Dean Koontz — [Odd Thomas] 04 Noaptea lui Odd

DEAN R. KOONTZ 


Seria Odd Thomas 


Volumul 4 


NOAPTEA LUI ODD 


Original: Odd Hours (2008) 


Traducerea: 
LIVIU RADU 


y 


virtual-project.eu 


RAO International Publishing Company 
2010 


VP - 


Îmi simt soarta în cele de care nu pot să mă 
tem. 

Învăţ mergând spre locul în care trebuie s- 
ajung. 


THEODORE ROETHKE - TREZIREA 


VP-3 


UNU 


E doar viaţă. Trecem cu toţii prin ea. 

Nu toţi terminăm călătoria în aceleași condiţii. De-a lungul 
drumului, unii își pierd picioarele sau ochii în accidente sau în 
conflicte, în timp ce alţii străbat anii fără să aibă vreun motiv de 
supărare mai serios decât vreo zi în care părul nu-i stă bine 
pieptănat... 

Am încă amândouă picioarele și amândoi ochii, chiar și părul 
meu arăta în regulă atunci când m-am trezit în dimineaţa aceea 
de miercuri, spre sfârșitul lunii ianuarie. Dacă m-aș fi întors în 
pat șaisprezece ore mai târziu, după ce-mi pierdusem tot părul 
și doar atât, aș fi considerat ziua aceea un triumf. Chiar dacă aș 
fi avut cu câțiva dinţi mai puţin, tot aș fi considerat-o un triumf. 

Când am ridicat jaluzelele de la fereastra dormitorului, cerul 
jos era cenușiu și apăsător, fără vânt și nemișcat, dar purtând în 
el o promisiune de schimbare. 

Conform celor spuse la radio, în Ohio se prăbușise un avion, în 
timpul nopţii. Pieriseră sute de oameni. Singurul supraviețuitor, 
un copil de zece luni, fusese găsit nevătămat pe un scaun 
aproape distrus, aflat pe un câmp plin de resturi arse și îndoite. 

În timpul dimineţii, sub cerul plin de așteptări, valuri lente, 
indolente, se târau obosite către țărm. Pacificul era cenușiu și 
plin cu umbre ca de tuș, de parcă animale sinuoase, cu forme 
fantastice, ar fi înotat chiar sub suprafaţa sa. 

În timpul nopţii mă trezisem de două ori dintr-un vis în care 
mareea curgea roșie, iar marea era învăluită de-o lumină 
îngrozitoare. 

Dacă visul ar fi continuat, sunt sigur că ar fi fost și mai 
înfiorător. Problema e că puţine dintre coșmarurile mele se 
dovediseră a fi adevărate și că muriseră oameni. 

În timp ce pregăteam micul dejun pentru patronul meu, la 
radioul din bucătărie se transmise știrea că adepţii jihadului care 
capturaseră în ziua anterioară o navă oceanică în Mediterana 
începuseră să-i decapiteze pe pasageri. 


VP - 4 


Încetasem cu ani în urmă să privesc programele de știri de la 
televizor. Pot să suport cuvintele și cunoștințele pe care le 
transmit acestea, dar imaginile mă întorc pe dos. 

Din cauză că suferă de insomnie și se culcă în zori, Hutch 
mănâncă micul dejun la amiază. Mă plătea bine și era amabil, 
așa că găteam după programul lui, fără să mă plâng. 

Hutch lua masa în sufragerie, în care draperiile erau 
întotdeauna trase. Nu rămânea neacoperită nicio porţiune 
luminată de geam. 

Hutch urmărea deseori un film în timp ce mânca, zăbovind la 
cafea până apărea genericul filmului. In ziua aceea preferase să 
nu urmărească știrile prin cablu și să-i privească pe Carole 
Lombard și pe John Barrymore în Twentieth Century". 

Avea optzeci și opt de ani și se născuse în epoca filmelor 
mute, pe când Lillian Gish și Rudolph Valentino erau vedete, iar 
pentru că fusese mai apoi un actor de succes, Hutch credea mai 
puţin în cuvinte decât în imagini și se cufunda în fantezii. 

Lângă farfuria lui se afla o sticlă cu gel dezinfectant Purell. 
Hutch își spală cu el mâinile nu numai înainte și după ce 
mănâncă, ci și în timpul mesei, cel puţin de două ori. 

Ca majoritatea americanilor din primul deceniu al noului 
secol, Hutch se teme de orice, cu excepţia celor de care ar 
trebui să se teamă. 

Când programele de știri de la televizor povestesc despre 
celebrităţi bete, drogate, criminale sau ţicnite din alte cauze - 
lucru care se întâmplă probabil de două ori pe an - completează 
uneori scurtele pauze cu o informaţie senzaţională despre o 
bacterie rară, mâncătoare de carne. 

Ca urmare, Hutch se teme să nu se molipsească de microbul 
cel nesăţios. Din când în când, se ghemuiește, ca un personaj 
mohorât dintr-o povestire de Poe, în salonul luminat de becuri, 
meditând la soarta sa, la vulnerabilitatea cărnii, la pofta 
insaţiabilă a dușmanului său microscopic. 

Se teme în principal că s-ar putea să-i fie mâncat nasul. 

Cu multă vreme în urmă, faţa sa fusese celebră. Deși timpul îl 
deghizase, Hutch se mândrește totuși cu înfățișarea lui. 

Văzusem câteva dintre filmele lui Lawrence Hutchinson, din 
anii 1940 și 1950. Îmi plăcuseră. Hutch fusese o prezenţă 
impresionantă pe ecran. 


1 Comedie din 1934 (n.tr.). 
VP -5 


Din cauză că nu mai apăruse pe ecran de cinci decenii, era 
mai puţin cunoscut ca actor decât ca autor de cărţi pentru copii, 
cu un iepure fanfaron numit Nibbles?. Spre deosebire de 
creatorul său, Nibbles era neînfricat. 

Banii obținuți din filme, din drepturi de autor și din obiceiul de 
a privi cu o bănuială paranoică ocaziile de a investi, făcuseră ca 
Hutch să fie, la bătrâneţe, în siguranță din punct de vedere 
financiar. Cu toate acestea, era îngrijorat că o creștere explozivă 
a preţului petrolului - sau o prăbușire totală a lui - ar duce la o 
criză financiară mondială, care l-ar lăsa fără niciun bănuț. 

Casa lui era cu faţa spre drumul de pe faleză, spre plajă, spre 
ocean. Făceai mai puţin de un minut până la locul în care 
valurile se spărgeau de țărm. 

In decursul anilor, Hutch ajunsese să se teamă de mare. Nu 
suporta să doarmă în partea de vest a casei, de unde putea să 
audă valurile târându-se de-a lungul țărmului. 

Ca urmare, fusesem găzduit în apartamentul principal, cel 
îndreptat spre ocean, din faţa casei. Hutch dormea într-o 
cameră pentru oaspeți, din spate. 

La o lună după ce sosisem în Magic Beach - cu ceva mai mult 
de o lună înainte de visul cu mareea roșie -, mă angajasem ca 
bucătar al lui Hutch, având și slujba de șofer în rarele ocazii 
când acesta voia să iasă. 

Experienţa mea de la Pico Mundo Grill îmi ajutase. Dacă poţi 
să faci cartofi prăjiţi care provoacă o adevărată inundație din 
glandele salivare, să frigi bacon încât să fie crocant ca un pișcot, 
fără să-l usuci, și să faci clătite dense ca o budincă, dar atât de 
pufoase încât să existe riscul să-și ia zborul din farfurie, poţi să- 
ţi găsești oricând de lucru. 

In după-amiaza aceea de sfârșit de ianuarie, la patru și 
jumătate, când am intrat în salon împreună cu Boo, câinele 
meu, Hutch stătea în fotoliul său favorit, zgâindu-se la televizor, 
căruia îi oprise sonorul. 

— Știri rele, domnule? 

Vocea sa profundă, plină, avea câte o notă neliniștită în 
fiecare silabă: 

— Marte se încălzește! 

— Noi nu trăim pe Marte. 

— Se încălzește în același ritm ca Pământul. 


2 De la nibble, „a ciuguli” (n.tr.). 
VP-6 


— Plănuiţi să vă mutaţi pe Marte ca să fugiţi de încălzirea 
globală? 

Hutch arătă spre crainicul mut de la televizor. 

— Asta înseamnă că soarele e cauza ambelor încălziri și că nu 
se poate face nimic. Nimic! 

— Ei bine, domnule, mai rămâne Jupiter sau ce altă planetă s- 
o afla dincolo de Marte. 

Hutch se uită la mine cu ochii săi de-un cenușiu luminos, care 
exprimaseră hotărâre implacabilă atunci când interpretase 
procurori deciși să facă ordine sau militari curajoși. 

— Tinere, cred că uneori ești de dincolo de Marte. 

— Vin din Pico Mundo, California, un loc prea puţin exotic. 
Domnule, dacă nu aveţi nevoie de mine, aș ieși să mă plimb un 
pic. A 

Hutch se ridică în picioare. Era înalt și subțire. Iși ţinea bărbia 
ridicată, dar își împinse capul înainte, ca un om care-și mijea 
ochii ca să vadă mai bine, probabil un obicei pe care și-l formase 
în decursul anilor de dinainte să se opereze de cataractă. 

— Să ieși? zise el, încruntându-se în timp ce se apropia. 
Îmbrăcat așa? 

Purtam teniși, blugi și bluză de trening. 

Hutch nu avea probleme cu artrita și rămânea suplu pentru 
vârsta sa. Se mișca plin de grijă și de precizie, ca și cum se 
aștepta în orice moment să i se fractureze ceva. 

Nu era prima oară când îmi amintea de un stârc albastru, care 
mergea prin bălțile lăsate de maree. 

— Ar trebui să-ţi pui o jachetă. O să te alegi cu o pneumonie. 

— Astăzi nu-i frig, l-am asigurat eu. 

— Voi, tinerii, vă credeți invulnerabili. 

— Nu și tânărul acesta, domnule. Am toate motivele să mă 
minunez că nu-s deja la o orizontală permanentă. 

Hutch arătă spre cuvintele TRENUL MISTERULUI? de pe 
treningul meu și mă întrebă: 

— Ce înseamnă? 

— Nu știu. L-am găsit într-un magazin cu mărfuri la mâna a 
doua. 

— N-am fost niciodată într-un asemenea magazin. 

— N-aţi pierdut mare lucru. 


3 Trenul Misterului este o siglă care apare într-o altă serie de romane ale lui Koontz, 
cea despre Christopher Snow. (n.tr.). 


VP - 7 


— Acolo fac cumpărături numai oamenii foarte săraci sau 
contează doar că-s reduceri de preţuri? 

— Domnule, acolo sunt bine-venite toate păturile sociale. 

— Atunci ar trebui să merg și eu într-o zi. Să fac o aventură 
din asta. 

— N-o să găsiţi un djinn într-o sticlă, am zis eu, făcând o 
referire la filmul său Magazinul de antichități. 

— Nu mă îndoiesc că ești prea modern ca să crezi în djinni și 
alte chestii de felul ăsta. Cum poţi să treci prin viaţă când n-ai 
nimic în care să crezi? 

— Oh, cred în ceva. 

Lawrence Hutchinson era mai puţin interesat de credinţa mea 
decât de sunetul vocii sale bine instruite. 

— Am mintea deschisă pentru tot ce-i legat de supranatural. 

Preocuparea sa de sine mi se părea simpatică. Și dacă era 
curios în privinţa mea, mi-ar fi fost dificil să-mi păstrez toate 
secretele. 

— Prietenul meu Adrian White era însurat cu o ghicitoare 
care-și zicea Portentia, zise el. 

Am făcut schimb de anecdote cu el: 

— Am fost cu o fată pe care am cunoscut-o, Stormy Llewellyn, 
la un bâlci și am primit un cartonaș de la o mașinărie care 
ghicea viitorul, o mașinărie numită Mumia Țigănească. 

— Portentia folosea un glob de cristal și trăncănea tot felul de 
aiureli, dar era cu adevărat ghicitoare. Adrian o adora. 

— Pe cartonaș scria că eu și Stormy vom fi veșnic împreună. 
Dar n-a fost așa. 

— Portentia putea să prezică ziua și ora morții unei persoane. 

— V-a prezis și dumneavoastră, domnule? 

— Mie nu. Dar a prezis moartea lui Adrian. lar după două zile, 
la ora pe care Portentia o prezisese, ea l-a împușcat. 

— Incredibil. 

— Dar adevărat, te asigur, spuse Hutch și se uită spre o 
fereastră ce nu dădea spre mare și care, din această cauză, nu 
era acoperită de draperie. Fiule, nu ţi se pare că-i vreme 
potrivită pentru un tsunami? 

— Nu cred că tsunami are vreo legătură cu vremea. 

— Simt că-i așa. Fii atent la ocean în timp ce te plimbi. 

Apoi ieși ca o barză din salon și merse pe hol către bucătăria 
din spatele casei. 


VP-s 


Am ieșit pe ușa din faţă - prin care Boo trecuse deja. Câinele 
mă aștepta în curtea înconjurată de gard. 

O împletitură ca un arc înconjura poarta. Peste împletitura 
albă se înfășura bougainvillea purpurie, care făcea câteva flori 
chiar și în timpul iernii. 

Am închis poarta în urma mea, iar Boo trecu prin ea, în timp 
ce eu am rămas locului o clipă, trăgând în piept aerul sărat, 
răcoros. 

După ce petrecusem câteva luni în camera de oaspeţi a 
abației St. Bartholomew, aflată sus, în Sierra, încercând să mă 
împac cu viața mea stranie și cu pierderile suferite, mă 
așteptasem să mă întorc acasă, în Pico Mundo, ca să petrec 
Crăciunul. In loc de asta, fusesem chemat aici, pentru un scop 
pe care nu-l știam în acel moment și pe care nu-l aflasem nici 
până acum. 

Darul - sau blestemul meu - implica mai mult decât un vis 
profetic aparte. O intuiţie irezistibilă mă duce uneori în locuri în 
care nu m-aș duce dacă aș avea de ales. Apoi aștept să aflu de 
ce. 

Eu și Boo ne-am îndreptat spre nord. Promenada de scânduri 
de pe faleza din Magic Beach, lungă de peste cinci kilometri, nu 
era din lemn, ci din ciment. Dar orașul îi zicea promenadă de 
scânduri. 

În zilele astea, cuvintele sunt maleabile. Împrumuturile mici, 
făcute să aducă oamenii la disperare din cauza dobânzilor 
exorbitante, sunt numite avans la plată. Un hotel șic împreună 
cu un cazinou prăpădit se numește centru de odihnă. Orice 
asamblare de imagini frenetice, muzică proastă și intrigă 
incoerentă se numește film important. 

Eu și Boo am urmat pasarela de beton. Boo este o corcitură 
de ciobănesc german, și e complet alb. Luna care trece dintr-o 
parte în alta a orizontului nu se mișcă mai tăcută decât Boo. 

Numai eu îl văd, pentru că-i un câine fantomă. 

Eu văd spiritele morţilor care nu se îndură să plece din 
această lume. Dar din câte știu eu, animalele sunt întotdeauna 
grăbite să treacă în lumea care urmează. Boo este unic. 

Faptul că n-a plecat reprezintă un mister. Morții nu vorbesc, 
nici câinii, deci tovarășul meu canin se supunea de două ori 
jurământului tăcerii. 


VP-9 


Poate rămăsese în lumea aceasta pentru că știa că voi avea 
nevoie de el, într-un anumit moment de criză. Nu trebuia să 
zăbovească aici prea mult timp, pentru că am parte frecvent de 
necazuri. 

În dreapta, după patru cvartale de case pe malul mării, urmau 
magazine, restaurante și hotelul Magic Beach, cu trei etaje, cu 
pereţii albi și tende cu dungi verzi. ` 

În stânga, plaja se oprea într-un parc. În după-amiaza fără 
soare, palmierii nu aruncau umbră pe peluză. 

Cerul jos și aerul rece îi descurajaseră pe cei care se plimbau 
pe plajă. Nu stătea nimeni pe băncile din parc. 

Cu toate acestea, intuiţia îmi spunea că ea trebuie să fie 
acolo, nu în parc, ci stând în afara acestuia, lângă mare. Ea 
fusese în visul meu cel roșu. 

Cu excepţia plescăitului valurilor leneșe, ziua era tăcută. 
Cascadele de frunze de palmier așteptau o briză care să le facă 
să șoptească. 

Trepte late duceau la chei. Fiind fantomă, Boo nu scoase 
niciun zgomot mergând pe scândurile uzate de vreme. lar eu, 
fiind o fantomă în devenire, eram tăcut, cu tenișii mei. 

La capătul cheiului, pasarela se lărgea într-o platformă de 
observaţie. Telescoape cu monede ofereau imagini ale navelor 
în trecere, ale liniei de coastă și ale portului pentru iahturi, aflat 
la vreo patru kilometri spre nord. 

Doamna Clopotului stătea pe ultima bancă, privind orizontul, 
acolo unde cerul ca un insectar întâlnea marea sumbră, într-o 
îmbinare fără cusătură. 

M-am rezemat de balustradă și m-am prefăcut că meditez la 
mersul independent de timp al valurilor. Am zărit cu coada 
ochiului că ea părea să nu-și fi dat seama de sosirea mea, ceea 
ce mi-a permis să-i privesc profilul. 

Nu era nici frumoasă, nici urâtă, dar nu era nici banală. 
Trăsăturile ei nu erau ieșite din comun, avea pielea albă, dar 
prea palidă, însă avea o înfățișare atrăgătoare. 

Interesul meu faţă de ea nu era romanțios. Peste ea plutea un 
voal de mister și bănuiam că secretele ei erau extraordinare. 
Curiozitatea mă atrăgea spre ea. Simţeam că se putea să aibă 
nevoie de un prieten. 


VP - 10 


Deși femeia apăruse în visul meu cu mareea roșie, era posibil 
ca visul acela să nu fie profetic. Era posibil ca femeia să nu 
moară. 

O mai văzusem aici, în diferite ocazii. Schimbaserăm câteva 
cuvinte în trecere, majoritatea comentarii despre vreme. 

Ştiam că nu-i moartă, pentru că vorbea. Uneori îmi dau seama 
că am de-a face cu o fantomă doar când imaginea dispare sau 
când trece printr-un zid. 

În alte ocazii, când morţii fuseseră asasinați și doreau să-i 
aduc pe ucigași în faţa justiţiei, se materializau cu rănile la 
iveală. Când mă confruntam cu un bărbat a cărui faţă implodase 
din cauza impactului unui glonţ sau cu o femeie care-și ducea în 
braţe capul retezat, îmi dădeam seama la fel de iute ca oricine 
că sunt în compania unei stafii. 

În visul meu recent, stăteam pe o plajă, iar pe nisip mișunau 
șerpi de lumină apocaliptică. Marea se agitase când un leviatan 
strălucitor se ridicase din adâncuri, iar cerul fusese acoperit de 
nori roșii și portocalii ca flăcările. 

Spre vest, Doamna Clopotului, suspendată în aerul de 
deasupra mării, plutise către mine, cu brațele încrucișate la 
piept, cu ochii închiși. Când ajunsese mai aproape, ochii i se 
deschiseseră și am zărit în ei reflectarea a ceea ce se afla în 
spatele meu. 

Fugisem de două ori de viziunea care se afla în ochii ei și mă 
trezisem de două ori fără să-mi amintesc viziunea aceea. 

Acum m-am îndepărtat de balustrada cheiului și m-am așezat 
lângă ea. Pe bancă era loc pentru patru persoane, iar noi 
ocupam capetele ei. 

Boo se încolăci pe pasarelă și-și rezemă bărbia pe pantofii 
mei. Simțeam greutatea capului său pe picioarele mele. 

Când ating un spirit, fie el câine sau om, mi se pare solid și 
cald. Nu împrăștie frig sau miros de mort. 

Continuând să privească marea, Doamna Clopotului nu spuse 
nimic. 

Purta pantofi albi de sport, pantaloni de-un cenușiu-închis și 
un pulover larg, roz, cu mânecile atât de lungi, încât avea 
mâinile ascunse în ele. 

Pentru că era mititică, starea ei era mai evidentă decât ar fi 
fost în cazul unei femei mai solide. Puloverul larg nu ascundea 
că era gravidă, cam în luna a șaptea. 


VP - 11 


N-o văzusem niciodată însoţită de cineva. 

La gât avea un pandantiv, iar eu îi dădusem un nume legat de 
acesta. De un lanţ de argint atârna un clopot șlefuit de argint, 
de mărimea unui degetar. În ziua aceea lipsită de soare, 
bijuteria simplă era singurul obiect strălucitor. 

Avea, probabil, vreo optsprezece ani, era deci cu trei ani mai 
tânără decât mine. Micimea ei o făcea să arate mai mult ca o 
fată decât ca o femeie. 

Cu toate acestea, nu-mi trecuse prin cap să o numesc Fata 
Clopotului. Stăpânirea sa de sine și comportarea calmă impunea 
să i se spună doamnă. 

— Ai mai auzit vreodată o asemenea tăcere? am întrebat eu. 

— Vine o furtună, răspunse ea, iar în vocea ei cuvintele plutiră 
ușor, așa cum seminţele de păpădie sunt împrăștiate de 
răsuflarea verii. Presiunea dinaintea acesteia potolește vântul și 
netezește valurile. 

— Eşti meteorolog? 

zâmbetul ei era plăcut, lipsit de prejudecăți și de 
artificialitate. 

— Sunt doar o fată care gândește prea mult. 

— Mă numesc Odd Thomas. 

— Da, zise ea. 

Eram pregătit să-i explic natura disfuncțională a familiei mele 
care avusese ca rezultat numele meu - aşa cum făcusem de 
nenumărate ori până atunci -, dar am fost surprins și dezamăgit 
că ea nu-mi pusese niciuna dintre întrebările obişnuite. 

— Ştii cum mă cheamă? am întrebat eu. 

— Aşa cum şi tu ştii cum mă cheamă pe mine. 

— Dar nu știu cum te numești... 

— Eu sunt Annamaria, spuse ea. Într-un singur cuvânt. Puteai 
să-mi fi știut numele. 

— Am mai discutat, am recunoscut eu, confuz. Dar sunt sigur 
că nu ne-am prezentat niciodată. 

Ea se mulţumi să zâmbească și să clatine din cap. 

O scânteiere albă se arcui pe cerul mohorât: un pescăruș 
zburând către țărm, în timp ce după-amiaza își pierdea lumina. 

Annamaria își trase mânecile lungi ale puloverului, scoțând la 
iveală mâinile ei frumoase. Ținea în cea dreaptă o piatră 
transparentă, de mărimea unui strugure mare. 

— E o bijuterie? am întrebat eu. 


VP - 12 


— Sticlă de mare. E un fragment dintr-o sticlă, care a fost 
purtată în jurul lumii și a ajuns înapoi, nemaiavând margini 
tăioase. Am găsit-o pe plajă, spuse ea, întorcând ciobul între 
degetele ei subţiri. Ce crezi că înseamnă? 

— Trebuie să însemne ceva? 

— Mareea spăla nisipul, făcându-l neted ca pielea unui prunc, 
iar când apa se trăgea înapoi, sticla părea că se deschide ca un 
ochi verde. 

Țipetele păsărilor sfâșiară tăcerea și m-am uitat în sus, să văd 
trei pescăruși agitaţi care zburau către țărm. 

Strigătele anunţară tovărășie: se auziră pași pe chei, în 
spatele nostru. 

Trei bărbaţi, de aproape treizeci de ani, veniră către capătul 
de nord al platformei de observaţie. Se uitau la coasta dinspre 
portul îndepărtat. 

Cei doi cu pantaloni kaki și jachete matlasate păreau să fie 
fraţi. Păr roșu, pistrui. Urechi proeminente ca mânerul unei 
halbe de bere. 

Roșcaţii se uitară spre noi. Figurile lor erau atât de dure, ochii 
lor atât de răi, încât aș fi putut să cred că erau spirite rele, dacă 
nu le-aș fi auzit pașii. 

Unul dintre ei îi aruncă Annamariei un zâmbet ca o tăietură de 
brici. Avea dinţii negri și rupți ai unui consumator serios de 
metamfetamine. 

Perechea de pistruiați mă făcea să nu mă simt în largul meu, 
dar cel mai tulburător din grup era al treilea bărbat. Avea 
aproape doi metri și era mai înalt cu vreo treizeci de centimetri 
decât ceilalţi. Și avea masivitatea aceea plină de mușchi pe care 
o pot produce doar injecţiile cu steroizi. 

Nu era îmbrăcat pe potriva vremii reci - purta pantofi de sport 
fără șosete, pantaloni scurţi, albi, și o cămașă hawaiiană 
galbenă cu albastru, cu orhidee. 

Fraţii îi spuseră ceva, iar uriașul se uită la noi. Putea fi 
considerat arătos în perioada Cro-Magnon timpurie, dar ochii săi 
păreau să fie la fel de galbeni ca și bărbuţa lui. 

Nu meritam să fim priviţi cu atenţie de el. Annamaria era o 
femeie însărcinată cu înfățișare obișnuită, iar eu eram doar un 
bucătar de minuturi suficient de norocos ca să ajung la vârsta 
de douăzeci și unu de ani fără să-mi pierd un picior, un ochi sau 
părul. 


VP - 13 


Reaua-voinţă și paranoia coabitează într-o minte bolnavă. 
Oamenii răi nu au încredere în nimeni pentru că știu de ce 
ticăloșie sunt ei în stare. 

După ce ne privi îndelung, bănuitor, uriașul își îndreptă din 
nou atenţia către coasta de nord-est și către portul pentru 
iahturi, la fel și armata sa. Dar eu nu credeam că terminase cu 
noi. 

Mai rămăsese o jumătate de oră de lumină a zilei. Dar, din 
cauza cerului întunecat, crepusculul părea să fi ajuns deja 
deasupra noastră. Luminile de pe stâlpii înșiraţi de-a lungul 
cheiului se aprinseră automat, dar un val subţire de ceaţă se 
ridicase de nicăieri, ca să ajute și să instige amurgul ce sosea. 

Comportarea lui Boo îmi confirmă instinctul. Câinele se 
ridicase în picioare. Cu părul de pe gât zburlit, cu urechile 
pleoștite, se uita cu atenţie la gigant. 

— Cred că ar fi mai bine să plecăm, i-am spus eu Annamariei. 

— Îi cunoști? 

— Am mai văzut indivizi de felul ăsta... 

Când tânăra se ridică de pe bancă, strânse sfera verde în 
pumnul drept. Ambele mâini se traseră înapoi în mânecile 
puloverului său. 

Am simţit putere în ea, dar Annamaria avea și o aură de 
inocentă, un aer de vulnerabilitate aproape ca al unei persoane 
rătăcite. Cei trei bărbaţi făceau parte din soiul pentru care 
vulnerabilitatea avea un miros, așa cum iepurele ascuns în iarba 
înaltă are un miros ce-i detectat ușor de lupi. 

Oamenii răi se rănesc și se distrug unii pe alţii, dar îi preferă 
ca ţintă pe cei nevinovaţi și atât de puri, pe cât se pot găsi în 
lumea asta. Ei se hrănesc cu violență, dar se de/ectează cu 
jefuirea a ce-i bun. În timp ce eu și Annamaria plecam de pe 
puntea de observaţie și ne îndreptam către mal, eram îngrijorat 
că nu venea nimeni pe chei. De obicei, la ora aceea erau deja 
prezenţi câţiva pescari de seară, cu undițe și cutii cu 
instrumente. 

M-am uitat în urmă și l-am văzut pe Boo apropiindu-se de cei 
trei bărbaţi, care nu-și dădeau seama de prezenţa lui. Individul 
solid cu bărbuţă se uită pe deasupra capetelor celorlalţi doi, 
privind din nou către Annamaria și către mine. 

Țărmul era încă departe. Soarele acoperit de lințoliu se 
cufunda încet în spatele a mii de straturi de nori, îndreptându-se 


VP - 14 


spre orizontul cufundat, iar ceața ce se ridica făcea ca lumina 
becurilor să fie slabă. 

— Continuă să mergi, i-am spus eu Annamariei. Trebuie să 
ieși de pe chei, să ajungi printre oameni. 

— O să rămân cu tine, zise ea, calmă. 

— Nu. O să mă descurc. 

Am  împins-o încet în fața mea, m-am asigurat că fata 
continua să meargă, apoi m-am întors către roșcați. In loc să 
stau locului sau să dau înapoi, m-am dus către ei zâmbind, 
chestie care i-a surprins suficient de mult ca să se oprească. 

În timp ce unul din cei cu dinţii stricaţi se uita dincolo de 
mine, către Annamaria, iar numărul doi căuta ceva în interiorul 
jachetei sale cu fermoar, eu am zis: 

— Băieți, știți ceva despre avertismentul cu privire la 
tsunami? 

Numărul doi continuă să-și ţină mâna în interiorul jachetei, iar 
băiatul potrivit pentru afișele pentru igiena dentară își îndreptă 
atenţia către mine. 

— Tsunami? 

— Se estimează că vor fi între șapte și zece metri. 

— Cine estimează? 

— Nici cele de zece metri nu vor trece peste chei, am spus eu. 
Ea s-a speriat, n-a mai vrut să stea, dar eu vreau să rămân, să 
văd. Noi suntem la vreo treisprezece metri deasupra apei. O să 
fie mișto! 

În timpul acesta, individul cel solid se apropiase. Când ni se 
alătură, numărul doi îl întrebă: 

— Ai auzit de tsunami? 

Am zis, cu oarecare aţâţare: 

— Înălţimea malului de aici e de șapte metri, iar ceilalţi trei 
metri de apă vor rade șirul de clădiri din faţă. 

Am privit înapoi, ca și cum aș fi vrut să apreciez posibilităţile 
de distrugere, și am văzut ușurat că Annamaria ajunsese la 
capătul cheiului. 

— Dar cheiul are palisada bine înfiptă în pământ, am spus eu. 
Cheiul o să reziste. Sunt convins. E solid. Nu credeţi că o să 
reziste? 

Mama individului solid îi spusese, probabil, că are ochi de 
culoarea alunei. Culoarea asta e un cafeniu-auriu deschis. 


VP - 15 


Individul nu avea ochi de culoarea alunei. Ochii lui erau mai 
degrabă galbeni decât aurii și mai mult galbeni decât căprui. 

Dacă pupilele sale ar fi fost eliptice, nu rotunde, aș fi crezut 
că-i o păpușă umanoidă și că în craniul lui era ghemuită o pisică 
inteligentă mutantă, care se uita la mine prin orbitele goale. Și 
nu era vorba despre o pisică inteligentă mutantă drăguță. 

Vocea individului înlătură imaginea felinei, pentru că avea un 
timbru mai potrivit pentru un urs. 

— Cine ești tu? 

În loc să răspund, m-am prefăcut tulburat din cauza 
tsunamiului ce sosea și m-am uitat la ceasul de la mână. 

— Poate să izbească ţărmul din moment în moment. Vreau să 
fiu pe puntea de observaţie atunci când o să vină. 

— Cine ești tu? repetă uriașul și-și puse laba dreaptă, imensă, 
pe umărul meu stâng. 

În clipa în care mă atinse, realitatea dispăru din vedere, ca și 
cum ar fi fost o carte aruncată pe masă. M-am pomenit nu pe 
chei, ci pe malul apei, pe o plajă pe care se agitau reflectări de 
focuri. Ceva hidos și lucios se ridica din mare, mare în care 
pulsau lumini infernale, sub un cer apocaliptic. 

Coşmarul. 

Realitatea apăru din nou la vedere. 

Uriașul își retrăsese mâna de pe umărul meu. Avea ochii mari 
aţintiţi asupra degetelor sale rășchirate și arăta de parcă ar fi 
fost pălmuit - sau de parcă ar fi văzut mareea roșie din visul 
meu. 

Până atunci nu mai transmisesem niciodată cuiva un vis, o 
viziune, un gând sau altceva - poate doar o răceală - printr-o 
simplă atingere. Surprizele de felul ăsta mă scutesc de o viaţă 
plictisitoare. 

Privirea cea galbenă se aţinti din nou asupra mea, ca ochii 
reci, făcuţi din nestemate, ai unui zeu dintr-un templu de piatră, 
iar gigantul zise: 

— Cine naiba ești tu? 

Tonul vocii sale îi alarmă pe roșcaţi, atrăgându-le atenţia că 
avusese loc un eveniment extraordinar. Cel cu mâna în 
interiorul jachetei scoase un pistol, iar cel cu dinţii stricaţi căută 
și el în haină, cu siguranţă nu aţa dentară. 


VP - 16 


Am alergat trei pași către latura cheiului, m-am urcat pe 
balustradă și am căzut ca un bucătar de minuturi prin ceaţă și 
lumină slabă. 

Rece și întunecat, Pacificul mă înghiţi, ochii mă usturară din 
cauza apei sărate, și am înotat sub apă, luptând împotriva 
efectului de ridicare la suprafaţă al apei sărate, decis să mă 
împotrivesc ca marea să mă scuipe în crepusculul plin de 
gloanțe. 


VP - 17 


DOI 


Din cauză că mă usturau, ochii mei larg deschiși sărau apa 
mării cu lacrimi. 

In timp ce dădeam din mâini și din picioare, bezna din portul 
pentru iahturi părea să nu conţină nicio scânteie de lumină. Apoi 
am devenit conștient de o fosforescenţă de-un verde mohorât, 
repartizată pretutindeni, prin care se agitau umbre vagi, fără 
formă, poate nori de nisip desprinși de pe fundul apei sau tulpini 
și frunze de alge. 

Starea aceea verde, deprimantă se transformă brusc în beznă 
adevărată. Înotasem sub chei, între două dintre numeroasele 
coloane de beton care susțineau stâlpii de lemn. 

După un moment de orbire, am întâlnit o altă coloană, 
acoperită de scoici. Am urmat-o către suprafaţă. 

Trăgând de zor în piept aerul ce mirosea a iod și a catran, cu 
gust de sare și var, m-am prins de betonul acoperit de cochilii, 
scoicile fiind tăioase și alunecoase sub mâinile mele, și mi-am 
tras cum am putut mânecile treningului în jos, ca să mă protejez 
împotriva tăieturilor. 

Oceanul - pentru moment cu o energie redusă - se rostogolea 
ritmic și fără violenţă între stâlpi, către țărm. Deși era potolit, 
mă trăgea de lângă coloană. 

Fiecare minut în care mă străduiam să mă ţin de stâlp îmi 
consuma energie. Treningul meu ud părea o vestă grea, 
antiglont. 

Monologul lichid al mării provoca un ecou de murmure și 
șoapte de-a lungul podelei cheiului, care era acum tavanul meu. 
Nu auzeam strigăte de deasupra, nici bubuitul unor paşi ce 
alergau. 

Lumina zilei, înnourată și cenușie precum apa din fundul calei, 
se strecura în spaţiul acela redus. Deasupra, arhitectura stâlpilor 
subţiri, verticali, a grinzilor de legătură orizontale, a proptelelor 
și a penelor se pierdea în întuneric. 

Vârful acestei palisade, pe care stătea unul dintre stâlpi, se 
afla la mai puţin de un metru de capul meu. M-am întins, m-am 
târât și m-am cățărat în sus, alunecând deseori înapoi, dar 


VP - 18 


câștigând cu încăpățânare mai mult teren decât cel pe care-l 
pierdeam. 

Scoicile erau din soiul fără picior și erau înfipte bine în beton. 
M-am târât centimetru cu centimetru afară din apă; cochiliile 
calcaroase ale crustaceelor pocneau și plesneau, așa că aerul 
mirosea a var mai mult ca niciodată. 

Fără îndoială, treaba asta reprezenta un cataclism pentru 
comunitatea scoicilor. Simţeam un oarecare regret pentru 
distrugerea pe care o provocam, dar nu atât de mult pe cât aș fi 
simţit dacă, tras în jos și epuizat de hainele ude, m-aș fi 
cufundat în capcana algelor și m-aș fi înecat. 

Așezată pe baza de beton cu diametrul de șaptezeci și cinci 
de centimetri, o coloană de lemn cu diametrul de patruzeci de 
centimetri se înălța în beznă. Pitoane groase de oțel inoxidabil 
fuseseră înfipte în lemn, ca să slujească drept trepte și loc de 
prindere pentru funii de siguranță în timpul construcției. 
Folosindu-mă de ele, m-am urcat pe bordura de cincisprezece 
centimetri ce înconjura stâlpul. 

Stând acolo în vârful picioarelor și tremurând, am încercat să 
descopăr latura pozitivă a situaţiei în care mă aflam. 

Pearl Sugars, bunica mea din partea mamei, o jucătoare 
profesionistă de poker care șofa în viteză și bea zdravăn, acum 
decedată, mă încuraja să găsesc întotdeauna latura pozitivă a 
oricărei situații. 

— Dacă-i lași pe ticăloși să vadă că ești îngrijorat, spunea 
bunica Sugars, o să te zgâlţăie, o să te frângă și a doua zi o să 
se plimbe încălțați cu pantofii tăi. 

Călătorea prin ţară, ducându-se la concursurile particulare cu 
mize mari, în care ceilalți jucători erau bărbaţi, majoritatea lor 
nefiind persoane amabile, iar unii dintre ei fiind tipi periculoși. 
Deși înţelegeam punctul de vedere al bunicii, sfatul ei solemn 
îmi aducea în minte imaginea unor indivizi duri care se plimbau 
încălțaţi cu pantofii cu toc înalt ai bunicii. 

Când inima mea care bătea nebunește se mai potoli și mi-am 
tras răsuflarea, singura latură pozitivă pe care o puteam 
descoperi era că dacă aș fi trăit suficient ca să ajung om bătrân 
- un bătrân fără nas, cu un ochi, un braţ, un picior și fără păr -, 
n-aș fi avut de ce să mă plâng că nu avusesem parte de 
aventuri în viață. 


VP - 19 


Probabil ceața și apa murdară îi împiedicaseră pe uriașul cu 
bărbuță și pe cei doi pistolari să vadă că-mi găsisem refugiu sub 
chei. Mai mult ca sigur că se așteptaseră să înot către mal, iar 
acum se răspândiseră pe plajă, căutând un înotător prin valurile 
joase. 

Cu toate că sărisem de pe chei în ultimul sfert din lungimea 
sa, marea mă dusese mai aproape de țărm decât dacă aș fi 
înotat să mă ascund. Dar eram încă dincolo de mijlocul 
construcției, în partea ei dinspre mare. 

Din locul în care eram cocoţat, puteam să văd o porţiune a 
țărmului. Dar mă îndoiam că o persoană care patrula pe plajă ar 
fi putut să mă zărească prin bezna profundă. 

Atunci când nu mă arunc cu capul înainte în necazuri sau sar 
de pe cheiuri, sunt un tânăr prudent. Bănuiam că ar fi înțelept 
să mă caţăr mai departe în păienjenișul de lemn. 

Aveam să aștept, într-un refugiu comod, până când derbedeii 
aceia aveau să decidă că mă înecasem. După ce urmau să se 
ducă să bea în cinstea morții mele în barul jegos sau în văgăuna 
de fumători de opiu pe care le frecventau cei de felul lor, aveam 
să mă duc la țărm și să mă întorc acasă, unde Hutch își spăla 
fața cu gel dezinfectant și aștepta tsunamiul. 

M-am căţărat pe stâlp, piton după piton. 

Pe distanţa primilor trei metri - sau cam așa ceva - 
crampoanele acelea cu o deschizătură pentru frânghie fuseseră 
plantate solid. Poate că umiditatea mai mare din apropierea 
apei ţinea lemnul umflat și strâns în jurul lor. 

Pe măsură ce continuam să urc, descopeream că unele 
pitoane se mișcau în mâna mea, lemnul vechi și mai uscat 
depărtându-se într-un fel de ele. Imi suportau greutatea, nu se 
desprinseră. 

Apoi un piton se rupse din stâlp, sub piciorul meu drept. Cu un 
zăngănit, cramponul ţâșni din betonul de sub mine și am auzit 
plescăitul lui când ajunse în mare. 

Nu sufăr de o teamă de înălţimi sau de întuneric care să mă 
paralizeze. Noi petrecem nouă luni într-un întuneric hrănitor, 
înainte să ne naștem, și aspirăm spre locul cel mai înalt atunci 
când murim. 

În timp ce ziua se întuneca și în timp ce mă cățăram pe 
construcţia de sub chei, umbrele deveneau mai profunde, mai 
numeroase. Se lipeau una de alta ca pelerinele negre ce se 


VP - 20 


vălureau ale vrăjitoarelor din Macbeth, când acestea se 
strângeau în jurul cazanului. 

De când lucram pentru Hutch, citisem câteva volume cu piese 
ale lui Shakespeare, din biblioteca lui. Ozzie Boone, celebrul 
autor de romane polițiste, mentorul și prietenul meu drag din 
Pico Mundo, ar fi fost încântat să știe că îmi continuam 
pregătirea. _ 

În timpul liceului fusesem un elev indiferent. În parte, lipsa 
realizărilor mele școlare putea fi atribuită faptului că în timp ce 
alți copii erau acasă, făcându-și sârguincioși temele despre 
Macbeth, eu eram legat cu lanțuri de o pereche de morţi și 
aruncat de pe o barcă în mijlocul lacului Malo Suerte. 

Sau, legat cu o frânghie, atârnasem de un cârlig într-o cameră 
frigorifică pentru came, lângă un chiropractician japonez care 
zâmbea, așteptând să se întoarcă un cvartet de indivizi 
nerezonabili, care să ne tortureze, după cum promiseseră că 
aveau s-o facă. 

Sau pătrunsesem în rulota parcată a unui ucigaș în serie 
itinerant, care putea să se întoarcă în orice clipă, iar în rulotă 
descoperisem doi câini feroce, hotărâți să nu mă lase să plec, 
iar împotriva lor nu dispuneam de nicio armă sau de vreun 
mijloc de apărare, cu excepţia unei cârpe roz, pufoase, pentru 
șters pe jos, și șase cutii cu coca-cola caldă, care împrăștiaseră 
șuvoaie de spumă când le scuturasem, chestie care îngrozise 
ucigașii canini. 

Ca adolescent, intenţionasem întotdeauna să-mi fac temele 
pentru acasă. Dar când un mort vine la tine și te imploră să-i 
faci dreptate, și dacă mai ai din când în când vise profetice, 
viața tinde să se amestece în lecțiile tale. 

Acum, în timp ce atârnam la vreo șapte metri deasupra 
suprafeței apei, umbrele vrăjitorești se adunaseră în jurul meu 
atât de strâns, încât nu mai vedeam nici măcar următorul piton 
din stâlp, aflat deasupra capului meu. M-am oprit, meditând 
dacă pot să urc în siguranţă prin beznă sau dacă trebuie să mă 
retrag pe platforma îngustă de beton de dedesubt. 

Mirosul pătrunzător de creozot, care fusese aplicat ca să 
păstreze lemnul, devenea tot mai puternic pe măsură ce urcam. 
Nu mai simţeam mirosul oceanului sau al parapetului umed de 
beton, nu mai simțeam nici măcar mirosul transpiraţiei mele, ci 
doar duhoarea astringentă a substanţei de conservare. 


VP - 21 


Tocmai când decideam că prudenţa - care, după cum știți, 
este una dintre cele mai demne de încredere trăsături de 
caracter - îmi cerea să mă întorc pe platformă, în partea de sub 
chei licăriră niște lumini. 

Fixate de stâlpii numeroși de lemn, la vreo doi metri sub mine 
se aflau lumini pentru inundaţii, îndreptate în jos, spre mare. 
Șirul lor lung se întindea dintr-un capăt al construcţiei până în 
celălalt capăt. 

Nu-mi aminteam dacă partea de dedesubt a cheiului fusese 
luminată în celelalte nopţi. Se putea ca becurile acestea să fi 
fost aprinse automat în fiecare seară, după lăsarea întunericului. 

Dacă luminile de inundaţii erau doar pentru situaţii de 
urgență, cum ar fi cazul în care cineva cădea de pe chei, atunci 
probabil că un cetățean responsabil mă văzuse sărind și 
alarmase autorităţile. 

Era mai probabil ca uriașul și pistolarii roșcovani să știe unde 
se afla comutatorul. În acest caz, mă văzuseră sub apă, căutând 
o ascunzătoare, și nu pierduseră timpul privind valurile și 
așteptând să zărească un înotător dus spre țărm. 

În timp ce atârnam acolo, într-o situaţie neplăcută, încercând 
să mă decid dacă trebuie să continui să urc sau să mă întorc în 
apă, am auzit în depărtare ceva ce părea a fi un fierăstrău cu 
lanț. Apoi am recunoscut sunetul ca fiind al unui motor de barcă. 

După zece, cincisprezece secunde, motorul gâfâi întorcându- 
se. Ca urmare, bocănitul ritmic nu putea fi confundat cu altceva 
- era un motor de barcă. 

Mi-am lăsat capul în stânga, apoi în dreapta, încercând să 
ascult în jurul suportului gros de care atârnam. Sunetele se 
împrăștiau înșelător prin șirurile de stâlpi și proptele și ricoșau 
din suprafaţa apei ce se mișca ușor, dar, după o jumătate de 
minut, am fost sigur că barca înainta încet de-a lungul malului, 
la capătul dinspre ocean al cheiului. 

M-am uitat spre vest, dar n-am putut să văd ambarcaţiunea 
din cauza construcţiei. Probabil că pilotul conducea nava în 
apele deschise, în paralel cu cheiul, sau putea să navigheze 
printre stâlpi, ca să caute mai bine. 

Din cauză că lămpile pentru inundaţii se aflau sub mine și 
erau îndreptate în jos, lumina se clătina pe apa ce se mișca. 
Fantome pâlpâitoare se căţărau pe coloane, pe stâlpii orizontali, 
și fâlfâiau până la partea de dedesubt a punţii cheiului. 


VP - 22 


Eram scos la iveală de reflectările acelea tremurătoare. Eram 
o ţintă ușoară. 

Dacă aș fi coborât acum, însemna să cobor spre moarte. 

Ținând seama de evenimentele ultimilor doi ani, eram gata de 
moarte, atunci când avea să-mi vină timpul, și nu mă temeam 
de ea. Dar dacă sinuciderea condamnă sufletul, atunci nu 
aveam să-mi mai văd niciodată fata pierdută. Pacea nu merită 
riscul de a mi se refuza această reunire. 

În afară de asta, bănuiam că Annamaria avea necazuri și că, 
în parte, fusesem adus în Magic Beach ca s-o ajut. 

Am urcat mai iute ca până atunci, sperând să găsesc o 
îmbinare de grinzi sau un locaș în unghi între stâlpi și proptele, 
unde să mă ascund nu numai de reflectarea lămpilor de 
inundație din apă, ci și de lanternele ce scotoceau în beznă, 
dacă indivizii care mă căutau aveau așa ceva. 

Deși nu mi-e frică de înălțimi, pot să alcătuiesc o listă aproape 
infinită de locuri în care aș fi preferat să fiu decât căţărat pe 
stâlpul unui chei, ca o pisică hăituită de lupi. Mi-am spus că ar 
trebui să fiu recunoscător că jos nu erau niște câini agresivi; pe 
de altă parte, de data asta nu aveam ca să mă apărnici măcaro 
cârpă de șters pufoasă, roz, sau un pachet cu șase cutii de coca- 
cola caldă. 


VP - 23 


TREI 


lute ca o maimuţă, dar stângaci din cauza disperării, m-am 
căţărat pe stâlp, punând piciorul acolo unde îmi fuseseră mâinile 
cu o clipă înainte. 

Un piton care nu era bine înfipt ieși din lemnul uscat, sub 
piciorul meu, și căzu zăngănind pe cimentul de dedesubt. 
Bubuitul bărcii ce se apropia acoperi sunetul apei ce primea 
bucata de oțel. 

Stâlpul trecea pe lângă o grindă masivă. M-am prins și m-am 
târât în lateral, pe suprafaţa aceea orizontală, printr-o serie de 
manevre în urma cărora niciun privitor nu m-ar fi confundat cu 
un membru al speciilor care trăiesc în copaci și mănâncă 
banane dintr-un mănunchi. 

Cu toate că grinda era lată, nu era la fel de lată ca mine. 
Reflectările ţopăitoare ca niște spirite ce radiau ale lămpilor de 
inundație în marea agitată se ridicau și se sfârșeau pe mine, 
transformându-mă într-un porumbel, o ţintă ușoară pentru un 
pușcaș experimentat care ar fi tras de jos. 

Alergatul în patru labe e grozav când ai patru picioare, dar 
mâinile și genunchii nu permit o viteză prea mare. Mulţumit că 
nu-mi era teamă de înălțimi, mi-am dorit ca și stomacul meu să- 
mi împărtășească nepăsarea în legătură cu înălțimea. M-am 
oprit, iar stomacul cobori la locul lui. 

Am privit în jos, spre apă, și m-a luat un pic amețeala, apoi 
am privit spre vest, spre mormăitul bărcii cu motor. Șirul de 
stâlpi ai cheiului, aflaţi între mine și barcă, o ascundea de mine. 

Brusc, am descoperit de ce acrobaţii care merg pe sârmă 
folosesc o prăjină pentru echilibru. Cu brațele lipite lângă corp și 
cu mâinile strânse nervos în pumni, mă clătinam ca un beţiv 
care terminase în doar patru pași un program de reabilitare în 
doisprezece pași. 

Ca un gest de apărare, am întins brațele și mi-am desfăcut 
mâinile. Mi-am atras atenţia să nu privesc în jos, spre picioarele 
mele, ci spre grinda din faţă, acolo unde voiam să ajungă 
picioarele mele. 


VP - 24 


Spectrele tremurătoare ale luminii reflectate pictau o iluzie de 
apă pe grindă și pe stâlpii înconjurători, provocând în mine 
senzaţia iraţională că voi fi măturat din locul în care eram 
cocoțat. 

Acolo sus, departe de mare, în partea de sus a cheiului, 
mirosul de creozot se intensificase. Sinusurile mă ardeau, la fel 
și gâtul. Când mi-am lins buzele uscate, gustul de catran părea 
să se fi condensat pe ele. 

M-am oprit și am închis ochii pentru un moment, oprind 
fantomele săltărețe ale luminii. Mi-am ţinut răsuflarea și am 
îndepărtat ameteala, apoi am mers mai departe. 

Când am traversat jumătate din lățimea cheiului, grinda aflată 
pe direcţia nord-sud intersecta o alta, plasată pe direcţia est- 
vest. 

Motorul bărcii devenise mai puternic, deci era mai aproape. 
Dar cei care mă căutau nu se vedeau încă sub mine. 

Am luat-o spre est, pe cealaltă grindă. Punând piciorul în faţa 
celuilalt picior, pe calea aceea îngustă, nu eram la fel de iute ca 
o balerină care aleargă pe scenă pe poante, dar înaintam destul 
de repede. 

Blugii mei nu erau potriviţi pentru asemenea mișcări cum ar fi 
fost niște pantaloni strâmţi pentru acrobaţi. Mă strângeau acolo 
unde o strânsoare prea puternică ar fi transformat vocea mea 
într-un falset permanent. 

Am traversat altă intersecţie, am continuat să merg spre est 
și m-am întrebat dacă o să fiu în stare să merg prin construcţia 
aceea până la țărm. 

Sub mine, barca urlă mai puternic. Prin zumzetul motorului, 
am auzit siajul bărcii lovindu-se de coloanele de beton, ceea ce 
sugera nu numai că echipajul mărise viteza, ci și că barca era 
mai aproape. 

Când m-am apropiat de altă intersecție, doi ochi roșii, lucitori, 
aflaţi jos în faţa mea mă făcură să mă opresc. Lumina feerică 
mângâie silueta din fața mea, apoi scoase la iveală un șobolan 
care stătea exact în locul în care se îmbinau cele două grinzi. 

Nu mi-e frică de șobolani. Dar nici nu-s atât de tolerant ca să 
accept un grup în casa mea, în spiritul frăţiei dintre specii. 

Șobolanul fusese paralizat când mă văzu ridicându-mă 
deasupra lui. Dacă aș fi făcut încă un pas, avea trei rute prin 
care putea să fugă către un loc sigur. 


VP - 25 


În momentele de încordare, imaginaţia mea poate fi la fel de 
bogată ca un carusel cu fiare grotești, ce ajunge în cele din 
urmă ca roata mare de la bâlci, învârtindu-se ca o monedă și 
răspândind imagini caleidoscopice ale sorții ridicole și morții 
caraghioase. 

În timp ce înfruntam șobolanul, am văzut în minte un scenariu 
în care speriam rozătorul, care fugea către mine cuprins de 
panică, se strecura pe un crac al blugilor, se căţăra pe piciorul 
meu, se vâra în spatele genunchiului, se târa de-a lungul 
coapsei și decidea să-și facă un cuib între bucile mele. lar în 
urma acestor lucruri, aș fi dat din mâini și aș fi ţopăit într-un 
picior până aș fi alunecat de pe grindă și, cu nefericitul rozător 
ghemuit între buci, aș fi căzut în mare, tocmai la timp ca să mă 
prăbușesc în barca indivizilor care mă căutau, făcând o gaură în 
fundul ei cu fața mea, rupându-mi gâtul și înecându-mă. 

Poate credeți că am dobândit numele Odd Thomas, dar să 
știți că îl am de la naștere. 

Gălăgia făcută de barcă se împrăștia printre stâlpii de sprijin, 
provocând un asemenea ecou, de aveai impresia că legiuni de 
tăietori de lemne munceau de zor, intenţionând să dărâme 
întreaga construcţie. 

Când am făcut un pas către șobolan, acesta nu dădu înapoi. 
Pentru că nu aveam nimic mai bun de făcut, am mai făcut un 
pas, apoi m-am oprit din cauză că zgomotul bărcii cu motor 
devenise aproape exploziv. 

Am îndrăznit să privesc în jos. O barcă gonflabilă trecu pe 
dedesubt, cauciucul negru, umed, lucind în lumina lămpilor 
pentru inundaţii. 

Uriașul cu cămașa hawaiiană stătea pe banca din spate - 
barca având două bănci - cu mâna pe braţul de cârmit al 
motorului. Pilota barca dând dovadă de experienţă, accelerând 
între coloanele de beton, de parcă ar fi întârziat la o luau’. 

Pe compartimentele de la babord și de la pupa care alcătuiau 
corpul umflat al navei scria, cu litere galbene, cuvintele 
DEPARTAMENTUL PORTUAR MAGIC BEACH. Probabil că barca 
gonflabilă fusese legată de chei, iar gigantul o furase, ca să mă 
caute. 

Individul nu privise niciodată în sus, printre lămpile pentru 
inundaţii, în timp ce trecuse pe sub mine. Dacă barca ar fi fost 


1 Petrecere hawaiiană cu mâncăruri tradiţionale și tot felul de distracţii. (n.tr.). 
VP - 26 


folosită ca ambarcaţiune de căutare și salvare, girofarurile 
rezistente la apă ar fi fost pornite, dar uriașul nu folosea 
niciunul. 

Barca aceea mică dispăru printre șirurile în zigzag de coloane. 
Zgomotul motorului scăzu treptat. Cercurile și încrețiturile 
siajului modest al bărcii fură netezite de marea care își călca 
singură cearșaful. 

Mă așteptasem să văd trei oameni în barcă. M-am întrebat 
unde dispăruseră roșcaţii cu ochi morți. 

Șobolanul dispăruse și el, dar nu în cracul blugilor mei. 

În poziţii de balet, punând picior în faţa piciorului, am pășit în 
joncţiunea dintre grinzi, pe care o ocupase mai înainte rozătorul 
tremurând. Voiam să continui să merg către țărm, dar m-am 
oprit. 

Acum, când uriașul blond era sub chei, între mine și plajă, nu 
mai îndrăzneam să merg în direcția aceea. 

Starea mea de spirit se schimbase. Un simţ copleșitor al 
pericolului, al faptului că sunt pe traiectoria ucigătoare a unui 
glonţ mă lansă într-o goană frenetică. Acum, moartea părea a fi 
la fel de posibilă ca înainte de trecerea bărcii, dar mai puţin 
iminentă. 

Momentul acela îmi părea mai degrabă ameninţțător decât 
periculos, caracterizat prin nesiguranță și prin tirania sorții. 
Dacă ar fi venit un glonţ, aveam acum speranţa că puteam să-l 
evit, dacă aș fi făcut mișcarea potrivită. 

Am privit spre nord, spre est, spre sud, de-a lungul grinzilor 
orizontale. Spre vest, peste umăr. In jos, spre valurile luminate. 
Am privit în sus, către partea inferioară a punţii cheiului, unde 
marea ce dansa se traducea în fraze de semilumină care se 
intensifica, pâlpâia, se micșora și se intensifica din nou într-o 
coregrafie ciudată printre grinzi și scoabe geometrice. 

Mă simţeam la fel de nedecis ca gloata lipsită de ţel din a 
doua parte a piesei Regele Henric al VI-lea, actul 4, când 
aceasta oscilează în mod repetat între a jura credinţă 
grotescului Cade sau regelui de drept. 

Din nou Shakespeare. Odată ce l-ai lăsat să-ţi pătrundă în 
minte, se ţine bine și nu mai pleacă. . 

Sunetul motorului bărcii dispăruse. Incetase brusc. 


VP - 27 


Pentru scurt timp, tăcerea păru perfectă. Apoi șoaptele fără 
cuvinte și chicotitul tâmpit al mării începură să răsune pe 
suprafețele înconjurătoare. 

Ambarcaţiunea nu putuse să ajungă la mal, în perioada scurtă 
ce trecuse de când barca plutise pe sub mine. Probabil 
parcursese mai puţin de jumătate din distanţa aceea. 

Uriașul de la cârmă nu se mulţumise să plutească pe mare și 
să treacă de la un stâlp la altul. Probabil că legase barca de una 
dintre coloanele de beton. 

Nu ar fi amarat ambarcaţiunea dacă n-ar fi intenţionat să 
coboare din ea. Probabil că se cățăra deja în structura de sprijin 
a cheiului, în faţa mea. 

Convins că știu unde erau pistolarii roșcaţi, am privit peste 
umăr, către labirintul de stâlpi și grinzi dinspre vest. Indivizii nu 
se vedeau încă. 

Unul în faţa mea. Doi în spate. Eram între fălcile unui 
spărgător de nuci. 


VP - 28 


PATRU 


În timp ce zăboveam la intersecţia grinzilor de sprijin, o 
siluetă albă apăru în sud, în dreapta mea. 

Din cauză că spiritele se manifestă uneori brusc, pe 
neașteptate, fără să le pese de nervii mei, nu tresar prea ușor. 
M-am clătinat pe grindă, dar n-am picat de pe ea. 

Se dovedi că vizitatorul meu era Boo, câinele cel bun și fosta 
mascotă a abației St. Bartholomew, din munţii Sierra din 
California. 

Nu poate fi văzut de nimeni, cu excepţia mea, și doar 
atingerea mea poate detecta în el oarecare substanţă. Dar 
pentru ochii mei, reflectarea tremurătoare răspândită în sus de 
marea ce se legăna se juca pe laturile și pe fața lui, de parcă 
Boo ar fi fost la fel de solid ca și mine. 

Deși ar fi putut să apară în văzduh, mergea pe grindă către 
mine, ca fantoma tatălui lui Hamlet apropiindu-se de prințul 
nefericit pe platforma din faţa castelului. 

Dar nu era chiar așa. Boo avea coadă, blană moale și zâmbet 
prietenos. Tatăl lui Hamlet nu avea nimic din toate acestea, deși 
nu mă îndoiesc că Hollywoodul o să-l înzestreze până la urmă cu 
toate trei, în vreo adaptare prost întocmită. 

Speram că această comparaţie cu Hamlet nu se potrivea nici 
în alte privinţe. La sfârșitul piesei, scena e înțesată cu cadavre. 

Boo se opri când își dădu seama că-l văzusem, își lăsă capul 
într-o parte și dădu din coadă. Apoi, apărând cu spatele spre 
mine fără să se întoarcă, porni spre sud, se opri, privi înapoi 
spre mine, după care continuă să meargă mai departe. 

Chiar dacă n-aș fi urmărit o grămadă de episoade vechi din 
Lassie, îi înţelegeam destul de bine pe morţi ca să știu că se 
aștepta din partea mea să-mi urmez câinele. Am simţit un pic de 
mândrie că, spre deosebire de micul Timmy din serialul de la 
televizor, nu aveam nevoie ca Boo să latre la mine ca să mă 
supun. 

Gigantul cel blond nu apăruse la est, nici roșcații la vest, așa 
că m-am grăbit, dar cu grijă, să merg după ciobănescul 
fantomatic, care mă îndrumă către latura de sud a cheiului. 


VP - 29 


La capătul cărării de cherestea am ajuns la o platformă lată 
cu balustradă, care deservea două șiruri de trepte ascendente, 
unul către stânga, altul către dreapta. Platforma trebuie să fi 
fost un soi de loc de odihnă pentru muncitorii de diferite soiuri. 

Când Boo urcă pe scările din stânga, m-am dus după el. Scara 
era scurtă și la capătul ei se afla o pasarelă lată de un metru și 
douăzeci de centimetri, cu balustradă. 

Partea de dedesubt a cheiului atârna la mai puţin de treizeci 
de centimetri deasupra capului meu. In acest coridor la înălțime, 
unde doar o furtună ar fi putut să agite aerul, duhoarea de 
creozot îmi provocă greață. 

Bezna se întinsese aici mai profund decât în altă parte. Cu 
toate acestea, reflectările tremurătoare și veșnic schimbătoare 
de pe tavan scoteau la iveală circuite electrice, cutii de 
branșament și ţevi de cupru ce trebuie să fi fost conducte 
pentru apă. 

Circuitele aduceau curent pentru lămpile de pe stâlpii de 
deasupra și pentru lămpile de urgenţă pentru inundaţii, de sub 
mine. Ţevile de cupru deserveau cișmelele cu apă proaspătă 
plasate la intervale regulate, pentru pescarii care pescuiau de 
pe chei, în majoritatea nopţilor. 

Pasarela aceea, de-a lungul căreia mă conducea Boo, era 
folosită de instalatori și de electricieni, dacă apărea vreo 
problemă la instalaţiile cheiului. 

După ce am mers o oarecare distanţă către mal, am ajuns la o 
ridicătură de șaizeci de centimetri pe un metru și douăzeci, de 
pe pasarelă. In spaţiul acela se afla un cufăr de lemn, cu două 
lacăte. 

In lumina aceea slabă nu puteam să văd niciun cuvânt sau 
semn de pe cufăr. Probabil că acesta conţinea materiale pentru 
întreţinere. 

Sau în cufăr puteau să se afle rămășițele zbărcite a lui 
Lorraine, biata soţie a șefului cheiului, care fusese ucisă probabil 
cu douăzeci de ani în urmă, când se plânsese prea des de 
duhoarea de creozot care era impregnată în hainele de lucru ale 
soțului ei. 

Imaginaţia mea bogată ar fi fost în stare să creeze o imagine 
a cadavrului muiat în creozot al lui Lorraine, imagine în stare să- 
ți zburlească părul în cap, dacă aș fi crezut că există funcţia de 


VP - 30 


șef al cheiului. Nu știam de unde-mi apăruse în minte numele 
Lorraine. 

Uneori sunt un mister chiar pentru mine însumi. 

Boo se așeză pe pasarelă și se rostogoli într-o parte. Întinse o 
labă către mine și greblă prin aer - semnul universal în limbajul 
câinesc care înseamnă: „Stai jos, așteaptă un pic, ţine-mi 
tovărășie, scarpină-mă pe burtă”. 

Când mă căutau trei indivizi periculoși, o ședință de scărpinat 
pe burtă mi se părea o chestiune nepotrivită, ca atunci când te 
opreai în mijlocul goanei pe un câmp de luptă supus 
bombardamentului de artilerie, ca să te așezi în poziţie lotus și 
să faci ceva yoga, ca să-ţi calmezi nervii. 

Atunci mi-am dat seama că bruta îmbrăcată în cămașă cu 
orhidee apăruse și cerceta construcţia de sprijin de la est la 
vest. Cufărul era înalt de vreo șaptezeci și cinci de centimetri și 
oferea o ascunzătoare pe care pasarela deschisă n-o oferea. 

— Bravo, băiete! am șoptit eu. 

Coada lui Boo lovi podeaua fără să scoată vreun sunet. 

M-am întins pe pasarelă, pe o parte, cu braţul stâng îndoit din 
cot, cu capul pe palmă. Cu mâna dreaptă am scărpinat burta 
câinelui meu fantomă. 

Câinii ști că avem nevoie să oferim afecţiune la fel de mult 
cum au ei nevoie s-o primească. Ei au fost primii terapeuţi și 
practică terapia de mii de ani. 

După vreo două minute, Boo puse capăt ședinței de terapie 
ridicându-se în picioare, alert, cu urechile ciulite. 

Am îndrăznit să-mi ridic capul deasupra cufărului. Am privit în 
jos, spre nivelul construcţiei de unde urcasem recent. 

La început n-am văzut pe nimeni. Apoi l-am descoperit pe 
uriaș, care mergea de-a lungul unei serii de grinzi îndreptate pe 
direcţia est-vest. 

Apa ce se învolbura departe, jos, arunca modele luminoase ce 
se răsuceau pe construcţia de sprijin ca razele prismatice ale 
unui candelabru de cristal rotitor dintr-o sală de bal. Uriașul nu 
avea cu cine să danseze, dar nici nu părea să aibă chef de dans. 


VP - 31 


CINCI 


Individul cel solid nu mergea pe grinzi cu reticenţă și grijă, 
cum făcusem eu, ci cu o asemenea încredere, de-ai fi zis că 
mama lui fusese acrobată la circ, iar tatăl lui muncitor în 
construcții, la mare înălțime. Braţele lui puternice îi stăteau pe 
lângă trup, cu un pistol într-o mână și cu o lanternă în cealaltă. 

Se opri, aprinse lanterna și privi printre stâlpii verticali, de-a 
lungul suporților orizontali. 

Eu, aflat pe pasarelă, mi-am tras capul în spatele cufărului. O 
clipă mai târziu, lumina căutătoare trecu pe deasupra mea, de 
la est la vest, se întoarse, apoi se îndepărtă. 

Deși Boo trecuse deja pe lângă mine și stătea cu capul într-o 
deschizătură din balustradă, privindu-l pe gigant, el era vizibil 
doar pentru mine. 

Când cel care mă căuta dispăru din vedere, în labirintul de 
stâlpi, proptele și grinzi, m-am ridicat în picioare și am plecat 
spre est. 

Boo, care mergea în faţa mea, se dematerializă. Păruse solid 
la un moment dat, apoi deveni transparent, neclar și dispăru. 

Nu am nici cea mai vagă idee unde se duce când nu-i cu 
mine. Poate că-i place să exploreze locuri noi, ca oricărui câine 
viu, și se duce să colinde prin vecinătăţile localităţii Magic 
Beach, pe care nu le vizitase până atunci. 

Boo nu bântuie lumea asta așa cum fac oamenii morţi care 
zăbovesc aici. Aceștia sunt, pe rând, disperaţi, îngroziţi, furioși, 
plini de amărăciune. Încalcă regulile și refuză să dea atenţie 
chemării la judecată, transformând această lume în purgatoriul 
lor. 

Asta îmi sugerează că liberul arbitru care le fusese dat în 
această viață este o moștenire pe care o vor lua cu ei în 
următoarea viaţă, iar acest lucru e liniștitor. 

Boo părea să fie mai puţin o fantomă și mai mult un spirit 
păzitor, totdeauna fericit și gata să slujească, fiind încă pe 
pământ nu pentru că rămăsese aici după moarte, ci pentru că 
fusese trimis înapoi. Ca urmare, se putea să aibă puterea și 
permisiunea să se miște între lumi după cum voia. 


VP - 32 


Mi se părea liniștitor să-mi imaginez că, atunci când nu aveam 
nevoie urgentă de el, era în câmpiile raiului, jucându-se cu toţi 
câinii buni care luminaseră lumea cu blândeţea lor și care se 
duseseră într-un loc în care niciun câine nu suferă sau trăiește 
fără a fi iubit. 

Era clar că Boo credea că în viitorul imediat puteam să mă 
descurc fără el. 

Am continuat să merg pe pasarelă către est până când, 
privind în jos la momentul oportun, am zărit departe, jos, barca 
gonflabilă legată de o coloană de beton, legănându-se ușor pe 
valurile luminate. De acolo urcase uriașul și-și începuse 
căutarea către vest. 

Din locul acela, către est, se întindea cel puţin un sfert din 
lungimea cheiului. M-am oprit să meditez la toate astea. 

După cum se dovedi, Boo avusese dreptate considerând că 
aveam să fiu în stare să-mi găsesc drumul fără sfatul lui. Uriașul 
nu cercetase ultimul sfert al construcţiei de sprijin pentru că era 
sigur că nu putusem să ajung atât de departe înainte ca el să se 
urce acolo, ca să mă caute. 

Dar nu credeam că era pe atât de prost pe cât era de mare. 
Ar fi lăsat ultima porţiune necercetată doar dacă, în 
eventualitatea în care m-aș fi strecurat pe lângă el, m-ar fi 
așteptat pe țărm cineva care să mă prindă. 

Poate că cei doi roșcovani nu își începuseră căutarea dinspre 
capătul de vest al cheiului împreună, așa cum îmi imaginasem 
eu. Poate că unul din ei mă aștepta. 

Dacă aș fi fost eu câine, iar Boo om, el mi-ar fi dat o prăjitură, 
m-ar fi mângâiat pe cap și mi-ar fi spus: „Bravo, băiete!” 

După ce m-am căţărat peste balustrada pasarelei, am coborât 
pe grinda de dedesubt, mi-am pierdut echilibrul, mi l-am regăsit, 
apoi m-am dus spre nord, către centrul cheiului. 

Chiar înainte să ajung în intersecția cu grinda din direcţia est- 
vest, am coborât de pe lemn, pășind peste o deschizătură de 
vreo cincisprezece centimetri, și am pus un picior pe un piton de 
pe unul dintre suporții verticali. Am apucat alt piton cu o mână 
și m-am prins de stâlp. 

Am coborât către baza de beton a coloanei, am alunecat în 
jos prin colonia de scoici care înfășură stâlpul, rupând-o cu blugii 
mei și având grijă să-mi feresc mâinile, și am aterizat cât am 
putut de tăcut pe scândurile punţii bărcii pneumatice. Resturi de 


VP - 33 


cochilii sfărâmate de scoici, care zăngăneau ușor, sosiră odată 
cu mine. 

Barca se legăna sub una dintre lămpile pentru inundaţii. M-am 
simţit expus într-un mod periculos și eram dornic să plec de 
acolo. 

O frânghie de amaraj se întindea din inelul de la pupa până la 
o scoabă din ciment: două coarne din oțel ros care abia ieșeau 
dintre scoici. N-am îndrăznit să dezleg barca până nu eram 
pregătit să lupt împotriva curenților care ar fi purtat-o către mal. 

Dacă porneam motorul, cei care mă căutau ar fi venit de 
îndată. Având în vedere timpul de care aș fi avut nevoie eu, pilot 
neexperimentat, ca să mă strecor printre stâlpi și să ajung în 
spaţiul deschis al apei, n-aș fi ieșit din bătaia pistoalelor înainte 
să sosească unul dintre pistolari. 

Ca urmare, am recurs la vâsle. O pereche era prinsă cu benzi 
cu arici Velcro de partea de la pupa. 

Din cauză că era nevoie de vâsle lungi, iar spaţiul era preţios 
în barcă, perechea de vâsle avea padele de lemn și cozi 
telescopice de aluminiu. M-am agitat un pic și am mormăit o 
grămadă - ambele fiind activităţi în care excelez - și am reușit 
să întind vâslele și să le fixez la lungimea maximă. 

Am prins o vâslă în suport, dar am lăsat-o pe cealaltă liberă. 
Pentru că șirurile în zigzag de stâlpi făceau vâslitul împotriva 
mareei dificil, dacă nu imposibil, ca și navigarea în jurul fiecărei 
coloane, speram să dirijez și să propulsez nava gonflabilă de-a 
curmezișul lăţimii rămase a cheiului, împingând în unul sau altul 
dintre obstacolele de beton. 

In cele din urmă, am dezlegat frânghia ce fusese amarată de 
scoabă. Pentru că barca începu imediat să plutească purtată de 
maree, am lăsat frânghia să se încâlcească pe punte, în voia ei. 

Inainte ca stâlpul să se îndepărteze într-atât încât să nu mai 
ajung la el, m-am așezat pe banca din faţă, am apucat vâsla 
liberă și am folosit-o ca să împing în beton. Strângând din fălci și 
cu pulsul bubuindu-mi în tâmple, m-am străduit din răsputeri să 
deplasez barca spre nord, împotriva fluxului ce se îndrepta spre 
mal. 

Și am reușit, pe o distanţă mică, înainte ca fluxul s-o împingă 
spre nord - nord-est, apoi spre est. Am corectat cursul 
împingând în următorul stâlp, apoi în următorul, și în 
următorul... Cu toate că în două rânduri vâsla zgârie cimentul 


VP - 34 


sau rupse bucăţi din el, sunetul dură prea puţin sau fu prea slab 
ca să atragă atenţia. 

Inevitabil, nu puteam să împiedic complet alunecarea spre 
est. Dar distanţa până la mal rămânea suficient de mare ca să 
sper că stâlpii ar fi împiedicat să fiu văzut de cineva aflat la 
capătul cheiului. 

Când în fața mea se întinse marea liberă, am strecurat vâsla 
liberă în furca de la pupa și am lopătat cu ambele vâsle de-a 
curmezișul fluxului, trăgând mai puternic cu aceea dinspre mare 
decât cu cea dinspre țărm. 

Când am ajuns în spaţiu deschis, m-am așteptat să primesc 
un glonț în spate. Dacă s-ar fi întâmplat așa ceva, mi-aș fi dorit 
să nu mă schilodească, ci să mă ucidă imediat și să mă trimită 
la Stormy Llewellyn. 

În timp ce mă jucasem de-a șoarecele și pisica prin 
construcția de sprijin a cheiului, se înnoptase de-a binelea. 
Ceaţa care se ridicase în preajma înserării, chiar înainte să decid 
că Annamaria trebuia să plece de pe chei, se îndesise încet, 
până ajunsese zdravănă. 

Ceaţa m-ar fi ascuns mai bine decât simplul întuneric. Vâslele 
pocneau în furci, iar padelele plescăiau uneori în apa neagră, 
dar nimeni nu răcnea în urma mea și, din clipă în clipă, aveam 
din ce în ce mai multă încredere că o să scap. 

Brațele începură să mă doară, ca și umerii și gâtul, dar am 
mai vâslit un minut, apoi încă unul. Eram din ce în ce mai 
impresionat de puterea mării și recunoscător că aveam de-a 
face cu valuri joase, leneșe. 

Când mi-am permis să privesc înapoi, se mai zărea încă 
lumina slabă a unor lămpi de pe chei. Dar când am văzut că nici 
cheiul nu se mai vedea, fiind cufundat într-o obscuritate 
cenușie, am tras ambele vâsle la bord și le-am pus pe puntea de 
scânduri. 

Sub un marinar novice, o barcă gonflabilă poate fi un animal 
lunecos, poate fi la fel de rău ca și cum ai călări pe spatele unui 
crocodil beat și furios, care vrea să te arunce și să-ți mănânce 
cojone-le. Dar asta-i o poveste de spus altă dată. 

Fiindu-mi teamă să nu cad peste bord sau să răstorn 
ambarcaţiunea, m-am târât în patru labe până la banca din 
spate. M-am așezat acolo, cu o mână pe braţul pentru cârmit al 
motorului exterior. 


VP - 35 


Acesta avea o aprindere electronică, nu o frânghie de pornit, 
lucru pe care l-am descoperit citind motorul așa cum un orb 
citește un rând scris în alfabetul Braille. O apăsare pe buton 
provocă un muget, apoi un bâzâit al lamelor elicei care 
ciopârțeau valurile. 

Zgomotul motorului mă împiedică să aud ţipetele ce se 
ridicară de pe chei, dar acum treimea demonică știa unde mă 
dusesem. 


VP - 36 


ȘASE 


Nu mi se părea înțelept să mă îndrept către țărm. Pistolarul 
care era poziţionat pe capătul dinspre uscat al cheiului putea să 
alerge spre nord, de-a lungul plajei, ghidându-se după zgomotul 
motorului ca să-și dea seama unde sunt. 

Ceaţa nu era suficient de deasă ca să îngroape în întregime 
Magic Beach. Puteam să văd luminile nedeslușite ale clădirilor 
de birouri și ale locuinţelor de pe mal, și m-am folosit de ele ca 
să dirijez barca spre nord, mergând în paralel cu coasta. 

Pentru prima oară de la începutul evenimentelor, mi-am 
permis să mă întreb de ce mâna individului celui solid, pusă pe 
umărul meu, mă aruncase înapoi în visul apocaliptic din noaptea 
anterioară. Nu aveam cum să fiu sigur că-mi împărtășise 
viziunea. Dar trăise ceva ce-l făcuse să vrea să mă ducă într-un 
loc izolat pentru un interogatoriu intens de soiul acelora în care 
cel care întreabă se alege cu o colecţie de dinţi și de unghii ale 
celui interogat. 

M-am gândit la ochii aceia galbeni. Și la vocea care aparținea 
cuiva care mânca mușchi de pământ, cu sau fără suc de carne: 
Cine naiba ești tu? 

Circumstanțele în care mă aflam nu erau potrivite pentru o 
gândire calmă și un raţionament profund. Puteam să găsesc 
doar o singură explicaţie a efectului electrifiant al mâinii sale 
puse pe umărul meu. 

Visul meu despre catastrofa aceea înfiorătoare, dar 
nespecificată, nu fusese un vis, ci, fără nicio îndoială, o 
premoniţie. Când uriașul mă atinsese, el declanșase o amintire a 
coșmarului, care refulase în el pentru că acel cataclism 
misterios pe care il văzusem insuficient era cel al cărui 
instrument cauzator era chiar uriașul. 

Valurile erau prea joase ca să-mi întoarcă stomacul pe dos, 
dar când acesta se întoarse totuși pe dos, l-am simţit la fel de 
vâscos ca o stridie ce aluneca afară din cochilia sa. 

După ce m-am îndepărtat cam un kilometru de chei, am 
înțepenit brațul de cârmit al motorului exterior, am fixat supapa, 


VP - 37 


mi-am scos treningul ud care mă încurcase în timp ce înotam și 
am sărit peste bord. 

Pentru că transpirasem din pricina efortului, uitasem cât de 
rece era apa: suficient de rece ca să-mi taie răsuflarea. M-am 
scufundat. Un curent mă aspiră în jos. Am luptat să urc, am ieșit 
la suprafaţă, am scuipat o gură de apă de mare și am inspirat cu 
greu. 

M-am întors pe spate, folosind lovituri slabe din picioare și un 
stil fluture modificat, ca să mă îndrept spre uscat în ritm lent. 
Dacă unul din roșcaţi mă aștepta pe țărm, voiam să-i las timp să 
audă barca îndreptându-se direct spre nord și să se decidă dacă 
o urmărește sau dacă se întoarce pe chei. 

În afară de asta, probabil că un rechin, unul cu adevărat 
imens, un rechin gigantic mutant, de mărime nemaivăzută, va 
ieși la suprafaţă sub mine, mă va ucide dintr-o mușcătură și mă 
va înghiţi în întregime. În acest caz, nu mai aveam de ce să-mi 
fac griji pentru Annamaria, pentru oamenii din Magic Beach sau 
pentru posibilul sfârșit al lumii. 

Plutind fără efort în apa sărată care mă împingea în sus, 
privind prin ceața fără trăsături, dar care se schimba fără 
încetare, fără să aud niciun sunet în afară de respiraţia mea și 
de plescăitul apei care îmi intra şi-mi ieșea din urechi, 
obișnuindu-mă cu frigul, dar încă simțind dureri din cauza lui, 
ajunsesem mai apropiat de experiența unui rezervor lipsit de 
simţuri decât mi-aș fi dorit să ajung. 

Neavând ce să mă distragă, mi s-a părut că-i momentul ideal 
pentru a-mi îndrepta amintirile către visul cu mareea roșie, în 
căutarea de amănunte cu înțeles, pe care nu le reținusem iniţial. 
Aș fi fost ușurat să-mi amintesc o firmă de neon care să-mi 
arate luna, ziua și ora cataclismului, locul precis și descrierea 
evenimentului. 

Din nefericire, visele mele profetice nu acţionează astfel. Nu 
înțeleg de ce mi s-a dat un dar al previziunii suficient de viu ca 
să mă facă să mă simt moralmente obligat să previn un rău 
previzionat - dar nu suficient de limpede ca să-mi permită să 
acţionez imediat cu forță și convingere. 

Din cauza aspectelor supranaturale deranjante ale vieții mele 
și din pricină că povara responsabilităţilor mele neobișnuite 
depășește puterea mea de a le îndeplini, risc să fiu zdrobit de 
stres. Ca urmare, mi-am păstrat simplă partea nesupranaturală 


VP - 38 


a vieţii mele. Am cât mai puţine obiecte posibil. Nu am obligații 
de soiul ipotecă sau rată la mașină, de care să-mi fac griji. Evit 
televiziunea contemporană, politica internă și externă ce-mi e 
contemporană și arta contemporană: toate acestea sunt prea 
frenetice, prea încinse și frivole sau prea pline de amărăciune și 
de furie. 

Uneori, chiar și munca de bucătar de minuturi într-un 
restaurant aglomerat devine prea complicată. Meditam la o 
viață mai puţin solicitantă în domeniul vânzărilor de anvelope 
sau al comerțului cu încălțăminte. Dacă m-ar plăti cineva să 
urmăresc cum crește iarba, cred că m-aș descurca de minune în 
meseria asta. 

Nu am haine, exceptând tricouri și blugi - și treninguri când e 
vreme rece. Nu trebuie să iau decizii în privinţa garderobei. 

Nu am planuri pentru viitor. Îmi organizez viaţa din mers. 

Animalul perfect pentru mine este un câine fantomă. Nu are 
nevoie de hrană, apă sau îngrijire. Nu te obosești în niciun fel 
pentru el. 

În timp ce pluteam prin ceaţă către ţărmul puţin vizibil, n-am 
reușit la început să pescuiesc din amintire detalii noi despre vis. 
Apoi mi-am dat seama că, în viziunea mea, Annamaria nu purta 
hainele pe care văzusem că le avea în realitate. 

Era gravidă, ca și în realitate, și era suspendată în aer, 
deasupra mării luminoase, stacojii, cu o furtună de nori aprigi în 
urma ei. 

În timp ce eu stăteam pe plaja înţesată de șerpi de lumină, ea 
plutea către mine, eliberată de puterea gravitaţiei, cu braţele 
încrucișate la piept și cu ochii închiși. 

Îmi aminteam veșmintele ei fluturând, dar nu ca și cum ar fi 
fost mișcate de vântul cataclismului, ci ca și cum s-ar fi agitat 
ușor datorită înaintării ei continue și magice prin aer. 

Nu era o rochie sau un veșmânt. Ceva voluminos, dar nu ceva 
absurd. Un soi de robă care o acoperea de la gât la încheieturile 
mâinilor și la glezne. 

Avea gleznele încrucișate și picioarele goale. 

Materialul veșmântului avea moliciunea și lucirea mătăsii, și 
atârna în cute graţioase; dar exista ceva ciudat în el. 

Ceva extraordinar. 


VP - 39 


Eram sigur că la început fusese alb. Dar apoi nu mai fusese 
alb. Nu-mi amintesc ce culoare căpătase, dar schimbarea de 
culoare nu fusese lucrul cel mai straniu. 

Moliciunea țesăturii, lucirea stofei. Cutele graţioase. Ușoara 
fluturare a mânecilor și a tivului de deasupra picioarelor goale... 

Tot forfecând, călcâiele picioarelor mele încălțate în teniși 
izbiră ceva în apă, iar după o clipă, mâinile mele ce loveau apa 
întâlniră rezistență. Am izbit odată în rechinul imaginar, înainte 
să-mi dau seama că ajunsesem în apă puţin adâncă și că mă 
luptam cu nisipul. i 

M-am rostogolit, m-am ridicat în aerul mai rece decât apa. In 
timp ce auzeam zgomotul motorului scăzând în depărtare, m- 
am îndreptat spre mal prin valurile ce șopteau și prin pânza de 
spumă de mare. 

Din ceața albă, de deasupra plajei albe, veni o siluetă cenușie. 
Apoi, brusc, o lumină năucitoare izbucni la zece centimetri de 
fața mea. 

Înainte să pot să mă dau înapoi, lanterna se ridică. Era un 
model din acelea cu mâner lung. Inainte să reușesc să mă 
ghemuiesc, lanterna cobori și mă izbi, o lovitură pieziș, în 
tâmplă. 

Când individul mă lovi, îmi zise că-s un rect, numai că folosi 
un sinonim mai puţin elegant al cuvântului. 

Individul venise atât de aproape, încât până și în fâșiile de 
lumină năucitoare reflectate de ceață am putut să văd că era un 
tip nou, nu unul dintre cei trei mizerabili de pe chei. 

Mottoul localităţii Magic Beach este FIECARE ÎȚI E VECIN, 
FIECARE VECIN ÎȚI E PRIETEN. Localnicii ar fi trebuit să se 
gândească să-l schimbe în ceva de genul MAI BINE PAZEȘTE-ȚI 
FUNDUL. 

Urechile îmi țiuiau și mă durea capul, dar nu eram ametit. M- 
am aruncat spre cel care mă atacase, el se dădu înapoi, m-am 
întins după el, individul mă izbi din nou, de data asta mai tare și 
drept în creștet. 

Am vrut să-i trag un șut în vintre, dar am descoperit că mă 
prăbușisem în genunchi, într-o poziţie din care trasul de șuturi în 
vintre e o jignire prea ambițioasă. 

Pentru un moment, am crezut că toţi credincioșii fuseseră 
chemați la biserică, apoi mi-am dat seama că de fapt clopotul 
era țeasta mea, care răsuna puternic. 


VP - 40 


Nu trebuia să am puteri paranormale ca să-mi dau seama că 
lanterna cobora din nou, prin ceaţă și aer. 
Am rostit un cuvânt vulgar. 


VP - 41 


ȘAPTE 


Având în vedere că acesta este al patrulea manuscris al meu, 
am devenit, cumva, scriitor, chiar dacă nimic din ceea ce am 
scris nu va fi publicat decât după moartea mea - dacă va fi 
publicat vreodată. 

Ca scriitor, știu că un cuvânt vulgar plasat într-un moment 
crucial poate să înlăture emoţii urâte și să elibereze tensiunea 
emoţională. Ca individ care a fost obligat să lupte ca să 
supraviețuiască aproape tot atâta timp cât a trăit, mai știu și că 
niciun cuvânt - chiar un cuvânt cu adevărat vulgar - nu poate să 
împiedice un obiect greu să-ţi crape ţeasta, dacă e aruncat cu 
entuziasm și ia contact cu aceasta. 

Deci, fiind pus în genunchi de a doua lovitură, cu țeasta 
zăngănind de parcă cocoșatul de la Notre-Dame era în capul 
meu și trăgea nebunește de funiile clopotelor, am spus cuvântul 
acela vulgar, dar în același timp m-am aruncat înainte cât de 
bine m-am priceput și l-am apucat de glezne pe individul care 
mă ataca. 

A treia lovitură își greși ţinta, iar eu am suferit impactul pe 
spinare, ceea ce a fost mai bine decât o izbitură în ţeastă, dar 
nu la fel de bine ca vreun moment de masaj. 

Cu faţa în jos pe plajă, trăgând de gleznă, am încercat să-l 
răstorn pe puiul de târfă. 

„Pui de târfă” nu era cuvântul vulgar pe care-l folosisem mai 
devreme. Acesta era altul, nu la fel de vulgar ca primul. 

Individul avea picioarele bine înfipte în pământ și era solid. 

Nu știu dacă aveam ochii închiși sau deschiși, dar în faţa lor 
vedeam spirale de lumini ce clipeau, iar în minte îmi răsuna 
Somewhere over the Rainbow. Asta mă făcu să cred că eram 
aproape inconștient, în urma loviturilor, și că nu mai aveam 
puterea mea obișnuită. 

Individul încercă să mă lovească din nou în cap, dar, în același 
timp, se străduia să rămână în picioare, așa că reuși doar să mă 
lovească în umeri de trei, patru ori. 


> Undeva, dincolo de curcubeu, melodie cântată de Judy Garland în vrăjitorul din Oz. 
(n.tr.). 


VP - 42 


În timpul atacului, raza lanternei nu slăbise nicio clipă, ci 
spintecase în nenumărate rânduri ceața, iar eu fusesem 
impresionat de standardele de durabilitate ale producătorului. 

Cu toate că eram într-o încăierare serioasă, ucigătoare, nu m- 
am putut împiedica să nu văd absurditatea momentului. Un 
bandit care se respectă ar fi trebuit să aibă un pistol sau măcar 
o măciucă. Individul dădea în mine de parcă ar fi fost o cucoană 
de optzeci de ani cu umbrelă, care răspundea unui crai 
octogenar care-i făcuse o propunere obscenă. 

În cele din urmă, am reușit să-l dobor. Individul scăpă 
lanterna și căzu pe spate. 

M-am cățărat pe el și l-am pocnit cu pumnul drept într-un 
anumit loc, de l-am făcut să regrete că se născuse mascul. 

Se pare că tipul încercă să spună un cuvânt obscen, unul cu 
adevărat vulgar, dar nu reuși să scoată decât un chelălăit, cu 
expresia de consternare a unui șoarece din desene animate. 

Lanterna zăcea la îndemână. În timp ce individul încerca să 
mă răstoarne, am înhăţat arma aceea formidabilă. 

Nu-mi place violența. Nu vreau să fiu ţinta violenței și detest 
s-o folosesc. 

Cu toate acestea, am folosit un pic de violenţă pe plajă, în 
noaptea acea. L-am lovit pe individ în cap cu lanterna de trei ori. 
Cu toate că nu mi-a plăcut să-l lovesc, nu am simţit nevoia să 
mă predau poliţiei. 

Individul încetă să opună rezistență, iar eu am încetat să-l 
lovesc. Mi-am dat seama, după șuieratul ușor și lent al 
respirației sale, că era inconștient. 

Când din mușchii lui dispăru orice încordare, m-am dat jos de 
pe el și m-am ridicat în picioare, ca să-mi dovedesc că sunt în 
stare s-o fac. 

Dorothy continua să cânte încet, iar eu îl auzeam pe Toto 
gâfâind. Luminile ce clipeau din spatele pleoapelor mele 
începură să se rotească mai iute în spirală, ca și cum tornada 
era pe cale să ne înhaţe din Kansas și să ne ducă în Oz. 

M-am întors de bunăvoie în genunchi, înainte să mă 
prăbușesc împotriva voinţei mele. După un moment, mi-am dat 
seama că gâfâitul era al meu, nu al câinelui lui Dorothy. 

Din fericire, ameţeala mea încetă înainte ca adversarul meu 
să-și recapete cunoștința. Cu toate că lanterna mai funcţiona, 
nu credeam că avea să reziste la încă o pedeapsă. 


VP - 43 


Lentilele crăpate aruncau o umbră subțire, deformată, pe faţa 
individului. Dar în timp ce-i ridicam o pleoapă, ca să fiu sigur că 
nu-i provocasem o comoție cerebrală, l-am văzut pe tip suficient 
de bine ca să știu că nu-l mai zărisem până atunci și că aș fi 
preferat să nu-l mai văd din nou. 

Ochi de salamandră de apă. Păr ca lâna nedărăcită. Nas de 
turc și buze de tătar. O limbă ce-i atârna, ca un file de șarpe de 
mlaștină. Nu era chiar urât, dar arăta ciudat, de parcă ar fi fost 
invocat într-un cazan de ceata vrăjitoarelor din Macbeth. 

Când tipul se prăbușise, din buzunarul cămășii îi ieși afară pe 
jumătate un telefon celular subţire. Dacă individul era asociat cu 
trioul de pe chei, putuse să-i sune pe tipi când mă auzise 
înotând spre mal. 

După ce l-am rostogolit într-o parte, i-am luat portofelul din 
buzunarul de la spate. Presupunând că solicitase ajutor cu 
câteva momente înainte să ajung la țărm, trebuia să mă mișc 
iute și nu aveam timp să-i cercetez actele acolo, pe plajă. l-am 
lăsat banii împăturiți în buzunarul cămășii, împreună cu 
telefonul celular, și i-am luat portofelul. 

l-am proptit lanterna pe piept. Din cauză că avea capul ridicat 
pe o movilă de nisip, raza de lumină îl scălda de la bărbie până 
la păr. 

Dacă o făptură precum Godzilla s-ar fi trezit în abisul 
Pacificului și ar fi decis să vină la țărm, ca să turtească 
pitoreasca noastră comunitate, fața individului ar fi convins 
făptura să se potolească, iar fiara solzoasă s-ar fi întors speriată 
în pacea adâncurilor. 

Având drept ghid luminile spălăcite de ceaţă ale orașului, m- 
am împleticit de-a curmezișul plajei late. 

Nu m-am îndreptat direct spre est. Poate că individul cu 
lanterna spusese echipei de pe chei că era pe mal, la vest de un 
anumit semn, după care putea fi găsit. Dacă indivizii veneau 
aici, voiam să-i ocolesc la mare distanţă. 


VP - 44 


OPT 


În timp ce mă îndreptam spre nord-est, peste plajă, nisipul 
moale îmi sugea pantofii și-mi făcea un chin fiecare pas. 

Să umbli îmbrăcat cu blugi și tricou pe coasta centrală, într-o 
noapte de ianuarie, însemna să-ţi pui la încercare bărbăţia. Dar 
cu cinci săptămâni în urmă fusesem în Sierra, în viscol. Vremea 
de aici era blândă, prin comparaţie. 

Voiam un flacon cu aspirine și o pungă cu gheaţă. Când mi- 
am atins partea stângă a capului, care pulsa, m-am întrebat 
dacă aveam nevoie de copci. Îmi simţeam părul lipicios din 
cauza sângelui. Am găsit un cucui de mărimea unei jumătăţi de 
prună. 

Când am părăsit plaja, eram la capătul dinspre nord al zonei 
comerciale de pe mal, unde Jacaranda Avenue se sfârșea într-o 
fundătură. De acolo, pe doi kilometri se înșirau până în port case 
cu vedere spre ocean, de-a lungul promenadei de beton. 

Pe lungimea ei de zece cvartale, Jacaranda Avenue - care se 
întinde la est de promenadă - era mărginită de podocarpuși€ 
străvechi. Copacii alcătuiau un umbrar care răcorea strada toată 
ziua și umbrea lămpile stradale noaptea. Nicio /jacaranaa' nu 
creștea de-a lungul arterei care-i purta numele. Pe Wisteria 
Lane? nu creștea nicio glicină. Pe Palm Drive? se găseau stejari și 
ficuși. Sterling Heights! era cartierul cel mai sărac, iar dintre 
toate străzile din oraș, Ocean Avenue era cea mai îndepărtată 
de ocean. 

Ca majoritatea politicienilor, și cei din Magic Beach păreau că 
trăiesc într-un univers alternativ, altul decât cel în care existau 
oamenii reali. 

Ud, ciufulit, cu pantofii și blugii plini de nisip, sângerând și, 
fără îndoială, cu privirea rătăcită, eram recunoscător că 
podocarpușii filtrau lumina becurilor. În înţelegere cu ceața, am 


6 Un soi de conifere (nitr.). 
7 Jacaranda e numele în spaniolă al palisandrului. (n.tr.). 
3 Wisteria Lane - Stradela Glicinei (n.tr.). 
° Palm Drive - Aleea Palmierului (n.tr.). 
10 Sterling Heights - Dealurile Bunei Calități (n.tr.). 
VP - 45 


mers prin întuneric, pe Jacaranda Avenue și am cotit pe Pepper 
Tree Way". 

Nu mă întrebaţi de ce strada se numea așa. Trei indivizi mă 
hăituiau. Magic Beach, cu o populaţie de cincisprezece mii de 
locuitori, nu numai că era doar un loc mai lat pe șosea, ci era și 
unul care nu oferea o mare de oameni în care să pot înota fără 
să fiu băgat în seamă. 

Mai mult, dacă un poliţist atent mă vedea în starea în care mă 
aflam, ar fi fost înclinat să se oprească și să stea de vorbă cu 
mine. Ar fi bănuit că fusesem ţinta sau autorul unui act de 
violenţă - sau ambele. 

Nu am încredere în abilitatea mea de a convinge un poliţist că 
mi-am dat singur cu un ciomag în cap ca pedeapsă pentru 
deciziile greșite pe care le luasem. 

Nu voiam să întocmesc o declaraţie în legătură cu pistolarii de 
pe chei și cu atacul de pe plajă. Asta ar fi durat ore în șir. 

Cei trei derbedei încercau deja să descopere cine sunt, mă 
descriau oamenilor care lucrau în zona comercială de lângă 
chei. 

Poate că nu aveau să găsească niciun indiciu. Eram în oraș de 
mai puţin de-o lună și mă ţinusem de-o parte, încercând să 
descopăr de ce fusesem atras acolo. Ca atare, rămăsesem un 
străin pentru aproape întreaga populaţie a localității. 

Chiar și o descriere detaliată a mea n-ar fi folosit prea mult. 
Sunt de înălțime medie, de greutate medie. Nu am cicatrice, 
semne din naștere, tatuaje, aluniţe, negi sau modificări faciale 
distinctive. Nu am bărbuţă sau ochii galbeni. Dinţii mei nu se 
dizolvă din cauza dependenţei de droguri, dar nici nu fac lumea 
să se întoarcă după mine, cum face, de exemplu, Tom Cruise. 

Cu excepţia darurilor paranormale cu care am fost împovărat, 
am fost născut să fiu bucătar de minuturi. Vânzător de 
anvelope. Funcţionar într-un magazin de încălțăminte. Tipul care 
pune anunțuri sub ștergătoare în parcarea magazinelor. 

Daţi-mi o descriere corectă și amănunțită acel puţin unuia 
dintre mulţii bucătari de minuturi care v-au pregătit în decursul 
anilor micul dejun într-un local sau într-o cafenea, a unui 
vânzător de anvelope sau a unui funcţionar dintr-un magazin de 


11 Pepper Tree Way - Calea Arborilor de Piper (n.tr.). 
VP - 46 


încălțăminte care v-a servit. Știu ce-o să vă vină în minte: 
nada”. 

Nu vă simțiți stânjeniți. Majoritatea bucătarilor de minuturi, a 
vânzătorilor de anvelope și a celor din magazinele de 
încălțăminte nu doresc niciodată să fie celebri sau recunoscuţi 
de multă lume. Noi vrem doar să fim lăsaţi în pace. Vrem să 
trăim liniștiți, să evităm să facem rău cuiva, să evităm să ne 
facă rău cineva, să avem grijă de noi înșine și de cei pe care-i 
iubim, și să ne distrăm un pic între timp. Noi facem economia să 
zumzăie, luptăm în războaie când trebuie s-o facem, creștem 
copii dacă avem ocazia, dar nu dorim să ne vedem fotografiile în 
ziare sau să primim medalii, și nu sperăm să ne auzim numele în 
cadrul răspunsurilor la întrebările puse la emisiunea Jeopardy! 

Noi suntem apa din râul civilizaţiei, iar acei concetăţeni care 
doresc să atragă atenţia, care călătoresc cu bărci pe râu și fac 
semne mulțimilor de admiratori de pe maluri... ei bine, ei ne 
interesează mai puţin decât ne amuză. Nu-i invidiem pentru că 
ies în evidenţă. Ne place anonimatul și liniștea pe care o aduce 
acesta. 

Artistul Andy Warhol a spus că în viitor fiecare va fi celebru 
timp de cincisprezece minute, sugerând că oamenii vor tânji 
după această faimă. Avea dreptate, dar numai în legătură cu 
felul de oameni pe care îi cunoștea el. 

Cât despre oamenii care pun anunţuri sub ștergătoarele de 
parbriz, în parcările magazinelor: omule, aceștia au obţinut 
anonimatul total, sunt invizibili ca vântul, sunt lipsiţi de chip ca 
timpul. 

În timp ce înaintam prin umbre și ceaţă, mai mult pe străzi 
lăturalnice decât pe străzi principale, mă întrebam dacă 
individul cu ochii galbeni avea mai mulți mercenari în echipă sau 
numai perechea de roșcatți și pe individul cu lanternă. In funcţie 
de resursele lui, individul putea să-și fi pus oamenii nu numai să 
mă caute pe mine, ci și pe Annamaria. 

Ea îmi cunoștea numele. E posibil să cunoască mai multe 
despre mine. Nu cred că Annamaria m-ar fi trădat de bunăvoie, 
dar uriașul putea s-o sfarme ca pe o pușculiţă de ceramică, 
pentru a obţine monedele cunoașterii pe care le avea ea. 

Nu voiam ca ea să sufere, îndeosebi din cauza mea. Trebuia 
s-o găsesc înaintea lor. 


12 „Nimic” (în Ib. sp., în orig.). 
VP - 47 


NOUĂ 


Am ajuns printr-o alee în spatele casei lui Hutch Hutchinson. 
Lângă garaj era o poartă care dădea într-o cărare ce ducea într- 
o curte interioară din cărămidă. 

În urne și ghivece din teracotă emailată se aflau flori roşii și 
purpurii de ciclame, dar albeaţa ceţii și spoiala nopţii lăsaseră 
florile la fel de lipsite de culoare ca și cochiliile de scoici. 

Mi-am pus portofelul și pe cel pe care îl luasem de la individul 
agitat cu lanterna pe o masă din fier forjat, cu tăblie de sticlă. 

Am împins cu degetele în călcâiul tenișilor plini de nisip și i- 
am scos. Mi-am scos și șosetele, și blugii, de care se prinsese 
suficient nisip cât să umpli o clepsidră mare. Mi-am spălat 
picioarele cu un furtun pentru grădină. 

Doamna Nicely}? venea de trei ori pe săptămână să facă 
ordine, să spele și să calce. Numele i se potrivea mai bine decât 
mi se potrivea mie prenumele și nu voiam să-i fac rost de 
muncă suplimentară. 

Ușa din spate era încuiată. Hutch ţinea o cheie de rezervă 
printre ciclamele din ghiveciul cel mai apropiat, într-o pungă 
autosigilantă pentru medicamente. Am intrat în casă, după ce 
am luat cele două portofele. 

Bucătăria mă aștepta caldă și primitoare, înmiresmată de 
aroma de scorţișoară a prăjiturilor cu ciocolată și dovleac pe 
care le copsesem mai devreme, în cursul după-amiezii. Era 
luminată doar de lucirea aurie a becurilor ascunse în partea de 
jos, retrasă, a dulapurilor. 

Nu sunt teolog. Dar n-aș fi surprins dacă raiul se va dovedi a fi 
o bucătărie comodă, unde mâncăruri delicioase apar în cuptor și 
în frigider de fiecare dată când le dorești, și în care dulapurile 
sunt pline cu cărţi bune. 

După ce mi-am șters picioarele ude pe covoraș, am înhățat o 
prăjitură de pe farfuria ce stătea pe masa din centru, apoi m-am 
îndreptat spre ușa ce dădea în holul de la parter. 


15 Nicely - frumos, plăcut, grijuliu (în Ib. engleză, în org.). 
VP - 48 


Intenţionam să urc la etaj pe furiș, ca un asasin ninja, să fac 
iute un duș, să-mi pansez rana de la cap - dacă nu avea nevoie 
de copci - și să-mi pun haine curate. 

Pe când eram în mijlocul bucătăriei, ușa batantă se deschise. 
Hutch aprinse becurile din plafon, intră în cameră mergând ca 
un cocostârc și zise: 

— Tocmai am văzut un tsunami înalt de vreo sută de metri. 

— Adevărat? l-am întrebat eu. Chiar acum? 

— Era într-un film. 

— Ce ușurare, domnule! 

— Era neobișnuit de frumoasă. 

— Adevărat? 

— Nu inundația, femeia. 

— Ce femeie, domnule? 

— Tea Leoni. Juca în film. 

Merse ca pe picioroange până la masă și luă o prăjitură de pe 
farfurie. 

— Fiule, știi că există un asteroid pe o traiectorie care îl va 
face să se ciocnească de Pământ? 

— Întotdeauna e ceva, am zis eu. 

— Dacă un asteroid mare va izbi uscatul - spuse el, se opri să 
muște din prăjitură, apoi continuă - vor muri milioane de 
oameni. 

— O asemenea chestiune te face să dorești ca lumea să fie 
doar un ocean. 

— Ah, dar dacă va ateriza în ocean, va provoca un tsunami 
înalt de trei sute de metri. Și în felul ăsta vor muri milioane de 
oameni. 

— Pământul e un loc dur și dificil, am comentat eu. 

Hutch spuse zâmbind: 

— E absolut minunată! 

— Chestia cu milioane de morți, domnule? 

— Poftim? Nu, bineînţeles că nu. Prăjitura. E grozavă! 

— Mulţumesc, domnule. 

Am dus spre gură mâna nepotrivită și am fost ce pe ce să 
mușc din cele două portofele. 

— E de-o profunzime dezmeticitoare! zise Hutch. 

— E doar o prăjitură, domnule, am zis eu și am mușcat din 
prăjitura mea. 


VP - 49 


— Vorbeam de posibilitatea ca întreaga omenire să fie 
exterminată într-un singur eveniment catastrofic. 

— Asta ar trece în șomaj o grămadă de câini specializaţi în 
acțiuni de căutare și salvare. 

Hutch își ridică bărbia, se încruntă, și-și aduse pe figura-i 
nobilă expresia unui om concentrat asupra viitorului. 

— Am fost cândva savant. 

— În ce domeniu al științei, domnule? 

— Boli contagioase. 

Hutch puse jos prăjitura din care mâncase doar jumătate, 
pescui o sticlă de dezinfectant Purell dintr-un buzunar și turnă o 
porţie zdravănă de gel lucitor în palma îndoită în formă de cupă 
a mâinii stângi. 

— Un microb nou, teribil, al molimei pneumonice ar fi șters 
civilizaţia de pe fața pământului dacă n-aş fi fost eu, Walter 
Pidgeon și Marilyn Monroe. 

— Filmul ăsta nu l-am văzut, domnule. 

— Ea era minunată în rolul unei purtătoare involuntare a 
microbului molimei. 

Privirea i se desprinse de viitorul științei și al omenirii și se 
concentră asupra globului de lipici ucigător de microbi din palma 
sa. 

— E clar că ea avea plămânii potriviţi pentru rolul acela, spuse 
Hutch. 

Își frecă zdravăn mâinile cu degete lungi, iar gelul 
dezinfectant scoase niște plescăituri. 

— Mă duceam la mine în cameră, am zis eu. 

— Ai avut o plimbare plăcută? 

— Da, domnule. Foarte plăcută. 

— O plimbare bună pentru sănătate, îi ziceam noi. 

— Asta a fost înainte de vremea mea. 

— Asta a fost înainte de vremea oricui. Doamne, ce bătrân 
sunt! 

— Nu sunteţi chiar atât de bătrân, domnule. 

— Da, în comparaţie cu un sequoia, nu sunt. 

Am ezitat să părăsesc bucătăria, îngrijorat că, dacă mă pun în 
mișcare, Hutch o să observe că eram fără pantofi și fără 
pantaloni. 

— Domnule Hutchinson... 

— Spune-mi Hutch. Toată lumea îmi spune Hutch. 


VP - 50 


— Da, domnule. Dacă vine cineva în seara asta și mă caută, 
vă rog să-i spuneţi că m-am întors foarte agitat de la plimbare, 
mi-am împachetat lucrurile și am plecat. 

Gelul se evaporase. Mâinile sale scăpaseră de microbi. Hutch 
luă prăjitura mâncată pe jumătate. 

— Pleci, fiule? întrebă el dezamăgit. 

— Nu, domnule. Dar să le spuneţi așa. 

— E vorba de polițiști? 

— Nu. Unul s-ar putea să fie un tip solid, cu bărbuţă. 

— Pare să fie ceva potrivit pentru un rol al lui George 
Kennedy. 

— Mai trăiește, domnule? 

— De ce n-ar trăi? Eu trăiesc. A fost minunat de ameninţător 
în Miraj, cu Gregory Peck! 

— Dacă nu-i tipul cu bărbuţă, atunci s-ar putea să fie un 
individ roșcat, care ar putea să aibă - sau să nu aibă - dinţii 
stricaţi. Indiferent care din ei va fi, să-i spuneţi că am plecat fără 
să vă anunţ și că sunteți supărat pe mine. 

— Fiule, nu cred că aș putea să mă supăr pe tine. 

— Bineînţeles că puteţi. Sunteţi actor. 

Ochii bătrânului sclipiră. Hutch înghiţi o prăjitură și spuse 
printre dinţii încleștaţi: 

— Rahat nerecunoscător! 

— Așa, domnule! 

— Mi-ai luat cinci sute de dolari, bani gheață, din sertar, 
ticălos hoţ ce ești! 

— Bine! Foarte bine! 

— Te-am tratat ca pe un fiu, te-am iubit ca pe un fiu, iar acum 
îmi dau seama că am avut noroc că nu mi-ai tăiat gâtul în timp 
ce dormeam, vierme dezgustător ce ești! 

— Nu exageraţi, domnule. Fiţi credibil! 

Hutch păru jignit. 

— Am exagerat? Cu adevărat? 

— Poate că n-am folosit cuvântul potrivit. 

— N-am mai fost în faţa unei camere de filmat de o jumătate 
de secol. 

— N-aţi depăşit măsura, l-am asigurat eu. A fost doar prea... 
din abundență. Asta-i cuvântul. 

— Din abundență. Cu alte cuvinte, mai puţin înseamnă mai 
mult. 


VP - 51 


— Da, domnule. Sunteţi enervat, dar nu furios. Vorbiţi cu un 
pic de amărăciune. Dar amărăciune temperată de regret. 

Se uită în direcţia mea și dădu încet din cap. 

— Poate că am avut un fiu pe care l-am pierdut în război, iar 
tu îmi aminteai de el. 

— Foarte bine. 

— Numele lui era Jamie, era fermecător, curajos, inteligent. La 
o primă vedere, tu păreai să fii ca el, un tânăr care se ridica 
deasupra tentaţiilor acestei lumi... dar ai fost doar o lipitoare. 

M-am încruntat și am exclamat: 

— Vai, domnule Hutchinson, o lipitoare... 

— Un parazit care căuta o tăietură. 

— Bine, dacă așa vă convine... 

— Jamie a pierit în război. Draga mea Corrina a murit de 
cancer. 

Vocea sa deveni tot mai disperată, scăzând treptat până 
ajunse o șoaptă. 

— Am fost singur prea mult timp și tu... tu ai văzut cum să 
profiti de vulnerabilitatea mea. Ai furat bijuteriile Corrinei, pe 
care le păstrasem timp de treizeci de ani. 

— O să le spuneţi toate astea, domnule? 

— Nu, nu, e doar motivarea mea. 

Luă o farfurie din dulap și puse două prăjituri pe ea. 

— Tatăl lui Jamie și soţul Corrinei nu-i tipul de bătrân care să 
înceapă să bea în melancolia sa. El recurge la prăjituri... care 
sunt singurul lucru dulce ce i-a rămas după luna în care l-ai 
exploatat cu cinism. 

Am tresărit și am zis: 

— Incep să simt cu adevărat că-s un individ rău. 

— Crezi că ar trebui să îmbrac o vestă tricotată de mână? E 
ceva într-un bătrân cu o vestă ponosită, ceva minunat de 
patetic. 

— Aveţi o vestă ponosită? 

— Am o vestă și pot să o fac într-un minut să fie ponosită. 

M-am uitat la el, în timp ce stătea cu farfuria cu prăjituri în 
mână, rânjind cu gura până la urechi. 

— Mie mi se pare că sunteţi patetic, am zis eu. 

Rânjetul lui dispăru. Buzele îi tremurau, dar le strânse, ca și 
cum ar fi luptat să-și stăpânească emoția puternică. 


VP - 52 


Își cobori privirea spre prăjiturile din farfurie. Când o ridică, 
ochii îi sclipeau din cauza lacrimilor. 

— Nu aveţi nevoie de vestă, am spus eu. 

— Adevărat? 

— Adevărat. Păreţi suficient de patetic. 

— Drăguţ din partea ta. 

— Cu plăcere, domnule. 

— Mai bine mă întorc în salon. O să găsesc o carte delicios de 
tristă și o s-o citesc, astfel ca atunci când o să sune soneria să 
fiu complet în pielea personajului. 

— S-ar putea ca indivizii să nu găsească niciun indiciu despre 
mine. S-ar putea să nu vină aici. 

— Odd, nu fi atât de negativist! O să vină. Sunt sigur că o să 
vină. O să mă distrez grozav! 

Se împinse prin ușa batantă cu vigoarea unui om mai tânăr. L- 
am auzit mergând pe hol și intrând în salon. 

Fără încălțări, fără pantaloni, însângerat, am luat niște cuburi 
de gheaţă din congelator și le-am pus într-o pungă de plastic. 
Am înfășurat o cârpă de vase în jurul pungii. 

Prefăcându-mă că am încrederea unui om complet îmbrăcat, 
am mers pe coridor. Am trecut prin ușile deschise ale salonului, 
i-am făcut un semn cu mâna lui Hutch care, din îmbrăţișarea 
fotoliului și cufundat în melancolie, îmi făcu un semn cu mâna, 
apatic.! 


14 Lui Sinatra i se spunea astfel pentru că fusese președintele de administraţie de la 
Reprise Records, firmă pe care o întemeiase ca să-și înregistreze discurile fără a mai fi 
la cheremul marilor case de discuri. (n.tr.). 

VP - 53 


ZECE 


Aveam scalpul julit, nu rănit. În timpul dușului, apa fierbinte și 
șamponul îmi provocaseră usturimi, dar nu începusem să 
sângerez din nou. 

N-am dorit să pierd timpul ca să-mi șterg cu grijă sau să-mi 
usuc părul; m-am mulţumit să îmbrac niște blugi noi și un tricou 
curat. M-am încălțat cu perechea de teniși de rezervă. 

Pierdusem în mare treningul pe care scria TRENUL 
MISTERULUI. O achiziţie similară din același magazin cu prețuri 
reduse purta pe piept inscripția WYVERN%, cu litere aurii pe o 
pânză de-un albastru-închis. Am presupus că Wyvern era 
numele unui colegiu mic. Faptul că purtam un trening cu numele 
lui nu mă făcea să mă simt mai deștept. 

În timp ce mă îmbrăcam, Frank Sinatra mă privea, stând pe 
pat. Era întins pe cuvertura matlasată, cu gleznele încrucișate, 
cu capul proptit de pernă, cu mâinile sub cap. 

Președintele consiliului de administraţie!” zâmbea, amuzându- 
se pe socoteala mea. Avea un zâmbet de învingător, dar 
dispoziția sa era schimbătoare. 

Bineînţeles, era mort. Murise în 1998, la vârsta de optzeci și 
doi de ani. 

Spiritele care zăbovesc în lumea aceasta arată vârsta pe care 
o aveau când le luase moartea. Dar domnul Sinatra apare având 
ce vârstă vrea dânsul, în funcţie de propria dispoziţie. 

Cunoscusem doar un singur spirit care avea puterea de a se 
manifesta având orice vârstă voia: Regele rock'n'rolului. 

Elvis îmi ţinuse companie câţiva ani. Se împotrivise să meargă 
mai departe din motive pe care le-am înțeles abia după mult 
timp. 

Cu câteva zile înainte de Crăciun, pe o șosea izolată din 
California, găsise în sfârșit curajul să pornească spre 
următoarea lume. Mă bucurasem pentru el, mă bucurasem să 


15 Și această inscripţie face referire la romanele din ciclul Cristopher Snow, ale lui 
Koontz. (n.tr.). 

16 Lui Sinatra i se spunea astfel pentru că fusese președintele de administraţie de la 
Reprise Records, firmă pe care o întemeiase ca să-și înregistreze discurile fără a mai fi 
la cheremul marilor case de discuri. (n.tr.). 


VP - 54 


văd că mâhnirea sa dispăruse și că fața i se luminase, în 
așteptarea a ceea ce avea să urmeze. 

La câteva momente după plecarea lui Elvis, în timp ce eu și 
Boo mergeam pe marginea șoselei, purtaţi către o destinaţie 
necunoscută ce se dovedi a fi Magic Beach, domnul Sinatra 
apăruse lângă mine. În ziua aceea părea să aibă puţin peste 
treizeci de ani, fiind cu cincizeci de ani mai tânăr decât atunci 
când murise. 

Acum, stând întins pe pat, arăta de patruzeci sau patruzeci și 
unu de ani. Era îmbrăcat așa cum fusese în unele scene din High 
Society, film în care jucase împreună cu Bing Crosby, în 1956. 

Dintre toate spiritele pe care le-am văzut, doar Elvis și domnul 
Sinatra aveau capacitatea de a se manifesta îmbrăcaţi cu 
veșmintele pe care le doreau. Celelalte mă bântuie îmbrăcate cu 
hainele pe care le purtau atunci când muriseră. 

Acesta este motivul pentru care n-o să mă duc niciodată la un 
bal mascat îmbrăcat precum simbolul tradiţional al New York- 
ului, purtând doar un prosop și un joben. Indiferent dacă voi fi 
primit în iad sau în rai, nu vreau să trec pragul de acolo 
întâmpinat de hohote de râs demonice sau angelice. 

După ce mi-am pus treningul pe care scria WYVERN și eram 
gata de plecare, domnul Sinatra veni la mine, cu umerii în faţă, 
cu capul pe jumătate plecat, cu pumnii ridicaţi, și dădu câteva 
lovituri în joacă, în aer, în faţa figurii mele. 

Pentru că era evident că spera să-l ajut să plece din lumea 
asta, așa cum îl ajutasem pe Elvis, citisem niște biografii ale 
sale. Nu știu la fel de multe despre el așa cum știam despre 
Rege, dar știam exact ce trebuia în legătură cu momentul acela. 

— Robert Mitchum a spus odată că sunteţi singurul om cu 
care i-ar fi fost frică să se bată, deși era o dată și jumătate cât 
dumneavoastră. 

Președintele consiliului păru stânjenit și ridică din umeri. 

În timp ce luam punga de gheață înfășurată în cârpa pentru 
vase și o puneam pe cucuiul de pe cap, am spus: 

— Mitchum a zis că știa că o să vă doboare, probabil de mai 
multe ori, dar mai știa și că o să vă ridicaţi și o să-l atacați până 
când unul din voi doi avea să moară. 

Domnul Sinatra făcu un gest, ca și cum ar fi spus că Mitchum 
avea o părere exagerat de bună despre el. 


VP - 55 


— Domnule, așa stau lucrurile. Aţi venit la mine să vă ajut, 
dar continuaţi să opuneți rezistenţă. 

Cu două săptămâni în urmă, se manifestase ca un poltergeist 
faţă de mine, cu rezultatul că toată colecția mea de cărți despre 
el zburaseră prin încăpere. 

Spiritele nu ne pot face rău în mod direct, nici măcar spiritele 
rele. Aceasta e lumea noastră, iar ele nu au nicio putere asupra 
noastră. Loviturile lor trec prin noi. Unghiile și dinţii lor nu pot să 
facă să curgă sânge. 

Dar spiritele suficient de răuvoitoare, care dispun de abisuri 
fără fund de furie din care să se alimenteze, pot să-și 
transforme puterea spirituală în biciuiri de forță care pun 
obiectele neînsufleţite în mișcare. Dacă ești izbit de un frigider 
aruncat de un poltergeist, n-o să găsești nicio ușurare în faptul 
că lovitura a fost indirectă, și nu a fost dată de mâna 
fantomatică. 

Domnul Sinatra nu era rău. Era frustrat din cauza 
circumstanțelor și, din anumite motive, se temea să părăsească 
această lume - deși nu avea să recunoască niciodată că se 
temea. Ca unul care nu descoperise decât târziu că religia 
organizată este ceva foarte credibil, era acum confuz în legătură 
cu locul său în verticala ordinii sacre. 

Biografiile nu ricoșaseră din perete cu suficientă forță, ci se 
rotiseră prin cameră precum călușeii unui carusel. De fiecare 
dată când încercasem să prind din aer una dintre cărțile acelea, 
ea reușise să-mi scape. 

— Domnul Mitchum a spus că aveaţi să vă ridicaţi și să-l 
atacați până când unul din voi doi avea să fie mort, am repetat 
eu. Dar în lupta aceasta, domnule, unul din noi este deja mort. 

Zâmbetul său luminos deveni glacial pentru o clipă, apoi se 
dezgheță din nou. Indiferent cât de întunecate erau stările sale 
de proastă dispoziţie, erau întotdeauna de scurtă durată. 

— Nu are niciun rost să vă opuneţi mie. Niciun rost. Eu vreau 
doar să vă ajut. 

După cum se întâmpla deseori, nu reușeam să citesc ceva în 
ochii aceia albaștri extraordinari, dar măcar nu luceau plini de 
ostilitate. 

După un moment, domnul Sinatra mă ciupi cu afecţiune de 
obraz. 


VP - 56 


Se duse la fereastra cea mai apropiată și-mi întoarse spatele - 
un spirit adevărat privind ceața care bântuia noaptea cu 
legiunile ei de fantome false. 

Mi-am amintit /t Was a Very Good Year’, un cântec care 
putea fi considerat ca niște amintiri sentimentale și pline de fală 
ale unui Casanova iremediabil. Melancolia sfâșietoare a 
interpretării sale ridicase cuvintele acelea și muzica aceea la 
nivel de artă. 

Pentru el, anii buni și anii răi dispăruseră, iar ceea ce 
rămăsese era numai veșnicia. Poate că se opunea veșniciei din 
cauze fricii provocate de remușcări. Sau poate nu. 

Viaţa următoare făgăduia să fie fără luptă, dar tot ce aflasem 
despre el sugera că-i priise lupta. Poate că nu-și putea imagina 
o viaţă interesantă fără ea. 

Eu pot să-mi imaginez ușor așa ceva. După moarte, n-o să 
zăbovesc de partea aceasta a ușii, indiferent unde ar trebui să 
mă îndrept. De fapt, o să trec pragul în goană. 


17 A fost un an foarte bun. (n.tr.). 
VP - 57 


UNSPREZECE 


Nu voiam să părăsesc casa pe ușa din față. Având în vedere 
ce noroc aveam, aș fi găsit hoarda de barbari la intrare, gata să 
mă viziteze. 

În dicţionarul meu, trei indivizi răi, care au printre ei cel puţin 
o bărbuţă, un set de dinţi stricaţi și trei pistoale, alcătuiesc o 
hoardă. 

Dacă ieșeam pe ușa din spate, trebuia să trec prin salon, 
unde Hutch medita posac la soția și fiul pe care nu-i avusese 
niciodată și la cât de singur și de vulnerabil era după ce-i 
pierduse. 

Nu-mi păsa dacă avea să-mi spună din nou că sunt un rahat 
nerecunoscător; asta era doar o repetiţie pentru posibila vizită a 
reprezentantului hoardei. Un duș rapid, schimbarea hainelor și 
pălăvrăgeala din bucătărie cu Hutch mă costaseră douăzeci de 
minute, iar eu eram nerăbdător s-o localizez pe Annamaria. 

— Odd, zise Hutch în timp ce încercam să trec pe furiș de ușa 
deschisă a salonului, ca un membru al Forțelor Speciale în 
uniformă de camuflaj și cu încălțăminte care nu scotea niciun 
zgomot. 

— Oh, salut! 

Stând cocoțat în fotoliul său, cu un şal împletit aruncat în 
poală, ca și cum ar fi ţinut ouăle calde într-un cuib de pasăre, 
Hutch îmi zise: 

— Cu puţin timp în urmă, în bucătărie, pe când vorbeam 
despre faptul că o vestă poate fi folositoare... 

— O vestă ponosită, am specificat eu. 

— Asta poate să pară o întrebare ciudată... 

— Mie nu, domnule. Mie nu-mi mai pare nimic ciudat. 

— Porţi pantaloni? 

— Pantaloni? 

— Ceva mai devreme am avut impresia bizară că nu aveai 
pantaloni. 

— Domnule, eu nu port niciodată pantaloni. 

— Bineînţeles că porţi pantaloni. Porţi și acum. 


VP - 58 


— Nu, aceștia sunt blugi. Eu n-am decât blugi - și o pereche 
de pantaloni de doc. Pe aceștia nu-i consider pantaloni. 
Pantalonii sunt mai eleganti. 

— În bucătărie porţi blugi? 

În timp ce stăteam în ușa salonului, ţinând un sac cu gheaţă 
pe cucuiul de la tâmplă, am zis: 

— Domnule, nu port pantaloni de doc. 

— Ce ciudat! 

— Că nu port pantaloni de doc? 

— Nu. Că nu pot să mi-i amintesc. 

— N-aveţi cum să vă amintiţi pantalonii de doc, din moment 
ce nu i-am purtat. 

Hutch se gândi la spusele mele, apoi zise: 

— Adevărat. 

— E adevărat, domnule, l-am aprobat eu, apoi am schimbat 
subiectul. O să vă las un bilet în legătură cu cina. 

Bătrânul puse deoparte romanul pe care-l citea și mă întrebă: 

— Nu gătești cina? 

— Am gătit-o deja. Enchiladas de pui cu sos de tomate. 

— Îmi plac enchiladas cu sos de tomate făcute de tine. 

— Și salată cu orez și fasole verde. 

— Orezul e și cu sos verde? 

— Da, domnule. 

— Oh, bine! Trebuie să le încălzesc la microunde? 

— Exact. O să vă las un bilet cu timpul și puterea necesare. 

— Poţi să pui niște post-it pe farfurii? 

— Cu condiţia să le luaţi când puneţi farfuriile în cuptor. 

— Bineînţeles. N-o să mai fac greșeala asta. Nu încă o dată. 
Pleci? 

— Doar pentru puţin timp. 

— Nu pleci definitiv, nu-i așa? 

— Nu, domnule. Și nici n-am furat bijuteriile Corrinei. 

— Am fost cândva negustor de diamante, spuse Hutch. Soţia 
mea plănuia să pună pe cineva să mă ucidă. 

— Nu cred că era Corrina. 

— Era Barbara Stanwyck. Avea o legătură amoroasă cu 
Bogart și voiau să fugă la Rio cu diamantele. Dar, bineînțeles, 
ceva n-a mers bine pentru ei... 

— A fost vorba de un tsunami? 

— Fiule, ai un simţ al umorului ciudat. 


VP - 59 


— Scuzaţi-mă, domnule. 

— Nu, nu, îmi place. Cred că aș fi avut o carieră mult mai 
importantă dacă aș fi fost în stare să obţin roluri în câteva 
comedii. Aș fi fost amuzant, în felul meu. 

— Sunt convins. 

— Barbara Stanwyck a fost mâncată de o bacterie ce se 
hrănea cu carne, iar Bogart a fost lovit de un asteroid. 

— Pun pariu că spectatorii nu l-au văzut venind. 

Hutch luă din nou cartea și întrebă: 

— iți place ceața atât de mult, încât vrei să faci o a doua 
plimbare prin ea, sau e altceva ce artrebui să știu? 

— Nu mai e nimic ce ar trebui să știți, domnule. 

— Atunci o să aştept să sune soneria, ca să te denunţ ca 
scelerat oricui o să întrebe. 

— Mulţumesc. 

Când am ajuns în bucătărie, am golit sacul plin cu gheaţă în 
chiuvetă și l-am aruncat la gunoi. 

Cucuiul din capul meu rămăsese de mărimea unei jumătăţi de 
prună, dar nu mai pulsa. 

Am scris, cu un pix cu pastă albastră pe două post-it-uri 
galbene, instrucţiuni pentru încălzirea enchiladelor și a salatei 
de orez. 

Cu un pix cu pastă roșie, am scris cu litere de tipar SCOATEȚI 
ACEST BILET ÎNAINTE SĂ PUNEȚI FARFURIA ÎN CUPTOR. 

In timp ce stăteam la masa din bucătărie, am răsfoit 
conţinutul portofelului pe care-l luasem de la individul cu 
lanternă. 

L-am recunoscut, în fotografia permisului de șofer eliberat în 
California, pe individul pe care îl lăsasem zăcând pe plajă, cu 
toate că semăna doar un pic cu ceva invocat să iasă din cazanul 
unei vrăjitoare. Numele lui era Samuel Oliver Whittle. Avea 
treizeci de ani și avea adresa în Magic Beach. 

Pe fotografia permisului de șofer eliberat în Nevada, individul 
zâmbea cu gura până la urechi către aparatul de fotografiat, 
ceea ce era o greșeală. Zâmbetul îi transforma faţa, și n-o făcea 
în sens bun. Arăta ca un ticălos ţicnit dintr-un film cu Batman. 

Nevada - unde individul avea o adresă în Las Vegas - îl 
cunoștea sub numele de Samuel Owen Bittel. In Vegas era cu 
doi ani mai în vârstă decât pretindea că este întruparea sa din 


VP - 60 


California, dar e posibil ca modul de viaţă din Las Vegas să 
îmbătrânească prematur o persoană. 

Nu avea cărți de credit. Asta făcea ca individul să fie suspect 
într-o ţară care nu numai că privea către viitor, dar și trăia pe 
baza veniturilor din viitor. 

Portofelul nu conţinea carnet de asigurări, nici de asigurări 
sociale, nici vreun alt soi de acte la care te-ai fi așteptat. 

O legitimaţie de angajat dovedea că individul lucra pentru 
Departamentul Portuar din Magic Beach. 

Brusc, povestea începu să se contureze. Probabil că uriașul cu 
bărbuţă nu luase barca gonflabilă fără permisiune, poate că 
avea dreptul s-o folosească, pentru că și el lucra pentru 
Departamentul Portuar, care răspundea de plaje și de singurul 
chei al orașului. 

Mi-a fost greu să cred că roșcovanii erau și ei salariaţi ai 
administraţiei locale. Bandiţii care lucrau pentru guvern 
încercau, de obicei, să nu arate a bandiți. 

După ce am pus actele în portofelul lui Sam Whittle, am vârât 
portofelul în buzunarul de pe șoldul stâng. 

Indiferent de necazurile care mă așteptau în orele următoare, 
cel puţin unele dintre ele implicau indivizi cu pistoale. Nu aveam 
un pistol și nici nu voiam să am. Uneori folosisem arma de foc a 
unui tip rău, după ce i-o luasem, dar o folosisem doar în cazuri 
disperate. 

Pe când eram copil, mama mea strica pistoale pentru mine, 
nu pentru că nu le putea suferi, ci pentru că avea o afecțiune 
psihopată pentru pistoale. Armele de foc mă îngrozesc. 

Dacă sunt la strâmtoare, încerc să-mi fac o armă din ce-mi 
pică în mână. Poate să fie orice, de la o rangă la o pisică, dar, 
dacă aș avea de ales, aș prefera o pisică furioasă, pentru că am 
descoperit că-i mult mai eficientă decât o rangă. 

Deci, fără arme, am părăsit casa prin ușa din spate, cu două 
prăjituri cu dovleac și ciocolată. E o lume dură, iar omul trebuie 
să se blindeze împotriva ei cu tot ce poate. 


VP - 61 


DOISPREZECE 


Punându-și labele una după alta pe asfaltul ud, ceața se târa 
de-a lungul aleii din spatele casei lui Hutch, frecându-și laturile 
păroase de ambele părți ale garajului, strecurându-se prin 
gardul de scânduri, cățărându-se pe pereţi, pătrunzând în 
fiecare nișă și colţișor în care s-ar fi putut ascunde vreun șoricel 
sau vreo șopârlă. 

Norii aceia legaţi de pământ înfășurau lucrurile apropiate în 
mister, făceau ca obiectele de la o jumătate de cvartal să pară 
îndepărtate, dizolvau întreaga lume aflată mai departe de un 
cvartal și făceau să apară în minte o convingere primitivă că 
marginea pământului se află la o zvârlitură de băț, o prăpastie 
în care o să mă prăbușesc veșnic în vidul etern. 

Mergând încet în cerc, mergând din nou în cerc, am mâncat o 
prăjitură și m-am concentrat asupra Annamariei: asupra părului 
ei lung, de culoarea melasei, asupra feţei ei, asupra pielii ei 
albe. În mintea mea, am văzut mâna ei delicată strângându-se 
pe sfera lustruită de ocean, sferă din sticlă verde, apoi 
retrăgându-se în mâneca lungă a puloverului pentru a... 

Darul meu imperfect are și un aspect imperfect, despre care 
am mai discutat, chiar dacă nu în acest al patrulea manuscris. 
Fata mea, cea pe care am pierdut-o, Stormy Llewellyn, îl numise 
magnetism paranormal. 

Dacă vreau să găsesc pe cineva care se află într-un loc pe 
care nu-l știu, mă las în voia imboldului și a intuiţiei, mergând cu 
mașina, cu bicicleta sau pe jos prin jur, unde mă duce fantezia, 
concentrându-mă asupra figurii și numelui acelei persoane... și, 
de obicei, o găsesc într-o jumătate de oră. Magnetism 
paranormal. 

Acest talent disponibil e problematic pentru că nu-l pot 
controla, nici nu pot să prevăd când sau unde va avea loc 
întâlnirea dorită. Pot să-mi descopăr ţinta pe o stradă 
aglomerată - sau să cotesc la un colț și să dau nas în nas cu ea. 

Dacă însă caut un tip rău, magnetismul paranormal mă poate 
pune pe urmele lui - sau mă poate arunca în ghearele sale. 


VP - 62 


Și dacă sunt în urmărirea cuiva care nu reprezintă o 
ameninţare, a cuiva căruia vreau să-i pun o întrebare sau să-l 
dau la o parte din calea unui necaz, nu am nicio certitudine că 
strădania mea va avea succes. De obicei, găsesc persoana pe 
care o caut, dar nu întotdeauna. Uneori, recurgerea la 
magnetismul paranormal în circumstanţe disperate poate fi o 
pierdere de minute preţioase, într-un moment în care nu-mi pot 
permite să irosesc nicio secundă. 

Sunt un apărător incomplet al nevinovaţilor aflați în pericol: 
sunt în stare să văd morţii care zăbovesc pe lumea aceasta, dar 
nu-s în stare să aud lucrurile importante pe care aceștia ar vrea 
să mi le spună; sunt informat de visuri premonitorii, care nu-mi 
oferă niciodată suficiente amănunte ca să fiu sigur ce prezic sau 
când va avea loc evenimentul respectiv, sau unde va avea loc 
grozăvia; sunt un cavaler fără pușcă sau spadă, înarmat doar cu 
prăjituri. 

Toată această nesiguranţă îngrozitoare ar fi trebuit să facă 
din mine un sihastru, ar fi trebuit să mă facă să fug într-o 
peșteră sau într-o cabană îndepărtată, respingând cu bădărănie 
morții și viii. 

Dar sufletul meu îmi spune că darul acela îmi fusese dat ca 
să-l folosesc, indiferent dacă-i imperfect sau nu, iar dacă îl refuz, 
atunci o să mă chinui în deznădejde și n-o să am parte de vreo 
viață după aceasta, n-o să am parte de reîntâlnire cu fata mea 
pe care am pierdut-o. 

Cel puţin de data asta, în timp ce stăteam pe aleea din 
spatele casei lui Hutch, nu căutam pe cineva care voia să mă 
omoare, ci pe o tânără care putea să aibă nevoie de mine ca s-o 
țin în viaţă. Se părea că nu aveam să mă aventurez în gura 
tigrului. 

Ceaţa aceea deasă, care amortiza sunetele, era o mașină a 
timpului care rostogolea noaptea înapoi cu mai mult de o sută 
de ani, făcând să tacă toate sunetele civilizației modeme - 
motoare de mașini, radiouri, vocile televizoarelor care se 
strecurau deseori din case. Liniștea plină de pace a secolului al 
nouăsprezecelea oblojea Magic Beach. 

După ce am terminat o prăjitură, m-am concentrat asupra 
Annamariei. Am luat-o brusc pe alee spre nord, ca și cum aș fi 
fost calul de la căruța unui lăptar, care urma o rută atât de 


VP - 63 


familiară, încât nu avea nevoie să se gândească la scopul sau la 
destinaţia lui. 

Ferestrele, de obicei luminate electric, luceau ușor, ca și cum 
încăperile din spatele lor ar fi fost luminate de lumânări. La 
capătul aleii, becurile stradale galbene, cu sodiu, păreau că 
pulsează subtil, ca niște flăcări cu gaz, de parcă miile de aripi de 
molie ale ceţii, ce pulsau încet, s-ar fi apăsat pe lentilele 
lămpilor. 

În timp ce mestecam ultima prăjitură, am cotit spre est, către 
locul în care aleea întâlnea strada, și m-am îndepărtat de apă. 

Era doar ora șase și patruzeci și cinci de minute, în seara de 
miercuri, iar orașul părea să se fi culcat deja, acoperit de 
păturile albe ale naturii. Răcoarea umedă îi încurajase pe 
deţinătorii de câini să facă plimbări mai scurte decât de obicei, 
iar densitatea orbească a ceţii le tăia cheful şoferilor să facă 
drumuri inutile. 

În timpul în care am parcurs trei cvartale spre est și un cvartal 
spre nord de casa lui Hutch, am văzut doar două mașini 
fantomatice în mișcare, la distanță de cel puţin o jumătate de 
cvartal. Arătau ca niște submarine aflate la mare adâncime, 
dintr-o poveste a lui Jules Verne, mișcându-se în tăcere printr-un 
abis oceanic întunecos. 

În acest cartier bizar cunoscut sub numele de Districtul 
Cărămizii, care nu avea străzi din cărămizi și doar două case de 
cărămidă, un vehicul mare coti la colțul îndepărtat al cvartalului. 
Un caleidoscop moale de ceață formă modele schimbătoare din 
alb pe fond alb, în lumina farurilor. 

În străfundul meu, o voce calmă, slabă, îmi șopti: „Ascunde- 
te”. 

Am părăsit trotuarul, am sărit peste un gard viu din prun 
tepos, înalt până la șold, și am îngenuncheat în spatele 
frunzelor. 

Am simţit miros de fum de lemn din sobă, de frunziș ud și de 
gunoi de grădină. 

În gardul viu, ceva mă adulmecă și fugi să se ascundă. 
Aproape că sărisem în picioare când mi-am dat seama că 
speriasem un iepure, care fugise deja de-a lungul peluzei. 

Camionul se apropie, cu mârâitul unei fiare care umblă după 
pradă, mergând mai încet decât îi impunea vizibilitatea redusă. 


VP - 64 


Cuprins de sentimentul că în spatele meu se afla o 
amenințare mortală, am privit către casa în fața căreia îmi 
căutasem refugiu. Geamurile ferestrelor erau întunecate. Cu 
excepția ceţii ce tălăzuia leneș, nu se mișca nimic, iar din câte 
îmi dădeam seama, nu mă pândea nimeni, nici la vedere, nici la 
adăpostul umbrei. 

Stând încă în genunchi, mi-am ţinut capul sub nivelul gardului 
viu, în timp ce camionul mârâia apropiindu-se. 

Ceaţa înconjurătoare  sorbea din razele gemene ale 
vehiculului și lucea ca un gaz de mlaștină, dar păstra lumina în 
ea și nu mă lumina pe mine, nu lumina nici gardul viu. 

Mi-am ţinut răsuflarea, deși șoferul n-ar fi putut să mă audă 
respirând. 

In timp ce camionul se furișa pe lângă mine, părând că 
adulmecă pavajul, căutând mirosul prăzii, ceața din jurul meu se 
întunecă odată cu trecerea mai departe a farurilor. 

Am îndrăznit să mă ridic doar cât să privesc peste gard, către 
stradă. 

Deși vehiculul trecea la mai puţin de trei metri de mine, 
luminile de la bordul lui nu erau suficient de puternice ca să-l 
scoată la iveală pe șofer, ci doar o umbră vagă. Am fost totuși în 
stare să zăresc emblema orașului pe ușa mașinii. Și litere negre, 
pe fond portocaliu, care proclamau DEPARTAMENTUL PORTUAR 
MAGIC BEACH. 

Ceaţa acoperi camionul, făcându-l să nu mai fie vizibil. 
Zgomotul motorului se reduse la un tors de pisică gutural și 
îndepărtat. 

M-am ridicat în picioare, am aspirat ceața parfumată slab cu 
gaze de eșapament. După cea de-a treia inhalare, ultimul 
zgomot al motorului dispăru, șoptind, în alt cartier. 

M-am întrebat ce fel de corupţie se strânsese în inima 
Departamentului Portuar. 

În timp ce mergeam către spărtura din gardul viu prin care 
pătrundea aleea din faţa casei, am auzit un zgomot provenind 
din clădirea întunecată. Nu puternic. Un zăngănit ușor de metal 
ce atingea metalul. 

Deși mă cuprinsese din nou simțământul că eram în pericol, 
am întors spatele străzii și am urmat aleea până la capătul scării 
de la verandă. 


VP - 65 


Intuiția îmi spunea că dacă m-aș fi prefăcut că n-am auzit 
nimic, acest lucru ar fi fost luat drept un semn de slăbiciune. lar 
slăbiciunea invită la atac. 

Sunetul acela subtil era un soi de cântec metalic, dar 
amintind și de serenada zăngănitoare a unei insecte. 

Ca și lumea din jur, veranda era plină de ceaţă și de umbre. 

— Cine-i acolo? am întrebat eu, dar n-am primit niciun 
răspuns. 

Am urcat scările și am văzut o mișcare în dreapta mea. 
Legănatul ritmic al unei forme fâlfâitoare - înainte, înapoi - 
acompaniat de un scârţ-ping-clic mă făcu să înaintez. 

Am găsit o banchetă ce se legăna, atârnată de niște cârlige 
din tavan. Lanţurile se răsuceau în timp ce bancheta venea în 
față, iar torsiunea era eliberată atunci când bancheta se ducea 
înapoi. 

Cineva stătuse acolo, în întuneric, nu legănându-se, ci 
probabil privindu-mă pe mine, în timp ce mă ascundeam de 
camion. judecând după mărimea arcului de cerc din momentul 
acela, privitorul se împinsese în spate cu picioarele și plecase cu 
câteva secunde în urmă, lăsând leagănul în mișcare ca să-mi 
atragă atenţia. 

Am stat singur pe verandă. 

Dacă individul ar fi coborât scara pe care urcasem eu, l-aș fi 
întâlnit, iar dacă ar fi sărit peste balustrada verandei, l-aș fi 
auzit. 

Dacă individul ar fi intrat în casă, ușa din faţă ar fi scos un 
zgomot, chiar dacă ar fi fost închisă și deschisă cu grijă. 

În faţa mea erau patru ferestre. Neavând ce lumină să 
reflecte, sticla era neagră precum cerul de la marginea 
universului, dincolo de lumina stelelor. 

Am irosit o clipă, ca să privesc la fiecare fereastră. Dacă m-ar 
fi privit cineva din cealaltă parte, aș fi zărit o formă, într-o 
nuanţă de negru mai deschisă decât cea a unei camere lipsite 
de lumină. 

Leagănul continua să se miște. 

Pentru un moment, am avut impresia că arcul de cerc nu se 
redusese, ca și cum un ocupant nevăzut împingea încă leagănul. 
Cântul metalic al zalelor de lanţ ce se răsuceau continuase, 
indiscutabil... și, în timp ce priveam, legănatul încetini treptat, 
până încetă. 


VP - 66 


M-am gândit să bat încet într-o fereastră, ca să văd ce se 
întâmplă. 

În loc de asta, m-am întors la trepte, am coborât... 

În jurul meu, ceața, bezna și tăcerea se întinseseră. 

Când fusesem pe verandă, simţisem că se putea să fi fost în 
tovărășia cuiva, a ceva. 

Ca individ care vede morţii ce zăbovesc în această lume, nu 
mi-am imaginat niciodată că ar exista o categorie de spirite care 
să meargă nevăzute de mine pe pământ. 

Acum am luat în consideraţie această posibilitate - și am 
respins-o. Se întâmplase ceva ciudat, dar nu fantomele erau 
explicația. 

M-am concentrat încă o dată asupra figurii Annamariei și am 
părăsit proprietatea fantomei ce se legăna pe verandă, m-am 
întors pe trotuar și m-am îndreptat spre nord. Curând, am fost 
cuprins de magnetismul paranormal. 

Nicio pasăre de noapte nu cânta. Niciun câine nu lătra. Niciun 
șuierat de briză, nicio bufniţă cocoţată pe o cracă, nicio pisică 
plimbăreață nu foșnea frunzele vreunui copac. Mă îndepărtasem 
prea mult de țărm ca să aud susurul mării. 

Deși privisem în repetate rânduri în urma mea, n-am zărit pe 
nimeni ţinându-se după mine. Poate că părul de pe ceafă mi se 
zburlise nu pentru că mă urmărea cineva, ci pentru că eram atât 
de singur, fără niciun prieten la care să apelez, cu excepţia unui 
actor în vârstă de optzeci și opt de ani care trăia atât de retras 
în sine încât nu observase sângele de pe faţa mea, nici, mai 
târziu, punga cu gheaţă pe care mi-o ţineam pe cap. 


VP - 67 


TREISPREZECE 


Tsunamiul prezis de Hutch se întinsese peste oraș, dacă 
acceptați ideea că fuioarele de ceaţă erau umbra albă a mării 
întunecate, pentru că aceasta inundase fiecare cartier, 
impunând tăcerea unui oraș inundat. Din câte îmi dădeam 
seama, era înaltă de trei sute de metri. 

În timp ce o căutam pe Annamaria, vălătucii de ceață opacă 
mi se păreau din ce în ce mai mult a fi nu numai umbra mării, ci 
o previziune a mareei ce urma să vină, a mareei roșii din visul 
meu. 

Pe fiecare stradă, orice copac era cu turban, cu halat și cu 
barbă - până am ajuns la poalele unui gigant cu frunze late, de 
pe care ceața părea că alunecă. Acel specimen se înălța 
douăzeci, treizeci de metri și oferea o arhitectură magnifică de 
membre larg întinse. 

Pentru că însușirea de a ști numele lucrurilor e o cale de a 
manifesta respect faţă de frumuseţea lumii, cunoșteam numele 
multor copaci; dar nu știam numele acelui copac și nu-mi 
aminteam să mai fi văzut până atunci vreunul asemănător. 

Frunzele aveau două limburi, fiecare cu patru lobi. Pipăite 
între degetul mare și arătător, păreau să fie groase și cerate. 

De-a lungul ramurilor negre, florile albe, mari ca niște 
castroane, păreau să lumineze în întuneric. Aminteau de florile 
de magnolie, dar erau mai impunătoare, iar planta nu era o 
magnolie. Apa aluneca de pe petale, ca și cum copacul 
condensase ceața pentru a alcătui acele flori. 

Dincolo de copac se zărea vag o casă victoriană cu două 
etaje, îmbrăcată în mai puţină turtă dulce decât era standard 
pentru acel stil, cu un portic mai degrabă modest, în loc de o 
verandă mare. 

Deși ceața părea să se retragă de pe copac, potopise în 
schimb casa. Luminile slabe din interior abia păreau în stare să 
străbată geamurile. 

Am trecut pe sub copac, iar magnetismul paranormal mă 
conduse nu către locuinţă, ci către garajul separat, unde o 


VP - 68 


lumină roșcată se silea să iasă afară prin ferestrele de la etajul 
doi, colorând ceața. 

Dincolo de garaj, un șir de trepte duceau la un palier. La 
capătul lor, cele patru geamuri ale ușii glisante erau acoperite 
cu jaluzele verticale. 

Eram pe cale să ciocănesc, când zăvorul alunecă din placa din 
tocul ușii, iar ușa se trase spre înăuntru câţiva centimetri. Am 
putut să văd prin deschizătură un zid tencuit, pe care inele moi 
de umbră pulsau într-o lumină arămie pâlpâitoare. 

Mă așteptam ca ușa să fie ţinută de lanţul de siguranţă și s-o 
văd pe Annamaria privind de dincolo de acesta. Dar nu exista 
niciun lanţ de siguranţă și nu apăru nicio figură. 

După o scurtă ezitare, am împins ușa și am deschis-o. Dincolo 
de ea se întindea o cameră mare, luminată slab de cinci lămpi 
cu ulei. 

O lampă era pe o masă lângă care se aflau două scaune. 
Annamaria stătea așezată, cu faţa spre ușă. 

Zâmbi când am trecut pragul. Ridică mâna, ca să-mi arate 
scaunul liber. 

Incântat că scăpasem de întuneric și de aerul rece, am închis 
ușa și am tras zăvorul. 

Pe lângă masă și două scaune, mobila modestă includea un 
pat îngust, într-un colţ, o noptieră pe care se afla o lampă cu gât 
lung, un fotoliu uzat și jerpelit cu un scăunel pentru picioare, și o 
măsuţă. 

Cele cinci lămpi risipite prin încăpere erau vase turtite, cu gât 
lung, în care pluteau fitile ce ardeau. Două aveau culoarea 
coniacului, iar trei erau roșii. 

Când m-am așezat la masă, în fața ei, am descoperit că mă 
aștepta cina. Două feluri de brânză și două feluri de măsline. 
Tomate tăiate felii. Cercuri de castravete. Castroane cu iaurt cu 
ierburi, lucind din cauza unui strop de ulei de măsline. O farfurie 
cu smochine coapte. O felie de pâine crocantă. 

Nu-mi dădusem seama cât de însetat eram până n-am văzut 
cana cu ceai, al cărui gust părea îndulcit cu suc de piersici. 

Ca podoabă, într-un castron larg, scund, pluteau trei flori albe 
din copacul din faţa locuinţei. 

Am început să mâncăm, fără să scoatem un cuvânt, ca și cum 
n-ar fi fost nimic neobișnuit în faptul că o găsisem, nici în faptul 
că mă așteptase. 


VP - 69 


Una dintre lămpile cu ulei stătea pe măsuța din bucătărioară, 
celelalte în încăperea principală. Pe tavan, deasupra fiecărei 
lămpi se vedeau cercuri de lumină și umbre apoase, 
tremurătoare, ale vaselor din sticlă. 

— Foarte frumos, am spus, ceva mai târziu. Lămpile cu ulei. 

— Lumina altor zile, zise ea. 

— A altor zile? 

— Soarele face plantele să crească. Plantele produc uleiuri 
volatile. lar uleiul arde în lămpi - dând înapoi lumina altor zile. 

Nu mă gândisem niciodată că lumina unei lămpi cu ulei este 
alcătuită din razele de soare din anii trecuţi, înmagazinate, 
convertite și apoi eliberate, dar bineînțeles că așa era. 

— Lumina lămpilor îmi amintește de părinţii mei. 

— Povestește-mi despre ei. 

— O să te plictisești. 

— Hai să vedem! 

Un zâmbet. O clătinare din cap. Ea continuă să mănânce și nu 
mai spuse altceva. 

Annamaria purta teniși albi, pantaloni de-un cenușiu-închis și 
puloverul larg, roz, pe care-l purtase mai devreme, pe chei. 
Mânecile lungi erau rulate în sus, formând manşete groase, 
scoțând la iveală încheieturi subțiri. 

Clopotul de argint grațios lucea atârnat de lanţul de argint. 

— Pandantivul e frumos, am zis eu. 

Ea nu-mi replică. 

— Are vreo semnificație? 

Tânăra mă privi în ochi. 

— Nu orice are o semnificaţie? 

Ceva din privirea ei mă făcu să mă uit în altă parte și mă 
cuprinse teama. Nu teama de ea. Frica de... nu știu de ce. 
Simţeam o strângere de inimă, din motive pe care nu le 
pricepeam. 

Tânăra luă un ceainic din ceramică, din bucătărie, și-mi 
adăugă ceai. 

Când se întoarse pe scaun, am întins către ea, peste masă, 
mâna cu palma în sus. 

— Vrei să-mi iei mâna? 

— Vrei să confirmi ceea ce știi deja. 

Am continuat să întind mâna spre ea. 

Annamaria acceptă și-mi luă mâna. 


VP - 70 


Apartamentul din garaj dispăru, iar eu nu mai stăteam pe un 
scaun din crom și vinilin, ci stăteam în picioare pe o plajă, într-o 
lumină sângerie, cu cerul în flăcări și cu mase informe ce se 
ridicau din mare. 

Când tânăra îmi dădu drumul la mână, visul dispăru. 
Singurele focuri ce ardeau erau cele ale fitilelor lămpilor, aflate 
în siguranță, în sticlă. 

— Faci parte din asta, am spus eu. 

— Nu așa cum face parte bărbatul cel solid de pe chei. 

Individul fusese surprins de viziunea pe care i-o 
transmisesem; dar Annamaria nu fusese surprinsă. 

— Eu și bărbatul facem parte din tabere diferite, spuse ea. Tu 
din ce tabără faci parte, Odd Thomas? 

— Ai avut și tu visul acela? 

— Nu-i unvis. 

M-am uitat la palma mea, prin atingerea căreia Annamaria îmi 
împărtășise coșmarul. 

Când mi-am ridicat privirea, ochii ei negri erau mai bătrâni cu 
ere întregi decât faţa sa, dar păreau blânzi și buni. 

— Ce se va întâmpla? Când? Unde? Aici, în Magic Beach? Și 
cum faci parte din toată povestea asta? 

— Nu se cuvine să spun eu. 

— De ce? 

— Toate lucrurile la timpul lor. 

— Asta ce înseamnă? 

Zâmbetul ei îmi aminti de zâmbetul altcuiva, dar nu-mi 
dădeam seama al cui. 

— Înseamnă toate lucrurile la timpul lor. 

Poate pentru că subiectul discuţiei era timpul, am privit la 
ceasul de perete din bucătărie. Am comparat ce arăta acesta cu 
ce spunea ceasul de la mâna mea. 

Timpul corect era șapte fără un minut. Ceasul din bucătărie 
arăta miezul nopţii fără un minut. O eroare de patru ore. 

Apoi mi-am dat seama că limba cea subţire și roșie, ce 
număra secundele, înțepenise la 12. Ceasul de perete, stricat, 
se oprise. 

— Ceasul tău nu merge. 

— Depinde de ceea ce vrei de la un ceas. 

— Timpul, am sugerat eu. 


VP - 71 


Când mi-am îndreptat din nou atenţia către Annamaria, am 
descoperit că aceasta își desfăcuse lanţul de argint și-l luase de 
la gât. ÎI întinsese spre mine, cu clopoțelul atârnând. 

— Ai muri pentru mine? întrebă ea. 

l-am răspuns de îndată: 

— Da. 

Și am luat clopoţelul oferit. 


VP - 72 


PAISPREZECE 


Am continuat să mâncăm, ca și cum conversaţia și 
evenimentele care avuseseră loc de când pășisem peste prag 
erau obișnuite, precum cele de la oricare cină. 

De fapt, oamenii nu au obiceiul de a întreba dacă ai muri 
pentru ei. Și eu nu obișnuiam să răspund afirmativ, fără să ezit. 

Aș fi murit pentru Stormy Llewellyn, iar ea ar fi murit pentru 
mine, iar niciunul din noi n-ar fi avut nevoie să-l întrebe pe 
celălalt ce mă întrebase Annamaria. Eu și Stormy înţelegeam, la 
un nivel mai profund decât cel al minţii sau al sufletului, la 
nivelul sângelui și al oaselor, că eram încredințaţi unul celuilalt 
cu orice preţ. 

Cu toate că mi-aș fi dat viaţa pentru fata mea pe care o 
pierdusem, Soarta nu-mi permisese să fac acest târg. Din ziua 
plină de gloanţe în care Stormy murise, eu trăisem o viaţă de 
care nu aveam nevoie. 

Nu mă înţelegeți greșit. Nu caut moartea. lubesc viața și 
iubesc lumea, așa cum modelul ei complicat este dezvăluit prin 
fiecare porțiune măruntă a întregului. 

Nimeni nu poate să iubească sincer lumea, care-i prea mare 
pentru a fi iubită în întregime. lubirea pentru întreaga lume în 
același timp e o amăgire sau o autoamăgire periculoasă. lubirea 
lumii e ca și cum ai iubi ideea de dragoste, lucru care este 
periculos pentru că, simţindu-te virtuos din cauza acestei 
afecțiuni măreţe, te eliberezi de truda și de datoriile care provin 
din iubirea oamenilor ca indivizi, din iubirea unui loc - casa - 
mai mult decât celelalte. 

Eu înțeleg lumea la o scară care permite dragoste sinceră - 
locuri mărunte, precum un oraș, un cartier, o stradă - și iubesc 
viaţa pentru ceea ce implică frumuseţea acestei lumi. Nu le 
iubesc în exces, ci le admir doar la nivelul la care ar sta un 
arhitect în sala de primire a unui palat măreț, uluit și înfiorat de 
ceea ce vede, știind însă că toate acelea sunt nimic în 
comparaţie cu imaginea minunată ce se întinde dincolo de 
următorul prag. 


VP - 73 


Din ziua morții din Pico Mundo, care avusese loc cu 
șaptesprezece luni în urmă, viața mea nu mai fusese a mea. 
Fusesem cruțat pentru un motiv pe care nu-l înţeleg. Aveam să-l 
știu când va veni ziua să-mi dau viaţa pentru o cauză dreaptă. 

Ai muri pentru mine? 

Da. 

De îndată ce am auzit întrebarea aceea fatidică, am simţit că 
așteptasem s-o aud de la moartea lui Stormy și că răspunsul 
fusese pe limba mea înainte ca întrebarea să fi fost rostită. 

Cu toate că mă dedicasem unei cauze despre care nu știam 
nimic, eram totuși curios ce plănuiau bărbaţii de pe chei, cum 
figura Annamaria în planurile lor și de ce aceasta avea nevoie 
de protecţia mea. 

Având lanțul de argint la gât și pandantivul în formă de 
clopoțel în dreptul sternului, am întrebat: 

— Unde e soţul tău? 

— Nu sunt măritată. 

Am așteptat să-mi spună mai multe. 

Annamaria luă o smochină cu furculiţa și-i tăie codita cu 
cuțitul. 

— Unde lucrezi? am întrebat eu. 

Ea puse cuțitul deoparte și-mi zise: 

— Nu lucrez. Își atinse abdomenul umflat și adăugă, zâmbind: 
Sunt însărcinată. 

Am privit locuinţa modestă și am zis: 

— Presupun că chiria e mică. 

— Foarte mică. Locuiesc aici pe gratis. 

— Oamenii din casa aceasta îţi sunt rude? 

— Nu. Inaintea mea a locuit gratis aici o familie de trei 
persoane, timp de doi ani, până când a economisit suficient ca 
să se mute. 

— Deci proprietarii sunt doar... oameni buni? 

— N-ar trebui să fii surprins de asta. 

— Poate că da. 

— Ai cunoscut mulți oameni buni în scurta ta viaţă. 

M-am gândit la Ozzie Boone, la șeful poliției, Wyatt Porter, și 
la soţia sa, la Karla, Terri Stambaugh și la toţi prietenii mei din 
Pico Mundo, m-am gândit la călugării de la St. Bartholomew, la 
sora Angela și la călugărițele care lucrau în orfelinatul și în 
școala pentru copiii cu nevoi speciale. 


VP - 74 


— Chiar în aceste vremuri dure și cinice, zise ea, tu nu ești 
nici dur, nici cinic. 

— Annamaria, cu tot respectul cuvenit, dar nu mă cunoști cu 
adevărat. 

— Te cunosc bine, mă contrazise ea. 

— Cum? 

— Ai răbdare și ai să înţelegi. 

— Toate lucrurile la timpul lor, nu-i așa? 

— Exact. 

— Cred că timpul acela e acum. 

— Greșești. 

— Cum să te ajut dacă nu știu în ce belea ești? 

— Nuss în nicio belea. 

— Bine, atunci în ce fel de necaz, în ce fel de problemă, în ce 
fel de capcană? 

Ea termină de mâncat și-și șterse gura cu un șervețel de 
hârtie. 

— Nu-i niciun necaz, problemă sau capcană, spuse, cu un soi 
de amuzament în glasul ei blând. 

— Atunci cum i-ai zice? 

— Ăsta-i mersul lucrurilor. 

— Ești în mersul lucrurilor? Ce fel de lucruri sunt astea, de le 
stai în cale? 

— M-ai înțeles greșit. În faţa mea se află exact mersul 
lucrurilor, nu un necaz din care trebuie să scap. 

Luă din castronul cel scund una dintre florile uriașe care 
pluteau și o puse pe șerveţelul împăturit. 

— Atunci de ce mi-ai pus întrebarea aceea, de ce mi-ai dat 
clopoțelul? Ce ai nevoie să fac pentru tine? 

— Să-i împiedici să mă ucidă, zise ea. 

— Ai spus-o, în sfârșit. Mie mi se pare că-i vorba de o situaţie 
nasoală. 

Annamaria rupse o petală grasă, albă, din floare și o puse 
alături pe masă. 

— Cine vrea să te omoare? am întrebat eu. 

— Bărbaţii de pe chei, răspunse ea, rupând altă petală din 
floare. Și alţii. 

— Alţii? Cât de mulţi? 

— Nenumărați. 


VP - 75 


— Nenumăraţi - adică ceva ce nu se poate număra, precum 
grăunţii de nisip de pe malurile oceanelor? 

— Cuvântul mai potrivit pentru așa ceva ar fi infinit. Cei care 
îmi vor moartea pot fi numărați, și au fost numărați, dar sunt 
prea mulți pentru ca număratul să mai conteze. 

— Mda, nu știu. Cred că pentru mine contează. 

— Greșești, mă asigură ea liniștită. 

Continuă să jumulească floarea. Făcuse o grămadă separată 
din jumătate din petalele ei. 

Stăpânirea ei de sine și comportarea calmă nu se schimbară 
în timp ce vorbea despre faptul că era ţinta unor ucigași. 

Am așteptat, un timp, să mă privească din nou în ochi, dar 
atenţia ei rămase îndreptată asupra florii. 

— Cine sunt bărbaţii de pe chei? am întrebat eu. 

— Nu le cunosc numele. 

— De ce vor să te ucidă? 

— Ei nu știu că vor să mă ucidă. 

După ce m-am gândit un timp la răspunsul ei, fără să fiu în 
stare să-l pricep, am zis: 

— Când o să știe că vor să te omoare? 

— Curând. 

— Înţeleg, am minţit eu. 

— O să înţelegi, zise ea. 

Impurităţile din fitil făceau periodic ca flăcările să salte, să 
pâlpâie și să scadă. Reflectările din tavan se mișcau, se agitau, 
tremurau. 

— Și când, în cele din urmă, indivizii își vor da seama că vor 
să te omoare, de ce vor dori să facă asta? am întrebat eu. 

— Dintr-un motiv greșit. 

— Bine. În regulă. Și care va fi acel motiv greșit? 

— Vor crede că știu ce oroare intenţionează să săvârșească. 

— Și știi ce oroare intenţionează să săvârșească? 

— Doar în general. 

— De ce nu-mi împărtășești și mie aceste cunoștințe „în 
general”? 

— Mulţi morți și multă distrugere, spuse ea. 

— Aceștia sunt niște termeni înspăimântători. Și prea vagi. 

— Cunoștinţele mele sunt limitate, zise ea. Sunt doar un om, 
ca și tine. 


VP - 76 


— Asta înseamnă că ai ceva talente paranormale, la fel ca 
mine? 

— Nu paranormale. Înseamnă doar că-s un om, nu 
atotcunoscătoare. 

Annamaria smulsese toate petalele florii, lăsând doar 
receptaculul cărnos, verde, sepalele care protejaseră petalele, o 
ramurică de stamine și pistilul. 

M-am lansat iarăși în conversaţia noastră aiurită: 

— Când spui că vor să te ucidă dintr-un motiv greșit, asta 
implică faptul că există și un motiv corect pentru care ar trebui 
să vrea să te omoare. 

— Nu-i un motiv corect, mă lămuri ea, dar din punctul lor de 
vedere e unul mai potrivit. 

— Și care ar fi motivul acela mai potrivit? 

În cele din urmă, Annamaria mă privi în ochi. 

— Ce i-am făcut acestei flori, ciudatule? 

Stormy și numai Stormy îmi spunea uneori „ciudatule”. 
Annamaria zâmbi, ca și cum ar fi știut ce-mi trecea prin minte, 
ce asociaţii declanșaseră spusele ei. 

Am arătat spre grămada de petale și am zis: 

— Erai nervoasă, asta-i tot. 

— Nu sunt nervoasă, mă contrazise ea, cu o convingere 
calmă. Nu te-am întrebat de ce am făcut asta, ci ţi-am cerut 
doar să-mi spui ce i-am făcut florii. 

— Ai făcut-o bucăți. 

— Asta crezi? 

— Doar dacă nu intenţionezi să faci ghiveci din ea. 

— Atunci când floarea plutea în vas, deși fusese tăiată din 
copac, cum arăta? 

— Minunat. 

— Luxuriantă și plină de viață? întrebă ea. 

— Da. 

— lar acum arată moartă. 

— Foarte moartă. 

Annamaria își propti coatele de masă, își rezemă fața pe 
mâinile împreunate și zâmbi. 

— O să-ţi arăt ceva. 

— Ce? 

— Ceva cu floarea. 

— Bine. 


VP - 77 


— Nu acum. 

— Dar când? 

— Toate lucrurile la timpul lor, spuse ea. 

— Sper să trăiesc până atunci. 

Zâmbetul ei deveni mai larg, iar vocea ei deveni blândă, plină 
de afecțiunea unui prieten. 

— Ştii, ai un anumit farmec. 

Am ridicat din umeri și mi-am îndreptat atenţia către flacăra 
lămpii roșii aflate între noi. 

— Să nu fiu înțeleasă greșit. Voiam să spun: un farmec pe 
care te poţi bizui. 

Dacă avusese impresia că-mi distrasese atenţia cu floarea și 
că uitasem întrebarea pe care o evitase, atunci se înșela. Am 
revenit la întrebare: 

— Dacă indivizii nu vor să te ucidă acum, dar o să vrea să te 
ucidă foarte curând, și dintr-un motiv greșit - atunci care este 
motivul corect? Îmi pare rău. Scuză-mă. Voiam să spun, care 
este motivul mai potrivit pentru care ar trebui să-ţi dorească 
moartea? 

— O să știi atunci când o să știi, zise ea. 

— Și când o să știu? 

În timp ce-mi răspundea, am răspuns și eu la întrebarea mea, 
simultan cu ea: 

— Fiecare lucru la timpul lui. 

Era straniu, dar nu credeam că Annamaria îmi ascundea 
informaţii sau îmi spunea cimilituri ca să mă înșele sau ca să mă 
amăgească. Îmi lăsa impresia că era absolut sinceră. 

Mai mult, aveam simțământul că tot ce-mi spusese avusese 
mai mult înţeles decât pricepusem eu și că mai târziu, când o să 
mă gândesc la cina noastră, am să-mi dau seama că în noaptea 
aceasta, în ora aceasta, ar fi trebuit să o recunosc pe Annamaria 
drept ceea ce era. 

Annamaria luă cu ambele mâini cana cu ceai și sorbi din ea. 

Tânăra nu arăta altfel la lumina pâlpâitoare a lămpii decât 
arătase în lumina cenușie a sfârșitului de după-amiază, pe chei. 
Nu era nici frumoasă, nici urâtă, dar nici banală. Micuţă și, într- 
un fel, puternică. Avea o prezență irezistibilă, din motive pe care 
nu le puteam defini, o prezenţă care nu era atât magnetică, pe 
cât te umplea de umilinţă. 


VP - 78 


Brusc, promisiunea mea de a-i garanta siguranţa deveni o 
greutate pe pieptul meu. 

Am ridicat mâna către pandantivul pe care îl purtam acum. 

Annamaria lăsă în jos cana cu ceai și se uită la clopoțelul prins 
între degetul meu mare și arătător. 

— Clopotul mă cheamă..., am spus eu. E un dangăt care mă 
invită către rai sau către iad. 

— Shakespeare, zise ea. Dar citatul nu-i chiar exact. lar un om 
ca tine nu trebuie să aibă niciun dubiu în privinţa destinaţiei sale 
finale. 

Am coborât din nou privirea către lampa cu ulei. Poate că 
imaginaţia mea e prea bogată, dar am văzut flacăra ce sălta 
luând singură, pentru o clipă, forma unui dragon care se înălța. 

Împreună, fără să mai vorbim, am curăţat iute masa, am pus 
deoparte hrana care nu fusese mâncată, am șters și am pus 
teanc farfuriile. 

Annamaria scoase dintr-un dulap o jachetă groasă și o 
îmbrăcă, în timp ce eu foloseam o mucarniță cu mâner lung 
pentru a stinge flacăra lămpii din bucătărie, ca și pe cea a lămpii 
la lumina căreia mâncaserăm. 

Tânăra se apropie de mine având doar o poșetă, iar eu i-am 
spus: 

— S-ar putea să ai nevoie de mai mult de atât. 

— Nu am prea multe lucruri, zise ea, ceva haine, dar nu cred 
că mai avem timp de ele. 

Același îndemn care mă făcuse să particip la curățarea în 
grabă a mesei pentru cină. 

— Stinge și celelalte lămpi, îmi ceru ea, scoțând o lanternă din 
poșetă. lute! 

Am stins cele trei flăcări care rămăseseră. 

În timp ce Annamaria plimba raza lanternei pe podea, către 
uși, din noaptea tăcută se auzi mugetul unui vehicul ce se 
apropia - după sunet, un camion. 

De îndată, tânăra acoperi raza, ca să o împiedice să lumineze 
ferestrele. 

Frânele scrâșniră în noapte, iar motorul care mai înainte 
gonise acum mergea leneș - pe aleea din faţa garajului 
deasupra căruia așteptam. 

O portieră de camion fu închisă. Apoi alta. 


VP - 79 


CINCISPREZECE 


— Pe aici, îmi spuse ea, și, cu lumina lanternei încă mascată, 
Annamaria mă conduse către o ușă despre care presupusesem 
că dă într-un dulap. 

În loc de dulap, dincolo de ea se întindeau un palier și o scară 
interioară îngustă care ducea în jos, spre garaj. 

Deși era solidă, ușa din capul scărilor nu putea fi încuiată 
decât din interiorul apartamentului. Dacă uriașul și prietenii săi 
aveau să ajungă în apartament, nu aveam cum să-i împiedicăm 
să ne urmărească. 

Din cauză că Annamaria era gravidă și pentru că mi-era 
teamă ca în grabă să nu alunece și să cadă, i-am luat lanterna și 
am rugat-o să se ţină bine de balustradă și să mă urmeze cu 
grijă. 

Filtrând raza printre degete și ţinând lanterna în spatele meu, 
ca să-i lumineze ei calea mai mult decât mie, am coborât în 
garaj mai puţin iute decât mi-ar fi plăcut. 

Am fost ușurat să văd că ușa rulantă nu avea geamuri. 
Existau două ferestre, una în peretele dinspre nord și una în cel 
dinspre sud, mici și plasate chiar sub tavan. 

Lumina noastră nu putea fi văzută prin geamurile acelea pline 
de praf și aflate sus. Cu toate acestea, am continuat să ţin 
lentilele pe jumătate acoperite. 

În garaj erau parcate două vehicule: cu faţa spre ieșire, un 
Ford Explorer, cu faţa spre interior, un sedan Mercedes, mai 
vechi. 

Când Annamaria ajunse la capul scărilor, îmi șopti: 

— Există o cale de ieșire, de-a lungul zidului dinspre sud. 

De sus se auziră ciocănituri în ușa micului ei apartament. 

Am trecut pe lângă mașina de teren, apoi pe lângă sedan, 
prin mirosul de vaselină, benzină și cauciuc, având grijă să nu 
călcăm pe petele alunecoase de pe podea, și am găsit ieșirea 
laterală. 

Deasupra, a doua rundă de ciocănituri sună mai insistent 
decât prima. Era clar că nu venise băiatul care aducea pizza. 


VP - 80 


Am înlăturat siguranţa și am tras zăvorul. Datorită faptului că 
ușa se deschidea spre înăuntru, nu-mi bloca vederea în vreo 
direcție atunci când m-am aplecat prin ea ca să privesc afară. 

Casa victoriană se găsea în partea de nord a acestei clădiri, în 
afara razei vizuale. Din locul în care ne aflam, o alee îngustă 
ducea de la zidul dinspre sud al garajului la gardul viu înalt care 
mărginea proprietatea. 

Dacă ieșeam și o luam spre est, către partea din faţă a 
garajului, am fi găsit camionul „vizitatorilor” noștri pe alee. Dacă 
o luam spre vest, către partea din spate a clădirii, am fi ajuns la 
capul scărilor care duceau către palierul pe care tocmai stătea 
cineva și ciocânea la ușă. 

Chiar și pe ceața aceea deasă, n-aş fi pariat pe șansele 
noastre de a ieși de pe proprietate fără să dăm de necazuri. 
Două portiere ale mașinii fuseseră trântite, deci veniseră aici doi 
indivizi - cel puţin doi - și nu credeam că ar fi urcat amândoi pe 
scara exterioară, dacă nu veniseră cu un coș mare cu cadouri, 
cu vin și cu flori. Unul din ei ar fi rămas în urmă, ca să ne prindă 
dacă am fi scăpat de tipul care ciocănea la ușă, la capătul scării. 

M-am întors cu spatele ușă, pe care am lăsat-o deschisă, și 
am privit tavanul întunecat, însă n-am văzut niciun tub 
fluorescent, doar un bec fără abajur. Altă lumină era inclusă în 
mecanismul cu lanţ care ridica ușa mare, rulantă, dar aceasta 
se aprindea doar când ușa era ridicată. 

In timp ce o conduceam pe Annamaria către Mercedes, ea 
avu imediat încredere în mine. Nici nu se opuse, nici nu întrebă 
ce intenționam. 

Ciocănitul încetase. De sus se auzi zgomotul ușor al unui 
geam spart, zgomot pe care vizitatorul nu putuse să-l 
amortizeze complet. 

In timp ce apucam mânerul portierei din dreapta, din spate, 
mi se făcu brusc teamă că mașina putea fi încuiată. Dar am avut 
în continuare noroc, iar ușa se deschise. 

Deasupra, zgomotul de pași deveni atât de puternic, încât n- 
aș fi fost surprins dacă ar fi fost acompaniat de o voce de gigant 
care cânta „Fee, fi, fo, fum”!* și promitea să ne macine oasele 
ca să-și facă pâine din ele. 

Luminile interioare ale Mercedesului nu erau puternice. Nu 
aveam de ales, trebuia să riscăm. 


18 Cântecul uriașului din filmul Jack și vrejul de fasole. (n.tr.). 
VP - 81 


În timp ce o ajutam pe Annamaria să se așeze pe bancheta 
din spate a sedanului, mi-am imaginat modestul apartament de 
deasupra noastră. Intrusul urma să vadă vasele din chiuvetă: 
două căni, două seturi de farfurii. Mai devreme sau mai târziu, 
avea să atingă gâtul lung al uneia dintre lămpile cu ulei. 

Sticla nu avea să fie doar caldă, ci fierbinte. Zâmbind, 
individul urma să-și tragă înapoi degetele fripte, fiind convins că 
am fugit doar atunci când sosise el. 

Am privit către ușa din peretele dinspre sud, pe care o 
lăsasem deschisă către aleea ce mergea de-a lungul gardului 
viu de pe marginea proprietăţii. Tentacule de ceaţă se târau 
peste prag și pipăiau în jurul ușorului, ca degetele unei fantome 
oarbe, dar în ușă încă nu apăruse nimeni. 

Annamaria se strecură pe bancheta din spate, iar eu am urcat 
în sedan după ea. Am închis bine ușa, fără s-o trântesc, dar cu 
mai mult zgomot decât mi-ar fi plăcut. Luminile interioare ale 
mașinii se stinseră. 

Mercedesul era vechi de cel puţin douăzeci de ani - poate de 
douăzeci și cinci - din era în care germanii făceau tipul acela de 
mașini mari, încăpătoare și, nu în ultimul rând, aerodinamice. 
Puteam să ne strecurăm jos în spaţiul încăpător din spatele 
scaunelor, ţinând capul sub nivelul ferestrelor. 

Nu era chiar trucul cu scrisoarea lăsată la iveală, al lui Poe, 
dar ceva similar. Urmăritorii noștri se așteptau să fugim, iar ușa 
deschisă din latura dinspre sud avea să sugereze că așa am și 
făcut. 

În tensiunea momentului, când credeau că ne calcă pe urme, 
indivizii nu aveau să bănuiască faptul că riscaserăm să ne 
ascundem în ceea ce era, de fapt, un câmp deschis. 

Sigur, ar fi putut să considere ușa deschisă și ceața care 
pătrundea prin ea ca fiind o dovadă prea evidentă. Ar fi putut să 
decidă să scotocească prin garaj, iar dacă făceau asta, o 
încurcam. 

La urma urmei, indivizii nu erau proști. Erau oameni serioși. 
Aflasem din sursă sigură că plănuiau multe morţi și multă 
distrugere; iar bărbaţii nu-s niciodată mai serioși decât atunci 
când au de-a face cu asemenea chestiuni. 


VP - 82 


ȘAISPREZECE 


Ghemuiţi în spatele Mercedesului, ajunseserăm în unul dintre 
momentele acelea de încordare extremă pe care le-am 
menţionat mai devreme, una dintre situaţiile dificile în care 
imaginaţia mea poate fi la fel de împodobită ca un carusel cu 
fiare grotești devenind în cele din urmă o roată mare de bâlci, 
răsucindu-se cu vigoare și scoțând la iveală viziuni despre 
soartă absurdă și morți caraghioase. 

Dacă eram descoperiţi, indivizii ăia ar fi putut să ne împuște 
prin ferestre. Ar fi putut să deschidă portierele și să ne împuște 
de la distanţă mică. Ar fi putut să blocheze portierele, să dea foc 
mașinii și să ne coacă devii. 

Indiferent ce-ar fi ales ei să ne facă, noi n-am fi murit atât de 
ușor pe cât permiteau unele dintre aceste scenarii. Indivizii 
voiau să afle cine eram și ce știam despre planurile lor. 

Tortură. Indivizii aveau să ne tortureze. Clești, lame ascuţite, 
ace, vătraie înroșite în foc, pistoale pentru împușcat cuie, 
comprese cu usturoi aplicate pe limbă. lnălbitori care orbesc, 
acid caustic, elixiruri cu gust neplăcut, fumat pasiv. Indivizii o să 
fie niște torţionari entuziaști. O să fie nemiloși. Treaba asta are 
să le facă o plăcere atât de mare, încât au să înregistreze 
suferinţele noastre, ca să le arate ulterior mămicilor lor adorate. 

Îi spusesem Annamariei că eram pregătit să mor pentru ea, 
și-i  spusesem adevărul, dar legământul meu conţinea 
promisiunea implicită că nu o voi conduce pe ea spre moarte 
înainte să mor pentru ea. Cel puţin, nu în aceeași oră în care 
jurasem în mod solemn că voi fi apărătorul ei. 

Cineva aprinse singurul bec de pe tavanul garajului. Mașina 
era parcată cu botul înăuntru, ceea ce însemna că noi eram în 
partea din faţă a garajului, în partea mai îndepărtată de scări 
decât oricare alt loc în care ne-am fi ascuns. Lumina se dovedi 
prea slabă ca să pătrundă în micuțul nostru paradis întunecos. 

Inginerii Mercedesului pot fi mândri de priceperea lor în 
atenuarea sunetului. Dacă cineva scotocea prin garaj, dacă 
deschidea ușa dulapului instalaţiei pentru încălzit apa sau se 
uita în spatele cazanului, eu nu l-aș fi auzit. 


VP - 83 


Am numărat în gând șaizeci de secunde, apoi încă șaizeci, 
după care am mai numărat și a treia oară. 

Cronometratul prizonieratului nostru se dovedi a-mi irita 
nervii, așa că am încetat să socotesc minutele și am așteptat, 
încercând să nu mă mai gândesc la tortură. 

Interiorul Mercedesului vechi mirosea a piele de calitate, a 
alifie mentolată, a parfum pe bază de gardenie, a mătreață de 
pisică și a praf. 

Simţeam nevoia de a strănuta. Am meditat, în spiritul 
stoicismului zen, să transform nevoia de a strănuta într-o 
mâncărime între omoplaţi, lucru pe care aș fi putut să-l îndur 
mai bine. Când chestia asta nu dădu rezultate, am meditat să 
transform nevoia de a strănuta într-un polip benign al colonului. 

După ce m-am ciupit zdravăn de nas și am respirat un timp pe 
gură, am început să cred că agenţii mârșavului departament 
portuar ajunseseră între timp la concluzia că eu și Annamaria 
fugiserăm. Și atunci plecaseră în altă parte. 

Mi-am ridicat cu grijă capul, intenţionând să privesc în garaj. 
Tocmai atunci am auzit în apropiere două voci masculine, una 
gravă, cealaltă plină de lingușire. M-am lăsat înapoi în gaura 
mea, ca și cum aș fi fost o jucărie pe arc. 

Annamaria se întinse din umbră și-mi găsi mâna. Sau poate 
eu m-am întins și am găsit mâna ei... 

Nu înțelegeam ce spuneau cei doi bărbaţi. Era totuși clar că 
unul din ei era furios, iar celălalt se scuza. 

Un bocănit puternic, urmat de un zăngănit mai slab sugeră că 
individul cu voce gravă dăduse cu piciorul în ceva sau aruncase 
cu un obiect greu în tipul care se scuza. 

În timp ce cearta continua, mi-am dat seama că mâna 
Annamariei pe care o ţineam în mâna mea părea să-mi dea 
curaj. Bătăile nebunești ale inimii mele începură să-și 
încetinească ritmul, iar dinţii mi se descleștară. 

Se dovedi că indivizii erau mai aproape decât crezusem eu 
inițial. Ca să-și sublinieze spusele, tipul cel furios izbi cu mâna 
de trei ori în capota sau în aripa din faţă a sedanului în care ne 
refugiaserăm. 


VP - 84 


ȘAPTESPREZECE 


Banditul cu voce gravă, care avea, mai mult ca sigur, ochii 
galbeni și bărbuţă - și un pat din cuie rezervat în iad - lovi din 
nou în Mercedes. 

În ascunzătoarea noastră neadecvată de pe bancheta din 
spate a sedanului, Annamaria îmi strânse mâna ușor, liniștindu- 
mă. 

Ochii mi se adaptaseră la întuneric. Puteam să-i văd faţa 
suficient de bine ca să-mi dau seama că tânăra zâmbea, ca și 
cum ar fi spus că toată treaba aceea era doar o întrerupere 
temporară a evadării noastre, că în curând aveam să colindăm 
pe pajiști pline de flori, unde fluturi strălucitori vor dansa prin 
aer, în cântul dulce al ciocâriliilor, al prigorilor și al păsărelelor cu 
ochi strălucitori. 

Știam că Annamaria nu-i proastă și mă îndoiam că va da 
dovadă de iresponsabilitate. Ca urmare, am presupus că fie știa 
ceva ce eu nu știam, fie avea mai multă încredere în mine decât 
ar fi justificat priceperea mea în ale supravieţuirii. 

Pe măsură ce cearta se potolea, vocile deveneau mai calme. 
Apoi se îndepărtară de Mercedes. 

Lumina din garaj se stinse. 

O ușă se închise. 

Nu mai puteam să văd figura Annamariei. Speram că ea nu-mi 
zâmbea în întuneric. 

Deși nu-i vorba de o fobie completă, când mă gândesc la 
oameni care-mi zâmbesc pe întuneric, nu mă simt în largul meu, 
chiar dacă-i vorba de oameni blânzi - chiar cumsecade - cum 
părea să fie femeia aceea. 

În filme, când un personaj, aflat într-un loc învăluit în beznă, 
aprinde un chibrit și se trezește faţă în faţă cu cineva sau cu 
ceva care rânjește la el, acel cineva sau ceva urmează să-i rupă 
capul. 

Bineînţeles, filmele n-au practic nicio asemănare cu viaţa 
reală, nici măcar cele care strâng o grămadă de premii. In filme, 
lumea e plină de aventuri fantastice și de eroism care te bine 
dispune - sau e un loc atât de sumbru, atât de crunt, atât de 


VP - 85 


plin de trădare, de competiţie mârșavă și de lipsă de speranţă, 
încât îţi vine să te sinucizi la jumătatea lui, cu o cutie de 
prăjiturele Reese cu ciocolată și cu unt de arahide. În filmele 
modeme nu există cale de mijloc; sau salvezi un regat și te 
însori cu o prinţesă, sau ești împușcat mortal de asasini angajaţi 
de corporaţia cea rea pe care încercai s-o aduci la tribunalul 
unui judecător corupt. 

Afară, porni un motor de camion. Zgomotul se îndepărtă, iar 
tăcerea copleși din nou noaptea. 

Am rămas ghemuit în mașina întunecoasă un minut, în timp 
ce, probabil, cineva îmi zâmbea sau poate nu-mi zâmbea, apoi 
am zis: 

— Crezi că au plecat? 

— Tu crezi că au plecat? îmi replică Annamaria. 

În timpul cinei fusesem de acord să fiu paladinul ei, iar un 
paladin care se respectă nu decide cursul acţiunii pe baza 
votului majorităţii unei comunităţi alcătuite din două persoane. 

— Bine, am zis eu, să mergem. 

Am coborât amândoi din sedan, iar eu am folosit lanterna ca 
să ne găsim drumul către ușa de mărimea unui om, din peretele 
dinspre sud. Balamalele scârțâiră atunci când am deschis-o, 
lucru pe care nu-l remarcasem data trecută. 

Nu ne aștepta nimeni în spaţiul îngust dintre garaj și gardul 
viu, ca să ne rupă capetele. Până aici, totul fusese bine. Dar 
indivizii puteau să aștepte în altă parte. 

După ce am stins lanterna, am ezitat s-o conduc pe tânără 
afară, pe alee și către stradă, de teamă că acolo staţiona o 
santinelă. 

Intuindu-mi grija, Annamaria șopti: 

— Să mergem în spate, acolo e o poartă către parcul public. 

Ne-am dus în spatele clădirii. Când am trecut pe lângă scara 
ce ducea către apartamentul ei, am privit în sus, dar nimeni nu 
privea în jos către noi. 

Am traversat curtea plină de ceaţă. Frunze galbene, 
lipicioase, acopereau iarba udă: frunze căzute din sicomorii 
care-și păstrau frunzișul mai mult timp pe această fâșie a 
coastei centrale decât în altă parte. 

Într-un gard alb din stâlpi crestaţi se afla o poartă cu 
ornamente sculptate. Dincolo de ea se întindea parcul. O 


VP - 86 


întindere de gazon dispărea în ceaţă spre sud, spre vest și spre 
nord. 

Am luat brațul Annamariei și am zis: 

— Cred că o s-o luăm spre sud. 

— Rămâi în apropierea gardurilor locuinţelor care sunt pe 
latura dinspre est, mă sfătui ea. Parcul e mărginit de Canionul 
lui Hecate la vest. E îngust în unele locuri, iar marginea devine 
brusc abruptă. 

În Magic Beach, Canionul lui Hecate e legendar. 

De-a lungul coastei Californiei sunt multe canioane vechi, care 
arată ca niște degete artritice și se întind către mare, iar orice 
oraș construit în jurul unuia dintre ele trebuie să-și lege 
cartierele cu poduri. Unele sunt late, dar majoritatea sunt 
suficient de înguste ca să poată fi numite defileuri. 

Canionul lui Hecate era un defileu, dar mai lat decât multe 
altele, și adânc, cu un pârâu la poale. Pe marginile pârâului - 
care devenea un torent sălbatic în sezonul ploios - creșteau 
dumbrăvi din specii amestecate, pini japonezi, curmali, conifere 
din familia Agathis și dafini obișnuiți, cioturoși și noduroși din 
cauza condiţiilor dificile de creștere și din cauza substanțelor 
toxice care fuseseră aruncate în mod ilegal în canion, în 
decursul anilor. 

Zidurile defileului erau abrupte. Viţe sălbatice și tufișuri 
țepoase încetineau atât erodarea, cât și pe plimbăreţi. 

Prin anii 1950, un ucigaș violator își alesese ca pradă femeile 
din Magic Beach. Le târâse în Canionul lui Hecate și le silise să-și 
sape singure groapa. 

Poliţia îl prinsese - era Arliss Clerebold, profesorul de artă de 
la liceu - în timp ce-și înmormânta a opta victimă. Părul său 
blond, ciufulit, se răsucise în mod natural în buclele lui Cupidon. 
Avea o mină plăcută, gura făcută pentru zâmbet, brațe 
puternice și mâini cu degete lungi ce aveau puterea de a 
strânge un alpinist antrenat. 

Două dintre precedentele șapte victime n-au fost găsite 
niciodată. Clerebold refuzase să coopereze, iar câinii căutători 
de cadavre nu putuseră să localizeze mormintele. 

În timp ce eu și Annamaria mergeam spre sud, de-a lungul 
parcului, mă temeam să nu întâlnesc spiritele victimelor lui 
Clerebold. Li se făcuse dreptate când individul fusese executat 
în San Quentin, ca atare, probabil că plecaseră din lumea 


VP - 87 


aceasta. Dar cele două femei ale căror trupuri nu fuseseră 
găsite niciodată puteau să zăbovească aici, tânjind ca bietele lor 
oase să fie reîngropate în cimitirele în care se odihneau familiile 
lor. 

Eram suficient de ocupat, trebuind s-o apăr pe Annamaria și 
având responsabilitatea de a contracara distrugerile imense ce 
se aflau pe agenda uriașului cu ochii galbeni. Nu-mi puteam 
permite să fiu distras de spiritele melancolice ale fetelor 
asasinate, care voiau, probabil, să mă conducă la mormintele 
lor, ascunse cu mult timp în urmă. 

ingrijorat de ideea că aș fi putut să atrag spiritele acelea triste 
doar prin simplul fapt că mă gândeam la ele - dacă spiritele 
acelea zăboveau încă pe această lume - am încercat să extrag 
mai multe informaţii de la Annamaria, în timp ce înaintam cu 
grijă prin bezna aproape impenetrabilă. 

— Eşti de fel din locurile acestea? am întrebat-o eu blând. 

— Nu. 

— De unde ești? 

— De departe. 

— Departe din Oklahoma? am întrebat eu. Departe din 
Alabama? Sau poate Departe din Maine? 

— Mai de departe decât toate astea. Nu m-ai crede dacă ţi-aș 
spune numele acelui loc. 

— O să te cred, am asigurat-o eu. Am crezut tot ce mi-ai spus, 
deși nu știu de ce și deși nu înțeleg cea mai mare parte din ceea 
ce mi-ai spus. 

— De ce mă crezi atât de ușor? 

— Nu știu. 

— Ba știi. 

— Oare? 

— Da. Ştii. 

— Dă-mi un indiciu. De ce te cred atât de ușor? 

— De ce crede cineva ceva? mă întrebă ea. 

— Asta-i o întrebare filosofică sau doar o ghicitoare? 

— Dovada empirică este un motiv. 

— Vrei să spui că eu cred în gravitație pentru că dacă arunc o 
piatră în aer, piatra cade pe pământ. 

— Da. Asta voiam să spun. 

— N-ai fost prea generoasă cu dovezile empirice, i-am amintit 
eu. Nu știu nici măcar de unde ești. Nu-ţi știu nici numele. 


VP - 88 


— Îmi cunoști numele. 

— Doar prenumele. Care-i numele tău de familie? 

— Nu am așa ceva. 

— Toată lumea are un nume de familie. 

— Eu n-am avut niciodată. 

Noaptea era rece, respiraţia noastră scotea aburi. Tânăra 
avea o asemenea caracteristică mistică, încât aș fi putut fi 
convins că expirase întregul ocean de ceaţă care potopise toate 
lucrurile, că venise de pe muntele Olimp cu puterea de a inspira 
întreaga lume, pentru a o reface după placul ei din ceața ce 
rezultase. 

— Trebuie să fi avut nume de familie la școală, i-am spus eu. 

— N-am fost niciodată la școală. 

— Ai învăţat acasă? 

Nu-mi răspunse. 

— Dacă n-ai nume de familie, cum ți se acordă asistență 
socială? 

— Nu sunt pe listele de asistenţă socială. 

— Dar ai spus că nu lucrezi. 

— Exact. 

— Atunci, oamenii îţi dau pur și simplu bani, atunci când ai 
nevoie de ei? 

— Da. 

— Oho! Asta ar fi mai puţin chinuitor decât viața de vânzător 
de anvelope sau de pantofi. 

— N-am cerut nimănui nimic - până te-am întrebat pe tine 
dacă ai muri pentru mine. 

Undeva, în lumea dizolvată, turnul bisericii St. Joseph trebuie 
să fi rămas în picioare, pentru că în depărtare se auzi clopotul 
lui familiar, bătând jumătatea de oră, lucru ciudat din două 
motive. În primul rând, cifrele luminoase ale ceasului meu 
arătau că-i ora șapte și douăzeci și două de minute, oră care mi 
se părea corectă. În al doilea rând, de la opt dimineaţa până la 
opt seara, biserica Sfântului Joe semnala fiecare oră cu o 
singură bătaie de clopot, iar jumătăţile de oră cu două bătăi. 
Acum se auziseră trei bătăi, un glas solemn, răsunător, în ceaţă. 

— Câţi ani ai, Annamaria? 

— Într-un fel, optsprezece. 


VP - 89 


— Faptul că ai ajuns la optsprezece ani fără să ceri nimănui 
nimic înseamnă că știai că te abţineai pentru momentul când vei 
cere ceva cu adevărat important. 

— Presupun că da, răspunse ea. 

Tânăra părea amuzată, dar nu era amuzamentul cuiva care 
înșală sau zăpăcește. Am avut din nou impresia că ea fusese 
mai directă decât părea. 

Frustrat, m-am întors la șirul anterior de întrebări: 

— Dacă n-ai nume de familie, cum ți se acordă asistență 
medicală? 

— N-am nevoie de asistență medicală. 

Am spus, făcând referire la copilul pe care-l purta: 

— Peste două luni o să ai nevoie de asistență medicală. 

— Toate lucrurile la timpul lor. 

— Ştii, nu-i bine să ajungi la capătul sarcinii fără să te 
consulte în mod regulat un doctor... 

Annamaria îmi acordă un zâmbet. 

— Ești un tânăr foarte simpatic. 

— E puţin ciudat că spui că sunt un tânăr. Sunt mai în vârstă 
decât tine. 

— Dar, în ciuda acestui lucru, ești tânăr și simpatic. Unde 
mergem? întrebă ea. 

— Asta-i o întrebare de un milion de dolari. 

— Voiam să spun: unde mergem acum. Unde mergem, în 
clipa asta? 

Mi-a făcut oarecare plăcere să-i răspund într-un mod la fel de 
nedeslușit ca tot ce-mi spusese ea. 

— Trebuie să văd un bărbat cu par ca blana de liliac și limba 
ca fileul de șarpe de mlaștină. 

— Macbeth, zise ea, identificând citatul și lipsindu-mă de o 
parte din satisfacția mea. 

— Eu îi zic Tipul cu Lanterna. Nu-i nevoie să știi de ce. S-ar 
putea să fie periculos, așa că nu poţi veni cu mine. 

— Sunt mai în siguranţă dacă sunt cu tine. 

— O să trebuiască să fiu în stare să mă mișc iute. Oricum, o 
cunosc pe femeia asta și știu că o să-ți placă. Nimeni nu s-ar 
gândi să ne caute la ea acasă. 

Un mărâit din urma noastră ne făcu să ne întoarcem. 

Pentru o clipă, am avut impresia că uriașul ne urmărise și se 
separase, prin cine știe ce vrajă, în trei siluete mai mici, în timp 


VP - 90 


ce noi fuseserăm cufundaţi în conversaţia noastră. În ceaţă se 
vedeau șase ochi galbeni, lucitori ca reflectoarele de pe 
semnele rutiere, dar nu se aflau la înălțimea ochilor omenești, ci 
mai aproape de sol. 

În timp ce ieșeau din ceaţă și se opriră la doar trei metri de 
noi, Siluetele se dovediră a fi coioţi. Trei coioți. 

Ceaţa scoase la iveală încă șase ochi, iar trei specimene mai 
sprintene se alăturară trioului iniţial. 

Era evident că lighioanele ieșiseră la vânătoare din Canionul 
lui Hecate. Șase coioţi. O haită. 


VP - 91 


OPTSPREZECE 


Deoarece am locuit acolo unde preria întâlnește deșertul 
Mojave, adică în Pico Mundo, întâlnisem coioți și mai înainte. De 
obicei circumstanţele fuseseră de așa natură încât animalele, 
speriate de oameni, voiau să mă evite și nu se gândeau să-mi 
roadă oasele. 

Dar odată, noaptea târziu, se duseseră să cumpere carne, iar 
eu fusesem marfa cea mai suculentă din vitrină. Abia scăpasem 
din situaţia aceea fără să las în urma mea nicio îmbucătură din 
bucile mele. 

Dacă aș fi fost Hutch Hutchinson și m-aș fi pomenit pe meniul 
unei haite de coioţi a doua oară în șaptesprezece luni, aș fi privit 
asta nu ca o coincidenţă interesantă, ci ca o dovadă științifică 
irefutabilă că specia coioţilor era pornită împotriva omenirii și că 
intenționau să ne extermine. 

In ceață, în parc, de-a lungul Canionului lui Hecate, cele șase 
exemplare superbe de Canis latrans nu aveau nimic din atracţia 
diferitelor specii pe care le pun în vitrină magazinele de animale 
de casă. 

Era un lucru neobișnuit, pentru că, indiferent dacă mă credeţi 
sau nu, coioţii pot avea uneori un șarm neghiob. Ei sunt mai 
înrudiţi cu lupii decât cu câinii, slabi și musculoși, animale de 
pradă eficiente, dar având picioare prea lungi pentru trupul lor 
și urechi prea mari pentru capul lor, par niște căţeluși, ce/ putin 
la fel de deștepţi ca dictatorul ucigaș din Iran când își îmbracă 
un costum comod și se fotografiază mâncând înghețată la 
cornet cu copii de școală primară ai căror părinţi se oferiseră 
voluntari pentru atentate sinucigașe cu bombe. 

Cu fețe înguste, cu colții rânjiți și cu intensitatea ochilor 
strălucitori, cei șase coioţi cu care ne confruntam, eu și 
Annamaria, nu aveau nimic ce ar fi putut să apară în reclamele 
pentru mâncare pentru animale ale firmei Purina Puppy Chow. 
Arătau ca niște teroriști fasciști îmbrăcați în blană. 

In momentele cele mai periculoase pot să folosesc orice armă 
improvizată, dar în parcul acela pustiu, singura posibilitate de a 
mă apăra părea a fi un par din gardul de lemn, dacă puteam să 


VP - 92 


smulg vreunul. Nu existau pietre. Nici bâte de baseball, găleți, 
mături, vase vechi de porțelan, tigăi, dușuri, prăjitoare de pâine 
sau dihori sașii furioși, lucruri care se dovediseră în trecut arme 
improvizate foarte eficiente. 

Am început să mă gândesc că trebuia să-mi înfrâng fobia faţă 
de arme și să port una cu mine. 

Se dovedi însă că aveam o armă de care nu fusesem 
conştient: o femeie enigmatică, tânără, gravidă. În timp ce-i 
ceream să se îndepărteze încet de haita colțoasă, ea îmi zise: 

— Nu sunt ceea ce para fi. 

— Cine e? am replicat eu. Dar cred că tipii ăștia sunt, în mare 
măsură, ceea ce par să fie. 

In loc să se retragă cu grijă din faţa fiarelor, sperând să 
descopere o poartă neîncuiată a unei curţi înconjurate de gard, 
Annamaria făcu un pas către ele. 

Am slobozit un cuvânt, probabil unul urât, care înseamnă 
excrement, dar sper că am folosit un sinonim politicos. 

Calmă, dar fermă, Annamaria le zise coioților: 

— Nu aveţi ce căuta aici. Restul lumii vă poate aparține... nu 
și locul ăsta, în acest moment. 

Personal, nu cred că-i o strategie prea bună să spui unei haite 
de carnivore flămânde că așa-zisa cină nu va fi servită fără 
garnitură potrivită. 

Părul animalelor era zburlit. Cozile lor erau încovrigate. 
Urechile le erau lipite de cap. Trupurile le erau pregătite, cu 
mușchii încordați. 

Tipii erau puși pe mâncate. 

Când tânăra făcu încă un pas către ei, n-am spus nimic, 
pentru că mă temeam că vocea mea ar fi sunat precum cea a lui 
Mickey Mouse, dar m-am întins după ea și i-am pus mâna pe 
brat. 

Ignorându-mă, Annamaria le spuse coioților: 

— Nu-s a voastră. El nu-i al vostru. Acum, plecați! 

In unele părți ale ţării, coioții sunt numiți lupi de prerie, 
denumire care sună mai frumos, dar puteți să-i numiți copilași 
îmblăniţi, tot n-o să fie un motiv de bucurie. 

— Acum, plecaţi! repetă ea. 

Uimitor, dar animalele de pradă părură să-și piardă 
încrederea. Blana zburlită li se netezi și încetară a-și mai rânji 
colții. 


VP - 93 


— Acum! insistă ea. 

Coioţii nu mai avură chef s-o privească în ochi, își ciuliră 
urechile, se uitară la stânga, la dreapta, ca și cum s-ar fi 
minunat cum de ajunseseră acolo și de ce fuseseră atât de 
nechibzuiţi încât să se expună furiei unei femei gravide 
periculoase. 

Dând din cozi, lăsând capetele în jos și privind înapoi cu 
teamă, coioţii se retraseră în ceaţă, ca și cum, după ce fuseseră 
învinși anterior de Scufita Roșie, și după ce li se întâmplase 
acum, nu rămăseseră foarte convinși că aveau talent de 
animale de pradă. 

Annamaria îmi permise s-o iau din nou de braţ și am continuat 
să mergem spre sud, prin parc. 

După ce am meditat inutil în legătură cu înțelesul a ceea ce 
tocmai se întâmplase, am zis: 

— Deci vorbești cu animalele. 

— Nu. Așa a părut. 

— Ai spus că animalele acelea nu erau doar ceea ce păreau a 
fi. 

— Cine e? întrebă ea, citându-mă, ceea ce nu va fi niciodată 
atât de instructiv ca atunci când cita din Shakespeare. 

— Ce erau coioții... în plus față de ceea ce păreau că sunt? 

— Ştii ce erau. 

— Asta nu-i un răspuns. 

— Toate lucrurile la timpul lor, spuse ea. 

— Nici ăsta nu-i un răspuns. 

— Este ceea ce este. 

— Da, văd... 

— Încă nu. Dar o să vezi. 

— N-am văzut niciodată lepurele Alb, dar noi am căzut din 
lumea noastră în Țara Minunilor. 

Annamaria mă strânse de braţ. 

— Lumea însăși e o ţară a minunilor, tinere, după cum știi 
prea bine. 

În dreapta noastră, vizibili acum doar din când în când ca 
niște siluete de umbră de-a lungul Canionului lui Hecate, coioții 
mergeau, furișându-se, în paralel cu noi, iar eu i-am atras 
atenţia tinerei. 

— Da, zise ea, vor fi insistenţi, dar îndrăznesc să privească 
spre noi? 


VP - 94 


Am privit coioţii un moment, în timp ce mergeam, dar 
niciodată n-am zărit în beznă nici cea mai slabă lucire a ochilor 
galbeni sclipitori. Ochii aceia păreau a fi îndreptaţi strict asupra 
solului din faţa lor. 

— Dacă poţi să te descurci cu o haită de coioţi, am zis eu, nu- 
s convins că ai nevoie de mine. 

— Nu am influenţă asupra oamenilor, spuse Annamaria. Dacă 
vor să mă tortureze și să mă ucidă, dacă sunt determinaţi să-mi 
înfrângă mijloacele de apărare, atunci o să sufăr. Dar coioţii - 
sau alte fiare ca ei - nu mă îngrijorează și ar trebui să nu te 
îngrijoreze nici pe tine. 

— Pare că știi despre ce vorbeşti, am zis eu. Însă o să-mi fac 
totuși un pic de grijă în privinţa coioţilor. 

— Virtutea e cutezătoare și bunătatea niciodată temătoare. 

— Shakespeare, nu-i așa? am spus eu. 

— Măsură pentru măsură. 

— Nu știam citatul ăsta. 

— Acum ÎI știi. 

Indiferent cât de mult îl admiram pe bardul din Avon, mi se 
părea totuși că bunătatea ar trebui să fie temătoare pe pantele 
acelea alunecoase, prin ceaţă, dacă bunătatea voia să evite să 
fie mâncată și înghițită. 


VP - 95 


NOUĂSPREZECE 


Cu câteva cvartale înainte să ajungem la Vila Monstrului 
Fericit, escorta noastră ce se furișa dispăru în norii prăvăliţi pe 
sol și nu se mai întoarse, deși bănuiam că nu-i văzuserăm 
pentru ultima oară. 

Casa era singură la capătul unei alei înguste de asfalt crăpat 
și plin de adâncituri. Cedrii uriași de Himalaya flancau drumul, 
iar crengile lor ce atârnau păreau să ţină ceața, așa cum ar fi 
suportat greutatea zăpezii. 

Vila cea mare, cu acoperiș din trestie și cu lucarne, cu pereţi 
din cedru și cu viţe cu flori în formă de trompetă întinse pe 
spaliere de-a lungul marginii acoperișului și cu o poartă largă 
acoperită de bougainvillea, părea copiată după una dintre 
picturile romantice ale lui Thomas Kinkade. 

Forme albe de ceaţă coagulată, ca niște fantome curioase, se 
apăsau în ferestre, privind înăuntru, ca și cum ar fi vrut să 
hotărască dacă încăperile casei erau potrivite pentru a fi 
bântuite. 

O lucire întunecată, chihlimbarie, de-o frumuseţe stranie, 
lumina prin spiritele acelea. Când am ajuns mai aproape, am 
văzut că lumina aceea veselă lucea și sclipea de-a lungul 
marginilor oblice ale geamurilor în formă de romb, ca și cum în 
ele locuia o persoană cu puteri magice. 

În timp ce mergeam de-a lungul aleii, o pregătisem pe 
Annamaria pentru întâlnirea cu Blossom Rosedale, cu care urma 
să stea o oră, două. Cu patruzeci și cinci de ani în urmă, pe când 
Blossom avea șase ani, tatăl ei beat și furios o aruncase cu 
capul înainte într-un butoi în care ardea gunoiul stropit cu un pic 
de benzină. 

Din fericire, fetița purta ochelari strâns lipiţi de figură, ceea ce 
o scutise de orbire și îi salvase pleoapele. Deși avea doar șase 
ani, avusese prezenţa de spirit să-și ţină răsuflarea, ceea ce îi 
salvase plămânii. Reușise să răstoarne butoiul și să se târască 
iute afară, deși fusese cuprinsă de flăcări. 

Chirurgii îi salvaseră o ureche, îi refăcuseră nasul - deși nu 
într-atât încât să semene cu un nas normal - și îi reconstruiseră 


VP - 96 


buzele. Blossom nu mai avusese păr după aceea. Fața ei 
rămăsese pentru totdeauna cu cicatrice și presărată de 
formaţiuni cheloide prea groaznice pentru a fi tratate prin vreo 
metodă chirurgicală. 

În timp ce mă plimbam, în urmă cu o săptămână, o 
întâlnisem, în timp ce trăsese la marginea drumului, fiind în 
pană. Deși insistase că poate să-și schimbe anvelopa singură, 
am făcut eu treaba, pentru că Blossom avea înălțimea sub un 
metru și jumătate, avea doar degetul mare și arătătorul la mâna 
stângă, care-i fusese arsă, și nu era îmbrăcată pentru ploaia ce 
ameninţa să înceapă. 

După ce am pus anvelopa de rezervă, Blossom insistase să 
vin la ea pentru o cafea și o felie din incomparabila ei prăjitură 
cu lămâie și nuci. Își numea casa Vila Monstrului Fericit și, cu 
toate că locuinţa era o vilă, iar ea era o persoană foarte fericită, 
nu era un monstru mai mult decât era E.T. al lui Spielberg - cu 
care semăna într-un fel. 

O mai vizitasem o dată în săptămâna ce trecuse de când ne 
cunoscuserăm, petrecând o seară în care am jucat rummy până 
la cinci sute de puncte și am conversat. Deși Blossom câștigase 
trei jocuri din trei, cu miza de un bănuţ pentru zece puncte, noi 
doi eram pe cale să devenim prieteni buni. Cu toate acestea, ea 
nu știa nimic despre latura legată de supranatural a vieții mele. 

Acum, când deschise ușa ca răspuns la ciocăniturile mele, 
Blossom zise: 

— Ah! Intră, intră! Dumnezeu mi-a trimis un fraier pe care să-l 
jumulesc la cărți. Altă rugăciune la care am primit răspuns. O 
să-mi cumpăr un Mercedes. 

— Ultima oară ai câștigat cincizeci de cenți. Ca să-ţi iei un 
Mercedes, trebuie să mă baţi în fiecare zi, timp de o mie de ani. 

— Și n-o să fie amuzant! spuse Blossom, apoi închise ușa și-i 
zâmbi Annamariei. Îmi amintești de verișoara mea Malvina - 
Malvina cea măritată, nu verișoara Malvina care-i fată bătrână. 
Sigur, verișoara Malvina e nebună, presupun că tu nu ești. 

Am făcut prezentările, în timp ce Blossom o ajuta pe 
Annamaria să-și scoată haina și s-o atârne de un cuier din 
perete. 

— Verișoara Malvina, spuse Blossom, avea o problemă cu un 
călător în timp. Draga mea, crezi că e posibil să existe călătorie 
în timp? 


VP - 97 


— Cu douăzeci și patru de ore în urmă, am fost în ziua de ieri, 
îi răspunse Annamaria. 

— lar acum ești azi. Trebuie să-i povestesc verișoarei mele 
despre tine. 

Blossom o luă pe Annamaria de braț și o conduse către partea 
din spate a vilei. 

— Verișoara Malvina spune că un călător din timp, care vine 
din anul 10.000 d.Hr., îi vizitează bucătăria în secret, în timp ce 
ea doarme. 

În timp ce eu le urmam, Annamaria se interesă: 

— De ce bucătăria? 

— Ea bănuiește că în viitorul îndepărtat nu există prăjituri. 

Vila era luminată magnific de aplice și de lămpi cu vitralii, cu 
model inspirat de cele de la Tiffany, ale căror abajururi fuseseră 
făcute chiar de Blossom. 

— Malvina avea multe prăjituri în bucătărie? 

— E o fanatică a prăjiturilor. 

Pe peretele camerei de zi atârna o cuvertură colorată și cu 
detalii complicate. Cuverturile lui Blossom se vând în galeriile de 
artă; câteva muzee le-au achiziţionat. 

— Poate că soțul ei mănâncă noaptea, presupuse Annamaria. 

— Nu. Malvina locuiește în Florida, iar soțul ei, Norman, 
locuiește într-un fost siloz de rachete de pe vremea Războiului 
Rece, în Nebraska. 

Blossom luă dintr-un dulap din bucătărie un borcan cu cafea și 
un pachet de filtre, și i le dădu Annamariei. 

În timp ce Annamaria începu să pregătească băutura, întrebă: 

— De ce ar locui cineva într-un siloz vechi pentru rachete? 

Blossom răspunse, în timp ce deschidea o cutie metalică în 
care se aflau prăjituri: 

— Ca să evite să locuiască împreună cu Malvina. Ea s-ar duce 
oriunde cu el, nu și într-un siloz pentru rachete. 

— De ce nu există prăjituri în viitorul îndepărtat? se interesă 
Annamaria. 

Blossom mută prăjiturile din cutie pe o farfurie, folosind un 
clește pentru patiserie. 

— Malvina spune că e posibil să se fi pierdut toate reţetele, 
într-un război mondial. 

— A existat un război pentru prăjituri? 


VP - 98 


— Probabil că războiul a avut loc din motivele obișnuite. 
Prăjiturile reprezintă pagubele colaterale. 

— i se pare că Malvina e nebună? 

— Oh, da, răspunse Blossom, dar nu într-un fel rău. 

În timp ce stăteam în ușa deschisă, am zis: 

— Annamaria are un mic necaz... 

— Sarcina nu-i un necaz, e o binecuvântare, îmi replică 
Blossom. 

— Nu la asta mă refeream. O caută niște indivizi răi. 

— Indivizi răi? o întrebă Blossom pe Annamaria. 

— Nimeni nu-i genetic rău, răspunse Annamaria. Totul 
depinde de alegerile pe care le facem. 

— Și ispititorul e întotdeauna acolo ca să ne șoptească la 
ureche alegerea greșită, zise Blossom. Dar eu cred că 
remușcarea poate să te ducă la izbăvire. 

— Unii oameni pot fi făcuţi să aibă remușcări doar dacă le rupi 
o bâtă de baseball în cap, am zis eu. 

— Când s-a trezit din beție, tatăl meu a regretat ce mi-a făcut, 
spuse Blossom. 

— Unii oameni te încuie în portbagajul mașinii împreună cu 
două maimuțe rhesus moarte, pun mașina într-o presă 
hidraulică, apasă pe buton și râd, am declarat eu. Ei nu știu că 
există cuvântul regret. 

— L-ai iertat pe tatăl tău? întrebă Annamaria. A 

— Are optzeci și doi de ani, îi răspunse Blossom. li plătesc 
facturile de la azil. Dar nu-l vizitez. 

— Unii oameni, am spus eu, își pierd cumpătul și trebuie să le 
iei arma, și le dai o șansă să se gândească din nou la ceea ce au 
făcut, iar ei spun că au greșit, că au remușcări, iar apoi te lasă 
să intri într-o încăpere în care știu că se află un crocodil care n-a 
fost hrănit de o săptămână. 

Ambele femei îmi aruncară privirea care e de obicei rezervată 
omului cu două capete care plimbă un câine albastru. 

— N-am spus că toţi oamenii fac asta, le-am lămurit eu. Am 
spus că unii oameni fac așa ceva. 

Annamaria îi spuse lui Blossom: 

— Dar l-ai iertat pe tatăl tău. 

— Da. Cu mult, mult timp în urmă. N-a fost ușor. Motivul 
pentru care nu-l vizitez este că nu suportă. Când mă vede, 
începe să plângă. Vinovăţia. E prea greu pentru el. 


VP - 99 


Annamaria întinse o mână, iar Blossom o luă, apoi cele două 
se îmbrăţișară. 

— Deci, indivizii ăia răi ne caută pe mine și pe Annamaria, am 
spus eu. Trebuie să scotocesc prin jur, să aflu mai multe despre 
ei. Cred că Annamaria va fi în siguranţă dacă va sta cu tine vreo 
două ore - dacă ești de acord. 

Blossom îi spuse Annamariei: 

— Putem să jucăm cărţi, scrabble, table sau altceva. 

— Îmi plac tablele, răspunse Annamaria. Ai pus vreodată un 
pic de vanilie în cafea, când o fierbi? 

— Uneori vanilie, alteori scorțișoară. 

— Scorţișoară. Sună bine. 

— Verișoara Malvina - nu cea măritată cu Norman care locuia 
în silozul pentru rachete, cealaltă - obișnuia să adauge o 
jumătate de linguriţă de scorțișoară și o linguriţă întreagă de 
cacao la un ibric de douăsprezece căni. 

— Și asta îmi pare bun. Hai să facem asta! De ce părinţii și-au 
botezat ambele fete Malvina? 

— Oh, exclamă Blossom, luând cutia cu praf de cacao. Nu 
erau surori. Erau verișoare. Au fost numite așa după bunica 
noastră din partea mamei, Malvina Belmont Singleton, care a 
fost celebră pe vremea ei. 

— Celebră? Pentru ce? 

— Pentru că trăise printre gorile. 

— Printre ce fel de gorile? 

— Oh, oriunde existau gorile, ea se ducea, mai devreme sau 
mai târziu, să trăiască printre ele. 

— Ce era, naturalist sau antropolog? 

— Niciuna, nici alta. Se gândea la lume și la toate gorilele 
alea, nu se sătura să le urmărească, iar gorilelor părea că nu le 
pasă. 

— Cred că le păsa, spuse Annamaria. 

— Mda, când savanții s-au apucat să le studieze, gorilele le-au 
făcut uneori o grămadă de necazuri, dar n-au avut nimic de 
obiectat faţă de bunica Malvina. 

— Trebuie să fi fost o femeie formidabilă. 

— Avem femei puternice în familia noastră, zise Blossom. 

— Văd, zise Annamaria, iar cele două își zâmbiră una 
celeilalte. 


VP - 100 


— Bunica Malvina a învăţat o gorilă numită Percy să scrie 
poezii, zise Blossom. 

— Îmi imaginez că era versuri albe, spuse Annamaria. 

— Nicio persoană în toate minţile n-ar fi dat un ban pe ele, 
zise Blossom și izbucniră amândouă în râs. 

Aș fi vrut să aud mai multe despre bunica Malvina și despre 
gorile, dar trebuia să am o discuţie serioasă cu Tipul cu 
Lanterna. Blossom și Annamaria se distrau de minune, așa că nu 
le-am întrerupt ca să le spun că Odiseu era pe cale să ridice 
pânzele navei sale de luptă. 

Am traversat camera de zi și am remarcat că orologiul de pe 
cămin arăta miezul nopţii fără un minut. 

Conform ceasului de la mâna mea, era ora șapte și cincizeci și 
două de minute. 

M-am dus lângă cămin și am lipit urechea de ceas, dar acesta 
părea să-și fi consumat averea de timp și nu mai scotea niciun 
ticăit. 

De-a lungul vieţii mele, atunci când supranaturalul îmi 
devenea vizibil în lumea naturală, acest lucru se întâmplase 
întotdeauna prin simțurile mele paranormale și nu era 
împărtășit de nimeni altcineva: abilitatea de a vedea spiritele 
morților ce zăboveau în această lume, darul frustrant al viselor 
enigmatice previzionare și magnetismul paranormal. 

Ceasul oprit din apartamentul cu o singură încăpere al 
Annamariei nu fusese o viziune, ci o realitate, nu fusese văzut 
doar de mine, ci fusese vizibil la fel de bine și pentru ea. Nu mă 
îndoiam că, dacă le-aș fi chemat pe Annamaria și pe Blossom 
din bucătărie, cele două ar fi văzut pe cămin ceea ce văzusem și 
eu. 

Un ceas înlemnit la miezul nopţii fără un minut nu-i decât un 
ceas stricat. Dar în noaptea aceea cu ceaţă și coioți vrăjiți, cu 
balansoare de pe verandă care se legănau singure, înţelesul nu 
mai putea fi negat după descoperirea unui al doilea orologiu cu 
limbile fixate la aceeași oră. 

Supranaturalul pătrunsese în lumea naturală pe căi noi pentru 
mine, iar acest lucru mi se părea de rău augur. 

Îmi trecea prin minte doar o singură interpretare a ceasurilor 
stricate, dar sincronizate. Îmi rămânea doar puţin mai mult de 
patru ore pentru a împiedica multele morţi și vasta distrugere 
plănuite de gigantul cu ochii galbeni și de acoliţii acestuia. 


VP - 101 


DOUĂZECI 


O porumbiţă coborând prin aerul luminos, un tufiș izbucnind 
în flăcări și din foc ieșind o voce, stele care-și schimbau 
constelaţiile dintotdeauna ca să formeze modele noi și pline de 
înţelesuri pe cer... 

Acestea erau unele dintre semnele prin care profeţii își 
bazaseră prezicerile și acțiunile în decursul istoriei. In loc de 
astea, eu mă alesesem cu două ceasuri oprite. 

Dacă nu-s decât un schilod ale cărui percepții extrasenzoriale 
sunt rezultatul câtorva sinapse modificate care fac conexiuni 
bizare în creierul meu, dacă darurile mele au fost dăruite de 
altcineva, nu de natura indiferentă, și au fost dăruite cu un scop, 
atunci îngerul care răspunde de Odd Thomas acţionează pe 
baza unui buget foarte redus. 

În timp ce mergeam prin Magic Beach către adresa pe care o 
găsisem în portofelul lui Sam Whittle - alias Sam Bittel, cunoscut 
de mine sub porecla afectuoasă de Individul cu Lanterna -, mă 
simțeam ca și cum ceața ce înecase orașul îmi potopise creierul. 
În ceața aceea interioară, gândurile mele erau deconectate așa 
cum, în spaţiul exterior, casele din același cvartal par să fie 
insule izolate pe o mare albă, fiecare fiind străină de celelalte. 

Prin noaptea liniștită, traficul era mai intens decât fusese mai 
înainte. 

Unele dintre vehicule erau la o asemenea distanță, trecând pe 
străzile pe care mergeam, încât zăream doar ceva mai mult de- 
o lumină cufundată a farurilor lor. Poate că unele erau conduse 
de femei și de bărbaţi obișnuiți, angajaţi în sarcinile banale ale 
vieții cotidiene, fără vreun gând necurat sau vreun scop rău. 

La prima vedere a oricărui vehicul care împărțea strada cu 
mine, mă strecuram în cea mai apropiată ascunzătoare și, din 
ascunziș, priveam cum trece pe lângă mine. Unul după altul, 
vehiculele se dovediseră a purta inscripția Departamentul 
Portuar sau a fi mașini ale poliţiei. 

Poate că poliţia își scosese pe străzi toate dispozitivele cu 
motor din cauza acelei ceţi ca o mantie, care facilita jafurile și 
alte delicte. Puteţi să spuneţi că-s paranoic, dar bănuiam că 


VP - 102 


polițiștii ieșiseră în mare număr în stradă doar ca să-și ajute 
anumiţi prieteni din Departamentul Portuar. 

Am zărit, prin parbriz și prin ferestrele laterale, câteva figuri 
ce abia se distingeau în lumina aparatelor de la bordul mașinii și 
a ecranelor calculatoarelor. Niciuna dintre ele nu părea potrivită 
pentru un afiș celebrând prietenia și altruismul funcţionarilor 
publici. 

Mă simţeam ca și cum niște seminţe extraterestre, coborâte 
în liniște pe Pământ prin perdeaua de ceaţă, crescuseră iute și 
ajunseseră niște coconi imenși, din care ieșeau de zor oameni 
care nu erau oameni. 

Sam Whittle locuia pe Oaks Avenue”, care nu era suficient de 
largă ca să fie îndreptăţită să fie numită bulevard, nici nu era 
umbrită de stejari. Fusese numită anterior Founder Street” și 
fusese rebotezată în cinstea lui John Oaks, o vedetă a sportului 
care nu locuise niciodată în Magic Beach, nici măcar nu vizitase 
localitatea, dar a cărui verișoară - sau o femeie care pretindea 
că-i e verișoară - lucra în consiliul local. 

Whittle locuia într-un bungalow care nu se remarca prin nimic, 
ca o cutie cu sărățele, neîmpodobit de niciun soi de decoruri, 
banal ca și ceața ce-l înconjura. Veranda din față era 
nemobilată, curtea, lipsită de iluminat ornamental, iar veranda 
din spate, la fel de goală ca și cea din față. 

Nicio lumină nu lucea în ferestre. Niciun vehicul nu se afla în 
garajul improvizat. 

Când am ajuns la ușa din spate, am scos un permis laminat 
de șofer din portofelul lui Sam Whittle și l-am folosit ca să forțez 
broasca. Zăvorul nu fusese tras, iar când permisul de șofer 
apăsă încuietoarea, ușa se mișcă spre interior, cu un scârțâit 
slab al balamalelor. 

Pentru moment, am rămas pe verandă, lăsând ceața să mă 
preceadă, cercetând întunericul perfect dinăuntru, ascultând 
sunetul denunţător al unui adversar nerăbdător care-și muta 
greutatea de pe un picior pe altul în timp ce aștepta ca musca 
să se prindă în pânză. 

Am pășit ezitant peste prag. Am lăsat pentru moment ușa 
deschisă, ca să-mi facilitez o fugă subită. 


19 Bulevardul Stejarilor (în Ib. engleză, în orig.). 
29 Strada Întemeietorilor (în Ib. engleză, în orig.). 
VP - 103 


Ceasul digital de pe cuptor și cel al cuptorului cu microunde 
nu înlemniseră la miezul nopţii fără un minut, dar lumina verde 
a acestor cifre nu micșora bezna. 

Am simţit mirosul unei mărci de whisky și am sperat că nu 
provenea de la respiraţia unui individ cu un pistol. 

Când mi-am ţinut răsuflarea, n-am auzit nimic - poate cu 
excepţia altui om care-și ţinea răsuflarea. 

În cele din urmă, am făcut-o și pe asta. Am închis ușa în urma 
mea. 

Dacă ar fi fost cineva în încăpere, ar fi aprins lumina chiar 
atunci, iar eu mi-aș fi văzut soarta în gura ţevii pistolului său. 

Poate că-l vătămasem pe Individul cu Lanternă mai mult 
decât mă vătămase el pe mine și fusese silit să viziteze salonul 
pentru urgenţe al unui spital, pentru câteva copci la scalp. 
Suturarea n-ar fi durat mult, dar recepţionista de la urgenţă i-ar 
fi cerut să completeze, să citească și să semneze trei kilograme 
de hârțogăraie, ce includeau nouăzeci de acte legale de 
renunțare și formulare de scutire de responsabilităţi; după 
aceea, indivizii de acolo l-ar fi reţinut o oră, două, pentru a fi 
ţinut sub observaţie. În orice caz, tipul ar ajunge acasă curând. 

M-am autosfătuit să ies din casa aceea în cinci minute - sau 
chiar mai puţin - am aprins lanterna Annamariei, cea cu care o 
condusesem pe drumul din apartamentul ei până în garajul de 
dedesubt. 

Îngustând raza cu două degete rășchirate, am luminat camera 
- o bucătărie - din stânga spre dreapta. Lama de lumină găsi, la 
a patra spintecare, sursa mirosului de whisky. 

O sticlă de Jack Daniel's și un pahar se aflau pe masa din 
bucătărie. Sticla rămăsese destupată, iar în pahar era bourbon 
ce părea a fi fost diluat cu apă, probabil de la gheaţa topită. 

Alt pahar era răsturnat. O mică băltoacă de bourbon vărsat 
lucea pe masă. 

Dovezile sugerau că Whittle se întorsese acasă după ce-și 
recăpătase cunoștința, apoi plecase din nou, în prea mare grabă 
ca să curețe băutura vărsată. A 

Două scaune stăteau depărtate de masă. Inainte să plece, 
băutorii nu pierduseră timpul împingând scaunele acolo unde ar 
fi trebuit să fie. 

Sub masă se afla o pereche de pantofi bărbătești cu șireturile 
nelegate, unul din pantofi fiind răsturnat într-o parte. Probabil că 


VP - 104 


Whittle își schimbase pantofii înainte să plece. Sau, poate, era 
încă aici. 

Din cauză că jaluzelele de vinilin fuseseră trase cu grijă la 
fiecare fereastră, am încetat să acopăr raza lanternei și am 
lăsat-o să lumineze în toată splendoarea sa. 

Un hol îngust ducea din bucătărie într-o cameră de zi plină de 
mobilier fără viaţă, în care draperiile erau trase și în care niciun 
soi de operă de artă nu împodobea pereţii. 

Eram în casa aceea de aproximativ un minut. 

În cealaltă parte a holului, vizavi de camera de zi, era un birou 
cu o canapea, o masă, un scaun și rafturi pentru cărți. Și aici 
jaluzelele nu-mi permiteau să văd noaptea. 

Pe tăblia biroului nu se afla nimic. Rafturile pentru cărți erau 
goale. 

Bănuiam că locuinţa aceea fusese închiriată gata mobilată și 
că Sam Whittle nu locuia acolo de mai mult de câteva 
săptămâni, fără să plănuiască să se stabilească pentru o durată 
îndelungată. 

Cu toate acestea, voiam să cercetez sertarele biroului, dar nu 
înainte să aflu dacă Whittle era acolo, treaz sau dormind. 

În ultima încăpere, cuvertura de pe pat era în dezordine. O 
pernă căzuse pe podea. 

Pe covor, o râmă vătămată se mișca încet. Probabil că fusese 
adusă pe pantoful sau de cracul pantalonului cuiva. Dacă ar fi 
fost acolo de ceva timp, ar fi fost deja moartă. 

Afară, un motor de camion mârâi în depărtare și se apropie 
iute. Am stins lanterna, deși ferestrele erau acoperite. 

Vehiculul păru că are nevoie de o veșnicie ca să treacă, dar în 
cele din urmă zgomotul de motor scăzu în intensitate. 

Când am aprins lanterna, râma muribundă aproape că 
încetase să se mai îndoaie. 

Cu toate că locuinţa era mică, am simţit că era drum lung 
până la ușa exterioară și la posibilitatea de a o tuli iute. 

Am stins din nou lanterna, am tras într-o parte o draperie și 
am descuiat o fereastră din două bucăţi. Eram îngrijorat ca nu 
cumva lemnul să se fi umflat din cauza nopţii umede și am fost 
ușurat când panoul de deasupra lunecă în sus scoțând puțin 
zgomot. 

Am închis fereastra, dar n-am zăvorât-o. Am tras draperiile 
peste fereastră, înainte să aprind din nou lanterna. 


VP - 105 


Două minute. 

Ușile glisante ale șifonierului erau închise. Nu-mi plăcea să 
stau cu spatele spre ele. 

Intuiția mă conduse însă spre baie. Spaţiul de la baza ușii nu 
permitea să se vadă lumină din cealaltă parte; dar nu 
supraviețuisem ignorând intuiţia. 

Când am pus mâna pe clanţă, un fior îmi urcă de-a lungul șirei 
spinării, de la osul sacral la vertebra superioară, ca un vierme ce 
se agita pe axa pe care se rotea capul meu. 

Fără să-mi dau seama ce fac, îmi ridicasem mâna stângă la 
piept. Simţeam, prin pulover și tricou, clopotelul de mărimea 
unui degetar, ce atârna de lanţul de argint de la gâtul meu. 

Am apăsat pe clanţă. Ușa se deschise în interior. Nimeni nu se 
repezi la mine, nici nu mă lovi. 

Raza lanternei parcurse suprafeţele unei băi de prin anii 
1940: o întindere de plăci de ceramică albă pe podea, 
împodobită cu inserturi de plăci mici, de-un verde pastel, cu 
mortarul crăpat din cauza vechimii și murdar; o inversare a 
acestei scheme pe pereți, un câmp de-un verde palid punctat de 
inserturi albe. 

Direct de deasupra venea șuvoiul argintiu al razelor lanternei 
reflectate de o oglindă, apoi oglindirea mea, luminată în sus de 
razele care săreau din podea. 

În stânga mea, o instalaţie de duș ce avea o ușă din geam 
opac, într-o ramă de aluminiu acoperită cu o oxidare albă. 

În dreapta mea se afla o cadă, iar în cadă zăcea un mort - cel 
care fusese Individul cu Lanterna. 

Din cauză că împărțeam spaţiul acela mic cu un cadavru, 
voiam mai multă lumină decât putea să ofere o lanternă. Un 
oblon acoperea singura fereastră din baie, așa că am riscat să 
aprind lumina din tavan. 

Sam Whittle murise în poziție șezând. Rămăsese în poziţia 
aceea pentru că gulerul cămășii sale se agăţase de robinetul de 
apă caldă. Capul lui alunecase spre stânga. 

Gura îi fusese acoperită cu bandă izolatoare și ceva - probabil 
o cârpă - făcea o grămăjoară în spatele benzii. Indivizii îi 
puseseră căluș pentru că nu-l omorâseră iute. 

Încheieturile mâinilor îi fuseseră lipite cu bandă în fata lui, iar 
picioarele fără pantofi fuseseră și ele legate cu bandă izolatoare. 


VP - 106 


Scăldat în sânge, individul părea să fi fost împușcat în fiecare 
picior, în fiecare braţ și - după ce se zbătuse așa cum nu se 
zbate un vierme pe moarte - fusese împușcat, în cele din urmă, 
în frunte. 

În cadă, individul era la fel de groaznic ca orice ar fi fiert în 
cazanul vrăjitoarelor. 

O hemoragie în formă de stea îi acoperea ochiul stâng, dar 
dreptul privea spre mine, holbat într-o expresie de neîncredere, 
cu care îl privise probabil pe asasinul său. Individul nu se 
așteptase ca moartea să-i vină sub forma a ceea ce îl ucisese. 

Nu contează câte cadavre a descoperit cineva - iar eu 
descoperisem mai multe decât e media pentru un bucătar de 
minuturi - imaginea focalizează imediat mintea, încordează 
nervii și împunge puternic instinctul. 

Aproape trei minute. 

Când am privit din nou în oglindă și am văzut un bărbat în 
spatele meu, m-am lăsat în jos, m-am întors și am izbit cu 
pumnul. 


VP - 107 


DOUĂZECI ȘI UNU 


Pumnul își atinse ţinta, dar nu avu niciun efect, pentru că 
bărbatul din spatele meu era Sam Whittle, cel care fusese 
împușcat de cinci ori. Trupul său, ciuruit de gloanţe, zăcea în 
cadă, iar spiritul său care zăbovea în această lume mai degrabă 
mă implora, decât mă amenința. 

Deși apăruse fără rănile de glonţ, stătea în faţa mea într-o 
stare de agitație extremă. Nu manifesta nimic din furia care e 
semnul unui potenţial polstergeist. Disperarea care-l cuprinsese 
era atât de intensă, încât individul nu mai avea vreun rest de 
capacitate emoţională pentru furie. 

Mă apucă, iar eu îi păream la fel de solid cum îmi părea și el 
mie, așa că nu reuși să mă prindă de cămașă. Mâna sa, îndoită 
pe ceafa mea, nu putea să-mi tragă capul spre el ca să-mi 
atragă atenţia. 

Deși tipul putea să treacă prin pereţi și uși închise, ca și prin 
orice avea substanţă în lumea aceasta, nu putea să treacă prin 
mine, după cum nu putea nici măcar să-mi ciufulească părul. 
Deși, după imagine și atingere, forma și substanţa spiritului său 
erau reale pentru mine - dar nu și pentru altul de pe pământ - 
Sam Whittle nu putea să aibă niciun efect fizic asupra mea. 

Când își dădu seama de limitele sale, Whittle începu să 
vorbească în grabă, dar nu scoase niciun sunet. Poate că el se 
auzea și credea că-l pot auzi și eu. Trebuia să-i spun că vocea sa 
nu avea să ajungă niciodată la mine, indiferent de forța cu care 
răcnea. 

Bănuiesc că spiritele care zăbovesc în această lume sunt 
împiedicate să vorbească pentru că știu pe deplin natura 
adevărată a morții și mai știu măcar ceva despre ceea ce se află 
dincolo de această lume. Aceasta este o cunoaștere care ar 
putea să-i vicieze pe cei vii și să ne îndrume greșit, într-un fel 
sau altul, dacă am putea s-o aflăm. 

Lipsit de vorbire, Whittle fu cuprins iute de o stare de 
disperare și mai frenetică, și trecu pe lângă mine în baie, ca să 
stea în faţa cadavrului său. Spiritul se izbi cu pumnii în piept, în 
tâmple, ca și cum ar fi susținut că acestea i se par solide și că 


VP - 108 


nu putea să creadă că-i doar un suflet lipsit de trup, că viaţa se 
scursese din carcasa lui pământească. 

Cu ochi sălbatici, Whittle privi încăperea, ca și cum ar fi căutat 
o cale de scăpare, o ușă de întoarcere la viață. Pe figura lui 
apărură o serie de expresii, fiecare mai disperată și mai chinuită 
decât cea precedentă. 

Disperarea este deznădejdea energică, iar deznădejdea e 
renunţarea la speranţă. Fără speranţă, Whittle nu avea niciun 
mijloc de apărare împotriva fricii, care crescu iute până la 
puritatea terorii, iar eu n-am fost în stare să o privesc. 

În decursul anilor, am avut motive să cred că majoritatea 
morților care zăbovesc în această lume sunt cei care sunt 
destinaţi să ajungă într-o lume mai bună decât aceasta, cu 
condiția să accepte acest lucru. Ei se opun să treacă în lumea 
aceea dintr-o varietate de motive, niciunul dintre ele raţional. 

Elvis își iubise mama atât de profund și o pierduse atât de 
devreme, încât după moartea ei tânjise să părăsească această 
lume și să fie din nou în compania mamei sale. Dar din cauză că 
simţea că nu-și trăise viața într-un fel pe care ea l-ar fi aprobat, 
pentru că-i era rușine să se supună judecății ei în privința 
folosirii drogurilor, a promiscuităţii și a decăderii sale în general, 
zăbovise aici până când se convinsese că-l aștepta iertarea ce 
depășea înţelegerea. 

Aceia a căror viaţă includea insuficiente acte de bunătate și 
de dorinţă de a depăși răul pe care-l făcuseră, sau care nu 
făcuseră decât rău, nu zăbovesc deseori aici după moarte. lar 
cei de felul lor, care zăbovesc în lumea asta, nu rămân aici ani, 
ci de obicei câteva zile sau ore. 

Din cauză că n-au crezut niciodată în speranţă pe când trăiau, 
am presupus că lipsa de speranţă rămăsese alături de ei după 
moarte. Poate că se duceau în bezna eternă fără să protesteze 
pentru că nu erau în stare să-și imagineze altceva. 

Altă posibilitate era că, după moarte, trebuiau să-și plătească 
datoriile. Îmi pot imagina un colector al acestor datorii, care nu 
avea răbdare cu datornicii care zăboveau. 

Comportarea lui Whittle sugera că îl aștepta ceva mai rău 
decât o trecere ușoară într-un întuneric plin de pace. In 
momentul în care își acceptase condiţia de decedat și nu mai 
putuse să nege existenţa cadavrului din cadă, teroarea sa 
crescuse. 


VP - 109 


Trecuse o jumătate de minut - poate patruzeci de secunde - 
de când Whittle apăruse în ușa băii. 

Ce urmă se petrecu foarte iute și fu o mișcare scenică demnă 
de A Doua Vrăjitoare, cea care nu are alt nume în Macbeth. 

Whittle se mișca prin baie cu graba frenetică a unei păsări 
care, intrând printr-o fereastră deschisă, nu mai poate să 
descopere deschizătura care ar conduce-o înapoi către libertate. 

În piesă, A Doua Vrăjitoare stă deasupra cazanului, picurând 
stropi din sângele ei în fiertură: Prin înțepătura din degetul meu 
mare... 

Înconjurând disperat încăperea, Whittle nu scotea niciun 
sunet echivalent bătăilor din aripi ale unei păsări, de fapt nu 
scotea niciun fel de sunet. Dar îmi trecu prin minte că era sunet 
de aripi, pe care ar fi trebuit să-l aud, dacă aș fi știut cum să-l 
ascult. 

Prin înțepătura din degetul meu mare, vine ceva rău. 

Apăru un actor mai teribil decât Macbeth. 

Lumina din baie scăzu, ca și cum undeva, în oraș, pornise o 
mașinărie mare, ce absorbea puterea din rețeaua electrică. 

În semilumina aceea, umbrele creșteau și scădeau, iar eu am 
simţit aripi pe care nu puteam să le aud, variațiile ritmice ale 
presiunii aerului bătut de aripi imense. 

Nu pot mărturisi cu certitudine ce am văzut, pentru că sfida 
interpretarea atât a celor cinci simţuri, cât și a acelor percepții 
ale mele care pot fi numite extrasenzoriale. Nu mai văzusem 
nimic asemănător până atunci - și sper să nu mai văd niciodată 
așa ceva. 

Spiritul lui Sam Whittle păru să se arunce către oglinda de 
deasupra chiuvetei, dar nu cred că asta s-a întâmplat. Mi se 
pare că, în realitate, oglinda se întinse ca să apuce spiritul lui 
Sam Whittle. 

Apoi: faptul că oglinda fu pentru un moment mai mult decât o 
oglindă, că se extinse din perete, că sticla se desfăcu precum o 
pânză, formând membrane de mercur pline de reflectări 
întunecate atât ale băii, cât și ale unui loc fantastic. 

Totodată: penele acelea ondulatorii care erau, simultan, 
reflectorizante ca argintul lustruit, dar și întunecate, cuprinseră 
spiritul lui Whittle și-l traseră în haosul de imagini care mișunau 
pe suprafețele lor fâlfâitoare. 


VP - 110 


În cele din urmă: spiritul fu strâns în membrane, membranele 
se strânseră în oglindă, iar oglinda se potoli în liniște, ca un lac 
după ce a fost aruncată o piatră; doar pentru o clipă în oglindă 
rămase o faţă care se uita la mine, nu a lui Whittle, ci alta, atât 
de hidoasă, încât am tipat îngrozit și m-am dat înapoi. 

Prezenţa aceea apăru pentru un timp atât de scurt, încât nu- 
mi pot aminti amănuntele ei înfiorătoare, apăru pentru un timp 
atât de scurt, încât am ţipat la propria oglindire și m-am tras 
înapoi în faţa acesteia. 

Aproape că am căzut, m-am întins după ceva de care să mă 
sprijin și am apucat clanţa ușii dușului. Incuietoarea se descuie. 
Ușa se deschise. M-am trezit faţă în faţă cu alt cadavru. 


VP - 111 


DOUĂZECI ȘI DOI 


Patru minute. 

În bucătărie, pantofii bărbatului se aflau sub masa pe care 
fusese răsturnat paharul de bourbon. Femeia trebuie să fi băut 
din celălalt pahar. 

Ucigașii îi prinseseră o cingătoare din piele tivită în jurul 
gâtului și o spânzuraseră de duș. Picioarele ei atârnau la cinci 
centimetri de podea. 

Plăcile de ceramică plesniseră sub tensiunea provocată de 
greutatea ei suspendată. Tencuiala veche căzuse pe podeaua 
instalaţiei de duș. Ţeava de apă se îndoise, dar apa nu începuse 
să picure. 

Din fericire, n-a trebuit să examinez victima ca să văd cum 
murise. Figura ei era un portret teribil al strangulării. Probabil că 
și gâtul îi era rupt. 

Când trăise, femeia trebuie să fi fost atrăgătoare. Părea de 
vreo douăzeci de ani, dar, într-un minut brutal, îmbătrânise cu 
un deceniu. 

Ca și Whittle, fusese legată cu bandă izolatoare la 
încheieturile mâinilor și la glezne, și i se pusese și ei căluș. 

Posibilitatea de a vedea dușul din cadă mă făcu să cred că 
Sam Whittle fusese silit să privească în timp ce indivizii o 
spânzuraseră pe femeie. 

Văzusem suficient, văzusem prea mult. 

În mine apăru convingerea iraţională că, dacă am să mă uit 
din nou la cadavre, ochii lor aveau să se rotească în orbite ca să 
mă privească, iar ele aveau să-mi zâmbească și aveau să-mi 
spună „Bine ai venit”. 

Deasupra chiuvetei, oglinda murdară părea să fie o oglindă 
obișnuită, dar se transformase odată, deci putea să se 
transforme din nou. 

Eu eram în viață, nu eram un spirit ce zăbovea în lumea 
aceasta, dar nu puteam să fiu sigur că adunătorul care-l luase 
pe Whittle nu avea puterea să mă ia și pe mine. 

Când am părăsit baia, n-am stins lumina, dar am închis ușa 
bine. 


VP - 112 


Am rămas câteva secunde în dormitor, cu lanterna stinsă, 
temându-mă mai puţin de întuneric decât de ceea ce ar fi putut 
să-mi arate lumina. 

Indivizii nu l-ar fi ucis pe Tipul cu Lanterna doar pentru că nu 
reușise să mă învingă pe plajă, atunci când înotasem către țărm 
din barca gonflabilă. Whittle și femeia trebuie să nu fi fost de 
acord cu ceilalți conspiratori într-o anumită privinţă și trebuie să 
nu fi prevăzut ferocitatea cu care asociaţii lor rezolvau 
diferenţele de opinii. 

De obicei sunt încântat când tipii cei răi se ceartă între ei, 
pentru că lipsa de armonie în rândurile lor face să fie mai ușor 
de înfrânt. Dar dacă echipa aceea plănuia multe morți și 
distrugeri vaste, încât cerul și marea să ardă cuprinse de-o 
lumină sângerie, m-aș fi simţit mai bine dacă tipii n-ar fi fost iuți 
la mânie și gata să tragă imediat, pe lângă faptul că erau o 
adunătură de delincvenţi. 

Am aprins lanterna și m-am grăbit să scotocesc prin sertarele 
șifonierului. Acestea conţineau numai haine - nu prea multe. 

Deși eram în casa aceea de mai puţin de cinci minute, timpul 
de care dispuneam era pe sfârșite. Poate asasinatele acelea 
fuseseră neprevăzute. Dacă era așa, ucigașii puteau să se 
întoarcă, pentru a muta cadavrele și a șterge orice urmă de 
violenţă. 

Am tresărit, ca și cum niște impulsuri electrice 
scurtcircuitaseră fibrele îngrozite ale nervilor mei, pentru că am 
avut impresia că auzisem zgomote tainice undeva, în casă. 

M-am învinovăţit că mă speriam atât de ușor, dar am decis 
totuși să nu plec pe unde venisem. 

Am stins lanterna și am tras într-o parte draperiile. Panoul 
ferestrei alunecă în sus la fel de ușor ca rândul trecut. 

Din spatele bungalow-ului se auzi pocnetul unei uși ce era 
deschisă printr-o izbitură de picior, iar după o clipă, ușa din față 
fu și ea deschisă printr-o lovitură. 

Vorbisem de un diavol și sosise altul. Ucigașii, care se 
întorseseră la scena crimei, intenţionând să înlăture dovezile, n- 
ar fi atras niciodată atenţia asupra lor trăgând șuturi în uși, după 
cum n-ar fi venit claxonând. 

Din interiorul casei se auziră bărbaţi răcnind: 

— Poliţia! 


VP - 113 


M-am strecurat afară din bungalow iute și în tăcere, ca un hoţ 
cu experienţă, o îndemânare cu care nu ar trebui să mă 
mândresc. 

Ceaţa, care părea că-i o entitate vie, capabilă să se 
reproducă, lăsa impresia că odrăslise noi generaţii de ceaţă, ce 
umpleau noaptea mai complet decât atunci când intrasem în 
casă, cu cinci minute în urmă. 

Poliţia sosise fără sirene și fără să pornească girofarurile de la 
mașini. Niciun fel de raze rotitoare, roșii sau albastre, nu pătau 
ceața. 

M-am gândit din nou la semințe din spaţiul cosmic care 
produceau oameni care nu erau oameni. Deși nu credeam că în 
Departamentul de Poliţie din Magic Beach erau angajaţi 
extratereștri care treceau drept oameni, bănuiam însă că măcar 
unii dintre ei nu erau exemple de sprijinitori ai legii. 

Din cauză că luasem portofelul lui Sam Whittle pe plajă, dar 
nu-i luasem banii, indivizii se gândiseră că aș fi putut să-l caut 
ca să-i pun câteva întrebări. Poliţiştii intraseră în bungalow ca și 
cum ar fi știut că acolo se găseau două cadavre - ceea ce 
însemna că fusesem momit înăuntru ca să fiu ţap ispăşitor 
pentru asasini. 

În timp ce ieșeam pe fereastră, poliţia intra în bungalow prin 
ușa din faţă și prin cea din spate. Nu toţi polițiștii aveau să intre 
înăuntru. 

Diminuată de densitatea ceţii, o rază de lanternă apăru la 
colțul din faţă al locuinţei. 

Raza nu putea să ajungă până la mine. Din moment ce nu 
puteam să-l văd pe polițistul din spatele luminii, deci eram ca și 
invizibil, am înaintat orbește îndepărtându-mă de el, peste o 
peluză. 

Altă rază de lanternă cercetă bezna din spatele bungalow- 
ului. 

Am întors spatele și acestei lumini și m-am îndreptat către 
ceea ce credeam că-i ușa locuinței alăturate, deși nu vedeam 
luminile din casă. Bărbaţii din interiorul bungalow-ului urmau să 
descopere curând fereastra pe care o lăsasem deschisă și, după 
ce făceau această descoperire, aveau să-și concentreze 
resursele în direcţia aceea. 


VP - 114 


Când am intrat cu putere în gardul de plasă de sârmă care 
marca limita proprietăţii, bariera aceea pe care o zgâlţâisem 
păru că începe să cânte e aici, e aici, e aici. 


VP - 115 


DOUĂZECI ȘI TREI 


Trebuie să spun, în apărarea reputației mele de hoţ care se 
furișează, că niciun tufiș nu se afla în faţa gardului, ca să mă 
avertizeze. Pe el nu creșteau nici vite căţărătoare, ai cărei cârcei 
să-mi măture fața, făcându-mă să mă opresc cu câţiva 
centimetri înainte de ciocnire. Plasa de oţel avea, în mare 
măsură, culoarea ceții. 

Nu sunt unul dintre cei care cred că viaţa e nedreaptă sau că 
suntem cu toţii victimele unui univers crud sau indiferent, dar 
gardul acela mi se păru un lucru atât de nedrept, încât m-aș fi 
așezat pe jos, bosumflat, dacă libertatea mea - poate chiar viaţa 
mea - n-ar fi fost în pericol. 

De îndată ce plasa de sârmă anunţă stupiditatea mea, unul 
dintre oamenii din urma mea strigă: 

— Yancy, tu ești? 

Și amândouă lanternele își îndreptară razele către sursa 
cântecului plasei. 

Nu aveam unde să mă duc, doar în sus, așa că m-am cățărat, 
scoțând niște acorduri demne de un harpist al iadului din gardul 
de plasă de sârmă, sperând că nu voi întâlni în vârful lui colaci 
de sârmă ghimpată tăioasă. 

In urma mea, foarte mulțumit să folosească clișee verbale, un 
poliţist răcni: 

— Stai că trag! 

Mă îndoiam că putea să mă vadă și nu credeam că ar putea 
să dezlănţuie un foc de baraj într-un cartier rezidenţial. 

Dar în timp ce mă cățăram, mi-am încordat mușchii 
sfincterului la gândul unui glonţ în șira spinării, pentru că nu știi 
niciodată ce se poate întâmpla într-un univers care, într-un 
moment critic, e în stare să-ţi arunce în față un gard invizibil din 
plasă de sârmă. 

Uneori, când oamenii sunt împușcați în șira spinării și au 
nevoie de mai mult de-o clipă ca să moară, își pierd controlul 
măruntaielor. Mi-am strâns sfincterul, astfel încât cadavrul meu 
să nu fie motiv de jenă pentru mine sau pentru cei care trebuie 


VP - 116 


să aibă de-a face cu el. Deși sunt gata să mor dacă trebuie, simt 
o aversiune faţă de ideea de a muri murdar. 

Gardurile bune fac vecini buni, iar acesta părea suficient de 
bun ca să nu fie nevoie de sârmă ghimpată în vârful lui. Am 
încălecat pe gard, m-am aruncat în curtea de dincolo de el, am 
căzut, m-am ridicat în picioare și am fugit, așteptându-mă să fiu 
strangulat de o frânghie pentru rufe. 

Am auzit zgomot de labe alergând, am privit în jos și am 
văzut un retriever auriu alergând alături de mine, cu urechile 
fluturând. Câinele se uită la mine, cu limba atârnând, rânjind, ca 
și cum ar fi fost încântat de perspectiva unei ședințe de joacă 
neplanificate. 

Din cauză că nu credeam că un câine ar fi nimerit cu capul 
într-un gard, în zidul unei case sau într-un copac, am sprintat cu 
curaj prin norii coagulaţi, cu ochii în jos, spre ghidul meu, foarte 
atent la limbajul trupului său. Coteam la stânga sau la dreapta 
de fiecare dată când o făcea el, ţinându-mă aproape, până mi-a 
trecut prin minte că dacă era un câine cu simțul umorului, ar fi 
gonit pe lângă un copac, unde nu era suficient spațiu, și m-ar fi 
lăsat cu faţa îngropată în scoarţa acestuia. _ 

Câinii râd, după cum știu adevărații iubitori de câini. In goana 
mea orbească, mi-am făcut curaj știind că un câine nu are un 
simț al umorului plin de cruzime. Câinii râd de prostia și nebunia 
omenească, dar nu le încurajează. 

Spre surpriza mea, în timp ce alergam împreună cu 
retrieverul, în minte mi-a venit un fragment din conversaţia mea 
cu Annamaria, din timp ce mergeam prin parc, de-a lungul 
Canionului lui Hecate, când ea încercase să mă ajute să înţeleg 
de ce credeam tot ce-mi spusese ea, chiar dacă nu înțelegeam 
cea mai mare parte a spuselor sale: 

De ce mă crezi atât de ușor? 

Nu stiu. 

Ba ştii. 

Dă-mi un indiciu. De ce te cred atât de ușor? 

De ce crede cineva ceva? 

Alergam împreună cu _ retrieverul printr-o opacitate albă 
pentru că aveam încredere în bunătatea fundamentală și în 
instinctele câinilor. Încredere. Aveam încredere și în Annamaria, 
și de aceea credeam ceea ce-mi spunea, oricât de încifrate și de 
evazive păreau uneori vorbele ei. 


VP - 117 


Dar încrederea nu putea fi răspunsul. Dacă încrederea era 
motivul pentru care o credeam, atunci apărea o a doua 
întrebare, egală cu prima: dacă o credeam pentru că aveam 
încredere în ea, atunci de ce aveam încredere în ea, având în 
vedere că era, practic, o străină și că părea să fie misterioasă în 
mod deliberat? 

Retrieverul auriu se amuza de atât de mult timp, încât mă 
întrebam dacă nu mă făcea să alerg în cerc, în jurul casei 
stăpânului său. Dar încrederea mea în el se dovedi justificată, 
când mă conduse la o poartă din gardul de sârmă. 

Am încercat să-l împiedic să iasă din curte, dar câinele se 
dovedi prea agil ca să poată fi oprit. Fiind liber, nu sprintă, 
îndepărtându-se în noapte, ci rămase în apropiere, așteptând să 
vadă ce lucru amuzant aș dori să facem în continuare. 

Spre sud, săbii de lumină se duelau în ceață, căutându-mă. 
Am pornit, împreună cu câinele, spre nord. 


VP - 118 


DOUĂZECI ȘI PATRU 


Un solvent universal curgea prin lume, dizolvând lucrările 
omului și ale naturii. 

Siluete în formă de clădiri prezentau detalii vagi. Șiruri 
geometrice de garduri despărțeau nimic de nimic, iar geometria 
lor rigidă se topea în ceață, la ambele capete. 

Porțiuni de copaci pluteau înăuntru și în afara vederii, ca niște 
vreascuri purtate de un puhoi alb. larbă cenușie curgea pe 
pantele ce se întindeau de parcă ar fi fost mormane de cenușă, 
prea lipsite de substanţă ca să-și menţină contururile. 

Eu și câinele am alergat un timp, am schimbat direcţia de mai 
multe ori, iar apoi am început să mergem, ieșind din nimic și 
pătrunzând în nimic, trecând din vapori în vapori. 

La un moment dat am devenit conștient că vremea era ceva 
mai mult decât era vremea. Tăcerea, ceața și frigul nu erau doar 
consecințele mecanismelor meteorologice. Am început să 
bănuiesc - și am devenit curând convins - că situația din Magic 
Beach, din noaptea aceea, era un presentiment, o definire 
simbolică a lucrurilor care urmau să vină. 

Eu și câinele am călătorit printr-un peisaj în care un fum gros 
fumega din focuri stinse de multă vreme, iar fumul nu avea 
miros într-o lume curățată de orice duhoare sau aromă. 

Aerul băltea în nemișcare pentru că vântul murise și nu avea 
să mai bată vreodată, iar tăcerea trăda o lume din piatră solidă, 
în care miezul planetei se răcise, în care nu curgea niciun râu, 
iar mările nu mai aveau valuri ce se agitau, în care nu mai 
exista niciun ceas pentru că nu mai rămăsese timp care să fie 
socotit. 

Când eu și câinele ne-am oprit și am rămas complet 
nemișcaţi, nimicul alb se întinse sub noi, fără să mai fie deranjat 
de trecerea noastră, iar pavajul începu să dispară de sub 
picioarele mele, de sub labele câinelui. 

Mă cuprinse o asemenea groază, încât am expirat exploziv, 
ușurat, când mișcarea bruscă a cozii retrieverului împrăștie vidul 
înălbit și scoase la iveală - în cele din urmă - textura asfaltului. 


VP - 119 


Dar după o clipă am simţit că pătrunsesem în Valea Morţii și 
trecusem imediat într-un loc aflat dincolo de aceasta, într-un gol 
de-o asemenea perfecțiune, încât nu conţinea niciun atom din 
lumea care fusese, nici măcar amintirea naturii sau a lucrurilor 
omului, un loc căruia îi lipsea substanţa ca să fie un loc, și care 
era mai degrabă o stare. Aici nu exista nicio speranţă pentru 
trecut sau viitor, nicio speranță pentru lumea care fusese sau 
pentru lumea care ar fi trebuit să fie. 

Nu aveam o premoniţie, ci mergeam printr-o noapte care 
devenise o premoniţie. Negrul este combinaţia tuturor culorilor, 
iar albul este absența completă a culorii. Ceaţa dovedea 
nulitatea nonexistenţei, era un vid într-un vid, sfârșitul istoriei 
care urmase anihilării finale. 

Atât de multă moarte venea, că avea să fie sfârșitul morții, 
avea să fie o distrugere atât de absolută, încât nu avea să 
rămână nimic care să mai fie distrus după aceea. Groaza pe 
care coada câinelui o împrăștiase pentru scurt timp se întoarse 
și nu se mai lăsă înlăturată. 

Pentru un timp, am fost conștient de mersul din nimic în 
nimic, mintea mea fiind o fântână adâncă din fundul căreia 
încercam să tip. Dar, ca și morţii ce zăboveau în lumea asta, și 
care veneau la mine ca să-i ajut, nu eram în stare să scot vreun 
sunet. 

Puteam doar să mă rog în tăcere și mă rugam să fiu condus 
spre un liman, într-un loc cu formă și culoare, cu miros și sunet, 
unde să mă refugiez de acest nimic înfiorător, unde să pot să 
resping groaza și să fiu în stare să gândesc. 

Ca un om care visează, conștient că visează, știam că din 
norii amorfi iese pe jumătate o formă geometrică. Și eram 
conștient că se întindeau trepte ce urcau, deși nu le vedeam. 

Probabil că am găsit ușa grea și că am deschis-o, dar nici 
măcar după ce am trecut pragul, pătrunzând în umbră și lumină, 
având retrieverul lângă mine, și nici după ce am închis afară 
ceața prevestitoare, nu mi-am dat seama imediat de natura 
refugiului în care fusesem condus de providenţă sau de câine. 

După albeaţa care nega orice simţ, miresmele substanțelor de 
lustruit lemnul și ale cerii lumânărilor fură atât de puternice, 
încât îmi făcură ochii să lăcrimeze. 


VP - 120 


Am trecut printr-o încăpere joasă, cu lambriuri de lemn, și am 
ajuns într-un spațiu mai întins și ceva mai luminat, înainte să-mi 
dau seama că trecusem din pronaos în naosul unei biserici. 

Lângă mine, câinele gâfâia, din cauza setei, a fricii - sau a 
amândurora. 

Spațiile laterale dintre șirurile de bănci erau slab luminate, 
dar culoarul central era în întuneric, în timp ce mergeam de-a 
lungul lui către balustrada altarului. 

Deși intenţionam să stau pe banca din faţă până când nervii 
mei împletiţi se despleteau, m-am așezat pe podea, pentru că 
retrieverul avea nevoie să fie mângâiat pe burtă. Merita această 
dovadă de afecţiune - chiar mai mult de atât - pe care puteam 
să i-o ofer în starea în care eram. 

Când sunt bătut zdravăn și oprimat de lumea pe care au 
făcut-o oamenii - care e diferită de lumea care ne-a fost dată - 
apărarea mea principală, consolarea mea, este absurditatea 
lumii. 

Lumea cea dăruită e plină de minune, poezie și finalitate. lar 
lumea făcută de om este tărâmul pervers al egoismului și al 
invidiei, în care cinicii înnebuniţi după putere fac din ei înșiși 
idoli falși, în care cel slab nu are nicio moștenire, pentru că o 
dăduse de bunăvoie idolilor săi, nu în schimbul unei slave de 
durată, ci pentru o paradă ocazională, nu pentru pâine, ci pentru 
promisiunea pâinii. 

O specie care refuză să vadă adevărul și care poate să se 
arunce cu entuziasm pe un drum ce nu duce nicăieri, doar către 
tragedie, e uneori amuzantă în nesăbuinţa ei, la fel de amuzantă 
ca marii comedianţi ai cinematografului, precum Buster Keaton, 
Laurel și Hardy și mulţi alţii care știau că un picior băgat într-o 
găleată e ceva amuzant, că un cap vârât într-o găleată e și mai 
amuzant, și că încercarea încăpăţânată de a urca un pian mare 
pe o scară evident prea abruptă și prea îngustă pentru a avea 
succes este distilatul hilar al experienţei omenești. 

Eu râd împreună cu omenirea, nu râd de ea, pentru că sunt 
un prost la fel de mare ca alţii, și unul mai mare decât 
majoritatea oamenilor. Mă consider un paladin atât al celor vii, 
cât și al celor morți, dar am nimerit în mai multe găleți decât îmi 
e porția. 

In momentul acela, când eram în biserică, împreună cu 
câinele, amintindu-mi de cadavrele din bungalow și întrebându- 


VP - 121 


mă ce însemna premoniţia despre distrugerea totală, nu mi-am 
putut stăpâni un zâmbet. 

Aș fi putut fi cuprins de deprimare, dar experienţa mă 
învățase că în curând avea să apară un alt moment picior- 
nimerit-în-găleată. 

Când, după câteva minute, câinele continuă să gâfâie, i-am 
spus să stea locului și m-am dus să caut niște apă. 

O privire către partea din spate a naosului îmi confirmă că la 
intrarea în acesta nu se afla vreo cristelniță cu apă sfinţită. 

Dincolo de altar, atârna o sculptură mare, abstractă, care ar fi 
putut să fie un spirit înaripat ce se înălța în zbor, dar asta numai 
dacă îţi lăsai capul spre stânga, îţi mijeai ochii și te gândeai la 
Pasărea cea Mare din Sesame Street. 

Am deschis poarta gărduleţului ce mărginea altarul și am 
pășit în sanctuar. 

În dreapta se afla o cristelniță simplă, din marmură, pentru 
botezuri. Era uscată. 

După ce m-am gândit mai bine, mi-am dat seama că 
întrebuinţarea apei folosite în ceremoniile bisericești ca să dau 
de băut unui câine însetat era o dovadă de lipsă de respect, 
dacă nu chiar un sacrilegiu. 

Am pătruns mai mult în sanctuar, îndreptându-mă către o ușă 
despre care am presupus că ducea în sacristie, locul unde se 
păstrau veșmintele și unde se pregătea preotul înainte de 
slujbă. In biserica St. Bartholomew din Pico Mundo, unde unchiul 
lui Stormy Llewellyn fusese preot, sanctuarul includea și o mică 
toaletă, cu o chiuvetă. 

Când am deschis ușa, am surprins un bărbat de vreo cincizeci 
de ani, care părea că face ordine într-un dulap. Dolofan, dar nu 
gras, bine ras, dar nu într-un mod strident, posesor al unor 
reacţii iuți, dar nu și al unui echilibru bun, bărbatul se dădu 
înapoi când mă văzu, se călcă singur pe picior și căzu în fund. 

M-am scuzat că l-am speriat, iar el se scuză că vorbise urât, 
dar trebuie să mă fi înjurat în gând, pentru că nu spusese nimic 
în uluirea sa, cu excepţia unui vuk. 

In timp ce-l ajutam să se ridice în picioare - timp în care 
individul fusese de două ori gata să mă dărâme pe mine -, i-am 
explicat că doream niște apă pentru câinele meu, iar el se 


21 Big Bird este un personaj din emisiunea de televiziune pentru copii Sesame Street. 
(n.tr.). 


VP - 122 


prezentă drept reverendul Charles Moran. Avea ochi veseli, iar 
când mă asigură că prăbușirea sa nu fusese la fel de groaznică 
precum cea a lui Satan, am văzut că se amuza și l-am plăcut 
pentru asta. 

Scoase dintr-un minifrigider o sticlă cu apă, iar din dulap o 
farfurie puţin adâncă. Ne-am dus împreună la retrieverul auriu, 
care stătea ascultător în faţa balustradei altarului. 

Reverendul Moran nu-mi sugeră că greșisem aducând câinele 
în biserică, se mulţumi doar să mă întrebe cum îl cheamă. Nu 
știam numele retrieverului și nu voiam să-i explic preotului cum 
ajunseserăm să fim împreună, așa că i-am spus că numele 
câinelui este Raphael. 

Pentru o clipă, nu mi-am dat seama de ce alesesem Raphael, 
în loc de Fido. Mai târziu aveam să-mi dau seama ce-mi 
inspirase numele acela. 

Când mă întrebă cum mă cheamă, i-am spus că mă numesc 
Todd. 

Nu era chiar o minciună. Părinţii mei insistau că doriseră să 
mă boteze Todd, dar se făcuse o greșeală în timpul completării 
certificatului de naștere - lucru care nu explica de ce-mi 
spuseseră întotdeauna Odd. 

În plus, dacă i-aș fi spus că mă numesc Odd, ar fi urmat un șir 
obositor de înţelegeri greșite și de explicaţii. După aventurile de 
la sfârșitul după-amiezii, nu mai aveam răbdare să-i explic 
preotului cum e cu numele meu adevărat. 

Am îngenuncheat amândoi lângă câine, cât timp acesta a 
băut, apoi reverendul Moran mă întrebă dacă eram nou-venit în 
oraș. 

l-am spus că eram acolo de circa o lună, iar el mă întrebă 
dacă voiam să mă alătur unei biserici. l-am spus că încetasem în 
seara aceea să mă rog, pentru că viața mea o luase pe o cale 
greșită. 

Reverendul se dovedi suficient de discret ca să nu insiste să 
afle natura necazurilor mele, bizuindu-se pe îndemânarea sa de 
sfătuitor ca să afle povestea mea în cursul unei conversații 
banale. 

Deși venisem în Magic Beach singur - cu excepţia lui Boo și a 
lui Frank Sinatra -, mă simţeam incomplet fără o familie de 
prieteni apropiaţi. Nu sunt bun de nimic când sunt singur. Am 
nevoie de legături, de legăminte adevărate, chiar dacă 


VP - 123 


nerostite, de râsete împărtășite și de oameni care depind de 
mine, așa cum eu depind de ei. 

Hutch se dovedise prea distant ca să fie mai mult decât un 
prieten ocazional. Nu o cunoșteam pe minunata Blossom 
Rosedale de suficient timp ca să împărtășesc cu ea lucruri de 
mare încredere. 

In timp ce stătea comod pe podea, cu câinele, reverendul 
avea o comportare relaxată cu sufletul deschis. Discuţia de 
câteva minute cu el mă făcu să mă simt mai puţin singur. 

Nu i-am spus multe despre mine, dar, cumva, am ajuns să 
discutăm despre Armagedon. Nu era un lucru surprinzător. In 
zilele acelea, sfârșitul lumii apărea în conversaţie mai des decât 
se întâmpla altă dată. 

In cele din urmă, reverendul Moran mă întrebă dacă Raphael 
era la fel de flămând pe cât fusese de însetat, iar eu i-am 
răspuns că se putea să fie, dar că nu voiam să-l plictisesc cu așa 
ceva. Preotul mă asigură că nu-l plictiseam deloc, avea și el un 
câine, și se duse să aducă niște biscuiţi din cămara din 
prezbiteriu. 

Tovărășia lui Charles Moran redusese teama pe care mi-o 
provocase în mod agresiv premoniţia mea legată de distrugerea 
totală. 

Câinele îmi solicită mai multă atenţie, iar eu am fost încântat 
să-i răspund, pentru că în relaţia om câine, ambele părți sunt 
terapeuți. 

Dar, după câteva minute, Raphael se ridică în picioare. 
Urechile i se ciuliră atât de mult cât pot să se ciulească urechile 
unui retriever. Câinele rămase alert, privind ușa sacristiei, din 
spatele sanctuarului. 

Am presupus că reverendul Moran se întorcea cu biscuiţii, iar 
câinele îi mirosise de la distanță. 

Când Raphael își mută atenţia de la ușa sacristiei la partea 
din spate a bisericii, privind către pronaos, către ușa principală 
prin care intraserăm ceva mai devreme, m-am ridicat de pe 
podea. 

FIECARE ÎȚI E VECIN, FIECARE VECIN ÎŢI E PRIETEN. 

Poate că deviza comunităţii nu era valabilă pentru nou-veniţi, 
decât după ce locuiseră acolo un an. Nu citisem ce scria cu 
litere mici pe panoul care ura bun venit vizitatorilor, la marginea 
orașului. Poate că în primul an erai doar vânat... 


VP - 124 


Viaţa nu mă învățase să n-am încredere în preoţi, dar mă 
învățase să nu am mai multă încredere în altcineva decât în 
câini. 

M-am dus la al treilea șir de bănci, din dreapta. Un sertar lung 
din lemn, din spatele celui de-al doilea șir de bănci, conţinea 
cărți cu imnuri pentru folosul celor care stăteau pe al treilea șir 
de bănci. 

Am pescuit din buzunarul meu de la șold portofelul lui Sam 
Whittle, posesia lui fiind acum incriminatoare, având în vedere 
că individul zăcea mort în cada de baie. Cărţile cu imnuri erau 
aliniate în sertarul lor, dar între ele existau spaţii. Am îndesat 
portofelul în unul dintre spaţiile acelea. 

Nu câștigam nimic dacă se știa despre mine mai mult de 
numele Todd. Am pescuit și portofelul meu, din celălalt buzunar 
de la șold, și l-am ascuns împreună cu cel al lui Whittle. 

M-am întors la câine și am stat cu el, privind de la ușa 
sacristiei la pronaos, de la sacristie la pronaos... 

Primii doi polițiști veniră prin ușa principala, traversară 
pronaosul și pășiră în naos. Nu-și scoaseră pistoalele, dar se 
apropiară, mergând prin coridorul central, cu mâinile pe patul 
armei. 

Un alt poliţist ieși din sacristie, pe platforma altarului. Avea 
aproape cincizeci de ani, fiind mai bătrân cu un deceniu decât 
cei doi polițiști de pe coridorul central. Părul său încărunţit 
prematur era tuns scurt pe laturi, ca o perie. 

Avea un aer autoritar ce nu avea nimic de-a face cu uniforma. 
Chiar dacă l-ai fi întâlnit în chiloţi, tot i-ai fi spus „domnule” și ai 
fi făcut ce-ţi spunea el să faci - sau ai fi fost pregătit să plătești 
scump pentru nesupunere. 

Reverendul Charles Moran ieși din sacristie în urma lui 
Tunsoare-Perie. Îmi întâlni privirea și nu se uită în altă parte, dar 
ochii săi nu mai erau la fel de veseli ca înainte. 

L-am întrebat de ce, iar când el nu-mi răspunse, l-am întrebat 
din nou, dar reverendul păru să nu mă audă și nu-mi vorbi, deși 
eram amândoi vii și niciunul din noi nu era guvernat de legea 
tăcerii impusă morţilor ce zăbovesc în această lume. 


VP - 125 


DOUĂZECI ȘI CINCI 


Mai mersesem cu o mașină de poliţie pe vremuri, în Pico 
Mundo. Deși nu era prima oară, tot era mișto. 

Sediul poliţiei - care includea și o mică închisoare - era o 
clădire în stilul Renașterii grecești, alături de tribunal, în parc, în 
una dintre zonele cele mai pitorești ale orașului. Acum se profila 
din ceață, ca o fortăreață medievală. 

Biroul politistului de serviciu, punctul de înregistrare și toate 
celelalte de același gen erau la parter, în partea din față a 
clădirii. Cei doi polițiști tineri parcară pe aleea din spatele 
construcției și mă duseră înăuntru prin ușa din spate. 

Ceva mai devreme, în biserică, mă percheziţionaseră, să vadă 
dacă n-am arme. Mă așteptasem ca aici să-mi ia ceasul de mână 
și pandantivul în formă de clopoțel de argint și să-mi ceară să 
semnez o declaraţie prin care recunoșteam că nu-mi 
confiscaseră niciun obiect de valoare. 

Mă mai așteptasem să-mi ia amprentele și să mă fotografieze. 
Și credeam că aveau să-mi permită să chem un avocat dacă nu 
aranjam să apar la un spectacol de televiziune, într-un tribunal 
în direct. 

In loc de toate acestea, polițiștii mă conduseră de-a lungul 
unui hol cu un linoleum deprimant, cu pete albastre și cu pereți 
de culoarea flegmei tuberculoșilor; am intrat pe o ușă, am 
coborât două etaje pe o scară, am mers de-a lungul altui coridor 
cu podea de ciment cu pete bizare, am mai trecut de o ușă, apoi 
am intrat într-o încăpere albă, fără ferestre, care mirosea a 
dezinfectant cu aromă de brad, un miros suficient de puternic ca 
să-i omoare pe astmatici, iar sub mirosul acela se simţea unul 
subtil, de vomă. 

Camera măsura patru metri pe cinci. Podea de ciment, pereţi 
de ciment și un tavan jos, din ciment, ofereau puţin de lucru 
chiar și celui mai talentat proiectant de interioare. 

In centrul camerei se aflau o masă pătrată din metal și două 
scaune. 

Un al treilea scaun fusese plasat într-un colț. Poate că acolo 
aveam să fiu pus, dacă nu eram cuminte... 


VP - 126 


Unul din polițiști trase un scaun pentru mine, ceea ce păru un 
semn plin de speranţă, și anume că polițiștii respectau 
demnitatea umană a prizonierului. 

Dar celălalt individ îmi încătușă încheietura dreaptă într-un 
inel prins de piciorul mesei. Deși nu se purtase brutal, părea că 
mă disprețuiește. 

Cei doi plecară, fără să mă informeze ce delict eram bănuit că 
am săvârșit, fără să se obosească să-mi explice modul în care 
puteam să comand o gustare, dacă voiam una, plecară și 
închiseră ușa, lăsându-mă singur. 

Când intrasem, remarcasem faptul că ușa era atât de groasă, 
că părea proiectată de un paranoic. Se închise cu zăngănitul 
zdravăn al unei jumătăţi de tonă de oțel. 

Plecară, lăsându-mă fără nimic de făcut, cu excepția faptului 
că puteam să mă gândesc la câtă durere puteam îndura și la 
faptul că sunt muritor - și probabil că asta fusese intenţia lor. 

Masa de care fusesem încătușat părea grea, dar nu fixă. Eram 
sigur că aș fi putut s-o târăsc prin închisoarea mea fără ferestre, 
dar întrucât încăperea nu oferea nimic de văzut sau de făcut, 
am rămas așezat. 

Când am privit sub masă, am observat un canal de scurgere, 
cu diametrul de vreo cincisprezece centimetri, acoperit cu un 
grilaj. Având în vedere că Magic Beach nu avea antecedente 
referitoare la inundaţii, am presupus că acest lucru fusese 
proiectat pentru a facilita spălatul încăperii cu furtunul, după 
accidente nefericite. 

Era una dintre acele circumstanțe de dezmeticire în care 
imaginaţia mea supraîncinsă putea, dacă nu eram atent, să facă 
astfel încât o porțiune a cerebelului meu să se topească, iar 
părul să-mi ia foc. Mi-am spus că eram în Statele Unite, care nu 
erau Cuba sau Venezuela, și în niciun caz în Mordor?. 

M-am uitat la ceas - opt și cincizeci și șase de minute. Mai 
aveam trei ore și câteva minute ca să salvez lumea sau măcar o 
porțiune importantă a ei. Nicio problemă. 

Pentru că mă controlam zdravăn, nu mi-a păsat că nu s-a 
întâmplat nimic la opt și cincizeci și șapte, nici la opt și cincizeci 
și opt de minute, dar mai aveam câteva secunde înainte să 
răcnesc cereri stridente de dreptate când ușa se deschise în 
cele din urmă, la ora opt și cincizeci și nouă de minute. 


22 Ținut al groazei din Stăpânul Inelelor, de J.R.R. Tolkien. (n.tr.). 
VP - 127 


Un bărbat intră în încăpere, dar era de ajuns. În biserică îi 
spusesem în mintea mea Tunsoare-Perie, dar de atunci aflasem 
că se numea Hoss Shackett și că era șeful poliţiei. 

Hoss probabil că era prescurtarea unui nume mai lung, dar nu 
știam care ar fi putut fi acesta. Îi întrebasem pe polițiștii mai 
tineri, în mașină, însă ei refuzaseră să-mi răspundă; iar când îi 
întrebasem a treia oară, mă sfătuiseră să-mi fac singur un act 
de reproducere. 

După ce închisese ușa care rezista la explozii - ușă de felul 
căreia Norman trebuie să fi avut destule în silozul său pentru 
rachete din Nebraska, din vremea Războiului Rece -, șeful 
poliţiei veni la masă și se uită în jos, spre mine. Nu spuse nimic. 
Doar privea. 

Am zâmbit și am dat din cap. El nu zâmbi. 

După ce mi-am găsit de lucru un timp, uitându-mă la mâinile 
mele și întrebându-mă cum ar arăta după ce ar fi strivite cu un 
levier de oţel, șeful poliţiei trase celălalt scaun și se așeză la 
masă, în faţa mea. 

Când am ridicat privirea, pregătit să fac faţă întrebărilor sale, 
el nu zise nimic. Continuă să se uite la mine. 

Avea ochi urâţi, verzi, mai reci decât ai unui șarpe, deși n-aș fi 
făcut această remarcă de faţă cu el sau la mai puţin de două 
sute cincizeci de kilometri de zona jurisdicției sale. 

Nu exagerez cu eticheta, dar nu credeam că era rolul meu să 
încep conversaţia noastră. 

După un timp, n-am mai suportat să mai privesc în ochii lui 
veninoși. Trebuia sau să privesc în altă parte - lucru pe care 
individul l-ar fi luat drept un semn de slăbiciune -, sau să spun 
ceva care să-l oblige să vorbească. 

— Îmi imaginez că m-aţi confundat cu altcineva, am spus eu, 
cu o amabilitate relaxată care mă surprinse până și pe mine. 

Șeful poliţiei nu-mi răspunse și nu încetă să mă privească în 
ochi. 

— N-am avut niciodată necazuri cu legea, am continuat eu. 

Individul continuă să mă fixeze cu privirea și să stea atât de 
liniștit, încât nu eram sigur că respira - sau că avea nevoie să 
respire. 

Dacă exista vreo doamnă Hoss, atunci aceasta era sau o ruină 
din punct de vedere psihic, sau o matroană dură. 

— Bine, am zis eu și nu-mi trecu prin minte nimic de adăugat. 


VP - 128 


În cele din urmă, șeful poliţiei clipi. A fost un clipit lent, de 
parcă individul ar fi fost o iguană toropită de soarele deșertului. 

Întinse mâna dreaptă și zise: 

— la-mi mâna. 

Știam despre ce-i vorba și nu voiam să iau parte la așa ceva. 

Mâna sa rămase pe masă, cu palma în sus. Avea mâini 
suficient de mari ca să joace baschet la profesioniști, deși 
probabil că sportul pe care-l practicase cu ele fusese să 
ciocnească ţestele suspecţilor între ele. 

În decursul anilor, citisem thrillere în care autorii scriseseră 
chestii de genul „aerul era plin de violenţă” sau „violenţa ce 
urma să aibă loc plutea deasupra scenei ca un nor negru”. 
Considerasem întotdeauna că treburile astea erau o dovadă de 
scriitură stângace, dar poate că ar fi trebuit să câștige premii 
Nobel sau Pulitzer. 

— la-mi mâna, repetă Hoss Shackett. 

— Mă întâlnesc cu cineva, i-am replicat eu. 

— Ce rost are să te întâlnești cu cineva dacă o să ai cocoșelul 
zdrobit? 

— Oricum e o relație platonică. 

Țineam mâinile încrucișate pe masă. lute ca o viperă, 
individul lovi, apucându-mi mâna stângă și strângând-o suficient 
de puternic cât să mă facă să-mi doresc să-mi înlocuiesc 
încheieturile degetelor printr-o intervenţie chirurgicală. 

Celula mohorâtă din ciment dispăru și am stat, încă o dată, pe 
plaja Armagedonului, într-o furtună de lumină stacojie. 

Hoss Shackett, șeful poliţiei, nu era un om care să 
dezvăluiască ușor ceea ce simțea sau gândea. Dar când dădu 
drumul mâinii mele, făcându-mă să revin la realitate, și se 
rezemă de speteaza scaunului, mi-am dat seama, după o ușoară 
mărire a pupilelor sale, că-mi împărtășise vedenia. 

— Ce-a fost asta? am întrebat eu. 

Individul nu-mi răspunse. 

— Chestia asta mi s-a mai întâmplat o singură dată, i-am spus 
eu, și m-a întors pe dos. 

Șeful poliţiei avea o figură dură, pe care Stalin ar fi invidiat-o. 
Mușchii fălcilor sale erau atât de puternic încordaţi, încât tipul 
părea în stare să spargă nuci în dinţi. 


VP - 129 


— Nu mi s-a mai întâmplat așa ceva până acum - să 
împărtășesc un vis, l-am asigurat eu. Și este la fel de groaznic 
pentru mine cum e și pentru dumneavoastră. 

— Să împărtășești un vis. 

— Am avut visul ăsta, iar acum oamenii mă ating, iar eu sunt 
aruncat înapoi în vis. Ce-i asta - Zona Crepusculară? 

Individul se aplecă în faţă, o mișcare scurtă, dar era ca și cum 
aș fi fost pe o pajiște din Jurasic, când T-Rexul care stă cu 
spatele la tine aruncă întâmplător o privire peste umăr. 

— Cine ești? întrebă șeful poliţiei. 

— N-am idee. 

— N-o să continui să te întreb cu amabilitate, ca până acum. 

— Domnule, apreciez faptul că aţi fost amabil. Chiar apreciez. 
Dar vorbesc serios. Am amnezie. 

— Amnezie. 

— Da. 

— E patetic! 

— Chiar e! Nu-mi cunosc trecutul, numele, locul de unde vin, 
unde mă duc. E complet patetic. 

— l-ai spus reverendului Moran că te numești Todd. 

— Domnule, jur, a fost un nume inventat ca să-i spun ceva. Aș 
fi putut să-i spun că mă cheamă Larry sau Vernon - sau Rupert, 
sau Ringo. Pot fi oricine. Pur și simplu nu știu. 

Șeful poliţiei făcu din nou chestia aia cu privitul. Treaba avu 
efect la fel de mult ca și prima dată. Clipă după clipă, deveneam 
tot mai convins că individul o să mă muște de nas dacă nu 
mărturisesc totul despre mine. Asta, pentru început. 

Deși șeful poliţiei avea să considere că dau dovadă de 
slăbiciune dacă aveam să privesc în altă parte, trebuia să 
întrerup privirea aceea înainte ca ochii individului să-mi sugă 
complet sufletul. M-am uitat atent la mâna mea stângă, ca să fiu 
sigur că tipul mi-o înapoiase cu toate degetele. 

Șeful poliţiei zise, cu solemnitatea lui Darth Vader: 

— Nu ai niciun fel de acte de identitate. 

— Da, domnule. Așa e. Dacă aș fi avut vreun act de identitate, 
aș fi știut cine sunt. 

— Nu-mi place să existe în orașul meu oameni fără acte de 
identitate. 

— Nu, domnule, nu trebuie să vă placă, pentru că sunteţi om 
al legii. Nici mie nu mi-ar plăcea dacă aș fi în locul 


VP - 130 


dumneavoastră, chiar dacă nu există nimic în Constituţie care 
să oblige o persoană să aibă acte de identitate. 

— Eşti specialist în Constituţie? 

— Nu. Adică s-ar putea să fiu. N-o să știu până nu-mi recapăt 
memoria. Cred că am fost victima unui jaf. 

Am pipăit ușor cucuiul din latura capului, cucui produs de 
Whittle cu lanterna sa ceva mai devreme, în seara aceea. 

Șeful poliţiei mă privi frecându-mi cucuiul, dar nu spuse nimic. 

— Probabil că individul care m-a lovit și mi-a provocat 
amnezia mi-a luat portofelul. 

— Când ai fost jefuit? In seara asta, pe plajă? 

— Pe plajă? În seara asta? am întrebat eu și m-am încruntat. 
Nu, domnule. Cred că s-a întâmplat ceva mai devreme, în timpul 
zilei. 

— Oamenii nu sunt jefuiţi în orașul meu, la lumina zilei. 

Am ridicat din umeri. 

Fu evident că șefului poliţiei nu-i plăcu datul meu din umeri. 
Dar nu puteam să mi-l iau înapoi. 

— Deci zici că ai fost jefuit înainte să sari de pe chei, în după- 
amiaza asta? 

— Da, domnule. De fapt, primul lucru pe care mi-l amintesc e 
că mergeam de-a lungul promenadei, către chei, întrebându-mă 
cine sunt, unde sunt și dacă am luat prânzul sau nu. 

— De ce ai sărit de pe chei? 

— Domnule, comportarea mea n-a fost complet raţională, din 
cauză că am fost lovit în cap și mi-am pierdut cunoștința. 

— De ce i-ai spus lui Utgard că vine un tsunami de zece 
metri? 

— Utgard? 

— Utgard Rolf. 

— Domnule, e vorba despre o persoană? 

— Ar trebui să ţi-l amintești. Un munte umblător, cu bărbuţă. 

— Oh, da! Părea un tip amabil. Cu un gust excelent în privinţa 
cămășilor hawaiiene. Dar nu-mi amintesc să-i fi spus ceva 
despre un tsunami. Probabil deliram, din cauza loviturii. 

— Utgard a pus o mână pe umărul tău - și a văzut exact ceea 
ce am văzut și eu când ţi-am atins mâna. Mi-a descris cea 
văzut. 

— Da, domnule. Dumneavoastră și el. Până acum, s-a 
întâmplat de două ori. E visul pe care l-am avut în timp ce 


VP - 131 


> 


zăceam fără cunoștință, înainte să mă pomenesc pe 
promenadă, îndreptându-mă către chei. 

— Povestește-mi despre visul tău. 

— Nu-s multe de spus, domnule. L-aţi văzut. Cerul roșu, 
marea plină de lumină, nisipul foarte sclipitor, ceva foarte 
înspăimântător. 

Pupilele ochilor săi deveniră mai largi, de parcă individul ar fi 
intenţionat să stingă luminile și să mă hăituiască precum un 
șarpe care vânează un șoarece. 

— Foarte înspăimântător, am repetat eu. 

— Ce crezi că înseamnă? 

— Ce înseamnă? Visul, domnule? N-am avut niciodată un vis 
care să însemne ceva. Astea-s chestii bune pentru filmele vechi 
cu ţigani. 

În cele din urmă, șeful poliţiei privi în altă parte. Se uită atât 
de mult timp la cel de-al treilea scaun, din colț, încât am întors 
capul să mă uit și eu la el. 

Domnul Sinatra stătea acolo. Nu știu de cât timp se afla în 
încăpere. Sinatra arătă spre mine, ca și cum ar fi spus: „Arăţi 
bine, puștiule”. 

Hoss Shackett nu-l vedea pe președintele consiliului de 
administraţie. Privea în gol, poate imaginându-și eviscerarea 
mea. 

Șeful poliţiei își întinse degetele și-și examină unghiile bine 
îngrijite, ca și cum ar fi verificat că sub ele nu rămăsese sânge 
uscat, de la cea mai recentă ședință de interogatoriu. 

Individul se uită un timp la ușa masivă - și băânuiesc că-și 
amintea cât de eficient reţinuse aceasta tipetele celor care 
fuseseră în camera aceea, înainte de vizita mea. 

Când își îndreptă atenţia către tavanul chinuitor de jos, șeful 
poliţiei zâmbi. Avea felul acela de zâmbet care, dacă ar fi fost 
îndreptat către cer, ar fi făcut păsările că cadă moarte din zbor. 

Individul se uită la tăblia de oțel a mesei. Se aplecă, pentru a- 
și privi imaginea înceţoșată oglindită de suprafaţa aceea, care 
fusese întunecată de ani de folosinţă și de o mulțime de mâini 
transpirate. 

Oglindirea sa nu putea fi recunoscută drept fața sa, nici 
măcar ca fiind o faţă. Erau o serie de pete, de cârcei întunecați, 
plini de cocoloașe, și distorsionați. 


VP - 132 


Însă individul părea că se place arătând astfel, pentru că 
zâmbi încă o dată. 

Hoss, șeful poliţiei, mă înnebunea într-un asemenea hal, că 
îmi doream să se uite din nou la mine. 

Dorinţa mi se îndeplini. Individul mă privi în ochi. 

— Puștiule, ce-ai zice dacă ţi-aș propune să fim prieteni? îmi 
zise el. 

— Ar fi grozav, domnule! i-am răspuns eu. 


VP - 133 


DOUĂZECI ȘI ȘASE 


Hoss Shackett, șeful poliţiei, suferi o schimbare demnă de una 
dintre mașinăriile extraterestre inteligente din Transformers, 
filmul bazat pe jucării care se pot metamorfoza dintr-un Dodge 
obișnuit într-un robot gigantic, cu masa de o sută de ori mai 
mare decât cea a vehiculului din care s-a desfășurat. 

Nu vreau să spun că șeful poliţiei umplu subit celula și mă 
lăsă fără pic de spaţiu. Individul se metamorfoză din domnul 
Hyde - dacă domnul Hyde ar fi fost directorul sadic al unui gulag 
sovietic - în cumsecadele doctor Jekyll - dacă doctorul Jekyll ar fi 
fost un șerif din popor, dintr-un oraș mic în care delictul cel mai 
grav în decursul a douăzeci de ani avusese loc atunci când 
Lulamay copiase reţeta de gem de rubarbă a lui Bobbijune și o 
prezentase la competiţia de la bâlciul comitatului ca fiind a sa. 

Zâmbetul o-să-ţi-mănânc-ficaţii-cu-fasole se topi în zâmbetul 
unui bunic dintr-o reclamă de la televizor, care arăta puști 
drăguţi zbenguindu-se cu niște căţei. 

Mușchii încordaţi de pe fața sa se relaxară. Tensiunea îi 
dispăru din trup. lar pe pielea sa apăru un pic de roz, de parcă 
tipul ar fi fost un cameleon care se muta de pe o piatră cenușie 
pe un trandafir. 

Uluitor, dar nuanţa veninoasă, verde, a ochilor să-i se 
schimbă, iar ochii săi deveniră din nou ochi irlandezi, fericiţi și 
plini de încântare. Până și ochii săi zâmbeau, zâmbeau buzele și 
ochii, zâmbea întreaga faţă, fiecare linie, fiecare netezime și 
fiecare gropiţă a figurii sale mărșăluia într-un spectacol de 
bunăvoință sublimă. 

Hoss Shackett cel dinainte n-ar fi ajuns niciodată șeful poliţiei 
din Magic Beach, o funcţie care se obținea prin alegeri. Acum, în 
faţa mea stătea Hoss Shackett politicianul. 

Eram dezamăgit că în anul acela nu aveau loc alegeri, pentru 
că voiam să mă apuc de treabă chiar în clipa aceea și să iau 
parte la campania sa electorală, să lipesc afișe, să fac 
propagandă în câteva cartiere, să ajut la pictarea portretului său 
pe latura unei clădiri de patru etaje. 


VP - 134 


Domnul Sinatra veni lângă masă, să se uite mai atent la șeful 
poliţiei. Se uită la mine, clătină din cap uluit, apoi se întoarse în 
colțul său. 

Stând răsturnat pe scaun, atât de relaxat încât părea să fie în 
pericol să alunece pe podea, șeful poliţiei zise: 

— Puștiule, ce vrei? 

— Ce să vreau, domnule? 

— De la viaţă. Ce vrei de la viaţă? 

— Mda, domnule, nu sunt sigur că pot să răspund la această 
întrebare în mod corect, din cauză că în momentul acesta nu 
știu cine sunt. 

— Să presupunem că nu suferi de amnezie. 

— Dar sufăr, domnule. Mă uit în oglindă și nu-mi recunosc 
faţa. 

— E faţa ta, mă asigură el. 

— Mă uit în oglindă și-l văd pe Matt Damon, actorul. 

— Nu semeni deloc cu Matt Damon. 

— Atunci de ce îl văd în oglindă? 

— Dă-mi voie să-mi dau cu părerea. 

— V-aș fi recunoscător, domnule. 

— Ai văzut filmele lui, în care suferea de amnezie. 

— Matt Damon a jucat în filme în care suferea de amnezie? 

— Bineînţeles, nu-ți amintești de ele. 

— Mi-au dispărut complet din minte, l-am aprobat eu. 

— Identitatea lui Bourne. A fost unul dintre filmele respective. 

M-am gândit la spusele lui. Apoi am zis: 

— Nu-mi amintesc de nimic. 

— Puștiule, ești cu adevărat amuzant! 

— Îmi place să cred că sunt. Dar există șansa ca atunci când o 
să aflu cine sunt să descopăr că sunt lipsit de simțul umorului. 

— Vreau să spun că doresc să stabilesc dacă suferi de 
amnezie. 

— Domnule, aș dori să nu sufăr. Dar asta-i treaba. 

— Ca să ușurăm discuţia noastră, o să accept că suferi de 
amnezie și n-o să încerc să te prind cu mâţa în sac. E bine? 

— E bine, sigur că-i bine, dar chiar așa stau lucrurile. 

— În regulă. Să zicem că nu suferi de amnezie. Eu știu că 
suferi, dar să zicem că nu-i așa, ca să poţi să răspunzi la 
întrebări cu mai multă dezinvoltură. 

— Îmi cereţi să-mi folosesc imaginaţia. 


VP - 135 


— Ai priceput. 

— Cred că se poate să nu fi fost un tip cu multă imaginaţie. 

— Ce te face să crezi asta? 

— E doar o impresie. Dar o să mă străduiesc să am 
imaginaţie. 

Noul șef al poliţiei radia amabilitate atât de puternic, încât 
dacă stăteai prea mult în prezenţa sa riscai să te pricopsești cu 
un melanom. 

— Deci, fiule, ce vrei de la viaţă? întrebă el. 

— Ei bine, domnule, îmi imaginez că viaţa în domeniul 
vânzărilor de anvelope ar fi drăguță. 

— Vânzare de anvelope? 

— Să faci oamenii să aibă iarăși cauciucuri bune, să îi ajuţi să 
meargă din nou cu mașina, după ce viaţa i-a făcut să aibă parte 
de o pană. Ar fi ceva satisfăcător. 

— Inţeleg punctul tău de vedere. Dar, dacă tot ne imaginăm, 
de ce să nu ne imaginăm ceva zdravân? 

— Zdravăn. Bine. 

— Dacă ai avea un vis măreț în viaţă, care ar fi acesta? 

— Probabil că... să am propriul meu magazin de îngheţată. 

— Fiule, ăsta-i lucrul cel mai măreț pe care ţi-l poţi închipui? 

— Cu fata cea mai bună alături și cu un magazin de îngheţată, 
ne-am descurca de minune! Da, domnule. Ar fi nemaipomenit! 

Vorbeam serios. Asta ar fi fost o viață grozavă: eu, Stormy și 
un magazin de înghețată. Mi-ar fi plăcut o asemenea viață. 

Șeful poliţiei mă privi încântat, apoi zise: 

— Da, înțeleg, când aștepți unul mic, ţi se pare grozav să ai o 
afacere pe care să te bazezi. 

— Unul mic? am întrebat eu. 

— Copilul. Fata e însărcinată. 

Uluirea este, pentru mine, o expresie naturală. 

— Prietena mea? O cunoașteți pe prietena mea? Atunci 
trebuie să știți cine sunt. Vreţi să spuneți... că voi fi tată? 

_ — Ai discutat cu ea în după-amiaza asta. Utgard v-a văzut. 
Inainte să sari de pe chei. 

Am făcut o mutră dezamăgită și am clătinat din cap. 

— A fost o nebunie să sar de pe chei, vorbind despre tsunami. 
Dar, domnule, n-o cunosc pe fata aceea. 

— Poate nu-ţi amintești că o cunoști. 


VP - 136 


— Nu, domnule. Când am venit pe chei, după ce fusesem 
jefuit, având amnezie, am văzut-o și m-am gândit că se putea să 
fi mers deseori pe chei, iar ea ar fi putut să știe cine sunt. 

— Dar ea nu te cunoștea. 

— Nu mi-a dat niciun indiciu. 

— Numele ei este Annamaria, spuse șeful poliţiei. 

— Un nume frumos. 

— Nimeni nu-i știe numele de familie. Nici măcar oamenii care 
au lăsat-o să locuiască pe gratis deasupra garajului lor. 

— Pe gratis? Ce oameni amabili! 

— Niște tâmpiţi care fac fapte bune, rosti el cu voce foarte 
amabilă, având încă zâmbetul său cel mai călduros. 

— Sărmana fată! am compătimit-o eu. Nu mi-a spus că și ea 
suferă de amnezie. Ce șanse există să se întâmple așa ceva? 

— N-aș pune pariu. Chestia e că în aceeași zi ai apărut tu, 
care n-ai nici nume, nici prenume, și ea, care n-are nume de 
familie. 

— Domnule, Magic Beach nu-i un oraș mare. Puteţi să ne 
ajutaţi să aflăm cine suntem. Am încredere în asta. 

— Nu cred că vreunul din voi doi sunteți de pe aici. 

— Oh, sper că vă înșelaţi. Dacă nu-s de aici, cum o să aflu de 
unde sunt? Și dacă n-o să aflu de unde sunt, cum o să găsesc pe 
cineva care să știe cine sunt? 

Când șeful poliţiei era în dispoziţia sa de politician încântător, 
buna sa dispoziţie era de nezdruncinat, precum Munţii Stâncoși. 
Individul continuă să zâmbească, dar închise ochii pentru o 
clipă, ca și cum ar fi numărat până la zece. 

Am aruncat o privire către domnul Sinatra, să văd ce face. 

Domnul Sinatra ridică spre mine cele două degete mari ale 
mâinilor. 

Hoss Shackett deschise ochii săi calzi, irlandezi. Mă privi cu 
încântare, ca și cum aș fi fost spiridușul pe care tânjise toată 
viața să-l întâlnească, și-mi spuse: 

— Vreau să revenim la chestia cu visul măreț. 

— Acesta rămâne încă pentru mine un magazin de îngheţată, 
l-am asigurat eu. 

— Fiule, n-ai vrea să auzi și visul meu măreț? 

— Aţi realizat atât de multe, încât presupun că visul 
dumneavoastră a devenit realitate. Dar întotdeauna e bine să ai 
visuri noi. 


VP - 137 


Hoss Shackett, șeful poliţiei cel amabil, rămase cu mine și nu 
lăsă să se vadă vreo urmă a lui Hoss Shackett, șeful poliţiei cel 
mârșav, deși revenise la tăcerea și la privirea directă cu care mă 
privise când intrase prima oară în încăpere. 

Privirea avea ceva diferit de cea anterioară, care fusese ca de 
crocodil. Acum șeful poliţiei zâmbea călduros și, după cum cânta 
Frankie Vallie” într-o melodie veche, ochii săi mă adorau, ca și 
cum m-ar fi privit prin vitrina unui magazin cu animale de casă 
și s-ar fi gândit să mă adopte. În cele din urmă, șeful poliţiei 
zise: 

— Fiule, o să am încredere în tine. Nu mi-e ușor să am 
încredere în cineva. 

Am dat din cap înţelegător. 

— Având în vedere că sunteţi om al legii și că aveţi de-a face 
în fiecare zi cu drojdia societăţii... Da, domnule, un pic de cinism 
e de înțeles. 

— O să am încredere completă în tine. Vezi tu... visul meu cel 
măreț e să am o sută de milioane de dolari, scutiţi de impozite. 

— Oho! Ăsta da, vis măreț, domnule! Nu știam că vă refereaţi 
la ceva măreț măreț. Mă simt caraghios că am pomenit de un 
magazin de îngheţată. 

— lar visul meu a devenit realitate. Mi-am primit banii. 

— Minunat! Mă bucur pentru dumneavoastră. Aţi câștigat la 
loterie? 

— Întreaga valoare a înţelegerii e de patru sute de milioane 
de dolari. Partea mea a fost una din cele două mai mari, dar 
mulți alţii din Magic Beach vor deveni foarte bogați. 

— Abia aștept să văd cum vor împărţi averea în jur, domnule. 
„Fiecare îţi e vecin, fiecare vecin îţi e prieten”. 

— Mai adaug trei cuvinte la acest motto: „Fiecare pentru 
sine”. 

— Cuvintele acestea nu sună ca și cum ar fi fost spuse de 
dumneavoastră, domnule. Sună ca și cum ar fi fost rostite de 
celălalt șef al poliţiei. 

Shackett se aplecă, își încrucișă braţele pe masă și zise, 
scânteind pur și simplu de bonomie: 

— Fiule, deși sunt fericit că voi fi putred de bogat, am totuși 
probleme. 


23 Frankie Valli a fost solistul grupului pop The Four Seasons, iar melodia My Eyes 
Adores You a ajuns pe primul loc în clasamente în anul 1975. (n.tr.). 


VP - 138 


— Îmi pare rău să aud așa ceva. 

Pe figura sa apăru o asemenea înfățișare de dezamăgire, că, 
de-ai fi fost de faţă, ţi-ar fi venit să-l îmbrăţișezi. 

— Tu ești cea mai mare problemă a mea, zise șeful poliţiei. 
Nu știu cine ești. Nu știu ce ești. Visul acela, viziunea, chestia pe 
care mi-ai transmis-o mie și ai transmis-o și lui Utgard. 

— Da, domnule. Îmi pare rău. E un vis mititel și deranjant. 

— Și foarte potrivit. E clar că știi prea mult. Aș putea să te 
omor chiar acum și să te îngrop undeva, de exemplu în Canionul 
lui Hecate, și nimeni n-o să te găsească ani de zile. 

Sub înfățișarea sa de Hoss Shackett, șeful poliţiei cel amabil, 
individul dăduse dovadă de un asemenea spirit de camaraderie 
și de intenţii atât de frumoase, încât tavanul jos de ciment 
păruse că se ridicase, devenind o boltă înaltă. Acum se prăbuși 
brusc înapoi, iar eu mi-am plecat un pic capul. 

Din nou, am detectat mirosul de vomă sub cel de dezinfectant 
cu aromă de pin. 

— Domnule, dacă aș avea un vot, m-aș opune soluţiei 
ucidere-și-îngropare-în-Canionul-lui-Hecate. 

— Nici mie nu-mi place. Pentru că s-ar putea ca prietena ta, 
cea fals însărcinată, să aștepte să-ți prezinţi raportul. 

— Fals însărcinată? 

— Asta bănuiesc eu. E o acoperire bună. Voi doi veniți în oraș 
ca niște vagabonzi, de soiul celor la care nu se uită nimeni de 
două ori. Tu arăţi ca un surfist hoinar, ea ca o puștoaică fugită 
de acasă. Dar lucraţi pentru cineva. 

— Am impresia că vă gândiţi la cineva anume. 

— Poate la Departamentul Securităţii Naţionale. Vreo agenţie 
de informaţii. Există o grămadă de agenţii de felul ăsta, în zilele 
astea... 

— Domnule, ce vârstă credeți că am? 

— Douăzeci de ani. S-ar putea să pari mai tânăr decât ești, s- 
ar putea să ai douăzeci și trei, douăzeci și patru de ani. 

— Nu credeţi că-s cam tânăr ca să fiu un spion sub acoperire? 

— Nici vorbă! Membrii echipelor SEAL ale marinei, cercetașii 
armatei terestre, adică cei mai buni dintre cei mai buni, au, unii 
dintre ei, doar douăzeci, douăzeci și unu de ani. 

— Eu nu-s așa ceva. Am fobia armelor. 

— Mda. Bine. 


VP - 139 


Mă rezemasem și eu de masă. Șeful poliţiei se întinse și mă 
bătu pe braț, cu afecţiune. 

— Să presupunem că nu te întâlnești cu partenera ta, cu 
Annamaria aceea, la ora stabilită, iar ea sună imediat la șefii tăi 
din Washington sau de unde or fi. 

Amnezia nu îmi mai slujea la nimic. Era mai bine să devin un 
agent guvernamental ucigător și cu sânge rece. Am zis doar: 

— Să presupunem. 

— Dând dovadă de încredere, lucru pe care sper sincer că-l 
apreciezi, îţi spun că treaba care mă face bogat, partea mea din 
treaba aceea, a fost făcută în noaptea asta. Peste două 
săptămâni voi locui în altă ţară, sub o nouă identitate atât de 
bine ascunsă, încât nu voi fi găsit niciodată. Dar e nevoie de 
două săptămâni ca să plec așa cum trebuie, având grijă de 
toate. 

— Perioadă în care sunteţi vulnerabil. 

— Așa că, după cum văd eu lucrurile, am doar trei opţiuni. 
Una e s-o găsesc pe Annamaria ta iute, înainte să apuce să 
chelălăie, și să vă ucid pe amândoi. 

M-am uitat la ceas, de parcă aș fi avut stabilit o oră în care 
trebuia să-i prezint raportul agentului cu care colaboram sub 
acoperire. 

— N-o să reușiţi să faceţi asta. 

— Așa mi-am imaginat și eu. A doua opţiune e să te ucid pe 
tine acum. N-o să-ţi prezinţi raportul Annamariei, ea o să dea 
alarma, iar agenţia ta o să năvălească în oraș. O să fac pe 
prostul și o să mă descurc. Nu te-am văzut niciodată, nu știu ce 
s-a întâmplat cu tine. 

— Îmi pare rău să aud așa ceva... asta înseamnă că 
reverendul Moran face parte din tabăra dumneavoastră. 

— Nu face. Te-a găsit în biserică, i-ai spus că viaţa ta a luat-o 
pe un drum greșit. După care ai început să vorbești de 
Armagedon, de sfârșitul lumii, l-ai făcut să devină nervos. l-ai 
spus că numele retrieverului este Raphael, dar preotul știa cine-i 
proprietarul câinelui, iar numele animalului este Murphy. 

— Ce naiba, am zis eu, un tânăr care are necazuri și care e 
îngrijorat în legătură cu sfârșitul lumii, care e, poate, drogat, 
care are un câine care nu-i al lui... cred că preotul ar fi trebuit 
să-i dea niște sfaturi și să recurgă la rugăciuni, înainte să-l 
denunțe. 


VP - 140 


— Preotul se simte liniștit dacă mă sună în legătură cu 
probleme mărunte - și te rog să nu pretinzi că nu știi de ce. 

— Sunteţi membru al parohiei sale, am presupus eu. 

— Ştii că sunt. 

Am ezitat, apoi am dat din cap. 

— Noi știm. 

Am făcut ca acel noi să sune ca opt mii de birocraţi dintr-un 
bloc de lângă CIA. Apoi am adăugat: 

— Nu uitaţi că reverendul știe că m-aţi arestat. 

Șeful poliţiei zâmbi și înlătură grijile mele cu o fluturare de 
mână. 

— Asta nu contează, dacă până mâine-dimineaţă reverendul 
își ucide nevasta și se sinucide. 

— Presupun că nu sunteţi un membru credincios al parohiei. 

— Ți se pare că sunt creștin? mă întrebă el și râse ușor, nu ca 
și cum s-ar fi referit la criminalitatea sa lipsită de orice milă, ci 
ca și cum creștin ar fi fost sinonim cu trog/odit cu creierul mort. 

— Să revenim la a doua opţiune a dumneavoastră, am zis eu. 
Vă amintiţi care era? 

— Să te ucid acum, să fac pe prostul, să spun că nu te-am 
întâlnit niciodată. 

— N-o să ţină, i-am spus eu. Ei știu că sunt aici, acum. 

— Care ei? 

— Cei care mă dirijează din... agenţie. 

Individul păru că se îndoiește. 

— N-au cum să știe. 

— Urmărire prin satelit. 

— Nu porţi un emiţător. Te-am percheziţionat în biserică. 

— E implantat chirurgical. 

În ochii săi irlandezi scânteietori apăru un pic de venin. 

— Unde? 

— E un dispozitiv foarte mic și foarte eficient. Poate fi în buca 
mea dreaptă. Poate fi în buca mea stângă. Poate fi la subsuoară. 
Chiar dacă îl găsiţi, îl extrageți și-l zdrobiţi, e; știu deja că sunt 
aici. 

Șeful poliţiei se lăsă pe speteaza scaunului și își refăcu, 
treptat, înfățișarea de politician care începuse să se deterioreze. 


VP - 141 


Scoase un pachet de Almond Joy?* din buzunarul cămășii și 
începu să-i desfacă ambalajul. 

— Vrei jumătate? 

— Nu. 

— Nu-ţi place Almond Joy? 

— O să mă ucideţi. 

— Nu cu o prăjitură otrăvită. 

— E o chestie de principiu, i-am zis eu. 

— Nu accepți dulciuri de la oameni care ameninţă să te 
omoare. 

— Exact. 

— Foarte bine, îmi rămâne mie mai mult, zise șeful poliţiei și 
adăugă, după ce se bucură de o înghiţitură de Almond Joy. 
Există și opţiunea numărul trei. Mi-am închipuit că în privinţa ei 
o să ne înțelegem. De aceea am avut încredere în tine și ţi-am 
spus în ce situaţie sunt. Pot să fac să fii foarte bogat. 

— Ce s-a întâmplat cu „Fiecare pentru sine”? 

— Fiule, îmi placi și consider că opţiunea mea cea mai bună e 
să te cooptez, dar nici într-un milion de ani nu ţi-aș da o bucată 
din partea ce mi se cuvine. Sunt surprins că ţi-am oferit 
jumătate de prăjitură. 

— Apreciez sinceritatea dumneavoastră. 

— Dacă o să am încredere în tine, atunci o să ai un motiv 
serios să ai încredere în mine. Deci, de acum înainte, între noi 
va fi doar încredere. 

Pentru că îmi zâmbea atât de sincer și pentru că ar fi fost 
nepoliticos să nu-i răspund în același fel, i-am oferit și eu un 
zâmbet. 

Am simţit că, în spiritul sincerităţii pe care o încuraja șeful 
poliţiei, era necesar să spun: 

— Cinstit vorbind, nu cred că Utgard Rolf e tipul de individ 
generos care și-ar împărţi partea sa cu mine. 

— Bineînţeles că ai dreptate. Utgard și-ar ucide mama pentru 
o mie de dolari. Sau, poate, pentru cinci mii. 

Șeful poliţiei mai mușcă din prăjitură, iar eu am digerat 
propunerea pe care mi-o făcuse. 

După un timp care mi se păru suficient pentru o gândire 
serioasă, am zis: 


24 Prăjitură constând dintr-un miez de cremă de nucă de cocos cu migdale, învelită în 
ciocolată. (n.tr.). 


VP - 142 


— Deci, presupunând că aș avea un preţ... 

— Fiecare are un preţ. 

— Cine îl va stabili pe al meu? 

— Oamenii din spatele acestei operaţiuni au cele mai 
cuprinzătoare buzunare de pe planetă. Au un fond pentru 
întâmplări neprevăzute. La ora aceasta târzie, în care sunt în joc 
multe lucruri, dacă ni te alături ș; ne împărtășești ce știe sau ce 
bănuiește agenţia ta, dacă ne spui motivul pentru care aţi fost 
trimiși aici și dacă furnizezi șefilor tăi informaţii false, poţi să 
devii un om foarte bogat și să trăiești într-un climat minunat, 
sub un nume pe care nu-l va descoperi nimeni. 

— Cât de bogat? 

— Nu cunosc mărimea fondului pentru cazuri de urgență. 
Trebuie să discut cu un reprezentant al celor care ne finanţează, 
dar bănuiesc că te consideră atât de preţios pentru această 
acţiune, încât o să găsească pentru tine douăzeci și cinci de 
milioane de dolari. 

— Ce se va întâmpla cu partenera mea? Cu Annamaria? 

— ii la ea? 

— Nu. Doar lucrăm împreună. _ 

— Atunci spune-ne unde este, o s-o ucidem în noaptea asta. li 
vom pune trupul într-un tocător de carne, vom arunca rezultatul 
în mare și va dispărea pentru totdeauna. 

— Așa să fie. 

— Te-ai decis iute. 

— Păi nu văd altă alternativă, am zis eu, pentru că nu am de 
gând să-i dau Annamariei niciun bănuţ din partea mea. 

— Nu există niciun motiv ca să-i dai. 

— În partea potrivită a lumii, douăzeci și cinci de milioane de 
dolari valorează cât o sută de milioane aici, am spus eu. 

—O să trăieşti ca un rege, mă aprobă șeful poliţiei, 
terminându-și prăjitura. Deci, proaspăt îmbogăţitul meu prieten, 
cum te cheamă? 

— Harry Lime, i-am răspuns eu. 

Șeful poliţiei îmi întinse mâna. l-am luat-o, peste masă, și i-am 
strâns-o. 

N-am fost aruncat din nou în vis. Era clar că acest lucru se 
întâmpla doar la primul meu contact cu unul dintre conspiratori. 


VP - 143 


— O să mă duc să discut cu omul cu bani, să închei târgul, 
zise șeful poliţiei. O să mă întorc în cinci minute. Individul o să 
vrea să știe un lucru. 

— O să-i spun tot ce vrea să știe. Suntem parteneri. 

— Cum naiba ai făcut chestia aia? 

— Ce chestie? 

— Cum i-ai transmis visul lui Utgard? Și mie? Visul, viziunea, 
cum vrei să-i spui. 

— Nu știu exact cum. Cred că l-aţi declanșat voi. Pentru că 
sunteţi cei care veți face să devină real. 

In fața mea stătea un al treilea Hoss Shackett, cu ochii 
holbaţi, care nu era nici sadicul dur, nici politicianul fermecător. 
Acest șef al poliţiei poseda o capacitate de a se minuna pe care 
n-o împărtășea nici cel care ucidea copii, nici cel care săruta 
copii. 

Șeful poliţiei avea, probabil, abilitatea de a săvârși un gest 
altruist sau o amabilitate nesocotită, pentru că minunarea 
admite existența misterului, iar recunoașterea misterului în 
lume admite posibilitatea Adevărului. Ceilalţi doi șefi ai poliţiei 
nu i-ar fi permis celui de-al treilea să iasă la suprafaţă prea des. 
Am fost surprins că nu-l înecaseră pentru totdeauna. 

— Cine ești? întrebă el. Un soi de individ cu puteri 
paranormale? N-am crezut niciodată în așa ceva, dar ceea ce 
mi-ai vârât în cap e al naibii de adevărat. 

Recunoscând că trăim într-o cultură în suferință, în care orice 
seamănă a teoria conspirației va fi acceptat de mai mulți 
oameni decât ar fi adevărul simplu și evident, am încercat să fac 
ca stranietatea mea să fie mai ușor de acceptat de Hoss 
Shackett. 

— Guvernul are un medicament care facilitează clarviziunea, 
l-am minţit eu. 

— Ticăloșii! 

— Nu funcţionează la oricine, am adăugat eu. Trebuie să ai o 
anumită combinaţie de gene. Nu există mulţi ca noi. 

— Vezi viitorul? 

— Nu în mod adevărat, nu în mod direct. Lucrurile apar în vis. 
Și visele nu-s niciodată complete. Sunt doar piese ale unui joc 
de puzzle. Trebuie să fac muncă de poliţist, exact cum faceţi 
dumneavoastră, ca să completez ceea ce lipsește. 

— Deci ai văzut în visele tale Magic Beach și ţicniţii. 


VP - 144 


Am spus, încercând să nu reacţionez la cuvântul ticnitii: 

— Mada. 

Presupun că știusem toate acestea. 

— Dar în vis nu m-ai văzut nici pe mine, nici pe Utgard? 

— Nu. 

— Ceea ce mi-ai transmis în minte, marea complet roșie și 
cerul - sugerează că ţicniţii o să declanșeze totul aici, pe plajă. 
Nu va fi așa. 

— Visele sunt fragmentate, uneori sunt mai degrabă simbolice 
decât pline cu amănunte reale. Unde vor fi detonate bombele? 

— Acolo unde contează, zise șeful poliţiei. In orașe. Peste 
câteva săptămâni. Noi le aducem doar la țărm și le distribuim. 
Porturile și aeroporturile importante sunt înțesate cu detectoare 
de radiații. 

Văd, uneori, pe lângă spiritele morţilor care zăbovesc în 
lumea asta, și alte entităţi supranaturale, despre care am scris 
în trecut. Sunt negre ca tușul, nu au trăsături faciale, au formă 
fluidă, uneori au formă de pisică, alteori de lup, și pot trece prin 
gaura cheii sau prin crăpătura de sub ușă. 

Cred că sunt vampiri spirituali care cunosc viitorul. Roiesc în 
locurile în care va avea loc în curând o catastrofă naturală sau o 
violenţă extremă, ca și cum s-ar hrăni cu suferința omenească, 
la care reacţionează cu un extaz frenetic. 

Mi-am dat seama în momentul acela că niciuna dintre 
creaturile acelea nu apăruse în Magic Beach. Suferinţa avea să 
aibă loc în altă parte. Deja legiuni ale acelor entităţi vampirice 
roiau, probabil, prin orașele ţintă, bucurându-se de perspectiva 
morții și a chinului ce aveau să vină. 

Am spus, în timp ce Shackett se ridica de la masă: 

— Norocul meu că sunt de vânzare. Se pare că, peste o lună, 
aici va fi o ţară în care nimeni n-ar vrea să locuiască. 

— Și ce simţi în legătură cu asta? mă întrebă el. 

Nu-mi dădeam seama care dintre cei trei Hoss Shackett mă 
privea în clipa aceea. 

Ținând seama de sălbăticia sadicului, de megalomania 
politicianului și de amărăciunea ce exista în ambii, inventasem 
ceva ce șeful poliţiei putea să creadă. Mi-am amintit sfatul pe 
care i-l dădusem lui Hutch și m-am străduit să nu permit ca 
interpretarea mea să devină artificială, m-am străduit s-o 
mențin potolită și realistă. 


VP - 145 


— M-au minţit în legătură cu efectele medicamentului. Mi-au 
spus că facilitează clarviziunea pentru o perioadă între 
douăsprezece și optsprezece ore. Dar știau că nu-i așa. O doză 
era tot ce le trebuia. Știau că aceasta avea să mă schimbe 
pentru totdeauna. De atunci am rareori o noapte cu somn 
odihnitor. Viziuni, coşmaruri, mai pline de viaţă decât realitatea. 
Există o mie de iaduri pe pământ care pot să aibă loc. Uneori nu 
pot să mă trezesc. Rămân ore în șir în ororile acelea. Când mă 
trezesc, în cele din urmă, patul meu e scăldat de sudoare, înot 
în ea. Gâtul mă doare de cât am ţipat în somn. 

In timp ce spuneam toate astea, l-am privit în ochi, 
permițându-i să vadă dacă în ochii mei exista vreo minciună. 
Oamenii răi sunt deseori ușor de înșelat, pentru că au petrecut 
atât de mult timp înșelându-i pe alţii, încât nu mai recunosc 
adevărul și îl confundă cu minciuna. 

Apoi am privit spre tavan, ca și cum aș fi văzut dincolo de 
acesta o naţiune care mă trădase. Treptat, vocea mea deveni 
mai liniștită, mai lipsită de emoție, chiar dacă vorbele mele 
deveniseră mai acuzatoare. 

— M-au minţit. Acum spun că o să-mi dea antidotul, după ce-o 
să-i servesc timp de cinci ani. Nu cred că există vreun antidot. 
M-au minţit nu ca să aibă vreun câștig, ci ca să se distreze. Cei 
cinci ani vor deveni zece. Să-i ia dracu’ pe toți! 

L-am privit din nou în ochi. 

Șeful poliţiei rămase tăcut, nu pentru că bănuia că-l mint, ci 
pentru că era impresionat. 

Era, la urma urmei, un om care-și vânduse ţara teroriștilor, 
care conspirase să ucidă milioane de nevinovaţi într-un 
holocaust nuclear și să condamne alte milioane de oameni la 
moarte în haosul care avea să urmeze după ziua detonărilor. Un 
om care putea să creadă în dreptatea unui asemenea scenariu 
era unul care putea să creadă orice, chiar și micul meu exercițiu 
de paranoia știinţifico-fantastică. 

— Puștiule, spuse el în cele din urmă, te pricepi să urăști. Asta 
o să te ducă departe în viaţă. 

— Acum ce urmează? 

— O să mă duc să vorbesc cu individul cu banii, să ne 
confirme înţelegerea. După cum am spus, o să dureze cinci 
minute, cel mult zece. 


VP - 146 


— Piciorul meu stâng e pe jumătate amorțit. Ce-aţi zice să-mi 
desfaceți cătușele, ca să mă pot plimba prin jur, în timp ce 
aștept. 

— O să te eliberăm de îndată ce eu și Utgard ne vom întoarce 
cu poligraful, spuse el. Va trebui să-ţi desfacem cătușele, ca să 
te supunem testului. 

Intrucât  anticipasem că o să dorească să confirme 
sinceritatea spuselor mele prin orice mijloace de care 
dispuneau, n-am reacţionat la cuvântul „poligraf”. Adică 
detectorul de minciuni. 

— Ai ceva de zis? mă întrebă șeful poliţiei. 

— Nu. Dacă aș fi în locul dumneavoastră, aș acționa în același 
fel. 

Șeful poliției părăsi încăperea și închise în urma lui ușa de o 
jumătate de tonă. 

Tăcerea se înstăpâni în cameră, dar era o tăcere a înţelegerii, 
suficient de grea ca să mă apese pe scaun, într-o nemișcare 
paralitică. 

Aerul era atât de saturat de duhoarea de dezinfectant cu 
aromă de pin, încât simţeam gustul chimicalului astringent când 
deschideam gura, iar mirosul ce se simţea sub aceasta, al vomei 
altor prizonieri, nu era menit să contribuie la un stomac potolit. 

Zidurile de ciment nu erau alcătuite din blocuri prinse cu 
mortar, ci solide, turnate, întărite cu armătură metalică, așa 
cum era și tavanul. 

O răsuflătoare aflată în partea de sus a peretelui aducea aer 
în încăpere și îl scotea afară. Nu mă îndoiam că orice sunet care 
ar fi trecut prin răsuflătoare era diminuat în timp ce trecea prin 
conducta lungă, izolată, și era amortizat complet în mașinăria 
care ventila aerul. 

Când m-am întors să mă uit la domnul Sinatra, acesta stătea 
pe al treilea scaun, aplecat în faţă, cu coatele pe coapse, cu faţa 
îngropată în mâini. 

— Domnule, i-am spus eu, sunt în rahat până-n gât. 


VP - 147 


DOUĂZECI ȘI ȘAPTE 


Din cauză că încheietura mea prinsă în cătușe nu-mi permitea 
să mă duc la domnul Sinatra, veni el la mine. Se așeză pe 
scaunul pe care-l ocupase Hoss Shackett, în cealaltă parte a 
mesei. 

Pe tavan, corpul de iluminat se afla în spatele unei foi de 
plastic. Panoul era opac, ca un ochi orb. 

Singurul loc din cameră în care putea fi ascunsă o cameră de 
luat vederi era în conducta care aducea aer proaspăt. Nu 
puteam să văd, prin deschizăturile din grilajul răsuflătorii, 
lucirea vreunei lentile. 

Având în vedere interogatoriile brutale pe care șeful poliţiei le 
săvârșise - cu siguranţă - în această încăpere, și pe care avea 
să le mai facă în curând, nu credeam că montase o cameră de 
luat vederi. Șeful poliţiei putea să-și facă griji ca nu cumva să fie 
înregistrate crime, accidental sau intenţionat, de vreun șantajist, 
crime care ar fi putut să ducă la arestarea sa. 

Din același motiv, mă îndoiam că în încăpere erau instalate 
dispozitive de ascultare. Și, după câte știa șeful poliţiei, nu 
aveam cu cine să vorbesc. 

Domnul Sinatra își pierduse aerul mândru. Părea preocupat. 

Toată viaţa sa fusese un patriot, îndrăgostit de America atât 
pentru ce era aceasta, cât și pentru potenţialul ei. Era evident 
că mârșavul complot pe care-l auzise descris în încăperea aceea 
îl întorsese pe dos. 

În decembrie 1941, după atacul de la Pearl Harbor, „Glasul” 
fusese mobilizat. Din pricina fizicului său, fusese respins și 
categorisit inapt, din cauza unui timpan găurit, pe care-l avea de 
la naștere. Ca urmare, încercase de patru ori să se înroleze. 
Folosise toate persoanele influente pe care le cunoștea - și 
acestea erau numeroase - pentru a convinge armata să-i 
schimbe încadrarea și să-l accepte în serviciul militar, dar nu 
avusese succes. 

Deși în zilele acelea cântărea vreo șaizeci și șapte de 
kilograme, în copilărie fusese un scandalagiu, gata oricând să 
sară în apărarea sa sau a unui prieten, compensând prin suflet 


VP - 148 


și temperament ceea ce îi lipsea în dimensiuni. Nu dăduse 
niciodată înapoi în faţa unei bătăi și ar fi fost un soldat bun, deși 
ar fi reprezentat din când în când o problemă din punct de 
vedere disciplinar. 

— Când v-aţi născut pe proprietatea părinţilor dumneavoastră 
din Hoboken, cântăreaţi șapte kilograme. Bunica 
dumneavoastră, Rose, care era o moașă cu experienţă, nu 
văzuse niciodată un prunc atât de mare, i-am spus eu. 

Frank Sinatra păru uimit, ca și cum s-ar fi întrebat dacă o 
luasem razna, din cauza a ceea ce auzisem de la Hoss Shackett. 

— Nici medicul nu văzuse vreodată un prunc atât de mare. 
Mama dumneavoastră, Dolly, avea înălțimea sub un metru și 
jumătate, era micuță și, din cauza mărimii dumneavoastră, 
medicul a avut probleme să vă aducă pe lume. 

Domnul Sinatra, încruntat din cauza nerăbdării, dădu din 
mână, ca și cum ar fi vrut să lase la o parte subiectul intrării sale 
în lume, și arătă spre ușa de oţel, ca să-mi îndrepte atenția spre 
ceea ce conta. 

— Domnule, o să rezolv eu problema, i-am făgăduit eu. 

Sinatra păru că se îndoiește, dar rămase atent. 

Pentru că circumstanțele nașterii sale erau o legendă de 
familie, cunoștea ceea ce îi spuneam eu: 

— Doctorul a folosit forcepsul și nu l-a folosit prea bine. V-a 
sfâșiat urechea, obrazul și gâtul, găurindu-vă timpanul. Când, în 
cele din urmă, v-a scos din mama dumneavoastră, nu mai 
respirați. 

Bunica sa îl luase din mâinile doctorului, fugise cu el la 
chiuvetă și-l ţinuse sub apa rece ce curgea fără încetare până 
când începuse să gâfâie după aer. 

— Doctorul era dispus să vă declare mort la naștere. 
Domnule, aţi intrat în lume luptând și nu aţi încetat niciodată să 
luptaţi. 

M-am uitat la ceas. Aveam multe de făcut în cinci minute, dar 
soarta domnului Sinatra și viaţa mea depindeau de înfăptuirea 
lor. 

Din cauză că părinţii săi munceau și pentru că mama sa 
făcuse parte din comitetele Partidului Democrat, cu multe 
acţiuni în afara casei, tânărul Frank fusese un copil cu cheia de 
gât, înainte ca termenul să fi fost inventat. Își gătise deseori 


VP - 149 


prânzul, de la șase ani, și uneori trebuise să și-l procure, atunci 
când mama sa era prea ocupată ca să cumpere de mâncare. 

Singur, uneori aproape disperat, rătăcea prin casele altor 
membri ai familiei sau prin cele ale prietenilor. Oamenii spuneau 
că era cel mai liniștit copil pe care îl știau, că era mulţumit să 
stea într-un colț și să-i asculte pe adulți. 

— Când aţi devenit adolescent, mama s-a implicat mai mult în 
viaţa dumneavoastră. Întotdeauna voia mai mult. Avea 
standarde înalte și o personalitate dominantă. 

li diminuase speranțele că va avea o carieră muzicală și nu 
fusese complet convinsă nici după ce devenise cel mai celebru 
cântăreţ din lume. 

— Dar, domnule, nu sunteţi ca Elvis. Nu zăboviţi în această 
lume pentru că nu doriţi s-o înfruntaţi pe mama dumneavoastră 
în lumea următoare. 

Trăsăturile lui deveniră mai ferme, datorită unei expresii de 
combativitate, ca și cum, chiar dacă era fantomă, era gata să-mi 
dea un pumn pentru că îndrăznisem să gândesc că mama sa 
cea iubită ar fi putut să fie motivul pentru care zăbovea în 
lumea aceea. 

— Mămica dumneavoastră putea să fie  exasperantă, 
certăreaţă, încăpăţânată - dar era iubitoare. Mai târziu v-aţi dat 
seama că abilitatea dumneavoastră de a vă apăra s-a înfiripat 
din nevoia de a vă susţine poziţia în timpul discuţiilor cu ea. 

Domnul Sinatra se uită spre ușă și-mi făcu semn să mă 
grăbesc. 

— Domnule, dacă o să mor aici, în această noaptea, vreau 
măcar să vă ajut să plecaţi din lumea asta, înainte s-o părăsesc 
și eu. 

Acesta era motivul pentru scurta noastră ședință de lucruri 
spuse pe șleau. Dar mai aveam și alt motiv. 

Deși voinţa de oțel a lui Dolly dusese la certuri între ei, 
domnul Sinatra își respecta fără tăgadă mama și avusese grijă 
de ea. Spre deosebire de mama lui Elvis, Dolly avusese o viaţă 
lungă. Președintele consiliului de conducere avea șaizeci și unu 
de ani la moartea ei și nu avusese niciun motiv să regrete ceva 
din cele ce se petrecuseră între ei. 

Il adorase pe tatăl lui cel blând, Marty, care murise cu opt ani 
înainte de decesul lui Dolly. Dacă n-ar fi existat un alt motiv, 


VP - 150 


dragostea profundă pentru tăticul lui ar fi trebuit să-l facă să se 
grăbească să treacă în viața următoare. 

— Cu tot respectul, domnule, aţi fost uneori un ticălos, iute la 
mânie și chiar mârșav. Dar am citit suficient despre 
dumneavoastră ca să știu că aceste greșeli au fost mai mult 
decât echilibrate prin loialitate și generozitate. 

În timpul bolii sau al vremurilor grele, prietenii săi primeau 
dovezi de devotament - nu numai sume importante trimise fără 
a fi solicitate, dar și telefoane zilnice în decursul mai multor 
săptămâni, prin care să le ofere sprijin moral. Era capabil să se 
ocupe de un străin merituos și să schimbe o viaţă printr-un dar 
generos. 

Nu menţiona niciodată asemenea fapte bune și era stânjenit 
când prietenii pomeneau de ceea ce făcuse. Multe dintre aceste 
istorisiri fuseseră aflate abia după moartea sa; numărul lor este 
atât emoţionant, cât și umilitor. 

— Domnule, indiferent ce vă așteaptă dincolo de această 
lume, nu aveți de ce să vă temeți. Dar vă temeti, și cred că știu 
de ce. 

Sugestia că se putea teme de ceva îl enerva. 

Foarte conștient că-mi rămânea puţin timp înainte de 
întoarcerea lui Shackett, am spus: 

— Aproape că aţi murit la naștere. Aţi trăit într-un cartier rău, 
vecinii vă spuneau macaronar. Când vă întorceaţi acasă de la 
școala primară, trebuia să vă bateți. Aţi fost silit întotdeauna să 
vă străduiți din greu pentru ce aţi avut. Dar, domnule, aţi avut 
de toate - avere, faimă, apreciere, mai mult decât oricare alt 
interpret din istorie, până la dumneavoastră. lar acum ceea ce 
vă reține în această lume e mândria. 

Declaraţia mea înlătură plictiseala domnului Sinatra. Ridică o 
sprânceană și făcu un gest care părea să spună: „Și ce-i rău în 
mândria mea?” 

— Nu-i nimic rău într-o mândrie bazată pe realizări, iar viaţa 
dumneavoastră a fost plină de realizări. Dar mândria justificată 
se poate transforma uneori în aroganță. 

Sinatra strânse din buze și se uită la mine. Apoi dădu din cap. 
Ştia că în viaţă se făcuse uneori vinovat de aroganță. 

— Nu vorbesc de ce-a fost atunci. Vorbesc de ce se întâmplă 
acum. Nu vreţi să treceţi în lumea următoare pentru că vă e 


VP - 151 


teamă că nu veți fi un individ deosebit și acolo, că veţi fi egal cu 
oricare altul. 

Deși se împotrivea să treacă mai departe, dorea să facă acea 
călătorie, ca toţi morţii care zăbovesc în lumea aceasta. Domnul 
Sinatra se gândi serios la spusele mele. 

Trebuia să-l conduc de la o tratare politicoasă a spuselor mele 
la un răspuns cu puternică implicare emoţională. Regretam ce 
trebuia să fac, dar sufletul lui și gâtul meu erau în joc. Era 
nevoie de măsuri extreme. 

— Mai rău de atât. Vă e teamă să treceţi mai departe pentru 
că vă gândiţi că va trebui să porniţi de la zero, fără să aveţi 
nimic, ca un nimeni, că toată strădania va trebui luată de la 
capăt. Sunteţi speriat ca un băieţel. 

Figura sa se încordă, din cauza jignirii. 

— Prima dumneavoastră  răsuflare a fost obţinută cu 
strădanie. Va fi din nou așa? A trebuit să luptaţi, ca să câștigați 
respect. Nu puteţi îndura ideea că veți fi din nou un nimeni, dar 
nici nu mai vreţi să vă croiţi iarăşi drum către culme prin luptă, 
cum ați făcut ultima dată. 

Sinatra își strânse pumnii. 

— Sigur, ameninţaţi-mă cu bătaia! Știţi că nu pot să lovesc o 
fantomă, deci nu daţi dovadă de curaj amenințându-mă. 

Se ridică de pe scaun și mă privi de sus în jos. 

— Vreţi tot respectul pe care l-aţi câștigat în lumea asta, dar 
nu aveţi curajul să-l obţineţi din nou, în lumea cealaltă, dacă va 
trebui s-o faceţi. 

Nu crezusem niciodată că ochii lui calzi, albaștri, puteau avea 
o privire atât de îngheţată ca aceea pe care mi-o aruncă el. 

— Știţi ce aţi devenit după moarte? O jigodie mică și speriată, 
cum n-aţi fost niciodată în timpul vieții. 

Furios, Sinatra izbi cu pumnii în jurul său și se întoarse cu 
spatele la mine. 

— Nu puteți îndura adevărul, nu-i așa? 

Mi-era greu să-l tratez cu o asemenea lipsă de respect când, 
de fapt, îl respectam, și mi-era foarte frică să nu scot la iveală 
falsitatea comportării mele folosind cuvântul „domnule”. 

Credeam că descoperisem motivul pentru care zăbovea în 
lumea aceasta, dar nu-l dispreţuiam pentru asta. In alte 
circumstanţe, l-aș fi condus cu blândeţe spre acceptarea 


VP - 152 


adevărului, l-aș fi făcut să vadă că temerile sale nu erau 
întemeiate. 

Am spus sec, convins fiind că Hoss Shackett putea să intre pe 
ușă în orice clipă: 

— Ai fost președinte al consiliului de conducere, Bătrânul Ochi 
Albaștri, Glasul, celebrul cântăreț, marea brânză a Haitei de 
șobolani - iar acum ești doar altă jigodie lipsită de curaj din 
Hoboken. 

Sinatra se întoarse încă o dată spre mine. 

Fața sa acoperită cu pete, privirea lipsită de expresie, buzele 
ridicate de pe dinţii încleștaţi, capul plecat ca al unui taur ce 
văzuse nu o capă roșie, ci o sută... După cum se comportă 
spiritele ce zăbovesc în lumea aceasta, fantoma asta era 
enervată mai mult decât oricare pe care o văzusem vreodată. 

Ușa de oțel se deschise. 

Hoss Shackett, șeful poliţiei, intră. Îl urmă Utgard Rolf, 
trăgând un cărucior pe care era instalat poligraful. 


VP - 153 


DOUĂZECI ȘI OPT 


Atunci când domnul Sinatra făcuse să leviteze toate 
biografiile sale, în camera mea din casa lui Hutch, și le făcuse să 
se rotească încet în jurul încăperii, la o distanţă la care nu 
puteam să le ating, dovedise că are potenţial de poltergeist. 

Din experienţa mea, numai spiritele profund răutăcioase 
fuseseră în stare să conjure energia întunecată necesară pentru 
a provoca balamuc. Domnul Sinatra avea stări de proastă 
dispoziție, dar nu găzduia într-însul o adevărată răutate. 

Dar, judecând după dovezile din viața sa, spiritul lui era unul 
puternic, care ar fi fost în stare să încalce regulile pe care le 
știam eu. 

Puteai fi sigur că lucrul care îl făcea pe domnul Sinatra să fie 
cuprins de năbădăi era incorectitudinea. Încă din tinereţe, pe 
când era un cântăreț necunoscut, fusese înfuriat de intoleranţă 
și-și riscase cariera deschizând uși și creând ocazii favorabile 
unor muzicanți negri, într-o epocă în care mulţi interpreţi albi 
erau încântați de starea de lucruri de atunci. 

Atacul pe care îl lansasem împotriva sa - spunând că era o 
jigodie lipsită de curaj - era o nedreptate grosolană. Prima mea 
speranţă fusese că va reacţiona - în această situaţie în care 
fusese ţinta unei nedreptăţi - la fel de înfierbântat ca atunci 
când vedea nedreptatea îndreptată împotriva altora. 

A doua mea speranţă fusese că nu-l înfierbântasem atât de 
tare încât să erupă precum Vezuviul, în timp ce eram legat de 
masă. 

Când Utgard Rolf închise ușa de oţel în urma sa și împinse 
poligraful, domnul Sinatra își îndreptă privirea furioasă către 
uriașul cu bărbuţă. 

— Am vorbit cu individul, îmi spuse șeful poliţiei. Banii sunt ai 
tăi, dacă mașinăria spune că ești sincer cu noi. 

Faptul că eram încătușat de masă putea să-mi mărească 
nivelul stresului și să afecteze indicaţiile poligrafului, așa că 
șeful poliţiei își tinu promisiunea de a mă elibera. Cătușa căzu, 
desprinzându-se de pe încheietura mea. 


VP - 154 


În timp ce Utgard pregătea poligraful, iar șeful poliţiei se 
ducea în cealaltă parte a mesei, eu am zis: 

— Ce credeți despre Sinatra? 

— De cine să credem? întrebă șeful poliţiei. 

M-am ridicat în picioare și am precizat: 

— Sinatra, cântărețul. 

Tonul vocii de urs a lui Utgard sugera că nu mă plăcea, că nu 
avea încredere în mine și că nu voia să iau parte la jocul lor, 
indiferent cât de multe informaţii ultrasecrete ale 
Departamentului de Securitate Naţională puteam să le 
destăinui. 

— Ce naiba îţi pasă ţie ce credem noi? 

— Sinatra, zise șeful poliţiei cu dispreţ. Cine mai ascultă 
rahaturile alea? 

Glasul - care rămăsese fără glas de când murise - se întoarse 
către Shackett. 

— Aveam o prietenă care era înnebunită după Sinatra, am 
spus eu, dar eu zic că individul a fost doar o jigodie lipsită de 
curaj. 

— Toţi sunt jigodii, spuse șeful poliţiei. De fapt, toţi sunt 
pidosnici. 

— Așa credeți? am întrebat eu. 

— Bineînţeles. Marile vedete de rock, idioții de heavy-metal, 
șopărlele trândave precum Sinatra, toți fac pe durii, vor să te 
facă să crezi că sunt niște tipi adevăraţi, dar nu-i nimic de capul 
lor. 

Aveam parte de dispreţ, prejudecăţi și insulte servite fierbinţi 
pe tavă, și eram atât de recunoscător șefului poliţiei pentru 
asta, că eram gata să izbucnesc în lacrimi. 

— Sinatra a aranjat să nu fie recrutat, în timpul celui de-al 
Doilea Război Mondial, i-am spus eu lui Shackett. 

Domnul Sinatra izbi cu capul spre mine atât de iute, încât, de- 
ar fi fost viu, mi-ar fi rupt nasul. Știa că eu știam că era o 
minciună, ceea ce făcea ca atacul meu asupra sa să fie deosebit 
de incorect. Figura sa se contorsionase atât de mult, încât arăta, 
simultan, atât uluire, cât și furie. 

— Bineînţeles că a evitat să fie recrutat, spuse șeful poliţiei. 
Ce-ar fi făcut dacă ar fi trebuit să-i înfrunte pe mitocanii naziști - 
să-i bată cu batista sa parfumată? 


VP - 155 


Cercuri concentrice de putere, vizibile doar pentru mine, 
începură să radieze din pumnii domnului Sinatra. 

— Credeţi că el și Dean Martin erau mai mult decât prieteni? |- 
am întrebat eu pe Hoss Shackett în timp ce acesta, ignorând 
complet furtuna pe cale să izbucnească, se așeza pe scaunul 
său. 

Utgard Rolf ocoli poligraful, mormăind: 

— Ce spui? 

In colţ, al treilea scaun începu să se clatine încet dintr-o parte 
în alta, datorită impulsurilor de putere emise de domnul Sinatra. 

— Spuneam doar că Sinatra a fost o jigodie lipsită de curaj, 
am replicat eu, dorindu-mi să-mi fi venit în minte o nouă insultă. 

— Oricum, spuse șeful poliţiei, muzica aia veche... Rod 
Stewart o cântă mai bine. 

— S-ar putea să fie așa, am zis eu. 

Ochii galbeni ai lui Utgard nu erau înspăimântători nici pe 
jumătate din cât de înspăimântători deveniseră ochii albaștri ai 
domnului Sinatra. Individul se aplecă spre mine și spuse: 

— De ce nu-ţi ţii fleanca? 

— De ce? Ești mare fan al lui Rod Stewart sau al altcuiva? 

Individul era un asemenea pachet de oase și mușchi, încât 
probabil că de-i dădea cineva un pumn, se alegea cu mâna 
zdrobită. 

Utgard mormăi, cu mutra unui urs grizzly suferind de durere 
de dinţi: 

— Stai jos! 

— Amice, ia-o încet! Vrem cu toţii același lucru. Nu vrei ca 
țara asta împuţită să fie îngenuncheată cu bombe atomice? 

Poate că una dintre gorilele bunicii Melvina Belmont Singleton 
fusese un strămoș al lui Utgard, pentru că instinctele individului 
solid erau mai apropiate de junglă decât ale șefului poliţiei. 
Individul știa că nu-i ceva în regulă la mine, și acţionă ca atare. 

Utgard îmi dădu un dos de palmă peste faţă atât de iute, încât 
abia i-am văzut braţul mișcându-se, și atât de tare, încât gorilele 
din Africa și-au ridicat surprinse privirea de pe bananele lor, 
când pocnetul loviturii ajunse la ele cu viteza sunetului. 

Credeam că încasasem lovitura fără să-mi pierd pământul de 
sub picioare, dar când am încercat să fug, am descoperit că 
eram întins pe podea. 


VP - 156 


Mi-am lins buzele, am simțit gustul sângelui și am răcnit, ca 
să-l inspir pe domnul Sinatra: 

— Dumnezeu să binecuvânteze America! 

Deoarece i se refuzase șansa să lupte pentru ţara sa în cel de- 
al Doilea Război Mondial, Ochi Albaștri Ce Se Roteau Nebunește 
profită de această ocazie. Deveni nestăpânit. 

Deschise pumnii și-și întinse brațele, cu palmele desfăcute, cu 
degetele rășchirate. Impulsuri de putere, inele de-un albastru- 
deschis, curseră din el și animară lucrurile neanimate. 

In colț, cel de-al treilea scaun începu să se rotească pe un 
picior, scoțând din ciment un scrâșnet atât de strident, de parcă 
ar fi fost provocat de un burghiu. 

In loc să-mi împodobească figura cu urme repetate ale 
călcaturilor sale, Utgard se întoarse spre scaunul ce se răsucea. 

Hoss Shackett, care urma să suporte consecinţele faptului că-l 
comparase pe Rod Stewart cu domnul Sinatra, în dezavantajul 
celui din urmă, se ridică uimit de pe scaun. 

Ca prim pas strategic către ușă, către libertate, către 
speranţa de a trăi pentru a mânca alt cheeseburger cu bacon, 
m-am târât sub masă, sperând că aceasta se va dovedi a fi un 
adăpost temporar, unde să-mi calculez următoarea mișcare. 

Scaunul ce se învârtea explodă spre tavan, ricoșa din beton și 
sări în sus de pe masă cu un bubuit ce mă făcu să mă simt ca și 
cum m-aș fi refugiat în interiorul unei tobe. 

Se auzi un bocănit și mai puternic, și mi-am închipuit că toate 
cele trei scaune se roteau prin încăpere, o cantitate deranjantă 
de mobilă ce-o luase razna într-un spaţiu atât de mic. 

Hoss Shackett înjură, iar Utgard îl întrecu în competiţia gurilor 
spurcate, apoi șeful poliţiei își continuă injuriile cu un geamăt de 
durere, care sugera că, la urma urmei, dreptatea se face uneori 
și în lumea aceasta. 

Când masa de metal începu să leviteze, desprinzându-se de 
podea, m-am târât în patru labe printre picioarele ei ce se 
roteau, picioare care după o clipă începură să se învârtească 
atât de repede, încât spintecară aerul cu un vâjâit demn de 
atacul lăcustelor. 

Am abandonat planul meu anterior de a ajunge la ușă în 
etape prudente și m-am târât iute ca un gândac de bucătărie, 
dornic să fug de acolo înainte ca masa cea grea și poligraful pe 


VP - 157 


rotile - care era și mai greu - să înceapă să se izbească și să 
ricoșeze din perete în perete cu un entuziasm letal. 

În urma mea, șeful poliţiei scuipă câteva cuvinte uluitoare, 
legate împreună într-o ordine ce-mi cerea prea multă imaginaţie 
ca să mi le amintesc exact, iar Utgard Rolf răcni un mănunchi 
bizar de silabe, pe care nu-l mai auzisem niciodată, deși mi-am 
dat seama imediat că nici acestea nu erau prea potrivite pentru 
a fi tipărite. În înjurăturile lor am simţit mai puţină furie decât 
teroare. 

Când am ajuns la ușă, ceva se izbi de panoul de plastic care 
acoperea corpul de iluminat din tavan. Panoul crăpă, iar ceea ce 
îl lovise îl izbi din nou. Becurile se făcură ţăndări, iar camera 
pentru interogatorii se întunecă. 

Am pipăit placa de oţel, am găsit clanța, am apăsat pe ea și 
am împins ușa. Balamalele pe rulmenţi suportară cu ușurință 
greutatea imensă, iar eu am deschis ușa suficient de larg ca să 
mă strecor în holul din subsol. 

Aveam o oarecare simpatie pentru Hoss și Utgard, dar nu 
suficient de mare ca să le las ușa deschisă. De fapt, am împins 
în bariera de oţel ca să se închidă mai iute, lăsându-i pe indivizi 
în întunericul periculos. Aș fi încuiat ușa, numai că aceasta se 
putea încuia de afară doar cu cheia. 

În ciuda grijii pe care șeful poliţiei o avusese ca să izoleze 
orice zgomot din încăpere, tirul de aruncare a mobilei deveni 
tunător, mai ales atunci când un scaun sau masa izbea ușa de 
oțel. Puteam să-i aud pe cei doi indivizi ţipând, pentru că 
niciunul din ei nu avea căluș în gură și bandă adezivă lipită 
peste buze, așa cum aș fi avut eu după ce aș fi dat greș la testul 
cu detectorul de minciuni. 

Holul din subsol, cu podea de ciment plin de pete interesante, 
nu era un loc în care doream să fiu descoperit de cei care ar fi 
răspuns la zgomotul din camera pentru interogatoriu. M-am 
grăbit către scară, cea în josul căreia fusesem condus ceva mai 
devreme de doi polițiști tineri. 


VP - 158 


DOUĂZECI ȘI NOUĂ 


Când am ajuns la scara care permitea ieșirea din subsolul 
secției de poliție, zângaănitul amortizat din camera de 
interogatoriu erupse într-o cacofonie deplină, când ușa de oţel 
se deschise. 

Am privit în urmă și nu l-am văzut nici pe Hoss Shackett, nici 
pe Utgard Rolf. Nici domnul Sinatra nu apăru. 

Prin ușa deschisă ieși în coridor o colecţie de bunuri publice 
distruse complet, lucruri pentru care departamentul de poliţie 
trebuia să răspundă în faţa plătitorilor de taxe, când aveau să 
solicite aprobarea următorului buget: un scaun de metal 
deformat, o masă de metal cândva zdravănă, acum îndoită în 
două, ca o felie de pâine... 

Vortexul rotitor de rămășițe se izbea și ricoșa din pereţi, 
rămânând doar pentru un moment lângă camera de 
interogatoriu - apoi înaintă către mine. 

M-am adresat tornadei din interiorul clădirii, afirmând: 

— Eu n-am zis nimic despre Rod Stewart. E/a pomenit de Rod 
Stewart. 

Dându-mi seama că făceam o prostie justificându-mă în faţa 
unui ciclon de rămășițe, am luat-o la goană pe scară, în sus. 

M-am ocupat atât de mult cu alergatul, săritul, târâtul, fugitul, 
feritul, zbughitul, cățăratul și înotatul, încât am dureri din cap 
până în picioare și simt că energia mea e în scădere. _ 

În cursul serii, devenisem un admirator al lui Matt Damon. În 
ciuda faptului că suferea de amnezie și în ciuda faptului că avea 
ca adversari numeroși ticăloși ai guvernului, cu resurse infinite 
la dispoziţie, trecuse de echipe de asasini nemiloși, ucigându.-i, 
iar uneori lăsându-i să trăiască, dar făcându-i să-și dorească să 
nu se fi dedicat niciodată ideologiilor fasciste, și continuase să-și 
vadă de drum, încăpățânat și neafectat. 

lar eu, un caz jalnic de paladin, mă văităm de oboseală, deși 
nu trecusem nici măcar printr-un accident de mașină. In acest 
timp, Matt Damon ar fi trecut deja prin șase accidente. 

În timp ce mă apropiam de capătul scării înguste, un zgomot 
feroce de jos indica faptul că în casa scării sosise Mobila de 


VP - 159 


Birou a Morţii. Zăngăniturile furtunii de rămășițe ce urca 
vertiginos sugerau o putere supranaturală atât de furioasă, încât 
putea fi întrecută doar de o celebritate din Las Vegas. 

Ușa din capul scărilor nu fusese încuiată atunci când fusesem 
escortat în subsol. Nu era încuiată nici acum. Am pășit în holul 
lung, din spate, al parterului. 

Deși nu-mi aminteam pe ce ușă fusesem adus de pe alee, am 
presupus că era cea din dreapta. Am deschis prima ușă care mi- 
a apărut în faţă. S-a dovedit că era ușa unei magazii. A doua era 
a unui birou pustiu. 

Fie că răspundeau tumultului în creștere, care fusese auzit din 
partea din faţă a clădirii, fie unui apel telefonic frenetic din 
partea lui Hoss Shackett, doi polițiști în uniformă apărură la 
capătul îndepărtat al coridorului. Nu-i mai văzusem până atunci, 
dar ei știură de îndată că nu făceam parte dintre cei de acolo, în 
primul rând pentru că fugeam, mă ascundeam și păream istovit. 

Unul din ei mă strigă - cine eram, ce făceam acolo? - , iar eu 
i-am răspuns: 

— Caut toaleta pentru bărbați. 

Nu se lăsară păcăliţi, chiar din momentul în care vorbeam. 
Unul din ei scoase pistolul, iar celălalt îmi spuse să stau unde 
mă aflam, să mă întind cu faţa în jos, dar Matt Damon nu s-ar fi 
întins niciodată pe o podea care arăta ca o vomă albastră sau 
pe oricare altă podea, doar pentru că-i spusese asta un individ 
cu pistol. 

Din fericire, n-a fost nevoie să improvizez o armă mortală din 
ceasul meu de mână sau dintr-un pantof, pentru că, de îndată 
ce polițistul îmi ordonase să mă întind pe jos, ușa casei scărilor, 
din spatele meu, se deschise. N-a fost nevoie să mă întorc și să 
mă uit ca să știu că resturile din camera pentru interogatoriu 
țâșniseră în sus pe scări ca o lucrare motorizată de artă 
modernă a unuia dintre acei sculptori care reușesc în mod 
regulat să convingă muzeele să ofere spaţiu pentru conținutul 
lăzilor de gunoi. 

Atenţia polițiștilor fiind atrasă în altă parte, am îndrăznit să 
merg mai departe, rămânând lipit de perete și căutând 
următoarea ușă. 

Un sunet nou, un zgomot teribil de despicare și de alunecare, 
crescu în volum atât de iute, încât mă copleși curiozitatea. Am 
privit în urmă și am văzut că în coridor apăruse polter-Sinatra. 


VP - 160 


Din mâinile sale radiau impulsuri de putere care jupuiau 
plăcile de linoleum albastru de pe podea și le aruncau în aer, ca 
un diavol al vântului care aduna spre sine frunzele căzute ale 
toamnei. Pătratele de vinilin șopteau și se loveau unul de altul, 
în valsul lor sălbatic. 

Din cauză că polițiștii paralizaţi de ceea ce vedeau nu-l 
puteau zări pe domnul Sinatra, erau uimiţi și speriaţi doar de 
spectacolul din faţa lor. Nu fuseseră cuprinși imediat de o stare 
de teroare oarbă, pentru că nu erau în stare să aprecieze 
fenomenul în plenitudinea sa. Dacă l-ar fi văzut pe cântăreţ în 
toată furia sa uluitoare, probabil că și-ar fi aruncat armele și ar fi 
fugit la mămicile lor. 

Sinatra veni, timpanul găurit nu mai era un obstacol pentru a- 
și servi țara. Era curajosul soldat Angelo Maggio, din De aici spre 
eternitate, durul Tom Reynolds din Niciodată atât de puțini, 
curajosul și hotărâtul Joseph Ryan din Expresu/ lui von Ryan şi 
corectul Sam Loggins din Regii merg mai departe”, dar mai 
mult decât orice era domnul Francis Albert Sinatra cuprins de 
furie împotriva dușmanilor ţării sale și a criticilor ignoranţi ai 
cântului său impecabil. 

Mobila de metal și bucăţile de mobilă care se roteau erau 
pericolul principal al tornadei, pentru că plăcile de vinilin păreau 
să fie prea flexibile și prea moi ca să provoace răni serioase. Pe 
de altă parte, acestea erau întărite de masticul cu care fuseseră 
lipite de podea, iar când căpătau o viteză critică, fiecare muchie 
a fiecărei plăci subţiri se putea transforma într-o lamă 
spintecătoare. 

Podeaua se jupuia către mine, ca un val înspumat, iar din acel 
tsunami de linoleum potenţial letal se auzi un scrâșnet 
îngrozitor, ca acela produs de o mie de cuțite care curăţau oase. 

Îngroziţi, polițiștii se retraseră din coridor, întorcându-se de 
unde veniseră. 

Următoarea ușă din dreapta dădea în toaleta bărbaţilor. 
Furtuna ce devenea tot mai puternică mă convinse că nu aveam 
timp să explorez mai departe. 

Am intrat în toaletă și m-am îndepărtat de ușă, care se închise 
între mine și fantoma din Hoboken. 


25 Filmele de mai sus sunt toate filme de război, în care a jucat Frank Sinatra. (n.tr.). 
VP - 161 


În timp ce valul de vinilin ce spumega și de metal ce 
zăngănea trecu chiar pe lângă ușa toaletei, zgomotul deveni 
atât de deranjant, încât mi-am astupat urechile cu mâinile. 

Deși domnul Sinatra fusese furios pe mine când îl provocasem 
și-l împinsesem la o izbucnire, aveam totuși încredere că 
inteligenţa sa îl va face să-și dea seama că nu credeam nimic 
din ceea ce spusesem și că acţionasem mânat de disperare. Cu 
toate acestea, am fost ușurat când furtuna de resturi trecu 
mugind pe lângă mine și se îndepărtă de-a lungul coridorului. 

O fereastră funcţională îmi oferea o rută de evadare, dar n-am 
fugit imediat din toaletă. Mai întâi trebuia să mă ușurez. 

Asta e o altă deosebire între mine și neobositul Matt Damon. 
El nu are niciodată nici timpul, nici nevoia de a vizita o toaletă, 
dacă nu se duce acolo ca să se angajeze într-o luptă pe viaţă și 
pe moarte cu un agent al conspirației fasciste. 

După ce mi-am spălat mâinile, am sărit pe fereastră în aleea 
din spatele secţiei de poliție. Din câte puteam să-mi dau seama 
prin ceaţă, eram singur. 

Am mers spre est vreo șaptezeci de metri, apoi am cotit spre 
sud, intrând pe aleea ascunsă și luminată dintre poliţie și 
tribunal, în care nu domnea ceața. M-am grăbit, neștiind cât de 
mult timp putea domnul Sinatra să-și menţină furia. 

Nu lucra nimeni la ora aceea în tribunal, poate doar echipele 
care făceau curăţenie; iar poliţia din clădirea adiacentă era prea 
ocupată cu un eveniment de tip Dosarele X ca să iasă cineva 
afară, să tragă iute un fum. 

Am alergat către capătul aleii și am intrat în Parcul Centrului 
Civic care - spre deosebire de tradiţia din Magic Beach - era 
înconjurat de clădirile guvernamentale care-i justificau numele. 

De pe pulpanele negre ale coniferelor uriașe picura ceața 
condensată. Conuri de pin căzute scrâșneau sub picioarele 
mele, iar altele încercau să se rostogolească de sub tălpile mele. 

Băncile de ciment din parc, ca niște coșciuge într-o 
procesiune funebră, apăreau periodic, obligându-mă să ocolesc 
la dreapta, să ocolesc la stânga. 

Ferestrele începură să explodeze în clădirea din care fugisem. 
Una, două, trei, o jumătate de duzină. Clinchetul sticlei ce ploua 
pe caldarâm era la fel de fermecător ca o orchestră de clopoței 
ai zânelor, și puteam acum să mă bucur de melodie, pentru că 
scăpasem cu bine din zona în care ploua cu cioburi. 


VP - 162 


Niște strigăte îmi atraseră atenţia către nord, unde se vedeau, 
chiar prin ceaţă, siluete greu de zărit, care se grăbeau să 
coboare o scară lată și puternic luminată, către o piaţă publică. 
Deși nu eram un individ cu puteri paranormale, pregătit pentru 
spionaj prin clarviziune de savanţi nebuni folosiţi de agenţii de 
spionaj ahtiate după putere, știam cumva că siluetele acelea 
erau polițiști care ieșeau în grabă din cartierul lor general. 

Din depărtare se auzeau sirene, fără îndoială ale mașinilor de 
poliţie care soseau, poate și ale unor mașini de pompieri sau ale 
unor ambulante. 

În ciuda noroiului care mă împiedica, am alergat mai iute, 
dorindu-mi să pot chema din nou retrieverul auriu, ca să-l 
folosesc ca pe un câine pentru orbi. După câteva minute, în care 
pusesem între mine și Parcul Centrului Civic o distanţă suficient 
de mare, am încetinit și am mers încă două cvartale. 

Abia atunci m-am gândit să mă uit la ceasul de la mâna mea - 
era ora nouă și treizeci și opt de minute. 

La miezul nopţii sau poate ceva mai devreme, Hoss Shackett 
și Utgard Rolf intenționau să aducă pe teritoriul Statelor Unite 
arme nucleare, prin portul din Magic Beach. 

Dacă șeful poliţiei și uriașul ar fi fost uciși sau măcar vătămați 
grav în haosul din secția de poliţie, poate că acel complot ar fi 
eșuat. Dar nu credeam că puteam să mă bazez pe asta. Dacă 
fuseseră oferite patru sute de milioane de dolari doar pentru 
mită, operaţiunea s-ar fi desfășurat pe baza mai multor variante 
de plan. 

Presupunând că acele două ceasuri oprite reprezentau un 
semn, supoziţia mea era că armele nucleare nu urmau să fie 
livrate în port la miezul nopţii fără un minut, ci urmau să fie 
luate de pe mare înainte de această oră. Cifrele de pe ceasuri 
semnificau, poate, ultimul minut în care planul putea fi dejucat: 
ora când bombele erau luate din port și încărcate într-un camion 
sau în mai multe camioane, ora când acestea puteau fi scoase 
din Magic Beach și apoi puteau fi transferate din nou, în alte 
vehicule care să le ducă în niște orașe condamnate pieirii, orașe 
necunoscute. 


VP - 163 


TREIZECI 


De la întâlnirea cu Utgard și cu pistolarii roșcovani de pe chei, 
se întâmplaseră atât de multe, încât avusesem prea puţin timp 
ca să gândesc. Mă lăsasem purtat de torentul evenimentelor, 
mă lăsasem condus îndeosebi de instinct și de darurile acelea 
paranormale care îmi fac atât de interesantă, atât de complicată 
și, uneori, atât de sfâșietoare călătoria prin viaţă. 

Aveam nevoie de cincisprezece minute de deliberare calmă, 
de un sfert de oră în timpul căruia nici viața mea, nici viața 
cuiva care depindea de mine să nu fie în pericol imediat. |n 
noaptea aceea, se petrecuseră lucruri care nu mi se mai 
întâmplaseră niciodată până atunci, avusesem parte de 
momente de natură supranaturală care mă dezorientaseră. 
Acestea necesitau o meditaţie aparte, pe care nu puteam s-o fac 
în timp ce fugeam de un pericol de moarte sau în timp ce mă 
duelam verbal cu un poliţist sadic, într-o încăpere fără ferestre, 
care semăna cu un abator. 

Am încetinit, renunțând la mersul meu iute, recăpătându-mi 
treptat răsuflarea, și am căutat un loc în care să mă odihnesc, în 
care să nu am ocazia de a fi deranjat. De obicei, o biserică m-ar 
fi atras, dar o biserică nu mai reprezenta un loc agreabil, după 
ce mă întâlnisem cu reverendul Moran. 

Îmi simţeam buza inferioară umflată la colţul drept al gurii. 
Când am cercetat atent cu limba, am descoperit o despicătură 
care mă durea și am decis, prudent, să n-o mai ling încă o dată. 
Sângerarea părea să fi încetat. 

Având în vedere forța izbiturii cu dosul palmei date de Utgard, 
fusesem norocos că nu scuipasem un dinte sau doi. 

Ceaţa orbitoare transformase cartierele cele mai familiare în 
zone bizare. Obiectele acoperite de linţoliul ceţii arătau nu a 
ceea ce trebuia să fie, ci ca o floră nepământească și ca niște 
construcții extraterestre, de pe o planetă ce se rotea în jurul 
unei stele ce nu era a noastră. 

M-am pomenit într-un cartier comercial pe care nu-l 
recunoșteam, nu în cel din apropierea cheiului, nici cel din jurul 
portului, nici cel din vecinătatea centrului civic. 


VP - 164 


Stâlpii pentru felinare, ornamentațţi, din fier forjat, erau atât 
de vechi, încât păreau să fi supravieţuit din era felinarelor cu 
gaz, și fuseseră adaptaţi pentru electricitate. Prin sticlele lor se 
scurgea o lumină galbenă ursuză, care nu avea nimic romantic, 
ci o severitate industrială care fermenta ceața în fum și dădea 
fiecărei umbre caracteristicile unui nor de funingine. 

Trotuarul de ciment era crăpat, înclinat, pătat și acoperit cu 
resturi pe care orașul nostru turistic nu le tolera de obicei. În 
noaptea fără răsuflare, mormanele mai mari de hârtii mototolite 
semănau uneori cu leșuri de păsări, iar resturile mai mici îmi 
aminteau de insecte moarte. 

La ora aceea, magazinele erau închise. Majoritatea vitrinelor 
ofereau doar beznă, deși câteva erau colorate de firme de neon 
care funcționau toată noaptea și indicau nume și servicii scrise 
în sticlă suflată. 

Albastru, verde, roșu - din cine știe ce motiv, neonul nu 
însuflețea nimic. Culorile erau nepotrivite, induceau dispepsie, 
provocând gânduri despre carnavaluri pentru drojdia societăţii, 
unde, în cortul final aștepta ceva prea monstruos pentru orice 
spectacol cu monștri. 

Unele clădiri părăginite găzduiau prăvălii pe care am fost 
surprins să le găsesc în Magic Beach, care era un oraș de coastă 
înfloritor. Am văzut o casă de amanet, apoi încă una. Un salon 
pentru tatuaje, care-și încetase activitatea; și o firmă cu ferestre 
murdare care oferea plăţi în avans. 

Dincolo de geamul unui magazin cu haine la mâna a doua, cu 
preţ unic de un dolar, opt manechine îmbrăcate - manechine la 
mâna a doua, ca și hainele pe care le purtau - priveau strada cu 
ochi morţi și cu fețe lipsite de voioșie. 

Traficul fusese redus în alte părţi ale orașului. În cartierul 
acela, pe străzi nu circula niciun fel de vehicul. N-am văzut nici 
pietoni, nici vânzători care să lucreze până târziu. 

În apartamentele de deasupra magazinelor luceau doar 
puţine lumini. Nu se vedea nicio faţă, nici la ferestrele 
întunecate, nici la cele luminate. 

Când am ajuns într-o staţie de a autobuz, o staţie în aer liber, 
m-am așezat pe bancă să mă gândesc. Dacă aș fi auzit 
zgomotul unui motor sau aș fi văzut luminile farurilor, puteam să 
mă ascund pe o alee de serviciu dintre clădiri și să aștept acolo 
până avea să treacă vehiculul. 


VP - 165 


Îmi plac romanele cu călătorii, cu personaje care ies din viaţa 
lor, se urcă într-un autobuz sau într-o mașină și pleacă. Pur și 
simplu pleacă. Lasă lumea în urma lor și găsesc ceva nou. 

În cazul meu, o asemenea soluţie n-ar fi funcţionat niciodată. 
Indiferent cât de departe aș fi mers sau cât de mult aș fi 
continuat să merg, lumea m-ar fi găsit. 

În cea mai rea zi din viaţa mea, am schilodit un om și am ucis 
altul, care pusese în aplicare un plan de a împușca oameni în 
orașul meu natal, Pico Mundo. Înainte să-l dobor pe al doilea 
pușcaș, cei doi răniseră patruzeci și unu de oameni și uciseseră 
nouăsprezece. 

Parcaseră un camion cu o bombă sub centrul comercial, ca 
punct final al tărăboiului lor. Găsisem camionul și împiedicasem 
detonarea. 

Ziarele spuseseră că eram un erou, dar n-am fost de acord cu 
ele. Un erou i-ar fi salvat pe toți. Pe toți. Un erou ar fi salvat 
singura persoană din lume care conta pentru el și care avusese 
încredere în el, fără rezerve. 

În ziua aceea a măcelului, în mintea mea eram doar un 
bucătar de minuturi. După un an și jumătate, în Magic Beach, în 
mintea mea eram tot un bucătar de minuturi. 

lar acum acest lucru era valabil mai mult ca niciodată. 

Wyatt Porter, șeful poliţiei din Pico Mundo, nu era doar prieten 
cu mine, ci și unul dintre substituţii mei de tată. Mă învățase 
cum să fiu bărbat atunci când tatăl meu cel adevărat se 
dovedise a nu fi un bărbat adevărat, se dovedise a fi incapabil 
să-i arate fiului său calea de a deveni bărbat. Il ajutasem - 
neoficial - pe șeful poliţiei în mai multe cazuri dificile, iar el știa 
de calităţile mele paranormale. 

Dacă l-aș fi sunat și i-aș fi spus ce se întâmplase, ar fi crezut 
tot ce i-aș fi spus. Experienţa îl învățase că nu conta cât de 
imposibilă părea o poveste de-a mea, pentru că avea să se 
dovedească adevărată în cele mai mici amănunte. 

Mă îndoiam că toţi polițiștii din Magic Beach erau corupți. 
Marea lor majoritate era alcătuită din oameni buni, care făceau 
treabă bună, oameni cu defecte, bineînţeles, dar nu monștri. 
Hoss Shackett recrutase un grup de trădători, atât de redus, pe 
cât îi cerea treaba la care se angajase, ca să fie sigur că nu va fi 
descoperit. 


VP - 166 


Dar Wyatt Porter locuia departe, la sud-est de orașul acesta. 
Nu-l cunoștea pe niciunul dintre cei care acționau în Magic 
Beach. Nu ar fi avut cum să-i identifice pe cei cinstiţi printre cei 
corupți din departamentul de poliţie local. 

Ar fi putut să contacteze FBl-ul și să anunţe că avea informaţii 
despre livrarea unei arme nucleare în portul din Magic Beach, 
dar agenţii federali erau lenți atunci când trebuiau să ia în serios 
polițiștii dintr-un oraș mărunt. lar dacă Wyatt ar fi identificat 
sursa sa de informaţii drept un prieten cu daruri supranaturale, 
și-ar fi pierdut orice urmă de credibilitate. 

Pe de altă parte, rămăseseră mai puţin de două ore până 
când fapta avea să fie săvârșită, până când bombele urmau să 
fie descărcate de pe navă și transportate în toate punctele 
cardinale. Eu intrasem în scenă în actul trei al piesei și aveam 
impresia că Dumnezeu apăsase pe butonul de mișcare 
accelerată. 

Am devenit conștient, treptat, de un susur continuu, ca o voce 
ușoară a unui șuvoi mărunt de apă ce se scurgea pe o suprafață 
ușor denivelată. 

Am privit prăvăliile înfiorătoare din spatele meu. Nu se vedea 
clar nicio sursă a sunetului. 

Manechinele nu se mișcaseră în vitrina prăvăliei cu haine 
refolosite. În timp ce făceam această remarcă, m-am întrebat de 
ce mă așteptasem să-și fi schimbat poziţia. 

Tendele magazinelor erau întinse, nu strânse, așa cum ar fi 
trebuit să fie. Fluturau ca niște steaguri funerare, dar de pe ele 
nu picura apă. 

Sunetul misterios se strângea în ceva mai puternic, ca niște 
șoapte numeroase care provocau ecou într-o peșteră. 

Deși ceața nu-mi permitea să am o vedere clară asupra 
magazinelor de dincolo de stradă, era destul de sigur că 
zgomotul venea din apropiere. 

În faţa mea, în rigolă, lumina se ondula de la dreapta la 
stânga, apoi din nou de la dreapta la stânga: lumini de 
Halloween aici, în ianuarie, ca portocaliul pâlpâitor al unei 
lumânări ce se reflecta din carnea scobită în interiorul felinarului 
de dovleac. 

Curiozitatea a omorât pisica - așa se zice - și văzusem 
suficiente feline ucise pe șosele ca să confirme diagnosticul. Cu 


VP - 167 


toate acestea, m-am ridicat de pe bancă și am făcut un pas 
către trotuar. 

Pe caldarâm, un grilaj mare, dreptunghiular, acoperea un 
canal de scurgere. Data dintr-o epocă în care lucrările publice 
aveau stil. Barele paralele de oțel se uneau într-un inel de fier, 
de zece centimetri, din centrul dreptunghiului. Prizonier în cerc, 
un fulger stilizat se îndrepta de la dreapta la stânga. 

Susurul ieșea din grilaj. Deși sursa zgomotului se afla în canal, 
sunetul nu mai sugera apă în mișcare. Acum nu mai credeam că 
seamănă cu șoapte de oameni, așa cum păruse înainte, ci cu 
târșâitul unei mulţimi de picioare. 

Eleganţa fulgerului încercuit mă atrăgea, dar mă întrebam 
dacă nu reprezenta altceva decât vreme rea, dacă nu era 
cumva marca fabricantului, care fusese încorporată în capacul 
pentru canal. 

Lumina de dovleac ce rânjea pâlpâia dincolo de fierul forjat, 
prin galeria de drenaj de sub stradă. Pentru o clipă, capacul de 
canal păru o ușă perforată de furnal. 

Stând în picioare, eram prea departe de grilaj ca să discern 
sursa acelui spasm iute de lumină. Am făcut un pas, 
îndepărtându-mă de marginea trotuarului și am îngenuncheat 
lângă grilajul forjat. 

Tălpi de pantofi alunecând pe ciment puteau scoate un 
asemenea sunet, un pluton de soldaţi obosiţi târându-și 
picioarele grele, de la o bătălie la alta - dacă aceasta ar fi fost o 
zonă de război și dacă soldaţii ar fi obișnuit să călătorească pe 
sub pământ. 

M-am lăsat în jos, apropiindu-mi faţa de grilaj. 

Un curent slab, rece, se ridica de jos, și odată cu el o duhoare, 
nu cea pe care îmi aminteam s-o fi simţit înainte. Nu una 
neplăcută, ci una ciudată. Străină. Un miros sec, bizar, având în 
vedere de unde venea. Am inspirat de trei ori, încercând să 
identific sursa - apoi mi-am dat seama că mirosul făcuse să mi 
se zburlească părul pe ceafă. 

Când lumina portocalie apăru a treia oară, mă așteptam să 
văd ceva care se mișca prin jgheabul de scurgere. Dar fiecare 
impuls provoca umbre pe pereţii jgheabului, iar fantomele 
acelea ţopăitoare zăpăceau ochii, ascunzând ceea ce le 
provoca. 


VP - 168 


Poate că mi-am atins fără să vreau buza despicată cu limba 
sau am mușcat-o. Deși nu sângerasem până atunci, un strop de 
sânge proaspăt căzu pe dosul palmei mele drepte, care era 
pusă pe grilaj, lângă inelul care încercuia fulgerul. 

Altă picătură trecu prin deschizătură și căzu în canalul 
întunecos. 

Mâna mea păru că-și găsise calea către grilaj fără să fie 
ghidată de mine în mod conștient. 

Încă o dată, lumina pulsă dedesubt, o diastolă și o sistolă iuți, 
iar umbrele grotești părură să crească mai mult ca înainte, să se 
întindă cu o agitaţie mai mare, deși proveniența lor rămăsese 
ascunsă. 

Când pâlpâirea lăsă loc din nou beznei, am văzut că degetele 
mâinii mele drepte încercau să se strecoare prin grilaj. 

Am înregistrat acest fapt fără îngrijorare, dar am simţit că nu 
aveam putere să-mi retrag mâna. Mă trăgea ceva mai mult 
decât simpla curiozitate și mă simţeam așa cum se simte o 
molie în timp ce dă din aripi către flacăra care o va distruge. 

În timp ce mă gândeam să-mi reazem fruntea de grilajul de 
fier forjat, ca să văd mai bine adevărul ce se afla jos atunci când 
avea să apară următoarea lumină, am auzit un zgomot de frână. 
O mașină, de apariţia căreia nu-mi dădusem seama, oprise pe 
stradă, chiar în spatele meu. 


VP - 169 


TREIZECI ȘI UNU 


M-am ridicat de pe grilajul canalului de scurgere, ca și cum aș 
fi ieșit dintr-o transă, și m-am întors, așteptându-mă să văd o 
mașină a poliţiei și doi polițiști cu zâmbete de duri și cu 
bastoane și mai dure. 

În loc de asta, în faţa mea se afla un Cadillac Sedan Deville 
model 1959, ce părea că ieșise din magazin cu o oră în urmă. 
Masiv, negru, plin de podoabe din crom, cu aripioare mari în 
spate, automobilul părea potrivit pentru călătorii între state sau 
între stele. 

Șoferița se uită la mine prin fereastra din faţă, dreapta, al 
cărei geam îl coborâse. Părea să aibă o vârstă ce însemna doar 
jumătate din cea a mașinii, o doamnă solidă, cu ochi albaștri și 
obraji roz, cu un piept uriaș, de cântăreaţă în corul bisericii. 
Purta mănuși albe și o pălărioară cenușie, cu o panglică galbenă 
și cu pene galbene. 

— Te simţi bine, copile? mă întrebă ea. 

M-am aplecat către fereastra deschisă. 

— Da, doamnă. 

— Ai pierdut ceva prin grilaj? 

— Da, doamnă, am minţit eu, pentru că nu aveam idee ce se 
întâmplase - sau aproape se întâmplase. Dar nu era ceva 
important... 

Femeia își lăsă capul într-o parte, mă privi un moment, apoi 
spuse: 

— Dar nu era nici lipsit de importanţă. Arăţi ca un băiat care 
are nevoie de un prieten. 

Sub grilajul cu fulgerul, canalul de scurgere rămăsese 
întunecat. 

— Ce-ai păţit la buză? mă întrebă femeia. 

— Am avut o discuţie despre niște cântăreți. Rod Stewart sau 
Sinatra. 

— Sinatra, zise ea. 

— Asta a fost și alegerea mea, doamnă, am spus eu și am 
aruncat o privire către prăvălia de amanet, apoi la manechinele 


VP - 170 


în haine uzate. Ceaţa m-a zăpăcit. Nu recunosc partea asta a 
orașului. 

— Unde te duceai? 

— În port. 

— Merg în partea aia, zise ea. Vrei să te duc până acolo? 

— Doamnă, n-ar trebui să luaţi străini în mașină. 

— Cei pe care îi cunosc au toţi mașini. Majoritatea nu s-ar 
duce pe jos nici până la capătul cvartalului, să vadă o paradă a 
elefanților. Dacă nu iau străini în mașină, pe cine să iau? 

Am urcat în mașină, am închis portiera și am zis: 

— Cândva, am fost cât pe ce să fiu călcat în picioare de un 
elefant. 

Femeia ridică fereastra și spuse: 

— Elefanții mă scot uneori din sărite. Ca și oamenii. Dar ei nu 
încearcă să terorizeze elevii, ameninţându-i cu arma și făcând 
înregistrări video nebunești. 

— N-a fost vina elefantului, i-am explicat eu. Un om rău i-a 
injectat lui Jumbo un medicament care să-l înfurie, apoi ne-a 
încuiat pe amândoi într-o șură. 

— Am cunoscut destui oameni răi în viaţa mea, spuse femeia, 
dar niciunul n-a plănuit să săvârșească o crimă cu ajutorul unui 
elefant. De ce elefanții se numesc întotdeauna Jumbo? 

— O jalnică lipsă de imaginaţie în lumea circului, doamnă. 

Femeia își ridică piciorul de pe frână, iar mașina o luă din loc. 

— Mă numesc Birdena Hopkins. Oamenii îmi spun Birdie. Tie 
cum îţi spun? 

— Harry. Harry Lime. 

— Un nume frumos, curat. Concis. Trezește gânduri plăcute. 
Mă bucur că te-am cunoscut, Harry Lime. 

— Mulţumesc, Birdie. Și eu la fel. 

Pe ambele părți ale străzii, magazinele păreau că se retrag în 
ceaţă, ca și cum ar fi fost corăbii ce plecau din Magic Beach, 
îndreptându-se spre țărmuri și mai stranii. 

— Eşti din partea locului? mă întrebă Birdie. 

— Sunt în vizită, doamnă. S-ar putea să rămân aici. Nu-s încă 
sigur. 

— Nu-i un oraș rău, spuse ea. Dar vin prea mulţi turiști la 
festivalul recoltei de primăvară. 

— Se recoltează ceva în zonă în timpul primăverii? 


VP - 171 


— Nu. Erau două festivaluri, le-au combinat într-unul singur. 
Așa că sărbătoresc primăvara, în timpul semănatului, recolta 
care are să fie la toamnă. 

— Nu credeam că aceasta e o zonă agricolă. 

— Nu-i. Noi sărbătorim conceptul de recoltă, indiferent ce 
înseamnă asta. Orașul a fost condus întotdeauna de o gașcă de 
țicniţi congenitali, de familiile care l-au întemeiat. 

Clădirile dispărură. Ici, colo, rămăsese o pată de neon, dar 
firmele erau acum incoerente, cuvintele din sticlă fiind rupte în 
silabe fără înţeles, în culori bizare. 

— În ce domeniu lucrezi, Harry? mă întrebă Birdie. 

— Sunt bucătar de minuturi, doamnă. 

— Am fost cândva îndrăgostită de un bucătar de minuturi. 
Beans Burnet, vrăjitorul mâncărurilor gătite iute. Era un vis, 
bărbatul ăla... 

— Noi, bucătarii de minuturi, tindem să fim romantici. 

— În cazul lui Beans, nu era suficient. Își iubea clătitele și 
cartofii prăjiți mai mult decât femeile. Lucra tot timpul. 

— Birdie, pot să spun, în apărarea lui, că-i o ocupaţie 
încântătoare. Poţi să te pierzi în ea. 

— Îmi plăcea cum mirosea. 

— Seu de vită și grăsime de bacon, i-am zis eu. 

Femeia oftă. 

— Ceapă prăjită și ardei iute. Harry, nu te compari cu Beans la 
miros. 

— Doamnă, în ultima lună am avut o altfel de slujbă. O să mă 
întorc până la urmă la grătar. Îi duc dorul. 

— Pe urmă l-am întâlnit pe Fred, tovarășul meu de viaţă, și 
am uitat de bucătarii de minuturi. Fără supărare. 

Birdie coti la o intersecţie acoperită de lințoliu, pe care n-o 
văzusem până când femeia trase de volan spre dreapta. 

Fiind construit să-l izoleze pe șofer de denivelările pavajului, 
sedanul cel mare naviga ca o barcă. Valurile de ceaţă spintecate 
lăsau impresia că marele Cadillac își retrăsese roţile și plutea 
de-a lungul unor canale venețiene. 

Cu toate că Birdie Hopkins conducea sub limita de viteză, ne 
mișcăm prea iute având în vedere vizibilitatea redusă. 

— Doamnă, mergem orbește? 

— Poate tu mergi orbește, copile, dar eu conduc cu 
încrederea dintr-o zi însorită. Am colindat orașul ăsta aproape 


VP - 172 


șaizeci de ani. N-am avut niciodată un accident. Pe o vreme ca 
asta, avem străzile numai pentru noi, deci sunt cu atât mai 
sigure. Când cei bolnavi și suferinzi au nevoie de mine, nu le 
spun să aștepte până se face dimineaţă sau până se oprește 
ploaia. 

— Sunteţi infirmieră, doamnă? 

— N-am avut niciodată timp de școală. Eu și Fred ne-am 
băgat în gunoi. 

— Imi pare rău să aud asta. 

— In strânsul gunoiului, am vrut să spun. Am început cu două 
camioane și nu ne-am temut că o să ne murdărim mâinile. Am 
terminat cu o flotă întreagă, singura firmă care se ocupă de șase 
orașe aflate de-a lungul coastei. Gunoiul e ca răsăritul soarelui - 
nu încetează niciodată. 

— Adevărat... 

— Poţi să te îmbogățești făcând munca pe care n-o fac alții. 
Gunoiul e aur. 

— Uneori, când restaurantul e plin, e stresant să fii bucătar de 
minuturi, am zis eu. 

— Nu mă îndoiesc. 

— M-am gândit să-mi schimb meseria și să mă apuc de 
vânzarea de anvelope sau de pantofi. Munca în domeniul 
gunoiului e stresantă? 

— Uneori, din punct de vedere administrativ. Pentru un șofer 
de pe un traseu, e la fel în fiecare zi, e ca o meditaţie. 

— Și, ca și meditaţia, faceţi ceva folositor. Pare ceva cu 
adevărat drăguţ. 

— Fred a murit cu șapte ani în urmă. Am vândut afacerea 
după doi ani. Dacă vrei, copile, pot să-ţi deschid ușile lumii 
gunoiului. 

— Sunteţi generoasă, doamnă. S-ar putea să vă fac o vizită, 
zilele astea. 

— Ai putea să fii un șofer bun. Dacă-ţi priveşti treaba cu 
dispreţ, nu-ţi folosește la nimic. Îţi spun eu, nu dispreţui pe 
nimeni. 

— Sunteţi amabilă să-mi spuneţi asta. Motivul pentru care m- 
am întrebat dacă nu sunteţi infirmieră e că înainte să pomeniţi 
de gunoi aţi vorbit de cei bolnavi și suferinzi. 

Birdie coti la stânga într-un zid compact, alb, ca și cum ar fi 
primit în creier instrucțiuni transmise prin unde de la un satelit 


VP - 173 


pentru dirijarea circulaţiei, iar Cadillac-ul navigă pe un nou 
canal. 

Femeia se uită la mine, își îndreptă apoi atenţia către strada 
invizibilă, ridică o mână ca să-și aranjeze pălăria cu pene, mă 
privi din nou, trase mașina lângă trotuar și o opri. 

— Harry, e ceva în tine prea deosebit. Nu pot să fac asta în 
modul obișnuit. Simt că trebuie să ţi-o spun de-a dreptul, pentru 
că se pare că n-am dat peste tine din întâmplare. 

— Nu? 

Birdie lăsă motorul pornit, dar stinse farurile. 

Tone de ceaţă apăsau mașina și aveam impresia că ne aflăm 
pe fundul mării. 

— Ai fost un junghi, înainte să fii o figură, îmi spuse Birdie. Din 
câte știu eu, ai putea să fii o altă Nancy cu cancer sau un alt 
Bodi Booker care-și pregătea cacao fierbinte înainte să se 
sinucidă. 

Femeia aștepta să-i răspund, așa că am zis, în cele din urmă: 

— Doamnă, cred că ceața mi-a pătruns în creier, pentru că n- 
am priceput nimic din ceea ce mi-aţi spus. 

— Cred că ai necazuri mai mari decât un Swithin distrus de-o 
poveste de dragoste nefericită, zise Birdie. 


VP - 174 


TREIZECI ȘI DOI 


Birdie Hopkins își scoase mănușile albe. Strecură una pe 
maneta  schimbătorului de viteze și una pe maneta 
semnalizatorului pentru schimbarea de direcție, așa că mașina 
părea că-mi face cu mâna. 

— Am șaptezeci și opt de ani și mă cuprinde din când în când 
câte o fierbințeală. Dar asta nu-i cea mai lentă schimbare de 
viață din istorie. Trebuie să fi început cu mult mai înainte. Cred 
că are legătură cu junghiurile. 

Birdie scoase din poșeta încăpătoare ce se afla pe banchetă, 
între noi, un evantai japonez și-și răcori faţa dolofană. 

— A început când a murit Fred. 

— Cu șapte ani în urmă, am spus eu. 

— lubești pe cineva de când ai nouăsprezece ani, azi e ca de 
obicei și mâine e mort. Atâtea lacrimi se scurg din tine, că lasă 
un gol... 

— Pierderea e lucrul cel mai greu, am zis eu. Dar e și 
învățătura cel mai greu de ignorat. 

Mâna cu evantaiul se opri. Bătrâna mă privi cu o expresie pe 
care am considerat-o a fi înţelegere plină de surprindere. 

Din cauză că aveam impresia că Birdie se aștepta să-i explic 
ce-am vrut să spun, m-am străduit să-i ofer ceea ce am crezut 
că ar fi putut să spună ea însăși: 

— Mâhnirea te poate distruge - sau poate să te facă să te 
concentrezi. Poţi decide că o relaţie n-a însemnat nimic, dacă a 
încetat odată cu moartea și ai rămas singur. Sau poţi să-ți dai 
seama că fiecare clipă a avut mai mult înţeles decât ai îndrăznit 
să recunoști atunci, a avut atât de mult înțeles că te îngrozea și 
te-ai mulțumit să trăiești pur și simplu, să iei de bune dragostea 
și râsul din fiecare zi și nu ţi-ai permis să te gândești la 
caracterul sacru al ei. Dar când s-a încheiat și ai rămas singur, 
începi să vezi că n-a fost doar un film și o cină, n-a fost doar 
privitul unui apus de soare împreună, nici frecatul podelei sau 
spălatul farfuriilor împreună, nici grijile privind plata unei facturi 
mari pentru electricitate. A fost totul, a fost de ce-ul vieţii, a fost 
fiecare eveniment, fiecare clipă prețioasă a ei. Răspunsul la 


VP - 175 


misterul existenţei este dragostea pe care ai împărtășit-o uneori 
atât de imperfect, iar când pierderea te face să vezi frumuseţea 
cea mai profundă a ei, caracterul ei sacru, nu mai poţi mult timp 
să te ridici din genunchi, ești făcut să cazi în genunchi nu de 
greutatea pierderii, ci de recunoștinţa pentru ceea ce a precedat 
pierderea. lar durerea e întotdeauna acolo, dar într-o zi nu mai e 
nici golul, pentru că a hrăni golul, a găsi consolare în el 
înseamnă să manifești lipsă de respect pentru darul vieţii. 

După un moment, femeia continuă să miște evantaiul și 
închise ochii. 

Am privit prin parbriz către grozăvenia ceţii, care ar fi putut să 
fie pustietatea și vidul din timpul de dinaintea timpului, când 
omenirea nu exista, nu exista nici vreun animal, când pe faţa 
abisului era doar întuneric. 

Bătrâna șopti: 

— Ce-ai spus. Tot ce-ai spus. La fel a fost și cu mine. Într-o zi, 
golul meu a fost umplut. Mai întâi am avut un junghi. Marţi 
după-amiază în luna mai, atunci a fost. Nu un junghi fizic. Doar 
un simţământ, de ce n-aş conduce mașina pe una dintre vechile 
rute de colectare a gunoiului. In locul lui Nancy Coleman, o 
veche angajată a noastră. Soţul o părăsise cu un an în urmă. Cu 
patru ore înainte să pornesc în cursă, Nancy a fost diagnosticată 
cu cancer. Era speriată, era singură. În anul ăla am dus-o la 
chimioterapie, la întâlnirile cu doctorii, i-am cumpărat o perucă, 
am petrecut o grămadă de timp împreună, râzând mai mult 
decât ar fi crezut vreuna din noi la început. 

Inchise evantaiul și-l puse în poșetă. 

— Altă dată am simţit nevoia să merg cu mașina, să mă reped 
la locuinţa lui Bodi Booker. Agent de asigurări, burlac de-o viaţă. 
Zicea că-i ocupat, am reușit să-l conving să mă primească. 
Făcea ciocolată caldă. Așa că am început să discutăm despre 
Fred. El și cu Fred al meu fuseseră amici, făcuseră parte din 
aceeași echipă de bowling, se duceau să pescuiască, de parcă el 
ar fi fost fiul pe care eu și Fred nu l-am avut. După o jumătate 
de oră mi-a spus că voia să bea cacao fierbinte ca să înghită o 
cutie cu pilule, ca să se sinucidă. Anul trecut, Nancy Coleman, 
care nu mai avea cancer, s-a măritat cu Bodi. 

Işi luă mănușile albe și-și vâri mâinile în ele. 

— Și ce-i cu Swithin distrus de-o poveste de dragoste 
nefericită? am întrebat eu. 


VP - 176 


— Swithin Murdoch. Un om bun, s-a făcut de râs din cauza 
acelei fete. Leanna i-a golit conturile din bancă și a dispărut. 
Swithin a fost gata să-și piardă casă, firma, locul de muncă. L- 
am împrumutat, mi-a dat banii înapoi. Deci, ce-i cu tine, Harry 
Lime? 

— Cred că mi s-ar fi întâmplat ceva rău, la canalul acela de 
scurgere, dacă n-aţi fi apărut. 

— În ce fel rău? 

Deși calea pe care o urmase de când Fred îi arătase că sub 
haosul aparent al vieţii se ascunde o ordine ciudată, adevărul 
meu ar fi fost mai mult decât ar fi putut ea să asimileze în 
timpul care i-ar fi fost necesar să șofeze restul drumului până în 
port. 

— Nu știu, doamnă. Am avut doar un simţământ... 

Bătrâna aprinse farurile și porni mașina din loc. 

— Chiar nu știi? 

Indiferent de evenimentul care fusese gata să se întâmple 
lângă grilajul canalului de scurgere, acesta avea o legătură cu 
comportarea bizară a coioţilor și cu balansoarul care se legăna 
singur. Nu înțelegeam ce lega aceste trei experienţe, nici ce 
putere sau scop se afla în spatele lor, așa că am putut să 
răspund sincer: 

— Chiar nu știu, am asigurat-o eu. Cât de departe e portul? 

În timp ce pilota Cadillac-ul înapoi în strada potopită de ceaţă, 
Birdie îmi zise: 

— La trei, patru minute de drum. 

Ceasul de la mâna mea și cel al mașinii ei erau de acord că 
era nouă și cincizeci și nouă de minute. 

După un moment de tăcere, Birdie mă întrebă: 

— Copile, de ce ești atât de deosebit? 

— Nu știu, doamnă. Poate... pentru că am petrecut șapte luni 
ca oaspete într-o mănăstire. Seninătatea călugărilor s-o fi prins 
într-un fel de mine. 

— Nu-i nimic care s-a lipit de tine. Deosebirea e numai a ta. 

Tot ce-i puteam spune ar fi fost o minciună sau un răspuns 
evaziv și, pentru că, într-un fel, îmi salvase viaţa, nu voiam s-o 
mint mai mult decât era necesar. 

— Simţi uneori că vine ceva uriaș? mă întrebă Birdie. 

— Cât de uriaș? 

— Atât de uriaș, încât lumea o să se schimbe. 


VP - 177 


— Dacă vă uitaţi prea mult la știri, o s-o luaţi razna, am 
avertizat-o eu. 

— Nu mă refer la rahaturile pe care le pălăvrăgesc reporterii. 
Nu-i vorba de război sau de-o molimă, nici că apa produce 
cancer sau că vine o nouă glaciaţie. 

— Atunci la ce fel de aiureală? 

— De-un soi la care nu s-ar aștepta nimeni. 

M-am gândit la albeața absolută prin care mersesem 
împreună cu retrieverul auriu, dar dacă nu fusese doar o 
manifestare a vremii, ci și o premoniţie, atunci nu cunoșteam 
înțelesul acesteia. 

— Încă nu te-am priceput, zise bătrâna. 

— Mulţumesc că m-aţi dus cu mașina. 

— N-am avut un junghi care m-a scos din casa mea plăcută 
doar ca să fac pe taxiul. Copile, de ce ai nevoie? 

— De nimic, doamnă. Sunt bine. 

— Ai unde să locuiești? 

— Am primit locuinţa odată cu slujba. O cameră frumoasă, cu 
vedere spre ocean. 

— Îţi trebuie un avocat? 

— N-am nimic împotriva lor, dar n-am nevoie de unul. 

— Am un simțământ rău în legătură cu tine. 

— O să fiu bine. 

— Cineva are nevoie de ce ai tu. Simt asta. 

Ținând seama de Hoss Shackett și de Utgard Rolf, precum și 
de oamenii care vor fi alături de ei, aveam o listă lungă de 
lucruri care îmi trebuiau, începând cu un pluton din infanteria 
marină. 

— Bani? mă întrebă Birdie. 

— Nu, doamnă. 

Atunci mă întrebă solemn și liniștită: 

— O armă? 

Am ezitat înainte de a-i răspunde: 

— Nu-mi plac armele. 

— Poate că nu-ţi plac, dar ai nevoie de una. 

Simţind că spusesem prea multe, n-am mai zis nimic. 

— E în poșetă, îmi indică Birdie. 

M-am uitat la ea, dar ea continuă să fie atentă la stradă, unde 
lumina farurilor părea să coacă ceața într-o prăjitură solidă. 

— De ce aveţi o armă? am întrebat eu. 


VP - 178 


— O doamnă bătrână în vremuri urâte... trebuie să fie 
precaută. 

— Aţi cumpărat-o legal? 

— i se pare că semăn cu Bonnie a lui Clyde? 

— Nu, doamnă. Voiam să știu dacă s-ar ajunge la 
dumneavoastră, dacă aș face ceva cu arma asta. 

— După câteva zile o să anunţ că mi-a fost furată. 

— Și dacă o să jefuiesc o bancă cu ea? 

— N-o să jefuiești. 

— Nu puteti fi sigură. Mă cunoașteţi doar un pic. 

— Copile, ai ascultat ce ţi-am spus? 

— Da, doamnă. 

— Ce s-a întâmplat cu Nancy Coleman? 

— Mda... a avut cancer. 

— Și cu Bodi Booker? 

— Plănuia să se sinucidă. 

— Dar cu Swithin Murdoch? 

— A fost distrus de o poveste de dragoste urâtă. 

— Pot să-ţi spun și alte nume. Niciunul dintre ei n-a avut 
nevoie să jefuiască o bancă. Erau doar oameni care aveau 
necazuri. Crezi că am trecut de partea întunecată? 

— Nicio clipă n-am crezut așa ceva. 

— Ești un om bun care are necazuri. Am încredere în tine. 

— Asta-i mai mult decât încredere. 

— S-ar putea. Uită-te în poșetă. 

Arma era un pistol. L-am examinat. 

— N-are siguranţă, îmi zise ea. Trăgaciul revine automat în 
poziție de tragere. Zece cartușe în magazie. Ştii să foloseşti o 
asemenea chestie? 

— Da, doamnă. Nu-s Clyde al lui Bonnie, dar n-o să mă 
împușc în picior. 

M-am gândit la Annamaria care mi-a spus că nu lucrează, că 
oamenii îi dau o locuinţă gratuită, chiar și bani, dacă are nevoie. 

Acum căpătasem o armă când aveam cea mai mare nevoie 
de una. 

În Magic Beach se întâmpla ceva mai mult decât un complot 
de a introduce arme nucleare în ţară și decât încercarea mea de 
a-l dejuca. 

Locul era încă punctul fix al unei lumi ce se rotea, iar noaptea 
aceea era un punct fix între trecut și viitor. Simţeam 


VP - 179 


strângându-se forțe monumentale, forțe pe care nu puteam să 
le înțeleg - sau pe care îmi era frică să le privesc. 

Viaţa mea blestemată, viața mea binecuvântată, lupta mea 
cu pierderea amarnică și străduinţa mea de a mă îndrepta spre 
o minune mi se păruseră deseori a fi drumul întâmplător al unei 
bile într-un automat pentru jocuri, care trece din stâlp în stâlp, 
din clopoțel în clopoțel, din poartă în poartă, rostogolindu-se de 
fiecare dată când e lovită. 

Dar, în loc de asta, mă îndreptasem din copilărie către Magic 
Beach, către un moment când, alegând în deplină libertate, voi 
lua asupra mea o povară teribilă - sau voi fugi de ea. Nu știam 
în ce va consta povara aceea teribilă, dar simţeam greutatea ei 
coborând, simţeam că se apropie momentul în care trebuia să 
iau decizia. 

Toate lucrurile la timpul lor. 

Birdie Hopkins trase Cadillac-ul lângă trotuar și opri încă o 
dată. Arătă cu degetul și-mi zise: 

— Portul e la un cvartal de aici, în direcția aceea. Poate că-i 
mai bine să mergi pe jos ultima parte până la... ce-o fi. 

— O să folosesc pistolul doar ca să mă apăr. 

— Dacă aș fi crezut că îl vei folosi altfel, nu ţi l-aș fi dat. 

— Sau ca să apăr viaţa unui nevinovat. 

— Acum taci. E așa cum ai spus. 

— Ce-am spus? 

— Că-i mai mult decât încredere. 

Ceaţa, noaptea, viitorul se apăsa în ferestre. 

— Îmi mai trebuie un lucru. 

— Spune ce anume și se rezolvă. 

— Aveţi un telefon celular? 

Birdie îl scoase din poșetă, iar eu l-am luat. 

— O să mă anunţi când o să fii în siguranță? mă întrebă ea. 

— Da, doamnă. Mulţumesc pentru tot. 

Am deschis portiera, apoi am ezitat. 

În ochii lui Birdie luceau lacrimi nevărsate. 

— Doamnă, nu v-am spus ceva mai devreme. Ceea ce aţi 
simțit venind nu-i din cauză că v-aţi uitat prea mult la știri. 

Bătrâna își mușcă buza inferioară. 

— Vine ceva mare. Și eu simt asta. Cred că am simţit lucrul 
ăsta toată viața mea. 

— Ce anume? Copile, ce vine? 


VP - 180 


— Nu știu. E ceva atât de mare, încât lumea se va schimba - 
dar, așa cum aţi spus, e vorba de o schimbare la care nu se va 
aștepta nimeni. 

— Uneori mi-e teamă, mai ales noaptea, și Fred nu-i aici ca 
să-mi vorbească, să mă liniștească. 

— Nu trebuie să vă fie frică, Birdie Hopkins. Unei femei ca 
dumneavoastră nu trebuie să-i fie frică. 

Se întinse spre mine. l-am luat mâna. 

— Ai grijă! îmi zise ea. 

Când Birdie a fost pregătită să-mi dea drumul la mână, am 
ieșit din mașină și am închis portiera. Am strecurat telefonul 
celular al bătrânei în buzunarul blugilor, apoi am vârât pistolul la 
centură, astfel încât să fie acoperit de pulover. 

În timp ce mergeam către colţul străzii și traversam 
intersecția, îndreptându-mă către port, motorul zdravăn al 
Cadillac-ului răsună leneș în noapte, până ajunse prea departe 
ca să-l mai aud. 


VP - 181 


TREIZECI ȘI TREI 


De-a lungul cornului de sud al golfului cu gura îngustă, în 
capătul dinspre mare, vasele din mica flotă comercială de 
pescuit fuseseră amarate în locuri în care puteau să vină și să 
plece deranjându-i cât mai puţin pe locuitorii de lângă golf și 
traficul navelor necomerciale. 

Din locul în care stăteam pe chei, de-a lungul malului în formă 
de semilună al cornului dinspre nord, nu puteam să văd 
traulerele, navele de pescuit și vasele cu pânze îndepărtate, 
prin miile de voaluri albe ale nopţii. Dar din direcţia lor venea, la 
fiecare treizeci de secunde, un muget grav, trist, scos de 
sirenele de ceață dincolo de braţul de sud al digului de la 
intrarea în port. 

Aici în nord, portul pentru iahturi oferea protecţie faţă de 
talazurile de furtună care, pe vreme rea, pătrundeau prin 
canalul de intrare. Patru sute de docuri erau ocupate de o 
varietate de ambarcaţiuni de agrement: iahturi mici cu motor 
electric, nave pentru pescuit sportiv cu turnuri de observaţie din 
metal ce se ridicau deasupra punților, iahturi cu pânze cu velele 
strânse, iahturi cu motor și bărci de concurs. Cea mai mare 
dintre navele acestea avea douăzeci de metri, dar majoritatea 
erau mai mici. 

În timp ce coboram pe o scară scurtă de pe dig spre ponton, 
puteam să văd prin ceață doar câteva dintre navele cele mai 
apropiate. Chiar și acestea păreau niște nave fantomă, amarate 
într-un vis. 

Prin ceaţă apăreau la intervale regulate lămpile de pe doc, o 
salbă de perle ce radiau, iar sub ele scândurile ude sclipeau 
întunecat. 

Eram atent la sunet de voci sau zgomot de pași, dar nu părea 
să fi ieșit nimeni din casă ca să se plimbe prin negura umedă. 

Unele dintre iahturile cu pânze erau locuințe permanente. 
Hublourile lor luminate erau la fel de aurii ca niște monede 
împrăștiate, ca niște dubloni falși ce sclipeau și apoi păleau, 
dispărând în beznă în timp ce mergeam. 


VP - 182 


Era destul de ușor să evit lămpile de pe doc, pentru că aerul 
umed le reducea raza. Mi-am croit drum prin umbre, pantofii 
meu scârțâind atât de ușor pe scândurile ude, încât abia puteam 
să aud zgomotul pe care îl făceam. 

Marea de dincolo de golf fusese netedă toată ziua, iar curenții 
din port erau atât de blânzi, încât navele se legănau foarte puţin 
în amarajul lor. Scârţâiau și uneori gemeau ușor, dar mișcarea 
nu era destul de puternică încât să facă fungile să zăngăne când 
se loveau de catargele de metal. 

În timp ce mergeam, trăgeam încet în piept aerul sărat și, 
bazându-mă că magnetismul paranormal avea să mă conducă 
spre conspiratori, mă concentram asupra imaginilor din visul 
meu. Cer roșu. Maree roșie. Fantome aprige de flăcări reflectate 
ce mișunau pe plajă. 

La capătul dinspre vest al portului pentru iahturi, pe digul de 
deasupra  pontonului, se găsea clădirea ce găzduia 
Departamentul Portuar, care se afla sub autoritatea poliţiei 
orașului. În partea de jos a ei erau rezervate mai multe docuri 
pentru navele instituţiei. 

Trei erau bărci de patrulare în port, lungi de șapte metri, de- 
un roșu aprins. Printre alte sarcini, bărcile astea îi urmăreau pe 
cei care depășeau limita de viteză de zece kilometri pe oră, 
obligatorie de la canalul principal la țărm. 

Dintre celelalte trei nave, doar una îmi trezi interesul: un 
remorcher care acţiona pe mare, cam cu încă jumătate mai 
mare decât remorcherul ce lucra numai în golf. Din el se auzea 
truda ritmică a unui generator. Multe dintre hublouri și ferestrele 
mari de pe punte erau luminate; un far de lucru lucea deasupra 
unei macarale mici fixate pe puntea lungă, joasă, din spate; și 
luminile de drum erau aprinse, ca și cum nava ar fi urmat să 
plece în curând. 

Mirosul subit de fum de ţigară mă avertiză că era cineva care 
împărțea docul cu mine. Ceaţa ar fi filtrat mirosul și l-ar fi 
îndepărtat dacă fumătorul ar fi fost la fel de departe ca 
remorcherul. 

M-am apropiat de marginea de piatră a cheiului și m-am 
ascuns lângă o baracă de depozitare, care fusese vopsită în roșu 
ca să se arate că în ea erau dispozitive pentru stins incendiile. 


VP - 183 


Când am privit dincolo de colțul barăcii, am putut să văd 
întreruperea din balustrada docului, prin care o pasarelă ducea 
în jos, către docul în care fusese amarat remorcherul. 

După ce am privit vreo două minute - și doar când ceața ce 
se învolbura îmi oferi pentru scurt timp un câmp liber - l-am 
văzut pe paznic mișcându-se. Era ghemuit în partea dinspre 
mine a intrării pe pasarelă, cu spatele rezemat de balustrada 
docului. Becul de deasupra sa fusese spart, probabil cu puţin 
timp în urmă, ca să-i ofere un loc întunecat în care nu putea fi 
văzut cât timp stătea nemișcat. 

Atunci când poltergeistul Frank își făcuse treaba la cartierul 
general al poliţiei, Shackett trebuie să se fi gândit că eu, Harry 
Lime, agent federal paranormal, îmi dezlănţuisem puterile ca să 
evadez. 

Aceste evenimente avuseseră loc de curând, deci 
conspiratorii aveau să fie foarte atenţi și mă căutaseră prin tot 
orașul, dar așteptându-se să vin eu la ei. li cuprinsese panica: 
teama că printr-un apel telefonic aș fi adus o sută de agenţi FBI 
sau de alt fel, care să tabere peste ei înainte să apuce să 
debarce armele nucleare și să le scoată din oraș. 

După aceea, nedorind să-și piardă bogăţia abia acumulată, nu 
anulaseră întâlnirea prin care urmau să ia în posesie încărcătura 
ucigătoare. judecând după pregătirile de pe remorcher, 
intenționau să treacă armele de pe o navă pe alta, pe mare. 

Acum, când le cunoșteam intenţiile și eram liber, era posibil 
ca indivizii să fi decis că nu era cazul să îndrăznească să se 
întoarcă în port cu bombele. Dacă aveau să execute un plan de 
rezervă, prin care să aducă armele nucleare la mal, în altă parte 
a coastei, eu nu aș fi avut nicio șansă să le opresc acţiunea 
decât dacă m-aș fi îmbarcat împreună cu ei. 

Dar ca să urc la bord ar fi însemnat să-l scot din circulaţie pe 
paznicul de aici, de pe doc, și nu vedeam nicio cale să fac lucrul 
ăsta în liniște. 

Mai mult, trebuia să traversez o porţiune liberă a cheiului din 
scânduri ca să ajung la el, și nu mă îndoiam că individul era 
înarmat mai bine decât mine. Era un ţintaș mai bun. Era un 
luptător mai bun. Era mai puternic decât mine. Mai brutal. 
Probabil un maestru kung-fu. Plin de cuțite și stele de aruncat 
pentru arte marţiale, ascunse în șase locuri secrete ale trupului 
său minunat făcut. Și dacă aș fi fost cumva în stare să-l 


VP - 184 


dezarmez de fiecare instrument ucigător, individul ar fi știut 
cum să facă o armă letală dintr-un pantof, fie din cel drept, fie 
din cel stâng, fără să-i pese de care e vorba. 

În timp ce gândurile acestea îngrijorătoare aproape că mă 
paralizau, pe puntea lungă de la pupa remorcherului apăru un 
bărbat. În ciuda ceţii, puteam să-l văd, o siluetă de umbră, 
pentru că strălucirea reflectorului mare, de lucru, se focaliza pe 
macaraua de pe punte. 

Individul strigă pe cineva numit Jackie, iar Jackie se dovedi a fi 
paznicul ghemuit lângă balustrada cheiului, care aștepta să mă 
ucidă cu unul din pantofii săi. Jackie se ridică din ascunzișul său 
din umbră și dispăru de-a lungul pasarelei ce ducea la docul în 
care era amarat remorcherul. 

Ghemuit, am traversat cheiul către postul de santinelă pe 
care paznicul tocmai îl părăsise. Mi-era greu să-l văd pe Jackie 
pe pasarela neluminată de dedesubt, printr-o deschizătură din 
balustradă, dar, după un moment, individul apăru ca o siluetă 
întunecată pe o pasarelă mai scurtă ce urca spre puntea joasă 
din spate a remorcherului. 

Individul se alătură celuilalt tip de lângă macaraua de pe 
punte și împreună se îngrijiră de o oarecare sarcină finală de 
dinainte de plecare, precum sacrificarea unui pisoi lui Belzebut 
sau ce altă chestie fac oamenii foarte răi ca să-și asigure o 
călătorie sigură pe mare. 

Spre deosebire de docul către care ducea, pasarela era 
luminată, însă oferea singura cale de acces către dana de 
dedesubt. Zgomotul pe care l-aș fi făcut sărind de acolo și 
înotând către ramura cea mai apropiată a docului ar fi adus 
toată lumea de pe remorcher pe punţile deschise, ca să 
descopere dacă celebrul Harry Line era la fel de invulnerabil faţă 
de gloanţe pe cât era de înzestrat cu puteri paranormale. 

Ambii indivizi de lângă macara stăteau cu spatele la mine. 

Toate lucrurile la timpul lor și venise timpul pentru fapte 
nemiloase. 

Am scos pistolul de la brâu, m-am ridicat și m-am dus la 
deschizătura din balustradă. Am coborât curajos pe pasarelă, 
sperând că de-ar apărea cineva pe puntea din faţă sau pe cea 
de trecere, ar vedea doar o siluetă în ceaţă și ar presupune că-i 
unul de-al lor. 


VP - 185 


Sirena de ceaţă răsuna peste golf, iar sunetul ei semăna cu 
chemarea plângăcioasă a unui gigant preistoric, ultimul din 
neamul său ce plângea în singurătate. 

Am ajuns la capătul de jos fără să declanșez alarma și am 
traversat docul către a doua pasarelă. Puntea din spate era atât 
de joasă, încât puteam să-i văd pe cei doi indivizi care trudeau 
la macaraua cea mică. 

Erau încă întorși cu spatele la mine și am riscat să pun piciorul 
pe cea de-a doua pasarelă. Prima fusese o construcție 
permanentă a docului, deci solidă. Dar rampa aceea mai scurtă 
era detașabilă și se putea prăbuși. Și mai era, după cum mi se 
părea mie, teribil de zgomotoasă. Cu toate acestea, am ajuns la 
bordul remorcherului fără să atrag atenţia cuiva. 

Jackie și prietenul său erau doar la patru metri de mine. 
Lampa cu halogen ardea în ceaţă cu o asemenea intensitate, 
încât indivizii ar fi putut să mă vadă suficient de clar ca să-și dea 
seama că nu eram unul dintre ei. 

Drumul cel mai iute de a ieși de pe pasarela aceea era un șir 
de șase trepte către puntea din faţă, imediat în dreapta mea. 
Puntea mai înaltă încercuia o construcţie cu hublouri ce conţinea 
încăperi pe care un marinar cu experienţă ar fi putut să le 
identifice, dar care, pentru mine, erau la fel de misterioase ca 
budoarul unei femei care participa la lupte libere - și la fel de 
înspăimântătoare. 

instinctul îmi spunea că aveam șanse mai mici să întâlnesc 
oameni acolo decât dacă m-aș fi dus pe puntea de jos. Peretele 
etanș ce despărțea duneta de construcția din faţă avea o ușă ce 
părea să ducă acolo unde voiam să ajung. 

Trebuia să parcurg jumătate din lăţimea punţii, prin spatele 
celor doi oameni care lucrau, prin lumina puternică de halogen, 
dar am ajuns la ușă, am deschis-o și am intrat pe ea fără să fiu 
împușcat în spate. 

In spatele ei se afla un palier, la capătul unei scări între punți. 
Am coborât scara circulară și am ajuns într-un coridor îngust, 
scund, cu uși de cabină pe fiecare parte și cu o altă ușă la 
capătul îndepărtat, care se afla tocmai la terminarea pupei. 

E de înțeles că în momentul ăsta vă întrebaţi: „Ce plan are 
caraghiosul ăsta?” 

De obicei n-am niciun plan. După ce totul se termină, aș 
putea să par - uneori - unui observator ceresc (dacă se întâmpla 


VP - 186 


ca unul dintre ei să fie reglat pe frecvenţa Canalului Odd) că 
acționasem conform unei strategii elaborate cu meticulozitate, 
folosind tactici repetate îndelung și executate după un plan 
operaţional stabilit pentru fiecare secundă. După cum știți, îmi 
fac planul pe măsură ce se desfășoară evenimentele, cu inima 
în gât și cu măruntaiele tremurându-mi, gata să se facă praf. 

Am descoperit, în decursul anilor, că modul meu intuitiv de a 
rezolva lucrurile are rezultate bune. Cu excepţia cazurilor în care 
nu are. 

invăţ ce să fac făcând. Aflu unde să mă duc mergând. Într-o zi 
o să aflu cum se moare, murind, și o să părăsesc lumea, 
sperând să ajung în lumină. 

Am mers de-a lungul coridorului, cu pistolul pregătit, ignorând 
ușile din dreapta și din stânga, în spatele cărora mă puteau 
aștepta doamna sau tigrul, niciunul din ei nefiind cel pe care-l 
căutam. Nu-mi doream decât să fiu scutit de surprize, deși în 
lumea asta de șase miliarde de suflete, toate acţionând conform 
liberului arbitru și multe dintre ele cu cutezanţă, surprizele sunt 
inevitabile și prea puţine dintre ele fiind de soiul care să te facă 
să zâmbești și să-ţi ridice moralul. 

Am deschis ușa de la capătul coridorului, care nu se supuse 
unei tradiţii dragi mie și se roti pe balamale fără gălăgie. Am 
fost încântat că n-am încasat de îndată un glonț în față. Am 
pășit peste pragul înălţat și am intrat în camera mașinilor. 

O feerie de mașinării grozave și un labirint de ţevi împânzeau 
încăperea, un joc de cuburi tridimensional proiectat astfel încât 
să intre perfect în spaţiul acela redus, o mărturie a talentului 
ingineresc al omenirii. Standardele înalte de întreţinere aveau 
ca efect o încăpere care era mai curată decât multe bucătării, 
cu vopsea proaspătă pretutindeni și fără urmă de rugină. 

Evident, nu toți cei din Departamentul Portuar erau 
preocupaţi de comploturi ce urmau să distrugă civilizaţia. 

După ce am intrat în încăpere, am ezitat să închid ușa, deși se 
părea că-s singur. 

Eram pe un remorcher, nu pe o navă de luptă sau măcar pe 
un distrugător, așa că încăperea mașinilor nu avea un miciman 
scoţiano-american simpatic, dar dur, care supraveghea o echipă 
de indivizi șmecheri, dar harnici, indivizi transpiraţi care - între 
jocuri de poker, interludii la muzicuţă și conversații nătânge 
despre fetele lor de acasă - erau veșnic chinuiţi de cazane care 


VP - 187 


se defectau, cazane care se supraîncingeau, îmbinări de ţevi 
care explodau din cauza presiunii prea mari și de o grămadă de 
alte crize. Nu era nevoie să staționeze cineva în încăperea 
aceea pentru ca nava să-și vadă de treabă în mod eficient, 
acesta fiind unul dintre motivele pentru care Hollywoodul n-a 
realizat niciodată un film mare în care acţiunea are loc în al 
Doilea Război Mondial și se desfășoară pe un remorcher. 

Din cauză că lumina era aprinsă când deschisesem ușa, am 
presupus că recent fusese cineva aici și că intenţiona să se 
întoarcă. 

Eram pe cale să mă retrag și să caut o altă ascunzătoare când 
am auzit un marinar coborând scara dintre punți. Am închis ușa 
în urma mea. 

Deși echipamentul era înghesuit, exista spaţiul necesar 
reparațiilor. M-am strecurat iute prin intervalul pentru 
întreţinere, către locul cel mai îndepărtat de intrare. Din 
nefericire, locul cel mai îndepărtat nu era suficient de îndepărtat 
ca să mă simt în siguranţă și să cred că nu voi fi descoperit. 

Fiind ghemuit în spatele pompelor și al ţevilor care mă 
ascundeau, nu puteam să văd ușa, dar am auzit-o deschizându- 
se și închizându-se. 

Intrase cineva care nu părea să facă ceva, doar să stea acolo. 
Motoarele nu fuseseră pornite încă, iar liniștea din încăpere îmi 
permitea să aud dacă s-ar fi mișcat cineva. 

După cum recunoscusem faţă de Hoss Shackett, șeful poliţiei, 
atunci când îi spusesem că sufăr de amnezie și că nu-s în stare 
să-mi amintesc că nu sunt Matt Damon, sunt un individ cu 
imaginaţie bogată, care acum dăduse în clocot. Imi imaginam că 
nou-venitul purta o mască de gaze și se pregătea să apese 
butonul de descărcare a unei canistre cu chimicale toxice, ca să 
mă ucidă ca pe un gândac de bucătărie. 

Înainte să apuc să dezvolt acest scenariu simplu într-o 
adevărată operă, ușa se deschise din nou și am auzit pe cineva 
zicând: 

— Ce naiba ţi s-a întâmplat? 

Răspunsul fu dat de vocea distinctă, de urs, a lui Utgard Rolf: 

— Am căzut. 

— Cum ai căzut? 

— Pe niște trepte, zise Rolf. 

— Trepte? Câte trepte? 


VP - 188 


— Nu le-am numărat, idiotule! 

— Omule, probabil că te doare! 

Utgard închise ușa în urma sa. 

— A avut loc o schimbare de plan. Trebuie să tăiem niște 
gâturi. 


VP - 189 


TREIZECI ȘI PATRU 


Din partea cea mai îndepărtată a camerei motoarelor, care 
era mai apropiată decât mi-ar fi plăcut mie, Utgard Rolf zise: 

— Ascultă Joey, după ce vom avea pachetele la bord, n-o să 
ne mai întoarcem în port. 

— Poftim? De ce? 

— E un tip care a aflat de operaţiune. 

— Ce tip? întrebă Joey. 

— Un ticălos de-al guvernului. 

— Oh, Doamne! 

— Nu te speria. 

— Dar ţinusem totul secret... 

— O să-l găsim. E ca și mort. 

Joey întrebă foarte îngrijorat: 

— E aici, în Magic Beach? 

— Crezi că am căzut pe niște trepte din Washington? 

— Individul ăla era treptele? 

— Nu-ţi face griji în privinţa lui. 

— Cât de solid e individul ăsta, de-a fost în stare să-ţi facă așa 
ceva? 

— Tipul arată mai rău ca mine. 

Am rezistat impulsului de a mă ridica și de a-l contrazice. 

— Dacă n-o să ne întoarcem în port, întrebă Joey, unde o să 
ne ducem? 

— Ştii portul pentru bărci, cel abandonat, aflat la sud de 
Rooster Point? 

— Da, o să meargă, zise Joey. 

— Sigur că o să meargă. Instalaţiile de acolo, faptul că-i un loc 
retras o să facă descărcarea mai ușoară decât dacă am fi făcut- 
o în port. 

— Camioanele știu de noul loc de întâlnire? 

— Știu. Dar uite care-i chestia. 

— Îmi dau seama ce urmează, zise Joey. 

— Avem nevoie de cinci dintre noi ca să preia încărcătura pe 
mare, dar după cum stau lucrurile în portul pentru bărci, trei 
oameni o să poată face descărcarea. 


VP - 190 


Când urcasem pe remorcher, avusesem două griji principale, 
una dintre ele fiind dacă o să pot să aflu numărul marinarilor 
împotriva cărora aveam să lupt. Acum știam răspunsul: cinci. 

— Oricum trebuia să scăpăm de cei doi, spuse Joey. Deci e 
mai bine să scăpăm de ei mai curând decât mai târziu. 

Poate că între hoţi nu avusese loc nicio sfadă, așa cum 
crezusem când îl găsisem pe Sam Whittle în cadă, împușcat de 
cinci ori. Probabil că antreprenorii iniţiali, cei care puseseră la 
punct operaţiunea, intenţionaseră dintotdeauna ca spre sfârșitul 
treburilor să-i concedieze pe partenerii inferiori, pe care-i 
considerau simpli angajaţi. Câteva gloanţe reprezentau o 
alternativă prudentă pentru niște plăţi generoase. 

— După transferul încărcăturii, Buddy o să-l împuște pe 
Jackie, zise Utgard. Eu o să-l lichidez pe Hassan. 

Numele Hassan era ceva care mă surprinse și mă dezamăgi. 
Până atunci Jackie, Joey și Buddy mă făcuseră să cred că echipa 
lui Utgard era compusă din comedianţi din Las Vegas la pensie 
și că ultimul membru al echipei se numea Shecky. 

Pe de altă parte, mă simţeam oarecum ușurat că îngrijorarea 
mea de pe locul doi fusese parţial lămurită. Mă întrebasem cum 
aveam să mă descurc cu întregul echipaj. Acum aveam să am 
de-a face doar cu șaizeci la sută din el. 

— Să nu le tăiaţi gâtul, zise Joey. 

— Poftim? ` 

— E prea aproape. E periculos. Impușcaţi-i în cap. 

— Sigur, fu de acord Utgard. Să-i împuște, să-i lichideze. Așa 
am spus. 

— Păi la început ai zis că trebuie să tăiem nişte gâturi. 

— Era doar un mod de exprimare. 

— Păi aşa ai spus și am crezut că asta vrei să faci. 

— O să-i împușcăm în cap, zise Utgard. 

— In ceafă. 

— Altfel cum? Ce naiba, Joey! 

— E singura cale. 

— Suntem de acord. 

— Ca să nu vadă ce se întâmplă. 

— Înţeleg, spuse nerăbdător Utgard. 

Fusesem doar de câteva ori în situaţia de a auzi oameni răi 
conspirând să comită fapte rele și, de fiecare dată, indivizii se 


VP - 191 


comportaseră asemenea lui Joey și Utgard. Cei care aleg o viaţă 
de delincvent nu-s cei mai deștepți dintre noi. 

Acest adevăr dă naștere la o întrebare: Dacă geniile răului 
sunt atât de rare, de ce atât de mulți oameni răi săvârșesc atât 
de multe delicte împotriva concetățenilor lor și - atunci când 
ajung conducători de naţiuni - împotriva omenirii? 

Edmund Burke a oferit răspunsul în 1795: „Singurul lucru 
necesar pentru triumful răului este ca oamenii buni să nu facă 
nimic”. 

Vreau doar să adaug următoarele: Este la fel de esențial ca 
oamenii buni să nu fie învăţaţi și convinși de propagandă să 
creadă că răul adevărat e un mit și că orice comportare plină de 
răutate este doar rezultatul unei întâmplări dintr-o familie 
destrămată sau dintr-o societate falimentară, ce se poate 
vindeca prin tratament psihiatric sau prin folosirea unei noi 
teorii economice. 

Utgard zise, fiind în afara razei mele vizuale, dar în interiorul 
celei auditive: 

— După ce o să părăsim docul și până când o să ajungem în 
Rooster Point, tu o să te ocupi de camera radioului. 

— Așa cum am plănuit. 

— Dacă trebuie să te pişi, fă-o acum. 

— O să fiu lângă radio. 

— Nu putem să oprim dispozitivul de identificare al navei pe 
radare, deci o să fie remarcat de Garda de Coastă. 

— Știu ce să le spun indivizilor. 

— O să afle prin sistemul de poziţionare prin satelit că am 
ieșit pe mare la ora asta din noapte și o să vrea să știe de ce. 

Venise rândul lui Joey să fie nerăbdător: 

— Știu. Crezi că nu știu? 

— Nu face pe deșteptul cu ei. Comportă-te așa cum am 
plănuit. 

Joey recită o poveste, ca să dovedească de ce-i în stare: 

— Un oaspete de la bordul navei /Junie's Moonbeam a mâncat 
niște stridii, a avut o reacție alergică foarte urâtă și trebuie 
spitalizat de urgenţă. lahtul e prea mare, are șaizeci de metri, se 
cufundă prea mult pentru adâncimea din golf. Așa că ne-a 
chemat pe noi, iar noi tocmai duceam curva bolnavă la mal. 

— Ce făceai? întrebă Utgard. 


VP - 192 


— Liniștește-te. N-o să-i spun gagicii curvă bolnavă, atunci 
când o să discut cu Garda de Coastă, îl asigură Joey. 

— Uneori mă întreb ce-i cu tine. 

— Curvă bolnavă? Crezi că o să spun asta? Omule, mă 
distram și eu, vorbind cu tine. 

— N-am chef de distracţie. 

— Cred și eu, după ce ai căzut pe trepte... 

— Nu încerca să înfrumuseţezi povestea, îl sfătui Utgard. 
Păstreaz-o simplă. 

— Bine, bine. Dar ce fel de nume e ăsta, /unie's Moonbeam, 
să-l dai unui iaht important... 

— De unde să știu? Și ce-ţi pasă ţie? Nu-i treaba ta. 

— Junie's Moonbeam pare un nume mai potrivit pentru o 
șalupă cu motor, spuse Joey. 

Deci în zilele noastre, indivizii care plănuiesc distrugerea 
nucleară a orașelor importante și uciderea a milioane de 
nevinovaţi nu-s mai interesanţi decât rudele voastre cele mai 
insipide pe care n-aţi vrea să le invitaţi anul ăsta, la prânzul de 
Ziua Recunoștinței. 

— Du-te și stai lângă radio! îi ceru Utgard. 

— Bine. 

— O să plecăm de aici în trei minute. 

— Am înţeles, să trăiţi! 

Ușa se deschise, dar nu se închise. 

L-am auzit pe Utgard tropăind pe coridor. 

Joey așteptă. Apoi stinse lumina. 

Ușa se închise. 

Se părea că, spre deosebire de Utgard, Joey nu avea o masă 
corporală egală cu aceea a lui Big Foot și nu l-am auzit 
îndepărtându-se. 

Pentru că viața mă învățase să fiu bănuitor, am așteptat în 
beznă, nemișcat, nefiind convins că sunt singur. 


VP - 193 


TREIZECI ȘI CINCI 


Când motoarele porniră deasupra mea și locașul meu comod 
se umplu de bubuitul motoarelor diesel în patru timpi, cu 
bocănitul ritmic al pompelor, de ciocănitul rotitor al angrenajelor 
și de un miliard de alte ritmuri, când ne-am pus în mișcare, nava 
legănându-se ușor, cum nu făcuse în amarajul ei, am știut că 
eram singur, pentru că Joey trebuia să fie în camera radioului 
atunci când eram pe drum. 

Deși am respirat mai ușor, nu m-am relaxat. Știam că tot ceea 
ce va urma va fi teribil, că și în cazul în care nu voi fi împușcat 
sau înjunghiat, am să mă aleg din noaptea aceea cu răni care nu 
se vor vindeca niciodată. 

Am răni similare din alte întâmplări asemănătoare. Ca să-i 
aperi pe nevinovaţi, ca să eviţi să fii unul dintre oamenii buni ai 
lui Burke care nu fac nimic, trebuie să accepţi cicatricele 
permanente care-ţi brăzdează inima și traumele minţii care se 
redeschid ocazional, ca să plângă din nou. 

Ca să faci ceva, ca să faci ceea ce ești sigur că-i bine și în 
sprijinul dreptăţii, trebuie să faci uneori lucruri care te fac să te 
întrebi, atunci când ţi le reamintești în nopţi pline de 
singurătate, dacă ești în realitate omul cel bun, așa cum îţi place 
să crezi că ești. 

Asemenea îndoieli reprezintă atuuri în jocul diavolului - iar el 
știe să le folosească foarte bine, sperând să te ducă la disperare 
și la plictiseală, dacă nu la autodistrugere. 

Ozzie Boone, mentorul și prietenul meu romancier din Pico 
Mundo, mă învățase, atunci când am început să scriu prima 
dintre aceste relatări, să păstrez un ton ușor. Spunea că doar cei 
imaturi din punct de vedere emoţional și depravaţi din punct de 
vedere intelectual simt plăcere citind povești care sunt tot 
timpul mohorâte și nihiliste. 

După cum am mai spus - și sper că aţi văzut -, sunt înclinat 
să iubesc viața și să am o dispoziţie veselă chiar și când înfrunt 
un cer mohorât și furtuni neîncetate. Pot să aduc un zâmbet, 
două, pe niște buze sparte și să găsesc motiv de râs în 
amenințările și atitudinile unui șef de poliţie sadic. 


VP - 194 


Corectitudinea impune recunoașterea faptului că unele 
evenimente se opun încercărilor de a fi prezentate de un 
umorist, iar glumele care pot să apară în urma anumitor 
evenimente produc doar râs lipsit de bună dispoziţie. Am ajuns 
acum la talazuri întunecate din ape tulburi, la strâmtori atât de 
înguste, încât virtutea și păcătoșenia călătoresc una lângă și 
uneori e mai greu decât de obicei să le deosebești pe una de 
cealaltă. 

Am așteptat fără pic de lumină, în măruntaiele navei, cât am 
traversat golful și am ajuns în marea deschisă. In ciuda 
zgomotului care mă împiedica să mă concentrez, am folosit 
acest timp ca să triez ceea ce aflasem de când urcasem la bord. 

Junie's Moonbeam trebuia să fie doar la câţiva kilometri de 
țărm, pentru că motoarele se opriră mai devreme decât mă 
așteptasem și, după acea călătorie nu prea îndelungată, 
remorcherul mare, pentru curse pe ocean, începu să facă 
anumite manevre. Probabil că indivizii apropiau vasele unul de 
celălalt, ca să efectueze transferul armelor nucleare. 

Pacificul părea a fi aici, deasupra adâncurilor, aproape la fel 
de calm cum fusese toată ziua în apropiere de țărm. Pe apă 
liniștită, munca indivizilor avea să se desfășoare mai iute. 

M-am ridicat în picioare și am mers prin încăperea plină de 
beznă, conștient că suprafețele pe care putusem să le ating mai 
devreme în siguranță deveniseră acum fierbinţi. Mi-am adus în 
minte imaginea ușii încăperii, bazându-mă pe magnetismul 
paranormal care urma să mă conducă prin labirintul lipsit de 
lumină. 

instinctul îmi spuse să întind mâna după clanţă, și am găsit-o 
după o căutare minimă. 

Când am întredeschis ușa, am văzut un coridor pustiu. Dacă 
începuse transferul încărcăturii, Joey trebuia să fie la radioul 
său, în timp ce Utgard și ceilalţi trei erau sus, fiind nevoie de toți 
oamenii pentru a asigura o livrare reușită. 

Am pășit în prima încăpere dinspre tribord, am încercat ușa, 
am descoperit că era descuiată și am intrat iute înăuntru, 
împingând ușa cu umărul și ţinând pistolul cu ambele mâini. 

Încăperea era întunecată, dar un strop de lumină pătrundea 
prin hublou. Fiind sigur că acolo nu era nimeni care dormea și 
care putea să se trezească, mi-am croit drum către cercul 
luminos de sticlă. 


VP - 195 


Alături de remorcher se afla /unie's Moonbeam, babordul ei 
lângă tribordul nostru, la distanţă de trei, patru metri. Un iaht 
alb în ceaţă ar fi putut să fie o navă greu de descoperit, dar 
hublourile și ferestrele luminate ca un hotel făceau 
ambarcaţiunea să pară la fel de sărbătorească precum o navă 
pentru croaziere de lux. 

Echipajul iahtului atârnase de puntea principală camere 
gonflabile din cauciuc negru, care să servească drept saltele de 
protecție atunci când navele vor fi suficient de aproape ca să se 
lovească între ele, în urma unor valuri puternice. 

M-am retras pe coridor, am închis ușa în tăcere și m-am 
îndreptat către prima încăpere dinspre babord. Eram pregătit să 
intru iute, ca mai înainte, dacă dădeam de întuneric. 

O lumină slabă umplea partea dinspre pupa a încăperii. Când 
am intrat, Joey își ridică neîncrezător privirea de pe o fotografie 
din revista Maxim. 

Am lăsat ușa să se închidă singură în urma mea, am făcut doi 
pași și i-am vârât pistolul în faţă, înainte ca revista să-i cadă din 
mâini și să se închidă pe podea. 


VP - 196 


TREIZECI ȘI ȘASE 


Joey, criticul numelui iahtului, stătea lângă radioul cu unde 
scurte. Pentru o clipă, în timp ce se uita în ţeava armei, arătă ca 
și cum ar fi vrut să-și transforme scaunul în toaletă. 

Când am văzut că-și recăpătase stăpânirea de sine aproape 
imediat și că începuse să-și facă socoteli cum să-mi vină de hac, 
am coborât pistolul, îndreptându-l spre gâtul lui, ca să-i văd mai 
bine faţa și fiecare nuanţă a expresiei. 

— Fă-mi legătura cu Garda de Coastă, i-am zis eu. 

— Am discutat deja cu ei. 

— Fă-mi legătura sau îţi vâr un glonţ în picior. 

— Care-i problema, nu știi să folosești un radio cu unde 
scurte? 

În momentul în care n-aş mai fi avut arma îndreptată asupra 
lui, s-ar fi repezit la mine. 

Gura mi se umpluse de saliva declanșată de greață, așa că a 
trebuit s-o folosesc. L-am scuipat în faţă. 

Când se feri, ţinu o clipă ochii închiși, ceea ce mi-a dat ocazia 
să-l plesnesc peste faţă cu pistolul. Izbitura îi lăsă un semn pe 
obraz, din care ţâșni o dâră subţire de sânge. 

Individul își duse mâna la rana ce-l ardea. 

Deși furia din ochii săi se distilase cu o iuțeală incredibilă în 
ură amarnică, Joey căpătase un soi de respect faţă de mine și se 
putea să nu se mai grăbească să acţioneze. 

— Fă-mi legătura, am repetat eu. 

— Nu. 

Individul intenţiona să se ţină de cuvânt. Nu avea să se lase 
convins să se răzgândească. Perspectiva vieții în închisoare era 
pentru el ceva mai rău decât moartea. 

Joey se uită la ușă, apoi iute către mine, sperând să-mi 
sugereze că intrase cineva care se afla în spatele meu, dar 
știam că se prefăcea, sperând să mă uit înapoi. 

— Oricum, zise el, văzând că nu mușcasem din momeală, 
cuterul lor cel mai apropiat e la cincizeci de mile marine?* de 
aici. Nu ni se poate întâmpla nimic. 


26 Mila marină are 1852 metri (n.tr.). 
VP - 197 


Motoarele în funcţiune ale iahtului din apropiere transmiteau 
vibrații prin coca remorcherului, iar toate celelalte zgomote ale 
transbordării ce avea loc mă făcură să cred că o împușcătură n- 
ar fi putut fi auzită prin gălăgia aceea. l-am tras individului un 
glonţ în piciorul stâng. 

Joey ţipă, iar eu i-am spus să nu mai facă tărăboi și l-am 
plesnit din nou cu pistolul ca să-l fac să tacă. 

Deschisesem în interiorul meu o ușă către brutalitate pe care 
voiam s-o închid din nou, cât mai iute posibil. Dar erau în joc 
soarta unei naţiuni și vieţile a milioane de oameni, așa că 
aveam să fac ceea ce trebuia să fac, fără ezitare. 

Durerea îl schimbase pe Joey. Plângea. 

— Te cred în privinţa cuterului, că-i la cincizeci de mile. lată 
care-ţi sunt opţiunile, Joey. Îmi spui câte ceva despre această 
operaţiune, apoi te ucid iute și fără dureri. 

Individul îmi zise câteva cuvinte pe care n-o să le repet, deși l- 
am provocat pe Joey să le repete. 

Nu mi-a răspuns provocării, așa că i-am zis: 

— Dacă nu-mi spui ce vreau să aflu, o să te rănesc atât de 
dureros, că nici măcar nu-ţi poţi imagina cât o să suferi. Răni 
care o să te facă să mori încet, incapabil să te miști sau să 
vorbești. O să zaci ore în șir aici, pe punte, în chinuri, vărsând 
mai multe lacrimi decât toți copiii pe care o să-i ucideţi în 
orașele acelea, atât de multe lacrimi, că o să mori de 
deshidratare înainte să crăpi din cauza sângerării. 

Joey voia să se așeze pe punte, ca să-și îngrijească piciorul 
rănit și să-și potolească durerea, dar nu aveam de gând să-i 
permit. 

— De unde vin bombele? 

Nu credeam că-i gata să-mi răspundă, dar îmi spuse, cu o 
voce tremurând de durere și teamă, o ţară din Orientul Mijlociu. 

— Cum au ajuns bombele pe iaht? 

— De pe un vas de transport. 

— Au fost transbordate? Unde? 

— La trei sute de mile în larg. 

— Pe mare? 

— Da. Acolo unde Garda de Coastă nu poate interveni, zise el, 
inhalând aerul cu un șuierat printre dinţii încleștaţi. Piciorul ăsta 
mă omoară! 

— N-o să mori din cauza piciorului. Câte bombe sunt? 


VP - 198 


— Patru. 

— Câte? 

— Patru. Ti-am mai spus. Patru. 

— Ar fi bine să nu mă minţi. Ce orașe vor fi lovite? 

— Nu știu. 

— Ce orașe? am insistat eu. 

— Nu știu. Chiar nu știu. Nu mă interesa. 

— Al cui e iahtul? 

— Al unui miliardar. Nu-i cunosc numele. 

— American? 

— La naiba, da! 

— De ce ar face un american așa ceva? 

— De ce să nu facă, dacă poate? 

L-am lovit cu arma. | se despică o sprânceană. 

— De ce? 

Apăsând cu degetele pielea spintecată, Joey îmi spuse, cu 
voce pițigăiată, de parcă timpul s-ar fi scurs înapoi și l-ar fi dus 
în copilărie: 

— Hei, bine, uite cum e - spun adevărul, bine? - chiar înainte 
să explodeze bombele - bine? - o să aibă loc niște asasinate. 

— Ce asasinate? 

— Președintele, vicepreședintele, o grămadă de lume. 

— Și după aceea bombele. Și după aceea? 

— Ei au un plan. 

— Cine sunt ei? Ce plan? 

— Nu știu. Chiar nu știu. Vezi? Chiar și atât e mai mult decât 
ar fi trebuit să știu - bine? - sunt chestii pe care le-am 
descoperit și pe care ei nu știu că le știu. Bine? Nu mai am 
altceva. Jur în faţa lui Dumnezeu. Nu mai am altceva. 

Îl credeam, dar chiar dacă n-aş fi considerat protestele lui 
drept adevăr, tot n-aș mai fi avut ocazia să-l interoghez în 
continuare. 

Cuţitul trebuie să fi fost în mâneca dreaptă a cămâășii sale, 
într-o teacă lipită de braţ. Nu știu cum l-a scos, dar a apărut de 
sub manșetă, în mâna sa. Lama ţâșni din mâner. 

Am văzut lucirea luminii în lama ascuţită ca briciul, dar 
individul împunse înainte să-l împușc în gât. 

Bubuitul armei nu răsună puternic în cabina mică. Motoarele 
remorcherului, bocănitul și zăngănitul activităţii de pe puntea 


VP - 199 


din spate și scârțâitul tampoanelor navei ce se frecau de cele 
ale celeilalte ambarcaţiuni îl mascaseră cu ușurință. 

Joey alunecă de pe scaun și căzu pe podea, de parcă ar fi fost 
o sperietoare de ciori umplută cu paie, care nu putea susține 
hainele care atârnau lăbărţate în jurul lui. 

Lama era atât de ascuțită, că despicase pânza groasă a 
treningului meu de parcă ar fi fost mătase. 

Am pipăit prin despicătură latura dreaptă a trupului, acolo 
unde mă durea, deasupra coastei inferioare. Individul mă 
înjunghiase. 


VP - 200 


TREIZECI ȘI ȘAPTE 


M-am așezat la pupitrul operatorului radio, care nu fusese 
stropit cu sânge. 

Pe peretele despărțitor se întindea un arc de cerc ce se 
termina cu stropi pe geamul rotund, alcătuit din sângele lui Joey, 
împrăștiat de împușcătura letală, de parcă ar fi fost urma lăsată 
de un suflet ce fugise și care folosise hubloul ca un portal de 
ieșire din această lume. 

Tăietura mea era superficială, sângerarea ușoară, durerea 
mai mică decât cea provocată de pierderea pe care o suferisem, 
dar neplăcută. Am închis ochii, ţinând mâna stângă apăsată pe 
rană, și am încercat să visez cu ochii deschiși lacul albastru al 
speranţei statornice. 

Eu și Stormy Llewellyn ne duseserăm la lac, pe când aveam 
optsprezece ani, să ne coacem pe păturile de pe plajă și să 
înotăm. 

Un panou ne avertizase că în ziua aceea nu exista niciun 
salvamar. Înotătorii erau sfătuiţi să rămână în apa puţin adâncă 
din apropierea țărmului. 

Soarele puternic al deșertului făcea să scânteieze diamante în 
nisip și arăta un belșug de bijuterii pe suprafaţa apei. 

Căldura părea că topise mecanismul timpului, făgăduind că 
eu și Stormy nu vom îmbătrâni niciodată, nu vom cunoaște vreo 
schimbare sufletească, nici nu ne vom despărți. 

Am plecat cu o barcă pe lac. Am vâăslit prin cerul albastru de 
deasupra și prin cerul întins pe suprafaţa apei. 

Am ridicat vâslele. În fiecare parte, albăstreala ce clipocea 
ușor părea că se curba în jos, în depărtare, ca și cum ne-ar fi 
fost dăruită o lume mică, a noastră, în care orizontul era mai 
aproape decât pe Pământul cel vechi. 

Am alunecat din barcă și am plutit pe spate în lacul sărat, 
ținuți la suprafață de mișcările leneșe, ca niște bătăi de aripi, ale 
brațelor noastre. Am discutat, cu ochii închiși din cauza soarelui. 

lar discuţia era, în principal, despre un singur lucru. Visam 
viitorul nostru, cu ochii deschiși. 


VP - 201 


Din timp în timp, observam că barca plutea îndepărtându-se 
de noi. Înotam și ne apropiam de ea, apoi pluteam din nou, 
visând cu voce tare, ca mai înainte. 

Mai târziu, când am vâslit către plajă, Stormy îi auzi strigătul 
și îl văzu înaintea mea pe băiatul care se îneca. 

Băiatul avea nouă, zece ani și, ca să facă pe grozavul, înotase 
prea departe. Braţele îi deveniseră fără vlagă, avea crampe la 
picioare, brusc nu mai reușise să se menţină la suprafață, chiar 
dacă era într-o salină. 

Stormy sări peste marginea bărcii, iute și sprintenă, iar arcul 
de cerc al loviturilor ei de braţ arunca apa în toate părțile. 

Pe nisip, mama și sora băiatului, niciuna din ele înotătoare, își 
dădură seama de situaţia de criză doar când Stormy înotă către 
mal, trăgând după ea copilul. 

Stormy înota mai iute decât puteam eu să vâslesc. Am tras 
barca pe mal și am fugit către ea, s-o ajut, dar nu a fost nevoie 
de resuscitare. Îl prinsese înainte ca băiatul să apuce să aspire 
apă din lac în plămâni. 

Acesta e un moment care-mi va rămâne veșnic proaspăt în 
amintire: băiatul care tușea, mama care plângea, sora speriată - 
și Stormy având grijă de ei, de fiecare în felul în care avea 
nevoie. 

Întotdeauna fusese o salvatoare a altora. Știu că m-a salvat și 
pe mine. 

Deși crezusem că trăsesem barca în siguranţă pe mal, mă 
grăbisem să ajung lângă Stormy și probabil că o lăsasem în voia 
valurilor pentru că atunci când m-am uitat după ea, plutea 
dincolo de apa puţin adâncă. 

Lacul e mare și e valabilă dinamica apelor adânci. Chiar dacă 
apa pare liniștită la suprafaţă, curenţii acţionează întotdeauna. 

Am intrat în apă, apoi am înotat, dar barca se îndepărtă de 
mine, sub influenţa curenților. 

Poate că teama iraţională care mă cuprinse fusese provocată 
de spectacolul băiatului care fusese gata să se înece, ce-mi 
amintise de moartea întotdeauna prezentă, dar și de faptul că 
eu și Stormy visaserăm la viitorul nostru împreună și, prin asta, 
ispitiserăm soarta. 

Indiferent de motiv, frustrarea mea - provocată de faptul că 
barca se îndepărta de mine - se transformă iute în groază. Am 
devenit convins nebunește că, dacă n-o să prind barca și n-o să 


VP - 202 


urc la bordul ei, viitorul pe care-l visaserăm împreună nu se va 
îndeplini niciodată, și că, de fapt, moartea de care scăpase 
băiatul ca prin urechile acului avea să ia în locul lui pe unul din 
noi. 

Din cauză că barca plutea și eu nu, am ajuns-o în timpul 
cuvenit. După ce am urcat la bordul ei, am stat un moment 
tremurând, la început din cauza fricii remanente, apoi de 
ușurare. 

Presupun acum că în timp ce înotam ca să prind barca am 
avut un presentiment înceţoșat al ţintașului care, după doi ani, 
avea s-o ia pe Stormy de lângă mine. 

Uneori îmi place să-mi amintesc ziua aceea de pe lac. Cerul și 
apa. Siguranţa din sfera aceea albastră. 

Imi spun că pot încă să visez viitorul nostru, aducându-l în 
existență: noi doi pe un Pământ nou, doar al nostru. 

Când și când, în timp ce pluteam pe spate, mișcările ca niște 
bătăi de aripi ale brațelor noastre ne aduceau mâinile în contact 
sub apă, iar noi ne prindeam pentru o clipă, ca și cum ne-am fi 
spus: „Sunt aici, sunt întotdeauna aici”. 

Remorcherul își schimbă direcţia, iar amortizoarele din 
cauciuc scârțâiră între ambarcaţiuni, și de sus și dinspre pupa 
veni o zdruncinătură puternică, ce făcu să tremure puntea. 

M-am strecurat pe lângă pupitrul operatorului radio, 
ridicându-mă în picioare. 

Mortul, care căzuse de pe scaunul său, zăcea pe o parte, cu 
capul răsucit, astfel încât era cu faţa spre tavan. Avea gura 
deschisă, iar ochii sai semănau cu cei ai peștilor de pe gheaţa 
dintr-un magazin. 

Faptul că nu văzusem niciodată trupul lui Stormy după 
moarte, că într-un gest de milostenie ea îmi fusese adusă doar 
sub formă de cenușă într-o urnă simplă, mă umplea de-o 
recunoștință nemăsurată. 

Am părăsit camera radioului, știind că nu venise încă timpul 
să mă aventurez sus. După ce transbordarea armelor nucleare 
avea să fie încheiată și lăzile lăsate jos, după ce Junie’s 
Moonbeam urma să dispară în ceaţă, Utgard și Buddy aveau să-i 
ucidă de îndată pe Jackie și Hassan. Cea mai bună șansă de 
succes a mea era să-mi planific apariţia pe dunetă după acest 
moment sângeros. 


VP - 203 


La capătul coridorului se afla o încăpere pe care n-o 
explorasem, compartimentul de la pupa dinspre tribord, vizavi 
de camera radioului. Am încercat ușa, am găsit un comutator și 
am pătruns într-o toaletă. 

O cruce roșie însemna un dulap alb, de colț, plin cu materiale 
pentru primul ajutor. 

După ce mi-am scos treningul și tricoul, am deschis rana cu 
degetele și am turnat alcool medicinal în despicătura puţin 
adâncă. 

Nu era nevoie de copci. Sângerarea, repornită de această 
îngrijire, avea să se oprească din nou după un timp. 

Dacă lăsam rana deschisă să pătrundă aerul și să se frece de 
îmbrăcăminte, aș fi provocat o usturime continuă care mi-ar fi 
distras atenţia. Trebuia să lucrez într-o poziţie incomodă și nu 
dispuneam de prea mult timp, așa că n-am folosit pansament, ci 
doar o bandă adezivă lată, impermeabilă, ca să izolez rana. 

Când aveam s-o dezlipesc mai târziu, urma să-mi deschid în 
mod inevitabil laceraţia. Nu-mi făceam griji în privinţa asta, 
pentru că, dacă avea să vină un moment în care să dezlipesc 
banda adezivă, însemna că supraviețuisem lui Utgard și 
echipajului său. 

Când mi-am pus treningul, o altă zguduitură puternică de pe 
dunetă cutremură întreg remorcherul. 

Deși nu credeam că o să coboare cineva până nu se termina 
toată treaba, am stins lumina și am stat în întuneric. Dacă se 
deschidea ușa, puteam să trag atunci când cel care intra căuta 
comutatorul. i 

Toaleta aceea mică nu avea hublou. In încăpere nu pătrundea 
nicio urmă de lumină în jurul ramei ușii. 

M-am gândit la oglinda din baia lui Sam Whittle, care se 
deschisese ca să revendice spiritul acestuia ce zăbovea pe 
această lume. 

Toaleta avea o oglindă pătată, deasupra chiuvetei. Nu puteam 
să văd ce putea să apară în suprafaţa ei reflectoare, întunecată. 

Imaginaţia mea, de obicei înfierbântată, nu putea să facă 
nimic cu acest material bogat. 

Avusesem parte de violenţă adevărată. Și urma să vină și mai 
multă. 

Ușa către brutalitate, pe care o deschisesem în mintea mea, 
nu fusese închisă. Mă temeam de ce ar putea să iasă din ușa 


VP - 204 


aceea interioară mai mult decât mă temeam de beznă și de 
oglinzi. 

Vibraţiile puternice transmise prin mare în coca remorcherului 
fuseseră dovada că transbordarea se încheiase și că /unie's 
Moonbeam era din nou pe drum. Noi ne legănam în siajul 
iahtului ce se îndepărta. 

Am părăsit toaleta și m-am dus în coridorul de la pupa, 
mișcându-mă în sens invers legănatului, ca să-mi păstrez 
echilibrul. 

La capătul scării se afla ușa prin care coborâsem, la început. 
Un hublou permitea să se vadă duneta lungă, plină de ceată, 
care era încă luminată de lampa cu halogen. 

Două lăzi - care nu fuseseră acolo când plecaserăm din port - 
zăceau în partea dinspre tribord a punţii. Containerele gemene, 
de mărimea unor sicrie, înfășurate de ceaţă, sugerau că nu 
luaserăm la bord ceva fantastic și grotesc precum niște arme ce 
puteau distruge orașe întregi, ci încărcătura mai puţin 
nenaturală a contelui Dracula și a miresei sale, care dormeau 
acum pe un pat de sol din Transilvania, în interiorul unor lăzi 
izolate împotriva soarelui, în care aveau să se trezească foarte 
curând... 

Utgard Rolf - îmbrăcat cu pantaloni negri de nailon cu 
manşete elastice, strânse la glezne și cu o jachetă asortată - și 
un bărbat pe care nu-l mai văzusem înainte conversau lângă 
macaraua cea mică. 

Alţi doi bărbaţi lucrau în partea dinspre babord, depozitând 
unelte într-o cutie fixată de punte. 

Scoțând pistoalele în timp ce se mișcau, Utgard și bărbatul cu 
care discutase - Buddy, fără nicio îndoială - traversară puntea în 
urma celorlalți doi bărbaţi și-i împușcară în spate. Ambii se 
prăbușiră cu faţa în jos, iar cei care-i executaseră se aplecară să 
administreze fiecăruia împușcătura fatală la baza craniului. 


VP - 205 


TREIZECI ȘI OPT 


Am rămas în spatele ușii către scara dintre punți, gândindu- 
mă că îmi închipuisem că indivizii vor lega de morţi niște lanțuri, 
înainte să-i arunce în apă. 

Era limpede că erau convinși că, de la distanţa aceea, marea 
nu avea să aducă trupurile la mal decât după multe zile - dacă 
le va aduce vreodată - și că până atunci ei, făptașii, aveau să 
dispară în noile lor vieţi, în colţuri îndepărtate ale lumii. Indivizii 
puseră armele deoparte, înhățară cadavrele de guler și de 
centură și începură să le târască spre peretele punţii dinspre 
pupa. 

Erau cu spatele la mine, dar aveau să rămână vulnerabili doar 
scurt timp. Utgard, puternic ca un taur, nu-și târî mult timp 
victima, ci o ridică de pe punte și o cără. 

Nu îndrăzneam să mă gândesc la ce mi se cerea să fac acum, 
mă concentram la motivele pentru care nu trebuia să dau greș: 
posibilitatea ca niște copii să fie arși până la os de căldura 
exploziei, niște femei strivite și sfâșiate de valul detonării, niște 
bărbaţi transformați în atomi, niște clădiri făcute praf, niște 
muzee transformate în gunoaie, niște biserici șterse de pe fața 
pământului, niște străzi asfaltate ajunse să fiarbă ca niște râuri 
de lavă și kilometri pătraţi de cenușă să fie inundaţi de sângele 
a milioane de oameni. 

Fără să-mi dau seama când am trecut prin ușa din capul 
scărilor, m-am pomenit pe puntea deschisă, deplasându-mă. 

Ceaţa din imediata apropiere era argintie din cauza reflectării 
luminii becului cu halogen, deasupra capului, albă și cenușie 
dincolo de marginile navei. Luminile iahtului fuseseră deja 
înghiţite cu desăvârșire, așa cum fusese înghiţit Ilona cu felinarul 
său. 

Aerul rece, umed, de pe fața mea nu era la fel de rece precum 
golul din stomacul meu, iar aburul scos de respiraţia mea, pe 
care-l simțeam pe buze, mi se părea și el rece. ` 

Utgard ajunse cu povara sa la peretele de la babord. Impinse 
cadavrul peste bord, dar piciorul mortului se agăță de copastie. 


VP - 206 


Timp de o secundă macabră, atârnă acolo, până când Utgard îl 
împinse în cele din urmă în mare. 

Deși mă temeam să nu cad, am reușit să mă descurc pe 
puntea umedă care se legăna ușor, ca și cum aș fi fost născut 
pe o corabie. Ținând arma cu ambele mâini, am îndreptat-o 
către individul cât un urs. 

Celălalt individ ridică al doilea cadavru peste copastie. Utgard 
apucă un braţ al cadavrului, să-și ajute tovarășul. 

Văzând dificultatea muncii lor, am așteptat să-și termine 
treaba. 

Un erou nu-și împușcă adversarii pe la spate. Dar erou e un 
titlu pe care alții mi l-au dat în mod eronat, un titlu pe care nu l- 
am pretins niciodată. 

Când al doilea cadavru dispăru în noapte și ceaţă, l-am 
împușcat pe Utgard de două ori în spate, de la o distanță mai 
mică de trei metri. Individul căzu pe copastie, dar nu se prăbuși 
peste bord. 

Celălalt individ se dădu înapoi speriat, dar, în aceeași clipă, își 
căută arma din tocul de la șold. 

Am tras două focuri, încercând să-l lovesc în abdomen și în 
piept, dar lăsasem pistolul să se ridice prea sus. Primul glonţ îl 
lovi în faţă, iar al doilea îi trecu prin păr. 

Glonţul în cap fusese suficient, individul se prăbuși mort. 

Arătând jalnic, sprijinindu-se de copastie, Utgard se întoarse 
către mine. Ochii săi nebunești de coiot, plini de reflectarea 
luminii de halogen, păreau niște felinare în care ardea ulei 


păgân. 
Faţa îi era plină de vânătăi, avea un ochi umflat, pe jumătate 
închis și o ureche cu crustă de sânge - consecința 


evenimentelor din camera pentru interogatorii. 

Când m-am apropiat de el, se întinse spre mine, iar eu l-am 
mai împușcat de două ori. 

Alunecă de pe copastie și căzu într-o parte. Capul i se izbi de 
punte suficient de tare ca să sară în sus. 

Pentru un timp, am inspirat puternic și am expirat, încercând 
să elimin tensiunea care începuse brusc să-mi facă mâinile să 
tremure, ca ale unui paralitic bătrân. 

Pentru că-i privisem aruncând cadavrele peste bord, m-am 
răzgândit în privinţa eliminării celor doi în același fel. Aruncarea 
lor n-ar fi avut niciun sens dacă l-aș fi lăsat pe Joey mort în 


VP - 207 


camera radioului și nu credeam că aș fi reușit să-l târăsc sus, ca 
să-l înmormântez în mare. 

Îmi veni de la sine o soluţie prin care puteam să duc 
remorcherul și armele nucleare în mâinile autorităţilor 
responsabile, fără să fac livrarea personal. Dacă rămâneam 
anonim, fără să dau faţă cu acele autorităţi, n-ar fi trebuit să 
explic uciderile pe care le săvârșisem. 

Am întors spatele morților și am traversat puntea, către lăzile 
ca niște sicrie ce fuseseră depozitate în partea dinspre pupa. 

Filmele ne fac să credem că un ticălos împușcat în mod 
repetat, care pare mort, se va ridica încă o dată în penultimul 
moment, cu niște viori care ţipă strident în fundal. Dar realitatea 
n-are acompaniament muzical simfonic, iar morții rămân morți. 
Doar spiritul se ridică. 

Eram singur pe remorcher și mă îndoiam că acela care luase 
spiritul lui Utgard, conform contractului, îi va permite să 
zăbovească în lumea aceasta, ca poltergeist. 

Când doar mă gândisem la ucideri, traversasem puntea cu 
pas sigur și în grabă, dar după ce le înfăptuisem, echilibrul mi se 
părea mai dificil de păstrat. În timp ce mergeam, și picioarele 
mele se împiedicau de obstacole care nu existau, m-am întins 
ca să mă prind de ceva ce nu se afla la îndemână. 

O imensitate de ceaţă deasupra și în jur, o imensitate de 
mare în fiecare direcție și un abis de apă în jos îmi impuneau o 
singurătate aproape insuportabilă, din cauza imensităţii sale și 
din cauza a ceea ce împărțea nava cu mine. Adică morţi, da, dar 
nu numai morţii, mă refeream în primul rând la bombe, o 
cantitate de moarte cât să ajungă pentru patru orașe 
condensată și împachetată în containere care erau urne 
simbolice pline cu cenușa întregii omeniri. 

Lăzile îmbarcate de pe /unie's Moonbeam nu erau făcute din 
scânduri, ci din oţel. Capacele cu balamale erau fixate de patru 
zăvoare distanţate între ele. 

Am tras cele patru zăvoare ale primei lăzi. După o scurtă 
ezitare, am ridicat capacul. 

Lumina lămpii cu halogen ajungea suficient de departe ca să- 
mi arate două compartimente, fiecare având în el un dispozitiv 
mare. Păreau a fi din otel turnat și prelucrat, de-o greutate 
formidabilă ce făcea lumina să se îndoaie seducător, curgător, la 
fiecare curbă, fiecare detaliu misterios și fiecare îmbinare fiind 


VP - 208 


de rău augur ca aspect. În întregul său, lucrul acela era nu o 
armă, ci chintesenţa răului. 

Lada fusese sudată în jurul unei armături care ţinea bomba 
imobilă. Era nevoie de scule speciale pentru a o elibera din lada 
de transport. 

În ceea ce părea a fi miezul fiecărui dispozitiv era o gaură cu 
diametrul de vreo zece centimetri, ce părea să fi fost proiectată 
pentru a intra în ea o fișă de conectare potrivită. 

M-am uitat la gaura aceea un timp, înainte să-mi dau seama 
că de armătură era fixată o cutie, separată de bombă. Aceasta 
avea un capac prins în balamale, ce era ţinut închis doar de un 
singur zăvor. 

înăuntrul ei am descoperit un sac din două straturi de pâslă, 
ce umplea spaţiul. Am scos sacul și am găsit în el fișa ce se 
potrivea găurii, fișă ce cântărea două kilograme, două kilograme 
și jumătate. 

După cum arăta, am presupus că, odată inserată în miez, se 
fixa prin înșurubare. Pe un capăt era un indicator cu leduri, care 
în acel moment nu arăta nimic, și o tastatură pentru introducere 
de date. 

Detonatorul. 

Am pus fișa înapoi în sacul moale, iar pe acesta l-am pus pe 
punte. Le-am strâns și pe celelalte trei. 

După ce am închis cele două lăzi, am dus cele patru 
detonatoare, în sacii lor, pe scara deschisă ce ducea către 
teugă. Teuga consta dintr-o pasarelă îngustă în jurul unei clădiri 
centrale. Am intrat pe ușă și am ajuns într-un compartiment ce 
servea ca o combinaţie de spaţiu pentru masă și salon. 

Am găsit într-un dulap mantale impermeabile și alte veșminte 
pentru vreme rea, împreună cu un săculeţ uzat din piele, care 
era gol. 

Toate cele patru declanșatoare încăpură în săculeţ, fără să-l 
deformeze. Am putut să-i trag fermoarul. 

În timp ce trăgeam fermoarul, mâna care ţinea sacul și mâna 
care ţinea capătul metalic al fermoarului arătau ca mâini ale 
unui străin, de parcă m-aș fi trezit într-un trup care nu era al 
meu. 

Din ziua în care murise Stormy, fusesem chemat să fac lucruri 
teribile cu aceste mâini. Când Stormy fusese luată de lângă 
mine, îmi fusese furată și o parte din inocența mea. Dar acum 


VP - 209 


mi se părea că aceste mâini aruncaseră de bunăvoie inocenţa 
de care nu fusesem jefuit. 

Știam că tot ceea ce făcusem era corect, dar ce-i corect nu-i 
întotdeauna curat și nu te face întotdeauna să te simţi bine. 
Chiar și într-un suflet curat, anumite acte de dreptate de un fel 
mai dur pot depune un sediment de vinovăţie, dar asta nu-i un 
lucru rău. Dacă i se permite, sufletul se lustruiește singur, iar o 
măsură rezonabilă de vinovăţie te păzește de corupţie. 

Pentru a împrăștia teama că devenisem cineva diferit de 
persoana care fusesem cândva, am întors mâna dreaptă cu 
palma în sus. Semnul meu de naștere este o semilună lată de un 
centimetru și care are trei centimetri de la un vârf la celălalt, de- 
un alb lăptos pe carnea roz a mâinii mele. 

Aceasta era una dintre dovezile că eu și Stormy eram 
destinaţi să fim împreună veșnic, pentru că ea avea un semn 
care se potrivea cu al meu. 

Semnele din naștere și amintirea lacului albastru cu speranţă 
permanentă: ele confirmă că am rămas Odd Thomas - poate 
deosebit de cel care am fost odată, dar, paradoxal, același. 

Am dus sacul afară, pe teugă, unde ceața era la fel de deasă 
ca întotdeauna, iar noaptea mai rece decât îmi aminteam. 

In partea dinspre pupa, o scară alcătuită din trepte înguste 
ducea în sus, către puntea superioară, unde se afla coverta. 

Când am intrat în covertă, m-am uitat la femeia de la cârmă, 
în timp ce ea se întoarse să se uite la mine, cu mâinile rămase 
pe roată. 

Ar fi trebuit să-mi dau seama că de n-ar fi fost nimeni la 
cârmă, remorcherul ar fi fost supus acţiunii mareei și a 
curenților, care ar fi avut tendința să-l învârtă într-un vârtej 
nebunesc. În timp ce-i ucisesem pe Utgard și pe Buddy, în timp 
ce deschisesem lăzile de transport pe mare, în timp ce 
strânsesem declanșatoarele bombelor, nava își păstrase cursul. 

Am știut de îndată cine trebuia să fie femeia. 


VP - 210 


TREIZECI ȘI NOUĂ 


Peste pantalonii albi și puloverul scump, femeia purta o haină 
cenușie din piele cambrată, cu blană de vulpe la guler, de-a 
lungul părții din faţă și la manșete. 

Am pus săculețul pe podea și am zis: 

— Niciun doctor n-ar crede că te-ai intoxicat cu stridii. 

Nu avea mai mult de douăzeci și cinci de ani și nu era 
frumoasă așa cum erau femeile din revista Maxim care i se 
păreau frumoase lui Joey, ci așa cum erau femeile din catalogul 
Neiman Marcus care puteau fi considerate frumoase: senzuală, 
dar nu comună, elegantă, cu gură generoasă, oase ale feţei fine, 
ochi mari, de-un albastru limpede, și fără nimic colţuros. 

Femeia luă o mână de pe roata cârmei și se bătu peste un 
buzunar al hainei: 

— Am primit o sticluţă cu o băutură scârboasă, să o beau 
înainte să andocăm. Provoacă niște simptome clasice, dar false. 

Din cauză că Garda de Coastă fusese anunţată că plecaserăm 
pe mare ca să luăm o pasageră de pe iaht care suferise o 
reacţie alergică serioasă la stridii, exista posibilitatea ca Garda 
să se intereseze la spitalele locale, ca să afle dacă fusese 
internată o asemenea pacientă. 

Semnalele marcate pe radar îmi atraseră privirea spre ecran. 
Câteva puncte apăreau în inelele azimutale exterioare. Singurul 
punct mai apropiat, care se îndepărta, trebuia să fie /unie's 
Moonbeam. 

— Cine ești? mă întrebă ea. 

— Harry, i-am răspuns eu. 

— Acel Harry. Nu știam că există un Harry aici. 

— Mămicii mele i-ar fi plăcut să-mi audă numele rostit astfel. 
Ea crede că sunt singurul Harry care a existat vreodată. 

— Trebuie să fie frumos să ai o mamă care să nu fie o căţea. 

— Cum te cheamă? am întrebat-o eu. 

— Valonia. 

— N-am mai auzit numele ăsta până acum. 


VP - 211 


— În latină înseamnă „ghindă”. Presupun că mama mea s-a 
gândit că o să cresc până o să ajung un copac mare și 
mătăhălos. Unde-i Utgard? 

Valonia nu putea să vadă de pe covertă ce se întâmpla pe 
dunetă. 

— Termină de făcut... niște lucruri, am zis eu. 

Ea zâmbi. 

— Nu-s o floare fragilă. 

— Foarte bine, am spus eu, dând din umeri. 

— Mi-a spus că va tria echipajul. 

— Triere. Așa i-a zis el? 

— Nu ești de acord cu termenul ales de el? 

— Sunt de acord cu faptul că nu-s unul dintre cei triaţi. 

— Presupun că pentru tine contează mai mult. 

— De ce ar conta? 

— Îi cunoști, sunt colegii tăi, zise Valonia. Eu nu-i cunosc. 

— N-ai pierdut prea mult. 

Îi plăcea brutalitatea. Mă privi cu interes mai mare decât până 
atunci. 

— Harry, ce rol joci în distribuţie? 

— Presupun că sunt Guildenstern”. 

Tânăra se încruntă. 

— Ești evreu? 

— Am făcut o referire la Shakespeare... 

Încruntarea se îndulci într-o bosumflare delicioasă. 

— Nu semeni cu un băiat căruia îi place să trăiască printre 
cărți vechi, prăfuite. 

— Tu nu pari o fată care aruncă în aer orașe. 

— Asta pentru că nu mă cunoști bine. 

— Există vreo șansă să te cunosc bine? 

— În clipa asta, aș zice că ai cincizeci la sută șanse... 

— Accept un asemenea risc. 

Nu-mi dădeam seama dacă era bănuitoare în privinţa mea și, 
ca urmare, nu mă aventurasem aproape de ea. Cu cât ar fi fost 
mai relaxată, cu atât mi-ar fi fost mai ușor s-o capturez fără să 
rup nimic frumos. Individa ar fi fost o comoară de informatii 
pentru autorităţi. M-am rezemat de tocul ușii și am zis: 

— Valonia, care-i numele tău de familie? 

— Fontenelle. Să-l ţii minte. 


27 Personaj din Hamlet (n.tr.). 
VP - 212 


— Nu-mi va fi greu. 

— Voi fi celebră, într-o zi... 

— Nu mă îndoiesc că vei fi. 

— Harry, care-i numele tău de familie? 

— Lime.2% 

— Tart”, zise ea. 

— De fapt, sunt destul de monogam... 

Râsul ei fu mai drăguţ decât mă așteptasem: feciorelnic, dar 
puternic și sincer. 

Nu voiam să-mi placă râsul ei. Mă îngrozea s-o aud în starea 
aceea de veselie ce sugera un copil cândva nevinovat. 

Acum vedeam că era mai tânără decât crezusem prima dată, 
nu avea mai mult de douăzeci, douăzeci și unu de ani. 

Părul lung al Valoniei fusese ascuns sub gulerul din blană de 
vulpe. Își duse o mână la ceafă și-l eliberă. Își scutură capul și o 
comoară de aur tors căzu ca o cascadă în jurul feţei sale. 

— Harry, ești pregătit ca lumea să se schimbe? 

— Cred că ar fi bine să fiu... 

— E bătrână și obosită. 

— Nu în totalitate, am zis eu, admirând-o fățiș. 

Îi plăcea să fie admirată. 

— O să-l iubească foarte mult, spuse ea. 

— Cine? 

— Oamenii. 

— Oh, da... Ei. 

— O să le placă felul în care o să preia puterea. Că o să facă 
ordine. O să le placă compasiunea și tăria sa. 

— Și magnifica lucrare stomatologică. 

Fata râse, apoi mă dojeni: 

— Harry, senatorul e un om măreț. N-ai fi aici dacă n-ai crede 
asta. 

Eram atent să nu fiu împins să dau răspunsuri care nu se 
potriveau cu personajul pe care îl creasem - sau, mai degrabă, 
pe care îl împrumutasem dintr-un roman de Graham Greene - și 
am spus: 

— La mine e mai mult o chestie de bani. 


28 Lime înseamnă chitră, lămâie verde, care este foarte acră. (n.tr.). 


29 Tart înseamnă acru, dar în slang înseamnă târfă, persoană de moralitate dubioasă. 
(n.tr.). 


VP - 213 


Valonia privi în ceaţă și scoase un pufăit printre buzele 
tuguiate: 

— Lumea veche, obosită - o să dispară pur și simplu. 

— Mai fă o dată, i-am cerut eu. 

Ea se uită la mine, își ţuguie buzele și pufni. 

— Poate că, la urma urmei, nu-i în întregime o chestie de 
bani, am zis eu. 

Ochii ei albaștri sclipiră. 

— Certurile neîncetate, dezbaterile obositoare care nu rezolvă 
niciodată nimic. Nimeni n-o să le simtă lipsa. 

— Nimeni, am aprobat-o eu, copleșit de mâhnirea că era atât 
de tânără, dar ura atât de mult. 

— Harry, el o să le închidă gura. 

— Era timpul s-o facă cineva. 

— Și până la urmă o să le placă. 

Valonia inspiră ca și cum ar fi încercat să curețe o congestie 
nazală. 

— Certurile nesfârșite, zise ea, când știm că, de fapt, 
concluziile au fost stabilite cu mult timp în urmă. 

— Cu ere în urmă, am aprobat-o eu. 

Valonia încercă din nou să-și curețe nasul. 

— Oamenii vor fi foarte recunoscători pentru Noua 
Amabilitate. 

Simţisem majusculele N și A din felul în care le rostise. 

— Crezi, Harry? 

— Foarte mult. Plus că sunt și niște bani... 

— E minunat să crezi. 

— Ai devenit atât de plină de viaţă când ai rostit acest 
cuvânt... 

— Crede, zise ea, cu un dor copilăresc. Crede! 

Inhală zgomotos, apoi mai inhală o dată. 

— A naibii alergie! se văicări ea și căută o batistă în buzunarul 
hainei. 

Am scos de la spate, de sub trening, pistolul care mai avea 
două cartușe. 

Pistolul ei mic, o armă pentru doamne, dar ucigătoare, se 
agăţă de căptușeala buzunarului hainei sale, în timp ce încerca 
să-l scoată. 

— Valonia, nu face asta! 

Căptușeala care se agăţase se rupse. 


VP - 214 


— Te rog, am zis eu. 

Pistolul se eliberă, iar ea, în patima ei de a-și apăra credința, 
începu să tragă nebunește. 

Geamul securit de lângă capul meu se acoperi imediat cu o 
pânză de păianjen ce se întindea din gaura făcută de glonţ până 
la rama ferestrei. 

Am împușcat-o o dată, nu doar ca s-o rănesc, pentru că 
treaba nu se putea rezolva astfel. 

Părul ei auriu se roti, licări, în timp ce Valonia fu cuprinsă de 
convulsii, în urma impactului. Fata scăpă pistolul cel mic, apoi 
căzu și ea, prăvălindu-se spre o odihnă necesară, cu faţa în jos 
pe podeaua pătată și murdară, ca o orhidee în noroi. 

Am înhățat pistolul ei și am îngenuncheat lângă ea. 

Ochii îi erau deschiși, dar încă nu deveniseră inexpresivi. Se 
uita la ceva, poate la o amintire, apoi se uită la mine. 

— N-o să văd niciodată..., zise ea. 

l-am luat o mână în mâinile mele și n-am fost asaltat de 
vedenia unei maree roșii. Viitorul fusese zădărnicit. 

— N-o să văd niciodată... lumea cea nouă, termină ea. 

— Nu, i-am zis eu. Te-am scutit de asta. 

Mâna ei subțire o strânse puternic pe a mea. 

Închise ochii. Apoi îi deschise imediat alarmată. 

— Nu pleca, se rugă ea, cu vocea acum tânără, fără să mai fie 
sofisticată sau artificială. 

— N-o să plec, i-am promis eu. 

Puterea strânsorii ei crescu, deveni zdravănă, apoi Valonia nu 
mai avu niciun pic de putere. 

Deși murise, am continuat să-i ţin mâna și m-am rugat în 
tăcere să nu-și mărească suferința zăbovind cu spiritul în lumea 
aceasta. 

M-am întrebat cine-i întorsese mintea liberă de la lumină la 
întuneric, unde, când și cum. Voiam să-l găsesc - pe el, pe ea, 
pe fiecare dintre ei - și să-i omor pe toți. 

Văzusem, în dulapul în care descoperisem săculeţul în care să 
țin declanșatoarele bombelor, pe un raft deasupra mantalelor de 
ploaie atârnate în cuiere, ceea ce îmi trebuia acum. Am coborât 
pe teugă, am ales două pături de lână și m-am întors cu ele pe 
covertă. 

După ce am desfăcut o pătură, am împăturit-o în lungime, ca 
să fac un catafalc simplu și moale, pe care s-o așez pe Valonia. 


VP - 215 


Am ridicat-o în brațe și am mutat-o pe culcușul de lână. 
Valonia se dovedi a fi mai ușoară decât crezusem. Era mititică, 
dar plănuise să fie mai mare în viaţă. 

Ochii ei rămăseseră deschişi, i-am închis pleoapele cu 
degetele și le-am ţinut așa o clipă. l-am așezat mâna dreaptă 
peste cea stângă, pe piept. 

Am desfăcut a doua pătură, am împăturit-o ca pe prima și am 
acoperit-o pe Valonia Fontenelle, care până la urmă nu avea să 
fie celebră, nici în bine, nici în rău. 

Ceaţa călătoare se târa peste prag, sedusă de căldura 
covertei. Am ieșit și am închis ușa. 

Am aruncat pistolul lui Birdie Hopkins în mare. 

Am stat un timp lângă balustrada porțiunii deschise de pe 
punte, privind în jos la ceea ce-mi permitea ceața să văd din 
oceanul care-și rostogolea valurile. 

Intr-o jumătate de oră ucisesem trei bărbaţi și o femeie - dar 
nu asasinasem pe nimeni. Am pieptănat părul subţire al 
filosofiei, asigurându-mă că găsisem porțiunea dintre moral și 
imoral. 

Nefiind nimeni la cârmă, acţiunea mareei și a curenților 
începuse să învârtă remorcherul în vârtejul leneș pe care-l 
preferă natura. 

Pe lacul albastru al speranţei statornice, soarele fusese cald, 
briza ușoară ca o mângâiere, iar viitorul așteptase să fie visat. 

Acum, sub mine, oceanul nu era albastru și nu vedeam nicio 
speranţă în el, dar oceanul e statornic. 


VP - 216 


PATRUZECI 


Pe lacul Malo Suerte, de lângă Pico Mundo, avusesem ocazia 
să conduc - contra cost - bărci pentru pescuit sportiv suficient 
de mari să aibă loc o petrecere pe ele, dar nu fusesem niciodată 
la cârma unei nave atât de mari cât un remorcher, nici nu 
condusesem ceva pe ocean. 

Consola de comandă era similară celor de pe bărcile de 
pescuit sportiv. Ambreiajul motorului de la babord și ambreiajul 
pentru motorul de la tribord în stânga, roata cârmei în centru, 
regulatorul de la babord și cel de la tribord în dreapta. Lângă 
regulatoare, un comutator pe care scria STOP MAȘINI. Panoul cu 
aparate de măsură: presiunea uleiului din cutia de viteze, 
presiunea uleiului din motor, temperatura apei, voltmetru, 
tahometre, alarmele pentru santină și combustibil. 

Din cauză că remorcherul avea un sistem de navigaţie 
extraordinar, pe bază de GPS, cu un monitor mare, ce arăta 
harta mării, nu prea aveam nevoie să verific busola. Vedeam 
acum pe ecran poziţia navei, în centru și porţiunea relevantă a 
coastei Californiei în dreapta, pentru că ambarcaţiunea era 
îndreptată spre nord. 

Pentru moment, am privit atent ecranul radarului, în timp ce 
străfulgerarea acestuia scotea la iveală puncte luminoase. 
Navele descoperite erau în același număr ca mai înainte, niciuna 
dintre ele nu ajunsese mai aproape, iar una - /Junie's Moonbeam 
- era mult mai departe. 

Probabil că Utgard închisese aparatul care indica adâncimea, 
sau, fiindcă zona îi era familiară, nici nu-l pornise. In timpul 
scurtei croaziere pe care aveam s-o fac, nu urma să am nevoie 
de sonar decât spre sfârșit, dar l-am pornit chiar atunci. 

Am încercat să nu mă gândesc la femeia moartă de pe 
covertă, în apropierea mea, nici la celelalte trei cadavre de la 
bordul navei. M-am concentrat asupra sarcinii de a duce armele 
nucleare într-un loc de unde să nu poată fi transbordate ușor 
înainte ca autorităţi de încredere să ajungă în posesia lor. 

Remorcherul era îndreptat spre nord. Portul abandonat pentru 
bărci, aflat la sud de Rooster Point, unde așteptau camioanele 


VP - 217 


ca să transporte bombele în orașe îndepărtate, se afla și el în 
nord. 

În timp ce am început să întorc remorcherul spre sud, un 
telefon se porni să sune, folosind notele foarte familiare ale Ode; 
bucuriei. Fusese lăsat pe panoul cu aparate de măsură, chiar în 
faţa mea. 

Probabil că era telefonul lui Utgard. Până acum ar fi trebuit să 
confirme cuiva de pe mal că armele nucleare fuseseră preluate 
de pe Junie's Moonbeam şi că se îndrepta spre întâlnirea din 
portul pentru bărci. 

Mă îndoiam că tărăboiul paranormal făcut de domnul Sinatra 
îl scosese din circulaţie pe Hoss Shackett mai mult decât îl 
scosese pe Utgard. Apelul acela era cu siguranţă din partea 
șefului poliţiei. 

Cât timp am îndreptat nava spre sud, apelul fusese comutat 
pe căsuţa vocală. După o pauză, cel care apelase sună din nou. 
L-am lăsat să fie comutat pe căsuţa vocală încă o dată. 

Conspiratorii de pe țărm știau acum că era ceva ce nu 
mersese bine. 

Pentru că schimbasem cursul navei cu 180 de grade, harta 
mării arătată de GPS reprezenta linia coastei în partea stângă a 
ecranului. Legenda identifica portul drept MAGIC BEACH, iar sub 
aceste cuvinte se aflau cifre care nu însemnau nimic pentru 
mine. 

Deoarece descoperisem că angajaţii portului erau aroganti, 
grosolani și criminali, am decis să n-am treabă cu ei. Nu aveam 
să mă întorc în port. 

Acompaniat de piuitul ușor al radarului și de bocănitul mai 
puternic al sonarului, am redus viteza și am îndreptat 
remorcherul spre sud, ca și cum aș fi știut ce fac, protejat de 
aparatura electronică ca să nu fiu îndrumat greșit de nimfe ale 
mării care cântau cocoțate pe stânci ce spărgeau coca navei. 

Nu mă îndoiam că eram vulnerabil în fața unui kraken sau a 
altor șerpi de mare de dimensiuni gigantice, încât puteau să 
înhaţe nave și să mănânce oameni la fel de ușor cum luăm noi 
sardelele dintr-o cutie. Intenţionam să rămân la bord cel mult 
cincisprezece minute, deci era puţin probabil ca remorcherul să 
fie prins în tentaculele unei caracatite de mărimea lui King Kong 
și scufundat douăzeci de mii de leghe. 


VP - 218 


Cu toate că nava avea o cameră a radioului, coverta 
adăpostea și un radiotelefon cu frecvenţă foarte înaltă și 
modulare de frecvenţă, cu antenă rotitoare. Abia mă 
îndreptasem spre sud când am primit un apel pe canalul 22, de 
pe cuterul Gărzii de Coastă cu care vorbise Joey mai devreme. 

Probabil că procedura corectă era să repet semnalul de apel 
dat de operatorul radio de pe cuter, apoi să mă identific prin 
semnalul de apel al remorcherului. În loc să fac așa, am ignorat 
apelul. 

Am fost încântat să descopăr - pentru binele naţiunii - că 
polițiștii din Garda de Coastă erau pricepuţi și insistenţi. Se 
părea că urmăriseră prin satelit întâlnirea dintre remorcher și 
Junie's Moonbeam. 

Erau curioși să afle de ce întârziasem în locul transferului 
după plecarea iahtului. Și voiau să știe de ce duceam pasagerul 
bolnav spre sud, în loc să ne deplasăm imediat spre est, către 
port și către spital. 

După ce-și petrecuseră o parte atât de mare din viață pe 
mare, recunoșteau de îndată ceva dubios. 

Ceva mai devreme, în timp ce-l ameninţam pe Joey cu 
pistolul, când sperasem că ajutorul se afla mai aproape de 
cincizeci de mile marine, dorisem să discut cu Garda de Coastă, 
dar acum circumstanțele se schimbaseră. Nu aveam să 
pălăvrăgesc despre arme  termonucleare furate prin 
radiotelefon, pe o frecvență pe care putea să mă audă oricine, 
inclusiv Hoss Shackett*, șeful poliției, și piticul său clonat, mini- 
Hoss, dacă exista așa ceva. 

După mesaje din ce în ce mai mânioase, care insistau să 
răspund, cei din Garda de Coastă renunţară. Am presupus că 
acum cuterul, cu motoarele la viteză maximă, schimbase cursul 
ca să intercepteze remorcherul, lucru care îmi convenea, pentru 
că eu aveam să debarc cu mult înainte de sosirea lor. 

Odă bucuriei răsună din nou, în timp ce alt apel avea loc pe 
telefonul obișnuit. 

Eram un tip care avea admiratori. Sigur, deoarece fusesem 
ani de zile un bun bucătar de minuturi, mă obișnuisem să am o 
gașcă de admiratori dedicați, de obicei cu pete de muștar pe 
cămăși. 


30 Autorul face aluzie la personaje din filmele cu Austin Powers. (n.tr.). 
VP - 219 


Fusese deconcertant să călătoresc cu Birdie Hopkins în timp 
ce-și pilota Cadillac-ul cu vizibilitate zero. În ciuda radarului și a 
sistemului de navigaţie cu GPS, care garantau că remorcherul n- 
o să se înfigă în nimic, m-am pomenit că mersul orbește pe 
mare, prin ceață, era mult mai tulburător, clipă de clipă, decât 
tot timpul petrecut în mașină cu văduva lui Fred. 

Poate că abisul de apă de dedesubt avea vreo legătură cu 
nervozitatea mea. Sau armele termonucleare menţionate 
anterior. 

Mergând aproape direct de-a lungul valurilor ce se îndreptau 
spre țărm, în loc să se îndrepte împotriva lor, nava nu era prea 
mult supusă tangajului. Dar se legăna mai mult decât mi-ar fi 
plăcut, chiar și pe marea aceea calmă. 

Pe harta GPS-ului, pe linia de coastă - atât naturală, cât și 
făcută de mâna omului - erau identificate două puncte de reper, 
incluzând cheiul din Magic Beach, unde începuse totul când mă 
dusesem să mă plimb și ca să discut cu misterioasa tânără care- 
mi apăruse în vis. 

La o jumătate de milă la sud de chei, gura Canionului lui 
Hecate, un defileu îngust, se deschidea în mare. 

Din cauză că un pârâu croise Canionul în mii de ani, una din 
două condiţii avea mari șanse să existe în locul în care marea și 
Canionul se întâlneau, prima implicând sedimente. Dacă un 
capăt al pârâului rămânea deasupra nivelului mării, apa avea să 
se scurgă de sus ieșind din Canion, depozitând mâl așa cum 
Mississippi formează o deltă când se apropie de Golful Mexic. 

Dacă în loc de asta Canionul ar fi fost săpat atât de adânc 
încât capătul lui de vest ar fi fost sub nivelul mării, mâlul 
depozitat de pârâu ar fi fost spălat de multă vreme de Pacific și 
dus în locuri îndepărtate. În acest caz, din cauză că valurile sapă 
malul pe care-l întâlnesc, oceanul ar fi pătruns în gura 
Canionului, formând un golf cu apă adâncă. 

Având în vedere vârsta geologică a coastei Californiei și faptul 
că aceasta cobora abrupt către ocean, mă bazam pe condiţia 
numărul doi. Și în timp ce mă aplecam către monitorul cu harta 
mării, ca să citesc liniile ce reprezentau adâncimea, am 
remarcat că sarcina îmi fusese ușurată de codul culorilor arătat 
pe bara de date din partea de jos a ecranului. 

Uscatul era reprezentat în auriu. Albul semnifica apă adâncă, 
precum cea care se afla sub poziția mea curentă. Albastrul 


VP - 220 


identifica apa puţin adâncă, iar verdele avertiza că-i vorba de 
uscat ce ieșea la iveală în timpul mareei joase, dar era acoperit 
de apă în timpul mareei înalte. 

Un canal ce se îngusta spre est, rămânând totuși suficient de 
lat și fiind cu certitudine suficient de adânc pentru pescajul 
remorcherului, intersecta plaja. Ducea drept într-un golf ce 
pătrundea în gura Canionului. 

Bingo! 

Fiind la vest de Canionul lui Hecate, am schimbat cursul spre 
coastă. 

Fără să se mai mulțumească să raporteze ce se afla în faţă, 
radarul părea să exprime o nemultumire extremă legată de 
perspectiva unei călătorii îndelungate în direcţia aceea. L-am 
oprit. 

În timpul în care parcursesem mai puţin de o jumătate de 
leghe spre est, ofițerul cu comunicațiile de la bordul cuterului 
îndepărtat al Gărzii de Coastă începu să mă apeleze din nou prin 
radiotelefon. Avea iarăși o grămadă de întrebări. 

Simţeam că acţiunea urma să-i răspundă mai bine decât 
vorbele - și avea să-l facă să continue să se apropie în cea mai 
mare viteză. 

Nu puteam să văd prin fereastra covertei nici măcar o singură 
lumină de pe coastă, vedeam doar palisade de ceață care se 
dădeau la o parte ca să scoată la iveală tot ceaţă, dar în curând 
aveam să întâlnesc ceva mai solid decât ceața. 

Am pus ambele motoare să meargă înainte și am ţinut bine 
cârma. Harta mării arăta că remorcherul se îndrepta cu precizie 
către centrul canalului dinspre Canionul lui Hecate, fiind însă la 
o leghe de mal. 

Cu vreo șase săptămâni în urmă, în abația St. Bartholomew, 
din High Sierra, văzusem prima zăpadă din viaţa mea, iar în 
câteva zile avusesem parte de chestia asta cât să-mi ajungă 
pentru toată viața. 

Magic Beach fusese prima mea experienţă legată de un oraș 
de pe coastă. La început mi se păruse liniștitor, o schimbare 
bine-venită după viscolul care îngropase abația. 

Poate că aveam să simt altfel cu timpul, dar în clipa aceea, 
când mă apropiam de coastă cu remorcherul, prin ceaţă, pe o 
mare înșelătoare, mi se făcu dor de deșertul Mojave cel uscat și 
de Pico Mundo, am simţit că-s scârbit de apă, indiferent de 


VP - 221 


forma pe care o avea - cu excepţia celei necesare ca să fac baie 
sau s-o trag la toaletă. 

Ofiţerul cu comunicațiile de pe cuter, care mă urmărea prin 
satelit, încetase să repete pe canalul 22 aceleași întrebări și 
începuse să-mi transmită avertismente, cu o voce alarmată. 

Eram suficient de încordat fără să ascult prezicerile lui 
stridente despre dezastre. Am închis radiotelefonul. 

Dispozitivul pentru măsurarea adâncimii începu să ţiuie mai 
frecvent. 

Se auzi din nou Odă bucuriei. Bazându-mă pe experienţa pe 
care o avusesem cu Utgard Rolf, cred că s-ar fi potrivit mai bine 
cu personalitatea lui ceva de Wagner sau o melodie a unei 
formații gangsta-rap. 

Ce-i făcuse Beethoven lui Utgard încât o muzică atât de 
plăcută fusese folosită ca semnal pentru un telefon pentru 
crime? 

Pe ecran se vedea albul apei adânci apropiindu-se și 
scurgându-se în semiluna albastră din faţă, iar dincolo de 
albastru era o semilună verde, iar dincolo de verde se afla o 
porţiune zdravănă de teren auriu, solidă cât se poate - 
magnifica margine de vest a minunatei Americi. 

Mergeam drept prin centrul canalului. 

Nu era nevoie să verific indicatorul pentru combustibil. Era 
nevoie doar de vreo sută de grame ca să terminăm călătoria. 

Voltmetrul. La naiba cu voltmetrul! Nu aveam idee la ce 
folosește un voltmetru. Poate că doar un om dintr-un milion știe 
la ce folosește un voltmetru. Dar era acolo, ocupând primul colț 
de jos din stânga al panoului cu aparate de măsură, mândru de 
sine, bătându-și joc de oricine nu era un marinar de-o viață 
priceput la voltmetre. 

Indicatorul de presiune a uleiului din cutia de viteze, 
indicatorul presiunii uleiului din motor, temperatura apei, 
pescajul, tahometre. Acum nu mă mai interesau, furnizau date 
inutile, erau niște instrumente tâmpite fără nicio importanţă. 

Respectul care îmi mai rămăsese pentru tehnologia 
marinărească era rezervat aparatului pentru măsurat 
adâncimea, sonarul zgomotos, care păcănea tot mai iute și mai 
agitat, tot mai iute. 


VP - 222 


Planul meu, oricât de improvizat fusese, se bazase pe 
credinţa că bombele nucleare erau cam la fel de greu de 
detonat ca și dinamita. 

Poţi să dai cu un baton zdravăn de dinamită de un perete, să-l 
lovești cu un ciocan, să-l înjunghii cu un cuţit, el n-o să 
explodeze. Un fitil aprins e suficient, poate și un impuls electric 
provenit dintr-o cutie cu piston, dar dacă vrei să te plimbi cu un 
camion pe douăzeci de mii de batoane de dinamită, poţi s-o faci 
fără riscul de a fi făcut bucăţi - dacă am înțeles bine despre ce-i 
vorba. 

Nitroglicerina curată e altceva. 

Separasem bombele de detonatoarele lor - sau de obiectele 
care crezusem cu adevărat că erau detonatoarele lor. Atunci 
când s-au întâmplat evenimentele acestea, nu eram specialist în 
fizică nucleară - și nu sunt nici acum, când scriu aceste rânduri 
-, dar eram sigur, atât cât poate fi un nefizician, că toate cele 
patru dispozitive termonucleare puteau să suporte un șoc 
puternic fără să mă transforme în vapori. 

Ceaţa nu se potolea: nu era decât ceaţă, ceață, ceaţă. 

Am stat cu picioarele bine înfipte în punte, aplecat asupra 
consolei, și am apucat zdravăn cârma cu mâna stângă. 

Păcănitul sonarului bătea o cadență oarecum sincronizată cu 
ritmul Odei și, bazându-mă doar pe intuiţie, am ales ceea ce am 
sperat să fie ultimul moment potrivit ca să apăs pe butonul 
STOP MOTOARE. 

Am apucat apoi cârma cu ambele mâini, păstrând cursul, dar 
în principal ţinând-o zdravăn. 

O navă nu are frâne. Singura metodă de a opri mișcarea 
înainte e să pornești motoarele în sens invers. Deoarece 
oprisem motoarele, oprisem și orice împingere înainte, dar asta 
nu avea niciun efect asupra mișcării în baza inerției. 

Am parcurs metrii finali ai canalului spre Canionul lui Hecate 
cu o inerție semnificativă. Apa, bineînţeles, opune o rezistenţă 
ce reduce inerția, dar mai puţină decât ai crede când nava are o 
traversă modestă, o proră în V și o chilă cu fund rotunjit. 

Ca urmare a acestor evenimente, am învăţat despre aceste 
aspecte ale proiectării remorcherelor ce merg pe mare și am 
ajuns să apreciez pe deplin cât de mult contează după ce 
oprești motoarele. 


VP - 223 


Nisipul opune o rezistență mai mare decât apa, după cum vă 
puteţi imagina, iar nămolul depășește nisipul în această privinţă. 
Nu pot să pretind că am fost în stare să-mi dau seama când 
remorcherul a terminat să se târască prin nisip și a început să se 
înfigă mai puternic în noroi. Tot ce-mi amintesc e că la un 
moment dat canalul era suficient de adânc ca să permită 
plutirea navei, iar în clipa următoare nu mai era suficient de 
adânc. 

Fereastra găurită de glonţ a covertei se făcu ţăndări complet 
și căzu din ramă și fiecare obiect de la bordul ambarcaţiunii care 
nu era bine fixat zbură așa cum fac obiectele dintr-o clădire 
zguduită de un cutremur. Nu mă lovi nimic, ceea ce 
demonstrează atenţia acordată de Utgard siguranţei maritime. 

Picioarele îmi fugiră de sub mine, dar m-am ţinut bine de 
cârmă. 

Scrâșnind,  zbârnâind,  trosnind,  păcănind,  șuierând, 
remorcherul ieși din apa golfulețului - cu prova ridicându-se și 
tot ridicându-se - ca un animal amfibiu preistoric care decisese 
că venise ora să se declare suficient de evoluat pentru viaţa pe 
uscat. 

Când ambarcaţiunea se opri, mi-am tras picioarele sub mine, 
dar un timp îndelungat mâinile mele încordate nu voiră să dea 
drumul roții cârmei. 


VP - 224 


PATRUZECI ȘI UNU 


Deși oprisem motoarele înainte de impact, am presupus că se 
putea declanşa un incendiu, deși combustibilul pentru 
motoarele diesel nu se aprinde atât de ușor ca benzina. 

Întrebarea dacă armele nucleare puteau fi detonate de o 
zguduitură puternică primise, din fericire, un răspuns negativ. 
Focul, dacă izbucnise, nu era în stare să topească învelișul de 
oțel turnat în care se părea că fusese încastrat plutoniul. Sincer 
vorbind, nu mă preocupasem de posibilitatea eliberării de 
material radioactiv. 

Gata, în cele din urmă, să părăsesc cârma, am luat săculețul 
cu detonatoarele bombelor. 

Mai devreme, când rămăseseră atât de multe de făcut pentru 
a duce armele nucleare într-un loc de unde să nu poată fi luate 
prea ușor, fusesem prea preocupat ca să remarc cât de greu era 
săculețul. Când mânuisem primul declanșator, îi estimasem 
greutatea la două kilograme, două kilograme și jumătate. Asta 
însemna că, extrapolând, ducea la o greutate totală de vreo 
zece kilograme, dar săculețul avea cel puţin încă cinci 
kilograme. 

James Bond, mai ales interpretat de Daniel Craig, ar fi ridicat 
săculețul de parcă ar fi conţinut promisiuni ale politicienilor. Ar fi 
zâmbit nepăsător și ar fi plecat cu detonatoarele într-un ritm 
care l-ar fi calificat printre alergătorii la maraton de la olimpiadă. 

Sigur, Bond avea avantajul că fusese fortificat de o dietă ce 
consta în primul rând din martini. Eu nu beau nimic mai tare 
decât vinul roșu - și nici din acesta nu beau prea mult. 

În timp ce bombăneam ceva neplăcut despre tendinţa 
proiectanţilor bombei de a face totul mai mare și mai greu decât 
ar trebui să fie, și despre lipsa lor de respect faţă de necesitatea 
de a economisi rezervele preţioase, am cărat sacul de piele de 
pe covertă. Am închis ușa în urma mea și am rămas o clipă 
lângă ea, gândindu-mă la ce mă aștepta. 

Remorcherul se înclinase către babord, iar puntea cobora 
către pupa, pentru că prova urcase pe plajă. Deși puntea umedă 


VP - 225 


nu-mi făcuse probleme atunci când fuseserăm pe mare, gradul 
ei de înclinare îmi promitea o adevărată distracţie. 

În timp ce alunecam - așa cum se zice - ca un porc pe 
gheaţă, am traversat puntea până la balustradă și am privit în 
jos. În timp ce mă întrebam de ce ar fi umblat un porc pe 
gheață, am văzut solul negru prin ceața învolburată. 

Am ridicat săculeţul peste balustradă și l-am lăsat să cadă. 
Detonatoarele erau înfășurate - fiecare în parte, în săculeți din 
două straturi de pâslă, de parcă ar fi fost cumpărate dintr-un 
magazin de lux, precum Tiffany. Ca urmare, n-au zăngănit 
puternic în momentul impactului. 

Deoarece nava era înclinată în direcția aceea, a trebuit să mă 
caţăr și eu peste balustradă, ca să sar peste ea. Când am 
aterizat lângă săculeţ, pe solul solid, mi-am făgăduit că aceasta 
fusese ultima mea zi pe mare. 

În trecut, mă minţisem în asemenea privinţe. Dar pentru 
moment eram dispus să ignor făgăduielile acelea false, oricât ar 
fi fost ele de atrăgătoare, și să mă dedic bucuros vieţii pe uscat. 

M-am gândit să mă îndrept direct spre interiorul continentului, 
prin Canionul lui Hecate, unde coioţii urlau și unde trupurile 
îngropate ale unor fete asasinate - cel puţin două - n-au fost 
găsite niciodată. 

Nu. 

În loc să fac asta, am luat sacul și, aplecându-mă spre 
dreapta, ca și cum aș fi rămas pe puntea înclinată, am pășit în 
valurile care se spărgeau și le-am urmat către nord, aflat în 
dreapta mea, când stăteam cu faţa spre Pacific. In pustietatea 
aceea albă, linia apei era singurul ghid de încredere pe care-l 
aveam. 

Conform hărții GPS-ului de pe coverta remorcherului, 
golfuleţul avea o plajă în formă de semilună care se curba între 
pantele abrupte ce formau capătul Canionului. In partea de 
nord-vest, plaja continua spre nord de-a lungul coastei, pe lângă 
oraș, până în port. 

Acest drum, de la golfuleț până la ţărmul coastei, se afla sub 
apă în timpul mareei înalte. Din fericire, nu eram în acest 
moment și, după o scurtă plimbare, de două, trei minute, am 
ajuns pe plaja principală. 

Faleza scădea către nord, pe o distanţă de vreo jumătate de 
kilometru. Am urmat-o până a dispărut, apoi m-am îndreptat 


VP - 226 


spre interiorul continentului când am ajuns la promenada 
neobișnuită de beton din Magic Beach și am mers mai departe 
pe aceasta, spre nord. 

Eram obosit. Evenimentele din noaptea aceea justificau 
epuizarea mea. Simțeam că aveam dreptul să mă întind pe 
pasarelă și să dorm - și să-i ia naiba pe patinatorii pe rotile a 
căror sărbătoare a vitezei de dimineaţă avea să fie împiedicată 
de încă un obstacol, pe lângă bătrânii cu baston și bătrânele cu 
cadru de mers. 

Dar numai oboseala nu explica dificultatea mea tot mai mare 
de a căra săculețul de piele. Obosit sau nu, cu cât cari mai 
departe o povară grea, cu atât ţi se pare mai grea, dar acest 
adevăr nu rezolva enigma greutăţii ce creștea rapid. Cărasem 
sacul de mai puţin de zece minute și mi se părea a fi deja de 
două ori mai greu decât fusese atunci când îl aruncasem peste 
balustrada remorcherului. 

M-am apropiat cu grijă, dinspre alee, de casa lui Hutch 
Hutchinson. Deși nu aveam de ce să fiu îngrijorat că Utgard Rolf 
ar fi putut să mă aștepte înăuntru, deși eram convins că Hoss 
Shackett era ocupat în altă parte, smulgându-și părul din cap și 
gândindu-se la o schimbare de identitate extremă, care includea 
și modificarea sexului, cei doi pistolari roșcaţi ar fi dispus de 
timp și de răbdare să aștepte acolo, ca niște păianjeni ce-și 
pândesc prada. 

După ce am intrat pe poarta de lângă garaj, am fost silit să 
car sacul ținându-l cu amândouă mâinile. Părea că în el se afla 
pianul cel mare pe care Laurel și Hardy nu fuseseră în stare să-l 
urce pe o scară îngustă. 

Am pus sacul jos pe podeaua de cărămizi din curtea 
interioară, lângă scaunul din fier forjat pe care îmi lăsasem mai 
devreme blugii plini de nisip și șosetele. A trebuit să-mi rotesc 
umerii și să-mi întind braţele, ca să scap de încordarea care-mi 
înnodase mușchii. 

M-am îndepărtat de casă, ducându-mă lângă un colț al 
garajului, unde am deschis telefonul celular pe care mi-l dăduse 
Birdie Hopkins. Am sunat la Vila Monstrului Fericit. Annamaria 
mi-a răspuns la al treilea țârâit. 

— Eu sunt, i-am zis. Unde-i Blossom? 

— Face floricele de porumb. E o scumpă. 

— Știam că o s-o placi. 


VP - 227 


— Va fi cu mine întotdeauna, zise Annamaria - și mi se păru 
un mod ciudat de a spune că nu avea s-o uite niciodată pe 
Blossom Rosedale. N 

— O să vin curând să te iau, am zis eu. Intr-o oră. Trebuie să 
părăsim orașul, dacă ești în stare. 

— Ce trebuie să fie o să fie. 

— O luăm de la început. 

— Ești protectorul meu și eu sunt în grija ta. O să facem cum 
crezi că-i mai bine. 

Nu știu de ce am simţit în clipa aceea că port o povară mai 
mare decât atunci când, pe nava morţii, eram singurul deținător 
celor patru bombe nucleare și al detonatoarelor acestora. 

Pentru că nu găsisem nicio replică, Annamaria zise: 

— Odd Thomas, ești liber oricând să-ţi anulezi angajamentul. 

Am văzut-o, în amintire, în lumina lămpii cu ulei: „Vrei să mori 
pentru mine?” 

Spusesem da și luasem clopoțelul oferit. 

— Nu, am zis, sunt alături de tine. Indiferent unde duce asta. 
Până la capăt. Părăsim orașul. O să fiu acolo peste o oră. 

Am închis telefonul și l-am strecurat în buzunarul blugilor. 

Deși îndrumările lui Ozzi Boone și scrierea acestor patru 
manuscrise mi-au creat o oarecare ușurință în exprimare, n-am 
cuvinte să descriu simțământul ciudat care m-a copleșit atunci. 

Printre toate lucrurile care sunt, sunt și ucigaș. Nu un asasin, 
ci doar un ucigaș. Și un prost. Singurul copil al unei mame 
nebune și al unui tată narcisist. Un erou ratat. Un băiat zăpăcit. 
Un om tulburat. Un tip care-și face viaţa din mers. Un căutător 
care nu-și poate găsi calea. 

Nimeni n-ar trebui să-i încredinţeze unuia ca mine o comoară. 
Indiferent dacă Annamaria era comoara, sau copilul ei - sau 
niciunul din ei, ci un lucru misterios care urma să-mi fie 
destăinuit -, știam că Annamaria credea că are o comoară ce 
trebuie protejată. Judecata ei în această privinţă se baza pe o 
convingere care mă încredințase și pe mine. 

În ciuda faptului că-mi dădeam seama că nu eram potrivit 
pentru așa ceva, intuiam că, în ciuda defectelor mele, era 
datoria mea s-o protejez și că era o onoare pentru mine să fac 
acest lucru. Ceea ce simţeam atunci, lângă garajul lui Hutch, 
sentimentul pe care nu-l pot descrie, era o emoție fără nume 
mai prejos de umilinţă, o deferenţă incomensurabilă, mai mare 


VP - 228 


decât cea pe care o simte cel slab în umbra celui puternic, ceea 
ce ar simţi o vrabie dacă natura ar însărcina-o să poarte pe 
aripile-i mici toate făpturile vii de pe un Pământ muribund, 
ducându-le către o nouă planetă. 

Și nu știu de ce am simţit toate acestea, pentru că nu știam la 
ce am fost condamnat. Sau, poate, știam în sufletul meu, dar 
îmi păstram această știință doar pentru mine, preferând să 
acţionez în ignoranță, de teamă că adevărul mă va paraliza, mă 
va pietrifica la fel de tare cum eonii timpului pot pietrifica 
pădurea vie, transformând-o în piatra cea mai tare. 


VP - 229 


PATRUZECI ȘI DOI 


Am examinat pistolul luat de la Valonia, pentru cazul în care 
pistolarii roșcați îl vizitaseră pe Hutch, nu fuseseră convinși de 
spectacolul acestuia și rămăseseră să mă aștepte. Incărcătorul 
de zece cartușe mai conţinea nouă. Am ridicat siguranța. 

Probabil pentru că petrecusem prea mult timp pe mare, am 
mormăit: 

— Bine, pescuiește sau du-te acasă. 

Am găsit săculețul pentru pilule, din ghiveciul cu ciclame. 
Cheia era în săculeț. 

Am deschis ușa. Liniște. Aroma slabă de scorţișoară a 
prăjiturilor făcute în casă. Lucirea aurie a becurilor înseriate, 
ascunse în partea de jos a dulapului. 

Totul așa cum trebuia să fie. Asta nu-i niciodată un semn bun. 

Am traversat bucătăria plăcută - de data asta purtând 
pantaloni - și am intrat încet în holul de la parter. 

Când am privit cu grijă prin ușa deschisă a salonului, l-am 
văzut pe Hutch în fotoliul în care îl lăsasem. Pătura îi era 
aruncată în poală și-i acoperea genunchii, dar Hutch pusese 
cartea deoparte. Sforăia încet. 

Am pus siguranţa pistolului mic și am vârât arma în buzunar. 

Probabil că Hutch cinase în lipsa mea și se întorsese în salon, 
să se uite la televizor. La televizor se dădea un film vechi, în 
care jucase el. Hutch oprise sunetul. 

Am stat uitându-mă la ecranul tăcut. 

Vedeta care-i era parteneră în filmul acela fusese minunata 
Deborah Kerr, frumoasă așa cum fusese în Viaţa și moartea 
colonelului Blimp, la fel de obsedantă ca în O poveste de 
dragoste de ținut minte, la fel de elegantă ca în Bonjour 
Tristesse, cu faţa proaspătă și nevinovată ca în Narcisa neagră. 

Hutch nu fusese ca o barză în zilele acelea. Cu greutatea sa și 
cu coama de păr, fusese un leu pe ecran. Timpul nu-i 
transformase încă profilul nobil într-o caricatură, cu frunte și 
bărbie teșită, cu nas coroiat. 

Indiferent ce-i spunea el lui Deborah Kerr și aceasta lui, 
conversaţia era intensă. El o ţinea tandru pe după umeri, iar ea 


VP - 230 


se uita la el - și momentul acela avea să fie urmat de un sărut, 
așa cum fulgerul e urmat de tunet. 

— Ea era magnifică! spuse Hutch, care se trezise în timp ce 
eu urmărisem ca în transă imaginile de la televizor. 

— Aţi fost îndrăgostit de ea, domnule? 

— Oh, da! Foarte mult. De la distanţă. Ea era de neatins. O 
adevărată doamnă. Nu mai există acum una ca ea. 

Apoi veni sărutul. Incă vreo două cuvinte. Apoi un al doilea 
sărut. Care se dizolvă într-un câmp de bătălie european. 

Hutch oftă: 

— O jumătate de veac a trecut ca și cum ar fi trecut un an. 
Fiule, nu irosi nicio oră plictisindu-te sau lăsând pe mâine. 

— Fac tot ce pot ca să fiu ocupat, l-am asigurat eu. 

Hutch se îndreptă pe scaun. 

— Îmi pare rău, dar nu te-a căutat nimeni. 

— Sunt încântat să aflu asta. 

— Aș fi dat un spectacol impresionant, unul să dăinuiască 
peste vremuri. Actoria e o meserie minunată, fiule. Dacă poţi să 
petreci suficient de mult timp interpretând alţi oameni, nu 
trebuie să te mai gândești prea mult la propria fire și propria 
motivaţie. 

— In noaptea asta a trebuit să fiu altcineva, ca să-mi salvez 
pielea. Mi-am spus Harry Lime”. 

— Ce obrăznicie! Tinere, nu ești Orson Welles! 

— Nu vă contrazic, domnule. 

— Fusesem cât pe ce să capăt rolul principal din The Third 
Man. Dar nu-l condamn pe Joseph Cotten că l-a obţinut. A fost 
superb. 

M-am așezat pe scaunul de la picioarele fotoliului. 

— Domnule Hutchinson... 

— Spune-mi Hutch. Toată lumea îmi spune așa. 

— Da, domnule. După cum știți, nu am început această slujbă 
având prea multe haine... 

Hutch mă întrerupse, aplecându-se spre mine, cu ochii 
lucitori: 

— O să mergem mâine la un magazin de lucruri la mâna a 
doua! Ideea asta mă obsedează de când am discutat mai 
devreme despre subiectul ăsta. 


3l Harry Lime este un personaj din filmul The Third Man - scenariu de Graham Greene 
- interpretat de Orson Welles. (n.tr.). 


VP - 231 


— Oh, grozav, dar voiam să spun că... mă duc sus să iau un 
trening curat. Și sunt atât de grăbit, încât sper că n-o să vă 
deranjez prea mult dacă o să vă rog să vă descotorosiţi de 
hainele mele. 

Hutch înţelese, dar nu voi să înțeleagă. 

— Ce cerere ciudată! 

— Trebuie să plec în noaptea asta, domnule. 

— De ce? întrebă el, ridicând mâna cu care, pe timpuri, o 
ținuse pe Deborah Kerr. Da, înțeleg. Tipul cel solid cu bărbuţă, 
apoi un tip roșcat care are sau nu are dinți stricaţi. Presupun 
deci că diferendul cu ei nu poate fi rezolvat? 

— Nu în întregime, domnule. 

— Deci acum o tulești. 

— Exact. 

— Cândva am tulit-o și eu. 

— Și Henry Fonda vă urmărea neobosit. 

— Neobosit într-un mod relaxat. Cred că ar fi fost mai bine 
dacă Henry m-ar fi împușcat. 

— Dar eraţi nevinovat. 

— Da, dar uneori nevinovatul moare, iar spectatorilor le place 
câteodată o tragedie, zise el, apoi se încruntă. Fiule, ai venit aici 
cu o valiză și o să pleci doar cu hainele de pe tine. 

— Prefer să călătoresc fără bagaje. 

— Asigură-te că ai pantalonii pe tine. 

— Așa intenţionez, domnule. 

— Spune-mi Hutch. Toată lumea îmi spune așa. Hainele tale 
de la magazinul ce vinde marfa la mâna a doua... se vând cu 
vreo obligație? 

— Nu v-am înțeles. 

— Când cineva cumpără haine dintr-un magazin cu marfa la 
mâna a doua e obligat prin contract să dea hainele cuiva mai 
sărac decât el? 

— Oh, nu, domnule. Puteţi să le aruncaţi la gunoi. 

— Atunci e ușor. Credeam că există un anumit protocol pe 
care trebuie să-l respect, dacă ţi-ai creat anumite obligații. 

Împinse într-o parte pătura aruncată în poala sa și se pregăti 
să se ridice de pe scaun. 

— Încă un lucru, am spus eu. Și regret că trebuie să vi-l cer. 

Hutch păru mâhnit: 


VP - 232 


— Vrei să iei cu tine restul prăjiturilor pe care le-ai făcut 
astăzi. 

— Nu, nu, sunt ale dumneavoastră. 

— Oh, bine! Splendid! Minunat! 

— Domnule, mă întrebam dacă pot să împrumut una dintre 
mașinile dumneavoastră. 

— Bineînţeles. Ești un șofer minunat! 

— Nu pot să risc să părăsesc orașul cu autobuzul sau cu 
trenul. 

— Indivizii o să supravegheze transportul public. 

— Exact. Dacă aș merge cu mașina dumneavoastră până în 
Santa Barbara, aș putea s-o las nepotului dumneavoastră care 
locuiește acolo, iar el ar putea să aibă grijă să v-o trimită înapoi. 

Hutch se încruntă, îngrijorat: 

— Și de acolo cum o să te descurci? 

— O să văd pe parcurs. Reușesc întotdeauna. 

— Mi se pare cumplit! 

— Nu, domnule. E aventuros, dar nu cumplit, am spus eu, 
ridicându-mă de pe scăunel. Ar fi mai bine să-mi schimb 
treningul și s-o iau din loc. 

Fiecare picior lung al lui Hutch păru că are doi genunchi, 
atunci când își întinse picioarele și se ridică. 

— O să te aștept în bucătărie cu cheile mașinii. 

— Oh, am exclamat eu, pot să iau și o lanternă? Am nevoie de 
o lanternă. Asta-i, nu încetez să cer tot felul de lucruri... 

— Ai nevoie de o lanternă bună când fugi de cineva. Nicio 
problemă. 

Când am ajuns sus, în camera mea, mi-am dat seama că o să 
abandonez și o colecţie de biografii ale lui Sinatra. Bănuiesc că 
n-o să mai am nevoie de ele. 

M-am dus în baie, m-am dezbrăcat până la brâu, mi-am spălat 
partea superioară a trupului, faţa și mâinile, având grijă să nu 
afectez rana de pe coaste, acoperită cu leucoplast. Am îmbrăcat 
un tricou curat și un trening care nu avea scris niciun cuvânt nici 
pe faţă, nici pe spate. 

Când am coborât în bucătărie, pe masă se aflau o lanternă și 
cheile Mercedesului. 

— Domnule, nu pot să iau Mercedesul. 

— E o acoperire mult mai bună decât Explorerul. Indivizii se 
așteaptă ca un tânăr ca tine, în pantofi de sport și trening, care 


VP - 233 


o tulește, să părăsească orașul într-un Explorer, dar nu s-ar 
aștepta niciodată să fugă cu un Mercedes. 

— Aş prefera să iau Explorerul. 

— Refuz să-ţi dau cheile Explorerului. Mercedesul e o 
acoperire mai bună. Și, de data asta, eu sunt regizorul. 

— Dar... 

Hutch arătă spre un pachet înfășurat în plastic, care se afla și 
el pe masă. Pe etichetă scria ȘORICI DE PORC, iar plasticul era 
acoperit de brumă, din congelator. 

— Vreau să iei asta, spuse Hutch. 

— Grozav, domnule, îmi place șoriciul de porc, dar pentru un 
timp n-o să am unde să gătesc. 

— „Şorici de porc” e un cod, ca să știu ce-i în pachet. Dacă 
scria „limbă de vacă”, pachetul ar fi conţinut doar bancnote de 
douăzeci de dolari. Dacă ar fi scris „turtă dulce”, atunci ar fi 
conținut un amestec, jumătate bancnote de douăzeci și 
jumătate de o sută de dolari. 

— Bani? Oh, nu. Nu, nu, nu. Nu pot să accept așa ceva. 

— Bineînţeles, am conturi în bănci, dar, vezi tu, nu am deplină 
încredere în bănci. Când aveam nouă ani, o grămadă de bănci 
au dat faliment. 

— Am bani, l-am asigurat eu. Am economisit o parte din 
salariu. 

— Nu-i suficient ca să fugi. Trebuie să fii iute când o tulești, 
am învăţat asta pe pielea mea. 

— Dar e prea mult, mult prea mult. 

— De unde știi? Poate „șorici de porc” e codul meu pentru o 
cărămidă de bancnote de un dolar. 

— Și codul ăsta pentru ce-i, domnule? 

— Nu-i treaba ta! 

Hutch scoase o pungă roz pentru cadouri, cu păsări roz care 
zburau cu spirale de panglici albastre în cioc. Puse pachetul cu 
așa-zisul șorici de porc în pungă și mi-o întinse, ţinând-o de 
două mânere de sfoară aurie. 

Am respins punga. 

— Chiar nu pot s-o primesc. 

Figura i se întunecă de dezaprobare, se aspri cu o expresie de 
autoritate, apoi continuă cu una de așteptare a supunerii. Vocea 
sa era cea a unui căpitan eroic care cerea oamenilor să-i mai 


VP - 234 


mult decât credeau ei că sunt în stare să dea. Ridică mâna 
liberă strânsă pumn, ca să-și sublinieze spusele. 

— Soldat, vei lua asta și vei face ceea ce se cuvine cu ea, iar 
eu nu accept nicio discuţie, nu accept nicio scuză. E limpede? 

Annamaria spusese că oamenii îi dădeau bani. Mă îndoiam că 
vreunul dintre ei o obligaseră să-i primească, ameninţând-o că o 
să recurgă la violență. 

— Sunteţi foarte generos, domnule! 

Renunţă la personaj și rânji. 

— la-o, ia-o. Nu fi caraghios! Oricum, sunt banii pentru 
Nibbles. 

— Nibbles, iepurele fanfaron. 

— Continuă să-mi aducă venituri cu care nu știu ce să fac. 

Am spus, acceptând punga pentru cadouri: 

— Domnule, dacă o să am vreodată copii, fiecare dintre ei va 
avea colecția sa completă a aventurilor lui Nibbles. 

In timp ce puneam lanterna în punga cu banii congelați și 
luam cheile Mercedesului, Hutch zise: 

— De câte ori crezi că mi-am dezinfectat mâinile cu Purell, în 
timpul cinei și al evenimentelor din seara asta? 

— Păi ați avut enchiladas cu pui și, deși vă place gustul de 
pui, acesta vă face nervos din cauza poveștilor cu salmonela și 
E. coli din presă. Deci aş spune... de douăzeci de ori? 

— Mai încearcă o dată. 

— De treizeci de ori? 

Imi spuse, cu un ton plin de mândrie inconfundabilă: 

— De cinci ori. 

— Doar de cinci ori? 

— De cinci ori, repetă el. 

— Asta chiar e ceva, domnule! 

— Nu-i așa? După ce am atins banii - chiar și înfășuraţi în 
plastic -, sunt pe jumătate disperat să-mi dezinfectez mâinile cu 
Purell chiar acum, dar n-o s-o fac. 

— N-o să renuntțați subit la obiceiul ăsta, domnule? 

— Nu, nu. O să mă dezobișnuiesc cât de bine o să pot. Aveam 
un frate care era heroinoman și care s-a lăsat brusc. A fost ceva 
groaznic! 

— Da, domnule. Tânărul Anthony Perkins. 

— Experiența l-a zguduit atât de puternic, încât după aceea a 
început să poarte hainele mamei sale și să înjunghie oameni. O 


VP - 235 


să reduc folosirea dezinfectantului, dar n-o să risc o asemenea 
soartă. 

Hutch zâmbi, am zâmbit și eu. 

— Ai grijă de tine, fiule! 

— Da, domnule. Și dumneavoastră. 

Am pornit către ușă. 

— Odd? 

M-am întors. 

— Ne-am distrat luna care a trecut, nu-i așa? 

— Da, domnule. Sigur că ne-am distrat. 

— Bine. Foarte bine. Eu așa simt. Sper că și tu. 

— Domnule, lumea e deseori întunecată în zilele astea. Nu și 
aici, în casa asta. A fost o plăcere să lucrez pentru 
dumneavoastră. Și să vă cunosc. 

Am deschis ușa. 

— Fiule. 

M-am uitat din nou în urmă. 

— Poate... o îmbrăţișare? întrebă Hutch. 

Am pus jos punga pentru cadouri și m-am întors la el. 
Înălţimea sa și prezenţa puternică pe care o proiectase în viaţă, 
când fusese pe ecran, îi deghizaseră fragilitatea. 

Când reuși să vorbească, Hutch zise: 

— Ştii de fiul acela pe care l-am pierdut în război? 

— Vă referiţi la Jamie, fiul pe care nu l-ați avut niciodată? 

— Acela. Ei bine, dacă m-aș fi însurat cu cineva care se 
numea Corrina, dacă am fi avut un fiu numit Jamie și dacă l-aș fi 
pierdut în război, știu acum ce aș fi simţit. 

Mă surprinsese în multe feluri. Acum m-am surprins singur, 
nefiind în stare să găsesc o replică. 

Când am ajuns din nou lângă ușă, după ce am ridicat punga 
cu bani, am fost în stare să spun: 

— Domnule, o să fac tot ce-mi stă în putință să mă întorc într- 
o zi. 

— Toţi îmi spun Hutch. 

— Da, domnule. O să fac tot ce-mi stă în putință să mă întorc, 
iar când o să mă întorc, o să mergem la un magazin cu lucruri la 
mâna a doua. 

Hutch își mușcă buzele și dădu din cap. 

— Bine. În regulă. Mă duc să mănânc o prăjitură. 

— Mâncaţi una și pentru mine. 


VP - 236 


— Splendid! Da. Așa o să fac. O să mănânc două. 

Am ieșit și am închis ușa. 

Nefiind gata imediat să plec mai departe, am rămas acolo, 
teribil de recunoscător că viața mea, cu toate grozăviile ei, e 
plină și cu momente de graţie. 


VP - 237 


PATRUZECI ȘI TREI 


Săculeţul care conţinea detonatoarele celor patru bombe 
devenise atât de greu, încât am avut nevoie de toată puterea și 
hotărârea ca să-l car în garaj și să-l încarc în portbagajul 
Mercedesului. 

Am tras fermoarul sacului și, la lumina din portbagaj, am 
descoperit că nu conţinea nimic altceva decât ceea ce pusesem 
în el la bordul remorcherului. 

Lăsându-mă în voia magnetismului meu paranormal, să mă 
ghideze prin ceaţă fără să am parte de o ciocnire importantă și 
să mă ducă la un telefon cu plată, am plecat din locuinţa lui 
Hutch. 

Probabil că Hoss Shackett călătorea cuprins de disperare și de 
furie pe străzile acelea ce păreau atât mistice, cât și cuprinse de 
ceață, sperând să reînvie planul de incinerare a patru orașe sau 
pregătindu-se să fugă de justiţie... sau căutând maimuța ce 
provocase defecţiunea din mecanism, cauza ghinionului său din 
acel moment. 

Maimuţa, care avea o imaginaţie foarte activă, nu se putea 
împiedica să nu-și facă griji în legătură cu șeful poliţiei, pentru 
că în sufletul ei de maimuţă știa - știa pur și simplu - că dacă se 
va întâlni cu Hoss nu va fi cu Hoss Shackett cel drăguţ, ci cu 
Hoss Shackett care mănâncă pisoi și se scobește în dinţi cu 
oasele lor. 

Chestia neplăcută cu magnetismul paranormal e că uneori mă 
conduce la persoana pe care vreau s-o evit. Acest lucru e din 
cauză că eforturile pe care le fac pentru a o înlătura din 
gândurile mele este înfrânt de grija mea constantă că voi ajunge 
faţă în faţă cu ea. Și chiar dacă reușesc s-o înlătur din gândurile 
mele conștiente, subconștientul cel trădător continuă să fie 
preocupat de ea. Atunci obiectul temerii mele e atras către mine 
- magnetism paranormal invers - sau eu sunt atras către el, 
deseori în cel mai puţin nimerit moment. 

Oricum, m-am concentrat, excluzând orice altceva, asupra 
unui telefon cu plată, în timp ce conduceam Mercedesul. Telefon 
cu plată, telefon cu plată. 


VP - 238 


De când telefoanele celulare se întâlnesc pretutindeni, 
telefoanele publice cu plată au devenit mai dificil de găsit. Într-o 
zi, telefoanele vor deveni un cip mic, activat de voce, încastrat 
în spatele fălcii, sub ureche, iar telefonul celular va fi demodat 
ca și tipul ce funcţionează pe bază de monede pe care a 
înlocuit-o treptat, dar constant. 

Comentatorii care ne explică lumea și care ne spun cum 
trebuie să gândim în privinţa asta vor numi telefonul încastrat 
„progres”. Şi când cineva din guvern va dori să discute cu tine, 
va ști întotdeauna unde să te caute și, din cauza semnalului de 
identificare a emiţătorului implantat, va ști unde să te găsească. 

Asta va însemna un mare pas spre încurajarea Noii Atitudini și 
către descurajarea certurilor nesfârșite și a dezbaterilor 
obositoare care caracterizează societatea noastră actuală, care 
pare bătrână și obosită multor cetățeni nerăbdători. Totul va fi 
aruncat în aer și s-ar putea să fiți îngroziţi uneori de toate 
aceste schimbări, dar cei care au viziune de ansamblu și 
abilitatea de a forma consensul social vor fi foarte siguri că, în 
cele din urmă, o să vă placă noua lume și o să simţiţi că-i 
paradisul pe pământ, așa că ţineţi-vă gura. 

Mergând prin noaptea oarbă și întrebându-mă dacă în cele din 
urmă soarta mea nu va fi asemănătoare celei a lui Samson, 
căruia îi fuseseră scoși ochii și care fusese închis în Gaza, am 
ajuns, dus de magnetismul paranormal și de Mercedes în 
parcarea unui magazin universal, în exteriorul căruia se găsea 
un telefon cu plată. 

După ce am luat două aspirine, i-am cerut operatoarei să-mi 
găsească numerele celor mai apropiaţi agenţi teritoriali ai FBI și 
ai Securităţii Naţionale. 

Am sunat la FBl-ul din Santa Cruz și le-am spus celor de acolo 
despre armele nucleare de la bordul remorcherului eșuat la gura 
Canionului lui Hecate. Le-am sugerat să contacteze imediat 
Garda de Coastă, care să confirme că o asemenea navă 
circulase în zonă, apoi i-am avertizat că Hoss Shackett, șeful 
poliţiei, făcea parte dintre indivizii care conspiraseră să importe 
bombele acelea. 

Agentul cu care am vorbit fusese la început răbdător, cum ar 
fi fost dacă ar fi discutat cu un cetăţean onest despre 
necesitatea ca toţi pământenii să poată tichii din foi de staniol 
ca să-i împiedice pe extratereștri să ne citească gândurile. 


VP - 239 


Dar, pe măsură ce se acumulau detalii ale poveștii mele, 
agentul devenea tot mai implicat. Apoi deveni fascinat. Când 
veni timpul să închid, individul folosi toate trucurile psihologice 
pe care le cunoaște un bun agent, menite să mă facă să menţin 
legătura, încercând să obţină de la mine vreun detaliu care să 
ducă la identificarea mea și încercând să mă convingă că Biroul 
era pregătit să mă răsplătească ridicându-mi un monument în 
Washington, emițând un timbru poștal pe care să fie figura mea 
și oferindu-mi șaptezeci și două de virgine în partea noastră de 
rai. 

Am pus receptorul în furcă și m-am îndreptat către biserica 
slujită de reverendul Charles Moran - în același mod în care îmi 
găsisem drumul către un telefon cu plată -, care n-avea să știe 
niciodată că-l împiedicasem să-și ucidă soţia și apoi să se 
sinucidă chiar în noaptea aceea. 

Locuinţa parohială era despărțită de biserică de o curte în 
care statui abstracte strâmbe și ţepoase - care, se pare, 
reprezentau adevărurile eterne - mă speriară teribil apărând 
brusc din ceaţă. 

M-am dus în spatele bisericii, către colțul ocupat de sacristie. 
Ușa era încuiată. 

Presupunând că bunul reverend și soția sa se bucurau de 
somnul profund al credincioșilor fără de păcat, am folosit 
mânerul pistolului Valoniei ca să sparg un geam al ferestrei 
sacristiei, m-am întins înăuntru, am găsit zăvorul și m-am 
strecurat în clădire. 

Dacă aș fi aprins lumina în biserică, mi-aș fi asumat un risc 
inutil, atrăgând asupra mea o atenţie nedorită, care în acel 
moment însemna orice atenţie, de orice fel, a oricui. 

Mai mult, în felul acela neimportant îmi reduceam emisia de 
carbon. După ce împiedicasem detonarea a patru bombe 
nucleare, cred că dobândisem suficiente credite privind emisia 
de carbon?” ca să trăiesc îmbelșugat toată viaţa, dacă doream. 

Deasupra altarului, sculptura abstractă a Marii Păsări a 
Domnului sau a cui o fi fost nu se uita acuzator în jos, spre mine, 
pentru că nu avea ochi. 


32 Credite privind emisia de carbon - fiecare firmă capătă de la statul în care se află, 
conform Protocolului de la Kyoto, dreptul de a emite în atmosferă o anumită cantitate 
de carbon. În cazul în care își reduce aceste emisii, poate vinde diferența altor firme. 
(n.tr.). 


VP - 240 


Am coborât de pe platforma altarului, am trecut prin poarta 
sanctuarului și m-am îndreptat spre al treilea rând de bănci, 
unde îmi lăsasem actele și lucrurile care îi aparținuseră lui Sam 
Whittle. 

Deși nu aveam ce să fac cu portofelul Tipului cu Lanterna, 
portofelul meu mi-ar fi fost necesar dacă aș fi fost oprit de o 
patrulă rutieră când aș fi fost la volanul Mercedesului lui Hutch 
și mi s-ar fi cerut să arăt carnetul de șofer. Mi-am găsit 
portofelul, l-am pus în buzunarul de la coapsă și am lăsat 
portofelul lui Whittle acolo unde era. 

Când m-am întors în coridorul central dintre bănci, luminile se 
aprinseră. 

În altar, chiar lângă ușa sacristiei, stătea Hoss Shackett, șeful 
poliţiei. 


VP - 241 


PATRUZECI ȘI PATRU 


Hoss Shackett nu arăta bine. În timpul tărăboiului din camera 
de interogatorii se alesese cu o zgârietură pe frunte, cu un ochi 
învineţit și cu o contuzie care-i întunecase partea stângă a feței. 
Nasul său fusese cândva drept și mândru, așa cum i-ar fi plăcut 
să-i fie nasul oricărui individ fascist și sadic care facilita 
terorismul. Acum semăna cu un zucchini mutant, roz. Părul său 
tuns periuţă părea să se fi ofilit. 

Am presupus că găsise cineva portofelul meu în locul pentru 
cărţile cu imnuri și presupusese că o să mă întorc după el. 

Respingând această idee, șeful poliţiei zise: 

— Lime. Harry Lime. 

Părea să nu fi descoperit că numele meu era Odd Thomas. 

Mi-am pus lanterna la cingătoare și am spus: 

— Bună seara, domnule șef de poliţie. Arătaţi bine. 

— Ce faci aici? întrebă el, numai că înaintea semnului 
întrebării înseră un epitet dezgustător, dar nu ingenios. 

— Speram că aveţi o altă Almond Joy, i-am răspuns eu. Regret 
că n-am acceptat jumătatea celei pe care aţi mâncat-o. 

Făcu doi pași, îndepărtându-se de ușa sacristiei, șchiopătând 
ca să-și ajute piciorul stâng, apoi se opri, ca și cum n-ar fi vrut 
să se apropie prea mult de mine. Între noi era o distanţă de vreo 
treisprezece metri. 

— Ce s-a întâmplat cu remorcherul? întrebă el. 

— Domnule, asta-i o ghicitoare? 

— Ce-ai făcut cu ele? 

— Cu ele? Erau două remorchere? 

— Deșteptule, de data asta n-o să mă joc de-a amnezia cu 
tine! 

— Suferiţi de amnezie, domnule? 

Bratul drept îi atârna fără vlagă de-a lungul trupului și am 
presupus că fusese rănit în timpul dezastruoasei întâlniri cu 
domnul Sinatra. 

Acum ridică braţul, scoțând la iveală o armă înfiorătoare, pe 
care o ţinea în mână. Arma de foc părea atât de mare, încât 
greutatea ei ar fi putut să-i fractureze încheietura mâinii. 


VP - 242 


Tremura ușor în strânsoarea sa. La capătul ţevii fusese 
înșurubat un amortizor de sunet. 

Am scos pistolul cel mic pe care îl confiscasem pe coverta 
remorcherului. De la distanţa aceea, ar fi trebuit să fiu un ţintaș 
grozav ca să-l nimeresc cu o asemenea armă pentru tras de 
aproape. 

— Am nevoie de armele alea nucleare, zise șeful poliţiei. Am 
nevoie de ele, am nevoie de ele chiar acum. 

— Domnule, nu vreau să fiu furnizor de droguri. Mai bine vă 
ajut să vă înscrieţi într-un program în doisprezece pași care să 
vă ajute să scăpaţi de droguri. 

— Puștiule, nu împinge lucrurile prea departe! Nu mai am 
nimic de pierdut. 

— Oh, domnule, nu vă înțeleg. Mai aveţi multe de pierdut. 
Aroganţa dumneavoastră, importanţa pe care v-o acordati, 
lăcomia, lucirea nebunească de destin istoric din ochii 
dumneavoastră... 

Când trase, singurul sunet ce ieși din pistolul său fu un 
wathup şoptit, de parcă ar fi fost Elmer Fudd în unul dintre 
vechile desene animate Looney Tunes susurând What's up? 

Deși crezusem că intenţiona să mă ucidă sau să mă rănească, 
glonțul trecu departe de ţintă, înfigându-se într-o bancă, la doi 
metri în stânga mea. Poate că rănile de pe față îi afectaseră 
văzul. 

Dacă Hutch considerase că fusese o obrăznicie din partea 
mea că încercasem să joc rolul lui Harry Lime, atunci ar fi trebuit 
să mă vadă încercând să-l conving pe șeful poliţiei că eram 
Superman. 

— Pune pistolul jos, Shackett! Nu vreau să distrug biserica 
folosind puterile mele telekinetice, dar dacă nu-mi dai de ales, o 
să te zvârl afară, așa cum am făcut mai devreme în noaptea 
asta. 

Fu atât de impresionat de spusele mele, încât ochi mai atent 
și trase încă un foc. 

Nu m-am ferit, în parte pentru că Superman n-ar fi făcut așa 
ceva, și pentru că aș fi contrazis pretenţiile mele că-s capabil de 
telekinezie. lar tirul șefului poliției era atât de prost, încât mă 
temeam că aș fi putut să nimeresc drept în glonț, în loc să mă 
feresc de el. 

Altă bancă scuipă o mână de așchii. 


VP - 243 


— Îţi mai dau o șansă să lași pistolul jos, am declarat eu cu 
încrederea unui om invincibil, în nădragi albaștri și capă roșie. 

— Nu știu ce s-a întâmplat în încăperea aceea, zise Hoss 
Shackett, uitându-se la mine în timp ce încerca să ţintească 
pentru a treia împușcătură. Dar dacă ai fi avut puterea să faci 
chestiile alea nebunești, ai fi avut puterea să te dezlegi de 
piciorul de fier al scaunului. N-ai făcut-o, a trebuit să aștepți să 
descui eu cătușele. 

Un om invincibil ar fi scos un râs blând, plin de milă, auzind 
un raţionament atât de fals, dar nu puteam să fac așa ceva fără 
un an, doi de școală de actorie. In loc de asta am spus: 

— Și un copil ar putea să vadă lipsa de logică din judecata ta. 

Al treilea glonţ lovi într-o coloană din spaţiul liber din mijlocul 
bisericii, coloană aflată în spatele meu, la zece centimetri în 
dreapta mea. 

În timp ce ochea din nou, șeful poliţiei zise: 

— Și un copil, ai zis? Atunci adu-l în faţa mea și o să-l omor pe 
ticălosul ăla mic, după ce o să termin cu tine. 

Când apăsă pe trăgaci, nu se auzi niciun wathup. Apăsă din 
nou, apoi cobori arma. Căută muniţie în centura pentru armă. 

Am sprintat către balustrada altarului, am sărit peste ea și am 
fugit pe platforma altarului. Am golit încărcătorul pistolului meu 
de domnișoară în abdomenul și pieptul lui, trăgând de la patru, 
cinci metri. 

Pistolul se dovedi a fi bine echilibrat, cu recul slab, și am 
evitat ca ţeava să se îndepărteze de ţintă. Poate am ratat trei, 
patru focuri, care s-au dus într-o parte sau alta, dar cinci sau 
șase gloanţe s-au înfipt în torsul său. Le-am văzut lovindu-l. 

Impactul gloanţelor îl împinse pe Hoss Shackett înapoi, spre 
perete, iar trupul lui se zguduia le fiecare izbitură. Dar individul 
nu se prăbuși. 

Mârâi, cuprins de dureri, dar eu aşteptam un țipăt sau un 
geamăt de moarte. 

Dând dovadă de un simţ dramatic de care nu-l credeam în 
stare, șeful poliţiei își sfâșie partea din față a uniformei, ca să 
scoată le iveală gloanțele turtite ca niște plastilină din plumb, ce 
se lipiseră de vesta sa antiglonţ. 

Cele șase gloanţe îl îndoiseră, dar nu-l răniseră. 

Nu era corect! 


VP - 244 


Dacă aș fi știut că poartă o vestă antiglonţ, i-aș fi ţintit capul. 
Trăsesem în tors pentru că era o ţintă mult mai mare. E ușor să 
nu nimerești un cap, mai ales de la cinci metri, când trăgătorul e 
o persoană care detestă intens armele, e într-o situaţie de 
încordare extremă și trage cu un pistol de jucărie, proiectat să 
fie folosit doar de aproape. A 

Șeful poliției găsi alt încărcător plin. Il scoase pe cel gol din 
arma sa. 

Am aruncat pistolul meu patetic, m-am retras în goană, am 
sărit peste balustrada altarului, încântat că nu-mi agățasem un 
picior și nu căzusem cu faţa pe podea. Am sprintat de-a lungul 
coridorului dintre bănci, către pronaos. 

Timp de o clipă, m-am gândit să arunc în el cu cărți cu imnuri, 
dar m-am abținut, pentru că îmi place muzica sacră - îndeosebi 
cânturi gregoriene sau muzică gospel - și respect cărţile. 

Ușa din față, cea prin care intrasem cu câteva ore în urmă 
împreună cu retrieverul auriu, fusese încuiată pe timpul nopții. 
Doar o cheie ar fi deschis-o. 

Alte două uși duceau în afara pronaosului, dar având în 
vedere biserica așa cum mi-o aminteam că arată văzută de 
afară, ieșirea din stânga nu putea să ducă decât în clopotniţă, 
adică într-o fundătură verticală. 

Când am privit înapoi în naos, Hoss Shackett deschidea 
poarta balustradei altarului și ieșea din sanctuar, pătrunzând în 
coridorul central dintre bănci. Arăta precum căpitanul Ahab 
cuprins de o frenezie nebunească a obsesiei sale pentru balena 
albă. 

Am pornit spre singura ieșire disponibilă, am aprins lumina și 
am descoperit că eram într-o alee din piatră de pavaj, alee 
acoperită, ce lega biserica de o anexă de cine știe ce fel. 

Pe pereți erau lipite cu bandă adezivă desene încântătoare 
făcute de copii de diferite vârste, toate înfățișând un bărbat 
bărbos care zâmbea, îmbrăcat în robă albă, și am presupus, din 
cauza nimbului, că acela trebuia să fie lisus. Fiul lui Dumnezeu 
era angajat - în mod nepotrivit, dar redat corect - în tot felul de 
treburi de care nu-mi amintesc să se fi povestit în Biblie. 

lisus cu mâinile ridicate transformând o ploaie de bombe în 
flori. lisus zâmbind, dar amenințând cu degetul o femeie 
însărcinată care să pregătea să bea o sticlă cu bere. lisus 


VP - 245 


îndreptând un aruncător de flăcări către un teanc de cutii pe 
care scria țigări. 

La capătul aleii, lângă un desen al lui lisus care părea că-și 
folosește puterea magică pentru a transforma colecția prețioasă 
de prăjituri și plăcinte a unui băiat obez în pachete cu tofu, o 
altă ușă se deschidea spre un coridor care ducea în sălile de 
clasă folosite pentru școala de duminică și pentru alte activități. 

Când am ajuns la un coridor ce-l intersecta pe primul, am 
văzut la capătul exterior al acestuia ceea ce mi-a părut a fi o 
ușă către exterior. M-am repezit spre ea cu graba lui lisus când 
îi izgonea din templu pe toți oamenii care lucrau pentru 
companii ce produceau îmbrăcăminte făcută din poliester și din 
alte materiale nenaturale. 

Deși ușa spre ieșire era încuiată, am descoperit un buton 
care, prin apăsare, descuia broasca. Prin vitraliile din partea de 
sus a ușii, ceața rece, învârtejită, era conturată de o lumină de 
veghe din exterior, care se aprinsese odată cu becurile 
fluorescente de pe coridor, și care părea primitoare în 
comparaţie cu tărâmul bântuit de Hoss, din urma mea. În timp 
ce eram gata să descui, un coiot se ridică pe picioarele din 
spate, își puse labele din faţă pe ușă și se uită la mine printr- 
unul dintre cele patru geamuri. 


VP - 246 


PATRUZECI ȘI CINCI 


Când m-am aplecat spre fereastra din ușă ca să văd dacă 
aveam de-a face cu un lup singuratic - ca să zicem așa - sau cu 
o haită, coiotul își arătă colții pătaţi și știrbiţi. Fiara linse geamul, 
de parcă eu aș fi fost o mâncare gustoasă arătată într-un 
automat pentru vânzări, iar el nu avea suficiente monede ca să 
cumpere ceva. 

Jos, spre sol, agitându-se prin ceaţă, erau ochi galbeni, lucitori 
- și posesorii acelor ochi, adică mai mulţi coioţi decât aveam eu 
timp și răbdare să număr. Un al doilea individ se ridică îndrăzneţ 
lângă ușă, iar mulţimea din spatele celor doi conducători se 
fâțâi, agitându-se din ce în ce mai mult, dar animalele rămaseră 
bizar de tăcute. 

Annamaria îmi spusese mai devreme, în parcul de lângă 
Canionul lui Hecate, că acei coioţi care ne amenințau nu erau 
doar ceea ce păreau că sunt. li admonestase, spunându-le că nu 
eram meniţi să ne ia ei, că trebuie să plece - iar ei plecaseră. 

Deși Annamaria îmi spusese că nu am de ce să mă tem de ei, 
că trebuia să fiu îndrăzneţ, nu mă simțeam în stare de o 
îndrăzneală egală cu cea a acelor coioţi, care cutezau să 
amenințe un om refugiat într-o școală de duminică. 

În plus, Annamaria înţelegea ceva care avea legătură cu ei, 
lucru pe care eu nu-l înțelegeam. Cunoștinţele ei o făceau 
îndrăzneață. Lipsa mea de cunoaștere putea să facă să fiu ucis. 

M-am retras în grabă de lângă ușă și m-am strecurat într-o 
clasă, apoi am închis ușa cu fereastră. Lumina intra din hol, iar 
eu am rămas într-o parte, în umbră. 

Am ascultat să-l aud pe Hoss Shackett venind, dar n-am auzit 
nimic. 

Deși coioții explorează de obicei doar porţiunea de civilizaţie 
năvălitoare care mărginește canioanele și întinderile deschise, 
uneori există câte unul care se aventurează departe de teritoriul 
lor, pătrunzând în inima unui oraș. Un Columb al speciei sale. 

Nu văzusem până atunci decât unul sau cel mult o pereche 
atât de departe de habitatul lor natural. Haita ce aștepta în 
ceaţă părea să fie fără precedent. 


VP - 247 


Mai ciudat decât faptul că se aflau la distanţă de colinele 
deschise și canioanele sălbatice era, de fapt, numărul lor. Deși o 
familie de șase animale ne amenințase ceva mai devreme, în 
cursul aceleiași nopţi, totuși coioţii nu călătoresc în haite 
tradiţionale. 

Vânează singuri până se împerechează, iar după aceea 
vânează în perechi. În ciclul vieţii lor există o perioadă când 
vânează ca familii, părinţii împreună cu puii, până când cei tineri 
decid să se descurce de capul lor. 

O femelă fată trei până la doisprezece pui. Unii se nasc morți, 
alții mor în primele zile. O familie mare numără opt sau zece 
membri. 

Deși ceața putea fi înșelătoare, iar imaginaţia mea e celebră, 
eram convins că în fața ușii mișunaseră cel puţin douăzeci de 
animale, poate chiar mai multe. 

Și dacă nu erau doar ceea ce păreau - așa cum spusese 
Annamaria, atunci ce altceva erau? 

Indiferent ce-ar fi fost, presupun că băiatul maicii Shackett 
era mai ucigător decât toţi coioții din noapte, de la Pacific până- 
n Mississippi. Deveneam din ce în ce mai enervat de 
încăpăţânarea cu care mă urmărea. 

Mi-am acoperit lanterna cu mâna și am explorat 
împrejurimile, sperând să găsesc ceva care să-mi slujească 
drept armă, deși recunoșteam că o școală de duminică nu 
oferea posibilităţile de alegere ale unui depozit de arme sau 
măcar ale poșetei lui Birdie Hopkins. Probabil că șeful poliţiei nu 
se mișca atât de încet încât să-i vin de hac cu o pereche de 
bureți pentru șters tabla. 

În timpul explorării mele, am ajuns la o altă ușă interioară cu 
fereastră, aceasta având o jaluzea de vinilin trasă peste geam. 
Am descoperit că se deschidea în clasa vecină, poate pentru ca 
profesorul să poată supraveghea mai ușor două clase. 

Am lăsat ușa deschisă în urma mea, atât ca să evit să fac 
zgomot, cât și ca să am drum liber pentru o retragere în grabă. 

În fiecare încăpere se găsea un dulap pentru materiale, în 
care puteam să mă ascund. Și fiecare catedră a profesorului 
oferea sub ea un spațiu suficient de mare ca să cuprindă un om. 

Dacă Hoss Shackett avea să scotocească atent, după cum mă 
așteptam că va face - poate după ce avea să cheme un ajutor 
de șerif sau doi ca să-l ajute - era inevitabil să mă găsească în 


VP - 248 


vreun dulap sau sub catedră. Singura întrebare era dacă șeful 
poliţiei avea să mă bată brutal cu un baston și apoi avea să mă 
împuște mortal, sau dacă avea să mă împuște mortal și apoi 
avea să mă bată. 

Din cauză că a doua clasă era legată de a treia prin 
intermediul unei uși interioare, sugerând că toate încăperile 
erau unite în mod similar, puteam să circul prin anexă către 
coridorul de intrare, ocolindu-l pe Shackett. 

Se auzi un trosnet. Am stins lanterna și am îngheţat. 

Sunetul nu venise din apropiere. Nu-mi dădeam seama dacă 
se auzise de pe hol sau din una dintre camerele prin care abia 
trecusem. 

Aș fi putut să mă duc la ferestre, sa-mi dau seama dacă erau 
fixe sau se puteau deschide. Dar știam că aș fi găsit aceeași 
gloată pofticioasă de coioţi care se lingeau pe bot, care mă 
invitau din priviri să mă alătur lor pentru o goană prin sălbăticie, 
așa cum atrăgeau câinii domestici la pieire. 

Am rămas încremenit un timp, apoi m-am înmuiat și am 
aprins lanterna. Filtrând raza printre degete, m-am dus la ușa 
dintre clasa aceea și următoarea clasă. 

Am ezitat o clipă, stând cu mâna pe clanţă. 

Fie intuiţia, fie zona medulară suprarenală suprasolicitată ce 
pompa cantităţi neobișnuite de hormoni de stres în trupul meu 
mă făcu să am percepţia subită că Hoss Shackett era în 
încăperea alăturată. Nu numai că era în camera învecinată, ci la 
câţiva centimetri de ușă, în cealaltă parte. Și nu numai că stătea 
de cealaltă parte a ușii, ci stătea cu mâna pe clanţă, așa cum 
mâna mea era pe clanţă în partea aceasta. 

Ambele părţi ale ferestrei din ușă aveau jaluzele. Dacă 
ridicam jaluzeaua ca să mă uit, aș fi văzut doar dosul celeilalte 
jaluzele - cu excepţia cazului în care șeful poliţiei ridica 
jaluzeaua din partea sa, ca să se uite, în același timp cu mine, 
caz în care ne-am fi privit ochi în ochi. 

Inima mea bătea nebunește. Gura mi se uscase atât de tare, 
încât știam că limba avea să-mi zăngăne lovindu-se de dinți 
dacă aș fi îndrăznit s-o mișc. Mi-era frică să apăs pe clanţă, 
pentru că, dacă șeful poliţiei ar fi simţit mișcarea, ar fi știut unde 
eram, în timp ce eu n-aș fi fost complet sigur în privinţa locului 
în care se găsea el. 


VP - 249 


Într-un anumit moment, când ești paralizat de frică, trebuie să 
te hotărăști dacă-i mai bine să te mişti cu orice preţ sau să 
rămâi nemișcat până cazi mort din cauză că-ţi plesnește vezica 
sau înnebunești de groază. Până acum, în asemenea momente, 
am decis să mă pun în mișcare. Am făcut și de data asta aceeași 
alegere. 

Am apăsat pe clanță, am deschis ușa și am intrat în 
următoarea clasă. Hoss Shackett nu mă aștepta acolo. 

Deși eram supărat pe mine însumi, nu eram stânjenit. Chiar și 
pentru cineva ca mine, înzestrat cu percepţie paranormală, e 
dificil uneori să-ţi dai seama de diferenţa dintre intuiţia demnă 
de luat în seamă și efectele unei zone medulare suprarenale 
suprasolicitate. Trebuie să ridici din umeri și să te bucuri că a 
fost doar o funcţionare eronată a glandei, pentru că dacă ar fi 
fost vorba de întreaga glandă, te-ai fi pomenit că-ți crește păr în 
palmă și începi să ai lactaţie. 

După ce am făcut câţiva pași în noua încăpere, un sunet 
deranjant mă făcu să mă opresc și să ciulesc urechile. Un clicăit 
neritmic venea din celelalte clase sau de pe holul lung de la 
intrarea din spate, la început complet străin, apoi familiar, în 
cele din urmă recognoscibil: clicăitul unor gheare ascuţite pe 
podeaua de vinilin al unor coioţi grăbiţi care se agitau, alunecau 
și adulmecau, căutând ceva de mâncare. 

Probabil că Shackett deschisese ușa din spate și le dăduse 
drumul înăuntru, din întâmplare. Dar dacă așa se întâmplase, de 
ce nu ţipase, alarmat, când animalele năvăliseră în jurul lui, de 
ce nu trăsese un foc ca să-i sperie și să-i facă să se retragă? 

Dacă navigasem corect prin încăperile legate una de alta, 
atunci ușa din fața mea ar fi trebuit să se deschidă în coridorul 
scurt în formă de T, coridorul de la intrare. Chiar așa și era. 

Deși nu era un gând nobil, am sperat că animalele îl 
sfâșiaseră pe șeful poliţiei, atunci când intraseră prin ușa din 
spate. Dar, întrucât nu auzisem coioţii mârâind, nici pe șeful 
poliţiei ţipând, am presupus că speranţa mea nu avea șanse de 
realizare. 

De îndată ce am pătruns în coridorul cel scurt, am cotit la 
stânga și m-am grăbit către aleea de piatră cubică, aleea 
acoperită dintre anexă și biserică. Am trântit ușa în urma mea și 
am continuat să merg, dar când am privit în urmă, am văzut că 


VP - 250 


încuietoarea nu ţinuse, că ușa se deschisese și rămăsese 
deschisă. 

Eram în coridorul Ce-ar Fi Făcut lisus și am mers pe lângă un 
desen de copil pe care nu-l remarcasem în timpul trecerii mele 
anterioare: lisus într-un elicopter salvând vite dintr-o fermă. 

Când am ajuns la intrarea în naos, m-am uitat în urmă și am 
văzut coioții sărind prin ușa anexei în aleea acoperită, dând din 
cozi cu încântarea unor gurmanzi înnăscuți când mă văzură. 

Am avut timp să închid ușa naosului între mine și haită, iar de 
data asta m-am asigurat că încuietoarea ţinea. 

Ușa din față a bisericii rămăsese încuiată. M-am întors pe 
coridorul central dintre șirurile de bănci, mergând grăbit către 
gărdulețul altarului, peste care sărisem cu puţin timp în urmă. 

Din cauză că animalele nu putuseră intra singure în școala de 
duminică și pentru că șeful poliţiei nu ţipase îngrozit sau în 
chinurile unui om sfâșiat, m-am gândit la eventualitatea de a le 
fi lăsat înăuntru ca să-l ajute să mă găsească. 

Chestia asta n-avea niciun sens. Fiecare coiot care era ceva 
mai mult decât părea să fie era totuși un coiot, iar șefii de poliţie 
diabolici erau doar ființe omenești. Nici măcar în California 
animalele sălbatice de pradă și oamenii nu alcătuiesc bande 
multispecii, ca să se îmbogăţească reciproc. 

Exageram ceva. N-ar fi fost pentru prima oară. 

Când am deschis ușa din gărdulețul altarului și am intrat în 
sanctuar, m-am felicitat - în grabă - pentru că gândisem și 
acţionasem iute. Peste un moment, aveam să părăsesc biserica, 
prin ușa sacristiei, coioţii băloși aveau să rătăcească prin anexa 
bisericii, zăpăciţi și derutaţi, iar eu aveam să ajung în liniște la 
Mercedesul parcat în stradă. 

In sacristie, am călcat pe geamul din fereastra pe care o 
spărsesem ca să intru. Era limpede că Hoss Shackett, care se 
afla în apropiere în momentul acela, auzise zgomotul și mă 
urmase în biserică, prin aceeași fereastră. 

Nu știam și nu voiam să știu de ce fusese în imediata 
apropiere. Curiozitate + pisică = animal mort pe șosea. Nu mai 
conta nimic, doar să ajung la Mercedes și s-o tulesc înainte ca 
șeful poliţiei să vadă ce vehicul conduceam. 

Am descuiat ușa sacristiei și am ieșit afară, în ceaţă, prin care 
puteam să văd multe lumini în casa parohială - care mai 
devreme fusese întunecată - lumini aflate în partea mai 


VP - 251 


îndepărtată de curtea populată cu statui religioase că-ți 
îngheţau sângele în vine. 

Poate că reverendul Charles Moran fusese trezit de o enoriașă 
sărmană care nu mai avea turbă uscată sau brichete de bălegar 
pe care să le ardă în plita de gătit, sau nu mai avea terci ca să le 
hrănească pe cele șase nepoate orfane cu care împărțea 
cocioaba ei cu o singură încăpere, de lângă cimitirul săracilor, 
iar parohul se pregătea să se ducă să-i cumpere o selecție de 
gustări Lean Cuisine? și o ladă de apă minerală Perrier. 

M-am asigurat că nu-i treaba mea, indiferent care era motivul 
pentru care reverendul se trezise. Dar în timp ce mă îndreptam 
spre stradă m-am răzgândit văzând legiunile de coioţi cu ochii 
galbeni care apărură din ceaţă, ocolind clopotniţa. Pentru că nu 
puteam să mă întorc în biserică, iar locuinţa preotului era 
refugiul cel mai apropiat, am decis să întreb dacă reverendul 
Moran avea nevoie de un tovarăș în misiunea sa dedicată 
milosteniei. 

Poate și coioţii erau speriaţi de sculpturile neortodoxe și-și 
reduseseră viteza, sau poate am găsit resurse pe care nu le 
folosisem până atunci. În loc să încerce să mă dea gata, acei 
verișori ai lupilor cotiră către partea din faţă a casei parohiale, 
cu intenţia de a mă aștepta cu baveţica la gât, atunci când 
aveam să sosesc. 

Fiind un membru al speciei celei mai deștepte - și, în același 
timp, cea mai ignorantă - de pe planetă, am schimbat direcţia, 
îndreptându-mă către partea din spate a casei, sperând să ajung 
acolo înainte ca ei să-și dea seama ce făcusem. 

Coioţii continuară să înainteze tăcuţi prin noapte, lucru care 
nu era caracteristic speciei lor. De obicei, când vânează, scot 
urlete tânguitoare, cântece lugubre ale morții, care fac să-ți 
îngheţe sângele în vine. 

Sărind peste treptele verandei din spate, am simţit că 
animalele de pradă se prinseseră de trucul meu și se întreceau 
care să fie primul pentru a-mi sfâșia turul blugilor. 

Convins că nu mai aveam timp să bat la ușă și să mă prezint 
cum se cuvine, am încercat ușa și am răsuflat ușurat când 
aceasta se dovedi a nu fi încuiată. 


33 Lean Cuisine - marcă de produse congelate, de la pizza la prânz complet, produse 
cu conţinut redus de calorii (între 200 și 400 de calorii). (n.tr.). 


VP - 252 


PATRUZECI ȘI ȘASE 


După ce am intrat în casa parohială și am încuiat ușa, am 
sperat că lighioanele nu aveau o cheie. Am remarcat cu ușurare 
că nu exista o ușiţă pentru animale de casă. 

Curată și veselă, bucătăria nu conţinea nimic care s-o 
identifice ca aparţinând unui cleric. 

Pe frigider era o colecţie de magneţi decorativi, care 
transmiteau mesaje înălțătoare, dar nu spirituale. Unul dintre 
ele afirma FIECARE ZI E PRIMA ZI A VIEŢII TALE, ceea ce mi se 
părea a fi o scuză ca să rămâi copilăros. 

Nu știam ce să fac în continuare. 

Nu era nimic neobișnuit în asta. 

Probabil că Hoss Shackett era pe cale să-l viziteze pe 
reverendul Moran, când mă auzise spărgând geamul sacristiei. 
Putea să apară aici în orice clipă. 

Fiind în acest moment mai ţicnit decât era de obicei, fiind 
alarmat și disperat, șeful poliţiei ar fi putut să decidă, la urma 
urmei, să-l ucidă pe preot, care fusese martor la arestarea mea. 

Având în vedere tot ce se întâmplase de când fusesem reținut 
și cât de complet eșuaseră planurile șefului poliției, uciderea 
reverendului Moran nu mai avea niciun sens - dacă avusese 
vreodată. Dar așa acţionează sociopaţii de felul șefului poliției. 
Individul putuse să pară normal atâţia ani - până când, brusc, 
nu mai putuse... 

Intenţionând să-l găsesc pe preot și să-l avertizez, am părăsit 
bucătăria - și am auzit oameni vorbind. Am trecut iute din 
cameră în cameră până am ajuns la ușa întredeschisă a unui 
birou, de lângă holul de la intrare, unde m-am oprit recunoscând 
vocea lui Charles Moran. 

— Domnul e cu noi, Melanie. 

O femeie râse cu blândeţe. Avea felul acela de voce muzicală 
la care anumite cuvinte se aseamănă cu cântecul păsărilor. 

— Charlie, dragule, Domnul e întotdeauna cu noi. Poftim. 

— Nu știu dacă pot. 

— Charlie, și lisus se îmbăta. 


VP - 253 


Cei doi ciocniră paharele. După o ezitare, am deschis ușa și 
am intrat în camera de lucru. 

Reverendul Moran stătea în spatele biroului, purtând 
pantaloni de bumbac, un pulover pe gât și o jachetă sport. Işi 
ridică privirea pe deasupra băuturii, cu ochii mării: 

— Todd. 

— N-am venit să vă fac rău, l-am asigurat eu. 

Femeia care era cu el era atrăgătoare, dar cu o coafură care 
nu mai era la modă de vreo douăzeci de ani. 

— Doamna Moran? am întrebat-o eu, ea a dat din cap, iar eu 
i-am zis: Să nu vă fie frică. 

Spre marea mea uimire, reverendul Moran scoase un pistol de 
sub jachetă și, spre și mai marea mea surpriză, o împușcă 
mortal pe soția sa. 

Apoi îndreptă pistolul spre mine. Răspunzând uluirii mele, 
zise: 

— Turnase prima băutură. Ar fi trebuit să sugereze s-o torn eu 
pe a doua. 

Am observat eticheta de pe sticlă: Domnul Calvert. 

Domnul e cu noi, Melanie. 

Charlie, dragule, Domnul e întotdeauna cu noi. 

— lar când mâinile aveau să-mi fie ocupate cu băutura, ea 
avea să scoată pistolul pe care-l avea sub jachetă și avea să mă 
împuște. 

— Dar. Ea. Dumneata. E soţia dumitale. 

— De optsprezece ani. De aceea am putut s-o citesc atât de 
bine. 

— Moartă. Uite! Moartă. De ce? 

— După cum au luat-o razna lucrurile, n-o să fie suficienţi bani 
pentru amândoi. 

— Dar. Dumneata. Biserică. lisus. 

— O să-mi lipsească biserica. Și turma mea. 

— Bombele? Dumneata? Ai luat parte la asta? 

Hoss Shackett, șeful poliţiei, își anunţă prezenţa și-mi vindecă 
incoerenţa izbindu-mă cu dosul palmei în ceafă, atât de tare că 
m-am împleticit în față și m-am prăbușit lângă femeia moartă. 

În timp ce mă rostogoleam pe spate și priveam în sus, șeful 
poliţiei mă privea din spatele nasului său ca un zucchini roz 
mutant. 


VP - 254 


— Rahatule, știai că face parte din afacere! De aceea ai venit 
prima oară aici, ca să-ţi vâri nasul peste tot. 

Ceva mai devreme ajunsesem la biserică împreună cu 
câinele, ieșind din ceața neobișnuit de deasă ce era mai mult 
decât ceață, ce părea o premoniţie a distrugerii absolute. 

Dacă mă gândeam bine, era logic ca plimbarea mea orbească 
cu retrieverul auriu să fi fost un soi de premoniţie în stare de 
trezie, că-mi găsisem calea către un loc ce era asociat cu 
adevărul din spatele acelei viziuni hidoase. 

Shackett își îndreptă pistolul spre mine. 

— Să nu faci pe deșteptul. 

— Ucide-l! zise reverendul Moran. 

— Să nu faci mobila să zboare, mă avertiză Shackett. 

— Nu, domnule. 

— Dacă începe să se miște, îţi trag un glonţ în faţă. 

— Faţa. Glonţ. V-am auzit. 

— Omoară-l! repetă preotul. 

— M-ai fraierit ceva mai înainte, zise Shackett. 

— Imi pare rău, domnule. 

— Gura! 

— Da, domnule. 

— Vezi pistolul meu, rahatule? 

— Da, domnule. 

— Încotro e aţintit pistolul meu? 

— Spre fața mea, domnule. 

— Şi așa o să rămână. 

— Înţeleg. 

— Cât timp durează să apeși pe trăgaci? 

— O fracțiune de secundă, domnule. 

— Vezi scaunul? 

— Da, domnule. 

— Dacă scaunul se mișcă... 

— Faţă. Glonţ. 

— Vezi biroul? 

— Îl văd, domnule. 

— Dacă biroul se mișcă... 

— Pa, pa, faţă. 

— Ucide-l pe ticălos! insistă reverendul Moran. 

Preotul ţinea încă pistolul în mână. 

Mâna îi tremura. 


VP - 255 


Voia să mă lichideze el însuși. 

— Ridică-te! îmi ordonă Shackett. O să discutăm. 

In timp ce mă supuneam, reverendul Moran obiectă: 

— Fără discuţii! 

— Stăpânește-te! îl admonestă Shackett pe preot. 

— Omoară.-l și hai să mergem. 

— Vreau niște răspunsuri. 

— N-o să-ţi dea niciun răspuns. 

— O să-i dau, l-am asigurat eu. Vreau să răspund. Îmi place să 
răspund. 

— Garda de Coastă a raportat că remorcherul a eșuat pe 
plajă, zise Shackett. 

— Da, domnule, am zis eu. 

— Nu vorbeam cu tine, rahatule! 

— Scuze. 

— Unde a eșuat? întrebă reverendul Moran. 

— In golful de la Canionul lui Hecate. 

— Nu putem..., începu reverendul Moran. 

— Nu putem. Garda de Coastă e deja acolo. 

— Omoară-l! ceru reverendul Moran, mai feroce. 

— Nu-i încă timpul, spuse Shackett. 

— Nu-i, l-am aprobat eu. 

— Hoss, s-a terminat, zise preotul. 

Pistolul lui tremura ca un penticostal care primește duhul. 

— Știu că s-a terminat, spuse Shackett. 

— Ştii cu adevărat că s-a terminat? 

— Da, știu cu adevărat, replică Shackett. 

— Putem să plecăm cu avionul, zise preotul. 

— Mai avem un pic de timp, spuse Shackett. 

— Vreau să plec, insistă Moran. 

— Nu poţi să aștepți cinci minute? 

— Vreau să plec acum! 

— Vrei să pleci acum? 

— Chiar acum, Hoss. Vreau să mă duc. Acum. 

Hoss Shackett îl împușcă pe reverendul Moran în cap și zise: 

— Acum te-ai dus! și-și îndreptă pistolul spre faţa mea, înainte 
să apuc să clipesc. 

— Asta-i rău, am spus eu. 

— Harry, crezi că-i rău? 

— Oh, știu că-i ceva rău. Foarte rău. 


VP - 256 


— Poate să fie și mai rău. 

— Da. Am văzut cum poate să fie. 

Reverendul și doamna Moran nu sângerau. Asta nu înseamnă 
că nu erau oameni. 

Nu avuseseră timp să sângereze. Muriseră instantaneu. Erau 
doar niște cadavre. 

— Vreau ce ai avut tu, zise Shackett. 

— Și ce-am avut eu? l-am întrebat. 

— Serul. 

— Ce ser? 

— Ala care te face să ai puteri paranormale. 

— Nu există niciun ser. 

— Cum numești tu puterea? Aia care mută mobila. 

— Telekinezie. 

— Vreau chestia asta. Vreau serul. 

— V-am spus - o injecție și efectul e pe viaţă. 

— Asta-i o balegă de bou. 

Dacă ar fi știut adevărul... 

Nu era implicat niciun bou. 

Puteam să produc telekinezie fără vreun bou. 

— O injecție, am insistat eu. Și cu asta te-au avut. 

— Zici că guvernul ţi-a tras-o? 

— Urăsc guvernul. M-a înșelat. 

— Unde e pistolul meu? 

— Îndreptat spre faţa mea, domnule. Pot să vă întreb ceva? 

— Nu. 

Am dat din cap și mi-am mușcat buzele. 

Șeful poliţiei se uită la mine. 

— Ce-i? 

— De ce coioţii nu v-au făcut bucăți? 

— Ce coioți? 

— Cei pe care i-aţi lăsat să intre în școala de duminică. 

— Harry, nu încerca să mă faci să cred că te-ai ţicnit din 
cauza medicamentului. 

— Nu încerc, domnule. 

— Ar fi o chestie patetică, așa cum a fost și treaba cu 
amnezia. 

— Da, domnule. 

— Chestia e că, dacă guvernul ţi-a tras-o, atunci ar fi trebuit 
să te vinzi pentru douăzeci și cinci de milioane. 


VP - 257 


— Mi-ar fi omorât familia. 

— Nu ești însurat. 

— Nu. E vorba de fratele meu. 

— Cui îi pasă de un frate? 

— Suntem gemeni. Suntem foarte apropiaţi. 

— Harry, nu mă las fraierit cu chestii din astea. 

— Știţi, e paraplegic. 

— Și ce dacă? 

— Are o dizabilitate legată de învăţat... 

— O ce? 

— Și și-a pierdut un ochi în război. 

— Ce spui? 

— În Irak. Celălalt frate al meu, Jamie, a murit acolo. 

— Scaunul ăsta s-a mișcat un pic? 

— Nu, domnule. 

— Dacă se mișcă... 

— La revedere, faţă. Da, domnule. 

— Ai un frate chior, paraplegic. 

— Da, domnule. Cu o dizabilitate legată de învăţat. 

— Are și buză de iepure? 

— Nu, domnule. 

— Primul lucru pe care l-ai spus era adevărat. 

— Era adevărat? am zis eu, uimit. 

— Ştii că era adevărat. 

— Și care era acel lucru, domnule? 

— Că medicamentul facilita puteri paranormale pentru 
douăsprezece ore. 

— De la douăsprezece la optsprezece ore. Da, îmi amintesc că 
am spus asta. 

— Eram sigur că o să-ţi amintești. 

— De aceea sunteţi șeful poliţiei. 

— Harry, nu încerca să mă fraierești. 

— Nu, domnule. Cu dumneavoastră nu ţine. 

— Mi-ar plăcea să-ţi trag un glonţ în faţă. 

— Vă simt patima, domnule. 

— lei o pilulă pe zi, zise el. 

— Da, domnule, niște multivitamine. 

— Pilula pentru puterea paranormală. Pilula pentru tele-cum- 
îi-zice. 

— Telekinezie, domnule. 


VP - 258 


— lei una pe zi. 

— Domnule, sunt obligat să recunosc că așa e. 

— Călimara aia s-a mișcat? 

— Nu, domnule. 

— Unde e pistolul meu? 

— Îndreptat spre faţa mea, domnule. 

— Dacă văd că se mișcă un pic călimara... 

— La revedere, faţă. Da, domnule. 

Ajunseserăm să recităm o litanie îmbinată. 

Ai fi crezut că eram într-o casă parohială catolică. 

— Deci te vezi obligat să recunoști, nu-i așa? 

— Da, domnule. Trebuie să recunosc. 

— Deci ai o rezervă de pilule. 

— Da, domnule. Am o rezervă. 

— Vreau pilulele alea. 

— Domnule, trebuie să vă avertizez. 

— În ce privinţă? 

— Telekinezia nu-i ceea ce pare să fie. 

— Harry, uită-te la fața mea. 

— Îmi pare rău, domnule. 

— Taci din gură, rahatule! 

— Da, domnule. 

— Cred că este ceea ce pare să fie. 

Unul dintre pistolarii roșcaţi apăru în prag, în spatele lui Hoss 
Shackett. 

— Oh, Doamne! am zis eu. 

Shackett rânji. Unul dintre dinţii săi erau spart. 

„E momentul să apari, domnule Sinatra!” 

Îmi doream ca domnul Sinatra să aibă grijă de roșcat. 

Dar se părea că plecase spre paradis. Așa-i bafta mea... 

— Te-am prins la colţ, Harry, nu-i așa? 

— Nu pot să scap. 

Nou-sositul era roșcovanul cu dinţi de consumator de 
metamfetamină. 

— Nu încerca trucul ăsta cu mine, Harry. 

— Ce truc, domnule? 

— Să pretinzi că-i cineva în spatele meu. 

— Dar e cineva în spatele dumneavoastră, domnule. 

— Așa că eu o să mă întorc să văd cine e, iar tu o să te repezi 
la mine. 


VP - 259 


— Nu, domnule. E un prieten al dumneavoastră, nu un prieten 
al meu. 

— Unde e pistolul meu, Harry? 

— Îndreptat spre faţa mea, domnule. 

— Dă-mi pilulele. 

— Nu le am la mine, domnule. 

— Unde sunt? 

— In cutia mea cu pilule. 

— Şi unde e cutia ta cu pilule? 

— In Chicago. 

— Harry, o să-ţi trag un glonţ în față. 

— N-o s-o faceţi dacă nu aveţi pilulele alea, domnule. 

— O să te torturez până o să mi le dai. Să nu crezi că n-o s-o 
fac. 

— Nu v-am confundat cu o călugăriţă, domnule. 

— Încetează să încerci să mă fraierești făcându-mă să mă uit 
în spate. 

— N-am niciun motiv să vă fraieresc, domnule. Individul e cu 
adevărat un amic al dumneavoastră. 

Roșcatul mă contrazise, împușcându-l pe Hoss Shackett în 
cap. 

Am scos o înjurătură ce părea să fi fost pronunţată de indivizii 
cu care aveam de-a face, nu de mine, și m-am împleticit înapoi, 
ferindu-mă de şeful poliţiei mort, care se  prăbușea. 
Împleticindu-mă, am căzut. Și când am căzut, am căzut peste 
nevasta moartă a preotului. 

M-am auzit scoțând exclamaţii de dezgust și de oroare, în 
timp ce încercam să scap de femeia moartă, dar se părea că 
aceasta se prinsese de mine, se agăţase de mine, și în timp ce 
mă târam în patru labe îndepărtându-mă de ea, scoteam niște 
sunete nearticulate, ca unul care abia scăpase din casa familiei 
Usher sau din alt loc creat de Poe. 

— Ridică-te, zise roșcatul. 

— Încerc. 

— Ce nu-i în regulă cu tine? mă întrebă el. 

— Cum adică ce nu-i în regulă cu mine? 

— Suferi de convulsii? 

— Eşti orb? 

— Nu vorbi urât cu mine, zise el. 

— Nu-i vezi pe toți oamenii ăştia morti? 


VP - 260 


— Asta te deranjează - morții? 

— Nici n-ai idee cât, i-am spus eu. 

— Sunt oameni ca toţi oamenii, doar că-s morți. 

— Adică eu sunt un cadavru ca toate cadavrele, doar că-s viu? 

Zâmbetul lui fu înfiorător: 

— Da, exact așa. 

Inventasem o organigramă a indivizilor. Roșcaţii erau cei mai 
de jos. Utgard făcea parte dintre managerii mijlocii. Shackett era 
în vârf sau cam pe acolo. Dacă aș fi organizat o petrecere, 
presupusesem că știam exact unde trebuie să-i așez pe fiecare. 

Dar atitudinea roșcatului sugera nu numai că avusese curajul 
să-l lichideze pe șeful poliţiei, ci și că avea autoritatea să facă 
asta. Dinţii săi stricaţi păreau să nu fie o dovadă a unui statut 
inferior, ci poate o alegere conform unei mode. 

— O să aţintești pistolul ăla spre capul meu? 

— Ai prefera să-l îndrept spre pieptul tău? 

— Da, de fapt aș prefera asta... 

— O să mori la fel de bine și în felul ăsta. 

— Dar așa ar fi o moarte mai frumoasă. 

— Pistolul e încărcat cu gloanţe care distrug uși. 

— Dacă ai de gând să mă omori, fă-o și gata. 

— N-am spus că o să te omor. 

— N-o să mă omori? 

— Probabil că da. Dar nu se știe niciodată... 

— Ce vrei de la mine? l-am întrebat eu. 

— Mai întâi, vreau să discut cu tine. 

— Asta n-a mers niciodată prea bine. 

— Stai jos. 

— Unde să stau - aici? 

— Pe canapea. 

— Nu pot să discut cu morții. 

— Nu ne vor întrerupe. 

— Vorbesc serios. Am luat-o razna de groază. 

— Nu vorbi urât cu mine, zise el. 

— Atunci nu asculta. 

— Asta nu-i cinstit. Eu te ascult. Mă pricep să ascult. 

— Nu m-ai ascultat pe mine. 

— Vorbești ca nevastă-mea. 

Asta era ceva interesant. 

— Ai o nevastă? 


VP - 261 


— O ador. 

— Cum o cheamă? 

— Să nu râzi când o să-ți spun. 

— Domnule, n-am niciun chef de râs. 

Individul mă privi atent, să descopere vreun semn că mă 
amuzam. Pistolul lui era de calibru mare. Probabil că dărâma 
uși. 

— Numele ei e Freddie. 

— Un nume plăcut. 

— Plăcut, adică amuzant? 

— Nu, plăcut, adică fermecător. 

— Nu-i o femeie masculină. 

— Numele ei nu implică așa ceva, l-am asigurat eu. 

— E complet feminină. 

— Freddie e o prescurtare de la Frederica. 

Individul se uită la mine, prelucrând ce-i spusesem. 

— Ești sigur? 

— Bineînţeles. Frederica, Freddie. 

— Frederica e un nume feminin drăguţ. 

— Asta am zis și eu. 

— Dar părinţii ei i-au spus doar Freddie. 

Am dat din umeri. 

— Părinţii. Ce o să faci? 

Se uită la mine îndelung. 

Am încercat să nu-i privesc dinţii, în cele din urmă, individul 
zise: 

— Poate am putea să discutăm în bucătărie... 

— Ai lăsat vreun mort în bucătărie? 

— N-am găsit acolo pe nimeni, ca să-l ucid. 

— Atunci bucătăria ar fi grozavă, am spus eu. 


VP - 262 


PATRUZECI ȘI ȘAPTE 


Eu și roșcatul ne-am așezat unul în faţa celuilalt la masa din 
bucătărie. Individul ţinea încă pistolul îndreptat spre mine, dar 
mai puţin agresiv. 

Îmi arătă magneţii decorativi de pe ușa frigiderului. 

— Ce înseamnă ăla: „Mă plângeam că n-am încălțări până am 
întâlnit un om fără picioare”. 

— Nu știu. Sunt convins că reverendul Moran avea toate 
încălțările pe care și le-ar fi dorit. 

— De ce ar fi un om fără picioare? 

— Presupun că i le-a tăiat cineva. 

— Asta se poate întâmpla, spuse el. Moran mă plictisea, nu l- 
am văzut niciodată ca fiind potrivit pentru treaba asta. 

— Cum să se potrivească? Preot. Biserică. lisus. Terorism 
nuclear. Nu reușesc să pricep. 

— Era OIIB, spuse roșcatul. 

— Oib? 

— Organizaţia Internaţională Interconfesională de Bunăvoinţă. 
El a întemeiat-o. 

— Acum știu mai puţin decât înainte, am mărturisit eu. 

— Colinda lumea propovăduind pacea. 

— Și uite ce paradis ne-a pregătit. 

— Știi, cred că ești un tip amuzant. 

— Mi s-a mai spus asta. De obicei, cu un pistol aţintit spre 
mine. 

— Negocia cu ţările care-i persecutau pe creștini. 

— Voia să-i vadă persecutați și mai mult? 

— Moran trebuia să negocieze cu aceia care-i persecutau, 
bineînţeles. 

— Şi pun pariu că ei aveau avocaţi pricepuți. 

— In acest timp, a stabilit multe contacte preţioase. 

— Adică dictatori, bandiți și mullahi nebuni. 

— Exact. A stabilit prietenii speciale. La un moment dat, și-a 
dat seama că lupta pentru o cauză pierdută. 

— Adică promovarea bunăvoinţei. 


VP - 263 


— Da. A devenit slab, deziluzionat, deprimat. Între o jumătate 
de milion și un milion de creștini sunt uciși în fiecare an în ţările 
acelea. El salva câte cinci de fiecare dată. Era un om care 
trebuia să aibă o cauză, o cauză care obținea succese care să-l 
facă mândru, așa că a găsit o cauză nouă. 

— Dă-mi voie să ghicesc - el însuși. 

— OIIB avea o reputaţie impecabilă în privinţa milosteniei. 
Asta o transforma într-o conductă perfectă pentru scurgerea 
fondurilor pentru guverne corupte... apoi pentru teroriști. Un 
lucru conduce la celălalt. 

— Ceea ce l-a condus la împușcarea sa în cap. 

— Tu l-ai omorât? mă întrebă roșcatul. 

— Nu, nu. Shackett l-a ucis. 

— Ai omorât-o pe doamna Moran? 

— Nu, nu. A ucis-o reverendul Moran. 

— Deci n-ai omorât pe nimeni aici? 

— Pe nimeni, am confirmat eu. 

— Doar la bordul remorcherului, zise el. 

— M-am târât, pentru ca el să poată să meargă. El a mers, 
pentru ca eu să pot să zbor. 

Roșcatul se încruntă. 

— Ce înseamnă asta? 

— Nu știu. Am citit vorbele astea de pe frigider. 

Își linse dinţii negri și fărâmicioși, chircindu-se în timp ce 
făcea asta. 

— Harry - numele tău e în realitate Harry? 

— Oricum, nu-i Todd. 

— Harry, știi de ce nu te-am omorât încă? 

— Pentru că nu ţi-am dat niciun motiv s-o faci? am întrebat 
eu, plin de speranţă. 

— Adevărul e că eu și fratele meu avem o anumită 
responsabilitate. 

— Asemănarea dintre voi e remarcabilă. Sunteţi gemeni 
identici? 

— In această operaţiune, noi reprezentăm națiunea care a 
produs bombele. 

— Sunt sigur că veţi reuși să vindețţi drepturile de ecranizare a 
poveștii. 

— Ca să ne salvăm pielea, trebuie să oferim șefilor noștri o 
poveste perfect credibilă în fiecare detaliu. 


VP - 264 


— Oh! Fiecare detaliu. Bine. Să discutăm despre o ordine 
nouă. 

— Dacă vei coopera pe deplin în lămurirea acestor amănunte, 
nu va trebui să te ucid. Dar mai e ceva. 

— Întotdeauna mai e ceva. 

Îmi făcu favoarea unei priviri șirete, de om care-și făcea 
calcule. Ai fi putut să crezi că era singura pe care o avea, daro 
văzusem și pe cealaltă. 

— Am ascultat îndelung în afara camerei de lucru, înainte să 
mă vezi, zise el. 

— Patronii tăi nu ţi-au plătit leafa de pomană. 

— Harry, am auzit ceva ce m-a intrigat. Pilulele. 

— Oh, vai de mine! 

— Caut întotdeauna noi experienţe. 

— Eu nu. Am avut destule chiar în noaptea asta. 

Mă așteptam ca în spatele roșcatului să apară un coiot cu un 
pistol și să-l împuște mortal. Atunci să fi văzut cât de mult 
aveam să rămân în viaţă cu ajutorul conversației. 

— Fratele meu nu se atinge de droguri, zise individul. 

— Trebuie să fie unul în fiecare familie. 

— Pentru un timp, am avut o problemă minoră cu 
metamfetamina. 

— Îmi pare rău să aflu așa ceva. 

— Dar acum m-am vindecat. 

— Mă bucur să aud asta. 

— lau ceva heroină, dar nu exagerez. 

— Asta-i soluţia. Moderaţia. 

Se aplecă spre mine, peste masa de bucătărie. Mă așteptam 
ca răsuflarea sa să jupoaie plasticul de pe tăblie. 

— E adevărat? șopti el. Pilule care, după cum a zis Shackett, 
facilitează puterile paranormale? 

— E un proiect guvernamental secret. 

— Nu-i America uluitoare? 

— Am o sticlă cu pilule în mașină. Sunt deghizate în aspirine. 

— Harry, știi care-i alt motiv pentru care nu te-am ucis încă? 

— N-am niciun indiciu. 

— Nu te-am surprins nicio clipă uitându-te la dinţii mei. 

— Dinţii tăi? Ce-i cu dinţii tăi? 

Îmi rânji larg. 


VP - 265 


— Și ce-i cu asta? am întrebat eu. Unii oameni nu mai au 
deloc dinți. 

— Ştii că ești un tip foarte deștept? 

Am dat din umeri. 

— Nu, Harry, chiar ești. Oamenii pot fi plini de cruzime. 

— Mie îmi spui! Am avut experienţele mele. 

— Tu? Eşti un tip care arată bine. 

— Ei, eu sunt bine. Dar nu mă refeream la mine. Am și eu un 
frate. Poate m-ai auzit povestindu-i lui Shackett despre el. 

— Nu, probabil că am venit după aceea. 

— Fratele meu e paraplegic. 

— Oh, omule, asta-i o chestie nasoală! 

— Și e orb de un ochi. 

— Acum văd unde ai învățat ce-i compasiunea! 

— Am învăţat-o pe pielea mea. 

— Ştii ce am să fac? O să-mi scot toţi dinţii și o să-i înlocuiesc 
cu implanturi. 

— Văleul! 

— O s-o fac pentru Freddie. 

— Dragostea face lumea să meargă. Cu toate astea... văleu! 

— Oh, doctorii te bagă într-un somn crepuscular. Nu simți 
nicio durere. 

— Sper, pentru binele tău, că-i adevărat. 

— Dacă doctorul minte, o să-l omor după aia. 

Individul râse, am râs și eu și l-am împușcat pe sub masă cu 
pistolul doamnei Moran. 

Din reflex, roșcatul trase un glonț, care șuieră pe deasupra 
capului meu, iar eu am scos pistolul doamnei Moran deasupra 
mesei și l-am împușcat pe roșcovan încă de două ori. 

Individul își împinsese scaunul în spate, apoi se prăbuși peste 
masă, mort la fel ca Lincoln, dar nu mare ca și acesta, iar 
pistolul îi căzu din mână. 

Un timp, am rămas acolo tremurând. Nu puteam să mă ridic, 
înlemnisem. Îngheţasem. Eram atât de îngheţat, încât răsuflarea 
ieșea din mine sub formă de brumă. 

Când  roșcovanul îl împușcase pe șeful poliției, mă 
împleticisem înapoi și reușisem să cad cu faţa în jos peste 
nevasta moartă a preotului. 

Reverendul Moran avusese dreptate: soția lui purta un pistol, 
într-un toc de sub jachetă. 


VP - 266 


În cele din urmă, m-am ridicat de la masa din bucătărie. M-am 
dus la chiuvetă și am pus pistolul pe masa de alături. 

Am dat drumul la apa fierbinte și m-am stropit pe față. Nu 
puteam să mă încălzesc. Ingheţam. 

După un timp, mi-am dat seama că mă spălam pe mâini. Era 
clar că le spălasem de mai multe ori. Apa era atât de fierbinte 
încât mi se înroșiseră mâinile. 


VP - 267 


PATRUZECI ȘI OPT 


Deși nu mai voiam să mă ating de pistolul Melaniei Moran, 
auzeam soarta răcnind la mine să învăţ - în numele Domnului! - 
din experienţele trecutului. Lecţia curentă, pe care o învăţasem 
bine, era să nu vizitezi niciodată locuinţa unui cleric fără să ai cu 
tine o armă de foc. 

M-am dus în camera de zi - în care nu se afla în acel moment 
niciun cadavru - și am folosit telefonul reverendului Moran ca să 
sun la numărul biroului teritorial din Santa Cruz al Securităţii 
Naţionale, cel pe care operatoarea mi-l dăduse ceva mai 
devreme, la telefonul cu plată de la magazinul universal. 

Apelul meu fu repartizat unui agent de rang inferior, un tip 
plictisit care încetă să caște când i-am spus că sunt individul 
care făcuse să eșueze pe plaja din golful de la gura Canionului 
lui Hecate  remorcherul ce transporta patru bombe 
termonucleare. Agenţia aflase recent de asta și din Los Angeles 
plecaseră într-acolo niște agenţi, care erau acum pe drum. 
Agentul spera că nu am intenţia să discut cu agenţiile de știri. 

L-am asigurat că n-o să fac așa ceva, că, de fapt, nu aveam 
chef să discut nici cu el, că în ultimul timp nu făcusem decât să 
vorbesc, să vorbesc, să tot vorbesc. l-am spus că detonatoarele 
celor patru bombe se vor afla într-un săculeț de piele pe care-l 
vor găsi în containerul pentru colectat haine vechi pentru 
Armata Salvării, container ce se găsește la intersecția dintre 
Memorial Park Avenue și Highcliff Drive. 

Ca să scutesc Securitatea Naţională de orice confuzie, am 
remarcat că nu există niciun Memorial Park de-a lungul 
Memorial Park Avenue sau la vreun capăt al ei, și l-am sfătuit pe 
agent să nu se aștepte să găsească Highcliff*+ Drive de-a lungul 
vreunei faleze din oraș. 

— Le-am spus celor de la FBI despre remorcher și vă spun 
vouă despre detonatoare pentru că nu am deplină încredere 
într-o singură agenţie, i-am zis eu individului. lar voi n-ar trebui 
să aveți încredere în nimeni din Departamentul de Poliţie din 
Magic Beach. 


34 Highcliff - faleză înaltă (n.tr.). 
VP - 268 


După care am închis, m-am dus la ușa din față și am privit 
printr-un geam lateral al verandei. N-am văzut niciun coiot, așa 
că am părăsit casa. 

În urma mea, telefonul începu să sune. Știam că trebuie să fie 
tânărul agent al Securităţii Naţionale sau o firmă de vânzări prin 
telefon. Nu aveam nimic de spus nici unuia dintre ei. 

Când am ajuns pe treptele verandei, haita se materializă în 
fața mea, ca și cum ceața n-ar fi fost o stare a vremii, ci o ușă 
prin care coioţii puteau păși într-o clipă din zona uscată a 
colinelor din interiorul continentului, aflate la vreo zece kilometri 
de locul în care ne aflam, în noaptea din zona de coastă. Legiuni 
de ochi galbeni strălucitori se întindeau în negură. 

Am încercat să-mi amintesc cuvintele eficiente pe care le 
folosise Annamaria în parcul aflat de-a lungul Canionului lui 
Hecate. 

— Voi nu aparțineţi acestui loc, le-am spus eu. 

În timp ce coboram treptele, coioţii nu se retraseră. 

— Restul lumii e al vostru... nu și acest loc, în acest moment. 

Când am coborât ultima treaptă și am ajuns pe alee, coioţii se 
strânseră în jurul meu, unii mărâind grav, din gât, alţii miorlăind, 
manifestându-și foamea. 

Miroseau a mosc și a pajiște, iar respiraţia lor duhnea a 
sânge. 

Am înaintat și am zis: 

— Nu-s al vostru. Acum plecați! 

Păreau să creadă că greșeam, că eram cu adevărat al lor, că 
citiseră meniul pe care era trecut numele meu, iar trupurile lor 
se apăsau în picioarele mele. 

Annamaria citase din Shakespeare: „Virtutea e îndrăzneață, 
iar bunătatea nu-i niciodată fricoasă”. 

— Știu că nu sunteţi doar ce păreţi să fiți, le-am zis eu 
coioţilor, dar nu mi-e frică de nimic din ceea ce sunteți. 

Era o minciună, dar aceasta nu se compara cu mulțimea 
minciunilor gogonate pe care le spusesem lui Hoss Shackett și 
asociaţilor săi. 

Una dintre fiare mă apucă de cracul stâng al blugilor și începu 
să tragă de el. 

— Plecaţi acum! am spus eu ferm, dar calm, fără niciun 
tremurat în glas, așa cum făcuse Annamaria. 


VP - 269 


Alt coiot înhăţă cracul drept al blugilor. Un al treilea apucă 
pantoful meu stâng. 

Mărâiau din ce în ce mai agresiv. 

Din ceață, prin rândurile lor cu blană deasă și zburlită, apăru 
un coiot mai puternic decât ceilalți, cu o pată ca un guler pe 
piept și cu capul mai mare decât al oricărui alt animal din haită. 

Coioţii comunică - îndeosebi când vânează - prin ciulirea 
urechilor lor flexibile și expresive, prin poziţia cozii și prin alte 
semne ale trupului. 

În timp ce conducătorul se apropia de mine prin gloata care 
se dădea la o parte ca să-l lase să treacă, expresia urechilor și a 
cozii sale fu imitată de îndată de ceilalţi, de parcă i-ar fi condus 
la atac. 

M-am oprit. 

Deși folosisem cuvintele pe care le folosise Annamaria, n-o 
aveam și pe Annamaria, iar lucrurile începuseră să arate ca și 
cum ar fi existat o diferenţă între coioţii care dăduseră înapoi, 
învinși, și coioţii care voiau să-mi sfâșie gâtul. 

Ceva mai devreme, în districtul barăcilor, o voce din interiorul 
meu îmi spusese „Ascunde-te”, atunci când un camion al 
Departamentului Portuar cotise la colțul străzii. Acum, prin 
mintea mea răsună un cuvânt: c/opotul. 

N-o aveam pe Annamaria cu mine, dar aveam ceva ce 
aparținuse Annamariei și am pescuit obiectul de sub trening. 

Bineînţeles că acel clopoțel de argint - mare cât o unghie - 
era prea mic, prea străin de experienţa unui coiot, prea lipsit de 
strălucire în bezna aceea înceţțoșată ca să le atragă atenţia. 

Dar când l-am lăsat să atârne pe fondul albastru al 
treningului, ochii conducătorului se aţintiră asupra lui, la fel și 
ochii celorlalți. 

— Restul lumii e al vostru, am repetat eu, nu și acest loc, în 
acest moment. 

Conducătorul nu se potoli, dar unii dintre coioţii mai mici 
începură să se îndepărteze de mine. 

Încurajat, m-am adresat conducătorului animalelor, privindu-l 
în ochi doar pe el: 

— Pleacă acum! 

Nu-și îndepărtă privirea, dar încetă să înainteze. 

— Pleacă acum! am repetat eu și am înaintat din nou, curajos 
și fără teamă, așa cum sfătuia Shakespeare, deși nu pot să 


VP - 270 


pretind că am bunătatea și virtutea în cantitatea în care mi-ar fi 
plăcut să le am. 

— Acum! am insistat eu, ţinând o mână pe clopoţelul de pe 
pieptul meu. Plecaţi acum. 

La un moment dat, ochii conducătorului erau tăioși, plini de 
ceea ce părea a fi ură, deși niciun animal nu are capacitatea de 
a uri, aceasta fiind o emoție pe care, precum invidia, omenirea 
și-o rezervă pentru sine. 

În momentul următor, ochii săi aprigi fură înnoraţi de 
zăpăceală. Coiotul întoarse capul, privind haita pe care o 
adunase și care acum scădea iute. Păru să fie surprins de faptul 
că se găsea acolo, la ora aceea târzie, într-un loc bizar. 

Când mă privi din nou direct, știam că acum era doar ceea ce 
părea să fie, o minunată operă a naturii și nimic altceva, nimic 
al întunericului. 

— Du-te, i-am spus eu cu blândețe, întoarce-te la tine acasă. 

Coiotul dădu înapoi, se întoarse, de parcă ar fi fost un văr mai 
apropiat al câinelui decât al lupului, apoi o luă pe calea ce-l 
ducea către casă. 

Într-un sfert de minut, ceața acoperi orice urmă de ochi 
galbeni, iar mirosul de mosc scăzu până când nu mai putu fi 
simțit. 

M-am dus nestânjenit până la Mercedes și am plecat. 

La intersecţia dintre Memorial Park Avenue și Highciliff Drive, 
Armata Salvării construise un loc de depozitare cu sertare, 
asemănător celui din pereţii băncilor pentru depozite pe timp de 
noapte. 

Când am încercat să ridic săculeţul din portbagaj, mi s-a părut 
că-i mai greu decât toată mașina. Mi-am dat seama brusc că 
greutatea aceea copleșitoare era același lucru ca și coioţii pe 
care îi înfruntasem, că ambele erau același lucru cu lumina 
ciudată și cu zgomotul de târșâire de sub grilajul de scurgere cu 
un fulger pe el, iar toate acestea aveau o însușire identică celei 
a fantomei care stătuse în balansoarul de pe verandă. 

— Zece kilograme, am zis eu. Doar zece kilograme. Nu mai 
mult. Noaptea s-a terminat. 

Am ridicat săculețul cu ușurință. Încăpu în sertarul de 
depozitare și l-am lăsat să dispară în moliciunea hainelor 
donate. 


VP - 271 


Am închis portbagajul, am urcat în Mercedes și am condus 
către locuinţa lui Blossom Rosedale. 

Ceaţa nu dădea niciun semn că ar fi vrut să părăsească 
partea aceasta mai liniștită a nopţii. Zorii nu aveau s-o învingă, 
nici măcar amiaza. 

Rămăsese un pistolar roșcat, dar bănuiam că el fusese cel 
mai înțelept din mulţimea aceea de indivizi lipsiți de 
înţelepciune, că-și vârâse coada între picioare, lăsase capul în 
jos și se dusese acasă, iar eu nu aveam nevoie nici de clopot, 
nici de glonţ ca să scap de el. 

Am obținut numărul de telefon de acasă al lui Birdie Hopkins 
de la informaţii și am sunat-o ca să-i spun că-s în viaţă. 

— Și eu, îmi spuse ea. 

Mi-a plăcut să știu că era aici, în Magic Beach, așteptând noul 
junghi care s-o trimită în căutarea persoanei care are nevoie de 
ea. 


VP - 272 


PATRUZECI ȘI NOUA 


În Vila Monstrului Fericit mă așteptau spiritul ce zăbovea în 
lumea aceasta al domnului Sinatra, Boo, câinele meu fantomă, 
retrieverul auriu ce se numise cândva Murphy, Annamaria și 
Blossom, într-o stare de încântare deplină. 

Focul de altă dată nu-i distrusese viaţa, nici nu-i furase esenţa 
frumuseții. Când sufletul ei era plin de încântare, fața sa 
transcenda toată suferinţa, iar cicatricele, trăsăturile deformate 
și pielea pătată deveneau figura remarcabilă a unui erou și 
chipul drag al unui prieten. 

— Vino să vezi, îmi spuse ea, ducându-mă de mână de la ușa 
din faţă într-o bucătărie înţesată de lumânări. 

Annamaria stătea la masă, iar în jurul ei se strânseseră cei 
vizibili și cei invizibili. 

Pe masă se afla una dintre florile albe cu petale groase, 
cerate, care creșteau mari cât niște castroane într-un copac al 
cărui nume nu-l știu. 

— Ai un copac în care cresc chestiile astea? am întrebat-o eu 
pe Blossom. 

— Nu. Mi-ar plăcea un asemenea copac. Annamaria a adus 
floarea cu ea. 

Raphael veni la mine, dând din coadă de plăcere, iar eu m-am 
aplecat ca să-l mângâi. 

— Nu te-am văzut aducând o floare, i-am spus eu Annamariei. 

— A scos-o din poșetă, zise Blossom. Annamaria, arată-i. 
Arată-i cum a fost cu floarea. 

Pe masă se afla un vas din cristal, plin cu apă. Annamaria 
pusese floarea să plutească în el. 

— Nu, Blossom, zise ea. Aceasta e a ta. Păstreaz-o să-ți 
amintești de mine. O să-i arăt lui Odd când va fi pregătit. 

— În noaptea asta? întrebă Blossom. 

— Fiecare lucru la timpul său. 

Pentru Blossom, Annamaria avea unul dintre zâmbetele 
acelea blânde la care ai vrea să te uiţi veșnic, dar pentru mine 
avea 0 expresie mai solemnă. 

— Ce mai faci, tinere? 


VP - 273 


— Nu mă mai simt tânăr. 

— E din cauza vremii urâte. 

— A fost o noapte foarte urâtă. 

— Vrei să părăsești orașul singur? 

— Nu. O să plecăm împreună. 

Lumânările păreau s-o asiste. 

— Decizia e întotdeauna a ta, îmi aminti ea. 

— Ești mai în siguranţă cu mine. Și ar fi mai bine să plecăm. 

— Am uitat! exclamă Blossom. V-am pregătit un coș cu 
mâncare, pentru drum. 

Se grăbi către celălalt capăt al bucătăriei. 

— Va fi soare peste câteva ore, spuse Annamaria. 

— Undeva, am fost eu de acord. 

— S-o ajut pe Blossom, spuse ea, ridicându-se de la masă. 

Domnul Sinatra veni lângă mine, iar eu m-am ridicat, 
părăsindu-l pe Raphael, ca să-i spun: 

— Mulţumesc, domnule. Îmi pare rău că v-am enervat într-un 
asemenea hal. _ 

El îmi arătă că iertase totul. Imi puse un pumn sub bărbie și- 
mi dădu un pumn fals, plin de afecţiune. 

— Credeam că ați plecat deja. N-ar fi trebuit să mă așteptați. 
Trecerea dincolo e un lucru foarte important. 

Sinatra făcu gestul unui magician, întorcându-și mâinile ca să- 
mi arate palmele goale, ca un preambul la spectacol. 

Se manifesta acum în hainele pe care le purtase când apăruse 
prima oară lângă mine, pe o șosea izolată - cu pălăria înclinată 
în acel unghi șmecheresc pe care îl prefera, haină de sport 
aruncată peste umeri - și merse prin bucătărie, urcă pe un 
perete cu dulapuri și dispăru prin tavan, fiind întotdeauna un om 
al spectacolului. 

— Cum a ajuns retrieverul auriu aici? am întrebat eu. 

— Pur și simplu a apărut la ușă, zise Blossom. Lătra atât de 
politicos... E un scump! Nu arată așa cum ar arăta dacă stăpânii 
lui ar avea grijă de el. Trebuie să fie hrănit mai bine și periat mai 
mult. 

Văzusem de când intrasem că Raphael era conștient de 
prezenţa lui Boo. Nu mă îndoiam că Boo, câinele fantomă, îl 
condusese pe câinele viu la locuinţa lui Blossom. 

— Ar trebui să-l luăm cu noi, zise Annamaria. 

— S-a votat în unanimitate. 


VP - 274 


— Un câine e întotdeauna un prieten la nevoie... 

— Se pare că o să ai parte de necazuri, l-am avertizat eu pe 
Raphael. 

Câinele rânji larg, ca și cum nimic nu i-ar fi plăcut mai mult 
decât necazurile, cât mai multe necazuri. 

— În orașul ăsta nu mai e loc pentru noi, i-am spus eu 
Annamariei. Chiar trebuie să plecăm. 

Blossom pregătise un coș cu mâncare să ajungă pentru un 
pluton, inclusiv carne de vită și de pui pentru tovarășul nostru 
cu patru picioare. 

Merse cu noi până la mașină, iar după ce am pus coșul în 
portbagaj, am strâns-o în brațe. 

— Ai grijă de tine, Blossom Rosedale. O să duc dorul jocului de 
cărți la care te băteam... 

— Da, sigur. De îndată ce o să fiu cu voi, o să-ți trag șuturi în 
fund, ca de obicei. 

M-am îndepărtat de ea și am citit pe figura ei încântarea care 
fusese acolo atunci când deschisese ușa, dar și o bucurie mai 
profundă, pe care iniţial n-am recunoscut-o. 

— O să-mi închei treburile aici în câteva săptămâni, zise ea, 
apoi o să vin să câștig Mercedesul ăsta de la tine. 

— E împrumutat. 

— Atunci o să trebuiască să-mi cumperi altul. 

Am Sărutat-o pe frunte, pe obraz. Am arătat spre căsuţa 
încântătoare și spre ferestrele cu vitralii pline de lumină caldă și 
am zis: 

— Chiar vrei să părăsești toate astea? 

— Toate astea sunt doar o locuinţă, spuse ea. Uneori eo 
locuință drăguță. 

Annamaria ni se alătură. Puse un braţ pe umerii lui Blossom și 
pe celălalt pe umerii mei. 

l-am zis lui Blossom: 

— Ce anume facem noi? Tu știi? 

Blossom clătină din cap. 

— Nu înțeleg totul. Dar n-am dorit niciodată în viaţa mea ceva 
mai mult decât să vin cu voi. 

Ca întotdeauna, ochii Annamariei te invitau să cercetezi, dar 
rămâneau enigmatici. 

Am întrebat-o: 

— Unde ne ducem? Unde ne va găsi Blossom? 


VP - 275 


— Vom păstra legătura prin telefon, răspunse Annamaria. În 
ceea ce privește locul în care mergem... așa cum ai spus 
întotdeauna, o să-l descoperim de-a lungul drumului. 

Am lăsat-o pe Blossom acolo, singură, dar nu pentru 
totdeauna, și, cu câinele pe bancheta din spate, am pornit de-a 
lungul străzii dintre șirurile de cedri imenși și veștejiţi, care 
păreau a fi uriași în robe, într-o procesiune statică. 

Mă întrebasem dacă FBl-ul și Securitatea Naţională - sau vreo 
agenţie fără nume - vor instala blocaje rutiere și puncte de 
control, dar drumul rămase liber. Presupun că ultimul lucru pe 
care îl doreau era să atragă atenţia presei. 

Cu toate acestea, după ce am depășit limita orașului, am 
continuat, mulți kilometri spre sud, în timp ce ceața se subţia în 
teritoriul mai puţin ospitalier pentru ea, să mă uit în oglinda 
retrovizoare, așteptându-mă să fim urmăriţi. 

Brusc, n-am mai putut să conduc și am găsit că-i nevoie să 
trag la marginea șoselei, și am fost surprins că lumea cădea de 
sub mine, lăsându-mă să mă simt ca și cum aș fi căzut de peo 
culme, fără să pot vedea fundul văii. 

Annamaria nu păru deloc surprinsă. 

— O să șofez eu, spuse ea, și mă ajută să ocolesc mașina și să 
mă așez pe scaunul din dreapta. 

Simţeam cu disperare nevoia de a fi mic, aplecat înainte, 
ghemuit, cu faţa în mâini, să fiu atât de mic, încât să nu fiu 
remarcat, să stau cu faţa acoperită astfel încât să nu fiu văzut. 

În ultimele ore avusesem parte prea mult de mare, iar acum 
trebuia s-o dau afară din mine. 

Din timp în timp, Annamaria lua o mână de pe volan ca s-o 
pună pe umărul meu, uneori vorbea, ca să mă aline. 

— Inima ta strălucește, ciudatule, îmi zise ea. 

— Nu. Tu nu știi ce-i în ea. 

Mai târziu, îmi zise: 

— Ai salvat orașe întregi. 

— Uciderea. Ochii ei. li văd. 

— Ai salvat orașe, ciudatule. Orașe. 

Ea nu putea să mă consoleze și mă auzeam spunând, ca de la 
distanță: 

— Toţi sunt morți, morţi, morți. 

Ca și cum prin cânt aș fi putut să fac penitenţă. 


VP - 276 


Urmă un moment de tăcere mai grea decât tunetul. Ceaţa 
rămăsese în urma noastră. Spre est se vedea o geografie 
tulburătoare de coloane întunecate. Spre vest, o mare neagră și 
luna care apunea. 

— Viaţa e grea, spuse Annamaria, iar declaraţia ei nu avea 
nevoie de argumente sau de clarificări. 

După câţiva kilometri, mi-am dat seama că după acele trei 
cuvinte mai spusese încă patru, pe care eu nu fusesem pregătit 
să le aud: 

— Dar n-a fost întotdeauna așa. 

Cu mult înaintea zorilor, Annamaria opri într-o parcare goală, 
de lângă o plajă statală. Ocoli mașina și-mi deschise ușa. 

— Stelele,  ciudatule. Sunt minunate! Vrei să-mi arăţi 
constelația Cassiopeia? 

Nu avea de unde să știe. Dar știa. N-am întrebat-o cum de 
știa. Am cercetat cerul. 

Am stat împreună pe asfaltul crăpat în timp ce priveam cerul. 

Stormy Llewellyn fusese fiica Cassiopeiei, care murise în 
timpul copilăriei iubitei mele. Priviserăm deseori împreună 
stelele constelaţiei, pentru că, făcând asta, Stormy se simţea 
mai aproape de mama pe care o pierduse. 

— Acolo, am zis eu, și acolo, și acolo. 

Și, stea după stea, am arătat Cassiopeia mitologiei clasice și 
am recunoscut în modelul acela familiar pe mama fetei pe care 
o pierdusem, iar în mamă am văzut-o și pe fiică, acolo sus, 
minunată și strălucitoare pentru veșnicie, lumina ei fără de timp 
lucind deasupra mea, până în ziua în care în cele din urmă o să 
pășesc în afara timpului și o să mă alătur ei. 


VP - 277 


www. virtual-project. eu 


VP - 278