Dean Koontz — Traieste noaptea

sa 
— 
Po 
-r 
G 
7, 
A 
pe 
T P: 
A 
= 
po 


„Noaptea este tărâmul prădătorilor, în care fiecare 
vânător este la rândul lui vânat." Cristopher Snow, eroul din în 
puterea nopţii, pe care rara boală genetică de piele de care 
suferă l-a obligat să-şi facă din noapte un aliat, descoperă acest 
adevăr tulburător atunci când copiii şi animalele din Moonlight 
Bay încep să dispară rând pe rând. Secretul se află în Fort 
Wyvern, o bază militară abandonată, unde experimentele 
genetice scăpate de sub control au transformat maimuțe, coioți, 
dini şi pisici în creaturi inteligente, iar pe unii dintre locuitorii 
orăşelului în creaturi subumane. Koontz reuşeşte să combine cu 
succes un gen de thriller absolut original cu doze generoase de 
mister, suspans şi umor negru, dând naştere unui erou atipic, 
dar perfect credibil. 


1 


Oriunde altundeva, noaptea cade. Dar în Moonlight Bay se 
furişează ca o şoaptă, ca un val blând, de culoarea safirului, ce 
mângâie o plajă. în zori, când noaptea se retrage peste Pacific, 
către Asia îndepărtată, nu-i vine să plece şi lasă în urmă bălți 
negre, adinei, în alei, sub maşinile parcate, în tuburile de drenaj 
şi sub umbrarele de frunze ale copacilor străvechi. 

Dacă ar fi să dăm crezare folclorului tibetan, un sanctuar 
secret din munţii sfinţi Himalaia este casa tuturor vânturilor, 
locul în care s-au născut fiecare briză şi furtună din lume. Dar 
dacă şi noaptea are o casă a ei, atunci locul acela se află în 
oraşul nostru. 

în 11 aprilie, în timp ce noaptea trecea prin Moonlight Bay 
în drumul ei spre apus, a luat cu ea un băiat de cinci ani, pe 
nume Jimmy Wing. 

Către miezul nopţii, mergeam cu bicicleta pe străzile 
cartierului rezidenţial din apropierea colegiului Ashdon, unde 
fuseseră profesori părinţii mei înainte de a fi ucişi. Mai devreme 
mă dusesem pe plajă. Dar, pentru că nu bătea vântul, valurile 
erau slabe şi nu merita să te dezbraci şi să lansezi o planşă de 
surf. Orson, o corcitură de labrador negru, alerga lângă mine. 

Nici eu, nici faţă-păroasă nu căutam aventuri, ieşiserăm 
doar la aer curat, să ne dezmorţim un pic. De cele mai multe ori, 
noaptea ne bântuia pe amândoi o nelinişte a sufletului. 


Oricum, doar un nebun sau un tâmpit ar fi căutat aventuri 
în pitorescul Moonlight Bay, care este, simultan, cea mai liniştită 
şi cea mai periculoasă comunitate de pe planetă. Aici, dacă stai 
suficient de mult într-un loc, dau peste tine aventuri cât să-ţi 
ajungă toata viată. 

Lilly Wing locuia pe o stradă pe care o umbreau şi o 
aromau pini. Din cauză că nu existau becuri pe stâlpi, 
trunchiurile şi ramurile contorsionate erau negre precum 
cărbunele, cu excepţia locurilor in care razele lunii străbăteau 
prin frunziş şi argintau scoarţa aspră. 

Mi-am dat seama de prezenţa ei când am văzut raze de 
lanternă agitându-se printre trunchiurile pinilor. O pendulare 
grăbită de lumină se arcuia pe caldarâm în faţa mea, iar umbra 
copacilor sărea. Femeia îşi striga fiul pe nume. încerca să 
răcnească, dar gâflia, iar frisonul produs de panică 
transforma „jimmy" într-un cuvânt din şase silabe. 

Pentru că nici în faţa, nici în urma noastră nu era strop de 
trafic, eu şi Orson mergeam pe mijlocul caldarâmului. Eram regii 
şoselelor. Am luat curba. 

în timp ce Lilly se grăbi să treacă printre doi pini şi să 
ajungă în stradă, am întrebat-o: 

— Care-i necazul, Bursucule? 

De doisprezece ani, de pe când aveam şaisprezece ani, 
foloseam pentru ea această poreclă plină de afecţiune. Pe 
atunci ea se numea Lilly Travis, ne iubeam şi credeam că ne era 
destinat să fim împreună. Pe lista lungă a pasiunilor comune şi a 
lucrurilor care ne entuziasmau se afla Vântul prin sălcii, de 
Kenneth Grahame, în care înțeleptul şi curajosul bursuc era 
apărătorul tuturor animalelor bune din Pădurea Sălbatică. „Orice 
prieten a/ meu va merge pe unde vrea în ţara asta sau voi avea 
eu grijă!“ îi făgăduise bursucul sobolului. La fel, cei care mă 
evitau din pricina bolii mele rare, cei care îmi ziceau vampir 
fiindcă, din cauza unei boli ereditare, nu puteam suporta decât 
lumina foarte slabă, adolescenţii psihopaţi care complotau să 
mă tortureze cu pumnii şi lanternele, cei care mă bârfeau cu 
răutate, de parcă eu aş fi ales să mă nasc cu xeroderma 
pigmentosum - toţi ăştia aveau de-a face cu Lilly, care se 
înroşea la faţă şi se înfuria la orice manifestare de intoleranţă. 
Eu învăţasem de mic să lupt, silit de împrejurări, iar pe vremea 


când o cunoscusem pe Lilly aveam încredere în abilitatea mea 
de a mă apăra. 

Cu toate acestea, ea insista să-mi vină in ajutor, la fel de 
aprig precum luptase nobilul bursuc, cu ghearele şi cu bâta, 
pentru prietenul său, sobolul. 

E zveltă şi puternică. Are doar un metru şi cincizeci şi cinci 
de centimetri, dar pare să privească de sus orice adversar. E 
formidabilă, neînfricată şi aprigă, tot aşa cum e şi graţioasă şi 
bună la suflet. 

Dar In noaptea aceea, graţia ei obişnuită dispăruse, iar 
spaima ii chinuise trupul. Când am vorbit, s-a întors spre mine, 
iar ea, In blugi şi cu un tricou din flanelă, părea o sperietoare 
zblrlită, animata prin magie, zăpăcită şi speriată că a prins viată, 
şi care se zbătea pe crucea de care atârna. 

Raza lanternei îmi scaldă faţa, dar Lilly o cobori imediat 
spre “ol, de îndată ce-şi dădu seama că eram eu. 

- Chris. Oh, Doamne! 

- Care-i necazul? am întrebat eu din nou şi am coborit de 
pe bicicletă. 

- Jimmy a dispărut! 

- A fugit de acasă? 

- Nu, răspunse ea şi se întoarse, apoi fugi spre casă. Vino 
şi uită-te! 

Proprietatea lui Lilly e înconjurată de un gard alb, din 
sclnduri, pe care l-a ridicat singură. Intrarea e flancată nu de 
stâlpi, ci de bougainvillea, pe care le tunsese In formă de copaci 
şi le întinsese Intr-un baldachin. Bungalow-ul ei modest, tip Cape 
Code, se află la capătul unei alei, care are In pavaj un model 
complicat din cărămizi, pe care ll concepuse şi-l realizase 
singură, după ce învățase zidăria din cărţi. 

Uşa din fată era deschisă. în spatele ei se zăreau camere 
pline de-o lumină ucigătoare. 

în loc să ne invite înăuntru pe mine şi pe Orson, Lilly ne 
conduse de pe alee pe peluză. în noaptea liniştită, zăngănitul 
roţilor bicicletei, pe care o împingeam prin iarba tunsă scurt, era 
zgomotul cel mai puternic. Ne-am dus In partea de nord a casei. 

O fereastră de la baie fusese deschisă. înăuntru lucea o 
singură lampă, iar zidurile erau dungate de lumină de culoarea 
ambrei şi de umbre de culoarea mierii cafenii, lăsate de pânza 
pliată a perdelei. In stingă patului, pe un raft pentru cărţi, se 


aflau jucării ce reprezentau eroi din Star Wars. în timp ce aerul 
rece sugea căldură din casă, un capăt al perdelei atilma albă 
peste pervaz, zbătându-se ca un spirit tulburat care nu voia să 
părăsească lumea asta pentru cealaltă. 

— Am crezut că fereastra era încuiată, dar nu era, spuse 
agitată Lilly. Cineva a deschis-o, un ticălos care l-a luat pe 
Jimmy. 

— Poate că nu-i chiar atât de gravă situaţia... 

— Un ticălos bolnav, insistă ea. 

Raza  lanternei tremura, iar Lilly se străduia să-şi 
stăplnească mâna, în timp ce îndrepta raza către răzorul de 
lingă casă. 

— N-am bani, zise ea. -Bani? 

— Să plătesc răscumpărarea. Nu-s bogată. Deci nimeni nu 
l-ar fi răpit pe Jimmy pentru răscumpărare. E vorba de ceva mai 
grav de atât. 

Nişte coada-cocoşului, încărcate cu stropi pufoşi de flori 
albe, care luceau ca gheaţa, fuseseră călcate de intrus. 
Amprente de tălpi rămăseseră imprimate în frunzele zdrobite şi 
în solul moale. Nu erau urmele unui copil care fugise, ci ale unui 
adult încălţat cu pantofi pentru sport, cu o călcătură apăsată. 
Judecind după adâncimea amprentei, răpitorul era o persoană 
solidă, probabil un bărbat. 

Am observat că Lilly umbla desculţă. 

— Nu puteam să dorm. Mă uitam la televizor, la o 
emisiune stupidă, zise ea, cu o nuanţă de autoflagelare, de 
parcă ar fi trebuit să anticipeze răpirea şi ar fi trebuit să stea de 
pază lingă patul lui Jimmy. 

Orson se împinse între noi, să miroasă urmele de pe 
pământ 

— N-am auzit nimic, spuse Lilly. Jimmy n-a strigat, dar am 
simțit... 

Frumuseţea ei obişnuită, limpede şi profundă ca o 
reflectare a eternității, era acum zduncinată de groază, sfâşiată 
de lamele ascuţite ale îngrijorării ce se apropia de durere. Se 
stăpânea doar datorită unei speranţe disperate. Abia mai 
suportam s-o văd copleşită de-o asemenea suferinţă. 

- Totul o să fie bine, am zis, fiindu-mi ruşine că spun o 
asemenea minciună. 

- Am anunţat politia, zise ea. Trebuie să apară. 


Experienţa personală mă învățase să n-am încredere în 
autorităţile din Moonlight Bay. Sint corupte. lar corupţia nu-i 
doar morală, nu-i o simplă chestiune de luat mită şi de putere. 
Are origini mai profunde şi mai neliniştitoare. 

Nu răcnea nici o sirenă în depărtare. Nu mă aşteptam să 
aud vreuna. în oraşul nostru atât de aparte, poliţia răspunde la 
apeluri cu foarte multă discreţie, fără fanfară şi fără girofaruri, 
pentru că scopul ei este mai degrabă de a ascunde o crimă şi de 
a potoli reclamantul, nu de a-l aduce pe vinovat în faţa justiţiei. 

- Jimmy are doar cinci ani, doar cinci ani, se văicări jalnic 
Lilly. Chris, dacă-i individul de care am auzit la ştiri? 

- La ştiri? 

- Criminalul în serie. Cel care... arde copii. 

- N-a acţionat în zonă. 

- Ba în toată ţara. O dată la câteva luni. Grupuri de copilaşi 
arşi de vii. De ce n-ar acţiona şi aici? 

- Pentru că nu-i el, am răspuns eu. E altcineva. 

Lilly se depărta de fereastră şi scruntă curtea cu raza 
lanternei, iperând parcă să-l descopere pe fiul ei ciufulit, 
îmbrăcat în pijama, printre frunzele căzute sau printre fâşiile 
cârlionţate de scoarță care Wemana cu hârtia, ce umpluseră 
iarba sub un şir de eucalipţi înalți- 

Găsind un miros îngrijorător, Or son scoase un mârâit şi se 
trase de Ungă răzor. Privi spre fereastră, adulmecă aerul, vâră 
din nou nasul în pământ şi se îndreptă, timid, spre spatele casei. 

- A găsit ceva, am spus eu. 

- Ce? a întrebat Lilly, întorcându-se. -O urmă. 

Când ajunse în curtea din spate, Orson grăbi pasul. 

- Bursucule, să nu le spui că eu şi Orson am fost aici. 

- Cui să nu spun? întrebă ea, cu o voce pe care spaima o 
făcuse Wa semene mai mult a şoaptă. 

-Poliţiei. -De ce? 

- O så mă întorc. O să-ţi explic. Jur că o să-l găsesc pe 
Jimmy. 

Jur. 

Puteam să-mi ţin primele două promisiuni. A treia era mai 
mult o dorinţă şi voiam doar să-i dau un pic de speranţă, un pai 
de care să se agate. 

De fapt, în timp ce mergeam repede pe lingă bicicletă, 
încercând să ţin pasul cu clinele meu cel ciudat, credeam că 


Jimmy Wing dispăruse pentru totdeauna. Mă aşteptam să 
găsesc la capătul urmei doar cadavrul copilului şi, cu un pic de 
noroc, pe cel care-l ucisese. 


Când am ajuns in spatele casei lui Lilly, nu l-am mai văzut 
pe Orson. Era atât de negru, încât lumina lunii nu putea să-l 
scoată la iveală. 

Din dreapta se auzi un hămăit uşor, apoi altul. M-am luat 
după Chemare. 

La capătul curţii era un garaj în care se putea intra doar 
de pe ftlee. Un pavaj din cărămidă ducea, pe lângă garaj, către 
o poartă din lemn, unde l-am văzut pe Orson, ridicat pe labele 
din spate, tfagând cu labele din faţă de zăvor. 

Adevărul este că acest câine e mult mai deştept decât 
potăile Obişnuite. Uneori am impresia că-i mult mai deştept 
decât mine. 

Dacă n-aş avea avantajul mâinilor, sunt sigur că aş mânca 
dintr-o ltrachină, pe podea. lar el ar sta într-un fotoliu comod, cu 
telecomanda televizorului la îndemână. 

Demonstrându-mi superioritatea, am tras zăvorul şi am 
deschis poarta, care a scârţăit. 

O serie de garaje, magazii şi garduri se întindeau pe-o 
parte a aleii. Pe cealaltă parte, dealul face loc unei cărărui 
prăfuite, care duce spre un şir de eucalipţi masivi şi către o 
bordură năpădită de buruieni, care coboară spre o râpă. 

Casa lui Lilly se află la marginea oraşului. Nu locuieşte 
nimeni In canionul din spatele clădirii ei. Bălăriile şi tufărişurile 
de pe piuită oferă adăpost şoimilor, coioţilor, iepurilor, 
veveriţelor, şoareci lor-de-câmp şi şerpilor. 

Lâsîndu-se condus de nasul său extraordinar, Orson 
cercetă grăbit bordura de la marginea ripei, mergind mai întâi 
spre nord, apoi spre sud, şuşotind şi bombănind de unul singur. 

Am stat deoparte, între doi copaci, privind în bezna pe 
care doar luna plină ar fi putut s-o împrăştie. Nu se vedea nici o 
rază de lanternă în râpă. Dacă Jimmy fusese dus într-acolo, cel 
care-l răpise vedea neobişnuit de bine pe întuneric. 

Cu un hămăit, câinele abandonă brusc căutarea de-a 
lungul canionului şi se întoarse în centrul aleii. Mergea în cerc, 
învârtindu-se în jurul cozii, dar ţinea capul sus şi adulmeca 
aţâţat urma. Pentru el, aerul era încărcat de arome. Orice câine 


are simţul mirosului de mii de ori mai puternic decât al meu sau 
al dumneavoastră. 

Eu detectam doar duhoarea de medicament a eucalipţilor. 
Dar, condus de alt miros, atras ca o bucată de fier de către un 
magnet, Orson alergă spre partea de nord a aleii. 

Poate că Jimmy Wing trăia încă... 

De felul meu, cred în minuni. De ce n-aş crede şi în 
aceasta? 

M-am urcat pe bicicletă şi am pedalat după câine. Era iute 
şi sigur pe sine, aşa că a trebuit să trag din greu ca să mă ţin 
după el. 

Am parcurs cvartal după cvartal, Intâlnind doar câteva 
lumini de siguranţă, în spatele locuinţelor. Din obişnuinţă, m-am 
ferit de peticele de lumină, mergând pe partea întunecată a 
aleii, deşi aş fi putut să navighez prin fiecare zonă luminată în 
mai puţin de o secundă, fără să-mi risc sănătatea. 

Xeroderma pigmentosum — XP pentru cei cărora li se 
încurcă limba-e o anomalie genetică, pe care-o împart cu cei o 
mie de alţi americani, membri ai acestui club exclusivist Unul la 
250 000 de cetăţeni. XP mă face să fiu foarte vulnerabil la 
cancerul pielii sau al ochilor, produs de orice tip de radiaţii 
ultraviolete. Raze de soare. Becuri incandescente sau 
fluorescente. Figura idioată, lucitoare a ecranului televizorului. 

Dacă aş îndrăzni să petrec doar o jumătate de oră în 
bătaia soarelui de vară, aş avea arsuri puternice. Dar o singură 
şedinţă de plajă nu m-ar ucide. Adevărata oroare a XP-ului este 
că orice expunere minoră la radiaţii ultraviolete îmi scurtează 
viaţa din cauză că efectul este cumulativ. Ani de imperceptibile 
răniri se acumulează, pină se manifestă ca leziuni vizibile, 
maligne. Şase sute de minute de expunere, Împrăştiate In cursul 
unui an, vor avea acelaşi efect ca zece ore de plajă in fierbintele 
iulie. Luminozitatea lămpilor de pe stradă e mai puţin 
periculoasă decât ferocitatea soarelui, dar nu e complet lipsită 
de pericol. Nimic nu e. 

Dumneavoastră, cei cu gene care funcţionează normal, 
puteţi să vă vindecaţi rănile de pe piele şi de la ochi, pe care le 
căpătaţi zilnic, fără să vă daţi seama. Trupul dumneavoastră, 
spre deosebire de al meu, produce fără încetare enzime care 
cârpesc segmentele distruse ale fâşiilor de nucleotide din 
celulele dumneavoastră, înlocuindu-le cu ADN neafectat. Eu 


trebuie să trăiesc în umbră, în timp ce dumneavoastră trăiţi sub 
minunatul cer albastru. însă nu vă urăsc. Nu vă urăsc pentru 
libertatea de care vă bucuraţi. Dar vă invidiez. 

Nu vă urăsc pentru că, la urma urmei, sunteţi tot oameni 
şi aveţi şi voi limitele voastre. Poate sunteţi lipsiţi de graţie, lenți 
în gIndire sau prea deştepţi ca să vă fie bine, poate sunteţi surzi 
sau muţi, orbi sau, poate, prin fire, sunteţi înclinați spre 
disperare, spre autodispreţuire sau neobişnuit de îngroziţi de 
moarte... Fiecare ne purtăm crucea,.. Pe de altă parte, dacă 
arătaţi mai bine şi sunteţi mai deştepţi decât mine, 
binecuvântaţi cu cinci simţuri ascuţite, sunteţi mai optimişti 
decât mine, cu o părere bună despre sine, şi dacă împărtăşiţi 
refuzul meu de a vă lăsa umiliţi de Cea-cu-Coasa... ei bine, 
atunci s-ar putea să vă urăsc, dacă n-aş şti că, precum noi toţi 
din această lume imperfectă, aveţi un suflet ce se frământă şi o 
minte chinuită de griji, de pierderi, de doruri... 

Nu sunt furios pe XP şi-o consider mai degrabă o 
binecuvântare. Trecerea mea prin viaţă e unică. 

Oricum, am o relaţie aparte cu noaptea. Cunosc lumea 
dintre apus şi răsărit cum n-o cunoaşte nimeni, pentru că eu 
sunt frate cu bufnița, cu liliacul şi cu bursucul. Mă simt ca acasă 
în beznă. lar asta poate reprezenta un avantaj mai mare decât 
vă închipuiţi. 

Sigur, nici un avantaj nu poate compensa faptul că 
moartea înainte de vârsta majoratului e un lucru obişnuit printre 
cei cu XP. Supravieţuirea îndelungată ca adult nu-i o speranţă 
rezonabilă — cel puţin nu fără dezordine neurologică progresivă, 
precum tremurul capului şi al manilor, pierderea auzului, 
bilbiială, chiar afectarea intelectului. 

Plnă acum, i-am dat Morţii peste nasul ei rece, fără să 
păţesc nimic. Şi fără să mă pricopsesc cu infirmităţile fizice pe 
care mi le prezisese de mult medicul. 

Am douăzeci şi opt de ani. _ 

Dacă vă spun că trăiesc pe timp luat cu Imprumut, asta 
nu-i doar un clişeu, ci o declaraţie. întreaga mea viaţă a fost o 
activitate ipotecată. 

însă la fel e şi a voastră. Sfârşitul ne aşteaptă pe toţi. 
Sigur, o să-mi primesc anunţul înaintea voastră, dar şi al vostru 
a fost expediat deja... 


Dar, pină va sosi poştaşul, fiţi fericiţi. Nu există alt răspuns 
raţional decât fericirea. Disperarea e o pierdere prostească de 
timp preţios. 

însă acum, aici, în noaptea rece de primăvară, după ora 
vrăjilor, dar cu mult înainte de zori, alergând după câinele meu 
detectiv, crezând în miracolul supravieţuirii lui Jimmy Wing, 
mergeam cu bicicleta pe alei şi străzi pustii, printr-un parc în 
care Orson nu se opri să miroasă vreun copac, pe lângă şcoală, 
pe străzile din josul oraşului... Clinele mă conduse până la râul 
Santa Rosita, care desparte în două oraşul, de la dealuri până-n 
golf. 

în această parte a Californiei, unde plouă foarte puţin, 
rlurile şi izvoarele sunt secate majoritatea anului. Recentul 
sezon ploios nu fusese mai umed ca de obicei, iar albia râului 
era complet goală: o suprafaţă întinsă de nămol prăfos, alb şi 
uşor lucios în lumina lunii. Nămol neted ca un cearşaf, cu 
excepţia unor pete negre de la algele aduse de apă — ca nişte 
vagabonzi dormind, cu membrele răsucite de coşmar... 

De fapt, deşi e lat de vreo douăzeci de metri, Santa Rosita 
pare prea puţin un râu adevărat şi seamănă mai mult cu un 
canal de drenaj făcut de mina omului. Ca urmare a unui proiect 
federal complicat, de control al inundaţiilor care apar subit din 
munţi şi umplu râpele din spatele oraşului, malurile râului au 
fost înălțate şi stabilizate cu plăci din ciment, de la un capăt la 
celălalt al oraşului. 

Orson fugi pe stradă, apoi pe o fâşie stearpă de teren, 
către mal. 

L-am urmat şi am văzut două tipuri de pancarte, care 
alternau Intre ele pe toată lungimea cursului apei. Prima anunţa 
că accesul publicului la râu este interzis şi că persoanele care 
vor încălca dispoziţiile vor fi aspru pedepsite. A doua, adresată 
acelor cetăţeni fâra respect faţă de lege, care n-ar fi luat în 
seamă prima pancartă, ivertiza că apa, la nivel înalt, în timpul 
unei furtuni în munţi, poate ivea un curent atât de iute şi de 
puternic, încât oricine s-ar aventura In albia râului s-ar îneca. 

în ciuda avertismentelor, a vârtejurilor evidente ale 
curentului înşelător şi a istoriei tragice, bine cunoscute, a Sântei 
Rosita, o dată la ciţiva ani, câte un căutător de emoţii, cu o 
barcă sau un caiac manufacturizat — sau chiar doar cu o 


pereche de schiuri de apă — îşi găseşte moartea. Nu cu mult 
timp în urmă, într-o singură iarnă s-au înecat trei oameni. 

Oamenii îşi apără cu vigoare dreptul de a fi tâmpiţi. 

Orson rămase pe mal, cu capul păros ridicat, privind către 
est, Npre Autostrada Coastei Pacificului şi către munţii 
îngrămădiţi dincolo de ea. Era încordat şi scotea un măriit 
subţire. 

în noaptea aceea nu se mişca nimic de-a lungul canalului 
luminat de lună, nici măcar apa. Briza dinspre Pacific nu era 
suficient de puternică pentru a ridica vreun fir de praf din mâl. 

M-am uitat la ecranul fosforescent al ceasului de mină. 
îngrijorat că fiecare minut putea fi ultimul din viaţa lui Jimmy 
Wing dacă mai trăia —, l-am înghiontit pe Orson: 

- Ce s-a întâmplat? 

Nu se sinchisi de întrebarea mea. Ciuli urechile, adulmecă, 
aproape cu gingăşie, noaptea calmă şi păru transfigurat de cine 
ştie ce emanaţii ale vreunui vânat aflat undeva, departe, în 
susul ţiului arid. 

De obicei, sunt în armonie cu starea de spirit a lui Orson. 
Deşi posed un nas obişnuit şi simţuri omeneşti ca ale tuturor — 
cu toate că am o garderobă şi un cont în bancă superioare 
multora —, aproape că pot să detectez acele emanaţii. Eu şi 
Orson suntem mai apropiaţi decât un om şi câinele lui. Eu nu 
sunt stăpânul lui. Sunt prietenul, fratele lui. 

Când am spus mai devreme că sunt fratele bufnitei, 
liliacului şi bursucului, vorbeam metaforic. Când spun că sunt 
fratele acestui cline, vreau să acceptaţi spusele mele aproape 
ad litteram. 

Privind albia râului, care se căţăra şi se strecura printre 
culmi, am întrebat: 

- Ce te-a speriat? 

Orson mă privi. în ochii lui de abanos pluteau reflectări 
gemene ale lunii. La început am crezut că-i imaginea mea, dar 
apoi mi-am dat seama că nu am faţa nici atât de rotundă, nici 
atât de misterioasă. 

Şi nici atât de palidă. Nu-s albinos. Am pielea pigmentată, 
chiar sunt smead, cu toate că soarele mă atinge rareori. 

Orson mârâi şi nu trebuia să cunoşti limba clinilor ca să-l 
înţelegi. Tocmai îmi spusese că se simţise insultat de sugestia 
mea că putea să se sperie de ceva. 


într-adevăr, Orson e mai curajos decât cei din specia lui. îl 
cunosc de mai bine de doi ani şi jumătate, de când era micuţ, şi 
nu l-am văzut speriindu-se decât de o singură chestie: de 
maimuțe. 

— Maimute? am întrebat eu, iar el a pufăit, ceea ce 
însemna nu. Nu erau maimute, de data asta. 

Nu încă. 

Orson alergă spre o rampă de acces largă, din beton, care 
cobora de-a lungul zidului malului îndiguit, către Santa Rosita. în 
iunie sau iulie, camioanele şi excavatoarele foloseau drumul, 
când echipele de întreţinere înlăturau sedimentele şi resturile 
acumulate în albie în decursul anului, refăcând adincimea râului 
în albia secată, înainte să înceapă următorul sezon ploios. 

M-am luat după câine jos. Pe panta din ciment, silueta lui 
neagră părea a fi din piatră solidă, chiar dacă se mişca spre est, 
ca un spirit legat de casă ce traversa un Styx fără apă... 

Din cauză că ultima dată plouase în urmă cu trei 
săptămâni, fundul canalului nu era uscat Dar noroiul era 
suficient de tare ca să pot merge fără probleme cu bicicleta. 

Din câte puteam să văd la lumina sidefie a lunii, bicicleta 
lăsa urme abia vizibile în noroiul tare, dar pe acolo trecuse mai 
devreme un vehicul mai greu, ce lăsase urme clare. Judecind 
după adincimea 

li lăţimea lor, era vorba de anvelope de camionetă, de 
camion uşor Mu de dubă specială. 

Flancat de pereţii de beton, înalţi de şapte metri, nu 
zăream nimic din oraşul din jurul nostru. Vedeam doar liniile 
îndepărtate, colţuroase ale caselor de pe colinele cele mai 
înalte, ascunse sub copaci sau parţial scoase în evidenţă de 
becurile de pe stradă. în timp ce urcam pe cursul apei, imaginea 
oraşului de deasupra noastră dispăru în spatele malului îndiguit, 
de parcă noaptea ar fi fost un lolvent puternic, în care se 
dizolvau clădirile şi locuitorii din Moonlight Bay. 

La intervale neregulate, în pereţii malulifi se iveau tuburi 
de drenaj, unele cu un diametru mai mic de un metru, altele 
atât de largi că ar fi putut să circule prin ele un camion. Urmele 
de anvelope treceau pe lângă toţi aceşti afluenţi şi continuau să 
urce, clare ca un lext imprimat pe o foaie de hârtie, cu excepţia 
locului în care ocoleau vreun lemn adus de ape. 


în vreme ce atenţia lui Orson rămăsese focalizată în faţă, 
am privit tuburile cu suspiciune. în timpul unei ruperi de nori, 
torenţii năveleau prin ele, torenţi adunaţi de pe străzi sau din 
drenajul natural de pe culmile verzi din est, de deasupra 
oraşului. Acum, pe vreme frumoasă, tuburile acelea erau 
tărâmul subteran al unei lumi secrete, în care puteai întâlni 
călători extrem de ciudaţi. Mă aşteptam ca din vreo ţeava să se 
repeadă cineva la mine. 

Recunosc că am o imaginaţie suficient de bogată ca să-mi 
afecteze buna judecată. Deseori mi-a creat necazuri, dar de 
multe ori mi-a salvat viaţa. Pe de altă parte, hoinărisem prin 
ţevile acelea de drenaj, îndeajuns de mari ca să permită accesul 
unui om de talia mea, şi întâlnisem clteva chestii deosebite. 
Ciudăţenii şi enigme. Imagini capabile să vlre groaza chiar şi în 
indivizii lipsiţi total de imaginaţie. 

De vreme ce soarele răsare inevitabil în fiecare zi, viaţa 
mea de noapte trebuie să se desfăşoare în limitele oraşului, ca 
să fiu sigur că sunt în apropiere de siguranţa oferită de 
camerele întunecoase ale casei mele, atunci când se ivesc 
zorile. Luînd în consideraţie faptul că în comunitatea noastră 
trăiesc vreo douăsprezece mii de oameni, la care se adaugă 
vreo trei mii de studenţi ai colegiului Ashdon, exista o tablă 
suficient de întinsă pentru jocul vieţii. N-aş zice că-t doar un 
târguşor. Cu toate acestea, pe când aveam şaisprezece anii 
cunoşteam fiecare palmă din Moonlight Bay. Mai bine decât mă 
cunosc pe mine. Ca urmare, ca să scap de plictiseală, căutam 
fără încetare noi perspective ale feliei de lume de care sunt 
legat, din cauza XP-ului. Pentru un timp, fusesem intrigat de 
peisajul subteran şi colindam prin ţevile de scurgere a torenţilor, 
de parcă aş fi fost fantoma care bântuia tărâmul de sub Opera 
din Paris, chia* dacă nu aveam pelerina, jobenul, cicatricele şi 
nebunia respect tivului personaj!. '1 

Dar acum preferam să rămân la suprafaţă. Ca orice 
făptură născută în lumea asta, o să am curând parte de o 
reşedinţă permanenţi sub pământ.. 

După ce am trecut de altă ţeava de drenaj, fără să ne 
atace nimeni, Orson grăbi pasul. Urma devenise mai vizibilă. ! 

Pe măsură ce albia râului urcă spre est, se îngustează şi 
este lată doar cu ceva mai mult de un metru când trece pe sub 
Autostrada 1. Tunelul e lung de vreo treizeci de metri şi, cu 


toate că la capătul lul se zărea lumina argintie a lunii, drumul 
prin el era foarte întunecaţi Se părea că nasul de nădejde al lui 
Orson nu detecta nici un pericol) Clinele nu mârâia. 

Pe de altă parte, nici nu gonise, plin de încredere, în 
beznă. Rămăsese la intrare, cu coada întinsă, cu urechile ciulite, 
în alertă. : 

Ani de zile călătorisem noaptea, având cu mine puţini 
bani, pentru cumpărăturile pe care le fac uneori, o lanternă 
mică, pentrtl rarele momente în care întunericul e mai mult un 
duşman decât ud prieten, şi un telefon celular, prins la 
cingătoare. De curând, adăugasem un alt obiect la setul 
standard: un pistol, un Olock de 9 mili] metri. Acesta atârna sub 
jacheta mea, într-un toc suplu, prins di umăr. Nu era nevoie să 
ating pistolul ca să ştiu că se afla acolo! Greutatea lui era ca o 
tumoare ce-mi crescuse pe coaste. Cu toata acestea, am vârât o 
mână sub haină şi am apăsat vârful degetelor pe patul armei, 
aşa cum o persoană superstiţioasă atinge un talisman. 

1 Autorul sc refera la personajul principal din Fantoma de /a 
Operă, de Gaston Leroux. (n.tr.) 

i afară de jacheta din piele neagră, purtam o cămaşă 
neagră, negri, şosete negre şi un pulover negru, din bumbac, cu 
mâlungi. Nu port negru din cap până-n picioare pentru că i-aş pe 
vampiri, preoţi, asasini ninja sau celebrităţi de la Hollye în oraşul 
ăsta, înţelepciunea îţi cere să fii bine înarmat, dar şi :onfunzi cu 
umbra, să atragi atenţia cât mai puţin posibil. Isînd Glock-ul în 
toc, stind încă pe bicicletă, dar cu ambele “ire pe pământ, am 
desprins lanterna de pe ghidon. Bicicleta iu are far. Am trăit atât 
de mulţi ani în noapte şi în camere late doar de luminări, încât 
ochii mei adaptaţi la întuneric nu u nevoie de ajutor, uza 
pătrunse vreo zece metri în tunelul de ciment, care avea ldrepte, 
dar un tavan arcuit. Nu se vedea nimic ameninţător în i parte a 
tunelului, rson se aventură înăuntru, ainte să urmez clinele, am 
ascultat urletul traficului de pe tradă, spre nord şi spre sud, în 
depărtare. Pentru mine, ca de i, zgomotul era, simultan, încărcat 
cu spaimă şi cu melancolie, condus niciodată o maşină şi 
probabil că n-o voi face nicioChiar dacă mi-aş proteja mâinile cu 
mănuşi şi faţa cu o mască, le maşinilor ce vin fără încetare ar 
reprezenta un pericol ut ochii mei. Pe de altă parte, n-aş putea 
să străbat o distanţă i ficaţi vă spre nord sau sud, de-a lungul 
coastei, şi să mă întorc înainte de răsăritul soarelui, ivurând 


zgomotul traficului, am privit contrafortul solid din , în care era 
prins tunelul prin care trecea râul. La capătul i lungi se vedeau 
farurile maşinilor, dincolo de parapetul din ce delimita marginea 
autostrăzii, dar nu am reuşit să zăresc Vehiculele ce treceau. 

Ceea ce am văzut — sau am crezut că văd — cu colţul 
ochiului, a fost cineva ghemuit acolo sus, la sud de mine, o 
siluetă nu la fel de neagră ca noaptea din jur, luminată din spate 
de luminile maşinilor ce treceau. Stătea pe marginea superioară 
a contrafortului, chiar lingă balustradă, abia vizibilă, dar cu o 
aură amenințătoare, ca un gurgui de pe frontonul unei 
catedrale. 

Când am întors capul, să mă uit mai bine, luminile unui şir 
de autoturisme şi camioane făcură umbrele să sară, ca un stol 
de corbi zburind printr-o furtună plină de fulgere. Printre 
fantomele acelea fâlfâitoare alerga in jos, In diagonală, o siluetă 
ce părea mai solidă, depârtindu-se de mine şi de contrafort, 
luînd-o spre sud, pe zăgăzuirea acoperită de iarbă. 

într-o fracțiune de secundă, ajunse dincolo de atingerea 
stroboscopică a farurilor, se pierdu In bezna profundă şi fii 
ascunsă vederii de zidurile de beton ce se ridicau şapte metri 
deasupra mea. Poate că ocolea şi se întorcea pe marginea 
canalului, intenţionind să intre in albia fiului prin spatele meu. 

Sau poate că nu-l interesam deloc. Cu toate că-mi place 
să cred că galaxiile se rotesc In jurul meu, nu sunt centrul 
universului. 

De fapt, poate ca silueta aceea misterioasă nici nu exista. 
O zărisem atit de puţin, încât nu puteam fi absolut sigur că 
fusese mai mult de-o iluzie. 

Am vârât din nou mina sub haină şi am atins Glock-ul. 

Orson pătrunsese atât de departe în tunelul de sub 
Autostrada 1, încât aproape că ieşise din raza lanternei. 

După ce am privit In urmă, la albia râului, şi n-am văzut pe 
nimeni, am pornit pe urmele câinelui. Mergeam pe jos, 
împingind bicicleta cu mâna stingă. Nu-mi plăcea că aveam 
mina dreaptă — mina pentru pistol — ocupată cu lanterna. ŞI 
lanterna făcea să fiu mai uşor de urmărit Şi de ochit. 

Cu toate că albia râului era uscată, zidul tunelului 
răspândea un miros de umezeală, nu neapărat neplăcut, iar 
aerul rece avea - din cauza cimentului — o urmă de aromă de 
lămâie. 


Prin patul drumului de deasupra, prin straturile de oţel, 
ciment şi pământ pătrundea zăngănitul maşinilor ce treceau pe 
şosea, producând ecou în tavanul tunelului. De câteva ori, In 
ciuda zgomotului traficului, am avut impresia că aud pe cineva 
apropiindu-se In grabă. De fiecare dată m-am întors spre sunet, 
dar lanterna n-a scos la iveală decât zidul neted din beton şi 
albia pustie din spatele meu. 

Urmele de camion continuau dincolo de tunel, într-o altă 
porţiune deschisă a Sântei Rosita. Am stins lanterna, uşurat să 
regăsesc 

limina de afară. Canalul cotea spre dreapta, spre est-sud- 
est de |O«ea. urcind într-un unghi mai mare decât înainte. 

Cu toate că dealurile din jur erau pline de case, ne 
apropiam de marginea oraşului. 

Ştiam de ceva timp încotro ne îndreptăm şi nu-mi surâdea 
deloc perspectiva. Dacă Orson era pe drumul cel bun şi dacă 
individul care-l răpise pe Jimmy Wing condusese camionul care 
lăsase Urmele acelea, atunci individul fugise cu copilul în Fort 
Wyvem, bâza militară abandonată care se afla la originea 
multor probleme curente din Moonlight Bay. 

Wyvem, care are suprafaţa de 134 456 de acri - cu mult 
mai mult decât oraşul nostru -, e înconjurat de un gard înalt, din 
sârmă, prins pe stâlpi de oţel, fixati în ciment, având deasupra 
sârmă ghimpată. Această barieră este străpunsă de râu şi, când 
am cotit, im văzut un Chevrolet Suburban, de culoare închisă, 
parcat lângă gard, la capătul dârelor pe care le urmăriserăm. 

Camioneta se afla la vreo douăzeci de metri de noi, dar 
eram destul de sigur că nu era nimeni înăuntru. Cu toate 
acestea, intenţionam să mă apropii cu grijă. 

Lătratul slab al lui Orson indica faptul că şi el era precaut. 

Intorcându-mă spre terenul pe care-l traversaserăm, n-am 
văzut nici urmă de gurguiul târâtor, pe care-l zărisem pe partea 
de est a Autostrăzii 1. Cu toate acestea, aveam impresia că ne 
spionează cineva. > 

Mi-am lăsat bicicleta jos, în spatele unei grămezi de alge 
aduse de apă. După ce mi-am prins lanterna la cingătoare, la 
spate, am scos Glock-ul din toc. E un pistol bun în acţiune, cu 
dispozitiv de siguranţă intern. Nu are nici o plrghie minusculă 
care trebuie trasă înainte de a folosi arma. 


Pistolul ăsta mi-a salvat viaţa de mai multe ori. Dar faptul 
că-l am nu mă face să mă simt în siguranţă. Nu mă simt în largul 
meu cu el. Bănuiesc că n-aş putea să-l folosesc cu sufletul 
împăcat Greutatea şi aspectul armei n-au nici o legătură cu 
aversiunea pe care o simt faţă de ea. E un pistol superb. Când 
eram doar un băiat şi colindam oraşul noaptea, am fost obiectul 
unor memorabile abuzuri, verbale şi fizice, din partea unor 
huligani — majoritatea copii, dar şi unii adulţi, care se pricepeau 
mai bine -, iar hăituiala lor m-a făcut să învăţ să mă apăr şi m-a 
convins să nu las niciodată o nedreptate fără un răspuns ferm. 
Dar experienţele acelea au generat în mine o silă faţă de 
violenţa ca soluţie facilă. Ca să mă apăr sau ca să-i protejez pe 
cei pe care-i iubesc, pot folosi o forţă ucigătoare, dacă-i nevoie, 
dar acest lucru nu-mi face plăcere. 

Cu Orson alături, m-am apropiat de Suburban. înăuntru nu 
era nimeni. Capota era caldă. Maşina fusese parcată doar de 
câteva minute. 

Urme de picioare porneau de la uşa şoferului şi ajungeau 
la uşa pasagerului. De acolo continuau către gardul din 
apropiere. Păreau asemănătoare — dacă nu identice — celor de 
sub fereastra dormitorului lui Jimmy Wing. 

Luna ca o monedă de argint se îndrepta încet către linia 
întunecată a orizontului, dar lumina ei rămânea suficient de 
puternică pentru a putea citi numărul de înmatriculare al 
vehiculului. L-am memorat de îndată. 

Am găsit locul în care gardul fusese tăiat cu o foarfecă 
pentru sârmă. Lucrul ăsta fusese făcut cu ceva timp în urmă, 
înainte de ultima ploaie, pentru că pe nămolul netezit de apă nu 
se vedeau urme clare, aşa cum ar fi trebuit să lase o asemenea 
activitate. Mai multe ţevi de drenaj leagă Moonlight Bay de 
Wyvem. De obicei, când explorez baza militară părăsită, pătrund 
printr-una dintre aceste intrări mai discrete, unde folosesc 
propria foarfecă pentru sârmă. 

Pe latura dinspre râu a gardului - ca de-a lungul întregului 
perimetru şi în interiorul bazei - se afla o pancartă, scrisă cu 
litere roşii şi negre, care avertiza că, deşi baza fusese închisă, la 
recomandarea Comisiei de închidere şi Reconversie a Bazelor 
Apărării, ca urmare a sflrşitului Războiului Rece, totuşi intruşii 
vor fi arestaţi, amendaţi şi posibil vârâţi în puşcărie, pentru 
încălcarea unei liste impresionante de legi federale, atât de 


lungi încât ocupa treimea de jos a avertismentului. Tonul era 
sec, fără compromisuri, dar nu m-a mişcat Politicienii ne-au 
promis pace, prosperitate veşnică, înţelegere şi dreptate. Dacă 
îşi vor respecta vreodată promisiunile, poate că voi avea mai 
mult respect pentru amenințările lor. 

Aici, lingă gard, urmele răpitorului nu erau singurele 
semne lăsate pe albia râului. Lumina slabă mă impiedica să 
identific Insă noile urme. 

Am riscat să folosesc lanterna. [inând-o cu o singură 
mină, am aprins-o doar pentru o secundă sau două, suficient de 
mult ca să-mi imaginez ce se întimplase acolo. 

Deşi gaura din gard fusese făcută cu mult timp în urmă, în 
perioada de pregătire a crimei, totuşi individul care răpise 
copilul nu lăsase o spărtură vizibilă. Crease un loc de trecere 
greu de observat, iar în noaptea asta fusese nevoie doar să dea 
la o parte sârmele care atlmau. Ca să aibă mâinile libere, îşi 
pusese jos captivul, asigurându-se că acesta nu va încerca să 
fuga, fie paralizându-l pe Jimmy prin ameninţări, fie legându-l. 

Al doilea set de urme era considerabil mai mic decât 
primul. Şi fără încălţăminte. Erau urmele unui copil care fusese 
răpit desculţ din patul său. 

Cu ochii minţii, am revăzut chipul îngrijorat al lui Lilly. 
Soţul ei, Benjamin Wing, lucrător la o companie de linii de înaltă 
tensiune, se electrocutase cu aproape trei ani în urmă, într-un 
accident de muncă. Fusese un tip solid, pe jumătate cherokee, 
cu ochii veseli, atât de plin de viaţă că părea să nu se sature 
niciodată de ea, iar moartea lui îi şocase pe toţi. Oricât de 
puternică era Lilly, ar fi fost zdrobită dacă ar fi trebuit să sufere 
această a doua şi mult mai teribilă pierdere, la aşa scurt timp 
după prima. 

Deşi nu mai eram de mult amanți, o iubeam încă, doar ca 
un prieten. Mă rugam să fiu în stare să-i aduc fiul înapoi, 
zâmbitor şi nevătămat, şi să văd îngrijorarea dispărând de pe 
chipul ei. 

Orson scânci îngrijorat. Tremura, dornic să continue 
urmărirea. 

După ce mi-am prins iarăşi lanterna la cingătoare, m-am 
strecurat pe sub sârmă. Un zăngănit uşor de protest răsună în 
sârmele din oţel. 


— Cei curajoşi vor căpăta cârnaţi! i-am promis eu. lar 
Orson ţâşni prin spărtură. 


3 


în timp ce urmam clinele în zona interzisă, capătul ascuţit 
al unei sârme mi-a agăţat şapca şi mi-a tras-o de pe cap. Am 
luat-o de jos şi am şters-o puţin de pantaloni, apoi am pus-o la 
locul ei. Aveam şapca aceea, bleumarin, cu cozoroc, de opt luni. 
O găsisem într-o încăpere ciudată din beton, la trei niveluri sub 
pământ, în adâncurile depozitelor abandonate din Fortul 
Wyvem. Deasupra cozorocului erau brodate cu roşu cuvintele 
„Trenul Misterului“'. Nu aveam idee cui aparținuse şapca şi nu 
cunoşteam înţelesul broderiei rubinii. 

Şapca nu valora prea mult, dar, dintre toate bunurile 
mele, era, într-un fel, cel mai preţios. Nu aveam nici o dovadă că 
există vreo legătură între ea şi munca de cercetător a mamei 
mele sau cu vreun proiect la care lucrase ea — în Fort Wyvem 
sau în altă parte —, dar eram convins că era. Cu toate că ştiam 
o parte dintre teribilele secrete ale Wyvemului, credeam totuşi 
că, dacă aş reuşi să aflu înţelesul cuvintelor brodate, aş scoate 
la iveală adevăruri uimitoare. Investisem multă încredere în 
şapca aia. Când n-o purtam, o ţineam aproape, pentru că îmi 
amintea de mama şi, prin urmare, mă liniştea. 

Cu excepţia zonei curățate de lângă spărtură, în gard se 
adunaseră alge, lemne şi gunoaie. Albia Santei Rosita se 
întindea peste Wyvem, la fel ca în alte părţi. 

Din nou, singurele urme erau ale răpitorului de copii. Din 
acest loc luase băiatul în braţe. 

Orson alerga după urme, iar eu goneam după el. Curând, 
am ajuns la un drum de acces, care urca spre malul de nord al 
râului, lui Orson o apucă pe el fără ezitare. 

Răsuflăm mai greu decit clinele când am ajuns In virful 
digului, ilrşi, în ani canini, faţă-păroasă era cam de vârsta mea. 

CU de norocos eram că trăisem suficient ca să recunosc 
subtila, ilnr imposibil de negat scădere a puterii şi a sprintenelii 
tinereţii. 1,11 naiba cu poeţii care laudă frumuseţea şi puritatea 
morţii de tiliiftr! Cu toată xerodermia pigmentosum, aş fi 
mulţumit dacă aş supravieţui ca să mă bucur de dulcea 
decrepitudine a celui de-al npt/ccilea an sau chiar de slăbiciunea 


delicioasă a cuiva pe al yftrui tort de aniversare sunt aprinse o 
sută de luminări. S în tem mai plini de viaţă şi mai aproape de 
înţelesul existenţei noastre când uliu cin mai vulnerabili, când 
experienţa ne-a făcut umili şi ne-a vindecat de aroganta care, ca 
o formă de surzenie, ne împiedică să au/im lecţiile pe care ni le 
dă universul. în timp ce luna îşi ascundea faţa după un văl de 
nori, am privit în ambele direcţii, de-a lungul malului nordic al 
Sântei Rosita. Jimmy şi cel care-l răpise nu se zăreau. 

N-am văzut nici vreun gargui ghemuit mişclndu-se pe 
albia râului, dedesubt, sau pe malul canalului. Oriunde ar fi fost, 
silueta de pe autostrada nu era interesată de mine. 

rară să ezite, Orson alergă către zona unde se aflau nişte 
depozite masive, la vreo cincizeci de metri de dig. Construcţiile 
acelea întunecate păreau misterioase, în ciuda scopului lor 
banal şi In ciuda faptului că mă obişnuisem oarecum cu ele. 

Deşi enorme, nu erau singurele depozite ale bazei şi, cu 
toate Oft aveau dimensiunile a câtorva cvartale dintr-un oraş, 
ele reprezintă un procent insignifiant al clădirilor înconjurate de 
gard. în momentul de vârf al activităţii sale, Fort Wyvem avea 
36 400 de militari activi. Aproape treisprezece mii de oameni ca 
personal auxiliar şi mai mult de patru mii de civili participau la 
activitatea I>u/ei. Existaseră trei mii de case şi bungalow-uri, 
care rămăseseră lonic pustii. 

într-o clipă, am pătruns în zona depozitelor, iar nasul lui 
Orson Il ghidă iute printr-un labirint de drumuri de serviciu, către 
cea mai mare construcţie din grup. Ca multe dintre clădirile 
Înconjurătoare, era dreptunghiulară, cu ziduri înalte de zece 
metri, din tablă ondulată, ce se ridicau din temelia de beton 
spre un acoperiş curbat, din metal. La un capăt se găsea o uşă 
glisantă, suficient de mare ca să permită accesul camioanelor 
de mare tonaj. Era închisă, dar alături de ea se afla alta, de 
dimensiuni mai mici, pentru oameni, care fusese lăsată 
deschisă. 

Deşi până atunci fusese încrezător, când se apropie de 
intrare, Orson ezită. încăperea de dincolo de uşă era mai 
întunecată decât drumul de acces din jurul nostru, luminat de 
stele. Câinele părea să nu aibă încredere în capacitatea nasului 
său de a detecta existenta vreunui pericol în depozit, de parcă 
mirosul după care se ţinuse până în momentul acela ar fi fost 
filtrat de densitatea beznei din interiorul clădirii. 


Stând cu spatele lipit de zid, m-am strecurat, de-a lungul 
clădirii, până la uşă. M-am oprit lângă ea, cu pistolul în mină, cu 
teava îndreptată în sus. 

Am ascultat, ţinându-mi respiraţia, tăcut ca un mort — cu 
excepţia unui chiorăit slab al stomacului meu, care continua să 
digere gustarea luată înainte de miezul nopţii: brânză, pâine cu 
ceapă şi ardei mexicani. Dacă mă aşteptase cineva lângă uşă, 
gata să mă atace, atunci murise între timp, pentru că era mai 
tăcut decât mine. Dar, fie că era mort sau nu, respiraţia nu-i 
putea, ca a mea. 

Deşi Orson nu era mai uşor de văzut, ca o pată detuşpeo 
bucată de mătase neagră, l-am urmărit cum s-a oprit chiar în 
faţa intrării. După o ezitare care m-a uimit, s-a îndepărtat de uşă 
şi a făcut câţiva paşi pe alee, către următoarea clădire. 

Şi el era tăcut — nu se auzea zgomot de labe pe pavaj, 
nici un gâfâit, nici măcar un sunet al digestiei, de parcă ar fi fost 
doar fantoma unui câine. Se uită înapoi, spre drumul pe unde 
veniserăm, şi atunci i se zăriseră un pic ochii, în care se 
reflectau vag stelele. Punctele albe, abia vizibile, ale dinţilor lui 
erau ca rânjetul fosforocent, neliniştitor al unei stafii. 

Nu credeam că ezitarea lui se datora spaimei de ceea ce 
se afla în faţa noastră. Dar nu mai părea sigur de locul către 
care conducea pista. 

M-am uitat la ceas. Fiecare secundă marca nu numai 
trecerea timpului, ci şi scăderea şanselor de viată ale lui Jimmy 
Wing. Eram Aproape sigur că nu fusese răpit pentru o 
răscumpărare, ci pentru mu is facerea unor nevoi tenebroase, 
care puteau include sălbăticii ce meritau luate in consideraţie. 

Am aşteptat, străduindu-mă să-mi ţin in frâu imaginaţia. 
Apoi, ritul Orson se Întoarse, In cele din urmă, spre uşa deschisă 
a depozitului, fără să pară foarte convins că prada noastră se 
afla Înăuntru, mu decis să acţionez. Norocul li iubeşte pe cei 
curajoşi. Sigur, acelaşi lucru îl face şi moartea. 

Cu mina stingă, am luat lanterna prinsă la spate. Am intrat 
pe ti$a, ghemuindu-mă. Am trecut pragul şi am privit iute spre 
stingă. De îndată ce am aprins lanterna, am rostogolit-o pe 
podea — o yirctenie simplă, poate prostească, menită să 
îndepărteze gloanţele «Ic mine. 

Nu a bubuit nici un pistol, iar când lanterna s-a oprit, 
tăcerea din depozit era la fel de profundă ca tăcerea unei 


planete moarte, fără atmosferă. Spre surprinderea mea, când 
am încercat să respir, am reuşit. 

Am ridicat lanterna. Cea mai mare parte a depozitului era, 
de lupt, o singură încăpere, atât de lungă încât raza lanternei nu 
pătrundea până la celălalt capăt. Nu reuşea să străbată nici 
distanţa mai tnică, în lăţime, ca să lumineze celălalt zid lateral. 
După ce am scrutat semiintunericul, bezna a revenit, mai 
luxuriantă şi mai profundă ca înainte. Nu zărisem nici un 
adversar la pândă. 

Mai degrabă plin de îndoială decât suspicios, Orson alergă 
prin zona luminată şi, după o ezitare, păru că vrea să 
părăsească depozitul, cu un strănut. Se îndreptă spre uşă. 

Un zăngănit slab sparse tăcerea undeva, în clădire. 
Acustica făcu sunetul să răsune de-a lungul pereţilor camerei ca 
într-o peşteră, redueîndu-se până când calitatea iniţială, 
metalică se domoli într-un bâzâit sinistru, şoptit, ca vocile unor 
insecte văratice. 

Am stins lanterna. 

în întunericul orbitor, l-am simţit pe Orson întoreîndu-se 
lingă mine, freeîndu-se de piciorul meu. Voiam să mă mişc. 

Nu ştiam unde să mă duc. 

Jimmy trebuia să fie pe aproape şi încă în viaţă, pentru că 
individul care-l răpise nu ajunsese la altarul unde să-şi ducă la 
îndeplinire jocul ritual şi să sacrifice mielul. Pe Jimmy, care era 
mic, speriat şi singur. Al cărui tată era mort, la fel ca al meu. A 
cărui mamă ar fi zdrobită de durere pentru totdeauna dacă nu 
mi-aş ţine făgăduiala. 

Răbdare. E una dintre marile virtuţi, pe care Dumnezeu 
încearcă să ne înveţe s-o dobândim refuzând să Se arate în 
lume. Răbdare. 

Eu şi Orson am rămas nemişcaţi şi vigilenţi mult timp 
după ce ecoul s-a stins. Chiar atunci când tăcerea dură suficient 
de mult ca să mă întreb dacă sunetul pe care-l auzisem avea 
vreo semnificație, răsună o voce profundă şi furioasă, 
amortizată, ca zgomotul anterior. O voce. Nu o conversaţie. Un 
monolog. Cineva vorbea de unul singur, sau unui captiv mic, 
speriat, care nu îndrăznea să-i răspundă. Nu înţelegeam nimic, 
dar vocea era cavernoasă şi morocănoasă, ca aceea a unui trol 
dintr-un basm. 


Cel care vorbea nu se îndepărta, nici nu se apropia. Era 
limpede că nu se afla în aceeaşi încăpere cu noi. înainte să-mi 
dau seama din ce direcţie veneau cuvintele mormăite, trolul 
tăcu.. 

Fort Wyvem fusese închis în urmă cu nouăsprezece luni, 
deci nu ajunsesem să cunosc fiecare ascunzătoare din bază, aşa 
cum cunoşteam fiecare colţişor din Moonlight Bay. Până acum 
îmi limitasem explorările la zonele cele mai misterioase ale 
bazei, unde existau şanse să întâlnesc peisaje stranii şi 
uimitoare. Despre acest depozit ştiam doar că seamănă cu 
celelalte: înalt de trei etaje şi compus din patru compartimente: 
camera principală, în care ne aflam, un grup de birouri în colţul 
îndepărtat, din dreapta, o toaletă în colţul din stânga şi o 
mansardă deschisă, deasupra acestor două compartimente. 
Eram sigur că nici vocea, nici zgomotul nu veniseră din 
camerele acelea. 

M-am învârtit în cerc, frustrat din cauza întunericului de 
nepătruns. Era la fel de neîndurător şi de nesfârşit ca giulgiul 
negru care va cădea peste mine dacă, într-o zi, răul produs de 
lumină va planta sămânţa tumorii în ochii mei. 

Un zgomot mai puternic decât primul, un zăngănit de 
metal lovind alt metal, bubui prin clădire, provocând un ecou 
care suna ca o canonada îndepărtată. De data asta am simţit 
vibrații In podeaua de beton, ceea ce sugera că sursa 
zgomotului putea fi sub etajul principal al depozitului. 

Sub anumite clădiri din bază se află locuri secrete, cu 
siguranţă necunoscute majorităţii soldaţilor care efectuau 
treburile obişnuite ale armatei In Wyvem. Uşile, bine ascunse, 
duceau in jos, In subterane, către cămări aflate sub ele şi către 
beciuri aflate sub cămări. Multe dintre aceste construcţii 
subterane erau legate de altele din ha/n prin scări, ascensoare 
şi tunele, care ar fi fost mult mai greu tir detectat Înainte ca 
baza să fi fost abandonată şi golită de provizii |I echipament. 

Chiar dacă o parte din secretele Wyvernului rămăseseră la 
vedere odată cu plecarea slujitorilor săi, cele mai frumoase 
descoperiri ale mele n-ar fi fost posibile fără ajutorul Inţeleptului 
meu însoțitor canin. Abilitatea lui de a simţi cel mai slab miros 
ce urca prin crăpături din camerele ascunse este la fel de 
impresionantă ca talentul său de a pluti pe o planşă pentru surf, 
deşi poate că nu la fel de impresionantă ca Indemlnarea cu care 


obţine o a doua bere de la prietenii săi - cum sunt eu, bunăoară 
-, care ştiu foarte bine că nti rezistă decât la una. 

Fără îndoială, această bază întinsă găzduieşte multe 
instalaţii oare au rămas ascunse, aşteptând să fie scoase la 
iveală. Totuşi, orlcit de interesante fuseseră explorările mele 
aici, mă abţineam periodic de la ele. Când petreceam prea mult 
timp în ţara umbrelor de sub Fort Wyvem, atmosfera de aici 
devenea apăsătoare. Văzusem destul ca să-mi dau seama că 
lumea aceea subterană era locul unor operaţiuni clandestine de 
mare amploare, că aici fuseseră efectuate numeroase şi diverse 
proiecte de cercetare finanţate ilintr-un buget ilegal şi că unele 
dintre aceste proiecte erau atât de ambiţioase şi de stranii, încât 
sfidau posibilitatea de a fi înţelese numai pe baza câtorva 
dovezi enigmatice rămase la faţa locului. 

Dar nu înţelegerea acestui fapt mă făcea să nu mă simt în 
largul meu în lumea subterană din Wyvem. Mult mai neplăcut 
era sentimentul - ceva mai mult decât o intuiţie - că o parte din 
activităţile desfăşurate aici nu fuseseră doar o prostie bine 
intenţionată înfăptuită la ordinul celor de sus, nu doar ştiinţă în 
serviciul politicii, ci ticăloşie curată. Dacă petrec mai multe nopţi 
la rând în subteranele din Wyvem, sunt copleşit de convingerea 
că răutăţi necunoscute au fost eliberate din crescătoria lor 
subpământeană şi că unele bântuie prin locurile alea, 
aşteptându-te să dai peste ele. Dar nu teama mă face să mă 
întorc la suprafaţă, ci mai degrabă un simţ al moralei şi o 
sufocare spirituală - ca şi cum, dacă stau prea mult pe tărâmul 
acela, m-aş alege cu o pată de neînlăturat pe suflet. 

Nu mă aşteptasem ca depozitele acelea banale să fie 
legate direct cu cele învecinate, pe sub pământ. Dar în Fort 
Wyvem nimic nu-i atât de simplu pe cât pare. 

Am aprins lanterna, convins că răpitorul — dacă pe el îl 
urmăream — nu se afla la acel nivel al clădirii. 

Părea ciudat că un psihopat şi-ar aduce micuța victimă 
aici şi nu într-un loc mai personal şi mai intim, unde să fie sigur 
că putea să-şi satisfacă în linişte nevoile perverse care-l minau. 
Pe de altă parte, Wyvem avea un aer misterios, precum 
Stonehenge, marea piramidă de la Gizeh, ruinele maya de la 
Chichen Itza. Magnetismul său de rău augur putea să atragă un 
om anormal care - după cum se întâmplă frecvent în asemenea 
cazuri - îşi găseşte cele mai pure emoţii nu în molestarea unui 


nevinovat, ci în torturarea şi uciderea brutală a acestuia. Acest 
loc straniu i se părea la fel de potrivit ca o biserică părăsită sau 
o casă veche, în ruine, de la periferia unui oraş, în care un 
nebun îşi ciopârţise familia cu securea, în urmă cu cincizeci de 
ani. 

Desigur, exista posibilitatea ca individul care răpise 
băiatul să nu fie nebun sau pervers, ci un om care lucra într-un 
mod bizar, dar totuşi oficial, în zona Wyvem, care rămăsese, în 
secret, activă. Această bază, chiar desfiinţată, e un teren 
propice paranoiei. 

Cu Orson alături de mine, am alergat către birourile din 
partea îndepărtată a halei. 

Primul s-a dovedit a fi ceea ce mă aşteptam: un spaţiu gol. 
Patru pereţi goi. O gaură în tavan, în locul în care fusese fixată 
când va lampa fluorescentă. 

în al doilea, infamul Darth Vader! zăcea pe podea. O 
figurină din plastic, Înaltă de zece centimetri, colorată In negru 
şi argintiu. 

Mi-am amintit colecţia de jucării similare, pe care o 
văzusem pe miturile pentru cărţi din dormitorul lui Jimmy. 

Orson îl mirosi pe Vader. 

- Vino în Partea întunecată, Luke?, am murmurat eu. 

O gaură mare, dreptunghiulară se deschidea în zidul din 
spate, de pe care o pereche de uşi de ascensor fuseseră smulse 
de o echipă de recuperare a armatei* Ca o măsură improvizată 
de siguranţă, o bară de doi toii fusese prinsă în nituri în dreptul 
deschizăturii, la înălţimea taliei. Mai multe accesorii complicate 
din oţel, cure atârnau încă de perete, sugerau că, în zilele în 
care Fort Wyvem slujise apărarea naţională, ascensorul fusese 
ascuns în spatele a iva — probabil o bibliotecă sau un dulap. 

Cabina ascensorului şi a motorului dispăruseră, iar lumina 
lanternei mi-a permis să văd un puț adânc de trei etaje. Singurul 
acces era pe o scară de întreţinere, fixată de peretele puţului. 

Cel pe care-l urmăream era, probabil, prea ocupat în altă 
parte ca să zărească lumina fantomatică din cuşca ascensorului. 
Raza, absorbită de cimentul cenuşiu, era cu puţin mai luminoasă 
decât un nor de materie, chemat la o şedinţă de spiritism şi 
plutind deasupra mesei în care ciocănea spiritul. 


Cu toate acestea, am stins lanterna şi am vârât-o, încă o 
dată, sub cingătoare. Fără tragere de inimă, am pus pistolul în 
toc, sub haină. 

M-am lăsat într-un genunchi şi am pipăit prin bezna din 
jur, care părea întinsă fie cât tot biroul depozitului, fie adâncă de 
miliarde de ani-lumină, o gaură neagră care lega universul 
nostru ciudat de altul, şi mai straniu. Pentru o clipă, inima păru 
să-mi sară din piept, apoi mina mea îl găsi pe bunul Orson şi, 
mângâindu-i blana, m-am liniştit 

Clinele îşi puse capul pe genunchiul meu, încurajându-mă 
să-l mângâi şi să-l scarpin după urechi, una fiind ciulită, cealaltă 
blegită. 

Trecuserăm împreună prin multe. îi pierduserăm pe prea 
mulţi dintre cei pe care-i iubeam. Cu aceeaşi emoție, ne 
îngrozea gândul 

1 Personaj din seria de filme Star Wars (n. tr.) ! Replica a 
lui Darth Vader (n.tr.) 

că vom fi lăsaţi să înfruntăm singuri viaţa. îi avem şi pe 
prietenii noştri — Bobby Halloway, Sasha Goodall şi pe încă vreo 
câţiva — şi-i preţuim, dar noi doi împărtăşim ceva care-i dincolo 
de cea mai profundă prietenie, o relaţie unică, fără de care nici 
unul din noi n-ar mai fi întreg. 

- Frăţioare, am şoptit eu, iar el mi-a lins mâna. Să 
mergem, am zis şi nu a trebuit să-i spun că urma să coborâm. 

N-am spus însă că printre nenumăratele abilităţi ale lui 
Orson s-ar include echilibrul extraordinar necesar coborârii unei 
scări perfect verticale, cu ajutorul labelor. Are talent să 
găsească urma, un suflet mare, curaj fără limite, loialitate la fel 
de sigură ca dispariţia soarelui la apus, o capacitate fără margini 
de a iubi, un nas rece, o coadă care se agită atât de mult că ar 
putea produce mai multă electricitate decât o centrală nucleară 
mică —, dar, ca fiecare dintre noi, are limitele sale. 

Am înaintat, prin beznă, către gaura din perete. Am 
apucat orbeşte unul dintre accesoriile din oţel, care fixaseră 
biblioteca aceea, acum lipsă, de nişte şine montate în perete. M- 
am împins, până am ajuns cu ambele picioare pe bara aflată în 
dreptul deschizăturii. M-am întins spre scară, am căutat o 
treaptă de oţel, am apucat una şi am sărit de pe bară pe scara 
de serviciu. 


Recunosc că nu mă mişc chiar ca o pisică, dar acest lucru 
doar un şoarece l-ar putea aprecia. Nu vreau să sugerez că aş 
avea abilitatea paranormală de a alerga pe un covor de frunze 
uscate, fără să scot un foşnet. Taina mea e consecinţă a trei 
lucruri. Primul: profunda răbdare pe care am învăţat-o de la XP. 
Al doilea: încrederea cu care am învăţat să mă deplasez prin cea 
mai întunecată noapte. Al treilea şi nu mai puţin important: 
deceniile petrecute observând animalele şi păsările de noapte, 
cu care îmi împart lumea. Fiecare dintre ele e un maestru al 
tăcerii când e nevoie, şi de cele mai multe ori au o disperată 
nevoie să fie aşa, pentru că noaptea e regatul animalelor de 
pradă, în care fiecare vânător este vânat, la rândul lui. 

Am coborât din beznă într-o beznă distilată, dorindu-mi să 
nu am nevoie de ambele mâini pentru scară şi să pot ţopăi până 
jos ca o maimuţă, agâţându-mă cu mina stingă şi cu ambele 
picioare, ţinând cu dreapta pistolul pregătit. Dar. dacă aş fi fost 
maimuţă, aş ii fost prea isteţ ca să intru într-un asemenea 
bucluc. 

înainte să ajung la primul nivel, am început să mă întreb 
cum coborâse pe scară individul pe care-l urmăream. Cum 
cărase copilul? Pe umăr, ca un pompier? Probabil că Jimmy 
avusese mâinile şi picioarele legate, pentru a-l împiedica să facă 
vreo mişcare, intenţionată sau din cauza panicii, care ar fi putut 
să-l dezechilibreze pe răpitor. în acest caz, pentru că băiatul era 
mic, n-ar fi fost o povară considerabilă, dar ar fi avut tendinţa să 
alunece în spate, de fiecare dată când individul care-l răpise şi- 
ar fi mutat mina de pe o treaptă pe alta. 

Am tras concluzia că omul pe care-l urmăream era la fel 
de puternic, agil şi plin de încredere în sine, pe cât era de 
psihopat. Aşa că am renunţat la speranţa că vânam un 
bibliotecar burtos care, zăpăcit şi ameţit de stresul de a converti 
inventarul din sistemul zecimal Dewey  într-unui nou, 
computerizat, ajunsese să facă acest act nebunesc. 

Chiar şi pe întuneric mi-am dat seama când am ajuns pe 
treapta din dreptul locului unde fuseseră uşile liftului. Nu pot să 
explic cum de mi-am dat seama, după cum nu pot să explic 
intriga majorităţii filmelor cu Jackie Chan, deşi îmi plac filmele cu 
Jackie Chan. Poate că exista un curent de aer, un miros sau o 
rezonanţă, atât de subtil încât îl percepeam doar cu ajutorul 
subconştientului. 


Nu puteam fi sigur că acesta era nivelul la care răpitorul 
dusese băiatul. Se putea să fi coborât mult mai adânc. 

Am ascultat cu atenţie, sperând să aud din nou vocea 
profundă, de trol. Sau alt sunet care să mă ghideze. Atâmam ca 
un păianjen de o pânză extrem de minuţios ţesută. Nu aveam 
intenţia să înhaţ muşte şi molii neatente, dar, cu cât stăteam 
mai mult timp suspendat în beznă, cu atât mai mult îmi dădeam 
seama că nu eu sunt păianjenul, că nu eu sunt cel care se 
înfruptă, ci mâncarea, şi că o tarantulă mare cât o cabină de 
ascensor urca din groapa de sub mine, fbrfecând în tăcere din 
mandibulele-i ascuţite... 

Tatăl meu fusese profesor de poezie şi, în copilărie, îmi 
citise întreaga istorie a versului, de la Homer la Dr. Seuss, de la 
Donald Justice la Ogden Nash, lucru care-l face - în parte - 
responsabil de imaginaţia mea baroca. De restul e de vină 
gustarea menţionată anterior, compusă din brânză, pline cu 
ceapă şi ardei mexicani. 

Sau de vină era atmosfera macabră din Fort Wyvem, 
pentru că acolo chiar şi cel mai raţional om ar fi avut motive 
serioase să se gindească la păianjeni uriaşi. Imposibilul fusese 
când va posibil, In locul ăsta. Dacă arahnida hidoasă din mintea 
mea se datora tatălui şi dietei mele, atunci imaginaţia mea ar fi 
trebuit să evoce nu un simplu păianjen, ci imaginea unui Grinch? 
rinjind, căţărindu-se spre mine. 

în timp ce atârnam nemişcat de scară, acel Grinch ce 
rinjea a devenit iute o imagine nespus de terifiantă, mult mai 
mult decit ar fi putut să fie vreun păianjen. Asta a durat până ce 
o altă bubuitură a răsunat prin clădire, trezindu-mă la realitate. 
Era asemănătoare cu prima, cea care mă făcuse să ajung atât 
de departe: o uşă de metal izbindu-se într-o ramă de oţel. 

Sunetul venise din unul dintre cele două niveluri de 
dedesubt. 

înfruntând fălcile păianjenului sau pe Grinch, am mai 
coborât un etaj, până la următoarea deschidere în tunelul 
ascensorului. 

Chiar când am ajuns la acest al doilea etaj subteran, am 
auzit vocea mormăitoare, mai puţin distinctă şi mai puţin 
inteligibilă decât înainte. Dar nu mă îndoiam că provenea de 
aici, nu de la ultimul nivel, aflat la baza puţului. 


Am privit către vârful scării. Probabil că Orson privea în 
jos, văzând din mine la fel de mult cât vedeam eu din el, dar 
adulmecându-mi mirosul liniştitor. Liniştitor şi tot mai puternic, 
pentru că transpiram, în parte din cauza oboselii şi în parte din 
cauză că anticipam confruntarea iminentă. 

Ţinându-mă de scară cu o mână, m-am întins către 
deschizătură, am găsit-o, am pipăit dincolo de colţ şi am 
descoperit un mâner din metal, care facilita trecerea de pe 
scară pe coridor. Aici nu exista nici o baricadă de siguranţă în 
faţa uşii, aşa că am trecut uşor din puţul ascensorului la nivelul 
subsolului. 

Am trecut dintr-un întuneric distilat într-un întuneric mai 
puţin dens. 

1 Personaj din filme şi benzi desenate (n.tr.) 

Am scos Glock-ul şi m-am tras de lingă deschizătură, 
stând cu spalcic lipit de zid. Simţeam betonul rece, chiar şi prin 
straturile Izolatoare ale hainei şi ale puloverului din bumbac. 

Ma cuprinsese o senzaţie de împlinire, o plăcere ciudată 
că reunisem să ajung până acolo fără să fiu descoperit. Dar 
aproape imediat senzaţia aceea făcu loc unui fior, când o parte 
mai raţională din mine mă întrebă ce naiba căutam eu acolo. 

li ram complet nebun de hălăduiam într-un întuneric 
imposibil, chiar In inima beznei, unde aceasta se condensase, 
aşa cum fusese materia cu o clipă înainte ca Big Bangul să o 
împrăştie în univers, 9I, odată ajuns acolo, unde nu exista pic de 
speranţă de lumină, puteam fi strivit până când spiritul meu 
înspăimintat era stors din mintea şi carnea mea muritoare, 
precum sucul din struguri... 

Doamne, ce nevoie aveam de o bere! 

Dar nu adusesem nici una cu mine. Şi nici nu aveam de 
unde să fac rost de una. 

Am încercat să respir încet. Pe gură, ca să reduc 
zgomotul. Pentru cazul în care trolul cel rău, înarmat cu o 
drujbă, s-ar târâ către mine, cu un deget noduros apăsat pe 
butonul de pornire. 

Eu sunt cel mai mare duşman al meu. Acest lucru, mai 
mult decât orice altă caracteristică, dovedeşte că sunt om. 

) Aerul n-avea nici pe departe un gust atât de bun ca o 
Corona sau u Heineken rece. Avea o vagă aromă amăruie. 


Când o să mă duc rândul viitor să vânez tipi răi, o să car 
cu mine o frapieră plină cu gheaţă şi cu şase cutii cu bere. 

Pentru un timp, m-am gândit intens la toate valurile 
sticloase, de trei metri, care mă aşteptau să fac surf, la toate 
berile la gheaţă, la /m/o-uri, la Sasha, cu care făceam dragoste... 
până când sentimentul de panică oprimantă şi claustrofobică s-a 
redus treptat. 

Nu m-am calmat pe deplin până n-am reuşit să-mi 
reproduc în minte imaginea Sashei. Ochii ei cenușii, limpezi ca 
apa de ploaie. Parul ei ciufulit, de culoarea mahonului. Forma 
gurii ei, curbată de zimbet. Strălucirea ei. 

Pentru că fusesem prudent, răpitorul nu avea de unde să 
ştie câ-s prezent, ceea ce însemna că nu avea nici un motiv să- 
şi rezolve afacerea fără să folosească lanterna. Faptul că nu 
putea să vadă teroarea victimei sale îi reducea plăcerea 
perversă. Bezna absolută era o dovadă că nu se afla în imediata 
apropiere, ci în altă încăpere, închisă. 

Lipsa ţipetelor însemna că nu se atinsese de băiat. Pentru 
animalul de pradă, plăcerea de a auzi era egală cu plăcerea de 
a vedea, în strigătele victimei, el percepea o adevărată 
muzică... 

Dacă eu nu puteam zări nici cea mai slabă urmă a 
lanternei individului, atunci nici el nu putea s-o vadă pe a mea. 
Mi-am scos lanterna şi am aprins-o. 

Eram în nişa unui lift obişnuit. în dreapta, după colt* am 
găsit un coridor lung, lat de vreo trei metri, cu podea din plăci 
cenuşii de ceramică, cu pereţi din beton, vopsiți în albastru- 
deschis. Ducea într-o singură direcţie: în lungul depozitului pe 
care-l traversasem recent, la parterul clădirii. 

Nu pătrunsese prea mult praf la adâncimea aceea, unde 
aerul era liniştit şi rece, ca într-o morgă. Podeaua era prea 
curată ca să se vadă pe ea urme de paşi. 

Tuburile fluorescente nu fuseseră scoase din tavan. Nu 
reprezentau vreun pericol pentru mine, fiindcă nici una dintre 
clădiri nu mai era alimentată cu curent electric. 

în alte nopţi, descoperisem că operaţiunile de recuperare 
se reduseseră la luarea unor obiecte de valoare din zone 
limitate ale bazei. Probabil că, în mijlocul lucrărilor, funcţionarii 
Departamentului Apărării deciseseră că efortul respectiv costa 
mai mult decât valoarea bunurilor salvate. 


în stânga, peretele coridorului era întreg. în dreapta, un şir 
de camere, în spatele unor uşi din oţel inoxidabil, fără nici un fel 
de Insemne. 

Chiar dacă nu mă puteam consulta cu isteţul meu frate 
canin, eram în stare să deduc şi singur că trântitul unor 
asemenea uşi provocase zăngănind care mă făcuse să cobor 
acolo. Coridorul era atât de lung, încât lumina lanternei nu 
ajungea până la capătul lui. Nu-mi dădeam seama câte camere 
erau, mai puţin de şase sau mai multe de şaizeci, dar bănuiam 
că băiatul şi cel care-l răpise se aflau în una dintre ele. 

Lanterna se încinsese în mâna mea, dar ştiam că nu era o 
căldurn adevărată. Raza nu era intensă şi nu era îndreptată spre 
mine. Ţineam degetele departe de lentilele luminoase. Dar mă 
obişnuiucin să evit lumina şi, ţinând acest izvor de lumină, 
începusem să IHA simt cam cum trebuie să se fi simţit nefericitul 
Icar când, zburtnd prea aproape de soare, mirosise duhoarea de 
pene arse. 

Prima uşă avea, în loc de mâner, o clanţă, iar în loc de 
gaură pentru cheie, o fantă pentru introducerea unei cartele 
magnetice. Poate că incuietorile electronice fuseseră demontate 
când baza fusese abandonată, poate că se deblocau automat, la 
întreruperea curentului electric. 

Mi-am lipit urechea de uşă. Nu se auzea nici un sunet 
înăuntru. Am apăsat încet clanţa. în cel mai bun caz, mă 
aşteptam la un Ncârţâit, iar în cel mai rău la Corul A/eluia* din 
Mesia lui Haendel. în loc de asta, clanţa se mişcă fără zgomot, 
de parcă broasca ar fi | ost instalată şi unsă ieri. 

Am împins cu tot trupul uşa, ţinând Glock-ul într-o mână şi 
lanterna în cealaltă. 

Camera era mare, lată de vreo treisprezece metri şi lungă 
de vreo douăzeci şi şapte. Puteam doar ghici dimensiunile, 
pentru că lumina lanternei mici abia străbătea spaţiul acela. 

Din câte puteam să văd, nu rămăseseră maşini, mobilier 
sau materiale. Probabil că totul fusese cărat în munţii cuprinşi 
de ceaţă din Transilvania, ca să reechipeze laboratorul lui Victor 
Frankenstein. 

Pe podeaua vastă, cenuşie, din plăci, se aflau sute de 
schelete mici. 

Pentru o clipă, probabil din cauza coastelor ciudate, am 
crezut că erau rămăşiţe de păsări. Lucru care n-avea nici un 


sens, pentru că nu există specii cu pene care să prefere zborul 
subteran. în timp ce plimbam raza peste craniile ca de var şi am 
fost atent atât la mărimea lor, cât şi la lipsa aripilor, mi-am dat 
seama că erau schelete de şoareci. Sute de şoareci. 

Majoritatea scheletelor zăceau singure, fiecare separat de 
toate celelalte, dar acolo existau şi mormane de oase, de parcă 
o mulţime de rozătoare cuprinse de halucinaţii sufocaseră o altă 
mulţime, luptându-se pentru o bucată imaginară de brânză. 

Cel mai ciudat era modelul alcătuit de craniile şi oasele pe 
care le vedeam. Aceste rămăşiţe păreau a fi aranjate într-un fel 
bizar, nu ca şi cum şoarecii ar fi pierit în diferite puncte, la 
întâmplare, ci ca şi cum s-ar fi poziţionat într-o urzeală similară 
liniilor elaborate din veve/e preoţilor haitieni voodoo. 

Ştiu totul despre veve, pentru că prietenul meu Bobby 
Halloway se întâlnea cândva cu o surfistă uimitor de frumoasă, 
Holly Keene, care credea în voodoo. Relaţia lor n-a durat prea 
mult 

Un veve este un model care reprezintă figura şi puterea 
unei forţe astrale. Preotul voodoo pregăteşte cinci vase mari din 
cupru, fiecare conţinând o substanţă diferită: făină, mălai, 
pulbere de cărămidă roşie, cărbune pisat şi praf de rădăcină de 
tannis. El trasează, cu aceste substanţe, desenul sacru pe 
podea, lăsîndu-le să se scurgă într-un şir continuu din cupa 
palmelor sale. Trebuie ştie să deseneze sute de veve complexe, 
din memorie. Sunt necesare mai multe veve, chiar şi pentru cel 
mai puţin ambițios ritual, pentru a atrage atenţia zeilor către 
Oumphor, templul în care sunt îndeplinite ritualurile. 

Holly Keene practica magia albă, era o autoproclamată 
Hougnon, nu avea de-a face cu magia neagră Bocor. Spunea că 
era foarte nasol să creezi zombi, reanimând morţii, să arunci 
blesteme care să transforme inima duşmanilor în capete 
putrede de pui şi alte chestii de felul ăsta - chiar dacă, afirma ea 
deschis, ar fi putut să facă aşa ceva dacă renunţa la jurământul 
ei Hougnon înscriindu-se în uniunea Bocor. Era o persoană 
blândă, chiar dacă un pic ciudată, şi singura dată când m-a făcut 
să nu mă simt în largul meu a fost atunci când, cu deosebită 
patimă, a susţinut că cea mai mare formaţie rock-and-roll din 
toate timpurile a fost Partridge Family. 

Să revenim la oasele de şoarece. Erau acolo de mult timp, 
pentru că nu mai rămăsese came pe ele — atât cât am putut să 


văd sau m-am ostenit să privesc. Unele erau albe. Altele aveau 
pete galbene sau ruginii, sau chiar negre. 

Cu excepţia câtorva ghemotoace fumurii de păr, blana 
şoarecilor nu scăpaseră de descompunere. Acest lucru m-a făcut 
să mă întreb dacă nu cumva trupurile animalelor fuseseră 
prelucrate în altă parte, iar oasele curățate fuseseră ulterior 
aranjate aici de către tflttrva cu motive mai sinistre decât cele 
ale lui Holly Keene, Bocor-iţă Itt bikini. 

Apoi am văzut că, sub multe schelete, plăcile podelei erau 
pătaţi». Reziduurile cu aspect dezgustător semănau cu guma, 
dar devetlijtrra, probabil, sfărâmicioase din cauza trecerii 
timpului. Altfel ar fl trebuit să umple aerul rece, uscat cu o 
duhoare groaznică. 

într-un laborator bine ascuns în aceste subsoluri se 
făcuseră şxpcrimente de inginerie genetică — poate că se 
făceau şi acum — cu rezultate catastrofale. Şoarecii sunt folosiţi 
pe scară largă în cercetarea medicală. Nu aveam nici un motiv 
să presupun că rozătoarele «telea fuseseră subiecţii unor 
asemenea experimente, dar nu-mi Imaginam cum de ajunseseră 
să zacă astfel, aici. 

Misterul veve-ului din şoareci era doar încă unul din virtual 
Infinita rezervă de enigme de la Fort Wyvem şi nu avea nimic 
de-a face cu misterul, mult mai recent, al dispariţiei lui Jimmy 
Wing. Sau speram că n-are. Ferească Dumnezeu să deschid altă 
uşă şi să descopăr schelete de băieţi de cinci ani, aranjate 
conform unui ritual! 

Am ieşit din echivalentul pentru rozătoare al legendarului 
cimitir al elefanților, închizând uşa atât de uşor, încât clinchetul 
ei ar fi putut fi auzit doar de o pisică dopată cu metamfetamine. 

i Un arc iute al razei lanternei, pe care o simţeam mai 
fierbinte ca oricând, îmi dovedi că nu era nimeni pe coridor. 

M-am îndreptat spre următoarea uşă. Oțel inoxidabil. Nici 
o Inscripţie. Clanţă. Identică celei dinainte. 

în spatele ei se afla o cameră de dimensiunile celeilalte, 
dar fără schelete de şoareci. Podeaua din plăci şi pereţii vopsiți 
luceau de parcă ar fi fost lustruiţi cu scuipat. 

M-am liniştit văzând podeaua goală. 

în timp ce ieşeam din a doua cameră, închizând uşa fără 
zgomot, am auzit din nou vocea de trol, mai aproape ca înainte, 


dar încă prea amortizată ca să înţeleg ce spunea. Coridorul 
rămăsese pustiu şi în faţa, şi în urma mea. 

Pentru un moment, vocea deveni mai puternică şi păru că 
se apropie, de parcă cel care vorbea venea către o uşă, gata să 
iasă pe hol. 

Am stins lanterna. 

întunericul claustrofobic se închise din nou în jurul meu, 
moale ca roba cu glugă a Morţii şi profund ca buzunarele 
acesteia. 

Vocea continuă să bombăne câteva secunde, apoi se 
întrerupse brusc, parcă în mijlocul propoziției. 

N-am auzit nici o uşă deschizându-se, nici alt sunet care 
să indice că răpitorul ieşise pe hol. Pe de altă parte, lumina l-ar 
fi trădat, dacă ar fi venit. Eram singura prezenţă acolo — dar 
instinctul îmi spunea că voi avea curind companie. 

M-am lipit de perete, privind în direcţia opusă celei din 
care venisem, îndreptându-mă către tărâmul neexplorat. 

Lanterna stinsă era acum rece în mina mea, dar simţeam 
că pistolul era fierbinte. 

Cu cât liniştea dura mai mult, cu atât părea mai 
apăsătoare. Curind deveni un abis în care mă imaginam 
cufundându-mă, ca un înotător în ocean, înfăşurat în greutăţi din 
plumb. 

Ascultam atât de atent, încât aveam convingerea că pot 
simţi cea mai fină vibraţie din urechea mea. Dar auzeam un 
singur sunet, care era intern: bubuitul hidraulic al bătăilor inimii, 
mai iute decât ar fi fost normal, dar nu exagerat. 

Pe măsură ce timpul trecea fără să se audă nici un zgomot 
sau fără să apară subit vreo lumină, provocată de deschiderea 
unei uşi pe coridor, se părea că, în ciuda a ceea ce îmi spunea 
instinctul, vocea de trol se îndepărta, nu se apropia. Dacă 
răpitorul şi băiatul se puseseră în mişcare şi se îndepărtau, 
puteam să le pierd urma dacă nu mă ţineam după ei. 

Eram gata să aprind iarăşi lanterna, când mă trecu un fior 
de groază superstiţioasă. Dacă aş fi fost într-un cimitir, aş fi 
putut să văd o fantomă patinând pe iarba luminată de lună, 
între morminte. Dacă aş fi fost în pădurile din nord-vest, aş fi 
putut să-l văd pe Big Foot furişându-se printre copaci. Dacă aş fi 
fost în faţa unei uşi de garaj, aş fi putut să văd figura lui Isus sau 
a Sfintei Fecioare, desenate de petele lăsate de ploaie, 


anunțând Apocalipsa. Eram însă în măruntaiele Wyvernului şi nu 
puteam să văd nimic, aşa că puteam doar să simt, iar ceea ce 
simţeam era o prezenţă, o aură, ceva ca o apăsare, vagă, 
neclară, ceea ce un medium ar fi numit o putinile, o forţă 
spirituală ce nu putea fi negată, care-mi Îngheţa sângric in vene 
şi măduva in oase. 

lira o confruntare faţă în faţă. Nasul meu se afla la c îţi va 
centimetri de nasul ei, presupun în d că avea nas. Nu-i 
miroseam respira(i.i, ceea ce era un lucru bun, pentru că 
respiraţia ei trebuia să miloasă a came putredă, a sulf arzând, a 
bălegar de porc. 

livident, imaginaţia mea nucleară era gata să explodeze. 

Mi-am spus că toată chestia asta nu era mai reală decât 
viziunea din puţul ascensorului, cea cu un păianjen gigantic. 

Bobby Halloway spunea că imaginaţia mea este un circ cu 
trei mite de arene. în acel moment, mă aflam în arena două sute 
nouăzeci || nouă, cu elefanţi dansînd, clovni gonind cu maşinuţe 
şi tigri sărind prin cercuri de foc. Venise timpul să dau înapoi, să 
părăsesc cortul principal, să cumpăr nişte floricele de porumb şi 
o Coca-Cola, să mă potolesc. 

Mi-a fost ruşine când mi-am dat seama că n-aveam curajul 
să «prind lanterna. Mă îngrozea ceea ce s-ar fi putut afla în faţa 
mea. 

Deşi o parte din mine ar fi vrut să creadă că sufeream de 
o reacţie în lanţ a imaginaţiei probabil, şi că mă speriam singur, 
existau totuşi motive serioase să fiu speriat. Experiențele de 
care wn pomenit mai Înainte, privind ingineria genetică - unele 
iniţiate cic mama mea, care fusese specialistă în genetică 
teoretică — nu luai putuseră până la urmă fi controlate. în ciuda 
unor măsuri foarte Mcrioase de siguranţă biologică, o tulpină de 
retro virus scăpase din laborator. Mulțumită talentului 
remarcabil al acestui virus, locuitorii din Moonlight Bay - şi, într- 
o măsură mai mică, oamenii şi animalele din întreaga lume — 
se... schimbaseră. 

Până acum, modificările fuseseră uimitoare, chiar 
terifiante, dar, ui puţine excepţii notabile, fuseseră destul de 
subtile, astfel încât autorităţile reuşiseră să ascundă adevărul 
privind catastrofa. în Moonlight Bay, cel puţin câteva sute de 
persoane ştiau ce se întâmpla. Eu aflasem doar cu o lună Inainte 
de această noapte de aprilie, iu puţin după moartea tatălui 


meu, care cunoştea toate detaliile îngrozitoare şi îmi 
destăinuise, printr-o scrisoare, lucruri pe care aş li preferat să nu 
le ştiu. Restul locuitorilor oraşului trăiau într-o ignoranță fericită, 
dar lucrurile nu vor mai sta mult timp aşa, pentru că mutaţia nu 
va rămlne subtilă. 

Asemenea gânduri mă paralizaseră clnd — dacă poţi să ai 
Încredere in instinct - am dat peste cineva, in coridorul cufundat 
in beznă. 

De data asta, inima îmi bătea nebunește. 

Eram dezgustat. Dacă nu puteam să mă stăpânesc, urma 
să-mi petrec restul vieţii dormind sub pat, doar ca să fiu sigur că 
baubau n-o să apară in timp ce visam. 

Ţinând lanterna stinsă în cercul strâns format de degetul 
mare şi arătător, cu celelalte trei degete întinse, încercând să- 
mi dovedesc că groaza superstiţioasă nu are o bază reală, am 
pipăit prin întunericul de mormint. Şi am atins o faţă. 

4 

Latura unul nas. Colţul unei guri. Degetul meu mic alunecă 
pe n buza ca de cauciuc, pe dinţi umezi. 

Am ţipat şi am dat înapoi. în timp ce mă retrăgeam, am 
reuşit HA aprind lanterna. 

Deşi raza era îndreptată spre podea, reflectarea luminii 
scoase la lveală entitatea din faţa mea. Nu avea gheare, nici 
ochi în care lucea focul iadului şi era alcătuită dintr-o substanţă 
mai solidă decât ectoplasma. Purta o cămaşă galbenă, sport şi o 
jachetă de culoarea alunelor. Nu erau obiecte din lumea 
cealaltă, ci cumpărate dintr-un magazin pentru bărbaţi. 

[ Individul avea vreo treizeci de ani, era înalt de circa un 
metru şi şaptezeci şi cinci, şi solid ca un taur care stătea pe 
picioarele de dinapoi, încălţate într-o pereche de Nike. Cu părul 
scurt, negru, cu ochii de-un galben nebunesc, ca de hienă, şi 
buze groase, roşii, reuşise, într-un mod ciudat, să alunece fără 
zgomot prin bezna totala. Dinţii lui erau mici, ca boabele de 
porumb alb. îmi servi o porţie generoasă din zâmbetul lui rece, 
din colţul gurii, In timp ce ridică măciuca pe care o ţinea In 
mână. 

Din fericire, avea un ciomag lung, nu o ţeava de fier, şi era 
prea aproape ca să execute un arc de cerc larg, care i-ar fi 
permis să-mi rupă oasele. în loc să mă retrag, la vederea 
bastonului, m-am vlrât In individ, încercând să reduc impactul şi 


străduindu-mă să îndrept (ilock-ul spre el, în speranţa că, la 
vederea armei, se va retrage. 

Tipul roti ciomagul, dar nu peste cap, aşa cum foloseşte 
securea un tăietor de lemne, ci jos, într-o parte, ca un jucător de 
golf. Mă viata adevărată, panica, fizica şi soarta încurcă 
lucrurile. Cel mai des, in ciuda celor mai bune intenţii, 
politicoasa împuşcătură, menită doar să rănească trece prin 
creierul individului sau ricoşează din coaste sau din stern şi 
sfârşeşte în inimă - sau ucide o bunicuţă amabilă, care face 
prăjituri, la distanţă de şase cvartale... 

De data asta, pentru că n-am tras alt foc de avertisment, 
i-am ratat umărul, braţul, inima, creierul şi orice ar fi putut 
sângera. Panică, fizică, soartă. Glonţul nimeri ciomagul, 
împroşcându-i figura cu aşchii şi cu bucăţi mai mari de lemn. 
Convins că nu-i decât un biet muritor şi, poate, recunoscând 
incomparabilul pericol de a înfrunta un trăgător atât de slab ca 
mine, individul aruncă bâta făcută ţăndări, se întoarse şi fugi 
către cuşca ascensorului. 

Am fentat, când l-am văzut azvârlind ciomagul, dar Marele 
meu Sac cu Mişcări cu Adevărat Şmechere era gol. în loc să mă 
ghemuiesc, pentru a mă feri de baston, m-am înfipt ca deşteptul 
fix în el, m-a izbit drept în piept şi am căzut. 

Mi-am revenit chiar în timp ce mă prăbuşeam, dar când 
am reuşit să mă ridic iarăşi în picioare, atacatorul se apropia de 
capătul holului. Picioarele mele erau mai lungi decât ale lui, dar 
nu l-am prins. 

Dacă veţi căuta pe cineva care să împuşte un om în spate, 
să ştiţi că nu-s bun de aşa ceva, indiferent de circumstanţe. 
Agresorul meu a cotit spre cuşca ascensorului şi a aprins o 
lanternă. 

Deşi voiam să-l prind pe ticălos, prioritatea mea era să-l 
găsesc pe Jimmy Wing. Băiatul putea fi rănit, putea să 
sângereze până la moarte. 

Pe de altă parte, când tipul avea să ajungă la capătul 
scării, îl aştepta o surpriză cu dinţi. Orson n-o să-l lase să iasă 
din puţul liftului. 

Am ridicat lanterna şi m-am grăbit către cea de-a treia uşă 
din şirul de pe coridor. Era întredeschisă. Am împins-o, 
deschizând-o complet. 


Era cea mai mică dintre camerele pe care le văzusem, 
avea mai puţin de jumătate din mărimea celorlalte, aşa că raza 
ajungea până la peretele din fund. Jimmy nu era acolo. 

Singurul lucru interesant era o cârpă mototolită, galbenă, 
la vreo trei metri de prag. La început am ignorat-o, dornic să 
deschid următoarea uşă de pe culoar, dar apoi am intrat în 
încăpere şi, cu aceeaşi mână cu care ţineam pistolul, am tras 
cârpa de pe duşumea. 

Nu era o cârpa, ci bluza din bumbac moale a unei 
pijamale. Un pulover pe gât De mărimea potrivită pentru un 
copil de cinci ani. Pe piept, scrise cu litere roşii şi negre, se aflau 
cuvintele „Cavaler Jedi". 

O premoniţie subită mă făcu să înlemnesc. 

Când îl urmasem pe Orson, de la casa lui Lilly Wing, mă 
gândcam că nu mai puteam face nimic pentru băieţelul ei. Apoi, 
împotriva propriei judecăţi, îmi permisesem să sper prea mult. 
în acest «paţiu nesigur dintre naştere şi moarte, în special aici, 
la capătul lumii, în Moonlight Bay, avem nevoie de speranţă la 
fel de mult rum avem nevoie de hrană şi de apă, de dragoste şi 
de prietenie. Trucul constă în faptul că trebuie să-ţi aminteşti că 
speranţa este un lucru periculos, că nu-i un pod din oţel şi beton 
peste vid, între acest moment şi un viitor mai luminos. Speranţa 
nu-i mai solidă decât mărgelele tremurătoare de rouă ce atâmă 
de filamentul unei pinze de păianjen, şi nu poate susţine singură 
greutatea teribilă a unei minţi chinuite şi a unui suflet torturat 
Pentru că o iubeam pe Lilly de mulţi ani — acum ca un prieten, 
dar altădată cu o dragoste mai profundă decât pentru cel mai 
drag prieten - dorisem s-o scutesc de cea mai cruntă durere - de 
pierderea unui copil. Dorisem acest lucru cu mai multă disperare 
decât îmi dădusem seama şi, ca urmare, alergasem pe un pod 
din speranţă, o boltă înalt arcuită, care acum se dizolva precum 
funigeii şi-mi îndrepta atenţia către abisul de sub mine. 

Am înhăţat bluza de pijama şi m-am întors în coridor. 

Am auzit numele băiatului, Jimmy", înainte să-mi dau 
seama câ eu îl rostisem în şoaptă. 

Apoi l-am chemat din nou, nu în şoaptă, ci cu toată 
puterea. 

Aş fi putut să murmur, pentru că strigătul meu nu produse 
alt răspuns decât cel obţinut de şoapta mea. Nu m-a surprins. 
Nu mă aşteptasem la un răspuns. 


Furios, am mototolit bluza şi am înghesuit-o în buzunarul 
hainei. 

După ce iluzia provocată de speranţă dispăruse, am putut 
să văd mai limpede adevărul. Băiatul nu era acolo, In nici una 
dintre camerele de-a lungul holului, nici la nivelul de dedesubt, 
nici la nivelul de deasupra. îmi închipuisem că fusese dificil 
pentru cel care-l răpise să coboare pe scara de întreţinere 
împreună cu Jimmy, dar Jimmy nu fusese cu el. Ticălosul cu ochii 
galbeni îşi dăduse seama la un moment dat că era urmărit de 
un om şi de un câine. îl lăsase pe Jimmy undeva, înainte să ia 
bluza de pijama — care era impregnată cu mirosul băiatului -, şi 
pătrunsese în catacombele de sub magazie, sperând să ne 
inducă în eroare. 

Mi-am amintit cât de nesigur devenise Orson după ce mă 
condusese atât de încrezător până la uşa depozitului. Se 
plimbase nervos pe alee, adulmecând aerul, de parcă ar fi fost 
uluit de urme contradictorii. ! 

După ce intrasem in depozit, Orson rămăsese loial lângă 
mine, când fuseserăm atraşi de zgomotul ce se înălţase din 
străfundurile clădirii. Când găsisem figurina lui Darth Vader, 
uitasem de ezitarea lui Orson şi începusem să mă conving că 
eram pe cale să-l găsesc pe Jimmy. 

Am alergat către cuşca ascensorului, întrebându-mă de ce 
nu auzisem nici un lătrat sau mârâit. Mă aşteptasem ca individul 
să fie surprins descoperind că-l aştepta la parter un câine. Dar 
dacă ştiuse că fusese urmărit şi se ostenise să folosească bluza 
de pijama ca să creeze o pistă falsă, probabil că fusese pregătit 
să aibă de-a face cu Orson. 

Când am ajuns la cuşca liftului, acesta era goală. Puţul nu 
era luminat de lanterna răpitorului, pe care o zărisem înainte să 
intru în a treia cameră şi să găsesc pijamaua. 

Am îndreptat raza în sus, către depozit, apoi în jos, către 
fundul puţului, cu un etaj mai jos. Nici urmă de individ, în nici o 
direcţie. 

Poate coborâse. Poate cunoştea mai bine decât mine 
această porţiune a labirintului din Wyvem. Poate ştia vreo 
trecere din nivelul inferior al depozitului spre altă clădire, în altă 
parte a bazei militare, şi plecase pe acea uşă din spate. 

Oricum, intenţionam să urc şi să-l găsesc pe Orson, a cărui 
tăcere continuă mă îngrijora. 


Puteam să risc să urc ţinârid ceva într-o mână, dar nu 
puteam să ţiu şi lanterna, şi pistolul şi să-mi menţin şi echilibrul. 
Glock-ul nu-mi folosea la nimic dacă nu vedeam că o să am 
probleme, aşa in l-am pus în toc şi am păstrat lanterna. 

în timp ce urcam de la al doilea nivel subteran către 
primul, ni-am convins că răpitorul nu străbătuse tot drumul până 
sus. Parcursese doar jumătate din drum, până la primul nivel. 
Aştepta «colo. Eram sigur. Aştepta acolo ca un trol cu privire 
acră ca laiul ia. Ca să mă atace exact când treceam pe lingă 
următoarea intrare lu putui liftului. O să se aplece, cu zâmbetul 
care-i scotea la iveală dinţii ca de păpuşă, şi o să-mi dea una în 
cap, cu alt ciomag. Poate cn descoperise o armă mai bună. O 
teava din metal. O secure. O puşca pentru scafandri, încărcată 
cu o lance cu tăiş zimţat, cu vârf explozibil, pentru omorât 
rechini. O armă nucleară tactică. 

Am Încetinit şi, până la urmă, m-am oprit, înainte să ajung 
la gaura dreptunghiulară, neagră, din peretele puţului. Aflat cu 
câteva Ircpte mai jos, am îndreptat raza lanternei în spaţiul de la 
etaj, dar din unghiul acela nu prea vedeam altceva decât o 
porţiune din tavan. 

Nehotărât, am rămas pe scară, ascultând. 

în cele din urmă, am depăşit încordarea, amintindu-mi că 
orice Intârziere poate fi fatală. La urma urmei, o tarantulă 
mutantă se târa către mine din josul puţului, cu otrava 
scurgându-i-se de pe mandibulele tăioase, furioasă că nu mă 
înşfăcase când coborâsem. 

Nimic nu-ţi dă mai mult curaj decât dorinţa de a evita să 
pari caraghios. 

îmboldit, m-am căţărat iute, trecând de primul etaj, către 
parter, unde îl lăsasem pe Orson. Nu m-a lovit nimeni cu un 
obiect greu, nici nu m-au înhăţat fălcile vreunei arahnide 
gigantice. 

Clinele dispăruse. 

Am scos încă o dată pistolul şi am fugit din birou în uriaşa 
încăpere principală a depozitului. 

Frinturi de umbră zburau în faţa mea, apoi mă înconjurau, 
ca să sc stringă în urma mea, într-o umbră mai profundă. 

-Orson! 

Când n-avea de ales, fratele meu, clinele, era un luptător 
de prima clasă şi, Întotdeauna, demn de Încredere. N-ar fi lăsat 


răpitorul să treacă, cel puţin nu fără să-i Încaseze o taxă 
dureroasă. Nu văzusem sânge In birou şi nu se vedea nici aici... 

-Orson! 

Ecoul numelui se lovi de zidurile din metal. Repetarea 
acestor două silabe îmi amintea de un clopot de biserică, 
răsunând în depărtare, ceea ce m-a făcut să mă gândesc la 
înmormântare, iar în mintea mea apăru imaginea vie a lui Orson 
zăcând bătut, zdrobit, cu sclipirea morţii în ochi. 

Limba mi se usca, iar gâtul mi se strânse de teamă, încât 
abia reuşeam să respir. 

Uşa pe care intrasem era larg deschisă, exact cum o 
lăsasem. 

Afară, luna somnoroasă rămăsese culcată pe salteaua de 
nori din vest. Doar stelele luminau cerul. 

Aerul rece, limpede stătea nemişcat, încărcat cu 
promisiuni sinistre ca lama suspendată a unei ghilotine. 

Raza lanternei scoase la iveală o cheie fixă, care stătuse 
atât de mult timp afară, încât devenise portocalie de rugină, de 
la miner la dispozitivul de prindere. O cutie goală de ulei aştepta 
o rafală de vânt suficient de puternică, ca s-o rostogolească în 
altă parte. O buruiană răsărise dintr-o crăpătură a asfaltului, cu 
flori mici, galbene, ridicându-se provocatoare din compostul 
acela neospitalier. 

Oricum, aleea era pustie. Nici un om, nici un cline. 

Orice m-ar fi aşteptat, aş fi făcut faţă mai bine dacă mi-aş 
fi recăpătat vederea de noapte. Am stins lanterna şi am vârât-o 
sub centură. 

-Orson! 

Nu riscam nimic strigând din răsputeri. Individul pe care-l 
întâlnisem sub magazie ştia deja unde eram. - Orson! 

Poate că dulăul o tulise la scurt timp după ce plecasem. 
Poate era convins că urmam o pistă falsă. Poate adulmecase un 
miros proaspăt al lui Jimmy. Cântărise riscul de a-mi încălca 
instrucţiunile şi necesitatea de a localiza copilul dispărut cât mai 
curând posibil şi părăsise depozitul, întorcându-se la vânătoare. 
Poate că era împreună 

Hi hniatul, gata să-l înfrunte pe răpitor, când acesta avea 
să se înlnurca sa ia captivul. 

Pentru un filosof de doi bani, îndoctrinat de predici despre 
perifftlul de a investi prea mult capital emoţional în simplă 


speranţă, Ut A străduiam din răsputeri să construiesc alt pod din 
funigei. 

Am răsuflat adânc, dar, înainte să apuc să strig încă o 
dată, Or Nou latră de două ori. 

Am presupus că era Orson. Putea să fie Clinele din 
Baskerville. Ntt eram în stare să determin direcţia din care 
venise sunetul. 

Am strigat încă o dată. 

Nici un răspuns. 

„Răbdare!*' m-am sfătuit singur. 

Am aşteptat. Uneori nu poţi face altceva decât să aştepţi. 
De fapt, de cele mai multe ori. Ne place să credem că lucrăm la 
războiul la care se ţese viitorul, dar piciorul care apasă pe 
pedala «celui război este piciorul soiţii. 

în depărtare, clinele latră din nou, de data asta cu 
ferocitate. 

Am stabilit direcţia din care venea sunetul şi am fugit 
către el, pe tot felul de alei, din umbră în umbră, printre 
depozite abandonate, care păreau la fel de masive, de negre şi 
de reci ca templele unor zei cruzi ai unor religii dispărute. Am 
ajuns într-o zonă un fa 1 tată, întinsă, care fusese o parcare sau 
un loc de descărcare a camioanelor. 

Alergasem o distanţă considerabilă, părăsind asfaltul şi 
fugind prin iarba înaltă până la genunchi, luxuriantă după ultima 
ploaie. Luna se întoarse pe partea cealaltă, în patul ei. în lumina 
care trecea pe sub pătura ei mototolită, am văzut la vreun 
kilometru depărtare şiruri de construcţii joase. Erau case mici, 
ocupate când va de personalul militar căsătorit şi de familiile 
acestora, care preferau HÂ locuiască în interiorul bazei. 

Deşi lătratul încetase, am continuat să merg, convins că 
puteam sa-l găsesc pe Orson şi, poate, şi pe Jimmy. larba se 
termină lângă o alee plină de crăpături. Am urcat pe o rigolă 
plină de frunze uscate, bucăţi de hârtie şi tot felul de resturi şi 
am ajuns într-o stradă mărginită, în ambele părţi» de dafini 
indieni enormi, bătrâni. Jumătate dintre copaci erau verzi şi 
pavajul luminat de lună de sub ei era plin de umbre de frunze, 
dar un număr egal de copaci se uscaseră şi întindeau către cer 
ramuri noduroase, negre. 


Lătratul se auzi încă o dată, mai aproape, dar insuficient 
de limpede ca sâ-l localizez cu precizie. De data asta fu urmat 
de mârâituri, apoi de un chelălăit de durere. 

Inima începu să-mi bată nebuneşte, mai tare decât atunci 
când mă feream de ciomag. Gâfâiam. 

Strada pe care o luasem mă ducea printre casele cu un 
singur nivel, în ruine. Din ea se desprindea un mănunchi ordonat 
de alei. 

Alt lătrat, alt chelălăit, apoi tăcere. 

M-am oprit în mijlocul străzii, întorcând capul spre dreapta 
şi spre stânga, ascultând atent, încercând să-mi stăpânesc 
gâfâitul chinuit. Am aşteptat să aud alte sunete de luptă. 

Copacii vii erau la fel de liniştiţi ca aceia fără frunze, 
putreziţi. 

Respirația mi se potoli. Dar, dacă eu nu scoteam un sunet, 
noaptea era şi mai tăcută. 

în starea în care se află, Fort Wyvem e mai uşor de înţeles 
dacă-l consider un parc tematic, un Disney land bizar, creat de 
geamănul cel rău al lui Walt Disney. Aici, tema principală nu-i 
magia şi uimirea, ci bizareria şi pericolul, celebrarea — nu a 
vieţii, ci a morţii. 

După cum Disneyland e împărţit în teritorii — Strada 
Principală Americană, Ţara de Mâine, Ţara Aventurilor, Ţara 
Fanteziei şi Wyvem e alcătuit din multe atracţii. Aceste trei mii 
de căsuțe şi clădirile anexe, printre care stăteam, constituie 
teritoriul pe care-l numesc Oraşul Mort. Dacă fantomele s-ar 
plimba prin toate zonele din Fort Wyvem, ar ajunge la concluzia 
că aici e locul în care le-ar plăcea să bântuie. 

Nu se auzea nici un sunet, în timp ce luna trăgea din nou 
norii peste ea. 

5 

De parcă aş fi trecut deja în lumea morţilor, fără să am bul 
nul-simţ să mor mai întâi, mă mişcăm tăcut ca o stafie pe strada 
| luminată de stele, căutându-l pe Orson. Atât de pustie era 
noaptea, atit de neobişnuit de liniştită, încât îmi venea să cred 
că pe o rază de o mie de kilometri bătea doar inima mea. 

Scăldat în strălucirea nebuloaselor îndepărtate, Oraşul 
Mort părea că doarme, semăna cu o suburbie obişnuită care 
visează, uşteptând gustarea de dimineaţă. Căsuţele cu un 
singur nivel, bungalow-urile şi locuinţele pentru două familii nu 


se vedeau prea bine, iar geometria simplă a zidurilor şi a 
acoperişurilor prezentau o imagine înşelătoare de soliditate, 
ordine şi utilitate. 

Dar nimic nu-i mai potrivit ca să scoată la iveală realitatea 
unui oraş fantomă decât lumina palidă a lunii pline. Burlanele 
pentru ploaie atârnau de suporturile ruginite. Pereţii din 
scânduri, cândva vopsiți în alb şi întreţinuţi cu rigoare militară, 
arătau coşcoviţi şi jupuiţi. Multe dintre ferestre erau sparte, 
deschise ca nişte guri 11 ămânde, iar lumina selenară lingea 
marginile zimţate ale colţilor din sticlă. 

Din cauză că sistemul de irigație a peluzelor nu mai 
funcţiona de mult, singurii copaci care supravieţuiseră erau cei 
ale căror rădăcini găsiseră vreo rezervă de apă în adâncul 
pământului, care-i ajutase să reziste în vara şi toamna fără 
ploaie din California. Tufişurile se uscaseră de tot, fuseseră 
reduse la o reţea de nuiele şi de paie. larba crescuse în timpul 
iernii umede, dar până în iunie ajunge aurie şi uscată, ca un lan 
de grâu ce aşteaptă să fie secerat. 

Departamentul Apărării nu avusese suficiente fonduri nici 
să demoleze clădirile, nici să le menţină în bună stare, pentru o 
folosire ulterioară. Nu existase nici un cumpărător pentru 
Wyvern. Dintre numeroasele baze miltare închise după colapsul 
Uniunii Sovietice, unele fuseseră vândute unor firme civile şi 
transformate; în cartiere de locuit şi centre comerciale. Dar aici, 
pe coasta centrală a Californiei, existau suprafeţe imense de 
pământ, unele cultivate, altele nu, care aşteptau ca Los 
Angelesul să-şi împrăştie sporii către nord, ca o ciupercă 
târâtoare, sau să se apropie de noi circuitul suburban din Silicon 
Valley, din direcţie opusă. Pentru moment, Wyvem avea o 
valoare mai mare pentru şoareci, şoplrle şi coioţi decât pentru 
oameni. ! 

Dar dacă vreun investitor ar fi făcut o ofertă pentru cei 
134 456 de acri, existau multe şanse să fie refuzat. Am motive 
să cred că Wyvem nu a fost părăsit în întregime, că laboratoare 
secrete, aflate mult sub suprafaţa sa căzută în paragină, 
continuă să execute proiecte clandestine, demne de lunaticii din 
ficțiuni, precum doctorii Moreau şi Jeckyll. Nu apăruse nici un 
articol în presă, care să exprime grijă pentru savanții nebuni din 
Wyvem, ajunşi şomeri, sau care să anunţe un program de 
restrângere a activităţii. Deoarece mulţi dintre cercetători 


locuiseră în bază şi se implicaseră prea puţin în viaţa 
comunităţii, localnicii nu se întrebaseră unde plecaseră. 
Abandonarea, în acest caz, însemna doar o extindere a 
camuflajului sofisticat, sub care Işi desfăşuraseră până atunci 
activitatea. 

Am ajuns la o intersecţie şi m-am oprit să ascult. Când 
luna cea fără de odihnă îşi dădu încă o dată la o parte păturile, 
am mers în cerc, examinând şirurile de case, întunericul dintre 
ele - care rezista luminii selenare — şi bezna compartimentată 
din spatele ferestrelor lor. 

Uneori, în timp ce mă plimbam prin Wyvem, aveam 
convingerea că eram supravegheat. Nu neapărat cu intenţii 
agresive, ci urmărit ca o umbră de cineva pe care-l interesa 
fiecare gest al meu. Mă obişnuisem să am încredere în intuiţia 
mea. De data asta simţeam că sunt singur, nesupravegheat. 

Am pus Glock-ul în toc. Modelul de pe miner rămăsese 
imprimat pe palma mea umedă. 

M-am uitat la ceas. Ora unu şi nouă minute. 

Am ieşit din stradă şi m-am dus sub un dafin indian, 
stufos. Am luat telefonul de la centură şi l-am pornit. Mă 
sprijineam cu spatele dc copac. 

Bobby Halloway, cel mai bun prieten al meu din ultimii 
şaptesprezece ani, avea mai multe numere de telefon. Dăduse 
numărul Mu secret doar celor mai buni cinci prieteni ai săi şi 
răspundea la orice oră. Am apăsat pe taste. 

Bobby a răspuns la al treilea apel. 

- Ar fi bine să fie ceva important! 

Deşi credeam că sunt singur In Oraşul Mort, am vorbit In 
şoaptă: 

- Dormeai? 

- Mincam K/bby. 

Kibby este o mincare mediteraneană: came de vacă, 
ceapă, alune şi ierburi, Infăşurate într-o sferă umedă de bulgur 
şi prăjite la Coc iute. 

- Cu ce? 

- Castraveţi, roşii şi napi muraţi* 

- Oricum, bine că nu te-am sunat in timp ce făceai sex. 

- Acum e mai grav. 

- lei foarte în serios Kibby-ul tău. 

- Foarte în serios. 


- Am fost luat pe sus, am zis eu, ceea ce în jargonul 
surfiştilor înseamnă că am fost lovit de un val mare, care s-a 
prăbuşit peste mine, şi care m-a aruncat de pe planşa de surf. 

- Eşti pe plajă? se interesă Bobby. 

- Vorbeam la figurat 

- Să nu mai faci aşa ceva. 

- Uneori e mai bine, i-am răspuns, sugerându-i că telefonul 
putea fi ascultat 

- Nu-mi place chestia asta. 

- Va trebui să te obişnuieşti, fârtate. 

- îmi strici cheful de kibby! 

- Caut un pămpălău care lipseşte. 

Un pămpălău este o persoană mică, iar termenul nu-i 
întotdeauna sinonim cu chestie, care înseamnă un surfist 
preadolescent. 

Jimmy Wing era prea mic ca să fie surfist, dar era într- 
adevăr o persoană mică. 

- Pămpâlău? întrebă Bobby. 

- Un pămpălău foarte mic 

- lar te joci de-a Nancy Drew? 

- în totalitate. 

- Caca! îmi spuse el. 

în zona noastră de coastă, nu e prea drăguţ să-i spui asta 
unui surfist, deşi avusesem impresia că detectasem o notă de 
afecţiune în glasul lui, dar în egală măsură şi de dezgust. 

Un fâşâit subit m-a făcut să sar în picioare, înainte să-mi 
dau seama că sursa zgomotului era doar o pasăre de noapte 
care se cuibărise printre ramurile de deasupra mea. Un şoim-de- 
noapte, o privighetoare stingheră sau un lăstun-mare. Ceva mai 
mic decât o bufniţă. 

- E o chestie serioasă, Bobby. Am nevoie de ajutorul tău. 

- Vezi ce păţeşti dacă te depărtezi de țărm? 

Bobby locuieşte departe, la capătul de sud al golfului, iar 
surful este vocaţia şi crezul lui, scopul vieţii sale, baza filosofiei 
sale. Nu e doar un sport preferat, ci o adevărată activitate 
spirituală. Oceanul e catedrala lui şi aude glasul lui Dumnezeu 
doar în zgomotul valurilor. După părerea lui Bobby, nu se poate 
întâmpla nimic important la o distanţă mai mare de un 
kilometru de plajă. 


Am privit în sus, dar n-am reuşit să descopăr pasărea, 
acum liniştită, cu toate că lumina lunii era puternică şi dafinul 
nu avea prea multe frunze. 

- Am nevoie de ajutorul tău, i-am spus din nou lui Bobby. 

- Poţi să te descurci şi singur. Urcă-te pe un scaun, leagă-ţi 
funia de gât şi sari. 

- N-am scaun. 

- Apasă pe trăgaciul puştii cu degetul de la picior. 

în alte circumstanţe, m-ar fi făcut să rid, iar risul te 
menţine sănătos. 

Conştientizarea faptului că viaţa este o glumă a 
cosmosului reprezintă ceva apropiat de esenţa filosofiei după 
care trăim eu, Bobby şi Sasha. Principiile noastre conducătoare 
sunt simple: fă, pe cât posibil, cât mai puţin rău celorlalţi; fă 
orice sacrificiu pentru mir vârâţii prieteni; fii responsabil de 
faptele tale şi nu cere nimic de lu ceilalţi; nu-ţi face griji pentru 
ziua de mâine, trăieşte clipa şi ai încredere In faptul că existenţa 
ta are un sens, chiar dacă lumea pare a fi doar haos şi baftă 
chioară. Când viaţa îţi oferă o lovitură de ciocan în faţă, 
răspunde ciocanului ca şi cum ar fi o tartă cu frişca. Uneori 
umorul negru este singurul la care ne pricepem, dar chiar şi 
umorul negru te poate ajuta. 

- Bobby, dacă ai şti numele pămpălâului, ai fi deja aici. 

- Fârtate, oftă el, cum să fiu un pierde-vară deplin dacă tu 
insişti că am o conştiinţă? 

- Ai fost osîndit să fii un tip responsabil. 

- De asta mi-era teamă... 

; — Şi gagiul furios lipseşte, am adăugat eu, referindu-mă 
la Orson. ! - Cetăţeanul Kane? Orson fusese botezat după Orson 
Welles, cel care regizase Cetâl/canul Kanes un film care exercita 
o stranie fascinaţie asupra lui. Am recunoscut ceva ce n-aş fi 
vrut să reetinosc cu voce tare. 

- Mi-e teamă de ce-ar fi putut păţi. 

- Vin imediat, a spus de îndată Bobby. 

- Grozav! 

- Unde eşti? 

Ramurile se agitară, altă pasăre - poate chiar două - se 
alăturară celei deja cuibărite în dafin. 

- în Oraşul Mort, i-am răspuns. 

- Omule, nu mă asculţi niciodată! 


- Sunt un băiat rău. Vino pe albia râului. 

- Pe râu? 

- Găseşti un Suburban parcat acolo. Aparține unui 
phisopat, deci fii atent. Gardul e tăiat. 

- Trebuie să mă târăsc sau pot să merg în picioare? 

- Nu trebuie să te furişezi. Doar să-ţi păzeşti fundul. 

- Oraşul Mort! zise el, scârbit. Ce mă fac cu tine, tinere? 

- Să nu mă laşi o lună să mă uit la televizor. 

- Caca! mă insultă el din nou. Unde în Oraşul M? 

- Ne întâlnim la cinematograf. 

Nu cunoştea aproape deloc Wyvemul, în comparaţie cu 
mine, dar putea să găsească localul cinematografului din zona 
comerciala, din apropierea caselor abandonate. Pe când era 
adolescent şi nu se devotase Încă, plin de religiozitate, țărmului 
mării, care-i devenise mănăstire, se întâlnise un timp cu o 
odraslă de militar, care locuia în bază împreună cu părinţii ei. 

— O să te găsesc acolo, fârtate! Eram pe o muchie 
emoţională periculoasă. Faptul că viaţa îmi 

era ameninţată mă tulbura mult mai puţin decât ar fi de 
aşteptat, pentru că trăiesc din primele zile ale copilăriei cu 
conştiinţa că sunt muritor, conştiinţă care e în acelaşi timp mai 
acută şi mai cronică decât cea trăită de majoritatea oamenilor. 
Sunt însă zdrobit de pierderea cuiva pe care-l iubesc. Grija este 
mai dureroasă decât instrumentele unui torţionar şi numai 
gândul la posibilitatea unei asemenea pierderi mă lasă fără glas. 

— Fii calm, zise Bobby. 

— Tocmai am dezlegat nodul spânzurătorii. 

— Ei, nici atât de calm! comentă Bobby şi închise 
telefonul. 

Alte aripi bătură aerul întunecat şi nişte pene se frecară 
de frunze, în momentul în care o pasăre se aşeză lingă ceata în 
creştere de pe crengile de sus ale dafinului. 

Nici una dintre zburătoare nu-şi făcuse auzit glasul. 
Strigătul şoimului-de-noapte, în timp ce plonjează prin aer, 
înhăţând insecte cu pliscu-i puternic, este un distinct pint-pint- 
pint Privighetoarea cântă arii lungi, vălurind note aspre şi dulci 
în fraze încântătoare. Chiar şi bufnița, de obicei taciturnă, cu 
excepţia momentului când sperie rozătoarele cu care se 
hrăneşte, scoate strigăte din când în când, de plăcere sau ca să- 
şi afirme prezenta în comunitatea bufnitelor. 


Tăcerea acelor păsări era lugubră şi îngrijorătoare, nu 
pentru că mi-ar fi fost frică să nu mă ciugulească bucăţică cu 
bucăţică, aducând un omagiu filmului lui Hitchcock, ci pentru că 
semăna prea mult cu liniştea scurtă, dar profundă, care se 
aşterne deseori în lumea naturii, înainte de izbucnirea unei 
violenţe neaşteptate. Când un coiot prinde un iepure şi-i rupe 
şira spinării sau când o vulpe muşcă un şoarece şi-l scutură 
până moare, strigătul de moarte al prăzii, chiar dacă abia se 
aude, produce o tăcere în zona imediat 

Apropiată. Mama Natură e minunată, generoasă şi 
liniştitoare, dar f Mc şi însetată de sânge. Holocaustul fără sfirşit 
pe care-l prezidează aceasta reprezintă un aspect al ei care nu-i 
fotografiat pentru calendarele de perete, nici nu apare în 
publicaţiile din Sierra Club. l'ioc are câmp din domeniul ei e un 
câmp de luptă, aşa că, în pragul I/.hucniri violenţei, nenumăraţii 
ei copii devin deseori tăcuţi, fie pentru că au un respect 
instinctiv pentru legile care le dirijează rxistenţa, fie pentru că-şi 
amintesc de personalitatea asasină a lini rinei şi speră să evite 
să ajungă următorul obiect al atenţiei ei. Ca urmare, păsările 
mute mă îngrijorau. Mă întrebam dacă tăcerea lor era o 
mărturie a unui măcel şi dacă nu cumva sângele vărsat l'uscse 
al unui băieţel şi al unui câine. Nu se auzea nici un ciripit. 

Am părăsit umbra de noapte a dafinului indian şi am 
căutat un loc mai puţin îngrijorător, de unde să dau alt telefon. 
Continuam să am impresia că, exceptând păsările, nu mă 
urmărea nimeni. Dar nu-mi plăcea să rămân în spaţiu deschis. / 

Santinelele cu pene nu şi-au părăsit locul în care stăteau 
cocoţate ca să mă urmărească. Nici măcar n-au agitat frunzele 
din Jurul lor. 

Crezusem sincer că nu aveau de gând să imite scenariul 
lui llitchcock, dar nu exclusesem complet posibilitatea. La urma 
urmei, în Wyvem - de fapt, pretutindeni în Moonlight Bay —, 
chiar şi o fiinţă inofensivă precum o privighetoare poate fi mai 
mult decât pare şi poate fi mai periculoasă decât un tigru. 
Sfârşitul lumii pe care o ştim poate să se afle în pieptul unui 
lăstun sau în sângele unui şoricel. 

în timp ce mergeam pe stradă, lumina lunii care se trezea 
era atât de puternică, încât aruncam o umbră slabă, care nu 
mergea nici In faţa, nici în urma mea, ci rămânea alături de 


mine, de parcă ar fi vrut să-mi amintească faptul că fratele meu 
cu patru picioare, care ocupa de obicei acel loc, lipsea. 

6 

Jumătate dintre căsuţele şi bungalow-urile din Oraşul Mort 
aveau verandă. Cea pe care o priveam făcea parte din cealaltă 
jumătate, avea un şir de trepte din cărămidă ce duceau spre 
porticul din faţă. 

Un păianjen îşi construise pânza intre pilaştrii care 
mărgineau capul scării. Nu puteam să văd clădirea prin 
intuneric, dar nu putea fi casa unei specii gigantice, mutante, 
pentru că firele ca de mătase erau atit de fragile, incit se 
dizolvau în jurul meu fără să opună rezistenţă. Unele filamente 
toarse fin se lipeau de faţa mea, da* le-am dat la o parte cu o 
mână, în timp ce treceam prin portic, fără) să-mi fac mai multe 
griji privind distrugerea pe care o provocant decât îşi făcea 
Godzilla în legătură cu demolarea zgărie-norilor pe care-i 
întâlnea în drum. ] 

Deşi evenimentele din ultimele săptămâni îmi produseseră 
un nou şi profund respect pentru multe dintre animalele cu cărei 
împărţim lumea, nu voi fi niciodată în stare să adopt panteismul. 
Panteismul tratează toate formele de viaţă, chiar şi păianjenii şi 
muştele, cu respect, numai că eu nu pot să ignor faptul că 
păianjenii şi mugştele - gândacii şi viermii, făpturile târâtoare în 
general -< se vor hrăni cu mine după ce voi fi murit. Nu mă simt 
atras să tratez o creatură ca pe un concetăţean al planetei, cu 
drepturi egale cu ale mele şi meritând acest respect, câtă vreme 
ea mă consideră prinzul ei. Cred că Mama Natură îmi înţelege 
atitudinea şi nu se supără. 

Uşa din faţă, cu vopseaua ei jupuită oarecum 
fosforescentă In lumina lunii, era întredeschisă. Balamalele 
ruginite n-au scârţâit, ci au scrâşnit ca oasele degetelor unui 
schelet când sunt strânse pumn. 

Am păşit înăuntru. 

Pentru că venisem acolo având impresia că m-aş simţi mai 
în figurantă sub un acoperiş decât sub cerul liber, m-am gândit 
să închid uşa. Poate că păsările se vor deştepta brusc din 
nemişcarea lui lugubră şi vor năvăli ţipând după mine. 

Pe de altă parte, o uşă deschisă e o cale de evadare. Am 
lăsat-o deschisă. 


Deşi mă înconjura o beznă mătăsoasă, eficientă ca o 
legătură pcsie ochi, ştiam că eram în camera de zi, pentru că 
sutele de bungalow-uri care aveau portic fuseseră clădite după 
acelaşi plan, fura foaier sau hol la intrare. Cameră de zi, 
sufragerie vşi două dormitoare. ' 

Chiar şi atunci când fuseseră bine întreţinute, casele 
acelea umile oferiseră doar un confort minim familiilor militarilor 
tineri care Ir ocupaseră, fiecare familie locuind doar vreo doi ani 
înainte să fie transferată în altă parte. Acum casele miroseau a 
praf, igrasie, putregai Încins şi şoareci. 

Podeaua fusese făcută din scânduri îmbinate, acoperite cu 
multe maturi de vopsea, cu excepţia bucătăriei micuţe, în care 
era pus linoleum. Chiar şi sub greutatea autoproclamatului 
maestru al furişării, care-i amabilul vostru povestitor, podeaua 
aia scârţâia. 

Scândurile desprinse nu mă deranjau. Dimpotrivă, mă 
asigurau că nu putea intra nimeni pe uşa din spate să-mi dea 
una în cap. 

Ochii mi se adaptaseră la întuneric suficient ca să pot să 
văd ferestrele din faţă. Deşi geamurile se aflau sub acoperişul 
porticului, erau totuşi vizibile în lumina indirectă a lunii: 
dreptunghiuri cenuşii în negreala deplină. 

M-am dus la cea mai apropiată dintre cele două ferestre. 
Geamurile nu erau sparte. Doar murdare. Am scos o batistă de 
hârtie şi am şters un cerc curat în mijloc. 

Curtea din faţa clădirii nu era mare. Vedeam strada 
alăturată, printre dafinii indieni. Nu mă aşteptam să zăresc o 
paradă, dar pentru că găsesc — ca majoritatea oamenilor — că 
majore te le în fuste scurte sunt deosebit de atrăgătoare, 
consider că-i bine să fiu pregătit. 

Am scos din nou telefonul celular şi am format numărul 
direct care nu figurează în cartea de telefon - al cabinei izolate 
fonic a 

KBAY, cel mai mare post de radio din districtul Santa 
Rosita, unde lucrează Sasha Goodall, care e disc jockey-ul 
emisiunii ce începe la miezul nopţii şi tine până la şase 
dimineaţa. Ea e şi director general, dar, de când postul a pierdut 
audiența militară - şi, prin urmare, o parte din venituri —, după 
ce s-a închis Fort Wyvem, nu era singura angajată care 
îndeplinea două funcţii. 


Numărul respectiv nu face telefonul să sune în cabina de 
emisie, ci activează o lumină albastră, pâlpâitoare, pe peretele 
opus microfonului Sashei. Se părea că în acel moment nu avea 
nici un partener telefonic de discuţie, pentru că, în loc să-mi 
răspundă tehnicianul, a ridicat receptorul chiar ea. 

- Salut, Omule-de-Zâpadă! 

Nu sunt singurul posesor al acelui număr privat şi, ca mulţi 
indivizi înclinați spre izolare, cerusem companiei telefonice să 
nu-mi transmită numele când sun pe cineva; totuşi, chiar când 
apelul nu este preluat de tehnician, Sasha ştie întotdeauna că 
sunt eu. 

- Ai pus vreo melodie? 

- A Mess of Blues. 

- Elvis. 

- Peste mai puţin de un minut se termină. 

- Ştiu cum faci. 

- Ce fac? 

- Spui „Salut, Omule-de-Zâpadă" înainte să scot un 
cuvânt. 

- Şi cum fac? 

- Probabil că jumătate dintre apelurile la care răspunzi 
direct* pe linia secretă sunt de la mine, aşa că tu răspunzi 
întotdeauna „Salut, Omule-de-Zâpadă". 

- Greşeşti. 

- Ba am dreptate, am insistat eu. 

- Nu mint niciodată. Era adevărat 

- Rămâi un pic cu mine, baby, zise ea şi mă lăsă pe fir să 
aştept în timp ce aşteptam să revină, i-am ascultat programul 
prin telefon. A făcut o reclamă în direct pentru serviciile publice, 
urmată de o reclamă - gogoaşă, adică material înregistrat la 
început şi la 

«Ursit, cu o intervenţie în direct la mijloc, pentru un 
vânzător local dc maşini. 

Vocea ei e răguşită, dar dulce, blinda, plăcută şi 
provocatoare. Ar putea să-mi vândă o porţiune de iad, dacă 
include şi aer condiţionat. 

Am încercat să nu fiu complet stăpânit de vocea ei, în 
timp ce ascultam cu o ureche podeaua care sclrţâia. Afară, 
strada rămânea pustie. 


Pentru a-mi acorda cinci minute întregi, a pus două 
melodii: // Was a Very Good Year, cu Sinatra, urmată de piesa 
lui Patsy Cline, / Fa// to Pieces. 

Când a revenit la telefon, i-am spus: 

- N-am auzit un program atât de eclectic. Sinatra, Elvis şi 
Patsy. 

- Avem un spectacol tematic în noaptea asta. 

- O temă? 

- N-ai ascultat? 

- Am fost ocupat. Ce temă? 

- Noaptea morţilor vii. 

- Grozav! 

- Mulţumesc. Ce s-a întâmplat? 

- Cine-i tehnicianul emisiunii? 

- Doogie. 

Doogie Sassman este un fanatic Harley-Davidson, tatuat 
panoramic, care cântăreşte mai mult de o sută cincizeci de 
kilograme, dintre care vreo douăsprezece sunt alcătuite din 
părul lui blond nepieptănat şi de barba zburlită, mătăsoasă. în 
ciuda faptului că are un gât lat, cât un cheson, şi o burtă pe care 
putea să se adune o familie întreagă de pescăruşi, Doogie e un 
magnet pentru gagici şi s-a întâlnit cu unele dintre cele mai 
frumoase femei care au pus vreodată piciorul pe plajele dintre 
San Francisco şi San Diego. Deşi e un tip cumsecade, cu 
suficient şarm de urs ca să fie vedetă într-un film de desene 
animate al lui Disney, succesul indiscutabil al lui Doogie la 
minunatele wahine — succes care nu-i datorat numai 
personalităţii sale — reprezintă unul dintre marile mistere ale 
tuturor timpurilor, la fel ca „de ce au dispărut dinozaurii“ sau 
„de ce tornadele nu se manifestă în parcările pentru camioane“. 

— Poţi să scapi pentru vreo două ore şi să-l laşi pe Doogie 
să conducă spectacolul, de la panoul de comandă? 

— Vrei o partidă scurtă de sex? 

— Cu tine aş vrea una fără sfârşit. 

— Ce romantic eşti! zise ea sarcastic, dar cu o încintare 
ascunsă. 

— Avem un prieten care are nevoie de ajutor. 

— Despre ce-i vorba? întrebă Sasha, devenind brusc 
serioasă. Nu puteam sâ-i povestec prea multe, pentru că 
telefonul putea fi 


supravegheat. în Moonlight Bay trăim într-un stat 
polițienesc atât de artistic impus, încât e practic invizibil. Dacă 
mă ascultau, nu voiam să ştie că Sasha urma să meargă acasă 
la Lilly Wing, pentru că ar fi putut s-o împiedice. Lilly avea 
nevoie disperată de sprijin. Dacă Sasha ajungea acolo prin 
surprindere, poate pe uşa din dos, poliţiştii puteau afla cât de 
insistentă putea fi. 

— îţi aduci aminte... am zis eu, apoi am avut impresia că 
văd o mişcare pe stradă, dar, când m-am uitat pe fereastră, am 
tras concluzia că fusese doar o umbră, poate din cauză că o 
coadă de nor ştersese obrazul lunii. îţi aduci aminte de cele 
treisprezece feluri? 

— Treisprezece feluri? 

— Chestia cu mierla, i-am răspuns, ştergând din nou 
geamul cu batista din hârtie; respiraţia mea lăsase pe el o urmă 
de condens. 

— Mierlă. Sigur. 

Vorbeam despre poemul lui Wallace Stevens, 7reisprezece 
feluri de a privi o mierlă. 

Tatăl meu, îngrijorat de modul în care eu, limitat de XP, 
mă voi descurca in viaţă fără familie, avusese grijă să-mi lase o 
casă neipotecată şi veniturile unei poliţe pentru o asigurare 
uriaşă de viaţă. Dar îmi lăsase şi o altă moştenire folositoare: 
dragostea pentru poezia modernă. Din cauză că Sasha 
căpătasae această pasiune de la mine, puteam să-i zăpăcim pe 
cei care trăgeau cu urechea la fel de uşor cum făcusem atunci 
când discutasem cu Bobby, folosind jargonul surfiştilor. 

— Există un cuvânt pe care te aştepţi să-l folosească, dar 
care nu apare niciodată, am zis eu, referindu-mă la Stevens. 

— Ah! a exclamat ea şi mi-am dat seama că mă 
înţelesese. 

Un poet mai slab, dacă ar fi scris treisprezece strofe 
despre mierlă, ar fi folosit cu siguranţă cuvintul wing?, dar 
Stevens nu recursese la eh 

- înţelegi ce vreau să spun? -Da. 

Sasha ştia că Lilly Wing - cindva Lilly Travis - fusese prima 
femeie pe care o iubisem şi prima care Îmi zdrobise inima. 

Sasha este a doua femeie pe care am iubit-o In cel mai 
profund sens al cuvintului şi jură că n-o să-mi zdrobească 
niciodată inima. () cred. Ea nu minte niciodată. £ 


Sasha mă asigurase că, dacă o s-o Înşel, o sâ-şi folosească 
bormaşina ei Black & Decker, ca să-mi facă o gaură de-un 
centimetru prin inimă. 

Văzusem bormaşina. Burghiele - un set scump — livrate 
odată cu ea se află într-o cutie din plastic. Pe coada burghiului 
de un centimetru pictase, cu ojă roşie, numele meu, Chris. Sunt 
absolut convins că-i o glumă. 

N-are de ce să-şi facă griji. Dacâ-i voi zdrobi vreodată 
inima, o să-mi găuresc singur pieptul, ca s-o scutesc de efortul 
de-a se spăla pc mâini după aceea. 

Sînt un tip romantic. 

- Despre ce-i vorba? întrebă Sasha. O să afli când o să 
ajungi acolo. 

- Vreun mesaj? 

- Speranţă. Asta-i mesajul. Există încă speranţă. 

Nu eram atât de convins pe cât pretindeam. Mesajul pe 
care voiam să i-l transmit lui Lilly putea să nu fie adevărat. Nu 
mă mândresc cu faptul că, spre deosebire de Sasha, mint 
câteodată. 

- Unde eşti? întrebă Sasha. 

- în Oraşul Mort. 

- Fir-ar să fie! -Tu ai întrebat! 

- Tot timpul ai necazuri. 

- Asta-i mottoul meu. 

1 Aripa (n.tr.) 

N-am îndrăznit să-i povestesc despre Orson, nici măcar 
indirect, folosind codul poeziei. Vocea ar fi putut să mă dea de 
gol, trădându-mi îngrijorarea. lar dacă ea ar fi crezut că Orson 
are probleme serioase, ar fi insistat să vină în Wyvem, să-l 
caute. 

Mi-ar fi fost de mare ajutor. Fusesem surprins să descopăr 
că Sasha se pricepe la autoapărare şi la folosirea armelor, 
lucruri care nu se predau în vreo şcoală de disc-jockey. Deşi nu 
arăta ca o amazoană, putea să lupte ca una. Dar era un prieten 
mai bun decât ar fi fost ca luptător, iar Lilly Wing avea nevoie de 
simpatia şi compasiunea Sashei mai mult decât aveam eu 
nevoie de ajutorul ei. 

- Chris, ştii care-i problema ta? « 

- Arăt prea bine? 

- Aşa-i, replică ea sarcastic. 


- Prea deştept? 

- Problema ta e că eşti imprudent. 

- Atunci cere-i doctorului să-mi dea nişte pilule. 

- Te iubesc pentru asta, Omule-de-Zâpadă, dar o să fii 
omorât. 

- O fac pentru o prietenă, i-am reamintit eu de Lilly Wing. 
Oricum, lucrurile se vor rezolva. Vine Bobby. 

- Aha! Atunci mă apuc să vă scriu necrologurile. 

- O să-i spun ce ai făgăduit. 

- Cei doi Stooge. 

- Să vedem care din ei. S în tem Curly şi Larry. 

- Aşa-i. Nici unul din voi nu-i suficient de deştept ca să fie 
Moe. 

- Te iubesc, Goodall. 

- Te iubesc, Omule-de-Zâpadă! 

Am închis telefonul şi mă pregăteam să mă depărtez de 
fereastră, când am văzut din nou mişcare pe stradă. De data 
asta nu fusese umbra unui nor ce alunecase peste un colţ al 
lunii. 

De data asta am văzut maimuțe. 

Mi-am prins telefonul la centură, să am ambele mâini 
libere. 

Maimuţele nu se livrează cu butoiul sau cu pachetul. 
Termenul corect pentru maimuţele care călătoresc în grup nu-i 
nici haită, nici turmă, nici herghelie, nici stol, ci ceată!. 

1 Termenul troop înseamnă atât ceată, ctt şi detaşament 
militar (n.tr.) 

învăţasem recent multe despre maimuțe, nu numai 
termenul vrutn. Din acelaşi motiv, dacă aş fi locuit în ţinuturile 
mlăştinoase din Horida, aş fi devenit expert în aligatori. 

Acum, aici, In Oraşul Mort, o ceată de maimuțe treceau pe 
lângă hungalow, în direcţia în care mersesem şi eu. în lumina 
lunii, blana lor părea mai degrabă argintie decât cafenie. 

în ciuda acelui luciu, care le făcea mai vizibile decât ar fi 
fost al i Ici, nu puteam să-mi dau seama de numărul lor exact. 
Cinci, şanc, opt... Unele mergeau în patru labe, altele pe 
jumătate ridicate, Im citeva drepte, ca oamenii. Zece, 
unsprezece, doisprezece... 

Nu se mişcau repede şi îşi ridicau des capetele, privind în 
noaplr, în faţă sau în ambele părţi, ba, uneori, înapoi, în direcţia 


din care veneau. Deşi viteza şi atenţia lor puteau dovedi grijă 
sau chiar lramă, eu bănuiam că nu le era frică de nimic şi că, de 
fapt, căutau ceva, vânau ceva. 

Poate pe mine. 

Cincisprezece, şaisprezece... 

în arena circului, costumate în veste cu paiete şi cu fesuri 
roşii pc cap, o ceată de maimuțe poate să producă zâmbete, 
risete, amuzament. Numai că specimenele pe care le vedeam 
nu dansau, ţopăiau, săreau sau cântau la acordeoane miniaturi 
ale. Nici una nu părea interesată de o carieră în industria 
distracţiilor. 

Optsprezece. 

Erau maimute rhesus, cele mai mult folosite în cercetarea 
medicală, şi toate aveau dimensiunile maxime ale speciei lor: 
înalte de peste şaizeci de centimetri, doisprezece sau chiar 
cincisprezece kilograme de oase şi muşchi. Ştiam din propria 
experienţă că maimuţele rhesus erau iuți, agile, puternice, 
deosebit de deştepte şi de periculoase. 

Douăzeci. 

în multe părţi ale lumii, maimuţele trăiesc oriunde în 
sălbăticie, de la junglă şi câmpii întinse, până la munţi. Nu se 
găsesc pe continentul nord-american — cu excepţia celor care 
cutreieră noaptea prin Moonlight Bay şi de care ştiu doar c îţi va 
localnici. 

Am înţeles de ce tăcuseră păsările mai devreme, în 
copacul de deasupra mea. Simţiseră apropierea paradei 
neobişnuite. 

Douăzeci şi una. Douăzeci şi două. Ceata devenise un 
batalion. 

Am amintit de dinţi? Maimuţele sunt omnivore, nefiind 
convinse de argumentele vegetarienilor. în princigal mănincă 
fructe, nuci, seminţe, frunze, flori şi ouă de păsări, dar, cind simt 
nevoia de carne, atunci savurează insecte, păianjeni şi 
mamifere mici, precum şoarecii, şobolanii şi cirtiţele. Să nu 
acceptaţi niciodată invitaţia la prinz a unei maimuțe, cu excepţia 
cazului când cunoaşteţi meniul. Pentru că sunt omnivore, au 
incisivi puternici şi canini ascuţiţi, numai buni pentru a muşca şi 
a sfâşia. 

Maimuţele obişnuite nu atacă oamenii. Tot aşa, maimuţele 
obişnuite sunt active la lumina zilei şi se odihnesc în timpul 


nopţii - cu excepţia douroucouh-ului, cel cu blană moale, o 
specie sud-americană, cu ochi ca de bufniţă, care-i nocturnă. 

Cele care străbat întunericul prin Fort Wyvem şi prin 
Moolight Bay nu sunt obişnuite. Sunt nişte individe micuţe, pline 
de ură, rele, psihopate. Dacă ar avea de ales Intre un şoarece 
gras, gătit în sos de unt, şi şansa de a-ţi sfâşia mutra, doar de 
dragul distracţiei, nici măcar nu şi-ar linge buzele regretând că 
au renunţat la masă. 

Numărasem douăzeci şi două de maimuțe, când talazul 
îmblănit de pe stradă coti brusc. Ceata se opri, membrii ei 
îngrâmădindu-se la un loc, într-o manieră atât de conspirativă, 
încât ai fi putut cu uşurinţă crede că una dintre ele fusese 
silueta misterioasă de pe colina plină cu iarbă din Dallas, în ziua 
în care fusese Impuşcat Kennedy. Deşi nu păreau interesate mai 
mult de bungalow-ul în care eram decât de celelalte, se aflau 
chiar în faţa lui şi suficient de aproape să mă lovească 
damblaua. Aranjându-mi părul zburlit de pe ceafa cu o mână, m- 
am gândit să mă strecor pe uşa din spate, înainte ca individele 
să bată la cea din faţă cu afurisitele lor de cartele de subscripţie 
pentru revista maimuţelor. 

Dar, dacă fugeam, n-aveam să aflu în ce direcţie vor pleca 
după ce-şi vor fi terminat şedinţa. în loc să le evit, s-ar putea să 
dau nas în nas cu ele — iar acest lucru ar avea consecinţe 
mortale. 

Numărasem douăzeci şi două şi ratasem câteva. Erau, 
probabil, vreo treizeci. Glock-ul meu de nouă milimetri avea 
zece gloanţe, dintre care consumasem deja două. Aveam un 
Incărcător de rezervă, 

Inlr-un buzunar al tocului. Chiar dacă m-ar fi cuprins 
deodată spiritul de bun ţintaş al lui Annie Oakley şi aş fi nimerit, 
miraculos, cu fiecare împuşcătură, tot aş fi fost copleşit de 
douăsprezece bestii. 

Confruntarea cu o sută cincizeci de kilograme de maimuțe 
care tipa nu corespunde ideii mele de luptă cinstită. Ideea mea 
de luptă cinstită este ca o maimuţă singură, neînarmată, 
bătrână, fără dinţi şi mioapă să se bată cu mine, în timp ce mă 
aflu într-un elicopter de atac Blackhawk. 

în stradă, primatele zăboveau încă. Se înghesuiseră atât 
de mult, Incit, la lumina lunii, păreau a fi un singur organism 
mare, cu multe capete şi cozi. 


Nu-mi puteam imagina ce făceau. Probabil pentru că nu-s 
maimuţă. 

M-am apropiat de fereastră, privind atent scena scăldată 
de razele lunii, încercând să văd mai clar şi să am o mentalitate 
de maimuţă. 

în mulţimea de indivizi care se jucaseră de-a Dumnezeu în 
buncftrele din adâncurile Wyvemului, cel mai interesant - şi mai 
generos finanţat — proiect fusese unul care intenţiona să 
combine inteligenţa umană şi animală şi să îmbunătăţească 
agilitatea, viteza, vederea, auzul, mirosul şi longevitatea 
oamenilor. Lucrul acesta urma a fi realizat prin transfer de 
material genetic selectat nu de la o persoană la alta, ci de lao 
specie la alta. 

Deşi mama mea era un geniu, nu ajunsese - credeţi ce vă 
spun — un savant nebun. Ca specialistă In teoria geneticii, nu 
pierdea prea mult timp în laboratoare. Locul ei de muncă se afla 
în craniul ei, iar mintea li era la fel de elaborat echipată ca 
laboratoarele de cercetare ale tuturor universităţilor din ţară. 
Stătea în biroul ei din Colegiul Ashdon, aventurându-se 
ocazional într-un laborator finanţat din fonduri guvernamentale, 
gândind intens, în timp ce alţi savanţi operau din greu. Ea nu 
dorise să distrugă omenirea, ci s-o salveze, şi slnt convins că, 
mult timp, nu cunoscuse scopurile imprudente şi răuvoitoare ale 
indivizilor din Wyvem care-i puneau în aplicare teoriile. 

Transfer de material genetic de la o specie la alta. în 
speranţa creării unei superrase. într-o căutare nebunească a 
perfecțiunii, a soldatului de neoprit. Animale inteligente, urmare 
a miliarde de proiecte, prăsite pentru viitoarele cimpuri de luptă. 
Arme biologice uluitoare, mici cât un virus sau mari cât un urs 
grizzly. Doamne, Dumnezeule! 

Toate chestiile aste mă fac să mă gândesc cu'nostalgie la 
vremurile bune de altădată, când cei mai ambiţioşi indivizi cu 
creier mare se mulţumeau să viseze bombe nucleare capabile 
să radă oraşe de pe faţa pământului, lansatoare de raze ale 
morţii instalate pe sateliți şi gaze care atacau nervii şi făceau 
victimele să se zbată precum omizile când băieţaşii plini de 
cruzime împrăştie sare pe ele. 

Pentru asemenea experienţe, animalele erau obţinute 
uşor, peiv tru că, de obicei, nu-şi pot angaja avocaţi dintre cei 
mai buni, care să le apere de exploatare. Surprinzător, se 


găsiseră şi subiecţi umani. Soldaţilor judecaţi de curtea marţială 
pentru crime deosebit de sălbatice şi condamnaţi la închisoare 
pe viaţă li se oferea posibilitatea să aleagă: sau putrezeau în 
puşcării de maximă securitate, sau aveau parte de o anumită 
libertate, participând la activităţi secrete. 

Apoi, ceva o luase razna. 

în tot ce întreprinde omenirea, inevitabil ceva o ia, cu 
entuziasm, razna. Unii spun că asta se întâmplă din cauză că 
universul este intrinsec haotic. Alţii spun că motivul este că 
suntem o specie care nu se mai bucură de graţia divină. 
Indiferent de motiv, printre oameni există, pentru fiecare Moe, 
mii de Curly şi Larry. 

Sistemul folosit pentru a introduce materialul genetic nou 
în celulele subiecţilor cercetării - pentru a fi inserat în lanţurile 
ADNului lor - era un retro virus conceput cu talent de mămica 
mea, Wisteria Jane Snow, care avea uneori timp şi să facă 
prăjituri extraordinare cu ciocolată. Acel retro virus fabricat 
fusese proiectat să fie fragil, bolnav — adică steril - şi benign. 
Mai degrabă o unealtă vie care să facă exact ce se dorea de la 
ea. După ce-şi făcea treaba, trebuia să moară. Dar se 
transformase curând într-o drăcie infecțioasă, care se 
reproducea iute, care putea să se transmită, prin intermediul 
fluidelor trupului, prin simplul contact al pielii, provocând nu 
boală, ci schimbări genetice. Aceste microorganisme 
capturaseră la întâmplare secvențe de ADN de la numeroase 
specii din laborator şi le transportaseră în trupurile cercetătorilor 
care lucrau lit proiect. Aceştia nu-şi dăduseră seama, un timp, 
că erau afectaţi lent, dar profund. Afectaţi fizic, mental, 
emoţional. înainte să înţeleagă ce se Intâmpla cu ei şi de ce, 
clţiva savanţi din Wyvem au început să se schimbe... să aibă 
multe în comun cu animalele din cuştile laboratorului... 

Cu doi ani în urmă, procesul începuse să devină evident. 
Apoi, In laborator a avut loc un episod violent. Nimeni nu mi-a 
explicat cc s-a întâmplat cu adevărat Oamenii s-au omorât unii 
pe alţii, într-o înfruntare bizară, sălbatică. Animalele folosite la 
experimente au scăpat sau au fost eliberate de oamenii care 
simteau o înrudire stranie cu ele. 

Printre animalele acelea se aflau maimuțe rhesus, a căror 
inteligenţă fusese substanţial îmbunătăţită. Deşi credeam că 
inteligenţa e legată de mărimea creiemlui şi de numărul cutelor 


de pe suprafaţa acestuia, acele rhesus nu aveau un craniu 
mărit. Cu excepţia câtorva caracteristici, păreau exemplare 
obişnuite ale speciei. 

De atunci, maimuţele sunt tot timpul pe fugă. Se ascund 
de autorităţile militare şi federale, care încearcă să le elimine 
discret, împreună cu toate dovezile a ceea ce se întâmplase la 
Wyvem, Înainte ca publicul să afle că aleşii naţiunii asiguraseră 
sfârşitul lumii pe care o cunoşteam. în afară de cei implicaţi în 
conspirație, despre evenimente aflaseră doar câteva persoane. 
lar dacă am incerca să spunem publicului larg ceea ce ştim — 
chiar dacă nu avem dovezi clare -, ne-ar ucide, aşa cum ar ucide 
maimuţele. 

O uciseseră pe mama. Au pretins că era deprimată de 
felul în care munca ei eşuase şi că s-a sinucis, conducând cu 
viteză maşina şi izbindu-se de parapetul unui pod, la sud de 
oraş. Dar mama mea nu era laşă. Şi nu m-ar fi părăsit lâsîndu- 
mă să înfrunt singur coşmarul ce urma să vină. Cred că 
intenţiona să se adreseze publicului, să scuipe adevărul mass- 
mediei, sperând să creeze un consens pentru un program de 
cercetare pentru situaţia de criză, un proiect mai mare decât cel 
îngropat sub Wyvem, mai mare decât Proiectul Manhattan, care 
să implice cei mai buni cercetători în genetică din lume. Aşa că 
au împins-o pe uşa cea mare, pe care au trântit-o în urma ei. 
Aşa cred. N-am nici o dovadă. Dar a fost mămica mea şi cred 
ceea ce vreau, ceea ce trebuie despre anumite lucruri. 

între timp, molima se răspândea mai iute declt maimuţele 
şi se părea că neajunsul nu putea fi înlăturat, nici măcar oprit. 
Personalul infectat de la Wyvem fusese redistribuit în toată ţara, 
purtând retrovirusul cu el, înainte să afle cineva că exista vreo 
problemă, înainte să se impună o carantină. Probabil că vor 
avea loc mutații genetice la toate speciile. Probabil că singurul 
lucru care nu se ştie este dacă procesul va fi lent şi va necesita 
decenii sau secole ca să se desfăşoare sau dacă teroarea se va 
extinde cu repeziciune. Până acum, cu câteva excepţii, efectele 
fuseseră subtile şi nu se răspândiseră pe scară largă, dar asta 
putea fi doar calmul dinaintea holocaustului. Cred că 
responsabilii caută cu frenezie un remediu, dar, în acelaşi timp, 
consumă multă energie străduindu-se din răsputeri să ascundă 
sursa viitoarei catastrofe, ca să nu ştie nimeni cine trebuie 
blamat. 


Nimeni din conducerea guvernului nu doreşte să se 
confrunte cu mânia publicului. Nu le este frică de concediere. 
Dacă se află adevărul, îi aşteaptă lucruri mult mai grave decât 
pierderea slujbei. Ar putea fi judecaţi pentru crimă împotriva 
umanității- Şi probabil că justifică ascunderea catastrofei 
viitoare din necesitatea de a se evita panica, dezordinea publică 
şi, poate, o carantina internaţională a întregului continent nord- 
american. De fapt, se tem că ar putea fi făcuţi bucăţi de 
mulţimea furioasă. 

Poate că o parte dintre creaturile care se îmbulzeau în 
stradă fuseseră printre cele douăsprezece care scăpaseră din 
laboratoare în noaptea aceea istorică şi macabră, plină de 
violenţă. Majoritatea erau descendente ale evadatelor, născute 
în libertate, dar la fel de inteligente ca părinţii lor. 

Maimuţele obişnuite pălăvrăgesc tot timpul, dar eu nu 
auzisem nici un sunet scos de cele treizeci. Stăteau la un loc, tot 
mai agitate, dând din braţe, mişclndu-şi furioase cozile, dar, 
dacă ridicaseră glasurile, acestea nu se auzeau prin geamul 
ferestrei, nici prin uşa din faţă deschisă, deşi se aflau la câţiva 
metri. 

Plănuiau ceva mai rău decât prostii de maimuțe. 

Cu toate că maimuţele rhesus nu-s la fel de deştepte ca 
oamenii, avantajul pe care-l avem nu-i suficient de mare pentru 
a mă simţi liniştit dacă aş juca pocher cu trei dintre ei. Doar 
dacă i-aş Îmbăta înainte. 

Aceste primate precoce nu-s principala ameninţare 
născută In laboratoarele din Wyvem. Onoarea revine, 
bineînţeles, retroviruNidui modificator de gene, capabil să 
schimbe orice fiinţă. Dar, in ceea ce priveşte ticăloşia, 
maimuţele alcătuiesc o echipă redutabilă. 

Pentru a aprecia ameninţarea cu bătaie lungă 
reprezentată de aceste rhesus remodelate, să ţinem seama de 
faptul că şobolanii sint cea mai mare belea, cu toate că 
inteligenţa lor este extrem de mică In comparaţie cu a noastră. 
Savanţii estimează că rozătoarele distrug douăzeci la sută din 
rezervele de hrană din lume, In ciuda faptului că noi 
exterminăm relativ eficient colonii întregi de-ale lor şi le 
menţinem numărul la un nivel suportabil. Imaginaţi-vă ce s-ar 
Intâmpla dacă ar avea jumătate din inteligenţa noastră şi ar fi în 


stare să lupte cu noi cu şanse mai mari. Am fi antrenați într-un 
război disperat, pentru a preveni o foamete cumplită. 

Uitându-mă la maimuţele din stradă, mă întrebam dacă nu 
cumva îi priveam pe adversarii noştri dintr-un viitor 
Armagedon... 

în afară de nivelul ridicat al inteligenţei lor, aveau o altă 
calitate care le făcea un inamic mult mai formidabil decât 
puteau fi rozătoarele. Şobolanii acţionează numai din instinct şi 
n-au suficientă minte ca să se implice personal, în timp ce 
maimuţele alea ne urăsc cu patimă. 

Cred că-s ostile faţă de omenire pentru că noi le-am creat, 
dar am făcut treaba doar pe jumătate. Le-am jefuit de inocenţa 
lor de animale, cu care erau mulţumite. Le-am ridicat nivelul 
inteligenţei plnă au devenit conştiente de lumea largă şi de 
adevăratul lor loc în ca, dar nu le-am dat suficientă inteligenţă 
pentru a le fi posibil să-şi îmbunătăţească acel loc. Le-am făcut 
deştepte doar cât să nu mai fie mulţumite cu viaţa de maimuţă; 
le-am dat capacitatea de a visa, dar nu le-am oferit posibilitatea 
de a-şi împlini acele vise. Au fost izgonite din nişa lor din regatul 
animalelor şi nu reuşesc să găsească un loc nou, potrivit. 
Desprinse din pânza creaţiei, sunt rătăcitoare, pierdute, pline de 
un alean ce nu va fi împlinit nicieînd. 

Nu le condamn că ne urăsc. Dacă aş fi una dintre ele, şi eu 
ne-aş urâ. 1 

însă simpatia faţă de ele nu m-ar salva, dacă aş ieşi din 
buni galow şi aş merge pe stradă, strângând cu blândeţe o labă 
de mai* mută in fiecare mină, declarându-mi regretul pentru 
aroganta speciei umane şi cintind o versiune însufleţitoare a 
cântecului Yes: We Ha ve No Bananas. 

Aş fi făcut bucăţi într-un minut. 

Munca mamei mele a dus la crearea acestei cete, lucru pe 
care maimuţele par să-l priceapă. Mă urmăriseră în trecut. 
Mama e moartă, deci nu se pot răzbuna pe ea pentru viaţa de 
chin şi de paria pe care o duc. Pentru că sunt singurul ei copil, 
maimuţele nutresc o animozitate specială împotriva mea. Poate 
că aşa trebuie. Poate că ura lor pentru orice Snow e justificată. 
Dintre toţi oamenii, eu nu am dreptul să discut despre motivul 
furiei lor. Dar nu mă consider obligat să plătesc pentru ceea cea 
făcut mama mea, cu bune intenţii. 


Râmânând ghemuit în siguranţă lingă fereastra bungalow- 
ului, am auzit ceea ce părea a fi singura bătaie, răsunătoare, a 
unui clopot mare, urmată de un tropăit Am privit cum ceata 
agitată pleacă, ducând un obiect pe care nu-l vedeam. Am auzit 
un scrâşnet de oţel pe piatră şi mai multe maimuțe se strâduiră 
să ridice ceva greu. 

Forfota maimuţelor mă împiedica să văd limpede obiectul, 
dar mi s-a părut câ-i rotund. Au început sâ-l rostogolească în 
cerc, unele privind, altele atârnându-se de obiect, ţinindu-l în 
echilibru pe muchie, în lumina lunii, semăna cu o monedă 
enormă, căzută din buzunarul uriaşului din vârful vrejului de 
fasole al lui Jack. Apoi mi-am dat seama că era un capac de 
canal, pe care-l scoseseră din pavaj. 

Brusc, începură să pălăvrăgească şi să ţipe, de parcă ar fi 
fost un grup de copii exuberanţi» care-şi făcuseră o jucărie 
dintr-un cerc vechi. După câte ştiam, un asemenea chef de 
joacă nu le stătea deloc în fire. în întâlnirile mele anterioare cu 
ceata, doar o dată ne treziserăm faţă în faţă, iar în confruntarea 
aceea nu acţionaseră defel ca nişte copii, ci ca un grup de 
skinhead asasini, drogaţi în ultimul hal. 

Se plictisiră repede să se joace cu capacul de canal. Apoi, 
trei maimuțe se străduiră să-l răsucească, de parcă ar fi fost cu 
adevărat n moneda şi, cu un considerabil efort coordonat, 
reuşiră să-l menjiua in mişcare. 

Ceata redeveni tăcută. Se strânse In jurul discului ce se 
răsucea, IANIndu-i loc de mişcare, dar privindu-l cu mult interes. 

Periodic, cei trei indivizi care invirteau capacul îl 
împingeau, Uliul câte unul, ap I ic în d suficientă forţă ca să-l 
ţină în echilibru şi în mişcare. Coordonarea lor dovedea cel puţin 
o înţelegere rudimentara a legilor fizicii şi o îndemânare 
mecanică, în contradicţie cu HNpectul lor obişnuit. 

Discul care se rotea scotea un sunet aspru, marginea lui 
de metal frecându-se de pavajul din beton. Sunetul jos, metalic 
deveni Mugurul sunet din noapte, un băzâit dintr-o singură notă, 
oscilând doar vag într-o zonă de un semiton. 

Capacul de canal care se învârtea nu părea să ofere un 
spectacol care să justifice atenţia cetei. Maimuţele erau 
captivate. Aproape în transă. îmi era greu să cred că discul, din 
întâmplare, căpătase exact viteza de rotaţie care, combinată cu 
sunetul oscilant, producea un efect hipnotic asupra maimuţelor. 


Poate că nu asistam la un joc, ci la un ritual, la o 
ceremonie cu semnificaţie simbolică, limpede pentru toate 
acele rhesus, dar un mister pentru mine. Ritual şi simbol nu 
numai că implică gândire abstractă, dar însemna că viaţa 
maimuţelor avea o dimensiune spirituală, că nu erau pur şi 
simplu deştepte, ci şi capabile să mediteze la originea tuturor 
lucrurilor şi la scopul existenţei lor. 

Ideea mă uimi atât de mult, încât aproape că m-am 
îndepărtat de fereastră. 

în ciuda ostilităţii lor faţă de oameni şi a entuziasmului 
pentru violenţă, mai degrabă simţeam simpatie faţă de aceste 
creaturi patetice, eram mişcat de situaţia lor de paria fără nici 
un loc de drept In natură. Dacă aveau cu adevărat capacitatea 
de a-şi pune întrebări despre Dumnezeu şi despre modelul 
cosmosului, atunci ar putea cunoaşte durerea intensă pe care 
omenirea o cunoaşte foarte bine: dorinţa de a înţelege de ce 
creatorul nostru ne lasă să suferim atât de mult, teribilul dor 
neîmplinit de a-L găsi, de a-l vedea faţa, de a-L atinge şi de a şti 
dacă există cu adevărat. Dacă împart acest chin 

Vwuiunu, udi ui”ui tu iiui, diuiiLi am auiipauc 
laya ut jiaita iui, uai 

mi-e şi milă de ele. j 

Şi dacă mi-e milă de ele, cum să le ucid fără ezitare, dacă 
altl confruntare mă va obliga să fac acest lucru, pentru a-mi 
salva viata sau pentru a salva un prieten? în intlinirile 
anterioare, fusesem silii să întimpin asaltul lor feroce cu focuri 
de armă. E uşor să foloseşti forţa ucigătoare când adversarul 
tău este fără minte, ca un rechin. Şj poţi să apeşi pe trăgaci fără 
remuşcări dacă poţi să opui urii duş-j manului propria ură. Mila 
generează ezitări. Mila poate fi cheia di la uşa raiului, dacă 
există rai, dar nu reprezintă un avantaj când lupti ca să-ţi aperi 
viaţa de un adversar nemilos. *] 

Am perceput o modificare a sunetului produs In stradă dd 
metalul care se învârtea, o oscilație mai mare intre tonuri. 
Capacuj de canal începuse să piardă din viteza de rotaţie. 

Dar nimeni din ceată nu se grăbea să stabilizeze 
răsucirea. Mai-j mutele pândeau, cu o fascinaţie plină de 
curiozitate, cum se legăn” capacul, cum cântecul acestuia se 
domolea continuu. 


Discul se opri, căzu pe pavaj, iar în clipa aceea maimuţele 
înlemniră. O notă finală răsună în noapte, urmată de o tăcere 
atât de absolută, de parcă Oraşul Mort ar fi fost învăluit, subit, 
de o folie izolatoare gigantică. Din câte puteam să-mi dau 
seama, fiecare membru al cetei privea cu ochii holbaţi capacul 
din fier. 

După un timp, ca şi cum s-ar fi trezit dintr-un somn 
profund, maimuţele se apropiară, ca în vis, de disc. îl 
înconjurară încet, se aşezară cu articulațiile labelor din faţă pe 
pavaj, examinând metalul cu aerul îngândurat al unei ţigănci 
care analizează zaţul de cafea, ca să citească viitorul. 

Câte va se traserâ înapoi, fie pentru că văzuseră ceva pe 
disc care nu le plăcuse, fie pentru că-şi aşteptau rândul. Aceşti 
indivizi ezitanţi îşi îndreptară atenţia, în mod demonstrativ, 
către orice, numai către capac nu: către pavaj, către copacii de 
pe marginea străzii, către cerul plin de stele. 

Unul dintre animale privi către bungalow-ul în care mă 
refugiasem. 

Nu mi-am ţinut răsuflarea, nici n-am devenit încordat, 
pentru că eram convins că nimic din clădirea aceea nu avea 
ceva diferit de aspectul jalnic şi deprimant al altor sute de 
construcţii din vecinătate. 

puci uşa aescmsa nu menta să tie băgată în seamă, 
pentru că multe dini re clădirile acelea erau expuse capriciilor 
vremii. 

După ce s-a zgâit la casă câteva secunde, maimuța şi-a 
ridicat ochii către luna în creştere. Postura ei oglindea o 
melancolie profundă — sau poate că eu fusesem copleşit de 
sentimentalism şi atribuiam maimuţelor rhesus mai multe 
calităţi umane decât ar fi fosl cazul. 

Apoi, cu toate că nu mă mişcasem, nici nu scosesem 
vreun şunci, animalul păros tresări, se ridică, pierdu orice 
interes pentru cer || privi din nou spre bungalow. 

- Nu te maimuţări! am şoptit eu. 

Lighioana se roti încet, ieşi de pe stradă şi urcă pe 
trotuarul Hcoperit de umbra dafinilor, iar acolo se opri. 

Am rezistat imboldului de a mă retrage de lângă fereastră. 
întunericul de jurul meu era perfect, ca în coşciugul lui Dracula, 
după ce punea capacul. Mă simţeam invizibil. Acoperişul ieşit în 


afară al porticului împiedica lumina lunii să bată drept în faţa 
mea. 

Micuța făptură jalnică părea că examinează nu numai 
fereastra la care stăteam, ci fiecare aspect al căsuţei, de parcă 
intenţiona să localizeze proprietarul, ca să-i facă o ofertă de 
cumpărare. 

Sînt extrem de sensibil la interferența luminii şi umbrei 
care, pentru mine, este mai senzuală decât trupul unei femei. 
Nu mi se Interzice să cunosc plăcerea oferită de femeie, dar n- 
am voie să am dc-a face cu cea mai slabă lumină. Totuşi, orice 
formă de iluminare este îmbibată cu o calitate erotică ce-mi dă 
fiori şi-s foarte conştient de mângâierea fiecărei raze. Aici, în 
bungalow, aveam încredere că nu puteam fi zărit de nimeni, că 
făceam parte din beznă, aşa cum aripa face parte din liliac. 

Maimuţa se apropie câţiva paşi, pătrunzând pe aleea care 
tăia în două curtea din faţă şi ducea către treptele porticului. 
Ajunsese la vreo şapte metri de mine. 

Când a întors capul, am surprins o lucire a ochilor ei. De 
obicei galbeni şi plini de ură, ca ochii unui perceptor, arătau 
acum, în lumina slabă, de-un portocaliu agresiv şi ameninţător. 
Erau plini de acea luminozitate ce se regăseşte în ochii 
majorităţii animalelor nocturne. 

Abia zăream făptura aflată în umbra dafinilor, dar 
mişcare) neliniştită a ochilor ei fosforescenţi indicau că atenţia 
lighioanei fu sese atrasă de ceva dar nu în mod deosebit de 
fereastra la cari stăteam. Poate că auzise flşâitul produs de un 
şoarece prin iarbă 4 sau de o tarantulă, obişnuită în zonă - şi 
spera să se aleagă cu < gustare. 

Pe stradă, ceilalţi membri ai cetei rămăseseră strinşi în 
juni capacului de canal. 

Maimuţele rhesus obişnuite, care sunt făpturi diurne, nu 
au nic 

O lucire a ochilor în întuneric. Membrii cetei din Wyvem 
aveau ( vedere nocturnă mai bună decât alte maimute, dar, din 
câte ştiu, ni erau atât de înzestrate precum bufniţele sau 
pisicile. Acuitatea lo vizuală era doar cu o fracțiune mai bună 
decât cea a primatelor dil care proveneau. în locurile lipsite 
complet de lumină sunt la fel d< neajutorate ca mine. 


Maimuţa cea curioasă se apropie cu încă trei paşi, ieşi din 
umbra copacilor şi reveni în lumina lunii. Când se opri, se afla la 
ma puţin de cinci metri de mine şi la vreo doi metri de portic. 

îmbunătăţirea vederii nocturne a  maimuţelor este, 
probabil, iu efect neaşteptat al experienţelor la care fuseseră 
supuse, pentrv mărirea inteligenţei, dar, din câte reuşisem să 
descopăr, nu fuses< corelată cu îmbunătăţirea altor simţuri. 
Maimuţele obişnuite nu-i capabile să găsească urma altor 
animale cu ajutorul mirosului, precum clinii, de aceea nici cele 
cu care aveam de-a face nu erau îi stare. Ar putea să mă 
adulmece de la o distanţă egală cu aceea h care le-aş simţi şi eu 
mirosul, adică doar de vreo jumătate de metru, deşi erau o 
specie împuţită. Oricum, teroriştii ăia cu coadă lungă mt 
beneficiau de puteri paranormale şi nu puteau să zboare 
precun” fraţii lor urlători ce făceau treburile murdare pentru 
Vrăjitoarea cea Haină din Vesti. Cu toate că sint 
înspâimântătoare când le întâlneşti într-un număr important, nu- 
s chiar atât formidabile ca să poată fi ucise doar cu gloanţe de 
argint sau cu kriptonită. 

Pe alee, maimuța stătea ghemuită, cu braţele lungi în jurul 
pieptului, de parcă s-ar fi îmbrăţişat singură. Se uită încă o dată 
la lună. Privi spre cer mult timp, de parcă uitase de bungalow. 

1 Personaj din Vrăjitorul din Oz, de F. Baum (n.tr.) 

După un moment, m-am uitat la ceas. Mi-era teamă că 
fusesem prins în capcană acolo şi nu mai puteam să mă 
întâlnesc cu Bobby In cinematograf. 

lar el era în pericol să nimerească peste ceată. Nici chiar 
un tip ai Ii de plin de resurse precum Bobby Halloway n-ar fi 
scăpat, dacă nr II trebuit să înfrunte singur maimuţele. 

Dacă lighioanele n-o luau din loc, trebuia să risc şi să-l sun 
pe Bobby pe mobil, ca sâ-l avertizez. Nu mă incinta semnalul 
electronic care s-ar auzi în momentul în care aş porni celularul. 
în liniştea din Oraşul Mort, nota aceea simplă ar răsuna ca un 
pârţ de călugăr Inlr-o mănăstire în care toată lumea făcuse 
legământul tăcerii. 

în cele din urmă, maimuţoiul curios încetă să contempleze 
luna ca un medalion, lăsă capul în jos şi se ridică în picioare. îşi 
întinse braţele lungi, dădu din cap şi o pomi înapoi, spre stradă. 


Exact când eram gata să repir uşurat, mica lighioană chel 
al ăi, iar ţipatul ei ascuţit putea fi interpretat doar ca un semnal 
de alarmă. 

Ceata răspunse ca o singură fiinţă, ridicând capetele, 
depărtându-se de discul din fier şi încercând să vadă ce se 
întâmplase. 

Maimuţoiul sări în sus, ţipând şi scoțând tot soiul de 
sunete nearticulate, sări iar şi iar, se dădu peste cap, se tăvăli, 
se rostogoli, bătu în pavaj cu pumnii, şuieră şi sâsii, muşcă aerul 
de parcă ar fi fost o cârpă ce putea fi sfâşiată, se contorsiona de 
parcă ar fi vrut sâ-şi privească fundul, se rostogoli, sări în 
picioare, îşi lovi pieptul cu mâinile, şuieră, scuipă, se răsuci şi 
goni către bungalow, apoi fugi înapoi spre stradă, într-un ritm de 
ziceai că o să crape cimentul sub el. 

Indiferent cât de primitiv fusese limbajul, eram sigur că 
pricepusem mesajul. 

Deşi majoritatea maimuţelor se aflau la vreo treisprezece 
metri de clădire, le vedeam ochii sclipitori, ca un stol de licurici 
graşi. 

Câteva dintre ele începură să mârâie şi să mormăie. 
Vocile lor erau mai joase şi mai blinde decât urletul celei care 
dăduse alarma, dar nu semăna deloc cu sunetele unui comitet 
ospitalier, ce ura bun venit unui vizitator. 

Am scos Glock-ul din tocul de la umăr. 

în pistol mai erau opt cartuşe. 

Mai aveam şi celălalt încărcător cu zece cartuşe. 

Optsprezece gloanţe. Treizeci de maimuțe. ; 

Mai făcusem calculul acela. L-am făcut din nou. Mă 
intereseaz=<j mai mult poezia decit matematica, deci aveam un 
motiv bun să fac din nou calculul. Rezultatul era identic. 

Maimuţoiul fugi iarăşi spre casă. De data asta nu se mai 
opri. ` 

în urma lui năvăli Intreaga ceată, părăsind strada, 
traversînd peluza, îndreptindu-se drept spre clădire. lar în timp 
ce veneau,, toate maimuţele tăcură, ceea ce implica organizare, 
disciplină şi intenţii asasine. i 


încă nu credeam că maimuţele mă văzuseră, mă auziseră 
sau mu adulmecaseră, dar probabil că mă detectaseră în vreun 
fel, pentru că era evident că nu-şi exprimau dezacordul faţă de 


arhitectura bungalow-ului. Fuseseră cuprinse de un fel de furie 
pe care nu o mai văzusem, o furie rezervată oamenilor. 

Mai mult. După obiceiul lor, sosise vremea mesei. în loc de 
un şoarece sau de un păianjen zemos, eu eram felul principal, o 
schimbare plăcută a meniului obişnuit de fructe, nuci, seminţe, 
frunze, Hori şi ouă de păsări. 

M-am sucit cu o sută optzeci de grade faţă de fereastră şi 
m-am dus spre camera de zi, cu mâinile în faţă. Mă mişcăm iute, 
încrezându-mă orbeşte în cunoaşterea casei. Umărul meu a 
atins un toc de uşă şi am intrat în sufragerie. 

Deşi maimuţele continuau să tacă, acţionând în liniştea 
dinaintea atacului, auzeam bocănitul labelor pe podeaua de 
lemn a porticului. Speram că vor ezita în faţa intrării, că-şi vor 
tempera ranchiuna suficient de mult timp ca să pun o oarecare 
distanţă intre noi. 

O jaluzea zdrenţuită, întredeschisă acoperea cea mai 
mare parte a singurei ferestre din sufrageria micuță. Pătrundea 
prea puţină lumină ca să înlăture, într-un mod semnificativ, 
bezna. 

Am continuat să merg, ştiind că intrarea în bucătărie era 
drept in faţa uşii pe care abia intrasem. De data asta, trecând 
dintr-o cameră în cealaltă, nici măcar n-am mai atins tocul cu 
umărul. 

Cele două ferestre de deasupra chiuvetei din bucătărie nu 
erau acoperite nici de jaluzele, nici de perdele. învăluite într-un 
strat subţire de lumină selenară, aveau acea aură fantomatică, 
fosfo-j rescentă pe care o au ecranele televizoarelor chiar după 
ce opreşti aparatul. 

Linoleumul vechi pocnea şi trosnea sub picioarele mele. 
Nu auzeam dacă membrii cetei pătrunseseră în casă în urma 
mea, din cauza zgomotului pe care-l făceam. 

Aerul era plin de o miasmă groaznică. îmi venea să vomit 
Un şoarece sau alt animal murise într-un colţ al bucătăriei sau 
într-un dulap, iar acum se descompunea. 

Mi-am ţinut respiraţia şi m-am grăbit către uşa din spate, 
care avea în partea de sus un geam mare. Era încuiată. 

Pe vremea când aici era o bază militară, siguranţa 
personalului era garantată şi nimeni dintre cei care locuiau în 
interiorul împrejmuirii nu avusese vreun motiv să se teamă de 


criminali. Ca urmare, încuietorile erau simple şi puteau fi 
descuiate doar de afară. 

Am pipăit după minerul uşii, care trebuia să aibă în mijloc 
un buton care descuia uşa. L-am găsit. Trebuia să-l sucesc şi să 
deschid uşa — numai că, exact atunci când mâna mea apuca 
alama rece, am văzut prin geam umbra unei maimuțe care 
sărea. 

Am dat imediat drumul minerului şi am făcut doi paşi 
înapoi, analizându-mi opţiunile. Puteam să deschid uşa şi să mă 
reped asupra mulţimii ucigaşe a maimuţelor, trăgând fără 
încetare cu pistolul, de parcă aş fi fost Indiana Jones fără bici şi 
fără pălărie, încercând cu vitejie să supraviețuiesc. Singura 
alternativă era să rămân în bucătărie şi să aştept, să văd ce-o să 
se întâmple în continuare. 

O maimuţă se caţără pe tocul uneia dintre ferestrele de 
deasupra chiuvetei. Se prinse de ramă, ca să-şi păstreze 
echilibrul, şi se lipi de geam, privind în bucătărie. 

Din cauză că lighioana era luminată de lună din spate, nu-i 
vedeam trăsăturile feţei. Doar ochii ca de chihlimbar fierbinte. ŞI 
semiluna vagă a unui rânjet lipsit de umor. 

întorcându-şi capul spre stingă, apoi spre dreapta, după 
aceea iar spre stingă, se holba, privea, apoi se holba din nou. 
Urmârindu-i direcţia privirii, care examina toată bucătăria, am 
dedus că nu mă vedea prin întuneric. 

Opţiuni. Să stau acolo şi să fiu prins în capcană. Să mă 
năpustesc în noapte, ca să fiu doborât şi sfâşiat sub lumina 
nebună a lunii. 

Astea nu erau opţiuni, pentru că fiecare alegere garanta 
un final Identic. Cel mai prost surfist ştie că, dacă eşti tras peste 
coama valului sau pici de pe planşă într-o mare liniştită ca supa, 
rezultatul este acelaşi: te cureţi* 

Altă maimuţă se caţără pe rama celei de-a doua ferestre. 

Ca mulţi dintre noi din lumea asta îndopată cu filme, 
coruptă de | lollywood, dacă aş reuşi să suprim narcisistul din 
mine şi să ascult ce-mi dictează mintea, aş auzi probabil 
partitura unui film, care-mi evidenţiază fiecare moment de 
trezie: secvenţe sentimentale, interpretate la corzi, când sunt 
cuprins de tristeţe sau regret; rapsodii ce tc fac să-ţi dea 
lacrimile şi-ţi sfâşie sufletul când mă bucur de un triumf; fraze 
muzicale iuți, la pian, în timpul deselor mele izbucniri de 


nebunie. Sasha susţine că semăn cu răposatul James Dean şi, 
chiar dacă nu văd nici o asemănare, sunt măgulit şi mi-e ruşine 
să recunosc că această aşa-zisă asemănare cu un personaj atit 
de celebru îmi face plăcere. N-ar trebui să depun mult efort ca 
să dirijez anumite perioade din viaţa mea după partitura din 
Rebel fără cauză. O clipă mai devreme, când umbra maimuţei 
se ivise prin fereastră, auzeam violinele ţipând în scena duşului 
din Psycho. Acum, când mă gândeam ce să fac în continuare, cu 
maimuţele stringându-se în jurul meu, îmi imaginam notele 
joase, de rău augur, pulsînd, ale unui contrabas, atenuate de o 
singură notă înaltă, a unui clarinet. 

Deşi sunt la fel de capabil ca oricine să mă autoiluzionez, 
am decis să nu aleg cea mai spectaculoasă dintre opţiuni şi, prin 
urmare, să nu mă reped în noapte. La urma urmei, deşi e 
charismatic, James Dean nu-i Harrison Ford. în majoritatea 
filmelor sale - care sunt doar câteva —, o încasează nasol de tot. 

M-am dat iute cât mai departe de ferestre, având grijă să 
nu râmân nici prea aproape de uşa sufrageriei. După câţiva paşi, 
m-am lovit de dulapuri. 

Dulapurile erau la fel In toate casele din Oraşul Mort: 
simple şi solide, cu rama din mesteacăn, cu uşile vopsite atit de 
des, încâl canelurile de îmbinare dispăruseră sub straturile 
succesive de vopsea. Masa de lucru era din lemn melaminat, 
colorat. j 

Trebuia ca, înainte ca vreo maimuţă din faţa casei să intre 
în bucătărie, să nu mai stau pe podea. Dacă reuşeam să stau cu 
spatele lipit de perete, într-un colţ, nemişcat, respirând fără 
zgomot ca un peşte ce-şi trece apa prin branhii, aveam şanse să 
scap. Linoleumul era atât de curbat şi de umflat, că ar fi trosnit 
şi ar fi pocnit la orice modificare neintenţionată a greutăţii. 
Sunetul trădător s-ar fi ivii tocmai când maimuţele ar fi stat 
liniştite, gata să-l audă.) 

în ciuda întunericului atât de dens încât părea vâscos şi în 
ciuda duhorii de descompunere, suficient de puternice ca să-mi 
ascundă orice urmă de miros pe care ar fi putut să-l detecteze 
maimuţele, nu credeam că aveam vreo şansă ca să scap dacă 
maimuţele ar fi făcu! o cercetare amănunţită a bucătăriei, chiar 
şi numai prin pipăit. Da* merita să încerc. 

Dacă mă urcam pe masa de lucru, trebuia să mă descurc 
în spaţiul îngust dintre tăblie şi dulapul de sus. Trebuia să stau 


întinşi pe partea stingă, privind spre încăpere. După ce mi-aş 
trage genunchii la piept, ghemuindu-mă într-o poziţie de fetus, 
ca să fiu maţ greu de localizat, n-aş fi fost într-o poziţie ideală 
de a lupta, în cazul în care aş fi fost găsit de vreuna dintre 
umblătoarele aleat pline de păduchi. ! 

Pipăind, m-am dus de-a lungul dulapurilor către colţul 
încăperii, unde se găseşte, în bucătăria din fiecare bungalow, un 
dulap pentru mături, cu compartimentul de jos înalt şi cu un 
singur raft deasupra. Dacă reuşeam să mă ghemuiesc în spaţiul 
îngust şi să trag uşa după mine, aş scăpa de linoleum şi n-aş fi 
uşor de găsit când ceata îşi va pipăi drumul prin cameră. 

La capătul şirului de dulapuri l-am găsit pe cel pentru 
mături acolo unde mă aşteptam să fie, numai câ-i lipsea uşa. 
Dezamăgit, am descoperit o balama ruptă, apoi pe cealaltă şi 
am pipăit prin aerul în care ar fi trebuit să fie uşa, de parcă aş fi 
făcut nişte gesturi magice menite să readucă uşa la loc. 

Dacă nu cumva ceata de maimute stătea încă îngrămădită 
în porticul din faţa casei, analizând ce strategie să adopte sau 
discutând drsprc preţul nucilor de cocos, nu mai aveam timp la 
dispoziţie. 

Ascunzătoarea mea era doar o gaură, nu o ascunzătoare. 

Din nefericire, nu aveam de ales. 

Am pescuit încărcătorul de rezervă din buzunarul tocului şi 
l-am linul în mâna stingă. 

Cu Glock-ul pregătit, am intrat cu spatele în dulapul 
pentru IU Al uri - şi m-am întrebat dacă duhoarea de moarte 
care satura bucătăria nu-şi avea sursa în spaţiul acela înghesuit. 
Stomacul mi JHI zbătut ca o grămadă de ţipari ce copulau, dar n- 
a scârţâit nimic mib pantofii mei. 

Dulapul era lat abia cât să încap în el. Ca să intru, a 
trebuit să-mi Mring un pic umerii. Deşi sunt înalt de aproape un 
metru optzeci, li a trebuit să mă aplec. Dar partea de sus apăsa 
pe şapca mea pe care scria „Trenul Misterului", suficient cât să- 
mi imprime butonul din creştet în scalp, prin păr. 

Ca să nu mă răzgândesc şi ca să evit un atac de 
claustrofobie, in-am hotărât să nu-mi pierd timpul gândindu-mă 
că ascunzătoarea mea semăna cu un sicriu. 

S-a dovedit însă că nu aveam timp de pierdut. Abia mă 
înghesuisem în dulap, că maimuţele au intrat în bucătărie, 
venind din Nufragerie. 


Le-am auzit abia când au ajuns dincolo de prag. Un sâsiit 
abia perceptibil, de conspiratori. Ezitară, analizând probabil 
situaţia, apoi năvăliră, cu ochii ca lanternele, deschişi larg, 
privind în ambele părţi iile uşii, precum o echipă de poliţişti din 
filmele de la televizor. 

Linoleumul care trosnea le surprinse. Una ţipă, apoi 
înţepeniră loate. 

Din câte puteam să-mi dau seama, prima echipă era 
alcătuită din trei membri. Nu le vedeam decât ochii lucitori, care 
se puteau zări doar în momentele când stăteau cu faţa spre 
mine. Din cauză că Miateau locului şi-şi suceau capetele, 
supraveghind camera întunecată, puteam să fiu sigur că nu 
vedeam ochii unui singur individ care înainta prin încăpere. 

Respiram încet, pe gura, nu numai pentru că metoda era 
mai tăcută, ci şi pentru că, dacă mi-aş fi folosit nasul, m-aş fi 
expus mai mult la miasma cumplită. Deja un început de greață 
îmi agita stomacul. începusem să fiu capabil să gust aerul 
împuţit, care-mi lăsa un gust umed-amar pe limbă şi-mi provoca 
un flux de salivă care ameninţa să mă sufoce. 

După o pauză în care analizase situaţia, cea mai curajoasă 
dintre cele trei maimuțe se mişcă — apoi înlemni din nou când 
linoleumul protestă zgomotos. 

Una dintre tovarăşele ei făcu un pas, cu acelaşi rezultat, şi 
se opri, prudentă. 

Un nerv începu să pulseze în gamba mea stingă. Speram 
să nu mă apuce o crampă dureroasă. 

După o tăcere îndelungată, cel mai timid membru al 
echipei scoase un vaiet subţire. Suna plin de groază. 

N-aveţi decât să spuneţi că-s lipsit de sensibilitate, că-s 
plin de cruzime, că urăsc maimuţele mutante, dar în acele 
circumstanţe am fost încântat de teama din glasul acela. 

Spaima lor era atât de palpabilă, că, dacă aş fi strigat 
„Bau!", ar fi sărit ţipând până-n tavan şi s-ar fi agăţat de el cu 
unghiile. Nişte stalactite-maimuţe. 

Sigur, enervate la culme de un asemenea truc, ar fi 
coborât de acolo mai târziu şi, împreună cu restul cetei, mi-ar fi 
scos matele; lar chestia asta ar fi stricat complet poanta. 

Dacă erau atât de speriate pe cât credeam, trebuiau să 
facă doar o cercetare de mântuială şi să se retragă din casă, iar 


maimuța care dăduse alarma ar fi devenit echivalentul băiatului 
care strigă: „Lupul!" ' 

Inteligența crescută a acestor rhesus e mai mult un 
blestem decât o binecuvântare. Odată cu inteligenţa crescută, 
apare conştiinţa complexităţii lumii, iar din această cunoaştere 
răsare un simtămint al misterului, minunarea. Superstiţia este 
faţa întunecată a minunării. Creaturile cu inteligenţă animalică 
simplă se tem doal de lucruri reale, precum animalele de pradă 
care le atacă. Doai aceia dintre noi care au abilităţi cognitive 
mai înalte sunt capabili să se tortureze singuri cu o menajerie 
infinită de amenințări imaginare: fantome, vampiri şi 
extraterestri care le mănâncă oamenilor creierul. Mai râu, ni se 
pare dificil să ocolim cele mai luspâimântâtoare două cuvinte 
din orice limbă, chiar şi din cea a maimutelor: gar dacă... 

Speram că acele creaturi erau, în clipa aceea, aproape 
paralizate dc frica produsă de o listă lungă de „dar dacă". 

Una dintre maimuțe strănută, de parcă ar fi încercat să 
scape de duhoarea din nări. Apoi scuipă cu dezgust 

Cea sperioasă se vaită din nou. 

O surată de-a ei îi răspunse, nu cu alt văicărit, ci cu un 
mârâit fioros, care dizolvă iluzia mea că maimuţele erau prea 
speriate ca NA mai zăbovească pe aici. Cea care mârâise nu era 
intimidată şi părea destul de puternică pentru a le disciplina pe 
celelalte două. 

Cele trei pătrunseră adânc în bucătărie, trecură de dulapul 
cel mare şi ieşiră din raza mea vizuală. Păreau să fie pline de 
ambiţie, pentru că nu mai erau inhibate de podeaua care 
trosnea. 

în cameră intră o a doua echipă, compusă tot din trei 
membri şi, dc asemenea, scoasă la iveală doar de lucirea 
ochilor. Maimuţele se opriră ca să cerceteze întunericul de 
nepătruns şi se uitară una câte una in direcţia mea, fără să dea 
vreun semn că m-ar fi descoperit. 

Din fiecare loc din bucătărie se auzeau trosnituri continue 
ale linoleumului fărâmicios. Am auzit gheare zgâriind şi o 
bufnitură, zgomote ce dovedeau, fără urmă de îndoială, că una 
dintre primele trei maimuțe se căţăra pe un dulap. 

Nasturele de pe boneta mea era apăsat atât de puternic 
între creştetul meu şi raftul de deasupra că aveam senzaţia că 
degetul lui Dumnezeu mă apăsa pe scalp, anunţându-mă, într- 


un mod nu prea ftubtil, că numărul meu fusese tras, că biletul 
meu fusese perforat, ca moneda mea picase prin fantă, iar 
licenţa mea pentru viaţă fusese revocată. Dacă m-aş fi aplecat 
măcar câţiva centimetri, apăsarea s-ar fi redus, dar mi-era 
teamă că, în ciuda zgomotului lAcut de maimute, s-ar fi auzit 
cum spatele şi umerii mei se freacă de pereţii dulapului îngust. 
Pe de altă parte, nervul ce vibra în picior produsese o crampă 
groaznică, după cum mă temusem. O Nchimbare minoră în 
poziţia mea ar fi atins muşchiul gambei şi ar fi provocat un chin 
insuportabil. 

Un membru al celei de-a doua echipe Începu să înainteze 
înc spre mine, privind nervos cu ochii strălucitori când într-o parj 
când în alta, în timp ce mergea prin bezna compactă. în timpi 
mica bestie deşteaptă se apropia, am auzit cum lovea ritmic < 
mâna dreaptă în zid, ca să se orienteze. 

în alt colt al încăperii, balamalele ruginite scâiţâiau. Una 
dina uşi zăngăni când fii deschisă. 

Era limpede că deschideau dulapurile şi scotoceau orbeş 
prin ele. 

Sperasem că nu vor fi atât de inteligente ca să cerceteze 
cum i cuvine încăperea sau, mai bine zis, că vor fi prea 
inteligente ca 2 se pună în pericol scormonind orbeşte prin 
locuri In care le putd aştepta un om înarmat, gata să le trimită 
în iadul maimuţelor. Era suficient de deştepte ca să caute peste 
tot, dar prea proaste ca să f atât de prudente pe cât cerea 
situaţia. Din întâlnirile trecute, ştiai toate astea, dar, din 
moment ce mă vârâsem singur într-un coşciu îngust şi 
regretasem acest lucru de îndată ce-l făcusem, nâdăjduiai să fiu 
contrazis. W 

Maimuţa care lovea peretele se apropia; ajunsese la un 
metru c mine. Ochii ei continuau să privească în bezna din părţi, 
nu spi mine. 

Alte balamale scârţâiră. O uşă înţepenită opuse rezistenţă, 
dar a deschise, după cum se deschise şi altă uşă de dulap. 

Crampa din gambă deveni mai puternică. Arzătoare. 
Ascuţit! Am strâns din dinţi, ca să nu gem. Şi mă durea capul. 
Bumbul de 1 şapcă părea că-mi pătrunsese prin ţeastă, 
ajunsese în creier şi îneci puse să-şi croiască drum către ochiul 
meu drept Mă durea gâtul Umerii mei înţepeniţi nu se simțeau 
nici ei mai bine. Mă înjunghil spatele, apăruse o sensibilitate în 


gingie, deasupra molarului drepl superior, mai aveam şi 
impresia că aveam hemoroizi la vârsti fragedă de douăzeci şi 
opt de ani şi, în general, mă simţeam nasol A 

Maimuţa care lovea în perete încetă să bată în zid când 
ajunse II colţ şi descoperi dulapul. Stătea chiar în faţa mea. ! 

Eram cu un metru şi vreo douăzeci de centimetri mai înalt 
decât maimuța şi mai greu cu vreo cincizeci de kilograme. Deşi 
bestia era enervant de inteligentă, eu eram mai deştept. Cu 
toate astea* priveam în jos spre ea cu spaimă şi scârbă, 
plângând in sinea mea, Hi Aceeaşi repulsie şi teamă pentru 
propria viaţă pe care le-aş fi limtit dacă în faţa mea s-ar fi aflat 
un demon răsărit direct din iad. i li uşor să-ţi baţi joc de 
maimute când eşti la o distanţă liniştitoare de ele. Dar, când te 
afli aproape, te cuprinde o spaimă primitiva, te năpădeşte un 
simţământ care-ţi îngheaţă sufletul de ceva MMin şi umple 
lumea treziei de atmosfera acut de reală, dar simultan 
suprarealistă a celui mai groaznic coşmar. 

Simpatia pe care o simţisem mai devreme pentru ele 
rămăsese ft/naibii diminuată, dar nu mai aveam pic de milă. 
Bine. 

Judecind după direcţia în care erau aţintiţi ochii strălucitori 
şi 4upa sunetele bâjbâite făcute de mâinile ei, maimuța explora 
cadrul din faţă, de care fusese prinsă uşa dulapului. 

Ci lock-ul c în tarea mai puţin de un kilogram şi jumătate, 
dar îl llmtcam greu ca o piatră de mormânt. Am apropiat 
degetul de trăgaci. 

Optsprezece cartuşe. 

De fapt doar şaptesprezece. 

Trebuia să număr împuşcăturile şi să opresc ultimul glonţ 
pentru mine. Peste toate sunetele din bucătărie, am auzit 
maimuța care trăgea de una dintre balamalele stricate de care 
atârnase când va uşa dulapului în care mă aflam. 

Adincimea ascunzătorii jalnice în care mă refugiasem era 
doar de vreo jumătate de metru, ceea ce însemna că mă aflam 
la câţiva centimetri de primata curioasă. Dacă ar fi căutat în 
dulap, nu exista vreo şansă să nu mă găsească. Doar duhoarea 
cumplită din cameră o împiedicase să mă adulmece. 

Crampa din gamba stingă mi se răsucea prin muşchi ca o 
sârmă ghimpată. îmi era teamă că piciorul o să zvâcnească 
involuntar. 


în altă parte a camerei s-a auzit o uşă de dulap care se 
închidea. 

Apoi alta se deschise, în scârţâit de balamale. 

Limoleumul trosni sub picioare mici, iuți. 

O maimuţă scuipă, de parcă ar fi încercat să scape de 
gustul nn ului împuţit. 

Aveam sentimentul ciudat că eram pe cale să mă trezesc 
şi să mă pomenesc în pat, în siguranţă, lângă Sasha. 

Inima îmi bătea cu putere. Exista posibilitatea să nu mai 
au< niciodată vocea Sashei, să n-o mai [in In braţe, să nu mai 
privesc î ochii ei blânzi. Un lucru la fel de groaznic ca 
posibilitatea de a j sftşiat de viu de ceată. Dar şi mai Infiorător 
era gindul că nu voi: alături de ea, ca s-o ajut să se adapteze la 
ciudata şi violenta lumi nouă, că o voi lăsa singură când, la 
sfârşitul zilei următoare, noapte se va lIntoarce încă o dată 
acasă, in Moonlight Bay. 

In faţa mea, maimuța rămânea invizibilă, cu excepţia 
ochila luminescenţi, care păreau să fie şi mai strălucitori când 
maimuţi privea suspicioasă în dulap. Atenţia ei se tot muta, de 
la picioarele mele la trup, la faţa mea... 

Poate că avea o vedere de noapte mai bună ca a mea, dar 
11 bezna aceea lichidă, la fel ca aceea de la adincimea de zece 
kiloi metri sub nivelul mării, eram amândoi la fel de orbi. i 

Apoi privirile ni se întâlniră. ţ 

Parcă eram într-o înfruntare a privirilor. Nu cred că 
imaginaţii mea o luase razna. Creatura aia nu se uita la 
sprâncenele mele sau li rădăcina nasului meu, ci mă privea 
direct în ambii ochi. i 

lar eu n-am privit în altă parte. 

Deşi nu eram trădat de clipirea ochilor, cum era maimuța, 
totuş ochii mei puteau servi drept oglinzi, în care se reflectau 
slab ochi ei lucitori. Poate că vedea doar o licărire vagă, fără a fi 
sigură c vedea cu adevărat ceva, dar rămăsese atrasă de acel 
mister. 

M-am gândit să închid ochii, pentru ca globurile luminoase 
aii maimuţei să nu mai fie reflectate. Dar mi-a fost teamă că o 
să rate] brusca ei clipire de înţelegere, deci să n-o pot împuşca 
înainte să strepeadă la mine şi, poate, să mă muşte de mâna în 
care ţineau pistolul sau să se caţăre pe mine şi să-mi sfâşie faţa. 


înfruntându-i privirea cu o asemenea intensitate şi atât de 
aproa pe, am fost surprins să-mi dau seama că teama şi repulsia 
puteau coexista cu o mulţime de alte. emoţii puternice: furie 
împotriva celor care făcuseră posibilă existenţa acestei noi 
specii, regrel pentru hidoasa deformare a lumii minunate pe 
care ne-o dăruisflţ Dumnezeu, uimire provocată de inteligenţa 
neomenească, dar im* posibil de negat din ochii aceia bizari. ŞI 
disperare totală. Şi singurătate. Şi... da, şi o speranţă 
nebunească, iraţională... « 

Stind in faţa pistolului meu, fără să-şi dea seama că nu 
avea nici o şansă împotriva armei, creatura scoase un sunet 
uşor, care semăna mai degrabă cu cel scos de un porumbel 
decât cu cel scos de un rhesus. Sunetul părea a fi o întrebare. 

O altă maimuţă ţipă. 

Am fost cât pe ce să apăs, din reflex, pe trăgaciul Glock- 
ului. Două voci se adăugară primei. 

Maimuţa din faţa mea plecă de lângă dulap. Se îndepărtă, 
atrasă dc gălăgie. 

De fapt, gălăgia arăta că se strânseseră toate şase în 
celălalt capăt al încăperii. Nu vedeam ochi lucitori îndreptaţi 
spre mine. 

Găsiseră ceva care-i interesa. îmi imaginam că era sursa 
duhorii. 

După ce mi-am luat degetul de pe trăgaci, mi-am dat 
seama că o masă lipicioasă mi se ridicase în gât — poate că era 
inima mea, poate că era doar dejunul - şi trebuia să trudesc din 
greu ca s-o împing la loc în jos şi să reuşesc să respir din nou. 

în timp ce privisem maimuta în ochi, mă cuprinsese o 
ciudată detaşare fizică, atât de completă încât încetasem să 
simt spasmul dureros din gamba cuprinsă de crampe. Acum 
chinul revenise, mai ucut ca înainte. 

Din cauză că toţi membrii echipei de cercetare făceau 
zgomot, fiind atenţi în altă parte, am exersat muşchiul afectat 
de crampe cât im putut de bine, mutându-mi greutatea de pe 
călcâi pe degete şi înapoi. Manevra uşura oarecum durerea, dar 
nu suficient ca să fiu ftigur că puteam să mă mişc plin de graţie, 
dacă vreuna dintre maimuțe m-ar fi invitat la vals. 

Membrii echipei de cercetare începură să pălăvrăgească, 
în gura mare. Maimuţele erau aţâţate. Deşi nu credeam că au 
un limbaj de felul celui pe care-l avem noi, totuşi, după 


behăiturile, şuierăturile, mtrâiturile şi ciripitul lor, părea evident 
că discutau ceva. Ca şi cum uitaseră după ce veniseră iniţial. 
Uşor de distras, gata oricând să cadă în anarhie, dispuse să 
renunţe la interesul comun în favoarea imurilor — pentru prima 
oară, maimuţele mi se păreau a semăna teribil de mult cu 
oamenii. 

Cu cât ascultam mai mult, cu atât îmi venea mai mult să 
cred că Mc putea să scap cu viaţă din bungalow. 

îmi roteam piciorul, încordind şi relaxind gamba, când un 
dintre certăreţe se desprinse de restul grupului şi traversă bu 
cătâria, Indreptindu-se spre uşa care dădea In sufragerie. în clip 
In care i-am zărit lucirea ochilor, am încetat să mă mişc şi al 
pretins că-s o mătură. 

Maimuţa se opri în pragul sufrageriei şi ţipă. Se părea că/ 
chema pe ceilalţi membri ai cetei care, probabil, aşteptau afară, 
| porticul din fată, sau cercetau dormitoarele. 

Se auziră imediat glasuri care răspundeau. Răsunară tot 
mi aproape. N 

Perspectiva de a împărţi spaţiul Ingust al bucătăriei cu şi 
mi multe maimuțe - poate cu toată trupa - îmi dădea peste cap 
sperai ţele de supravieţuire. Pe măsură ce încrederea mea 
zdruncinată fi cea loc disperării, mi-am examinat opţiunile şi n- 
am găsit nici uni 

Adâncimea disperării mele era atât de abisală încât m-am 
între bat ce ar fi făcut într-o asemenea situaţie nemuritorul 
Jackie Chai Răspunsul era simplu: Jackie ar fi țâşnit din dulapul 
pentru mâtui cu un salt atletic şi ar fi aterizat chiar în mijlocul 
echipei de cerci tare, i-ar fi tras un şut între picioare uneia dintre 
maimute, ar fi izb cu lovituri de karate în gât încă două şi ar fi 
sărit în picioare, ar: spus o glumă, le-ar fi rupt braţele şi 
picioarele multor adversari, | timpul unei uluitoare piruete de 
pumni şi şuturi, s-ar fi strimta îneîntător şi amuzant, aşa cum nu 
mai face nimeni de pe vremea li Buster Keaton şi Charlie 
Chaplin, ar fi dansat pe capetele membri lor rămaşi în viată ai 
cetei, ar fi sărit prin fereastra de deasupr chiuvetei şi ar fi tulit-o 
către un loc sigur. Jackie Chan nu are nicic dată cârcei la gambe. 

între timp, crampa din gamba mea devenise atât de 
dureroasa că-mi dăduseră lacrimile. | 

în bucătărie intrară mai multe maimuțe. Pălăvrăgeau în 
timp ci mergeau, de parcă descoperirea unei creaturi în 


descompuneţi reprezenta ocazia ideală de a chema toate 
neamurile, de a deschidjj un butoi cu bere şi de a trage un 
chiolhan. i 

Nu mi-am dat seama câte lighioane se adăugaseră celor 
şase du) echipa iniţială. Poate două. Poate patru. Oricum, nu 
mai mult dl cinci sau şase. i 

e Prea multe. 

i Nici una dintre nou-venite nu arăta cel mai mic interes 
pentru foitul în care mă găseam. Se alăturaseră celorlalte, în 
jurul  mormanului de came putredă care le fascina, şi 
continuaseră să pălăvrăgească de zor. 

Dar norocul meu nu putea să dureze prea mult. Oricând 
puteau decide să termine de inspectat dulapurile. Individul care 
aproape că IHA decoperise putea să-şi amintească de faptul că 
simţise ceva eludat în zona aia. 

M-am gândit să mă strecor afară din dulapul pentru 
mături, să Itin furişez pe lângă zid, către uşă şi să mă ascund 
într-un colţ al Sufrageriei, cât mai departe posibil de traficul 
principal. înainte să Intre în bucătărie, prima echipă de 
cercetare se asigurase că nu se *Ncundea nimeni în camera 
aceea. N-o să scotocească de două ori *cclaşi loc. 

Din cauza cârcelului, nu puteam să mă mişc iute, dar 
puteam să IttA bizui pe ajutorul întunericului, bunul meu prieten. 
lar dacă aş fi rftmas locului mai mult timp, nervii mei s-ar fi 
încordat atât de tare, OB ar fi plesnit. 

Tocmai când reuşisem să mă conving că trebuia să plec, 
una dintre maimute sări din grămada celor care se strânseseră 
ca să discute şi se întoarse la uşa sufrageriei. Răcni ceva, 
probabil chemând «lţi membri ai cetei să vină şi să miroasă 
rămăşiţele împuţite. 

Cu toată pălăvrăgeala şi mormăiala mulţimii ghemuite în 
jurul mortăciunii, am putut auzi strigătul de răspuns ce venea de 
undeva din bungalow. 

Bucătăria era doar cu un pic mai puţin zgomotoasă decât 
cuşca maimuţelor dintr-o grădină zoologică. Poate că o să se 
aprindă lumina şi o să descopăr că sunt într-un episod din Zona 
Crepusculară. Poate că nu mă numeam Cristopher Snow, că 
acesta era numele pe care-l purtasem într-o viaţă anterioară, iar 
acum eram una dintre ele, reîncarnat într-o maimuţă rhesus. 
Poate că nu eram lutr-un bungalow din Oraşul Mort, ci într-o 


cuşcă gigantică, înconjurați de oameni care ne arătau cu 
degetul şi râdeau, în timp ce noi ne legănam de funii şi ne 
scărpinam fundurile chele... 

Şi, ca şi cum aş fi provocat soarta gândindu-mă la luminai 
lucire apăru in fata casei. Mi-am dat seama de acest lucru 
pentrul maimuța din pragul sufrageriei începu să se ivească din 
întuner aşa cum o imagine se solidifică treptat pe un film 
Polaroid. 

Fenomenul nu alarmă şi nu surprinse animalele, deci z 
presupus că lighioana ceruse să fie adusă lumină. 

Nu mă incinta deloc această schimbare. Perdeaua de 
întunei sub care mă ascunsesem urma să fie trasă la o parte. 

8 

l» Din cauză că lumina care se apropia era de-un alb rece, 
nu |ftlhcnă şi nu tremura, ca aceea produsă de o flacără, am 
dedus că provenea de la o lanternă. Raza nu fusese îndreptată 
spre uşă, dar liuiiimiţa ce stătea în prag era luminată indirect, 
prin reflectare, Wca ce arăta că aveam de-a face cu un model 
cu două sau trei bateMi, nu cu o lanternă tip stilou. 

Ştiam că, în măsura în care le permiteau mâinile mici, 
maimuţele foloseau unelte. Probabil găsiseră lanterna sau o 
furaseră — lhai degrabă ultima variantă fiind cea corectă, 
pentru că maimuţele ||U au mai mult respect pentru lege şi 
proprietate decât au pentru manierele elegante. 

Maimuta din prag se uita cu un aer ciudat de aşteptare, 
poate şi Ou un pic de uimire, la încăperea care se lumina tot mai 
mult 

în celălalt capăt al bucătăriei, în coltul în care nu puteam 
să VAd, restul lighioanelor tăcuseră. Am presupus că, la fel ca 
maimuța din prag, şi ele erau fascinate, chiar cuprinse de 
venerație. 

Din moment ce sursa luminii nu era decât o lanternă, deci 
nimic leşit din comun, am presupus că persoana care aducea 
lumina avea ceva ce le provoca respect maimutelor. Sigur, 
devenisem curios, dar nu aveam chef să mor ca să-mi satisfac 
curiozitatea. 

Pe uşă pătrundea deja o cantitate periculoasă de lumină. 
Nu mai ilomnea bezna absolută. Puteam zări contururile 
dulapurilor din bucătărie. 


Când m-am uitat in jos, am observat că, deşi eram in 
umbră, îmi vedeam mâinile şi pistolul. Mai mult, îmi vedeam 
hainele şi pantofii, în ciuda culorii lor negre. 

Cârcelul îmi provoca arsuri în picior. Am încercat să nu mă 
gândesc la el. Ca şi cum ai putea să nu te g înde şti la un urs 
grizzly care-ţi roade piciorul! 

Pentru a-mi limpezi vederea, am clipit, îndepârtând 
involun” tarele lacrimi de durere şi şuvoiul de sudoare rece. Să 
uit de pericolul reprezentat de întunericul ce se retrăgea. 
Curând, ceata va fi în stare să miroasă apă de Snow, peste 
duhoarea de putreziciune. 

Maimuţa din prag făcu doi paşi înapoi, în timp ce lumina 
se apropia. Dacă s-ar fi uitat în direcţia mea, n-ar fi avut cum să 
nu mă vadă. 

Parcă eram într-un joc din copilărie, în care pretindeam, 
ci* toată puterea, că sunt invizibil. 

în sufragerie, cel care aducea lumina se opri şi-şi Îndreptă 
atenţia spre altceva. Când lumina se reduse, un murmur se 
ridică din rândul maimuţelor din bucătărie. 

Beznă uleioasă se scurgea din colţurile camerei, când am 
auzit sunetul care atrăsese atenţia maimuţei. Zgomotul unui 
motor. Poate un camion. Se auzea tot mai puternic. 

Din faţa casei răsună un strigăt de alarmă. 

în sufragerie, cel care ducea lanterna o stinse. 

Echipa de cercetare o tuli din bucătărie. Linoleumul trosni 
sub picioarele lor, dar ele nu scoaseră alt sunet 

leşiră din sufragerie, retrăgându-se cu aceeaşi grabă pe 
care o arătaseră atunci când năvăliseră din stradă în bungalow. 

Fuseseră atât de tăcute, că n-am fost convins că plecaseră 
cu adevărat. Bănuiam că se jucau cu mine şi că mă aşteptau în 
uşa sufrageriei. lar când urma să ies din bucătărie, aveau să 
năvălească peste mine, strigind vesele „Surpriză!", să-mi scoată 
ochii, să-mi muşte buzele şi să citească viitorul în măruntaiele 
mele. 

Zgomotul motorului devenea tot mai puternic, deşi 
vehiculul care-l producea se afla încă departe. 

în nopţile în care explorasem zonele pustii din Fort 
Wyvem, nu auzisem niciodată un motor sau vreun sunet produs 
de un dispozitiv mecanic. De obicei, locul era atât de tăcut, încât 
părea un Avanpost de la capătul timpului, când soarele nu 


răsărea încă, stelele rămâneau fixe pe cer, iar singurul sunet era 
văicăritul ocazional ttl vintului ivit de nicăieri. 

în timp ce ieşeam încet din dulapul pentru mături, mi-am 
amintit ce mă întrebase Bobby când îi spusesem să vină pe 
albia râului: „Trebuie să mă târâsc sau pot să merg în picioare?" 

îi răspunsesem că nu are rost să se furişeze. Asta nu 
însemna că-i spusesem să vină cu surle şi trâmbiţe. Şi-i mai 
spusesem să-şi păzească fundul. 

Deşi nu-mi imaginasem că Bobby ar fi putut să vină cu 
maşina In Wyvem, bănuiam că vehiculul care se apropia era 
jeepul său. Ar fi trebuit să anticipez chestia asta. Bobby 
rămânea Bobby, la urma urmei. 

La început am crezut că maimuţele se speriaseră de 
zgomotul maşinii, că fugiseră de teamă să nu fie văzute şi 
urmărite. îşi petreceau majoritatea timpului în munţi, în pădure 
şi venind în Moonlight Bay — în misiuni misterioase, al căror rost 
nu-l ştiu - doar după apusul soarelui, preferind să-şi limiteze 
vizitele la nopţile în care beneficiau de dubla pavăză a 
întunericului şi a cetii. Chiar şi atunci călătoreau, pe cât se 
putea, prin canale de drenaj, parcuri, văi de torenţi, albii uscate 
de râu, locuri virane şi se furişau de la un copac la altul. Cu rare 
excepţii, nu se arată; sunt adevărate maestre ale secretului, 
mişcându-se printre noi pe furiş, ca termitele care merg prin 
zidurile caselor noastre sau ca rimele ce găuresc pământid de 
sub picioarele noastre. 

Aici, într-o zonă în care se simțeau mai în largul lor, 
reacţia la zgomotul motorului ar fi putut să fie mai îndrăzneață 
şi mai agresivă decât în oraş. Ar fi putut să nu fugă. Ar fi putut 
să se apropie. Să urmărească maşina fără să fie văzute şi să 
aştepte ca şoferul să parcheze şi să coboare... 

Zgomotul motorului se auzea tot mai puternic. Vehiculul 
se afla In vecinătate, probabil la câteva cvartale. 

Am abandonat orice precauţie şi am încercat să-mi scutur 
durerea din picior, de parcă ar fi fost o potaie ce muşca şi de 
care puteai sa scapi dându-i un şut. Am ieşit şchiopătând din 
bucătărie şi am trecut orbecăind prin sufrageria fără maimuțe. 
Din câte mi-am dm seama, nici una dintre fermele de purici nu 
se afla în camera de zfl 

Am ajuns la fereastra de la care le privisem mai 
devremeM m-am lipit de geam. Am văzut opt sau zece lighioane 


în stradă. Ol borau, una câte una, într-o gură de canal deschisă, 
în care se părtfl că dispăruseră şi camaradele lor. 

Din fericire, Bobby nu se afla în pericolul de a-i fi scos 
creienH pentru a-i fi transformat craniul în vază care să 
împodobească vizuina vreunei maimuțe. Nu se afla în pericol 
iminent. 

luţi ca o apă de munte, maimuţele se scurseră în gura de 
canajl dispărură ca o bobită de argint viu ce se rostogoleşte. în 
absenfl lor, strada mărginită de copaci părea să nu fie mai 
substanţială decfl peisajul unui vis, o iluzie de umbre răsucite şi 
de lumini de mânafl doua, şi puteam să cred că întreaga ceată 
de maimuțe fusese imtifl ginară, ca personajele dintr-un coşmar. 

îndreptându-mă spre uşa din faţă, am pus încărcătorul d) 
rezervă în buzunarul tocului de la umăr. însă am continuat să ţiii 
Glock-ul în mână. 

Când am ajuns în portic, am auzit capacul canalului 
alunecând |m locul său. Am fost surprins că maimuţele aveau 
putere suficientă c J să manevreze un obiect greu din puţul de 
dedesubt, o sarcina dificilă chiar şi pentru un bărbat solid. 

Zgomotul motorului reverbera în bungalow-uri şi copaci,] 
Vehiculul era aproape, dar nu se vedea lumina farurilor. 

în timp ce mă îndreptam spre stradă, încercând să scap 
de cârcel) capacul canalului se potrivi în locaşul său. Am ajuns la 
timp ca s văd capătul curbat al unui cârlig de oţel strecurându- 
se printr-o gau ră a capacului, tras de dedesubt. Echipele 
municipale de întreţinen a străzilor folosesc asemenea unelte 
pentru a ridica şi a trage capa cele, fără a trebui să le apuce de 
margine. Maimuţele găsiseră sat furaseră cârligul. Dacă atârnau 
de el vreo două puteau să tragă discul, ascunzându-şi urmele. 

Folosirea uneltelor de către maimuțe avea implicaţii 
evidente, la care nu îndrăzneam să mă gândesc. 

m> Lumina farurilor fulgeră prin spaţiul dintre bungalow- 
uri. Btynloneta. Trecea pe strada paralelă cu cea pe care mă 
aflam, PtU'nlo de căsuțe. 

m Cu toate că nu văzusem nici un detaliu al maşinii, eram 
convins Mă li aparţinea lui Bobby. Zgomotul motorului 
corespundea jeepup| MAu şi se îndrepta spre zona comercială a 
Oraşului Mort, unde pbuia să ne întâlnim. 

w M-am îndreptat şi eu în direcţia aceea, când sunetul 
motorului s-a PdepArtat. Durerea îmi dispăruse din gambă, dar 


nervul continua || fie afectat, lăsîndu-mi piciorul sting mai 
nevolnic decât dreptul, Wb îndrăzneam să fug, pentru că 
durerea putea să revină. 

Dc deasupra s-a auzit zgomot de aripi ce spintecau aerul 
cu fermele lor de iatagane. Am privit în sus, aplecându-mă 
involuntar Mnd un stol de păsări trecu într-un zbor jos, în 
formaţie strânsă, şi ttUparu în noapte. 

Viteza zburătoarelor şi întunericul mă împiedicaseră să le 
ldrniific specia. Poate că erau păsările care se cuibăriseră in 
copacul sub care mă ascunsesem ca să-l sun pe Bobby. 

Când am ajuns la capătul cvartalului, am văzut că păsările 
zburau în cerc deasupra intersecţiei, de parcă ar fi aşteptat să le 
ajung din urmă. Am numărat zece sau douăsprezece — mai 
multe decât fliNeseră cele care mă supravegheaseră din dafinul 
indian. 

Comportarea lor era bizară, dar n-am avut impresia că 
doreau «A mi facă rău. 

Chiar dacă mă înşelam şi reprezentau un pericol pentru 
mine, Au aveam cum să le evit. Dacă mi-aş fi schimbat ruta, ar 
fi putut să ma urmărească fără probleme. 

în timp ce treceau prin faţa lunii ce cobora, zburând mai 
lent ca înainte, le-am văzut suficient de limpede ca să le 
identific drept loimi-de-noapte. Din cauză că trăieşte în mediul 
meu, cunosc bine această specie, cunoscută şi sub numele de 
caprimulg, şi care cuprinde şaptesprezece varietăţi, inclusiv 
rândunica-de-noapte. 

Şoimii-de-noapte se hrănesc cu insecte - molii, furnici 
zburătoare, țânțari, gândaci — şi mănâncă în timpul zborului. 
înhaţă gustarea din aer, apoi fug dintr-o parte în alta, după un 
model de zbor aparte, prăvălire-zbor drept-răsucire, care le 
identifică mai mui decât orice. 

Luna plină le oferă circumstanţele ideale pentru un 
banche pentru că la lumina selenară insectele zburătoare se 
zăresc mi bine. De obicei, şoimii-de-noapte nu stau locului o 
clipă în cond [iile acestea, spintecând fără încetare aerul în timp 
ce se hrănesc... 

Lampa lunară de deasupra, pe moment neobturată de 
nori, 1 asigura o vânătoare bună. Şi totuşi, păsările nu 
intenționau s profite de acele condiţii ideale. Acţionau împotriva 
instinctului lo: ignorau lumina lunii şi zburau într-un cerc cu 


diametrul de vre zece metri, deasupra intersecţiei. Majoritatea 
zburau în şir, doar tre perechi înaintau în tandem. Nici una 
dintre ele nu scotea un sunet 

Am traversat intersecţia şi am mers mai departe. 

în depărtare, zgomotul motorului se opri brusc. Dacă era 
jeepu lui Bobby, însemna că ajunsese la locul de întâlnire. 

Parcursesem o treime din cvartalul următor, când stolul s- 
a lua după mine. A trecut pe deasupra mea, la o altitudine mai 
mari decât înainte, dar suficient de aproape ca să mă facă să-mi 
la capul în jos. 

Când am ajuns în altă intersecţie, formaseră din nou un 
carusel al păsărilor — dar fără flaşnetă —, rotindu-se la zece 
metri de soţ] Deşi o tentativă de a număra păsările s-ar fi 
terminat cu o ameţeală mai mare decât cea pe care ai găsi-o 
într-o sticlă de tequila, am fost sigur că numărul şoimilor-de- 
noapte crescuse. 

După încă două cvartale, mărimea stolului devenise 
evidentă nu mai trebuia să numeri păsările ca să-ţi dai seama că 
numărul lor crescuse. Când am ajuns la intersecţia a trei alei, 
intersecţie în care se termina strada pe care mersesem, 
deasupra ei se roteau liniştite cam o sută de zburătoare. în cea 
mai mare parte, erau grupate în perechi, iar inelul zburător 
înaripat avea două straturi, unul cu doi-trei metri mai sus decât 
celălalt. ' 

M-am oprit şi am privit în sus, uluit. * Mulțumită circului pe 
care-l am între urechi, pot să observ cel mai mic semn 
neliniştitor şi să-l extrapolez până la o teroare de proporţii 
cosmice. Dar, deşi păsările mă enervau, nu credeam că 
reprezintă o ameninţare. 

Comportarea lor anormală, evidentă, nu implica 
agresiune, biletul aerian, cu un model monoton, dar 
inexprimabil de grațios lin vedea o stare de spirit limpede şi 
imposibil de confundat, cea a oricărui balet interpretat de 
dansatori pe o scenă, şi te afecta ca oi tir piesă muzicală menită 
să atingă sufletul - iar acea stare de ipirii era tristeţea. O tristeţe 
atât de pregnantă, că mi-a tăiat răsuflarea şi m-a făcut să simt 
că în vene îmi curge ceva mai amar ltctt sângele. 

Poeţilor — dar şi celor cărora li se întoarce stomacul pe 
dos când |Ud de poezie — păsările în zbor le evocă gânduri de 
libertate, spefanta, credinţă, bucurie. însă zgomotul produs de 


aripile acelea era Jalnic precum vai cari tul vântului arctic, care 
trece peste o mie de kilometri de gheaţă stearpă; era un sunet 
disperat, iar în sufletul meu se contopea cu o greutate de 
gheaţă... 

Cu o sincronizare perfectă şi o coregrafie care sugera 
conexiuni psihice între membrii stolului, dublul inel de păsări se 
transformă, treptat, într-o singură spirală ascendentă. Se ridică 
precum o funie încolăcită de fum negru, ce urca în hornul nopţii, 
trecând pe lângă luna buhăită şi devenind tot mai puţin vizibilă 
în faţa stelelor, până Ctnd se risipi ca un abur de-a lungul şi de-a 
latul acoperişului lumii. 

Totul era tăcut. Nemişcat. Mort. 

Comportarea şoimilor-de-noapte fusese anormală, sigur, 
dar nu o aberaţie fără înţeles, nu o ciudăţenie. Existase o 
socoteală - aşadar, o logică — în acel spectacol aerian. 

Ghicitoarea nu avea o soluţie simplă. 

Şi nici nu eram sigur că voiam s-o găsesc. Rezultatul nu mi 
se părea liniştitor. Păsările în sine nu reprezentau o ameninţare, 
dar spectacolul lor bizar nu putea fi considerat un lucru bun. 

Era un semn. O prevestire. 

Nu felul de prevestire care te face să cumperi un bilet la 
loterie sau să de duci iute în Las Vegas. Nu o prevestire care să 
te convingă să-ţi rişti averea la bursă. Nu, era un semn care să 
te inspire să te muţi în zona rurală din New Mexico, cât mai sus 
în munţii Sangre de Cristo, cât mai departe posibil de civilizaţie, 
cu rezerve de hrană, douăsprezece mii de cartuşe — şi cu o 
carte de rugăciuni. 

Am pus pistolul în tocul de sub jachetă. 

M-am simţit brusc obosit, secătuit 

Am tras aer adânc în piept, de câteva ori, dar aerul pe 
car« inspirasem părea trezit, ca acela expirat .] 

Când mi-am trecut mâna peste fată, sperând să-mi alung 
scârbjj m-am aşteptat ca pielea să-mi fie umedă. Era uscată şi 
fierbinte. 

Am găsit o pată sensibilă, de mărimea unui bănuţ, chiar 
su umărul obrazului sting. Am masat-o uşor cu vârful degetulu 
încercând să-mi amintesc dacă mă lovisem de ceva în timpi 
aventurilor din noaptea aceea. 

Orice durere fără cauză aparentă este un semnal posibil al 
una leziuni în formare, al cancerului de care reuşisem să scap 


pânl atunci. Dacă-mi apare o zonă sensibilă sau dureroasă pe 
faţă sau pJ mâini, care slnt expuse la lumină chiar dacă au fost 
protejatei şansele de tumoare malignă cresc. 

Luîndu-mi mâna de pe faţă, mi-am amintit că trebuie să 
trăiesc clipa. Din cauza XP-ului, m-am născut fără viitor şi, în 
ciudi limitărilor, trăiesc o viaţă plină — poate una mai bună — 
preocupându-mâă cât mai puţin posibil de ce-ar putea să aducă 
ziua d< mâine. Prezentul este mai viu, mai preţios, mai 
satisfăcător daca înţelegi că-i tot ce ai. 

Cârpe diem, a spus poetul Horaţiu, cu mai mult de două 
mii de ani în urmă. Trăieşte clipa! Şi nu avea încredere în mâine. 

Cârpe noctem mi se pare mai potrivit pentru mine. Trăiesc 
noaptea, storcind din ea tot ce are de oferit, şi refuz să mă 
gândesc la faptul că, mai târziu, întunericul întunericurilor va 
face acelaşi lucru cu mine. 

9 

i Pasările solemne mă aruncaseră într-o stare de spirit 
groaznică, ciur mă învălui asemenea unor fulgi care li s-ar fi 
desprins din trlpi. Am ieşit, plin de hotărâre, din penajul acela şi 
m-am îndreplit către cinematograf, unde mă aştepta Bobby 
Halloway. 

S-ar putea ca pata dureroasă de pe obrazul meu să nu 
devină niciodată o leziune sau o pustulă. Dar rolul ei, ca sursă 
de griji, l'uscse de a mă distrage de la gânduri pe care mă 
temeam să le înfrunt: cu cât Jimmy Wing şi Orson lipseau mai 
mult timp, cu atât creştea posibilitatea ca ei să fi murit 

La marginea de nord a cartierului de locuinţe din Oraşul 
Mort nC află un parc cu terenuri de handbal la un capăt şi cu 
terenuri de tenis la celălalt în mijloc se întind hectare întregi de 
câmp bun pentru picnic — umbrit de stejari de California, care o 
duceau foarte bine după închiderea bazei -, un teren de joacă, 
cu leagăne, balansoare şi tobogane, un pavilion deschis şi un 
bazin enorm de înot. 

Pavilionul mare, oval, unde cântaseră cândva fanfare în 
nopţile de vară, este singura construcţie dichisită din Wyvem: în 
stil victorian, înconjurat de o balustradă, cu coloane canelate, o 
cornişă ridicată pe o structură de rezistenţă complicată şi un 
acoperiş fantezist, care cobora de la fleuron spre streaşină într-o 
scoică de şindrilă, ce amintea de faldurile unui cort de circ. Aici, 
sub şiruri de becuri colorate, dansaseră bărbaţi tineri cu soțiile 


lor, apoi se duseseră să-şi găsească moartea în al Doilea Război 
Mondial, în Războiul din Coreea, în cel din Vietnam şi în alte 
încăierări mai mărunte. Becurile atâmau încă din grindă în 
grindă, fără electricitate, acoperite de praf. Aveai impresia că 
vedeai cu coada ochiului, jfl noaptea luminată de lună, 
fantomele martirilor democraţiei dansînB cu spiritele soțiilor 
lor... 

în timp ce mergeam prin iarba Înaltă, pe lângă bazinul de 
înota comunităţii — al cărui gard de sârmă se lăsase pe tot 
perimetrul, ia în citeva locuri era complet distrus — am grăbit 
pasul, şi nu numM pentru că mă grăbeam să ajung la 
cinematograf. Nu se întâmplaa nimic aici care să mă facă să mă 
tem de acel loc, dar instinctul îifl spunea să nu zăbovesc lângă 
adâncitura cu ziduri din ciment. Baa nul are o lungime de 
aproape şaptezeci de metri şi este lat de vra douăzeci şi cinci, 
cu o platformă pentru salvamari în centru. în aci moment era 
plin pe trei sferturi cu apă de ploaie. Apa aceea neaga arăta 
neagră şi în timpul zilei, pentru că gemea de frunze putrezit! şi 
de alte resturi. în amestecul acela împuţit, până şi luna îşi 
pierde! puritatea argintie şi se reflecta distorsionată, galbenă ca 
fiere! precum figura unui spiriduş dintr-un vis. 

Deşi mă aflam la distanţă, simţeam miasma gunoaielor B 
putrefacție. Duhoarea nu era la fel de insuportabilă precum cea 
di! bucătăria bungalow-ului, dar se apropia de ea. 

Dar mai râu decât mirosul era aura bazinului, care nu 
putea fl percepută cu cele cinci simţuri obişnuite, dar care 
devenea aparent! pentru un al şaselea simţ, indescriptibil. Nu, 
imaginaţia mea prei activă n-o luase razna. în toate timpurile, 
calitatea reală, de netăga duit a unui bazin a fost o energie 
subtilă, dar de-o foiala rece, cari îţi face mintea să se contracte, 
o vrajă rea care alunecă pe suprafaţa sufletului tău cu toată 
percepţia tactilă a unui ghem de viermi ce s agită în palma ta. 

Mi s-a părut că aud un pleoscăit, ceva care spărgea 
suprafaţ bălții, urmat de o spumegare untoasă, de parcă 
clipocea un înotăto: Am decis că zgomotele acelea erau rodul 
imaginaţiei mele. Dar, d! toate acestea, când înotătorul s-a 
apropiat de capătul bazinului, an luat-o la goană. 

Dincolo de parc se află Commissary Way, în partea de 
nord a căreia se găseau întreprinderi şi instituţii care, pe lângă 
cele din Moonlight Bay, deserveau când va cei treizeci şi şase de 


mii de militari activi şi cele treisprezece mii de rude ale 
acestora. Magazinul 

Micinematograful se găsesc la capetele opuse ale străzii 
lungi. între S|ş există o frizerie, o spălătorie, o florărie, o brutărie, 
o bancă, tiuitul soldaţilor, clubul ofiţerilor, biblioteca, un pasaj cu 
jocuri, o MUlinită, o şcoală elementară, un centru pentru 
gimnastică şi alte Bfcgnzine - toate goale, toate cu firmele 
şterse de vreme. m Clădirile acelea cu un etaj sau două sunt 
banale, dar, tocmai din fauau simplităţii lor, plăcute ochiului: 
şindrilă albă, pereţi din beton VOptiiti, stucatură. Natura utilitară 
a construcţiilor militare combiftitn cu economia din perioada 
crizei economice — care ghida orice proiect din 1939, când 
fusese întemeiată baza - ar fi putut avea ca Militat o înfăţişare 
industială urâtă. Dar arhitecţii armatei şi eriniile dc constructori 
făcuseră un efort să ridice clădiri cu oarecare «tic, bazându-se 
doar pe principii fundamentale precum linii şi Wnu™" uri 
armonioase, plasare ritmică a ferestrelor şi linii variate ale 
leoperişurilor, dar complementare. 

p Cinematograful arată la fel de umil ca toate celelalte 
clădiri, cu boopcrişul neted, pornind de la peretele din faţă, de 
deasupra intrării Nu ştiu ce film rulase ultima oară aici, nici 
numele actorilor Nre jucaseră în el. Doar patru litere negre, din 
plastic, rămăseseră In vitrina ce anunţa filmul şi distribuţia, 
formând un singur cuvânt: “CINE". 

în ciuda absenței unui semn de punctuație concludent, am 
citit piesajul acela enigmatic ca pe o întrebare disperată, legată 
de teroarea genetică care se prăsise în laboratoarele ascunse 
undeva, în pAinântul de aici. „Cine sunt? Cine eşti? Cine vom 
deveni? Cine ne-a fAcut asta? Cine ne poate salva? 

Cine? Cine?" 

jJeepul negru al lui Bobby era parcat în faţa 
cinematografului. Acoperişul din plastic şi pereţii nu fuseseră 
prinşi de ramă, aşa că vehiculul rămăsese deschis nopţii. 

Pe când mă apropiam de maşină, luna se cufundă în 
spatele norilor din vest, atât de aproape de orizont, încât nu 
putea să reapară decât la distanţă de un cvartal; l-am văzut 
limpede pe Bobby stând In spatele volanului. 

Avem aceeaşi înălţime şi aceeaşi greutate. Cu toate că am 
părul blond, iar el castaniu-închis şi cu toate că ochii mei sunt 
de un albastru-deschis, iar ai lui atât de negri că au scinteieri 


albastre, mu] ne cred fraţi. Suntem cei mai buni prieteni de la 
vârsta de unsprezec ani şi probabil că am crescut în aşa fel încât 
să semănăm. Stăm, n aşezăm şi mergem în aceeaşi poziţie, cu 
acelaşi ritm. Poate pentru c am petrecut mult timp fâcând surf, 
sincronizându-ne cu marea. Sash susţine că avem o graţie 
felină, lucru care cred că ne flatează, dai indiferent cât de felini 
am fi, nici unul din noi nu bea lapte dintrn farfurie, nici nu 
preferă o cutie cu nisip camerei de baie. 

M-am dus în partea dreaptă a maşinii, m-am prins de bară 
şi ai sărit în jeep, fără să mai deschid uşa joasă. A trebuit să-mi 
tra picioarele peste un mic răcitor Styrofoam, care era aşezat pe 
podei în faţa scaunului. 

Bobby purta pantaloni kaki, un pulover alb, cu mâneci 
lung din bumbac, şi o cămaşă hawaiiană peste pulover. Stilul lui 
n seamănă cu al altcuiva. / 

Bea o berea Heineken. Deşi nu l-am văzut niciodată beat, 
i-ai zis: i 

- Sper că nu eşti prea trotilat. 

- Trotilat nu înseamnă prost sau urit, răspunse el, 
continuînd al privească strada şi sugerând că termenul „prea" n- 
ar trebui folosi niciodată. ) 

Noaptea era plăcut de răcoroasă, aşa că l-am întrebat: 

- îmi dai şi mie o Heinie? i 

- Serveşte-te! ji Am pescuit o sticlă din gheaţa din răcitor şi 
i-am scos capacu 

Nu-mi dădusem seama cât de sete îmi fusese. Berea spălă 
guşti amar care-mi rămăsese în gură. 

Bobby privi în oglinda retrovizoare un moment, apoi îşi 
reîn dreptă atenţia spre strada din faţa noastră. | 

între scaune, cu ţeava îndreptată spre spatele maşinii, era 
j puşcă, cu patul ca un miner de pistol. 

- Bere şi arme, am spus eu, clătinând din cap. 

- Se vede că nu facem parte din secta Amish. ; 

- Ai venit pe albia râului, cum ţi-am zis? 

- îhl... 

- Cum ai trecut cu maşina prin gard?) 

Am lărgit gaura. Mă aşteptam să vii pe jos. Nu puteam să 
car răcitorul. 


O să ne prindă bine să putem să ne deplasăm repede, am 
zis, |!ndindu-mă la dimensiunile zonei pe care trebuia s-o 
cercetăm. 

- Puţi groaznic, fârtate! 

- Am trudit din greu pentru asta. 

| De oglinda retrovizoare atima un dispozitiv de 
împrospătat |trul, de-un galben-aprins, în formă de banană. 
Bobby îl desprinse 4a oglindă şi mi-l agăţă de urechea stingă. 

Uneori e prea glumet ca să-i meargă bine. Nu mă făcea să 
rid. 

- E o banană, i-am zis. Dar miroase a brad. 

- Vechea ingeniozitate americană. N-o egalează nimic! 

- Am dus oameni pe Lună. 

- Am inventat cereale pentru micul dejun, cu aromă de 
ciocolată. 

- Nu uita scârba aia de material plastic. 

- Cea mai bună glumă din toate timpurile! 

Am ciocnit, solemni, sticlele, într-un toast patriotic şi am 
sorbit îndelung din bere. 

Deşi eram nerăbdător să-i găsesc pe Orson şi pe Jimmy, 
intralem în ritmul în care trăieşte Bobby. Tipul e atât de leneş 
că, dacă ar vizita un bolnav internat într-un spital, asistentele ar 
crede că e Un pacient în comă şi l-ar vâră într-un pat, înainte ca 
el să apuce să le explice că au greşit Cu excepţia momentelor 
când practică surf şi ic lasă dus nebuneşte de valurile uriaşe, 
Bobby preţuieşte tihna. Reacționează mai bine la vorbe blânde 
şi la sugestii indirecte decât lu vreun semn de grabă. în timpul 
celor şaptesprezece ani de când Hintem prieteni, am învăţat să-i 
apreciez modul relaxat de a trata problemele, chiar dacă nu se 
potriveşte cu firea mea. Calmul este esenţial într-o acţiune 
prudentă. Pentru că Bobby acţionează doar după contemplare, 
nu cred că s-a lăsat vreodată fraierit de cineva Nan de ceva. 
Pare relaxat, chiar somnoros uneori, dar, ca un maestru /.en, e 
în stare să încetinească scurgerea timpului, până se g îndes te 
rum să rezolve mai bine ultima criză. 

- Mişto cămaşă! am zis, admirativ. 

Purta una dintre cămăşile lui vechi, favorite, cu un model 
cafej niu, asiatic. Avea o colecţie de vreo două sute şi le 
cunoştea povei tea in amănunţime. 

înainte să apuce să-mi răspundă, i-am luat-o înainte: 


- Făcută de Kahala, în 1950. Mătase cu nasturi din coajă d 
nucă de cocos. Cămaşa pe care a purtat-o John Wayne în Big Jiu 
McLain. 

Tăcuse suficient ca să spun toate datele cămăşii, dar 
ştiam c mă auzise. / 

Mai trase o duşcă de bere, apoi zise: ! 

- Te-a apucat interesul pentru pânzeturile aloha sau faci 
mişti de mine? 

- Fac mişto de tine. 

- Să-ţi fie de bine. j în timp ce se uita din nou în oglinda 
retrovizoare, l-am întreba 

- Ce ţii în poală? 

- Ceva care demonstrează că mă bucur că te văd, 
răspunse e] şi-mi arătă un pistol zdravăn. E un Smith & Wesson, 
model 29. ] 

- Deci ştii că nu ne ducem la o şezătoare. 

- Despre ce-i vorba, de fapt? *j 

- Cineva l-a răpit pe băiatul lui Lilly Wing. 

- Cine? i 

- Un ţăcă, i-am răspuns, sugerându-i că-i vorba de un 
ţicnit, / 

- Uuuf! exclamă el, ceea ce în jargonul surfiştilor 
australieni înseamnă valuri stricate de un canal de scurgere, dar 
termeni căpătase şi alte înţelesuri, înrudite, nici unul pozitiv. / 

- L-a înhăţat pe Jimmy din dormitorul lui, pe fereastră. 

- Şi Lilly te-a chemat? i 

- Am fost doar în locul nepotrivit, în momentul nepotrivi 
mergând cu bicicleta pe acolo chiar după ce făcă ăla a făcut 
cefăcut. u 

- Şi cum ai ajuns de acolo aici? i 

- După nasul lui Orson. * l-am povestit despre ticnitul pe 
care-l întâlnisem sub depozit | 

- Zici că avea ochii galbeni? se încruntă el. 

- Galben-cafenii, cred. 

- Un galben care lucea în întuneric? 

- Nu. Un galben-maroniu, chihlimbar ars, o culoare 
naturală. De curând, întâlniserăm o pereche la care avuseseră 
loc modifi- 

i an genetice radicale, oameni pe cale de a deveni ceva 
mai mult unu ceva mai puţin decât oameni, care păreau în cea 


mai mare parte a timpului normali, dar a căror schimbare era 
trădată de scurte, dar delectabile fulgerări de luciri animalice 
ale ochilor. Erau minaţi de nevoi stranii, pline de ură şi erau 
capabili de violenţă extremă. Dacă Jimmy se afla în mâinile 
unuia ca aceia, lista de chinuri la care putea fi supus depăşea cu 
mult sălbăticiile pe care le-ar fi avut In minte un sociopat 
obişnuit. 

- L-ai recunoscut pe ţăcă? l-am întrebat pe Bobby. 

- Ai spus că avea vreo treizeci de ani, păr negru, ochi 
galbeni lii un tip solid? 

- Şi are dinţi mici, ca de copil. 

- Nu-i genul meu. 

- Nu l-am mai văzut niciodată, am recunoscut eu. 

- Există douăzeci de mii de oameni in oraş. 

- Şi nu-i un gagiu pasionat de plajă, pentru că nu l-am 
văzut printre surfişti. Dar poate fi un localnic pe care nu-l 
cunoaştem. 

Pentru prima oară în cursul nopţii, începu să bată briza, o 
adiere blinda, ce purtă spre noi mirosul slab, de neconfundat al 
mării. în purcul de dincolo de stradă, stejarii deveniră 
conspiratori, comploltnd între ei în şoaptă. 

- De ce l-a adus ţăcă pe Jimmy aici? întrebă Bobby. 

- Ca să fie singuri. Ca să-şi facă damblaua. 

- Şi mie-mi place să-mi fac damblaua. Să gătesc clătite. 

- Probabil că ciudăţenia locului îi alimentează dementa... 

- Dacă nu cumva are vreo legătură cu Wyvem... 

- Tot ce se poate. Lilly era îngrijorată din cauza individului 
de la ştiri. 

- Ce individ? 

- Răpeşte copii. Când stringe trei, cinci sau câţi poate răpi 
dintr-o comunitate, îi arde pe toţi, deodată. 

- Din cauza unor chestii ca asta nu ascult ştirile din zilele 
noastre. 

- Tu n-ai ascultat niciodată ştirile. 

- Ştiu. Dar am avut de fiecare dată alte motive. Aşadar, 
întrel Bobby, privind în noapte, unde ar putea fi acum? 

- Oriunde. / 

- Poate că există mai mulţi „oriunde" decât putem 
cerceta... INu se mai uitase în oglinda retrovizoare de un timp, 
aşa c 


m-am întors şi am verificat ce se afla în urma noastră. 

- Am văzut o maimuţă, în timp ce veneam încoace, zise 
Bobb calm. 4 

Am luat odorizantul de pe ureche şi l-am atârnat din nou c 
oglindă, apoi m-am interesat: "1 

- Numai una? Nu ştiam că merg singure. 

- Nici eu. Am cotit la un colţ de stradă şi am văzut-o, în 
lumin farurilor, traversînd în fugă strada. Scârba mică! Nu face 
parte di lanţul evoluţiei noastre, nici ca verigă lipsă, nici altfel. 

- Părea deosebită? 

- Poate că era înaltă de un metru şi douăzeci. Am simţit că 
mă trec fiori pe şira spinării. 

Toate maimuţele rhesus pe care le văzusem aveau doar 
vre şaizeci de centimetri. O belea. Dar la un metru şi douăzeci, 
magn tudinea amenințării lor devenise alta. 

- Cap mare, zise Bobby. 1-Poftim? 

- înaltă de un metru şi douăzeci, cap mare. | 

- Cât de mare? 

- Nu i-am luat măsura pentru pălărie. 

- Dă-ţi cu părerea. 

- Poate cât al tău sau al meu. 

- La un trup de un metru şi douăzeci? 

- Creştet turtit. Deformat. 

- îngrozitor, am spus eu. 

- Teribil de îngrozitor. 

Bobby se aplecă peste volan, privind prin parbriz. Se 
mişcase ceva, la distanţă de un cvartal de noi. Ceva de mărimea 
unei maimuțe. Se apropia lent şi sacadat. 

Am pus mâna pe puşcă şi am întrebat: | 

| - Şi altceva? 

| - Asta-i tot ce am văzut, fârtate. A trecut iute. | Ce 
noutate! 

| - Poate că o să ne pomenim în curând cu o grămadă de 
maimuțe fir felul ăla. 

Un ciulin, am zis eu, identificând obiectul care se apropia. 
Nu ne-am relaxat nici unul. 

Luna apusese şi puteai să-ţi imaginezi uşor că parcul de 
vizavi jeinca de siluete fantasmagorice aflate sub - şi în - stejarii 
masivi. 


Cind i-am descris întâlnirea cu banda care fusese gata să 
mă prindă în bungalow, Bobby exclamă: 

- Treizeci? Omule, dar se ocupă serios de prăsit! 

l-am povestit despre faptul că foloseau lanterna şi cârlijul 
pentru capacul de canal. 

în curând vor conduce maşini şi se vor întâlni cu gagicile 
floastre, bombăni Bobby. 

Termină berea şi aruncă sticla goală spre mine; am luat-o 
şi am pus-o, cu fundul în sus, în răcitor. 

De undeva, din lungul străzii, se auzea un scârţâit uşor, 
ritmic. Probabil o firmă de magazin care se legăna în şuruburi, 
mişcată de briză. 

- Aşadar Jimmy poate fi oriunde în Wyvem, zise Bobby. Ce- 
i cu Orson? 

- Ultima oară când l-am auzit, lătratul venea de undeva, 
din Oraşul Mort. 

- De aici, de pe Commissary Way, sau din case? 

- Nu ştiu. Din direcţia asta. 

- Sunt o mulţime de case pe aici, mormăi Bobby, privind 
spre si razi le cu locuinţe, de la capătul parcului. 

- Trei mii. 

- Probabil că Orson nu-i într-o casă. 

- Trebuie să începem de undeva. Dar de unde? 

Nu aveam ce să-i răspund. Şi nu-mi place să vorbesc când 
îmi tremură vocea. 

- Crezi că Orson e împreună cu Jimmy? Că, dacâ-l găsim 
pe unul, îi găsim pe amândoi? 

Am ridicat din umeri. 

- Poate că a sosit timpul să-i povestim lui Ramirez ce ştim, 
sugerat Bobby. 

Manuel Ramirez este actualul şef al Politiei din Moonlight 
Ba; Fusese cindva un om bun, dar, ca toţi curcanii din oraş, 
cooperai cu autorităţile mai Înalte. 

- Poate că interesele lui Manuel coincid, în acest caz, cu a 
noastre, continuă Bobby, El dispune de oamenii necesari penti 
căutare. i) 

- Nu-i doar corupt de agenţii federali, se şi transformă. 
Transformare. Asta-i cuvântul pe care îl folosesc unii dintre q 


afectaţi genetic pentru a descrie schimbările fizice, 
mentale i emoţionale care au loc in ei - dar numai dacă acele 
schimbai trecuseră de stadiul subtil şi atinseseră starea de criză. 

- Ţi-a spus ţie că se transformă? întrebă Bobby, surprins. 

- Zice că nu se transformă, dar ceva nu-i în regulă la el. N- 
a” încredere în Manuel. 

- Ce naiba, omule, eu n-am încredere nici în mine! spui 
Bobby, exprimând în cuvinte cea mai mare spaimă a noastră - c 
am putea să fim infectați de retrovirus şi că am fi început deja s 
devenim ceva mai puţin decât umani, fără a ne da seama de 
schim bările care aveau loc în noi. 

Am golit ultima Heineken şi am îndesat sticla goală în 
răcitor. 

- Trebuie să-l găsim pe Orson, am zis eu. 

- O să-l găsim. 

- E o chestie crucială, fârtate! 

- O să-l găsim. 

Orson nu-i un câine obişnuit. Mama mea l-a adus dintr-un 
labe rator din Wyvem, pe când era micuţ. Până de curând, nu-mi 
dâduj sem seama de unde provenea faţă-pâroasă şi cât de 
deosebit era pentru că mămica nu-mi spusese şi pentru că 
Orson îşi păstra binl secretele. Experimentele legate de 
dezvoltarea inteligenţei se făc J seră pe maimuțe şi pe deţinuţii 
condamnaţi pe viaţă, transferați din închisorile militare. Dar şi 
pe câini, pisici sau alte animale. Nu l-and supus pe Orson unui 
test pentru stabilirea coeficientului de intell genţă. Stilourile n- 
au fost proiectate pentru labe, iar el n-are un kringc complex, ca 
al unui om, deci nu poate să vorbească. Dar Wrlccpe totul şi 
reuşeşte, în felul lui, să se facă înţeles. E mai deşmpi decât 
maimuţele. 

Mi Bănuiesc că posedă o inteligenţă la nivel omenesc. Cel 
puţin. ' Sugerasem, mai devreme, că maimuţele ne urăsc pentru 
că le-am tini abilitatea de a visa, nu şi posibilitatea de a-şi 
împlini visele, Jicindu-le să se afle în afara ordinii naturii. Dar, 
dacă asta explică futilitatea lor şi înclinarea spre violenţă, atunci 
de ce Orson, care şi f | se găseşte în afara ordinii naturii, este 
atât de afectuos şi de bun? 

E captiv într-un trup care-i slujeşte inteligenţa dezvoltată 
mai puţin bine decât le foloseşte maimuţelor trupul pe care-l au. 


El nu ire mâini, ca ele, şi vederea îi e slabă, ca la toate rasele 
canine domestice. 

Maimuţele se bucură de sprijinul comun al cetei, dar 
Orson se chinuieşte într-o solitudine teribilă. Deşi se poate să fi 
fost creaţi şi alţi câini la fel de deştepţi, eu n-am întâlnit vreunul. 
Sasha, Bobby |i eu îl iubim, dar nu-i suntem de mare folos, 
pentru că nu vom reuşi niciodată să cunoaştem cu adevărat 
punctul lui de vedere, experienţa lui. Pentru că este - cel puţin 
până acum - unic, Orson trăieşte un sentiment profund de 
singurătate, pe care-l pot percepe, dar pe care n-o să-l înţeleg 
niciodată pe deplin. O singurătate care nul părăseşte nici când 
se află printre prieteni. 

Poate că natura sa canină explică de ce nu împărtăşeşte 
ura şi furia maimuţelor. Câinii au fost aduşi pe lume pentru a 
aminti omenirii că dragostea, devotamentul, curajul, răbdarea şi 
buna dispoziţie sunt calităţile care, împreună cu cinstea, 
reprezintă esenţa unui caracter de admirat şi definiţia corectă a 
unei vieţi bine trăite. 

Eu văd în bunul Orson latura plină de speranţă a activităţii 
mamei mele, potenţialul real al ştiinţei de a aduce lumina în 
lumea întunericului, de a ne înălța, de a ne stimula spiritul şi de 
a ne reaminti că universul este un loc al minunilor şi cu un 
potenţial infinit. 

Mama sperase să fâptuiască lucruri mari. Participase la un 
proiect pentru arme biologice doar pentru că asta era singura 
cale ca să obţină fondurile necesare realizării proiectării unui 
retrovirus care să modifice genele, retrovirus despre care 
credea că poate fi folod pentru a vindeca boli ereditare - şi, nu 
în ultimul rând, XP-ul meu 

Vedeţi dar că mămica mea n-a distrus lumea fără să aibă 
motiv bune. A făcut-o încercând să mă ajute. Din cauza mea, tot 
ce exist în natură se transformă. Dragostea maternă a devenit 
izvorul terol supreme. i 

Aşa... nu vreţi să-mi povestiţi despre simţămintele voast; 
conflictuale legate de mamele voastre? i 

Eu şi Orson suntem fiii ei. Eu sunt fructul inimii şi al 
pânteculi ei. Orson este fructul minţii ei, dar l-a creat aşa cum 
m-a creat p mine. Suntem fraţi, nu doar la figurat. Suntem legaţi 
nu prin sâng< ci prin patima mamei noastre şi, in acest sens, 
avem un singi suflet. 


Dacă i se va întâmpla ceva lui Orson, o parte din mine va 
muri partea cea mai pură, cea mai bună —, şi va muri pentru 
totdeauna. 

— Trebuie să-l găsim, am repetat eu. 

— Ai încredere, fârtate, a zis Bobby. 

întinse mâna spre cheia aflată în contact, dar, înainte să 
apuc s-o răsucească, se auzi un sunet, mai puternic decât 
fâlfâitul uşor t milionului de frunze în bătaia brizei, urmat de un 
al doilea. 

Bobby puse o mână pe Smith & Wesson-ul din poală. 

N-am scos pistolul, pentru că ştiam ce auzisem. Bătăi de 
arip Multe aripi. 

Ca nişte şindrile luate de vânt de pe acoperişul cerului, 
stohl fără glas apăru din noapte, năvălind în jos într-un vârtej de 
aripi, 1 câteva case de noi, apoi zbură paralel cu pavajul, de-a 
lungi! străzii, în direcţia noastră. Cele o sută de păsări pe care le 
vazusen mai devreme îşi făcuseră apariţia, dar li se adâugaseră 
încă o sud Poate două. 

Bobby renunţă la revolver şi apucă puşca aflată între 
scaune. 1 

— Calmează-te, i-am zis eu. 1 Se uită la mine, mirat. De 
obicei, el mă sfătuieşte să mă calmez.! Şaptesprezece ani de 
prietenie l-au făcut să mă asculte, dan 

pentru orice eventualitate, vâră un cartuş pe ţeava puştii. 

Stolul, risipit pe toată lăţimea străzii, zbură la doar doi 
metri deasupra capetelor noastre. Aveam impresia că zboară cu 
o precizie 

Minunare, într-o formaţie prea ordonată ca să fie 
întâmplătoare. O lidere din aer a întregului stol ar fi arătat un 
model intrigant, din lIftu/a gradului neobişnuit de complex al 
ordinii - dar şi îngrijorător, pentru că ar fi fost, simultan, plin de 
înţelesuri şi indescifrabil. 

Bobby se ghemui, dar eu am privit către norul întunecat, 
agitat, I!r aripi şi de piepturi acoperite cu pene, încercând să-mi 
dau seama Wftca in mulţimea aceea existau şi alte specii, In 
afară de şoimi-deonptc. Lumina slabă şi mişcarea continuă 
făceau dificilă chiar şi o hventariere aproximativă. 

Până când ultima componentă a stolului enorm pluti pe 
deasupra poasiră, nici o pasăre nu se îndreptă spre noi şi nu 
scoase un sunet. Trecerea lor avea o asemenea caracteristică 


nepământeană, încât |vcam impresia unei halucinaţii, dar 
câteva pene care căzură în jeep |i pc asfalt confirmară realitatea 
experienţei pe care o trăiam. 

De îndată ce ultimul element al vârtejului dispăru, dus de 
vânt, Bobby deschise uşa şoferului şi coborâ din maşină. Tinea 
încă puşca în mină, atunci când se întoarse să privească după 
stolul care |e îndepărta, dar o ţinea cu ţeava în jos, fără intenţia 
de a se servi dc ea. 

Am coborât şi eu din jeep şi m-am uitat cum păsările 
urcară la nipatul străzii, arcuindu-se peste marea de stele, 
dispărând în întunericul dintre acei sori îndepărtați. 

- Absolut ciudat! exclamă Bobby. 

- Mda... 

- Dar... 

- Mda... 

- Mă simt zguduit. 

Ştiam ce voia să zică. De data asta, păsările radiaseră 
ceva mai mult decât tristeţea pe care o simţisem rândul trecut. 
Deşi coregrafia uluitoare a stolului te lăsa cu gura căscată şi 
deşi uimitoarea lor conspirație a tăcerii părea să exprime şi să 
inspire un ciudat soi de respect, în spatele spectacolului lor se 
afla ceva periculos, cam la lei cum marea albastră, luminată de 
soare poate arata atât de sacrosanctă chiar în timp ce colţi albi 
sfâşie cu frenezie cu puţin sub suprafaţa ei... Aşa ceva putea să 
te zguduie. 

Cu toate că şoimii-de-noapte dispăruseră din vedere, am 
rămaşii împreună cu Bobby - privind constelaţiile în care se 
topiseră, di parcă am fi fost într-un film de început al lui 
Spielberg şi am m aşteptat să apară nava mamă şi să ne scalde 
într-o lumină albă, doal cu puţin mai intensă decât cea 
răspândită de Dumnezeu. 

- Le-am văzut şi mai înainte, i-am spus eu lui Bobby. - 
Minţi. 

- E adevărat. 

- Eşti nebun! 

- Complet. | -Când? 

- Când veneam aici. în cealaltă parte a parcului. Dar stolul 
efl mai mic. 

- Ce fac? 

- Nu ştiu. Dar se întorc. 


- Nu le aud. 

- Nici eu. Nici nu le văd. Darvin. 

Bobby a ezitat, apoi a dat încet din cap şi a zis simțind şi 
el <a sosesc: -Mda... 

Stele peste stele sub stele. O lumină mai mare, care putea 
fi Venus. Una, două, trei flăcări grupate, de meteoriți mărunți, 
card loveau atmosfera şi ardeau. O pată roşie, mişcătoare, ce se 
deplasa de la est la vest, probabil un avion care zbura de-a 
lungul interfeţei dintre marea noastră de aer şi marea fără aer 
dintre planete. 

Aproape că mă pregătisem să-mi pun instinctul sub 
semnul întrebării, când, în cele din urmă, stolul se întoarse din 
aceeaşi parte a cerului în care se înălţase până dispăruse din 
vedere. Incredibili dar păsările zburară în stradă şi peste noi în 
spirală, îngrămădind du-se de-a lungul străzii, strâbătând 
noaptea într-un vâjâit de aripi, i 

Acest spectacol, acest truc incredibil fusese atât de 
cutremurător încât, inevitabil, inspira uluire, iăr uluirea este 
sămânţa bucuriei. La vederea acelui zbor uimitor, simţeam că 
inima îmi bate mai puternic, dar entuziasmul meu era potolit de 
perceperea continuă a ceva care nu era bine în comportamentul 
păsărilor, ceva separat de noutatea încântătoare a lui. 

Probabil că Bobby simţea cam acelaşi lucru, pentru că nu 
mai fidea incântat ca atunci cind văzuse stolul zburind in spirală. 
Ktmbetul lui dispăruse şi râsul încetase. Continuase să privească 
după şoimii-de-noapte care se îndepărtau cu o expresie ciudată, 
ce le transformase din rânjet în grimasă. 

La două cvartale de noi, păsările se îndreptaseră spre cer, 
precum conul unei tornade a cărei intensitate scade. 

Acrobaţiile lor aeriene impuseseră un efort deosebit. 
Bătăile lor de aripi fuseseră atât de furioase încât, şi după ce 
zgomotul ca de tobe se diminuase, simţeam încă reverberaţia în 
urechi, în inimă, in oase. 

Păsările dispărură din nou din vedere, lâsîndu-ne doar cu 
şoapta brizei dinspre mare. 

- Nu s-a terminat, zise Bobby. -Nu. 

Păsările se întoarseră, mai iute ca înainte. Nu reapărură 
din punctul în care dispăruseră, ci veniră de deasupra parcului. 
Le-am nu/.it înainte să le vedem, iar sunetul care le anunţase 
apropierea fusese nu bătaia de aripi, ci un țipăt nepământesc. 


Rupseseră jurâmântul tăcerii. Năvăliră în jos, din stele, 
piuind, ţipând strident, ciripind, fluierând, ţărâind, strigând. 
Ţipătul lor nemodulat era atât de strident, că-mi ţiuiră urechile, 
iar nota de -uferinţă fusese atât de pătrunzătoare, încât sufletul 
păru să mi se oiilească în jurul tulpinii reci a acestui sunet ce te 
rănea. 

Bobby nu şi-a ridicat puşca. 

Nici eu nu mi-am căutat pistolul. 

Ştiam amândoi că păsările nu ne atacau. în strigătul lor nu 
răsuna furie, ci doar o nefericire, o dezolare atât de profundă, câ 
se alia dincolo de disperare. 

Păsările apărură, plutind în spatele vaietului ce-ţi îngheţa 
sângele. Nu se angajară în precedentele acrobaţii, evitară chiar 
şi o formaţie simplă, zburind fără nici o graţie. Doar viteza conta 
acum, pentru câ doar viteza servea scopului lor, iar păsările 
pluteau, cu aripile strânse, folosind gravitația ca să accelereze. 

Cu un scop pe care nici eu, nici Bobby nu l-am întrevăzut, 
trecură peste parc, peste stradă şi se repeziră în faţada unei 
clădiri cu două etaje, la trei uşi de cinematograful în faţa căruia 
stătea™ Izbiră clădirea cu o forţă atât de mare, încât pocnetul 
trupurilor |fl ce se zdrobeau de stucatură răsuna ca focul unei 
arme automafl Combinat cu strigătele lor stridente, acest foc de 
baraj aproape <W dărâmase şirul fragil de geamuri crăpate de 
la ferestre. 

îngrozit, scârbit, am întors faţa de la măcel şi m-am 
rezemat Mjeep. 1 

Având în vedere viteza de coborâre a stolului kamikaze, 
zgfl moţul puternic al morţii nu durase decât câteva secunde, 
dar mim păruse că trecuseră minute în şir înainte ca sunetul cel 
teribil si inceteze. Tăcerea care urmă era grea, precum liniştea 
dinainte! exploziei unei bombe. 1 

Am închis ochii - dar i-am deschis când reluarea 
plonjonului sinucigaş al stolului apăru, proiectată în spatele 
pleoapelor mele. 

Natura întreagă o luase razna. Ştiam asta de o lună, de 
cân aflasem ce se întâmplase în laboratoarele ascunse în Wyven 
Acum, muchia instabilă pe care stătea viitorul părea mai îngust 
decât crezusem, iar adâncimea prăpastiei mult mai mare decât 
mi s păruse mai înainte, iar stâncile de jos mai ascuţite decât în 
cele nu groaznice gânduri ale mele. 


Cu ochii deschişi, în minte mi-a apărut chipul mamei mele. 
At de înţeleaptă. Atât de blinda. 1 

Imaginea ei deveni ceţoasă. Totul din jurul meu deveni 
ceţol pentru o clipă, strada, cinematograful... 4 

Am inspirat puternic aerul, care pătrunse în piept 
provocâni du-mi durere, apoi am inspirat şi mai puternic, şi m-a 
durut mal puţin, după care mi-am şters ochii cu mâneca 
jachetei. 

Moştenirea mea îmi cere să depun mărturie şi nu pot să 
ev» această responsabilitate. Lumina soarelui îmi este interzisă, 
dar nu pot să fug de lumina adevărului, care arde şi ea, dar te 
căleşte, nu te distruge. j 

M-am Intors să privesc stolul care fusese adus la tăcere. | 

Sute de păsărele acopereau trotuarul. Doar câteva aripi 
mai zvâcneau slab, pe măsură ce viaţa se scurgea din ele. Multe 
dintre păsări se izbiseră atât de puternic, încât craniile lor fragile 
se zdrobiseră, iar gâturile se rupseseră în urma impactului. 1 

1 Din cauză că arătau ca nişte şoimi-de -noapte obişnuiţi, 
m-am Jhlirl>ai ce schimbări interne avuseseră loc în păsările 
acelea. Deşi Wvizibile pentru ochiul neavizatului, diferenţele 
fuseseră atât de llihsiaiuiale, încât zburătoarele consideraseră 
că nu puteau suporta IA >i continue existenţa. 

Sau poate că zborul lor kamikaze nu fusese un act 
conştient. wtmlc că rezultase din deteriorarea instinctului 
direcţional, sau din iau /.a unei orbiri în masă, sau a nebuniei. 

Nu. Amintindu-mi de exerciţiile lor aeriene complicate, a 
trebuii să accept că schimbarea fusese mai profundă, mai 
misterioasă || mai tulburătoare decât o simplă disfuncţionalitate 
fizică. 

Lingă mine, motorul jeepului porni, tuşi, mugi, apoi se 
potoli (lud Bobby nu mai apăsă pe acceleraţie. 

Nu observasem când se urcase la volan. 

- Fârtate, mă chemă el. 

Deşi nu era legată direct de dispariţia lui Orson sau de 
răpirea lui Jimmy Wing, autodistrugerea stolului era un semn că 
trebuia să nc grăbim să găsim câinele şi băiatul. 

Pentru prima oară în viaţa lui, Bobby părea că simte 
solventul timpului trecând prin el şi curgând mai departe, aşa 
cum se scurge apa în canal, dar ducând cu el o anumită esenţă 
dizolvată. 


- Să navigam mai departe! a zis el, cu o expresie solemnă 
pe luta, care contrazicea tonul leneş al vocii şi limbajul degajat 

Când am trecut pe lângă locul măcelului, a privit strada, în 
faţa lui, fără să se uite spre stolul mort. 

Eu însă nu puteam să mă uit în altă parte şi am întors 
capul să privesc după ce am trecut de locul acela. 

în minte îmi răsuna muzica unui pian care avea doar clape 
negre, o muzică stridentă, discordantă. 

în cele din urmă am privit în faţă. Mergeam prin lumina 
înspăimântătoare a farurilor jeepului, dar, indiferent de viteză, 
rămâneam In întuneric, gonind fără speranţă după lumină. 

10 

Oraşul Mort putea trece drept un cartier al iadului, In cai 
condamnaţii nu erau chinuiţi cu foc şi ulei încins, ci cu pedeapi 
mult mai semnificativă a singurătăţii şi a unei veşnicii de tăcere, 
care să se gândească la ce-ar fi putut fi. Eu şi Bobby cercetai 
străzile, căutând vreun semn al fratelui meu lăţos sau al fiului f 
Lilly, de parcă ne-am fi angajat într-o misiune de salvare supran; 
turală: să scoatem din Hades două suflete care fuseseră 
condamna pe nedrept. j 

Luminam spaţiile dintre casele aliniate ca nişte morminte, 
c o lanternă puternică, pe care-o tineam în mână şi pe care 
Bobby” conectase la bricheta maşinii. Luminam geamurile 
crăpate să sparte, în care reflectarea razei lucea ca figura unei 
fantome. Li minam gardurile vii, acum cafenii, uscate. Şi tufişuri 
moarte, cal aruncau umbre scheletice. 

Deşi lumina nu era îndreptată spre mine, căldura degajată 
îm crea probleme. Ochii mi-au obosit curând, mă usturau 
pleoapele. A fi trebuit să-mi pun ochelarii de soare, pe care-i 
port uneori ş noaptea, dar ei nu mi-ar fi uşurat căutarea. 

— Ce-i cu faţa ta? mă întrebă Bobby, în timp ce conducea 
încd şi se uita atent în noapte. 

— Sasha zice că nu-i nimic. j 

— Sasha are nevoie de o transfuzie de bun-gust. Ce-ai 
păţit? -j -Nimic. 

— Mămica ta nu te-a învăţat să nu minţi? 

m Ţineam cu dreapta minerul lanternei, iar cu stingă mi- 
am pipăit, fftt /| să-mi dau seama, pata dureroasă de pe faţă, pe 
care o descokrisem ceva mai devreme, in cursul nopţii. 


- Vezi o arsură aici? l-am întrebat pe Bobby, arâtându-i 
locul de Mări mea unui bănuț de pe obrazul sting. 

P - Nu la lumina asta. Mă doare. 

MI - Probabil că te-ai lovit. 

E - Aşa începe. 

1 ~ Ce să înceapă? 

- Cancerul. 

Poate că-i doar un coş. h - La început o durere, apoi o 
leziune, iar după aceea, pentru că pielea mea nu are mijloace 
de apărare, o metastază rapidă. / - Eşti omul-spectacol, râse 
Bobby. 

- Sunt doar realist. 

- Şi le ce foloseşte să fii realist? întrebă Bobby, cotind la 
dreapu, spre altă stradă. 

Alte bungalow-uri dărăpănate. Alte garduri vii, acum 
moarte. 

- Mă doare capul, am continuat eu. 

- Tu eşti de vină că mă doare pe mine capul. 

- într-o zi o să mă aleg cu o durere de cap care n-o să 
treacă niciodată, din cauza distrugerilor neurologice provocate 
de XP. 

- Hei, tipule, ai mai multe simptome psihosomatice decât 
banii pe care-i are Scrooge McDuck. 

- Mulţumesc pentru analiză, doctore Bob! în şaptesprezece 
ani nu m-ai slăbit o clipă! 

- N-ar fi fost indicat. 

- Uneori am avut nevoie să mă laşi în pace. Conduse în 
tăcere o jumătate de cvartal, apoi zise: 

- Nu mi-ai adus niciodată flori. -Ce? 

- Nu mi-ai spus niciodată că-s frumos. Am izbucnit în râs, 
fără să vreau. 

- Eşti un prost! 

- Vezi? Eşti plin de cruzime, trase Bobby concluzia, apoi op 
maşina in mijlocul străzii. ti 

- S-a Intâmplat ceva? l-am întrebat, alarmat. 

- Dacă aş fi fost înfăşurat în neopren, n-ar fi trebuit să 
opresc Neopren înseamnă costumul pe care-l poartă un surfist 
atura 

când temperatura apei este prea scăzută ca să se arunce 
în valu doar cu o pereche de pantaloni scurţi. 


în timpul unei şedinţe îndelungate în apă rece, când stau 
în ş aşteptând un grup de monoliţi sticloşi, surfiştii îşi dau drumi 
câteodată, în costumul de plastic. Cuvântul pentru asta este 
urini forie, adică senzaţia de căldură care durează până când 
strop constanţi de apă de mare o înlătură treptat * Dacă 
surfingul nu-i cel mai romantic şi mai frumos sport d toate 
vremurile, atunci nu ştiu care-i. Oricum, nu golful. 

Bobby ieşi din maşină şi se opri lingă trotuar, cu spatele 
mine. 

- Sper că apăsarea asta pe vezică nu înseamnă că am 
cancer. 

- Ţi-ai exprimat deja punctul de vedere.) 

- Ce bizară nevoie să mă uşurez... Omule... e malign! 

- Grăbeşte-te şi taci din gură! 

- Probabil că m-am ţinut prea mult timp şi m-am otrăvit cu 
aci uric. 

Stinsesem lanterna. Am pus-o jos şi am luat puşca. 1 

- Rinichii mei vor imploda, părul o să-mi cadă, nasul o să-n 
pice... Am încurcat-o! >) 

- O s-o încurci, dacă nu taci! 

- Chiar dacă n-o să mor, ce wahină o să vrea să 
întâlnească ui tip chel, fără nas şi cu rinichi implodaţi? 

Zgomotul motorului, farurile maşinii şi lanterna pe care o 
ţinusem în mină ar fi atras atenţia asupra noastră, dacă ar fi 
existat ceva sau cineva ostil în vecinătate. Maimuţele se 
ascunseseră auzind sunetul jeepului când Bobby intrase în 
Wyvem, dar poate că întrq timp făcuseră ceva cercetări, în care 
caz ştiau că suntem numai doi şi că, în ciuda armelor, nu era 
sigur că puteam face faţă unei hoarde de primate arţăgoase. 
Mai rău, poate că Işi dăduseră seama că unul 

Unire noi era Christopher Snow, fiul Wisteriei Snow, pe 
care ele o funoşteau, probabil, sub numele de Wisteria von 
Frankenstein. |) Bobby îşi trase fermoarul şi se întoarse, întreg, 
la jeep. t - E prima oară când cineva e gata să-mi apere spatele 
în timp ce 

m piş. 

- De nada. 

- Te simţi mai bine, fârtate? 


Mă cunoştea suficient de bine ca să înţeleagă că aparenta 
mea ii i/a de ipohonarie exprima, de fapt, teamă pentru soarta 
lui Orson. A$a că am zis: 

- îmi pare râu că m-am purtat ca un onanist. 

Bobby apăsă frina de mină, pomi jeepul şi-mi răspunse: 

- Onania e ceva omenesc, iertarea e esenţa lui Bobby. 

în timp ce mergeam încet drept înainte, am pus puşca jos 
şi am luat iar lanterna. 

- N-o sâ-i găsim aşa. 

- Ai o idee mai bună? 

înainte să apuc sâ-i răspund, cineva ţipă. Strigătul fusese 
cumplit, dar nu complet neomenesc. Mai râu, era un amestec 
tulburător dc familiar şi de necunoscut Părea a fi vaietul unui 
animal, dar iivea şi ceva omenesc, o notă disperată, plină de 
suferinţă şi alean. 

- încotro? întrebă Bobby. 

Aprinsesem deja farul şi-l Îndreptasem dincolo de stradă, 
către locul din care credeam că provine ţipătul. 

Umbrele unor stâlpi de balustradă şi de acoperiş se 
strâduiră să urmărească raza de lumină, creînd impresia de 
mişcare în faţa porticului bungalow-ului. Umbrele unor copaci 
fără frunze se căţ arară pe peretele din scânduri. 

- Fii atent, îmi spuse Bobby, arătând ceva. 

Am mutat raza către locul indicat, la timp ca să surprind 
ceva fugind prin iarba înaltă, dispărând în spatele unui gard viu, 
din merişor turcesc, înalt de un metru şi douăzeci, care separa 
pajiştea din faţa unui grup de patru bungalow-uri de stradă. 

- Ce-a fost? 

- Poate cel despre care ţi-am povestit. 

- Cap-Mare? 

- Da, Cap-Mare. jfl 

în timpul lunilor lungi, fierbinţi, fără apă, gardul viu 
murisefl puţinele ploi de iama trecută nu fuseseră în stare să-l 
reînvie. Dcfl nu se zărea nici un strop de verdeață, rămăsese o 
împletitură dl crengi, pe care se aflau, ici-colo, frunze cafenii, ca 
nişte bucăţi BI came mestecate pe jumătate. M 

Bobby menţinu maşina pe mijlocul străzii, dar conduse 
Inel înainte, paralel cu gardul. 

Chiar fără frunziş nou, merişorul mort era atât de des, că 
scH letul lui spinos ascundea complet creatura ghemuită în 


spatele lul Nu credeam că o să zăresc animalul, dar l-am 
descoperit pentru efl In ciuda faptului că avea o nuanţă de 
cafeniu asemănătoare celei! perdelei lemnoase din faţă, liniile 
mai bl înde ale trupului său eoni trastau cu modelul colţuros al 
crengilor goale. Profitând de spaţiili dintre straturile de ramuri 
ale merişorului, am fixat raza pe indivico fără să reuşesc să scot 
la iveală vreun amănunt, dar zărind o sclipiri de ochi verzi, ca 
aceia ai unor pisici. 

Numai că făptura era prea mare să fie pisică. Poate doar o 
puma 

Nu era pumă. 

Descoperită, creatura se vaită din nou şi fugi de-a lungul 
tufl«i şului uscat ce-o ascundea, cu o asemenea viteză, că n-am 
reuşit s] ţin lumina pe ea. O spărtură în gardul viu făcea loc unei 
alei can lega bungalow-ul de stradă, dar Cap-Mare - sau Picior- 
Mare, sal omul-lup, sau monstrul din Loch Ness, sau ce naiba 
era - trecu iuti prin deschizătură, cu o clipă înaintea razei de 
lumină. N-am putui distinge nimic clar, doar un fund păros, şi 
nici acela văzut ca lul mea, deşi, chiar dacă aş fi văzut bine, 
fundul n-ar fi fost nici plăcut, nici plin de informaţii. 

Mă alesesem doar cu o impresie vagă. Impresia că alerga 
ridicat pe jumătate, ca o maimuţă, cu umerii împinşi în faţă şi 
capul coborât, cu mâinile aproape tirâte pe pâmânt. Animalul 
era mult mai mare decât un rhesus. Putea fi mai mare decât 
presupusese Bobby şi, dacă s-ar fi ridicat cât era de înalt, ar fi 
putut să se uite peste gard şi să scoată limba la noi. 

Am plimbat fasciculul de lumină înainte şi înapoi, dar n-am 
reuşit să localizez creatura de-a lungul următoarei secţiuni de 
merişor. 

| - Să fugim după el, zise Bobby, frânând, ridicându-se pe 
jumăblr din scaun şi arătând cu degetul. 

I» Cind am îndreptat raza dincolo de gardul viu, am zărit o 
siluetă piformă fugind prin curte, depărtându-se de stradă, 
îndreptându-se Hi re colţul bungalow-ului. 

ii Chiar ţinând lanterna sus, n-am găsit un unghi în care să 
prind fim a ce se mişca iute şi a cărei dispariţie fusese uşurată 
de ramurile |t dafin şi de iarba înaltă. 

Bobby se lăsă înapoi pe scaun, pomi jeepul şi apăsă 
pedala de icccleraţie. 

- Hai să-l vânăm! propuse el. 


Din cauză că Bobby trăieşte clipa şi pentru că se aşteaptă 
ca, în final, să fie doborât de ceva cu acţiune mai rapidă decât 
melanomul, bronzul lui este profund, vecin cu o stare 
generatoare de cancer al pielii. Prin contrast, dinţii şi ochii lui 
lucesc albi, ca oasele scăldate In plutoniu ale sălbăticiunilor de 
la Cemobâl, chestie care-l face să trate amuzant, exotic şi plin 
de spirit ţigănesc, dar care-l făceau *cum să arate, un pic, ca un 
nebun care rânjeşte. 

- Eşti tâmpit! 

- Hai, hai să vânăm! insistă el, trag în d de volan. 

Jeepul traversă curba, trecu pe sub ramurile joase ale 
dafinilor dc pe marginea străzii şi lovi gardul din merişor, care 
fusese suficient de rezistent ca să facă sticlele de bere să 
zăngăne în răcitor. Crenguţe frânte din gard zburară în toate 
părţile. în timp ce travernam peluza, un miros dulce, de 
verdeață se ridică din iarba zdrobită dc anvelope. 

Creatura dispăruse într-o latură a bungalow-ului, chiar în 
clipa In care treceam prin gard. Bobby se luă după ea. 

- N-are nici o legătură cu Orson sau cu Jimmy, am strigat 
eu, mai tare decât urletul motorului. 

- De unde ştii? 

Avea dreptate. Nu ştiam. Poate avea vreo legătură. 
Oricum, nu aveam o pistă mai bună de urmat. 

în timp ce conducea maşina printre două bungalow-uri, 
Bobby 

spuse: 

- Cârpe noctem, îţi aminteşti? 

îi povestisem recent despre mottoul meu. Regretasem 
acest lul cru, pentru că avusesem impresia că o să-l citeze în cel 
mai nm potrivit moment. W 

Bungalow-urile se găseau la cinci metri unul de altul, iar Bă 
spaţiul acela îngust nu se afla nici un tufiş. Lumina farurilor ar m 
scos la iveală animalul, de-ar fi fost acolo, dar dispăruse. 

Chestia cu dispărutul nu-l puse pe gânduri pe Bobby, care 
apăs! mai tare pe accelerator. 

Am năvălit în curtea din spate tocmai la timp ca să-l zărim 
pl sasguatch-ul nostru sărind peste un gard din scânduri şi 
dispărând îri următoarea curte, fără a ne da ocazia, nici de data 
asta, să vedeii din el altceva decât nişte buci păroase. 1 


Bobby nu se lăsă intimidat de şirul de scânduri, aşa cum 
nu sflj sinchisise nici de gardul viu. Se repezi in viteză spre el, 
râse şi zisdl „Să chilim", ceea ce înseamnă hai să ne distrăm, 
expresie care sd pare că provine de la chilă, numele părţii ca o 
cârmă de la capăt» de dedesubt al plăcii de surf, care-ţi permite 
să coteşti şi să fac| diverse manevre. 

Deşi Bobby e leneş şi iubitor de linişte, având un loc de 
frunte în analele puturoşilor, loc asemănător celui ocupat de 
Saddam Husseii pe lista dictatorilor nebuni, devine un cu totul 
alt gagiu, un tsunami imens, de îndată ce şi-a stabilit o anumită 
linie de acţiune. Poate să stea ore în şir pe plajă, studiind starea 
valurilor, uitindu-se după ui grup de talazuri care să-l împingă 
către — şi poate dincolo - de pnl gul lui personal, fără să-i pese 
de bikinii împodobiţi cu iepuraşi, atât de concentrat şi de 
răbdător că, pe lingă el, capetele de piatră de pi Insula Paştelui 
par de-a deptul agitate, dar când vede ceea ce-i trai buie şi-şi 
scoate planşa de surf din dispozitiv, nu se lasă dus de valuri ca o 
geamandură, devine un adevărat maestru al crestelor, 
despicând valurile, domesticind cele mai imense talazuri, 
implicându-se într-atâta încât, dacă un rechin l-ar confunda cu o 
gustare, Bobby l-ar răsturna cu susul în jos şi l-ar călări ca pe o 
planşă de surf. 

— Să chilim pe dracu', am mârâit eu, în timp ce izbeam 
gardul. | Aşchii albe, putrezite de vreme, săriră peste capota 
jeepului, se 

împrăştiară pe parbriz, se loviră de rama maşinii. Eram 
convins că 

Unu dintre ele o să ricoşeze exact In unghi drept, o sâ-mi 
scoată un Ochi şi o să-mi facă din creier şiş-kebab, numai că nu 
s-a întâmplat ftyn ceva. Apoi am traversat grădina din spatele 
casei, care dădea în un.ula următoare. 

Curtea pe care o părăsiserăm era netedă, dar cea in care 
ne lflam acum era plină de scobituri, movile şi gropiţe, peste 
care treceam cu o asemenea exuberanţă, că a trebuit să-mi ţin 
şapca pe cnp cu o mină, ca să nu zboare. 

în ciuda riscului de a-mi muşca o bucată zdravănă din 
limbă, dacă ne-am fi lovit pe neaşteptate de ceva prea tare, am 
spus, imiltnd glasul lui Porky Pig: 

- îl vezi? 


- îl văd! m-a asigurat Bobby, deşi lumina farurilor se arc ui 
a în sus şi-n jos odată cu jeepul care ţopăia nebuneşte, că n-aş 
fi crezut ca putea să vadă ceva mai mic decât casa în jurul 
căreia cotise. 

Am stins lanterna pentru că nu lumina nimic, cu excepţia 
genunchilor mei şi a diferitelor nebuloase galactice. 

Terenul dintre bungalow-uri era la fel de neregulat ca 
acela din curtea din spate, iar cel din faţa casei nu arăta mai 
bine. Dacă nu îngropase cineva vaci moarte pe proprietatea aia, 
atunci popândăii ajunseseră mari cât o Holstein. 

Ne-am oprit înainte să ajungem în stradă. Nu exista vreun 
gard viu după care să se ascundă cineva, iar trunchiurile 
dafinilor indieni arătau atât de subţiri, că nu se putea piti după 
ele nici măcar un supermodel bulimic, cu atât mai puţin 
sasquatch-ul nostru. 

Am aprins farul şi i-am plimbat raza în dreapta şi în 
stânga, de-a lungul străzii. Era pustie. 

- Credeam că te ţii după el, am zis eu. 

- M-am ţinut. 

- Şi acum? 

- Acum nu. -Deci? 

- Un plan nou. 

- Aştept. 

- Tu eşti gagiul cu planurile, spuse Bobby, oprind jeepul. 

Alt țipăt ciudat - ca nişte unghii zgiriind o tablă pentru scrii 
vaietul de moarte al unei pisici şi sughiţul unui copil îngrozii 
toate ţesute împreună şi recreate pe un sintetizator de voce 
defeq| de un muzician drogat - ne-a făcut să sărim de pe 
scaune, numai pentru că fusese suficient de înfricoşător să ne 
facă vine] să plesnească, precum nişte benzi din cauciuc, ci 
pentru că ven< din spatele nostru. 

Nu-mi aduc aminte când mi-am ridicat picioarele, m-am 
răsucii) m-am prins de rama maşinii şi am stat in picioare pe 
scaun. Treb să fi făcut toate astea, şi chiar cu graţia unui 
gimnast olimpi pentru că aşa m-am trezit cind ţipătul atinse un 
crescendo, apoi întrerupse subit. 

Tot aşa nu-mi dădusem seama că Bobby apucase puşca, 
dese sese uşa şi sărise din jeep, dar acum se afla jos, cu 
Mossberg-ul 12 ridicat, îndreptat spre locul din care veniserăm. 

- Lumină, cern el. 


Ţineam lanterna în mină. Am aprins-o când Bobby încă 
vorbea| 

Nici o verigă lipsă nu se zărea în spatele maşinii. 

larba înaltă până la genunchi se legăna, de parcă ar fi 
emoţionat şoapta vântului. Dacă vreun animal de pradă ar fi 
încercat să se târaij că spre noi, ascunzându-se în iarbă, ar fi 
deranjat modelul elegant produs de blinda mângâiere a brizei şi 
ar fi fost uşor de descoperit 

Bungalow-ul nu avea portic, doar două trepte şi o verandă 
n< acoperită. Uşa era închisă. Cele trei ferestre rămăseseră 
intacte nu se zgâia la noi nici un baubau din spatele geamurilor 
murdare. 

- S-a auzit chiar de aici, zise Bobby. 

- De parcă ar fi fost chiar sub fundul meu. Bobby ţinea 
bine puşca. Privind în jur, prin noapte, enervat, 

fel ca mine, de aspectul paşnic al ei, mormăi: 

- Nasol! 

- E nasol, l-am aprobat eu. 

Pe figură îi apăru o expresie bănuitoare şi se depărta 
încet, 

spatele, de jeep. 

Nu ştiu dacă văzuse ceva sub maşină sau acţiona la 
întâmplare Oraşul Mort era mai tăcut decât avertiza numele lui. 
Briza slal 

bătea silențios. 

e. 
Stând încă in picioare pe scaunul pasagerului, m-am uitat 
de-a lungul jeepului, la lamele de iarbă ce se ondulau leneş. 
Dacă vreun |lIc-nil cu porniri agresive ar fi ţişnit de sub vehicul, 
ar fi putut să se nu arc pe uşă şi să ajungă la gltul meu înainte 
să apuc să găsesc un «nicifix sau o ghirlandă puţin atrăgătoare 
din usturoi. 

Aveam nevoie doar de o mină ca să ţin farul. Mi-am scos 
Olock-ul din tocul de la umăr. 

După ce Bobby făcu trei-patru paşi înapoi, se lăsă pe un 
genunchi. 

Pentru a examina locul pe care voia să-l vadă, am luat 
lanterna din maşină şi am îndreptat raza sub caroserie, în 
partea mea, spetind să luminez din spate ceea ce s-ar fi ascuns 
acolo. 


Ca un experimentat vânător de monştri, Bobby îşi plecă 
încet Clipul într-o parte şi se uită sub jeep. 

- Nada! zise el. 

- Nimic? -Zero. 

- Abia mă încinsesem. 

- Mă ambalasem. 

- Gata să-i dau un şut în fund. Minţeam amândoi. 

Când Bobby se ridică in picioare, alt strigăt sfâşie noaptea: 
acelaşi vaiet zgâriat-de-tablă-pisică-muribundă-scâncet-de-copil- 
sinteti/ator-stricat care ne făcuse, cu puţin timp înainte, să 
sărim ca nişte miţe lovite de fulger. 

De data asta am localizat mai bine sursa ţipătului şi mi-am 
îndreptat atenţia spre acoperişul bungalow-ului, iar lumina 
lanternei îl scoase la iveală pe Cap-Mare. Fără nici o îndoială, 
era chiar creatura pe care Bobby o numise Cap-Mare, pentru că 
avea un cap Intr-adevăr mare. 

Stătea cocoţată la capătul acoperişului, chiar pe creastă, 
la vreo cinci metri deasupra noastră, precum King Kong pe 
Empire State Building, dar într-o emisiune în direct, care nu 
avea buget pentru decoruri mai mari, avioane de vânătoare, nici 
măcar pentru o demoazelă în pericol. Cu braţele acoperindu-i 
faţa, de parcă vederea unor făpturi umane hidoase l-ar fi speriat 
şi l-ar fi scârbit, Cap-Mare se uita la noi cu ochi verzi, strălucitori, 
pe care-i vedeam printr-un spaţiu liber dintre braţele lui 
Încrucişate. J 

Chiar dacă fata îi era acoperită, se vedea că avea capul 
disprol porţionat de mare în comparaţie cu trupul. Şi deformat. 
Deformai nu numai după standardele umane, ci şi după cele ale 
frumuseţii maimuţelor. 1 

Nu-mi dădeam seama dacă se trăgea dintr-un rhesus sau 
din alţi primată. îl acoperea o blană deasă, ce nu semăna cu a 
unui rhesus) avea braţe lungi şi umeri gheboşaţi, evident 
simieni, dar părea nul puternic decât o maimuţă obişnuită, era 
formidabil ca o gorilă, deşi nu semăna defel cu o gorilă. Nu 
trebuia să ai imaginaţia mei hiperactivă ca să te întrebi - ţinând 
seama de anumite trasaturi ale creaturii — dacă nu fusese 
folosit un spectru de specii atât de larg) încât mostrele genetice 
se extinseseră dincolo de clasele cu sângi cald ale vertebratelor, 
pentru a include caracteristici reptiliene sau ceva şi mai rău 
decât atât. 


- Extrem de monstruos, zise Bobby, întorcându-se lingă 
jeep. | 

— Monstru major, l-am aprobat eu. 

Pe acoperiş, Cap-Mare îşi întoarse faţa spre cer, de pacă 
ar f studiat stelele, dar continua să-şi ascundă trăsăturile dincolo 
di masca braţelor. 

M-am trezit, deodată, identificându-mă cu creatura aia. 
Poziţii ei, atitudinea ei, Îmi spuneau că-şi acoperise faţa de 
ruşine şi stân4 jeneală, că nu voia să vedem cum arată pentru 
că ştia că o vom găfl respingătoare, ceea ce însemna că se 
simţea respingătoare. Puteai] sâ-i interpretez comportamentul şi 
să-i intuiesc simţămintele, ped tru că trăiam de douăzeci şi opt 
de ani ca un om în afara societăţii N-am simţit niciodată nevoia 
să-mi acopăr faţa, dar când eram copi am cunoscut durerea de 
a fi un paria, când puștii plini de cruzimi mă porecleau Dracula, 
Bâiatul-Fantomă, Târâtorul-Nopţii şi cum U mai trecea prin cap. 

în minte mi-a răsunat propria voce, ce spusese, cu un 
momen In urmă „monstru major", şi am tresărit. Urmărirea 
creaturii mi-i amintit de golanii care mă fugăriseră pe când eram 
copil. Chiar şi după ce învăţasem să mă apăr şi să ripostez, 
indivizii nu se lăsauj riscau să încaseze o scatoalcă doar de 
dragul de a mă hărţui şi de a 

nu chinui. Sigur, din cauză că Orson şi Jimmy erau in 
pericol, eu şi Rohby avuseserăm un motiv serios să urmărim 
orice pistă. Nu ne motivase răutatea. Mă deranja însă, analizând 
retrospectiv, încântâiei bizară, sălbatică, rea cu care vânaserăm 
lighioana. 

Făptura care se uita la stele renunţă să mai examineze 
cerul şi privi în jos, spre noi, încă ascunzându-şi faţa. 

Am îndreptat farul spre ţiglele de lângă picioarele 
creaturii, luminând-o indirect, nedorind s-o atac cu raza. 

Discreţia mea nu l-a încurajat pe Cap-Mare să-şi coboare 
braţele. Dar a scos un sunet ce nu semăna cu tipetele 
anterioare, imul complet nepotrivit cu înfăţişarea sa înfiorătoare: 
o combinaţie de uf.uit de porumbel şi tors gutural de pisică. 

Bobby întrerupse supravegherea fiarei, cât să efectueze o 
cercetare de trei sute şaizeci de grade a vecinătăţii. Şi eu 
avusesem senzaţia că animalul încerca să ne abată atenţia de la 
o ameninţare Imediată. 

- Super linişte, raportă Bobby. 


- Până acum... 

Uguitul şi torsul lui Cap-Mare deveni mai puternic, apoi se 
transformă într-o serie fluentă de sunete bizare, simple şi 
ritmice, după un anumit model, care nu semănau cu zgomotele 
scoase de animale. Erau grupuri modulate de silabe, pline de 
intonaţie, spuse cu grabă şi emoție, şi puteai să le consideri 
cuvinte. Dacă vorbirea nu avea suficientă complexitate ca să fie 
definită ca limbaj, în sensul pe care-l dăm când definim engleza, 
franceza sau spaniola ca limbaje, reprezenta măcar o tentativă 
primitivă de a transmite ceva cu înţeles, era un limbaj în fază 
incipientă. 

- Ce vrea? întrebă Bobby. 

întrebarea lui pornea — fie că-şi dădea seama sau nu — 
de la premisa că acea creatură nu scotea nişte sunete, ci ne 
vorbea. 

- Nu pricep, i-am răspuns eu. 

Vocea lui Cap-Mare nu era gravă sau amenințătoare. 
Stranie ca un cimpoi într-o formaţie de reggae, suna piţigăiat, ca 
a unui copil de nouă-zece ani, nu chiar omenească, dar la 
jumătatea drumului spre om, cadenţând straniu, fără a fi 
muzicală, cu o notă de implorare ce provoca simpatie, in ciuda 
sursei. 

- Sărmanul amărât! am exclamat eu, după ce creatura 
tăcuse. 

- Vorbeşti serios? 

- E o făptură demnă de milă. / Bobby se uită la acel 
Quasimodo în căutare de clopotniţă şi, | 

cele din urmă, mă aprobă: 

- Poate că este. J 

- Cu siguranţă că-i demnă de milă. i 

- Vrei să te urci pe acoperiş şi s-o îmbrăţişezi? i 

- Mai târziu. 

- O să pornesc radioul jeepului. Poţi să urci şi s-o inviţi la 
dam s-o faci să se simtă atrăgătoare. 

- Mi-e milă de ea de departe. sj 

- Chestie tipică. Vorbeşti de compasiune, dar nu te implici. 

- Mi-e teamă să nu fiu refuzat. | 

- Ţi-e teamă să te implici. j întorcându-se cu spatele spre 
noi, Cap-Mare îşi luă braţele de p 


faţă. Apoi alergă, în patru labe, pe acoperişul bungalow- 
ului. 

- Ţine lumina pe ea! strigă Bobby. 

Am încercat, dar făptura se mişca mai iute decât un şarpe 
caii muşcă. Mă aşteptam să sară de pe acoperiş şi să se 
repeadă la no sau să dispară dincolo de panta acoperişului, dar 
merse de-a 1 ungu crestei şi sări, fără să ezite, în spaţiul de 
cinci metri dintre bunga low şi clădirea următoare. Cu agilitate 
de pisică, ateriza pe acope rişul casei vecine, unde se ridică pe 
picioarele din spate, ne privi ci ochii ei verzi, apoi se lăsă iar în 
patru labe, sprintă pe creasta acoperişului, sări pe un al treilea 
acoperiş, trecu de creasta acestuia şi dispăru în spatele clădirii. 

în timpul salturilor, surprinsă de mai multe ori de lumina 
lanternei, dar numai pentru o clipă, figura craturii se văzuse în 
fragmenta caleidoscopice. Am rămas mai mult cu impresii decât 
cu imaginii Partea din spate a craniului părea alungită, iar 
fruntea atârna, ca o glugă, peste ochii mari, afundaţi în orbite. 
Figura greoaie fusese distorsionată de excrescenţe osoase. Gura 
părea prea mare pentru cap, iar când îşi desfăcuse fălcile, 
creatura scosese la iveală o abundență de dinţi curbați, ascuţiţi, 
arătând mai periculoşi decât colecţia de cuțite a lui Jack 
Spintecătorul. 

Bobby îmi dădu şansa de a-mi reconsidera părerea despre 
Cap-Mare. 

O fiinţă demnă de milă? 

- Aşa cred. 

- Se mişcă iute, are dinţi mari - dieta ei nu-i alcătuită din 
fructe, legume şi grăunţe. 

Am stins lanterna pe care o ţineam în mână. Deşi raza 
fusese îndreptată departe de mine, eram ameţit din cauza 
surplusului de lumină. Nu văzusem mult, dar văzusem prea 
mult. 

Nici unul din noi n-a propus să continuăm vânătoarea. 
Surfiştii nu le răspund rechinilor cu muşcături. Când vedem 
destule aripioare dorsale, ieşim din apă. Ţinând seama de viteza 
şi agilitatea făpturii, nu aveam nici o şansă s-o prindem, nici pe 
jos, nici cu Jeepul. lar dacă am fi prins-o într-un colţ, nu eram 
pregătiţi s-o capturăm sau s-o ucidem. 


- Să presupunem că nu vrem să stăm aici, să bem bere şi 
să uităm că am văzut ceva, zise Bobby, după ce se aşeză la 
volan. 

- Să presupunem. 

- Atunci ce-a fost chestia aia? 

Aşezându-mă pe scaunul pasagerului şi aranjându-mi 
picioarele In jurul râcitorului, am răspuns: 

- Poate fi o odraslă a grupului iniţial, care a scăpat din 
laborator. Mutaţiile care au apărut la noua generaţie pot fi mai 
mari, mai puternice. 

- Am mai văzut destule odrasle până acum. Chiar tu ai 
văzut o ceată întreagă, în noaptea asta, corect? 

-Mda... 

- Arată ca nişte maimuțe normale. 

- Mda... 

- Asta nu părea deloc normală. 

Ştiam acum ce era Cap-Mare şi de unde provenea, dar nu 
eram pregătit sâ-i spun lui Bobby. Aşa că am zis: 

- Pe strada asta se află bungalow-ul în care m-au prins. 
Referindu-se la asemănarea caselor din jurul nostru, prietenul 

meu mă întrebă: 

- Poţi să deosebeşti o stradă de alta? 

- Pe cele mai multe. 

- înseamnă că petreci aici o cantitate psihopatică de timp, 
fârtate 

- Nu-i nimic interesant la televizor. 

- încearcă să colecţionezi timbre. 

- Nu pot suporta atâta emoție. 

în timp ce Bobby conducea vehiculul peste peluza 
denivelată i pătrundea in curba străzii, am pus Glock-ul în toc şi 
i-am spus s, cotească la dreapta. După două cvartale, i-am zis: 

- Opreşte! Aici invârteau capacul de canal. 

- Dacă vor cuceri lumea, vor face din chestia asta un spoi 
olimpic. 

- Oricum e mai interesant decât înotul sincron. Când am 
coborât din jeep, Bobby m-a întrebat: 

- Unde te duci? 

- Mergi puţin înainte şi parchează cu o roată pe canal. Nu 
cre< că mai sunt aici. Au plecat. Dar n-am chef să apară in 
spatele nostn cât timp vom fi înăuntru. 


- Unde înăuntru? j M-am dus în faţa vehiculului şi l-am 
dirijat pe Bobby până 

ajuns cu roata din dreapta faţă pe capacul gurii de canal. 
A opri motorul, a luat puşca şi a coborât. 

Briza slabă dinspre mare deveni un pic mai puternică, iar 
nori din vest, care acoperiseră luna, se întindeau treptat spre 
est, devo rând stelele. 

- Unde înăuntru? repetă Bobby. j l-am arătat bungalow-ul 
în care mă ghemuisem într-un dulap 

ca să mă ascund de maimute. 

- Vreau să văd ce putrezea în bucătărie. -Vrei? 

- Trebuie, i-am răspuns şi m-am îndreptat spre bungalow. 

- Eşti pervers, replică el, urmându-mă. 

- Maimuţele erau fascinate. 

- Vrei să coborâm la nivelul maimuţelor? 

- Poate-i ceva important. 

- Stomacul meu e plin cu kibby şi bere. 

- Şi ce-i cu asta? 

- Un avertisment prietenesc, fârtate. Sunt pe cale să 
vomit. 

11 

Uşa din față a bungalow-ului rămăsese deschisă, aşa cum 

o lăsasem. Camera de zi mirosea încă a praf, mucegai, putregai 
uscat li şoareci. în plus, o duhoare groaznică de maimute. 
Ş Lanterna mea, pe care nu îndrăznisem s-o folosesc 
Inainte, NI oase la iveală o serie de coconi lungi de vreo zece 
centimetri, de un alb-gălbui, fixaţi In colţul In care zidul din 
spate intilnea (avanul, locuinţe pentru molii sau fluturi sau, 
poate, ouă depuse de un păianjen excepţional de fertil. 
Dreptunghiuri de culoare mai deschisă de pe pereţii decoloraţi 
marcau locurile In care atârnaseră cindva tablouri. Tencuiala nu 
era atât de fisurată pe cit te-ai fi uşteptat într-o casă veche de 
şase decenii şi abandonată de aproape doi ani, dar o reţea de 
crăpături fine dădea pereţilor aspectul unei coji de ou pe cale să 
lase să apară o entitate clocită. 

Pe podea, într-un colţ, se afla o şosetă roşie de copil. Nu 
putea să aibă legătură cu Jimmy, pentru că fusese acoperită de 
praf şi zăcea acolo de mult timp. 

în timp ce intram pe uşa sufrageriei, Bobby spuse: 

- Am făcut rost ieri de o planşă nouă. 


- Vine sfârşitul lumii şi tu faci cumpărături! 

- Mi-au fâcut-o nişte prieteni, de la Hobie. -E tare? 

- N-am încercat-o încă. 

într-un colţ al sufrageriei, lângă tavan, se afla un ciorchine 
de coconi similari celor din cealaltă cameră. Mari, lungi de vreo 
zece centimetri şi cu diametrul unui cârnat gros. 

Nu văzusem niciodată, în afara acestui bungalow, cefl 
asemănător acestor structuri din mătase. M-am dus sub cm 
luminându-le cu raza lanternei. 

- Neobişnuit, zise Bobby. 

într-o o pereche de coconi se zăreau forme întunecate, 
îndofl ca nişte semne de întrebare, acoperite atât de bine în 
filamertB 

păroase, că nu puteam să văd detalii. 

- Vezi ceva mişcându-se? am întrebat eu. -Nu. 

- Nici eu. 

- Poate-s moarte. 

- Mda, am mormăit eu, nu foarte convins. Nişte molii mal 
moarte, doar pe jumătate formate. 

-Molii? 

- Ce altceva? 

- Sunt uriaşe. 

- Poate că-s molii noi. O specie nouă, mai mare. 
Transformat! 

- Insecte? Transformate? 

- Dacă oamenii, ciinii, păsările, maimuţele se transformă... 
dl ce nu şi insectele? 

Bobby se încruntă, gândindu-se la această posibilitate, 4 
bombăni: M 

- Poate că nu-i înţelept să mai cumpăr pulovere din lină... 
M-a copleşit un val de greață când mi-am dat seama că fusesem 

în camerele acelea, în beznă completă, fără să ştiu de 
cocon dolofani de deasupra capului meu. Nu-s foarte convins că 
gândi mă deranja prea mult. La urma urmei, nu mă aflasem în 
pericoli de a fi țintuit la zid de o insectă şi încarcerat într-un 
coco sufocant. Pe de altă parte, eram în Wyvem, deci poate că 
m aştepta un asemenea pericol. , 

în parte, greaţa fusese provocată de duhoarea care venea 
din bucătărie. Uitasem cât de puternică era. 


Ţinând puşca în mâna dreaptă şi acoperindu-şi nasul şi 
gura cu stânga, Bobby zise: 

- Asigură-mă că putoarea nu-i mai rea de atât. 

- Este. 

f Oh, mda... 

w - Hai să ne mişcăm iute! 

f Chiar în clipa în care mutam lumina de pe coconi, am 
avut Impresia că am văzut una dintre formele de culoare 
închisă, lurhate, mişeîndu-se în interiorul sacului ei de mătase. 1 
Am focalizat iar raza lanternei asupra ciorchinelui. 

Nici una dintre insectele misterioase nu se mişcase. ^ - Ai 
sărit în sus? râse Bobby. i - Tu nu? 

- Ca o broască. 

Ne-am aventurat în bucătărie, unde linoleumul trosnea şi 
pocnea sub picioarele noastre şi unde duhoarea de 
descompunere plutea densă în aer, ca un nor de ulei pentru 
gătit, vaporizat, rânced, din bucătăria unui restaurant ieftin, 
unde se fac numai mâncăruri prăjite. 

înainte să căutăm sursa duhorii, am îndreptat raza 
deasupra capetelor. Partea de sus a dulapurilor se afla sub o 
scafă, iar în coltul în care scafa întâlnea tavanul se găseau mai 
mulţi coconi decât în cele două camere anterioare la un loc. 
Vreo treizeci sau patruzeci. Majoritatea aveau vreo zece 
centimetri, dar câţiva depăşeau cincisprezece. Alţi douăzeci se 
cuibăriseră în jurul dispozitivului de fixare a tuburilor 
fluorescente, din central (avanului. 

- Nu-i a bună, mormăi Bobby. 

Am coborât fasciculul de lumină şi am descoperit sursa 
mirosului de putreziciune. Un om mort zăcea pe podea, în faţa 
chiuvetei. 

La început m-am gândit că fusese ucis de făptura care 
făcuse coconii. Mă aşteptam să văd un ghemotoc de mătase 
mototolită în gura lui deschisă, saci alb-gălbui ieşindu-i din 
urechi, smocuri de filamente atârnându-i din nas.... 

Dar coconii nu aveau de-a face cu el. Fusese o sinucidere. 

Revolverul zăcea pe abdomenul bărbatului, unde-l 
aruncaseră reculul şi spasmul morţii, iar degetul arătător al 
mâinii lui drepte era încă îndoit peste trăgaci. Judecind după 
rana din gât, pusese ţeava sub bărbie şi-şi trăsese un glonţ în 
creier. 


Cind intrasem mai devreme in bucătăria lipsită de 
luminâ&jfl dusesem direct spre uşa din dos, unde mă oprisem cu 
mâiufl miner, când se ivise o maimuţă în faţa geamului. Mă 
apropiase™ mă depărtasem de uşă, deci trecusem la câţiva 
centimetri* cadavru. 

- Te aşteptai la asta? întrebă Bobby, cu vocea amortizaţii 

mina cu care încerca să filtreze duhoarea scârboasâ. -Nu. 

Nu ştiu la ce mă aşteptasem, dar cu siguranţă câ în 
pivnițele <fl străfundul imaginaţiei mele se găseau lucruri mai 
groaznice. Cfl văzusem cadavrul, mă simţisem uşurat - de parcă 
în subconştient! meu prevăzusem o descoperire mult mai rea, o 
oroare definitivă, W care acum nu mai trebuia s-o înfrunt. V 

Bărbatul, îmbrăcat cu pantaloni, pantofi de sport albi şi o 
cânfl şă obişnuită, roşu cu verde, zăcea pe spate, cu braţul sting 
alături <M trup, cu palma în sus, cerând parcă de pomană. 
Părea că fusefl gras, pentru câ hainele îi stăteau întinse pe corp, 
dar asta era rezjH tatul umflării în urma formării de gaz 
bacterian. 

Figura i se buhâise, ochii opaci ieşiseră din orbite, limba Bă 
ivise printre buzele înţepenite într-o grimasă şi printre dinţii 
rânjfl Lichid de scurgere — produs de descompunere şi deseori 
confund! de cei lipsiţi de experienţă cu sângele - îi cursese pe 
gură şi prfl nări. De un verde-pal, cu zone de un negru-verzui, 
carnea sa efl marmorată de hemoliza venelor şi a arterelor. 

- De cât timp e aici? întrebă Bobby. O săptâmânâ? Două? 

- Nu de atât timp. Probabil trei-patru zile. 

Vremea fusese blândă în săptămânile trecute, nici 
călduroasă» nici friguroasă, ceea ce permisese o descompunere 
într-un ritm previzibil. Dacă ar fi murit cu mai mult de patru zile 
în urmă, carnea n-ar fi fost de un verde-pal, ci neagrâ-verzuie, 
cu pete complet negre. Avuseseră loc formări de vezicule, 
desprindere de piele şi de păr, dar nu exagerate, deci puteam 
să ghicesc destul de corect data sinuciderii. 

- Mai umbli cu Patologia legi stă în cap? întrebă Bobby. 

- încă. 

gaiirca mea în ceea ce priveşte moartea data din anul în 
care ise 111 paisprezece ani. Când ajung la vârsta adolescenţei, 
mulţi uu o fascinaţie morbidă care se manifestă prin pasiunea 
benzi desenate, romane horror şi filme cu monştri, cenţii 
măsoară progresul către maturitate prin abilitatea lor Icra cele 


mai teribile vulgarităţi, imagini şi idei care testează + echilibrul 
minţii şi reacţia la poante. Pe atunci, eu şi Bobby ini ai lui H.P. 
Lovecraft, ai artei biologice a lui H.R. Giger şi z/or horror 
mexicane, cu buget redus, pline de crime. Jeam mai multă 
importanţă fascinaţiei aceleia decât altor ; ale adolescenţei 
noastre, dar încă de pe atunci exploram a mai mult decât 
Bobby, progresînd de la filmele proaste la tot mai aprofundat al 
textelor clinice. Citeam despre istoria icile mumificării şi 
îmbălsămării, detalii macabre despre iii, precum Moartea 
Neagră, care ucisese jumătate din tia Europei, între 1348 şi 
1350. dau seama acum că, prin cufundarea în studiul morţii, :m 
să accept faptul că sunt muritor. Cu mult înaintea de ;enţă, 
ştiusem că fiecare dintre noi este nisip într-o clepsidră, lăzând 
continuu din globul de sus în tăcerea globului de jos, şi că in 
Clepsidra mea gâtul dintre sfere este mai larg decât la 
majoritatea celorlalţi, iar curgerea nisipului — mai iute. Un 
adevăr greu de mi portat de către cineva atât de tânăr, dar, 
devenind un as într-ale mormântului, încercasem sâ-i fur morţii 
groaza cu care ne sperie. 

Conştient de rata mare a mortalităţii oamenilor cu XP, 
părinţii mei atât de deosebiți îmi permiseseră să mă joc în loc să 
muncesc, na mă distrez, să privesc viitorul nu cu teamă, ci ca pe 
ceva învăluit In mister. De la ei am învăţat să am încredere în 
Dumnezeu, să cred ca mă născusem cu un scop, să fiu vesel. Ca 
urmare, mama şi tata fuseseră tulburaţi de obsesia mea pentru 
moarte, dar, fiind savanţi care credeau în puterea eliberatoare a 
cunoaşterii, nu m-au împiedicat să studiez subiectul. 

îl rugasem pe tata să-mi achiziţioneze cartea care mi-a 
completat studiile legate de moarte: Patologie /egistă, publicată 
de Elsevier într-o serie de cinci volume scrise de legişti 
profesionişti, implicaţi în investigaţii criminaliste. Cartea aceea 
înspăimântătoare, ilustrată generos cu fotografii de victime, 
care ar fi îngheţat ininl cea mai fierbinte şi ar fi instalat mila în 
cea mai rece, nu se găsejH pe rafturile majorităţii bibliotecilor şi 
nu se împrumută copiilor, fi paisprezece ani, cu o speranţă de 
viaţă ce nu depăşea — pe vremfl aceea - douăzeci de ani, 
puteam să susţin că nu mai sunt copil, am trecut de vârsta 
medie. , fl 

Patologia legista descrie miliardele de feluri în care pierii] 
boli, moarte prin foc, prin înghețare, prin înecare, pcfl 


electrocutare, prin otrăvire, prin înfometare, prin sufocare, prl 
strangulare, moarte cauzată de rănile produse de împuşcături, 
<M traumele provocate cu obiecte netăioase, de arme ascuţite 
sji tăioase. Când am terminat cartea, scăpasem de fascinația 
morţii... m de teama de ea. Fotografiile care prezentau lipsa de 
demnitatea descompunerii dovedeau că acele calităţi pe care le 
preţuiam la cm pe care-i iubeam - inteligenţă, umor, curaj, 
loialitate, încrede» compasiune - nu sunt produsul cărnii. Aceste 
lucruri durează ml mult decât trupul, trăiesc în amintirea familiei 
sau a prietenilol trăiesc veşnic inspirindu-i pe alţii să fie buni şi 
iubitori. Umorii credinţa, curajul, compasiunea nu putrezesc şi 
nu dispar, nu potl atacate de bacterii, sunt mai puternice decât 
timpul sau gravitația, fii au originea în ceva mai puţin fragil 
decât sângele şi oasele, într-ud suflet care dăinuieşte. 

Deşi cred că voi trăi după această viaţă şi că aceia pe 
care-fl iubesc vor fi acolo unde mă voi duce, mă tem totuşi câ 
vor pleca înaintea mea şi mă vor lăsa singur. Uneori mă trezesc 
dintr-ui coşmar în care sunt singura persoană în viaţă pe 
pâmânt. Zac în pal tremurând, fiindu-mi frică s-o sun pe Sasha 
sau să folosesc telefonul, îngrozit de gândul că nimeni nu-mi va 
răspunde şi c visul a devenit realitate. îi 

lar acum, în bucătăria bungalow-ului, Bobby spuse: 

- Greu de crezut câ a ajuns în halul ăsta doar în trei-patru 
zile. 'l 

- Dacă ar fi fost expus elementelor naturii, scheletizarea 
completă ar fi avut loc în două sâptâmâni. în unsprezece sau 
douăsprezece zile, în condiţii potrivite. 

- Deci, în orice clipă... sunt la două sâptâmâni de 
momentul în care voi ajunge doar oase... 

m -Un gând zdrobitor, nu? m ~ O zdrobire majoră. 

m După ce am considerat că privisem mortul destul, am 
îndreptat "fN/i lanternei spre lucrurile pe care le aranjase pe 
podea, în jurul Illl. înainte să apese pe trăgaci. Un permis de 
conducere din Calilbrnia, cu fotografie. O Biblie în ediţie ieftină. 
Un plic obişnuit, |)b. pe care nu fusese scris sau dactilografiat 
nimic. Patru instantanee, într-un şir bine ordonat. Un pahar mic, 
din sticlă rubinie, de felul celor care conţin de obicei luminări 
votive, dar în acesta nu >rn nici o luminare. 

încercând să suport duhoarea şi gândindu-mă la mirosul 
trandafirilor, m-am ghemuit, să mă uit mai bine la permisul de 


ţonducere. în ciuda descompunerii, cadavrul păstra suficiente 
ftupccte similare figurii de pe permis ca să mă conving că era 
Icecaşi persoană. 

- Leland Anthony Delacroix, am citit eu. 

- Nu-l cunosc. 

- Treizeci şi cinci de ani. 

- Tot nu-l cunosc. 

- Adresă din Monterey. 

- De ce-o fi venit aici să moară? se minună Bobby. 

wSperind să găsesc un răspuns, am îndreptat raza 
lanternei către cele patru instantanee. 

Primul arăta o blondă drăguță, de vreo trezeci de ani, cu 
un şort alb şi o bluză galbenă, stând pe un doc al portului pentru 
iahturi, avind în spate cer albastru, apă albastră şi bărci cu 
pânze. Zâmbetul ei de puştoaică era atrăgător. 

Al doilea fusese luat în altă zi, In alt loc. Aceeaşi femeie, 
acum intr-o bluză pestriță, şi Leland Delacroix stăteau alături la 
o masă de picnic, din lemn de sequoia. El ţinea braţul pe umerii 
ei, iar ea îi /.unbea, în timp ce el se uita la aparat. Delacroix 
părea fericit, iar blonda arăta ca o femeie îndrăgostită. 

- Soţia lui, zise Bobby. 

- Probabil. 

- Are verighetă în poză. 

Al treilea instantaneu arăta doi copii, un băiat de vreo 
şase al şi o fată care nu putea avea mai mult de patru. în 
costume de bail stăteau in spatele unui bazin de înot gonflabil şi 
se strâmbau | cameră. | 

- A vrut să moară înconjurat de amintiri despre familia s| 
sugeră Bobby. | 

Al patrulea instantaneu părea să sprijine această 
interpretări Blonda, copiii şi Delacroix stăteau pe o peluză, copiii 
in fii părinţilor, pozând pentru un portret de familie. Trebuie să fi 
fost» ocazie specială. Şi mai fericită decât în celelalte fotografii, 
femei purta o rochie de vară şi tocuri înalte. Fetiţa afişa un 
zâmbet cal lăsa să i se vadă un dinte lipsă, evident incântată de 
combinaţia 1 de pantofi albi, şosete albe şi rochie roz, cu 
volănaşe. Proaspl frecat şi spălat, că puteai să simţi mirosul de 
săpun, băiatul purta ii costum albastru, cămaşă albă şi cravată 
roşie. în uniformă militai şi cu şapcă de ofiţer - gradul se 


distingea greu, probabil căpitan M Delacroix era întruchiparea 
mândriei. 

Tocmai pentru câ subiecții erau atât de vizibil fericiți în 
acele instantanee, fotografiile provocau o tristețe inexprimabilă. 

- Stau în faţa unui bungalow ca acesta, arătă Bobby fondu 
celei de-a patra fotografii. 

- Nu ca acesta. Este chiar acesta. 

- De unde ştii? -Simt. 

- Deci au locuit aici, cândva. 

- Şi el s-a întors acasă ca să moară. 

- De ce? 

- Pentru câ... poate că aici a fost ultimul loc în care a fost 
fericit. 

- Mai poate însemna câ aici s-a declanşat catastrofa, 
comentă Bobby. 

- Nu numai pentru ei. Pentru noi toţi. 

- Unde crezi câ sunt soţia şi copiii? -Morţi. 

- Tot pentru că aşa simţi? 

f~ Şi eu simt la fel. 

» Ceva licări în paharul roşu pentru luminări votive. L-am 
atins Hi lanterna şi l-am răsturnat. O verighetă se rostogoli pe 
linoleum. 

Acel obiect reprezenta tot ce-i rămăsese lui Delacroix de 
la iubita lui soţie, în afară de câteva fotografii. Poate că 
exageram cu SAutarea înţelesurilor, dar m-am gândit că alesese 
suportul pentru luminări votive să ţină inelul, pentru că 
reprezenta un mod de a Npune că femeia şi căsătoria erau sacre 
pentru el. 

Am privit din nou fotografia luată în faţa bungalow-ului. 
Zimbetul larg al fetei, cu un dinte lipsă, îmi sfâşie sufletul. 

- Isuse! am gemut încet. 

- Hai să ne roim, fârtate! 

Nu voiam să ating obiectele acelea, pe care decedatul le 
aranjase în jurul său, dar conţinutul plicului putea fi important. 
După câte puteam să văd, nu fusese pătat de sânge sau de 
ţesuturi. Când l-am ridicat, mi-am dat seama că nu conţinea 
hârtii. 

- Casetă audio, i-am zis lui Bobby. 

- Puţină muzică de moarte? 

- Probabil testamentul său. 


în vremuri obişnuite, înainte ca un Armagedon cu mişcare 
lentă să fi fost slobozit din laboratoarele din Wyvem, aş fi 
chemat poliţiştii, să raportez că am găsit un cadavru. Nu aş fi 
atins nimic de pe scena morţii* chiar dacă moartea părea să fie 
sinucidere, nu crimă. 

Dar nu trăiam vremuri obişnuite. 

M-am ridicat în picioare şi am vârât plicul - şi caseta - în 
buzunarul interior al jachetei. 

Atenţia lui Bobby fu atrasă de tavan şi apucă arma cu 
ambele miini. 

Am îndreptat lanterna spre locul în care privea. Coconii 
păreau neschimbaţi. L-am întrebat: 

- Ce s-a întâmplat? 

- N-ai auzit nimic? -Ce? 

Bobby ascultă, apoi zise: 

- Probabil că mi-am închipuit. 

- Ce-ai auzit? ) 

- Pe mine, răspunse el criptic şi, fără alte explicaţii, se 
îndrep spre uşa sufrageriei. | 

Mi-a părut rău că-l părăseam aşa pe răposatul Leland 
Delacroi mai ales că nu credeam că aveam să informez 
autorităţile desp sinuciderea sa, nici chiar anonim. Pe de altă 
parte, aici voise să fi 

în timp ce traversam sufrageria, Bobby spuse: ţ 

- Copilul are patru metri. 

Deasupra, ciorchinul de coconi rămase liniştit. 

- Ce copil? / 

- Noua mea planşă de surf. 

Chiar şi o planşă lungă este rareori mai mare de trei metri. 
U monstru de patru metri se atâma de obicei pe pereţi, pentr 
atmosferă, in restaurante tematice. 3 

- De decor? < 

- Nu. E o planşă pentru tandem. 

în camera de zi, coconii arătau ca ultima oara când îi 
văzusen Bobby privi îngrijorat în sus, apoi se duse spre uşa din 
faţă. 

- Lată de şaptezeci de centimetri şi groasă de 
cincisprezece adăugă el. 

Manevrarea unei planşe de surf de asemenea dimensiuni, 
chia cu o sută douăzeci, o sută cincizeci de kilograme la bord, 


cere talent, coordonare şi credinţă într-un univers sănătos, 
ordonat. ^ 

- De când te interesează tandemul? am întrebat, stingâni 
lanterna în timp ce traversam porticul. Din momentul în care aii 
înlocuit spargerea valurilor cu condusul maşinii? 

- Nu mă interesează. Dar un pic de tandem ar fi drăguţ... 
Dacă intenţiona să practice surf în tandem înseamnă câ si 

gândea la un partener, la o wah/nă anume. Dar singura 
femeie pe care o iubeşte este o surfistă şi pictoriţă, numită Pia 
Klick, cari medita in golful Waimea din Hawaii, încercând să se 
găsească pe sine, de trei ani, după ce părăsise patul lui Bobby 
într-o noapte, ca să se plimbe pe plajă. Bobby nu ştiuse că 
prietena lui plecase, până nu-l sunase de la bordul unui avion, în 
drum spre Waimea, pentru a-l anunţa că începuse căutarea de 
sine. E drăguță, blinda, mai inteligentă decât oricare dintre cei 
pe care i-am cunoscut şi o artistăltntală şi de succes. Dar crede 
că Waimea este casa ei spirituală | Oskaloosa, Kansas, unde s-a 
născut şi a crescut; nici Moonlight |Y unde s-a îndrăgostit de 
Bobby — şi pretinde că e incarnarea lui nh.i Huna, zeiţa 
surfingului. Existaseră vremuri ciudate şi înainte de catastrofa 
din boratoarele din Wyvem. Ne-am oprit la capătul treptelor 
porticului şi am respirat Ol'und, lent, ca să ne curăţăm de 
duhoarea morții, care părea a fi inims în noi, de parcă ar fi fost o 
marinată in care ne iilundaserăm. Am profitat de aceste 
momente pentru a ipraveghea noaptea, înainte de a ne 
aventura din nou în ea, lindu-ne după Cap-Mare, după maimuțe 
sau după vreo nouă ucuinţare pe care nici măcar eu, în plină 
dezlănţuire a imaginaţiei, nş ii putut s-o prevăd. Venind din 
depărtările Pacificului, două straturi de nori trcţesute, dense 
precum gabardina, îmbrăcaseră mai mult de matate din cer. - 
Putem să cumpărăm o barcă, zise Bobby. 

- Ce fel de barcă? 

- Putem să ne permitem orice fel. . -Şi? 

- Să rămânem pe mare. 

- Asta-i o soluţie extremă, fârtate! 

t - Navigam ziua, ne distrăm noaptea. Ancorăm pe plaje 
pustii, prindem nişte valuri tropicale bune... | - Tu, eu, Sasha şi 
Orson? 

- O luăm şi pe Pia, din golful Waimea. 

- Pe Kaha Huna. 


- Cu motor? 

- Cu pânze. -Hrană? 

- Peşte. 

- Şi peştele poate să fie purtător de retrovirus. 

- Atunci să găsim o insulă îndepărtată. 

- Cât de îndepărtată? 

- Sfincterul nicăierimii. 

— Şi? i 

— Ne cultivăm singuri hrana. 

— Fermierul Bob! 

— Minus salopeta. 

— E o chestie de rahat! 

— Autosatisfacere. E posibil, insistă el. 1 

— E posibil să ucizi un urs grizzly cu o lance. Dartu o să te 
V într-o groapă cu lancea ta, ursul o să cadă acolo cu nişte 
tortilla după aia o să mânânce cu Bobby o porţie de taco la cină! 

— Nu şi dacă o să iau lecţii de ucidere a urşilor. 

— Aşadar, Inainte să ridici plnzele, o să petreci patru ani 
înti facultate bună de agricultură? 

Bobby inspiră suficient de puternic cit să-şi ventileze 
intestii superior, apoi izbucni: 

— Ştiu doar câ nu vreau să sfârşesc precum Delacroix! 

— Oricine s-a născut in lumea asta va sfârşi precum 
Delacro Dar ăsta nu-i sfârşitul, ci doar o ieşire. Ca să intri in 
ceea urmează. 

Bobby tăcu un moment, apoi mărturisi: 

— Nu cred în chestiile astea, Chris. ^ 

— Aşadar crezi că ai putea fugi de sfârşitul lumii cultivând 
cârti şi broccoli pe o insulă tropicală ne trecuta pe hartă, undeva 
la est Bora Bora, unde vei găsi sol fertil neinfectat şi valuri mişto 
— dax se pare greu să crezi în viaţa de după moarte? 

— în cele mai multe zile e mai uşor să crezi în broccoli 
decât Dumnezeu, replică el, ridicând din umeri. 

— Pentru mine nu. Urăsc broccoli. 

Bobby se întoarse către bungalow. Se strimbă, de parcă ar 
simţit o urmă din miasma de descompunere a lui Delacroix. 

— Asta este o locuinţă rea, fârtate! 

Căpuşe imaginare se târâră printre straturile pielii mele 
atun când mi-am amintit coconii suspendaţi, şi am fost de acord 
cu el: 


— O vrajă rea! 

— Numai bună să-i dăm foc. 

— Orice ar fi, mă îndoiesc câ se găsesc coconi doar aici. 

1 hiind foarte asemănătoare şi ordonat aşezate, casele din 
Oraşul Wort semănau, deodată, mai puţin a construcţii făcute de 
om şi mai Wuit a muşuroaie de termite sau a stupi. 

| - S-o ardem pe asta, pentru început, insistă Bobby. 

L Şuierând prin iarba înaltă până la genunchi, zăngănind 
din Be ngile moarte ale tufişurilor uscate, bâzâind prin frunzele 
dafinilor Indieni, briza imita o multitudine de sunete de insecte, 
ca şi cum || ni fi bătut joc de noi, ca şi cum ar fi prezis 
inevitabilitatea unui fiilor locuit doar de fiinţe cu şase, opt şi o 
sută de picioare. 

- OK. O să ardem casa. 

- Păcat că nu avem o bombă nucleară. 

- Dar nu acum. Incendiul ar atrage poliţişti şi pompieri din 
oraş 1 nu avem nevoie să ne stea în drum. Şi, în plus, n-a rămas 
prea inuli din noapte. Trebuie s-o luăm din loc. 

în timp ce mergeam pe aleea care ducea la stradă, Bobby 
plrebă: 

- Unde? 

Nu aveam idee cum sâ-i căutăm mai eficient pe Jimmy 
Wing şi pe Orson în imensul Fort Wyvem, aşa că n-am replicat 

Răspunsul se afla sub ştergătorul de parbriz din dreapta 
jeepului. L-am văzut în timp ce ocoleam partea din faţă a 
vehiculului. Arăta ca un bilet de parcare. 

L-am tras de sub lama de cauciuc şi am aprins lanterna, 
ca să-l ixaminez. 

' Când m-am aşezat pe scaun, Bobby se aplecă să vadă ce 
descoperisem. 

- Cine l-a pus acolo? 

- Delacroix în nici un caz, i-am răspuns eu, supraveghind 
noaptea, având încă o dată sentimentul că ne urmărea cineva. 

Ţineam în mână un ecuson care se prindea de cămaşă sau 
de reverul hainei. Fotografia din dreapta îi aparţinea lui 
Delacroix, deşi poza se deosebea de cea de pe permisul de 
conducere pe care 

II găsisem lingă cadavru. în poza asta avea ochii holbaţi, 
speriaţi, de parcă-şi văzuse sinuciderea viitoare în lumina 
bliţului. Sub fotografie se putea citi numele: „Leland Anthony 


Delacroix“. în Nlânga ecusonului fuseseră scrise vârsta, 
înălţimea, greutatea, culoarea ochilor şi numărul asigurării 
sociale. în partea de sus B aflau cuvintele: „Iniţializaţi la intrare". 
De-a latul intregii suprafel a ecusonului, într-o hologramă 
tridimensinală ce nu acopefl fotografia sau informaţiile de lingă 
ea, erau tipărite două majuscul transparente, de-un albastru 
deschis: „DA". 

— Departamentul Apărării, am explicat eu, pentru că mal 
avusese şi ea o asigurare DA, deşi nu văzusem niciodată la ea ţi 
ecuson ca acesta. | 

— „lniţializaţi la intrare“', zise ginditor Bobby. Pun pariu 
câl incorporat un cip in chestia asta. 

Spre deosebire de mine, el chiar se pricepe la 
calculatoare. N-al nevoie de calculator şi, din cauza ceasului 
meu biologic care ticâl mai iute decât al vostru, nici n-am timp 
pentru calculator. Pe de afl parte, nu poţi citi uşor ce scrie pe un 
monitor când porţi ochelfl groşi de soare. Când stai mult timp in 
faţa unui ecran, eşti scăldl de radiaţii ultraviolete de nivel redus, 
care nu-s mai periculoal pentru oamenii obişnuiţi decât o ploaie 
de primăvară. Din caul susceptibilităţii mele la boli cumulative, 
expunerea la o asemeni radiaţie mă poate transforma într-un 
melanom gigantic de afl menea dimensiuni, câ n-aş putea găsi 
nicicând haine care să fie fl confortabile, şi elegante. 

— Când intra în laborator, îi iniţializau microcipul din 
ecusol ştii? 

— Nu ştiu. 

— Iniţializare înseamnă curăţarea memoriei microcipului. 
Apofl de fiecare dată când trecea pe o uşă, probabil câ cipul din 
ecusol răspundea transmiţâtoarelor de microunde din prag şi 
înregistn unde fusese şi cât timp stătuse în fiecare cameră. lar 
la plecai) datele erau încărcate în fişierul său. 

— Mă apucă damblaua când vorbeşti de calculatoare! «, 

— Sunt acelaşi onanist ca de obicei, fârtate! | 

— Simt vibrații ale geamănului celui rău! ] 

— Există numai un singur Bobby, mă asigură el. 

Am privit spre bungalow-ul în care-l găsiserăm pe 
Delacrouj pe jumătate aşteptându-mă să văd lumini bizare în 
spatele ferestrelor, umbre frenetice de gângânii înaripate 
alunecind pe pereţi şi un cadavru tremurând traversînd porticul. 
Lovind cu degetul In ecuson, am spus: 


- Să urmăreşti fiecare pas pe care l-a făcut după ce a 
intrat pe Uşa... mi se pare câ-s măsuri de securitate extrem de 
paranoice! 

- Probabil că a fost pe podea, lângă cadavru, împreună cu 
Celelalte lucruri. Cineva a intrat în bungalow înaintea noastră, a 
luat *cusonul şi l-a pus aici. De ce? 

Răspunsul putea fi găsit în rândul scris în partea de jos a 
icusonului: „Autorizaţie pentru proiectul TM". 

- Crezi că legitimaţia asta îi permitea să intre în 
laboratoarele în un re au fost făcute experimentele genetice în 
care rahatul a luat-o razna? întrebă Bobby. 

- Poate. TM... Trenul Misterului. 

Bobby se uită la cuvintele brodate pe şapca mea, apoi la 
ecuson |i exclamă: 

- Nancy Drew ar fi mândră de tine! 

- Cred că ştiu unde vrea să ne ducem, am zis, stingând 
lanterna. 

- Cine vrea să mergem? 

- Cel care a lăsat chestia asta sub ştergâtor. 

- Şi cine e? 

- Nu cunosc toate răspunsurile, fârtate! 

- Dar ştii că există viaţă după moarte! exclamă el, în timp 
ce pornea motorul. 

- Cunosc răspunsurile mari. îmi scapă cele mici. 

- Bine, bine, încotro mergem? 

- în camera-ou. 

- Am ajuns într-un film cu Batman şi eşti Cel-care- 
SpuneChicitori? 

- Camera aia nu-i în Oraşul Mort. E într-un hangar din 
nordul bazei. 

- Camera-ou. 

- O să vezi. 

- Nu-i prietenul nostru, murmură Bobby. -Cine? 

- Cel care a lăsat ecusonul, fârtate, nu ne e prieten. Nu 
avem prieteni în locul ăsta. M 

- Nu-s sigur că-i aşa. | 

- Poate câ-i o capcană, bombăni el, eliberând frâna de 
mină a punând maşina în mişcare. 


- Poate că nu. Ar fi putut să strice jeepul şi să ne atace 
exact | clipa în care ieşeam din bungalow, dacă tot ce voia era 
să ne vin de hac. 

- Totuşi, poate fi o capcană, insistă Bobby, pe când ieşeam 
di Oraşul Mort. 

- Bine, bine, poate câ-i o capcană. 

- Pe tine nu te sperie eventualitatea asta aşa cum mă 
sperie pi mine, pentru că tu îl ai pe Dumnezeu, viaţa de după 
moarte, corul de îngeri şi palate de aur în ceruri, iar eu am doar 
broccoli. 

- Ar trebui să te gândeşti mai mult la asta, l-am sfătuit eu. 
M-am uitat la ceas. Până la ivirea zorilor mai erau doar două 

ore. | 

întunecate şi tărcate ca o ciupercă bizară, mase 
spongioase de nori se întinseseră departe spre est, lăsînd doar o 
bandă îngustă de cer senin, în care stelele strălucitoare păreau 
reci şi mau îndepărtata ca de obicei. 

De peste doi ani, retrovirusul care modifica gene, inventat 
de Wisteria Jane Snow, scăpase din laborator şi ajunsese în 
lumea! largă. în acest timp, distrugerea ordinii naturale 
progresase lent, ca un fulg de zăpadă pufos ce cade din cerul 
fără vânt dar cred câ acum e pe cale să înceapă furtuna, căci s- 
a pornit avalanşa. 

12 

Hangarul se Înălţa ca un templu al unui zeu nepămintean, 
minios şi era înconjurat pe trei laturi de clădiri de serviciu mai 
mici, care ar fi putut să fie locuinţele umile ale călugărilor şi ale 
novicilor. Avea dimensiunile unui teren de fotbal, înălţimea de 
Viipte etaje, fără ferestre, doar cu un şir de lucarne chiar sub 
baza acoperişului arcuit, în stilul construcţiilor militare din 
timpul celui deal Doilea Război Mondial. 

Bobby parcă în faţa unei perechi de uşi de la un capăt al 
clădirii, oprind motorul şi stingând farurile. 

Fiecare uşă e lată de şapte metri şi înaltă de doisprezece. 
înainte alunecau pe şinele în care erau prinse sus şi jos, fiind 
acţionate de un motor, dar curentul fusese întrerupt cu mult 
timp în urmă. 

Masa zdrobitoare a clădirii şi uşile enorme din oţel fac ca 
locul să fie la fel de prohibitiv ca o fortăreață ce stă în spaţiul 


dintre această lume şi iad, ca să împiedice demonii să iasă. 
Bobby luă o lanternă de sub scaun şi întrebă: 

- Asta-i camera-ou? 

- Sub ea. 

- Nu-mi place cum arată. 

- Nu-ţi cer să te muţi aici şi să faci menajul. 

- Suntem aproape de aeroport? 

Fort Wyvem, care fusese conceput atât ca un centru de 
antrenament, cât şi ca unul de sprijin, se mândrea cu piste pe 
care puteau ateriza avioane mari şi transportoare C-13, capabile 
să care camioane, vehicule de asalt sau tancuri. 

- Aeroportul se află la un kilometru şi jumătate, in direcţia 
asi i-am arătat eu. Nu mai folosesc avioane aici. Poate 
elicoptere, dl locul ăsta nu mai e cum a fost. 

- Şi cum a fost? 

- Nu ştiu. 

- Poate câ acolo se juca bingo... 

în ciuda aurei negative din jurul clădirii, în ciuda faptului 9 
fuseserăm atraşi acolo de persoane necunoscute şi posibil 
ostile, M simţeam un pericol iminent. Oricum, puşca lui Bobby i- 
ar fi vel mai iute de hac unui agresor decât revolverul meu de 9 
milimeti Am lăsat Glock-ul în toc şi am păstrat în mânâ doar 
lanterna, apl m-am îndreptat spre o uşă, cât să intre pe ea un 
om, aflată într-uni dintre porticurile mai mari. 

- Vin valuri mari! mă avertiză Bobby. 

- Ghiceală sau fapt? | 

- Fapt. | Bobby îşi câştigă existenta analizând datele 
sateliților metel 

rologici şi alte informaţii, pentru a prezice condiţiile 
valurilor | toată lumea, cu un grad mare de acuratețe. Firma lui, 
Surfcast, ful nizează zilnic informaţii zecilor de mii de surfişti, 
prin intermediul unui buletin trimis prin fax sau e-mail şi prin 
intermediul uni telefon al cărui număr începe cu 900, la care se 
înregistrează mâl mult de opt sute de mii de apeluri anual. Din 
cauză că modul lui dd viaţă este simplu şi birourile firmei sale 
sunt modeste, nimeni din Moonlight Bay nu bănuieşte câ Bobby 
e multimilionar şi câ esl cel mai bogat om din oraş. Dacă 
localnicii ar afla, lucrul ar conți mai mult pentru ei decât pentru 
Bobby. Pentru el, bogăţia înseamnă să poţi face zilnic surfing, 


iar tot ce se poate cumpăra cu bani nu contează mai mult decât 
o lingură în plus de salsa pe o enchi/aaa. 

- Vor fi de minimum trei metri la orizont, făgădui Bobby. în 
seturi de câte douăsprezece, pompând ziua şi noaptea. Visul 
oricărui surfist! 

- Nu-mi place vântul care bate spre țărm, am zis eu, 
ridicând o mână în bătaia brizei. 

- Eu vorbesc de ce va fi poimâine. Atunci va fi dinspre mal. 
Vor fi valuri atât de agitate, câ o să te simţi ca ultima murătură 
în butoi. 

Canalul larg dintr-un val care se sparge, împins spre 
creastă de viului care bate dinspre mal, se numeşte butoi, iar 
surfiştii trăiesc doar pentru a călări pe ţevile acelea din val, din 
larg şi până când se prăbuşesc, atunci când valul se împrăştie. 
Nu ai parte de aşa ceva în fiecare zi. Sunt un cadou, sunt sacre 
şi cind apare unul dintre ele, munci îl călăreşti până când eşti 
aruncat afară din apă, până când picioarele ţi se înmoaie şi nu-ți 
mai poţi controla muşchii abdomenului. Atunci te prăbuşeşti pe 
nisip şi aştepţi să vezi dacă o să-ţi dai duhul, ca un peşte pe 
uscat, sau poţi să te duci să înfuleci două bunitos şi un bol cu 
fulgi de porumb. 

- De şapte metri, am zis visător, în timp ce deschideam 
intrarea pe măsura unui om din uşa înaltă de treisprezece metri. 
Cu coamă dublă! 

- Provenind dintr-o furtună ce a avut loc la nord de 
Insulele Marchize. 

- Pentru aşa ceva merită să trăieşti! am exclamat eu, în 
timp ce intram în hangar. 

- De aceea ţi-am spus, fârtate. Un motiv ca să scăpăm de 
aici cu viaţă. 

Deşi aveam două lanterne, tot nu puteam lumina prea 
bine spaţiul ca o peşteră al încăperii principale a hangarului, dar 
vedeam şinele de deasupra, pe care circulase cândva, dintr-un 
capăt în celălalt al clădirii, o macara mobilă, de multă vreme 
demontată şi luată de acolo. Masivitatea suporţilor din oţel de 
sub şine indica faptul că macaraua ridicase obiecte de-o 
greutate uimitoare. 

Am păşit peste cornierul gros de câţiva centimetri, încă 
prins în betonul pătat cu ulei şi chimicale, în care fusese prinsă 
cândva maşinăria grea. Scobituri adinei din podea, cu forme 


ciudate, care găzduiseră cindva mecanisme hidraulice, ne 
obligară să mergem către capătul hangarului pe o rută 
ocolitoare. 

Bobby verifică, prudent, fiecare gaură, de parcă s-ar fi 
aşteptat ca în ele să fie ascuns cineva, gata să sară de acolo şi 
să ne muşte. 

în timp ce razele lanternelor noastre alunecau peste şinele 
macaralei şi peste stâlpii care le sprijineau, umbre complicate şi 
fulgerări de lumină alunecau peste drugii şi grinzile de oţel, 
ajungând pe pereţi şi pe tavanul arcuit, unde alcătuiau hieroglife 
abia vizibile, cu formă continuu schimbătoare, ce pilpâiau 
deasupj noastră şi dispăreau iute, înainte de a putea fi citite, în 
întunericj ce se ţinea după noi. | 

- îmi dă fiori, zise încet Bobby. rj 

- Ai răbdare şi o să vezi şi altele, i-am răspuns, cu glas put 
deasupra şoaptei, nu de teamă câ m-ar fi auzit cineva, ci pentru 
i locul acela avea acelaşi efect de intimidare precum bisericile, 
spiţ lele şi sălile în care sunt privegheaţi morții- | 

- Ai fost aici singur? t| 

- Nu. întotdeauna cu Orson. 4 

- Mă aşteptam ca e/să fi avut mai multă minte. 

L-am condus în colţul de sud-vest al hangarului, unde se 
găsea puţul gol al liftului şi o scară lată. 

La fel ca în depozitul în care întâlnisem şoarecii veve şi 
bandiți cu ciomag, accesul către etajele subpământene fusese 
tăinuit. Măria majoritate a celor care care lucraseră în hangar - 
oameni de treab care-şi serviseră ţara bine şi cu mândrie — nu 
avuseseră habar d regiunile infernului aflat sub picioarele lor. 

Pereţii falşi sau dispozitivele care ascundeau intrarea în 
etajeli de jos fuseseră demontaţi în timpul recuperării de 
materiale. Deş uşa principală fusese luată, uşorul din metal 
rămăsese neatins. | 

Dincolo de prag, razele lanternelor scoaseră la iveală 
gândac morţi pe treptele din beton, unii striviţi, alţii întregi. 

Se mai vedeau şi urme de paşi şi de labe, în praf. Urme 
ca» urcau şi coborau. 

- Eu şi Orson, am zis, identificând amprentele. Din vizitei! 
anterioare. 

- Ce-i acolo jos? -1 

- Trei etaje, fiecare mai mare decât hangarul. 


- Ce făceau în ele? i 

- Chestii nasoale. 

- Nu folosi un limbaj atât de tehnic, câ nu pricep. Labirintul 
de coridoare şi încăperi de sub hangar fusese golit, 

rămăsese doar cimentul. Chiar şi instalaţiile de filtrare a 
aerului, canalizare şi cele electrice fuseseră demontate: fiecare 
tub, ţeava, fir sau comutator. Multe clădiri din Wyvem nu 
fuseseră atinse de 

Echipele de recuperare. De obicei, când se făceau 
operaţiuni de tecuperare, se alegeau lucrurile mai valoroase, 
care puteau fi muiate fără mult efort. Dar holurile şi camerele de 
sub hangar fuseseră curățate atât de bine, că puteai presupune 
că era scena Unei crime, iar vinovatul făcuse un efort herculean 
pentru a şterge orice urmă posibilă. 

în timp ce coboram treptele, unul lângă celălalt, vocea 
mea era însoţită, în unele locuri, de un ecou metalic, în timp ce 
în altele ridurile îmi absorbeau cuvintele, precum materialul 
pentru izolaţie fonică din cabina de la KBAY, din care Sasha 
difuzează noaptea muzică. 

- Au înlăturat orice urmă a ceea ce au făcut aici - în afară 
de una - şi nu cred că-i preocupa doar siguranţa naţională. 
Cred... e mai degrabă o intuiţie... după felul în care au curăţat 
complet etajele astea, simt câ-i îngrozea ce se făcuse aici. Nu 
erau numai îngroziţi. Ci şi ruşinaţi. 

- Aici au fost laboratoarele genetice? 

- Nu puteau să fie, aveau nevoie de izolare biologică 
absolută. 

- Adică? 

- Ar fi trebuit să existe camere de decontaminare peste tot 
— intre laboratoare, la intrarea în lift, la capătul scărilor... 
Spaţiul respectiv poate fi identificat drept ce-a fost şi după ce s- 
a luat tot ce se putea lua. 

- îţi plac povestirile polițiste, bombăni Bobby, când 
ajunserăm la capătul celui de-al doilea şir de trepte. 

- îmi place raţionamentul deductiv, logic, am recunoscut 
eu. 

- Poate voi fi Watson-ul tău. , 

- Nancy Drew nu lucrează cu Watson. Ala era Hoimes. 

- Şi cine era mâna dreaptă a lui Nancy? 

- Nu cred că avea pe cineva. E o lupoaică singuratică. 


- O gagică dură, nu? 

- Exact. Există o singură cameră aici care ar fi putut fi 
cameră de decontaminare... o chestie ciudată. O să vezi. 

N-am mai vorbit în timp ce coboram cele trei etaje 
subterane. Singurule sunete care se auzeau erau scârţâitul uşor 
al tălpilor de cauciuc ale încălțămintei noastre pe beton şi 
pocnetul gândacifl morţi striviţi. M 

în ciuda fapului câ ţinea bine puşca, atitudinea relaxată a 
jfl Bobby şi degajarea cu care cobora pe trepte putea convinge 
M oricine că era nepăsător. Şi că se amuza. Bobby se amuză tfl 
timpul, chiar şi in situaţii grave. Dar îl cunosc de prea mult 
timpfl pot afirma câ, în momentul acela, nu era nepăsător. Dacă 
fredofl un cântec în minte, cu siguranţă era ceva mai serios 
decât o melodffl de-a lui Jimmy Buffett. M 

Până acum o lună nu-mi dădusem seama că Bobby 
Halloway J Huck Finn cel fără teamă - ar putea fi zăpăcit sau 
speriat. Evc| nimentele recente au dovedit însă câ şi inima unui 
maestru zea înnăscut poate, uneori, depăşi cincizeci şi opt de 
bătăi pe minut, j 

Nu mă surprindea tăcerea lui, pentru câ scara aia arăta 
atât dl mohorâtă şi de apăsătoare câ putea sâ indispună şi o 
călugăriţi îndopată cu calmante şi cu o atitudine dulce ca 
marţipanul. Tava din beton, ziduri din beton, trepte din beton. O 
ţeava din fiew vopită în negru şi fixată în unul dintre pereţi, 
servea drept balusl tradâ. Chiar şi aerul dens părea că se 
transformă în beton, pentru el era rece şi uscat, cu mirosul de 
mucegai ce ieşea din pereţi. Oriei suprafaţă absorbea mai multă 
lumină decât reflecta şi, în ciuda celei două lanterne, coboram 
prin beznă, ca doi călugări medievali care mergeau în 
catacombele de sub mănăstire, sâ se roage pentra sufletele 
fraţilor morți- | 

Atmosfera ar fi devenit mai veselă dacă ar fi existat măcar 
c pancartă cu un craniu şi nişte tibii încrucişate, deasupra unor 
litere roşii ecare să avertizeze că nivelul radioactivităţii devenise 
ucigător. Sau nişte oase de şoarece, aranjate elegant. 

Etajul inferior al clădirii — unde nu se pusese încă praf şi 
nu se aventuraseră gândaci - avea un plan bizar, începând cu un 
coridor larg, în forma unui oval alungit, care se întindea în jurul 
întregului perimetru, ca o pistă de curse. O serie de camere, de 
lățimi diferite, dar cu aceeaşi lungime, se înşirau pe o parte a 


coridorului — ocupând partea interioară a ovalului — şi, prin 
unele dintre ele, puteai să ajungi la un al doilea coridor oval, 
concentric primului. Chiar dacă nu-i la fel de lung şi de lat ca 
primul, nu înseamnă că nu-i enorm. 

Bfo-u de-a doua pistă de curse închide în interiorul ei o 
singură Încăpere, centrală: camera-ou. 

Coridorul mai mic se termină într-un modul de legătură, 
prin «arc poţi să pătrunzi în sanctuarul din interior. Spaţiul de 
trecere alcătuieşte o cameră de acces, pătrată, cu pereţii de trei 
metri, în fllirc se intră printr-un portic circular, cu diametrul de 
un metru şi Jumătate. Din cubul acela, printr-un alt portic, de 
aceeaşi dimensiune cu primul, ajungi în camera-ou. Cred că 
altădată aceste două 

ideschizături fuseseră astupate de uşi formidabile din oţel, 
ca ncelea care izolează diferite compartimente din submarine 
sau ca nişte uşi de seif de bancă, şi că acea încăpere de 
legătură fusese, de fapt, un sas. 

Deşi sunt convins că nu era un laborator pentru cercetări 
genetice, una dintre funcţiile sasului putea fi cea de a împiedica 
pătrunderea bacteriilor, a sporilor, a prafului şi a altor 
contaminanţi în încăperea pe care eu o numeam camera-ou. 
Probabil că personalul care intra şi ieşea din sanctuarul interior 
trecea prin jeturi puternice de soluţii dezinfectante şi prin 
radiaţii ultraviolete, de un spectru ce ucidea microbii. 

Dar mai credeam că încăperea centrală era presurizată, 
iar sasul avea acelaşi scop ca acela de la bordul unei nave 
cosmice. Sau, poate, cel de cameră de decompresiune, de tipul 
celor folosite de scafandrii la mare adâncime, ca să evite riscul 
aeroemboliei. 

Oricum, camera aceea de trecere fusese proiectată ca să 
împiedice să intre ceva în camera-ou — sau să împiedice să iasă 
ceva de acolo. 

Stând în sas cu Bobby, am îndreptat raza lanternei pe 
pragul ridicat, curbat al porticului interior şi am plimbat-o în 
jurul întregii deschizături, ca să scot în evidenţă grosimea 
pereţilor camerei-ou. Un metru şi jumătate de ciment masiv, cu 
armătură de oţel. Intrarea este atit de lungă, pentru că, de fapt, 
reprezintă un tunel de un metru şi jumătate. 

- Arhitectură de buncăr! şopti Bobby, după care fluieră 
admirativ. 


— Nici vorbă, este un dispozitiv de reţinere. Menit să 
oprească. -Ce? 

- Nu ştiu, am răspuns eu, ridicând din umeri. Uneori îmi sfl 
lăsate aici daruri. 

- Daruri? Ai găsit şapca aici? Trenul Misterului? m 

- înâ. Era pe podea, chiar în centru camerei. Nu cred că sM 
găsit-o, pur şi simplu, ci câ a fost lâsată ca s-o găsesc, ceea ce-i 
alfl ceva. Şi, în altă noapte, când mă aflam în încăperea 
alăturat! cineva a lăsat o fotografie a mamei mele aici, în sas. M 

-Sas? 

- Nu ţi se pare câ seamănă cu unul? 1 A dat din cap şi a 
întrebat: M 

- Cine a lăsat fotografia? M 

- Nu ştiu. Dar Orson a fost cu mine tot timpul şi nu şi-a dai 
seama câ intrase cineva în camera din spatele nostru. 

- lar el are nasul nasurilor... | Precaut, Bobby îndrepta raza 
lanternei prin primul prad 

circular, în coridorul de-a lungul căruia abia veniserăm. 
Era pustiii 

Am mers prin porticul interior - tunelul cel scurt - 
ghemuita pentru că prin el putea să treacă fără să se aplece 
doar o persoana mai scundă de un metru şi jumătate. J 

Bobby mă urmă în camera-ou şi, pentru prima oară în cei 
şapte* sprezece ani de cind suntem prieteni, l-am văzut uluit. Se 
plimbi încet în cerc, îndreptând raza lanternei spre pereţi şi, deşi 
încerca sa vorbească, nu reușea sâ scoată nici un sunet. J 

Camera aceea ovoidalâ are o lungime de patruzeci de 
metri şi vreo douăzeci de metri în locul lăţimii maxime, cu 
capetele îngustate. Pereţii, tavanul şi podeaua sunt curbate, ca 
să alcătuiască un singur plan continuu, încât ţi se pare câ stai în 
cochilia goală a unui ou enorm. i 

Toate suprafeţele erau acoperite cu o substanţă lăptoasă, 
vag aurie, transparentă, care, judecind după marginea pragului 
de intrare, avea o grosime de vreo zece centimetri şi fusese 
lipită atât de bine de beton, câ materialele păreau a fi sudate. 

Razele lanternelor noastre pâlpâiau pe acea zugrâvreală 
perfect netezită, dar penetrau în materialul acela bizar, 
tremurând şi licărind în adâncul acestuia, scoțând la iveală spire 
de praf auriu sclipitor, suspendate în interior ca nişte galaxii 
miniaturale. 


luhstanţa avea un indice mare de refracție, dar lumina nu 
se lpargea prin ea în linii prismatice, cum s-ar fi întâmplat dacă 
ar fi trecut prin cristal; ci mai degrabă în curenţi untoşi, 
strălucitori, parc erau calzi şi sinuoşi ca nişte flăcări de luminare 
seduse de un curent de aer, care curgeau şi se ondulau prin 
suprafaţa groasă, Micloasă, dându-i aparenţa unui lichid ce 
curgea dinspre noi către capetele îndepărtate, întunecate ale 
camerei, iar acolo se disipau ca nişte impulsuri de fulgerări de 
căldură după o furtună de vară. Privind spre podea, îmi venea să 
cred că stăteam pe o baltă de ulei chihlimbarul. 

Minunându-se de frumusețea nepamintească a 
spectacolului, Bobby merse mai departe prin cameră. 

Deşi materialul neted părea să fie lucios ca un porțelan 
umed, nu-i deloc alunecos. De fapt, uneori - dar nu tot timpul —, 
podeaua pare să-ţi prindă picioarele, ca şi cum ar exercita o 
atracție magnetică chiar şi asupra obiectelor care nu conţin fier. 

— Loveşte-l, i-am sugerat în şoaptă. 

Cuvintele mele se plimbară în spirală de-a lungul pereţilor, 
tavanului şi podelei, şi o cascadă de ecouri şoptite se întoarseră 
la urechile mele din mai multe direcţii. 

Bobby mă privi mirat. 

— Hai! Dă-i drumul! Cu ţeava puştii! Loveşte-l! 

— E sticlă! protestă Bobby. 

Ultima silabă, lungită, a celui de-al doilea cuvânt se 
întoarse spre noi într-un amestec de ecouri, susurând la fel ca 
un val spumegând blând. 

— Dacă-i sticlă, e incasabilă. 

Ezitând, Bobby lovi uşor podeaua de lângă el, cu ţeava 
puştii. 

Un clinchet liniştit, ca de clopot, păru să se ridice, 
simultan, din orice loc al încăperii uriaşe, apoi se transformă 
într-o tăcere ce părea ciudat de plină de suspans, ca şi cum 
clopotele ar fi anunţat sosirea unei persoane foarte importante. 

— Mai tare! i-am propus eu. 

Când izbi puternic cu ţeava de oţel în podea, clinchetul 
răsună mai puternic şi altfel, ca de clopote tubulare: armonios, 
îneîntător, dar straniu ca muzica interpretata pe o planetă de la 
capăti universului. 


în timp ce sunetul se transforma în altă tăcere plină de 
suspan Bobby se ghemui, ca să pipăie podeaua în locul în care o 
izbise c ţeava puştii. j 

- Nu-i ciobită! fi 

- Poţi s-o loveşti cu ciocanul, s-o pileşti, sâ încerci să înfigi 
i daltă, n-o sâ faci nici măcar o zgârietură. r 

- Ai încercat toate astea? 1 

- Şi cu o drujbă. I 

- Eşti un tip distructiv. 

- Moştenire de familie. ţ Apâsind mâna pe podea, în 
diferite locuri din jurul lui, Bobb; 

remarcă: / 

- E călduţă. | Chiar în nopţile fierbinţi de vară, construcţiile 
de beton din Foi 

Wyvem sunt reci ca nişte peşteri, răcoroase cât sâ 
servească drep pivnițe pentru vinuri, iar frigul îţi pătrunde cu 
atât mai mult în oase cu cât colinzi mai mult locurile alea. Toate 
suprafeţele, cu excepţia celei din camera ovoidală, sunt reci 
când le atingi. 

- Chestia asta e întotdeauna calda, dar în cameră nu-i 
cald, de parcă acea căldură nu se transmite prin aer. Şi nu 
înţeleg cum de poate materialul reţine căldura mai mult de 
optsprezece luni, cât a trecut de când au abandonat baza. 

- Poţi sâ simţi... un fel de energie... < 

- Aici nu exista curent electric, nici gaz. Nu-s cuptoare, nici 
boilere, nici generatoare, nici un fel de maşinărie. Toate au fost 
luate. 

Bobby se ridică şi merse prin încăpere, plimbând raza 
lanternei peste podea, pereţi şi tavan. 

Chiar cu două lanterne şi cu refracția neobişnuit de 
puternică a materialului misterios, umbrele umpleau camera. 
Trasoare, flori, candelabre, ferigi şi licurici din lumină curgeau 
de-a lungul suprafeţei curbate, multe în nuanţe de auriu şi 
galben, dar unele roşii şi altele de culoarea safirului, făcându-se 
nevăzute în colţuri îndepărtate, întunecate, ca nişte artificii 
înghiţite de cerul nopţii, fttlutcietoare, dar luminând puţin. 

- E cât o sală de concerte! se minună Bobby. 

- Nu chiar. Dar pare mai mare decât este, din cauza 
modului în Dure sunt curbate suprafeţele. 


în timp ce vorbeam, avu loc o schimbare în acustica 
încăperii. Ecourile şuşotite ale cuvintelor mele scăzură în 
intensitate, devenii a treptat neauzite, chiar şi cuvintele mele îşi 
diminuară volumul. Aerul păru că se îngroaşă, transmițând 
sunetul cu mai puţină eficienţă ca înainte. 

- Ce se întâmplă? întrebă Bobby, şi vocea lui păru 
sufocată, muortizată, de parcă ar fi vorbit de la un telefon care 
nu avea semnalul bun. 

- Nu ştiu, am răspuns şi, deşi ridicasem glasul, deşi 
aproape ţipasem, sunetul rămăsese egal, exact la fel de 
puternic cum ar fi fost dacă aş fi vorbit cu glas normal. 

Aş fi putut crede că îmi imaginasem că aerul devenise mai 
dens, dacă n-aş fi început să respir cu greutate. Deşi nu mă 
sufocam, fusesem afectat suficient ca să fiu nevoit să mă 
concentrez ca sil pot inspira sau expira. înghiţeam efectiv aerul, 
care părea să fie un lichid pe care trebuia să-l împing pe gât. îl 
simţeam cum îmi alunecă pe gâtlej, ca pe o înghiţitură de apă 
rece. Fiecare doză de aer inspirat atâma greu în piept, de parcă 
ar fi fost compusă din ceva mai consistent decât aerul obişnuit, 
de parcă plâmânii mei se umpluseră cu fluid. în clipa în care 
completam fiecare inspiraţie, mă copleşea nevoia urgentă de a 
da substanţa aceea afară, de a o arunca din mine, convins că 
mă înecam cu ea, dar fiecare expiraţie se făcea cu forţă, de 
parcă aş fi vomitat. 

Presiunea. 

în ciuda panicii care mă cuprinsese, rămăsesem cu mintea 
suficient de limpede ca să-mi dau seama că aerul nu fusese 
transformat în lichid, cu ajutorul vreunui alchimist, ci presiunea 
aerului crescuse drastic, ca şi cum atmosfera pămintului se 
dubla, se tripla şi apăsa asupra noastră cu o forţă zdrobitoare. 
Timpanele imi vibrau, sinusurile îmi tremurau, simţeam degete 
fantomatice apâsîndu-mi pe globii oculari şi, după fiecare 
inhalare, nările | se lipeau. 4 

Genunchii începură să-mi tremure, apoi mi se îndoiră. 
Urnei mi se încovoiară, sub o greutate invizibilă. Braţele îmi 
atâmau de lungul trupului, drepte ca nişte fire cu plumb. Mina 
nu mai putu ţină lanterna şi o scăpă pe podea, la picioare. Sări 
în tăcere ] suprafaţa sticloasă. Acum nu mai auzeam nici un 
sunet, nici măc vibrația timpanelor sau bubuitul propriei inimi. 

Brusc, totul reveni la normal. j 


Presiunea dispăru într-o clipă. 

M-am auzit gâfâind. Şi Bobby gâfâia. 

Şi el scăpase lanterna, dar reuşise sâ ţină pușca. , 

-Rahat! explodă el. j 

-Mda. 

- Ce rahat! -Mda. 

- Ce-a fost asta? 

- Nu ştiu. 

- S-a mai întâmplat şi altă dată? -Nu. 

-Rahat! 

- Mda, am mormăit eu, bucurându-mă de uşurinţa cu care 
pu team sâ inspir acum aerul rece. 

Deşi lanternele noastre se odihneau pe podea, un număr 
spori de luminări, roţi dinţate, şerpi, scântei şi spirale de lumină 
se îm prăştiau pe podea şi pe pereţi. 

- Locul ăsta funcţionează încă, zise Bobby. 

- Nici vorbă. Ai văzut şi tu. 

- Nimic nu-i ceea ce pare, în Wyvem, îmi răspunse elf 
citându-mă. 

- Fiecare cameră prin care am trecut, fiecare hol erau 
curățate de echipamente şi abandonate. ; 

- Dar cele două etaje de deasupra noastră? 

- Doar încăperi goale. ( 

- Şi nu-i nimic dedesubt? | -Nu. 

- Există totuşi ceva aici. 

- Din câte am văzut eu, nu există nimic. 

Am ridicat lanternele şi, de indată ce razele lor se mişcară 
pe pereţi şi pe podea, erupția luxuriantă de lumină din adâncul 
suprafeţei sticloase se multiplică de trei ori, de patru ori, într-o 
abundenta de flori uimitoare. Parcă eram într-un 4 lulie 
extravagant, Hiispendaţi într-un balon cu aer cald, iar în jurul 
nostru exploda un loc de baraj de rachete, şrapnele, pocnitori, 
focuri de artificii... Insă luate silenţioase, doar lumini sclipind 
uimitor şi nici o bubuitură, dar amintind atât de mult de Ziua 
Independenţei, încât aproape că simţeai mirosul de sulf, de 
salpetru şi de cărbune, aproape că auzeai un marş de John Philip 
Sousa, aproape că simţeai gustul de I iot dog cu muştar şi ceapă 
tocată... 

- Se întâmplă ceva, zise Bobby. 

- S-o ştergem? 


- Să aşteptăm. 

Privea modelul de lumini, care se schimba fără încetare şi- 
şi modifica mereu culoarea, de parcă acesta ar fi conţinut un 
mesaj explicit, ca într-un paragraf de proză de pe o pagină 
tipărită, iar el ar fi încercat să-l citească. 

Deşi mă îndoiam că izbucnirile uimitoare de luminozitate 
refringentă exprimau mai mult decât razele lanternelor care le 
declanşaseră, nu eram obişnuit cu atât de multă lumină. Spire, 
burniţă şi pârâiaşe radiante se scurgeau pe faţa şi mâinile mele 
expuse, o furtună de tatuaje seînteietoare, dar, cu toate că acea 
ploaie de lumină strecura un strop de moarte în mine, 
spectacolul era irezistibil, înveselitor. Inima îmi bătea puternic, 
în parte de teamă, dar şi din cauza minunăţiei la care asistam. 

Atunci am văzut uşa. 

Mă învârteam, atât de fermecat de carnavalul de lumină 
din jurul meu, încât privirea a trecut peste uşă, atrasă de 
efectele pirotehnice, înainte de a-mi da seama ce văzusem. 

Masivă, cu diametrul de un metru şi jumătate, din oţel 
mat, înconjurată de o arhitravă din oţel şlefuit. Era similară celei 
pe care le-ai fi aşteptat s-o vezi la intrarea în seiful unei bănci şi 
nu mă îndoiam că avea şi funcţia de a opri trecerea aerului. 

Şocat, m-am uitat din nou spre uşă, dar dispăruse. Printr-i 
infern de lumini iuți precum gazelele şi umbre care le urmărea 
am văzut că gaura circulară din perete arăta aşa cum fusese 
câi! trecuserâm prin ea: deschisă, cu un tunel întunecat, din 
beton, 1 spate, ducând spre ceea ce fusese cândva un sas. 

Am făcut câţiva paşi spre deschizătură, înainte să-mi dau 
searr că Bobby îmi vorbea. Când m-am întors spre el, am zărit 
iarăşi uş de data asta cu coada ochiului. Dar când m-am uitat 
direct spre ui aia afurisită, nu mai era acolo. Am întrebat, 
nervos: 

- Ce se întâmplâ? ' Bobby îşi stinsese lanterna şi arătă 
către lanterna mea. 

- închide-o! 

Am făcut ce-mi ceruse. 

Artificiile din suprafaţa sticloasă a încăperii ar fi trebuit & 
dispară brusc, să ne lase în beznă absolută. în loc să se întâmpl 
aşa, stelele colorate, crizantemele şi roţile dinţate sclipitoare 
conți nuarâ sâ apară din materialul acela magic, risipindu-se în 


juru camerei, scoțând la iveală un amestec de lumini şi umbre, 
apo dispărând şi fiind înlocuite de noi erupții. 

- Funcţionează singur, zise Bobby. 

- Funcţionează? 

- Procesul. 

- Ce proces? 

- Camera, maşina, procesul, orice-ar fi. 

- Nu poate sâ funcţioneze singur, am insistat eu, negând 
ceea ce se întâmplă în jurul meu. 

- Energia razelor? se întrebă Bobby. |-Ce? 

- Razele lanternelor. 

- Nu poţi sâ te exprimi mai obscur? 

- Ba da, fârtate. Mă întrebam ce-o alimentează. Energia 
razelor lanternelor. 

- N-are nici o logică. Razele alea au o energie infimă. 

- Substanţa asta, insistă el, împingându-şi un picior înainte 
şi înapoi pe podeaua radiantă, absoarbe lumina şi o transformă 
în mai multa putere, foloseşte ceea ce absoarbe ca să genereze 
mai multă «ncrgie. -Cum? 

- într-un fel oarecare. 

- Asta nu-i ştiinţă! 

- Am auzit chestii mai rele despre Star Trek. 

- E vrăjitorie. 

- Ştiinţă sau vrăjitorie, se întâmplă cu adevărat. 

Chiar dacă ceea ce spunea Bobby era măcar in parte 
adevărat, fenomenul nu se autointreţinea perpetuu. Numărul de 
erupții strălucitoare începu să scadă, după cum începură să 
scadă şi bogăţia culorilor şi intensitatea luminii. 

Gura mi se uscase atât de tare, că a trebuit să mi-o 
umezesc cu salivă, înainte să pot întreba: 

- De ce nu s-a mai întâmplat până acum? 

- Ai fost aici vreodată cu două lanterne? 

- Sunt un tip credincios lanternei mele. 

- Poate că există o masă critică, o cantitate critică de 
energie de intrare necesară să declanşeze fenomenul... 

- Şi masa critică înseamnă două lanterne amărâte? 

- Poate... 

- Bobby Einstein! am râs şi, întrucât grija mea nu fusese 
înlăturată de spectacolul de lumini, am privit către ieşire şi am 
întrebat: Ai văzut uşa? 


- Ce uşă? 

- Una masivă, ca la silozurile pentru rachete nucleare. 

- Ţi s-a urcat berea la cap? 

- Era aici şi nu era aici. -Uşa? 

-înă. 

- Asta nu-i o casă bântuită, fârtate! 

- Poate că-i un laborator bântuit... 

M-a surprins că termenul „bântuit“ se potrivea atât de 
bine, rezonând cu diapazonul instinctului. Nu mă aflam într-o 
casă dărăpănată, cu multe frontoane, cu podea care scârţâia şi 
curenţi reci, inexplicabili, dar simţeam prezenţe nevăzute, 
spirite răuvoitoare care apăsau o membrană invizibilă din lumea 
mea şi a lor, aceafl atmosferă de aşteptare precedând iminenta 
materializare a unei e^H taţi violente şi pline de ură. m 

— Uşa era şi nu era acolo, am insistat eu. 

— Parcă-i o ghicitoare zen. Care-i sunetul unei bătăi din 
pairii cu o singură mină? Unde duce o uşă care este şi nu este 
aici? M 

— Nu cred că acum avem timp de meditaţie. 

Mă copleşise sentimentul că timpul se scurgea in 
defavoaiH noastră, că un ceas cosmic ticăia rapid către un punct 
de opriţi Premoniţia a fost atât de puternică, încât aproape că 
m-am repefl către ieşire. 

M-a reţinut în camera-ou certitudinea că Bobby nu m-ar 
urmii Nu-l interesa politica, nici marile probleme culturale şi 
sociale all vremurilor noastre şi nimic nu-l putea face să-şi 
părăsească viaţi plăcută, cu soare şi valuri, cu excepţia unui 
prieten aflat | ananghie. Nu avea încredere în cei pe care-i 
numea oameni cu (| plan, adică aceia care credeau că ştiu cum 
să construiască o lumj mai bună, ceea ce părea întotdeauna să-i 
determine să le spun celorlalţi ce să facă şi cum să gindească. 
Dar strigătul unui prieteH l-ar fi adus imediat pe baricade şi, 
odată dedicat unei cauze — | cazul nostru găsirea lui Jimmy 
Wing şi a lui Orson ar fi lupta până la capăt, fără să capituleze 
sau să se retragă. 

Şi, la fel ca el, nici eu nu puteam abandona un prieten. 
Convin| gerea noastră că tot ce avem sunt prietenii ne-a adus 
destule necal zuri. Prietenii sunt singurele lucruri din lumea asta 
pe care sperăfli să le revedem în cealaltă lume; prietenii şi cei 
iubiţi sunt lumina care luminează Viaţa de Apoi. 


— ld io tu le! i-am zis eu. 

— Tâmpitule! mi-a răspuns Bobby. 

— Nu vorbeam cu tine. 

— Sunt singurul de faţă. 

— îmi spuneam mie că sunt idiot. Pentru că n-am plecat 
de aici. 

— Oh! Atunci retrag afirmaţia că eşti tâmpit. 

Bobby aprinse lanterna şi, imediat, artificiile silenţioase se 
răspândiră de-a lungul conturului camerei-ou. Nu crescură lent 
Iri 

ilcnsitate, ci începură de la acea culme pe care o 
atinseseră licrior, treptat. Aprinde lanterna, îmi spuse Bobby. « 
Suntem chiar atât de tâmpiţi ca să facem asta? i - Mai avem 
cale lungă ca să fim suficient de tâmpiţi. Locul ăsta n-are nici o 
legătură cu Jimmy şi Orson. 

- De unde ştii? 

- Nu-s aici. 

- Dar ceva de aici ar putea să ne ajute să-i găsim. 

- Nu-i putem ajuta dacă sunt morţi. 

- Fii un idiot cumsecade şi aprinde lanterna. 

- E o prostie. 

- Nu te teme de nimic, fârtate! Cârpe noctem! 

- La naiba! am bombănit, prins în propriul laţ. Am aprins 
lanterna. 

13 

O răscoală de lumini aprige erupse în pereţii translucizi d 
jurul nostru şi ne puteam imagina uşor că ne aflăm în canioane 
unui oraş mare lovit de insurecție, cu aruncători de grenade şi c 
incendiatori in ambele tabere, cu răsculați în flăcări, care se 
aprij seseră de la propriile torţe şi acum alergau cuprinşi de 
teroare pţj noapte, cu cicloane de foc violent rostogolindu-se de- 
a lungul buli vardelor în care pavajul se topise precum lava, cu 
clădiri înalte | care flăcări portocalii ţâşneau prin ferestrele 
înalte, iar buci fumegânde de parapete şi cornişe se prăbuşeau 
din ele, strivindu-j în stradă, lăsînd în urmă cozi ca de comete 
din seîntei... 

Dar, în acelaşi timp, schimbând foarte puţin perspectiva, 
ei posibil să vezi cataclismul acela panoramic nu ca fiind alcătu 
dintr-o serie de erupții strălucitoare, ci ca un spectacol al 
umbrelo pentru că pentru fiecare fulgerare de cocktail Molotov, 


pentr fiecare masă clocotindă de napalm fierbinte, pentru 
fiecare urm luminoasă care-mi amintea de gloanţe trasoare, 
exista o form întunecată care se mişca, cerând o interpretare, 
aşa cum fac figurii şi siluetele din nori. Pelerine din abanos se 
agitau, robe negre s< răsuceau, şerpi de nisip se încolăceau şi 
muşcau, umbre zburau ci nişte corbi furioşi, stoluri de ciori 
plonjau şi se înălţau deasupra capului şi sub picioare, armate de 
schelete carbonizate mărşăluiau, forfecând fără încetare din 
oase negre, ascuţite, pisici la miezul nopţii se ghemuiau şi 
săreau, bice sinuoase de beznă loveau rugurile, iar lame negre 
de oţel le spintecau... 

în acest infern de lumină şi întuneric, închis complet într- 
un huos de flăcări rotitoare şi de umbre învălmăşite, deveneam 
tot mai dezorientat. Deşi stăteam locului, cu picioarele bine 
sprijinite pe podea, ca să-mi păstrez echilibrul, mă simţeam de 
parcă mă mişunii, de parcă mă răsuceam ca biata Dorothy în 
trenul de la Kansas npre Oz. înainte, înapoi, la dreapta, la 
stânga, în sus, în jos - toate liccstea deveniră repede greu de 
definit. 

Din nou am văzut uşa, cu coada ochiului. Când am privit-o 
direct, se afla încă acolo, formidabilă, strălucitoare. 

- Bobby! 

- Am văzut-o. 

- Nu-i bine. 

- Nu-i o uşă reală, şopti el. 

- Spuneai că locul nu-i bântuit. 

- E un miraj. 

Furtuna de lumini şi umbre căpătă mai multă viteză. Părea 
că linde spre un crescendo ameninţător. 

Mi-era teama că mişcarea furioasă, modelele tot mai 
rigide şi mai tulburătoare din pereţi anunțau un eveniment 
năvălitor care-şi va transforma toată energia într-o violenţă 
subită. Camera ovoidală era atât de bizară, încât nu-mi puteam 
imagina natura amenințării ce se repezea spre noi, nu puteam 
ghici nici măcar direcţia din care urma să sosească. Pentru 
prima oară, imaginaţia mea cu trei sute de niveluri nu-mi 
folosea. 

Uşa blindată avea balamale într-o parte, dar se deschidea 
spre interior. Nu exista o roată cu care se trăgeau zăvoarele 
înfipte în găurile din jurul uşii, deci uşa se deschidea doar din 


tunelul scurt ce unea încăperea cu sasul, aşadar din cealaltă 
parte, ceea ce însemna că eram prinşi în capcană. 

Nu. Nu eram prinşi în capcană. 

Străduindu-mă să rezist claustrofobiei în creştere, mi-am 
spus câ uşa nu era adevărată. Bobby avea dreptate. Era o 
halucinație, o iluzie, un miraj. 

O fantomă. 

Perceperea camerei-ou ca un loc bântuit deveni prea 
solidă ca s-o înlătur. Formele luminoase ce goneau prin pereţi 
părură deodată a fi spirite torturate, într-un dans furios de 
dervişi, dornice să scajfl de damnare - de parcă în jurul meu se 
găseau ferestre prin care m vedea iadul. M 

în timp ce inima îmi bătea puternic, gata să-mi facă artera 
ca» tida să explodeze, mi-am spus că nu vedeam camera-ou aşa 
cum era ea acum, ci aşa cum fusese înainte ca gnomii cei 
harnici dfl Wyvem s-o fi despuiat - cum făcură şi cu toate 
instalaţiile din jurul ei —, lâsînd doar pereţii goi. Uşa blindată 
masivă fusese acolo, dai acum nu mai era, chiar dacă o vedeam. 
Uşa fusese demontaţi scoasă de acolo, tăiată, topită şi turnată 
în linguri de supă, ace cl gămălie şi proteze. Vedeam doar o 
fantomă, prin care puteam treci la fel de uşor ca prin pinza de 
păianjen de pe treptele porticului bungalow-ului din Oraşul Mort. 

Nedorind să plec, ci doar să verific ipoteza mirajului, m-am 
dul spre ieşire. După doi paşi, am început să mă clatin. Aproape 
cl m-am prăbuşit, într-o cădere liberă care mi-ar fi zdrobit nasul 
şfi mi-ar fi rupt suficienţi dinţi ca să-l apuce bucuria pe dentist 
Mi-ajfl regăsit echilibrul într-un ultim moment şi mi-am proptit 
zdravăn picioarele în podea, ca şi cum aş fi încercat să-mi prind 
tălpile dă cauciuc ale pantofilor de duşumea, ca pe nişte 
ventuze de sepie. 1 

Camera nu se mişca, deşi mă simţeam ca pe o corabie ce 
naviga pe-o mare agitată. Mişcarea era o percepţie subiectivă, 
un simpton al dezorientării mele crescânde. 

Privind uşa blindată într-o aşteptare zadarnică de a-i 
înlături existenţa, încercând să decid dacă să mă las în genunchi 
şi să mi târăsc, am remarcat un amănunt straniu. Uşa atâma de 
o balam; lungă, tubul ara, care avea un diametru de douăzeci, 
douăzeci ş cinci de centimetri. Articulațiile cilindrului, care se 
mişcau în juru unui bulon central - ţâţâna - atunci când uşa era 
deschisă sau închisă, se vedeau la majoritatea balamalelor, nu 


şi la aceea. Articulațiile fuseseră acoperite cu un blindaj din oţel, 
iar capătul ţâţânii coborât în scutul acela, ca pentru a împiedica 
pe oricine ar fi vrut să treacă de uşa blindată din partea aceasta 
pilind sau rupând bucăţi din balama. Dacă uşa s-ar fi deschis în 
afară, n-ar fi pus balamaua înăuntrul camerei-ou. Dar peretele 
fiind gros de un metru şi jumătate, uşa de la capătul tunelului de 
intrare se putea mişca doar în 

Micrior. Camera ovoidală şi sasul adiacent ei fuseseră 
proiectate sâ unnlina o presiune mare şi, probabil, şi 
contaminanţi biologici, dar Wovczile puteau duce şi la concluzia 
câ fusese construită cu intenţia |N, măcar in anumite 
circumstanţe, să ţină prizonier pe cineva. 

Până acum, imaginile caleidoscopice de pe pereţi nu 
fuseseră Acompaniate de sunet. Deodată, deşi aerul rămăsese 
liniştit, se ridirn un vaiet jalnic, lugubru de vânt, ca acela care-ţi 
loveşte urechea Otnd bate dinspre şesuri sterpe, alcaline. 

M-am uitat la Bobby. Chiar şi prin tatuajele de lumină şi 
umbră nu c se topeau pe faţa lui, am văzut că era îngrijorat. 

- Ai auzit? l-am întrebat eu. 

- O chestie perfida. 

- Exact, l-am aprobat eu, pentru câ nici mie nu-mi plăcuse 
nimetul. 

Dacă sunetul acela era o halucinație, după cum părea sâ 
fie uşa, atunci aveam aceeaşi halucinație amindoi. Puteam sâ ne 
bucurăm de privilegiul - daca putea sâ fie numit aşa - de a 
înnebuni împreună. 

Vintui pe care nu-l simţeam deveni mai puternic, venind 
pe mai multe glasuri. Vaietul lugubru continuă, dar odată cu el 
apăru şi sunetul unei brize din nord-vest, ce trecea printr-o 
dumbravă, înaintea ploii, mânioasă şi plină de avertismente. 
Mârâind, gemând, oftând, jelind. Şi şuieratul singuratic, lipsit de 
armonie, al unei furtuni de iarnă, cântând la burlanele pentru 
ploaie şi la rigole, de parcă ar fi fost fluiere din gheaţă. 

Când am auzit primele cuvinte în corul vijeliilor, am crezut 
că-mi imaginam, dar au devenit treptat tot mai puternice, mai 
clare. Voci de oameni. Vreo şase, poate mai multe. Dogite, 
metalice, de parcă ar fi fost rostite la capătul îndepărtat al unei 
ţevi lungi din oţel. Cuvintele apăreau în ciorchini separați de 
izbucniri de zgomot de Fond, produse de vreun radio. 

—... aici undeva, chiar aici... 


grâbeşte-te, pentru Dumnezeu! dâ-mi... nu... 

acoperă-mă,Jacksons acoperă-mă... 

Cacofonia vuitului era la fel de zăpăcitoare ca luminile 
strobflj copice şi umbrele care zburau ca legiuni de lilieci 
cuprinse de fd me. Nu-mi dădeam seama din ce direcţie veneau 
vocile. 

grupați-vă... aici... grupați-vă şi apărați-vă... 

poziție de transfer... 

grupaţi-vâ» ce naiba... mută-te, fund mare... —... 
transferați-vă acum! -... rotiți-o, rotiţi-o... 

Fantome. Ascultam fantome. Oameni care muriseră 
înainte | laboratorul să fi fost abandonat, iar acestea fuseseră 
ultimele c vinte pe care le spuseseră înainte să piară. 

Nu ştiam ce urma să li se întâmple acestor oameni 
osîndiţi, d; în timp ce ascultam, nu mă îndoiam că avuseseră o 
soartă cumpli şi că retrăiau cele petrecute într-un plan spiritual. 

Vocile deveniră grăbite, începură să vorbească între ele. 
rotiţi-o! 

auziți? Auziţi cum vine? ] 

grăbiţi-vă... ce naiba... | 

greşit... Isuse... ce-i greşit? Acum ţipau, unele răguşit, 
altele strident, dar toate pline d panică. 

- Rotiți-o să se deschidă! 1 

- Să ieşim! | 

- Oh, Doamne, Doamne, oh, Doamne! °% 

- SA IEŞIM DE AICI! 

în loc de cuvinte, vântul purta acum ţipete, cum nu mai 
auzisem şi sper să nu mai aud vreodată, strigăte de oameni 
care mureau, dai care nu mureau repede sau uşor, răcnete care 
exprimau intensitatea chinului lor prelungit, dar şi o profunzime 
înfiorătoare a disperării, de parcă suferinţa lor ar fi fost atât 
spirituală, cât şi fizică. Judecind după ţipetele lor, nu fuseseră 
doar ucişi, fuseseră măcelăriți, sfâşiaţi în bucăţi de cineva care 
ştia unde-i găzduit sufletul în trup. Auzeam sau poate îmi 
imaginam că aud - un animal de pradă misterios ce smulgea 
spiritul din came şi devora lacom această delicatesă, înainte să 
se îndoape cu rămăşiţele muritoare. 

Inima îmi bătea atât de puternic, încât totul îmi tremura în 
faţa Ochilor, când m-am uitat din nou la uşă. Din modelul 
balamalei blindate puteam deduce un adevăr înspăimântător, 


dar, din cauza balamucului zăpăcitor de sunet şi lumini, nu-l 
puteam defini. 

Chiar dacă ţâţâna balamalei n-ar fi fost protejată, tot ar fi 
fost nevoie de unelte zdravene, de burghie cu vârf acoperit cu 
diamant |i de o mulţime de timp ca sâ rupi articulațiile şi så scoţi 
ţâţâna din broască. 

Pe fiecare suprafaţă a camerei, războiul dintre lumină şi 
întuneric se desfăşura cu furie, batalioane de umbre ciocnindu- 
se cu urmate de lumină în atacuri frenetice, în fâşâitul-şuieratul- 
sisiitul vnitului care nu se simţea şi în tipetele fantomatice 
neîncetate. 

Şi chiar dacă ar fi rupt balamaua, uşa blindata tot ar fi 
rămas locului, pentru câ zăvoarele erau înfipte în găurile 
circulare repartizate pe întreaga circumferință a uşorului din 
oţel, nu doar pe un arc de cerc din acesta... 

Ţipetele. Ţipetele păreau sâ aibă substanţă, îmi 
pătrundeau în urechi până mâ umpleam cu ele şi nu mai puteau 
să intre altele. Am deschis gura, ca şi cum aş fi vrut sâ las 
energia întunecată a strigătelor fantomatice sâ iasă din mine. 

Strâduindu-mă sâ mă concentrez, silindu-mă sâ văd mai 
limpede uşa, mi-am dat seama câ o echipă de spărgători de 
bănci n-ar reuşi sâ treacă de bariera aceea fără explozibil. Dar 
uşa părea exagerat de solidă ca sâ facă faţă unor oameni 
obişnuiţi. 

în cele din urmă, adevărul îngrozitor se lăsă prins. Scopul 
acelei uşi atât de solid blindate era sâ împiedice nu numai 
trecerea oamenilor sau a aerului. Ci şi a ceva mai mare, mai 
puternic şi mai deştept decât un virus. Ceva ce imaginaţia mea - 
de obicei vie — nu reuşea sâ conceapă. 

Am stins lanterna, am lăsat baltă uşa şi l-am strigat pe 
Bobby. 

Hipnotizat de spectacolul artificiilor şi al umbrelor, zăpăcit 
de zgomotul vântului şi de ţipete, Bobby nu m-a auzit, deşi se 
afla la doar trei metri de mine. 

- Bobby! am răcnit eu. 

Când întoarse capul sâ se uite la mine, vântul adăugă 
subit putere sunetului, bâtând prin camera-ou, zburlindu-ne 
părul şi fâlfâind prin jacheta mea şi prin cămaşa hawaiană a lui 
Bobby. Era fu binte, umed şi purta duhoare de catran şi de 
vegetaţie putredă. M 


Nu puteam identifica sursa furtunii, pentru că incăperea 
nu afl găuri pentru ventilaţie în pereţi, nici vreo spărtură în 
suprafaţa m cloasa, cu excepţia ieşirii circulare. Dacă dopul din 
oţel care astfl gaura era doar un miraj, atunci rafalele de vânt 
veneau prin tuitfl care lega camera-ou de sas, bătând prin uşa 
inexistentă. Dar vâifl bătea din toate părţile, nu dintr-o singură 
direcţie. 

- Lanterna! am strigat la Bobby. Stinge-o! 

înainte ca Bobby să facă ceea ce-i cerusem, vântul aduse 
cu cm altă manifestare. Prin zidul curbat trecu o siluetă, de 
parcă un metfl şi jumătate de beton întărit cu oţel n-ar fi fost 
decât un voal dfl ceaţă. 

Bobby apucă minerul ca de pistol al puştii, aruncând 
lantetfl fără s-o stingă. 4 

Vizitatorul spectral se afla îngrijorător de aproape, la vreo 
şafj metri de noi. Din cauza luminilor şi umbrelor schimbătoare, 
ca serveau de camuflaj, la început n-am zărit limpede intrusul. 
Ale tuit din fragmente pâlpâitoare, arăta a om, apoi semăna mai 
mult < o maşină şi, după aceea cu o păpuşă veche din cârpe... 

Bobby nu trase, probabil pentru că mai credea că vedeai 
doar o iluzie. O fantomă sau o halucinație. Sau o combinat 
ciudată a celor două. Presupun că mă încăpăţânam cu disperai 
să cred acelaşi lucru, pentru că nu m-am tras înapoi când si 
împleticit spre noi. 

în timpul în care silueta a făcut trei paşi, am văzut-o 
suficiei de bine ca să-mi dau seama că-i un om într-un costum 
spaţial di plastic alb, ermetic. Se părea că era o versiune 
adaptată a costt mului standard pe care-l proiectase NASA 
pentru astronauți, / cărui scop iniţial fusese nu să-l apere pe cel 
care-l purta de vidul îngheţat al spaţiului interplanetar, ci să-l 
protejeze de o infectai mortală, într-un mediu contaminat 
biologic. | 

Casca mare avea un geam supradimensionat în dreptul 
feţei, dai n-am reuşit să văd persoana din spatele lui, din cauza 
reflectării în plexiglas a spectacolului de lumini şi umbre 
rotitoare. Pe fruntea căştii fusese scris un nume: „|JHODGSON. 

| Poate din cauza jocului de lumini sau poate pentru câ era 
orbit dr groază, Hodgson nu reacţiona când ne văzu. Venise 
tipând, iar 


Pocea lui răsuna mult mai puternic decât glasurile purtate 
de vânt. 

toii pa ce făcu, împleticindu-se, ciţiva paşi de lângă zid, se 
întoarse 

un | privească, ridicând ambele mâini, ca şi cum ar fi vrut 
să se ipere de atacul cuiva pe care eu nu-l vedeam. 

iți se zgudui, de parcă l-ar fi lovit o mulţime de gloanţe de 
uilibru mare. 

Deşi n-am auzit Împuşcăturile, m-am ghemuit, din reflex. 

Când se prăbuşi pe podea, Hodgson căzu pe spate. 
Râmase lnir-o poziţie aflată între culcat şi aşezat, proptit în 
rezervorul pentru aer şi sistemul de filtrare şi refolosire a 
reziduurilor, un dispozitiv de mărimea unei serviete, prins în 
spatele lui. Braţele îi Mi imau pe lângă corp. 

N-a fost nevoie sâ-l examinez ca sâ-mi dau seama că-i 
mort. Nu-mi dădeam seama ce-l ucisese şi n-am fost suficient 
de curios ca sâ risc să fac nişte investigaţii. 

Daca fusese o fantomă, cum putuse sâ moară din nou? 

E mai bine ca unele întrebări sâ nu-şi găsească răspuns. 
Curiozitatea reprezintă unul dintre motoarele progresului 
omenesc, dar nu-i un mecanism de supravieţuire, dacă te face 
să vrei så vezi cum arată partea din spate a dinţilor leului. 

M-am aplecat, am luat lanterna lui Bobby şi am stins-o. 

O scădere imediată a ferocităţii vântului păru să susţină 
teoria câ o cantitate minimă de energie, produsă de razele 
lanternelor noastre, declanşase toată activitatea aceea bizară. 

Duhoarea de catran şi de vegetaţie putredă slăbi şi ea. 

M-am ridicat în picioare şi am privit spre uşă. Era încă 
acolo. Uriaşă, strălucitoare. Prea reală. 

Voiam să ies, dar nu m-am îndreptat spre ieşire. Mi-era 
teamă de ce-aş fi putut găsi acolo, de faptul câ visul acela cu 
ochii deschişi s-ar putea transforma într-un coşmar cu ochii 
deschişi. 

Pe toata suprafaţa camerei, focurile de artificii continuau, 
nediminuate. Mai înainte, când ne stinseserăm lanternele, 
spectacolul acela extraordinar continuase de la sine o perioadă 
scurtă de timp. Probabil că, de data asta, avea să dureze ceva 
mai mult. 

Am privit bănuitor pereţii, podeaua şi tavanul. Mă 
aşteptam* se materializeze altă siluetă din spectacolul 


strălucitor, care m schimba fără încetare. Ceva mai ameninţător 
decât un om în cost|H biosecurizat. M 

Bobby se apropie de Hodgson. Se părea că efectul 
dezorufl tant al jocului de lumini nu-i afectase echilibrul, cum mi 
m întâmplase mie. JM 

- Fârtate! l-am avertizat eu. 

- Stai calm. 

- N-am de ce. 

Avea puşca şi se credea în siguranţă. jfl 

lar eu credeam că arma era, potenţial, la fel de 
periculoasă oi lanternele. Orice alice de plumb care nu rămânea 
în ţintă ar fi ricol şat din perete în podea, de aici în tavan, iar în 
perete, şi tot aşa, cu J viteză ucigătoare. Şi, de fiecare dată când 
o bucăţică de plumb ar fl lovit suprafaţa camerei, energia 
cinetică a impactului ar fi fol absorbită de materialul sticlos, 
alimentând în continuare fenome] nele acelea uluitoare. 

Vântul se transformă în briză. 1 

Carnavaluri şi catastrofe sclipeau şi străluceau încă prin 
toatl suprafaţa curbată a încăperii. Roţi dinţate din lumini 
rotitoarei albastre şi roşu-portocalii, ţâşneau ca nişte erupții 
vulcanice. J Uşa blindată părea îngrozitor de solidă. M 

Nici o fantomă nu arătase atit de reală ca trupul In costum 
spăl ţial. Nici Jacob Marley agitându-şi lanţurile spre Scrooge, 
nici fantoma Crăciunului viitor, nici Doamna Albă din Avenel, nici 
tăticul lui Hamlet, cu atlt mai puţin Casper. 

Am fost surprins să descopăr că-mi revenisem. Poate că 
scurţi pierdere a echilibrului nu fusese o reacţie la luminile şi 
umbrele rotitoare, ci doar un efect trecător, similar presiunii 
care, mai devreme, ne amortizase glasurile şi ne făcuse să 
respirăm cu dificultate. 

Briza fierbinte — şi putoarea pe care o purta - dispăru. 
Aerul deveni iarăşi rece şi liniştit. Vuietul vântului începu să 
scadă. 

Poate că omul în costum spaţial de pe podea se va dizolva 
într-o izbucnire de vapori îngheţaţi, care se vor ridica şi vor 
dispărea ca o 

|tllc care se întoarce în lumea spiritelor, căreia îi 
aparţinea. CuKittl. înainte să ne uităm mai atent la el. Te rog! | 
Convins câ Bobby nu putea fi convins să se retragă, l-am urmat 
litre cadavrul lui Hodgson. Prietenul meu se cufundase în 


incâpălinnrca pe care o are când pluteşte pe valuri de şapte 
metri, o comportare de kamikaze, la fel de deplină ca 
indiferența lui obişnuită. Etnd stă pe planşa lui, ar putea să stea 
pe ea până la capătul lumii |I încă o zi după ce moare. 

Din cauză câ luminile din pereţi se aflau sub stratul de 
suprafaţă || materialului sticlos şi împrăştiau doar o parte din 
puterea lor de Iluminare în camera-ou, Hodgson nu se vedea 
prea bine. 

- Lanterna! îmi ceru Bobby. 

- Nu-i o chestie înţeleaptă. 

- Aşa-s eu. 

Fâră voie, silindu-mă să privesc atent partea din spate a 
dinţilor Icului pomenit mai înainte, am păşit cu grijă în dreapta 
cadavrului, In timp ce Bobby se îndrepta, cu mai puţină grijă, 
spre stânga. Am prins o lanternă şi am plimbat raza peste 
fantomă. La început, raza Hc mişca, din cauză că-mi tremura 
mina. Am reuşit s-o stâpânesc. 

Plexiglasul căştii era colorat şi o singură lanternă nu avea 
nuficientă putere ca sâ-i distingem faţa lui Hodgson şi starea în 
care ne afla. 

El - sau ea - stătea nemişcat şi tăcut, ca o piatră funerară. 
Fantomă sau nu, părea mort fără putinţă de tăgadă. 

Pe pieptul costumului se găsea un petic cu un steag 
american şi Imediat sub el un alt petic, reprezentând o 
locomotivă în viteză, o imagine stil Art Deco, care fusese 
adaptată ca sâ servească drept simbol proiectului de cercetare. 
Deşi imaginea era simplă şi dinamica, fără nici un element de 
mister, aş fi pariat pe plaminul meu sting că îl identifica pe 
Hodgson ca membru al echipei Trenului Misterului. 

Singurul lucru care se vedea pe faţa costumului erau vreo 
şase sau opt găuri, pe piept şi pe abdomen. Amintindu-mi cum 
se intorsese cu faţa către peretele din care apăruse, cum 
întinsese mâinile ca să se apere şi cum se zbătuse, de parcă ar 
fi fost lovit de focul unei arme automate, am presupus la început 
că erau găuri <W gloanţe. M 

Dar, uitându-mă mai atent, mi-am dat seama ca arătau 
pnfl curate ca să fie răni produse de glonţ. Un plumb cu viteză 
marefl fi rupt materialul, ar fi lăsat orificii în formă de stea, nu 
gău perfect rotunde, mari cât un bănuţ şi care păreau făcute cu 
un lasfl Pe lingă faptul că nu auzisem zgomot de împuşcături, 


erau prdfl mari pentru răni de intrare; un glonţ de calibrul acela 
ar fi treefl prin Hodgson, omorindu-l pe Bobby, pe mine sau pe 
amândoi. 

Nu vedeam sânge. 

- Foloseşte cealaltă lanternă, mă rugă Bobby. m Tăcerea 
înlocuise vocile murmurătoare ale vântului. 

Scrieri strălucitoare explozive, caligrafii fără înţeles 
continua să se înşire pe pereţi» poate ceva mai zăpăcitoare 
decât fuseseră < un minut în urmă. Experienţa sugera că şi 
acest fenomen se vl potoli, deci nu aveam chef să-l stimulez din 
nou. m 

— Numai un pic, ca să vedem mai bine, insistă Bobby. 

în ciuda instinctelor mele, am făcut ce-mi ceruse Bobby, 
aplei cându-mă, ca să văd mai bine, peste silueta ghemuită în 
poziţia aceea incomodă. 

Prin plexiglasul colorat nu se vedea prea clar ce se afla pă 
spatele lui, dar am înţeles de îndată de ce nu văzusem figura Ifl 
Hodgson la lumina unei singure lanterne: pentru că Hodgson im 
mai avea faţă. în interiorul căştii se găsea o masă umedă, 
colcăjfl toare, ce părea că se hrănea cu substanţa rămasă a 
mortului. O îmi pletitură scârboasă de chestii care se agitau, se 
tirau, se zbătea» care arătau ca un fel de viermi, dar care nu 
erau viermi, aveau cevfl tare în înveliş, ca la albine, dar nu erau 
nici albine, ci o colonie dl un alb-unsuros, nişte făpturi fără 
nume, care invadaseră costumul j care-l năpădiseră atât de iute, 
încât omul murise la fel de repede dl parcă ar fi fost împuşcat 
drept In inimă. lar acum chestiile alei răspundeau la lumina 
lanternei şi se îndreptau spre suprafaţa inte rioară a vizorului 
din plexiglas, agitându-se obscen. 

Am sărit în picioare şi m-am dat înapoi, convins că am 
văzu mişcare în unele dintre găurile din abdomenul şi pieptul lu 

Hogdson, de parcă fiinţele care-l uciseseră voiau sâ se 
scurgă prin orificiile alea. 

Bobby o tuli fără să lase puşca din mână, lucru care s-ar fi 
putut lesne întâmplă, din cauza şocului şi a groazei. Slavă 
Domnului câ n-a apăsat pe trăgaci! O împuşcătură, două - sau 
zece - n-ar fi nimicit nici jumătate din roiul infernal din costumul 
de astronaut, dar l-ar fi adus într-o stare de frenezie ucigaşâ. 

în timp ce fugeam, am stins lanterna, pentru câ artificiile 
din pereţi prinseseră iarăşi putere şi viteză. 


Cu toate câ Bobby fusese mai departe de ieşire decât 
mine, ajunse acolo înaintea mea. 

Uşa blindată era solidă, ca orice uşă blindată. 

Ceea ce văzusem de la distanţă se confirma şi de 
aproape: nu exista mâner sau vreun alt mecanism care să tragă 
zăvoarele. 

14 

În centrul camerei, la vreo zece metri de uşa blindată, 
costumi de astronaut al lui Hodgson rămăsese acolo unde ÎI 
lăsasem. D cauză că nu se prăbuşise in interior, ca un balon 
dezumflat, am pt supus că era încă plin cu acea colonie de 
coşmar şi cu rămăşiţei omului, din care se hrăneau făpturile 
alea. 

Bobby lovi cu ţeava puştii în uşă. Suna real - oţel lovind? 
oţel. * 

- Miraj? l-am întrebat eu, reproşându-i explicaţia incorectă, 
| timp ce vâram o lanternă la cingătoare şi pe cealaltă în 
buzunan jachetei. 

- E ceva fals. 

Drept răspuns, am lovit cu mâna în uşă 

- E fals, insistă el. Uită-te la ceas. j Nu 
ci ceea ce putea ieşi din costumul lui 

Hodgson. 

Am  tresărit, dindu-mi seama că-mi periam poalele 
jachetei, că mă ştergeam pe ceafă şi mă scărpinam pe obraz, 
incercând să scad de fiinţe târitoare, care nu existau. 

Impulsionat de amintirea vie a hoardei agitate din 
interiorul căştii, mi-am vârât degetele în adâncitura aflată la 
marginea uşii şi am tras. Am bombănit, am înjurat şi am tras 
mai tare, de parcă aş fâ putut să mut tone de oţel folosind 
cantitatea de energie rezultată în urma unui mic dejun cu 
prăjituri şi ciocolată caldă. 

- Uită-te la ceas, repetă Bobby. 

îşi ridicase mineca puloverului său din bumbac, ca să se 
uite la ceasul lui. Chestia m-a surprins. Nu purtase niciodată aşa 
ceva, iar ncum avea unul identic cu al meu. 

Când am consultat imaginea digitala luminoasă, de pe 
ecranul exagerat de mare, am văzut câ pe el scria 4.08 p.m. 
Timpul corect era, bineînţeles, aproape patru dimineaţa. 


-j 
mă interesa timpul, 


- Şi al meu la fel, zise Bobby, arâtându-mi câ amândouă 
ceasurile arătau acelaşi lucru. 

- Amândouă greşesc? 

- Nu. Asta-i ora. Aici. Acum. în locul ăsta. 

- Vrăjitorie! 

- Salem curat! 

Apoi am văzut data, într-o ferestruică aflată sub afişajul 
orei. liram în 12 aprilie, dar ceasul meu pretindea că-i luni, 19 
februarie. Acelaşi lucru arăta şi ceasul lui Bobby. 

M-am întrebat ce an ar fi arătat ceasul, dacă zona de 
afişare ar fi fost mai lată cu patru caractere. Undeva în trecut. O 
după-amiază memorabilă, catastrofală pentru savanții din 
echipa Trenului Misterului, o după-amiază în care rahatul a lovit 
tavanul. 

Viteza şi strălucirea luminilor care se roteau-explodau- 
curgeau în pereţi scădea lent, dar vizibil. 

Am privit către costumul ermetic, care nu se dovedise 
deloc mai sigur împotriva unor organisme ostile decât o pălărie 
cu boruri întoarse şi o frunză de smochin, şi am văzut că acel 
ceva care se afla în el se mişca, se agita fără încetare. Braţele 
loveau podeaua şi un picior se răsucea. Tot trupul tremura, de 
parcă ar fi trecut prin el un curent electric puternic. 

- Nu-i bine, am decis eu. 

- O să dispară. -Oh, da? 

- Ţipetele au dispărut; la fel au făcut şi vocile şi vântul. Am 
lovit cu încheietura degetului în uşă. 

- O să dispară, insistă Bobby. 

Deşi spectacolul de lumini se diminua, Hodgson - sau, mai 
bine zis, costumul lui Hodgson - devenea tot mai activ. Lovea cu 
câlcâiele cizmelor în podea. Strângea şi întindea braţele. 

- încearcă să se ridice, am remarcat eu. 

- Nu ne poate face vreun râu. ! 

- Vorbeşti serios? l-am întrebat supărat, pentru că logica 
m< mi se părea inatacabilă. Dacă uşa blindată este suficient de 
adevl rată ca să ne ţină aici, atunci chestia aia este suficient de 
reală ca i ne facă rău! 4 

- O să dispară. 

Aparent fără să ştie că urma să dispară şi că toate 
eforturile U n-aveau rost, costumul lui Hodgson se zbătea, se 
îndoia şi se răsti cea, până când se rostogoli într-o parte. M-am 


uitat din nou 1 vizorul întunecat şi am avut impresia că din 
partea cealaltă a plex; glasului colorat mă privea cineva, nu 
doar o masă de viermi sa viespi, agitându-se prosteşte, ci o 
entitate coerentă, formidabilă, < conştiinţă răuvoitoare, la fel de 
curioasă în ceea ce mă priveşte p cât de îngrozit de ea eram eu. 

Nici vorbă de imaginaţie prea bogată. 

Fusese ceva real şi lipsit de ambiguitate, ca fiorul pe care 
l-aş / simţit dacă aş fi ţinut un cub de gheaţă pe ceafă. >t 

- O să dispară, repetă Bobby şi din spaima care i se simţea 
îi glas mi-am dat seama că şi el remarcase că-l privea cineva. 

Nu mă incinta faptul că făptura din costumul lui Hodgson 
so afla la vreo treisprezece metri de noi. Nu m-aş fi simţit în 
siguranţa nici dacă distanţa ar fi fost de şaptezeci de kilometri şi 
aş fi urmării apariţia spastică printr-un telescop. J 

Efectele pirotehnice îşi pierduseră cam o treime din 
putere. 

Simţeam încă sub mână uşa rece şi tare. ,1 

în timp ce spectacolul de lumini se apropia de final, 
vizibilitatea scăzu, dar chiar şi în bezna care se împrăştia lent 
am văzut chestia din costumul lui Hodgson rostogolindu-se într- 
o parte, zăcând cu fata în jos pe podea, apoi străduindu-se să se 
ridice în genunchi. 

Dacă interpretasem corect ceea ce zărisem prin vizor, 
sute sau chiar mii de creaturi individuale infestau costumul 
ermetic - o mulţime care se hrănea cu came, alcătuind un cuib 
sau un stup. O colonie de albine ar fi acţionat sub structura 
sofisticată a diviziunii muncii, ar fi menţinut un grad ridicat de 
ordine socială şi tir fi colaborat pentru a supravieţui şi a 
prospera. Dar, deşi scheletul cercetătorului putea să alcătuiască 
o armătură, nu credeam că o colonie ar fi fost in stare să se 
aranjeze în formă de om şi să funcţioneze cu o asemenea 
superbă coordonare, având atâta putere ca să poată merge, 
urca trepte şi conduce camioane. 

Costumul lui Hudgson se ridică în picioare. 

- Nasol, bombăni Bobby. 

Sub palma întinsă, am simţit o vibraţie scurtă în uşa 
blindată. Ceva mai ciudat decât o vibraţie. Mai pronunţat. Un 
tremurat slab, ondulat. Uşa nu se mişcă, doar oţelul tresări preţ 
de o secundă sau două, de parcă n-ar fi fost oţel, ci gelatină, dar 
redeveni solid — şi neclintit - încă o dată. 


Ceea ce se afla In costumul de astronaut se mişca precum 
un copil mic, nesigur de echilibrul său. împingea piciorul sting 
înainte, ezita, apoi 11 trăgea şi pe cel drept. Frecatul cizmelor 
pe podeaua Nticloasă producea doar un sunet şoptit. 

Piciorul sting, piciorul drept. 

Venea către noi. 

Poate că rămăsese mai mult din Hodgson, nu numai 
scheletul. Poate colonia nu devorase complet omul, nici nu-l 
omorâ se, ci doar pătrunsese în el, cuibărindu-se adânc în 
carnea şi în oasele lui, In inimă, ficat şi creier, stabilind o relaţie 
hidoasă de simbioză cu trupul acestuia, preluînd controlul 
sistemului său nervos, de la creier până la cea mai subţire fibră 
nervoasă. 

în timp ce artificiile îşi schimbau culorile spre chihlimbarul, 
ocru-roşiatic, apoi spre roşu-aprins, costumul lui Hodgson 
împinse piciorul sting înainte, ezită, apoi îl trase şi pe cel drept. 
Cei doi paşi ai lui Imhotep, inventati de Boris Karloff în 1932. 

Sub mina mea, uşa blindată tresări din nou şi, subit, 
deveni /ipsită de consistentă. 

Am gâfâit, surprins, In clipa în care o răcoare dureroasă, 
mai ascuţită decât un ac, îmi înţepă mâna dreaptă, de parcă aş 
fi cufundat-o in ceva considerabil mai rece decât apa îngheţată. 
De la încheietură la vârful degetelor, păream a fi totuna cu uşa 
blindată. lar lumina din camera-ou scădea cu repeziciune. 
Vedeam că otelul devenise semitransparent. în el, ca într-un 
bazin, se învârteau încet curenţi circulari. lar In substanţa 
cenuşie a capacului de seif i zărea umbra, mai puţin cenuşie, a 
falangelor mele. 

Speriat, mi-am tras mâna de pe uşă exact la timp, pentru 
că m talul îşi recapătă consistenţa. 

Mi-am amintit că uşa fusese la început vizibilă doar când! 
zăream cu coada ochiului, nu când o priveam direct. Căpâtas 
substanţă treptat, deci probabil că se dematerializa tot treptat, 
n deodată. 

Cred că Bobby remarcase ce se întâmpla, pentru că făcu 
un pi înapoi, de parcă oţelul se transformase subit într-un vârtej 
ce putt să-l ducă din lumea asta în cea a uitării. 

Dacă nu mi-aş fi retras mina la timp, mi-ar fi fost sflrtecată 
d la încheietură, lăsîndu-mă cu un ciot perfect tăiat. Dar ar fi 


ţâşni oare sânge din el? N-am chef să aflu răspunsul. Să rămână 
o între bare pentru vremurile viitoare. 1 

De Îndată ce îmi luasem mâna de pe uşă, a încetat să mai 
fi< frig, dar gâfâiam încă şi, între respiraţiile convulsive, mă 
auzean repetând acelaşi cuvânt obscen, de parcă aş fi suferit de 
o form definitivă a sindromului Tourette şi urma să-mi petrec 
restul zilelo incapabil să mă abţin să strig acea unică 
obscenitate. 

Avansînd prin lumina slabă, sângerie şi printre legiunile d 
umbre săltăreţe, ca un astronaut întors de pe planeta lad, 
Hodgso parcursese jumătate din distanta care fusese iniţial între 
noi. Se afli la numai şapte metri, împingându-se fără încetare 
înainte, eviden nesinchisindu-se de limbajul meu, minat de o 
foame aproape la fe de palpabilă ca duhoarea de catran încins şi 
de vegetaţie putredă pe care o adusese ceva mai devreme 
vântul ce apăruse din senin, j 

Frustrat, Bobby lovi uşa cu ţeava puştii. Oţelul răsună ca 
un clopot. i 

Nu se ostenise să îndrepte arma către Hodgson. Era clar 
că ajunsese şi el la concluzia că impactul alicelor asupra 
pereţilor încăperii ar fi enefgizat locul şi ne-ar fi menţinut în 
capcană încft mult timp. 

Spectacolul de lumini se termină, iar asupra noastră se 
aşternu bezna absolută. 

Dacă mi-aş fi oprit bătăile furtunoase ale inimii şi mi-aş fi 
ţinut răsuflarea, poate că aş fi fost In stare să aud tirşiitul slab al 
tălpilor cizmelor de cauciuc pe podeaua sticloasă, dar eu eram 
un omorchestră. Probabil că n-aş fi detectat sunetul apropierii 
drăciei din costumul lui Hodgson nici dacă ar fi bătut in tobe. 

în momentul în care fenomenul luminos din pereţi 
încetase, maşinăria fantasmagorică se oprise şi ea, fără 
îndoială, şi, tot fără îndoială, şi noi ne reîntorseserăm în 
realitate, iar drăcia din costumul lui Hodgson încetase să existe, 
la fel de subit cum apăruse... 

Bobby lovi din nou uşa blindată cu puşca. De data asta nu 
răsună a clopot. Nota fusese joasă, mai puţin reverberantă ca 
înainte. Ca şi cum ai fi lovit cu ciocanul o bucată mare de lemn. 

Poate că uşa se schimba, în cadrul procesului de 
dematerializare, dar bloca totuşi ieşirea. Nu puteam pleca până 
nu eram siguri că nu vom trece prin ea în timp ce se afla într-o 


stare de flux, când putea să ducă împreună cu ea, atunci când 
va dispărea definitiv, ceva molecule din trupurile noastre. 

Mă întrebam ce se va întâmplă dacă făptura din costumul 
lui Hodgson mă va înhaţă chiar când substanţa va începe sâ se 
transforme. Din moment ce, pentru o clipă, mina mea devenise 
una cu oţelul uşii blindate, poate că o parte a mea va deveni 
totuna cu costumul şi cu entitatea ce se agita în acel costum. O 
întâlnire prea apropiată, prea personală ar fi putut să-mi 
distrugă sănătatea psihică în cazul în care, prin miracol, aş fi 
supravieţuit fără vătămări fizice. 

Bezna se apăsa, lichidă, pe ochii mei deschişi, de parcă aş 
fi fost cufundat în apă. Deşi mă străduiam sâ surprind cel mai 
slab semn al siluetei care se apropia, nu vedeam nimic, la fel 
cum nu văzusem în coridorul de lângă încăperea unde găsisem 
şoarecii veve. 

Inevitabil, mi-am amintit de răpitorul cu dinţi ca de 
porumb, a cânii faţă o atinsesem în întuneric. 

La fel ca atunci, am simţit o prezenţă în faţa mea, şi pe 
bună dreptate. 

După toate cele Intâmplate în aceasta gară a Trenului 
Misterull în această anticameră a iadului, nu mai aveam chef să 
pun sub sel nul întrebării temerile mele, ca fiind produsul unei 
imaginaţii hififl active. De data asta n-am mai încercat să 
dovedesc că bănuielile nfyfl cele mai negre nu erau fără temei, 
pentru că ştiam că vârful degeteţi ar fi alunecat pe curba netedă 
a vizorului din plexiglas. 

-Chris! 

Am tresărit, înainte să-mi dau seama că vocea îi aparţinea 
]l Bobby. 

- Uită-te la ceas, îmi spuse el. 

Ecranul se vedea chiar şi în bezna aceea densă ca noroiul. 
Nil merele verzi se schimbau, se mişcau înainte atât de iute, 
încât ml multe ore treceau într-o fracțiune de secundă. Literele 
care indici ziua şi luna alcătuiau o pată de abrevieri în continuă 
schimbare. | 

Timpul trecut făcea loc timpului prezent. 

La naiba, habar n-aveam ce se întâmpla de fapt. Poate că 
fl înţelesesem nimic şi poate că tot ceea ce văzusem nu avea 
nicil legătură cu un nod din urzeala timpului. Poate că o 
luaserăm raztil pentru că ne pusese cineva LSD in bere. Poate 


că eram acasă, | pat, dormeam şi visam. Poate că susul era jos, 
înăuntru era afail iar negrul - alb. Ştiu doar că ceea ce se 
întâmpla era bine, cu nul mai bine decât ar fi fost o îmbrăţişare 
a drăciei din costumul lui Hodgson. 1 

Dacă fuseserăm cu doi ani în trecut, iar acum ne 
îndreptam spri noaptea de aprilie în care începuse această 
bizară aventură, ari trebuit să simt ceva schimbări în mine - o 
vibraţie în oase, o febţ provocată de frecarea orelor ce zburau 
frenetic, un simţământ că m întorc la vârsta mea reală. Ceva. 
Dar coborârea cu un ascensor ler ar fi produs un efect fizic mai 
mare decât călătoria în viteză delungul şinelor timpului. 

Pe ceasul de la mâna mea, luna se opri brusc la „Apr*?. 
După | secundă, ziua şi data înţepeniră, iar imediat după aceea, 
afişaju timpului înregistra un clar şi stabil „3.58 a.m." 

Eram acasă, dar fără Toto... 

— Grozav! zise Bobby. 


>J 

1 Câţclul lui Dorothy, din Vrâjitond din Oz (n.tr.) > 

Mişto! i-am aprobat eu. ¢ întrebarea era: aveam cu noi un 
tovarăş de drum, un companion In costum ermetic, cu viermi în 
loc de faţă, ceva ce nu văzuse nici liuiinşa Em, nici altcineva din 
Kansas? 

Logica ar fi cerut ca monstruozitatea aia sâ fi rămas în 
trecut. 

Dar ar fi fost o prostie să crezi că logica se aplica in 
situația Iccca unică. 

Mi-am scos lanterna de sub centură. 

Nu voiam s-o aprind. 

Dar am aprins-o. 

Creatura din costumul lui Hodgson nu se afla In fața mea, 
după Cum mă temusem. O fulgerare rapidă a razei dovedi că 
eram doar iu şi Bobby în porţiunea camerei-ou pe care o lumina 
lanterna. 

Uşa blindată dispăruse. N-o vedeam nici dacă mă uitam 
direct la tunelul de ieşire, nici dacă trăgeam cu coada ochiului. 

Se părea câ încăperea devenise atât de sensibilă la lumină 
încât dc îndată, generate de o singură rază de lanternă, vârtejuri 
luminoase slabe începură să pulseze şi sâ se rotească în podea, 
pereţi Vi tavan. 

Am stins imediat lanterna şi am pus-o la cingătoare. 


mergem! l-am grăbit eu pe Bobby. 
mergem. 

De îndată ce întunericul s-a aşternut încă o dată, l-am 
auzit pe Bobby câţărându-se peste pragul înalt, pipâindu-şi 
drumul prin tunelul scurt, de doar un metru şi jumătate. 

- Nu-i nimeni, mă anunţă el. 

M-am aplecat şi l-am urmat în ceea ce fusese când va un 


- Să 
- Să 


sas. 

N-am aprins lanterna decât când am ieşit din sas şi am 
ajuns în coridor, de unde nici un strop de lumină nu putea să 
ajungă la materialul sticlos care căptuşea camera-ou. 

- Ţi-am spus că o sâ dispară, zise Bobby. 

- De ce m-am îndoit de spusele tale? 

Nici unul din noi n-a mai scos vreo vorbă cât am străbătut 
cele trei etaje subterane ale clădirii şi am urcat spre hangar. Am 
ajuns la jeepul care ne aştepta sub cerul de pe care norii 
şterseseră toate stelele. 

15 

Ne-am îndreptat spre sud-vest, traversînd Fort Wyvern şi 
Oraş Mort, am trecut pe lângă depozitul în care-l înfruntasem pe 
răpit şi am stins farurile când ne-am apropiat de Santa Rosita, 
unde a coborât pe rampa de acces de-a lungul zăgazului. Apoi 
am luat-o t albia uscată a râului, fără să oprim la nici un stop din 
drum, ign rând viteza limită afişată, având o puşcă încărcată şi o 
armă ascun în tocul de la umăr, pentru care nu aveam permis, 
cu un răcit pentru gheată la picioare, încălcând flagrant prin 
voiajul nost Legea închiderii bazelor militare şi manifestând 
numeroase atitl dini incorecte din punct de vedere politic. Eram 
doi Clyde, fără nii o Bonnie. 

Bobby lărgise gaura din gardul dinspre râu atât de mult, 
încât al putut trece prin ea fără probleme. A parcat chiar lingă 
baza mii tară. Am sărit amândoi din jeep şi am coborât plasa de 
sârmă, j care o rulase şi o agăţase de partea de sus a gardului. 

La o verificare atentă s-ar fi descoperit spărtura. Dar, de la 
1 distanţă mai mare de cinci metri, nu se vedea nimic. 

Nu voiam să se ştie că trecuserăm pe acolo. Fără nici o 
îndoiala urma să ne întoarcem curând pe acelaşi drum şi aveam 
nevoie de ufl acces uşor. 


Urmele de anvelope care duceau spre gard ne trădau, dar 
nu aveam cum să le ştergem repede şi eficient. Speram doar ca 
briza să se transforme în vânt şi să le înlăture. | 

în decurs de câteva ore văzuserâm mai multe decât 
puteam prelucra, analiza şi folosi în problema noastră - lucruri 
pe care duream din suflet sâ nu le fi văzut niciodată. Am fi 
preferat sâ nu in ai intrăm în bază, dar datoria ne cerea sâ 
vizităm din nou acest pui bar de coşmaruri, pentru a-i găsi pe 
Jimmy Wing şi pe Orson. 

Plecam pentru că ajunseserăm, pentru moment, într-o 
fundătura, nu ştiam unde să continuăm căutarea şi trebuia să 
stabilim o Mlrategie. Şi-apoi era nevoie de mai multe persoane 
ca să scotocească prin cotloanele din Wyvem. 

în plus, pinâ-n zori mai era doar o oră şi nu-mi luasem cu 
mine pelerina Om ului-Elefant, cu glugă şi voal. 

Suburbanul, pe care răpitorul 11 parcase lângă gard, 
dispăruse. N-am fost surprins. Din fericire, memorasem 
numărul. 

Bobby conduse către mormanul de alge şi lemne care se 
găsea la vreo douăzeci de metri de gard. Mi-am luat bicicleta pe 
care o uscunsesem acolo şi am pus-o în jeep. 

în timp ce trecea cu farurile stinse prin tunelul de sub 
Autostrada 1, Bobby acceleră. Zgomotul motorului răsună ca un 
foc de baraj antiaerian, reflectat de zidurile din ciment. 

Mi-am amintit de silueta misterioasă pe care o văzusem la 
venire, pe panta de vest a pasajului, şi tensiunea mi-a crescut — 
în loc să-mi scadă — pe măsură ce capătul îndepărtat devenea 
capătul apropiat. Când am ieşit în aer liber, m-am încordat, 
aşteptându-mă la un atac. Dar nu ne aştepta nimeni. 

Nu scosesem o vorba de când ieşiserăm din coridorul de 
lângă camera-ou. Abia acum, Bobby spuse: 

- Trenul Misterului. 

- Exact. 

- Nume de proiect de cercetare, nu? 

- Conform ecusonului lui Leland Delacroix. 

Am pescuit obiectul din buzunarul interior al jachetei, 
pipăindu-l prin întuneric şi gândindu-mă la mortul înconjurat de 
fotografiile familiei sale, la verigheta din suportul pentru 
luminări votive... 


- Deci proiectul Trenul Misterului ne-a dăruit maimuţele, 
retrovirusul şi toţi mutanţii. Fauna care anunţă sfârşitul lumii, a 
mămicii tale. 

- Poate. 

- Nu cred. 

- Dece? 1 

- A fost un geniu în genetica teoretică, nu? 

- Mămica mea, ucenicul lui Dumnezeu. m 

- Proiectant de virus, creator de creaturi. 

- Mici creaturi folositoare în medicină, viruşi benigni, an 
specificat eu. <9 

- Cu excepţia unuia. M 

- Părinţii tăi n-au fost în stare de aşa ceva, i-am amintit eu. 
m 

- Hei, ar fi distrus lumea cu mult înaintea mămicii tale, 
dacă (W fi avut un pic de noroc, replică el, cu un ton de falsă 
milndrie. 

Părinţii lui deţineau singurul ziar din comitat, Moon/ight 
Ba4 Gazette, iar religia lor era politica şi Dumnezeul lor era 
puterea Oameni cu un plan, cu o încredere nelimitată în 
corectitudinea crel zului lor. Bobby nu le împărtăşea viziunea lor 
stranie despre d utopie, aşa că ei îl dezmoşteniseră, cu zece ani 
în urmă. După opfl nia lor, utopia cere o uniformitate absolută a 
gândurilor şi a scopul iilor, ca la albinele dintr-un stup. | 

- Poanta este, fârtate, continuă el, că palatul ăla aiurit, cu 
ciuda teniile alea... Nu făceau cercetări biologice acolo. 

- Hodgson purta un costum ermetic, nu pantaloni de tenis. 
Ui veşmânt tipic, biosecurizat. îl proteja ca să nu se infecteze cu 
ceva. 

- Evident, mda. Dar chiar tu ai zis că locul n-a fost 
construit ct să se joace cu microbi. j 

- N-a fost construit pentru procedeele obişnuite de 
sterilizare, l-am aprobat eu. N-avea nici module de 
decontaminare, poate ci excepţia sasului. lar planul etajului nu 
seamănă cu cel al laboratoarelor biologice cu înaltă securitate. i 

- Casa aia de nebuni, lampa aia din lavă topită, nu era un 
laborator. i 

- Camera-ou. | 

- Spune-i cum vrei. N-a fost niciodată un laborator cu 
becuri! Bunsen, mojaruri şi cuşti pline cu şoricei deştepţi, cu 


cicatrice pe scalp de la operaţiile pe creier. Ştii ce era, fârtate. 
Amândoi ştim. | 

- Mă gândeam la subiectul ăsta. 

- Era un mijloc de transport, zise Bobby. 

- Transport să fie. 

- Pompau energie în camera aia, probabil o grămadă, 
chiar şi mai mult de atât, iar cind a fost bine energizată, chestia 
aia l-a dus pe Hodgson undeva. Pe Hodgson şi pe alţi câţiva. l- 
am auzit ţipând, ccrind ajutor. 

- Unde i-a dus? 

în loc să-mi răspundă, Bobby zise: 

- Cârpe cerevisi. 

- Asta ce înseamnă? 

- la berea. 

Am luat o sticlă din răcitor şi i-am dat-o, am ezitat, apoi 
am deschis o sticlă pentru mine. 

- Nu-i bine să bei când conduci, i-am reamintit eu. 

- E Apocalipsa. Nu mai există reguli. După ce am sorbit 
îndelung, am comentat: 

- Pun pariu că lui Dumnezeu îi place berea. Numai că EI 
are şofer... 

Pereţii înalţi de şapte metri ai zăgazului se ridicau în 
ambele părţi. Cerul jos şi fără stele părea tare ca fierul, apâsînd 
ca un capac de oală. 

- Un mijloc de transport către ce direcţie? 

- Aminteşte-ţi ceasul de mână, îmi răspunse Bobby. 

- Poate trebuie reparat. 

- Şi al meu o luase razna, mi-a reamintit el. 

- Apropo, de când porţi tu ceas? 

- De când, pentru prima oară în viaţa mea, am simţit că 
timpul se scurge, răspunse ei, referindu-se nu numai la faptul că 
e muritor, ci şi la faptul câ timpul se scurgea pentru noi toţi, 
pentru întreaga lume, aşa cum o cunoşteam noi. Omule, urăsc 
ceasurile, urăsc tot ce înseamnă ele. Mecanisme rele. Dar apoi 
am început sâ mă întreb ce oră este, deşi nu-mi pasase 
niciodată de asta, şi, dacă nu găsesc un ceas, devin nervos. Aşa 
că acum port ceas, sunt ca restul lumii, nu-i o chestie nasoalâ? 

- Absolut. Deci timpul o luase razna în camera-ou. 

- Camera e o maşină a timpului. 

- Nu putem să facem o asemenea presupunere. 


- Eu pot. 

- Călătoria în timp e imposibilă. 

- Asta-i e) atitudine medievală, fârtate. 
Cuvântul  „,imposibil"ijH folosit cândva şi-n legătură cu 
avioanele, călătoria pe Lună, bonfl nucleară, televiziunea şi 
surogatul de ou fără colesterol. M 

- De dragul discuţiei, să presupunem ca-i posibilă. jH -Este 
posibilă. 

- Dacă-i vorba doar de călătorie în timp, atunci ce-i cu 
costi mul etanş? Călătorii în timp vor să nu fie remarcaţi. Deci 
ar| trebuit să se îmbrace altfel, cu excepţia cazului în care s-ar fi 
întq în 1980, la conferinţa Star Trek. 

- Protecţie împotriva unei boli necunoscute, răspunse 
Bobb Sau împotriva unei atmosfere cu mai puţin oxigen sau 
plină c poluanţi toxici. 

- La o conferinţă Star Trek din 1980? 

- Ştii şi tu că mergeau în viitor. 

- Nu ştiu. Şi nu ştii nici tu. / 

- în viitor, insistă Bobby, care căpătase, din cauza berii, o 
încrc dere absolută în puterea lui de deducție. Şi-au imaginat că 
a nevoie de protecţia costumelor de as tron a ut i pentru că... 
viitorii putea fi complet diferit. Lucru evident, de altfel. 

Chiar fără sărutul lunii, o roşeaţă sidefată lumina albia 
râului Totuşi, noaptea de aprilie rămânea întunecată. | 

Prin secolul al XVil-lea, Thomas Fuller spusese că 
întotdeaun bezna-i mai adâncă exact înainte de ivirea zorilor. Şi, 
după trei sut de ani, avea încă dreptate, cu toate că murise de 
mult. 

- Cât de departe în viitor? m-am întrebat eu, simțind din 
nou duhoarea aerului fierbinte, împuţit, care pătrunsese în 
camera-ou. j 

- Zece ani, un secol, un mileniu. Cui îi pasă? Nu contează 
cât de departe s-au dus, ceva i-a făcut praf. J 

Mi-am amintit vocile fantomatice, ca transmise prin radio, 
din încăperea ovoidalâ. Panica, strigătele de ajutor, ţipetele... M- 
am cutremurat. Am mai tras o duşcă de bere şi am zis: 

- Făptura... sau făpturile din costumul lui Hodgson... 

- Sunt o parte a viitorului nostru. 

- Nu există aşa ceva pe planeta asta. 

- încă nu. 


Dar erau atât de ciudate... Ar fi trebuit să se schimbe tot 
Ricinul ecologic. Drastic. Dacă reuşeşti să găseşti un dinozaur, 
întreabă-l dacă-i posibil Inc intâmple aşa ceva. îmi trecuse cheful 
de bere. Am scos sticla în afara jeepului, am tors-o cu fundul în 
sus şi am vărsat-o. Chiar dacă a existat o maşină a timpului, a 
fost demontată, eci apariţia lui Hodgson din nimic, ivirea uşii 
blindate... tot ce ni f»it intimplat... Cum de s-a întâmplat? 

- A fost un efect rezidual. 

- Efect rezidual... 

- în totalitate. 

- Dacă scoţi motorul din Ford, rupi dispozitivul de 
transmisie şi iu unei bateria, îţi garantez eu că nici un efect 
rezidual n-o să facă maşina aia amarită să meargă vreodată 
până-n Vegas! 

Uitându-se la albia râului, vag luminoasă, de parcă ar fi 
fost Cursul timpului pâtrunzând în viitorul nostru infinit de 
straniu, Bobby îmi zise: 

- Au rupt o gaură în realitate. Poate că o asemenea gaură 
nu se repară de la sine. 

- Ce vrea sâ însemne asta? 

- Ceea ce înseamnă. 

- Eşti criptic. 

- Scriptic. 

Poate câ voia să spună că explicaţia sa era criptică, dar 
măcar stabilea un concept de la care puteam pomi, o idee 
familiară, care ne împiedica să înnebunim. 

Sau poate îşi bătea joc de tendinţa mea - căpătată de la 
poezia In care mă iniţiase tatăl meu — de a presupune câ toată 
lumea se exprimă în metafore şi câ lumea e mai complexa decât 
pare. 

Nu i-am oferit satisfacția de a-l întreba ce-a vrut să spună. 

- Şi nu ştiau de efectul rezidual? 

- Cine? Vrăjitorii cu creiere mari care conduceau proiectul? 

- înâ. Indivizii care au construit maşina, care au demontat- 
o. Dacă există un efect rezidual, atunci indivizii ar fi dărimat 
pereţii, ar fi umplut ruinele cu sute de tone de beton. N-ar fi 
plecat, pufl simplu, lăsînd nişte idioţi ca noi sâ-l găsească. 

- Poate că efectul nu se manifestase până la plecarea lor. 
V 

- Sau poate noi am avut halucinații. m 


- Amândoi? | 

- S-a mai întâmplat. fl 

- Halucinaţii identice? m N-am găsit un răspuns potrivit. 
După un timp, am zis: 

- Dacă Trenul Misterului era un proiect pentru călătoria! 
timp, atunci n-are nici o legătură cu munca mamei mele. 

- Şi ce-i cu asta? 

- Dacă n-are legătură cu mama, atunci de ce mi-a lăsat 
cintfl şapca în camera-ou? De ce mi-a lăsat fotografia ei în sas, 
în afl noapte? De ce a pus cineva ecusonul lui Leland Delacroix 
sub ştafl gătorul maşinii în noaptea asta şi ne-a trimis acolo? 

- Eşti o adevărată maşină de pus întrebări. 

îşi termină berea Heineken. Am pus sticlele goale în 
răcitor. m 

- Poate că nu ştim nici jumătate din câte credem că ştim, 
tfl Bobby. 

- De exemplu? 

- Poate că lucrurile au mers râu în Wyvem numai în labor) 
toarele de inginerie genetică şi poate că teoriile mamei tale ne- 
aa dus la rahatul în care am intrat, aşa cum am crezut până 
acum. Sfl poate că nu-i aşa. 

- Crezi că mama n-a distrus lumea? 

- Suntem siguri că a dat o mână de ajutor, fârtate. N-am 
spus M mămica ta a fost un nimeni! 

- G raci as. 

- Pe de altă parte, poate că a contribuit doar în parte la 
poveste] asta, poate că doar în mică parte... 

După ce tatăl meu a murit, cu o lună în urmă - un cancer 
despre care acum bănuiesc că nu a avut o cauză naturală —, 
am găsit o relatare, scrisă de mâna sa, despre originea lui 
Orson, despre experimentele de mărire a inteligenţei şi despre 
retrovirusul care scăpase din laborator. 

- Ai citit ce-a scris tati. 

- Probabil câ nu cunoştea toata povestea. 

- El şi mami nu aveau secrete unul faţa de celălalt. 

- Mda, sigur, un singur suflet în două trupuri. 

- Exact! am replicat eu, supărat de sarcasmul lui. 

Se uită la mine, tresări, apoi îşi îndreptă atenţia spre albia 
râului, din faţa sa. 


- Scuze, Chris. Ai dreptate. Părinţii tăi n-au fost ca ai mei. 
Urau... deosebiți. Când eram copii, mi-am dorit să nu fi fost doar 
prieteni. Să fi fost fraţi, ca să locuiesc cu părinţii tăi. 

- Dar suntem fraţi, Bobby. A dat din cap. 

- într-un fel mai important decât sângele, am adăugat eu. 

- Lasă-mă cu dulcegăriile astea! 

- lartâ-mă, dar am mâncat prea mult zahăr în ultima 
vreme. Existau adevăruri despre care nu am discutat niciodată 
cu 

Bobby, pentru că nu găseam cuvinte potrivite pentru a le 
descrie. Şi pentru că vorbele le-ar fi diminuat puterea. Unul 
dintre aceste adevăruri este profunzimea şi natura sacră a 
prieteniei noastre. 

- Voiam sâ spun că se poate ca mămica ta sâ nu fi 
cunoscut loată povestea. Sâ nu fi ştiut de proiectul Trenul 
Misterului, care N-ar putea sâ fi fost la fel sau chiar mai vinovat 
decât ea pentru cele Inlâmplate. | 

- Agreabilă idee! Dar ce s-a întâmplat? 

- Nu-s Einstein, fârtate. Mi-am stors complet creierul. Pomi 
motorul şi conduse în josul râului, lăsînd farurile stinse. 

- Cred câ ştiu ce poate fi Cap-Mare, am zis eu. 

- Lumineazâ-mă şi pe mine! 

- Face parte din a doua ceată. 

Prima ceată fugise din laboratorul din Wyvem în noaptea 
aceea groaznică, de acum doi ani. Maimuţele reuşiseră sâ scape 
de toate tentativele de a fi găsite şi omorâte. Disperaţi să le 
găsească înainte ca numărul lor sâ crească dramatic, savanții 
eliberaseră o a doua ceată, care trebuia sâ o caute pe prima. 
Crezuseră că e nevoie de o maimuţă pentru a găsi o maimuţă. 

Fiecare individ din a doua ceată avea un transmiţător 
implantat chirurgical, ca sâ poată fi urmărit, şi, după găsirea 
membrilor primei cete, lichidat împreună cu aceştia. Deşi 
animalele n-ar fi trebuiţi ştie care fusese scopul intervenţiei 
chirurgicale, după ce au ajifl afară şi-au muşcat una alteia 
transmiţătoarele, eliberându-se. 

- Crezi că e o maimuţă? a întrebat Bobby, neîncrezător. 

- O maimuţă reproiectată complet. Poate că nu-i în 
întregjjB rhesus, poate are şi ceva dintr-un babuin. fl 


- Poate dintr-un crocodil, mormăi Bobby. Credeam că a 
dofl ceată fusese ceva mai bine fabricată decât prima. Mai puţin 
violei 

- Cap-Mare nu seamănă a pisoi. Chestia asta a fost 
proiecta» pentru cimpurile de luptă. 

- Nu ne-a atacat. 

- Doar pentru că-i suficient de deştept ca să ştie ce-i poate 
fafl o puşcă. 

în faţă se vedea rampa pe care coborâsem cu bicicleta 
mai d J vreme, in aceeaşi noapte, cu Orson alergând alături de 
mine. Bobfl coti spre ea. 

Amintindu-mi de animalul trist de pe acoperişul bungalow- 
ulS şi de felul în care îşi ascunsese faţa în spatele braţelor 
încrucişat! am zis: 

- Nu cred câ-i un ucigaş. 

- Da, dinţii ăia îi folosesc la deschiderea conservelor cu 
şuncâH 

- Orson are dinţi mai ascuţiţi şi nu-i un ucigaş. 

- Oh, da, m-ai convins, hai sâ-l invităm pe Cap-Mare la | 
petrecere în pijama! O să umplem nişte castroane mari cu 
floricel4 de porumb, o să comandăm o pizza, o să ne punem 
unul altuia părul pe moaţe şi o să pălăvrăgim despre băieţi. 

- Eşti tâmpit. 

- Acum un minut eram fraţi. , 

- Asta a fost atunci. » Bobby conduse maşina pe rampă, 
până la capătul parapetului 

între pancartele care atrăgeau atenţia asupra pericolului 
prezentai de râu în perioada furtunilor, apoi parcurse fâşia 
stearpă de pămâni până ajunse în stradă, unde, în cele din 
urmă, aprinse farurile. Se îndreptă spre casa lui Lilly Wing. 

Cred câ eu şi Pia vom fi împreună din nou, zise Bobby, 
refe- 

(iulu-se la Pia Klick, artista şi dragostea vieţii lui, care 
credea câ-i incarnarea lui Kaha Huna, zeiţa surfingului. 

- Ea spune câ Waimea e casa ei, i-am reamintit eu. 

- Osă fac o vrajă. 

Mama Glie se grăbea sâ ne rotească spre zori, dar străzile 
din Moonlight Bay erau atât de pustii şi de tăcute, câ puteai sâ-ţi 
imaginezi uşor câ acolo locuiau, la fel ca în Oraşul Mort, numai 
fantome şi cadavre. 


- Vrajă? Acum te ocupi şi de voodoo! l-am întrebat pe 
Bobby. 

- O vrajă freudiană. 

- Pia este prea deşteaptă ca s-o dai gata cu aşa ceva, i-am 
prezis eu. 

Cu toate că se comportase ciudat în ultimii trei ani, de 
când se dusese în Hawaii ca sâ se regăsească, Pia nu era 
proastă. înainte ca Bobby s-o cunoască, Pia absolvise UCLA, 
summa cum laude. Pe vremea aceea, picturile ei exagerat de 
realiste se vindeau pe bani buni, iar textele pe care le publicase 
în revistele de artă erau pline de sensibilitate şi minunat scrise. 

- O să-i povestesc despre noua mea planşă pentru 
tandem. 

- Aha. Asta presupunând că există o wahină, cu care 
surfezi... 

- Ai nevoie de o transfuzie, fârtate, Pia nu poate fi 
manipulată chiar aşa! Vreau sâ-i spun câ am o planşă pentru 
tandem şi câ-s gata, indiferent unde-i ea. 

Din moment ce meditaţiile o conduseseră pe Pia la 
revelaţia câ este reîncarnarea lui Kaha Huna, fata ajunsese la 
concluzia că ar fi o blasfemie sâ aibă relaţii carnale cu vreun 
muritor, ceea ce însemna câ intenţiona să-şi petreacă restul 
vieţii in celibat. Acest lucru îl demoralizase pe Bobby. 

O rază de speranţă se ivise atunci când Pia avusese o altă 
revelaţie, anume câ Bobby este reîncarnarea lui Kahuna, zeul 
hawaiian al suriului. Creaţie a surfiştilor moderni, legenda lui 
Kahuna se bazează pe viaţa unui vraci, care n-a fost mai divin 
decât pedichiuristul din localitatea noastră. Nu conta, Pia 
spunea câ Bobby, fiind Kahuna, era singurul om de pe Pământ 
cu care putea face dragoste - numai ca, pentru asta, amicul 
meu trebuia wM recunoască adevărata natură nemuritoare şi să- 
şi accepte soartdfl 

O nouă problemă apăruse atunci când, fie din mândria de 
m simplul muritor Bobby Halloway, fie din pură încăpăţânaflH 
chestie în care bătea orice record —, Bobby refuzase să accepte 
efl întrupa pe singurul şi adevăratul zeu al suriului. 

în comparaţie cu dificultăţile acestei poveşti modeme Bă 
dragoste, problemele pe care le avuseseră Romeo şi Julieta 
părofl ridicole. jM 


- Prin urmare ai de gând să accepti că eşti Kahuna, am 
comenjB eu, în timp ce mergeam pe străzile străjuite de pini, 
spre colinjl mai înalte ale oraşului. 

- Nu, o s-o fac pe misteriosul. N-o să spun că nu sunt 
KahudH O chestie mişto. O să fiu enigmatic când o să pună 
problema şfl s-o las să creadă ce vrea. 

- Nu-i suficient de bine. 

- Mai există ceva. O să-i povestesc despre visul în care QM 
văzut-o într-un holoku minunat, din mătase aurie şi albastfi 
levitând pe deasupra unor valuri sticloase, de trei metri. lar în 
^9 îmi spunea papa he'e nalu, chestie care în hawaiiană 
înseamiH planşă pentru surf. 

Ajunseserăm într-o zonă rezidenţială, la două cvartale 
spre sul de Ocean Avenue, strada principală a oraşului, care era 
îndreptaţi în direcţia est-vest, când o maşină coti în intersecţia 
din faţa noasj tră, apropiindu-se de noi. Un Chevrolet Sedan 
ultimul tip, bej sfl alb, cu număr de California. 

Am închis ochii, ca să mă protejez de lumina farurilor. Am 
vrH să mă ghemuiesc sau să mă las într-o parte pe scaun, ca să- 
mi apa faţa, dar aş fi atras atenţia asupra mea, lucru pe care aş 
mai fi reuşii să-l fac doar dacă mi-aş fi pus pe cap o pungă de 
hârtie. 

în timp ce Chevrolet-ul trecea pe lângă noi, iar farurile lui 
nu mai reprezentau un pericol pentru mine, am deschis ochii şi 
am văzut doi oameni în faţă şi unul în spate. Tipi solizi, 
îmbrăcaţi în negru, lipsiţi de expresivitate ca nişte napi, 
manifestând interes faţă de noi. Ochii lor, luaţi din noaptea- 
morţilor-vii, erau rc^ calmi şi deranjant de curioşi. 

IM ii ştiu din ce motiv, m-am gândit la silueta din umbră, 
pe care văzusem pe panta contrafortului, deasupra tunelului de 
sub Ulostrada 1. După ce am trecut de maşină, Bobby zise: ( - 
Muşchii legii. 

Profesionişti ai necazurilor, l-am aprobat eu. i - Ar fi putut 
să-şi scrie meseria pe frunte. 

| ir marin du-i In oglinda laterală cum se îndepărtează, am 
lomcntat: S 

- Nu păreau să umble după noi. Mă Intreb pe cine caută. 

- Poate pe Elvis. 

Chevrolet-ul n-a întors, ca să ne urmărească, aşa că am 
revenit In discuţia anterioară. 


- Deci o sâ-i spui Piei că în visul tău zbura peste valuri şi 
(punea „papa Ae'e nalu". 

- Da. în vis, îmi spunea sâ fac rost de o planşa pentru 
tandem, r;i sâ facem surf împreună. Am crezut câ-i ceva 
profetic, aşa că am fncut rost de planşă şi sunt gata. 

- Ce aiureală! l-am criticat eu, prieteneşte. 

- E purul adevăr. Am avut visul ăsta. 

- Nu cred. 

- De fapt, l-am avut trei nopţi la rând, ceea ce m-a uluit un 
pic. O să-i povestesc toate astea şi o s-o las sâ interpreteze visul 
cum vrea. 

- N-o să recunoşti câ eşti Kahuna, ca să fii misterios, dar o 
sâ pretinzi câ beneficiezi de o charismă divină! 

Păru şocat. Opri la un stop, după ce le ignorase pe toate 
cele anterioare, şi îmi zise: 

- E adevărat. Doar nu crezi că mint? 

Când e vorba de charismă, nu-l bate nimeni pe Bobby. 
Chestia curge din el în asemenea cantitate încât, practic, se 
scaldă în ea! 

- Fârtate, am spus eu, ai atâta charismă încât, dacă ai 
vrea sâ întemeiezi un cult al sinuciderii, mii de oameni s-ar oferi 
să sară din vârful muntelui odată cu tine. 

- Da? exclamă el, încântat. Nu-ţi baţi joc de mine? 

- Nu-mi bat joc, l-am asigurat eu. 

-Mxhalo. <I 

- Cu plăcere. Dar am o întrebare. 4M în timp ce acceleră, 
zise: ifl 

- întreabă-mă. « 

- De ce nu-i spui Piei că ai decis că eşti Kahuna? 

- Nu pot s-o mint. O iubesc. 

- E o minciună inofensivă. M 

- Tu o minţi pe Sasha? W -Nu. 1 

- Ea te minte? E M 

- Ea nu minte pe nimeni. 

- între un bărbat şi o femeie care se iubesc, nici o mincn 
nu-i măruntă sau inofensivă. 

- Mă surprinzi. M 

- Cu înţelepciunea mea? J 

- Cu inima ta mâlâiaţă, de ursuleţ din pluș. 

- Dacă mă strângi tare, o să cânt Feelings. J 


- Te cred pe cuvânt. / Ne aflam la câteva doar cvartale de 
casa lui Lilly Wing. 

- Mergi prin spate, pe alee, l-am îndrumat eu. 

N-aş fi fost surprins dacă am fi găsit o maşină de patrulai» 
poliţiei sau un Sedan fără semne distinctive, plin cu bărbaţi cu 
oofl de granit, care ne aşteptau, dar aleea era pustie. Ford-ul 
Explorerfl Sashei Goodall stătea în faţa uşii garajului lui Lilly. 
Bobby parcă A spatele lui. 

Dincolo de parapetul eucalipţilor gigantici, canionul 
sălbatic ci ducea spre est zăcea într-o beznă netulburată. Fără 
lampa lunii* acolo putea să fie orice: un abis fără fund, nu un 
simplu canion, o mare întunecată, capătul pământului sau o 
infinitate larg deschisă. 

Când am ieşit din jeep, mi l-am amintit pe Orson cum 
investii gase tufişurile de la marginea canionului, căutându-l 
grăbit pe Jimmy. Lătratul său plin de aţâţare când găsise urma. 
Dedicarea sa rapidă şi devotată vânătorii. 

Doar cu câteva ore mai devreme. Dar cu ere în urmă. 

Timpul părea dezarticulat chiar şi aici, departe de pereţii 
camerei-ou. 

I Cinci m-am gândit la Orson, am simţit o gheară rece în 
jurul Hm ii şi, pentru un moment, n-am putut respira. m Mi-am 
amintit cum aşteptam, alături de tatăl meu, la lumina 
mtMiirtrilor, în morga de la Mercy Hospital, cu doi ani în urmă, în 
minune. Aşteptam alături de cadavrul mamei mele dricul care 
Hfntit s-o ducă la Kirk's Funeral Home, simțind că trupul meu se 
II pNcsc ireparabil prin pierderea ei, aproape îngrozit să mă mişc 
WEM! NA vorbesc, să nu mă sfărâm ca o figurină din ceramică 
izbită cu *fim anul. Şi de camera de spital a tatălui meu, cu 
doar o lună în UN iu. De teribila noapte în care a murit, când i- 
am ţinut mina într-a leii, aplecându-mă peste pat ca să-i aud 
ultimele cuvinte, şoptite: „Sa nu-ți fie teamă de nimic, Chris, să 
nu-ţi fie teamă de nimic“, Apoi inâna i-a devenit ţeapănă. l-am 
sărutat fruntea, obrazul aspru. iViiiru câ existenţa mea e un 
miracol, de vreme ce sunt sănătos şi întreg, în ciuda XP-ului, la 
vârsta de douăzeci şi opt de ani, cred în miracole, în realitatea 
lor şi în nevoia noastră de miracole, aşa că îi ni linsesem mâna 
tatălui meu, îi sărutasem obrajii acoperiţi de barbă, li ii -a 
fierbinţi din cauza febrei, aşteptând un miracol, fără a cere 
vreunul. Dumnezeu sâ mă ajute, dar mă aşteptasem ca tata sâ 


facă pe Lazăr cu mine, pentru câ durerea de a-l pierde era prea 
mare, lumea incredibil de aspră şi de rece fără el şi nu speram 
că pot rezista de unul singur şi, deşi am fost binecuvântat cu 
multe miracole în viaţa mea, tânjeam după încă unul. M-am 
rugat la Dumnezeu, l-am cerşit, m-am târguit cu El, dar există o 
logică în ordinea naturală a lucrurilor, care-i mai importantă 
decât dorinţele noastre şi, în cele din urmă, a trebuit să accept 
această logică, aşa amară cum mi s-a părut atunci, şi, fără voie, 
am dat drumul mâinii lara de viaţă a tatălui meu. 

lar acum stăteam fără suflare pe alee, cuprins de teama 
câ voi fi silit să-i supraviețuiesc lui Orson, fratele meu, acel 
suflet deosebit şi preţios, care era mai mult decât mine un 
outsider în lumea asta. Dacă trebuia să moară singur, fără mâna 
unui prieten care sâ-l sprijine, fără o voce tristă care sâ-i spună 
câ fusese iubit, aş fi fost bântuit pentru veşnicie de gândul la 
suferinţa şi disperarea lui solitare. 

- Fârtate, zise Bobby, punând o mână pe umărul fifl 
strângându-mă uşor, o să fie totul bine. 

Nu scosesem o vorbă, dar Bobby părea că ştie ce temfl 
cuprinseseră, în timp ce priveam bezna duşmănoasă a canid de 
dincolo de eucalipţi. 

Respirația îmi reveni de îndată şi, odată cu ea, o spfl 
periculoasă, una dintre acele izbucniri de speranţă care-ţi pot li 
inima dacă rămân neîmplinite, o speranţă care era, de fSM 
convingere nebunească şi nereal istă, pe care nu aveam drepfl 
nutresc acum, la sfârşitul lumii: îi vom găsi pe Jimmy WingM 
Orson, neatinşi, în viaţă, iar cei care au vrut să le facă răul 
putrezi în iad! 

16 

Iin timp ce treceam prin poarta de lemn, apoi de-a lungul 
aleii uslc de cărămizi, ajungând in curtea din spate, unde aroma 
de unic era densă ca tămâia, mă întrebam cum să-i transmit lui 
Ily Wing măcar o mică parte din noua mea credinţă că fiul ei va 
Icscoperit în viaţă şi nevătămat. Aveam puţine argumente în 
oarea unei concluzii atât de optimiste. De fapt, dacă i-aş fi 'cstit 
doar o parte din ceea ce văzuserăm eu şi Bobby în Fort vern, 
Lilly şi-ar fi pierdut orice speranţă, în faţa bungalow-ului gen 
Cape Cod fuseseră aprinse becuri crnice. Dar, în aşteptarea 
întoarcerii mele, la fereastra din spate | bucătăriei pâlpiia slab o 
luminare. 


Sasha ne aştepta la capătul de sus al scării. Probabil că 
fusese în bucătărie şi auzise jeepul parc înd lângă garaj. 

Imaginea mea despre Sasha - şi pe care o port mereu cu 
mine este idealizată, dar, de fiecare dată când o revăd, după o 
absenţă, pare mai frumoasă decât arată în amintirea mea. Deşi 
vederea mi se adaptase la întuneric, lumina slabă nu-mi 
permitea sâ văd cenuşiul deschis al ochilor ei, umbra de mahon 
al pârului sau lucirea pielii ei, acoperită vag de pistrui. Oricum, e 
strălucitoare. Ne-am îmbrăţişat, iar ea a şoptit: 

- Salut, Omule-de-Zâpadă! 

- Salut. 

- Jimmy? 

- încă nu, am răspuns, tot în şoaptă. A dispărut şi Orson. 

- în Wyvem? 

-înă. 

Sasha mă sărută pe obraz şi încercă să mă liniştească: | 

- Nu-i doar suflet bun şi o coadă jucăuşă. E deştept. Poate 
fH poarte singur de grijă. V 

- O să ne întoarcem după ei. 1 

- Foarte bine, şi o să vin cu voi. 

Frumuseţea Sashei nu e - sau nu e în primul rând - fizicA”f 
chip eu îi văd şi înţelepciunea, compasiunea, curajul, străluci" 
veşnică. Cealaltă frumuseţe, frumuseţea spirituală - care-i cea 
fH profundă calitate a ei - mă sprijină în vremuri de teamă şi 
ditfH rare, aşa cum alte calităţi ajută un preot să îndure martiriul 
partea unui tiran. Nu văd nici o blasfemie dacă pun semnul 
egtiH taţii între bunăvoința Sashei şi mila lui Dumnezeu, pentru 
că dH este reflectarea celeilalte. Dragostea fără egoism pe care 
o ofeflH celorlalţi şi, la nevoie, chiar sacrificându-ne pentru ei — 
Sasha şfl da-o pentru mine, iar eu mi-aş da-o pentru ea — este 
dovada! omul nu-i un animal egoist, că purtăm în noi scinteia 
divin&fl dacă vrem s-o recunoaştem, vieţile noastre vor avea 
demnitiH înteles, speranţă. La Sasha, această scânteie 
străluceşte, e o lumfl care mă vindecă în loc să mă rănească. 

Când îl văzu pe Bobby, care ţinea puşca în mână, îi şopti: 
M 

- Mai bine las-o aici. Lilly e şocată. 

- Şi eu, murmură Bobby. M Puse puşca pe balustrada 
porticului. Revolverul Smith & Wesson 

se afla sub centură, ascuns de cămaşa hawaiiană. 


Sasha purta blugi, un pulover şi o jachetă largă, din doc. 
Cină am îmbrăţişat-o, am simţit că avea un pistol, într-un toc 
prins <uj umăr. | 

Eu aveam Glock-ul de 9 milimetri. 

Dacă retrovirusul care modifica genele, proiectat de 
mama mea] ar fi fost vulnerabil la gloanţe, i-am fi venit de hac, 
sfârşitul lumii ar fi fost înlăturat şi noi ne-am fi dus să petrecem 
pe plajă. 

- Poliţia? am întrebat-o eu pe Sasha. 

- A fost. A plecat. 

- Manuel? 

m Ma referisem la Manuel Ramirez, actualul şef al politiei, 
care pil fusese prieten înainte să fie cooptat în gaşca de la 
Wyvem. 

m - Ihi. Când a văzut că intru în casă, arăta de parcă 
tocmai elimiB| o piatră de la rinichi. 

m Sasha ne conduse în bucătărie, unde domnea o 
asemenea tăcere l”i u, prin comparaţie, paşii noştri răsunau 
puternic şi grosolan, ca Un dans în saboţi într-o biserică. 
îngrijorarea lui Lilly arunca un gluljiu peste casa ei modestă, 
tangibil ca un linţoliu de catifea MMc un coşciug, de parcă Jimmy 
fusese deja găsit mort. 

Din respect pentru starea mea, singura lumină venea de 
la densul digital de pe cuptor, de la flacăra albastră de gaz de 
sub bric şi de la o pereche de luminări groase, galbene. 
Luminările, lUnc in farfurii albe pe masă, emanau o aromă de 
vanilie, ce părea împotrivit de festivă pentru locul acela 
întunecos şi pentru gravli.uia situaţiei. 

Masa se afla în apropierea ferestrei, lăsînd loc liber pentru 
trei icuune. îmbrăcată tot în blugii şi cămaşa de flanelă pe care 
le purtase mai devreme, Lilly stătea pe scaunul din faţa mea. 

Bobby rămase lângă uşă, privind în curte, iar Sasha se 
duse la plita, să verifice ibricul. 

Am tras un scaun şi m-am aşezat în faţa lui Lilly. 
Luminările din farfurii stăteau între noi. Le-am tras într-o parte. 

Lilly stătea aplecată, cu mâinile pe tăblia mesei. 

- Bursucule, i-am zis eu. 

încruntată, cu ochii îngustaţi şi cu buzele strânse, femeia 
îşi privea mâinile încordate cu o asemenea atenţie, încât părea 
că încearcă sâ citească soarta copilului ei în încheieturile 


ascuţite ale degetelor, în forma oaselor, a venelor şi a pistruilor, 
de parcă mâinile ar fi fost cărţi de tarot sau bețe pentru / Ching. 

- N-o să renunţ, i-am promis eu. 

După felul în care intrasem, îşi dăduse seama câ nu-i 
găsisem fiul, dar nu voia sâ recunoască. 

- Trebuie sâ ne regrupăm, să căutăm ajutoare, apoi ne 
vom întoarce şi-l vom găsi. 

în cele din urmă, ridică ochii şi mă privi. Noaptea aceea o 
îmbâtrânise, fărâ pic de milă. Chiar la lumina pâlpâitoare a 
luminărilor arăta scofâlcită, istovită, de parcă ar fi indurat mulţi 
ani de chinul nu doar câteva ore. Printr-un truc al luminii, pârul 
ei blond part cărunt. Ochii ei albaştri, cândva atât de strălucitori 
şi de plini c viaţă, erau acum întunecaţi de tristeţe, teamă şi 
furie. 

- Telefonul meu nu funcţionează, zise Lilly, cu o voce 
liniştit lipsită de emoție, comportarea ei calmă fiind dezminţită 
însă c emoția puternică din ochi. 

- Telefonul tău? 

în prima clipă am crezut câ-şi pierduse minţile, din cauza 
griji 

- După ce poliţiştii au plecat, am sunat-o pe mama. S-a 
reci sâtorit după ce a murit tata. La trei ani după aceea. 
Locuieşte în Sa Diego. N-am putut vorbi cu ea. O operatoare a 
intrat pe fir. A zi că nu se pot efectua apeluri interurbane. 
Temporar. Au căzut liniill Minţea. 

Am fost şocat de modelul necaracteristic al discursului ei: 
pro poziții trunchiate, cadenţate. Părea că vorbeşte doar 
concentrându-s asupra unui grup mic de cuvinte, asupra unor 
bucăţi succinte d informaţie, ca şi cum s-ar fi temut că, de-ar fi 
spus o propoziţie ma lungă, vocea i s-ar fi întrerupt şi ar fi 
dezvăluit ce simțea,  reducâni exprimarea la lacrimi 
incontrolabile şi la incoerenţă. 

- De unde ştii că operatoarea minţea? am întrebat-o eu, 
după o a tăcut. 

- Nu era o operatoare adevărată. Poţi să-ţi dai seama. Nt 
folosea jargonul potrivit. Nu avea glasul potrivit. Tonul vocii. 
Atitudinea. Toate operatoarele par la fel. Sunt antrenate. Asta 
era] falsă. « ] 

Mişcarea ochilor ei urmărea ritmul vorbirii. Se uită la mine 
de mai multe ori, dar de fiecare dată îşi mută repede privirea în 


altă parte. O privire încărcată de vină şi de eşec. Cred că nu se 
putea uita la mine pentru că îi înşelasem aşteptările. După ce-şi 
îndepărtase atenţia de la mâini, nu se putea concentra asupra 
vreunui lucru mai mult de o secundă, două, poate şi pentru că 
orice obiect sau suprafaţă din bucătărie îi aducea aminte de 
Jimmy, amintiri care i-ar fi spulberat stâpânirea de sine, dacă ar 
fi îndrăznit să se lase cuprinsă de ele. 

- Aşa câ am încercat o convorbire locala. Cu mama lui 
Ben. Mama răposatului meu soţ. Bunica lui Jimmy. Locuieşte în 
partea eeulaltă a oraşului. N-am avut ton. Acum telefonul e 
mort. Nu mai mu telefon. 

Din celălalt capăt al bucătăriei se auzi clinchet de 
porțelan, apoi zăngănit de linguriţe. Sasha căuta prin sertarul 
dulapului. 

- Nici poliţiştii nu erau poliţişti, zise Lilly. Arătau ca nişte 
poliţişti. Uniforme. Insigne. Pistoale. Oameni pe care i-am 
cunoscut loatâ viaţa. Manuel. Individul arăta ca Manuel. Dar nu 
se purta deloc ca Manuel. 

- Prin ce se deosebeau? 

- Au pus puţine întrebări. Au mâăzgâlit ceva într-un 
carneţel. Au luat un mulaj al urmei de pas. De sub fereastra lui 
Jimmy. Au căutat amprente. Dar nu peste tot unde ar ii putut fi. 
Nu căutau cu adevărat. N-au găsit nici măcar cioara. 

- Care cioară? 

- Nu le păsa, continuă ea, de parcă nu-mi auzise 
întrebarea şi se străduia doar să înţeleagă indiferența indivizilor. 
Lou, socrul meu, fusese poliţist. Era deştept. îi păsa. Ce legătura 
avea el cu ăştia? Pusese un poliţist bun. Un om amabil. îţi 
dădeai seama că-i pasa de ceilalţi. Nu ca... ăia. 

M-am întors spre Sasha, să mă lămurească în privinţa 
ciorii şi a lui Louis Wing. îmi făcu un semn din cap, pe care l-am 
interpretat că înţelesese despre ce-i vorba şi câ o să-mi explice 
mai târziu dacă Lilly, în zăpăceala ei, n-o să mă lămurească. 

Jucând rolul avocatului diavolului, i-am spus lui Lilly: 

- Poliţiştii trebuie să fie detaşaţi, impersonali, ca să-şi facă 
treaba cum se cuvine. 

- Nu-i asta. îl căutau pe Jimmy. Investigau. Se străduiau. 
Cred câ voiau să-l găsească. Dar... voiau sâ mă dirijeze. 

- Sâ te dirijeze? 


- Au zis să nu vorbesc. Nimănui. Douăzeci şi patru de ore. 
Dacă vorbesc, încurc investigaţiile. Răpirile de copii sperie 
publicul. Produc panică. Telefoanele de la poliţie sună tot timpul. 
Poliţiştii îşi pierd timpul calmând lumea. Nu se pot ocupa de 
găsirea lui 

Jimmy. Rahat! Nu-s proastă. Sunt dată peste cap, sunt 
şocaţii | nu-s proastă! <^H I 

Aproape ca-şi pierdu stapânirea de sine, trase adânc aer 
Inl | apoi încheie cu aceeaşi voce controlată, inexpresivă: MI 

- Voiau să tac. Să tac douăzeci şi patru de ore. Şi nu ştiu 
(fI 

înţelegeam motivul pentru care Manuel dorise ca ea $hM | 
Avea nevoie de timp ca să-şi dea seama dacâ-i o crimă obifl | 
sau avea legătura cu evenimentele din Wyvem, pentru că trebui 
le ascundă pe cele din a doua categorie. Chiar în clipa asta 
speţil răpitorul era un sociopat obişnuit, un pedofil sau adeptul 
unuia satanic. Sau cineva care o ura pe Lilly. Dar făptaşul putea 
fi IM dintre cei care se transformau, un om al cărui ADN fusese 
ml ficat de infecția agresivă a retrovirusului şi a cărui stare 
mintali deteriora, al cărui sentiment de omenie se dizolva în 
acidul ţjH nevoi complet străine, al unor impulsuri mai 
întunecate şi fl bizare decât cele mai rele dorinţe bestiale. Sau 
poate că exista vi altă legătură cu Wyvem, pentru că în zilele 
astea multe dinii lucrurile care merg prost în Moonlight Bay îşi 
au sursa în sil teranele bântuite de dincolo de gardul din plasă şi 
sârmă ghimpafl 

Dacă individul care-l răpise pe Jimmy se transforma, n-ar fi 
rH judecat niciodată. Dacă ar fi fost capturat, ar fi fost dus în 
laboifl toarele pentru cercetări genetice ascunse în adâncurile 
bazei mill tare, dacă acestea ar funcţiona încă, după cum 
bănuiam noi. Sau al fi fost transportat într-o instalaţie similară, 
la fel de secretă, din sil loc, pentru a fi studiat şi testat, într-o 
încercare disperată de a găsi un remediu. în acest caz, Lilly ar fi 
fost obligată să accepte o pol veste inventată de oficialități, 
referitoare la ce i se întâmplase fiulufl ei. Dacă nu putea fi 
convinsă, dacă nu putea fi ameninţată, atunci! va fi omorâtă sau 
expediată urgent la Secţia de psihiatrie din Spitalul Milosteniei, 
în numele siguranţei naţionale şi al binelui! public, deşi, de fapt, 
ar fi fost sacrificată pentru a proteja eminen- 1ţele politice care 
ne vârâseră într-un asemenea rahat. 


Sasha veni la masă cu o ceaşcă de ceai, pe care o puse in 
faţa lui Lilly. Pe farfurie se vedea o felie de lămâie. Aşeză alături 
o ceaşcă şi un set pentru zahăr şi frişca, toate din acelaşi 
serviciu de porțelan. Şi o linguriţă de argint pentru zahăr. 

Mfi loc sa ne readucă la realitate, aceste amănunte 
domestice dămăţi un aspect de vis situaţiei. Dacă Alice, lepuraşul 
Alb şi Warinul Nebun ni s-ar fi alăturat la masă, n-aş fi fost 
surprins. BtDupa cât se părea, Lilly ceruse ceai, dar acum, când 
ceaşca se H| In fata ei, nu-l băga In seamă. Emoţiile, până atunci 
ţinute în Hls creşteau atât de vizibil In intensitate, câ nu putea 
sâ se mai plpliicasca prea mult timp, cu toate câ, pentru 
moment, continua să Bbcască, la fel de inexpresiv: 

m - Iclefonu-i mort. Bine. Ce-ar fi så mă duc cu maşina 
până la BRcra mea? Să-i spun despre Jimmy. Voi fi oprită? Oprită 
pe iruin? Sfătuită să tac? Pentru binele lui Jimmy? Şi dacă n-o să 
mă Mresc? Dacă n-o sâ tac? 

| - Cât de mult ţi-a spus Sasha? am întrerupt-o eu. Lilly se 
uită la mine, apoi privi din nou în altă parte. 

- Că se întâmplă ceva la Wyvem. Ceva ciudat. Râu. Care, 
Inii un fel, ne afectează. Pe toţi cei din Moonlight Bay. Ei 
încearcă |a ascundă. Asta ar putea explica dispariţia lui Jimmy. 
într-un fel. 

M-am întors spre Sasha, care se retrăsese în celălalt capăt 
al bucătăriei. 

- Atât i-ai spus? 

- N-ar fi în mare pericol dacă ar şti mai mult? întrebă 
Sasha. 

- Evident, răspunse Bobby, care stătea de pază la uşa din 
spate. Văzând cât de deprimată era Lilly, m-am gândit că n-ar fi 
fost 

înţelept sâ-i spunem în amănunţime ceea ce ştiam. Dacă 
ar fi înţeles ameninţarea apocaliptică care plana asupra noastră, 
asupra întregii omeniri, ar fi putut să-şi piardă şi ultima speranţă 
că avea sa-şi mai vadă fiul din nou în viaţă. Nu voiam să fiu cel 
care să-i răpească bruma de încredere care-i mai rămăsese. 

Pe de altă parte, detectasem o urmă de cenuşiu în 
noaptea din spatele ferestrelor bucătăriei, un precursor al zorilor 
atât de subtil incit nu l-ar fi remarcat nimeni care nu avea simţul 
meu de a aprecia nuanțele beznei. Nu mai aveam timp. Trebuia 


să mâ ascund curând de soare şi preferam sâ fac asta in 
sanctuarul meu bine pregătit de acasă. 

- Merit sâ ştiu, zise Lilly. Să ştiu tot. 

- Da, am aprobat-o eu. 

-Tot. U 

-Nu avem timp acum. Noi... iH 

— Sunt speriată, şopti ea. 

Am dat într-o parte ceaşca de ceai şi mi-am întins peste 
ntffl ambele mâini, spunând: 

— Nu eşti singură. 

Se uită la mâini le mele, dar nu le luă, poate pentru câ-i 
era ftfl să nu-şi scape emoţiile de sub control, dacă le atingea. M 

Ţinându-mi mâinile pe masă, cu palmele în sus, am spus: 
'M 

— Acum n-o să-ţi folosească la nimic dacă o să afli mai 
mulfl Mai târziu o să-ţi povestesc totul. Totul. Dar acum... Dacă 
acea care l-a luat pe Jimmy n-are nici o legătură cu... necazurile 
defl Wyvem, Manuel o să facă tot ce-i stă in putinţă să-ţi aducă 
băiatfl înapoi. Dar dacă are legătură, nu poţi avea încredere în 
nimeni am poliţie, nici măcar în Manuel. Totul va depinde numai 
de noi. M trebuie să acceptăm acest lucru. (W 

— E aşa de rău... m-Da. 

— E o nebunie... 

-Da. i 

— Atât de rău... repetă ea, iar vocea ei inexpresivă se 
umpl treptat de frică. 

Efortul de a se stăpâni o făcu să-şi încordeze faţa, ca pe ui 
pumn strâns. 

Nu puteam s-o văd atât de copleşită de durere, dar n-am 
întors capul. Voiam ca, atunci când va fi în stare să se uite la 
mine, să vadă încrederea din ochii mei; poate va găsi un pic de 
sprijin. 

— Să stai aici, i-am zis, ca să ştim unde dăm de tine... 
când îl vom găsi pe Jimmy. 

— Ce şanse ai? întrebă ea, cu aceeaşi voce inexpresivă - 
dar prin care trecuse un tremur. Tu împotriva... cui? A poliţiei? A 
armatei? A guvernului? Singur împotriva tuturor? 

— Nuss lipsit de şanse. Nimic nu-i lipsit de şansă — dacă 
nu vrei să fie. Dar, Lilly... trebuie să stai aici. Pentru că, dacă 
răpirea nu are legătură cu Wyvem, poliţia va avea nevoie de 


ajutorul tău. Sau poate vei primi veşti bune. Chiar şi de la 
poliţie. 

I - Dar nu trebuie să stai singura, adăugă Sasha. 

m Când o să plecam, o s-o aduc aici pe Jenna. Jenna era 
soacra 

m Lilly. E bine? 

W Lilly dădu din cap. 

Nu-mi luase mâinile în ale ei, aşa câ le-am strâns, lâsîndu- 
le pe [Rut Na. ca ale ei. 

| Ai întrebat ce-ar putea să-ţi facă dacă vei decide sâ nu 
taci şi IA nu faci ce ţi-au cerut. Orice. Aşa procedează ei, am zis 
eu ezitinri. apoi am continuat: Nu ştiu unde se ducea mama mea 
în ziua |n care a murit. Pleca din oraş. Poate ca sâ dezvăluie 
conspirația. Mntru câ ea ştia, Lilly. Ştia ce se întâmplă în 
Wyvem. N-a ajuns Hi'olo unde se ducea. Nu vei ajunge nici tu. 

- Accidentul de maşina! exclamă ea, cu ochii holbaţi. 

- N-a fost nici un accident. 

Pentru prima oară de când mă aşezasem în faţa ei la 
masă, Lilly Ne uită în ochii mei pe o durată mai mare de douâ- 
trei cuvinte. 

- Mama ta. Genetică. Munca ei. De aceea ştii atât de multe 
despre astea! 

N-am profitat de ocazie ca sâ-i explic mai mult lui Lilly, de 
teamă sâ nu tragă concluzia câ mama mea nu fusese doar o 
cercetătoare corectă, că se afla printre cei responsabili de relele 
Intâmplate la Wyvem. lar dacă ceea ce i se întâmplase lui Jimmy 
avea legătură cu baza militară, Lilly putea să facă următorul pas 
logic şi să tragă concluzia că fiul ei se gâsea în pericol ca 
rezultat direct al muncii mamei mele. Deoarece acest lucru era, 
probabil, adevărat, putea să pătrundă în tărâmul absurdului şi 
să creadă câ Tăceam parte dintre conspiratori, câ eram un 
duşman, şi sâ nu mai aibă încredere în mine. Dar, indiferent de 
ceea ce făcuse mama, eram prietenul lui Lilly şi singura ei 
speranţă de a-i găsi copilul. 

- Singura ta şansă, singura şansă a lui Jimmy este sâ ai 
încredere în noi. în mine, în Bobby, în Sasha. Ai încredere în noi, 
Lilly! 

- Nu pot să fac nimic. Nimic! zise ea cu amărăciune. 
Expresia de pe chipul ei încordat se schimbă, dar nu păru 


uşurată câ putea să-şi împartă povara cu prietenii. în 
schimb durerea care-i schimonosea faţa se transformă in furie, 
de parcă recunoaşterea neajutorării sale era mai mult decât 
putea suporta. 

Când soţul ei, Ben, murise cu trei ani în urma, Lilly îşi 
pârâsfl slujba de suplinitoare, pentru câ nu-l putea întreţine pe 
Jimmy (fl venitul acela, şi riscase banii de asigurare, deschizând 
un magflfl de suvenire în zona portului, unde veneau mulţi 
turişti. MuncM din greu şi afacerea devenise rentabilă. Ca să 
depăşească singQjfl tatea şi tristeţea, îşi dedicase orele libere 
lui Jimmy şi prop”H pregătiri. învățase să zidească şi făcuse 
aleile din jurul bungaloH ului; ridicase un gard frumos din 
scânduri, vopsise şi finiş» dulapurile din bucătărie, devenise 
grădinar de primă clasă, cu cj) mai frumoasă grădină din zonă. 
Se obişnuise să-şi poarte singtffl de grijă, să se descurce. Chiar 
şi in condiţii potrivnice, râmăsafl optimistă. O luptătoare, un om 
al faptei, incapabilă să se vadă fl post de victimă. 

Probabil că Lilly se simţea complet neajutorată pentru 
primi oară în viaţă, având de-a face cu forţe pe care nu le 
înţelegea jfl deplin şi împotriva cărora nu putea lupta cu succes. 
Nu putea cred! că timpul va rezolva problemele; mai râu, nu 
putea acţiona în nil un fel. Şi pentru că, prin firea ei, nu se putea 
victimiza, nu avei cum sâ găsească uşurare în autocompâtimire. 
Putea doar să aştepta Să aştepte ca Jimmy sâ fie găsit în viaţă. 
Să aştepte să fie găsii mort. Sau, şi mai râu, sâ aştepte toata 
viaţa fără să afle ce i se ini tâmplase. Din cauza acestei 
neajutorari de nesuportat, era sfâşiată dd furie, groază şi grijă. | 

în cele din urmă, îşi dese leş tâ mâini le. M 

Ochii i se umplură de lacrimi pe care se străduia să le 
ascundâj Pentru câ am crezut că se va întinde spre mine, m-am 
apleca spre ea. .4 

Dar îşi acoperi faţa cu mâinile şi spuse, plângând: j 

- Chris, mi-e atât de ruşine! 

Nu ştiu dacă se ruşina de neaj u tor are a ei sau pentru câ- 
şi pierduse stăpânirea de sine şi plângea. ; 

Am ocolit masa şi am încercat s-o iau în braţe. 

A rezistat un moment, apoi s-a ridicat de pe scaun şi m-a 
îmbrăţişat. Şi-a îngropat faţa în umărul meu şi, cu glasul plin de 
suferinţă, zise: 

- Am fost... Doamne, am fost atât de cruda cu tine! , 


Zăpăcit complet, am bâiguit: f - Nu, nu, Lilly, Bursucule, tu 
n-ai fost niciodată... i - N-am avut curajul. 

Tremura, cuprinsă parcă de febră, storcind cuvintele din 
ea. )in(ii îi clănţăneau. Se ţinea de mine cu disperarea unui 
copil speriat, rătăcit. 

Am strâns-o puternic, incapabil să vorbesc, pentru că 
durerea »n;i sfâşia şi pe mine. Rămăsesem uluit de declaraţia 
ei, de ruşinea fi. Dar, încet, am crezut că înţeleg ce vrea să 
spună. 

- Numai vorbe mari, spuse ea, cu vocea din ce în ce mai 
puţin clară, distorsionată de remuşcări puternice. Doar vorbe. 
Dar n-am fost... n-am putut... când a contat... n-am putut... 
bâigui ea, gâfâind şi atringându-mă şi mai tare. i-am spus că 
nu contează câ este altfel, dar până la urmă a contat. 

- Opreşte-te, am şoptit eu. Totul e în regulă. 

- Faptul că eşti altfel decât noi, zise ea, iar acum ştiam ce 
voia sa spună. Altfel. Până la urma a contat. Şi m-am îndepărtat 
de tine. Dar tu eşti aici. Aici, când am nevoie de tine. 

Bobby ieşi din bucătărie şi se opri în porticul din spatele 
casei. Nu investiga vreun zgomot ciudat, ieşise ca să ne lase 
singuri. Indiferenţa lui făţişă era o cochilie în interiorul căreia se 
ascundea un Bobby Halloway foarte sentimental, despre care 
credea câ nu ştie nimeni, nici măcar eu. 

Sasha se luă după Bobby. Când se uită la mine, am 
clătinat din cap, fâcându-i semn să rămână. 

Vizibil tulburată, îşi găsi de lucru pregătind alt ceai, în 
locul celui care se răcise, neatins, în ceaşca de pe masă. 

- Nu m-ai părăsit niciodată, niciodată, i-am spus lui Lilly, 
tinând-o în braţe, mângâindu-i părul cu o mână şi dorindu-mi ca 
viaţa să nu ne fi adus niciodată într-un moment în care Lilly să fi 
simţit nevoia sâ vorbească despre lucrurile acelea. 

Timp de patru ani, de pe când aveam şaisprezece ani, 
sperasem sâ ne construim o viaţă împreună. Dar am crescut. 
Ne-am dat seama câ riscul de a avea copii cu XP era foarte 
mare. Mă împăcasem cu problemele mele, dar nu găseam vreo 
justificare în a împovăra cu ele un copil. lar dacă acel copil avea 
să se nască fără 

XP, urma sâ rămină orfan de mic, pentru câ nu aveam 
şanstfl trăiesc prea mult după adolescentă. Deşi aş fi trăit 
mulţumit ffl copii alături de Lilly, ea tânjea să aibă o familie, 


lucru naturali normal. Şi ea trebuia să suporte ideea câ va 
deveni o văduvă tânărfl cu perspectiva groaznică de a mâ îngriji 
cu toate deficienţele fizil şi neurologice in continuă creştere, 
care urmau sâ mă chinuiascfifl ultimii ani ai vieţii: vorbire 
neclara, pierderea auzului, tremufl incontrolabil al capului şi al 
mâinilor, poate chiar pierderea caţfl citaţii intelectuale. 

— Ştiam amândoi că trebuia sâ se termine, i-am spus lui 
Lilfl lucru adevărat, pentru că recunoscusem ulterior la ce 
obligafl teribile urma s-o supun, totul in numele dragostei. (H 

Ca să fiu sincer, aş fi putut fi destul de egoist ca s-o 
conving ftf ne căsătorim şi s-o las sâ sufere alături de mine în 
timpul decadei mele ulterioare în infirmitate şi incapacitate, 
pentru că sprijinul" tovărăşia pe care mi le-ar fi oferit ar fi făcut 
declinul meu mai puţi Ingrozitor şi mai suportabil. Aş fi putut să 
mă prefac câ nu price câ-i distrugeam viaţa, ca s-o 
îmbunătăţesc pe a mea. Nu-am stof de sfânt şi nu sunt nici 
altruist cu totul. Ea îşi exprimase primei îndoieli, vagi şi pline de 
scuze. După ce am ascultat-o, am ajuns 1 concluzia, după 
câteva sâptâmâni, câ, deşi s-ar fi sacrificat pentfl mine — şi deşi 
îmi doream să se sacrifice pentru mine -, dragoste pe care mi-ar 
fi purtat-o după moartea mea ar fi fost corodată d resentimente 
şi de o amărăciune justificată. Pentru câ nu pot s trăiesc mult, 
am o profundă şi egoistă nevoie de a dori ca aceia car< m-au 
cunoscut să mă păstreze viu în amintirea lor. Şi sunt destul d 
vanitos ca sâ doresc ca acele amintiri sâ fie dragi, pline de 
afecţiune şi veselie. în cele din urma am înţeles că, atât pentru 
binele meu, cât şi al lui Lilly, trebuia să uităm de visul nostru de 
a trăi împreună sau sâ riscăm ca visul sâ se transforme în 
coşmar. 

Acum, ţinând-o pe Lilly în braţe, mi-am dat seama că, 
întrucât fusese prima care îşi exprimase dubiile în legătură cu 
relaţia noastră, îşi asumase întreaga responsabilitate pentru 
acel colaps. După ce am încetat să fim iubiţi şi am decis să fim 
doar prieteni, dorul meu pentru ea şi tristeţea provocată de 
sfârşitul visului nostru fuseseră destul de evidente, pentru câ 
nu-s nici suficient de bun, 

Wici suficient de bărbat ca s-o scutesc de ele. Fără să 
vreau, ascuţIKcMii ghimpele vinovăţiei din sufletul ei şi acum. 
după opt ani, «huleam nevoia de a vindeca rana pe care i-o 
provocasem. 


Cind am început să-i povestesc toate acestea, Lilly a 
încercat să protesteze. Se obişnuise sâ se blameze şi, cu timpul, 
căpătase o consolare masochistă în vinovăția ei imaginară, la 
care nu voia să renunţe. Mai înainte crezusem câ nu mă privea 
în ochi din cauză că tiu reuşisem sâ-l găsesc pe Jimmy. La fel ca 
ea, mă grăbeam sâ mă torturez, învinovăţindu-mă. în această 
parte a Edenului, fie că ne dam seama sau nu, simţim prihana 
de pe sufletele noastre şi, cu orice ocazie, încercăm s-o 
îndepărtăm, frecând-o cu peria de sârmă ıı vinovăţiei. 

O strângeam în braţe pe femeia aceea dragă, încercând s- 
o conving sâ-şi accepte nevinovăția, câutând s-o fac să mă vadă 
aşa cum sint, un nebun egoist, dorind să înţeleagă cât de 
aproape fusesem, cu opt ani în urmă, s-o manipulez ca sâ-şi 
sacrifice viitorul pentru mine. Cu grijă, am distrus imaginea 
idealizată pe care şi-o făcuse despre mine. A fost unul dintre 
cele mai grele lucruri pe care a trebuit sâ le fac vreodată... 
pentru că, în timp ce-o ţineam în braţe şi-i potoleam lacrimile, 
mi-am dat seama cât de mult ţineam la ea, cât de mult o 
preţuiam şi cât de mult doream sâ gândescă numai bine despre 
mine, deşi nu vom mai fi nicicând iubiţi. 

- Am făcut ce era bine. Amândoi. Dacă n-am fi luat decizia 
pe care am luat-o acum opt ani, nu l-ai fi găsit pe Ben, şi eu n-aş 
fi găsit-o pe Sasha. Acestea sunt momente preţioase din vieţile 
noastre: întâlnirea ta cu Ben, intâlnirea mea cu Sasha. Momente 
sacre. 

- Te iubesc, Chris. 

- Şi eu te iubesc. 

- Nu cum te-am iubit cândva. -Ştiu. 

- Mai mult decât atunci. -Ştiu. 

- Mai curat decât atunci. 

- Nu-i nevoie să-mi spui. 

- Nu pentru câ mă simt rebelă şi nobila pentru că te 
iubesc, M toate necazurile tale. Nu pentru că eşti altfel. Te 
iubesc pentru* eşti ceea ce eşti. 

- Bursucule? 

-Da? 1 

- Taci din gură! i-am zis eu, zâmbind. 

Scoase un sunet care părea mai mult hohot de râs declt 
de plâlfl deşi le conţinea pe amândouă. Mă săruta pe obraz şi se 


aşeză M scaun, slăbită de uşurare, dar şi de grija pentru soarta 
fiului j dispărut. 

Sasha aduse ceai proaspăt, iar Lilly luă o ceaşcă, 
strângâncM tare, şi întrebă: 

- Ai citit Vântul prin sălcii? 

- Nu până l-am întâlnit pe Chris, răspunse Sasha şi, chiar 
11 lumina slabă şi pâlpâitoare a luminărilor, am zărit urme de 
lacrimi pe faţa ei. 1 

- îmi spunea Bursuc pentru câ luptam pentru el. Dar acum 
e| este Bursucul meu, Bursucul tău. Şi tu al lui, nu-i aşa? 

- Se pricepe de minune sâ rotească ciomagul, am lăudat-o 
eu.) 

- O sâ-l găsim pe Jimmy, promise Sasha, scutindu-mâ pe 
mira de povara repetării acelei promisiuni imposibile. Şi o să-l 
aducem acasă. 

- Ce-i cu cioara? o întrebă Lilly pe Sasha. 

Sasha scoase din buzunar o bucată de hârtie împăturită, 
pe care o desfăcu. J 

- După ce-au plecat poliţiştii, am scotocit prin dormitorul 
lul Jimmy. Ei nu câutaseră prea atent. Am crezut câ am putea 
găsi ceva ce ei ignoraseră. Asta era sub pernă. 

Când am ridicat hârtia la lumina luminării, am văzut schiţa 
în cerneală a unei păsări în zbor, văzute dintr-o parte, cu aripile 
pe spate. Sub pasăre, un mesaj scris clar, de mină: „Louis Wing 
va fi servitorul meu în iad". 

- Ce are de-a face socrul tău cu asta? am întrebat-o pe 
Lilly. 

- Nu ştiu, răspunse ea, cu figura întunecată din nou de 
suferinţă. 

- Trebuie s-o ştergem, fârtate, zise Bobby, intrând în 
cameră. 

m Acum, zorii deveniseră vizibili pentru noi toţi. Soarele 
nu se minc incă deasupra culmilor din est, dar noaptea se 
subţiase, de la 

funinginea cea mai neagră la un praf cenuşiu. Dincolo de 
ferestre, WUriea din spatele casei nu mai părea un peisaj în 
nuanţe de negru, 

li o schiţă în tuş. 

l-am arătat şi lui Bobby desenul ciorii. 


- Poate că nu-i vorba de Wyvem, ci de cineva care are o 
răfuitI.1 cu Louis. 

Bobby examina hârtia, dar nu părea convins că răpirea 
copilului uscse făcută din răzbunare. 

- Totul se leagă de Wyvem, într-un fel sau altul. 

- Când a plecat Louis din poliţie? am întrebat-o eu pe Lilly. 

- S-a pensionat acum patru ani, cu un an înainte sâ moară 
Ben. 

- Şi înainte ca lucrurile s-o ia razna în Wyvem, remarcă 
Sasha. Poate câ n-are nici o legătură. 

- Are legătură, insistă Bobby, bătând cu degetul în desen. 
E prea bizar ca să nu aibă legătură. 

- Ar trebui să discutăm cu socrul tău, i-am spus lui Lilly. 

- Nu putem. E în Shorehaven. 

- Spitalul? 

- A avut trei atacuri în ultimele patru luni. Al treilea l-a 
lăsat în eomâ. Nu poate vorbi. Doctorii nu se aşteaptă s-o mai 
ducă mult. 

Când m-am uitat din nou la schiţa în cerneală, am înţeles 
câ vorbele lui Bobby, „prea bizar", se referiseră nu numai la 
cuvintele scrise de mână, ci şi la cioară. Schita avea o aură 
răuvoitoare. Penele aripilor erau zburlite; ciocul deschis, ca şi 
cum ar fi slobozit un țipăt; ghearele întinse şi încârligate; iar 
ochii, deşi arătau ca un simplu cerc alb, păreau a radia răutate, 
furie. 

- Pot s-o păstrez eu? am întrebat-o pe Lilly, arâtindu-i 
schiţa. Ea a dat din cap, spunând: 

- Mi se pare murdară. Nu vreau s-o ating. 

Am lăsat-o pe Lilly cu o ceaşcă de ceai şi cu speranţă - 
dacă speranţa ei putea fi măsurată, n-ar fi egalat cantitatea de 
suc ce se putea stoarce din felia de lămâie de pe farfuria ei. 

în timp ce coboram treptele porticului, Sasha zise: 

- Bobby, adu-o aici pe Jenna Wing. Cât mai repede! 

l-am dat schiţa cu cioara şi l-am sfătuit: I 

- Arată-i asta. întreab-o dacă-şi aminteşte vreun caz la 
care W lucrat Louis... orice care ar putea să explica chestia asta. 

în timp ce traversam curtea, Sasha mă luă de mină. 

- Cine pune muzica la învirtit, când stai pe aici? o întrebi 
Bobby. 

— Doogie Sassman, răspunse ea. 


— Domnul Harley-Davidson, omul-munte-maşină-de-făcut- 
amot) râse Bobby, în timp ce ne conducea de-a lungul peretelui 
de cără midă al garajului. Ce fel de program ar alcătui el? Heavy 
metal st te doară capul? 

— Valsuri, răspunse Sasha. Foxtroturi, rumbe, tangouri, 
cha-cha.. L-am avertizat să se mulţumească doar cu melodiile 
pe care i le-an dat. Altfel, ar fi difuzat numai muzică de dans. îi 
place să dansezi la baluri. | 

Bobby deschise poarta, se opri, se întoarse şi se uită 
neîncrezător la Sasha. Apoi mă întrebă: A 

- Tu ştiai asta? -Nu. 

- Dansat la baluri? 

- A câştigat câteva premii, zise Sasha. 

- Doogie? E mare cât o Volkswagen Beetle! 

- Tipul vechi sau cel nou de Volkswagen Beetle? 

— Cel nou, îmi răspunse Bobby. 

— E mare, dar e foarte grațios, îl asigură Sasha. 

— Credeam câ Doogie îşi face veacul prin baruri, nu în săli 
de bal! 

— Ca să se distreze, face pe gorila într-un bar, de două ori 
pe săptămână, povesti Sasha, dar nu cred câ ar călca pe acolo 
în timpul liber. 

— Ca să se disteze? se miră Bobby. 

- îi place sâ spargă capete, explică Sasha. 

- Cui nu-i place? am oftat eu. 

în timp ce-l urmam pe Bobby pe alee, acesta ne zise: 

— Tipul ăsta e un inginer de sunet bine pregătit, conduce 
un Harley de parcă s-ar fi născut călare pe el, se întâlneşte cu 
femei minunate, pe lângă care orice Miss Univers pare ieşită 
dintr-o jicoică de stridie, se bate cu motociclişti psihopaţi ca să 
se distreze, clştigă premii la concursuri de dans din sălile de 
baluri - nu credeţi Câ-i un fârtat de care vom avea nevoie când o 
sâ ne întoarcem în Wyvem? 

- Mda... Tocmai mă întrebam cum o să ne descurcăm dacă 
ucolo o sâ aibă loc o concurs de tango... 

- Exact, îmi răspunse el, apoi o întrebă pe Sasha: Crezi câ-i 
dispus să vină? 

- Cred câ Doogie e gata pentru orice, răspunse ea. 


Mă aşteptam să găsim o maşină de poliţie sau un Sedan 
fără număr în spatele garajului şi un poliţist lipsit de umor. Aleea 
era pustie. 

O fâşie de un cenuşiu-deschis contura colinele dinspre est 
Briza provoca un cor de şoapte la eucalipţii aflaţi de-a lungul 
marginii canionului, ca şi cum m-ar fi avertizat så mă grăbesc 
acasă înainte să mâ apuce dimineaţa. 

- Doogie mai are şi o mulţime de tatuaje, am zis eu. 

- Mda, recunoscu Bobby, are mai multe tatuaje decât un 
marinar beat, cu patru mame şi zece neveste. 

- Dacă ajungi într-o situaţie ostilă, care implică un tip 
uriaş, acoperit de tatuaje, vrei să fie de partea ta, i-am spus 
Sashei. 

- Asta-i o regulă fundamentală a supravieţuirii, mă aproba 
Bobby. 

- O găseşti în orice carte de biologie, am adăugat eu. 

- Şi în Biblie, mă completă Bobby. 

- în Levitic. 

- Şi în Exod, zise Bobby. Şi în Deuteron. 

Alarmat de o mişcare, surprinsă cu coada ochiului, Bobby 
ridică puşca în poziţie de tragere. Am scos Glock-ul din tocul de 
la umăr, Sasha şi scoase şi ea revolverul şi ne-am întors cu toţii 
spre ameninţarea pe care o percepuserăm, alcătuind un tablou 
nebunesc al paranoiei şi al individualismului neînduplecat, care 
ar fi fost perfect dacă am fi avut unul dintre steagurile acelea de 
dinaintea Războiului de Independenţă, pe care se vedea un 
şarpe Încolăcit şi cuvintele „Nu mă ameninţa“. 

La şapte metri de noi, de-a lungul părţii de est a aleii, fără 
stil scoată vreun sunet care să lupte cu oftatul vintului, printre 
trufli chiurile eucalipţilor se iviră coioţi. Veneau de dincolo de 
marginea  canionului, prin bălării şi in sălbatic, printre 
mănuchiuri dese dl barba-caprei. 

Acei lupi de prerie, mai mici decit lupii adevăraţi» cu 
boturi mai înguste şi cu blană uşor bâlţată, au, dintre toate 
caninele, cel mai mult din frumuseţea şi şarmul lupilor. Chiar în 
momentele lor buna după ce au vânat şi s-au hrănit pe săturate, 
când se joacă sau stau la soare pe pajişti, arată periculoşi şi 
gata de atac, şi de aceea n-au inspirat niciodată fabricarea unor 
jucării din pluş, iar dacă unul dintre ei va fi ales ca animalul 
fotogenic ideal de către următorul rezident din Pennsylvania 


Avenue, numărul 1600, putem fi rezo” nabil de siguri că 
Anticristul a pus deja degetul pe butonul care declanşează 
atacul nuclear. 

Strecurându-se afară din canion, furişindu-se printre 
copaci, în aleea luminată de primele străluciri ale acelei dimineţi 
înnorate, coioţii păreau postapocaliptici, ca nişte vânâtori 
infernali într-o lume care a îndurat de mult ziua Judecăţii de 
Apoi. Cu capetele întinse înainte, cu ochii galbeni lucind în 
obscuritate, cu urechile ciulite, cu fălcile încleştate într-un rânjet 
lipsit de umor, soseau, se strângeau şi se întorceau cu faţa spre 
noi într-o tăcere de vis, ca şi cum ar fi evadat dintr-o viziune 
mistică, produsă de peyote, a indienilor navajo. 

De obicei, coioţii călătoresc în şir indian, dar aceştia 
veneau grămadă şi, ajunşi în alee, stăteau mai aproape unul de 
altul decât în orice haită canină, înghesuindu-se ca un grup de 
şoareci. Răsuflarea lor, mai fierbinte decât a noastră, scotea 
aburi în aerul răcoros. Nu m-am apucat să-i număr, dar erau mai 
mult de treizeci, toţi adulţi, fără pui. 

Am fi putut sâ ne urcăm în Explorer-ul Sashei şi sâ 
închidem uşile, dar am simţit toţi trei că orice mişcare bruscă a 
noastră sau orice dovadă de teamă ar ii reprezentat o invitaţie 
la atac. Am îndrăznit doar sâ facem un pas sau doi înapoi, până 
când spatele ne-a fost apărat, oarecum, de cele două vehicule 
parcate. 

Cazurile în care coioţii au atacat oameni adulţi sunt rare, 
dar nu imposibile. în perechi sau în haită vor ataca şi vor vâna 
un bărbat sau o femeie numai când sunt disperaţi de foame, 
atunci cind vreo secetă a redus populaţia de şoareci, iepuri sau 
alte sălbăticiuni mărunte. Copiii mici, lăsaţi nesupravegheaţi în 
parcuri naturale sau în curţi de lingă câmpuri, sunt atacați mai 
des şi muşcaţi, chiar ucişi, dar aceste incidente sunt rare, dacă 
ţinem scama de teritoriul întins pe care oamenii şi coioţii 
locuiesc împreună, în vestul Statelor Unite. 

Eram îngrijorat nu de ceea ce fac de obicei coioţii, ci de 
senzaţia câ nu aveam de-a face cu animale obișnuite. Nu mă 
puteam aştepta sâ acţioneze ca animalele din specia lor. 
Pericolul consta în diferenţa faţă de acestea. 

Cu toate că aveau capetele întoarse spre noi, nu credeam 
câ atenţia lor era îndreptată asupra noastră. Păreau a privi prin 


noi, către ceva aflat la distanţă, deşi strada, lungă de opt sau 
zece cvartale, era liniştită şi pustie. 

Brusc, haita se puse în mişcare. 

Deşi trăiesc în familii, coioţii sunt individualişti feroce, 
conduşi de nevoi, inspiraţii şi dispoziţii personale. Independenţa 
lor iese la iveală chiar şi când vânează împreună. Dar haita 
aceea se mişcase cu o coordonare neobişnuită, cu sincronizarea 
instinctivă a unei şcoli de navigaţie pentru piranha, ca şi cum ar 
fi avut o singură minte, un singur scop. 

Cu urechile lăsate pe spate şi lipite de cap, cu fălcile 
căscate, gata sâ muşte, cu capetele coborâte, cu umerii 
încordaţi, cu cozile întinse şi ţinute jos, coioţii alergau în direcţia 
noastră, dar nu direct spre noi. Mergeau pe jumătatea de esta 
străzii, majoritatea pe caldarâm, iar unii pe marginea plină de 
praf, privind dincolo de noi, drept în fată, de parcă s-ar fi 
concentrat intens asupra unei prăzi invizibile ochiului omenesc. 

Nici eu, nici Bobby n-am încercat sâ deschidem focul 
asupra haitei, pentru că ne-am amintit de comportarea stolului 
de şoimide-noapte în Wyvem. 

La început, păsările păruseră a se fi strâns cu intenţii 
răuvoitoare, apoi pentru a celebra ceva, ca în final să se fi 
dovedit că singurul impuls violent care le minase fusese cel de 
autodistrugerei La coioţii aceştia nu simţeam acea aură sumbră 
de tristeţe şi disperare, pe care o radiau şoimii-de-noapte. Nu 
simţeam că-şi căutau propria soluţie finală pentru febra care-i 
cuprinsese. Dar păreau a reprezenta un pericol pentru altcineva, 
nu pentru noi. 

Sasha apucase revolverul cu ambele mâini, atunci cind 
haita se repezise în direcţia noastră. Dar, pe măsură ce coioţii 
treceau, fără să întoarcă ochii galbeni în direcţia noastră, fără sâ 
ne lătra şi fără sâ ne mârâie, coboră incet arma, până când 
ţeava acesteia fu îndreptată către pavajul de lingă picioarele 
noastre. 

Animalele acelea de pradă, care scoteau aburi pe gură, 
păreau ectoplasmice acum, în cumpăna zorilor. Dacă nu s-ar fi 
auzit tropotul labelor pe asfalt şi nu s-ar fi simţit un miros de 
mosc, ar fk putut fi fantome de coioţi, angajate într-o ultimă 
vânătoare, în ultimele minute ale acelei nopţi prietenoase cu 
spiritele, înainte să se întoarcă în câmpurile şi văile în care le 
aşteptau oasele lor ce îngrâşau pământul... 


Când ultimele rânduri ale haitei trecură de noi, ne-am 
întors să ne uităm după procesiunea aceea rapidă. A dispărut în 
depărtare, urmărită de lumina cenuşie dinspre răsărit, de parcă 
ar fi hăituit noaptea către orizontul de la apus. 

Citându-l pe Paul McCartney - la urma urmei, era şi 
autoare de cântece, nu numai DJ — Sasha zise: 

-Baby, sunt uluită! 

— Am multe să-ţi povestesc. Am văzut mult mai multe 
chestii ciudate în noaptea asta. 

— Un catalog al bizareriilor lumii, o asigură Bobby. 

Coioţii părură să se fi evaporat în întuneric, dar bănuiam 
câ părăsiseră aleea, trecuseră creasta canionului şi se 
întorseseră în tărâmul din adâncul acestuia, de unde urcaseră. 

— Şi nu i-am văzut pentru ultima dată, prezise Sasha, iar 
vocea ei păru umbrită de o premoniţie îngrijorătoare. 

— Probabil, i-am răspuns eu. 

— Cu siguranţă, insistă ea, cu o convingere calmă. lar 
rândul viitor când vor veni, nu vor fi prea binedispuşi. 

Frângând puşca şi trăgând cartuşul afară, Bobby spuse: 

-Apare soarele.! 

Nu trebuia sâ-i accepţi spusele ad litteram, ziua fiind 
înnorată. Dimineaţa neîndurătoare se strecura lent de sub gluga 
nopţii şi-şi întorcea spre noi faţa moartă, cenuşie. 

Un strat gros de nori nu-mi oferă o protecţie substanţială 
împotriva forţei distructive a soarelui. Razele ultraviolete 
penetrcză chiar şi norii negri de furtună, iar arsurile, care nu se 
compară cu cele dintr-o zi însorită, produc totuşi vătămări 
ireparabile pielii şi ochilor mei, vătămări care se acumulează. 
Loţiunile cu Factor mare de protecţie mă protejează contra 
formelor mai uşoare ale cancerului de piele, dar nu pot preveni 
melanomul. Ca urmare, trebuie să mă adăpostesc chiar şi într-o 
zi cu cer negru-cenuşiu, precum cărbunii şi cenuşa din pipa lui 
Satan, după ce a fumat o mână de suflete. 

l-am spus lui Bobby: 

- Nu-o sâ fim buni de nimic dacă nu dormim puţin. Aruncă- 
te pe saltea, apoi vino la mine acasă, sâ discuţi cu mine şi cu 
Sasha. între amiază şi ora unu. Să facem un plan şi sâ alcătuim 
o echipă de căutare. 


- Tu nu poţi să te duci în Wyvem până la apusul soarelui, 
zise el, dar unii dintre noi ar putea să se pună în mişcare mai 
devreme. 

- Sunt de acord. Dar n-are rost să scotocim fiecare petic 
de pământ din bază. Ar dura prea mult Nu dispunem de 
suficient timp şi s-ar putea să ajungem prea târziu. Nu ne 
întoarcem acolo până nu găsim căutătorul de urme de care 
avem nevoie. 

- Căutător de urme? întrebă Sasha, punându-şi revolverul 
în tocul de sub jacheta ei din doc. 

- Mungojerrie, i-am explicat eu, punindu-mi în toc Glock-ul. 

- Pisica? exclamă Bobby. 

- E mai mult decât o pisică, i-am reamintit lui Bobby. 

- Mda, dar... 

- E singura noastră speranţă. 

- Pisicile pot căuta o urmă? 

- Sunt convins câ asta poate. Bobby clătină din cap şi 
mormăi: 

1 în original, Here Comes the Sun, titlul unei melodii a 
formaţiei Beatles (n.tr.) 

m - N-o sa mă simt acasă în aceasta lume nouă, cu 
animale da tcptc, fârtate! Ar fi ca şi cum aş trăi într-un desen 
animat cu râţoii Donald, dar in care, între hohote de râs, indivizii 
se trezesc cu burg spintecată. -j 

— Lumea după Edgar Allan Disney. Oricum, Mungojerrie s 
învârte prin port. Fâ-i o vizită lui Roosevelt Frost. Ştie el cum sâ 
găsească pe căutătorul nostru de urme. | 

Din umbrele canionului de la est de noi se ridică urletul 
lugubr al coioţilor, un sunet ce nu semăna cu nimic de pe 
pâmânt, ci pâre vocea tulburată şi flâmândă a unei banshee!, 
dacă ar exista banshd 

Sasha îşi vârâă mâna dreapta sub jachetă, de parcă ar fi 
vrut s scoată iar revolverul. 

Un cor asemănător coioţilor se aude deseori noaptea, 
însem nând, de obicei, că vânătoarea şi-a atins țelul sângeros, 
câ haita doborât o pradă mare, o căprioară bunăoară, sau câ 
luna plină îş exercită atracţia ei aparte, dar rareori se aude un 
cor atât de înfio râtor la răsăritul soarelui. Mai mult decât tot ce 
trăisem în ultimu timp, serenada aceea sinistră - care creştea in 
volum şi pasiune | m-a umplut de presimţiri sumbre. | 


— Şocant! exclamă Bobby. 

— Cu vârf alb, i-am răspuns eu, folosind expresia din 
jargonul surfiştilor ce desemnează rechinul mare, alb, cel mai 
periculos dintre toţi rechinii. 

Am urcat pe scaunul pasagerului din Explorer şi, In timp 
ce Sasha pornea motorul, Bobby a trecut pe lângă noi în jeep, 
îndreptându-se spre locuinţa Jennei Wing, din cealaltă parte a 
oraşului. 

Nu mă aşteptam sâ-l văd decât peste vreo şapte ore, dar 
atunci, în zorii zilei de 12 aprilie, nu ne dădeam seama câ intram 
într-o zi cu ştiri epopeic de rele. Surprizele nasoale veneau peste 
noi ca un şir lung de valuri triple, provocate de un taifun în 
Pacificul îndepărtat. 

1 Zinft care prevesteşte moartea, prin tfnguiri lugubre, 
(n.tr.) 

17 

Sasha parcă Explorer-ul pe alee, pentru că în garaj se 
găseau maşina tatălui meu şi cutiile cu hainele şi lucrurile sale. 
O să vină o /.i - când moartea lui va aparţine de mult trecutului - 
când nu voi simţi că, înstrăinându-i obiectele, va însemna mai 
puţin în amintirea mea. Dar ziua aceea nu sosise încă. 

Ştiu că în privinţa asta nu mă comport logic. Amintirile 
despre tata, care-mi dau putere zi de zi, nu-s legate de hainele 
pe care le-a purtat într-o anumită ocazie, de puloverul lui favorit 
sau de ochelarii cu ramă de argint. Nu lucrurile lui îl menţin viu 
în amintirea mea. Rămâne alături de mine din cauza bunătăţii, 
inteligenţei, curajului, dragostei şi bucuriei pe care o găsea în 
viaţă. Dar în cele trei săptămâni de când i-am împachetat 
lucrurile, am desfăcut de două ori una dintre cutii, doar ca să 
mă uit la ochelarii lui pentru citit, la pulover... în asemenea 
momente nu pot să nu recunosc că nu-s atât de tare cum aş 
vrea. Cascada amărăciunii este mai mare decât Niagara şi cred 
câ n-am ajuns încă la fundul râului acceptării. 

Când am ieşit din Explorer, nu m-am repezit în casă, deşi 
dimineaţa amenințătoare ne ajunsese aproape de tot. Ziua 
făcea prea puţin pentru a reface culoarea pe care noaptea o 
furase lumii. Lumina fumurie părea câ păstrează reziduuri 
cenuşii pe orice, amortizând tonurile, domolind strălucirea 
suprafeţelor. Vătămările cumulative ale ultravioletelor, pe care 
le-aş căpăta dacă aş sta sub soarele lipsit de strălucire, 


reprezentau un risc ce merita asumat ca să petrec un minut 
admirând cei doi stejari din curtea din faţa casei. 

Acei stejari de California, cu coroană minunată şi cu 
numerofl crengi puternice, negre, se ridicau deasupra casei, 
umbrind-o W fiecare anotimp, pentru că, spre deosebire de 
stejarii din est, aceştB nu-şi pierd frunzele iama. întotdeauna 
iubisem copacii ăştia, nfl căţărasem de multe ori in ei, sâ fiu mai 
aproape de stele, dar actfl însemnau şi mai mult pentru mine, 
deoarece îmi aminteau di părinţii mei, care avuseseră puterea 
sâ-şi sacrifice vieţile pentrufl mă creşte, în ciuda bolii mele, şi 
care îmi creaseră condiţiile ca Il supraviețuiesc. 

Greutatea acelor zori care se iveau storsese tot vântul din 
zfl Stejarii arătau monolitici ca o sculptură, fiecare frunză 
părândv petală din bronz turnat. 

După un minut, calmat de liniştea profundă a copacilor, ar 
traversat peluza către casă. 

Construcţia din perioada Craftsman combina piatra şi 
cedri argintat de vreme, sub un acoperiş de ardezie, cu streşini 
lungi \ un portic larg în faţă, numai linii modeme, dar naturale şi 
apropiat de pământ. E singura casă pe care am avut-o vreodată 
şi, ţinânc seama de durata medie de viaţă a celor bolnavi de XP, 
precum şi de talentul meu de a nimeri în tot felul de belele, nu 
mă îndoiesc că voi trăi aici până voi muri. 

între timp, Sasha descuiase uşa din faţă. Am urmat-o în 
hol. 

Pe durata zilei, toate ferestrele sunt acoperite cu jaluzele. 
Becurile au reostate, iar când le aprindem, dau o lumină difuză. 
Cea mai mare parte a timpului locuiesc aici, la lumina 
luminărilor, filtrata prin sticlă chihlimbarie sau trandafirie, într-o 
ambianţă de umbră blinda, care ar căpăta aprobarea oricărui 
medium care susţine că-i capabil sâ atragă spiritele celor morţi. 

Sasha se instalase aici de o lună, după moartea tatei, 
mutându-se dintr-o casă care-i fusese atribuită în calitate de 
director general al KBAY. în timpul orelor zilei, se mută din 
cameră în cameră, ghidată de razele slabe de soare ce apasă pe 
jaluzelele lăsate la ferestre. 

Ea crede că lumea mea cea acoperită de voaluri calmează 
sufletul, câ viaţa în lumina slabă din Ţara-lui-Snow este 
liniştitoare, chiar romantică. Sunt de acord cu ea în anumite 
limite, pentru câ henri mă copleşeşte o claustrofobie sălbatică, 


iar umbrele prezente w sc par o previziune înfiorătoare a mor m 
în tul ui. | Tară să ne atingem de întrerupătoare, am urcat 
treptele până la Mie şi am făcut duş împreună, la lumina jucăuşă 
a unei lămpi cu primi, cu abajur din sticlă colorată. Acest 
eveniment în doi n-a fost H Tel de amuzant ca de obicei, nici 
măcar cât practicatul sulfului în tandem, pentru că eram obosiţi 
fizic, epuizați emoţional şi îngrijof||i din cauza lui Orson şi a lui 
Jimmy. Ne-am spălat doar, în timp tc-i prezentam Sashei o 
versiune extrem de scurtă a urmăririi răpitorului, a lui Cap-Mare, 
a descoperirii lui Delacroix şi a în timpi aii lor din camera-o u. 

l-am telefonat lui Roosevelt Frost, care locuieşte la bordul 
lui Nostromo, un crucişător de coastă tip Bluewater, lung de 
şaptesprezece metri, ancorat în portul din Moonlight Bay. Mi-a 
răspuns robotul şi am lăsat un mesaj, cerându-i sâ vină sâ mâ 
vadă cât mai curând după ora douăsprezece, dacă putea, şi sâ-l 
aducă şi pe Mungojerrie. 

L-am sunat şi pe Manuel Ramirez. Telefonista poliţiei mi-a 
spus că nu se afla la birou. La cererea mea, m-a comutat pe 
serviciul lui de mesagerie vocală. 

După ce am recitat numărul Suburban-ului, pe care-l 
memorasem, am adăugat: 

- E maşina pe care o conducea tipul care l-a răpit pe 
Jimmy Wing. Dacă-ţi pasă, sună-mă de îndată dupâ-amiază. 

Tocmai luam cuverturile de pe patul din camera mea, 
când s-a auzit soneria de la intrare. Sasha şi-a pus un halat şi s- 
a dus să vadă cine ne căuta. 

Am tras şi eu un halat pe mine şi m-am dus, desculţ, până 
la capătul scărilor, să ascult. 

Luasem şi Glock-ul de nouă milimetri. Moonlight Bay nu-i 
plin de monştri, ca Jurassic Park, dar n-aş fi fost deloc surprins 
dacă pe butonul soneriei ar fi apăsat un velociraptor. 

Era doar Bobby, care apăruse cu şase ore mai devreme. 
Când i-am auzit glasul, am coborât. 

Lumina din hol părea slabă, dar reproducerea tabloului lui 
Maxfield Parrish, /virea zilei, aflată deasupra mesei stil Stickley, 
strălucea de parca ar fi fost o fereastră către o lume magică şi 
ma bună. i 

Bobby părea supărat. 

- Nu vă rețin mult. Dar trebuie să aflaţi. După ce am dus-o 
p< Jenna Wing la Lilly, m-am repezit până acasă la Charlie Dai. 


Charlie Dai — al cărui nume, în ordinea vietnameză 
corectă fusese Dai Tran Gi, pânâ-l americanizase - este redactor 
şi principalul reporter de la Moonlight Bay Gazette> ziarul care 
aparţină părinţilor lui Bobby. Familia Halloway s-a îndepărtat de 
Bobby, dar Charlie i-a rămas prieten. 

- Charlie nu poate să scrie nimic despre băiatul lui Lilly, cel 
puţin nu până când obţine permisiunea, dar m-am gândit câ ar 
trebui să ştie. De fapt, m-am gândit câ ştie deja. .4 

Charlie face parte dintre puţinii din oraş - câteva sute din 
douăzeci de mii de oameni - care au aflat câ la Wyvem a avut 
loc o catastrofă biologică. Soţia lui, doctoriţa Nora Dai, fostă Dai 
Minh Thu-Ha, este colonel la pensie. Pe când făcuse parte din 
corpul; medical al armatei, condusese timp de şase ani toate 
serviciile medicale din Fort Wyvem, o poziţie de mare 
responsabilitate într-o; bază cu o populaţie de peste cincizeci de 
mii de oameni. Echipa ei tratase răniții şi muribunzii din noaptea 
în care nişte cercetători din laboratoarele genetice făcuseră o 
criză din cauza procesului secret dc transformare şi-şi atacaseră 
cu sălbăticie colegii. Nora Dai ştia prea multe şi, la câteva ore 
după evenimentele acelea bizare, fusese acuzată, împreună cu 
Charlie, câ documentele ei de imigrare — completate cu 
douăzeci şi şase de ani în urmă - erau false. O minciuna, dar, 
dacă nu ajutau la ascunderea adevărului despre dezastrul din 
Wyvem, puteau fi deportaţi în Vietnam fără avertisment şi fără 
proceduri legale. lar din Vietnam nu s-ar fi întors niciodată. Şi au 
fost ameninţaţi câ le vor fi ucişi copiii şi nepoţii, pentru că aceia 
care orchestraseră totul nu credeau în jumătăţi de măsura. 

Nici eu, nici Bobby nu ştiam de ce părinţii acestuia 
permiseseră ca Gazette să fie coruptă şi sâ publice o versiune 
bine periata a ştirilor locale. Poate credeau în necesitatea 
păstrării secretului. Poate nu înțelegeau adevărata grozăvie a 
celor întâmplate. Sau poate erau speriaţi. 

- l-au pus botniţa lui Charlie, zise Bobby, dar omul mai are 
cerneala în vene şi continuă să afle tot felul de lucruri, să 
strângă ştiri, indiferent dacă i se permite sau nu să le publice. 

- E un împătimit al hârtiei, cum eşti şi tu al planşei de surf. 

- E nebun după ştiri, mă aprobă Bobby. 

Stătea Ungă una dintre ferestrele care încadrau uşa din 
faţă, ferestre dreptunghiulare, făcute din bucăţi de sticlă roşie, 
chihlimbarie, verde şi transparentă. Nu aveau jaluzele, pentru că 


streaşină porticului şi stejarii gigantici împiedicau soarele să 
bată direct în ele. Bobby se uita printr-o bucată transparentă a 
mozaicului, de parcă s-ar fi aşteptat să vadă un musafir nepoftit 
în faţa uşii. 

- îmi închipuisem câ, dacă auzise ceva despre Jimmy, 
aflase ceva ce noi nu ştim, poate auzise ceva de la Manuel sau 
de la altcineva. Dar nu m-am aşteptat la ce mi-a spus tipul. 
Jimmy a fost unul dintre cei trei din noaptea trecută. 

Am simţit cum mi se strânge stomacul de groază. 

- Trei copii răpiți? întrebă Sasha. Bobby dădu din cap şi 
adăugă: 

- Gemenii lui Del şi Judy Stuart. 

Del Stuart are un birou la Ashdon College şi figurează ca 
angajat al Departamentului Educaţiei, dar se zvoneşte că 
lucrează pentru o ramură obscură a Departamentului Apărării, 
sau pentru Agenţia pentru Protecţia Mediului, sau pentru Biroul 
Federal pentru Managementul Gogoşilor. Probabil câ zvonurile 
au fost râspândite chiar de el însuşi, pentru a face ca 
speculaţiile sâ nu se apropie de adevăr. Se prezintă „drept 
facilitator de donaţii“', un termen ce pare la fel de corect ca 
„specialist în dispunerea de resturi organice" pentru un om 
accidentat. Oficial, slujba lui constă în alcătuirea hăârtiilor şi a 
solicitărilor de fonduri pentru profesorii care lucrează la proiecte 
de cercetare finanţate de stat. Există motive sâ credem că 
multe cercetări de la Ashdon studiază dezvoltarea unor arme 
neconvenţionale, câ acest colegiu a devenit o casă de vacanţă a 
lui Marte, zeul războiului, şi câ Del face legătura între sursele 
discrete de finanţare din fonduri ilegale a proiectelor militare şi 
universitarii care trăiesc din pomana aia. Ca mama mea. 

Nu mâ Îndoiam câ Del şi Judy Stuart fuseseră distruşi dc 
dispariţia gemenilor lor, dar, spre deosebire de sărmana Lillj 
Wing, o nevinovată care nu cunoştea nimic despre latura 
întunecata a oraşului, familia Stuart alesese de bunăvoie să fie 
în buzunarul lui Satan şi înţelegea câ târgul pe care-l încheiase î: 
cerea sâ sufere chinurile în tăcere. Ca urmare, am fost surprins 
câ se aflase despre răpire. 

— Charlie şi Nora Dai locuiesc alături de familie, Stuart, 
îmi explica Bobby, deşi nu cred câ fac fripturi împreună. 
Gemenii au şase ani. Pe (a ora nouă, aseară, Judy ieşise în 


grădină. A auzit un zgomot şi, când s-a întors, a văzut un străin 
în spatele ei. 

— Solid, cu părul negru tuns scurt, ochi galbeni, buze 
subţiri, dinţi ca nişte boabe mărunte de porumb, l-am descris eu 
pe individul pe care-l întâlnisem în subteranele de sub depozit 

— înalt, atletic, blond, cu ochi verzi, cicatrice pe obrazul 
sting. 

— Alt tip, zise Sasha. 

— Complet altul. Ţinea o cârpă muiată în cloroform într-o 
mână şi, înainte ca Judy să-şi dea seama ce se întâmplă, 
individul eră peste ea, ca grăsimea peste brinză. 

— Ca grăsimea peste brinză? 

— Asta-i expresia pe care a folosit-o Charlie. 

Charlie Dai, fie iubit de Dumnezeu, scrie articole 
excelente, dar, cu toate câ foloseşte numai engleza de douăzeci 
şi cinci de ani, nu a ajuns să stâpânească limba vorbită aşa cum 
o stâpâneşte pe cea literară. Expresiile şi metaforele lui capătă 
forme ciudate. Mi-a spus odată câ o seară de august era 
„fierbinte ca trei broaşte râioase într-o bucătărie“, chestie după 
care rămăsesem cu ochii holbaţi vreo două zile. 

Bobby se uită încă o dată prin vitraliu, examina lumea zilei 
mai mult timp decât prima dată, apoi îşi îndreptă atenţia spre 
noi. 

— Când Judy şi-a revenit, după ce efectul cloroformului a 
încetat, Aaron şi Anson, adică gemenii, dispăruseră. 

— Doi ticniţi care au început aşa, subit, să fure copii, In 
aceeaşi noapte? am întrebat eu, sceptic. 

— Nu există coincidenţe în Moonlight Bay, afirmă Sasha. 

- Râu pentru noi, şi mai râu pentru Jimmy... Daca nu avem 
de-a face cu perverşi tipici, înseamnă câ indivizii acţionează 
împinşi de nevoi ciudate, care n-au nici o legătură cu psihologia 
anormalilor din cărţii pentru câ ăştia au depăşit anormalitatea. 
Se transformă, iar chestia în care se transformă îi mână sâ 
comită aceleaşi atrocităţi* 

- Sau cei doi indivizi vor regresa până vor ajunge monștrii 
din mlaştină, zise Bobby. Ţăcănitul a lăsat un desen pe patul 
gemenilor. 

- O cioară? ghici Sasha. 

- Charlie zice că-i un corb. E oarecum deosebit. Un corb 
stând pe o piatră, cu aripile întinse, ca şi cum s-ar pregăti să 


zboare. Dar mesajul seamănă destul de mult: „Del Stuart va fi 
servitorul meu In iad“. 

- Del ştia ce înseamnă? 

- Charlie Dai zice câ nu. Dar crede câ Del l-a recunoscut pe 
răpitor, după descrierea făcută de Judy. Poate de aceea individul 
a lăsat-o să-l vadă. Voia ca Del să ştie. 

- Dar dacă Del ştie, o så le spună poliţiştilor, care o să-i 
vină de hac ticnitului. 

- Charlie zice că Del nu le-a spus nimic. 

Sasha se miră, cu o voce plină, în egală măsură, de 
neîncredere şi de dezgust: 

- Copiii îi sint răpiți şi el nu dă informaţii poliţiei? 

- Del e băgat pânâ-n gât în rahatul din Wyvem, am 
răspuns eu. Poate câ trebuie să-şi ţină gura până când şefii lui îi 
vor permite sâ le spună ceva poliţiştilor despre identitatea 
ticnitului. 

- Dacă ar fi copiii mei, eu aş încălca toate regulile, zise 
Sasha. 

L-am întrebat pe Bobby dacă Jenna Wing îi dăduse vreo 
explicaţie despre cioară şi despre mesajul lăsat pe perna lui 
Jimmy. Nu ştia nimic. 

- Dar am auzit altceva, povesti Bobby, ceea ce face ca 
toată treaba să fie mai mult decât o chestie cu ţăcăniţi. 

- Adică? 

- Charlie spune că, în urmă cu două săptâmâni, asistentele 
medicale din şcoli şi oficialităţile sanitare ale districtului au 
efectuat o verificare anuală a fiecărui copil din şcolile şi 
grădinițele din oraş. 

Examinarea obişnuită a ochilor, testele pentru auz, 
radiografii pulmonare pentru a descoperi cazurile de 
tuberculoza... Dar de data asta au luat şi probe de singe. <i 

- Au luat singe de la toţi copiii? se încrunta Sasha. < 

- Vreo două asistente au considerat câ trebuie sâ obţină 
acordul părinţilor înainte să ia probele de singe, dar funcţionarul 
districtului care coordona programul le-a certat şi le-a spus că in 
zonă s-a râspândit hepatita, câ s-ar putea să fie vorba de o 
epidemie şi câ se face o verificare preventivă. 

La fel ca mine, Sasha îşi dădu seama ce însemnau ştirile 
aduse de Bobby. 


- Nu examinau copiii ca sâ vadă dacă au hepatită. îi 
examinau ca sâ vadă dacă au retrovirus. 

- Să vadă cât de mult s-a râspândit în comunitate, am 
adăugat eu. Bobby ajunsese la o concluzie şi mai îngrijorătoare. 

- Ştim că şefii îşi omoară celulele cenuşii douăzeci şi patru 
de ore pe zi, câutând un remediu, nu-i aşa? 

- De le iese fum pe urechi, l-am aprobat eu. 

- Şi dacă au descoperit câ un procent redus dintre cei 
infectați prezintă o apărare naturală împotriva retrovirusului? 

- Poate câ la unele persoane, virusul nu-i în stare sâ-şi 
descarce materialul genetic pe care-l poarta, zise Sasha. 

- Indiferent cum, dădu Bobby din umeri. N-ar dori să-i 
studieze pe cei care-s imuni? 

Mă îmbolnăvea ce auzeam. 

- Jimmy Wing, gemenii Stuart... poate câ probele de sânge 
au dovedit că au vreun anticorp, o enzimă, vreun mecanism de 
apărare, oricare ar fi el... 

Sasha nu voia sâ accepte una ca asta. 

- N-au nevoie de copii pentru cercetări. Ajung câteva 
probe de ţesut şi de sânge, la câteva sâptâmâni. 

Amintindu-mi câ era vorba de oameni care lucraseră când 
va cu mama mea, i-am replicat: 

- Dacă eşti un individ lipsit de morala, dacă ai mai folosit 
subiecţi umani, aşa cum au fost folosiţi puşcăriaşii, ţi se pare 
mai comod să răpeşti copii. 

- Nu trebuie să explici nimic, interveni şi Bobby. Nu rişti ca 
părinţii sâ nu coopereze. 

Sasha scuipă un cuvânt pe care n-o mai auzisem niciodată 
folosindu-l. 

- Fârtate, continuă Bobby, ştii câ in proiectarea de 
automobile şi de avioane există un termen ingineresc: testare la 
distrugere. 

- Ştiu unde vrei sâ ajungi. Mda, sunt convins câ în unele 
cercetări biologice exista ceva similar. Testezi organismele ca să 
vezi cât suportă dintr-o chestie sau alta, înainte sâ se 
autodistrugă. 

Sasha scuipă acelaşi cuvânt pe care-l folosise şi mai 
înainte, apoi ne întoarse spatele, ca şi cum a ne auzi şia ne 
vedea in acelaşi timp ar fi fost prea greu de suportat. 


- Poate că, presupuse Bobby, calea cea mai iute de a 
înţelege de ce un anumit subiect - de ce unul dintre copii — este 
imun la virus constă în a-l infecta continuu, cu megadoze de 
virus, Şi a-i studia răspunsul imunologic. 

- Până când îl omoară? întrebă furioasă Sasha, întorcându- 
se din nou spre noi, cu minunata-i faţă albă ca varul, de parcă s- 
ar fi fardat pentru un spectacol de mimă. 

- Până când îl omoară, am confirmat eu. 

- Nu ştim dacă asta fac, zise Bobby, încercând s-o 
consoleze. Nu ştim nimic. E doar o teorie pe jumătate tâmpită. 

- Pe jumătate tâmpită, pe jumătate deşteaptă, am 
bombănit eu. Dar ce legătura are cioara aia afurisită cu toate 
astea? 

Ne-am privit, uimiţi. N-a răspuns nici unul. 

Bobby se uită din nou, bănuitor, prin fereastra cu vitraliu. 

- Ce-i, fârtate? l-am întrebat eu. Ai comandat o pizza? 

- Nu, dar oraşul geme de anşoa. 

- Anşoa? 

- Tipi dubioşi, ca ăia pe care i-am văzut astâ-noapte, când 
ne întorceam din Wyvem. Gagii cu ochi morţi din sedan. Am 
văzut mulţi ca ei. Am impresia că se va întâmpla ceva 
supemasol. 

- Ceva mai teribil decât sfârşitul lumii? S-a uitat ciudat la 
mine, apoi a rânjit. 

- Ai dreptate. Nu putem coborâ mai mult. Asta înseamnă 
câ nu ne rămâne decât sâ urcăm. -j 

- Putem sâ mergem într-o parte, zise Sasha, cu glas 
sumbru. Dintr-un fel de iad în altul. * 

- Acum îmi dau seama de ce o iubeşti, îmi zise Bobby. 

- E raza mea particulară de soare, i-am răspuns eu. < 

- Zahăr cu pantofi. 

- Şaizeci de kilograme de miere umblătoare. 

- Cincizeci şi şase, mă corectă ea. Vă rog să uitaţi câ am 
spus; câ sunteţi Curly şi Larry. Ar însemna să-l insult pe Larry. 

- Suntem Curly şi Curly? se minună Bobby. 

- Ea se crede Moe, i-am explicat eu. 

- Mâ duc sâ mâ culc, zise Sasha. Sau poate câ ai şi alte «ul 
rele, Bobby, care sâ mă facă să-mi sară somnul... 

- Doar de atât am fost în stare, mormăi el şi ieşi. * După 
ce am încuiat uşa, l-am privit prin fereastra cu vitraliu 


până a urcat în jeep şi a plecat. 

Plecarea unui prieten mă face nervos. 

Poate câ-s amârât, nevrotic şi paranoic. Dar, ţinând seama 
de circumstanţe, daca n-aş fi amârât, nevrotic şi paranoic, sigur 
aş fi psihopat. 

Dacă am fi tot timpul conştienţi câ oamenii la care ţinem 
sunt inevitabil muritori, câ viaţa lor atârnă nu de un fir de aţă, ci 
de un firicel, poate câ am fi mai buni cu ei şi mai recunoscători 
pentru dragostea şi prietenia pe care ni le dăruiesc. 

Am urcat în dormitor, împreună cu Sasha. Stind unul lângă 
altul în Întuneric, ţinându-ne de mânâ, am rămas tăcuţi un timp. 

Eram speriaţi. Speriaţi pentru Orson, pentru Jimmy, pentru 
gemenii Stuart, pentru noi înşine. Ne simţeam mărunți. Ne 
simţeam neajutoraţi. Bineînţeles, pentru câteva minute am uitat 
de sosurile italiene favorite. De obicei câştiga Pesto cu nuci, dar 
am fost de acord cu Marsala, înainte sâ ne cufundăm într-o 
tăcere satisfăcută. 

Chiar când credeam câ adormise, Sasha zise: 

- Mă cunoşti prea puţin, Omule-de-Zâpadâ. 

- îţi cunosc inima, ştiu ce-i în ea. îmi ajunge. 

- Nu ţi-am vorbit niciodată despre familia mea, despre 
trecutul meu, pe unde am fost şi ce-am făcut Înainte sâ vin la 
KBAY. 

- Şi vrei să-mi vorbeşti acum? -Nu. 

- Foarte bine. Sunt mort de oboseală. 

- Eşti un Neanderthal! 

- Voi, Cro-Magnonii, vă credeţi superiori. După o perioadă 
de tăcere, îmi spuse: 

- Poate câ n-o sâ vorbesc niciodată despre trecut. 

- Adică despre ziua de ieri? 

- Nu simţi deloc nevoia să ştii? 

- lubesc persoana care eşti. Sunt convins câ iubesc şi 
persoana care ai fost. Dar eu am ceea ce eşti. 

- Nu ai deloc prejudecăţi. 

- Sunt un sfânt. 

- Vorbesc serios. 

- Şi eu. Sunt un sfint. 

- Tâmpitule! 

- Nu-i bine să vorbeşti aşa cu un sfânt. 


- Eşti singura persoană pe care o cunosc care judecă 
întotdeauna oamenii doar după faptele lor. Şi-i iartă când dau de 
necazuri. 

- Mda, eu şi Isus. 

- Neanderthalianule! 

- Fii atentă! Nu risca pedeapsa divină. Fulgere. Arsuri. 
Lăcuste. Ploi cu broaşte. Hemoroizi. 

- Te plictisesc? 

- Da, Moe. 

- Vreau să spun că prin asta te deosebeşti, Chris. Prin asta 
eşti deosebit Nu din cauza XP-ului. 

Am rămas tăcut. 

- Cauţi cu disperare o remarcă deşteaptă, care sâ mă facă 
să-ţi zic iar că eşti un tâmpit. 

- Sau un om de Neanderthal. 

- Prin asta te deosebeşti. Somn uşor. 

Mi-a dat drumul la mână şi s-a răsucit pe o parte. 

- Te iubesc, Goodall. 

- Te iubesc, Omule-de-Zâpadă. A în ciuda jaluzelelor negre 
şi a draperiilor trase peste ele, urmi 

slabe de lumina defineau marginea ferestrelor. Zorile 
acestei dimineţi cu cer noros fuseseră minunate. Tânjeam sâ pot 
ieşi afar sub cerul zilei, sâ caut feţe, forme şi animale in nori. 
Tinjeam sfiu liber. 

- Goodall, am zis după un timp. 

- îmmmm? j 

- Despre trecutul tău... -Mda... 

- N-ai fost târfă? 

- Timpitule! j Am oftat mulţumit şi am închis ochii. 

Nu mă aşteptam sâ adorm, din cauza îngrijorării pentru 
Orsor şi pentru cei trei copii dispăruţi. Dar am adormit şi am 
dormi somnul fără vise al unui neanderthalian fără griji. 

Când m-am trezit, după cinci ore, Sasha nu mai era în pat 
M-am îmbrăcat şi m-am dus s-o caut. 

Am găsit în bucătărie un bilet, fixat cu un magnet pe uşa 
frigiderului: „JPlecat cu treabă. întorc iute. Pentru Dumnezeu, ni 
mânca echilada cu brinză la micul dejun. Au târâţe. Moe". 

în timp ce enchilada cu brinză se încălzea în cuptor, m-am 
du< în sufragerie, care devenise camera pentru muzică a Sashei 
deoarece noi mâncâm întotdeauna la masa din bucătărie. 


Mutaseir masa, scaunele şi restul mobilei în garaj, fâcând loc 
claviaturi electronice, sintetizatorului, unui suport care conţine 
un saxofon un flaut, un clarinet, două chitare (una electrică, una 
acustică); apoi un violoncel cu tot ce-i trebuie, rafturi cu muzică, 
o masa pentru compus. | 

Transformasem într-un mod asemănător încăperea de la 
capătul scării în sală de fitness. De-a lungul pereţilor se găseau 
o bicicletă! pentru exerciţii, un dispozitiv pentru alergat şi tot 
felul de halterei] iar în centru — o saltea. Sasha este o pasionată 
a medicinei homeopatice, deci rafturile sunt pline cu cutii puse 
în ordine şi care conţin vitamine, minerale, ierburi - şi, din câte 
ştiu, praf de aripi de liliac, unsoare din ochi de broască râioasă 
şi marmeladă din ficat de iguana. 

Colecţia ei de cărţi umpluse sufrageria din fosta ei 
locuinţă. Aici, cărţile ei slnt risipite, în teancuri, prin toată casa. 

Are multe pasiuni: bucătărie, muzică, exerciţii fizice, cărţi 
şi eu. Despre astea ştiu eu. Nu-i voi cere niciodată să le 
ordoneze după importantă. Nu pentru câ mi-ar fi teamă câ aş 
ocupa locul cinci din cinci. Aş fi fericit să fiu al cincilea, sâ am un 
loc. 

M-am tnvtrtit prin sufragerie, am atins chitarele şi 
violoncelul, apoi am luat saxofonul şi am cântat câteva note din 
Quaitcr TUI Threc, vechiul succes al lui Gary U.S. Bonds. Sasha 
mă învățase sâ cânt. Nu pretind că am talent, dar nu suna râu. 

De fapt, nu luasem saxofonul ca sâ exersez. Poate câ o să 
vi se pară romantic sau dezgustător, depinde de punctul vostru 
de vedere, dar luasem saxofonul pentru câ voiam să-mi pun 
gura acolo unde fusese gura ei. Sunt sau Romeo, sau Hannibal 
Lecter. La alegerea voastră. 

La micul dejun am mincat trei enchilada dolofane cu 
brânză, stropite cu salsa proaspăt, şi am băut pepsi rece ca 
gheaţa. Dacă voi trăi suficient pentru ca metabolismul să mi se 
întoarcă împotrivă, s-ar putea să regret că m-am învăţat să mân 
inc doar de plăcere. Dar acum sunt la virsta binecuvântată când 
nici un exces nu-mi poate altera silueta. 

M-am dus în dormitorul pentru oaspeţi de la etaj, care-mi 
slujeşte drept cameră de lucru, m-am aşezat la birou şi am 
petrecut câteva minute privind, la lumina luminărilor, 
fotografiile înrămate ale părinţilor mei. Chipul mamei era plin de 


blândeţe şi de inteligenţă. Cel al tatei de blândeţe şi de 
înţelepciune. 

îmi văzusem rareori faţa în lumină puternică. De câteva 
ori, când am privit o oglindă în spaţii bine luminate, n-am văzut 
nimic pe figura mea care să fie lesne de priceput. Chestia asta 
m-a îngrijorat Cum de imaginea părinţilor mei străluceşte de 
virtuţi, iar a mea este enigmatică? 

Oglinzile îi arătau şi pe ei misterioşi? 

Nu cred. 

Oricum, mă consola faptul câ Sasha mâ plâcea - poate la 
fel d mult ca gătitul, poate chiar la fel de mult ca exerciţiile de 
gin nastică aerobică. Nu voi risca sugerând câ m-ar preţui la fel 
de mut ca muzica sau cărţile. Dar sper... 

în birou, printre sute de volume de poezie şi cărţi de 
referinţă colecţia mea, combinată cu cea a tatălui meu — există 
un dicţiom latin, unul gros. Am căutat In el cuvântul „bere". 

Bobby spusese Ca/pe cerevisi. Prinde berea. Cerevisi se 
dovec a fi fost folosit corect. 

Sîntem prieteni de suficient timp ca să ştiu câ Bobby n-a 
urma vreun curs de latină. De aceea m-am simţit mişcat. Efortul 
pe carefăcuse ca sâ mă poată ironiza dovedea prietenie 
adevărata. 

Am închis dicţionarul şi l-am pus alături de un exemplar a 
cărţii pe care am scris-o despre viaţa mea de copil al întune 
ricului. Fusese un bestseller naţional în urmă cu patru ani. A 
tune crezusem că ştiam care era sensul vieţii mele. Fusese 
înainte s descopăr câ mama mea, din dragoste maternă şi 
dorinţă de a m elibera de boală, mă transformase în copilul care 
anunţa Judecat de Apoi. 

Nu deschisesem cartea aceea de doi ani. Ar fi trebuit să 
fie p un raft din spatele biroului. Presupun câ Sasha se uitase 
prin ea | uitase s-o pună de unde o luase. 

Tot pe birou se află o cutie decorativă din tablă, pictată ci 
capete de câini. în mijlocul capacului sunt scrise aceste versuri d 
Elizabeth Barrett Browning: 

Acestui câine vreau 

Cu blândeţe şi fără supărare 

Să-i aduc cinstire: 

Ţin mina pe-al lui creştet 

Şi-l binecuvântez 


Acum şi pentru veşnicie. 

Cutia era un cadou din partea mamei, dăruit în ziua în 
care-l adusese pe Orson. Ţineam în ea biscuiţi speciali, care-i 
plăceau lui Orson. Din când în când îi dădeam câte doi, nu ca sâ- 
| răsplătesc pentru câ învățase un truc nou, pentru câ nu-l 
învăţam trucuri şi nu-l sileam sâ se antreneze în vreun fel, 
pentru că nu avea nevoie de nici un antrenament, ci pentru câ 
gustul lor îl făcea fericit. 

Când mama îl adusese pe Orson, nu-mi spusese câ acesta 
era deosebit. Păstrase secretul până la moarte şi-l aflasem abia 
după moartea tatălui meu. Când îmi dăduse cutia, mama îmi 
spusese: 

- Ştiu câ o sâ-l iubeşti, Chris. Dar, dacă va avea nevoie - şi 
va avea —, fii milos cu el. Viaţa lui e la fel de dificilă ca a ta. 

Atunci am crezut că voia sâ spună câ animalele, la fel ca 
noi, se lem şi se chinuiesc în această lume. Acum ştiu câ existau 
înţelesuri mai profunde şi mai complexe în vorbele ei. 

M-am întins după cutie, dorind să văd cât de grea este, ca 
sâ fiu sigur că-i plină şi câ am cu ce să-l servesc pe Orson la 
întoarcerea lui triumfătoare. Dar mâna îmi tremura atât de tare, 
încât nu m-am mai atins de cutie. 

Mi-am pus palmele întinse, una peste alta, pe birou. 
Uitându-mă la vârfuxile tari, albe, ale încheieturii degetelor, mi- 
am dat seama că stăteam în poziţia în care o văzusem pe Lilly 
Wing, atunci când mă întorsesem cu Bobby din Wyvem. 

Orson, Jimmy, Aaron, Anson. Numele acelea îmi zgâriau 
mintea, ca nişte vârfuri ascuţite dintr-un gard de sârmă 
ghimpată. Copii răpiți. 

Simţeam că am o obligaţie faţă de toţi, o datorie, care nu 
putea fi explicabilă, poate doar prin faptul că, în ciuda norocului 
avut cu părinţii mei şi în ciuda bogăției de prieteni de care mă 
bucur, eu însumi eram copilul pierdut iremediabil şi astfel voi fi, 
într-un fel, până când voi trece din întunericul din această lume 
în lumina care mă aşteaptă dincolo. 

Nerăbdarea îmi tocea nervii. în căutările convenţionale ale 
unor excursionişti dispăruţi, ale unor avioane prăbuşite în 
terenuri muntoase sau ale unor bărci pe mare, echipele de 
căutare se odihnesc de la asfinţit până-n zori. Dar noi eram 
limitați la orele de întuneric, nu numai din cauza XP-ului meu, ci 
şi din nevoia de a ne strânge forţele şi de a acţiona în secret. Mă 


întrebam dacă membrii unor echipe convenţionale de salvare îşi 
verifică din două în două minute ceasurile, dacă-şi muşcă buzele 
şi se enervează, frustrat aşteptind primele raze ale soarelui. 
Cristalul ceasului meu se pătas de atitea urme de privit, buzele 
îmi ajunseseră came vie şi aproap că înnebunisem pe la 12.45... 
JJ 

Cu puţin înainte de ora unu, în timp ce-mi dispăreau şi 
ultimii urme de sănătate mintală, soneria sună, în sfârşit. mă J 

Cu Glock-ul în mână, am coborât scările. Printr-un vitraliu, 
l-an zărit pe Bobby în fata porticului. Stătea pe jumătate întors 
cătr< uşă, privind spre stradă, de parcă s-ar fi uitat la echipajul 
poliţie care ne supraveghea dintr-o maşină parcată sau la un 
grup de anşoi dintr-un vehicul în trecere. t 

In timp ce intra şi închideam uşa în urma lui, am zis: A 

- Mă dă pe spate cămaşa! 

Purta una cu o scenă cu o plajă şi un vulcan, în roşu şi 
cenuşiu cu ferigi albastre, care arăta nemaipomenit peste 
puloverul lu negru, cu mâneci lungi. <i 

- Făcută de | ol ani, cu nasturi din coajă de nucă de cocos, 
1955 am declarat eu. ; 

în loc så răspundă erudiţiei mele, măcar dându-şi ochii 
pest< cap, s-a dus către bucătărie, spunând: i 

- L-am văzut din nou pe Charlie Dai. 

Bucătăria era luminată doar de figura cenuşie a zilei, 
apăsată pe jaluzele, de ceasul digital al cuptorului şi de două 
luminări de pe masă. J 

- A mai dispărut un copil. | Am simţit din nou că-mi 
tremură mâinile şi am pus Glock-ul pe 

masă, întrebând: a 

-Cine, când? | 

Luîndu-şi un Mountain Dew din frigider - al cărui bec 
standard; 

fusese înlocuit cu altul, de mai mică putere, cu globul 
colorat în roz -, 

Bobby îmi răspunse: 

- Wendy Dulcinea. 

- Oh! am exclamat eu, dorind sâ spun mai mult, dar 
nefiind în stare. 

Mama lui Wendy, Mary, are şase ani mai mult decât mine. 
Pe când aveam treisprezece ani, părinţii mei o plătiseră ca să-mi 


dea lecţii de pian şi eu mă îndrăgostisem nebuneşte de ea. Pe 
atunci trăiam cu iluzia câ puteam sâ cânt într-o zi rock-and-roll 
la pian, la Tel de bine ca Jerry Lee Lewis, că voi deveni un nebun 
al clapelor şi voi scoate fum din tlldeşuri. Mai tirziu, părinţii mei, 
împreună cu Mary, au ajuns la concluzia - şi m-au convins şi pe 
mine - că aveam şanse mai mici sâ devin un bun pianist decit să 
învăţ să levitez şi să zbor ca păsările. 

- Wendy are şapte ani. Mary o ducea la şcoală. A tras 
maşina tn stradă şi şi-a amintit că uitase ceva în casă. S-a dus 
înapoi şi când s-a Întors, dupâ două minute, maşina dispăruse. 
împreună cu Wendy. 

- Nimeni n-a văzut nimic? 

Bobby goli sticla de Mo un tain Dew: suficient zahăr ca sâ-i 
provoace o coma diabetică, suficientă cafeina ca să ţină treaz 
un alergător de cursă lungă pe un traseu de o mie de kilometri. 
Se droga legal pentru chinurile care ne aşteptau. 

- Nimeni n-a văzut nimic, îmi confirmă el. Vecinii sunt orbi 
şi surzi. Cred că există pe aici o molimă mai contagioasă decât 
microbul mamei tale. Avem o epidemie de gripă nu-vâd-aud- 
mirosvorbesc-nimic-de-rău. Oricum, poliţiştii au găsit maşina lui 
Mary abandonată hi parcarea de serviciu din complexul Nine 
Palms. 

Nine Palms fusese un centru comercial care-şi pierduse 
toţi vânzâtorii după ce Fort Wyvem se închisese şi după 
dispariţia miliardului de dolari pe care baza îi pompase anual în 
economia districtului. în aceste zile, ferestrele magazinelor de la 
Nine Palms sunt acoperite de obloane, bălăriile cresc în 
crăpăturile asfaltului din parcare, iar şase dintre palmierii care 
au dat numele pieţei s-au uscat, sunt cafenii şi atât de morţi» câ 
au fost părăsiţi de şoarecii de copac. 

Camera de Comerţ numeşte Moonlight Bay „bijuteria 
coastei centrale". Oraşul râmlne atrăgător, cu arhitectură de 
calitate şi cu străzi frumoase, mărginite de copaci, dar 
cicatricele economice produse de închiderea Wyvem-ului sunt 
vizibile pretutindeni. Bijuteria nu mai străluceşte ca altădată. 

- Au scotocit prin toate prăvăliile goale de la Nine Palmi 
îngroziţi că vor descoperi cadavrul lui Wendy, dar fetiţa nu el 
acolo. 'j 

- Trăieşte, am zis eu. j Bobby mă privi cu milă. ! 

- Trăiesc cu toţii, am insistat eu. Trebuie să trăiască. 


Nu vorbeam bazându-mă pe rațiune, ci pentru câ eu 
credeam % miracole. 

- Altă cioară, continuă Bobby. Mary zice câ-i o mierlă. A foa 
lăsată pe scaunul maşinii. în schiţa asta, pasărea se repede 
asupr prăzii. 

- Mesajul? 

- „George Dulcinea va fi servitorul meu în iad“. Soţul lui 
Mary se numea Frank Dulcinea. 

- Cine naiba e George? 

- Bunicul lui Frank. A murit. A fost judecător la un tribunal 
din comitat. 'l 

- Când a murit? 

- Acum cincisprezece ani. 4 Eram zăpăcit şi frustrat. / 

- Dacă ticnitul ăsta răpeşte ca sâ se răzbune, de cea 
răpit-o pe Wendy din cauza unui om mort de cincisprezece ani? 
Străbunicul fetei a murit cu mult înainte de naşterea ei. N-a 
cunoşcut-o. Şi ce satisfacţie capeţi răzbunându-te pe un mort? í 

- Poate că ţi s-ar părea logic, dacă ai fi ţicnit, cu creieml 
făcui praf, îmi sugeră Bobby. 

-Poate cada. 

- Sau poate câ toată chestia cu cioara nu-i decât o 
acoperire» menită sâ-i facă pe toţi så creadă câ puştii au fost 
înhăţaţi de un pervers obişnuit, iar ei au fost de fapt duşi într-un 
laborator, undeva... 

- Poate, poate, eşti plin de poate! 

- Nu căuta la mine Înţelepciune. Sint doar un călăreț pe 
valuri. Criminalul de care ai pomenit. Tipul de la ştiri. Lasă ciori? 

- Nu, din clte am citit. 

- Criminalii în serie lasă chestii de felul ăsta? 

- Mda... La numesc semnături. Ca un scriitor. Ca să le fie 
recunoscuta opera. 

M-am uitat la ceas. Apusul va sosi peste cinci ore. Atunci 
trebuia să fim gata sâ ne întoarcem în Wyvem. Şi, chiar daca nu 
vom fi pregătiţi, tot trebuia să ne ducem. 

PARTEA A DOUA 

TARA NIMĂNUI 

18 

Bobby stătea pe scaunul violoncelistului, cu o a doua sticlă 
de Mountain Dew în mână. Nu se atinsese de arcuş. 


Pe lângă instrumente şi masa de compoziţie, în fosta 
sufragerie mai era o combină muzicală, cu CD-player şi cu 
radiocasetofon vechi. De fapt, era un dublu radiocasetofon, 
care-i permiteau Sashei sâ-şi duplice înregistrările. Am pornit 
echipamentul, care a adăugat o iluminare slabă celei din 
încăpere, comparabilă cu lumina îngrozitoare a zilei, care se 
strecura pe la marginea jaluzelelor. 

Uneori, după ce compune o melodie, Sasha este sigură câ 
a plagiat involuntar un alt compozitor. Ca sâ se asigure de 
originalitatea lucrării sale, pierde ore în şir ascultând 
fragmentele din care bănuieşte că s-ar fi inspirat, până când se 
convinge că acea creaţie a ei e doar rodul talentului său. 

Muzica ei este singurul lucru care o face pe Sasha sâ se 
îndoiască de sine într-o măsură mai mare decât ar fi normal. 
Când găteşte, când îşi exprimă opiniile literare, când face 
dragoste, e încrezătoare şi nu prea dă semne că ar fi 
nemulțumită de ea. Dar în relaţia cu muzica se poartă ca un 
copil rătăcit. Când îşi manifestă vulnerabilitatea, doresc mai 
mult ca oricând s-o iau în braţe şi s-o încurajez, deşi refuză orice 
consolare şi mâ pocneşte peste degete cu flautul, cu rigla sau 
cu altă armă aflată la îndemână în încăperea dedicată muzicii. 

Presupun că orice relaţie poate fi îmbogăţită printr-o 
cantifl infimă de comportament nevrotic. Cred câ eu am 
contribuit cfl jumătate de ceaşcă din chestia asta la reţeta 
noastră. 

Am pus caseta în aparat. Caseta pe care o găsisem 
pliculfl lângă cadavrul în putrefacție al lui Leland Lacroix, 
bucâtiM bungalow-ului din Oraşul Mort. 

Am tras un scaun de lângă masa de compoziţie şi, 
aşezându-tijfl am folosit telecomanda pentru a porni 
casetofonul. 

Timp de o jumătate de minut am auzit doar fâşâitul benin 
neînregistrate trecând prin faţa capului de citire. Un clinchet 
uşoffl o schimbare a calităţii ftşâitului marcă începutul 
înregistrării, auzii du-se, la început, respiraţia profundă, ritmică, 
a cuiva — presupifl câ Delacroix — care părea câ practica o 
formă de meditaţie sau <fl aromoterapie. 

- Speram să aud revelații, nu respiraţii, bombăni Bobby. 

Nu era nimic extraordinar, nici o manifestare de teamă, 
amenufl ţare sau altă emoție. Dar mi se zburli părul de pe ceafă, 


în 
n 


A 


de para respiraţia provenea de la cineva aflat aproape, în 
spatele meu. 

- încearcă să se stâpânească, am zis eu. Respiră adânc, ca 
sâ si calmeze. ?] 

După un moment, interpretarea mea se dovedi corectă, 
penm că respiraţia deveni furioasă, apoi disperată. Delacroix îşi 
pierdi cumpătul şi începu să plângă, încercă să se liniştească, 
dar, copleşi de durere, izbucni în hohote întrerupte de strigăte 
disperate. 

Deşi nu-l cunoscusem, mă impresiona chinul sufletesc 
care-l, mâcina. Din fericire, n-a durat mult, pentru câ închisese 
casetofonul. 

După un alt clinchet, înregistrarea reîncepu şi, cu toate câ 
Delacroix nu se liniştise de tot, reuşi sâ vorbească. Vocea, 
răguşită de emoție, devenea uneori greu de înţeles, iar când 
omul simţea că e pe puncul de a-şi pierde complet controlul, se 
oprea, respira adânc şi bea ceva, probabil whisky. 

Acesta este un avertisment. Un testament. Testamentul 
meu. Un avertisment către lumea întreagă. Nu ştiu cum să 
încep. Sâ încep cu ce-i mai râu. Au murit, eu i-am ucis. Era 
singurul fel în care-i puteam salva. Singurul fel de a-i salva. 
Trebuie să înţelegeţi... i-am ucis pentru câ-i iubeam. Dumnezeu 
sâ mâ ajute. Nu puteam sâ-i las sâ se chinuiască, sâ se 
obişnuiască. Să se obişnuiască. Doamne, nu puteam sâ-i las să 
se obişnuiască aşa! Nu puteam sâ fac altceva... 

Mi-am amintit fotografiile aranjate în jurul cadavrului lui 
Delacroix. Fetiţa subţirică, ştirbă. Băiatul în costum albastru şi 
navală roşie. Blonda frumoasă, cu zâmbet atrăgător. Bănuiam 
câ liccştia fuseseră ucişi ca sâ fie salvaţi. 

Toţi am avut simptomele acelea, chiar în această dupâă- 
amiază de duminica, urmează sâ mergem mâine la doctor, dar 
n-o sâ ajungem acolo. Febră. Frisoane. Şi fiecare, acel... 
tremur... un tremur ciudat în piept... uneori în abdomen, dar 
apoi în gât, de-a lungul coloanei... acel tremur, ca un nerv care 
zvâcneşte, sau palpitaţii ale inimii, sau... nu, nimic de felul ăsta. 
Doamne, nimic de felul ăsta, nimic ce ar putea fi explicat... nu 
ceva puternic... subtil... tremur subtil, dar atât de... deranjant... 
greață... nu poţi mânca mult... 

Delacroix tăcu din nou. îşi stâpâni respiraţia. Mai luă o 
duşcă din ceea ce bea. 


Adevărul. Trebuie să spun adevărul. Nu ne vom duce la 
doctor mâine. Ar trebui să sun la Controlul Proiectului. Să afle că 
nu s-a terminat. Nici după doi ani nu s-a terminat. Ştiam. Ştiam 
câ nu se terminase. Toţi ne simţim la fel şi nu seamănă cu nimic 
din ce-am simţit înainte. Isuse, ştiam! Eram prea speriat ca să 
recunosc, dar ştiam. Nu-mi dau seama cum, dar ştiam ceva, 
ştiam câ Wyvem îmi va veni de hac într-un fel, cumva, Isuse, 
Wyvem mi-a venit de hac după atâta timp. Maurecn a dus-o pe 
Lizzie în pat, a cărat-o în pat... şi deodată Lizzie a început... 
era... a început sâ tipe... 

Delacroix a sorbit iar din băutură. A trântit paharul jos, ca 
şi cum ar fi fost gol. 

Eram în bucătărie şi am auzit-o pe Lizzie... pe mica mea 
Lizzie atât de speriată, atât de... ţipând. Am alergat... am 
alergat acolo... am alergat In dormitor. Şi ea era... ea... 
convulsii... dădea din mâini şi din picioare... bătea cu pumnii ei 
mici... Maureen nu putea s-o stâpânească. Am crezut... 
convulsii... temut sâ nu-şi muşte limba. Am tinut-o... am ţinut-o 
locului. Maureen a împăturit un prosop... să-l folosească... un 
căluş ca să nu-şi muşte Lizzie limba. Dar era ceva... ceva în gura 
ei... nu limba... ceva in gâtul ei... ceva care urca din gâtul ei... 
ceva viu în gâtul ei. Şi... şi atunci... ţinuse ochii închişi... şi 
atunci... atunci i-a deschis... şi ochiul ei sting era de-un roşu- 
străluci tor... singeriu... şi ceva era viu şi in ochiul ei, o chestie 
sclrboasă care se zbătea în ochiul ei... 

Plângând, Delacroix opri casetofonul. Dumnezeu ştie de 
cât timp avu nevoie sărmanul ca sâ se stâpânească. Sigur, nu 
exista o porţiune neînregistrată a benzii, ci doar un clinchet 
uşor, produs; atunci când Delacroix apăsase pe butonul de 
înregistrare < continuase. 

Am alergat In dormitorul nostru, ca să iau... să iau 
revolverul... şi, când m-am întors, trecând prin camera lui 
Freddie, l-am văzut... stâtea lângă pat. Freddie... cu ochii 
holbaţi... speriat... Aşa că i-am j spus... i-am spus: „Bagâ-te în 
pat şi aşteaptâ-mă". în camera lui Lizzie... Maureen stătea cu 
spatele lipit de perete, cu mâinile la tâmple... Lizzie... ea tot se 
zbătea... faţa ei... faţa deformată... răsucită... toată structura 
osoasă... nu mai era deloc Lizzie... Nu mai există nici o speranţă. 
Locul ăla blestemat, cealaltă parte, venea prin ea, de parcă 
Lizzie era o uşă. Venea prin ea. Oh, Doamne, mâ urăsc! Mă 


urăsc! Am participat la asta, am deschis uşa, am deschis uşa 
intre lumea asta şi locul acela. Am ajutat să fie posibil. Am 
deschis uşa. lar acum, Lizzie... a trebuit... deci a... am împuşcat- 
0... am împuşcat-o... atn tmpuşcat-o de două ori. Şi acum e 
moartă, atât dc liniştită pe pat, mică şi liniştită... dar nu ştiu 
dacă nu-i ceva viu, viu în ea, cu toate că ea nu mai este vie... Şi 
Maureen... se ţinea cu amândouâ mâinile de cap... şi a zis: 
„Tremuratul" şi am ştiut că acum era în capul ei, pentru câ şi eu 
simţeam un tremurat de-a lungul şirei spinării... tremurat In 
armonie cu... cu ceea ce era în Lizzie, cu ceea ce este în Lizzie. 
Şi Maurcen a spus... cel mai uluitor... a spus cea mai uluitoare 
chestie... a spus: „Te iubesc“, pentru câ ştia ce se întâmpla, ii 
spusesem despre cealaltă parte, despre misiune, şi ştia cum am 
fost infectat, cu ceva care dormise In mine mai mult de doi ani, 
dar sint infectat şi acum sint şi ei, ne-am distras pe toţi, i-am 
blestemat pe toţi, iar ea ştia. Ştia ce... ce le-am făcut... şi ce am 
de făcut... de aceea a spus: „Te iubesc, adică îmi dădea voie. l- 
am spus câ şi eu o iubesc, mult, câ o iubesc mult, că-mi pare 
râu, şi ea plângea, apoi am împuşcat-o o dată... o dată, repede, 
pe draga mea Maurecn, sâ n-o las să sufere. Apoi... oh, m-am 
dus... m-am dus iar în hol... apoi în camera lui Freddie. Stătea 
culcat pe spate, în pat, transpirat, cu părul scăldat în sudoare, şi 
se ţinea cu mâinilc de burtă. Ştiu câ simţea tremurai... tremurai 
din pântece... pentru câ eu îl simţeam în piept şi in bicepsul 
stâng, şi în vene, în testicule, apoi de-a lungul şirei spinării. l-am 
spus câ-l iubesc, i-am spus sâ închidă ochii... så închidă... să 
închidă ochii... ca să se simtă mai bine... şi n-am crezut câ pot s- 
o fac, dar am făcut ce trebuia. Fiul meu. Băiatul meu. Curajos 
băiat. L-am făcut să se simtă mai bine şi, când am tras, tremurai 
din mine a încetat. S-a oprit complet. Dar ştiu câ nu s-a 
terminat. Nu-s singur... nu-s singur în trupul meu. Simt... 
pasageri... ceva... o prezentă. Liniştită. E liniştită, dar nu pentru 
mult timp. Nu pentru mult timp. Am reîncărcat revolverul. 

Delacroix apăsase pe buton şi oprise casetofonul, ca sâ-şi 
potolească emoția. 

Am oprit şi eu casetofonul meu, cu telecomanda. Nu 
numai răposatul Leland Delacroix avea nevoie sâ-şi revină. 

Fără nici un comentariu, Bobby se sculă de pe scaunul 
violoncelistului şi se duse în bucătărie. 

După un moment, l-am urmat. 


Golise sticla neterminată de Mountain Dew în chiuvetă, şi 
acum o spăla cu apă rece. 

- Sâ n-o închizi, i-am zis eu. 

Când Bobby a aruncat sticla goala în coşul de gunoi, m-am 
di la chiuvetă, mi-am făcut palmele căuş sub robinet şi, timp de 
i minut, mi-am stropit faţa cu apă rece. 

După ce m-am şters cu nişte şerveţele de hârtie, Bobby 
mi* întins o sticlă de bere. îşi luase una şi pentru el. 

Voiam sâ am mintea limpede când o sâ mă întorc în Wy 
vefl Dar, după ce auzisem caseta şi ţinând seama de ce mai 
aveai de auzit, probabil câ puteam sâ beau şase sticle fără nici 
un fel c efect. 

- Locul ăla blestemat, cealaltă parte, zise Bobby, citându-l 
t Leland Delacroix. 

- De aceea Hodgson umbla în costum spaţial. 

- De acolo s-a întors când l-am văzut. 

- Oare Delacroix a luat-o razna, a avut halucinaţii şi şi-a 
omor familia fără nici un motiv? 

-Nu. 

- Crezi câ ceea ce a văzut în gâtul fetei, în ochiul ei era 
real? ^ 

- în totalitate. 

- Şi eu. Chestiile pe care le-am văzut în costumul lui 
Hodgson.. alea produceau tremuratul? 

- Poate. Poate ceva mai rău. 

- Mai rău! am exclamat, încercând să nu-mi imaginez aşa 
ceva. 

- Am sentimentul că, indiferent unde se află cealaltă 
parte, acolo-i o adevărata grădină zoologică. 

Ne-am Intors în sufragerie. Bobby pe scaun, eu pe 
taburetul de lângă masa de compoziţie. După un moment de 
ezitare, am pornit caseta. 

Când Delacroix reîncepu sâ înregistreze, îşi schimbă 
atitudinea. Nu mai era atât de emoţionat ca înainte. Vocea i se 
întrerupea când şi când şi trebuia sâ se oprească, pentru a se 
stăpâni, dar se străduia să-şi continue confesiunea cu demnitate 
de soldat. 

în garaj tineam uneltele de grădinărit, inclusiv un 
insecticid. Am luat cutia şi am golit-o peste cadavre. Nu ştiu 
dacă avea vreun rost. Nu se... mişca nimic în ei. în cadavre. ŞI 


chestiile alea nu-s insecte. Nu-s ca insectele pe care le 
cunoaştem. Nici măcar nu ştim cc sint. Nimeni mi ştie. Există o 
grămadă de teorii. Poate sint ceva... metafizic. Credeţi? Am tras 
nişte benzină din maşină. Am un bidon plin. O sâ folosesc 
benzina înainte... înainte să termin cu mine. N-o sâ permit ca noi 
patru să fim studiaţi de tâmpiţii de la Controlul Proiectului. Ei vor 
face o tâmpenie. O sâ ne pună In saci şi o să ne facă autopsia. 
Şi vor răspândi chestia aia afurisită. O să sun la Control după ce- 
o să mă duc în locul ăla şi o să-ţi trimit caseta prin poştă, înainte 
sâ aprind focul şi... så mă sinucid. Sunt liniştit acum. Foarte 
liniştit. Acum. Cât timp? Vreau să cred câ... 

Delacroix se oprise în mijlocul propoziției, îşi ţinuse 
răsuflarea, cu şi cum ar fi ascultat ceva, apoi oprise casetofonul. 
Am oprit şi eu casetofonul şi am zis: 

- N-a trimis caseta nimănui. 

- S-a răzgândit Ce-a vrut sâ spună prin „ceva metafizic"? 

- Tocmai asta voiam să te întreb. 

Când Delacroix se întorsese la casetofon, vocea lui era 
mai greoaie, mai lentă, de parcă ajunsese dincolo de teamă, 
lăsase durerea şi vorbea dintr-un abis al disperării. 

Am crezut câ am auzit ceva într-un dormitor. Imaginaţie. 
Cadavrele sunt... aşa cum le-am lăsat. Foarte liniştite. Foarte 
liniştite. A fost doar imaginaţia mea. Abia acum îmi dau seama 
câ nici măcar nu ştiu despre ce-i vorba. Am început prost. Sunt 
atât de multe de povestit, dar am prea puţin timp. Bine. Ceea ce 
trebuie sâ ştii, miezul chestiunii, este câ a existat un proiect 
secret la Wyvem. Numele codificat a fost „Trenul Misterului“?. 
Pentru câ-şi imaginau câ vor face o călătorie magică, 
misterioasă. Tâmpiţi. Megalomani. Şi eu printre ei. Numele 
potrivit ar fi fost „Trenul Coşmarului““. „Trenul ladului'* - aşa ar fi 
fost şi mai bine. lar eu am fost fericit så urc la bordul lui 
împreună cu ceilalți- Nu merit nici o laudă, frate. Eu nu. Deci... 
iată personajele-chcie. Nu toate. Doar cele pe care le cunosc 
sau cele pe care mi le amintesc acum. Mulţi au murit. Mulţi sunt 
vii. Poate unii dintre cei care trăiesc vor vorbi, unii dintre şefii 
ăia ticăloşi care cunosc mai multe decât mine. Sunt speriaţi cu 
toţii, iar unii se simt vinovaţi. Te pricepi să găseşti indivizii care 
ciripesc. 

Delacroix Înşirase peste treizeci de nume, spunând dacM 
bărbat sau femeie, cercetător civil sau militar: doctor Randolpn 


Josephson, doctor Sarabjit Sanathra, doctor Miles Bennell, 
generjjfl Deke Kettleman... M 

Mama mea nu se afla printre ei. 

Am recunoscut doar două nume. Primul a fost al lui 
Willianw Hodgson, fără Îndoială individul pe care-l intilniserâm în 
timpul! acelui episod bizar din camera-ou. Al doilea a fost al 
doctorului Roger Stanwyk, care locuia, împreună cu soţia sa, 
Măria, pe strada] mea, la şapte case spre est de mine. Stanwyk, 
un biochimist, fuseseunul dintre mulţii colegi ai mamei mele, 
care participase la experimentele genetice din Wyvem. Dacă 
Trenul Misterului nu fusese un proiect rezultat din lucrările 
mamei mele, atunci Stanwyk fusese plătit din mai multe surse şi 
făcuse mai mult decât ar fi fost datoria sa pentru a distruge 
lumea. 

Vocea lui Delacroix deveni mai blândă, iar vorbirea mai 
lentă, în timp ce recita ul ti mile şase sau opt nume, iar la 
ultimul păru că vrea sâ-şi muşte limba, ca sâ nu-l rostească. N- 
am fost sigur că-şi terminase lista sau se oprise fără s-o termine. 

Rămase tăcut o jumătate de minut Apoi, cu o voce pe 
neaşteptate plină de energie, spuse câteva propoziţii în ceea ce 
părea a fi o limbă străină, după care închise casetofonul. 

L-am închis şi eu pe al meu şi m-am uitat la Bobby. 

— Ce-a fost asta? 

- Nu semăna cu latina. ă 

Am dat banda înapoi şi am ascultat Incă o dată. 

Nu semăna cu nici una dintre limbile pe care aş fi putut sâ 
le identific şi, cu toate că ştiam câ Delacroix putuse s-o ia razna 
complet şi så vorbească aiurea, eram convins că vorbele acelea 
aveau un înţeles. Aveau cadenţa vorbirii şi, deşi nu 
recunoscusem nici un cuvânt, mi se păruseră ciudat de 
familiare. 

După ce Delacroix recitase numele oamenilor implicaţi în 
proiectul Trenul Misterului, cu voce groasă, lentă, deprimată, 
rostise propoziţile acelea cu emoție evidentă, poate chiar cu 
patimă, ceea cc idica faptul câ vorbise cu scop şi cu înţeles. Pe 
de altă parte, cei care sunt cuprinşi de extaz religios, cei care 
vorbesc în limbi necunoscute manifestă şi ei o emoție puternică, 
deşi nu există nici un Înţeles în limbile pe care le vorbesc. 

Când Leland Delacroix începuse sâ înregistreze din nou, 
glasul lui trăda o deprimare ameţitoare şi periculoasă: un glas 


inexpresiv, de parcă ar fi fost lipsit de modulație, atât de slab câ 
era cu puţin mai mult de-o şoaptă. Esenţa deznădejdii. 

Nu are rost să înregistrez caseta asta. Nu poţi să schimbi 
nimic din ce s-a întâmplat. Nu se poate da înapoi. Totul a scăpat 
dc sub control. Voalurile au fost sfâşiate. Realităţile se 
intersectează. 

Delacroix tăcu, se auzea doar fâşâitul zgomotului de fond. 
„Voalurile au fost sfâşiate. Realităţile se intersectează.“ M-am 
uitat la Bobby. Părea la fel de nedumerit ca mine. 

Restabilizator temporal. Aşa SI numeau. 

M-am uitat la Bobby, care mi-a zis, cu satisfacţie 
mohorâtă: - Maşina timpului! 

Am trimis module înăuntru, cu încărcătură dc instrumente. 
Unele s-au întors. Altele nu. Date misterioase, dar bizare. Date 
atât de stranii, încât se părea câ ajunseseră într-un viitor 
îndepărtat, mai îndepărtat decât s-ar fi aşteptat cineva. Nimeni 
nu-şi dădea seama, nici nu ghicea cât de departe. Printre 
aparate fuseseră camere video, dar când s-au întors, contorul 
benzii era tot pe zero. Poate că înregistraseră... apoi, întoreîndu- 
se în timp, se re bobinaseră, se şterseserâ. Dar, în cele din 
urmă, am obţinut imagini. Setul de instrumente era mobil, ca 
vehiculul trimis pe Marte. Acesta trebuia să înregistreze ceva. 
Nu se mişcase, dar camera video se balansase înainte şi înapoi, 
arătând aceeaşi fâşie îngustă dc cer, mărginită de copacii din 
vecinătate. Erau opt orc de bandă, înainte şi înapoi, şi nici un 
nor. Cerul era roşu. Nu roşu ca un cer la apus. O nuanţă stranie 
de roşu, aşa cum cerul pe care-l cunoaştem e o nuanţă de 
albastru, dar fără nici o creştere sau diminuare a luminii, nici un 
pic în optore. < 

Vocea joasă, greoaie a lui Delacroix tăcuse, dar de data aş 
casetofonul nu fusese închis. J 

După o pauză lungă se auzise sunetul unui picior de scau 
freeîndu-se de o podea de gresie, probabil podeaua bucătării 
urmat de zgomotul paşilor care se îndepărtau, arătând câ 
Delacro părăsise încăperea. îşi târa picioarele, devenite fizic 
grele din caua deprimării extraordinare. , 

- Cer roşu, mormăi Bobby, gânditor. . „Un roşu liniştit şi 
groaznic", am gândit eu, stânjenit, amintin 

du-mi versul din Balada băttânului marinar, de Coleridge, 
un poet care-mi plăcea pe când aveam nouă sau zece ani şi 


iubeam teroare şi ideea sorții neînduplecate. Pe atunci nu avea 
nici un înţele aparte, doar îmi plăcuse foarte mult. 

Am ascultat un timp tăcerea de pe bandă, apoi am auzit 
vocea lui Delacroix la distanţă, venind, evident, din altă cameră. 

Am mărit volumul, dar n-am reuşit sâ înţeleg ce spune 
bietul om. 

- Cu cine vorbeşte? se minună Bobby. 

- Probabil de unul singur. 

- Sau cu familia lui. Familia lui moartă. 

Probabil câ Delacroix se plimba, pentru că intensitatea 
vocii creştea şi cobora, independent de intervenţia mea asupra 
volumului aparatului. 

La un moment dat, a trecut pe lingă bucătărie sau prin ea, 
pentru că l-am auzit suficient de limpede ca să ne dăm seama 
câ vorbea din nou în limba aceea străină. Pălăvrăgea cu emoție 
considerabilă, nu cu glasul acela mort, inexpresiv pe care-l 
avusese atunci când stătuse lângă casetofon. 

Mai târziu, a tăcut şi, după un timp, s-a întors lângă 
aparat. L-a închis şi presupun că a derulat banda, sâ vadă unde 
se întrerup se se. Când a început iar să înregistreze, avea vocea 
joasă, tărăgănată, inexpresivă din cauza deprimării. 

Analiza pe calculator a dovedit ca roşul cerului era 
culoarea reală, nu o eroare a sistemului video. lar copacii care 
mărgineau imaginea cerului... erau cenuşii şi negri. Nu umbră. 
Culoarea lor adevărată. A scoarţei. A frunzelor. Negru pâtat de 
cenuşiu. Le-am spus copaci nu pentru câ semănau cu copacii pe 
care-i cunoşteam, ci pentru că erau mai analogi copacilor dectt 
altor chestii. Erau lucioşi... suculenţi... mai puţin ca o vegetaţie, 
mai mult ca o came. Poate o formă de ciupercă. Nu ştiu. Nimeni 
nu ştie. Opt ore de cer roşu neschimbat şi copaci negri - apoi 
ceva pe cer. Zburind. Chestia aia. Zbura jos. lute. La câteva 
cadre după ca, imaginea deveni neclară, din cauza vitezei. Am 
clarificat-o, desigur. Cu calculatorul. Nu complet. Dar suficient 
de clară. O grămadă de opinii. O grămadă de interpretări. 
Certuri. Dezbateri. Eu ştiam ce era. Cred câ majoritatea dintre 
noi ştiau, la un anumit nivel al subconştientului, când au văzut 
poza mărită. Nu puteam accepta adevărul. O blocare psihică. 
Am tot discutat, Invtrtindu-ne In jurul adevărului, pină când 
adevărul a ajuns In spatele nostru şi nu l-am mai văzut. M-am 
amăgit singur, ca toţi ceilalţi, dar acum nu mă mai amăgesc. 


Tăcu din nou. Un gâlglit şi un pleoscăit ne arătă câ turnase 
ceva dintr-o sticlă într-un pahar. Apoi bău. 

Eu şi Bobby ne sorbeam berile în tăcere. 

Mă întrebam dacă există bere pe lumea aceea cu cer roşu 
şi copaci negri, câmoşi. Deşi-mi place câte o bere din când In 
când, nu mi-ar fi greu sâ mâ lipsesc de ea. Dar acum, Corona 
din mâna mea era avatarul tuturor acelor plăceri umile, 
nenumărate ale vieţii cotidiene, a tot ce puteam pierde din 
cauza aroganţei omeneşti, şi o ţineam bine, de parcă ar fi fost 
mai prețioasă decât diamantele - şi, într-un fel, era. 

Delacroix începu din nou sâ vorbească în limba aceea 
necunoscută, iar de data asta murmură aceleaşi cuvinte de mai 
multe ori, de parcă le-ar 11 cântat în şoaptă. La fel ca până 
atunci, n-am înţeles o vorba, dar silabele şi cadenţa îmi sunau 
familiar şi-mi produceau un fior de-a lungul şirei spinării. 

- Bea sau găteşte ceva, zise Bobby. Sau amândouă. 

Tocmai când mă întrebam dacă Delacroix îşi va conţinu 
dezvăluirile, o dădu din nou pe engleză. 

N-ar fi trebuit să trimitem o expediţie alcătuită din 
oameni. ! Nu fusese In plan. Nici după mai mulţi ani. Niciodată. 
Dar exista un alt program în Wyvem, unul dintre multele de 
acolo, în care ceva mersese prost. Nu ştiu ce. Ceva mare. 
Majoritatea proiectelor... sunt doar nişte maşini de tocat bani. 
Dar ceva mersese prea bine în proiectul ăla. Şefii se căcau pe ei. 
Şi ne presau întruna să 

mărim viteza. Voiau să vadă bine viitorul. Dacă exista 
viitor. Nu | 

| 

ne-au spus chiar aşa, dar toţi cei implicaţi în Trenul 
Misterului credeau că ăsta era motivul. Sâ vedem dacă 
rahaturile celuilalt J proiect produseseră consecinţe majore. Aşa 
câ, împotriva părerii j tuturor sau împotriva părerii celor mai 
mulţi, am organizat prima expediţie. 

J 

Din nou tăcere. 

Din nou cântatul ritmic, în şoaptă. 

- Vorbea de mămica ta, fârtate, zise Bobby. Celălalt 
proiect, cel care-i speriase pe şefi în privinţa viitorului. 

- Deci ea nu participase la Trenul Misterului. 


- Trenul era doar... o misiune de recunoaştere. Sau asta ar 
fi trebuit sâ fie. Dar ceva a mers prost şi aici. De fapt, probabil 
câ ceea ce a mers prost în chestia cu trenul a fost cea mai 
nasoală din cele două rele. 

- Ce crezi câ a fost pe videocasetă? Făptura aia 
zburătoare... j 

- Sper sâ ne spună. ] Şoaptele conţinu ara un minut sau 
ceva mai mult, apoi, in mijlocul lor, Delacroix apasă pe butonul 
de oprire. 

Când reluase înregistrarea, se afla în alt loc. Calitatea 
sunetului nu mai era la fel de bună şi se auzea un zgomot 
continuu de fond. 

- Motor de maşină, îmi explică Bobby. 

Zgomot de motor, un şuierat slab de vânt şi fişlit de 
anvelope pe pavaj. Delacroix se pusese în mişcare. 

Permisul lui de şofer indica o adresa din Monterey, la vreo 
două ore de coastă. Probabil câ lăsase acolo cadavrele celor din 
l'amilia sa. 

Se auzi o şoaptă. Delacroix vorbea de unul singur cu o 
voce atât dc joasă încât abia ne-am dat seama că folosea limba 
aceea necunoscută. Treptat, murmurul se stinse. 

După un timp, începu să vorbească mai tare, în engleză, 
dar vocea nu-i era limpede pe cât ne-am fi dorit. Microfonul nu 
se găsea atât de aproape de gură pe cât ar fi trebuit. 
Casetofonul se afla pe scaunul de lângă el sau se mişca pe 
bordul maşinii. 

Deprimarea lui fusese înlocuită iarăşi de teamă. Vorbea 
mai repede, iar vocea devenea deseori stridentă, din cauza 
groazei. 

Sînt pe Autostrada 1 şi mă îndrept spre sud. Parcă-mi 
amintesc câ am urcat In maşină, dar nu... câ am pornit atât de 
departe. Am turnat benzină peste ei. Le-am dat foc. Abia îmi 
amintesc câ am făcut toate astea. Nu ştiu de ce... nu m-am 
sinucis. Am luat verigheta de pe degetul ei. Am luat nişte 
fotografii din album. Nu voiam. Oricum... le-am luat. ŞI 
casetofonul. Nu voiam. Presupun că ştiu unde mă duc. Cred câ 
ştiu. 

Delacroix plângea. 

- Şi-a pierdut stâpânirea de sine, zise Bobby. 

- Dar nu în felul la care te gândeşti. 


- Adică? 

- Nu şi-a pierdut minţile. A pierdut controlul... în favoarea 
altcuiva. 

în timp cel auzeam pe Delacroix plângând, Bobby întrebă: 

- în favoarea...? 

-înâ. 

- Fiinţei care provoacă tremuratul, -îhă. 

Toţi au murit. Toţi cei din prima expediţie. Trei bărbaţi, o 
femeie. Blake, Jackson, Chang şi Hodgson. Doar unul s-a întors. 
Doar Hodgson. Numai că în costum nu era Bill Hodgson. 

Delacroix ţipa, îndurerat, de parca ar fi fost bătut. 

Ţipatul chinuit fu urmat de un potop de înjurături violente, 
d :oate obscenităţile citite şi auzite vreodată, plus altele care n 
făceau parte din educaţia mea sau care fuseseră inventate d 
Delacroix, un torent scârbos de vulgarităţi şi blasfemii. Ace) 
juvoi de murdării fusese aruncat, răcnit şi ţipat cu o furie atât d 
arzătoare, câ m-am simţit veştejit auzind chiar şi numai înra 
ţistrarea lor. ,> 

Se părea câ izbucnirea vocală a lui Delacroix fusese 
acompa liată de un şofat neatent, pentru câ înjuraturile lui erau 
însoţit! ie claxoanele autoturismelor şi ale camioanelor care 
treceau pi lângă el. -¢ 

înjurăturile se opriră. Claxoanele încetară. Pentru un timp, 
nu ;e auzi decât răsuflarea greoaie a lui Delacroix pe casetă. 
Apoi: 

| 

Kevin, poate îţi aminteşti câ mi-ai spus odată câ ştiinţa 
singură nu ne poate dărui o viaţă cu înţeles. Ai spus că ştiinţa ne 
va face viaţa de netrăit dacă ne va explica totul şi va lipsi 
universul de mister. Ziceai câ avem o nevoie disperată de 
mister. în mister se află speranţa. Aşa credeai. Ei bine, ce am 
văzut în cealaltă parte... Kevin, am vâzut mistere mai mari 
decât ar putea ştiinţa să explice într-un milion de ani. Universul 
e mai straniu decât ne putem imagina... şi totuşi, In acelaşi 
timp, înfricoşător, ca In cele mai primitive concepte despre el. ^ 

Conduse un moment în tăcere, apoi începu din nou să 
murmure in limbajul acela criptic. < 

- Cine-i Kevin? întrebă Bobby. 

- Fratele lui? Mai înainte s-a referit la el ca frate. Cred că 
acest Kevin e reporter undeva. 


în timp ce vorbea păsăreasca aceea, Delacroix închise 
casetofonul. M-am temut câ fusese ultima bucată din 
testamentul său incomplet, dar reveni. 

Am pompat cianură sub formă de gaz In capsula de 
translație. Nu l-a ucis pe Hodgson sau ce se întorsese în locul lui 
Hodgson. 

- Capsula de translație! repetă Bobby. 

— Camera-ou, am presupus eu. 

Am extras toată atmosfera. Capsula devenise un tub 
imens cu vid. Hodgson a rămas în viată. Doar că aia nu-i viaţă... 
nu aşa cum gtndim noi despre viaţă. E antiviaţă. Am păstrat 
capsula operaţională, am pomit-o pentru un nou ciclu şi 
Hodgson, sau ce-o fi fost, s-a Intors de unde venise. 

Opri iar casetofonul. Urmară Încă patru intervenţii, fiecare 
spusă cu o voce tot mai confuză, mai temătoare. Am avut 
impresia câ acestea fuseseră puţinele momente de coerenţă ale 
lui Delacroix. 

Opt dintre noi în a doua expediţie. Patru s-au întors in 
viată. Eu printre ei. Neinfectat. Doctorii au declarat câ nu 
suntem infectați. Dar acum... 

Infectat sau posedat? Virus? Parazit? Sau ceva mai 
profund? Sint doar un purtător... sau o poartă? Există ceva in 
mine... sau trece prin mine? Sunt... descuiat... deschis... deschis 
ca o uşă? 

„„. Niciodată nu merge înainte... merge pe căi laterale. Nu 
ne-am dat seama că există căi laterale. Pentru că de mult 
timp... am încetat să ne gtndim... am încetat sâ credem în căi 
laterale... 

... Trebuie să părăsesc maşina... să merg pe jos... dar nu 
acolo unde vrea sâ merg. Nu la capsula de translație. Nu, dacă 
reuşesc sâ mă împotrivesc. Casa. Så mă duc la casă. Ţi-arn spus 
că au murit toţi? Cei din prima expediţie? Când voi apăsa pe 
trăgaci... voi închide uşa... sau le-o voi deschide? Ţi-am spus ce 
am văzut? Ţi-am spus pe cine am văzut? Ţi-am spus despre 
chinul lor? Ştii ce zboară şi ce se târăşte? Sub cerul cel roşu? 
Cum am ajuns... aici? Aici? 

Ultimele cuvinte de pe casetă nu erau în engleză. Am 
ridicat sticla de Corona la gură şi am descoperit câ o golisem 
deja. 


- Aşadar locul acela cu cer roşu şi copaci negri este viitorul 
produs de mămica ta, fârtate? întrebă Bobby. 

- Căi lăturalnice, a zis Delacroix. 

- Şi ce înseamnă asta? 

- Nu ştiu. 

- Ei ştiau? 

- Nu cred că ştiau, am răspuns eu, apâsînd pe butonul 
pent derulare al telecomenzii. 

- Mi-au venit nişte idei ciudate. 

- Coconii, am ghicit eu. 

- Indiferent cine a depus coconii — a venit din Delacroix? 

- Sau prin el, după cum zicea. Câ era o poartă. 

- Indiferent cum. Mai contează, oare? Din el sau prin el, 
pentirtl noi e acelaşi lucru. | 

- Cred câ, daca trupul lui n-ar fi fost acolo, nici coconii n-ar 
n fost. 

- Să adunăm câţiva săteni furioşi şi så mergem cu torţe 
către castel, zise Bobby, cu un ton mult mai serios decât vorbele 
pe care le alesese ca să se exprime. 

După ce caseta se derula şi se opri cu un clinchet, am zis: 

- Ar trebui så ne asumăm responsabilitatea pentru chcstiili 
alea? Nu ştim suficient. Poate ar trebui să discutăm cu cineva 
despre coconi. 

- Cu tipii care reprezintă autorităţile? 

- Ceva de genul ăsta. 

- Ştii ce vor face? 

- Vor face pe ei. Dar nu ne vor freca pe noi. 

- Nu vor da foc, vor lua mostre pentru cercetări. 

- Sunt convins câ-şi vor lua toate precauţiile. Bobby 
izbucni în râs. 

Am râs şi eu, dar cu mai multă amărăciune decât 
amuzament. 

- Bine, înscrie-mă pentru marşul spre castel. Dar Orson şi 
copiii sunt pe primul loc. Pentru câ, după ce am aprins focul, n-o 
să mai putem sâ ne plimbăm în libertate prin Wyvem. 

Am introdus o casetă goală în aparat. 

- Faci o copie? mă întreba Bobby. 

- Nu strică. 

După ce am pornit butoanele pentru înregistrare, m-am 
întors npre prietenul meu. 


- Ai spus ceva... 

- Şi te aştepţi să-mi amintesc toate prostiile pe care le-am 
spus? 

- în bucătăria bungalow-ului, cu trupul lui Delacroix. 

- Putea groaznic. 

- Ai auzit ceva. Te-ai uitat în sus, spre coconi. 

- Ţi-am spus. Poate câ fusese doar în mintea mea. 

- Bine. Dar când te-am întrebat ce-ai auzit, ai răspuns: „Pe 
mine**. Ce-ai vrut să spui? 

Lui Bobby îi mai rămăsese ceva bere, pe care o sorbi 
înainte să-mi răspundă: 

- Puseseşi caseta în buzunar, eram gata de plecare, când 
am auzit pe cineva spunându-mi „stai“. 

- Pe cineva? 

- Pe mai mulţi cineva. Voci. Toate vorbind deodată, toate 
spunând: „Stai, stai, stai“. 

- Maurice Williams and The Zodiacs. 

- Te pregăteşti să fii DJ la KBAY. Chestia e că... mi-am dat 
seama că vocile alea erau toate vocea mea. 

- Toate vocea ta? 

- Greu de explicat, fârtate. 

- Evident. 

- Timp de opt-nouă secunde le-am auzit. Dar mai târziu... 
am simţit că au continuat sâ vorbească, dar mai în şoaptă. 

- Ceva subliminal? 

- Poate. însă într-un fel ce-ţi dădea fiori. 

- Voci în mintea ta. 

- Da, dar nu-mi spuneau sâ sacrific o fecioară lui Satana 
sau să-l asasinez pe papă. 

- Doar „stai, stai, stai“. Ca un gând intrat în buclă. 

- Nu, acelea erau voci reale, ca la radio. La început am 
crezut câ veneau... de undeva din bungalow. 

- Ai îndreptat raza lanternei spre tavan, i-am reamintit eu. 
Coconii. 

Lucirea slaba a echipamentului audio se reflecta în ochiffl 
Nu-şi lua privirea de la mine, dar nu spuse nimic. Am răsuflat 
adine şi i-am explicat: 

- Mă tot întrebam. După ce te-am sunat din Oraşul Moitfil 
început så mă simt vulnerabil în spaţiul liber. Aşa că, înainte mă 


telefonez Sashei, am decis sâ intru în bungalow, unde să nu fiu 
O de expus. 

- Dintre toate casele, de ce ai ales-o tocmai pe aceea? 
Cetfl trupul lui Delacroix în bucătărie. Cea cu coconii. 

- Exact asta mă întrebam. 

- Şi tu ai auzit voci? Spunând: „Chris, intră, intră, stai jos, 
infl stai pe aici, scoatem pui în curând, intră, să ne distrăm 
împreuna» 

- Nici o voce, i-am răspuns eu. Sau nu mi-am dat seama, 
tw poate câ n-am ales casa din întâmplare. Poate câ am fost 
atras u locul acela. 

- O vrajă psihică? 

- Precum cântecul sirenelor care atrăgea marinarii la 
moarte. | 

- Alea nu erau sirene, ci gângănii în coconi. 

- Nu ştim dacă erau gângănii. M 

- Sunt convins că nu erau câţei. 

- Poate că ar trebui să mai mergem o dată în bungalow-ul 
ăla.1 După un moment de tăcere, a bombănit: 

- O chestie ca asta îţi strică toată plăcerea sfârşitul ui 
lumii! 

- Mda, încep sâ mă simt ca un individ dintr-o şcoală de 
capete pătrate.. 1 

Caseta fusese copiată. Am dus copia pe masa de 
compoziţie şi am luat un stilou. 

- Dă-mi un titlu potrivit pentru un cântec neo-Buffett. 

- Neo-Buffett? 

- Asta compune Sasha zilele* astea. Jimmy Buffett. Ritm 
tropical, peisaje cu papagali, distracţie la soare - dar cu o tentă 
mai întunecată, ca o concesie făcută realităţii. 

- Rinichi şi tequila, sugeră Bobby. 

- Suficient de bun. 

| Am scris titlul pe etichetă şi am introdus caseta într-o 
cutie ţoală de pe raftul pe care-şi păstra Sasha compoziţiile. 
Acolo se |ancuu o grămadă de casete care arătau exact la fel. 

- Fârtate, zise Bobby, dacă o să ajungem la asta, o să-mi 
zbori Creierii, da? 

^ - Cu plăcere. 

- Dar sâ aştepţi sâ te rog eu. 

- Sigur. O să-mi faci acelaşi serviciu? 


- Cere-mi şi eşti deja mort. 

- Singural tremur pe care-l simt e în stomac. 

- O chestie absolut normală. 

Am auzit un zăngănit, urmat de o serie de clinchete, după 
care uit zăngănit şi, în cele din urmă, scârţăitul inimitabil al uşii 
din spate care se deschide. 

- Sasha? mă întrebă Bobby. 

M-am dus în bucătăria luminată de luminări, l-am văzut pe 
Manuel Ramirez in uniforma lui şi mi-am dat seama că sunetele 
pe care le auzisem proveneau de la un dispozitiv de descuiat 
uşile, al poliţiei. Manuel stătea la masă, uitlndu-se la Glock-ul 
meu de 9 milimetri, la care se dusese direct, în ciuda luminii 
slabe. Pusesem pistolul pe masă, când Bobby mâ anunţase câ 
Wendy Dulcinea fusese răpită. 

- Uşa era încuiată, i-am spus lui Manuel, în timp ce Bobby 
intra în bucătărie, în urma mea. 

- Mda, mirii Manuel, apoi arătă spre Glock. L-ai cumpărat 
legal? 

- L-a cumpărat tata. 

- Tatăl tău era profesor de poezie. 

- E o profesie periculoasă. 

- De unde l-a cumpărat? 

- Magazinul de arme al lui Thor. 

- Ai chitanţă? -Am. 

- Las-o baltă. 

Uşa dintre bucătărie şi hol fu împinsă înăuntru. Frank 
Feeney, unul dintre ajutoarele lui Manuel, rămase ezitând în 
prag. Am avut impresia, pentru o clipă, că văd în ochii lui un 
voal de lundfl galbenă, ca nişte perdele la o pereche de ferestre, 
dar dispăfifl 

înainte să fiu convins că fusese acolo cu adevărat. 

- Am găsit o puşcă şi un 38 în jeepul lui Halloway, zise 
FeertB 

- Faceţi parte dintr-o miliţie? întrebă Manuel. ij fl 

- Organizăm o clasă de poezie, răspunse Bobby. Aveţi 
mando 

- Rupe o bucată de hârtie igienică din sul, zise şeful poliţfi 
O să scriu unul pentru tine. 


în urma lui Feeney, la capătul holului, luminat din spate m 
ferestrele cu vitralii, se afla un al doilea ajutor al şerifului. Nui 
vedeam suficient de bine ca să-l recunosc. 

- De ce aţi venit? 

Manuel se uită la mine îndeajuns de mult timp ca să-mi ra 
amintesc că nu-mi mai era prieten. J 

- Ce urmează? l-am întrebat eu. 

- O masivă violare a drepturilor voastre civile, răspuni 
Manuel, iar zâmbetul lui avea căldura unei răni de stilet în burtl 
unui cadavru. 1 

19 

Frank Feeney avea o figură de şarpe, unul fără colţi, dar 
care nu avea nevoie de colţi, pentru că transpira otravă prin 
fiecare por. Ochii săi aveau privirea fixă, rece a ochilor de şarpe, 
iar gura părea o tăietură Îngustă, prin care putea să se 
strecoare afară o limbă despicată, fără să surprindă nici măcar 
un străin care l-ar fi intâlnit pentru prima oară. înainte de 
necazurile de la Wyvem, Feeney fusese mărul putred al poliţiei, 
suficent de otrăvitor ca să vlre In comă o mie de Albe-ca-Zâpada 
doar dacâ-l priveau. 

- Vrei sâ scotocim pe aici după alte arme, şefule? îl întrebă 
el pe Manuel. 

- Mda... Dar nu faceţi multă mizerie. Domnul Snow şi-a 
pierdut tatăl acum o lună. E orfan. Să dăm dovadă de milă. 

Zâmbind, de parcă văzuse un şoarece fraged sau un ou de 
pasăre, care-i va satisface foamea de reptilă, Feeney se întoarse 
şi se împletici prin hol, către celălalt ajutor de şerif. 

- Confiscăm toate armele de foc, îmi spuse Manuel. 

- Sunt arme obţinute legal. N-au fost folosite pentru crime. 
Nu ai dreptul să le confişti, am protestat eu. îmi cunosc 
drepturile, conform celui de-al Doilea Amendament 

- Şi tu crezi că-mi depăşesc atribuţiile? îl întrebă Manuel 
pe Bobby. 

- Poţi să faci ce vrei, răspunse Bobby. 

- Amicul tău surfist e mai deştept decât pare, îmi zise 
Manuel. 

impresia, pentru o clipa, că văd In ochii lui un voal de 
lumijfl galbenă, ca nişte perdele la o pereche de ferestre, dar 
dispărtfl Înainte să fiu convins câ fusese acolo cu adevărat. 


- Am găsit o puşcă şi un 38 în jeepul lui Halloway, zise 
FeenjS 

- Faceţi parte dintr-o miliţie? întrebă Manuel. 

- Organizăm o clasă de poezie, răspunse Bobby. Aveţi 
mandfl 

- Rupe o bucată de hârtie igienică din sul, zise şeful poliţid 
O să scriu unul pentru tine. 

în urma lui Feeney, la capătul holului, luminat din spate m 
ferestrele cu vitralii, se afla un al doilea ajutor al şerifului. Nul 
vedeam suficient de bine ca să-l recunosc. 

- De ce aţi venit? 

Manuel se uită la mine îndeajuns de mult timp ca să-mi rd 
amintesc câ nu-mi mai era prieten. m 

- Ce urmează? l-am întrebat eu. 

- O masivă violare a drepturilor voastre civile, răspuns! 
Manuel, iar zâmbetul lui avea căldura unei răni de stilet în bun 
unui cadavru. ,1 

Frank Feeney avea o figură de şarpe, unul fără colţi, dar 
care nu ţvca nevoie de colţi, pentru că transpira otravă prin 
fiecare por. Ochii săi aveau privirea fixă, rece a ochilor de şarpe, 
iar gura părea 0 tăietură Îngustă, prin care putea să se 
strecoare afară o limbă despicată, fără să surprindă nici măcar 
un străin care l-ar fi Intlinit pentru prima oară. înainte de 
necazurile de la Wyvem, Feeney fusese mărul putred al poliţiei, 
suficent de otrăvitor ca sâ vfre In comă o mie de Albe-ca- 
Zâpada doar dacâ-l priveau. 

- Vrei să scotocim pe aici după alte arme, şefule? îl întrebă 
el pe Manuel. 

- Mda... Dar nu faceţi multă mizerie. Domnul Snow şi-a 
pierdut tatăl acum o lună. E orfan. Să dăm dovadă de milă. 

Zâmbind, de parcă văzuse un şoarece fraged sau un ou de 
pasare, care-i va satisface foamea de reptilă, Feeney se întoarse 
şi se împletici prin hol, către celălalt ajutor de şerif. 

- Confiscăm toate armele de foc, îmi spuse Manuel. 

- Sunt arme obţinute legal. N-au fost folosite pentru crime. 
Nu ui dreptul sâ le confişti, am protestat eu. îmi cunosc 
drepturile, conform celui de-al Doilea Amendament. 

- Şi tu crezi că-mi depăşesc atribuţiile? îl întrebă Manuel 
pe Bobby. 

- Poţi să faci ce vrei, răspunse Bobby. 


- Amicul tău surfist e mai deştept decât pare, îmi zise 
Manuel. 

Dornic sâ testeze stâpinirea de sine a lui Manuel şi să afle 
dfl exista vreo limita a fărădelegilor în care s-ar fi angajat poliţii 
Bobby zise: 

- Orice tâmpit urât şi psihopat, cu o insignă de poliţist, 
poatflH facă oricum tot ce vrea. 

- Exact, îi răspunse Manuel. 

Manuel Ramirez — care nu-i nici urât, nici psihopat - e cu 
zdH centimetri mai scund, cu cincisprezece kilograme mai slab, 
cu d(M sprezece ani mai în vârstă şi mult mai hispanic decât 
mine. îi plai muzica country, în timp ce eu sunt născut pentru 
rock-and-rofl vorbeşte curent engleza, spaniola şi italiana, în 
timp ce eu flfl limitez la engleză şi la câteva citate din latină. Are 
o mulţime dl convingeri politice, iar mie politica mi se pare 
plictisitoare. E uffl bucătar nemaipomenit, în timp ce singurul 
lucru pe care mă pricM sâ-l fac cu alimentele e să le mănânc. în 
ciuda tuturor aceştia diferente şi ale multor altora, am 
împărtăşit cândva o dragoste qm oameni şi de viată care ne 
făcuse prieteni. <1 

Lucrase mulţi ani în schimbul de noapte, fiind polițistul cu 
funfl ţia cea mai mare pe timp de noapte, dar, după ce Lewis 
Stevensoţfl şeful politiei, murise în urmă cu o lună, Manuel îi 
luase locul. în lumea nopţii, în care-l întâlnisem şi în care îi 
devenisem prietein fusese o prezentă luminoasa, un poliţist şi 
un om bun. Dar lucrurile s-au schimbat, mai ales aici, în noul 
Moonlight Bay, şi, cu toate că acum lucra la lumina zilei, Manuel 
îşi dăruise sufletul întunericului şi nu mai era persoana pe care o 
cunoscusem. 

- Mai e cineva aici? întrebă Manuel. 

-Nu. 1 

l-am auzit pe Feeney şi pe celălalt vorbind în hol - apoi 
zgomot de paşi pe trepte. 

- Am primit mesajul tău, îmi spuse Manuel. Numărul de 
maşină. 

Am dat din cap. 

- Sasha Goodall a fost astâ-noapte acasă la Lilly Wing. 

- Poate a fost vreo petrecere cu gagici acolo... Scoţând 
încărcătorul din Glock, Manuel îmi spuse: 


- Voi doi aţi apărut acolo chiar Înainte de ivirea zorilor. Aţi 
parcat lângă garaj şi aţi intrat prin spate. 

- Aveam nevoie de gagici, interveni Bobby. 

- Unde aţi fost toată noaptea? 

- Am studiat cataloage cu gagici, am răspuns eu. 

- Mă dezamăgeşti, Chris. 

- Credeai că-s amator de femei gonflabile? 

- Nu ştiam că faci pe şmecherul. 

- Sunt un om cu mai multe feţe. 

Un răspuns cuminte la întrebările lui ar fi fost interpretat 
ca o dovadă de teamă, iar teama ar fi provocat un tratament 
mai aspru. Ştiam amândoi câ legea marţială perversă, care se 
aplica în cazul ocela de urgenţă, nu fusese declarată oficial şi, 
cu toate câ părea puţin probabil ca autorităţile sâ-l acuze pe 
Manuel şi pe oamenii lui dc crime sau de depăşirea 
competenţelor, nu putea fi sigur câ actele lui ilegale nu vor avea 
urmări. Pe de altă parte, fusese un om al legii şi, în ciuda 
justificărilor, mai avea conştiinţă. Remarcile cretine reprezentau 
modul în care eu şi Bobby îi aminteam câ ştiam la fel de bine ca 
el câ autoritatea sa era nelegală şi că, dacă împingea lucrurile 
prea departe, ne vom opune. 

- Eu nu te-am dezamăgit? întrebă Bobby. 

- Am ştiut întotdeauna ce-ţi poate pielea, îi răspunse 
Manuel, punind încărcătorul în buzunar. 

- Şi eu. Ar trebui să-ţi schimbi machiajul. Nu crezi, Chris? 

- Da, cu ceva care sâ-l acopere mai bine. 

- Mda, îi spuse Bobby lui Manuel. încă mai văd cei trei de 
şase pe fruntea ta. 

Fără sâ-i răspundă, Manuel îşi puse Glock-ul meu sub 
centură. 

- Ai verificat numărul? l-am întrebat eu. 

- Fără nici un folos. Suburbanul fusese furat în timpul serii. 
L-am găsit în după-amiaza asta, abandonat lângă port. 

- Nici o urmă? 

- Nu te priveşte. Am două lucruri să-ţi spun, Chris. Două 
motive pentru care am venit aici. Nu te băga în chestia asta. 

- E numărul unu? -Ce? 

- E numărul unu din cele două? Sau e un sfat suplimentar? 


- Putem ţine minte două lucruri, zise Bobby. Dar dacă 
urmea«( o grămadă de sfaturi suplimentare, ar trebui să luăm 
notițe. 

- Nu te băga în chestia asta, repetă Manuel, vorbind cu 
mine ş| ignorându-l pe Bobby; ochii lui nu luceau nenatural, dar 
tonul vocfl lui făcea sâ te treacă toţi fiorii. Ai folosit toate 
bonurile-care-te-ţill! departe-de-puşcârie pe care aveai dreptul să 
le aştepţi din parte| mea. Aşa stau lucrurile, Chris. 

De jos se auzi un trosnet. O mobilă grea fusese răsturnată. 
Am pornit către uşa holului. 

Manuel mâ opri, scoţind bastonul şi lovind cu el puternic q 
masă. Pocnetul răsună ca o împuşcătură. 

- M-ai auzit când i-am spus lui Frank sâ nu facă prea mult 
deranj. Relaxeazâ-te! 

- Nu mai există alte arme, i-am zis eu, furios. 

- lubitorii de poezie ca tine pot să aibă un arsenal întreg. 
Pentru siguranţa publică, trebuie să ne asigurăm. 

Bobby se rezemase de masa de lângă plită, cu braţele 
încrucişate la piept. Părea câ se împăcase cu gindul câ eram 
neputincios» dornic sâ se termine totul şi atât de potolit, atât de 
rece, câ ar fi putui sâ aibă bucăţi de cărbune în loc de ochi şi un 
morcov In loc de nas* Poza aia îl înşelase pe Manuel, dar îl 
cunoşteam pe Bobby suficient de bine ca să-mi dau seama că 
era gata sâ explodeze. Raftul din dreapta lui conţinea un set de 
cuțite şi ştiam câ-şi alesese poziţia glndindu-se la ele. 

Dar nu puteam învinge acum şi trebuia sâ rămânem liberi 
ca sâ-i găsim pe Orson şi pe copiii dispăruţi. 

Când am auzit zăngănit de sticlă spartă, l-am ignorat, mi- 
am stâpânit furia şi i-am spus calm lui Manuel: 

- Lilly şi-a pierdut soţul. lar acum, probabil, şi copilul. Asta 
nu te impresionează? Pe tine, dintre toţi? 

- îmi pare rău pentru ea. 

- Şi asta-i tot? 

- Dacă aş putea să-i aduc băiatul înapoi, i l-aş aduce. 
Modul în care-şi alesese cuvintele mă înfiora. 

- Vorbeşti de parcă ar fi mort sau undeva de unde nu poţi 
să-l 

iei. 

- Ţi-am spus să nu te viri in chestia asta, îmi zise el, fâră 
pic din compasiunea de care ar fi dat dovada Manuel alta dată. 


Cu şaisprezece ani în urma, Carmelita, soţia lui Manuel, 
murise dând naştere celui de-al doilea copil al lor. Avusese 
numai douăzeci şi patru de ani. Manuel nu se recăsătorise şi-şi 
crescuse fiica şi fiul cu multă dragoste şi înţelepciune. Băiatul, 
Toby, suferea de sindromul Down. Manuel cunoscuse suferinţa 
mai mult decât alţii. înţelegea ce înseamnă să trăieşti cu 
responsabilităţi mari şi cu limite. Totuşi, privindu-l în ochi, n-am 
zărit compasiunea care-l făcuse un părinte şi un poliţist atât de 
bun. 

- Ce-i cu gemenii Stuart? l-am întrebat eu. 

Faţa lui rotundă, mai potrivită pentru zâmbet decât pentru 
furie, in mod obişnuit o figură solară, devenise rece şi dură ca 
gheaţa. 

- Dar cu Wendy Dulcinea? Cantitatea cunoştinţelor mele îl 
înfurie. 

Vocea îi rămase blândă, dar lovea cu bastonul în palma 
dreaptă clnd îmi zise: 

- Ascultâ-mă, Chris. Aceia dintre noi care ştiu ce s-a 
întâmplat nu pot decât să înghită sau sâ se înece. Aşa că 
relaxeazâ-te şi înghite! Pentru câ, dacă o sâ te îneci, nimeni n-o 
să fie de faţă ca să-ţi aplice manevra Heimlich. Ai înţeles? 

- Sigur. Sunt un tip deştept. înţeleg. Asta a fost o 
ameninţare cu moartea. 

- Livrată cu amabilitate, remarcă Bobby. Creativă, 
indirectă, fârâ cabotinism, deşi ceva din chestia aia cu bastonul 
e un clişeu. Torţionarul psihopat pe care-l găseşti într-o sută de 
filme vechi. Ai fi un fascist mai credibil fără treaba asta. 

- Du-te dracului! 

- Ştiu că ţi-ar face plăcere! rânji Bobby. 

Manuel părea gata sâ-l pocnească pe Bobby cu bastonul. 

Păşind în faţa lui Bobby, ca sâ nu mai fie faţă în faţă cu el 
şi sperind câ, printr-o minune, voi trezi remuşcări în conştiinţa 
lui Manuel, am zis: 

- Dacă o să fac faptele publice, dacă o să mă amestec 
unde nu-mi fierbe oala, cine o să-mi tragă un glonţ în ceafă, 
Manuel? Tu? 

Pe figura lui trecu o urmă de durere sinceră, dar expresia 
nu i se îmblânzi decât prea puţin. 

- Nu pot să fac aşa ceva. 


- Ce chestie frăţească! O să fiu mai puţin mort dacă n-o să 
tragi tu şi o să apese pe trăgaci unul dintre ajutoarele tale! 

- Nu-i uşor pentru nici unul dintre noi. :] 

- Şi-i mai uşor pentru mine. 4 

- Ai fost protejat pentru câ mama ta a fost cine a fost şi a 
fâcutr ce a făcut. Şi pentru că ai fost cândva... prietenul meu. 
Dar nu>* forţa norocul, Chris! 

- Patra copii răpiți în douăsprezece ore, Manuel. Asta-i rata 
de schimb curentă? Alţi patru copii pentru un singur Toby? 

Recunosc câ era o cruzime din partea mea sâ-l acuz câ 
sacrifica vieţile altor copii pentru fiul său, dar exista ceva adevăr 
în cruzimea aceea. 

Se făcu la fata precum cărbunele, iar în ochi i se aprinse 
focul viu al urii. 

- Mda. Am un fiu de care trebuie sâ am grijă. Şi o fiică. Şi o 
mamă. O familie de care trebuie sâ am grijă. Nu-i la fel de uşor 
pentru mine cum e pentru un deştept singuratic, ca tine. 

Mă scârbea faptul că noi, cândva prieteni, ajunseserăm la 
aşa ceva. 

Toată poliţia din Moonlight Bay fusese atrasă de partea 
acelor autorităţi înalte care răspundeau de ascunderea terorii 
răspândite la Wyvem. Motivele cooperării poliţiştilor erau 
numeroase: în mare măsură teamă, patriotism greşit înţeles, 
bancnote de o sută de dolari, în cantităţi pe care doar proiecte 
finanţate la negru le puteau asigura. Mai mult. Fuseseră 
implicaţi în căutarea hoardei de rhesus şi de oameni care 
fugiseră din laboratoare, cu peste doi ani în urmă, iar în noaptea 
aceea de violenţă, mulţi fuseseră muşcaţi, zgâriaţi sau infectați 
în alt fel. îi pândea pericolul transformării, deci acceptau să 
participe la conspirație, sperind să fie primii care vor fi trataţi, 
dacă se descoperea un remediu pentru retro virus. 

Manuel nu putea fi cumpărat cu bani. Patriotismul lui nu 
făcea parte din varianta celui prost înţeles. Frica putea să 
schimbe firea oricui, dar nu frica îl corupsese pe Manuel. 

Cercetările din Wyvem duseseră la o catastrofă, dar şi la 
descoperiri pozitive. Unele experienţe avuseseră ca rezultat 
tratamente genetice promițătoare. 

Manuel îşi vânduse sufletul sperând câ unul dintre 
experimentele acelea îl va transforma pe Toby. Bănuiesc că visa 
câ fiul lui va suferi transformări intelectuale şi; fizice. 


Creşterea intelectuală putea fi posibilă. Ştiam câ unele 
lucrări de la Wyvem includeau cercetări pentru dezvoltarea 
inteligenţei. Se obţinuseră succese uimitoare, dovada fiind 
Orson. 

- Ce mai face Toby? m-am interesat eu. 

în timp ce vorbeam, am auzit un sunet în spatele meu. Un 
sertar deschis. Sertarul cu cuțite. 

Când mă aşezasem între Bobby şi Manuel, dorisem să 
potolesc tensiunea crescândă dintre ei, nu să-l acopăr pe Bobby. 
Am vrut să-i spun să se potolească, dar nu ştiam cum s-o fac 
fără să-l alarmez pe Manuel. 

Pe de altă parte, există ocazii în care instinctul lui Bobby e 
mai bun decât al meu. Dacă el credea câ situaţia ducea 
inevitabil la violenţă, probabil câ avea dreptate. 

Se părea câ întrebarea mea despre Toby acoperise 
zgomotul sertarului, pentru câ Manuel nu părea sâ-l fi auzit 

O mândrie puternică, emoţionantă, dar şi 
înspâimântâtoare nu-i izgoni furia, iar cele două emoţii erau 
complementare. 

- Citeşte. Mai bine. Mai repede. Cu mai multe înţelegere. 
Se descurcă mai bine la matematică. Ce-i râu în asta? E o 
crimă? 

Am clătinat din cap. 

Deşi unii râd de Toby, acesta e imaginea blândeţii. Cu gât 
gros, umeri rotunzi, braţe scurte şi picioare butucănoase, 
amintea de gnomii cei buni din basmele care mă încântaseră în 
copilărie.  Fruntea îngustă, cu arcadele  sprâncenelor 
proeminente, urechi joase şi trăsături blânde, ochi cu pliuri, 
toate acestea îi dau un aspect visător, care se potriveşte cu 
personalitatea lui blinda, cumsecade. 

în ciuda poverii sale, Toby fusese întotdeauna fericit şi 
mulţumit. Mă întreb dacă gaşca din Wyvem va reuşi sâ-i crease! 
inteligenta suficient de mult ca sâ nu mai fie mulţumit de viată, 
dtm nu suficient de mult ca să-i dea un IQ mediu. Dacâ-i fură 
inocenți şi-l blestemă cu o autocunoaştere care să-l chinuiască, 
prinzându-l în capcană între identități» atunci îl vor distruge. 

Ştiu totul despre doruri neîmplinite, despre setea de a fi 
ceea cm nu poţi fi. | 

Şi mi-e greu să cred câ Toby poate fi modificat genetic ca 
să aibă o înfăţişare complet nouă. Mi-e teamă câ, dacă s-a făcut 


o asemenea încercare, va deveni ceva ce n-ar suporta sâ vadă 
în oglindă. Cei care nu simt frumuseţea pe chipul unei persoane 
afectate de sindromul Down sunt orbi la orice fel de frumuseţe 
sau se tem atât de mult de ceea ce-i deosebit, încât se feresc de 
vreo întâlnire cu aşa ceva. în fiecare chip - chiar şi în cele mai 
banale sad mai nefericite trăsături — există un aspect preţios al 
imaginii divine a cărei oglindire suntem, iar dacă îl priveşti cu 
sufletul deschis, poţi vedea o frumuseţe uimitoare, o sclipire a 
ceva atât de strălucitor, că-ti produce bucurie. Dar va râmlne 
acea strălucire în Toby, daci va fi reproiectat de savanții din 
Wyvem, dacă se încearcă o transformare fizică radicală? 

- Acum are un viitor, zise Manuel. , 

- Nu-ţi arunca băiatul, l-am implorat eu. 

- îl ridic. i 

- Nu va mai fi băiatul tău. 

- Va fi ceea ce fusese menit să fie. | 

- A fost mereu ceea ce fusese menit sâ fie. 

- Tu nu ştii ce-i durerea, zise Manuel cu amărăciune. » 
Vorbea despre durerea lui, nu a lui Toby. Toby era împăcat cu 

lumea. Sau fusese. 

- L-ai iubit pentru ceea ce era. 

- în ciuda a ceea ce era, îmi replică el, cu voce tăioasă, 
tremurătoare. 

- Nu eşti corect cu tine însuti. Ştiu ce ai simţit pentru el în 
anii ăştia. îl preţuiai. 

- Nu ştii nimic despre ce simţeam eu, nimic! răspunse el, 
spiniccând aerul din faţa mea cu bastonul, de parcă ar fi vrut să 
pună capăt discuţiei. 

Tristeţea mă apăsa ca o stincă. Am spus: 

- Dacă aşa stau lucrurile, dacă n-am Inţeles ce simţeai 
pentru Toby, atunci înseamnă câ nu te cunosc deloc. 

- Poate câ nu mâ cunoşti. Sau poate nu suporţi gândul câ 
Toby va duce o viaţa mai normala decât a ta. Tuturor ne place 
sâ avem pe cineva pe care să-l putem privi de sus, nu-i aşa, 
Chris? 

Inima mi-a tresărit, de parcă fusese înţepată. Ferocitatea 
furiei sale dovedea o asemenea teroare şi durere câ n-am fost în 
stare sâ răspund la o asemenea acuzaţie râu intenţionată. 
Fuseserăm prieteni prea mult timp ca sâ-l urăsc şi simţeam doar 
milă. 


înnebunise din cauza speranţei. Dacâ-i într-o cantitate 
rezonabilă, speranţa ne sprijină. în exces, deformează 
proporţiile, întuneca mintea, corupe sufletul mai râu decât 
heroina. 

Nu credeam câ nu-l înţelesesem pe Manuel în anii aceia. 
Din cauza speranţei uitase ce iubise şi acum iubea idealul mai 
mult decât realitatea, asta fiind cauza chinului pe care şi-l 
creează oamenii. 

Pe scări se auziră paşi care coborau. M-am uitat spre hol şi 
i-am văzut pe Feeney şi pe celălalt ajutor de şerif apârând în 
foaier. Feeney se duse în camera de zi, celelalt în camera de 
lucru, unde aprinseră luminile şi acţionară reostatele. 

- Care-i al doilea lucru pe care voiai să mi-l spui? i-am 
întrebat pe Manuel. 

- Vor ajunge s-o controleze. -Ce? 

- Molima. 

- Cu ce? întreba Bobby. Cu o sticlă de dezinfectant? 

- Unii oameni sunt imuni. 

- Nu toţi, zise Bobby, în timp ce din camera de zi se auzi 
zgomot de geam spart. 

- Factorul care produce imunitatea a fost izolat, replică 
Manuel. în curând se va obţine un vaccin şi un tratament pentru 
cei deja infectati. 

M-am gândit la copiii dispăruţi, dar n-am pomenit de ei. îni 
am zis: | 

- Unii oameni continua să se transforme. - 

- Am aflat câ-s doar atttea schimbări cit pot tolera. \ M-am 
străduit să lupt împotriva potopului de speranţă care ni 

năpădea. j 

- Doar atâtea? Cât de multe? 

- Există un prag... Devin conştienţi de schimbările care au 
k în ei. Sunt copleșiți de teamă. O teamă intolerabilă de sine. 5 
urăsc. Acea ură de sine creşte până când... implodează psihic. 

- Implodează psihic? Ce naiba înseamnă asta? am 
exclamat ei apoi am înţeles. Sinucidere! >, 

- Mai mult decât sinucidere. Autodistrugere frenetică... 
violei ta. Am văzut... un număr de cazuri. înţelegi ce înseamnă 
asta? 

- Când se autodistrug, i-am răspuns eu, nu mai sunt 
purtători | retrovirusului. Molima se autolimitează. | 


Judecind după zgomot, Frank Feeney zdrobea o măsuţă 
sau u scaun, lovindu-l de peretele camerei de zi. Am presupus c 
ajutorul de şerif care-l însoțea trântise de pe rafturi sticlele c 
vitamine şi cu ierburi ale Sashei. Ne învățau cu sârguinţă o 
lecţie Sâ respectăm legea. 

- Majoritatea dintre noi vor trece prin asta fără probleme, 
spus< Manuel. _ 

„Dar cei dintre noi care nu vor trece?" m-am Intrebat eu. 
H 

- Şi animalele, am zis eu. Şi ele se autodistrug. 

M-a privit bănuitor şi m-a întrebat: < 

- Strângem informaţii. Ce-ai vâzut? 

M-am gândit la pasări. La şoarecii veve, care muriseră de 
mult Haita de coioţi se apropia, fără îndoială, de pragul 
schimbării tolerabile. 

- De ce mi-ai povestit toate astea? m-am interesat eu. 

- Ca sâ nu ne stai în drum. Lasă oamenii care se pricep sâ 
rezolve situaţia. Oameni care ştiu ce fac. Oameni de încredere. 

- Ăia cu creier mare, interveni Bobby. 

Manuel agită bastonul în direcţia noastră şi adăugă: 

- Vă închipuiţi câ sunteţi eroi, dar sâ nu ne staţi în drum! 

- Nu-s erou, l-am asigurat eu. 

- lar eu sunt un surfist ţicnit, ars de soare şi plin cu bere, 
zise Bobby. 

- Avem prea multe de făcut ca să permitem oricui sâ facă 
tot cc-i trece prin cap, mai zise Manuel. 

- Ce-i cu ceata de maimuțe? Nu s-au autodistrus. 

- Sunt altfel. Au fost făcute în laborator, sunt ceea ce sunt. 
Sunt ceea ce au fost făcute sâ fie, ceea ce s-au născut să fie. 
Pot să se transforme, dacă pot fi afectate de virusul mutant, dar 
poate câ nu sunt vulnerabile... După ce se vor termina toate 
astea, dupâ ce oamenii vor fi vaccinaţi şi molima se va 
autolimita, o sâ hăituim maimuţele şi o să le lichidăm. 

- Până acum nu prea ai avut noroc, i-am reamintit eu. 

- Am fost preocupaţi de probleme mai importante. 

- Mda, mormăi Bobby. Sâ distrugi lumea e o treabă 
obositoare. Manuel îl ignoră şi continuă: 

- După ce le rezolvăm, ceata nu mai are multe zile de 
trăit. 


în sufrageria alăturată se aprinseră luminile. Feeney 
venise acolo din camera de zi. M-am îndepărtat de luminozitatea 
care pătrundea prin uşa dintre bucătărie şi sufragerie. 

Al doilea ajutor de şerif apăru în uşa holului. Nu-i mai 
văzusem niciodată. Credeam că-i cunosc pe toţi poliţiştii din 
oraş, dar poate că aceia care-i finanţau pe vrăjitorii din Wyvem 
oferiseră bani pentru mărirea efectivelor poliţiei. 

- Am găsit câteva cutii cu muniții, zise individul cel nou. 
Nici o armă. 

Manuel îl strigă pe Frank. Acesta se ivi în prag şi întrebă: 

- M-ai chemat, şefu*? 

- Am terminat treaba aici, îi zise Manuel. 

Feeney păru dezamăgit, dar tipul cel nou plecă din 
bucătărie şi se îndreptă, prin hol, către uşa casei. 

Cu o viteză uimitoare, Manuel se întinse spre Bobby, 
vrând să-i dea cu bastonul în cap. La fel de iute, Bobby se feri. 
Ciomagul lovi aerul, în locul în care se găsise Bobby, şi izbi cu 
putere frigiderul. 

Bobby se ridică pe sub baston, chiar în faţa lui Manuel, şi 
am crezut că vrea sâ-l îmbrăţişeze, o chestie destul de ciudată, 
dar apoi am văzut lucirea cuţitului de măcelar, cu vârful proptit 
în gâtulfl Manuel. m 

Noul ajutor se întorsese în goană în bucătărie. El şi 
FeeneVB scoseseră revolverele, ţinindu-le cu ambele mâini. 

- înapoi! le zise Manuel. |H 

Se dădu şi el înapoi, îndepărtându-se de vârful cuţitului. 

Pentru o clipă, am crezut că Bobby o sâ înfigă lama uriaşă 
în Bă deşi îl cunoşteam prea bine pe Bobby. ifl 

Ajutoarele de şerif se traserâ înapoi doi paşi şi lăsară 
armeMfl jos, dar nu le puseră în toc. 

Şuvoiul de lumină ce pătrundea prin uşa sufrageriei lăsa 
sftfl vadă mai mult din faţa lui Manuel decât aş fi vrut să văd. [fl 
deformată de furie, cu muşchii încordaţi, cu trăsăturile ciudate, 
A ochii holbaţi, dar cel sting mai mult decât dreptul, cu nările 
lărgiţii cu gura ca o despică tura în stingă, dar strâmbată într-un 
rânjet Ifl dreapta, ca un portret de Picasso, alcătuit din cuburi şi 
figuri gel metrice care nu se potriveau perfect între ele. lar 
pielea lui nu mal era de un cafeniu-cald, ci de culoarea unei 
şunci lăsate prea mu timp în afumătoare, de un roşu-murdar din 


cauza sângelui închegi şi a fumului în exces, întunecată şi 
marmorată. í 

Manuel privea cu o ură atât de intensă, care nu putea fi 
pr< vocată doar de remarcile obraznice ale lui Bobby. Ura aceea 
el îndreptată şi spre mine, dar Manuel nu fusese în stare sâ m 
lovească, după atâţia ani de prietenie, aşa că voise sâ-l lovească 
p Bobby, pentru câ lucrul ăla m-ar fi durut. Poate o parte din ură 
s îndrepta către sine, pentru câ-şi încâlcase principiile, sau poafi 
vedeam şaisprezece ani de furie împotriva lui Dumnezeu pentn 
moartea Carmelitei şi pentru naşterea lui Toby cu sindromul 
Down iar eu credeam-simțcam-ştiam că o parte din furia aceea 
nu putea nu voia, nu îndrăznea - s-o recunoască drept furie 
împotriva lui Toby, dragul de Toby, pe care-l iubea cu disperare, 
dar care-i restricţionase drastic viaţa. La urma urmei, există un 
motiv pentru care se spune că dragostea este o sabie cu două 
tăişuri, pentru că dragostea-i ascuţită, străpunge, dragostea-i un 
ac cu care se cos găurile din inimă, care cârpeşte sufletul, dar 
care poate sâ taie, sâ taie adânc, să rănescă, să ucidă. 

Manuel se străduia să se stâpânească, conştient că-l 
priveam cu lot ii. că se dădea în spectacol. Dar pierdu bătălia. 
Zgâriase frigiderul, acolo unde-l lovise cu bastonul, dar atacul şi 
paguba, chiar Una importantă, nu-i oferise satisfacția de care 
avea nevoie, nu eliberase presiunea din el. Cu câteva minute 
mai devreme crezusem OA Bobby e o bombă pe cale sâ 
explodeze, dar explodase Manuel, nu repezindu-se la Bobby sau 
la mine, ci la panourile din sticlă ale Uşilor bufetului, sparg înd 
fiecare geam cu bastonul, apoi rup în d o Uşă şi aruneînd afara 
porţelanurile Royal Worcester, setul Evesham, lo care ţinuse 
atât de mult mama. Farfurii, ceşti, platouri pentru pline, pentru 
salată, o sosieră, o untieră, un set pentru zahăr şi *mintână, 
toate căzură pe masă şi de acolo pe podea, şrapnelele din 
porțelan lovind spălătorul de vase, zăngănind în picioarele 
scaunelor şi în dulapuri... Cuptorul cu microunde se găsea lângă 
bufet. Manuel îl lovi cu bastonul o dată, de două ori, de trei ori, 
de patru ori, dar capacul fusese făcut din plexiglas sau ceva de 
felul ăla, pentru câ nu se spărgea. Ciomagul alunecă pe cuptor 
şi atinse ceasul, declanşându-l, iar dacă am fi prevăzut cum vor 
evolua lucrurile vi am fi pus în cuptor o pungă cu boabe de 
porumb, am fi avut (loricele cât timp îşi manifesta Manuel furia. 
Apucă un ceainic de oţel de pe plită şi-l aruncă de-a lungul 


camerei, înhaţă prăjitorul de ptine şi-l aruncă pe podea, în timp 
ce ceainicul ţopâia încă pe duşumea cu energia maniacă a unei 
imagini dintr-un joc video. Trase un şut în prâjitor, iar acesta 
alunecă pe podea, chelălâind ca un căţel speriat, întinzând 
cordonul electric ca o coadă. Şi cu asta, Manuel se potoli. 

Rămase în centrul încăperii, cu umerii căzuţi, cu capul 
înainte, cu pleoapele grele, de parcă abia se trezise dintr-un 
somn adânc, cu gura strânsă, respirând greu. Se uita în jur, 
zăpăcit, ca un taur care se întreabă unde naiba dispăruse capa 
roşie care-l Infuriase. 

în timpul nebuniei distrugătoare a lui Manuel, mă 
aşteptasem sâ văd lumina galbenă, demonică lucind în ochii săi, 
dar n-am zărit aşa ceva. Exista acum furie mocnind în ochii lui, 
şi confuzie, şi o tristeţe îndurerată, dar dacă se transformase în 
ceva care era mai puţin decât om, nu ajunsese atât de departe 
încât să-i sclipească ochii. 

Ajutorul al cărui nume nu-l cunoşteam privea atent, cu ocfl 
negri ca ferestrele dintr-o casă părăsită, dar ochii lui Fred Feerifl 
luceau precum cei ai dovlecilor de Halloween, plini de amfl 
ninţare. Deşi sclipirea stranie nu era constantă, apărind, 
dispârttfl şi apărtnd din nou, sălbăticia indicată de ea ardea 
continuu, ca ua far. Feeney stătea in lumina care venea de ia 
candelabrul dam sufragerie, cu faţa în umbră, iar ochii îi luceau, 
din când în când, di şi cum lumina din camera alăturată trecea 
prin craniul său şi ie şei prin orbitele ochilor. 4fl 

îmi fusese teamă că violenţa lui Manuel va declanşa 
izbucnire! violentei ajutoarelor lui - pentru câ toţi cei trei oameni 
se transfon mau —, câ-i va cuprinde o demenţă ce va creşte cu 
repeziciune, fl eu şi Bobby vom fi înconjurați de echivalentul 
biotehnologic <fl unei haite de vârcolaci însetaţi de singe. 
Pentru câ neglijasem prosteşte să cumpărăm lănţişoare din 
omag sau gloanţe din arginfl am fi fost obligaţi să ne apărăm cu 
serviciul pentru ceai, din argiril curat, dar care-şi pierduse 
strălucirea, al mamei mele. însă acest! trebuia scos din cutia din 
cămară şi, eventual, lustruit cu creflM argintie Wright şi cu o 
cârpă moale, ca să fie suficient de ucigător, | 

Acum se părea câ Feeney era singura ameninţare, iar un 
vârcolac cu un revolver încărcat e un licantrop de alt calibru. 
Unfl ca el poate fi la fel de ucigător cât o haită întreagă. 
Tremura, lucej de transpiraţie, inspira lacom şi expira cu un 


scâncet subţire. î3 excitarea lui, îşi muşcase buzele. Gura şi 
bărbia i se înroşiseră jM propriul sânge. Ţinea pistolul cu ambele 
mâini, ţintind spre poded dar ochii de nebun păreau a căuta o 
ţintă, atenţia fiindu-i îndrepa tată când spre Manuel, când spre 
mine, când spre al doilea ajutor (9 şerif, când spre Bobby, când 
spre mine, apoi din nou spre Manual şi dacă Feeney ar fi decis 
câ toţi suntem ţinte, ar fi fost în stare d ne omoare pe toţi patru 
chiar dacă focul camarazilor lui l-ar fi făcut bucăți- J 

Mi-am dat seama câ Manuel vorbea cu Feeney şi cu 
celălalt ajutor. Bătăile inimii mă asurziseră temporar. ] 

—... Am terminat, am terminat cu ticăloşii ăştia, hai, 
Frank, Harry, så mergem, gata, tâmpiţii ăştia nu merită sâ-i 
băgăm în scamă, să mergem, ne ducem la treburile noastre, sâ 
ieşim de aici, hai sâ mergem. 

Vocea lui Manuel păru sâ-l potolească pe Feeney, ca 
recitarea ritmică a unei rugăciuni, ca o litanie în care 
răspunsurile se dădeau tn tăcere, nu cu vorbe. Focul continua 
să-i apară acestuia în ochi, dar din ce în ce mai puţin şi mai slab. 
Nu mai ţinu revolverul cu ambele mâini, mulţumindu-se sâ-l 
păstreze în mâna dreaptă, apoi îl puse în toc. Clipind surprins, 
simţi gust de sânge, îşi şterse buzele cu mâna şi privi fâră să 
priceapă pata roşie de pe degete. 

Harry, celălalt ajutor de şerif, pe care Manuel îl numise, în 
sfirşit, ajunsese deja în foaier când Frank Feeney ieşi din 
bucătărie şi păşi în hol. Manuel îl urmă pe Feeney, iar eu m-am 
pomenit urmându-l pe Manuel, dar de la distanţă. 

îşi pierduseră aura lor de oameni ai Gestapoului. Arătau 
slabi şi obosiţi, ca trei băieţi care se jucaseră de-a poliţiştii cu 
mult entuziasm, dar care se istoviseră şi-şi târau fundurile 
acasă, să bea nişte ciocolată caldă şi sâ doarmă un pic, pentru 
ca după aceea să-şi pună un costum nou şi sâ se joace de-a 
piraţii. Păreau pierduţi, precum copiii cei răpiți. j 

în foaier, în timp ce Frank Feeney îl urma pe Harry X în 
porticul din faţa casei, l-am întrebat pe Manuel: 

- Ai văzut? 

Se opri in uşă şi se întoarse spre mine, dar nu-mi 
răspunse. Furia nu-i dispăruse, dar părea şocat. 

Lumina intra în foaier de afară, din camera de lucru, din 
camera de zi. Mă simţeam mai vulnerabil decât sub 


ameninţarea pistolului şi a stării nebuneşti a lui Feeney, din 
bucătărie, dar trebuia să-i spun ceva lui Manuel. 

- Feeney, i-am zis eu, deşi nu Feeney reprezenta problema 
neterminată dintre noi. Ai văzut câ se transformă? Nu poţi să 
negi asta! 

- Există un tratament. îl vom avea curând. 

- E la limită. Dacă nu veţi primi tratamentul la timp? 

- O sâ am grijă de el, mormăi Manuel, care-şi dădu seama 
abia atunci că ţinea bastonul în mână şi-l vări într-un laţ de la 
centură. Frank e unul dintre ai noştri. O să-i dăm pacea, în felul 
nostru. 

- Putea sâ mă ucidă. Pe mine, pe Bobby, pe tine, pe noi 
toţtfl 

- Nu te baga în chestia asta, Snow! N-o sâ-ţi mai spun tnâfl 
dată! JH 

Snow. Nu mai eram Chris. Devastarea casei unui om 
înseaflH să pui punctul pe i-ul Final şi să tragi liniuţa la t-ui final 
din sftttM 

- Poate câ individul care a răpit copiii e tipul de care se 
vojjH la ştiri. m 

- Ce tip? M 

- Care fura copii. Trei, patru, cinci copilaşi. Şi-i arde peifl 
deodată. 

- Aşa ceva nu se va întâmplă aici. .ijfl 

- De ce eşti atât de sigur? « 

- Suntem în Moonlight Bay. m 

- Nu toţi tipii răi sunt răi din cauză că se transformă. Se 
uită la mine, de parcă l-aş fi insultat. 

Am trecut la afacerea neterminată. m 

- Toby e un băiat grozav. îl iubesc. Mă preocupa ce i se« 
întâmplă. Riscul e imens. Dar sper ca până la urma lucrurile să 
iatfl în privinţa lui, aşa cum crezi tu câ vor ieşi. Sper din tot 
sufletfl Mai mult decât orice. 

Ezită, apoi îmi zise: 

- Nu te băga în chestia asta. Vorbesc serios, Snow! 

Un timp, l-am privit cum trece din casa mea vandalizată 
într-q lume mult mai distrusă decât porţelanurile mamei mele. 
Lângă trofl tuar aşteptau două maşini de patrulare ale poliţiei. 
Se urcă într-uifl din ele. 


- Poţi să te întorci oricând, am zis, de parcă ar fi putut să 
nil audă. Mai există pahare pe care poţi să le spargi şi destule 
farfurii, O så bem nişte bere, poţi sâ faci praf televizorul sau sâ 
toci mobila cu securea sau, dacă vrei, să te pişi pe covor. O sâ 
fac o pălărie din brinză, o să fie amuzant, o sâ fie festiv. 1 

Oricât de întunecoasă era dupâ-amiaza, mâ dureau ochii. 
Am închis uşa. 

Când moare cineva la care ţin sau, ca în cazul de faţa, îl 
pierd din alt motiv — invariabil fac glume despre durere. Chiar 
în noaptea în care iubitul meu tată se stinsese din pricina 
cancerului, mi-am 

Hjynis in minte bancuri despre moarte, coşciuge şi 
ravagiile bolilor. Daca sorb prea mult din mâhnire, ajung şi eu in 
cupa deznădejdii. |)iu deznădejde mă cufund in autocmpâtimire 
atit de adine, încât tna inec. Autocompâtimirea mă va încuraja 
să mă gindesc prea mult la ceea ce am pierdut, la cine am 
pierdut, la limitele între care Hm trăit întotdeauna, la restricţiile 
existenţei mele nocturne ciudate... iar în cele din urmă risc să 
ajung schilod, aşa cum îmi spune; m tâmpitii din copilăria mea. 
Mi se pare o blasfemie să nu îmbrăţişez viaţa, dar pentru a o 
îmbrăţişa în vremuri întunecate trebuie să găsesc frumuseţea 
ascunsă în tragic, frumuseţe care există întotdeauna acolo şi pe 
care eu o descopăr prin umor. Puteţi in mâ credeţi nesimtit sau 
fără inimă pentru câ găsesc ceva de râs în pierderea cuiva, ceva 
amuzant în funeralii, dar îi putem onora pe cei morţi cu râsete şi 
dragoste, aşa cum i-am onorat pe când trăiau. Dumnezeu ne-a 
menit sâ râdem când ne doare, pentru câ a amestecai o 
cantitate enormă de absurd în univers, atunci când a frământat 
noroiul din care a creat totul. Recunosc câ-s neajutorat în multe 
privinţe, dar cât timp pot să rid mai am speranţa. | 

Am privit iute prin camera de lucru, sâ văd ce paguba 
fuseseră făcute, am stins lumina şi am examinat apoi camera de 
zi. Făcuseră mai puţin prăpăd decât ar fi făcut Belzebut, dacă ar 
fi avut o vacantă de două zile din iad, dar mai mult decât face 
un strigoi. 

Bobby stinsese deja lumina în sufragerie. La lumina 
luminărilor, curăța mizeria din bucătăie, adunând porţelanul 
sfărâmat pe un făraş, pe care-l golea într-un sac mare pentru 
gunoi. 

- Eşti foarte gospodar, i-am zis eu, ajutându-l. 


- Cred că într-o viaţă anterioară am fost menajera cuiva de 
neam regesc. 

- A cui? 

- A tarului Nicolae al Rusiei. 

- A sfârşit tragic. 

- Apoi m-am reîncarnat ca Betty Grable. 

- Vedeta de cinematograf? 

- Chiar ea, gagiule. 

- Mi-ai plăcut în Mother Wore Tights. 

- Gracias. Dar e mult mai bine să fiu iarăşi bărbat. 

încercând sâ închid primul sac de gunoi, în timp ce Bobby 
de chidea altul, am zis: 

- Ar trebui să fiu foarte enervat. / 

- De ce? Pentru câ am avut atâtea vieţi nemaipomenite, în 
tui ce tu ai fost doar tu? t 

- A venit aici să-mi dea un şut în fiind fiindcă, de fapt, va 
să-şi dea lui un şut în fund. 4 

- Ar fi trebuit să fie contorsionist. : 

- Nu-mi place sâ recunosc, dar e un contorsionist moral. 

- Gagiule, când eşti furios, vorbeşti murdar. 

- Ştie că-şi asumă riscuri incredibile în privinţa lui Tob] 
chestia asta îl roade, chiar dacă nu recunoaşte. 

Bobby oftă. 

- îl compătimesc pe Manuel. Cu adevărat Dar gagiul mă 
speri mai mult decât Feeney. 

- Feeney se transformă. fl 

- Zău? Dar Manuel mă sperie pentru câ a devenit ce-a 
deveri fără să se transforme. înţelegi? i 

- înţeleg. t 

- Crezi că are dreptate în privinţa vaccinului? întrebă Bobb 
punlnd prăji torul de pâine pe masă. 1 

- Mda... Dar va avea efectul pe care-i cred ei? 

- Nimic n-a avut efectul pe care l-au crezut ei. 

- Dar ştim câ partea cealaltă a fost adevărată. Cea despre 
im plozia psihologică. / 

- Păsările. 

- Poate şi coioţii. *\ 

- M-aş simţi foarte înduioşat din cauza acestor lucruri, zi» 
Bobby, punând cuțitul de măcelar în sertar, dacă n-aş şti câ 
gângania mămicii tale e doar o parte a problemei. 


- Trenul Misterului, am replicat eu, amintindu-mi de chestii 
sau chestiile din interiorul costumului lui Hodgson, de trupul lui 
Delacroix, de testamentul de pe casetă şi de coconi. 

Se auzi soneria, iar Bobby îmi spuse: 

- Zi-le că, dacă au venit sâ spargă lucruri, avem reguli noi. 
O sută de dolari tacâmul şi fiecare trebuie să poarte cravată. 

M-am dus în foaier şi am privit afară printr-o porţiune mai 
transparentă a vitraliului. 

Silueta din faţa uşii era atât de mare, că-ţi venea sâ crezi 
câ unul dintre stejari îşi scosese rădăcinile din pământ, urcase 
treptele şi apăsase pe sonerie ca sâ ceară cincizeci de 
kilograme de îngrăşăminte. 

Am deschis uşa şi m-am dat înapoi din faţa luminii, ca sâ-l 
las pe vizitator sâ intre. 

Roosevelt Frost e suficient de înalt, musculos, negru şi 
maiestuos ca sâ facâ figurile sculptate în muntele Rushmore sâ 
pară nişte busturi de vedete de seriale comice. După ce a intrat 
ţinându-l în braţe pe Mungojerrie, un cotoi cu blana de un 
cenuşiu-deschis, a trintit uşa în urma lui. 

Cu o voce remarcabilă prin tonul ei profund, prin 
muzicalitate şi prin blândeţe, zise: 

- Bună ziua, fiule. 

- Mulţumesc că aţi venit, domnule. 

- lar te-ai vârât In vreun necaz. | 

- Puteţi sâ pariaţi câ-i aşa. 

- O grămadă de morţi, zise el, solemn. s) 

- Ce-aţi spus, domnule? 

- Aşa zice pisica. 

M-am uitat la Mungojerrie. întins confortabil pe braţul 
uriaş al iui Roosevelt, arăta de parcă n-ar fi avut oase. Motanul 
părea moale, arăta ca o eşarfă sau un şal, dacă Roosevelt ar fi 
fost om să poarte o eşarfă sau un şal, doar ochii lui verzi de 
felină, pătaţi cu auriu erau alerţi, plini cu o inteligenţă 
neîndoielnică şi liniştitoare. 

- O grămada de morţi, repetă Roosevelt. 

- Ai cui? 

- Ai noştri. 

Mungojerrie mă privi în ochi. 

- Pisicile ştiu multe lucruri, zise Roosevelt. 

- Nu orice. 


- Pisicile ştiu, insistă Roosevelt. Ochii cotoiului păreau plini 
de tristeţe. 

20 

Roosevelt aşeză motanul pe unul dintre scaunele din 
bucătăria ca să nu se taie la labe în cioburile de porțelan, care 
acopereau inel podeaua. Deşi Mungojerrie este un evadat din 
Wyvem, conceput m laboratoarele genetice, poate la fel de 
deştept ca Orson, cu siguranţă la fel de deştept ca un concurent 
la Roata norocului, mai deştept decât majoritatea consilierilor 
politici de la Casa Alba din secolul ce abia a trecut, este totuşi 
suficient de pisica pentru a fi în stare să se încolăcească şi să 
adoarmă imediat, chiar dacă, după propria prezicere, ne aflam 
în ajunul Judecăţii de Apoi, cu şanse mari sâ nu supravieţuim 
până-n zori. Pisicile ştiu multe, după cum zice Roosevelt, dar nu 
suferă de imaginaţie hiperactivâ şi de nervi întinşi la maximum, 
ca mine. 

în ceea ce priveşte cunoaşterea, şi Roosevelt ştie o 
grămadă de lucruri. Ştie fotbal, pentru că a fost, prin anii 
şaizeci, şaptezeci, o vedetă importantă a gazonului, lăudată de 
toţi ziariştii sportivi. Acum, la şaizeci şi trei de ani, se ocupă cu 
succes de afaceri. Deţine un magazin de îmbrăcăminte pentru 
bărbaţi, un magazin general şi jumătate din acţiunile Moonlight 
Bay Inn and Country Club. Mai ştie o grămadă de lucruri despre 
mare şi bărci, pentru câ locuieşte la bordul lui Nostromo, o 
ambarcaţiune de nouăsprezece metri, aflată pe ultima dană din 
portul pentru iahturi din Moonlight Bay. Şi, bineînţeles, poate sâ 
vorbească animalelor mai bine decât dr. Dolittle, un talent 
folositor aici, în Edgar Allan Disney land. 

Roosevelt insistă sâ ne ajute la curăţenie. Deşi părea 
ciudat sâ te ocupi de menaj alături de un monument naţional, 
care mai era şi moştenitor al sfintului Francis, i-am dat 
aspiratorul. 

Mungojerrie se trezi când începu sâ urle aspiratorul, îşi 
ridică un pic capul, cât sâ-şi exprime disconfortul arâtându-şi 
pentru o clipă colții, apoi păru sâ adoarmă la loc. 

Am o bucătărie mare, dar care păru mică din momentul în 
care intrase în ea Roosevelt Frost, fie câ folosea sau nu 
aspiratorul. Are înălţimea de un metru şi nouăzeci şi nouă de 
centimetri, iar dimensiunile formidabile ale gâtului, umerilor, 
pieptului, spatelui şi braţelor te împiedică să crezi câ a putut fi 


conceput în ceva atât de fragil ca un pântec. Pare a fi fost cioplit 
dintr-un bloc de granit sau turnat din otel. Sau, poate, construit 
într-o fabrică de camioane. Pare mult mai tânâr decât este, 
având doar câteva fire de păr cărunt la tâmple. A avut succes în 
fotbal nu numai din cauza dimensiunilor sale, ci şi din cauza 
minţii. lar la şaizeci şi trei de ani e la fel de puternic ca în 
tinereţe şi - cred eu - mai deştept, pţntru că învaţă fără încetare. 


Şi dă cu aspiratorul ca un maestru. în trei, am terminat 
repede curăţenia din bucătărie. 

Dar n-o să mai fie ca înainte, doar cu o singură etajeră de 
Royal Worchester, model Evesham, în bufet. Rafturile goale 
lăsau o impresie tristă. Mama ţinuse la vasele acelea fine, la 
culorile blânde ale merelor şi prunelor pictate de mână pe 
ceştile de cafea, la coacăzele şi perele de pe farfuriile pentru 
salată... Lucrurile favorite ale mamei nu erau mama mea - ci 
doar lucrurile ei —+ dar, deşi ne place sâ credem câ amintirile 
sunt permanente, ca şi cum ar fi fost gravate în oţel, chiar şi 
amintirile dragostei şi bunătăţii sunt, de fapt, înspâimântâtor de 
efemere în detaliile lor şi ne reamintim mai uşor ceea ce-i legat 
de locuri şi lucruri. Amintirile îmbălsămate în forma, greutatea şi 
textura obiectelor reale pot fi reînviate iute, printr-o simplă 
atingere. 

Exista un al doilea set de veselă, cel de toată ziua, şi în 
timp ce Roosevelt aşeză farfurii şi ceşti pe masa din bucătărie, 
am făcut cafea. 

Bobby descoperi în frigider o cutie mare, plină cu chifle cl 
scorţişoară şi pecan, favoritele mele dintotdeauna. a 

- Cârpe crustulorum! strigă el. i 

- Ce înseamnă asta? se interesă Roosevelt. 

- Nu întreba, i-am răspuns eu. jj 

- înhaţă prăjiturile, traduse Bobby. 

Am adus două perne din camera de zi şi le-am pus pe un 
scaun ceea ce i-a permis lui Mungojerrie - care se trezise - să 
stea sufl cient de sus ca să participe la discuţie. j 

în timp ce Roosevelt rupea bucăţi din chifla cu scorţişoara 
q le înmuia in farfuria cu lapte - pe care-l turnase special pentn 
pisică se întoarse acasă Sasha, de pe unde fusese. Roosevelt j 
spune „fiică", aşa cum uneori îmi spune mie sau lui Bobby „fiu“ 
ceea ce-i doar felul lui de a se purta, deşi bănuiesc câ are o 


pârer atât de buna despre Sasha, încât ar fi încântat s-o adopte. 
Mă aflan în spatele lui când a luât-o în braţe şi a strâns-o, de 
parcă ar fi fost 

O fetiţă. Dispăruse complet în îmbrăţişarea lui de urs, cu 
excepţii unui pantof încălţat în tenis, care atârna la clţiva 
centimetri deasupra duşumelei. 

Sasha îşi aduse scaunul de la masa de compoziţie şi-l 
aşezi între scaunul meu şi cel al lui Bobby. Pipăi mâneca lui 
Bobby şi zise: 

- Mişto cămaşă! } 

- Merci. 

- L-am văzut pe Doogie, povesti Sasha. Strânge 
echipament; armament. Acum e abia ora trei. O să fim gata de 
îndată ce si întunecă. :] 

- Armament? întrebă Bobby. ] 

- Doogie a obţinut un sprijin tehnic cu adevărat de 
calitate. d 

- Sprijin tehnic? 

- Trebuie să ne pregătim pentru orice eventualitate. j 

- Orice eventualitate? mormăi Bobby şi se întoarse spre 
mine. Fârtate, te-ai culcat cu G.I. Jane!? 

1 Personaj din filmul cu acelaşi nume, interpretat de Dcmi 
Moore, este o femeie ofiţer care încearcă sâ demonstreze ca 
femeile pot fi soldaţi la fel de buni că 

K^rKotii /n Ir \ 

- Cu Emma Peel', l-am corectat eu şi m-am adresat apoi 
Sashei-Emma: Avem nevoie de ceva armament Manuel şi două 
ajutoare de şerif au fost aici şi ne-au confiscat armele. 

- Şi au spart porţelanurile, zise Bobby. 

- Au zdrobit nişte mobilă, am adăugat eu, 

- Şi au tras un şut prâjitorului de pâine* mă completă 
Bobby. 

- Putem să ne bazăm pe Doogie, ne linişti Sasha. Ce-au 
avut cu prâjitorul? 

Bobby dădu din umeri şi explică: 

- E mic, neajutorat şi vulnerabil. 

Stăteam la lumina luminărilor - patru oameni şi un cotoi 
cenuşiu - ca sâ mincâm, să bem şi să stabilim o strategie. 

- Cârpe crustulorum, zise Bobby. 

- Cârpe furcam, replică Sasha, agitind furculiţa. 


- Cârpe coffeum, spuse Bobby, ridicind ceaşca, de parcă ar 
fi ţinut un toast. 

- Asta-i o conspirație, am mormăit eu. Mungojerrie ne 
privea cu un interes făţiş. | Roosevelt privi pisica, in timp ce 
pisica ne privea pe noi, şi 

zise: 

- Crede că sunteţi bizari, dar amuzanţi. 

- Ha, ha, bizari! exlamă Bobby. Nu cred câ oamenii 
obişnuiesc să vineze şoareci şi să-i mănânce. 

Roosevelt Frost vorbea cu animalele cu mult înainte ca 
laboratoarele din Wyvem să ne dăruiască nişte cetăţeni cu patru 
picioare, care păreau să fie ceva mai deştepţi decât cei care-i 
creaseră. Din cite am văzut, singura lui excentricitate consta în 
faptul câ susţinea câ oamenii pot să converseze cu animale 
obişnuite, nu numai cu cele produse prin inginerie genetică. Nu 
pretinde câ a fost răpit de extraterestri şi că a susţinut un 
examen proctologic, nu cutreieră pădurile în căutarea lui Big 
Foot sau a lui Babe, taurul albastru, nu scrie un roman care i-a 
fost transmis de spiritul lui Truman Capote, nici nu poartă o 
pălărie din folie de aluminiu ca să împiedice 

1 Personaj din serialul Răzbunătorii, interpretat de Diana 
Rigg (n.ir.) 

controlul prin microunde al gândurilor sale de către 
Sindicat! American al Băcanilor. ; 

A Invăţat comunicarea cu animalele de la o femeie pe 
num Gloria Chan, în Los Angeles, cu mulţi ani în urmă, după ce 
aceast îi facilitase un dialog între el şi potaia lui iubită, Sloopy, 
acul decedată. Gloria îi spusese lui Roosevelt o grămadă de 
lucrui despre viaţa lui zilnică şi despre obiceiurile lui, pe care nu 
avea dl unde sâ le ştie, dar pe care Sloopy le cunoştea. Se părea 
câ îi pe vestise câinele toate chestiile alea. 

Roosevelt spune că nu-i nevoie de vreun talent special ca 
s comunici cu animalele, că nu-i vorba de o abilitate parapsihici 
Pretinde câ-i vorba de o sensibilitate fata de alte specii pe care 
posedăm toţi, dar pe care ne-am reprimat-o. Cele mai mari 
obsta cole in calea învăţării tehnicilor necesare sunt îndoiala, 
cinismul \ noţiunile preconcepute despre ce-i posibil şi ce nu. 

După mai multe luni de trudă sub îndrumarea Gloriei Chai 
Roosevelt devenise capabil să înţeleagă gândurile şi preocupării 
lui Sloopy şi ale altor animale de casă şi de pe câmpii. Voia sâ m 


înveţe şi pe mine şi intenţionam să-l ascult. Nimic nu mi-ar : 
plăcut mai mult decât sâ-l înţeleg mai bine pe Orson. Fratele me 
cu patru picioare auzise multe de la mine în ultimii ani, dar eu n 
auzisem un cuvânt de la el. Lecţiile cu Roosevelt ar fi deschis < 
uşă a minunilor sau m-ar fi făcut sâ mă simt prost şi caraghios. 
C om, sunt obişnuit cu prostia şi caraghioşi icul, aşa câ nu ave 
an nimic de pierdut. 

Bobby obişnuia sâ-şi bată joc de discuţiile între patru ochi 
alt lui Roosevelt cu animalele, dar niciodată de faţă cu el, şi 
atribui pasiunea acestuia rănilor la cap suferite pe terenul de 
fotbal. Uite* rior îşi moderase scepticismul. Evenimentele din 
Wyvem ne învăţaseră multe lucruri, iar unul dintre ele era că, 
dacă ştiinţa poate să îmbunătăţească omenirea, nu ne poate da 
totuşi toate răspunsurile! de care avem nevoie. Viaţa are 
dimensiuni care nu pot fi trecute pe hârtie de biologi, fizicieni şi 
matematicieni. J 

Orson mă condusese la Roosevelt cu mai mult de un an în 
urmă, atras de convingerea canină că avea de-a face cu un om 
deosebit. Unele pisici şi Dumnezeu ştie ce alte specii de evadați 
din laboratoarele din Wyvern îl căutaseră şi-i şuşotiseră la 
ureche, ca sâ zicem aşa. Orson reprezintă excepţia. îl vizitează 
pe Roosevelt, dar nu a comunicat cu el. Bâtrânul Cline Sfinx, 
aşa-i zice Roosevelt, potaia mută, labradorul laconic. 

Cred că mami mi l-a adus pe Orson - indiferent de motiv 
după ce a falsificat scriptele laboratorului şi l-a declarat mort. 
Poate câ Orson se teme să nu fie dus inapoi în laborator, dacâ-şi 
dâ cineva seama că el este unul dintre succesele de acolo. 
Indiferent de motiv, când e de faţă altcineva decât Bobby, Sasha 
sau eu, se joacă de-a nu-s-decât-un-câine-bun-şi-tâmpit. Sigur, 
nu-l insultă pe Roosevelt cu o asemenea înşelătorie, dar râmâne 
faţa de acesta taciturn ca un nap, chiar dacâ-i un nap care dă 
din coadă. 

Acum, stând pe un scaun, tolănit pe o pernă, mâncând 
elegant bucăţi de chiflă cu scorţişoară muiate în lapte, 
Mungojerrie nu pretindea câ-i o pisică obişnuită. în timp ce 
repovesteam evenimentele din ultimele douăsprezece ore, ochii 
lui verzi ne urmăreau cu interes. Când auzea ceva ce-l 
surprindea, ochii i se măreau, iar când era şocat, tresărea sau îşi 
trăgea capul înapoi şi-l ridica, de parcă ar fi spus: „Omule, te-ai 
îndopat cu cocktailuri de menta-mâţei sau eşti o maşină 


congenitală de tâmpenii?" Uneori rinjea, de obicei când eu sau 
Bobby povesteam despre vreo prostie pe care o spuseserfcm 
sau o făcuserăm. Aveam impresia câ rânjea cam des. Descrierea 
făcută de Bobby a ceea ce am văzut prin vizorul costumului 
ermetic al lui Hodgson păru să-i taie cheful de mâncare felinei 
pentru câteva minute, dar rămăsese, în primul şi în primul rând, 
pisică, cu apetit şi curiozităţi de pisica, aşa că, înainte de 
sfârşitul povestirii, îi ceruse lui Roosevelt — şi primise — încă o 
farfurie de crustuiorum muiate în lapte. 

- Suntem convinşi că Orson şi copiii răpiți se află undeva, 
în Wyvem, i-am spus lui Roosevelt Frost, pentru câ mă simţeam 
ciudat să mă adresez unei pisici, lucru nefiresc, din moment ce 
vorbesc mereu cu Orson. Dar locul ăla-i prea întins. Avem 
nevoie de cineva care sâ le găsească urma. 

- Din moment ce nu dispunem de un satelit de 
recunoaştere, nu cunoaştem vreun cercetaş indian şi nu 
păstrăm în dulap vreun dulău, pentru orice eventualitate... 

Şi ne uitarăm toţi trei spre Mungojerrie, plini de speranţă. | 
Motanul mă privi în ochi, apoi pe Bobby, după aceea pe Sash îşi 
închise ochii un timp, de parcă ar fi cântărit solicitarea noastr 
implicită, apoi îşi îndreptă atenţia spre Roosevelt. ^ 

Gigantul cel blând împinse deoparte farfuria şi ceaşca d 
cafea, se aplecă în faţă, proptindu-şi cotul drept pe masă şi rez< 
mându-şi bărbia in pumn, apoi schimbă priviri cu oaspetele 
nostul cel mustăcios. 

După un minut, timp în care încercasem fără succes să-d 
amintesc tema muzicală din Pisica aceea afurisita, Roosevelt 
spuse 

- Mungojerrie se întreabă dacă aţi auzit ce-am spus când 
ai sosit aici. | 

- O grămadă de morţi, l-am citat eu. i 

- Ai cui? întrebă Sasha. « 

- Ai noştri. < 

- Cine spune asta? i Am arătat spre pisică. u Mungojerrie 
reuşi să arate enigmatic. » 

- Ştim că-i periculos, zise Bobby. 

- El nu spune că-i periculos, explică Roosevelt. E un fel 
de.” prezicere. í 


Am rămas tăcuţi, privindu-l pe motan, care ne-a oferit o 
expresie indescifrabilă, ca a pisicilor din sculpturile găsite în 
mormintele egiptene. După un timp, Sasha întrebă: ^ 

- Vrei så spui că Mungojerrie e clarvăzător? 

- Nu, răspunse Roosevelt. 

- Atunci ce vrei să spui? | Uitându-se la motan, care privea 
solemn o luminare, de parcă ar 

fi citit viitorul în dansul sinuos al flăcării pe fitil, Roosevelt 
zise: 

- Pisicile ştiu multe lucruri. 

Eu, Bobby şi Sasha ne-am privit unul pe celălalt, dar nici 
unul n-a fost în stare să se lămurească despre ce-i vorba. 

- Ce ştiu, de fapt, pisicile? întrebă Sasha. 

- Lucruri, răspunse Roosevelt. 

- Cum? 

- Ştiind. 

- Care-i sunetul scos de o mină care aplauda singura? 
întreba Bobby, retoric. 

Pisica îşi ciuli urechile şi se uită la noi de parca ar fi spus: 
„Acum aţi înţeles". 

- Cotoiul asta citeşte prea mult Deepak Chopra, zise 
Bobby. 

- Roosevelt, spuse Sasha, cu o voce care-i exprima 
frustrarea. Când acesta ridică din umerii masivi, aproape că am 
simţit 

metrul cub de aer deplasat năvălind peste masă. 

- Fiica mea, treaba asta, comunicarea cu animalele, nu-i 
ca vorbitul la telefon. Uneori e la fel de limpede. Dar uneori 
există... ambiguităţi 

- Bine, interveni Bobby, capcana asta pentru şoareci crede 
câ avem vreo şansa sâ-i găsim pe Orson şi pe copii şi să-i 
aducem înapoi în viaţa? O şansă cât de mică? 

Roosevelt scarpină pisica după ureche, cu mâna stângă, şi 
o inângâie pe cap. 

- Spune câ întotdeauna există o şansă. Nimic nu-i fără 
speranţă. 

- Şansă de cincizeci la sută? m-am interesat eu. 

- Domnul Mungojerrie spune că nu-i agent de pariuri, râse 
Roosevelt. 


- Prin urmare, zise Bobby, cel mai rău lucru care ni se 
poate întâmpla este să ne întoarcem în Wyvem şi sâ murim cu 
toţii, sâ fim tocaţi, prelucraţi şi împachetaţi drept came pentru 
prânz. Mi se pare câ ăsta a fost întotdeauna cel mai rău lucru 
care ni se putea întâmpla, deci nu s-a schimbat nimic. Sunt de 
părere sâ mergem. 

- Şi eu, spuse Sasha. 

Vorbind evident în numele pisicii, care torcea şi se 
împingea în mâna care o mângâia, Roosevelt întreba: 

- Şi daca Orson şi copiii sunt undeva unde nu putem 
ajunge? Dacă sunt în Groapa? 

- Regulă pentru puşti: orice loc numit Groapă nu poate fi 
un loc bun, mormăi Bobby. 

- Aşa îi spuneau ei laboratorului pentru cercetări genetice. 

- Ei? am întrebat cu. 

— Oamenii care lucrau acolo... îi spuneau Groapa pentru 
căfl spuse Roosevelt, aplecând capul, de parca ar fi ascultat o 
voim liniştita. Presupun câ din cauza câ se afla mult sub 
pâmânt. 

M-am trezit adresindu-mă pisicii: M 

— Laboratorul funcţionează încă undeva în Wyvem, după 
cufl bănuim noi, cu oameni şi cu tot ce-i trebuie ca să fie 
operaţional?] 

— Da, răspunse Roosevelt, scărpinând pisica sub bărbie. 
De sinm stătător... aprovizionat în secret la fiecare şase luni. M 

— Ştii unde este? l-am întrebat pe Mungojerrie. 

— Da. Ştie. De acolo vine, la urma urmei, zise Roosevelt, 
aşifl zându-se iarăşi pe scaun. De acolo a fugit... în noaptea 
aceea. Dai dacă Orson şi copiii se află in Groapa, nu puteţi să 
ajungeţi la ew nici sâ-i scoateţi de acolo. 

Am rămas pe gânduri, tăcuţi 

Mungojerrie ridică o labă din faţă şi începu să şi-o lingă, 
nexm zindu-şi blana. Era deştept, ştia tot felul de lucruri, putea 
să găseajfl câ urme, era singura noastră speranţă, dar, totodată, 
era o pisida Depindeam complet de un tovarăş care, în orice 
clipă, putea săj scuipe un ghem de păr. Singurul motiv pentru 
care nu râdcam sauij nu plângeam era câ nu puteam sâ le fac 
pe amândouă deodată, deşii asta simţeam că trebuie sâ fac. M 

în cele din urmă, Sasha lămuri lucrurile: | 


— Dacă nu avem nici o şansă să-i scoatem din Groapă, 
atunci s sperăm că sunt în altă parte a Wyvemului. j 

— întrebarea principală râmâne aceeaşi, i-am spus eu lui 
Roose velt. Mungojerrie vrea sâ ne ajute? 

Pisica îl întâlnise pe Orson o singura dată, la bordul lui 
Nostra mo, în noaptea în care murise tatăl meu. Avusesem 
impresia câ s< plăcuseră. îşi aveau originea in laboratorul de 
creştere a inteligenţe din Wyvem şi, dacă mama mea fusese, 
într-un fel, mama lui Orson! pentru câ acesta fusese produsul 
sufletului şi al mintii ei, atunc pisica aceea putea sâ simtă câ-i 
era şi ei mama cea pierdută, creatorul ei, căreia îi datora viata. 

Am rămas cu mâinile strânse în jurul ceştii goale de cafea, 
dorind sâ cred câ Mungojerrie nu ne va lâsa baltă, câutând în 
minte motive pentru care pisica ar trebui să fie de acord să se 
alăture eforturilor noastre, pregatindu-se sâ facâ declaraţia 
incredibilă şi neruşinată câ era fratele meu spiritual, Mungojerrie 
Snow, exact aşa cum Orson îmi era frate, câ avusese loc o criză 
de familie, deci avea obligaţii speciale; şi nu mă puteam 
împiedica sâ nu-mi amintesc câ Bobby spusese despre lumea 
aceasta noua a animalelor deştepte câ-i precum un desen 
animat cu râţoiul Donald care, în ciuda ţicnelii sale, a fost 
Înzestrat totuşi cu teribile caracteristici fizice, morale şi 
spirituale. 

Când Roosevelt spuse: „Da'", mă ocupam atât de febril de 
organizarea argumentelor împotriva unui refuz aşteptat al 
solicitării noastre, câ nu mi-am dat imediat seama ce răspuns 
primisem de la prietenul nostru, cel care ne comunica spusele 
animalelor. 

- Da, vă vom ajuta, ne explica Roosevelt, ca răspuns la 
clipirea mea prostească. 

Am trecut ztmbete de la unul la altul, în jurul mesei, ca o 
farfurie de crustulorum. 

Apoi Sasha îl privi pe Roosevelt dintr-o parte şi-l întrebă: - 
Noi? 

- Aveţi nevoie de mine ca interpret. 

- Individul mungo ne conduce, noi ne ţinem după el, zise 
Bobby. 

- Nu va fi atât de simplu, replică Roosevelt. 

- Nu-ţi putem cere asta, spuse Sasha, clătinând din cap. 
Roosevelt îi luă mâna, zâmbind: 


- Fiica mea, nu mi-ai cerut nimic. Eu insist. Orson mi-e 
prieten şi mie. lar copiii aceia sunt copiii vecinilor mei. 

- O grămada de morţi, l-am citat eu din nou. El îmi aminti 
declaraţia anterioară a felinei: 

- Nimic nu-i fără speranţă. 

- Pisicile ştiu o mulţime de lucruri. De data asta m-a citat 
pe mine: 

- Nu totul. 

Mungojerrie se uita la noi de parcă ar fi zis: „Pisicile ştiu". 

Am simţit câ nici pisica, nici Roosevelt n-ar trebui sâ 
participe la această acţiune periculoasă fără să asculte mai întâi 
testamentul lui Leland Delacroix, aşa dezlânat, incomplet, 
uneori incoerent, dar impresionant cum era. Indiferent dacâ-i 
vom găsi pe Orson jH copii, ne vom întoarce la sfârşitul nopţii în 
bungalow-ul aceUfl festat cu coconi ca sâ-l curăţăm cu foc. Eram 
convins câ în tind căutării noastre vom da şi peste alte 
consecinţe ale proiectfl Trenul Misterului, unele posibil mortale. 
Daca, după ce vorifl povestea bizara a lui Delacroix cu vocea lui 
chinuita, RooseveljH Mungojerrie îşi vor reconsidera dorinţa de a 
ne însoţi, voi încofl sâ-i fac sâ ne ajute, fiind însă convins că am 
fost corect faţă de d 

Ne-am dus în camera de zi, unde am pus caseta originală. 

După ce fură rostite ultimele cuvinte de pe bandă, în liiw 
aceea necunoscută, Bobby zise: 

- Sunetul e bun, dar pun pariu câ nu vă arde de dansat. 

- Când plecăm? întrebă Roosevelt, stând încruntat în fşfl 
casetofonuiui. 

- îndată ce se întunecă. ^ 

- Adică destul de curând, zise Sasha, privind jaluzelele de 
m ferestre, pe care apăsarea luminii zilei nu mai insista ca 
atunci câffl eu şi Bobby îl ascultaserăm prima oară pe Delacroix. 

- Dacă acei copii sunt în Wyvem, spuse Roosevelt, atunci 
jfl află la porţile iadului. Indiferent de risc, nu-i putem lăsa acolo. 
<fl 

Purta un pulover negru, pe gât, pantaloni negri şi pantofi 
negm cu talpă de cauciuc, de parcă ar fi anticipat acțiunea care 
ne aştepta în ciuda mărimii sale formidabile şi a trăsăturilor 
dure, arăta ca ui preot, ca un exorcist pregătit sâ izgonească 
diavolii. 


M-am întors spre Mungojerrie, care stătea pe masa de 
compfl zi ţie a Sashei şi l-am întrebat: 

i 

- Tu ce părere ai? 

Roosevelt se ghemui lângă masă, ochi în ochi cu pisica. 

Mie Mungojerrie îmi păru complet dezinteresat, ca orice 
coto care încearcă sâ trăiască în conformitate cu reputaţia 
speciei sale dl indiferentă rece, mister şi înţelepciune 
nepământeană. 

Se părea câ Roosevelt îl vedea pe vânâtorul cenuşiu de 
şoarecii printr-o lentilă pe care eu n-o aveam sau îl asculta pe o 
frecvenţă dincolo de capacitatea auzului meu, pentru că 
raportă: 

Mungojerrie îmi spune două lucruri. în primul rând, îi va 
găsi pr Orsoh şi pe copii dacă se află în Wyvem, indiferent dc 
riscuri, Indiferent cât durează. 

Uşurat, recunoscător pisicii pentru curajul ci, am întrebat: 

- Şi al doilea lucru? 

- Trebuie sâ iasă afară, sâ se pişe. 

21 

La asfinţit, când m-am dus în baie, mi-a venit så vomit 
vâzâfl prăpădul de acolo, dar m-am mulţimii să-mi spăl faţa de 
două ori,« dată cu apă fierbinte şi o dată cu apă rece. Apoi m- 
am aşezat pi marginea căzii, cu mâinile încleştate pe genunchi, 
şi am suportat im atac de frisoane extrem de puternic, ca acela 
care însoţeşte o crizi de malarie sau un control al fiscului. 

Nu mă temeam câ misiunea noastră în Fort Wyvem se v« 
termina cu mulţimea de morţi prezisă de pisica noastră clas 
văzătoare, nici câ voi pieri în noaptea ce începea. Mi-era frică si 
nu supraviețuiesc şi så mă întorc fără copii şi fără Orson, sâ nj 
dau greş şi să-i pierd pe Sasha şi pe Bobby, pe Roosevelt şi pj 
Mungojerrie. 

Cu prieteni, lumca-i rea. Fără prieteni, ar fi insuportabilă. 

M-am spălat pe fată a treia oara, ca să-mi arăt 
solidaritatea ci Mungojerrie, mi-am spălat mâinile (pentru câ 
mami mă învățase ce-i igiena) şi m-am întors în bucătărie, unde 
mă aşteptau ceilalţi. Bănuiesc că, în afară de pisică, toţi ceilalţi 
trecuseră printr-un ritual similar, în celelalte băi. 

Din cauză câ Sasha - la fel ca Bobby — remarcase nişte 
tipi ciudaţi prin oraş şi credea câ urma sâ se întâmple ceva 


important, anticipase câ locuinţa mea va fi supravegheata de 
autorităţi, dacă nu din alt motiv, atunci din cauza legăturii 
noastre cu Lilly Wing. De aceea arajase sâ ne intâlnim cu Doogie 
Sassman într-un loc ferit de ochi curioşi. 

Explorer-uU Sashei, jeepul lui Bobby şi Mercedes-ul lui 
Kooscvelt fuseseră parcate în faţa casei. Am fi fost urmăriţi dacă 
mu li plecat cu una dintre maşini. Trebuia să plecăm pe jos şi pe 
furiş. 

în spatele casei, dincolo de curte, se află o cărare din 
pâmânt bătătorit, care desparte proprietatea noastră şi cele 
alăturate de un Crtng de eucalipţi cu răşină roşie. Dincolo de 
copaci se găseşte lcrenul de golf al Moonlight Bay Inn and 
Country Club, din care Roosevelt deţine jumătate. Probabil câ 
supravegherea se întindea plnă la cărare şi n-aveam vreo şansă 
sâ scăpăm de cei desemnaţi sâ ne urmărească oferindu-le o 
invitaţie la prânz, duminică, la club. 

Plănuisem să mergem din curte în curte câteva cvartale, 
riscând s;i atragem atenţia vecinilor şi a clinilor acestora, până 
ne tndepărtam suficient de echipele de supraveghere. 

Din cauza confiscărilor efectuate de Manuel, doar Sasha 
poseda o armă, un revolver Chiefs Special de calibrul 38. O 
ţinea în poşeta, împreună cu două dispozitive pentru încărcare 
rapidă. Nu voia sâ încredinţeze arma lui Roosevelt, tui Bobby 
sau mie - nici măcar lui Mungojerrie. Ne anunţă, pe un ton care 
nu lăsa loc de comentarii, câ va ocupa poziţia riscantă din 
frunte. 

- Unde ne vom întilni cu Doogie? am întrebat eu, în timp 
ce Bobby punea în frigider singura chiflă cu scorţişoară rămasă, 
iar eu strângeam ceştile şi farfuriile în chiuvetă. 

- De-a lungul Haddenbeck Road, chiar dincolo de Movila 
Ciorii, răspunse Sasha. 

- Movila Ciorii, mormăi Bobby. Nu-mi place cum sună. La 
început Sasha nu pricepu. Apoi îi căzu fisa şi zise: 

- E doar un loc. N-are nici o legătură cu schitele alea! Pe 
mine mă preocupa mai mult distanţa. 

- Se află la paisprezece-cincisprezece kilometri! 

- Aproape şaptesprezece, răspunse Sasha. Cu toată 
activitatea din oraş, nu aveam cum sâ ne întâlnim cu Doogie in 
localitate fără să atragem atenţia. 


- Va dura prea mult ca sâ parcurgem distanţa asta pe jos, 
am protestat eu. | 

- Oh, exclamă ea, o sâ mergem pe jos doar câteva 
cvartalB numai pină o să putem fura o maşina. M 

Bobby zâmbi şi-mi făcu cu ochiul: fl 

- Fârtate, ti-ai ales o hoaţă! 

- Ce maşină? am întrebat-o eu. 

- Oricare, nu-mi pasă de aspect, ci sâ se mişte. 

- Şi dacă nu găsim o maşină cu cheile în contact? M 

- O sâ-i fac contactul cu firele din bord. 

- Tc pricepi la aşa ceva? M 

- Am fost cercetaşâ. fl 

- Fiica noastră a primit o insignă de merit pentru furt de 
maşi! îi spuse Roosevelt lui Mungojerrie. 

Am încuiat uşa din spate când am plecat, lâsînd jaluzelele 
tras Nu purtam şapca cu Trenul Misterului. Nu mă mai făcea sâ 
ti simt aproape de mama şi nu mi se mai părea un talisman 
aducâţt de noroc. J 

Noaptea era blândă, fâră vânt, cu o aromă slabă de aer 
sărat alge putrede. 

Nori negri ca o tigaie din fier ascundeau luna. lIci-colo, 
reflex tarea luminilor oraşului, ca o grăsime galbenă, râncedă, 
se risipii peste nori, dar noaptea se potrivea scopurilor noastre. 

Gardul din cedru argintat, ce înconjoară proprietatea, are 
înă ţimea mea, fără nici o deschizătură între scândurile 
verticale, şi solid ca un zid. O poartă dâ spre cărare. 

Am ocolit poarta şi am mers spre partea de est a curții, 
unc proprietatea mea sc învecinează cu cea a familiei 
Samardian. 

Gardul este foarte rezistent, pentru că scândurile verticale 
sâi fixate în trei şipci orizontale. Şipcile pot servi şi ca trepte. 

Mungojerrie sări pe gard, de parcă ar fi fost mai uşor dec 
aerul. Stlnd cu labele din spate pe şipca de sus şi cu labele din 
faţ pe vârful gardului, supraveghea uşa cea mai apropiată din 
curte. 

Când pisica se uită spre noi, Roosevelt şopti: 

- Se pare câ nu-i nimeni acasă. 

Câte unul, într-o tăcere relativă, am urmat pisica peste 
gard. Din curtea Samardianilor am trecut peste alt gard din 
cedru, în curtea familiei Landsberg. în casa lor se vedea lumină, 


dar am trecui neobservaţi şi am păşit peste un gard scund în 
curtea familiei Perez, de unde am mers direct spre est, pe lingă 
mai multe case, fără nici o problemă, cu excepţia lui Bobo, 
cățelul familiei Wladskis, care nu latră, dar se străduieşte să te 
lovească, în semn de supunere, cu coada, şi să te lingă până 
mori. 

Ne-am căţărat pe un gard înalt, din lemn de sequoia roşu, 
şi am trecut în curtea următoare, a familiei Stanwyk, lăsîndu-l 
mulţumit pe Bobo, cel care nu latră, spintecând aerul cu coada 
şi dansînd pe labele din spate. 

îl considerasem întotdeauna pe Roger Stanwyk un om 
decent, care-şi închiriase talentul cercetării din Wyvem din cele 
mai nobile motive, în numele progresului ştiinţei şi al dezvoltării 
medicinii, cum făcuse şi mama mea. Singurul lui păcat fusese 
cel pe care-l avusese şi mama: orgoliul. Mândru de inteligenţa 
sa de netăgăduit şi încrezător în puterea ştiinţei de a rezolva 
toate problemele şi de a explica toate lucrurile, devenise, fără 
să vrea, unul dintre arhitecţii Judecăţii de Apoi. 

Aşa crezusem. Acum nu mai eram atât de sigur de bunele 
lui intenţii. După cum reieşise din caseta lui Leland Delacroix, 
Stanwyk fusese implicat atât în lucrările mamei mele, cât şi în 
Trenul Misterului. Părea o figură mai întunecată decât avusesem 
impresia la început. 

Ne-am furişat printre tufişuri şi copaci, de-a lungul grădinii 
îngrijite a familiei Stanwyk, sperind să nu se uite nimeni pe 
fereastră. Am ajuns la următorul gard înainte să ne dăm seama 
câ Mungojerrie nu-i cu noi. 

Cuprinşi de panică, ne-am întors, căutând prin tufişuri şi 
garduri vii, şoptindu-i numele, care nu-i/uşor de şoptit, şi l-am 
găsit lângă intrarea în casă. O formă de-un cenuşiu fantomatic 
pe pajiştea neagră. 

Ne-am strâns în jurul mititelului conducător al echipei 
noastre, iar Roosevelt îşi comută creierul pe canalul 
Ciudăţeniilor, ca să afle ce glndea pisica. 

- Vrea sâ intre, şopti Roosevelt. 

- De ce? am întrebat eu. 

- Se întâmpla ceva râu aici, murmură Roosevelt. 

- Ce? se interesa Sasha. 

- Moartea locuieşte aici, transmise Roosevelt. .< 

- Păstrează curtea curată, remarca Bobby. * 


- Ne aşteaptă Doogie, îi reaminti Sasha pisicii. 4 

- Mungojerrie spune că oamenii din casă au nevoie dc 
ajutor, insistă Roosevelt. 

- De unde ştie? am întrebat eu, înțelegând imediat 
răspunsul şi trezindu-mă repetându-l împreună cu Sasha şi 
Bobby, într-un con şoptit: Pisicile ştiu multe lucruri. | 

Mă tenta sa înhaţ pisica, s-o (in sub brai şi să fug cu ea, ca 
şi cum ar fi fost o minge de fotbal. Avea gheare şi colţi şi putea 
obiecta. Dar aveam nevoie de cooperarea sa benevolă, în 
căutarea ce urma. Putea sâ refuze sâ coopereze, dacâ-l tratam 
ca pe o bucată; de echipament sportiv, chiar dacă nu aveam 
intenţia sâ-i trag un şut; care sâ-l arunce pânâ-n Wyvem. ʻA 

Obligat så mâ uit mai atent la casa victoriană, mi-am dat 
seama că avea ceva din Zona Crepusculară. La etajul superior, 
ferestrele  dezvăluiau camere luminate doar de lumina 
pilpâitoare a ecranelor televizoarelor, o lumină pulsînd, de 
neconfundat. Jos, cele două camere din spatele casei - probabil 
bucătăria şi sufrageria — erau luminate de flăcările portocalii, 
legănate de curent, ale unor luminări sau lămpi cu petrol. * 

Tonto al nostru cu coadă sări în picioare şi sprintă către 
casă. Urcă treptele şi dispăru în umbra porticului. 

Poate că domnul Mungojerrie, felina fenomenală, avea un 
simt: dezvoltat al răspunderii civice. Poate că busola sa morală 
este astfel magnetizată încât nu poate sâ-i ignore pe cei aflaţi la 
nevoie. Bănuiesc totuşi câ motivul principal il reprezenta bine- 
cunoscuta curiozitate a speciei sale, care duce atât de des la 
deces. 

Noi patru am rămas ghemuiţi, în semicerc, până când 
Bobby zise: 

- Greşesc daca presupun că am îmbulinat-o? 

Un sondaj de opinie arătă o unanimitate în favoarea 
punctului de vedere referitor la îmbulinare. 

Fâră chef, greoi, i-am urmat pe Mungojerrie către porticul 
din spatele casei, unde acesta zgâria cu în c ap at în are uşa. 

Prin cele patru geamuri din uşă vedeam limpede o 
bucătărie atât de victoriană în detalii, că nu m-ar fi surprins să-i 
văd pe Charles Dickens, Wiliam Gladstone şi pe Jack 
Spintecătorul bând ceai. Camera era luminată de o lampă cu 
petrol, aşezată pe o masă ovală, de parcă cineva dinăuntru ar fi 
fost fratele meu întru XP. 


Sasha luă iniţiativa şi ciocani la uşă. 

Nu răspunse nimeni. 

Mungojerrie continuă se zgârie uşa. 

- Am priceput, îi spuse Bobby. 

Sasha încercă minerul uşii. Acesta se roti. 

Deoarece speraserăm să fie blocată, am fost dezamăgiţi 
descoperind câ uşa era descuiată. Se deschise câţiva centimetri. 

Mungojerrie ţâşni prin crăpătură şi dispăru înăuntru, 
înainte ca Sasha sâ apuce sâ reacționeze. 

- Moarte, multă moarte, murmură Roosevelt, care, 
evident, comunica in continuare cu vânătorul de şoareci. 

N-aş fi fost surprins daca doctorul Stanwyk ar fi apărut în 
uşă, îmbrăcat într-un costum biosecurizat, ca Hodgson, cu figura 
colcăind de paraziți hidoşi şi cu o cioară cu ochi albi cocoţată pe 
umărul lui. Bărbatul care mi se păruse cândva înţelept şi amabil 
dar cam excentric - îmi bântuia în voie imaginaţia, ca oaspetele 
neinvitat la petrecere din Masca mortii roşii de Edgar A Han Poc. 

Roger şi Mărie Stanwyk, cei pe care-i cunoşteam de mulţi 
ani, alcătuiau un cuplu bizar, dar fericit şi compatibil. Aveau 
puţin peste cincizeci de ani. El avea favoriţi şi o mustață zburlită 
şi rareori putea fi văzut fără costum şi cravată. Simţeai câ şi-ar fi 
dorit sâ poarte guler alb şi ceas de buzunar, dar câ-şi dăduse 
seama câ ar fi fost excentricităţi excesive faţă de cele aşteptate 
din partea unui savant renumit. însă îşi permitea deseori să 
poarte veste neobişnuite şi pierdea o cantitate incredibilă de 
timp curăţându-şi pipa shcrlockiană. Mărie, o matroană cu obraji 
dolofani, rumeni, colecţiona cutii vechi pentru ceai, ornamentale 
şi picturi din secolul al XIX-lea cu iarmaroace. Garderoba ei 
dovedea o acceptare silită a secolului XXI, dar, indiferent de ce 
ar fi purtat, se vedea că tânjea după ghete cu nasturi, corsete şi 
umbreluţe. Roger şi Mărie păreau nepotriviţi în California şi 
nepotriviţi în secol, cu toate câ aveau un 

Jaguar roşu; fuseseră văzuţi intrând la filme de acţiune 
extrem c stupide, dar cu buget marc, şi acționau destul de bine 
în calitate c cetăţeni ai noului mileniu. rj 

Sasha strigă după Stanwyk, prin uşa deschisă a bucătăriei. 
I Mungojerrie traversase bucătăria, fără să ezite, şi dispăruse 
adâncul casei. 


După ce nu primi nici un răspuns la al treilea „Hei, Roge 
Mărie", Sasha îşi scoase pistolul din tocul de la umăr şi intră | 
casă. 

Am urmat-o cu toţii. Dacă Sasha ar fi purtat fuste, ne-am ! 
ascuns fericiţi după ele, dar ne simţeam mai bine la adăpostul 
uni Smith & Wesson. 

Din uşă, casa păruse tăcută, dar, când am traversat 
bucătăria, ar auzit voci în camera din faţă. Nu ni se adresau 
nouă. 

Ne-am oprit şi am ascultat, dar n-am înţeles mare lucru. 
Dafl când am auzit muzică, ne-am dat seama câ nu auziserăm 
voci al* unor persoane prezente, ci unele dc la radio sau dc la 
televizor. 

Intrarea Sashei în sufragerie fu instructivă şi şocantă. 
Pistolul ţinut cu ambele mlini. Braţele întinse. Arma chiar sub 
raza vizuala Eliberă iute uşa, alunecând spre stânga, cu spatele 
la perete. După cm se muta din faţa mea, am văzut în 
continuare destul din braţele ei ca să-mi dau seama că 
îndreptase arma spre stânga, apoi spre dreapta, şi iar spre 
stânga, scrutând toată încăperea. Execuţia fusese profesionistă, 
instinctivă şi continuă, la fel ca vocea ei în emisie. 1 

Poate câ văzuse prea multe filme cu detectivi la televizor. 
Mda... 

- Nu-i nimeni, şopti ea. 3 

Dulapuri înalte, ornamentate păreau câ se apleacă peste 
noi, ca şi cum s-ar fi îndepărtat de pereţi, comori de porțelan şi 
argint  sclipind întunecat din spatele uşilor cu geamuri. 
Candelabrul din cristal nu era aprins, dar reflectarea flăcărilor 
luminărilor din apropiere sclipea de-a lungul şirurilor de mărgele 
şi în muchiile cristalelor aliniate. 

în centrul mesei, înconjurat de opt sau zece luminări, se 
afla un castron mare, plin pe jumătate cu ceea ce părea a fi suc 
de fructe. 

într-o parte se aflau câteva pahare curate şi, răspândite 
pe masa, mai multe cutii farmaceutice goale, din plastic. 

Lumina nu-mi permitea să citesc ce scria pe etichetele 
cutiilor şi nici unul dintre noi nu voia să atingă ceva. „Moartea 
locuieşte aici" spusese pisica, iar aceste cuvinte ne dăduseră 
ideea, din clipa în care intraserăm în casă, că ne aflam pe scena 
unei crime. După cc-am văzut tabloul din sufragerie, ne-am uitat 


unul la altul şi ne-a fost clar câ bănuiam cu toţii natura crimei, 
deşi n-am numit-o. 

Puteam folosi lanterna, dar ar fi atras o nedorită atenţie. 
Ţinând seama de circumstanţe, orice atenţie ar fi fost nedorită. 
lar numele medicamentelor n-avea importanţă. 

Sasha ne-a condus într-o cameră de zi spațioasă, în care 
lumina provenea de la un televizor plasat într-un dulap 
franțuzesc, ornamentat, cu uşi lăcuite. Chiar şi în lumina aceea 
slabă se vedea câ încăperea era supraîncărcată, ca un cimitir de 
maşini, nu cu vehicule stricate, ci cu exagerare victoriană: 
mobilă neorococo, sculptată şi cu picturi complicate; tapiserie 
din brocart, cu model bogat; tapet cu motive decorative în stil 
gotic; draperii grele din catifea, cu cascade de ciucuri împletiţi; 
o canapea egipteană cu spătar din mărgele de lemn şi perne din 
damasc; lămpi maure reprezentând heruvimi negri cu turbane 
ciudate, ţinând abajururi din mărgele; bibelouri înghesuite pe 
fiecare etajeră sau masă. 

Printre straturile suprapuse de decor, cadavrele păreau 
obiecte decorative adiţionale. 

Chiar la lumina pâlpâitoare a televizorului, puteam vedea 
un bărbat ghemuit pe canapeaua egipteană. îmbrăcat în 
pantaloni negri şi cămaşă albă. înainte sâ se întindă pe canapea, 
îşi scosese pantofii şi-i aşezase pe podea, cu şireturile frumos 
aranjate. De parcă s-ar fi temut sâ nu murdărească tapiţeria 
canapelei. Lângă pantofi se gâsea un pahar, identic celor din 
sufragerie — cristal Waterford, judecind după aparenţe - in care 
rămăsese puţin suc de fructe. Braţul stâng îi atârna, cu dosul 
palmei rezemat de covorul persan şi cu palma în sus. Celălalt 
braţ îl avea pe piept. Capul îi era proptit de două perniţe din 
brocart, iar faţa - ascunsă sub un pătrat din mătase neagră. 

Sasha ne asigura paza în spate, mai puţin interesată de 
cada» şi mai dornică sâ ne apere de un atac neaşteptat. , 

Voalul negru de pe figura nu se mişca, nu fâlfiia. Omul de 
subj nu respira. >W 


Ştiam că-i mort, ştiam ce-l ucisese - nu o boală 
contagioasă» un cocktail cu fenobarbital sau echivalentul lui 
ucigător —, dar9 aveam chef sâ dau la o parte masca de 


mătase. Din acelaşi modl pentru care un copil, dupâ ce a 
analizat posibilitatea existenj bau ba ului, ezită sâ tragă 


cearşaful, sâ se ridice de pe saltea, să fl aplece şi sa se uite sub 
pat. 

Fără chef, am apucat un colţ al batistei de mătase între 
degetjB mare şi arătător şi l-am tras de pe faţa bărbatului. 

Trăia. Asta a fost prima mea impresie. Avea ochii deschişi 
şi jfl s-a părut câ vâd viaţă în ei. 

După o clipă în care n-am fost în stare să respir, mi-am 
dm seama câ privirea lui era fixă. Ochii păreau câ se mişca doar 
penttffl câ în ei se reflectau imaginile de pe ecranul 
televizorului. 

Lumina slaba îmi permitea totuşi sâ-l identific pe decedat. 
ăl numea Tom Sparkman, un asociat al lui Roger Stanwyk, 
profescl la Ashdon, biochimist şi, fără îndoială, implicat in 
afacerea difl Wyvem. 

Trupul nu arăta vreun semn de decompunere. Nu putea fi 
acola de mult timp. 

Fâră chef, am atins cu dosul palmei fruntea lui Sparkman. 
- E cald încă, am şoptit eu. 

L-am urmat pe Roosevelt către o sofa cu spetează din 
lemn curbat, pe care se afla un al doilea bărbat, cu mâinile 
încrucişate pm abdomen. Acesta îşi păstrase pantofii, iar 
paharul gol era pe covow alături, unde îl scăpase din mână. 

Roosevelt trase pătratul de mătase neagră care ascundea 
chipul omului. Lumina nu era destul de buna aici, cadavrul nu se 
afli destul de aproape de televizor ca al lui Sparkman, şi n-am 
putut sâ-l identific. ] 

La două secunde după ce aprinsesem lanterna, am stins- 
o. Cadavrul numărul doi îi aparţinea lui Lennart Toregard, un 
matematician suedez cu contract pe patru ani ca sâ predea un 
semestru linei clase din Ashdon, probabil o acoperire pentru 
munca adevărată din Wyvem. Ochii îi erau închişi şi avea figura 
relaxata. Un /inihet slab sugera ca avea un vis frumos — sau 
fusese în mijlocul unuia când îl cuprinsese moartea. 

Bobby puse doua degate pe încheietura mâinii lui 
Toregard, cnutându-i pulsul. Apoi dădu din cap: nimic. 

O umbră ca de liliac alunecă de-a lungul unui perete şi 
peste Invan. 

Sasha se întoarse către mişcare. 

Am vârât mâna sub jachetă, dar acolo nu se afla nici un 
toc, nici o armă. 


Umbra fusese doar o umbră, trimisă prin cameră de o 
accelerare subită a acţiunii de la televizor. 

Al treilea cadavru stătea întins într-un fotoliu uriaş, cu 
picioarele proptite de un scăunel, cu mâinile pe braţele 
fotoliului, liobby îi trase batista de mătase, eu am aprins 
lanterna, iar Roosevelt şopti: 

- Colonelul EHway. 

Colonelul Eaton Ellway fusese locţiitorul comandantului de 
la Fort Wyvem şi se stabilise în Moonlight Bay, ca pensionar, 
după ce baza fusese închisă. Ca pensionar. Sau angajat în 
activităţi clandestine, în haine civile. 

După ce n-am mai avut morţi de cercetat, am observat, în 
cele din urmă, ce se vedea la televizor. Era un program ce 
dădea un film de desene animate. Regele Leu, de Disney. 

Am rămas cu toţii liniştiţi, ascultând ce se auzea în casă. 

Altă muzică şi alte voci veneau din celelalte camere. 

Dar nici muzica, nici vocile nu erau ale unor oameni. 

„Moartea locuieşte aici." 

Din camera de zi am trecut, traversînd cu precauţie holul, 
în camera de lucru. Sasha şi Roosevelt se opriră în prag. 

în peretele acoperit cu rafturi de bibliotecă, uşa deschisă a 
unui dulap lăsa sâ se vadă o combina audio-video. La televizor 
rula Regele Leu, cu sonorul redus. Nathan Lane şi ceilalţi 
cântau Hakuna Matâta. 

în cameră am găsit încă doi membri ai clubului de 
sinucigai cu pătrate de mătase neagră pe cap. Un bărbat stătea 
la birou, iad femeie pe un scaun Morris. Lingă fiecare se aflau 
pahare goale, ; 

N-am mai fost în stare sâ ridic voalurile. Probabil câ 
mâtasi neagră era un accesoriu al cultului, cu un înţeles 
simbolic, intel gibil doar pentru cei care parcurseseră împreună 
acel ritual autj distructiv. Cred totuşi câ, măcar în parte, 
exprima vina de a implicaţi în activităţi ce aduseseră omenirea 
în criza aceea. Dai aveau remuşcări, atunci moartea lor conţinea 
o anumită demnitatj iar a-i deranja însemna lipsa de respect. 

înainte sâ părăsim camera de zi, acoperiserâm din nou 
figuri lui Sparkman, Toregard şi Ellway. 

Bobby păru că-mi înţelege ezitarea şi ridică el pânza de ţ 
figura bărbatului de la birou, iar eu am aprins lanterna, ca sâ-l 


ideţ tificâm. Nu-l cunoşteam. Un bărbat frumos, cu o 
mustăcioara bir tunsă, cenuşie. Bobby puse mătasea la loc. î] 

Şi femeia din scaunul Morris era o străină, dar, după ce aj 
îndreptat raza lanternei către figura ei, n-am stins-o imediat. 

Bobby scoase un şuierat uşor, printre dinţi, iar eu am 
exclamai 

— Doamne! j 

Dându-şi seama câ-i vorba de veşti proaste, Sasha şi 
Rooseve veniră din hol şi, cu toate ca nici unul dintre ei nu 
scoase o vorb feţele lor exprimau şocul şi repulsia pe care le 
simțeau. 

Ochii femeii moarte rămăseseră deschişi. Cel sting era un 
ocl căprui, normal. Cel drept era verde şi nu complet normal. 
Aproap câ nu mai avea alb. Pupila neagră nu mai avea formă 
rotundă, < eliptică - precum pupila unui ochi de şarpe. 

Orbita din jurul acelui ochi terifiant fusese deformată. 
Exista diformităţi subtile, dar îngrozitoare, în întreaga structură 
osoasă du partea dreaptă a figurii ei, cândva drăguţe: 
sprâncene, tâmplă, obraz falcă. j 

Gura atâma deschisa într-un strigăt tăcut. Buzele, trase 
înapoi într-un rânjet, îi dezveleau dinţii care, în cea mai mare 
parte, arătau normal. Câţiva, din partea dreaptă, erau ascuţiţi, 
iar un canin pârei că fusese pe cale să se remodeleze în colţ. i 

Am mutat raza lanternei în jos pe trupul ei, către mâini, pe 
care si le ţinea în poală. M-am aşteptat sâ zăresc mutații, dar 
erau normale şi strângeau un şirag de mătănii: mărgele negre, 
lanţ de argint, un crucifix mic, scump, din argint. 

în poziţia mâini lor ei palide se citea o asemenea 
disperare, un asemenea patos că am stins lumina, copleşit de 
milă. Mi s-a părut indecent sâ mâ uit la o asemenea dovada 
tristă a durerii ei din clipa finală. 

După ce găsisem primul cadavru din camera de zi, 
ştiusem, în ciuda voalurilor de mătase neagră, câ oamenii aceia 
nu se sinuciseserâ doar din cauza vinovăţiei pe care o simțeau 
pentru că se implicaseră în cercetările din Wyvem. Poate câ unii 
se simțeau vinovaţi, poate câ se simțeau toţi vinovaţi» dar 
participaseră la acel harachiri chimic în primul rând pentru ca se 
transformau şi pentru că se temeau de ce urmau să devină. 

Pentru moment, retrovirusul care transferase ADN-ul altor 
specii în celulele omeneşti avusese efecte limitate. Se 


manifestase mai mult psihologic, cu excepţia caninului de 
animal dc la persoana cea mai afectată. 

Unii dintre şefi fuseseră convinşi că schimbările fizice erau 
imposibile. Crezuseră că, pe măsură ce celulele din organism 
mor şi sunt înlocuite, conform rutinei, cu celule noi, acestea din 
urmă nu vor conţine secvențele de ADN animal care 
contaminaseră generaţia anterioară - cu excepţia cazului când 
au fost infectate celulele mâduvei, care controlează creşterea 
trupului omenesc. 

Femeia  desfigurată din scaunul Morris dovedea că 
greşiseră grav. Schimbări fizice hidoase pot însoţi deteriorarea 
mintală. 

Fiecare individ infectat primeşte o cantitate de ADN străin 
diferit de cel transmis tuturor, adică efectul este unic în fiecare 
caz. Unii dintre cei infectați nu manifestă nici o schimbare 
perceptibilă, mentală sau fizică, pentru câ primesc fragmente de 
ADN din atât de multe surse, încât nu există un efect cumulativ 
focalizat în afara destabilizării generale a sistemului, care are ca 
rezultat cancer cu metastază rapidă sau dezordini autoimunitare 
mortale. Alţii pot înnebuni, pot decâdea psihologic într-o stare 
subomenească, pot fi cuprinşi de furii ucigaşe sau de nevoi de 
nedescris. Cei care, în plus, suferă şi metamorfoze fizice, vor fi 
radical diferiţi intre ei:; grădină zoologica de coşmar. 

Am avut impresia câ gura mi-e plină de praf. Aveam gâtt 
uscat, astupat. Chiar şi muşchiul cardiac părea a fi slăbit, pentru 
c în urechi bătăile inimii îmi sunau sec, fără viaţă, ciudat. 

Cântecele şi glumele personajelor din Regele Leu nu mă 
uni pleau cu bucuria regatului magic. 

Speram că Manuel ştia despre ce vorbea atunci când 
pomenii despre descoperirea iminentă a unui vaccin, a unui 
tratament. 

Bobby aşeză cu blândeţe pătratul de mătase peste figura 
femei ascunzându-i trăsăturile torturate. ^ 

în timp ce mâna lui Bobby se apropia de ea, m-am 
încordat m-am trezit strângând puternic lanterna stinsă, gata s- 
o folosesc c armă. Mă aşteptam, într-un fel, să văd ochii femeii 
deschizându-s s-o aud mârâind, sâ văd dinţii ascuţiţi muşcând şi 
împroşcând sângfl ba chiar sâ-i înfăşoare mâtâniile de gât şi să-l 
tragă pe Bobby spl ea, cuprinzându-l apoi într-o îmbrăţişare 
ucigătoare. 


Nu sunt singurul cu imaginaţie prea bogată. Bobby se 
mişc prudent. Mâinile îi tremurau nervos, în timp ce punea 
mătasea | locul ei. 

După ce am părăsit camera de lucru, Sasha ezită şi se 
întoarş în uşa deschisă, sâ mai verifice o data camera. Nu mai 
ţinea arm cu ambele mâini, dar o avea pregătită, de parcă n-ar 
fi fost surprinşi dacă ar fi descoperit câ un pahar de punch 
Jonestown, versiunea Ic a cocktailului Poarta Raiului, nu fusese 
suficient de otrăvitor c să-i vină de hac creaturii de pe scaunul 
Morris. 

La parter se mai găseau o spălătorie şi o încăpere pentru 
croito rie, dar ambele erau pustii. 

în hol, Roosevelt şopti numele lui Mungojerrie, pentru câ n 
zăriserăm pisica după ce intraserăm în casă. 

Un mieunat slab, ca răspuns, urmat de încă doua, care s- 
au auzit în ciuda coloanei sonore a filmului lui Disney, ne-a făcut 
să mergem înainte pe hol. 1 

Mungojerrie stătea pe stâlpul balustradei, la capătul scării. 
în beznă, ochii lui verzi, luminoşi se aţintiră asupra lui 
Roosevelt» apoi se îndreptară către Sasha, când aceasta îi 
sugeră calmă, dar grăbită, să coboare naibii de acolo. 

Fără pisică nu aveam nici o şansă să cercetăm cu succes 
Wyvernul. Eram ostaticii curiozităţii sale - sau a ceea ce-l făcu să 
ne întoarcă spatele stând pe stâlp, apoi sâ sprinteze agil pe 
balustradă, sâ sară pe trepte şi să dispară în bezna de la etaj. 

- Ce face? l-am întrebat pe Roosevelt. 

— Aş vrea şi eu să ştiu. E nevoie de doi ca sâ comunici, 
mormăi el. 

22 

La fel ca înainte, Sasha ocupă poziţia din frunte. Am urcat 
<M toţii scările, eu încheind plutonul. Treptele acoperite de covfl 
scârţâiau puţin sub picioare, mai mult sub ale lui Roosevelt, dfl 
sunetul filmului care venea din camera de zi şi din cea de lucru 
sunete similare ce se auzeau de la etaj - acoperirâ zgomotul pfl 
care-l făceam noi. 

La capătul scării, m-am întors şi m-am uitat în jos. Nici un 
mojl stând în foaier, cu capul ascuns sub mătase neagră. Nici 
măcar unuM Mă aşteptasem la cinci. 

în holul de sus se vedeau şase uşi. Cinci erau deschise. 
Din tren camere venea lumină pulsînd. Coloane sonore în 


competiţie arâtafl câ Regele Leu nu fusese alegerea universală 
pentru distracţia celofl condamnaţi. 

Nedorind sâ lase vreo cameră neexplorată şi să lase astfel 
vreu agresor în urma noastră, Sasha se duse la prima uşă care 
ei! închisă. M-am aşezat cu spatele la zid lângă tocul uşii, iar 
Sash şi-a proptit spatele de zidul din cealaltă parte a uşorului. 
M-an întins, am apucat clanţa şi am apăsat-o. Când am împins 
uşa, Sashi întră iute, ghemuită, cu arma în mâna dreaptă, iar cu 
stânga câutâhl întrerupătorul. 

O baie. Nu se afla nimeni acolo. <! 

Se întoarse în hol, stinse lumina, dar lăsă uşa deschisă. 
Alături de baie se găsea dulapul pentru lenjeria de pat. Mai 
rămâneau patru camere. Cele cu uşi deschise. Din trei se 
auzeau voci şi muzică şi se vedea lumină. 

Nu-mi plac pistoalele şi am tras prima oara cu unul abia cu 
o luna în urmă. încă mi-e frică sâ nu mă împuşc singur în picior, 
dar mai degrabă m-aş împuşca în picior decât sâ fiu obligat să 
ucid un om. Dar acum simţeam nevoia să am o armă, o nevoie 
cu puţin mai mică decât disperarea cu care un om flâmând 
caută mincare, pentru câ nu mai suportam s-o văd pe Sasha 
asumându-şi toate riscurile. 

în camera următoare, Sasha eliberă iute uşa. Pentru că nu 
deschisese imediat focul, eu şi Bobby am urmat-o înăuntru, în 
timp ce Roosevelt păzea holul, stând în prag. 

O veiozâ lumina slab. Televizorul fusese comutat pe 
Nature Channel, unde se difuza un documentar, probabil 
interesant, chiar melancolic, şi oferise un divertisment agreabil 
celor condamnaţi, iiiunci când bâuseră punctul de fructe otrăvit. 
Dar în momentul în care am ajuns noi, pe ecran se vedea o 
vulpe care mesteca măruntaiele unei prepeliţe. 

_ Camera aceea era dormitorul principal, cu o baie alături. O 
Incăpere mare, în culori mai luminoase decât la parter, dar în 
care mă sufoca voioşia victoriana decisă şi îmbelşugată. Pereţii, 
draperiile, cuvertura de pat şi baldachinul patului cu patru stâlpi 
erau toate din aceeaşi țesătura: un fond smântâniu, încărcat din 
greu cu trandafiri şi panglici, explozii de roz, verde şi galben. 
Covorul avea un model cu crizanteme galbene, trandafiri roz şi 
panglici albastre, o grămadă de panglici albastre, atât de multe 
panglici albastre câ nu puteam sâ nu mâ gândesc la vene şi la 
intestine. Mobila pictată şi aurită era la fel de apăsătoare ca 


aceea neagră, de la parter. încăperea conţinea atât de multe 
prespapieruri din cristal, porţelanuri, statuete mici din bronz, 
fotografii în rame din argint şi alte bibelouri care, de-ar fi fost 
considerate muniţie şi ai fi aruncat cu ele, ar fi fost de ajuns ca 
să omori o mulţime de răzvrătiți. 

Pe pat, pe cuvertura în culori vesele, bine întinsă, zăceau 
un bărbat şi o femeie, cu acoperământul de rigoare din mătase 
neagră, care acum nu mi se mai părea nici simbolic, nici ţinând 
de vreun cult, ci victorian şi potrivit, întins peste chipurile 
groaznice ale morţilor pentru a menaja sensibilitatea celor care-i 
vor descoperi. Am fost sigur câ cei doi, întinşi pe spate, alături, 
ţinându-se de mâna, erau Roger şi Mărie Stanwyk. Când Bobby 
şi Sasha le-au dai la o parte voalurile, s-a dovedit că avusesem 
dreptate. m 

Fără să-mi dau seama, m-am uitat la tavan, aşteptindu- 
mă jfl parte să văd Sn colţuri coconi groşi, lungi de cincisprezece 
centima tri. Bineînţeles, nu atârna nici unul. începusem sâ 
retrăiesc coşma] rurile avute în stare de trezie. 

Strâduindu-mă sâ rezist unei claustrofobii potenţiale, am 
părâs camera înaintea celorlalţi şi m-am alăturat lui Roosevelt, 
în hoj unde am fost încântat - şi oarecum surprins - sâ descopăr 
câ In< nu apăruseră morţi umblători, cu glugi negre, din 
mătase, care sâ 1 acopere feţele reci, albe. 

Următorul dormitor arăta la fel de strident victorian ca 
restv casei, dar cele două cadavre — pe un pat cu jumătate de 
baldachir din mahon curbat, cu pologul din sifon alb şi broderii - 
se afla] într-o poziţie mai modernă decât Roger şi Mărie, stând 
pe o part* faţă în faţă, îmbrâţişându-se în ultimele lor momente 
pe pâmâif Le-am privit profil ele de alabastru, dar nu i-am 
recunoscut, iar eu i Bobby am pus la loc mătasea. 

Şi în camera aceea se afla un televizor. Familia Stanwyk, c 
toată dragostea lor pentru vremuri îndepărtate şi mai manieraţi 
erau americani tipici, nebuni după televiziune, fiind din aceast 
cauza mai proşti decât ar fi trebuit, pentru că s-a dovedit câ 
pentr fiecare televizor din casă membrii familiei pierd cinci 
puncte di IQ. Cuplul îmbrăţişat de pe pat alesese să-şi dea duhul 
la cea deo mie reluare a unui episod vechi din Star Trek. în 
momentul acel; căpitanul Kirk îşi exprima solemn convingerea 
câ toleranța i compasiunea erau la fel de importante pentru 
evoluţia şi supravie ţuirea unei specii inteligente ca vederea şi 


degetul opozabil, aşa c am rezistat nevoii de a muta pe Nature 
Channel, acolo unde vulpe mânca măruntaiele prepeliţei. 

Nu voiam sâ-i judec pe sărmanii aceia, pentru că nu cunos 
cusem teama şi suferinţa fizică care-i adusese la acel sfârşit. Dai 
dacă m-aş transforma şi aş crede câ sinuciderea reprezenta 
singuri soluţie, n-aş dori să-mi dau duhul privind produsele 
imperiulu Disney, nici documentare despre frumuseţea setei de 
sânge i naturii, nici aventurile navei cosmice Enterprise, aş 
asculta muzici eternă a lui Beethoven, Johann Sebastian Bach, 
poate Brahms, Mozart. Sau rockul lui Chris Isaak, care s-ar fi 
potrivit, şi încă foarte bine. 

După cum vă daţi seama din discursul meu baroc, în 
momentul in care m-am întors în holul de la etaj, numărătoarea 
morţilor ajunsese la nouă, claustrofobia mea era tot mai 
puternică, imaginaţia mea o luase razna, nevoia de un pistol 
devenise aproape sexuală, iar testiculele mi se retrâseseră în 
vintre. 

Ştiam că n-o să ieşim toţi vii din casa aia. 

Christofer Snow ştie multe lucruri. 

Ştiam. 

Știam. 

în camera următoare era întuneric. O privire a fost 
suficientă pentru a ne lămuri câ fusese folosită pentru a 
depozita mobilă victoriană şi obiecte de artă. în douâ-trei 
secunde de lumină am văzut picturi, scaune, urne, un birou stil 
Chippendale — de parcă ultima intenţie a familiei Stanwyk 
fusese sâ umple fiecare cameră a casei atât de mult, încât sâ nu 
mai încapă nici un om, până când densitatea şi greutatea 
mobilierului ar fi deformat structura spaţiotemporală, fâcând 
casa sa ţâşnească din secolul nostru şi sâ ajungă intr-o epocă 
mai liniştită, cea a lui Sir Arthur Conan Doyle şi a lordului 
Chesterfield. 

Mungojerrie, după toate aparențele neafectat de acest 
exces de moarte şi decor, stătea în hol, în lumina inconstantă ce 
pulsa prin uşa deschisă a ultimei camere, privind atent dincolo 
de prag. Apoi deveni prea atent. Avea spatele arcuit, pârul 
zburlit, de parcă ar fi fost animalul unei vrăjitoare care-l văzuse 
pe diavol apărând dintr-un ceaun care clocotea. 

Deşi nu aveam armă, n-am lăsat-o pe Sasha să intre prima 
pe uşă, pentru că-mi imaginam că persoana care pătrundea 


prima în încăpere va exploda sau va fi ciopârţită ca o ţelină la 
un curs de gastronomie. Dacă acceptam ideea câ acele patru 
cadavre nu suferiseră transformări în zonele acoperite de haine 
însemna câ nu întâlniserăm nici un refugiat din /nsu/a doctorului 
Moreau, în afară de femeia ghemuită pe scaunul Morris de la 
parter. îmi venea să-l inhaţ pe Mungojerrie şi să-l împing 
înaintea mea în cameră, sâ atragă focul asupra lui, dar mi-am 
amintit câ, in cazul in care vrgfl nul dintre noi supravieţuia, avea 
nevoie de vânătorul de şoareci« să-l conducă prin Wyvem si, 
chiar dacă ar fi căzut în picioajfl nevătămat, conform obiceiului 
felinelor, exista posibilitatea ca mfl să refuze sâ mai coopereze, 
după un asemenea gest din partea nufl Am păşit peste pisică $i 
peste prag fără nici un fel de pregătiră spontan, aruncându-mă 
cu capul înainte într-un haos de mobil» victorian. Sasha se afla 
imediat în urma mea, şoptindu-mi numea cu o dezaprobare 
severa, de parcă i-aş fi răpit cu adevărat cea rtifl bună ocazie de 
a fi ucisă în această ţară sentimentală a minunilor Cfl filigrane. 

într-o cacofonie vizuală de stambă, într-un uragan de 
raritâţa un televizor prezenta creaturile de desen animat ale 
veldu» dănţuind, strânse la un loc, în Regele Leu. Experții în 
marketing» lui Disney ar fi putut să transforme filmul într-o mină 
de aiuv W scoată o ediţie specială pentru distracţia de dinainte 
de moarta pentru iubiţi refuzaţi şi adolescenţi răvăşiţi, pentru 
agenţii di bursă, să ţină videocaseta pe raft, în eventualitatea câ 
are loc (J noua zi de Lunea Neagra, la pachet pe videocaseta sau 
pe DVM împreună cu un pătrat din mătase neagră, un bloc şi un 
stil» pentru scrisoarea de dinaintea sinuciderii, şi cu textul 
cântecekH pentru a permite autocondamnatului sâ cânte în 
timpul secvenţelofl muzicale, pânâ-i vine de hac otrava. 

Două cadavre, numerele zece şi unsprezece, zăceau pe 
cuveti tura mat lăsată, dar erau mai puţin interesante decât 
silueta în robă flj Morţii, care stătea lângă pat. Secerâtorul, fără 
coasa lui obişnuită, si aplecase peste decedați, le aranjase cu 
grijă pătratele de mătasf neagră peste feţe, înlâturând orice 
scamă, netezind cutele pânzefy surprinzător de aferat pentru un 
tiran al iadului sinistru, cum 1*1 numit Alexander Pope, deşi cei 
care ajung la culmea profesiei lor ştiu câ atenţia pentru detalii 
este esenţiala. m 

Era mai scund decât îmi imaginasem câ ar trebui să fie 
Moartea* doar de vreun metru şi şaptezeci de centimetri. Şi 


mult mai grai decât în imaginea populară, deşi problema 
greutăţii aparente putea fi iluzorie, putea fi vina unui croitor de 
mina a doua, care-i făcuse o robă largă, ce nu-i flata silueta. fl 

Când şi-a dat seama câ apăruseră intruşi, s-a întors încet, 
sâ ne înfrunte şi s-a dovedit atunci că nu-i deloc Moartea, 
stâpâna viermilor. Era doar părintele Tom Eliot, parohul bisericii 
catolice St. Bcrnadette, ceea ce explica de ce nu purta glugă; 
roba era, de fapt, o sutană. 

Pentru câ mintea mi-e plină de poezie, mi-am amintit cum 
a descris Robert Browning Moartea: „palidul preot al oamenilor 
amuţiţi", definiţie care se potrivea în cazul de faţă. Chiar şi aici, 
în lumina africană animată, faţa părintelui Tom părea a fi palidă 
şi rotundă, ca hostia pusă pe limbă, în timpul împărtăşaniei. 

- N-am putut sâ-i conving sâ-şi lase soarta de muritori în 
mâinile Domnului, zise părintele Tom, cu voce tremurătoare, cu 
ochii plini de lacrimi; nu comentă în nici un fel apariţia noastră 
subită, de parcă ar fi ştiut câ 11 va surprinde cineva in timpul 
activităţii aceleia interzise. Fuga de viaţă reprezintă un păcat 
teribil, o jignire adusă lui Dumnezeu. Decât sâ mai sufere în 
lumea asta, au ales damnarea. Mi-e teama câ asta au făcut Mi- 
au respins sfaturile, oricât m-am străduit. Am încercat sâ-i 
mângâi. Asta a fost tot ce-am putut sâ le ofer. Mângâiere. 
înţelegeţi? 

- Da, înţelegem, a răspuns Sasha, cu milă, dar şi cu 
precauţie, în vremurile obişnuite, înainte sâ ne apropiem 
Sfârşitul Zilelor, 

părintele Tom fusese un om înflăcărat, credincios fără sâ 
fie bigot, sincer în grija lui pentru ceilalţi. Cu faţa lui expresivă, 
mobilă, zâmbitoare şi cu ochi veseli, era un comediant înnăscut. 
însă în vremuri tragice devenea o puternică sursă de energie 
pentru ceilalţi. Nu fac parte din biserica sa, dar ştiu câ enoriașii 
îl adoră. 

în ultimul timp, lucrurile nu merseseră prea bine pentru 
părintele Tom. Sora lui, Laura, fusese colega şi prietena mamei 
mele. Tom îi este foarte devotat. Laura n-a mai fost văzută de 
mai mult de un an. Putem deci să credem câ a înaintat mult pe 
drumul transformării, câ s-a modificat foarte mult şi câ-i ţinută 
în Groapă, la Wyvem, unde-i obiectul unor intense studii. 

- Patru dintre ei erau catolici, zise preotul. Membrii ai 
turmei mele. Sufletele lor se aflau în mâinile mele. în mâinile 


mele. Ceilalţi sunt lutherani, metodişti, unul e evreu... Doi 
fuseseră atei până... 

recent. Toate aceste suflete trebuiau salvate de mine. Eu 
le«|fl pierdut. 

Vorbea repede, agitat, ca şi cum ar fi stat pe o bombă cu 
ceaifl ticăia dc zor, apropiindu-se de detonare, şi dorea să apuce 
să» confeseze înainte de a fi făcut bucăţi. » 

- Doi dintre ei, un cuplu tânăr, prost îndrumat, absorbisOH 
fragmente incoerente din credinţele spirituale ale mai mult» 
triburi de indieni americani, întoreînd totul pe dos, încât indie» 
n-ar fi priceput nimic din ceea ce rezultase. Cei doi credeau întf» 
grămadă de lucruri, într-un talmeş-balmeş, venerau bizoni, 
spirj» ale râului, ale pământului, porumbul... Oare aparţin unei 
epoci 9 care oamenii venerează bizoni şi porumb? Mă simt 
rătăcit. MU înţelegeţi? 

- Da, răspunse Bobby, care ne urmase în cameră. Nu va 
fac» griji, părinte Eliot, vă înţelegem. 

Preotul purta o mănuşă largă, din pânză, pentru 
grădinărit, » mâna stingă. în timp ce continua să vorbească, 
trăgea fâră înceta» de mânuşă cu mâna dreaptă, strângând-o la 
încheietura şi întinzi» du-i degetele, de parcă nu s-ar fi potrivit 
bine. 

- Nu i-am miruit, nu le-am făcut ritualurile finale, zise el cu 
m voce care căpăta un ton tot mai isteric, pentru câ se 
sinucisesertm deşi poate câ ar fi trebuit, mila e deasupra 
doctrinei, pentru că toi ce am făcut pentru ei... singurul lucru pe 
care l-am făcut pentru aceşti oameni chinuiţi a fost să-i sprinjin, 
sâ le ofer sprijinul prim cuvinte, prin vorbe goale, deci nu ştiu 
dacă sufletele lor au fosa pierdute din cauza mea sau în ciuda a 
ceea ce am făcut. 

Cu o lună în urma, în noaptea în care murise tatăl meu, 
avusesem o întâinire ciudată şi stânjenitoare cu părintele Tom 
Eliot, despre care am scris în primul volum al acestui jurnal. în 
noaptea aceea crudă îşi stâpânise emoţiile mai puţin decât 
acum, în mausoleul familiei Stanwyk, de aceea am bănuit câ se 
transforma, dai* spre sfârşitul întâlnirii păruse a fi frâmântat nu 
din cauza vreunul motiv bizar, ci din cauza grijii pentru sora sa 
dispărută şi din cauza propriei disperări spirituale. 

Şi acum, la fel ca atunci, am căutat lucirea nenaturală, 
galbenă, în ochii săi, dar n-am zărit nimic. 


Culorile desenului animat de la televizor i se reflectau pe 
faţă şi aveam impresia ca mâ uit la el printr-un vitraliu ce-şi 
schimba continuu cromatica şi care reprezenta mai degrabă 
siluete deformate de animale, decât sfinţi. Lumina ciudata şi 
nepotrivita ii bâtea în ochi, dar n-ar fi putut sâ ascundă nici cea 
mai slaba şi mai trecătoare lucire animalică. 

Tot trâgând de mânuşă, cu vocea încordată de stres ca 
nişte linii de înaltă tensiune în vreme de furtună, cu faţa lucind 
de sudoare, părintele Tom spuse: 

- Au găsit o cale sâ scape, chiar daca a fost o cale greşită, 
un păcat de moarte. Dar eu n-am putut să merg pe calea aceea, 
sunt prea speriat, pentru câ trebuie sâ mâ gândesc la suflet, 
fiindcă există un suflet nemuritor şi eu cred în suflet mai mult 
decât în eliberarea de suferinţă, deci pentru mine nu există cale 
de scăpare. Am gânduri blestemate. Gânduri terible. Vise. Vise 
pline de sânge. în vise, mă hrănesc cu inimi care bat, muşc 
gâturi de femei şi violez... violez copii, iar când mă trezesc sunt 
scârbit, dar şi aţâţat, iar eu n-am cale de scăpare... 

Brusc, îşi scoase mânuşa din mâna stingă. lar ce ieşi din 
ea nu era o mână omenească, ci o mână pe cale sâ se 
transforme în altceva, dar care manifesta încâ dovada 
umanităţii in culoarea şi textura pielii şi în plasarea degetelor, 
numai că degetele arătau ca nişte gheare de mărimea unor 
degete, dar încă nu ajunseseră gheare, pentru câ fiecare părea 
despicat — sau începuse sâ se despice - în apendice care 
semănau cu cleştii unui pui de homar. 

- Pot doar să cred în Isus, zise preotul. 

Pe faţa lui şiroiau lacrimi la fel de amare ca oţetul din 
buretele ce fusese oferit izbăvitorului sâu în suferinţă. 

- Cred. Cred în mila lui Hristos. Da, cred. Cred în mila lui 
Hristos. 

în ochii lui ardea o lumină galbenă. Ardea. 

Părintele Tom veni mai întâi spre mine, poate pentru câ 
mă aflam între el şi uşă, poate pentru câ mama mea era 
Wisteria Janc Snow. La urma urmei, deşi făcuse miracole, 
precum Orson şi Mungojerrie, munca ei de-o viaţă făcuse 
posibilă şi chestia anormala cjc la capătul braţului sting al 
preotului. Laluf”B omenească mai credea In sufletul nemuritor 
şi în mila lui Isus»a era limpede că partea întunecată din el 
credea doar în râzbuiţfi 


sîngeroasă. 

Indiferent ce altceva mai era, părintele Tom râmânea în 
prin rând preot, iar părinţii nu mă educaseră să bat preoţi sau 
oaiqjfl bolnavi de disperare. Respectul, mila şi douăzeci şi opt de 
aajM educaţie părintească au fost mai puternice decit instinctul» 
supravieţuire - ceea ce mâ făcea să-l dezamăgesc pe Darwin - 
şIjfl loc să răspund agresiv la atacul părintelui Tom, mi-am 
acoperit tm cu mâinile şi am încercat sâ fug de cl. E 

Nu avea experienţa de luptător. Se aruncă orbeşte asupra 
ntfl ca un copil de şcoală într-o încăierare pe terenul de joafi 
folosindu-şi tot trupul ca o armă, împingându-se în mine cu flfl 
multă forţă decât te-ai fi aşteptat de la un preot obişnuit, ba 
chjfl mai multă decât te-ai fi aşteptat de la un iezuit. 

împingându-mă înapoi, m-am lovit tare de un dulap înalt. 
jH_miner de uşă mă înghionti în spate, chiar sub omoplatul 
stâng. M 

Părintele Tom mă izbi cu pumnul drept, dar pe mine mă 
îngtfl jora mai mult apendicele uluitor de la mâna stingă. Nu 
ştiam cât A ascuţiţi puteau fi cleştii ăia. Mai mult de atât, nu 
voiam sâ fiu atuk de chestia aia, care părea necurată. Nu 
murdară, în sens igienic. QU în sensul în care este necurată 
copita despicată sau coada roz, f&M pâr şi spiralată a diavolului. 
M 

în timp ce mă lovea, părintele Tom repeta grăbit 
declaraţia stj de credinţă religioasă: 

- Cred în mila lui Hristos, mila lui Hristos, mila, cred în 
milă, lui Hristos! J 

Scuipatul său îmi stropea faţa, iar răsuflarea lui, deranjant 
de plăcută, mirosea a menta. J 

Psalmodierea neîntrerupta nu avea ca scop sâ mă 
convingă pe mine sau pe altcineva — nici măcar pe Dumnezeu 
— de credinţa nestrămutata a preotului. Mai degrabă încerca să 
se convingă singur de credinţa sa, sâ-şi amintească sieşi câ 
avea nădejde, că dorea sâ folosească acea nădejde ca sâ devină 
din nou stâpân pe sine. în ciuda lucirii sulfuroase, rele, din ochi, 
în ciuda nevoii de a 

lelele care-i dădea o putere ciudată in trupul nedisciplinat, 
il iii cam întrezări pe omul lui Dumnezeu, cinstit şi vulnerabil, 
care | străduia sâ oprească furia sălbatica din el şi sâ găsească 
o cale Mpoi, către graţia divină. Ţipând, injurind, Bobby şi 


Roosevelt se agâţară de preot, încerind sâ-l tragă de pe mine. 
Ţinându-se strins de mine, părintele Tom i lovea cu picioarele, le 
dădea coate în burtă şi în coaste. L Nu fusese un luptător 
priceput când se aruncase asupra mea, dar pftica sâ înveţe 
repede. Sau poate pierdea in tentativa sa de a kubjuga noul său 
eu transformat, sălbaticul din el, cel care ştia totul jdespre luptă 
şi ucidere. 

Am simţit ca mă apucă ceva de pulover şi am fost sigur 
câ-i gheara aceea scârboasâ. Vârfurile cleştilor se înfipiserâ în 
țesătura clin bumbac. 

Cuprins de greață, am apucat încheietura preotului, 
pentru a-l opri. Carnea de sub degetele mele era ciudat de 
fierbinte, unsuroasă vi scârboasă la atingere ca un cadavru în 
stare avansată de putrefacție, în unele locuri, simţeam carnea 
aceea dezgustător de moale, dar în altele pielea se întărise, ca 
un fel de carapace netedă. 

Până atunci, lupta noastră bizară fusese disperată, dar, 
într-un fel, mă amuzase, fusese ceva de care nu râdeai pe 
moment, dar despre care puteai să râzi mai târziu, la o bere, pe 
plaja: încăierarea cu un cleric dolofan, într-un dormitor plin de 
ţesături, o combinaţie de desene animate dintre Chuck Jones şi 
H.P. Lovecraft. Dar, brusc, interveni ceva ce mă făcu sâ nu mai 
fiu sigur de mine şi treaba nu mi se păru deloc amuzantă, în nici 
un fel. 

încheietura mâinii lui nu mai arăta deloc ca încheietura pe 
care o înveţi dintr-un atlas anatomic, la un curs de biologie 
generală, ci semăna mai mult cu ceva ce vezi într-o criză de 
delirium tremens în stare avansată, după ce te-ai trotilat cu 
zece sticle de bourbon. Mâna lui se întorcea spre spate din 
încheietură, aşa cum nu poate sâ se întoarcă nici o mână 
omenească, de parcă ar fi fost pe o articulaţie sferică, iar cleştii 
mă ciupeau de degete, obligându-mă sâ-i dau drumul, înainte sâ 
apuce sâ mâ taie. 

Deşi simţeam câ mă luptasem cu preotul destul de mult 
timp ca sâ pot sâ-mi tatuez numele lui pe biceps, părintele Tom 
fusese cuprins de frenezia agresiva doar de o jumătate de 
minut, « Roosevelt îl lua de pe mine. Blândul nostru 
comunicatei» animalele a comunicat cu animalul din preot 
ridicându-l d(I podea şi aruncându-l, de parcă n-ar fi fost mai 


greu decât 'ifl vârâta Moarte, care, la urma urmei, nu-i decât o 
colecţie de oH într-o robă. 

Părintele Tom se lovi de piciorul patului, făcând perechea 
sinucigaşi sâ ţopăie, cuprinși parcă de un extaz post-mortemfi. 
timp ce arcurile patului cântau sub ei. Preotul căzu cu faţa în jdfl 
podea, dar sări imediat în picioare, cu o agilitate neomenească. 
9 

Fără sâ mai pomenească nimic despre credinţa sa, ci 
grohăifl ca un vier, scuipând şi scoțând sunete ciudate de furie, 
apucă m scaun din lemn de nuc, cu tapiţerie cu narcise, păru 
pentru o clifl câ vrea să spargă totul in jur, apoi îl izbi pe 
Roosevelt. 

Roosevelt se răsuci, tocmai la timp ca sâ fie lovit de scaun 
9 spatele-i lat şi nu în faţa. 

Din televizor se auzea vocea dulce şi emoţionantă a lui 
Eltfl John, cu acompaniament orchestral şi coral, cântând Can 
You Fpm the Lo ve Tonight? M 

în timp ce scaunul se rupea pe spatele lui Roosevelt, 
părintdB Tom arunca un taburet spre Sasha. 

Aceasta nu se feri suficient de iute. Scaunul o atinse în 
umăr şi o făcu sâ cadă peste o sofa. 

După ce o lovi pe Sasha, preotul îndrăcit arunca tot soiul 
dd lucruri de pe noptiera în mine, în Roosevelt, în Bobby şi 
scoasd sunete bestiale, miriieli şi cuvinte deformate, dar 
familiare, cu o bucurie râutăciosâ, cu care-şi puncta atacul: o 
perie din argint pentru pâr, o oglinda ovală cu ramă şi miner din 
sidef - „în numele Tatălui" — o perie grea din argint, pentru 
haine - „şi al Fiului“* - câteva cutii decorative din email - „şi al 
Suntului Duh“ -*j un vas din porțelan care-l lovi .pe Roosevelt 
atât de puternic m faţă, încât acesta se prăbuşi de parcă ar fi 
fost izbit cu un ciocan, un pieptene din argint. O sticlă de 
parfum trecu pe lingă capul meu şi se sparse de o mobilă 
îndepărtată, umplând dormitorul cu miros de ulei de trandafir. 

în timpul acestui bombardament,  aplecindu-ne şi 
ghemuinilu-ric, aparându-ne feţele cu braţele ridicate, eu şi 
Bobby am încercat să ne apropiem de Tom Eliot. Nu ştiu de ce. 
Poate credeam i :| împreună am putea să-l doborim şi să-l 
ţinem locului pâna când criza se va potoli, până îşi va veni în 
minţi. Dacă mai avea minte. Varianta care părea puţin 
probabilă. 


Când preotul aruncă şi ultima muniţie din arsenalul de pe 
noptieră, Bobby se năpusti asupra lui, iar eu m-am repezit după 
el, o clipă mai târziu. 

în loc să se retragă, părintele Tom se lansă înainte şi când 
se lIniîlniră, preotul îl ridică pe Bobby de pe podea. Nu mai era 
părintele Tom, era incredibil de puternic, cu forţa şi ferocitatea 
unui taur turbat. Merse prin dormitor, se împiedică de un scaun, 
apoi îl arunca pe Bobby într-un colţ, atât de tare încât umerii lui 
Bobby trosniră. Bobby ţipă de durere, iar preotul se apleca peste 
el, lovindu-l cu pumnii, zgâriindu-l, înfigându-se în el. 

Atunci m-am vârit şi eu în încăierare, aruneîndu-mă în 
spatele părintelui Tom, strecurându-mi braţul drept în jurul 
gâtului său, apucând încheietura acestuia cu mâna stingă. 
Sugrumându-l. Trâgându-i capul înapoi. Strivindu-i traheea, 
încereînd să-l trag de pe Bobby. 

Se retrase de lângă Bobby dar în loc sâ cada în genunchi 
şi sâ capituleze, păru câ nu are nevoie de aerul pe care îl 
împiedicam sâ-l respire sau de sângele pe care îl opream sâ şi 
ajungă la creier. Se îndoi, încereînd sâ mă arunce peste capul 
lui, se apleca din nou, şi mai furios. 

Mi-am dat seama câ Sasha striga, dar n-am ascultat ce 
spunea până când preotul se opinti a patra oară şi aproape că 
mă aruncă dc pe el. Mâna cu care-l sugrumam îmi alunecă, iar 
el mirii, simțind triumful. Atunci am auzit-o pe Sasha spunând: 

- Dâ-te la o parte, Chris! Chris, dâ-te la o parte! 

Pentru a face ceea ce-mi cerea era nevoie de încredere, 
dar întotdeauna e vorba de încredere, fie că-i vorba de o luptă 
pe viaţă şi pe moarte sau de un sărut, aşa câ am slăbit 
strânsoarea, iar preotul mâ aruncă la o parte, înainte sâ apuc să 
mă retrag. 

Părintele Tom se ridică şi păru mai înalt ca înainte. Cred» 
fusese o impresie. Furia lui demonică atinsese o asemenea 
inten» tate, o asemenea putere încât mă aşteptam să ţâşnească 
din el arc» electrice către orice obiect metalic din jur. Furia îl 
făcea sâ pară ixfl mare ca înainte. Ochii lui galbeni, luminoşi 
păreau mai strălucit» decât orice alţi ochi, de parcă în craniul lui 
nu s-ar fi aflat doăl» fiinţă nouă, care se transforma, ci focul 
nuclear elementar al unţfl întreg univers nou, pe cale de a se 
naşte. '» 


M-am dat înapoi, gâfâind, câutând prosteşte pistolul pe 
care nifl luase Manuel. 

Sasha ţinea o pernă, pe care, evident, o luase de sub 
capul uni» dintre sinucigaşi. Părea ceva la fel de nebunesc ca tot 
ce se hitâ» plase, de parcă intenţiona sâ-l sufoce sau sâ-l bata 
cu sacul cu fu» de gâscă până capitula. Dar când îi ordonă sâ se 
dea înapoi şi så » aşeze, mi-am dat seama că perna ascundea 
Chiefs Special-ul ei dl calibrul 38, câ o folosea pentru a amortiza 
zgomotul  împuşcăturii dacă va fi obligată să folosească 
revolverul, pentru câ dormitorul ffl afla în partea din faţă a 
casei, iar sunetul putea fi auzit din stradă, j 

vâ daţi seama câ preotul n-o ascultă pe Sasha. Poate câ 
momentul acela nu putea să dea ascultare decât pornirilor sa» 
uraganului intern al transformării sale. 

Deschise gura larg, iar buzele i se desprinserâ de pe din» 
Scoase un urlet nepâmântesc, apoi altul, mai îngrozitor decţă 
primul, urmat de lătraturi, strigăte şi mormăituri, care exprimau 
alternativ, durere şi plăcere, disperare şi bucurie, furie oarbă ş| 
remuşcâri puternice, de parcă în trupul lui chinuit s-ar fi aflat a 
mulţime de fiinţe. j 

în loc să-i ordone părintelui Tom să se supună, Sasha se 
ruga de el. Probabil pentru câ nu voia să folosească arma. 
Probabil pentru câ îi era teama câ ţipetele lui nebuneşti vor fi 
auzite în strada şi vor atrage atenţia. Se ruga de el cu voce 
tremurată, cu lacrimi în ochi, dar eram sigur câ putea sâ facă 
ceea ce trebuia făcut. 

Preotul care răcnea ridica braţele, ca şi cum ar fi chemat 
asupra noastră mânia cerului. începu să tremure violent, ca un 
epileptic. 

Bobby stătea în colţul în care-l lăsase părintele Tom, cu 
ambele rniini apăsate pe partea stingă, ca şi cum ar fi oprit 
sângele să curgă dintr-o rană. 

Roosevelt bloca uşa dinspre hol, ţinându-şi o mână pe 
faţă, acolo unde fusese lovit de vasul din porțelan. 

După expresia lor mi-am dat seama că nu eram singurul 
care credeam câ preotul se îndrepta către o explozie de violenţă 
mult mai groaznică decât tot ce vâzuserâm până atunci. Nu mă 
aşteptam ca părintele Tom să se metamorfozeze în faţa noastră, 
transformându-se într-o clipă din cleric în monstru, ca un 
extraterestru dintr-un film de science-fiction, devenind pe 


jumătate vasilisc şi pe jumătate păianjen, croindu-şi drum prin 
noi patru, apoi  înghiţindu-l pe  Mungojerrie, de parcă 
neajutoratul motan ar fi fost un lichior digestiv. Sigur, carnea şi 
oasele nu se pot transforma la fel de iute ca boabele de porumb 
într-un cuptor cu microunde. Pe de altă parte, o schimbare 
fantastică, precum cea din preot în animal de pradă, nu m-ar fi 
surprins. 

Preotul mă surprinse, ne suiprinse pe toţi, când îşi 
îndreptă furia împotriva sa. Ar fi trebuit sâ-mi amintesc de 
păsări, de şoarecii veve, de cuvintele lui Manuel despre implozia 
psihică. Clericul scoase un vaiet ce păru câ oscilează între furie 
şi mâhnire şi, cu toate câ nu fusese la fel de puternic ca 
precedentele strigăte, era mult mai terifiant, pentru că nu exista 
strop de speranţă in el. După acea lamentaţie ce-ţi îngheţa 
măduva în oase, se izbi de mai multe ori în faţă cu pumnul drept 
şi cu simulacrul de pumn pe care-l putea face cu mina 
deformată, dându-şi lovituri atât de puternice, încât nasul i se 
sparse, iar buzele i se tâiară în dinţi. 

Sasha se ruga încâ de el, deşi îşi dăduse seama câ 
părintele Tom Eliot nu mai putea fi ajutat de nimeni din această 
lume. 

Acesta începu sâ-şi sfâşie obrajii - de parcă ar ii vrut sâ-l 
smulgă pe diavol din el — înfigându-şi unghiile adânc, iar cu 
cleştii se prinse de ochiul drept, ca şi cum ar fi vrut sâ-l extragă 
din sine. 

Deodată, prin aer zburară fulgi, învârtindu-se în jurul 
preotului. Am rămas uluit pentru moment, până mi-am dat 
seama câ Sasha trăsese cu arma ei. Probabil câ perna nu 
amortizase total împuşcătura, dar nu auzisem nimic, în afara de 
vatf părintelui Tom. 9 

Preotul se cutremură sub impactul glonţului, dar nu se 
pr&W Nici nu încetă lamentaţia aceea zguduitoare şi continuă să 
se sffl 

Am auzit a doua împuşcătură, apoi pe a treia. 9 

Tom Eliot se prăvăli pe podea, tresări, ca un câine care vill 
fl câ vânează iepuri, apoi rămase nemişcat, mort. , .9 

Sasha îi scăpase de chin, dar îl salvase şi de autodistrug*! 
care, după credinţa lui, i-ar fi condamnat sufletul nemuritOM 
damnare veşnică. 9 


Atât de multe se întâmplaserâ din clipa în care preotul 
arundH scaunul in Roosevelt şi taburetul în Sasha, încât am fost 
surprins jH aud pe El ton John încă cântând Can You Feel 
theLove TonigfitfM 

înainte sâ dea drumul pernei, Sasha se întoarse către 
televizo9 mai trase un foc, fâcând praf ecranul. 

Deşi mulţumiţi câ pusese capăt muzicii şi imaginilor 
nepotrivjl Rege/e Leu, ne-a alarmat bezna totală care cuprinse 
încâperH după explozia de seîntei din televizorul distrus. 
Presupuseserăm ol preotul în transformare murise, pentru câ 
oricare dintre noi ar9 ajuns mine are pentru viermi, după ce ar fi 
încasat trei gloanţe V piept, dar, după cum remarcase Bobby în 
noaptea trecuta, nu mafl existau reguli in ajunul Apocalipsei. 

Când am căutat lanterna, n-am găsit-o sub centură. 
Probabil căzuse în timpul încăierării. 

în imaginaţia mea, preotul mort înviase şi se transformase 
irf; ceva ce nu putea fi ucis de o divizie întreagă de infanterie 
marină. ! 

Bobby aprinse una dintre veioze. 

Mortul fusese doar om şi rămăsese mort, un morman ce 
nil merita să fie examinat îndeaproape. 

Sasha puse arma în toc, se întoarse cu spatele la cadavru 
şi râmase cu umerii lăsaţi, cu capul plecat, cu o mână 
ascunzându-şi faţa, încereînd să-şi revină. 

Veioza avea un comutator cu trei poziţii, iar Bobby alese 
nivelul cel mai scăzut al luminii. Abajurul din mătase roz lăsa 
încăperea în umbră, dar cu suficientă lumină ca sâ nu suferim 
un atac de congestie cerebrală. 

Am descoperii lanterna pe podea, am ridicat-o şi mi-am 
pus-o llh centură. 

încereînd să-mi potolesc respiraţia, m-am dus la fereastra 
cea iuti apropiată. Draperiile fuseseră făcute dintr-un material 
greu, ros ca pielea unui elefant, cu un contur negru. 
Amortizaseră jiu înotul Împuşcăturii la fel de eficient ca perna de 
pluş prin care I nsesc Sasha. 

Am tras draperia şi am privit strada luminată de becuri. 
Nimeni fiu arăta sau alerga către locuinţa familiei Stanwyk. Nici 
o maşină nu oprise în fata casei. De fapt, strada era pustie. 

Din câte îmi amintesc, nici unul dintre noi n-a spus nimic 
până n-am coborât pe scări şi am ajuns iarăşi în bucătărie, unde 


pisica Nolemnă ne aştepta, la lumina lămpii cu petrol. Poate că 
n-am spus nimic demn de ţinut minte; dar, daca mă gândesc 
mai bine, cred câ iun mers prin casă în tăcere. 

Bobby îşi scoase cămaşa hawaiiană şi puloverul negru din 
bumbac, care erau mânjite de sânge. în partea stingă avea 
patru tăieturi, răni făcute de mâna teratoidă a clericului. 

Acesta-i un cuvânt util, din lumea mamei, a geneticii. 
înseamnă ceva monstruos, un organism sau o parte dintr-un 
organism, deformat din cauza materialului genetic afectat. Pe 
când eram copil, fusesem interesat de cercetările şi teoriile 
mamei, pentru că ea — după cum îi plăcea sâ spună - îl căuta 
pe Dumnezeu în mecanismele ceasurilor, şi ăsta mi se pare cel 
mai important lucru pe care-l poate face cineva. Dar Dumnezeu 
preferă să vadă ce putem să facem singuri din noi inşine şi nu 
ne uşurează sarcina de a-L găsi în latura aceasta a morții. în 
timpul drumului, când credem că am descoperit uşa în spatele 
căreia ne aşteaptă El, descoperim că acolo se află ceva care nu-i 
defel divin, ci teratoid. 

în baia de lângă bucătărie, Sasha găsi o trusă de prim 
ajutor şi o cutie cu aspirine. 

Bobby se duse la chiuvetă şi-şi curăţă rănile, folosind o 
cârpă curată şi săpun lichid şi şuierând printre dinţii încleştaţi. 

- Te doare? l-am întrebat eu. -Nu. 

- Ce naiba! 

- Tu ce ai? M 

- Vânătăâi. M Cele patru tăieturi de pe coaste nu erau 
adinei, dar sângerautw Roosevelt se aşezase pe un scaun, la 
masă. Luase nişte cubţfi 

de gheaţă din congelator şi le înfăşură într-un ştergar 
pentru văjfl îşi puse compresa pe ochiul sting, care se umflase. 
Din feric» vasul de porțelan nu se spărsese când îl lovise, pentru 
câ s-ar fi ajfl cu cioburi în ochi. 

- E râu? l-am întrebat eu. 

- Am avut chestii mai rele. 

- La fotbal? 

- Făcute de Alex Karras. 1 

- Mare jucător! J 

- Imens. J 

- Te-a pus jos? 

- De multe ori. ^ 


- Ca un camion, am sugerat eu. 4 

- Unul greu. lar acum m-a dat gata un simplu vas. 

Sasha impregna o cârpa cu apă oxigenata şi o apăsa, de 
mi multe ori, pe rănile lui Bobby. De fiecare dată când o ridica, 
tăi< turile adinei se umpleau imediat cu spuma sângerie. 

Nu m-ar fi durut în mai multe locuri decât dacă aş fi 
petreci vreo şase ore într-un storcător industrial de rufe. 

Am înghiţit două aspirine, cu o gură de suc de portocale, 
gâs în frigiderul familiei Stanwyk. Cutia îmi tremura atât de tare 
t mână, încât am risipit mai mult suc pe bărbie şi pe haine decât 
ani reuşit sâ beau ceea ce însemna că părinţii mei greşiseră 
când renunţaseră să-mi mai pună baveţică după ce-am împlinit 
cinci ani. 

După ce aplică de mai multe ori apă oxigenată, Sasha 
trecu la spirt medicinal şi repetă tratamentul. Bobby nu se mai 
ostenea sâ şuiere, scrâşnea din dinţi, mai să-i facă praf. în cele 
din urmă, când prietenul meu îşi distrusese suficientă suprafaţă 
dentară ca să fie limitat la o dieta uşoară pentru tot restul vieţii, 
Sasha îi unse cu o alifie cu antibiotice rănile care încă mai 
sângerau. 

îngrijirile fuseseră acordate fără nici un comentariu. Ştiam 
cu toţii de ce fusese nevoie de atât de multe substanţe antibac 
teri o logice pe răni, iar o discuţie despre motive nc-ar fi Ingrozit 
şi mai mult. 

în săptămânile şi lunile care vor urma, Bobby îşi va 
petrece mai mult timp ca de obicei In faţa oglinzii, verificându- 
se, nu pentru câ ar fi fost vanitos. Şi-şi va controla mereu 
mâinile, câutând să vadă de n-a apărut ceva... teratoid. 

Ochiul lui Roosevelt se redusese la o simplă despicat ură. 
Dar cl continua să aibă încredere în gheată. 

Când Sasha termină de pansat rănile lui Bobby, am 
descoperit lingă uşa care lega bucătăria de garaj o tăblie pentru 
mesaje şi un panou cu agăţători. De cârlige atâmau seturi de 
chei de maşină. La urma urmei, Sasha nu mai trebuia să fure un 
automobil... 

în garaj se găseau un Jaguar roşu şi un Ford Expedition 
alb. 

La lumina lanternei, am întins bancheta din spate a 
Expeditionului, pentru ca Roosevelt şi Bobby să stea culcaţi, sub 


nivelul ferestrei. Am fi atras mai mult atenţia ca grup, decât 
dacă am fi lăsat impresia că Sasha era singură. 

Ea urma sâ conducă, pentru câ doar ea ştia unde trebuia 
sâ mergem. 

Când Bobby intră în garaj, însoţit de Sasha şi de 
Roosevelt, purta iarăşi puloverul şi cămaşa hawaiiană, dar se 
mişca puţin cam băţos. 

- O sâ vă simţiţi bine aici? am întrebat eu, arătindu-le 
bancheta. 

— O să trag un pui de somn. 

Când m-am ghemuit pe scaunul din faţă, astfel încât să nu 
fiu văzut de afara, în poziţia clasică a urmăritului de poliţie, am 
devenit conştient de fiecare contuzie pe care o aveam, de la gât 
la câlcâie. Dar trăiam. Mai înainte fusesem convins câ n-o sâ 
părăsim toţi casa familiei Stanwyk cu inima bâtând şi cu creierul 
in funcţiune, dar mă înşelasem. Când e vorba de presimţirea 
dezastrelor, poate că pisicile ştiu nişte lucruri, dar nu poţi avea 
încredere în prezicerile lui Christopher Snow - chestie caTe mă 
bucura. 

Când Sasha porni motorul, Mungojerrie sări pe consola 
dinţi scaunele din faţă. Stătea ţeapăn, cu urechile ciulite, 
privind drepi înainte, ca un ornament pentru capotă prost 
plasat. 

Sasha folosi telecomanda, pentru a închide uşa garajului. 
Afl întrebat-o: jfl 

- Te simţi bine? j| 

-Nu. 

-Bine. 

Ştiam că nu fusese afectată psihic şi că răspunsul ei se 
referem doar la starea ei emoţională. Omorându-l pe Tom Eliot, 
făcuşi singurul lucru care se putea face, probabil salvând vieţile 
noastre şQ  scuttndu-l pe preot de frenezia hidoasă a 
autodistrugerii. Dar tnfl gerea acelor trei focuri o scârbise şi 
acum purta greutatea responfl s abilii aţii morale. Nu vină. Era 
destul de deşteaptă ca să-şi dew seama câ nu exista vină pentru 
ceea ce făcuse. Dar mai ştia câ M actele morale au dimensiuni 
care lasă cicatrice în minte şi râneafl sufletul. Dacă mi-ar fi 
răspuns cu un zâmbet şi m-ar fi asigurat căfl bine, n-ar fi fost 
Sasha Goodall pe care o iubesc şi aş fi avut mo ti vel să 
bănuiesc că se transforma. m 


Am mers prin Moonlight Bay în tăcere, fiecare dintre noi 
gân-| dindu-se la ale lui. ] 

La câţiva kilometri de casa familiei Stanwyk, motanul îşi 
pierdui interesul pentru ceea ce se vedea prin parbriz. Mă 
surprinse, urcau du-se pe pieptul meu şi privindu-mă in ochi. 
Privirea lui verde erfl intensă şi fixa, iar eu am suportat-o un 
timp ciudat de lung, între bându-mă la ce se gândeşte. 

Gindirea lui trebuia să fie radical diferită de a noastră, 
chiai dacă avea nivelul nostru de inteligenţă. Trăia lumea 
aceasta dintr-c perspectivă care se deosebea de a noastră, după 
cum perspectivi noastră ar fi deosebită de cea a unei fiinţe 
crescute pe o altă planetă. Făcea faţă fiecărei zile fără a purta 
greutatea istoriei omeneşti, a filosoftei, a triumfului, a tragediei, 
a intenţiilor nobile, a prostiilor, a invidiei, a lăcomiei şi a sorții- 
Probabil că te simţi liber fără această povară. Ei este, în acelaşi 
timp, sălbatic şi civilizat. E mai apropiat de natură decât noi şi-şi 
face mai puţine iluzii despre ea, ştie câ viaţa-i grea, câ natura e 
minunată, dar nepâsătoare. Cu toate că Roosevelt spune că şi 
alte pisici de felul lui Mungojerrie au evadat din Wyvern, 
numărul lor nu poate fi mare. Mungojerrie nu-i un specimen 
unic, precum se pare că e Orson, iar pisicile, prin natura lor, 
suportă solitudinea mult mai bine decât cilinii, dar creatura asta 
micuță cunoaşte, uneori, un sentiment profund de singurătate. 

Când am început sâ-l mingii, Mungojerrie întrerupse 
contactul privirilor şi se cuibări la pieptul meu. O greutate mică 
şi caldă, li simţeam bătăile inimii atât prin trup, cât şi sub mâna 
cu care-l mlngâiam. 

Nu sunt un comunicator cu animalele, dar cred câ ştiam 
de ce ne condusese în casa familiei Stanwyk. Nu fuseserăm 
acolo ca sâ vedem morţii, ci ca sâ facem ce trebuia făcut pentru 
părintele Tom Eliot. 

Din vremuri imemoriale, oamenii au bănuit câ anumite 
animale aveau măcar un simţ în plus faţă de noi. O cunoaştere a 
lucrurilor pe care noi n-o aveam. O premoniţie. 

Combinaţi această percepere specială cu inteligenţa şi 
presupuneţi câ odată cu o inteligenţă mai mare există şi o 
conştiinţa mai perfecționată. Trecând pe lângă casa familiei 
Stanwyk, Mungojerrie simţise teama, tortura sufletească şi 
durerea emoţională a părintelui Tom Eliot - şi se simţise obligat 
să aducă eliberare omului în suferinţă. 


Sau poate câ am luat-o razna. 

Exista şi posibilitatea să o fi luat-o razna, dar să am 
dreptate în privinţa lui Mungojerrie. 

„Pisicile ştiu o mulţime de lucruri." 

Haddenbeck Road este o ftşie izolată de asfalt, cu două 
befifl de circulaţie, care se îndreaptă câţiva kilometri spre est, in 
parafifl cu latura dinspre sud a Fort Wyvern, apoi coteşte spre 
sud-efl servind o mulţime de ranch-uri din zona cea mai puţin 
populaufl districtului. Căldura verii, ploile iernii şi cataclismele 
naturala violente din California - cutremurele - au făcut ca 
asfaltul să fim crăpat, denivelat şi ros pe margini. larbă 
neîngrijită şi, pentru fl scurtă perioadă, la începutul primăverii, o 
broderie de flori dfl câmp separă autostrada de câmpurile cu 
rotunjimi senzuale care fl îmbrăţişează. 

După ce am călătorit un timp fără sa întâlnim lumini de la 
farul riie altor maşini, Sasha frână şi zise: 

- la uitaţi-vă! m Am privit şi la fel au făcut şi Roosevelt şi 
Bobby. Ne-am uitej 

la noaptea care ne înconjura, fărâ sâ pricepem. Sasha a 
băgat îr marşarier şi a dat Expedition-ul înapoi vreo şapte metri. 

- Aproape câ am trecut peste ei, spuse ea. 

Pe pavaj, în faţa noastră, se vedeau, la lumina farurilor, 
sufH cienţi şerpi ca sâ umpli toate cuştile cu reptile din toate 
grădinile zoologice din ţară. 

Aplecându-se peste scaunul.din faţă, Bobby fluieră încet şi 
mormăi: 

- Poate câ există o uşă deschisa către iad, prin 
vecinătate... 

- Toţi sunt şerpi cu clopoței? întrebă Roosevelt, luîndu-şi 
punga cu gheaţă de pe ochiul umflat, ca să vadă mai bine. 

- Greu de spus. răspunse Sasha. Cred câ da. 

Mungojerrie stătea cu labele din spate pe genunchiul meu 
drept, cu labele din fată pe bordul maşinii şi cu capul întins 
înainte. Scoase un sunet din acelea ale pisicilor, pe jumătate 
sâstit, pe jumătate mirâil şi care exprima, cu totul, scirbă. 

Chiar de la distanţa aceea mică, doar de vreo opt metri, 
nu puteai sâ stabileşti numărul exact al şerpilor din masa 
colcăitoare de pe şosea, dar nu aveam chef să mă amestec 
printre ei ca să le fac recensâmântul. Puteau fi cel puţin 
şaptezeci sau optzeci, cel mult o sută. 


După câte ştiu, şerpii cu clopoței vânează singuri şi nu 
călătoresc în grup. îi vezi în număr mare doar dacă ai ghinionul 
să nimereşti peste un cuib al lor — şi nu prea am auzit de 
cuiburi cu atât de mulţi indivizi. 

Comportamentul şerpilor era şi mai ciudat decât faptul că 
se strânseserâ acolo, sub cerul liber. Se încolăceau unii peste 
alţii, într-o masa ce se mişca lent, din care se ridicau în orice 
clipa optzece capete, agitându-se la peste un metru în aer, cu 
fălcile deschise, arâtându-şi colții, cu limbile mişcindu-se, apoi 
vârându-se înapoi în grămada de solzi, în timp ce alte capete, cu 
aspect la fel de răutăcios, se ridicau din mulţimea încolăcită, un 
grup de santinele inlocuindu-l pe celălalt. 

De parcă Medusa, cea din mitologia grecească, zăcea pe 
Haddenbeck Road, dormind, iar coafura ei de şerpi se agita 
singură. 

- Treci peste ei? am întrebat-o pe Sasha. 

- Mai bine nu. 

- închide ferestrele, accelerează până la viteza luminii, 
zise Bobby, şi du-ne la plimbare pe drumul cu şerpi cu clopoței! 

- Mama mea spunea câ merită sâ ai răbdare, interveni 
Roosevelt. 

- Şerpii nu sunt aici pentru câ suntem şi noi, nu le pasă de 
noi, mi-am dat cu părerea. Nu ne blochează trecerea. S-a 
întâmplat sâ nimerim aici într-un moment nepotrivit. O să plece, 
mai devreme sau mai târziu. 

- Mămica lui Roosevelt este mult mai succintă decit tine, g 
giule, îmi zise Bobby, bătându-mă pe umăr. 

Fiecare şarpe care se ridica în poziţie de paznic, din gram 
ac colcăitoare, îşi îndrepta atenţia către noi. în funcţie de 
unghiul care-i surprindea lumina farurilor, ochii lor luceau roşii 
sau argint mai rar verzi, ca nişte bijuterii micuţe. 

Am presupus că lumina le atrăgea atenţia. Şerpii cu 
clopoței di deşert, ca majoritatea şerpilor, sunt surzi. Dar văd 
bine, mai al< noaptea, când pupilele lor ca o fantă se dilată, ca 
să expună iţi mult din retina lor sensibilă. N-au simţul mirosului 
la fel de putflj nic ca un câine, din moment ce nu-s folosiţi să 
urmărească deţinu evadați sau să descopere droguri ascunse în 
bagaje. Numai câ şerg au, pe lângă nas, un al doilea organ al 
mirosului, organul lui Jacol constând din două pungi pline cu 
ţesut senzorial, localizat în ceri gurii. De aceea şarpele îşi agită 


tot timpul limba: linge particul microscopice de miros din aer, 
cârând acele mănunchiuri de mole cule către pungile din gură, 
să le savureze şi sâ le analizeze. lar şe pii ăia lingeau de zor 
mirosul nostru din aer, ca sâ determine dac in spatele farurilor 
se găsea vreo pradă delicioasă. 

învăţasem multe despre şerpii cu clopoței, cu care împart 
cc dintâi — şi cea mai caldă - parte a nopţii. în ciuda aparenţei Ic 
răutăcioase, posedă o frumuseţe aparte. 

Ciudăţenia deveni şi mai ciudată când una dintre 
santinelei întreţesute se întoarse brusc şi muşcă alt şarpe, care 
se ridicase î spatele ei. Cel muşcat ripostă. Cei doi se încolăciră 
unul în juri celuilalt şi apoi se prăbuşiră pe asfalt. Mulțimea care 
se ondula a închise peste ei şi, pentru un minut, agitația 
cuprinse mulţimea care nu se mai legăna languros, ca înainte, ci 
cu frenezie, cu supleţea şi iuţeala unor bice, răsucindu-se şi 
încolâcindu-sc, de parcă nevoia de a-şi muşca semenii se 
împrâştiase de la perechea furioasă şi aprinsese războiul civil în 
întreaga colonie. 

în timp ce hoarda târâtoare se liniştea din nou, Sasha mâ 
întreba: 

- Şerpii se muşcă între ei? 

- Probabil că nu. | 

- Nu cred câ sunt vulnerabili la propriul venin, răspunse 
Roosevelt, punându-şi punga cu gheaţă înapoi pe ochi. 

- Daca vom fi condamnaţi să trecem din nou prin liceu, am 
putea sâ ne alegem un proiect ştiinţific cu tema asta. propuse 
Bobby. 

Din nou. unul dintre şerpii ridicaţi, care lingea aerul pentru 
a identifica vreo prada, muşca o alta santinelă, iar un al treilea 
deveni suficient de agitat ca sâ-l muşte pe primul. Trioul se 
prăvăli în mulţime şi un alt atac de biciuiri spasmodice străbătu 
masa mişcătoare. 

- Se întâmpla ca la păsări, am zis eu. Ca la coioţi. 

- Ca la oamenii din casa familiei Stanwyk, mâ completă 
Roosevelt. 

- Implozie psihică, spuse Sasha. 

- Nu cred câ un şarpe are o minte logica, interveni Bobby, 
dar recunosc că pare a fi o parte dintr-un fenomen. 

- Se mişca, observă Roosevelt. 


într-adevăr, legiunea târâtoare pornise - ca să zicem aşa - 
în marş. Se deplasă de-a latul pavajului cu două benzi, peste 
marginea îngustă, murdară, a şoselei şi dispăru în iarba înaltă şi 
printre florile de câmp din dreapta şoselei. 

Procesiunea întreagă cuprindea însă mai mult de optzeci 
sau de o sută de specimene, cele pe care le priviserăm. în timp 
ce o mulţime de şerpi dispăreau în iarba din dreapta, o altă 
mulţime de alţi şerpi apăreau din stingă drumului, de parcă ar fi 
curs dintr-o maşină de fabricat şerpi, o maşina ce funcţiona 
continuu. 

Probabil câ vreo trei-patru sute de şerpi cu clopoței - din 
ce în ce mai agitaţi şi mai puşi pe hartă - trecuseră în zona 
sălbatică din sud înainte ca asfaltul så râmână curat. După ce au 
plecat, după ce nici o forma ondulatorie n-a mai rămas pe 
autostradă, am tăcut cu toţii un moment, clipind, de parcă ne 
treziserăm dintr-un vis. 

„Mamă, te iubesc şt te voi iubi întotdeauna. Dar la ce 
naiba ţi-o fi fost capul?" 

Sasha băgă în viteză şi pomi înainte. 

Mungojerrie scoase din nou sunetul acela de scârbâ. îşi 
schimbă poziţia în poala mea, încât labele din faţă se aflau pe 
uşă, şi privea pe fereastra laterală, spre câmpul întunecat unde 
se furişase hoarda de şerpi. îndrept în du-se spre moartea pe 
care o căutau. 

După vreo doi kilometri, am ajuns la Movila Ciorii, dincolo 
(fl care trebuia să ne aştepte Doogie Sassman. Dacă şerpii nu-i 
tâiasgfl calea înainte s-o taie pe a noastră. «|H 

Nu ştiu de ce Movila Ciorii se numeşte Movila Ciorii. 
Formafl nu aminteşte de acea pasăre, iar stolurile de ciori nu se 
string afl mai mult decât in altă parte. Numele nu a fost dat in 
cinstea vreun J familii importante în zonă, nici a vreunui tâlhar 
celebru. Indieţfl Crow! locuiesc în Montana, nu în California. lar 
pe deal nu creţfl ceapa-ciorii. 

în vârful colinei se află o ieşitură enormă de piatră, care jl 
ridică din contururile blânde ale terenului argilos din jur, o protifi 
beranţă solitară, alb-cenuşie, ca un os expus parţial al unui 
monstffl uriaş, îngropat. Pe o faţă a acestui monument este 
sculptată silueS unei ciori - care nu se află, după cum am crezut 
cândva, la origina numelui. Rudimentară, dar şocantă, sculptura 
surprinde obraznicii» păsării, dar are, într-un fel, un aspect 


ciudat, de parcă ar fi totem» unui clan ucigaş, un avertisment 
pentru călători sâ caute o rutăj ocolitoare sau sâ rişte 
consecinţe teribile. Imaginea ciorii fusesej cioplită într-o noapte 
de iulie, cu patruzeci şi patru de ani în urnâjB de o persoană 
necunoscută - sau de mai multe. Până când curiefl zitatea m-a 
făcut sâ aflu originea sculpturii, presupusesem că dattu din alt 
secol, că fusese săpat în piatră chiar înainte ca vreun eur<9 
pean să pună piciorul pe continent. Există ceva neliniştitor tfl 
imaginea ciorii, ceva care-i impresionează pe mistici, despre 
car« se ştie că vin de la distanţe considerabile ca s-o vadă şi s-o 
atingâ) Batrinii spun câ locul fusese numit Movila Ciorii cel puţin 
de pfl vremea bunicilor lor, şi datele din actele publice 
îngălbenite dl vreme le confirmă afirmaţiile. Sculptura pare sâ 
întrupeze o cunoaştere primitiva, uitată de mult de către omul 
civilizat, dar numele colinei o precedă, iar sculptorul anonim a 
vrut doar sâ ridice aici o piatră de hotar. 

Imaginea aceea nu semăna cu pasărea de pe mesajul 
lăsat lui Lilly Wing, cu excepţia faptului câ ambele păreau sâ 
emane răutate. După cum le descrisese Charlie Dai, nici 
celelalte ciori - sad corbi, sau mierle - lăsate la locul altor răpiri 
nu semănau cu 


1 „cioara" (n.rcd.) 

sculptura. Charlie ar fi remarcat asemănarea, dacă ar fi 
existat vreuna. 

Cu toate acestea, coincidenta te înfiora. 

în timp ce ne apropiam de culme, cioara din piatră părea 
că ne pândeşte. Suprafeţele ieşite în afară ale corpului ciorii 
reflectau lumina farurilor, în timp ce umbra umplea liniile adinei 
săpate dc uneltele sculptorului. Piatra, coloidală, cuprindea un 
material sclipitor - probabil depozite de mică — răspândit prin 
ea. Sculptura fusese realizată artistic, astfel ca depozitele mai 
mari sâ reprezinte ochii păsării, care luceau cu o imitație de 
sclipire animalică, pe care misticii în vizită o consideră o 
cunoaştere a lucrurilor interzise, deşi n-am priceput cum poate 
avea cunoaştere o bucată neînsufleţită de piatră. 

Am remarcat că toţi cei din Expedition, inclusiv pisica, 
priveau cioara din piatră cu o expresie de stânjeneală. 

în timp ce treceam pe Ungă sculptură, umbrele din liniile 
scobite ar fi trebuit så se micşoreze în lumina care se diminua 


iute, în timp ce întreaga sculptură se cufunda în întuneric. Dar, 
daca ochii nu mă înşelau, umbrele se lungiră pentru o clipă, 
violând legile fizicii, de parcă ar fi încercat sâ urmeze lumina. lar 
când cioara dispăru în noaptea din urma noastră, aş fi jurat câ 
umbra se desprinse de piatră şi-şi luă zborul, de parcă ar fi fost 
o pasăre reală. 

în timp ce ne îndreptam către panta de est a colinei, m- 
am abținut sâ comentez zborul umbrei, care mă speriase, dar 
Bobby zise: 

- Nu-mi place locul asta. 

- Nici mie, fu de acord Roosevelt. 

- De aceeaşi părere, le-am ţinut şi eu isonul. 

- Omenirea n-ar 11 trebuit să călătorească atât de departe 
dc plajă, bombăni Bobby. 

- Mda, zise Sasha, probabil că ne găsim periculos de 
aproape de marginea pâmântului. 

- Exact, replica Bobby. 

- Ai văzut vreo hartă de pe vremea când oamenii credeau 
câ Pâmântul este plat? l-am întrebat eu. 

- Oh! exclamă Bobby, eşti unul dintre fanaticii Pâmântult 
rotund! 1 

- Autorii de hărţi desenau marginea pâmintui ui, cu marea 
cai cădea, ca o cascadă, în abis, iar uneori scriau un avertisment 
pesl vid: „Aici sunt monştri“. 

După o tăcere scurtă, dar profundă, Bobby zise: 

- O alegere proastă de banalităţi istorice, fârtate! 

- Mda, mormăi Sasha, reducând treptat viteza maşinii şi 
priviri spre câmpurile întunecate aflate la nord de Haddenbeck 
Road, căi tându-l pe Doogie Sassman. Nu ştii vreo anecdotă 
amuzantă despr momentul când Măria Antoneta era dusă la 
ghilotină? 

- Asta-i genul! o aprobă Bobby. 

Roosevelt le strică buna dispoziţie comunicând ceea ce nu 
mă era nevoie să fie comunicat: i 

- Domnul Mungojerrie spune câ cioara a zburat de pe 
stâncă. 

- Cu tot respectul, replica Bobby, domnul Mungojerrie e 
doar amârâtă de pisica. 

Roosevelt păru că ascultă o voce pe care noi n-o puteam 
auz apoi ne spuse: 


- Mungojerrie zice câ s-ar putea să fie o pisică amârâtă, 
dar asta înseamnă câ-i cu două trepte mai sus pe scara sociala 
decât ut surfisL 

- N-a spus el aşa ceva! râse Bobby. 

- Nu mai e altă pisică aici, îi replică Roosevelt. 

- Tu ai spus! îl acuză Bobby. 

- Nu cu. Nu folosesc un asemenea limbaj. 

- Pisica? se miră, neîncrezător, Bobby. 

- Pisica, insistă Roosevelt. 

- Bobby crede de puţin timp în chestia asta cu animalele 
inteligente, i-am explicat eu lui Roosevelt. 

- Hei, pisico, zise Bobby. 

Mungojerrie se răsuci în poala mea, ca sâ se uite la Bobby. 

- Eşti în regula, gagiule, îi zise Bobby. Pisica îşi ridică una 
din labele din faţă. 

Dupâ un moment, Bobby se prinse. Cu fata lucindu-i de 
minunare, îşi întinse mâna dreapta peste spătarul scaunului pe 
care stăteam, iar el şi pisica se salutara, lovindu-şi palmele. 

„Frumoasă treabă, mămico. Foarte drăguță. Să sperăm că, 
după ce se va termina totul, o să ne alegem cu mai multe pisici 
deştepte decât cu reptile nebune.** 

- Am ajuns, anunţă Sasha. 

Trecu maşina pe tracţiune integrală şi coti la nord de 
şosea, mergând încet, pentru câ stinsese farurile şi se orienta 
doar la lumina mult mai slabă a becurilor de avarie. 

Am traversat o pajişte, am trecut pe lângă un crâng de 
stejari şi nc-am apropiat de gardul ce mărginea Fort Wyvem. Se 
opri lângă cea mai mare furgonetă sport pe care-o văzusem 
vreodată. Un Hummcr negru, versiunea civilă a Humvee-ului 
militar, care suferise modificări la comanda după ce fusese luat 
din vitrina salonului auto. Avea anvelope supradimensionate şi 
scaun mai sus decât modelul standard, iar spaţiul interior fusese 
extins. 

Sasha stinse luminile şi opri motorul. Am coborât toţi din 
Expedition. 

Mungojerrie se agâţâ de mine, de parcă ar fi crezut câ 
vreau sâ-l pun pe pământ. l-am înţeles îngrijorarea. larba 
ajungea până la genunchi. Chiar la lumina zilei ai fi văzut cu 
greu un şarpe, înainte să te muşte, mai ales dacă ţinem seama 


cit de iute se poate mişca un şarpe motivat. Când Roosevelt 
coboră din maşină, i-am întins pisica. 

Se deschise şi uşa Hummer-ului, iar Doogie Sassman ieşi 
să ne salute, ca un Moş Crăciun îndopat cu steroizi care cobora 
dintr-o sanie proiectată la Pentagon. închise uşa în urma lui, ca 
să stingă lumina din cabina. 

Având doar un metru şi optzeci de centimetri, Doogie 
Sassman c mai scund decât Roosevelt Frost, dar acesta pare 
micuţ pe lângă el. Individul Sass are cincizeci de kilograme în 
plus, dar n-am văzut cincizeci de kilograme folosite mai bine ca 
sâ impresioneze. Sass pare a fi nu cu patruzeci la sută mai lat 
decât Roosevelt, ci dub/u, mai mult de dublu, şi mai înalt decât 
e în realitate, un adevărat Leviatan pe uscat, un tip care poate 
discuta la prânz (@ Godzilla despre tehnicile de distrugere a 
unui oraş. 

Doogie îşi cară greutatea cu o graţie nepâmânteană şi nu 
pan gras. Da, Doogie pare mare, e formidabil, dar nu-i moale. M 
impresia  câ-i fâcut din beton însufleţit, neafectat de 
arterioscleroifl gloanţe şi timp. Există în Doogie ceva care-i la fel 
de mistic cunfl şi cioara din piatră de pe Movila Ciorii. 

Poate câ barba şi parul contribuie la impresia câ ar fi o 
încaj nare a lui Thor, zeul tunetului şi al ploii, venerat clndva în 
Scafl dinavia, unde lumea venerează acum vedete pop, ca tot 
resţfi lumii. Pârul lui blond, zburlit, atât de des că jigneşte 
sensibilitatfl adepților Hare Krishna, îi atâmă până la mijlocul 
spatelui, jfl barba-i luxuriantă, ondulată nu poate fi rasă decât 
cu o maşină di tuns iarba. Părul lung poate mări radical aura de 
putere a unu bărbat - după cum dovedesc cei care au fost aleşi 
preşedinţi fl Statelor Unite fără sâ aibă altă calitate - şi sunt 
convins câ părul | barba lui Doogie contribuie în bună măsură la 
impresia de supral natural pe care o lasă, deşi adevăratul lui 
mister nu poate fi explic prin pâr, mărime, tatuajele complicate, 
care-i acoperă trupul, sl ochii albaştri ca flacăra de gaz. 

în noaptea aceea purta un costum negru de paraşutist, c 
fermoare, şi cizme negre, care ar fi trebuit sâ-l facă să arate ca | 
copil de uriaş în pijamaua părinţilor. Şi arăta ca un tip care 
poate' chemat în iad de Satana, ca sâ desfunde un cămin 
astupat de si fletele bombănitoare şi gâlcevitoare, pe jumătate 
arse, ale uni criminali în serie. 

- Salut! zise Bobby. 


- Salut, Bobster! replica Doogie. 1 

- Mişto roţi! le-am admirat eu. M 

- Dă şuturi în cur, recunoscu el. 

- Credeam câ umbli numai pe Harley, interveni Roosevelt. 
1 

- Doogie, zise Sasha, e omul mai multor mijloace de 
transporți 

- Sunt maniac al roților, recunoscu el. Ce-ai păţit la ochi, 
Roşiei 

- M-am bătut cu un preot. A Ochiul arăta mai bine. încă 
umflat, dar nu doar o crăpături 

îngustă. Gheaţa folosise. 

- Trebuie s-o luăm din loc, spuse Sasha. Se întâmpla 
lucruri ciudate în noaptea asta, Doogie. 

Uriaşul fu dc acord cu ea. 

- Am auzit coioţii urlând cum nu i-am auzit niciodată. 

Eu, Bobby şi Sasha ne-am uitat unul la altul. Mi-am amintit 
de prezicerea ei câ vom revedea haita care ieşise din canion 
lângă casa lui Lilly Wing. 

Câmpurile şi colinele, tăcute ca o catedrală, stăteau sub 
cerul ca un linţoliu, iar briza dinspre vest era slabă, ca răsuflarea 
unei călugăriţe muribunde. în stejarii din urma noastră, frunzele 
şopteau doar puţin mai tare decât amintirile, iar iarba înaltă 
abia foşnea. 

Doogie ne conduse în spatele Hummer-ului modificat şi 
deschise uşa din spate. Lumina din interior nu lucea la fel de 
puternic ca de obicei, pentru câ jumătate din bec fusese 
acoperit cu bandă izolatoare neagră. însă şi lumina aceea slaba 
părea un far în pajiştea fără de luna şi lipsită de stele. 

Chiar lângă uşă se găseau două puşti. Remington-uri cu 
pat de pistol, mai plăcute decât clasicul Mossberg pe care i-l 
confiscase Manuel Ramirez iui Bobby. 

- Nu cred că voi, surfiştii, sunteţi în stare să faceţi o gaură 
intr-un dolar de argint cu un pistol, aşa câ astea vi se potrivesc 
mai bine. Ştiu câ vă pricepeţi la puşti. Dar încărcătura va fi 
maximă, aşa câ pregâtiţi-vâ pentru şuturi. Dragi amici, cu 
stropitorile astea nu aveţi grija ochitului şi nu vă stă nimeni în 
cale. 

îi întinse o puşcă lui Bobby şi cealaltă mie. Ne dădu şi câte 
o cutie cu muniții. 


- încărcaţi armele şi puneţi restul cartuşelor în buzunarele 
jachetelor, ne sfătui el. Nu lăsaţi nimic în cutii. Ultimul cartuş 
poate fi cel care-ţi salvează curul. 

Se uită la Sasha, zâmbi şi zise: 

- Ca în Columbia. 

- Columbia? am întrebat eu. 

- Am avut treabă acolo, cândva, spuse Sasha. 

Doogie locuia în Moonlight Bay de şase ani, iar Sasha de 
doi. Mă întrebam dacă acea călătorie de afaceri avusese loc 
recent sau înainte de stabilirea lor în „bijuteria coastei 
centrale'*. Credeamfl se cunoscuseră la KBAY. jH 

- Columbia, tara? întrebă Bobby. M 

- Nu compania de înregistrări, îl asigură Doogie. 

- Spune-mi câ n-a fost vorba de droguri! cern Bobby. 
Doogie clătină din cap, apoi zise: m 

- O operaţiune de salvare. * M Sasha zâmbi enigmatic şi 
mâ întrebă: 

- Totuşi, te interesează trecutul, Omule-de-Zăpadâ? 

- Acum mă interesează viitorul. Bi Doogie se întoarse către 
Roosevelt şi-i explică: fl 

- N-am ştiut că vii, aşa câ n-am şi pentru tine o arma. 

- Am pisica. 

- Un ucigaş. 

Mungojerrie sâsii. I 

Sisîitul îmi aminti de şerpi. M-am uitat în jur nervos, întitM 
bându-mă dacă reptilele locale pe care le văzusem mai devreme 
vfl avea amabilitatea să ne avertizeze, scuturându-şi clopoţeii. 

- La dans! zise Doogie, închizând uşa din spatele dubitei. 1 
în afară de zona pentru bagaje, aflată chiar lingă uşă - cbM 

conţinea două bidoane cu benzină, două cutii din carton şi 
ffl rucsac bine îndesat Hummer-ul modificat oferea locuri pm 
scaune pentru opt persoane. în spatele perechii de scaune din 
faţitfl tip cupă - se găseau două banchete, pe fiecare fiind loc 
pentrtfl trei oameni zdraveni, cu condiţia sâ nu fie toţi trei la fel 
de zdrfl veni ca Doogie. 1 

Reîncarnarea lui Thor şofa* iar Roosevelt stătea lângă el, 
cu căutătorul nostru de urme în poală. Imediat în spatele lor, pe 
primai banchetă, stăteam eu, Bobby şi Sasha. | 

- De ce nu intrăm în Wyvem pe albia râului? întrebă 
Bobby. 


- Putem coboră în albia Sântei Rosita doar pe o rampă din 
oraş, răspunse Doogie. Dar în noaptea asta oraşul colcăie de 
elemente rele. 

- Spioni, traduse Bobby. 

- Am fi descoperiţi şi opriţi, explică Sasha. 4 

Cu drumul luminat doar de becurile de avarie, Hummer-ul 
trecu printr-o gaură uriaşă din gard. Marginile tăiate ale plasei 
de sârmă fuseseră strinse ca un morman de fire cu care se 
jucase un pisoi. 

- Ai făcut singur deschizătura? m-am interesat eu. 

- O încărcătură, răspunse Doogie. 

- Explozibil? 

- Un pic de plastic. 

- N-a atras atenţia? 

- Modelezi încărcătura într-un fir subţire, acolo unde vrei 
sâ pâcăne, foloseşti puţin, ca sâ zângâne cit un gong din bronz. 

- Chiar daca ar auzi cineva, interveni Sasha, durează atât 
de puţin, câ nu reuşeşte sâ-şi dea seama din ce direcţie a venit 
zgomotul. 

- Ingineria radio necesită mai multe cunoştinţe mişto 
decât bănuiam, comentă Bobby. 

Doogie ne întrebă unde voiam sâ mergem. l-am descris 
grupul de depozite din sud-vestul bazei, unde 11 văzusem 
ultima oară pe Orson. Părea sâ cunoască Fort Wyvem, pentru că 
nu m-a întrebat în ce direcţie s-o ia. 

Am parcat lângă uşa mare, glisantă. Uşa de dimensiunile 
unui om, de lingă intrarea cea mare, rămăsese deschisă, aşa 
cum o lăsasem în noaptea trecută. 

Am ieşit din Hummer, dueîndu-mi puşca. Roosevelt şi 
Mungojerrie mi se alăturară, în timp ce ceilalţi aşteptau în 
vehicul, ca sâ nu distragă pisica din strădania de a descoperi 
urma. 

Acoperită de umbră, mirosind vag a ulei şi a unsoare, 
găzduind buruieni răsărite din crăpăturile asfaltului, năpădită de 
bidoane goale de ulei şi de tot felul de gunoaie, frunze şi hârtii 
depozitate acolo de vântul de noaptea trecută, înconjurată de 
fațadele din oţel ruginit ale depozitelor uriaşe, aleea nu fusese 
niciodată un loc festiv, nici potrivit pentru o nuntă regală, dar 
acum devenise sinistră. 


leri noapte, ticnitul cu părul negru, tuns scurt, conştient câ 
eu şi Orson îl urmăream prin Santa Rosita, folosise probabil 
telefonul celular şi ceruse ajutor - poate de la tipul blond, atletic, 
cu cicatrice pe obrazul stâng, care-i răpise pe gemenii Stuart cu 
câteva orc mai devreme. îl dăduse pe Jimmy cuiva, apoi ne 
condusese, pe minefl pe Orson, în depozit, cu intenţia de a mâ 
ucide acolo. 

Am scos din buzunarul interior al jachetei bluza de pijama 
dfl bumbac, bine împăturită, a lui Jimmy Wing, cu care ticnitul 
făcuse sâ pierdem urma de miros. Ca sâ fiu corect cu Orson, 
caţfl fusese înşelat pentru scurt timp, dar nu dăduse greş 
complet, cv| fusesem cel atras prosteşte în depozit, cu zgomote 
ciudate şi voii amortizate. 

Bluza părea foarte mică, era cât o haina de păpuşa. 

- Nu ştiu daca foloseşte la ceva, am zis eu. La urma 
urmeifl pisicile nu-s copoi. 

- O să vedem, răspunse Roosevelt. M Mungojerrie mirosi 
pijamaua delicat, dar cu interes. Apoi fâcw 

un tur al zonei imediat înconjurătoare, adulmecând 
pavajul, o cutid goală de ulei - care-l făcu sâ strănute - şi 
floricelele galbene de pa] o buruiana, care-l făcură să strănute şi 
mai tare. Se întoarse stu miroasă din nou veşmântul, apoi 
descoperi încă o urmă pe asfalta mişeîndu-se într-o spirală ce se 
tot lărgea, ridicând din când în când] capul, să se bucure de aer 
curat, toate astea parcă în bătaie de joci Merse către depozit, 
unde ridică un picior şi se uşura pe temelia dir ciment, adulmecă 
ceea ce făcuse, se întoarse sâ mai miroasă o dat bluza dc 
pijama, pierdu o jumătate de minut cercetând o cheie fixă 
ruginită, ce zăcea pe pavaj, se întoarse la buruiana cu flori 
galbenei strănută şi tocmai ajunsese în fruntea listei mele cu 
animale-sau oameni-pe-care-doresc-sâ-i-pocnesc-până-leşină, 
când încremen brusc, îşi întoarse ochii verzi către comunicatorul 
nostru cu ani malele şi sâsli. i 

- A găsit-o, zise Roosevelt. i Mungojerrie o luă la goană pe 
alee, iar noi după el. Bobby fug 

alături de noi, înarmat cu puşca, iar Doogie şi Sasha se 
urcară în Hummer. n 

Luînd-o pe alt drum decât afcela pe care-l urmasem în 
noaptea anterioară, am mers pe o alee asfaltată, am traversat 
un teren de sport, un teren prăfuit pentru parade, printre şiruri 


de barăci afectate râu de vreme, apoi printr-un cartier de 
locuinţe din Oraşul Mort, pe care nu-l explorasem niciodată, dar 
în care căsuţele şi 

lumgalow-urilc erau identice cu cele de pe alte străzi, din 
nou peste un teren viran, apoi am ajuns în alta zonă de clădiri 
tehnice. După mai mult de o jumătate de oră de mers iute, am 
ajuns în ultimul loc in care aş fi vrut să merg: hangarul uriaş, cu 
şapte niveluri, cu acoperiş din tablă ondulată, mare cât un teren 
de fotbal, care stătea ca un templu extraterestru deasupra 
camerei-ou. 

Când mi-a fost clar încotro ne îndreptase pisica, am decis 
că n-ar fi înţelept să mergem cu maşina până la intrare, pentru 
câ motorul Hummer-ului făcea ceva mai mult zgomot decât un 
ceas elveţian. L-am îndrumat pe Doogie către o alee dintre două 
dintre multele clădiri de servicii, mai mici, care înconjurau 
construcţia gigantică, o alee aflată la vreo sută de metri de 
destinaţia noastră finală. 

Doogie opri motorul şi stinse toate luminile, iar Hummer-ul 
dispăru în beznă. 

în timp ce stăteam strânşi în spatele vehiculului, privind 
hangarul enorm de la distantă, noaptea complet liniştită începu 
să respire. Pacificul, aflat la câţiva kilometri spre vest, expiră o 
briză rece, care făcu o foaie dc metal, care fusese fixată prost, 
să vibreze in acoperişul alăturat. 

Mi-am amintit cuvintele lui Roosevelt, transmise de 
Mungojerrie, în faţa casei familiei Stanwyk: „Moartea locuieşte 
aici'*. Simţeam vibrații aproape identice cu acelea, dar mult mai 
stranii, venind din hangar. Dacă Moartea locuise în casa familiei 
Stanwyk, o făcuse doar pentru un timp. Aici era locuinţa ei 
principală. 

- Nu poate fi adevărat, am spus eu, mai având încâ 
speranţă. 

- Sunt în locul acesta, insistă Roosevelt. 

- Dar am fost aici, noaptea trecuta, protesta Bobby. Nu 
erau în locul ăsta blestemat. 

Roosevelt ridică pisica, îi mângâie capul zburilit, o scarpină 
sub bărbie, îi murmură ceva, apoi zise: 

- Au fost aici şi atunci, spune pisica, şi sunt aici şi acum. 

- Chestia asta pute, mormăi Bobby. 

- Ca un canal stradal din Calcutta, l-am aprobat eu. 


- Nu, mă contrazise Doogie, un canal din Calcutta 
reprezintă o categorie fără contracandidaţi. 

Am decis sâ nu mă încâpâţânez şi am zis: 

- Daca puştii au fost rapiti doar pentru a fi studiaţi şi 
testaţH dacă au fost răpiți doar pentru câ probele de singe 
arătau că sljH într-un fel imuni la retrovirus, atunci ar fi fost duşi 
la laboratorul <fl genetică. Indiferent unde se află acesta, nu se 
găseşte aici. 

- După cum spune Mungojerrie, interveni Roosevelt, 
laboratoB rul de unde vine el se află departe, în est, undeva într- 
un câmp defl chis, care fusese cândva poligon de trageri. 
Laboratorul este mul sub pâmânt, bine ascuns. Dar Jimmy este 
aici. Şi Orson. 

După o ezitare, am întrebat: 

- în viaţă? 

- Mungojerrie nu ştie, răspunse Roosevelt. 

- Pisicile ştiu o mulţime de lucruri, îi reaminti Sasha. 

- Nu şi pe ăsta. 

în timp ce ne uitam la hangar, fiecare dintre noi îşi 
amintelj probabil, mărturia vorbită a lui Delacroix despre Trenul 
Misterului.] Cer roşu. Copaci negri. Un tremur in interior... 

Doogie scoase rucsacul din maşină, îşi prinse curelele pe 
umeri A închise uşa şi zise: 

- Să mergem. 

în scurtul moment în care lumina din interiorul dubitei 
fusetM aprinsă, am văzut arma pe care o luase. Arăta ciudat. 

- Un pistol automat Uzi, îmi explică el, văzând interesul 
metil Cu încărcător mărit. 

- O chestie legală? 

- Ar fi fost, dacă n-ar fi fost transformat pentru foc 
compled automat. 

Doogie se îndreptă către hangar. Cu briza care-i agita 
coama blonda şi barba creaţă, arăta ca un viking războinic care 
părăsea un sat cucerit, îndreptându-se către o corabie lungă, cu 
un sac cu bunuri jefuite în spate. Pentru ca imaginea să fie 
completa, i-ar fi trebuit un coif cu coame. 

în minte mi-a apărut Doogie în frac şi cu un asemenea 
coif, dansind tango cu un un su per model, la un concurs de 
dans. 

Exista doua feţe pe moneda imaginaţiei mele bogate. 


Uşa de mărimea unui om, tăiată în uşa înalta de peste 
zece metri a hangarului, era închisă. Nu-mi aminteam dacă eu 
sau Bobby o Inchiseserâm la plecare, noaptea trecuta. Probabil 
câ nu. Nu fuseserăm într-o dispoziţie de fâ-curat-în-urma-ta- 
stinge-lumina-şi-închi«Ic-uşa când fugiserăm de aici. 

în prag, Doogie scoase două lanterne din buzunarele 
costumului de paraşutist şi le dădu Sashei şi lui Roosevelt, astfel 
încât eu şi Bobby sâ avem mâinile libere pentru arme. 

Doogie încercă uşa. Se deschise înăuntru. 

Tehnica Sashei de a trece peste prag fu mai lină decât a 
partenerului ei de eter de la KBAY. Trecu în stânga uşii înainte 
să aprindă lanterna şi sâ arunce raza prin hangarul ca o peştera, 
care era prea mare pentru a fi luminat de vreo lanternă. Dar 
Sasha nu irase în nimeni şi nimeni nu trase în ea, deci se părea 
câ nu se aii ase încă de prezenţa noastră. 

Bobby o urmă, cu puşca pregătită. După el intră 
Roosevelt, cu pisica în braţe. Am urmat eu, iar Doogie la coada, 
închizând în tăcere uşa după noi, aşa cum o găsiserăm. 

M-am uitat, cu speranţă, la Roosevelt. 

Acesta mângâie pisica şi zise: 

— Trebuie sâ coborâm. 

Pentru câ ştiam drumul, am trecut în fruntea grupului. A 
doua stea la dreapta, drept înainte până dimineaţa. Atenţie la 
pirați şi la crocodilul în care ticăie un ceas.! 

Am traversat încăperea imensă, pe sub şinele pe care 
circulase o macara mobilă, pe lângă suporţii masivi din oţel care 
sprijineau şinele acelea, am ocolit cu grijă gropile adânci din 
podea, care gâzduiseră cândva mecanisme hidraulice. 

în timp ce avansam, spade de umbră şi săbii de lumină 
ţâşneau din şinele de oţel ridicate şi se încrucişau pe ziduri şi pe 
tavanul curbat. Multe dintre ferestrele lucarnei înalte erau 
sparte, dar lumina reflectată lucea în cele râmase, ca nişte 
scântei albe care săreau din armele care se ciocneau. 

Referire la povestea lui Pctcr Pan (n.tr.) 

Deodată, m-a oprit un sentiment că se întimplă ceva râu, 
(M ce nu pot descrie: o schimbare în aer, prea subtila pentru a o 
defl o mincârime vagă pe faţă; un tremur al firelor din canalul 
audfl de parcă ar fi vibrat din cauza unui sunet aflat în afara 
puterii fIM de a auzi. 


Sasha şi Roosevelt simţiseră şi ei, pentru că se rotiră, 
lumijfl cu lanternele în toate părţile. m 

Doogie apucă Uzi-ul cu ambele mâini. 

Bobby se afla lângă un stâlp cilindric de oţel, care sprijfl 
şinele macaralei. Se întinse, îl pipăi şi şopti: m 

- Fârtate! 

Când m-am mutat lângă el, am auzit un zăngănit atât de 
sIfl încât abia puteam să-mi dau seama de sunet, care apărea şi 
disffl rea. Când am pus vârful degetului pe stâlp, am simţit 
vibrații în oM 

Brusc, temperatura aerului se schimba. în hangar fusese 
(M plăcut de rece. într-o clipă, temperatura crescu subit cu zece- 
clădirea afl avut instalație de încălzire, dar nu avea. 

Sasha, Doogie şi Roosevelt ni se alăturară, formând 
instinefl un cerc, ca să ne apărăm de atac din orice direcție. 

Vibraţiile din stâlp deveniră şi mai puternice. 

M-am uitat spre capătul dinspre est al hangarului. Uşa pe 
caM intraserăm se afla la vreo douăzeci de metri. Lumina 
lanternele! putea sâ ajungă până acolo, chiar dacă nu izgonea 
complet umbraj în direcţia aceea puteam vedea capătul şinelor 
pentru macara! aflate deasupra noastră. Totul părea aşa cum 
fusese când pâtrujfl seserâm în clădire. m 

Lumina lanternei nu ajungea până la capătul dinspre vest 
a construcţiei, ci doar la optzeci, poate chiar la o sută de metri. 
Dit câte vedeam, nu era nimic ieşit din comun. 

Ce mă îngrijora era întunericul din ultimii douâzeci-treizeci 
di metri. Nu părea o beznă neîntreruptă, ci alcătuita din nuanţe 
de ne gru şi cenuşiu-închis, un montaj de umbre. i 

Aveam impresia câ în montajul acela se află un obiect 
mare, nedesluşit. Cu forma înaltă, complicată. Ceva negru şi 
cenuşiu, atât dc bine camuflat în beznă încât ochiul nu-i putea 
sesiza nici măcar conturul. 

- Sasha, îndreaptă lumina acolo! şopti Bobby. Sasha o 
îndreptă spre locul indicat, pe podea. 

Raza lumină un colţar de oţel, gros de-un deget, ancorat 
în beton, In locul în care fusese montată cândva maşinăria grea. 
Col(arele se ridicau din podea în mai multe locuri ale camerei. 

N-am înţeles de ce ne atrăsese Bobby atenţia asupra 
acelui obiect care nu se remarca prin nimic. 


- E curat, zise el. 

Atunci am înţeles. Noaptea trecută, când fuseserăm aici - 
de | apt de fiecare dată când trecusem prin hangar —, plăcile 
acelea îndoite şi bolţurile care le fixau de podea fuseseră 
mânjite cu unsoare şi acoperite de murdărie. Cea la care ne 
uitam era lustruită de parcă ar fi curăţat-o cineva de curând. 

Ţinând pisica cu un braţ, Roosevelt muta raza pe podea, 
pe stilpul de oţel, pe şinele de deasupra noastră. 

- Totul e mai curat, murmură Doogie, corn pari nd nu cu 
ce fusese noaptea trecută, ci cu ceea ce fusese cind intraserăm 
în hangar. 

Cu toate că luasem mâna de pe stâlp, ştiam că vibraţiile 
din oţel se amplificaseră, pentru câ auzeam zăngânitul slab 
venind din dubla colonadă care ne flanca şi din şinele pe care le 
susțineau coloanele. 

M-am uitat către capătul îndepărtat, întunecat al clădirii. 
Aş fi jurat că prin beznă se mişcase ceva imens. 

- Fârtate! zise Bobby. Am privit spre el. 

Se uita la ceasul de la mână. 

M-am uitat la ceasul meu şi am văzut câ numerele digitale 
scădeau în mare viteză. 

Groaza subită mă acoperi complet, ca o ploaie rece. 

O lumină ciudată, mocirloasă, roşie apăru în hangar, 
distribuită uniform, fărâ o sursa vizibila, de parcă fiecare 
moleculă de aer devenise luminescentă. Poate era o lumina 
periculoasă pentru un XP ca mine, dar problema asta mâ 
preocupa cel mai puţin în acel 

uui uuunre, vizibilitatea se îmbunătăţea considerabil. 
Luj”H aceea ciudată acoperea la fel de mult pe cât scotea la 
ivcalA ||”H simţeam de parcă aş fi fost sub apă, într-o lume 
scufundatft””H apă colorată de sânge. I^H 

Ici-colo, dincolo de coloane, începură să se agite siluete nil 
acolo unde fusese doar podeaua goală. Un fel de maşini. Attm 
reale şi nu chiar reale, ca nişte obiecte într-un miraj. Maşini ftjA 
mă pentru moment... dar care deveneau reale. li 

Vibraţiile deveniră şi mai puternice, iar zgomotul se schiffl 
devenind mai profund, mai evident. Un zăngănit. 

în partea de vest a încăperii, acolo unde fusese o beznă 
tujfl rât o are, se vedea acum o macara pe şine, iar de ea 
atirna... ceva.fl motor, poate. 


Deşi vedeam forma macaralei in lumina roşie puternică, 
pfl cum şi obiectul pe care-l ridica, puteam, In acelaşi timp, să 
văd plfl ele, de parca ar fi fost făcute din sticlă. 

în zângănitul slab - în care se transformase sunetul ascuţit 
cH oţel - am recunoscut sunetul roţilor de tren, al roţilor de oţel 
cfIfl se învârt, scrâşnind de-a lungul şinelor de oţel. 

Macaraua avusese roţi de oţel. Roţi de ghidaj sub şine şi 
refl deasupra, care alunecau pe şine. fl 

—... din drum! zise Bobby şi, când m-am uitat la el, se 
muta - ofi şi cum ar fi fost filmat cu încetinitorul - dc sub şine, 
alunecând Irti jurul unui stâlp de sprijin, de care se rezema cu 
spatele. 

Roosevelt, cu ochii holbaţi, la tel ca pisica, se pusese deja 
m mişcare. 

Macaraua devenise mai solidă decât fusese cu un moment 
în urmă, mai puţin transparentă. Motorul cel mare — sau ce 
transporta macaraua — atâma de capătul lanţului, sub şine. 
încărcătura avea] mărimea unei maşini şi urma să treacă prin 
spaţiul în care stăteam, în timp ce macaraua trecea pe deasupra 
capetelor noastre. 

A venit iute, mai iute decât s-ar fi putut mişca un obiect 
atât de masiv, pentru câ nu venea cu adevărat fizic către noi. 
Cred câ timpul mergea înapoi, către momentul în care noi şi 
echipamentul ocupaserăm acelaşi spaţiu în acelaşi moment. Ce 
naiba, nu conta 

Miiv.ti »w uu.>a uiauaiâua dau misiei uiiipui, 
puiuru un, oricum, 

ol'cctul urma sâ fie acelaşi: doua corpuri nu por ocupa 
acelaşi spaţiu In acelaşi timp. Daca încearcă sâ facă acest lucru, 
fie va avea loc o descărcare de energie nucleara, cât să se audă 
până-n Cleveland, fie linul din corpuri - cu sau obiectul de 
mărimea unei maşini ce atâma dc macara - va înceta să existe. 

Deşi începusem sâ mă mişc, apueînd-o pe Sasha, s-o trag 
după mine, ştiam că nu aveam nici o speranţă sâ fug la timp din 
calea pericolului 

Timp. 

Pe măsură ce ne îndreptam către un moment din trecut, în 
care hangarul fusese plin cu echipament funcţional, exact cind 
macaraua care se apropia pârea să se transpună în realitatea 
deplină... temperatura scăzu brusc. Lumina roşie mocirloasă 


pierdu din intensitate. Zgomotul roţilor mari de oţel deveni un 
zăngănit piţigăiat. 

Mă aşteptam ca macaraua sâ se retragă, să se îndrepte 
câtre capătul din vest al clădirii, în timp ce avea tot mai puţina 
substanţă. Dar când m-am uitat în sus, trecuse peste noi, un 
miraj sclipitor dc macara, iar povara pe care o căra, care 
devenise iarăşi transparentă ca sticla, o lovi pe Sasha, apoi mâ 
lovi pe mine. 

Mă lovi nu erau cuvintele potrivite. Nu ştiu ce mi-a făcut, 
de fapt. Macaraua fantomă trecu pe deasupra, iar încărcătura 
fantomă mă învălui, trecu prin mine şi dispăru în cealaltă parte 
a mea. Am simţit, o clipă, un vânt rece care mă scutură. Dar 
care nici măcar nu-mi zburli părul. Fusese intern, o răsuflare 
îngheţată şuierând prin celulele mele, cântând în oasele mele, 
de parcă ar fi fost fluiere. O clipă am crezut câ-mi va zdrobi 
legătura dintre moleculele din care sunt compus, împrâştiindu- 
mâ, ca şi cum n-aş fi fost niciodată altceva decât praf. 

Ultimul strop de lumină roşie dispăru, iar razele ţâşniră din 
nou din lanterne. 

Trăiam, dar slăbit fizic şi psihic. 

-înotătoare! gifii Sasha. 

- Rechin ucigaş! am aprobat-o eu. 

Zguduita, se rezemă de una dintre coloanele care 
susţinea* şinele. M 

Doogie se afla la doar doi metri în urma mea. Văzuse încţfi 
cat ura fantomă irecând prin noi şi dispărând Înainte sâ ajungă 
la (A 

- E cazul să mergem acasă? întrebă el, glumind doar . J 
jumătate. M 

- Ai nevoie de un pahar cu lapte cald? M 

- Şi de şase calmante. 

- Bine ai venit în laboratorul bântuit! i-am urat eu. Bobby 
veni lângă noi şi spuse: 

- Ceea ce s-a întâmplat în camera-ou noaptea trecuta 
afectcazfi acum întreaga clădire. M 

- Din cauza noastră? m-am mirat eu. 

- N-am clădit noi locul ăsta, fârtate. 

- Dar oare nu noi am declanşat toată povestea, 
energizând»! camera? 


- Nu cred că sin tem cei mai ticăloşi de aici pentru câ am 
folosit: două lanterne. 1 

- Trebuie să plecăm iute. Tot locul ăsta... se descompune, 
zise; Roosevelt. m 

- Aşa crede Mungojerrie? întreba Sasha. J în vremuri 
obişnuite, Roosevelt Frost ne-ar fi privit solemn, de 

l-ar fi invidiat orice cioclu. Dar, cu un ochi plin de uimire 
îngrozită, din cauza a ceea ce văzuse, şi cu celălalt umflat, pe 
jumătate închis şi roşu de sânge, mâ făcea să cred câ-i mai bine 
să-mi fac iute bagajele şi sâ fug sâ prind trenul cu destinaţia 
glorie. 

- Domnul Mungojerrie nu crede asta, ne zise Roosevelt. El 
ştie* Tot ce-i aici se va... descompune. Curând. 

- Atunci sa coborâm şi să-i găsim pe copii şi pe Orson. 

- Să coborâm, zise Roosevelt, dând din cap. 

1 

24 

În colţul din sud-vestul hangarului, puţul gol al liftului 
arata la Tel ca în noaptea trecută. Dar uşorul din oţel inoxidabil 
şi pragul uşii de la capătul scării — uitate de echipele de 
recuperare — nu mai aveau pic de unsoare sau de praf, ceea ce 
nu se mai întâmplase niciodată de când explorasem prima oară 
clădirea, cu aproape un an în urmă. în raza lanternei Sashei am 
văzut că primele trepte nu mai erau acoperite dc praf, iar 
gândacii morţi dispăruseră. 

Poate că un gnom amabil mergea înaintea noastră, fâcând 
lumea mai plăcută ochiului, sau fenomenul la care asistasem 
împreună cu Bobby în camera-ou, cu o noapte înainte, trecuse 
dincolo de pereţii misterioasei încăperi. N-aş fi pariat pe 
existenţa gnomului. 

Mungojerrie rămase pe a doua treaptă, privind în jos la 
placa de beton, adulmecând aerul, cu urechile ciulite. Apoi 
coborâ. 

Sasha se luă după pisică. 

Treptele erau suficient de late ca doi oameni sâ meargă 
alături şi să râmână loc între ei, aşa câ am trecut alături de 
Sasha, mulţumit să împart riscul poziţiei de cercetaş cu ea. 
Roosevelt venea în urma noastră, apoi Doogie cu Uzi-ul său. 
Bobby încheia plutonul, stând cu spatele lipit de perete şi 


coborând scara într-o parte, sâ fie sigur câ nu apare nimeni în 
urma noastră. 

în afara de faptul câ erau suspect de curate, primele 
trepte arătau aşa cum fuseseră în timpul vizitei precedente. 
Beton gol în toate părţile. Găuri în tavan, la intervale regulate, 
acolo unde fuseseră cândva becuri electrice. O ţeava de fier 
vopsită, prinsă de un perele, drept balustrada. Aerul era rece, 
cu miros de var, car”fl din beton. 

Când am ajuns pe palier şi ne-am îndreptat către al doilea 
tfl 

trepte, am pus mâna pe brațul Sashei, oprindu-i, pe ea 
cercetatul nostru felin. Am şoptit: 

- Stai, pisică! 

Mungojerrie se opri pe treapta a patra şi, cu o expresie tfl 
bâtoare, se uită la noi. 

Tavanul de deasupra era plin de tuburi fluorescente. Dar, 
pgfl că nu fusese aprinsă lumina, nu reprezentau un pericol 
pentru mffl 

Dar nu se aflaseră acolo mai înainte. Fuseseră desprinşi 
luate, când se închisese Fort Wyvem. De fapt, clădirea aceea $M 
putut să fi fost curățată până la beton cu mult înainte de 
închidefl bazei, atunci când Trenul Misterului sărise de pe şine 
şi-şi speifl proiectanţii, care-şi dăduseră seama câ făcuseră ceva 
nebunesc. | 

Timpul trecut şi timpul prezent existau aici simultan, la 
feti viitorul nostru, chiar dacă nu-l vedeam. Tot timpul, spunea 
pofB T.S. Eliot, este un veşnic prezent, ce ne conduce spre un 
sftfl despre care credem câ rezultă din acţiunile noastre, dar 
control nostru asupra lui e doar o simplă iluzie. 

In clipa aceea, fragmentul din Eliot mi se părea banal. în 
tiifl ce mă uitam la tuburile fluorescente, încereînd să-mi 
imaginez» ne aştepta în continuare, am recitat în minte cupletul 
iniţial dl prima poezie scrisă vreodată despre Winnie the Pooh: 
„Un ui oricât se străduieşte/ Se-ngraşă, dacă nu se oboseşte" - 
dar A.M Milne n-a reuşit sâ-l izgonească din mintea mea pe Eliot. 

Nu mai puteam sâ ne ferim de pericolul de dedesubt, di 
amestecul lugubru de trecut şi prezent, aşa cum nu puteam s| 
mă întorc în copilărie. Şi cât de plăcut ar fi fost sâ mă ascund 
sub pătură, împreună cu Pooh şi Tigrilă, pretinzând câ noi trei 


vom fi prieteni şi când voi împlini o suta de ani, iar Pooh 
nouăzeci şi nouă... 

- OK, i-am spus lui Mungojerrie şi ne-am continuat 
coborirea. Când am ajuns pe următorul palier, pe care se găsea 
intrarea în 

primul dintre cele trei niveluri subterane, Bobby şopti: í - 
Fârtate! 

M-am uitat in urmă. Tuburile fluorescente din urma 
noastră dispăruseră, în plafonul din beton se vedeau doar 
găurile din care fuseseră scoase firele şi fasungurile. 

Timpul prezent devenise mai prezent decât timpul trecut, 
cel puţin pentru moment. 

Doogie se încruntă şi mormăi: 

- Prefer Columbia! 

- Sau Calcutta, spuse Sasha. 

Roosevelt ne anunţă, în numele lui Mungojerrie: 

- Trebuie sâ ne grăbim. O să se verse sânge, dacă nu ne 
grăbim. Conduşi de pisica fără frica, am coborât încâ trei rânduri 
de 

scări, până la al treilea şi ultimul nivel de sub hangar. 

N-am mai zărit lucruri ciudate până n-am ajuns la capătul 
scărilor. Când Mungojerrie se pregătea să ne conducă în 
coridorul exterior, care înconjura tot nivelul de formă ovală al 
clădirii, lumina roşie, macabră, pe care o văzusem prima oară la 
parterul hangarului, pâlpâi o clipă dincolo de uşă, apoi fu 
înlocuită de întuneric. 

Spaima cuprinse micul nostru grup, exprimată prin 
şuşoteli şi sâsiit de pisică. 

Alte voci răspunseră de undeva, din subteran, dogite şi 
deformate. Ca nişte voci înregistrate pe o bandă rulată cu 
încetinitorul. 

Sasha şi Roosevelt stinseră lanternele, lâsîndu-ne în 
bezna. 

în spatele uşii, lumina sângerie pâlpâi din nou, apoi de mai 
multe ori, ca girofarul de pe o maşină a poliţiei. Fiecare pâlpiire 
dura mai mult decât precedenta, până când întunericul din hol 
se retrase în întregime, iar luminozitatea lugubră deveni 
continuă. 

Vocile răsunară mai puternic. încă deformate, dar aproape 
inteligibile. 


Ciudat, dar nici o seînteie din lumina roşie bolnăvicioasă 
din coridor nu pătrunse în spaţiul de la capătul scării, unde ne 
îngrămădiserăm noi. Uşa părea a fi un portic între două realităţi: 
beznă completă într-o parte, lumea roşie în cealaltă parte. 
Liniafl lumină sângerie de pe podea, în prag, era subţire ca un 
tăiş de cum 

La fel ca în hangar, strălucirea aceea sclipea în spaţiul ţH 
care-l umplea, dar lumina prea puţin ceea ce atingea. O lumfi 
mocirloasă, vie, cu forme fantomatice şi mişcări ce puteautfi 
detectate doar cu colţul ochiului, creînd mai multe mistere defl 
rezolva. ; tfl 

Trei siluete înalte trecură prin faţa uşii, forme de un 
cafeniu ntfl închis decât lumina roşie, poate oameni, posibil ceva 
mai rău. Câfl ieşiră din raza noastră vizuală, vocile deveniră mai 
puternice şi mfl puţin distorsionate, apoi scăzură în intensitate, 
în timp ce siluetei* se îndepărtară de-a lungul holului. 

Mungojerrie pătrunse pe uşă. 

Mă aşteptam să dispară, ca atins de-o rază a morţii, lasînd 
In urma doar miros de blană pârlită. în loc de asta, deveni o 
siluetflj cafenie, alungită, deformată, greu de identificat ca 
pisică, deşi 9 dădeai seama câ are patru picioare, coada şi 
ţinută. 

Lumina din hol începu sâ pulseze, fiind când mai 
întunecata decât sângele, când roz, iar în fiecare ciclu, de la 
întunecat la lunoifl nos, prin toată clădirea se auzea un zumzet 
electronic, grav şi dtt rău augur. Când am atins zidul din beton, 
acesta vibra slab, aşa cum vibrase stâlpul de oţel din hangar. 

Brusc, lumina din coridor trecu de la roşu la alb. Pâlpâirea 
ÎKfI cetâ. Ne uitam prin uşă la un hol luminat de tuburi 
fluorescente, m 

Odată cu schimbarea luminii, urechile îmi pocniră, de 
pari» presiunea aerului ar fi scăzut subit, iar pe scări pătrunse 
un curent! cald, aduclnd cu el miros de ozon, ca într-o noapte 
ploioasă, înainta sâ fulgere. 

Domnul Mungojerrie stătea pe coridor — nu mai era o 
pată cafenie - şi se uita la ceva, în dreapta. Nu stătea pe betonul 
gol, ci pe o podea curată din gresie albă, care nu fusese acolo 
mai înainte. 

M-am uitat la treptele întunecate din urma noastră, care 
păreau! puternic ancorate în timpul nostru, în prezent, nu în 


trecut Clădirea nu trecea în întregime în sau afara din trecut. 
Fenomenul avea loc după un model aleatoriu, complet 
nebunesc. 

Am fost tentat s-o iau la goană pe scări cât de iute 
puteam, să urc în hangar şi de acolo sâ mă ascund în noapte, 
dar depăşiserăm punctul din care ne era permis sâ ne 
întoarcem. îl depăşiserăm când Jimmy Wing fusese răpit şi 
Orson dispăruse. Prietenia ne obligase sâ ne aventurăm în afara 
hărţii lumii cunoscute, în zone pe care cartografii din vechime 
nu şi le putuseră imagina când scriseseră cuvintele: „Aici există 
monştrii." 

Mi-am scos ochelarii de soare din buzunarul interior al 
jachetei şi mi i-am pus pe nas. N-aveam de ales, trebuia să las 
lumina sâ-mi scalde faţa şi mâinile, dar lumina era prea 
puternică şi mi-ar fi făcut ochii sâ lăcrimeze. 

Când am pătruns prudenţi pe coridor, ştiam fără urmă de 
îndoială câ păşiserăm în trecut, într-un timp când laboratorul nu 
fusese închis, înainte de îndepărtarea tuturor dovezilor. Am 
văzut pe perete un inventar mânjit de grăsime şi de urme dc 
stilou, un avizier, iar alături două cărucioare cu instrumente 
ciudate. 

Zumzetul nu dispăruse odată cu lumina roşie. Bănuiesc că 
era zgomotul camerei-ou în plina funcţiune. Părea câ-mi trece 
prin timpane, că-mi pătrunde în craniu şi vibrează direct pe 
suprafaţa creierului. 

Uşi din metal apăruseră la camerele care înainte nu 
avuseseră uşi. Cea mai apropiată era larg deschisă. în încăperea 
micuță se vedeau două scaune rotative, în faţa unui tablou de 
comandă complicat, care semăna cu panoul de mixaj folosit de 
inginerii de sunet de la un post de radio. într-o parte a panoului 
se aflau o cutie de Pepsi şi o pungă cu cartofi prăjiţi, care 
dovedeau câ arhitecţilor Judecăţii de Apoi le plăcea o gustare şi 
o băutură răcoritoare, din când în când. 

în dreapta scărilor, la vreo douăzeci-douăzeci şi cinci de 
metri pe coridor, trei oameni se îndepărtau de noi, fără să-şi dea 
seama câ ne aflam în spatele lor. Unul purta blugi şi o cămaşa 
albă, cu mânecile suflecate. Al doilea avea un costum de 
culoare închisă, iar al treilea - uniforma kaki şi halat alb. 
Mergeau grupat, cu capetele plecate, ca şi cum ar fi discutat, 
dar nu auzeam ce spun, din cauza zumzăitului electronic. 


Erau, cu siguranţă, cele trei siluete cafenii care trecuseră 
fl lângă casa scărilor prin lumina roşie mohorită, siluete atât de 
vfl şi de deformate câ nu fusesem sigur câ erau, de fapt, 
oameni, fl 

M-am uitat la stingă, îngrijorat câ putea sâ apară altcineva 
H văzându-ne, să dea alarma. Dar în partea aceea a coridorului 
mi (fl nimeni. fl 

Mungojerrie privea trioul care se îndepărta, părând câ nu 
vrea fl ne conducă mai departe până când cei trei nu aveau să 
dispară dupl curba coridorului sau nu vor intra într-o cameră. 
Culoarul avea cfl o sută cincizeci de metri de la o cotitură la alta. 
Mai rămâneau vrfl cincizeci de metri până când cei trei aveau sâ 
iasă din raza noastrl vizuală. 

Eram periculos de expuşi. Trebuia sâ ne retragem pânâ 
pleci echipajul Trenului Misterului. Devenisem şi foarte nervos 
din catfl za cantităţii de lumină care-mi lovea faţa. 

l-am atras atenţia Sashei şi i-am făcut semn către scară. 

A făcut ochii mari. 

l-am urmărit privirea şi am văzut câ o uşă bloca accesul 
câtn scară. Nu fusese nici o uşâ. Ne uitaserăm de afară direct în 
hol, şt când văzuserâm lumina roşie, şi când apăruseră tuburile 
fluored cente. Trecuserăm pe acolo fără sâ ne împiedice ceva. 
Dar din par* tea asta exista o bariera. 

M-am dus repede la uşă, am deschis-o şi aproape am 
trecut pragul. Din fericire, am ezitat, simțind ceva râu în bezna 
de dincolo de ea. j 

Mi-am tras ochelarii de soare pe vârful nasului şi am privit 
pestă ramă, aşteptându-mă sâ văd pereţii de beton învăluiţi in 
beznă şi trepte ducind în sus. Dar în faţa mea se afla cerul 
limpede al nopţii, coliere de stele şi luna suspendată. Cerul era 
singurul lucru care se vedea acolo unde fuseseră treptele, ca şi 
cum uşa se deschidea acum mult deasupra atmosferei 
pământeşti, undeva în spaţiul interplanetar, la mare distanţă de 
cea mai apropiată prăvălie cu gogoşi. Sau, poate, se deschidea 
într-un timp în care Pământul nu mai exista de mult. Dincolo de 
prag nu se mai afla podea, ci numai spaţiul împodobit cu stele, o 
picătură rece şi infinită, pornind din coridorul luminat în care 
stăteam. „Nasol." 


Am închis uşa. Am apucat arma cu ambele mâini, nu 
pentru că m-aş fi aşteptat s-o folosesc, ci pentru că era reali, 
solidă şi stabilă, u ancoră în marea aceea a bizareriei. 

Sasha se afla chiar în spatele meu. 

Când m-am întors spre ea, am ştiut că văzuse aceeaşi 
panoramă celestă care mă şocase. Ochii ei cenuşii erau limpezi 
ca întotdeauna, dar mai întunecaţi decât înainte. 

Doogie nu văzuse peisajul imposibil, pentru că, ţinând Uzi- 
ul pregătit, îi urmărea pe cei trei care se îndepărtau. 

încruntat, cu pumnii strânşi alături de trup, Roosevelt se 
uita la pisică. 

Din poziţia sa, Bobby nu putea să vadă ce era dincolo de 
prag, dar îşi dăduse scama câ lucrurile mergeau prost. Chipul lui 
arăta la fel de solemn ca acela al unui iepure de casă care citea 
o reţetă de supă de iepure de cimp. 

Mungojerrie era singurul dintre noi care nu părea gata sâ 
explodeze sau sâ sară ca un cuc de ceas cu arcurile prea 
încordate. 

încereînd sâ nu mă gândesc la ceea ce văzusem dincolo 
de uşă, m-am întrebat cum ar putea pisica sâ-i descopere pe 
Orson şi pe copii, daca aceştia se găseau în timpul prezent, iar 
noi ajunseserăm în trecut. Dar apoi mi-am imaginat câ, daca noi 
puteam sâ trecem dintr-o perioada in alta, prinşi în alunecările 
de timp care aveau loc în jurul nostru, atunci acelaşi lucra se 
intâmpla şi cu fratele meu cel cu patru picioare şi cu copiii. 

De altfel, daca ţineam seama de semne, nu călătoriserăm 
încă în timp. Trecutul şi prezentul — poate şi viitorul - se 
suprapuneau, presate la un loc Intr-un mod ciudat, de o forţă - 
sau de un câmp generată de motoarele din camera-ou. Şi poate 
câ nu doar o singură noapte din trecut năvălise în timpul 
prezent, poate că trăiam momente din zile şi nopţi diferite, în 
care camera-ou funcţionase. 

Cei trei bărbaţi continuau să se îndepărteze. Fără grabă. 

Creşterea şi descreşterea ritmica a sunetului electronic 
începui ai ha un efect psihic bizar. Mă cuprinse o ameţeală 
puternică*” coridorul - toată podeaua subterană - păru câ se 
roteşte, ceţ9 carusel. 

Stringeam puşca prea tare. Fârâ sâ vreau, apăsam 
periculoafl mult pe trăgaci. Am mutat degetul pe garda 
trăgaciului. 


Mă durea capul. Nu ca rezultat al loviturilor încasate de9 
părintele Tom în casa familiei Stanwyk. Aveam bătături pe crefl 
din cauză că meditam la paradoxuri temporale şi încercam 9 
înţeleg ce se petrecea. Asta cerea talent la matematică şi fizică 
t9 reticâ. Dar, deşi ştiu să-mi calculez costul cumpăraturilor, n-j9 
moştenit dragostea mamei mele pentru matematica şi ştiinţă, fl 
modul general, pricep teoria pârghiilor care explică funcţionar? 
unui dispozitiv de scos dopuri, de ce gravitația ne împiedică 9 
construim clădiri prea înalte şi de ce o izbitură cu capul într-9 
perete din cărămizi are un efect redus asupra cărămizilor. De 
altfel consider câ universul îşi face eficient treaba fâră sâ aibă 
nevoie di înţelegerea mea, şi aceeaşi părere o am şi despre 
aparatele electri9 de ras, ceasurile de mână, maşinile de copt 
pâine şi alte dispozitiv! mecanice. 

Singurul lucru pe care-l puteam face era sâ tratăm aceste 
eveni* mente ca pe nişte întâmplări supranaturale, să le 
acceptăm aşa cun acceptăm fenomenul poltergeist - scaune 
care zboară, bibelouri care te lovesc, uşi trimite de entităţi 
invizibile - sau apariţia faifl tomaticăâ a unui cadavru descompus 
şi semitransparent, care sâ plimbă la miez de noapte prin 
cimitir. înnebuneam dacă mă gini dcam prea mult la câmpuri 
care modifică timpul, la paradoxuri temporale şi la modificări de 
realitate, încereînd sâ pricep logica lor, iar eu aveam o nevoie 
disperată de linişte. De calm. Aşadar clădirea era doar o casă 
bintuită. Ca sâ ne găsim drumul prin multele ei încăperi şi să 
ieşim afară,* în siguranţă, trebuia să ne reamintim câ fantomele 
nu pot să-ţi facă nimic daca nu le dai puterea de a-ţi face râu, 
dacă nu le hrăneşti cu teamă. Asta-i teoria clasică, bine 
cunoscută de cei care se cred medii şi de vânătorii de fantome 
din toată lumea. Cred câ am citit-o într-o carte de benzi 
desenate. 

Cele trei fantome ajunseseră la vreo cincisprezece metri 
de cotitura de unde nu ne-ar mai fi putut vedea. 

Se opriră. Rămaseră cu capetele apropiate. Vorbiră prin 
zgomotul ce umplea clădirea. 

Spectrul în blugi şi cămaşă albă se întoarse spre o uşă şi o 
deschise. 

Celelalte două — cea în costum şi cea cu pantaloni kaki şi 
halat de laborator - continuară sâ meargă spre capătul 
coridorului. 


Când deschise uşa, primul spectru ne zări cu coada 
ochiului. Se întoarse spre noi, tresărind de parcă e/ ar fi văzut 
fantome. 

Făcu câţiva paşi spre noi, apoi se opri. Poate pentru că ne 
observase armele. 

Strigă. Cuvintele nu sunau clar, dar nu ne invita sâ facem 
un tur şi să luăm o gustare la cafenea. 

De altfel, nu striga la noi, ci la perechea spectrală care se 
îndrepta spre cotitura condorului. Acestea se întoarseră şi se 
zgâiră la noi, ca nişte marinari uluiţi la vasul fantomă Mărie 
Celeste alunecând în tăcere prin ceaţă. 

li speriaserăm la fel de mult cât ne speriaseră şi ci pe noi. 

Cel în costum nu era doar un cercetător bine îmbrăcat sau 
un birocrat, nici un martor al lui Tehova care împărțea revista 
Turnul de Veghe într-un teritoriu de încăpăţânaţi, pentru câ 
scoase un pistol din tocul de sub jachetă. 

Mi-am amintit că fantomele nu pot să-ţi facă râu daca nu 
le dăm putere, hrănindu-le cu teama noastră — şi m-am întrebat 
dacă regula asta se aplica şi armelor de foc ale spectrelor. Mă 
străduiam sâ-mi amintesc în ce carte de benzi desenate citisem 
chestia aia înţeleaptă, pentru că, dacă o găsisem în Povestiri din 
criptă, putea să fie adevărată, dar dacă provenea din Aventurile 
rățoiului Donald, atunci o încurcasem. 

în loc så deschidă focul, apariţia înarmată trecu pe lângă 
cei doi camarazi fantomatici ai săi şi dispăru pe uşa pe care o 
deschisese individul cu blugi. 

Probabil fugise să dea un telefon, să cheme paza. Vom fi 
călcaţi în picioare, măturaţi» puşi în sac şi aruncaţi la gunoi. 

în jurul nostru, coridorul .se ondu/ai iar lucrurile se 
schimbfljfl Plăcile din gresie albă ale podelei dispărură iute de 
sub pictţfi rele noastre, lâsîndu-ne pe betonul gol, deşi nu 
simţisem nici osi care sub picioare. Ici-colo, pe hol rămăseseră 
bucăţi de plăcijfl marginile nedefinite, înfipte în ciment, de parcă 
ar fi fost restifl răspândite din timpul trecut care nu se 
evaporaseră pe podţjH timpului prezent. 

încăperile de pe peretele interior al coridorului nu mai aval 

întunericul năvăli de îndată ce panourile fluorescente 
încegfl să dispară din tavan. Dar, conform unui model aleatoriu, 
câufl lămpi rămaseră, luminând porţiuni separate din coridor. M 


Mi-am scos ochelarii de soare şi i-am pus în buzunar, oîfl 
inventarul pătat se dizolvă pe perete. Avizierul rămase 
neschimbfi 

Unul dintre cărucioare dispăru în faţa ochilor mei. Celălalt 
JH mase, deşi câteva dintre instrumentele ciudate de pe el 
începurifjfl devină transparente. m 

Fantoma în blugi şi fantoma în halat arătau acum cu 
adevărgjB fantome, ca nişte entităţi ectoplasmice care se 
coagulaseră dintfl ceaţă albă. Veniră ezitând spre noi, apoi 
începură sâ alerge, poatj pentru câ şi noi dispăream din faţa lor. 
Străbătuseră jumătate dM distantă, înainte să se volatilizeze. m 

Cel în costum şi cu armă se întoarse pe hol, ieşind din birw 
după ce anunţase paza despre prezenţa vikingului în costum de 
pH raşutist şi a pisicii invadatoare, dar acum rămăsese cea mai 
slaM dintre stafii, o pată sclipitoare. Când ridică arma, părăsi 
timpul ptjfl zent fără urmă. M 

Zgomotul electronic vibrant părea a fi doar jumătate din 
efl fusese la intensitatea maximă, dar, la fel ca unele dintre 
plăcii! podelei şi dintre lumini, nu dispăru complet. M 

Nici unul dintre noi nu se simţi uşurat de această revenire. 
Când trecutul se întoarse în trecutul căruia îi aparţinea, pe noi 
ne cuprind graba. 

Domnul  Mungojerrie avusese dreptate: locul ăla se 
descompunea. Efectul rezidual al Trenului Misterului căpătase 
putere, 

Imreţinându-se singur, extinzându-se în afara camerei-ou, 
strecurindu-se iute in clădire. Efectul final nu putea fi cunoscut, 
dar cu niguranţă că va fi o catastrofa. 

Auzeam un ceas ticâind. Nu era ceasul din crocodilul 
omnivor al căpitanului Hook, ci al instinctului care-mi spunea că 
incepuse scurta numărătoare inversă a distrugerii. 

De îndată ce fantomele dispărură, pisica intră In acţiune, 
ulergând spre cel mai apropiat puț de ascensor. 

- în jos, traduse Roosevelt. Mungojerrie spune că trebuie 
să coborâm în continuare. 

- Nu există nici un nivel sub podeaua asta, i-am explicat 
eu, în limp ce ne strângeam lângă lift. Suntem la etajul cei mai 
de jos. 

Pisica îşi aţinti ochii verzi, luminoşi asupra mea, iar 
Roosevelt spuse: 


- Nu, mai există trei etaje sub acesta. Aveau un nivel de 
securitate mai mare decât celelalte etaje, de aceea au fost 
tăinuite. 

în timpul explorărilor mele, nu mâ gândisem niciodată să 
mă uit in puț, să verific dacă nu ascundea tărâmuri la care nu se 
putea ajunge pe scări. 

- Se poate ajunge la acele etaje... din alte clădiri ale bazei, 
printr-un tunel. Sau cu acest lift. Scările nu ajung până acolo. 

Continuarea expediției ridica o problemă: putui liftului nu 
era gol. Nu puteam coboră pe scara de serviciu şi så mergem 
unde ne îndruma Mungojerrie. La fel ca în cazul plăcilor risipite 
pe podea, ca în cazul panourilor fluorescente sau al zumzetului 
electronic ce sc auzea prin clădire, trecutul menținea un control 
tenace al ascensorul ui. O uşă glisantă din oţel inoxidabil 
acoperea puţul şi probabil că in spatele ei aştepta liftul. 

- O s-o încurcăm daca mai zăbovim pe aici, prezise Bobby, 
intinzindu-se să apese pe butonul liftului. 

- Aşteaptă, l-am sfătuit eu, oprindu-i mâna înainte să facă 
ce dorea. 

- Bobby are dreptate, zise Doogie. Uneori norocul îi 
favorizează pe nebuni. 

Am clătinat din cap. 

- Şi daca urcăm în lift, se închid uşile, iar drăcia asta 
dispare <jm sub noi, cum au făcut plăcile din podea? M 

- Atunci o sâ cădem în fundul puţului, presupuse Sasha, jfl 
această perspectivă nu pâm s-o facă sâ dea înapoi. 

- Unii dintre noi îşi vor rupe încheieturile, prezise Doogie. 
Nil obligatoriu toţi. Probabil câ putui are vreo zece-treisprezece 
metflM o  căzătură neplăcută, dar în urma căreia poţi 
supravieţui. 

Bobby, un fanatic al desenelor animate cu Road RunneB 
exclamă: 

- Fârtate, o să avem parte fiecare de un moment deplin tip 
WH E. Coyote! 

- Trebuie så mergem, ne sfătui Roosevelt, iar Mungojerrie 
zgfl rie nerăbdător uşa din oţel inoxidabil, care se încâpâţâna să 
rămâfiB solidă. 

Bobby apăsa pe butonul liftului. m 

Ascensorul şuieră, venind către noi. Din cauza zumzetulufl 


electronic oscilant, care continua sâ umple clădirea, nu-mi 
dădea” seama dacă liftul cobora sau urca. Coridorul se ondulă. 

Plăcile de gresie începură sâ apară sub picioarele mele. 

Uşa liftului se deschise încet-încet. m 

Panourile fluorescente reapărură pe tavanul coridorului şi 
anfl 

strins ochii, din cauza luminii puternice. M 

în lift era o lumina roşie mohorâtă, ceea ce însemna, 
probabiM 

că interiorul puţului ocupa un loc diferit in timp faţă de 
locul — sfljfl 

locurile - pe care le ocupase. înăuntru erau pasageri. O 
mulţime, m Ne-am tras înapoi din faţa uşii, aşteptându-ne la 
necazuri diqj 

partea celor din lift M 

Pe coridor, zumzetul răsuna mai puternic. Bă 

Zăream mai multe siluete neclare, deformate, cafenii, în 
interior 

rul ascensorului, dar nu-mi dădeam seama cine sau ce 
erau. A 

Se auzi o Impuşcătură, apoi alta. m 

Se trăgea nu din lift, ci de la căpătui coridorului, de acolo 
dl 

unde, mai devreme, ticălosul în costum îndreptase spre 
noi un 

pistol. 

Bobby încasă un glonţ. Ceva îmi şterse faţa. Bobby se 
prăbuşi pe spate, scâpând puşca din mânâ. încă se prăbuşea, de 
parcă ar fi Fost filmat cu încetinitorul, când mi-am dat seama câ 
aveam faţa stropita de sânge fierbinte. Sângele lui Bobby. Isuse, 
Doamnei în limp ce mă întorceam către sursa gloanţelor, mi-am 
descărcat puşca şi am introdus imediat alt cartuş pe ţeava. 

în locul individului în costum, acolo se aflau doi paznici pe 
care nu-i văzusem înainte. în uniforme, dar nu ale armatei. Nici 
un serviciu pe care să-l recunosc. Poliţişti ai proiectului. 
Securitatea Trenului Misterului. Prea departe ca să păţească 
ceva, în afară de-o sperietură. 

Altă bucată de trecut se solidifică în jurul nostru, iar 
Doogie trase cu Uzi, în clipa în care Bobby atinse podeaua. 
Pistolul automat puse brusc şi definitiv capăt disputei. 


Scârbit, mi-am luat privirea de pe cei doi paznici morţi. 

Uşa liftului se închisese înainte sâ iasă cineva. 

Bobby zăcea pe spate. Sângele-i curgea pe plăcile de 
gresie albă din jurul lui. Prea mult sânge. 

Sasha se duse în stânga lui. Eu am îngenuncheat în 
dreapta. 

- A fost atins o singură data, zise Sasha. 

- M-a pocnit, spuse Bobby, pocnit însemnând să fii lovit 
puternic de un val. 

- Taci! i-am ordonat eu. 

- M-a făcut praf, gemu el. 

- Nu definitiv, am insistat eu, mai îngrozit ca înainte, dar 
decis sâ nu las să se vadă. 

Sasha descheie cămaşa hawaii an a, îşi înfipse degetele în 
țesătura găurită de glonţ a puloverului negru al lui Bobby şi o 
sfâşie, ca sâ se vadă rana din umărul sting. Gaura era prea 
joasă, prea spre dreapta, ceva ce se numea rană în piept, nu 
rană în umăr, dacă voiai să fii corect, ceea ce nu voiam sâ fiu. 

- Rană în umăr, i-am spus. 

Sunetul electronic scăzu în intensitate, plăcile de gresie 
dispărură de sub Bobby, luînd petele de sânge cu ele, iar 
panourile fluorescente de deasupra capului începură sâ se 
topească, dar nu toate. 

Timpul trecut se preda din nou timpului prezent, începând 
alt cicl ceea ce ne oferea un minut sau doua înainte de apariţia 
mai mulţi ticniţi în uniforma şi cu pistoale. | 

Sînge roşu, de un roşu atât de Închis încât părea negru, se 
scti gea din rană. Nu puteam opri tipul acela de sângerare. Nu 
avea cum să folosim un garou, iar o compresă n-ar fi ajutat prea 
mul Nici apa oxigenată, spirtul medicinal şi bandajele din tifon - 
dac am fi avut aşa ceva. í 

— Nasol, mormăi Bobby. 

Durerea îi înlăturase bronzul lui permanent, lăsindu-l nu 
chi alb, dar galben. Arăta rău. ' 

Pe hol se vedeau mai puţine lumini, iar zumzetul devenise 
m potolit decât în timpul ciclului precedent. >l 

Mă temeam câ trecutul va dispărea complet din prezen 
lâsîndu-ne cu un puț de lift gol. Nu credeam câ vom reuşi să« 
cârâm pe Bobby pe scâri, şase etaje, fără să-i provocam şi al 
vătămări. *| 


M-am ridicat in picioare şi m-am uitat la Doogie. Expresia 
li solemnă m-a înfuriat. Bobby se va face bine, ce naiba! 

Mungojerrie zgârie din nou uşa liftului. 

Roosevelt făcu ceea ce dorea pisica sau gândise cum 
gând sein eu, pentru câ apăsă de mai multe ori pe butonul de 
apel a ascensorului. 

Tabloul indicator de deasupra uşii arăta doar patru etaje - 
P, S-t S-2 şi S-3, deşi noi ştiam câ sunt şapte. Liftul trebuia să 
fie li primul nivel, P de la parter, ceea ce însemna hangarul de 
deasupn laboratorului subteran. 

- Hai, hai! îl îndemna Roosevelt. 4 Bobby încercă să ridice 
capul, dar Sasha îl apăsă cu blândeţe ci 

mâna pe frunte. | 

Putea să facă un şoc. Ar fi trebuit să-i ţinem capul mai jos 
decit 

restul corpului, dar nu aveam cum sâ-i ridicam picioarele 
şi partea 

inferioară a corpului. Şocul ucide la fel de sigur ca 
gloanţele. 

Buzele lui deveniseră uşor albăstrui. Nu era un simptom al 
şocului? Liftul era la S-I, primul nivel sub hangar. Noi ne găseam 
la S-3. 

Mungojerrie se uita la mine de parcă mi-ar fi spus: „Te-am 
avertizat". 

- Pisicile ştiu un rahat! i-am zis eu, furios. 

Surprinzător, Bobby începu să rida. Un râs fără vlagă, dar 
totuşi râs. Eşti pe moarte sau gata sâ faci un şoc, dacă râzi? 
Poate că totul se va termina cu bine... 

Numiţi-ma Pollyanna Huckleberry Holly Golightly Snow... 

Liftul ajunse la S-2, la un etaj deasupra noastră. 

Zumzetul pulsatoriu al motoarelor din camera-ou - sau ce 
maşinării infernale făceau zgomotul acela - devenise deja mai 
puternic. 

- Să ne grăbim, zise Doogie, pentru câ, daca un moment 
râu din trecut pătrundea din nou în prezent, ar fi putut aduce cu 
el oameni furioşi, înarmaţi. 

Ascensorul şuieră şi se opri la S-3, etajul nostru. 

în timp ce uşa începu sâ se deschidă, mâ aşteptam sâ 
în lift lumina roşie mohorâtă, apoi m-am speriat la gândul c 


ăd 


V 
â s- 


ar putea sâ vedem peisajul imposibil al stelelor şi al spaţiului 
cosmic rece, negru, pe care-l văzusem dincolo de uşa scării. 

Liftul era doar un lift. Gol. 

- Hai! ne grăbi Doogie. 

Roosevelt şi Sasha îl ridicaseră deja pe Bobby în picioare 
şi-l cărau între ei, încereînd să reducă la minimum efortul 
umărului său sting. 

Am ţinut uşa ascensorului. Bobby a fost transportat pe 
lângă mine. Avea figura crispată de durere. Dacă-i venea să 
tipe, se stâpânea: 

- Cârpe cerevisi, îmi zise el. 

- îţi dau bere mai târziu, i-am promis eu. 

- Acum, petrecăreţii le! se hlizi el. 

Dându-şi jos rucsacul, Doogie ne urmă în liftul mare, în 
care ar fi încăput cincisprezece persoane. Ascensorul cobor un 
pic, apoi săltă, ca şi cum s-ar fi adaptat la greutatea noului 
pasager. încercam cu toţii să nu călcăm pe Mungojerrie. 

- Urcăm şi plecăm, am zis eu. 

- Coborâm. mâ contrazise Bobby. 

Panoul de comandă nu avea butoane pentru cele trei 
presupjţfl etaje de sub noi. Un orificiu pentru cartelă magnetica, 
fără nicfl etichetă, arăta că o persoana verificata din punctul de 
vedere fl securităţii putea reprograma butoanele existente şi 
ajunge la nilfl lutile de dedesubt. Nu aveam o asemenea cartelă. 
1$fI 

- Nu avem cum sâ coborâm, i-am explicat eu. M 

- întotdeauna există o cale, mârâi Doogie, scotocind în 
rucsaofl Coridorul era puternic luminat. Zumzetul deveni şi mfl 

puternic. <jfl 

Uşile ascensorului se închiseră, dar cabina nu se puse în 
miş) care. Am întins mâna către butonul P, dar Doogie mă lovi 
pesfl ea, de parcă aş fi fost un copil care voia sâ ia o prăjitură 
fără fl ceară voie. (t 

- Sunteţi nebuni, am zis eu. 

- Complet, fu de acord Bobby. jj Se rezemase de peretele 
liftului, sprijinit de Sasha şi d 

Roosevelt. Era cenuşiu la faţă. 5 

- Fârtate, nu-i cazul s-o faci pe eroul! l-am certat eu. i 

- Trebuie. 

- Nu trebuie! 


- Kahuna. 

- Ce vrei să zici? i 

- Daca sunt Kahuna, nu pol fi un rahat fricos. i 

- Nu eşti Kahuna. 

- Regele suriului, zise el, tuşi, iar pe buze îi spumega 
sânge. Disperat, i-am zis Sashei: | 

- Să-l ducem sus şi să plecăm de aici, imediat! 

în spatele meu se auzi un pocnet, urmat de un scrâşnet. 
Doogie rupsese broasca panoului de comandă şi smulsese 
capacul, lăsînd firele la vedere. 

- La ce etaj? întrebă el. 

- Mungojerrie spune câ jos de tot, îl sfătui Roosevelt. 

- Nici nu ştim dacă Orson şi copiii mai trăiesc! am 
protestat eu. 

- Trăiesc, mă contrazise Roosevelt. 

- Nu ştim dacă-i aşa. 

- Ba ştim. 

M-am întors spre Sasha, cerându-i ajutor: 

- Şi tu eşti nebună, ca toţi ceilalţi? 

Nu-mi răspunse, dar mila din ochii ei era atât de teribilă, 
câ m-am uitat în altă parte. Ştia cât de apropiaţi eram eu şi 
Bobby, ca nişte fraţi gemeni, chiar dacă nu aveam acelaşi 
sânge. Ştia câ o parte a mea va muri odată cu Bobby, lâsînd un 
loc gol, pe care ea nu-l va umple niciodată. Vedea că sufeream 
şi ar fi făcut orice, orice, orice, ca sâ-l salveze pc Bobby, dar nu 
putea face nimic. în neajutorarea ei am văzut neajutorarea mea 
şi n-am suportat s-o privesc. 

M-am uitat la pisică. O clipă, am avut chef sâ-l zdrobesc 
pe Mungojerrie, sâ storc orice strop de viaţă din el, de parcă el 
ar fi fost vinovat de venirea noastră aici. O întrebasem pc Sasha 
dacâ-i la fel de nebună ca toţi ceilalţi. De fapt, eu o luasem 
razna, zguduit de posibilitatea de a-l pierde pe Bobby. 

Cu un scrişnet, ascensorul începu sâ coboare. 

Bobby gemu. 

- Te rog, Bobby, am zis eu. 

- Kahuna, îmi reaminti el. 

- Tu nu eşti Kahuna, eşti caca! 

- Pia crede câ sunt, îmi răspunse el, cu glas subţire, 
tremurător. 

- Pia a luat-o razna. 


- Nu-mi vorbi de rău femeia, fârtate! Ne-am oprit la al 
şaptelea şi ultimul nivel. 

Uşile se deschiseră în întuneric. Dar nu cel al spaţiului 
cosmic înstelat, ci doar al unei încăperi neluminate. 

La lumina lanternei lui Roosevelt, i-am condus pe ceilalţi 
afară din lift, într-un vestibul rece şi umed. 

Aici, jos, zumzetul electronic oscilant era amortizat, 
aproape câ nu se mai auzea. 

L-am culcat pe Bobby pe spate, în st în ga uşii liftului. L- 
am aşezat pe jacheta mea şi pe cea a Sashei, ca să nu stea pe 
ciment. 

Sasha umblă la fire şi scoase temporar ascensorul din 
funcţii» ca sâ râmână acolo până nc vom întoarce. Sigur, dacă 
timpul trffl va ieşi complet din timpul prezent, luînd liftul cu el, 
va trebui ifl câţârăm. M 

Bobby nu putea sâ se caţâre. Şi nu-l puteam căra pe o 
scarfl serviciu, nu în starea în care era. fl 

„Nu te gindi la asta. Fantomele nu-ţi pot face râu dacă njfl 
temi de ele şi nu ţi se va întâmplă nici un lucru râu dacă ifl 
gândeşii." J 

Mă agăţăm de toate mijloacele de apărare din copilărie. 

Doogie scotea tot felul de lucruri din rucsac. Cu ajutorulfl 
Roosevelt, împacheta sacul gol şi-l vârâ sub şalele lui Bot» 
ridieîndu-i partea inferioară a trupului, chiar dacă nu cât afli 
trebuit. 

Când am aşezat lanterna lângă Bobby, acesta îmi zise: 

- Probabil câ o să fiu mai în siguranţă în întuneric, fârtfi 
Lumina atrage atenţia. 

- Stinge-o, dacă auzi ceva. 

- Stinge-o tu, înainte să pleci. Eu nu pot. 

Când i-am luat mâna, am fost şocat de slăbiciunea 
strânsorii Ifl Chiar nu mai avea putere să stingă lanterna. 

N-avea rost să-i lăsăm o puşcă, să se apere. 

Nu ştiam ce să-i spun. Nu mi se întâmplase până atunci sâ 
nu fl în stare sâ-i vorbesc. Parcă aveam gura plină de praf, de 
parcă aşi zăcut deja în mormânt. 

- Ţine, îmi zise Doogie, întinzându-mi nişte ochelari 
exagertfl de mari şi o lanternă ciudată. Ochelari cu infraroşu. 
Din surpifl şurile armatei israeliene. Lanternă cu infraroşu. 

- Pentru ce? 


- Ca sâ nu ne vadă venind. î 

- Cine? 

- Cei care i-au răpit pe copii şi pe Orson. 

M-am uitat la el de parcă ar fi fost un viking de pe Mane. 
Dinţii lui Bobby clănţăniră când zise: 

- Tipul mai e şi dansator la baluri. 

Se auzi un zgomot puternic, de parcă ar fi trecut deasupra 
un Ircn, un mărfar, iar podeaua se zgilţâi sub noi. Treptat, 
sunetul scăzu in intensitate, iar zguduiturile încetară. 

- Să mergem, zise Sasha. 

Ea, Doogie şi Roosevelt purtau ochelari, cu lentile care le 
acopereau fata, nu numai ochii. 

în schimb, Bobby închisese ochii. 

- Salut, i-am spus, speriat. 

- Salut, mi-a răspuns el, privindu-mă iarăşi. 

- Ascultă, dacă ai de gând sâ-mi mori, eşti un rahat! 

- Nu fi îngrijorat, zâmbi el. Nu vreau sâ-ti fur titlul. 

- Ne întoarcem imediat. 

- O să fiu aici, mă asigura el, abia şoptind. Mi-ai promis o 
bere. Ochii îi erau nespus de blânzi. 

Aveam multe de discutat. Dar nimic care se putea spune. 
Chiar dacă am fi avut o mulţime de timp la dispoziţie, nu i-aş fi 
putut mărturisi tot ce simţeam. 

Am stins lanterna, dar am lăsat-o lângă el. 

întunericul era de obicei prietenul meu, dar uram bezna 
aceea flâmândă, rece. 

Ochelarii aceia ciudaţi aveau o bandă elastică de fixare. 
Mâinile îmi tremurau atât de tare, câ a durat un moment sâ-i 
prind pe cap, după care am coborât lentilele în faţa ochilor. 

Doogie, Roosevelt şi Sasha îşi aprinseseră lanternele cu 
infraroşu. Fârâ ochelari, n-aş fi văzut acea lungime de undă a 
luminii, dar acum vestibulul se umpluse cu diferite nuanţe şi 
intensităţi de verde. 

Am apăsat pe butonul lanternei şi am plimbat raza peste 
Bobby Halloway. 

întins pe podea, cu braţele lângă trup, lucind verde, arata 
cu adevărat ca o fantomă. 

- Cămaşa ta arată trăsnet în lumina asta ciudata. -Da? 

- Grozav! 


Zgomotul mărfarului răsuna din nou, mai puternic decât 
înaifl Structura din oţel şi beton a clădirii se zgâlţăi. 

Pisica, fără să aibă nevoie de ochelari, ne conduse afară d) 
vestibul. l-am urmat pe Roosevelt, pe Doogie şi pe Sasha, am 
păreau trei spirite verzi ce bântuiau o catacombă. rm 

Mi-a fost foarte greu - mai greu decât să asist la funeraliile 
m| mei, mai greu decât să stau lingă tata cind era pe patul 
morţii —f| las singur pe Bobby. 

25 

Un tunel In pantă, cu diametrul de vreo trei metri, cobora 
din vestibul, pe o distanţă de cincisprezece metri. După ce am 
ajuns la capătul lui, am mers in continuare pe unul orizontal, dar 
plin de serpentine. La fiecare cotitură, arhitectura şi 
echipamentul progresau de la ciudat la straniu, apoi la ceva 
marcat neomenesc. 

Primul culoar avea pereţi din beton. Dar fiecare tunel care 
a urmat, din ciment turnat, părea a fi căptuşit cu metal. Chiar şi 
în lumina infraroşie, puţin potrivită, am descoperit suficiente 
diferenţe în aspectul acelor suprafeţe curbate pentru a fi 
convins că tipul de metal se schimba din când în când. Dacă mi- 
aş fi scos ochelarii şi aş fi aprins o lanternă obişnuită, aş fi văzut 
probabil oţel, cupru, bronz şi nişte aliaje pe care nu le-aş fi 
identificat decât dacă aş fi fost licenţiat în metalurgie. 

Cel mai mare dintre tunelele acelea avea diametrul de 
aproape trei metri, dar am trecut prin altele mai mici în care a 
trebuit sâ ne târâm. în pereţii acelor coridoare cilindrice am 
văzut deschideri mici, unele de cinci-zecc centimetri, altele de o 
jumătate de metru. Când le-am luminat cu lanternele cu 
infraroşu, n-am văzut decât ce am fi văzut dacă am fi privit într- 
o conductă sau într-o ţeava de puşcă. Puteam să ne aflăm în 
interiorul unui set enorm, complicat şi incomprehensibil de ţevi 
de răcire. Sau exploram instalaţia de apă ce servea toate 
palatele zeilor din miturile antice. 

Fără urmă de îndoială, prin labirintul ăla colosal cursese 
cândva ceva, un lichid sau un gaz. Am întâlnit numeroşi afluenţi, 
în care se aflau ancorate turbine, ale căror lame fuseseră rotite 
de ceea ce fusese pompat prin sistem. în multe intersecţii se 
găseau diferit tipuri de valve gigantice, comandate electric, care 
erau gata / întrerupă, sâ reducă sau să redirecţioneze potopul 
din canaial acelea. Toate valvele stăteau în poziţie deschisă sau 


semideschis Dar în timp ce treceam pe lângă fiecare punct de 
blocare, ni întrebam dacă n-am râmâne blocaţi aici, în cazul în 
care valvele | fi închise. 

Tunelurile acestea nu fuseseră curățate până la beton de 
câtr echipele de recuperare, cum se întâmplasc cu primele trei 
et”j de sub hangar. Am dedus — pentru că nu se vedea nici o 
sursă di iluminat - câ lucrătorii ce întreţineau sistemul aduceau 
lantern cu ei. 

Din când în când, prin coridoarele acelea ciudate se simte 
curent, dar cea mai mare parte a timpului atmosfera râmânea 
calmă ca sub un clopot de sticlă. De două ori am simţit duhoare 
d cărbune încins, dar în rest aerul avea un miros slab, astringent 
asemănător celui de dnctură de iod, dar nu chiar de tinctură de 
iod Acesta îmi lăsa un gust amar în gură şi-mi producea o 
senzaţie de arsură în membranele nasului. | 

Zgomotul ca de tren apărea şi dispărea, durând tot mai 
mult III fiecare apariţie, iar liniştea dintre aceste atacuri sonore 
se scurtai La fiecare izbucnire, mă aşteptam ca tavanul să se 
prăbuşească şi să ne îngroape, ca pe nişte mineri înmormântați 
în vinele de antracit Un alt sunet ce-ţi producea fiori se strecura 
de-a lungul pereţilor tunelului, un bocet ascuţit, ce putea 
proveni de la vreo maşinărie care se rotea atit de puternic încât 
se afla în pragul distrugerii. Sau prin ţevâria aia se târa o 
creatură de care nu auzisem niciodată şi pe care nu doream s-o 
întâlnesc. }\ 

Am respins atacul de claustrofobie, apoi i-am permis să se 
apropie din nou, întrebându-mă dacă mă găseam în al şaselea 
cerc al infernului sau în al şaptelea. Dar parcă al şaptelea era 
lacul de sânge clocotit... Sau ăsta venea după deşertul de 
flăcări? însă nici lacul de sânge, nici nisipurile întinse, arzânde, 
nu puteau fi verzi, iar aici totul era de-un verde monoton. 
Oricum, partea de jos a infernului nu putea fi departe, chiar 
dincolo de bodega unde se servesc doar păianjeni şi scorpioni, 
peste colţ de magazinul ce oferă cămăşi cu rugi dc mure şi 
pantofi cu căptuşeală din lame de ras. Sau poate nu ne aflam în 
iad, ci în pântecul unei balene. 

Cred că mă ticnisem un pic - apoi îmi revenisem - înainte 
sâ ajungem la destinaţie. 

Oricum, pierdusem noţiunea timpului şi credeam câ ne 
conduceam după ceasul purgatoriului, In care limbile se rotesc, 


fără ca timpul să înainteze. După câteva zile, Sasha va pretinde 
că am petrecut mai puţin de cincisprezece minute în tunelele 
acelea. Ea nu minte niciodată. Dar când ne vom pregăti sâ ne 
întoarcem, daca va încerca sâ mâ convingă câ retragerea 
noastră va dura doar un sfert de oră, voi fi convins că ne aflăm 
in cercul infernului rezervat mincinoşilor patologici. 

Când am intrat în tunelul final - care urma sâ ne conducă 
la răpitori şi la ostatici un tunel mare, am descoperit că ticniţii 
pe care-i căutam - sau cel puţin unul dintre ei - organizaseră 
acolo o galerie frumos aranjată de opere perverse. Articole din 
ziare şi alte obiecte fuseseră lipite pe peretele curb din metal. 
Textul nu se putea citi la lumina lanternelor cu infraroşu, dar 
titlurile, subtitlurile şi câteva fotografii erau destul de clare. 

Am plimbat lumina peste diferite obiecte, parcurgând în 
grabă expoziţia, Incereînd să înţelegem de ce se afla acolo. 

Primul fragment, din Moonlight Bay Gazette, avea data 18 
iulie, cu patruzeci şi patru de ani în urmă. Directorul ziarului 
fusese pe atunci bunicul lui Bobby, înainte să transmită funcţia 
părinţilor prietenului meu. Titlul urla: „BAIATUL RECUNOAŞTE CA 
ŞI-A UCIS PĂRINŢIT", iar subtitlul: „AVÎND 12 ANI, NU POATE FI 
JUDECAT PENTRU CRIMA". 

Titlurile altor tăieturi din Gazette, datând din aceeaşi vară 
şi din toamna următoare descriau consecinţele acelei crime, 
care fusese, se pare, făptuită de un băiat cu probleme psihice, 
pe nume John Joseph Randolph. în cele din urmă, acesta fusese 
încredinţat unui centru de detenţie pentru tineri, din partea de 
nord a statului, până la împlinirea vârstei de optsprezece ani, 
când urma să fie supus unei expertize psihologice. Dacă avea să 
fie declarat nebun, urma să fie internat pentru tratament de 
lungă durată. 

Cele trei poze ale tânărului John arătau un băiat zburlit, 
IfIfl pentru virsta lui, cu ochi de culoare deschisă, zvelt, dar 
atleticul toate imaginile, care păreau poze de familie, făcute 
înainte de (fl mă, avea un zâmbet cuceritor. ifl 

în noaptea aceea de iulie îşi împuşcase tatăl în cap. De 
cinci ofl Apoi îşi măcelărise mama cu un topor. fl 

Numele John Joseph Randolph mi se părea enervant de <fl 
noscut, dar nu-mi dădeam seama de ce. tfl 

Pe una dintre tăieturile din ziar am descoperit un subtitlu 
cafl se referea la polițistul care-l arestase: ajutorul de şerif Louis 


Wiffl Socrul lui Lilly. Bunicul lui Jimmy. Care acum zăcea în corfl 
intr-un azil, după ce făcuse trei infarct uri. M 

„Louis Wing va fi servitorul meu în iad.** 

Deci Jimmy nu fusese răpit din cauză câ proba de sânge 
luata In grădiniţă scosese la iveală un element de imunitate 
care-l proteja ațA retrovirus. Motivul fusese răzbunarea de 
modă veche. 

- Priviţi aici! ne zise Sasha, arâtând alta tăietura din ziare, 
fl care un subtitlu dezvăluia numele judecătorului: George 
Dulcinea.;.] Străbunicul lui Wendy. Mort de cincisprezece ani. 

„George Dulcinea va fi servitorul meu în iad." 

Fără îndoiala câ Del Stuart sau cineva din familia lui îl 
întUnifl undeva, ctndva, pe John Joseph Randolph. Dacă am fi 
ştiut legfl tura, am fi descoperit un motiv pentru răzbunare. fl 

John Joseph Randolph. Numele acela ciudat de familiar] 
continua sâ mă preocupe. în timp ce-o urmam pe Sasha şi po: 
ceilalţi prin expoziţie, mi-am scotocit memoria, dar n-am găsit 
nimic. 'd 

Următoarea tăietura din ziar era veche de treizeci şi şapte 
de ani şi povestea despre uciderea şi măcelărirea unei fete de 
şaisprezece ani. Conform subtitlului, politia nu avea nici un fel 
de indicii. «U 

Ziarul publicase fotografia fetei de liceu. Pe figura ei, 
cineva scrisese: „E A MEA." 

M-am gindit câ, daca nu fusese diagnosticat nebun 
criminal înainte de a împlini optsprezece ani, John Joseph 
Randolph fusese eliberat din închisoare în anul acela cu o 
strângerc de mână, cu un cazier curat, cu bani de buzunar şi o 
rugăciune. 

Cronica următorilor treizeci şi cinci de ani era ilustrată de 
treizeci şi cinci de tăieturi din ziare, referitoare la treizeci şi cinci 
de crime violente, se pare nerezolvate. Două treimi avuseseră 
loc în California, din San Diego şi La Jolla până la Sacramento şi 
Yucaipa. Restul prin Arizona, Nevada şi Colorado. 

Victimele - pe fiecare fotografie fata fusese acoperită de 
cuvintele „E A MEA** — nu prezentau un model uşor de 
descoperit. Bărbaţi şi femei. Tineri şi bâtrini. Negri, albi, asiatici, 
hispanici. Hetero şi homo. Dacă toate crimele aparţineau 
aceluiaşi om, John Joseph Randolph, atunci Johnny al nostru era 
un ucigaş care profita de orice ocazie. 


Din examinarea grăbită a acelor tăieturi din ziare am 
reuşit så găsesc doar două detalii care legau numeroasele 
crime. Primul: teribilul grad de violenţă cu care fuseseră comise, 
indiferent dacă se folosise un instrument tăios sau contondent. 
Titlurile conţineau cuvinte precum: „BRUTAL, PLIN DE RĂUTATE, 
CU SALBATICIE** şi „ŞOCANT**. Al doilea amănunt: Nici una 
dintre victime nu fusese molestată sexual. Singura pasiunea a 
lui Johnny era să zdrobească şi sâ sfâşie. 

Un singur eveniment într-un an calendaristic. Dar când 
Johnny îşi executa crima anuală, se dezlânţuia cu adevărat, îşi 
consuma tot surplusul de energie, îşi scuipa toată fierea 
acumulată. Totuşi, un criminal în serie pe durata întregii vieţi» 
cu o carieră uimitoare, care se stâpinea trei sute şaizeci şi patru 
de zile pentru fiecare zi de măcel nebunesc era ceva fără 
precedent în analele asasinilor soc iopăţi. Ce făcea oare în zilele 
acelea în care se stâpinea? în ce direcţie îşi îndrepta energia 
plină de violenţă? 

în mai puţin de două minute, timp în care examinasem 
rapid muntele de însemnări din jurnalul lui Johnny, o groază luă 
locul claustrofobiei de până atunci. Zumzetul electronic slab, dar 
constant, zăngănitul ca de tren şi vaietul rar, dar groaznic 
reuşiseră sâ acopere orice sunet pe care-l fâcuserâm când ne 
apropiaseram de bârlogul ucigaşului, dar aceeaşi cacofonie ar fi 
mascat şi sunetele pe care le-ar fi scos Johnny, dacă s-ar fi târât 
spre noi. 

Eram ultimul din şir şi de fiecare data când mă uitam în 
urma, în direcţia din care veneam - lucru care se întâmplă la 
fiecare zece secunde - bănuiam că Johnny Randolph va fi acolo, 
gata sâ mă lovească, alunecind pe burtă, precum şerpii, sau 
târându-se ca un păianjen pe tavan. 

Fusese un criminal brutal toată viaţa. Acum se 
transforma? Din cauza asta-i răpise pe copii şi-i adusese în locul 
ăsta bizar - pe lingă dorinţa de a se răzbuna pe cei care 
dovediseră câ-şi ucisese părinţii şi-l vârâseră la închisoare? Daca 
un om bun ca părintele Tom putea coboră atât de jos în nebunie 
şi sălbăticie, cât de mult coborâse în inima întunericului John 
Randolph? Ce fiară inimaginabilă devenise, dacă ne gândim de 
unde pornise? J 

Imi dădeam seama cit-mi încurajam imaginaţia să-mi 
scape dfl sub control mai mult ca de obicei, pentru câ, atât timp 


cât mă temeam de bizarul Johnny, nu mă chinuia imaginea lui 
Bobb) Halloway, singur şi neajutorat, sângerând de moarte 
lângă lift. 

în timp ce-i urmam pe Sasha, Doogie şi Roosevelt, am 
trecu raza lanternei cu infraroşu peste ultimul grupaj de tăieturi 
din ziare; 

Cu doi ani în urmă, frecvenţa crimelor crescuse. Judecind 
după prezentarea de pe perete, se întâmplau la fiecare trei luni. 
Titlurile urlau acum despre crime în masă, nu despre victime 
solitare: de li trei la şase suflete deodată. 

Poate câ asta se întâmplase când Johnny decisese sâ-şi ia 
un partener: tipul fermecător care fusese atât de amabil ca să- 
mi facă masaj la cap, în holul de sub depozit. Unde se 
întâlniserâ cei doi ucigaşi? Probabil ca nu la biserică. Cum îşi 
împărţiseră munca? Făceau curăţenie cu rândul, după ce-şi 
terminau treaba? 

Având un partener de distracţie, Johnny îşi extinsese 
teritoriul, iar tăieturile din ziare arătau că se aventurase până-n 
Connecticut şi în însorita Georgie. în Florida. Un raid în 
Louisiana. Un drum lung până în cele două Dakota. Un om care 
călătorea. |j 

Şi armele lui Johnny se schimbaseră: nu mai folosea 
ciocane, bucăţi de ţeava din fier, cuțite, satire, dălţi pentru 
gheaţă, securi, nici măcar drujbe sau bormaşini. De data asta, 
tipul utiliza focul. 

iar victimele aveau un profil clar, consistent. în ultimii doi 
ani fuseseră toate copii. 

Fuseseră toţi copiii sau nepoţii oamenilor care-l 
înfruntaseră vreodată? Sau poate până la ultimele răpiri motivul 
fusese numai emoţional? 

Eram mai îngrijorat ca niciodată pentru soarta celor patru 
copii din mâinile lui John Joseph Randolph. Mă liniştea un pic 
faptul câ, după tăieturile din ziare aflate în expoziţia aceea 
demonică, atunci când comitea ato ci taţii c împotriva grupurilor 
de victime, le distrugea pe toate deodată, într-un singur foc, de 
parcă ar fi adus o jertfă. Deci, dacă unul dintre copii rămăsese în 
viaţă, atunci erau în viaţă cu toţii. 

Noi crezuserăm câ dispariţia lui Jimmy Wing şi a celorlalţi 
trei copii avusese legătură cu retrovirusul care modifica gene şi 
cu evenimentele din Wyvem. Dar nu tot râul din lume provine 


din munca mamei mele. John Joseph Randolph se pregătise de 
zor pentru iad de când avea doisprezece ani şi se pare câ-i 
sugerasem lui Bobby adevărul, în noaptea trecută: Randolph 
închisese copii aici doar pentru câ descoperise întâmplător locul 
şi-i plăcuse atmosfera, arhitectura satanică. 

Expoziţia se sfârşi cu două obiecte şocante. 

Pe perete fusese fixata o bucată de hârtie pe care fusese 
desenat ceva ce semăna a cioară. Cioara. Cioara de pe stânca 
din vârful Movilei Ciorii. Desenul fusese făcut apăsînd hârtia pe 
piatra cioplită şi freeînd-o cu grafit, până apăruse imaginea. 

Alături de cioară se găsea emblema Trenului Misterului, 
aşa cum o văzusem pe pieptul costumului spaţial al lui William 
Hodgson. 

Prin urmare Wyvemul se afla în spatele poveştii. Exista o 
legătura între Randolph şi cercetările secrete care avuseseră loc 
în bază, iar legătura nu putea fi mama mea sau retrovirusul. 

O stâncă de adevăr se zarea în marea aceea de confuzie 
şi mă străduiam sâ mâ prind de ea, dar mintea mea era obosita, 
slabă, iar stânca alunecoasă... 

John Joseph Randolph nu numai câ se transforma. Poate 
câ nici nu se transforma. Legătura lui cu Wyvemul era mai 
complexă. 

Mi-am amintit vag o poveste despre un copil ţicnit care-şi 
omorâse părinţii, într-o casă de la marginea oraşului, undeva pe 

Haddenbeck Road. Se întâmplase cu mulţi ani in urmă şi, 
daca-o ştiusem vreodată numele, îl uitasem de mult timp. 
Moonlight Bay n o comunitate conservatoare, care se ferchezuia 
cu grijă ca să atragtj turiştii. Cetăţenii preferă să discute despre 
peisajul frumos şi despftt modul de viată plăcut, atrăgător, 
ascunzând aspectele negativul Jonny Randolph, cei care se 
lăsase singur orfan, n-ar fi fâgugfl niciodată în literatura Camerei 
de Comerţ nici n-ar fi fost înscris în Mobil Guide, printre figurile 
istorice locale. fl 

Dacă se întorsese în Moonlight Bay ca adult, cu mult 
înainte fl recentele răpiri de copii, ca sâ lucreze şi sâ locuiască 
aici, iar acțfl lucru ar fi fost cunoscut, trecutul lui ar fi fost 
dezgropat şi aş fi aflfl toată povestea. fl 

Sigur, putea să se întoarcă sub un alt nume, schimbându- 
şi legfl pe cei de John Joseph Randolph cu acordul medicului 
psihiatru din instituţia în care fusese închis, ca să lase trecutul 


tulburător fl urmă, sâ înceapă o viaţă nouă, cu suflet curat, cu 
respect de sine fă bla-bla-bla... Crescuse şi nu mai semăna cu 
puştiul infam de ddfl sprezece ani care-şi împuşcase tăticul şi-şi 
măcelărise mămkfl putea sâ meargă pe străzile oraşului natal 
fără să-l recunoasfl cineva. Ar fi putut să lucreze la Fort Wyvem 
în vreun laboratfl legat de Trenul Misterului. "fl 

John Joseph Randolph. fl 

Numele Îmi amintea de ceva... fl 

în timp ce Mungojerrie ne conducea spre capătul tunelului, 
cafl părea a fi o fundătură, m-am uitat pentru ultima oară la 
expoziţie în mi s-a părut câ înţeleg scopul ei. fl 

La început crezusem câ e ceva cu care sâ se mândreascfi 
echivalentul unei vitrine cu trofee a unui sportiv, o chestie fl 
care Johhny sâ se dea mare. Sociopaţii asasini sunt mândri fl 
faptele lor, dar nu riscă să-şi arate jurnalul şi colecţia de suvenifl 
sumbre familiei şi vecinilor, aşa că sunt obligaţi sâ le pâstrefi 
ascunse. fl 

Crezusem că expoziţia fusese doar pornografie, menită fl 
măgulească o minte rătăcită. Pentru ticnitul acela, titlurile din 
zian reprezentau echivalentul unui dialog obscen. Victima şi 
fotografiile de la scena crimei îl excitau mai mult decât un film 
pentru adulţi. 

Dar acum îmi dădeam seama că expoziţia era un prinos. 
Toata viaţa iui fusese un prinos. Uciderea părinţilor, crima unică 
la fiecare douăsprezece luni, cele trei sute şaizeci şi patru de 
zile de stâpânire de sine în fiecare an şi recenta avalanşă de 
ucideri de copii. O jertfă prin ardere. în timp ce priveam 
expoziţia scârboasâ, nu-mi dădeam seama cui fuseseră făcute 
darurile acelea teribile şi cu ce scop, deşi aş fi putut să mă 
hazardez sâ-mi exprim opinia. 

Tunelul se sfârşi într-o valvă cu diametru] de trei metri, 
care fusese cândva acționată de un motor electric. 

Doogie puse pistolul automat deoparte şi-şi vâră degetele 
într-o adâncitură de pe faţa valvei. Reuşi sâ tragă bariera într-o 
parte, fără ajutorul vreunui motor, cu uşurinţa cu care ar fi tras 
o uşă glisantă. Deşi nu fusese utilizata de mai mult de doi ani, 
valva aluneca pe şine cu un zgomot uşor, care se pierdu în 
zgomotul care creştea sesizabil prin măruntaiele 
„restabilizatorului temporal". 


Destul de ciudat, mi-am amintit de marinarii uluiţi, de pe 
un vas scufundat, care fuseseră salvaţi de căpitanul Nemo în 20 
000 de leghe sub mări şi care făcuseră turul labirintului 
viscerelor mecanice ale lui Nautilus. Ulterior ajunseseră sâ se 
simtă suficient de acasă la bordul submarinului gigantic ca sâ 
cânte şi să danseze. Dar cel mai gregar şi adaptabil individ aflat 
in intestinele metalice nesfârşite de sub camera-ou ar fi simţit 
Întotdeauna câ se găseşte într-un teritoriu străin şi ostil. 

Deşi Doogie deschisese valva doar un metru, din spatele 
ei pătrunse lumina de becuri, izbind cu o putere orbitoare în 
lentilele mele pentru infraroşu. 

Am ridicat ochelarii pe frunte, am stins lanterna cu 
infraroşu şi am prins-o la centură. Lumina becurilor nu era atât 
de puternică pe cât crezusem. Lentilele o exageraseră, pentru 
că nu fuseseră făcute sâ funcţioneze în spectrul ultraviolet. Şi 
ceilalţi îşi scoaseră ochelarii. 

Dincolo de valvă se întindea un tunel de vreo cinci metri, 
îmbrăcat în plăci din oţel inoxidabil, şi care se termina cu o a 
doua valvă, identică primei. Cea de-a doua era deschisă cam cât 
o deschisese Doogie pe prima. Lumina care ne orbise prin 
ochelarii speciali venea din camera din spatele acestei valve. 

Sasha şi Roosevelt ramaseră la prima valvă. înarmată cu 
pisfl lul ei calibrul 38, Sasha se asigură că nu venea nimeni din 
urmăjM ne blocheze singura ieşire. Roosevelt, care-şi putea din 
nou descm de ochiul sting, rămăsese cu ea pentru că nu avea 
armă şi pentru dm era singura noastră legătură cu pisica. TH 

Vânâtorul de şoareci rămase cu Sasha şi Roosevelt, 
departe dfl orice acţiune ulterioară. Nu lăsasem o dârâ de 
fărimituri de pâine ffl urma noastră, deci nu puteam să găsim 
drumul înapoi spre Bobbj) şi spre ascensor fără ghidul nostru 
felin. 

L-am urmat pe Doogie către cealaltă valvă. 

După ce ne-am uitat în spaţiul din urma ei, Doogie a riditfi 
două degete, adică acolo se aflau doar doi oameni de care 
trebufl så avem grijă. A mai arătat ca va merge primul, 
mişcându-se spfl dreapta de îndată ce va intra, şi că eu trebuia 
să-l urmez, ducinl du-mă spre stânga. 

De îndată cc-a dispărut din uşă, m-am strecurat în 
încăpere, cm puşca întinsă în fată. 


Zgomotul acela de amurg al zeilor, care zguduia întreaga 
cj» dire, din acoperiş în temelie, era amortizat acolo, iar singura 
lumini] provenea de la o lanternă de furtună, cu opt baterii, ce 
stătea pt/m măsuţă. 

Camera avea o formă asemănătoare camerei-ou, aflate cu 
trtfl etaje mai sus, dar mult mai mică, lungă de zece metri şi CB 
diametrul de cinci metri în locul cel mai lat. Suprafaţa curbată 
nw era acoperită cu o substanţă sticloasă, cu pete aurii, ci cu 
aramIlS obişnuită. 

Inima mi s-a oprit când i-am zărit pe cei patru copii 
dispăruţi stând rezemaţi de perete, în umbra de la capătul 
încăperii. Erafl obosiţi şi speriaţi. Aveau încheieturile mâtnilor şi 
gleznele legate,, iar gurile le fuseseră acoperite cu bucăţi de 
cârpa. Nu păreau răniţi. Ochii li se lărgiră, plini de uimire, când 
ne văzură pe Doogie şi pe mine. J 

Apoi l-am descoperit pe Orson, zâcând pe o parte, lângă 
copii, legat şi cu botniţă. Avea ochii deschişi şi respira. Trăia. 
înainte să mi se împăienjenească privirea, m-am uitat în altă 
parte. 

în centrul încăperii, înlemniţi sub ameninţarea armei lui 
Doogie, doi bărbaţi stăteau pe scaune rabatabile, faţă în faţă, la 
măsuţa pe care se afla lanterna. Tabloul acela îmi amintea de 
personajele unei piese despre plictiseală, izolare, nemulţumire 
emoţională, perisabilitatea relaţiilor modeme şi implicaţiile 
filosofice ale cheesburgerului. 

Tipul din dreapta era ticnitul care încercase sâ-mi spargă 
capul cu un ciomag, sub depozit. Purta aceleaşi haine ca atunci. 
Avea aceiaşi dinţi mici, albi, dar zâmbetul îi era mult mai reţinut, 
de parcă ar fi descoperit un vierme de porumb printre boabele 
albe din gură. 

Aş fi vrut să trag un glonţ în el, pentru că simţeam nu 
numai infatuare, ci şi vanitate în individ. După ce ar fi încasat de 
aproape o încărcătură de alice mari, singurul cuvânt care i-ar fi 
descris corect faţa ar fi fost strecurătoare. 

Bărbatul din stingă era înalt, blond, cu ochi verzi şi cu o 
cicatrice, în vârstă de cincizeci şi ceva de ani. Tipul care-i răpise 
pe gemenii Stuart - iar zâmbetul îi rămăsese la fel de cuceritor 
ca atunci când avea doisprezece ani şi se mânjisc cu sângele 
părinţilor săi pe mâini. 


John Joseph Randolph era enervant de calm, de parcă 
sosirea noastră nu l-ar fi uimit şi nu l-ar fi privit. 

— Ce mai faci, Chris? 

Am fost surprins câ-mi cunoştea numele. Nu-l văzusem 
niciodată până atunci. 

Ecouri şoptite ale vocii sale alunecau ca un curent de-a 
lungul pereţilor de cupru, cuvintele suprapunându-se unul peste 
altul: 

— Mama ta, Wisteria, a fost o femeie deosebită. 

Nu ştiam de unde o cunoştea pe mama. instinctul îmi 
spunea câ nu voiam sâ aflu. O împuşcătură l-ar fi făcut sâ tacă, 
i-ar fi şters zâmbetul de pe fată - zâmbetul cu care-i vrăjea pe 
nevinovaţi şi pe nepăsători — transformându-l într-un rânjet al 
morţii. 

— A fost mai ucigătoare decât Mama Natura, continua el. 

Oamenii Renaşterii gândesc, meditează şi analizează 
consecinţele morale complexe ale acţiunilor lor, preferind 
convingerea şi negocierea violenţei. Dar uitasem să-mi 
reînnoiesc participarea la 

Clubul Oamenilor Renaşterii, iar ei îşi recuperaseră 
principii» pentru că acum voiam să-l fac praf pe ticălos. Sau 
poate începusem să mă transform. 

Asta-i moda zilei. J 

Cu inima cuprinsă de amărăciune, aş fi apăsat pe trăgaci, 
dam la acest camagiu n-ar fi asistat copii. Şi nici nu ştiam dacă 
penM din aramă n-ar fi răspândit alice mortale în toate direcţiile. 
SuflcUU mi-a fost salvat nu de puritatea moralei mele, ci de 
circumstanţa mărturisesc cu umilinţă. m 

Doogie făcu un semn cu ţeava Uzi-ului câtre cărţile de joc 
dijl mâinile celor doi. 

- Ce jucaţi? 

Vocea lui produse ecouri stridente de-a lungul pereţilor 
curbați din cupru. 

Nu-mi plăcea calmul celor doi indivizi. Aş fi preferat sâ 
vă<| teamă în ochii lor. 

Randolph aşeză cărţile cu faţa în sus pe masă şi-i 
răspunse; amuzat lui Doogie: 

- Pocher. 

înainte ca Doogie sâ decidă cum sâ-i lege pe jucătorii de 
cărţi trebuia sâ afle dacă aveau arme. Purtau jachete sub care 


se puteau ascunde tocuri de pistoale. Indivizii nu aveau nimic de 
pierdut şi puteau face orice - bunăoară sâ tragă în copii, nu în 
noi, înainte sâ-i doborâm, sperând sâ ucidă încă o victimă 
nevinovată, doar pentru a avea parte de o emotie finală. 

Cu patru copii in încăpere, nu puteam face vreo greşeală. 

- Dacă n-ar fi fost Wisteria, zise Randolph, Del Stuart mi-ar 
fi tăiat finanţarea cu mult înainte de momentul în care a fâcut-o. 

- Finanţarea? i 

- Dar după moartea ei, au avut nevoie de mine. Sau au 
crezut] câ au. Să vadă ce ascunde viitorul. 

Simţind câ voi afla un adevăr urât, i-am zis: -Taci! 

Dar n-am scos decât o şoaptă, pentru câ trebuia să aflu ce 
voia să-mi spună, chiar dacă nu doream să aud. 

- întreabă-mă care-i miza, îi spuse Randolph lui Doogie. 

Cuvântul „miză" se roti în jurul camerei ovoidale, şoptind 
încă spre noi, cind Doogie întrebă, amabil: 

- Care-i miza? 

- Joc cu Conrad ca sâ vedem cine îi va stropi pe puştii ăştia 
cu benzină. 

Conrad nu avusese un pistol noaptea trecută, in depozit. 
Dacă ar fi avut, m-ar fi omortt in clipa in care-i atinsesem faţa, 
prin beznă. 

Mişcindu-şi mâinile, de parcă ar fi Împărţit cărţi imaginare, 
Randolph continuă: 

- Apoi vom juca sâ vedem cine va aprinde chibritul. 
Arâtând ca şi cum ar fi fost gata să tragă, apoi sâ se gindească 
ia 

ricoşeuri, Doogie zise: 

- Dc ce nu i-aţi omorit încă? 

- Numerologia noastră ne spune câ în această jertfă 
trebuie să fie cinci. Până de curând n-am avut decât patru. Dar 
acum credem... Credem că acest câine e special, îmi zâmbi el. 
Credem câ putem considera câinele al cincilea. Când ne-aţi 
întrerupt, jucam cârti ca să vedem cine-l va aprinde pe bâiatul- 
câine. 

Nu cred că Randolph avea vreo armă. Din câte-mi 
aminteam din ceea ce văzusem în grabă, în expoziţia cu 
realizările lui diavoleşti, tatăl sâu fusese singurul ucis cu o armă 
de foc. Asta se întâmplase cu patruzeci şi patru de ani în urmă şi 
fusese, probabil, prima crimă pe care o comisese. De atunci 


preferase sâ se implice personal cât mai mult. Ciocanele şi 
cuţitele fuseseră armele lui preferate - până începuse să aducă 
jertfe prin ardere. 

- Mama ta, îmi zise el, a fost o femeie a zarului. A dat cu 
zarul pentru întreaga rasă umană şi a pierdut. Eu prefer cărţile. 

Prefâcându-se că împarte din nou cârti, Randolph întinse o 
mina către lanterna. 

- Stai! strigă Doogie. 

Dar Randolph nu se opri. Apucă lanterna şi, brusc, orbirăm 
cu toţii. 

îndată ce stinse lanterna, Randolph se puse în mişcare, ia 
fel şi Conrad. Săriră în picioare atât de iute, că răsturnară 
scaunele, iar sunetele acelea se repetară prin cameră ca 
zgomotul produs de”fl băiat care aleargă trâgind un băț de-a 
lungul unui gard din pari. E 

M-am pus şi eu imediat în mişcare, urmând curba încăperii 
Sjfl copii, încereînd să nu stau în calea lui Conrad, pentru câ 
acesta cel mai aproape de mine şi probabil câ se repezise către 
locullH care mă aflasem când se stinsese lumina. Nici el, nici 
Randolph S erau genul care să fugă spre ieşire. 

în timp ce mă îndreptam către copii, mi-am tras ochelarii îl 
infraroşu de pe frunte pe ochi. Am luat lanterna specială de la 
cB gătoare şi am măturat zona camerei în care putea fi Conrad. 

Era mai aproape decât mâ aşteptam, pentm că intuise 
incercaifl mea de a proteja copiii. Ţinea un cuţit într-o mână şi 
spinteca orbeşte aerul, sperând să aibă noroc şi sâ mă taie. 

E ciudat să vezi în regatul orbilor! Privindu-l pe Conrad 
caiti căuta fără sâ găsească, cuprins de o furie nebunească, 
vâzândt» atât de zăpăcit, de frustrat şi de disperat, am trăit un 
procent di» ceea ce simte Dumnezeu când ne priveşte în jocul 
nostru furibufl de-a viaţa. M 

L-am ocolit repede pe Conrad, care încerca cu ambiţie, dar 
fttfl eficienţă sâ-mi scoată maţele. Folosind o tehnică demnă fl 
provoace indignarea justificată a Asociaţiei Dentiştilor American 
am strâns capătul lanternei între dinţi, ca så am ambele mâini 
libefl apoi l-am pocnit cu patul puştii în ceafă. Jfl 

Individul s-a prăbuşit şi a rămas la pâmânt. 

Se părea că nici Conrad-Cel-cu-un-Singur-Nume, nici 
inimitaffl bilul John Joseph Randolph nu-şi dăduseră seama că 
ochelarii noştri făceau parte dintr-un set cu infraroşu, pentru câ 


Doogffl dansa în jurul criminalului în serie cu cel mai mare 
succes dfl| vremurile noastre - excluzându-i aici pe politicieni, 
care de obicetl folosesc angajaţi pentru treburi murdare - şi-l 
pocnea cu un entul ziasam înnăscut şi cu o îndemânare 
câştigată ca paznic în baruri' pentru motociclişti. 

Poate pentru câ avea mai multă grijă pentru sănătatea 
dinţilor şi igiena bucală decât mine sau pentru câ nu-i plăcea 
gustul minerului lanternei, Doogie pusese lanterna specială pe 
măsuţă şi-l adusese pe Randolph In raza ei cu o serie neîncetată 
de pumni judicios distribuiţi, precum şi cu lovituri cu ţeava Uzi- 
ului. 

Randolph se prăbuşi de două ori şi se ridică de fiecare 
dată, de parcă ar fi crezut cu adevărat câ are vreo şansă. în cele 
din urmă se prăvăli ca un rahat de dinozaur: pregătit sâ zacă 
până se fosilizează. Doogie ii dădu un şut In coaste. Pentru câ 
Randolph nu se mişca, Doogie îi administra tradiționalul prim 
ajutor al îngerilor ladului, dându-i încă un şut. 

Fâră îndoiala, Doogie Sassman era un maniac al mersului 
cu Harley, un om cu talente şi înfăptuiri surprinzătoare, un 
bărbat adevărat, un izvor de cunoştinţe preţioase, dar secrete, 
poate chiar in pragul iluminării. Dar nu vedeam pe nimeni 
dispus sâ construiască prea curând în jurul lui o nouă religie. 

- Omule-de-Zăpadă! mă strigă Doogie. -Da. 

- Vrei nişte lumină adevărată? Mi-am scos ochelarii şi i-am 
răspuns: 

- Scai dă-mă în ea. 

Aprinse lanterna pentru furtună, iar camera căptuşita cu 
aramă se umplu cu umbre ruginii şi lumină slabă. 

Zgomotele precataclismice, hodorogelile, trosniturile, chel 
ăl ăitul şi gemetele care zguduiau clădirea imensă continuau sâ 
fie amortizate aici, semănau mai mult cu sunetele neplăcute ale 
unei suferinţe digestive. Dar nu aveam nevoie de o directivă de 
cinci pagini de la Biroul pentru Siguranţa şi Sănătatea Muncii ca 
să ştim câ trebuia sâ părăsim locul cât mai curând posibil. 

Am descoperit iute câ puştii nu fuseseră legaţi cu vreo 
funie, încheieturile mi inii or şi gleznele fuseseră prinse la un loc 
cu bucăţi de cablu. Strânse bine. Am tresărit văzând pielea 
jupuita şi urmele de sânge. 

M-am dus la Orson. Respira, dar cu greutate. Labele din 
faţa îi fuseseră legate împreună, la fel ca şi cele din spate. O 


botniţă improvizată din sârmă îi ţinea fălcile strânse, încât era în 
stare doar sâ scoată un văicărit subţire. 

- încetişor, frăţioare, i-am zis, mângâindu-l. 

Doogie se duse la valvă şi strigă prin tunel către Sashafl 
Roosevelt: >fl 

- l-am găsit. Toţi vii! M Ceilalți strigară încântați, iar Sasha 
ne ceru sâ ne grăbim. M 

- Facem tot ce putem, o asigură Doogie. Fiţi atenţi! m La 
urma urmei, în labirint ne puteau aştepta lucmri mai refl 

decât Randolph şi Conrad. m 

Lingă masă se găseau două genţi, rucsacuri şi un râcitor. 
Pred supânând câ aparţineau ucigaşilor în tandem, Doogie se 
apucă sU caute cleşti sau alte unelte cu care să-i dezlegăm pe 
copii, pentru oU sârmele fuseseră strânse şi înnodate cu o grijă 
obsedantă, încât tm puteau fi desfăcute uşor. M 

Am scos cu blândeţe cârpa din gura lui Jimmy Wing, iar el 
ImM spuse câ trebuia sâ facă pipi. l-am spus că şi eu voiam, dar 
cftj trebuie să ne ţinem amândoi un pic, lucru care se poate face 
fâffl greutate, din moment ce amândoi eram băieţi curajoşi şi 
educaţii corect, iar asta a făcut să-i apară pe figură o expresie 
solemnă de* aprobare. 

Gemenii de şase ani ai familiei Stuart, Aaron şi Anson, îmi 
mulţumiră politicos când le-am scos căluşul. Anson mâ informă 
cd indivizii care zăceau fără cunoştinţă pe podea erau oameni 
rău Aaron, mai spurcat la gură decât fratele lui, îi numi „câcaţi", 
iar Arson îl avertiza câ, dacă folosea cuvinte interzise în fata 
mamei lor, se frigca. ] 

Mă aşteptasem la lacrimi, dar copiii plânseseră deja cât 
putuseră sâ plângă dupâ experienţa aceea ciudată. Există o 
rezistenţa naturală la majoritatea copiilor, mai mare decât 
recunoaştem de obicei, pentru câ vedem copilăria prin ochelarii 
nostalgiei şi ai sentimentalismului. £ 

Wendy Dulcinea era, la şapte ani, o reflectare fidelă a 
mamei ei, Mary, de la care nu învăţasem sâ cânt la pian, dar de 
care fusesem cândva foarte îndrăgostit. Puştoaia a vrut sâ mâ 
sărute — am fost fericit så accept - şi mi-a zis: 

- Căţelului ii e foarte sete, dă-i de băut. Nouă ne-au dat de 
bâut, dar lui nu i-au dat nimic. 


Orson avea colţurile ochilor acoperite cu o substanţă albă. 
Părea bolnav şi slăbit Având botul legat, nu putuse să transpire 
normal. Clinii nu transpira prin porii pielii, ci prin limbă. 

- O sâ te faci bine, frâţioarc, i-am promis eu. Să ieşim de 
aici! Să mergem acasă! Noi doi. Să plecăm de aici! 

Doogie veni Ungă mine, după ce termina de scotocit prin 
lucrurile ucigaşilor şi, folosind un cleşte de telefonist, cu margini 
tăioase, reteză legăturile de la labele fratelui meu, le scoase şi 
le aruncă. Scoaterea sârmelor din jurul botului dură mai mult 
timp, iar eu am continuat sâ bolborosesc că totul va fi bine, 
mişto, clasa-ntii, grozav... şi, In mai puţin de un minut, botniţa 
dispăru. 

Doogie trecu apoi la copii. Orson nu fâcu nici un efort să 
se ridice, dar Îmi linse mina. Avea limba aspră şi uscată. 

Pe neaşteptate, m-am pierdut. Nu eram în stare să 
vorbesc, pentru că tot ce aveam de spus era atât de important 
şi din suflet încât, dacă începeam, trebuia sâ folosesc propriile 
cuvinte, iar eu, emoţionat cum eram şi cu toate obstacolele 
râmase pentru a scăpa şi a supravieţui cu toţii, nu-mi 
permiteam sâ plâng acum, poate nici mai târziu, poate 
niciodată. 

în loc sâ spun ceva, mi-am apăsat mâna pe pieptul lui, 
simțind bătăile prea iuți, dar continue ale inimii sale bune, şi l- 
am sărutat pe frunte. 

Wendy spusese câ lui Orson îi era sete. Avea limba 
uscată. Acum am văzut că nările, din cauza apăsării botniţei, se 
astupaseră. Ochii lui negri se înceţoşaseră, am văzut în ei o 
slăbiciune care m-a îngrijorat, ceva ce aducea a resemnare. 

Deşi nu voiam să plec de lângă Orson, m-am dus la 
răcitorul de lângă masă. Era plin pe jumătate cu apă rece, în 
care pluteau aşchii de gheaţă. Ucigaşii păreau sâ aibă grijă de 
sănătatea lor, singurele băuturi pe care le aduseseră fiind sticle 
de suc de legume cu vitamine şi apă Evian. 

l-am dus o sticlă de apă lui Orson. în lipsa mea, se 
răsucise şi zăcea acum pe burtă, dar părea câ nu mai are putere 
să ridice capul. 

Am turnat apă de Evian în palma stingă. Orson ridică puţin 
capul, cât sâ lingă apa din palmă, la început fără chef, apoi cu 
entuziasm. 


Am turnat apă de mai multe ori şi, văzind în ce hal 
ajunse» Orson, furia m-a făcut sâ uit de lacrimi. Cârtiiagiul 
urechii stingi pârea zdrobit, iar pe blana era sânge uscat, de 
parcă ar ft fost lovit în cap cu un ciomag sau cu o bucată de 
ţeava. Instrumentele do lovit erau specialitatea domnului John 
Joseph Randolph. Pe falca stânga, aproape de nas, avea o 
tăietură pe care sângele se uscase. Avea două gheare de la laba 
dreaptă din faţă rupte, iar talpa îi eră acoperită cu o crustă de 
sânge. Luptase din greu. Toate cele patra picioare aveau julituri 
produse de sârmă, două sângerau, dat tm foarte tare. 'm 

Doogie terminase de tăiat sârmele care legau copiii şi 
trecuse la Conrad, care rămăsese ţeapăn. îi înfâşurase 
picioarele, folosind uni mosor cu sârmă găsit în bagajele 
asasinilor. Acum folosea şi mai multă sârmă, ca să-i lege mâinile 
la spate. 

Nu puteam risca să-i luăm pe cei doi indivizi cu noi la 
întoarcerea prin labirint. Prin unele tuneluri trebuia sâ ne tirâm, 
deci am fi fost siliţi så le lăsăm mâinile libere, iar tipii erau 
periculoşi. Urma sâ trimitem poliţia după ei — dacă acea clădire 
nu se prăbuşeai din cauza fenomenului de glisare a timpului, 
care avea loc deasupra noastră. 

Cu toate câ s-ar fi putut să mă râzgândesc mai târziu, în 
momentul acela voiam sâ-i imobilizez, să le astup gura cu cârpe, 
sâ pun o sticla cu apă într-un loc în care s-o vadă şi sâ-i las să 
moara de sete, in chinuri. 

Orson terminase apa Evian. Se ridica greu în picioare, 
nesigur ca un prunc, şi râmase gâfâind, clipind ca să elimine 
pelicula de pe ochi, apoi privi in jur cu interes. 

- Poki akua, i-am zis eu, ceea ce în hawaiiană înseamnă 
„clinele zeilor”. 

Mirii fârăâ vlagă, ca şi cum ar fi fost încântat de 
compliment. 

Un zăngănit subit, urmat de un* scârţâit enervant, ca de 
metal răsucit brusc, străbătu încăperea din cupru. Eu şi Orson 
ne-am uitat spre tavan, apoi spre pereţii din jur, dar pe 
suprafaţa netedă din metal nu se vedea nici o denivelare. 

TIC, tic, tic. 

Am tras râcitorul greu pe podea, lângă Orson, şi am ridicat 
capacul. Ciinele s-a uitat la apa cu gheaţă dintre sticlele cu 
Evian şi suc de legume, apoi a început s-o lingă, fericit. 


Lingă el, ghemuit în poziţie de fetus, Randolph gemea, 
încă inconştient. 

Doogie tăie câţiva metri de sârmă, care-i trebuiau ca sâ 
termine cu Conrad, şi-mi dădu mosorul. 

L-am întors pe Randolph cu faţa în jos şi m-am grăbit să-i 
leg mâinile la spate. Aş fi vrut să strâng legătura aşa cum făcuse 
el în cazul copiilor şi al lui Orson, dar m-am stâpânit şi am strâns 
sârma doar cât să fiu sigur câ nu se poate dezlega. 

După ce am terminat cu încheieturile, am înfăşurat sârmă 
între legăturile de la picioare şi cele de la mâini, limitându-i 
posibilitatea de mişcare. 

în acei moment Randolph se trezi, pentru că atunci când 
am terminat, spuse cu o claritate ce nu caracteriza un om care 
abia îşi recăpătase cunoştinţa: 

- Am câştigat. 

M-am aplecat şi m-am uitat la faţa lui. Avea capul întors 
într-o parte, cu obrazul sting lipit de podeaua de aramă. Cu 
buzele sparte şi însîngerate. Ochiul drept era de un verde- 
deschis şi lucitor, dar n-am văzut urmă de strălucire animalica. 

Ciudat, dar nu părea disperat. Era liniştit, de parcă n-ar fi 
fost legat şi neajutorat, ci s-ar fi odihnit. 

Când vorbi, avea vocea calmă, chiar uşor euforică, ca a 
cuiva care s-ar h trezit după un somn produs de calmante. M-aş 
fi simţit mai bine dacă ar fi vorbit zgomotos, ar fi ţipat sau ar fi 
scuipat. Comportarea lui relaxată părea sâ-i sprijine afirmaţia 
enervantă câ, în ciuda circumstanțelor, câştigase. 

— Voi fi în partea cealaltă înainte ca noaptea sâ se 
sfârşeascâ. Au distrus maşina. N-a fost o rană mortală. Este un 
fel de maşină... organică. S-a vindecat, cu timpul. Acum se 
alimentează singură. Poţi sâ simţi. Sâ simţi prin podea. 

Zângăniturile ca de trenuri ce treceau deveniseră mai 
puternice decât înainte, iar perioadele de calm dintre ele erau 
mai scurte. Deşi efectul fusese mai redus în încăperea aceea 
decât în alte părţi ale clădirii, zgomotul şi vibraţiile din podea 
ajunseseră sâ J resimtă şi aici. jfl 

- Se alimentează singură dacă primeşte cel mai mic ajutjfl 
continuă Randolph. O  lanternă puternică în camera de 
translaţie"” două ore în urmă a fost de ajuns ca sâ funcţioneze 
din nou. Nu4fl maşină obişnuită. M 

- Ai lucrat la proiectul ăsta? 


- îmi aparţine. 

- Doctorul Randolph Josephson, am exclamat, amintindu- 
flifl brusc numele conducătorului proiectului, pe care-l auzisem 
tM caseta lui Delacroix; John Joseph Randolph, copilul ucigaş, 
dev nise Randolph Josephson. Şi ce face maşina, unde... merge? 
A 

în loc să-mi răspundă, zâmbi şi spuse: 

- Ai văzut vreodată cioara? Conrad n-a văzut-o. Zice câ da, 
d minte. Eu am văzut cioara. Stăteam lângă stânca, iar cioara Si 
înălţat din ea. A prins viaţă din stânca solidă în noaptea asta, în 
fa ochilor mei. 

Orson stătea cu copiii, le accepta afecțiunea. Dădea din 
coad Totul va fi bine. Lumea nu se va sfârşi, cel puţin nu aici, nu 
noaptea asta. Vom ieşi de aici, vom supravieţui, ne vom distra, 
vo călări valurile, garantat, un lucru cert, pentru câ vedeam un 
semn c vestea sosirea timpurilor bune: Orson dădea din coadă. 

- Când am văzut cioara, am ştiut câ sunt deosebit, zise 
Randolp Am un destin. Acum l-am împlinit. 

încă o dată, zbâmâitul inspăimântâtor de metal torsionat 
răsun prin zângânitul trenului fantomă. j 

- Tu eşti cel care, acum patruzeci şi patru de ani, a sculpta 
cioara pe Movila Ciorii, am zis eu. f 

- în noaptea aceea m-am dus acasă, simţindu-mă pentru 
prim dată plin de viaţă, şi am făcut ceea ce dorisem Intotdeauna 
să fac Să zbor creierii tatălui meu, îmi răspunse el, de parcă ar fi 
vorbi despre o faptă demnă de laudă. S-o tai pe mama în bucăţi. 
Atunci i început viaţa mea cea adevărată. 

Doogie trimitea copiii afara din încăpere, unul câte unul, 
prin tunel, către locul în care-i aşteptau Sasha şi Roosevelt. 

- Atât de mulţi ani, atât de multă muncă, oftă Randolph, 
de parcă ar fi fost un pensionar care se bucură de odihna 
binemeritată. Atât de mult studiu ştiinţific, învăţătură, truda, 
gândit. Atât de multă negare de sine şi reţinere, atâţia ani... 

O crimă la doisprezece luni. 

- Şi când a fost construită, când succesul îmi era la 
îndemână, laşii din Washington s-au speriat de ceea ce au văzut 
pe caseta video din timpul probelor fără oameni. 

- Ce-au văzut? 

în loc să-mi răspundă, spuse: 


- Voiau sâ ne opreacâ lucrările. Del Stuart se pregătea sâ- 
mi taie fondurile. 

Ştiam de ce se aflau în camera aceea Aaron şi An son 
Stuart. Şi mă întrebam dacă şi ceilalţi copii care fuseseră răpiți 
şi ucişi prin toată ţara fuseseră înrudiţi cu alţi oameni implicaţi 
în proiectul Trenului Misterului care-l dezamăgiseră pe individul 
asta. 

- Atunci microbul mamei talc a scăpat, zise Randolph, iar 
ei au vrut sâ ştie ce ascundea viitorul, dacă va mai exista un 
viitor. 

- Cer roşu? Copaci ciudaţi? l-am întrebat eu. 

- Astea nu reprezentau viitorul. Erau... dintr-o parte. 

Am văzut cu coada ochiului cum peretele din cupru se 
îndoia, îngrozit, m-am întors către locul în care curba concavă 
părea câ devenise convexă, dar nu exista nici un semn de 
deformare. 

- Acum şinele au fost aşezate, spuse mulţumit Randolph, 
şi nimeni nu le poate frânge. Granita a fost ruptă. Calea-i 
deschisă. 

- Calea către ce? 

- O să vezi. Toţi o sâ ajungem acolo curând, zise el, cuo 
siguranţă deconcertantă. Trenul a plecat deja din staţie. 

Wendy, al patrulea şi ultimul copil, trecu prin valva care 
reprezenta intrarea în cameră. Orson o urmă, împleticindu-se un 
pic. 

Doogie îmi făcu semn, grăbit. M-am ridicat în picioare. 

Ochiul verde al lui Randolph rămase aţintit asupra mea. 
Individul îmi zimbi cu gura insîngerată, cu dinţii sparţi. Un 
zâmbet bizar, afectuos. 

- Timpul trecut, timpul prezent, timpul viitor, dar cel m 
important, timpul /atera/. In lateral se afla singurul loc in care a 
vrut sa merg, iar mama ta mi-a oferit şansa. 

- Dar ce e în lateral? am întrebat frustrat, în timp ce 
clădirea zguduia în jurul nostru. 

- Destinul meu, răspunse el, enigmatic. 

Sasha strigă, iar vocea ei alarmată îmi făcu inima să 
tresară, j Doogie se uită în tunel şi ţipă: 

- Chris! la un scaun! 

în timp ce înhâţam un scaun pliant şi puşca, John Josep 
Randolph zise: 


- Gări de-a lungul şinelor, lateral în timp de aici, după cum 
ai ştiut cu toţii, am ştiut din totdeauna, dar n-am vrut sâ 
credem. 

Avusesem dreptate când bănuisem că adevărul era 
ascuns j declaraţiile sale stranii. Voiam să-l ascult şi să înţeleg, 
dar daca m râmi neam acolo însemna să mă sinucid. 

Când am ajuns lângă Doogie, valva întredeschisă pe 
jumătate, c reprezenta uşa încăperii, începu sâ se închidă. 

înjurând, Doogie apucă valva şi trase cu toată puterea, de 
i H umflară arterele gâtului din pricina efortului, împingând 
discul dfl oţel înapoi în perete. 

- Fugi! strigă Doogie. 

Pentru că sunt un tip care cunoaşte un sfat bun când îl 
aude, alfl trecut iute pe lângă regele mamboului şi am sprintat 
pe coridorul di: cinci metri, dintre cele două valve imense. 

Prin tunetul şi vâjâitui vântului, demn de furtuna Judecăţii 
dl Apoi, l-am auzit pe John Joseph Randolph strigând, nu cu 
groazfl ci cu bucurie, cu o convingere plina de patimă: 

- Cred! Cred! i Sasha, copiii, Mungojerrie şi Orson 
trecuseră deja prin urmă] 

toarea parte a tunelului, de după' poarta exterioară. 

Roosevelt stătea in deschizătură, ca sâ împiedice valva sâ 
si închidă şi så ne prindă acolo pe mine şi pe Doogie. Auzeam 
motorul ambalându-se în perete, încereînd să aducă discul de 
metal în poziţia închis. i 

Am vârtt scaunul pliant din metal în deschizătură, 
deasupra capului lui Roosevelt, blocând valva. - Mulţumesc, 
fiule, îmi zise el. L-am urmat pe Roosevelt prin poartă. 

Ceilalţi ne aşteptau, cu o lanternă obişnuită. Sasha arăta 
mult mai frumoasă decât atunci când era verde prin ochelarii cu 
infraroşu. 

Deschizătura porţii era prea îngustă pentru omul-sas, dar 
el se împinse prin ea, apoi smulse scaunul din breşă, pentru câ 
se putea sâ mai avem nevoie de el. 

Am trecut pe lângă emblema Trenului Misterului şi pe 
lângă imaginea ciorii. Prin tunel nu se simţea pic de curent. Nici 
o tăietură de ziar nu se mişca. Dar bucata mare de hârtie, pe 
care se afla amprenta în grafit a păsării sculptate în stâncă, 
flutura de parca trăgea de ea un vânt puternic. Capetele libere 
ale hârtiei fâlfâiau. Cioara părea că trăgea de bucăţile de bandă 


adezivă care o fixau de suprafaţa curbată de oţel, hotârâtă să 
iasă din hârtie, aşa cum, după spusele lui Randolph, ieşise o 
data din stâncă. 

Poate câ aveam halucinaţii sau poate câ mă născusem sâ 
fiu îmblânzitor de şerpi, dar n-aveam de gând sâ mai zăbovesc 
pe acolo ca să văd dacă din hârtie prinde viaţă o pasăre 
adevărată, care-şi lua zborul, aşa cum nu aveam de gând sâ mă 
culc într-un cuib de cobre şi să le distrez fredonându-le melodii. 

Bănuind că s-ar putea sâ am nevoie de dovezi despre cele 
văzute acolo, am desprins câteva tăieturi din ziare şi le-am 
îndesat în buzunare. 

Cioara falsă bătea furioasă din aripi pe perete, în urma 
noastră, dar noi am gonit mai departe, ţinându-ne grupaţi, 
făcând ce face orice persoană întreagă la minte atunci când 
lumea se distinge în jur şi moartea dă târcoale din flecare parte: 
ne-am ţinut după pisică. 

încercam sâ nu mă gândesc la Bobby. Prima problema de 
rezolvat era sâ ajungem la el. Daca ajungeam la el, totul avea 
să fie OK. Nc va aştepta - tremurând, ud şi slăbit, dar ne va 
aştepta lângâ ascensor, unde-l lăsaserăm — şi-mi va aminti de 
promisiunea făcută, spunind: „Cârpe cerevisi, fârtate!** 

Mirosul slab de tinctura de iod care ne urmărise tot timpul 
ptM labirint deveni mai puternic. în el se amesteca duhoare de 
cărbura sulf. trandafiri putrezi şi ceva indescriptibil, amar, care 
nu semărtl cu nimic din ce mirosisem până atunci. M 

Dacă fenomenul glisării timpului se răspândea aici, jos, în 
zoq cea mai adâncă a clădirii, ne aflam în cel mai mare pericol 
de cin<) intraserăm în hangar. Cea mai rea posibilitate nu 
fusese ca fugi noastră să fie întârziată sau chiar împiedicată de 
valvele acţionaţi de motoare. Cel mai râu lucru era ca, dacă 
momentul nepotrivit din trecut se va intersecta cu prezentul, 
aşa cum se întâmplase de nul multe ori pe scări, să fim inundaţi 
de un ocean de lichid sau de gal toxic care fusese pompat prin 
tuburile acelea, iar noi să ne înecam sau să ne sufocăm în aburii 
otrăvitori. 

| 

26 

O pisică, patru copii, un câine, o femeie DJ, autoare de 
cântece, un comunicator cu animalele, un viking şi copilul din 
posterul pentru Armagedon (ăsta eram eu) alergau, se tirau, se 


strecurau, alergau, cădeau, se ridicau, alergau din nou de-a 
lungul albiilor uscate ale nurilor din oţel, ale nurilor din alamă şi 
ale durilor din cupru, cu o lumină albă în faţă, care se reflecta pe 
zidurile curbate, răsucindu-se, iar bezna îşi rotea penajul, ca pe 
nişte aripi, pretutindeni unde nu ajungea lumina. Zăngănitul 
trenurilor invizibile răsuna în jur, se auzi un scrâşnet strident, ca 
un şuierat de locomotivă, mirosul de tinctură de iod devenea 
când insuportabil de puternic, când atât de slab că ti se părea 
că-ţi imaginaseşi densitatea sa anterioară. Curenţi de trecut 
năvălind ca un val înspumat, retrăgându-se apoi din prezent 
îngroziţi de sunetul periodic de apă năvălind, apă sau ceva mai 
rău, am ajuns în cele din urmă la tunelul în pantă, din beton, 
apoi în firida din faţa ascensorului, unde Bobby zăcea aşa cum îi 
lăsasem, încă în viaţă. 

în timp ce Doogie reconecta firele din panoul de comandă 
al liftului, iar Roosevelt, ţinându-l pe Mungojerrie în braţe, 
conducea copiii în ascensor, eu, Sasha şi Orson ne-am strâns în 
jurul lui Bobby. 

Arăta ca Moartea în zi proastă. - Arăţi bine, i-am zis eu. 

Bobby i se adresă lui Orson, cu o voce atât de slabă încât 
abia acoperea sunetul timpurilor şi al lumilor care se ciocneau, 
pentru că presupun că asta auzeam. 

- Salut, faţă păroasă. 

Orson îi adulmecă gâtul lui Bobby, îi mirosi rana, apoi se 
uită îngrijorat la mine. 

- Ai reuşit, XP-man! exclamă Bobby. 

- A fost mai mult un dans al Celor Cinci Fantastici, decât o 
giga a unui supererou, am făcut eu pe modestul. 

- Ai timp sâ te întorci pentru emisiunea ta de la miezul 
nopţii, îi spuse Bobby Sashei, iar eu am avut impresia ca, in felul 
lui, îşi Jua râmas-bun de la noi. 

- Radioul este viaţa mea, îi răspunse ea. 

Clădirea se zgudui, zângânitul trenului deveni urlet, iar din 
tavan căzu praf de ciment. ! i 

- Trebuie să te ducem în lift, îi zise Sasha. + Dar Bobby se 
uită la mine şi-mi spuse: 

- Ţine-mă de mână, fârtate. 

l-am luat mâna. Era rece ca gheaţa. 

Se strâmbă, din cauza durerii, şi-mi spuse: 

- Am îmbulinal-o. 


- Nici gând. 

- M-am pişat în pantaloni, mai zise el, cu glas tremurător. 
Frigul părea sâ treacă din mâna lui într-a mea, încolâcindu-se în 

jurul inimii mele. i 

- Nu-i nimic rău în asta, fârtate. Urinoforie. Ai mai făcut 
asta. 

- Dar nu port costum din neopren. ^ 

- Aşa câ a fost o descărcare elegantă. ; începu să rida, dar 
râsul i se transformă în tuse. 

- Ascensorul e gata, anunţă Doogie. 

- Hai să mergem, sugeră Sasha, în timp ce bucățele de 
cimen se adăugau prafului. 

- Nu credeam că o sâ mor atât de nee/egant, zise Bobby; 
strângându-mi mâna. 

- N-o sâ mori, l-am asigurat eu. 

- Te iubesc, fârtate! 

- Te iubesc, i-am răspuns eu, iar cuvintele erau ca un 
zăvor care-mi astupa gâtul. 

- Sunt terminat, zise Bobby, iar vocea îi scăzu treptat, 
încât ultimele silabe abia se auziră. 

Ochii îi râmaseră fixaţi undeva departe, în spatele nostru, 
iar mâna lui deveni fără vlagă în mâna mea. 

Am simţit câ o parte din sufletul meu cade, ca zăpada 
care aluneca de pe o culme, şi se prăvăleşte în beznă. 

Sasha îşi puse vârful degetului pe gâtul lui, căutându-i 
pulsul în artera carotidă. 

- Oh, Doamne! 

- Trebuie să plecăm acum! insistă Doogie. 

Cu o voce atât de gravă câ n-am recunoscut-o ca fiind a 
mea, iam spus Sashei: 

- Hai să-l ducem în lift! 

- A murit. 

- Ajutâ-mă sâ-i duc în lift. 

- Chris, dragule, a murit 

- ÎI luăm cu noi. 

- Omule-de-Zăpadâ... -// luam cu noi! 

- Gândeşte-te la copii... 

Eram disperat şi nebun, nebun de disperat, în minte mi se 
rotea un vârtej de amărăciune, luînd cu el toată raţiunea, dar nu 


aveam de gând să-l las pe Bobby acolo. Mai degrabă muream 
împreună cu el, alături de el, decât să-l părăsesc acolo. 

L-am apucat de umeri şi am început sâ-l trag spre 
ascensor, conştient câ-i sperii pe copii, care erau şi aşa speriaţi, 
indiferent cât de moderni, de calmi şi de deştepţi ar fi fost. Nu 
mă aşteptam să bată din palme de bucurie la gândul că vor face 
o călătorie cu liftul către iad împreună cu un cadavru şi nu 
puteam să-i condamn, dar aşa trebuia să fie. 

Când au văzut câ nu aveam de gând sâ plec fârăâ Bobby 
Halloway, Sasha şi Doogie m-au ajutat sâ-l car în lift. 

Zguduiturile, scrâşnetul îngrozitor, trosnetele şi pocnetele 
cam păreau sâ indice implozia iminentă a construcţiei - toate 
dispărui; brusc, iar ploaia de bucăţi de ciment încetă. Ştiam că 
era cev temporar. Ne aflam în ochiul uraganului timpului, iar ce 
era mă râu abia urma. 1% 

De îndată ce l-am tras pe Bobby înăuntru, uşile 
ascensorulu începură să se închidă, iar Orson abia apucă sâ 
intre, uşile fiin< gata să-i prindă coada. 

- Ce naiba sc întâmpla? se mira Doogie. N-am apăsat nici 
ui buton! ; 

- Cineva a chemat liftul sus, îi răspunse Sasha. t Motorul 
liftului gemu, iar cabina sc ridică. 

Fiind aproape nebun de disperare, am devenit şi mai 
nebun cine mi-am dat seama câ aveam mâinile mânjite de 
sângeie lui Bobby şi am devenit şi mai disperat când mi-a venit 
ideea câ puteam face ceva ca sâ schimb lucrurile. Trecutul şi 
prezentul sunt prezente în viitor, iar viitorul este conţinut în 
trecut, scrisese T.S. Eliot. Dan timpul nu poate fi dat înapoi, şi 
aşa va fi întotdeauna. Ceea ce ar fl putut să fie este o iluzie, 
pentru că singurul lucru care a putut să se întâmple este cel 
care s-a întâmplat şi nu mai putem schimba nimic, pentru câ 
suntem duşi de destin şi regulaţi de soartă, deşi domnul Eliot n- 
a folosit aceste cuvinte. Pe de altă parte, Winnie the Poofy mult 
mai puţin visător decât domnul Eliot, credea în posibilitatea 
tuturor lucrurilor, ceea ce putea fi din cauza câ era doar un urs 
da jucărie fără pic de minte, dar poate câ domnul Pooh era un 
maestru zen care ştia despre înţelesul vieţii la fel de multe ca 
domnul Eliot. Ascensorul urca - eram la S-5 -, iar Bobby zăcea 
mort pe podea, aveam mâinile mânjite de sângeie lui, nu mai 
aveam pic dc speranţa în suflet, lucru pe care nu-l înţelegeam, 


dar, când am încercat să văd clar de ce-ul speranţei mele, am 
crezut câ răspunsul consta în combinarea opiniilor domnului 
Eliot cu cele ale domnului Pooh; Când am ajuns la S-4, m-am 
uitat la Orson, despre care crezusem că-i mort, dar acum era 
iarăşi viu, înviat aşa cum făcuse Tinker Bell după ce băuse cupa 
cu otravă ca sâ-l salveze pe Peter Pan de planul ucigaş al 
criminalului Hook. Eram dincolo de nebunie, prins intr-un val de 
(icneală totală, bolnav de groază, şi mai bolnav de disperare, şi 
mai bolnav de speranţă şi nu mă puteam împiedica sâ nu mâ 
gândesc câ Tink fusese salvată prin credință, de toţi copiii aceia 
visători care băteau din palmele mici, afirmându-şi credinţa în 
basme. în subconştient, ştiam încotro mă îndreptam, dar când 
am înhăţat Uzi-ul din mâinile lui Doogie nu aveam o idee 
conştienta despre ce intenţionam sâ fac, deşi, după expresia de 
pe figura vrăjitorului valsului, probabil câ arătam mai nebun 
decât mă simţeam. S-3. 

Uşa liftului se deschise la S-3, iar coridorul din spatele ei 
era plin cu lumina roşie mohorâtă. 

în lumina aceea misterioasă se aflau cinci siluete înalte, 
ceţoase, cafenii, deformate. Poate oameni sau poate ceva mai 
râu. 

Cu ei era o creatură mai mica, tot o pată cafenie, cu patru 
picioare şi coadă, care ar fi putut sâ fie o pisica. 

în ciuda a o mulţime de ce ar-fi-putut-fi, n-am ezitat, 
pentru că îmi râmâneau doar câteva secunde preţioase ca sâ 
acţionez. Am ieşit din lift şi am intrat în strălucirea de un roşu- 
mohorât, dar, când am ajuns pe coridor, acesta era plin de 
lumină fluorescentă. 

Roosevelt, Doogie, Sasha, Bobby, Mungojerrie şi eu - eu, 
eu însumi, Christopher Snow - stăteau pe coridor, uitându-se la 
uşa ascensorului, arâtând de parcă ei — noi - se aşteptau la 
necazuri. 

Cu un minut în urmă, la S-6, exact când puseserăm 
cadavrul lui Bobby în lift, cineva de aici apăsase pe butonul de 
chemare. Acel cineva fusese Bobby, un Bobby care trăia, dintr- 
un moment anterior al nopţii. 

în clădirea aceea ciudată, timpul trecut, timpul prezent şi 
timpul viitor erau prezente toate, simultan. 

în timp ce prietenii mei — şi eu însumi - se zgâiau la mine 
uluiţi, de parcă aş fi fost o fantomă, m-am întors spre dreapta, 


către cei doi paznici care tocmai soseau şi pe care ceilalţi nu-i 
văzuseră încă. Unul dintre paznicii aceia trăsese glontul care-l 
ucisese pe Bobby. 

Am slobozit o rafală din Uzi, iar paznicii s-au prăbuşit 
înainte sâ apuce sâ tragă vreun glonţ. 

Mi s-a întors stomacul pe dos de scârbă, din cauza a 
ceeâtfl făcusem, şi am încercat să-mi liniştesc conştiinţa 
spunându-mi c&fl fi fost ucişi oricum de Doogie, după ce l-ar fi 
omorât pe Bobby. B grăbisem soarta, schimbând-o pe a iui 
Bobby, salvând o viaţă. OH probabil câ scuze de felul ăsta sunt 
tocmai bune pentru pavaffl drumului spre iad. m 

Din spatele meu, Sasha, Doogie şi Roosevelt năvăliră pe 
con dor, ieşind din lift. 

Uimirea tuturor acelor dubluri a fost groasă ca untul de 
arahidi pe sendvisurile cu banane care-l omorâserâ până la 
urmă pe Elvis, fl 

Nu înţelegeam cum se putea întâmpla aşa ceva, pentru că 
mfl devreme nu se întâmplase. Nu ne întâlniserăm cu noi înşine 
pe hcfl în drumul nostru după copii. Dar dacă ne întâlneam 
acum, de ce tM aveam nici o amintire despre întâlnirea asta? m 

Paradox. Un paradox temporal, presupun. Ştiţi» eu şi 
materna* tica, eu şi fizica... Sunt mai mult de tipul Pooh decât 
de tipul Eliot* Mă durea capul. Schimbasem soarta lui Bobby 
Halloway, lucru care pentru mine ţinea de miracol, nu de 
matematică. 4 

Liftul era plin cu lumina roşie mohorâtă şi de siluetele 
cafen ale copiilor. Uşa începu sâ se închidă. i 

- Ţine-o! am strigat eu. 

Doogie din timpul prezent bloca uşa, stând jumătate în 
coridoru luminat şi jumătate în ascensorul de un roşu-mohorât. i 

Sunetul electronic oscilant răsună mai puternic. Groaznic. 

Mi-am amintit de anticiparea încântată a lui John Josep 
Randolph, de încrederea câ vom ajunge curând cu toţii în 
cealaltă parte, în acel loc din lateral pe care nu voise să-l 
numească. Trenul! spusese el, plecase deja din staţie. Deodată 
m-am întrebat dacă asta însemna câ întreaga clădire urma sâ 
facă acea călătorie misterioasă <J nu numai ce se afla In 
camera-ou, ci tot ce se găsea între pereţii hangarului şi a celor 
şase niveluri de sub acesta. 


Conştient câ trebuie sâ ne grăbim, i-am cerut lui Doogie 
să se uite în lift şi så vadă dacă Bobby era acolo. 

- Sunt aici, zise Bobby cel din hol. 

- în lift eşti mort, i-am explicat eu. 

- Nici vorbă. 

- Ba da. 

- Nasol. -Foarte. 

Nu ştiu de ce nu credeam că ar fi o idee bună să ne 
întoarcem în hangar, dincolo de zona timpului foarte oscilant, cu 
amândoi Bobby, şi cu cel viu, şi cu cel mort. 

Ţinând uşa, Doogie din timpul prezent intră în ascensor, 
ezită, apoi se întoarse în coridor. 

- Nu mai e nici un Bobby acolo! 

- Unde s-a dus? întrebă Sasha din timpul prezent. 

- Copiii spun că... a dispărut. Sunt speriaţi din cauza asta. 

- Cadavrul a dispărut pentru câ Bobby n-a mai fost 
împuşcat, le-am explicat eu, chestie care semăna cu descrierea 
unei reacţii termonucleare prin cuvintele „face bum"! 

- Ai zis câ-s mort, spuse Bobby cel din trecut. 

- Ce se întâmplă? întrebă Doogie din trecut. 

- Un paradox, am răspuns eu. 

- Adică? 

- Eu sunt cunoscător de poezie, m-am râţoit la el, foarte 
frustrat. 

- Ai făcut treabă bună, fiule, ziseră cei doi Roosevelt, la 
unison, apoi se uitară unul la celălalt, surprinşi. 

- Intră în lift, i-am spus lui Bobby. 

- Unde mergem? -Afară. 

- Ce-i cu copiii? 

- l-am găsit. 

- Dar Orson? 

- E în lift. 

- Mişto. 

- Vrei să-ţi mişti odată fundul de aici? 

- Suntem cam nevricoşi, nu? zise el, făcând un pas înainte 
şi bătându-mă pe umăr. 

- N-ai idee prin cc-am trecut. 

- Nu ziceai câ eu am murit? mâ intrebă el, apoi dispăru If 
ascensorul plin cu lumină roşie, mohorâtă, devenind altă pat 
cafenie. 


Sasha, Doogie şi Roosevelt din prezent, chiar şi Chris 
Snow dir prezent, arătau cam zăpăciţi, iar Chris din trecut Îmi 
spuse: 

- Ce-ar trebui sâ facem? 1 Adresindu-mă mie însumi, am 
răspuns: | 

- Mă dezamăgeşti. Mă aşteptam să înţelegi. Eliot şi Pooh 
pentru numele lui Dumnezeu! ¢ 

în timp ce bubuitul oscilant al motoarelor camerei-ou 
devenea mai puternic, iar podeaua se zguduia, de parca nişte 
roţi gigantice de tren ar fi început să se rotească, i-am spus: *i 

- Trebuie sâ coborâţi şi sâ salvaţi copiii, sâ-l salvaţi pe 
Orson. | 

- Dar i-aţi salvat deja. | Mâ durea capul. 

- Poate că trebuie sâ vă duceţi şi sâ-i salvaţi, altfel s-ar 
putea ca tot ce-am făcut noi să se schimbe. 

Roosevelt din trecut îl ridică pe Mungojerrie din trecut şi 
zise: 

- Pisica înţelege. 

- Atunci luaţi-va după afurisita aia de pisică! 

Toţi cei din prezent care stăteam pe coridor - Roosevelt, 
Sasha, eu, Doogie care ţinea uşa liftului — păşirăm înapoi în 
lumina roşie, dar când am ajuns în ascensor, alături de copii, nu 
mai era nici urmă de lumină roşie, ci doar becul cu 
incandescentă din tavan. 

în schimb, coridorul fusese potopit de mâzgă roşie, iar noi 
cei din trecut - fără Bobby — redevenirâm pete cafenii. 

Doogie apasă pe butonul pentru parter, iar uşile se 
închiseră. 

Orson se strecură între mine şi Sasha, sâ fie aproape de 
mine. 

- Salut, fârtate, i-am zis încet. El mârâi. 

Ne simţeam grozav. 

în timp ce urcam cu o viteza enervant de redusă, m-am 
uitat la ceasul de la mână. Cifrele luminoase nu goneau nici 
înainte, nici înapoi, cum făcuseră până acum. în loc de asta, pe 
ecranul ceasului pulsau încet şerpuiri ciudate de lumină, care 
puteau fi numere distorsionate. Cuprins de groaza, m-am 
întrebat daca asta însemna că ne mişcăm lateral prin timp, 
îndrcpilndu-nc către acea altă parte pe care abia aştepta s-o 
viziteze Randolph. 


- Erai mort, îi zise Aaron Stuart lui Bobby. 

- Am auzit şi eu. 

- Nu-ţi aminteşti câ ai fost mort? întrebă Doogie. -Nu. 

- Nu-şi aminteşte pentru câ n-a murit, am intervenit eu, 
tăios, încă luptam cu mâhnirea, in timp ce o bucurie sălbatică 

năvălea în mine, o fericire nebuneasca, o combinaţie 
uluitoare de emoţii, de parcă aş fi fost simultan regele Lear şi 
protagonistul din Toad of Toad Hali. Dar teama mea se auto 
întreținea, devenea tot mai puternică. Nu ieşiserăm încă de 
acolo şi aveam mai mult ca niciodată de pierdut, pentru că, 
dacă murea unul dintre noi acum, nu mai puteam să scot nici un 
iepure din joben. Nici măcar nu mai aveam joben. 

în timp ce urcam lent, apropiindu-ne de S-2, un zăngănit 
puternic se auzi în puţul ascensorului, de parcă am fl fost într-un 
submarin şi în jur explodau grenade antisubmarin. Mecanismul 
de ridicare începu să scârţâie. 

- Eu mi-aş fi amintit câ am murit, ne anunţă Wendy. 

- El n-a murit, i-am răspuns mai calm. 

- Dar chiar a murit, insistă Aaron Stuart. 

- Aşa e, îi sări în ajutor Anson. 

- Ai făcut pipi în pantaloni, îi spuse Jimmy Wing lui Bobby. 

- Niciodată, negă acesta. 

- Ne-ai spus că ai făcut, nu se lăsă Jimmy. 

Bobby se uită întrebător la Sasha, iar aceasta îi explică: 

- Erai pe moarte, e scuzabil. 

Pe ceasul meu de mână, şerpuirile luminoase se răsuceau 
pe ecran mai iute ca înainte. Poate că Trenul Misterului plecase 
din gară şi căpătase viteză. în lateral. 

Când am ajuns la S-2, clădirea începu sâ se zguduie 
suficient de puternic ca să facă liftul să se lovească de pereţii 
puţului. Ne-am apucat de mânere sau de ceilalţi, ca sâ ne 
menţinem echilibrul. 

- Am pantalonii uscați, remarca Bobby. m 

- Pentru câ n-ai murit, n-ai făcut în pantaloni, i-am explicat 
eu./ 

- Ba a făcut, insistă Jimmy Wing. 

Simţind în ce stare de spirit eram, Roosevelt îmi spuse: 

- Relaxează-te, fiule! 

Orson îmi puse o labă pe pantof, sugerând câ ar trebui să 
ascult de Roosevelt. 


- Dacă n-a murit, întrebă Doogie, de ce noi ne amintim cft 
a murit? 

- Nu ştiu, am răspuns, jalnic. 

Ascensorul părea că se înţepenise la S-2, iar uşile se 
deschiseră brusc, deşi Doogie apăsase butonul pentru parter. ii 

Poate copiii nu puteau sâ vadă dincolo de noi ce se afla In 
faţa cabinei, dar noi, cei de lingă uşâ, vedeam bine, iar ce-am 
văzut ne-a îngheţat măduva în oase. Dincolo de prag ar fi 
trebuit sâ fie un coridor, fie curăţat până la beton, fie echipat 
cum fusese cu ani în urma. Dar în faţa noastră se întindea un 
peisaj panoramic. Un cer roşu, mocnind. Ciuperci unsuroase, 
negre, care creşteau in grămezi cu formă vagă de copac, iar din 
pustiile apărute pe trunchi se scurgeau râuleţe de sirop negru, 
scârbos. Dai unele excrescenţe atâmau coconi precum cei pe 
care-i văzusem în bungalow-ul din Oraşul Mort, lucioşi şi umflaţi, 
gravizi cu viaţa malignă. 

Pentru un moment, în timp ce priveam înlemniţi, din 
peisajul acela anormal nu veni spre noi nici un sunet, nici un 
miros, şi am îndrăznit sâ sper câ era doar o vedenie, nu o 
realitate fizica. Apoi o mişcare îmi atrase atenţia şi am văzut 
cârceii pătaţi cu roşu şi negru,, ai unei viţe ce se târa pe sol, 
arătând la fel de frumoşi şi de răi ca un cuib cu pui de şerpi de 
coral, care se apropiau de uşă, crescând la fel de iute ca 
plantele dintr-un film documentar, rulat cu viteză accelerată. 

- închide uşa! am strigat în grabă. 

Doogie apăsa un buton, pe care scria: „închidere uşă", 
apoi din nou pe butonul pentru parter. Uşa nu se închise. 

în timp ce Doogie apăsă din nou cu degetul pe buton, 
ceva apăru In lumea aceea nepăminteană, doar la o jumătate 
de metru de noi, venind din stingă. 

Am pus mâna pe arme. 

Era un om în costum bioermetizat. Pe fruntea căştii lui 
scria: „Hodgson** şi prin vizorul ei se vedea figura de om 
obişnuit, nu paraziți colcăitori. 

Eram în trecut şi în cealaltă parte. Un adevărat haos. 

Cârceii târltori ai viței colorate în roşu şi negru, de 
grosimea unei rime, ajunseră pe covorul liftului. 

Orson îi mirosi. Cârceii se ridicară ca nişte cobre, ca şi 
cum ar fi vrut sâ-l muşte de nas, iar Orson se trase grăbit înapoi. 


înjurând, Doogie apăsă cu pumnul pe butonul „închidere 
uşă**, apoi pe cel pentru parter. 

Hodgson ne văzu. în ochi i se citi uimire. 

Tăcerea nenaturală fii întreruptă atunci când vântul năvăli 
în cabina liftului. Fierbinte şi umed. Duhnind a gudron şi a 
vegetaţie putredă. încercuindu-ne şi ieşind iar afară, de parcă ar 
fi fost o fiinţă vie. 

Având grijă sâ nu calc pe cârceii viței, temându-mă sâ nu 
mi se înfigă in talpa pantofului, apoi în talpa piciorului, am tras 
cu frenezie de uşă, încereînd să pun în mişcare panoul glisant 
din stânga. Nu s-a clintit. 

Odată cu duhoarea a năvălit peste noi un sunet slab, dar 
înfiorător, ca mii de glasuri chinuite, venind de la distanţă — iar 
prin ţipetele acelea se auzea un răcnet inuman, şi acesta 
îndepărtat. 

Hodgson se întoarse spre noi, arătându-ne unui alt om în 
costum ermetic, care apăruse. 

Uşile începură să se închidă. Cârceii de viţă fură prinşi 
între panourile glisante. Uşa Înţepeni, păru câ se deschide, apoi 
reteză cârceii, iar ascensorul începu sâ urce. 

Din cârceii retezaţi se scurse un fluid galben şi un miros 
puternic de sulf. Bucăţile de viţă se încolăciră şi se zbătură, apoi 
se dizolvară într-o masă inertă. 

Clădirea se zgudui, de parcă ar fă fost locuinţa tunetelor, 
rttj| vala pe care-şi făurea Thor săgețile fulgerelor. 

Vibraţiile afectau motorul liftului sau cablurile de tragere 
poate pe amândouă -, pentru că urcam mai încet ca înainte. 

- Pantalonii domnului Halloway sunt acum uscati, zise Aaifl 
Stuart, reluînd conversaţia din punctul in care fusese întreruptă, 
eu am simţit mirosul de pipi. ] 

- Şi eu, spuseră Anson, Wendy şi Jimmy. Orson latră 
aprobator. 

- E un paradox, zise solemn Roosevelt, ca şi cum ar fă 
vrutfl mă scape de necazul de a da explicaţii. 

- larăşi cuvântul ăla, bombăni Doogie, privind încruntat 
sptț indicatorul de deasupra uşii, aşteptând să se aprindă becul 
de la S-lri 

- Un paradox temporal, am spus eu. 

- Cum acţionează? întrebă Sasha. 


- Ca un prăjitor de pline, i-am răspuns, înţelesul 
răspunsului fiind: „Cine ştie?* 

Doogie puse degetul pe butonul P şi-l ţinu acolo. Nici unâfl 
dintre noi nu voia ca uşa sâ se deschidă la S-I. S de la soatiM 
nasoalâ. S de la sinistru. S de la sfârşitul vieților noastre. 

- Domnule Snow! mă strigă Aaron Stuart. Am tras aer in 
piept şi i-am răspuns: -Da? 

- Dacă domnul Halloway n-a murit, al cui e sângeie de pe 
mâinile dumneavoastră? 

Mi-am privit mâinile. Erau mânjite de sângeie lui Bobby. 
Mft murdărisem când îi târâsem trupul în lift. 

- Ciudată chestie, am recunoscut eu. Apoi Wendy Dulcinea 
întrebă: 

- Dacă trupul a dispărut, de ce n-a dispărut şi sângeie de 
pe! mâinile tale? 

Aveam gura prea uscată, limba prea încărcata şi un nod în 
gât ca sâ-i pot răspunde. 

Ascensorul se agaţă de ceva în puț, se desprinse cu un 
zgomot * de metal sftşiat, şi ajunse la S-I. Acolo se opri. 

Doogie apăsă pe butonul „închidere uşă" şi pe cel pentru 
parter. Dar n-am urcat mai departe. 

Uşa se deschise, inexorabil. Căldură, umiditate şi duhoare 
de putreziciune năvăliră peste noi. M-am aşteptat ca vegetaţia 
străină, viguroasă, sâ crească în cabină şi să ne Inconjoare cu o 
forţă explozivă. 

în felia noastră de timp, urcaserăm un etaj, dar William 
Hodgson stătea încă în ţara nimănui, acolo unde îl lâsaserâm. 
Arâtând cu degetul spre noi. 

Bărbatul din spatele lui Hodgson - Lumley, după cum scria 
pe casca lui - se întoarse şi el să se uite la noi. 

Ceva zbură ţipând pe cerul acela macabru, printre copacii 
cei negri. O creatură cu aripi negre, lucioase şi coadă ca un bici, 
cu membre musculoase, solzoase, ca de şopârlă. De parca un 
gargui se desprinsese din piatra unei catedrale gotice şi-şi luase 
zborul, în timp ce plana în jos către Lumley, păru câ scuipă un 
şuvoi de obiecte, mari cât nişte sâmburi dc piersică, dar ceva 
mai ucigătoare şi care erau pline de viaţă. Lumley tresări şi se 
zbătu de parcă ar fi fost atins dc gloanţele unei mitraliere. în 
costumul lui spaţial apărură găuri perfect rotunde, ca acelea pe 


care le văzusem în costumul sărmanului Hodgson, în camera-ou, 
cu o noapte înainte. 

Lumley ţipă, de parcă ar fi fost mâncat de viu, iar Hodgson 
se trase de lângă el, îngrozit. 

Uşa se închise şi obiecte grele răpâirăâ în ea. în oţel 
apărură denivelări, ca şi cum ar fi fost atins de gloanţe ce 
aproape străbătuseră metalul şi pătrunseseră în cabina. 

Figura Sashei devenise albă ca varul. 

A mea trebuie să fi fost şi mai aibă, ca sâ se potrivească 
numelui meu. 

Chiar şi Orson părea a avea o nuanţa mai deschisă de 
negru. 

Urcam către parter prin bubuituri de tunet, prin zăngăni 
tul roţilor de oţel pe şinele de tier, şuierături, scrâşnete şi 
zumzet electronic oscilant, dar, în ciuda tuturor acestor sunete 
de sfârşit al lumii, auzeam un alt zgomot, mai apropiat, mai 
îngrozitor Ceva era pe acoperişul cabinei liftului. Care se târa, 
aluneca... 

Daca ar fi fost doar un cablu desprins, acest lucru ar fi 
explica înaintarea noastră şovăitoare către parter. însă nu era 
un cablu desprins. Ne-am fi dorit să fie. Dar chestia aia era vie. 
Vie şi avei un scop. 

Nu-mi imaginez cum pătrunsese în put dupâ ce se 
închisese uşa. Poate câ întrepătrunderea celor două realităţi era 
aproape completă. în acest caz, chestia de pe acoperiş ar fi 
putut sâ treacă prin tavan oricând, ca o fantomă printr-un 


perete. 
Doogie rămăsese concentrat asupra indicatorului de 
deasupra uşii, dar ceilalţi — animale, copii şi adulţi - ne-am 


întors către sunetele amenințătoare. 

în centrul tavanului se afla un chepeng. O cale de ieşire. O 
cal; de intrare. 

Am luat din nou Uzi-ul lui Doogie şi am ţintit către tavan. 
Sasha îndrepta puşca spre trapă. 

Nu credeam câ armele de foc vor avea efect. Dacă îmf 
aminteam bine, Delacroix povestise câ unii dintre membrii 
expediției trecuseră în cealaltă parte înarmaţi. Dar armele nu-l 
salvaseră. 

Ascensorul scârţâi, scrâşni, gemu, târându-se în sus. 


Pe partea aceasta a chepengului nu existau mânere sau 
balamale. Nici zăvor. Ca sâ ieşi, trebuia sâ împingi panoul în sus. 
Probabil câ afară erau mânere sau o adâncitură în care sâ-ţi vâri 
degetele, pentru ca echipele de salvare sâ-l poată deschide din 
exterior. 

Garguiul zburător avea mâini, cu degete groase, ca nişte 
gheare. Poate câ degetele alea nu se potriveau în adâncitură 
minerului. 

Un zgomot puternic, de zgâriat. Cineva apăsa cu ghearele 
pe acoperişul din oţel, ca şi cum ar fi încercat să-şi sape drum 
înăuntru. Un trosnet, un pocnet, un sunet de sfâşiere. Tăcere. 

Copiii se înghesuiră unul în celalalt. 

Orson nurii încet. 

Şi eu. 

Pereţii păreau că se apropie unul de altul, de parcă 
ascensorul se transforma într-un coşciug pentru un grup dc 
oameni. AeTul devenise dens. îl simţeam în plâmâni ca un noroi. 
Lumina din tavan începu să pâipâie. 

Cu un geamăt metalic, chepengul de salvare sc îndoi către 
noi, de parcă l-ar ti apăsat o greutate foarte mare. Rama In care 
fusese aşezat nu-i permitea să se deschidă înăuntru. 

Dupâ un moment, greutatea fu îndepărtata, dar panoul 
nu-şi reveni la normal. Rămăsese deformat. Placă din oţel. 
îndoită ca plasticul. Pentru aşa ceva îţi trebuia o forţă 
inimaginabilă. 

îmi curgea transpiraţia în ochi. Mi-am şters-o cu dosul 
palmei. 

- Da! exclamă Doogie, când becul se aprinse în dreptul 
indicatorului P. 

Dar promisiunea de salvare nu fu îndeplinită imediat. Uşile 
nu se deschiseră. 

Cabina începu sâ se agite in sus şi-n jos, ureînd şi 
coborând cam treizeci de centimetri la fiecare salt, de parcă tot 
sistemul de ridicare era pc cale sâ se rupă în bucăţi şi sâ ne 
arunce în fundul puţului, unde liftul avea sâ se transforme într-o 
masa de metal torsionat. 

Pe acoperiş, garguiul - sau ceva mai rău - trăgea de 
panoul de evacuare. în eforturile iui anterioare, îndesase panoul 
în ramă, iar chepengul se înţepenise. 


Uşile liftului râmaseră închise, iar Doogie, furios, dădu cu 
pumnul în bulonul pe care scria: „Deschidere uşă". 

Cu un scrâşnet strident, placa deformată a chepengului 
din oţel se mişcă în ramă, în timp ce creatura împingea furioasa 
în ea. 

în cele din urma, uşa se deschise, iar eu m-am răsucit 
spre ea, convins câ eram înconjurați de ţara nimănui, câ 
atacantul de pe acoperiş va fi ajutat dc alţii. 

Ne aflam la parter. Hangarul era mai zgomotos decât o 
petrecere de revelion în New York, într-o gară plină cu derbedei 
care se băteau şi cu o formaţie punk ce folosea amplificatoare 
nucleare. 

Dar recunoscusem hangarul. Nici urmă de cer roşu, de 
copaci negri, de viţe târâtoare ca nişte cuiburi de şerpi de coral. 

Deasupra, chepengul de evacuare scârţlia, se zbătea 
violfIfl Rama din jur începuse să se rupă. '4fl 

Ascensorul se bălăngănea mai rău ca înainte. Podeaua 
liftuldfl ridica şi cădea, în raport cu podeaua hangarului, aşa 
cum se mijH o punte de an docare în raport cu puntea unei 
bărci, pe o riUfl agitată. i fl 

l-am dat Uzi-ul lui Doogie, am luat puşca şi l-am urmatul 
omul-sas în hangar, sărind peste pragul care se mişca, iar 
Bobbyfl Orson m-au urmat. '^H 

Sasha şi Roosevelt au scos copiii în grabă din ascensor, ifl 
Mungojerrie ieşi în urma lor, după ce aruncă o ultimă privfi 
curioasă către tavan. 

Când Sasha se întoarse să păzească liftul cu puşca, 
chepengfl fu rupt din plafon. Garguiul coborâ de pe acoperiş. în 
timpii saltului îşi ţinu aripile negre, din piele, strânse, dar apoi şi 
fl deschise, umplând cabina ascensorului. Muşchii membrelor 
ac<M perite cu solzi ale fiarei se încordară, pregătindu-se să 
sară spn| noi. Lovea cu coada, izbind pereţii cabinei. Ochii 
argintii aruncau fulgere. Gura bestiei părea căptuşită cu catifea 
roşie, dar limbi lungă, despicată era neagră. 

Mi-am amintit de proiectilele ca nişte sâmburi pe care le 
scuipase spre Lumley şi Hodgson şi am strigat s-o avertizez pe 
Sasha. Garguiul ţipă. Sasha trase un foc cu puşca. Dar înainte să 
fie atinşi de paraziţii viermuitori, liftul se sfârâmă, iar cabina se 
prăvăli In gol, împreună cu creatura care răcnea, cu cablurile de 
tracţiune, cu contragreutăţile şi cu barele din oţel. 


Din cauză că fiara avea aripi, mâ aşteptam sâ se ridice din 
ruinei şi sâ iasă din puț, dar mi-am dat seama că acesta nu mai 
exista. Priveam în vidul pe care-l zărisem în noaptea aceea, 
ceva mai devreme, în locul în care ar fi trebuit să fie scările. 

M-am gândit, prosteşte, la dulapul magic care servea ca 
poartă către ţara vrăjită Narnia, la oglinzi şi vizuini de iepuri ce 
duceau către un regat bizar, condus de regina cărţilor de joc. 
Aici era vorba doar de o nebunie trecătoare. 

Mi-am revenit şi am făcut ca Pooh, adică am acceptat tot 
ce văzusem - şi vedeam Incă. Am condus grupul nostru curajos 
prin hangarul în care se întâmplau chestii foarte mişto, am 
traversat ţara nimănui a trecutului, prezentului, viitorului şi a 
timpului lateral, spunând sa/ut unui muncitor fantomă uimit, cu 
o pălărie turtită, am agitat puştile spre alţi trei care păreau câ 
vor sa ne facă necazuri, încereînd sâ nu trecem prin spaţiul în 
care sc puteau materializa obiecte din alt timp, iar dacă-ţi 
închipui că asta-i uşor, atunci eşti un caca. 

Uneori ne aflam într-un depozit întunecat, abandonat, 
alteori în lumina roşie mohorâtă a faliei de timp, iar după zece 
paşi mergeam printr-un loc bine luminat, populat cu fantome 
ocupate şi la fel de vii ca noi. Cel mai neplăcut moment a fost 
atunci când am trecut prin ceața roşie şi, deşi eram departe de 
uşa de ieşire, ne-am pomenit în afara depozitului, într-un peisaj 
în care mase negre de ciuperci se înălţau, cu o formă 
asemănătoare copacilor, către un cer roşu, pe care ardeau doi 
sori înceţoşaţi, aflaţi jos, spre orizont. Dar, după o clipa, ne-am 
pomenit iarăşi printre muncitorii fantomă, apoi iar în beznă şi, în 
cele din urmă, am ajuns la ieşire. 

Nu ne-a urmărit nimeni în noapte, dar am fugit până am 
ajuns lângă Hummer, unde ne-am oprit în sfirşit şi ne-am întors, 
să privim la hangarul care fusese prins în furtuna de timp. 
Temelia din beton a clădirii, pereţii din oţel ondulat şi acoperişul 
curbat pulsau într-o lumină roşie. Din ferestrele înalte ţlşneau 
raze albe, puternice ca ale unui far, îndreptându-se către cer. 
Judecind după zgomot, puteai sâ crezi câ o mie de tauri 
năvăliseră într-o mie de prăvălii cu porţelanuri, aflate în 
interiorul clădirii, câ asistai la o ciocnire de tancuri pe un câmp 
de luptă, câ bande de răsculați urlau, cerând sânge. Pâmântul 
de sub picioarele noastre se zguduia, de parcă ar fi fost 
cutremur. Mă întrebam dacă ne aflam la o distanţă sigură. 


Mă aşteptam ca hangarul să explodeze sau sâ ia foc, dar 
lucrurile începură sâ se potolească. Lucirea roşie scăzu în 
intensitate, luminile ce ţişneau din ferestre sc întunecară şi am 
văzut cum clădirea uriaşă pâlpâi, ca şi cum două mii de zile şi 
do nopţi ar fi trecut în doar două minute, lucirea lunii altemând 
cu cea a soarelui şi cu întunericul, iar pereţii din tablă ondulai! 
păreau că sunt în bătaia unei lumini stroboscopice. Apoi, 
deodată clădirea începu sâ se demoleze singură, de parcă ar fi 
parcurs Ifl sens invers trecutul. Pe suprafaţa ei roiau muncitori, 
toţi mergind înapoi; în jurul construcţiei apărură utilaje şi maşini 
de con st mit; acoperişul dispăru, pereţii căzură, şiruri de 
camioane supscrl cimentul din fundaţii, trâgându-l în malaxoare, 
tevile de oţel fură scoase din pâmânt, ca nişte oase de dinozaur 
în timpul unor să pături arheologice, până ce toate cele şase 
niveluri subterane fut dcconstruite, apoi se pomi o năvală oarbă 
de camioane grele ş de excavatoare, care puseră la loc 
pământul pe care-l scoseser cândva, iar după o sclipire finală de 
lumină roşie peste locul acel totul se potoli. 

Hangarul şi tot ce fusese sub el încetase să existe. 

Spectacolul îi încântase pe copii, de parca îl întâlniseră pe 
E.T călăriseră pe spatele unui brontozaur şi făcuseră o călătorie 
pi Lună, toate astea într-o singură seară. « 

- A dispărut? se minună Doogie. 

- De parcă n-ar fi existat, i-am sugerat eu. 

- Dar a exi/stai, zise Sasha. 

- Efectul rezidual. Un efect rezidual necontestat. Presupun 
câ locul ăsta a implodat în trecut. 

- Dar dacă n-a existat niciodată, de ce-mi amintesc câ am 
fost înăuntru? întrebă Bobby. 

- Nu începe din nou, l-am avertizat eu. 

Ne-am înghesuit în Hummer - cinci adulţi, patru copii 
aţâţaţi, un câine slăbit şi o pisică mulţumită de sine —, iar 
Doogie condus până la bungalow-ul din Oraşul Mort, unde 
trebuia sâ rezolvăm problema cadavrului în putrefacție al lui 
Delacroix şi a tavanului căptuşit cu coconi de mărimea unor 
câmaţi. Munca unui exorcist nu se termină niciodată. 

Pe de alta parte, Aaron Stuart, cel care căuta necazurile 
cu luminarea, trase solemn concluzia în legătură cu sângeie de 
pe mâinile mele: 

- Domnul Halloway e mort. 


- Am mai discutat pe tema asta, m-am enervai eu. Nu-i 
mort. 

- E mort, îl aprobă şi Anson. 

- Poate câ-s mort, dar am pantalonii uscați, ripostă Bobby. 

- E mort, fu de acord Jimmy Wing. 

- Poate câ-i mort, zise gânditoare Wendy. 

- Ce naiba-i cu voi, copii? am întrebat eu, întorcându-mă în 
scaun câtre ei. Nu-i mort, e un paradox, dar nu-i mort. Tot ce 
trebuie sâ faceţi e să credeţi în zâne, să bateţi din palme, iar 
Tinker Bell va trăi! E atât de greu de priceput? 

- Răcoreşte-te, Omule-de-Zâpadă! mă sfătui Sasha. 

- M-am răcorit. 

Mă uitam încă la copii, care stăteau pe a treia bancă. 
Ultima. Orson stătea în spaţiul pentru bagaje, din spatele lor. îşi 
ridică un pic capul şi mă privi pe deasupra copiilor, de parca mi- 
ar fi zis calm sâ mă potolesc. 

- Sunt, l-am asigurat eu. Mirii dezaprobator. 

Bobby fusese mort. Mort. Cât se poate de mort. Bine. E 
timpul sâ ne revenim. Aici, în Wyvem, viaţa merge mai departe, 
uneori chiar şi pentru cei decedați- în plus, ne găseam la mai 
mult de un kilometru de plajă, deci orice s-ar fi întâmplat aici nu 
putea fi prea important. 

- Fiule, chestia cu Tinker Bell are o logică perfectă, zise 
Roosevelt, fie ca så mâ dea gata, fie pentru că înnebunise subit. 

- Mda, mormăi Jimmy Wing. Tinker Bell. 

- Tinker Bell, repetară gemenii la unison, dând din cap. 

- Mda, zise Wendy. De ce nu m-am gândit la asta? 
Mungojerrie miorlâi. Nu ştiu ce-a vrut să spună. 

Doogie coti, merse pe alee şi parcă pe peluza din faţa 
bungalow-ului. 

Copiii râmaseră în vehicul, împreună cu Orson şi 
Mungojerrie. 

Sasha, Roosevelt şi Doogie ocupară poziţii în jurul Hum 
mer-ului, stând de paza. 

La sugestia Sashei, Doogie indusese doua bidoane cu 
benzin printre provizii. Cu intenţia criminala de a distruge cât 
mai mult proprietăţi guvernamentale, eu şi Bobby am cărat 
lichidul satisfă câtor de inflamabil în bungalow. 

întoarcerea în casa aceea mică era şi mai puţin plăcuta 
decât | te supui unei operaţii estetice de amploare, dar, fiind 


bărbaţi |: toată firea, am urcat treptele şi am traversat porticul 
fără ezitard chiar liniştiţi. 

Am lăsat canistrele de benzină în sufragerie, cu grijă, de 
parcă n-am fi vrut sâ trezim un somnoros scandalagiu, iar eu am 
aprins lanterna. fl 

Coconii care atârnaseră pe tavan dispăruseră. 

La început m-am gândil că locuitorii din tuburile alea cară* 
ghioase îşi croiserâ drum afară din ele şi colindau prin 
bungalow, într-o formă aducătoare de necazuri. Apoi mi-am dat 
seama câ nu rămăsese prin colţuri nici măcar o şuviţă de 
filament şi câ nu s< vedea nici urma pe podea. 4 

Şoseta roşie desperecheată, care aparținuse, probabil, 
unul dintre copiii lui Delacroix, rămăsese în acelaşi loc, încă 
acoperit de praf. în general, bungalow-ul arăta aşa cum mi-l 
aminteam. 

Nu atâma nici un cocon în sufragerie. Nici în bucătărie. 

Cadavrul lui Leland Delacroix dispăruse, ca şi fotograful 
familiei sale, luminarea votivă, verigheta şi pistolul cu care se 
sinu cisesc. Linoleumul vechi era tot crăpat şi jupuit, dar pe el 
nu s vedeau nici un fel de pete biologice, care să indice că acolo 
putre zise un cadavru. J 

- Trenul Misterul ui n-a fost construit niciodată, deci 
Delacroi] n-a fost niciodată... în partea cealaltă, am zis eu. N-a 
deschis nici când uşa. 

- Nici n-a fost infectat sau posedat. Şi nu şi-a infectat 
familial Prin urmare trăiesc undeva? 

- Doamne, sper sâ fie aşa! Dar cum de nu-i aici, din 
moment ce noi ne amintim câ a fost aici? 

- Paradox, îmi răspunse Bobby, de parca el ar fi fost pe 
deplin satisfăcut de această explicaţie. Aşadar, ce facem? 

- S-o ardem, oricum. 

- Ca să fim siguri? 

- Nu. Pentru câ-s piroman. 

- Nu ştiam asta despre tine, fârtate! 

- Hai să-i dăm foc! 

în timp ce goleam canistrele cu benzină în bucătărie, în 
sufragerie şi in camera de zi, m-am oprit de mai multe ori, 
pentru câ aveam impresia că auzeam ceva în pereţii bungalow- 
ului. De fiecare data când ascultam, zgomotul slab înceta. 

- Şobolani, zise Bobby. 


Asta m-a alarmat, pentru câ şi Bobby auzise ceva, deci 
sunetele acelea nu fuseseră rodul imaginaţiei mele. Oricum, nu 
fusese furişatul-zgâriatul-ronţăitul şoarecilor, ci o alunecare 
lichidă. 

- Şobolani enormi! exclamă el, cu multă forţă, dar cu 
puţină convingere. 

M-am încurajat singur, spunându-mi câ eram ameţiţi de 
vaporii de benzină şi deci nu puteam sâ avem încredere în 
simţurile noastre. Dar mă aşteptam sâ aud voci râsunându-mi în 
cap: „Rămâi, râmăi, râmâi"... 

Am ieşit din bungalow fără să fim mâncaţi. 

Cu ultima canistră de benzină am tras o dâră prin portic, 
pe scări, pe alee. 

Doogie duse maşina mai departe, să fie la o distanţă 
sigură. 

Lumina lunii acoperea ca o mantie Oraşul Mort şi fiecare 
clădire tăcută părea să adăpostească privitori ostili, care 
pândeau la ferestre. 

După ce am aşezat canistra goală în portic, am fugit până 
la Hummer şi i-am cerut lui Doogie să dea înapoi, până când una 
dintre roţile din spate va ajunge pe capacul de la gura de 
canalizare. Capacul maimuţelor... 

Când m-am întors în curtea din faţă, Bobby aprinse 
chibritul. 

în timp ce flacăra albastru-portocalie gonea pe alee şi se 
căţăra pe primele trepte, Bobby mă întrebă: 

- Când am murit... 

-Da? < 

- Am tipat ca un porc înjunghiat, am bocit, mi-am pierdui 
demnitatea? J 

- Ai fost calm. în afară de faptul câ ţi-ai udat pantalonii. 

- Acum nu-s uzi. 

Flacăra ajunse tn sufrageria îmbibată cu benzină, iar furtuna dl 
foc se dezlănţui prin bungalow. *j 

Scăldat de lumina portocalie, am zis: 

- Când mureai... -Da? 

- Ai spus: „Te iubesc, fârtate“. 

- Ce prostie! rinji el. 

- lar eu ţi-am răspuns că sentimentul e reciproc. > i 

- De ce-am făcut noi o asemenea chestie? 


-Mureai. : 

- lar acum sunt aici. 

- O treabă foarte ciudată, l-am aprobat eu. 

- Avem nevoie de un paradox al obiceiurilor. 

- Cum ar fi? 1 

- Să ne amintim totul, dar să uitam de cuvintele din momentul 
morţii. 

- Prea târziu. Am discutat deja la biserica, la restaurant, la 
florărie. 

- Euo să mă îmbrac In alb, zise Bobby. 

- Asta ar Însemna sa te travesteşti 

Am plecat de lingă bungalow-ul care ardea şi am mers pe 
stradă. Crâcile răsucite ale arborilor, luminate de focul turbat, aruncau 
umbre pe caldarâm. 

Când am ajuns lingă maşina, un chelălăit cunoscut, furios 
chinui noaptea, urmat de o mulţime de voci piţigăiate. M-am uitat tn 
stingă şi am văzut o ceata de maimuțe din Wyvem, la o jumătate de 
cvartal, gonind către noi. 

Traiul Misterului şi terorile asociate lui dispăruseră* ca şi cum n- 
ar fâ fost, dar munca de o viaţă a Wisteriei Jane Snow mai avea 
consecinţe. 

Ne-am Înghesuit în Hummer, iar Doogie încuie toate uşile, 
apâsînd un buton din panoul de bord, tocmai când maimuţele rhesus 
se repezeau asupra vehiculului. 

- Dâ-i drumul, ham, miau, sa plecăm! răcnirăm cu toţii, deşi 
Doogie nu avea nevoie de nici o încurajare. 

Apăsă pe acceleraţie şi lăsă o parte a cetei ţipând de frustrare, 
In timp ce bara de protecţie din spate le scăpa. 

Dar nu scâpaserâm complet Maimuţele se căţârau cu 
tenacitate pe portbagajul de pe acoperiş. 

Una mai scârboasă se prinsese cu picioarele şi atârna cu capul 
în jos la uşa din spate a maşinii, răcnind obscenităţi simiene şi izbind 
furioasă cu mâinile In fereastra. Orson mirii la ea* s-o gonească, cu 
botul lipit de geam, strâduindu-se sa se ţină pe picioare In timp ce 
Doogie mergea ca la slalom, încercând sa arunce maimuţele de pe 
vehicul. 

Alta maimuța cobori de pe acoperiş, chiar pe parbriz, zgâindu- 
se la Doogie şi împiedictndu-L pe aceasta să vadă drumul. Cu o mina 
se ţinea de ştergătorul de parbriz* iar In cealaltă avea o piatra. Lovi cu 


piatra In parbriz, dar sticla nu se sparse. Izbi din nou, şi de data asta 
piatra produse o crăpătura. 

- S-o ia dracul bombăni Doogie şi porni ştergătorul. 

Bucata de metal prinse mâna maimuţei, iar lama din cauciuc o 
împinse. Animalul chelălăi, îşi dădu drumul, se rostogoli pe capota şi 
căzu de pe Hummer. 

Gemenii Stuart izbucniră în urale. 

Pe scaunul din faţa stătea Roosevelt, cavalerul fără puşcă, dar 
cu pisica. Ceva lovi fereastra de lângă el, suficient de puternic ca să-L 
facă pe Mungojerrie sa sarâ-n sus luat prin surprindere. 

Şi acolo atârna o maimuţă, tot cu capul In jos* dar aceasta avea 
o cheie fixa In mina dreapta şi o folosea ca pe un ciocan. Nu era o 
scula potrivita, dar cu mult mai buna decât piatra, iar când primata 
precoce izbi din nou, geamul se crapă. 

în timp ce mii de fisuri subţiri se întinseră instantaneu pe 
geamul lateral, Mungojerrie sări din poala lui Roosevelt pe spătarul 
scaunului, apoi pe scaunul dintre Bobby şi mine, după care sări în al 
treilea rfnd de scaune, câutând un refugiu printre copii. e] 

Pisica se mişcase atât de iute, că ajunsese printre copii înainte 
ca cioburile de sticlă să pice In poala lui Roosevelt. Doogie avea 
nevoie de ambele miini ca să tină volanul, iar dintre ceilalţi nici unul n- 
ar fi putut sâ tragă In invadator fără sâ-i zboare creierii! 
comunicatorului cu animalele, chestie care ni se părea nerentabilă. 
Aşa câ maimuta intră Inăuntru, sări peste Roosevelt, arâtându-i dinţii 
şi ameninţându-l cu cheia când acesta încercă s-o prindă; mişcându- 
se iute, de parcă ar fi fost pisică, sări de pe scaunul din faţă pe 
bancheta din mijloc, acolo unde stăteam eu, între Sasha şi Bobby. 

Surprinzător, dar maimuța se repezi la Bobby, crezând poate că 
el este băiatul Wisteriei Jane Snow. Mămica fusese creatorul ei; deci 
pentru maimuțe eram echivalentul fiului lui Frankenstein. Ană auzit 
cheia zăngănind clnd lovi craniul lui Bobby, spre tâmplă, dar nu atât 
de tare pe cit dorise animalul, pentru ca nu reuşise să izbească 
suficient de puternic în timpul saltului. 

Apoi Bobby reuşi sa prindă maimuța de gât şi o strânse cu 
ambele miini până când acesta dădu drumul cheii, ca sa se apuce de 
mâinile care o sugrumau. Numai cineva care ura teribil de mult 
maimuţele ar fi încercat sa folosească o arma în înghesuiala aia, aşa 
ca, tn timp ce Doogie continua sa facă slalomuri din trotuar fii trotuar, 
Sasha lăsă in jos geamul din partea ei, iar Bobby împinse invadatorul 
către mine. L-am apucat de gât, sub mâinile lui Bobby, şi l-am strâns 


puternic, să-l strangulez, apoi Bobby i-a dat drumul. Toate astea se 
întâmplară iute, prea iute ca sa ne gtndim ce sa facem cu maimuța 
care măriia-se-zbătea-scuipa făcându-şi simțită prezenţa, dând din 
miini şi din picioare cu o putere surprinzătoare, daca ţinem seama ca 
nu mai respira şi nu-i ajungea singe la creier; cele douăsprezece 
kilograme de primata furioasa ne trăgeau de par, voiau să ne scoată 
ochii, sa ne rupă urechile, loveau cu coada, se zbăteau cu furie şi 
încercau sâ se elibereze. Sasha îşi trase capul într-o parte, iar eu m- 
am aplecat peste ea, înecreînd să las maimuta fără cunoştinţă, dar, 
mai ales, s-o arunc din Hummer. Am scos-o pe fereastră şi i-am dat 
drumul, iar Sasha ridică geamul atât de repede, că aproape îmi prinse 
mâinile. 

- Să nu mai trecem prin aşa ceva, îmi spuse Bobby. 

-OK. 

Alt sac cu purici sari de pe acoperiş, intenţionând sa intre prin 
fereastra sparta, dar Roosevelt o Intimpina cu un pumn cit un baros, 
iar maimuța zbura In noapte, de parca ar fi fost lansata de o 
catapulta. 

Doogie continua sa conducă Hummer-ul cu viteză şi In zigzag, 
iar In spate, maimuţele care atâmau cu capul In jos de pe acoperiş se 
bălăngăneau prin faţa ferestrei ca pendula unui ceas. Orson căzu, dar 
sări din nou în picioare, mâriind şi arătindu-şi colţii* amintindu-le ce 
preţ ar plăti dacă ar încerca sâ intre. 

Uitându-mă în spate, la maimuţele care se legănau, am văzut 
ca restul cetei continua sa ne urmărească. Slalomul lui Doogie ne 
ajutase sâ scăpăm de câţiva dintre atacatori, dar ne redusese viteza, 
iar răutăcioşii cu ochi lucitori se apropiau. 

Atunci omul-sas încetă sâ mai şerpuiască, acceleră şi coti atât 
de iute, Incit trebui sa apese pedala de frână până-n podea ca sâ nu 
intre într-o haita de coioţi. 

Maimuţele din spatele maşinii ţipară când văzură sau mirosiră 
haita. Săriră de pe Hummer şi fugiră sâ-şi salveze vieţile. 

Coioţii, vreo cincizeci sau şaizeci, porniră ca un curent şi se 
scurseră In jurul vehiculului. 

Mi-a fost teama că vor încerca sa intre prin fereastra sparta. Cu 
colții lor, ar fi fost mai greu de oprit decât maimuţele. Dar ei nu 
manifestară vreun interes pentru carnea de oameni In conserva şi 
trecură pe lângă noi, strângându-şi la loc rindurile după ce ne 
depăşiră. 


Ceata care ne urmărea dădu colţul şi nimeri peste haita. 
Maimuţele săriră în aer de surpriză, de-ai fi zis câ-s pe trambulină. 

Dar fiind maimuțe deştepte, se retraseră fârâ ezitare, iar coioţii 
se luară după ele. 1 

Copiii se răsuciră in scaun, aplaudtnd coioţii. | 

- Asta-i o lume a lui Barnum şi Bailey, zise Sasha. j 

Doogie ne scoase din Wyvem. ; 

Norii dispăruseră cit fuseserăm sub pămint, iar luna atlma pe 
cer, rotundă ca timpul. 

| 

27 

încă înainte de miezul nopţii, am dus fiecare copil acasă şi a 
fost grozav. Lacrimile nu-s întotdeauna amare, in timp ce ne făceam 
turul, lacrimile de pe Cetele părinţilor copiilor erau dulci ca milostenia. 
Când Lilly Wing mă văzu, cu Jimmy In braţe, am zărit In ochii ei ceva 
după care tânjisem altădată, dar care acum avea mai puţină 
importanta decât ar fi avut în trecut. 

Când ne-am întors acasă* eu, Sasha şi Bobby ne pregăteam de 
petrecere, dar Roosevelt dorea să-şi recupereze Mercedes-ul, sa se 
întoarcă pe iahtul lui frumos din portul pentru ambarcaţiuni şi sa 
pregătească o legătura de pirat din came macra, sâ-şi pună pe ochiul 
umflat 

- Copii, am Imbâtrânit. Voi o sa petreceţi, eu o så mâ culc. Din 
cauza ce nu era de serviciu la postul de radio* Doogie avea 

o întâlnire la miezul nopţii* de parca fusese sigur ca se va 
întoarce şi ca va avea chef de dans. 

- Bine ca am timp sa fac un duş, câ miros ca o maimuta. 

In titnp ce Bobby şi Sasha încărcau planşele de surf In Explorer- 
ul ei, eu mi-am spălat mâinile murdare de sânge. Apoi m-am dus cu 
Mungojerrie şi Orson în sufragerie - acum camera pentru muzica a 
Sashei — ca sa ascult caseta pe care o mai ascultasem de doua ori 
până atunci. Testamentul lui Leland Delacroix. 

Nu se afla în aparat, unde o lăsasem ctnd o ascultaseră Sasha* 
Roosevelt şi Mungojerrie. Se părea ca dispăruse, precum clădirea care 
gâzduise Trenul Misterului. Daca Delacroix nu se sinucisese, dacă nu 
lucrase la proiectul cu trenul şi nu trecuse niciodată în cealaltă parte, 
atunci nici caseta nu fusese înregistrata. 

M-am dus la raftul în care-şi păstra Sasha benzile. Dublura 
testamentului lui Delacroix, cu eticheta „Rinichi şi lequiia" era acolo 
unde o pusesem. 


- Cred că-i goala, am presupus eu. 

Orson mă privi ironic. Bietul băiat avea nevoie sa fie îmbăiat, 
tratat cu antiseptice şi bandajat. Probabil ca Sasha mi-o luase' Inainte 
şi dusese o trusa de prim ajutor In camioneta. A 

Mungojerrie aştepta lângă casetofon să mă Intorc cu caseta. 

Am pus-o In aparat şi am apăsat butonul de pornire. 

Fişiitul benzii magnetice. Un clinchet uşor. O respiraţie ritmica. 
Apoi o respiraţie accelerata, pltnsete, sughiţuri jalnice. în cele din 
urma, vocea lui Delacroix: „Acesta-i un avertisment. Un testament." ' 

Am apăsat pe butonul de oprire. Nu înţelegeam de ce caseta 
originala încetase sa existe, iar copia rămăsese intacta. Cum de-şi 
făcuse Delacroix testamentul, din moment ce nu călătorise niciodată 
cu Trenul Misterului? 

- Paradox, am zis eu. Orson a dat aprobator din cap. 
Mungojerrie se uita la mine şi casca, de parca mi-ar fi spus că-s 

prost. 

Am dat banda înainte, până am ajuns la fragmentul în care 
Delacroix înşira oamenii pe care-i ştia că lucraseră la proiect, citindu- 
le şi titlurile. Primul fusese, dacă-mi aminteam bine, doctorul 
Randolph Josephson. Un savant civil, şeful proiectului. 

Doctor Randolph Josephson. 

John Joseph Randolph. 

Când fusese eliberat din închisoarea pentru delincvenţi minori, 
Johnny Randolph devenise Randolph Josephson. Cu aceasta noua 
identitate, studiase pentru a-şi îndeplini destinul pe care-l imaginase 
pentru sine după ce văzuse o cioara ieşind din stânca solida. 

Daca vreţi, puteţi sa credeţi câ diavolul ti făcuse o vizita lui 
Johnny Randolph, cel de doisprezece ani, sub forma unei ciori; 

vorbitoare, care-i ceruse sâ-şi ucidă părinţii şi să construiască o 
maşină - Trenul Misterului - care sa deschidă uşa dintre aceasta lume 
şi iad, permiţând sa iasă de acolo legiunile de îngeri întunecaţi şi 
demoni condamnaţi sa trăiască tn adincuri. 

Sau poţi sa crezi ca un băiat ucigaş citise un asemenea 
scenariu într-o... sa zicem carte cu benzi desenate, apoi luase intriga 
şi o transformase într-o iluzie care-l motivase să construiască 
maşinăria aceea infernală. Pare greu de crezut câ un sociopat care 
taie-măcelâreşte-zdrobeşte ar putea deveni un savant de-o 
asemenea valoare Incit sa se investească miliarde de dolari din banii 
guvernului tn munca lui, dar ştim ca era un sociopat care se stâpinea 
neobişnuit de bine, care-şi limita crimele la una pe an, folostndu-şi 


restul energiei criminale în cariera ştiinţifica. Bineînţeles, mulţi dintre 
cei care decid cum sa se cheltuiască miliardele din bugetul la negru 
nu-s la fel de echilibraţi ca mine sau ca tine. Eh, nu la fel de echilibraţi 
ca tine, pentru câ oricine citeşte aceste volume ale jurnalului meu din 
Moonlight Bay va avea motive sa se îndoiască de faptul câ aş fi 
echilibrat. Cei care gestionează casa de bani publici sprijină deseori 
proiecte nebunesc de ambiţioase şi aş fâ surprins daca John Joseph 
Randolph - alias doctor Randolph Josephson - ar fâ singurul lunatic 
care s-a scăldat In banii impozitelor noastre. 

g Mâ întrebam daca Randolph murise acolo in Fort Wyvem, 
Ingropat de viu sub mii de tone de pâmânt care, tn răsturnarea 
nebuneasca a timpului, fuseseră readuse de camioane şi excavatoare 
In groapa In care existaseră cândva camera-ou şi încăperile asociate 
ei. Sau nu se dusese niciodată In Wyvem şi nu proiectase Trenul 
Misterelor? Trăia undeva, petrecindu-şi ultimul deceniu lucrtnd la alt 
proiect sau la unul similar? 

Circul cu trei sute de arene al imaginaţiei mele îşi întinse brusc 
cortul, iar eu am fost convins ca John Joseph Randolph stătea chiar tn 
acel moment la fereastra sufrageriei, uitându-se la mine. M-am 
răsucit. Jaluzelele fuseseră coborite. Am traversat încăperea, am tras 
de sfoara şi am ridicat jaluzelele. Johnny nu se afla acolo. 

Am mai ascultat un pic din caseta. Al optsprezecelea 
nume din lista lui Dclascroix era Conrad Gensel. Nici o Îndoiala 
ca aveam de-a face chiar cu ticălosul solid cu par negru, tuns 
scurt, cu ochii de un galben-câprui şi cu dinţi de păpuşa. Poate 
ca fusese unul dintre timponauţii care călătoriseră în partea 
cealaltă, unul dintre putinii care se Întorseseră vii. Poate îşi 
găsise un destin propriu în lumea aceea a cerului roşu sau 
înnebunise din cauza a ceea ce văzuse In locul acela de coşmar. 
în orice caz, nu se cunoscuse cu Randolph la o masa organizata 
de biserica sau la un festival al capşunelor. 

încă mi se zburlea părul pe ceafa, pentru ca, deşi clădirea 
Trenului Misterului fusese demolata, până la ultima fărâmă de 
ciment şi pină la ultima aşchie de otel, nu credeam ca totul se 
terminase. 

John Joseph Randolph nu fusese la fereastra. Acum eram, 
convins ca Gensel Conrad stătea cu nasul lipit de geam. Pentru 
câ lăsasem jaluzelele dupa ce verificasem daca Johnny nebunul 
se afla in preajma, am traversat iarăşi camera. Am ezitat. Am 
ridicat jaluzelele. Nici urma de Conrad. 


Clinele şi pisica mâ urmăreau cu interes, de parca s-ar fi 
distrat de minune. 

— Marea Întrebare, le-am spus eu lui Mungojerrie şi lui 
Orson, In timp ce-i conduceam In bucătărie, este dacă uşa pc 
care a deschis-o Johnny dădea spre iad sau In alta parte. 

N-ar fi primit fonduri daca ar fi promis câ va clădi o punte 
pentru Belzebut. Fusese discret. Sint sigur că finanţatorii secreţi 
crezuseră ca sprijină cercetări şi experimente dc călătorie tn 
timp. Şi pentru ca toţi erau ticniţi, li se păruse o chestie 
raţionala. 

Am scos un pachet cu clrnaţi din congelator. 

- Dupa cele pe care ni le-a spus în încăperea aia din 
arama, cred ca exista un soi de călătorie tn timp. înainte, Inapoi 
— dar tn cea mai mare parte în lateral. 

Am rămas sa mă g îndese la problema, cu c im aţii 
congelaţi în mâna. 

Orson se învirtea tn jurul meu. 

- Sa presupunem câ există lumi în afara acesteia, in 
curentul timpului care curge în lateral cu noi. Lumi paralele. 
Conform fizicii cuantice, pot exista un număr infinit de universuri 
in afara celui al nostru, la fel de reale ca acela fn care trăim. Nu 
putem sa Ic vedem. Cei de acolo nu ne pot vedea. Ele nu se 
intersectează niciodată. Poate cu excepţia Wyvemului. Unde 
Trenul Misterului a amestecat realităţile, ca un malaxor gigantic. 
Pentru un timp. 

Acum şi Mungojerrie se Invirtea în jurul meu, tinindu-se 
dupâ Orson. 

- E posibil ca unul dintre universurile acelea sa fie atit de 
teribil Incit să fie chiar iadul? Atunci poate ca exista altă lume 
paralelă, atât de minunata incit sa nu putem s-o deosebim dc 
rai. 

Potaia care dădea tircoale şi cotoiul care mâ ocolea se 
concentraseră atit de mult asupra cârnaţilor, intraseră attt de 
mult fn transa, Incit, dacă Orson s-ar fi oprit brusc, Mungojerrie 
ar fi mers mai departe şi s-ar fi căţărat pe el fărâ sâ-şi dea 
seama unde se afla. 

Am desfăcut ambalajul cimaţilor, am turnat sosul pe o 
farfurie, m-am dus spre cuptorul cu microunde, dar m-am oprit 
in mijlocul camerei, meditind mai departe. 


- De fapt, n-ar fi posibil ca unii oameni - fizicieni obişnuiţi 
sau mistici - să fi privit uneori prin bariera dintre curenţii 
timpului? Să fi avut viziuni ale acelor lumi paralele? Poate aşa s- 
au obţinut conceptele noastre despre viaţa de după moarte... 

Bobby intrase In bucătărie, venind din garaj, chiar In 
timpul ultimului meu monolog. Mă asculta un moment, dar apoi 
se aşeza In urma lui Orson şi Mungojerrie, Invirtindu-se în jurai 
meu. 

- Şi daca ne mutăm acolo, din lumea aceasta, când 
murim? Dacă ne deplasăm în lateral, într-o lume paralela cu a 
noastră? Ar fi vorba de religie sau de ştiinţa? 

- Nu-i vorba de nimic, interveni Bobby. Tu vorbeşti de unul 
singur despre religie, ştiinţa şi pseudoştiinţă, dar noi ne gând im 
la cârnaţi. 

După acest imbold, am pus farfuria în cuptorul cu 
microunde. Ctnd câmaţii s-au încălzit, i-am dat doi lui 
Mungojerrie, şase lui Orson - pentru ca noaptea trecuta, atunci 
când lărgisem tăietura din gardul de sârmă şi-l grăbisem să 
intre tn Wyvem, ti promisesem cirnati, iar cu inii (in întotdeauna 
promisiunile pe care le fac prietenilor mei, aşa cum şi ei işi 
respecta promisiunile pe care ml le fac. * 

Nu i-am dat nici unul lui Bobby, pentru ca fusese obraznic. 
>* 

- la te uita ce-am găsit, îmi zise el, In timp ce-mi spălam 
gră* simea de cârnaţi de pe miini. ^| 

Aveam degetele ude, dar el Imi întinse şapca Trenului 
Misterului. 

- Nu poate să existe, am spus eu. 

Dacă Intreaga clădire care găzduise proiectul dispăruse, 
de ce rămăsese şapca? 

- Nu exista ceea ce ştim noi. Dar exista altceva, îmi 
răspunse el. Mirat, am Întors şapca In miini şi m-am uitat la 
cuvintele at 

deasupra cozorocului. Literele cusute cu roşu-rubiniu nu 
mal; alcătuiau cuvintele „Trenul Misterului“*, fn locul lor scria: 
„Aleea Tornadei“?. T, 

- Ce-i Aleea Tornadei? am Întrebat eu. '»E 

- Nu ti se pare... i 

- Cam respingător"? 

- Mda... 


- Teribil dc ciudat... 

Poate că Randolph, Conrad şi ceilalţi erau aici tn Wyvem 
sau în altă parte a lumii, lucrând la acelaşi proiect, dar care 
acum avea alt nume. Nu fusese abandonat. 

- O s-o mai porţi? mă Întreba Bobby. , -Nu. 

- Bună idee. Vreau sa te întreb ceva. Ce s-a înttmplat cu 
mine, cei mort? i 

- lar Începi! Ai încetat să exişti, asta-i tot. 

- Pentru ca n-am murit. 

- Nu-s Einstein. 

- Şi dacă mă trezesc într-o dimineaţa, iar alături de mine 
sta un alt eu, mort, putrezit şi împuţit? 

- Va trebui să-ţi cumperi cearşafuri noi. 

După ce am împachetat şi eram gata de petrecere, ne-am 
dus spre virful coltului de sud al golfului, unde vila lui Bobby - o 
construcţie minunată din lemn vechi de tek şi sticlă - era singura 
locuinţă. 

Pe drum, Sasha a oprit lingă un telefon public, şi-a 
schimbat vocea, imitându-l pe Mickey Mousc - Dumnezeu ştie de 
ce Mickey Mouse, clnd oricare personaj din Regele Leu ar 11 fost 
mai potrivit - şi a informat politia despre ce se găsea în casa 
familiei Stanwyk. 

După ce ne-am pus din nou în mişcare, Bobby întrebă: 

- Fârtate... -îhă. 

- Cine ţi-a lăsat şapca Trenului Misterului? Şi cine a pus 
ecusonul lui Delacroix sub ştergătorul jeepului, noaptea trecuta? 

- N-am nici o dovada. 

- Dar vreo bănuiala? 

- Cap-Mare. 

- Vorbeşti serios? 

- Cred că-i mai deştept decât pare. -Eun schilod mutant, 
exclamă Bobby. 

- Asta sunt şi eu. 

- Bună replica! 

în casa lui Bobby ne-am schimbat hainele de strada cu 
costume de surf, apoi am încărcat un răcitor plin cu bere şi o 
grămadă de gustări în Bxplorer. 

înainte sa ne distram mai trebuia sa rezolvăm o problema, 
ca sâ încetăm sa privim nervoşi la fereastră, uittndu-ne după 
conductorul nebun al Trenului Misterului. 


Monitoarele foarte mari ale calculatoarelor din biroul de 
acasă al lui Bobby erau pline cu hărţi colorate, grafice, fotografii 
ale Pământului luate de pe orbita cu doar câteva minute în urma 
şi diagrame dinamice ale condiţiilor meteorologice din toata 
lumea. Aici - cu ajutorul angajaţilor săi din Biroul Moonlight Bay 
pentru Surf - Bobby prezicea condiţiile de surf pentru abonaţii 
din douăzeci de țari. 

Nu-s compatibil cu calculatoarele, XP-ul mă face sa nu fiu, 
de aceea am stat deoparte când Bobby se aşeză In faţa unui 
post de lucru, îşi trecu degetele peste tastatura şi caută într-o 
bază de dace o lista cu toţi oamenii dc ştiinţa americani din 
vremea noastră. Logica ne spunea că un geniu nebun, obsedat 
de posibilitatea călătoriei în timp, hotărit sâ dovedească faptul 
că există lumi pândele alături de a noastră şi că se putea ajunge 
în târâmurile acelea printr-o mişcare laterală în timp, trebuia să 
fie fizician şi iucă unul foarte bun, cu fonduri foarte mari. dacă 
dorea să pună în practică teoria sa. 

Bobby îl găsi pe doctorul Randolph Josephson în trei 
minute. Lucra la o universitate din Nevada şi locuia în Reno. 

Mungojerrie sări lângă calculator, ca să se uite atent la 
datele de pc ecran. Exista chiar şi o fotografie. Era vorba de 
savantul nostru cel nebun, fără urmă de îndoială. 

în ciuda închiderii multor baze militare după sfârşitul 
Războiului Rece, Nevada rămăsese cu câteva laboratoare. 
Puteam să presupunem câ măcar in unul dintre ele se continuau 
proiecte de cercetare foarte secrete, de felul celor din Wyvem. 

- Poate ca s-a mutat la Reno ce s-a închis Fort Wyvem, 
zise Sasha. Asta nu Înseamnă câ-i inca în viaţă. Ar fi putut sâ 
vină aici, să-i răpească pe puşti şi sa piară atunci etnd clădirea 
s-a demolat... 

- Poate ca n-a lucrat deloc în Wyvem. Daca Trenul 
Misterului n-a existat, poate ca a fost de la început tn Reno, 
construind Aleea Tornadei sau cine ştie ce... 

Bobby sună în Reno şi obţinu un număr de telefon al 
doctorului Randolph Josephson. îl nota pc o foaie. 

Deşi Îmi dădeam seama câ dc vina era imaginaţia mea, 
cele zece cifre păreau sa aibă o aură rea, dc parcă ar fi fost 
numărul de telefon la care politicienii dornici să-şi vândă sufletul 
puteaţi să vorbească Satanei douăzeci şi patru de ore pe zi, 


şapte zile pe sâptâmina, inclusiv de sărbători, acceptându-se şi 
apelurile cu taxă inversa. 

- Tu eşti singurul dintre noi care i-ai auzit glasul, zise 
Bobby, tragindu-şi scaunul într-o parte, ca sa ajung la telefonul 
statici de lucru. Am luat masuri încât, dacă o sâ fie curios, să nu 
ne poată identifica. 

Când am luat receptorul, Orson îşi puse labele din faţa pc 
măsuţa staţiei şi-mi apucă mina blind intre dinţi, ca şi cum mi-ar 
fi spus să pun telefonul jos şi să nu sun. 

- Trebuie s-o fac, fârtate! A oftat. 

- Datoria, i-am spus. 

A înţeles cuvintul datorie şi mi-a dat drumul. 

Deşi părul de pe ceafă mi se zburlise, am format numărul. 
în timp ce ascultam cum sună telefonul, mi-am spus că 
Randolph c mort, îngropat de viu in groapa in care fusese 
camera căptuşita cu aramă. 

Mi-a răspuns la al treilea ţtiiit. l-am recunoscut vocea 
imediat, chiar când a spus a/o. 

- Doctorul Randolph Josephson? -Da. 

Aveam gura uscata şi limba lipita dc cerul gurii. 

- Alo? Mai suntcţi pe fir? întrebă el. 

- Randolph Josephson care s-a numit mat înainte John 
Joseph Randolph? 

Nu mi-a răspuns. Dar li auzeam respiraţia. 

- Crezi ca dosarul tău din copilărie a fost distrus? Crezi ca 
poţi să-ţi ucizi părinţii» şi faptele sâ fie uitate pentru totdeauna? 

Am închis, trântind receptorul. 

- Şi acum ce facem? întrebă Sasha. 

Ridiclndu-se de pe scaunul staţiei de lucru, Bobby li 
răspunse: 

- Poate ca In versiunea asta a vieţii sale, individul n-a 
făcut rost de fonduri la fel de iute cum făcuse rost tn Wyvem 
sau poate n-a găsit suficiente. Poate ca n-a început încă alt 
model al Trenului Misterului. 

- Dar, daca a făcut rost, cum f 1 vom opri? zise Sasha. Ne 
ducem în Reno şi-i tragem un glonţ tn cap? 

- Numai daca nu putem să evităm asta, am spus eu. Am 
luat nişte tăieturi din ziare de pe peretele expoziţiei crimelor lui, 
din tunelul de sub camera-ou. Erau Încă tn buzunarul meu când 
ani ajuns acasă. Nu au dispărut, ca... trupul lui Bobby. Ceea ce 


Înseamnă câ Randolph a comis crime. Emoţia lui anuala. Poate 
ca ar trebui ca mâine sa dau un telefon anonim la politie şi să-l acuz 
de asasinatele acelea. Dacă le cercetează, s-ar putea să-i descopere 
jurnalul sau alte trofee. 

- Dar chiar daca-l arestează, interveni Sasha, cercetările ar 
putea continua şi fără el. S-ar putea construi o noua versiune a 
Trenului Misterului, iar uşa dintre realităţi va fi deschisa. 

M-am uitat la Mungpojerrie. Mungojerrie se uita ia Orson. Orson 
se uita la Sasha. Sasha se uita la Bobby. Bobby se uita la mine şi zise: 

- Atunci am încurcat-o. 

- O sa informez politia mâine, am spus eu. E lucrul cel mai bun 
pc care-l putem face. lar daca poliţiştii nu-l pot aresta... 

- Atunci mă duc cu Doogie in Reno şi-l dam gata, făgădui 
Sasha. 

- Ai nişte metode, femeie... exclama Bobby. Venise timpul să 
ne distram. 

Sasha conduse Explorer-ul printre dune, prin iarba de pe mal 
argintată de lumina lunii, apoi de-a lungul unui debarcader, şi parca 
pe plaja din extremitatea sudica a golfului, chiar lângă linia fluxului. 
Nu-i legal sa mergi cu maşina atât de departe, dar fuseserăm pânâ-n 
iad şt înapoi, deci ne imaginam câ puteam sa supravieţuim oricărei 
pedepse primite pentru aceasta încălcare. 

Am întins paturi pe nisip, lângă Explorer, şi am aprins o singură 
lanterna Coleman. 

La gura golfului staţiona o nava marc, la nord-vest de noi. Deşi 
o învăluia noaptea, iar luminile din hublouri nu ajungeau ca sa ne dam 
seama cum arata nava, eram convins ca nu văzusem aşa ceva prin 
părţile noastre. Chestia asta mă stlnjenea, dar nu atât de mult Incât 
să mă duc acasă şi sa mă ascund sub pat. 

Valurile arătau minunat, de doi-trei metri dc la baza la creasta. 
Curentul spre larg era suficient de puternic ca sa le dirijeze Intr-un 
şuvoi modest, iar In lumina lunii spuma sclipea ca nişte coliere de 
perle ale sirenelor. 

Sasha şi Bobby se duseră până la linia de spargere, iar eu am 
stat primul de garda pc țărm, împreuna cu Orson, Mungojerrie şi doua 
puşti. Deşi Trenul Misterului nu mai exista, retrovirusul deştept al 
mămicii mai acţiona încă. Poate ca vaccinul promis şi tratamentul 
erau aproape gata, poate ca oamenii din Moonlight Bay se 
transformau încă. Coioţii nu haliseră toate maimuţele. Măcar câteva 
se aflau pe aici, pe undeva, cu gânduri nu prea drăguţe pentru noi. 


Folosind trusa de prim ajutor luata de Sasha, am curăţat rănile 
lui Orson cu antiseptice şi am turnat peste ele un strat gros de 
Neosporin. Rosătura de pe falca stingă, de lingă nas, nu mai arata la 
fel de rău ca la început, dar urechea arata jalnic. Aveam de gând sa 
chem un veterinar, dimineaţa, ca sa ne spună ce posibilităţi existau 
pentru repararea cârtii agi ului rupt 

Cu toate ca antisepticul ustura, Orson nu se plângea. E un 
câine bun şi o persoana şi mai buna. 

— Te iubesc, fârtate, i-am spus eu. 

El m-a lins pe obraz. 

Mi-am dat seama că, din timp in timp, mă uitam In dreapta şi-n 
stingă, aştcptându-mă sa vad maimuţele, dar şi mai pregătit sâ-l 
zăresc pe Johnny Randolph năvălind către mine. Sau pe Hodgson, tn 
costumul spaţial, cu faţa colcăind de paraziți. După ce realitatea 
fusese făcuta ţăndări, poate ca nu se mai aşezase ia loc, conform 
modelului vechi, confortabil. Nu reuşeam sâ scap dc sentimentul câ 
se putea întâmpla orice. 

Am deschis o bere pentru mine şi una pentru Orson. l-am 
turnat-o într-un castron şi i-am sugerat s-o împartă cu Mungojerrie, 
dar pisica lua o Înghiţitura, apoi o scuipa cu scirbâ. 

Noaptea era bltndă, cerul plin de stele, iar zgomotul valurilor 
care se spărgeau părea bătaia unei inimi puternice. 

O umbra trecu prin faţa lunii pline. Doar un şoim, nu un gargui. 
` Creatura cu aripi negre, din piele şi coada ca un bici fusese 
Inzestrata şi cu doua coame, cu copite şi cu o figura hidoasa, dar 
umana, prea umana pentru a fi plasata pe silueta aceea grotescâ. 
Sint sigur că schiţe ale unor asemenea creaturi se găsesc în cărţi încă 
de când au început să fie tipărite cărţi, iar sub majoritatea desenelor - 
daca nu sub toate - găseşti aceeaşi definiţie: „demon". 

Am decis så nu mâ mai gândesc la asta. 

După un timp, Sasha ieşi din valuri, Impleticindu-se fericita, iar 
Orson se împletici spre ea, de parca şi-ar fi Închipuit câ are chef de 
vorba. ii 

Sasha se tiinti pe pătura, lângă mine. l-am deschis o bere. * 

- Ai văzut nava aia? mâ întrebă ea. i -E mare. 

- Ne-am dus mai In larg decât era nevoie. Ne-am uitat mai de 
aproape. E un vas al marinei. *j 

- N-am văzut niciodată o nava de lupta ancorata aici. j 

- Se întâmplă ceva. 4 


- întotdeauna se întâmplă ceva. , Mă străbătu un fior de 
premoniţie. Poate câ urma să sosească un 

tratament şi un vaccin. Sau poate ca marile creiere deciseseră 
câ singura cale de a ascunde fiascoul din Wyvem şi de a opri suria 
retrovirusului era sa şteargă vechea baza şi Moonlight Bay de pe 
harta. Sa le şteargă cu o lovitura termonucleara, căreia sa nu-i 
supravieţuiască nici un virus. Poate ca opinia publică va crede, daca 
va fi bine pregătita, ca evenimentul nuclear care răsese de pe fata 
pamintului Moonlight Bay fusese opera teroriştilor. 

Am decis sa nu mă mai glndesc la asta. ; 

- Eu şi Bobby o sâ ne dam tnttlnire. O sa ne căsătorim, i-am 
povestit eu. 

- Mi se pare normal, din moment ce a spus ca te iubeşte. 

- Pentru ca aşa simţim. 

- Şi cine o să fie domnişoara de onoare? -Orson. 

- Ne aflam într-o zăpăceală totala. 

- Vrei sa fii cavaler de onoare? 

- Sigur, daca până atunci nu-mi vor veni de hac nişte maimuțe 
furioase sau alte chestii. Bucura-te de valuri, Omule-de-Zâpadâ! 

M-am ridicat, mi-am luat planşa şi i-am spus: 

- O sâ-l las pe Bobby sa mă aştepte in fata altarului, daca vrei 
să te măriţi cu mine. 

Apoi m-am dus către valuri. 

M-a lăsat sa fac şase paşi, înainte sa strige: 

- Asta a fost o cerere în căsătorie? 

- Da! am ţipat eu. 

- Eşti un prost! a răcnit ea. 

- înseamnă că accepti? am strigat spre ea, în timp ce 
intram în mare. 

- N-o să scapi atât de uşor. Trebuie sâ-mi faci curte. 

- Deci accepti? 

- Da! 

Cu spuma valurilor In jurul gleznelor, m-am întors sâ o 
privesc, aşa cum stătea în lumina lanternei Coleman. Daca Kaha 
Huna, zeiţa stufului, a fost vreodată pe pâmint, atunci se afla 
aici in noaptea aceasta, nu in golful Waimea, şi nu trăia sub 
numele Pia Klick. 

Orson stătea lingă ea, dând din coada, evident Incintat sa 
fie domnişoară de onoare. Apoi încetă brusc sâ dea din coada. 
Se apropie de apa, ridica botul şi adulmeca aerul, apoi privi 


nava dc război ancorata dincolo de gura golfului. Eu nu vedeam 
nimic deosebit la vasul aceia, dar ceva atrăsese atenţia - şi 
îngrijorarea lui Orson. 

Dar valurile arătau prea minunate ca sâ rezist. Cârpe 
dicm. Cârpe noctem. Cârpe uestus - bucurâ-te de valuri. 

Marea nopţii venea de departe, din Tortuga, din Tahiti, din 
Bora Bora, din Insulele Marchize, dintr-o mie de plaje scăldate 
de soare, pe care n-o sa calc niciodată, unde cerul tropical este 
de un albastru pe care n-o sâ-l vad vreodată, dar toata lumina 
de care am nevoie sa afla aici, cu cei pe care-i iubesc, care mă 
luminează. 

Cuprins 

PARTEA ÎNTÎI Băieţii dispăruţi..... 

PARTEA A DOUA Ţara nimănui.......