HP Lovecraft — Cel care susotea in intuneric

CNV 


WD 


1 
COLECTIA DIGITALA 


H.P. 
Lovecraft 


Cel care susotea in 
intuneric 


The Whisperer in Darkness 
1930 


I 


Luaţi bine aminte ca, la urma urmei, n-am văzut nici o 
imagine de groază. A spune că vreun şoc mental a stat la 
baza reacţiilor mele - ultima picătură ce mă făcu s-o iau la 
goană, noaptea, într-un automobil care nu-mi aparţinea, din 
izolata gospodărie a lui Akeley şi din sălbaticele coline boltite 
ale statului Vermont - înseamnă a ignora cele mai 
elementare date ale experienţei mele. În pofida măsurii 
profunde în care m-am implicat în schimbul de informaţii şi 
de speculaţii cu Henry Akeley, a lucrurilor pe care le-am 
văzut şi le-am auzit, a intensității impresiilor produse asupra 
mea de toate acestea, nu pot dovedi nici acum dacă am avut 
sau nu dreptate în oribila mea concluzie. Căci, până la urmă, 
dispariţia lui Akeley nu înseamnă nimic. Oamenii au găsit 
totul la locul lui în locuinţa sa, în ciuda unor urme de gloanţe 
pe zidurile exterioare şi pe pereţii dinăuntru. Ca şi cum ar fi 
ieşit, fără griji, la o plimbare pe dealuri şi nu s-a mai întors. 

Nici măcar n-a existat vreun semn că s-ar fi aflat vreun 
oaspete pe acolo, ori că acele odioase maşini şi acei cilindri 
ar mai fi fost depozitati în camera de lucru. Faptul că acele 
coline verzi împădurite şi clipocitul neîntrerupt al pâraielor - 
în mijlocul cărora s-a născut şi a fost crescut - stârneau în el 


o spaimă de moarte nu spune iarăşi nimic, căci sunt mii de 
oameni pe care îi chinuie anxietati la fel de morbide. Mai 
degrabă, excentricitatea ar putea explica relativ lesne actele 
şi temerile sale stranii, de care n-a scăpat niciodată. 


Întreaga poveste a început, pentru mine, cu istoricele 
inundaţii din Vermont, de pe 3 noiembrie 1927. Eram pe 
atunci, ca şi acum, asistent universitar de literatură la 
Universitatea Miskatonic din Arkham, Massachusetts, şi un 
entuziast folclorist amator din Noua Anglie. La puţin timp 
după inundaţii, printre diversele reportaje despre greutăţile, 
suferinţele şi acţiunile de salvare organizate care umpleau 
paginile presei, s-au mai ivit şi câteva anecdote bizare în 
legătură cu anumite lucruri găsite plutind pe undele umflate 
ale unora dintre râuri, aşa încât mulţi dintre amicii mei se 
lansară în discuţii extravagante şi m-au solicitat să dau 
explicaţii, pe cât eram în stare, privitoare la acel subiect. M- 
am simţit flatat să mi se ia atât de în serios strădaniile în 
domeniul folclorului şi am făcut tot ce-am putut ca să 
minimalizez zvonurile vagi, neliniştitoare, ce păreau atât de 
limpede sa fie rodul vechilor superstiții ţărăneşti. M-a 
amuzat să întâlnesc mai multe persoane cultivate care 
insistau asupra faptului că nu se putea ca în spatele acelor 
zvonuri să nu existe vreun fenomen ascuns, denaturat de ele. 

Poveştile care mi s-au adus în acest fel la cunoştinţă mi-au 
parvenit în majoritatea lor prin tăieturi din ziare, deşi una 
dintre ele a avut o sursă orală şi mi-a fost repetată de un 
prieten de-al meu dintr-o scrisoare a mamei lui din 
Hardwick, Vermont. 

Tipul de fenomen descris era, în esenţă, acelaşi în toate 
circumstanţele, deşi se părea că ar fi vorba de trei cazuri 
separate - unul legat de râul Winooski, lângă Montpelier, un 
altul, de râul West în Windham County, dincolo de Newfane, 
iar cel de-al treilea, centrându-se în Passumpsic, Caledonia 
County, mai sus de Lyndonville. Sigur ca multe dintre 
marturiile disparate mentionau alte locuri, dar, in ultima 
analiza, toate pareau sa le confirme pe acestea trei. In 


fiecare caz in parte, oamenii de la tara au relatat ca vazusera 
unul sau mai multe obiecte bizare si alarmante in apele 
umflate care se pravaleau de pe colinele rareori strabatute. 
Exista o tendinta raspandita de a lega aceste viziuni de un 
ciclu primitiv, aproape uitat, de legende soptite de strabuni, 
reactualizate cu acel prilej. 

Ce credeau oamenii ca vad erau forme organice, fara sa 
aiba insa nimic in comun cu toate vietuitoarele cunoscute de 
ei pana atunci. In mod firesc, erau multe trupuri umane duse 
la vale de curenti in acea tragica perioada, dar cei care 
descriau acele forme stranii pareau convinsi ca nu erau defel 
omenesti, in ciuda unor asemanari superficiale ca marime si 
contur. 

Nici nu puteau sa faca parte, mai adaugau martorii, din 
vreo specie de animale caracteristica tinutului Vermont. 
Erau de culoare roz, măsurând cam un metru şi jumătate în 
lungime, cu trupuri de crustacee, cu perechi de aripioare 
mari de peşte, ori cu aripi membranate şi cu mai multe 
membre articulate, cu un soi de elipsă răsucită, acoperită cu 
miriade de antene foarte scurte, acolo unde în mod normal s- 
ar fi aflat un cap. Era chiar remarcabil cât de mult tindeau să 
coincidă relatările din diferite surse, deşi acest aspect era 
explicat oarecum de faptul că vechile legende cunoscute la 
timpul respectiv în tot ţinutul deluros ofereau un tablou viu 
şi morbid care ar fi putut stârni fantezia tuturor celor 
implicaţi. Concluzia mea a fost că asemenea mărturii - în 
toate cazurile aparţinând unor pădureni simpli şi naivi - erau 
confuzii create de întrezărirea cadavrelor umane si ale 
animalelor domestice sfărâmate şi umflate de suvoaiele 
dezlantuite ale curenților. Aceste iluzii optice permiseseră 
unor tradiţii folclorice pe jumătate uitate să atribuie calităţi 
fantastice acestor obiecte demne de milă. 

Folclorul mai vechi, deşi vag, evaziv şi, în mare parte, 
uitat de generaţia de astăzi, avea un caracter unic şi reflecta, 
în mod evident, influenţa poveştilor indiene încă şi mai de 
demult. 

Le cunoşteam destul de bine, chiar dacă nu mai fusesem 


niciodata in Vermont, gratie monografiei extrem de rare a lui 
Eli Davenport, care cuprinde material obtinut pe cale orala 
inainte de anul 1839, de la oamenii mai batrani din acest 
stat. Materialul acesta coincidea perfect cu cele auzite de 
mine personal de la taranii mai in varsta din muntii statului 
New Hampshire. Ca sa nu mai lungesc vorba, el facea aluzie 
la o rasa tainica de fiinte monstruoase care ar bantui undeva, 
pe colinele mai indepartate, ascunse prin codrii desi ce 
acopera cele mai inalte creste si prin vaile umbrite unde 
paraiele curg lenese din izvoare nestiute. Aceste fapturi 
puteau fi foarte rar intrezarite, dar dovezi ale prezentei lor 
fusesera raportate de catre cei care se aventurasera mai 
departe decat de obicei, pe pantele anumitor munti sau in 
anumite trecatori adanci si abrupte, ocolite pana si de lupi. 

Se gasisera urme stranii de pasi, ori de gheare, prin 
noroiul de pe malurile paraielor si prin portiunile de teren 
arid, si bizare cercuri de bolovani, in jurul carora iarba 
fusese smulsa, ce nu pareau sa fie rodul capriciilor naturii. 
Mai erau, totodată, anumite peşteri de o adâncime greu de 
bănuit pe coastele dealurilor, ale căror guri fuseseră blocate 
cu lespezi, într-o manieră chiar deloc accidentală, cu o 
mulţime de urme bizare în jurul lor, care plecau de la ele şi 
se întorceau la ele, dacă se putea, într-adevăr, estima corect 
direcţia lor. lar cele mai groaznice erau lucrurile pe care 
aventurierii le zăriseră, foarte rar, în obscuritatea celor mai 
îndepărtate văi şi în adâncimea pădurilor ce se întindeau 
perpendicular, dincolo de colinele îndeobşte frecventate de 
oameni. 

Ar fi fost mai lesne dacă şirul acestor relatări nu s-ar fi 
potrivit atât de bine. Aşa cum stăteau lucrurile, aproape 
toate zvonurile aveau mai multe puncte în comun, susţinând 
că acele creaturi erau un soi de crabi uriaşi, de un roşu 
aprins, cu mai multe perechi de picioare şi cu două aripi 
gigantice, ca de lilieci, la spate. Uneori mergeau pe toate 
picioarele lor, alteori numai pe perechea dinapoi, folosindu- 
se de celelalte pentru a căra obiecte mari de o natură 
nedefinită. La un moment dat au fost zărite pe când un 


detaşament numeros de-al lor mărşăluia de-a lungul unui 
curs de apă puţin adânc, printr-un ţinut împădurit, într-o 
formaţie evident disciplinată, în rânduri de câte trei. Altă 
dată, un asemenea specimen a fost văzut zburând - 
lansându-se de pe creasta unui deal golaş, izolat, în faptul 
nopţii şi dispărând în văzduh, după ce imensele lui aripi 
fluturânde se profilaseră o secundă pe discul lunii pline. 

In mare, aceste făpturi se multumeau să lase omenirea în 
pace, deşi mai erau uneori invinuite pentru dispariţia 
vreunor nesăbuiţi - mai ales din rândul celor care-şi 
construiau casele prea aproape de anumite văi sau prea sus 
pe anumite culmi. Multe aşezări ajunseră să fie considerate 
nesigure din punctul de vedere al locuirii lor, o asemenea 
reputaţie proastă persistând multă vreme după ce cauza i se 
pierdea în uitare. Oamenii îşi înălţau infiorati privirile spre 
câte o râpă de munte de prin vecinătatea lor, chiar dacă nu- 
şi mai aminteau câţi localnici se pierduseră şi câte gospodării 
fuseseră transformate în cenuşă pe povârnişurile mai joase 
ale acelor santinele verzi şi încruntate. 

Dar, în timp ce, potrivit legendelor mai vechi, creaturile 
nu păreau să le facă rău decât celor care le încălcau 
teritoriul, relatările de mai târziu descriu curiozitatea lor faţă 
de oameni şi încercările lor de a institui avanposturi secrete 
în lumea noastră. Circulau poveşti despre urme ciudate de 
gheare  zărite dimineaţa in jurul ferestrelor vreunei 
gospodării şi de dispariţii sporadice în regiuni din afara 
zonelor bântuite cu certitudine. De altfel, se mai vorbea de 
glasuri bâzâitoare ce imitau vorbirea umană, surprinzându-i 
cu ofertele lor pe drumeţii singuratici de pe poteci sau 
drumuri de căruţe în inima codrilor, de copii terorizati de 
lucruri văzute sau auzite de ei, în regiuni unde pădurea 
virgină se întinde până în pragurile uşilor lor. Ultimele tipuri 
de legende - tocmai acelea care preced declinul superstitiei 
şi evitarea unui contact strâns cu locurile temute - fac 
referire la pustnici sau la fermieri îndepărtați care, într-o 
anumită etapă a vieţii lor, par să fi suferit o transformare 
mentală dezgustatoare. Ocoliţi de vecini, se vorbeşte in 


şoaptă despre ei că s-ar fi vândut straniilor arătări. Într-unul 
dintre districtele de la nord-est, pe la 1800, pare-se, devenise 
o modă să-i acuzi pe schimnicii excentrici şi nepopulari c-ar fi 
aliaţi sau reprezentanţi ai acelor creaturi respingătoare. 

Cât priveşte ceea ce erau acele făpturi, explicaţiile 
variază, fireşte. Apelativul prin care toţi se refereau la ele 
era „Aceia” sau „Marii Strămoşi”, deşi mai erau si alti 
termeni, cu o utilizare locală şi temporară. Probabil că 
puhoiul de colonişti puritani îi socotiseră, fără menajamente, 
apropiaţi diavolului şi făcuseră din ei o bază de speculaţii 
teologice înspăimântate. Cei care aveau în zestrea lor etnică 
legende celtice, mai ales elementele scotiano-irlandeze din 
New Hampshire, împreună cu rudele lor care se aşezaseră în 
Vermont, încurajate de împroprietăririle coloniale ale 
guvernatorului Wentworth, îi legau în mod vag de zânele rele 
şi de „omuleţii” mlaştinilor şi colinelor, protejandu-se cu 
crampeie de incantaţii transmise pe cale orală, de-a lungul 
mai multor generaţii. Însă dintre toţi, indienii aveau cele mai 
fantastice teorii. Chiar dacă variantele difereau de la un trib 
la altul, exista un consens pronunţat privind credinţa în 
anumite trăsături particulare vitale. De pildă, toată lumea 
era de acord că aceste creaturi veneau de pe altă planetă. 

Miturile tribului Pennacook, cele mai consistente şi mai 
pitoreşti, ziceau că „Inaripaţii” veneau de pe Ursa-Mare, din 
cer, şi aveau mine pe dealurile noastre terestre, de unde 
scoteau un soi de rocă pe care n-o puteau găsi pe nici o altă 
planetă. Nu trăiau aici, mai povesteau miturile, ci doar 
mențineau anumite avanposturi, de unde zburau înapoi cu 
imense încărcături de piatră spre propria constelație din 
nord. li vătămau numai pe acei pământeni care se apropiau 
prea tare de ei sau îndrăzneau să-i spioneze. Animalele îi 
ocoleau cu o ură instinctivă, nu fiindcă erau vânate. Inaripatii 
nu se puteau hrăni cu vietuitoarele de pe Pământ, ci îşi 
aduceau propria hrană din cer. Era rău dacă te apropiai de 
ei. Uneori, tinerii vânători care se aventurau prea departe pe 
dealurile lor nu se mai întorceau niciodată. Nu era bine nici 
să le asculti şoaptele în timpul nopţii, prin pădure. Aveau 


glasuri ca de viespe si incercau sa imite vocile umane. Stiau 
graiurile tuturora, pe ale triburilor Pennacook, Huron, ale 
Celor Cinci Natiuni' - însă nu păreau să aibă nevoie de unul 
propriu. Discutau prin capetele lor, care-şi schimbau 
culoarea în diverse nuanţe, fiecare însemnând un lucru 
diferit. 

Toate aceste legende, desigur, atât ale albilor, cât şi ale 
indienilor, se pierduseră în decursul secolului al XIX-lea, cu 
excepţia unor răbufniri atavice foarte rare. 

Cei din Vermont îşi statorniciră obiceiurile. Odată căile de 
comunicaţie şi aşezările lor stabilite potrivit unui plan 
anume, de neclintit, îşi uitară treptat spaimele şi angoasele 
care-i determinaseră să-l adopte, până într-atât încât nici nu 
mai ştiură să fi avut vreodată asemenea nelinişti. Cei mai 
mulţi dintre ei ştiau doar că anumite regiuni deluroase erau 
considerate ca total nesănătoase, neprofitabile, aducătoare 
de ghinion dacă te stabileai acolo şi, prin urmare, era mai 
înţelept să te ţii cât mai departe de ele spre binele tău. Cu 
timpul, făgaşul comerţului şi al economiei se permanentiză în 
locurile cu reputaţie bună, iar colinele bântuite rămaseră 
pustii, mai curând din întâmplare decât cu intenţie. În afară 
de câteva rare sperieturi printre localnici, numai bunicile 
care mai credeau în minuni şi nonagenarii nostalgici mai 
şopteau ceva despre făpturile care salasluiau pe acele coline. 
Până şi ei recunoşteau că nu prea aveau de ce să se mai 
teamă de acele creaturi, odată ce se obişnuiseră cu prezenţa 
caselor şi a aşezărilor, acum că oamenii le lăsaseră în pace 
teritoriul pe care singure şi-l aleseseră. 

Toate acestea le-am aflat din lecturile mele şi din anumite 
poveşti populare culese de prin New Hampshire. Aşadar, 
când începură să se ivească zvonurile legate de inundaţii, mi- 
am dat seama uşor de unde izvorâseră ele. Mi-am bătut 
foarte mult capul să le explic argumentul meu amicilor şi m- 


1 Este vorba de Confederaţia sau Liga Irocheza, din care, la început, au 
făcut parte cinci triburi de indieni: Seneca, Onandaga, Oneida, Cayuga şi 
Mohawk. Ulterior, li s-a mai adăugat o „naţiune”, tribul Tuscarora (n. 
trad.). 


am amuzat cand mai multi carcotasi au continuat sa insiste 
asupra grauntelui posibil de adevar continut in asemenea 
istorioare. Astfel de persoane au incercat sa sublinieze faptul 
ca legendele mai vechi aveau o persistenta si o uniformitate 
remarcabilă, iar colinele din Vermont fiind, teoretic, 
neexplorate, nu era înţelept să fii dogmatic faţă de ceea ce s- 
ar putea să le locuiască. Nici nu i-am putut reduce la tăcere 
când i-am asigurat că toate acele mituri aveau acelaşi 
prototip bine cunoscut umanităţii în cea mai mare parte a ei, 
fiind conturate de faze primitive ale imaginaţiei omeneşti, 
care întotdeauna producea acelaşi tip de năzăriri. 

N-avea nici un rost să demonstrez în faţa acestor 
interlocutori că legendele din Vermont nu difereau în esenţă 
de acele mituri universale despre personificarea forţelor 
naturii ce populau universul antic cu fauni, driade şi satiri, 
amintind de acei kallikantzar? din folclorul Greciei moderne 
şi oferind un temei sălbaticilor galezi şi irlandezi pentru 
aluziile lor sumbre la unele teribile rase ascunse, bizare şi 
mărunte de  troglodiţi şi  scormonitori în adâncurile 
pământului. Era în van, de asemenea, să mai pomenesc de 
credinţa încă mult mai asemănătoare a triburilor montane 
din Nepal in temutii Mi-Go, sau „abominabilii oameni ai 
zăpezilor”, ce se furişează sinistru printre vârfurile 
ghețarilor si ale stâncilor de pe crestele himalaiene. 

Când le-am expus aceste probe, adversarii le-au întors 
împotriva mea, pretinzând că aceste mituri străvechi trebuie 
să aibă o anumită istoricitate contemporană, din care s-ar 
deduce existenţa reală a vreunei rase terestre mai vechi, 
care a preferat să se ascundă după apariţia omului şi 
instaurarea supremaţiei sale asupra întregului pământ, 
supraviețuind probabil într-un număr redus până în timpurile 
moderne, dacă nu până-n prezent. 

Cu cât râdeam mai mult la asemenea teorii, cu atât mai 
categoric le susțineau amicii mei. Mai trebuie să adaug că, 
chiar şi fără tezaurul de legende populare, ştirile recente 


2 Goblini, spirite rătăcitoare, adesea răutăcioase, caracteristice 
folclorului occidental (n. trad.). 


erau prea limpezi, consecvente, detaliate si scrise intr-un stil 
prea prozaic pentru a fi total ignorate. 

Doi sau trei extremisti fanatici au mers atat de departe 
incat sa indice posibile semnificatii in vechile legende ale 
indienilor care să confere tainicelor făpturi o origine 
nepământeană, citând din extravagantele cărţi ale lui 
Charles Fort’, în care se susţine că Pământul a fost adesea 
vizitat de călători de pe alte lumi şi din spaţiul cosmic. 
Majoritatea preopinentilor mei erau totuşi doar nişte 
romantici care se tot străduiau să transfere în viaţa reală 
poveştile fantastice cu insinuantii „omuleţi” atât de populari 
graţie magnificei proze fantastice a lui Arthur Machen. 


II 


Aşa cum era firesc în astfel de circumstanţe, această 
dezbatere picantă ajunse să fie publicată sub formă de 
scrisori în paginile ziarului Arkham Advertiser, unele dintre 
ele fiind preluate de presa acelor regiuni din Vermont de 
unde proveneau ştirile referitoare la inundaţii. Rutland Daily 
Herald oferi o jumătate de pagină de extrase din acele 
scrisori, fata/verso, în vreme ce Brattleboro Daily Reformer 
retipari in intregime unul dintre lungile mele sumare istorice 
si mitologice, cu unele comentarii suplimentare, care-mi 
susțineau şi-mi elogiau concluziile sceptice, in ingrijita 
rubrică semnată „The Pendrifter”. 

Până-n primăvara anului 1928 ajunsesem o figură aproape 
notorie în Vermont, lăsând deoparte faptul că nu pusesem 
niciodată piciorul în acel stat. Apoi, veni provocatoarea 
corespondenţă din partea lui Henry Akeley, care mă 
impresionă atât de profund şi care mă aduse, pentru prima şi 
ultima oară, pe fascinantele meleaguri de râpe verzi 
împădurite şi de pâraie ce murmurau prin păduri. 

Cea mai mare parte a lucrurilor pe care le ştiu acum 


3 Charles Hoy Fort (1874-1932), scriitor american, cercetător al unor 
diferite fenomene anormale (n. red.). 


despre Henry Wentworth Akeley au fost acumulate din 
corespondenţa cu vecinii lui si cu unicul sau fiu din 
California, dupa experienţa pe care am trăit-o in singuratica 
lui gospodarie. 

A fost, din cate am descoperit, ultimul reprezentant pe 
plaiul sau natal al unei lungi spite de juristi, administratori si 
agricultori, foarte stimati pe plan local. Totusi, odata cu el, 
familia aceea se indeparta din punct de vedere intelectual de 
la chestiunile practice la cele pur teoretice, dat fiind ca 
fusese un student eminent in matematici, astronomie, 
biologie, antropologie si folclor la Universitatea din Vermont. 
Nu mai auzisem de el inainte si nici nu-mi oferi multe detalii 
autobiografice in corespondenta sa, insa, de la bun inceput, 
am priceput ca era un om de caracter, cultivat, inteligent, 
chiar daca era un solitar nu prea iesit prin lume. 

In ciuda incredibilelor fenomene naturale pe care le 
sustinea, nu m-am putut abtine sa nu-l iau mai in serios decat 
pe oricare dintre cei care se opuneau parerilor mele. Caci, pe 
de-o parte, trăia în proximitatea acelor manifestări vizibile si 
palpabile asupra cărora făcea speculaţii atât de grotesti; iar 
pe de altă parte, era uimitor de dispus să-şi lase concluziile 
sub semnul întrebării, ca un adevărat om de ştiinţă. N-avea 
preferinţe personale pe care să le avanseze, lăsându-se 
mereu călăuzit de ceea ce credea că erau fapte concrete. 
Sigur că la început am considerat că greşea, dar măcar îi 
acordam creditul că greşea în mod inteligent. Nicicând n-am 
căutat a-i convinge pe unii dintre prietenii lui să-i atribuie 
ideile şi frica fata de izolatele coline, acoperite cu verdeață, 
alienării mintale. Mi-am dat seama că era un om de valoare 
şi că relatările sale trebuie să fi fost efectul vreunor 
circumstanţe bizare ce meritau să fie cercetate, oricât de 
puţin ar fi avut de-a face cu cauzele fanteziste pe care el le 
stabilea. Ceva mai târziu, am primit de la el anumite dovezi 
materiale care plasau chestiunea pe o bază oarecum diferită 
şi uimitor de bizară. 

Nu pot decât să transcriu în întregime, pe cât îmi este 
posibil, lunga epistolă în care Akeley se prezenta, şi care a 


format un reper atat de important in propria mea evolutie 
intelectuala. Nu se mai afla in posesia mea, dar aproape 
fiecare cuvânt al mesajului său prevestitor de rele mi-a 
rămas adânc întipărit în memorie. Încă o dată, îmi afirm 
încrederea în sănătatea mintală a celui care l-a scris. 


lată textul - un text care mi-a parvenit in chinuita scriitură 
arhaică a unuia care, în mod evident, nu prea ieşise în lume 
în cursul letargicei sale vieţi de savant. 


R.F.D. #2 

Townshend, Windham Co., 

Vermont 

5 mai 1928 

Albert N. Wilmarth, Esq., Saltonstall Street, 118 
Arkham, Mass. 


Dragul meu domn, 

Am citit cu mare interes retipărirea scrisorii dumitale în 
Brattleboro Daily Reformer (numărul din 23 aprilie '28), 
referitoare la recentele istorii ale straniilor corpuri care au 
fost văzute plutind pe apele pâraielor noastre umflate în 
toamna trecută, ca şi la curiosul folclor pe care-l confirmă 
atât de bine. Este uşor de înțeles de ce, nefiind de prin 
partea locului, ai adoptat poziția aceasta, cu care este de 
acord chiar şi „Pendrifter”. Aceasta este atitudinea adoptată 
în general de persoanele cultivate atât din Vermont, cât şi 
din alte parti. A fost chiar propria-mi poziţie în tinereţe 
(acum am 57 de ani), înainte ca studiile mele, atât cele de 
ordin general, cât şi cele asupra cărții lui Davenport, să mă 
îndemne la unele explorări pe colinele din împrejurimi 
neumblate în mod obişnuit. 

Ciudatele poveşti străvechi pe care le auzisem deseori de 
la fermierii mai în vârstă şi mai ignoranti m-au orientat spre 
asemenea cercetări, dar astăzi imi doresc să fi lăsat totul 
baltă. Aş putea mărturisi, cu toată modestia, că domeniul 
antropologiei şi folclorului nu-mi este deloc străin. M-am 
aplecat mult asupra lui în anii de colegiu şi îmi sunt familiari 
majoritatea clasicilor în materie, ca Tylor, Lubbock, Frazer, 
Quatrefages, Murray, Osborn, Keith, Boule, G. Elliot Smith şi 
alţii. Nu-i o noutate pentru mine că legendele despre unele 
rase ascunse sunt la fel de vechi ca şi omenirea. Ti-am citit 
scrisorile republicate şi pe cele care te contrazic, în paginile 
ziarului Rutland Daily Herald, şi cred că ştiu în ce punct a 
ajuns controversa dumitale în momentul de faţă. 

Ce doresc să spun acum este că adversarii dumitale sunt 


mai aproape de adevăr decât dumneata, chiar daca toate 
argumentele par să fie de partea dumitale. Au mai multă 
dreptate decât işi închipuie ei înşişi. Sigur că da, ei doar 
teoretizează şi n-au de unde şti ceea ce ştiu eu. Dac-aş 
cunoaşte la fel de putin problema ca ei, nu m-aş simti 
indreptatit sa le impartasesc punctul de vedere. As fi cu totul 
de partea dumitale. 

Vezi cât de greu îmi este să intru în subiect, probabil 
pentru că îmi este groază să fac acest pas, dar corolarul 
problemei este că dispun de anumite probe în legătură cu 
faptul că, în pădurile de pe colinele înalte, pe care nimeni nu 
se încumetă să urce, trăiesc, într-adevăr, ființe monstruoase. 
Eu n-am văzut nici una dintre ele plutind pe undele râurilor, 
aşa cum s-a relatat, dar am văzut ceva asemănător în 
circumstanțe pe care mi-e groază să le reproduc. Am văzut 
urme de paşi, iar în ultima vreme le-am văzut mai aproape de 
casa mea decât aş vrea să admit. 

Locuiesc pe vechea proprietate Akeley, la sud de satul 
Townshend, pe panta Muntelui Întunecat. Şi am auzit glasuri 
prin codri, în anumite locuri, pe care nici măcar n-am sã- 
ncerc să le descriu în scris. 

Într-un anume loc le-am auzit atât de des, încât am luat cu 
mine un fonograf, la care aveam ataşat un dictafon şi un 
cilindru de ceară blanc. Am să-ncerc să fac în aşa fel încât să 
auzi şi dumneata înregistrarea mea. Le-am pus-o la aparat 
câtorva dintre bătrânii din vecinătate, iar una dintre voci i-a 
speriat incredibil de tare, din cauza asemănării sale cu un 
anumit glas (acel bazait din păduri pe care-l menţionează 
Davenport) despre care auziseră de la bunicile lor, iar ele îl 
mai şi imitaseră pentru ei. Știu cum îl consideră majoritatea 
oamenilor pe unul care zice că „aude voci” - dar înainte de a 
trage orice concluzie, ascultă numai această inregistrare şi 
iscodeşte-i pe unii dintre pădurarii mai vârstnici ce cred 
despre ea. Dacă poți să-i găseşti o explicaţie normală, foarte 
bine; dar trebuie să existe ceva în spatele ei. 

Ex nihilo nihil fit, după cum prea bine ştii. 


4 „Nimic nu iese din nimic”, renumit proverb latin, o postulare a 


Acum, motivul pentru care-ti scriu nu este sa incep o 
discutie in contradictoriu cu dumneata, ci sa-ti ofer unele 
informatii pe care cred ca cineva de formatia dumitale le-ar 
gasi extrem de interesante. Acest mesaj este confidential. In 
public, sunt de partea dumitale, caci am dedus din anumite 
lucruri ca nu este bine ca lumea să afle prea multe despre 
aceste chestiuni. Propriile mele studii sunt efectuate in 
particular si nici nu mi-ar trece prin cap sa atrag atentia 
altora si sa-i determin sa viziteze locurile explorate de mine. 
Este adevarat, cumplit de adevarat, ca exista creaturi 
neomenesti care ne urmaresc la tot pasul, cu spioni infiltrati 
in randul nostru, culegand date pentru ei. De Ja un nenorocit 
care, daca o fi fost sanatos la minte (asa cum si cred Ca era), 
a fost unul dintre spionii lor, am scos o mare parte dintre 
indiciile legate de aceasta problema. Ulterior s-a sinucis, dar 
am motive sa cred ca acum mai sunt si altii. 

Fapturile vin de pe o alta planeta, fiind capabile sa 
trăiască in spațiul interstelar si să se deplaseze prin el în 
zbor, purtate de aripi puternice care pot să opună rezistenţă 
eterului, dar sunt prea rudimentare ca să le fie de vreun folos 
în incursiunile lor pe planeta noastră. Am să-ți spun mai 
multe despre asta mai târziu, dacă nu mă vei socoti de îndată 
un smintit. Ele vin aici să scoată metale din minele care 
coboară mult în măruntaiele dealurilor şi eu cred că ştiu de 
unde vin. Nu ne vor face nimic dacă le lăsăm în pace, dar 
nimeni nu poate spune ce se va întâmpla dacă vom deveni 
prea curiosi fata de ele. Sigur că o mare armată de oameni 
le-ar putea şterge colonia minieră de pe fata pământului, 
lucru de care se tem şi ele. Dar dacă s-ar întâmpla aşa, ar 
veni mai multe de afară, în număr nelimitat. Ar putea cu 
uşurinţă să cucerească Pământul, dar n-au încercat până 
acum fiindcă n-au avut de ce. Mai degrabă vor să lase 
lucrurile aşa cum sunt, ca să nu-şi bată capul. 

Socot că intenţionează să scape de mine pentru că ştiu 


principiului conform căruia materia nu poate fi nici creată, nici distrusă 
(n. ed. orig.). 


prea multe. Există o piatră mare, neagră, cu hieroglife 
necunoscute, pe jumătate tocite, pe care am descoperit-o în 
pădurile de pe Round Hill, la est de locul în care se află 
minele. După ce am luat-o cu mine acasă, totul s-a schimbat. 
Daca ele ar bănui că ştiu prea multe, fie m-ar ucide, fie m-ar 
lua de pe Pământ şi m-ar duce în locul din care vin ele. Le 
place, câteodată, să mai ia cu ele oameni învăţaţi, ca să se 
informeze asupra stării lucrurilor din lumea noastră. 

Ceea ce mă aduce la cel de-al doilea motiv pentru care mă 
adresez dumitale, şi anume ca să te îndemn să reduci la 
tăcere actuala dezbatere şi să renunti la publicitate. Lumea 
trebuie ţinută departe de aceste coline şi, în acest scop, 
curiozitatea oamenilor nu trebuie stârnită şi mai mult. 
Dumnezeu ştie că şi aşa sunt destui care-şi riscă pielea, 
constructori şi agenţi imobiliari care invadează Vermontul cu 
hoarde de  vilegiaturişti, umplând locurile sălbatice si 
dealurile cu bungalow-uri ieftine. 

M-ar bucura să comunicăm mai departe şi mă voi strădui 
să-ți trimit înregistrarea fonografică şi piatra neagră (care 
este atât de tocită, încât din fotografii nici nu se distinge 
prea clar) prin curier expres, dacă doreşti. Am zis că „mă voi 
strădui”, pentru că acele creaturi au un fel al lor de a trage 
sforile pe aici. Există un tip dubios, pe nume Brown, la o 
fermă de lângă sat, care cred că este spionul lor. Încet-încet, 
ele încearcă să mă izoleze de restul lumii noastre, fiindcă ştiu 
prea multe despre universul lor. 

Au cel mai uimitor mod de a afla ce fac. S-ar putea să nici 
nu primeşti scrisoarea asta. Cred că va trebui să părăsesc 
aceste locuri şi să mă duc să locuiesc la fiul meu în San 
Diego, California, dacă lucrurile se agravează, dar nu-mi este 
deloc uşor să renunţ la casa în care m-am născut şi unde cei 
din familia mea au trait timp de şase generații. De asemenea, 
nu prea m-aş incumeta s-o vând cuiva, acum că făpturile au 
observat-o. Parcă s-ar strădui să recupereze piatra neagră şi 
să distrugă înregistrarea fonografică, dar nu le voi lăsa, pe 
cât mă vor tine puterile. Câinii mei lupi le împiedică mereu 
să se apropie, căci, deocamdată, sunt foarte puţine si se 


descurcă greu. După cum am mai zis, aripile lor nu le ajută 
prea mult în zborurile scurte pe Pământ. Sunt pe cale să 
descifrez hieroglifele de pe rocă - într-o manieră îngrozitor 
de trudnica - iar cu eruditia dumitale în materie de folclor ai 
avea putinţa să găseşti verigile lipsă, ca să-mi vii în ajutor. 
Presupun că ştii totul despre înfricoşătoarele mituri ce 
antedatează apariției omului pe Pământ, ciclurile Yog- 
Sothoth şi Cthulhu, la care se face aluzie în Necronomicon. 
Am avut o dată acces la un exemplar şi aud că dumneata ai 
avea la dispoziţie unul în biblioteca universităţii, unde este 
păstrat sub lacăt. 


Ca să inchei, domnule Wilmarth, consider că, prin 
intermediul studiilor noastre, ne putem fi unul altuia de 
foarte mare folos. Nu doresc să te pun în nici un pericol şi 
presupun că ar trebui să te avertizez asupra faptului că 
posesia pietrei si a înregistrării iti va primejdui într-o 
oarecare măsură siguranţa, dar sper să fii de acord că merită 
să-ți asumi orice riscuri de dragul cunoaşterii. Voi veni cu 
maşina până la Newfane sau Brattleboro ca să-ţi trimit orice 
vei accepta să-ţi expediez, căci oficiile de curierat de acolo 
sunt mai de încredere. Trebuie să-ţi spun că în prezent 
trăiesc singur, de vreme ce nu mai pot angaja oameni care 
să-mi fie de ajutor în gospodărie. Nu vor să rămână din cauza 
ființelor care încearcă să se apropie de casă pe timpul noptii 
şi care îi fac pe câini să latre încontinuu. Mă bucur că nu m- 
am amestecat atât de mult ca acum în această afacere atunci 
când soţia mea mai trăia, căci ar fi scos-o din minți. 

Sper că nu te-am deranjat prea mult, că te vei hotări să iei 
legătura cu mine şi că nu vei arunca această scrisoare la 
coşul de gunoi, socotind-o delirul unui nebun. 


Al dumitale, HENRY W. AKELEY 
P.S. Acuma scot câteva copii Suplimentare ale unor 


fotografii făcute de mine, care, din câte cred, vor contribui la 
confirmarea unui număr de aspecte pe care le-am atins în 


aceste rânduri. Bătrânii cred ca sunt monstruos de 
adevarate. 
Ti le voi trimite foarte curând, daca te interesează. H.W.A. 


Mi-ar fi greu sa descriu ce sentimente mi-a trezit la prima 
lectură acest straniu document. După toate regulile 
obişnuite, ar fi trebuit să râd mai tare de asemenea 
extravagante decât de teoriile mult mai rezonabile care mai 
înainte mă amuzaseră. Totuşi, ceva din tonul scrisorii mă 
făcu s-o privesc cu o seriozitate paradoxală. Nu că aş fi 
crezut vreo clipă în rasa ascunsă, venită de pe alte stele, 
despre care vorbea corespondentul meu, însă, după unele 
îndoieli preliminare, aveam certitudinea bizară că era sincer 
şi în toate facultăţile lui mintale, că se confruntase cu un 
fenomen real, deşi unic şi anormal, pe care nu şi-l putea 
explica decât în această manieră fantezistă. 

Nu putea să fie cum credea el, cugetam eu, deşi, pe de 
altă parte, merita cu prisosinta să fie supus investigaţiilor. 
Ceva anume părea să-l tulbure şi să-l neliniştească din cale- 
afară pe acest om, dar era greu să crezi că-i lipsea cauza. 
Era atât de concret şi de logic din anumite puncte de vedere 
şi, la urma urmei, povestea lui se potrivea atât de bine cu 
unele dintre vechile mituri, până şi cu cele mai năstruşnice 
dintre legendele indienilor, încât te lăsa perplex. 

Faptul că într-adevăr auzise voci stranii pe dealuri şi chiar 
găsise roca neagră de care vorbea era foarte posibil, în ciuda 
inferentelor sale ieşite din comun, probabil sugerate de 
pretinsul spion al fiinţelor nepământene, care, mai târziu, îşi 
luase singur viaţa. Îmi era lesne să deduc că insul cu pricina 
trebuie să fi fost total dement, dar că, foarte posibil, avusese 
o anumită doză de logică perversă, neomenească, prin care 
reuşise să-l convingă pe naivul Akeley, pregătit deja să 
creadă asemenea lucruri prin studiile sale de folclor. Cât 
despre evenimentele ulterioare - şi neputinta lui de a-şi 
păstra angajaţii - se pare că vecinii mai umili ai lui Akeley ar 
fi la fel de convinşi ca şi el că gospodăria i-ar fi asediată 
noaptea de fiinţe supranaturale. Iar câinii de obicei latră. 

Apoi, mai era chestiunea înregistrării fonografice, despre 
care nu puteam să nu-l cred că o obținuse asa cum mi-a 
povestit. Trebuia să însemne ceva, fie că era vorba de sunete 
de animale care dădeau iluzia graiului omenesc, fie de 


glasurile vreunor declasati, ascunsi prin paduri, care bantuie 
noaptea gospodariile taranesti, ajunsi intr-un stadiu nu prea 
departe de cele mai neevoluate regnuri animale. 

De aici, gandurile imi zburara la piatra neagra acoperita 
de hieroglife si la speculatiile legate de semnificatiile lor. $i, 
iarăşi, cum rămânea cu fotografiile pe care Akeley zicea ca 
avea de gand sa mi le trimita, care le facusera batranilor o 
impresie atat de convingatoare si de inspaimantatoare? 

Pe masura ce reciteam scrisul de mana chinuit simteam 
mai acut ca niciodata ca oponentii mei creduli s-ar putea sa 
aiba mai multa dreptate decat imi inchipuisem. Pana la 
urma, probabil ca exista unii proscrisi ciudati, suferind poate 
de vreo diformitate ereditara, ascunsi prin colinele acelea 
neumblate, dar nici vorba sa fie posibila existenta unei 
asemenea rase de monstri zamisliti pe alte stele, asa cum se 
zice in popor. Si daca lucrurile ar sta asa, atunci prezenta 
acelor corpuri aparent nepamantesti pe apele umflate ale 
paraielor n-ar fi cu totul incredibila. 

Era prea mult sa presupui ca atat vechile legende, cat si 
relatarile mai recente aveau la baza lor ceva real? 

Dar chiar in clipa in care mi se nasteau in minte asemenea 
îndoieli, ma coplesi ruşinea că o asemenea bizarerie 
fantasmagorică precum trăsnita scrisoare a lui Henry Akeley 
mi le insuflase. 

În final, i-am răspuns, adoptând un ton de interes amical 
şi solicitându-i noi amănunte. Răspunsul lui îmi veni foarte 
repede şi conţinea, conform promisiunii sale, un număr de 
instantanee ale unor scene şi obiecte ce-i ilustrau spusele. 
Uitându-mă pe aceste poze pe când le scoteam din plic, mă 
încercă o senzaţie curioasă de frică, de parcă m-aş fi apropiat 
de anumite lucruri interzise, căci, în ciuda unei neclaritati a 
multora dintre ele, aveau o forţă de sugestie blestemată, 
intensificată de faptul că erau fotografii nefalsificate, 
reflectări optice a ceea ce portretizau, produsul unui proces 
de transmitere impersonal, impartial, infailibil şi absolut 
corect. 

Cu cât le priveam mai mult, cu atât pricepeam că 


seriozitatea cu care il apreciasem pe Akeley si povestea lui 
fusese pe deplin justificata. Cu certitudine, anumite fotografii 
aduceau probe concludente asupra faptului ca pe colinele din 
Vermont se petrecea ceva cu totul in afara cunoasterii 
noastre. Lucrul cel mai respingator dintre toate era urma de 
picior - o imagine luată acolo unde soarele strălucea pe o 
porţiune de noroi, undeva pe un platou pustiu. Nu era vreun 
fals ordinar, mi-am dat seama dintr-o singură privire, căci 
pietricelele şi firele de iarbă vizibile în câmpul optic ofereau 
un indiciu evident în ceea ce priveşte scara fenomenului şi 
nu lăsau nici o posibilitate vreunei duble expuneri 
înşelătoare. Am numit lucrul acela „urmă de picior”, dar 
poate că „urmă de cleşti” ar fi un termen mai potrivit. Chiar 
şi acum mi-ar fi greu să-l descriu. Nu pot decât să spun că 
aducea în mod hidos cu o urmă de rac şi că exista o oarecare 
ambiguitate în legătură cu direcţia sa. Nu era nici foarte 
adâncă, nici foarte proaspătă, dar părea să fie de mărimea 
medie a unui picior de bărbat. Din faţă, perechile de cleşti cu 
zimţi de ferăstrău se proiectau în direcţii opuse, nefiind deloc 
clar cum funcționau, dacă într-adevăr acel organ nu servea 
decât la locomotie. 

O altă fotografie, evident cu expunere îndelungată, luată 
într-un loc cu umbră deasă, arăta gura unei peşteri din 
pădure, astupată cu o lespede de o rotunjime regulată. Pe 
pământul gol din faţa ei se putea discerne o reţea strânsă de 
urme bizare, iar când am studiat-o cu o lupă, am avut 
certitudinea neliniştitoare a faptului că urmele aduceau cu 
cea din cealaltă poză. Un al treilea instantaneu arăta un 
cerc, parcă făcut de druizi, de blocuri de piatră verticale, în 
vârful unui deal nelocuit. In jurul cripticului cerc, iarba era 
foarte bătătorită şi ruptă, deşi nu puteam distinge nici un fel 
de urme, nici măcar cu lupa. 

Extrema izolare a acelui loc ieşea în evidenţă din 
mulţimea fără număr a munţilor neumblati care formau 
fundalul şi se întindeau până-n orizontul învăluit în neguri. 

Dar dacă cea mai tulburătoare dintre toate imaginile era 
cea a urmei de picior, cea mai bizar sugestivă era cea a marii 


pietre negre gasita in codrii din Round Hill. Akeley o 
fotografiase chiar pe masa lui de lucru, caci puteam zari 
teancul de carti si un bust al lui Milton in spate. Obiectul, asa 
cum ar putea ghici oricine, fusese fotografiat pe verticala, 
ilustrand o suprafata curbata oarecum neregulata, intre 
treizeci si saizeci de centimetri. Insa a descrie cat de cat 
acea suprafata, sau forma intregului in general, este aproape 
o sfidare la adresa puterii de expresie a cuvintelor. Ce 
principii geometrice nepamantene îi ghidasera slefuirea, dat 
fiind că era vorba cu siguranţă de o tăiere artificială, nu 
izbuteam nici măcar să ghicesc, şi nicicând nu-mi mai fusese 
dat să văd ceva care să mă izbească prin alteritatea sa de 
netăgăduit faţă de lumea noastră. 

Cât despre hieroglifele de pe suprafaţa ei, puteam desluşi 
foarte puţine, dar una sau două pe care totuşi le-am descifrat 
mai degrabă m-au şocat. Desigur, s-ar putea să fie un fals, 
căci şi alţii, nu numai eu, citiseră monstruosul şi detestatul 
Necronomicon al arabului smintit Abdul Alhazred. 

Cu toate acestea, am simţit fiori pe şira spinării când am 
identificat anumite ideograme pe care studiul mă învățase să 
le leg de cele mai blasfematoare şi mai cumplite zvonuri 
despre unele lucruri caracterizate de un soi de semiexistenta 
aberantă înainte ca Pământul şi celelalte lumi ale sistemului 
solar să se fi format. 

Dintre cele cinci fotografii care mai rămăseseră, trei erau 
cadrele unei mlastini şi ale vârfului unei coline, unde păreau 
să se observe urme ale unor fiinţe nepământene, ascunse şi 
sinistre. O alta era imortalizarea unei urme ciudate, foarte 
aproape de casa lui Akeley. Despre aceasta el povestea că o 
fotografiase în dimineaţa de după o noapte în care câinii 
lătraseră mai violent decât de obicei. Era foarte neclară şi nu 
se puteau trage nici un fel de concluzii precise din ea, însă 
părea dracesc de similară cu cealaltă urmă de clesti 
fotografiată pe platoul pustiu. În ultima poză se vedea chiar 
gospodăria lui Akeley, o casă albă, curată, cu două etaje şi un 
pod, veche de peste un secol, cu o peluză îngrijită şi o alee 
pavată cu lespezi din piatră, până la uşa sculptată cu gust, în 


stil georgian. Erau mai multi câini-lupi pe peluză, aşezaţi 
lângă un bărbat cu un chip plăcut, încadrat de o barbă sură, 
tunsă îngrijit, pe care l-am luat drept Akeley însuşi - propriul 
său fotograf, din câte ar lăsa să se înţeleagă becul conectat 
la cameră din mâna lui dreaptă. 

Lăsând fotografiile deoparte, am trecut la scrisoarea 
stufoasă, scrisă înghesuit. În următoarele trei ore, m-am 
scufundat în abisul unei groaze de nedescris. De unde Akeley 
nu dăduse mai înainte decât o schiţă sumară, acum intra în 
cele mai mici detalii, prezentând lungi transcrieri ale 
cuvintelor auzite de el în pădure noaptea, minutioase 
descrieri ale monstruoaselor forme rozalii, pândite prin 
crângurile de pe dealuri în lumina asfinţitului, şi asternand 
pe hârtie o concepţie cosmică înspăimântătoare, rezultată 
din aplicarea unei profunde si vaste erudiţii asupra 
nesfârşitelor mărturisiri de odinioară ale spionului dement 
care se sinucisese. Mă confruntam cu denumiri şi termeni 
întâlniți în alte contexte şi în cele mai hidoase dintre 
inlantuiri: Yuggoth, Marele Cthulhu, Tsathoggua, Yog- 
Sothoth, R’lyeh, Nyarlathotep, Azathoth, Hastur, Yian, Leng, 
Lacul lui Hali, Bethmoora, Semnul Galben, L’mur-Kathulos, 
Bran si Magnum Innominandum. 

Eram silit să cobor in timp, cu nenumărați eoni în urmă, si 
să străbat dimensiunile de neconceput ale lumilor unei 
entităţi străvechi, de dincolo, la care smintitul autor al 
Necronomiconului făcea aluziile cele mai vagi. Mi se 
povestea de hăurile vieţii primordiale şi de curenţii care se 
scurseseră din ea, iar în final, de micuțul pârâiaş ce tasnise 
dintr-un asemenea curent şi care se împletise cu destinele 
propriei noastre planete. 

Mi se învârtea capul. Dacă mai înainte încercasem să 
găsesc o explicaţie raţională pentru aceste lucruri, acum 
începeam să cred în cele mai supranaturale şi mai incredibile 
minuni. Mulțimea de probe cruciale era diabolic de vastă şi 
de copleşitoare, iar atitudinea rece, ştiinţifică, a lui Akeley - 
mult prea departe de orice speculaţii fanatice, isterice, sau 
măcar extravagante - avu un efect imens asupra gândirii şi 


judecatii mele. 

Când am lăsat din mână înfricoşătoarea scrisoare, eram 
capabil să înţeleg spaimele prin care trebuia el să treacă. 
Eram gata să fac tot ce-mi stătea în putere ca să-i ţin pe 
oameni departe de acele dealuri sălbatice şi bântuite. Chiar 
şi acum, când trecerea timpului mi-a mai tocit impresiile şi 
mi-a strecurat o umbră de îndoială asupra propriei 
experienţe şi a oribilelor mele suspiciuni, există elemente în 
epistola lui Akeley pe care nu le-aş cita şi nici măcar n-aş 
îndrăzni să le parafrazez în scris. Mă bucură faptul că nu mai 
am scrisoarea, înregistrările şi fotografiile şi aş dori, din 
motive pe care le voi clarifica în curând, ca noua planetă de 
dincolo de Neptun să nu fi fost nicicând descoperită. 

Odată cu citirea acelei scrisori, dezbaterea mea publică 
legată de calvarul din Vermont încetă pentru totdeauna. 
Contraargumentele avansate de oponenții mei ramasera fara 
răspuns sau amânate cu promisiuni. În cele din urmă, 
controversa se pierdu treptat în uitare. În ultima parte a lunii 
mai şi în decursul lunii iunie m-am aflat într-o corespondenţă 
constantă cu Akeley, deşi, câteodată, se mai rătăcea câte o 
scrisoare, aşa încât eram obligaţi să rescriem anumite pasaje 
şi să facem o muncă trudnică de copiere. Ce încercam noi să 
întreprindem, în mare, era să ne comparăm observaţiile în 
chestiuni referitoare la obscure cunoştinţe mitologice, ca să 
ajungem la o corelare mai limpede a ororilor din Vermont cu 
corpul general al legendelor din epocile primitive ale 
omenirii. 

În primul rând, am hotărât că, teoretic, aceste morbiditati 
şi drăcescul cult himalaian al lui Mi-Go erau unul şi acelaşi 
coşmar incarnat. Mai erau şi unele ipoteze zoologice 
captivante, pentru care m-aş fi adresat profesorului Dexter 
de la universitatea mea, să nu fi fost ordinul imperativ al lui 
Akeley de a nu mai divulga nimic nimănui. Daca par să încalce 
acum acea poruncă, o fac numai pentru că, în această etapă, 
sunt de părere că o avertizare privitoare la acele coline 
îndepărtate din Vermont, precum şi la acele piscuri 
himalaiene pe care exploratorii îndrăzneţi sunt tot mai 


hotarati sa le urce ar fi mai eficace pentru siguranta publica 
decat tacerea. 

Un obiectiv concret pe care-l urmaream era descifrarea 
hieroglifelor de pe acea infama rocă neagră, ceea ce ne-ar fi 
putut pune la dispoziţie secrete atât de adânci şi de 
năucitoare cum niciodată nu le mai fusese dat oamenilor să 
afle. 


III 


Spre sfârşitul lunii iunie, am primit înregistrarea 
fonografică - expediată cu vaporul din Brattleboro, de vreme 
ce Akeley nu dorea să se încreadă în calea ferată de la nord. 
Începuse să fie chinuit de obsesia că era spionat, obsesie 
sporită şi de pierderea unora dintre scrisorile noastre, şi 
vorbea mereu despre actele insidioase ale anumitor indivizi 
pe care îi credea uneltele şi agenţii fiinţelor ascunse. Cel mai 
tare îl suspecta pe posacul fermier Walter Brown, care locuia 
singur într-o clădire dărăpănată pe un deal, la marginea 
codrilor adânci. Acesta fusese văzut adesea invartindu-se 
prin Brattleboro, Bellows’ Falls, Newfane şi South 
Londonderry fara nici un motiv aparent. Glasul lui Brown, 
era convins Akeley, se număra printre cele auzite de el cu un 
anumit prilej într-o conversaţie îngrozitoare. Ba mai găsise şi 
o urmă de picior, sau de cleşti, lângă casa lui Brown, ceea ce 
ar putea avea cea mai cumplită semnificaţie. Urma se aflase 
ciudat de aproape de unele urme lăsate de ţăran, şi 
îndreptate către ele. 

Aşadar, înregistrarea îmi era trimisă cu vaporul din 
Brattleboro, spre care Akeley se îndreptase în Fordul lui, de- 
a lungul singuraticelor drumuri lăturalnice ale statului 
Vermont. Mărturisea, într-un bilet ataşat, că începea să se 
teamă de acele şosele şi că nu s-ar mai duce acum nici până- 
n Townshend pentru provizii, decât numai la lumina zilei. 

Nu merita, tot repeta el, să ştii prea multe, doar în cazul 
în care te aflai foarte departe de acele coline tăcute şi 


enigmatice. Avea sa se mute cat de curand in California, in 
casa fiului său, desi îi era greu să părăsească un loc de care 
se legau atâtea amintiri de familie şi obiceiuri ancestrale. 


Înainte de a încerca să ascult înregistrarea la aparatul 
împrumutat de la administraţia universităţii, m-am mai uitat 
o dată cu multă grijă peste toate explicaţiile oferite de Akeley 
în paginile numeroaselor sale scrisori. 

Această înregistrare, zicea el, a fost făcută în jurul orei 
unu noaptea, la data de 1 mai 1915, lângă intrarea blocată a 
unei peşteri, unde panta vestică, împădurită, a Muntelui 
Intunecat se înalţă din Smârcul lui Lee. Locul fusese mereu 
bântuit de voci stranii, acesta fiind motivul pentru care şi-a 
adus fonograful, dictafonul şi un cilindru pentru înregistrare, 
în aşteptarea unor rezultate. Din experienţele sale 
anterioare, învățase că ajunul datei de 1 mai, hidoasa noapte 
în care are loc sabatul vrăjitoarelor, conform tainicei legende 
europene, avea, probabil, să fie mai rodnică decât orice altă 
perioadă a anului. Şi n-a fost dezamăgit. Era demn de luat în 
seamă, totuşi, faptul că nu avea să mai audă niciodată glasuri 
în acele împrejurimi. 

Spre deosebire de majoritatea glasurilor auzite în păduri, 
caracterul acestei înregistrări era cvasiritualic şi includea o 
voce omenească pe care Akeley nu fusese în stare s-o 
identifice. Nu-i aparţinea lui Brown, însă părea a fi a unui om 
mult mai cultivat. 

Cel de-al doilea glas, totuşi, era adevăratul actor principal 
al întregii manifestări, căci el era acel blestemat bâzâit, total 
neomenesc, în ciuda cuvintelor pe care le articula într-o 
engleză corectă din punct de vedere gramatical şi cu un 
accent academic. 

Fonograful şi dictafonul la care se făcuse înregistrarea nu 
lucraseră la fel de bine, ba chiar întâmpinaseră cele mai mari 
obstacole din cauza sunetului slab şi înăbuşit al ritualului 
care fusese auzit de departe, aşa încât discursurile 
înregistrate erau extrem de fragmentare. Akeley îmi dăduse 
o transcriere a ceea ce credea el că s-ar fi spus acolo şi am 


aruncat inca o data o privire asupra ei, in vreme ce 
pregateam aparatul ca sa-i dau drumul. Textul era mai 
degraba misterios decat detestabil, desi cunoasterea sursei 
sale si a manierei de culegere a datelor ii conferea toata 
oroarea ce ar putea fi descrisa in cuvinte. Am sa-l prezint aici 
în întregime, pe cat mi-l aduc aminte - si sunt pe deplin 
încredinţat ca il ştiu pe dinafară, nu numai din citirea 
transcrierii, dar si din ascultarea inregistrarii de mai multe 
ori. Nu este un lucru care s-ar putea uita cu usurinta! 


(ZGOMOTE NEDESLUSITE) 

(O VOCE UMANA CULTIVATA, DE BARBAT) 

..este Stăpânul Pădurilor, pana si al... iar darurile 
oamenilor din Leng... aşadar, din fântânile nopții până-n 
abisurile spaţiului şi din abisurile spaţiului până-n fântânile 
nopții, veşnică pomenire Marelui Cthulhu, lui Tsathoggua si 
Celui Care Nu Trebuie Numit. Veşnică pomenire şi belşug 
Caprei Negre a Pădurilor. la! Shub-Niggurath! Capra cu O 
Mie de Iezi! 

(O IMITAȚIE BAZAITA A VORBIRII OMENEŞTI) 

Ia! Shub-Niggurath! Capra Neagră a Pădurilor cu O Mie 
de lezi! 


(VOCE UMANĂ) 

Si asa a ajuns să se spună că Stăpânul Pădurilor, fiind... 
şapte şi nouă, în jos pe treptele de onix... (tri) buturi Lui din 
Hau, Azathoth, El prin care ne-ati învățat minu (ni) ... pe 
aripile noptii dincolo de spatiu, dincolo de... spre Acela 
căruia Yuggoth îi este mezin, rotindu-se singur prin eterul 
negru la marginea... 


(GLAZ BAZAIT) 

...du-te-n mijlocul oamenilor şi găseşte fagasuri printre ei, 
de care El în Hau ar putea să ştie. Lui Nyarlathotep, 
Atotputernicul Mesager, trebuie să-i spunem totul. lar El va 
lua chip de om, va purta mască de ceară şi strai care 
ascunde, va pogori din lumea celor Şapte Sori să-şi râdă de... 


(VOCE UMANĂ) 

... (Nyar) lathotep, Marele Mesager, aducătorul bucuriei 
stranii către Yuggoth prin vid, Tatăl Celor Un Milion de 
Favoriti, Iscoadă printre... 

(DISCURS ÎNTRERUPT DE SFÂRŞITUL ÎNREGISTRĂRII) 


Asa sunau cuvintele pe care aveam sa le ascult cand am 
pornit fonograful. Ma încercă o umbră de spaimă si de 
repulsie când am apăsat braţul aparatului şi am auzit 
preliminarul pârâit al acului de safir. Am fost bucuros că 
primele cuvinte răzlețe, auzite slab, erau rostite de o voce 
umană, un glas blând, cultivat, cu un vag accent bostonian, 
din câte-mi lăsa impresia, şi care, cu siguranţă, nu aparţinea 
nici unui localnic de pe colinele din Vermont. Pe măsură ce 
ascultam chinuitoarea înregistrare care abia se auzea, mi se 
părea că găsesc discursul identic cu cel redactat cu grijă de 
Akeley, în transcrierea sa. La fonograf se scanda, în acel 
blând glas cu accent bostonian: Ja! Shub-Niggurath! Capra 
cu O Mie de Iezi! 

După aceea am auzit şi cealaltă voce. Chiar şi în această 
clipă mă mai cutremur, după atâta timp, când mă gândesc 
cum m-a răscolit, deşi eram pregătit de relatările lui Akeley. 
Cei cărora le-am descris de atunci înregistrarea susţin că nu 
găsesc nimic aici decât cea mai ieftină impostură sau 
demenţă. S-o fi auzit ei cu urechile lor, ori să fi citit 
voluminoasa corespondenţă a lui Akeley (mai ales cea de-a 
doua scrisoare, enciclopedică şi înspăimântătoare), ştiu c-ar 
fi gândit altfel. La urma urmei, este mare păcat că m-am 
supus orbeşte amicului meu de condei şi că n-am pus 
înregistrarea şi altora, după cum este o mare tragedie că s- 
au pierdut toate scrisorile lui. Pentru mine, înarmat cu 
impresiile culese din ascultarea acelor sunete şi cu ceea ce 
ştiam până atunci, glasul acela era ceva monstruos. Urma la 
iuţeală vocea umană dându-i replica ritualică, dar în fantezia 
mea era un ecou morbid, venind în zbor din neînchipuitele 
abisuri ale iadurilor inimaginabile. Au trecut mai mult de doi 
ani de când am ascultat ultima oară acel blestemat cilindru, 
dar, în momentul de faţă, ca-n orice clipă, îmi mai răsună 
încă în urechi acel bâzâit slab, funest, aşa cum l-am auzit 
pentru prima oară. 

Ia! Shub-Niggurath! Capra Neagră a Pădurilor cu O Mie 
de Iezi! Însă, deşi aud permanent acel glas, n-am fost in stare 
până acum să-l analizez destul de bine încât să-i fac o 


descriere elocventa. Era ca zumzetul unei insecte uriase, 
odioase, adaptat cu acribie® la vorbirea articulată a unor 
specii străine, şi am certitudinea că organele care-l 
produceau nu aduceau nici pe departe cu aparatul vocal al 
omului şi nici cu cele ale altor mamifere. Erau calităţi 
singulare ale timbrului, registrului şi modulatiilor care 
plasau întregul fenomen pe de-a-ntregul în afara sferei 
umane si terestre. Prima data când l-am auzit m-a 
înmărmurit şi am ascultat restul înregistrării într-un soi de 
buimăceală distrată. Când se auzi fragmentul mai lung al 
bâzâitului, am simţit o acutizare a senzatiei de infinitate 
sinistră care mă izbise în cursul pasajului mai scurt de 
dinainte. 

La sfârşit, înregistrarea se întrerupea brusc, în timpul 
unui discurs neobişnuit de coerent al vocii umane cu accent 
bostonian, însă eu am rămas încremenit în scaun, într-o stare 
de stupefactie, multă vreme dupa ce aparatul se oprise 
automat. 

Nu mai trebuie să adaug că am ascultat tulburătoarea 
înregistrare de nenumărate ori şi că m-am străduit din toate 
puterile să o analizez şi să o comentez, comparându-mi 
observaţiile cu cele ale lui Akeley. Ar fi atât inutil, cât şi 
neliniştitor să repet aici toate concluziile noastre, dar voi 
aminti doar că am căzut amândoi de acord asupra faptului că 
obtinusem un indiciu în privinţa sursei unora dintre cele mai 
respingătoare obiceiuri primitive din străvechile religii 
ezoterice ale omenirii. 

Ni se părea la fel de clar că existau alianţe preistorice şi 
complicate ale creaturilor ascunse, care veneau din spaţiul 
cosmic, cu anumiţi exponenti ai speciei umane. Cât de 
extinse erau aceste alianţe şi cum s-ar putea compara starea 
lor actuală cu cea din trecutul mai îndepărtat, nu aveam nici 
cea mai vagă idee; cu toate acestea, în cel mai bun caz era 
loc destul pentru nesfârşite speculaţii înfricoşate. Se pare c- 
ar exista o legătură cumplită, din timpuri imemoriale, în mai 


5 Exactitate, rigurozitate în cercetarea ştiinţifică; 
constiinciozitate. 


multe etape definite, intre oameni si infinitatea fara nume. 

Blasfemiile care-si faceau aparitia pe Pamant, din cate s- 
ar înţelege, proveneau de pe obscura planeta Yuggoth, 
situată la marginea sistemului solar, însă aceasta nu 
constituia decât populatul avanpost al unei înspăimântătoare 
rase interstelare, a cărei ultimă sursă trebuia să se afle 
dincolo până si de einsteinianul continuum spatiu-timp sau 
de Universul cunoscut. 

Între timp, continuam să discutăm despre piatra neagră şi 
cel mai bun mod de a o aduce la Arkham. Akeley socotea că 
era total imprudent să mă duc să-l vizitez pe terenul 
cercetărilor sale de coşmar. Dintr-un motiv sau altul, îi era 
frică să lase acel obiect în grija oricărui mijloc de transport 
obişnuit. Hotărârea lui finală a fost să străbată ţinutul până 
la Bellows Falls şi s-o expedieze pe ruta Boston-Maine, via 
Keene, Winchendon şi Fitchburg, chiar dacă asta ar însemna 
să şofeze de-a lungul unor şosele care traversau dealurile 
împădurite, mai singuratice şi mai lăturalnice decât 
autostrada principală către Brattleboro. El zicea că atunci 
când trimisese înregistrarea fonografică observase un bărbat 
în preajma oficiului de mesagerie de acolo, ale cărui acţiuni 
şi căutătură fuseseră în măsură să-l neliniştească. Omul 
păruse foarte dornic să discute cu funcţionarii şi se urcase în 
trenul în care se afla înregistrarea. Akeley mărturisea că tot 
timpul dusese grija ei, până când a auzit de la mine că o 
primisem cu bine. 

În dimineaţa de miercuri 18 iulie, am primit o telegramă 
de la Bellows Falls, în care Akeley mă anunţa că îmi expedia 
piatra neagră în colet expres prin serviciul B & M°, cu trenul 
numărul 5508, care pleca din Bellows Falls la 12:15 p.m., ora 
locală, şi urma să sosească în Gara de Nord din Boston la 
4:12 după-amiaza. 

Trebuia, din câte calculasem eu, să ajungă la Arkham cel 


6 Calea Ferată Boston & Maine, înregistrată ca persoană juridică în 
1835. Iniţial era destinată să ofere servicii feroviare între Boston şi 
Portland, din Maine. Au existat într-adevăr linii derivate la Rowley şi 
Ipswich (n. trad.). 


mai devreme a doua zi la pranz. Asadar, am ramas toata 
dimineata de joi acasa, ca sa preiau pachetul. Dar ceasul 
amiezii veni şi trecu fără să-mi aducă nimic, iar cand am 
telefonat la mesagerie, am fost informat că nu sosise nici un 
pachet pentru mine. Următoarea mea măsură, luată pe 
fondul unei alarme crescânde, a fost să dau un telefon 
interurban la biroul de mesagerie de la Gara de Nord din 
Boston şi n-am fost prea surprins când am aflat că pachetul 
adresat mie nu apăruse. Trenul numărul 5508 intrase în gară 
cu o întârziere de numai 35 de minute, în ziua precedentă, 
fără să conţină vreun colet cu adresa mea. Agentul îmi 
promise, totuşi, să iniţieze o anchetă şi mi-am terminat ziua 
trimitandu-i lui Akeley o telegramă în care-i prezentam pe 
scurt întreaga situaţie. 

Cu o promptitudine vrednică de toată lauda, în după- 
amiaza următoare sosi un raport din partea biroului de 
mesagerie din Boston, în care se arăta că agentul telefonase 
imediat ce aflase cum stăteau lucrurile. Se pare că 
funcţionarul feroviar de la mesagerie responsabil pentru 
trenul numărul 5508 reuşise să-şi amintească un incident ce 
s-ar putea să aibă într-adevăr de-a face cu pierderea mea, 
fiind vorba de o discuţie avută cu un bărbat slab, cu păr 
cânepiu şi cu o înfăţişare de ţăran, care vorbea cu un glas 
ciudat, pe când trenul aştepta în gară la Keene, în New 
Hampshire, la câteva minute după 1:00, ora locală. 

Omul, zicea el, era foarte interesat de o cutie grea pe care 
pretindea că o aşteaptă, dar care nu se afla nici în tren şi nici 
nu fusese trecută în registrele companiei. Se prezentase cu 
numele de Stanley Adams, cu o voce hârâită, groasă şi atât 
de bizară, încât îi provocase funcţionarului o stare anormală 
de somnolenta şi ameteala în timp ce-l asculta vorbind. 
Funcţionarul nu-şi mai amintea exact cum se terminase 
conversaţia, ci doar că se trezise brusc, tresărind, când 
trenul se pusese în mişcare. 

Agentul din Boston mai adăugă că acest funcţionar era un 
tânăr de o neîndoielnică sinceritate şi credibilitate, cu un 
dosar bun şi de multă vreme angajat în companie. 


În aceeaşi seară, m-am dus la Boston ca să-l chestionez 
personal pe funcţionar, după ce-i aflasem numele şi adresa 
de la oficiu. Era un tip sincer, simpatic, dar am priceput că 
nu mai putea adăuga nimic la relatarea iniţială. In mod 
curios, nici nu prea era sigur că l-ar mai putea recunoaşte pe 
ciudatul solicitant. Înţelegând că nu mai avea ce să-mi spună, 
m-am întors la Arkham şi n-am mai dormit până dimineaţa, 
scriind scrisori lui Akeley, serviciului de mesagerie expresă, 
secţiei de poliţie şi funcţionarului de la gara din Keene. 
Intuiam că omul cu voce bizară, care avusese o influenţă atât 
de ciudată asupra funcţionarului, trebuie să fi jucat un rol 
crucial în funesta chestiune. Am sperat că angajaţii gării din 
Keene şi înregistrările oficiului telegrafic ar putea să-mi 
dezvăluie ceva privitor la el, la demersurile lui, la locul şi la 
data la care le-a făcut. 

Trebuie să admit, totuşi, că toate investigaţiile mele se 
dovediră zadarnice. Omul cu voce stranie fusese, într-adevăr, 
observat prin jurul gării din Keene în după-amiaza zilei de 18 
iulie, iar un vagabond avea impresia că l-ar fi văzut cu un 
pachet greu, dar era o figură cu totul necunoscută, 
nemaifiind zărit pe acolo până atunci şi nici de atunci 
încoace. Nu trecuse pe la oficiul telegrafic şi nici nu primise 
până atunci vreun mesaj de care să se afle, nici nu ajunsese 
vreun alt mesaj la oficiu care să poată fi socotit pe drept o 
menţiune a prezenţei pietrei negre în trenul cu numărul 
5508. 

Cum era şi firesc, Akeley mi se alătură în efectuarea 
acestor investigaţii, ba chiar făcu personal un drum până la 
Keene, ca să-i descoasă pe oamenii din jurul gării; dar 
atitudinea lui asupra chestiunii era mai fatalistă decât a mea. 
Părea să considere pierderea pachetului o împlinire de rău 
augur şi periculoasă a tendinţelor ce se manifestau inevitabil 
şi nu-şi mai punea nici o speranţă în regăsirea lui. El vorbea 
de  neîndoielnicele puteri telepatice şi hipnotice ale 
creaturilor de pe dealuri şi ale agenţilor lor, iar într-o 
scrisoare dădea de înţeles că nu mai credea că piatra se mai 
afla pe planeta noastră. Cât despre mine, mă înfuriasem pe 


drept cuvant, intuind ca pierdusem sansa de a afla lucruri 
profunde si uimitoare din stravechile si tocitele hieroglife. 
Patania mi-ar fi otravit cugetul daca n-ar fi sosit imediat 
urmatoarele scrisori din partea lui Akeley, dezvaluindu-mi o 
noua faza a intregii probleme detestabile a colinelor din 
Vermont, care imediat imi solicita intreaga atentie. 


IV 


Fiintele necunoscute - imi marturisea Akeley intr-un scris 
tot mai tremurator, care-mi starnea mila - incepusera sa-l 
impresoare din ce in ce mai hotărâte. Lătrăturile nocturne 
ale cainilor, ori de cate ori luna era in descrestere sau se 
ascundea dupa nori, erau de-acum sinistre, si existasera 
tentative de a-l molesta pe drumurile singuratice, străbătute 
de nevoie in timpul zilei. 

Pe data de 2 august, in timp ce se indrepta spre sat in 
automobilul sau, gasise un trunchi de copac barandu-i calea 
intr-un punct in care soseaua trecea printr-o padure deasa, 
în vreme ce lătrăturile turbate ale celor doi câini pe care-i 
luase cu el trădau prea limpede prezenţa acelor creaturi, 
pândindu-l prin preajmă. Ce s-ar fi întâmplat dacă n-ar fi fost 
câinii cu el, nu îndrăznea nici măcar să se gândească, însă nu 
se mai încumeta de-acum să mai iasă fără doi patrupezi din 
haita lui puternică şi devotată. 

Alte experienţe rutiere s-au mai petrecut pe 5 şi pe 6 
august. 

Prima dată, un glonţ îi zgârie capota maşinii, iar a doua 
oară, lătrăturile câinilor îl instiintara de prezentele macabre 
din pădure. 

La data de 15 ale lunii am primit o scrisoare neliniştită 
care mă tulbură foarte mult şi care mă făcu să doresc ca 
Akeley să-şi lase deoparte reticentele de solitar şi să cheme 
în ajutorul său justiţia. 

Se petrecuseră lucruri înfiorătoare în noaptea dintre 12 şi 
13 august. Gloante zburasera în jurul gospodăriei, iar trei 
dintre cei doisprezece câini vânjoşi fuseseră găsiţi morţi a 
doua zi dimineaţă. Erau miriade de urme de cleşti pe alee, 
printre care şi urmele omeneşti ale lui Walter Brown. Akeley 
începuse să telefoneze la Brattleboro ca să-şi comande mai 
mulţi câini, însă conexiunea se întrerupse înainte de a avea 
vreo şansă să zică ceva. Mai târziu, făcu un drum până acolo 


în maşina lui si află că lucrătorii de la telefoane 
descoperiseră principalul cablu telefonic aproape tăiat, într- 
un punct care trecea prin colinele nelocuite, la nord de 
Newfane. Dar acum se pregătea s-o pornească înapoi spre 
casă cu patru noi câini şi cu mai multe lăzi de muniţie pentru 
puşca lui cu repetiţie, cu care vâna animale de talie mare. 

Scrisoarea fusese trimisă de la oficiul poştal din 
Brattleboro şi am primit-o fără întârziere. 

De data aceasta, atitudinea mea faţă de întreaga 
chestiune se schimbă cu repeziciune dintr-o poziţie ştiinţifică 
într-una alarmant de personală. Incepusem să mă tem pentru 
Akeley, singur în gospodăria lui îndepărtată, şi mi se făcuse 
pe jumătate frică şi pentru mine, datorită de-acum directei 
mele legături cu strania problemă a colinelor din Vermont. 

Treaba se agravase într-un asemenea hal! Avea să mă 
cuprindă şi să mă copleşească şi pe mine? 

Răspunzându-i la scrisoare, l-am îndemnat să solicite 
ajutor şi i-am propus să întreprind eu ceva dacă el nu lua nici 
o măsură. l-am vorbit de eventualitatea de a-l vizita în 
Vermont, în pofida voinţei lui, ca să-l ajut să explice 
dinaintea autorităţilor situaţia în care se găsea. În schimb, 
am primit doar o telegramă din Bellows Falls în care-mi 
scria: 


APRECIEZ POZIŢIA DUMITALE DAR NU POT FACE 
NIMIC. NU ÎNTREPRINDE CEVA NICI DUMNEATA. S-AR 
PUTEA SĂ NE DĂUNEZE AMÂNDURORA. AŞTEAPTĂ EX- 
PLICATII. 

HENRY AKELY 


Dar afacerea lua treptat amploare. Dupa ce i-am raspuns 
la telegrama, am primit un bilet de la Akeley, cu un scris 
tremurat, in care ma instiinta, spre marea mea uimire, nu 
numai ca nu trimisese el telegrama, insa nici nu primise 
ultima scrisoare de la mine la care telegrama parea sa 
raspunda. Investigatiile grabite pe care le efectua la Bellows 
Falls scoasera la iveala faptul ca mesajul fusese trimis de un 


bărbat dubios, cu par cânepiu, cu o voce groasă, hârâită, desi 
mai mult de atât nu mai putu afla. Funcţionarul îi arătă textul 
original, aşa cum fusese mâzgălit cu creionul de expeditor, 
însă scrierea de mână îi era total necunoscută. Sărea în ochi 
faptul că semnătura conţinea o greşeală de ortografie, fiind 
omis cel de-al doilea „e” din numele său de familie. Anumite 
ipoteze erau inevitabile, dar, în toiul crizei reale, nu pierdu 
vremea cu dezvoltarea lor. 

Imi relată despre moartea mai multor câini si despre 
achiziţionarea altora, de schimbul de focuri ce devenise tipic 
fiecărei nopţi fără lună. Urmele lui Brown şi ale cel puţin 
încă uneia, dacă nu chiar două perechi de încălțări barbatesti 
se găseau de-acum regulat printre urmele de cleşti de pe 
potecă, precum şi în spatele casei. Era, după cum recunoscu 
chiar Akeley, o treabă destul de urâtă. Foarte curând avea să 
fie silit, probabil, să se mute la fiul său în California, fie că 
reuşea sau nu să-şi vândă vechea locuinţă. Dar nu era uşor 
să părăsească singurul loc în care se simţea cu adevărat 
acasă. Trebuia să facă un efort să mai reziste puţin, poate 
izbutea să-i gonească pe intruşi, mai ales dacă renunţa pe 
faţă să mai încerce să le afle secretele. 

Scriindu-i îndată lui Akeley, mi-am exprimat din nou 
intenţia de a-l ajuta şi de a-l vizita, ca să-l secondez în faţa 
autorităţilor pentru a le convinge de pericolul cumplit în care 
se afla. În răspunsul său, îmi lăsă impresia că se opunea mai 
puţin acestui plan decât m-ar fi făcut să cred atitudinea lui 
din trecut, însă îmi atrase atenţia că i-ar plăcea să mă mai 
tina putin la distanţă, atât cât să-şi pună lucrurile în ordine şi 
să se împace cu ideea că urma să-şi părăsească locul natal la 
care ţinea aproape ca un nebun. Vecinii se uitau chiorâş la 
speculaţiile şi cercetările lui şi ar fi fost mai bine dacă s-ar fi 
retras discret, fără să stârnească vreun tărăboi prin sat şi să 
trezească îndoieli asupra sănătăţii sale mintale. 

li ajunsese până peste cap, mărturisea el, însă dorea sa 
plece pe cât de demn i-ar fi fost cu putinţă. 

Această scrisoare mi-a parvenit la data de 27 august. Am 
scris şi expediat un răspuns la ea, pe cât mai încurajator 


posibil. Se pare ca a avut efect, caci, de asta data, Akeley a 
avut mai putine temeri de raportat cand mi-a confirmat 
primirea biletului meu. Nu era totusi nici prea optimist, si isi 
exprima convingerea ca numai luna plină le tăiase avântul 
creaturilor în ultima vreme. Spera să nu vină prea multe 
nopţi înnorate şi se referea vag la eventualitatea de a se 
muta într-o pensiune la Brattleboro când luna intra în fazele 
ei de descreştere. Din nou i-am trimis câteva încurajări, însă 
la data de 5 septembrie îmi veni o altă scrisoare care, 
evident, se intersectase cu a mea prin poştă, iar celei din 
urmă nu-i mai puteam răspunde cu tot atâta speranţă. 

Dată fiind importanţa ei, cred că este mai bine s-o redau 
mai jos în întregime, pe cât pot mai precis, aşa cum mi s-a 
întipărit în memorie scrisul ei tremurat. În mare, cuprindea 
următoarele rânduri: 


Luni 


Draga Wilmarth, 

Mai curând un deznădăjduit P.S. la ultima mea scrisoare. 
Azi-noapte au fost nişte nori grosi, deşi n-a plouat, şi n-a 
răzbătut nici măcar o rază de lună. Lucrurile au fost destul 
de grave şi cred că sfârşitul e pe aproape, în ciuda tuturor 
sperantelor noastre. După miezul nopții, ceva a aterizat pe 
acoperişul casei. Toţi câinii s-au repezit să vadă ce era. l-am 
auzit cum muşcau şi sfâşiau ceva. Apoi, unul dintre ei reuşi 
să ajungă pe acoperiş, sărind de pe copertina joasă. Se dădu 
acolo sus o luptă teribilă şi am auzit un înfricoşător băzâit pe 
care n-am să-l uit câte zile oi mai trăi. După aceea se 
răspândi o duhoare insuportabilă. In acelaşi timp, gloantele 
pătrunseră prin fereastră şi aproape că mă atinseră. Cred că 
primele rânduri ale creaturilor de pe deal s-au apropiat de 
casă atunci când câinii s-au divizat din cauza chestiei de pe 
acoperiş. Ce-a fost acolo sus încă n-am aflat, dar mă tem că 
arătările învaţă să-şi folosească mai bine aripile prin spaţiul 
terestru. Am stins lumina si am folosit ferestrele pe post de 
creneluri. Am tras din toate ungherele casei cu puşca, destul 
de sus ca să nu-mi nimeresc câinii, ceea ce a părut să pună 
capăt asaltului, dar dimineața am găsit baltoace mari de 
sânge in curte, lângă alte băltoace de un lichid verzui, 
lipicios, ce răspândeau cel mai infect miros din câte mi-au 
ajuns la nas vreodată. M-am catarat pe acoperiş şi am găsit 
şi mai mult lichid lipicios acolo sus. Cinci dintre câini au fost 
ucişi. Mă tem ca am nimerit unul tintind prea jos, căci era 
împuşcat în spate. Acum repar obloanele sparte de gloanţe şi 
mă duc la Brattleboro după alti câini. Bănuiesc că cei de la 
canisa mă cred dement. Am să-ţi trimit încă un bilet, mai 
târziu. Presupun că voi fi gata să mă mut într-o săptămână 
sau două, deşi gândul aproape mă omoară. 

În mare grabă, al dumitale, AKELEY 


Dar nu a fost singura scrisoare de la Akeley care se 
intersecta cu a mea. In dimineata urmatoare, pe data de 6 
septembrie, mai veni una. De data aceasta era o mazgalitura 
deliranta, care ma slei cu totul si ma lasa fara cuvinte, 
nestiind ce sa mai fac. Iarăşi, mai bine as cita textul, pe cat 
de fidel imi permite memoria: 


Marti 


Norii nu s-au risipit, deci iarăşi o noapte fara lună... şi, 
oricum, este în descreştere. Aş electrifica toată casa şi mi-aş 
pune reflectoare dacă n-aş şti că ar tăia firele la fel de 
repede pe cât le-aş repara. 

Cred că am ajuns să-mi pierd minţile. Se prea poate ca tot 
ce ţi-am scris până acum să nu fie decât un vis ori o 
halucinație de nebun. Era destul de grav şi înainte, dar de 
data aceasta s-a umplut paharul. Mi-au vorbit azi-noapte, în 
acel blestemat glas băâzâit, şi mi-au zis lucruri pe care nu 
îndrăznesc să le repet fata de dumneata. l-am auzit clar 
printre lătrăturile câinilor şi, la un moment dat, când au fost 
acoperiţi, i-a ajutat o voce umană. Nu te amesteca, Wilmarth, 
este mai rău decât ti-ai fi putut sau mi-aş fi putut imagina. 
Acum nu mai vor să mă lase să plec în California, vor să mă 
ia de viu, sau ceea ce mai poate însemna „viu ” din punct de 
vedere teoretic şi conceptual, nu numai pe Yuggoth, ci şi mai 
departe, dincolo de galaxie şi, dacă-i posibil, dincolo de 
ultima margine curbată a spaţiului. Le-am spus că nu voi 
merge unde vor ei, sau în felul îngrozitor în care-mi propun 
să mă ducă, dar mă tem că-i în zadar. Locuinta mea este atât 
de izolată încât ar putea să pătrundă oricând, zi sau noapte. 
Încă şase câini ucişi şi le-am simţit prezenţa de-a lungul 
tuturor portiunilor împădurite ale drumului pe care am 
condus astăzi, până la Brattleboro. 

Am făcut o greşeală când ţi-am trimis acea înregistrare 
fonografică şi piatra neagră. Mai bine ai distruge 
înregistrarea înainte să fie prea târziu. Am să-ţi mai trimit 
câteva rânduri mâine, dacă mai sunt pe aici. Ce bine mi-ar 
prinde să-mi aduc cărţile şi lucrurile în Brattleboro şi să trag 
în oraş la o pensiune! Aş fugi şi aş lăsa totul în urma mea 
dac-aş putea, însă ceva în cugetul meu mă tine pe loc. Pot să 
mă mai strecor până la Brattleboro, unde ar trebui să mă 
simt mai în siguranţă, dar şi acolo mă simt la fel de prizonier 
ca şi acasă. Si mi se pare evident că n-aş putea ajunge prea 
departe, nici dacă aş încerca să las totul baltă. Este oribil... 


nu te amesteca in asa ceva. 

Al dumitale, AKELEY 

N-am închis ochii toată noaptea după ce am primit 
teribilul bilet, şi eram complet nelămurit în ceea ce priveşte 
bruma de sănătate mintală care-i mai rămăsese lui Akeley. 
Biletul părea scris de un nebun, deşi stilul - în lumina întregii 
noastre corespondențe din trecut - avea o macabră forţă de 
convingere. N-am încercat să-i răspund, gândindu-mă că era 
mai bine să aştept până când Akeley ar fi avut destul timp să- 
mi trimită o replică la ultima mea depeşă. Un asemenea 
răspuns sosi, într-adevăr, în ziua următoare, deşi noile 
informaţii conţinute în el puneau în umbră toate celelalte 
aspecte indicate de scrisoarea la care părea să răspundă. 
lată ceea ce-mi amintesc din textul mâzgălit şi plin de pete 
de cerneală, cum fusese scris în graba mare, în decursul unui 
proces frenetic de compunere: 


Miercuri 


W..., 

Am primit scrisoarea dumitale, dar nu mai are nici un rost 
sa mai discutam. M-am resemnat pe deplin. Ma intreb daca 
mi-a mai rămas vreo bruma de voinţă ca sa mă mai lupt cu ei. 
Nu mai am scăpare nici dacă aş mai vrea să renunţ la tot şi 
să fug. Tot mă vor prinde. 

Mi-a venit o scrisoare ieri de la ei... Poştaşul mi-a adus-o 
în timp ce mă aflam la Brattleboro. Bătută la maşină şi 
expediată din Bellows Falls. Mi se aduce la cunoştinţă ce vor 
să facă ei cu mine... nu pot să repet. Ai grijă de dumneata! 
Distruge înregistrarea. Nopțile noroase îşi continuă şirul 
neintrerupt, iar luna se face tot mai mică. Mi-aş dori să mă 
încumet să cer ajutor - asta mi-ar întări voința - dar oricine 
ar îndrăzni să vină până la mine m-ar face nebun, nu m-ar 
crede decât în cazul în care mi s-ar întâmpla să am la 
îndemână vreo dovadă. Nu pot să-mi permit să le cer 
oamenilor să vină fără nici un motiv... n-am ţinut cu nimeni 
legătura de ani de zile. 

Dar nu ţi-am povestit încă ce-a fost mai rău, Wilmarth. 

Ţine-te bine când citeşti aceste rânduri, căci iti vor 
produce un şoc. Iti spun adevărul, totuşi. Chestia este că am 
văzut şi am atins una dintre fiinţe, sau o parte a uneia dintre 
ele. Doamne, omule, dar este groaznic! Era moartă, 
bineînţeles. Unul dintre câini a răpus-o, iar eu am găsit-o 
lângă cuşca lor azi-dimineata. Am încercat s-o păstrez in 
sopronul cu lemne ca să le-o arăt oamenilor, să se convingă - 
vazand-o cu propriii ochi - de toate astea, dar s-a evaporat cu 
totul în câteva ore. Nimic n-a mai rămas din ea. Ştii, toate 
creaturile alea din râuri au fost văzute numai în prima 
dimineaţă de după inundații. Si iată culmea răului. Am 
încercat s-o fotografiez pentru tine, dar când am developat 
filmul nu se mai vedea nimic altceva în afară de şopron. Din 
ce putea să fie făcută ființa aia? Am văzut-o şi am pipăit-o si 
toate lasă urme. Cu siguranţă era făcută din materie... dar ce 
fel de materie? Forma ei nu poate fi descrisă. Era un 


crustaceu uriaş, cu o mulțime de cercuri cărnoase, aşezate 
piramidal, sau din noduri de substanță groasă, ca de 
frânghie, acoperite cu tentacule acolo unde ar trebui să se 
afle capul. Lichidul ăla verzui şi lipicios este sângele sau seva 
lor. Numărul lor pe Pământ creşte cu fiecare minut. 

Walter Brown a dispărut... n-a mai fost văzut învârtindu-se 
prin cotloanele sale obişnuite din satele vecine. Trebuie să-l 
fi nimerit cu vreun glonţ, dar se pare că arătările nu-şi lasă 
niciodată în urmă morții şi răniții. 

M-am dus în oraş în după-masa asta fără nici un fel de 
incidente, însă mă tem că ei încep să se retragă, pentru Că s- 
au asigurat în privinţa mea. Iti astern aceste rânduri la posta 
din Brattleboro. S-ar putea ca ăsta să fie un rămas-bun... 
dacă aşa-i, atunci scrie-i băiatului meu, George Goodenough 
Akeley, pe adresa următoare: Pleasant Street nr. 176, San 
Diego, California, dar nu veni aici. Ia legătura cu el dacă nu 
mai primeşti nici o veste de la mine timp de o săptămână şi 
urmăreşte noutăţile din ziare. 

Îmi voi juca ultimele două cărţi, dacă mi-a mai rămas 
vreun pic de voinţă. Mai întâi voi încerca să le otrăvesc pe 
fiinţe cu gaz. Am substanțele chimice potrivite si am 
confecţionat măşti pentru mine şi pentru câini. Dacă nici aşa 
nu merge, am să-i spun şerifului. N-au decât să mă închidă 
într-un ospiciu dacă vor, oricum va fi mai bine decât ce au de 
gând să-mi facă celelalte creaturi. Poate voi izbuti să le atrag 
atenția asupra urmelor din jurul casei. Sunt şterse, dar le 
găsesc în fiecare dimineaţă. Să presupunem, totuşi, că poliția 
ar declara că le-am falsificat în vreun fel sau altul, căci toată 
lumea mă crede smintit. 

Trebuie să încerc să conving un poliţist să stea de veghe 
noaptea pe aici şi să vadă cu ochii lui... deşi creaturile ar 
putea foarte bine să afle despre asta şi sa se tina deoparte în 
noaptea respectivă. Îmi taie firele ori de câte ori încerc să 
telefonez noaptea... instalatorii sunt de părere că este foarte 
ciudat şi s-ar putea să depună mărturie pentru mine, dacă nu 
cumva îşi închipuie că mi le tai singur. N-am mai încercat de 
o săptămână să chem pe cineva să mi le repare. 


As putea sa-i aduc pe unii dintre vecinii mei mai ignoranti 
sa depuna marturie pentru mine despre realitatea ororilor, 
dar toata lumea rade de ce zic ei si, oricum, ma ocolesc de 
atâta amar de vreme, încât au pierdut firul evenimentelor. 
Nu-i mai poţi aduce pe ţăranii ăia scapatati să parcurgă o 
milă până la mine acasă, pentru nimic în lume. Poştaşul aude 
ce spun ei şi face glume pe seama mea... 

Dumnezeule! Măcar de-aş avea puterea să-i spun cât de 
adevărat este totul! Am să încerc să-i atrag atenţia asupra 
urmelor, însă vine numai după-amiaza, la ceasul când, de 
obicei, ele nu se mai disting. Dac-aş izbuti să păstrez una, 
aşezând o cutie sau o cratiţă peste ea, cu siguranţă ar crede 
că este un fals sau o glumă. 

Ce bine era să nu fi ajuns ca un Sihastru, căci lumea nu 
mai trece pe la mine aşa cum făcea înainte. Nu m-am 
încumetat niciodată să arăt nimănui, în afara celor ignoranti, 
piatra neagră sau pozele, ori înregistrarea. Alţii ar spune că 
am falsificat totul şi n-ar face decât să se amuze. Si totuşi, as 
încerca să arăt instantaneele. Ele reflectă clar acele urme de 
clesti, chiar dacă fiinţele care le-au făcut nu pot fi 
imortalizate de obiectivul camerei. Ce păcat că n-a mai văzut 
nimeni altcineva chestia aia azi-dimineata, înainte sa 
dispară! 

Dar nu mai ştiu şi nici nu-mi mai pasă. După toate prin 
câte am trecut, un ospiciu este un loc la fel de bun sub soare 
ca oricare altul. Doctorii m-ar putea ajuta să mă hotărăsc să 
plec odată de acasă, ceea ce m-ar salva. 

Scrie-i fiului meu, George, dacă nu mai primeşti de la 
mine nici un fel de veşti cât de curând. Rămâi cu bine, 
distruge înregistrarea şi nu te mai amesteca în treaba asta. 


Al dumitale, AKELEY 


Epistola lui ma arunca in ghearele celei mai negre terori. 
Nu mai stiam nici cum sa-i raspund. Am mazgalit doar cateva 
sfaturi si încurajări incoerente pe care i le-am trimis într-o 
recomandată. Îmi amintesc că-l indemnam pe Akeley sa se 
mute imediat la Brattleboro si sa se puna sub protectia 
autorităţilor, adăugând că aveam să vin şi eu în acel oraş cu 
înregistrarea fonografica, pentru a-l ajuta să convingă 
tribunalul de sănătatea lui mintală. Mai era încă vreme, cred 
că i-am mai scris, să dăm alarma generală asupra întregii 
chestiuni. Se va observa că, în acest moment de tensiune, 
credeam orbeşte în tot ceea ce pretindea corespondentul 
meu, deşi îmi închipuiam că eşecul lui de a fotografia 
cadavrul monstrului nu se datora vreunui capriciu al Naturii, 
ci vreunei greşeli proprii datorate stării lui de profundă 
tulburare. 


V 


Apoi, intersectându-se cu biletul meu incoerent şi 
ajungând in mâinile mele sâmbătă după-amiază, la data de 8 
septembrie, veni acea scrisoare ciudat de impacata si de 
diferită, bătută îngrijit la o maşină nou-nouta. Epistola aceea 
stranie, de liniştire, constituind, totodată, o invitaţie, trebuie 
să fi marcat în chip pregnant o schimbare crucială în calvarul 
de pe acele coline singuratice. Din nou, am s-o redau din 
memorie, căutând, din motive speciale, să-i păstrez savoarea 
stilului pe cât de mult am să pot. A fost trimisă prin poştă din 
Bellows Falls, iar semnătura a fost bătută la maşină, la fel ca 
şi conţinutul scrisorii, aşa cum dactilografiază adesea 
începătorii. Textul, totuşi, avea o acuratețe mult prea 
minunată ca să fie opera vreunui novice şi am tras concluzia 
că Akeley trebuie să mai fi folosit cândva, într-o perioadă 
anterioară, poate în anii săi de colegiu, vreo maşină de scris. 
A spune că scrisoarea m-a făcut să mă simt uşurat ar fi 
destul de corect, deşi în spatele uşurării mele subzista o 
oarecare nelinişte. Dacă Akeley avusese mintea întreagă în 
intervalul său de teroare, mai era sănătos la minte în 
atitudinea sa din prezent? Iar „raportul ameliorat” menţionat 
anume... ce voia să însemne? Întreaga problemă implica un 
revers atât de diametral opus întregii poziţii de mai înainte a 
corespondentului meu! Dar iată esenţa textului, transcrisă de 
mine cu grijă, din memoria cu care ma mândresc: 


Townshend, Vermont, Joi, 6 septembrie 1928 


Dragul meu Wilmarth, 

Îmi face o imensă plăcere să te linistesc în privința 
prostiilor pe care ti le-am tot scris. Spun „prostii“, desi prin 
această sintagmă mă refer mai degrabă la atitudinea mea 
speriată şi mai puţin la descrierile anumitor fenomene, 
destul de reale şi de importante. Greşeala mea a constat în 
adoptarea unei atitudini anormale fata de ele. 

Am mai menţionat, cred, faptul că bizarii mei musafiri 
începuseră să intre în relaţii cu mine într-o tentativă de 
dialog. Noaptea trecută, acest schimb de replici a fost unul 
real. Ca răspuns la anumite semnale, i-am dat voie unui 
mesager al celor de afară să intre în casă, unui semen de-al 
nostru, mă grăbesc să adaug. Mi-a zis o mulțime de lucruri 
pe care nici dumneata, nici eu, nu le bănuiam măcar, 
arătându-mi clar cât de total greşit judecam şi interpretam 
țelul Celor de Dincolo în menţinerea coloniei lor secrete pe 
această planetă. 

Se pare că legendele funeste despre ceea ce au ei de 
oferit oamenilor şi ce ar dori în legătură cu Pământul sunt pe 
deplin rezultatul unei înţelegeri greşite, bazate pe ignoranță, 
în privinţa discursului lor alegoric - conturat, bineînțeles, de 
niveluri culturale şi obiceiuri de gândire total diferite de tot 
ce ştim. Propriile mele ipoteze, recunosc de bunăvoie, au fost 
la fel de aberante ca şi elucubraţiile oricăror ţărani 
analfabeți şi indieni sălbatici. Ceea ce socoteam eu că este 
morbid, ruşinos şi infam este în realitate copleşitor, subtil, ba 
Chiar glorios, estimările mele anterioare nefiind decât o 
manifestare a eternei tendinţe a omului de a detesta şi a se 
teme de ceea ce-i este complet diferit. 

Acum regret pierderile provocate în rândul acestor fiinţe 
nepământeşti şi incredibile, în cursul încăierărilor noastre 
nocturne. Măcar de-aş fi consimţit să discut cu ele în pace şi 
in mod rational de la bun început! Insă ele nu-mi poartă pică, 
emoțiile lor fiind organizate foarte diferit de ale noastre. Este 
nesansa lor de a-şi fi găsit prin Vermont drept agenţi umani 


niste specimene inferioare, cum ar fi raposatul Walter 
Brown, de pilda. El m-a intors impotriva lor, intr-o foarte 
mare masura. De fapt, nimeni nu stie ca ele sa fi vatamat alti 
oameni, in schimb au fost adesea tratate in mod crud si 
nedrept de semenii nostri, care le-au spionat. Exista un cult 
strict secret al bestiilor umane, iar un om de eruditia 
dumitale mistica ma va intelege cand le voi pune in legatura 
cu Hastur si cu Semnul Galben. Acesti oameni si-au luat 
misiunea de a le da de urmă şi a le vatama in numele unor 
forte monstruoase din alte dimensiuni. Impotriva acestor 
agresori ai lor, nu împotriva masei de oameni normali, sunt 
îndreptate măsurile drastice de precauţie ale Celor de 
Dincolo. Intamplator, am aflat ca multe dintre scrisorile 
noastre pierdute au fost furate, nu de Cei de Dincolo, ci de 
emisarii acestui cult malefic. 

Tot ceea ce doresc Cei de Dincolo de la specia umană este 
convietuirea in pace, fara molestări, şi o cooperare 
intelectuală sporită. Ultimul factor amintit aici este imperios 
necesar acum, când invențiile şi mecanismele noastre ne 
lărgesc câmpul de cunoaştere şi spațiul de mişcare, lipsindu-i 
treptat pe Cei de Dincolo de posibilitatea de a-şi păstra în 
secret necesarele lor avanposturi pe planeta noastră. Fiintele 
nepământeşti doresc să cunoască omenirea mai îndeaproape 
şi ca o seamă de exponenti ai omenirii în filosofie şi ştiinţe sa 
afle de existenţa lor. Cu un asemenea schimb de experienţă, 
toate pericolele vor dispărea şi se va instaura un modus 
vivendi multumitor. Însăşi ideea de a inrobi sau degrada 
specia umana este ridicola. 

Ca un inceput al unui asemenea raport ameliorat, Cei de 
Dincolo m-au ales pe mine, cum era si firesc, ca interpret 
principal al lor pe Pământ, întrucât cunoştinţele mele in ceea 
ce-i priveste sunt deja substantiale. Multe mi s-au dezvaluit 
noaptea trecuta, fiind vorba de fapte a caror natura 
uimitoare este deschizătoare de noi drumuri in cunoaştere. 
Încă mai multe îmi vor fi comunicate în viitor, atât în scris, 
cât şi pe cale orală. Nu mă vor convoca deocamdată să fac 
vreo excursie dincolo, deşi, probabil, îmi voi dori aşa ceva 


mai tarziu, fiind nevoie de mijloace speciale si de pregatirea 
mea pentru transcenderea a tot ceea ce pana acum ne-am 
obişnuit să privim drept experiență umană. Casa mea nu va 
mai fi asediată de-acum încolo. Totul s-a reintors la normal, 
iar câinii nu vor mai avea cu ce să-şi omoare timpul. In locul 
terorii, mi s-a oferit o cunoaştere bogată şi perspectiva unei 
aventuri intelectuale pe care puţini muritori ca mine le-au 
împărtăşit vreodată. 

Fiintele de Dincolo posedă, poate, cel mai minunat 
organism dinăuntrul sau din afara continuumului spațiu- 
timp. Ele aparţin unei rase răspândite în întregul cosmos, 
fata de care toate celelalte forme de viata nu sunt decât 
variante degenerate. Apartin mai curând regnului vegetal 
decat celui animal, daca aceste concepte se mai pot aplica 
tipului de materie din care sunt compuse, si au o structura 
oarecum fungiforma, deşi prezența unei substanțe 
asemănătoare clorofilei si un sistem de nutriție unic le 
diferențiază de toate ciupercile cormofite. Intr-adevār, 
fenotipul lor este compus dintr-o formă de materie total 
necunoscută galaxiei noastre, cu electroni care au o rată a 
vibratiilor complet diferită. lată de ce ființele nu pot fi 
fotografiate de filmele si de plăcile fotografice obişnuite in 
Universul nostru cunoscut, chiar dacă le putem vedea cu 
ochii. Având toate cunoştinţele necesare, totuşi, un bun 
chimist ar putea inventa o emulsie fotografică in stare sa le 
fixeze pe peliculă. 

Genul lor este unic in abilitatea sa de a traversa vidul 
interstelar lipsit de căldură si de aer, păstrându-şi întreagă 
forma corporală, pe care unele dintre speciile lui nu pot s-o 
facă fara instrumente mecanice sau anumite permutari 
chirurgicale ciudate. Numai câteva specii sunt înzestrate cu 
aripile rezistente la eter, caracteristice varietatii din 
Vermont. Cele care locuiesc pe anumite piscuri de munți 
indepartati din Lumea Veche au fost aduse pe Pământ pe alte 
cai. Similaritatile lor exterioare cu regnul animal si cu tipul 
de structură pe care-l socotim material țin mai mult de o 
evoluție în paralel decât de o rudenie apropiatà. Volumul 


materiei lor cenusii il depaseste pe al oricarei forme de viata 
existente in prezent, desi rasele inaripate, precum cea din 
tinutul nostru deluros, nu sunt nici pe departe cele mai 
dezvoltate. Telepatia este modul lor obisnuit de comunicare, 
chiar daca mai prezinta unele organe vocale rudimentare. 
Acestea, dupa o operatie usoara (caci chirurgia este un 
domeniu incredibil de banal si de avansat pentru ei), ar 
putea reproduce cu aproximatie graiul unor tipuri de 
organisme care inca mai folosesc vorbirea articulata. 

Principalul lor adapost, cel mai apropiat de noi, este o 
planeta inca nedescoperita de oameni si lipsita aproape total 
de lumina, aflata chiar la marginea sistemului nostru solar, 
dincolo de Neptun, si fiind a noua planeta ca distanta fata de 
Soare. Este, asa cum am dedus si noi, tărâmul la care se 
referă numele mistic de „Yuggoth” in anumite scrieri 
străvechi şi prohibite. În curând, un puternic curent psihic va 
fi focalizat de acolo asupra lumii noastre, într-un efort de 
facilitare a raportului mental. Nu m-aş mira defel daca 
astronomii vor deveni suficient de sensibili la acest curent 
psihic pentru a descoperi planeta Yuggoth, la dorința Celor 
de Dincolo. Principalul sediu al acestor fiinţe este localizat în 
abisuri straniu organizate, dincolo de tot ce ne-am putea 
imagina noi, oamenii. Sfera spaţiu-timp pe care o 
recunoaştem ca totalitate a cosmosului este doar un atom 
într-o adevărată infinitate care le aparţine. Și, într-un final, 
un crâmpei din infinitatea aceasta, pe cât o va putea 
pătrunde un creier omenesc, mi se va deschide dinainte-mi, 
aşa cum s-a întâmplat cu peste cincizeci de alti semeni, de la 
începutul istoriei omenirii şi până acum. 

Probabil că la început ti se va părea că delirez, Wilmarth, 
dar cu timpul vei ajunge să apreciezi norocul extraordinar 
care a dat peste mine. Aş dori să-ţi ofer şi dumitale ceva din 
sansa mea. În această ordine de idei, trebuie să-ţi dezvălui o 
mie de lucruri pe care hârtia nu le mai poate cuprinde. Te- 
am avertizat, în trecut, să nu vii să mă vezi. Acum că mă aflu 
în cea mai deplină siguranţă, mi-ar face plăcere să-mi 
retractez acel avertisment şi să te invit la mine. 


Nu poti sa te repezi intr-o mica excursie pana aici, inainte 
să se deschidă universitatea? As fi din cale-afara de încântat 
dac-ai putea. Adu cu tine înregistrarea fonografică şi toate 
scrisorile mele ca date de referinţă - vom avea nevoie de ele 
pentru a pune cap la cap întreaga istorie fascinantă. N-ar fi 
rău să iei la tine şi pozele, întrucât mi se pare că am rătăcit 
negativele si propriile-mi fotografii în toată agitația din 
ultima vreme. Dar ce abundență de fapte mai am de adăugat 
la tot acest material insuficient - şi ce fantastic dispozitiv am 
la îndemână pentru suplimentarea adăugirilor mele! 

Nu ezita. Nu mai Sunt spionat de-acum şi nu vei da peste 
nimic anormal sau nefiresc. Vino, doar, şi lasă-mă să te iau 
cu maşina din gară de la Brattleboro. Pregăteşte-te să rămâi 
cât de mult ai să poţi. Asteapta-te la multe seri în care vom 
discuta despre lucruri dincolo de puterea omenească de 
înțelegere. Nu mai spune nimănui, desigur, căci această 
treabă nu trebuie să mai ajungă la urechile vulgului. 

Serviciul feroviar de la Brattleboro nu este rau. Poti 
obtine un mers al trenurilor din Boston. Ia B & M pana la 
Greenfield, apoi schimbi trenul pentru putinul care a mai 
rămas din drum. Îţi propun să iei unul care pleacă la ora 
convenabilă de 4:10 după-masa - ora locală - din Boston. 
Acesta te va lăsa la Greenfield la 7:35, de unde un alt tren 
pleacă la 9:19, ajungând la Brattleboro la 10:01. Acesta este 
programul în zilele lucrătoare. Anunta-mi ora şi data la care 
vei sosi, ca să te pot aştepta cu maşina la gară. 

Iarta această scrisoare bătută la maşină, dar mâinile au 
ajuns să-mi tremure prea rău în ultima vreme ca să mai pot 
scrie, şi nu mă mai simt în stare să fac fata unor scrisori atât 
de lungi. Ieri am găsit în Brattleboro această maşină de scris 
Corona, nou-nouta, Pare chiar foarte bună. 

Aştept un cuvânt de la dumneata şi, în speranţa că te voi 
vedea în curând, cu înregistrarea fonografică şi cu scrisorile 
mele - şi să nu uiţi de poze. 


Al dumitale, asteptandu-te nerabdator, HENRY W. 
AKELEY 


Domnului Albert N. Wilmarth, Universitatea Miskatonic, 
Arkham, Mass. 


Complexitatea simtamintelor mele la citirea, recitirea si 
analizarea acestei scrisori bizare si neasteptate nu poate fi 
descrisa cu precizie. Am mai spus ca ma facuse sa ma simt 
usurat si, in acelasi timp, nelinistit, dar aceste cuvinte nu 
exprima decat vag nuantele diverselor si coplesitoarelor 
sentimente trezite in subconstientul meu, printre care se 
numarau atat usurarea, cat si nelinistea. Mai intai de toate, 
textul se plasa la un antipod atat de discrepant fata de 
întregul lant de orori care-l precedase - schimbarea de ton 
de la cea mai cumplita teroare la automultumirea senina si 
chiar pana la jubilatie era asa de imprevizibila, de 
fulgerătoare, de totală! Nu puteam crede că o singură zi 
putea altera atât de profund perspectiva psihologică a cuiva 
care aşternuse pe hârtie delirantul jurnal de miercuri, 
indiferent de revelatiile liniştitoare pe care le-ar fi putut 
aduce. În anumite momente, senzaţia unor iluzii ce se băteau 
cap în cap mă făcea să mă întreb dacă toată această dramă 
relatată de la distanţă, în care se încleştau forţe fantastice, 
nu era cumva vreun vis zămislit în mintea mea. Pe urmă, 
gândul îmi zbură la înregistrarea fonografică şi mă cuprinse 
o uimire şi mai adâncă. 

Scrisoarea nu părea defel să fie ceva la care te-ai fi putut 
aştepta! Pe măsură ce-mi analizam impresiile, am observat 
că existau două aspecte distincte. 

În primul rând, presupunând că Akeley fusese în 
deplinătatea facultăţilor sale mintale mai înainte şi mai era şi 
acum, schimbarea indicată de situaţie ca atare era foarte 
rapidă şi de neconceput. 

Iar a doua, diferenţa de manieră, de atitudine şi de limbaj 
a corespondentului meu depasea orice limită a normalitatii şi 
a previzibilului. Întreaga lui personalitate părea să fi suferit o 
mutație insidioasă, atât de profundă, încât cu greu se puteau 
reconcilia cele două aspecte ale sale cu premisa că 
amândouă dovedeau în mod egal sănătatea mintală a omului. 
Alegerea cuvintelor, ortografia, toate acestea erau schimbate 
în mod subtil. Şi, cu sensibilitatea mea academică în privinţa 
stilului narativ, am putut trasa divergențe profunde în cele 


mai obisnuite reactii si cadente. Desigur, cataclismul sau 
revelatia emotionala ce putea produce o rasturnare atat de 
radicala trebuia sa fi fost cu adevarat extrema! Cu toate 
acestea, dintr-un alt punct de vedere, scrisoarea parea chiar 
sa-l caracterizeze pe Akeley - aceeasi veche pasiune pentru 
Infinit, aceeasi veche sete de cunoastere. Am respins din 
prima clipa ideea ca ar fi vorba de vreun fals sau de vreo 
substituire funesta. Oare nu tocmai invitatia cuprinsa in 
randurile ei - indemnul de a proba eu insumi adevarul 
epistolei - îi dovedea autenticitatea? 

N-am mai dormit în noaptea de sâmbătă, ci am rămas de 
veghe, gândindu-mă la ascunzişurile şi minunile din spatele 
scrisorii primite. Mintea mea, epuizată de succesiunea 
rapidă a monstruoaselor evenimente cărora fusese obligată 
să le facă faţă în ultimele patru luni, digera acest nou 
material, uluitor, într-un ciclu de îndoieli şi de acceptări ce 
repetară majoritatea  paşilor făcuți în experiențele 
anterioare. Cu mult înainte de venirea zorilor, o curiozitate 
arzătoare începu să ia locul perplexitatii şi neliniştii de la 
început. Sănătos la minte sau nu, metamorfozat ori pur şi 
simplu uşurat, Akeley ar fi putut prea bine să treacă printr-o 
reconsiderare radicală a propriei optici în cursul cercetărilor 
sale riscante, care să fi diminuat pericolul, fie el real sau 
închipuit, şi să-i deschidă drumuri noi şi ameţitoare de 
cunoaştere cosmică şi supraumană. Propriul avânt de a mă 
aventura în necunoscut se aprinse în mine, asemenea lui, şi 
m-am simţit atins de morbul sfărâmării barierelor. A înlătura 
înnebunitoarele şi obositoarele limitări în spaţiu şi timp, 
cadrul îngust al legilor naturale, a intra în legătură cu 
imensitatea lumilor de Dincolo, a te apropia de obscurele şi 
abisalele taine ale Infinitului şi ale transcendentalului, sigur 
că pentru aşa ceva merita să-ţi rişti viaţa, sufletul, sănătatea! 
lar Akeley zisese că nu mai exista nici o primejdie, mă 
invitase să-l vizitez, în loc să mă avertizeze ca nu cumva să 
mă apropii de acele locuri, ca mai înainte. Mă înfioră gândul 
la ceea ce ar fi putut avea acum să-mi povestească. Ideea de 
a şedea în singuratica gospodărie, asediată nu cu mult timp 


in urma, alaturi de un om care discutase cu emisari adevarati 
din alte lumi nepământene exercita asupra mea o fascinatie 
aproape paralizanta. Sa stau la taclale acolo, avand alaturi 
ingrozitoarea inregistrare si teancul de scrisori in care 
Akeley isi prezentase sumar concluziile anterioare! 

Asadar, duminica, spre pranz, i-am telegrafiat lui Akeley 
ca aveam sa sosesc in Brattleboro miercurea urmatoare, in 
data de 12 septembrie, daca ii convenea si lui. Numai intr-o 
singura privinta m-am abatut de la sugestiile lui, si anume in 
cea a alegerii trenului. Sincer vorbind, nu prea imi suradea 
să ajung pe timp de noapte in acea regiune bântuită din 
Vermont. Prin urmare, în loc să plec cu trenul pe care mi-l 
alesese el, am telefonat la gară şi am făcut un alt 
aranjament: să mă scol devreme, ca să prind trenul de ora 
8:07 dimineaţa (ora locală) spre Boston, iar apoi pe cel de 
9:25 spre Greenfield, unde urma să ajung la 12:22, pe la 
prânz. Acesta putea fi schimbat la tanc cu un alt tren care 
sosea în Brattleboro la 1:08 după-amiaza, o oră mult mai 
confortabilă decât 10:01 seara pentru a mă întâlni cu Akeley 
şi a străbate în automobilul său colinele compacte şi 
misterioase. 

Am menţionat această opţiune în telegrama mea şi m-am 
bucurat să aflu, în răspunsul ce-mi parveni spre seară, că 
primisem consimțământul viitorului meu  amfitrion. 
Telegrama lui suna aşa: 


ARANJAMENT MULTUMITOR. NE VOM ÎNTÂLNI LA 
TRENUL DE 1:08 MIERCURI. NU UITA ÎNREGISTRAREA, 
SCRISORILE ŞI POZELE. PĂSTREAZĂ TĂCEREA ASUPRA 
DESTINATIEI. ASTEAPTA-TE LA MARI RE- VELATII. 

AKELEY 


Primirea acestui mesaj ca răspuns direct la cel trimis de 
mine lui - trebuie să-i fi fost adus la cunoştinţă, fără discuţie, 
de la postul telegrafic din Townshend de curierul oficial sau 
de serviciul telefonic reinstalat - alungă din subconştientul 
meu orice îndoială pe care o mai păstram în legătură cu 


autorul acelei scrisori naucitoare. Usurarea mea a fost mare. 
Într-adevăr, a fost mai mare decât as fi crezut la momentul 
respectiv, de vreme ce toate suspiciunile mele rămaseră 
îngropate adânc în cugetul meu. Dar am avut parte de un 
somn profund şi îndelungat în noaptea aceea, iar în 
următoarele două zile m-am ocupat, entuziasmat, de 
pregătirile pentru călătorie. 


VI 


Miercuri am plecat la drum, asa cum era stabilit, purtand 
cu mine o valiza plina cu strictul necesar si cu date 
ştiinţifice, printre care hidoasa înregistrare fonografica, 
pozele, impreuna cu intregul dosar al corespondentei cu 
Akeley. Asa cum mi se ceruse, nu destainuisem nimanui 
incotro ma indreptam, intelegand ca aceasta chestiune 
necesita cea mai deplina confidentialitate, chiar si in lumina 
noilor rasturnari favorabile de situatie. Gandul la contactul 
mental real cu entitatile nepamantene era indeajuns de 
naucitor pentru gândirea mea, deja antrenată în asemenea 
fenomene şi oarecum pregătită pentru ceea ce avea să 
urmeze. Aşa stând lucrurile, ce s-ar putea crede despre 
efectul lor asupra marilor mase de ignoranti? N-am habar 
dacă spaima sau spiritul de aventură prevala în sinea mea, 
pe când schimbam trenul la Boston şi o porneam pe lungul 
drum spre apus, părăsind locurile familiare mie şi intrând pe 
meleaguri care-mi erau străine: Waltham, Concord, Ayer, 
Fitchburg, Gardner, Athol... 

Trenul meu sosi la Greenfield cu şapte minute întârziere, 
dar expresul în care trebuia să mă transfer şi care urma să 
se îndrepte spre nord fusese reţinut în gară. Grăbindu-mă să 
mă transfer în el, mă încercă o teamă ciudată, pe măsură ce 
vagoanele lui pătrundeau huruind, sub razele soarelui de 
amiază, în ţinuturi despre care citisem o mulţime de lucruri, 
dar în care nu mai pusesem piciorul vreodată. Realizam că 
intram într-o Nouă Anglie de modă veche şi mai primitivă 
decât regiunile ei de coastă şi din sud, mecanizate şi 
urbanizate, unde mi-am petrecut toată viaţa. Intram într-o 
Nouă Anglie pură, ancestrală, fără străini, fără fumul 
fabricilor, fără panouri publicitare şi drumuri asfaltate atât 
de tipice zonelor moderne. Acolo se aflau vestigii stranii ale 
multimilenarelor tradiţii şi obiceiuri. Rădăcinile lor adânci 
făceau parte din peisaj, fiind tradiţii şi obiceiuri care 


păstrează vii amintirile străbunilor, fertilizand solul 
credințelor spectrale, mirabile, despre care nu se prea 
vorbea. 

Din când în când, întrezăream albastrele unde ale fluviului 
Connecticut scânteind în lumina soarelui, iar după ce-am 
lăsat în urmă Northfield l-am traversat. In fata se întindeau 
coline verzi şi misterioase, iar când controlorul trecu prin 
vagon am aflat că, în sfârşit, eram în Vermont. M-a sfătuit să- 
mi dau ceasul cu o oră în urmă, de vreme ce ţinutul deluros 
de la nord nu avea de-a face cu noua oră de vară modernă”. 
Ascultându-i povata, am simţit ca, aşijderea, intorceam 
calendarul în urmă cu un secol. 

Trenul continua să gonească de-a lungul fluviului şi, 
străbătând ţinutul New Hampshire, am putut vedea tot mai 
aproape povârnişul abruptului Wantastiquet, despre care 
exista legende vechi si unice. Apoi in stanga mea se ivira 
străzi, şi în dreapta aparu o insulă verde pe cursul apei. 
Oamenii se ridicară şi se îngrămădiră la uşa vagonului, iar eu 
i-am urmat. Vagonul se opri, iar eu am coborât pe lungul 
peron acoperit al gării din Brattleboro. 

Aruncându-mi privirea peste şirul de automobile ce 
aşteptau, am ezitat o clipă ca să vad care dintre ele ar fi 
putut fi Fordul lui Akeley, dar identitatea mi-a fost ghicită 
înainte de a lua vreo iniţiativă. 

Şi totuşi, nu era defel Akeley în persoană cel care înainta 
să mă întâmpine cu o mână întinsă şi o întrebare rostită pe 
un ton blând, dacă într-adevăr eu eram domnul Albert N. 
Wilmarth din Arkham. Acel bărbat nu semăna catusi de putin 
cu bărbosul, căruntul Akeley din fotografie. Era, mai curând, 
o persoană tânără şi citadină, îmbrăcată la modă şi cu o 
mustăcioară neagră. Vocea lui cultivată îmi lăsă impresia 
bizară, aproape tulburătoare, a unei vagi familiaritati, desi 
nu-i puteam găsi un loc precis în memoria mea. 


7 În decursul secolului al XX-lea, ora de vară a fost adoptată individual, 
prin deciziile municipalitatilor şi legislaturilor diverselor state, ca o 
măsură pentru economisirea energiei. Abia în 1967 s-a uniformizat ora de 
vară pe întreg cuprinsul teritoriului SUA (n. ed. orig.). 


Pe masura ce-l cantaream din priviri, ma lamuri ca era un 
prieten de-al gazdei mele, care coborâse din Townshend în 
locul său. 

Akeley, susţinea el, suferise un atac subit, de natură 
oarecum astmatică, şi nu se simţea în stare să facă o 
plimbare în aer liber. Nu era grav, totuşi, şi nu schimba cu 
nimic planul vizitei mele. Nu-mi puteam da seama în ce 
măsură acest domn Noyes, aşa cum se prezentase, era la 
curent cu cercetările şi descoperirile lui Akeley, deşi mi se 
părea că aerul dezinvolt îi trăda relativa ignoranță. 
Amintindu-mi în ce sihăstrie se complăcuse Akeley, am fost 
uşor surprins cu câtă uşurinţă dispunea de un asemenea 
amic, dar nelămurirea mea nu mă împiedică să mă urc în 
automobilul în care mă invită, cu un gest politicos. Nu era 
micuța maşină veche, aşa cum mi-o închipuiam din 
descrierile lui Akeley, ci un exemplar spaţios şi imaculat, un 
model recent, probabil proprietatea lui Noyes, având număr 
de înregistrare din statul Massachusetts cu amuzantul „cod 
sacru”®, emblema la moda în acel an. Călăuza mea, am tras 
eu concluzia, trebuie să fie vreun vilegiaturist de vară în 
satul Townshend. 

Noyes se urcă lângă mine în maşină şi porni motorul pe 
dată. Mă bucuram că nu mă copleşea cu întrebări, dat fiind 
că simţeam în aer o stranie tensiune care îmi tăia pofta de 
vorbă. Oraşul părea foarte atrăgător în lumina soarelui de 
după-amiază, pe când urcam în goană un taluz şi o coteam la 
dreapta, ieşind pe strada principală. Somnola, aşa cum apar 
localităţile mai vechi din Noua Anglie în amintirile cuiva din 
copilărie. Ceva din dispunerea acoperisurilor, turlelor, 
hornurilor şi a zidurilor de cărămidă atingea profunda coardă 
a emoţiilor ancestrale. Îmi dădeam seama că mă aflam la 
porţile unei regiuni fermecate, pe alte coordonate temporale, 
o zonă unde lucrurile vechi şi ciudate avuseseră şansa să se 
dezvolte şi să se păstreze pentru că niciodată nu fuseseră 


8 Codul Sacru este o sculptură din lemn de pin, lungă de 1,5 m, a unui 
cod, agatata în Massachusetts House of Representatives, simbolizând 
importanţa industriei pescuitului în istoria acestui stat (n. red.). 


tulburate. 

Pe măsură ce ieşeam din Brattleboro, mi se accentuara 
presimţirile negre şi senzaţia de opresiune, căci un aspect 
inefabil al ținutului încununat de coline, cu pantele lor 
semete, amenințătoare, asediatoare, in care verdeata se 
îmbina cu granitul, trimitea la ezotericele taine si 
imemorialele fiinţe care puteau, sau nu, să fie ostile omenirii. 
Pentru o vreme, urmarăm cursul unui râu lat, cu ape puţin 
adânci, ce cobora din necunoscutele coline de la nord. M-am 
cutremurat când insotitorul meu mi-a spus că era raul West, 
căci pe undele acestuia, după cum îmi aduceam aminte din 
articolele de ziar, fusese văzută plutind, după inundaţii, una 
dintre acele arătări macabre asemănătoare crabilor. 

Treptat, peisajul devenea mai sălbatic şi mai pustiu. 
Poduri acoperite arhaice, ieşind fioroase din ascunzişurile 
colinelor, mai aminteau încă de trecut, iar calea ferată pe 
jumătate abandonată, ce se întindea în paralel cu râul, părea 
să răspândească în jur un aer nedefinit de părăsire. Treceam 
pe lângă imensa vale din care se inaltau stânci ameţitoare, 
crestele pure de granit ale Noii Anglii arătându-se sure şi 
austere prin vegetaţia care le escalada până sus, pe lângă 
defileuri din care tasneau izvoare neîmblânzite, vărsând în 
râu inimaginabilele secrete ale miilor de piscuri nebătute de 
pasul omului. Drumeaguri pe jumătate ascunse se mai 
bifurcau din când în când, croindu-şi făgaş prin pădurea 
deasă, luxuriantă, ai cărei arbori puteau ascunde foarte bine 
armate întregi de spirite elementare la pândă. Pe măsură ce 
vedeam cu ochii mei toate aceste lucruri, mi-am adus aminte 
cum fusese Akeley molestat de forţe nevăzute în drumurile 
lui, chiar pe acest traseu, şi nu m-am mai mirat că se puteau 
întâmpla asemenea lucruri. 

Pitorescul şi atrăgătorul sat Newfane, în care am ajuns în 
mai puţin de o oră, a fost ultima legătură cu acel univers 
despre care omul poate spune hotărât că-i aparţine, pe 
temeiul cuceririi şi al populării lui. După aceea, ne-am 
lepădat de orice pretenţie la lucrurile mărunte, palpabile, 
aflate sub semnul timpului, şi am pătruns într-o lume 


fantastica, de o irealitate tacuta, prin care soseaua ingusta 
ca o panglica urca si cobora, serpuind, urmandu-si parca 
intenţionat capriciile, in mijlocul neumblatelor piscuri 
înverzite şi al văilor pe jumătate părăsite. În afară de 
zgomotul motorului şi de slabele sunete de la cele câteva 
ferme izolate pe lângă care treceam la intervale neregulate, 
singurul lucru care mai ajungea la urechile mele era 
clipocitul insidios, bolborosit, al nenumăratelor izvoare 
ascunse în umbra codrilor. 

Apropierea de colinele pitice, rotunjite îţi tăia de-acum 
respiraţia. Povârnişurile lor abrupte erau mai înclinate decât 
mi le închipuisem din auzite, lăsând impresia că nu aveau 
nimic în comun cu lumea prozaică a realităţii obiective, aşa 
cum o ştim cu toţii. Codrii deşi, unde picior de om nu călcase 
şi care acopereau acele inaccesibile pante, păreau să 
ascundă în ei lucruri incredibile şi nepământene. Am avut 
senzaţia că înseşi contururile acelor dealuri aveau un sens 
straniu şi de neuitat, de parcă ar fi fost hieroglife imense, 
lăsate pe pământ de o rasă titanică, legendară, ale cărei 
glorii dăinuie numai în vise rare şi adânci. Toate miturile 
trecutului şi toate stupefiantele insinuări din scrisorile şi 
fotografiile lui Henry Akeley mi se perindară în amintire ca- 
ntr-o cascadă, amplificând atmosfera de tensiune şi de 
pericol iminent. Obiectivul vizitei mele şi înfricoşătoarele 
anomalii pe care le postula treziră dintr-odată în mine un fior 
ce îmi cumpăni, aproape, ardoarea pentru acele investigaţii 
bizare. 

Călăuza mea trebuie să-mi fi observat tulburarea, căci, pe 
măsură ce peisajul devenea tot mai sălbatic şi mai 
accidentat, iar mersul automobilului mai lent şi mai 
hurducat, nostimele lui remarci sporadice se prelungiră într- 
un discurs verbal continuu. Imi vorbi despre frumuseţea şi 
stranietatea ținutului, dezvăluindu-şi unele cunoştinţe legate 
de studiile de folclor ale prietenului meu de condei. Din 
întrebările lui politicoase era evident că ştia de faptul că 
venisem în scopuri ştiinţifice şi că aduceam date de o 
anumită importanţă. Dar nu lăsă de înţeles că ar fi apreciat 


profunzimea si vastitatea eruditiei atinse, intr-un final, de 
Akeley. 

Maniera in care mi se adresa era asa de exuberanta, 
normala si urbana, incat observatiile lui ar fi trebuit sa ma 
linisteasca si sa ma faca sa ma simt in siguranta. Destul de 
bizar, însă, m-am simţit mai tulburat pe măsură ce maşina 
vira poticnit înainte, prin neştiuta sălbăticie a colinelor şi a 
pădurilor. La răstimpuri, îmi dădea impresia că mă trăgea de 
limbă, ca să vadă cât cunoşteam din monstruoasele secrete 
de prin partea locului. La fiecare cuvânt, acea familiaritate 
vagă, ironică, tulburătoare, din vocea lui sporea. Nu era 
genul de intimitate normală sau obişnuită, în ciuda vocii lui 
cultivate şi sănătoase. În mintea mea, glasul lui se lega de 
coşmaruri căzute-n uitare. Simteam că mi-aş fi pierdut 
minţile dacă aş fi recunoscut-o. Să fi găsit o scuză bună, aş fi 
renunţat în acea clipă la vizita mea şi m-aş fi întors acasă. 
După cum stăteau însă lucrurile, nu puteam face asta - şi m- 
am gândit că o conversaţie la rece, ştiinţifică, în doi, cu 
Akeley mă va ajuta foarte mult să-mi vin în fire. 

De altfel, exista un element liniştitor de frumuseţe 
cosmică în hipnoticul peisaj prin care urcam şi ne prăvăleam 
ca-ntr-o fantasmă. Timpul se pierduse în labirinturile din 
urmă. Ne învăluiau numai miresmele de flori ale basmelor şi 
regăsitul farmec al veacurilor trecute - venerabilele păduri, 
neatinsele păşuni mărginite de veselii muguri tomnatici, iar 
la intervale mari, mici gospodării cafenii cuibărindu-se 
printre arborii uriasi, sub râpele acoperite de măceşi 
inmiresmati şi de firute. Până şi lumina soarelui răspândea în 
jur o vrajă celesta, ca şi cum vreun aer sau vreo exalatie 
specială domnea peste întreaga regiune. Nu mai văzusem 
nimic asemănător în viaţa mea, în afară de priveliştile 
magice care formează uneori fundalul picturilor 
„primitivilor” italieni. Sodoma” şi Leonardo au conceput 
asemenea întinderi, dar numai la distanţă şi prin arcuitele 
galerii ale Renaşterii. Ne afundam acum în adâncurile 


9 Giovanni Antonio Bazzi, zis Il Sodoma (1477-1549), pictor italian 
renascentist, influenţat de Leonardo da Vinci (n. red.). 


regiunii si mi se paru ca gasesc in necromantia ei un element 
pe care-l ştiam sau îl mostenisem din naştere şi pe care 
mereu îl căutasem în van. 

Deodată, după un ocol într-un unghi obtuz, la finalul unei 
ascensiuni abrupte, maşina se opri. În stânga mea - la 
capătul unei peluze bine îngrijite ce se întindea până la 
şosea, dezvăluind privirilor o bordură de pietre văruite în alb 
- se afla o casă albă ca neaua, cu două etaje, de o mărime şi 
de o eleganţă neaşteptate pentru acea regiune, dispunând de 
mai multe hambare legate prin pasaje, iar în spate şi la 
dreapta, de şoproane şi o moară de vânt. Am identificat-o 
imediat cu cea din fotografie. Nu m-a surprins să văd numele 
lui Henry Akeley pe cutia poştală din fier zincat de lângă 
şosea. La o oarecare distanţă, în spatele casei, se întrezăreau 
o întindere mlăştinoasă şi o pădure rară, dincolo de care se 
ridica o coamă de deal râpoasă, cu desiş stufos, şi o creastă 
stâncoasă. Aceasta din urmă, din câte ştiam, trebuia să fie 
culmea Muntelui Întunecat, urcat deja pe jumătate. 

Iesind din maşină şi luându-mi valiza, Noyes mă rugă să 
mai aştept cât intra să-l anunţe pe Akeley de sosirea mea. 
Cât despre el, mai adăugă, era prins cu treburi importante în 
altă parte şi mai mult de o clipă nu putea să mai rămână. Pe 
când o porni pe potecă în pas vioi, am ieşit din automobil, 
dorind să-mi întind picioarele înainte de a mă aşeza la o 
conversaţie sedentara. Nervozitatea si tensiunea mea 
atinsesera iar punctul maxim, acum ca ma aflam la locul de 
desfasurare al macabrului asediu descris atat de obsedant in 
scrisorile lui Akeley. Ca sa fiu cinstit, ma temeam de 
discuţiile la care aveam să iau parte, implicandu-ma in 
asemenea universuri interzise si nepamantene. 

Stransa legatura cu bizareria extrema este adesea mai 
degraba terifianta decat inspiratoare. Gandul ca tocmai 
peticul acela infim de şosea era locul unde se găsiseră 
urmele monstruoase şi fetidul lichid verzui, după nopţile fără 
lună, de spaimă şi de moarte, nu mă încuraja defel. Am 
observat, în treacăt, că nu se vedea nici unul dintre câinii lui 
Akeley. Să-i fi vândut de îndată ce Fiintele de Dincolo 


căzuseră la pace cu el? Oricât m-aş fi străduit, nu mai 
puteam sa am aceeaşi încredere în profunzimea şi 
sinceritatea acelei păci menţionate în ultima scrisoare a lui 
Akeley, epistolă ce se distingea în mod bizar de toate 
celelalte. La urma urmei, era un om simplu, nu prea umblat 
prin lume. Să fi fost, oare, vreo tainică şi sinistră uneltire în 
spatele noii alianţe? 

Mânat de gândurile mele, ochii îmi coborâră asupra 
drumului prăfos care deținuse asemenea mărturii hidoase. 
Nu mai plouase în ultimele zile. Urme de toate felurile se 
aglomerau pe accidentata şi brăzdata şosea, în ciuda faptului 
că ţinutul era foarte puţin frecventat. Cu o vagă curiozitate, 
am început sa trasez contururile câtorva amprente 
eterogene, străduindu-mă între timp să-mi cenzurez avântul 
imaginaţiei macabre, trezite de locul în care mă găseam şi de 
amintirile legate de el. Se simţea ceva amenintator şi ostil in 
liniştea de mormânt din jur, în inabusitul, subtilul clipocit al 
pâraielor din depărtare, în aglomerarea crestelor înverzite şi 
a râpelor împădurite ce acopereau orizontul îngust. 

Apoi, o imagine mă izbi. Acum, acele vagi pericole şi 
fantezii mi se păreau blânde şi insignifiante. Am mai spus că 
studiam urmele amestecate de pe drum cu un soi de 
curiozitate detaşată. Dintr-odată, elanul mi-a fost retezat de 
o rabufnire subită şi paralizantă a terorii. Căci, deşi 
amprentele din praf erau în general confuze şi suprapuse, 
neavând cum să atragă privirile, vederea mea neliniştită 
surprinsese câteva detalii lângă locul unde aleea care ducea 
la casă întâlnea şoseaua. Am recunoscut, fără nici o îndoială, 
înfricoşătoarea lor relevanţă. Nu degeaba, din păcate, 
studiasem ore în şir instantaneele urmelor de cleşti lăsate de 
Cei de Dincolo, trimise mie de Akeley. Cunoşteam prea bine 
amprentele acelor cleşti hidosi şi acea impresie de 
ambiguitate a direcţiei lor ce trăda prezenţa unor vieţuitoare 
oribile, aşa cum nu existau pe această planetă. Nu era nici o 
greşeală. Nu se poate să se fi strecurat vreo eroare în 
observaţiile mele. Aici, într-adevăr, luând forma realităţii 
obiective dinaintea ochilor mei, şi lăsate nu cu multe ore în 


urma, se aflau cel putin trei amprente care ieseau in chip 
monstruos in evidenta in surprinzatoarea abundenta a 
urmelor de pasi inspre si dinspre gospodaria lui Akeley. 

Frau urmele dracesti ale creaturilor de pe Yuggoth. 

Mi-am venit la timp in fire, ca sa nu scot un tipat. La urma 
urmei, ce mai speram, avand in vedere ca dadusem, intr- 
adevar, crezare scrisorii lui Akeley? El mentionase faptul ca 
facuse pace cu ele. Atunci de ce mi se mai parea atat de 
ciudat ca unele dintre ele ii vizitasera caminul? Insa teroarea 
era mai puternica decat toate asigurarile. Era oare de 
asteptat ca un om sa ramana indiferent la vederea, pentru 
prima oara in viata lui, a urmelor unor fiinte venite din 
haurile spatiului cosmic? Tocmai atunci l-am zarit pe Noyes 
iesind pe usa si apropiindu-se cu un pas sprinten. Trebuia, 
imi ziceam in sinea mea, sa ma stapanesc, caci era foarte 
probabil ca amabilul prieten al lui Akeley sa nu stie nimic de 
sondarile lui cele mai profunde si mai prodigioase in acea 
lume interzisa. 

Akeley, din cate se grabi sa ma lamureasca Noyes, se 
bucura si era gata sa ma primeasca, desi subitul lui atac de 
astm bronsic îl împiedica, pentru o zi sau două, să-şi intre in 
atribuţiile de gazdă. Aceste crize îl loveau greu atunci când 
apăreau, însoţite mereu de febră şi de o slăbiciune generală. 
Nu mai era bun de nimic, atâta vreme cât îl ţineau, fiind 
nevoit să vorbească în şoaptă, mişcându-se foarte anevoios, 
pentru că abia se mai ţinea pe picioare. Totodată, labele 
picioarelor şi gleznele i se umflau, aşa încât era silit să şi le 
bandajeze, ca un moşneag suferind de gută. Astăzi se afla 
mai curând într-o stare proastă, aşadar trebuia să-mi port 
singur de grijă. Cu toate acestea, sănătatea precară nu-i 
retezase cheful de vorbă. Aveam să-l găsesc în camera lui de 
lucru, unde intram făcând la stânga din holul principal. Era 
camera cu storurile trase. Trebuia să se ferească de lumina 
soarelui când era suferind, căci ochii îi erau foarte sensibili. 

Noyes îşi luă rămas-bun de la mine şi o porni spre nord în 
maşina lui, iar eu am început să mă îndrept agale spre casă. 
Uşa fusese lăsată întredeschisă pentru mine, dar înainte de a 


patrunde inauntru am aruncat o privire cercetatoare prin 
imprejurimi, incercand sa identific stranietatea inefabila care 
ma izbise in legătură cu acele locuri. Hambarele şi 
şoproanele erau curate, dar obişnuite, si am observat 
jerpelitul Ford al lui Akeley in adapostul sau spatios si 
nepazit. Apoi am descoperit cheia ciudateniei din jurul meu. 
Era tacerea deplina. In mod obisnuit, intr-o ferma exista 
anumite zgomote constante, de tipuri variate, provocate de 
animalele domestice, dar aici lipseau toate semnele vietii. 
Cum rămânea cu gainile si cu porcii? Vacile, despre care 
Akeley imi povestise ca avea mai multe, s-ar fi putut afla la 
pasunat, iar câinii, probabil, au fost vânduți. Insă absenţa 
oricărui cotcodăcit sau grohăit era cu adevărat ceva unic. 

N-am rămas multă vreme pe alee, ci am intrat cu hotărâre 
pe uşa deschisă, pe care am închis-o în urma mea, ceea ce 
mă costă un anume efort psihologic. Acum că mă vedeam 
închis înăuntru, am avut, preţ de o clipă, o dorinţă arzătoare 
să mă retrag în grabă. Nu că locul mi-ar fi oferit vreo 
privelişte sinistră. Din contra, am găsit gratiosul hol, în stil 
colonial târziu, decorat judicios şi cu mult bun-gust. Am 
admirat evidenta educaţie a celui care-l mobilase. Ceea ce-mi 
stârnea dorinţa de a fugi era ceva estompat şi inefabil. Poate 
că era un anumit miros bizar pe care mi se părea că-l percep 
- cu toate că ştiu prea bine cum obişnuitul aer stătut adastă 
până şi în cele mai bine întreţinute dintre bătrânele case 
ţărăneşti. 


vil 


Refuzand sa ma las stapanit de aceste sumbre presimtiri, 
mi-am amintit de instructiunile lui Noyes si am deschis usa 
alba, cu sase panouri si broasca de alama, din stanga mea. 
Camera din spatele ei era umbrita, asa cum si aflasem in 
prealabil. Pe masura ce intram, am remarcat ca acel miros 
bizar era mai puternic aici, unde, totodata, se simtea in aer o 
anumita pulsatie, sau vibratie, aproape imperceptibila. Pret 
de o clipa, storurile trase nu-mi permisera sa disting prea 
multe in jurul meu, dar dupa aceea, un soi de tuse sau de 
soapta imi ghida atentia catre un fotoliu urias, asezat intr-un 
colt mai indepartat si mai intunecos al incaperii. Prin valul 
acelei obscuritati, am zărit chipul si mâinile unui bărbat 
reliefându-se ca nişte pete albicioase pe fundalul de 
semiîntuneric. Imediat m-am apropiat ca să salut acea figură, 
care se trudea să vorbească. În lumina firavă, am perceput 
totuşi că acela era într-adevăr amfitrionul meu. Studiasem 
fotografia lui în repetate rânduri, aşadar nu putea fi nici o 
greşeală în privinţa acelui chip dârz, bătut de vânt, cu barba 
sură, tunsă îngrijit. 

Insă când m-am uitat mai bine, la recunoaşterea mea se 
adăugară sentimente de tristeţe şi nelinişte. Sigur că da, 
fizionomia aceea era a unui om foarte bolnav. Am simţit că o 
maladie mai gravă decât astmul trebuia să se ascundă în 
spatele acelei expresii încordate, rigide, imobile şi a ochilor 
lui sticloşi, care nu clipeau. Mi-am dat seama cât de teribilă 
fusese tensiunea în care-l tinusera înspăimântătoarele lui 
experienţe, lăsând urme în carnea lui. Nu era oare suficient 
ca să zdrobească orice fiinţă umană - până şi un om ceva mai 
tânăr decât acest întreprinzător cercetător al ştiinţelor 
interzise? Strania şi subita uşurare, ma temeam eu, 
survenise prea târziu ca să-l mai salveze de la o şubrezire 
generală a sănătăţii. Felul flasc, lipsit de viaţă în care-şi ţinea 
mâinile slabe în poală stârnea mila. Purta un halat larg şi era 


legat in jurul capului si al gatului cu un fular sau o caciula de 
un galben viu. 

Apoi am remarcat ca incerca sa vorbeasca, in aceeasi 
soapta tusita cu care ma intampinase. Era un sunet greu de 
perceput la început, de vreme ce mustata cenusie îi 
ascundea miscarile buzelor. Ceva din timbrul acelei voci ma 
tulbură din cale-afară. Concentrandu-mi, însă, atenţia, 
curând am putut desluşi surprinzător de bine sensurile 
acelor articulări. Accentul era, fără îndoială, unul țărănesc, 
iar graiul îi era mai ales decât m-aş fi aşteptat din 
corespondenţă. 

— Domnul Wilmarth, presupun? Trebuie să mă ierti că nu 
mă pot ridica de aici. Mă simt foarte rău, aşa cum te-a 
prevenit domnul Noyes. Cu toate acestea, n-am putut 
renunţa la vizita dumitale. Ştii ce ţi-am scris în ultima mea 
scrisoare. Am aşa de multe să-ţi povestesc mâine, când mă 
voi simţi mai bine. Nu pot să-ţi spun cât de mult mă bucur să 
te văd în persoană, după schimbul nenumăratelor noastre 
scrisori. Ai dosarul la dumneata, nu-i aşa? Instantaneele şi 
înregistrarea? Noyes ţi-a pus valiza în hol, presupun că ai 
văzut-o. Diseară, mă tem, va trebui să-ţi porţi singur de grijă. 
Camera dumitale este la etaj, cea de deasupra, şi vei vedea 
usa de la baie deschisă, la capătul scărilor. Ti-am pregătit o 
masă în camera de zi - ieşi pe uşa asta şi faci imediat la 
dreapta - la care te poţi aşeza oricând ai chef. Am să fiu o 
gazdă mai bună mâine; în momentul de faţă, slăbiciunea mă 
face neputincios. Simte-te ca acasă. Ai putea scoate 
scrisorile, instantaneele şi înregistrarea, ca să le aşezi pe 
masa asta de aici înainte să urci scările cu bagajul. In 
această încăpere le vom discuta, poţi să vezi fonograful meu 
pe pupitrul din colţ... Nu, mulţumesc, n-ai cum să mă ajuţi. 
Crizele astea mă chinuie de-o viaţă. Numai să vii să mă vezi 
din nou înainte să te duci la culcare. Poţi să te bagi în pat 
oricând doreşti. Eu am să mă odihnesc chiar aici. S-ar putea 
chiar să rămân să dorm în camera asta peste noapte, aşa 
cum mi se întâmplă adesea. Maine-dimineata mă voi simţi cu 
mult mai bine şi vom putea să ne apucăm de treaba pe care 


trebuie s-o facem. Iti dai seama, desigur, de natura cu totul 
extraordinara a subiectului nostru de discutie. Noua, asa 
cum puţini oameni vor avea parte pe acest pământ, ni se vor 
deschide  străfundurile spațiului, timpului, cunoaşterii, 
dincolo de orice concept al ştiinţei şi filosofiei omeneşti. Ştii 
că Einstein greşeşte, că anumite obiecte şi forţe se pot 
deplasa cu o viteză mai mare decât cea a luminii? Cu ajutorul 
cuvenit, am speranţa să pot merge înainte şi înapoi în timp, 
să văd şi să simt efectiv lumea epocilor din trecut şi din 
viitor. Nici nu-ţi imaginezi gradul la care acele fiinţe au 
progresat în ştiinţă. Nu există nimic pe care ele să nu-l poată 
face cu mintea şi trupul organismelor vii. Aştept cu 
nerăbdare să vizitez alte planete, chiar alte constelații si 
galaxii. Prima excursie o voi face în Yuggoth, cea mai 
apropiată lume populată pe deplin de ele. Este o planetă 
stranie, întunecată, chiar la marginea sistemului nostru 
solar, necunoscută până acum astronomilor pământeni. Dar 
trebuie să-ţi fi scris despre asta. La momentul potrivit, ştii, 
fiinţele de acolo vor trimite curenţi psihici în direcţia noastră 
şi ne vor face s-o descoperim sau poate că îl vor lăsa pe unul 
dintre aliaţii lor umani să ofere un indiciu oamenilor de 
ştiinţă. Există metropole gigantice pe Yuggoth, şiruri uriaşe 
de turnuri cu terase, clădite din piatră neagră, ca specimenul 
de rocă pe care am încercat să ţi-l trimit. Acela provenea de 
pe Yuggoth. Acolo, soarele nu străluceşte mai tare decât o 
stea oarecare, dar fiinţele n-au nevoie de lumină. Au alte 
simţuri, mai subtile, nu-şi croiesc ferestre în marile lor palate 
şi temple. Lumina chiar le răneşte, le stânjeneşte şi le 
zăpăceşte, căci nu există deloc în negrul cosmos din afara 
spaţiului şi timpului, din care se trag. Orice om slab de înger 
şi-ar pierde minţile dac-ar vizita Yuggoth. Totuşi, eu am să 
mă duc acolo. Râurile negre, de smoală, ce curg pe sub acele 
misterioase poduri ciclopice - clădite de vreo rasă mai veche, 
stinsă şi căzută în uitare, înainte ca fiinţele să ajungă pe 
Yuggoth din hăurile primordiale - ar trebui să fie îndeajuns 
pentru a face din oricine un Dante sau un Poe ca să 
povestească cele văzute, dac-ar putea să-şi păstreze suficient 


timp sănătatea mintală. Dar tine minte: universul innegurat 
al grădinilor fungoide şi al oraşelor fără ferestre nu este 
chiar atât de groaznic! Numai nouă ni s-ar părea aşa. 
Probabil că lumea noastră le-o fi părut la fel de înfricoşătoare 
acestor fiinţe când au explorat-o pentru prima oară, la 
începutul veacurilor. Ştii bine că se aflau aici cu mult înainte 
de a se termina fabuloasa epocă a lui Cthulhu. Adu-ti aminte 
de cetatea R'lyeh, cea înghițită de mare, pe când încă se mai 
afla la suprafaţa apelor. Au scormonit şi sub pământ. Există 
treceri de care oamenii habar n-au - unele chiar în colinele 
din Vermont - spre universuri semete ale unor forme 
neştiute de viaţă acolo jos: K'n-yan cu lumina lui albastră, 
Yoth cu lumina lui roşie şi întunecatul N'kai, lipsit de lumină. 
Din N’kai venea  înspăimântătorul Tsathoggua - ştii 
dumneata, zeul amorf, asemenea unei broaşte, menţionat în 
Manuscrisele Pnakotice, in Necronomicon şi în ciclul de 
mituri ale cetăţii Commoriom, păstrat de marele preot atlant 
Klarkash-Ton. Dar despre asta vom mai vorbi. Ceasul trebuie 
să fie vreo patru sau cinci. Mai bine scoate documentele din 
valiză, mănâncă ceva, şi apoi întoarce-te ca să mai stăm la 
taclale. 


Foarte încet, m-am întors şi am început să fac ce-mi 
spunea gazda. Mi-am adus valiza, am scos obiectele dorite şi 
le-am pus pe masă. Într-un târziu, am urcat până în 
dormitorul care-mi fusese alocat. Păstrând în minte 
amintirea încă proaspătă a urmelor de cleşti pe şosea, 
cuvintele soptite de Akeley mă influentara in mod straniu, iar 
semnele de familiaritate cu acel univers necunoscut de 
vieţuitoare fungiforme - nebănuita Yuggoth - îmi îngheţa 
sângele în vine mai mult decât îndrăzneam să admit. 
Regretam nespus că Akeley se simţea atât de rău, dar 
trebuie să mărturisesc că şoaptele lui răguşite îmi stârneau 
atât mila, cât şi repulsia. De n-ar fi trăncănit cu atâta 
încântare despre Yuggoth şi funestele ei secrete! 

Dormitorul meu se dovedi foarte plăcut şi bine mobilat, 
fără acea duhoare imbacsita si neliniştitoarea senzaţie de 


vibratie. Dupa ce mi-am lasat valiza acolo, am coborat iar, 
pentru pranzul care-mi fusese pregatit. Camera de zi era 
imediat dupa biroul lui. Am remarcat o bucatarioara, situata 
ceva mai departe, in aceeasi directie. Pe masa din camera de 
zi se aflau o multime de sandvisuri, de prajituri si de 
branzeturi care ma asteptau, alaturi de un termos langa o 
ceasca si o farfurioara, ce aratau ca nu fusese uitata nici 
cafeaua fierbinte. Dupa o masa copioasa, mi-am turnat o 
ceasca plina ochi, dar am gasit ca nu era atat de savuroasa 
pe cat ma asteptasem. Prima mea sorbitura avu un gust usor 
intepator, foarte neplacut, asa incat n-am mai baut-o. Pe tot 
parcursul mesei, gandul imi zbura la Akeley, ramas singur in 
marele fotoliu din intunecoasa camera de alaturi. La un 
moment dat, m-am dus să-l implor să mănânce cu mine, dar 
imi sopti ca nu putea inghiti nimic deocamdata, dar ca mai 
tarziu, chiar inainte de a se culca, avea sa bea niste lapte 
degresat - era tot ce avea voie în ziua aceea. 

După ce am terminat de mâncat, am strâns masa şi am 
spălat vasele în chiuveta din bucătărie, aruncând în grabă 
cafeaua care nu-mi plăcuse. După aceea, întorcându-mă în 
întunecoasa cameră de lucru, mi-am tras un scaun lângă 
colţul în care stătea amfitrionul meu şi m-am pregătit pentru 
conversaţia pe care avea de gând s-o înceapă. Scrisorile, 
fotografiile şi înregistrarea se mai aflau încă pe încăpătoarea 
masă din centrul încăperii, dar deocamdată nu era nevoie să 
le aducem în discuţie. În scurt timp, am uitat de mirosul 
bizar şi de curioasele senzaţii de vibraţie. 

Am mai spus că în unele scrisori ale lui Akeley - mai ales 
în cea de-a doua şi cea mai lungă dintre toate - existau 
lucruri pe care nu îndrăznesc să le citez ori, măcar, să le 
redau în cuvinte pe hârtie. Această şovăială o am, încă şi mai 
puternic, faţă de cele auzite în şoaptă în acea seară, la 
adăpostul întunecoasei camere, în inima colinelor bântuite. 
Nici măcar nu pot să dau indicii privind toată gama de orori 
cosmice dezvăluite mie de acel glas hârâit. Mai întâlnise 
amfitrionul meu hidoşenii şi înainte, dar ceea ce aflase, de 
când făcuse pactul cu Cei de Dincolo, era chiar prea mult 


pentru sanatatea unei minti omenesti. Si acum refuz total sa 
cred ceea ce insinuase el referitor la structura Infinitatii 
supreme, a juxtapunerii dimensiunilor si a ingrozitoarei 
pozitii in care se afla Universul nostru cunoscut, compus din 
spaţiu si timp, in nesfârşitul lant de atomi-universuri 
intercorelati, din care se alcatuieste supercosmosul cel mai 
apropiat de noi, format din curbe, unghiuri si agregari 
electronice materiale $i semimateriale. 

Niciodata nu se mai gasise vreun om cu mintea intreaga 
intr-o proximitate atat de periculoasa fata de arcanele 
entitatii fundamentale. Nicicand un creier din materie 
cenusie nu se apropiase mai mult de totala anihilare in 
haosul ce transcende forma, forta si simetria. Am aflat de 
unde a venit prima oara Cthulhu si de ce jumatate dintre 
stelele căzătoare pomenite in istorie stralucisera pe cer mult 
timp dupa ce se stinsesera. Am intrezarit, din aluziile care-l 
faceau pana si pe interlocutorul meu sa se opreasca timid din 
vorba, secretul ascuns in spatele Norilor lui Magelan si al 
nebuloaselor difuze, cruntul adevar invaluit de imemoriala 
alegorie a Caii Tao. Natura idolilor mi se revela in intregime 
şi am aflat esenţa, chiar daca nu sursa, Câinilor lui Tindalos. 
Legenda lui Yig, Părintele Tuturor Şerpilor, a fost despuiată 
de sensul ei metaforic si am tresărit cu repulsie la 
monstruosul haos nuclear de dincolo de spaţiul unghiular pe 
care Necronomiconul îl mascase, plin de îndurare, sub 
numele de „Azathoth”. Era tulburător să-ţi fie limpezite cele 
mai odioase şi mai de coşmar mituri ezoterice în termeni 
concreti a căror hidoşenie morbidă, puternică, depăşea de 
departe cele mai îndrăzneţe aluzii ale misticilor antici şi 
medievali. În mod ineluctabil mi s-a dat de înţeles că primii 
care divulgaseră pe şoptite aceste taine blestemate trebuie 
să fi intrat în contact cu Cei de Dincolo, despre care-mi 
pomenise Akeley, şi, probabil, să fi vizitat tărâmurile cosmice 
din afara spaţiului terestru, aşa cum preconiza el acum să 
călătorească până la ele. 

Mi-a povestit despre piatra neagră şi despre semnificaţia 
ei. M-am bucurat că n-a mai ajuns la mine. Presupunerile 


mele legate de acele hieroglife fusesera cum nu se poate mai 
corecte! Si, cu toate acestea, Akeley parea acum impacat cu 
întregul sistem odios de care se izbise şi nerăbdător sa se 
aventureze in monstruoasele abisuri nepamantene. Ma 
intrebam cu ce fiinte discutase el de la ultima lui scrisoare pe 
care mi-o adresase si daca erau la fel de umane ca si primul 
emisar pe care-l mentionase. Nelinistea din sufletul meu 
deveni insuportabila, si am inceput sa concep tot felul de 
teorii ieşite din comun despre ciudatul, persistentul miros şi 
insidioasele senzaţii de vibraţie din încăperea cufundată în 
obscuritate. 

Se însera şi, pe măsură ce-mi aduceam aminte ce-mi 
scrisese Akeley despre acele nopţi din trecutul nu prea 
îndepărtat, m-am cutremurat la gândul că n-avea să fie lună. 
Nu-mi convenea deloc felul în care gospodăria era cuibărită 
în coasta acelui colosal povârniş împădurit ce urca până în 
vârful neumblat al Muntelui Întunecat. 

Cu permisiunea gazdei mele, am aprins o mică lampă cu 
gaz, am dat flacăra la minimum şi am aşezat-o pe raftul unei 
biblioteci mai îndepărtate, lângă spectralul bust al lui Milton. 
Dar, după aceea, îmi păru rău că am făcut aşa, căci punea 
chipul crispat, imobil şi mâinile apatice ale amfitrionului meu 
într-o lumină macabră, cadaverică. Părea aproape incapabil 
să se mişte, deşi am observat cum din când în când mai 
dădea teapan din cap, în semn de incuviintare. 

După tot ce-mi dezvăluise, cu greu îmi puteam închipui 
tainele mai adânci pe care le păstra pentru dimineaţa 
următoare, dar în cele din urmă a reieşit din spusele lui că 
plănuita sa excursie pe Yuggoth şi dincolo de sistemul nostru 
solar - precum şi posibila mea participare la ea - aveau să 
constituie subiectul discuţiei de a doua zi. Trebuie să-l fi 
amuzat copios fiorul de groază care mă scutură când am 
auzit despre călătoria cosmică ce mi se propunea, căci capul 
lui se bălăbăni violent când mi-am arătat frica. Ulterior, îmi 
vorbi cu multă blandete despre modul in care ar putea reuşi 
fiinţele umane sa efectueze deplasarea, în aparenţă 
imposibilă, prin vidul interstelar. 


Se pare ca trupurile umane nu puteau, într-adevăr, 
suporta călătoria în integritatea lor, însă, cu ajutorul unor 
prodigioase abilităţi chirurgicale, biologice, chimice şi 
mecanice, Cei de Dincolo găsiseră o cale de a transporta 
creierii omeneşti fără suportul lor fizic. 

Exista o modalitate inofensivă de a extrage un creier şi de 
a menţine în viaţă restul organic al trupului în decursul 
absenței lui. Materia cerebrală, detaşată, compactă, era apoi 
scufundată într-un lichid, care se reumplea la anumite 
intervale, înăuntrul unui cilindru ermetic făcut dintr-un metal 
extras din minele de pe Yuggoth. Prin anumiţi electrozi putea 
fi conectată, după voie, la instrumente complicate, capabile 
de a duplica cele trei facultăţi vitale: vederea, auzul şi 
vorbirea. Era floare la ureche pentru fiinţele acelea rapide să 
transporte intacti cilindrii cu creieri prin spaţiul cosmic. 
După aceea, pe fiecare planetă cucerită de civilizaţia lor, 
găseau o puzderie de asemenea instrumente la care se 
puteau conecta creierii incapsulati. Aşadar, după o mica 
ajustare, aceste inteligenţe călătoare puteau să se bucure de 
o viaţă pe deplin senzorială şi articulată, chiar dacă una 
acorporală şi mecanică, în fiecare stadiu al periplului lor prin 
şi dincolo de continuumul spatiu-timp. Era la fel de simplu ca 
şi a lua la drum o placă de fonograf şi a o pune oriunde s-ar 
găsi un aparat pe măsură. Succesul acestei proceduri era 
mai presus de orice îndoială. Lui Akeley nu-i era frică. Nu 
mai dăduse în repetate rânduri rezultate strălucite? 

Pentru prima oară, una dintre mâinile lui inerte, sleite se 
ridică şi îmi arătă un raft înalt în celălalt capăt al încăperii. 
Acolo, într-un şir ordonat, stăteau mai bine de o duzină de 
cilindri dintr-un metal cum nu mai văzusem, cam de treizeci 
de centimetri înălţime şi ceva mai înguste în diametru, cu 
trei mufe ciudate aranjate într-un triunghi isoscel pe faţa 
convexă a fiecăruia. Unul dintre ele avea două dintre mufe 
cablate la o pereche de aparate, cu o înfăţişare 
nemaiîntâlnită, care se găseau mai în spate. Despre utilitatea 
lor nu mai trebuia să mi se spună şi m-am cutremurat, 
cuprins de febră parcă. Apoi am observat că mâna lui îmi 


indica un colt mult mai apropiat, unde se aflau ingramadite 
tot felul de instrumente complicate, la care erau atasate 
diverse fire si prize, multe dintre ele aducând cu cele două 
dispozitive de pe raftul din spatele cilindrilor. 

— Exista patru tipuri de instrumente aici, Wilmarth, sopti 
glasul. Patru tipuri, servind cate trei facultati fiecare, ceea ce 
face douasprezece cu totul. Vezi tu, exista patru categorii 
diferite de vietuitoare comprimate in acele cilindre de sus. 
Trei oameni, sase exemplare dintr-o specie fungiforma care 
nu poate naviga corporal in spatiu, doua vietuitoare de pe 
Neptun (Dumnezeule! Dac-ai putea vedea trupul cu care 
specia lor este inzestrata pe aceasta planeta!), iar restul, 
entitati din cavernele centrale ale unei stele intunecate, 
deosebit de interesante, aflata dincolo de galaxia asta. In 
avanpostul principal din subteranele colinei Round Hill vei 
putea gasi, uneori, mai multi cilindri cu aparatele lor, 
incapsuland creierii unor extraterestri cu simturi total 
diferite de tot ce stim noi, ale unor exploratori si aliati de-ai 
nostri din cele mai indepartate regiuni ale cosmosului, 
cuplate la masini speciale, care le ajuta sa-si formeze 
impresiile si sa se exprime in multiplele feluri simultane, 
specifice lor, adaptandu-i totodata la diversele genuri de 
intelegere ale variatelor clase de ascultatori. Round Hill, ca 
majoritatea bastioanelor acestor ființe, răspândite prin 
nenumărate universuri, este un loc foarte cosmopolit. 
Desigur, numai tipurile cele mai obişnuite mi-au fost 
împrumutate spre experimentare. Uite aici! Ia aceste trei 
aparate pe care ţi le arăt cu degetul şi aşază-le pe masă. Cel 
înalt cu cele două lentile de sticlă în faţă, apoi cutia la care 
sunt ataşate tuburile electronice cu vid şi placa de 
rezonanţă. Acum, ia-o pe cea cu discul de metal în vârf. Vezi 
cilindrul pe eticheta căruia scrie ,,B-67”? Urcă-te, numai, pe 
scaunul ăla, ca să poţi ajunge la raft. E greu? Nu contează! 
Fii sigur că ăsta-i numărul: B-67. Nu te-ncurca cu cilindrul 
ăla proaspăt, lucitor, cuplat la două instrumente de testare, 
cel cu numele meu trecut pe etichetă. Aşază B-67 pe masă, 
lângă aparate. Vezi dacă tasta care pune în funcţiune toate 


cele trei aparate este data spre stanga. Conecteaza firul 
aparatului cu lentile la mufa de sus a cilindrului... asa! 
Cupleaza masina cu tuburi la mufa de jos din stanga, iar 
aparatul cu disc la cea din margine. Acum intoarce toate 
butoanele aparatelor spre dreapta, primul sa fie aparatul cu 
lentile, apoi cel cu discul, si la urma cel cu tuburi. Foarte 
bine. Pot să-ţi spun că ai să întâlneşti chiar o fiinţă 
omenească, la fel ca oricare alta. Mâine am să-ţi mai fac 
cunoştinţă şi cu altele. 


Până astăzi, n-am reuşit să-mi dau seama de ce m-am 
supus ca un sclav acelor ordine rostite în şoaptă, ori dacă îl 
mai credeam pe Akeley întreg la minte sau nu. După tot ce se 
întâmplase înainte, ar fi trebuit să fiu pregătit pentru orice. 
Insă această mascaradă tehnică aducea atât de bine cu 
născocirile inventatorilor şi ale oamenilor de ştiinţă dementi, 
încât îmi strecură o undă de îndoială, lucru pe care nu-l 
reuşiseră nici măcar explicaţiile precedente. Ceea ce lăsa de 
înţeles vocea care şuşotea era de neconceput pentru mintea 
omenească. Totuşi, nu erau şi toate celelalte aluzii încă mai 
de necrezut, părând mai puţin aberante mulţumită tocmai 
imposibilității de a le găsi dovezi concrete, palpabile? 


În vreme ce-mi frământam mintea prin tot acel haos, am 
perceput un amestec de hârşâituri şi de zbârnâituri de la 
toate cele trei aparate abia cuplate la cilindru, un zgomot 
care, foarte repede, lăsă locul tăcerii. Ce mai urma? Aveam 
să aud o voce? Şi dacă da, ce dovadă aveam că nu era vorba 
de vreo născocire radiofonică abilă, redând vorbirea vreunui 
martor ascuns, dar foarte aproape, care ne-ar fi putut 
urmări? Chiar şi acum, n-aş putea băga mâna-n foc pentru 
ce-am auzit atunci, ori pentru fenomenul ce s-a produs sub 
ochii mei. Însă cert este că ceva s-a petrecut în acea clipă. 

Ca să fiu scurt şi la obiect, aparatul cu tuburi şi cutia de 
sunet au început să grăiască, dar cu un miez şi cu o 
inteligenţă care nu mai lăsau loc de îndoială în privinţa 
faptului că vorbitorul se afla în aceeaşi cameră cu noi, 


observandu-ne. Vocea lui se auzea tare, metalic, era lipsita 
de viata si suna mecanic la cel mai mic detaliu al discursului 
sau. Era lipsita de inflexiuni sau de expresivitate. Doar 
hârâia si cârâia înainte, cu o lentoare şi o precizie masinala. 
— Domnule Wilmarth, mi se adresă, sper că nu te-ai 
speriat. Sunt şi eu un om la fel ca dumneata, deşi corpul meu 
odihneşte acum, în siguranţă, supus tratamentului cuvenit de 
vitalizare în subteranele din Round Hill, la vreo doi kilometri 
distanţă de aici, la răsărit. Mă aflu aici, de faţă cu dumneata 
- creierul îmi este încapsulat în cilindrul ăsta şi văd, aud, şi 
vorbesc prin oscilatorii electronici. Intr-o săptămână voi 
străbate vidul, aşa cum am mai făcut-o de multe ori în trecut. 
Sper să am plăcerea să călătoresc de data asta în compania 
domnului Akeley, ca şi a dumitale. Căci te cunosc din vedere 
şi din auzite, urmarindu-ti îndeaproape corespondenţa cu 
prietenul nostru comun. Eu, bineînţeles, sunt unul dintre 
semenii dumitale, care m-am aliat cu fiinţele nepământene 
aflate în vizită pe planeta noastră. Le-am întâlnit pentru 
prima oară în Munţii Himalaia şi le-am acordat ajutorul meu 
în diverse feluri. În schimb, ele mi-au dat posibilitatea să trec 
prin experienţe de care puţini semeni de-ai noştri au mai 
avut parte. Îţi dai seama la ce mă refer când spun că am fost 
pe treizeci şi şapte de corpuri cereşti diferite, pe planete, 
stele întunecate şi pe altele mai greu de definit, între care 
opt se află în afara galaxiei noastre iar două dincolo de sfera 
spatio-temporala? Toate astea nu mi-au dăunat absolut deloc. 
Creierul mi-a fost separat de trup prin intermediul unor 
fisiuni atât de dibace, încât ar fi grosolan sa numesti operaţia 
,chirurgicala”. Musafirii noştri nepământeni au metode care 
fac din aceste extractii nişte procese nedureroase şi aproape 
fireşti, iar trupul pacientului nu mai îmbătrâneşte defel după 
ce i-a fost scos creierul. Acesta, aş mai adăuga, este de fapt 
nemuritor, păstrându-şi toate facultăţile mecanice şi fiind 
hrănit minimal, prin schimbarea, la rastimpuri, a lichidului 
de conservare. Una peste alta, sper din toată inima să te 
hotărăşti să ne insotesti, pe domnul Akeley si pe mine. 
Oaspetii noştri sunt nerăbdători să întâlnească oameni de 


eruditia dumitale si sa le arate marile abisuri pe care 
majoritatea dintre noi abia daca le-am visat in ignoranta 
noastra inchipuita. La inceput, s-ar putea sa ti se para 
ciudata intalnirea cu ei, dar sunt sigur ca te vei ridica 
deasupra acestor impresii meschine. Cred că o sa mai vină 
cu noi şi domnul Noyes, bărbatul care te-a adus până aici în 
maşina lui. De ani de zile este unul de-ai noştri. Presupun că 
i-ai recunoscut vocea din înregistrarea primită de la domnul 
Akeley. 

Am tresărit violent, iar vorbitorul se opri o clipă înainte de 
a încheia: 

— Aşadar, domnule Wilmarth, am să las chestiunea la 
latitudinea dumitale. Vreau numai să adaug că cineva cu 
pasiunea dumitale pentru ciudatenii şi folclor n-ar trebui 
nicicând să lase să treacă pe lângă el o asemenea şansă. N-ai 
de ce te teme. Toate tranzitiile sunt nedureroase şi este 
foarte distractiv sa te afli intr-o stare senzoriala pe deplin 
mecanizata. Cand electrozii sunt decuplati, te cuprinde un 
somn in care ai parte numai de vise fantastice si intense. Iar 
acum, daca nu te superi, vom intrerupe aceasta sesiune pana 
maine. Noapte buna! Tot ce ai de facut e sa rasucesti toate 
butoanele inapoi la stanga. Nu conteaza ordinea exacta, desi 
ai putea lasa la urma aparatul cu lentile. Noapte buna, 
domnule Akeley! Tratează-l bine pe oaspetele nostru! Esti 
gata cu butoanele alea? 

Asta a fost tot. M-am supus masinal si am inchis toate cele 
trei butoane, desi nu-mi venea sa-mi cred ochilor si urechilor. 
Capul inca mi se invartea, cand l-am auzit pe Akeley 
soptindu-mi ca puteam lasa toata aparatura pe masa, asa 
cum era. Nu incerca sa faca nici un comentariu asupra celor 
întâmplate şi, într-adevăr, nici o remarcă n-ar mai fi adus 
ceva în plus pentru împovăratele mele facultăţi de percepţie. 
L-am auzit spunând că puteam să iau lampa la mine în 
cameră şi am dedus că dorea să fie lăsat singur, să se 
odihnească în întuneric. Cu siguranţă, sosise pentru el ora 
somnului, căci toate lămuririle pe care mi le dăduse în acea 
după-amiază şi seară l-ar fi putut vlăgui până şi pe un bărbat 


zdravăn si sănătos. Inca ametit, i-am urat gazdei mele noapte 
bună şi am urcat scara cu lampa, deşi aveam la mine o 
excelentă lanternă de buzunar. 

Mă bucuram să părăsesc acea cameră de la parter, cu 
ciudatul ei miros şi cu vagile senzaţii de vibrații, desi nu 
puteam să scap de hidoasa impresie că mă pândea un pericol 
iminent, căci mă aflam în proximitatea unei anomalii cosmice 
înspăimântătoare, după cum consideram locul în care mă 
găseam şi forţele cu care mă confruntam. Regiunea izolată, 
sălbatică, panta umbrită de codri adânci, plini de taine, ce se 
înălța atât de aproape în spatele casei, urmele de pe şosea, 
bolnavul amortit care şuşotea în întuneric, cilindrii şi 
aparatele diabolice, iar mai presus de toate, invitaţia de a ma 
lăsa în seama bizarelor intervenţii chirurgicale numai pentru 
a accede la posibilitatea unor călătorii încă şi mai stranii, 
lucrurile acestea, atât de inedite, ivindu-se într-o succesiune 
atât de rapidă, se năpustiră asupra mea cu o forţă acumulată 
care-mi seca voinţa şi mai că-mi submina puterea fizică. 

Descoperirea că Noyes, cel care mă călăuzise până acolo, 
era un idolatru uman al monstruosului şi străvechiului ritual 
sabatic din înregistrarea fonografică îmi stârnise o tulburare 
nemăsurată, deşi simtisem mai dinainte o vagă familiaritate 
respingătoare în vocea lui. Un alt şoc teribil îmi provocă 
propria mea atitudine faţă de gazda mea, ori de câte ori 
încercam s-o analizez. Oricât de mult îmi plăcuse Akeley din 
instinct, aşa cum mi se revelase în scrisorile sale, acum 
gaseam că îmi stârnea o repulsie cumplită. Indispozitia lui ar 
fi trebuit să-mi stârnească mila, în schimb mă făcea să mă 
înfior. Era aşa de rigid şi de inert, de cadaveric, iar acele 
şuşoteli neîncetate erau atât de sinistre si de neomenesti! 

Imi trecu prin minte că murmurele lui difereau de oricare 
altele pe care le mai auzisem vreodată, că, în ciuda straniei 
nemiscari a buzelor acoperite de mustață, ele aveau o forţă 
latentă şi o putere hipnotică de-a dreptul remarcabilă pentru 
respiraţia unui astmatic. Fusesem în stare să-mi înţeleg 
interlocutorul, chiar şi atunci când mă aflam în celălalt capăt 
al încăperii. O dată sau de două ori îmi lăsă impresia că 


sunetele slabe, dar pătrunzătoare, nu trădau atât slăbiciune, 
cât o reprimare deliberată - din ce motiv nu puteam ghici. De 
prima dată am simţit un aspect tulburător al timbrului său. 
Acum, când încercam să cântăresc în sinea mea întreaga 
chestiune, credeam să pot pune această impresie pe seama 
unui soi de familiaritate subconştientă, ca aceea ce conferise 
vocii lui Noyes un nedesluşit caracter malefic. Dar când şi 
unde să fi dat peste acel ceva la care trimitea, n-aveam de 
unde să ştiu. 

Un lucru era sigur: nu aveam să mai petrec încă o noapte 
acolo. Entuziasmul meu ştiinţific dispăruse, lăsând locul 
spaimelor şi al scârbei, iar acum nu mai ştiam cum să scap 
din această plasă de revelații odioase şi morbide. Aflasem 
destul. Trebuie să fie cât se poate de adevărat că există 
conexiuni extraterestre, dar oamenii normali nu erau făcuţi 
să se amestece în asemenea treburi. 

Aveam impresia că eram înconjurat de influenţe 
blasfematorii, care-mi sufocau simţurile. M-am hotărât că 
nici nu se punea problema de somn; aşa că am stins lampa şi 
m-am aruncat în pat, îmbrăcat cum eram. Fără îndoială că 
era absurd, dar mă păstram treaz pentru vreo urgenţă 
nebănuită, strângând in mâna dreaptă revolverul pe care-l 
adusesem cu mine şi ţinând lanterna de buzunar cu stânga. 
Nu se auzi nici un sunet de jos şi mi l-am închipuit pe 
amfitrionul meu sezand în beznă, în imobilitatea lui 
cadaverică. 

De undeva se auzea un ticăit de ceas şi mă cuprinse un 
sentiment de oarecare recunoştinţă fata de normalitatea 
acelui sunet. Imi amintea, totuşi, de un alt lucru prin care mă 
tulbura acea regiune, şi anume totala absenţă a animalelor 
vii. Cu siguranţă nu existau nici un fel de dobitoace la acea 
fermă şi sesizam că nu se desluşeau nici măcar obişnuitele 
zgomote nocturne ale sălbăticiunilor. In afară de sinistrul 
clipocit al unor cursuri de apă, nevăzute, îndepărtate, acea 
încremenire era nefirească - interplanetară - şi mă întrebam 
ce urgie intangibilă, venită din alte stele, se abătuse peste 
întregul ţinut. Imi aduceam aminte, cum se zicea în 


legendele stramosesti, ca vietuitoarele Pamantului, precum 
câinii si alte dobitoace, întotdeauna îi detestasera pe Cei de 
Dincolo, si imi framantam mintea sa deslusesc semnificatia 
posibila a acelor urme de pe sosea. 


VIII 


Nu ma-ntrebati cat a durat somnul profund în care-am 
căzut pe neaşteptate sau cât de mult din ceea ce a urmat s-a 
petrecut numai în vis. Dacă vă spun că m-am trezit la un 
moment dat şi am auzit şi văzut anumite lucruri, nu-mi veţi 
răspunde decât că, de fapt, nu mă trezisem atunci şi că totul 
nu a fost decât un vis până-n clipa în care am ieşit în goană 
din casă, m-am împleticit până la sopronul unde văzusem 
vechiul Ford şi mi-am însuşit acel vehicul demodat, pornind 
într-o cursă nebună, fără ţintă, peste colinele bântuite, care 
mă aduse într-un târziu - după ore de viraje hurducate prin 
codrii labirintici şi amenintatori - într-un sat care se dovedi a 
fi Townshend. 

Veţi desconsidera, totodată, orice altceva din raportul 
meu si veţi declara că toate fotografiile, sunetele 
înregistrate, cele scoase de cilindru şi de aparate, alături de 
alte probe similare erau ingredientele unei farse grosolane, 
pusă la cale de dispărutul Henry Akeley. Veţi sugera chiar că 
a complotat, împreună cu alţi excentrici, să-mi joace un 
renghi prostesc şi complicat, că el însuşi a aranjat ca acea 
expediere prin serviciul expres să fie anulată la Keene, că el 
l-a pus pe Noyes să însceneze acea terifiantă înregistrare 
fonografică. Este bizar, totuşi, că cel din urmă nici măcar n-a 
fost identificat, că le era total necunoscut tuturor celor din 
satele învecinate cu locuinţa lui Akeley, deşi trebuie să fi 
frecventat de multe ori acea regiune. Ce n-aş da să-i fi 
reţinut numărul de la maşină - sau, poate, e mai bine până la 
urmă că n-am făcut-o. 

Cât despre mine, ziceti voi ce vreţi, dar, în pofida a tot 
ceea ce încerc să-mi spun în sinea mea, acum am 
certitudinea că acele îngrozitoare influenţe nepământene 
trebuie sa pandeasca acolo, în colinele pe jumătate 
necunoscute, şi că ele îşi au spionii şi emisarii lor în lumea 
oamenilor. A mă ţine cât mai departe posibil de asemenea 


forte, cu emisarii lor cu tot - atat imi mai doresc de la viata 
pentru viitor. 


Cand, dupa relatarea mea naucitoare, a fost trimis un 
detasament al serifului la ferma, Akeley se facuse nevazut, 
fara sa lase nici o urma. Halatul sau larg, fularul galben si 
bandajele de la picioare zaceau pe podeaua camerei de 
lucru, lângă colţul în care se afla fotoliul său, si nu s-a putut 
stabili dacă vreo altă piesă din îmbrăcămintea lui dispăruse 
odată cu el. Câinii şi celelalte animale domestice într-adevăr 
lipseau şi se mai găsiră câteva urme bizare de gloanţe atât 
pe faţada exterioară a casei, cât şi pe pereţii dinăuntru. Dar 
dincolo de asta, oamenii nu mai văzură nimic neobişnuit. Nu 
se mai găsiră la faţa locului nici cilindrii, nici aparatele, 
nimic din probele pe care le adusesem în valiza mea, nici un 
fel de miros ciudat sau de senzaţie vibratorie, nici un fel de 
urme de paşi pe şosea, nimic din lucrurile enigmatice pe care 
le-am avut sub ochi până-n final. 


Am rămas o săptămână în Brattleboro după fuga mea, 
efectuând anumite anchete printre oameni de toate tipurile 
care-l cunoscuseră pe Akeley, iar rezultatele la care am ajuns 
mă convinseră că problema nu este deloc rodul imaginaţiei 
mele sau vreo năzărire. Curioasele lui achiziţii în materie de 
câini, de muniţie şi de substanţe chimice, tăierea firelor de 
telefon sunt susţinute de documente. 

Toţi cei care-l ştiau, inclusiv fiul său din California, 
mărturisesc că rarele sale remarci privitoare la unele 
cercetări mai stranii aveau o anumită consecvență. Cetăţeni 
demni de încredere sunt convinşi că nu era întreg la minte şi 
afirmă fără şovăire că toate acele probe pomenite de mine nu 
sunt decât nişte păcăleli, înscenate cu o dexteritate morbidă 
şi, poate, susţinute de asociaţi excentrici, dar lumea de la 
tara, mai din topor, îi confirmă declaraţiile in cele mai 
mărunte detalii. Le-a arătat, într-adevăr, unora dintre ţărani 
fotografiile şi piatra neagră, punându-i să asculte hidoasa 
înregistrare. Toţi au fost de acord că urmele de paşi şi glasul 


bazait erau asemenea celor descrise în legendele 
strămoşeşti. 

Mai spuneau, totodată, că observaseră tot mai frecvent 
arătări şi zgomote dubioase în jurul casei lui Akeley după ce 
găsise piatra neagră şi că locul era acum evitat de toţi, în 
afară de poştaş şi, rareori, de alţi oaspeţi ocazionali, cu capul 
pe umeri. Muntele Întunecat şi Round Hill erau locuri 
renumite ca fiind bântuite şi n-am putut găsi pe nimeni care 
să le fi explorat mai îndeaproape. Dispariţiile sporadice din 
rândul localnicilor, atestate în întreaga istorie a ținutului, 
erau bine cunoscute, acestea incluzând acum şi cazul 
vagabondului Walter Brown, pomenit în scrisorile lui Akeley. 
Am izbutit chiar să dau de un fermier care era convins că 
văzuse cu ochii lui unul dintre ciudatele organisme, în 
perioada inundaţiilor, plutind pe apele umflate ale râului 
West, dar povestea lui era prea confuză ca să aibă vreo 
relevanţă reală. 

Când am plecat din Brattleboro, m-am decis să nu mai 
calc în viaţa mea prin Vermont şi sunt foarte sigur că mă voi 
tine de această hotărâre. Acele dealuri sălbatice sunt cu 
siguranţă avanpostul vreunei rase cosmice înfricoşătoare, 
căci mă îndoiesc tot mai puţin de acest lucru de când am citit 
despre descoperirea unei a noua planete, dincolo de Neptun, 
aşa cum preziseseră acele forţe. Astronomii, cu o sinistră 
indreptatire pe care nici n-o bănuiesc, au numit-o „Pluto”. 
Sunt convins, fără nici o discuţie, că este chiar înnegurata 
Yuggoth, şi mă înfior de câte ori încerc să-mi dau seama de 
motivele pentru care locuitorii săi monstruoşi doresc s-o 
aducă astfel la cunoştinţa omenirii, în acest ceas fatidic. În 
zadar încerc să mă liniştesc la gândul că acele creaturi 
demonice nu clădesc treptat vreo nouă politică, vătămătoare 
pentru Pământ şi pentru locuitorii lui fireşti. 


Însă mi-a mai rămas încă de povestit deznodământul 
acelei terifiante nopţi de la fermă. 

Aşa cum am zis deja, am sfârşit prin a mă lăsa toropit de 
un somn frământat, răvăşit de crâmpeie de vise în care 


intrezaream privelisti monstruoase. Ce m-a trezit nu pot 
spune exact, dar de faptul că m-am trezit, într-adevăr, tocmai 
în acel moment sunt foarte convins. Prima mea impresie 
confuză a fost aceea a unor scartaituri furişe a scândurilor 
podelei afară pe coridor, în faţa uşii de la camera mea, şi de 
zgomotul înăbuşit al clantei încercate cu stângăcie, ceea ce, 
totuşi, încetă imediat. Aşadar, senzațiile mele cu adevărat 
limpezi începură la auzul vocilor care veneau din camera de 
jos. Păreau să fie mai mulţi vorbitori şi am dedus că erau 
prinşi într-o dispută. 

După doar câteva secunde mă trezisem complet, căci 
vocile auzite erau de aşa natură încât şi simplul gând la somn 
părea ridicol. Tonurile variau în mod ciudat, şi oricine ar fi 
ascultat acea blestemată înregistrare fonografică n-ar fi 
putut pune la îndoială caracterul a cel puţin două dintre ele. 
Oricât de sinistră era această idee, mi-am dat seama că mă 
aflam sub acelaşi acoperiş cu fiinţe ieşite din comun, venite 
din nebănuite abisuri spaţiale, căci cele două glasuri erau 
fără discuţie acele zumzete odioase pe care Cei de Dincolo le 
utilizau în comunicarea lor cu oamenii. Cele două erau cu 
totul diferite ca volum, accent şi tempo, dar aparţineau 
amândouă aceluiaşi soi drăcesc. 

Cel de-al treilea glas era indubitabil al maşinii vorbitoare 
conectată la unul dintre creierii detaşaţi de corp şi 
incapsulati în cilindri. Nici el nu lăsa vreo urmă de îndoială 
asupra naturii lui, la fel ca şi zumzetele, căci timbrul 
pronunţat, metalic, lipsit de viaţă din seara precedentă, cu 
lipsa lui de modulaţii şi de expresivitate, scartaind şi hârâind 
cu o lentoare şi o precizie impersonală, era de neuitat. 
Pentru o vreme, nu mi-am pus întrebarea dacă inteligenţa 
din spatele acelui cârâit era aceeaşi cu cea care mi se 
adresase, dar la puţin timp după aceea am cugetat că orice 
creier putea emite sunete vocale de aceeaşi calitate dacă era 
cuplat la acel aparat producător de articulaţii mecanice. 
Singurele diferenţe posibile ar fi fost legate de limbaj, de 
ritm, de viteză si de pronunție. Ca sa închei aceasta 
digresiune groaznică, nu se auzeau decât două voci umane: 


una era vorba grosolana a unui necunoscut, evident un taran, 
iar cealalta avea suavele accente bostoniene ale lui Noyes, 
fosta mea calauza. 

Pe masura ce incercam sa prind cuvintele articulate pe 
care le puteam intercepta atat de uluitor prin podeaua 
solida, mai percepeam totodata si multimea de foieli, de 
scartaituri, de târşâituri din camera de jos, aşa încât aveam 
impresia certă ca era plină de mai multe fiinţe decât ar fi 
lăsat să se înţeleagă cele câteva voci pe care le-am putut 
desluşi. Natura exactă a acestei vânzoleli este peste putinţă 
de descris, căci există foarte puţine criterii potrivite pentru a 
încerca o comparaţie. Mi se părea că erau mutate la 
răstimpuri unele obiecte de-a curmezişul încăperii de către 
entităţi conştiente, ai căror paşi se auzeau pe podea, ca şi 
cum ar fi căzut pe o suprafaţă definită de coordonate 
morbide, făcută din com sau cauciuc tare. Era - ca să 
folosesc un termen de comparaţie mai concret, dar mai puţin 
riguros - ca si cum nişte oameni incaltati cu saboti largi, 
crapati, din lemn, şi-ar fi târşâit picioarele pe podeaua bine 
lustruită, din scânduri care scârţâiau sub greutatea lor. Cat 
despre soiul şi înfăţişarea celor care scoteau asemenea 
zgomote, nu m-am obosit să speculez. 

Destul de curând am înţeles că avea să-mi fie imposibil să 
disting vreo convorbire. Cuvinte izolate, între care şi numele 
meu şi al lui Akeley, mai ajungeau până la mine, mai ales 
când erau rostite de vorbitorul mecanic, dar adevărata lor 
semnificaţie se pierdea din lipsa unei fluente contextuale. 

Astăzi, refuz să trag orice concluzii definite din aceste 
impresii. Până şi efectul lor înspăimântător asupra mea era 
unul legat mai mult de sugestie decât de revelație. Un 
conclav terifiant şi anormal, eram convins, se întrunise sub 
camera mea, însă pentru ce deliberări odioase, n-aş fi putut 
preciza. Era bizar cum această senzaţie nelămurită de 
malefic şi de blasfemie mă copleşea, în ciuda asigurărilor lui 
Akeley privitoare la intenţiile amicale ale Celor de Dincolo. 

Având răbdarea să le ascult, am început să disting mai 
clar între diversele glasuri, chiar dacă nu puteam să prind 


prea mult din ceea ce discutau. Mi se parea ca surprind 
anumite emotii tipice in tonul unora dintre vorbitori. 

Una dintre vocile bâzâite, de exemplu, avea negresit o 
nuanţă de autoritate, în vreme ce glasul mecanic, lăsând 
deoparte regularitatea şi volumul său artificiale, părea să fie 
într-o poziţie de subordonare, de parcă ar fi implorat. 
Modulatiile lui Noyes lăsau impresia unui soi de intenţie 
conciliatoare. N-am mai stat să interpretez şi vocile 
celorlalţi. Nu auzeam, însă, familiarele şuşoteli ale lui 
Akeley, dar îmi dădeam seama prea bine că asemenea sunete 
nu puteau pătrunde prin podeaua solidă a dormitorului meu. 

Am să încerc să transcriu câteva dintre cuvintele şi 
sunetele răzlețe pe care le-am surprins, etichetandu-i pe 
vorbitori pe cât mai bine am să pot. Primul a fost aparatul 
vorbitor de la care am deslusit câteva fraze recognoscibile. 


(MASINA VORBITOARE) 

..atras chiar asupra mea... trimis înapoi scrisorile si 
înregistrarea... termin cu asta... reținut... auzind şi văzând... 
lua-te-ar dracul... forţă impersonală, la urma urmei... cilindru 
nou, lucitor... Dumnezeule mare... 


(PRIMA VOCE BAZAITA) 

...timpul să ne oprim... mărunt şi uman... Akeley... creier... 
zicând... 

(A DOUA VOCE BAZAITA) 

...Nyarlathotep...  Wilmarth... înregistrări şi scrisori... 
crasă impostură... 


(NOYES) 
... (un cuvânt sau nume imposibil de pronunţat, probabil 
N’gahKthun) ... inofensiv... pace... câteva săptămâni... 


teatral... ţi-am mai zis... 


(PRIMA VOCE BAZAITA) 
...fara motiv... planul initial... efectele... Noyes ar putea 
urmari... Round Hill... cilindru nou... masina lui Noyes... 


(NOYES) 

...ma rog... e al tau... aici jos... restul... locul... (MAI 
MULTE VOCI INTR-UN COR CONFUZ) 

(MAI MULTI PASI, ÎNTRE CARE SI ACEA BIZARA FOIALA 
SAU ACEL TARSAIT) 


(UN SOI CURIOS DE FALFAIT) (SUNETUL UNUI 
AUTOMOBIL DEPARTANDU-SE) 
(TACERE) 


Iata cam ce ajunse pana la urechile mele, in vreme ce 
ramasesem crispat, intins pe patul de la etaj din bantuita 
gospodarie, in inima diabolicelor coline, cu hainele pe mine, 
cu un revolver strans in mana dreapta si o lanterna de 
buzunar în stânga. După cum am mai zis, eram complet 
treaz, însă un soi de paralizie inexplicabilă mă tinu în inerție 
multă vreme după ce ultimele ecouri ale acelor sunete se 
risipiră în neant. Auzeam ticaitul lent al acelui ceasornic, 
undeva departe, sub mine. Intr-un târziu, am desluşit 
sforăitul cuiva cufundat în somn. Akeley trebuie să fi adormit 
după ciudata întrevedere, iar eu eram convins că avea mare 
nevoie de odihnă. 

Ce era de făcut sau la ce trebuia să mă gândesc nu mă 
puteam hotărî. La urma urmei, ce auzisem nu depăşea 
lucrurile la care mă puteam aştepta după tot ceea ce aflasem 
până atunci. Nu ştiusem că Cei de Dincolo aveau cale liberă 
în acea fermă? Fără îndoială că Akeley fusese surprins de o 
vizită inopinată a lor. Totuşi, ceva din crâmpeiele de 
conversaţie îmi dădea fiori reci pe şira spinării, îmi trezea 
cele mai groteşti şi mai oribile bănuieli şi mă făcea să-mi 
doresc cu ardoare să mă scol şi să-mi dovedesc mie însumi 
că totul nu era decât un vis urât. Cred că în subconştientul 
meu trebuie să fi înţeles ceva de care conştiinţa mea nici nu 
voia să ştie. Dar cum rămânea cu Akeley? Nu era prietenul 
meu şi n-ar fi ripostat dacă mie mi se întâmpla ceva rău? 
Sforăitul liniştit de dedesubt părea să ia în râs toate spaimele 
mele care se accentuaseră subit. 

Era posibil să se fi profitat de Akeley, să fi fost folosit ca 
momeală, pentru ca eu să fiu atras în inima acestor dealuri 
cu scrisorile, fotografiile şi înregistrările fonografice? 

Intentionau acele creaturi să ne prindă pe amândoi în 
capcana unei anihilări comune, fiindcă ajunsesem să ştim 
prea multe despre ele? 

Din nou imi zbură gândul la subita si nefireasca 
răsturnare de situaţie care trebuie să se fi petrecut între 
ultimele lui scrisori adresate mie. 

Ceva, îmi spunea instinctul, nu era deloc în regulă. Nimic 


nu era precum parea. Acea cafea cu gust intepator pe care o 
refuzasem sa fi fost vreo tentativa a acelei entitati tainice de 
a mă droga? Trebuia sa vorbesc cu Akeley pe data şi să-l ajut 
să-şi vină in fire. li suciseră mintea cu promisiunile lor legate 
de acele revelații cosmice, dar acum trebuia să asculte de 
glasul raţiunii. Trebuia să fugim de acolo înainte de a fi prea 
târziu. Dacă îi lipsea voinţa de a face saltul spre libertate, 
aveam să-l oblig eu. Ori, dacă nu puteam să-l conving, cel 
puţin scăpam eu. Cu siguranţă mi-ar fi permis să-i împrumut 
Fordul şi să i-l las într-un garaj din Brattleboro. Remarcasem 
faptul că uşa de la şopronul în care era păstrat rămăsese 
deschisă, acum că pericolul părea îndepărtat, şi mă gândeam 
că exista şansa să fie pregătit spre a putea fi folosit imediat. 
Acea aversiune de moment pe care o simtisem fata de 
amfitrionul meu, în timpul şi după conversaţia din seara 
trecută, o uitasem cu totul. Ne aflam amândoi în situaţii 
foarte similare şi trebuia să rămânem uniţi. 

Ştiind cât de precară îi era sănătatea, îmi părea rău că 
eram nevoit să-l trezesc în acea clipă, dar îmi dădeam seama 
că n-aveam de ales. Aşa cum stăteau lucrurile, nu mai 
puteam rămâne în locul acela până a doua zi de dimineaţă. 


În sfârşit, mă simţeam în stare să actionez. M-am întins ca 
să-mi recâştig controlul asupra muşchilor. Ridicându-mă cu o 
prudenţă mai curând instinctivă decât deliberată, mi-am 
găsit şi mi-am pus pălăria în cap, mi-am luat valiza şi am 
pornit să cobor scările, cu ajutorul lanternei. În încordarea 
mea, tineam mâna dreaptă încleştată pe revolver, iar în 
stânga duceam şi valiza, şi lanterna. 

De ce îmi luam toate aceste precautii habar n-aveam, de 
fapt, de vreme ce eram pregătit să-l trezesc pe singurul 
locuitor al acelei case. 

Pe când coboram în vârful picioarelor pe treptele 
scartaitoare până-n coridorul de la parter, l-am auzit mai 
limpede pe cel care dormea şi am remarcat că era în camera 
din stânga mea, în sufrageria în care nu mai intrasem. La 
dreapta se căsca intrarea în biroul cufundat în beznă, din 


care surprinsesem acele voci. Deschizand mai larg usa 
neincuiata a sufrageriei, am căutat cu lanterna să-l vad pe 
cel care sforăia şi, într-un târziu, i-am luminat chipul. Însă in 
următoarea secundă m-am grăbit să întorc fasciculul de raze 
şi am început să mă retrag ca o pisică înapoi în hol, precautia 
mea venind de data aceasta atât din rațiune, cat si din 
instinct. Căci cel care dormea pe canapea nu era defel 
Akeley, ci Noyes, fosta mea călăuză. 

Care era, de fapt, situaţia, nu puteam ghici, dar bunul- 
simţ îmi spunea că cel mai înţelept lucru era să aflu cât mai 
mult posibil înainte să scol pe careva din somn. Ajuns din 
nou în hol, am închis fără zgomot uşa de la sufragerie după 
mine, întorcând cheia în broască, pentru ca nu cumva să-l 
trezesc pe Noyes. Apoi am intrat tiptil în întunericul camerei 
de lucru, unde mă aşteptam să-l găsesc pe Akeley, fie treaz, 
fie dormind, în marele fotoliu din colţ, locul lui favorit, 
evident. Pe măsură ce înaintam, lanterna mea prinse în raza 
ei marea masă din mijlocul încăperii, scoțând la iveală unul 
dintre drăceştii cilindri, ataşat la aparatele de văzut şi de 
auzit, lângă o maşină vorbitoare pregătită pentru a fi 
conectată în orice moment. 

Acesta, m-am gândit eu, trebuie să fie creierul încapsulat 
pe care l-am auzit în cursul înfricoşătoarei întruniri. 

Preţ de o clipă, m-a încercat imboldul pervers să-l cuplez 
la vorbitorul mecanic şi să văd ce avea de spus. 

Trebuia, îmi ziceam în gând, să fie conştient de prezenţa 
mea chiar şi în acel moment, de vreme ce aparatele pentru 
vedere şi pentru auz conectate la el nu aveau cum să nu-i 
dezvăluie lumina lanternei mele şi uşorul scartait al podelei 
sub paşii mei. Dar, într-un final, nu m-am mai încumetat să 
mă încurc şi cu acel lucru, observând în treacăt că era 
cilindrul nou şi lucitor, cu numele lui Akeley trecut pe 
etichetă, pe care îl zărisem pe raft mai devreme, iar gazda 
mă sfătuise să-l ignor. Privind în urmă la acel episod, nu mă 
pot opri să nu-mi regret timiditatea şi să-mi doresc să fi pus 
în funcţiune acel aparat vorbitor. Dumnezeu ştie ce mistere 
şi ce bănuieli oribile, ce probleme legate de identitate ar fi 


putut clarifica! In acest caz, însă, s-ar putea sa fie un 
adevărat noroc că l-am lăsat în pace. 

De la masă, mi-am întors lanterna spre colţul unde 
credeam că se află Akeley, dar am descoperit, spre stupoarea 
mea, că marele fotoliu era gol, că nici o fiinţă umană nu-l mai 
ocupa, fie veghind, fie dormind. Vechiul halat de casă, atât 
de larg, care-mi era familiar, zăcea aruncat, răsfirându-se 
atât pe fotoliu, cât şi pe podea, iar lângă el căzuseră fularul 
galben şi bandajele late de la picioare ce-mi lăsaseră o 
impresie atât de stranie. Pe când şovăiam, încercând să 
ghicesc unde ar putea fi Akeley şi pentru ce motiv se 
debarasase atât de brusc de cele necesare unui om in 
suferinţă, am remarcat că ciudatul miros şi senzaţia de 
vibraţie nu se mai simțeau nicăieri în acea încăpere. Care sa 
fi fost cauza lor? Îmi trecu un gând bizar prin minte şi anume 
că mirosul şi vibrația le simtisem numai în apropierea 
amfitrionului meu. Fuseseră mai intense acolo unde şezuse 
Akeley, lipsind cu desăvârşire în restul locuinţei, cu excepţia 
camerei ocupate de el, ori numai în jurul uşilor acelei 
camere. M-am oprit, plimbându-mi lanterna prin biroul 
întunecat şi storcându-mi mintea în căutarea unor explicaţii 
privind întorsătura pe care o luase întreaga afacere. 


De s-ar fi îndurat Cerul de mine şi să-mi fi dat gândul să 
părăsesc locul acela fără să mai îndrept, iar, lumina spre acel 
fotoliu gol! Aşa cum au decurs lucrurile, n-am plecat în 
linişte, ci cu un țipăt înăbuşit, care trebuie să fi deranjat, 
dacă nu chiar trezit, santinela adormită de vizavi. Acel 
strigăt, alături de sforăitul nestingherit al lui Noyes, sunt 
ultimele sunete pe care mi-a mai fost dat să le aud în acea 
gospodărie cotropita de morbiditate, dincolo de creasta 
împădurită a muntelui bântuit, acel focar de oroare 
transcosmică în mijlocul singuraticelor dealuri înverzite şi al 
pâraielor susurând blesteme, prin spectralele meleaguri 
rurale. 

Este o minune că nu mi-au scăpat lanterna, valiza şi 
revolverul din mâini în zorul meu nebun, dar, cumva, am 


izbutit sa nu le pierd. Am iesit din acea incapere si din casa 
fără să mai fac nici un alt zgomot. M-am târât cu tot bagajul, 
nevătămat, până la vechiul Ford din şopron şi am pornit acel 
vehicul demodat spre un punct necunoscut, unde să mă aflu 
în siguranţă, prin noaptea neagră şi fără lună. Cursa care a 
urmat a fost ca un delir demn de condeiul unui Poe sau al 
unui Rimbaud, ori de penelul unui Dore, dar, într-un final, am 
ajuns în Townshend. 

Asta-i tot. 

Dacă am rămas cu mintea întreagă, înseamnă că am 
noroc. Uneori, mă tem de ce vor mai aduce anii care vor 
urma, mai ales de când noua planetă Pluto a fost descoperită 
într-un mod atât de curios. 


Aşa cum am spus, mi-am întors lanterna spre fotoliul liber 
şi, după ce o învârtisem prin toată camera, am remarcat, 
pentru prima oară, prezenţa unor anumite obiecte pe fotoliu, 
ascunse între faldurile largi ale halatului gol. Acestea sunt 
obiectele, trei la număr, pe care anchetatorii n-au reuşit să le 
găsească la sosirea lor de mai târziu. Aşa cum v-am atras 
atenţia de la bun început, ele în sine nu reprezentau o 
imagine de groază. Problema consta în ceea ce implicau ele. 
Chiar şi astăzi, am clipele mele de îndoială - momente în 
care accept pe jumătate scepticismul celor care pun toată 
această experienţă a mea pe seama visului, a nervilor şi a 
halucinatiilor. 

Cele trei lucruri erau plasmuiri care tradau, in felul lor, o 
maiestrie odioasa, fiind dotate cu ingenioase carlige metalice 
pentru a fi atasate unor extensii organice pe care nici nu 
indraznesc sa mi le inchipui. Sper, din toata inima, ca erau 
produse din ceară, ieşite din mâinile unui maestru, în ciuda a 
ceea ce-mi şoptesc temerile îngropate adânc în sinea mea. 

Dumnezeule mare! Cel care şuşotea în întuneric, cu 
mirosul morbid şi vibraţiile pe care le răspândea în jurul lui! 
Vrăjitor, emisar, hibrid, extraterestru... acel bazait hidos, 
reprimat... iar în tot acel timp, în acel cilindru lucitor de pe 
raft... Bietul om! 


„...Prodigioasele abilităţi chirurgicale, biologice, chimice 
şi mecanice...” 

Căci lucrurile de pe fotoliu, desăvârşite până la detaliile 
cele mai mărunte şi mai subtile ale unei asemănări - ori chiar 
identități - microscopice erau fata şi mâinile lui Henry 
Wentworth Akeley.