Jack London — Patrula de pescuit

Patrula de pescuit 


Jack London 


PESCUITORII DE CREVEŢI 


Golful San Francisco e atît de întins încît adesea furtunile 
sale produc mai multe distrugeri navelor care ies spre ocean 
decît oceanul însuşi în momentele lui de violenţă.in apele 
golfului s-au adunat toate neamurile de peşte, aşa încît faţa-i 
e brăzdată de chilele tuturor neamurilor de bărci de pescuit, 
manevrate de toate neamurile de pescari. Pentru a proteja 
peştele de toată această pestriță populaţie ce vîntură apele, 
au fost votate multe legi înțelepte şi a apărut chiar şi o patrulă 
de pescuit care să aibă grijă ca aceste legi să fie respectate. 
Soarta acestei patrule de pescuit e să aibă parte numai de 
momente grele, în decursul existenţei ei, eşecurile i-au fost 
jalonate de multe cadavre de-ale celor din poliţia apelor, în 
vreme ce succesele i-au fost marcate de mai multe trupuri de 
pescari morţi peste plasele lor de braconieri. 

Cei mai zurbagii în tot poporul acesta de pescari trebuie 
socotiți pescuitorii chinezi de creveţi. Crevetele are el obiceiul 
de a se tîrî pe fund, în armii imense, pînă cînd găseşte zonele 
cu apă dulce, după care face stinga împrejur şi se tirăşte 
înapoi către apele sărate. lar unde apele mareei coboară şi 
urcă mai cu siîrg, acolo îşi scufundă şi pescarii aceştia cuştile 
mari din plasă, cu intrările larg deschise, pe unde se tirăsc 
înăuntru creveţii şi de unde sînt transferați în oala de gătit. 
Treaba asta în sine n-ar fi ea un lucru rău, dacă ochiurile 
plaselor n-ar fi atît de mici, mici de tot, încît să nu aibă 
scăpare nici cei mai mărunți creveţi, nici cei abia ieşiţi din ou, 
de nici un sfert de inci mărime. Minunatele plaje de la Capurile 
Pedro şi Pablo, unde-s aşezările pescuitorilor de creveţi, sînt 
groaznice din cauza duhorii de la miriadele de făpturi intrate 
în putrefacție, şimenirea patrulei de pescuit a fost întotdeauna 
să lupte împotriva acestei nesocotite distrugeri. 

Pe cînd mă săltasem şi eu flăcău de vreo şaisprezece ani, 
bun barcagiu, şi băteam tot golful de la un capăt la altul, 
slupul meu, Reindeer, a fost închiriat de Comisia Pescuitului, 
şi o vreme am fost şi eu ajutor de poliţist. După ce-am avut de 
furcă nu glumă cu pescarii greci din Golful de Sus şi de pe 
fluvii, unde, cînd s-a stîrnit balamucul, au şi ieşit la iveală 
cuţitele şi indivizii nu s-au dat prinşi decît după ce s-au trezit 


cu o ţeavă, de revolver sub nas, amsalutat cu entuziasm 
ideea unei expediţii în Golful de Jos, împotriva pescuitorilor de 
creveţi. 

Eram şase oameni în două bărci şi, pentru a înlătura orice 
bănuială, am pornit la vale după lăsarea întunericului, şi am 
slobozit ancora la adăpostul unui promontoriu înalt, cunoscut 
sub numele de Capul Pinole. Cînd la răsărit s-a prefirat prima 
lucire a zorilor, am pornit din nou la drum, am strîns bine briza 
de dimineaţă, tăind golful pieziş către Capul Pedro. Ceaţa 
dimineţii nu se lăsa dusă de pe faţa apei aşa încît nu vedeam 
nimic, dar noi ne-am găsit ceva de făcut: ne străduiam să mai 
alungăm frigul din oase cu nişte cafea fierbinte. In plus, 
trebuia să ne mai ocupăm şi cu mizerabila îndeletnicire de 
scoatere a apei cu ispolul, fiindcă, într-un fel greu de 
imaginat, Reindeer reuşise să se căpătuiască şi cu o 
generoasă gaură de apă. Jumătate de noapte ne-am distrat cu 
mutarea balastului şi cercetarea harmuzului, dar toată treaba 
a fost în zadar. Apa continua să pătrundă înăuntru, iar drept 
urmare ne-am pus iar pe brînci în cocpit şi am continuat să 
dăm apa afară. 

După cafea, trei oameni au trecut în cealaltă ambarcaţie, 
o barcă de somoni cum se întîlnesc pe Columbia River, iar pe 
Reindeer am rămas alţi trei. După care cele două bărci au 
mers mai departe împreună pînă cînd soarele s-a arătat pe 
geana răsăritului. Razele lui fierbinţi au împrăştiat evaporaţia 
aceea lipicioasă şi, ca într-un tablou, iată dinaintea noastră 
flota de creveţi, într-o larg desfăşurată semilună, virfurile fiind 
la mai bine de trei mile distanţă unul de altul, iar fiecare joncă 
amarată la geamandura unei cuşti de creveţi. Dar nu se vedea 
nici o mişcare, nici un semn de viaţă. 

Am înţeles imediat cum stăteau lucrurile: în aşteptarea 
momentului cînd se liniştesc apele între flux şi reflux, pentru 
a-şi sălta plasele grele de pe fundul golfului, toţi pescarii se 
duseseră să tragă un pui de somn sub punte. Jubilam şi iute 
ne-am făcut şi planul de bătaie. 

— Doi oameni de la tine sar pe cîte o joncă, îmi şopti Le 
Grant de pe barca de somoni, iar tu te legi de a treia. Facem 
şi noi la fel şi nu văd de ce să nu punem mina pe cel puţin 
şase jonci. 


După care ne-am despărţit. Am făcut cu Reindeer o voltă 
în celălalt bord, am trecut pe sub vintul unei jonci, am lăsat 
randa să fluture în vînt, am pierdut viteză şi am şters pupa 
joncii atît de aproape şi de încet încît unul dintre oamenii 
patrulei a sărit uşor pe puntea ei, apoi m-am lăsat sub vînt, 
am strîns din nou randa, şi m-am îndreptat spre a doua joncă. 

Pînă în momentul acesta nu s-a stirnit nici un zgomot, dar, 
deodată, de pe prima joncă capturată de cei cu barca de 
somoni s-au auzit urlete. Ţişni mai întîi un strigăt, cum numai 
orientalii ştiu să scoată, urmat de un foc de pistol şi alte 
strigăte apoi. 

— S-a terminat. Le-am dat de ştire celorlalţi, îmi spuse 
George, polițistul care rămăsese şi stătea lîngă mine în cocpit. 

Ajunsesem acum în grosul flotei, şi panica se întinse cu o 
viteză de necrezut. Pe punți începu viermuiala pescarilor încă 
pe jumătate adormiţi şi despuiaţi. Ţipete şi urlete de 
avertizare şi de furie se împrăştiau pe faţa apei liniştite, şi de 
undeva cineva sufla cu mare sîrg într-o cochilie de scoică. In 
dreapta noastră l-am văzut pe un căpitan retezînd cu un topor 
parima cu care era legat la geamandură, după care sări să-şi 
ajute oamenii să ridice imensa şi ciudata velă de treime. Dar 
la stînga noastră, abia acum se arătau de sub punte primele 
căpăţini, şi am cîrmit cu Reindeer într-acolo, destul de 
aproape pentru ca George să poată sări la bord. 

Toată flota de-acum o luase din loc. In afară de velele 
suplimentare, au scos indivizii şi nişte rame lungi, şi golful era 
acum brăzdat în toate direcţiile de joncile puse pe fugă. 
Rămăsesem singur pe Reindeer căutînd să pun mîna pe cea 
de-a treia captură. Cu prima joncă după care m-am luat nu 
mi-a mers deloc, fiindcă şi-a întins velele şi a zburat uluitor în 
direcţia vîntului. Reuşea să urce pe vint cu cel puţin un cart 
mai mult decît Reindeer încît am început să încerc un 
sentiment de respect pentru barca aceea greoaie. Cînd mi-am 
dat seama că urmărirea n-avea sorţi de izbindă, am făcut 
voltă, am largat randa, şi am pornit cu vîntul din spate spre 
joncile din direcţia aceea, unde avantajul nu mai era de 
partea lor. 

Una pe care o alesesem drept pradă se legăna nehotărită 
dinaintea mea, am făcut o voltă largă pentru a o aborda blind, 


dar deodată a prins şi asta vintul şi a zbughit-o, creveţarii 
aceia pîrliţi apucîndu-se să urle un cîntec sălbatic în vreme ce 
se opinteau în visle. Dar eram pregătit pentru o şmecherie ca 
asta, am venit iute în vînt. Am pus echea banda, proptindu- 
mă în ea cu trupul, am strîns randa, trăgînd cînd cu o mînă 
cînd cu cealaltă, în aşa fel încît barca să-şi păstreze toată 
forţa. Cele două visle din tribord s-au făcut arşice şi cele două 
bărci s-au izbit una de alta cu un trosnet. Ca un braţ uriaş, 
bompresul lui Reindeer a măturat odată smulgînd catargul 
bont al joncii şi vela imensă. A ţişnit o salvă de urlete de furie. 
Un pescar zdravăn, cu o mutră într-adevăr cumplită, cu ţeasta 
înfăşurată cu o basma galbenă de mătase şi faţa însemnată 
urît de vărsat, înfipse un ghionder în prova lui Reindeer şi se 
străduia să despartă cele două bărci încîlcite una în alta. Am 
stat atit cît să dau drumul fungii focului, şi exact în clipa în 
care Reindeer se desprinse de cealaltă barcă şi începu să 
rămînă în pupa ei, am sărit la bordul joncii cu o barbetă în 
mînă şi am legat-o. Individul cu basmaua galbenă şi mutra 
ciupită de vărsat se îndreptă ameninţător spre mine, dar mi- 
am dus mîna în buzunarul de la şold şi omul începu să şovăie. 
N-aveam nici un fel de armă, dar pescarii învăţaseră, în silă, 
să fie cu mare băgare de seamă în faţa buzunarului de la 
şoldul unui american sadea, şi pe treaba asta mă bizuisem şi 
eu ca să-l ţin pe el şiechipajul lui de zurbagii la respect. 

l-am ordonat să fundarisească ancora de prova, la care 
individul îmi răspunse: 

— No sabbe! 

Echipajul răspunse în acelaşi chip şi, desi m-am exprimat 
destul de limpede prin semne, au refuzat să priceapă. Cînd 
mi-am dat seama că era cu totul zadarnic să-mi mai răcesc 
gura de pomană cu povestea asta, m-am dus la prova, am 
dezlegat parîma cu mîna mea şi am dat drumul ancorei. 

— Patru dintre voi trec în barca cealaltă, am strigat eu, 
arătîindu-le cu degetul că patru dintre ei mergeau cu mine şi 
al cincilea urma să rămînă la bordul joncii. 

Basma Galbenă se făcu a şovăi, dar am repetat ordinul pe 
un ton ameninţător, chiar mai ameninţător decit aş fi vrut eu - 
ducîndu-mi în acelaşi timp mîna la şold. Şi din nouBasma 
Galbenă se sperie şi, cu o mutră mohorită, o luă înainte şi alţi 


trei oameni de-ai lui trecură pe Reindeer. Am desfăcut pe dată 
barbeta de la joncă, şi, fără să ridic focul, m-am îndreptat spre 
jonca unde îl lăsasem pe George. Aici treburile s-au rezolvat 
mai uşor, fiindcă acum eram doi, şi George avea un pistol cu 
care să intervină dacă lucrurile luau o întorsătură proastă. 
Aici, ca şi în cazul joncii mele, patruchinezi au fost transferați 
pe slup, şi unul,a rămas la bord pentru a avea în grijă jonca. 

Incă patru indivizi s-au adăugat pe lista mea de pasageri 
din cea de-a treia joncă. In timpul acesta şi barca de somoni 
şi-a strîns cei doisprezece prizonieri şi a venit lîngă noi, 
arătînd că era încărcată din greu. lar, ca lucrurile să fie şi mai 
nenorocite, cum barca era mică, poliţiştii şi prizonieiii lor 
stăteau atit de înghesuiți unii în alţii încît primii ar fi avut doar 
foarte puţine şanse de scăpare dacă s-ar fi stîrnit balamucul. 

— Trebuie să ne ajuţi, îmi spuse Le Grant. 

M-am uitat la prizonierii mei care se înghesuiseră în cabină 
şi pe capacul acesteia. 

— Vreo trei pot să mai iau, i-am răspuns eu. 

— Haide, fie patru, îmi propuse el, şi îl iau în schimb pe Bill 
cu mine - Bill fiind cel de-al treilea poliţist. Aici nu ai nici unde 
să te întorci, şi dacă se ajunge la scandal, unul de-ai noştri cu 
doi de-ai lor ar fi taman proporţia cuvenită. 

Ş-a făcut şi schimbul, barca de somoni şi-a ridicat vela cu 
spetează şi o porni în josul golfului, spre smîrcurile de la San 
Rafael. Am ridicat şi eu focul şi am pornit pe urma lor cu 
Reindeer. San Rafael, locul unde urma să predăm captura 
noastră autorităţilor, era legat cu golful printr-un canal lung şi 
încîlcit, o gîrlă de smirc, pe unde nu se putea trece cu barca 
decit la vremea fluxului. Venise momentul dintre reflux şi flux 
şi, cum apele începeau să se ridice, trebuia să ne grăbim dacă 
voiam să nu fim nevoiţi a aştepta o jumătate de zi pînă la 
fluxul următor. 

Insă briza țărmului începu să ne lase o dată cu răsăritul 
soarelui, şi acum se simţea doar cite o uşoară adiere. Cei din 
barca de somoni au scos vislele, în curînd am rămas departe, 
în pupa lor. Ciţiva chinezi stăteau în picioare în partea 
dinainte a cocpitului, lîngă uşa cabinei şi la un moment dat, 
cînd m-am aplecat peste balustrada cocpitului pentru a mai 
strînge puţin şcota focului, amsimţit că cineva mă şterge uşor 


peste buzunarul de la şold. N-am făcut nici un gest, dar cu 
coada ochiului am văzut că Basma Galbenă descoperise că 
era gol buzunarul de care se temuse atit. 

Ca lucrurile să ajungă cum nu se poate mai prost, luaţi cu 
emoţiile, în timpul cît abordasem joncile, nu mai scosese 
nimeni apa din Reindeer, şi aceasta începuse să plescăie pe 
fundul cocpitului. Creveţarii arătară cu degetul apa şi se uitară 
la mine întrebători. 

— Aha! am făcut eu. Acu acu, toţi neacă, lepede, lepede, 
dacă nu apă afară. Pricipit? 

Nu, n-au pricipit, sau în orice caz au dat din cap în sensul 
ăsta, deşi au turuit cît se poate de limpede între ei pe limba 
lor. Am ridicat trei sau patru scînduri din punte; am scos vreo 
două găleți dintr-o ladă şi, prin neechivoca limbă a semnelor, 
i-am invitat să catadicseascăsă se apuce de treabă. Dar au 
început să ridă, vreo cîţiva s-au înghesuit în cabină şi alţii s-au 
urcat deasupra ei. Dar risul lor nu suna a bine. Se simţea un 
fel de ameninţare, o răutate subliniată şi de privirile lor 
întunecate. De cînd descoperise că buzunarul de la şold mi-e 
gol, Basma Galbenă devenise şi mai îndrăzneţ, acum se foia 
printre ceilalți prizonieri  spunîindu-le ceva cu multă 
convingere. 

Înghiţindu-mi amărăciunea, m-am aplecat în cocpit şi am 
început să arunc apa afară. Dar abia începusem treaba cînd 
deodată ghidul zbură pe deasupra capului meu, randa se 
umflă cu o zmucitură, întinsă de vînt şi Reindeer se bandă pe- 
o parte. Se ridicase briza de zi. George era cel mai ageamiu în 
ale mării, aşa că am fost nevoit să renunţ la ispol şi să pun 
mîna pe eche. Vîntul bătea chiar dinspre Capul Pedro, dinspre 
munţii înalţi din spatele lui, şi din cauza asta sufla în rafale 
capricioase, nu te puteai bizui pe el, o vreme sufla de umfla 
pinza, ca apoi să se moaie şi s-o lase fluturînd alene. 

Cred că George era cel mai neajutorat individ pe care l-am 
întîlnit eu. Pe lîngă alte cusururi, mai era şi bolnav de plămîni, 
şi ştiam că dacă îl las să dea apa afară s-ar fi putut să-l apuce 
hemoragia. Dar apa care creştea mereu m-a avertizat că ceva 
tot trebuia făcut. Din nou le-am spus cereveţarilor să pună 
mîna pe găleți. Dar mi-au ris în nas, iar cei din cabină, cu apa 


pînă la glezne, strigau cît îi ţinea gura la cei de deasupra şi 
vice versa. 

— Cred că ai face bine să scoţi pistolul şi să-i convingi să 
dea apa afară, i-am sugerat eu lui George. 

Dar el scutură din cap, arătînd cît se poate de limpede că 
îi era frică. Creveţarii vedeau şi ei la fel de bine ca şi mine cit 
de speriat era individul, şi obrăznicia lor ajunse de nesuportat. 
Cei din cabină începură să dea iama prin dulapul cu mîncare, 
iar cei de deasupra săriră imediat jos să le ţină companie 
celor dintii la petrecerea ce se încinse cu pîinea şi conservele 
noastre. 

— Şi ce ne pasă! îmi spuse George sfîrşit. 

Eu turbam de furie şi neputinţă. 

— Dacă-i scăpăm din mînă, atunci va fi prea tirziu să ne 
mai pese. Nu-ţi rămîne decit un lucru de făcut: să-i obligi să te 
asculte chiar în clipa asta. 

Apa se ridica tot mai sus, iar rafalele de vînt, ce pre- 
vesteau briza statornică, erau tot mai puternice. Între rafale, 
prizonierii, care dăduseră gata mincarea noastră pe o 
săptămînă, începură să se înghesuie cu toţii cînd într-un bord, 
cînd în celălalt, făcînd barca să se legene ca o coajă de nucă. 
Basma Galbenă se apropie de mine şi, arătîndu-mi satul lui de 
pe plaja Capului Pedro, îmi dădu să înţeleg că dacă îl 
întorceam pe Reindeer în direcţia aceea şi-i lăsăm pe țărm, ei, 
la rîndul lor, s-ar fi apucat de dat apa afară. La vremea asta 
apa în cabină ajunsese pină la cuşete, şi aşternuturile 
musteau. In cocpit, era de vreun picior adincime. Cu toate 
acestea l-am refuzat, şi am văzut după mutra lui George că 
era dezamăgit. 

— Dacă nu te arăţi cît de cît bărbat, o să se dea la noi şi o 
să ne arunce peste bord, i-am zis eu. Mai bine dă-mi mie 
revolverul, dacă vrei să scapi. 

— Cel mai cu cap lucru e să-i laşi la țărm, se aprinse el. Eu 
unul nu am poftă să mă trezesc înecat de dragul unui pumn 
de creveţari împuţiţi. 

— lar eu unul n-am poftă să mă las speriat de o mină de 
creveţari împuţiţi numai pentru a scăpa de înec, i-am răspuns 
eu furios. 


— În chipul ăsta, miorlăi el, o să scufunzi barca cu noi cu 
tot. Şi nu văd ce cîştigi. 

— Fiecare cu gusturile lui, i-am replicat eu. 

Nu-mi răspunse, dar vedeam că tremura de ţi se făcea 
milă de el. Înghesuit între pescarii aceia ameninţători şi apa 
care se ridica mereu, încerca o spaimă care-l scotea din minţi. 
Dar mai mult decît de pescari şi de apă, eu mă temeam de el 
şi de ce avea să facă împins de spaima aceea. L-am văzut 
aruncînd priviri pline de jind la bărcuţa care venea legată 
după noi la pupa, aşa că, la următorul interval de calm, am 
tras puiul lîngă Reindeer. În vreme ce mă îndeletniceam cu 
treaba asta, chipul i se lumină de speranţă, dar înainte de a- 
mi putea ghici intenţiile, i-am găurit bărcuţei fundul cu o 
toporişcă, şi aceasta se umplu iute cu apă pînă la copastie. 

— Ori plutim, ori ne ducem la fund cu toţii! i-am zis eu. Şi 
dacă-mi dai mie revolverul, îi fac eu să scoată apa din 
Reindeer cît ai zice peşte. 

— Îs prea mulţi contra noastră, se smiorcăi el. Nu ne 
putem pune cu toţi. 

l-am întors spatele cu silă. Barca de somoni de mult nu se 
mai zărea, dispărînd dincolo de un mic arhipelag cunoscut sub 
numele de Insulele Marine, aşa că dinspre partea aceea nu 
mă puteam aştepta la nici un ajutor. Basma Galbenă se 
apropie foarte familiar de mine, bălăcindu-se prin apa 
cocpitului. Nu-mi plăcea mutra lui. Simţeam că zhnbetul acela 
îmbietor pe care încerca să şi-l închipuie pe faţă ascundea un 
gînd necurat. l-am ordonat să treacă înapoi, pe un ton atit de 
tăios încît m-a ascultat. 

— Păstrează distanţa, i-am poruncit, şi să nu îndrăzneşti 
să te mai apropii! 

— Pen'ce? se arătă el indignat. Eu vrut stam vorbă bun. 

— Ce stam vorbă! i-am răspuns eu amărit, fiindcă de-acum 
ştiam că înţelesese tot ce discutasem cu George. Ce stam 
vorbă? Tu nu înţelegi stam vorbă, nu-i aşa? 

Zimbi într-un fel care-mi făcea greață. 

— Da, da, eu înţelegi folte mult. Eu om cinstită. 

— În regulă, ia-mrăspuns eu. Dacă tu înţelegi stam vorbă, 
atunci apucaţi-vă şi daţi apa afară, mult, mult. Şi după aia 
stam vorbă şi noi. 


Individul scutură negativ din cap, în acelaşi timp arătînd 
cu degetul peste umăr spre camrazii săi. 

— Nimic făcut. Ala oameni lău. Ei folte lău. Eu înţelege... 

— Înapoi, i-am strigat eu fiindcabăgasem de seamă că 
mîna îi dispăruse sub bluză, şi trupul i se încordase, 
pregătindu-se să se arunce asupra mea. 

Dezamăgit, se întoarse în cabină ca să ţină sfat, după cit 
se vedea din trăncăneala care se porni. Reindeer se afundase 
mult în apă, şi începuse să se mişte cam ca un buştean. Pe 
mare dezlănţuită, cu siguranţă că s-ar fi răsturnat. Dar acum 
vîntul, atunci cînd se îndura să bată, venea dinspre țărm şi 
abia dacă stîrnea o încreţitură pe faţa golfului. 

— Cred că mai bine ai lua-o spre țărm, rupse deodată 
George tăcerea, pe un ton care mă făcu să cred că teama îl 
împinse să se gindească la un mod de a acţiona. 

— Eu nu cred la fel, i-am tăiat-o scurt. 

— Îţi ordon! îmi spuse el pe un ton autoritar. 

— Numai că mie mi s-a ordonat o dată să duc aceşti 
prizonieri la San Rafael, i-am răspuns eu. 

Discutam pe un ton ridicat şi zarva ciorovăielii îi făcu pe 
chinezi să iasă din cabină. 

— Ei bine, acum ai de gînd să te îndrepţi spre țărm? Şi 
asta îmi spunea tocmai George. Şi m-am trezit căpriveam 
gura ţevii revolverului sau-a revolverului pe care îndrăznea 
să-l folosească împotriva mea, dar fusese prea laş ca să-l 
îndrepte împotriva prizonierilor. Prin creier parcă mi-a trecut 
un fulger care m-a năucit. Dinaintea minţii mi se înfăţişa 
limpede întreaga situaţie, cu toate implicaţiile ei: ruşinea de a 
pierde prizonierii, laşitatea şi netrebnicia lui George, gîndul că 
aveam să mă întîlnesc cu Le Grant şi ceilalţi oameni din 
patrulă şi explicaţiile boante pe care aveam săle dau. Şi apoi 
mai era şi confruntarea asta în care luptasem din greu, şi 
părerea de rău că izbînda îmi scăpa printre degete exact cînd 
credeam că nu mai trebuia mult ca să fie în mîna mea. lar cu 
coada ochiului îi vedeam pe prizonieri înghesuindu-se în uşa 
cabinei şi rînjind triumfători. Nu puteam înghiţi una ca asta. 
Braţul mi-a zburat în sus, capul în jos: primul gest a făcut 
ţeava revolverului să salte, al doilea mi-a ferit căpăţina din 
calea glontelui care trecu şuierind pe deasupra. O mînă mi s-a 


încleştat de încheietura miîinii lui George, cealaltă pe revolver. 
Basma Galbenă şi banda lui s-au repezit spre mine. Acum ori 
niciodată! Adunîndu-mi deodată toată puterea, cu un brînci 
brusc l-am împins pe George peste atacatori şi la fel de brusc, 
i-am zmucit revolverul din mînă, făcîndu-l astfel să-şi piardă 
echilibrul. Se prăvăli drept în genunchii lui Basma Galbenă, 
care se poticni venind peste el, şi amîndoi se treziră 
bălăcindu-se în gaura ispodului, unde puntea cocpitului fusese 
desfăcută ca să îngăduie evacuarea apei. In secunda 
următoare îi ţineam în raza revolverului, şi creveţarii 
dezlănţuiţi se făcură mici, trăgîndu-se înapoi. 

Dar curînd am descoperit că era o deosebire că de la cer 
la pămînt între a trage în nişte oameni care te atacă şi cu 
totul altceva să-i împuşti pe unii care nu fac nimic, ci doar 
refuză să scoată apa din barcă. Fiindcă atunci cînd le-am 
poruncit să se ducă să dea apa afară nici n-au vrut să audă. l- 
am ameninţat cu revolverul, dar zadarnic, fiindcă stăteau 
încremeniţi în cabina inundată şi pe acoperişul ei şi nu voiau 
să se mişte nici în ruptul capului. 

Au trecut vreo cincisprezece minute, Reindeer se afunda 
tot mai mult, în vreme ce randa flutura fără vint. Dar dinspre 
ţărmul Capului Pedro am zărit o dungă întunecată formîndu-se 
pe faţa apei şi pornind spre noi: era briza statornică pe care o 
aşteptam atît de mult. Le-am strigat chinezilor şi le-am arătat 
dunga aceea. Au întîmpinat priveliştea cu strigăte. Apoi am 
arătat spre velă şi spre apa din Reindeer, şi am încercat să-i 
fac să înţeleagă că atunci cînd briza avea să ne prindă cu 
toată apa aia din barcă avea să ne răstoarne. Dar mi-au ris în 
nas sfidător, fiindcă ştiau că stătea în puterea mea să vin în 
vînt, manevrînd echea, şi să cobor randa, în aşa fel încît să las 
vîntul să treacă fără să se proptească în vele şi să scăpăm 
nevătămaţi. 

Dar eu hotărisem altfel. Am mai redus şcota randei cu 
vreo doua picioare, am făcut o voltă cu ea şi, proptindu-mă 
bine în picioare, m-am rezemat cu spinarea de eche. In felul 
acesta aveam o mină liberă pentru manevra scotei şi alta 
pentru revolver. Linia întunecată se apropia tot mai mult şi-i 
vedeam pe toţi uitindu-se cînd la ea cînd la mine, cu o teamă 
pe care nu reuşeau să şi-o mascheze prea bine. Mintea, voinţa 


şi puterea mea de rezistenţă erau într-o balanţă şi ale lor în 
cealaltă, iar problema era cine va putea suportă mai mult 
apăsarea morţii iminente, fără să dea înapoi. 

Apoi ne izbi vintul. Randa se întinse făcînd să zăngăne 
puternic scripeţii, ghiul săltă, pînza făcu burtă, iar Reindeer se 
bandă, se bandă, tot mai mult, pînă cînd balustrada bordului 
de sub vînt intră în apă, puntea la fel, geamurile cabinei 
aşijderea, iar valurile golfului începură să treacă peste 
balustrada cocpitului. Barca se bandă atit de violent, încît cei 
din cabină căzură claie peste grămadă în cuşeta din bordul de 
sub vînt, unde se zvârcoleau, se răsuceau şi se bălăceau de-a 
valma, cei de dedesubt fiind mai mai să se înece. 

Vîntul se mai întări puţin, şi Reindeer se bandă mai mult 
ca niciodată. O clipă am crezut că era pierdută, apoi mi-am 
dat seama că mai avea nevoie de o rafală ca aceea să se 
ducă la fund. In vreme ce o ţineam sub apăsarea vîntului şi 
mă întrebam dacă era cazul să cedez sau nu, creveţarii 
începură să strige cerînd îndurare. Cred că a fost cel mai 
minunat sunet pe care l-am auzit vreodată. Şi atunci, abia 
atunci am slăbit echea şi şcota randei. Reindeer se redresa 
foarte încet şi cînd ajunse pe chilă dreaptă puntea era atit de 
mult sub apă încît mă îndoiam că mai putea fi salvată. 

Dar prizonierii se repeziră ca nebunii în cocpit, şi se 
apucară să arunce apa afară cu găleți, oale, tigăi, orice le 
cădea sub mînă. Era o minunată privelişte să vezi cum zbura 
apa aceea peste bord. lar cînd Reindeer se ridică bine şi 
mîndră din valuri, din nou am pornit spornic, mînaţi de briză, 
spre ţinta noastră şi chiar în ultima clipă am trecut bancul de 
mil şi am intrat în canal. 

Insolenţa creveţarilor era la pămînt şi deveniseră atit de 
blînzi încît atunci cînd am ajuns la San Rafael puseră mina pe 
parima de remorcaj, în frunte cu Basma Galbenă. In ce-l 
priveşte pe George, aceea a fost ultima lui călătorie cu patrula 
de pescuit. Nu se omora el cu astfel de treburi, drept care 
socoti că o slujbă de funcţionar la țărm era exact ce-i trebuia. 
In ce ne priveşte, am fost de aceeaşi părere. 


REGELE GRECILOR 


Alec cel Mare n-a fost niciodată prins de patrula de pes- 
cuit. Se lăuda în gura mare că nu s-a născut omul care să-l 
prindă pe el viu, cît despre cei mulţi care au vrut să pună 
mîna pe el şi mort, povestea el, nici unul n-a reuşit. Şi tot el 
povestea că cel puţin doi poliţişti din patrulă, care încercaseră 
să-l miruiască, sfirşiseră ei miruiţi. În consecinţă nu exista om 
care să încalce mai sistematic şi cu bună ştiinţă legile 
pescuitului decît Alec cel Mare. 

Era poreclit Alec cel Mare pentru statura lui de uriaş: Avea 
pe puţin un metru nouăzeci şi doi înălţime, şi era în aceeaşi 
măsură lat în spate şi pieptos. Avea nişte muşchi minunati, 
tari ca oţelul, şi printre pescari circulau nenumărate istorii 
privind puterea lui nemaipomenită. Avea un spirit mîndru şi 
dominator, pe măsura puterii lui trupeşti, şi din pricina asta 
ajunsese cunoscut pretutindeni şi sub un alt nume; acela de 
regele grecilor. Majoritatea pescarilor era formată din greci, şi 
îl priveau cu respect şi-l ascultau ca pe-un adevărat şef. lar în 
calitate de conducător, era în fruntea bătăliilor lor, avea grijă 
să-i apere, îi scăpa din ghearele legilor cînd era la o adică, iar 
la vreme de nevoie îi stringea unul lîngă altul, în jurul său. Pe 
vremuri, patrula de pescuit făcuse mai multe tentative 
încheiate dezastruos de a pune mina pe el, iar în cele din 
urmă renunţase, aşa că atunci cînd se zvoni că avea să vie la 
Benicia,aşteptam cu nerăbdare să-l văd. Şi n-a fost nevoie să 
alerg după el. Cu felul lui îndrăzneţ de a fi, primul lucru pe 
care-l făcea cînd se arăta era să alerge el după noi. Pe vremea 
aceea Charley Le Grant şi eu eram subordonații unui poliţist 
de patrulă numit Carmintel, toţi trei ne aflam pe Reindeer, 
pregătindu-ne de drum, cînd Alec cel Mare se săltă pe punte. 
Carmintel bineînţeles că-lştia, fiindcă îşi strînseră mîna ca 
nişte vechi cunoştinţe. Alec cel Mare nici nu ne băgă în seamă 
pe Charley sau pe mine. 

— Am venit la vale să mă apuc de pescuit sturioni vreo 
cîteva luni, îi spuse el lui Carmintel. 


În vreme ce vorbea, ochii îi scăpărau provocatori, şi am 
observat că polițistul lăsase privirile în jos. 

— În regulă, Alec, îi spuse Carmintcl pe un ton blînd. Eu n- 
am să te deranjez. Hai vino în cabină să discutăm lucrurile pe 
îndelete. 

După ce-au dispărut înăuntru şi au tras uşa după ei, 
Charley a închis încet, cu schepsis, un ochi. Dar cu eram abia 
un puştan, prea crud pentru a înţelege oamenii şi apucăturile 
lor, aşa că n-am priceput ce voia să zică prin semnul acela. 
Dar nici Charley nu mi-a explicat, deşi mi se părea mie că 
treaba asta nu era prea curată. 

Lăsîndu-i să-şi vadă liniştiţi de sfatul lor, la sugestia lui 
Charley, ne-am urcat în schif şi am tras la Debarcaderul 
Vechiului Vapor, unde odihnea arca lui Alec cel Mare. O arcă e 
un fel de barcă-locuinţă, deşi de mici dimensiuni,foarte 
confortabilă, şi un pescar pe Golful de Sus are nevoie de o 
ambarcaţiune de asta în aceeaşi măsură în care îi trebuie 
plase şi bărci. Eram amindoi foarte curioşi să vedem arca lui 
Alec cel Mare, pentru că istoria spunea că fusese scena a 
numeroase confruntări cumplite, şi era făcută ciur de gloanţe. 

Găurile le-am găsit noi, astupate cu dopuri de lemn şi 
vopsite, dar nu erau chiar atît de multe pe cît ne aşteptam. 
Charley îmi văzu privirea dezamăgită şi începu să ridă. Apoi, 
pentru a mă mai mîngiia, îmi relată cinstit istoria unei 
expediţii întreprinsă asupra locuinţei plutitoare a lui Alec cel 
Mare pentru a-l prinde, de preferinţă viu, şi, dacă nu se putea, 
mort. După o luptă care a durat jumătate de zi, poliţiştii s-au 
retras, cu bărcile ciuruite, cu un mort şi trei răniţi. Şi cînd s-au 
întors a doua zi cu întăriri, n-au mai găsit decît parii de care 
fusese amarată arca lui Alec; arca a stat ascunsă luni de zile 
în cetatea junglei acvatice de la Suisun. 

— Dar de ce n-a fost spînzurat pentru crimă? am întrebat 
eu. Cred că Statele Unite mai au încă destulă putere pentru a 
aduce pe un individ ca ăsta în faţa justiţiei. 

— S-a predat singur şi a fost judecat, mi-arăspuns Charley. 
Procesul acesta l-a costat cincizeci de mii de dolari, şi l-a 
cîştigat, speculind tot felul de chestii tehnice juridice, cu 
ajutorul celor mai buni avocaţi din stat. Fiecare pescar grec de 
pe fluviu şi-a dat şi el obolul pentru procesul acesta. Alec cel 


Mare a catadicsit să stringă taxele astea ca un rege. S-ar 
putea ca Statele Unite să fie atotputernice, fiule, dar adevărul 
e că Alec cel Mare e un rege în aceste State Unite, şi are o 
ţară a lui şi propriii săi supuşi. 

— Şi noi ce-o să facem cînd o să se apuce de pescuit 
sturioni? O să trebuiască să-i prindă tot cu carmace 
chinezeşti. 

Charley ridică din umeri. 

— O să vedem ceea ce e de văzut, îmi răspunse el 
enigmatic. 

Carmacele chinezeşti formează o sculă dibace, inventată 
de cei al căror nume îl poartă. Un sistem simplu de plute, 
greutăţi şi ancore, mii de cîrlige, fiecare pe o strună separată, 
sînt suspendate la o distanţă faţă de fund între cincisprezece 
şi treizeci de centimetri. Cel mai interesant lucru e cîrligul la o 
sculă de asta. Nu are contraspin, în schimb vîrful e lung şi 
ascuţit ca un ac. Cirligele astea sînt la numai vreo zece 
centimetri depărtare unul de altul, şi cînd deasupra fundului 
spînzură vreo cîteva mii, ca un veritabil hotar, pe mai multe 
sute de stînjeni, devin o capcană formidabilă pentru peştii 
care înoată pe fund. 

Şi sturionul e un peşte care merge scormonind ca un porc, 
motiv pentru care adesea e şi numit peştele porc. Dacă se 
înţeapă în primul cîrlig de care se atinge, sturionul zvicneşte şi 
se prinde în jumătate de duzină de cîrlige. Apoi, se zbate 
sălbatic pînă cînd culege cîrligele unul după altul în carnea lui 
moale; toate trăgind de el din diferite unghiuri imobilizează 
nenorocitul de peşte pînă cînd moare înecat. Pentru că printr- 
o linie de carmace chinezeşti nu poate trece nici un sturion, 
scula asta e socotită capcană în legislaţia piscicolă, iar pentru 
că face tot ce poate pentru a extermina sturionul, e 
considerată ilegală de legile pescuitului. 

După vizita lui Alec cel Mare au trecut mai multe zile în 
care eu şi Charley nu l-am scăpat din ochi. Şi-a remorcat arca, 
ocolind debarcaderul de la Solano, şi a intrat în baia cea mare 
de la şantierul Turner. Ştiam că baia aceea era un loc minunat 
pentru prins sturioni, şi eram siguri că regele grecilor acolo 
avea de gînd să se apuce de treabă. Mareea dădea năvală ca 
pe un scoc de moară în baie şi la fel se retrăgea, aşa încît nu 


se puteau lăsa, ridica saupune carmacele chinezeşti decit în 
perioada de calm dintre flux şi reflux. Drept urmare, în aceste 
perioade eu şi Charley ne-am ambiţionat ca, pe rînd, să 
veghem de pe debarcaderul Solano. 

Eu stăteam tolănit la soare în spatele unui stringher al 
debarcaderului cînd am zărit un schif părăsind ţărmul celălalt 
şi îndreptîndu-se spre largul băii. Într-o clipă eram cu binoclul 
la ochi urmărind fiecare mişcare din barcă. În ea erau doi 
oameni; deşi la mai bine de o milă, pe unul l-am recunoscut a 
fi Alec cel Mare, iar cînd schiful s-a întors la țărm am zărit 
suficient pentru ca să-mi dau seama că grecul întinsese 
priponul cu carmace. 

— Alec cel Mare şi-a întins carmacele chinezeşti în baie, în 
largul şantierului Turner, îi spuse în după-amiaza aceea Le 
Grant lui Carmintel. 

O fugară expresie de sicîială trecu pe chipul poliţistului, 
după care făcu, pe un ton absent: „Mda?” Şi asta a fost tot. 

Charley îşi muşcă buzele, încercînd să-şi stăpinească 
mînia, şi îi întoarse spatele. 

— Ei, fiule, te simţi în stare? îmi aruncă el mai apoi, spre 
seară, taman cînd terminasem de spălat punţile lui Reindeer 
şi ne pregăteam să tragem la aghioase. 

Am simţit că mi se pune un nod în git, şi n-am putut decît 
să încuviinţez dînd din cap. 

— Atunci, şi lui Charley îi luciră ochii într-un fel care-i trăda 
hotărîrea, atunci trebuie să punem mîna pe Alec cel Mare 
numai noi doi, eu şi cu tine, şi-i musai s-o facem în ciuda lui 
Carmintel. Ce zici, îmi dai o mînă de ajutor? 

Şi după un moment de tăcere continuă: 

— Treabă afurisită, dar o să fim noi în stare s-o scoatem la 
capăt. 

— Bineînţeles că o să fim! am adăugat eu din toată inima. 

— Bineînţeles că o să fim! întări el, după care am bătut 
palma pe chestia asta şi ne-am dus la culcare. 

Dar treaba de care ne apucasem noi nu era deloc uşoară: 
Pentru a obţine condamnarea unui om pe motiv de braconaj 
trebuia să-l prindem asupra faptului, cu toate dovezile 
nelegiuirii în jurul lui: cîrlige, pripoane, peşte, ba şi pe el pe 
deasupra. Asta însemna că trebuia să-l găbuim în larg, unde 


avea timp să ne pregătească una dintre acele călduroase 
primiri, aşa cum i se dusese vestea. 

— N-avem cum s-o luăm pe ocolite, îmi spuse Charley într- 
o dimineaţă. Dacă reuşim să-l abordăm al nostru-i, şi nu ne ră- 
mîne decit să încercăm să-l abordăm. Haide, fiule. 

Eram în barca de pescuit somoni, cum se întîlnesc pe 
Columbia River, pe care o folosisem împotriva creveţarilor: 
Venise vremea calmului dintre flux şi reflux, şi îndată ce-am 
scos nasul de după cheul Solano l-am şi zărit pe Alec cel Mare 
la lucru, cercetîndu-şi pripoanele şi scoţind peşte. 

— Treci în locul meu! îmi ordonă Charley, şi ţine cîrma 
chiar în pupa lui ca şi cum am merge la şantierul naval. 

Am luat echea, în vreme ce Charley s-a aşezat pe ban- 
cheta din mijloc, cu revolverul alături, la îndemînă, 

— Dacă individul începe să tragă, mă preveni el, aruncă-te 
pe fundul bărcii şi ţine cîrma de acolo, în aşa fel ca să nu-ți fie 
decît mîna în pericol. 

Am încuviinţat dînd din cap, după care n-am mai scos o 
vorbă, în vreme ce barca luneca uşor pe apă şi Alec cel Mare 
era tot mai aproape. Acum ajunsesem să-l vedem cît se poate 
de bine, agăţind sturionii cu gafa şiaruncîndu-i în barcă, în 
vreme ce tovarăşul lui mînuia priponul şi elibera cîrligele pe 
care le arunca din nou în apă. Cu toate astea, mai aveam încă 
vreo cinci sute de iarzi, cînd uriaşul pescar strigă la noi: 

— Ei, voi de colo, ce naiba vreţi? 

— Ţine-o aşa, îmi şopti Charley, ca şi cum nici nu l-ar fi 
auzit. 

Au urmat citeva minute foarte încordate. Pescarul ne 
cerceta aprig, în vreme ce noi lunecam apropiindu-ne de el cu 
fiecare secundă. 

— Dacă ţineţi la pielea voastră, atunci cîrmiţi-o mai la larg! 
urlă el deodată la noi ca şi cum şi-ar fi dat brusc seama cine 
eram şi ce căutam acolo. Dacă nu, vă curăţ. 

Duse arma la umăr şi ne ţinti cu ea. 

— Ei, bine, acum aveţi de gînd să vă ţineţi mai departe? 
tună el. 

L-am auzit pe Charley gemînd deznădăjduit: 

— Ţine mai departe de ei, îmi şopti el. De data asta n-am 
nimerit-o. 


Am împins echea şi am slăbit scota, iar barca de somoni a 
virat vreo cinci, şase puncte. Alec cel Mare nu ne slăbi pînă 
cînd am ieşit din bătaia puştii, şi abia atunci s-a apucat din 
nou de treabă. 

În seara aceea, Carmintel îi spuse cam morocănos lui 
Charley: 

— Ai face mai bine să-l laşi în pace pe Alec cel Mare. 

— Aha, a şi venit cu lăcrămaţia la tine, nu-i aşa? îi aruncă 
Charley cu subînţeles. 

Carmintel se înroşi încurcat. 

— Ai face mai bine să-llaşi în pace, ascultă ce-ţi spun, 
repetă- el. E om periculos, şi nu cîştigi nimic dacă te pui în 
bețe cu el. 

— Mda! făcu Charley alene. Am auzit că se cîştigă mult 
mai bine dacă-l laşi în pace. 

Era o lovitură directă la adresa lui Carmintel şi după 
expresia de pe mutra lui se vedea că nimerise bine. Ştia toată 
lumea că Alec cel Mare prefera să miluiască omul decit să se 
lupte cu el, şi că în ultimii ani o groază de oameni din patrula 
de pescuit se înfruptaseră din banii pescarului. 

— Adică vrei să spui că..., începu Carmintel pe un ton întă- 
ritat. 

Dar Charley i-o reteză scurt: 

— N-am vrut să spun nimic. Dar ai auzit bine ce-am zis şi 
dacă te simţi cu musca pe căciulă atunci... 

După care ridică din umeri, în vreme ce Carmintel îl mînca 
din ochi fără să scoată un sunet. 

Într-una din zile, după ce încercasem să ne apropiem furiş 
de Alec cel Mare în tulbureala zorilor şi nu reuşisem decit să-l 
facem să-şi descarce arma asupra noastră, Charley îmi spuse: 

— Avem nevoie de un singur lucru: imaginaţie. 

lar după aceea, zile în şir, mi-am stors creierii ca să găsesc 
vreo stratagemă prin care doi oameni să-l poată înghesui la 
larg şi să-lprindă pe unaltul care ştia cum se foloseşte o armă 
şi nu se întîmplase pînă acum să-l afle careva fără ea la 
îndemiînă. Cu regularitate, ori de cite ori se linişteau apele 
între fazele mareei, Alec cel Mare, fără gînd să se ascundă, cu 
toată îndrăzneala, ziua în amiaza mare, îşi întindea 
pripoanele. Şi cel mai supărător era faptul că şi ultimul pescar 


de la Benicia la Vailejo ştia că individul ne sfida şi încă plin de 
succes. Şi ne mai sicîia şi Carmintel, care ne găsea mereu de 
lucru la pescarii de scrumbii de la San Pablo, aşa că nu prea 
ne răminea timp să ne ocupăm de regele grecilor. Dar 
nevasta şi copii lui Charley locuiau la Benicia, unde aveam 
cartierul general, aşa că întotdeauna ne întorceam acolo. 

— Să-ţi spun eu ce ne rămîne de făcut, am glăsuit eu, 
după ce-au mai trecut vreo citeva săptămîni fără nici o 
scofală. Să aşteptăm să vină vremea apelor liniştite dintre flux 
şi reflux şi, după ce Alec cel Mare şi-a întins din nou 
carmacele şi s-a dus la țărm cu peştele, atunci ieşim şi noi să 
punem mîna pe pripoane. Cu asta îl facem ca să piardă vreme 
şi bani ca să-şi încropească altele, iar apoi găsim noi cum să 
punem mîna şi pe cele noi. Dacă tot nu reuşim să-l punem la 
popreală, măcar să-l facem să renunţe. Nu-i aşa? 

Charley socoti că aşa o fi şi spuse că nu era rea ideea. Am 
început să pîndim momentul. La următoarea liniştire a apelor, 
Alec cel Mare şi-a adunat peştele din carmace şi s-a dus la 
țărm, iar atunci am ieşit şi noi cu barca de somoni. Ştiam cam 
unde sînt pripoanele după reperele de la țărm şi ne-am dat 
seama că nu ne va fi prea greu să le dibuim. Incepuse să se 
simtă fluxul cînd am ajuns cam pe unde socoteam noi că ar fi 
întinse pripoanele şi am aruncat peste bord o ancoră de 
barcă. Avînd grijă să nu dăm ancorei prea multă parima, ci 
numai atît cît abia să atingă fundul, am tîrît-o încet după noi 
pînă cînd s-a înţepenit în ceva şi barca s-a oprit scurt. 

— L-am dibuit, strigă Charley. Haide, vino şi dă-mi o mînă 
de ajutor să-l tragem sus. 

Am tras amîndoi de parima pînă cînd am început să zărim 
ancora şi de unul din braţe era prins şi priponul. Zeci de 
carmace criminale au prins să lucească în vreme ce ridicam 
ancora şi începusem să ne tragem de sfoara priponului către 
capătul de unde urma să începem să-l adunăm cînd deodată 
am auzit o bufnitură scurtă în barcă. Ne-am uitat în jur, dar n- 
am zărit nimic şi ne-am văzut mai departe de treaba noastră. 
O clipă mai tirziu o nouă bufnitură la fel şi copastia dintre 
mine şi Charley zbură în ţăndări. 

— Seamănă afurisit de mult cu un glonte, fiule, îmi spuse 
el ginditor. Alec cel Mare trage de la mare distanţă. Şi mai 


foloseşte şi pulbere fără fum, se dumiri el după ce cercetă 
țărmul aflat la o milă depărtare. De asta n-auzim noi 
detunătura. 

M-am uitat şi eu la țărm, dar n-am zărit nici umbra lui Alec 
cel Mare, care se ascunsese, bineînţeles, între stînci, iar noi ne 
aflam astfel la cheremul lui. Al treilea glonte lovi faţa apei, 
ricoşa şi trecu piuind pe deasupra capetelor noastre, după 
care lovi din nou apa, dincolo de noi. 

— Cred că e mai sănătos să spălăm putina, îşi dădu cu 
părerea Charley, fără să se înfurie. Tu ce zici, fiule? 

Şi eu socoteam la fel şi i-am spus că nici n-aveam nevoie 
de pripoanele alea. Drept urmare ne-am desprins de pripon şi 
am ridicat randa. Indată au încetat şi gloanţele. Ne-am 
îndepărtat, şi simţeam un fel de silă cînd ne gindeam că Alec 
cel Mare ridea de înfringerea noastră. Ba, mai mult decit atit, 
a doua zi, pe cheu, pe cînd cercetam plasele, individul a găsit 
cu cale să rinjească şi să ne arate colții, şi asta de faţă cu toţi 
pescarii. Charley se cătrăni tot de supărare. Dar se stăpiîni şi 
nu-i spuse lui Alec decit că, pînă la urmă, tot o să-l azvirle el 
după gratii. Regele grecilor începu să se bată cu pumnii în 
piept că pînă acum nimeni din patrula de pescuit n-a reuşit să 
pună mîna pe el şi că nici de-acum încolo n-o să reuşească, iar 
pescarii îl aclamau şi spuneau că aşa era. Începuseră să se 
cam încălzească cu toţii şi o vreme părea că o să se 
stirnească tărăboi, dar Alec cel Mare se dovedi din nou 
suveran şi-i potoli. 

Şi Carmintel rise de Charley, făcînd tot felul de observaţii 
răutăcioase, obligîndu-l să se simtă caraghios. Charley nu se 
lăsă cuprins de miînie, dar, luîndu-mă de-o parte, îmi spuse că 
tot are să pună mina pe Alec cel Mare, chiar dacă pentru asta 
va fi nevoit să aştepte o viaţă întreagă. 

— Nu ştiu cum am s-o fac, îmi spuse el, dar de făcut tot 
am s-o fac, aşa cum mă vezi şi cum te văd. Şi nu te teme, 
ideea tot o să-mi vină mie la momentul potrivit. 

Şi la momentul potrivit a venit şi ideea, şi pe neaşteptate. 
Trecuse o lună întreagă, noi băteam fluviul în sus şi-n jos, şi 
golful în sus şi-n jos, fără să avem o clipă de răgaz pentru a ne 
ocupa de pescarul care întindea carmace chinezeşti în baia 
din faţa şantierului naval al lui Turner. Tocmai trăsesem la 


pescăria lui Selby, în una dintre după-amieze, cînd, fără să ne 
dăm seama, ni se oferi şi prilejul dorit. Se ivi sub chipul unui 
iaht neajutorat, încărcat cu oameni suferinzi de rău de mare, 
aşa încît cu greu am priceput că era tocmai prilejul căutat. Era 
un iaht mare în slup, şi arăta neajutorat pentru că băteau 
nişte alizee care aduceau a furtună, iar la bord nu era nici un 
marinar ca lumea. 

Ne uitam fără prea mare interes de pe cheul lui Selby la 
manevrele stingace pe care le făceau pentru a ancora iahtul şi 
la manevrele la fel de stingace pentru a trimite o barcă la 
țărm. Un individ care arăta foarte nenorocit, cu nişte nădragi 
ponosiţi pe el, ne-a aruncat barbeta şi s-a săltat pe cheu, 
după ce aproape că reuşise să umple barca cu apă în valurile 
furioase de la țărm. Porni împleticindu-se, de parcă şi cheul s- 
ar fi legănat sub el, şi ne-a împărtăşit necazurile, adică 
necazuiile iahtului. Singurul marinar tăvălit de valuri dintre ei, 
omul în care-şi puseseră cu toţii nădejdea, fusese rechemat la 
San Francisco printr-o telegramă, iar ei încercaseră să-şi 
continue croaziera cu forţe proprii. Dar vintul puternic şi 
vînturile dezlănţuite din Golful San Pablo îi dăduseră gata. Toţi 
sufereau de rău de mare, nimeni nu mai ştia ce e de făcut şi 
nici nu mai era în stare să facă ceva. Aşa că dăduseră buzna 
la pescărie, hotăriţi fie să lase iahtul în plata domnului, fie să 
găsească pe cineva care să-l ducă pînă la Benicia. Pe scurt, 
ştiam cumva vreun marinar în stare să ducă iahtul la Benicia? 

Charlez se uită la mine. Reindeer stătea cuminte la 
ancoraj. Pînă la miezul nopţii nu aveam nimic de făcut în 
calitatea noastră de oameni ai patrulei de pescuit. Cu vîntul 
care bătea acum, în cîteva ore eram la Benicia, ne rămiîneau 
cîteva ore de petrecut pe țărm şi cu trenul de seară eram din 
nou la pescărie. 

— În regulă, căpitane, îi spuse Charley disperatului 
iahtman care zimbi cam în silă cînd auzi numele cu care-l 
onorase. 

— Eu nu-s decit proprietarul iahtului, ne explică el. 

L-am dus la iaht vislind mult mai elegant decit o făcuse el 
venind la țărm şi am văzut cu ochii noştri cît de neajutoraţi 
erau pasagerii lui. Vreo duzină de bărbaţi şi femei şi toţi atit 
de dărimaţi încît nu erau în stare nici măcar să-şi manifeste 


recunoştinţa că venisem. lahtul se legăna sălbatic şi 
proprietarul său abia atinse puntea că se făcu ghem şi ajunse 
la fel ca ceilalţi. Nici unul dintre ei nu era în stare să ne dea o 
mînă de ajutor, aşa că numai cu şi Charley am fost nevoiţi să 
desciîlcim toate manevrele încurcate rău de tot, să ridicăm 
velele şi să săltăm ancora. 

A fost o plimbare a naibii de grea, deşi am mers iute. 
Strimtoarea Carqguinez era o învălmăşeală de spumă şi piclă, 
şi am zburat nebuneşte, mînaţi de un vînt din spate, în vreme 
ce ghiul randei celei mari cînd se înfigea în valuri, cînd sălta 
pînă la ceruri. Dar celor de pe iaht nu le mai păsa. Nu le mai 
păsa de nimic. Doi sau trei, între care şi proprietarul, zăceau 
laţi în cocpit, tremurind din toate mădularele cînd iahtul 
gonea, sălta pe creste şi se prăbuşea ameţitor între valuri, iar 
în perioadele de răgaz aruncau priviri pline de jind către țărm. 
Ceilalţi stăteau claie peste grămadă, pe tot felul de perne pe 
podeaua cabinei. Cînd şi cînd, cîte unul dintre ei gemea, dar în 
cea mai mare parte a timpului zăceau fără vlagă, de parcă ar 
fi fost morţi ca toţi morţii. Cînd golful mai cîştigă lărgime, în 
dreptul şantierului lui Turner, Charley o luă mai pe lîngă mal, 
căutînd apele ceva mai liniştite. De-acum se vedea şi Benicia 
şi noi despicam o mare destul de liniştită comparativ cu cea 
de dinainte, cînd, deodată, dinainte începu să danseze un 
fleac de barcă ce abia se zărea, chiar pe direcţia noastră de 
mers. Era perioada apelor liniştite dintre reflux şi flux. Eu şi 
Charley ne-am uitat unul la altul. N-am scos nici unul o vorbă, 
dar brusc iahtul începu să ofere cel mai uimitor spectacol, 
făcînd volte şi luînd benzi de parcă la timonă ar fi fost cel mai 
ageamiu dintre toţi ageamii. Un marinar avea ce se distra. 
După toate aparențele părea să fie vorba de un iaht minat de 
furtună care zbura bezmetic prin golf, doar din cînd în cînd 
ascultîind şi de timonă, într-un efort disperat de a ajunge la 
Benicia. 

Proprietarul iahtului uită într-atit răul de mare încît pe chi- 
pul lui se putea citi îngrijorarea. Fleacul acela debarcă deveni 
tot mai mare şi mai mare, pînă am reuşit să-i distingem pe 
Alec cel Mare şi tovarăşul său, pe cînd tocmai luaseră o voltă 
din funia priponului la un tachet şi acum se opriseră din 
treabă pentru ca să ridă de noi. Charley îşi trase pălăria de 


muşama pe ochi, eu i-am urmat exemplul, deşi încă nu 
dibuisem exact ideea care-i clocise în minte şi pe care voia s-o 
pună în aplicare. 

Am ajuns împroşcînd spumă în traversul bărcii lor, atît de 
aproape încît, cu tot vuietul vîntului, puteam auzi glasurile lui 
Alec cel Mare şi tovarăşului său care strigau spre noi cu tot 
disprețul pe care-l pot nutri oamenii mării, de meserie, faţă de 
nişte bieţi amatori, mai ales cînd amatorii ăştia se mai fac şi 
de baftă. Am trecut ca fulgerul pe lingă pescari, şi nu s-a 
întîmplat nimic. Charley a zimbit cînd a văzut dezamăgirea 
zugrăvită pe chipul meu, şi atunci mi-a strigat: 

— Fii gata să manevrezi ghiul randei! 

Puse cîrma banda, şi iahtul făcu ascultător volta. Pînza 
randei se înmuie şi începu să atîrne în jos, apoi brusc zbură pe 
deasupra capetelor noastre, urmată de ghiul şi se întinse 
bubuind cînd se poticni în scripetele lunecător. lahtul aproape 
se culcă cu totul pe o parte, pasagerii doboriţi de răul de mare 
scoaseră un urlet asurzitor cînd fură măturaţi de pe podeaua 
cabinei şi aruncaţi claie peste grămadă în cuşetele din 
babord. Dar deocamdată n-aveam timp de ei. După ce făcu 
volta complet, iahtul veni în vînt cu velele fluturînd şi se aşeză 
pe chilă dreaptă. Mai aveam însă ceva viteză şi chiar în 
drumul nostru era barca. L-am văzut pe Alec cel Mare 
aruncîndu-se peste bord, iar pe tovarăşul lui sărind să se 
apuce de bompresul nostru. Apoi se auzi şi trosnetul cînd am 
izbit barca, şi o serie de bufnituri şi hîrşciieli pe cînd trecea pe 
sub chila noastră. 

— Cu asta s-a dus şi puşca, l-am auzit pe Charley 
mormăind în vreme ce sărise pe punte pentru ca să-l vadă pe 
Alec cel Mare, aflat acum undeva în pupa noastră. 

Vîntul şi valurile din faţă ne-au oprit îndată înaintarea, şi 
am început să fim împinşi înapoi către locul unde fusese barca 
de pescuit. Căpăţina cu păr negru şi chipul smolit al lui Alec 
cel Mare se iţi la o întindere de mină de noi, şi, fără să 
bănuiască deocamdată nimic, furios nevoie mare pe stîngăcia 
acelor marinari ageamii, după cum credea el, se lăsă ridicat la 
bord. Şi abia îşi mai trăgea sufletul, fiindcă se scufundase 
adînc şi stătuse destul de mult sub apă pentru ca să scape de 
chila noastră. 


Dar, spre consternarea şi uimirea proprietarului iahtului, în 
clipa următoare Charley era grămadă peste Alec cel Mare în 
cocpit, iar eu îl ajutam să-i pună cătuşele. Proprietarul se biţiia 
ca un apucat în jurul nostru şi ne cerea să-i explicăm despre 
ce era vorba, dar în clipa aceea tovarăşul lui Alec cel Mare 
tocmai se tirise la prova, trăgîndu-se de pe bompres şi se uita 
cu teamă peste balusstradă la cele ce se petreceau în cocpit. 
Insă braţul lui Charley îl prinse fulgerător de git şi omul ateriza 
pe spate lingă Alec cel Mare. 

— Cătuşe! urlă Charley şi eu i le-am întins în grabă. 

Barca avariată se bălăngănea alene, la mică distanţăde 
noi în partea din vînt. M-am apucat să manevrez şcota randei, 
în vreme ce Charley apucă timona şi îndreptă iahtul spre 
barcă. 

— Indivizii ăştia sînt de mult certaţi cu legea, îi explică el 
proprietarului care mai era încă furios. Sînt cei mai statornici 
braconieri, încălcînd legile pescuitului şi vînatului. l-aţi văzut 
prinşi asupra faptului, şi să vă aşteptaţi să fiţi citați ca martori 
ai acuzării cînd va începe procesul. 

In vreme ce le explica treaba asta, el făcu o voltă şi 
abordă barca. Parîma priponului se rupsese, dar o bucată din 
ea se tiraîncă în urmă. Charley recupera vreo patruzeci, 
cincizeci de iarzi şi scoase la iveală un pui de sturion, prins 
într-un ghem de carmace, reteză cu cuțitul bucata aceea de 
parîma şi o aruncă în cocpit lîngă prizonieri. 

— Şi iată şi dovezile, proba numărul 1, pentru cei de faţă. 
Priviţi-o cu atenţie ca s-o puteţi identifica în faţa tribunalului, 
menţioniînd şi locul şi momentul în care au fost prinşi făptaşii. 

După care, triumfători, ne-am îndreptat spre Benicia; 
iahtul nu mai făcea volte la întîmplare şi nu mai lua benzi, 
regele grecilor stătea legat fedeleş în cocpit, pentru prima 
dată în viaţa lui prizonier al patrulei de pescuit. 


RAID ASUPRA BRACONIERILOR DE STRIDII 


Charley Le Grant şi cu mine eram de acord că dintre toţi 
oamenii patrulei de pescuit, sub oblăduirea cărora lucrasem în 
diverse perioade, tot Neil Partington era cel mai bun. Era un 
om de cuvînt şi nu-i lipsea curajul; pe cînd lucram sub mîna lui 
ne cerea deplină ascultare, dar în acelaşi timp relaţiile dintre 
noi constau într-un fel de camaraderie nesilită şi ne îngăduia o 
libertate de mişcare cu care nu fusesem obişnuiţi, aşa după 
cum va reieşi şi din această povestire. 

Familia lui Neil locuia în Oakland, localitate aşezată pe 
malul Golfului de Jos, şi de la San Francisco nu aveai mai mult 
de şase mile pînă acolo pe apă. Într-una din zile, pe cînd 
cerceta cum stăteau lucrurile cu creveţarii de la Capul Pedro, 
Neil primi vestea că nevastă-sa era foarte rău bolnavă, şi în 
acelaşi ceas Reindeer gonea spre Oakland, miînată de un vînt 
îndesat de nord-vest, dinspre pupa. Am luat-o în sus, pe 
Estuarul Oakland şi am ancorat. În următoarele cîteva zile, în 
timp ce Neil era pe mal, am mai întins greementul iahtului, am 
cercetat starea balastului, am răzuit tot ce-am putut, făcînd 
iahtul lună. 

Dar după ce-am terminat şi cu treaba asta, timpul pe- 
trecut în aşteptare a început să ne apese. Nevasta lui Neil era 
prinsă de o boală foarte periculoasă şi, după cîte se părea, 
avea să mai zacă aşa o săptămînă, ca să depăşească 
momentul de criză. Eu şi Charley băteam docurile, tot 
întrebîndu-ne ce naiba să facem, şi uite aşa am dat peste flota 
de stridii aflată la cheul oraşului Oakland. În general erau 
nişte ambarcaţii bine întreţinute, îngrijite, făcute anume 
pentru viteză şi vreme rea, şi ne-am aşezat pe marginea 
cheului şi am început să le cercetăm. 

— Bună recoltă, după cite-mi dau seama, îmi spuse 
Charley arătindu-mi grămezile de stridii, alese după trei 
mărimi, care se vindeau pe punţile ambarcaţiilor. 

Negustorii trăgeau acum căruțele cu spatele spre mar- 
ginea cheului, şi după tirguiala şi zarva tocmelii am reuşit 
chiar şi eu să aflu preţul de vinzare al stridiilor. 


— Barca aia are la bord stridii de cel puţin două sute de 
dolari, am calculat eu cu voce tare. Mă întreb cam cit le-o fi 
luat ca să le adune? 

— Trei, patru zile, îmi răspunse Charley. Pentru doi oameni 
nu e chiar rău cite douăzeci şi cinci de dolari de fiecare pe zi. 

Ambarcaţia despre care vorbeam, Fantoma, stătea la 
ancoră chiar în faţa noastră. Tot echipajul era format numai 
din doi oameni. Unul arăta cam bondoc, lat în umeri, cu nişte 
braţe uimitor de lungi, ca la gorile, în vreme ce celălalt era 
înalt, bine proporţionat, cu nişte oclii albaştri luminoşi şi o 
chică de păr negru, lins. Combinația asta între culoarea 
ochilor şi a părului era atît de neobişnuită încît eu şi Charley 
am adăstat prin preajmă mai mult decit avusesem de gînd. 

Şi ne-a prins bine. Lîngă noi s-a ivit un domn mai în vîrstă, 
bine legat, după îmbrăcăminte şi felul de a se purta aducea a 
prosper comerciant. S-a oprit şi se uita la puntea fantomei. 
Părea să fie furios, şi cu cît se uita mai mult cu atît devenea 
mai furios. 

— Acelea sînt stridiile mele! exclamă el în cele din urmă. 
Ştiu că-s ale mele. Aţi dat iama în crescătoria mea şi le-aţi 
luat cu japca! 

Cei doi de pe Fantoma, înaltul şi bondocul, ridicară privirile 
către el. 

— Salutare, Taft, îi aruncă bondocul, cu o familiaritate 
obraznică - oamenii golfului îl porecliseră Miriapodul, din 
cauza braţelor lungi. Salutare, Taft, repetă el pe acelaşi ton 
obraznic. Care-i pricina că te-ai apucat de urlat? 

— Alea-s stridiile mele, asta ziceam. Le-aţi furat din 
crescătoria mea. 

— Al dracului de deştept mai eşti, aşa-i? îi răspunse 
Miriapodul rînjind. Aşa de deştept încît eşti în stare să spui 
care-s stridiile tale oriunde le-ai vedea? 

— După cîte ştiu eu, interveni lunganul, stridiile-s stridii 
oriunde, şi în tot golful sînt toate cam la fel, şi nu numai aici, 
ci prin toată lumea asta-s la fel, dacă e s-o luăm aşa. N-avem 
chef să ne ciorăvăim cu dumneata, domnule Taft, dar ne- 
avem chef să te auzim trăncănind că stridiile astea-s ale 
dumitale şi noi sîntem nişte hoţi pînă cînd nu dovedeşti că-i 
aşa. 


— Ştiu bine că-s ale mele, sînt în stare să pariez pe viaţa 
mea! mîrîi domnul Taft. 

— Dovedeşte! îl stîrni lunganul, căruia, după cum am aflat 
mai tîrziu, i se spunea Delfinul, datorită dibăciei în ale înotului. 

Domnul Taft ridică neputincios din umeri. Bineînţeles că 
nu avem cum dovedi că stridiile acelea îi aparţineau, oricît de 
sigur ar fi fost de treaba asta. 

— Aş da o mie de dolari numai să vă ştiu dincolo de gratii! 
le strigă el. Sînt în stare să pun la bătaie cîte cincizeci de 
dolari de fiecare dintre voi numai să vă văd popriţi şi judecaţi 
o dată. 

Un urlet de veselie se stîrni la bordul bărcilor, fiindcă şi 
ceilalţi braconieri auziseră discuţia. 

— Se cîştigă bine cu stridiile! remarcă plin de răceală 
Delfinul. 

Domnul Taft le întoarse supărat spatele şi se îndepărtă. Cu 
coada ochiului, Charley băgă de seamă încotro o luase. Citeva 
minute mai tîrziu, dupăce omul dădu colţul şi nu se mai zări, 
Charley se ridică alene în picioare. l-am urmat exemplul, şi am 
luat-o la picior în direcţia opusă. 

— Haide, dă-i cărbuni! îmi şopti Charley cînd am ajuns 
destul de departe ca să nu ne mai vadă nimeni din flota de 
stridii. 

Deîndată am schimbat direcţia, şi am tot ocolit, alergînd în 
susul şi-n josul străzilor pînă cînd dinainte s-a conturat silueta 
masivă a domnului Taft. 

— Am de gîndsă-l întreb în legătură cu recompensa aia, 
îmi explică Charley, în vreme ce ne apropiam destul de iute 
de proprietarul crescătoriilor de stridii. Neil mai întîrzie pe aici 
o săptămînă, şi în vremea asta trebuie să facem şinoi cite 
ceva, nu-i aşa? Ce zici? 

— Bineînţeles, bineînţeles! întări domnul Taft după ce 
Charley se recomandă şi-i explică motivul venirii. În fiecare an 
bandiții ăia mă fură de mii de dolarişi aş fi bucuros să le sparg 
gaşca cu orice preţ, da, domile, cu orice preţ. Aşa cum am mai 
zis, dau cincizeci de dolari de cap de banditşi încă socotesc că 
nu e prea mult. Mi-au jefuit crescătoriile, mi-au dărimat 
semnele de hotar, mi-au înspăimîntatpaznicii şi anul trecut mi- 
au şi ucis unul dintre ei. N-am reuşit să aduc dovada 


vinovăţiei lor. Au operat noaptea, pe întuneric. Nu m-am ales 
decit cu un paznic mort, fără să am nici o dovadă în mină. 
Detectivii n-au fost în stare de nimic. Nimeni n-a putut să se 
descurce cu indivizii ăştia. N-am reuşit să arestăm nici măcar 
unul dintre ei. Aşa că... ăăă... domnule... Cum spuneaţi că vă 
numiţi? 

— Le Grant! îi răspunse Charley. 

— Şi aşa cum spuneam, domnule Le Grant, îţi sînt foarte 
îndatorat pentru ajutorul pe care vrei să mi-l oferi. Şi aş fi 
bucuros, cît se poate de bucuros, să colaborezi cu dumneata 
în orice chip. Paznicii şi ambarcaţiile mele îţi stau la dispoziţie. 
Vino la birourile mele din San Francisco oricînd, sau dă-mi un 
telefon pe cheltuiala mea. Şi nu te zgirci dacă trebuie să 
cheltuieşti. Cheltuielile le suport eu, indiferent care or fi, atita 
vreme cît sînt rezonabile. Situaţia pentru mine a ajuns 
disperată, şi trebuie făcut ceva să vedem dacă crescătoriile 
acelea sîntale mele sau ale şlehtei ăsteia de bandiți. 

După ce-l văzu pe domnul Taft urcat în trenul lui spre San 
Francisco, Charley îi spuse: 

— Ei, şi acum să mergem să vorbim cu Neil. 

Neil Partington nu numai că nu ridică nici un fel de piedică 
în calea expediției noastre, ci, din contră se dovedi de mare 
ajutor. Eu şi Charley habar nu aveam de industria asta a 
creşterii stridiilor, în vreme ce mintea lui Neil era o adevărată 
enciclopedie în privinţa asta. În plus, cam într-un ceas, tot ela 
ştiut de unde să dibuie un puştan grec, de vreo 
şaptesprezece, optsprezece ani care cunoştea toate 
dedesubturile braconajului la stridii. 

Acum n-ar fi rău să arăt că noi, cei din patrula de pescuit, 
într-un fel eram liberi profesionişti. În vreme ce Neil Partington 
avea funcţia de poliţist cu depline drepturi şi primea salariu 
regulat, eu şi Charley, care nu eram decit ajutoarele lui, nu 
primeam decit ceea ce cîştigam cu mîna noastră, adică un 
anumit procent din amenzile puse asupra celor care 
nesocoteau legile pescuitului şi fuseseră condamnaţi pentru 
treaba asta. De asemenea, orice recompensă ne ieşea în cale 
a noastră era. l-am propus lui Partington să împărţim şi cu el 
ce vom dobiîndi de la domnul Taft, dar polițistul nici n-a vrut 
să audă. Ne-a mărturisit că era cit se poate de fericit dacă 


putea să ne fie şi el de folos cu ceva pentru că şi noi îl 
ajutasem pe el de atitea ori. 

Am ţinut un lung consiliu de război, şi ne-am fixat cam 
următoarea cale de acţiune. In Golful de Jos, mutrele noastre 
nu erau deloc cunoscute, dar cum despre Reindeer se ştia 
destul de bine că aparţinea patrulei de pescuit, puştiul, grecul 
pe care-l chema Nicholas, şi eu urma să vinturăm apa cu o 
barcă care să nu bată cu nimic la ochi, să ne îndreptăm spre 
insula Asparagus şi să ne alăturăm flotei braconierilor de 
stridii. După cum ne vorbea Nicholas despre zonele 
crescătoriilor şi metodele de braconaj, s-ar fi putut să dăm de 
braconieri chiar cînd jefuiesc stridiile şi, în acelaşi timp, să şi 
punem mîna pe ei. Charley urma să rămînă pe mal, împreună 
cu paznicii domnului Taft şi o poteră de poliţişti, ca să ne ajute 
la momentul potrivit. 

— Barca am găsit-o, ne spuse Neil, la sfîrşitul discuţiilor, 
un slup vechi şi aiurit care zace la Tiburon, în partea cealaltă a 
golfului. Tu şi Nicholas vă duceţi acolo cu feribotul, îl închiriaţi 
pe mai nimic, şi o luaţi de-a dreptul spre crescătoriile de 
stridii. 

Două zile mai tîrziu, la despărţire, Neil ne spuse: 

— Baftă, măi băieţi. Nu uitaţi că aveţi de-a face cu nişte 
oameni primejdioşi, aşa că fiţi cu băgare de seamă. 

Eu şi Nicholas am reuşit să închiriem barca destul de 
ieftin. Şi, în vreme ce ridicam velele şi ne apuca cîte o criză de 
ris, am fost de acord amindoi că aveam de-a face cu o barcă 
mai bătrină şi mai aiurită decit ni se spusese. Era o 
ambarcaţie mare, cu fundul plat, cu oglindă dreaptă la pupa, 
mare în slup, cu un catarg care se bălăbănea, straturile şi 
şarturile slăbite, nişte vele amărite, scote şi fungi putrezite, 
puturoasă la manevră, greu de făcut volta cu ea, şi în plus 
puţea cumplit a catran, ciudat maclavais cu care fusese 
năclăită peste tot, de la etravă la pupa, de la capacul cabinei 
la scândura derivorului. Şi, ca să pună moţ la toate, cu litere 
mari, albe, pe toată lungimea bordului, de fiecare parte 
scria: Maggie Catran. 

Călătoria de la Tiburon la insula Asparagus a fost veselă şi 
fără evenimente; am ajuns la destinaţie în după-amiaza zilei 
următoare. Flota braconierilor de stridii, cu vreo douăsprezece 


ambarcaţii, stătea la ancoră în locul numit Vadul Părăsit. 
Maggie Catran se înfipse, plescăind într-o parte şi-n alta, drept 
în mijlocul lor, împinsă de o briză uşoară, şi toţi au ieşit pe 
punte să ne admire. Eu şi Nicholas ne-am molipsit şi noi de la 
spiritul aiuritei ambarcaţii şi o conduceam ca nişte ageamii 
sadea. 

— Ce-o mai fi şi arătarea asta? strigă unul. 

— Dacă ghiceşti, a ta-i! îi răspunse altul. 

— Zău că asta-i chiar arca cea bătrină, să fiu al naibii dacă 
nu! se strimbă de ris Miriapodul de pe puntea fantome. 

— Hei, voi cei de pe cliper! ne strigă un alt şmecher de 
hiîtru. Care-i portul de baştină? 

N-am luat glumele lor în seamă şi, ca nişte ageamii sadea, 
ne-am prefăcut că Maggie Catran ne solicita întreaga atenţie. 
Am executat volta frumos, în partea din vînt a Fantomei şi 
Nicholas a alergat la prova să lase ancora. După toate 
aparențele era o minune de neîndemiînare felul în care lanţul 
se încurcase de tot şi nu îngăduia deloc ancorei să atingă 
fundul. Şi, după cîte se vedea, şi eu şi Nicholas păream grozav 
de tulburaţi în vreme ce ne chinuiam să-l descîlcim. În orice 
caz, am reuşit să-i păcălim pe braconierii care se distrau de 
nu mai puteau văzindu-ne în ce belea intrasem. 

Dar lanţul nu voia să se descurce nici să-l tai şi, încurajați 
de tot felul de sfaturi date înbătaie de joc, am derivat spre 
Fantoma în care ne-am încurcat, bompresul acesteia din urmă 
găsise cu cale să-şi croiască drum prin randa noastră în care 
făcu o gaură cît o uşă de hambar. Miriapodul şi Delfinul se 
tăvăleau de ris pe cabină şi ne-au lăsat să ne descurcăm cum 
om putea din beleaua asta. 

In cele din urmă, am reuşit, după un adevărat spectacol 
de ageamii în ale marinăriei, şi am desciîlcit noi şi lanţul 
ancorei, lăsînd la apă de data asta vreo trei sute de picioare 
lungime. Cum nu erau decit vreo zece picioare de apă sub 
chilă, lungimea lanţului îngăduia bărcii noastre să se rotească 
pe un cerc cu diametrul de şase sute de picioare, perimetru în 
care puteam uşor da peste cel puţin jumătate din flotă. 

Cum vremea era bună, braconierii de stridii stăteau 
frumos la ancoră cu garlin scurt, aşa că într-un glas toţi 
protestară în faţa nepriceperii noastre care ne îmboldise să 


lăsăm cu nechibzuială lanţul atît de lung. Şi nu numai că au 
protestat, dar ne-au obligat să virăm lanţul lăsînd doar treizeci 
de picioare la apă. 

După ce i-am încredinţat suficient de nepriceperea 
noastră, eu şi Nicholas am coborit în cabină ca să ne felicităm 
şi să ne pregătim masa. Abia am terminat de mincat că o 
barcă se lipi de bordul lui Maggie Catran, şi pe bord se auzi 
tropăit greu de picioare. Pe uşa cabinei se ivi mutra de brută a 
Miriapodului, după care individul cobori, în cabină, urmat de 
Delfin. Înainte de a apuca ei să-şi găsească loc pe o cuşetă, 
altă barcă se izbi de bord, apoi alta, apoi alta, pînă cînd cei ce 
se strinseră în cabină ajunseră să reprezinte toată flota. 

— De unde aţi manglit vechitura asta de covată? întreba 
un dolofan păros, cu nişte ochi răi şi trăsături de mexican în 
el. 

— N-am manglit-o, îi trînti Nicholas, răspunzindu-i pe 
înţelesul lor ca să-i convingă că de fapt o furasem pe Maggie 
Catran. Şi chiar dacă, ei, ce-i cu asta? 

— Doar atit că gustul vostru mă dă gata! mirii mexicanul. 
Mai bine ajung să putrezesc pe țărm decit să pun laba pe o 
copaie ca asta care nu-i bună la nimic. 

— De un' să ştim noi treaba asta înainte de a o pune la 
încercare? se miră Nicholas, cu atîta nevinovăție că stîrni risul. 
Şi cum faceţi rost de stridii? se grăbi el să-i întrebe. Vrem şi 
noi să ne umplem barca. 

— Şi la ce vă trebuie vouă stridii? îl întrebă Delfinul. 

— Ca să le facem cadou la prieteni, bineînţeles! îi replică 
Nicholas. Doar asta faceţi şi voi cu ale voastre bănuiesc. 

Vorbele lui stîrniră altă furtună de risete şi, pe măsură ce 
musafirii noştri se arătau tot mai cumsecade, ne dădeam 
seama că în mintea lor nu plutea nici o umbră de bănuială în 
privinţa identităţii şi misiunii noastre 

— la ascultă, nu te-am văzut parcă zilele trecute pe cheul 
de la Oakland? mă luă pe nepregătite Miriapodul. 

— Cam da! i-am răspuns eu cu îndrăzneală, luînd taurul de 
coarne. Tocmai vă cîntăream şi ne gindeam dacă să ne 
apucăm de pescuit stridii sau nu. După cîte am socotit eu, e o 
meserie destul de bună, aşa că ne-am apucat şi noi de ea. Da' 
asta, m-am grăbit eu să adaug, dacă nu vă e cu supărare. 


— Acuma să-ţi spun şieu că una şi cu una fac două; îmi 
răspunse el. Adică trebuie să te faci luntre şi punte şi să te 
căpătuieşti cu o barcă mai ca lumea. N-o să suportăm noi să 
ajungem de risul lumii cu o hardughie ca asta. Priceput? 

— 'Nenţeles, i-am răspuns eu. Îndată ce vindem nişte 
stridii ne gătim de groază. 

— Şi dacă vă arătaţi băieţi curaţi şi aşa cum trebuie; 
continuă el, ei bine, puteţi merge cu noi. Dardacă nu - şi aici 
vocea îi deveni dură şi amenințătoare - păi atunci o să aveţi 
parte de cea mai nenorocită zi din viaţa voastră. Priceput? 

— 'Nenţeles, i-am zis eu. 

După predica asta şi alte avertismente şi sfaturi cam de 
acelaşi gen, discuţia deveni generală, şi astfel am aflat că 
taman în noaptea aceea urma să prădăm crescătoriile. După 
vreo oră de şedere, pe cînd se urcau în bărcile lor, ne-au 
invitat şi pe noi să mergem cu ei asigurîndu-ne că: „Cu cît mai 
mulţi, cu atît mai vesel.” 

— L-ai băgat de seamă pe individul acela mărunt, cu 
mutră de mexican? mă întrebă Nicholas după ce toţi ceilalţi se 
depărtaseră îndreptindu-se spre navele lor. E Barchi, din 
Banda Veselilor, iar individul care a venit cu el e Skilling. 
Amîndoi au ieşit pe cauţiune de la pirnaie, cîte cinci mii de 
dolari de fiecare. 

Auzisem de Banda Veselilor şi mai înainte, o şleahtă de 
huligani şi criminali care terorizau regiunea de coastă de la 
Oak. Două treimi dintre ei se aflau de obicei în puşcărie, 
acuzaţi de nelegiuiri care mergeau de la sperjur, la măsluire 
de urne electorale şi pînă la crimă. 

— Aştia nu sînt braconieri de stridii obişnuiţi, continuă să 
povestească Nicholas. Vin şi ei cînd le tună, ca să-şi 
încropească vreo cîțiva dolari. Dar de ăştia trebuie să ne 
păzim mai tare. 

Am stat în cocpit şi am discutat amănuntele planului 
nostru pînă cînda trecut de unsprezece, şi atunci am auzit 
zgomot de visle de la o barcă venind din direcţia fantome. 
Am coborit şi noi schiful, am aruncat în el cîţiva saci şi ne-am 
pus pe vislit. Am descoperit că toate schifurile se adunau 
acolo, intenţia fiind aceea de a jefui terenurile crescătoriei in 
corpore. 


Spre surprinderea mea, am văzut că în locul unde am 
aruncat ancora apa dacă avea un picior adincime, acolo unde 
de obicei avea zece. Era la vremea celui mai mare reflux din 
iunie, pe lună plină, şi cum apele mai aveau să se scurgă încă 
vreo oră şi jumătate, mi-am dat seama că zona noastră de 
ancoraj va deveni uscat înainte de a se opri retragerea apelor. 

Terenurile de stridii ale domnului Taft erau la trei mile 
depărtare şi, vreme îndelungată, am vislit pe tăcute în siajul 
celorlalte bărci, din cînd în cînd punîndu-ne pe uscat şi 
atingînd mereu fundul cu vislele. În cele din urmă, am dat de 
miîl moale peste care erau numai doi inci de apă, prea mică 
pentru bărci, darbraconierii au sărit deîndată în apă şi tot 
trăgind şi împingînd bărcile acelea cu fundul plat, am 
continuat să înaintăm. 

Luna plină era în parte voalată de straturi de nori de înaltă 
altitudine, dar piraţii îşi găseau drumul cu o pricepere născută 
dintr-o îndelungată experienţă. După ce ne-am bălăcit astfel 
în mil vreo jumătate de milă, am dat de un canal adînc, şi am 
luat-o în susul lui, de-o parte şi de cealaltă zărind bancurile cu 
stridii moarte. În cele din urmă, am ajuns şi la terenul de 
recoltare. De pe unul din bancuri, doi oameni au strigat la noi 
şi ne-au ameninţat ca să ne îndepărtăm. Dar Miriapodul, 
Delfinul, Barchi şi Skilling au luat-o înainte, urmaţi de noi toţi 
ceilalţi, cel puţin treizeci de oameni, în cincisprezece bărci, 
care au început să vislească drept spre paznici. 

— Mai bine aţi şterge-o de aici, le spuse Barchi ame- 
ninţător, că altfel o să vă găurim pielea atit de rău că n-o să 
mai plutiţi nici în melasă, darămite în apă. 

Prudenţi, paznicii s-au retras din faţa unei forţe atît de co- 
vîrşitoare, şi au început să tragă la visle de-a lungul canalului 
către partea unde trebuia să fi fost ţărmul. Pe deasupra, 
menirea lor în plan era să se retragă. 

Am înfipt prova bărcilor în partea dinspre țărm a unui banc 
mare şi toată lumea, cu saci în mînă, s-a împrăştiatşi a 
început să adune stridii. Din cînd în cînd, vălul de nori se mai 
subţia în dreptul lunii şi reuşeam să distingem destul de bine 
stridiile cele mari. Cît ai zice peşte, sacii erau umpluti, şi căraţi 
la bărci, de unde erau luaţi alţii goi. Eu şi Nicholas ne 
întorceam adesea la barcă încărcaţi cu neînsemnata noastră 


povară, dar de fiecare dată ne trezeam că unii dintre 
braconieri veneau sau plecau de la bărci. 

— Nu contează, îmi spunea Nicholas, nu ne grăbim. Cînd o 
să ajungă să culeagă stridiile tot mai departe, o să le 
trebuiască tot mai mult timp ca să le care. Atunci o să aşeze 
sacii în picioare, unde se află, ca să-i strîngă abia cînd s-o mai 
ridica fluxul şi se va putea ajunge la ei cu bărcile. 

Dar a trecut mai bine de jumătate de oră pînă cînd fluxul a 
început să se facă simţit şi atunci lucrurile s-au petrecut 
întocmai. Lăsîndu-i pe pirați să-şi vadă de treaba lor, ne-am 
furişat spre bărci. Una cîte una, fără zgomot, le-am dat la apă 
şi le-am legat laolaltă, formînd un fel de flotilă cam greu de 
manevrat. Şi tocmai cînd împingeam şi ultima barcă, chiar a 
noastră, a dat peste noi unul dintre oameni. Era Barchi. Cu 
privirea lui ageră, a înţeles dintr-o ochire situaţia şi se repezi 
spre noi, dar ne-am îndepărtat, opintindu-ne o dată zdravăn în 
visle şi l-am lăsat bălăcindu-se în apa care-i trecea de cap. 
Îndată ce reuşi să se salte din nou pe banc, ridică glasul şi 
dădu alarma. Am început să vislim din răsputeri, dar, cu atitea 
bărci după noi, înaintam foarte încet. Dinspre banc se auzi un 
pocnet de pistol, apoi al doilea şi al treilea, după care urmă o 
adevărată salvă. În jurul nostru au început să piuie gloanţele, 
dar luna era acoperită acum de nori groşi şi în bezna aceea se 
trăgea orbeşte. Numai printr-o întîmplare ne-ar fi putut nimeri. 

— Tare bine ar fi să avem o şalupă cu aburi, am zis eu 
gifiind. 

— Eu mai bine aş zice să nu apară luna asta, spuse 
Nicholas gifiind la fel. 

Treaba mergea tare încet, dar fiecare lovitură de vislă ne 
împingea mai departe de bancul acela şi mai aproape de 
țărm, pînă cînd, în cele din urmă, nu se mai auzi nici o 
împuşcătură, iar cînd luna se arătă din nori, eram prea 
departe ca să mai fim în primejdie. Curînd după aceea am 
răspuns la strigătele care se auzeau dinspre mal şi două bărci 
mari, fiecare cu cîte trei perechi de vislaşi, ţişniră către noi. 
Mutra atît de mult aşteptată a lui Charley se aplecă spre noi şi 
ne apucă pe amindoi de mînă în vreme ce striga: 

— Frumoşilor, frumoşilor'Amîndoi! 


După ce flotila aceea ajunse la țărm, eu, Nicholas şi 
unpaznic am trecut la ramele unei bărci mari, în vreme ce 
Charley trecu la cîrmă. Celelalte două bărci mari veneau în 
urma noastră. Cum de data asta luna se ridicase şi-şiimprăştia 
lumina strălucitoare, i-am zărit cu uşurinţă pe piraţii de stridii 
cocoţaţi pe bancul lor singuratic. Pe cînd ne apropiam, ne-au 
întîmpinat cu o salvă de focuri de revolver, ceea ce ne-a făcut 
să ne retragem iute dincolo de raza lor de bătaie. 

— Acum avem vreme berechet, spuse Charley. Fluxul urcă 
repede, şi cînd o să le ajungă apa la git n-o să mai aibă ei nici 
un chef să ne înfrunte. 

Aşa că ne-am rezemat de visle şi am aşteptat ca fluxul să- 
şi facă datoria. Piraţii erau la ananghie: din cauza refluxului 
puternic de mai înainte, acum apele dădeau năvală ca pe un 
scoc de moară, şi nici cel mai dibaci înotător din lume n-ar fi 
fost în stare să le ţină piept şi să parcurgă cele trei mile pînă 
la iahturi. Între pirați şi țărm eram noi, împiedicîndu-i să scape 
în direcţia aceea. Pe de altă parte, apa se ridica repede 
deasupra bancului, şi era vorba doar de cîteva ceasuri pînă 
cînd apa le va trece peste capete. 

Dăinuia un calm minunat şi, la lumina strălucitoare a lunii, 
îi urmăream prin binoclurile noastre de noapte şi-i povesteam 
lui Charley călătoria noastră cu Maggie Catran. Se făcu şi ora 
unu, apoi două, şi piraţii se adunaseră ciotcă pe creasta 
bancului, stînd pînă la briu în apă. 

— Uite asta dovedeşte ce mare lucru e imaginaţia, spuse 
Charley. Taft încearcă de ani de zile, să pună mîna pe ei, dar 
s-a repezit la ei ca un taur şi n-a reuşit nimic. Noi ne-am pus 
mintea la contribuţie... 

Exact atunci am auzit un uşor plescăit în apă, am ridicat 
mîna ca să se facă linişte, m-am întors şi am arătat spre nişte 
cercuri pe faţa apei care se lărgeau mereu. Nuerau la mai 
mult de cincizeci de picioare de noi şi la lumina lunii am zărit 
o căpăţina neagră şi un umăr alb. Scoţind un fornăit speriat, 
urmat de zgomotul expiraţiei subite, capul şi umărul dispărură 
sub apă. 

Am tras de cîteva ori la visle şi ne-am lăsat purtaţi de 
curent. Patru perechi de ochi cercetau acum faţa apei, dar nu 


s-a mai văzut nici o încreţitură, şi nici n-am mai zărit vreo 
urmă, nici căpăţina neagră, nici umăr alb. 

— E Delfinul, ne spuse Nicholas. Abia la lumina zilei am fi 
putut să punem mîna pe el. 

Pe la trei fără un sfert, piraţii dădură primele semne că se 
cam muiaseră. Am auzit strigăte de ajutor, mai ales glasul de 
neconfundat al Miriapodului şi, de data asta, cînd ne-am mai 
apropiat puţin, nimeni n-a mai tras asupra noastră. Miriapodul 
era la mare ananghie. Deasupra apei nu se mai vedeau decit 
capetele şi umerii tovarăşilor lui de tilhărie, care se opinteau 
să facă faţă curentului, dar Miriapodul nu mai atingea fundul 
cu picioarele şi era ţinut la suprafaţă de ceilalţi. 

— Ei, flăcăi, le strigă Charley înviorat. V-am prins în 
capcană şi n-aveţi cum scăpa. Dacă vă purtaţi urit, o să fim 
nevoiţi să plecăm şi să vă lăsăm să vă descurcaţi singuri, şi 
fluxul o să vă dea gata. Dacă sînteţi băieţi cuminţi, o să vă 
luăm în barcă, cîte unul, pe rînd, şi sînteţi salvaţi cu toţii. Ce 
spuneţi? 

— Daaaa! răspunseră ei răguşit, printre dinţii care le 
clănţăneau. 

— Atunci cîte unul pe rînd, cei mai scunzi întîi! Primul care 
a fost împins peste bord a fost Miriapodul,şi a suit bucuros 
nevoie mare, deşi a protestat puţin cînd comisarul i-a pus 
cătuşele. Al doilea a sosit Barchi, blind şi resemnat, după ce 
se murase atita vreme. Cînd în barcă s-au strîns deja vreo 
zece, ne-am îndepărtat şi a fost încărcată cea de-a doua 
barcă. In cea de-a treia barcă n-au urcat decit nouă prinşi, în 
total o pradă de douăzeci şi nouă de pirați. 

— Dar pe Delfinul tot nu l-aţi prins, ne aruncă încîntat 
Miriapodul, ca şi cum evadarea lui ne umbrea cumva 
succesul. 

Charley rise. 

—Cu toate astea l-am văzut şi pe el, grohăind să ajungă la 
țărm ca un porc ostenit. 

Pe țărm am pus în mişcare o şleahtă de pirați îmblinziţi şi 
dîrdîind de frig, îndreptindu-i către magaziile crescătoriei de 
stridii. După ce Charley a bătut, uşa s-a deschis larg şi ne-a 
întîmpinat un val plăcut de aer cald. 


— Băieți, vă puteţi usca hainele aici, şi bea şi voi o cană de 
cafea fierbinte, îi anunţă Charley pe cînd aceştia intrau unul 
după altul înăuntru. 

Şi, lîngă foc, stătea amărit, cu o cană aburind în mînă, 
chiar Delfinul. Ca la un semn, şi eu şi Nicholas ne-am uitat la 
Charley. Acesta izbucni încîntat în rîs. 

— Şi asta tot de la imaginaţie se trage. Cînd te apuci să te 
uiţi la un lucru, atunci trebuie să-l cercetezi ca lumea. Şi ce- 
am văzut? Am văzut un țărm. Aşa că am lăsat vreo cîţiva 
oameni de-ai poliţiei cu rugămintea să nu-l piardă din ochi. 
Asta-i tot. 


ASEDIUL NAVEI LANCASHIRE QUEEN 


Probabil că cea mai exasperantă încercare prin care a 
trecut patrula de pescuit a fost atunci cînd Charley Le Grant şi 
eu am ţinut două săptămîni sub asediu o mare corabie cu 
patru catarge, englezească. Înainte de a se încheia, afacerea 
asta devenise o ciudată problemă de matematică, şi numai 
din întîmplare am găsit firul care să ne ducă spre un 
deznodămiînt fericit. 

După raidul asupra piraţilor de stridii, ne-am reîntors la 
Oakland, unde am mai stat încă două săptămîni înainte ca 
nevasta lui Neil Partington să fie în afara oricărui pericol şi pe 
drumul cel bun către vindecare. Aşa că s-a făcut o lună bună, 
una peste alta, pînă cînd am întors prova lui Reindeer către 
Benicia. Cînd pisica nu-i acasă, joacă şoarecii pe masă şi, în 
aceste patru săptămîni, pescarii deveniseră foarte îndrăzneţi 
şi încălcau legile fără frică. După ce-am trecut de Capul Pedro, 
am observat numeroase semne care trădau activitatea 
pescuitorilor de creveţi, şi cînd am intrat bine în Golful San 
Pablo am zărit, răspîndită pînă departe, o flotă întreagă de 
bărci de pescuit din Golful de Sus care-şi săltau cu grabă 
plasele şi ridicau velele. 

Chiar şi numai atît dădea suficient de bănuit ca să fie 
nevoie de cercetări, şi în prima şi singura barcă pe care am 
reuşit s-o abordăm am văzut că exista o plasă de pescuit 
interzisă. Legea nu îngăduie ca plasele de pescuit scrumbii să 
aibă ochiurile mai mici de şapte inci şi jumătate între noduri, 
iarcel de faţă nu avea decit trei inci. Era o flagrantă încălcare 
a legii şi, drept urmare, cei doi pescari au fost arestaţi. Neil 
Partington l-a luat pe unul dintre ei cu el pe Reindeer să-l 
ajute la manevre, în vreme ce eu şi Charley am plecat cu 
celălalt în barca ce fusese capturată. 

Flota de scrumbii dispăruse în fugă turbată către ţărmul 
Petaluma şi tot drumul care ne-a mai rămas prin golful San 
Pedro n-am mai văzut nici urmă de pescari. Prizonierul nostru, 
un grec bărbos şi bronzat, stătea mohorit pe năvodul lui, în 
vreme ce noi manevram barca. Era o barcă de somoni nouă, 


de felul celor construite pe Columbia River, se vedea bine că 
era la prima ei cursă, şi răspundea splendid la comenzi. Chiar 
şi atunci cînd Charley îi lăudă barca, prizonierul nostru refuză 
să răspundă sau să ne bage în seamă, aşa că, nu după multă 
vreme, l-am lăsat în plata domnului, socotindu-l a fi un individ 
cît se poate de nesociabil. 

Am luat-o prin strimtoarea Carquinez în sus, şi apoi am 
oblicit-o în baia din faţa şantierului lui Turner, căutînd apele 
mai liniştite. Aici zăceau la ancoră citeva corăbii englezeşti, 
făcute din metal, aşteptind strînsul cerealelor. Şi tot aici, cu 
totul pe neaşteptate, exact în locul unde-l prinsesem noi pe 
Alec cel Mare, am dat de doi italieni într-o barcă de pescuit în 
care se afla un pripon chinezesc de prins sturioni, complet cu 
tot ce-i trebuia. Surpriza a fost de amîndouă părţile, şi am 
nimerit peste ei înainte ca noi sau ei să ne dăm bine seama ce 
se întîmplă. Charley abia a avut vreme să facă o voltă în vînt 
şi să se ia după ei. Eu am alergat la prova şi le-am aruncat o 
barbetă pentru ca să se lege cu ea de noi. Unul dintre pescari 
luă o voltă cu barbeta la un tachet, în vreme ce eumă 
grăbeam să las jos vela cu spetează. După ce s-a încheiat şi 
cu manevra asta, barca de somoni veni la pupa celeilalte, 
tîrîndu-se greoi în urma ei. 

Charley se duse la prova ca să pună mina pe pradă,dar 
cînd eu am prins a trage de barbetă ca să apropii bărcile, 
italienii au desfăcut parima şi s-au dus. Noi am început 
deîndată să derivăm sub vînt, pe cînd italienii au scos la iveală 
două rînduri de rame şi au început să vislească drept 
împotriva vîntului. Pe moment, manevra asta ne-a cam 
încurcat, pentru că n-aveam nici o şansă să-i prindem cu 
barca aceea a noastră, mare şi încărcată din greu. Dar, 
peneaşteptate, prizonierul nostru ne sări în ajutor. Ochii negri 
îi scăpărau, prinşi de nerăbdare, se îmbujorase la faţă de 
efortul pe care-l făcea pentru a-şi stăpîni emoția, în vremece 
lăsase iute derivorul şi sărise la prova să ridice vela. 

— Am auzit eu că grecii nu-i prea au la inimă pe italieni, 
hohoti Charley în vreme ce se repezea la eche. 

Şi niciodată în viaţa mea nu am văzut un om mai dornic să 
pună mîna pe un altul cum era prizonierul nostru în timpul ur- 
măririi. Ochii îi ieşiseră din cap, nările îi tre-murau şi i se 


umflau într-un chip uimitor. Charley ţinea cîrma în vreme ce el 
manevra velele şi, cu toate că şi Charley era sprinten şi iute 
ca o pisică, grecul abia îşi putea stăpîni nerăbdarea. 

Am tăiat posibilitatea de refugiu a italienilor către mal 
care, în punctul cel mai apropiat, se afla la cel puţin o milă, 
distanţă. Dacă ar fi încercat să scape într-acolo, ne puteam 
lua după ei, purtaţi de vintul de travers, şi i-am fi prins din 
urmă înainte ca aceştia să parcurgă măcar o optime din drum. 
Dar erau prea şmecheri ca să facă o prostie ca asta, 
mulţumindu-se să vislească alene împotriva vîntului, pe lîngă 
tribordul unei nave mari cu numele de Lancashire Queen. Dar 
dincolo de navă era o întindere liberă de apa de vreo două 
mile pînă la ţărmul din cealaltă parte. Nici în partea aceea nu 
îndrăzneau să se aventureze fiindcă am fi pus mîna pe ei 
înainte de a reuşi să atingă ţărmul. Aşa că atunci cînd au 
ajuns la prova navei Lancashire Queen nu le-a mai rămas 
nimic de făcut decit să treacă de cealaltă parte şi să vislească 
pe lîngă babordul ei către pupa, ceea ce însemna că visleau 
cu vintul din spate lucru ce ne avantaja pe noi. 

Noi, cei din barca de somoni, am strîns vintul cît am putut, 
am făcut o voltă şi am dublat prova navei, Charley a tras de 
eche şi am pornit pe lingă babordul navei către pupa, în 
vreme ce grecul largase şcota randei şi acum rînjea încîntat. 
Italienii ajunseseră aproape la mijlocul navei, dar vîntul, destul 
de puternic, ne împingea cu mult mai repede decit erau ei în 
stare să vislească. Ne apropiam de ei văzînd cu ochii, şi eu 
stăteam pe burtă la prova şi mă întinsesem să prind barca 
cealaltă cu gafa, dar exact atunci aceasta se strecură pe sub 
pupa înaltă a navei. 

Acum urmărirea era din nou la punctul de unde începuse. 
Italienii visleau din răsputeri contra vîntului, de-a lungul tribor- 
dului, noi strîingeam vintul şi mergeam pe o linie care ne 
îndepărta încet de navă; apoi italienii ţişneau pe sub prova ei 
şi începeau să vislească cu vintul dm spate pe lîngă babord, în 
vreme ce noi făceam o voltă, dublam prova şi o luam iute la 
vale, minaţi de vînt, după ei. Şi iarăşi, exact cînd mă 
întindeam să-i apuc cu gafa, dispăreau pe sub pupa navei şi 
scăpau. Şi uite aşa am tot tinut-o, învîrtindu-ne în jurul navei, 


iar bărcuţa aceea scăpa taman cînd eram gata să punem 
mîna pe ea. 

Între timp, echipajul navei începuse să cam priceapă cum 
stăteau lucrurile şi vedeam şirul lung de căpăţini ale 
marinarilor care se zgiiau de sus, peste parapet, la noi. De 
fiecare dată cînd bărcuţa ne scăpa pe sub pupa lor, marinarii 
scoteau chiote sălbatice de bucurie şi se repezeau cu toţii de 
partea cealaltă a navei ca să privească urmărirea ce avea loc 
împotriva vîntului. Glumele şi sfaturile plouau şi pe capul 
nostru şi pe al italienilor, ceea ce-l făcea pe grec să turbe 
încît, la fiecare tur, cel puţin o dată făcea cu pumnul spre ei 
cuprins de furie. lar marinarii abia aşteptau gestul pe care de 
fiecare dată îl salutau cu urlete de veselie. 

— Ce mai circ! strigă unul dintre ei. 

— Mă tem că aici e un fel de hipodrom marin, fir-ar să fie, 
dar măcar să ştim şi noi! exclamă altul. 

— Turul de şase zile, anunţă un al treilea. Cine zice că n-o 
să-l cîştige italienii? 

La următoarea voltă cu vintul strîns, grecul îşi exprimă 
dorinţa să schimbe locul cu Charley. 

— Las' la mine cîrmeşte barca! ceru el. Pune eu mina la ei, 
pune, sigur pune. 

Pentru mîndria de barcagiu a lui Charley, gestul a fost ca o 
lovitură, fiindcă era într-adevăr tare mîndru cînd venea vorba 
de priceperea lui în a manevra o barcă, dar cedă locul la cîrmă 
prizonierului şi trecu la scotă. De trei ori am făcut înconjurul 
navei, şi grecul s-a convins că nu putea scoate mai mult de la 
barca aceea de somoni decît Charley. 

— Mai bine vă lăsaţi păgubaşi, ne sfătui unul dintre 
marinarii de pe navă. 

Dar grecul se încruntă cumplit şi făcu din nou la ei cu 
pumnul cum îi era obiceiul. În vremea asta nu mi-am lăsat 
mintea să ruginească şi, în cele din urmă, mi-a venit o idee. 

— Ţine-o aşa, Charley, măcar o singură dată, i-am zis eu. 

Cînd am pornit din nou împotriva vîntului, la cursa 
următoare, am luat şi am legat o bucată de parima de o mică 
gheară de pisică pe care o văzusem în adîncitura de scos apa 
din barcă. Capătul parîmei l-am legat de inelul de amarare de 
la prova şi, ținînd gheara de pisică ascunsă, aşteptam să se 


ivească prilejul de a o folosi. Din nou italienii au luat-o în josul 
vîntului, de-a lungul babordului navei şi din nou am pornit 
puşcă miînaţi de vînt. Ne apropiam iar de ei, şi m-am prefăcut 
că vreau să-i agăţ ca în rîndurile trecute. Pupa bărcuţei nu era 
nici la şase picioare distanţă şi rideau la mine în bătaie de joc 
cînd au dat s-o ia pe sub pupa navei celei mari. Dar în clipa 
aceea m-am ridicat în picioare şi am aruncat gheara de pisică. 
Aceasta s-a înţepenit bine de balustrada bărcuţei care fu 
smucită înapoi, scoţindu-i de la adăpost, cînd se întinse bine 
parima trasă de barca de somoni. 

Şirul de marinari de pe navă scoase un urlet de nemul- 
tumire care se transformă îndată în urale cînd unul dintre 
italieni dădu iute la iveală un cuţit şi tăie parima. Dar îi 
scosesem de la adăpostul navei, şi Charley, de la postul săude 
la şcote,întinse mîna şi apucă pupa schifului. Totul s-a 
petrecut într-o secundă; primul italian tăia parima, Charley 
apuca pupa schifului, cînd al doilea italian îl izbi cu o vislă 
drept în cap. Charley dădu drumul schifului şi se prăbuşi 
ameţit pe fundul bărcii de somoni, în vreme ce italienii se 
opintiră în visle şi scăpară din nou pe sub pupă navei. 

Dedata asta grecul apucă cu o mînă şcota şi cu cealaltă 
echea şi continuă urmărirea în jurul navei Lancashire Queen. 
lar eu mă ocupam de Charley în creştetul căruia se ivise un 
cucui cît toate zilele. Marinarii care urmăriseră scena de la un 
capăt la altul erau turbaţi de încîntare, şi-i încurajau in 
corpore pe fugari. Charley se ridică, îşi duse o mînă la cap şi 
se uită năucit în jur. 

— Ei, de-acum încolo nu-i mai las să-mi scape, spuse el 
dînd în acelaşi timp la iveală revolverul. 

La cursa următoare îi ameninţă pe italieni cu arma; dar 
aceştia visliră zdravăn mai departe, păstrînd un ritm admirabil 
şi neluîndu-l deloc pe Charley în seamă. 

— Dacă nu vă opriţi, trag îi ameninţă Charley. 

Dar nici aceste vorbe nu avură vreun efect asupra lor, şi 
nu se speriară destul ca să se predea nici atunci cînd Charley 
trase cîteva focuri primejdios de aproape de ei. Era greu de 
crezut că ar fi fost în stare să împuşte nişte oameni 
neînarmaţi, lucru pe care-l ştiau şi ei la fel de bine ca noi, aşa 
că visliră cu încapăţinare mai departe. 


— Atunci o să-i fugărim pînă-i terminăm, strigă Charley. O 
să le scoatem sufletul şi o să-i deşelăm. 

Şi astfel urmărirea continuă. De douăzeci de ori am gonit 
în jurul navei Lancashire Queen, şi în cele din urmă am putut 
vedea că pînă şi muşchii de oţel ai pescarilor dădeau semne 
de osteneală. Erau aproape epuizați, şi nu mai era vorba decit 
de cîteva ture ca totul să se încheie cînd, deodată, jocul luă o 
cu totul altă întorsătură. În etapele cînd visleau împotriva 
vîntului, totdeauna ne întreceau, aşa că ajungeau de cealaltă 
parte a navei cam la mijlocul babordului cînd noi reuşeam să 
depăşim abia prova. Dar, la ultima cursă, cînd am trecut de 
provă, am văzut că oamenii noştri o zbughiseră pe pasarela 
navei care fusese coborită brusc. Era o acţiune organizată a 
marinarilor, evident încuviinţată de către căpitan, pentru că 
atunci cînd am ajuns şi noi în dreptul pasarelei aceasta fusese 
ridicată, iar schiful, prins cu gruiele navei, plutea acum în aer 
şi nu aveam cum ajunge la el. 

Discuţia care a urmat cu căpitanul a fost scurtă şi tăioasă. 
Ne-a interzis cu desăvirşire să urcăm la bordul navei şi refuza 
categoric să ne predea oamenii. La vremea asta, Charley era 
la fel de furios ca şi grecul. Nu numai că se făcuse de baftă 
după o urmărire atit de lungă şi ridicolă, dar mai şi fusese 
lovit de căzuse în nesimţire pe fundul bărcii chiar de către 
oamenii care-i scăpaseră de sub nas. 

— Să nu-mi ziceţi mie pe nume dacă indivizii aceia or să- 
mi scape! declară el cu toată convingerea, izbindu-şi cu ciudă 
pumnul de palma celeilalte miini. Nu mă mişc de aici pînă nu 
pun mîna pe ei chiar dacă va fi să aştept cît mi-o fi scris să 
trăiesc, şi dacă nici pînă atunci nu-i prind, făgăduiesc să 
trăiesc nefiresc de mult şi tot ai mei sînt. Să nu-mi mai spuneţi 
mie Charley Le Grant. 

Şi astfel a început asediul navei Lancashire Queen, asediu 
memorabil, atît în analele pescarilor cît şi în cele ale patrulei 
de pescuit. Cînd Reindeer se întoarse după o zadarnică 
urmărire a flotei de scrumbii, Charley îi spuse lui Neil 
Partington să-i trimită propria lui barcă de somoni, cu pături, 
provizii, şi o sobă de cărbune, pescărească. Pînă la apusul 
soarelui se făcu schimbul de bărci, i-am spus la revedere 
grecului, care trebuia să o ia spre Benicia să stea la popreală, 


pentru că şi el încălcase legea. După cină, eu şi Charley am 
făcut cu rîndul cîte patru ore de cart pînă dimineaţa. Pescarii 
n-au întreprins nici o încercare să scape în noaptea aceea, 
deşi de pe navă s-a lansat o barcă să spioneze împrejurimile 
şi să vadă dacă drumul era liber. 

A doua zi am văzut că se putea organiza un asediu 
continuu, şi ne-am îmbunătăţit planurile, ţinind cont şi de 
confortul nostru. Un ponton, cunoscut sub numele de 
Debarcaderul Solano, ieşea spre larg de pe ţărmul dinspre 
Benicia, şi ne-a fost de mare ajutor în acţiunea asta. Din 
întîmplare, nava Lancashire Queen, ţărmul din dreptul 
şantierului naval Turner şi Debarcaderul Solano erau virfurile 
unui mare triunghi echilateral. De la navă la țărm, latura 
triunghiului pe care ar fi trebuit să scape italienii, era o 
distanţă egală cu cea de la Debarcaderul Solano pînă la ţăr- 
mul respectiv, latura triunghiului pe care ar fi trebuit să gonim 
noi ca să ajungem la țărm înaintea italienilor. Cum noi 
mergeam mult mai repede cu velele noastre decit erau în 
stare să gonească italienii trăgînd la visle, ne puteam îngădui 
să-i lăsăm să parcurgă aproape jumătate din latura lor, înainte 
să ţişnim şi noi pe latura noastră. Dacă îi lăsam să parcurgă 
mai mult din jumătatea distanţei, italienii puteau fi siguri că 
vor ajunge la țărm înaintea noastră, iar dacă porneam înainte 
de a ajunge ei la mijlocul laturii lor erau la fel de siguri că vor 
ajunge la navă înainte de a-i prinde noi. 

Am descoperit o linie imaginară care unea capătul debar- 
caderului cu o moară de vint, aşezată mai departe de țărm, ce 
tăia exact în jumătate latura triunghiului pe care erau nevoiţi 
să fugă italienii. Linia asta ne îngăduia să calculăm uşor cîtde 
departe îi puteam lăsa să vislească înainte de a o porni şi noi 
după ei. l-am urmărit zile în şir prin binoclu cum visleau alene 
către mijlocul laturii, iar cînd ajungeau aproape în dreptul 
morii de vînt, noi săream în barcă şi ridicam velele. La 
vederea pregătirilor noastre, se întorceau şi visleau domol 
către navă, convinşi că nu am fi reuşit să-i ajungem. 

Ca să nu fim surprinşi de perioadele de calm, cînd barca 
noastră de somoni nu ne-ar mai fi slujit la nimic, aveam 
pregătit, la îndemiînă, un schif uşor, echipat cu visle cu căuş. 
Dar în astfel de perioade cînd nu aveam vint, eram nevoiţi să 


ne punem pe vislit şi s-o pornim de la debarcader deîndată ce 
se desprindeau şi oamenii noştri de navă. Pe de altă parte, 
noaptea, trebuia să patrulăm în imediata vecinătate a navei; 
şi nu ne cruţam, eu şi Charley făcînd carturi de veghe de cite 
patru ore, cu rîndul. Italienii totuşi preferau să încerce să 
scape ziua, aşa că lungile noastre nopţi de veghe au fost fără 
nici un rezultat. 

— Cînd mă gîndesc că noi sîntem siliţi să nu mai ajungem 
în paturile noastre de oameni cinstiţi, iar nelegiuiţii ăia 
afurisiţi dorm sănătos în fiecare noapte, mă apucă turbarea, 
îmi spuse Charley. Dar n-o să le priască lor treaba asta, 
ameninţă el. O să-i fac să stea pe nava aia pînă ce căpitanul o 
să-i pună să plătească şi masă şi casă, şi sînt sigur de asta 
aşa cum sînt sigur că un sturion nu-i pisică de mare. 

Era tare spinoasă problema. Atita vreme cît eram vigilenţi, 
n-aveau cum să ne scape, dar atita vreme cit, la rîndul lor, se 
păzeau cu grijă, nu aveam cum pune mina pe ei. Charley îşi 
scormonea mereu creierii, dar de data astaimaginaţia nu-l mai 
ajuta. Părea o problemă în care singura soluţie era răbdarea, 
un joc de-a aşteptarea, şi cine era în stare să aştepte mai 
mult prilejul favorabil acela avea şanse să cîştige. Ca să ne 
ţină şi mai mult cu nervii încordaţi, prietenii italienilor 
stabiliseră cu aceştia un cod de semnale de la țărm, aşa încît 
nu îndrăzneam să slăbim asediul nici o clipă. In plus, mai 
totdeauna se învirtea pe lingă debarcaderul Solano cîte unul, 
doi pescari cu mutre dubioase, care ne urmăreau continuu, să 
vadă ce facem, iar nouă nu ne rămiînea decit să zimbim şi să 
înghiţim hapul, cum spunea Charley. Şi treaba asta ne mînca 
tot timpul şi ne împiedica să ne vedem de alte treburi. 

Zilele treceau una după alta şi nu se vedeau semne că 
situaţia s-ar putea schimba. Nu că nu s-ar fi făcut încercări de 
a o schimba. Într-una din nopţi, nişte prieteni de-ai italienilor 
au venit de la țărm cu un schif şi au încercat să ne aiurească 
în vreme ce italienii noştri puteau s-o şteargă. Faptul că n-au 
reuşit pînă la urmă s-a datorat cîtorva picături de ulei care ar 
fi trebuit puse la gruiele navei, fiindcă am renunţat să mai 
urmărim celălalt schif abia cînd am auzit scîrţiind gruiele; ne- 
am întors şi am ajuns la Lancashire Queen exact cînd oamenii 
noştri îşi coborau barca. Într-o altă noapte, jumătate de duzină 


de schifuri se învirteau în jurul nostru în întuneric, dar noi nu 
ne-am desprins, ca nişte  lipitori, de bordul navei, 
zădărnicindu-le planul pînă cînd i-am făcut pe ceilalţi să 
turbeze şi să ne arunce o ploaie de blesteme. Charley, care 
stătea pe fundul bărcii, a rîs de unul singur. 

— Semne bune, flăcăule, îmi spuse el. Cînd oamenii încep 
să blesteme, înseamnă că sigur şi-au pierdut răbdarea, şi 
îndată ce-şi pierd răbdarea îşi pierd şi capul. Ascultă cuvintele 
mele, dacă mai rezistăm încă puţin, într-o bună zi, indivizii o 
să o încurce într-un fel şi atunci ai noştri sînt. 

Dar n-au încurcat-o deloc, şi Charley mi-a mărturisit că de 
data asta toate semnele s-au dovedit false. Părea că răbdarea 
lor era soră cu a noastră, şi cea de-a doua săptămînă de 
asediu se scurgea încet şi monoton. Apoi, deodată, imaginaţia 
lui adormită se trezi suficient ca să-i sugereze o stratagemă. 
La Benicia a sosit Peter Boyelen, un nou omal patrulei, 
necunoscut încă pescarilor, şi l-am făcut părtaş la planurile 
noastre. Am păstrat secretul planurilor cît se poate de bine 
dar, pe căi neştiute simțind ei ceva, prietenii de la țărm ai 
italienilor i-au pus în gardă, transmiţindu-le să fiecu ochii în 
patru. 

În noaptea în care voiam să ne folosim de stratagema 
imaginată de noi, eu şi Charley ne-am luat locul, ca de obicei, 
în schiful nostru, lîngă nava Lancashire Queen. După ce se 
făcu întuneric beznă, apăru şi Peter Boyelen, într-o rablă de 
barcă aiurită, din cele pe care le poţi lua sub braţ şi porni la 
plimbare. Cînd l-am auzit apropiindu-se, vislind cu mare 
zgomot, ne-am furişat la oarecare distanţă în întuneric şi am 
rămas cu vislele în mînă. Chiar în faţa pasarelei, după ce a 
strigat plin de veselie pe omul de cart la ancoră de pe 
Lancashire Queen şi l-a întrebat încotro se afla Scoush Chiefs, 
altă navă care aştepta sa încarce cereale, din stîngăcie s-a 
răsturnat cu barca. Omul care făcea de cart a alergat la 
pasarelă şi l-a scos pe Boyelen din apă. Asta voia şi el, să urce 
pe navă. Se aştepta ca deîndată să fie luat la bord şi după 
aceea dus sub punte să se încălzească şi să-şi usuce hainele. 
Dar, dînd dovadă de o totală lipsă de ospitalitate, căpitanul l-a 
tinut spînzurînd de cea mai de jos treaptă a pasarelei, lăsîndu- 
| să tremure de frig ca un nenorocit, cu picioarele atîrnîndu-i 


în apă, pînă cînd, făcînduni-se milă de el, ne-am apropiat, 
ieşind din întuneric, şi l-am luat în barcă. Batjocura echipajului 
care se trezise şi glumele lor la adresa noastră nu ne sunau 
prea plăcut la urechi, şi pînă şi cei doi italieni s-au urcat pe 
balustradă şi vreme îndelungată şi-au bătut joc cu multă 
parşivărenie de noi. 

— În regulă, mormăi Charley încet încît abia eu l-am auzit. 
Sînt tare bucuros că nu sîntem noi cei care am ris întîi. Ne 
păstrăm risul pentru la urmă. Da, flăcău? 

Cînd termină ce avea de spus, îmi puse o mînă pe umăr, 
dar mie mi s-a părut că în vocea lui era mai multă 
încăpăţinare decit speranţă. Puteam apela la şerifii poliţiei 
Statelor Unite pentru ca să ne urcăm la bordul navei cu spri- 
jinul autorităţii guvernamentale. Dar instrucţiunile Comisiei 
Pescuitului prevedeau ca oamenii patrulei să evite 
complicațiile şi, dacă în acest caz am fi apelat la mai înaltele 
autorităţi, afacerea s-ar fi putut încheia cu o frumoasă 
încurcătură internaţională. 

Cea de-a doua săptămînă de asediu se tîra încet spre final, 
şi nu se vedea nici un semn că s-ar fi schimbat cumva 
situaţia. Dar, în cea de-a paisprezecea zi, semnele se iviră în 
fine, şi se prezentară într-o formă la fel de neaşteptată şi de 
ciudată şi pentru noi şi pentru cei pe care ne chinuiam să-i 
arestăm. După obişnuita noapte de veghe lingă nava 
Lancashire Queen, şi eu şi Charley am vislit spre Debarcaderul 
Solano. 

— Hei! exclamă Charley uimit. În numele înţelepciunii şi 
bunului simţ, ce-i cu drăcovenia asta? Tu, care-ai văzut atitea 
ambarcaţii, una mai ciudată decit alta, aşa ceva ai mai 
pomenit? 

Nu-şi mai putu stăpîni uimirea pentru că de debarcader 
era amarată cea mai aiurită şalupă pe care o zărisem 
vreodată. Dar nu se putea numi nici şalupă de fapt, dar 
aducea mai mult a şalupă decit a altfel de barcă. Avea vreo 
şaptezeci de picioare lungime, dar era atît de îngustă şi cu 
puntea lipsită aproape complet de suprastructuri încît părea 
mult mai mică decit în realitate. Fusese făcută numai din oţel 
şi vopsită în negru. Trei coşuri, la distanţă unul de celălalt, se 
înşirau pe un singur rînd la mijlocul punţii, mult spre pupa, în 


vreme ce prova, lungă, ascuţită ca un cuţit, spunea de la sine 
că ambarcaţia aceea fusese construită pentru viteză. Trecînd 
pe sub pupa ei, am citit numele Streak, scris cu litere mici, 
albe. 

Eu şi Charley muream de curiozitate. În cîteva minute 
eram la bordul ei şi discutam cu mecanicul care admira de pe 
punte răsăritul soarelui. Arăta dispus să ne satisfacă şi nouă 
curiozitatea, şi, după puţin timp, am aflat că Streak sosise în 
port după apusul soarelui de la San Francisco, ambarcaţia se 
afla acum de fapt în călătoria de probă, că era proprietatea lui 
Silas Tate, un tînăr milionar din California, stăpînul unor mine, 
care avea mania iahturilor de mare viteză. A mai pomenit 
ceva despre turbine, folosirea directă a aburului, lipsa 
pistoanelor, a tijelor şi manivelelor, toate astea mă depăşeau, 
fiindcă nu mă pricepeam decit la ambarcaţiile cu vele. Dar am 
priceput însă bine ultimele cuvinte ale mecanicului. 

— Patru mii de cai putere şi patruzeci şi cinci de mile la 
oră, deşi n-o să vă vină să credeţi, încheie el mîndru. 

— Hei, omule, mai spune o dată! Mai spune o dată! 
exclamă Charley tulburat. 

— Patru mii de cai putere şi patruzeci şi cinci de mile la 
oră! repetă mecanicul, zîimbind binedispus, 

— Şi unde-i proprietarul? veni imediat întrebarea 
următoare a lui Charley. Există posibilitatea să stăm de yorbă 
cu el? 

— Nu, mă tem că nu. Ştiţi, acum doarme. 

În clipa aceea pe punte, la pupa se arătă un tînăr într-o 
uniformă albastră care se opri să privească răsăritul soarelui. 

— Uitaţi-l, dumnealui e domnul Tate, ne spuse mecanicul. 

Charley se duse la pupa şi începu să discute cu el; în 
vreme ce el vorbea plin de convingere, tînărul asculta şi pe 
chip i se ivi o expresie amuzată. Probabil că se interesa de 
adîncimea apei în apropierea țărmului de la şantierul naval al 
lui Turner, fiindcă îl vedeam pe Charley dînd din miini şi 
explicînd. După cîteva minute se întoarse radiind de bucurie. 

— Haide, fiule, îmi spuse el. Sus, hopa pe doc cu tine. De- 
acum am pus mîna pe ei. 

Am avut noroc că am plecat de pe Streak chiar atunci, 
pentru că puţin mai apoi îşi şi făcu apariţia unul dintre pescarii 


care ne spionau. Eu şi Charley ne-am reluat locurile ca de 
obicei, pe buza debarcaderului, puţin mai în faţa şalupei, chiar 
în dreptul bărcii noastre, de unde puteam urmări în voie nava 
Lancashire Queen. Pînă la vreo nouă nu se întîmplă nimic, 
cînd, deodată, i-am văzut pe cei doi italieni părăsind nava şi 
vislind de-a lungul laturii triunghiului către țărm. Charley arăta 
cît se poate de indiferent, dar, înainte de a parcurge ei un 
sfert din distanţă, îmi şopti: 

— Auzi, patruzeci şi cinci de mile la oră... nu-i mai 
salvează nimeni... ai noştri sînt! 

Cei doi visliră alene pînă cînd ajunseră aproape pe aceeaşi 
linie cu moara de vint. Acesta era momentul cînd noi săream 
în barcă şi ridicam vela; italienii, aşteptîndu-se la manevra 
asta, se arătară surprinşi cînd noi nu dădurăm nici un semn că 
vrem să ne pregătim. Cînd ajunseră chiarîn dreptul morii de 
vînt, la aceeaşi distanţă şi de țărm şi de navă, dar mai 
aproape de țărm decit le îngăduisem vreodată să ajungă, 
deveniră bănuitori. l-am urmărit prin binoclu şi i-am văzut 
ridicîndu-se în picioare în barcă, şi încercînd să vadă ce 
făceam noi. Spionul, care stătea şi el pe marginea 
debarcaderului, arăta şi el foarte nedumerit. Nu pricepea de 
ce stăm noi atit de pasivi. Cei din barcă visliră mai departe 
către țărm, dar se ridicară din nou şi cercetară malul, de 
parcă s-ar fi gindit că ne-am fi putut ascunde acolo. Dar pe 
țărm apăru un individ care flutură o batistă, semn care le 
arăta că drumul e liber. Cu asta se convinseră. Se opintiră în 
visle, ca să gonească iute într-acolo. Şi Charley mai aşteptă. 
Abia cînd indivizii parcurseseră trei sferturi din distanţa de la 
nava Lancashire Queen, de unde nu mai aveau decit vreun 
sfert de milă ca să ajungă la țărm, Charley m-a bătut pe umăr 
şi mi-a strigat: 

— Ai noştri-s! 

Am alergat cei cîţiva paşi pînă lingă Streak şi am sărit pe 
punte. Barbetele de prova şi pupa s-au filat într-o clipită. 
Streak ţişni de lîngă debarcader. Spionul pe care-l lăsasem pe 
debarcader scoase grăbit un revolver şi trase cinci focuri în 
aer, iute unul după altul. Cei din barcă înţeleseră imediat 
semnalul de avertisment pentru că îi vedeam vislind ca nişte 
apucaţi. 


Dar dacă ei visleau ca nişte apucaţi, mă întreb cam cum s- 
ar fi putut spune despre felul în care goneam noi! Pur şi 
simplu zburam. Viteza cu care despicam apa era atit de 
cumplită încît de fiecare parte a provei se ridicase, drept, cite 
un val care gonea spumegiînd spre pupa unde se desfăcea în 
alte trei talazuri înalte şi masive, în vreme ce în urma noastră 
un berbece imens, înspumat, ne urmărea lacom, de parcă în 
orice clipită era gata gata să se prăbuşească peste noi şi să 
ne zdrobească. Streak duduia, vibra şi gemea ca o fiinţă vie. 
Curentul provocat de viteza cu care înaintam părea vînt de 
furtună cu... patruzeci şi cinci de mile la oră. Nu eram în stare 
să-i ţinem piept şi să respirăm fără să ne apuce tusea şi să ne 
înăbuşim. Fumul era împins de la gura coşurilor drept în urmă, 
în unghi drept faţă de traversul nostru. Goneam ca un tren 
expres. „Despicam apa, pur şi simplu”, povestea mai apoi 
Charley şi cred că expresia lui e mai potrivită decit oricare 
alta pe care aş putea-o oferi eu. 

În ce-i priveşte pe italieni, mi s-a părut că abia o pornisem 
noi din loc şi eram peste ei. Bineînţeles că, mult înainte de a 
ajunge lîngă ei, am fost nevoiţisă reducem viteza, dar chiar şi 
atunci am ţişnit pe alături val vîrtej, şi am fost nevoiţi să ne 
întoarcem, girînd între ei şi țărm. Visliseră cu încăpăţinare, 
ridicîndu-se de pe banchetă ori de cite ori se opinteau în 
rame, pînă în momentul cînd i-am depăşit, şi ne-au 
recunoscut pe Charley şi pe mine. Atunci le-a pierit şi ultimul 
chef de a se mai lupta. Au ridicat ramele la bord şi, amăriţi, s- 
au lăsat arestaţi. 

Mai apoi, cînd am discutat cu Neil Partington, pe de- 
barcader, acesta ne-a spus: 

— Ei bine, Charley, de data asta nu reuşesc să văd cum ți- 
a venit în ajutor imaginaţia. 

Dar Charley a rămas şi acum credincios ideii sale. 

— Imaginaţia? se miră el arătînd spre Streak. Uită-te la 
asta. Uită-te numai. Dacă nici aici nu e vorba de imaginaţie, 
atunci aş vrea tare mult să ştiu şi eu ce-i atunci! A, da, 
bineînţeles, E vorba de imaginaţia altuia, dar cu toate astea 
ne-a prins la fel de bine. 


POTUL LUI CHARLEY 


Probabil cea mai veselă ispravă de pe vremea cînd eram 
în patrula de pescuit, şi cea mai primejdioasă în acelaşi timp, 
a fost atunci cînd, la o singură toană, am prins zeci de pescari 
turbati. Charley numea asta „un pat”, după ce îl auzise pe Neil 
Partington folosind termenul, dar socot că înţelesese greşit 
cuvîntul şi socotise că e ceva ce înseamnă capcană, mreajă. 
Dar fie că era „pot” sau „pat”, pescarii ar fr trebuit să-l 
numească Waterloo, fiindcă a fost cea mai zdravănă lovitură 
pe care le-a administrat-o patrula de pescuit, dar numai după 
ce şi-au făcut-o cu mîna lor, sfidînd deschis şi cu neruşinare 
legea. 

În perioada numită „liberă”, pescarii au voie să prindă 
oricîţi somoni sînt în stare şi îi ajută norocul, şi cît le îngăduie 
barca. Există numai o singură restricţie importantă: de 
sîmbătă seara, de la apusul soarelui, şi pînă luni dimineaţa, la 
răsăritul lui, nu au voie să întindă nici un năvod. E o măsură 
înţeleaptă a Comisiei Pescuitului, pentru că trebuie să se 
îngăduie somonilor în bătaie cît de cît prilejul să urce pe fluviu 
şi să-şi depună icrele. Aceasta prevedere a fost îndeobşte 
respectată, cu rare încălcări, de către pescarii greci, care 
prindeau somoni pentru fabricile de conserve şi pentru piaţă. 

Într-o duminică dimineaţa, Charley a primit un telefon de 
la un prieten din Collinsville, care i-a spus că flota de pescuit 
s-a desfăşurat cu plasele în toată amploarea ei. Eu şi Charley 
am sărit în barca noastră de pescuit şi am pornit către locul 
nelegiuirii. Împinşi de o briză uşoară, favorabilă, din spate, am 
trecut prin Strimtoarea Carquinez, am străbătut Golful Suisun, 
am dublat farul de pe Ship Island, şi am dat peste toată flota 
care îşi vedea de treburi. 

Dar mai întîi să arăt metoda pe care o foloseau. Plasa 
utilizată e aşa numita setcă. Are o împletitură simplă, 
romboidală,între nodurile căreia sînt cel puţin şapte inci 
jumătate. Deşi sînt de la cinci la şapte şi chiar opt sute de 
picioare lungime, aceste plase nu sînt mai late de citeva 
picioare. Nu sînt staţionare, ci plutesc luate de curentul apei, 


la suprafaţă sînt susţinute de nişte flotoare, iar partea de jos 
se afundă datorită unor greutăţi de plumb. Sistemul acesta 
menţine plasa drept în picioare în mijlocul curentului, şi nu 
scapă nici un peşte care urcă în susul fluviului, decît peştii cei 
mai mărunți. Somonul, înotînd la suprafaţă, după cum îi e 
obiceiul, intră cu capul în ochiurile plasei, nu poate trece 
dincolo din cauza corpului lui masiv, iar înapoi nici atit fiindcă 
şi-a agăţat branhiile în plasă. Pentru întinderea unei astfel de 
plase e nevoie de doi pescari, unul să tragă la visle, în vreme 
ce celălalt în picioare, la pupa, dă drumul cu grijă plasei în 
apă. După ce au lăsat-o pe toată la apă, o întind de-a 
curmezişul fluviului, leagă barca la un capăt al plasei şi se 
lasă în voia curentului cu ea cu tot. 

Cînd am dat peste flota de pescari braconieri, bărcile şi 
plasele împestriţind faţa fluviului cît vedeai cu ochii, fiecare 
barcă la două, trei sute de picioare una de alta, Charley mi-a 
spus: | 

— Imi pare rău numai de un lucru că nu am o mie de braţe 
ca să-i pot prinde pe toţi. Aşa cum stau lucrurile acum, n-o să 
fim în stare să punem mîna decit pe o singură barcă, pentru 
că în vreme ce noi ne vom ocupa de ea, toate celelalte sus cu 
plasele şi valea. 

Pe cînd ne apropiam, n-am băgat de seamă agitația şi 
tulburarea pe care o producea de obicei apariţia noastră. Din 
contra, fiecare barcă stătea liniştită, legată de plasa ei, iar 
pescarii nu ne onorau nici cu cel mai mic semn de interes, 

— Foarte curios, murmură Charley. Se poate să nu ne fi re- 
cunoscut? 

l-am răspuns că ar fi fost imposibil şi Charley fu de acord 
cu mine. Cu toate astea, în faţa noastră se întindea o întreagă 
flotă, cu oameni care ne ştiau cît se poate de bine, şi care nu 
ne acordau mai multă atenţie decit ar fi făcut-o dacă am fi 
fost un barcaz încărcat cu paie sau un iaht de plimbare. Dar 
situaţia nu putea rămîne aşa la infinit, şi cînd ne-am îndreptat 
spre cea mai apropiată plasă, proprietarii ei şi-au dezlegat 
barca de la năvod şi au început să vislească alene spre mal. 
La celelalte bărci nici un semn de tulburare. 

— Tare ciudat, remarcă Charley. În orice caz putem 
confisca năvodul. 


Am coborit vela, am apucat un capăt al plasei şi am pornit 
s-o tragem în barcă. Dar după prima încercare, am şi auzit un 
glonte, ţiu-ţiu, pe deasupra noastră, apoi ricoşind pe faţa apei, 
urmat de o bubuitură slabă de puşcă. Cei care visliseră spre 
țărm trăgeau acum asupra noastră. La a doua încercare de a 
sălta plasa din apă, un al doilea glonte trecu şuierînd periculos 
de aproape de noi, Charley prinse capătul la un tachet şi se 
aşeză jos. Nu se mai auzi nici o împuşcătură. Dar de îndată ce 
încercară să tragem năvodul împuşcăturile reîncepeau. 

— Deci aşa stă treaba! exclamă Charley, aruncînd capătul 
năvodului în apă. Vreţi un bilci mai mare decit am intenţionat 
noi, atunci aşa să fie. 

Ne-am îndreptat spre a doua plasă, fiindcă Charley dorea 
neapărat să afle dacă eram în faţa unei provocări organizate 
sau nu. Cînd ne-am apropiat, cei doi pescari s-au desprins de 
năvod şi au vislit la țărm, în vreme ce primii doi de dinainte s- 
au întors la loc şi s-au legat de năvodul abandonat înainte. Şi 
la al doilea năvod am fost salutaţi cu focuri de armă pînă cînd 
am renunţat şi ne-am îndreptat către cel de-al treilea, unde 
manevra s-a repetat aidoma. 

Atunci am renunţat, înfrînţi cu totul, am ridicat vela şi am 
pornit pe drumul lung de întoarcere către Benicia, împotriva 
vîntului. Au trecut o seamă de duminici, şi în fiecare dintre ele 
legea a continuat să fie încălcată cu regularitate. Dar, cum nu 
aveam la îndemiînă o forţă armată, nu puteam face nimic. 
Pescarilor le venise o nouă idee şi se foloseau de ea cît mai 
mult, iar noi, după cite se părea, nu aveam cum să-i facem să 
o ia pe calea cea dreaptă. 

La vremea asta se nimeri să apară şi Neil Partington, care 
se întorcea din Golful de Jos, unde petrecuse cîteva săptămîni. 
Cu el mai veni şi Nicholas, grecul care ne ajutase în cursul 
raidului asupra piraţilor de stridii, şi cei doi săriră în ajutorul 
nostru. Ne-am făcut planurile cu mare grijă. Stabilisem ca eu 
şi Charley să ne ocupăm de năvoade, în vreme ce ei urmau să 
stea ascunşi pe țărm şi să-i încolţească pe pescarii care se 
refugiau la mal şi începeau să tragă asupra noastră. Părea un 
plan reuşit. Asta era şi părerea lui Charley. Dar noi nu ne 
chibzuiserăm la fel de bine ca adversarii noştri, pescarii. Ne- 
au luat-o înainte, atacîndu-i pe Neil şi Nicholas şi luîndu-i 


prizonieri, iar nouă, ca şi înainte, ne ţiuiau gloanţele pe la 
urechi ori de cite ori încercam să punem mina pe năvoade. 
Cînd ne-am lăsat păgubaşi, Neil Partington şi Nicholas au fost 
puşi în libertate. Arătau destul de ruşinaţi cînd şi-au făcut 
apariţia şi Charley i-a luat peste picior fără milă, numai că Neil 
Partington i-a răspuns în acelaşi fel, întrebîndu-l de ce nu şi-a 
pus cu mult înainte imaginaţia la treabă pentru a depăşi 
impasul. 

— Aşteaptă, şi ai să vezi că vine ea şi ideea, îi promise 
Charley. 

— Mai mult ca sigur, fu de acord Neil, dar tare mi-e teamă 
că înainte de asta vor fi exterminați somonii, şi nu va mai fi 
nevoie de nici o idee atunci cînd o să-ţi vină ţie. 

Scîrbit peste poate de aventura asta, Neil Partington o 
porni spre Golful de Jos, luîndu-l şi pe Nicholas cu el, iar eu şi 
Charley am fost lăsaţi să ne descurcăm cum ne-o tăia capul. 
Asta însemna că şi pescuitul de duminică va fi lăsat de capul 
lui, pînă cînd o să-i vină lui Charley vreo idee. Mi-am bătut şi 
eu multă vreme capul să găsesc vreun mijloc de-ai ţine în şah 
pe greci, cum făcea de altfel şi Charley şi am dezbătut o mie 
de trucuri care, cîntărite în timpul discuţiei, s-au dovedit a nu 
face nici două parale. 

În acelaşi timp, pescarii erau în mare sărbătoare, şi bărcile 
lor urcau şi coborau pe fluviu ca să ne facă şi mai mult sînge 
rău. Acum vedeam că spiritul de nesupunere se amplifica în 
rîndul pescarilor de toate genurile. Eram înfrînţi şi îşi pierdeau 
respectul faţă de noi. O dată respectul pierdut, pornea să-şi 
arate capul disprețul. Lui Charley începură să-i spună „baba 
aia”, iar pe mine m-au săltat la rangul de „stirpitura aia de 
mucos”. Situaţia devenea pe zi ce trecea mai de nesuportat, 
şi am înţeles că trebuia să le dăm grecilor o lovitură 
năucitoare pentru a ne reciîştiga respectul de altădată. 

Şi, într-o bună dimineaţă, veni şi ideea. Coborisem la 
Debarcaderul Vapoarelor, acolo trăgeau la mal navele cu 
aburi de pe fluviu, unde am dat de un grup de gură-cască din 
cei care vintură malurile, ce ascultau amuzaţi povestea 
ghinionului care-l urmărise pe un individ destul de tînăr, cu 
nişte ochi adormiţi şi încălţat cu nişte cizme lungi, ma- 
rinăreşti. Era un fel de pescar amator, după cite spunea el, şi- 


şi vindea prada pe piaţa locală din Berkley. Berkley era în 
Golful de Jos, la treizeci, de mile distanţă. În noaptea de 
dinainte, îşi întinsese omul năvodul şi cum stătea comod pe 
fundul bărcii îl furase somnul. Cînd se dezmetici se făcuse de- 
acum dimineaţă, deschise ochii mai bine şi văzu că barca lui 
se freca alene de stilpul Debarcaderului vapoarelor din 
Benicia. Mai zări în faţa bărcii nava fluvială cu aburi Apache, şi 
o seamă de marinari de rînd se chinuiau să descilcească 
bucăţi de năvod de pe zbaturi. Pe scurt, după ce omul nostru 
adormise, lampa de pescuit se stinsese, iar Apache dăduse 
peste năvodul lui. Deşi fusese sfişiat frumos bucățele, 
bucățele, năvodul rămăsese încilcit şi-l tîrise şi pe el cu barca 
vreo treizeci de mile. Charley îmi dădu un cot. l-am ghicit 
gîndul, dar am protestat: 

— Păi n-avem cum închiria un ditamai vaporul! 

— Nici n-am de gînd, îmi aruncă el. Dar hai fuga la 
şantierul naval Turner. Mi-am adus eu aminte de ceva de 
acolo care s-ar putea să ne fie de folos. 

Şi ne-am îndreptat spre şantier, unde Charley a luat-o spre 
Mary Rebecca, ridicată pe țărm, unde fusese curățată şi 
reparată. Era o goeletă cu fundul plat, amîndoi o cunoşteam 
destul de bine, ce putea căra o încărcătură de o sută 
patruzeci de tone şi avea o suprafaţă velică mai mare decit a 
oricărei alte golete din golf. 

— Ei, ce mai faci, Ole? îl salută Charley pe un suedez înalt, 
într-o cămaşă albastră, care ungea fălcile de împreunare ale 
picului mare cu o bucată de şorici de porc. 

Ole mormăi, pufni în pipă şi continuă să ungă piesa. 
Căpitanul unei goelete de pe golf pune mina la treabă la fel ca 
oricare dintre marinarii de rînd. Ole Ericsen confirmă bănuiala 
lui Charley că Mary Rebecca, deîndată ce va fi dată la apă, o 
va lua în sus pe fluviul San Joaquin, pînă la Stockton să 
încarce cereale. Atunci Charley îi făcu propunerea şi Ole 
Ericsen scutură din cap. 

— Doar un cîrlig, un cîrlig zdravăn, încerca să-l convingă 
Charley. 

— Nu, eu ghindeşte nu, răspunse Ole Ericsen. Mary 
Rebecca al meu agăţeşte la fiecare bancu cu curligu ala. Nu 
vreau pierde Mary Rebecca. Asta la mine tot avere. 


— Nu, nu, se grăbi Charley să-i explice. Braţul cîrligului îl 
prindem pe dinafară şi îl fixăm cu o piuliţă pe dinăuntru. După 
ce şi-a făcut treaba, ei bine, nu ne rămîne decît să coborim în 
cală, desfacem piuliţa, şi gata, cîrligul cade la fund. In gaură 
punem iute un cep de lemn, şi Mary Rebecca va fi în regulă 
din nou. 

Ole Ericsen se încăpăţină în ideile lui multă vreme, dar, în 
cele din urmă, după ce-am luat şi cina cu el, s-a lăsat încet, 
încet convins. 

— Eu, face asta, zeu! spuse el izbind cu pumnul lui imens 
în palma celeilalte miini. Da' la voi grabă cu chirlig ăla. Mary 
Rebecca intrat la apa noapte ast. 

Era sîmbătă şi Charley trebuia să se grăbească. Ne-am 
îndreptat spre fierăria şantierului, unde, sub îndrumarea lui 
Charley, i-a fost încropit un cîrlig mare, generos îndoit, din 
oţel tare. Fuga înapoi la Mary Rebecca. |n spatele puţului 
mare al derivorului s-a făcut o gaură chiar prin chila propriu- 
zisă, capătul cîrligului a fost introdus pe dinafară, s-a strîns 
bine şurubul. Cînd a fost gata, cîrligul ieşea cam cu un picior 
sub fundul goeletei. Îndoitura lui semăna cu cea a unei seceri, 
numai că era cu mult mai mare. 

După-amiaza, tîrziu, Mary Rebecca a fost dată la apă, şi s- 
au făcut toate pregătirile pentru ca a doua zi dimineaţa să 
pornească în susul fluviului. Charley şi Ole au cercetat cu 
mare atenţie cerul de seară, să afle semne de vînt, fiindcă, 
fără un vînt bun, proiectul nostru era sortit eşecului. Au fost 
amindoi de acord că se arătau semne că a doua zi va fi un 
vînt straşnic de vest, nu briza obişnuită de după-amiază, ci 
vînt aproape de tăria furtunii, care tocmai atunci începea să 
se facă simţit. 

A doua zi dimineaţă, prezicerile lor s-au adeverit. Soarele 
strălucea în crucea cerului, dar prin strimtoarea Carquinez 
urla un vînt aproape de furtună, iar Mary Rebecca porni la 
drum cu două terţarole luate la randă şi una la foc. In 
strimtoare şi în Golful Suisun am fost întîmpinaţi de o mare 
destul de agitată, dar, pe măsură ce ţărmul stringea tot mai 
mult întinderea apelor, valurile se calmară, în schimb vîntul 
nu se înmuie deloc. În largul farului de la Ship Island, am scos 
terţarolele şi, la sugestia lui Charley, am pregătit, gata să fie 


ridicat, un velastrai mare, pescăresc, iar vela gabier era 
strinsă ghem în capul catargului, verificată şi putea fi întinsă 
într-o clipită şi ea. 

Despicam iute apa şi, cum aveam vînt din spate, mergeam 
cu velele în foarfece - focul cu murele în tribord, randa cu 
murele în babord, cînd deodată dăm taman peste flota de 
samoni. Şi erau toate aşa cum le ştiam, bărci şi năvoade, ca în 
acea primă duminică, atunci cînd ne dovediseră pescarii pe 
noi, răspîndite pe toată lăţimea fluviului, cît vedeai cu ochii. 
Pe dreapta canalului fusese lăsat un coridor îngust pentru 
vasele cu aburi, dar restul fluviului era împînzit cu năvoade 
întinse cît ţineau ele. Logic, drumul nostru ar fi trebuit să fie 
prin coridorul acela strimt, dar Charley, care trecuse la 
timonă, îndreptă goeleta drept spre năvoade. 

Treaba asta nu stîrni nici un fel de tulburare printre 
pescari pentru că ambarcaţiunile cu vele care urcau pe fluviu 
aveau un fel de pinten la capătul chilei care le îngăduia să 
lunece peste năvoade fără să le agaţe. 

— Acum le-am umflat! strigă Charley cînd am trecut în 
viteză prin mijlocul unei linii de flotoare care indicau năvodul. 

La capătul liniei era un mic butoi geamandură, la celălalt 
cei doi pescari în barcă. Şi geamandura şi barca o luară din 
loc apropiindu-se, iar pescarii începură să strige cînd se 
văzură tirîţi după noi. Citeva minute mai tirziu am agăţat cu 
cîrligul cel de-al doilea năvod, apoi un al treilea şi, în chipul 
acesta, am luat-o în viteză prin mijlocul flotei. 

Consternarea care i-a cuprins pe toţi pescarii a fost cum- 
plită, îndată ce agăţăm un năvod, cele două capete - gea- 
mandura şi barca, veneau unul lîngă altul, cum erau tirite la 
pupa, iar atitea bărci şi geamanduri băgate una în alta şi tirite 
cu viteza acea periculoasă le dădea de furcă pescarilor care 
se chinuiau să evite să se zdrobească una de alta. In acelaşi 
timp ţipau la noi ca nişte nebuni să punem goeleta în pană cu 
prova în vînt, fiindcă socoteau că aveau de-a face cu nişte 
glume de beţivani de marinari de pe o goeletă, fără să viseze 
măcar că noi eram de fapt patrula de pescuit. 

Era foarte greu să tirăşti chiar şi un singur năvod; Charley 
şi Ole Ericsen hotăriseră că, pe un vînt ca acela, MaryRebecca 
nu putea duce mai mult de zece năvoade. Aşa că după ce am 


agăţat zece năvoade cu zece bărci, în care erau douăzeci de 
pescari, care se înşirau în urmanoastră, am făcut o voltă spre 
dreapta să evităm restul flotei şi ne-am îndreptat spre 
Collinsville. 

Radiam de bucurie cu toţii. Charley manevra timona de 
parcă ţinea cîrma unui iaht cîştigător care se îndrepta spre 
linia de sosire la capătul cursei. Ceilalţi doi marinari care 
formau echipajul de pe Mary Rebecca zimbeau cu gura pînă la 
urechi şi făceau tot felul de glume. Ole Ericsen îşi freca 
încîntat ca un copil mîinile uriaşe. 

— Eu crede că voi de la patrula pescuit niciodată atat 
norocos ca chind navigheze cu Ole Ericsen, spunea el cînd, 
deodată, la pupa se auzi scurt detunătura unei arme şi un 
glonte veni să adulmece cabina proaspăt vopsită, ricoşa de un 
cui şi se pierdu piuind în spaţiu. 

Ole Ericsen nu gustă gluma. Cînd văzu el că vopseaua la 
care ţinea atit de mult fusese desfigurată în acest chip, sări în 
picioare şi arătă cu pumnul către pescari. Dar un al doilea 
glonte se strivi de cabină la nici şase inci de capul lui, făcîndu- 
| să se culce urgent pe punte, la adăpostulparapetului. 

Toţi pescarii aveau arme la ei, şi acum deschiseră o 
adevărată canonadă asupra noastră. Ne-am adăpostit cu toţii, 
chiar şi Charley, care fu nevoit să abandoneze timona. Dacă 
n-ar fi fost greutatea aceea mare a năvoadelor la remorca 
noastră, goeleta s-ar fi aşezat travers faţă de vînt şi am fi fost 
la discreţia pescarilor înfuriaţi. Dar aşa cum stăteau lucrurile, 
năvoadele, prinse bine de coca goeletei şi tîrite mult în urmă, 
ţineau pupa în vînt, iar nava continuă să gonească, deşi puţin 
cam nesigură de ea. 

Charley, întins pe punte, nu ajungea decit la cavilele de jos 
ale timonei şi atita vreme cit nu putea guverna decit în acest 
chip, o făcea cu destulă stîngăcie. Ole Ericsen îşi aminti de o 
placă mare de oţel pe care o avea în cala goală. Era de fapt o 
tablă de bordaj de la nava cu aburi New Jersey, care eşuase 
de curînd dincolo de Golden Gate, şi Mary Rebecca participase 
la operaţiile de salvare. 

Tiîrîindu-ne pe punte, eu, cei doi marinari şi Ole am reuşit 
să scoatem tabla grea şi s-o ducem la pupa, unde am săltat-o 
în picioare, ca pe un fel de scut între pescari şi timonă. ŞI 


gloanţele bang, poc, de tabla aceea care începu să răsune ca 
o ţintă, dar la adăpostul ei Charley zîmbea cu gura la urechi, 
şi îşi vedea liniştit de treaba lui. Şi aşa am gonit mai departe 
în vreme ceîn urma noastră era un balamuc întreg de greci 
care urlau înfuriaţi, ţipau, gloanţele şuierau peste tot în jur, iar 
dinainte se vedea Collinsville. 

— Ole, făcu Charley în şoaptă, nu ştiu ce-o să ne facem. 

Ole Ericsen, care stătea culcat pe spate, lîngă parapet, şi 
zimbea cerului de deasupra, se întoarse pe-o parte şi se uită 
la el. 

— Eu crede că merghe la Collinsville, replicăel. 

— Dar nu ne putem opri, gemu Charley. Nu m-am gîndit 
pînă acum la asta, dar nu ne putem opri deloc. 

Pe faţa lătăreaţă a lui Ericsen se întinse o expresie de 
consternare. Era cît se poate de adevărat. Apucasem pisica de 
coadă şi dacă ne-am fi oprit la Collinsville era ca şi cum am fi 
rugat-o să ne zgiriie. 

— Fiecare amărit dintre ei are o puşcă, spuse încîntat unul 
dintre marinari. 

— Şi cîte un cuţit, adăugă celălalt. 

Acum fu rîndul lui Ole Ericsen să geamă. 

— Ţe caută un suedezu ca eu joache unde nu fierbe ola nu 
stie, mormăi el de unul singur. 

Un glonte ricoşa de tribord şi se auzi piuind ca o viespe 
afurisită. 

— Nu-i nimic de făcut decit să o săltăm pe Mary Rebecca 
pe țărm şi să fugim cit ne ţin picioarele, îşi dădu cu părerea 
primul dintre veselii marinari. 

— Se părăsim Mary Rebecca?intrebă Ole Ericsen, cu o 
cutremurătoare groază în glas. 

— Dacă nu vrei, nu! veni răspunsul. Dar cînd indivizii aceia 
or să urce la bord, n-aş vrea să fiu nici la o mie de mile, veni 
răspunsul marinarului care arată cu mina spre balamucul pe 
care-l făceau pescarii de la remorca noastră. 

La vremea asta treceam ridicînd spume chiar prin Collins- 
ville, la o zviîrlitură de băț de debarcader. 

— Nădejdea mea e că vintul ăsta o să ţină, spuse Charley 
aruncînd o privire în urmă la prinşii noştri. 


— Ţe cu vantu? întrebă amăritul de Ole. Niţi riul nu ţine 
chit lume... şi atunţi... şi atunţi... 

— Atunci o luăm prin pădure şi pescarii pe urmele noastre, 
îl încurajă veselul marinar, în vreme ce Ole se tot poticnea în 
cuvinte, întrebîndu-se ce-o să se întimple cînd o să ajungem la 
capătul rîului. 

Între timp ajunsesem la o confluență. La stînga era gura 
rîului Sacramente, la dreapta cursul fluviului San Joaquin. 
Marinarul cel vesel se tri la prova să orienteze focul cînd 
Charley puse cîrma banda în tribord şi o luă drept pe San 
Joaquin în sus. Vîntul care pînă acum ne miînase din spate, 
ţinîndu-ne pe chilă dreaptă, acum ne luă dintr-o parte, şi Mary 
Rebecca se bandă spre babord atît de mult de parcă avea de 
gînd să se răstoarne. 

Cu toate astea, goneam înainte şi pescarii se ţineau şi ei 
după noi. Valoarea năvoadelor lor era mai mare decit cea a 
amenzilor pe care urmau să le plătească pentru încălcarea 
legii pescuitului, aşa că nu ar fi fost foarte cîştigaţi dacă s-ar fi 
desfăcut de năvoade şi ar fi şters-o, treabă uşor de făcut 
dealtfel. În plus, nu se dădeau duşi din instinct de lîngă 
năvoadele lor, aşa cum un marinar nu se poate desprinde de 
nava lui. lar pe lîngă toate astea, se mai stirnise în ei şi 
dorinţa de răzbunare, şi ne puteam baza pe asta că ne vor 
urma pînă la capătul pămîntului, dacă reuşeam să-i tîrîm după 
noi pînă acolo. 

Împuşcăturile se potoliseră şi ne-am uitat în urmă să 
vedem ce fac prizonierii noştri. Bărcile erau adunate grămadă 
în urmă, dar la distanţe diferite, şi le-am văzut pe primele 
patru din apropiere strîngindu-se ciotcă. Barca din frunte 
lăsase în urmă o parima scurtă către următoarea. Cînd cei din 
barca respectivă o prinseră, se desfăcură de la năvod şi se 
traseră pe parima pînă ajunseră la barca din faţă. Totuşi 
viteza cu care goneam era atit de mare încît manevrele lor 
progresau foarte încet. Uneori, după eforturi epuizante, 
oamenii nu reuşeau să tragă nici un inci de parimă, dar alteori 
înaintau mai iute. 

Cînd cele patru bărci s-au apropiat îndestul pentru ca să 
se poată trece dintr-una în alta, cîte unul dintre pescarii 
fiecărei bărci s-au adunat în cea mai apropiată de noi luînd şi 


arma cu ei. Asta însemna că în barca din frunte se aflau acum 
cinci oameni, şi era limpede că intenţia lor era să ne 
abordeze. Şi s-au apucat să-şi pună planul în aplicare, asudînd 
şi trudind din greu, trăgîndu-se pe parima flotoarelor unui 
năvod, cînd cu o mînă cînd cu cealaltă şi, cu toate că înaintau 
încet, şi se opreau adesea să-şi tragă sufletul, treptat treptat 
se apropiau. Charley rise cînd văzu cum se chinuiau şi spuse: 

— Ole, dă drumul la vela gabier. 

Baierile velei au fost desfăcute, stringătorul de velă şi 
şcota întinse băț, în vreme ce dinspre bărci răsuna o salvă de 
împuşcături. Mary Rebecca se aplecă pe-o parte şi se aviîntă 
înainte mai iute ca niciodată. 

Dar pescarii nu se dădeau bătuţi. Cum la viteza aceea 
sporită nu se puteau apropia de noi numai folosindu-se de 
forţa braţelor, au făcut din scripeţii de la bărci un palanc 
simplu cum spun marinarii. Unul dintre ei, ţinut bine de 
picioare de tovarăşii săi, se apleca peste provă cît mai mult şi 
agăţă capătul palancului de parima năvodului, apoi trăgeau 
de curent pînă cînd cei doi scripeţi veneau unul lîngă celălalt, 
după care manevra se repeta. 

— Trebuie să dăm drumul şi la velastrai, spuse Charley. 

Ole Ericsen se uită la Mary Rebecca cea greu încercată şi 
clătină din cap. 

— O sa mature catarge de la ea, replică el. 

— Dacă nu, o să fim noi măturaţi de pe ea! îi răspunse 
Charley. 

Ole aruncă o privire îngrijorată asupra catargelor, alta spre 
barca încărcată cu pescarii înarmaţi şi consimţi. Cei cinci 
indivizi erau la prova bărcii, loc cît se poate de nefericit, cînd o 
barcă se află la remorcă. Urmăream comportarea bărcii cînd 
se întinse bubuind valastraiul cel mare, mult, mult mai mare 
decit  gabierul, folosit numai pe briză uşoară. Cînd 
MaryRebecca ţişni înainte cu un salt cumplit, vîrful bărcii se 
afundă în apă, iar pescarii se prăvăliră, unii peste alţii, într-o 
spaimă nebună la pupa, ca barca să nu intre sub apă. 

— Cu asta i-am liniştit, observă Charley, pe cînd cerceta, 
îngrijorat, comportarea navei, care gonea împinsă de mult 
prea multă velatură, mai multă decit era în stare să poarte ea 
în mod obişnuit. 


— Următoarea oprire e Antioch, anunţă marinarul cel 
vesel, pe tonul unui conductor de tren. Apoi urmează 
Maryweather! 

— Vino iute încoace! îmi strigă Charley. 

M-am tîrît pe punte şi m-am ridicat în picioare numai cînd 
am ajuns lîngă el, la adăpostul scutului metalic. 

— Bagă mîna în buzunarul meu, îmi porunci el, şi scoate- 
mi carnetul de note. Aşa. Rupe o pagină albă şi scrie ce-ţi 
spun eu. 

Şi iată ce-am scris: „Telefonaţi la Maryweather, şerifului, 
poliţaiului sau judecătorului. Spuneţi-i că venim şi să ridice tot 
oraşul. Toată lumea să aibă arme. Să vină pe debarcader în 
întîmpinarea noastră, altfel sîntem pierduţi.” 

— Acum leag-o zdravăn de cavila de matisit, şi fii gata s-o 
arunci pe țărm. 

Am făcut cum mi-a spus. La vremea asta ajunsesem 
aproape de Antioch. Vîntul şuiera în greementul nostru, Mary 
Rebecca se culcase bine pe-o parte şi gonea ca un ogar. 
Marinarii din Antioch văzuseră că dădusem drumul şi 
gabierului şi velastraiului, manevră foarte riscantă pe o astfel 
de vreme, şi se apropiaseră de capătul debarcaderului, 
grupuri, grupuri, să vadă ce se întîmplase. 

Am trecut fluierînd chiar prin faţa debarcaderului, Charley 
cîrmi în aşa fel încît aproape l-am ras, de puteai sări pe țărm. 
Cînd mi-a făcut semn, am aruncat cavila de matisit. S-a lovit 
de scîndurile debarcaderului, făcîndu-l să răsune, sări mai 
departe cu vreo cincisprezece, douăzeci de picioare, şi 
oamenii uluiţi se repeziră la ea. 

Totul s-a petrecut într-o clipită, pentru că în momentul 
următor Antioch rămăsese în urmă, şi noi goneam mai 
departe pe San Joaquin, către Maryweather, aflat la şase mile 
depărtare. Aici cursul fluviului se îndrepta spre vest, luînd-o 
pe drumul lui firesc, şi din nou am orientat velele ca pentru 
vînt din pupa, în foarfecă, focul făcînd burtă mare în tribord. 

Ole Ericsen se cufundase într-o stare de disperare 
groaznică. Charley şi cei doi marinari arătau optimişti, de 
parcă ar fi avut motive temeinice pentru asta. Maryweather 
era o aşezare de mineri şi fiind duminică, era normal să ne 
aşteptăm ca toţi bărbaţii să fie pe-acasă. În plus, minerii îşi 


păstraseră vechea dragoste faţă de pescarii greci, şi puteam fi 
siguri că ne vor da cu dragă inimă o mînă de ajutor. 

Ne chinuiam ochii să zărim o dată măcar o fărîmă din 
aşezarea aceea şi, cînd în fine am văzut-o prima dată, ne-a 
adus mare uşurare:debarcaderul era negru de lume. Pe cînd 
ne apropiam, am văzut că mereu soseau alţi oameni, cu 
puştile în mînă, coborînd pe uliţa mare în fugă. Charley îşi 
aruncă ochii în urmă la pescari, cu expresia unuia care-şi 
cîntăreşte marfa, expresie care nu i-o văzusem pînă atunci. 
Pescarii erau vizibil îngroziţi de desfăşurarea de forţe armate, 
şi-şi puseseră puştile de-o parte. 

Am strîns gabierul şi velastraiul, am coborit picul mare, şi, 
cînd am ajuns în dreptul debarcaderului principal, am slobozit 
randa. Mary Rebecca veni iute în vînt, bărcile pescarilor 
prizonieri făcură un arc mare de cerc în urma ei, nava mai 
înainta pînă pierduelanul şi atunci am aruncat barbetele la 
țărm şi am fost amaraţi. Toate manevrele astea s-au 
desfăşurat într-un uragan de urale scoase de încîntaţii mineri. 
Ole Ericsen scăpă un oftat adînc de uşurare. 

— Eu niciodată ghindit mai vede nevasta al meu, mărturisi 
el. 

— Păi de ce? Doar n-am fost niciodată în vreun pericol! îi 
replică Charley. 

Ole se uită neîncrezător la el. _ 

— Fără glumă, aşa e, continuă Charley. In orice moment, 
n-aveam decit să ne scuturăm de coada asta, aşa cum am să 
fac acum, şi grecii puteau să-şi descurce plasele cît voiau. 

Cobori în cală: cu o cheie franceză, desfăcu piuliţa şi lăsă 
cîrligul să cadă afară. După ce pescarii îşi strinseră năvoadele 
în bărci şi puseră totul în ordine, cum se cuvine, o gardă de 
cetăţeni îi preluă din mîinile noastre şi-i condu-se la 
închisoare. 

— Eu ghindeşte fost mare nebun la mine! spuse Ole 
Ericsen. 

Dar îşi schimbă părerea cînd mulţimea oraşului, plină de 
admiraţie, se înghesui la bord să-i stringă mîna, iar vreo doi 
ziarişti întreprinzători făcură fotografii cu Mary Rebecca şi 
căpitanul ei. 


DEMETRIOS CONTOS 


În cele povestite despre pescarii greci, nu trebuie să se 
înţeleagă că aceştia erau cu totul înrăiţi. Chiar departe de 
realitate ideea asta. Erau totuşi oameni duri, strînşi în nişte 
comunităţi izolate, luptîndu-se cu elementele naturii pentru a- 
şi cîştiga cele necesare traiului. Trăiau departe de orice idee 
de lege şi de căile ei, nu o înțelegeau şi o socoteau un fel de 
tiranie. Mai ales legile pescuitului li se păreau tiranice. lar din 
cauza asta, îi socoteau pe cei din patrula de pescuit drept 
duşmanii lor naturali. 

Noi le ameninţam viaţa, sau traiul, ceea ce e acelaşi lucru, 
în multe privinţe. Le confiscam capcanele şi plasele ilegale, şi 
materialele din care fuseseră confecţionate îi costaseră o 
groază de bani, iar făcutul lor totalizase săptămîni întregi de 
muncă. Noi îi împiedicam să prindă peşte în numeroase 
perioade şi anotimpuri, ceea ce însemna că nu erau lăsaţi să 
se bucure de bunăstarea de care ar fi avut parte dacă noi n- 
am fi existat. lar atunci cînd îi prindeam, erau duşi la 
tribunale, unde erau puşi să plătească amenzi înbani grei. 
Drept urmare, ne urau şi ne purtau sîmbetele. Aşa cum cîinele 
e duşmanul natural al pisicii, şarpele al omului, tot astfel noi, 
cei din patrula de pescuit, eram duşmanii pescarilor. 

Dar e timpul să arătăm că pescarii se puteau dovedi în 
aceeaşi măsură şi generoşi şi duşmănoşi, după cum se va 
vedea din povestirea lui Demetrios Contos. Acesta locuia în 
Vallejo. Alături de Alec cel Mare, era cel mai zdravăn, mai 
curajos şi mai influent în rîndul grecilor. Nu ne pricinuise 
niciodată necazuri, şi nu cred că ne-am fi izbit de el vreodată 
dacă nu şi-ar fi cheltuit banii cu o barcă de somoni. Şi barca 
asta a devenit pricina necazului. Pusese să fie construită după 
un model propriu, în care liniile obişnuite ale unei astfel de 
bărci au fost oarecum modificate. Spre marea lui încîntare, 
descoperi că noua lui barcă era foarte iute, de fapt mai iute 
decît oricare altă barcă din golf sau de pe fluvii. În consecinţă, 
omul deveni foarte mîndru şi plin de sine. Cum raidul cu Mary 
Rebecca din acea duminică împotriva pescarilor de somoni 


băgase spaima în ei, omul ne-a trimis un fel de provocare. Ne- 
a fost adusă de unul dintre pescarii locali şi ne anunţa că 
Demetrios Contos, în următoarea duminică, va cobori pe 
fluviu de la Vallejo şi, chiar sub ochii Beniciei, îşi va întinde 
năvodul şi va prinde somoni, iar Charley Le Grant, omul 
patrulei, n-are decit să vină şi să pună mina pe el dacă va 
putea. Eu şi Charley nu auzisem bineînţeles nimic de noua lui 
barcă. Şi a noastră era destul de iute, şi nu ne temeam să ne 
confruntăm cu oricare alta ce s-ar fi nimerit să ne iasă în cale. 

Veni şi duminica. Vestea provocării se răspîndi pretu- 
tindeni, pescari şi oameni ai mării din Benicia veniră pînă la 
ultimul om, înghesuindu-se pe Debarcaderul Vapoarelor, pînă 
cînd acesta ajunsese să arate ca tribuna principală la un meci 
de fotbal. Eu şi Charley fuseserăm cam sceptici pînă atunci, 
dar mulţimea aceea ne convinse că provocarea lui Demetrios 
Contos trebuia să aibă vreun chichirez. 

După-amiază, cînd vintul începu să se mai întărească, uite 
şi vela lui arătîndu-se vederii, şi venea gonind cu un vînt din 
spate, Făcu o voltă la numai cîteva picioare distanţă de 
debarcader, vîntură mîna teatral, precum un cavaler pe cale 
de a intra în arena turnirului, i se răspunse cu nişte călduroase 
urale, şi se îndreptă spre largulstrimtorii, la cîteva sute de 
iarzi. Apoi cobori velele şi, lăsînd barca în derivă travers pe 
vînt, începu să-şi întindă năvodul. Nu lăsă mult năvod la apă, 
poate vreo cincizeci de picioare, dar eu şi Charley am rămas 
trăsniţi de obrăznicia individului. La vremea aceea nu ştiam, 
dar aveam să aflăm îndată, că năvodul pe care-l folosea era 
uzat, vechi şi fără valoare. Se putea prinde peşte cu el, e 
adevărat, dar un peşte, cît de cît mai răsărit l-ar fi rupt în 
bucăţi. 

Charley clătină din cap şi spuse: 

— Mărturisesc că mă cam pune în încurcătură. Ce 
contează că n-a dat la apă decit cincizeci de picioare? Dacă 
ne pornim spre el, n-o să aibă vreme să tragă nici năvodul 
ăsta în barcă. Şi de ce naiba a venit taman aici, zvîrlindu-ne în 
obraz că el e braconier? Şi taman în faţa tirgului nostru de 
baştină? 

Vocea lui Charley luă o notă miînioasă, şi continuă citeva 
minute să bombănească împotriva obrăzniciei lui Demetrios 


Contos. În vremea asta, omul în cauză stătea tolănit în pupa 
bărcii sale şi urmărea plutele năvodului. 

Cînd un peşte mare se încurcă cu branhiile în năvod, plu- 
tele, prin mişcarea lor agitată, anunțau evenimentul. Evident, 
în clipa aceea îl anunţară pe Demetrios, pentru că acesta 
începu să tragă în barcă vreo douăsprezece picioare de plasă, 
se aplecă o vreme în afara bărcii şi apoi aruncă înăuntru un 
somon mare, lucitor. Victoria a fost salutată de spectatorii de 
pe debarcader cu salve întregi de urale. Era mai mult decit 
putea îndura Charley. 

— Fiule, hai s-o pornim! îmi spuse el şi, fără a mai pierde o 
clipă, am sărit în barca noastră de somoni şi am ridicat velele. 

Mulțimea scoate strigăte de avertizare ca să-lprevină pe 
Demetrios şi cînd am ţişnit de la debarcader l-am văzut că 
retează scurt, cu un cuţit mare, năvodul acela fără valoare. 
Velele erau pregătite să fie ridicate şi, după o clipă, fluturau în 
soare. Dintr-un salt ajunse la pupa, strînse şcota, prinse vîntul 
şi porni la drum lung, către înălțimile Contra Costa. In timpul 
acesta, noi ajunseserăm la nu mai mult de treizeci de picioare 
în pupa lui. Charley radia. Ştia că barca noastră era destul de 
iute, şi mai ştia în plus că atunci cînd era vorba de mînuit o 
barcă, puţini oameni erau pe măsura lui. Era convins că-lva 
prinde pe Demetrios, iar eu îi împărtăşeam încrederea. Dar 
parcă nu se arătau semne că ne apropiam. 

Era destulă briză. Noi lunecam uns pe faţa apei, însă 
Demetrios se îndepărta încet, încet de noi. Şi nu numai că 
mergea mai repede, dar mai şi urca pe vînt cu o fracțiune de 
grad mai bine ca noi. Şi asta ne-a sărit în ochi mai ales cînd a 
făcut volta sub înălțimile Contra Costa şi a pornit în 
următoarea bordee, urcînd cu vreo sută de picioare mai bine 
decit noi în vînt. 

— Ei, fir-ar! exclamă Charley. Ori barca aia-i un fulg, ori noi 
avem la chilă legat un butoi de ulei de cinci galoni! 

Şi aşa se părea: ori una, ori alta. Şi la vremea cînd De- 
metrios ajunse la înălțimile Sonoma, de cealaltă parte a 
strimtorii, noi rămăseserăm atît de multin urmă, fără nici o 
şansă de a-lajunge, încît Charley îmi spuse să slăbesc şcota, şi 
ne-am întors la Benicia. Mulțimea adunată pe Debarcaderul 
Vapoarelor ne acoperi de batjocură cînd ne-a văzut întorcîndu- 


ne şi legind barca la cheu. Eu şi Charleyam ieşit din barcă şi 
am şters-o, cu coada-ntre picioare. Fusese o lovitură pentru 
mîndria unui om care crede că are o barcă bună şi ştie cum să 
meargă cu ea, dar vede că un altul trece fluierînd pe lîngă el 
şi-l lasă cu buzele umflate. 

Charley a umblat năuc vreo citeva zile, gîndindu-se numai 
la asta, cînd am primit vorbă, ca de obicei, că duminica 
următoare Demetrios Contos va repeta isprava. Charley se 
trezi. Puse să i se scoată barca din apă, îi curăţă şi-i vopsi 
fundul, făcu mici modificări la derivor, verifică manevrele 
curente, şi a stat aproape toată noaptea de sîmbătă şi a cusut 
o velă nouă şi mult mai mare. De fapt era atît de mare încît a 
fost nevoie de balast suplimentar, aşa că pe fundul bărcii am 
pus aproape cinci sute de funzi de fier de cale ferată în plus. 

Veni şi duminica, şi o dată cu ea şi Demetrios Contos, ca 
să încalce cu insolenţă legea, ziua în amiaza mare. Din nou 
am avut parte de obişnuita briză de după-amiază, şi din nou 
Demetrios s-a lepădat, tăind, de vreo patruzeci de picioare, 
sau chiar mai mult de năvod putred, a ridicat velele şi a 
pornit-o la drum sub nasul nostru. Dar omul ghicise manevrele 
lui Charley şi velele lui se ridicau mai sus ca de obicei, şi în 
plus mai adăugase pînză la marginea de cădere a randei. 

Pe drumul pînă la înălțimile Contra Costa, cursa a fost chit 
pe chit, şi niciunul dintre noi nu părea să cîştige sau să piardă 
ceva. Dar, pe cînd am făcut volta în celălalt bord către 
înălțimile Sonoma, vedeam limpede că, deşi înaintam cu 
aceeaşi viteză, Demetrios urca pe vînt mult mai bine ca noi. Şi 
cu toate astea, Charley manevra barca asta cu toată 
priceperea şi fineţea de care era el în stare, scoţind din ea 
mai mult ca niciodată. 

Bineînţeles, putea să scoată revolverul şi să tragă asupra 
lui Demetrios; dar de multă vreme descoperisem că nu ne 
stătea în caracter să tragem asupra unui om care fugea 
fiindcă se făcuse vinovat de o măruntă încălcare a legii. Pe 
lîngă asta se părea că între oamenii patrulei şi pescari se 
încheiase un fel de înţelegere tacită. Dacă noi nu trăgeam în 
ei cînd încercau să scape, nici ei nu se apucau să ne înfrunte 
atunci cînd puneam mîna pe ei. Şi aşa s-a făcut că Demetrios 
Contos se îndepărta de noi şi, la rîndul nostru, am jucat cinstit 


şi am încercat doar tot ce ne-a stat în putinţă să-l ajungem din 
urmă. În schimb, dacă barca noastră s-ar fi dovedit mai iute 
ca a lui, sau dacă am fi manevrat-o mai bine, ştiam că nici el 
n-ar fi opus rezistenţă cînd l-am fi prins. 

Din cauza velei atît de mari, a vintului zdravăn, care se 
dezlănţuise peste strimtoarea Carguinez, am văzut că navi- 
gam cum s-ar spune la rasul apei. Trebuia să fim mereu cu 
ochi-n patru ca să nu ne răsturnăm şi, în timp ce Charley era 
la eche, eu ţineam şcota randei în mînă, numai cu o voltă la 
tachet, gata să-i dau drumul în orice clipă. Demetrios, după 
cum vedeam şi noi, fiind singur la toate manevrele, nu avea 
nici cînd să răsufle. 

Dar era în zadar să încercăm a pune mina pe el. Din 
adincul minţii sale dăduse la iveală o barcă ce era mai bună 
ca a noastră. Şi cu toate că Charley naviga cel puţin la fel de 
bine, dacă nu chiar puţin mai bine, barca pe care o avea el în 
mînă nu era pe măsura celei a grecului. 

— Dă drumul şcotei, îmi porunci Charley. 

Şi, în vreme ce barca noastră se abătu sub vînt, spre noi 
pluti hohotul batjocoritor al lui Demetrios. Charley scutură din 
cap şi-mi zise: 

— N-are nici un rost. Barca lui Demetrios e mai bună. Dacă 
mai încearcă isprava asta încă o dată, trebuie să venim cu o 
nouă şmecherie şi noi. 

De data asta imaginaţia mea ne veni în ajutor. 

— Ce-ar fi, i-am sugerat eu miercurea următoare, dacă eu 
l-aş fugări pe Demetrios cu barca duminica viitoare, în vreme 
ce tu îl aştepţi la debarcaderul din Vallejo să sosească?,... 

Charley cumpăni ideea o vreme şi apoi se pocni peste 
genunchi. 

— Nu-i rea ideea. Începi să-ţi pui capul la contribuţie. Aş 
zice că e meritul profesorului pe care l-ai avut. 

După cîteva clipe reluă: 

— Nu trebuie să-l goneşti prea departe, fiindcă altfel o să 
se îndrepte spre golful San Pablo, în loc să o ia spre casă, şi o 
să stau degeaba, aşteptîndu-l zadarnic, de unul singur, pe 
debarcader să sosească. 

Joi, Charley, veni cu o obiecţie faţă de planul meu: 


— Toată lumea o să ştie că am plecat la Vallejo, şi poţi fi 
sigur că o să afle şi Demetrios. Tare mi-e teamă că trebuie să 
renunţăm la ideea asta. 

Obiecţia lui era cît se poate de întemeiată, şi toată ziua m- 
a chinuit părerea de rău. Dar noaptea mi s-a părut că se 
deschide o nouă cale şi, în nerăbdarea mea, l-am sculat şi pe 
Cliarley din somnul lui adînc. 

— Hmm! mormăi el. Ce s-a întîmplat? A luat foc casa? 

— Nu! i-am răspuns eu. Nu casa, mintea mea! Ascultă. Du- 
minică eu şi cu tine ne învirtim prin Benicia exact pînă în clipa 
în care se arată pinza bărcii lui Demetrios. Cu asta adormim 
bănuielile tuturor. Apoi, cînd Demetrios se zăreşte ca lumea, o 
iei alene spre tîrg şi te tot duci. Toţi pescarii or să te creadă 
învins, că te-ai împăcat şi tu cu gîndul că eşti învins. 

— Pînă aici toate bune, comentă Charley, în vreme ce eu 
mă oprisem să-mi trag sufletul. 

— Ba chiar foarte bune, am continuat eu mîndru. O poţi 
lua aşa ca un om fără nici o treabă spre oraş, dar, îndată ce 
nu te mai zăreşte nimeni, o iei la picior cît poţi către prăvălia 
lui Dan Maloney. Împrumută de la el iapa aceea micuță, şi 
întinde-o pe şleau către Vallejo. Drumul e bun, şi poţi ajunge 
mult mai repede decit îi trebuie lui Demetrios ca să răzbească 
împotriva vîntului. 

— Şi dimineaţă, continuă Charley, arătîndu-se de acord 
fără ezitare cu această modificare a planului, primul lucru pe 
care-l fac e să mă duc să aranjez pentru iapă. 

Ceva mai tirziu, adăugă, sculîndu-mă de data asta el pe 
mine dintr-un somn adînc: 

— Şi ascultă - îl auzii eu chicotind pe întuneric - ascultă, 
fiule, nu pare puţin cam ciudat ca patrula de pescuit să 
pornească la treabă călare? 

— Asta-i imaginaţie, i-am răspuns eu. Doar asta predici tu 
mereu.Cînd gîndeşti să gîndeşti cu un pas înaintea celuilalt şi 
atunci ai şansa să cîştigi. 

— Ha! Ha! chicoti el. Şi dacă de data asta pasul ăsta 
înainte n-o sa-i scoată sufletul celuilalt atunci să nu-mi spui 
mie, umilul tău servitor, Charley Le Grant. 

Vineri dimineaţă mă întrebă: 


— Dar ai să te descurci singur cu barca? Nu uita că i- 
ampus nişte vele cam mari. 

l-am vorbit despre priceperea mea atit de bine că n-a mai 
amintit problema asta pînă sîmbătă, cînd m-a sfătuit să 
scoatem înăditura de la marginea de cădere a randei. Dar 
bănuiesc că dezamăgirea care se zugrăvi pe chipul meu l-a 
făcut să renunţe, fiindcă eram mindru nevoie mare de 
îndemiînarea mea în ale navigaţiei, şi aşteptam nebun de 
nerăbdare s-o pornesc cu randa aceea mare să zbor prin 
golful Cargquinez în siajul grecului care fugea. 

Ca de obicei, duminica şi Demetrios Contos au sosit 
împreună. De acum devenise regulă ca pescarii să se stringă 
pe Debarcaderul Vapoarelor să-l salute la venire şi să ridă de 
înfringerea noastră. Cobori velele la vreo cîteva sute de iarzi 
mai în larg, şi întinse cele cincizeci de picioare de năvod 
putred ca de obicei. 

— Cred că aiureala asta o să ţină atita vreme cît mai are 
vechitura asta de năvod, mormăi Charley, înadins ca să-l audă 
cei cîţiva pescari din preajmă. 

— Atunci eu dai la el năvod vechi de la mine, se băgă iute 
în vorbă, cu răutate, unul dintre ei. 

— Nici nu-mi pasă, îi răspunse Charley. Mai am şi eu nişte 
năvod vechi şi îl pot oferi şi eu, dacă se face-ncoa şi mi-l cere. 

Au rîs cu toţii, pentru că acum le dădea mina să fie de 
treabă cu un om atit de rău tras pe sfoară cum era Charley 

— Ei, salutare, fiule, îmi strigă Charley o clipă mai tîrziu. 
Cred că o iau spre tîrg, la crişma lui Maloney. 

— Mă laşi să ies numai eu cu barca? l-am întrebat. 

— Dacă ai chef, n-ai decit! veni răspunsul, în vreme ce se 
învîrti pe călciie şi se îndepărtă alene. 

Demetrios scoase din năvod doi somoni zdraveni, şi eu m- 
am aruncat în barcă. Pescarii se înghesuiră mai aproape, puşi 
acum pe şotii şi, în vreme ce eu mă străduiam să ridic velele, 
m-au copleşit cu tot felul de sfaturi în bătaie de joc. Ba în plus 
începură să pună tot felul de pariuri gogonate, arătîndu-se 
convinşi că-l voi prinde pe Demetrios, iar doi dintre ei, 
constituindu-se într-un fel de comitet de arbitri, mi-au cerut, 
cu mare seriozitate, permisiunea de a veni cu mine ca să vadă 
cum am să reuşesc isprava asta. Eu nu mă grăbeam. Intîrziam 


cu bună ştiinţă ca să-i las lui Charley cît mai mult timp la 
dispoziţie; mă arătam nemulţumit de felul cum se întinsese 
vela, am făcut cîteva neînsemnate modificări la scripetele mic 
care punea la post picul. Şi abia cînd am fost convins că 
Charley ajunsese la crişma lui Dan Maloney şi era de-acum 
călare pe iapă, am desfăcut barbeta de la cheu şi am prins 
vîntul în randa cea mare. O rafală ţeapănă mi-a întins-o bine 
şi bordul de sub vînt s-a înclinat atît de mult că m-am trezit cu 
mai multe găleți de apă în barcă. Una ca asta i se întîmplă 
chiar şi celui mai bun iahtman pe o barcă mai mică; am dat 
imediat drumul şcotei randei şi am redresat barca, dar 
manevra a fost salutată cu urale, de parcă aş fi făcut cine ştie 
ce ispravă de ageamiu. 

Cînd Demetrios Contos văzu numai o singură persoană în 
barca patrulei de pescuit, şi se mai şi dumiri că era vorba de 
un puşti, începu să se joace cu mine. După ce făcu o voltă 
scurtă spre larg, cu mine la numai treizeci de picioare în urma 
lui, se întoarse, lăsînd randa mai larg, către Debarcaderul 
Vapoarelor, iar de acolo porni în volte scurte, se suci şi se 
răsuci în toate părţile, spre marea bucurie a spectatorilor 
încîntaţi. Eu eram pe urmele lui continuu, şi ce făcea el 
îndrăzneam să fac şi eu, chiar şi atunci cînd execută o voltă 
sub vînt, făcînd ampanare cu randa aceea mare - manevră 
foarte periculoasă cu o astfel de pînză şi pe un vînt ca acela. 

Individul îşi pusese nădejdea în rafalele brizei mării şi în 
curentul puternic de reflux, care împreună stirniseră nişte 
valuri parşive, socotind că or să mă dea gata. Dar eu eram 
dornic să arăt tot ce pot şi niciodată în viaţa mea n-am strunit 
mai bine o ambarcaţie ca în ziua aceea. Eram în deplin acord 
cu toată simfonia din jur, mintea îmi lucra iute şi fără 
poticneli, mîinile n-au bijbiit nici o secundă, şi se părea că într- 
un fel ghicesc cele o mie de lucruri mărunte de care trebuie 
să ţină seama în fiecare clipă unul care navighează cu o barcă 
mică. 

În schimb Demetrios începu să aibă necazuri. Ceva nu 
mergea la derivorul central, şi lama derivorului se blocase, nu 
mai cobora pînă la capăt. Într-un scurt răgaz, pe care-l 
cîştigase păcălindu-mă cu o manevră deşteaptă, l-am văzut 
cum se chinuia furios cu lama derivorului,încercînd să o 


forţeze să se lase pînă jos. Dar eu nu i-am îngăduit timp să 
răsufle, şi a fost nevoit să se întoarcă în grabă la eche şi 
şcotă. 

Lama aceea a derivorului îl îngrijora. Renunţă să se mai 
joace cu mine, şi porni într-o voltă lungă spre Vallejo. Spre 
marea mea bucurie, am văzut că la prima bordee lungă eu 
reuşeam să urc pe vînt o idee mai bine decit el. Şi aici mi-ar fi 
prins bine să mai am pe cineva în barcă cu mine, fiindcă, în 
situaţia aceea, cînd eu eram la numai citeva picioare în urma 
lui, nu îndrăznea să lase echea şi să fugă la mijlocul bărcii să 
încerce iar să lase lama derivorului mai jos. 

Pentru că a văzut că nu putea urca pe vînt ca mai înainte, 
a început să largheze randa şi să se lase ceva mai sub vînt, ca 
să se depărteze de mine. l-am îngăduit manevra asta, eu 
urcînd mai departe în vînt, după care am luat-o drept spre el. 
Cînd m-am apropiat, s-a prefăcut că face volta, ceea ce m-a 
obligat să urc, iar în vînt ca să i-o iau înainte. Dar nu fusese 
decît o şmecherie din partea lui, bine executată, şi îşi văzu 
mai departe de drum, în vreme ce eu trebuia să recuperez 
terenul pierdut. 

Cînd era vorba de manevre, omul era fără îndoială mai 
priceput decît mine, în nenumărate rînduri aproape că fusese 
al meu, dar de fiecare dată mă păcălise şi scăpase, în plus, 
vîntul se întărea mereu şi amindoi eram obligaţi să facem 
continuu manevre pentru a evita răsturnarea. lar barca mea 
nu se răsturnase încă numai datorită balastului suplimentar. 
Stăteam călare pe copastia din vînt, cu echea într-o mînă şi în 
cealaltă cu şcota, doar cu o voltă la tachet, iar la cîte o rafală 
mai puternică eram obligat să-i mai dau drumul. În astfel de 
cazuri pierdeam vintul, ceea ce era ca şi cum aş fi risipit forţa 
de împingere, şi bineînţeles că pierdeam teren. Singura mea 
mîngiiere era că Demetrios părea obligat să procedeze la fel. 

Puternicul curent de reflux, care gonea în josul strîmtorii, 
chiar împotriva vîntului, forma nişte valuri neobişnuit de mari 
şi parşive care dădeau buzna mereu peste copastie. Eram ud 
leoarcă şi pînă şi randa era udă pînă la jumătatea marginii de 
întinsură. La un moment dat am reuşit eu să i-o iau cu 
manevrele înainte lui Demetrios, şi prova mea s-a izbit de 
barca lui cam pe la mijlocul ei. Aici ar fi trebuit să mai am pe 


cineva în barcă cu mine. Înainte de a apuca eu să gonesc pînă 
la prova şi să sar în barca lui, Demetrios depărtase bărcile, 
împingînd cu visla şi mi-a ris în faţă în vreme ce se 
îndeletnicea cu treaba asta. 

Ajunsesem acum la gura strimtorii, zonă foarte păcătoasă. 
Aici strimtoarea Vallejo şi strimtoarea Carquinez se întîlnesc. 
Pe gura celei dintii năvălea toată apa rîului Napa şi curentul 
refluxului, prin a doua năboiau apele din Golful Suisun ca şi 
riurile Sacramento şi San Joaquin. lar acolo unde masele 
acestea imense de apă, gonind iute, se înfruntau, se forma o 
cumplită resacă de larg. Şi, ca să fie toate şi mai afurisite 
vintul urla pe cele cincisprezece mile ale Golfului San Pablo, 
ridicînd şi el nişte valuri groaznice care se repezeau spre 
resaca de mare. 

Curenţi potrivnici goneau în toate părţile, înfruntîndu-se, 
formînd anafoare, sorburi, făcînd apa să fiarbă, sau ridicîndu- 
se în valuri enorme, abrupte, care se prăbuşeau apoi pe punte 
şi dintr-un bord şi din celălalt în aceeaşi măsură. Şi peste 
toate, ameţite, minate de o nebunie a mişcării, veneau 
bubuind valurile imense, cu crestele spulberate de vînt, 
dinspre golful San Pablo. 

Eu eram apucat de aceeaşi sălbatică dezlănţuire ca şi 
apele. Barca se purta minunat, zburînd, ţişnind prin haosul 
acela ca un cal de curse. Abia puteam să mă stăpinesc, prins 
de bucuria navigaţiei. Vela imensă, vintul care urla, valurile 
copleşitoare, barca scuturată din toate părţile, iar eu - un 
pigmeu, un nimic în totită această învălmăşeală, reuşeam să 
domin lupta elementelor, zburînd prin mijlocul ei, peste ea, 
triumfător. 

Şi chiar la momentul acela, pe cînd chiuiam din toţi 
rărunchii, ca un erou victorios, barca primi o izbitură 
groaznică şi se opri scurt pe loc. Eu am fost proiectat spre 
prova, pe fundul bărcii. Cînd am sărit în picioare am văzut în 
fugă un corp verzui, acoperit de scoici şi mi-am dat imediat 
seama despre ce era vorba - spaima navigaţiei, un trunchi 
scufundat. Nu există om care să se poată păzi de o astfel de 
catastrofă. Îngreunat de apă, plutea chiar subfaţa mării, era 
imposibil de zărit la vreme în apele acelea frămîntate ca să-l 
eviţi. 


Cu siguranţă că toată prova fusese zdrobită, pentru că în 
cîteva secunde barca era ochi cu apă. Apoi vreo două valuri 
au umplut-o cu totul, şi se duse drept la fund, trasă de 
balastul greu. Totul s-a întîmplat atît de repede, încît eu m-am 
trezit încurcat în velă şi tras în adînc. După ce m-am zbătut şi 
mi-am croit drum spre suprafaţă, aproape sufocat, cu plămiînii 
stînd să pleznească, n-am zărit nici urmă de vislă măcar. 
Probabil că vislele fuseseră duse la vale de curentul haotic. L- 
am văzut însă pe Demetrios Contos uitîndu-se în urmă, şi i-am 
auzit glasul batjocoritor, de om răzbunat, în vreme ce striga 
triumfător. Îşi păstra drumul mai departe, fără să şovăie, 
lăsîndu-mă să pier. 

Nu-mi rămîneanimic altceva de făcut decit să mă salvez 
înot, ceea ce, în dezlănţuirea aceea sălbatică, însemna, în cel 
mai bun caz, doar cîteva minute de viaţă în plus. Ţinindu-mi 
răsuflarea şi chinuindu-mă cu mîinile pe sub apă, am reuşit 
să-mi scot cizmele grele marinăreşti din picioare şi haina. Dar 
prea mult aer tot nu reuşeam eu să trag în piept şi, curînd, am 
descoperit că nu înotul, ci respiraţia era problema principală. 

Berbecii imenşi, albi, dinspre San Pablo, mă izbeau, mă 
răsuceau şi mă băgau la fund, în vreme ce resaca de larg mă 
sufoca, îmi arunca valuri în ochi, în nas, în gură. Apoi sorburi 
neaşteptate mă apucau de picioare, mă trăgeau spre adînc, 
pentru a mă scuipa cine ştie unde, în vreo frămîntare de ape, 
şi taman cînd voiam să iau şi eu o gură de aer, un talaz albit 
de spumă se spărgea chiar în capul meu. 

Era imposibil să mai rezist prea mult. Trăgeam în piept 
mai multă apă decît aer, şi simţeam cum mă înec. Începusem 
să-mi cam pierd cunoştinţa, în capul meu toate se învirteau. 
Mă zbăteam, mai mult spasmodic, instinctiv, şi abia mai eram 
conştient de ceva cînd m-am simţit apucat de umeri şi tras 
peste copastia unei bărci. 

O vreme am zăcut întins pe bancheta unde fusesem 
aruncat, cu faţa în jos, în vreme ce apa îmi curgea girlă pe 
gură. După un timp, încă slăbit, mai mult leşinat, m-am 
răsucit să văd cine era salvatorul meu. Şi iată de la pupa, într- 
o mînă cu şcota, şi echea în cealaltă, îmi zimbi, dînd din cap 
cît se poate de firesc, Demetrios Contos. Avusese de gînd să 
mă lase să mă duc la fund - mi-a spus el mai tîrziu - dar omul 


din el se luptase, cîştigase bătălia şi-l făcuse să se întoarcă la 
mine. 

— La tine bine, acum? mă întrebă el. 

Am reuşit să îngaim un fel de da mai mult cu buzele, 
fiindcă deocamdată nu reuşeam să articulez vreun cuvint. 

— La tine conduce barcă foarte bine! adăugă el. Bine ca la 
un bărbat. 

Un compliment de la Demetrios Contos era compliment în- 
tr-adevăr, şi i-am apreciat mult vorbele, deşi nu eram în stare 
decît să dau din cap în semn de încuviinţare. 

N-am mai continuat discuţia pentru că eu aveam de furcă 
cu mine ca să-mi revin, iar el era prins cu barca. O luă drept 
spre debarcaderul de la Vallejo, legă bine barca la mal şi apoi 
mă ajută să cobor. Şi se nimeri ca în momentul în care 
amindoi ne-am trezit pe debarcader să se arate şi Charley de 
după un stelaj de uscat năvoade şi să pună mîna pe braţul lui 
Demetrios Contos. 

— Mi-a salvat viaţa, Charley, am protestat eu, şi nu cred 
că după asta merită arestat. 

Pe mutra lui Charley se ivi o expresie încurcată, care se 
şterse de altfel deîndată, într-un fel care arăta că luase o 
hotărîre. 

— Fiule, n-am ce face, spuse el blind. Nu pot să-mi încalc 
îndatoririle, şi îndatorirea mea firească e să-l arestez. Astăzi e 
duminică, în barcă văd doi somoni pe care i-a prins astăzi. Ce 
pot să fac? 

— Dar mi-a salvat viaţa! am insistat eu, neînstare să invoc 
alt argument. 

Demetrios Contos se întunecă la faţă de furie cînd înţelese 
hotărîrea lui Charley. Trăia sentimentul că fusese tras pe 
sfoară. Partea cea mai umană a sufletului său triumfase, 
făcuse un act plin de generozitate şi salvase un duşman aflat 
la ananghie, iar drept mulţumire duşmanul îl băga la 
închisoare. 

Pe drumul de întoarcere spre Benicia, eu şi Charley ne-am 
înfruntat continuu. Eu apăram spiritul, legii, nu litera ei, dar 
Charley se agăţase de literă ei. După cîte pricepea el, nu avea 
altă cale de ieşire. Legea spunea explicit că duminica nu era 
voie să prinzi somoni. El era om al patrulei de pescuit, şi 


datoria lui era să impună respectarea legii. Asta era tot. Îşi 
făcuse datoria, şi conştiinţa lui era curată. Totuşi mie toată 
treaba mi se părea nedreaptă, şi-mi părea tare rău pentru 
Demetrios Contos. 

Două zile mai tirziu, am coborit la Vallejo pentru proces. 
Eu trebuia să mă prezint în calitate de martor, şi am trăit cea 
mai nesuferită postură din viaţa mea cînd am fost nevoit să 
declar, în boxa martorilor, că-l văzusem pe Demetrios prinzînd 
cei doi somoni cu care-l găsise Charley. 

Demetrios îşi angajase şi el un avocat, dar cazul lui era 
fără ieşire. Juriul s-a retras numai cincisprezece minute şi se 
întoarse declarîndu-l pe Demetrios vinovat. Judecătorul l-a 
condamnat să plătească o amendă de o sută de dolari sau să 
facă cincizeci de zile de închisoare. 

Charley se prezentă în faţa grefierului curţii. 

— Doresc să plătesc eu amenda, spuse el punînd în acelaşi 
timp pe birou cinci monede de aur de douăzeci de dolari. 
Fiule... ăăă... e singura ieşire, se poticni el în cuvinte cînd se 
întoarse spre mine. 

Mi s-au umezit ochii cînd l-am prins de braţ. 

— Vreau şi eu să... ăăă... plătesc, am început eu. 

— Să-ţi plăteşti şi tu jumătatea? mă întrerupse el. 
Bineînţeles că măaştept să ţi-o plăteşti. 

Între timp, Demetrios fusese informat de avocatul lui că 
amenda fusese plătită de Charley. Demetrios veni iute spre 
Charley, îi strînse mîna, şi tot sîngele fierbinte de meridional i 
se adunase parcă în obraji. Apoi, pentru a nu se lăsa mai 
prejos nici el, insistă să fie lăsat să-şi plătească amenda, plus 
onorariul avocatului, şi făcu o adevărată criză de furie cînd 
Charley îl refuză. 

Cred că gestul lui Charley, mai mult decit toate celelalte 
isprăvi ale noastre, le-a demonstrat pescarilor adînca 
semnificaţie a respectării legii. Charley crescuse, ehei, mult în 
ochii lor, şi m-am ales şi eu cu oarecare renume, fiind socotit 
drept puştiul care ştie să miînuiască o barcă. Demetrios 
Contos nu numai că n-a mai încălcat niciodată legea, ci deveni 
un foarte bun prieten al nostru, şi adesea dădea o fugă la 
Benicia să mai stea la taifas cu noi. 


BASMAUA GALBENĂ 


— Nu vreau să zici că te oblig, fiule, îmi spuse Charley, dar 
eu ţin morţiş să nu mai participi la altă patrulare. Ai ieşit 
teafăr din atitea situaţii afuriste şi izbindu-te de atiţia oameni 
afurisiţi, încît ar fi mare păcat să ţi se întîmple ceva chiar 
acum, la sfîrşit. 

— Dar cum oare aş putea face să scap de această ultimă 
patrulă de care zici? l-am întrebat eu plin de aroganta 
tinereţii. Trebuie să fie, doar ştii bine, o ultimă oară în orice. 

Charley îşi încrucişa picioarele, se lăsă pe spate şi cîntări 
cele spuse. 

— Adevărat, foarte adevărat. Dar de ce să nu zicem că 
ultima a fost capturarea lui Demetrios Contos? Ai scăpat cu 
bine şi din încercarea asta, eşti destul de teafăr şi inimos în 
ciuda bălăcelii de care ai avut parte, şi... ăăă... 

Se poticni, iar o vreme nu fu în stare să continue. 

— Şi n-aş putea să mi-o iert niciodată dacă ţi s-ar întîmpla 
ceva. 

Am ris de temerile lui Charley, dar, de hatîrul senti- 
mentelor lui faţă de mine, am fost de acord să consider că 
ultima participare la acţiunile patrulei avusese loc. Fusesem 
împreună vreme de doi ani încheiaţi şi acum plecam din 
rîndurile patrulei de pescuit pentru a mă întoarce să-mi termin 
studiile. Ciîştigasem bani şi pusesem de-o parte destui ca să- 
mi ajungă vreme de trei ani la gimnaziu şi, deşi pînă la 
începerea cursurilor mai erau cîteva luni bune, aveam de gînd 
să mă pregătesc serios pentru examenele de admitere. 

Toate calabalicurile mele erau rînduite cum trebuie într-un 
cufăr de marinar, şi abia aşteptam să-mi cumpăr biletul şi să 
mă sui în trenul de Oakland, cînd Neil Partington sosi 
laBenicia. Era nevoie de Reindeer deîndată în Golful dejos, cu 
treburi urgente, şi Neil adăugă că avea de gind să o ia drept 
spre Oakland. Cum acolo îşi avea domiciliul, iar pe timpul cit 
aveam să merg la şcoală urma să locuiesc la el, spunea că nu 
vedea nici un motiv să nu-mi urc cufărul la bord şi să merg cu 
ei. 


Aşa că mi-am adus cufărul la bord, pe la mijlocul după- 
amiezii am ridicat randa cea mare de pe Reindeer şi am molat 
parimele. Era o vreme parşivă de toamnă. Briza mării, care 
suflase statornic toată: vara dispăruse, iar locul ei fusese luat 
de tot felul de vinturi ce băteau capricioase sub un cer 
mohorît. În consecinţă ora sosirii era foarte îndoielnică. Am 
pornit o dată cu refluxul. Pe cînd coboram strimtoarea 
Cargquinez, m-am uitat îndelung, pentru ultima oară, spre 
Benicia şi şantierul lui Turner, unde asediasem nava 
Lancashire Queen, şi-l prinsesem pe Aleccel Mare, regele 
grecilor. lar la gura strîmtorii, m-am uitat cu mult interes spre 
locul unde, cu citeva zile înainte, m-aş fi înecat dacă nu era 
firea omenoasă a lui Demetrios Contos. 

Un zid imens de ceaţă înainta pe faţa Golfului San Pablo, 
îndreptîndu-se spre noi, şi în cîteva minute Reindeer naviga 
orbeşte prin bezna umedă. Charley, care stătea la cîrmă, 
părea să aibă un fel de instinct aparte în situaţiile astea. 
Mărturisea singur că nu ştia nici el cum de se brodea, dar 
avea un fel de-a dreptul minunat de a calcula viînturile, 
curenţii, distanţele, timpul, deriva, viteza de înaintare a 
ambarcaţiei. 

La cîteva ceasuri după ce-am intrat în ceața aceea, Neil 
Partington spuse: 

— Pare că are de gind să seridice. Hei, Charley, pe unde 
zici că am ajuns. 

Charley se uită la ceas. 

— Ora şase, încă trei ceasuri de reflux, mormăi el în 
treacăt. 

— Dar unde zici că sîntem? insistă Neil. 

Charley chibzui un moment, şi după aceea răspunse: 

— Refluxul ne-a abătut puţin de la drumul nostru, dar dacă 
ceața se ridică chiar în clipa asta, şi după cum se arată are să 
se ridice, o să vezi că nu sîntem la mai mult de o mie de mile 
de Debarcaderul lui McNear. 

— Ai putea să fii ceva mai precis, măcar cu citeva mile, 
bombăni Neil, arătîndu-şi prin tonul vocii dezamăgirea. 

— În regulă, făcu Charley ca s-o încheie. Atunci pînă acolo 
nu-i mai puţin de un sfert de milă, dar nici mai mult de 
jumătate. 


Vîntul se mai întări după cîteva rafale, şi ceața se subţie 
vizibil. 

— Debarcaderul lui McNear e exact într-acolo, spuse 
Charley, arătînd în ceaţă, drept în traversul nostru. 

Toţi trei ne zgiiam scrutîind în direcţia arătată, cînd 
Reindeer se izbi cu un trosnet înfundat de ceva şi încremeni 
pe loc. Am alergat la prova şi am văzut că bompresul ei se 
încurcase într-un greement ars de soare şi putred, susţinut de 
un catarg scurt, ciuntit. lahtul nostru intrase cu prova într-o 
joncă ce stătea la ancoră. 

În clipa cînd ajunsesem şi noi la prova, din cabina 
întrepunte dădură buzna afară, ca nişte viespi, cinci pescari 
cu ochii cîrpiţi încă de somn. În fruntea lor venea un individ 
numai muşchi, pe care-l remarcai de departe după mutra 
mîncată de vărsat şi basmaua galbenă legată la cap. Era chiar 
Basma Galbenă, pescarul pe care-l arestasei cu un an înainte 
pentru că viola legile pescuitului la creveţi şi, la 
vremearespectivă, aproape că provocase scufundarea iahtului 
Reindeer, aşa cum şi acum mai mai să ne trimită la fund 
violînd legile navigaţiei. 

— Ce dracu v-a apucat să vă proţăpiţi aici în mijlocul 
traficului fără să puneţi în funcţiune un corn de ceaţă? strigă 
furios la ei Charley. 

— Ce i-a apucat? îi răspunse calm Neil. Aruncă şi tu o 
privire... Ai priceput ce i-a apucat? 

Ne-am uitatîn direcţia indicată de degetul lui Neil, în 
mijlocul nepuntat al joncii am văzut că barca era pe jumătate 
plină cu creveţi şi, după cum am constatat la o mai atentă 
cercetare,abia prinşi. Amestecaţi cu creveţii maierau şi 
miriade de peştişori, de la un sfert de inci în sus. Basma 
Galbenă ridicase capcana de creveţi după maxima fluxuluişi, 
profitind de adăpostul ceţii, rămăsese, plin de îndrăzneală, 
lîngă sculele sale, aşteptind să le mai salte o dată după 
maxima refluxului. 

— Ei bine, spuse Neil, trebuie să recunosc că în toată viaţa 
mea,după cîtă experienţă am adunat în poliţia apelor, astae 
cea mai uşoară captură pe care am făcut-o. Ce facem cu ei, 
Charley? 


— Remorcăm jonca pînă la San Rafael, bineînţeles, veni 
răspunsul acestuia. 

Charley se întoarse apoi spre mine: 

— Fiule, saltă-te pe joncă şi eu îţi arunc o parimă deremor- 
caj. Dacă vintul nu ne lasă baltă, ajungem la rîu înainte ca 
refluxul să scadă prea mult, dormim la San Rafael şi sosim la 
Oakland miine la prînz. 

Acestea fiind spuse, Charley şi Neil se întoarseră la 
Reindeer, şi îl puseră pe drum, cu jonca remorcată la prova. 
M-am dus la pupa şi am luat în stăpînire prada, guvernînd cu o 
eche de pe vremea potopului şi un safran cu nişte găuri mari, 
romboidale în el, prin care apa trecea ca prin ciur. 

Dar la vremea asta, ceața se ridicase şi poziţia aproximată 
de Charley fu confirmată de Debarcaderul McNcar, care se 
vedea la numai jumătate de milă distanţă. Mergind de-a 
lungul țărmului de vest, am dublat Capul Pedro în văzul 
tuturor aşezărilor de pescari de creveţi şi se stîrni mare zarvă 
cînd văzură una din joncile lor remorcată în urma cunoscutei 
nave a patrulei de pescuit. 

Vîntul dinspre țărm venea acum în rafale şi nu te puteai 
bizui pe el; ne-ar fi prins bine dacă ar fi fost ceva mai tăricel. 
Rîul San Rafael, pe care trebuia să urcăm pentru a ajunge la 
oraş ca să ne încredinţăm prizonierii autorităţilor, curgea 
printr-o zonă întinsă de smircuri, pe unde era greu de navigat 
la vremea refluxului, iar cînd apele erau foarte scăzute nu se 
mai putea merge deloc pe el. Deoarece acum refluxul 
ajunsese cam la jumătatea lui, trebuia să ne cam grăbim. Dar 
jonca aceea masivă ne împiedica, bălăngănindu-se în urma lui 
Reindeer, şi ţinîndu-ne în loc ca un balast inutil de aceeaşi 
greutate. 

— Spune amăriţilor să ridice vela, îmi strigă în cele din 
urmă Charley. N-am chef să ne bălăcim în mocirla smîrcurilor 
toată noaptea. 

l-am repetat ordinul lui Basma Galbenă, care începu să 
bombăne răguşit ceva oamenilor săi. Răcise zdravăn omul, şi 
uneori îl apuca cîte o criză de tuse de se făcea în două, şi-i 
ieşeau din cap ochii injectaţi. Acum arăta mai de spaimă decit 
înainte, şi cînd îmi azvirlea cîte o căutătură rea îmi aduceam 


aminte, înfiorîndu-mă, cum scăpasem ca prin urechile acului 
de mîna lui cînd îl arestasem prima dată. 

Echipajul se rîndui la fungi şi vela aceea ciudată, triunghiu- 
lară, vopsită maroniu deschis, se ridică la catarg. Navigam cu 
vîntul din spate, cînd Basma Galbenă largă şcota randei, jonca 
tîşni înainte şi parima remorcii slăbi. Deşi Reindeermergea 
repede, jonca înainta mai repede, şi pentru a evita să dăm 
peste barca din faţă, am cîrmit puţin mai în vînt. Dar jonca şi 
de data asta se dovedi mai iute şi, în cîteva minute, eram în 
traversul iahtului patrulei, în partea din vînt. Parima remorcii 
se întinse din nou, dar de data asta în unghi drept faţă de 
drumul celor două bărci şi eram într-o situaţie caraghioasă. 

— Dă drumul la remorcă! am strigat eu. 

Charley ezită. 

— N-avea nici o teamă, l-am liniştit eu. Nu se poate 
întîmpla nimic. Ajungem la gura apei cu volta asta, iar voi vă 
ţineţi după mine tot drumul pînă la San Rafael. 

După vorbele astea, Charley desfăcu remorca, şi Basma 
Galbenă îşi trimise unul din oameni la prova să tragă parima 
în barcă. Cum se întuneca tot mai mult, greu am reuşit să 
nimeresc gura rîului San Rafael, şi cînd am luat-o pe el în sus 
abia dacă mai ghiceam malurile. Reindeer era la cinci minute 
bune de mers în urma noastră şi, pe măsură ce urcam tot mai 
mult pe canalul acela întortocheat şi îngust, ceilalţi rămîneau 
tot mai mult în urmă. Ştiindu-l pe Charley în siajul meu, se 
părea că nu aveam a mă teme de cei cinci prizonieri ai mei, 
dar, cum întunericul se făcea tot mai adînc, şi nu mai reuşeam 
să-i supraveghez ca lumea, mi-am scos revolverul din 
buzunarul de la pantaloni şi l-am pus în cel de la haină, unde 
îmi era mai la îndemină. 

Nu mă temeam decit de Basma Galbenă, iar cele ce-au 
urmat dovedesc că individul a ghicit şi a profitat de asta. 
Stătea la cîţiva paşi de mine, în bordul care se nimerise să fie 
atunci în vînt. Abia reuşeam să-i desluşesc profilul, dar curînd 
mi-am dat seama că încet, foarte încet, omul luneca spre 
mine. Nu l-am slăbit din ochi. Ţinînd echea cu stînga, mi-am 
vîrît dreapta în buzunar şi am apucat revolverul. 

L-am văzut trăgindu-se cîțiva inci mai aproape, şi tocmai 
voiam să-i ordon să se dea înapoi - vorbele îmi stăteau chiar 


pe limbă - cînd am fost lovit cu mare putere de o masă 
întunecată care se aruncase spre mine dinspre bordul de sub 
vînt. Era unul din oamenii echipajului. Îmi ţintui mîna dreaptă, 
aşa încît n-am mai reuşit s-o scot din buzunar şi, în acelaşi 
timp, îmi puse palma peste gură. Aş fi putut să mă zbat şi să 
mă smulg din braţele lui, să-mi eliberez mîna sau gura, să 
strig şi să dau alarma, dar, într-o clipită, Basma Galbenă fu şi 
el peste mine grămadă. M-am luptat în zadar pe fundul joncii, 
cu picioarele şi mîinile legate, în timp ce gura îmi fusese 
cetluită bine cu un căluş dintr-o zdreanţă de cămaşă de 
bumbac, după cum am descoperit mai apoi. După care m-au 
lăsat să zac acolo, pe fundul bărcii. Basma Galbenă luă echea, 
dădea ordine în şoaptă şi, judecînd după poziţia pe care o 
avusesem şi schimbarea aliurii velei pe care o zăream dea- 
supra mea ca o pată întunecată pe cerul înstelat, mi-am dat 
seama că ne îndreptam spre gura unui canal îngust ce se 
vărsa în locul acela în San Rafael. 

În cîteva minute lunecam uşor pe lîngă mal, şi vela fu 
coborită în cea mai mare linişte. Pescarii nu scoteau un sunet. 
Basma Galbenă stătea pe fundul joncii lîngă mine, şi-l 
simţeam cum se chinuie să-şi înăbuşe accesele de tuse 
răguşită. Cam la vreo şapte sau opt minute mai tirziu, i-am 
auzit vocea lui Charley pe cînd Reindeer trecea prin dreptul 
gurii canalului. 

— Nici nu-ţi poţi închipui cît sînt de bucuros, îl auzeam eu 
foarte clar spunîndu-i lui Neil, că puştiul a terminat-o cu 
patrula de pescuit fără să păţească nimic. 

Neil îi răspunse ceva ce n-am reuşit să desluşesc, după 
care vocea lui Charley se auzi din nou: 

— Puştiul se simte pe apă ca la el acasă şi dacă după ce 
isprăveşte şcoala urmează şi un curs de navigaţie şi porneşte 
pe cursă lungă, nu văd de ce n-ar ajunge comandant pe cea 
mai mare navă din cite există. 

Ce spunea era foarte măgulitor pentru mine, dar cum 
stăteam acolo legat fedeleş şi cu un căluş în gură, aranjat 
chiar de propriii mei prizonieri, şi auzeam vocile prietenilor tot 
mai slab, pe măsură ce Reindeer se îndepărta tot mai mult în 
întuneric către San Rafael, nu eram în cea mai nimerită 
situaţie ca să mă bucur de viitorul acela trandafiriu. O dată cu 


Reindeer dispăru şi ultima mea speranţă. Nici nu-mi puteam 
închipui ce avea să se întîmple mai departe, fiindcă pescarii 
aceia erau alt soi decit mine şi, din cîte ştiam, eram convins 
că nu aveau să se poarte cu mănuşi. 

După ce-au mai adăstat citeva minute, au ridicat vela 
triunghiulară, iar Basma Galbenă luă echea şi o cîrmi în jos, 
către gurile rîului San Rafael. Refluxul scăzuse apele şi mai 
mult şi omul nostru întîmpina dificultăţi ca să scape de 
bancurile de mil. Speram să se pună pe uscat, dar, în cele din 
urmă reuşi să iasă în golf fără mari necazuri. 

Îndată ce am ieşit pe gura rîului, se stîrni o discuţie 
aprinsă, şi bănuiam că se referă la mine. Basma Galbenă era 
foarte vehement, dar ceilalţi patru i se opuneau cu aceeaşi 
tărie. Era limpede că omul căuta să-i convingă că era mai bine 
să mă facă dispărut, dar ceilalţi erau speriaţi de consecinţe. 
Eram destul de familiarizat cu felul lor de-a fi, ca să-mi dau 
seama că numai teama îi va putea opri de la un astfel de gest. 
Dar nu-mi trecea prin minte ce soluţie îi ofereau ceilalţi lui 
Basma Galbenă drept alternativă a planului său criminal. 

E uşor de înţeles ce simţeam eu în vremea asta, ştiind că 
soarta îmi atîrna de un fir de păr. Discuţia se transformă în 
ceartă, iar în toiul ei Basma Galbenă smulse echea grea şi se 
repezi cu ea spre mine, dar ceilalţi patru acoliţi ai lui se 
aruncară între noi şi începu o luptă caraghioasă pentru echea 
aceea. În cele din urmă, Basma Galbenă fu dovedit, şi se 
întoarse mohorit la cîrmă, timp în care ceilalţi îl boscorodeau 
cît îi ţinea gura fiindcă se dovedise cu totul nechibzuit. 

Scurt timp după aceea, vela fu coborită şi jonca fu împinsă 
încet cu vislele. Am simţit cum barca se înfige în mil moale. 
Trei pescari - toţi purtau cizme înalte marinăreşti - au coborit 
în apă, iar ceilalţi doi m-au trecut peste balustradă. Basma 
Galbenă mă ducea de picioare, alţi doi de umeri şi începură cu 
toţii să se bălăcească prin noroi. După o vreme, dădură de 
pămînt ferm, şi mi-am dat seama că urcau cu mine pe un mal. 
Nici nu trebuia să fac mari eforturi ca să ştiu pe ce mal. Nu 
putea fi decît cel al Insulelor Marin, un grup de insulițe mici, 
stincoase, aflate în largul ţărmillui de la Marin County. 

Cînd au ajuns la nisipul tare care marca limita de sus a flu- 
Xului, m-au aruncat jos, fără multe menajamente. Basma 


Galbenă mi-a ars cu ciudă un picior în coaste, dupăcare cei 
trei se bălăciră iar prin noroi pînă la joncă. O clipă mai tirziu 
am auzit ridicîndu-se vela şi pocnind cînd se întinse în vînt, 
strinsă de şcotă. Apoi se lăsă liniştea. Fusesem lăsat să mă 
descurc cum m-oi pricepe mai bine ca să mă eliberez. 

Văzusem tot felul de şmecheri care se zvircoleau, se 
smuceau şi reuşeau să se descotorosească de frîinghiile cu 
care fuseseră legaţi, dar, deşi m-am zvircolit în toate felurile şi 
m-am muncit cît am putut, ca un om de ispravă, nodurile 
rămîneau la fel de tari ca la început, şi legăturile nu slăbiseră 
deloc. Pe cînd mă tot zvîrcoleam într-o parte şi-n alta, m-am 
rostogolit peste o grămadă de scoici goale, rămase evident de 
la vreo petrecere cu scoici prăjite a vreunui echipaj de iaht. 
Mi-a venit o idee. Aveam mîinile legate la spate, am prins cum 
am putut o scoică, m-am rostogolit pe țărm, m-am tot 
rostogolit pînă am ajuns la o stîncă pe care o ştiam. Tot dîndu- 
mă de-a dura am descoperit în cele din urmă o crăpătură 
îngustă, în care am înţepenit scoica. Avea muchia tăioasă, şi 
am început să frec de tăişul acela funia cu care-mi erau legate 
mîinile. Muchia era însă fragilă, şi s-a spart cînd m-am lăsat pe 
ea prea tare. M-am dat de-a dura din nou pînă la grămada de 
scoici, şi m-am întors cu cite scoici am putut apuca în 
amîndouă mîinile. Am spart şi alte scoici, mi-am tăiat de mai 
multe ori mîinile în ele, mi s-au pus cîrcei la picioare din cauza 
poziţiei încordate şi a efortului. 

În timp ce mă chinuiam din cauza cîrceilor şi încercam să 
mă odihnesc, am auzit pe deasupra apelor o chemare 
familiară. Era Charley care pornise în căutarea mea. Căluşul 
din gură mă împiedica să-i răspund, şi nu-mi rămînea decit să 
zac acolo zbătindu-mă neajutorat, în vreme ce Charley visli pe 
lîngă insule şi vocea i se pierdu treptat în depărtare. 

M-am întors la calvarul meu cu scoicile şi, la capătul unei 
jumătăţi de ceas, am reuşit să retez funia. Restul a fost uşor. 
După ce mi-am văzut miinile libere, n-a fost decît o problemă 
de minute pînă să-mi dezleg picioarele şi să-mi scot căluşul 
din gură. Am luat-o la fugă în jurul insulei pentru a mă 
convinge că mă aflam pe o insulă şi nu vreun promontoriu al 
continentului. Era, bineînţeles, o insuliţă, una din grupul 
Marin, cu o plajă de nisip şi înconjurată de o mare de smircuri. 


Nu-mi rămiînea decit să aştept pînă se va crăpa de ziuă, şi 
trebuia să fac ceva să mă mai încălzesc, fiindcă se lăsase cam 
rece - noapte aspră pentru California, cu un vînt subţirel, atit 
cît să te facă să tremuri. 

Ca să-mi pun sîngele în mişcare, am alergat în jurul Insulei 
de vreo duzină de ori, m-am căţărat pe culmea ei stincoasă 
cam tot de atitea ori, treabă care - după cum aveam să 
descopăr - mi-a prins tare bine, nu numai pentru că m-am 
încălzit. În toiul acestor exerciţii, m-am întrebat deodată dacă 
n-am pierdut cumva ceva din buzunare pecînd mă tot dădeam 
de-a dura prin nisipul plajei. Am cercetat iute şi am văzut că- 
mi lipsea revolverul şi briceagul. Pe cel dintii mi-lluase Basma 
Galbenă, dar briceagul îl pierdusem în nisip. Tocmai îl căutam 
cu sîrg cînd am auzit scîrţiitul unor strapazane de barcă. 
Primul gînd a fost bineînţeles că era Charley, dar chibzuind 
mai bine mi-am dat seama că Charley ar fi strigat în vreme ce 
vislea. O presimţire m-a făcut să încremenesc. Insulele Marin 
nu prea sînt călcate de picior de om, şi e greu de crezut că 
nişte turişti şi-ar face drum încoace în toiul nopţii. Dar dacă 
era Basma Galbenă? Sciîrţiitul strapazanelor deveni şi mai 
lămurit. M-am făcut ghem în nisip şi mi-am încordat auzul. 
Barca aceea - am socotit că era vorba de un schit mic după 
ritmul iute al vislelor - se opri în mil, la vreo cincizeci de 
picioare de plajă. Am auzit o tuse răguşită, sacadată, şi mi-a 
îngheţat inima. Ca să nu mai fie obligat să renunţe la 
răzbunare din cauza tovarăşilor săi ceva mai prudenţi, 
individul se strecurase pe furiş din sat şi se întorsese singur. 

Prin minte mi-au trecut în grabă mai mult gînduri. Eram 
neînarmat şi neajutorat pe o insuliţă, şi un păgîn nenorocit, de 
care aveam toate motivele să mă tem, pornise pe urmele 
mele. Oriunde eram mai în siguranţă decît pe insulă şi 
instinctiv, m-am îndreptat spre apă, sau mai degrabă spre 
mocirlă. Cînd individul începu să pleoscăie, bălăcindu-se prin 
miîlul acela, am pornit şi eu să mă bălăcesc numai că eu mă 
îndepărtam de plajă, păstrînd acelaşi drum pe care apucaseră 
pescarii cînd fusesem depus pe insulă, acelaşi pe care se 
întorseseră la joncă. 

Basma Galbenă socotea că eu încă mai zăceam legat 
fedeleş, aşa că nu se feri în nici un chip, ci se apropie de plajă 


făcînd destul de mult zgomot. Asta mi-a prins bine, pentru că 
la adăpostul tărăboiului pe care-l făcea el, eu, străduindu-mă 
să nu stirnesc mai mult zgomot decit era nevoie, am reuşit să 
parcurg vreo cincizeci de picioare pînă să ajungă el pe plajă. 
Şi m-am lăsat binişor în milul acela. Era rece şi lipicios, 
tremuram tot, dar nu aveam chef să mă ridic în picioare 
riscînd să mă zărească individul cu ochii lui ageri. 

O luă pe țărm drept spre locul unde mă lăsase zăcînd, şi în 
fugă mi-a trecut prin minte părerea de rău că nu puteam să-i 
văd mutra dezamăgită că nu m-a găsit acolo. Regret foarte 
trecător de altfel, pentru că dinţii îmi clănţăneau de frig în 
gură. 

Ce a făcut el mai apoi a trebuit să ghicesc în mare măsură, 
din cauza întunericului, fiindcă abia puteam să-i bănuiesc 
silueta profilată la lumina slabă a stelelor. Dar am fost sigur 
că mai întîi s-a grăbit să dea ocol plajei insulei ca să vadă 
dacă trăseseră la țărm şi alte bărci, lucru uşor de aflat după 
dîra lăsată în mil. 

După ce s-a convins că nu venise nici o ambarcaţie să mă 
ia de pe insulă, următorul pas a fost să afle ce se întîmplase 
cu mine. Aprinse chibrituri unul după altul şi, pornind de la 
grămada de scoici, începu să-mi caute urmele în nisip. li 
vedeam foarte bine mutra ticăloasă; sulful de la chibrituri îi 
irita plămiînii, îl podidea tusea aceea gijiită şi mărturisesc că în 
astfel de momente, cum zăceam în milul lipicios şi rece, 
începeam să tremur mai rău ca niciodată. 

Mulțimea urmelor mele îl încurcă. Îi veni ideea că aş putea 
fi ascuns pe undeva prin miluri, pentru că se băgă în mocirla 
aia şi făcu vreo cîțiva paşi în direcţia mea, apoi aplecîndu-se, 
cercetă întinderea aceea îndelung şi cu mare grijă. Cred că 
era la nici cincisprezece picioare de mine, şi dacă ar fi aprins 
un chibrit cu siguranţă că m-ar fi dibuit. 

Se întoarse pe plajă şi se căţără pe coama aceea 
stincoasă, căutindu-mă din nou la lumina chibriturilor. Dacă 
tot scăpasem la un fir de păr, m-am hotărît să mă îndepărtez 
şi mai mult. Nu îndrăzneam să mă salt în picioare pentru că s- 
ar fi auzit plescăitul, clefăiala milului care te sugea, aşa că am 
rămas întins, în noroi şim-am împins cu picioarele şi mîinile pe 
suprafaţa lui. Am păstrat acelaşi drum pe care-l bătuseră 


pescarii cînd veniseră la țărm, şi se întorseseră la joncă, pînă 
cînd am ajuns la apă. Apoi am intrat mai la adînc, pînă cînd 
apa a ajuns la vreo trei picioare, după care m-am întors 
deplasîndu-mă pe o direcţie paralelă cu ţărmul. 

Prin cap mi-a trecut ideea să mă îndrept spre schiful lui 
Basma Galbenă şi să o şterg cu el, dar chiar atunci individul 
se întoarse la țărm şi, parcă temîndu-se exact de ceea ce-mi 
fulgerase prin minte, o porni bălăcindu-se prin mil ca să se 
convingă că schiful era în siguranţă. Asta m-a făcut să 
pornesc în direcţia opusă. Pe jumătate înotînd, pe jumătate 
tirindu-mă, doar cu căpăţina deasupra apei şi avînd mare grijă 
să nu fac nici un zgomot, am reuşit să mă îndepărtez cu vreo 
sută de picioare de locul unde debarcaseră pescarii din joncă, 
apoi m-am tras mai aproape de țărm, în mil şi am rămas 
întins, nemişcat. 

Basma Galbenă din nou s-a întors la plajă şi a cercetat 
insula de jur împrejur, şi iar a ajuns la grămada de scoici. 
Ştiam exact ce idei învirte el în mintea lui de parcă i-aş fi citit 
gîndurile. Nimeni nu putea să părăsească insula sau să tragă 
la ţărmul ei fără să lase urme, în milul acela. Singurele urme 
care se vedeau erau cele de la schiful lui şi spre locul unde 
oprise jonca. Eu nu mai eram pe insulă. Deci trebuie să o fi 
luat pe una din cele două urme. Tocmai fusese la drumul făcut 
de el de la schif la țărm şi se convinsese că nu părăsisem 
insula pe acolo. In consecinţă nu puteam să mă îndepărtez de 
țărm decit pe direle lăsate spre locul unde ancorase jonca. Și 
începu să verifice ideea asta luînd-o din nou prin mil şi 
aprinzînd mereu chibrituri pe măsură ce înainta. 

Cînd ajunse la locul unde zăcusem întins prima dată în mil, 
mi-am dat seama, după multele chibrituri pe care le-a aprins 
şi după, timpul pierdut acolo, că descoperise amprenta lăsată 
de trupul meu. Luă urma mai departe spre apă, intră chiar 
mai spre larg, dar la trei picioare adincime nu mai putea 
desluşi nimic. Pe de altă parte, cum refluxul continua, omul 
putea vedea limpede întipăritura lăsată de prova joncii, şi deci 
şi a oricărei alte bărci care ar fi acostat într-un loc sau altul. 
Dar nu se vedeau astfel de urme, şi ştiam că individul era 
absolut convins că eu mă ascundeam pe undeva prin miîlul de 
la țărm. 


Dar să cauţi într-o noapte întunecoasă un puşti ascuns 
într-o mare de miluri, e ca şi cum ai căuta un ac într-un car cu 
fin, aşa că nici el n-a încercat. În schimb se întoarse pe plajă şi 
mai bîntui pe acolo o vreme. Speram să renunţe şi să plece 
pentru că la vremea asta mă chinuia groaznic frigul. În cele 
din urmă o porni bălăcindu-se spre schif şi plecă vislind. Dar 
dacă plecarea asta nu era decit o şmecherie? Dacă se 
prefăcuse doar pentru a mă determina să ies pe țărm? 

Cu cît cântăream ideea asta în minte mai mult cu atit 
eram mai sigur de ea, că prea plescăise cu ramele în timp ce 
se îndepărta. Aşa că am rămas mai departe întins în mil, 
tremurînd. Am dîrdiit pînă cînd am simţit că muşchii şalelor 
mă dureau şi mă chinuiau la fel de tare ca şi frigul, şi am avut 
nevoie de toată puterea mea de stăpinire pentru a mă obliga 
să rămîn mai departe în situaţia aceea mizerabilă. 

Şi a fost bine că am făcut aşa, pentru că la vreo oră mai 
apoi mi s-a părut că zăresc ceva mişcîndu-se pe plajă. Mi-am 
încordat privirea, dar mai apoi am fost răsplătit cînd auzul a 
prins ecoul unei tuse gijiite pe care o ştiam prea bine. Basma 
Galbenă venise furiş înapoi, debarcase de cealaltă parte a 
insulei, şi se strecura pe plajă să mă prindă dacă cumva mă 
întorsesem la țărm. 

După asta, deşi au trecut multe ceasuri fără să se măi 
simtă nici o mişcare din partea lui, mi-a fost prea teamă să 
mă întorc pe insulă. Pe de altă parte, în aceeaşi măsură mi- 
era teamă că am să mor de frigul pe care-l înduram. Nu-mi 
închipuisem vreodată că un om poate suferi într-atit. In cele 
din urmă, de atita frig, am amorţit încît nici nu mai tremuram. 
Dar muşchii şi oasele începură să mă doară într-un hal de 
neîndurat. Fluxul începuse să ridice apele de mult, şi, pas cu 
pas, mă împingea spre țărm. La ora trei era maxima fluxului şi 
la ora aceea m-am tîrît pe țărm, mai mult mort decit viu, prea 
neputincios ca să opun vreo rezistenţă lui Basma Galbenă 
dacă s-ar fi aruncat acum asupra mea. 

Dar nu s-a arătat nici o basma galbenă. Renunţase să mă 
mai caute şi se întorsese la Capul Pedro. Cu toate astea eram 
într-o situaţie cel puţin nenorocită, dacă nu chiar disperată. 
Nu puteam să mă ţin pe picioare, cu atît mai puţin să merg. 
Veşmintele ude, pline de mil, se lipiseră de mine ca nişte 


giulgiuri de gheaţă. Nu credeam că am să mai scap vreodată 
de ele. Degetele îmi erau atît de amorţite, eu atît de sleit, încît 
parcă au trecut ceasuri întregi pînă am reuşit să-mi scot 
încălţările din picioare. Nu aveam destulă putere ca să rup 
şireturile din piele de delfin, iar cu nodurile nu mă descurcam 
deloc. Mi-am lovit de nenumărate ori mîinile de piatră ca să- 
mi pun sîngele în mişcare. Uneori eram convins că aveam să 
mor. 

Dar, în cele din urmă, după mai multe secole, cum mi s-a 
părut mie, mi-am scos în fine şi ultima zdreanţă de pe mine. 
Apa acum urcase mult şi era la îndemiînă, m-am tirît cu chin 
pînă la ea şi, gol cum eram, m-am spălat de mil. Incă nu 
puteam să mă ridic în picioare şi să mă mişc, dar mi-era 
teamă să zac nemişcat. Nu-mi răminea decit să mă tîrfi 
neajutorat, în susul şi-n josul plajei, ca un melc, cu preţul unei 
permanente suferinţe. Am tinut-o aşa cît am putut, iar cînd 
spre răsărit cerul a început să pălească, vestind zorile, am 
început să mă pierd. Cerul se făcu treptat roz, apoi roşu, şi 
cînd discul de aur al soarelui se arătă la orizont, mă găsi 
zăcînd neajutorat, nemişcat pe grămada de scoici. 

Ca în vis am zărit parcă silueta familiară a iahtului 
Reindeer ieşind pe gura rîului San Rafael, mînat de briza 
uşoară de dimineaţă. Visul nu prea avea continuitate. Au fost 
perioade destul de lungi în care nu-mi amintesc de nimic. Dar 
păstrez în memorie trei momente distincte: cînd am văzut 
prima dată randa lui Reindeer, apoi iahtul stînd la ancoră la 
cîteva sute de picioare de țărm, în vreme ce era lăsată la apă 
o barcă mică, şi soba din cabină duduind încinsă la roşu, eu 
înfofolit în pături, numai cu pieptul şi umerii goi,pe care mi-i 
chinuia, masîndu-i fără milă, Charley,în timp ce gura îmi ardea 
din cauza cafelei puţin cam prea fierbinţi pe care mi-o turna 
pe git Neil Partington. 

Mă ardea, nu mă ardea, trebuie să vă spun că mă simţeam 
minunat. Cînd am ajuns la Oakland, eram la fel devioi şi în pu- 
tere ca de obicei, deşi Charley şi Neil Partington se temeau să 
nu fac pneumonie, iar, în primele şase luni de şcoală, doamna 
Partington nu m-a slăbit din ochi să prindă primele simptome 
de tuberculoză. 


Timpul zboară. Parcă ieri eram un puşti de şaisprezece ani 
şi făceam parte din patrula de pescuit. Şi cu toate astea ştiu 
bine că abia am sosit azi dimineaţă din China, făcînd o 
traversată scurtă aşa cum mi s-a dus faima, în calitate de 
comandant al goeletei - barc Harvester. Şi mai ştiu că miine 
dimineaţă trebuie să dau o fugă pînă la Oakland să-l văd pe 
Neil Partington, pe nevasta lui şi restul familiei, iar apoi să 
ajung şi la Benicia să-l întîlnesc pe Charley Le Grant şi să mai 
povestim despre vremurile de odinioară. Ba nu. Dacă mă 
gîndesc mai bine, nu e cazul să mă mai duc la Benicia. 
Urmează să fiu parte foarte interesată la o căsătorie ce va 
avea loc curînd. Pe ea o cheamă Alice Partington. Cum 
Charley mi-a promis să fie cavaler de onoare, va fi nevoit să 
vină el la Qakland.