinaţii, măcar un restaurant de 
lux, de pe a cărui terasă pot urmări bucuriile mulţimii, ceea ce 
este un spectacol. Am văzut la Tivoli asemenea localuri, cu 
mesele  distanţate, cu  chelneri galonaţi și solemni ca 
maharajahii, alături de barăci unde se mânca în picioare cârnaţi 
și crenvurști, se bea bere și se hăpăia îngheţată. Orice copil, și 
orice om, de orice vârstă, găsește aici ceva să-i placă, dovadă 
că toată lumea este efervescentă, veselă și satisfăcută. Și la fel 
de densă tot timpul, deși se intră cu taxă, și înăuntru nimic nu-i 
gratis. Nu-i lumea de bâlci, cunoscută, ci tot orașul, într-un 
amestec pe care nu l-am mai văzut nicăieri și niciodată. Tivoli 
este o mândrie cetățenească. Mi-au atras privirea pavilioanele 
cu jocuri de noroc, ruletă, pocher mecanic, într-o extindere 
industrială. Sigur că nu se pot pierde averi, ca la Monte Carlo și 
nu sunt sinucideri. Dar se joacă sub presiune, într-o trepidaţie 
maladivă, se bagă bani în aparate, se trage de pârghii și după 
insuccese care nu descurajează pe nimeni, deodată răsună un 
clopot, anunțând o izbândă, și încep să curgă monezile, o 
cascadă metalică, sonoră, un triumf zgomotos al norocului. 
Sigur că nu se poate îmbogăţi nimeni pe această cale, cred că 
șansele sunt controlate mecanic, n-am auzit să fi spart cineva 
banca, fenomen rar dar teribil, cunoscut pe la marile cazinouri. 


Totuși, patima nu scade, și dacă n-am văzut cozi la Copenhaga, 
decât la Oficiul de informaţii turistice, mi-a fost dat să le 
descopăr în pavilioanele din grădina Tivoli, unde șiruri lângă 
șiruri de tineri, transpiraţi, agitaţi, cu ochi scânteind de 
nerăbdare așteaptă să le vină rândul la pocherul mecanic. Nu 
m-am speriat, așa încă e bine, m-am gândit la cei care în acest 
timp undeva, într-o cameră cu ferestrele astupate, înghesuiți 
trup lângă trup, pe canapele, într-o coadă orizontală, își trec din 
mână în mână ţigara de marijuana. 

leșind de la Tivoli, sleit de zgomot și de înghesuială și lăsând 
mulţimea să petreacă în continuare, m-am gândit anticipând o 
concluzie, că niciunul din marile orașe nordice, de altfel nu mai 
mari decât jumătatea milionului de oameni, oricât ar fi de 
frumoase, de curate și confortabile, nu se pot apropia în nici un 
fel, la o comparaţie, de Paris, Londra sau Roma, care rămân 
centrele lumii și alcătuiesc pe harta Europei un triunghi magic. 

Un loc de atracţie, după Tivoli, era și grădina zoologică; m-am 
dus s-o văd în ultima seară, până atunci am tot ezitat, 
întrebându-mă dacă merită. Mai mult mă ispitea să văd oamenii 
de pe stradă, și mai ales pe cei din gară, unde îmi luasem 
obișnuinţa să fac o vizită înainte de culcare; în orice zi și la toate 
orele, am găsit aceeași lume, tinerii în călătorie, unii forfotind 
într-o continuă căutare, alţii dormind pe ciment, cu picioarele 
goale, obosiţi și descurajaţi să mai caute. 

La grădina zoologică era mai multă mulțime de oameni decât 
de animale, familii, dar mai ales copiii cu bonele sau cu mamele. 
Am fost și eu dornic în copilărie să văd aievea fauna exotică, 
despre care învăţam la școală și era înfățișată de fotografii sau 
desene sărace. Menajeria, cum se spunea atunci, și putea fi 
găsită rar, mai degrabă pe lângă circuri, m-a atras mai mult 
decât saltimbancii, am mers și-am privit animalele de după 
gratii, fără să presimt cât aveau să mă întristeze odată. A 
trebuit să treacă mulţi ani, până ce într-o zi, abia la maturitate, 
am văzut două fiare închise, doi lupi neîmpăcaţi cu captivitatea. 
Până atunci fusesem prin multe grădini zoologice, unele 
renumite, ca de pildă cea de la Berlin sau de la Cairo, și nu mă 
gândisem niciodată limpede ce simțeau animalele de după gratii 
și ce gândeau, dacă mi-e îngăduit să le atribui, măcar unora, 
puterea de judecată. Unele mi se păreau indiferente, altele 


mulțumite și cred că erau destule care aș fi zis că se bucură 
știindu-se acolo în grija omului, ferite de primejdii și scutite să-și 
caute singure hrana. Oare ursul nu venea de bună voie să ia 
zahărul din mâna vizitatorilor, ca pe urmă să-l ronţăie cu 
plăcere? Şi  maimuţele nu făceau ghimbușlucuri pentru 
desfătarea copiilor? 

Așa mi s-a părut grădina zoologică, o reuniune fericită de 
reptile, păsări și animale, aduse acolo de corabia lui Noe, 
înfrăţite, puse pe zaiafeturi. 

Târziu am văzut lupii, în grădina zoologică din Dumbrava de la 
Sibiu și mi s-a înfiorat pielea. M-am întors la ei în mai multe 
rânduri, la intervale, și i-am găsit ca prima dată, doi lupi tineri, 
poate mascul și femelă, mergând în cerc în spaţiul dintre ziduri 
și gratii, fără oprire, înrăiţi, cu spume la gură, cu ochii roșii de 
furie, cu otrăvuri în sânge, uitându-se la oameni cu o ură de 
moarte. Nu iubesc lupii, imaginea lor m-a terorizat în copilărie, 
în iernile cu zăpadă când veneam de la școală, seara pe 
întuneric, având de străbătut un câmp de trei kilometri, cu 
ghiozdanul în spate. Parcă îi auzeam urlând în depărtare, pe 
urmă mi se părea că se apropie, le vedeam ochii lucind în 
întuneric. Odată mi s-a năzărit că în șanțul șoselei zăcea un om 
mâncat de lupi, numai oasele; poate să nu fi fost decât niște 
coceni, albiţi de zăpadă, și peste ele o ruptură dintr-o târnă de 
nuiele, pe care am luat-o drept coșul pieptului. E ușor să 
povestesc astăzi și să găsesc explicaţia, dar atunci groaza mea 
n-a fost mică. Privind lupii din Dumbravă mi-am amintit tot ce 
știam despre neamul lor, din auzite, chiar și povestea cu cei doi 
ţigani lăutari care, încolţiţi de o haită, au cântat toată noaptea 
din vioară, și muzica i-a scăpat de la moarte. Dar dacă îmi 
făceau groază, nu înseamnă că puteam să-i condamn pentru 
felul cum îi dotase natura înainte de a le da drumul în lume, și 
atunci am trecut de partea lor, deplângându-le soarta. Așa cum 
deplâng soarta elefantului de la Băneasa, cu picioarele puse în 
lanţuri, neputând să se miște mai mult de un metru, după cea 
lui a fost jungla întreagă. De câte ori m-am dus acolo, l-am 
văzut cu fruntea în gratii, legănându-se fără întrerupere, 
niciodată altfel, mutându-și greutatea de pe un picior pe altul, în 
zornăitul lanțurilor. Memoria elefanților e proverbială, așa se 


spune; atunci, cum va putea el să uite jungla? Și dacă-i așa, ce 
simte el și ce crede? 

Am văzut un elefant și la Copenhaga, închis, dar fără lanţuri la 
picioare. Părea blând, numai că nu stătea locului, ci tot vroia să 
deschidă o ușă, împingând în ea cu trompa, fără violenţă, numai 
cu încăpățânare. Dacă vedea că nu izbutește, se trăgea puţin 
înapoi, parcă pentru a-și face vânt, și iar revenea la ușă, 
încercând-o cu trompa. Să se fi izbit o dată cu tot dinadinsul, 
sigur că ar fi scos-o din balamale. Mi s-a părut că mișcarea lui 
neîntreruptă trebuie luată drept un protest pașnic și continuu. 
Pragul de cărămidă era tocit de atât umblet, și ușa lustruită de 
trompă. 

Era și un urs alb, se mișca într-un bazin cu apă, unde abia 
avea loc să facă o mișcare, aceeași, stereotipă, părând stupidă, 
când nu putea fi decât înnebunită; se scufunda lângă un perete 
al bazinului și ieșea lipit de peretele din față, de zeci de ori, de 
sute, fără să se oprească, fără să se uite la lume, la copiii care 
se bucurau și băteau din palme. Le-aș fi spus copiilor: „lată ursul 
alb despre care aţi învăţat deunăzi; e bine că îl vedeţi, așa o să-l 
ţineţi minte și încetul cu încetul o să înțelegeţi cum este 
alcătuită lumea. Dar să știți că nu trebuie să bateţi din palme, ci 
să păstraţi tăcerea, în semn de respect pentru suferinţa lui, 
fiindcă nici o fiinţă nu poate fi fericită dacă s-a luat libertatea!” 

Aud că pițigoiul nu suportă captivitatea și se omoară singur, 
băgându-și ghiara în gât și sugrumându-se. Mai trebuie oare să 
mă întreb ce gândește el și ce simte? Mă întreb însă ce simt și 
ce gândesc oamenii care l-au închis în colivie? 

Nu știu bine ce se întâmplă cu animalele domesticite, de pe 
lângă casa omului. E limpede doar că și-au pierdut simţul 
libertăţii. Altceva ce s-a întâmplat cu ele? Au devenit rase noi? 
Nu mai au nici o amintire în afara ogrăzii? 

Numai despre câine știu în mod neîndoios că nu poate trăi 
fericit fără tovărășia omului și nu l-ar părăsi niciodată, oricâte 
nemulțumiri ar avea să îndure de la el, nemâncarea, sudalma, 
picioarele în burtă și lanţul. Câinii nu se simt bine între ei decât 
în clipele lor de petrecere. Pe urmă vin lângă stăpân, fie el cât 
de aspru, și cine le vede atunci ochii, poate să citească în ei o 
bucurie deplină și absolută, niciodată mai mică decât ea însăși, 
cum oamenii, vai, n-au parte! Câinele este de mult simbolul 


statorniciei și fidelității; niciodată el nu și-a părăsit și nu și-a 
trădat stăpânul. Când oamenii sunt dezamăgiţi de prieteni, își 
iau un câine. În vremuri de neliniște, când trăim în neîncredere 
și ne ferim unii de alţii, crește nevoia omului de a avea un câine. 
De multe mă îndoiesc, de câine niciodată. 

Vizita mea la grădina zoologică a fost un prilej de reflecţii 
triste, după cum se vede. Nu pot cere să se desființeze; 
recunosc că este o școală. Dar primul lucru pe care ar trebui să-l 
învăţăm acolo ar fi să dezaprobăm captivitatea. 

Am văzut toate animalele, iar la urmă girafa și zebra. 
Amândouă păreau mirate, zebra de gâtul lung al girafei, girafa 
de haina tărcată a zebrei. Nu spun ce bine mi-a părut că lipsea 
renul. 

O împletitură de sârmă, mai mare decât o casă, adăpostea 
păsări exotice. Vrăbii în libertate zburau stoluri pe afară, 
inconștiente și insolente; câte una se oprea o clipă, agăţată cu 
ghiarele de sârmă și privea curioasă înăuntru. Odată, într-un alt 
loc al pământului, unde vrăbiile sunt păsări exotice, au să fie ele 
închise, și papagalii albaștri în libertate au să le privească de 
după plasa metalică. 

La supa de ciuperci din seara aceea, mă gândisem să-l întreb 
pe stăpânul birtului dacă nu avea un frate la Oslo; îmi și 
pregătisem fraza în minte. M-am răzgândit în ultima clipă; de ce 
trebuie să știm totul, să le dezlegăm pe toate? Am plătit și nici 
nu i-am spus că plecam a doua zi. 


27 


După ce am trecut cu feribotul în Jutlanda și am ajuns la 
răspântia de la Kolding, m-a încercat iarăși o ezitare, ca în 
Norvegia, în locul unde șoseaua se bifurca, spre Capul Nord și 
Hamerfest. Să nu fi avut o săptămână câștigată, poate aș fi luat- 
o spre sud și aș fi scăpat de apăsarea care m-a cuprins îndată și 
m-a chinuit până seara. Ce-am câștigat făcând altfel, 
respectându-mi planul și mergând până la Capul Skagen, unde 
se despart mările? Din prima zi a acelei etape, mi-a rămas în 
minte satul Gedved, unde m-am oprit curând după-amiază, 
fiindcă nu mă simţeam în stare să merg mai departe. Mă 
obosise așteptarea la feribot, și sentimentul, de atâtea ori 


încercat, că îmi pierd independenţa pe care mi-o dă mașina; 
apoi aglomeraţia, industriile, atmosfera impură, zăpușeala, 
indicatoarele neclare din Odense unde am pierdut drumul de 
mai multe ori. Dar n-am fost liniștit nici când m-am oprit în acel 
sat și am găsit cameră, la un han cu fațada frumoasă, nici când 
mi-am văzut mașina în curte și am fost liber să plec la plimbare. 
Am umblat trei ceasuri pe drumeaguri asfaltate, goale, ca într-o 
lume părăsită, într-un peisaj de câmp și colină, amintindu-mi 
destul de bine pe cel din Bucovina și făcându-mă să uit 
câteodată unde mă aflu. Se vedea câte un sat, în depărtare, se 
vedeau ferme, între pâlcuri de arbori, și ogoare de ovăz, sfeclă, 
rapiță, colorate puternic. Și viței, nepăziţi de nimeni decât de o 
sârmă electrică; aveau botul umed și ochii plini de curiozitate, 
dar nu îndrăzneau să se apropie de mine. 

Atunci, în plimbarea pe câmpia lin ondulată, cu drumeaguri 
care deveneau narațiune, având de spus toate câte o poveste 
cui vroia să asculte, am simţit că nemulțumirea mea, revenind 
ritmic, se datora întoarcerii spre Nord, începute la Kolding, de 
unde crescuse tot timpul. Chiar și în plimbarea pe acele 
drumeaguri tihnite, în peisajul plin de farmec, mă aflam sub 
influenţa punctelor cardinale, căci dacă mergeam spre sud, 
simţeam un început de liniște, și-o iritare crescândă când 
apucam în partea opusă. 

Întors la hotel m-am uitat încă o dată pe hartă, am numărat 
din nou kilometrii și m-am hotărât să rabd încă o etapă. A doua 
zi, până seara, puteam să ajung ușor la capul Skagen, iar de- 
acolo nu mai aveam decât să cobor, tot timpul, spre paralela 
patruzeci și cincea. După ce-am luat această hotărâre m-am 
liniștit, am avut o noapte bună, iar a doua zi m-am purtat destul 
de bine. 

Deși nu mai urmăream altceva decât să ajung într-un anumit 
punct geografic, să-l consemnez în cugetul meu ca pe o 
împlinire, nu m-a răbdat inima să trec prin Arhus legat la ochi și 
cu urechile astupate. Orașul modern nu putea să-mi spună mare 
lucru, am văzut destule orașe, îmi ajunge să mă opresc o 
jumătate de oră, să-mi arunc o privire în jur, și apoi le ţin minte. 
Am mers în orașul vechi, la îndemnul unei fete de la biroul de 
informaţii turistice și pot să-i mulţumesc astăzi, căci multe orașe 
vechi am văzut, dar niciunul să semene cu acesta, necum să-l 


întreacă în frumuseţe, nici chiar cel de la Turku, pe care îl ţin 
minte cu destulă emoție. M-am temut doar că ar putea fi o 
reconstituire, am avut o ezitare, pe urmă am socotit că lucrurile 
frumoase, dacă izbutesc să ne tulbure puţin sufletul, nu trebuie 
descusute și scărmănate, ca să se vadă cât de autentic este 
praful din ele. Era ca un cătun, în mijlocul orașului, pe o coastă 
de deal care cobora spre un râușor umbrit de sălcii, cu o moară 
de apă, dacă nu cumva voi fi luat imaginea din altă parte, căci 
în memoria mea este multă aglomeraţie. Mi-au plăcut casele, de 
lemn și cărămidă, luminoase și vesele și cât am stat acolo parcă 
am trăit într-o viaţă de altădată, când lumea avea mai puține 
decât astăzi, dar era mai fericită. Mi-ar fi plăcut, tot aveam o 
săptămână economisită, să fi rămas acolo câteva zile, dacă mi 
s-ar fi închiriat o căsuţă, și dacă nu era apă trasă înăuntru, 
puteam să mă spăl la gârliță, lângă moara umbrită de sălcii, căci 
am trăit și așa în copilărie, și n-am rămas cu o amintire urâtă. 
Dar degeaba îmi făceam planuri, nu puteam să rămân din cauza 
mașinii, știu că ar fi fost nemulțumită, ea e făcută să meargă. 

Tot fetei cu informaţiile îi datorez drumul pe care l-am luat 
mai departe, de la Randers, unde am părăsit șoseaua principală, 
din inima ţării, și am luat-o la dreapta, spre mare. Era mai greu 
să mă orientez, aveam ca repere localități mici, nu prea bine 
cunoscute de oameni, primeam informaţii contradictorii și le 
corectam cu busola. Dar, în sfârșit, am ajuns la un fel de plajă, și 
de-acolo înainte am mers numai pe malul mării, prin sate și mici 
localităţi de vilegiatură, sărăcuţe, prăfuite și parcă acoperite de 
păclă, deși era o zi însorită. Nimic nu m-a îmbiat, de aceea am 
mers repede, ferindu-mă să judec de ce o luasem pe acolo, 
altfel ar fi trebuit să înţeleg că avusesem o inspiraţie nefericită. 
Totuși, ori de câte ori voi avea de ales între două drumuri, îi voi 
da preferinţă celui de pe malul mării, chiar dacă voi ști dinainte 
că va însemna o dezamăgire. 

Prin Frederikshavn am trecut fără oprire, ocolind pe străzi 
periferice. Era stupid dar nu mai aveam vlagă și mi-am amintit 
câtă nevoie aș fi avut odată să fi putut arunca asupra portului 
măcar o privire. In apele acelea mi-am închipuit un naufragiu, 
îmi trebuia într-o carte, l-am trăit cu închipuirea și l-am pus pe 
hârtie, dar tot timpul a fost în mine o suferinţă și o nedumerire, 
de parcă aș fi mers legat la ochi în locuri necunoscute, 


chinuindu-mă să le văd cu altceva decât simţul văzului. Poate de 
aceea nu m-am oprit la Frederikshavn, fiindcă era prea târziu și 
nu vroiam nici măcar să mi-l aduc aminte. Ce voi face mai 
târziu, când nu-mi va rămâne decât trecutul, cu nostalgiile, dacă 
până atunci nu voi izbuti să las pe drum toate regretele? 

Aproape de Skagen peisajul monoton a început să capete 
reliefuri bizare, au apărut dune uriașe de nisip consolidate cu 
ierburi robuste, un câmp întreg de conuri parcă vulcanice. 
Ajungând la umbra lor și strecurându-mă printre ele am simţit o 
înfiorare, un fel de teamă, natura era nefirească și mi se părea 
hazardat să merg mai departe, mă așteptam ca aerul să se 
rarefieze și apoi să dispară, ca pe o planetă fără viaţă. In 
mișcarea mașinii dunele alunecau în urmă cu viteze inegale, 
după depărtarea fiecăreia, suprapunându-și traiectoriile, creând 
o furtună de imagini. Abia după ce le-am depășit am avut curaj 
să mă opresc și să mă uit la ele. Văzute în perspectivă, mi se 
păreau într-adevăr înfricoșătoare, nu-mi venea a crede că 
trecusem pe acolo și eram teafăr. Mi le-am închipuit bătute de 
vântul iernii, crescând întruna cu nisip adus de pe plajă, 
înmulţindu-se și cotropind ţara. 

Skagen era încă neîmpresurat de dune, își ducea viaţa într-o 
înghesuială de vacanţă, cu multă lume de vilegiaturiști, și fără 
destule case să-i găzduiască. Nici nu-mi închipui unde încăpeau 
cu toţii, căci doar n-or fi dormit pe afară. N-am găsit nicăieri o 
cameră, deși am căutat stradă cu stradă, sperând că mă pot 
descurca fără biroul turistic, aflat într-o aglomeraţie unde aș fi 
vrut să nu intru. N-am avut încotro, am lăsat mașina și mi-am 
făcut loc cu coatele. Erau vreo cinci fete la o tejghea lungă, și-n 
faţa fiecăreia așteptau oameni. 

Se întâmplă uneori ciudăţenii care rămân neexplicate; nu mi- 
am explicat până astăzi de ce în îmbulzeala aceea, o fată stătea 
degeaba, nimeni nu-i cerea sfatul, nu se apropia de ea de parcă 
ar fi fost ciumată sau slută, și, ca să fie și mai inexplicabil, pot 
să jur că era chiar frumoasă, mai frumoasă decât toate, dovadă 
că o ţin minte. Semăna cu finlandeza din lift, de la Leningrad, un 
tip scandinavic trecut peste mare, semăna și cu fetiţa de la 
Ivalo, și cu fetele de la Burfiord, și chiar cu cele de granit alb ale 
lui Vigeland. Avea blugi, se înţelege de la sine astăzi, și o bluză 
albastră înnodată pe pântece, de-i lăsa pielea liberă, nu prea 


bronzată, și cred că din această cauză, fiindcă stătea într-un 
birou cu lume nervoasă și nădușită, în loc să se ducă la plajă, mi 
s-a părut necăjită. Poate de aceea nu-i adresa nimeni cuvântul. 
Mi-am luat inima în dinţi, și trecând peste ceea ce ar fi putut să 
fie o interdicţie, ca să găsesc o explicaţie situaţiei inexplicabile, 
am rugat-o să mă ajute. Mă așteptam să mă trimită la coada de 
alături, sau nici măcar să nu se uite la mine și nici să nu-mi 
răspundă, de parcă ar fi fost și oarbă și surdo-mută. Dar m-a 
privit, m-a auzit, m-a înţeles și mi-a vorbit cu bunăvoință, deși e 
drept că puţin absentă, cu gândul poate la plajă, unde ar fi vrut 
să stea în nisip, cu un băiat alături. Era exact miezul zilei, când 
soarele arde mai tare. M-a informat că în tot orașul nu era nici o 
cameră liberă, a pus însă mâna pe telefon și a întrebat în mai 
multe locuri, în alte localități de pe coastă, până ce mi-a găsit 
găzduire la un hotel din St. Tomby, în partea vestică a Jutlandei. 
Până acolo nu erau mai mult de cincizeci de kilometri, însă de la 
o mare treceam la alta, lăsând Kattegat pentru Skagerrak; n- 
aveam de ce să mă supăr, ba chiar am simţit o satisfacţie, 
gândindu-mă la mobilitatea și la independenţa pe care mi-o 
dădea mașina. Regretam doar că n-am să mă pot duce în portul 
Skagen, seara, când pescarii își vând peștele, la licitaţie. Tot 
fata mi-a dat și harta Jutlandei, și a însemnat cu mâna ei drumul 
până la St. Tornby. Avea un inel subţire de aur, cu un brienţel 
veritabil, care sclipea de-mi ardea ochii. Cât timp stătuse de 
vorbă cu mine, în spatele meu se adunaseră vreo cinci oameni, 
urmându-mi exemplul. Am plecat cu sentimentul unei 
ingratitudini, gândindu-mă că din cauza mea fata o să aibă 
multă bătaie de cap cu mușteriii așezați la coadă, de unde mai 
înainte putuse să viseze netulburată. 

In port m-am dus chiar dacă nu era ora de licitaţie. Câteva 
iahturi cu pânze, legate la chei, mi-au amintit că ne aflam în 
anotimpul croazierelor de vacanţă. Sunt oameni care își lasă 
locuințele confortabile, se înghesuie pe un vas de șapte metri, și 
cutreieră mările. După inscripţiile de la pupa, erau iahturi de la 
Goteborg, probabil la prima lor escală, dar unele venite mult mai 
de departe, de la Plymouth, Calais, Saint-Mâlo, și cel mai 
îndrăzneţ dintre toate tocmai de la Barcelona. Dintr-odată mi-au 
venit în minte drumurile mele în Spania, mi-am dat seama că n- 
am să le uit repede, nici una din ţările nordice n-o să le 


umbrească, oricâte amintiri frumoase voi păstra despre ele, n-o 
să fie la fel de nostalgice. 

Fiind ora prânzului, oamenii se pregăteau să mănânce, 
bărbaţii puneau masa, în cockpit, copiii aduceau paharele și 
tacâmurile, femeile ieșeau de la bucătărie, roșii de căldură și 
nădușite. Peste tot cântau tranzistoarele, nu se poate să fie 
numai bine. Pe vremea când am umblat și eu pe mare, cu o 
barcă de șapte metri, n-aveam nici un fel de muzică, decât pe-a 
etravei în valuri. 

Dincolo de chei era un șir de căsuțe ca un decor de teatru, de 
lemn, vopsite în negru, cu un etaj, cu acoperișurile în două 
pante, unite între ele, că dădeau o linie continuă de zigzaguri 
simetrice și egale, stilizând parcă legănarea mării. Identice una 
cu alta, căsuţele aveau la parter o ușă cu geamuri, o alta la etaj 
iar de-o parte și de alta câte o fereastră, toate cu încadraturi 
albe, cu traforaje și ornamente. Era atât farmec în ele încât am 
avut un moment de îndoială, n-am știut ce-aș fi ales dacă ar fi 
fost cu putinţă, un iaht să mă duc pe mare, sau o căsuţă unde 
să rămân seara, renunțând la hotelul de la St. Tomby? Dacă am 
putut să pun alături aceste dorinţe, și am stat în cumpănă, 
înseamnă că fără să-mi dau seama era în mine multă oboseală. 
Altfel cum să ezit între o casă și o corabie? 

Pe o colină nisipoasă am văzut vechiul far de la Skagen de pe 
la anul 1600. Nu-i altceva decât o cumpănă înaltă de lemn, ca la 
puțuri. La unul din capete este fixat felinarul, pe care, odată 
aprins seara, cumpăna îl ridică la vreo opt metri. Deși era o 
reconstituire, mi-a părut bine să știu că ideea lui există acolo de 
patru secole. 

Am mai mers câţiva kilometri spre nord, ultimii, pe o plajă 
cenușie, până la Grenen, unde-i un far din zilele noastre, fix și 
rece, de piatră, cu reflectoare electrice. Era lume destul de 
multă, întinsă la soare, dar cam zgribulită. Drept în faţă se 
întâlneau cele două mări, lovindu-se una în alta și creând între 
ele un val mai înalt decât celelalte. Nu putea să fie doar o 
impresie, am privit multă vreme, mereu se forma acolo un val 
mai puternic. Nu mai încape nici o îndoială că și mările au 
hotare și nu ostenesc să le apere. Ce-o fi aici pe furtună, până 
unde s-or fugări cele două ape, cât s-or uzurpa una pe alta? 


Scopul meu fiind împlinit, puteam să mă întorc repede. 
Despre drumul la Tornby nu am ce spune decât că traversează 
toată partea de nord a peninsulei, fără să ducă în altă lume. 
Ajuns acolo am avut sentimentul că marea avea caracterele 
schimbate, altă culoare, altă formulă chimică, nu puteam să uit 
că o văzusem încleștată cu marea cealaltă. Sau poate îmi 
exageram impresiile, nu vroiam să admit că făcusem atâta 
drum și mă luptasem cu oboseala pentru o cauză pe care alţii 
nici n-o bagă în seamă. Căci la Grenen nimeni nu stătea să vadă 
hotarul, ci se bălăceau în mare, luând valul de la mijloc drept 
egal cu toate. 

După ce-am văzut camera, după ce mi-am lăsat mașina sub 
fereastră și-am aflat că masa de seară e la ora mea, șase, m-am 
dus să mă plimb până la plajă, mândru că din ce în ce mai multă 
lume adoptă programul meu de viaţă. Plaja se afla la vreo șase 
kilometri, însă aveam destulă vreme, ceasul parcă mergea mai 
încet decât altădată. Șoseaua era îngropată între două taluzuri 
înalte, mergeam cam orbește și n-am ce povesti, decât că 
întâlneam mașini și motociclete. Nici un om nu mi se părea 
destul de bronzat, ca pe malul mării noastre. Nu mă înșelam, 
când am ajuns am dat peste o masă de oameni cu pielea albă 
sau abia ușor pârguită. O fi fost pielea lor de vină, o fi fost 
soarele, fără destulă putere, o fi fost o piedică în atmosferă? 
Păreau toţi sănătoși și n-am auzit pe nici unul gemând și 
văitându-se, dar mie oamenii care nu se bronzează mi se pare 
că suferă de o boală. Nisipul alb și prea fin, ca făina, era ocupat 
în măsură egală de oameni și de mașini care făceau umbră, fără 
să fie nevoie, fiindcă la ora aceea soarele nu mai dogorea, 
începea să se simtă răcoarea de seară. M-am întins pe nisip fără 
să mă dezbrac, am stat așa cu mâinile sub cap, vreo oră, 
lăsându-mă în voia lenei, cum nu mi se mai întâmplase de multă 
vreme. În jur însă simţeam mișcare și gălăgie, oamenii își 
strângeau lucrurile să plece, apoi își chinuiau motoarele să 
scoată mașinile. Roţile patinau și aruncau trombe de nisip în 
spate. Nu le înţelegeam imprudenţa, nu puteau fi la prima 
experienţă și atunci cum de nu ţineau minte? Bărbatul stătea la 
volan, iar familia împingea mașina împotmolită. Când au plecat 
cu toţii, nu fără caznă, plaja părea răscolită de rinoceri sau de 
buldozăre. 


Nu m-am mai întors pe șosea, ci am luat-o pe sus, printre 
dune acoperite de ierburi. Am trecut pe lângă case de vacanţă, 
răzlețe, de lemn și piatră, foarte sumbre, maronii sau negre, 
fără nici o dâră de culoare mai luminoasă; datorită lor atmosfera 
mi s-a părut posomorâtă și impresia s-a prelungit chiar după ce 
le lăsasem în urmă. 

Lângă hotel era un camping, am mers să-l văd, totdeauna e 
ceva de văzut, viaţa în cort mă intrigă, deși nu mi se potrivește; 
mă uit la alţii și încerc să înţeleg ce-i atrage. Unii vor să facă 
economie, ceea ce poate fi într-adevăr o justificare, la oamenii 
cu mijloace de existenţă modeste. Cunosc însă și din aceia care 
își declară, și chiar își dovedesc pasiunea pură pentru acest fel 
de viaţă. Şi iarăși înţeleg, când e vorba de locuri frumoase și 
izolate, unde liniștea și priveliștea răsplătesc unele necazuri, 
cum sunt întinsul cortului, spălatul anevoios, lupta cu gâzele, 
dogoarea zilei și frigul de peste noapte, asemenea umezeala; nu 
mai vorbesc de ploaie și de furtună. Pe toate le poţi accepta 
pentru ceea ce îţi oferă o natură nealterată. Dar campingul? 
Praful, îmbulzeala, gălăgia, promiscuitatea? E ceva ce nu pot 
înțelege, deși cred că are un înţeles, de vreme ce atâta lume 
acceptă. Spre a-mi întreţine reţinerile, campingul de la St. 
Tomby mi s-a părut a fi cel mai păcătos din câte văzusem 
vreodată, într-o împrejmuire neîngrijită, jegoasă, fără un petec 
de iarbă și nici un arbore. Oamenii aduceau apă cu găleata, din 
altă parte. O prăvălie, la poartă, o baracă, nu avea spre vânzare 
decât îngheţată și coca-cola. Tot locul era plin de cutii goale și 
de gunoaie. 

Am încercat să regăsesc frumuseţea pe câmp, m-am dus pe 
drumeaguri, printre ogoare, însă n-am putut să mă purific, și să 
retrăiesc orele pline de farmec din satul Gedved. 

Intors la hotel, un om, poate patronul, m-a anunţat că masa 
era gata de zece minute; într-adevăr, întârziasem, dar nici nu 
mă încrezusem cu totul în ora propusă. Oricât ar fi de 
cronometrată viaţa noastră modernă, condusă de computere, 
oricât de riguros ar fi programate mișcările omului în orele zilei, 
sincronizate cu mișcarea aproapelui, ca să nu ne lovim unii de 
alţii în aglomeraţia mondială, întârzierea n-a fost stârpită, și 
punctualitatea n-a devenit o religie, ci este deocamdată o 
credinţă prea puţin răspândită. Mă devotez ei din tot sufletul, și 


ea îmi dă satisfacţii, ca tuturor bigoţilor, dar uneori calc și eu 
strâmb, fără nici o înclinare spre viciu, numai să nu par ridicol 
între oamenii fără credinţă. Sfertul de oră numit academic, cât 
întârzierea este admisă, mi se pare un semn de slăbiciune, și 
socotesc că prin el punctualitatea este compromisă într-o 
progresie continuă. Odată ce întârzierea a fost acceptată, ea 
devine un principiu. Aș vrea să-i opun cea mai îndârjită 
intoleranţă. Ușile să se închidă, comandate electronic, deci 
incoruptibil, și lumea n-are să mai întârzie la teatru; dar 
spectacolul să înceapă și el la oră fixă, gongul să fie și el 
comandat electronic, la fel să se ridice cortina. Dacă mi se va 
spune că așa vom deveni noi înșine mașini electronice, voi 
răspunde că nu-i nici o primejdie. Este adevărat că prin gândirea 
lui și prin imaginaţie omul este o ființă înclinată spre fantezie. 
Sigur că da, dar mașinăriile nu ne vor omori fantezia, 
dimpotrivă, vor exalta-o, fiindcă prin ea și prin creșterea ei 
continuă am ajuns la mașinărie. Împărţirea vieţii în ani, în zile, în 
ore, minute, până la miimi de secundă, și-apoi instrumentul de 
măsurat timpul, ornicul, ceasul și cronometrul se datorează 
fanteziei. Ea funcţionează în afara rigorilor exterioare, este un 
instrument independent și imperturbabil. De ce să ne temem că 
un ritm impus faptelor noastre ar putea să-l distrugă? Bătăile 
inimii, primul cronometru din lume, de sub controlul căruia nu 
poate să iasă nimeni, a împiedecat oare pe om să fantazeze și 
să ajungă în zone de gândire incontrolabile? Dar ce să mai 
lungesc vorba! De un secol oamenii merg cu trenul și totuși n-au 
devenit mai proști și mai uscați la suflet dacă se duc la gară fără 
să întârzie. Pretutindeni ar trebui să facem asemeni. 

Întârziasem fiindcă n-aveam încredere în punctualitatea 
bucătarului, cum am în a trenului. Omul m-a condus într-o sală 
de restaurant mare ca un hangar, cu mesele goale; nu știam ce 
vrea cu mine, nu înțelegeam nimic, până ce-am ajuns la ușa din 
fund, pe care a dat-o în lături și atunci mi s-a dezvăluit un decor 
neașteptat, depășind închipuirea, mai presus de fantezia mea 
disponibilă. Mă aflam într-o sală mai mică, intimă, cu draperiile 
trase peste ferestre de nu mai venea nici o lumină de afară, cu 
vreo zece mese, doar una liberă și pe fiecare masă ardea o 
lumânare albă. Era o liniște de refectoriu, oamenii așezați la 
mese, familii, vorbeau în șoaptă, nu se auzeau nici măcar copiii. 


O fată în rochiţă neagră, cam scurtă, deși s-a dus moda, cu 
șorţuleț de dantelă albă și cu părul într-o diademă cu pietricele 
ca perlele, m-a luat în primire și m-a condus la masa liberă 
programată pentru mine. M-am mirat că fata nu aparţinea 
tipului nordic, întâlnit pretutindeni atâta vreme, decât că era 
subţire și sprintenă și avea acea francheţe a mișcărilor pe care 
mi-o revelase fetița de la Ivalo, apoi fetele de la Burfiord. Dar 
era brună ca o meridională, cu părul negru și fața smeadă, 
străvezie; în lumea aceea blondă, cred că toţi ochii s-ar fi întors 
după ea, pe stradă. Avea o frunte ușor boltită, care o făcea să 
semene puţin cu o căpriţă. Era prea mică să fie cochetă, totuși, 
știindu-se frumoasă, nu evita să se arate, aplecându-se în 
lumina lumânării și absorbindu-i toată strălucirea. Un zâmbet de 
satisfacţie, reţinut dar nu până la a-și pierde căldura, îi înflorea 
în colţul gurii abia formate și îl oferea cu bucurie la toată lumea. 
Nu am avut de spus nici un cuvânt ca să-mi aducă la masă, 
exista un ceremonial stabilit dinainte, cu oarecare pretenții, 
ceea ce nu putea decât să-mi placă, știind că niciodată n-ar 
ajunge să mă înrobească. N-am prea ridicat ochii din farfurie, 
eram intimidat de tăcerea mănăstirească și abia dacă mi-am 
văzut vecinii, cu coada ochiului, luminaţi și ei de lumânarea 
albă. Insă am apucat să bag de seamă că la o parte din mese 
servea altă fată, greoaie și bosumflată. N-am avut a spune un 
cuvânt nici la urmă, masa era plătită și-am scăpat de un 
moment penibil, când fata mea ar fi venit să ia banii. Așa mi s-a 
părut că luasem parte la un ospăț din basme, și mă servise o 
mică zână cu diademă de pietricele. 

x 

Nu-i spre lauda mea să spun că am străbătut într-o singură zi 
aproape toată lungimea Jutlandei. După Capul Nord, acum 
începea o a doua întoarcere. Totdeauna întoarcerile au trezit în 
mine o precipitare, m-a apucat graba, chiar când nu mă grăbea 
nimeni. Am crezut că era dorul de casă, și putea să fie, după 
cum putea să fie și oboseala, dorința de-a ajunge mai curând la 
odihnă, dar, acestora li se adaugă altceva, mai greu să se 
definească, teama de dezrădăcinare, nevoia de a mă regăsi pe 
mine, cu mentalitatea mea, pe care lumea străină poate s-o 
altereze. Locurile noi și oamenii noi ne dau prea mult de gândit, 
gândim tot timpul, fără întrerupere, până ce ne pomenim 


deodată că am pierdut reperele și punctele de referire. 
Intoarcerea spre ele este ca o revenire la suprafaţă, ca o 
renaștere și o reeducare. 

Odată sfârșită mica feerie a mesei de seară, m-am dus în 
cameră. Un copil în vecinătate a ţipat până la miezul nopţii, 
poate ca să se descarce după tăcerea păstrată la masă. După 
miezul nopţii un om a tușit până dimineaţa, cu beregata 
tăpăcită de tutun sau poate de oftică. 

In zori am pornit spre sud, căutând linia cea mai dreaptă. 
Luându-mă după ea, am nimerit pe șosele secundare și nu mi-a 
părut rău, fiindcă erau neaglomerate; în schimb trebuia tot 
timpul, la toate răspântiile să mă uit pe hartă, cu teama că aș 
putea să iau o direcţie greșită, și nimic să nu-mi atragă atenţia. 
Am mers tot timpul cu soarele în faţă, de aceea poate atmosfera 
mi-a părut prăfuită. Mi-e că fac o nedreptate Jutlandei, dar nu i- 
am descoperit frumuseţea. Până și marea, și fiordurile, și apele 
mi se păreau decolorate; ar fi fost altfel cu soarele în spate, cine 
n-a avut timp să observe, nici nu-și poate închipui ce schimbat 
se vede peisajul, privit într-o lumină și-n alta; orice înrudire 
dispare. Ca și pe coasta răsăriteană, satele de vacanţă erau 
sărăcuţe și triste, plajele inospitaliere, marea urâtă și murdară. 
Mă gândeam la marea noastră, dar aveam să fiu acolo abia în 
septembrie, când ziua se micșorează, soarele își pierde puterea 
și toate sunt obosite. lar acum era iulie, și nu făcusem o zi de 
plajă, nu mă aruncasem odată în valuri. 

Goneam pe șoselele albite de soare, cu mașina încinsă, deși 
afară nu era mai cald decât primăvara. Vroisem să rămân peste 
noapte la Vejle, un oraș din fundul unui fiord, unde gândeam că 
o să găsesc priveliști frumoase, îmi și făcusem planul să merg 
pe malul apei vreo zece kilometri, până la un sat unde mi se 
năzărise că am să găsesc pescari și au să-mi dea pește fript pe 
plită. 

Vejle nu-i un oraș mare, nu-mi făcea frică, mă așteptam la 
străzi liniștite, la căsuțe vopsite în roșu, cu încadraturi albe la uși 
și ferestre, și când colo am căzut într-o mișcare înnebunită, în 
scrâșnet de frâne și urlet de cauciucuri, în strigăte, în praf, în 
miros de benzină și gaze nearse. N-am știut cum să fug mai 
departe. Venise amiaza, cu lumină orbitoare, aș fi vrut să se 
înnoreze, mi-era dor de ploaie. De la Fauske, când fugisem 


descurajat din Norvegia, picurase în câteva rânduri în drumul 
spre Stockholm, și pe urmă vremea rămăsese obositor de 
frumoasă. 

M-am lăsat să alunec spre mare, până la portul Fredericia, 
ultimul loc unde socoteam că aș putea să rămân noaptea, 
fiindcă nu mă simţeam în stare să merg mai departe, deși mai 
era timp până seara. Orașul s-a arătat blând și ușor accesibil, cu 
puţini oameni și aproape fără automobile, numai că pluteau 
peste el aburi chimici. Văzusem încă de departe coșuri de 
fabrică fumegând, dar trebuia să mă resemnez, n-aveam nici o 
scăpare. Şi-apoi, dacă nu-mi era bine, ce să mai spun de 
oamenii condamnaţi să rămână acolo toată viața, să procreeze, 
să-și trimită copiii la școală, să-i însoare, să le crească nepoţii și 
toate acestea să se întâmple sub emanaţia continuă a uzinelor 
chimice? 

Am fost îndrumat la un hotel mic, curăţel, convenabil, la doi 
pași de port, învecinat însă din păcate cu o fabrică de unde 
veneau miasme, le vedeam, aburi gălbui, ca lămâia, care 
colorau norișorii de pe cer și apoi cădeau asupra orașului. Am 
avut senzaţia că mă înăbuș, că peste noapte voi muri împreună 
cu toţi locuitorii. Am rămas, nu aveam putere să merg mai 
departe și nici nu mai eram în stare să găsesc un alt loc de 
popas, în haosul de pe hartă; uneori, când ești atât de obosit că 
îţi amorţește până și imaginaţia, harta devine o enigmă, 
imposibil să fie pătrunsă, tot ce se vede deasupra sunt linii 
colorate și semne convenționale, intraductibile. 

La hotel m-a întâmpinat o femeiușcă nervoasă, poate nevasta 
patronului; nu știu din ce motive trecea tocmai atunci printr-o 
criză de isterie. Mă gândeam că o fi din cauza aburilor chimici, 
care parcă începeau să mă isterizeze și pe mine, dar tot nu 
aveam putere să plec mai departe. Până să-mi dea camera, care 
m-a ispitit fiindcă era curată și liniștită, cu fereastra spre o 
grădină, de nebănuit înainte, femeia a tot pufuit și s-a stropșit 
nu știu la cine. Seara, în restaurant, când mi-a adus de mâncare, 
căci nu servea altcineva la masă, n-am mai recunoscut-o, era 
calmă și zâmbitoare și puteam s-o socotesc chiar frumușică, 
poate cam oţeloasă, dar altfel ispititoare, micuță și bine făcută; 
din acest punct de vedere n-avea de ce să fie nemulțumită. Ce 
se întâmplase cu ea în câteva ceasuri? E adevărat că după- 


amiază dăduse o bură de ploaie, care limpezise puţin atmosfera 
și alungase miasmele. Constatând chiar și la mine o altă stare 
de spirit, m-am întrebat dacă nu cumva la sosire eu fusesem cel 
iritabil și-o molipsisem; se întâmplă, dracii sunt transmisibili. 

O cale ferată care mergea în port, trecea chiar pe stradă, prin 
faţa hotelului. M-a nemulțumit, deși fereastra mea dădea în 
partea cealaltă, în grădina din spate, unde erau rufe puse la 
uscat și cântau păsărelele. Seara, calea ferată nu-mi mai stătea 
pe suflet, ba mă și bucura s-o știu acolo, la trei metri de casă; e 
adevărat că nici nu treceau trenuri. 

După o oră de umblet, în căutarea a ceva care să justifice 
popasul meu la Fredericia, m-am întors la hotel, să fi fost ora 
trei după-amiază, m-am întins în pat, am căzut brusc în somn, 
ca niciodată, și-am dormit dus până la patru. Când am ieșit se 
înnorase, n-am apucat să merg cincizeci de metri, când s-a 
pornit ploaia binevenită. Nu m-am întors, ci m-am adăpostit în 
mașină, care se afla aproape, într-un parcaj din portul de iahturi. 
Și iarăși bătaia ploii în acoperiș mi-a adus aminte de primele zile 
ale călătoriei, când mă odihneam câte un sfert de oră în afara 
șoselii, ronțăind stixuri. Drumul spre Moscova e ceva ce pare că 
n-o să se uite. Stixuri mai aveam și acum, dar oricât ar fi fost de 
asociate cu amintirile celelalte, pe ele le uitasem. 

Am privit iahturile, câteva, legate la chei și mi s-au părut 
triste sub ploaia care făcea bășici în apa bazinului. Le-am 
comparat cu mașina, m-am comparat pe mine cu navigatorii, 
eram în inferioritate și totuși n-am simţit nici un fel de regrete; 
am acest dar, să mă despart ferm și definitiv de ceea ce nu se 
poate. 

Un cuter mărișor, de vreo unsprezece metri, cu pânzele abia 
coborâte, intra în port și se apropie încet cu motorul. Un bărbat 
în trening a lăsat cârma și a venit la prova, să acosteze. N-avea 
cine să-i ajute, am coborât și am prins parâma; e un gest care 
m-a emoţionat totdeauna, dar acum nici el nu mi-a trezit 
regretele, ci numai nostalgia. Tot echipajul îl alcătuia bărbatul, o 
femeie, probabil nevasta, rămasă în cockpit, la cârmă, și un 
băiat care lega vela mare, udă de ploaie. Băiatul să fi avut 
doisprezece ani, iar părinţii între treizeci și patruzeci; poate le 
lipsea o fetiţă. 


După ce-au legat pânzele, au încuiat cabina, spun așa fiindcă 
e un gest obligatoriu, altfel nu-mi amintesc bine, n-ar fi fost 
exclus s-o fi lăsat descuiată și atunci mi-ar fi devenit și mai 
simpatici, și s-au dus să se plimbe. În lipsa lor am putut să le 
examinez vasul, era o construcţie modernă și elegantă, cu 
puntea de pitchpain, suprastructurile de mahon, catargele de 
duraluminiu, lucrare de șantier, care știu prea bine cât costă. Nu 
putea fi decât luat cu chirie, se obișnuiește, nu păreau oameni 
bogaţi și un asemenea iaht nu-și pot îngădui să aibă decât 
milionarii și poate fanaticii care își sacrifică toate bunurile. 

Puţină lume știe că pe un asemenea vas și chiar pe unul mai 
mic, se pot traversa toate mările și se poate face înconjurul 
pământului. Viaţa într-un spaţiu atât de îngust încât se măsoară 
cu decimetrul, în umezeală, în luptă cu valurile care adesea trec 
peste punte nu-i ușoară, cere multă pricepere, cunoștințe de 
navigaţie, de radio, de meteorologie, apoi de matelotaj, de 
manevrat și reparat pânzele și toate avariile posibile, cere 
rezistenţă și forţă fizică, până la acrobație, și bineînţeles și-o 
sănătate neștirbită a trupului și-a sufletului, și un curaj de 
wiking, iar mai presus de toate, dragoste pentru mare. 

Nu toată lumea trebuie să se gândească atât de departe, 
familia sosită adineaori nu face înconjurul pământului, își 
petrece luna de vacanţă pe apă, mergând din port în port, într-o 
croazieră cumpănită, ca o excursie cu mașina și nu mai 
primejdioasă, dar cu satisfacţii neînchipuite. Cine n-a încercat, 
nu crede, de aceea n-am să lungesc predica. 

M-am dus pe cheiul opus, să văd portul de reședință al 
vasului, scris la pupa; era Travemunde. Până a doua zi când am 
ajuns la Lubek, în Germania, am rămas cu o obsesie și o 
confuzie. Ştiam bine de Travemunde, numele mi-a plăcut prin 
sonoritate, iar prin înţelesul lui, așa cum l-am gândit eu, fără să 
am dreptate, mi-a trezit o stare de vitejie și un dor de ducă 
puternic, fiindcă despărțind cuvântul în două, și apropiindu-l de 
limba noastră latină, am vrut să cred că el înseamnă înconjurul 
Lumii. În schimb nu mai ţineam minte ce era Travemunde, decât 
un port pe suprafaţa pământului. Cuvântul m-a urmărit toată 
seara, fără să mă sâcâie însă, ca toate lapsusurile, ci 
dimpotrivă, dându-mi o reverie calmă, pornită de la dorul de 
ducă. 


Portul mare, alături, mi s-a părut părăsit, am văzut doar vreo 
două vapoare, adormite de-a lungul cheiului pustiu, fără echipaj, 
fără pază, parcă abandonate. Am făcut ocolul orașului, pe malul 
mării, de-a lungul unei faleze înalte, împădurite, care acoperea 
casele. Pe plajă erau câteva terenuri de sport, fără nimeni, se 
vedeau lucrări întrerupte, un dig, o alee betonată; pentru cine? 
Am urcat în oraș pe la capătul celălalt; privit de sus peisajul 
avea o deschidere largă spre podul suspendat de peste Micul 
Belt, braţul de mare dintre insula Fyn și Jutlanda, pe unde 
trecusem deunăzi, venind de la Odense și Copenhaga. Natura 
căpătase deodată o grandoare nebănuită, o desfășurare de linii 
lungi, puternice și parcă sonore, ca acordurile finale ale unui 
poem eroic. Din locul unde urcasem pornea un șir de bastioane 
care înconjura orașul, apărate de un canal în zigzaguri, un șanț 
de cetate. Fredericia a fost odată asediată; mi-a trezit respectul, 
înseamnă că avusese ceva de apărat și tot atunci m-am gândit 
că a doua zi plecam din Danemarca fără să fi descoperit ce 
apărase ea în decursul vremurilor, în afară de ceea ce spune 
istoria. 

Am mers mult printre bastioane și case, fără să întâlnesc 
oameni; doar o dată a trecut pe lângă mine o femeie pe 
bicicletă. Ca și cele două vapoare din port, casele păreau 
părăsite. Doar în centru, pe străzile comerciale se vedea lume, 
rară și liniștită. Când am ajuns în port, familia de la Travemunde 
se întorsese; bărbatul aducea apă cu găleata de plastic, de la 
benzinăria aflată aproape; sigur, viaţa lor nu putea să fie ușoară. 

Tot pe acolo era o staţie automată de spălat mașinile și dacă 
n-ar fi fost tocmai atunci în funcţiune, aș fi crezut că este și ea 
părăsită; de fapt era, fiindcă nu se vedea nici un om, 
administrator sau paznic, ci numai o femeie care-și adusese 
mașina s-o spele. Și mașina mea ar fi avut nevoie, de aceea am 
urmărit-o pe femeie să văd cum face. Nu făcea nimic altceva 
decât să bage niște fise în aparatul de comandă; apa și periile 
porneau singure. Instalaţia îndeplinea patru programe, la 
alegere, spălat simplu, o fisă, spălat cu șampon, două fise, 
spălat și uscat, trei fise, spălat, uscat și lustru, patru fise. Las 'că 
nu știu unde se cumpărau fisele, cred că trebuia să le iei din 
vreme, de la un birou aflat alături și care era deschis numai în 
unele ore, dar nici instalaţia nu făcea o treabă prea bună, mai 


degrabă o mozoleală, păcat de șampon și de lustru, dacă 
rămâneau dâre de praf pe mașină! Așa că m-am lăsat păgubaș 
și m-am dus la masă. Se făcuse cam frig când am revenit în 
port, să-mi mai mișc puţin pașii, după ce mâncasem. Oamenii 
de pe iaht terminaseră și ei masa, se îmbrăcau cu treninguri 
matlasate și pulovere groase, pentru noapte. Am simţit o 
bucurie nevrednică și lașă gândindu-mă că în camera mea nu 
era umezeală și mă aștepta un pat confortabil. 


28 


Ca să merg mai departe trebuia să trec iarăși prin Kolding, pe 
unde venisem; orașul nu-mi lăsase o amintire prea bună, cu 
indicatoarele lui încurcate, așa că am preferat să-l ocolesc pe 
autostradă. Numai că nici așa nu mi-a fost bine, am căzut 
victima unei confuzii cunoscută de multă vreme, marcarea 
defectuoasă a șoselelor, pe care poţi să le identifici după o cifră, 
care însă nu-ţi indică și direcţia. Autostrada mea era marcată 
A1, și trebuia să merg pe ea până întâlneam ieșirea spre E3, 
care ducea în Germania. Am apucat pe E3 fără greșeală, dar 
după câţiva kilometri am constatat că mergeam într-o direcţie 
opusă. Am întors pe loc, fiind o șosea obișnuită nu exista 
interdicție, numai că, pentru a ocoli orașul, cum mă hotărâsem, 
a trebuit să intru din nou pe autostradă și nu mai spun cât am 
bâjbâit ieșirile, până ce am găsit-o pe cea bună. De-aici încolo 
am mers repede, am avut noroc să iasă și soarele, m-am 
bucurat de peisaj, mai ondulat, mai colorat și mai curat decât 
fusese până acolo, poate ca să regret plecarea din Danemarca. 
Aș fi avut timp să mai rămân undeva, o zi, două sau șapte, îmi 
lipsea însă răbdarea; simţul întoarcerii creștea, dominându-le pe 
toate. 

M-am oprit numai jumătate de oră, când mai aveam zece 
kilometri până la frontieră. Am adunat toată moneda metalică 
de prin buzunare, căci n-o puteam schimba în Germania și, fără 
s-o număr, am pus-o în mâna unei vânzătoare de la o fructărie, 
cerându-i să-mi dea banane. S-a mirat ea puţin, dar n-avea de 
ce să se împotrivească și a umplut de trei ori cântarul, cu totul 
vreo zece kilograme de banane, că abia le-am putut duce în 
braţe. Le-am înșirat pe bancheta din spate, peste bagaje, 


gândind rău despre mine, că în dorința de a-mi simplifica 
gesturile, adesea îmi complic viaţa; la ce-mi trebuiau atâtea 
banane, că nu puteau fi păstrate mai mult de câteva zile și era 
păcat să le arunc în șanțul șoselei? 

Au ţinut până la Wilhelmshaven unde puteam spune că nu 
veneam cu mâna goală, căci vinul roșu de Dealul Mare, destinat 
lui Will îl băusem de multă vreme. 

Inainte de Flensburg, când am trecut frontiera în Germania 
am avut încă o dată, și mai evident, și chiar mai îndreptăţit 
decât la Elsing&r, sentimentul că ajungeam cu adevărat în 
Europa. Oricum, mă înţelegeam mult mai ușor cu oamenii, nu 
doar datorită limbii, mai accesibile, ci unei comunicaţii vechi, 
începută în copilărie, trist din nefericire, cu experienţa 
războiului, apoi în școală, cu istoria, literatura și muzica, iar pe 
lângă acestea cu tot ce mi-a pus viaţa în faţă ultimele decenii, 
întâmplări și oameni. 

Nu mă încumet să afirm că știu bine ce-a însemnat fenomenul 
germanic în secolul nostru, dar câteva cuvinte tot voi putea 
spune la urmă, spre a se adăuga la atâtea opinii răspândite în 
lume astăzi, când nu s-au tras toate concluziile. M-am întrebat 
ce voiam să văd în această ţară, ca ea să nu rămână pentru 
mine doar un coridor de trecere între Danemarca și Olanda. Nu 
mă dau în lături să mărturisesc că mă interesau urmele 
războiului, sub aspectul lor epic, și dacă mergeam drept la 
Hamburg, aflat în faţă, la numai două sute de kilometri, 
nimeream bine, fiindcă intram în zona celor mai mari distrugeri. 
M-am abătut însă prin Kiel și Lubeck, aflate în afara drumului, pe 
care însă nu le puteam lăsa deoparte cu indiferenţă, fiecare fiind 
evocator pentru mine. Inainte de a ști ce însemna Kiel în istoria 
flotei germane, și unde se afla el pe hartă, auzisem în casă, pe 
când nu începusem să merg la școală, că tatăl meu ajunsese 
acolo cu o navă de război, la o ceremonie, pe când își făcea 
armata la marină. Kiel era așadar o amintire din copilărie și încă 
una foarte emoţionantă. Nu trebuia să ezit la răspântie. 

Indată ce-am pornit la drum, în mirosul lasciv de banane, 
peisajul, care-l continua pe cel dinaintea frontierei mi s-a părut 
că tindea să-și mărească dimensiunile, și poate nu era doar o 
impresie; după peninsula Jutlandei unde rămânea înghesuită 
Danemarca, aici începea să se simtă continentul. 


Dar ce puteam să văd la Kiel într-o oră? Nu mă interesa decât 
portul, și numai pe cale sentimentală. In locul vechii flote de 
război, am găsit feriboturi; nenumărate. Și în faţa lor, pe chei, 
mașini, în zeci de șiruri, așteptând să le vină rândul; poate o zi 
întreagă, poate și o parte din noapte. Era un exod, oamenii 
păreau în bejenie, dormeau în mașini, acoperiţi de bagaje, cu 
capul dat pe spate, cu gura căscată. Câte o mamă își ţinea 
copilul în braţe, apoi tresărea alarmată, cobora bombănind sau 
drăcuind, scotocea prin boccele, prin geamantane, căutând 
hârtie igienică și rufărie curată. Alte mame își puneau copilul pe 
olita de noapte, lângă mașină. Între timp, capul familiei, care 
moţăia la volan tresărea la claxonul celui din spate și mergea 
zece pași mai departe. Mama fugea să-l ajungă, trăgându-și 
copilul cu o mână, cu alta ducând oliţa. In alte părți mamele 
împărțeau sandvișuri familiei, pateu de ficat, salam, cârnaţi, 
toate nădușite în lada mașinii. Bărbaţii beau cafea din termos, și 
iar mai mergeau zece pași înainte, nu știu de ce, poate șirul se 
strângea, ca armonica, peste primul din faţă. Așa se întâmplă, 
dacă oamenii se înghesuie au impresia că scurtează timpul de 
așteptare, că se apropie de ţintă. lar eu, privind această imensă 
tabără de pribegi mă întrebam cine îi pedepsise, cine îi alunga, 
ce primejdie venea din urmă? 

Erau nordici care se întorceau acasă din ţările sudice, și sudici 
în drum spre ţările nordice. Era Europa frenetică, bătrânul 
continent apoplectic, întinerit prin miracol, prin sângele pierdut 
în ultimul masacru care i-a ușurat arterele sclerozate. Nu mai e 
nimeni bătrân astăzi! 

Într-un gang din port, am văzut trei curtezane de stradă, 
vopsite strident, stil neperimat încă, subţiri, slabe ca 
manechinele  tuberculoase, stil inimaginabil la începutul 
veacului. Aveau toate trei rochii negre, de serată, și pantofi cu 
tocuri ca picioroangele. Nu s-au mișcat, aș fi fost curios să văd 
dacă pot să umble. Stăteau umăr la umăr alcătuind un desen ca 
o treflă. 

Puțin mai departe, într-o piaţă plină de lume, un funicular 
trecea pe deasupra mulţimii, legând între ele două clădiri 
moderne, sediile unor instituţii, întreprinderi, bănci sau societăţi 
anonime. Putea să fie doar un capriciu al unei conduceri, sau o 
ambiţie, dacă nu o simplă idee trăsnită, dar pentru mine 


devenea o dovadă că afacerile mergeau spre extindere. Nu-mi 
venea să cred că trecuseră numai trei decenii de când totul aici 
fusese ruină. Nu se mai vedeau urme. 

Intrând într-o biserică, am dat peste un mort, pe catafalc, 
neveghiat de nimeni. Să nu-l fi văzut, n-aș fi avut dovada că în 
această lume întinerită se mai și moare. Dar, după singurătatea 
din biserică, aș putea crede că oamenilor moartea le este 
indiferentă. 

Câteva ore mai târziu, în altă biserică, la Lubeck, am văzut o 
nuntă. Mai rămânea să văd și un botez, ca să fie tot ciclul. În 
legătură cu ideea aceasta n-are importanţă că toată asistenţa la 
nuntă purta ochelari, inclusiv preotul. N-am să caut pretutindeni 
simboluri; era doar o coincidenţă. 

Lubeck, unde am ajuns curând după amiază, este unul dintre 
orașele care mi-au dat satisfacţii rapide și multiple, m-a 
bombardat cu impresii. Partea lui veche, hanseatică, este o 
insulă pe fluviul Trave, care la șaptesprezece kilometri de acolo 
se varsă în Baltică. Și deodată mi-am adus aminte de plaja unde 
se ducea familia bogătașului Buddenbrook cu trăsura, unde fiica 
începe o idilă repede curmată cu un tânăr de altă condiţie. Locul 
se chema Travemunde, în sfârșit îl localizasem, după ce din 
ajun, de la Fredericia, mă tot întrebam unde ar putea să fie. Imi 
părea rău însă că un simplu u, a cărui tremă o omisesem, mă 
obliga să renunţ la traducerea mea, atât de angajantă: 
Travemiunde nu mai suna latinește și nu mai putea să însemne 
Înconjurul Lumii. 

Nu era un motiv să ocolesc casa bogătașului și m-am dus fuga 
drept în Mengstrasse, la numărul 4. larăși am fost dezamăgit să 
descopăr confuzia pe care o fac sistematic între realitate și 
ficţiune. Ştiam că nu putea să fie casa din carte, totuși vroiam 
să mi-o închipui așa în continuare, și recunosc că primăria se 
străduia să mă ajute, marcând-o pe planul orașului drept casa 
familiei Buddenbrook. În realitate este casa unde a locuit un 
timp familia Mann, care a dat lumii doi scriitori demni să fie 
ţinuţi minte, chit că n-or fi de mărimea întâia. Pe cer stelele sunt 
în mii de mărimi diferite și toate fac parte din același întreg 
astronomic, căci una de-ar lipsi s-ar schimba legile 
firmamentului. Oare casa din Mangstrasse ar fi spus mai puţin 
oamenilor dacă s-ar fi numit casa Mann, pur și simplu? Cu toată 


dezamăgirea mea, a trebuit să admit că de fapt ficţiunea era 
triumfătoare, un personaj închipuit devenind mai puternic decât 
plăzmuitorul. 

Am trecut pragul; înăuntru era o instituţie bancară. 

Pe stradă trecea un camion uriaș, cu butoaie, tras de doi cai 
zdraveni. Mi s-a părut o imagine din vremea lui Buddenbrook. 

Câţiva pași mai departe m-am întâlnit, - să nu-mi vină a crede 
- cu bărbatul care sosise cu iahtul la Fredericia și-mi amintise de 
Travemunde. A trecut pe lângă mine, cu copilul de mână, și 
fiindcă știam măcar puţin din aventura lui, l-am asemuit cu 
Wilhelm Tell, prin solidaritatea dramatică dintre fiu și tată. Aș fi 
putut să-l salut, într-un fel ne cunoscusem, îi ajutasem să 
acosteze, dar eram sigur că nu mai ţinea minte. Eu de ce oare 
n-oi fi uitat nici acum, după trei ani și jumătate? 

La câţiva pași de casa Mann-ilor, biserica Notre-Dame și 
primăria alcătuiesc împreună o dovadă mai puternică decât ar fi 
nevoie spre a convinge, despre ceea ce a însemnat bogăţia și 
puterea Hansei. Dar nu sunt numai ele; risipite pe sute de metri 
se ridică turnurile îndrăzneţe a zeci de biserici și construcţii 
pline de forță și de ambiţie. Pe vremea când s-au construit ele, 
omul nu avea la îndemână alte unelte decât ciocanul și dalta, 
mistria, firul cu plumb și cam atâta. Cărămizile și mortarul se 
cărau cu targa sau cu spinarea și se urcau până în vârful 
turnurilor, la înălțimea marilor blocuri de astăzi, în cel mai bun 
caz cu scripetele și cu forța omului. Pentru a ridica numai 
schelăria unei biserici era nevoie de o pădure întreagă. Dar 
ornamentaţia migăloasă, la înălţimi unde nu-i locul omului ci al 
păsărilor și norilor, cu ce migală se făcea, câtă răbdare și ce 
curaj trebuia să aibă meșterii? Sau acoperișurile povârnite, cum 
se îmbrăcau ele în tablă de aramă, în ardezie sau ţiglă, pe ce 
sprijineai piciorul și ce te salva dacă alunecai la vale? Dar crucile 
și săgețile din vârful turlelor gotice? De câte ori le privesc îmi 
vine ameţeală și nu pot nici măcar să-mi închipui cum erau 
înzestrați oamenii care au izbutit să le ridice și să le fixeze, ca 
vântul și timpul să nu le dărâme, să stea acolo ţintind și sfidând 
cerul, secol după secol, până în zilele mele? Oare câţi morți or fi 
în temelia fiecărui turn de biserică și fiecărei clopotniţe? 

Și nu mai de mult decât acum un secol, la sute de ani după ce 
s-au făcut aceste splendori de care ne mai minunăm și astăzi, 


multe din ele neputând fi nici măcar imitate, reprezentând un 
moment unic în istoria civilizației, un om bogat și vrednic, un 
stâlp al orașului, bărbat în floarea vârstei, putea să moară, după 
suferințe atroce, dintr-o măsea bolnavă, fiindcă felcerul nu 
izbutise s-o scoată, și-o infectase. 

Abia trecusem podul împodobit cu păpuși colorate, și făcusem 
numai câţiva pași în orașul vechi, pe insulă, unde sunt urme de 
acum nouă secole, când am văzut în fața mea un bătrân în stare 
de mumifiere, târșindu-și picioarele cu eforturi penibile, ajutat 
de o femeie care îl ducea de braţ, după semne o slujnică, nici ea 
tânără, dar încă în putere. 

Mergeam în urma lor pe cheiul numit An der Untertrave, în 
lumina soarelui de după amiază răsfrânt în apa albastră. N-ar fi 
nevoie de nume dar mi se pare că așa povestea mea devine mai 
ușor de crezut, fiindcă eu însumi mă îndoiesc de ea în unele 
clipe, deși am văzut-o cu ochii. La colțul unei străzi, 
Braunstrasse sau Fischstrasse stăteau la pândă două femei din 
acelea cărora li se spune, nepotrivit, păsări de pradă; din 
necunoașterea situaţiei sau mai de grabă din lipsă de 
imaginaţie. Una din ele, de vârstă mijlocie, blondă, trupeșă, 
îmbrăcată cu şort, ca turistele, și-a lăsat însoţitoarea și a venit 
repede în întâmpinarea bătrânului, care în mod evident era o 
cunoștință mai veche. Acum da, admit vorba, era ca o pasăre de 
pradă, l-a înhăţat de braţul liber și l-a dus cu ea, l-a răpit, 
eliberând-o pe slujnică. Aceasta a rămas să aștepte în bătaia 
călduţă a soarelui; avea un răgaz și părea bucuroasă. Nu mai 
spun cu ce caznă și-a dus femeia în șort prada, a traversat 
strada, pe lângă prietena abandonată și a băgat-o în prima casă, 
pe o ușă scundă. Am apucat să-i văd și la faţă pe acest musșteriu 
cu piciorul în groapă, un obraz uscat și galben, de pergament 
mucegăit, cu pete ca de rugină, cu nasul străveziu, cu pleoapele 
căzute; poate era și orb, n-am putut să-mi dau seama. Îi 
tremurau mâinile atât de tare, poate și încheieturile celelalte, 
încât se auzea foșnetul veștmintelor fluturate și pocnetul surd al 
oaselor. Mai mult n-aş fi în stare să spun, chiar dacă se va fi 
păstrat și altceva în memorie. Prietena rămasă pe trotuar a 
întors capul după ei și i-a urmărit cu un zâmbet de dispreţ, atât 
de acră că părea vânătă, ca murăturile. Dar poate că nu era 
dispreţ, ci invidie. 


Puțin mai departe o pisică s-a luat după mine. Mi se întâmplă 
așa cu câinii vagabonzi; dacă îi mângâi și le spun o vorbă, mă 
urmează până intru într-o casă; atunci așteaptă la ușă și trebuie 
să treacă timp ca să plece, dacă nu cumva mai înainte un alt om 
îi mângâie și le spune o vorbă. Pisici vagabonde nu prea cred să 
existe, ele au darul să-și găsească repede o casă, dacă sunt 
părăsite, ceea ce iarăși cred că nu se prea întâmplă. Ele știu să 
se insinueze, le ajută și supleţea trupului, pot sări pe ferestre, și 
odată intrate în casă nu le trebuie mult să sară chiar în braţele 
oamenilor, să se alinte și să toarcă; în această privinţă sunt 
meștere neîntrecute. Dar eu, unul, n-am auzit niciodată de o 
pisică să se ţină după cineva pe stradă, fie chiar de stăpânu-su. 
Pasiunea ei este casa, de la pivniţă, unde își vânează șoarecii, 
până la acoperiș, unde își petrece luna de miere, lăsând la 
mijloc odaia cu soba caldă pe care se întinde să toarcă și 
bucătăria unde se năpustește miorlăind când aude că se ascute 
cuțitul de tăiat carnea. În mod obișnuit, pisica nu merge în 
lungul străzii, ci doar o traversează, pentru un motiv sau pentru 
altul, niciodată din fantezie. La Copenhaga am văzut însă o 
pisică în lesă, scoasă la plimbare prin parcuri. Or fi mai multe, și- 
n alte orașe, eu n-am văzut decât una. Era o pisică mare, 
tigrată, cu un ham trecut în jurul gâtului și pe sub burtă; atât de 
mult m-a surprins și m-a minunat că nici n-am băgat de seamă 
cine ţinea lesa, era o persoană, nu știu dacă bărbat sau femeie; 
m-am uitat doar la pisică. Părea supusă și chiar mulţumită, însă 
avea o mutră parșivă, care nu-mi inspira nici o încredere, o 
mutră de pehlivan capabil de orice șmecherie. Cum aș fi putut 
crede că mergea așa de bună voie și că lesa îi făcea plăcere, 
când prin tufișuri mișunau șoriceii de câmp și pe alee ciuguleau 
vrăbiuţele? Ce-ar mai fi pornit la vânătoare! Sunt sigur că avea 
planuri ticăloase și nutrea gândul să se răzbune. Regretat că n- 
am să fiu martor. 

În schimb, n-am înţeles ce vroia cu mine pisica de la Lübeck. 
M-a urmat pretutindeni, mergând aproape lipită de mine, am 
traversat piaţa primăriei, aglomerată, și dacă am stat să văd 
arhitectura m-a așteptat cu răbdare, asemeni la biserica Notre- 
Dame, iar la casa Buddenbrook n-a ezitat să intre pe ușă, fără 
să se teamă de portar și de funcţionarii băncii. Cât timp am citit 
istoricul casei, scris pe un panou la picioarele scării, nu s-a urnit 


de lângă mine, și nici măcar n-a ciulit urechile atrasă de 
țacănitul maşinilor de scris, cu zecile, și de chiţcăitul 
calculatoarelor. M-am gândit o clipă că avea un motiv să 
traverseze centrul orașului, pe unde n-ar fi putut trece singură 
fără s-o înhaţe cineva, căci în îmbulzeala de acolo n-avea cum 
să fugă; era o copilărie, desigur, să fi fost așa, putea să 
ocolească pe străzi liniștite, le cunoștea mai bine ca mine. Am 
încercat o umilinţă, socotind că, om în toată firea, mă aflam în 
inferioritate față de o pisică, fiindcă nu puteam bănui ce avea în 
minte; dar sigur nu urmărea să-mi ţină tovărășie, cum îmi 
închipuisem, ci să se folosească de mine. 

Am depășit centrul cu aglomeraţia, am mers pe străzi goale, 
bolovănoase și povârnite, până ce am ajuns la canalul care 
mărginește orașul vechi în partea de răsărit, opusă celei pe 
unde venisem. Era un fel de port, fără activitate, cu cheiul gol, 
cu câteva șlepuri urâte. Și acolo, în locul acela gol ca în palmă, 
fără oameni și fără mișcare, pisica a dispărut de lângă mine; a 
dispărut așa deodată, ca un duh, s-a risipit în aer, nu avea unde 
să se ascundă. Creadă oricine, orice, am povestit întâmplarea și 
acum mă spăl pe mâini de orice răspundere. 

Urcând înapoi spre centru, pe altă stradă bolovănoasă și 
povârnită, cu case vechi de cărămidă, cam năruite, m-a învăluit 
o mireasmă suavă și dulce, venită dintr-o grădiniţă izolată, puţin 
tristă. Abia în clipele următoare am recunoscut mirosul teiului 
înflorit; îl uitasem. Ca latitudine mă aflam cu vreo cincizeci de 
kilometri la nord de Oriol, unde înflorea liliacul. Şi deodată, uite 
așa, mi s-a făcut dor de fata care venea prin ploaie pe bicicletă, 
nu de ea ca fiinţă, fiindcă abia o zărisem, ci de imaginea ei, în 
trening albastru, cu părul blond, ud, fluturat de curentul 
camioanelor, cu pantalonii colanţi sumeși până deasupra 
genunchilor, răsărită din neguri, gonind între două necunoscute 
și lăsând în urmă o clipă de lumină. Dacă ne aflam pe aceeași 
latitudine, însemna că teiul a înflorit și acolo, la Oriol și la 
Moscova. 

Am văzut multe fete pe bicicletă, mai ales în Danemarca, iar 
în Olanda nici nu mai spun, erau câtă frunză și iarbă, dar niciuna 
nu mi-a luat privirea, și nici n-a putut să înlocuiască amintirea 
acelei prime și vechi imagini. 


Mergeam pe Breite Strasse, strada comercială, elegantă, cu 
vitrine luxoase, când o mașină a lovit un porumbel care i-a 
zburat prin faţă. Eram alături, am auzit izbitura. Lovit în zbor, 
porumbelul a făcut un salt magnific, detașându-se de propria lui 
greutate rănită și s-a oprit pe un cablu, prins în zidul unei case, 
la înălţimea etajului. A rămas așa două secunde, privind strada, 
făcându-mă să cred că scăpase. Apoi a început să se clatine și a 
căzut pe trotuar, în pieptul unei cucoane grase care întâi s-a 
speriat, pe urmă a început să ţipe indignată. Ce vină avea 
porumbelul și cum ar fi vrut să-l pedepsească? Agoniza pe 
trotuar, bietul de el, își mișca aripile, în spasmuri. Dar primul lui 
reflex, după izbitura de moarte, fusese să zboare. Stoluri de 
porumbei se roteau speriaţi pe deasupra. Ar fi putut să-l ajute? 
Poate să se fi strâns roată în jurul lui, să-l ia pe sus și să-l ducă 
în înălţimi, să-l așeze pe acoperișul unei case unde să moară. Ar 
fi fost dincolo de limita frumuseţii închipuite de oameni, și dacă 
oamenii nu pot s-o depășească, nu le-o fi mai ușor porumbeilor. 


Am avut o noapte de insomnie, n-am dormit decât puţin, 
aproape de ziuă. Nu-mi era că un pescăruș a ţipat tot timpul, în 
piaţa dintre hotel și gară, cum se întâmplă mai la nord, în 
orașele de pe coastă; uitasem de ei. În loc să mă înfurii, am 
zâmbit nostalgic. Tot ce lăsăm în urmă, chiar și întâmplările 
dureroase, devin nostalgie cu timpul. Cred că e un dar al omului 
de a-și vedea viaţa din unghiuri diferite, putând să și-o 
multiplice și să se multiplice pe ei însuși. 

N-am putut să dorm fiindcă pentru prima oară de când sunt la 
drum mi-a venit în minte cartea lăsată în lucru acasă. Dacă îmi 
amânam plecarea cu două luni, putea să fie gata și atunci 
starea mea de spirit ar fi fost alta; așa mă urmărește un 
sentiment de neîmplinire. Am încercat să uit, altfel drumul se 
transforma într-o zădărnicie; nu pot să am două preocupări 
deodată, risc să se diminueze una pe alta sau chiar să se 
anuleze. 

Peste noapte personajele abandonate s-au răzbunat și au 
năvălit peste mine, în camera mansardată de la Lübeck, cu 
fereastra în acoperiș, de nu se vede altceva decât cerul. 

Pe acolo au venit probabil și personajele, alunecând printre 
stele și s-au strâns în jurul patului, ridicând glasul, unul mai 


puternic ca altul. În loc să mă supăr m-am lăsat cucerit de ele, 
satisfăcut că veneau cu atâta vitalitate și își cereau dreptul lor la 
viață. Dar viaţa aceea le-o dădusem eu, eram răspunzător de 
fiecare, și câte alte nopţi nu dormisem de teamă că am să le 
greșesc destinul, sau am să-i pierd pe drum, cum se pierd copiii 
născuţi fără vlagă! 

Pe la trei noaptea s-a făcut frig, m-am dus să închid geamul și 
personajele au rămas cu mine până m-a prins somnul, fiindcă n- 
au mai avut pe unde să iasă. Nu mai aveam altă dorință decât 
să mă înapoiez acasă, cu ele, și să reiau cartea. Atunci, în 
noaptea de la Lubeck, care nu era un reper important pentru 
mine, am înţeles că în acest loc unde venisem întâmplător, 
călătoria mea era terminată. Ce voi povesti mai departe, 
încercând o reînsufleţire, va fi o codă agonică. 


29 


Nu mă voi rușina să spun că Hamburgul mă neliniștea foarte 
tare. Mai fusesem odată acolo, pe fugă, și nu ţineam minte mai 
nimic, decât portul, mohorât, într-o zi de toamnă, la începutul 
războiului, când silozurile de cafea pe unde am trecut cu șalupa 
erau închise, din cauza blocadei și acest necaz însemna 
preludiul nenorocirilor viitoare ale Germaniei. Mai știam un local 
pentru marinari și femei de stradă, din cartierul Altona, unde un 
măgăruș nărăvit venea pe la mese și căpăta bere din halbă, 
beţivanul. Restul orașului, cu palate și turnuri de catedrală mi se 
părea impenetrabil și îmi făcea frică; poate fiindcă de acolo 
plecau submarinele; poate fiindcă îi prevedeam destinul, pe 
care n-ar fi fost greu să-l prevadă oricine, din clipa când 
Germaniei i se blocase cafeaua. 

Nu știu cât era de gândită intenţia să nu intru în Hamburg cu 
mașina, obosit de aglomeraţie și de restricţii; luasem planul 
orașului de la frontieră, și îl tot studiasem, căutând drumul spre 
centru, dar fără convingere și parcă mă atrăgeau mai mult 
împrejurimile. Ceea ce știu sigur este că intrând în micul târg 
Ahrensburg și văzând pe dreapta șoselei o gură de metrou 
marcată de litera U, de la Untergrundbahn, scrisă mare pe 
sticlă, am pus frâna. La un hotel mic și curat, ceva mai departe, 
o mașină ieșea din curte; m-am adresat omului de la volan, care 


se vedea că era un drumeţ, ca și mine și l-am întrebat ce 
greșeală aș face dacă aș rămâne acolo, iar la Hamburg, vreo 
douăzeci de kilometri, m-aș duce cu metroul. N-aș face decât 
bine, mi-a răspuns omul, hotelul e curat, aș avea liniște, decât, 
m-a sfătuit el, să prefer trenul electric în locul metroului. Nu 
trebuia să-mi spună de ce, și mie îmi place mai mult să merg pe 
deasupra pământului. Hotelăreasa m-a sfătuit la fel, gara era la 
trei sute de metri, trenurile de suburbie veneau unul după altul 
și nu făceau decât douăzeci de minute până la Hamburg. 

Așa a fost, și-am învăţat minte, pentru altădată. Datorită 
acestei inspiraţii norocoase, orașul m-a primit ca o fiară cu dinţii 
scoși și domesticită, și oprirea mea acolo a fost o desfătare, 
după ce mă speriase atâta. Mașina stătea sub pază, în curte, 
plecam dimineaţa, la opt, mă întorceam pe seară și-mi rămânea 
timp să mă plimb pe străzile burgului. Era un târgușor cu 
locuitorii ca și invizibili, tulburat numai de rarele mașini care 
treceau în goană pe strada principală. Cele mai multe, și acelea 
se numărau cu miile, ocoleau târgușorul, pe autostradă, nu 
puteam să le aud, până acolo erau câţiva kilometri. Ce m-a 
uimit, în această mică localitate, cu un singur restaurant, lângă 
gară, erau magazinele cu automobile, cel puţin două, de ele 
sunt sigur fiindcă le-am studiat cu atenţie, cred însă că am 
văzut mai multe. Pentru cine se expuneau acolo zeci de mașini, 
de unde veneau cumpărătorii? Se nășteau ei oare în același ritm 
cu mașinile? Și cum de aveau loc în casele târgușorului? 

Într-o seară, ieșind de la gară am văzut o mașină care intrase 
într-un semafor și-l culcase pe o parte. Mi-a fost imposibil să 
înţeleg cum se întâmplase, era o intersecţie liniștită, cu o 
vizibilitate largă în toate direcţiile. Venise poliţia și cerceta 
cazul, măsura, încerca să dezlege enigma și s-o pună pe hârtie. 
Alături de polițiști, o femeie grasă, îmbrăcată în negru, dar nu 
de doliu, autoarea accidentului, își frângea mâinile. In cinci 
minute ar fi fost acasă, unde probabil o așteptau bărbatul și 
copiii, să pună masa de seară, și acum se vedea aici, 
imobilizată, speriată și disperată, deși n-avea nici o zgărietură, 
iar mașina cu calandrul înfundat și cu aripile din faţă băgate în 
cauciucuri putea fi reparată cu ușurință; mai mare belea era 
semaforul, fiind proprietate comunală. Văzând-o că se pierde cu 
firea, unul din polițiști a apucat-o pe femeie de braţ și-a urcat-o 


în mașina poliţiei, să aștepte. Cred că aveau de gând s-o ducă la 
spital, să-i ia sânge pentru analiză, așa cum e regula. Chiar dacă 
nu băuse nimic, cum îmi închipui, rămânea cu rușinea. Până ce 
polițiștii să termine procesul-verbal, a venit și mașina de 
depanare, au încins cu lanţuri partea din faţă a mașinii avariate 
și au ridicat-o cu macaraua. Întinzându-se, lanţurile au turtit 
aripile și mai tare, le-au făcut să troznească și să scrâșnească și 
atunci femeia a început să geamă, sfâșiată. Păcat de mașină, că 
părea nouă! Dar ce atâta tevatură, atâta zbucium și plânset, 
când în vitrinele celor două magazine, de-o parte și de alta a 
străzii străluceau zeci de mașini și numai cu o semnătură puteai 
să iei una proaspăt ieșită din fabrică! 

Şederea la Ahrenburg și drumurile la Hamburg m-au trimis cu 
gândul departe în urmă, la vremea copilăriei, când locuiam la 
patru kilometri de școală, unde câteodată mergeam cu trenul; 
sigur că despre acel timp am mai mult decât amintiri, el a 
marcat puternic începutul meu de viaţă, dar a trebuit să treacă 
mulți ani până să observ ce adânci sunt aceste urme, abia 
acum, când experienţa s-a repetat la altă scară, trezindu-mi 
duioșia și ducându-mă până aproape de lacrimi. In timp ce 
trenul își spunea vechiul cântec, având schimbat numai ritmul, 
datorită vitezei triplate, m-am revăzut copil, cu ghiozdanul la 
spinare, privind uimit, cu ochii mari, viaţa neînţeleasă, fără să 
revăd nimic din ceea ce avea să mi se întâmple mai departe. 
Confruntându-mă cu mine însumi nu mi-am dat seama în 
primele clipe decât ce mulţi ani am lăsat în urmă; dar ajunge! 

Trenul m-a dus până în centrul orașului; cum am ieșit din 
gară, liber și cu mâinile goale, mai ușor chiar decât în copilărie, 
fiindcă nu mai aveam ghiozdanul, am văzut un om căzut pe 
trotuar, cu faţa în jos, într-o băltoacă de sânge. Nu știu dacă era 
un beţiv, și dacă ar fi fost n-aș mai spune; și așa mi se pare că 
aș putea fi bănuit de o obsesie. Nu-i decât o constatare, și încă 
atenuată. De câte ori am vorbit despre oameni beţi, vreau să se 
știe că ei făceau parte din culoarea locală; dacă îi omiteam, aș fi 
denaturat-o. 

Doi polițiști păzeau rănitul, așteptând ambulanţa; odată, unul 
din ei a încercat să-l răsucească, dar fără prea multă convingere 
și a renunţat, așa că nu l-am văzut la faţă, și n-am putut să-mi 


dau seama de unde curgea sângele; se lovise în cădere sau 
avea o junghietură? 

Așa a fost, n-am născocit nimica, și mi s-a părut simbolic că 
înainte de orice, debarcând la Hamburg, am văzut sânge. A curs 
atât sânge aici, că ar fi putut să înece orașul, și sigur că Elba s-a 
făcut roșie, poate și Marea Nordului. Aici se fabricau aproape 
jumătate din submarinele Germaniei, lăsând la o parte alte 
industrii războinice. În 1943, vara, patru raiduri aeriene ale 
coaliţiei antinaziste, două mii șase sute de bombardiere 
gigantice au vărsat peste oraș, în numai zece zile, aproape nouă 
mii de tone de bombe, omorând peste patruzeci de mii de 
oameni și rănind grav încă pe atâţia. Incendiile, înteţite de o 
furtună răzbunătoare au transformat locul într-un imens 
crematoriu.  Groaznică introducere pentru vizita mea la 
Hamburg! 

N-am îndrăznit să caut un supravieţuitor, dacă el putea să 
existe. Nu aveam nevoie să-mi povestească, ci doar să-l văd la 
faţă. Şi cum ar fi reacționat dacă îi puneam o întrebare? Urlând 
ca fiarele, sfâșiindu-mă cu dinţii, zdrobindu-mă? 

Am plecat repede din gară, cu capul între umeri, temându-mă 
să nu aud pași în urmă. În afară de biserica Sfântul Nicolae, din 
care a rămas doar clopotniţa, dezolant de frumoasă, n-am mai 
văzut alte ruine. Orașul s-a reconstruit, cu o viteză de 
competiție, în timpul de după război, când lumea se lua la 
întrecere. Aflată între două puteri cu doctrine contrarii, care 
vroiau să-și apere și să-și impună modul de viaţă, Germania 
vestică a beneficiat din plin de înfruntarea vechilor parteneri ai 
victoriei. Asupra ei au curs vagoane de aur, cum curseseră 
bombele înainte. La acest ajutor datorat circumstanțelor 
adăugându-se și fanatica putere de organizare și muncă a 
poporului, și o ambiţie deznădăjduită, și chiar, cum voi spune 
mai târziu, o căință adâncă, în câţiva ani nivelul ei de trai, 
pornind de la mizerie și pedeapsă, a ajuns să-l întreacă pe al 
învingătorilor. 

Nouăzeci la sută din instalaţiile portului au fost distruse. Toate 
s-au refăcut, războiul n-a mai lăsat nici o amintire. Am fost 
pretutindeni, cu șalupa, cum mai fusesem odată când se 
blocase cafeaua, care este o obișnuinţă naţională. Intr-un singur 
loc, pe un chei părăsit, am văzut o lucrare de beton, prăbușită. 


Dacă rămăsese așa, însemna că nu mai avea nici o trebuinţă; 
poate că fusese o cazemată. lar în oraș, la chioșcuri, în baruri, la 
toate colţurile de stradă cafeaua curgea gârlă, mai multă decât 
în cea mai fericită vreme de pace, cum probabil nu cursese 
niciodată, și nimeni nici nu o visase. 

Cred că în două zile am ajuns să văd tot ce aveam nevoie, 
căci nu vroiam să știu altceva decât ce însemnase războiul 
pentru Hamburg, care împreună cu Berlinul erau pentru mine 
locuri de referinţă, fiind orașele cele mai mari și cele mai crunt 
lovite. 

Am mers cu planul în mână, dar fără un plan în minte, de 
aceea am făcut drumuri inutile, mi-am cules impresiile cam 
alandala și am obosit repede. Dar nu cred că am rămas cu o 
lipsă, am adunat mai multe decât aveam nevoie. 

În prima zi, puţin înainte de amiază, m-am simţit fără vlagă, 
m-am întins pe iarbă, la soare, într-un parc cu pajiști, ca la 
Londra și m-a prins somnul. Înainte de a adormi am văzut un 
poliţist trecând pe lângă mine, cercetându-mă cu atenţie; 
credeam că o să-mi ceară socoteală, deși mai erau și alţi 
oameni pe iarbă. Nu mi-a spus nimic, ci s-a dus înainte. Am 
dormit binișor și pe negândite, până ce m-a cuprins o răcoare. 
Umbra unei statui masive, un om trufaș cu privirea prădalnică s- 
a abătut peste mine și abia atunci, privind-o mai bine, l-am 
descoperit de Bismarck. 

Din istoria secolului celălalt, Bismarck este readus în viaţa 
Germaniei de astăzi; poate ca un simbol al reînvierii. l-am văzut 
statuia și la Kiel, și la Lubeck. lar cea de la Hamburg părea nouă. 
Însă mie cancelarul Germaniei mi-a inspirat totdeauna teamă, și 
prin politică, și ca fire, și chiar ca înfățișare. Nu pot eu să dărâm 
miturile unei naţiuni încercate în două războaie nefericite, dar 
mi-ar fi plăcut să fie acolo statuia lui Goethe, sau ale lui Schiller, 
Kant, Schopenhauer, Beethoven și altele. Oare Bismarck a dat 
Germaniei mai mult decât oricare dintre aceștia? Căci ei nu sunt 
emanaţia lui, ci lor, nu cancelarului, li se datorește existenţa 
Germaniei, și forţa ei de-a renaşte din cea mai arsă cenușă. 

În același parc am văzut un monument care mi-a amintit un al 
treilea război, scăpat din vedere. Reprezenta un soldat rănit, 
căzut împreună cu calul, și o femeie, desigur Patria duioasă și 
bună se apleca să-l aline. Era închinat celor căzuți la 1870, pe 


pământul Franţei. Bine, dar cine vroise? Putea Germania, 
aplecată cu durere la capul rănitului să fie socotită o victimă? 

În altă parte a orașului, pe un canal, în flancul primăriei, un 
obelisc de piatră, într-un stil destul de modern ca să mă 
deruteze în privinţa timpului când se ridicase acolo, comemora 
pe cei patruzeci de mii de hamburghezi morţi pe câmpul de 
luptă din 1914 până în 1918. În 1943 au murit tot atâţia, dar 
numai în zece zile! N-am văzut nici un monument, închinat 
morţilor din ultimul război; poate că o exista undeva, poate o să 
se facă. 

Mișcarea în oraș era mai domoală decât mă așteptasem, 
circulaţia mașinilor moderată, se găseau chiar și locuri de 
parcaj, dar tot nu regretam că rămăsesem la Ahrensburg și mă 
gândeam cu plăcere să mă duc seara acolo, ca oamenii care vin 
de la muncă. Pe la trei după amiază în oraș aproape că nu se 
mai simţea mișcare, poate fiindcă era sâmbătă. Las la o parte 
portul și cartierul Altona, loc de pierzanie, unde forfota nu 
încetează nici noaptea, ba dimpotrivă. Fiind prea obosit, pentru 
ele, mi-am petrecut timpul până seara în locuri mai liniștite. 
Există nu departe de centrul cu clădiri severe și impunătoare, un 
lac lung de câţiva kilometri, mărginit de parcuri și cartiere 
rezidenţiale. L-am înconjurat de la stânga la dreapta, după ce 
m-am întrebat dacă n-au să mă lase picioarele la jumătatea 
drumului. Mersesem mult dimineaţa, mult zilele trecute, 
mersesem mult de la plecare și visam tot mai des să stau odată 
în pat fără să măsor timpul, să opresc ceasul și mersul lumii, să 
fie o nemișcare universală, ca să nu ajungă până la mine nici un 
zvon și nici o trepidaţie. 

Drumul în jurul lacului se arăta mai lung decât mi se păruse, 
aș fi vrut să mă întorc dar mi-era rușine de mine. In prima parte 
am văzut într-adevăr reședințe impunătoare, le-am privit cu 
timiditate și n-am îndrăznit să mă apropii, deși multe nu aveau 
împrejmuire. Erau locuinţe de ambasadă, cu peroane, cu 
catarge pentru steaguri, cu jaluzele misterioase, iar peste ele 
veghea tăcerea și nemișcarea. Tot pe acolo locuiau probabil 
marii industriași, bancherii, oamenii puternici care mă mir că 
lăsau lumea să treacă prin faţă. Pe malul celălalt, mai aproape 
de mișcarea orașului, construcţiile pierdeau din grandoare, din 


palate deveneau vile și apoi vilișoare, iar printre ele răsăreau 
mici localuri, restaurante, cafenele și baruri. 

Am văzut și-o moscheie, cu faţa la apă. Un anunţ pus la 
poartă, bătut la mașină, se adresa credincioșilor: „In Namen 
Allahs...” Ce-o fi zicând Alah de invocarea lui în limba germană? 
Și ce caută Islamul tocmai în nord-vestul Germaniei, la 
Hamburg, unde iernile sunt cam aspre? M-am mirat ce de tipuri 
arabe am întâlnit pe stradă. Erau și negri. În parcul cu statuia lui 
Bismarck unul dormea cu capul în poala unei nemţoaice; s-a dus 
naibii puritatea ariană! 

x 

De mult vreau să spun ceva despre automatizare, și nu știu 
de ce amân întruna; poate ca să se strângă mai multe. Despre 
pompele de benzină am apucat să povestesc; m-a luat gura pe 
dinainte. La fel despre staţiile de spălat mașinile. Acum toate 
dau năvală peste mine, și de când cu copilul de la closetul 
public, care a pus vârf celorlalte, nu îmi îngădui nici o amânare. 
Era acolo, pe malul lacului, nu departe de moscheia islamică, un 
closet de marmoră și faianţă. Un băiat, împins de o nevoie 
urgentă, a dat fuga înăuntru și a vrut să deschidă ușa unei 
cabine. Cabina însă era închisă cu o clanţă automată, care nu se 
deschidea decât dacă puneai o monedă metalică. Bietul copil nu 
prevăzuse, a smucit clanţa, pe urmă a început să se 
scotocească prin buzunare, le-a întors pe dos, încurcându-se, 
cuprins de o panică tot mai febrilă, până ce s-a întâmplat în el o 
declanșare, o destindere și atunci a început să plângă 
deznădăjduit, lovit de o nenorocire penibilă. 

Bagi un ban într-o cutie, apeși pe un buton și iese un pliculeţ 
cu mărci poștale. Sau tichete de autobuz, de tramvai, de 
metrou. Pui suma cerută, miști un cursor, pe un cadran gradat în 
kilometri, apeşi butonul, mașina zumzăie și-ţi eliberează un bilet 
de tren, pe distanța aleasă. De cântare și distribuitoare de 
ţigări, de dulciuri, de bere, nici nu mai vorbesc, sunt prea vechi 
și prea cunoscute. Și nici de ascensoare, care nu pornesc până 
ce n-ai pus o monedă. Peste tot, în locul omului găsești o 
mașină; nu mai ai cu cine să schimbi o vorbă. N-aș aminti nici 
telefoanele, cu fisele lor cunoscute de multă vreme, dacă n-ar fi 
ajuns la o extindere intercontinentală. Nu-i nici o minune că ieri, 
la Lubeck, m-am dus în gară, am băgat câteva mărci într-un 


aparat telefonic, mi-a venit tonul, am făcut prefixul și numărul, 
și-am vorbit cu Will, la Wilhelmshaven, ca să aflu că mă 
așteaptă, nu-i nevoie să mai întârzii prin alte orașe. Dar ca de la 
un aparat de pe stradă, la îndemâna oricui, să poţi vorbi în 
America, mi se pare ceva de știinţă-ficţiune. Și parcă fu ieri când 
Columb descoperi continentul! 

Niște oameni cu învăţătură și imaginaţie și-au frământat 
mintea, au făcut schiţe, apoi planuri, au construit prototipuri, în 
laboratoare, le-au încercat, uneori au ajuns la eșecuri, și-au 
revizuit gândirea, au luat totul de la capăt și într-un târziu au 
izbutit ceea ce vroiseră, să dea lumii o înlesnire, o mașină 
automată, care să ușureze viaţa. Sunt cu miile aceste invenţii, 
cele amintite mai sus rămân abia niște glume. Acești oameni au 
o minte fertilă și neliniștită, după izbândă nu se culcă pe o 
ureche, ci încep să mediteze la altă invenţie, studiază tomuri 
tehnice, culeg informaţii, se consultă cu alţii și poate nu dorm 
noaptea, chinuiţi de o problemă nerezolvată. Dar ei trebuie să-și 
facă timp ca să citească și altă carte, să meargă la teatru, la 
concerte, la expoziţii, să asculte conferințe despre gândirea 
umană, și mai ales să călătorească spre a-și lărgi imaginea 
lumii; fără toate acestea imaginaţia li s-ar slei și peste 
năzuinţele lor ar cădea întunericul. Multe se vor automatiza pe 
faţa pământului, numai o mașină n-o va putea concepe nimeni, 
una care să satisfacă dintr-o dată toate nevoile viitoare ale 
omenirii. În lipsa ei, cineva va trebui să gândească și să 
născocească încontinuu. 

Dar ce fac între timp oamenii eliberaţi de blestemul biblic, 
dacă nu mai e nevoie să le nădușească fruntea? Probabil acum 
se apleacă și ei peste carte, merg la teatru, la concerte, la 
expoziţii. Cu siguranţă sunt și din cei care se îmbată, 
trândăvesc, fac degeaba umbră pământului. lar unii poate îi 
pizmuiesc pe cei care au născocit mașinile automate și visează 
să-i pună la muncă, să vadă și ei cum se câștigă pâinea cu 
sudoarea frunţii. 

Pe lacul de la Hamburg am văzut prima dată sportul nou 
numit windsurf, ajuns astăzi la o răspândire bunișoară. El are la 
origine o deprindere a băștinașilor din insulele Oceaniei, 
întâlnită de mine prima oară la Jack London, în jurnalul lui de 
călătorie peste Pacific. Acei oameni, de o îndemânare 


acrobatică, izbutesc să plutească în picioare pe apă, folosindu- 
se de o simplă planșă, o scândură cioplită dintr-un lemn tare, de 
dimensiuni bine chibzuite, rotunjită la capete. Cu acest 
instrument primitiv și folosindu-se de mișcarea oceanului, ei 
aproape că nu mai plutesc ci zboară pe apă, trec peste brizanţi, 
îngropându-se în spumă, coboară povârnișurile adânci create de 
valuri, ajungând la viteze fantastice, din care pierd prea puţin ca 
să urce la creste, și așa își continuă alunecarea vertiginoasă, 
până ce eșuează pe plajă. 

Această practică numită surf, scriu cum se pronunţă fiindcă 
nu cunosc originea cuvântului transmis de Jack London, pare-se 
nu s-a extins până pe coastele Europei, unde valurile mării nu 
au nici aceeași mișcare, nici aceeași amploare ca în Pacific. A 
venit numai planșa, perfecționată și industrializată și i s-a 
adăugat o velă, pusă pe o vergă, un catarg subţire pe care 
sportivul o ţine în mâini, într-o anumită poziţie faţă de direcţia 
vântului. Acesta este windsurful. De curând a apărut și pe 
marea noastră, adus, mi se pare, de un club sportiv din Polonia. 

Atunci când l-am văzut prima oară, la Hamburg, m-am oprit 
pe mal, și am privit fără să pot înţelege dintr-o dată; iar când 
am înţeles, n-am putut crede. Nu erau decât doi tineri, care se 
exersau cu stângăcie, dar fără să se descurajeze; se vedea că 
nu aveau o practică prea veche, cădeau, scăpau vela din mână, 
se ridicau anevoie, ezitau în lupta lor cu vântul, până ce, în 
sfârșit, izbuteau să-l prindă într-o poziţie bună, și atunci urma 
victoria, o lungă linie dreaptă pe care o urmăream cu respiraţia 
oprită, simțind eu însumi încordarea jocului și trăindu-l cu 
satisfacţie. E un sport greu, mi-am dat seama când au venit mai 
aproape și am văzut cum le vibrau mușchii sub piele, din umeri 
până la glezne. Dar poziția impusă de înfruntarea cu vântul, căci 
este o înfruntare și o luptă în adevăratul înțeles al cuvântului, 
dădea trupurilor omenești, tinere, o plastică olimpică, de zeități 
marine. 

x 

După ce am făcut înconjurul portului cu șalupa, am revenit pe 
cheiuri și am umblat pretutindeni unde se putea merge cu 
piciorul. Apa era verde, vâscoasă și îmi stârnea repulsia, când o 
auzeam clipocind, spălând în continuu pereţii de cărămidă ai 
antrepozitelor. Erau clădiri masive, cam sinistre, tăcute, cu 


temelia în apă, care desigur pătrundea în subsoluri unde își 
dospea miasmele. Nu mă împăca deloc gândul bogățiilor care 
probabil zăceau în magaziile de deasupra. 

Dacă am vorbit de forfota portului, m-am referit la locurile 
năpădite de turiști, de unde pleacă șalupele, vaporașele, 
vapoarele de excursie și de croazieră și rarele pacheboturi 
transatlantice. În portul de mărfuri se vedeau prea puțini 
oameni pe cheiuri, asemeni pe punţile  cargoboturilor. 
Mecanizarea și automatizarea au făcut să scadă echipajele și să 
dispară hamalii de pe cheiuri. În locul lor au apărut mecanici, și 
gâfâitul omenesc de altădată, înjurăturile, blestemele, au fost 
înlocuite de huruitul motorului. Cerul abia se mai vede sub 
pădurea deasă de macarale. Şi iarăși mă întreb, unde este și ce 
învârtește mulţimea pe care au eliberat-o mașinile? 

Fiindcă nu prea mai aveam ce face, m-am plimbat în sus pe 
Elba, până la marginea orașului, unde autostrada trece pe malul 
celălalt printr-un tunel săpat pe sub apă. Nu văd prima oară 
locuri unde oamenii nu mai au loc să circule pe suprafaţa 
pământului; metroul este un vechi exemplu. Dar aici n-am prea 
înţeles nevoia, era destul loc pe deasupra și încă un pod, pe 
lângă cel care există, chiar dacă ar fi costat mai mult, ceea ce 
nu este sigur, ar fi creat încă o frumuseţe. Largul peisaj al 
fluviului, privit de pe falezele înalte, avea o desfășurare 
grandioasă, care însă mi se părea goală și rece. Nu-i o idee fixă, 
dar sunt sigur că un pod suspendat în locul acela, ar fi îmbogăţit 
și ar fi încălzit priveliștea, așa cum, la câteva sute de metri în 
urmă făcea podul pe unde aveam să trec a doua zi dimineaţa. 

La întoarcere m-am oprit un ceas în Altona, cartier de 
petreceri, cu o faimă veche. Până acolo am mers mult pe străzi 
largi, curate și liniștite, cu case oneste locuite de lume 
cuviincioasă, ca într-un orășel de provincie. Altona s-a vestit sub 
un aspect cam aristocratic, care nu-i caracterul ei de bază, un 
avantpost înșelător, o casă cu pereţii mov, care o făceau să 
semene cu un boschet de liliac în plină eflorescenţă. O fereastră 
deschisă lăsa să se vadă perdelele gri și draperiile negre; în 
cadrul ei stătea de veghe, pe un jilț cu spătarul înalt, de catifea 
neagră, o doamnă în doliu, cu părul blond platinat, strâns într-un 
coc sobru. Singura lumină în acest tablou mortuar, nu lipsit de 
nobleţe, era o floare albă pe care doamna o ţinea în mână cuo 


graţie tristă. În spatele ei mi-aș fi închipuit catafalcul, rudele 
îndurerate și canonicul citind rugăciuni în șoaptă, dacă n-aș fi 
văzut-o pe doamna zâmbind discret și făcând cu ochiul. Cui s-ar 
fi oprit, i-ar fi aruncat floarea. 

Când am ajuns în inima cartierului, o stradă largă plină de 
lume, cu clădiri nu prea înalte, hoteluri, cinematografe, 
restaurante, n-am găsit acolo nimic care să mă sperie. Nu erau 
prăvălii cu obiecte pornografice, cum abundă la Amsterdam, nici 
filme sexi, și n-am văzut nici femei la pândă, prin ganguri. Poate 
viaţa adevărată a cartierului începea la miezul nopţii. 

Am mâncat într-un restaurant gol, unde servea o fată cu faţa 
roșie și cu picioarele groase, sugrumate de ciorapi albi până 
deasupra pulpei. Mi-a propus un rasol de vacă, am acceptat 
socotind că o să fie o mâncare serioasă și mi-a adus un ciolan 
întreg care ieșea peste marginea farfuriei. Fusese o vacă 
zdravănă. Dar pot să jur că picioarele fetei erau mai groase. 

Ultima seară la Ahrensburg mi-am petrecut-o plimbându-mă 
pe strada principală, ca să reperez ieșirea spre autostradă. 
Burgul, fără nici o urmă a războiului, reconstruit probabil în 
marea lui parte, fiindcă și aici s-au întins covoare de bombe, de 
n-a mai rămas piatră pe piatră, mi s-a părut prosper, în schimb 
cred că lumea era mai degrabă reţinută. Rănile sufletului 
omenesc se vindecă mai greu decât ale pământului; fiecare om 
aici avea pe cineva mort de pe urma războiului, mulţi ai lui 
cunoscuseră suferința, dacă nu suferise el însuși. 

Astăzi, reflectând la Hamburg, apoi la Berlin și la tot ce mi-au 
văzut ochii în partea aceea a lumii, a trebuit să convin că dacă 
nemţii și-au dus ţara la distrugere, s-au priceput și s-o 
reconstruiască, repede și poate mai bine. 


30 


Trecerea peste Hamburg n-a fost ușoară, era în mine teama 
să nu intru greșit pe autostradă și să mă încurc la macazuri, în 
lipsa unei hărţi clare. Totuși, aceste șosele ingenioase unde 
niciodată o mașină nu poate să se încrucișeze cu alta, ci se 
merge ca pe calea ferată, de aceea schimbătoarelor de direcţie 
le-am spus macazuri, rămâne o fascinaţie, ca o călătorie pe 
Calea Lactee. Odată ce-am lăsat orașul în urmă și am găsit 


ieșirea spre Bremen, nu mi-a mai rămas decât să apăs pe 
acceleraţie. Mă gândeam că peste câteva ceasuri am să fiu între 
prieteni, și acolo am să-mi acord o odihnă de șase zile, ceea ce 
aproape nu mai înţelegeam ce înseamnă. Dar deși toate mi se 
păreau bune, deși ziua era strălucitoare, șoseaua captivantă, nu 
știu de ce îmi simţeam sufletul greu și-mi era dor de altceva. 

Am ocolit Bremen și după cincizeci de kilometri, la Oldenburg 
am luat-o încă o dată spre nord, fără însă ca de data aceasta să 
mai simt oprimarea cunoscută în lutlanda, când mergeam spre 
Capul Skagen, împotriva tuturor instinctelor mele geografice. 
Acum știam că era ultima oară când mă îndepărtam de mine 
însumi. Peste alţi cincizeci de kilometri am ajuns într-un sat 
mare, cu peste o sută de mii de locuitori, mândru port de război 
altădată, numit Wilhelmshaven, în amintirea împăraţilor uitaţi 
astăzi. 

Un benzinar m-a îndrumat la adresă, era mai simplu decât în 
orice locuri necunoscute am fost vreodată, am mers pe ulița 
principală, drept înainte, numărând ulițele secundare, până ce 
am ajuns în Mozartstrasse. Casele erau acoperite de arbori, și ca 
dovadă că mă aflam nu într-un parc sătesc, ci într-o adevărată 
pădure, în fiecare dimineaţă la răsăritul soarelui o veveriță îmi 
intra pe fereastră, privindu-mă curioasă. Neavând alune, îi 
puneam stixuri pe pervaz și mă trezea ronţăitul ei vrednic. 

Când am ajuns, mi-a deschis micul Karsten... 


Șapte zile mai târziu eram la Franecker, o mică localitate din 
nordul Olandei, unde am rămas noaptea. Acolo abia am 
redeschis caietul de drum, și fără să-l completez, căci nu mai 
scrisesem nimic în el de la Hamburg, mi-am pus amintirile în 
ordine, alegându-le pe cele care socoteam că ar fi trebuit să 
ocupe paginile albe. La Wilhelmshaven nu mi-a rămas nici o 
clipă de repaus, am picat între oameni care s-au dat în vânt să- 
mi facă viaţa plăcută, n-am ajuns bine că m-au și luat în primire; 
am avut, cum se zice, o agendă bogată. 

Il las la o parte pe Will, care în prima zi a mai fost ocupat să-și 
pună treburile în ordine ca să-și poată lua un concediu, de 
presupus că în cinstea venirii mele. M-a întâmpinat soţia lui, 
Gitta, o femeie tânără, nefățarnică dar nici frivolă, care, într-o 
societate foarte reticentă în ceea ce privește dreptul și datoria 


la procreere, nu s-a dat în lături să aducă pe lume trei copii și 
să-i crească, lipsindu-se de bucurii legitime. Dacă adesea 
existența este o povară, o asemenea mamă trăiește trei 
existențe deodată, și ele trebuie să încapă în propriul ei timp de 
viaţă, comprimând-o și dându-i o densitate triplă. Am înţeles 
respectul Gittei pentru maternitate printr-o vorbă a ei care 
nouă, celor prezenţi ni s-a părut o glumă puţin deșucheată, când 
de fapt era o reflecţie serioasă. Aflându-ne odată la un han din 
Bucovina, ni s-au adus pe un taler de lemn felurite cărnuri fripte, 
printre ele acea parte animalică socotită o mâncare cu totul 
aleasă, și care este, la toate regnurile, însemnul virilității. Abia 
când am terminat masa i s-a spus Gittei prin ce experienţă 
trecuse. lar ea, după un moment de surpriză, a răspuns fără să- 
și ascundă emoția: „Aș fi mâncat cu mai multă reculegere dacă 
știam dinainte”. 

Din agenda acelor zile extrag necronologic și la îngrămădeală, 
întâi întâlnirea cu domnul Eickmeier, pe care îl cunoșteam din 
România, unde a venit în mai multe rânduri, interesat de 
prefacerile noastre sociale. Când un om vrea să fie amabil cu un 
oaspete, îi arată în primul rând ceea ce ţine el în mai multă 
simpatie. Nu ajunsesem bine când am aflat că domnul Eickmeier 
mă poftește la o plimbare cu avionul. Ştiam că îi place să 
piloteze, că într-un timp avusese chiar în proprietate un mic 
avion de turism, cum mi-am dorit și eu în tinereţe, când de visat 
visam și aveam mari speranţe, dar satisfacţii mult prea puţine. 
Gitta cu Karsten m-au dus la aeroport îndată după-amiază. 
Avionul aparţinea acum unui club sportiv, al cărui suflet cred că 
este tocmai domnul Eickmeier. L-am găsit pe pista de decolare, 
om de cincizeci de ani presupun, robust, cu alură sportivă, se 
înţelege de la sine, tot atât de cordial cum îl tineam minte. 

— Unde vrei să mergem? m-a întrebat, pe când mecanicii 
porneau motorul. 

— La insula Helgoland! i-am răspuns cu premeditare. 

Nu știu ce-mi evoca numele acesta, poate o legendă uitată, 
oricum, îmi plăcea cum sună și făcusem din el, de multă vreme, 
ţinta, abandonată, din nefericire, a unei croaziere în Marea 
Nordului. Zborul putea să fie o compensație, cum fusese și 
altădată, la insulele Canare, unde am ajuns cu avionul, în două 


ceasuri, după ce trei luni și jumătate le dădusem târcoale cu un 
vapor de pescuit, fără să le văd măcar țărmurile. 

— Ştii să înoţi? m-a întrebat domnul Eickmeier. 

Motorul tocmai pornise și n-avea un mers din cele mai 
promițătoare, iar avionul, cam demodat, nu inspira multă 
încredere. Sau poate era numai o impresie, datorită întrebării. 
Nu m-am speriat pentru atâta, am zburat pe avioane cu 
adevărat primejdioase, și dacă am scăpat teafăr înseamnă că 
am avut noroc, fiindcă altminteri se prăbușeau multe. N-am să 
spun că și de astă dată m-a însoţit norocul, era un avion făcut să 
nu cadă deși avea un zbor cam aspru, care m-a ţinut încordat în 
primele minute. 

Insula Helgoland nu-i decât o curea de pământ cărămiziu, pe 
care oamenii s-au străduit să-l facă ospitalier, ca să fie un punct 
de atracţie. Am întâlnit un vapor întorcându-se de acolo cu sute 
de turiști, și sunt sigur că niciunul n-avea altă mulţumire decât 
că putuse să cumpere lucruri mai ieftine decât pe continent, 
fiind scutite de taxe vamale. Mai de folos mi-a fost că la 
întoarcere am zburat pe deasupra orașului și de sus am văzut 
mai bine că Wilhelmshaven este într-adevăr un sat mare, 
năpădit de păduri transformate în parcuri. In afară de coșurile 
fabricilor nimic nu se ridică deasupra copacilor. Când mai târziu 
am mers pe jos am văzut și case mai înalte, cu trei și poate cu 
patru etaje; nici ele însă nu izbuteau să dea locului apăsătoarele 
caractere urbane. Singură primăria avea un turn prizmatic, cu 
vreo șase etaje, care cred că nu vroia să fie o compensație, ci 
doar un semn de autoritate. 

Când l-am întâlnit prima oară, acum mai bine de zece ani, 
venit în concediu la marea noastră, domnul Eickmeier era 
directorul primăriei din Wilhelmshaven, dar nu știu dacă el 
stăruise să se facă turnul. Ceea ce îmi amintesc bine, de la 
prieteni comuni, este că se interesase dacă în vacanţa sa pe 
malul Mării Negre va avea posibilitatea să joace tenis. lată un 
motiv pentru care l-am privit cu interes și cu simpatie, deși eu, 
unul, n-am practicat niciodată tenisul. După un deceniu, el 
continuă să fie directorul primăriei, ceea ce, pentru cine înţelege 
funcţia aceasta, îl face, dacă nu mai important decât primarul, 
cel puţin mai folositor și pe durată mai lungă. Nu mi-a spus 


nimeni cu claritate, dar presimt că prosperitatea orașului se 
datorește mult domnului Eickmeier. 

Când eram în școala primară în cel mai bogat din orașele 
României pe vremea aceea, institutorul nostru, poate fiindcă 
făcea și puţină politică, sau din admiraţie sinceră, nu pierdea 
nici un prilej să ne vorbească de meritele primarului, iniţiindu-ne 
prematur dar nu fără folos în treburile publice. Orașul n-ar fi 
devenit atât de bogat că i s-a dus vestea, dacă primarul n-ar fi 
avut ideea isteață să-i mărească perimetrul administrativ, 
incluzând în raza lui rafinăriile de petrol, prospere și numeroase 
și supunându-le la impozite comunale care, date fiind cifrele de 
afaceri ajungeau la sume de ordinul milioanelor. In ceea ce mă 
privește, n-am avut cum să mă bucur de bogăţia aceasta, și nici 
n-am văzut-o; dintr-un impunător palat al Justiţiei, s-au turnat în 
copilăria mea numai temeliile, și așa au rămas, cu subsoluri 
năpădite de șobolani și de vagabonzi, până târziu după ce 
plecasem de acolo; iar strada pe unde se ieșea spre Câmpina, 
singurul loc de trecere pentru automobile, căci nu exista 
șoseaua de centură, era groaznic de prost pavată și m-am 
chinuit rău cu ea eu însumi, până după războiul al doilea. 
Institutorul însă nu contenea cu laudele și-l ridica pe primar în 
slavă, deși nu-l răsplătea nimeni, iar prosperitatea lui personală 
nu putea fi dovedită decât printr-un singur costum de haine, 
lustruit în coate. 

Încep prin a spune că la Wilhelmshaven n-am văzut pe nimeni 
cu coatele lustruite, nici măcar pe cel mai vechi prieten din câţi 
am acolo, căruia treburile nu-i merg prea bine. El are nenorocul 
să fie arhitect, într-un moment când construcţiile sunt în 
descreștere sau au ajuns chiar să stagneze; nu-i de mirare, în 
anii trecuţi s-au clădit atâtea case că pot să ajungă pentru tot 
secolul. Și acolo încă, poate datorită înţelepciunii domnului 
Eickmeier, lucrurile nu s-au făcut cu nechibzuinţa care a generat 
o boală a ultimelor decenii. 

Acum un număr de ani, când am fost prima oară la Bruxelles, 
m-au înspăimântat și mi-au dat o stare depresivă imobilele 
aflate în construcţie pretutindeni în centrul orașului; ceva mi se 
părea nefiresc, depășea o anumită măsură, totul în lume are un 
ritm de creștere, și când este depășit încep trepidaţiile. Așa era 
Bruxelles la data aceea, trepida nemaiputând să-și suporte 


temeliile și etajele. Când am revenit, trei ani mai târziu, totul se 
terminase, nu se mai construia nimic, imobilele erau gata, unul 
mai ambițios decât altul, palate pentru marea industrie și 
finanţă. Dar pe una singură din magistralele orașului, 
monumentala Avenue Louise, pe fațadele finisate am văzut zeci 
de placarde care anunțau în van ce spaţii erau de închiriat 
înăuntru, birouri de sute și mii de metri pătraţi, de cel mai înalt 
standing, cum putea să se vadă și de afară. Pe o stradă vecină, 
în faţa casei unde am stat câteva zile, scheletul de beton al unui 
viitor palat comercial era lăsat în părăsire, antreprenorul se 
zbătea, fără mari sorți de izbândă, să obţină autorizaţia de la 
primărie ca în loc de birouri să facă apartamente de locuit, care 
încă se mai caută. 

Ca și orașul copilăriei mele, Wilhelmshaven își datorește 
prosperitatea petrolului. Porturi și rafinării sunt în construcţie, 
incluse în perimetrul orașului, printr-o manevră dibace, de care 
cred eu că nu este deloc străin domnul Eickmeier. Așa că îi 
recunosc dreptul și să joace tenis, și să-și piloteze avionul. Să 
nu-mi vină a crede: în timp ce zburam spre insula Helgoland și 
ne legănam aripile în rasul valurilor spre a saluta câte un vapor 
cu turiști înghesuiți la balustrade, însoţitorul meu m-a anunţat 
că peste două zile pleca în concediu, și nu în altă parte decât la 
Capul Nord, și nu cu alt mijloc de drum, decât cu avionul. Același 
cu care zburam acum, nu prea confortabil, sau cu unul asemeni. 
Se asociase cu un prieten, poate ca să-și ţină de urât, poate ca 
să iasă mai ieftin, căci oricât ar fi el de director al primăriei, și 
oricât l-ar cinsti lumea, nu are alte venituri decât salariul. 

— Dar de ce cu avionul? l-am întrebat, cu un ton de 
dezaprobare. Nu-i prea repede? 

Mi-a răspuns că îi place să zboare și atunci mi-am dat seama 
că obiecția mea era o făţărnicie, fiindcă și mie mi-ar fi plăcut să 
trec cu avionul peste fiorduri, doar așa le-aș fi văzut bine, ca pe 
hartă, mi-ar fi plăcut să cobor sub promontoriul cu obeliscul, 
până aproape de valuri, și miezul nopţii să mă prindă în aer, cu 
elicea în soare. Să nu te doară sufletul? 

La ieșirea de pe aeroport aștepta o limuzină, decât că era 
roșie, nu neagră, un „Opel-Diplomat” cu motorul de cinci litri. 
Domnul Eickmeier m-a poftit la volan și mi-a dat cheile. Oricât 
de mult mi-ar plăcea să conduc și să fac comparații, mă feresc 


să pun mâna pe mașina altuia, de teamă să nu-i produc o 
pagubă imprevizibilă și fără să am vreo vină; să mă tamponeze 
cineva, de pildă. Oricât de generos ar fi proprietarul și cu oricâtă 
eleganţă s-ar purta după aceea, n-aș putea să mă iert și nu m- 
aș consola cu ușurință. Am socotit totuși că a traversa acest sat 
mare numit Wilhelmshaven, cu circulaţie potolită, cu mai-marele 
primăriei lângă mine și cu o mașină în faţa căreia se deschideau 
toate semafoarele și toată lumea se dădea la o parte era o 
glumă pe lângă zborul la Helgoland, așa că am acceptat 
invitația. Un motor de cinci litri era o ispită de altfel, nu mai 
avusesem de a face cu altul, vroiam să văd ce este în stare, însă 
nu pot să spun că după experienţă mașina mea mi s-a părut mai 
nevolnică, și când m-am întors la ea nu eram umiliţi nici unul, 
nici altul. Să ne fi luat la întrecere, mai ales pe șoselele de 
munte, cu numeroase viraje, nu ne-am fi făcut de rușine. 

A doua zi da, am cunoscut o mașină pe lângă care trebuia să 
ne socotim rude sărace. Will a vrut ca prietenul său, domnul 
Reih, care am auzit că ar fi omul cel mai bogat din partea 
locului, să-mi facă o demonstraţie cu ultima lui achiziție, un 
Porsche Turbo, nu prea la îndemâna oricui; nu știu dacă în 
drumurile mele după aceea am văzut mai mult decât două. Nu 
mă laud că proprietarul mi-ar fi acordat aceeași încredere ca 
domnul Eickmeier, dar nici n-am râvnit să pun mâna pe această 
mașină, mult prea distanțată de năzuinţele mele, și m-am 
mulţumit să fiu martor, din curiozitate. Cei două sute cincizeci 
de kilometri pe oră, atinși repede și fără să se simtă efortul 
motorului nu m-au impresionat cum s-ar crede, deși era o viteză 
mai mare decât a multor aeroplane, cel de ieri bunăoară. 
Asemenea viteze încetează să fie utile, este de ajuns să mă 
gândesc câte zeci de kilometri am mers spre Oldenburg, pe o 
autostradă nu prea umblată, abia deschisă și încă necunoscută, 
până să găsim o zonă lipsită de riscuri. In privinţa aceasta n-am 
putut decât să admir răbdarea și prudenţa domnului Reih; mi-e 
teamă că în locul lui n-aș fi fost la fel de chibzuit, și dacă-i așa, 
mai bine lipsă! Ca să nu renunţ nici acum la o comparaţie, cred 
că dacă m-aș fi întors la mașina mea și ne-am fi luat la întrecere 
pe șosele aglomerate, Porche Turbo nu m-ar fi lăsat prea mult în 
urmă. Recunosc în schimb că mi-au plăcut acceleraţiile; nu 
vreau să folosesc cuvinte gongorice, n-am să spun nici măcar că 


demarajele m-au _ uluit, fiindcă erau presupuse și mi le 
imaginasem cu mult înainte. În viteza a doua, la un impuls 
energic senzaţia de înfundare în scaun se transformă într-o 
brutalitate care ar deveni dureroasă, dacă n-ar fi însoţită de o 
satisfacţie demonică. Imi închipui că la decolarea navelor 
cosmice acceleraţia nu este mai puternică. 

Regăsindu-mi mașina în fața casei, n-am socotit-o nici acum 
mai puţin decât o știu că este, și am convenit din nou că n- 
aveam de ce să fim umiliţi niciunul nici altul. Numai că trebuia 
spălată, merita atâta osteneală, ceea ce am și făcut zilele 
următoare, la o staţie automată, nici nu-i de conceput că s-ar 
putea și altfel, mâna omenească e mult prea scumpă și chiar 
dacă ai da preţul, nimeni nu mai acceptă o astfel de muncă; mi- 
e teamă că lumea prea se răsfață. Am intrat pe o bandă care 
mi-a prins roata stângă din faţă și, cu volanul liber, m-a condus 
prin tunelul cu perii, dușuri și uscătoare, de unde am ieșit în 
două minute. Cu murdăria de pe drum mă obișnuisem, chiar 
dacă nu era lăudabil; nu puteam suferi însă isprava mașinii 
automate cum nu pot suferi nimic ce nu-i dus până la capăt, de- 
aceea, în faţa casei, m-am chinuit un ceas să spăl cât de cât 
ceea ce se mozolise în două minute, fără să apreciez cât putea 
să coste mâna mea de lucru. Și cu această ultimă remarcă nu 
voi mai spune nimic despre mașină; de pe acum mi se 
reproșează că i-am închinat prea multe pagini și în prea dese 
ocazii. Le voi scurta și le voi rări, însă cu strângere de inimă. 
Cine nu m-a înţeles de la început, n-o să mă înţeleagă nici după 
ce voi da explicaţii. Dar este imposibil să-mi ascund 
sentimentele pentru un tovarăș de drum care m-a urmat atât de 
departe și cu atâta credinţă. Spre a fi o încheiere, am să adaug 
numai că mi-am sfârșit drumul cu bine, în clipa când contorul de 
pe tablou arăta o sută de mii de kilometri. 

x 

Poate fiindcă Wilhelmshaven e ca un sat mare, deși are o 
existență citadină, oamenii se cunosc între ei, își știu sau își 
bănuiesc puterile și cultivă aparențele. L-am întrebat pe domnul 
Eickmeier de ce pe mașina sa lipseau obișnuitele cifre care 
arată puterea sau capacitatea motorului. Mi-a răspuns că este o 
obișnuinţă, și într-adevăr pe urmă am văzut multe mașini în 
aceeași situaţie, din cele care sub o caroserie comună ascund 


motoare de capacităţi diferite, ca proprietarul să nu-și dezvăluie 
cu ușurință standingul de viaţă. Când un om își face o casă 
nouă, chiar dacă dispune de toţi banii, e bine să se împrumute 
la bancă. Veniturile se camuflează pe cât cu putinţă; bunăstarea 
trebuie să rămână subiînţeleasă. Apărându-se de rigorile fiscului 
nimeni nu va merge până acolo încât să renunţe la treapta pe 
care dorește s-o aibă în societate. Oamenii de-o anumită 
condiţie își construiesc vile, luându-se la întrecere, pe tăcute dar 
angajându-și toată ambiția; treapta câștigătoare este piscina. 
Din prietenii lui Will care au fost puţin și prietenii mei cât am 
rămas acolo, unul singur, avocat de meserie, locuiește într-un 
apartament de bloc, însă de proporţii princiare, deși omul n-are 
pe altcineva în casă decât o soţie; toate obiectele din jur, 
începând cu fotoliile, dovedeau buna lui stare. Will de asemeni 
locuia atunci într-un bloc, mai vechi, cu trei etaje, fără ascensor, 
în schimb cu odăi imense, cum se făceau pe vremuri, cu 
dependinţe largi, un apartament unde ai fi putut să mergi 
călare, dacă s-ar fi găsit un cal să urce pe scară. Acolo m-a și 
găzduit, în sigura cameră mai mică, pe care mi-am ales-o fiindcă 
era mai izolată și nu avea fereastra la stradă, ci în parcul de 
unde venea veverița în toate dimineţile. Prietenul meu însă nu 
avea ambiţii mai mici decât alţii ca el, cu atât mai mult cu cât 
fiind medic, cu clientelă, casa trebuia să fie de nivelul 
profesiunii. Știam de mult că își cumpărase un teren cu o sumă 
pentru noi fabuloasă, într-un cartier rezidenţial, deși tot orașul 
poate fi socotit o rezidență. Când am fost eu acolo începuse 
construcţia, am văzut-o, am cercetat planurile, erau atât de 
pretenţioase, încât m-am temut că niciodată n-au să se 
transforme în realitate, că Will are să se împotmolească. l-am 
spus și a zâmbit ca omul care știe ce face; banii oricum îi lua de 
la bancă, iar constructorul trebuia să-și respecte contractul. 

Un an mai târziu am primit fotografia casei, o vilă fără etaj, cu 
zidurile albe, cu acoperișul de ţiglă vânătă, smălțuită, cu două 
garaje, în fața cărora lângă BMW-ul lui Will staţiona 
Volkswagenul Gittei. O singură greșeală făcuse proprietarul, 
după părerea mea, că nu prevăzuse încă trei garaje, pentru 
Cornelia, Claudia și Karsten. Numele fetelor știu de unde le-au 
luat părinţii; nu m-am dumirit cu al băiatului. Desigur că într-o zi 
Cornelia, apoi Claudia trebuiau să se mărite și să plece la casa 


lor, dar până atunci, unde să-și ţină mașinile, căci mâine- 
poimâine aveau să-și dorească și ele câte una? 

Ce m-a uimit mai mult la casa nouă, era un arbore decorativ, 
pus lângă ușa principală, într-un pătrat de pământ lăsat între 
lespezile de piatră care pavau curtea. Așa cum era izolat și se 
proiecta pe zidurile albe, avea în el o gingășie amară, de 
logodnică singură, ca un simbol al fetelor cărora aleșii le-au 
murit în războaiele Germaniei. Nu-mi venea să cred că abia cu 
un an înainte găsisem acolo doar temelii și câteva ziduri. 

Fetele lipseau, plecate amândouă într-o tabără de vacanţă, 
poate că în Olanda. Când le-am cunoscut, doar Cornelia era mai 
răsărită, să fi avut vreo unsprezece ani, iar acum mi-o 
închipuiam domnişoară, gata să-și înceapă viața. Taberele de 
vacanţă sunt o școală pentru multe din câte nu se pot învăţa 
acasă. 

De multe ori mi-a ţinut tovărășie Karsten, un băieţel blond, 
liniștit și mult prea cuminte; mergea ce mergea lângă mine, prin 
oraș, apoi dispărea dintr-o dată. Il regăseam lângă casă, stând 
singur, tăcut și cam trist în umbra copacilor de unde venea 
veverița. 

Will m-a dus să-i văd cabinetul, în alt punct al orașului, într-un 
apartament pe care l-a transformat într-o mică policlinică, 
înzestrată fără zgârcenie, unde să tot vii ca să-ţi cauţi 
sănătatea. Deși lucrează singur și își ia un înlocuitor numai când 
pleacă în vacanţă, are nu mai puţin de șapte asistente, surori, 
laborante sau infirmiere; sper să fi ţinut minte cum trebuie și să 
nu greşesc cifra, stârnind vigilenţa fiscului. Will își vede bolnavii 
ca să zic așa, în serie, în două camere de consultaţii vecine, în 
timp ce el se ocupă de un pacient în prima cameră, o asistentă îl 
pregătește pe al doilea în camera vecină, îi întocmește fișa, îl 
dezbracă dacă e cazul, îi ia sânge pentru analize. E un cabinet 
de medicină generală, unde se fac mai ales investigații, destul 
de scumpe după cum mi-am dat seama prin comparații, pe care 
le plătește fără tocmeală Asistenţa Socială. Însă trecerea lui Will 
în lumea bolnavilor se datorește tehnicii aplicate de el în 
vindecarea unor beteșuguri, pentru care este căutat pe o rază 
de o sută de kilometri, ceea ce dă naștere unei clientele enorme 
chiar dacă jumătate din raze cad peste Marea Nordului. 


Fiindcă veni vorba de mare, Will mi-a arătat porturile pentru 
petroliere. Ele nu sunt ceea ce am știut totdeauna, cheiuri 
adăpostite de furtună, unde acostează vapoarele. Giganticele 
petroliere de astăzi ar avea nevoie de bazine prea mari ca să 
merite osteneala de a fi făcute, mai ales că la tonajul acestor 
vapoare, orice furtună rămâne neputincioasă. Astfel ele se 
apropie de coastă numai cât le permite pescajul și acolo 
ancorează. Cuprinsul lor se pompează direct la rafinării prin 
tubulaturi cu diametrul mai mare de jumătate de metru, întinse 
pe eșafodaje de beton, piloni și traverse, până în largul mării. 
Cine vrea, poate să facă ușor socoteala cât petrol se scurge prin 
aceste tuburi într-o oră, apoi într-o zi, și într-un an, admițând că 
nu s-a speriat încă. Dacă materia aceasta nu s-ar arde, de mult 
faţa pământului ar trebui să fie ca smoala. 

Prin îndiguiri care apără landa de inundaţii, în timpul fluxului 
și al furtunii, uscatul, în aparenţă în inferioritate, înaintează 
constant în mare, datorită nisipului depus de valuri. Periodic 
digurile se împing mai departe, și așa ţara crește; nu știu până 
unde ar putea să ajungă. Deocamdată, topometrii primăriei 
măsoară hectarele câștigate și domnul Eickmeier, ca bun 
gospodar cum îl știe lumea, își râde în barbă, socotind cum să 
exploateze mai bine aceste terenuri născute din apa mării; cel 
mai bun client rămân deocamdată rafinăriile, până va apărea 
altă sursă de energie decât petrolul. 

Fiindcă își luase concediu, Will s-a ocupat mult de mine, abia 
am avut câte un răgaz ca să mai descopăr ceva și singur. Dar îi 
datorez faptul că mi-a prilejuit să văd mici localități de pe 
coastă, sate de pescari, de vilegiatură, pitorești, colorate, care 
anticipau atmosfera Olandei. Uneori ne opream la câte o 
cârciumioară, unde peștele se arunca viu în tigaie, dar nu mă 
atingeam de nimic, respectându-mi ora de masă. Într-un loc se 
vindeau ţipari afumaţi și lumea dădea năvală, cum dă la noi 
pentru banane. Am observat că prietenul meu era preocupat să 
cumpere de toate, ori de câte ori se ivea o ocazie; am înţeles că 
reflexul acesta se datorește grijii pentru familie, și este născut în 
vremuri de lipsă, apoi transmis generaţiilor următoare între un 
război și altul. Într-un orășel din Olanda, Will a descoperit o 
prăvălioară de condimente, renumite în partea locului deși cele 
mai multe sunt aduse din ţinuturi îndepărtate. O oră întreagă a 


stat înăuntru, lăsându-mă să fierb de nerăbdare, căci aș fi vrut 
să plecăm mai departe, cum îi stă bine călătorului, și a 
cumpărat ba una, ba alta, boabe, prafuri, frunzuliţe, roșii, negre, 
cenușii, maronii și albe, în pungi, în cutiuţe, în plicuri, la un loc 
mai mult de o baniţă. M-am întrebat la ce i-or fi trebuit atâtea, 
dacă nu să le lase moștenire copiilor, pentru o viitoare vreme de 
lipsă, un al treilea război, ducă-se pe pustie! 

x 

Cu domnul Eickmeier n-am terminat în acea plimbare cu 
mașina, care mi-a prilejuit o experienţă târzie, cutia de viteze 
automată. Mulţi o socotesc fără viitor, și vor să rămână 
credincioși cutiei clasice, fiindcă îţi îngăduie să-ţi formezi un stil 
de conducere propriu. Apoi schimbarea manuală a vitezelor 
poate fi socotită un sport tehnic, un exerciţiu de îndemânare și o 
mai bună înfrățire cu motorul. Toate acestea sunt însă rămase 
în urmă; astăzi a conduce corect o mașină înseamnă cu totul 
altceva decât să schimbi vitezele la vreme; e mult mai 
important să se obțină randamentul maxim al motorului, și mai 
ales randamentul maxim al celui care conduce. Pentru aceasta 
tehnica nu mai este suficientă, trebuie să i se adauge o tactică a 
circulaţiei pe străzi sau pe șosele și o strategie a autostrăzii. 
Spre a reuși, e bine să știi geografie și istorie, biologie și 
psihologie, și nu doar atâta, iar pe lângă ele să nu ignori politica 
vremii, vrajba între popoare, războaiele în curs și cele pe cale să 
izbucnească. Automobilul astăzi este un esenţial instrument de 
existență a omului. Ca omul să urce o treaptă în viață, optez 
pentru cutia de viteze automată și îi sunt recunoscător domnului 
Eickmeier că mi-a dat prilejul să fac o experienţă. 

Destinația noastră în drumul acela era un depozit de vinuri, 
unde să ne aprovizionăm pentru seara. N-am prea înţeles, am 
nimerit într-o vilă unde am făcut conversaţie cu amfitrionul, un 
bărbat distins, cu părul încărunţit bine, dar nu de bătrâneţe. Pe 
urmă a venit și soţia lui, franţuzoaică. Stăteam într-un living- 
room mobilat cu pretenţii reușite, casă de oameni cu gust și 
dare de mână, atât că azi am pierdut etalonul cu care să-i judec 
valoarea și să trag concluzii, fiindcă toate locuinţele pe unde am 
fost poftit la Wilhelmshaven erau una mai sus decât alta, într-o 
competiție neterminată. Apărând și Will mai târziu și amfitrionul 
aflând că își construiește o casă, l-a sfătuit să-și facă neapărat și 


piscină. O ușă mare, glisantă, dădea pe o terasă cu lespezi de 
piatră, cu flori și plante ornamentale, iar în mijlocul ei se vedea 
un bazin de înot, de o formă sinuoasă, placat cu faianţă 
albastră. Era plăcut și ca simplu element de decor, prezenţa lui 
acolo însemna o bucurie. Doamna casei, intervenind în discuţie, 
a comentat binefacerile unei piscine. 

— Ah, nu știi ce minunat este, i-a spus lui Will, extaziindu-se, 
ca dimineaţa, cum deschizi ochii, să te arunci în apă! E cum te- 
ai naște din nou, de fiecare dată! 

N-aș fi contrazis-o, iar Will era întru totul de părerea lor, și i-a 
informat că adoptase de mult ideea, ba mersese chiar mai 
departe, optând pentru o piscină acoperită și încălzită, ca să 
poată fi folosită în toate anotimpurile. Nu se lăuda, văzusem 
săpăturile, ideea era ca și realizată. „Ah! le-aș fi spus eu 
gazdelor, supralicitându-i, nici nu știți ce minunat este să te 
arunci în piscină dimineţile de iarnă, când ninge afară!” Dar ar fi 
fost o răutate, căci și așa pe chipul domnului se așternuse o 
paloare acră; doamna para mai bine, datorită fardurilor și 
deprinderii ancestrale a femeii de a nu-și da în vileag cu 
ușurință nici iubirea, nici invidia. 

Amfitrionul era neguţător, pe scară mare, și între altele, se 
ocupa de vinuri, așa că am nimerit bine. 

Seara, domnul Eickmeier a invitat la un garden-party pe toţi 
prietenii și cunoscuţii mei, în mod vădit ca să-mi facă plăcere; îi 
știam din România, unde vin vară de vară pe malul mării. 
Stăteam într-o grădină umbroasă, în fotolii de răchită, era liniște 
pe stradă, cartierul de vile se odihnea patriarhal, departe de 
amintirea războaielor. Mâncam cârnaţi nemţești pe care 
stăpânul casei, ajutat de doamne voluntare, îi frigea serii după 
serii pe un grătar cu jeratic, pus la vedere în mijlocul nostru. 

La vremea aceea era mare încurcătură în lume, izbucneau 
războaie când ici, când colo și nici în zona noastră de existență 
nu eram scutiți de temeri. Poate că domnul Eickmeier, ca 
director al primăriei și răspunzător de prosperitatea orașului să 
fi avut vreo îngrijorare, să se fi întrebat cum va fi soarta lumii în 
următoarele decenii, în următorii ani, în următoarele luni și zile. 
Chiar atunci un avion izraelian, cu turiști, oameni pașnici, cei 
mai mulţi în vârstă și chiar bătrâni unii, era sechestrat în 
Uganda. A doua zi aveau să fie eliberați printr-un act de 


comando care ar fi trebuit să dea de gândit tuturora, ca o faptă 
nemaipomenită în istoria omenirii. 

Părea că nimănuia nu-i pasă și n-avea de ce să mă mire; 
oamenii erau sătui de războaie. Ne-am mâncat cârnaţii apoi am 
mers în casă și am ascultat muzică, Bach, în murmurul 
conversaţiilor. 


31 


A treia zi, domnul Eickmeier a plecat la Capul Nord, pe urmele 
mele, iar eu m-am urcat în mașină și am gonit pe autostradă, 
fără oprire, până la Hanovra, de unde am luat avionul. In mai 
puţin de o oră zburam peste întinsele periferii ale Berlinului, cu 
locuri virane acoperite de automobile, în culorile vii de astăzi, 
care creau o înșelătoare atmosferă festivă. Jos toate mi s-au 
părut mai triste, deși n-am găsit nici o urmă de mizerie. 

Înaintea prânzului îmi lăsam valiza în cameră la un hotel mic, 
a treia casă pe strălucitoarea Kurfürstendamm de altădată, la 
cincizeci de metri de ruinele unui vechi monument al orașului, 
Keiser-Wilhelm-Gedăchtniskirche. Fără voia mea a fost primul 
loc pe care mi-au căzut ochii. Nu știu dacă biserica îmi plăcuse 
vreodată, cred că fusese prea sumbră, și nu mă mulțumea cum 
era pusă, la o intersecţie de străzi importante, în inima 
Berlinului, faimosul Charlottenburg, luxos și aristocratic. Din 
orice parte ai fi venit, te izbeai de această construcție mohorâtă, 
prea masivă pe lângă piaţa din care ocupa prea mult spaţiu, 
deviind circulaţia. Ştiam că din biserica bombardată a rămas 
doar o parte din turnul de la intrare și în loc să fie dărâmat până 
la temelie, se păstrează ca un semn de trimitere în urmă. Ideea 
putea să fie frumoasă, nici un monument n-ar fi amintit mai bine 
războiul, dar acum, când am văzut cu ochii, ruinele m-au 
crispat, ca un infirm care își arată ciotul. Mai rău mi se pare că 
pe vechile temelii s-a ridicat o biserică nouă, arhitectură 
modernă, neinspirată, sau cu o inspiraţie sumbră, fiindcă pare 
un cavou întunecos și rece, unde tot timpul te strânge ceva în 
spinare. În spaţiul din faţă se adună hippyi, se tolănesc pe 
lespezi cu o nepăsare puţin animalică, și nu știi ce-i mai trist 
acolo, prezenţa lor neînţeleasă, sau ruinele de alături, prea bine 
înţelese. Din când în când paracliserii și preoţii vin să-i alunge; 


la două mii de ani după Hristos, luptele bisericii nu sunt 
terminate. 

Acolo, unde m-am oprit adesea, încercând să înţeleg sensul 
construcţiei noi în faţa construcţiei ruinate, mi-am amintit de 
biserica Sfântul Nicolai de la Hamburg, din care n-a rămas întreg 
decât cel mai înalt dintre turnuri; a trebuit să ajung la Berlin ca 
să înţeleg ce greșit judecasem, gândind că biserica n-ar trebui 
reconstruită cum părea că există intenţia, că mult mai frumos ar 
fi să se păstreze doar turnul scăpat de bombardamente. Nu, 
aceste ruine care sluţesc orașele ar putea să genereze odată 
ura, în locul căinţei de astăzi. 

Ce înseamnă căinţa, am văzut la vechiul Reichstag, unde sub 
zidurile reconstruite Germania și-a îngropat vechiul orgoliu și 
nesăbuința a două războaie nenorocite. Nu știu ce are să se 
întâmple după un secol, și cu atât mai puţin peste un mileniu, 
dar la mijlocul deceniului al optulea, când am fost eu acolo, 
lumea părea copleșită și rușinată de ororile abia depășite, deși 
generaţiile mai noi nici nu le cunoscuseră. Reichstagul cârpit pe 
deasupra și modernizat înăuntru este astăzi o industrie a 
aducerii aminte. Nimic din ce a generat venirea lui Hitler la 
putere nu este lăsat la o parte, decât tăcerea, indiferența sau 
complicitatea marilor puteri care aveau datoria să se opună, în 
numele Tratatului de la Versailles semnat de ele. Cineva a spus 
că tratatul acesta a fost mult prea aspru cu Germania, în părţile 
lui blânde, și mult prea blând în părţile aspre. Blând sau aspru, 
n-a trebuit să treacă nici douăzeci de ani ca el să fie călcat în 
picioare, fără ca partea lezată să se opună, nici măcar simbolic. 
Despre conducătorii popoarelor libere, care au făcut concesii 
după concesii, nu spre a salva pacea, cum au spus lumii, ci de 
frica războiului, nu se arată nimic la Reichstag; Germania se 
războiește cu ea însăși, înșirând din sală în sală, pe sute de 
metri, panouri cu documente, fotografii, statistici, grafice, 
întreagă istoria celui de al treilea imperiu. Un film documentar, 
scene scoase din arhivă este proiectat și reluat fără întrerupere 
într-o sală rece de tăcere și nemișcare, arătând tot procesul care 
a dus la prăbușirea Germaniei, începând cu prima înfrângere din 
1918, și sfârșind cu a doua, petrecută sub ochii noștri. În 
această sală nu-și îngăduie să tulbure liniștea nici măcar 
grupurile de hippy, prea tineri ca să fi fost martori. 


Germania este populată astăzi în bună parte de generaţii care 
n-au cunoscut războiul și antecedentele lui, tot ce ar fi trebuit 
reprimat din vreme, lagărele, deportarea, exterminarea. Mulți 
nu vroiau să creadă, și când au văzut prima oară asemenea 
scene, captate pe pelicula cinematografică, aud că au făcut 
crize de disperare și unii au mers până la a-și lua viaţa. Dacă a 
fost într-adevăr așa, este și acesta un fanatism, în altă 
tonalitate, și el m-a pus pe gânduri: câţi din acești tineri, exaltațţi 
de oroare, dacă mi se admite asemenea împerechere de 
cuvinte, nu și-ar fi îndreptat exaltarea în altă direcţie, să se fi 
născut mai devreme și nu ar fi devenit membri în Hitlerjugend? 

Reichstagul n-are o istorie mai lungă de o sută de ani, nici ca 
instituţie, nici ca edificiu. Acesta din urmă, construit la sfârșitul 
celuilalt secol, nu și-a primit inscripţia de pe fațadă decât după 
1914, în timpul războiului, când monarhia începea să se clatine. 
Până atunci kaiserii Wilhelm, întâiul și al doilea nu o îngăduiseră, 
ea lezându-le majestatea. „Dem Deutscher Volke”, scris 
deasupra coloanelor de la intrarea principală, cum fusese 
prevăzut la începutul construcţiei înseamnă „Poporului german”, 
ceea ce era o năzuinţă neplăcută capetelor încoronate. 

Niciodată în trecut nu m-am apropiat de această clădire ci am 
ocolit-o, fiindcă arhitectura ei mi se părea prea încărcată, prea 
rece și războinică. Apoi istoria derulată acolo timp de un secol 
nu făgăduia nici o fericire, oamenii care credeau în vorbele de 
pe frontispiciu au fost înfrânți unul câte unul, neocolindu-se nici 
crima, și chiar dacă au lăsat amintiri nobile, triumful a fost al 
părţii celeilalte, culminat cu venirea lui Hitler la putere. 
Incendierea  Reichstagului, parcă simbolică, s-a atribuit 
adversarilor; prin încarcerarea și suprimarea lor, Parlamentul 
poporului german, simbolizat de această clădire, a încetat să 
existe. Doisprezece ani mai târziu clădirea însăși era prefăcută 
în ruine, marcând sfârșitul războiului și-al unei ere nenorocite. 

Am în faţă fotografia ei, după incendii și bombardamente. S-a 
lovit în ea din toate direcţiile, căci a fost unul din ultimele 
puncte de rezistență în Berlinul care încetase să mai existe, și 
nu înţeleg cum de își mai păstrează o formă, după atâta 
canonadă. Așa cum se vede, găurită și sfâșiată, în zdrenţe pe 
piatră, pare un boxeur care a luptat cu mai mulţi adversari 
deodată și, la lovitura finală, nu i-a mai rămas nici măcar 


puterea să cadă. Din câte imagini ale războiului mi-au rămas în 
minte, și am destule, aceasta este cea mai cumplită, fiindcă 
pare o rană totală și definitivă. Nu știu cu ce curaj s-au apucat 
oamenii să reconstruiască Reichstagul din propriile lui ruine; 
credeau oare cu adevărat că au să izbutească? Luându-mă după 
dărâmături, mi s-ar fi părut imposibil. 

În timpul războiului, când capitala noastră a fost greu 
bombardată, Calea Griviței era răscolită de cratere, cu tramvaie 
răsturnate sau aruncate de-a latul, cu firele aeriene rupte și 
învălmășite, cu cai morţi printre ruinele străzii. În această 
învălmășeală însângerată, mi-a luat ochii sclipirea unui arc 
voltaic și apropiindu-mă, am văzut un om care suda linia 
tramvaiului, înnădind două capete rupte de schije. Era o ruptură 
numai de două palme, ușor să fie reparată, și omul își făcea 
treaba încăpățânat și destoinic, de vreme ce primise un ordin. 
Dar la zece metri de el, într-o parte și-n alta, unde căzuse câte o 
bombă, linia tramvaiului fusese spulberată cu totul, aruncată 
până în zidul caselor. 

Așa mi se pare mie că s-au apucat oamenii să reconstruiască 
Reichstagul, luând cu mâinile goale o piatră și punând-o alături, 
ca să curețe locul, fără să știe dacă va veni cineva să-i ajute. 
Avea vreunul din ei cu adevărat speranţa că o să reușească? 

Dar iată că într-o zi tramvaiele au început să meargă pe Calea 
Griviței, deci bucăţica de linie pe care o suda un om singuratic, 
nu fusese o treabă făcută degeaba. 

Cât despre Reichstag, l-am văzut cu ochii mei, reconstruit, 
întocmai ca în fotografia de la inaugurare, numai că s-a 
suprimat cupola centrală. Nu știu cu ce motiv, cred însă că este 
tot un act de căință, o scădere a aroganţei. lar vechea inscripţie 
de mai jos, „Dem Deutscher Volke”, care a fost și ea refăcută, 
nu pare o făgăduială deșartă. Prietenii mei de la Wilhelmshaven 
se bizuie pe ceva dacă își fac vile cu piscină și nu par îngrijoraţi 
de soarta omenirii. 

x 

Centrul vechiului Charlottenburg unde Kurfurstendamm se 
întretaie cu Joachimstalerstrasse e refăcut atât de bine că parcă 
n-a fost distrus niciodată. Dar să nu mă las înșelat de aparente: 
am căutat unele case pe care le ţineam minte, mi-am dat 


osteneala să compar liniile și detaliile cu ceea ce știusem acolo: 
păreau aceleași, dar erau altele. 

În afară de Kaiser-Wilhelm-Gedăchtniskirche n-am mai 
descoperit alte ruine. Dar, încă o dată, să nu ne lăsăm înșelaţi 
de aparenţe. Căci am văzut imense locuri virane, acolo în inima 
orașului, unde știusem construcţii imperiale. In locul lor nu s-au 
făcut nici măcar parcuri, înșelătoare, a rămas pământul gol, 
nivelat și bătătorit ca în pieţele orașelor sărmane, unde se ţin 
iarmaroacele. 

O sală de concert nouă, pe un teren vast care ar putea s-o 
slujească  dezvăluind-o în perspectivă, seamănă cu o 
improvizație, o construcție provizorie, de paiantă și mi-a amintit 
că un om s-a apucat odată să sudeze o bucăţică din linia 
tramvaiului, pe când totul în jurul lui era aruncat în aer. 

In aceeași zonă, un muzeu de artă modernă, nou de asemeni 
și lucrat pentru mai multă vreme, mi-a prilejuit reflecţii de altă 
categorie. N-am să neg că m-a interesat tot ce era înăuntru, 
fiindcă recunosc datoria omului de a căuta mijloace noi de 
exprimare, de a nu refuza pe nici unele, nici chiar pe cele 
absurde. Nu m-am uitat pieziș nici la sculptura dinamică, pe 
care nu știu dacă o numesc bine. Admit că o compoziţie plastică 
poate să capete încă o dimensiune, să facă o demonstraţie mai 
sugestivă, dacă la forme se adaugă mișcarea. Ar fi ca o înviere a 
materiei moarte. Apeși pe un buton, și plăsmuirea, antrenată de 
un motoraș electric, invizibil, își schimbă poziţia în spaţiu și față 
de ea însăși. Ar fi ca o naraţiune, ca să mă întorc la ce i-am 
atribuit lui Vigeland, numai că la el povestirea se năștea din 
imagini multiple, juxtapuse, pe când aici, imaginea modificându- 
se, vrea să fie vorbitoare prin evoluţie. Desenele animate din 
copilăria noastră nu erau departe de acest procedeu, decât că 
se exprimau cu totul neenigmatic. 

Dar dacă motorul se strică, sau se întrerupe curentul electric, 
sau se dă alarma aeriană într-un război ipotetic? Ce mai rămâne 
din intenţie și cum trebuie ea privită? Nici cea mai intraductibilă 
din operele de artă n-ar putea să creeze această dilemă. 

Și mă mai întreb ceva: dacă Phideas, sau Michelangelo, sau 
chiar Rodin, ca să mă apropii de zilele noastre, s-ar naște astăzi, 
ce-ar face cu zestrea lor perimată și cu vechile instrumente? 

x 


Într-o zonă înverzită, aproape de Unter den Linden pe care 
niciodată nu l-au copleșit construcţiile, dar care acum face 
impresia că a rămas așa de la bombardamente, căci azi la Berlin 
toate spaţiile libere par a se datora războiului, ca niște cicatrice, 
s-a făcut o demonstraţie de arhitectură modernă, ridicându-se 
un cartier nou, după inspiraţii multiple. S-ar crede că a fost o 
contribuţie samariteană, un act consolator și poate un semn de 
solidaritate cu orașul transformat în ruine, fiindcă s-au adunat 
acolo mulţi arhitecţi cu renume ai vremii noastre, printre ei Le 
Corbusier, cunoscut în toată lumea. M-a surprins și m-a 
dezamăgit și nu mi-am putut explica mediocritatea ansamblului, 
care ar fi vrut să fie un loc de procesiune pentru orice 
constructor de astăzi. Nimeni nu va găsi acolo un punct de 
pornire, cred că nici ucenicii. 

Ca arhitectură, amintirea cea mai puternică rămâne 
Reichstagul, nu însă fără tristeţe, cu zidurile ciuruite de schije, 
înnegrite de timp și de incendii istorice, doar că li s-au pus 
plombe din aceeași rocă, nepatinată, ca niște pete albe, 
stridente. Ele prelungesc amintirea războiului, reînvie exploziile, 
gemetele, suferinţa și disperarea și până să nu se mai 
deosebească de piatra cealaltă, vor rămâne un îngrozitor loc de 
trimitere, pentru mai mult decât o singură generaţie. 


Am văzut puţini oameni pe străzile Berlinului; oricât de rărite 
ar fi fost casele, orașul mi s-a părut prea mare pentru numărul 
locuitorilor. Animaţie  citadină există în centru, pe 
Kurfurstendamm și în vecinătate, și mai ales seara, dar nu 
vechiul public aristocratic și clienţii magazinelor elegante, ai 
cafenelelor cu orchestră, unde femei cu voaletă și bărbaţi cu 
monoclu veneau să asculte Leichte Kavalerie, Dichter und Bauer 
și valsuri de Strauss. 

Nu știu ce lume era prin case și cum își ducea viaţa; am văzut 
doar mulţimea de pe stradă, mâncând crenvurști, orășeni 
modești, cu îmbrăcăminte obișnuită, nu prea exuberanţi dar nici 
sumbri. M-am gândit mult ce cuvânt ar putea să caracterizeze 
starea lor de spirit și am ajuns să cred că se poate spune 
indiferența. Să mă înșel oare? Să fie Berlinul un loc de 
reculegere? Sau un lagăr de carantină? Poate în nepăsarea lor, 


așa cum mi s-a părut mie, oamenii așteaptă să treacă timpul de 
incubație. 

Am privit cu mirare afișe lipite pe ziduri, cu chipuri bărboase, 
anarhiști și teroriști din bande internaţionale, cu unul Carlos în 
frunte, pe capul cărora sunt puse mari premii. Ce-or mai fi vrând 
aici acești oameni? Nu-i lumea destul de dărâmată? 

Am plecat la amiaza unei zile toride; orașul părea gata să se 
aprindă. Când avionul a decolat, mi s-a părut că în urmă 
izbucniseră primele flăcări. 

La Hanovra am găsit mașina încinsă de soare și nu s-a răcorit 
decât seara. Drumul până la Wilhelmshaven, două sute de 
kilometri, l-am făcut fără să-mi trag răsuflarea; vroiam să ajung 
înainte de a cădea întunericul, dar mai târziu am înţeles că de 
fapt mă alunga căldura, și parcă mă temeam să nu mă ajungă 
din urmă. 

Multe zile de aici înainte m-a urmărit aceeași senzaţie, din ce 
în ce mai apăsătoare, că devenise greu suportabilă. Era cald, 
centrul Europei suferea de secetă și de caniculă. In ceea ce mă 
privește cred că se adăuga o agravare psihică, mă deprima 
inegalitatea fenomenelor naturale, inechitatea lor atât de 
nemiloasă, căci îmi aminteam ce frig fusese la începutul 
drumului și ce mult plouase. 


32 


Din Wilhelmshaven am plecat într-o bună zi, dar abia la ora 
unu și jumătate, când soarele topea până și aerul, prefăcându-l 
într-o sticlă opacă. Will se hotărâse deodată să nu-și mai aștepte 
fetele și să meargă cu mine în Olanda. Până să se pregătească 
de drum, au trecut orele de dimineaţă, mai răcoroase. Nici nu 
mai știam bine ce aveam de făcut de aici înainte, mă orbea 
soarele și cât era el de luminos, îmi întuneca mintea. Mai aveam 
mii de kilometri până acasă, pe acest parcurs mai trebuia să văd 
multe, de aceea nu vroiam să admit că drumul meu se sfârșise. 
L-am lăsat pe Will să treacă în faţă și l-am urmat la cincizeci de 
metri. Prezenţa lui acolo m-a scutit de grija orientării, am mers 
în neștire, uitând unde mă aflu, căzut aproape în transă, 
tresărind când în câmpul meu vizual, golit de orice imagine, se 
aprindeau luminile lui roșii, de frână. 


Doi tineri francezi, unul funcţionar, altul student în vacanţă, s- 
au rugat să-i ducem până la Amsterdam. Dar noi mergeam în 
altă direcţie, și-atunci s-au mulţumit să ajungă la Groningen, 
unde ni se despărţeau drumurile. Fiindcă aveau în spinare câte 
un samar atât de încărcat că n-ar fi încăput într-una din mașinile 
noastre, i-am împărţit între noi, mie revenindu-mi studentul, 
care mi-a povestit pe unde fusese. Ei bine, fusese tocmai la 
Capul Nord, numai cu autostopul, arareori cu trenul, mâncând 
pe sponci, cheltuind nimica toată, fiindcă n-aveau de unde, dar 
uite că izbutiseră să vadă toată peninsula Scandinavă. 

— Unde dormeaţi? 

— Pe unde apucam! 

Știu, chiar și prin gări, îi văzusem! 

— Avem și un cort cu noi, dar nu-l poţi pune oriunde. Și-apoi 
în nord era prea frig noaptea. lar pe ploaie îţi putrezesc oasele. 

Nu i-am întrebat ce stare aveau familiile lor, era ușor de 
înţeles că nu-i dădea bogăţia afară din casă. Colegul lui punea 
ceva de o parte din leafă. El lucrase undeva, timp de o lună, 
înainte de plecare. 

— Unde? 

— La un depozit de papetărie. 

— Ce făceai? 

— Căram baloturi de hârtie. Acum poate am să mai lucrez o 
lună. Ca să am pentru vara viitoare. 

— Unde vrei să te duci? 

— În Spania. 

— Şİ pe urmă? 

Dar de ce l-aș mai fi întrebat? Pământul e mare și dacă un om 
simte nevoia să-l vadă, înseamnă că are și dreptul. Din păcate, 
nu izbutește oricine, nu-i lege, uneori poţi să te spetești cărând 
baloturi de hârtie și rămâne degeaba. 

La ora trei am trecut frontiera; era îmbulzeală și forfotă. Dacă 
frontierele ar avea praguri, s-ar toci în câteva zile. Peisajul s-a 
schimbat dintr-odată, a devenit plat, ca o foaie de hârtie, puţin 
înclinată în faţă; coboram pe negândite, poate eram sub nivelul 
mării, nu știu bine, altimetrul meu n-are atâta precizie ca să 
arate diferențe de nivel de câţiva metri. De pe câmp veneau 
mirosuri de apă stătută ca între canalele din Belgia, care nu sunt 
o amintire frumoasă; i-am și plâns pe acei oameni condamnaţi 


să trăiască în miasme. N-am de lucru, plâng când pe unii, când 
pe alţii, iar ei, oamenii aceia, dacă ar ști, poate ar da cu bâta în 
mine, că de ce mă amestec unde nu-mi fierbe oala? Cum ar face 
și oamenii de la Honningsvăg, pe care i-am compătimit că au 
casele amenințate de pietre. 

Căldura creștea în loc să scadă odată cu după-amiaza; când 
am ajuns la Groningen, în mijlocul orașului, într-o aglomeraţie 
zgomotoasă, mi s-a părut că zidurile dogoresc și pavajul îmi 
arde cauciucurile. Chiar mirosea a cauciuc ars, dar nu știu de 
unde, nu de la mine. Ce e ciudat, Will nu părea să sufere de 
căldură, nici cei doi prieteni, pe care i-am debarcat, cu tot 
regretul lor, și nici mulţimea de pe stradă. Insemna că dogoarea 
era în mine; trebuia să aștept până ardea tot ce trebuia să ardă. 

La propunerea lui Will am încercat să vizităm orașul cu 
mașina, ceea ce nu-i o metodă, și nu va fi niciodată. Mi-a reușit 
numai la Moscova, în circumstanţe cu totul speciale. Eram 
numai cu trei grade și treizeci de minute mai la sud, abia vreo 
patru sute de kilometri; oare bântuia și acolo arșița? 

N-am văzut decât lume înghesuită, ocupând strada din trotuar 
în trotuar, nedându-se la o parte din faţa mașinii, nu din rea 
voinţă, ci dintr-o anumită stare de spirit, superioritatea pe care 
și-o arogă uneori pietonul, știind că el a venit pe lume înaintea 
automobilului. Ne-am resemnat să mergem la pas odată cu ei, și 
atunci au întors capul să ne privească, ba ne-au și zâmbit iar 
unii ne făceau chiar semne prietenoase. 

Din tot orașul, în afară de aglomeraţie, mi-amintesc o stradă 
povârnită care ne-a apărut în faţă. M-am revoltat, am refuzat să 
merg mai departe, am pus frâna și l-am claxonat pe Will să 
oprească. Azi îmi pare rău, a fost singura înălţime întâlnită în 
Olanda și-ar fi meritat s-o urc, fiindcă de sus poate se vedea 
toată ţara. 

După șaizeci de kilometri am mai dat de alt oraș, 
Leeuwarden, unde Will ar fi vrut să rămânem noaptea, dar 
găsind iarăși îmbulzeală, și nici căldura nevrând să se 
potolească, l-am implorat să mergem mai departe. Așa a fost de 
aici încolo, așa va fi totdeauna când doi oameni vor merge 
împreună la drum, cu drepturi egale; unul va trage hăis, altul 
cea, mereu se vor implora între ei să cedeze și dacă vor cădea 
de acord, și dacă vor face într-un fel, niciodată nu vor ști dacă în 


felul celălalt n-ar fi fost mai bine. Will a cedat fără discuţie, iar 
eu m-am frământat tot drumul, temându-mă că avusesem o 
inspiraţie proastă. Nu, inspiraţia a fost bună, ne-am oprit la 
Franecker, un orășel curat, cu lume puţină, acoperit de o tăcere 
ca de vrajă, care ne-a cucerit repede. Totuși, fiindcă Will a 
strâmbat din nas în prima clipă, iarăși m-am frământat, mi-am 
bătut capul să-i enumăr ce de avantaje ne oferea popasul, i-am 
arătat ce poezie avea canalul care trecea printre case, cât de 
frumoase erau toate, ce curat hotelul, ce îmbietor restaurantul; 
iar când s-a destins și mi-a recunoscut dreptatea, m-am temut 
că se preface, numai ca să nu fie zâzanie. 

Dar într-adevăr canalul avea o poezie tainică, parcă plină de 
șoapte și casele de pe cele două maluri își vorbeau peste apă, 
într-o intimitate netulburată de oameni, fiindcă nu trecea 
nimeni. Se înserase, toată lumea se strânsese pe la vetre, îi 
vedeam pe ferestrele de la stradă, adunaţi în odaia de toată 
ziua, așteptând ora de masă, femeile tricotând, bărbaţii citind 
ziarul, cu pipa în gură, copiii făcându-și lecţiile, iar cei mici de 
tot jucându-se cu pisica. Toate acestea apăreau ca la teatru, în 
lumina lămpii, ferestrele erau largi și bine șterse, cu perdelele 
date în lături. La început am privit numai cu coada ochiului, nu-i 
frumos să te uiţi la oameni în casă. Ei însă, dacă mă observau, 
nu întârziau să mă salute, zâmbindu-mi prietenește, în loc să se 
supere. 

Obiceiul de a expune așa viaţa de familie, răspândit în 
Olanda, și numai acolo, se spune că este o moștenire din timpul 
ocupaţiei spaniole, când prin porunca ducelui de Alba oamenii 
erau obligaţi să nu acopere ferestrele, ca iscoadele să poată 
vedea tot ce se întâmplă în casă. 

Hotelul era curăţel, masa plăcută, Will n-avea nici un motiv de 
nemulțumire. Disonanţa a apărut a doua zi, la gustarea de 
dimineaţă. Mi-am băut fuga cafeaua, nerăbdător să plecăm mai 
departe; plouase puţin peste noapte, atmosfera se limpezise și 
dispoziția mea părea mai bună. Will însă nu înţelegea să se 
grăbească, observa cu mirare semnele mele de nervozitate, în 
timp ce-și umplea luleaua pe îndelete. A băut un ceai, 
degustându-l cu mare plăcere, ceea ce ar fi putut să mă bucure, 
era într-un fel meritul meu că ne oprisem acolo, după cum, dacă 
ar fi fost nemulțumit de ceva, vina cădea pe umerii mei, chiar 


dacă el se abţinea să-mi reproșeze. După ce a băut ceaiul, a mai 
cerut unul, și-a curăţat pipa, a umplut-o încă o dată și a început 
să pufăie, învăluindu-mă în fum albastru și în aroma tutunului, 
ce-i drept foarte plăcută. Decât că nu-i nici o afacere să fumeze 
unul, pentru năravul lui și altul să tragă ponoasele, inhalând 
nicotină și carbonurile fără nici o vină și fără să-și satisfacă 
vreun viciu. Ar fi trebuit să-i spun, ca unul care fumasem și eu și 
cunoșteam meșteșugul, că pipa nu trebuie umplută cât timp 
este fierbinte, fiindcă se strică, dar am tăcut lăsându-l să înveţe 
singur. La fiecare nor de fum care venea peste mine mă apăram 
cu mâna și tușeam cu subînţelesuri, el însă nu băga de seamă și 
pufăia înainte. Când a cerut a treia cană de ceai, i-am spus, cu 
blândeţe: 

— Will, tu poţi să te întorci oricând în Olanda, n-ai nevoie de 
viză și nu faci mai mult de câteva ore, mie mi-e mult mai greu, 
înţelege că nu-mi pot irosi timpul, trebuie să văd cât mai multe. 

M-a înţeles numaidecât și vrând să mă ajute l-a întrebat pe 
hotelier ce-i de văzut la Franecker. Am primit sfatul să vedem 
primăria și planetariul. Începea să fie iar zăpuşeală, am mers la 
primărie, am privit-o, probabil era mândria orașului, dar eu 
văzusem altele, mult mai frumoase. Mai mult timp am pierdut la 
planetariu, care era o instalație cârpăcită, opera unui 
ceasornicar pasionat de astronomie. Văzusem planetariul de la 
Londra și nu mai era nevoie să-mi amintesc de altele. Will însă a 
ascultat explicaţiile cu multă atenţie, a urmărit mișcarea aștrilor 
pe orbită, pe urmă am fost poftiţi în pod, să vedem mecanismul. 
În timp ce urcam scările i-am spus: 

— Will, tu poţi să vii oricând în Olanda... 

— Dar pentru tine merg, pe mine nu mă interesează. Dacă 
ești aici e păcat să nu le vezi pe toate! 

După câţiva kilometri am avut parte de o compensație 
grandioasă, era ceva ce într-adevăr vroisem să văd și merita cu 
prisosință, o lucrare omenească nemaiîntâlnită, digul de nord 
cum i se spune, care separă vechiul și uriașul golf Zuidersee de 
Marea Nordului. Pe aici nu puteam să trec cu indiferenţă și cine 
nu va ajunge acolo nu va ști tocmai ceea ce este mai important 
despre Olanda, și nu va înţelege tocmai ceea ce este esenţial în 
firea olandezului, afară doar dacă mă va crede pe mine. Ideea 
exista de multă vreme, încă din secolul al șaptesprezecelea, 


însă un proiect cu adevărat realizabil n-a apărut decât cu nouă 
ani înainte de secolul nostru. De data aceasta nu mă mai codesc 
să dau date, dimpotrivă, mă bucur să le pun pe hârtie, de parcă 
ar fi meritul meu în ceea ce s-a făcut acolo. Lucrările au început 
curând după primul război mondial, determinate de inundaţiile 
catastrofale din 1916. Scopul digului era să evite inundaţii 
viitoare și să creeze un rezervor de apă dulce, prin eliminarea 
treptată a apei saline și înlocuirea ei cu ceea ce vărsau râurile și 
mai ales fluviul Ijssel; tot deodată se smulgeau mării întinse 
terenuri fertile, aproape un sfert de milion de hectare. Terminat 
abia în 1932, în mai multe etape din ce în ce mai grele, lung de 
treizeci de kilometri, digul are o lăţime de aproape nouăzeci de 
metri la bază și se ridică șapte metri peste nivelul mării. Cu 
argilă scoasă de la fundul golfului, s-au făcut la început două 
diguri paralele, consolidate cu împletituri de nuiele, metodă care 
poate să pară primitivă, dar se mai folosește și în zilele noastre. 
Odată digurile realizate, spaţiul dintre ele s-a umplut cu nisip 
scos de la fundul mării cu pompele. Deasupra există astăzi o 
pistă pentru biciclete și o autostradă care mi s-a părut o linie de 
navigaţie, nu doar datorită locului ei între ape, ci de asemeni 
atmosferei saline și murmurului mării, care depășea zgomotul 
potolit al motorului; se înţelege, pe un asemenea drum nu mă 
grăbeam, aș fi vrut să nu se mai termine. Will, în fața mea, se 
distanța până ce-l pierdeam din ochi, dar l-am lăsat să se ducă, 
și n-a avut încotro, din loc în loc se oprea să mă aștepte. Pe la 
jumătatea digului, un turn marchează locul unde s-au întâlnit 
lucrările pornite de pe un mal și de pe celălalt și pe el scrie: „Un 
popor viu trebuie să-și clădească singur viitorul”. 

Astfel, golful Zuidersee a dispărut, cuvântul nu-l mai folosește 
nimeni, dar nu pot să uit că așa l-am învăţat în anii de școală; 
geografia s-a schimbat sub ochii noștri, și nu ne dăm seama cât 
s-a schimbat între timp firea oamenilor, la urma urmelor 
dependentă de natura pe care ei o transformă. 

larăși m-am tocmit cu Will după ce am trecut digul, el vroia să 
ţinem linia dreaptă până la Amsterdam, unde am fi ajuns într-o 
oră, eu propuneam să mergem în zigzag, între malul mării și 
marea interioară care a fost golful Zuidersee, ca să văd cât mai 
multe, vechea mea argumentaţie. l-am spus: 

— Will, tu poţi oricând să... 


A acceptat cu bunăvoință, astfel am ocolit prin frumoase 
orășele de coastă, care, chiar dacă nu le mai ţin minte, mi-au 
dat ceva din imaginea Olandei, pământ cu totul nou pentru 
mine. 

La Hoorn, de pildă, n-am găsit nimic prea deosebit față de 
Medemblick, decât emblema orașului, pe care însă nu mi-o pot 
aminti și o confund cu altele. În schimb o ţin minte pe cea de la 
Enkhuizen, împodobită cu trei heringi, fostă bogăţie locală. Dar 
Hoorn ar fi meritat mai degrabă să i se atribuie acest simbol, 
deoarece acolo s-a ţesut prima plasă de prins heringul, acum o 
jumătate de mileniu. Zuidersee dispărând și pierzând ieșirea 
directă la mare, toate aceste mici localităţi se socotesc astăzi 
„orașe moarte” și seamănă unul cu altul. La Hoorn însă Will m-a 
târât prin piaţa primăriei și pe străzile care o mărginesc, deși n- 
ar mai fi fost nevoie, de vreme ce fusesem la Enkhuizen. Dacă l- 
am grăbit mi-a răspuns: 

— Nu pierde ocazia, cine știe când ai să mai vii în Olanda! 

Ultima mea victorie în ziua aceea a fost să nu poposim la 
Amsterdam, ci la Haarlem, pe malul mării. Argumentaţia n-o mai 
ţin minte, iar scopul nu vroiam să-l mărturisesc dintr-odată; îmi 
era frică de Amsterdam, de canalele lui la fel de numeroase ca 
străzile, mă gândeam că mai ușor am fi mers acolo cu o barcă 
decât cu automobilul. Cine și-ar putea închipui un automobil la 
Veneţia? 

Am traversat deci peninsula spre vest, de la Hoorn la Alkmar, 
am trecut prin Velsen și curând eram la Haarlem. Am găsit 
camere frumoase la o sută de metri de gară, ceea ce se potrivea 
cu o anumită intenţie a mea, secretă. Mașinile ni le-am lăsat pe 
o stradă laterală, nu prea umblată. A treia zi dimineaţa, când 
am plecat, pe a mea am găsit-o descuiată, și, după ce am văzut 
că nu lipsea nimic, n-o răscolise nimeni, toate erau așa cum le 
lăsasem, a trebuit să admit că pur și simplu n-o încuiasem. Cum 
era admisibil? Și cum era posibil ca două nopţi și o zi întreagă să 
nu încerce nimeni portiera? Sau și mai greu de crezut, s-o fi 
încercat, și apoi să-și fi văzut de drum, ca pe timpul lui Vlad 
Țepeș al nostru? 

Mergând din restaurant în restaurant și cercetând listele de 
bucate lipite pe geamuri, în căutarea celei mai ispititoare, din 
iniţiativa lui Will, nu a mea, Doamne fereşte! — nu fac nazuri 


când e vorba de masă, am cam vizitat și orașul, și am auzit 
clopotele de la Biserica Mare, înăuntrul căreia este înmormântat 
Franz Hals. Aș fi vrut să aud orga, s-ar părea că pe ea a cântat 
Mozart, în copilărie, dar poate că nu mai era aceeași și în orice 
caz nu era ora. A treia zi dimineaţa, înaintea plecării, am mers la 
muzeul Franz Hals, unde am văzut atâtea portrete, unele 
colective, pânze mari cât pereţii, și atât de bine mi-au rămas în 
memorie, că pe cele mai multe le revăd dacă închid ochii, și în 
orice caz nu pot să uit atmosfera lor comună. Era și liniște, și-o 
lumină prielnică, și poate chiar dispoziţia mea să fi fost 
favorabilă, fapt este că vizita noastră acolo a însemnat o 
destindere. M-am bucurat iarăși, pentru Will, că n-o scrântisem 
ducându-l la Haarlem. Şi m-am ales cu impresia, păstrată și 
astăzi, că măcar în aceste portrete caracteristice pentru Olanda 
și pentru epocă, grupuri de breaslă, consilii comunale, Hals nu 
este mai prejos de Rembrandt, chiar dacă se dezvăluie mai 
direct și nu se acopere de prea multe umbre misterioase. 

Abia după ce ne găsisem restaurantul și terminasem 
satisfăcuţi masa de seară, i-am propus lui Will să lăsăm 
mașinile, ca să scăpăm de grija lor printre canale, și să mergem 
la Amsterdam cu trenul, cale de zece minute, mai puţin decât 
orice traseu citadin de autobuze sau de tramvaie. 

A acceptat iarăși, cu bunăvoință, fiindcă în definitiv este un 
om rezonabil, așa că am plecat cu mâinile în buzunare, fără altă 
grijă decât să mă uit în stânga și-n dreapta, să descopăr cu 
mijloace proprii motivul drumului meu la Amsterdam. Cum am 
coborât în gară ne-am și urcat într-o șalupă de excursie, și am 
făcut înconjurul orașului pe canale. N-am văzut altceva decât 
mă așteptam, era de fapt o confruntare cu informaţiile adunate 
cu anii, atât de complete și reliefate că mi se păreau rodul unei 
experienţe personale, trăită în altă viaţă. 

Ca idee, orașul seamănă cu Veneţia, dar și cu Bruges, deși 
acestea două sunt atât de deosebite unul de altul. Ca Veneţia, el 
este construit pe o îngrămădire de insule, vreo sută, legate între 
ele cu peste șase sute de poduri. Ca la Bruges, o parte din 
canale, cele care prin desenul lor circular ca o pânză de 
păianjen, dau forma orașului, au fost săpate de oameni; așa, 
aducând căile de apă până în faţa prăvăliilor, ei, firi lacustre și 
navigatori prin vocaţie, își legau negoţul de toate oceanele. 


În rest, nimic nu mai seamănă nici cu Bruges, nici cu Veneţia. 
Amsterdam este o emanațţie olandeză; în arhitectura și în stilul 
lui de viață pot fi recunoscute caracteristicile acestei țări, care 
datorează totul mării, folosind-o și luptându-se cu ea tot timpul. 

Acum opt sute de ani, aici era doar un sat de pescari, pe râul 
sau fluviul Amstel, ramificat astăzi în tot orașul, alcătuind 
străzile și bulevardele lui acvatice. Pescarii au devenit pe urmă 
constructori de corăbii, navigatori, cuceritori de pământuri, 
neguţători și bancheri, fondând la Amsterdam una din primele 
instituţii de credit cunoscute în istoria finanţelor. Cu toată 
bogăţia, arhitectura orașului vechi nu este caracteristică prin 
grandoare, deşi unele edificii administrative au multă 
masivitate. Spaţiul pentru faţade fiind limitat de condiţia 
lacustră a locului, în cartierul central unde s-au înghesuit 
neguţătorii, armatorii și bancherii, toate casele sunt înguste, 
având rar mai mult de o odaie la stradă, și o scară alături, 
pentru etaje. De obicei parterul era folosit pentru prăvălii, 
depozite sau birouri, când acestea nu se extindeau și mai sus, 
iar restul casei rămânea pentru familie. 

Și astăzi mai există grinda de sub acoperiș, ieșită în afara 
fațadei, pentru macaraua cu care se ridicau mobilele la etaje, 
scara fiind mult prea înclinată și prea îngustă. Adesea, în spatele 
acestor case cu vederea la stradă, se ridicau altele, căci 
terenului nu-i lipsea adâncimea, și cine nu știa de ele nu avea 
cum să și le închipuie. Într-o asemenea casă a stat ascunsă în 
timpul ocupaţiei germane familia Anei Frank, și fără un denunţ, 
Gestapoul n-ar fi găsit-o. 

Am fost s-o văd, pe Prinzengrat, la numărul 263, unul din 
canalele circulare. Aceeași casă, ca pretutindeni, umbrită puţin 
de arbori, îngustă și înaltă, cu un pinion caracteristic și el, între 
cele două pante ale acoperișului. Dincolo de ea, în curtea 
nebănuită, la numai doi metri, se afla a doua casă, și în podul ei 
fusese ascunzătoarea. Acum venea multă lume să vadă, 
amândouă clădirile erau transformate în muzeu, se mergea din 
odaie în odaie, organizat, altfel vizitatorii n-ar fi putut face un 
pas înainte. De-aici a fost luată Ana Frank, și dusă nu se știe 
unde, căci nimeni nu i-a găsit urma. A fost și ea una din 
milioanele de victime a unui lagăr, poate a unei camere de 
gazare. Intâmplarea a făcut să se descopere însemnările ei 


zilnice, scrise în timpul când stătea ascunsă. Jurnalul i-a adus o 
tristă celebritate postumă, de aceea vine atâta lume în casa ei, 
într-o procesiune înfricoșată. Numai că, făcând un caz din drama 
Anei Frank, oamenii uită câte Ane Frank au existat în lume și nu 
se știe de ele, fiindcă n-au avut un jurnal, sau dacă au avut nu l- 
a găsit nimeni. 

M-a surprins interesul pe oare i l-a trezit lui Will expoziţia de 
documente, fotografii, ordonanţe polițienești, statistici, 
ilustrarea prigoanei dezlănţuită de ocupanţi împotriva populaţiei 
civile, inocente și incapabile să se apere. Făcea impresia că nu 
auzise niciodată de asemenea atrocități, sau nu crezuse, sau le 
uitase, și cred că nu era singurul în aceeași situaţie; lumea într- 
adevăr uită repede, poate dintr-un reflex de apărare. Will nu 
putea să aibă nici o vină, fusese aproape copil în timpul 
războiului, nu făcuse parte nici măcar din Hitlerjugend, totuși, 
pe chipul lui, după uimire, se citea consternarea. L-am așteptat 
răbdător, interesat mai mult de reacţia lui decât de documente, 
pe care eu unul nu le uitasem. Când am ieșit în stradă, era 
gânditor, și mult timp n-a scos o vorbă; atunci am simţit că, 
oricât de nevinovat, îl copleșea căinţa, devenită sentiment 
naţional în Germania, cum observasem la Reichstag. 

x 

Plimbarea pe canale mi-a dezvăluit deci șiruri lungi de case 
înguste, cu mai multe etaje, ale căror pinioane se ridică uneori 
deasupra acoperișului, făcându-le să pară și mai înalte. 
judecând după ferestre, dimensiunea orizontală, limitată, se 
compensează prin alungirea celei verticale. Impresia este de 
înghesuială, dar în același timp de bogăţie, căci oamenii care s- 
au băgat unii în alţii de-a lungul canalelor erau chemaţi acolo de 
afaceri mănoase. Aici nu sunt palate ca la Veneţia, sălașele unei 
nobilimi trufașe, ci sedii comerciale, unul mai ambițios decât 
altul. Chiar dacă negoţul de altădată este astăzi organizat altfel, 
în societăţi anonime, în trusturi, în concerne și funcţionează în 
buildinguri de aluminiu și sticlă, amintirea lui este zugrăvită pe 
fațadele bogat decorate ale caselor vechi, vopsite în roz, bleu, 
violet, de pe timpul când fiecare din ele ar fi putut să aibă 
acoperișul de aur. 

Mergând cu șalupa am descoperit și cartiere mai oropsite, ca 
în toate orașele, locul celor care lucrează pentru lumea bogată. 


Mai târziu, luând-o cu piciorul de-a lungul canalelor, am dat 
chiar de case sordide, unele ruinate și părăsite, câte una 
ocupată de hippy. In apropierea portului aceștia s-au instalat pe 
șlepuri vechi, rămase fără folosință, mâncate de rugină, care 
încurcă locul, și pe care nimeni nu se ostenește să le demonteze 
și să le topească, în timp ce minereul de fier pentru oţelării se 
aduce de la mii de mile. Pe punţile acestor vase mizerabile, n- 
am văzut nici o mișcare, hippy stau ascunși și se gospodăresc în 
calele umede și întunecoase, unde mi s-a spus că nu-i bine să-ţi 
arunci ochii. Prezenţa lor o dovedesc rufele și zdrenţele întinse 
afară, să se usuce, alcătuind un pavoaz cam sinistru. 

Am mers înainte, pe cheiuri tot mai murdare, luptând din greu 
cu repulsia, până ce am ajuns pe un maidan, un depozit de fiare 
vechi, lăsate în părăsire, și printre ele maldăre de biciclete 
scoase din uz, vehicul naţional în Olanda. Fiarele vechi au 
totdeauna o istorie, de multe ori le-am răscolit, le-am întors pe o 
parte și pe alta, încercând să-mi închipui ce fuseseră ele odată, 
un pinion, un arc, o manivelă, un bloc de fontă, cărei mașinării 
aparținuseră și ce lucraseră în folosul omului. Aici însă erau în 
starea de decădere când nici un gunoier de meserie nu le-ar fi 
atins fără scârbă; păreau parcă de un secol, năpădite de bălării 
și de reziduuri umane dospite la soare. lar într-un loc, pe o 
cărăruie nu mai puţin murdară, lucea un obiect uimitor, un 
chiloțel de femeie, alb, cu dantele, atât de curat că părea 
feciorelnic. 

Dacă n-am văzut nici un hippy la locuinţele lor mizere, erau în 
schimb adunaţi cu sutele în Dam, piaţa Palatului Regal, locul cel 
mai animat din tot orașul. Palatul, o construcţie greoaie, pe care 
m-am și ferit s-o privesc mai mult decât odată, a fost pe vremuri 
primăria orașului, și i-a inspirat lui Rembrandt o frumoasă aqua- 
forte, cum scrie la carte; o fi frumoasă reproducerea, arhitectura 
palatului rămâne tot greoaie. Poate de aceea acest edificiu nici 
nu este folosit ca locuință regală, ci aici se desfășoară numai 
ceremonia încoronării. La începutul celuilalt secol, în plină glorie 
napoleoniană, municipalitatea din Amsterdam i l-a oferit în dar 
lui Louis Bonaparte, fratele împăratului, rege ocazional în 
Olanda. Să mi-l fi dat mie aș fi luat gestul drept o ofensă. 

De cealaltă parte a pieţei se ridică monumentul naţional al 
eliberării, simbolizând suferinţa umanităţii lovită de război. 


Marele soclu circular al monumentului, cu trepte continui e 
năpădit de hippy, care se strâng în partea însorită și se tăvălesc 
pe jos ca șopârlele; partea din umbră o ocupă porumbeii. 

Am fost la Rijksmuseum și dacă nu m-am dat în lături să-i 
vizitez sălile, voi pomeni doar de o vestită pictură a lui 
Rembrandt, care s-a numit Rondul de noapte. Abia după 
războiul al doilea, fiind curățată, s-a văzut că fondul sumbru al 
acestei pânze celebre și greșit botezate se datora straturilor 
succesive de verniluri îmbâcsite și nu era, cum se crezuse, un 
decor de noapte. Ca să spun drept, nici acum nu mi s-a părut 
mai luminoasă decât o știusem, și dacă ar fi fost, n-ar mai fi 
semănat cu Rembrandt. În realitate scena reprezintă un grup de 
arhebuzieri, Compania căpitanului cutare, ducându-se la 
schimbarea gărzii, în plină lumină de ziuă. Las la o parte pisica 
din primul plan, care o zbughește printre picioarele oamenilor; 
intră în deprinderea pisicilor să umble pe întuneric, dar mă 
întreb ce-ar fi căutat la un rond de noapte fetița jucăușă care se 
vede printre archebuzieri, ţopăind veselă? La ora rondului, 
fetiţele dormeau, mai ales pe vremea lui Rembrandt. 

Acum câţiva ani, un om stăpânit de diavol s-a năpustit cu 
cuțitul în această pânză nenorocoasă și a sfâșiat-o. Nenorocul 
era mai vechi, căci, pare-se, oricât de mult ar fi preţuită astăzi, 
ea a marcat la vremea ei declinul lui Rembrandt. A fost nevoie 
de mult timp, și bineînţeles de multă prudenţă, ca să fie 
reparată. Eram informat că nici nu poate fi văzută, dar uite că 
am avut noroc și am găsit-o pusă la vechiul ei loc de cinste, 
acum apărată printr-un ecran de sticlă, probabil blindată. Dar nu 
era mai luminoasă. 

Întâmplarea mi-a amintit cum a fost mutilată delicata Pietă a 
lui Michelangelo, din catedrala San Pietro, de la Roma, asupra 
căreia un descreierat s-a repezit cu ciocanul în mână. Oare să 
fie acestea faptele unor iresponsabili, cum a aflat lumea? Sau un 
alt fel de a declara război omenirii? Nu m-ar mira, într-o vreme 
când copiii sunt răpiți și uciși dacă nu se plătește 
răscumpărarea, când unui om luat ostatic i se taie degetul și se 
trimite familiei, drept avertisment și semn de recunoaștere, și 
atâţi alţii sunt împușcați și aruncaţi în stradă, sub ochii poliţiei, 
dacă refuză cereri inacceptabile. 


Fiindcă face parte din ceea ce este caracteristic la Amsterdam 
și fiindcă mai ales a stăruit Will, care îmi făcuse destule concesii 
ca să merite și el una, am vizitat un atelier de șlefuit diamante. 
Nu era simplu, am mers la un birou, ne-am înscris pe o listă, ne- 
au fixat o oră, am respectat-o, ne-am adunat într-o cameră, ne- 
au dat instrucţiuni și apoi, prin flanc câte unul, sub strictă 
supraveghere, ca la Sing-Sing, ne-au dus într-o sălișoară, unde, 
după un parapet de scânduri, destul de înalt ca să nu poţi pune 
mâna pe nimic de dincolo, vreo cinci oameni își frecau degetele 
pe niște tocile orizontale. Erau discuri de metal, acoperite 
probabil cu o substanţă abrazivă foarte dură și fină; să nu fi fost 
antrenate mecanic ar fi semănat cu unealta olarului. lar între 
degete, oamenii ţineau o bucăţică de sticlă, înclinând-o în 
diferite direcţii, ca să obţină faţetele, care dau valoarea pietrelor 
preţioase. Credeam că astăzi operaţia aceasta delicată și 
migăloasă se face cu instrumente de precizie, căci n-ar fi mare 
lucru să se imagineze unul, care să ducă la perfecțiune. Nu știu 
ce să spun, poate atunci piatra finisată ar avea o valoare mai 
mică, i-ar lipsi căldura transmisă de mâna omenească, fie și 
printr-o greșeală, printr-o faţetă neegală cu celelalte. Lucrătorii 
n-aveau nici un instrument de măsură, se bizuiau pe ochiul lor și 
pe mână. Din când în când ridicau pietricica, o priveau în 
lumină, o suceau pe o parte și pe alta, până hotărau unde mai 
trebuia șlefuită, și atunci o puneau pe tocilă. În era mecanizării 
și automatizării, care știm până unde poate să ajungă, această 
muncă mi-a reînviat noţiunea de măiestrie, și mi-a reînnoit 
respectul pentru ce poate să facă mâna omenească. 

Incolo, nu m-au emoţionat deloc pietrele preţioase, n-am avut 
niciodată și nici n-am dorit să am una, oricât de mică. Știu însă 
cât valorează, câtă lume râvnește la ele, la câte sentimente pot 
să dea naștere, între orgoliu, invidie și ură, câte conștiințe 
cedează în faţa lor, câte drame și crime li se datorează. Aceste 
pietricele urmau să fie montate pe inele, pandantive, broșe, 
coliere, diademe. Cine avea să le poarte, și pentru ce merite? Și 
ce amar simțământ de zădărnicie stârneau ele în mine, dacă le 
puneam alături de șlepurile cu hippy unde fusesem puţin mai 
înainte! 

Spre seară am intrat într-o prăvălie de băuturi, să luăm o 
sticlă de vin roșu. lnăuntru nu era decât patronul, un om tânăr, 


cu gesturi cam legănate și unduite, aproape feminine, cu 
maniere suspecte, dar nu era un motiv să-i suspectăm și 
vinurile. În fundul prăvăliei, un câine mare, un doberman alb cu 
pete galbene stătea pe un scaun, așezat pe picioarele din spate, 
într-o poziţie oarecum omenească. M-am îndreptat spre el, cu 
gândul să-l mângâi, dar patronul m-a prevenit să nu mă apropii, 
că mușcă. Nu făcea impresia, dimpotrivă, părea foarte blând și 
gata să se gudure, așa că am făcut un pas mai departe. Atunci 
omul s-a repezit și mi-a tăiat calea, cu o impoliteţe pe care n-am 
putut-o interpreta decât ca o dovadă de gelozie. Știu că unor 
oameni nu le place să le mângăi câinii și să le captezi simpatia. 
Privirea negustorului de vinuri spunea însă mai mult decât 
atâta, și băgând eu de seamă că dobermanul era de fapt o 
femelă, m-a fulgerat un gând pe care nici nu-l pot spune. 

Seara, în tren, pe o bancă din faţa noastră s-a așezat o tânără 
asiatică, venită în ultima clipă, poate o indoneziană, din care am 
întâlnit multe în Olanda. Avea trăsături delicate, și înclinarea 
ochilor nu depășea unghiul pe care femeile astăzi îl sugerează 
cu farduri. Ne-am uitat la ea fiindcă ni s-a părut drăgălașă, spun 
cuvântul care se potrivește cel mai bine, deși nu mi-a plăcut 
niciodată. Era obosită, venea de la treabă, probabil avea o 
slujbă nestrălucită, judecând după înfățișarea ei modestă, și se 
ducea acasă, într-un orășel unde casele sunt mai ieftine decât la 
Amsterdam. A luat cunoștință de privirile noastre și a închis 
ochii, cu o satisfacţie ascunsă, îngăduindu-ne s-o studiem fără 
stânjenire, și fără ca, la rândul nostru, să ne ascundem 
satisfacția. Dar curând a doborât-o oboseala, și-a sprijinit capul 
de peretele vagonului, și a adormit liniștită, cu un surâs ușor de 
mulţumire. Mi s-a părut că privind-o cu stăruinţă, făcusem o 
faptă bună. 

Hotărâsem să revenim la Amsterdam a doua zi, însă 
dimineaţa, pe când îmi beam cafeaua, Will, care se răzgândise 
peste noapte, a socotit că nu mai merită, și mai bine să ne 
continuăm drumul. Era atât de decis că n-am făcut opoziţie, am 
înțeles, relaţiile omenești se bizuie pe concesii și am mers 
împreună mai departe, ducând nemulţumirea în mine. Intr-una 
din zilele următoare, când ajunsesem la Haga, iar Will plecase 
spre casă, n-am mai răbdat și m-am întors la Amsterdam. Era o 
duminică, puţin tristă, cum sunt sărbătorile fără prieteni, n-am 


intrat nicăieri, n-am schimbat o vorbă cu nimeni, am umblat 
toată ziua, pe străzi și în lungul canalelor, neocolind locurile pe 
unde mai fusesem o dată. M-am mirat ce de case strâmbe 
puteam să descopăr, unele într-o rână, stând în picioare prin 
miracol, și mai toate aveau pinioanele aplecate în faţă, gata să 
se dărâme. Dar în toate locuiau oameni și privite în lungul 
străzilor, cu fațadele colorate, păreau într-o zi de paradă. 

Pe un canal, aproape de Dam, am văzut statuia Wilhelminei 
călare, tânără, cu pălărie de paie, neoficială, senină, cu un aer 
comunicativ, într-un fel de intimitate cu strada și cu trecătorii. 
Așa au fost reginele Olandei și n-am auzit ca vreodată cineva să 
le fi împins cu cotul, sau să se fi făcut vinovat de o altă 
lezmajestate. 

Treceau pe canal bărci pline cu flori, ducându-le în pieţe. 
Toată lumea avea flori în mână, în acea duminică, în afară de 
hippy din Dam, așezați pe soclul monumentului. Oare ce s-ar fi 
întâmplat dacă s-ar fi dus cineva la ei, cu un buchet în braţe și 
ar fi dat fiecăruia câte o floare? Poate s-ar fi schimbat faţa lumii. 

Nu departe de Dam, rătăcind pe canale în sunetul clopotelor 
de la biserici, am nimerit într-un cartier de pierzanie, dar fiind 
înaintea prânzului, ora liturghiei și a predicilor, nu se vestea nici 
o primejdie, lăsând la o parte vitrinele cu articole pornografice, 
mai ales reproduceri după trofeele masculine, așezate în șiruri, 
ca într-o plantație. Apoi fotografii obscene, o întreagă 
enciclopedie, puse sub ochii trecătorilor de toate vârstele și de 
ambele sexe. Şi afişele sălilor cu anumite spectacole, faţă de 
care striptisul a rămas o naivitate, interesantă poate pentru 
elevele de la maici și pentru călugărițe. Acum lucrurile se fac 
până la capăt, în faţa publicului, și pentru acest spectacol se 
plătește între cincisprezece și douăzeci de guldeni, după cum 
scrie la ușă. Versiunea filmată costă mult mai ieftin, cinci 
guldeni, dar, vorba aia, nu merită. La etajele acestor case 
locuiesc familii oneste. Un bătrân gălbejit se chiora cu lupa la o 
vitrină cu poze de reclamă fixată în perete, pe stradă, 
reprezentând femei goale în atitudini ademenitoare, mult mai 
numeroase decât știu oamenii. La subsolul aceleiași prăvălii, o 
profesionistă tânără, dar atât de grasă că nu mai avea nici o 
formă omenească, se uita plictisită pe fereastră, la picioarele 
bătrânului, probabil fără a spera vreun efect din partea 


fotografiilor. Mai bine ar fi pus mâna pe un retevei și i-ar fi dat 
vreo două peste ţurloaie. 

Cartierul este botezat Petit Paris, după o faimă de mult 
depășită. Parizienii ar avea dreptul să protesteze; nu m-ar mira 
ca unii din ei să roșească dacă s-ar duce în cartierul acela din 
Amsterdam. 

Pentru puţină purificare am să semnalez că după ce m-am 
minunat atât de niște biserici aflate pe la etaje, aici am găsit 
una mai sus decât toate, la ultimul nivel al unei case de locuit, 
de aceea se și numește „Tatăl nostru din pod”. A fost un locaș 
de rugăciune clandestin, după Reformă, când catolicii erau 
alungaţi din biserici. În Olanda, cu pământurile ei joase și 
inundabile, soluţia catacombelor nu era posibilă. 


33 


Mă întorc la dimineaţa când am plecat din Haarlem, când Will 
a băut trei ceaiuri, pe îndelete, umplându-și de trei ori pipa, 
riscând s-o ardă. Nu i-am mai adresat vechiul meu protest cu 
privire la timpul pierdut, și am observat că pot trăi și în stilul 
altuia. Ceva n-am ajuns să împrumut de la el, și am rămas 
mereu în inferioritate; când m-am adresat unui om, mai întâi l- 
am întrebat timid dacă vorbește germana, limbă oarecum 
accesibilă unui olandez, dar nu atât de răspândită precum și-o 
închipuia Will, care o folosea fără șovăire, încredinţat că toată 
lumea trebuia să-l înţeleagă. Nu știu cum ar putea să se 
înlăture, în decenii sau măcar în secole, nedreptatea pe care o 
reprezintă pentru oameni diferenţa de temperament a 
popoarelor. 

În două zile care au urmat am bătut în zigzaguri spaţiul cel 
mai interesant al Olandei, după Amsterdam, cuprins între 
Haarlem, Utrecht, Rotterdam și Haga. In acest poligon, câmpie 
plană, având ca singur relief dunele de nisip de pe malul mării, 
locurile unde merită să te oprești sunt foarte multe, dar 
distanţele fiind mici rămâne destul timp pentru fiecare. 

Pornind spre sud, primul loc unde am socotit să ne oprim, era 
vestitul câmp de flori de la Keukenhof. M-aș fi abătut și pe la 
Zandvoort, să văd autodromul vestit în istoria curselor de 
automobile, dar Will m-a convins că în drumurile noastre vom 


avea de făcut o cursă mult mai interesantă. Așa era, dintr-un 
anumit punct de vedere. Și-apoi vizita la un autodrom într-o zi 
când nu se aleargă nu poate să satisfacă nici o curiozitate, iar 
valoarea lui rămâne imaginară. 

N-a fost ușor să găsim câmpul de flori, pe o împletitură de 
șosele care se intersectau sub toate unghiurile și porneau în 
toate direcţiile. Will mergea înaintea mea, n-aveam nici o grijă 
decât că mă nemulţumea cursa noastră puţin epileptică, fiindcă 
ne-am zbătut cu porniri tot mai nervoase și opriri împiedicate, 
cu întoarceri smucite, pe șosele înguste, între puncte pe unde 
mai trecusem nu o singură dată. Tenacitatea prietenului meu mi 
s-a părut ciudată, nici nu mai știam dacă îl interesau florile și nu 
cumva căzuse sub stăpânirea ambiţiei. Când într-un târziu am 
întâlnit un automobilist, am aflat de la el că nu eram departe de 
ţintă, ne învârtisem în jurul ei o jumătate de oră, ceea ce în 
starea noastră trebuia să se socotească dublu, ca sub ploaia de 
gloanţe. Câmpul de flori este o expoziţie de lalele care cresc în 
sere și în partere, pe o întindere cel puţin cât a orașului 
Amsterdam. Îmi închipui ce feerie reprezintă ea într-o anumită 
parte a anului, îi dădeam dreptate lui Will că stăruise cu atâta 
încăpățânare, așa ceva nu se poate vedea de multe ori în viaţă, 
merită oricâte ocoluri și oricâtă stăruință, căci răsplata va fi 
neasemuită. Numai că perioada de înflorire se terminase, 
câmpul era închis de la jumătatea lui mai, și n-am putut nici 
măcar să ne aruncăm ochii înăuntru. Singura satisfacție mi-a 
dat-o Will, prin îndârjirea lui, care deși rămânea gratuită, 
reprezenta o idee frumoasă; oricum, însemna că nu fusesem 
acolo degeaba. 

Norocul mi-a scos în cale Leyda, oraș neprevăzut în planurile 
mele, fiindcă îl scăpasem din vedere în chip condamnabil. Ar fi 
trebuit să-mi aduc aminte de faimoasa „butelie de Leyda”, 
primul condensator electric, care a fost o revelaţie pentru mine, 
la primele lecţii de fizică, și mi-a deschis drumul către miracol, 
făcându-mă să cred cu convingere în ceea ce poate să se 
ascundă sub faţa lucrurilor. Mult m-a fascinat, mult mi-a dat de 
gândit și multe drumuri a deschis imaginaţiei mele aparatul 
acela cu care mi-a fost îngăduit să umblu în laboratorul de fizică, 
să torn în el electricitatea invizibilă, și-apoi s-o văd 
materializându-se într-un fulger. Ceva al meu s-a născut la 


Leyda, dar am înţeles abia când am ajuns acolo, și când mi-am 
evocat amintirile îndepărtate. 

Frumoasă este istoria Universităţii care a făcut din Leyda 
capitala culturală a Olandei; oricât m-aș îndepărta de intenţiile 
mele, nu mă lasă inima să n-o povestesc, pentru cine preţuiește 
spiritualitatea umană. 

În al treilea sfert al secolului al şaisprezecelea, orașul, 
fortificat, a suferit în două rânduri asediul înverșunat al 
spaniolilor. Redusă la jumătate de foame și ciumă, populaţia s-a 
revoltat împotriva primarului. Acesta, ca să nu cedeze, și-a oferit 
propriul trup drept hrană înfometaţilor, ceea ce i-a zguduit atât 
de tare pe asediați, încât au trecut peste toate suferinţele, și au 
continuat rezistenţa, până ce spaniolii, obosiţi de luptă, au întors 
spatele. Drept mulţumire pentru bravura lor, Wilhelm Taciturnul 
le-a propus cetăţenilor din Leyda să aleagă între o scutire de 
impozite pe mulţi ani de atunci încolo, sau înfiinţarea 
Universităţii. Şi iată ce mi se pare de-o mândră frumuseţe a 
spiritului omenesc, cetăţenii, chinuiţi de lungile asedii, cu morții 
lor și cu alte pierderi, au ales Universitatea! Dar nici Taciturnul 
n-a fost mai prejos decât ei, și înainte de a se împlini anul, 
făgăduiala era împlinită. 

La Leyda s-a născut Rembrandt. 

M-a nedumerit colina din mijlocul orașului, unde a fost 
fortăreața, când eram convins și apucasem să afirm că în 
Olanda nu sunt reliefuri, decât dunele de pe malul mării, iar 
singurul ei munte este turnul de televiziune de la Rotterdam. N- 
am greșit, colina au făcut-o oamenii. 

Pe un canal din mijlocul orașului, cu poduri în trei arce, am 
văzut faţade frumoase, dar n-am putut să le privesc în voie, 
fiindcă pe cheiuri era un fel de iarmaroc, tarabe înghesuite, 
unde ţăranii își vindeau produsele, legume, miere, fructe, 
cârnaţi și cărnuri afumate. Nu mai știu ce-a cumpărat Will, dar 
n-a plecat cu mâinile goale. 

Am mers spre răsărit, cu soarele în spate, pe o câmpie cu 
lacuri, până la Utrecht, unde ne-am oprit după-amiază. Orașul a 
fost locul unor neînţelegeri religioase, acum trei sau patru 
secole, dar n-am a spune despre ele nici o poveste frumoasă. Și 
nici vestita catifea de Utrecht nu se mai fabrică astăzi. 


Merită să vorbesc despre canalul vechi, cum n-am mai văzut 
altul, cu cheiuri înalte sub ale căror bolți sunt pivnițe, 
restaurante și chiar camere de locuit, răspunzând pe un al 
doilea chei, ca un trotuar, la jumătate de metru de apă. In faţa 
caselor, locatarii, așezați pe scăunele, pescuiau cu undița; nimic 
nu poate fi mai comod pentru cine are pasiune, nu trebuie decât 
să deschidă ușa. Am văzut pe unii care exploatau avantajul 
până la ultima consecinţă, și aruncau undiţa pe fereastră; 
peștele putea să-l pună direct în tigaie. 

Cât timp am stat la un restaurant cu mesele afară, prin faţă a 
trecut din când în când câte un mic iaht cu motor, o căsuţă pe 
apă, mergând la pas ca să nu facă valuri. Erau familii în vacanţă 
care brăzdau ţara pe canale, având tot ce le trebuia ca să se 
gospodărească. O fi frumos să mergi așa, să te oprești în orașe 
și târguri, să faci cumpărături de la piaţă, căci dacă peștele îl iei 
de-a dreptul din apă, mai este nevoie și de legume; apoi să ieși 
în câmp, să înnoptezi într-un zăvoi, să nu te tulbure nimeni, să 
uiţi grijile lăsate acasă, cu sentimentul unei eliberări depline. O 
fi, și totuși nu mi-ar plăcea; pe mare m-aș duce în grabă, nu și 
pe canale, fiindcă așa eliberarea înseamnă doar o iluzie, rămâi 
sclavul unei direcţii obligatorii, o îngrădire mult mai severă 
decât a șoselei. Și fără să ai emoția navigaţiei. Nu le-am plâns 
de milă acelor oameni, cu care îmi tot încrucișam calea, dar nici 
n-aș fi vrut să intru în pielea lor mai mult de-o oră, atâta cât să- 
mi confirm dreptatea. 

Pe la opt seara mă plimbam cu Will pe străzi tăcute, cu case 
posomorâte, făcând impresia că nici nu sunt locuite, apăsate de 
poezia tristă a părăsirii. Am văzut chiar și o biserică lăsată în 
voia vremii, cu geamurile sparte și ușile vraiște; m-am întrebat 
ce putea să însemne, că pierise credinţa, sau muriseră 
credincioșii? Tocmai când gândeam așa, am auzit, undeva mai 
departe, cântec de clopote. Era ceva uimitor, peste oraș se 
răspândea muzica închinată lui Dumnezeu de acel slujitor al 
bisericii care s-a numit Johann Sebastian Bach și a fost luminat 
de credinţă chiar în cântările sale laice, omul care la sfârșitul 
zilelor a așteptat cu bucurie să moară, ca să ajungă în faţa 
Domnului. Am pornit atras ca de vrajă spre locul de unde venea 
muzica, umplând întreg spaţiul cuprins sub bolta cerească. 
Mașinile care treceau pe alături în viteză, înăbușind sunetele, nu 


puteau decât să mă înfurie. S-ar fi cuvenit să stea locului cât 
ținea acest concert de vecernie. Nu exista o ordonanţă 
municipală? Cu tot necazul, am izbutit să ascult preludii, fugi și 
partite, până ce am ajuns la picioarele clopotniţei de unde 
venea muzica. Paraclisierul nu mi-a dat voie să intru și să urc 
scările, dar am aflat de la el că erau treizeci și patru de clopote, 
sau poate mai multe, altfel nu-mi explicam cum de puteau să 
redea armonii complete, în tonalități diferite. Am mai aflat că nu 
sunt acţionate electric și nici măcar cu o instalaţie mecanică, ci 
numai cu două ciocane de mână, ceea ce mi-ar fi stârnit 
neîncrederea, să-mi fi spus altcineva decât un om al bisericii. 
Dar atunci executantul trebuia să fie un virtuoz demn de 
admiraţia cea mai mare, dacă izbutea să redea fără greșeală și 
fără încetinire chiar ritmurile cele mai repezi. Concertul a durat 
o oră, după care toate în jurul meu păreau că și-au pierdut 
sensul. Uimirea și încântarea mă mai urmăresc și astăzi, făcând 
din Utrecht o amintire plină de armonii celeste. 

O sută de kilometri să mai fi mers spre răsărit, am fi ajuns la 
Arnhem, unde mi-aș fi amintit de cel mai înspăimântător episod 
al războiului. Olanda a fost una din marile victime, însă, în afară 
de casa Anei Frank, nimic nu mi-a sugerat acei ani scăldaţi în 
teroare și sânge. Țara și-a vindecat rănile, iar cicatricile le-a 
acoperit cu lalele. Am trecut pe lângă ele cu o neiertată 
inconștiență, cu atâta mai inexplicabilă cu cât mai târziu, 
ajungând la Verdun, amintirea războiului, deși era cu două 
decenii mai veche, m-a zguduit și mi-a îngheţat sufletul. Poate 
mi s-ar fi întâmplat la fel dacă ajungeam la Arnhem, unde 
Montgomery, îmbătat de o victorie aflată încă departe, a 
dezlănţuit un atac de o ambiţie inconștientă, care a adus 
suferințe absurde Olandei, pe lângă îngrozitoarele pierderi ale 
aliaţilor. Această crimă a fost uitată, fiindcă totul s-a sfârșit cu 
bine până la urmă, și chiar cu contribuţia lui Montgomery 
câteodată, dar eu aș fi vrut ca la Arnhem să se pună o lespede 
comemorativă, care să fie mormântul lui simbolic. Să fi știut că 
ea există într-adevăr acolo, m-aș fi dus negreșit, să-mi 
reîmprospătez dezaprobarea și să-mi pun sare pe inimă. Dacă 
admit clemenţa și toleranța, socotesc că iertarea a denaturat în 
mod nedemn relaţiile dintre oameni. 

x 


De la Utrecht am plecat a doua zi dimineaţa, cu o întârziere 
care de data aceasta mi-a depășit puterea de reţinere, făcându- 
mă să protestez aproape cu vehemenţă. Will a descoperit o 
anticărie de cărți și s-a înfundat între rafturile prăfuite, răscolind 
volume uitate de când lumea, și care nu știu dacă aveau să-i fie 
de folos vreodată, admițând că le-ar fi venit rândul la lectură. Nu 
înțeleg cum de îl așteptasem mai calm când cumpărase 
condimentele. Să fi știut cât are să întârzie acolo, poate făceam 
singur drumul până la Arnhem, și pe urmă n-aș mai fi avut 
regrete. l-am spus: 

— Mai am de stat în Olanda numai câteva zile... 

Totuși, pasiunea lui pentru cărţi, chiar dacă unele nu puteau 
să fie decât decor într-o bibliotecă, nu se cădea să-mi rămână 
indiferentă și fiindcă luase mai multe decât îi încăpeau în braţe, 
i-am ajutat să le ducă până la mașină. 

Mergând spre sud-vest, ca să ajungem la Rotterdam, ne-am 
oprit puţin în Oudewater, un orășel celebru pentru „Balanța 
vrăjitoarelor”. Este o balanţă care se păstrează și astăzi, în 
hangarul cântarului public, agăţată de o grindă a podului, cu 
talere de lemn, destul de mari ca să stea pe ele un om în 
picioare. Persoanele bănuite de vrăjitorie se aduceau aici din 
toată ţara, să fie cântărite, și dacă aveau o greutate prea mică 
în raport cu dimensiunile antropometrice, era o dovadă că pot 
să zboare călare pe mătură. In cazul când greutatea se dovedea 
normală, mai aveau de trecut o probă, să se arunce în apele 
râului, și dacă se duceau la fund în loc să plutească, li se dădea 
în sfârșit certificatul de nevinovăție, admițând că mai reveneau 
la suprafaţă. 

Intrând în hangar, câte un gealat ne-a înhăţat pe fiecare, ne-a 
pus pe balanţă, unul după altul, ne-a luat greutatea, au strigat-o 
cu un glas sinistru unui scrib aflat la o masă, iar acesta, spre 
mântuirea noastră ne-a înmânat, în schimbul câtorva guldeni, 
certificatul de absolvire. Proba cu apa n-au mai socotit-o 
necesară. 

Cunoșteam de mult pasiunea lui Will pentru lacuri, dovadă 
prietenia lui cu Pertti și vacanţele la Lampâălă unde mă sfătuia 
și pe mine să rămân cât să scriu o carte; Finlanda, împânzită de 
ape, va fi fost pentru el o rarisimă desfătare. De mult îl auzisem 
suspinând că în nord-vestul Germaniei nu există nici un lac, 


altfel n-ar fi întârziat să-și facă o vilă acolo. Dar chiar și marea, 
care ar înlocui orice altă apă, la Wilhelmshaven stă ascunsă 
după diguri înalte; ele o separă de oameni, împiedicând 
voluptuoasa intimitate mijlocită de o plajă adevărată. 

Acestei pasiuni îi datoresc drumul nostru printre lacurile de la 
Reeuwijk, unde am ajuns cam pe la amiază, într-o lumină cu 
adevărat albastră, punctată cu fluturași cu adevărat de aur. O 
șoseluţă șerpuia printre ape, doar cu o palmă mai sus decât ele, 
că nici nu înţelegeam cum de rămânea uscată. Din loc în loc 
erau pajiști, nu mai înalte, parcă plutitoare, ca niște plauri și pe 
ele apărea câte o căsuţă îmbrăcată în lumina fierbinte a 
soarelui. Cred că Will tânjea după una din ele, mi-a și mărturisit 
că s-ar bucura mult să poată veni vara acolo, cu copiii, să se 
scalde, să se bronzeze, să se tăvălească în iarbă. O fi bine, nu 
spun altfel, și mie mi-ar plăcea, dar știu că o casă înseamnă o 
servitute, obligația de a nu o lăsa fără folosinţă, și așa începe 
omul să-și piardă independenţa. 

Cred că lacurile de la Reeuwijk, întinse pe mii de hectare, 
dezvăluie cel mai tipic caracter al Olandei, întrepătrunderea 
dintre pământ și apă, dar nu pot spune că a fost o surpriză 
pentru mine, deoarece cunoșteam Delta Dunării, unde 
fenomenul este dus mult mai departe, până la cea dintâi zi a 
genezei. Inedit în acel peisaj aproape lichid era șoseaua, care 
continua să șerpuiască în căutarea unui suport terestru, și abia 
de putea să-l găsească, după curbe ascunse de vegetație, când 
credeam că are să se înece. Așa am rătăcit mai mult de o oră, 
uimit și confuz, fără să mai știu de ce venisem acolo, temându- 
mă că începeam să-mi pierd vechea apartenenţă, ca să devin o 
ființă amfibie. 

Intr-un fel am regretat când am ieșit în șoseaua stabilă, 
fiindcă reprezenta o realitate prea concretă, după ora de 
legănare pe ape, dar în același timp am fost bucuros că 
regăseam toate vechile caractere ale lumii, fie ele chiar și 
aglomeraţia și gălăgia întâlnite după câţiva kilometri, când am 
intrat în Gouda. 

Veneam acolo să vedem biserica Sfântul lon, cu cele 
șaptezeci de vitrouri. Mai întâi am întâlnit hărmălaia și forfota 
unui orășel care și-a pierdut caracterul provincial, devenind 
gălăgios și agitat ca suburbiile industriale; se nimerise să vină și 


circul, pe care tocmai îl instalau într-o piaţă, în chirăiala fericită 
a copiilor, în vreme ce o parte a trupei, cu elefantul în frunte, cu 
clovni, trapeziști, acrobaţi și dansatoare băteau străzile să 
anunţe spectacolul, în sunet de trompete și tobe. 

l-am ascuns lui Will, cu perfidie, informaţia luată dintr-o 
broșură, că Gouda este vestită prin producţia de pipe. l-am 
vorbit în schimb despre lumânări și despre faimoasa 
Goudsekaas, brânza locală, îndemnându-l să cumpere. 

Vitrourile, mai vechi de patru secole, făcute de mai mulți 
meșteri renumiţi în epocă, reprezintă daruri din partea 
principilor, a prelaţilor, a municipalităţii și bogătașilor, și într- 
adevăr sunt șaptezeci, m-am ambiţionat să le număr, cu o 
intenţie cârcotașe, convins că era o exagerare. Numai ca să trec 
prin faţa lor mi-a trebuit o oră întreagă și noroc că prietenului 
meu i-au plăcut de asemeni, ba chiar mai mult decât mie, 
dovadă că tot timpul rămânea în urmă; altfel ar fi putut să mă 
bombăne, mai ales că se arătase neinteresat de brânza 
recomandată de mine. 

Nu toate vitrourile erau la fel de frumoase, însă aveau aceeași 
strălucire, nescăzută după atâtea secole, de păreau făcute în 
vremea noastră, cu migala de altădată. 

Cu toată îmbulzeala de pe străzi, am apucat să văd câteva 
case cu fațadele frumoase, dar toate cu pinioanele aplecate, 
gata să cadă. 

După concertul de la Utrecht, mi-am amintit că în multe orașe 
văzusem clopote, câte patru, opt, zece, pe la primării și clădiri 
reprezentative, ba chiar și pe la alte case, prinse pe faţadă cu 
suporturi de metale ciocănite pe nicovală, probabil vechi, 
patinate, dând o foarte decorativă culoare locală. Insă nu le-am 
auzit sunând, probabil nu se pun în funcţiune decât în anumite 
ocazii, când îmi închipui că tresaltă de bucurie. Erau și la Gouda. 
Mai puternică a rămas amintirea vitrourilor. O exista oare în 
lume un registru unde să fie înscrise toate lucrurile frumoase de 
pe faţa pământului, un inventar universal, și cât de mare poate 
să fie? lar dacă nu există, nu vrea nimeni să-mi ia ideea? 


34 


La Rotterdam nu l-am mai putut păcăli pe Will, să ne oprim în 
faţa orașului, sau măcar înainte de a ajunge în centru. Zadarnic 
i-am făcut semne cu farurile; ori nu le vedea, ori se făcea că nu 
vede, nu mi-a rămas decât să mă ţin de el, la zece metri, ca să 
nu ne separe un semafor roșu. Făcusem atâtea în dimineaţa 
aceea, începând cu alesul cărţilor la Utrecht, care ne luase mai 
bine de două ceasuri, încât nu mai înţeleg cum de ajunsesem la 
Rotterdam încă la începutul după-amiezii, când strada cu 
mașinile băgate una în alta devine o masă metalică. Nu cădeam 
prima oară în capcană, dar aici astăzi nu pot înţelege cum de 
am scăpat teafăr de fiecare dată. 

Așa cum i-am recunoscut curajul de a se adresa oricui în 
limba germană, socotind-o universală, trebuie să-i recunosc lui 
Will și darul de a se orienta mai ușor decât mine, dat fiind că are 
un antrenament continuu. L-am urmat uimit de precizia cu care 
a luat-o pe unde era mai multă aglomeraţie, și, fără să întrebe 
pe nimeni, fără să ezite la intersecţii m-a dus fără oprire până în 
mijlocul portului, unde chiar avusese intenţia. Dar dacă 
traversarea orașului durase numai douăzeci de minute, ne-au 
trebuit treizeci până să găsim un locșor de parcare, și încă nu 
gratis, și îndepărtându-ne simţitor de ţinta iniţială. Dar, în 
sfârșit, dacă ne-am văzut liberi, am mers drept la debarcader și 
ne-am urcat fără întârziere în primul vaporaș care făcea 
înconjurul portului. 

Era contrar obiceiului meu, aș fi vrut ca mai întâi să găsim 
camere și un loc de parcare fără plată cu ora; așa, am avut tot 
timpul o grijă pe suflet și plimbarea n-a prea putut să-mi 
priască. Dar nu-i mai puţin adevărat că primul lucru 
recomandabil, odată ajuns la Rotterdam, este să vizitezi portul. 

Nu-i posibil să mă lipsesc chiar de toate datele, să spun doar 
că ajunsesem în portul cel mai mare din lume. Deci iată: dacă 
într-un an, toate porturile Franţei, de la Canalul Mânecii, de la 
Atlantic și de la Marea Mediterană, și sunt printre ele câteva 
gigantice, au înregistrat un trafic de mărfuri de o sută nouăzeci 
de milioane de tone, în același timp Rotterdam singur depășea 
volumul de mai sus cu peste zece la sută. Nu-mi place să 
speculez cifrele, dar cine vrea, n-are decât să le transforme în 
vagoane, în trenuri, în bani, în avuţii naţionale; parcă îmi 
imaginez ceva, dar nu-mi vine a crede. 


În 1940, un bombardament german a distrus aproape în 
întregime orașul vechi; în afară de primărie au rămas în picioare 
numai câteva clădiri, iar alături de ele statuia lui Erasmus, care 
se născuse acolo cu aproape cinci secole înainte. In 1943, 
bombardamentele aliaţilor au desăvârșit distrugerea; s-a 
întâmplat și-n alte părți la fel, din nefericire eliberarea s-a plătit 
cu sânge. Trei sute de hectare din suprafaţa orașului au fost 
semănate cu bombe; treizeci de mii de case au ars, spre a se 
împlini canoanele războiului. În sfârșit, doi ani mai târziu, în 
retragerea lor furioasă și deznădăjduită, nemţii au aruncat în aer 
ce-au mai avut timp din ceea ce rămăsese, șapte kilometri de 
cheiuri în port, bunăoară. 

Mă întrebam ieri dacă o fi existând undeva un registru cu 
toate lucrurile frumoase din lume, făcut așa ca să nu lipsească 
nici unul. Dar oare distrugerile războiului sunt scrise în vreun 
registru, casă cu casă, om cu om, nu estimate în grabă, ca să se 
poată iscăli tratatele? Nu, să se purceadă la o muncă temeinică, 
nu-mi pasă cât ar putea să coste, oricum și-ar merita preţul; să 
se meargă din oraș în oraș, stradă cu stradă, din sat în sat, din 
munte în munte, să nu se ocolească nici deșerturile, căci poate 
și-acolo au căzut bombe, să se adune mărturii, să se măsoare, 
să se numere și să se scrie într-un catastif mare, să se 
tipărească, și dacă n-o fi cu putinţă să se dea fiecărui om viu 
câte unul, cel puţin să-l știe cititorii de carte. Eu cred că o 
asemenea osteneală n-ar fi absurdă, fiindcă măcar s-ar prelungi 
pacea, războiul următor n-ar putea începe până n-ar fi gata 
statistica, fiecare beligerant ar vrea să știe ce i-a mai rămas să 
distrugă. 

Uite însă că oamenilor li se pare mai ușor să reconstruiască, 
din jalea trecută fac tabula rasa și dau drumul la serbări 
populare, cu muzică. 

Ca și la Hamburg, nimic nu se mai vede la Rotterdam din ceea 
ce a fost războiul; poate să fi rămas ceva doar în amintirea 
oamenilor, numai că supraviețuitorii se răresc repede, în locul 
lor au și venit alte generaţii. Poate că într-o zi unii, care nu se 
vor osteni să se apropie și să citească inscripţia, nici nu vor ști 
ce simbolizează statuia de pe bulevardul Blaak, un om torturat, 
cu inima smulsă, și o inscripţie săracă: „Unei cetăţi devastate”. 


Dar e prea puţin, pentru numele lui Dumnezeu! — cum să nu se 
uite? Știu că degeaba spun, nimeni n-o să mă audă. 

Reconstrucţia s-a făcut repede, ţinând seama mai mult de 
nevoile practice decât de estetică. Totuși, câteva clădiri 
colosale, în adevăratul înţeles al cuvântului, sunt frumoase prin 
imensul volum de aer pe oare izbutesc să-l dislocuiască. Te și 
întrebi ce le mai rămâne oamenilor să respire; prin umbra lor 
am trecut repede, ca pe sub apă, și am ieșit la lumină gâfâind 
ca asmaticii. Mă opresc la cel mai reprezentativ dintre ele, un 
imobil destinat comerţului, care ocupă două hectare și 
adăpostește două sute șaizeci de întreprinderi, depozite și 
magazine, cu un personal de șase mii de oameni, cât o uzină. 
Numeroase rampe și viaducturi îngăduie camioanelor cu mărfuri 
să ajungă în mijlocul clădirii, la diferite etaje. Cred că toate 
construcţiile acestea care maschează trecutul orașului nu sunt 
atât o necesitate, cât o demonstraţie, un răspuns răzbunător dat 
soartei lui nedrepte. 

Nici în port nu se mai văd distrugerile, dar nu se poate spune 
că a fost reconstruit, în realitate s-a trecut peste ce fusese 
înainte, într-o progresie care mă cam înspăimântă. În curând el 
va acoperi tot spaţiul până la Marea Nordului, în lungul unui 
canal nou, de vreo treizeci de kilometri, pe care pot să intre 
petroliere de un sfert de milion de tone. Mă cuprinde beţia 
cifrelor, după ce m-am ferit atâta. Peste patruzeci de kilometri 
de cheiuri, în jurul a șapte sute de bazine îngăduie ca la 
Rotterdam să acosteze anual două sute de mii de vapoare 
fluviale venite pe Rin, din inima Germaniei. Peste două sute de 
vapoare marine au simultan loc la cheiuri, și peste cinci sute de 
macarale lucrează pentru ele, manevrând peste cincizeci de mii 
de tone de mărfuri, în douăzeci și patru de ore. Magaziile unde 
se depozitează acestea ocupă un milion de metri pătraţi 
suprafaţă. Intre timp, Rotterdam se extinde spre malul mării, 
unde se construiește Europortul, cea mai mare poartă marină a 
continentului, dacă nu fusese și până acum destul de mare. 
Aproape că nu înţeleg ce înseamnă toate acestea, și unde au să 
ajungă; oare Europa nu va rămâne prea mică pe lângă ele? 

Abia plecase vaporașul de la chei, când am aflat că tocmai 
treceam pe deasupra tunelului care leagă porturile de pe cele 
două maluri ale Meusei. In clipa aceea sute de mașini (șase mii 


într-o oră) goneau pe sub pământ și pe sub apă, puţin cam 
orbește, cu toată iluminaţia; acum știu cum este, am trecut și eu 
peste câteva zile, și pot să spun că nu-i ceva care să te 
îngrozească. Însă atunci, închipuindu-mi-i pe oameni ca pe niște 
cârtiţe, bâjbâind pe sub becurile care pentru imaginaţia mea 
rămâneau stinse, căci în tunel trebuia să domnească întunericul, 
măcar ipotetic, m-am gândit la ei cu strângere de inimă, ba 
chiar cu puţină oroare, și mi s-a făcut frig pe șira spinării, deși 
mă dogorea soarele. 

N-am să judec necruţător, ca la Hamburg, și am să admit că 
dacă tunelul s-a făcut, înseamnă că era nevoie. Dar ce de 
muncă! O, să nu se creadă că au săpat pe sub apă, și pe urmă 
au betonat pereţii, ar fi prea simplu! Pământul era prea moale 
ca să ţină, s-au făcut chesoane, nouă segmente de câte 
cincisprezece mii de tone, s-au lăsat la fund, au fost împreunate 
sub apă, și apoi, săpându-se pe lângă ele le-au îngropat, să nu 
stea în calea vapoarelor. Ce diametru au aceste chesoane e 
ușor de închipuit, dacă în ele încap două galerii de câte două 
benzi de circulaţie pentru mașini, și alte două suprapuse, pentru 
pietoni și pentru biciclete. Tunelul are o lungime de peste un 
kilometru, din care jumătate sub apă. Intr-o oră, pe lângă cele 
șase mii de automobile, pot trece într-o parte și-n alta opt mii de 
biciclete și patruzeci de mii de pietoni, dar se spune că în 
curând aceste cifre vor rămâne prea mici față de mișcarea 
orașului. Am trecut la timp ca să nu mă prindă vreun ambuteiaj 
și să rămân prizonier sub apă, cine știe câte ceasuri. E drept 
însă că, fiind dimineaţa, devreme, nu mă împingea nimeni din 
spate și am avut răgaz să văd pereţii, placați cu o frumoasă 
ceramică galbenă care era ea însăși un izvor de lumină și 
datorită ei trecerea nu mi s-a părut penibilă. 

S-a născut un stil nou de a transporta mărfurile. Înainte ele se 
puneau în saci, în lăzi, în baloturi, sau se aruncau libere, în vrac, 
așa se spune, în camioane, în vagoane sau în cala vapoarelor. 
Nevoia de a scurta timpul de încărcare și descărcare, mai 
costisitor poate decât transportul, a făcut să se inventeze 
containerele. E mult timp de când le știu și de pe străzile 
noastre, lăzi solide, standardizate, care se manevrează cu 
ușurință, se stivuiesc sistematic și nu ocupă mai mult spaţiu 
decât propriile lor dimensiuni, cum se întâmplă cu ambalajele de 


forme neregulate. Formele neregulate, sau improprii, sunt o 
mare pacoste în viaţa noastră. Făcut-a cineva socoteala — cu 
puţină geometrie și cu puţină aritmetică o poate face oricine — 
cât ar câștiga economia mondială dacă sticlele de transportat 
băuturi fără presiune, vin și whisky bunăoară, care sunt cele mai 
multe, ar căpăta toate formă prismatică? Așa, numai din gând, 
fără nici o socoteală, cred că s-ar câștiga un sfert din spaţiul pe 
care-l ocupă în lăzi, apoi în containere, sticlele cilindrice, rămase 
fără nici o noimă la urma urmelor. 

La Rotterdam există un port pentru containere; îl amintesc 
fiindcă reprezintă un pas înainte în istoria economiei, și chiar a 
civilizaţiei noastre. Mărfurile se încarcă la locurile lor de 
provenienţă, în spaţii mai puţin costisitoare decât cheiurile unde 
vin vapoarele, și unde chiar timpul costă mai puţin decât în 
porturile aglomerate. Dimensiunile containerelor sunt 
standardizate, e de la sine înţeles, însă există mai multe tipuri, 
unele cât vagoanele de cale ferată. S-au născocit odată cu ele și 
mașinile care să le manevreze, transportoare felurite, cricuri și 
macarale. Toate fiind pregătite în timpul stabilit dinainte, căci 
așa se fac treburile astăzi, cu minutul și cu secunda, un vapor 
de zece mii de tone poate fi încărcat în câteva ore. Nu mai 
socotesc, mi-ajung atâtea cifre, cât costă staționarea unui 
vapor, și cât se câștigă dacă pleacă la drum, lăsând cheiul 
altuia, cu o zi mai devreme, ca să nu spun cu două zile și chiar 
cu săptămânile, cum se întâmpla pe vremea când nu apăruse 
containerul. Doar ceva nu admit, containerele cu vin pe care le- 
am văzut în bătaia soarelui, la Copenhaga. 

Şi la Rotterdam erau clopote pe fațadele caselor. 

M-a contrariat fărâmițarea spaţiilor libere, pieţe de dimensiuni 
generoase, cu barăci, chioșcuri, pavilioane înghesuite, pentru 
felurite negoţuri mărunte. S-ar putea ca primarul să nu știe? Să 
fie ele rezultatul unei corupţii? Altfel cum să-mi explic existenţa 
lor, la picioarele buildingurilor de două hectare? 

Pe seară o orchestră ambulantă, din nu știu ce ţară, tineri în 
blugi, bărboși, pletoși, nu hippy, liniștiți, cu priviri melancolice, 
și-au instalat amplificatorul și difuzoarele într-un squar pavat cu 
lespezi de piatră, cu un bazin în mijloc, și au dat un concert de 
muzică tristă; nu știu dacă era un program, sau numai o 
întâmplare. De la primul cântec s-a adunat lumea; unii s-au 


așezat pe lespezi, în grupuri care și ele mi s-au părut triste, ca 
muzica. Au continuat să vină și alţii, dar mergeau în vârful 
picioarelor. Stăteam pe bordura bazinului, și prima oară de când 
îl știu, Will, așezat lângă mine, mi s-a părut melancolic. Parcă 
plutea în aer o suferință surdă și muzica o punea în sufletul 
oamenilor. După o oră cât am stat acolo, am băgat de seamă că 
și eu eram trist, de-a binelea. 

Dimineaţa ne-am despărțit, Will a plecat spre casă, fără să-și 
bea ceaiul și fără să-și mai fumeze pipa, tocmai când le-aș fi 
suportat fără supărare, fiindcă era ultima dată! Uite cum suntem 
făcuţi, în fiecare dimineață mă enervasem, iar acum, când 
mașina lui a plecat de lângă mine, căci eu mai întârziam să 
merg în cartierul de peste Meusa, mi-am simţit ochii umezi. Nu 
că rămâneam singur; mă gândeam că poate n-am să-l mai văd 
niciodată. 

x 

Știu că era sâmbătă, 24 iulie 1976, acea dimineaţă când am 
colindat de unul singur cartierul din Rotterdam, cu blocurile 
părăsite. Nu mi-a trebuit mai mult de trei ore ca să-mi fac o 
idee, pe care am și spus-o, să mă întorc și să plec spre Haga, 
ultimul punct obligatoriu de trecere. Acolo aveam și o întâlnire, 
cu domnul Ruiz, șeful unei agenţii de turism, sau așa ceva, pe 
care îl cunoscusem la București unde venise la un congres de 
specialitate. O prietenă, interpretă la acea întâlnire 
internaţională, știind că voi ajunge și la Haga, orașul domnului 
Ruiz, a socotit că el era omul cel mai indicat să-mi dea o 
îndrumare și un ajutor la nevoie, de aceea ne-a făcut cunoștință. 
Intâlnirea aceea a însemnat pentru mine vreo două ore 
pierdute, la o masă pe malul lacurilor, unde l-am invitat 
împreună cu doamna domniei sale, în spiritul ospitalier al 
neamului nostru. Neplăcerea n-a fost alta decât că a trebuit să 
explic ceea ce părea inexplicabil, refuzul de a ingurgita ceva la 
acea oră a amiezii, când nici măcar n-am băut un pahar cu apă. 

Cu un timp înainte, aceeași prietenă mă prezentase, în 
aceleași scopuri unei suedeze de la Göteborg, profesoară de 
spaniolă, venită în ţara noastră la un simpozion hispanistic. Fiind 
încă iarnă, nu mi s-a părut potrivit s-o invit la masă pe malul 
lacurilor, și în loc de „Pescăruș” am dus-o la „Hanul lui Manuc”, 
cu știuta lui culoare locală. Cum ne-am înţeles Dumnezeu știe, 


că nu vorbea nici o limbă în afară de cea maternă, nici măcar 
spaniola, dacă veţi putea crede. Au încântat-o lăutarii și s-a 
legănat tot timpul, pe când eu, cu spatele la orchestră, trecând 
peste orice politeţe, făceam o mutră din ce în ce mai otrăvită, 
până ce a remarcat cu reproș, nu mai știu în ce limbă: 

— Nu vă place muzica?! 

— Așa este, i-am răspuns acru. E o infirmitate! 

Se înţelege că la Göteborg nici nu mi-a dat prin minte s-o 
caut. 

Cu domnul Ruiz se schimba treaba, era un om simpatic, 
asemeni și doamna, și aveam cum ne înţelege. Între servituţile 
drumului am înscris-o și pe aceea de a nu ajunge la Haga înainte 
de sfârșitul lui iulie, până atunci ei fiind în călătorie. Le-am scris 
din vreme, de pe la Stockholm, când am început să-mi dau 
seama că data propusă devenea imposibilă: „Stimată doamnă și 
stimate domnule, iată cum stă treaba...” Mi-au răspuns la 
Wilhelmshaven, căzând la o învoială, cam strâmbă pentru mine: 
„O.K. Vom fi acasă pe la 26 iulie”. Dar eu spusesem 20, și îmi 
luasem orice nădejde că ne vom mai întâlni vreodată. 

Cum am ajuns am oprit la un telefon public și am făcut 
numărul lor de acasă, deși era cu două zile prea devreme; n-a 
răspuns nimeni. Am făcut numărul de la birou; îndată am 
recunoscut glasul: 

— Aici Ruiz, vă rog vorbiţi!... 

— Bună ziua, domnule Ruiz, iată sosii. Îmi pare bine că v-am 
găsit! 

Domnul Ruiz părea însă că nu mă aude, repeta întruna 
aceleași cuvinte: 

— Aici Ruiz, vă rog  vorbiţi,  comunicaţi-mi adresa 
dumneavoastră!... 

Când am vorbit despre automatizări, cum am uitat-o pe 
aceasta? Cred că a înţeles oricine, nu vorbeam cu domnul Ruiz, 
ci cu un robot care îi ţinea locul. Măi să fie! 

Dar cum am uitat robinetele de apă de la birourile domnului 
Reih, la Wilhelmshavenm unde am fost poftit să văd fel de fel de 
inovaţii, printre altele un sistem de alarmă inviolabil? Domnul 
Reih are o întreprindere de construcţii, prosperă, spre deosebire 
de altele, fiindcă face cu precădere case de locuit, tipizate, 
predându-le „la cheie”, cum se spune, ceea ce se pare că e 


foarte rentabil. Despre casa lui personală, unde am fost la masă, 
nu mă apuc să povestesc, fiindcă n-aș termina repede. Las lao 
parte cămara frigorifică, mai au și alţii. Dar ce instalaţie de 
reprodus muzică! Și ce pik-up, ultimul strigăt! Cu braţul de 
lectură nu pivotant, cum sunt toate, ci parcurgând discul cu o 
mișcare de translație, vor înţelege specialiștii! În birourile 
domnului Reih nu se păstrează valori, sau planuri secrete, 
gangsterii s-ar păcăli dacă ar sparge ușa; sistemul de alarmă e 
instalat pentru plăcerea proprietarului, și întrucâtva pentru a 
vizitatorului; eu personal mărturisesc că m-am minunat când am 
văzut cum funcţionează, deși nu cred că mi s-a dezvăluit totul, 
un sistem de alarmă trebuie să-și păstreze secretul. Nu m-ar 
mira să aflu că îl simte pe gangster încă din clipa când pleacă de 
acasă și îi numără pașii; probabil îl trădează trusa cu 
instrumente. 

lar robinetele de la lavoarul unde se spală pe mâini domnul 
Reich, se deschid singure când te apropii; dacă te dai mai la 
stânga, curge apă caldă; ca să vină amestecată îţi muţi șoldul 
spre dreapta. 

Neputând să-i dau o adresă domnului Ruiz am închis telefonul 
și am pornit să-mi caut un hotel mai de doamne-ajută; desigur 
el le cunoștea pe toate, nu vroiam să-mi plângă de milă. 

Oprisem mașina în flancul unui parc unde se auzeau sunete 
de  flașnetă, puternice și amestecate. Am descoperit 
instrumentele, erau vreo șapte și nu știu dacă la dimensiunile 
lor nu li s-ar cuveni alt nume; în franceză se spune „orgue de 
barbarie”, care tradus n-ar însemna nimic în limba noastră. Erau 
flașnete pe roţi, unele mai mari decât camioanele, pictate și 
înzorzonate, funcţionând cu motor electric, care n-avea cum să 
obosească, așa că au cântat toată ziua, fără oprire, fiecare 
melodia ei, concurându-se. 

Dacă l-aș fi găsit pe domnul Ruiz, sigur că aș fi aflat ce 
semnificaţie avea acest concert barbar, ca să iau ceva din 
numele franțuzesc al instrumentului. 

După ce m-am instalat la hotel, am telefonat din nou, și i-am 
încredinţat robotului adresa, adăugând că oricum voi reveni 
înspre seară. Seara mi-am comunicat programul pe a doua zi: 

— Domnule Ruiz, mâine dimineaţă plec la Amsterdam, de 
unde mă întorc în cursul după-amiezii. 


Când m-am întors, am telefonat, de mai multe ori, până m-am 
dus la culcare; mi-a răspuns tot robotul: 

— Aici Ruiz,... vă rog comunicaţi adresa! 

Dar eu nu mai aveam nici o treabă cu domnul Ruiz, a doua zi 
plecam din Haga și din Olanda. Dimineaţa, înainte de plecare, 
am telefonat o ultimă dată, dându-i domnului Ruiz o ultimă 
șansă; a pierdut-o și pe aceasta. 


Dacă despre Wilhelmshaven am spus, exprimând o părere 
personală, că este un sat mare, despre Haga a spus altcineva că 
este satul cel mai mare din lume. Intr-adevăr, luându-l de-a 
lungul și mergând repede, mai mult prin parcuri și pe bulevarde 
cu casele distanţate, mi-au trebuit vreo trei ceasuri să-l parcurg 
pe tot și să ajung la plajă. Cu ce mai mersesem de dimineaţă la 
Rotterdam și cu ce-am mai mers până seara, peste zece ore cu 
totul, mi-am depășit recordurile, căci, scăzând din socoteală 
scurtele opriri, cât am căscat gura la unele și la altele, înseamnă 
că am făcut peste treizeci de kilometri, cu zece mai mult decât 
vechea etapă a infanteristului. 

Plaja, care fusese o ţintă, nu mi-a dat nici o satisfacţie, 
asemeni esplanada, amândouă sărace. Adăugând această 
impresie la unele mai vechi, bunăoară din Danemarca, trebuie 
să înţeleg că Marea Nordului nu-i un loc de vilegiatură destul de 
ispititor, oricât ar vrea să mă dezmintă prospectele, cu 
făgăduielile lor îmbietoare, frumos ilustrate. 

La întoarcere, luând alt drum, am traversat alte parcuri, care 
sunt marea frumuseţe a orașului, prin luxul lor de spaţiu, posibil 
într-adevăr numai într-un sat mare. lar bulevardele nu și le-ar 
putea îngădui decât satul cel mai mare din lume. Mi-l amintesc 
pe cel numit Prezident Kennedy, care ar putea să fie 
transformat în aerodrom la nevoie, și unde pietonul se pierde ca 
pe o arteră lunară. Acolo e zona clădirilor guvernamentale, sălile 
de congrese, palatele ambasadorilor, centrul diplomatic al 
Europei. 

Poate atmosfera liniștită a acestui sat care nu-i doar cel mai 
mare, ci și cel mai luxos din lume, a făcut ca Haga să fie aleasă, 
de la sfârșitul celuilalt secol, drept centru al multor negocieri 
internaţionale. Construcţia unui Palat al Păcii i-a consfințit 
caracterul. Prima conferință de pace ţinută la Haga, din iniţiativa 


ţarului Nicolae al doilea, exact cu un an înainte de a începe 
secolul nostru zgâlțâit de războaie, a hotărât să se ridice acest 
palat cu scopuri generoase, unde să funcţioneze o Curte 
permanentă de arbitraj, ca să se menţină buna înţelegere între 
popoare. Guvernul olandez a oferit terenul, americanul Carnegie 
a dat banii, un arhitect francez a făcut planul, apoi fiecare 
naţiune a contribuit la mobilarea și decorarea interioarelor. E 
bine de știut că Palatul Păcii a fost inaugurat în august 1913, 
deci numai cu un an înainte de izbucnirea primului război 
mondial, care a deschis seria. Dar el continuă să existe; lumea 
nu se descurajează. 


Am tot vrut să spun ceva despre biciclete, am amânat întruna 
și iată-mă în ajunul plecării, fără să mă fi ţinut de cuvânt, deși n- 
am uitat nici o clipă de ele; nu-mi pot închipui o Olandă fără 
biciclete. Dacă li s-a făcut o pistă specială pe lungul dig de nord, 
și am văzut-o, nu-i singura. În mai toate orașele, și în satele 
mari, ca Haga, între trotuar și partea carosabilă a străzii, există 
un coridor pentru biciclete, apărat cu severitate; nici o mașină 
nu-și poate scăpa o roată acolo, fără sancţiuni grave, nici un 
pieton n-are voie să pună piciorul. Odată, mergând pe jos prin 
Haga, pe o stradă goală, puţin distrat fiindcă nu avea de ce să 
mă preocupe circulaţia, un biciclist, căruia îi încălcasem 
domeniul din neatenţie, m-a adus la realitate, cu strigăte 
furioase. Să mă fi aruncat în faţa unei mașini, șoferul nu m-ar fi 
admonestat cu atâta vehemenţă. Ca automobilist, am socotit 
mai sănătos să acord prioritate bicicletelor, în orice împrejurare. 
Mi-a fost teamă că într-un conflict, oricât aș fi fost de nevinovat, 
nimeni nu mi-ar fi dat dreptate. Bicicleta este copilul răsfăţat al 
Olandei. 


35 


În ultima seară, la masă, imitându-mi vecinii, am cerut de 
mâncare specialitatea casei. Mi s-a adus o farfurie cu bucăţi de 
ficat și alte cărnuri prăjite, puse pe un pat de orez fiert numai pe 
jumătate; alături murături, macaroane, și o moviliţă de pesmet, 
cu nu știu ce semnificaţie. Pe altă farfurie un ou prăjit, o 
frigăruie cu sos, o lingură de „zacuscă” picantă, cum fac și 


gospodinele noastre. În sfârșit, pe lângă toate, un castronașş cu 
gogonele și cu gulii murate, altceva decât murăturile din prima 
farfurie, și fierbinţi să te ardă, puse pe un aparat de încălzit, ca 
să nu se răcească. 

După masă am mers până aproape de capăt pe strada care 
iese din oraș pe la sud-vest, ca să recunosc drumul. Aveam de 
gând să trec pe la Europort, dar nimeni n-a putut să-mi dea 
informaţii prea sigure asupra șoselii, care după hărţile mele 
ajungea în zone mlăștinoase și se pierdea în apă. Ei, s-ar fi 
schimbat treaba dacă îl găseam pe domnul Ruiz! El trebuia să le 
știe pe toate, fiind de meserie. Poate eram și obosit, umblasem 
mult în ultimele zile, n-am mai avut curaj să trec prin locuri 
nesigure, mai ales că nu speram să văd mare lucru, și atunci am 
luat-o înapoi prin Rotterdam, am trecut pe sub Meusa, și în mai 
puţin de o oră pe autostradă, care bineînţeles avea un coridor 
pentru biciclete, mă aflam în Belgia, mergând spre Anvers. 

De aici înainte n-aș mai avea ce spune, dacă n-aș fi dator să 
marchez drumul spre casă. 

La Bruxelles, unde am văzut atâtea birouri neînchiriate, că mă 
prindea mila ce mari erau, ce luxoase și ce inutile, am 
descoperit că motorizarea curtezanelor făcuse mari progrese în 
câțiva ani, de când fusesem prima dată acolo. Or fi și 
pedestrașe printre ele, cine le știe? — le-am numărat pe cele cu 
mașină, de obicei Mercedes; să fiu în locul fabricantului, aș 
interzice, e compromiţător pentru firmă. Vin pe înserat, opresc 
în anumite locuri, probabil sunt cartelate, să nu se concureze, și 
așteaptă. Le recunoști fiindcă ţin lumina din interior aprinsă, și 
stau cu ochii într-o carte. Dacă nu se dau jos din mașină nu se 
poate spune că fac trotuarul; dar cum să spui oare? Cu dusul și 
cu întorsul lipsesc cam o oră. 

Prietenul meu care caută nesăţios o iubire și consultă 
publicaţiile periodice cu oferte, după care urmează 
corespondenţa, fotografiile și vederea, se plânge că până acum 
n-a găsit decât fiinţe mercantile, pe când el dorește o sufletistă, 
cum sunt la noi cu duiumul; să fie o româncă ar lua-o cu ochii 
închiși, fără să-i ceară autobiografia. 

Am văzut un film, „Portocala mecanică” dar nu mai ţin minte 
decât scene disparate și nu că aș fi fost neatent, ci nu mi-a trezit 
nici o rezonanţă. Probabil memoria mea este saturată de altele, 


care spun aceeași poveste nenorocită. Când nu mai pot să 
suport mizeria omenească a secolului nostru, aș asculta un vals 
de Chopin, cel mai simplu, cântat de oricine, fie și la un pian 
hodorogit, fie și școlărește, cu un deget, ca să aud niște sunete 
capabile să-mi reînvie memoria romantică. 

De La Bruxelles am dat o goană până în Luxemburg, unde nu 
mai fusesem. Nu vroiam să văd nimic, ci doar să pot trasa 
drumul pe hartă. Am văzut mai mult decât îmi închipuisem, 
reliefuri de piatră nebănuite, care redădeau geografiei a treia ei 
dimensiune, de proporții halucinante; în Olanda o uitasem. Oare 
nu întinderile plane au favorizat răspândirea bicicletei? In 
Luxemburg n-am întâlnit niciuna. 

Acest Grand-Duché, cum se chema el, este o Elveţie mai 
mică, și un principat de Monaco mai mare. Existenţa tuturor trei 
rămâne pentru mine puţin inexplicabilă, dar se explică pe cale 
financiară. Fără debitori, n-ar exista nici creditorii. Nu e cazul 
întocmai, dar m-am minunat câte instituţii europene, 
productive, își au sediul în Marele Ducat, care nu știu ce 
produce; probabil dividende. Peisajul capitalei e monumental, cu 
prăpăstiile lui stâncoase, reci și adânci de-ţi îngheaţă sângele. 

Am renunţat la Metz în ultima clipă și m-am dus direct la 
Verdun; scopul era cam același, vroiam să văd câmpurile de 
luptă, cu fortificațiile. Dar am văzut mai multe cimitire decât 
forturi și cazemate. 

Châlon-sur-Marne era în închipuirea mea un oraș de mare 
prestigiu, poate fiindcă se asocia cu Marna, poate fiindcă 
prestigiul Franţei se răsfrângea peste toate. Am găsit un târg 
modest, care se trezea greu dimineaţa, la ora când am ajuns eu 
acolo. Mi-am învins dezamăgirea, am luat în lung strada 
principală, până la Marna, am trecut podul și m-am întors, 
socotind că făcusem tot ce trebuia să se facă. Am văzut în 
vitrine fotografiile a trei imobile vechi, din piaţă, cu un trecut de 
secole, în primejdie să fie demolate de primărie. Peste tot erau 
fotografiile lor, însoţite de proteste. M-am dus să le văd, într- 
adevăr, orășenii aveau dreptate, ar fi fost păcat să le demoleze, 
dar eu ce puteam face? 

Am ocolit pe la Reims, cu intenţia să-mi controlez impresia 
penibilă pe care mi-o făcuse catedrala. Probabil uneori avem 
clipe de agonie, chiar dacă stăm în picioare. M-am uitat bine, din 


toate părţile, nu era o zi mai frumoasă decât altădată și nu 
puteam înţelege cum se formase în conștiința mea părerea 
aceea nefericită. Revizuindu-mi impresia veche, m-am simţit ca 
după boală. 

La Paris am stat o săptămână, mi-am luat un abonament la 
toate metrourile și autobuzele și n-am făcut altceva toată ziua 
decât să străbat orașul, pe raze și pe cercuri, din centru până la 
periferie; nu-i loc unde să nu fi pus piciorul. Pentru întinderea 
lui, Parisul are prea puţină strălucire. Am fost de două ori la 
Roissy, patruzeci de kilometri, să văd cum decolează 
„Concorde”. E monstruoasă ca o reptilă zburătoare din 
preistorie. Dar când își ia zborul, cu ciocul ridicat și cu roţile 
strânse devine aeriană ca o cometă. În trecut, avioanele au 
imitat pasărea, până unde a fost cu putință; odată cu 
„Concorde” au depășit-o. Incăpăţânarea cu care a fost realizată, 
împotriva profeţiilor negre și a cârtelilor, m-a pus pe gânduri. 
Chiar dacă este un eșec economic, sau poate tocmai de aceea, 
constructorii, Franţa și Anglia, rămân naţiuni măreţe; nu, nu le-a 
venit ceasul pieirii! 

Am văzut și la Paris un film deocheat, după titlu, „America la 
ora sexi”. Şi ei? Credeam că au alte treburi. Filmul, pe jumătate 
documentar, nu-i dezgustător, ci tragic. Și America și-a pierdut 
echilibrul pe care îl presupunea viaţa bărbătească, frustă și 
primejdioasă din filmele western. Literatura lui Henry Miller 
putea să mă prevină. Violul a devenit o primejdie; n-am auzit 
pomenindu-se de el în nordul Europei. Ca să vezi ce sucită e 
lumea: unele fac plângere în justiţie, altele zic bogdaproste! 

În piaţa Bastiliei, teribil de prăfuită, o mașină a omorât un 
tânăr care venea cu ciclomotorul; zăcea pe pavaj, cu faţa în jos 
și așa a stat până ce polițiștii și-au scris actele. Erau trei, cu o 
dubă; doi au ridicat mortul, de cap și de picioare, al treilea a 
împins o targă sub el și gata! Se pricepeau la treabă. Putem să 
ne mirăm, dar era primul accident pe care îl vedeam în lunga 
mea călătorie, când jumătate din timp mi l-am petrecut pe 
șosele. 

De la Paris m-am dus într-o goană până la Besançon, unde n- 
am apucat să văd decât munţii, și nicidecum orașul, căci abia 
sosit și înainte de prima orientare a început să plouă. A plouat 
isteric toată noaptea. Dimineaţa, curtea hotelului unde aveam 


mașina, era inundată; am intrat în apă până la glezne și pe 
urmă picioarele nu mi s-au mai încălzit decât la Lausanne, unde 
am stat o săptămână, și m-am dus la ștrand, pe malul lacului 
Leman. Deși în plin miez al verii, jumătatea lui august, soarele 
n-avea putere; era bun doar pentru promenadă. 

În goană am străbătut restul Elveţiei, prin Berna și Zurich, 
profitând cu sete de autostradă și tot mi se părea că nu merg 
destul de repede. Era sfârșitul, îl simțeam în mine, mă crezusem 
mult mai puternic. 

Ziceam să ajung până seara la Innsbruck, numai că trecând în 
Austria a început și aici să plouă, ploaie austriacă știută din alte 
drumuri. N-am putut merge mai departe, norii făceau întuneric 
și ploaia îmi pătrundea printre coaste, până în suflet. M-am oprit 
într-un târg de sub munte, Dalaas, al cărui nume m-a intrigat și 
mi-a adus aminte de sfârșitul președintelui Kennedy; unde te 
duci găsești un prilej de tristeţe. 

În preţul hotelului, cam mărișor, era cuprinsă intrarea la 
ștrand, așa mi-a explicat hotelăreasa. 

— Profitaţi! m-a îndemnat ea, cu convingere. 

Afară ploua cu găleata. 

Serile următoare am rămas la Salzburg, apoi la Viena și la 
Budapesta, unde am ajuns în ziua hotărâtă de la plecare; n-am 
simţit nici o mândrie, deși aveam dreptul. Aici am stat, în sfârșit, 
două zile, după ce de mai multe ori trecusem fără oprire; toate 
se împlinesc, odată și-odată, cu condiţia să încapă într-o viaţă. 
Dacă mă voi gândi în urmă, să aleg zece din orașele cele mai 
frumoase văzute de mine, Budapesta va fi printre ele. 

De la Cluj drumul tot coboară spre sud, prin Târgu-Mureș și 
Sighișoara, dar abia după Brașov, de la Predeal, începe linia 
dreaptă, ca meridianul. De-acolo înainte nu te mai poţi rătăci 
între punctele cardinale. 

Mai jos de Câmpina este un han, „La paralela patruzeci și 
cincea”. Numele nu i s-a dat fără justificare; paralela trece prin 
apropiere. Astfel, ajuns aici, toate erau încheiate. Rămâneau 
gândurile, care au dus la această povestire. Pentru locurile pe 
unde am trecut prea repede, rămâne harta. 

Un volum sferic nu poate fi reprezentat pe o suprafaţă plană 
decât cu concesii și artificii. Dar dacă trag pe hartă o linie 
dreaptă între Haga și Moscova, când de fapt ar trebui să fie 


curbă, obţin o bază solidă. lar dacă pornind din aceste două 
puncte construiesc un triunghi cu vârful în promontoriul unde 
vara soarele nu apune niciodată, ajung la expresia grafică a 
acelei obsesii consumate, din care a rămas titlul cărții.