Jack London — Patrula de pescuit

Jack London 


PESCUITORII DE CREVEŢI 


Golful San Francisco e atât de întins încât adesea furturile sale 
produc mai multe distrugeri navelor care ies spre acean decăt 
oceanul însuşi în momentele lui de violenţă. În apele golfului s-au 
adunat toate neamurile de pegte, aşa încât fața-i e brăzdată de 
chilele tuturor neamurilor de bărci de pescuit, manevrate de toate 
neamurile de pescari. Pentru a proteja pegtele de toată această 
pestriță populație ce vântură apele, au fost votate multe legi 
înțelepte zi a apărut chiar şi o patrulă de pescuit care să aibă grijă 
ca aceste legi să he respectate. Soarta acestei patrule de pescuit e 
să aibă parte numai de momente grele, în decursul existenței ei, 
egecurile i-au fost jalonate de multe cadavre de-ale celor din poliția 
apelor, în vreme ce succesele i-au fost marcate de rnai multe 
trupuri de pescari morți peste plasele lor de bracomieri, 

Cei nai zurbagiu în tot poporul acesta de pescari trebuie socotiți 
pescuitaru chinezi de creveţi. Crevetele are el obiceiul de a se tări 
pe fund, în arrmi imense, până când găseşte zonele cu apă dulce, 
după care face stânga îrnpreţur gi se târăşte înapoi către apele 
sărate. lar unde apele mareei coboară şi urcă rai cu sârg, acolo își 
scufundă şi pescari acegha cugtile mari din plasă, cu intrările larg 
deschise, pe unde se târăsc înăuntru crevețu şi de unde sunt 
transferați în oala de gătit. Treaba asta în sine n-ar îi ea un lucru 
rău, dacă ochiurile plaselor n-ar hi atât de mici, reci de tot, încât să 


1 aa CE L] 1 Li Li Air) Li Li Li Li Li Li Li Li Li Li 
— 1 azteca A m a e n e aa at e e At PI ASE LS pa Li E a NE O E O a m | at za at PRE SE cer ALI Est 


Jack London 


PESCUIIORII DE CREVEŢI 


Golful San Francisco e atât de întins încât adesea furtunile 
sale produc mai multe distrugeri navelor care ies spre 
ocean decât oceanul însuşi în momentele lui de violenţă. În 
apele golfului s-au adunat toate neamurile de peşte, aşa 
încât faţa-i e brăzdată de chilele tuturor neamurilor de 
bărci de pescuit, manevrate de toate neamurile de pescari. 
Pentru a proteja peştele de toată această pestriță populaţie 
ce vântură apele, au fost votate multe legi înțelepte şi a 
apărut chiar şi o patrulă de pescuit care să aibă grijă ca 
aceste legi să fie respectate. Soarta acestei patrule de 
pescuit e să aibă parte numai de momente grele, în 
decursul existenţei ei, eşecurile i-au fost jalonate de multe 
cadavre de-ale celor din poliţia apelor, în vreme ce 
succesele i-au fost marcate de mai multe trupuri de pescari 
morţi peste plasele lor de braconieri. 

Cei mai zurbagii în tot poporul acesta de pescari trebuie 
socotiți pescuitorii chinezi de creveţi. Crevetele are el 
obiceiul de a se târî pe fund, în armii imense, până când 
găseşte zonele cu apă dulce, după care face stânga 
împrejur şi se târăşte înapoi către apele sărate. Iar unde 
apele mareei coboară şi urcă mai cu sârg, acolo îşi scufundă 
şi pescarii aceştia cuştile mari din plasă, cu intrările larg 
deschise, pe unde se târăsc înăuntru creveţii şi de unde 
sunt transferați în oala de gătit. Treaba asta în sine n-ar fi 


ea un lucru rău, dacă ochiurile plaselor n-ar fi atât de mici, 
mici de tot, încât să nu aibă scăpare nici cei mai mărunți 
creveţi, nici cei abia ieşiţi din ou, de nici un sfert de inci 
mărime. Minunatele plaje de la Capurile Pedro şi Pablo, 
unde-s aşezările pescuitorilor de creveţi, sunt groaznice din 
cauza duhorii de la miriadele de făpturi intrate în 
putrefacție, şi menirea patrulei de pescuit a fost 
întotdeauna să lupte împotriva acestei nesocotite 
distrugeri. 

Pe când mă săltasem şi eu flăcău de vreo şaisprezece ani, 
bun barcagiu, şi băteam tot golful de la un capăt la altul, 
slupul meu, Reindeer, a fost închiriat de Comisia 
Pescuitului, şi o vreme am fost şi eu ajutor de poliţist. După 
ce-am avut de furcă nu glumă cu pescarii greci din Golful 
de Sus şi de pe fluvii, unde, când s-a stârnit balamucul, au şi 
ieşit la iveală cuţitele şi indivizii nu s-au dat prinşi decât 
după ce s-au trezit cu o ţeavă, de revolver sub nas, am 
salutat cu entuziasm ideea unei expediţii în Golful de Jos, 
împotriva pescuitorilor de creveţi. 

Eram şase oameni în două bărci şi, pentru a înlătura orice 
bănuială, am pornit la vale după lăsarea întunericului, şi am 
slobozit ancora la adăpostul unui promontoriu înalt, 
cunoscut sub numele de Capul Pinole. Când la răsărit s-a 
prefirat prima lucire a zorilor, am pornit din nou la drum, 
am strâns bine briza de dimineaţă, tăind golful pieziş către 
Capul Pedro. Ceaţa dimineţii nu se lăsa dusă de pe faţa apei 
aşa încât nu vedeam nimic, dar noi ne-am găsit ceva de 
făcut: ne străduiam să mai alungăm frigul din oase cu nişte 
cafea fierbinte. În plus, trebuia să ne mai ocupăm şi cu 
mizerabila îndeletnicire de scoatere a apei cu ispolul, 
fiindcă, într-un fel greu de imaginat, Reindeer reuşise să se 
căpătuiască şi cu o generoasă gaură de apă. Jumătate de 
noapte ne-am distrat cu mutarea balastului şi cercetarea 
harmuzului, dar toată treaba a fost în zadar. Apa continua 
să pătrundă înăuntru, iar drept urmare ne-am pus iar pe 
brânci în cocpit şi am continuat să dăm apa afară. 


După cafea, trei oameni au trecut în cealaltă ambarcaţie, o 
barcă de somoni cum se întâlnesc pe Columbia River, iar pe 
Reindeer am rămas alţi trei. După care cele două bărci au 
mers mai departe împreună până când soarele s-a arătat pe 
geana răsăritului. Razele lui fierbinţi au împrăştiat 
evaporaţia aceea lipicioasă şi, ca într-un tablou, iată 
dinaintea noastră flota de creveţi, într-o larg desfăşurată 
semilună, vârfurile fiind la mai bine de trei mile distanţă 
unul de altul, iar fiecare joncă amarată la geamandura unei 
cuşti de creveţi. Dar nu se vedea nici o mişcare, nici un 
semn de viaţă. 

Am înţeles imediat cum stăteau lucrurile: în aşteptarea 
momentului când se liniştesc apele între flux şi reflux, 
pentru a-şi sălta plasele grele de pe fundul golfului, toţi 
pescarii se duseseră să tragă un pui de somn sub punte. 
Jubilam şi iute ne-am făcut şi planul de bătaie. 

— Doi oameni de la tine sar pe câte o joncă, îmi şopti Le 
Grant de pe barca de somoni, iar tu te legi de a treia. 
Facem şi noi la fel şi nu văd de ce să nu punem mina pe cel 
puţin şase jonci. 

După care ne-am despărţit. Am făcut cu Reindeer o voltă 
în celălalt bord, am trecut pe sub vântul unei jonci, am lăsat 
randa să fluture în vânt, am pierdut viteză şi am şters pupa 
joncii atât de aproape şi de încet încât unul dintre oamenii 
patrulei a sărit uşor pe puntea ei, apoi m-am lăsat sub vânt, 
am strâns din nou randa, şi m-am îndreptat spre a doua 
joncă. 

Până în momentul acesta nu s-a stârnit nici un zgomot, 
dar, deodată, de pe prima joncă capturată de cei cu barca 
de somoni s-au auzit urlete. Ţâşni mai întâi un strigăt, cum 
numai orientalii ştiu să scoată, urmat de un foc de pistol şi 
alte strigăte apoi. 

— S-a terminat. Le-am dat de ştire celorlalţi, îmi spuse 
George, polițistul care rămăsese şi stătea lângă mine în 
cocpit. 


Ajunsesem acum în grosul flotei, şi panica se întinse cu o 
viteză de necrezut. Pe punți începu viermuiala pescarilor 
încă pe jumătate adormiţi şi despuiaţi. Ţipete şi urlete de 
avertizare şi de furie se împrăştiau pe faţa apei liniştite, şi 
de undeva cineva sufla cu mare sârg într-o cochilie de 
scoică. În dreapta noastră l-am văzut pe un căpitan 
retezând cu un topor parâma cu care era legat la 
geamandură, după care sări să-şi ajute oamenii să ridice 
imensa şi ciudata velă de treime. Dar la stânga noastră, 
abia acum se arătau de sub punte primele căpăţâni, şi am 
cârmit cu Reindeer într-acolo, destul de aproape pentru ca 
George să poată sări la bord. 

Toată flota de-acum o luase din loc. În afară de velele 
suplimentare, au scos indivizii şi nişte rame lungi, şi golful 
era acum brăzdat în toate direcţiile de joncile puse pe fugă. 
Rămăsesem singur pe Reindeer căutând să pun mâna pe 
cea de-a treia captură. Cu prima joncă după care m-am luat 
nu mi-a mers deloc, fiindcă şi-a întins velele şi a zburat 
uluitor în direcţia vântului. Reuşea să urce pe vânt cu cel 
puţin un cart mai mult decât Reindeer încât am început să 
încerc un sentiment de respect pentru barca aceea greoaie. 
Când mi-am dat seama că urmărirea n-avea sorţi de 
izbândă, am făcut voltă, am largat randa, şi am pornit cu 
vântul din spate spre joncile din direcţia aceea, unde 
avantajul nu mai era de partea lor. 

Una pe care o alesesem drept pradă se legăna nehotărâtă 
dinaintea mea, am făcut o voltă largă pentru a o aborda 
blând, dar deodată a prins şi asta vântul şi a zbughit-o, 
creveţarii aceia pârliţi apucându-se să urle un cântec 
sălbatic în vreme ce se opinteau în vâsle. Dar eram pregătit 
pentru o şmecherie ca asta, am venit iute în vânt. Am pus 
echea banda, proptindu-mă în ea cu trupul, am strâns 
randa, trăgând când cu o mână când cu cealaltă, în aşa fel 
încât barca să-şi păstreze toată forţa. Cele două vâsle din 
tribord s-au făcut arşice şi cele două bărci s-au izbit una de 
alta cu un trosnet. Ca un braţ uriaş, bompresul lui Reindeer 


a măturat o dată smulgând catargul bont al joncii şi vela 
imensă. A ţâşnit o salvă de urlete de furie. Un pescar 
zdravăn, cu o mutră într-adevăr cumplită, cu ţeasta 
înfăşurată cu o basma galbenă de mătase şi faţa însemnată 
urât de vărsat, înfipse un ghionder în prova lui Reindeer şi 
se străduia să despartă cele două bărci încâlcite una în alta. 
Am stat atât cât să dau drumul fungii focului, şi exact în 
clipa în care Reindeer se desprinse de cealaltă barcă şi 
începu să rămână în pupa ei, am sărit la bordul joncii cu o 
barbetă în mână şi am legat-o. Individul cu basmaua 
galbenă şi mutra ciupită de vărsat se îndreptă ameninţător 
spre mine, dar mi-am dus mâna în buzunarul de la şold şi 
omul începu să şovăie. N-aveam nici un fel de armă, dar 
pescarii învăţaseră, în silă, să fie cu mare băgare de seamă 
în faţa buzunarului de la şoldul unui american sadea, şi pe 
treaba asta mă bizuisem şi eu ca să-l ţin pe el şi echipajul lui 
de zurbagii la respect. 

I-am ordonat să fundarisească ancora de prova, la care 
individul îmi răspunse: 

— No sabbe! 

Echipajul răspunse în acelaşi chip şi, desi m-am exprimat 
destul de limpede prin semne, au refuzat să priceapă. Când 
mi-am dat seama că era cu totul zadarnic să-mi mai răcesc 
gura de pomană cu povestea asta, m-am dus la prova, am 
dezlegat parâma cu mâna mea şi am dat drumul ancorei. 

— Patru dintre voi trec în barca cealaltă, am strigat eu, 
arătându-le cu degetul că patru dintre ei mergeau cu mine 
şi al cincilea urma să rămână la bordul joncii. 

Basma Galbenă se făcu a şovăi, dar am repetat ordinul pe 
un ton ameninţător, chiar mai ameninţător decât aş fi vrut 
eu - ducându-mi în acelaşi timp mâna la şold. Şi din nou 
Basma Galbenă se sperie şi, cu o mutră mohorâtă, o luă 
înainte şi alţi trei oameni de-ai lui trecură pe Reindeer. Am 
desfăcut pe dată barbeta de la joncă, şi, fără să ridic focul, 
m-am îndreptat spre jonca unde îl lăsasem pe George. Aici 
treburile s-au rezolvat mai uşor, fiindcă acum eram doi, şi 


George avea un pistol cu care să intervină dacă lucrurile 
luau o întorsătură proastă. Aici, ca şi în cazul joncii mele, 
patru chinezi au fost transferați pe slup, şi unul, a rămas la 
bord pentru a avea în grijă jonca. 

Încă patru indivizi s-au adăugat pe lista mea de pasageri 
din cea de-a treia joncă. În timpul acesta şi barca de somoni 
şi-a strâns cei doisprezece prizonieri şi a venit lângă noi, 
arătând că era încărcată din greu. Iar, ca lucrurile să fie şi 
mai nenorocite, cum barca era mică, poliţiştii şi prizonieiii 
lor stăteau atât de înghesuiți unii în alţii încât primii ar fi 
avut doar foarte puţine şanse de scăpare dacă s-ar fi stârnit 
balamucul. 

— Trebuie să ne ajuţi, îmi spuse Le Grant. 

M-am uitat la prizonierii mei care se înghesuiseră în 
cabină şi pe capacul acesteia. 

— Vreo trei pot să mai iau, i-am răspuns eu. 

— Haide, fie patru, îmi propuse el, şi îl iau în schimb pe Bill 
cu mine - Bill fiind cel de-al treilea poliţist. Aici nu ai nici 
unde să te întorci, şi dacă se ajunge la scandal, unul de-ai 
noştri cu doi de-ai lor ar fi taman proporţia cuvenită. 

Ş-a făcut şi schimbul, barca de somoni şi-a ridicat vela cu 
spetează şi o porni în josul golfului, spre smârcurile de la 
San Rafael. Am ridicat şi eu focul şi am pornit pe urma lor 
cu Reindeer. San Rafael, locul unde urma să predăm 
captura noastră autorităţilor, era legat cu golful printr-un 
canal lung şi încâlcit, o gârlă de smârc, pe unde nu se putea 
trece cu barca decât la vremea fluxului. Venise momentul 
dintre reflux şi flux şi, cum apele începeau să se ridice, 
trebuia să ne grăbim dacă voiam să nu fim nevoiţi a aştepta 
o jumătate de zi până la fluxul următor. 

Însă briza țărmului începu să ne lase o dată cu răsăritul 
soarelui, şi acum se simţea doar câte o uşoară adiere. Cei 
din barca de somoni au scos vâslele, în curând am rămas 
departe, în pupa lor. Câţiva chinezi stăteau în picioare în 
partea dinainte a cocpitului, lângă uşa cabinei şi la un 
moment dat, când m-am aplecat peste balustrada cocpitului 


pentru a mai strânge puţin şcota focului, am simţit că 
cineva mă şterge uşor peste buzunarul de la şold. N-am 
făcut nici un gest, dar cu coada ochiului am văzut că Basma 
Galbenă descoperise că era gol buzunarul de care se 
temuse atât. 

Ca lucrurile să ajungă cum nu se poate mai prost, luaţi cu 
emoţiile, în timpul cât abordasem joncile, nu mai scosese 
nimeni apa din Reindeer, şi aceasta începuse să plescăie pe 
fundul cocpitului. Creveţarii arătară cu degetul apa şi se 
uitară la mine întrebători. 

— Aha! am făcut eu. Acu acu, toţi neacă, lepede, lepede, 
dacă nu apă afară. Pricipit? 

Nu, n-au pricipit, sau în orice caz au dat din cap în sensul 
ăsta, deşi au turuit cât se poate de limpede între ei pe limba 
lor. Am ridicat trei sau patru scânduri din punte; am scos 
vreo două găleți dintr-o ladă şi, prin neechivocă limbă a 
semnelor, i-am invitat să catadicsească să se apuce de 
treabă. Dar au început să râdă, vreo câţiva s-au înghesuit în 
cabină şi alţii s-au urcat deasupra ei. Dar râsul lor nu suna 
a bine. Se simţea un fel de ameninţare, o răutate subliniată 
şi de privirile lor întunecate. De când descoperise că 
buzunarul de la şold mi-e gol, Basma Galbenă devenise şi 
mai îndrăzneţ, acum se foia printre ceilalţi prizonieri 
spunându-le ceva cu multă convingere. 

Înghiţindu-mi amărăciunea, m-am aplecat în cocpit şi am 
început să arunc apa afară. Dar abia începusem treaba 
când deodată ghidul zbură pe deasupra capului meu, randa 
se umflă cu o zmucitură, întinsă de vânt şi Reindeer se 
bandă pe-o parte. Se ridicase briza de zi. George era cel 
mai ageamiu în ale mării, aşa că am fost nevoit să renunţ la 
ispol şi să pun mâna pe eche. Vântul bătea chiar dinspre 
Capul Pedro, dinspre munţii înalţi din spatele lui, şi din 
cauza asta sufla în rafale capricioase, nu te puteai bizui pe 
el, o vreme sufla de umfla pânza, ca apoi să se moaie şi s-o 
lase fluturând alene. 


Cred că George era cel mai neajutorat individ pe care l-am 
întâlnit eu. Pe lângă alte cusururi, mai era şi bolnav de 
plămâni, şi ştiam că dacă îl las să dea apa afară s-ar fi putut 
să-l apuce hemoragia. Dar apa care creştea mereu m-a 
avertizat că ceva tot trebuia făcut. Din nou le-am spus 
cereveţarilor să pună mâna pe găleți. Dar mi-au râs în nas, 
iar cei din cabină, cu apa până la glezne, strigau cât îi ţinea 
gura la cei de deasupra şi vice versa. 

— Cred că ai face bine să scoţi pistolul şi să-i convingi să 
dea apa afară, i-am sugerat eu lui George. 

Dar el scutură din cap, arătând cât se poate de limpede că 
îi era frică. Creveţarii vedeau şi ei la fel de bine ca şi mine 
cât de speriat era individul, şi obrăznicia lor ajunse de 
nesuportat. Cei din cabină începură să dea iama prin 
dulapul cu mâncare, iar cei de deasupra săriră imediat jos 
să le ţină companie celor dintâi la petrecerea ce se încinse 
cu pâinea şi conservele noastre. 

— Şi ce ne pasă! îmi spuse George sfârşit. 

Eu turbam de furie şi neputinţă. 

— Dacă-i scăpăm din mână, atunci va fi prea târziu să ne 
mai pese. Nu-ţi rămâne decât un lucru de făcut: să-i obligi 
să te asculte chiar în clipa asta. 

Apa se ridica tot mai sus, iar rafalele de vânt, ce 
prevesteau briza statornică, erau tot mai puternice. Între 
rafale, prizonierii, care dăduseră gata mâncarea noastră pe 
o săptămână, începură să se înghesuie cu toţii când într-un 
bord, când în celălalt, făcând barca să se legene ca o coajă 
de nucă. Basma Galbenă se apropie de mine şi, arătându-mi 
satul lui de pe plaja Capului Pedro, îmi dădu să înţeleg că 
dacă îl întorceam pe Reindeer în direcţia aceea şi-i lăsăm pe 
țărm, ei, la rândul lor, s-ar fi apucat de dat apa afară. La 
vremea asta apa în cabină ajunsese până la cuşete, şi 
aşternuturile musteau. În cocpit, era de vreun picior 
adâncime. Cu toate acestea l-am refuzat, şi am văzut după 
mutra lui George că era dezamăgit. 


— Dacă nu te arăţi cât de cât bărbat, o să se dea la noi şi o 
să ne arunce peste bord, i-am zis eu. Mai bine dă-mi mie 
revolverul, dacă vrei să scapi. 

— Cel mai cu cap lucru e să-i laşi la țărm, se aprinse el. Eu 
unul nu am poftă să mă trezesc înecat de dragul unui pumn 
de creveţari împuţiţi. 

— Iar eu unul n-am poftă să mă las speriat de o mână de 
creveţari împuţiţi numai pentru a scăpa de înec, i-am 
răspuns eu furios. 

— În chipul ăsta, miorlăi el, o să scufunzi barca cu noi cu 
tot. Şi nu văd ce câştigi. 

— Fiecare cu gusturile lui, i-am replicat eu. 

Nu-mi răspunse, dar vedeam că tremura de ţi se făcea 
milă de el. Înghesuit între pescarii aceia ameninţători şi apa 
care se ridica mereu, încerca o spaimă care-l scotea din 
minţi. Dar mai mult decât de pescari şi de apă, eu mă 
temeam de el şi de ce avea să facă împins de spaima aceea. 
L-am văzut aruncând priviri pline de jind la bărcuţa care 
venea legată după noi la pupa, aşa că, la următorul interval 
de calm, am tras puiul lângă Reindeer. În vreme ce mă 
îndeletniceam cu treaba asta, chipul i se lumină de 
speranţă, dar înainte de a-mi putea ghici intenţiile, i-am 
găurit bărcuţei fundul cu o toporişcă, şi aceasta se umplu 
iute cu apă până la copastie. 

— Ori plutim, ori ne ducem la fund cu toţii! i-am zis eu. Şi 
dacă-mi dai mie revolverul, îi fac eu să scoată apa din 
Reindeer cât ai zice peşte. 

— Îs prea mulţi contra noastră, se smiorcăi el. Nu ne 
putem pune cu toţi. 

I-am întors spatele cu silă. Barca de somoni de mult nu se 
mai zărea, dispărând dincolo de un mic arhipelag cunoscut 
sub numele de Insulele Marine, aşa că dinspre partea aceea 
nu mă puteam aştepta la nici un ajutor. Basma Galbenă se 
apropie foarte familiar de mine, bălăcindu-se prin apa 
cocpitului. Nu-mi plăcea mutra lui. Simţeam că zhnbetul 
acela îmbietor pe care încerca să şi-l închipuie pe faţă 


ascundea un gând necurat. l-am ordonat să treacă înapoi, 
pe un ton atât de tăios încât m-a ascultat. 

— Păstrează distanţa, i-am poruncit, şi să nu îndrăzneşti să 
te mai apropii! 

— Pen'ce? se arătă el indignat. Eu vrut stam vorbă bun. 

— Ce stam vorbă! i-am răspuns eu amărât, fiindcă de- 
acum ştiam că înţelesese tot ce discutasem cu George. Ce 
stam vorbă? Tu nu înţelegi stam vorbă, nu-i aşa? 

Zâmbi într-un fel care-mi făcea greață. 

— Da, da, eu înţelegi folte mult. Eu om cinstită. 

— În regulă, ia-m răspuns eu. Dacă tu înţelegi stam vorbă, 
atunci apucaţi-vă şi daţi apa afară, mult, mult. Şi după aia 
stam vorbă şi noi. 

Individul scutură negativ din cap, în acelaşi timp arătând 
cu degetul peste umăr spre camrazii săi. 

— Nimic făcut. Ala oameni lău. Ei folte lău. Eu înţelege. . 

— Înapoi, i-am strigat eu fiindcă băgasem de seamă că 
mâna îi dispăruse sub bluză, şi trupul i se încordase, 
pregătindu-se să se arunce asupra mea. 

Dezamăgit, se întoarse în cabină ca să ţină sfat, după cât 
se vedea din trâncăneala care se porni. Reindeer se 
afundase mult în apă, şi începuse să se mişte cam ca un 
buştean. Pe mare dezlănţuită, cu siguranţă că s-ar fi 
răsturnat. Dar acum vântul, atunci când se îndura să bată, 
venea dinspre țărm şi abia dacă stârnea o încreţitură pe 
faţa golfului . 

— Cred că mai bine ai lua-o spre țărm, rupse deodată 
George tăcerea, pe un ton care mă făcu să cred că teama îl 
împinse să se gândească la un mod de a acţiona. 

— Eu nu cred la fel, i-am tăiat-o scurt. 

— Îţi ordon! îmi spuse el pe un ton autoritar. 

— Numai că mie mi s-a ordonat o dată să duc aceşti 
prizonieri la San Rafael, i-am răspuns eu. 

Discutam pe un ton ridicat şi zarva ciorovăielii îi făcu pe 
chinezi să iasă din cabină. 


— Ei bine, acum ai de gând să te îndrepţi spre țărm? Şi 
asta îmi spunea tocmai George. Şi m-am trezit că priveam 
gura ţevii revolverului sau - a revolverului pe care 
îndrăznea să-l folosească împotriva mea, dar fusese prea laş 
ca să-l îndrepte împotriva prizonierilor. Prin creier parcă 
mi-a trecut un fulger care m-a năucit. Dinaintea minţii mi se 
înfăţişa limpede întreaga situaţie, cu toate implicaţiile ei: 
ruşinea de a pierde prizonierii, laşitatea şi netrebnicia lui 
George, gândul că aveam să mă întâlnesc cu Le Grant şi 
ceilalţi oameni din patrulă şi explicaţiile boante pe care 
aveam să le dau. Şi apoi mai era şi confruntarea asta în 
care luptasem din greu, şi părerea de rău că izbânda îmi 
scăpa printre degete exact când credeam că nu mai trebuia 
mult ca să fie în mâna mea. lar cu coada ochiului îi vedeam 
pe prizonieri înghesuindu-se în uşa cabinei şi rânjind 
triumfători. Nu puteam înghiţi una ca asta. Braţul mi-a 
zburat în sus, capul în jos: primul gest a făcut ţeava 
revolverului să salte, al doilea mi-a ferit căpăţâna din calea 
glontelui care trecu şuierând pe deasupra. O mână mi s-a 
încleştat de încheietura mâinii lui George, cealaltă pe 
revolver. Basma Galbenă şi banda lui s-au repezit spre 
mine. Acum ori niciodată! Adunându-mi deodată toată 
puterea, cu un brânci brusc l-am împins pe George peste 
atacatori şi la fel de brusc, i-am zmucit revolverul din mână, 
făcându-l astfel să-şi piardă echilibrul. Se prăvăli drept în 
genunchii lui Basma Galbenă, care se poticni venind peste 
el, şi amândoi se treziră bălăcindu-se în gaura ispodului, 
unde puntea cocpitului fusese desfăcută ca să îngăduie 
evacuarea apei. În secunda următoare îi ţineam în raza 
revolverului, şi creveţarii dezlănţuiţi se făcură mici, 
trăgându-se înapoi. 

Dar curând am descoperit că era o deosebire că de la cer 
la pământ între a trage în nişte oameni care te atacă şi cu 
totul altceva să-i împuşti pe unii care nu fac nimic, ci doar 
refuză să scoată apa din barcă. Fiindcă atunci când le-am 
poruncit să se ducă să dea apa afară nici n-au vrut să audă. 


I-am ameninţat cu revolverul, dar zadarnic, fiindcă stăteau 
încremeniţi în cabina inundată şi pe acoperişul ei şi nu 
voiau să se mişte nici în ruptul capului. 

Au trecut vreo cincisprezece minute, Reindeer se afunda 
tot mai mult, în vreme ce randa flutura fără vânt. Dar 
dinspre ţărmul Capului Pedro am zărit o dungă întunecată 
formându-se pe faţa apei şi pornind spre noi: era briza 
statornică pe care o aşteptam atât de mult. Le-am strigat 
chinezilor şi le-am arătat dunga aceea. Au întâmpinat 
priveliştea cu strigăte. Apoi am arătat spre velă şi spre apa 
din Reindeer, şi am încercat să-i fac să înţeleagă că atunci 
când briza avea să ne prindă cu toată apa aia din barcă 
avea să ne răstoarne. Dar mi-au râs în nas sfidător, fiindcă 
ştiau că stătea în puterea mea să vin în vânt, manevrând 
echea, şi să cobor randa, în aşa fel încât să las vântul să 
treacă fără să se proptească în vele şi să scăpăm 
nevătămaţi. 

Dar eu hotărâsem altfel. Am mai redus şcota randei cu 
vreo doua picioare, am făcut o voltă cu ea şi, proptindu-mă 
bine în picioare, m-am rezemat cu spinarea de eche. În felul 
acesta aveam o mână liberă pentru manevra scotei şi alta 
pentru revolver. Linia întunecată se apropia tot mai mult şi-i 
vedeam pe toţi uitându-se când la ea când la mine, cu o 
teamă pe care nu reuşeau să şi-o mascheze prea bine. 
Mintea, voinţa şi puterea mea de rezistenţă erau într-o 
balanţă şi ale lor în cealaltă, iar problema era cine va putea 
suportă mai mult apăsarea morţii iminente, fără să dea 
înapoi. 

Apoi ne izbi vântul. Randa se întinse făcând să zăngăne 
puternic scripeţii, ghiul săltă, pânza făcu burtă, iar 
Reindeer se bandă, se bandă, tot mai mult, până când 
balustrada bordului de sub vânt intră în apă, puntea la fel, 
geamurile cabinei aşijderea, iar valurile golfului începură să 
treacă peste balustrada cocpitului. Barca se bandă atât de 
violent, încât cei din cabină căzură claie peste grămadă în 
cuşeta din bordul de sub vânt, unde se zvârcoleau, se 


răsuceau şi se bălăceau de-a valma, cei de dedesubt fiind 
mai mai să se înece. 

Vântul se mai întări puţin, şi Reindeer se bandă mai mult 
ca niciodată. O clipă am crezut că era pierdută, apoi mi-am 
dat seama că mai avea nevoie de o rafală ca aceea să se 
ducă la fund. În vreme ce o ţineam sub apăsarea vântului şi 
mă întrebam dacă era cazul să cedez sau nu, creveţarii 
începură să strige cerând îndurare. Cred că a fost cel mai 
minunat sunet pe care l-am auzit vreodată. Şi atunci, abia 
atunci am slăbit echea şi şcota randei. Reindeer se redresa 
foarte încet şi când ajunse pe chilă dreaptă puntea era atât 
de mult sub apă încât mă îndoiam că mai putea fi salvată. 

Dar prizonierii se repeziră ca nebunii în cocpit, şi se 
apucară să arunce apa afară cu găleți, oale, tigăi, orice le 
cădea sub mână. Era o minunată privelişte să vezi cum 
zbura apa aceea peste bord. Iar când Reindeer se ridică 
bine şi mândră din valuri, din nou am pornit spornic, mânaţi 
de briză, spre ţinta noastră şi chiar în ultima clipă am trecut 
bancul de mâl şi am intrat în canal. 

Insolenţa creveţarilor era la pământ şi deveniseră atât de 
blânzi încât atunci când am ajuns la San Rafael puseră 
mâna pe parâma de remorcaj, în frunte cu Basma Galbenă. 
În ce-l priveşte pe George, aceea a fost ultima lui călătorie 
cu patrula de pescuit. Nu se omora el cu astfel de treburi, 
drept care socoti că o slujbă de funcţionar la țărm era exact 
ce-i trebuia. În ce ne priveşte, am fost de aceeaşi părere. 

REGELE GRECILOR. 

Alec cel Mare n-a fost niciodată prins de patrula de 
pescuit. Se lăuda în gura mare că nu s-a născut omul care 
să-l prindă pe el viu, cât despre cei mulţi care au vrut să 
pună mâna pe el şi mort, povestea el, niciunul n-a reuşit. Şi 
tot el povestea că cel puţin doi poliţişti din patrulă, care 
încercaseră să-l miruiască, sfârşiseră ei miruiţi. În 
consecinţă nu exista om care să încalce mai sistematic şi cu 
bună ştiinţă legile pescuitului decât Alec cel Mare. 


Era poreclit Alec cel Mare pentru statura lui de uriaş: 
Avea pe puţin un metru nouăzeci şi doi înălţime, şi era în 
aceeaşi măsură lat în spate şi pieptos. Avea nişte muşchi 
minunaţi, tari ca oţelul, şi printre pescari circulau 
nenumărate istorii privind puterea lui nemaipomenită. Avea 
un spirit mândru şi dominator, pe măsura puterii lui 
trupeşti, şi din pricina asta ajunsese cunoscut pretutindeni 
şi sub un alt nume; acela de regele grecilor. Majoritatea 
pescarilor era formată din greci, şi îl priveau cu respect şi-l 
ascultau ca pe-un adevărat şef. Iar în calitate de 
conducător, era în fruntea bătăliilor lor, avea grijă să-i 
apere, îi scăpa din ghearele legilor când era la o adică, iar 
la vreme de nevoie îi strângea unul lângă altul, în jurul său. 
Pe vremuri, patrula de pescuit făcuse mai multe tentative 
încheiate dezastruos de a pune mâna pe el, iar în cele din 
urmă renunţase, aşa că atunci când se zvoni că avea să vie 
la Benicia, aşteptam cu nerăbdare să-l văd. Şi n-a fost 
nevoie să alerg după el. Cu felul lui îndrăzneţ de a fi, primul 
lucru pe care-l făcea când se arăta era să alerge el după 
noi. Pe vremea aceea Charley Le Grant şi eu eram 
subordonații unui poliţist de patrulă numit Carmintel, toţi 
trei ne aflam pe Reindeer, pregătindu-ne de drum, când 
Alec cel Mare se săltă pe punte. Carmintel bineînţeles că-l 
ştia, fiindcă îşi strânseră mâna ca nişte vechi cunoştinţe. 
Alec cel Mare nici nu ne băgă în seamă pe Charley sau pe 
mine. 

— Am venit la vale să mă apuc de pescuit sturioni vreo 
câteva luni, îi spuse el lui Carmintel. 

În vreme ce vorbea, ochii îi scăpărau provocatori, şi am 
observat că polițistul lăsase privirile în jos. 

— În regulă, Alec, îi spuse Carmintcl pe un ton blând. Eu 
n-am să te deranjez. Hai vino în cabină să discutăm 
lucrurile pe îndelete. 

După ce-au dispărut înăuntru şi au tras uşa după ei, 
Charley a închis încet, cu schepsis, un ochi. Dar cu eram 
abia un puştan, prea crud pentru a înţelege oamenii şi 


apucăturile lor, aşa că n-am priceput ce voia să zică prin 
semnul acela. Dar nici Charley nu mi-a explicat, deşi mi se 
părea mie că treaba asta nu era prea curată. 

Lăsându-i să-şi vadă liniştiţi de sfatul lor, la sugestia lui 
Charley, ne-am urcat în schif şi am tras la Debarcaderul 
Vechiului Vapor, unde odihnea arca lui Alec cel Mare. Oarcă 
e un fel de barcă-locuinţă, deşi de mici dimensiuni, foarte 
confortabilă, şi un pescar pe Golful de Sus are nevoie de o 
ambarcaţiune de asta în aceeaşi măsură în care îi trebuie 
plase şi bărci. Eram amândoi foarte curioşi să vedem arca 
lui Alec cel Mare, pentru că istoria spunea că fusese scena a 
numeroase confruntări cumplite, şi era făcută ciur de 
gloanţe. 

Găurile le-am găsit noi, astupate cu dopuri de lemn şi 
vopsite, dar nu erau chiar atât de multe pe cât ne aşteptam. 
Charley îmi văzu privirea dezamăgită şi începu să râdă. 
Apoi, pentru a mă mai mângâia, îmi relată cinstit istoria 
unei expediţii întreprinsă asupra locuinţei plutitoare a lui 
Alec cel Mare pentru a-l prinde, de preferinţă viu, şi, dacă 
nu se putea, mort. După o luptă care a durat jumătate de zi, 
poliţiştii s-au retras, cu bărcile ciuruite, cu un mort şi trei 
răniţi. Şi când s-au întors a doua zi cu întăriri, n-au mai 
găsit decât parii de care fusese amarată arca lui Alec; arca 
a stat ascunsă luni de zile în cetatea junglei acvatice de la 
Suisun. 

— Dar de ce n-a fost spânzurat pentru crimă? am întrebat 
eu. Cred că Statele Unite mai au încă destulă putere pentru 
a aduce pe un individ ca ăsta în faţa justiţiei. 

— S-a predat singur şi a fost judecat, mi-a răspuns 
Charley. Procesul acesta l-a costat cincizeci de mii de dolari, 
şi l-a câştigat, speculând tot felul de chestii tehnice juridice, 
cu ajutorul celor mai buni avocaţi din stat. Fiecare pescar 
grec de pe fluviu şi-a dat şi el obolul pentru procesul acesta. 
Alec cel Mare a catadicsit să strângă taxele astea ca un 
rege. S-ar putea ca Statele Unite să fie atotputernice, fiule, 


dar adevărul e că Alec cel Mare e un rege în aceste State 
Unite, şi are o ţară a lui şi propriii săi supuşi. 

— Şi noi ce-o să facem când o să se apuce de pescuit 
sturioni? O să trebuiască să-i prindă tot cu carmace 
chinezeşti. 

Charley ridică din umeri. 

— O să vedem ceea ce e de văzut, îmi răspunse el 
enigmatic. 

Carmacele chinezeşti formează o sculă dibace, inventată 
de cei al căror nume îl poartă. Un sistem simplu de plute, 
greutăţi şi ancore, mii de cârlige, fiecare pe o strună 
separată, sunt suspendate la o distanţă faţă de fund între 
cincisprezece şi treizeci de centimetri. Cel mai interesant 
lucru e cârligul la o sculă de asta. Nu are contraspin, în 
schimb vârful e lung şi ascuţit ca un ac. Cârligele astea sunt 
la numai vreo zece centimetri depărtare unul de altul, şi 
când deasupra fundului spânzură vreo câteva mii, ca un 
veritabil hotar, pe mai multe sute de stânjeni, devin o 
capcană formidabilă pentru peştii care înoată pe fund. 

Şi sturionul e un peşte care merge scormonind ca un porc, 
motiv pentru care adesea e şi numit peştele porc. Dacă se 
înţeapă în primul cârlig de care se atinge, sturionul 
zvâcneşte şi se prinde în jumătate de duzină de cârlige. 
Apoi, se zbate sălbatic până când culege cârligele unul 
după altul în carnea lui moale; toate trăgând de el din 
diferite unghiuri imobilizează nenorocitul de peşte până 
când moare înecat. Pentru că printr-o linie de carmace 
chinezeşti nu poate trece nici un sturion, scula asta e 
socotită capcană în legislaţia piscicolă, iar pentru că face tot 
ce poate pentru a extermina sturionul, e considerată ilegală 
de legile pescuitului. 

După vizita lui Alec cel Mare au trecut mai multe zile în 
care eu şi Charley nu l-am scăpat din ochi. Şi-a remorcat 
arca, ocolind debarcaderul de la Solano, şi a intrat în baia 
cea mare de la şantierul Turner. Ştiam că baia aceea era un 
loc minunat pentru prins sturioni, şi eram siguri că regele 


grecilor acolo avea de gând să se apuce de treabă. Mareea 
dădea năvală ca pe un scoc de moară în baie şi la fel se 
retrăgea, aşa încât nu se puteau lăsa, ridica sau pune 
carmacele chinezeşti decât în perioada de calm dintre flux 
şi reflux. Drept urmare, în aceste perioade eu şi Charley ne- 
am ambiţionat ca, pe rând, să veghem de pe debarcaderul 
Solano. 

Eu stăteam tolănit la soare în spatele unui stringher al 
debarcaderului când am zărit un schif părăsind ţărmul 
celălalt şi îndreptându-se spre largul băii. Într-o clipă eram 
cu binoclul la ochi urmărind fiecare mişcare din barcă. În 
ea erau doi oameni; deşi la mai bine de o milă, pe unul l-am 
recunoscut a fi Alec cel Mare, iar când schiful s-a întors la 
țărm am zărit suficient pentru ca să-mi dau seama că grecul 
întinsese priponul cu carmace. 

— Alec cel Mare şi-a întins carmacele chinezeşti în baie, în 
largul şantierului Turner, îi spuse în după-amiaza aceea Le 
Grant lui Carmintel. 

O fugară expresie de sâcâială trecu pe chipul poliţistului, 
după care făcu, pe un ton absent: „Mda?” Şi asta a fost tot. 

Charley îşi muşcă buzele, încercând să-şi stăpânească 
mânia, şi îi întoarse spatele. 

— Ei, fiule, te simţi în stare? îmi aruncă el mai apoi, spre 
seară, taman când terminasem de spălat punţile lui 
Reindeer şi ne pregăteam să tragem la aghioase. 

Am simţit că mi se pune un nod în gât, şi n-am putut decât 
să încuviinţez dând din cap. 

— Atunci, şi lui Charley îi luciră ochii într-un fel care-i 
trăda hotărârea, atunci trebuie să punem mâna pe Alec cel 
Mare numai noi doi, eu şi cu tine, şi-i musai s-o facem în 
ciuda lui Carmintel. Ce zici, îmi dai o mână de ajutor? 

Şi după un moment de tăcere continuă: 

— Treabă afurisită, dar o să fim noi în stare s-o scoatem la 
capăt. 

— Bineînţeles că o să fim! am adăugat eu din toată inima. 


— Bineînţeles că o să fim! întări el, după care am bătut 
palma pe chestia asta şi ne-am dus la culcare. 

Dar treaba de care ne apucasem noi nu era deloc uşoară: 
Pentru a obţine condamnarea unui om pe motiv de braconaj 
trebuia să-l prindem asupra faptului, cu toate dovezile 
nelegiuirii în jurul lui: cârlige, pripoane, peşte, ba şi pe el 
pe deasupra. Asta însemna că trebuia să-l găbuim în larg, 
unde avea timp să ne pregătească una dintre acele 
călduroase primiri, aşa cum i se dusese vestea. 

— N-avem cum s-o luăm pe ocolite, îmi spuse Charley într- 
o dimineaţă. Dacă reuşim să-l abordăm al nostru-i, şi nu ne 
rămâne decât să încercăm să-l abordăm. Haide, fiule. 

Eram în barca de pescuit somoni, cum se întâlnesc pe 
Columbia River, pe care o folosisem împotriva creveţarilor: 
Venise vremea calmului dintre flux şi reflux, şi îndată ce-am 
scos nasul de după cheul Solano l-am şi zărit pe Alec cel 
Mare la lucru, cercetându-şi pripoanele şi scoțând peşte. 

— Treci în locul meu! îmi ordonă Charley, şi ţine cârma 
chiar în pupa lui ca şi cum am merge la şantierul naval. 

Am luat echea, în vreme ce Charley s-a aşezat pe bancheta 
din mijloc, cu revolverul alături, la îndemână, 

— Dacă individul începe să tragă, mă preveni el, aruncă-te 
pe fundul bărcii şi ţine cârma de acolo, în aşa fel ca să nu-ţi 
fie decât mâna în pericol. 

Am încuviinţat dând din cap, după care n-am mai scos o 
vorbă, în vreme ce barca luneca uşor pe apă şi Alec cel 
Mare era tot mai aproape. Acum ajunsesem să-l vedem cât 
se poate de bine, agăţând sturionii cu gafa şi aruncându-i în 
barcă, în vreme ce tovarăşul lui mânuia priponul şi elibera 
cârligele pe care le arunca din nou în apă. Cu toate astea, 
mai aveam încă vreo cinci sute de iarzi, când uriaşul pescar 
strigă la noi: 

— Ei, voi de colo, ce naiba vreţi? 

— 'Ţine-o aşa, îmi şopti Charley, ca şi cum nici nu l-ar fi 
auzit. 


Au urmat câteva minute foarte încordate. Pescarul ne 
cerceta aprig, în vreme ce noi lunecam apropiindu-ne de el 
cu fiecare secundă. 

— Dacă ţineţi la pielea voastră, atunci cârmiţi-o mai la 
larg! urlă el deodată la noi ca şi cum şi-ar fi dat brusc 
seama cine eram şi ce căutam acolo. Dacă nu, vă curâţ. 

Duse arma la umăr şi ne ţinti cu ea. 

— Ei, bine, acum aveţi de gând să vă ţineţi mai departe? 
tună el. 

L-am auzit pe Charley gemând deznădăjduit: 

— "Ţine mai departe de ei, îmi şopti el. De data asta n-am 
nimerit-o. 

Am împins echea şi am slăbit scota, iar barca de somoni a 
virat vreo cinci, şase puncte. Alec cel Mare nu ne slăbi până 
când am ieşit din bătaia puştii, şi abia atunci s-a apucat din 
nou de treabă. 

În seara aceea, Carmintel îi spuse cam morocănos lui 
Charley: 

— Ai face mai bine să-l laşi în pace pe Alec cel Mare. 

— Aha, a şi venit cu lăcrămaţia la tine, nu-i aşa? îi aruncă 
Charley cu subînţeles. 

Carmintel se înroşi încurcat. 

— Ai face mai bine să-l laşi în pace, ascultă ce-ţi spun, 
repetăel. E om periculos, şi nu câştigi nimic dacă te pui în 
bețe cuel. 

— Mda! făcu Charley alene. Am auzit că se câştigă mult 
mai bine dacă-l laşi în pace. 

Era o lovitură directă la adresa lui Carmintel şi după 
expresia de pe mutra lui se vedea că nimerise bine. Ştia 
toată lumea că Alec cel Mare prefera să miluiască omul 
decât să se lupte cu el, şi că în ultimii ani o groază de 
oameni din patrula de pescuit se înfruptaseră din banii 
pescarului. 

— Adică vrei să spui că. , începu Carmintel pe un ton 
întărâtat. 

Dar Charley i-o reteză scurt: 


— N-am vrut să spun nimic. Dar ai auzit bine ce-am zis şi 
dacă te simţi cu musca pe căciulă atunci . 

După care ridică din umeri, în vreme ce Carmintel îl 
mânca din ochi fără să scoată un sunet. 

Într-una din zile, după ce încercasem să ne apropiem furiş 
de Alec cel Mare în tulbureala zorilor şi nu reuşisem decât 
să-l facem să-şi descarce arma asupra noastră, Charley îmi 
spuse: 

— Avem nevoie de un singur lucru: imaginaţie. 

Iar după aceea, zile în şir, mi-am stors creierii ca să găsesc 
vreo stratagemă prin care doi oameni să-l poată înghesui la 
larg şi să-l prindă pe un altul care ştia cum se foloseşte o 
armă şi nu se întâmplase până acum să-l afle careva fără ea 
la îndemână. Cu regularitate, ori de câte ori se linişteau 
apele între fazele mareei, Alec cel Mare, fără gând să se 
ascundă, cu toată îndrăzneala, ziua în amiaza mare, îşi 
întindea pripoanele. Şi cel mai supărător era faptul că şi 
ultimul pescar de la Benicia la Vailejo ştia că individul ne 
sfida şi încă plin de succes. Şi ne mai sâcâia şi Carmintel, 
care ne găsea mereu de lucru la pescarii de scrumbii de la 
San Pablo, aşa că nu prea ne rămânea timp să ne ocupăm 
de regele grecilor. Dar nevasta şi copii lui Charley locuiau la 
Benicia, unde aveam cartierul general, aşa că întotdeauna 
ne întorceam acolo. 

— Să-ţi spun eu ce ne rămâne de făcut, am glăsuit eu, 
după ce-au mai trecut vreo câteva săptămâni fără nici o 
scofală. Să aşteptăm să vină vremea apelor liniştite dintre 
flux şi reflux şi, după ce Alec cel Mare şi-a întins din nou 
carmacele şi s-a dus la țărm cu peştele, atunci ieşim şi noi 
să punem mâna pe pripoane. Cu asta îl facem ca să piardă 
vreme şi bani ca să-şi încropească altele, iar apoi găsim noi 
cum să punem mâna şi pe cele noi. Dacă tot nu reuşim să-l 
punem la popreală, măcar să-l facem să renunţe. Nu-i aşa? 

Charley socoti că aşa o fi şi spuse că nu era rea ideea. Am 
început să pândim momentul. La următoarea liniştire a 
apelor, Alec cel Mare şi-a adunat peştele din carmace şi s-a 


dus la țărm, iar atunci am ieşit şi noi cu barca de somoni. 
Ştiam cam unde sunt pripoanele după reperele de la țărm 
şi ne-am dat seama că nu ne va fi prea greu să le dibuim. 
Începuse să se simtă fluxul când am ajuns cam pe unde 
socoteam noi că ar fi întinse pripoanele şi am aruncat peste 
bord o ancoră de barcă. Având grijă să nu dăm ancorei prea 
multă parâma, ci numai atât cât abia să atingă fundul, am 
târât-o încet după noi până când s-a înţepenit în ceva şi 
barca s-a oprit scurt. 

— L-am dibuit, strigă Charley. Haide, vino şi dă-mi o mână 
de ajutor să-l tragem sus. 

Am tras amândoi de parâma până când am început să 
zărim ancora şi de unul din braţe era prins şi priponul. Zeci 
de carmace criminale au prins să lucească în vreme ce 
ridicam ancora şi începusem să ne tragem de sfoara 
priponului către capătul de unde urma să începem să-l 
adunăm când deodată am auzit o bufnitură scurtă în barcă. 
Ne-am uitat în jur, dar n-am zărit nimic şi ne-am văzut mai 
departe de treaba noastră. O clipă mai târziu o nouă 
bufnitură la fel şi copastia dintre mine şi Charley zbură în 
țandări. 

— Seamănă afurisit de mult cu un glonte, fiule, îmi spuse 
el gânditor. Alec cel Mare trage de la mare distanţă. Şi mai 
foloseşte şi pulbere fără fum, se dumiri el după ce cercetă 
țărmul aflat la o milă depărtare. De asta n-auzim noi 
detunătura. 

M-am uitat şi eu la țărm, dar n-am zărit nici umbra lui Alec 
cel Mare, care se ascunsese, bineînţeles, între stânci, iar noi 
ne aflam astfel la cheremul lui. Al treilea glonte lovi faţa 
apei, ricoşa şi trecu piuind pe deasupra capetelor noastre, 
după care lovi din nou apa, dincolo de noi. 

— Cred că e mai sănătos să spălăm putina, îşi dădu cu 
părerea Charley, fără să se înfurie. Tu ce zici, fiule? 

Şi eu socoteam la fel şi i-am spus că nici n-aveam nevoie de 
pripoanele alea. Drept urmare ne-am desprins de pripon şi 
am ridicat randa. Îndată au încetat şi gloanţele. Ne-am 


îndepărtat, şi simţeam un fel de silă când ne gândeam că 
Alec cel Mare râdea de înfrângerea noastră. Ba, mai mult 
decât atât, a doua zi, pe cheu, pe când cercetam plasele, 
individul a găsit cu cale să rânjească şi să ne arate colții, şi 
asta de faţă cu toţi pescarii. Charley se cătrăni tot de 
supărare. Dar se stăpâni şi nu-i spuse lui Alec decât că, 
până la urmă, tot o să-l azvârle el după gratii. Regele 
grecilor începu să se bată cu pumnii în piept că până acum 
nimeni din patrula de pescuit n-a reuşit să pună mâna pe el 
şi că nici de-acum încolo n-o să reuşească, iar pescarii îl 
aclamau şi spuneau că aşa era. Începuseră să se cam 
încălzească cu toţii şi o vreme părea că o să se stârnească 
tărăboi, dar Alec cel Mare se dovedi din nou suveran şi-i 
potoli. 

Şi Carmintel râse de Charley, făcând tot felul de observaţii 
răutăcioase, obligându-l să se simtă caraghios. Charley nu 
se lăsă cuprins de mânie, dar, luându-mă de-o parte, îmi 
spuse că tot are să pună mâna pe Alec cel Mare, chiar dacă 
pentru asta va fi nevoit să aştepte o viaţă întreagă. 

— Nu ştiu cum am s-o fac, îmi spuse el, dar de făcut tot am 
s-o fac, aşa cum mă vezi şi cum te văd. Şi nu te teme, ideea 
tot o să-mi vină mie la momentul potrivit. 

Şi la momentul potrivit a venit şi ideea, şi pe neaşteptate. 
Trecuse o lună întreagă, noi băteam fluviul în sus şi-n jos, şi 
golful în sus şi-n jos, fără să avem o clipă de răgaz pentru a 
ne ocupa de pescarul care întindea carmace chinezeşti în 
baia din faţa şantierului naval al lui Turner. Tocmai 
trăsesem la pescăria lui Selby, în una dintre după-amieze, 
când, fără să ne dăm seama, ni se oferi şi prilejul dorit. Se 
ivi sub chipul unui iaht neajutorat, încărcat cu oameni 
suferinzi de rău de mare, aşa încât cu greu am priceput că 
era tocmai prilejul căutat. Era un iaht mare în slup, şi arăta 
neajutorat pentru că băteau nişte alizee care aduceau a 
furtună, iar la bord nu era nici un marinar ca lumea. 

Ne uitam fără prea mare interes de pe cheul lui Selby la 
manevrele stângace pe care le făceau pentru a ancora 


iahtul şi la manevrele la fel de stângace pentru a trimite o 
barcă la țărm. Un individ care arăta foarte nenorocit, cu 
nişte nădragi ponosiţi pe el, ne-a aruncat barbeta şi s-a 
săltat pe cheu, după ce aproape că reuşise să umple barca 
cu apă în valurile furioase de la țărm. Porni împleticindu-se, 
de parcă şi cheul s-ar fi legănat sub el, şi ne-a împărtăşit 
necazurile, adică necazuiile iahtului. Singurul marinar 
tăvălit de valuri dintre ei, omul în care-şi puseseră cu toţii 
nădejdea, fusese rechemat la San Francisco printr-o 
telegramă, iar ei încercaseră să-şi continue croaziera cu 
forţe proprii. Dar vântul puternic şi vânturile dezlănţuite 
din Golful San Pablo îi dăduseră gata. 'Toţi sufereau de rău 
de mare, nimeni nu mai ştia ce e de făcut şi nici nu mai era 
în stare să facă ceva. Aşa că dăduseră buzna la pescărie, 
hotărâți fie să lase iahtul în plata domnului, fie să găsească 
pe cineva care să-l ducă până la Benicia. Pe scurt, ştiam 
cumva vreun marinar în stare să ducă iahtul la Benicia? 

Charlez se uită la mine. Reindeer stătea cuminte la 
ancoraj. Până la miezul nopţii nu aveam nimic de făcut în 
calitatea noastră de oameni ai patrulei de pescuit. Cu vântul 
care bătea acum, în câteva ore eram la Benicia, ne 
rămâneau câteva ore de petrecut pe țărm şi cu trenul de 
seară eram din nou la pescărie. 

— În regulă, căpitane, îi spuse Charley disperatului 
iahtman care zâmbi cam în silă când auzi numele cu care-l 
onorase. 

— Eu nu-s decât proprietarul iahtului, ne explică el. 

L-am dus la iaht vâslind mult mai elegant decât o făcuse el 
venind la țărm şi am văzut cu ochii noştri cât de neajutoraţi 
erau pasagerii lui. Vreo duzină de bărbaţi şi femei şi toţi 
atât de dărâmaţi încât nu erau în stare nici măcar să-şi 
manifeste recunoştinţa că venisem. lahtul se legăna sălbatic 
şi proprietarul său abia atinse puntea că se făcu ghem şi 
ajunse la fel ca ceilalţi. Niciunul dintre ei nu era în stare să 
ne dea o mână de ajutor, aşa că numai cu şi Charley am fost 


nevoiţi să descâlcim toate manevrele încurcate rău de tot, 
să ridicăm velele şi să săltăm ancora. 

A fost o plimbare a naibii de grea, deşi am mers iute. 
Strâmtoarea Carquinez era o învălmăşeală de spumă şi 
pâclă, şi am zburat nebuneşte, mânaţi de un vânt din spate, 
în vreme ce ghiul randei celei mari când se înfigea în valuri, 
când sălta până la ceruri. Dar celor de pe iaht nu le mai 
păsa. Nu le mai păsa de nimic. Doi sau trei, între care şi 
proprietarul, zăceau laţi în cocpit, tremurând din toate 
mădularele când iahtul gonea, sălta pe creste şi se 
prăbuşea ameţitor între valuri, iar în perioadele de răgaz 
aruncau priviri pline de jind către țărm. Ceilalţi stăteau 
claie peste grămadă, pe tot felul de perne pe podeaua 
cabinei. Când şi când, câte unul dintre ei gemea, dar în cea 
mai mare parte a timpului zăceau fără vlagă, de parcă ar fi 
fost morţi ca toţi morţii. Când golful mai câştigă lărgime, în 
dreptul şantierului lui Turner, Charley o luă mai pe lângă 
mal, căutând apele ceva mai liniştite. De-acum se vedea şi 
Benicia şi noi despicam o mare destul de liniştită 
comparativ cu cea de dinainte, când, deodată, dinainte 
începu să danseze un fleac de barcă ce abia se zărea, chiar 
pe direcţia noastră de mers. Era perioada apelor liniştite 
dintre reflux şi flux. Eu şi Charley ne-am uitat unul la altul. 
N-am scos niciunul o vorbă, dar brusc iahtul începu să ofere 
cel mai uimitor spectacol, făcând volte şi luând benzi de 
parcă la timonă ar fi fost cel mai ageamiu dintre toţi 
ageamii. Un marinar avea ce se distra. După toate 
aparențele părea să fie vorba de un iaht mânat de furtună 
care zbura bezmetic prin golf, doar din când în când 
ascultând şi de timonă, într-un efort disperat de a ajunge la 
Benicia. 

Proprietarul iahtului uită într-atât răul de mare încât pe 
chipul lui se putea citi îngrijorarea. Fleacul acela de barcă 
deveni tot mai mare şi mai mare, până am reuşit să-i 
distingem pe Alec cel Mare şi tovarăşul său, pe când tocmai 
luaseră o voltă din funia priponului la un tachet şi acum se 


opriseră din treabă pentru ca să râdă de noi. Charley îşi 
trase pălăria de muşama pe ochi, eu i-am urmat exemplul, 
deşi încă nu dibuisem exact ideea care-i clocise în minte şi 
pe care voia s-o pună în aplicare. 

Am ajuns împroşcând spumă în traversul bărcii lor, atât de 
aproape încât, cu tot vuietul vântului, puteam auzi glasurile 
lui Alec cel Mare şi tovarăşului său care strigau spre noi cu 
tot disprețul pe care-l pot nutri oamenii mării, de meserie, 
faţă de nişte bieţi amatori, mai ales când amatorii ăştia se 
mai fac şi de baftă. Am trecut ca fulgerul pe lângă pescari, 
şi nu s-a întâmplat nimic. Charley a zâmbit când a văzut 
dezamăgirea zugrăvită pe chipul meu, şi atunci mi-a strigat: 

— Fii gata să manevrezi ghiul randei! 

Puse cârma banda, şi iahtul făcu ascultător volta. Pânza 
randei se înmuie şi începu să atârne în jos, apoi brusc zbură 
pe deasupra capetelor noastre, urmată de ghiul şi se întinse 
bubuind când se poticni în scripetele lunecător. lahtul 
aproape se culcă cu totul pe o parte, pasagerii doborâţi de 
răul de mare scoaseră un urlet asurzitor când fură măturaţi 
de pe podeaua cabinei şi aruncaţi claie peste grămadă în 
cuşetele din babord. Dar deocamdată n-aveam timp de ei. 
După ce făcu volta complet, iahtul veni în vânt cu velele 
fluturând şi se aşeză pe chilă dreaptă. Mai aveam însă ceva 
viteză şi chiar în drumul nostru era barca. L-am văzut pe 
Alec cel Mare aruncându-se peste bord, iar pe tovarăşul lui 
sărind să se apuce de bompresul nostru. Apoi se auzi şi 
trosnetul când am izbit barca, şi o serie de bufnituri şi 
hârşcâieli pe când trecea pe sub chila noastră. 

— Cu asta s-a dus şi puşca, l-am auzit pe Charley 
mormăind în vreme ce sărise pe punte pentru ca să-l vadă 
pe Alec cel Mare, aflat acum undeva în pupa noastră. 

Vântul şi valurile din faţă ne-au oprit îndată înaintarea, şi 
am început să fim împinşi înapoi către locul unde fusese 
barca de pescuit. Căpăţâna cu păr negru şi chipul smolit al 
lui Alec cel Mare se iţi la o întindere de mână de noi, şi, fără 
să bănuiască deocamdată nimic, furios nevoie mare pe 


stângăcia acelor marinari ageamii, după cum credea el, se 
lăsă ridicat la bord. Şi abia îşi mai trăgea sufletul, fiindcă se 
scufundase adânc şi stătuse destul de mult sub apă pentru 
ca să scape de chila noastră. 

Dar, spre consternarea şi uimirea proprietarului iahtului, 
în clipa următoare Charley era grămadă peste Alec cel 
Mare în cocpit, iar eu îl ajutam să-i pună cătuşele. 
Proprietarul se bâţâia ca un apucat în jurul nostru şi ne 
cerea să-i explicăm despre ce era vorba, dar în clipa aceea 
tovarăşul lui Alec cel Mare tocmai se târâse la prova, 
trăgându-se de pe bompres şi se uita cu teamă peste 
balusstradă la cele ce se petreceau în cocpit. Însă braţul lui 
Charley îl prinse fulgerător de gât şi omul ateriza pe spate 
lângă Alec cel Mare. 

— Cătuşe! urlă Charley şi eu i le-am întins în grabă. 

Barca avariată se bălăngănea alene, la mică distanţă de 
noi în partea din vânt. M-am apucat să manevrez şcota 
randei, în vreme ce Charley apucă timona şi îndreptă iahtul 
spre barcă. 

— Indivizii ăştia sunt de mult certaţi cu legea, îi explică el 
proprietarului care mai era încă furios. Sunt cei mai 
statornici braconieri, încălcând legile pescuitului şi 
vânatului. I-aţi văzut prinşi asupra faptului, şi să vă 
aşteptaţi să fiţi citați ca martori ai acuzării când va începe 
procesul. 

În vreme ce le explica treaba asta, el făcu o voltă şi abordă 
barca. Parâma priponului se rupsese, dar o bucată din ea se 
târa încă în urmă. Charley recupera vreo patruzeci, 
cincizeci de iarzi şi scoase la iveală un pui de sturion, prins 
într-un ghem de carmace, reteză cu cuțitul bucata aceea de 
parâma şi o aruncă în cocpit lângă prizonieri. 

— Şi iată şi dovezile, proba numărul 1, pentru cei de faţă. 
Priviţi-o cu atenţie ca s-o puteţi identifica în faţa 
tribunalului, menţionând şi locul şi momentul în care au fost 
prinşi făptaşii. 


După care, triumfători, ne-am îndreptat spre Benicia; 
iahtul nu mai făcea volte la întâmplare şi nu mai lua benzi, 
regele grecilor stătea legat fedeleş în cocpit, pentru prima 
dată în viaţa lui prizonier al patrulei de pescuit. 

RAID ASUPRA BRACONIERILOR DE STRIDII. 

Charley Le Grant şi cu mine eram de acord că dintre toţi 
oamenii patrulei de pescuit, sub oblăduirea cărora 
lucrasem în diverse perioade, tot Neil Partington era cel 
mai bun. Era un om de cuvânt şi nu-i lipsea curajul; pe când 
lucram sub mâna lui ne cerea deplină ascultare, dar în 
acelaşi timp relaţiile dintre noi constau într-un fel de 
camaraderie nesilită şi ne îngăduia o libertate de mişcare 
cu care nu fusesem obişnuiţi, aşa după cum va reieşi şi din 
această povestire. 

Familia lui Neil locuia în Oakland, localitate aşezată pe 
malul Golfului de Jos, şi de la San Francisco nu aveai mai 
mult de şase mile până acolo pe apă. Într-una din zile, pe 
când cerceta cum stăteau lucrurile cu creveţarii de la Capul 
Pedro, Neil primi vestea că nevastă-sa era foarte rău 
bolnavă, şi în acelaşi ceas Reindeer gonea spre Oakland, 
mânată de un vânt îndesat de nord-vest, dinspre pupa. Am 
luat-o în sus, pe Estuarul Oakland şi am ancorat. În 
următoarele câteva zile, în timp ce Neil era pe mal, am mai 
întins greementul iahtului, am cercetat starea balastului, 
am răzuit tot ce-am putut, făcând iahtul lună. 

Dar după ce-am terminat şi cu treaba asta, timpul 
petrecut în aşteptare a început să ne apese. Nevasta lui 
Neil era prinsă de o boală foarte periculoasă şi, după câte 
se părea, avea să mai zacă aşa o săptămână, ca să 
depăşească momentul de criză. Eu şi Charley băteam 
docurile, tot întrebându-ne ce naiba să facem, şi uite aşa am 
dat peste flota de stridii aflată la cheul oraşului Oakland. În 
general erau nişte ambarcaţii bine întreţinute, îngrijite, 
făcute anume pentru viteză şi vreme rea, şi ne-am aşezat pe 
marginea cheului şi am început să le cercetăm. 


— Bună recoltă, după câte-mi dau seama, îmi spuse 
Charley arătându-mi grămezile de stridii, alese după trei 
mărimi, care se vindeau pe punţile ambarcaţiilor. 

Negustorii trăgeau acum căruțele cu spatele spre 
marginea cheului, şi după târguiala şi zarva tocmelii am 
reuşit chiar şi eu să aflu preţul de vânzare al stridiilor. 

— Barca aia are la bord stridii de cel puţin două sute de 
dolari, am calculat eu cu voce tare. Mă întreb cam cât le-o fi 
luat ca să le adune? 

— Trei, patru zile, îmi răspunse Charley. Pentru doi oameni 
nu e chiar rău câte douăzeci şi cinci de dolari de fiecare pe 
zi. 

Ambarcaţia despre care vorbeam, Fantoma, stătea la 
ancoră chiar în faţa noastră. Tot echipajul era format numai 
din doi oameni. Unul arăta cam bondoc, lat în umeri, cu 
nişte braţe uimitor de lungi, ca la gorile, în vreme ce 
celălalt era înalt, bine proporţionat, cu nişte oclii albaştri 
luminoşi şi o chică de păr negru, lins. Combinația asta între 
culoarea ochilor şi a părului era atât de neobişnuită încât 
eu şi Charley am adăstat prin preajmă mai mult decât 
avusesem de gând. 

Şi ne-a prins bine. Lângă noi s-a ivit un domn mai în 
vârstă, bine legat, după îmbrăcăminte şi felul de a se purta 
aducea a prosper comerciant. S-a oprit şi se uita la puntea 
Fantomei. Părea să fie furios, şi cu cât se uita mai mult cu 
atât devenea mai furios. 

— Acelea sunt stridiile mele! exclamă el în cele din urmă. 
Ştiu că-s ale mele. Aţi dat iama în crescătoria mea şi le-aţi 
luat cu japca! 

Cei doi de pe Fantoma, înaltul şi bondocul, ridicară 
privirile către el. 

— Salutare, Taft, îi aruncă bondocul, cu o familiaritate 
obraznică - oamenii golfului îl porecliseră Miriapodul, din 
cauza braţelor lungi. Salutare, Taft, repetă el pe acelaşi ton 
obraznic. Care-i pricina că te-ai apucat de urlat? 


— Alea-s stridiile mele, asta ziceam. Le-aţi furat din 
crescătoria mea. 

— Al dracului de deştept mai eşti, aşa-i? îi răspunse 
Miriapodul rânjind. Aşa de deştept încât eşti în stare să spui 
care-s stridiile tale oriunde le-ai vedea? 

— După câte ştiu eu, interveni lunganul, stridiile-s stridii 
oriunde, şi în tot golful sunt toate cam la fel, şi nu numai 
aici, ci prin toată lumea asta-s la fel, dacă e s-o luăm aşa. N- 
avem chef să ne ciorăvăim cu dumneata, domnule Taft, dar 
ne-avem chef să te auzim trăncănind că stridiile astea-s ale 
dumitale şi noi suntem nişte hoţi până când nu dovedeşti 
că-i aşa. 

— Ştiu bine că-s ale mele, sunt în stare să pariez pe viaţa 
mea! mârâi domnul Taft. 

— Dovedeşte! îl stârni lunganul, căruia, după cum am aflat 
mai târziu, i se spunea Delfinul, datorită dibăciei în ale 
înotului. 

Domnul Taft ridică neputincios din umeri. Bineînţeles că 
nu avem cum dovedi că stridiile acelea îi aparţineau, oricât 
de sigur ar fi fost de treaba asta. 

— Aş da o mie de dolari numai să vă ştiu dincolo de gratii! 
le strigă el. Sunt în stare să pun la bătaie câte cincizeci de 
dolari de fiecare dintre voi numai să vă văd popriţi şi 
judecaţi o dată. 

Un urlet de veselie se stârni la bordul bărcilor, fiindcă şi 
ceilalţi braconieri auziseră discuţia. 

— Se câştigă bine cu stridiile! remarcă plin de răceală 
Delfinul. 

Domnul Taft le întoarse supărat spatele şi se îndepărtă. Cu 
coada ochiului, Charley băgă de seamă încotro o luase. 
Câteva minute mai târziu, după ce omul dădu colţul şi nu se 
mai zări, Charley se ridică alene în picioare. I-am urmat 
exemplul, şi am luat-o la picior în direcţia opusă. 

— Haide, dă-i cărbuni! îmi şopti Charley când am ajuns 
destul de departe ca să nu ne mai vadă nimeni din flota de 
stridii. 


Deîndată am schimbat direcţia, şi am tot ocolit, alergând 
în susul şi-n josul străzilor până când dinainte s-a conturat 
silueta masivă a domnului Taft. 

— Am de gând să-l întreb în legătură cu recompensa aia, 
îmi explică Charley, în vreme ce ne apropiam destul de iute 
de proprietarul crescătoriilor de stridii. Neil mai întârzie pe 
aici o săptămână, şi în vremea asta trebuie să facem şi noi 
câte ceva, nu-i aşa? Ce zici? 

— Bineînţeles, bineînţeles! întări domnul Taft după ce 
Charley se recomandă şi-i explică motivul venirii. În fiecare 
an bandiții ăia mă fură de mii de dolari şi aş fi bucuros să le 
sparg gaşca cu orice preţ, da, dom'le, cu orice preţ. Aşa 
cum am mai zis, dau cincizeci de dolari de cap de bandit şi 
încă socotesc că nu e prea mult. Mi-au jefuit crescătoriile, 
mi-au dărâmat semnele de hotar, mi-au înspăimântat 
paznicii şi anul trecut mi-au şi ucis unul dintre ei. N-am 
reuşit să aduc dovada vinovăţiei lor. Au operat noaptea, pe 
întuneric. Nu m-am ales decât cu un paznic mort, fără să 
am nici o dovadă în mână. Detectivii n-au fost în stare de 
nimic. Nimeni n-a putut să se descurce cu indivizii ăştia. N- 
am reuşit să arestăm nici măcar unul dintre ei. Aşa că . 
ăaă domnule Cum spuneaţi că vă numiţi? 

— Le Grant! îi răspunse Charley. 

— Şi aşa cum spuneam, domnule Le Grant, îţi sunt foarte 
îndatorat pentru ajutorul pe care vrei să mi-l oferi. Şi aş fi 
bucuros, cât se poate de bucuros, să colaborezi cu 
dumneata în orice chip. Paznicii şi ambarcaţiile mele îţi stau 
la dispoziţie. Vino la birourile mele din San Francisco 
oricând, sau dă-mi un telefon pe cheltuiala mea. Şi nu te 
zgârci dacă trebuie să cheltuieşti. Cheltuielile le suport eu, 
indiferent care or fi, atâta vreme cât sunt rezonabile. 
Situaţia pentru mine a ajuns disperată, şi trebuie făcut ceva 
să vedem dacă crescătoriile acelea sunt ale mele sau ale 
şlehtei ăsteia de bandiți. 

După ce-l văzu pe domnul Taft urcat în trenul lui spre San 
Francisco, Charley îi spuse: 


— Ei, şi acum să mergem să vorbim cu Neil. 

Neil Partington nu numai că nu ridică nici un fel de piedică 
în calea expediției noastre, ci, din contră se dovedi de mare 
ajutor. Eu şi Charley habar nu aveam de industria asta a 
creşterii stridiilor, în vreme ce mintea lui Neil era o 
adevărată enciclopedie în privinţa asta. În plus, cam într-un 
ceas, tot ela ştiut de unde să dibuie un puştan grec, de vreo 
şaptesprezece, optsprezece ani care cunoştea toate 
dedesubturile braconajului la stridii. 

Acum n-ar fi rău să arăt că noi, cei din patrula de pescuit, 
într-un fel eram liberi profesionişti. În vreme ce Neil 
Partington avea funcţia de poliţist cu depline drepturi şi 
primea salariu regulat, eu şi Charley, care nu eram decât 
ajutoarele lui, nu primeam decât ceea ce câştigam cu mâna 
noastră, adică un anumit procent din amenzile puse asupra 
celor care nesocoteau legile pescuitului şi fuseseră 
condamnaţi pentru treaba asta. De asemenea, orice 
recompensă ne ieşea în cale a noastră era. l-am propus lui 
Partington să împărţim şi cu el ce vom dobândi de la 
domnul Taft, dar polițistul nici n-a vrut să audă. Ne-a 
mărturisit că era cât se poate de fericit dacă putea să ne fie 
şi el de folos cu ceva pentru că şi noi îl ajutasem pe el de 
atâtea ori. 

Am ţinut un lung consiliu de război, şi ne-am fixat cam 
următoarea cale de acţiune. În Golful de Jos, mutrele 
noastre nu erau deloc cunoscute, dar cum despre Reindeer 
se ştia destul de bine că aparţinea patrulei de pescuit, 
puştiul, grecul pe care-l chema Nicholas, şi eu urma să 
vânturăm apa cu o barcă care să nu bată cu nimic la ochi, 
să ne îndreptăm spre insula Asparagus şi să ne alăturăm 
flotei braconierilor de stridii. După cum ne vorbea Nicholas 
despre zonele crescătoriilor şi metodele de braconaj, s-ar fi 
putut să dăm de braconieri chiar când jefuiesc stridiile şi, în 
acelaşi timp, să şi punem mâna pe ei. Charley urma să 
rămână pe mal, împreună cu paznicii domnului Taft şi o 
poteră de poliţişti, ca să ne ajute la momentul potrivit. 


— Barca am găsit-o, ne spuse Neil, la sfârşitul discuţiilor, 
un slup vechi şi aiurit care zace la Tiburon, în partea 
cealaltă a golfului. Tu şi Nicholas vă duceţi acolo cu 
feribotul, îl închiriaţi pe mai nimic, şi o luaţi de-a dreptul 
spre crescătoriile de stridii. 

Două zile mai târziu, la despărţire, Neil ne spuse: 

— Baftă, măi băieţi. Nu uitaţi că aveţi de-a face cu nişte 
oameni primejdioşi, aşa că fiţi cu băgare de seamă. 

Eu şi Nicholas am reuşit să închiriem barca destul de 
ieftin. Şi, în vreme ce ridicam velele şi ne apuca câte o criză 
de râs, am fost de acord amândoi că aveam de-a face cu o 
barcă mai bătrână şi mai aiurită decât ni se spusese. Era o 
ambarcaţie mare, cu fundul plat, cu oglindă dreaptă la 
pupa, mare în slup, cu un catarg care se bălăbănea, 
straturile şi şarturile slăbite, nişte vele amărâte, scote şi 
fungi putrezite, puturoasă la manevră, greu de făcut volta 
cu ea, şi în plus puţea cumplit a catran, ciudat maclavais cu 
care fusese năclăită peste tot, de la etravă la pupa, de la 
capacul cabinei la scândura derivorului. Şi, ca să pună moţ 
la toate, cu litere mari, albe, pe toată lungimea bordului, de 
fiecare parte scria: Maggie Catran. 

Călătoria de la Tiburon la insula Asparagus a fost veselă şi 
fără evenimente; am ajuns la destinaţie în după-amiaza zilei 
următoare. Flota braconierilor de stridii, cu vreo 
douăsprezece ambarcaţii, stătea la ancoră în locul numit 
Vadul Părăsit. Maggie Catran se înfipse, plescăind într-o 
parte şi-n alta, drept în mijlocul lor, împinsă de o briză 
uşoară, şi toţi au ieşit pe punte să ne admire. Eu şi Nicholas 
ne-am molipsit şi noi de la spiritul aiuritei ambarcaţii şi o 
conduceam ca nişte ageamii sadea. 

— Ce-o mai fi şi arătarea asta? strigă unul. 

— Dacă ghiceşti, a ta-i! îi răspunse altul . 

— Zău că asta-i chiar arca cea bătrână, să fiu al naibii dacă 
nu! se strâmbă de râs Miriapodul de pe puntea Fantomei. 

— Hei, voi cei de pe cliper! ne strigă un alt şmecher de 
hâtru. Care-i portul de baştină? 


N-am luat glumele lor în seamă şi, ca nişte ageamii sadea, 
ne-am prefăcut că Maggie Catran ne solicita întreaga 
atenţie. Am executat volta frumos, în partea din vânt a 
Fantomei şi Nicholas a alergat la prova să lase ancora. 
După toate aparențele era o minune de neîndemânare felul 
în care lanţul se încurcase de tot şi nu îngăduia deloc 
ancorei să atingă fundul. Şi, după câte se vedea, şi eu şi 
Nicholas păream grozav de tulburaţi în vreme ce ne 
chinuiam să-l descâlcim. În orice caz, am reuşit să-i păcălim 
pe braconierii care se distrau de nu mai puteau văzându-ne 
în ce belea intrasem. 

Dar lanţul nu voia să se descurce nici să-l tai şi, încurajați 
de tot felul de sfaturi date în bătaie de joc, am derivat spre 
Fantoma în care ne-am încurcat, bompresul acesteia din 
urmă găsise cu cale să-şi croiască drum prin randa noastră 
în care făcu o gaură cât o uşă de hambar. Miriapodul şi 
Delfinul se tăvăleau de râs pe cabină şi ne-au lăsat să ne 
descurcăm cum om putea din beleaua asta. 

În cele din urmă, am reuşit, după un adevărat spectacol de 
ageamii în ale marinăriei, şi am descâlcit noi şi lanţul 
ancorei, lăsând la apă de data asta vreo trei sute de 
picioare lungime. Cum nu erau decât vreo zece picioare de 
apă sub chilă, lungimea lanţului îngăduia bărcii noastre să 
se rotească pe un cerc cu diametrul de şase sute de 
picioare, perimetru în care puteam uşor da peste cel puţin 
jumătate din flotă. 

Cum vremea era bună, braconierii de stridii stăteau 
frumos la ancoră cu garlin scurt, aşa că într-un glas toţi 
protestară în faţa nepriceperii noastre care ne îmboldise să 
lăsăm cu nechibzuială lanţul atât de lung. Şi nu numai că au 
protestat, dar ne-au obligat să virăm lanţul lăsând doar 
treizeci de picioare la apă. 

După ce i-am încredinţat suficient de nepriceperea 
noastră, eu şi Nicholas am coborât în cabină ca să ne 
felicităm şi să ne pregătim masa. Abia am terminat de 
mâncat că o barcă se lipi de bordul lui Maggie Catran, şi pe 


bord se auzi tropăit greu de picioare. Pe uşa cabinei se ivi 
mutra de brută a Miriapodului, după care individul cobori, 
în cabină, urmat de Delfin. Înainte de a apuca ei să-şi 
găsească loc pe o cuşetă, altă barcă se izbi de bord, apoi 
alta, apoi alta, până când cei ce se strânseră în cabină 
ajunseră să reprezinte toată flota. 

— De unde aţi manglit vechitura asta de covată? întreba 
un dolofan păros, cu nişte ochi răi şi trăsături de mexican în 
el. 

— N-am manglit-o, îi trânti Nicholas, răspunzându-i pe 
înţelesul lor ca să-i convingă că de fapt o furasem pe 
Maggie Catran. Şi chiar dacă, ei, ce-i cu asta? 

— Doar atât că gustul vostru mă dă gata! mârâi mexicanul. 
Mai bine ajung să putrezesc pe țărm decât să pun laba pe o 
copaie ca asta care nu-i bună la nimic. 

— De un' să ştim noi treaba asta înainte de a o pune la 
încercare? se miră Nicholas, cu atâta nevinovăție că stârni 
râsul. Şi cum faceţi rost de stridii? se grăbi el să-i întrebe. 
Vrem şi noi să ne umplem barca. 

— Şi la ce vă trebuie vouă stridii? îl întrebă Delfinul. 

— Ca să le facem cadou la prieteni, bineînţeles! îi replică 
Nicholas. Doar asta faceţi şi voi cu ale voastre bânuiesc. 

Vorbele lui stârniră altă furtună de râsete şi, pe măsură ce 
musafirii noştri se arătau tot mai cumsecade, ne dădeam 
seama că în mintea lor nu plutea nici o umbră de bănuială 
în privinţa identităţii şi misiunii noastre 

— la ascultă, nu te-am văzut parcă zilele trecute pe cheul 
de la Oakland? mă luă pe nepregătite Miriapodul. 

— Cam da! i-am răspuns eu cu îndrăzneală, luând taurul 
de coarne. Tocmai vă cântăream şi ne gândeam dacă să ne 
apucăm de pescuit stridii sau nu. După câte am socotit eu, e 
o meserie destul de bună, aşa că ne-am apucat şi noi de ea. 
Da' asta, m-am grăbit eu să adaug, dacă nu văecu 
supărare. 

— Acuma să-ţi spun şi eu că una şi cu una fac două; îmi 
răspunse el. Adică trebuie să te faci luntre şi punte şi să te 


căpătuieşti cu o barcă mai ca lumea. N-o să suportăm noi să 
ajungem de râsul lumii cu o hardughie ca asta. Priceput? 

— Nenţeles, i-am răspuns eu. Îndată ce vindem nişte stridii 
ne gătim de groază. 

— Şi dacă vă arătaţi băieţi curaţi şi aşa cum trebuie; 
continuă el, ei bine, puteţi merge cu noi. Dar dacă nu - şi 
aici vocea îi deveni dură şi amenințătoare - păi atunci o să 
aveţi parte de cea mai nenorocită zi din viaţa voastră. 
Priceput? 

— Nenţeles, i-am zis eu. 

După predica asta şi alte avertismente şi sfaturi cam de 
acelaşi gen, discuţia deveni generală, şi astfel am aflat că 
taman în noaptea aceea urma să prădăm crescătoriile. 
După vreo oră de şedere, pe când se urcau în bărcile lor, 
ne-au invitat şi pe noi să mergem cu ei asigurându-ne că: 
„Cu cât mai mulţi, cu atât mai vesel.” 

— L-ai băgat de seamă pe individul acela mărunt, cu mutră 
de mexican? mă întrebă Nicholas după ce toţi ceilalţi se 
depărtaseră îndreptându-se spre navele lor. E Barchi, din 
Banda Veselilor, iar individul care a venit cu el e Skilling. 
Amândoi au ieşit pe cauţiune de la pârnaie, câte cinci mii de 
dolari de fiecare. 

Auzisem de Banda Veselilor şi mai înainte, o şleahtă de 
huligani şi criminali care terorizau regiunea de coastă de la 
Oak. Două treimi dintre ei se aflau de obicei în puşcărie, 
acuzaţi de nelegiuiri care mergeau de la sperjur, la 
măsluire de urne electorale şi până la crimă. 

— Ăştia nu sunt braconieri de stridii obişnuiţi, continuă să 
povestească Nicholas. Vin şi ei când le tună, ca să-şi 
încropească vreo câţiva dolari. Dar de ăştia trebuie să ne 
păzim mai tare. 

Am stat în cocpit şi am discutat amănuntele planului 
nostru până când a trecut de unsprezece, şi atunci am auzit 
zgomot de vâsle de la o barcă venind din direcţia Fantomei. 
Am coborât şi noi schiful, am aruncat în el câţiva saci şi ne- 
am pus pe vâslit. Am descoperit că toate schifurile se 


adunau acolo, intenţia fiind aceea de a jefui terenurile 
crescătoriei în corpore. 

Spre surprinderea mea, am văzut că în locul unde am 
aruncat ancora apa dacă avea un picior adâncime, acolo 
unde de obicei avea zece. Era la vremea celui mai mare 
reflux din iunie, pe lună plină, şi cum apele mai aveau să se 
scurgă încă vreo oră şi jumătate, mi-am dat seama că zona 
noastră de ancoraj va deveni uscat înainte de a se opri 
retragerea apelor. 

Terenurile de stridii ale domnului Taft erau la trei mile 
depărtare şi, vreme îndelungată, am vâslit pe tăcute în 
siajul celorlalte bărci, din când în când punându-ne pe uscat 
şi atingând mereu fundul cu vâslele. În cele din urmă, am 
dat de mâl moale peste care erau numai doi inci de apă, 
prea mică pentru bărci, dar braconierii au sărit deîndată în 
apă şi tot trăgând şi împingând bărcile acelea cu fundul 
plat, am continuat să înaintăm. 

Luna plină era în parte voalată de straturi de nori de înaltă 
altitudine, dar piraţii îşi găseau drumul cu o pricepere 
născută dintr-o îndelungată experienţă. După ce ne-am 
bălăcit astfel în mâl vreo jumătate de milă, am dat de un 
canal adânc, şi am luat-o în susul lui, de-o parte şi de 
cealaltă zărind bancurile cu stridii moarte. În cele din urmă, 
am ajuns şi la terenul de recoltare. De pe unul din bancuri, 
doi oameni au strigat la noi şi ne-au ameninţat ca să ne 
îndepărtăm. Dar Miriapodul, Delfinul, Barchi şi Skilling au 
luat-o înainte, urmaţi de noi toţi ceilalţi, cel puţin treizeci de 
oameni, în cincisprezece bărci, care au început să vâslească 
drept spre paznici. 

— Mai bine aţi şterge-o de aici, le spuse Barchi 
ameninţător, că altfel o să vă găurim pielea atât de rău că n- 
o să mai plutiţi nici în melasă, darămite în apă. 

Prudenţi, paznicii s-au retras din faţa unei forţe atât de 
covârşitoare, şi au început să tragă la vâsle de-a lungul 
canalului către partea unde trebuia să fi fost ţărmul. Pe 
deasupra, menirea lor în plan era să se retragă. 


Am înfipt prova bărcilor în partea dinspre țărm a unui 
banc mare şi toată lumea, cu saci în mână, s-a împrăştiat şi 
a început să adune stridii. Din când în când, vălul de nori se 
mai subţia în dreptul lunii şi reuşeam să distingem destul de 
bine stridiile cele mari. Cât ai zice peşte, sacii erau umpluţi, 
şi căraţi la bărci, de unde erau luaţi alţii goi. Eu şi Nicholas 
ne întorceam adesea la barcă încărcaţi cu neînsemnata 
noastră povară, dar de fiecare dată ne trezeam că unii 
dintre braconieri veneau sau plecau de la bărci. 

— Nu contează, îmi spunea Nicholas, nu ne grăbim. Când 
o să ajungă să culeagă stridiile tot mai departe, o să le 
trebuiască tot mai mult timp ca să le care. Atunci o să aşeze 
sacii în picioare, unde se află, ca să-i strângă abia când s-o 
mai ridica fluxul şi se va putea ajunge la ei cu bărcile. 

Dar a trecut mai bine de jumătate de oră până când fluxul 
a început să se facă simţit şi atunci lucrurile s-au petrecut 
întocmai. Lăsându-i pe pirați să-şi vadă de treaba lor, ne-am 
furişat spre bărci. Una câte una, fără zgomot, le-am dat la 
apă şi le-am legat laolaltă, formând un fel de flotilă cam 
greu de manevrat. Şi tocmai când împingeam şi ultima 
barcă, chiar a noastră, a dat peste noi unul dintre oameni. 
Era Barchi. Cu privirea lui ageră, a înţeles dintr-o ochire 
situaţia şi se repezi spre noi, dar ne-am îndepărtat, 
opintindu-ne o dată zdravăn în vâsle şi l-am lăsat bălăcindu- 
se în apa care-i trecea de cap. Îndată ce reuşi să se salte din 
nou pe banc, ridică glasul şi dădu alarma. Am început să 
vâslim din răsputeri, dar, cu atâtea bărci după noi, înaintam 
foarte încet. Dinspre banc se auzi un pocnet de pistol, apoi 
al doilea şi al treilea, după care urmă o adevărată salvă. În 
jurul nostru au început să piuie gloanţele, dar luna era 
acoperită acum de nori groşi şi în bezna aceea se trăgea 
orbeşte. Numai printr-o întâmplare ne-ar fi putut nimeri. 

— Tare bine ar fi să avem o şalupă cu aburi, am zis eu 
gâfâind. 

— Eu mai bine aş zice să nu apară luna asta, spuse 
Nicholas gâfâind la fel. 


Treaba mergea tare încet, dar fiecare lovitură de vâslă ne 
împingea mai departe de bancul acela şi mai aproape de 
țărm, până când, în cele din urmă, nu se mai auzi nici o 
împuşcătură, iar când luna se arătă din nori, eram prea 
departe ca să mai fim în primejdie. Curând după aceea am 
răspuns la strigătele care se auzeau dinspre mal şi două 
bărci mari, fiecare cu câte trei perechi de vâslaşi, ţâşniră 
către noi. Mutra atât de mult aşteptată a lui Charley se 
aplecă spre noi şi ne apucă pe amândoi de mână în vreme 
ce striga: 

— Frumoşilor, frumoşilor! Amândoi! 

După ce flotila aceea ajunse la țărm, eu, Nicholas şi un 
paznic am trecut la ramele unei bărci mari, în vreme ce 
Charley trecu la cârmă. Celelalte două bărci mari veneau în 
urma noastră. Cum de data asta luna se ridicase şi-şi 
împrăştia lumina strălucitoare, i-am zărit cu uşurinţă pe 
piraţii de stridii cocoţaţi pe bancul lor singuratic. Pe când 
ne apropiam, ne-au întâmpinat cu o salvă de focuri de 
revolver, ceea ce ne-a făcut să ne retragem iute dincolo de 
raza lor de bătaie. 

— Acum avem vreme berechet, spuse Charley. Fluxul urcă 
repede, şi când o să le ajungă apa la gât n-o să maiaibă ei 
nici un chef să ne înfrunte. 

Aşa că ne-am rezemat de vâsle şi am aşteptat ca fluxul să- 
şi facă datoria. Piraţii erau la ananghie: din cauza refluxului 
puternic de mai înainte, acum apele dădeau năvală ca pe un 
scoc de moară, şi nici cel mai dibaci înotător din lume n-ar fi 
fost în stare să le ţină piept şi să parcurgă cele trei mile 
până la iahturi. Între pirați şi țărm eram noi, împiedicându-i 
să scape în direcţia aceea. Pe de altă parte, apa se ridica 
repede deasupra bancului, şi era vorba doar de câteva 
ceasuri până când apa le va trece peste capete. 

Dăinuia un calm minunat şi, la lumina strălucitoare a lunii, 
îi urmăream prin binoclurile noastre de noapte şi-i 
povesteam lui Charley călătoria noastră cu Maggie Catran. 


Se făcu şi ora unu, apoi două, şi piraţii se adunaseră ciotcă 
pe creasta bancului, stând până la brâu în apă. 

— Uite asta dovedeşte ce mare lucru e imaginaţia, spuse 
Charley. Taft încearcă de ani de zile, să pună mâna pe ei, 
dar s-a repezit la ei ca un taur şi n-a reuşit nimic. Noi ne-am 
pus mintea la contribuţie. . 

Exact atunci am auzit un uşor plescăit în apă, am ridicat 
mâna ca să se facă linişte, m-am întors şi am arătat spre 
nişte cercuri pe faţa apei care se lărgeau mereu. Nu erau la 
mai mult de cincizeci de picioare de noi şi la lumina lunii am 
zărit o căpăţâna neagră şi un umăr alb. Scoţând un fornăit 
speriat, urmat de zgomotul expiraţiei subite, capul şi 
umărul dispărură sub apă. 

Am tras de câteva ori la vâsle şi ne-am lăsat purtaţi de 
curent. Patru perechi de ochi cercetau acum faţa apei, dar 
nu s-a mai văzut nici o încreţitură, şi nici n-am mai zărit 
vreo urmă, nici căpăţâna neagră, nici umăr alb. 

— E Delfinul, ne spuse Nicholas. Abia la lumina zilei am fi 
putut să punem mâna pe el. 

Pe la trei fără un sfert, piraţii dădură primele semne că se 
cam muiaseră. Am auzit strigăte de ajutor, mai ales glasul 
de neconfundat al Miriapodului şi, de data asta, când ne-am 
mai apropiat puţin, nimeni n-a mai tras asupra noastră. 
Miriapodul era la mare ananghie. Deasupra apei nu se mai 
vedeau decât capetele şi umerii tovarăşilor lui de tâlhărie, 
care se opinteau să facă faţă curentului, dar Miriapodul nu 
mai atingea fundul cu picioarele şi era ţinut la suprafaţă de 
ceilalţi. 

— Ei, flăcăi, le strigă Charley înviorat. V-am prins în 
capcană şi n-aveţi cum scăpa. Dacă vă purtaţi urât, o să fim 
nevoiţi să plecăm şi să vă lăsăm să vă descurcaţi singuri, şi 
fluxul o să vă dea gata. Dacă sunteţi băieţi cuminţi, o să vă 
luăm în barcă, câte unul, pe rând, şi sunteţi salvaţi cu toţii. 
Ce spuneţi? 

— Daaaa! răspunseră ei răguşit, printre dinţii care le 
clănţăneau. 


— Atunci câte unul pe rând, cei mai scunzi întâi! Primul 
care a fost împins peste bord a fost Miriapodul, şi a suit 
bucuros nevoie mare, deşi a protestat puţin când comisarul 
i-a pus cătuşele. Al doilea a sosit Barchi, blând şi resemnat, 
după ce se murase atâta vreme. Când în barcă s-au strâns 
deja vreo zece, ne-am îndepărtat şi a fost încărcată cea de-a 
doua barcă. În cea de-a treia barcă n-au urcat decât nouă 
prinşi, în total o pradă de douăzeci şi nouă de pirați. 

— Dar pe Delfinul tot nu l-aţi prins, ne aruncă încântat 
Miriapodul, ca şi cum evadarea lui ne umbrea cumva 
succesul. 

Charley râse. 

— Cu toate astea l-am văzut şi pe el, grohăind să ajungă la 
țărm ca un porc ostenit. 

Pe țărm am pus în mişcare o şleahtă de pirați îmblânziţi şi 
dârdâind de frig, îndreptându-i către magaziile crescătoriei 
de stridii. După ce Charley a bătut, uşa s-a deschis larg şi 
ne-a întâmpinat un val plăcut de aer cald. 

— Băieți, vă puteţi usca hainele aici, şi bea şi voi o cană de 
cafea fierbinte, îi anunţă Charley pe când aceştia intrau 
unul după altul înăuntru. 

Şi, lângă foc, stătea amărăât, cu o cană aburind în mână, 
chiar Delfinul. Ca la un semn, şi eu şi Nicholas ne-am uitat 
la Charley. Acesta izbucni încântat în râs. 

— Şi asta tot de la imaginaţie se trage. Când te apuci să te 
uiţi la un lucru, atunci trebuie să-l cercetezi ca lumea. Şi ce- 
am văzut? Am văzut un țărm. Aşa că am lăsat vreo câţiva 
oameni de-ai poliţiei cu rugămintea să nu-l piardă din ochi. 
Asta-i tot. 

ASEDIUL NAVEI LANCASHIRE QUEEN. 

Probabil că cea mai exasperantă încercare prin care a 
trecut patrula de pescuit a fost atunci când Charley Le 
Grant şi eu am ţinut două săptămâni sub asediu o mare 
corabie cu patru catarge, englezească. Înainte de a se 
încheia, afacerea asta devenise o ciudată problemă de 


matematică, şi numai din întâmplare am găsit firul care să 
ne ducă spre un deznodământ fericit. 

După raidul asupra piraţilor de stridii, ne-am reîntors la 
Oakland, unde am mai stat încă două săptămâni înainte ca 
nevasta lui Neil Partington să fie în afara oricărui pericol şi 
pe drumul cel bun către vindecare. Aşa că s-a făcut o lună 
bună, una peste alta, până când am întors prova lui 
Reindeer către Benicia. Când pisica nu-i acasă, joacă 
şoarecii pe masă şi, în aceste patru săptămâni, pescarii 
deveniseră foarte îndrăzneţi şi încălcau legile fără frică. 
După ce-am trecut de Capul Pedro, am observat numeroase 
semne care trădau activitatea pescuitorilor de creveţi, şi 
când am intrat bine în Golful San Pablo am zărit, răspândită 
până departe, o flotă întreagă de bărci de pescuit din Golful 
de Sus care-şi săltau cu grabă plasele şi ridicau velele. 

Chiar şi numai atât dădea suficient de bănuit ca să fie 
nevoie de cercetări, şi în prima şi singura barcă pe care am 
reuşit s-o abordăm am văzut că exista o plasă de pescuit 
interzisă. Legea nu îngăduie ca plasele de pescuit scrumbii 
să aibă ochiurile mai mici de şapte inci şi jumătate între 
noduri, iar cel de faţă nu avea decât trei inci. Era o 
flagrantă încălcare a legii şi, drept urmare, cei doi pescari 
au fost arestaţi. Neil Partington l-a luat pe unul dintre ei cu 
el pe Reindeer să-l ajute la manevre, în vreme ce eu şi 
Charley am plecat cu celălalt în barca ce fusese capturată. 

Flota de scrumbii dispăruse în fugă turbată către ţărmul 
Petaluma şi tot drumul care ne-a mai rămas prin golful San 
Pedro n-am mai văzut nici urmă de pescari. Prizonierul 
nostru, un grec bărbos şi bronzat, stătea mohorât pe 
năvodul lui, în vreme ce noi manevram barca. Era o barcă 
de somoni nouă, de felul celor construite pe Columbia River, 
se vedea bine că era la prima ei cursă, şi răspundea 
splendid la comenzi. Chiar şi atunci când Charley îi lăudă 
barca, prizonierul nostru refuză să răspundă sau să ne 
bage în seamă, aşa că, nu după multă vreme, l-am lăsat în 


plata domnului, socotindu-l a fi un individ cât se poate de 
nesociabil. 

Am luat-o prin strâmtoarea Cargquinez în sus, şi apoi am 
oblicit-o în baia din faţa şantierului lui Turner, căutând 
apele mai liniştite. Aici zăceau la ancoră câteva corăbii 
englezeşti, făcute din metal, aşteptând strânsul cerealelor. 
Şi tot aici, cu totul pe neaşteptate, exact în locul unde-l 
prinsesem noi pe Alec cel Mare, am dat de doi italieni într-o 
barcă de pescuit în care se afla un pripon chinezesc de 
prins sturioni, complet cu tot ce-i trebuia. Surpriza a fost de 
amândouă părţile, şi am nimerit peste ei înainte ca noi sau 
ei să ne dăm bine seama ce se întâmplă. Charley abia a avut 
vreme să facă o voltă în vânt şi să se ia după ei. Eu am 
alergat la prova şi le-am aruncat o barbetă pentru ca să se 
lege cu ea de noi. Unul dintre pescari luă o voltă cu barbeta 
la un tachet, în vreme ce eu mă grăbeam să las jos vela cu 
spetează. După ce s-a încheiat şi cu manevra asta, barca de 
somoni veni la pupa celeilalte, târându-se greoi în urma ei. 

Charley se duse la prova ca să pună mâna pe pradă, dar 
când eu am prins a trage de barbetă ca să apropii bărcile, 
italienii au desfăcut parâma şi s-au dus. Noi am început 
deîndată să derivăm sub vânt, pe când italienii au scos la 
iveală două rânduri de rame şi au început să vâslească 
drept împotriva vântului. Pe moment, manevra asta ne-a 
cam încurcat, pentru că n-aveam nici o şansă să-i prindem 
cu barca aceea a noastră, mare şi încărcată din greu. Dar, 
pe neaşteptate, prizonierul nostru ne sări în ajutor. Ochii 
negri îi scăpărau, prinşi de nerăbdare, se îmbujorase la faţă 
de efortul pe care-l făcea pentru a-şi stăpâni emoția, în 
vreme ce lăsase iute derivorul şi sărise la prova să ridice 
vela. 

— Am auzit eu că grecii nu-i prea au la inimă pe italieni, 
hohoti Charley în vreme ce se repezea la eche. 

Şi niciodată în viaţa mea nu am văzut un om mai dornic să 
pună mâna pe un altul cum era prizonierul nostru în timpul 
urmăririi. Ochii îi ieşiseră din cap, nările îi tre-murau şi i se 


umflau într-un chip uimitor. Charley ţinea cârma în vreme 
ce el manevra velele şi, cu toate că şi Charley era sprinten 
şi iute ca o pisică, grecul abia îşi putea stăpâni nerăbdarea. 

Am tăiat posibilitatea de refugiu a italienilor către mal 
care, în punctul cel mai apropiat, se afla la cel puţin o milă, 
distanţă. Dacă ar fi încercat să scape într-acolo, ne puteam 
lua după ei, purtaţi de vântul de travers, şi i-am fi prins din 
urmă înainte ca aceştia să parcurgă măcar o optime din 
drum. Dar erau prea şmecheri ca să facă o prostie ca asta, 
mulţumindu-se să vâslească alene împotriva vântului, pe 
lângă tribordul unei nave mari cu numele de Lancashire 
Queen. Dar dincolo de navă era o întindere liberă de apa de 
vreo două mile până la ţărmul din cealaltă parte. Nici în 
partea aceea nu îndrăzneau să se aventureze fiindcă am fi 
pus mâna pe ei înainte de a reuşi să atingă ţărmul. Aşa că 
atunci când au ajuns la prova navei Lancashire Queen nu le- 
a mai rămas nimic de făcut decât să treacă de cealaltă 
parte şi să vâslească pe lângă babordul ei către pupa, ceea 
ce însemna că vâsleau cu vântul din spate lucru ce ne 
avantaja pe noi. 

Noi, cei din barca de somoni, am strâns vântul cât am 
putut, am făcut o voltă şi am dublat prova navei, Charley a 
tras de eche şi am pornit pe lângă babordul navei către 
pupa, în vreme ce grecul largase şcota randei şi acum 
rânjea încântat. Italienii ajunseseră aproape la mijlocul 
navei, dar vântul, destul de puternic, ne împingea cu mult 
mai repede decât erau ei în stare să vâslească. Ne 
apropiam de ei văzând cu ochii, şi eu stăteam pe burtă la 
prova şi mă întinsesem să prind barca cealaltă cu gafa, dar 
exact atunci aceasta se strecură pe sub pupa înaltă a navei. 

Acum urmărirea era din nou la punctul de unde începuse. 
Italienii vâsleau din răsputeri contra vântului, de-a lungul 
tribordului, noi strângeam vântul şi mergeam pe o linie 
care ne îndepărta încet de navă; apoi italienii ţâşneau pe 
sub prova ei şi începeau să vâslească cu vântul dm spate pe 
lângă babord, în vreme ce noi făceam o voltă, dublam prova 


şi o luam iute la vale, mânaţi de vânt, după ei. Şi iarăşi, 
exact când mă întindeam să-i apuc cu gafa, dispăreau pe 
sub pupa navei şi scăpau. Şi uite aşa am tot ţinut-o, 
învârtindu-ne în jurul navei, iar bărcuţa aceea scăpa taman 
când eram gata să punem mâna pe ea. 

Între timp, echipajul navei începuse să cam priceapă cum 
stăteau lucrurile şi vedeam şirul lung de căpăţâni ale 
marinarilor care se zgâiau de sus, peste parapet, la noi. De 
fiecare dată când bărcuţa ne scăpa pe sub pupa lor, 
marinarii scoteau chiote sălbatice de bucurie şi se repezeau 
cu toţii de partea cealaltă a navei ca să privească urmărirea 
ce avea loc împotriva vântului. Glumele şi sfaturile plouau şi 
pe capul nostru şi pe alitalienilor, ceea ce-l făcea pe grec să 
turbe încât, la fiecare tur, cel puţin o dată făcea cu pumnul 
spre ei cuprins de furie. lar marinarii abia aşteptau gestul 
pe care de fiecare dată îl salutau cu urlete de veselie. 

— Ce mai circ! strigă unul dintre ei. 

— Mă tem că aici e un fel de hipodrom marin, fir-ar să fie, 
dar măcar să ştim şi noi! exclamă altul. 

— Turul de şase zile, anunţă un al treilea. Cine zice că n-o 
să-l câştige italienii? 

La următoarea voltă cu vântul strâns, grecul îşi exprimă 
dorinţa să schimbe locul cu Charley. 

— Las' la mine cârmeşte barca! ceru el. Pune eu mâna la 
ei, pune, sigur pune. 

Pentru mândria de barcagiu a lui Charley, gestul a fost ca 
o lovitură, fiindcă era într-adevăr tare mândru când venea 
vorba de priceperea lui în a manevra o barcă, dar cedă 
locul la cârmă prizonierului şi trecu la scotă. De trei ori am 
făcut înconjurul navei, şi grecul s-a convins că nu putea 
scoate mai mult de la barca aceea de somoni decât Charley. 

— Mai bine vă lăsaţi păgubaşi, ne sfătui unul dintre 
marinarii de pe navă. 

Dar grecul se încruntă cumplit şi făcu din nou la ei cu 
pumnul cum îi era obiceiul. În vremea asta nu mi-am lăsat 
mintea să ruginească şi, în cele din urmă, mi-a venit o idee. 


— Ţine-o aşa, Charley, măcar o singură dată, i-am zis eu. 

Când am pornit din nou împotriva vântului, la cursa 
următoare, am luat şi am legat o bucată de parâma de o 
mică gheară de pisică pe care o văzusem în adâncitura de 
scos apa din barcă. Capătul parâmei l-am legat de inelul de 
amarare de la prova şi, ţinând gheara de pisică ascunsă, 
aşteptam să se ivească prilejul de a o folosi. Din nou italienii 
au luat-o în josul vântului, de-a lungul babordului navei şi 
din nou am pornit puşcă mânaţi de vânt. Ne apropiam iar 
de ei, şi m-am prefăcut că vreau să-i agăţ ca în rândurile 
trecute. Pupa bărcuţei nu era nici la şase picioare distanţă 
şi râdeau la mine în bătaie de joc când au dat s-o ia pe sub 
pupa navei celei mari. Dar în clipa aceea m-am ridicat în 
picioare şi am aruncat gheara de pisică. Aceasta s-a 
înţepenit bine de balustrada bărcuţei care fu smucită 
înapoi, scoţându-i de la adăpost, când se întinse bine 
parâma trasă de barca de somoni. 

Şirul de marinari de pe navă scoase un urlet de 
nemulţumire care se transformă îndată în urale când unul 
dintre italieni dădu iute la iveală un cuţit şi tăie parâma. 
Dar îi scosesem de la adăpostul navei, şi Charley, de la 
postul său de la şcote, întinse mâna şi apucă pupa schifului. 
Totul s-a petrecut într-o secundă; primul italian tăia 
parâma, Charley apuca pupa schifului, când al doilea italian 
îl izbi cu o vâslă drept în cap. Charley dădu drumul schifului 
şi se prăbuşi ameţit pe fundul bărcii de somoni, în vreme ce 
italienii se opintiră în vâsle şi scăpară din nou pe sub pupă 
navei. 

De data asta grecul apucă cu o mână şcota şi cu cealaltă 
echea şi continuă urmărirea în jurul navei Lancashire 
Queen. lar eu mă ocupam de Charley în creştetul căruia se 
ivise un cucui cât toate zilele. Marinarii care urmăriseră 
scena de la un capăt la altul erau turbaţi de încântare, şi-i 
încurajau în corpore pe fugari. Charley se ridică, îşi duse o 
mână la cap şi se uită năucit în jur. 


— Ei, de-acum încolo nu-i mai las să-mi scape, spuse el 
dând în acelaşi timp la iveală revolverul. 

La cursa următoare îi ameninţă pe italieni cu arma; dar 
aceştia vâsliră zdravăn mai departe, păstrând un ritm 
admirabil şi neluându-l deloc pe Charley în seamă. 

— Dacă nu vă opriţi, trag îi ameninţă Charley. 

Dar nici aceste vorbe nu avură vreun efect asupra lor, şi 
nu se speriară destul ca să se predea nici atunci când 
Charley trase câteva focuri primejdios de aproape de ei. 
Era greu de crezut că ar fi fost în stare să împuşte nişte 
oameni neînarmaţi, lucru pe care-l ştiau şi ei la fel de bine 
ca noi, aşa că vâsliră cu încăpățânare mai departe. 

— Atunci o să-i fugărim până-i terminăm, strigă Charley. O 
să le scoatem sufletul şi o să-i deşelăm. 

Şi astfel urmărirea continuă. De douăzeci de ori am gonit 
în jurul navei Lancashire Queen, şi în cele din urmă am 
putut vedea că până şi muşchii de oţel ai pescarilor dădeau 
semne de osteneală. Erau aproape epuizați, şi nu mai era 
vorba decât de câteva ture ca totul să se încheie când, 
deodată, jocul luă o cu totul altă întorsătură. În etapele 
când vâsleau împotriva vântului, totdeauna ne întreceau, 
aşa că ajungeau de cealaltă parte a navei cam la mijlocul 
babordului când noi reuşeam să depăşim abia prova. Dar, la 
ultima cursă, când am trecut de provă, am văzut că oamenii 
noştri o zbughiseră pe pasarela navei care fusese coborâtă 
brusc. Era o acţiune organizată a marinarilor, evident 
încuviinţată de către căpitan, pentru că atunci când am 
ajuns şi noi în dreptul pasarelei aceasta fusese ridicată, iar 
schiful, prins cu gruiele navei, plutea acum în aer şi nu 
aveam cum ajunge la el. 

Discuţia care a urmat cu căpitanul a fost scurtă şi tăioasă. 
Ne-a interzis cu desăvârşire să urcăm la bordul navei şi 
refuza categoric să ne predea oamenii. La vremea asta, 
Charley era la fel de furios ca şi grecul. Nu numai că se 
făcuse de baftă după o urmărire atât de lungă şi ridicolă, 


dar mai şi fusese lovit de căzuse în nesimţire pe fundul 
bărcii chiar de către oamenii care-i scăpaseră de sub nas. 

— Să nu-mi ziceţi mie pe nume dacă indivizii aceia or să-mi 
scape! declară el cu toată convingerea, izbindu-şi cu ciudă 
pumnul de palma celeilalte mâini. Nu mă mişc de aici până 
nu pun mâna pe ei chiar dacă va fi să aştept cât mi-o fi scris 
să trăiesc, şi dacă nici până atunci nu-i prind, făgăduiesc să 
trăiesc nefiresc de mult şi tot ai mei sunt. Să nu-mi mai 
spuneţi mie Charley Le Grant. 

Şi astfel a început asediul navei Lancashire Queen, asediu 
memorabil, atât în analele pescarilor cât şi în cele ale 
patrulei de pescuit. Când Reindeer se întoarse după o 
zadarnică urmărire a flotei de scrumbii, Charley îi spuse lui 
Neil Partington să-i trimită propria lui barcă de somoni, cu 
pături, provizii, şi o sobă de cărbune, pescărească. Până la 
apusul soarelui se făcu schimbul de bărci, i-am spus la 
revedere grecului, care trebuia să o ia spre Benicia să stea 
la popreală, pentru că şi el încălcase legea. După cină, eu şi 
Charley am făcut cu rândul câte patru ore de cart până 
dimineaţa. Pescarii n-au întreprins nici o încercare să scape 
în noaptea aceea, deşi de pe navă s-a lansat o barcă să 
spioneze împrejurimile şi să vadă dacă drumul era liber. 

A doua zi am văzut că se putea organiza un asediu 
continuu, şi ne-am îmbunătăţit planurile, ţinând cont şi de 
confortul nostru. Un ponton, cunoscut sub numele de 
Debarcaderul Solano, ieşea spre larg de pe ţărmul dinspre 
Benicia, şi ne-a fost de mare ajutor în acţiunea asta. Din 
întâmplare, nava Lancashire Queen, ţărmul din dreptul 
şantierului naval Turner şi Debarcaderul Solano erau 
vârfurile unui mare triunghi echilateral. De la navă la țărm, 
latura triunghiului pe care ar fi trebuit să scape italienii, 
era o distanţă egală cu cea de la Debarcaderul Solano până 
la ţărmul respectiv, latura triunghiului pe care ar fi trebuit 
să gonim noi ca să ajungem la țărm înaintea italienilor. Cum 
noi mergeam mult mai repede cu velele noastre decât erau 
în stare să gonească italienii trăgând la vâsle, ne puteam 


îngădui să-i lăsăm să parcurgă aproape jumătate din latura 
lor, înainte să ţâşnim şi noi pe latura noastră. Dacă îi lăsam 
să parcurgă mai mult din jumătatea distanţei, italienii 
puteau fi siguri că vor ajunge la țărm înaintea noastră, iar 
dacă porneam înainte de a ajunge ei la mijlocul laturii lor 
erau la fel de siguri că vor ajunge la navă înainte de a-i 
prinde noi. 

Am descoperit o linie imaginară care unea capătul 
debarcaderului cu o moară de vânt, aşezată mai departe de 
țărm, ce tăia exact în jumătate latura triunghiului pe care 
erau nevoiţi să fugă italienii. Linia asta ne îngăduia să 
calculăm uşor cât de departe îi puteam lăsa să vâslească 
înainte de a o porni şi noi după ei. l-am urmărit zile în şir 
prin binoclu cum vâsleau alene către mijlocul laturii, iar 
când ajungeau aproape în dreptul morii de vânt, noi săream 
în barcă şi ridicam velele. La vederea pregătirilor noastre, 
se întorceau şi vâsleau domol către navă, convinşi că nu am 
fi reuşit să-i ajungem. 

Ca să nu fim surprinşi de perioadele de calm, când barca 
noastră de somoni nu ne-ar mai fi slujit la nimic, aveam 
pregătit, la îndemână, un schif uşor, echipat cu vâsle cu 
căuş. Dar în astfel de perioade când nu aveam vânt, eram 
nevoiţi să ne punem pe vâslit şi s-o pornim de la debarcader 
deîndată ce se desprindeau şi oamenii noştri de navă. Pe de 
altă parte, noaptea, trebuia să patrulăm în imediata 
vecinătate a navei; şi nu ne cruţam, eu şi Charley făcând 
carturi de veghe de câte patru ore, cu rândul. Italienii 
totuşi preferau să încerce să scape ziua, aşa că lungile 
noastre nopţi de veghe au fost fără nici un rezultat. 

— Când mă gândesc că noi suntem siliţi să nu mai ajungem 
în paturile noastre de oameni cinstiţi, iar nelegiuiţii ăia 
afurisiţi dorm sănătos în fiecare noapte, mă apucă turbarea, 
îmi spuse Charley. Dar n-o să le priască lor treaba asta, 
ameninţă el. O să-i fac să stea pe nava aia până ce căpitanul 
o să-i pună să plătească şi masă şi casă, şi sunt sigur de asta 
aşa cum sunt sigur că un sturion nu-i pisică de mare. 


Era tare spinoasă problema. Atâta vreme cât eram 
vigilenţi, n-aveau cum să ne scape, dar atâta vreme cât, la 
rândul lor, se păzeau cu grijă, nu aveam cum pune mâna pe 
ei. Charley îşi scormonea mereu creierii, dar de data asta 
imaginaţia nu-l mai ajuta. Părea o problemă în care singura 
soluţie era răbdarea, un joc de-a aşteptarea, şi cine era în 
stare să aştepte mai mult prilejul favorabil acela avea şanse 
să câştige. Ca să ne ţină şi mai mult cu nervii încordaţi, 
prietenii italienilor stabiliseră cu aceştia un cod de semnale 
de la țărm, aşa încât nu îndrăzneam să slăbim asediul nici o 
clipă. În plus, mai totdeauna se învârtea pe lângă 
debarcaderul Solano câte unul, doi pescari cu mutre 
dubioase, care ne urmăreau continuu, să vadă ce facem, iar 
nouă nu ne rămânea decât să zâmbim şi să înghiţim hapul, 
cum spunea Charley. Şi treaba asta ne mânca tot timpul şi 
ne împiedica să ne vedem de alte treburi. 

Zilele treceau una după alta şi nu se vedeau semne că 
situaţia s-ar putea schimba. Nu că nu s-ar fi făcut încercări 
de a o schimba. Într-una din nopţi, nişte prieteni de-ai 
italienilor au venit de la țărm cu un schif şi au încercat să ne 
aiurească în vreme ce italienii noştri puteau s-o şteargă. 
Faptul că n-au reuşit până la urmă s-a datorat câtorva 
picături de ulei care ar fi trebuit puse la gruiele navei, 
fiindcă am renunţat să mai urmărim celălalt schif abia când 
am auzit scârţâind gruiele; ne-am întors şi am ajuns la 
Lancashire Queen exact când oamenii noştri îşi coborau 
barca. Într-o altă noapte, jumătate de duzină de schifuri se 
învârteau în jurul nostru în întuneric, dar noi nu ne-am 
desprins, ca nişte lipitori, de bordul navei, zădărnicindu-le 
planul până când i-am făcut pe ceilalţi să turbeze şi să ne 
arunce o ploaie de blesteme. Charley, care stătea pe fundul 
bărcii, a râs de unul singur. 

— Semne bune, flăcăule, îmi spuse el. Când oamenii încep 
să blesteme, înseamnă că sigur şi-au pierdut răbdarea, şi 
îndată ce-şi pierd răbdarea îşi pierd şi capul. Ascultă 


cuvintele mele, dacă mai rezistăm încă puţin, într-o bună zi, 
indivizii o să o încurce într-un fel şi atunci ai noştri sunt. 

Dar n-au încurcat-o deloc, şi Charley mi-a mărturisit că de 
data asta toate semnele s-au dovedit false. Părea că 
răbdarea lor era soră cu a noastră, şi cea de-a doua 
săptămână de asediu se scurgea încet şi monoton. Apoi, 
deodată, imaginaţia lui adormită se trezi suficient ca să-i 
sugereze o stratagemă. La Benicia a sosit Peter Boyelen, un 
nou om al patrulei, necunoscut încă pescarilor, şi l-am făcut 
părtaş la planurile noastre. Am păstrat secretul planurilor 
cât se poate de bine dar, pe căi neştiute simțind ei ceva, 
prietenii de la țărm ai italienilor i-au pus în gardă, 
transmiţându-le să fie cu ochii în patru. 

În noaptea în care voiam să ne folosim de stratagema 
imaginată de noi, eu şi Charley ne-am luat locul, ca de 
obicei, în schiful nostru, lângă nava Lancashire Queen. 
După ce se făcu întuneric beznă, apăru şi Peter Boyelen, 
într-o rablă de barcă aiurită, din cele pe care le poţi lua sub 
braţ şi porni la plimbare. Când l-am auzit apropiindu-se, 
vâslind cu mare zgomot, ne-am furişat la oarecare distanţă 
în întuneric şi am rămas cu vâslele în mână. Chiar în faţa 
pasarelei, după ce a strigat plin de veselie pe omul de cart 
la ancoră de pe Lancashire Queen şi l-a întrebat încotro se 
afla Scoush Chiefs, altă navă care aştepta sa încarce 
cereale, din stângăcie s-a răsturnat cu barca. Omul care 
făcea de cart a alergat la pasarelă şi l-a scos pe Boyelen din 
apă. Asta voia şi el, să urce pe navă. Se aştepta ca deîndată 
să fie luat la bord şi după aceea dus sub punte să se 
încălzească şi să-şi usuce hainele. Dar, dând dovadă deo 
totală lipsă de ospitalitate, căpitanul l-a ţinut spânzurând de 
cea mai de jos treaptă a pasarelei, lăsându-l să tremure de 
frig ca un nenorocit, cu picioarele atârnându-i în apă, până 
când, făcânduni-se milă de el, ne-am apropiat, ieşind din 
întuneric, şi l-am luat în barcă. Batjocura echipajului care 
se trezise şi glumele lor la adresa noastră nu ne sunau prea 
plăcut la urechi, şi până şi cei doi italieni s-au urcat pe 


balustradă şi vreme îndelungată şi-au bătut joc cu multă 
parşivărenie de noi. 

— În regulă, mormăi Charley încet încât abia eu l-am auzit. 
Sunt tare bucuros că nu suntem noi cei care am râs întâi. 
Ne păstrăm râsul pentru la urmă. Da, flăcău? 

Când termină ce avea de spus, îmi puse o mână pe umăr, 
dar mie mi s-a părut că în vocea lui era mai multă 
încăpățânare decât speranţă. Puteam apela la şerifii poliţiei 
Statelor Unite pentru ca să ne urcăm la bordul navei cu 
sprijinul autorităţii guvernamentale. Dar instrucţiunile 
Comisiei Pescuitului prevedeau ca oamenii patrulei să evite 
complicațiile şi, dacă în acest caz am fi apelat la mai înaltele 
autorităţi, afacerea s-ar fi putut încheia cu o frumoasă 
încurcătură internaţională. 

Cea de-a doua săptămână de asediu se târa încet spre 
final, şi nu se vedea nici un semn că s-ar fi schimbat cumva 
situaţia. Dar, în cea de-a paisprezecea zi, semnele se iviră în 
fine, şi se prezentară într-o formă la fel de neaşteptată şi de 
ciudată şi pentru noi şi pentru cei pe care ne chinuiam să-i 
arestăm. După obişnuita noapte de veghe lângă nava 
Lancashire Queen, şi eu şi Charley am vâăslit spre 
Debarcaderul Solano. 

— Hei! exclamă Charley uimit. În numele înţelepciunii şi 
bunului simţ, ce-i cu drăcovenia asta? Tu, care-ai văzut 
atâtea ambarcaţii, una mai ciudată decât alta, aşa ceva ai 
mai pomenit? 

Nu-şi mai putu stăpâni uimirea pentru că de debarcader 
era amarată cea mai aiurită şalupă pe care o zărisem 
vreodată. Dar nu se putea numi nici şalupă de fapt, dar 
aducea mai mult a şalupă decât a altfel de barcă. Avea vreo 
şaptezeci de picioare lungime, dar era atât de îngustă şi cu 
puntea lipsită aproape complet de suprastructuri încât 
părea mult mai mică decât în realitate. Fusese făcută numai 
din oţel şi vopsită în negru. Trei coşuri, la distanţă unul de 
celălalt, se înşirau pe un singur rând la mijlocul punţii, mult 
spre pupa, în vreme ce prova, lungă, ascuţită ca un cuţit, 


spunea de la sine că ambarcaţia aceea fusese construită 
pentru viteză. Trecând pe sub pupa ei, am citit numele 
Streak, scris cu litere mici, albe. 

Eu şi Charley muream de curiozitate. În câteva minute 
eram la bordul ei şi discutam cu mecanicul care admira de 
pe punte răsăritul soarelui. Arăta dispus să ne satisfacă şi 
nouă curiozitatea, şi, după puţin timp, am aflat că Streak 
sosise în port după apusul soarelui de la San Francisco, 
ambarcaţia se afla acum de fapt în călătoria de probă, că 
era proprietatea lui Silas Tate, un tânăr milionar din 
California, stăpânul unor mine, care avea mania iahturilor 
de mare viteză. A mai pomenit ceva despre turbine, 
folosirea directă a aburului, lipsa pistoanelor, a tijelor şi 
manivelelor, toate astea mă depăşeau, fiindcă nu mă 
pricepeam decât la ambarcaţiile cu vele. Dar am priceput 
însă bine ultimele cuvinte ale mecanicului. 

— Patru mii de cai putere şi patruzeci şi cinci de mile la 
oră, deşi n-o să vă vină să credeţi, încheie el mândru. 

— Hei, omule, mai spune o dată! Mai spune o dată! 
exclamă Charley tulburat. 

— Patru mii de cai putere şi patruzeci şi cinci de mile la 
oră! repetă mecanicul, zâmbind binedispus, 

— Şi unde-i proprietarul? veni imediat întrebarea 
următoare a lui Charley. Există posibilitatea să stăm de 
yorbă cu el? 

— Nu, mă tem că nu. Ştiţi, acum doarme. 

În clipa aceea pe punte, la pupa se arătă un tânăr într-o 
uniformă albastră care se opri să privească răsăritul 
soarelui. 

— Uitaţi-l, dumnealui e domnul Tate, ne spuse mecanicul. 

Charley se duse la pupa şi începu să discute cu el; în 
vreme ce el vorbea plin de convingere, tânărul asculta şi pe 
chip i se ivi o expresie amuzată. Probabil că se interesa de 
adâncimea apei în apropierea țărmului de la şantierul naval 
al lui Turner, fiindcă îl vedeam pe Charley dând din mâini şi 


explicând. După câteva minute se întoarse radiind de 
bucurie. 

— Haide, fiule, îmi spuse el. Sus, hopa pe doc cu tine. De- 
acum am pus mâna pe ei. 

Am avut noroc că am plecat de pe Streak chiar atunci, 
pentru că puţin mai apoi îşi şi făcu apariţia unul dintre 
pescarii care ne spionau. Eu şi Charley ne-am reluat 
locurile ca de obicei, pe buza debarcaderului, puţin mai în 
faţa şalupei, chiar în dreptul bărcii noastre, de unde 
puteam urmări în voie nava Lancashire Queen. Până la vreo 
nouă nu se întâmplă nimic, când, deodată, i-am văzut pe cei 
doi italieni părăsind nava şi vâslind de-a lungul laturii 
triunghiului către țărm. Charley arăta cât se poate de 
indiferent, dar, înainte de a parcurge ei un sfert din 
distanţă, îmi şopti: 

— Auzi, patruzeci şi cinci de mile la oră nu-i mai salvează 
nimeni . ai noştri sunt! 

Cei doi vâsliră alene până când ajunseră aproape pe 
aceeaşi linie cu moara de vânt. Acesta era momentul când 
noi săream în barcă şi ridicam vela; italienii, aşteptându-se 
la manevra asta, se arătară surprinşi când noi nu dădurăm 
nici un semn că vrem să ne pregătim. Când ajunseră chiar 
în dreptul morii de vânt, la aceeaşi distanţă şi de țărm şi de 
navă, dar mai aproape de țărm decât le îngăduisem 
vreodată să ajungă, deveniră bănuitori. l-am urmărit prin 
binoclu şi i-am văzut ridicându-se în picioare în barcă, şi 
încercând să vadă ce făceam noi. Spionul, care stătea şi el 
pe marginea debarcaderului, arăta şi el foarte nedumerit. 
Nu pricepea de ce stăm noi atât de pasivi. Cei din barcă 
vâsliră mai departe către țărm, dar se ridicară din nou şi 
cercetară malul, de parcă s-ar fi gândit că ne-am fi putut 
ascunde acolo. Dar pe țărm apăru un individ care flutură o 
batistă, semn care le arăta că drumul e liber. Cu asta se 
convinseră. Se opintiră în vâsle, ca să gonească iute într- 
acolo. Şi Charley mai aşteptă. Abia când indivizii 
parcurseseră trei sferturi din distanţa de la nava 


Lancashire Queen, de unde nu mai aveau decât vreun sfert 
de milă ca să ajungă la țărm, Charley m-a bătut pe umăr şi 
mi-a strigat: 

— Ai noştri-s! 

Am alergat cei câţiva paşi până lângă Streak şi am sărit pe 
punte. Barbetele de prova şi pupa s-au filat într-o clipită. 
Streak ţâşni de lângă debarcader. Spionul pe care-l lăsasem 
pe debarcader scoase grăbit un revolver şi trase cinci focuri 
în aer, iute unul după altul. Cei din barcă înţeleseră imediat 
semnalul de avertisment pentru că îi vedeam vâslind ca 
nişte apucaţi. 

Dar dacă ei vâsleau ca nişte apucaţi, mă întreb cam cum s- 
ar fi putut spune despre felul în care goneam noi! Pur şi 
simplu zburam. Viteza cu care despicam apa era atât de 
cumplită încât de fiecare parte a provei se ridicase, drept, 
câte un val care gonea spumegând spre pupa unde se 
desfăcea în alte trei talazuri înalte şi masive, în vreme ce în 
urma noastră un berbece imens, înspumat, ne urmărea 
lacom, de parcă în orice clipită era gata gata să se 
prăbuşească peste noi şi să ne zdrobească. Streak duduia, 
vibra şi gemea ca o fiinţă vie. Curentul provocat de viteza 
cu care înaintam părea vânt de furtună cu patruzeci şi 
cinci de mile la oră. Nu eram în stare să-i ţinem piept şi să 
respirăm fără să ne apuce tusea şi să ne înăbuşim. Fumul 
era împins de la gura coşurilor drept în urmă, în unghi 
drept faţă de traversul nostru. Goneam ca un tren expres. 
„Despicam apa, pur şi simplu”, povestea mai apoi Charley şi 
cred că expresia lui e mai potrivită decât oricare alta pe 
care aş putea-o oferi eu. 

În ce-i priveşte pe italieni, mi s-a părut că abia o pornisem 
noi din loc şi eram peste ei. Bineînţeles că, mult înainte de a 
ajunge lângă ei, am fost nevoiţi să reducem viteza, dar chiar 
şi atunci am ţâşnit pe alături val vârtej, şi am fost nevoiţi să 
ne întoarcem, girând între ei şi țărm. Vâsliseră cu 
încăpățânare, ridicându-se de pe banchetă ori de câte ori se 
opinteau în rame, până în momentul când i-am depăşit, şi 


ne-au recunoscut pe Charley şi pe mine. Atunci le-a pierit şi 
ultimul chef de a se mai lupta. Au ridicat ramele la bord şi, 
amărâţi, s-au lăsat arestaţi. 

Mai apoi, când am discutat cu Neil Partington, pe 
debarcader, acesta ne-a spus: 

— Ei bine, Charley, de data asta nu reuşesc să văd cum ţi-a 
venit în ajutor imaginaţia. 

Dar Charley a rămas şi acum credincios ideii sale. 

— Imaginaţia? se miră el arătând spre Streak. Uită-te la 
asta. Uită-te numai. Dacă nici aici nu e vorba de imaginaţie, 
atunci aş vrea tare mult să ştiu şi eu ce-i atunci! A, da, 
bineînţeles, E vorba de imaginaţia altuia, dar cu toate astea 
ne-a prins la fel de bine. 

POTUL LUI CHARLEY. 

Probabil cea mai veselă ispravă de pe vremea când eram 
în patrula de pescuit, şi cea mai primejdioasă în acelaşi 
timp, a fost atunci când, la o singură toană, am prins zeci de 
pescari turbaţi. Charley numea asta „un pat”, după ce îl 
auzise pe Neil Partington folosind termenul, dar socot că 
înţelesese greşit cuvântul şi socotise că e ceva ce înseamnă 
capcană, mreajă. Dar fie că era „pot” sau „pat“, pescarii ar 
fr trebuit să-l numească Waterloo, fiindcă a fost cea mai 
zdravănă lovitură pe care le-a administrat-o patrula de 
pescuit, dar numai după ce şi-au făcut-o cu mâna lor, 
sfidând deschis şi cu neruşinare legea. 

În perioada numită „liberă”, pescarii au voie să prindă 
oricâţi somoni sunt în stare şi îi ajută norocul, şi cât le 
îngăduie barca. Există numai o singură restricţie 
importantă: de sâmbătă seara, de la apusul soarelui, şi până 
luni dimineaţa, la răsăritul lui, nu au voie să întindă nici un 
năvod. E o măsură înţeleaptă a Comisiei Pescuitului, pentru 
că trebuie să se îngăduie somonilor în bătaie cât de cât 
prilejul să urce pe fluviu şi să-şi depună icrele. Aceasta 
prevedere a fost îndeobşte respectată, cu rare încălcări, de 
către pescarii greci, care prindeau somoni pentru fabricile 
de conserve şi pentru piaţă. 


Într-o duminică dimineaţa, Charley a primit un telefon de 
la un prieten din Collinsville, care i-a spus că flota de 
pescuit s-a desfăşurat cu plasele în toată amploarea ei. Eu 
şi Charley am sărit în barca noastră de pescuit şi am pornit 
către locul nelegiuirii. Împinşi de o briză uşoară, favorabilă, 
din spate, am trecut prin Strâmtoarea Carquinez, am 
străbătut Golful Suisun, am dublat farul de pe Ship Island, 
şi am dat peste toată flota care îşi vedea de treburi. 

Dar mai întâi să arăt metoda pe care o foloseau. Plasa 
utilizată e aşa numita setcă. Are o împletitură simplă, 
romboidală, între nodurile căreia sunt cel puţin şapte inci 
jumătate. Deşi sunt de la cinci la şapte şi chiar opt sute de 
picioare lungime, aceste plase nu sunt mai late de câteva 
picioare. Nu sunt staţionare, ci plutesc luate de curentul 
apei, la suprafaţă sunt susţinute de nişte flotoare, iar partea 
de jos se afundă datorită unor greutăţi de plumb. Sistemul 
acesta menţine plasa drept în picioare în mijlocul 
curentului, şi nu scapă nici un peşte care urcă în susul 
fluviului, decât peştii cei mai mărunți. Somonul, înotând la 
suprafaţă, după cum îi e obiceiul, intră cu capul în ochiurile 
plasei, nu poate trece dincolo din cauza corpului lui masiv, 
iar înapoi nici atât fiindcă şi-a agăţat branhiile în plasă. 
Pentru întinderea unei astfel de plase e nevoie de doi 
pescari, unul să tragă la vâsle, în vreme ce celălalt în 
picioare, la pupa, dă drumul cu grijă plasei în apă. După ce 
au lăsat-o pe toată la apă, o întind de-a curmezişul fluviului, 
leagă barca la un capăt al plasei şi se lasă în voia curentului 
cu eacutot. 

Când am dat peste flota de pescari braconieri, bărcile şi 
plasele împestriţând faţa fluviului cât vedeai cu ochii, 
fiecare barcă la două, trei sute de picioare una de alta, 
Charley mi-a spus: 

— Îmi pare rău numai de un lucru că nu am o mie de braţe 
ca să-i pot prinde pe toţi. Aşa cum stau lucrurile acum, n-o 
să fim în stare să punem mâna decât pe o singură barcă, 


pentru că în vreme ce noi ne vom ocupa de ea, toate 
celelalte sus cu plasele şi valea. 

Pe când ne apropiam, n-am băgat de seamă agitația şi 
tulburarea pe care o producea de obicei apariţia noastră. 
Din contra, fiecare barcă stătea liniştită, legată de plasa ei, 
iar pescarii nu ne onorau nici cu cel mai mic semn de 
interes, 

— Foarte curios, murmură Charley. Se poate să nu ne fi 
recunoscut? 

I-am răspuns că ar fi fost imposibil şi Charley fu de acord 
cu mine. Cu toate astea, în faţa noastră se întindea o 
întreagă flotă, cu oameni care ne ştiau cât se poate de bine, 
şi care nu ne acordau mai multă atenţie decât ar fi făcut-o 
dacă am fi fost un barcaz încărcat cu paie sau un iaht de 
plimbare. Dar situaţia nu putea rămâne aşa la infinit, şi 
când ne-am îndreptat spre cea mai apropiată plasă, 
proprietarii ei şi-au dezlegat barca de la năvod şi au început 
să vâslească alene spre mal. La celelalte bărci nici un semn 
de tulburare. 

— Tare ciudat, remarcă Charley. În orice caz putem 
confisca năvodul. 

Am coborât vela, am apucat un capăt al plasei şi am pornit 
s-o tragem în barcă. Dar după prima încercare, am şi auzit 
un glonte, ţiu-ţiu, pe deasupra noastră, apoi ricoşând pe 
faţa apei, urmat de o bubuitură slabă de puşcă. Cei care 
vâsliseră spre țărm trăgeau acum asupra noastră. La a 
doua încercare de a sălta plasa din apă, un al doilea glonte 
trecu şuierând periculos de aproape de noi, Charley prinse 
capătul la un tachet şi se aşeză jos. Nu se mai auzi nici o 
împuşcătură. Dar de îndată ce încercară să tragem năvodul 
împuşcăturile reîncepeau. 

— Deci aşa stă treaba! exclamă Charley, aruncând capătul 
năvodului în apă. Vreţi un bâlci mai mare decât am 
intenţionat noi, atunci aşa să fie. 

Ne-am îndreptat spre a doua plasă, fiindcă Charley dorea 
neapărat să afle dacă eram în faţa unei provocări 


organizate sau nu. Când ne-am apropiat, cei doi pescari s- 
au desprins de năvod şi au vâslit la țărm, în vreme ce primii 
doi de dinainte s-au întors la loc şi s-au legat de năvodul 
abandonat înainte. Şi la al doilea năvod am fost salutaţi cu 
focuri de armă până când am renunţat şi ne-am îndreptat 
către cel de-al treilea, unde manevra s-a repetat aidoma. 

Atunci am renunţat, înfrânți cu totul, am ridicat vela şi am 
pornit pe drumul lung de întoarcere către Benicia, 
împotriva vântului. Au trecut o seamă de duminici, şi în 
fiecare dintre ele legea a continuat să fie încălcată cu 
regularitate. Dar, cum nu aveam la îndemână o forţă 
armată, nu puteam face nimic. Pescarilor le venise o nouă 
idee şi se foloseau de ea cât mai mult, iar noi, după câte se 
părea, nu aveam cum să-i facem să o ia pe calea cea 
dreaptă. 

La vremea asta se nimeri să apară şi Neil Partington, care 
se întorcea din Golful de Jos, unde petrecuse câteva 
săptămâni. Cu el mai veni şi Nicholas, grecul care ne 
ajutase în cursul raidului asupra piraţilor de stridii, şi cei 
doi săriră în ajutorul nostru. Ne-am făcut planurile cu mare 
grijă. Stabilisem ca eu şi Charley să ne ocupăm de năvoade, 
în vreme ce ei urmau să stea ascunşi pe țărm şi să-i 
încolţească pe pescarii care se refugiau la mal şi începeau 
să tragă asupra noastră. Părea un plan reuşit. Asta era şi 
părerea lui Charley. Dar noi nu ne chibzuiserăm la fel de 
bine ca adversarii noştri, pescarii. Ne-au luat-o înainte, 
atacându-i pe Neil şi Nicholas şi luându-i prizonieri, iar 
nouă, ca şi înainte, ne ţiuiau gloanţele pe la urechi ori de 
câte ori încercam să punem mâna pe năvoade. Când ne-am 
lăsat păgubaşi, Neil Partington şi Nicholas au fost puşi în 
libertate. Arătau destul de ruşinaţi când şi-au făcut apariţia 
şi Charley i-a luat peste picior fără milă, numai că Neil 
Partington i-a răspuns în acelaşi fel, întrebându-l de ce nu 
şi-a pus cu mult înainte imaginaţia la treabă pentru a depăşi 
impasul. 


— Aşteaptă, şi ai să vezi că vine ea şi ideea, îi promise 
Charley. 

— Mai mult ca sigur, fu de acord Neil, dar tare mi-e teamă 
că înainte de asta vor fi exterminați somonii, şi nu va mai fi 
nevoie de nici o idee atunci când o să-ţi vină ţie. 

Scârbit peste poate de aventura asta, Neil Partington o 
porni spre Golful de Jos, luându-l şi pe Nicholas cu el, iar eu 
şi Charley am fost lăsaţi să ne descurcăm cum ne-o tăia 
capul. Asta însemna că şi pescuitul de duminică va fi lăsat 
de capul lui, până când o să-i vină lui Charley vreo idee. Mi- 
am bătut şi eu multă vreme capul să găsesc vreun mijloc de- 
ai ţine în şah pe greci, cum făcea de altfel şi Charley şi am 
dezbătut o mie de trucuri care, cântărite în timpul discuţiei, 
s-au dovedit a nu face nici două parale. 

În acelaşi timp, pescarii erau în mare sărbătoare, şi bărcile 
lor urcau şi coborau pe fluviu ca să ne facă şi mai mult 
sânge rău. Acum vedeam că spiritul de nesupunere se 
amplifica în rândul pescarilor de toate genurile. Eram 
înfrânți şi îşi pierdeau respectul faţă de noi. O dată 
respectul pierdut, pornea să-şi arate capul disprețul. Lui 
Charley începură să-i spună „baba aia”, iar pe mine m-au 
săltat la rangul de „stârpitura aia de mucos”. Situaţia 
devenea pe zi ce trecea mai de nesuportat, şi am înţeles că 
trebuia să le dăm grecilor o lovitură năucitoare pentru a ne 
recâştiga respectul de altădată. 

Şi, într-o bună dimineaţă, veni şi ideea. Coborâsem la 
Debarcaderul Vapoarelor, acolo trăgeau la mal navele cu 
aburi de pe fluviu, unde am dat de un grup de gură-cască 
din cei care vântură malurile, ce ascultau amuzaţi povestea 
ghinionului care-l urmărise pe un individ destul de tânăr, cu 
nişte ochi adormiţi şi încălţat cu nişte cizme lungi, 
marinăreşti. Era un fel de pescar amator, după câte spunea 
el, şi-şi vindea prada pe piaţa locală din Berkley. Berkley era 
în Golful de Jos, la treizeci, de mile distanţă. În noaptea de 
dinainte, îşi întinsese omul năvodul şi cum stătea comod pe 
fundul bărcii îl furase somnul. Când se dezmetici se făcuse 


de-acum dimineaţă, deschise ochii mai bine şi văzu că barca 
lui se freca alene de stâlpul Debarcaderului vapoarelor din 
Benicia. Mai zări în faţa bărcii nava fluvială cu aburi 
Apache, şi o seamă de marinari de rând se chinuiau să 
descâlcească bucăţi de năvod de pe zbaturi. Pe scurt, după 
ce omul nostru adormise, lampa de pescuit se stinsese, iar 
Apache dăduse peste năvodul lui. Deşi fusese sfâşiat frumos 
bucățele, bucățele, năvodul rămăsese încâlcit şi-l târâse şi 
pe el cu barca vreo treizeci de mile. Charley îmi dădu un 
cot. I-am ghicit gândul, dar am protestat: 

— Păi n-avem cum închiria un ditamai vaporul! 

— Nici n-am de gând, îmi aruncă el. Dar hai fuga la 
şantierul naval Turner. Mi-am adus eu aminte de ceva de 
acolo care s-ar putea să ne fie de folos. 

Şi ne-am îndreptat spre şantier, unde Charley a luat-o spre 
Mary Rebecca, ridicată pe țărm, unde fusese curățată şi 
reparată. Era o goeletă cu fundul plat, amândoi o 
cunoşteam destul de bine, ce putea căra o încărcătură de o 
sută patruzeci de tone şi avea o suprafaţă velică mai mare 
decât a oricărei alte golete din golf. 

— Ei, ce mai faci, Ole? îl salută Charley pe un suedez înalt, 
într-o cămaşă albastră, care ungea fălcile de împreunare 
ale picului mare cu o bucată de şorici de porc. 

Ole mormăi, pufni în pipă şi continuă să ungă piesa. 
Căpitanul unei goelete de pe golf pune mâna la treabă la fel 
ca oricare dintre marinarii de rând. Ole Ericsen confirmă 
bănuiala lui Charley că Mary Rebecca, deîndată ce va fi 
dată la apă, o va lua în sus pe fluviul San Joaquin, până la 
Stockton să încarce cereale. Atunci Charley îi făcu 
propunerea şi Ole Ericsen scutură din cap. 

— Doar un cârlig, un cârlig zdravăn, încerca să-l convingă 
Charley. 

— Nu, eu ghindeşte nu, răspunse Ole Ericsen. Mary 
Rebecca al meu agăţeşte la fiecare bancu cu curligu ala. Nu 
vreau pierde Mary Rebecca. Asta la mine tot avere. 


— Nu, nu, se grăbi Charley să-i explice. Braţul cârligului îl 
prindem pe dinafară şi îl fixăm cu o piuliţă pe dinăuntru. 
După ce şi-a făcut treaba, ei bine, nu ne rămâne decât să 
coborâm în cală, desfacem piuliţa, şi gata, cârligul cade la 
fund. În gaură punem iute un cep de lemn, şi Mary Rebecca 
va fi în regulă din nou. 

Ole Ericsen se încăpăţână în ideile lui multă vreme, dar, în 
cele din urmă, după ce-am luat şi cina cu el, s-a lăsat încet, 
încet convins. 

— Eu, face asta, zeu! spuse el izbind cu pumnul lui imens 
în palma celeilalte mâini. Da' la voi grabă cu chirlig ăla. 
Mary Rebecca intrat la apa noapte ast. 

Era sâmbătă şi Charley trebuia să se grăbească. Ne-am 
îndreptat spre fierăria şantierului, unde, sub îndrumarea lui 
Charley, i-a fost încropit un cârlig mare, generos îndoit, din 
oţel tare. Fuga înapoi la Mary Rebecca. În spatele puţului 
mare al derivorului s-a făcut o gaură chiar prin chila 
propriu-zisă, capătul cârligului a fost introdus pe dinafară, 
s-a strâns bine şurubul. Când a fost gata, cârligul ieşea cam 
cu un picior sub fundul goeletei. Îndoitura lui semăna cu 
cea a unei seceri, numai că era cu mult mai mare. 

După-amiaza, târziu, Mary Rebecca a fost dată la apă, şi s- 
au făcut toate pregătirile pentru ca a doua zi dimineaţa să 
pornească în susul fluviului. Charley şi Ole au cercetat cu 
mare atenţie cerul de seară, să afle semne de vânt, fiindcă, 
fără un vânt bun, proiectul nostru era sortit eşecului. Au 
fost amândoi de acord că se arătau semne că a doua zi va fi 
un vânt straşnic de vest, nu briza obişnuită de după-amiază, 
ci vânt aproape de tăria furtunii, care tocmai atunci începea 
să se facă simţit. 

A doua zi dimineaţă, prezicerile lor s-au adeverit. Soarele 
strălucea în crucea cerului, dar prin strâmtoarea Carquinez 
urla un vânt aproape de furtună, iar Mary Rebecca porni la 
drum cu două terţarole luate la randă şi una la foc. În 
strâmtoare şi în Golful Suisun am fost întâmpinați de o 
mare destul de agitată, dar, pe măsură ce ţărmul strângea 


tot mai mult întinderea apelor, valurile se calmară, în 
schimb vântul nu se înmuie deloc. În largul farului de la 
Ship Island, am scos terţarolele şi, la sugestia lui Charley, 
am pregătit, gata să fie ridicat, un velastrai mare, 
pescăresc, iar vela gabier era strânsă ghem în capul 
catargului, verificată şi putea fi întinsă într-o clipită şi ea. 

Despicam iute apa şi, cum aveam vânt din spate, mergeam 
cu velele în foarfece - focul cu murele în tribord, randa cu 
murele în babord, când deodată dăm taman peste flota de 
samoni. Şi erau toate aşa cum le ştiam, bărci şi năvoade, ca 
în acea primă duminică, atunci când ne dovediseră pescarii 
pe noi, răspândite pe toată lăţimea fluviului, cât vedeai cu 
ochii. Pe dreapta canalului fusese lăsat un coridor îngust 
pentru vasele cu aburi, dar restul fluviului era împânzit cu 
năvoade întinse cât ţineau ele. Logic, drumul nostru ar fi 
trebuit să fie prin coridorul acela strâmt, dar Charley, care 
trecuse la timonă, îndreptă goeleta drept spre năvoade. 

Treaba asta nu stârni nici un fel de tulburare printre 
pescari pentru că ambarcaţiunile cu vele care urcau pe 
fluviu aveau un fel de pinten la capătul chilei care le 
îngăduia să lunece peste năvoade fără să le agaţe. 

— Acum le-am umflat! strigă Charley când am trecut în 
viteză prin mijlocul unei linii de flotoare care indicau 
năvodul. 

La capătul liniei era un mic butoi geamandură, la celălalt 
cei doi pescari în barcă. Şi geamandura şi barca o luară din 
loc apropiindu-se, iar pescarii începură să strige când se 
văzură târâţi după noi. Câteva minute mai târziu am agăţat 
cu cârligul cel de-al doilea năvod, apoi un al treilea şi, în 
chipul acesta, am luat-o în viteză prin mijlocul flotei. 

Consternarea care i-a cuprins pe toţi pescarii a fost 
cumplită, îndată ce agăţăm un năvod, cele două capete - 
geamandura şi barca, veneau unul lângă altul, cum erau 
târâte la pupa, iar atâtea bărci şi geamanduri băgate una în 
alta şi târâte cu viteza acea periculoasă le dădea de furcă 
pescarilor care se chinuiau să evite să se zdrobească una de 


alta. În acelaşi timp ţipau la noi ca nişte nebuni să punem 
goeleta în pană cu prova în vânt, fiindcă socoteau că aveau 
de-a face cu nişte glume de beţivani de marinari de pe o 
goeletă, fără să viseze măcar că noi eram de fapt patrula de 
pescuit. 

Era foarte greu să târăşti chiar şi un singur năvod; 
Charley şi Ole Ericsen hotărâseră că, pe un vânt ca acela, 
Mary Rebecca nu putea duce mai mult de zece năvoade. 
Aşa că după ce am agăţat zece năvoade cu zece bărci, în 
care erau douăzeci de pescari, care se înşirau în urma 
noastră, am făcut o voltă spre dreapta să evităm restul 
flotei şi ne-am îndreptat spre Collinsville. 

Radiam de bucurie cu toţii. Charley manevra timona de 
parcă ţinea cârma unui iaht câştigător care se îndrepta 
spre linia de sosire la capătul cursei. Ceilalţi doi marinari 
care formau echipajul de pe Mary Rebecca zâmbeau cu 
gura până la urechi şi făceau tot felul de glume. Ole Ericsen 
îşi freca încântat ca un copil mâinile uriaşe. 

— Eu crede că voi de la patrula pescuit niciodată atât 
norocos ca chind navigheze cu Ole Ericsen, spunea el când, 
deodată, la pupa se auzi scurt detunătura unei arme şi un 
glonte veni să adulmece cabina proaspăt vopsită, ricoşa de 
un cui şi se pierdu piuind în spaţiu. 

Ole Ericsen nu gustă gluma. Când văzu el că vopseaua la 
care ţinea atât de mult fusese desfigurată în acest chip, sări 
în picioare şi arătă cu pumnul către pescari. Dar un al 
doilea glonte se strivi de cabină la nici şase inci de capul lui, 
făcându-l să se culce urgent pe punte, la adăpostul 
parapetului. 

Toţi pescarii aveau arme la ei, şi acum deschiseră o 
adevărată canonadă asupra noastră. Ne-am adăpostit cu 
toţii, chiar şi Charley, care fu nevoit să abandoneze timona. 
Dacă n-ar fi fost greutatea aceea mare a năvoadelor la 
remorca noastră, goeleta s-ar fi aşezat travers faţă de vânt 
şi am fi fost la discreţia pescarilor înfuriaţi. Dar aşa cum 
stăteau lucrurile, năvoadele, prinse bine de coca goeletei şi 


târâte mult în urmă, ţineau pupa în vânt, iar nava continuă 
să gonească, deşi puţin cam nesigură de ea. 

Charley, întins pe punte, nu ajungea decât la cavilele de jos 
ale timonei şi atâta vreme cât nu putea guverna decât în 
acest chip, o făcea cu destulă stângăcie. Ole Ericsen îşi 
aminti de o placă mare de oţel pe care o avea în cala goală. 
Era de fapt o tablă de bordaj de la nava cu aburi New 
Jersey, care eşuase de curând dincolo de Golden Gate, şi 
Mary Rebecca participase la operaţiile de salvare. 

Târându-ne pe punte, eu, cei doi marinari şi Ole am reuşit 
să scoatem tabla grea şi s-o ducem la pupa, unde am săltat- 
o în picioare, ca pe un fel de scut între pescari şi timonă. Şi 
gloanţele bang, poc, de tabla aceea care începu să răsune 
ca o ţintă, dar la adăpostul ei Charley zâmbea cu gura la 
urechi, şi îşi vedea liniştit de treaba lui. Şi aşa am gonit mai 
departe în vreme ce în urma noastră era un balamuc întreg 
de greci care urlau înfuriaţi, ţipau, gloanţele şuierau peste 
tot în jur, iar dinainte se vedea Collinsville. 

— Ole, făcu Charley în şoaptă, nu ştiu ce-o să ne facem. 

Ole Ericsen, care stătea culcat pe spate, lângă parapet, şi 
zâmbea cerului de deasupra, se întoarse pe-o parte şi se 
uită la el. 

— Eu crede că merghe la Collinsville, replică el. 

— Dar nu ne putem opri, gemu Charley. Nu m-am gândit 
până acum la asta, dar nu ne putem opri deloc. 

Pe faţa lătăreaţă a lui Ericsen se întinse o expresie de 
consternare. Era cât se poate de adevărat. Apucasem pisica 
de coadă şi dacă ne-am fi oprit la Collinsville era ca şi cum 
am fi rugat-o să ne zgârăie. 

— Fiecare amărât dintre ei are o puşcă, spuse încântat 
unul dintre marinari. 

— Şi câte un cuţit, adăugă celălalt. 

Acum fu rândul lui Ole Ericsen să geamă. 

— Ţe caută un suedezu ca eu joache unde nu fierbe ola nu 
ştie, mormăi el de unul singur. 


Un glonte ricoşa de tribord şi se auzi piuind ca o viespe 
afurisită. 

— Nu-i nimic de făcut decât să o săltăm pe Mary Rebecca 
pe țărm şi să fugim cât ne ţin picioarele, îşi dădu cu părerea 
primul dintre veselii marinari. 

— Se părăsim Mary Rebecca? întrebă Ole Ericsen, cu o 
cutremurătoare groază în glas. 

— Dacă nu vrei, nu! veni răspunsul. Dar când indivizii 
aceia or să urce la bord, n-aş vrea să fiu nici la o mie de 
mile, veni răspunsul marinarului care arată cu mâna spre 
balamucul pe care-l făceau pescarii de la remorca noastră. 

La vremea asta treceam ridicând spume chiar prin 
Collinsville, la o zvârlitură de băț de debarcader. 

— Nădejdea mea e că vântul ăsta o să ţină, spuse Charley 
aruncând o privire în urmă la prinşii noştri. 

— 'Ţe cu vantu? întrebă amărâtul de Ole. Niţi râul nu ţine 
chit lume  şiatunţi  şiatunţi . 

— Atunci o luăm prin pădure şi pescarii pe urmele noastre, 
îl încurajă veselul marinar, în vreme ce Ole se tot poticnea 
în cuvinte, întrebându-se ce-o să se întâmple când o să 
ajungem la capătul râului. 

Între timp ajunsesem la o confluență. La stânga era gura 
râului Sacramente, la dreapta cursul fluviului San Joaquin. 
Marinarul cel vesel se târi la prova să orienteze focul când 
Charley puse cârma banda în tribord şi o luă drept pe San 
Joaquin în sus. Vântul care până acum ne mânase din spate, 
ţinându-ne pe chilă dreaptă, acum ne luă dintr-o parte, şi 
Mary Rebecca se bandă spre babord atât de mult de parcă 
avea de gând să se răstoarne. 

Cu toate astea, goneam înainte şi pescarii se ţineau şi ei 
după noi. Valoarea năvoadelor lor era mai mare decât cea a 
amenzilor pe care urmau să le plătească pentru încălcarea 
legii pescuitului, aşa că nu ar fi fost foarte câştigaţi dacă s- 
ar fi desfăcut de năvoade şi ar fi şters-o, treabă uşor de 
făcut dealtfel. În plus, nu se dădeau duşi din instinct de 
lângă năvoadele lor, aşa cum un marinar nu se poate 


desprinde de nava lui. lar pe lângă toate astea, se mai 
stârnise în ei şi dorinţa de răzbunare, şi ne puteam baza pe 
asta că ne vor urma până la capătul pământului, dacă 
reuşeam să-i târâm după noi până acolo. 

Împuşcăturile se potoliseră şi ne-am uitat în urmă să 
vedem ce fac prizonierii noştri. Bărcile erau adunate 
grămadă în urmă, dar la distanţe diferite, şi le-am văzut pe 
primele patru din apropiere strângându-se ciotcă. Barca 
din frunte lăsase în urmă o parâma scurtă către 
următoarea. Când cei din barca respectivă o prinseră, se 
desfăcură de la năvod şi se traseră pe parâma până 
ajunseră la barca din faţă. Totuşi viteza cu care goneam era 
atât de mare încât manevrele lor progresau foarte încet. 
Uneori, după eforturi epuizante, oamenii nu reuşeau să 
tragă nici un inci de parâmă, dar alteori înaintau mai iute. 

Când cele patru bărci s-au apropiat îndestul pentru ca să 
se poată trece dintr-una în alta, câte unul dintre pescarii 
fiecărei bărci s-au adunat în cea mai apropiată de noi luând 
şi arma cu ei. Asta însemna că în barca din frunte se aflau 
acum cinci oameni, şi era limpede că intenţia lor era să ne 
abordeze. Şi s-au apucat să-şi pună planul în aplicare, 
asudând şi trudind din greu, trăgându-se pe parâma 
flotoarelor unui năvod, când cu o mână când cu cealaltă şi, 
cu toate că înaintau încet, şi se opreau adesea să-şi tragă 
sufletul, treptat treptat se apropiau. Charley râse când văzu 
cum se chinuiau şi spuse: 

— Ole, dă drumul la vela gabier. 

Baierile velei au fost desfăcute, strângătorul de velă şi 
şcota întinse băț, în vreme ce dinspre bărci răsuna o salvă 
de împuşcături. Mary Rebecca se aplecă pe-o parte şi se 
avântă înainte mai iute ca niciodată. 

Dar pescarii nu se dădeau bătuţi. Cum la viteza aceea 
sporită nu se puteau apropia de noi numai folosindu-se de 
forţa braţelor, au făcut din scripeţii de la bărci un palanc 
simplu cum spun marinarii. Unul dintre ei, ţinut bine de 
picioare de tovarăşii săi, se apleca peste provă cât mai mult 


şi agăţă capătul palancului de parâma năvodului, apoi 
trăgeau de curent până când cei doi scripeţi veneau unul 
lângă celălalt, după care manevra se repeta. 

— Trebuie să dăm drumul şi la velastrai, spuse Charley. 

Ole Ericsen se uită la Mary Rebecca cea greu încercată şi 
clătină din cap. 

— O sa mature catarge de la ea, replică el. 

— Dacă nu, o să fim noi măturaţi de pe ea! îi răspunse 
Charley. 

Ole aruncă o privire îngrijorată asupra catargelor, alta 
spre barca încărcată cu pescarii înarmaţi şi consimţi. Cei 
cinci indivizi erau la prova bărcii, loc cât se poate de 
nefericit, când o barcă se află la remorcă. Urmăream 
comportarea bărcii când se întinse bubuind valastraiul cel 
mare, mult, mult mai mare decât gabierul, folosit numai pe 
briză uşoară. Când Mary Rebecca ţâşni înainte cu un salt 
cumplit, vârful bărcii se afundă în apă, iar pescarii se 
prăvăliră, unii peste alţii, într-o spaimă nebună la pupa, ca 
barca să nu intre sub apă. 

— Cu asta i-am liniştit, observă Charley, pe când cerceta, 
îngrijorat, comportarea navei, care gonea împinsă de mult 
prea multă velatură, mai multă decât era în stare să poarte 
ea în mod obişnuit. 

— Următoarea oprire e Antioch, anunţă marinarul cel 
vesel, pe tonul unui conductor de tren. Apoi urmează 
Maryweather! 

— Vino iute încoace! îmi strigă Charley. 

M-am târât pe punte şi m-am ridicat în picioare numai 
când am ajuns lângă el, la adăpostul scutului metalic. 

— Bagă mâna în buzunarul meu, îmi porunci el, şi scoate- 
mi carnetul de note. Aşa. Rupe o pagină albă şi scrie ce-ţi 
spun eu. 

Şi iată ce-am scris: „lelefonaţi la Maryweather, şerifului, 
poliţaiului sau judecătorului. Spuneţi-i că venim şi să ridice 
tot oraşul. Toată lumea să aibă arme. Să vină pe debarcader 
în întâmpinarea noastră, altfel suntem pierduţi.” 


— Acum leag-o zdravân de cavila de matisit, şi fii gata s-o 
arunci pe țărm. 

Am făcut cum mi-a spus. La vremea asta ajunsesem 
aproape de Antioch. Vântul şuiera în greementul nostru, 
Mary Rebecca se culcase bine pe-o parte şi gonea ca un 
ogar. Marinarii din Antioch văzuseră că dădusem drumul şi 
gabierului şi velastraiului, manevră foarte riscantă pe o 
astfel de vreme, şi se apropiaseră de capătul 
debarcaderului, grupuri, grupuri, să vadă ce se întâmplase. 

Am trecut fluierând chiar prin faţa debarcaderului, 
Charley cârmi în aşa fel încât aproape l-am ras, de puteai 
sări pe țărm. Când mi-a făcut semn, am aruncat cavila de 
matisit. S-a lovit de scândurile debarcaderului, făcându-l să 
răsune, sări mai departe cu vreo cincisprezece, douăzeci de 
picioare, şi oamenii uluiţi se repeziră la ea. 

Totul s-a petrecut într-o clipită, pentru că în momentul 
următor Antioch rămăsese în urmă, şi noi goneam mai 
departe pe San Joaquin, către Maryweather, aflat la şase 
mile depărtare. Aici cursul fluviului se îndrepta spre vest, 
luând-o pe drumul lui firesc, şi din nou am orientat velele ca 
pentru vânt din pupa, în foarfecă, focul făcând burtă mare 
în tribord. 

Ole Ericsen se cufundase într-o stare de disperare 
groaznică. Charley şi cei doi marinari arătau optimişti, de 
parcă ar fi avut motive temeinice pentru asta. Maryweather 
era o aşezare de mineri şi fiind duminică, era normal să ne 
aşteptăm ca toţi bărbaţii să fie pe-acasă. În plus, minerii îşi 
păstraseră vechea dragoste faţă de pescarii greci, şi 
puteam fi siguri că ne vor da cu dragă inimă o mână de 
ajutor. 

Ne chinuiam ochii să zărim o dată măcar o fărâmă din 
aşezarea aceea şi, când în fine am văzut-o prima dată, ne-a 
adus mare uşurare: debarcaderul era negru de lume. Pe 
când ne apropiam, am văzut că mereu soseau alţi oameni, 
cu puştile în mână, coborând pe uliţa mare în fugă. Charley 
îşi aruncă ochii în urmă la pescari, cu expresia unuia care-şi 


cântăreşte marfa, expresie care nu i-o văzusem până 
atunci. Pescarii erau vizibil îngroziţi de desfăşurarea de 
forţe armate, şi-şi puseseră puştile de-o parte. 

Am strâns gabierul şi velastraiul, am coborât picul mare, 
şi, când am ajuns în dreptul debarcaderului principal, am 
slobozit randa. Mary Rebecca veni iute în vânt, bărcile 
pescarilor prizonieri făcură un arc mare de cerc în urma ei, 
nava mai înainta până pierdu elanul şi atunci am aruncat 
barbetele la țărm şi am fost amaraţi. Ioate manevrele astea 
s-au desfăşurat într-un uragan de urale scoase de încântaţii 
mineri. Ole Ericsen scăpă un oftat adânc de uşurare. 

— Eu niciodată ghindit mai vede nevasta al meu, mărturisi 
el. 

— Păi de ce? Doar n-am fost niciodată în vreun pericol! îi 
replică Charley. 

Ole se uită neîncrezător la el. 

— Fără glumă, aşa e, continuă Charley. În orice moment, 
n-aveam decât să ne scuturăm de coada asta, aşa cum am 
să fac acum, şi grecii puteau să-şi descurce plasele cât 
voiau. 

Cobori în cală: cu o cheie franceză, desfăcu piuliţa şi lăsă 
cârligul să cadă afară. După ce pescarii îşi strânseră 
năvoadele în bărci şi puseră totul în ordine, cum se cuvine, 
o gardă de cetăţeni îi preluă din mâinile noastre şi-i condu- 
se la închisoare. 

— Eu ghindeşte fost mare nebun la mine! spuse Ole 
Ericsen. 

Dar îşi schimbă părerea când mulţimea oraşului, plină de 
admiraţie, se înghesui la bord să-i strângă mâna, iar vreo 
doi ziarişti întreprinzători făcură fotografii cu Mary 
Rebecca şi căpitanul ei. 

DEMETRIOS CONTOŞ. 

În cele povestite despre pescarii greci, nu trebuie să se 
înţeleagă că aceştia erau cu totul înrăiţi. Chiar departe de 
realitate ideea asta. Erau totuşi oameni duri, strânşi în nişte 
comunităţi izolate, luptându-se cu elementele naturii pentru 


a-şi câştiga cele necesare traiului. Trăiau departe de orice 
idee de lege şi de căile ei, nu o înțelegeau şi o socoteau un 
fel de tiranie. Mai ales legile pescuitului li se păreau 
tiranice. lar din cauza asta, îi socoteau pe cei din patrula de 
pescuit drept duşmanii lor naturali. 

Noi le ameninţam viaţa, sau traiul, ceea ce e acelaşi lucru, 
în multe privinţe. Le confiscam capcanele şi plasele ilegale, 
şi materialele din care fuseseră confecţionate îi costaseră o 
groază de bani, iar făcutul lor totalizase săptămâni întregi 
de muncă. Noi îi împiedicam să prindă peşte în numeroase 
perioade şi anotimpuri, ceea ce însemna că nu erau lăsaţi 
să se bucure de bunăstarea de care ar fi avut parte dacă 
noi n-am fi existat. lar atunci când îi prindeam, erau duşi la 
tribunale, unde erau puşi să plătească amenzi în bani grei. 
Drept urmare, ne urau şi ne purtau sâmbetele. Aşa cum 
câinele e duşmanul natural al pisicii, şarpele al omului, tot 
astfel noi, cei din patrula de pescuit, eram duşmanii 
pescarilor. 

Dar e timpul să arătăm că pescarii se puteau dovedi în 
aceeaşi măsură şi generoşi şi duşmănoşi, după cum se va 
vedea din povestirea lui Demetrios Contoş. Acesta locuia în 
Vallejo. Alături de Alec cel Mare, era cel mai zdravăn, mai 
curajos şi mai influent în rândul grecilor. Nu ne pricinuise 
niciodată necazuri, şi nu cred că ne-am fi izbit de el 
vreodată dacă nu şi-ar fi cheltuit banii cu o barcă de 
somoni. Şi barca asta a devenit pricina necazului. Pusese să 
fie construită după un model propriu, în care liniile 
obişnuite ale unei astfel de bărci au fost oarecum 
modificate. Spre marea lui încântare, descoperi că noua lui 
barcă era foarte iute, de fapt mai iute decât oricare altă 
barcă din golf sau de pe fluvii. În consecinţă, omul deveni 
foarte mândru şi plin de sine. Cum raidul cu Mary Rebecca 
din acea duminică împotriva pescarilor de somoni băgase 
spaima în ei, omul ne-a trimis un fel de provocare. Ne-a fost 
adusă de unul dintre pescarii locali şi ne anunţa că 
Demetrios Contoş, în următoarea duminică, va cobori pe 


fluviu de la Vallejo şi, chiar sub ochii Beniciei, îşi va întinde 
năvodul şi va prinde somoni, iar Charley Le Grant, omul 
patrulei, n-are decât să vină şi să pună mâna pe el dacă va 
putea. Eu şi Charley nu auzisem bineînţeles nimic de noua 
lui barcă. Şi a noastră era destul de iute, şi nu ne temeam 
să ne confruntăm cu oricare alta ce s-ar fi nimerit să ne iasă 
în cale. 

Veni şi duminica. Vestea provocării se răspândi 
pretutindeni, pescari şi oameni ai mării din Benicia veniră 
până la ultimul om, înghesuindu-se pe Debarcaderul 
Vapoarelor, până când acesta ajunsese să arate ca tribuna 
principală la un meci de fotbal. Eu şi Charley fuseserăm 
cam sceptici până atunci, dar mulţimea aceea ne convinse 
că provocarea lui Demetrios Contoş trebuia să aibă vreun 
chichirez. 

După-amiază, când vântul începu să se mai întărească, 
uite şi vela lui arătându-se vederii, şi venea gonind cu un 
vânt din spate, Făcu o voltă la numai câteva picioare 
distanţă de debarcader, vântură mâna teatral, precum un 
cavaler pe cale de a intra în arena turnirului, i se răspunse 
cu nişte călduroase urale, şi se îndreptă spre largul 
strâmtorii, la câteva sute de iarzi. Apoi cobori velele şi, 
lăsând barca în derivă travers pe vânt, începu să-şi întindă 
năvodul. Nu lăsă mult năvod la apă, poate vreo cincizeci de 
picioare, dar eu şi Charley am rămas trăsniţi de obrăznicia 
individului. La vremea aceea nu ştiam, dar aveam să aflăm 
îndată, că năvodul pe care-l folosea era uzat, vechi şi fără 
valoare. Se putea prinde peşte cu el, e adevărat, dar un 
peşte, cât de cât mai răsărit l-ar fi rupt în bucăţi. 

Charley clătină din cap şi spuse: 

— Mărturisesc că mă cam pune în încurcătură. Ce 
contează că n-a dat la apă decât cincizeci de picioare? Dacă 
ne pornim spre el, n-o să aibă vreme să tragă nici năvodul 
ăsta în barcă. Şi de ce naiba a venit taman aici, zvârlindu-ne 
în obraz că el e braconier? Şi taman în faţa târgului nostru 
de baştină? 


Vocea lui Charley luă o notă mânioasă, şi continuă câteva 
minute să bombănească împotriva obrăzniciei lui Demetrios 
Contoş. În vremea asta, omul în cauză stătea tolănit în pupa 
bărcii sale şi urmărea plutele năvodului. 

Când un peşte mare se încurcă cu branhiile în năvod, 
plutele, prin mişcarea lor agitată, anunțau evenimentul. 
Evident, în clipa aceea îl anunţară pe Demetrios, pentru că 
acesta începu să tragă în barcă vreo douăsprezece picioare 
de plasă, se aplecă o vreme în afara bărcii şi apoi aruncă 
înăuntru un somon mare, lucitor. Victoria a fost salutată de 
spectatorii de pe debarcader cu salve întregi de urale. Era 
mai mult decât putea îndura Charley. 

— Fiule, hai s-o pornim! îmi spuse el şi, fără a mai pierde o 
clipă, am sărit în barca noastră de somoni şi am ridicat 
velele. 

Mulțimea scoate strigăte de avertizare ca să-l prevină pe 
Demetrios şi când am ţâşnit de la debarcader l-am văzut că 
retează scurt, cu un cuţit mare, năvodul acela fără valoare. 
Velele erau pregătite să fie ridicate şi, după o clipă, fluturau 
în soare. Dintr-un salt ajunse la pupa, strânse şcota, prinse 
vântul şi porni la drum lung, către înălțimile Contra Costa. 
În timpul acesta, noi ajunseserăm la nu mai mult de treizeci 
de picioare în pupa lui. Charley radia. Ştia că barca noastră 
era destul de iute, şi mai ştia în plus că atunci când era 
vorba de mânuit o barcă, puţini oameni erau pe măsura lui. 
Era convins că-l va prinde pe Demetrios, iar eu îi 
împărtăşeam încrederea. Dar parcă nu se arătau semne că 
ne apropiam. 

Era destulă briză. Noi lunecam uns pe faţa apei, însă 
Demetrios se îndepărta încet, încet de noi. Şi nu numai că 
mergea mai repede, dar mai şi urca pe vânt cu o fracțiune 
de grad mai bine ca noi. Şi asta ne-a sărit în ochi mai ales 
când a făcut volta sub înălțimile Contra Costa şi a pornit în 
următoarea bordee, urcând cu vreo sută de picioare mai 
bine decât noi în vânt. 


— Ei, fir-ar! exclamă Charley. Ori barca aia-i un fulg, ori 
noi avem la chilă legat un butoi de ulei de cinci galoni! 

Şi aşa se părea: ori una, ori alta. Şi la vremea când 
Demetrios ajunse la înălțimile Sonoma, de cealaltă parte a 
strâmtorii, noi rămăseserăm atât de mult în urmă, fără nici 
o şansă de a-l ajunge, încât Charley îmi spuse să slăbesc 
şcota, şi ne-am întors la Benicia. Mulțimea adunată pe 
Debarcaderul Vapoarelor ne acoperi de batjocură când ne-a 
văzut întorcându-ne şi legând barca la cheu. Eu şi Charley 
am ieşit din barcă şi am şters-o, cu coada-ntre picioare. 
Fusese o lovitură pentru mândria unui om care crede că 
are o barcă bună şi ştie cum să meargă cu ea, dar vede că 
un altul trece fluierând pe lângă el şi-l lasă cu buzele 
umflate. 

Charley a umblat năuc vreo câteva zile, gândindu-se 
numai la asta, când am primit vorbă, ca de obicei, că 
duminica următoare Demetrios Contoş va repeta isprava. 
Charley se trezi. Puse să i se scoată barca din apă, îi curăţă 
şi-i vopsi fundul, făcu mici modificări la derivor, verifică 
manevrele curente, şi a stat aproape toată noaptea de 
sâmbătă şi a cusut o velă nouă şi mult mai mare. De fapt era 
atât de mare încât a fost nevoie de balast suplimentar, aşa 
că pe fundul bărcii am pus aproape cinci sute de funzi de 
fier de cale ferată în plus. 

Veni şi duminica, şi o dată cu ea şi Demetrios Contoş, ca să 
încalce cu insolenţă legea, ziua în amiaza mare. Din nou am 
avut parte de obişnuita briză de după-amiază, şi din nou 
Demetrios s-a lepădat, tăind, de vreo patruzeci de picioare, 
sau chiar mai mult de năvod putred, a ridicat velele şi a 
pornit-o la drum sub nasul nostru. Dar omul ghicise 
manevrele lui Charley şi velele lui se ridicau mai sus ca de 
obicei, şi în plus mai adăugase pânză la marginea de cădere 
a randei. 

Pe drumul până la înălțimile Contra Costa, cursa a fost chit 
pe chit, şi niciunul dintre noi nu părea să câştige sau să 
piardă ceva. Dar, pe când am făcut volta în celălalt bord 


către înălțimile Sonoma, vedeam limpede că, deşi înaintam 
cu aceeaşi viteză, Demetrios urca pe vânt mult mai bine ca 
noi. Şi cu toate astea, Charley manevra barca asta cu toată 
priceperea şi fineţea de care era el în stare, scoțând din ea 
mai mult ca niciodată. 

Bineînţeles, putea să scoată revolverul şi să tragă asupra 
lui Demetrios; dar de multă vreme descoperisem că nu ne 
stătea în caracter să tragem asupra unui om care fugea 
fiindcă se făcuse vinovat de o măruntă încălcare a legii. Pe 
lângă asta se părea că între oamenii patrulei şi pescari se 
încheiase un fel de înţelegere tacită. Dacă noi nu trăgeam 
în ei când încercau să scape, nici ei nu se apucau să ne 
înfrunte atunci când puneam mâna pe ei. Şi aşa s-a făcut că 
Demetrios Contoş se îndepărta de noi şi, la rândul nostru, 
am jucat cinstit şi am încercat doar tot ce ne-a stat în 
putinţă să-l ajungem din urmă. În schimb, dacă barca 
noastră s-ar fi dovedit mai iute ca a lui, sau dacă am fi 
manevrat-o mai bine, ştiam că nici el n-ar fi opus rezistenţă 
când l-am fi prins. 

Din cauza velei atât de mari, a vântului zdravăn, care se 
dezlănţuise peste strâmtoarea Carquinez, am văzut că 
navigam cum s-ar spune la rasul apei. Trebuia să fim mereu 
cu ochi-n patru ca să nu ne răsturnăm şi, în timp ce Charley 
era la eche, eu ţineam şcota randei în mână, numai cu o 
voltă la tachet, gata să-i dau drumul în orice clipă. 
Demetrios, după cum vedeam şi noi, fiind singur la toate 
manevrele, nu avea nici când să răsufle. 

Dar era în zadar să încercăm a pune mâna pe el. Din 
adâncul minţii sale dăduse la iveală o barcă ce era mai bună 
ca a noastră. Şi cu toate că Charley naviga cel puţin la fel 
de bine, dacă nu chiar puţin mai bine, barca pe care o avea 
el în mână nu era pe măsura celei a grecului. 

— Dă drumul şcotei, îmi porunci Charley. 

Şi, în vreme ce barca noastră se abătu sub vânt, spre noi 
pluti hohotul batjocoritor al lui Demetrios. Charley scutură 
din cap şi-mi zise: 


— N-are nici un rost. Barca lui Demetrios e mai bună. 
Dacă mai încearcă isprava asta încă o dată, trebuie să 
venim cu o nouă şmecherie şi noi. 

De data asta imaginaţia mea ne veni în ajutor. 

— Ce-ar fi, i-am sugerat eu miercurea următoare, dacă eu 
l-aş fugări pe Demetrios cu barca duminica viitoare, în 
vreme ce tu îl aştepţi la debarcaderul din Vallejo să 
sosească? 

Charley cumpăni ideea o vreme şi apoi se pocni peste 
genunchi. 

— Nu-i rea ideea. Începi să-ţi pui capul la contribuţie. Aş 
zice că e meritul profesorului pe care l-ai avut. 

După câteva clipe reluă: 

— Nu trebuie să-l goneşti prea departe, fiindcă altfel o să 
se îndrepte spre golful San Pablo, în loc să o ia spre casă, şi 
o să stau degeaba, aşteptându-l zadarnic, de unul singur, pe 
debarcader să sosească. 

Joi, Charley, veni cu o obiecţie faţă de planul meu: 

— Toată lumea o să ştie că am plecat la Vallejo, şi poţi fi 
sigur că o să afle şi Demetrios. Tare mi-e teamă că trebuie 
să renunţăm la ideea asta. 

Obiecţia lui era cât se poate de întemeiată, şi toată ziua m- 
a chinuit părerea de râu. Dar noaptea mi s-a părut că se 
deschide o nouă cale şi, în nerăbdarea mea, l-am sculat şi 
pe Cliarley din somnul lui adânc. 

— Hmm! mormăi el. Ce s-a întâmplat? A luat foc casa? 

— Nu! i-am răspuns eu. Nu casa, mintea mea! Ascultă. 
Duminică eu şi cu tine ne învârtim prin Benicia exact până 
în clipa în care se arată pânza bărcii lui Demetrios. Cu asta 
adormim bănuielile tuturor. Apoi, când Demetrios se 
zăreşte ca lumea, o iei alene spre târg şi te tot duci. Toţi 
pescarii or să te creadă învins, că te-ai împăcat şi tu cu 
gândul că eşti învins. 

— Până aici toate bune, comentă Charley, în vreme ce eu 
mă oprisem să-mi trag sufletul. 


— Ba chiar foarte bune, am continuat eu mândru. O poţi 
lua aşa ca un om fără nici o treabă spre oraş, dar, îndată ce 
nu te mai zăreşte nimeni, o iei la picior cât poţi către 
prăvălia lui Dan Maloney. Împrumută de la el iapa aceea 
micuță, şi întinde-o pe şleau către Vallejo. Drumul e bun, şi 
poţi ajunge mult mai repede decât îi trebuie lui Demetrios 
ca să răzbească împotriva vântului. 

— Şi dimineaţă, continuă Charley, arătându-se de acord 
fără ezitare cu această modificare a planului, primul lucru 
pe care-l fac e să mă duc să aranjez pentru iapă. 

Ceva mai târziu, adăugă, sculându-mă de data asta el pe 
mine dintr-un somn adânc: 

— Şi ascultă - îl auzii eu chicotind pe întuneric - ascultă, 
fiule, nu pare puţin cam ciudat ca patrula de pescuit să 
pornească la treabă călare? 

— Asta-i imaginaţie, i-am răspuns eu. Doar asta predici tu 
mereu. Când gândeşti să gândeşti cu un pas înaintea 
celuilalt şi atunci ai şansa să câştigi. 

— Ha! Ha! chicoti el. Şi dacă de data asta pasul ăsta 
înainte n-o să-i scoată sufletul celuilalt atunci să nu-mi spui 
mie, umilul tău servitor, Charley Le Grant. 

Vineri dimineaţă mă întrebă: 

— Dar ai să te descurci singur cu barca? Nu uita că i-am 
pus nişte vele cam mari. 

I-am vorbit despre priceperea mea atât de bine că n-a mai 
amintit problema asta până sâmbătă, când m-a sfătuit să 
scoatem înăditura de la marginea de cădere a randei. Dar 
bănuiesc că dezamăgirea care se zugrăvi pe chipul meu l-a 
făcut să renunţe, fiindcă eram mândru nevoie mare de 
îndemânarea mea în ale navigaţiei, şi aşteptam nebun de 
nerăbdare s-o pornesc cu randa aceea mare să zbor prin 
golful Carquinez în siajul grecului care fugea. 

Ca de obicei, duminica şi Demetrios Contoş au sosit 
împreună. De acum devenise regulă ca pescarii să se 
strângă pe Debarcaderul Vapoarelor să-l salute la venire şi 
să râdă de înfrângerea noastră. Cobori velele la vreo câteva 


sute de iarzi mai în larg, şi întinse cele cincizeci de picioare 
de năvod putred ca de obicei. 

— Cred că aiureala asta o să ţină atâta vreme cât mai are 
vechitura asta de năvod, mormăi Charley, înadins ca să-l 
audă cei câţiva pescari din preajmă. 

— Atunci eu dai la el năvod vechi de la mine, se băgă iute 
în vorbă, cu răutate, unul dintre ei. 

— Nici nu-mi pasă, îi răspunse Charley. Mai am şi eu nişte 
năvod vechi şi îl pot oferi şi eu, dacă se face-ncoa şi mi-l 
cere. 

Au râs cu toţii, pentru că acum le dădea mâna să fie de 
treabă cu un om atât de rău tras pe sfoară cum era Charley 
— Ei, salutare, fiule, îmi strigă Charley o clipă mai târziu. 

Cred că o iau spre târg, la crâşma lui Maloney. 

— Mă laşi să ies numai eu cu barca? l-am întrebat. 

— Dacă ai chef, n-ai decât! veni răspunsul, în vreme ce se 
învârti pe călcâie şi se îndepărtă alene. 

Demetrios scoase din năvod doi somoni zdraveni, şi eu m- 
am aruncat în barcă. Pescarii se înghesuiră mai aproape, 
puşi acum pe şotii şi, în vreme ce eu mă străduiam să ridic 
velele, m-au copleşit cu tot felul de sfaturi în bătaie de joc. 
Ba în plus începură să pună tot felul de pariuri gogonate, 
arătându-se convinşi că-l voi prinde pe Demetrios, iar doi 
dintre ei, constituindu-se într-un fel de comitet de arbitri, 
mi-au cerut, cu mare seriozitate, permisiunea de a veni cu 
mine ca să vadă cum am să reuşesc isprava asta. Eu nu mă 
grăbeam. Întârziam cu bună ştiinţă ca să-i las lui Charley 
cât mai mult timp la dispoziţie; mă arătam nemulţumit de 
felul cum se întinsese vela, am făcut câteva neînsemnate 
modificări la scripetele mic care punea la post picul. Şi abia 
când am fost convins că Charley ajunsese la crâşma lui Dan 
Maloney şi era de-acum călare pe iapă, am desfăcut 
barbeta de la cheu şi am prins vântul în randa cea mare. O 
rafală ţeapănă mi-a întins-o bine şi bordul de sub vânt s-a 
înclinat atât de mult că m-am trezit cu mai multe găleți de 
apă în barcă. Una ca asta i se întâmplă chiar şi celui mai 


bun iahtman pe o barcă mai mică; am dat imediat drumul 
şcotei randei şi am redresat barca, dar manevra a fost 
salutată cu urale, de parcă aş fi făcut cine ştie ce ispravă de 
ageamiu. 

Când Demetrios Contoş văzu numai o singură persoană în 
barca patrulei de pescuit, şi se mai şi dumiri că era vorba 
de un puşti, începu să se joace cu mine. După ce făcu o 
voltă scurtă spre larg, cu mine la numai treizeci de picioare 
în urma lui, se întoarse, lăsând randa mai larg, către 
Debarcaderul Vapoarelor, iar de acolo porni în volte scurte, 
se suci şi se răsuci în toate părţile, spre marea bucurie a 
spectatorilor încântați. Eu eram pe urmele lui continuu, şi 
ce făcea el îndrăzneam să fac şi eu, chiar şi atunci când 
execută o voltă sub vânt, făcând ampanare cu randa aceea 
mare - manevră foarte periculoasă cu o astfel de pânză şi 
pe un vânt ca acela. 

Individul îşi pusese nădejdea în rafalele brizei mării şi în 
curentul puternic de reflux, care împreună stârniseră nişte 
valuri parşive, socotind că or să mă dea gata. Dar eu eram 
dornic să arăt tot ce pot şi niciodată în viaţa mea n-am 
strunit mai bine o ambarcaţie ca în ziua aceea. Eram în 
deplin acord cu toată simfonia din jur, mintea îmi lucra iute 
şi fără poticneli, mâinile n-au bâjbâit nici o secundă, şi se 
părea că într-un fel ghicesc cele o mie de lucruri mărunte 
de care trebuie să ţină seama în fiecare clipă unul care 
navighează cu o barcă mică. 

În schimb Demetrios începu să aibă necazuri. Ceva nu 
mergea la derivorul central, şi lama derivorului se blocase, 
nu mai cobora până la capăt. Într-un scurt răgaz, pe care-l 
câştigase păcălindu-mă cu o manevră deşteaptă, l-am văzut 
cum se chinuia furios cu lama derivorului, încercând să o 
forţeze să se lase până jos. Dar eu nu i-am îngăduit timp să 
răsufle, şi a fost nevoit să se întoarcă în grabă la eche şi 
scota. 

Lama aceea a derivorului îl îngrijora. Renunţă să se mai 
joace cu mine, şi porni într-o voltă lungă spre Vallejo. Spre 


marea mea bucurie, am văzut că la prima bordee lungă eu 
reuşeam să urc pe vânt o idee mai bine decât el. Şi aici mi- 
ar fi prins bine să mai am pe cineva în barcă cu mine, 
fiindcă, în situaţia aceea, când eu eram la numai câteva 
picioare în urma lui, nu îndrăznea să lase echea şi să fugă la 
mijlocul bărcii să încerce iar să lase lama derivorului mai 
Jos. 

Pentru că a văzut că nu putea urca pe vânt ca mai înainte, 
a început să largheze randa şi să se lase ceva mai sub vânt, 
ca să se depărteze de mine. I-am îngăduit manevra asta, eu 
urcând mai departe în vânt, după care am luat-o drept spre 
el. Când m-am apropiat, s-a prefăcut că face volta, ceea ce 
m-a obligat să urc, iar în vânt ca să i-o iau înainte. Dar nu 
fusese decât o şmecherie din partea lui, bine executată, şi 
îşi văzu mai departe de drum, în vreme ce eu trebuia să 
recuperez terenul pierdut. 

Când era vorba de manevre, omul era fără îndoială mai 
priceput decât mine, în nenumărate rânduri aproape că 
fusese al meu, dar de fiecare dată mă păcălise şi scăpase, în 
plus, vântul se întărea mereu şi amândoi eram obligaţi să 
facem continuu manevre pentru a evita răsturnarea. lar 
barca mea nu se răsturnase încă numai datorită balastului 
suplimentar. Stăteam călare pe copastia din vânt, cu echea 
într-o mână şi în cealaltă cu şcota, doar cu o voltă la tachet, 
iar la câte o rafală mai puternică eram obligat să-i mai dau 
drumul. În astfel de cazuri pierdeam vântul, ceea ce era ca 
şi cum aş fi risipit forţa de împingere, şi bineînţeles că 
pierdeam teren. Singura mea mângâiere era că Demetrios 
părea obligat să procedeze la fel. 

Puternicul curent de reflux, care gonea în josul strâmtorii, 
chiar împotriva vântului, forma nişte valuri neobişnuit de 
mari şi parşive care dădeau buzna mereu peste copastie. 
Eram ud leoarcă şi până şi randa era udă până la jumătatea 
marginii de întinsură. La un moment dat am reuşit eu să i-o 
iau cu manevrele înainte lui Demetrios, şi prova mea s-a 
izbit de barca lui cam pe la mijlocul ei. Aici ar fi trebuit să 


mai am pe cineva în barcă cu mine. Înainte de a apuca eu să 
gonesc până la prova şi să sar în barca lui, Demetrios 
depărtase bărcile, împingând cu vâsla şi mi-a râs în faţă în 
vreme ce se îndeletnicea cu treaba asta. 

Ajunsesem acum la gura strâmtorii, zonă foarte păcătoasă. 
Aici strâmtoarea Vallejo şi strâmtoarea Carguinez se 
întâlnesc. Pe gura celei dintâi năvălea toată apa râului Napa 
şi curentul refluxului, prin a doua năboiau apele din Golful 
Suisun ca şi râurile Sacramento şi San Joaquin. lar acolo 
unde masele acestea imense de apă, gonind iute, se 
înfruntau, se forma o cumplită resacă de larg. Şi, ca să fie 
toate şi mai afurisite vântul urla pe cele cincisprezece mile 
ale Golfului San Pablo, ridicând şi el nişte valuri groaznice 
care se repezeau spre resaca de mare. 

Curenţi potrivnici goneau în toate părțile, înfruntându-se, 
formând anafoare, sorburi, făcând apa să fiarbă, sau 
ridicându-se în valuri enorme, abrupte, care se prăbuşeau 
apoi pe punte şi dintr-un bord şi din celălalt în aceeaşi 
măsură. Şi peste toate, ameţite, mânate de o nebunie a 
mişcării, veneau bubuind valurile imense, cu crestele 
spulberate de vânt, dinspre golful San Pablo. 

Eu eram apucat de aceeaşi sălbatică dezlănţuire ca şi 
apele. Barca se purta minunat, zburând, ţâşnind prin 
haosul acela ca un cal de curse. Abia puteam să mă 
stăpânesc, prins de bucuria navigaţiei. Vela imensă, vântul 
care urla, valurile copleşitoare, barca scuturată din toate 
părţile, iar eu - un pigmeu, un nimic în totită această 
învălmăşeală, reuşeam să domin lupta elementelor, zburând 
prin mijlocul ei, peste ea, triumfător. 

Şi chiar la momentul acela, pe când chiuiam din toţi 
rărunchii, ca un erou victorios, barca primi o izbitură 
groaznică şi se opri scurt pe loc. Eu am fost proiectat spre 
prova, pe fundul bărcii. Când am sărit în picioare am văzut 
în fugă un corp verzui, acoperit de scoici şi mi-am dat 
imediat seama despre ce era vorba - spaima navigaţiei, un 
trunchi scufundat. Nu există om care să se poată păzi de o 


astfel de catastrofă. Îngreunat de apă, plutea chiar sub faţa 
mării, era imposibil de zărit la vreme în apele acelea 
frământate ca să-l eviţi. 

Cu siguranţă că toată prova fusese zdrobită, pentru că în 
câteva secunde barca era ochi cu apă. Apoi vreo două valuri 
au umplut-o cu totul, şi se duse drept la fund, trasă de 
balastul greu. 'Totul s-a întâmplat atât de repede, încât eu 
m-am trezit încurcat în velă şi tras în adânc. După ce m-am 
zbătut şi mi-am croit drum spre suprafaţă, aproape sufocat, 
cu plămânii stând să pleznească, n-am zărit nici urmă de 
vâslă măcar. Probabil că vâslele fuseseră duse la vale de 
curentul haotic. L-am văzut însă pe Demetrios Contoş 
uitându-se în urmă, şi i-am auzit glasul batjocoritor, de om 
răzbunat, în vreme ce striga triumfător. Îşi păstra drumul 
mai departe, fără să şovăie, lăsându-mă să pier. 

Nu-mi rămânea nimic altceva de făcut decât să mă salvez 
înot, ceea ce, în dezlănţuirea aceea sălbatică, însemna, în 
cel mai bun caz, doar câteva minute de viaţă în plus. 
Ţinându-mi răsuflarea şi chinuindu-mă cu mâinile pe sub 
apă, am reuşit să-mi scot cizmele grele marinăreşti din 
picioare şi haina. Dar prea mult aer tot nu reuşeam eu să 
trag în piept şi, curând, am descoperit că nu înotul, ci 
respiraţia era problema principală. 

Berbecii imenşi, albi, dinspre San Pablo, mă izbeau, mă 
răsuceau şi mă băgau la fund, în vreme ce resaca de larg 
mă sufoca, îmi arunca valuri în ochi, în nas, în gură. Apoi 
sorburi neaşteptate mă apucau de picioare, mă trăgeau 
spre adânc, pentru a mă scuipa cine ştie unde, în vreo 
frământare de ape, şi taman când voiam să iau şi eu o gură 
de aer, un talaz albit de spumă se spărgea chiar în capul 
meu. 

Era imposibil să mai rezist prea mult. Trăgeam în piept 
mai multă apă decât aer, şi simţeam cum mă înec. 
Începusem să-mi cam pierd cunoştinţa, în capul meu toate 
se învârteau. Mă zbăteam, mai mult spasmodic, instinctiv, şi 


abia mai eram conştient de ceva când m-am simţit apucat 
de umeri şi tras peste copastia unei bărci. 

O vreme am zăcut întins pe bancheta unde fusesem 
aruncat, cu faţa în jos, în vreme ce apa îmi curgea gârlă pe 
gură. După un timp, încă slăbit, mai mult leşinat, m-am 
răsucit să văd cine era salvatorul meu. Şi iată de la pupa, 
într-o mână cu şcota, şi echea în cealaltă, îmi zâmbi, dând 
din cap cât se poate de firesc, Demetrios Contoş. Avusese 
de gând să mă lase să mă duc la fund - mi-a spus el mai 
târziu - dar omul din el se luptase, câştigase bătălia şi-l 
făcuse să se întoarcă la mine. 

— La tine bine, acum? mă întrebă el. 

Am reuşit să îngaim un fel de da mai mult cu buzele, 
fiindcă deocamdată nu reuşeam să articulez vreun cuvânt. 

— La tine conduce barcă foarte bine! adăugă el. Bine ca la 
un bărbat. 

Un compliment de la Demetrios Contoş era compliment 
într-adevăr, şi i-am apreciat mult vorbele, deşi nu eram în 
stare decât să dau din cap în semn de încuviinţare. 

N-am mai continuat discuţia pentru că eu aveam de furcă 
cu mine ca să-mi revin, iar el era prins cu barca. O luă drept 
spre debarcaderul de la Vallejo, legă bine barca la mal şi 
apoi mă ajută să cobor. Şi se nimeri ca în momentul în care 
amândoi ne-am trezit pe debarcader să se arate şi Charley 
de după un stelaj de uscat năvoade şi să pună mâna pe 
braţul lui Demetrios Contoş. 

— Mi-a salvat viaţa, Charley, am protestat eu, şi nu cred că 
după asta merită arestat. 

Pe mutra lui Charley se ivi o expresie încurcată, care se 
şterse de altfel deîndată, într-un fel care arăta că luase o 
hotărâre. 

— Fiule, n-am ce face, spuse el blând. Nu pot să-mi încalc 
îndatoririle, şi îndatorirea mea firească e să-l arestez. Astăzi 
e duminică, în barcă văd doi somoni pe care i-a prins astăzi. 
Ce pot să fac? 


— Dar mi-a salvat viaţa! am insistat eu, neînstare să invoc 
alt argument. 

Demetrios Contoş se întunecă la faţă de furie când înţelese 
hotărârea lui Charley. Trăia sentimentul că fusese tras pe 
sfoară. Partea cea mai umană a sufletului său triumfase, 
făcuse un act plin de generozitate şi salvase un duşman 
aflat la ananghie, iar drept mulţumire duşmanul îl băga la 
închisoare. 

Pe drumul de întoarcere spre Benicia, eu şi Charley ne-am 
înfruntat continuu. Eu apăram spiritul, legii, nu litera ei, 
dar Charley se agăţase de literă ei. După câte pricepea el, 
nu avea altă cale de ieşire. Legea spunea explicit că 
duminica nu era voie să prinzi somoni. El era om al patrulei 
de pescuit, şi datoria lui era să impună respectarea legii. 
Asta era tot. Îşi făcuse datoria, şi conştiinţa lui era curată. 
Totuşi mie toată treaba mi se părea nedreaptă, şi-mi părea 
tare rău pentru Demetrios Contoş. 

Două zile mai târziu, am coborât la Vallejo pentru proces. 
Eu trebuia să mă prezint în calitate de martor, şi am trăit 
cea mai nesuferită postură din viaţa mea când am fost 
nevoit să declar, în boxa martorilor, că-l văzusem pe 
Demetrios prinzând cei doi somoni cu care-l găsise Charley. 

Demetrios îşi angajase şi el un avocat, dar cazul lui era 
fără ieşire. Juriul s-a retras numai cincisprezece minute şi 
se întoarse declarându-l pe Demetrios vinovat. Judecătorul 
l-a condamnat să plătească o amendă de o sută de dolari 
sau să facă cincizeci de zile de închisoare. 

Charley se prezentă în faţa grefierului curții. 

— Doresc să plătesc eu amenda, spuse el punând în acelaşi 
timp pe birou cinci monede de aur de douăzeci de dolari. 
Fiule _ăăă e singura ieşire, se poticni el în cuvinte când 
se întoarse spre mine. 

Mi s-au umezit ochii când l-am prins de braţ. 

— Vreau şieu să  ăăă plătesc, am începuteu. 

— Să-ţi plăteşti şi tu jumătatea? mă întrerupse el. 
Bineînţeles că mă aştept să ţi-o plăteşti 


Între timp, Demetrios fusese informat de avocatul lui că 
amenda fusese plătită de Charley. Demetrios veni iute spre 
Charley, îi strânse mâna, şi tot sângele fierbinte de 
meridional i se adunase parcă în obraji. Apoi, pentru a nu se 
lăsa mai prejos nici el, insistă să fie lăsat să-şi plătească 
amenda, plus onorariul avocatului, şi făcu o adevărată criză 
de furie când Charley îl refuză. 

Cred că gestul lui Charley, mai mult decât toate celelalte 
isprăvi ale noastre, le-a demonstrat pescarilor adânca 
semnificaţie a respectării legii. Charley crescuse, ehei, mult 
în ochii lor, şi m-am ales şi eu cu oarecare renume, fiind 
socotit drept puştiul care ştie să mânuiască o barcă. 
Demetrios Contoş nu numai că n-a mai încălcat niciodată 
legea, ci deveni un foarte bun prieten al nostru, şi adesea 
dădea o fugă la Benicia să mai stea la taifas cu noi. 

BASMAUA GALBENĂ 

— Nu vreau să zici că te oblig, fiule, îmi spuse Charley, dar 
eu ţin morţiş să nu mai participi la altă patrulare. Ai ieşit 
teafăr din atâtea situaţii afuriste şi izbindu-te de atâţia 
oameni afurisiţi, încât ar fi mare păcat să ţi se întâmple 
ceva chiar acum, la sfârşit. 

— Dar cum oare aş putea face să scap de această ultimă 
patrulă de care zici? l-am întrebat eu plin de aroganţa 
tinereţii. Trebuie să fie, doar ştii bine, o ultimă oară în orice. 

Charley îşi încrucişa picioarele, se lăsă pe spate şi cântări 
cele spuse. 

— Adevărat, foarte adevărat. Dar de ce să nu zicem că 
ultima a fost capturarea lui Demetrios Contoş? Ai scăpat cu 
bine şi din încercarea asta, eşti destul de teafăr şi inimos în 
ciuda bălăcelii de care ai avut parte, şi  ăâă . 

Se poticni, iar o vreme nu fu în stare să continue. . 

— Şi n-aş putea să mi-o iert niciodată dacă ţi s-ar întâmpla 
ceva. 

Am râs de temerile lui Charley, dar, de hatârul 
sentimentelor lui faţă de mine, am fost de acord să consider 
că ultima participare la acţiunile patrulei avusese loc. 


Fusesem împreună vreme de doi ani încheiaţi şi acum 
plecam din rândurile patrulei de pescuit pentru a mă 
întoarce să-mi termin studiile. Câştigasem bani şi pusesem 
de-o parte destui ca să-mi ajungă vreme de trei ani la 
gimnaziu şi, deşi până la începerea cursurilor mai erau 
câteva luni bune, aveam de gând să mă pregătesc serios 
pentru examenele de admitere. 

Toate calabalâcurile mele erau rânduite cum trebuie într- 
un cufăr de marinar, şi abia aşteptam să-mi cumpăr biletul 
şi să mă sui în trenul de Oakland, când Neil Partington sosi 
la Benicia. Era nevoie de Reindeer deîndată în Golful de Jos, 
cu treburi urgente, şi Neil adăugă că avea de gând să o ia 
drept spre Oakland. Cum acolo îşi avea domiciliul, iar pe 
timpul cât aveam să merg la şcoală urma să locuiesc la el, 
spunea că nu vedea nici un motiv să nu-mi urc cufărul la 
bord şi să merg cu ei. 

Aşa că mi-am adus cufărul la bord, pe la mijlocul după- 
amiezii am ridicat randa cea mare de pe Reindeer şi am 
molat parâmele. Era o vreme parşivă de toamnă. Briza 
mării, care suflase statornic toată: vara dispăruse, iar locul 
ei fusese luat de tot felul de vânturi ce băteau capricioase 
sub un cer mohorât. În consecinţă ora sosirii era foarte 
îndoielnică. Am pornit o dată cu refluxul. Pe când coboram 
strâmtoarea Carquinez, m-am uitat îndelung, pentru ultima 
oară, spre Benicia şi şantierul lui Turner, unde asediasem 
nava Lancashire Queen, şi-l prinsesem pe Alec cel Mare, 
regele grecilor. Iar la gura strâmtorii, m-am uitat cu mult 
interes spre locul unde, cu câteva zile înainte, m-aş fi înecat 
dacă nu era firea omenoasă a lui Demetrios Contoş. 

Un zid imens de ceaţă înainta pe faţa Golfului San Pablo, 
îndreptându-se spre noi, şi în câteva minute Reindeer 
naviga orbeşte prin bezna umedă. Charley, care stătea la 
cârmă, părea să aibă un fel de instinct aparte în situaţiile 
astea. Mărturisea singur că nu ştia nici el cum de se 
brodea, dar avea un fel de-a dreptul minunat de a calcula 


vânturile, curenţii, distanţele, timpul, deriva, viteza de 
înaintare a ambarcaţiei. 

La câteva ceasuri după ce-am intrat în ceața aceea, Neil 
Partington spuse: 

— Pare că are de gând să se ridice. Hei, Charley, pe unde 
zici că am ajuns. 

Charley se uită la ceas. 

— Ora şase, încă trei ceasuri de reflux, mormăi el în 
treacăt. 

— Dar unde zici că suntem? insistă Neil. 

Charley chibzui un moment, şi după aceea răspunse: 

— Refluxul ne-a abătut puţin de la drumul nostru, dar dacă 
ceața se ridică chiar în clipa asta, şi după cum se arată are 
să se ridice, o să vezi că nu suntem la mai mult de o mie de 
mile de Debarcaderul lui McNear. 

— Ai putea să fii ceva mai precis, măcar cu câteva mile, 
bombăni Neil, arătându-şi prin tonul vocii dezamăgirea. 

— În regulă, făcu Charley ca s-o încheie. Atunci până acolo 
nu-i mai puţin de un sfert de milă, dar nici mai mult de 
jumătate. 

Vântul se mai întări după câteva rafale, şi ceața se subţie 
vizibil. 

— Debarcaderul lui McNear e exact într-acolo, spuse 
Charley, arătând în ceaţă, drept în traversul nostru. 

Toţi trei ne zgâiam scrutând în direcţia arătată, când 
Reindeer se izbi cu un trosnet înfundat de ceva şi încremeni 
pe loc. Am alergat la prova şi am văzut că bompresul ei se 
încurcase într-un greement ars de soare şi putred, susţinut 
de un catarg scurt, ciuntit. lahtul nostru intrase cu prova 
într-o joncă ce stătea la ancoră. 

În clipa când ajunsesem şi noi la prova, din cabina 
întrepunte dădură buzna afară, ca nişte viespi, cinci pescari 
cu ochii cârpiţi încă de somn. În fruntea lor venea un individ 
numai muşchi, pe care-l remarcai de departe după mutra 
mâncată de vărsat şi basmaua galbenă legată la cap. Era 
chiar Basma Galbenă, pescarul pe care-l arestasei cu un an 


înainte pentru că viola legile pescuitului la creveţi şi, la 
vremea respectivă, aproape că provocase scufundarea 
iahtului Reindeer, aşa cum şi acum mai mai să ne trimită la 
fund violând legile navigaţiei. 

— Ce dracu v-a apucat să vă proţăpiţi aici în mijlocul 
traficului fără să puneţi în funcţiune un corn de ceaţă? 
strigă furios la ei Charley. 

— Ce i-a apucat? îi răspunse calm Neil. Aruncă şi tu o 
privire... Ai priceput ce i-a apucat? 

Ne-am uitat în direcţia indicată de degetul lui Neil, în 
mijlocul nepuntat al joncii am văzut că barca era pe 
jumătate plină cu creveţi şi, după cum am constatat la o mai 
atentă cercetare, abia prinşi. Amestecaţi cu creveţii mai 
erau şi miriade de peştişori, de la un sfert de inci în sus. 
Basma Galbenă ridicase capcana de creveţi după maxima 
fluxului şi, profitând de adăpostul ceţii, rămăsese, plin de 
îndrăzneală, lângă sculele sale, aşteptând să le mai salte o 
dată după maxima refluxului. 

— Ei bine, spuse Neil, trebuie să recunosc că în toată viaţa 
mea, după câtă experienţă am adunat în poliţia apelor, asta 
e cea mai uşoară captură pe care am făcut-o. Ce facem cu 
ei, Charley? 

— Remorcăm jonca până la San Rafael, bineînţeles, veni 
răspunsul acestuia. 

Charley se întoarse apoi spre mine: 

— Fiule, saltă-te pe joncă şi eu îţi arunc o parâmă de 
remorcaj. Dacă vântul nu ne lasă baltă, ajungem la râu 
înainte ca refluxul să scadă prea mult, dormim la San Rafael 
şi sosim la Oakland mâine la prânz. 

Acestea fiind spuse, Charley şi Neil se întoarseră la 
Reindeer, şi îl puseră pe drum, cu jonca remorcată la prova. 
M-am dus la pupa şi am luat în stăpânire prada, guvernând 
cu o eche de pe vremea potopului şi un safran cu nişte 
găuri mari, romboidale în el, prin care apa trecea ca prin 
ciur. 


Dar la vremea asta, ceața se ridicase şi poziţia aproximată 
de Charley fu confirmată de Debarcaderul McNcar, care se 
vedea la numai jumătate de milă distanţă. Mergând de-a 
lungul țărmului de vest, am dublat Capul Pedro în văzul 
tuturor aşezărilor de pescari de creveţi şi se stârni mare 
zarvă când văzură una din joncile lor remorcată în urma 
cunoscutei nave a patrulei de pescuit. 

Vântul dinspre țărm venea acum în rafale şi nu te puteai 
bizui pe el; ne-ar fi prins bine dacă ar fi fost ceva mai 
tăricel. Râul San Rafael, pe care trebuia să urcăm pentru a 
ajunge la oraş ca să ne încredinţăm prizonierii autorităţilor, 
curgea printr-o zonă întinsă de smârcuri, pe unde era greu 
de navigat la vremea refluxului, iar când apele erau foarte 
scăzute nu se mai putea merge deloc pe el. Deoarece acum 
refluxul ajunsese cam la jumătatea lui, trebuia să ne cam 
grăbim. Dar jonca aceea masivă ne împiedica, 
bălăngănindu-se în urma lui Reindeer, şi ţinându-ne în loc 
ca un balast inutil de aceeaşi greutate. 

— Spune amărâţilor să ridice vela, îmi strigă în cele din 
urmă Charley. N-am chef să ne bălăcim în mocirla 
smârcurilor toată noaptea. 

I-am repetat ordinul lui Basma Galbenă, care începu să 
bombăne răguşit ceva oamenilor săi. Răcise zdravăn omul, 
şi uneori îl apuca câte o criză de tuse de se făcea în două, 
şi-i ieşeau din cap ochii injectaţi. Acum arăta mai de spaimă 
decât înainte, şi când îmi azvârlea câte o căutătură rea îmi 
aduceam aminte, înfiorându-mă, cum scăpasem ca prin 
urechile acului de mâna lui când îl arestasem prima dată. 

Echipajul se rândui la fungi şi vela aceea ciudată, 
triunghiulară, vopsită maroniu deschis, se ridică la catarg. 
Navigam cu vântul din spate, când Basma Galbenă largă 
şcota randei, jonca ţâşni înainte şi parâma remorcii slăbi. 
Deşi Reindeer mergea repede, jonca înainta mai repede, şi 
pentru a evita să dăm peste barca din faţă, am cârmit puţin 
mai în vânt. Dar jonca şi de data asta se dovedi mai iute şi, 
în câteva minute, eram în traversul iahtului patrulei, în 


partea din vânt. Parâma remorcii se întinse din nou, dar de 
data asta în unghi drept faţă de drumul celor două bărci şi 
eram într-o situaţie caraghioasă. 

— Dă drumul la remorcă! am strigat eu. 

Charley ezită. 

— N-avea nici o teamă, l-am liniştit eu. Nu se poate 
întâmpla nimic. Ajungem la gura apei cu volta asta, iar voi 
vă ţineţi după mine tot drumul până la San Rafael. 

După vorbele astea, Charley desfăcu remorca, şi Basma 
Galbenă îşi trimise unul din oameni la prova să tragă 
parâma în barcă. Cum se întuneca tot mai mult, greu am 
reuşit să nimeresc gura râului San Rafael, şi când am luat-o 
pe el în sus abia dacă mai ghiceam malurile. Reindeer era la 
cinci minute bune de mers în urma noastră şi, pe măsură ce 
urcam tot mai mult pe canalul acela întortocheat şi îngust, 
ceilalţi rămâneau tot mai mult în urmă. Ştiindu-l pe Charley 
în siajul meu, se părea că nu aveam a mă teme de cei cinci 
prizonieri ai mei, dar, cum întunericul se făcea tot mai 
adânc, şi nu mai reuşeam să-i supraveghez ca lumea, mi-am 
scos revolverul din buzunarul de la pantaloni şi l-am pus în 
cel de la haină, unde îmi era mai la îndemână. 

Nu mă temeam decât de Basma Galbenă, iar cele ce-au 
urmat dovedesc că individul a ghicit şi a profitat de asta. 
Stătea la câţiva paşi de mine, în bordul care se nimerise să 
fie atunci în vânt. Abia reuşeam să-i desluşesc profilul, dar 
curând mi-am dat seama că încet, foarte încet, omul luneca 
spre mine. Nu l-am slăbit din ochi. Ţinând echea cu stânga, 
mi-am vârât dreapta în buzunar şi am apucat revolverul. 

L-am văzut trăgându-se câţiva inci mai aproape, şi tocmai 
voiam să-i ordon să se dea înapoi - vorbele îmi stăteau chiar 
pe limbă - când am fost lovit cu mare putere de o masă 
întunecată care se aruncase spre mine dinspre bordul de 
sub vânt. Era unul din oamenii echipajului. Îmi ţintui mâna 
dreaptă, aşa încât n-am mai reuşit s-o scot din buzunar şi, 
în acelaşi timp, îmi puse palma peste gură. Aş fi putut să mă 
zbat şi să mă smulg din braţele lui, să-mi eliberez mâna sau 


gura, să strig şi să dau alarma, dar, într-o clipită, Basma 
Galbenă fu şi el peste mine grămadă. M-am luptat în zadar 
pe fundul joncii, cu picioarele şi mâinile legate, în timp ce 
gura îmi fusese cetluită bine cu un căluş dintr-o zdreanţă de 
cămaşă de bumbac, după cum am descoperit mai apoi. 
După care m-au lăsat să zac acolo, pe fundul bărcii. Basma 
Galbenă luă echea, dădea ordine în şoaptă şi, judecând 
după poziţia pe care o avusesem şi schimbarea aliurii velei 
pe care o zăream deasupra mea ca o pată întunecată pe 
cerul înstelat, mi-am dat seama că ne îndreptam spre gura 
unui canal îngust ce se vărsa în locul acela în San Rafael. 

În câteva minute lunecam uşor pe lângă mal, şi vela fu 
coborâtă în cea mai mare linişte. Pescarii nu scoteau un 
sunet. Basma Galbenă stătea pe fundul joncii lângă mine, şi- 
| simţeam cum se chinuie să-şi înăbuşe accesele de tuse 
răguşită. Cam la vreo şapte sau opt minute mai târziu, i-am 
auzit vocea lui Charley pe când Reindeer trecea prin 
dreptul gurii canalului. 

— Nici nu-ţi poţi închipui cât sunt de bucuros, îl auzeam eu 
foarte clar spunându-i lui Neil, că puştiul a terminat-o cu 
patrula de pescuit fără să păţească nimic. 

Neil îi răspunse ceva ce n-am reuşit să desluşesc, după 
care vocea lui Charley se auzi din nou: 

— Puştiul se simte pe apă ca la el acasă şi dacă după ce 
isprăveşte şcoala urmează şi un curs de navigaţie şi 
porneşte pe cursă lungă, nu văd de ce n-ar ajunge 
comandant pe cea mai mare navă din câte există. 

Ce spunea era foarte măgulitor pentru mine, dar cum 
stăteam acolo legat fedeleş şi cu un căluş în gură, aranjat 
chiar de propriii mei prizonieri, şi auzeam vocile prietenilor 
tot mai slab, pe măsură ce Reindeer se îndepărta tot mai 
mult în întuneric către San Rafael, nu eram în cea mai 
nimerită situaţie ca să mă bucur de viitorul acela 
trandafiriu. O dată cu Reindeer dispăru şi ultima mea 
speranţă. Nici nu-mi puteam închipui ce avea să se întâmple 
mai departe, fiindcă pescarii aceia erau alt soi decât mine 


şi, din câte ştiam, eram convins că nu aveau să se poarte cu 
mâănuşi. 

După ce-au mai adăstat câteva minute, au ridicat vela 
triunghiulară, iar Basma Galbenă luă echea şi o cârmi în 
jos, către gurile râului San Rafael. Refluxul scăzuse apele şi 
mai mult şi omul nostru întâmpina dificultăţi ca să scape de 
bancurile de mâl. Speram să se pună pe uscat, dar, în cele 
din urmă reuşi să iasă în golf fără mari necazuri. 

Îndată ce am ieşit pe gura râului, se stârni o discuţie 
aprinsă, şi bănuiam că se referă la mine. Basma Galbenă 
era foarte vehement, dar ceilalţi patru i se opuneau cu 
aceeaşi tărie. Era limpede că omul căuta să-i convingă că 
era mai bine să mă facă dispărut, dar ceilalţi erau speriaţi 
de consecinţe. Eram destul de familiarizat cu felul lor de-a 
fi, ca să-mi dau seama că numai teama îi va putea opri de la 
un astfel de gest. Dar nu-mi trecea prin minte ce soluţie îi 
ofereau ceilalţi lui Basma Galbenă drept alternativă a 
planului său criminal. 

E uşor de înţeles ce simţeam eu în vremea asta, ştiind că 
soarta îmi atârna de un fir de păr. Discuţia se transformă în 
ceartă, iar în toiul ei Basma Galbenă smulse echea grea şi 
se repezi cu ea spre mine, dar ceilalţi patru acoliţi ai lui se 
aruncară între noi şi începu o luptă caraghioasă pentru 
echea aceea. În cele din urmă, Basma Galbenă fu dovedit, şi 
se întoarse mohorât la cârmă, timp în care ceilalţi îl 
boscorodeau cât îi ţinea gura fiindcă se dovedise cu totul 
nechibzuit. 

Scurt timp după aceea, vela fu coborâtă şi jonca fu împinsă 
încet cu vâslele. Am simţit cum barca se înfige în mâl moale. 
Trei pescari - toţi purtau cizme înalte marinăreşti - au 
coborât în apă, iar ceilalţi doi m-au trecut peste balustradă. 
Basma Galbenă mă ducea de picioare, alţi doi de umeri şi 
începură cu toţii să se bălăcească prin noroi. După o vreme, 
dădură de pământ ferm, şi mi-am dat seama că urcau cu 
mine pe un mal. Nici nu trebuia să fac mari eforturi ca să 
ştiu pe ce mal. Nu putea fi decât cel al Insulelor Marin, un 


grup de insulițe mici, stâncoase, aflate în largul ţărmillui de 
la Marin County. 

Când au ajuns la nisipul tare care marca limita de sus a 
fluxului, m-au aruncat jos, fără multe menajamente. Basma 
Galbenă mi-a ars cu ciudă un picior în coaste, după care cei 
trei se bălăciră iar prin noroi până la joncă. O clipă mai 
târziu am auzit ridicându-se vela şi pocnind când se întinse 
în vânt, strânsă de scota. Apoi se lăsă liniştea. Fusesem 
lăsat să mă descurc cum m-oi pricepe mai bine ca să mă 
eliberez. 

Văzusem tot felul de şmecheri care se zvârcoleau, se 
smuceau şi reuşeau să se descotorosească de frânghiile cu 
care fuseseră legaţi, dar, deşi m-am zvârcolit în toate 
felurile şi m-am muncit cât am putut, ca un om de ispravă, 
nodurile rămâneau la fel de tari ca la început, şi legăturile 
nu slăbiseră deloc. Pe când mă tot zvârcoleam într-o parte 
şi-n alta, m-am rostogolit peste o grămadă de scoici goale, 
rămase evident de la vreo petrecere cu scoici prăjite a 
vreunui echipaj de iaht. Mi-a venit o idee. Aveam mâinile 
legate la spate, am prins cum am putut o scoică, m-am 
rostogolit pe țărm, m-am tot rostogolit până am ajuns la o 
stâncă pe care o ştiam. Tot dându-mă de-a dura am 
descoperit în cele din urmă o crăpătură îngustă, în care am 
înţepenit scoica. Avea muchia tăioasă, şi am început să frec 
de tăişul acela funia cu care-mi erau legate mâinile. Muchia 
era însă fragilă, şi s-a spart când m-am lăsat pe ea prea 
tare. M-am dat de-a dura din nou până la grămada de 
scoici, şi m-am întors cu câte scoici am putut apuca în 
amândouă mâinile. Am spart şi alte scoici, mi-am tăiat de 
mai multe ori mâinile în ele, mi s-au pus cârcei la picioare 
din cauza poziţiei încordate şi a efortului. 

În timp ce mă chinuiam din cauza cârceilor şi încercam să 
mă odihnesc, am auzit pe deasupra apelor o chemare 
familiară. Era Charley care pornise în căutarea mea. 
Căluşul din gură mă împiedica să-i răspund, şi nu-mi 
rămânea decât să zac acolo zbătându-mă neajutorat, în 


vreme ce Charley vâsli pe lângă insule şi vocea i se pierdu 
treptat în depărtare. 

M-am întors la calvarul meu cu scoicile şi, la capătul unei 
jumătăţi de ceas, am reuşit să retez funia. Restul a fost uşor. 
După ce mi-am văzut mâinile libere, n-a fost decât o 
problemă de minute până să-mi dezleg picioarele şi să-mi 
scot căluşul din gură. Am luat-o la fugă în jurul insulei 
pentru a mă convinge că mă aflam pe o insulă şi nu vreun 
promontoriu al continentului. Era, bineînţeles, o insuliţă, 
una din grupul Marin, cu o plajă de nisip şi înconjurată de o 
mare de smârcuri. Nu-mi rămânea decât să aştept până se 
va crăpa de ziuă, şi trebuia să fac ceva să mă mai încălzesc, 
fiindcă se lăsase cam rece - noapte aspră pentru California, 
cu un vânt subţirel, atât cât să te facă să tremuri. 

Ca să-mi pun sângele în mişcare, am alergat în jurul 
Insulei de vreo duzină de ori, m-am căţărat pe culmea ei 
stâncoasă cam tot de atâtea ori, treabă care - după cum 
aveam să descopăr - mi-a prins tare bine, nu numai pentru 
că m-am încălzit. În toiul acestor exerciţii, m-am întrebat 
deodată dacă n-am pierdut cumva ceva din buzunare pe 
când mă tot dădeam de-a dura prin nisipul plajei. Am 
cercetat iute şi am văzut că-mi lipsea revolverul şi 
briceagul. Pe cel dintâi mi-l luase Basma Galbenă, dar 
briceagul îl pierdusem în nisip. Tocmai îl căutam cu sârg 
când am auzit scârţâitul unor strapazane de barcă. Primul 
gând a fost bineînţeles că era Charley, dar chibzuind mai 
bine mi-am dat seama că Charley ar fi strigat în vreme ce 
vâslea. O presimţire m-a făcut să încremenesc. Insulele 
Marin nu prea sunt călcate de picior de om, şi e greu de 
crezut că nişte turişti şi-ar face drum încoace în toiul nopţii. 
Dar dacă era Basma Galbenă? Scârţâitul strapazanelor 
deveni şi mai lămurit. M-am făcut ghem în nisip şi mi-am 
încordat auzul. Barca aceea - am socotit că era vorba de un 
schit mic după ritmul iute al vâslelor - se opri în mâl, la vreo 
cincizeci de picioare de plajă. Am auzit o tuse răguşită, 
sacadată, şi mi-a îngheţat inima. Ca să nu mai fie obligat să 


renunţe la răzbunare din cauza tovarăşilor săi ceva mai 
prudenţi, individul se strecurase pe furiş din sat şi se 
întorsese singur. 

Prin minte mi-au trecut în grabă mai mult gânduri. Eram 
neînarmat şi neajutorat pe o insuliţă, şi un păgân nenorocit, 
de care aveam toate motivele să mă tem, pornise pe urmele 
mele. Oriunde eram mai în siguranţă decât pe insulă şi 
instinctiv, m-am îndreptat spre apă, sau mai degrabă spre 
mocirlă. Când individul începu să pleoscăie, bălăcindu-se 
prin mâlul acela, am pornit şi eu să mă bălăcesc numai că 
eu mă îndepărtam de plajă, păstrând acelaşi drum pe care 
apucaseră pescarii când fusesem depus pe insulă, acelaşi 
pe care se întorseseră la joncă. 

Basma Galbenă socotea că eu încă mai zăceam legat 
fedeleş, aşa că nu se feri în nici un chip, ci se apropie de 
plajă făcând destul de mult zgomot. Asta mi-a prins bine, 
pentru că la adăpostul tărăboiului pe care-l făcea el, eu, 
străduindu-mă să nu stârnesc mai mult zgomot decât era 
nevoie, am reuşit să parcurg vreo cincizeci de picioare până 
să ajungă el pe plajă. Şi m-am lăsat binişor în mâlul acela. 
Era rece şi lipicios, tremuram tot, dar nu aveam chefsă mă 
ridic în picioare riscând să mă zărească individul cu ochii lui 
ageri. 

O luă pe țărm drept spre locul unde mă lăsase zăcând, şi 
în fugă mi-a trecut prin minte părerea de rău că nu puteam 
să-i văd mutra dezamăgită că nu m-a găsit acolo. Regret 
foarte trecător de altfel, pentru că dinţii îmi clănţăneau de 
frig în gură. 

Ce a făcut el mai apoi a trebuit să ghicesc în mare măsură, 
din cauza întunericului, fiindcă abia puteam să-i bănuiesc 
silueta profilată la lumina slabă a stelelor. Dar am fost sigur 
că mai întâi s-a grăbit să dea ocol plajei insulei ca să vadă 
dacă trăseseră la țărm şi alte bărci, lucru uşor de aflat după 
dâra lăsată în mâl. 

După ce s-a convins că nu venise nici o ambarcaţie să mă 
ia de pe insulă, următorul pas a fost să afle ce se întâmplase 


cu mine. Aprinse chibrituri unul după altul şi, pornind de la 
grămada de scoici, începu să-mi caute urmele în nisip. Îi 
vedeam foarte bine mutra ticăloasă; sulful de la chibrituri îi 
irita plămânii, îl podidea tusea aceea gâjâită şi mărturisesc 
că în astfel de momente, cum zăceam în măâlul lipicios şi 
rece, începeam să tremur mai rău ca niciodată. 

Mulțimea urmelor mele îl încurcă. Îi veni ideea că aş putea 
fi ascuns pe undeva prin mâluri, pentru că se băgă în 
mocirla aia şi făcu vreo câţiva paşi în direcţia mea, apoi 
aplecându-se, cercetă întinderea aceea îndelung şi cu mare 
grijă. Cred că era la nici cincisprezece picioare de mine, şi 
dacă ar fi aprins un chibrit cu siguranţă că m-ar fi dibuit. 

Se întoarse pe plajă şi se căţără pe coama aceea 
stâncoasă, căutându-mă din nou la lumina chibriturilor. 
Dacă tot scăpasem la un fir de păr, m-am hotărât să mă 
îndepărtez şi mai mult. Nu îndrăzneam să mă salt în 
picioare pentru că s-ar fi auzit plescăitul, clefăiala mâlului 
care te sugea, aşa că am rămas întins, în noroi şi m-am 
împins cu picioarele şi mâinile pe suprafaţa lui. Am păstrat 
acelaşi drum pe care-l bătuseră pescarii când veniseră la 
țărm, şi se întorseseră la joncă, până când am ajuns la apă. 
Apoi am intrat mai la adânc, până când apa a ajuns la vreo 
trei picioare, după care m-am întors deplasându-mă pe o 
direcţie paralelă cu ţărmul. 

Prin cap mi-a trecut ideea să mă îndrept spre schiful lui 
Basma Galbenă şi să o şterg cu el, dar chiar atunci individul 
se întoarse la țărm şi, parcă temându-se exact de ceea ce- 
mi fulgerase prin minte, o porni bălăcindu-se prin mâl ca să 
se convingă că schiful era în siguranţă. Asta m-a făcut să 
pornesc în direcţia opusă. Pe jumătate înotând, pe jumătate 
târându-mă, doar cu căpăţâna deasupra apei şi având mare 
grijă să nu fac nici un zgomot, am reuşit să mă îndepărtez 
cu vreo sută de picioare de locul unde debarcaseră pescarii 
din joncă, apoi m-am tras mai aproape de țărm, în mâl şi am 
rămas întins, nemişcat. 


Basma Galbenă din nou s-a întors la plajă şi a cercetat 
insula de jur împrejur, şi iar a ajuns la grămada de scoici. 
Ştiam exact ce idei învârte el în mintea lui de parcă i-aş fi 
citit gândurile. Nimeni nu putea să părăsească insula sau să 
tragă la ţărmul ei fără să lase urme, în mâlul acela. 
Singurele urme care se vedeau erau cele de la schitul lui şi 
spre locul unde oprise jonca. Eu nu mai eram pe insulă. 
Deci trebuie să o fi luat pe una din cele două urme. Ilocmai 
fusese la drumul făcut de el de la schif la țărm şi se 
convinsese că nu părăsisem insula pe acolo. În consecinţă 
nu puteam să mă îndepărtez de țărm decât pe dârele lăsate 
spre locul unde ancorase jonca. Şi începu să verifice ideea 
asta luând-o din nou prin mâl şi aprinzând mereu chibrituri 
pe măsură ce înainta. 

Când ajunse la locul unde zăcusem întins prima dată în 
mâl, mi-am dat seama, după multele chibrituri pe care le-a 
aprins şi după, timpul pierdut acolo, că descoperise 
amprenta lăsată de trupul meu. Luă urma mai departe spre 
apă, intră chiar mai spre larg, dar la trei picioare adâncime 
nu mai putea desluşi nimic. Pe de altă parte, cum refluxul 
continua, omul putea vedea limpede întipăritura lăsată de 
prova joncii, şi deci şi a oricărei alte bărci care ar fi acostat 
într-un loc sau altul. Dar nu se vedeau astfel de urme, şi 
ştiam că individul era absolut convins că eu mă ascundeam 
pe undeva prin mâlul de la țărm. 

Dar să cauţi într-o noapte întunecoasă un puşti ascuns 
într-o mare de mâluri, e ca şi cum ai căuta un ac într-un car 
cu fân, aşa că nici el n-a încercat. În schimb se întoarse pe 
plajă şi mai bântui pe acolo o vreme. Speram să renunţe şi 
să plece pentru că la vremea asta mă chinuia groaznic 
frigul. În cele din urmă o porni bălăcindu-se spre schif şi 
plecă vâslind. Dar dacă plecarea asta nu era decât o 
şmecherie? Dacă se prefăcuse doar pentru a mă determina 
să ies pe țărm? 

Cu cât cântăream ideea asta în minte mai mult cu atât 
eram mai sigur de ea, că prea plescăise cu ramele în timp 


ce se îndepărta. Aşa că am rămas mai departe întins în mâl, 
tremurând. Am dârdâit până când am simţit că muşchii 
şalelor mă dureau şi mă chinuiau la fel de tare ca şi frigul, şi 
am avut nevoie de toată puterea mea de stăpânire pentru a 
mă obliga să rămân mai departe în situaţia aceea 
mizerabilă. 

Şi a fost bine că am făcut aşa, pentru că la vreo oră mai 
apoi mi s-a părut că zăresc ceva mişcându-se pe plajă. Mi- 
am încordat privirea, dar mai apoi am fost răsplătit când 
auzul a prins ecoul unei tuse gâjâite pe care o ştiam prea 
bine. Basma Galbenă venise furiş înapoi, debarcase de 
cealaltă parte a insulei, şi se strecura pe plajă să mă prindă 
dacă cumva mă întorsesem la țărm. 

După asta, deşi au trecut multe ceasuri fără să se măi 
simtă nici o mişcare din partea lui, mi-a fost prea teamă să 
mă întorc pe insulă. Pe de altă parte, în aceeaşi măsură mi- 
era teamă că am să mor de frigul pe care-l înduram. Nu-mi 
închipuisem vreodată că un om poate suferi într-atât. În 
cele din urmă, de atâta frig, am amorţit încât nici nu mai 
tremuram. Dar muşchii şi oasele începură să mă doară într- 
un hal de neîndurat. Fluxul începuse să ridice apele de 
mult, şi, pas cu pas, mă împingea spre țărm. La ora trei era 
maxima fluxului şi la ora aceea m-am târât pe țărm, mai 
mult mort decât viu, prea neputincios ca să opun vreo 
rezistenţă lui Basma Galbenă dacă s-ar fi aruncat acum 
asupra mea. 

Dar nu s-a arătat nici o basma galbenă. Renunţase să mă 
mai caute şi se întorsese la Capul Pedro. Cu toate astea 
eram într-o situaţie cel puţin nenorocită, dacă nu chiar 
disperată. Nu puteam să mă ţin pe picioare, cu atât mai 
puţin să merg. Veşmintele ude, pline de mâl, se lipiseră de 
mine ca nişte giulgiuri de gheaţă. Nu credeam că am să mai 
scap vreodată de ele. Degetele îmi erau atât de amorţite, eu 
atât de sleit, încât parcă au trecut ceasuri întregi până am 
reuşit să-mi scot încălţările din picioare. Nu aveam destulă 
putere ca să rup şireturile din piele de delfin, iar cu 


nodurile nu mă descurcam deloc. Mi-am lovit de 
nenumărate ori mâinile de piatră ca să-mi pun sângele în 
mişcare. Uneori eram convins că aveam să mor. 

Dar, în cele din urmă, după mai multe secole, cum mi s-a 
părut mie, mi-am scos în fine şi ultima zdreanţă de pe mine. 
Apa acum urcase mult şi era la îndemână, m-am târât cu 
chin până la ea şi, gol cum eram, m-am spălat de mâl. Încă 
nu puteam să mă ridic în picioare şi să mă mişc, dar mi-era 
teamă să zac nemişcat. Nu-mi rămânea decât să mă târâi 
neajutorat, în susul şi-n josul plajei, ca un melc, cu preţul 
unei permanente suferinţe. Am ţinut-o aşa cât am putut, iar 
când spre răsărit cerul a început să pălească, vestind zorile, 
am început să mă pierd. Cerul se făcu treptat roz, apoi 
roşu, şi când discul de aur al soarelui se arătă la orizont, mă 
găsi zăcând neajutorat, nemişcat pe grămada de scoici. 

Ca în vis am zărit parcă silueta familiară a iahtului 
Reindeer ieşind pe gura râului San Rafael, mânat de briza 
uşoară de dimineaţă. Visul nu prea avea continuitate. Au 
fost perioade destul de lungi în care nu-mi amintesc de 
nimic. Dar păstrez în memorie trei momente distincte: când 
am văzut prima dată randa lui Reindeer, apoi iahtul stând la 
ancoră la câteva sute de picioare de țărm, în vreme ce era 
lăsată la apă o barcă mică, şi soba din cabină duduind 
încinsă la roşu, eu înfofolit în pături, numai cu pieptul şi 
umerii goi, pe care mi-i chinuia, masându-i fără milă, 
Charley, în timp ce gura îmi ardea din cauza cafelei puţin 
cam prea fierbinţi pe care mi-o turna pe gât Neil 
Partington. 

Mă ardea, nu mă ardea, trebuie să vă spun că mă simţeam 
minunat. Când am ajuns la Oakland, eram la fel de vioi şi în 
putere ca de obicei, deşi Charley şi Neil Partington se 
temeau să nu fac pneumonie, iar, în primele şase luni de 
şcoală, doamna Partington nu m-a slăbit din ochi să prindă 
primele simptome de tuberculoză. 

Timpul zboară. Parcă ieri eram un puşti de şaisprezece ani 
şi făceam parte din patrula de pescuit. Şi cu toate astea ştiu 


bine că abia am sosit azi dimineaţă din China, făcând o 
traversată scurtă aşa cum mi s-a dus faima, în calitate de 
comandant al goeletei - barc Harvester. Şi mai ştiu că 
mâine dimineaţă trebuie să dau o fugă până la Oakland să-l 
văd pe Neil Partington, pe nevasta lui şi restul familiei, iar 
apoi să ajung şi la Benicia să-l întâlnesc pe Charley Le 
Grant şi să mai povestim despre vremurile de odinioară. Ba 
nu. Dacă mă gândesc mai bine, nu e cazul să mă mai duc la 
Benicia. Urmează să fiu parte foarte interesată la o 
căsătorie ce va avea loc curând. Pe ea o cheamă Alice 
Partington. Cum Charley mi-a promis să fie cavaler de 
onoare, va fi nevoit să vină el la Qakland. 


SFÂRŞIT