Isaac Asimov — Nemesis

ISAAC ASIMOV 


ISAAC ASIMOV 


Nemesis 


CUPRINS: 
Prolog 5 


. Marlene 7 

„ Nemesis 20 

„ Mama 35 
„Tatăl 41 

„ Darul 58 

„ Abordarea 64 

. Distrugere? 74 
. Agentul 85 
.Erythro 95 


. Persuasiune 107 
„Orbita 115 

„Mânie 119 

. Domul 131 

„ Pescuitul 155 

. Maladia 167 

„ Hiperspaţiu 175 

. În siguranţă? 189 

. Viteza superluminică 199 
. Hotărârea 214 

„. Dovada 223 

„ Scanarea cerebrală 240 
„ Asteroidul 255 

„ Zborul 260 

„ Detectorul 276 

„ Suprafaţa 287 

„ Planeta 303 

. Viaţă 314 

„ Decolarea 326 
„Inamicul 339 


30. Tranziţie 350 

31. Numele 355 

32. Pierduţi 372 

33. Mintea 385 

34. Aproape 398 

35. Convergenţe 413 
36. Întâlnirea 442 


PROLOG. 

Stătea acolo, singur, închis. 

Afară erau stele, şi mai ales o anumită stea, cu micul său 
sistem de lumi. O vedea cu ochii minţii mai clar decât ar fi 
putut-o vedea în realitate dacă s-ar fi obosit să 
dezopacizeze hubloul. 

O stea mică, purpurie, de culoarea sângelui şi a 
distrugerii, şi cu un nume pe măsură. 

Nemesis! 

Nemesis, Zeița Răzbunării Divine. 

Începu din nou să se gândească la povestea pe care o 
auzise odinioară, când era tânăr, o legendă, un mit, 
povestea unui Potop care cuprinsese lumea întreagă şi 
înlăturase omenirea păcătoasă şi degenerată, lăsând în 
urmă-i doar o singură familie, de la care lumea avea să 
înceapă din nou. 

De data asta însă, nu mai era nevoie de un potop. Nemesis 
era de-ajuns. 

Omenirea degenerase din nou, iar sentinţa planetei 
Nemesis venea în urma unei judecăţi corecte. N-avea să fie 
un Potop. Nici pe departe ceva atât de simplu ca un Potop. 

Chiar cei care ar putea scăpa... încotro s-o apuce? 

Oare de ce nu simţea tristeţea? Omenirea nu mai putea 
continua să existe aşa cum era. Se stingea încet-încet prin 
propriile-i greşeli. Şi dacă în locul unei morţi lente şi 


chinuitoare avea să aibă parte de una mai rapidă - era ăsta, 
oare, un motiv de tristeţe? 

lată, aici, învârtindu-se în jurul planetei, un satelit. Şi 
învârtindu-se în jurul satelitului, Rotor. 

În urma străvechiului Potop, câţiva scăpaseră într-o Arcă. 
N-avea decât o idee foarte neclară despre ce putea fi acea 
Arcă, dar Rotor, asta ştia, era echivalentul ei. El purta o 
mostră de omenire, care avea să fie salvată şi din care se va 
clădi o lume nouă şi mult mai bună. 

Cât despre lumea veche, nu-i rămânea decât Nemesis! 

Încercă să se gândească din nou. O pitică roşie, pe orbita 
sa inexorabilă. Ea şi lumile ei erau în siguranţă. Nu şi 
Pământul. 

Ehei, Pământule, Nemesis a pornit pe drumul său! 

Şi aduce cu ea Răzbunarea Divină! 

1. MARLENE. 

Marlene văzuse ultima oară Sistemul Solar când trecuse 
doar cu puţin de vârsta de un an. Bineînţeles, nu şi-l 
amintea. 

Citise mult despre el, dar niciuna dintre multele lecturi n-o 
făcuse să simtă că acest sistem ar fi fost vreodată o parte 
din ea, sau ea o parte din el. 

De cincisprezece ani, de când se născuse, nu-şi amintea 
decât de Rotor, la care întotdeauna se gândise ca la o lume 
mare. La urma urmei, avea opt kilometri în diametru. De 
când împlinise zece ani, îşi luase obiceiul ca, din când în 
când, o dată pe lună, când reuşea, să-l străbată de la un 
capăt la altul ca pe un exerciţiu fizic, uneori alegând 
drumurile cu gravitație mică, aşa încât să poată luneca şi 
pluti puţin. Asta era întotdeauna o distracţie. Dar indiferent 
dacă ea mergea, luneca sau plutea, Rotor îşi vedea de 
drumul său, cu clădirile, parcurile, fermele şi, mai ales, 
oamenii săi. 

Îi trebuia o zi întreagă să-l străbată, dar mama ei nu se 
supăra. Rotor era un loc sigur, spunea ea. Nu ca Pământul, 


completa apoi, dar niciodată nu explica de ce nu era un loc 
sigur. „N-are importanţă”, atât spunea. 

Oamenii erau cei care-i plăceau cel mai puţin Marlenei. La 
următorul recensământ, se spunea că vor fi şaizeci de mii 
de oameni pe Rotor. Mult prea mulţi. Şi fiecare dintre ei 
purta o mască. Marlene aproape că ura acele chipuri 
nesincere fiindcă ştia că dincolo de ele se ascundea cu totul 
altceva. Şi nici măcar nu putea vorbi despre asta. Încercase 
mai demult, când era mică, dar mama ei se supărase şi-i 
atrăsese atenţia să nu mai vorbească niciodată despre aşa 
ceva. 

Pe măsură ce creştea, însă, putea vedea nesinceritatea 
măştilor din ce în ce mai limpede, deşi o deranja din ce în ce 
mai puţin. Se obişnuise s-o ia ca atare şi petrecea cât de 
mult timp putea cu ea însăşi şi cu gândurile ei. 

În ultima vreme, gândurile ei gravitau adesea în jurul 
planetei Erythro, pe a cărei orbită se aflaseră aproape toată 
viaţa ei. Nu ştia de unde şi de ce-i vin acele gânduri, dar se 
descoperea adeseori lunecând către puntea-observator la 
ore ciudate şi, odată ajunsă acolo, îşi petrecea orele privind 
absorbită planeta unde şi-ar fi dorit să se afle, da, chiar 
acolo, pe Erythro. 

Mama o tot întreba agasată de ce şi-ar fi dorit să fie pe o 
planetă pustie şi părăsită, dar fata n-avea niciodată un 
răspuns de dat. Nu ştia. „Aşa vreau eu”, răspundea. 

Şi-acum, singură pe puntea-observator, privea planeta cu 
pricina. Rotorienii nu prea veneau pe-aici. Marlene 
presupunea că o văzuseră destul şi, din cine ştie ce motiv, 
îşi pierduseră orice interes pentru Erythro. 

Iat-o însă acolo, o parte luminată, o parte scufundată în 
întuneric. Printre amintirile fetei, exista una foarte 
înceţoşată, în care cineva o ţinea în braţe, înălţând-o să 
vadă planeta lunecând uşor în câmpul vizual, apoi îşi 
amintea că o tot vedea din când în când, de fiecare dată mai 
mare, pe măsură ce Rotor se apropia lent, acum mulţi ani. 


Era oare o amintire adevărată? La urma urmei, pe vremea 
aceea se apropia de 4 ani, aşa că s-ar fi putut să fie. 

Dar acum, acelei amintiri, adevărate sau nu, i se 
suprapuneau alte gânduri, pe măsură ce realiza cât de 
mare este de fapt o planetă. Erythro avea peste 12.000 de 
kilometri în diametru, nu doar opt. Îi era greu să-şi 
închipuie aceste dimensiuni. Pe ecran nu părea atât de 
mare şi nu putea să-şi imagineze cum ar fi să stea pe 
această planetă şi să-şi lase privirea să rătăcească peste 
sute sau chiar mii de kilometri. Dar ştia că asta-şi dorea. 
Foarte tare. 

Pe Aurinel nu-l interesa Erythro, ceea ce constituia o 
dezamăgire pentru Marlene. El spunea că are alte lucruri 
mai interesante la care să se gândească, de exemplu, 
pregătirea pentru facultate. Băiatul avea 17 ani şi jumătate. 
Marlene abia împlinise 15. Nu era mare diferenţa, se 
gândea ea revoltată, pentru că oricum fetele se 
maturizează mai repede. 

Sau cel puţin aşa ar trebui. Se privi şi constată cu mirare 
dezamăgită, ca de obicei, că, nu se ştie de ce, ea încă mai 
arăta ca un băieţoi, scundă şi îndesată. 

Privi din nou spre Erythro, planeta mare şi frumoasă, de 
un roşu cald în zona luminată. Era destul de mare pentru a 
fi o planetă, deşi ea ştia că, de fapt, era doar un satelit, 
învârtindu-se în jurul lui Megas. Megas, care o depăşea cu 
mult în dimensiuni, era într-adevăr o planetă, deşi toată 
lumea o numea astfel pe Erythro. Şi amândouă, Megas şi 
Erythro, şi Rotor pe deasupra, se învârteau în jurul stelei 
Nemesis. 

— Marlene! 

Marlene auzi vocea din spatele ei şi ştiu că era Aurinel. În 
ultima vreme devenise din ce în ce mai tăcută în prezenţa 
lui, iar motivul o stânjenea grozav. Îi plăcea mult felul cum îi 
pronunţa numele. Îl rostea corect. Trei silabe, şi r-ul uşor 
vibrat. Era suficient să-l audă şi o căldură plăcută o 
învăluia. 


Se întoarse către el şi mormăi „Bună, Aurinel”, încercând 
să nu se îmbujoreze. 

EI îi zâmbi. 

— Iar te uiţi la Erythro, nu? 

Ea nu-i răspunse. Bineînţeles că asta făcea. Toată lumea 
cunoştea atracţia ei pentru Erythro. 

— Da' tu cum de-ai venit pe-aici? („Spune-mi că pe mine 
mă căutai”, gândi ea). 

Aurinel spuse: 

— M-a trimis mama ta. 

— Mă rog.”) De ce? 

— Zicea că nu eşti în apele tale şi că întotdeauna când te 
apucă autocompătimirea vii aici, iar eu a trebuit să vin să te 
iau pentru că zicea că ai să devii şi mai morocănoasă dacă 
rămâi aici. Deci, de ce nu eşti în apele tale? 

— Ba sunt. Şi dacă n-aş fi, aş avea eu motivele mele. 

— Ce motive? Haide, doar nu mai eşti un copil. Trebuie să 
fii în stare să te exprimi. 

Marlene ridică din sprâncene. 

— Sunt perfect capabilă să mă exprim. Motivele mele sunt 
că mi-ar plăcea să călătoresc. 

Aurinel râse. 

— Păi ai călătorit, Marlene. Ai călătorit peste doi ani- 
lumină. În toată istoria Sistemului Solar nu există cineva 
care să fi călătorit mai mult de o fracțiune infimă dintr-un 
an-lumină. În afară de noi. Aşa că n-ai motiv să te plângi. Tu 
eşti Marlene Insigna Fisher, călătoare galactică. 

Marlene îşi reprimă chicoteala. Insigna era numele de fată 
al mamei ei şi de câte ori Aurinel îi pronunţa cele trei nume, 
obişnuia să le însoţească cu un salut şi o strâmbătură 
comică. Nu mai făcuse asta de mult, însă. Ea credea că n-o 
mai făcuse pentru că se apropia de vârsta adultă şi că era 
firesc să-şi exerseze o atitudine demnă. 

— Nu-mi amintesc deloc acea călătorie, zise ea. Ştii bine 
că n-am cum, iar dacă nu mi-o amintesc, înseamnă că nu 


contează. Acum suntem aici, la peste doi ani-lumină de 
Sistemul Solar, şi nu ne vom mai întoarce vreodată. 

— De unde ştii? 

— Haida-de, Aurinel. Ai auzit tu vreodată pe cineva de pe- 
aici pomenind de întoarcere? 

— Mă rog, şi chiar dacă nu ne mai întoarcem, cui îi pasă? 
Pământul e o lume suprapopulată şi, de altfel, întregul 
Sistem Solar începe să fie suprapopulat şi epuizat. Mai bine 
că suntem aici, stăpâni pe tot ce vedem cu ochii. 

— Nu, nu suntem. O putem vedea pe Erythro, dar uite că 
nu coborâm pe ea s-o luăm în stăpânire. 

— Ba da. Avem un Dom perfect funcţional pe Erythro, ştii 
doar. 

— Nu pentru noi. Doar pentru oameni de ştiinţă. Eu 
vorbesc de noi. Nu suntem lăsaţi să mergem acolo. 

— Cu timpul vom fi, zise Aurinel încercând s-o 
înveselească. 

— Da, sigur, când oi fi babă. Sau oale şi ulcele. 

— Nu e dracu' chiar atât de negru. Oricum, hai de-aici, hai 
înapoi în lumea adevărată şi n-o mai supăra pe mama ta. Eu 
nu mai pot rămâne aici. Am treabă. Dolorette... 

Marlene simţi că încep să-i vuiască urechile şi nu mai auzi 
clar ce spunea Aurinel. Îi fusese de-ajuns să audă de 
Dolorette. Marlene o ura pe Dolorette, care era înăltuţă şi... 
şi superficială. Dar la ce bun? Aurinel se tot învârtea pe 
lângă ea şi Marlene ştia exact, numai uitându-se la el, cât 
de atras era de Dolorette. Şi acum, pentru că fusese trimis 
s-o găsească pe ea aici, era convins că-şi pierde vremea. 
Ştia ea bine că aşa gândea băiatul şi mai ştia şi cât de 
nerăbdător era să se întoarcă la acea... acea Dolorette. 
(Oare cum de ştia întotdeauna lucrurile astea? Uneori era 
îngrozitor.) 

Deodată, Marlene vru să-l rănească, să-i spună vreo două 
vorbe ca să-l usture. Dar vorbe adevărate. Nu l-ar minţi. 

— N-o să ne mai întoarcem niciodată în Sistemul Solar, 
zise ea. Şi eu ştiu de ce. 


— Da? De ce? Şi când Marlene ezită şi nu-i răspunse, el 
adăugă: Mister? 

Marlene căzuse în capcană. N-avea voie să vorbească 
despre toate astea. Mormăi: 

— Nu vreau să-ţi spun. N-ar trebui să ştii. 

Dar tare ar fi vrut să-i spună. În clipa aceea şi-ar fi dorit să 
afle toată lumea şi să le pară rău. 

— Dar o să-mi spui. Doar suntem prieteni, nu? 

— Chiar suntem? întrebă Marlene. Apoi continuă: Bine, o 
să-ţi spun. Nu ne mai întoarcem pentru că Pământul va fi 
distrus. 

Aurinel nu reacţionă aşa cum se aşteptase ea. Pur şi 
simplu izbucni într-un hohot sonor de râs. Îi trebui o vreme 
ca să se potolească, iar ea îi aruncă o privire indignată. 

— Marlene, zise el, de unde-ai auzit aşa o poveste? Te-ai 
uitat prea mult la filme de groază. 

— Banu! 

— Bine, dar ce te-ar putea face să spui aşa ceva? 

— O spun pentru că ştiu. Îmi dau seama. Din tot ceea ce 
spun şi totuşi nu spun oamenii şi din ceea ce fac când nu-şi 
dau seama ce fac. Şi pentru că îmi spune şi calculatorul 
când ştiu cum să-l întreb. 

— Şi ce-ţi spune? 

— Doar n-o să-ţi spun tocmai ţie. 

— Da' nu crezi că e posibil... aşa, puţin, şi ridică două 
degete foarte apropiate, ca de fapt să fie doar imaginaţia ta 
prea bogată? 

— Nu, nu e posibil. Pământul nu va fi distrus imediat, 
poate nici în câteva mii de ani, dar va fi în cele din urmă 
distrus. 

— Şi înclină solemn din cap, cu o expresie intensă pe chip. 

— Şi nu există nimic care să-l poată salva. 

Marlene se răsuci pe călcâie şi se îndepărtă, supărată că 
Aurinel se putuse îndoi de adevărul spuselor ei. Nu, nu era 
vorba de îndoială. Era mai mult decât atât. Aurinel îşi 


închipuia probabil că ea nu mai era în toate minţile. Poftim. 
Vorbise prea mult şi nu câştigase nimic. Totul era pe dos. 

Aurinel rămase privind lung în urma ei. Râsul pierise de pe 
chipul lui de adolescent chipeş şi o nedumerire încurcată îi 
umbrea acum uşor fruntea. 

Eugenia Insigna trecuse de prima tinereţe în timpul 
călătoriei către Nemesis şi în lungul timp care se scursese 
de când sosiseră aici. De-a lungul acestor ani, din timp în 
timp, îşi repetase: „Asta e o decizie pentru tot restul vieţii 
mele şi a copiilor mei, până în viitorul îndepărtat şi neştiut.” 

Şi gândul acesta o deprimase întotdeauna. 

De ce? Ştiuse doar că aceasta avea să fie consecinţa 
inevitabilă a tot ceea ce făcuseră din momentul în care 
Rotor părăsise Sistemul Solar. 

Toţi cei de pe Rotor - toţi voluntari - ştiuseră. Cei pe care 
nu-i lăsase inima să-ndure despărţirea veşnică părăsiseră 
satelitul Rotor înainte de plecare şi printre ei fusese şi... 

Eugenia nu-şi sfârşi gândul. Era un gând care-i dădea 
târcoale adeseori şi pe care se străduia să nu-l termine 
niciodată. 

Acum iată-i aici, pe Rotor, dar se putea, oare, numi Rotor 
„acasă”? Era „acasă” (pentru Marlene, fiindcă ea nu 
avusese niciodată alt cămin). Dar pentru ea, pentru 
Eugenia? „Acasă” însemna Pământul, Luna, Soarele, Marte 
şi toate lumile care însoţiseră omenirea pe parcursul 
istoriei şi preistoriei sale. Ele toate însoţiseră viaţa însăşi, 
de când apăruse ea. Nici chiar acum nu se putea elibera de 
gândul că „acasă” nu era aici, pe Rotor. 

Ea îşi petrecuse primii 28 de ani ai vieţii în Sistemul Solar 
şi-şi făcuse studiile chiar pe Pământ, între 21 şi 23 de ani. 

Era ciudat cum gândurile despre Pământ o acaparau din 
când în când şi o părăseau foarte greu... Nu-i plăcuse 
Pământul. Nu-i iubise aglomeraţia, proasta organizare, 
combinaţia de anarhie în problemele importante şi 
implicarea guvernamentală în cele minore. Nu-i iubise 
valurile de vreme rea, cicatricele care-i brăzdau faţa, risipa 


de apă a oceanelor. Se întorsese pe Rotor copleşită de un 
sentiment de recunoştinţă şi cu un soţ pe care încercase să- 
l facă să îndrăgească această mică lume orbitală atât de 
dragă ei. Încercase să-l ajute să-i placă ordinea confortabilă 
a satelitului tot atât de mult ca şi ei, care, probabil, se 
născuse pentru asta. 

Dar el nu reuşise să conştientizeze decât dimensiunile 
reduse ale acestei lumi. 

— În şase luni nu-ţi mai ajunge nici pe-o măsea, spunea el. 

De altfel nici ea însăşi nu reuşise să-i trezească interesul 
pentru mai mult de atât. Mă rog... 

Lucrurile aveau să intre în normal, cu timpul. Nu pentru 
ea. Eugenia Insigna era pentru totdeauna pierdută între 
două lumi. Dar pentru copii, poate. Eugenia se născuse 
pentru Rotor şi putea supravieţui şi fără Pământ. Marlene 
se născuse pe Rotor şi putea trăi şi fără Sistemul Solar, 
doar cu vaga senzaţie că rădăcinile i se trăgeau de acolo. 
Copiii Marlenei, la rândul lor, n-aveau să mai ştie nici măcar 
asta şi nici nu le va păsa. Pentru ei, Pământul şi Sistemul 
Solar aveau să fie mituri, iar Erythro va fi devenit o lume 
într-o rapidă înflorire. 

Sau cel puţin aşa spera ea. Marlene făcuse deja această 
stranie fixaţie pentru Erythro, deşi lucrurile luaseră 
amploare abia în ultimele luni şi era posibil să-i treacă tot 
aşa repede cum o apucase. 

Una peste alta, ar fi fost culmea nerecunoştinţei să se 
plângă. Nimeni nu şi-ar fi imaginat o lume locuibilă pe 
orbita stelei Nemesis. Fusese nevoie de o conjunctură ieşită 
din comun pentru a se ajunge la condiţiile ce permiteau 
viaţa aici. Dacă estimai probabilitatea ca o astfel de lume să 
poată exista şi adăugai în ecuaţie distanţa relativ mică 
dintre Nemesis şi Sistemul Solar, te vedeai nevoit, în cele 
din urmă, să negi că această lume s-ar fi putut naşte. 

Eugenia se întoarse la rapoartele zilei, pe care 
calculatorul aştepta să i le ofere, cu infinita răbdare ce 
caracterizează această specie. 


Dar înainte de a fi apucat să le ceară, primi un semnal de 
la secretară şi o voce catifelată izvori din emițătorul 
minuscul prins pe umărul stâng al hainei ei: „Aurinel 
Pampas doreşte să vă vadă. Nu are o programare 
anterioară.” 

Insigna se strâmbă uşor, apoi îşi aminti că ea îl trimisese 
după Marlene. 

— Să intre, spuse ea. 

Aruncă o privire grăbită în oglindă. Arăta rezonabil. Din 
punctul ei de vedere, arăta mai tânără decât pentru cei 42 
de ani ai ei. Spera să arate astfel şi pentru ochii celorlalţi. 

Părea absurd să-şi facă griji în legătură cu felul cum arăta 
numai pentru că urma să primească un băiat de 
şaptesprezece ani, dar Eugenia Insigna o văzuse pe biata 
Marlene uitându-se la el într-un anumit fel şi ştia prea bine 
ce însemna acea privire. Insigna nu prea credea că Aurinel, 
care era atât de evident încântat de propriul său aspect 
fizic, s-ar putea vreodată uita la o fată ca Marlene, care încă 
nu reuşise să se descotorosească de aerul ei de copil 
dolofan şi nu putea fi decât cel mult amuzantă într-un fel 
copilăresc. Dar, cu toate acestea, dacă Marlene avea să 
trăiască în această privinţă primul ei eşec, măcar să nu 
creadă că eşecul s-ar fi putut datora faptului că mama ei 
fusese altfel decât fermecătoare cu băiatul. 

„Oricum va da vina pe mine”, gândi Insigna cu un oftat, în 
vreme ce băiatul intră cu un surâs din care timiditatea 
adolescentină nu pierise încă. 

— Ei bine, Aurinel, zise ea. Ai găsit-o pe Marlene? 

— Da, să trăiţi. Chiar unde aţi spus c-o să fie, şi i-am zis că 
nu doriţi să mai zăbovească pe-acolo. 

— Şi cum îi e? 

— Ca să fiu sincer, doctor Insigna, nu-mi dau seama dacă e 
vorba de o depresie sau de altceva, dar fata are idei cel 
puţin ciudate. Nu cred, însă, că ar vrea să vă spun mai 
multe despre asta. Nici mie nu-mi place s-o spionez, dar în 
ultima vreme are cam des idei ciudate şi mă îngrijorează. 


— “Te rog, spune-mi ce zicea. 

Aurinel clătină din cap: 

— Bine, dar să nu-i spuneţi că de la mine ştiţi. E vorba de 
ceva de-a dreptul nebunesc. Spunea că Pământul va fi 
distrus. 

Băiatul aşteptă ca Insigna să izbucnească-n râs. Însă, în 
loc de aşa ceva, femeia explodă: 

— Cum?! De ce-ar fi spus aşa ceva? 

— Nu ştiu, doctor Insigna. E fată deşteaptă, ştiţi doar, dar 
câteodată are nişte idei tare fistichii. Sau poate voia doar să 
mă aiurească pe mine. 

Insigna îl întrerupse: 

— Da, poate că da. Are un simţ al umorului destul de 
ciudat. Deci, ascultă, nu vreau să mai pomeneşti nimănui de 
ceea ce mi-ai spus acum. N-aş vrea să înceapă să circule tot 
soiul de istorii absurde, înţelegi? 

— Bineînţeles. 

— Vorbesc serios. Nici o vorbă, nimănui. 

Aurinel dădu din cap cu convingere. 

— Dar îţi mulţumesc că mi-ai povestit, Aurinel. Era 
important pentru mine. Voi discuta cu Marlene şi voi 
încerca să aflu ce nu-i în regulă cu ea... Şi n-am să-i spun că 
ştiu ceva de la tine. 

— Mulţumesc, zise Aurinel. Dar pot să vă întreb şi eu 
ceva? 

— Spune. 

— Pământul chiar va fi distrus? Insigna se holbă la el şi 
apoi râse forţat: 

— Bineînţeles că nu! Poţi pleca acum. 

Insigna privi în urma lui şi-şi dori din tot sufletul să fi putut 
nega mai convingător. 

Janus Pitt era o apariţie impresionantă, cu aerul său 
maiestuos care îl ajutase să se ridice în ierarhia puterii 
până la rangul de Guvernator al satelitului Rotor. În zilele 
de odinioară ale naşterii Coloniilor, preferința pentru 
locuitorii de înălţime medie câştigase teren, pentru că toţi 


se gândeau la necesităţi de trai, spaţiu şi resurse reduse pe 
cap de locuitor. În cele din urmă, această măsură de 
precauţie fusese considerată inutilă şi abandonată. Cu toate 
acestea, prejudecata înălţimii rămăsese cumva încrustată în 
genele locuitorilor din primele Colonii şi aşa se făcea că 
rotorianul tipic era şi azi cu un centimetru sau doi mai 
scund decât locuitorii Coloniilor mai târzii. 

Pitt, însă, era înalt, cu părul puţin încărunţit, cu un chip 
prelung, cu ochii de un albastru profund şi cu un trup care 
încă mai făcea dovada condiţiei fizice, în ciuda celor 
cincizeci şi şase de ani ai săi. 

Pitt ridică privirea şi îi zâmbi Eugeniei Insigna când 
aceasta intră, deşi simţea valul difuz de încordare care o 
însoțea. Eugenia Insigna avea ceva care te făcea 
întotdeauna să te crispezi uşor şi, uneori, asta putea fi chiar 
obositor. Avea ea motivele ei de a acţiona şi motivele astea 
păreau s-o chinuie în permanenţă. 

— Îţi mulţumesc că ai acceptat să mă primeşti, Janus, 
spuse ea, deşi nu te-am anunţat din vreme. 

Pitt lăsă calculatorul să aştepte şi se rezemă confortabil în 
scaun, afişând deliberat un aer relaxat. 

— Hai, lasă, zise el, nu e loc de formalităţi între noi. Ne 
ştim de prea multă vreme. 

— Şi-am trecut prin multe împreună, adăugă Insigna. 

— Într-adevăr, fu Pitt de acord. Ce mai face fiica ta? 

— Păi chiar despre ea vreau să-ţi vorbesc. Suntem izolaţi? 

Pitt arcui sprâncenele: 

— De ce să fim izolaţi? Ce avem de ascuns şi cui? 

Însăşi această întrebare îl determină pe Pitt să realizeze, 
încă o dată, nefireasca poziţie a satelitului Rotor. Pentru că, 
din toate punctele practice de vedere, acesta era singur în 
Univers. Sistemul Solar era la mai bine de doi ani-lumină 
depărtare şi era foarte posibil ca pe o rază de sute de ani- 
lumină în jur să nu existe nici o altă lume purtătoare de 
inteligenţă. Ba chiar, după câte ştiau ei, pe o rază de 
milioane de ani-lumină în orice direcţie. 


Rotorienii puteau, aşadar, să aibă crize de singurătate sau 
nesiguranţă, dar măcar n-aveau a se teme de nici un fel de 
imixtiuni din afară. Mă rog, aproape de nici un fel, gândi 
Pitt. 

Insigna zise: 

— Ştii bine ce avem de ascuns. Doar tu ai insistat 
întotdeauna asupra confidenţialităţii. 

Pitt activă ecranul de izolare şi replică: 

— lar o luăm de la capăt? Ie rog, Eugenia, doar totul e 
stabilit. Era stabilit încă de acum paisprezece ani, când am 
plecat. Ştiu că, din vreme-n vreme, îţi aduci aminte şi te 
frământă, dar... 

— Mă „frământă”? Şi de ce nu? E steaua mea, şi braţul ei 
săgetă aerul în direcţia stelei Nemesis. E răspunderea mea. 
Pitt îşi încleştă mazxilarele. „Iar trebuie să trec prin toată 
această discuţie?” - se întrebă în sinea sa. Cu glas tare, 

zise: 

— Acum suntem izolaţi. Spune, ce te frământă? 

— Marlene. Fata mea. Nu pricep cum, dar ştie. 

— Ce ştie? 

— Despre Nemesis şi Sistemul Solar. 

— Cum ar putea şti? Doar nu i-ai spus tu? 

Insigna îşi desfăcu braţele în lături, într-un gest 
neputincios: 

— Bineînţeles că nu i-am spus eu, dar nici nu era nevoie. 
Nu pot să-mi explic cum, dar Marlene pare să vadă şi să 
audă totul. Şi din toate lucrurile mărunte pe care le vede şi 
le aude, puse cap la cap, înţelege, întotdeauna a avut 
această capacitate, doar că-n ultimii ani lucrurile s-au 
înrăutățit. 

— Bine, deci ghiceşte şi uneori are norocul de a ghici 
corect. Spune-i că se înşală şi ai grijă să nu mai spună 
nimănui. 

— Dar i-a spus deja unui tânăr, care a venit şi mi-a spus 
mie. Aşa am aflat. Aurinel Pampas. E un prieten de familie. 


— A, da. Îl ştiu parcă. Spune-i, pur şi simplu, să nu creadă 
tot ce înşiră o fetiţă cu prea multă imaginaţie. 

— Nu e o fetiţă. Are cincisprezece ani. 

— Pentru el e o fetiţă, te asigur. Am spus că-l ştiu pe 
tânărul cu pricina. Am impresia că se străduieşte foarte din 
greu să devină adult şi-mi aduc aminte că şi pentru mine, 
când eram de vârsta lui, fetiţele de cincisprezece ani nu 
erau demne de a fi luate în seamă, mai ales dacă mai erau 
Şi... 

Insigna răspunse cu amărăciune: 

— Înţeleg. Mai ales dacă mai erau scunde, dolofane şi 
neexcelând în frumuseţe. Are vreo importanţă că este 
neobişnuit de inteligentă? 

— Pentru tine, sau pentru mine? Bineînţeles. Pentru 
Aurinel, bineînţeles că nu. Dacă e nevoie, voi vorbi eu cu 
băiatul. Tu vorbeşte cu Marlene. Spune-i că ideea ei este 
ridicolă, că nu e adevărat şi că nu are voie să împrăştie 
basme alarmante. 

— Dar dacă este adevărat? 

— Nu despre asta e vorba. Ascultă, Eugenia, noi doi am 
păstrat acest secret ani de zile şi ar fi foarte bine să 
continuăm să-l păstrăm. Dacă se află, va câştiga teren, va fi 
amplificat şi va exista o reacţie emoţională din ce în ce mai 
intensă vizavi de această problemă, ceea ce înseamnă un 
consum inutil. Nu va reuşi decât să ne distragă de la 
treburile noastre, de care ne-am văzut liniştiţi de când am 
părăsit Sistemul Solar şi de care ne vom vedea, probabil, 
timp de generaţii întregi. 

Ea îl privi surprinsă, neîncrezătoare: 

— Chiar nu te mai însufleţeşte nici un sentiment legat de 
Sistemul Solar, nu te mai leagă nimic de Pământ, lumea pe 
care s-a născut omenirea? 

— Ba da, Eugenia, mă însufleţesc tot felul de sentimente. 
Dar sunt iraționale şi nu le pot îngădui să mă clatine. Am 
părăsit Sistemul Solar pentru că am considerat că a venit 
timpul ca omenirea să înceapă să se răspândească în spaţiu. 


Vor fi alţii care ne vor urma, sunt sigur, poate chiar au 
făcut-o deja. Datorită nouă, omenirea a devenit un fenomen 
galactic şi nu avem voie să mai gândim în termenii unui 
singur sistem planetar. Aici este locul şi menirea noastră. 

Se priviră unul pe altul intens, apoi Eugenia zise, cu o 
nuanţă de deznădejde în glas: 

— M-ai convins din nou. Mă convingi de atâta amar de ani. 

— Da, dar va trebui s-o fac din nou la anul, şi-apoi la anul 
iar. Nu vrei să rămâi convinsă, Eugenia, şi mă oboseşti. O 
dată ar fi trebuit să fie de-ajuns. 

Şi se întoarse din nou la calculatorul său. 

2. NEMESIS. 

Prima oară când o convinsese, fusese în urmă cu 
şaisprezece ani, în anul 2220, anul acela memorabil în care 
posibilităţile Galaxiei se deschiseseră larg în faţa lor. 

Pe atunci, părul lui Janus Pitt era castaniu închis, iar el 
încă nu era Guvernator pe Rotor, deşi toată lumea îl 
considera principalul candidat pentru o funcţie importantă, 
un tip cu perspective solide. Se afla, într-adevăr, la 
conducerea Departamentului de Explorare şi Comerţ, iar 
proiectul Sonda Îndepărtată era responsabilitatea sa şi, 
într-o mare măsură, rezultatul acţiunilor sale. 

Proiectul reprezenta cea dintâi încercare de a lansa 
materia în spaţiu cu ajutorul unui motor hiperasistat. 

Din câte se ştia, Rotor era singurul loc unde se putuse 
dezvolta hiperasistenţa, iar Pitt fusese principalul avocat al 
păstrării confidenţialităţii absolute asupra proiectului. 

La o întrunire a Consiliului, el spusese: 

— Sistemul Solar este suprapopulat. Există, la ora actuală, 
prea multe Colonii şi prea puţin loc pentru ele. Chiar şi 
centura de asteroizi reprezintă doar o ameliorare 
temporară. Foarte curând şi ea va deveni suprapopulată şi 
neconfortabilă. În plus, fiecare Colonie are echilibrul său 
ecologic şi suntem, şi în această privinţă, în pericol de a 
pierde controlul. Comerţul va fi, în scurt timp, sufocat din 
cauza temerilor tuturor de a nu se contamina cu paraziţii 


sau agenţii patogeni ai cine ştie cărui habitat. Singura 
soluţie, stimaţi colegi consilieri, este să părăsim Sistemul 
Solar, fără surle şi trâmbiţe şi fără avertisment. Să plecăm, 
aşadar, şi să ne găsim un nou cămin, unde să putem clădi o 
lume nouă, populată cu oameni noi, ai unei noi societăţi, 
caracterizată de un nou mod de viaţă, al nostru. Acest lucru 
nu este realizabil fără hiperasistenţă, al cărei secret îl 
deţinem. Şi alte Colonii vor sfârşi prin a-l descoperi şi a 
pleca. Sistemul Solar va fi, în curând, doar un fruct 
îmbătrânit, bun de sămânță, ale cărui diverse componente 
se vor risipi în spaţiu. Dar avantajul nostru, dacă plecăm 
primii, ar fi de a găsi o lume înaintea altora care ne vor 
urma. Ne vom putea stabili undeva, cu certitudine, astfel 
încât, când alţii ne vor urma, noi să fi devenit destul de 
puternici pentru a-i putea trimite în altă parte. Galaxia este 
mare şi există, în mod sigur, destule alte locuri. 

Desigur, existaseră obiecţii, şi încă aprige. Existaseră voci 
care se ridicaseră de teamă, teama de a părăsi ceva 
cunoscut. Existaseră voci care se ridicaseră din loialitate şi 
ataşament pentru planeta pe care se născuseră. Existaseră 
şi voci care se ridicaseră din idealism, din dorinţa de a 
răspândi cunoştinţele acumulate până atunci, astfel încât şi 
alţii să poată pleca. 

Pitt nici nu crezuse că va câştiga uşor. Dar câştigase, 
totuşi, pentru că Eugenia Insigna îi furnizase argumentul 
decisiv. Ce noroc incredibil că venise întâi la el! 

Era tânără pe atunci, n-avea decât douăzeci şi şase de ani, 
şi era căsătorită, deşi nu încă gravidă. Era emoţionată, 
îmbujorată şi cu braţele încărcate de pagini scrise la 
calculator şi scoase la imprimantă. 

Pitt se încruntase, îşi amintea acum, sâcâit de această 
nepoftită. El era Secretar al Departamentului, pe când ea... 
ei bine, ea era un nimeni, deşi, ţinând seama de ceea ce 
avea să urmeze, erau ultimele momente când se mai putea 
spune asta despre ea. 


Atunci, desigur, el n-avea de unde să ştie aşa ceva şi era 
foarte agasat că femeia reuşise să răzbată până la el. Se 
crispă de-a binelea când o văzu ce emoţionată era. Avea de 
gând, în mod evident, să-l oblige să parcurgă nesfârşitele 
documente de care avea braţele pline şi asta cu un 
entuziasm care pe el avea să-l epuizeze numaidecât. 

Ar fi trebuit să predea o sinteză a documentelor respective 
vreunui asistent de-al lui, gândi el şi se hotări să-i spună 
asta de la obraz. 

— Înţeleg, doctor Insigna, că aveţi date pe care doriţi să le 
supuneţi atenţiei mele. Îmi va face plăcere să le iau în 
considerare la timpul potrivit. Ce-ar fi să le lăsaţi unuia 
dintre oamenii mei? Şi-i indică femeii uşa, sperând cu 
ardoare că aceasta va face stânga-împrejur şi se va deplasa 
în direcţia indicată. (Uneori, la ani şi ani după toate acestea, 
în momente de relaxare, avea să se întrebe ce s-ar fi 
întâmplat dacă ea chiar ar fi ieşit atunci şi numai la gândul 
acesta îi îngheţa sângele în vine.) 

Dar ea replică: 

— Nu, nu, domnule Secretar. Eu trebuie să stau de vorbă 
cu dumneavoastră şi cu nimeni altcineva. Vocea îi tremura 
de parcă emoţiile care o consumau erau insuportabile. Este 
vorba de cea mai mare descoperire făcută de când... de 
când... Renunţă să mai caute. Cea mai mare. 

Pitt privi cu îndoială spre teancurile de hârtii din braţele 
femeii. Tremurau şi ele, dar el nu simţi că i s-ar transmite 
vreo emoție. Specialiştii ăştia credeau, întotdeauna, că 
vreun progres insignifiant, în domeniul lor insignifiant, avea 
să dea peste cap tot sistemul. 

Spuse, resemnat: 

— Ei bine, doctor Insigna, poţi să-mi explici pe scurt 
despre ce este vorba? 

— Suntem izolaţi? 

— De ce să fim? 

— Nu vreau să audă nimeni altcineva despre toate astea 
până când voi fi sigură, absolut sigură. Va trebui să verific 


iar şi iar, până când nu va mai fi rămas loc de nici o îndoială. 
Deşi eu personal nu am nici o îndoială. Nu prea e logic ce 
spun, nu? 

— Nu, nu este, zise Pitt cu răceală, atingând un comutator. 
Acum suntem izolaţi. Spuneţi. 

— Am aici totul. Să vă arăt. 

— Nu. Întâi spuneţi-mi. În câteva cuvinte. Scurt. 

Ea trase aer adânc în piept: 

— Domnule Secretar, eu am descoperit cea mai apropiată 
stea. Femeia îl privea cu ochii măriţi şi respira sacadat. 

— Cea mai apropiată stea este Alpha Centauri şi asta se 
ştie de patru secole, zise el. 

— Este cea mai apropiată stea din câte cunoaştem, dar nu 
cunoaştem totul. Eu am descoperit una mai apropiată. 
Soarele are o îndepărtată Stea Vecină. Vă vine să credeţi? 

Pitt o cântări cu privirea. Era tipic. Dacă erau destul de 
tineri, destul de entuziaşti şi destul de neexperimentați, 
explodau prematur de fiecare dată când li se părea că au 
dat lovitura, puteai paria pe asta. 

— Sunteţi sigură? întrebă el. 

— Sunt. Pe cuvânt. Permiteţi-mi să vă prezint datele. Este 
cea mai impresionantă descoperire în domeniul astronomiei 
de la... 

— Dacă există într-adevăr. Şi nu-mi prezentaţi datele. Le 
voi consulta eu mai târziu. Povestiţi-mi despre asta. Dacă 
există, într-adevăr, o stea mai apropiată de noi decât Alpha 
Centauri, de ce n-a fost descoperită până acum? De ce v-a 
fost lăsată dumneavoastră s-o descoperiţi, doctor Insigna? 

Ştia că era prea sarcastic, dar ea nu părea a da atenţie 
tonului lui. Era prea emoţionată. 

— Există un motiv. Steaua se află în spatele unui nor, un 
nor întunecat, o formaţiune de praf galactic ce, pur şi 
simplu, o desparte de noi. Fără absorbţia acestui praf, ar fi 
o stea de magnitudinea opt şi ar fi fost, cu siguranţă, 
observată până acum. Dar praful îi estompează 
luminozitatea şi o face de magnitudinea nouăsprezece, 


pierdută printre multe alte milioane de stele cu 
luminozitate slabă. Nici nu avea cum să fie descoperită 
până acum. Nimeni nu s-a uitat spre ea. Se află în 
îndepărtatul cer sudic al Pământului, iar majoritatea 
telescoapelor dinainte de perioada Coloniilor nici măcar nu 
se puteau orienta în direcţia respectivă. 

— Dacă într-adevăr aşa stau lucrurile, cum se face că aţi 
observat-o dumneavoastră? 

— Din cauza proiectului Sonda Îndepărtată. Vedeţi 
dumneavoastră, această Stea Vecină şi Soarele îşi modifică 
poziţiile corelat, desigur. Eu presupun că atât ea cât şi 
Soarele îşi execută mişcarea de revoluţie în jurul unui 
centru gravitațional comun şi o fac foarte lent, cu o 
perioadă de milioane de ani. Cu câteva secole în urmă, 
poziţiile lor ar fi putut fi de aşa natură încât Steaua Vecină 
să fi fost observabilă în plină strălucire la unul dintre 
capetele norului, numai că atunci am fi avut nevoie de un 
telescop permanent pentru a o putea observa, iar 
telescoapele nu au decât şase secole, ba chiar şi mai puţin 
în acele zone ale Pământului de unde ar fi fost vizibilă 
Steaua Vecină. Peste câteva secole va fi din nou vizibilă cu 
claritate, strălucind la celălalt capăt al norului de praf. 
Numai că nu e nevoie să aşteptăm câteva secole. Sonda 
Îndepărtată a rezolvat problema pentru noi. 

Pitt simţi că se aprinde, un miez îndepărtat de căldură 
începând să radieze în adâncul lui. 

— Vreţi să spuneţi că Sonda Îndepărtată a luat imagini din 
acea parte a cerului care cuprinde această Stea Vecină şi că 
Sonda a ajuns destul de departe în spaţiu pentru a putea 
vedea pe după nor şi pentru a detecta Steaua Vecină în 
plină strălucire? 

— Exact. Am obţinut imaginea unei stele de magnitudinea 
opt acolo unde nu trebuia, teoretic, să existe nici o astfel de 
stea, iar spectrul era al unei pitice roşii. Nu prea sunt şanse 
să detectezi piticele roşii dacă sunt prea departe, aşa că 
asta trebuia să fie destul de aproape. 


— Da, dar de ce se află mai aproape decât Alpha Centauri? 

— Fireşte, am studiat apoi acelaşi sector de cer aşa cum se 
vede de pe Rotor, iar steaua de magnitudinea opt nu era 
acolo. Totuşi, destul de aproape, apărea o stea de 
magnitudinea nouăsprezece care, însă, nu era în imaginile 
luate de Sonda Îndepărtată. Am presupus că aceste două 
stele sunt de fapt una şi aceeaşi, magnitudinea diferită 
datorându-se norului. De asemenea, am presupus că nu se 
aflau exact în acelaşi loc datorită unei dislocări paralactice. 

— Da, asta am înţeles. Văzut din locuri diferite, un obiect 
apropiat poate părea, dacă fundalul este îndepărtat, că se 
află în două poziţii diferite. 

— Exact, numai că cele două stele sunt atât de 
îndepărtate, încât, chiar dacă Sonda ar fi călătorit aproape 
un an-lumină, fenomenul de dislocare paralactică n-ar fi 
cauzat o deplasare observabilă a stelelor îndepărtate, aşa 
cum ar fi făcut-o în cazul unora mai apropiate. Iar în cazul 
Stelei Vecine, deplasarea a fost imensă, prin comparație, 
vreau să spun. Am verificat cerul, văzut din mai multe 
poziţii diferite ale Sondei, pe parcursul călătoriei ei în 
spaţiu. Există trei imagini luate în acest interval, când 
Sonda se afla în spaţiu, şi Steaua Vecină apare în ele din ce 
în ce mai strălucitoare, pe măsură ce Sonda o vede din ce în 
ce mai aproape de marginea norului. Făcând calculele pe 
baza dislocării paralactice, Steaua Vecină pare a fi la o 
distanţă de ceva mai mult de doi ani-lumină de noi, ceea ce 
reprezintă doar jumătate din distanţa ce ne desparte de 
Alpha Centauri. 

Pitt o privi gânditor şi, în lunga tăcere care urmă, femeia 
deveni neliniştită şi nesigură. 

— Domnule Secretar Pitt, spuse ea, doriţi să vedeţi datele 
acum? 

— Nu, replică el. Mă mulţumesc cu ceea ce mi-aţi spus. 
Dar acum trebuie să vă pun câteva întrebări. Mi se pare, 
dacă v-am înţeles corect, că şansa cuiva de a se concentra 
asupra unei stele de magnitudinea nouăsprezece şi de a 


încerca să-i determine paralaxa şi distanţa la care se află 
este neglijabilă. 

— De fapt, nulă. 

— Există vreo posibilitate de a observa că o stea obscură 
se află foarte aproape de noi? 

— Ar putea avea o mişcare proprie destul de amplă, 
pentru o stea. Vreau să spun că, dacă e urmărită constant, 
mişcarea ei i-ar modifica poziţia pe cer, după o linie mai 
mult sau mai puţin dreaptă. 

— Şi în cazul nostru, asta s-ar observa? 

— Probabil, numai că nu toate stelele au o mişcare proprie 
destul de amplă, chiar dacă sunt apropiate de noi. Stelele 
se mişcă în trei dimensiuni, iar noi vedem mişcarea lor 
proprie doar într-o proiecţie bidimensională. Vă pot 
explica... 

— Nu, continuu să vă cred pe cuvânt. Această stea, despre 
care vorbim, are o mişcare proprie amplă? 

— Ne-ar trebui ceva timp ca să o determinăm. Am câteva 
imagini mai vechi ale acelui sector de cer şi aş putea să-mi 
dau seama de existenţa unei mişcări proprii, dacă aceasta 
este apreciabilă. Dar e nevoie de multă muncă. 

— Dar credeţi că are o mişcare proprie care să-i oblige pe 
astronomi s-o remarce, dacă s-ar întâmpla s-o descopere 
accidental? 

— Nu, nu cred. 

— Atunci e posibil ca noi, cei de pe Rotor, să fim singurii 
care ştim despre această Stea Vecină, de vreme ce suntem 
singurii care am lansat o sondă în spaţiu, Sonda 
Îndepărtată. 

— Sonda Îndepărtată nu este un proiect cu desăvârşire 
secret, domnule Secretar. Noi am primit rezultatele unor 
experimente similare de la celelalte Colonii şi am comentat 
acea parte a lucrurilor cu toată lumea, chiar şi cu cei de pe 
Pământ, care în ultima vreme nu prea se mai interesează de 
astronomie. 


— Da, e adevărat, au lăsat-o în seama Coloniilor, ceea ce e 
relativ uşor de înţeles. Dar dacă şi alte aşezări au trimis 
vreo Sondă Îndepărtată şi păstrează secretul asupra 
proiectului? 

— Mă îndoiesc, domnule. Ar avea nevoie de hiperasistenţă 
pentru asta, iar asupra acestei tehnici noi am păstrat 
confidenţialitatea absolută. Dacă alte Colonii ar stăpâni 
această tehnică, am şti şi noi. Pentru că ar avea de efectuat 
experimente în spaţiu care i-ar da de gol. 

— În conformitate cu Acordul Deschis Asupra Ştiinţei, 
toate datele culese de Sonda Îndepărtată ar trebui făcute 
publice. Asta înseamnă că aţi informat deja... 

Insigna interveni, indignată: 

— Bineînţeles că nu. Ar trebui să am mult mai multe date 
precise înainte de a face public ceva. Ceea ce am acum este 
doar un rezultat preliminar, pe care vi-l dezvălui în condiţii 
de confidenţialitate absolută. 

— Dar dumneavoastră nu sunteţi singurul astronom care 
lucrează la Sonda Îndepărtată. Presupun că aţi împărtăşit şi 
altora rezultatele cercetării dumneavoastră. 

Insigna se îmbujoră şi îşi abătu privirea. Apoi începu să se 
apere: 

— Nu, nu am împărtăşit nimic, nimănui. Am observat doar 
datele şi le-am urmărit. Am încercat să le înţeleg 
semnificaţia. Eu. Şi am vrut să mă asigur că mi se va 
recunoaşte acest merit. Există o singură stea care este cea 
mai apropiată de Soare, iar eu doresc să figurez în analele 
astronomiei ca descoperitoare a ei. 

— Ar putea exista o alta şi mai aproape, zise Pitt şi îşi 
permise primul surâs de la începutul conversaţiei. 

— Ar fi fost descoperită de mult. Chiar şi steaua mea ar fi 
fost cunoscută până acum, dacă n-ar fi fost vorba de 
neobişnuita prezenţă a acelui mic nor care o acoperă. Dara 
mai exista o stea, mai apropiată, este absolut exclus. 

— Atunci totul se reduce la următorul fapt, doctor Insigna. 
Eu şi cu dumneavoastră suntem singurii oameni care ştiu 


despre Steaua Vecină. Am dreptate? Mai ştie altcineva? 

— Nu, domnule Secretar, nu mai ştie nimeni altcineva. 
Aveţi dreptate. Deocamdată suntem singurii. 

— Nu doar deocamdată. Secretul trebuie păstrat cu 
stricteţe până când voi fi pregătit să-l dezvălui anumitor 
persoane. 

— Dar Acordul Deschis Asupra Ştiinţei... 

— Trebuie ignorat. Întotdeauna există şi excepţii, de la 
orice regulă. Descoperirea dumneavoastră ridică probleme 
de securitate a Coloniilor. Şi dacă este pusă în pericol 
securitatea Coloniilor, nu avem voie să ne grăbim a o face 
publică. Nici hiperasistenţa nu a fost făcută publică, nu? 

— Dar existenţa Stelei Vecine nu are nici o legătură cu 
securitatea Coloniilor. 

— Dimpotrivă, doctor Insigna, are. Poate nu vă daţi seama, 
dar descoperirea dumneavoastră poate schimba destinul 
speciei umane. 

Ea stătea acolo, împietrită, privindu-l fix. 

— Ia loc. Noi doi suntem acum conspiratori şi e nevoie să 
fim prieteni. De acum înainte, când suntem singuri, pentru 
mine tu vei fi Eugenia, iar eu voi fi Janus pentru tine. 

Insigna ripostă: 

— Nu cred că ar fi regulamentar. 

— Trebuie să fie, Eugenia. Nu putem conspira într-o 
atmosferă rigidă şi convenţională. 

— Dar eu nu vreau să fac parte din nici o conspirație, 
alături de nimeni, pur şi simplu. Şi nu văd motivul pentru 
care am păstra secretul în ceea ce priveşte datele despre 
Steaua Vecină. 

— Bănuiesc că ţi-e teamă ca nu cumva să nu-ţi mai fie 
recunoscută paternitatea descoperirii. 

Insigna ezită doar o fracțiune de secundă, apoi spuse: 

— Poţi paria pe cel din urmă cip din calculatorul tău, 
Janus, că mi-e teamă. Doresc să mi se recunoască meritul. 
— Pentru moment, îi răspunse el, uită că Steaua Vecină 
există. Ştii doar că de câtva timp pledez pentru ca Rotor să 


părăsească Sistemul Solar. Care este părerea ta în această 
problemă? i-ar plăcea să părăseşti Sistemul Solar? 

Femeia ridică din umeri: 

— Nu sunt sigură. Ar fi frumos să pot vedea, pentru prima 
dată, un obiect astronomic, dar este şi puţin înspăimântător, 
nu? 

— Adică să-ţi părăseşti căminul? 

— Da. 

— Dar nu ţi-ai părăsi căminul. Acesta este căminul tău, 
Rotor. Braţul lui descrise o mişcare de alunecare prin aer. 
Te-ar însoţi. 

— Chiar şi aşa, domnule Sec... Janus, Rotor nu reprezintă 
în întregime căminul meu. Aici avem un întreg complex de 
învecinări, celelalte Colonii, Pământul, întregul Sistem 
Solar. 

— Este un complex prea aglomerat. În cele din urmă, unii 
dintre noi tot vor trebui să-l părăsească, indiferent că vrem 
sau nu. Pe Pământ a existat, cândva, o vreme în care 
oamenii trebuiau să treacă lanţuri de munţi şi să traverseze 
oceane. În urmă cu două secole, oamenii de pe Pământ au 
trebuit să-şi părăsească planeta şi să întemeieze Coloniile. 
Aşadar noi vom face, pur şi simplu, pasul următor pe un 
drum istoric. 

— Înţeleg, dar există şi oameni care n-au plecat niciodată. 
Există oameni care se află încă pe Pământ. Există oameni 
care trăiesc, de generaţii şi generaţii, în aceeaşi regiune 
restrânsă de pe Pământ. 

— Şi tu vrei să te numeri printre acei neclintiţi. 

— Cred că soţul meu, Crile, vrea. Are opinii destul de 
puternice referitoare la punctele tale de vedere, Janus. 

— Ei bine, pe Rotor există libertatea cuvântului şi 
libertatea de a gândi, aşa că poate foarte bine să nu fie de 
acord cu mine, dacă aşa doreşte. Uite, aş vrea să te mai 
întreb ceva. Când oamenii de pe Rotor, sau de aiurea, 
intenţionează să părăsească Sistemul Solar, unde se 
gândesc, în general, să plece? 


— Pe Alpha Centauri, desigur. Este steaua pe care toată 
lumea o crede cea mai apropiată. Chiar stăpânind tehnica 
hiperasistenţei, nu ne vom putea deplasa mai repede decât 
cu viteza luminii, aşa că ne-ar trebui patru ani. Orice altă 
destinaţie ar necesita mai mult timp, iar patru ani 
reprezintă, deja, un timp destul de lung pentru o călătorie. 

— Dar presupunând că am putea călători mai repede de 
atât şi presupunând că am putea ajunge mult mai departe 
de Alpha Centauri, unde te-ai duce? 

Insigna se gândi o vreme în tăcere, apoi spuse: 

— Cred că tot pe Alpha Centauri. Ar fi tot în împrejurimi. 
Noaptea, cerul înstelat ar arăta cam tot aşa. Asta ne-ar crea 
un sentiment de confort. Ne-am simţi mai aproape de casă, 
dacă am vrea să ne întoarcem. În plus, Alpha Centauri A, 
cea mai mare dintre cele trei stele care alcătuiesc sistemul 
Alpha Centauri, este practic geamăna Soarelui. Alpha 
Centauri B e mai mică, dar nu prea mică. Chiar dacă o 
ignorăm pe Alpha Centauri C, o pitică roşie, tot am avea 
două stele la preţul uneia singure, ca să zic aşa, deci două 
seturi de planete. 

— Să presupunem că o Colonie a plecat să se stabilească 
în Sistemul Alpha Centauri şi a găsit acolo condiţii 
mulţumitoare de trai, stabilindu-se, în cele din urmă, pentru 
a fonda o lume nouă, iar acasă, în Sistemul Solar, se ştie că 
aşa s-a întâmplat. Unde s-ar duce următorii oameni care s- 
ar hotări şi ei să părăsească Sistemul Solar? 

— Tot în Sistemul Alpha Centauri, de bună seamă, 
răspunse Insigna fără ezitare. 

— Deci oamenii au tendinţa de a se îndrepta spre locul cel 
mai evident, iar dacă prima Colonie reuşeşte, altele i-ar 
urma în scurt timp, până când noua lume ar fi la fel de 
suprapopulată ca şi cea veche, până când ar exista acolo 
prea multe popoare, cu prea multe culturi diferite şi, în cele 
din urmă, prea multe Colonii, cu prea multe sisteme 
ecologice diferite. 

— Atunci va fi venit vremea să caute alte stele. 


— Dar succesul repurtat într-un loc va atrage noi Colonii, 
Eugenia. O stea sănătoasă, o planetă bună, vor atrage 
întotdeauna valuri de locuitori. 

— Presupun că da. 

— Dar dacă am pleca spre o stea care este la ceva mai 
mult de doi ani-lumină de noi, deci la jumătatea distanţei 
care ne desparte de Alpha Centauri şi despre care nu ştie 
nimeni în afară de noi, cine să ne urmeze? 

— Nimeni, până se va afla de Steaua Vecină. 

— Dar asta ar putea dura multă vreme. Şi în acea vreme 
se vor îndrepta toţi spre Alpha Centauri sau spre vreuna 
dintre celelalte variante evidente. Nici n-ar băga de seamă 
o pitică roşie care se află chiar sub nasul lor sau, dacă ar 
observa-o, ar considera-o nepotrivită vieţii omeneşti, 
bineînţeles, în cazul în care n-ar şti că alţii au început deja 
să se intereseze de ea. 

Insigna îl privi pe Pitt cu nedumerire. 

— Unde vrei să ajungi? Să presupunem că mergem pe 
Steaua Vecină şi nu mai află nimeni altcineva despre asta. 
Care ar fi avantajul? 

— Avantajul ar fi că am putea cuceri această lume. Dacă 
există vreo planetă locuibilă. 

— Nu cred că există. Nu în preajma unei pitice roşii. 

— Apoi, putem utiliza orice material care există acolo în 
stare brută, pentru a ne construi câte Colonii dorim. 

— Vrei să spui că va fi mai mult spaţiu pentru noi. 

— Da. Mai mult decât dacă ar veni alţii puhoi după noi. 

— Deci avem ceva mai mult timp, Janus. Dar, în cele din 
urmă, vom sfârşi prin a umple spaţiul disponibil în preajma 
Stelei Vecine, chiar dacă nu suntem decât noi acolo. Aşadar 
ne-ar ajunge cinci sute de ani în loc de două sute. Care ar fi 
deosebirea, totuşi? 

— Deosebirea ar fi enormă, Eugenia, nici nu-ţi poţi 
închipui. Dacă toate Coloniile se îngrămădesc în urma 
noastră, vom avea o mie de culturi diferite, purtând cu ele 
toată ura şi nefericitele accidente ale istoriei Pământului. 


Dacă, în schimb, am avea timp să ajungem acolo şi să 
rămânem singuri, am putea construi un sistem de Colonii 
uniform din punct de vedere cultural şi ecologic. Ar fi o 
situaţie mult mai bună, mai puţin haotică, mai puţin 
anarhică. 

— Mai puţin interesantă. Mai puţin diversificată. Mai puţin 
vie. 

— Câtuşi de puţin. Ne vom diversifica, sunt convins. 
Diferitele Colonii vor avea caracteristicile lor, dar, cel puţin, 
ar exista o bază comună din care ar izvori aceste 
caracteristici. Şi din acest punct de vedere ar fi un grup de 
Colonii mult mai reuşit. Şi chiar dacă mă înşel, cu siguranţă 
îţi dai şi tu seama că este vorba de un experiment care 
trebuie încercat. De ce să nu rezervăm o stea pentru o 
astfel de dezvoltare planificată şi gândită şi să vedem ce 
rezultate dă? Putem alege o stea, de exemplu o pitică roşie 
aproape epuizată, care în mod obişnuit n-ar interesa pe 
nimeni, şi s-o folosim pentru a vedea dacă putem construi 
un tip nou, poate mai bun, de societate. Hai să vedem ce am 
putea face, continuă el, dacă energiile nu ne-ar fi secătuite 
şi fragmentate de divergențe culturale inutile şi dacă 
biologia lumilor noastre n-ar fi permanent pervertită de 
direcţii ecologice străine. 

Insigna se simţi mişcată. Chiar dacă n-ar fi mers, omenirea 
ar fi putut învăţa multe dintr-o astfel de încercare, începând 
chiar cu faptul că n-ar fi mers. Şi apoi, dacă totuşi n-ar fi 
mers? 

Dar clătină din cap: 

— Atunci am putea folosi materiile prime care or fi 
existând pe acolo pentru a construi nenumărate Colonii. 

— Vrei să spui că am câştiga mai mult spaţiu. 

— E un vis inutil. Steaua Vecină va fi descoperită în mod 
independent, indiferent cât de mult ne-am strădui să 
păstrăm secretul. 

— Dar în ce măsură a fost descoperirea ta accidentală, 
Eugenia? Fii sinceră! S-a întâmplat, pur şi simplu, să 


remarci această stea. S-a întâmplat, pur şi simplu, s-o 
compari cu ce se putea vedea pe alte hărţi. Dar nu există o 
posibilitate foarte mare să-ţi scape din vedere? Şi, în 
aceleaşi împrejurări, nu crezi că alţii ar putea să n-o 
remarce? 

Insigna nu răspunse, dar expresia de pe chipul ei era 
satisfăcătoare pentru Pitt. Vocea lui deveni mai blândă, 
aproape hipnotică: 

— Şi dacă există o întârziere de o sută de ani. Dacă avem 
şansa să profităm doar o sută de ani de singurătate, să 
construim această nouă societate, vom fi o aşezare destul 
de mare şi puternică pentru a ne putea apăra şi a-i 
determina pe alţii să ne ocolească şi să-şi continue drumul 
spre alte stele. Nici n-am avea nevoie să ne ascundem mai 
mult de atât. 

Din nou Insigna nu răspunse. Pitt întrebă: 

— Te-am convins? 

Femeia păru să se scuture: 

— Nu întru totul. 

— Atunci reflectează asupra celor ce ţi-am spus, nu sufla o 
vorbă nimănui despre Steaua Vecină şi dă-mi mie să păstrez 
toate datele legate de ea. Nu voi distruge nimic. Promit. 
Vom avea nevoie de ele dacă, într-adevăr, vom porni spre 
Steaua Vecină. Eşti dispusă să faci măcar atât, Eugenia? 

— Da - răspunse în cele din urmă, abia auzit. Apoi ripostă 
brusc: 'Totuşi, mai am o pretenţie. Trebuie să mi se permită 
să botez această stea. Dacă îi dau eu un nume, va fi steaua 
mea. 

Un surâs fugar trecu peste chipul lui Pitt: 

— Cum vrei să-i spui? Steaua Insigna? Steaua Eugenia? 

— Nu, nu sunt atât de stupidă. Vreau să se cheme 
Nemesis. 

— Nemesis? N-E-M-E-S-I-S? 

— Da. 

— De ce? 


— Cândva, în secolul XX, a existat o perioadă când erau la 
modă speculaţiile în legătură cu existenţa unei stele vecine 
Soarelui. La vremea respectivă nu s-a ales nimic din ele. Nu 
a fost descoperită nici o Stea Vecină, dar ziarele făceau 
referire la ea sub numele Nemesis. Aş dori să aduc un 
omagiu târziu acelor îndrăzneţi înaintaşi. 

— Nemesis? Nu era o zeiţă greacă cu acest nume? Una 
neplăcută? 

— Zeița răzbunării legitime, a pedepsei. A pătruns în 
limbaj ca un cuvânt bombastic. Calculatorul l-a numit 
„arhaic”, atunci când l-am verificat. 

— Şi de ce voiau „strămoşii noştri” să numească această 
stea Nemesis? 

— Era ceva în legătură cu un nor provenit de la comete. 
Se pare că, în mişcarea sa de revoluţie în jurul Soarelui, 
Nemesis trece prin acest nor şi provoacă un cataclism 
cosmic al cărui rezultat este uciderea unei importante părţi 
a vieţii de pe Pământ, la fiecare douăzeci şi şase de milioane 
de ani. 

Pitt părea uluit: 

— E adevărat? 

— Nu, lucrurile nu stau chiar aşa. Ipoteza respectivă nu a 
supravieţuit, dar eu aş vrea totuşi să păstrez numele 
Nemesis. Şi aş vrea să figureze în anale şi faptul că eu am 
numit-o astfel. 

— Îţi promit că aşa va fi, Eugenia. Este descoperirea ta şi 
va intra în analele noastre. În cele din urmă, când şi restul 
omenirii va descoperi regiunea nemesiană - oare aşa să-i 
spun? - vor putea afla cu toţii cine şi cum a făcut 
descoperirea. Steaua ta, Nemesis a ta, va fi prima stea, în 
afara Soarelui, care va străluci peste o civilizaţie umană şi 
cea dintâi, fără excepţie, care va străluci peste o civilizaţie 
umană ale cărei origini sunt în altă parte. 

Pitt o privi plecând şi se simţi plin de încredere. Femeia 
avea să se dea pe brazdă. Faptul că îi îngăduise să-şi boteze 
steaua fusese o concesie decisivă. Pentru că, în mod sigur, 


femeia avea să-şi dorească să plece spre steaua ei. În mod 
sigur avea să fie tentată de ideea construirii unei civilizaţii 
logice şi organizate pe steaua ei, o civilizaţie din care 
puteau, apoi, să se nască altele care să cucerească Galaxia. 

Şi apoi, chiar în clipa când începuse să se relaxeze, încălzit 
de strălucirea unui viitor de aur, fu scuturat de un vag fior 
de groază, care îi era cum nu se poate mai străin. 

De ce Nemesis? De ce i-o fi venit ei ideea de a-şi boteza 
planeta după Zeița Răzbunării? 

Şi fu chiar atât de slab încât să creadă că ar putea fi un 
nume de rău augur. 

3. MAMA. 

Era vremea cinei şi Insigna era într-una din acele stări de 
spirit în care aproape că se temea puţin de propria-i fiică. 
În ultima vreme, nu ştia de ce, aceste stări de spirit 
deveniseră mult mai intense. Poate că motivul era tendinţa 
din ce în ce mai pronunţată a Marlenei de a fi tăcută, 
închisă şi de a părea întotdeauna absorbită de gânduri prea 
profunde pentru a fi cuprinse în vorbe. 

Uneori, această teamă sâcâitoare a mamei era amestecată 
cu un sentiment de vinovăţie. Insigna se simţea vinovată 
pentru lipsa ei de răbdare maternă în relaţia cu fata, pentru 
că era prea conştientă de dezavantajele fizice ale fetei. 
Marlene nu moştenise nici drăgălăşenia convenţională a 
mamei sale şi nici farmecul incredibil de bărbat chipeş al 
tatălui său. 

Marlene era scundă şi... bondoacă. Acesta era singurul 
cuvânt pe care-l putea găsi Insigna pentru a o descrie pe 
biata Marlene. 

Şi biata, bineînţeles. Era adjectivul pe care-l folosea 
aproape întotdeauna în gând şi pe care reuşea cu greu să 
nu-l folosească şi cu glas tare. 

Scundă. Bondoacă. Solidă, fără a fi grasă, aşa era 
Marlene. N-avea nimic grațios. Avea părul castaniu închis, 
nici lung, nici scurt, drept. Nasul îi era puţin borcănat, gura 


i se răsucea puţin în jos la colţuri, bărbia îi era mică, 
întreaga ei atitudine era pasivă şi închisă în ea. 

Mai erau, desigur, ochii, mari, întunecaţi, scânteietori, cu 
sprâncene negre, bine conturate, arcuite, cu gene atât de 
lungi încât păreau aproape artificiale. Totuşi, numai ochii nu 
puteau compensa tot restul, oricât de fascinanţi ar fi fost, 
când şi când. 

Insigna ştiuse, încă de când Marlene n-avea decât cinci 
ani, că acesteia avea să-i fie aproape imposibil să atragă 
vreodată un bărbat numai pe plan fizic şi an de an faptul 
devenise tot mai evident. 

În copilărie, Aurinel îi cam dusese trena, vizibil atras de 
inteligenţa ei precoce şi de capacitatea ei de înţelegere 
aproape iluminată. Iar în prezenţa lui, Marlene fusese 
timidă şi încântată, de parcă ar fi realizat vag că obiectul 
numit „băiat” avea ceva drăguţ şi plăcut, deşi nu ştia ce 
anume este acel ceva. 

Insigna avea însă impresia că, în ultimii doi-trei ani, 
Marlene îşi clarificase în sfârşit sensul cuvântului „băiat”. 
Fără îndoială că setea ei de cărţi şi filme prea mature 
pentru trupul, dacă nu pentru mintea ei, o ajutase, numai 
că şi Aurinel crescuse şi, pe măsură ce hormonii începuseră 
să-l influenţeze, băiatul nu mai era deloc în căutare de 
amiciţie. 

În seara aceea, la cină, Insigna întrebă: 

— Cum a fost ziua de azi, draga mea? 

— A fost o zi liniştită. Aurinel a venit să mă caute şi 
presupun că ţi-a dat raportul. Îmi pare rău că trebuie să mă 
vânezi în felul ăsta. 

Insigna oftă. 

— Dar, Marlene, uneori nu pot să nu mă gândesc că eşti 
nefericită şi nu e, oare, natural să mă îngrijoreze aşa ceva? 
Îţi petreci prea mult timp în singurătate. 

— Îmi place singurătatea. 

— Nu prea se vede. Nu pari deloc fericită fiindcă eşti 
singură. Există mulţi oameni în jurul tău care ar dori să fie 


mai prietenoşi, iar tu ai fi mai fericită dacă i-ai lăsa să fie. 
Aurinel îţi este prieten. 

— Era. Actualmente este foarte prins în alte relaţii. lar 
astăzi lucrul acesta a devenit evident. M-a scos din sărite. 
Imaginează-ţi-l transportat cu totul la gândul că Dolorette îl 
aşteaptă. 

Insigna spuse: 

— Nu prea poţi să-i faci o vină din asta, ştii, Dolorette este 
de vârsta lui. 

— Din punct de vedere fizic, replică Marlene. Ce fraier! 

— La vârsta lui, punctul de vedere fizic contează foarte 
mult. 

— Se şi vede. A devenit un fraier. Şi, cu cât se învârte mai 
mult pe lângă ea, cu atât mai gol pare să-i fie capul. E 
limpede. 

— Dar va continua să crească, Marlene, şi când va fi puţin 
mai matur, îşi va da seama, poate, care sunt lucrurile cu 
adevărat importante. Şi să ştii că şi tu ai să creşti... 

Marlene o privi ironic pe Insigna. Apoi zise: 

— Haida-de, mamă. Nici tu nu crezi ceea ce încerci să 
sugerezi. Nu crezi câtuşi de puţin. 

Insigna se îmbujoră. Îşi dădu, brusc, seama că Marlene nu 
ghicea, ci ştia precis. Dar cum? Insigna rostise remarca 
dinainte cât de sincer putuse şi încercase chiar să simtă 
ceea ce spune. Dar, fără efort, Marlene văzuse prin ea ca 
prin sticlă. Şi nu era prima dată când se întâmpla. Insigna 
începuse, de la o vreme, să aibă impresia că Marlene 
cântărea inflexiunile vocii, ezitările mişcărilor ce le-nsoţeau 
şi astfel ştia întotdeauna şi ceea ce nu voiai să spui. Probabil 
tocmai din cauza acestei abilităţi, pe Insigna o speria din ce 
în ce mai mult Marlene. Cui îi place să se simtă transparent 
şi expus privirilor dispreţuitoare ale celuilalt? 

Ce spusese Insigna, de exemplu, care să-i indice Marlenei 
că Pământul era condamnat la distrugere? Mai devreme 
sau mai târziu acest subiect trebuia discutat. 


Deodată, Insigna se simţi obosită. Dacă tot n-avea s-o 
poată păcăli pe Marlene, ce rost avea să mai încerce? 

— Ei bine, zise ea, să dăm cărţile pe fată, draga mea. Ce 
vrei tu, de fapt? 

— Văd că vrei într-adevăr să afli, răspunse Marlene, aşa că 
am să-ţi spun. Vreau să plec. 

— Să pleci? 

— Insigna se trezi incapabilă de a înţelege cuvintele 
simple pe care le folosise fiica ei. 

— Unde ai putea să pleci? 

— Lumea nu se rezumă la Rotor, mamă. 

— Bineînţeles că nu. Dar este singur pe o rază de doi ani- 
lumină în jur. 

— Nu, mamă, nu e adevărat. Erythro se află la mai puţin 
de două mii de kilometri de noi. 

— Da, dar asta abia dacă are importanţă. Nu poţi trăi 
acolo. 

— Dar există oameni care trăiesc acolo. 

— Da, într-un Dom. Un grup de savanţi şi tehnicieni care 
trăiesc acolo pentru că munca lor ştiinţifică este extrem de 
necesară. Domul este însă mult mai mic decât Rotor. Dacă 
aici te simţi înghesuită, acolo cum ai să te simţi? 

— Pe Erythro există o întreagă lume în afara Domului. 
Cândva, oamenii se vor răspândi şi vor trăi pe toată 
suprafaţa planetei. 

— Poate. Dar nu e nicidecum o certitudine. 

— Eu nu am nici o îndoială că este o certitudine. 

— Chiar dacă ar fi, ar dura secole. 

— Da, dar tot trebuie să înceapă, mai devreme sau mai 
târziu. De ce să nu fiu şi eu o parte a acestui început? 

— Marlene, eşti ridicolă. Aici ai un cămin foarte 
confortabil. Când ai început să te gândeşti la toate astea? 

Marlene strânse din dinţi, apoi răspunse: 

— Nu sunt sigură. Acum câteva luni, dar e din ce în ce mai 
rău. Nu mai suport să stau aici, pe Rotor. 


Insigna o privi încruntată pe fiică-sa. „Simte că l-a pierdut 
pe Aurinel”, gândi ea, „se crede dezamăgită pentru 
totdeauna şi consideră că plecând îl va pedepsi. E în stare 
să se condamne singură la exilul într-o lume pustie, numai 
ca să-l facă pe el să-i pară râu...” 

Da, era întru totul posibil. Îşi aducea aminte de ea însăşi la 
cincisprezece ani. La vârsta asta inimile sunt atât de fragile 
încât chiar şi un simplu bobârnac e suficient ca să le 
sfărâme. Adolescenţii se vindecă repede, dar nici un 
adolescent n-ar vrea şi nici n-ar putea să creadă aşa ceva 
când are inima sfărâmată. Cincisprezece ani! Abia mai 
târziu, mai târziu... 

N-avea rost să se gândească la asta acum! Spuse doar: 

— Ce te atrage spre Erythro, Marlene? 

— Nu sunt sigură. E o planetă mare. Nu ţi se pare normal 
să-ţi doreşti să trăieşti pe o planetă mare, aşa ca... - şi ezită 
înainte de a sfârşi fraza, reuşind să îngaime ultimul cuvânt - 
Pământul? 

— Ca Pământul! reacţionă Insigna vehement. Dar tu n-ai 
fost niciodată pe Pământ! Nu ştii nimic despre Pământ! 

— Am văzut multe filme despre el, mamă. Videotecile sunt 
pline de benzi despre Pământ. (Da, erau. De câtăva vreme, 
Pitt susţinea că astfel de filme ar trebui puse sub sechestru, 
dacă nu chiar distruse. Şi mai susţinea că despărţirea de 
Sistemul Solar trebuia să însemne într-adevăr o ruptură; că 
era o mare greşeală permanenta cultivare a unor 
sentimente artificial romantice legate de Pământ. Insigna 
nu fusese deloc de acord, dar acum parcă începea să 
înţeleagă motivele pentru care Pitt gândea cum gândea.) 

— Marlene, reluă ea, nu te poţi lua numai după filmele 
acelea pe care le-ai văzut. Lucrurile sunt foarte idealizate 
acolo. Şi marea majoritate a acelor filme se referă la un 
trecut foarte îndepărtat, când, pe Pământ, starea lucrurilor 
era mai bună. Deşi, într-un fel, n-a fost ea niciodată atât de 
bună cum încearcă să sugereze filmele astea. 

— Şi totuşi. 


— Nu „şi totuşi”. Ştii tu cum e Pământul? Este ca o mahala 
în care nu mai e de trăit. De aceea l-au părăsit oamenii şi au 
întemeiat Coloniile. În ultimă instanţă, oamenii au renunţat 
la o planetă mare şi groaznică în favoarea Coloniilor, mai 
mici, dar mai civilizate. Nimeni nu-şi doreşte acum să 
schimbe direcţia şi să se întoarcă împotriva curentului. 

— Dar există încă miliarde de oameni care locuiesc pe 
Pământ. 

— Tocmai de aceea am şi spus că e o mahala în care nu 
mai e de trăit. Şi cei care au rămas acolo abia aşteaptă să 
plece, cât de curând vor putea. De aceea s-au născut atât 
de multe Colonii şi sunt atât de aglomerate. Şi de aceea, 
draga mea, am părăsit noi Sistemul Solar şi am venit aici. 

Marlene răspunse, cu o voce joasă: 

— Tata era pământean. El nu a părăsit Pământul, cu toate 
că ar fi putut. 

— Nu, n-a făcut-o. A rămas acolo. Femeia se încruntă, 
încercând să-şi păstreze vocea egală. 

— De ce, mamă? 

— Hai, Marlene. Doar am mai discutat despre asta. Sunt 
mulţi care au rămas acasă. N-au vrut să se despartă de un 
loc familiar. Aproape că nu există familie pe Rotor să nu 
aibă rude care au rămas pe Pământ. Ştii asta foarte bine. 
Vrei să te întorci pe Pământ? Despre asta e vorba? 

— Nu, mamă, câtuşi de puţin. 

— Chiar dacă ai vrea să te întorci, eşti la peste doi ani- 
lumină distanţă de Pământ şi nu te poţi întoarce acolo. Sunt 
sigură că înţelegi asta. 

— Bineînţeles că înţeleg. Încercam doar să-ţi atrag atenţia 
că avem un alt Pământ chiar aici: Erythro. Acolo vreau să 
plec. Acolo tânjesc să plec. 

Insigna nu se mai putu opri. Aproape cu groază se auzi 
spunând: 

— Deci vrei să fugi de mine, cum a fugit şi tatăl tău. 

— E adevărat, mamă, zise ea, că a fugit de tine? Poate că 
dacă te-ai fi purtat altfel, lucrurile s-ar fi petrecut altfel. 


— Apoi adăugă cu o voce slabă şi incoloră, de parcă ar fi 
anunţat că şi-a încheiat masa. 

— Tu l-ai făcut să fugă, nu-i aşa, mamă? 

4. TATĂL. 

Ce ciudat - sau poate, mai bine zis, ce stupid - că încă mai 
era în stare să-şi facă rău, insuportabil de rău, cu gânduri 
de felul ăsta, şi încă după paisprezece ani. 

Crile avea peste 1,80 metri, în vreme ce pe Rotor 
înălţimea medie era puţin sub 1,70 metri. Şi asta era 
suficient (ca şi în cazul lui Janus Pitt) pentru a-i conferi o 
aură de autoritate impunătoare care persistase încă multă 
vreme după ce ajunsese ea să-şi dea seama (fără însă a 
recunoaşte vreodată complet faţă de ea însăşi) că nu se 
putea baza pe această autoritate. 

Şi trăsăturile îi erau abrupte şi colţuroase, nasul 
proeminent şi pomeţii ascuţiţi, bărbia puternică, o expresie 
parcă flămândă şi nestăpânită. Totul la el respira 
masculinitate. Când se întâlnea cu el, aproape că avea 
senzaţia unui parfum aparte şi asta o fascina. 

La vremea aceea, Insigna era încă studentă la astronomie, 
pe Pământ, dar aştepta cu nerăbdare întoarcerea pe Rotor, 
unde ar fi avut posibilitatea să se califice pentru a lucra pe 
Sonda Îndepărtată. Visa cu ochii deschişi la progresul pe 
care acest proiect l-ar fi făcut posibil (şi nici prin cap nu-i 
trecea că ea însăşi va contribui la progresul respectiv, în 
modul cel mai uluitor). 

Apoi l-a cunoscut pe Crile şi s-a trezit, spre marea ei 
nedumerire, îndrăgostită nebuneşte de un pământean - un 
PĂMÂNTEAN! Peste noapte, îşi dăduse seama că gândurile 
ei părăseau Sonda Îndepărtată şi se pregăteau s-o 
determine să rămână pe Pământ, doar pentru a fi cu el. 
Încă îşi mai amintea cum o privise el cu uimire şi îşi 
spusese: 

— Să rămâi aici, cu mine? Mai degrabă aş prefera să vin 
eu cu tine pe Rotor. 


Ea nu-şi putuse închipui că el ar fi în stare să renunţe la 
lumea lui pentru ea. 

Cum a reuşit apoi Crile să obţină permisiunea de a veni pe 
Rotor, Insigna nu a ştiut şi nici n-avea să afle vreodată. 

La urma urmei, regulile de imigrare erau foarte stricte. 
Odată ce o Colonie ajungea să aibă o populaţie apreciabilă, 
imigrarea era redusă drastic. Întâi pentru că exista un 
număr finit de persoane pe care Colonia respectivă îi putea 
adăposti confortabil, iar în al doilea rând, pentru că orice 
Colonie făcea un efort considerabil pentru a-şi menţine un 
echilibru ecologic stabil. Cei ce veneau de pe Pământ cu 
afaceri importante - sau chiar cei ce veneau din alte Colonii 
- erau nevoiţi să treacă prin proceduri îndelungate şi 
plicticoase de decontaminare, printr-o anumită perioadă de 
izolare şi apoi se trezeau siliţi să plece înapoi cât mai 
curând cu putinţă. 

Şi totuşi, iată-l pe Crile, de pe Pământ. Odată, el chiar i se 
plânsese, plictisit, de săptămânile de aşteptare care făceau 
parte din procedura de decontaminare, iar acum, insistența 
lui de a o urma îi provocase femeii o stare de fericire. Era 
evident că o iubea suficient ca să dorească să se supună 
procedurii respective, doar pentru a fi cu ea. 

Cu toate acestea, erau perioade când el părea a se retrage 
cu totul în sine, când nu mai era atent cu ea deloc şi atunci 
ea se întreba care era motivul real care-l mânase pe el spre 
Rotor şi-l convinsese să înfrunte obstacolele. Poate că nu ea 
era acest motiv, ci nevoia lui de a evada de pe Pământ. Nu 
cumva comisese vreo infracţiune? Sau poate îşi făcuse un 
duşman de moarte? Poate părăsise vreo femeie de care se 
plictisise? Dar Insigna nu îndrăznise niciodată să-l întrebe. 

lar el nu-i oferise niciodată astfel de informaţii. 

Chiar şi după ce i se permisese accesul pe Rotor, exista 
totuşi problema duratei şederii lui acolo. Biroul de Imigraţii 
trebuia să-i acorde un permis special care să-i ateste 
calitatea de cetăţean al satelitului Rotor, iar acest lucru nu 


se întâmpla decât arareori, părând cu atât mai puţin 
probabil acum. 

Insigna însă găsea că toate motivele pentru care Crile 
Fisher nu putea fi acceptat pe Rotor nu erau decât 
stimulente în plus pentru fascinația care o stăpânea. Găsea 
că originea lui pământeană îl făcea diferit, atrăgător, şi-i 
conferea aproape o aură de mister. Rotorienii autentici 
aveau motive să-l dispreţuiască fiindcă era străin - 
indiferent că avea sau nu să dobândească, într-un târziu, 
cetăţenia rotoriană - dar ea găsea şi-n asta o sursă de 
încântare erotică. Ar fi fost în stare să lupte pentru el 
împotriva unei întregi lumi ostile şi ar fi triumfat. 

Când el încercă să-şi găsească o slujbă care să-i permită 
să-şi câştige existenţa şi să ocupe o poziţie oarecare în noua 
societate, ea fu aceea care remarcă faptul că dacă s-ar fi 
căsătorit cu o rotoriană - dar o rotoriană autentică, la a 
treia generaţie - acesta ar fi constituit un element de 
puternică persuasiune pentru Biroul de Imigraţii să-i 
acorde cetăţenia. 

Crile păru surprins să audă asta, de parcă lui nici nu-i 
trecuse prin cap, iar apoi păru mulţumit de idee. Insigna 
însă încercă un sentiment de dezamăgire. Ar fi fost mult 
mai măgulitor să te căsătoreşti din dragoste decât pentru a 
obţine cetăţenia, dar, îşi zise în sinea ei, dacă-i musai... 

Aşa că, după o logodnă lungă, tipic rotoriană, se 
căsătoriră. 

Viaţa lor însă nu se schimbă cine ştie ce. El nu era un 
amant înfocat, dar nici înainte de căsătorie nu fusese. Îi 
oferise un soi de afecţiune absentă, o căldură ocazională 
care o ajuta pe ea să-şi păstreze o stare aproape de fericire, 
chiar dacă nu se simţea copleşită. El nu era niciodată 
brutal, răuvoitor sau crud în mod făţiş şi, la urma urmei, 
chiar renunţase la lumea lui de dragul ei, iar pentru a fi cu 
ea trecuse chiar prin încercări relativ neplăcute. Cu 
siguranţă că toate acestea puteau fi considerate în favoarea 
lui, iar Insigna aşa le considera. 


Dar chiar şi în calitate de cetăţean cu drepturi depline, 
căci cetăţenia îi fusese acordată în urma căsătoriei, el îşi 
păstrase în sinea lui un miez de nemulţumire. Insigna era 
conştientă de asta şi nu-l învinuia. O fi fost el cetăţean cu 
drepturi depline, dar nu era rotorian autentic şi, ca atare, 
multe dintre activităţile cele mai interesante de pe Rotor 
nu-i erau accesibile. Ea nu ştia ce pregătire profesională 
avea Crile, pentru că el nu pomenise niciodată nimic despre 
studiile lui. Nu părea needucat şi, de altfel, a fi autodidact 
nu era o ruşine, iar Insigna ştia că pe Pământ oamenii nu 
considerau studiile superioare o necesitate, aşa cum făceau 
locuitorii Coloniilor. 

Gândul acesta însă o sâcâia. N-o deranja că soţul ei era 
pământean şi că prietenii şi colegii ei ar putea-o privi de sus 
din cauza asta. Dar nu ştia dacă ar fi în stare să treacă 
nepăsătoare peste faptul că se măritase cu un pământean 
fără studii superioare. 

Din fericire însă nimeni nu insinua vreodată că soţul ei ar 
fi fost un pământean fără studii superioare, iar el asculta cu 
destulă răbdare poveştile despre munca pe Sonda 
Îndepărtată. Cu toate acestea, ea nu-i punea niciodată 
cunoştinţele la încercare aducând în discuţii detalii tehnice. 
Uneori, el punea întrebări sau emitea comentarii care 
făceau aluzie la eventuale detalii tehnice, iar ea le preţuia 
când se iveau, pentru că reuşise întotdeauna să se convingă 
pe ea însăşi că întrebările şi comentariile cu pricina erau 
inteligente. 

Fisher îşi găsise o slujbă la una dintre ferme, o slujbă 
perfect respectabilă, chiar esenţială, dar nu una care să-i 
acorde o poziţie importantă pe scara socială. Nu se plângea 
şi nici nu dădea semne de agitaţie - ea îi recunoştea aceste 
merite - dar nici nu vorbea niciodată despre munca lui şi 
nici nu manifesta bucurie în privinţa acesteia. Şi în plus, 
aerul acela nesatisfăcut nu-l părăsea niciodată. 

Aşa că Insigna învăţă să nu încerce să-l întrebe cu veselie 
„Cum a fost azi la muncă, dragul meu””. 


De puţinele ori când întrebase, la început, răspunsul 
fusese un sec „Nimic deosebit”. Şi cu asta, basta, nimic în 
plus, în afară de o fugară privire agasată. 

În cele din urmă, ea începu să aibă emoţii în privinţa unor 
eventuale discuţii cu el, chiar pe teme mărunte, de bârfă şi 
greşeli elementare de serviciu. Pentru că şi asta ar fi putut 
constitui un prilej de comparații neplăcute între slujba ei şi 
a lui. 

Insigna se simţea nevoită faţă de ea însăşi să recunoască 
faptul că n-avea motive evidente de temeri în această 
privinţă şi că, de fapt, era vorba de sentimentul ei de 
nesiguranţă mai degrabă decât de al lui. Fisher nu dădea 
semne că şi-ar pierde răbdarea când ea se trezea în situaţii 
în care discuţia despre ziua ei de muncă devenea aproape 
necesară. Uneori chiar punea întrebări, cu un interes palid, 
despre hiperasistenţă, numai că Insigna ştia prea puţine 
despre aceasta. 

El părea interesat de politica de pe Rotor, deşi manifesta 
nerăbdarea şi intoleranţa tipice unui pământean faţă de 
meschinăria problemelor. Ea făcea eforturi ca să nu lase să 
i se vadă nemulţumirea în privinţa acestei atitudini. 

În cele din urmă, între ei se instală o tăcere întreruptă 
doar de discuţii indiferente despre filmele pe care le 
vedeau, despre activităţile sociale care le umpleau vremea 
şi despre măruntele schimbări ale vieţii. 

Toate acestea nu duseră la o stare manifestă de nefericire. 
Cozonacul se schimbase repede în pâine albă, dar nu mai 
rău de atât. 

Ba chiar exista şi un mic avantaj al schimbării. Munca în 
condiţii de securitate şi confidenţialitate dintre cele mai 
severe însemna că n-aveai voie să vorbeşti nimănui despre 
ea. Dar câţi nu făceau mărturisiri parţiale soţului sau soţiei, 
în pofida regulamentelor? Insigna n-o făcuse, căci tentaţia 
era mică, din motive lesne de-nţeles, iar propria ei muncă 
nu era supusă unor astfel de regulamente. 


Când însă descoperi Steaua Vecină, munca ei deveni brusc 
şi fără avertismente prealabile strict secretă şi ea se întrebă 
cum s-ar fi descurcat dacă lucrurile n-ar fi stat aşa cum 
stăteau. Cu siguranţă că lucrul cel mai natural de făcut ar fi 
fost să-i împărtăşească soţului ei marea descoperire, 
datorită căreia numele Eugenia Insigna avea să figureze, cu 
certitudine, în analele astronomice atâta vreme cât va 
exista omenirea. Poate că i-ar fi spus chiar înainte să-i 
spună lui Pitt. Poate c-ar fi dat buzna în dormitor ţopăind şi 
strigând: 

— Ghici ce-am descoperit! Ghici ce-am descoperit! Nici 
prin cap nu-ţi trece... 

Dar n-o făcuse. Nici nu se gândise că Fisher ar fi putut fi 
interesat. Poate că vorbea cu colegii lui de la fermă despre 
munca lui şi a lor, poate cu acei fermieri sau muncitori 
necalificaţi, cu ea în nici un caz. 

Aşa că nu fu nevoită să facă nici un efort ca să se abţină să 
pomenească de Nemesis. Între ei doi această problemă era 
absentă, nu i se simţea lipsa, pur şi simplu nu exista, până 
în ziua oribilă în care căsnicia lor luă sfârşit. 

Oare când trecuse ea din toată inima de partea lui Pitt? 

La început, fusese indignată şi dezgustată de ideea de a 
păstra secretul asupra Stelei Vecine şi teribil de tulburată şi 
temătoare faţă de ideea de a părăsi Sistemul Solar pentru o 
destinaţie despre care nu ştia mai nimic, în afara poziţiei 
sale aproximative în spaţiu. 1 se părea greşit, dezonorant şi 
chiar nedrept din punct de vedere etic, să porneşti la 
construirea unei noi civilizaţii pe furiş, într-un fel care 
excludea tot restul omenirii. 

Se lăsase convinsă de argumentul siguranţei Coloniei, dar 
intenţia ei fusese să continue personal lupta cu Pitt, pentru 
a aduce noi contraargumente. Le repetase pe toate în gând 
până când le făcuse imbatabile şi solide, dar apoi, nu ştia 
nici ea de ce, nu ile mai prezentase lui Pitt niciodată. 

Întotdeauna el era cel care lua iniţiativa. 

Pitt îi spusese cândva, la început: 


— Ţine minte, Eugenia, că ai descoperit Steaua Vecină mai 
mult sau mai puţin accidental şi oricare dintre colegii tăi ar 
putea face la fel. 

— Este puţin probabil..., începu ea. 

— Nu, Eugenia, nu ne putem baza pe probabilităţi, oricât 
de mici. Trebuie să ne asigurăm. Vei avea grijă ca nimeni să 
nu facă investigaţii în această direcţie, ca nimeni să nu 
dorească să studieze acele date tipărite de calculator, care 
ar divulga poziţia stelei Nemesis. 

— Cum aş putea să fac aşa ceva? 

— Foarte simplu. Am vorbit cu împuternicitul Comisiei 
Guvernamentale şi începând chiar din clipa asta eşti 
singura conducătoare a proiectului Sonda Îndepărtată. 

— Dar asta ar însemna că am fost avansată peste capul... 

— Da. Înseamnă că ai fost avansată, că ai primit 
responsabilităţi mari şi că lor le corespund un salariu şi o 
poziţie socială adecvate. Care dintre aceste aspecte te 
deranjează? 

— Niciunul dintre aceste aspecte nu mă deranjează, zise 
Insigna, simțind că inima îi bate mai tare. 

— Sunt sigur că îţi poţi îndeplini atribuţiile de Astronom 
Şef mai mult decât corespunzător, dar principalul tău scop 
va fi să iei toate măsurile pentru ca munca desfăşurată sub 
conducerea ta să fie de cea mai înaltă calitate şi 
semnificaţie şi mai ales să nu aibă nimic de-a face cu 
Nemesis. 

— Dar, Janus, nu poţi păstra secretul absolut pentru 
totdeauna. 

— Nici nu intenţionez. O dată ieşiţi din Sistemul Solar, vom 
şti cu toţii unde ne ducem. Dar până atunci, vor şti cât mai 
puţini şi chiar şi aceştia vor afla cât mai târziu cu putinţă. 

Faptul că fusese avansată, remarcase Insigna în sinea ei 
puţin ruşinată, îi cam tempera pofta de a avea obiecţii. 

Cu altă ocazie, Pitt îi spusese: 

— Şi cu soţul tău cum rămâne? 

— Ce-i cu soţul meu? fu Insigna gata de apărare. 


— Am înţeles că este pământean... 

Insigna strânse din buze. 

— Este de origine pământeană, dar are cetăţenia 
rotoriană. 

— Înţeleg. Presupun că nu i-ai spus nimic despre Nemesis. 

— Absolut nimic. 

— Şi soţul ăsta al tău ţi-a spus vreodată de ce a părăsit 
Pământul şi s-a străduit atât de mult să devină cetăţean 
rotorian? 

— Nu, nu mi-a spus. Şi nici eu nu l-am întrebat. 

— Dar nu ţi-ai pus niciodată problema? 

Insigna ezită o clipă şi apoi spuse adevărul: 

— Ba da, uneori mi-am pus această problemă. 

Pitt surâse: 

— Atunci poate că ar trebui să-ţi spun eu. 

Şi îi spuse, puţin câte puţin. Niciodată într-o manieră prea 
bătătoare la ochi. Niciodată ca o rupere de zăgazuri, ci mai 
degrabă ca o prelingere lină de apă la fiecare conversaţie. 
Şi asta o scoase din carapacea ei intelectuală. Pentru că, 
trăind pe Rotor, devenea extrem de uşor să nu mai ai în 
vedere decât aspectele rotoriene ale vieţii. 

Dar, mulţumită lui Pitt, mulţumită celor spuse de el şi 
mulţumită filmelor pe care i le recomandă spre vizionare, 
Eugenia deveni conştientă de problemele Pământului, de 
suprapopularea lui, de violenţa şi foametea care stăpâneau 
regiuni întinse, de droguri şi de alienare, începu să 
înţeleagă Pământul şi să-l vadă ca pe o prăpastie a 
nenorocirilor îngrozitoare, de care oricine cu mintea 
întreagă nu putea dori decât să fugă. Acum nu se mai 
întreba, bănuitoare, de ce-şi dorise atât de mult Crile Fisher 
să părăsească Pământul. Nu se mai întreba decât de ce îi 
urmaseră exemplul atât de puţini pământeni. 

Şi nici situaţia Coloniilor nu era cu mult mai strălucită. 
Deveni şi ea, în sfârşit, conştientă de felul cum începeau 
toate să se izoleze din ce în ce mai mult, cum se închideau 
în ele însele, cum oamenii erau împiedicaţi să se mai 


deplaseze liber de la o Colonie la alta. Nici o Colonie nu 
dorea flora şi fauna microscopică a celorlalte, comerţul se 
domolea încetul cu încetul şi era desfăşurat, din ce în ce 
mai mult, de nave automate, ale căror încărcături erau 
sterilizate cu multă grijă. 

Coloniile erau, acum, însufleţite doar de certuri, iar 
părerea fiecăreia despre celelalte era că sunt oribile şi de 
nesuportat. Şi Coloniile din jurul lui Marte erau într-o 
situaţie la fel de neplăcută. Numai în zona asteroizilor mai 
existau Colonii care să se multiplice liber, dar chiar şi acelea 
deveneau suspicioase şi bănuitoare faţă de Coloniile din 
interiorul Galaxiei. 

Insigna începea să simtă că e din ce în ce mai mult dispusă 
să fie de acord cu Pitt, ba chiar să se entuziasmeze la ideea 
abandonării acestei intolerabile stări de lucruri, la 
perspectiva de a pune bazele unui nou sistem de lumi, din 
care cauzele răului şi ale suferinţei fuseseră eradicate. Un 
început nou, o şansă nouă. 

Apoi, descoperi că aştepta un copil şi entuziasmul începu 
să i se domolească de-a binelea. Dacă era vorba doar de ea 
şi de Crile, riscurile unei călătorii atât de lungi păreau să 
merite a fi asumate, dar era vorba de un copil, de un nou- 
născut... 

Pitt însă nu se arătă tulburat. O felicită chiar. 

— Copilul se va naşte aici şi vei avea chiar ceva timp 
pentru a te obişnui cu noua ta situaţie de mamă. Până vom 
fi noi gata de plecare va mai trece un an şi jumătate cel 
puţin. Şi până atunci, vei fi avut timp să realizezi ce 
norocoasă eşti că aşteptarea nu-ţi va mai fi prelungită. 
Copilul nu va păstra în memorie nici un fel de amintiri 
tragice despre o planetă fără speranţă şi despre o omenire 
jalnic fărâmiţată în tabere adverse. Nu-i va fi dat să 
cunoască decât o lume nouă, între ai cărei locuitori vor 
exista o armonie şi o înţelegere bine fundamentate cultural. 
Va fi un copil norocos. Un copil cu un destin fericit. Fiul şi 


fiica mea sunt deja prea mari pentru un astfel de noroc, 
sunt deja marcați. 

Şi din nou Insigna fu convinsă şi începu să gândească 
astfel. lar mai târziu, pe măsură ce se apropia momentul 
naşterii lui Marlene şi după aceea, Insigna începu, cu 
adevărat, să se teamă de întârzieri, să se înspăimânte că, 
dacă nu plecau mai repede, copilul va fi cumva marcat de 
eşecul acesta suprapopulat care purta numele de Sistemul 
Solar. 

Era deja de partea lui Pitt, în întregime. 

Fisher părea fascinat de Marlene, spre marea uşurare a 
Eugeniei. Nu crezuse că o să fie cine ştie ce de capul lui ca 
tată. Şi totuşi, părea s-o răsfeţe chiar şi-şi asumă cu bucurie 
partea lui de îndatoriri legate de creşterea ei. Ba chiar asta 
părea să-l înveselească. 

În primul an de viaţă al Marlenei, Sistemul Solar se umplu 
de zvonuri cum că Rotor intenţiona să se desprindă. 
Rezultatul fu o criză ce cuprinse aproape întregul Sistem 
Solar, iar Pitt, care era considerat în mod firesc următorul 
guvernator, fu amuzat într-un fel aproape macabru. 

— Ei bine, ce-ar putea face? spunea el. Nu ne pot opri în 
nici un fel, iar toate acuzaţiile de lipsă de loialitate pe care 
ni le aduc în gura mare, împreună cu propriile lor 
demonstraţii de şovinism, nu vor face decât să îi împiedice 
să-şi continue cercetările în domeniul hiperasistenţei, ceea 
ce ar fi pentru noi o favoare binevenită. 

Insigna spuse: 

— Dar oare cum s-o fi aflat, Janus? 

— Am avut eu grijă. Pitt surâse. În acest moment nu mă 
mai deranjează deloc să se afle că dorim să plecăm, atâta 
vreme cât nu ni se cunoaşte destinaţia. La urma urmei nici 
n-ar fi posibil să mai păstrăm prea mult secretul plecării 
noastre. Va trebui să votăm, după cum ştii, şi, de vreme ce 
toţi rotorienii vor afla despre plecare, va afla şi restul 
Sistemului Solar. 

— Să votăm? 


— Sigur. Ia gândeşte-te. Nu putem porni la drum cu o 
Colonie plină de oameni care se tem să-şi părăsească 
Soarele sau cărora li se va face dor de el prea curând. N-am 
reuşi niciodată să ne mai atingem scopul. Nu dorim să-i 
luăm cu noi decât pe cei dornici, chiar nerăbdători să ne 
urmeze. 

Avea, bineînţeles, dreptate în întregime. Campania pentru 
obţinerea acordului locuitorilor de pe Rotor de a părăsi 
Sistemul Solar începu aproape imediat, iar faptul că vestea 
„transpirase” deja servi drept pernă de amortizare, atât a 
reacției celor din afara Coloniei Rotor, cât şi a rotorienilor 
înşişi. Şi, fireşte, unii rotorieni fură entuziasmați de 
perspectiva plecării, alţii fură înspăimântați. 

Fisher reacţionă printr-o încruntare furioasă şi într-o zi 
izbucni: 

— E o nebunie. 

— E inevitabil, răspunse Insigna cu un aer studiat de 
neutralitate. 

— De ce? Nu văd nici un motiv pentru care ar trebui s-o 
luăm razna printre stele. Unde să ne ducem? Nu există 
nimic dincolo de Sistemul Solar. 

— Ba există miliarde de stele. 

— Da, dar câte planete locuibile? Nu cunoaştem nici o 
planetă locuibilă şi foarte puţine de orice fel. Sistemul Solar 
este singurul nostru cămin. 

— Explorarea este în sângele omenirii. (Asta era una 
dintre frazele preferate ale lui Pitt.) 

— Asta era o prostie romantică. Chiar crede cineva că 
oamenii vor vota să se rupă de restul omenirii şi să se 
piardă în spaţiu? 

Insigna replică: 

— Din câte am înţeles până acum, Crile, se pare că pe 
Rotor sentimentele sunt în favoarea plecării. 

— Asta e propagandă. Chiar crezi că oamenii vor dori să 
părăsească Pământul? Niciodată. Dacă se ajunge la asta, 
noi ne întoarcem pe Pământ. 


Insigna simţi o gheară care-i încleşta inima. Dar spuse: 

— Nu. Vrei să suferi toată viaţa din cauza unui uragan, 
crivăţ, mistral sau cum i-o mai fi zicând? Vrei nămeţi, 
cascade, curenţi şuierători de aer? 

EI ridică din sprâncene. 

— Nu e chiar atât de rău, ştii? Din când în când, e drept, 
mai sunt şi furtuni, dar pot fi prevăzute. Şi de fapt sunt 
chiar interesante când nu sunt prea puternice. E fascinant: 
ceva arşiţă, ceva frig, ceva precipitaţii. Asta înseamnă 
variaţie. Şi te ajută să te bucuri de viaţă. În plus, gândeşte- 
te la diversitatea specificurilor culinare... 

— Specific culinar? Cum te poţi gândi la asta? Majoritatea 
oamenilor de pe Pământ suferă de subnutriţie. Nu adunăm 
noi aproape tot timpul transporturi umanitare de hrană 
pentru a le trimite pe Pământ? 

— Unii rabdă de foame. Nu înseamnă că e ceva universal 
valabil. 

— Bine, dar nici nu te gândi că aş accepta ca Marlene să 
trăiască în asemenea condiţii. 

— Miliarde de copii trăiesc astfel. 

— lar al meu nu se va afla printre ei, replică Insigna tăios. 

De-acum îşi pusese toate speranţele în Marlene, care i se 
părea ultima şansă de a menţine familia unită. În curând, 
copilul împlinea zece luni, îi ieşiseră deja doi dinţişori în 
gingia de sus şi doi în cea de jos, se putea târî de colo-colo, 
ţinându-se de vergelele de lemn ale ţarcului ei de joacă şi 
privea lumea cu ochii ei inteligenţi şi uimiţi. 

Fisher era încă vrăjit de fata lui urâţică, ba chiar se vedea 
cu ochiul liber că era mai captivat ca niciodată. Când n-o 
legăna în braţe sau pe genunchi, o privea cu nesaţ şi se 
minuna afectuos de ochii ei frumoşi. Părea să nu-i vadă 
decât această unică trăsătură frumoasă, pe care o 
considera suficientă pentru a compensa tot ceea ce-i lipsea 
fetiţei. 

În mod sigur Fisher nu s-ar fi întors pe Pământ, dacă asta 
ar fi însemnat o despărţire definitivă de Marlene. Insigna 


nu se simţea deloc sigură că Fisher ar fi ales-o pe ea, femeia 
de care se îndrăgostise şi cu care se căsătorise, în 
defavoarea Pământului, numai că în ecuaţie mai intra şi 
Marlene, care, în mod sigur, avea să fie factorul decisiv. 

În mod sigur...? 

În ziua imediat următoare votului, Eugenia Insigna îl găsi 
pe Fisher alb ca varul de mânie. El rosti, sau mai bine zis 
şuieră printre dinţi: 

— Votul a fost măsluit. 

— Ş$şş, răspunse ea. Trezeşti copilul. 

Şi pentru o clipă el chiar îşi ţinu vizibil răsuflarea, 
strâmbându-se de efortul de a se stăpâni. Insigna se relaxă 
imperceptibil şi rosti cu voce mică: 

— Nu e nici o îndoială că oamenii vor să plece. 

— Tu ai votat să pleci? 

Ea reflectă. N-avea nici un rost să încerce să-i tempereze 
furia, minţindu-l. Doar îşi manifestase sentimentele destul 
de evident. Răspunse: 

— Da. 

— Presupun că aşa ţi-a ordonat Pitt, zise el. 

Asta o luă prin surprindere. 

— Nu! Sunt în stare să iau şi singură hotărâri. 

— Dar tu şi cu el..., lăsă fraza în suspensie. 

Ea simţi că-i creşte brusc tensiunea. 

— Ce vrei să spui? replică, la rândul ei, furioasă. (Doar n- 
avea de gând s-o acuze de infidelitate?) 

— Ah, politicianul ăla! Vrea să devină Guvernator cu orice 
preţ. 'loată lumea ştie asta. Iar tu vrei să parvii împreună cu 
el. Loialitatea politică te va ajuta să urci în schemă, nu? 

— Unde, unde să urc? Nu doresc să urc nicăieri. Eu sunt 
astronom, nu politician. 

— Dar ai fost avansată, nu? Ai fost promovată peste capul 
altora mai în vârstă şi cu mai multă experienţă decât tine. 

— Îmi place să cred că asta s-a întâmplat datorită faptului 
că am muncit din greu. („Oare cum avea să reuşească să se 
apere acum, fără să-i spună adevărul?”) 


— Sunt convins că asta este ceea ce îţi place să crezi. Dar, 
de fapt, i se datorează lui Pitt. 

Insigna trase adânc aer în piept. 

— Eşti conştient unde vom ajunge cu această discuţie? 

— Ascultă! Vocea lui era scăzută, aproape şoptită, de când 
ea îi amintise că Marlene dormea. Eu nu pot crede că 
oamenii care alcătuiesc o întreagă Colonie doresc să rişte o 
călătorie bazată pe hiperasistenţă. De unde poţi şti ce se va 
întâmpla? De unde ştii că va fi posibil? Am putea muri cu 
toţii. 

— Proiectul Sonda Îndepărtată a fost încununat de succes. 

— Şi pe Sonda asta Îndepărtată a existat ceva viu? Dacă 
nu a existat, cum poţi şti care va fi reacţia unei fiinţe vii la 
hiperasistenţă? Ce ştii tu, de fapt, despre hiperasistenţă? 

— Nimic. 

— De ce? Doar lucrezi acolo, în laborator, nu la fermă, pe 
câmp, ca mine. („la te uită, chiar este gelos”, îşi zise 
Insigna.) Cu glas tare însă, spuse: 

— Când spui laborator, pari să crezi că suntem toţi 
înghesuiți într-o singură încăpere. Ţi-am spus. Eu sunt 
astronom şi nu ştiu nimic despre hiperasistenţă. 

— Vrei să spui că Pitt nu ţi-a spus nimic despre asta? 

— Despre hiperasistenţă? Nu ştie nici el. 

— Vrei să spui că nimeni nu ştie nimic despre 
hiperasistenţă? 

— Bineînţeles că nu asta vreau să spun. Ştiu specialiştii în 
hiperspaţiu. Hai, zău, Crile. Cei care trebuie să ştie, ştiu. 
Ceilalţi nu. 

— Atunci e secret pentru toată lumea, cu excepţia celor 
câţiva specialişti. 

— Exact. 

— Atunci n-ai cum să ştii dacă hiperasistenţa este ceva 
sigur. Numai specialiştii în hiperspaţiu ştiu. Dar de unde 
crezi tu că ştiu ei? 

— Presupun că au făcut experimente. 

— Presupui. 


— Este o presupunere rezonabilă. Ne-am asigurat că este 
o metodă lipsită de pericole. 

— Şi presupun că specialiştii ăştia şi politicienii de la 
putere nu mint niciodată. 

— Dar vor veni şi ei cu noi. Şi, în plus, sunt sigură că au 
făcut experimente. 

El o privi cu ochii îngustaţi: 

— Acum eşti sigură. Sonda Îndepărtată a fost proiectul 
tău. A existat vreo formă de viaţă la bord? 

— Nu am fost implicată în activităţile concrete legate de 
Sondă. M-am ocupat numai de interpretarea datelor 
astronomice culese de Sondă. 

— Nu mi-ai răspuns la întrebarea despre forme de viaţă. 

Insigna îşi pierdu răbdarea. 

— Ascultă, nu am poftă câtuşi de puţin să mă mai las 
supusă acestui interogatoriu interminabil, iar copilul începe 
să fie neliniştit. Aş avea şi eu o întrebare de pus. Tu ce 
intenţionezi să faci? Vii? 

— Nu sunt obligat. Astea sunt condiţiile votului: cine nu 
vrea să vină, nu e obligat. 

— Ştiu că nu eşti obligat, dar vei veni? Cu siguranţă că nu 
vrei ca familia noastră să se destrame. 

Ea încercă să surâdă rostind această replică, dar nu i se 
păru că a reuşit să fie prea convingătoare. 

Fisher spuse rar, posomorât: 

— Nu vreau nici să părăsesc Sistemul Solar. 

— Şi atunci preferi să mă părăseşti pe mine? Şi pe 
Marlene? 

— De ce ar trebui s-o părăsesc şi pe Marlene? Chiar dacă 
tu eşti dispusă să-ţi rişti viaţa în aventura asta absurdă, de 
ce să însemne ca trebuie să rişti şi viaţa copilului? 

Ea răspunse încordată: 

— Dacă eu plec, Marlene vine cu mine. Bagă-ţi bine asta în 
cap, Crile. Tu unde ai vrea s-o duci? În cine ştie ce Colonie, 
pe jumătate moartă, din centura de asteroizi? 


— Bineînţeles că nu. Eu sunt de pe Pământ şi mă pot 
întoarce acolo oricând doresc. 

— Să te întorci pe o planetă muribundă? Minunat. 

— Mai are încă ani buni în faţă, te asigur. 

— Atunci de ce ai plecat de acolo? 

— Am crezut că mi-ar prinde bine să văd şi alte locuri. Nu 
mi-am închipuit că venirea pe Rotor o să se dovedească un 
drum cu sens unic către nicăieri, o fundătură. 

— Nu către nicăieri, izbucni Insigna, torturată dincolo de 
limitele suportabilului. Dacă ai şti unde mergem, n-ai mai fi 
aşa dornic să te întorci de unde ai venit. 

— De ce? Unde pleacă Rotor? 

— Spre stele. 

— Spre uitare. 

Se priviră fix unul pe altul, iar Marlene, deschizând ochii, 
scoase un scâncet subţire, vrând parcă să dea un semn că s- 
a trezit. Fisher îşi cobori privirea asupra copilului şi, 
îndulcindu-şi vocea, spuse: 

— Eugenia, nu e nevoie să ne despărţim. Eu unul nu vreau 
s-o părăsesc pe Marlene. Şi nici tu nu vrei. Vino cu mine. 

— Pe Pământ? 

— Da. De ce nu? Am mulţi prieteni acolo. Chiar şi acum. 
Fiind soţia şi copilul meu, nu veţi avea probleme de 
imigrare. Pământul nu este atât de obsedat de echilibrul 
ecologic. Şi vom locui pe o planetă uriaşă, nu pe o prăpădită 
de băşică în spaţiu. 

— Da, vom locui pe o băşică uriaşă, nemaipomenit de 
prăpădită. Niciodată. Nu. 

— Atunci lasă-mă s-o iau pe Marlene cu mine. Dacă tu 
găseşti că această călătorie merită riscul, pentru că eşti 
astronom şi vrei să studiezi Universul, asta e treaba ta, dar 
copilul ar trebui să rămână aici, în Sistemul Solar, în 
siguranţă. 

— În siguranţă pe Pământ? Eşti ridicol. Asta a fost scopul 
acestei discuţii? Să mă zăpăceşti ca să-mi iei copilul? 

— Copilul nostru. 


— Copilul meu. Tu pleci. Şi chiar vreau să pleci, dar să nu 
te atingi de copilul meu. Spui că-l cunosc pe Pitt. Ei bine, 
da, îl cunosc. Şi asta înseamnă că pot aranja să fii trimis pe 
centura de asteroizi, indiferent că vrei sau nu, şi pe urmă n- 
ai decât să-ţi găseşti singur calea înapoi către Pământul tău 
iubit, intrat în descompunere. Acum ieşi din casa mea şi 
găseşte-ţi singur un loc unde să dormi până când vei fi 
deportat. Şi când îmi vei comunica unde poţi fi găsit, am să- 
ţi expediez bunurile tale personale. Nici să nu te gândeşti 
să te întorci. Acest loc va fi pus sub pază. 

În clipele când rosti toate acestea, deşi cu inima înecată de 
amărăciune, Insigna crezu cu tărie fiecare cuvânt. Ar fi 
putut încerca să-l convingă, să-l farmece, să-l păcălească, 
să-l implore, să pledeze. Dar n-o făcuse. Îi dăduse doar 
dovada asprimii ei neiertătoare şi-l gonise. 

Şi Fisher chiar plecase. Ea chiar trimisese lucrurile. Iar el 
chiar refuză să plece cu Rotor. Şi chiar fu deportat. Ea 
presupunea că se dusese pe Pământ. 

Dar pe ea şi pe Marlene le părăsise pentru totdeauna. 

Ea îl gonise şi el plecase pentru totdeauna. 

5. DARUL. 

Insigna stătea pur şi simplu acolo, teribil de surprinsă de 
ea însăşi. Nu mai împărtăşise nimănui această poveste, deşi 
trăise cu ea în suflet vreme de paisprezece ani. Nici prin 
cap nu-i trecuse vreodată s-o spună cuiva. Fusese convinsă 
că o va lua cu ea în mormânt. 

Nu pentru că ar fi fost ceva de care să se ruşineze, ci, pur 
şi simplu, pentru că era ceva de natură profund personală. 

Şi iată că acum o istorisise, pe larg şi fără ocolişuri, fiicei ei 
adolescente, adică unei persoane pe care, până în 
momentul când începuse să vorbească, o considerase un 
copil, un copil condamnat, în mod ciudat şi iremediabil, să 
nu se maturizeze prea curând. 

lar acest copil o privea acum solemn, cu ochii săi 
întunecaţi, fără să clipească, cu o expresie cumva adultă, 


amintind de înţelepciunea unei bufniţe. În cele din urmă, 
spuse: 

— Deci, de fapt, l-ai gonit, tu l-ai gonit, nu? 

— Într-un fel, da. Dar eram furioasă. Voia să mi te ia pe 
tine. Să te ducă pe Pământ. 

— Făcu o pauză şi apoi continuă cu o undă de speranţă: 
Înţelegi? 

Marlene întrebă: 

— Chiar atât de mult doreai să rămân cu tine? 

Insigna replică, indignată: 

— Bineînţeles! 

— Şi apoi, sub privirea calmă şi fixă a acelor ochi, se opri şi 
încercă să gândească ceea ce până atunci nu îndrăznise. 
Oare chiar îşi dorise atât de mult să rămână Marlene cu ea? 
Apoi răspunse, plină de calm: Bineînţeles. Ce motive aş fi 
putut avea să nu vreau asta? 

Marlene scutură din cap şi, pentru o clipă, avu din nou 
expresia aceea bosumflată. 

— Nu prea cred că am fost un copil fermecător. Poate că el 
mă dorea într-adevăr. Nu cumva ai fost furioasă că mă 
dorea pe mine mai mult decât pe tine? Nu cumva m-ai 
păstrat numai pentru că el mă dorea atât de mult? 

— Ce lucruri oribile spui. Nu e adevărat deloc, zise 
Insigna, nefiind sigură de ceea ce spunea. Discuţiile de 
genul ăsta cu Marlene începeau să fie teribil de incomode. 
Pentru că devenea din ce în ce mai evidentă capacitatea 
Marlenei de a sesiza esenţa lucrurilor fără greş, în 
profunzime. Insigna mai observase asta în repetate rânduri, 
dar o pusese pe seama unor coincidenţe, a faptului că, 
uneori, acest copil nefericit se întâmpla să o nimerească. 
Dar coincidenţele începuseră să se repete din ce în ce mai 
des, iar Marlene părea să fi dat de gustul acestor situaţii, în 
care putea reteza interlocutorului vorba şi ocolişurile. 

— Marlene, zise Insigna. Ce te-a făcut să crezi că eu l-am 
gonit pe tatăl tău? Doar sunt sigură că nu ţi-am spus 


niciodată aşa ceva şi nici nu ţi-am dat motive să bănuieşti 
adevărul, nu? 

— Nu ştiu cum se face că ştiu unele lucruri, mamă. Uneori, 
pur şi simplu, îl pomeneşti pe tata, de faţă cu mine sau cu 
altcineva, şi întotdeauna e ceva în vocea ta care pare să 
spună că există ceva de care îţi pare rău, ceva pe care 
parcă-ţi doreşti să-l poţi face din nou, altfel. 

— Chiar aşa? Nu am simţit niciodată astfel. 

— Şi pe urmă, puţin câte puţin, aceste impresii mi se 
clarifică. Felul cum vorbeşti, cum arăţi când spui anumite 
lucruri... 

Insigna o privi atent pe fiica ei, apoi spuse brusc: 

— La ce mă gândesc acum? 

Marlene tresări uşor şi apoi chicoti încetişor. Nu prea îi 
stătea în obicei să râdă şi acest chicot era, în general, 
expresia maximă de amuzament. Spuse: 

— Asta e simplu. Te gândeşti că ştiu la ce te gândeşti, 
numai că te înşeli. Nu pot citi gândurile oamenilor. Pot doar 
să-mi dau seama de anumite lucruri judecând după vorbe, 
sunete, expresii şi mişcări. Oamenii nu pot păstra cu 
desăvârşire secret ceea ce gândesc. Iar eu îi studiez de 
mult. 

— De ce? Vreau să spun de ce-ai simţit nevoia să-i observi, 
atât de atent, pe cei din jurul tău? 

— Pentru că atunci când eram copil toată lumea mă 
minţea. Îmi tot spuneau ce drăgălaşă sunt. Sau îţi spuneau 
ţie când ştiau că ascult şi eu. Şi întotdeauna aveau o 
expresie care spunea foarte limpede „De fapt, nu cred deloc 
aşa ceva”. Şi nici măcar nu-şi dădeau seama că era scris 
clar pe chipurile lor. La început nici nu mi-a venit să cred că 
nu-şi dau seama. Dar apoi mi-am spus „Probabil că li se 
pare mai comod să se amăgească aşa, crezând că spun 
adevărul”. 

Marlene făcu o pauză şi apoi o întrebă brusc pe mamă-sa: 

— De ce nu i-ai spus tatei unde urma să plecăm? 

— Nu se putea. Nu era numai secretul meu. 


— Poate dac-ai fi făcut-o, ar fi venit cu noi. 

Insigna scutură din cap violent. 

— Nu, n-ar fi venit. Se hotărâse deja să se întoarcă pe 
Pământ. 

— Dar dacă i-ai fi spus, mamă, domnul Guvernator Pitt nu 
l-ar fi lăsat să plece, nu? Iata ar fi ştiut prea multe. 

— Pe atunci Pitt nu era Guvernator, spuse Insigna absentă, 
nedându-şi seama că asta era irelevant. Apoi, brusc, 
vigoarea reveni în glasul ei: 

— Nu m-aş fi mulţumit să rămână în aceste condiţii. Tu te- 
ai fi mulţumit? 

— Nu ştiu. Nu pot să-ţi spun cum ar fi fost dacă ar fi rămas 
cu noi. 

— Eu însă pot. Insigna se simţea de parcă ar fi retrăit 
arsura de atunci. Gândul îi zbură înapoi la acea ultimă 
discuţie şi la ultimul ei strigăt disperat care îi spunea lui 
Fisher să plece, pentru că trebuia să plece. Nu, nu greşise. 
Nu ar fi putut trăi cu un prizonier, un cetăţean cu domiciliul 
forţat, pe Rotor. Nu-l iubise chiar atât de mult. Şi dacă se 
gândea mai bine, nici măcar nu-l urâse atât de tare. Apoi, 
însă, schimbă repede subiectul, nepermiţând propriei ei 
expresii s-o trădeze. 

— În după-amiaza asta l-ai supărat pe Aurinel. De ce i-ai 
spus că Pământul va fi distrus? A venit foarte tulburat să-mi 
povestească. 

— N-aveai decât să-i spui că nu sunt decât un copil şi că 
nimeni nu pleacă urechea la balivernele unui copil. Te-ar fi 
crezut imediat. 

Insigna se făcu că nu aude. Poate soluţia de a evita 
adevărul era să nu spună nimic. 

— Chiar crezi că Pământul va fi distrus? 

— Da, cred. Uneori te aud vorbind despre Pământ. Spui 
„bietul Pământ”. Aproape întotdeauna spui „bietul Pământ”. 
Insigna simţi că roşeşte. Oare chiar aşa vorbea ea despre 

Pământ? Răspunse: 


— Ei bine, de ce nu? E suprapopulat, epuizat, plin de ură, 
foamete şi nenorociri. Îmi pare rău de el. Bietul Pământ. 

— Nu, mamă, nu ăsta e tonul pe care-l foloseşti. Când spui 
„bietul Pământ”... Mâna Marlenei se înălţă în aer bâjbâind, 
încercând parcă să apuce ceva şi nereuşind. 

— Ei bine, Marlene? 

— În mintea mea e clar, dar nu ştiu cum să mă exprim. 

— Mai încearcă. Vreau să ştiu. 

— Felul cum o spui mă face să cred că te simţi vinovată, de 
parcă din cauza ta ar urma să se întâmple totul. 

— De ce? Ce-ţi închipui c-am făcut? 

— Te-am auzit odată în camera de observaţie. Te uitai la 
Nemesis în timp ce-o spuneai şi mi s-a părut atunci că 
Nemesis e amestecată în toată povestea. Aşa că am întrebat 
calculatorul ce înseamnă Nemesis şi mi-a spus. Este ceva ce 
distruge fără milă, ceva ce aduce răzbunarea. 

— Dar nu ăsta a fost motivul pentru care a fost ales acest 
nume, strigă Insigna. 

— Tu ai ales acest nume, spuse Marlene calm, implacabil. 

Asta nu mai era un secret, bineînţeles, odată ce părăsiseră 
Sistemul Solar. Insigna putuse să se bucure de 
recunoaşterea meritelor ei privitoare la descoperirea şi 
botezarea stelei Nemesis. 

— Tocmai pentru că eu am botezat-o, ştiu că nu acesta a 
fost motivul alegerii numelui. 

— Atunci de ce te simţi vinovată, mamă? (lăcere, dacă nu 
vrei să spui adevărul.) 

Într-un târziu, Insigna zise: 

— Şi cum crezi tu că va fi Pământul distrus? 

— Eu nu ştiu, dar cred că tu ştii, mamă. 

— E limpede că nu vorbim aceeaşi limbă, Marlene, aşa că 
hai s-o lăsăm baltă deocamdată. Ceea ce vreau, totuşi, este 
să mă asigur că ai înţeles că nu ai voie să vorbeşti cu nimeni 
despre toate acestea: nici despre tatăl tău, nici despre toată 
prostia asta cu distrugerea Pământului. 


— Dacă nu vrei să vorbesc, bineînţeles că n-am să vorbesc, 
dar partea cu distrugerea Pământului nu este o prostie. 

— Eu spun că este, aşa că o să-i spunem pe nume: prostie. 

Marlene înclină din cap: 

— Cred că am să mă duc pe puntea-observator o vreme, 
spuse ea cu o aparentă nepăsare. Apoi am să mă duc la 
culcare. 

— Bine. Insigna o privi pe fiică-sa plecând. 

„Vinovată”, se gândea ea. „Mă simt vinovată. Se vede pe 
faţa mea de parcă mi-ar scrie pe frunte. Oricine priveşte 
mai atent poate vedea asta. Nu, nu chiar oricine. Numai 
Marlene. Ea are talentul de a vedea astfel.” 

Marlene trebuia să aibă ceva în compensație pentru tot ce- 
i lipsea. Inteligența nu era de-ajuns. Nu compensa destul, 
aşa că a primit acest dar de a citi expresiile de pe chipurile 
oamenilor, de a desluşi intonaţia glasului lor şi de a 
interpreta tot soiul de mişcări necontrolate, astfel încât nu 
puteai păstra nici un secret în prezenţa ei. 

Oare de când ascundea ea acest talent periculos? De când 
îşi dăduse seama de înzestrarea ei? Era, oare, ceva ce se 
intensifica odată cu vârsta? De ce oare tocmai acum scosese 
la lumină acest talent şi-l lăsa să se întrevadă dincolo de 
cortina cu care părea să se fi învăluit până acum? Şi mai 
ales de ce îl folosea ca pe o armă împotriva propriei ei 
mame? 

Oare să fie pentru că i se părea că Aurinel o respinsese 
definitiv şi irevocabil? Să fie, oare, atât de dezamăgită de 
neconcordanţa lui cu felul în care şi-l imaginase ea, încât 
acum lovea la întâmplare pe oricine îi ieşea în cale? 

„Vinovată”, se gândea Insigna. „De ce nu m-aş simţi 
vinovată? Doar este în întregime vina mea. Ar fi trebuit să 
ştiu de la început, din chiar clipa descoperirii... dar n-am 
vrut să ştiu.” 

6. ABORDAREA. 

De când ştiuse? Din clipa în care botezase steaua 
Nemesis? Oare simţise, încă de atunci, despre ce era vorba 


şi ce însemna, oare alesese numele în consecinţă, dar fără a 
fi conştientă de asta? 

Când localizase pentru prima oară steaua, numai simpla ei 
descoperire contase. În mintea ei nu mai rămăsese loc 
pentru nimic altceva, în afară de nemurire. Era steaua ei, 
steaua Eugeniei Insigna. Fusese chiar tentată să-i dea 
numele ei. Ce glorios i se părea că ar fi sunat, chiar dacă se 
făcuse că nu ia în seamă această soluţie, cu o ironică 
grimasă interioară de falsă modestie. Acum ar fi fost 
cumplit dacă atunci ar fi căzut în capcana orgoliului. 

După descoperire, urmase un alt şoc, când Pitt îi ceruse 
imperios să păstreze secretul absolut; apoi veniseră 
pregătirile vijelioase pentru Plecare. (Oare aşa avea să i se 
spună cândva în cărţile de istorie? Plecare? Cu literă 
mare?) 

Apoi, după Plecare, urmaseră doi ani în care nava intrase 
şi ieşise cuminte din hiperspaţiu... şi acele calcule 
interminabile implicate de hiperasistenţă, care necesitaseră 
un flux constant de date astronomice supervizate de ea. 
Dac-ar fi să-şi aducă aminte numai de cele privind 
densitatea şi compoziţia materiei interstelare... 

Şi niciodată în aceşti patru ani nu avusese timp să se 
gândească mai amănunţit la Nemesis, niciodată nu se 
putuse concentra asupra adevărului evident. 

Oare cum fusese cu putinţă? Nu cumva întorsese, pur şi 
simplu, spatele adevărului pe care nu dorise să-l vadă? Nu 
cumva îşi căutase, cu bună ştiinţă, refugiu în toată 
atmosfera aceea de conspirativitate, precipitare şi 
nerăbdare care o acaparase? 

Dar venise şi timpul când ultima perioadă de hiperspaţiu 
se încheiase, când, vreme de o lună, nu mai aveau decât să 
decelereze printr-o pătură de atomi de hidrogen, pe care îi 
loveau cu o asemenea viteză încât aceştia deveneau raze de 
particule cosmice. 

Nici un vehicul spaţial obişnuit n-ar fi rezistat la aşa ceva, 
dar Rotor era învelit într-un strat dens de lut, care fusese 


fortificat special pentru această călătorie şi care absorbea 
particulele respective. 

Unul dintre specialiştii în hiperspaţiu o asigurase, chiar, că 
avea să vină o vreme când oamenii vor putea călători prin 
hiperspaţiu cu viteze normale. 

— Având în vedere că am descoperit deja conceptul de 
hiperspaţiu, îi spusese el, nu mai avem nevoie de cine ştie 
ce altă mare descoperire în acest sens. De acum este vorba 
doar despre o problemă de tehnologie. 

Poate că aşa era. Cu toate acestea, majoritatea 
specialiştilor în hiperspaţiu erau de părere că această 
afirmaţie era... praf stelar. 

Când realiză îngrozitorul adevăr, Insigna dădu fuga să-l 
vadă pe Pitt. În ultimul an, acesta avusese destul de puţin 
timp pentru ea şi ea îl înţelesese. Pe măsură ce emoţiile 
călătoriei se linişteau şi oamenii începeau să-şi dea seama 
că, în câteva luni, se vor afla în vecinătatea unei alte stele 
decât Soarele, o anumită stare de tensiune devenea din ce 
în ce mai evidentă. Urmau să se confrunte cu problema 
constantă a supravieţuirii, pe termen lung, în vecinătatea 
unei pitice roşii străine, fără garanţia că vor dispune de 
suficiente resurse planetare, fără a mai vorbi de un loc 
unde să trăiască. 

Janus Pitt nu mai avea aerul unui tânăr, deşi părul îi 
rămăsese întunecat şi chipul nebrăzdat de riduri. Nu 
trecuseră decât patru ani de când venise la el cu vestea 
descoperirii existenţei stelei Nemesis. Cu toate acestea, de 
atunci şi până acum, în ochii lui îşi făcuse loc o privire 
hăituită, care părea să spună că-şi simte bucuria răpită şi 
grijile dezvăluite în văzul tuturor. 

Acum era Guvernator ales. Poate că aceasta era, în mare 
parte, cauza grijilor ce păreau să-l frământe, dar cine putea 
şti cu siguranţă? Insigna nu cunoscuse niciodată, cu 
adevărat, problemele cuiva aflat la putere şi nici 
responsabilităţile care însoțeau o astfel de funcţie, dar ceva 


îi spunea că acestea ar putea cu uşurinţă afecta pe cineva, 
aşa cum se întâmplase cu Guvernatorul. 

Pitt îi zâmbi absent. Fuseseră obligaţi să se apropie în 
momentul în care se treziseră împărtăşind un secret pe 
care, la început, nimeni altcineva - şi mai târziu aproape 
nimeni altcineva - nu-l mai cunoştea. Putuseră, aşadar, 
vorbi mai liber între ei, în vremea când n-o puteau face cu 
nimeni altcineva. Totuşi, după Plecare, când secretul fusese 
dezvăluit, se îndepărtaseră iar. 

— Janus, începu ea, mă frământă ceva şi am simţit nevoia 
să-ţi vorbesc despre asta. E vorba de Nemesis. 

— A apărut ceva nou? Nu poţi să-mi spui că tocmai ai 
descoperit că nu este acolo unde ai crezut că este. E chiar 
acolo, la şaisprezece miliarde de kilometri depărtare. Doar 
o putem vedea. 

— Da, ştiu. Dar când am aflat că ea există, la o distanţă de 
peste doi ani-lumină, mi s-a părut de la sine înţeles că nu 
poate fi decât o Stea Vecină, o stea-soră a Soarelui, că 
Nemesis şi Soarele se învârt în jurul unui centru 
gravitațional comun. Un corp ceresc atât de apropiat de 
Soare nu putea fi altfel. Totul se înlănţuia atât de frumos... 

— Bine, şi de ce n-ar mai fi lucrurile frumos înlănţuite 
acum? 

— Pentru că, deşi este atât de aproape de Soare, este, în 
mod evident, prea departe pentru a-i fi soră. Atracția 
gravitaţională dintre Soare şi Nemesis este prea slabă, atât 
de slabă încât perturbațiile gravitaționale ale unor stele 
învecinate ar face ca orbita stelei Nemesis să nu fie stabilă. 

— Dar Nemesis este totuşi acolo. 

— Da, şi se află, mai mult sau mai puţin, între noi şi Alpha 
Centauri. 

— Ce legătură are Alpha Centauri cu toată povestea asta? 

— Realitatea este că Nemesis nu este cu mult mai departe 
de Alpha Centauri decât de Soare. Ar putea fi, la fel de bine, 
şi o stea-soră a Sistemului Alpha Centauri. Sau, oricărui 


sistem i-ar aparţine, prezenţa celeilalte stele, a surorii, îi 
afectează orbita sau i-a afectat-o deja. 

Pitt o privi gânditor pe Insigna, în timp ce bătea uşurel cu 
degetele în braţul fotoliului. 

— Cât timp durează rotația stelei Nemesis în jurul 
Soarelui, presupunând că ar fi surori? 

— Nu ştiu. Ar trebui să-i calculez cu precizie orbita. Este 
ceva ce ar fi trebuit să fac înainte de Plecare, dar aveam 
atât de multe lucruri de făcut atunci, şi chiar şi acum... 
Fireşte, asta nu e o scuză. 

— Ei bine, încearcă să-mi spui cu aproximaţie. 

— Dacă este o orbită circulară, spuse Insigna, stelei 
Nemesis i-ar trebui puţin peste cincizeci de milioane de ani 
pentru a descrie o traiectorie completă în jurul Soarelui, 
sau, mai precis, în jurul centrului de gravitație al Sistemului 
Solar, în timp ce Soarele parcurge acelaşi circuit. Linia care 
ar uni cele două stele în mişcare ar trece întotdeauna prin 
acest centru. Pe de altă parte, dacă Nemesis ar avea o 
orbită eliptică şi s-ar afla acum în cel mai îndepărtat punct 
al ei - unde probabil şi este, pentru că dacă s-ar îndepărta 
şi mai mult, cu siguranţă n-ar mai fi o stea-soră - atunci 
poate că i-ar trebui numai douăzeci şi cinci de milioane de 
ani. 

— Aşadar, ultima oară când Nemesis s-a aflat în această 
poziţie, mai mult sau mai puţin între Alpha Centauri şi 
Soare, trebuie să fi fost în cu totul altă poziţie decât este 
acum. O perioadă între douăzeci şi cinci şi cincizeci de 
milioane de ani ar fi suficientă pentru ca Alpha Centauri să- 
şi fi modificat poziţia, nu? Cu cât? 

— Cu o bună bucată dintr-un an-lumină. 

— Asta ar putea să însemne că acum este pentru prima 
dată când două alte stele şi-o dispută pe Nemesis? Până 
acum şi-a executat liniştită rotația? 

— În nici un caz, Janus. Chiar dacă o scoatem din calcul pe 
Alpha Centauri, mai sunt şi alte stele. Una poate să fi apărut 
recent în contextul respectiv, dar şi în trecutul lui Nemesis 


trebuie să fi existat o altă stea, la o distanţă suficientă 
pentru a cauza interferenţe. Pentru că orbita ei, pur şi 
simplu, nu este stabilă. 

— Dar atunci, dacă nu orbitează în jurul Soarelui, ce caută 
în vecinătatea noastră? 

— Tocmai asta mă frământă şi pe mine. 

— De fapt, ce vrei să spui? 

— Dacă ar orbita în jurul Soarelui, atunci viteza cu care s- 
ar deplasa faţă de Soare ar fi între optzeci şi o sută de metri 
pe secundă, în funcţie de masa stelei Nemesis. Pentru o 
stea, această viteză este foarte mică, aşa încât ar părea că 
stă destul de multă vreme în acelaşi loc. Asta înseamnă că 
ar rămâne ascunsă în spatele norului timp îndelungat, mai 
ales de vreme ce norul se mişcă şi el în aceeaşi direcţie faţă 
de Soare. Cu o astfel de mişcare lentă şi cu lumina 
estompată de nor, nici nu e de mirare că n-a fost observată 
până acum. Cu toate acestea... Insigna se întrerupse. 

Pitt, care nu făcea nici un efort să pară într-adevăr 
interesat de ceea ce i se spunea, oftă şi zise: 

— Ei bine, poţi trece la subiect? 

— Ei bine, dacă nu orbitează în jurul Soarelui, atunci 
înseamnă că se mişcă independent, iar mişcarea ei faţă de 
Soare ar trebui să se facă la viteza de o sută de kilometri pe 
secundă sau cam aşa ceva, de o mie de ori mai repede 
decât ar orbita în jurul Soarelui. Întâmplător, ea se află 
acum în vecinătatea noastră, dar merge mai departe, va 
trece de Soare şi nu se va mai întoarce niciodată înapoi. 
Numai că rămâne în spatele norului, părând a nu se fi clintit 
din loc. 

— De ce? 

— Nu există decât o singură posibilitate în care s-ar putea 
mişca destul de repede şi totuşi să pară că nu îşi schimbă 
poziţia pe cer. 

— Să nu-mi spui că pendulează înainte şi înapoi. 

Insigna făcu o grimasă. 


— Te rog, Janus, nu încerca să iei această problemă în 
glumă. Nu e nimic amuzant aici. Nemesis ar putea să se 
îndrepte, mai mult sau mai puţin, direct către Soare. În 
acest caz nu s-ar mişca nici la stânga, nici la dreapta, deci 
n-ar părea să-şi schimbe poziţia, dar ar veni drept către noi, 
către Sistemul Solar. 

Pitt se holbă la ea surprins: 

— Există vreo dovadă în sprijinul acestei ipoteze? 

— Încă nu. Când am localizat-o pentru prima dată pe 
Nemesis, n-am avut nici un motiv să-i studiem spectrul. 
Numai după ce i-am observat paralaxa ar fi fost necesară şi 
o analiză spectrală, dar n-am ajuns niciodată s-o fac. Dacă-ţi 
mai aduci aminte, m-ai trecut la conducerea proiectului 
Sonda Îndepărtată şi mi-ai trasat sarcina să abat tuturor 
atenţia de la Nemesis. La vremea aceea n-aş fi putut să 
declanşez o analiză spectrală amănunţită, iar de când am 
plecat... ei bine, n-am făcut-o. Acum, însă, voi studia 
problema, poţi fi sigur. 

— Să te întreb ceva. N-am observa acelaşi efect de 
nemişcare dacă Nemesis s-ar îndepărta de Soare? Sunt 
cincizeci la sută şanse să se apropie şi cincizeci la sută 
şanse să se îndepărteze, nu? 

— Analiza spectrală ne va lămuri. Virarea la roşu a liniilor 
spectrale ar însemna o îndepărtare, virarea la violet, o 
apropiere. 

— Dar acum e prea târziu. Dacă faci analiza spectrală, din 
ea va reieşi că se apropie, pentru că noi ne apropiem de ea. 

— Acum nu analiza spectrală a stelei Nemesis aş face-o, ci 
pe a Soarelui. Dacă Nemesis s-ar apropia de Soare, atunci 
şi Soarele s-ar apropia de Nemesis şi putem avea în vedere 
şi propria noastră mişcare, în plus, noi suntem în proces de 
încetinire şi, cam într-o lună, ne vom deplasa atât de lent 
încât propria noastră mişcare nu va mai afecta, în mod 
apreciabil, rezultatele analizei spectroscopice. 

Timp de jumătate de minut, Pitt păru pierdut în gânduri, 
privindu-şi fix biroul ordonat, în vreme ce mângâia 


inconştient terminalul calculatorului. Apoi spuse, fără să 
ridice privirea: 

— Nu. Acestea sunt observaţii care nu ne sunt necesare. 
Nu vreau să-ţi mai faci griji în legătură cu această 
problemă, Eugenia. De fapt nici nu este o problemă, aşa că 
poţi, liniştită, s-o dai uitării. 

Şi fluturarea mâinii lui îi spuse clar că e timpul să plece. 

Mânioasă, Insigna pufni sonor pe nări. Rosti cu glas scăzut 
şi aproape răguşită de furie: 

— Cum îţi permiţi, Janus, cum îţi permiţi? 

— Cum îmi permit ce? se încruntă Janus. 

— Cum îţi permiţi să mă dai afară de parcă aş fi o 
nenorocită de funcţionară? Dacă eu n-aş fi descoperit 
steaua Nemesis, noi toţi nu ne-am afla aici. Tu n-ai mai fi 
Guvernator ales. Nemesis îmi aparţine. Am şi eu un cuvânt 
de spus aici. 

— Nemesis nu e ata. Este a satelitului Rotor. Aşa că te rog 
să te retragi şi să mă laşi să-mi văd de celelalte treburi pe 
care le mai am de rezolvat azi. 

— Janus, ridică ea vocea. Încă o dată îţi spun că, după 
toate probabilitățile, Nemesis se îndreaptă către Sistemul 
nostru Solar. 

— Iar eu îţi spun, încă o dată, că această alternativă are 
doar cincizeci la sută şanse de a fi adevărată. Şi chiar dacă 
s-ar îndrepta spre Sistemul Solar, care, fiindcă veni vorba, 
nu mai este de mult Sistemul nostru Solar, ci al lor, nu-mi 
spune mie că se va ciocni de Soare. N-am să te cred. În 
toată istoria sa de aproape cinci miliarde de ani, Soarele nu 
s-a ciocnit niciodată de vreo stea şi nici măcar nu au existat 
şanse ca aşa ceva să se întâmple. Probabilitatea ca astfel de 
coliziuni stelare să aibă loc, chiar în zonele mai aglomerate 
ale Galaxiei, este extrem de mică. N-oi fi eu astronom, dar 
atâta lucru ştiu. 

— Probabilităţile sunt doar probabilităţi, Janus, nicidecum 
certitudini. Ne putem însă imagina, oricât de improbabil ar 
părea, că Soarele şi Nemesis s-ar putea ciocni, deşi 


recunosc şi eu că probabilitatea ca asta să se întâmple este 
mică. Problema este că o apropiere prea mare, chiar fără să 
aibă loc o ciocnire, ar putea fi fatală pentru Pământ. 

— Ce înseamnă o apropiere prea mare? 

— Nu ştiu. Este nevoie de calcule complicate ca să-ţi pot 
răspunde precis. 

— Bine, atunci. Ceea ce vrei tu este să ne chinuim să 
facem toate calculele şi observaţiile necesare şi, dacă 
descoperim că situaţia e cu adevărat periculoasă pentru 
Sistemul Solar, atunci...? Avertizăm Sistemul Solar? 

— Da. Nici n-am avea de ales, nu? 

— Şi cum am face-o? Nu avem mijloacele necesare 
hipercomunicării şi, chiar dacă le-am avea, nu putem primi 
mesaje prin hiperspaţiu. Dacă am trimite un mesaj luminos 
de cine ştie ce fel - lumină, microunde, neutrini modulaţi - 
ar fi nevoie de peste doi ani-lumină ca acest mesaj să 
ajungă pe Pământ, presupunând că am dispune de un 
fascicul suficient de puternic sau coerent. Şi chiar şi-atunci, 
cum am afla dacă au primit mesajul? Dacă l-ar primi şi s-ar 
deranja să ne răspundă, ar fi nevoie de încă doi ani pentru 
ca mesajul să se întoarcă la noi. Şi care va fi rezultatul final 
al avertismentului? Va trebui să le spunem unde este 
Nemesis şi vor vedea că mesajul nostru vine dinspre ea. 
Însuşi scopul secretului nostru iniţial, întregul plan de a 
edifica o civilizaţie omogenă şi liberă de influenţe negative 
pe orbita stelei Nemesis, va fi compromis. 

— Dar, indiferent cu ce preţ, Janus, cum poţi să te gândeşti 
să nu îi prevenim? 

— Care este problema ta? Chiar dacă Nemesis s-ar 
îndrepta spre Soare, cât i-ar trebui ca să atingă Sistemul 
Solar? 

— Ar putea ajunge în vecinătatea Soarelui în aproximativ 
cinci mii de ani. 

Pitt se lăsă pe spate în scaun şi o privi pe Insigna cu o mică 
strâmbătură ironică de amuzament. 


— Cinci mii de ani. Numai cinci mii de ani? Ascultă, 
Eugenia, acum două secole şi jumătate, primul pământean 
a păşit pe Lună. Au trecut două secole şi jumătate şi iată-ne 
în vecinătatea celei mai apropiate stele. Unde vom ajunge, 
în ritmul ăsta, peste două secole şi jumătate? În vecinătatea 
oricărei stele dorim. lar peste cinci mii de ani, cincizeci de 
secole, vom fi deja răspândiţi prin toată Galaxia, ca să nu 
mai vorbesc de alte forme de viaţă inteligente. Vom încerca, 
probabil, să pornim spre alte galaxii. În cinci mii de ani, 
tehnologia va fi progresat deja până la punctul în care, dacă 
Sistemul Solar ar fi, cu adevărat, în pericol, toate Coloniile 
din preajmă şi întreaga populaţie planetară ar putea pleca 
în spaţiul îndepărtat, în căutarea altor stele. 

Insigna scutură din cap: 

— Nu te gândi că progresul tehnologic înseamnă că 
Sistemul Solar poate fi golit la o simplă fluturare de mână, 
Janus. Pentru a muta miliarde de suflete, fără să işti un 
haos, fără ca multe dintre aceste vieţi să se piardă, este 
nevoie de pregătiri îndelungi. Dacă peste cinci mii de ani 
vor fi în pericol de moarte, trebuie s-o ştie de pe acum. Nu 
este prea devreme pentru a începe planificarea. 

— Ai inimă bună, Eugenia, zise Pitt, aşa că am să-ţi propun 
un compromis. Ce-ar fi să luăm o pauză de o sută de ani în 
care să ne stabilim aici cum se cade, să ne înmulţim, să 
construim un grup de Colonii suficient de puternice şi de 
stabile pentru a fi sigure? Apoi vom putea investiga 
destinaţia către care se îndreaptă Nemesis şi - dacă va fi 
necesar - vom putea avertiza Sistemul Solar. Vor avea, 
oricum, aproape cinci mii de ani în care să se pregătească. 
Sunt sigur că o mică amânare de o sută de ani nu va fi 
fatală. 

Insigna oftă. 

— Asta este viziunea ta asupra viitorului? Omenirea într-o 
veşnică goană după stele? Fiecare grupuleţ încercând să-şi 
stabilească supremaţia asupra unei stele sau a alteia? Şi, 
mii de ani de acum înainte, să se întindă în toată Galaxia 


ura, suspiciunile şi conflictele fără de sfârşit, aşa cum există 
pe Pământ de mii de ani încoace? 

— Eugenia, eu nu am nici o viziune. Omenirea va face aşa 
cum va crede de cuviinţă. Va goni după stele, cum spui, sau 
poate că va înfiinţa un Imperiu Galactic, sau cine ştie ce 
altceva va face. Eu nu pot dicta ce va face omenirea şi nici 
nu intenţionez să încerc să-i influenţez viitorul, în ce mă 
priveşte pe mine personal, eu nu am decât această Colonie, 
căreia trebuie să-i port de grijă, şi numai o sută de ani 
pentru a o consolida pe orbita stelei Nemesis. Până atunci, 
tu şi cu mine vom fi în afară de orice pericol, morţi, iar 
avertizarea Sistemului Solar, dacă va fi necesară, va cădea 
în grija urmaşilor noştri. Încerc să fiu raţional, să nu mă las 
condus de sentimente, Eugenia. Şi tu eşti o persoană 
raţională. Mai gândeşte-te. 

Şi Insigna o făcu. Stătu acolo, privindu-l sumbru pe Pitt, în 
vreme ce el aştepta, cu o răbdare aproape exagerată. În 
cele din urmă, femeia spuse: 

— Bine. Înţeleg ce vrei să spui. Voi începe analizarea 
mişcării stelei Nemesis faţă de Soare. Poate că vom putea 
da uitării toată povestea. 

— Nu, ridică Pitt un deget, ca pentru a apostrofa. Adu-ţi 
aminte ce-am spus mai devreme. Nu vom face nici un fel de 
investigaţii. Dacă se dovedeşte că Sistemul Solar nu este în 
pericol, nu vom avea nimic de câştigat. Vom face, pur şi 
simplu, ceea ce am insistat să facem oricum: vom petrece 
un secol încercând să consolidăm o civilizaţie pe Rotor. 
Dacă, totuşi, vom descoperi că există un pericol, vei avea 
conştiinţa încărcată şi te vor măcina tot felul de temeri, 
vinovăţii şi spaime. Vestea va transpira, în vreun fel sau 
altul, şi hotărârea rotorienilor va fi clătinată, slăbită, mai 
ales fiindcă mulţi dintre ei sunt, probabil, la fel de 
sentimentali ca tine. Atunci am avea prea mult de pierdut. 
Înţelegi? 

Ea rămase tăcută, iar el adăugă: 

— Bine. Văd că ai înţeles. 


Şi din nou fluturarea mâinii lui arătă clar că trebuia să 
plece. 

De data asta însă, ea chiar plecă, iar Pitt, privind în urma 
ei, îşi zise în sinea lui: „Devine din ce în ce mai greu de 
convins şi consolat.” 

7. DISTRUGERE? 

Marlene o urmărea pe mama sa cu privirea nemişcată şi 
impenetrabilă a unei bufniţe. Îşi păstra cu grijă un chip plat 
şi inexpresiv, deşi în sinea ei era deopotrivă surprinsă şi 
satisfăcută. Mama îi povestea, în sfârşit, despre 
evenimentele în care fuseseră implicaţi tatăl ei şi 
Guvernatorul Pitt. În sfârşit era tratată ca un adult. 

— Eu aş fi verificat mişcarea stelei Nemesis, indiferent ce- 
ar fi zis domnul Guvernator Pitt, mamă, zise ea. Înţeleg că 
tu n-ai făcut-o. Sentimentul tău de vinovăţie indică asta în 
mod evident. 

— Nu mă pot obişnui câtuşi de puţin cu ideea că îmi stă 
vina scrisă pe frunte, ca o etichetă, se revoltă Insigna. 

— Nimeni nu poate ascunde ceea ce simte, zise Marlene. 
Dacă priveşti cu atenţie la cei din jur, întotdeauna îţi poţi da 
seama. (Alţii nu puteau. Marlene îşi dăduse seama de asta 
cu greu, în timp. Pur şi simplu, majoritatea oamenilor nu 
sesizau, nu simțeau, poate nu le păsa. Nu urmăreau 
chipurile, trupurile, vocile, atitudinile, micile ticuri 
nervoase.) 

— N-ar trebui să urmăreşti oamenii cu atâta atenţie, 
Marlene - spuse Insigna, de parcă gândurile lor s-ar fi 
derulat în paralel. O luă pe fată pe după umeri pentru a-şi 
îndulci ceea ce urma să spună, să nu sune ca o dojană. 

— Oamenii se intimidează când îţi pironeşti asupra lor 
ochii ăştia mari şi întunecaţi şi-i urmăreşti atât de intens. Ar 
trebui să respecţi mai mult intimitatea celorlalţi. 

— Da, mamă - răspunse Marlene, observând, fără vreun 
efort, că mama ei încerca, de fapt, să se apere. Se simţea 
probabil jenată, se întreba, probabil, permanent cât de mult 
se dă în vileag la fiecare vorbă. Apoi Marlene continuă: 


— Cum se face că, în ciuda tuturor sentimentelor tale de 
vinovăţie legate de Sistemul Solar, n-ai făcut totuşi nimic? 

— Există o serie de motive, Molly. (Nu „Molly”, gândi 
Marlene exasperată. „Marlene! Marlene! Marlene!” Trei 
silabe. Accentul pe a doua. Comportă-te ca un adult!) 

— Ca de exemplu? întrebă Marlene, ţâfnoasă. (Oare mama 
chiar nu-şi dădea seama de valul de ostilitate pe care îl 
stârnea în fiica sa de fiecare dată când i se adresa cu 
diminutivul ăsta copilăresc? Era sigură că exasperarea i se 
putea citi limpede pe chip, în trăsăturile crispate, în ochii 
umbriţi, în gura strânsă. De ce oare nu observau oamenii? 
De ce oare nu se uitau oamenii cu atenţie unii la alţii?) 

— În primul rând, Janus Pitt a fost foarte convingător. 
Oricât de ciudat ar părea la prima vedere ceea ce vrea să 
spună şi cu oricât de multă ostilitate l-ai privi în timpul 
discuţiei, întotdeauna reuşeşte să te facă să înţelegi cât de 
solide sunt motivele care-l fac să vadă lucrurile aşa cum le 
vede. 

— Dacă ăsta-i adevărul, mamă, înseamnă că este un om 
foarte periculos. 

Insigna păru să se întrerupă din gânduri pentru a-i arunca 
o privire curioasă fiicei ei. 

— Ce te face să spui asta? 

— Orice punct de vedere poate avea motive solide în 
spate. Dacă un om le poate sesiza rapid şi prezenta 
convingător, poate convinge pe oricine să facă orice, iar 
asta este fără-ndoială periculos. 

— Janus Pitt are această capacitate, recunosc. Sunt 
surprinsă că înţelegi atât de bine lucrurile astea. (Marlene 
îşi zise în sinea ei: „Pentru că nu am decât cincisprezece 
ani, iar tu eşti obişnuită să mă mai crezi doar un copil.”) Cu 
glas tare, spuse: 

— Poţi învăţa foarte multe privind oamenii cu atenţie. 

— Da, dar ţine minte ce ţi-am spus. Stăpâneşte-ţi această 
tendinţă de a urmări reacţiile celorlalţi, cu tot dinadinsul. 
(„Niciodată.”) 


— Aşadar, domnul Pitt te-a convins. 

— M-a făcut să înţeleg că n-ar fi rău să mai aşteptăm o 
vreme. 

— Şi n-ai fost măcar curioasă să studiezi steaua Nemesis şi 
să te lămureşti cu precizie în ce direcţie se deplasează? 
Trebuie să fi fost. 

— Am fost, dar nu e aşa simplu cum crezi. Observatorul 
este permanent folosit. Trebuie să aştepţi să-ţi vină rândul 
pentru a putea utiliza instrumentele. Chiar dacă sunt şefă, 
nu pot dispune de ele după bunul meu plac. Apoi, când le 
foloseşte cineva, n-o face niciodată în secret. Ştim cu toţii în 
ce scop sunt folosite şi de ce. Existau foarte puţine şanse să 
pot analiza în detaliu spectrul stelei Nemesis şi spectrul 
Soarelui, sau să folosesc calculatorul Observatorului, fără 
ca oamenii să-şi dea seama imediat ce fac. Şi cred că Pitt şi- 
a plasat câţiva informatori în Observator. Dacă aş fi încălcat 
acordul nostru, ar fi aflat imediat. 

— Dar n-ar fi putut să-ţi facă nimic, nu? 

— N-ar fi putut să mă împuşte pentru trădare, dacă la asta 
te referi, nu că i-ar trece prin cap aşa ceva, dar ar fi putut 
să mă elibereze de însărcinările legate de Observator şi să 
mă treacă la munca într-o fermă. Şi nu mi-ar fi plăcut deloc 
aşa ceva. Nu mult după acea discuţie cu Pitt însă, am 
descoperit că Nemesis avea o planetă sau o stea-soră. Nici 
până în ziua de azi nu ştim sigur cum să ne referim la ea. 
Sunt separate doar de patru milioane de kilometri, iar 
planeta sau steaua respectivă nu radiază deloc în spectrul 
luminii vizibile. 

— Te referi la Megas, nu? 

— Da. Cuvântul este foarte vechi şi înseamnă „mare”, iar 
corpul ceresc respectiv este într-adevăr foarte mare pentru 
o planetă, mult mai mare decât cea mai mare planetă a 
Sistemului Solar, Jupiter. Dar pentru o stea este foarte mic. 
Unii cred că Megas este o pitică maronie. 

— Se întrerupse şi o măsură cu atenţie din priviri pe fiică- 
sa, de parcă ar fi fost brusc nesigură de capacitatea 


acesteia de a mai înţelege ceva. 

— Ştii ce este o pitică maronie, Molly? 

— Marlene este numele meu, mamă. 

Insigna se îmbujoră uşor. 

— Da. Îmi pare rău dacă mai uit din când în când. Nu prea 
am ce să fac, ştii... Cândva aveam o fetiţă mică şi drăgălaşă 
pe care o chema Molly. 

— Ştiu. Şi data viitoare când voi mai avea şase ani, poţi să- 
mi spui Molly cât vrei tu. 

Insigna izbucni în râs. 

— Ştii ce este o pitică maronie, Marlene? 

— Da, mamă, ştiu. O pitică maronie este un corp ceresc a 
cărui masă este prea mică pentru a-i permite să dezvolte 
temperaturile şi presiunea care ar declanşa în interiorul lui 
fisiunea hidrogenului, dar care, pe de altă parte, are o masă 
suficientă pentru a declanşa reacţiile secundare care să-l 
menţină cald. 

— Exact. Foarte bine. Megas este la limită. Este ori o 
planetă foarte caldă, ori o pitică maronie foarte puţin 
luminoasă. Nu radiază deloc în spectrul vizibil, dar emite 
din plin în infraroşu. Nu seamănă cu nimic din ce-am mai 
studiat noi. Este primul corp planetar extrasolar - adică 
prima planetă din afara Sistemului Solar - pe care avem 
posibilitatea de a-l studia în amănunţime, iar Observatorul a 
fost cu totul absorbit de această cercetare. N-aş fi avut 
şansa să mă ocup de mişcarea stelei Nemesis nici dacă aş fi 
vrut şi, ca să-ţi spun drept, o vreme chiar am uitat de ea. 
Mă interesa şi pe mine Megas, ca pe toţi ceilalţi, înţelegi? 

— Hm, mormăi Marlene. 

— Până la urmă s-a dovedit a fi unicul corp planetar de 
proporţii, de pe orbita stelei Nemesis, dar era de ajuns. Are 
de cinci ori masa... 

— Ştiu, mamă, are de cinci ori masa lui Jupiter şi a 
treizecea parte din masa stelei Nemesis. Am aflat toate 
astea de la calculator, cu mult timp în urmă. 


— Sigur, draga mea. Şi nu oferă condiţii de locuit mai bune 
decât Jupiter, ba chiar, dacă aşa ceva este cu putinţă, mai 
puţin. Asta ne-a cam dezamăgit la început, deşi nu ne 
aşteptaserăm cu adevărat să descoperim o planetă locuibilă 
pe orbita unei pitice roşii. Dacă o planetă ar fi suficient de 
aproape de Nemesis pentru ca apa să rămână lichidă pe ea, 
atracţia gravitaţională ar obliga-o să-i arate acesteia, 
întotdeauna, aceeaşi faţă. 

— Şi Megas nu asta face, mamă? Adică nu-i arată 
întotdeauna aceeaşi faţă stelei Nemesis? 

— Ba da. Ceea ce înseamnă că are o faţă rece şi una caldă, 
aceasta din urmă fierbinte de-a binelea. Ar fi probabil 
încinsă la roşu dacă n-ar exista circulaţia curenților 
atmosferei ei dense, circulaţie care are tendinţa de a 
egaliza întrucâtva temperaturile. Din această cauză şi din 
cauza căldurii interne a planetei Megas, chiar şi jumătatea 
rece este destul de caldă. Multe dintre lucrurile descoperite 
despre Megas sunt unice în experienţa noastră astronomică 
de până acum. Şi, apoi, am descoperit că Megas are un 
satelit, sau, dacă preferi să consideri că Megas este o mică 
stea, o planetă, Erythro. 

— Pe orbita căreia se află Rotor, ştiu. Dar, mamă, au trecut 
peste unsprezece ani de la toată agitația respectivă în 
legătură cu Megas şi Erythro. În tot acest răstimp n-ai 
reuşit să strecori o privire asupra spectrului stelei Nemesis 
şi al Soarelui? N-ai făcut şi tu nişte calcule, nişte deducţii? 

— Păi... 

Marlene o întrerupse în grabă: 

— Sunt sigură că ai făcut. 

— După expresia mea? 

— După tot ce ştiu despre tine. 

— Ştii că eşti, câteodată, o persoană teribil de incomodă, 
Marlene? Da, am făcut. 

— Şi? 

— Răspunsul este da, Nemesis se îndreaptă spre Sistemul 
Solar. 


O clipă tăcură amândouă. Apoi Marlene şopti cu voce 
joasă: 

— O să se ciocnească? 

— După câte spun calculele mele, nu. Sunt destul de 
sigură că Nemesis şi sistemul ei n-or să se ciocnească de 
Soare, de Pământ şi nici de vreun alt corp ceresc 
semnificativ al Sistemului Solar. Dar nici nu e nevoie, vezi 
tu? Chiar dacă nu are loc o coliziune, Nemesis va distruge, 
probabil, Pământul. 

Pentru Marlene era limpede că mamei ei nu-i plăcea deloc 
să vorbească despre distrugerea Pământului, că 
frământările interioare aproape că o împiedicau să 
vorbească liber şi că, dacă ar fi după ea, ar pune capăt 
imediat acestei discuţii. Expresia ei, felul cum se 
îndepărtase fizic de Marlene, de parcă abia ar fi aşteptat să 
plece, felul cum îşi umezea buzele uşor, de parcă ar fi 
încercat să şteargă gustul propriilor ei cuvinte, toate erau 
cum nu se poate mai clare pentru Marlene. 

Dar nu voia ca mama să se oprească. Trebuia să afle mai 
mult. Spuse încetişor, aproape cu blândeţe: 

— Dacă nu va avea loc o coliziune, cum va distruge 
Nemesis Pământul? 

— Să încerc să-ţi explic. Pământul se învârte în jurul 
Soarelui, aşa cum Rotor se învârte în jurul lui Erythro. Dacă 
în Sistemul Solar n-ar exista decât Soarele şi Pământul, 
atunci Pământul ar urma aceeaşi traiectorie aproape etern. 
Spun „aproape” pentru că, în timp ce-şi execută rotația, 
radiază unde gravitaționale care-i diminuează impulsul de 
mişcare şi care-l determină ca, extrem de lent, să se 
apropie de Soare. Dar putem ignora deocamdată acest 
aspect. Există însă alţi factori care complică lucrurile, 
pentru că Pământul nu este singura planetă a Sistemului 
Solar. Luna, Marte, Venus, Jupiter, toate corpurile cereşti 
din vecinătate îşi exercită influenţa. Fireşte, în comparaţie 
cu clasa Soarelui, aceste influenţe sunt minore, aşa că, 
Pământul rămâne, mai mult sau mai puţin, pe orbita sa. 


Totuşi, aceste influenţe minore, care îşi modifică direcţia şi 
intensitatea într-un mod foarte complicat, în funcţie de 
mişcările corpurilor respective, aduc schimbări minore în 
traiectoria Pământului. El se mişcă uşor spre exteriorul şi 
spre interiorul orbitei, unghiul de înclinaţie al axei sale se 
modifică şi el imperceptibil, crescând sau descrescând, 
excentricitatea se schimbă întrucâtva şi aşa mai departe. Se 
poate demonstra - s-a şi demonstrat de altfel - că toate 
aceste schimbări minore sunt ciclice. Nu progresează într-o 
singură direcţie, ci înainte şi înapoi. Ceea ce rezultă de aici 
este că Pământul, aflat pe orbita sa în jurul Soarelui, 
vibrează uşor într-un număr mare de feluri. Toate corpurile 
cereşti din Sistemul Solar vibrează astfel. Vibraţia 
Pământului nu împiedică deloc existenţa vieţii. În cel mai 
rău caz, ceea ce s-ar putea întâmpla ar fi un îngheţ sau o 
încălzire, însoţite de o ridicare sau de o coborâre a nivelului 
oceanului planetar, dar viaţa a supravieţuit tuturor acestor 
modificări foarte bine, de peste trei miliarde de ani încoace. 
Acum hai să presupunem că Nemesis trece pe acolo şi nu se 
ciocneşte de nimic şi că nu se apropie la o distanţă mai 
mare de o lună-lumină sau cam aşa ceva. Asta ar însemna 
mai puţin de o sută de miliarde de kilometri. Trecerea ei - şi 
i-ar trebui ani buni pentru a-şi încheia trecerea - ar da un 
impuls gravitațional întregului sistem. Asta ar înrăutăţi 
vibraţiile despre care vorbeam, dar, după ce s-ar îndepărta, 
vibraţiile ar reveni, probabil, la normal. 

Marlene interveni: 

— Arăţi de parcă ai fi convinsă că lucrurile sunt, de fapt, 
mult mai grave decât le descrii. Ce e atât de rău în faptul că 
Nemesis ar determina Sistemul Solar să vibreze ceva mai 
mult, dacă totul ar reintra în normal după aceea? 

— Păi, problema este dacă această stabilizare ulterioară ar 
însemna o revenire chiar la poziţiile anterioare sau nu. 
Dacă poziţia de echilibru a Pământului ar fi puţin 
modificată, puţin mai departe de Soare sau puţin mai 
aproape, dacă orbita sa ar deveni puţin mai excentrică sau 


axa sa s-ar înclina mai mult, sau mai puţin, cum vor afecta 
toate acestea clima Pământului? Chiar şi cea mai mică 
schimbare l-ar putea transforma într-o planetă nelocuibilă. 

— Nu poţi calcula şi prevedea toate acestea? 

— Nu. Rotor nu are o poziţie bună pentru efectuarea unor 
astfel de calcule. Şi el vibrează, şi încă destul de mult. Ar fi 
nevoie de foarte mult timp, de calcule laborioase şi 
îndelungi pentru a putea deduce din observaţiile mele de 
aici traiectoria exactă pe care o va urma Nemesis şi nici 
atunci n-am putea fi siguri, decât când s-ar apropia 
considerabil de Sistemul Solar, adică mult timp după ce eu 
voi fi oale şi ulcele. 

— Deci nu poţi să-ţi dai seama cu exactitate cât de 
aproape de Sistemul Solar va trece Nemesis. 

— Este aproape imposibil de calculat. Ar trebui luate în 
considerare câmpurile gravitaționale ale tuturor stelelor 
cât de cât apropiate, pe o rază de doisprezece ani-lumină. 
La urma urmei, chiar şi cel mai insignifiant efect necalculat 
ar putea provoca o astfel de deviere, în mai mult de doi ani- 
lumină, încât o trecere calculată iniţial ca o ciocnire sigură, 
să se dovedească, până la urmă, a nu fi nici pe departe aşa 
ceva. Sau invers. 

— Guvernatorul Pitt spunea că toată lumea din Sistemul 
Solar ar putea pleca, dacă ar dori, şi asta până să sosească 
Nemesis. Aşa e? 

— S-ar putea să aibă dreptate. Dar cum poate şti cineva ce 
se va întâmpla peste cinci mii de ani? Ce schimbări istorice 
vor avea loc şi cum vor afecta ele lucrurile? Putem doar 
spera că toată lumea ar putea părăsi Pământul în siguranţă. 

— Chiar dacă nu sunt preveniţi, zise Marlene, simțindu-se 
destul de nesigură de sine pe când îi atrăgea atenţia mamei 
ei asupra unui truism astronomic, vor descoperi şi singuri. 
Trebuie să-şi dea seama. Nemesis se va apropia din ce în ce 
mai mult şi, după un timp, va deveni inconfundabilă, iar ei îi 
vor putea calcula traiectoria mult mai corect, pe măsură ce 
se va apropia de ei. 


— Da, dar vor avea cu atât mai puţin timp la dispoziţie 
pentru a se salva, dacă va fi nevoie. 

Marlene îşi pironi cu privirea propriile picioare. Spuse: 

— Mamă, te rog nu te supăra pe mine, dar mi se pare că 
eşti nefericită chiar şi la gândul că toată lumea ar putea 
părăsi Sistemul Solar în siguranţă. Mai este ceva ce nu mi- 
ai spus. Te rog, spune-mi. 

Insigna răspunse: 

— Nu-mi place gândul că toată populaţia Pământului îl va 
părăsi. Chiar dacă o astfel de mişcare ar fi făcută ordonat, 
organizat, cu suficient timp la dispoziţie şi eliminând riscul 
pierderii de vieţi omeneşti, tot nu-mi place gândul. Nu 
vreau ca Pământul să sfârşească abandonat. 

— Dar dacă este inevitabil... 

— Atunci aşa va fi. Mă pot înclina în faţa inevitabilului, dar 
nu sunt obligată să-mi şi placă. 

— Eşti legată sentimental de Pământ? Ai studiat acolo, nu? 
— Acolo am studiat şi absolvit astronomia. Nu mi-a plăcut 
Pământul, dar asta contează prea puţin. Este totuşi locul de 

unde se trag fiinţele umane. Înţelegi ce vreau să spun, 
Marlene? Chiar dacă nu mi-a făcut o impresie prea bună 
când am stat acolo, este totuşi locul unde s-a dezvoltat viaţa 
de la începuturi, vreme de milenii. Pentru mine nu este doar 
o lume, ci un concept, o abstracţie. Aş vrea să continue să 
existe, de dragul trecutului. Nu ştiu dacă mă exprim foarte 
clar. 

Marlene spuse: 

— Tata era pământean. 

Insigna se încruntă uşor. 

— Da, era. 

— Şi s-a întors pe Pământ. 

— Conform datelor oficiale, aşa este. Presupun că s-a 
întors. 

— Atunci eu sunt pe jumătate pământeancă, nu? 

Încruntarea Eugeniei Insigna se accentuă. 


— Cu toţii suntem pământeni, Marlene. Stră-străbunicii 
mei au trăit pe Pământ toată viaţa lor. Străbunica mea s-a 
născut pe Pământ. Toată lumea, fără excepţie, se trage din 
pământeni. Şi nu numai fiinţele omeneşti. Orice fărâmă de 
viaţă din orice Colonie, de la virus la copac, se trage din 
viaţa terestră. 

Marlene completă: 

— Dar numai oamenii ştiu acest lucru. lar unii sunt mai 
aproape de el decât alţii. Te mai gândeşti, din când în când, 
la tata, chiar şi-acum, după atâta timp? 

— Marlene ridică privirea spre mama ei pentru o clipă şi 
făcu o grimasă. 

— Nu e treaba mea. Asta vrei să-mi răspunzi acum. 

— Asta am simţit în secunda în care m-ai întrebat, dar nu 
mă las condusă numai de impulsurile de moment. La urma 
urmei, eşti şi fata lui. Da, mă mai gândesc, când şi când, la 
el. 

— Ridică uşor din umeri, apoi continuă: Tu te gândeşti 
deseori la el, Marlene? 

— N-am la ce să mă gândesc. Nu mi-l amintesc deloc. Şi 
nici nu i-am văzut nici o hologramă sau altceva care să-l 
reprezinte. 

— Nu, nici n-ar fi avut rost să... vocea i se stinse. 

— Dar când eram mai mică, obişnuiam să mă întreb de ce 
unii taţi au rămas cu copiii lor după Plecare şi alţii nu. Mi- 
am zis că, probabil, aceia care au plecat nu-şi iubeau copiii 
şi poate că tata nu m-a iubit nici el pe mine. 

Insigna se holbă la fiica sa: 

— Nu mi-ai spus niciodată aşa ceva. 

— Era un gând al meu, personal, când eram mică. Când 
am mai crescut, mi-am dat seama că, de fapt, lucrurile au 
fost mult mai complicate. 

— N-ar fi trebuit să ţi se dea prilejul să gândeşti vreodată 
aşa ceva. Nu e adevărat. Te-aş fi putut asigura de asta, dacă 
aş fi avut cea mai vagă bănuială... 


— Nu-ţi place să discuţi despre vremurile acelea, mamă. 
Înţeleg. 

— Aş fi făcut-o totuşi, dacă aş fi ştiut de acest gând al tău, 
dacă aş fi putut să ţi-l citesc pe chip, aşa cum îmi citeşti tu 
gândurile. 'Te-a iubit cu adevărat. Dacă i-aş fi permis, te-ar fi 
luat cu el pe Pământ. Este, de fapt, vina mea că sunteţi 
despărțiți. 

— Şi a lui. Ar fi putut rămâne cu noi. 

— Da, ar fi putut, dar acum, că au trecut atâţia ani, îi 
înţeleg problemele mult mai bine decât puteam, atunci, s-o 
fac. La urma urmei, eu nu eram nevoită să-mi părăsesc 
căminul, lumea mea venea cu mine. Sunt la peste doi ani- 
lumină de Pământ, dar sunt totuşi acasă, pe Rotor, unde m- 
am născut. Tatăl tău era în cu totul altă situaţie. El se 
născuse pe Pământ, nu pe Rotor, şi bănuiesc că nu a putut 
suporta gândul de a părăsi Pământul de-a binelea, pentru 
totdeauna. Şi la asta mă mai gândesc, din când în când. 
Urăsc gândul că Pământul ar putea rămâne pustiu. Sunt, în 
mod sigur, câteva miliarde de oameni acolo, ale căror inimi 
s-ar frânge dacă ar trebui să-l părăsească. 

Tăcerea se lăsă între ele pentru câteva clipe lungi, apoi 
Marlene zise: 

— Mă-ntreb ce-o fi făcând tata acum, pe Pământ. 

— Cum am putea măcar bănui, Marlene? Două mii trei 
sute de miliarde de kilometri este o cale tare, tare lungă, iar 
paisprezece ani, un răstimp foarte, foarte lung. 

— Crezi că mai trăieşte încă? 

— Nici măcar asta nu putem şti cu siguranţă, răspunse 
Insigna. Viaţa pe Pământ poate fi foarte scurtă. 

— Apoi, parcă brusc conştientă că nu era singură, adăugă: 
Sunt sigură că trăieşte, Marlene. Când a plecat era într-o 
formă excelentă, sănătos, iar acum abia se apropie de 
cincizeci de ani. 

— Apoi şopti cu blândeţe: Îţi lipseşte, Marlene? 

Marlene clătină din cap: 


— Nu-ţi poate lipsi ceva ce n-ai avut niciodată. („Dar tu l-ai 
avut, mamă”, gândi ea. „Şi ţie îţi lipseşte.”) 

8. AGENTUL. 

Oricât de ciudat ar părea, Crile Fisher avu nevoie de o 
perioadă de acomodare pe Pământ, mai bine zis de 
reacomodare. Nici nu-şi închipuise că Rotor devenise o 
parte atât de importantă din el însuşi, în mai puţin de patru 
ani. Fusese cea mai lungă absenţă a sa de pe Pământ, dar 
cu siguranţă nu îndeajuns de îndelungată pentru ca 
Pământul să i se pară străin. 

Acum însă, se reobişnuia cu dimensiunile reale ale 
Pământului, cu linia îndepărtată a orizontului, separată 
distinct de cer în loc să se topească în el treptat, ceţos. Apoi 
mai erau mulțimile de oameni, gravitația stabilă, senzațiile 
pe care ile dădeau atmosfera liberă şi sălbatică, variațiile 
de temperatură, natura întreagă parcă scăpată de sub 
control. 

Nici n-avea nevoie să simtă toate astea pe viu. Chiar închis 
în apartamentul său ştia că toate sunt acolo, afară, iar 
sălbăticia lor îi pătrundea în suflet, i-l invada. Sau poate că 
era încăperea prea mică, prea plină, poate că sunetele 
veneau, inconfundabile, peste el, năvalnic, de parcă ar fi 
fost apăsat de această lume supraaglomerată şi intrată în 
descompunere. 

I se părea ciudat că-i fusese dor de Pământ în toţi anii 
petrecuţi pe Rotor, iar acum, de când se întorsese pe 
Pământ, Rotor îi lipsea cu intensitate. Oare avea să-şi 
petreacă tot restul vieţii tânjind să se afle acolo unde nu 
era? 

Lumina de avertizare se aprinse şi soneria se făcu auzită. 
Pâlpâirea îi atrase atenţia; pe Pământ, lucrurile aveau 
tendinţa de a pâlpâi, în vreme ce pe Rotor totul era 
constant şi aproape agresiv de eficient. 

— Intră, zise el cu voce joasă, dar suficient de tare pentru 
a activa mecanismul de deschidere a uşii. 


Garând Wyler intră (Fisher ştiuse că el avea să fie) şi îl 
privi pe Crile cu o expresie amuzată. 

— Te-ai clintit vreun pic de când am plecat, Crile? 

— Pe ici pe colo. Am mâncat. Mi-am petrecut un timp în 
baie. 

— Bine. Înseamnă că eşti viu, deşi nu pari. Zâmbi larg şi 
zâmbetul îi lumină tenul măsliniu, neted, ochii întunecaţi, 
dantura albă, părul des şi ţepos. Te gândeşti la Rotor? 

— Da, din când în când. 

— Chiar am vrut să te întreb, da' n-am apucat niciodată. E 
ca Albă-ca-Zăpada fără Cei Şapte Pitici, nu? 

— Albă-ca-Zăpada, murmură Fisher. Da, n-am văzut nici 
măcar o singură persoană de culoare acolo. 

— Atunci, călătorie sprâncenată, pot să le spun. Ştii că au 
plecat? 

Mugşchii lui Fisher se crispară şi aproape că se ridică în 
picioare, dar rezistă impulsului. Spuse, înclinând din cap: 

— Aşa ziceau, c-o să plece. 

— Vorbeau serios. Au plecat. l-am urmărit şi noi cât am 
putut, am tras cu urechea la radiaţiile lor. Au tot accelerat 
cu hiperasistenţa aia a lor şi, într-o fracțiune de secundă, în 
vreme ce noi încă îi distingeam bine mersi, au dispărut. 
Totul s-a întrerupt. 

— l-aţi mai recepționat când s-au întors în spaţiu? 

— În repetate rânduri. De fiecare dată mai slab. După ce 
şi-au făcut încălzirea, au călătorit cu viteza luminii şi, după 
vreo trei treceri din spaţiu în hiperspaţiu şi înapoi, erau 
deja prea departe pentru a mai putea fi recepţionaţi. 

Fisher replică morocănos: 

— Mă rog, alegerea a fost a lor. Pe cei ce s-au împotrivit, 
ca mine, i-au trimis la plimbare cu un şut undeva. 

— Îmi pare rău că n-ai rămas acolo. Ar fi trebuit să rămâi. 
Ar fi fost o experienţă interesantă. Ştii că existau nătărăi 
încuiaţi care susțineau cu ardoare că hiperasistenţa nu e 
decât o mare păcăleală, că totul era înscenat din nu ştiu ce 
motive? 


— Rotor a avut proiectul Sonda Îndepărtată. N-ar fi putut 
trimite Sonda atât de departe fără hiperasistenţă. 

— O escrocherie! Aşa spuneau încuiaţii. 

— Nu, chiar există. 

— Da, acum ştiu şi ei că există. Toţi. Când înregistrările 
semnalelor lui Rotor au dispărut, pur şi simplu, din toate 
aparatele, nu a mai existat altă explicaţie. Toate Coloniile 
urmăreau ce se întâmpla. Nu e posibil să fi fost o greşeală. 
Semnalele s-au evaporat din toate seturile de aparate în 
aceeaşi secundă. Dar cel mai exasperant este că nu ne-am 
putut da seama (şi nici acum nu ştim) încotro se îndreaptă. 

— Presupun că spre Alpha Centauri. Încotro altundeva? 

— Biroul crede că s-ar putea să nu fie Alpha Centauri şi că 
tu ai putea şti adevărul. 

Fisher păru sâcâit. 

— Am fost interogat cât de-aici până pe Lună şi-napoi. N- 
am ascuns nimic din ceea ce ştiu. 

— Sigur. Ştim asta. Nu e vorba despre ceea ce ştii. Ei vor 
să stau de vorbă cu tine, ca de la prieten la prieten, să văd 
dacă nu cumva există lucruri pe care le ştii fără să ştii că le 
ştii. Poate vine vorba despre ceva la care nu te-ai gândit. 
Totuşi, ai trăit acolo patru ani, ai fost căsătorit, ai avut un 
copil. Nu se poate să nu fi aflat nimic. 

— Cum să nu? Dacă ar fi avut măcar o fărâmă de bănuială 
că urmăresc să aflu ceva anume, m-ar fi trimis la plimbare 
cu un şut undeva. Numai faptul că sunt pământean era 
destul pentru a mă face teribil de suspect. Dacă nu m-aş fi 
căsătorit, dacă n-aş fi dat această dovadă că intenţiile mele 
sunt de a deveni rotorian cu adevărat, aş fi fost oricum 
gonit. Şi chiar şi aşa, m-au ţinut departe de orice problemă 
critică sau delicată. 

— Fisher privi în altă parte. 

— Şi le-a mers. Nevastă-mea nu era decât un simplu 
astronom. N-am avut de ales, ştii. Nu puteam să dau un 
anunţ la holoviziune că sunt în căutarea unei tinere doamne 
specialiste în hiperspaţiu. Dacă aş fi întâlnit vreuna, aş fi 


făcut tot ce-mi stătea în puteri să rămân cu ea, chiar dacă 
ar fi arătat ca o hienă, numai că nu am cunoscut niciuna cât 
am stat acolo. Tehnologia este atât de sensibilă, încât cred 
că toate persoanele importante sunt ţinute într-o izolare 
completă. În laboratoare cred că poartă toţi măşti şi 
folosesc nume codificate. Patru ani - şi eu n-am reuşit să 
aflu nimic, absolut nimic. Şi ştiam bine că asta avea să 
însemne că Biroul mă va da afară. 

Se întoarse spre Garând şi rosti, cu o ciudată şi bruscă 
înfierbântare: 

— Într-atât de mult se înrăutăţiseră lucrurile, încât 
ajunsesem să mă simt ca un păduche. Sentimentul eşecului 
era copleşitor. 

În încăperea dezordonată, Wyler stătea aşezat la masă 
vizavi de Fisher, legănându-se încoace şi-ncolo pe picioarele 
dinapoi ale scaunului şi ţinându-se cu grijă de marginea 
mesei, ca nu cumva să se legene prea tare. Spuse: 

— Crile, Biroul nu-şi poate permite să fie delicat, dar nu 
este nici cu totul nepăsător. Le pare rău că trebuie să te 
abordeze astfel, dar n-au încotro. Şi mie îmi pare rău că mi 
s-a dat această ingrată însărcinare, dar nici eu n-am 
încotro. Ne îngrijorează că ai eşuat şi te-ai întors fără nimic. 
Dacă Rotor n-ar fi plecat, poate ne-am fi închipuit că nici nu 
exista nimic cu care să te întorci. Dar au plecat. Ceea ce 
înseamnă că dispuneau de hiperasistenţă şi, totuşi, tu nu 
ne-ai adus nimic. 

— Ştiu. 

— Dar asta nu înseamnă că am vrea să te dăm afară sau... 
să ne descotorosim de tine. Sperăm să ne fii, în continuare, 
de folos. Aşa că sarcina mea este să mă asigur că eşecul tău 
este, ca să zic aşa, de bună-credinţă. 

— Ce înseamnă asta? 

— Trebuie să le pot spune că n-ai eşuat din motive de 
slăbiciune personală. La urma urmei, te-ai însurat cu o 
femeie de pe Rotor. Era drăguță? Ai ţinut mult la ea? 

Fisher răspunse agresiv: 


— Ceea ce mă întrebi, de fapt, acum este dacă nu cumva, 
din dragoste pentru o femeie rotoriană, am protejat 
satelitul Rotor cu bună ştiinţă şi i-am ajutat pe rotorieni să- 
şi păstreze secretul. 

— Ei bine, întrebă Wyler neimpresionat, ai făcut-o? 

— Cum poţi să mă întrebi aşa ceva? Dacă m-aş fi hotărât 
să devin rotorian, aş fi plecat cu ei. Acum aş fi fost de mult 
pierdut în spaţiu şi voi nu m-aţi mai fi putut găsi vreodată. 
Dar n-am făcut-o. Am părăsit satelitul Rotor şi m-am întors 
pe Pământ, deşi ştiam că acest eşec avea să-mi distrugă 
cariera. 

— Apreciem loialitatea ta. 

— E vorba aici de mai multă loialitate decât credeţi voi. 

— Suntem conştienţi de faptul că, probabil, îţi iubeai soţia, 
dar datoria ţi-a impus s-o părăseşti. Asta ar fi în favoarea ta, 
dacă am putea fi siguri... 

— Nu atât soţia, cât copilul. Mi-am părăsit fetiţa... 

Wyler îl cântări, gânditor, cu privirea pe Fisher. 

— Ştim că ai o fetiţă de un an, Crile. În împrejurările date, 
poate ar fi fost mai înţelept din partea ta să nu încredinţezi 
norocului un astfel de ostatic. 

— Sunt de acord. Dar nu mă pot comporta de parcă aş fi 
un robot bine uns. Uneori, se întâmplă şi lucruri împotriva 
voinţei noastre. Şi, de vreme ce fetiţa s-a născut şi i-am fost 
tată timp de un an... 

— Este de înţeles, totuşi, n-a fost decât un an. Un timp 
prea scurt, să recunoaştem, pentru dezvoltarea unei 
relaţii... 

Fisher făcu o grimasă. 

— Poţi crede că e de înţeles, dar nu înţelegi. 

— Explică-mi, atunci. Voi încerca să înţeleg. 

— E vorba de sora mea. Sora mea mai mică. 

Wyler aprobă din cap. 

— În fişa ta din calculator există o menţiune despre ea, 
cred. Rose, parcă. 


— Roseanne. A murit în urmă cu opt ani, în revoltele din 
San Francisco. N-avea decât şaptesprezece ani. 

— Îmi pare rău. 

— Nu era nici măcar participantă directă la răscoală, de 
niciuna din părţi. Nu era decât unul dintre acei spectatori 
nevinovaţi, care sunt, de obicei, cu mult mai multă uşurinţă 
răniţi decât conducătorii asaltului, sau chiar decât ofiţerii. 
Cel puţin i-am găsit trupul şi am avut ce incinera. 

Wyler păstră o tăcere oarecum jenată. Într-un târziu, 
Fisher reveni: 

— N-avea decât şaptesprezece ani. Părinţii noştri au murit 
- şi făcu un gest cu mâna într-o parte, de parcă ar fi vrut să 
arate că nu doreşte să discute acest aspect - când ea avea 
patru ani şi eu paisprezece. Eu îmi găsisem o slujbă la care 
mergeam după şcoală şi aveam grijă de ea, să fie hrănită, 
îmbrăcată şi mulţumită, chiar când eu nu eram aşa. Am 
învăţat singur programarea calculatoarelor - nu că ar fi 
reprezentat un mijloc suficient de trai - şi apoi, când ea a 
împlinit şaptesprezece ani şi nu făcuse rău nimănui, nici 
măcar nu ştia pentru ce se dădeau bătăliile şi se făcea atâta 
tărăboi, a fost, pur şi simplu, prinsă într-o capcană fără 
ieşire... 

— Înţeleg, spuse Wyler, de ce te-ai oferit voluntar pentru 
misiunea pe Rotor. 

— Da... Vreme de vreo doi ani am fost, pur şi simplu, 
amorţit. M-am alăturat Biroului pe de o parte pentru a avea 
ceva care să-mi ocupe gândurile şi pe de alta pentru că mi- 
am spus că va fi o muncă periculoasă. A fost un timp când 
aproape că abia aşteptam să mor, mai ales dacă aş fi reuşit 
să fac şi ceva folositor în acelaşi timp. Când s-a luat în 
discuţie problema plasării unui agent pe Rotor, m-am oferit 
voluntar. Abia aşteptam să părăsesc Pământul. 

— Şi acum, iată-te înapoi. Îţi pare rău că te-ai întors? 

— Puțin, da, îmi pare rău, numai că Rotor m-a sufocat. Cu 
toate defectele sale, pe Pământ măcar e loc de respirat. 


Dacă ai fi văzut-o pe Roseanne, Garând. Nu-ţi poţi 
imagina... Nu era frumuşică, dar avea nişte ochi... 

Ochii lui Fisher păreau să ţintuiască pasionat trecutul şi 
omul se încruntase uşor, de parcă efortul de a pătrunde cu 
privirea înapoi era prea mare, îngreunându-i vederea. 

— Nişte ochi minunaţi, dar care te băgau în sperieţi. Nu 
cred că am fost, vreodată, în stare s-o privesc în ochi, fără 
să mă intimideze. Vedea prin tine ca prin sticlă, dacă 
înţelegi ce vreau să spun. 

— Nu, de fapt nu prea înţeleg, zise Wyler. 

Dar Fisher nu-i dădu atenţie. 

— Întotdeauna ştia când minţeai sau ascundeai adevărul. 
Nici să taci nu puteai în prezenţa ei, fără să-şi dea seama, 
imediat, că nu e ceva în regulă. 

— Doar n-ai de gând să-mi spui că era telepată? 

— Cum? A, nu. Obişnuia să spună că asculta cu atenţie 
intonaţiile vocilor oamenilor şi le citea expresiile de pe 
chipuri. Spunea că nimeni nu poate ascunde, cu adevărat, 
ceea ce gândeşte. Indiferent cum ai râde, nu poţi ascunde 
unda de tragism din profunzime, nu există zâmbet care să 
poată ascunde tristeţea. Ea încerca să-mi explice, dar eu n- 
am reuşit niciodată să înţeleg exact cum făcea. Era ceva cu 
totul special, Garând. Simţeam faţă de ea deopotrivă 
adoraţie şi smerenie. Şi apoi, s-a născut fiica mea, Marlene. 

— Da? 

— Avea aceiaşi ochi. 

— Copilul avea ochii surorii tale? 

— Nu imediat ce s-a născut, dar am putut să-i urmăresc, 
pe măsură ce creştea. La şase luni, privirea ei deja mă făcea 
să tresar. 

— Şi soţia ta, tresărea şi ea? 

— N-am băgat de seamă s-o fi afectat şi pe ea în aceeaşi 
măsură, dar, pe de altă parte, ea n-a avut niciodată o soră 
ca Roseanne. Marlene nu plângea aproape deloc, era 
liniştită. Îmi aduc aminte că şi Roseanne era aşa, când era 
mică. Şi nici Marlene nu dădea semne că avea să fie prea 


frumuşică. Era ca şi cum Roseanne mi-ar fi fost redată, în 
mod miraculos. Aşa că îţi dai seama cât de greu mi-a fost 
până la urmă. 

— Greu să vii înapoi pe Pământ, vrei să spui. 

— Da, şi să le părăsesc. A fost ca şi cum aş fi pierdut-o pe 
Roseanne pentru a doua oară. Acum n-o s-o mai văd 
niciodată. Niciodată. 

— Dar, cu toate acestea, te-ai întors. 

— Loialitatea. Datoria. Deşi, dacă vrei să ştii adevărul, 
aproape că renunţasem să mă întorc. Mă aflam faţă în faţă 
cu despărţirea, cu sfâşierea. Cu disperare mi-am dorit să n- 
o părăsesc pe Roseanne... pe Marlene. Vezi, le confund şi 
numele. lar Eugenia, soţia mea, mi-a spus, cu voce arsă de 
suferinţă: „Dacă ai şti unde ne ducem, nu te-ai mai grăbi 
atât să te întorci pe Pământ.” Şi în acel moment chiar n-am 
vrut să mă întorc. Am rugat-o să vină pe Pământ, cu mine. A 
refuzat. Am rugat-o să mă lase, măcar, s-o iau pe Ro... pe 
Marlene. A refuzat. Şi apoi, când eram pe punctul de a 
renunţa şi de a rămâne cu ele, s-a înfuriat şi m-a gonit. Şi 
atunci am plecat. 

Wyler îl privi îndelung şi gânditor pe Fisher: 

— Dacă ai şti unde ne ducem, nu te-ai mai grăbi atât să te 
întorci.” Aşa a spus? 

— Da, aşa a spus. Şi când am întrebat-o „De ce? Unde 
pleacă Rotor?”, mi-a răspuns „Către stele”. 

— Nu cred că-ţi aduci aminte corect, Crile. Ştiai că 
plănuiesc să plece în spaţiu, dar ea ţi-a spus „Dacă ai şti 
unde ne ducem”. Se referea la ceva ce tu nu ştiai. Ce? 

— Ce tot spui? Cum poate cineva să ştie ceva ce nu ştie? 

Wyler ridică din umeri. 

— Ai povestit acest episod Biroului, la informarea de după 
sosirea pe Pământ? 

Fisher păru să se gândească. 

— Cred că nu. Nici nu m-am gândit la episodul ăsta până 
acum, când ţi-am povestit cum era cât pe-aci să rămân pe 
Rotor. 


— Închise ochii şi adăugă rostind fiecare vorbă pe 
îndelete: Nu, asta e pentru prima dată când povestesc acest 
episod. E prima dată când mi-am permis mie însumi să mă 
gândesc la ceea ce s-a întâmplat atunci. 

— Bun. Şi acum, că te gândeşti, unde pleca Rotor? i-au 
ajuns la urechi, pe Rotor, speculaţii cu privire la asta? 
Zvonuri? Presupuneri? 

— Presupunerea curentă era că pleca spre Alpha 
Centauri. Unde altundeva ar fi putut pleca? E cea mai 
apropiată stea. 

— Soţia ta era astronom. Ea ce spunea despre asta? 

— Nimic. Nu vorbea niciodată despre asta. 

— Dar Rotor expediase deja Sonda Îndepărtată. 

— Ştiu asta. 

— Şi soţia ta fusese implicată, ca astronom. 

— Da, fusese. Dar nici despre asta nu vorbea niciodată, iar 
eu am avut grijă să nu aduc subiectul în discuţie. Mi-aş fi 
compromis misiunea şi m-aş fi dat de gol, aş fi putut fi închis 
sau, ce ştiu eu, poate chiar executat, dacă aş fi făcut dovada 
unei prea făţişe curiozităţi. 

— Dar, ca astronom, ea ar fi trebuit să cunoască destinaţia 
călătoriei. Aproape că ţi-a spus-o. Dacă ai şti... Pricepi? Ea 
ştia şi dacă şi tu ai fi ştiut... 

Fisher nu părea interesat. 

— De vreme ce nu mi-a spus ce ştia, nu am nicieu cesăvă 
spun. 

— Eşti sigur? Nici o vorbă aruncată în treacăt, a cărei 
semnificaţie ţi-a scăpat la timpul respectiv? La urma urmei, 
tu nu eşti astronom şi poate că i-a scăpat vreo remarcă pe 
care n-ai înţeles-o. Nu-ţi aminteşti nimic ciudat, ceva ce ţi-a 
spus şi te-a nedumerit? 

— Nu-mi amintesc nimic de felul ăsta. 

— Gândeşte-te! E, oare, posibil ca Sonda Îndepărtată să fi 
reperat un sistem planetar în jurul uneia sau poate al 
ambelor stele asemănătoare Soarelui din Alpha Centauri? 

— N-aş putea spune. 


— Sau planete în jurul unei stele oarecare? 

Fisher ridică din umeri. 

— Gândeşte-te! îl îndemnă Wyler cu intensitate. Ai vreun 
motiv să crezi că a vrut de fapt să-ţi spună: „Lu crezi că ne 
îndreptăm spre Alpha Centauri, dar există planete acolo şi 
către ele ne îndreptăm noi.” Sau poate că vroia, de fapt, să 
spună: „Iu crezi că ne îndreptăm spre Alpha Centauri, dar 
ne ducem spre o altă stea, unde suntem siguri că vom găsi o 
planetă locuibilă.” Îţi sună ceva cunoscut? 

— Nu pot ghici. 

Garând Wyler strânse o clipă din buzele sale pline, apoi 
adăugă: 

— Ştii ce, Crile, bătrâne? Acum urmează să se întâmple 
trei lucruri. În primul rând, tu va trebui să treci printr-o 
şedinţă suplimentară de informare. În al doilea rând, cred 
că noi va trebui să-i convingem pe cei din Colonia Ceres să 
ne permită să folosim telescopul lor de pe asteroid, pe care 
să-l utilizăm pentru a inspecta, cu foarte mare precizie, 
fiecare stea, pe o rază de o sută de ani-lumină în jurul 
Sistemului Solar. Şi în al treilea rând, va trebui să-i dresăm 
pe specialiştii noştri în hiperspaţiu să facă salturi mai mari 
şi mai rapide. Să vezi tu dacă nu se va întâmpla ceea ce 
spun eu. 

9. ERYTHRO. 

Erau momente, o dată la cine ştie cât timp, o dată la din ce 
în ce mai mult timp, pe măsură ce treceau anii (sau cel 
puţin aşa i se părea lui), când Janus Pitt îşi găsea răgazul de 
a se instala confortabil în fotoliul lui, cufundat în tăcere şi 
singurătate şi de a permite propriei sale minţi să se 
relaxeze. Acestea erau momentele când nu erau ordine de 
dat, informaţii de asimilat, decizii de luat, ferme de vizitat, 
fabrici de inspectat, regiuni noi ale spaţiului cosmic de 
străbătut, când nu avea pe nimeni de văzut, de ascultat, de 
dojenit sau de încurajat... 

Şi întotdeauna în astfel de momente, Pitt îşi acorda 
supremul şi inepuizabilul lux al autocompătimirii. 


Nu că şi-ar fi dorit ca lucrurile să stea altfel decât stăteau. 
Încă de când trecuse de prima tinereţe îşi făcuse planul că 
va fi Guvernator, pentru că era convins că nimeni n-ar fi fost 
în stare să conducă satelitul Rotor mai bine ca el, iar acum, 
că era Guvernator, părerea nu i se schimbase deloc. 

Dar de ce printre toţi nebunii de pe Rotor nu se putea 
oare găsi cineva care să vadă atât de departe ca el? 
Trecuseră paisprezece ani de la Plecare şi totuşi, nimeni nu 
putea încă realiza inevitabilul, nici măcar după ce le 
explicase tuturor cu atâta răbdare. 

Cândva, mai devreme sau mai târziu, cineva din Sistemul 
Solar avea să descopere hiperasistenţa, cum o făcuseră şi 
specialiştii în hiperspaţiu de pe Rotor, poate chiar într-o 
formă mai bună. Cândva, omenirea va porni cu sutele şi 
miile ei de Colonii, cu milioanele şi miliardele ei de indivizi, 
la colonizarea Galaxiei, iar acelea aveau să fie timpuri grele. 

Da, Galaxia era enormă. De câte ori nu auzise asta? Iar 
dincolo de ea erau alte galaxii. Dar omenirea nu avea să se 
împrăştie uniform, întotdeauna, întotdeauna vor exista 
unele sisteme stelare care vor fi mai bune decât altele, 
dintr-un motiv sau altul, şi acestea vor fi centrul invidiei şi 
motiv de lupte pentru cucerire. Dacă ar fi zece sisteme 
solare şi zece grupuri de colonişti, toate cele zece grupuri 
s-ar concentra asupra unui singur sistem şi s-ar lupta doar 
pentru el. 

lar mai devreme sau mai târziu, Nemesis va fi descoperită 
şi vor apărea şi alţi colonişti. Cum avea, oare, să 
supravieţuiască Rotor atunci? 

Numai dacă ar câştiga cât mai mult timp cu putinţă, dacă 
ar construi, în acest timp, o civilizaţie puternică şi s-ar 
extinde rezonabil de mult, ar putea supravieţui. Dacă ar 
avea destul timp, şi-ar putea întinde stăpânirea asupra unui 
grup de stele. Dacă nu, chiar şi Nemesis singură ar fi de 
ajuns, cu condiţia să fie inexpugnabilă. 

Pitt nu visa la cucerirea Universului şi nici la vreun alt fel 
de cucerire. Ceea ce dorea el era o insulă de linişte şi 


siguranţă pentru zilele când Galaxia avea să fie un teren de 
bătălie şi haos, în urma conflictelor de ambiţii şi orgolii. 

Dar numai el era conştient de toate acestea. Şi numai el 
purta pe umeri această povară apăsătoare. Era posibil să 
mai trăiască un sfert de secol şi să rămână la putere tot acel 
timp, ca Guvernator sau ca om de stat al cărui cuvânt ar fi 
fost decisiv. Şi totuşi, în cele din urmă, avea să moară. Cui 
ar putea, atunci, încredința povara vizionarismului? 

Apoi, Pitt simţi că i se strânge inima de propria-i milă. 
Muncise din greu atâţia ani, avea să mai muncească încă 
atâţia şi totuşi nimeni, nimeni nu-l aprecia cu adevărat. Şi 
toate aveau să se sfârşească, pentru că ideea avea să fie 
înecată în oceanul mediocrităţii, care săpa permanent 
temeliile reprezentate de acei puţini care ar fi întrezărit 
viitorul. 

Trecuseră paisprezece ani de la Plecare şi acum se întreba 
dacă fusese vreodată posibil pentru el să încerce o senzaţie 
de siguranţă, de linişte, măcar o dată. În fiecare noapte 
adormea cu teama că avea să fie trezit înaintea zorilor cu 
vestea că o altă Colonie sosise şi că Nemesis fusese 
descoperită. 

În fiecare zi, o parte din el nu acorda nici o atenţie 
programului precis al zilei, ci asculta cu încordare, 
aşteptând să audă vorbele fatale. 

Paisprezece ani trecuseră şi tot nu erau în siguranţă. Se 
construise deja încă o Colonie, Noul Rotor. Pe ea locuiau 
oameni, dar era o lume nouă, desigur. Mirosea a proaspăt 
vopsit, cum se spunea pe vremuri. Şi încă trei noi Colonii 
erau în curs de construire. 

Până la sfârşitul deceniului, numărul de Colonii în 
construcţie avea să mai crească încă şi urma să li se dea cea 
mai veche comandă: creşteţi şi vă înmulţiţi! 

Având exemplul Pământului în faţă şi fiind conştienţi că 
fiecare Colonie avea o capacitate redusă şi fără posibilităţi 
de extindere, oamenii ţinuseră de multă vreme 
reproducerea sub cel mai strict control, mai ales în spaţiul 


cosmic. Acolo, legile imuabile ale matematicii se ciocniseră 
cu forţa, probabil irezistibilă, a instinctului şi câştigaseră. 
Dar, pe măsură ce numărul de Colonii creştea, se apropia şi 
timpul când avea să fie nevoie de mai mulţi oameni, de mult 
mai mulţi, şi se va putea da frâu liber nevoii de a-i produce. 

Avea să fie ceva temporar, desigur. Indiferent cât de multe 
Colonii ar exista, puteau fi populate fără efort de orice 
popor care avea capacitatea de a-şi dubla numărul cu 
uşurinţă la fiecare treizeci şi cinci de ani, sau chiar mai 
puţin. Şi când va sosi ziua în care rata formării Coloniilor va 
fi atins apogeul şi va fi început să descrească, era posibil ca 
duhul să fie mult mai greu de îndesat la loc în sticlă decât 
fusese de eliberat. 

Dar cine avea oare să prevadă din timp toate acestea şi să 
se pregătească pentru ele după ce Pitt se va fi stins? 

Şi apoi mai era Erythro, planeta pe orbita căreia se 
învârtea Rotor, astfel încât uriaşul Megas şi roşcovana 
Nemesis răsăreau şi apuneau după o schemă foarte 
complicată. Erythro! În această privinţă existase de la bun 
început un semn de întrebare. 

Pitt îşi amintea bine primele zile ale intrării lor în Sistemul 
Nemesis. Lipsa de complicaţii a familiei planetare 
respective li se dezvăluise puţin câte puţin, pe măsură ce 
Rotor îşi continua cursa sa către pitica roşie. 

Megas fusese descoperit la o distanţă de patru milioane de 
kilometri de Nemesis, numai a cincisprezecea parte din 
distanţa dintre Soare şi Mercur, în Sistemul Solar. Megas 
obținea cam tot atâta energie cât Pământul de la Soare, dar 
cu o intensitate mai mică a luminii vizibile şi cu o intensitate 
crescută a radiaţiei infraroşii. 

Cu toate acestea, Megas era în mod clar o planetă 
nelocuibilă, chiar de la prima vedere. Era un gigant de gaz, 
care arăta stelei Nemesis întotdeauna doar o singură faţă. 
Dar mişcările sale de rotaţie şi de revoluţie durau douăzeci 
de zile terestre. Noaptea perpetuă de pe jumătatea lui 
Megas care nu se arăta stelei Nemesis nu aducea decât o 


răcoare moderată, de vreme ce căldura interioară a 
planetei se ridica până la suprafaţă. Ziua perpetuă de pe 
cealaltă jumătate era insuportabil de fierbinte. Megas îşi 
păstra atmosfera în această arşiţă doar pentru că, datorită 
masei sale mai mari şi a razei sale mai mici decât a lui 
Jupiter, gravitația pe suprafaţa ei era de cincisprezece ori 
mai mare decât cea a lui Jupiter şi de patruzeci de ori mai 
mare ca a Pământului. 

Altă planetă de dimensiuni apreciabile Nemesis nu mai 
avea. 

Dar apoi, pe măsură ce Rotor se apropia şi Megas putea fi 
văzut mai clar, situaţia se schimbă din nou. 

Eugenia Insigna fu aceea care îi aduse lui Pitt vestea. 
Descoperirea nici măcar nu era meritul ei. Pur şi simplu 
ieşise la iveală în imaginile mărite de calculator şi fusese 
supusă atenţiei Eugeniei Insigna deoarece era Astronomul 
Şef. Cu destulă emoție, ea îi aduse imaginile lui Pitt, în 
biroul său de Guvernator. 

Începuse simplu, stăpânindu-şi vocea, deşi tremura de 
emoție. 

— Megas are un satelit, rosti ea. 

Pitt ridică aproape insesizabil din sprâncene, apoi replică: 

— Nu era asta ceva de aşteptat? Giganţii gazoşi ai 
Sistemului Solar au, fiecare, până la patruzeci de sateliți. 

— Sigur, Janus, dar acesta nu este un satelit obişnuit. Este 
unul mare. 

Pitt îşi păstră sângele rece. 

— Jupiter are patru sateliți mari. 

— Vreau să spun, mare de-a binelea, aproape de 
dimensiunile şi masa Pământului. 

— Înţeleg. Interesant. 

— Mai mult decât atât. Mult mai mult decât atât, Janus. 
Dacă satelitul s-ar învârti direct în jurul stelei Nemesis, ar fi 
obligat să-i arate acesteia doar o singură faţă şi ar fi, de 
aceea, nelocuibil. În loc de aceasta, o faţă îi este întoarsă 
mereu spre Megas, care este mult mai rece decât Nemesis. 


În plus, orbita satelitului este înclinată destul de mult spre 
ecuatorul lui Megas. Asta înseamnă că pe cerul satelitului, 
Megas nu este vizibil decât într-una dintre emisfere şi se 
mişcă de la nord la sud, într-un ciclu care durează 
aproximativ o zi terestră, în vreme ce Nemesis traversează 
şi ea cerul, răsărind şi apunând, tot pe durata unei zile 
terestre. O emisferă are, aşadar, douăsprezece ore de 
lumină şi douăsprezece ore de întuneric. Cealaltă are şi ea 
aceleaşi intervale, numai că aici, în timpul unei zile, 
Nemesis este deseori în eclipsă, uneori chiar timp de o 
jumătate de oră, iar răcoarea este compensată de căldura 
blândă a lui Megas. Pe intervalul de noapte, în această 
emisferă, întunericul este ameliorat de lumina reflectată de 
Megas. 

— Înţeleg, atunci, că satelitul are un cer interesant. 
Trebuie să fie fascinant pentru astronomi. 

— Nu e vorba aici doar de o nouă jucărie pentru 
astronomi, Janus. Este posibil ca satelitul să beneficieze şi 
de o temperatură adecvată pentru fiinţele umane. Ar putea 
fi o lume locuibilă. 

Pitt surâse. 

— Şi mai interesant, dar n-ar avea lumina noastră, nu? 

Insigna înclină din cap: 

— E adevărat. Ar avea un soare roşiatic şi un cer 
întunecat, deoarece n-ar exista lumină cu unde scurte care 
să fie împrăştiată. Şi peisajul, presupun, ar fi şi el roşcovan. 

— În acest caz, de vreme ce tu ai botezat-o pe Nemesis, iar 
unul dintre oamenii tăi l-a botezat pe Megas, îmi voi acorda 
privilegiul de a boteza eu acest satelit. Îi vom spune 
Erythro, care, dacă îmi aduc bine aminte, este înrudit cu 
cuvântul grecesc pentru roşu. 

Veştile rămaseră neinfirmate pentru o bună bucată de 
timp după aceea. Fu localizată şi o centură de asteroizi de 
dimensiuni respectabile, dincolo de orbita sistemului 
Megas-Erythro, asteroizii respectivi reprezentând, în mod 


clar, o sursă ideală de materiale de construcţie pentru 
viitoarele Colonii. 

Şi, pe măsură ce se apropiau de Erythro, condiţiile sale de 
planetă locuibilă păreau să devină din ce în ce mai evidente. 
Erythro era o planetă cu ocean şi uscat, cu toate că, după 
estimările preliminare ale acoperirii sale cu nori, aşa cum 
putea fi ea distinsă în lumina vizibilă şi în spectrul infraroşu, 
oceanul părea a fi mai puţin adânc decât cel al Pământului, 
iar uscatul nu părea să prezinte munţi impresionanţi. Pe 
baza unor calcule suplimentare, Insigna insista în opinia că, 
per total, clima planetei ar fi putut fi perfect potrivită vieţii 
umane. 

Şi apoi, când zborul îi aduse la o distanţă de la care 
atmosfera lui Erythro putea fi analizată spectroscopic cu 
precizie, Insigna îl înştiinţă: 

— Atmosfera lui Erythro este ceva mai densă decât a 
Pământului şi conţine oxigen liber, vreo 16 procente, plus 5 
procente argon şi restul azot. Este posibil să existe mici 
cantităţi de dioxid de carbon, dar nu le-am detectat încă. 
Esenţialul este însă că atmosfera este respirabilă. 

— Sună din ce în ce mai bine, răspunse Pitt. Cine şi-ar fi 
putut imagina toate astea când ai localizat-o prima dată pe 
Nemesis? 

— Sună din ce în ce mai bine din punctul de vedere al 
biologului. Dar poate că nu e chiar atât de bine pentru 
Rotor. Un conţinut apreciabil de oxigen liber în atmosferă 
este un indiciu sigur al prezenţei vieţii. 

— Viaţă? repetă Pitt, pentru moment stupefiat de acest 
gând. 

— Viaţă, repetă şi Insigna intenţionat, parcă încercând o 
plăcere sadică de a accentua posibilitatea. Şi foarte 
probabil viaţă inteligentă, poate chiar o civilizaţie destul de 
avansată. 

Ceea ce urmă fu pentru Pitt un coşmar. Nu-l încerca numai 
teama permanentă că propriul său popor - pământenii - 
avea să-i urmărească şi să-i cucerească, datorită 


superiorității sale numerice şi poate chiar tehnologice; 
acum avea o spaimă în plus, mult mai mare decât cea dintâi. 
Acum era posibil ca Rotor să se apropie şi să încalce 
teritoriul unei civilizaţii vechi şi avansate, capabile să-l 
şteargă din Univers, într-un moment de agasare absentă, 
aşa cum un om, fără să se gândească, ar strivi un ţânţar 
care i-a bâzâit prea aproape de ureche. 

Pe când continuau să se apropie de Nemesis, Pitt o 
întrebă, vădit şi adânc tulburat, pe Insigna: 

— Oxigenul implică neapărat prezenţa vieţii? 

— Este un fapt inevitabil din punct de vedere 
termodinamic, Janus. Pe o planetă asemănătoare 
Pământului - şi, pe cât ne putem da seama deocamdată, 
Erythro este asemănătoare Pământului - oxigenul liber nu 
poate exista, aşa cum o piatră nu poate exista suspendată 
de bună voie în aer, într-un câmp gravitațional asemănător 
cu al Pământului. Dacă, de la bun început, ar fi prezent în 
atmosferă, oxigenul s-ar combina spontan cu alte elemente 
din sol, degajând energie. Ar continua să existe în 
atmosferă numai dacă ar exista alte procese care să degaje 
energia respectivă şi să regenereze continuu oxigenul liber. 

— Înţeleg asta, Eugenia, dar de ce să însemne procesul de 
degajare a energiei, existenţa vieţii? 

— Pentru că nu se cunoaşte altceva în natură care să 
poată face aşa ceva, cu excepţia acţiunii de fotosinteză a 
plantelor verzi care folosesc energia solară pentru a degaja 
oxigen. 

— Când spui că nu se cunoaşte altceva în natură, te referi 
la Sistemul Solar. Aici avem însă un alt sistem, cu un alt 
soare şi cu o altă planetă, toate existând în condiţii complet 
diferite. Legile termodinamicii sunt, poate, valabile şi-aici, 
dar dacă e vorba de vreun proces chimic pe care nu l-am 
întâlnit în Sistemul Solar şi acesta este cauza eliberării de 
oxigen aici? 

— Chiar dacă-ţi plac pariurile, răspunse Insigna, nu paria 
pe această teorie. 


Era, în mod clar, nevoie de dovezi, iar Pitt n-avea de ales 
decât să aştepte apariţia acelor dovezi. 

În primul rând, se dovedise că Nemesis şi Megas aveau 
câmpuri magnetice extrem de slabe. Descoperirea nu 
făcuse însă mare vâlvă, toată lumea se aşteptase la aceasta 
de vreme ce atât steaua, cât şi planeta, se roteau foarte 
încet. Erythro, cu o perioadă de rotaţie de douăzeci şi trei 
de zile şi şaisprezece minute (egală cu perioada de 
revoluţie în jurul lui Megas) avea un câmp magnetic similar 
ca intensitate cu cel al Pământului. 

Insigna îşi exprimă mulţumirea. 

— Cel puţin nu mai trebuie să ne facem griji în legătură cu 
efectul radiaţiilor periculoase ale câmpurilor magnetice 
intense, mai ales de vreme ce vântul stelei Nemesis este, în 
mod sigur, mult mai puţin puternic decât cel al Soarelui. E 
un lucru bun, pentru că înseamnă că vom putea detecta 
prezenţa sau absenţa vieţii pe Erythro de la distanţă. Cel 
puţin în ce priveşte viaţa tehnologică. 

— Ce vrei să spui? interveni Pitt. 

— Este foarte probabil ca un nivel înalt de tehnologie să 
nu poată fi atins fără folosirea din plin a radiaţiilor de unde 
radio, care, în acest caz, s-ar răspândi dinspre Erythro în 
toate direcţiile. Ar trebui să putem face diferenţa între 
astfel de radiaţii şi orice alt fel de radiaţii de unde radio 
întâmplătoare, degajate de planetă, deoarece aceste din 
urmă radiaţii ar trebui să fie minore, dacă avem în vedere 
câmpul său magnetic atât de slab. 

— Mă gândeam, zise Pitt, că s-ar putea să nu fie nevoie 
nici măcar de atât, că am putea deduce lipsa vieţii pe 
Erythro, chiar dacă atmosfera sa conţine oxigen. 

— Adevărat? Tare aş vrea să ştiu cum s-ar putea face asta. 

— Am întors această ipoteză pe toate feţele. Ascultă! N-ai 
spus tu că atracţia gravitaţională încetineşte rotația stelei 
Nemesis, a lui Megas şi a lui Erythro? Şi n-ai spus tu că, 
drept rezultat, Megas s-a îndepărtat de Nemesis, iar 
Erythro s-a îndepărtat de Megas? 


— Da. 

— Atunci, dacă privim înapoi, în trecut, Megas trebuie să fi 
fost, cândva, mai aproape de Nemesis, iar Erythro mai 
aproape de Megas şi de Nemesis. Asta înseamnă că Erythro 
ar fi fost, de la bun început, mult prea încinsă pentru ca 
viaţa să se poată dezvolta pe ea şi s-ar putea ca ea să fi 
devenit ospitalieră numai de curând. Este probabil să nu fi 
fost destul timp pentru dezvoltarea unei civilizaţii 
tehnologice. 

Insigna râse uşurel. 

— lată o remarcă foarte justă. Ar trebui să ţin minte să nu- 
ţi mai subestimez priceperea în domeniul astronomiei. Dar, 
din păcate, observaţia ta nu este suficientă. Piticele roşii au 
viaţă lungă, iar Nemesis s-ar fi putut foarte uşor forma în 
tinereţea Universului, de exemplu acum cincisprezece 
miliarde de ani. La început, influenţa atracției 
gravitaționale ar fi putut fi foarte puternică, când corpurile 
cereşti erau mult mai apropiate, iar distanţarea lor trebuie 
să se fi petrecut, în mare parte, în intervalul primilor trei 
sau patru miliarde de ani. Intensitatea atracției 
gravitaționale descreşte însă cu pătratul distanţei, astfel că, 
în ultimele aproximativ zece miliarde de ani, nu e probabil 
să se fi produs prea multe schimbări - şi acest interval ar fi 
fost timp prea destul pentru dezvoltarea succesivă a mai 
multor civilizaţii tehnologice. Nu, Janus, să nu speculăm. 
Hai mai bine să aşteptăm să vedem dacă detectăm radiaţii 
de unde radio sau nu. 

... Încă şi mai aproape de Nemesis. 

Steaua se putea vedea, acum, cu ochiul liber, o mică pată 
roşie, nu foarte luminoasă, totuşi putând fi cu uşurinţă 
reperată. Într-o parte, Megas apărea şi el ca un punct 
roşiatic. Prin telescop era vizibil ceva mai puţin de 
jumătate, ca rezultat al unghiului pe care îl făcea cu Rotor 
şi Nemesis. Şi Erythro putea fi văzut prin telescop, un punct 
încă şi mai mic, şi mai slab, deşi tot roşiatic. 

Cu timpul, deveni mai strălucitor şi Insigna spuse într-o zi: 


— Am veşti bune pentru tine, Janus. Nu am detectat încă 
nici o urmă de radiaţie de unde radio care să justifice 
bănuiala că ar proveni de la o civilizaţie tehnologică. 

— Minunat. 

— Pitt resimţi valul de uşurare ca pe o senzaţie fizică de 
căldură blândă care-l traversă. 

— Să nu spunem totuşi hop până n-am sărit groapa, 
avertiză Insigna. S-ar putea să existe, totuşi, o civilizaţie 
care să emită radiaţii de unde radio mult mai puţin intense 
decât ne aşteptăm noi. Sau le-ar putea ecrana cumva. Ar 
putea chiar folosi altceva în locul undelor radio. 

Gura lui Pitt tresări într-o jumătate de zâmbet. 

— Vorbegşti serios? 

— Insigna ridică nesigură din umeri. Pitt completă: Pentru 
că vreau să te sfătuiesc să nu pariezi pe asta, chiar dacă-ţi 
plac pariurile. 

... Încă şi mai aproape de Nemesis, iar Erythro era acum o 
mică pată roşie, vizibilă cu ochiul liber, cu Megas măricel 
lângă ea şi cu Nemesis de cealaltă parte. Rotor îşi adaptase 
viteza pentru a putea ţine pasul cu Erythro, care, prin 
telescop, oferea vederii mase mobile şi sparte de nori, în 
spiralele familiare tipice planetelor cu temperatură şi 
atmosferă similare Pământului. Ca urmare, devenise 
aproape sigur că dispunea de o climă cel puţin vag 
asemănătoare Pământului. 

Insigna spuse: 

— Nu sunt semne că ar exista lumină artificială în 
jumătatea lui Erythro, unde este noapte. Asta ar trebui să 
te bucure, Janus. 

— Absența luminii artificiale nu prea corespunde teoriei 
unei civilizaţii tehnologice, nu? 

— Într-adevăr, nu corespunde. 

— Atunci îngăduie-mi să mă joc puţin de-a avocatul 
diavolului. Având la dispoziţie un soare roşu şi lumină 
scăzută, o civilizaţie n-ar produce oare şi lumina artificială 
tot scăzută? 


— Ar putea fi scăzută în spectrul vizibil, dar Nemesis are şi 
un bogat spectru infraroşu, motiv pentru care aici ne 
aşteptăm ca lumina artificială să fie cel puţin la fel de 
bogată. Cu toate acestea, nu am reuşit să detectăm decât 
emisie infraroşie planetară, care apare, mai mult sau mai 
puţin uniform, pe întreaga suprafaţă a planetei, în vreme ce 
lumina artificială ar respecta nişte concentrări în funcţie de 
populaţie. 

— Atunci las-o baltă, Eugenia, exclamă Pitt în vervă. Nu 
există nici o civilizaţie tehnologică. Se prea poate ca asta să 
facă din Erythro o planetă mai puţin interesantă sub unele 
aspecte, dar îmi este imposibil să cred că ţi-ai putea dori o 
confruntare între noi şi o civilizaţie egală nouă sau chiar 
superioară. Într-o astfel de situaţie ar trebui să plecăm, să 
căutăm alt loc unde să ne stabilim şi acest loc nu-l avem, n- 
am avea unde să ne ducem şi chiar dacă am avea, n-am 
dispune, probabil, de energie suficientă pentru a ajunge 
acolo. Pe când aşa, putem rămâne. 

— Totuşi, există destul oxigen în atmosferă, aşa că este 
încă foarte probabil ca viaţa să existe pe Erythro. Nu 
lipseşte decât o civilizaţie tehnologică. Dar tot înseamnă că 
va trebui să coborâm acolo să-i studiem formele de viaţă. 

— De ce? 

— Cum poţi întreba aşa ceva, Janus? Dacă am dispune de o 
mostră de viaţă total independentă de viaţa care s-a 
dezvoltat pe Pământ, ce lovitură de graţie şi ce prilej 
extraordinar de studiu ar fi pentru biologi! 

— Înţeleg. Te referi la curiozităţi ştiinţifice. Ei bine, 
formele de viaţă nu pleacă nicăieri, nu? Va fi timp destul 
pentru asta, mai târziu. Deocamdată, hai să ne respectăm 
priorităţile. 

— Ce poate fi mai important decât studierea unei forme de 
viaţă complet noi? 

— Eugenia, fii rezonabilă. Trebuie să ne stabilim aici. 
Trebuie să construim alte Colonii. Trebuie să creăm o 
societate riguros ordonată şi numeroasă, una mult mai 


omogenă, mai capabilă să se înţeleagă pe sine şi mai 
paşnică decât a existat vreodată în Sistemul Solar. 

— Pentru aceasta vom avea nevoie de resurse materiale, 
ceea ce ne duce iar la Erythro, unde va trebui să studiem 
formele de viaţă... 

— Nu, Eugenia. La ora actuală, asolizarea şi decolarea de 
pe Erythro, având în vedere câmpul său gravitațional, ar fi 
prea costisitoare. Intensitatea câmpurilor gravitaționale ale 
lui Erythro şi Megas - să nu uităm de Megas - este destul 
de mare, chiar şi în spaţiul cosmic. Unul dintre oamenii 
noştri a calculat-o pentru mine. Vom avea probleme cu 
procurarea resurselor chiar şi de pe centura de asteroizi, 
dar ar fi o problemă mai mică decât în cazul lui Erythro. De 
fapt, dacă ne stabilim chiar în interiorul centurii de 
asteroizi, s-ar putea ca toate cheltuielile să se justifice mult 
mai bine. Acolo ne vom construi celelalte Colonii. 

— Propui să ignorăm cu totul existenţa lui Erythro? 

— Pentru un timp, Eugenia. Când vom fi puternici, când 
proviziile noastre de energie vor fi mai substanţiale, când 
societatea noastră va fi destul de stabilă şi va fi crescut 
suficient, vom avea timp pentru a cerceta formele de viaţă 
ale lui Erythro, sau, poate, neobişnuita lui chimie. 

Pitt îi surâse blând, cu înţelegere, Eugeniei Insigna. 
Această problemă secundară a lui Erythro, ştia el bine, 
trebuia amânată cât mai mult cu putinţă. Dacă planeta nu 
era purtătoarea unei civilizaţii tehnologice, atunci orice alte 
forme de viaţă sau resurse mai puteau aştepta. Adevăratul 
inamic erau hoardele de urmăritori de pe Pământ. 

De ce oare nu pricepeau şi ceilalţi ce era de făcut? De ce 
oare se lăsau atât de uşor deturnaţi pe alte căi? Cum oare 
avea el să îndrăznească să moară şi să-i lase fără nici o 
apărare pe aceşti nebuni naivi? 

10. PERSUASIUNE. 

Aşa că acum, la doisprezece ani după ce se descoperise că 
pe Erythro nu exista nici o civilizaţie tehnologică şi după 
doisprezece ani în care nici o Colonie nu apăruse pe 


neaşteptate să distrugă lumea cea nouă care se construia 
treptat, Pitt era în măsură să aprecieze aceste momente 
rare de odihnă. Totuşi, chiar şi ele erau umbrite de îndoieli. 
Se întreba atunci dacă nu cumva ar fi fost mai bine pentru 
Rotor ca el să-şi fi menţinut opinia iniţială, de a nu rămâne 
pe orbita lui Erythro, şi dacă Domul de pe Erythro nu ar fi 
fost niciodată construit. 

Tocmai se instalase mai confortabil în fotoliul său moale, 
apărat de lumea de afară prin câmpurile protectoare, 
învăluit într-o aureolă de linişte care aproape că-l îndemna 
la somn, când auzi băzâitul slab care-l trase înapoi în 
realitate, fără voia lui. 

Deschise ochii (nici nu realizase că-i închisese) pentru a 
privi micul vizor de pe peretele din faţa lui. Simpla atingere 
a unui buton amplifica micul vizor într-un ecran de 
holoviziune. 

Bineînţeles, era Semyon Akorat. 

Ilată-l pe ecran, cu capul său neted ca un glonte. (Akorat îşi 
rădea rămăşiţele de păr negru, convins fiind, şi pe bună 
dreptate, că puţinele şi răzleţele fire de păr n-ar fi reuşit 
decât să facă petecul de chelie din mijlocul lor încă şi mai 
jalnic, pe când o ţeastă cu suprafaţa netedă şi neîntreruptă 
putea arăta aproape impunător.) lată-l aşadar cu ochii săi 
îngrijoraţi, a căror privire nu-şi schimba expresia de 
îngrijorare nici chiar când nu exista nici un motiv care s-o 
susţină. 

Pitt îl găsea nesuferit, nu din pricina lipsei de loialitate sau 
eficienţă ci, pur şi simplu, pe baza unui reflex condiţionat. 
Akorat era întotdeauna vestitorul unei intruziuni în 
intimitatea lui Pitt, a unei întreruperi a gândurilor lui, a 
unei necesităţi de a face ceva ce ar fi preferat de obicei să 
nu facă. 

Pe scurt, Akorat se ocupa de întâlnirile şi audienţele 
acordate de Pitt şi decidea cine putea să-l vadă şi cine nu. 

Pitt se încruntă uşor. Nu-şi amintea să fi avut vreo 
audienţă, dar i se întâmpla adeseori să uite şi se baza pe 


faptul că Akorat nu uita. 

— Cine este? întrebă cu o undă de resemnare în glas. Sper 
că nu-i cineva important. 

— Nu, nimeni de o reală importanţă, răspunse Akorat, dar 
poate că n-ar fi rău s-o primiţi. 

— Ne aude? 

— Vai, domnule Guvernator, spuse Akorat cu o nuanţă de 
reproş, de parcă ar fi fost acuzat că şi-a neglijat datoria. 
Bineînţeles că nu. Ea se află de partea cealaltă a ecranului. 

Omul avea o precizie neobişnuită a exprimării, pe care Pitt 
o găsea liniştitoare. Nu exista, niciodată, pericolul ca Akorat 
să folosească vreun cuvânt prost ales. 

— Ea? întrebă Pitt. Atunci presupun că este doctor 
Insigna. Ei bine, urmează-mi instrucţiunile, fără să mai faci 
excepţie pentru ea. Nu pot fi văzut fără programare. Am 
văzut-o destul în ultima vreme, Akorat. De fapt, am văzut-o 
destul în ultimii doisprezece ani. Inventează o scuză. Spune 
că sunt adâncit în meditaţie - dar nu, n-o să te creadă - 
spune-i... 

— Domnule Guvernator, nu este doctor Insigna. Nu v-aş fi 
deranjat dacă era ea. Este... este fata ei. 

— Fata ei? Trecu un moment în care Pitt răscoli prin 
memorie în căutarea numelui fetei. Adică Marlene Fisher? 

— Da. Bineînţeles, i-am spus că sunteţi ocupat şi mi-a 
răspuns că ar trebui să-mi fie ruşine că mint, că expresia 
mea arăta clar şi fără putinţă de îndoială că mint şi că vocea 
mi-era prea încordată ca să creadă că spun adevărul. Recită 
toate acestea cu o indignare profundă în glasul său de 
bariton. În orice caz, nu vrea să plece. Insistă să mă 
convingă că o veţi primi dacă ştiţi că aşteaptă. Doriţi s-o 
primiţi, domnule Guvernator? Are nişte ochi care pe cuvânt 
că mă sperie. 

— Mi se pare că am auzit şi eu ceva despre ochii ei. Ei 
bine, invit-o înăuntru, invit-o şi am să încerc să 
supraviețuiesc ochilor ei. Dacă mă gândesc bine, chiar are 
să-mi dea unele explicaţii. 


Fata intră. („Remarcabil de stăpână pe sine”, gândi Pitt, 
„totuşi în mod adecvat lipsită de aroganță şi fără semne de 
sfidare.”) 

Luă loc, cu mâinile strânse în poală, şi dădu clar de înţeles 
că aşteaptă ca Pitt să deschidă discuţia. El o lăsă să aştepte 
puţin, în vreme ce o cântărea într-o manieră aparent 
absentă. O mai văzuse uneori, când era mai mică, dar în 
ultima vreme, nu. Nu fusese niciodată un copil drăgălaş şi 
nu se făcuse mai frumuşică pe măsura trecerii timpului. 
Avea pomeţii mari şi părea, în general, lipsită de graţie, dar 
ochii îi erau remarcabili, străjuiţi de sprâncene bine 
desenate şi de gene lungi. 

Pitt spuse, într-un târziu: 

— Ei bine, domnişoară Fisher, mi s-a comunicat că ai dorit 
să mă vezi. Pot să ştiu pentru ce? 

Marlene ridică ochii către el şi privirea ei calmă părea să 
comunice că se simte perfect în largul ei. Răspunse: 

— Domnule Guvernator Pitt, v-a spus probabil mama că i- 
am spus unui prieten de-al meu că Pământul va fi distrus. 

Sprâncenele lui Pitt se prăvăliră într-o încruntare, 
umbrindu-i ochii, care, pe lângă ai ei, erau destul de banali. 

— Da, mi-a spus. Şi sper că, la rândul ei, ea ţi-a spus 
dumitale că nu este permis să vorbeşti despre astfel de 
chestiuni minore într-o manieră atât de necugetată şi că 
dorim să nu se mai repete. 

— Da, mi-a spus, domnule Guvernator, dar dacă nu vorbim 
despre asta, nu înseamnă că nu e adevărat şi numai pentru 
că dumneavoastră calificaţi totul drept chestiuni minore, nu 
înseamnă că aşa şi este. 

— Eu sunt Guvernatorul Coloniei Rotor, domnişoară 
Fisher, şi menirea mea este să mă îngrijesc de astfel de 
probleme. De aceea te rog să mă laşi să mă ocup eu în 
întregime de ele şi să decid dacă este sau nu aşa, dacă 
problemele sunt sau nu minore. Şi, la urma urmei, cum ţi-a 
venit ideea năstruşnică a distrugerii Pământului? Este ceva 
ce ţi-a spus mama dumitale? 


— Nu în mod direct, domnule Guvernator. 

— Ci în mod indirect, nu? Aşa este? 

— N-a avut ce să facă în această privinţă, domnule 
Guvernator. Toţi vorbim şi fără cuvinte, într-un fel sau altul. 
E vorba de cuvintele pe care le alegem. E vorba de 
intonaţie, de expresia chipului, de clipiri, de lumini şi umbre 
care ne trec prin ochi, de micile pauze de dres vocea. Sute 
de lucruri mărunte. Înţelegeţi ce vreau să spun? 

— Înţeleg exact ce vrei să spui. Şi eu urmăresc astfel de 
lucruri. 

— Şi vă simţiţi foarte de mândru de asta, domnule 
Guvernator. Credeţi că vă pricepeţi de minune la aşa ceva şi 
că este unul dintre motivele pentru care aţi ajuns 
Guvernator. 

Pitt păru şocat. 

— N-am spus asta, domnişoară. 

— Nu cu vorbe, domnule Guvernator. Dar nici nu era 
nevoie s-o faceţi. Ochii ei îl pironeau. Pe chipul ei nu exista 
nici o urmă de zâmbet, dar privirea îi părea uşor amuzată. 

— Ei bine, domnişoară Fisher, asta ai venit să-mi spui? 

— Nu, domnule Guvernator. Am venit pentru că, în ultima 
vreme, mama mea întâmpină dificultăţi în a fi primită de 
dumneavoastră. Nu, nu mi-a spus ea asta. Am dedus 
singură. Şi atunci m-am gândit că poate veţi vrea să mă 
primiţi pe mine. 

— Ei bine, acum eşti aici. Ce anume ai venit să-mi spui? 

— Mama mea este foarte nefericită din pricină că există 
posibilitatea ca Pământul să fie distrus. Ştiţi, tatăl meu este 
acolo. 

Pitt simţi că-l traversează un spasm de mânie. Cum era 
oare posibil să i se permită unei probleme pur personale să 
se interpună în calea bunăstării Coloniei Rotor şi a tot ce 
putea ea să devină în viitor? Această Insigna, cu toate că 
fusese folositoare la început, fiindcă descoperise steaua 
Nemesis, devenise, de mult, o pacoste pentru el, cu talentul 
ei de a se lăsa târâtă de imaginaţie pe toate cărările greşite. 


Şi acum, când refuza s-o mai vadă, i-o trimisese pe cap pe 
nebuna de fiică-sa. Rosti: 

— Crezi că această distrugere, despre care vorbeşti, va 
avea loc mâine sau la anul? 

— Nu, domnule Guvernator, ştiu că va avea loc în ceva mai 
puţin de cinci mii de ani. 

— În acest caz, tatăl dumitale se va fi dus de mult până 
atunci, ca şi mama dumitale, şi eu, şi dumneata. Şi când 
vom fi murit cu toţii, tot vor mai fi ceva mai puţin de cinci 
mii de ani până la distrugerea Pământului şi poate şi a altor 
planete ale Sistemului Solar, dacă această distrugere va 
avea loc, ceea ce nu se va întâmpla. 

— Ceea ce contează este ideea, domnule Guvernator, 
faptul că ştim, indiferent când se va întâmpla. 

— Mama dumitale trebuie să-ţi fi spus că, mult înainte de a 
se întâmpla, oamenii din Sistemul Solar vor fi aflat despre... 
ceea ce se va întâmpla şi vor şti cum să facă faţă situaţiei. Şi 
apoi, cum ne-am putea plânge de distrugeri planetare? 
Orice planetă trebuie să se confrunte cu asta, mai devreme 
sau mai târziu. Chiar dacă nu există coliziuni cosmice, orice 
stea ajunge, mai devreme sau mai târziu, la stadiul de 
gigantă roşie şi îşi distruge planetele. Aşa cum orice fiinţă 
umană moare într-o bună zi, aşa se întâmplă şi cu planetele. 
Vieţile lor sunt ceva mai lungi, dar atâta tot. Înţelegi, 
domnişoară? 

— Da, înţeleg toate acestea, răspunse Marlene serioasă. 
Am o relaţie foarte bună cu calculatorul meu. („Cred şi eu”, 
gândi Pitt şi apoi - prea târziu - îşi aduse aminte să-şi 
şteargă de pe chip micul surâs sardonic ce îi mijise 
tremurat în colţul gurii. Probabil că fata îl folosise deja ca 
să-i înţeleagă atitudinea.) 

Spuse, cu un ton de final de discuţie: 

— Atunci, am ajuns la sfârşitul acestei conversații. A vorbi 
despre distrugere este necugetat şi, chiar dacă n-ar fi, nu 
este treaba dumitale şi nu ai voie să mai deschizi acest 


subiect vreodată. Altminteri veţi avea neplăceri, şi 
dumneata, şi mama dumitale. 

— Această conversaţie nu a ajuns încă la final, domnule 
Guvernator. 

Pitt simţi că începe să-şi piardă răbdarea, dar spuse destul 
de calm încă: 

— Dragă domnişoară Fisher, când Guvernatorul spune că 
discuţia s-a încheiat, aşa este, indiferent de ceea ce crezi 
dumneata. 

Se ridică pe jumătate, dar Marlene rămase în continuare 
nemişcată pe locul ei. 

— Pentru că aş vrea să vă ofer ceva ce vă doriţi foarte 
mult. 

— Ce? 

— Soluţia pentru a scăpa de mama mea. 

Pitt se prăbuşi la loc în scaun, zăpăcit de-a binelea. 

— Ce vrei să spui? 

— Dacă doriţi să mă ascultați, domnule Guvernator, vă voi 
spune. Mama mea nu poate trăi astfel. Este prea îngrijorată 
în privinţa Pământului şi a Sistemului Solar şi... deseori se 
gândeşte la tata. Crede că Nemesis s-ar putea dovedi, într- 
adevăr, a fi un soi de zeiţă a răzbunării şi distrugerii pentru 
Sistemul Solar şi, de vreme ce ea i-a dat numele, se simte 
vinovată. Este o persoană sentimentală, domnule 
Guvernator. 

— Da, este, nu-i aşa? Aşadar ai observat şi dumneata? 

— Şi vă agasează. Vă tot aduce aminte, din când în când, 
de lucruri despre care are păreri şi sentimente foarte 
puternice, lucruri despre care dumneavoastră nu vreţi să 
auziţi, aşa că refuzaţi s-o primiţi şi vă doriţi în secret să 
plece de aici. Ei bine, o puteţi trimite de aici, domnule 
Guvernator. 

— Într-adevăr. Dispunem de o nouă Colonie. S-o trimit pe 
Noul Rotor? 

— Nu, domnule Guvernator. Trimiteţi-o pe Erythro. 


— Pe Erythro? Dar de ce aş trimite-o acolo? Numai pentru 
că vreau să scap de ea? 

— Da, acesta ar fi motivul dumneavoastră, domnule 
Guvernator. Nu ar fi şi motivul meu, însă. Eu vreau să ne 
trimiteţi pe Erythro pentru că aici ea nu poate lucra la 
Observator. Instrumentele par să fie în permanentă 
utilizare, iar ea simte că este urmărită tot timpul. Simte că 
vă agasează. În plus, Rotor nu reprezintă o bază adecvată 
pentru măsurători delicate. Se învârte prea rapid şi prea 
neuniform pentru ca măsurătorile să aibă acuratețe. 

— Se pare că eşti în deplină cunoştinţă de cauză. Mama 
dumitale ţi-a explicat toate astea? Nu, nu e nevoie să-mi 
spui. Nu ţi-a spus nimic direct, în cuvinte, nu? Numai 
indirect. 

— Da, domnule Guvernator. Şi mai există şi calculatorul. 

— Cel cu care ai o relaţie atât de strânsă, nu? 

— Da, domnule Guvernator. 

— Şi deci crezi că mama dumitale va putea lucra mai bine 
pe Erythro. 

— Da, domnule Guvernator. Va fi o bază mai stabilă pentru 
ea şi munca ei şi va putea, astfel, să lucreze la toate 
calculele şi măsurătorile care s-o convingă că Sistemul 
Solar va supravieţui. Chiar dacă descoperă contrariul, îi va 
trebui mult timp ca să fie sigură şi, cel puţin pe această 
durată, veţi fi scăpat de ea. 

— Înţeleg că şi dumneata ai vrea să scapi de ea? 

— Câtuşi de puţin, domnule Guvernator, spuse Marlene cu 
dezinvoltură. Eu aş însoţi-o. Şi de mine aţi scăpa, ceea ce 
cred că v-ar bucura încă şi mai mult decât să scăpaţi de ea. 

— Ce te face să crezi că aş vrea să scap şi de dumneata? 

Marlene îşi pironi din nou asupra lui privirea fixă, sumbră, 
neabătută. 

— Acum doriţi acest lucru, domnule Guvernator, de vreme 
ce acum ştiţi că nu mi-e greu deloc să interpretez ceea ce 
simţiţi. 


Dintr-o dată, Pitt simţi că-şi doreşte, într-adevăr, cu 
disperare, să scape de acest monstru. Spuse: 

— Îngăduie-mi să mă mai gândesc la asta, şi întoarse 
capul. Simţea că se comportă copilăreşte întorcând privirea 
în altă parte, dar nu era dispus să-i mai permită acestei 
tinere îngrozitoare să citească în el ca într-o carte deschisă. 

La urma urmei, era adevărat. Acum dorea într-adevăr să 
scape deopotrivă de mamă şi de fiică. În ce-o priveşte pe 
mamă, se gândise, ce-i drept, în repetate rânduri s-o exileze 
pe Erythro. Dar, de vreme ce ea n-ar fi vrut probabil să 
plece, ar fi urmat o agitaţie deloc atrăgătoare şi el nu se 
simţea în stare să înfrunte situaţia. Acum însă, fiica ei îi 
oferise lui un motiv pentru care mama ar putea, într-adevăr, 
să dorească să plece pe Erythro şi, bineînţeles, aceasta 
schimba lucrurile. Spuse încet: 

— Dacă mama dumitale doreşte cu adevărat acest lucru... 

— Şi-l doreşte cu adevărat, domnule Guvernator. Nu mi-a 
spus niciodată că asta este ceea ce doreşte şi poate că nici 
măcar nu s-a gândit încă la această posibilitate, dar va dori 
să plece. Ştiu sigur. Credeţi-mă. 

— Am de ales? Şi dumneata vrei să pleci cu ea? 

— Chiar foarte mult, domnule Guvernator. 

— Atunci voi începe imediat demersurile necesare. Eşti 
mulţumită? 

— Da, domnule Guvernator. 

— Aşadar putem considera, acum, că această discuţie a 
luat sfârşit? 

Marlene se ridică şi înclină din cap fără graţie, probabil cu 
intenţia de a arăta respect. 

— Vă mulţumesc, domnule Guvernator. 

Apoi se răsuci pe călcâie şi ieşi, iar Pitt îndrăzni abia peste 
câteva minute să se elibereze de încleştarea interioară 
datorită căreia reuşise să-şi păstreze o mină inexpresivă. 

Nu îndrăznise să-i permită fetei să deducă în vreun fel, din 
vreo vorbă sau vreo expresie de-a lui, adevărul adevărat, pe 


care numai el şi încă o altă persoană îl cunoşteau despre 
Erythro. 

11. ORBITA. 

Timpurile de pace luaseră sfârşit pentru Pitt, deşi el nu-şi 
dorea asta deloc. În mod arbitrar, dar numai aparent fără 
motiv, îşi revocă toate audienţele din după-amiaza aceea. 
Voia mai mult timp de gândire. 

Mai precis, voia să se gândească la Marlene. 

Mama ei, Eugenia Insigna, era o problemă, chiar una care 
reuşise să se acutizeze în ultimii doisprezece ani. Femeia 
era sentimentală, impulsivă şi reacţiona într-un mod cu 
totul străin de rațiune. Totuşi, era o fiinţă omenească; putea 
fi calmată, odată ce era închisă între zidurile confortabile 
ale logicii şi, deşi, din când în când devenea foarte 
neliniştită, putea fi determinată să stea în banca ei. 

Dar nu aşa stăteau lucrurile şi cu această Marlene. Pitt nu 
avea nici o îndoială că fata era un monstru şi nu putea fi 
decât uşurat că îşi dăduse arama pe faţă, cu naivitate, 
pentru a o ajuta pe mamă-sa să iasă din banalul lor impas. E 
drept că nu avea experienţă şi-i lipsea şi înţelepciunea de a- 
şi fi păstrat ascunse capacităţile ieşite din comun până când 
le-ar fi putut folosi într-un mod cu adevărat devastator. 

Dar, pe măsură ce creştea, avea să devină din ce în ce mai 
periculoasă, aşa că trebuia oprită acum. Şi avea să fie 
oprită de celălalt monstru, Erythro. 

Pitt putea fi acum mândru de clarviziunea lui. El 
recunoscuse un monstru în Erythro încă de la început. Avea 
şi planeta o expresie care putea fi citită: reflecta lumina 
sângerie a stelei sale, o expresie de rău augur, 
amenințătoare. 

Când ajunseseră la centura de asteroizi, la o sută de 
milioane de ani de orbita pe care Megas şi Erythro se 
învârteau în jurul stelei Nemesis, Pitt spusese plin de 
încredere: 

— Am ajuns. Aici e locul nostru. 


Nu se aşteptase la vreo dificultate. 1 se păruse evident că 
orice părere raţională nu putea decât să coincidă cu a lui. 
Printre asteroizi, Nemesis nu mai radia decât puţină lumină 
şi căldură. Dar pierderea luminii şi căldurii naturale nu 
erau semnificative de vreme ce Rotor dispunea de un 
sistem perfect operaţional de fisiune. De fapt, era aproape o 
binefacere. Cu lumina roşie estompată aproape complet, 
atmosfera n-avea să mai apese inimile, n-avea să mai 
întunece minţile şi nici să înfrigureze sufletele. 


Pe de altă parte, o bază în centura de asteroizi i-ar fi 
plasat într-o zonă unde efectele gravitaționale ale stelei 
Nemesis şi ale lui Megas ar fi fost mult mai slabe şi unde 
posibilităţile de manevră ar fi fost, în consecinţă, mai puţin 
costisitoare în privinţa energiei. Asteroizii ar fi putut fi uşor 
minaţi şi, având în vedere lumina atât de slabă a stelei 
Nemesis, probabilitatea era mare ca pe aceste corpuri mici 
să existe puzderie de materii volatile. 

Ideal! 

Şi totuşi, populaţia de pe Rotor se exprimase cu claritate: 
într-o majoritate copleşitoare doreau stabilirea Coloniei pe 
orbita lui Erythro. Pitt se strădui din greu să sublinieze că 
aveau să fie scăldaţi într-o deprimantă lumină roşie, că 
aveau să se trezească încleştaţi în puterea lui Megas şi a lui 
Erythro şi că pentru resurse şi materii prime era probabil 
să fie nevoiţi să recurgă tot la asteroizi. 

Indignat, Pitt discută problema cu Iambor Brossen, fostul 
Guvernator, căruia îi urmase în funcţie. Brossen, cam 
obosit, se bucura totuşi pe faţă de noul său rol de om de 
stat mai în vârstă, cu mai multă autoritate, mult mai mult 
decât se bucurase, cândva, de mandatul de Guvernator. (Ba 
chiar fusese auzit spunând că-i lipsea pofta lui Pitt de a lua 
hotărâri.) 

Pe Brossen îl amuzase îngrijorarea şi preocuparea lui Pitt 
în problema localizării Coloniei; desigur, nu-şi manifestase 
amuzamentul făţiş, ci doar prin priviri, cu blândeţe. 
Spusese: 

— Ştii, Janus, nu e absolut necesar să te simţi permanent 
obligat să educi populaţia de pe Rotor să fie întotdeauna de 
acord cu tine, în toate problemele, fără excepţie. Fă-le pe 
plac din când în când, vor fi cu atât mai dornici să-ţi facă şi 
ei ţie pe plac, data viitoare. Dacă vor să se stabilească pe 
orbita lui Erythro, lasă-i s-o facă. 

— Dar e ilogic, Tambor. Nu înţelegi? 

— Sigur că înţeleg. Dar ştiu că Rotor a orbitat, de când se 
ştie, în jurul unei planete mari. De aceea, celor de pe Rotor 


asta li separe firesc şi vor să se găsească, din nou, în 
această situaţie. 

— Dar erau pe orbita Pământului. Erythro nu e Pământul; 
nu seamănă deloc cu Pământul. 

— Dar este o planetă cam de aceleaşi dimensiuni cu ale 
Pământului. Are uscat şi ocean. Are o atmosferă care 
conţine oxigen. Am putea călători mii de ani-lumină până să 
mai întâlnim o planetă care să semene atât de mult cu 
Pământul. Aşa că, încă o dată îţi spun. Fă-le pe plac. 

Pitt urmase sfatul lui Brossen, deşi ceva în el cârtea şi 
mormăia dezaprobator la fiecare pas. Noul Rotor orbita şi 
el tot în jurul lui Erythro şi lucrurile stăteau la fel şi cu 
celelalte două Colonii în curs de construire. Desigur, 
proiectele Coloniilor din centura de asteroizi se aflau pe 
planşete, în lucru, dar oamenilor părea să le lipsească 
dorinţa de a le transforma în realitate. 

Din toate câte se întâmplaseră de la descoperirea stelei 
Nemesis, această stabilire pe orbita lui Erythro era, după 
părerea lui Pitt, cea mai gravă greşeală pe care o făcuseră. 
N-ar fi trebuit să se întâmple. Şi totuşi, totuşi, ar fi putut 
oare la vremea respectivă să-i convingă pe rotorieni că el 
avea dreptate? Ar fi trebuit oare să se fi străduit mai mult? 
Şi oare nu cumva, dacă s-ar fi străduit mai mult, asta n-ar fi 
dus decât la noi alegeri şi la înlocuirea lui? 

Marea problemă era nostalgia. Oamenii aveau tendinţa de 
a privi înapoi şi nu întotdeauna Pitt reuşea să-i facă să 
întoarcă, totuşi, capetele şi să privească înainte. De pildă, 
Brossen... 

Murise în urmă cu şapte ani, iar Pitt îi fusese alături în 
ultimele clipe. Numai Pitt auzise, din întâmplare, ultimele 
cuvinte ale bătrânului. Brossen îl chemase pe Pitt mai 
aproape, cu un gest slab, şi Pitt se aplecase deasupra lui. 
Brossen întinsese spre el o mână tremurătoare, cu pielea 
uscată, ca pergamentul. Strângându-l uşor pe Pitt, cu 
ultimele puteri, şoptise: „Ce strălucitor era Soarele 
Pământului...” şi-şi dăduse duhul. 


Aşadar, pentru că rotorienii nu puteau uita ce strălucitor 
fusese cândva Soarele şi cât de verde era odinioară 
Pământul, se revoltau exasperaţi împotriva logicii lui Pitt şi 
pretindeau ca Rotor să orbiteze în jurul unei planete care 
nu era deloc verde şi care, la rândul ei, se învârtea în jurul 
unui soare deloc strălucitor. 

Din punct de vedere al ritmului în care ar fi putut să 
progreseze, aceasta însemna o pierdere de zece ani. Ar fi 
putut fi cu zece ani mai avansați dacă s-ar fi stabilit, de la 
bun început, în centura de asteroizi. Pitt era convins de 
acest lucru. Şi asta era suficient ca să-i otrăvească 
sentimentele pentru Erythro, numai că existau şi alte 
probleme legate de planetă, care înrăutăţeau lucrurile mai 
mult - cu mult mai mult. 

12. MÂNIE. 

După ce Crile Fisher oferise Pământului primul indiciu 
legat de misterul destinaţiei satelitului Rotor, nu trecu mult 
şi i-l oferi şi pe cel de-al doilea. 

Trecuseră deja doi ani de când revenise pe Pământ şi 
Rotor nu mai era atât de prezent în mintea sa. Eugenia 
Insigna era o amintire care-l nedumerea profund (ce 
simţise el, oare, pentru această femeie?), dar Marlene 
rămăsese un punct dureros. Descoperi, cu timpul, că n-o 
mai poate despărţi în mintea sa de Roseanne. Fiica, în 
vârstă de un an, pe care şi-o mai aducea încă aminte, şi 
sora, în vârstă de şaptesprezece ani pe care, de asemenea, 
şi-o amintea, fuzionaseră într-o singură personalitate. 

Viaţa nu-i era grea. Avea o pensie respectabilă. Ba chiar i 
se găsise şi o slujbă, un post administrativ lipsit de 
complicaţii, care necesita, doar din când în când, luarea 
unor decizii şi siguranţa că deciziile respective nu vor avea 
consecinţe notabile. Îl iertaseră, credea el, măcar în parte, 
pentru că îşi amintise acea frază a Eugeniei: „Dacă ai şti 
unde ne ducem...” 

Totuşi, avea senzaţia că era ţinut sub supraveghere în 
continuare şi asta începuse să-i displacă din ce în ce mai 


mult. 

Garând Wyler apărea când şi când, veşnic prietenos, 
veşnic descosându-l, veşnic readucând în discuţie, într-un 
fel sau altul, satelitul Rotor. Acum tocmai venise şi 
bineînţeles că subiectul Rotor ieşi la iveală, aşa cum Fisher 
se şi aştepta să se întâmple. Se strâmbă agasat şi spuse: 

— Au trecut aproape doi ani. Ce tot vreţi de la mine, 
oameni buni? 

Wyler clătină din cap. 

— N-aş putea să-ţi răspund cu precizie, Crile. Nu avem, 
deocamdată, decât acea frază a soţiei tale. Evident, nu e 
suficient. În toţi anii pe care i-ai petrecut cu ea, trebuie să-ţi 
mai fi spus şi altceva. Gândegşte-te la conversațiile pe care 
le-aţi avut, la toate discuţiile purtate între voi. Chiar nu e 
nimic acolo? 

— Ea cincea oară când întrebi asta, Garând. Am fost 
interogat. Am fost hipnotizat. Am fost sondat până în cele 
mai mărunte colţuri ale minţii. Am fost stors de orice 
picătură de informaţie şi nu mi-a mai rămas nimic. Lăsaţi- 
mă în pace şi găsiţi-vă altă preocupare. Sau trimiteţi-mă din 
nou în misiune. Sunt o sută de Colonii în spaţiu, cu prieteni 
care-şi fac confesiuni şi duşmani care se spionează. Cine 
ştie ce-ar putea şti vreunul dintre ei şi, poate, nici nu-şi dă 
seama că ştie. 

— Să-ţi spun drept, bătrâne, zise Wyler, am avansat în 
direcţia asta şi ne-am concentrat, de asemenea, şi asupra 
proiectului Sonda Îndepărtată. Este logic şi evident că 
Rotor trebuie să fi descoperit ceva despre care noi, restul, 
habar n-avem. Nici noi şi nici vreo altă Colonie nu ne-am 
putut permite vreodată să expediem o Sondă Îndepărtată. 
Numai Rotor avea capacitatea pentru un astfel de proiect. 
Şi credem că, orice ar fi acel ceva descoperit de Rotor, 
trebuie să existe în datele culese de Sonda Îndepărtată. 

— Perfect. Atunci cercetaţi mai amănunţit datele 
respective. Trebuie să fie destul material pentru o muncă 
de ani de zile. Iar pe mine lăsaţi-mă în pace. Toţi. 


— De fapt, răspunse Wyler, chiar este destul material 
pentru ani de zile de studiu. În conformitate cu Acordul 
Deschis Asupra Ştiinţei, Rotor a furnizat o mulţime de 
informaţii. Mai ales, avem toate imaginile spaţiale luate de 
Sondă, pe toate lungimile de undă. Camerele de luat vederi 
de pe Sondă au putut vedea aproape orice parte a cerului, 
iar noi am studiat în amănunţime imaginile şi n-am găsit 
nimic de interes major. 

— Nimic? 

— Până acum, nimic, dar, aşa cum spuneai, putem 
continua să studiem materialele respective timp de ani 
întregi. Bineînţeles că la ora aceasta avem un număr 
oarecare de elemente de care astronomii sunt încântați. 
Asta îi menţine deopotrivă fericiţi şi ocupați, dar, din păcate, 
printre elementele cu pricina nu există nici măcar unul 
singur, măcar o fărâmă de indiciu, care să ne ajute să ne 
dăm seama unde a plecat Rotor. Cel puţin până acum. De 
exemplu, am înţeles că nu avem absolut nici un indiciu 
concret care să ne îndreptăţească să credem că ar exista 
vreo planetă pe orbita vreuneia dintre cele două stele ale 
sistemului Alpha Centauri. Şi nici în vecinătatea noastră nu 
pare a exista vreo neaşteptată stea asemănătoare Soarelui. 
Eu personal nici nu mă aştept să descoperim mare lucru în 
această privinţă. Ce ar fi putut vedea Sonda Îndepărtată 
care să nu fie vizibil şi din Sistemul Solar? Doar n-a fost 
decât la o distanţă de câteva luni-lumină. Asta n-ar putea fi 
o diferenţă prea mare. Cu toate acestea, unii dintre noi sunt 
de părere că Rotor trebuie că a văzut ceva şi asta destul de 
repede. Ceea ce ne aduce înapoi la tine. 

— De ce la mine? 

— Pentru că fosta ta soţie era conducătoarea proiectului 
Sonda Îndepărtată. 

— Nu chiar. A devenit Astronom Şef abia după ce fuseseră 
deja strânse datele. 

— Deci a fost conducătoarea proiectului după şi, în mod 
sigur, a jucat un rol important şi pe parcurs. Nu ţi-a spus 


niciodată nimic despre ceea ce au descoperit cu ajutorul 
Sondei Îndepărtate? 

— Nici măcar un singur cuvânt. Stai puţin. Ai spus că de 
pe Sonda Îndepărtată camerele de luat vederi au putut 
fotografia aproape orice parte a cerului? 

— Da. 

— Cât de mult înseamnă „aproape orice parte”? 

— Nu sunt la curent cu cifrele exacte, secrete, de altfel, 
dar cred că se poate vorbi de cel puţin 90%. 

— Sau chiar mai mult? 

— Poate mai mult. 

— Mă întreb... 

— Ce te întrebi? 

— Pe Rotor exista un tip, unul Pitt, care conducea 
treburile. 

— Ştim asta. 

— Dar eu cred că ştiu cum îi lucra lui mintea şi cum ar fi 
procedat într-o astfel de situaţie. V-ar fi oferit datele culese 
de Sonda Îndepărtată câte puţin, cu linguriţa, doar atât cât 
să nu se poată spune că nu respectă Acordul Deschis 
Asupra Ştiinţei. Ar fi făcut în aşa fel încât, la momentul când 
Rotor ar fi plecat, să existe o mică parte a datelor, 10% sau 
chiar mai puţin, care să nu fi avut timp să vă parvină. Şi, 
bineînţeles, aceste 10 procente ar fi cele esenţiale. 

— Adică partea care să ne dezvăluie unde a plecat Rotor. 

— Poate că da. 

— Numai că nu suntem în posesia ei. 

— Bineînţeles că sunteţi. 

— Cum adică? 

— Cu puţin timp în urmă, tocmai te întrebai de ce ar trebui 
să descoperiţi ceva deosebit în imaginile culese de Sonda 
Îndepărtată, ceva care să nu existe în arhiva Sistemului 
Solar. Păi atunci de ce vă pierdeţi vremea cu ce v-au dat ei? 
Prospectaţi acea porţiune a cerului pe care nu v-au dat-o şi 
studiaţi-o pe propriile voastre hărţi. Întrebaţi-vă dacă există 
ceva acolo care să arate diferit pe vreo hartă făcută pe baza 


imaginilor culese de Sonda Îndepărtată şi de ce ar fi aşa. Eu 
asta aş face. Vocea îi crescu brusc în intensitate, până la 
strigăt. Du-te! Spune-le să cerceteze acea parte a cerului 
pe care n-oau! 

— Ce anapoda, medită Wyler. 

— Ba nu e deloc anapoda. Este foarte limpede. N-ai decât 
să găseşti pe cineva din tot Biroul ăla mare care să mai facă 
şi altceva cu creierul său decât să şadă confortabil pe el 
toată ziua şi ai să vezi atunci progrese. 

Wyler răspunse încă gânditor: 

— Vom mai vedea. 

Îi întinse mâna lui Fisher şi acesta se strâmbă din nou 
agasat şi refuză să i-o strângă. 

Trecură luni de zile până când Wyler îşi făcu o nouă 
apariţie şi nici de data aceasta nu fu bine primit de Fisher. 
Acesta din urmă fusese toată ziua într-o dispoziţie liniştită, 
aproape leneşă, era ziua lui liberă şi reuşise chiar să 
citească puţin. 

Fisher nu făcea parte dintre aceia care considerau cărţile 
nişte rămăşiţe penibile ale secolului douăzeci şi care erau 
de părere că numai vizionarea era civilizată. Era ceva 
aproape magic, credea el, în simpla acţiune de a ţine o 
carte în mână, de a-i răsfoi paginile, în posibilitatea de a te 
pierde în gânduri provocate de lectură chiar în timpul 
acesteia, sau chiar în posibilitatea de a aţipi, pur şi simplu, 
cu cartea în mână, fără a te trezi când filmul a ajuns deja cu 
o sută de pagini mai departe sau când ecranul pâlpâie 
fiindcă filmul s-a terminat. Mai degrabă, era de părere 
Fisher, a citi o carte era mult mai civilizat decât a o viziona. 

Cu atât mai agasat fu să fie trezit din acea molcomă 
letargie de care se lăsase cuprins. 

— Ce mai e, Garând? spuse el, deloc amabil. 

Dar Wyler nu-şi părăsi zâmbetul său politicos. Spuse doar, 
printre dinţi: 

— Am găsit ceea ce căutam, exact aşa cum ai prevăzut tu. 


— Aţi găsit ce? întrebă Fisher, neaducându-şi aminte de 
ultima lor discuţie. Apoi, realizând brusc despre ce era 
vorba, spuse repede: 

— Nu-mi spune nimic din ce n-ar trebui să ştiu. Nu vreau 
să mai am de-a face cu Biroul. 

— Prea târziu, Crile. Vor să stea de vorbă cu tine. 
Tanayama însuşi vrea să te vadă. 

— Când? 

— Cât de repede putem ajunge. 

— În cazul ăsta, pune-mă la curent, vreau să ştiu ce se 
petrece. N-am chef să mă prezint la discuţie în necunoştinţă 
de cauză. 

— Asta şi intenţionam să fac. Am studiat, aşadar, fiecare 
porţiune a cerului asupra căreia n-am primit un raport de la 
Sonda Îndepărtată. Se pare că cei care au întreprins 
cercetarea, au făcut-o întrebându-se permanent, aşa cum ai 
sugerat, ce anume putea vedea o cameră de luat vederi de 
pe Sonda Îndepărtată, iar o cameră din Sistemul Solar nu. 
Răspunsul evident era o anumită deplasare a stelelor 
apropiate, iar odată ce şi-au fixat în minte acest răspuns, 
astronomii au descoperit ceva uimitor, ceva ce nimeni n-ar 
fi putut să prevadă. 

— Ei bine? 

— Au descoperit o stea nu foarte luminoasă, cu o paralaxă 
de peste o secundă dintr-un arc. 

— Eu nu sunt astronom. E ceva deosebit aici? 

— Înseamnă că steaua se află la numai jumătate din 
distanţa dintre noi şi Alpha Centauri. 

— Ai spus nu foarte luminoasă. 

— Este în spatele unui mic nor de praf, aşa mi s-a spus. 
Ascultă, chiar dacă tu nu eşti astronom, soţia ta de pe Rotor 
era. Poate chiar ea a descoperit steaua. Nu ţi-a spus 
niciodată nimic despre aşa ceva? 

— Nici un cuvânt, clătină Fisher din cap. Sigur... 

— Da? 


— În ultimele câteva luni avea un aer parcă emoţionat, 
parcă nerăbdător. Poate că trăirea ei era prea intensă ca să 
poată fi în întregime ascunsă. 

— Şi n-ai întrebat-o de ce? 

— Am presupus că era din cauza plecării iminente a lui 
Rotor. Era nerăbdătoare să plece şi asta mă înfuria la 
culme. 

— Din cauza copilului? 

Fisher aprobă din cap. 

— Dar nerăbdarea şi emoția ar fi putut fi cauzate şi de 
descoperirea noii stele. Totul se potriveşte. Mi se pare 
natural să fi pornit spre această nouă stea. Dacă a fost chiar 
soţia ta cea care a descoperit-o, însemna că plecau spre 
steaua ei. Şi asta ar putea, de asemenea, explica starea ei 
de spirit. Nu ţi se pare logic? 

— Poate. Nu pot să neg. 

— Bine, atunci. În legătură cu asta vrea să te vadă şi 
Tanayama. Şi e furios. Se pare că nu pe tine, dar e furios. 

Mai târziu, în aceeaşi zi, fiindcă nu încăpea posibilitate de 
întârzieri sau amânări într-o astfel de situaţie, Crile Fisher 
se găsea în Biroul Terestru de Investigaţii, sau, pe numele 
sub care era mult mai bine cunoscut celor ce lucrau în 
cadrul lui, Biroul. 

Kattimoro Tlanayama, care se afla la conducerea Biroului 
de treizeci de ani, începuse să îmbătrânească. Hologramele 
care-l reprezentau în adunări publice (şi nu erau prea 
multe) fuseseră înregistrate cu ani în urmă, când mai avea 
încă tot părul negru, când trupul îi era încă drept şi zvelt şi 
expresia viguroasă. 

Acum încărunţise, iar trupul său (niciodată prea înalt) era 
uşor încovoiat şi avea un aer de fragilitate. S-ar putea, 
gândea Fisher, să se apropie de vârsta la care începi să te 
gândeşti la pensie, dacă ne putem închipui că un astfel de 
om ar vrea şi altceva decât să moară cu frâiele puterii în 
mână. Fisher mai observă însă şi că, între pleoapele 


înguste, ochii lui Tanayama erau la fel de pătrunzători şi 
atenţi ca întotdeauna. 

Lui Fisher nu-i era uşor să-l înţeleagă. Deşi era aproape o 
limbă universală pe Pământ, engleza avea, totuşi, 
particularităţi zonale, iar Tanayama nu folosea engleza 
nord-americană cu care era Fisher obişnuit. 

— Ei bine, Fisher, ne-ai dezamăgit cu misiunea ta pe Rotor, 
începu Tanayama cu răceală. 

Fisher nu văzu nici un motiv să dezbată problema mai în 
amănunt şi ştia că în nici un caz n-ar fi avut rost să încerce 
să dezbată ceva cu lanayama. 

— Da, domnule Director, spuse el în consecinţă, cu un glas 
neutru. 

— Cu toate acestea, credem că încă ai mai putea avea 
informaţii pentru noi. 

Fisher oftă neauzit şi apoi zise: 

— Am fost interogat iar şi iar. 

— Aşa mi s-a şi spus şi, de altfel ştiu şi eu. Totuşi, se pare 
că nu ţi-au fost puse toate întrebările necesare, iar eu eu - 
am o întrebare la care vreau un răspuns. 

— Da, domnule Director? 

— Pe tot parcursul şederii tale pe Rotor, ai sesizat vreo 
clipă ceva care să ne îndreptăţească să credem că Rotor, 
conducerea sa, urăşte Pământul? 

Sprâncenele lui Fisher tresăriră într-o arcuire de surpriză. 

— Ură? Mi-a fost clar că locuitorii de pe Rotor, ca şi cei din 
alte Colonii, cred, privesc Pământul cu dispreţ, 
considerându-l primitiv, brutal şi violent. Dar să-l urască? 
Sincer să fiu, cred că nici măcar nu ne consideră demni de 
ura lor. 

— Eu vorbesc de conducere, nu de mase. 

— Şi eu la fel, domnule Director. Nu există nici un fel de 
ură. 

— Dar nu există nici un alt motiv care să-i justifice. 

— Ce anume să justifice, domnule Director? Dacă, fireşte, 
îmi este permis să întreb. 


Tanayama ridică brusc privirea sa severă asupra lui Fisher 
(forţa personalităţii sale rareori permitea interlocutorului 
să sesizeze cât de scund era de fapt). 

— Ştii că această nouă stea se deplasează în direcţia 
noastră? Precis, drept, în direcţia noastră? 

Fisher, uimit, privi rapid spre Wyler, numai că acesta era 
aşezat în umbră, în afara conului de lumină aruncat de 
soare prin fereastră, şi nu părea a se uita într-o direcţie 
precisă. 

Tanayama, care stătea în picioare, spuse: 

— Ei bine, ia loc, Fisher, dacă asta te ajută să gândeşti. Voi 
sta şi eu. Se aşeză pe marginea biroului său, cu picioarele 
sale scurte atârnând în aer. 

— Ştiai de mişcarea stelei? 

— Nu, domnule Director, nu ştiam nici măcar de existenţa 
stelei până când mi-a spus agentul Wyler. 

— N-ai ştiut? Dar problema trebuie să fi fost cunoscută pe 
Rotor. 

— Dacă aşa era, mie nu mi-a spus nimeni, nimic. 

— Soţia ta era fericită şi nerăbdătoare în perioada 
dinaintea plecării lui Rotor. Aşa i-ai spus agentului Wyler. 
Din ce motiv era astfel? 

— Agentul Wyler crede că s-ar putea să fi fost din cauză că 
steaua era chiar descoperirea ei. 

— Şi poate cunoştea mişcarea stelei şi era mulţumită la 
gândul că ar putea fi o catastrofă pentru noi. 

— Nu văd de ce probabilitatea unei catastrofe ar fi făcut-o 
fericită, domnule Director. Trebuie să vă spun că eu nu ştiu 
deloc dacă ea cunoştea direcţia de deplasare a stelei, sau 
chiar existenţa acestei stele. Nu ştiu nici măcar dacă cineva 
pe Rotor avea cunoştinţă că această stea există. 

Tanayama îl privi gânditor, frecându-şi uşurel o parte a 
bărbiei, de parcă asta l-ar fi ajutat să cântărească mai bine 
situaţia. Apoi spuse: 

— Oamenii pe Rotor sunt cu toţii euro, nu? 


Ochii lui Fisher se dilatară de uimire. Nu mai auzise de 
mult acest termen derogatoriu şi niciodată din gura unui 
funcţionar guvernamental, îşi aminti şi de felul în care 
Wyler, la scurtă vreme după întoarcerea sa de pe Rotor, 
spusese despre Rotor că ar fi fost Albă-ca-Zăpada. Atunci nu 
dăduse atenţie vorbelor, luându-le drept o mostră de 
sarcasm glumeţ. 

Răspunse cu resentiment: 

— Nu ştiu, domnule Director, nu i-am studiat pe toţi. Şi nici 
nu le cunosc tuturor ascendenţa. 

— Haida-de, Fisher. Nici nu e nevoie să-i studiezi. E 
suficient să-i judeci după cum arată. Cât timp ai stat pe 
Rotor, ai întâlnit vreodată vreun chip care să fi fost afro sau 
mongo sau hindo? Ai întâlnit vreo persoană de culoare? 

Fisher explodă: 

— Domnule Director, dar gândiţi la nivelul secolului 
douăzeci! (Şi dacă ar fi ştiut vreun fel şi mai dur de ao 
spune, ar fi făcut-o.) Eu nu-mi pierd vremea gândindu-mă la 
aceste lucruri şi nimeni pe Pământ n-ar trebui s-o facă. Sunt 
surprins că gândiţi în astfel de termeni şi nu cred că 
prestigiul dumneavoastră ar avea de câştigat dacă s-ar şti 
c-o faceţi. 

— Nu te complace în poveşti pentru copii, agent Fisher, 
spuse Directorul, dojenindu-l cu pendularea unui deget 
încovoiat. Eu vorbesc despre nişte realităţi. Ştiu că pe 
Pământ ignorăm cu toţii orice variaţii de acest fel care ne 
diferenţiază, sau cel puţin ne prefacem că le ignorăm. 

— Ne prefacem? strigă Fisher indignat. 

— Ne prefacem, repetă Tanayama, glacial. Când oamenii 
de pe Pământ pleacă în Colonii, sunt sortaţi în funcţie de 
aceste variaţii. De ce ar face Coloniile aşa ceva dacă ar 
ignora, cu adevărat, aceste variaţii? În orice Colonie, toţi 
locuitorii sunt la fel, sau, dacă există vreun amestec, cei 
minoritari se simt permanent nelalocul lor, sau sunt 
determinaţi să se simtă astfel şi să se mute într-o altă 
Colonie unde să nu fie minoritari. Nu-i aşa? 


Fisher descoperi că nu putea nega. Aşa era şi până acum i 
se păruse firesc, nici măcar nu se gândise la asta. Spuse: 

— Aşa e firea omului. Cine se aseamănă se adună. Aşa s-au 
născut... comunităţile. 

— Firea omului, bineînţeles. Cine se aseamănă, se adună, 
pentru că cine nu se aseamănă se urăşte. 

— Dar pe Rotor există şi m... mongo, se poticni Fisher de 
cuvântul desuet şi realiză, în acelaşi timp, că s-ar putea să-l 
jignească de moarte pe Director, un om uşor şi periculos de 
jignit. 

Tanayama nici nu clipi. 

— Ştiu asta foarte bine, dar planeta a fost, în ultimul timp, 
dominată de euro şi ei, pur şi simplu, nu pot uita asta. 

— Poate că nici ceilalţi nu pot uita acest lucru şi au, astfel, 
şi ei motiv de ură. 

— Dar Rotor este cel care şi-a luat zborul spre stele pentru 
a scăpa de Sistemul Solar. 

— Asta pentru că s-a întâmplat ca ei să fie primii care au 
descoperit hiperasistenţa. 

— Şi au plecat spre o stea apropiată, despre care numai ei 
ştiau, una care se îndreaptă neabătut spre Sistemul nostru 
Solar şi care s-ar putea să treacă destul de aproape pentru 
a-l distruge. 

— Dar noi nu ştim cu siguranţă dacă ei ştiu asta, nici 
măcar nu ştim dacă sunt conştienţi de existenţa stelei. 

— Bineînţeles că ştiu, se răsti Tanayama aproape lătrând. 
Şi au plecat fără ca măcar să ne avertizeze. 

— Cu tot respectul, domnule Director, ceea ce spuneţi este 
ilogic. Dacă ei intenţionează să se stabilească pe o stea 
care, în drumul său spre noi, va distruge Sistemul Solar, 
trebuie să-şi fi dat seama că şi sistemul respectivei stele va 
fi distrus. 

— Da, dar ei pot scăpa cu uşurinţă, chiar dacă îşi 
construiesc mai multe Colonii. Noi avem de evacuat o lume 
de opt miliarde de suflete, o sarcină mult mai greu de 
îndeplinit. 


— De cât timp dispunem? 

Tanayama ridică din umeri. 

— Câteva mii de ani, din câte mi s-a spus. 

— E un timp foarte lung. Ne putem închipui că, poate, nici 
nu le-a trecut încă prin minte că ar fi necesar să ne prevină. 
Pe măsură ce steaua se apropie, şansele ca ea să fie 
descoperită, fără vreun avertisment, cresc din ce în ce mai 
mult. 

— Şi până atunci vom avea mai puţin timp la dispoziţie 
pentru evacuare. Ei au descoperit steaua din întâmplare. 
Noi n-am fi descoperit-o încă multă vreme, dacă n-ar fi fost 
fraza aceea indiscretă a soţiei tale şi dacă n-ar fi fost 
sugestia ta, o sugestie foarte bună de altfel, să cercetăm 
mai atent acea parte a cerului care fusese omisă. Rotor 
miza pe faptul că descoperirea noastră avea să aibă loc cât 
mai târziu cu putinţă. 

— Dar, domnule Director, de ce să fi vrut ei aşa ceva? 
Numai şi numai dintr-o ură ilogică, lipsită de motiv? 

— Nu este deloc lipsită de motiv. Ceea ce doresc ei este ca 
Sistemul Solar, cu marea sa încărcătură de rase non-euro, 
să fie distrus. Astfel încât omenirea să aibă parte de un nou 
început, bazat pe o populaţie omogenă, alcătuită exclusiv 
din rasa euro. Ei? Ce zici de asta? 

Fisher clătină neajutorat din cap. 

— Imposibil. De neconceput. 

— Din ce alt motiv ar mai fi putut să omită să ne 
avertizeze? 

— Nu credeţi că ar putea fi din cauză că nu cunosc nici ei 
mişcarea stelei? 

— Imposibil, răspunse Tanayama cu ironie. De neconceput. 
Nu există nici un alt motiv posibil pentru ceea ce au făcut, 
în afară de dorinţa lor de a ne vedea distruşi. Dar vom 
descoperi şi noi secretul călătoriei hiperspaţiale şi ne vom 
duce spre această stea nouă, să-i căutăm. Şi vom face în aşa 
fel încât să fim chit. 

13. DOMUL. 


Eugenia Insigna întâmpină afirmaţia fiicei sale cu 
neîncredere şi cu un hohot de râs cu jumătate de gură. 
Cum poţi să te descurci într-o situaţie în care ai de ales 
între a te îndoi de sănătatea mintală a tinerei tale fiice şi a 
te îndoi de propria ta capacitate auditivă? 

— Ce-ai spus, Marlene? Cum adică voi pleca pe Erythro? 

— L-am rugat pe domnul Guvernator Pitt şi mi-a promis că 
va aranja el. 

Insigna rămase fără nici o expresie pe chip. 

— Dar ce ce? 

Cu glasul trădând oarecare iritare, Marlene răspunse: 

— Pentru că spui că vrei să faci măsurători astronomice 
delicate şi că nu poţi obţine exactitatea dorită făcându-le 
aici, pe Rotor. Ei bine, acum le poţi face de pe Erythro. Dar 
văd că nu ţi-am răspuns la adevărata întrebare pe care ai 
vrut să mi-o pui. 

— Ai dreptate. Ce am vrut, de fapt, să întreb este de ce ar 
fi zis Guvernatorul că va aranja el? Eu am mai cerut să mi 
se aprobe plecarea pe Erythro, în repetate rânduri până 
acum, şi întotdeauna m-a refuzat. Nu doreşte să plece 
nimeni pe Erythro, cu excepţia câtorva specialişti. 

— Pur şi simplu i-am pus problema într-un fel diferit, 
mamă. 

— Marlene ezită o clipă. 

— l-am spus că ştiu cât de nerăbdător este să scape de 
tine şi că aceasta este şansa lui. 

Insigna rămase cu răsuflarea tăiată, apoi trase aer în piept 
cu atâta bruscheţe încât se înecă şi izbucni într-o tuse 
nervoasă. Cu lacrimi de efort în ochi, spuse într-un târziu: 

— Cum ai putut să spui aşa ceva? 

— Pentru că este adevărat, mamă. N-aş fi spus-o dacă nu 
era. L-am auzit vorbindu-ţi şi te-am auzit şi pe tine vorbind 
cu el şi este atât de clar încât sunt sigură că şi tu îţi dai 
seama. Îl agasezi şi îşi doreşte foarte tare să încetezi să-l 
mai sâcâi cu... cu orice îl sâcâi tu de obicei. Ştii bine asta. 

Insigna strânse din buze şi spuse: 


— Ştii, draga mea, de acum înainte mă văd nevoită să te 
rog să-mi împărtăşeşti şi mie aceste secrete, iar eu voi face 
la fel. Pentru că mă simt realmente pusă într-o situaţie 
foarte neplăcută de fiecare dată când descopăr că te 
gândeşti singură la atât de multe lucruri. 

— Ştiu, mamă. 

— Marlene plecă privirea. 

— Îmi pare rău. 

— Dar tot nu înţeleg. Nu aveai nevoie să-i explici lui că îl 
agasez. Doar ştie şi el singur atâta lucru. Atunci de ce nu m- 
a trimis pe Erythro în atâtea alte rânduri când am mai cerut 
asta? 

— Pentru că urăşte absolut orice este legat de Erythro şi 
numai ocazia de a scăpa de tine nu era suficientă să-l 
determine să-şi învingă repulsia faţă de această lume. 
Numai că de data asta nu pleci numai tu. Plecăm 
amândouă. 

Insigna se aplecă uşor înainte, sprijinindu-şi ambele mâini 
pe masa dintre ele. 

— Nu, Molly... Marlene. Erythro nu este un loc pentru 
tine. Şi n-am să rămân acolo pentru totdeauna. Voi face 
măsurătorile pe care le am de făcut şi voi veni înapoi, iar tu 
vei sta aici şi mă vei aştepta. 

— Mă tem că nu, mamă. Pentru mine a devenit clar, din 
discuţia pe care am avut-o, că nu este dispus să te lase să 
pleci decât pentru că astfel poate scăpa şi de mine. De asta 
a acceptat să te trimită pe Erythro când i-am spus că vom 
merge amândouă şi n-a fost de acord când l-am rugat să te 
lase doar pe tine să pleci. Înţelegi? 

Insigna se încruntă. 

— Nu, nu înţeleg. Chiar deloc. Ce legătură ai tu cu toate 
astea? 

— Când am stat de vorbă şi i-am explicat că ştiu că-şi 
doreşte să scape de noi, de amândouă, i-au îngheţat 
muşchii feţei, ca să-şi poată alunga orice expresie de pe 
chip. Îşi dăduse seama că pot înţelege expresiile şi alte 


lucruri de felul ăsta şi n-a vrut să ghicesc ce simţea, 
bănuiesc. Dar şi ăsta e un mod de ate trăda, înţelegi, şi mie 
îmi spune foarte multe. De altfel, oricât te-ai strădui, nu poţi 
reprima chiar totul. Lumina pâlpâie în ochi şi bănuiesc că 
mulţi nici măcar nu-şi dau seama de asta. 

— Şi aşa ai ştiut că vrea să scape şi de tine. 

— Mai rău decât atât. E îngrozit de mine. 

— De ce-ar fi îngrozit de tine? 

— Presupun că urăşte gândul că eu aş putea şti lucruri pe 
care el nu vrea să le cunoască nimeni. 

— Adăugă cu un oftat mohorât: Pe mulţi îi supără această 
capacitate a mea. 

Insigna aprobă printr-o înclinare a capului: 

— Înţeleg de ce. Privirea ta îi face pe oameni să se simtă 
despuiaţi, psihic despuiaţi, vreau să spun, ca şi cum un vânt 
aprig şi îngheţat le-ar sufla prin creier, răvăşindu-l. Îşi 
concentră privirea asupra fetei. 

— Uneori şi eu mă simt aşa. Şi privind înapoi, cred că m-ai 
tulburat încă de când erai doar un ţânc. Deseori îmi 
spuneam că eşti, pur şi simplu, neobişnuit de inteli... 

— Cred că sunt, spuse Marlene repede în tăcerea de după 
ce mamă-sa se întrerupsese. 

— Da, şi ăsta e un motiv, dar era în mod evident mai mult 
decât atât, deşi eu nu-mi dădeam seama prea clar despre 
ce anume era vorba. Spune-mi, te deranjează că vorbim 
despre asta? 

— Nu mă deranjează să vorbesc cu tine despre asta, 
mamă, răspunse Marlene, dar în glasul ei era o undă de 
precauţie. 

— Ei bine, când erai mică şi ai descoperit că ai acest dar, 
pe care alţi copii nu-l aveau, pe care nici măcar adulţii nu-l 
aveau, de ce n-ai venit să-mi spui? 

— Păi, o dată chiar am încercat, numai că n-ai avut 
răbdare să m-asculţi. Adică n-ai spus nimic, dar mi-am dat 
seama că aveai alte treburi şi nu-ţi ardea de prostiile unui 
copil. 


Ochii Eugeniei Insigna se dilatară de uimire. 

— Am spus eu că erau prostii? 

— N-ai spus, dar felul cum te uitai la mine şi felul cum îţi 
ţineai mâinile mi-au spus-o. 

— Ar fi trebuit să insişti să-mi spui. 

— Nu eram decât un copil. lar tu erai supărată mai tot 
timpul din cauza domnului Guvernator Pitt şi din cauza 
tatei. 

— Lasă asta. Acum, mai este ceva ce vrei să-mi spui? 

— Numai un singur lucru. Când domnul Guvernator Pitt 
mi-a spus că putem să ne ducem, ceva din felul cum a spus- 
o m-a făcut să cred că a omis să-mi spună ceva, că există 
ceva ce păstrează secret. 

— Şi ce este acest ceva, Marlene? 

— Păi asta e problema, mamă. Eu nu pot citi gândurile, aşa 
că nu ştiu. Nu pot decât să deduc intenţii pe seama unor 
manifestări exterioare, şi uneori totul este destul de neclar. 
Totuşi... 

— Da? 

— Am impresia că orice ar fi acest ceva, despre care nu 
mi-a spus nimic, nu este ceva plăcut, ar putea chiar să fie 
ceva rău. 

Pregătirile pentru plecarea pe Erythro îi luară Eugeniei 
Insigna un timp destul de lung, aşa cum era de aşteptat. Pe 
Rotor existau probleme care nu puteau fi lăsate în 
suspensie şi treburi care nu puteau fi lăsate la jumătate. 
Erau aranjamente de făcut în departamentul de 
astronomie, erau instrucţiuni de lăsat, trebuia numit 
adjunctul ei în funcţia de Astronom Şef interimar şi mai 
trebuia să se consulte în unele privinţe şi cu Pitt, care era 
ciudat de necomunicativ în ceea ce privea problemele 
plecării ei pe Erythro. 

În timpul ultimei lor întrevederi înaintea plecării, Insigna 
îşi luă inima-n dinţi şi-i spuse: 

— Ştii, mâine plec pe Erythro. 


— Poftim? Pitt ridică privirea din raportul final, pe care ea 
i-l înmânase şi la care el se holbase într-un asemenea mod 
încât părea că, de fapt, nu-l citea. (Oare se molipsise de 
unele dintre şmecheriile Marlenei şi nu ştia? N-ar fi fost în 
avantajul ei să-şi închipuie că putea pătrunde dincolo de 
suprafaţă, când, de fapt, nu acesta era adevărul.) 

Repetă cu răbdare: 

— Ştii, mâine plec pe Erythro. 

— Mâine e? Mă rog, oricum o să te întorci, în cele din 
urmă, aşa că nu ne luăm rămas bun pentru totdeauna. Ai 
grijă de tine. Încearcă să priveşti această plecare ca pe-o 
vacanţă. 

— Intenţionez să studiez mişcarea prin spaţiu a stelei 
Nemesis. 

— A, da? Mă rog, şi făcu un gest cu ambele mâini de parcă 
ar fi dat la o parte ceva lipsit de importanţă. Cum doreşti. O 
schimbare de decor este însă ca o vacanţă, chiar dacă vei 
continua să lucrezi. 

— Aş vrea să-ţi mulţumesc că ai făcut posibilă această 
plecare, Janus. 

— Fiica ta m-a rugat. Ştiai că ea m-a rugat? 

— Da, ştiam. Mi-a spus chiar în aceeaşi zi. l-am spus că n- 
avea nici un drept să te deranjeze cu aşa ceva. Ai fost foarte 
îngăduitor cu ea. 

Pitt mormăi: 

— Este o fată foarte neobişnuită. Nu m-a deranjat deloc 
să-i fac pe plac. Oricum, e vorba doar de o şedere 
temporară. Termină-ţi calculele şi întoarce-te. 

Ea gândi: „E a doua oară că pomeneşte de întoarcerea 
mea. Oare Marlene, dacă ar fi aici, ce-ar deduce din asta? 
Ceva rău, cum spune ea? Dar ce?” 

Apoi replică, păstrându-şi vocea liniară: 

— Ne vom întoarce. 

— Şi sper că veţi aduce vestea că Nemesis se va dovedi 
inofensivă peste cinci mii de ani. 


— Asta nu pot decide decât calculele, răspunse ea 
posomorâtă şi plecă. 

„Era ciudat”, se gândea Eugenia Insigna. Se afla la peste 
doi ani-lumină de locul din spaţiu unde se născuse şi, totuşi, 
nu fusese decât de două ori în viaţă pe o navă stelară, iar 
atunci pentru călătoriile cele mai scurte cu putinţă: de pe 
Rotor pe Pământ şi înapoi pe Rotor. 

Îşi păstrase lipsa de entuziasm faţă de călătoriile prin 
spaţiu. Marlene era cea care se afla la originea acestei 
călătorii. Ea fusese cea care, în mod independent, se dusese 
la Pitt şi-l convinsese să cedeze straniei ei forme de şantaj. 
Ea era, într-adevăr, emoţionată şi nerăbdătoare, din cauza 
neobişnuitei ei obsesii de a merge pe Erythro. Insigna nu 
putea înţelege această obsesie şi o considera încă o dovadă 
a complexităţii unice a psihicului şi emoţiilor Marlenei. Cu 
toate acestea, de câte ori Insigna se crispa la gândul că 
trebuie să părăsească micul, dar sigurul şi confortabilul 
Rotor, pentru a face cunoştinţă cu imensa pustietate a lui 
Erythro, stranie şi amenințătoare, aflată la şase sute 
cincizeci de mii de kilometri depărtare (aproape de două ori 
mai departe decât se aflase Rotor de Pământ cândva), 
emoția şi nerăbdarea Marlenei erau cele care o înviorau. 

Nava care avea să le ducă pe Erythro nu era nici 
frumoasă, nici elegantă. Era funcţională. Făcea parte dintr- 
o mică flotă de rachete care îndeplineau rolul de nave- 
cargo, smulgându-se din încleştarea gravitaţională a lui 
Erythro sau coborând asupra planetei, fără să se dea 
bătută, croindu-şi drum prin neprevăzutul atmosferei 
sălbatice, cu vânturile şi perdelele ei de nori. Insigna nu se 
aştepta ca această călătorie să fie plăcută. Pe aproape tot 
parcursul ei vor fi în imponderabilitate şi două zile de 
imponderabilitate erau, desigur, foarte obositoare. 

Vocea Marlenei îi întrerupse reveria: 

— Haide, mamă, ne aşteaptă. Bagajul a fost deja verificat 
şi preluat. 


Insigna păşi înainte. Ultimul ei gând pe când trecu prin 
hubloul pneumatic fu - previzibil - „Oare de ce ne-a lăsat 
Janus Pitt cu atâta uşurinţă să plecăm?” 

Siever Genarr conducea o lume tot atât de mare ca 
Pământul. Sau, mai precis, conducea în mod direct o 
regiune cu suprafaţa de aproape trei kilometri pătraţi, 
acoperită de un Dom, regiune care, încet-încet, creştea. 
Restul lumii respective, aproape cinci sute de milioane de 
kilometri pătraţi de uscat şi ocean, nu era ocupată de fiinţe 
umane. Nu era ocupată de nici un fel de alte creaturi vii 
care să fi depăşit proporţii microscopice. Aşa că, dacă 
putem considera că o lume este condusă de formele de 
viaţă multicelulare care o ocupă, cele câteva sute de oameni 
care locuiau şi munceau în regiunea Domului erau 
conducătorii, iar Siever Genarr era conducătorul lor. 

Genarr nu era un om înalt şi nici voinic, dar trăsăturile 
puternice ale chipului său îi dădeau un aer impresionant. În 
tinereţe, asta îl făcuse să pară mai matur decât vârsta sa 
reală, dar acum, că se apropia de cincizeci de ani, impresia 
se estompase. Avea nasul prelung şi ochii înfundaţi în 
orbite. Părul începuse să-i încărunţească. Cu toate acestea, 
vocea îi rămăsese muzicală şi sonoră, de bariton. 
(Odinioară, se gândise chiar să urmeze o carieră artistică, 
dar aspectul său fizic l-ar fi condamnat la episodice roluri 
de compoziţie, iar talentul său de administrator sfârşise 
prin a ieşi la lumină foarte evident.) 

Acest talent - deşi nu numai el - fusese cauza care-l 
menţinuse la conducerea Domului de pe Erythro vreme de 
ani de zile. Genarr îl văzuse crescând, de la o structură 
nesigură de trei încăperi, la staţia de cercetare şi 
exploatare minieră costisitoare care devenise acum. 

Domul avea dezavantaje. Puţini oameni rămâneau acolo 
timp îndelungat. Locuitorii se schimbau des, de vreme ce 
toţi cei ce veneau acolo se considerau mai mult sau mai 
puţin în exil şi-şi doreau, cu diverse grade de ardoare, să se 
întoarcă pe Rotor. Şi majoritatea găseau că lumina roz- 


întunecat a stelei Nemesis era fie amenințătoare, fie 
sumbră şi deprimantă, deşi lumina în interiorul Domului era 
la fel de strălucitoare şi primitoare ca pe Rotor. 

Dar Domul avea şi avantaje. Genarr se simţea bine la o 
oarecare distanţă de talmeş-balmeşul politicii de pe Rotor, 
care părea să devină din ce în ce mai lipsită de sens şi mai 
obscură, cu fiecare an ce trecea. Şi, mai important, se 
simţea bine la distanţă de Janus Pitt, cu ale cărui vederi nu 
era în general - şi în mod inutil - de acord. 

De la bun început, Pitt se dăduse peste cap ca să se opună 
cât mai categoric înfiinţării vreunei Colonii pe Erythro, se 
opusese chiar şi ideii ca Rotor să orbiteze în jurul lui 
Erythro. Cel puţin în această privinţă însă, Pitt fusese cu 
desăvârşire învins de opinia publică. Cu toate acestea, 
avusese grijă ca Domul să sufere în general de lipsă de 
fonduri, iar creşterea sa să fie mult frânată. Dacă Genarr n- 
ar fi reuşit să facă din Domul de pe Erythro sursa de apăa 
lui Rotor, de apă mult mai ieftină decât cea care putea fi 
obţinută pe asteroizi, Pitt poate că ar fi strivit această 
Colonie. 

Totuşi, în general, principiul lui Pitt de a ignora existenţa 
Domului atât cât se putea, însemna că Guvernatorul încerca 
doar rareori să se amestece în procedurile administrative 
ale lui Genarr, ceea ce, bineînţeles, îi convenea de minune 
acestuia. 

Fu, aşadar, o surpriză pentru el că Pitt se deranjase să-l 
informeze personal de sosirea a două persoane pe Erythro, 
în loc să lase informaţia să iasă la iveală pe baza birocraţiei 
de rutină. Mai mult, Pitt discutase problema în amănunt, 
chiar dacă o făcuse în maniera sa obişnuită, laconică şi 
arbitrară, care nu dădea loc de replică sau comentarii, iar 
în plus, conversaţia fusese izolată, confidențială. 

Fu o şi mai mare surpriză să afle că unul dintre cei doi 
nou-veniţi pe Erythro era Eugenia Insigna. 

Cândva, cu ani şi ani înaintea Plecării, ea şi Genarr 
fuseseră prieteni, dar apoi, după zilele fericite din liceu (pe 


care Genarr şi le amintea chiar cu o nostalgie romantică), 
Eugenia se dusese pe Pământ la facultate şi se întorsese pe 
Rotor cu un pământean. Genarr abia dacă o mai văzuse - 
poate doar o dată sau de două ori, de la distanţă - de când 
se căsătorise cu Crile Fisher. lar când se despărţise de 
Fisher, chiar înainte de Plecare, Genarr avea îndatoririle 
sale şi ea pe ale ei, aşa că niciunuia nu-i trecuse prin cap să 
reînnoade o legătură veche. 

Poate că Genarr se mai gândise la asta, când şi când, dar 
Eugenia părea evident scufundată în tristeţea ei, cu o fetiţă 
nou-născută de crescut, iar el avusese de aceea reţineri 
serioase să intervină în viaţa ei. Apoi, fusese trimis pe 
Erythro şi asta pusese capăt oricărei posibilităţi de 
reînnoire a relaţiilor. El avea vacanțe periodice pe Rotor, 
dar nu se mai simţise niciodată bine şi-n largul lui acolo. 
Unele vechi prietenii rotoriene se menţinuseră de-a lungul 
timpului, dar chiar şi ele erau călduţe şi nesemnificative. 

Şi acum Eugenia venea pe Erythro cu fiica sa. Genarr nu 
reuşea să-şi amintească numele fetei, presupunând că îl 
ştiuse vreodată. În mod sigur, n-o văzuse pe aceasta 
niciodată. Fata ar fi trebuit să aibă în jur de cincisprezece 
ani acum şi Genarr se întrebă, cu un mic tremur interior 
ciudat, dacă începuse să semene cu Eugenia când era de 
vârsta liceului. 

Genarr privi prin fereastra biroului său, aproape pe furiş. 
Se obişnuise atât de mult cu Domul de pe Erythro încât nu-l 
mai privea cu ochi critici. Era căminul unui grup muncitor, 
de ambele sexe, numai adulţi, fără copii. Muncitorii 
sezonieri semnau contracte pentru o perioadă limitată de 
timp, săptămâni sau uneori chiar luni, revenind după un 
timp pentru încă un sezon, alteori nu. Cu excepţia lui şi a 
încă altor patru, care, din diferite motive, învăţaseră să 
preţuiască şi să prefere Domul, nu existau rezidenţi 
permanenţi. 

Nimeni nu considera Domul un cămin obişnuit, în care să- 
ţi placă să trăieşti, de care să fii mândru. Curăţenia şi 


ordinea erau păstrate din motive de necesitate, dar asupra 
lui plutea un aer de artificial. Prea multe linii şi arcuri, 
planuri şi cercuri. Îi lipseau iregularităţile, haosul vieţii 
permanente, în care o cameră sau un birou se adaptau 
golurilor sau fluctuaţiilor unei personalităţi anume. 

Mai era şi el, desigur. Camera şi biroul său reflectau 
personalitatea lui liniară. Poate de aceea se simţea acasă pe 
Domul de pe Erythro. Spiritul său se potrivea cu geometria 
sobră a acestuia. 

Dar cum avea să i se pară Eugeniei Insigna? (Îi făcuse 
oarecum plăcere să afle că îşi reluase numele de fată.) Dacă 
ea era aşa cum şi-o amintea el, nu s-ar fi simţit bine decât 
într-un mediu cu iregularităţi, i-ar fi plăcut imprevizibilul, 
cu toate că era astronom. 

Sau poate se schimbase? Dar oare se schimbau, cu 
adevărat, oamenii în ceea ce era esenţial? Oare faptul că 
Fisher o părăsise, o făcuse să devină sceptică, cinicăâ? 

Genarr se scarpină la tâmplă, acolo unde părul îi 
încărunţise vizibil şi se întrebă dacă nu cumva aceste 
speculaţii nu sunt inutile. Avea s-o vadă pe Eugenia destul 
de curând, pentru că lăsase vorbă să fie adusă la el de 
îndată ce sosea. 

Sau poate ar fi trebuit să o întâmpine personal? 

Nu! Mai dezbătuse această problemă cu el însuşi de zeci 
de ori deja. Nu putea să-şi permită să pară prea 
nerăbdător, nu ar fi fost o atitudine adecvată poziţiei sale. 

Apoi, Genarr se gândi că, de fapt, acesta nu era deloc 
motivul. Nu voia s-o pună într-o situaţie jenantă, nu voia s-o 
facă să creadă că el rămăsese acelaşi admirator stângaci şi 
incomod, care se retrăsese într-un mod atât de timid în faţa 
chipeşului rival pământean. lar Eugenia nici nu mai avusese 
ochi pentru el de îndată ce îl văzuse pe Crile - nu mai 
avusese ochi pentru el, cu adevărat. 

Ochii lui Genarr parcurseră în grabă mesajul de la Janus 
Pitt, un mesaj sec şi condensat, cum erau întotdeauna 
mesajele acestuia, cu acea senzaţie de autoritate indefinită 


ascunsă printre rânduri, de parcă posibilitatea ca 
receptorul să nu fie de acord cu ceea ce i se comunica nu 
era numai lipsită de precedent, ci şi ignorată cu 
desăvârşire, ca ceva imposibil. Şi abia acum băgă de seamă 
că Pitt vorbea mai mult de fiică decât de mamă. Mai ales, se 
remarca acea afirmaţie a lui Pitt conform căreia fata îşi 
exprimase viul interes pentru Erythro. Acesta îi acorda 
permisiunea să exploreze suprafaţa planetei, dacă dorea. 

Ei bine, oare de ce îi acordase Pitt această permisiune? 

Şi iat-o. Cu paisprezece ani mai în vârstă decât atunci când 
avusese loc Plecarea. Cu douăzeci de ani mai în vârstă 
decât în perioada ei de tinereţe, dinainte de a-l fi întâlnit pe 
Crile, în ziua aceea în care pătrunseseră în Zona agricolă C 
şi urcaseră câteva niveluri, până ajunseseră la un nivel cu 
gravitație mai scăzută, iar ea izbucnise în râs când el 
încercase o tumbă prin aer, se avântase prea tare şi 
aterizase pe burtă. (De fapt s-ar fi putut accidenta cu 
uşurinţă, pentru că, deşi senzaţia de greutate scăzuse, 
masa şi inerția nu scăzuseră şi ele şi totul ar fi putut avea 
urmări grave. Din fericire, nu avusese de suferit o astfel de 
umilinţă.) 

Eugenia arăta îmbătrânită, dar nu se îngrăşase aproape 
deloc, iar părul ei, acum mai scurt şi drept, părea a-şi fi 
pierdut puţin luciul, dar avea încă o nuanţă vie de castaniu 
închis. 

Şi când înainta spre el zâmbind, el îşi simţi inima 
trădătoare accelerându-şi bătăile. Ea îi întinse ambele 
mâini şi el le apucă. 

— Siever, zise ea, te-am trădat şi-mi pare atât de rău. 

— M-ai trădat, Eugenia? Ce tot spui acolo? (Chiar aşa, ce 
tot spunea ea acolo? Desigur, nu era vorba despre căsătoria 
ei cu Crile.) 

— Ar fi trebuit, răspunse ea, să mă gândesc la tine în 
fiecare zi. Ar fi trebuit să-ţi trimit mesaje, să te ţin la curent 
cu noutăţile, să insist să vin să te vizitez. 

— Şi-n loc de toate acestea, nu te-ai gândit la mine deloc! 


— Nu, nu sunt chiar atât de rea. M-am gândit, din când în 
când, la tine. Nu te-am uitat, cu adevărat, niciodată. Să nu 
cumva să crezi aşa ceva. Numai că aceste gânduri n-au fost 
impulsuri destul de puternice ca să şi fac ceva... 

Genarr dădu din cap înţelegător. Ce ar mai fi fost de spus? 

— Ştiu, zise el, că ai fost ocupată. lar eu am fost aici şi 
ochii care nu se văd... se uită. 

— Nu te-am uitat, Siever. Dar nu te-ai schimbat deloc. 

— Ăsta e avantajul dacă arăţi bătrân şi şubrezit la 
douăzeci de ani. Mai departe nu te mai schimbi, Eugenia. 
Timpul trece şi descoperi, încet-încet, că arăţi numai puţin 
mai bătrân şi mai şubred, dar numai puţin. Nu destul ca să 
mai conteze. 

— Haida-de, Siever, îţi faci un punct de onoare din a fi 
crud cu tine însuţi, aşa încât femeile cu inimă sentimentală 
să-ţi sară în apărare. Aici nu te-ai schimbat chiar deloc. 

— Unde-ţi este fiica, Eugenia? Mi s-a spus că urma să vină 
cu tine. 

— A venit, poţi fi sigur de asta. Erythro este felul în care îşi 
închipuie ea raiul, din motive absolut de neînțeles pentru 
mine. S-a dus în apartamentul nostru să facă ordine şi să 
despacheteze pentru amândouă. Aşa e ea. Responsabilă. 
Practică. Plină de simţul datoriei. Este dăruită cu ceea ce 
cineva mi-a descris odată drept toate virtuțile care te 
împiedică să iubeşti un om. 

Genarr râse. 

— Sună familiar. Dacă ai şti cât de mult m-am străduit, la 
vremea mea, să-mi cultiv măcar un viciu fermecător. 
Niciodată n-am reuşit. 

— Mă rog, presupun că, pe măsură ce îmbătrâneşti, ai 
nevoie de tot mai multe virtuţi neplăcute şi de tot mai 
puţine vicii fermecătoare. Dar de ce te-ai retras pentru 
totdeauna pe Erythro, Siever? Înţeleg că Domul de pe 
Erythro are nevoie să fie administrat, dar cu siguranţă că 
nu eşti tu singurul care s-o poată face. 

Genarr răspunse: 


— Ştii, mie chiar îmi place să cred că sunt. Într-un fel, 
chiar îmi place aici şi apoi am, din când în când, şansa să 
merg pe Rotor, pentru câte o vacanţă. 

— Şi n-ai venit niciodată să mă vezi?! 

— Numai pentru că sunt eu în vacanţă nu înseamnă că eşti 
şi tu. Bănuiesc că tu eşti mult mai ocupată decât mine şi 
cred că ai fost aşa încă de când ai descoperit steaua 
Nemesis. Dar sunt dezamăgit. Să ştii că abia aşteptam să o 
cunosc pe fiica ta. 

— Vei avea ocazia. Se numeşte Marlene. De fapt, în inima 
mea, numele ei este Molly, dar nu-mi permite s-o strig aşa. 
La cei cincisprezece ani ai ei, a devenit remarcabil de puţin 
tolerantă şi insistă să i se spună Marlene. Dar o vei 
cunoaşte, nici o grijă. De fapt, ca să fiu cinstită, nu am vrut 
să fie de faţă la prima noastră întâlnire. Cum am mai fi 
putut să ne lăsăm în voia amintirilor, dacă ar fi fost şi ea de 
faţă? 

— Vrei să te laşi în voia amintirilor, Eugenia? 

— În unele privinţe, da. 

Genarr ezită. 

— Îmi pare rău că soţul tău, Crile, n-a participat la Plecare. 

Eugeniei îi îngheţă surâsul pe chip. 

— Numai în unele privinţe, Siever. 

— Se întoarse cu spatele şi se apropie de fereastră, privind 
afară fără interes. 

— Apropo, e foarte sofisticat aici la voi. N-am văzut mare 
lucru, dar sunt deja impresionată. Lumini strălucitoare. 
Străzi adevărate. Clădiri de proporţii. Şi totuşi, pe Rotor, 
abia dacă se vorbeşte despre Dom, abia dacă e pomenit. 
Câţi oameni trăiesc şi muncesc aici? 

— Numărul variază. Avem perioade mai agitate şi perioade 
de stagnare. Am avut şi peste nouă sute de oameni 
câteodată. Acum sunt cinci sute şaisprezece. Nu e uşor. În 
fiecare zi, unii vin şi alţii pleacă. 

— În afară de tine. 

— Şi de alţi câţiva. 


— Dar de ce ai ales Domul, Siever? La urma urmei, 
atmosfera de pe Erythro este respirabilă. 

Genarr îşi împinse buza de jos în afară şi, pentru prima 
oară, evită să-i întâlnească privirea Eugeniei. 

— Respirabilă, dar nu întru totul confortabilă. Lumina nu 
este bună. Când ieşi din Dom, eşti scăldat într-o lumină 
roşiatică, ce tinde către portocaliu când Nemesis este sus 
pe cer. Nu că n-ar fi destul de puternică. Se poate citi la 
această lumină, dar nu pare deloc firească. Şi apoi nici 
Nemesis nu arată deloc firesc. E prea mare, şi oamenilor li 
se pare amenințătoare, iar lumina ei roşiatică o face se pară 
furioasă şi rezultatul este că devine deprimantă. Şi chiar la 
modul concret, Nemesis este periculoasă într-un fel. Fiindcă 
nu este strălucitoare, există tendinţa de a o privi 
concentrat, încercând să-i găseşti pete. Radiația infraroşie 
poate însă deteriora cu uşurinţă retina. Cei care n-au 
încotro şi trebuie să iasă din Dom, poartă, printre altele, o 
cască specială din cauza asta. 

— Atunci Domul este un dispozitiv cu rolul de a păstra 
lumina normală înăuntru mai degrabă decât de a împiedica 
pătrunderea unor influenţe din afară. 

— Nu împiedicăm nici măcar pătrunderea aerului de 
afară. Apa şi aerul care circulă în incinta Domului sunt 
preluate din resursele planetare ale lui Erythro. Bineînţeles 
că avem grijă ca unele lucruri de afară să nu pătrundă 
înăuntru, adăugă Genarr. De exemplu, procariotele. Ştii, 
celulele acelea mici, verzi-albăstrui. 

Insigna aprobă, gânditoare, din cap. Aceste mici celule se 
dovediseră până la urmă a fi explicaţia pentru conţinutul 
ridicat de oxigen din atmosferă. Exista viaţă pe Erythro, ba 
chiar o formă de viaţă atotpătrunzătoare, numai că era de 
dimensiuni microscopice, echivalente numai celor mai 
simple forme de viaţă celulară din Sistemul Solar. 

— Sunt cu adevărat procariote, întrebă ea? Ştiu că aşa li 
se spune, dar aşa li se spune şi bacteriilor noastre. Sunt 
bacterii? 


— Dacă sunt cât de cât echivalente cu ceva din istoria 
Sistemului Solar, atunci sunt echivalentele cianobacteriilor, 
cele care fac fotosinteză. Dar ai dreptate să mă întrebi asta. 
Nu, nu sunt cianobacteriile noastre. Conţin nucleoproteine, 
dar cu o structură complet diferită de cea care predomină 
în cazul nostru. Conţin, de asemenea, şi un tip de clorofilă, 
fără magneziu, care funcţionează cu radiaţii infraroşii, 
astfel încât celulele tind să fie lipsite de culoare, în loc să fie 
verzi. Enzime diferite şi minerale diferite, în proporţii 
diferite. Cu toate acestea, ca aspect, seamănă destul de 
bine cu celulele terestre pentru ca să le putem spune 
procariote. Înţeleg că biologii ar dori să impună termenul 
de erythriote, dar pentru nespecialişti în biologie, 
procariote este destul de bun. 

— Şi sunt destul de eficiente încât să poată justifica 
oxigenul din atmosfera lui Erythro? 

— Absolut. Nimic altceva n-ar putea explica prezenţa 
oxigenului aici. Dar apropo, Eugenia, tu eşti astronomul, 
care sunt ultimele păreri în legătură cu vârsta stelei 
Nemesis? 

Insigna ridică din umeri: 

— Piticele roşii sunt aproape nemuritoare. Nemesis ar 
putea fi aproape de-o vârstă cu Universul şi tot ar mai avea 
de trăit vreo sută de miliarde de ani, fără să prezinte vreo 
schimbare. Cea mai bună cale este să judecăm după 
conţinutul de elemente minore care îi alcătuiesc structura. 
Presupunând că este o stea la prima generaţie şi s-a născut 
doar din heliu şi hidrogen, atunci ar avea puţin peste zece 
miliarde de ani, ceva mai mult de dublul vârstei Soarelui din 
Sistemul Solar. 

— Atunci Erythro are şi ea zece miliarde de ani. 

— Absolut. Un sistem stelar se formează dintr-o dată, nu 
câte puţin, câte puţin. Dar de ce mă întrebi? 

— Mi se pare ciudat că, în zece miliarde de ani, viaţa de 
aici n-a depăşit stagiul procariotelor. 


— Eu nu cred că asta este surprinzător, Siever. Pe Pământ, 
vreo două-trei miliarde de ani după ce a apărut, viaţa a 
rămas în stadiu de procariote, iar aici, pe Erythro, 
concentraţia de energie din lumina solară este mult mai 
mică decât pe Pământ. Este nevoie de energie pentru a 
trece la forme de viaţă mai complexe. Toate acestea au fost 
dezbătute destul de mult pe Rotor. 

— Sunt convins că au fost, spuse Genarr, dar aceste 
discuţii nu par să ajungă şi la noi, aici, pe Erythro. Poate om 
fi noi prea preocupaţi de problemele şi îndatoririle noastre 
locale, deşi ai zice că orice are de-a face cu procariotele ar 
trebui să intre tot în acest capitol. 

— Dacă îţi serveşte drept consolare, spuse Insigna, să ştii 
că nici noi nu auzim prea multe despre Dom pe Rotor. 

— Da, lucrurile au tendinţa de a fi compartimentate. Pe de 
altă parte, sigur, Domul nu reprezintă un subiect prea 
palpitant, Eugenia. Este doar un atelier, aşa că nu mă 
surprinde că se pierde printre evenimentele de pe Rotor. 
Noile Colonii sunt cele care se bucură acum de toată 
atenţia. Tu intenţionezi să te stabileşti pe vreuna dintre 
acestea? 

— Niciodată. Eu sunt rotoriană şi intenţionez să rămân 
aşa. Nici chiar aici n-aş fi venit - mă ierţi că ţi-o spun - dacă 
n-ar fi fost la mijloc considerente legate de o necesitate 
astronomică. Trebuie să fac nişte cercetări şi măsurători de 
pe o bază mai stabilă decât Rotor. 

— Aşa am şi fost informat de Pitt. Am primit instrucţiuni 
să-ţi acord maximum de sprijin. 

— Foarte bine. Sunt sigură că aşa vei face. Dar, că tot veni 
vorba, ai spus adineauri că Domul se străduieşte să ţină 
procariotele afară. Reugşiţi să faceţi asta? Este apa de aici 
potabilă? 

Genarr răspunse: 

— Bineînţeles că este, de vreme ce noi înşine o bem. Nu 
există procariote în Dom. Apa care pătrunde în Dom - ca de 
altfel orice pătrunde în Dom - este scăldată într-o baie de 


raze ultraviolete care distruge procariotele în câteva 
secunde. Fotonii cu undă scurtă din lumină sunt prea plini 
de energie pentru acele mici creaturi şi descompun 
componentele-cheie ale celulelor. Şi chiar dacă unele 
pătrund totuşi în Dom, nu sunt otrăvitoare, pe cât ne-am 
dat noi seama până acum, şi nici dăunătoare în vreun fel. 
Le-am testat pe animale. 

— Sunt uşurată să aud asta. 

— Şi reciproca este valabilă. Propriile noastre 
microorganisme nu pot concura cu procariotele de afară, în 
condiţiile de pe Erythro. Cel puţin când însămânţăm solul 
umed cu bacteriile noastre, ele nu reuşesc să crească sau 
să se multiplice. 

— Şi plantele multicelulare? 

— Am încercat, dar cu rezultate extrem de slabe. Cred că 
asta se datorează luminii stelei Nemesis, fiindcă înăuntrul 
Domului putem creşte plantele, folosind solul şi apa de pe 
Erythro. Bineînţeles, toate acestea sunt raportate pe Rotor, 
dar mă îndoiesc să se bucure acolo de publicitate. Cum am 
mai spus, Domul nu reprezintă un punct de interes pentru 
Rotor. În mod sigur, temutul domn Pitt nu este interesat de 
noi şi el este cea mai importantă persoană de pe Rotor, nu? 

Genarr spuse toate acestea cu un zâmbet, dar un zâmbet 
cam încordat. („Oare ce ar avea Marlene de spus despre 
acest zâmbet?”, se întrebă Insigna.) 

— Pitt nu este temut, replică ea. Uneori poate fi mai 
degrabă obositor, dar asta e cu totul altceva. Ştii, Siever, 
când eram tineri, am crezut întotdeauna că tu vei fi 
Guvernator într-o bună zi. Erai teribil de inteligent, ştii. 

— Eram? 

— Sigur că încă mai eşti, dar pe atunci gândeai atât de 
politic, aveai idei atât de neobişnuite. Îmi aduc aminte cum 
te ascultam vrăjită. În anumite privinţe, cred că ai fi fost un 
Guvernator mai bun decât Janus. I-ai fi ascultat pe oameni. 
N-ai fi insistat atât de mult să-ţi impui părerea şi să 
determini lucrurile să se facă aşa cum spui tu. 


— Acesta este exact motivul pentru care n-aş fi fost deloc 
un Guvernator bun. Vezi tu, eu nu am scopuri precise în 
viaţă. N-am decât dorinţa de a face ceea ce mi se pare just 
în momentul respectiv, în speranţa că rezultatul va fi 
suportabil. Pe când Pitt ştie bine ce vrea şi este dispus să-şi 
atingă scopurile cu orice preţ. 

— Îl judeci greşit, Siever. Are opinii foarte categorice, dar 
este, totuşi, un tip rezonabil. 

— Bineînţeles, Eugenia, ăsta este marele său talent, să 
pară rezonabil. Indiferent de țelul pe care îl urmăreşte, are 
întotdeauna un motiv perfect logic, perfect uman, perfect 
pur şi simplu. Poate inventa un astfel de motiv în orice 
moment şi este atât de sincer când îl expune, încât se 
convinge chiar şi pe el însuşi. Sunt sigur că, dacă ai avut de- 
a face cu el, ai fost şi tu în situaţia în care te-ai trezit 
convinsă să faci ceva ce, iniţial, nu aveai deloc intenţia să 
faci şi că te-a câştigat de partea lui nu prin ordine şi 
ameninţări, ci prin argumente foarte raţionale, expuse cu 
foarte multă răbdare. 

Insigna îngăimă cu voce mică: 

— Mda... 

— Văd că şi tu ai avut de suferit de pe urma faptului că 
este un om atât de rezonabil, zise Genarr cu un surâs 
sardonic. În acest caz, îţi dai şi singură seama ce 
Guvernator bun este. Nu un om bun, ci un Guvernator bun. 

— N-aş merge, totuşi, atât de departe încât să susţin că n- 
ar fi un om bun, Siever, zise Insigna, clătinând uşor din cap. 

— Bine, hai să nu ne mai contrazicem pe tema asta. Vreau 
să-ţi cunosc fata. Se ridică în picioare. Ce-ar fi să vă fac o 
vizită după cină? 

— E o idee minunată, răspunse Insigna. 

Genarr o urmări plecând, cu un zâmbet palid pe chip. 
Eugenia voise să se lase în voia amintirilor şi prima lui 
reacţie la această dorinţă fusese să aducă vorba de soţul ei, 
iar ea îngheţase. Oftă în sinea lui. Încă mai avea acel talent 
extraordinar de a-şi distruge singur şansele... 


Eugenia Insigna îi spuse fiică-şi: 

— Numele lui este Siever Genarr şi apelativul cu care 
trebuie să i te adresezi este „domnule Comandant”, 
deoarece el este cel care conduce Domul de pe Erythro. 

— Desigur, mamă, dacă acesta este titlul lui, aşa am să-i 
spun. 

— Şi nu vreau să-l pui în situaţii jenante... 

— N-aş putea face aşa ceva. 

— Ba ai putea face, Marlene, şi încă foarte uşor. Ştii bine. 
Încearcă să-i accepţi informaţiile fără să le corectezi în 
funcţie de limbajul gesturilor lui. Te rog! Mi-a fost prieten 
apropiat când eram la liceu şi un timp după aceea. Chiar 
dacă se află aici, în Dom, de zece ani, şi nu ne-am mai văzut 
în acest răstimp, este, totuşi, un prieten vechi. 

— Cred că a fost prietenul tău în sensul sentimental al 
cuvântului. 

— Uite, exact la asta mă refer, spuse Insigna. Nu vreau să-l 
urmăreşti şi să-i spui tot timpul ce gândeşte sau simte de 
fapt. Pentru informarea ta, nu a fost tocmai prietenul meu 
în sensul sentimental al cuvântului şi în mod sigur nu am 
fost iubiţi. Am fost prieteni pur şi simplu şi ne-am agreat 
reciproc, ca prieteni. Dar după ce tatăl tău... Clătină din 
cap şi făcu un gest vag. Fii atentă ce spui despre 
Guvernatorul Pitt, dacă devine subiect de discuţie. Am 
impresia că Siever Genarr nu prea are încredere în 
Guvernatorul Pitt. 

Marlene îi oferi mamei ei unul dintre rarele ei surâsuri. 

— Nu cumva ai studiat comportamentul subliminal al 
domnului Comandant Siever? Pentru că, de fapt, e vorba de 
mai mult decât de o impresie. 

Insigna clătină nemulțumită din cap: 

— Vezi, nu te poţi opri deloc. Bine, nu e numai o impresie. 
Mi-a spus el cu gura lui că nu are încredere în Guvernator. 
Şi să ştii, adăugă apoi ca pentru sine, că s-ar putea să aibă 
şi de ce... 

Se întoarse spre Marlene şi spuse brusc: 


— Încă o dată îţi spun, Marlene. Eşti absolut liberă să-l 
studiezi pe Comandant şi să afli tot ce doreşti să ştii, dar nu- 
i spune lui nimic despre asta. Spune-mi mie, înţelegi? 

— Crezi că suntem în vreun pericol, mamă? 

— Nu ştiu. 

— Eu ştiu, spuse Marlene cu tonul cu care ar fi anunţat 
ceva banal. Am ştiut că există un pericol de îndată ce 
Guvernatorul Pitt mi-a spus că putem pleca pe Erythro. 
Numai că nu ştiu în ce constă acest pericol. 

Pentru Siever Genarr fu aproape un şoc s-o vadă pentru 
prima oară pe Marlene, un şoc accentuat de faptul că fata îl 
întâmpină cu o privire morocănoasă, din care reieşea clar 
că ea ştia foarte bine că el încercase un şoc şi din ce cauză. 

Adevărul era că nimic din felul cum arăta fata nu părea să 
indice că ar fi fost fiica Eugeniei Insigna, nu avea nimic din 
frumuseţea, graţia sau farmecul acesteia. Numai ochii aceia 
mari şi întunecaţi care-l sfredeleau acum, dar nici aceia nu 
erau ai Eugeniei. Era singura privinţă în care fata o 
depăşea pe mamă. 

Puţin câte puţin totuşi, prima impresie îi fu atenuată. Li se 
servi ceai şi desert, iar Marlene se comportă perfect 
politicos. O adevărată domnişoară şi, în mod evident, foarte 
inteligentă. Ce spusese Eugenia? Toate virtuțile care te 
împiedică să iubeşti pe cineva? Nu, nu era chiar atât de 
grav. Il se părea că fata tânjeşte după dragoste, aşa cum par 
adesea a tânji oamenii care nu sunt frumoşi. Aşa cum tânjea 
şi el. Un val subit de compasiune şi solidaritate îl cuprinse. 

Şi după un timp spuse: 

— Eugenia, mă întreb dacă ar fi posibil să schimb câteva 
cuvinte cu Marlene în particular. 

Insigna răspunse, încercând să pară glumeaţă: 

— Ai vreun motiv anume pentru care îmi ceri asta, Siever? 

— Ei bine, Marlene a fost cea care a vorbit cu 
Guvernatorul Pitt şi l-a convins să vă permită să veniţi aici, 
pe Erythro, să vedeţi Domul. În calitate de Comandant al 
Domului, mă interesează foarte mult ce spune şi ce face 


Guvernatorul Pitt şi ceea ce mi-ar putea Marlene povesti 
despre întrevederea lor mi-ar fi de mare folos. Şi cred că ar 
vorbi mai liber dacă am fi doar noi doi. 

Genarr o privi pe Insigna plecând şi apoi se întoarse către 
Marlene, aşezată acum într-un fotoliu din capătul opus al 
încăperii, aproape pierdută în moliciunea lui încăpătoare. 
Mâinile i se odihneau împreunate lejer pe genunchi, iar 
ochii aceia întunecaţi şi frumoşi îl priveau, cu gravitate, pe 
Comandant. Genarr spuse, cu o sugestie de umor în glas: 

— Mi s-a părut că mama ta era puţin tulburată de ideea de 
a ne lăsa singuri. Te deranjează şi pe tine? 

— Câtuşi de puţin, replică Marlene. lar dacă mama era 
tulburată, era pentru dumneavoastră, nu pentru mine. 

— Pentru mine. De ce? 

— Se teme ca nu cumva să spun ceva care să vă supere. 

— Şi ai face-o, Marlene? 

— Nu cu bună ştiinţă, domnule Comandant. Voi încerca să 
nu se întâmple. 

— Sunt sigur că vei reuşi. Ştii de ce am vrut să stăm de 
vorbă între patru ochi? 

— l-aţi spus mamei că doriţi să aflaţi mai multe despre 
întrevederea mea cu domnul Guvernator Pitt. Este 
adevărat, dar mai vreţi, de asemenea, să vă daţi seama ce 
fel de om sunt eu. 

Sprâncenele lui Genarr se apropiară insesizabil. 

— Fireşte că vreau să încerc să te cunosc mai bine. 

— Nu despre asta e vorba, spuse Marlene repede. 

— Atunci despre ce? 

Marlene se uită în altă parte: 

— Îmi pare rău, domnule Comandant. 

— Îţi pare rău pentru ce? 

Pe chipul Marlenei trecu, rapid, o tresărire de nefericire. 
Fata rămase tăcută. Genarr spuse cu blândeţe: 

— Marlene, ce s-a întâmplat? Trebuie să-mi spui. Este 
foarte important pentru mine să stăm de vorbă deschis. 
Dacă mama ta ţi-a spus să fii atentă la ce spui, te rog uită 


asta. Dacă ţi-a dat de înţeles că aş fi prea sensibil şi uşor de 
supărat, te rog uită şi asta. De fapt, îţi ordon să-mi vorbeşti 
liber şi să nu-ţi faci nici cea mai mică grijă cum că m-ai 
putea supăra, şi trebuie să te supui comenzii mele pentru 
că eu sunt Comandantul Domului de pe Erythro. 

Marlene izbucni în râs: 

— Da, chiar vrei mult să afli câte ceva despre mine, nu? 

— Bineînţeles. 

— Pentru că te întrebi cum de arăt aşa cum arăt dacă sunt 
fata mamei. 

Ochii lui Genarr se deschiseră larg de mirare: 

— N-am spus aşa ceva. 

— Nici nu era nevoie. Dumneata eşti un prieten vechi de-al 
mamei. Atâta lucru mi-a spus şi ea. Dar ai fost îndrăgostit 
de ea şi nu ţi-a trecut nici până în ziua de azi, şi te aşteptai 
ca eu să arăt cum arăta ea în tinereţe, aşa că atunci când 
m-ai văzut te-ai crispat şi te-ai tras un pas înapoi. 

— Chiar aşa am făcut? A fost chiar atât de evident şocul? 

— A fost un gest imperceptibil, pentru că dumneata eşti un 
om politicos şi te-ai străduit să-l reprimi, dar gestul a existat 
totuşi. Eu l-am remarcat cu uşurinţă. Apoi ochii dumitale s- 
au întors spre mama şi apoi din nou spre mine. A mai fost şi 
tonul pe care mi-ai adresat primele cuvinte. Totul a fost cât 
se poate de evident. Te gândeai că nu semăn deloc cu mama 
şi ai fost foarte dezamăgit. 

Genarr se rezemă de speteaza fotoliului şi spuse: 

— Dar asta este minunat. 

Şi o mare bucurie lumină chipul Marlenei. 

— Dumneata chiar crezi ceea ce spui, domnule 
Comandant. Chiar crezi. Nu te-ai supărat. Nu te simţi jenat. 
Te bucură. Eşti primul, primul. Nici măcar mamei nu-i 
place. 

— Nu are importanţă dacă-ţi place sau nu. Este total 
irelevant când te confrunţi cu extraordinarul. De câtă 
vreme eşti capabilă să interpretezi limbajul gesturilor atât 
de bine, Marlene? 


— Dintotdeauna, dar, pe măsură ce a trecut timpul, am 
devenit din ce în ce mai bună. Cred că oricine ar putea s-o 
facă dacă ar urmări oamenii cu atenţie şi s-ar gândi puţin. 

— Nu e chiar aşa, Marlene. Nu oricine poate. Să nu crezi 
asta. Şi spui că încă o mai iubesc pe mama ta. 

— N-am nici o îndoială în privinţa asta, domnule 
Comandant. Când eşti lângă ea, te trădezi cu fiecare 
privire, cu fiecare cuvânt, cu fiecare tresărire. 

— Crezi că ea bagă de seamă? 

— 'Te bănuieşte, dar doreşte să nu fie adevărat. 

Genarr privi în altă parte. 

— Niciodată n-a vrut. 

— E din cauza tatălui meu. 

— Ştiu. 

Marlene ezită. 

— Dar cred că greşeşte. Dacă te-ar putea vedea cum te 
văd eu acum... 

— Numai că din păcate nu poate. Dar este o mare bucurie 
pentru mine că tu poţi. Eşti minunată. 

Marlene roşi. 

— Chiar crezi asta! se miră ea din nou. 

— Bineînţeles. 

— Dar... 

— Nu te pot minţi, nu? Deci nici n-am să încerc. Chipul tău 
nu este frumos. Trupul tău nu este frumos. Dar tu eşti 
minunată şi asta este cel mai important. Şi ştii foarte bine 
că vorbesc serios. 

— Da, ştiu, spuse Marlene surâzând, cu o astfel de fericire 
în ochi încât până şi chipul ei parcă se iluminase şi radia 
frumuseţe. 

Genarr surâse la rândul său şi spuse: 

— Acum putem discuta despre Guvernatorul Pitt? Acum, 
că ştiu ce tânără neobişnuit de perspicace eşti, este cu atât 
mai important să avem această discuţie. Vrei? 

— Da, unchiule Siever, replică Marlene surâzând calm şi 
aşezându-şi mai bine mâinile în poală. Nu te superi dacă-ţi 


spun aşa, nu? 

— Câtuşi de puţin. De fapt, sunt onorat. Acum povesteşte- 
mi despre Guvernatorul Pitt. Mi-a trimis instrucţiuni cum că 
trebuie să-i acord mamei tale tot sprijinul şi să-i pun la 
dispoziţie tot echipamentul nostru astronomic. De ce oare? 

— Mama doreşte să facă nişte măsurători de mare precizie 
ale mişcării stelei Nemesis faţă de alte stele, iar Rotor nu 
oferă o bază destul de stabilă pentru acest lucru. Erythro va 
fi mult mai bună ca bază. 

— Proiectul ăsta al ei este recent? 

— Nu, unchiule Siever. Din câte mi-a spus mie, încearcă de 
mult să adune datele necesare. 

— Atunci de ce nu a cerut mama ta să vină pe Erythro mai 
demult? 

— A cerut, dar Guvernatorul Pitt a refuzat-o. 

— Şi acum de ce a fost de acord? 

— Pentru că voia să scape de ea. 

— Sunt convins că a vrut să scape, dacă l-a tot sâcâit cu 
problemele ei astronomice. Dar cred că se plictisise de 
multă vreme de ea. De ce a expediat-o tocmai acum? 

Vocea fetei scăzu până la şoaptă. 

— Pentru că a vrut să scape de mine. 

14. PESCUITUL. 

Trecuseră cinci ani de la Plecare. Însă lui Crile Fisher nu-i 
venea să creadă că trecuseră într-adevăr numai cinci ani, 
de vreme ce lui i se părea că se scursese atât de mult timp 
de-atunci, infinit mai mult. Rotor nu aparţinea trecutului, ci 
unei alte vieţi - şi încă una pe care n-o putea rememora 
decât cu o neîncredere crescândă. Oare chiar trăise el 
acolo? Chiar avusese o soţie? 

Nu şi-o amintea clar decât pe fiică-sa, dar chiar şi asupra 
acestei amintiri plutea un element confuz, pentru că, 
uneori, avea impresia că şi-o amintea ca adolescentă. 

Bineînţeles, problema era mult accentuată de faptul că 
viaţa lui, în ultimii trei ani, de când Pământul descoperise 
Steaua Vecină, fusese foarte agitată. Fusese plecat în şapte 


Colonii diferite. Toate acestea erau locuite de oameni a 
căror piele avea aceeaşi culoare cu a lui, care vorbeau, mai 
mult sau mai puţin, aceeaşi limbă ca şi el şi care îi 
împărtăşeau, mai mult sau mai puţin, orientarea culturală. 
(Acesta era avantajul varietăţii de pe Pământ. Pământul 
putea furniza un agent care să fie asemănător ca aspect 
fizic şi bagaj cultural cu majoritatea populaţiei din orice 
Colonie.) 

Desigur, exista o limită a integrării sale într-o Colonie. 
Indiferent cât de bine se potrivea cu populaţia la nivel 
superficial, avea, totuşi, un accent numai al lui care-l 
diferenţia, nu putea suporta cu aceeaşi seninătate ca 
locuitorii Coloniei respective modificările de intensitate ale 
atracției gravitaţionle şi nici nu reuşea să plutească la fel ca 
ei în cazurile de gravitație mică. În fiecare Colonie pe care 
se ducea, se trăda, în diferite feluri, şi întotdeauna cei de 
acolo se retrăgeau uşor din relaţiile cu el, păstrând 
distanţa, deşi, în fiecare caz, trecuse prin carantină şi 
tratament medical înainte de a i se permite măcar intrarea 
în Colonia propriu-zisă. 

Fireşte, nu rămânea într-o Colonie decât câteva zile, 
uneori câteva săptămâni. Niciodată nu se aşteptase nimeni 
ca el să vrea să se stabilească acolo, cum făcuse pe Rotor. 
Dar, pe vremea aceea, Rotor dispunea de hiperasistenţă, iar 
de atunci încoace, Pământul se aflase în căutarea unor 
elemente de importanţă mai restrânsă, sau cel puţin el 
fusese trimis în misiuni de importanţă mai restrânsă. 

Acum, de exemplu, se întorsese de trei luni dintr-o 
Colonie. Nu se auzise nimic în legătură cu vreo nouă 
misiune şi nici nu era nerăbdător să primească vreuna. Era 
ostenit de atâta dezrădăcinare, de atâtea eşecuri de 
integrare, de atâta prefăcătorie cum că ar fi turist. 

Şi mai era şi Garând Wyler, vechiul său prieten şi coleg, şi 
el proaspăt întors dintr-o Colonie, şi care îl privea fix, cu 
ochi obosiţi. Pielea întunecată a mâinii sale frumoase păru 


să lucească în lumină, când ridică braţul în aer o clipă, 
mirosindu-şi manşeta, pentru ca apoi să-l lase jos din nou. 

Fisher aproape că zâmbi. Cunoştea gestul, avusese şi elun 
astfel de tic. Fiecare Colonie avea mirosul său caracteristic, 
în funcţie de locul unde se aflau culturile agricole, de 
condimentele folosite în bucătăria tradiţională, de 
parfumurile preferate şi, mai ales, de natura utilajelor, 
echipamentelor şi lubrifianţilor folosiţi la scară industrială. 
Te obişnuiai repede cu acest miros şi nu-l mai luai în seamă, 
dar, la întoarcerea pe Pământ, mirosul Coloniei respective 
te însoțea încă un timp şi era uşor de detectat. Chiar dacă 
făceai baie, îţi spălai şi schimbai hainele, pentru ca alţii să 
nu observe, tot mai puteai simţi mirosul impregnat în 
propria-ţi piele, însoţindu-te. 

Fisher rosti: 

— Bine ai venit înapoi. Ei, cum a fost de data asta? 

— Ca de obicei. Oribil. Bătrânul Tanayama are dreptate. 
Dacă există ceva de care să se teamă toate Coloniile, acel 
ceva este varietatea. Nu vor deloc diferenţe de aspect 
exterior, gusturi şi mod de viaţă. Se autoselectează cu 
scopul de a obţine o populaţie uniformă şi sfârşesc prin a 
dispreţui orice altceva. 

Fisher replică: 

— Ai dreptate. Şi e mare păcat că aşa fac. 

— Ăsta e un fel şters şi sec de a o spune, ripostă Wyler. 
„Mare păcat.” „Vai, am spart farfuria. Mare păcat.” „Vai, mi 
s-a stricat holo-vizorul. Mare păcat.” Dar aici e vorba de 
omenire. E vorba de lunga luptă a Pământului de a găsi un 
mod de viaţă care să includă pe toată lumea, toate culturile, 
toate rasele. Nu este încă perfect acest mod de viaţă, dar 
dacă-l compari cu felul în care stăteau lucrurile acum un 
secol, e raiul... pe Pământ. Şi apoi, de cum avem şansa să 
populăm spaţiul cosmic, aruncăm totul la gunoi şi ne 
întoarcem direct în Evul Mediu. Iar tu spui „Mare păcat”. 
Halal reacţie la o astfel de tragedie enormă. 


— Sunt de acord cu ce spui, răspunse Fisher. Dar, dacă nu- 
mi poţi spune ce pot eu - practic - să fac pentru a îndrepta 
lucrurile, ce importanţă mai are cât de elocvent sunt în 
stare să descriu situaţia? Ai fost pe Akruma, nu? 

— Da, răspunse Wyler. 

— Ştiau de Steaua Vecină? 

— Bineînţeles. Din câte ştiu eu, vestea a ajuns de-acum în 
toate Coloniile. 

— Erau îngrijoraţi? 

— Câtuşi de puţin. De ce-ar fi? Au la dispoziţie mii de ani. 
Cu mult înainte ca Steaua Vecină să ajungă prin apropiere 
şi dacă aceasta va părea periculoasă, ceea ce nu e absolut 
sigur, ştii, vor putea pleca. Toţi pot pleca. Şi toţi admiră 
grozav Colonia Rotor. Abia aşteaptă să aibă ocazia să plece 
şi ei. 

Wyler se încruntase şi tonul său era amar. Continuă: 

— Vor pleca toţi, iar noi vom rămâne aici, blocaţi. Cum vom 
putea, oare, construi destule Colonii pentru opt miliarde de 
suflete şi apoi să trimitem aceste Colonii în spaţiu? 

— Parcă ai fi lanayama, aşa vorbeşti. La ce ne-ar folosi să-i 
urmărim pe toţi, să le descoperim planurile, să-i pedepsim 
sau să-i distrugem? Tot aici am rămâne, şi tot blocaţi. Dacă 
ar rămâne toţi alături de noi, ca nişte copii cuminţi, şi s-ar 
lăsa distruşi de Steaua Vecină împreună cu noi, ne-ar fi mai 
bine, crezi? 

— Eşti prea indiferent în privinţa asta, Crile. Tanayama 
este înfierbântat, iar eu sunt de partea lui. E suficient de 
înfierbântat ca să răscolească toată Galaxia dacă asta ne-ar 
ajuta să descoperim hiperasistenţa pe cont propriu. Şi-o 
doreşte pentru ca, astfel, să putem pleca pe urmele Coloniei 
Rotor şi să-i împrăştiem pe nemernici în spaţiu, dar, chiar 
dacă asta nu ne-ar sluji la nimic, tot vom avea nevoie de 
hiperasistenţă pentru a evacua cât se poate de mulţi 
pământeni înainte de a se dovedi că Steaua Vecină ne 
obligă să părăsim planeta. Aşa că tot ceea ce face lanayama 
este just, chiar dacă motivele sale nu sunt. 


— Şi, presupunând că descoperim hiperasistenţa şi apoi 
ne dăm seama că nu mai dispunem decât de timpul şi de 
resursele care ne-ar permite să expediem în spaţiu doar un 
miliard de pământeni, care ar fi cei care ar pleca? Şi ce se 
întâmplă dacă cei aflaţi la conducere încep să-i salveze doar 
pe ai lor? 

Wyler gemu: 

— Nu putem să gândim astfel. 

— Nu putem, fu Fisher de acord. Să ne bucurăm că vom fi 
morţi de mult, înainte de a se putea face cel mai infim 
început. 

— Dacă despre asta e vorba, spuse Wyler cu voce brusc 
scăzută la intensitatea şoaptei, cel mai infim început s-ar 
putea să fi fost deja făcut. Eu cred că suntem deja în 
posesia hiperasistenţei sau aproape de aceasta. 

Expresia lui Fisher trăda un profund cinism: 

— Ce te face să crezi asta? Visele? Intuiţia? 

— Nu. Cunosc o femeie a cărei soră cunoaşte pe cineva din 
personalul de conducere al Pământului. Ţi-e de ajuns? 

— Bineînţeles că nu. Va trebui să-mi spui mai mult de-atât. 

— Nu pot, Crile. Ascultă, mi-eşti prieten. Ştii că te-am 
ajutat să-ţi recapeţi poziţia în cadrul Biroului. 

Crile aprobă din cap. 

— Ştiu şi-ţi sunt recunoscător. Şi m-am străduit să-ţi 
întorc, din când în când, serviciul. 

— Aşa ai făcut şi-ţi sunt şi eu recunoscător. Dar ceea ce 
vreau să fac acum este să-ţi ofer nişte informaţii strict 
secrete şi pe care cred că le vei găsi importante şi 
folositoare. Te simţi în stare să accepţi situaţia, să le 
primeşti şi să nu mă implici pe mine deloc? 

— Sigur, ca întotdeauna. 

— Ştii, desigur, ce s-a făcut până acum. 

Fisher răspuse că da. Era genul acela de întrebare 
retorică, fără rost, la care nici nu era nevoie de un răspuns. 
Vreme de cinci ani, agenţii Biroului (iar în ultimii trei ani 
era şi Fisher printre ei) răscoliseră prin grămezile de 


resturi de informaţie ale Coloniilor. Răscoliseră prin 
gunoaie. 

Toate Coloniile lucrau, probabil, individual la descoperirea 
hiperasistenţei, ca şi Pământul, încă de când transpirase 
faptul că Rotor deţinea deja această tehnologie şi cu 
siguranţă de când Rotor dovedise că o deţinea părăsind 
Sistemul Solar. 

Se putea presupune că majoritatea Coloniilor, poate chiar 
toate, obţinuseră câte o părticică de informaţie în legătură 
cu ceea ce făcuse Rotor. Conform Acordului Deschis Asupra 
Ştiinţei, fiecare astfel de părticică ar fi trebuit dată pe faţă 
şi dacă toate părticelele ar fi fost puse la un loc ar fi 
însemnat, practic, hiperasistenţă pentru toată lumea. Dar 
se pare că pentru aşa ceva ar fi fost nevoie de prea mult din 
partea celor implicaţi în această problemă specială. Nu se 
putea şti ce efecte secundare avantajoase s-ar fi putut naşte 
odată cu noua tehnologie şi nici o Colonie nu se simţea în 
stare să abandoneze speranţa că ar putea fi prima 
cuceritoare a acestui teritoriu, câştigând astfel un 
important ascendent asupra celorlalţi. Aşa că fiecare 
Colonie păzea cu grijă ceea ce avea - dacă avea cât de cât 
ceva - şi nu era niciuna să aibă destul. 

lar Pământul însuşi, cu al său sofisticat Birou 'Terestru de 
Investigaţii, se uita de sus la toate Coloniile, imparţial. 
Pământul pescuia informaţii, iar Fisher*, în mod neaşteptat 
adecvat, era unul dintre pescari. 

Wyler rosti rar: 

— Am reuşit să punem cap la cap tot ceea ce avem şi se 
pare că e destul. Vom obţine în scurt timp secretul 
călătoriilor hiperasistate. Şi cred că vom porni spre Steaua 
Vecină. N-ai vrea să faci şi tu parte dintre cei care vor porni 
într-acolo? 

— De ce aş vrea, Garând? Presupunând că o astfel de 
călătorie ar avea loc, aspect de care mă îndoiesc. 

— Eu sunt aproape sigur că va avea loc. Nu-ţi pot spune 
de unde ştiu, dar, crede-mă pe cuvânt, e o sursă de 


încredere. Şi mi se pare firesc să vrei să iei parte la această 
călătorie. Ţi-ai putea vedea soţia. Sau dacă nu pe ea, 
copilul. 

Fisher se foi agitat. I se părea că a ajuns să-şi petreacă 
jumătate din timp încercând să nu se gândească la ochii 
aceia. Marlene trebuie că avea şase ani acum şi, probabil, 
vorbea la fel de măsurat şi de sigură pe ea ca şi Roseanne. 
Şi probabil că-i citea pe oameni, ca şi Roseanne. Spuse: 

— Vorbeşti aiurea, Garând. Chiar dacă s-ar pune, cu 
adevărat, la cale o astfel de călătorie, ce motive ar avea 
puterea să mă lase să iau şi eu parte la ea? Ar trimite, 
probabil, specialişti. Şi apoi, dacă există cineva pe care 
Bătrânul să vrea neapărat să-l ţină de-o parte, eu sunt 
acela. M-o fi primit el să lucrez din nou pentru Birou, mi-o fi 
dat el diverse misiuni, dar ştii ce gândeşte despre eşecuri, 
iar eu am avut, cu siguranţă, un eşec cu misiunea pe Rotor 
şi asta l-a dezamăgit. 

— Da, dar tocmai ăsta e esenţialul; că ai fost pe Rotor. Asta 
te face specialist. Şi dacă vrea într-adevăr să-i urmărească 
pe rotorieni, cum ar putea să nu includă în echipă un 
pământean care a trăit patru ani pe Rotor? Cine i-ar 
înţelege mai bine pe rotorieni, cine ar şti cum să-i ia, mai 
bine ca tine? Cere audienţă. Fă-l să înţeleagă acest aspect, 
dar ţine minte; nu ştii nimic despre faptul că am fi deja în 
posesia hiperasistenţei. Vorbeşte doar la modul general, 
despre diverse posibilităţi. Şi nu pomeni de mine, în nici un 
caz nu vreau să fiu băgat în chestia asta. Nici eu n-ar trebui 
să ştiu tot ce ţi-am spus. 

Fisher se încruntă gânditor. Să fie oare cu putinţă? Nici nu 
îndrăznea să spere. 

În ziua următoare, pe când Crile încă se mai întreba dacă 
să-şi asume riscul de a cere o audienţă la Tanayama, 
hotărârea fu luată de altcineva în locul lui. Fu chemat. 

Un simplu agent este rareori chemat de Director în 
persoană. Există adjuncţi din belşug, care să se ocupe de 
aşa ceva. lar dacă, într-adevăr, un agent de rând este 


chemat de Bătrân, aproape niciodată nu-i semn bun. Aşa că 
agentul Crile Fisher se pregăti cu resemnare posomorâtă 
să primească vestea că a fost numit inspector la vreo 
fabrică de îngrăşăminte naturale. 

Tanayama ridică privirea spre Fisher, stând în spatele 
biroului său. Acesta îl mai văzuse numai arareori şi pentru 
un timp foarte scurt în cei trei ani de când Pământul 
descoperise Steaua Vecină, dar Bătrânul părea neschimbat. 
De atâta timp era scund şi smochinit încât părea că nu mai 
rămăsese loc fizic pentru vreo schimbare. Nu păliseră în 
intensitate nici privirile pătrunzătoare şi nici rictusul veşted 
al gurii. Ar fi putut chiar să poarte aceleaşi haine ca în urmă 
cu trei ani, într-atât era de convins Fisher că nu se 
schimbase deloc. 

Dar chiar dacă şi vocea aspră rămăsese aceeaşi, tonul pe 
care îi vorbi Tanayama fu surprinzător. Se părea că, în 
ciuda probabilității astronomice a unei veşti cel puţin 
neplăcute, Bătrânul îl chemase totuşi să-l laude. 

Tanayama spuse, cu felul său ciudat, dar nu în întregime 
neplăcut, de a deforma sonoritatea englezei planetare: 

— Fisher, te felicit. Am vrut să auzi asta chiar de la mine. 

Fisher, rămas în picioare (nu fusese invitat să ia loc), reuşi 
să-şi reprime mica tresărire de surpriză. Directorul 
continuă: 

— Nu ne putem permite o sărbătorire publică, o paradă cu 
lasere, o procesiune holografică. Natura lucrurilor n-o 
permite. Dar eu pot să-ţi spun că te felicit. 

— Îmi este suficient, domnule Director, răspunse Fisher. 
Vă mulţumesc. 

Tanayama se holbă la Fisher cu ochii săi înguşti. În cele din 
urmă, întrebă: 

— Asta e tot ce ai de spus? Nu ai întrebări? 

— Presupun, domnule Director, că îmi veţi spune ceea ce 
este necesar să ştiu. 

— Dar eşti agent, eşti un agent capabil. N-ai aflat singur 
nimic? 


— Nimic, domnule Director. Nu caut să aflu decât ceea ce 
am instrucţiuni să aflu. 

Tanayama înclină aproape imperceptibil din capul său 
micuţ. 

— Un răspuns foarte corect, dar eu eram în căutare de 
răspunsuri incorecte. Ce ai dedus, atunci? 

— Păreţi mulţumit de mine, domnule Director, de aceea 
poate că ar putea fi vorba de informaţii aduse de mine, care 
s-au dovedit folositoare. 

— În ce privinţă? 

— Nu cred că ar exista ceva care să vi se pară mai util la 
ora actuală decât obţinerea tehnologiei de hiperasistenţă. 

Tanayama mimă fără glas „A-ha”. 

— Şi apoi? Presupunând că aşa este, care ar fi următorul 
pas? 

— Călătoria spre Steaua Vecină. Găsirea Coloniei Rotor. 

— Nimic mai bun decât asta? Asta e tot ce-ar fi de făcut? 
Nu vezi mai departe de atât? 

Ajuns în acest punct, Fisher hotărî că ar fi o prostie să nu- 
şi încerce norocul. Nici că se putea o ocazie mai bună. 

— Un singur lucru poate fi mai bun decât atât: ca atunci 
când prima navă pământeană pleacă din Sistemul Solar 
folosind tehnologia de hiperasistenţă, să fiu şi eu pe ea. 

Fisher nici nu sfârşise de rostit întreaga frază şi ştiu că 
pierduse pariul, în orice caz că nu câştigase. Chipul lui 
Tanayama se întunecă. Spuse cu un ton brutal şi imperativ: 

— Stai jos! 

Fisher auzi mişcarea lină a scaunului în spatele său, 
rostogolindu-se spre el la vorbele lui Tanayama, vorbe pe 
care motorul computerizat al acestuia le putea înţelege. 
Fisher se aşeză fără a privi în spate ca să se asigure că 
scaunul era într-adevăr acolo. Ar fi cumplit de nepoliticos, o 
insultă, şi în clipa de faţă nu-şi putea permite cu nici un preţ 
să-l insulte pe Tanayama. 

— De ce vrei să te afli pe acea navă? întrebă Directorul. 


Cu efort, Fisher reuşi să-şi ţină vocea sub control, făcând-o 
să sune liniar: 

— Domnule Director, am o soţie pe Rotor. 

— O soţie pe care ai părăsit-o în urmă cu cinci ani. Crezi că 
te-ar primi cu bucurie înapoi? 

— Domnule Director, am un copil. 

— Avea doar un an când ai plecat. Crezi că ştie că are un 
tată? Crezi că îi pasă? 

Fisher rămase tăcut. Se gândise şi el la toate astea, iar şi 
iar. lanayama aşteptă un timp, apoi reluă: 

— Numai că nu va fi nici o călătorie spre Steaua Vecină. 
Nu va fi nici o navă pe care să fii şi tu. 

Din nou, Fisher fu nevoit să-şi reprime surpriza. 

— lertaţi-mă, domnule Director, spuse el. N-aţi spus nici o 
secundă că suntem în posesia hiperasistenţei. Aţi spus 
„Presupunând că aşa este”, ar fi trebuit să remarc această 
exprimare. 

— Da, ar fi trebuit, într-adevăr. Aşa ar trebui să faci 
întotdeauna. Cu toate acestea, avem tehnologia de 
hiperasistenţă. Acum ne putem mişca prin spaţiul cosmic 
întocmai cum a făcut-o şi Rotor şi o vom face de îndată ce 
construim o navă şi ne asigurăm că are designul adecvat şi 
toate caracteristicile funcţionale. Crezi că ar trebui să ne 
îndreptăm spre Steaua Vecină? 

Fisher răspunse precaut: 

— Ar fi, bineînţeles, una dintre opţiuni, domnule Director. 
— Una inutilă. Gândeşte-te bine, omule. Steaua Vecină se 
află la peste doi ani-lumină distanţă. Oricât de pricepuţi am 

deveni în utilizarea noii tehnologii, vom avea nevoie de 
peste doi ani ca să ajungem acolo. Teoreticienii noştri mi-au 
explicat că hiperasistenţa permite unei nave să 
călătorească la viteze superluminice pentru perioade scurte 
- cu cât mai mare viteza, cu atât mai scurtă perioada - 
rezultatul fiind că nu poate atinge vreun punct din spaţiu 
mai repede decât ar face-o o rază de lumină, care ar fi 
pornit din acelaşi loc cu nava. 


— Dar dacă într-adevăr aşa €... 

— Dacă aşa e, ai fi obligat să rămâi pe o navă cosmică, 
închis într-un spaţiu restrâns împreună cu numeroşi alţi 
membri ai echipajului, pentru doi ani. Crezi că ai suporta 
aşa ceva? Ştii prea bine că navele mici nu au făcut niciodată 
drumuri lungi. Ce ne trebuie nouă acum este o Colonie, o 
structură destul de mare ca să ofere un mediu rezonabil, ca 
Rotor. Ştii cât ar putea dura până să avem aşa ceva? 

— N-aş putea spune, domnule Director. 

— Peste zece ani, dacă totul merge bine, dacă nu 
întâmpinăm piedici, obstacole neprevăzute. Reţine, te rog, 
că n-am mai construit o Colonie de aproape un secol. Toate 
Coloniile mai noi au fost construite de alte Colonii. Dacă ne 
apucăm din senin să construim una, vom atrage atenţia 
tuturor Coloniilor şi asta n-avem voie să facem. Şi dacă 
apoi, o astfel de Colonie poate fi construită şi echipată cu 
hiperasistenţă şi trimisă spre Steaua Vecină într-o călătorie 
de peste doi ani, ce-ar face ea odată ajunsă acolo? Va fi 
vulnerabilă şi uşor de distrus dacă Rotor şi-a construit nave 
de război, şi şi-a construit în mod sigur. Rotor are, probabil, 
mai multe nave de război decât am putea lua cu noi pe 
Colonia cu care am călători. La urma urmei, sunt acolo de 
trei ani deja, iar când am ajunge noi ar fi de peste 
doisprezece ani. Ne vor spulbera în spaţiu de la prima 
vedere. 

— În acest caz, domnule Director... 

— Nu mai este necesar să ghiceşti şi să deduci nimic, 
agent Fisher. În acest caz, avem nevoie de tehnologia 
călătoriilor hiperspaţiale, aşa încât să putem călători pe 
orice distanţe dorim, într-un timp cât de scurt dorim. 

— lertaţi-mă, domnule Director, dar este cu putinţă aşa 
ceva? Chiar şi numai teoretic? 

— Asta nu putem şti eu sau tu. Avem nevoie de oameni de 
ştiinţă care să se concentreze asupra problemei şi nu-i 
avem. De un secol şi mai bine, inteligenţa Pământului se 
scurge lent în Colonii. Trebuie să inversăm acest proces. Va 


trebui să prădăm, într-un fel sau altul, Coloniile şi să-i 
convingem pe cei mai buni fizicieni şi ingineri să vină pe 
Pământ. Le putem oferi destul de mult, dar trebuie 
procedat cu grijă. Nu putem dezvălui prea mult, înţelegi, 
altfel Coloniile vor încerca să ne blocheze. Ei bine, acum... 

Făcu o pauză şi-l cântări gânditor pe Fisher. Acesta se foi 
crispat şi rosti: 

— Ei bine, domnule Director? 

— Fizicianul pe care am pus ochii este un anume I.A. 
Wendel, care mi s-a spus că este cel mai bun specialist în 
hiperspaţiu din Sistemul Solar... 

— Specialiştii în hiperspaţiu de pe Rotor au descoperit 
hiperasistenţa. Fisher nu rezistă tentaţiei de a-şi strecura în 
glas un ton sec. 

Tanayama se făcu că nu aude. Continuă: 

— Descoperirile lor se pot datora unor accidente fericite; o 
minte inferioară poate face progrese pe bâjbâite, în timp ce 
una superioară îşi consacră timpul aşezării unei fundaţii 
solide. Asta s-a întâmplat adeseori în istorie. Şi apoi, Rotor 
nu deţine decât ceea ce s-a dovedit până la urmă a fi doar 
hiperasistenţă, posibilitatea de a călători cu viteza luminii. 
Eu vreau o posibilitate de a călători cu viteze 
superluminice, mult, mult mai mari decât viteza luminii. Şi-l 
vreau pe specialistul în hiperspaţiu despre care ţi-am 
vorbit, Wendel. 

— Şi doriţi să vi-l aduc eu? 

— S-o aduci. Este o femeie. Tessa Anita Wendel, de pe 
Adelia. 

— Aşa, deci. 

— De asta vrem să-ţi încredinţăm ţie această misiune. Se 
pare că - şi aici lanayama păru să radieze amuzament 
secret, deşi nimic de pe chipul său nu indica vreo expresie 
veselă - se pare că femeile te consideră irezistibil. 

Chipul lui Fisher luă culoarea cenuşie şi împietri. 

— lertaţi-mă, domnule Director, că vă contrazic, dar nu 
găsesc că este deloc aşa. 


— Cu toate acestea, rapoartele m-au convins. Wendel este 
o femeie între două vârste, are în jur de patruzeci de ani şi 
a fost divorțată de două ori. Nu cred că va fi greu de 
convins. 

— Să fiu cinstit, domnule Director, cred că este o misiune 
dezgustătoare şi, în aceste condiţii, cred că un alt agent ar 
putea fi mai potrivit. 

— Dar eu vreau să te duci tu. Dacă te temi că nu vei putea 
fi tu însuţi, înnebunitor de atractiv şi romantic ca de obicei, 
doar fiindcă o vei aborda cu privirea abătută şi strâmbând 
din nas, permite-mi să te ajut să-ţi placă misiunea aceasta, 
agent Fisher. Ai eşuat lamentabil pe Rotor, dar de-atunci 
încoace serviciile tale au compensat în parte eşecul 
respectiv. Acum ai ocazia să-l compensezi pe deplin. Dacă, 
pe de altă parte, nu te întorci cu această femeie, va fi un 
eşec mult mai serios decât cel de pe Rotor şi pe acesta nu-l 
vei mai putea vreodată compensa. Totuşi, nu vreau să fii 
mânat în misiune doar de sentimente de teamă. Am să 
încerc să-ţi ofer şi ţie o tentaţie către care să-ţi poţi canaliza 
aşteptările. Adu-o pe Wendel şi când vom fi construit nava 
superluminică şi o vom trimite spre Steaua Vecină, vei fi şi 
tu pe ea, dacă asta îţi doreşti. 

— Mă voi strădui să fac tot ce-mi stă în puteri, răspunse 
Fisher, şi aşa aş fi făcut şi dacă n-aş fi avut nici motive dea 
mă teme sau de a fi nerăbdător. 

— Un răspuns excelent, grăi Tanayama, lăsând la iveală un 
surâs subţire ca un tăiş de cuţit, un răspuns fără-ndoială 
bine exersat. 

Şi Fisher plecă, dându-şi seama, din ce în ce mai bine, că 
fusese trimis în cea mai importantă şi periculoasă misiune 
de pescuit din toată viaţa lui de până atunci. 

15. MALADIA. 

Eugenia Insigna îi surâse lui Genarr pe deasupra 
desertului. 

— Pari să duci o viaţă plăcută aici. 

Genarr surâse şi el. 


— Destul de plăcută, dar cam claustrată. Trăim pe o 
planetă enormă, dar suntem limitați la Dom. După o şedere 
aici, oamenii tind să devină foarte închişi, interiorizaţi. Când 
reuşesc să cunosc pe cineva cu adevărat interesant, pleacă 
după cel mult două-trei luni. În general, majoritatea celor 
de aici, din Dom, mă plictisesc, deşi probabil nu atât de mult 
cum îi plictisesc eu pe ei. lată de ce venirea ta şi a fetei tale 
ar fi fost un subiect de holoviziune, chiar dacă ai fi fost 
altcineva. Bineînţeles, de vreme ce eşti chiar tu... 

— Linguşitorule, spuse Insigna cu tristeţe. Genarr îşi drese 
vocea. 

— Marlene m-a avertizat, pentru binele meu, înţelegi, că 
nu l-ai uitat încă de tot pe... 

Dar Insigna îl întrerupse brusc: 

— Nu pot să spun că am remarcat să ne fi aflat în atenţia 
holoviziunii. Genarr se dădu bătut. Reveni la subiect: 

— Era o figură de stil. Plănuim o petrecere mâine seară, 
ocazie cu care te vom prezenta oficial şi toată lumea va 
avea şansa să te cunoască. 

— Şi să comenteze felul cum arăt şi cum voi fi îmbrăcată şi 
să rumege bârfele curente care circulă despre mine. 

— Sunt sigur de asta. Marlene va fi şi ea invitată, ceea ce 
înseamnă, presupun, că vei şti la final mult mai multe 
despre noi decât noi despre tine. Şi dintr-o sursă mult mai 
sigură. 

Insigna nu păru a se simţi în largul ei la această remarcă: 

— Marlene şi-a dat cumva în petec? 

— Adică mă întrebi dacă mi-a citit limbajul gesturilor? Da, 
să trăiţi. 

— l-am spus doar să n-o facă. 

— Nu cred că este ceva ce se poate reprima. 

— Ai dreptate. Nu poate. Dar i-am spus să nu-ţi spună 
despre asta. Înţeleg că ţi-a spus, totuşi. 

— Da. l-am ordonat s-o facă şi a trebuit să asculte ordinul 
comandantului Domului. 

— Îmi pare rău. Ştiu cât poate fi de jenant. 


— Dar n-a fost deloc. Nu pentru mine. Eugenia, te rog 
încearcă să înţelegi asta. Îmi place fata ta. Îmi place foarte 
mult. Am impresia că a avut o viaţă foarte neplăcută fiind o 
persoană care ştie prea multe şi pe care nimeni n-o 
agreează. Faptul că a ajuns totuşi să posede toate acele, 
cum le spui tu, virtuţi care ne împiedică să iubim pe cineva, 
este un miracol. 

— Te avertizez că te va secătui. Şi n-are decât 
cincisprezece ani. 

— Cred, răspunse Genarr, că există o lege care interzice 
mamelor să-şi aducă aminte cum erau când aveau şi ele 
cincisprezece ani. A pomenit în treacăt de un băiat, iar tu ar 
trebui să ştii că mâhnirea iubirii neîmpărtăşite este la fel de 
c udă la cincisprezece ani ca şi la douăzeci şi cinci, poate 
chiar mai crudă. Anii tăi de adolescentă poate c-au fost 
însoriţi, având în vedere aspectul tău fizic. Dar adu-ţi 
aminte că Marlene se află într-o poziţie foarte 
dezavantajată. Ştie că nu este frumoasă şi ştie că este 
inteligentă. Simte că inteligenţa ar trebui să compenseze cu 
vârf şi îndesat absenţa frumuseţii fizice, dar ştie şi că, în 
realitate, nu se întâmplă deloc astfel, aşa că închide în ea o 
furie neajutorată şi deznădăjduită despre care ştie, de 
asemenea, că nu foloseşte la nimic. 

— Ei bine, Siever, spuse Insigna încercând să-şi menţină 
un ton uşor de glumă în glas, eşti un psiholog grozav. 

— Ba deloc. Este însă un lucru pe care îl înţeleg. Am trecut 
şi eu prin asta. 

— Aşa... Insigna păru să fi rămas fără replică. 

— E în regulă, Eugenia. N-am intenţia să-mi plâng de milă 
şi nici nu încercam să te atrag în capcana compasiunii 
pentru un biet suflet rănit, pentru că nu mă consider astfel. 
Am patruzeci şi nouă de ani, nu cincisprezece sau douăzeci 
şi unu, şi m-am împăcat de mult cu mine însumi. Dacă aş fi 
fost chipeş şi prost când aveam cincisprezece sau douăzeci 
şi unu de ani, aşa cum mi-am dorit să fiu la acele vârste, 
acum n-aş mai fi fost fără-ndoială chipeş, dar prost aş fi 


rămas. Aşa că, dacă priveşti lucrurile la rece, pe termen 
lung, am obţinut o victorie şi tot astfel, sunt convins, vor sta 
lucrurile şi cu Marlene, dacă va exista un termen lung. 

— Ce vrei să spui cu asta, Siever? 

— Marlene mi-a povestit despre discuţia ei cu bunul nostru 
prieten comun Pitt, pe care l-a contrariat dinadins, ca să-l 
convingă să te trimită pe Erythro, fiindcă numai astfel ar fi 
putut scăpa şi de ea. 

— Nu sunt de acord cu această teorie, spuse Eugenia. Nu 
mă refer la partea cu manipularea lui Pitt, pentru că nu 
cred că Pitt este atât de uşor de manipulat. Mă refer la 
faptul că ar fi încercat s-o facă. Marlene a ajuns să creadă 
că poate manevra oamenii ca pe nişte marionete şi ar putea 
avea, din cauza asta, necazuri serioase în viitor. 

— Eugenia, n-aş vrea să te sperii, dar cred că Marlene a 
dat deja de necaz. Sau, cel puţin, Pitt s-ar putea să spere că 
va da în curând. 

— Hai, Siever, doar ştii că aşa ceva nu-i cu putinţă. O fi Pitt 
vehement în opinii şi permanent obsedat de a se impune, 
dar nu cred că este în stare de o ticăloşie. Nu cred că este 
în stare să vrea să se răzbune pe o adolescentă, numai 
pentru că aceasta a încercat să se joace puţin cu el. 

Cina luase sfârşit, dar luminile erau încă destul de scăzute 
în elegantul apartament al lui Genarr, iar Insigna reacţionă 
printr-o uşoară încruntare când Genarr se întinse după 
comutatorul ecranului de izolare pentru a-l declanşa. 

— Avem secrete, Siever? spuse ea cu un hohot forţat de 
râs. 

— Ei bine, Eugenia, da. Mă văd nevoit să fac din nou pe 
psihologul. Tu nu-l cunoşti pe Pitt cum îl cunosc eu. Eu i-am 
fost rival şi de aceea sunt aici. Şi de mine a vrut să scape. 
Dar, în cazul meu, a fost suficient să mă îndepărteze. În 
cazul Marlenei însă, asta s-ar putea să nu fie suficient. 

Alt hohot forţat de râs. 

— Haida-de, Siever. Ce tot spui acolo? 


— Ascultă-mă cu atenţie şi ai să înţelegi. Pitt este un tip 
foarte ascuns. Are o aversiune obsesivă faţă de oricine i-ar 
putea afla intenţiile. Faptul că merge pe un drum secret şi 
că îi trage şi pe alţii, neştiutori, după el, îi dă sentimentul 
puterii. 

— S-ar putea să ai dreptate. A păstrat secretul asupra 
stelei Nemesis şi m-a obligat şi pe mine să-l păstrez. 

— Are multe secrete, mult mai multe decât ştim eu sau tu, 
sunt sigur. Dar iată că apare Marlene, pentru care 
gândurile şi motivațiile ascunse ale oamenilor sunt limpezi 
ca lumina zilei. Nimănui nu-i place asta, iar lui Pitt mai 
puţin decât oricui. Aşa că o trimite aici, şi pe tine împreună 
cu ea, pentru că n-o putea trimite singură. 

— Bine. Şi ce-i cu asta? 

— Doar nu crezi că-şi doreşte să o vadă întorcându-se 
vreodată pe Rotor? 

— Dar asta e gândirea unui paranoic, Siever. Nu se poate 
să crezi că Pitt ar intenţiona, într-adevăr, s-o ţină într-un 
exil permanent. 

— Într-un fel, ar putea. Vezi, Eugenia, tu nu cunoşti istoria 
timpurie a Domului, aşa cum o cunosc numai eu şi Pitt. 
Cunoşti însă pasiunea lui Pitt pentru secrete, care şi-a croit 
drum până şi aici. Trebuie să înţelegi de ce rotorienii s-au 
mulţumit de atâta vreme numai cu Domul şi nu au făcut 
încercarea de a coloniza planeta. 

— Mi-ai explicat. Caracterul luminii... 

— Aceea este explicaţia oficială, Eugenia. Uită de lumină, 
este ceva cu care probabil că ne-am putea obişnui. 
Gândeşte-te, însă, de ce altceva dispunem: o lume cu o 
gravitație normală, cu o atmosferă respirabilă, cu o gamă 
plăcută de temperaturi, cu o ciclicitate sezonieră care 
aminteşte de Pământ, fără forme de viaţă mai evoluate de 
stadiul procariotelor, iar acestea neprezentând vreun 
pericol de infecţie pentru noi. Şi totuşi, nu facem nici o 
mişcare de a coloniza această lume, nici măcar într-o 
manieră limitată. 


— Ei bine, atunci, de ce nu? 

— În zilele de început ale Domului, oamenii erau liberi să 
iasă afară să exploreze. Nu-şi luau măsuri speciale de 
precauţie, respirau aerul, beau apa. 

— Da? 

— Iar unii s-au îmbolnăvit. Psihic. Incurabil. Nu au 
înnebunit violent, dar au... divorţat de realitate. Starea 
unora s-a îmbunătăţit în timp, dar niciunul, din câte ştiu eu, 
nu s-a însănătoşit complet. Se pare că afecțiunea nu este 
contagioasă, iar pacienţii sunt sub tratament pe Rotor, în 
secret. 

Eugenia se încruntă. 

— Nu cumva născoceşti acum toate astea, Siever? Eu n-am 
auzit niciodată nimic de felul ăsta. 

— Încă o dată îţi amintesc de pasiunea lui Pitt pentru 
secrete. Asta nu era ceva ce ai fi avut tu nevoie să ştii. Nu 
avea nici o legătură cu domeniul tău de activitate. Era ceva 
ce eu trebuia să cunosc, fiindcă am fost trimis aici să-i dau 
de capăt. Dacă aş fi eşuat, s-ar fi putut să fi fost nevoie să 
părăsim planeta de-a binelea şi un val de teamă şi 
dezamăgire ne-ar fi copleşit pentru totdeauna. 

— Rămase tăcut o vreme, apoi reluă: N-ar trebui să-ţi spun 
toate astea. Într-un fel, acum îmi încalc jurământul pe care 
l-am depus când am fost numit comandant al Domului. Dar 
o fac totuşi, de dragul Marlenei... 

Chipul Eugeniei fu luat în stăpânire de o umbră de adâncă 
îngrijorare. 

— Ce spui tu, de fapt? Că Pitt... 

— Îţi spun că Pitt ar fi putut spera ca Marlene să 
contracteze ceea ce noi numim maladia erythrotică. N-ar 
ucide-o. Nici măcar n-ar îmbolnăvi-o în sensul de bază al 
cuvântului, dar i-ar afecta în suficientă măsură creierul ca 
să-i compromită total harul acesta ciudat cu care este 
înzestrată şi poate tocmai asta vrea şi Pitt. 

— Dar asta este oribil, Siever. De neconceput. Să supui un 
copil la... 


— Eu nu spun că se va întâmpla, Eugenia. Pitt nu va obţine 
neapărat ceea ce vrea. De îndată ce am ajuns aici, am avut 
grijă să introduc metode severe de protecţie. Nu ieşim în 
afara Domului decât în echivalentul unor costume de 
protecţie şi nici nu rămânem afară prea mult. Au fost 
îmbunătăţite şi procedurile de filtrare ale Domului. De când 
am instituit aceste măsuri, n-am mai avut decât două 
cazuri, ambele destul de uşoare. 

— Dar ce provoacă această maladie, Siever? 

Genarr râse scurt dar nu cu veselie. 

— Nu ştim. Asta e cel mai rău. Pentru că, din cauza asta, 
nici nu ne putem pune la punct mai bine mecanismul de 
apărare. Experimentele laborioase care s-au făcut par să 
indice că nici în aer, nici în apă nu există nimic care să 
poată justifica apariţia bolii. Nici în sol nu s-a găsit nimic, la 
urma urmei avem solul şi aici în Dom, nu putem fără el. 
Avem şi apa şi aerul, filtrate corespunzător. Cu toate 
acestea, mulţi oameni au respirat aerul natural de pe 
Erythro şi au băut apa nefiltrată de afară cu multă 
îndrăzneală şi n-au dat nici un semn de boală. 

— Atunci trebuie că or fi de vină procariotele. 

— Nu se poate. Cu toţii le-am ingerat sau inspirat 
accidental şi au fost folosite şi în experimente pe animale. 
Nu s-a întâmplat nimic. Şi apoi, dacă procariotele ar fi de 
vină, maladia ar trebui să fie contagioasă şi, aşa cum am 
spus, nu este. Am făcut experimente şi cu radiaţia de pe 
Nemesis, dar nici asta nu pare să fie nocivă. Mai mult, o 
dată, numai o dată, cineva care nu ieşise niciodată afară a 
contractat maladia în interiorul Domului. Este un mister. 

— Nu ai nici o ipoteză? 

— Eu? Nu. Eu sunt fericit că, deocamdată, pare să se fi 
oprit. Cu toate acestea, atâta vreme cât rămânem ignoranţi 
în ceea ce priveşte adevărata natură şi cauză a maladiei, nu 
putem fi siguri că nu se va declanşa din nou. A existat o 
părere... 

— Care? 


— Un psiholog mi-a prezentat această opinie a lui într-un 
raport şi eu am transmis-o mai departe lui Pitt. Susţinea că 
toţi cei care au contractat maladia aveau ceva în comun: 
mai multă imaginaţie, o gândire mai neobişnuită decât cei 
rămaşi sănătoşi. Erau mai inteligenţi, mai creativi, mai 
aparte. Ipoteza susţinea că, indiferent de cauza care 
declanşa maladia, creierele mai ieşite din comun, minţile 
mai remarcabile erau mai puţin rezistente şi mai uşor de 
atacat. 

— Şi crezi că e posibil? 

— Nu ştiu. Problema este că nu există nici o altă distincţie 
între cei care s-au îmbolnăvit şi cei care nu. Au fost atinse 
ambele sexe, maladia nu pare a avea nici o prejudecată 
clară în privinţa vârstei, educaţiei sau caracteristicilor fizice 
generale. Desigur, victimele alcătuiesc un eşantion destul 
de restrâns, aşa că statisticile nu sunt nici cuprinzătoare, 
nici convingătoare. Pitt a fost de părere că ipoteza 
creierelor neobişnuite ar avea ceva în ea şi, în anii din 
urmă, pe Erythro n-a mai venit nimeni care să nu fi fost 
destul de banal ca nivel de inteligenţă, nu prost, dar nici 
strălucitor, înţelegi. Ca mine. Eu sunt exemplul ideal de 
imunitate la maladie, un creier obişnuit. Nu? 

— Lasă, Siever, nu eşti... 

— Pe de altă parte, adăugă Genarr fără să-i mai asculte 
protestele, aş zice că Marlene are un creier remarcabil de 
ieşit din comun. 

— Da, aşa este, începu Eugenia. Înţeleg unde vrei să 
ajungi. 

— Este, aşadar, posibil ca atunci când Pitt a descoperit că 
Marlene are abilitatea pe care o are şi că vrea să vină pe 
Erythro, să fi înţeles că n-avea de făcut decât să fie de 
acord cu cererea ei pentru a scăpa de o minte pe carea 
recunoscut-o, imediat, ca periculoasă. 

— Este evident, atunci, că ar trebui să plecăm, să ne 
întoarcem pe Rotor. 


— Da, numai că sunt destul de sigur că Pitt vă poate 
împiedica, măcar pentru o vreme. Ar putea insista în ideea 
că măsurătorile pe care ai venit să le faci sunt de o 
importanţă vitală şi trebuie neapărat făcute, iar tu nu vei 
putea folosi maladia ca scuză. lar dacă vei încerca, te va 
reţine pentru un examen medical sever. Sugestia mea este 
să încerci să-ţi termini măsurătorile cu pricina cât mai 
repede cu putinţă, iar în ceea ce-o priveşte pe Marlene, 
vom lua toate măsurile de precauţie posibile. Maladia a 
încetat deocamdată, iar ipoteza că minţile ieşite din comun 
sunt, în mod special, vulnerabile este doar atât, o ipoteză, 
nimic mai mult. Nu avem motive să ne temem că n-o să fie 
totul bine. O putem păstra pe Marlene în siguranţă şi ne 
putem strecura pe sub nasul lui Pitt. Ai să vezi. 

Insigna se uită la Genarr cu o privire fixă care parcă nici 
nu-l vedea şi cu stomacul crispându-i-se din ce în ce mai 
aprig. 

16. HIPERSPAŢIU. 

Adelia era o Colonie plăcută, mult mai plăcută decât fusese 
Rotor. 

Până acum, Crile Fisher mai fusese pe încă şase Colonii în 
afară de Rotor şi toate se dovediseră a fi mai plăcute. (Făcu 
o pauză pentru a trece în revistă lista numelor lor şi oftă. 
Erau de fapt şapte, nu şase. Începuse să le piardă şirul. 
Poate că toate astea se dovedeau a fi prea mult pentru el.) 
Dar oricare ar fi fost numărul lor, Adelia era de departe cea 
mai plăcută pe care o vizitase. Poate nu fizic. Rotor fusese o 
Colonie mai veche, una care reuşise să-şi clădească un 
ansamblu de tradiţii, cum s-ar zice. Avea un aer de 
eficienţă, fiecare ins părea să-şi cunoască exact locul şi 
atribuţiile, să fie mulţumit de ele şi să-şi vadă cu succes de 
treabă. 

Desigur, 'Tessa era, aici, pe Adelia - Tessa Anita Wendel. 
Crile nu împinsese lucrurile prea departe în această 
privinţă, nici nu ajunsese încă s-o cunoască, poate pentru că 
portretul pe care i-l făcuse Tanayama, ca irezistibil din 


punctul de vedere al femeilor, îl zdruncinase. Oricât de 
mare ar fi fost intenţia de ironie (sau de sarcasm) din 
această apreciere, ea îl obliga, aproape fără voia lui, s-o ia 
mai uşor. Un fiasco acum ar fi părut de două ori mai rău în 
ochii cuiva care-l credea, oricât de nesinceră ar fi fost 
această părere, un cuceritor. 

Abia la două săptămâni după ce se stabilise în Colonie 
reuşi Fisher s-o vadă. Era un continuu motiv de mirare 
pentru el să constate că în Colonii puteai întotdeauna să 
aranjezi să vezi pe oricine. Toată experienţa sa nu fusese 
suficientă pentru a-i permite să se acomodeze cu 
dimensiunile reduse ale Coloniilor, cu numărul mic de 
locuitori, cu felul în care toată lumea cunoştea pe toată 
lumea dintr-un anumit cerc social - pe toată lumea - şi 
aproape pe toţi cei din afara cercului respectiv. 

Când, în cele din urmă, o văzu, lessa Wendel se dovedi a fi 
destul de impresionantă. Descrierea lui Tanayama, conform 
căreia Tessa Anita Wendel era o femeie între două vârste, 
divorțată de două ori - rictusul buzelor sale îmbătrânite 
când spusese toate acestea, de parcă l-ar fi aruncat pe 
Fisher într-o misiune neplăcută, cu bună ştiinţă - toate 
construiseră în imaginaţia lui Fisher portretul unei femei 
severe, cu chipul împietrit, poate cu vreun tic nervos şi cu o 
atitudine cinică sau, poate, hămesită de bărbaţi. 

De la distanţa potrivită de la care o văzu, lessa nu păru 
deloc să corespundă acestui portret. Era aproape la fel de 
înaltă ca el, cu părul negru, drept. Părea energică şi 
zâmbea cu uşurinţă, era evident. Hainele îi erau simple, 
creând o senzaţie de prospeţime, de parcă s-ar fi străduit 
cu tot dinadinsul să evite orice ornament. Se păstrase 
zveltă şi silueta ei avea încă un aer surprinzător de 
tineresc. Fisher se trezi întrebându-se de ce divorțase de 
două ori. Era gata să-şi închipuie că ea fusese cea care se 
plictisise de bărbaţi, mai degrabă decât invers, deşi bunul 
simţ îi spunea că incompatibilitatea putea afecta un cuplu în 
ciuda tuturor probabilităților. 


El trebuia să fie prezent la o manifestare socială la care 
avea şi ea să ia parte. Existaseră unele dificultăţi, el fiind 
pământean, dar în orice Colonie existau oameni aflaţi, într-o 
măsură mai mică sau mai mare, în solda Pământului. Unul 
dintre ei avea să aibă grijă în mod sigur ca Fisher să fie 
lansat, ca să folosească termenul cu care majoritatea 
Coloniilor denumeau ritualul. 

Veni apoi şi clipa când el şi Wendel fură faţă în faţă şi ea îl 
măsură gânditoare cu privirea, parcurgându-l lent de sus în 
jos şi apoi de jos în sus, pentru ca, apoi, să urmeze 
inevitabila replică: 

— Sunteţi de pe Pământ, nu-i aşa, domnule Fisher? 

— Într-adevăr, doamnă Wendel. Şi îmi pare nespus de rău 
de asta, dacă originea mea vă deranjează. 

— Nu mă deranjează. Presupun că aţi fost decontaminat. 

— Am fost. Aproape mortal, aş zice. 

— Şi de ce aţi înfruntat procesul de decontaminare ca să 
veniţi aici? 

lar Fisher răspunse, fără a o privi prea direct, dar cu 
atenţia concentrată pentru a surprinde efectul vorbelor 
sale: 

— Pentru că mi s-a spus că femeile adeliene sunt 
neobişnuit de frumoase. 

— Şi presupun că acum vă veţi întoarce şi veţi nega acest 
ZVon. 

— Dimpotrivă, tocmai mi-a fost confirmat. 

Ea spuse: 

— Sunteţi culant, ştiţi? 

Fisher nu avea idee ce înseamnă „culant” în argoul 
adelian, dar Wendel zâmbea, aşa că îşi spuse, în sinea lui, că 
primul schimb de replici decursese mulţumitor. 

Oare pentru că ar fi fost el irezistibil? Brusc îşi aminti că 
niciodată nu încercase să fie irezistibil cu Eugenia. Nu 
urmărise atunci decât o modalitate de a fi lansat în dificila 
societate rotoriană. 


„Societatea adeliană nu era atât de dificilă însă”, hotări 
Fisher, dar îşi zise şi că ar fi mai bine să nu-şi elaboreze 
prea mult maniera irezistibilă. Şi totuşi, rămas singur, îşi 
surâse cu tristeţe. 

O lună mai târziu, Fisher şi Wendel se simțeau fiecare 
destul de relaxat în prezenţa celuilalt pentru a-şi petrece 
câteva ceasuri împreună într-o sală de gimnastică de 
întreţinere, cu gravitație mică. Fisher aproape că savurase 
ocazia de a face puţin efort fizic, dar nu complet, pentru că 
nu reuşise niciodată să se adapteze atât de bine la 
gimnastica în regim de gravitație mică, încât să nu-l încerce 
o oarecare senzaţie de greață spaţială. Pe Rotor se acorda 
mai puţină atenţie unor astfel de lucruri, iar el fusese de 
regulă exclus din asemenea preocupări pentru că nu era 
originar de pe Rotor. (Fireşte, procedura nu era legală, dar 
obiceiul locului are deseori, prin obişnuinţă, mai multă 
putere ca legea.) 

Luară un lift până la un nivel superior de gravitație şi 
Fisher simţi cum i se potoleşte stomacul. Şi el şi Wendel 
erau îmbrăcaţi sumar, iar el avea impresia că ea era cel 
puţin tot atât de conştientă de trupul lui, pe cât era el de al 
ei. 

După duşuri, în halate, se retraseră amândoi într-un 
separeu, unde puteau comanda masa. Wendel remarcă: 

— Pentru un pământean, nu te descurci rău deloc, Crile, la 
gravitație mică. Îţi place pe Adelia? 

— Ştii bine că-mi place, 'Tessa. Un pământean nu se poate 
niciodată obişnui complet cu o lume mică, dar prezenţa ta 
este de natură să contrabalanseze multe dezavantaje. 

— Da. Este exact ce-ar spune un culant. Cum e Adelia în 
comparaţie cu Rotor? 

— Cu Rotor? 

— Sau cu vreo altă Colonie pe unde ai mai fost. Nu le pot 
înşira pe toate, Crile. 

Fisher se simţi pus în dificultate. 

— Ce-ai făcut, m-ai investigat? 


— Bineînţeles. 

— Sunt atât de interesant pentru tine? 

— Găsesc că oricine se dă în mod evident peste cap să se 
arate interesat de mine este interesant. Aş vrea să ştiu de 
ce-o faci. Fireşte, excluzând posibilitatea amorului fizic. 
Asta face oricum parte din natura lucrurilor. 

— Aşadar, de ce mă interesezi? 

— Da, ce-ar fi să-mi spui? De ce ai fost pe Rotor? Ai stat 
acolo destul timp pentru a te căsători şi a avea un copil şi 
apoi ai părăsit totul în grabă pentru a pleca. Te-ai temut că 
ai să fii nevoit să rămâi pe Rotor tot restul vieţii? Nu ţi-a 
plăcut acolo? 

Fisher încetase să se mai simtă pus în dificultate. Acum se 
simţea pus la zid. 

— De fapt, Rotor nu prea mi-a plăcut, răspunse el, pentru 
că nici eu nu le-am prea plăcut lor. Nu prea le plac 
pământenii, mai precis. Şi ai dreptate. N-am vrut să fiu 
nevoit să rămân tot restul vieţii acolo, ca cetăţean de mâna 
a doua. În alte Colonii suntem mult mai bine primiţi. Un 
exemplu ar fi Adelia. 

— Totuşi, Rotor avea un secret pe care încerca să-l 
păstreze, să nu-l dezvăluie Pământului, nu-i aşa? Ochii lui 
Wendel păreau plini de luminiţe jucăuşe de amuzament. 

— Un secret? Presupun că te referi la hiperasistenţă. 

— Da, cred că la asta mă refer. Şi presupun că asta căutai 
acolo. 

— Eu? 

— Da, sigur că tu. Ai reuşit? Vreau să spun: de asta te-ai 
căsătorit cu o savantă rotoriană, nu? Ea îşi sprijini faţa în 
pumni, cu coatele pe masă, şi se aplecă spre el. 

Fisher clătină din cap, răspunzând precaut şi stăpânit: 

— Nu mi-a spus niciodată nici cel mai mic cuvânt despre 
hiperasistenţă. 'Te înşeli mult în privinţa mea. 

Wendel se făcu că nu aude. 

— Şi acum vrei să obţii secretul de la mine, zise ea. Cum ai 
plănuit s-o faci? Intenţionezi să te căsătoreşti cu mine? 


— Dacă aş face-o, aş obţine ceva? 

— Nu. 

— Atunci se pare că nu se pune problema unei căsătorii, 
nu? 

— Păcat, spuse Wendel zâmbind. 

Fisher reluă: 

— Îmi pui aceste întrebări pentru că eşti specialistă în 
hiperspaţiu? 

— Asta ţi s-a spus că sunt? Acolo, pe Pământ, înainte de a 
veni aici? 

— Figurezi în Anuarul adelian al oamenilor de ştiinţă. 

— Aha, deci şi tu m-ai investigat. Ce pereche ciudată 
suntem. Şi ai observat că figurez în anuar ca fizician 
teoretician? 

— Am observat că există şi o listă a lucrărilor tale şi faptul 
că majoritatea cuprind cuvântul „hiperspaţială” în ele, 
pentru mine te face specialist în hiperspaţiu. 

— Da, dar cu toate astea, eu tot fizician teoretician sunt şi 
deci modalitatea mea de abordare a întregii probleme a 
hiperspaţiului este una pur teoretică. N-am încercat 
niciodată s-o pun în practică. 

— Dar Rotor a făcut-o. Te-a deranjat asta cumva? Mă 
întreb şi eu, aşa. La urma urmei, cineva de pe Rotor ţi-a 
luat-o înainte. 

— De ce m-ar deranja? Teoria e interesantă, punerea ei în 
practică, nu. Dacă ai fi citit mai mult din lucrările mele 
decât titlurile, ai fi descoperit că în ele eu afirm, de-a 
dreptul şi foarte limpede, că hiperasistenţa nu merită 
efortul de a o pune în practică. 

— Rotorienii au reuşit să trimită o navă în spaţiu şi au 
studiat stelele cu ajutorul ei. 

— Vorbeşti de Sonda Îndepărtată. Acest proiect a permis 
rotorienilor să măsoare unghiurile de paralaxă ale unui 
număr de stele relativ îndepărtate, dar crezi că asta a 
meritat efortul pe care l-au depus pentru realizarea 
proiectului? Cât de departe a ajuns Sonda Îndepărtată? La 


câteva luni-lumină distanţă. Nu prea departe. Iar la scara 
Galaxiei, poziţia extremă a Sondei Îndepărtate unită printr- 
o linie imaginară cu cea a Pământului nu reprezintă, totuşi, 
decât un biet punct. 

— Cu toate acestea, au realizat mai mult decât simpla 
trimitere a Sondei Îndepărtate în spaţiu, spuse Fisher. A 
plecat întreaga Colonie. 

— Da, e drept. Şi încă în '22, acum şase ani. Şi tot ce ştim 
despre ei este că au plecat. Atât. 

— Nu e destul? 

— Bineînţeles că nu. Unde s-au dus? Mai trăiesc? E posibil 
să fi supravieţuit? Oamenii n-au mai fost, până acum, 
complet izolaţi pe o Colonie. Au avut întotdeauna Pământul 
în vecinătate, alături de celelalte Colonii. Oare pot câteva 
zeci de mii de fiinţe omeneşti să supravieţuiască singure în 
Univers, numai cu o mică Colonie? Nu avem nici cea mai 
vagă idee dacă, din punct de vedere psihologic, aşa ceva 
este cu adevărat posibil. Părerea mea este că nu. 

— Îmi închipui că scopul lor a fost să găsească o lume pe 
care să se poată stabili. Nu cred că aveau de gând să 
rămână pentru totdeauna doar o Colonie. 

— Haida-de, ce lume puteau găsi? Sunt plecaţi de şase ani. 
Există doar două sisteme stelare la care ar fi putut ajunge 
până acum, de vreme ce hiperasistenţa nu-i poate ajuta să 
se deplaseze decât cu o viteză medie egală cu cea a luminii. 
Mă refer la Alpha Centauri, un sistem cu trei stele, aflat la 
4,3 ani-lumină distanţă, una dintre ele fiind o pitică roşie. 
Apoi, mai este Steaua lui Barnard, o pitică roşie singuratică, 
aflată la 5,9 ani-lumină de noi şi, în fine, un sistem de patru 
stele: una asemănătoare Soarelui, alta aproape 
asemănătoare Soarelui şi două pitice roşii. Cele două 
asemănătoare Soarelui fac parte dintr-un tandem relativ 
apropiat şi, de aceea, este prea puţin probabil să aibă vreo 
planetă ca Pământul, pe o orbită stabilă. Unde se vor duce 
mai departe? Nu vor reuşi, Crile. Îmi pare rău. Ştiu că soţia 


şi copilul tău au rămas pe Rotor, dar nu cred că vor 
supravieţui. 

Fisher îşi păstră calmul. El ştia ceva ce ea nu ştia. El ştia 
despre Steaua Vecină, numai că şi ea era tot o pitică roşie. 
Spuse: 

— Aşadar, eşti de părere că zborul interstelar este 
imposibil? 

— În sens practic, da, dacă nu mai există nimic în afara 
hiperasistenţei. 

— Vorbeşti de parcă ar trebui să mai existe şi altceva în 
afara hiperasistenţei, Tessa. 

— S-ar putea ca hiperasistenţa să fie tot ceea ce există. Nu 
cu prea mult timp în urmă şi asta credeam că e imposibil, ce 
să mai zic de a merge mai departe... Totuşi, putem măcar 
visa la zborul hiperspaţial şi la viteze cu adevărat 
superluminice. Dacă ne-am putea deplasa cât de repede am 
vrea şi pentru cât de mult timp am vrea, atunci Galaxia, 
poate chiar întreg Universul, ar deveni un imens Sistem 
Solar, ca să zic aşa, şi atunci am putea avea totul. 

— E un vis frumos, dar crezi că ar fi posibil? 

— De la plecarea lui Rotor s-au ţinut trei Conferinţe ale 
Coloniilor. 

— Numai ale Coloniilor? Dar Pământul? 

— Au fost prezenţi şi observatori de pe Pământ, numai că, 
din păcate, în zilele noastre Pământul nu e tocmai un 
paradis al fizicienilor. 

— Şi la ce concluzie au ajuns conferințele? 

— Tu nu eşti fizician, zâmbi Wendel. 

— Nu-mi spune părţile complicate. Sunt doar curios. 

Ea se mulţumi doar să-i zâmbească în continuare. Fisher 
îşi încleştă pumnul pe masa din faţa lui: 

— Ce-ar fi să uiţi de teoria asta a ta că eu aş fi nu ştiu se fel 
de agent secret, care vrea să obţină informaţii de la tine? 
Acolo undeva, departe în spaţiu, am un copil, Tessa. Tu spui 
că, probabil, a murit. Dar dacă e încă în viaţă? Poate există 
o şansă... 


Zâmbetul se şterse de pe chipul lui Wendel. 

— Îmi pare rău. Nu m-am gândit la asta. Dar gândeşte 
pragmatic, încercarea de a găsi o Colonie în spaţiul cosmic 
apropiat, al cărui volum este reprezentat printr-o sferă cu 
raza de şase ani-lumină, dar aflată în permanentă creştere, 
este sortită eşecului. Ne-a trebuit peste un secol pentru a 
găsi cea de-a zecea planetă, care este cu mult, mult mai 
mare decât Rotor şi pe care n-am avut-o de căutat decât 
într-un volum de spaţiu mult, mult mai mic. 

— Dar speranţa este eternă, spuse Fisher. Este posibil 
zborul cu viteze superluminice? Poţi să-mi răspunzi prin da 
sau nu. 

— Majoritatea spun că nu, dacă vrei să ştii adevărul. Poate 
că există câţiva care spun că nu ştiu ce să spună, în loc să 
vorbească limpede şi deschis. 

— Există cineva care să spună da cu voce tare, limpede şi 
deschis? 

— Cunosc pe cineva care o face. Eu. 

— Tu crezi că e posibil? întrebă Fisher cu o uimire intensă 
pe care nici n-avea nevoie să o mimeze. Este ceva ce afirmi 
făţiş sau ceva ce recunoşti doar noaptea, singură, pe 
întuneric? 

— Am scris şi publicat lucrări pe această temă. Unul dintre 
articolele acelea cărora le-ai citit numai titlurile. Nimeni nu 
îndrăzneşte să fie de acord cu mine, desigur, şi m-am mai şi 
înşelat în alte privinţe, dar acum cred că am dreptate. 

— De ce cred toţi că te înşeli? 

— Asta e partea dificilă. E o problemă de interpretare. 
După modelul rotorian, tehnologie ale cărei caracteristici 
sunt, în mare parte, înţelese deja în Colonii la ora actuală, 
hiperasistenţa depinde de faptul că raportul între viteza 
navei şi viteza luminii înmulţit cu timpul este o constantă, 
atunci când raportul dintre viteza navei şi viteza luminii 
este mai mare ca unu. 

— Ce înseamnă asta? 


— Înseamnă că atunci când depăşeşti viteza luminii, cu cât 
viteza e mai mare, cu atât e mai scurt răstimpul în care îţi 
poţi păstra viteza respectivă şi cu cât e mai lung timpul, cu 
atât trebuie să călătoreşti cu viteză mai mică decât cea a 
luminii până să poţi face un nou salt. Rezultatul este că, în 
cele din urmă, viteza medie cu care poate fi parcursă o 
anumită distantă nu depăşeşte viteza luminii. 

— Şi? 

— Din tot ce ţi-am spus, se pare că undeva este implicat 
principiul incertitudinii, iar cu principiul incertitudinii - şi 
aici suntem toţi de acord - nu e de glumă. Dacă acest 
principiu este implicat, atunci zborul hiperspaţial propriu- 
zis ar putea părea imposibil, cel puţin teoretic vorbind, iar 
majoritatea fizicienilor au fost convinşi de acest argument, 
în vreme ce restul încă şovăie. Părerea mea, cu toate 
acestea, este că principiul incertitudinii pare doar a fi 
implicat dar nu este şi că, în consecinţă, zborul hiperspaţial 
adevărat nu este o posibilitate complet eliminată. 

— Nu se poate ajunge la o concluzie certă în această 
problemă? 

— Probabil că nu, răspunse Wendel, clătinând din cap. 
Coloniile nu sunt, în mod clar, interesate s-o ia razna prin 
spaţiul cosmic, dispunând numai de hiperasistenţă, această 
tehnologie rudimentară. Nimeni nu are de gând să repete 
experimentul rotorian şi să se avânte într-o călătorie de ani 
de zile spre moarte. Pe de altă parte, nici o Colonie nu este 
dispusă să investească o sumă fabuloasă, resurse şi efort 
pentru a încerca să desluşească misterul unei tehnologii, 
despre care marea majoritate a experţilor în domeniu sunt 
convinşi că este, cel puţin teoretic, imposibilă. 

Fisher se aplecă spre ea, peste masă: 

— Şi asta nu te deranjează? 

— Bineînţeles că mă deranjează. Sunt fizician şi aş vrea să 
pot dovedi că viziunea mea asupra Universului este corectă. 
Cu toate acestea, sunt nevoită să accept că, deocamdată, 
posibilităţile de care dispun în această direcţie sunt 


limitate. Ar fi nevoie de sume enorme, iar Coloniile nu-mi 
vor da o centimă. 

— Dar, Tessa, chiar dacă Coloniile nu sunt interesate, 
Pământul este, şi orice cifră poate intra în discuţie. 

— Adevărat? Tessa surâse, aparent uşor amuzată, şi 
întinse mâna să-l mângâie pe Crile pe păr, încet şi senzual. 
Ştiam eu că, până la urmă, o să vină vorba despre Pământ. 

Fisher o apucă de încheietura mâinii şi-i îndepărtă cu 
blândeţe mâna de pe capul său. Spuse: 

— Mi-ai spus adevărul în legătură cu opiniile tale despre 
zborul hiperspaţial, nu? 

— În totalitate. 

— Atunci, continuă el, Pământul te vrea. 

— De ce? 

— Pentru că Pământul vrea să intre în posesia tehnologiei 
zborului hiperspaţial, iar tu eşti singurul fizician important 
care crede că acest tip de călătorie este cu putinţă. 

— Dacă ştiai asta, Crile, de ce tot interogatoriul? 

— N-am ştiut până nu mi-ai spus tu. Singura informaţie pe 
care o aveam era că eşti cel mai strălucit fizician al 
prezentului. 

— Da, sunt, sunt, spuse Wendel cu ironie. Şi tu ai fost 
trimis să mă aduci? 

— Am fost trimis să te conving. 

— Să mă convingi să ce? Să vin pe Pământ? Suprapopulat, 
murdar, sărăcit de clima necontrolată. Ce tentant. 

— Ascultă-mă, 'lessa. Pământul nu este tot la fel. Poate că 
suferă, într-adevăr, de tot ce-ai spus, dar are şi părţi care 
sunt frumoase şi liniştite şi tu n-ai avea nevoie să vezi decât 
aşa ceva. Nu ştii cum este Pământul, cu adevărat. N-ai fost 
niciodată acolo, nu? 

— Niciodată. Eu sunt adeliană get-beget, aici m-am născut 
şi aici am crescut, pe Adelia. Am vizitat alte Colonii, dar pe 
Pământ n-am fost niciodată, mulţumesc. 

— Atunci nici n-ai cum să ştii cum e Pământul. Nu ai de 
unde să ştii cât este de mare. Este o planetă adevărată. Aici 


trăieşti închisă, ca într-o cutiuţă de jucărie, pe o suprafaţă 
de câţiva kilometri pătraţi şi cu o mână de oameni. Trăieşti 
într-o miniatură, pe care ai epuizat-o de mult şi care nu mai 
are nimic să-ţi ofere. Pământul, pe de altă parte, înseamnă 
o suprafaţă de peste şase sute de milioane de kilometri 
pătraţi. Înseamnă opt miliarde de fiinţe omeneşti. Înseamnă 
diversitate nesfârşită, în mare parte rea, dar într-o şi mai 
mare parte, foarte bună. 

— Şi în întregime foarte săracă. Nemaivorbind de faptul că 
ştiinţa este subdezvoltată. 

— Asta pentru că toţi oamenii de ştiinţă - şi odată cu ei şi 
ştiinţa - s-au mutat în Colonii. De aceea avem nevoie de tine 
şi de mulţi alţii. Vino înapoi pe Pământ. 

— Tot nu înţeleg de ce aş face-o. 

— Pentru că noi avem țeluri, ambiţii, aspirații. Coloniile nu 
au decât automulţumire. 

— Şi la ce sunt bune toate aceste țeluri şi ambiţii şi 
aspirații? Fizica este o preocupare costisitoare. 

— Iar venitul Pământului pe cap de locuitor e mic, 
recunosc. Individual suntem săraci, dar dacă opt miliarde 
de oameni ar contribui - fiecare - cu câte ceva din sărăcia 
lor, s-ar putea aduna o sumă imensă. Resursele noastre, 
prost exploatate aşa cum au fost şi mai sunt încă, sunt totuşi 
imense, iar noi putem dispune de sume mai mari şi de forţă 
de muncă mai amplă decât toate Coloniile la un loc, când 
este vorba de ceva ce simţim că ne este absolut necesar. le 
asigur că Pământul simte că are absolută nevoie de 
tehnologia zborului hiperspaţial. Vino pe Pământ, Tessa, şi 
vei fi tratată drept cea mai prețioasă resursă, o minte 
strălucitoare de care avem nevoie şi singurul lucru pe care 
nu-l putem găsi printre noi. 

Wendel spuse: 

— Nu sunt câtuşi de puţin sigură că Adelia îmi va da 
drumul să plec. O fi ea o Colonie plină de automulţumire, 
dar este, totuşi, conştientă de valoarea inteligenţei. 


— Dar nici chiar ea n-ar putea obiecta la dorinţa ta de a 
lua parte la o consfătuire ştiinţifică pe Pământ. 

— Şi vrei să spui că, o dată ajunsă acolo, nu mai e nevoie 
să mă întorc? 

— Nu vei avea nici un motiv de nemulţumire în privinţa 
felului cum vei fi tratată. Le vei simţi mult mai bine acolo 
decât aici. Orice nevoie, orice dorinţă îţi va fi îndeplinită. 
Mai mult decât atât: vei fi la conducerea proiectului 
hiperspaţial şi vei avea la dispoziţie un buget nelimitat 
pentru elaborarea oricărui tip de teste, experienţe, 
observaţii... 

— Măi-măi! Ce mită regească îmi oferi! 

Fisher replică onest: 

— Ce altceva îţi mai poţi dori? 

— Mă întreb, zise Wendel, de ce te-au trimis tocmai pe 
tine? Un bărbat chipeş ca tine? Se aşteptau să-ţi fie mai 
uşor să aduci cu tine înapoi o femeie fizician, bătrână, 
susceptibilă, frustrată, care se va simţi atrasă de trupul tău 
ca molia de flacără? 

— Nu ştiu ce-au gândit cei care m-au trimis, Tessa, dar eu 
nu m-am gândit la asta. Nu după ce te-am văzut prima oară. 
Nu eşti bătrână, după cum bine ştii. Şi nu cred în ruptul 
capului că eşti susceptibilă, cu atât mai puţin frustrată. 
Pământul îţi oferă visul oricărui fizician. Şi asta n-are nici o 
legătură cu faptul că eşti femeie sau bărbat, bătrân sau 
tânăr. 

— Ce păcat! Şi dacă m-aş dovedi recalcitrantă şi aş refuza 
să vin pe Pământ? Ce-ai face, ca măsură extremă de 
persuasiune? Ţi-ai reprima dezgustul faţă de situaţie şi te-ai 
culca cu mine? 

Wendel îşi încrucişă braţele peste sânii ei minunaţi şi-i 
aruncă o privire interogativă şi uşor amuzată. Fisher 
răspunse precaut, alegându-şi cuvintele: 

— Încă o dată îţi spun, nu pot şti ce-a fost în mintea celor 
care m-au trimis. Contactul fizic, în sensul pe care l-ai 
pomenit, nu face parte, în mod explicit, din instrucţiunile 


mele şi nici din intenţiile mele iniţiale, deşi, dacă ar fi făcut 
parte, te asigur că perspectiva nu mi-ar fi inspirat câtuşi de 
puţin dezgust. Eu am crezut şi am simţit că vei sesiza 
avantajele propunerii, din punctul de vedere al unui 
fizician, şi nu am îndrăznit să te jignesc, presupunând că vei 
mai avea nevoie şi de alte stimulente. 

— Cât de tare te înşeli, replică Wendel. Văd avantajele din 
punctul de vedere al fizicianului şi sunt nerăbdătoare să 
accept oferta şi să pornesc în urmărirea fluturaşului numit 
zbor hiperspaţial, cutreierând toate cărările posibilului, dar, 
în acelaşi timp, nu sunt dispusă să renunţ la şansa dea mă 
bucura de cele mai bune eforturi ale tale de a mă convinge. 
Eu vreau totul. 

— Dar... 

— Pe scurt, dacă mă vrei, trebuie să mă plăteşti. Convinge- 
mă ca şi cum aş fi recalcitrantă, convinge-mă străduindu-te 
cât poţi de tare, altminteri nu voi veni pe Pământ. Hai, de ce 
crezi că ne aflăm într-un separeu? Pentru ce crezi că sunt 
separeurile? Odată ce ne-am făcut gimnastica, am făcut 
câte un duş, am mâncat puţin, am făcut conversaţie şi am 
trăit o oarecare plăcere făcând toate astea, iată acum şansa 
de a gusta şi alte plăceri. Insist. Convinge-mă să vin pe 
Pământ. 

Şi, la atingerea degetului ei, lumina în separeu deveni 
seducător de obscură. 

17. ÎN SIGURANŢĂ? 

Insigna nu se simţea deloc în apele ei. Fusese ideea lui 
Siever Genarr să o informeze şi pe Marlene despre toată 
problema: 

— Eşti mama ei, Eugenia, şi nu poţi să te gândeşti la ea 
decât ca la un copil. E nevoie de ceva timp pentru ca o 
mamă să realizeze că nu este un monarh absolut şi că fiica 
sau fiul nu sunt proprietatea ei. 

Eugenia Insigna evită privirea blândă a lui Genarr. 

— Nu-mi fă morală, Siever, zise ea. Tu n-ai copii. E foarte 
uşor să-ţi dai cu părerea despre copiii altora, cu aerul ăsta 


didactic. 

— Am fost didactic? Îmi pare rău. Hai să spunem doar că 
nu sunt legat emoţional, cu intensitatea cu care eşti tu 
legată, de trecutul afectiv al creşterii unui copil. Îmi place 
fata foarte mult, dar nu am în memorie nici o altă imagine 
despre ea, în afară de cea a unei femei în devenire, dotată 
cu o minte extraordinară. Este importantă, Eugenia. Am 
această senzaţie ciudată că este mult mai importantă decât 
mine sau decât tine. Trebuie consultată... 

— Trebuie ţinută în siguranţă, replică Insigna. 

— Sunt de acord, dar trebuie consultată şi cu privire la 
cele mai bune metode de a o ţine în siguranţă. Este tânără 
şi lipsită de experienţă, dar s-ar putea să ştie mai bine decât 
noi ce e de făcut. Haide să vorbim între noi ca şi cum am fi 
trei adulţi. Promite-mi, Eugenia, că nu vei încerca să faci 
presiuni folosindu-te de autoritatea maternă. 

Insigna răspunse cu amărăciune: 

— Cum aş putea să-ţi promit una ca asta? Dar vom vorbi 
cu ea. 

Aşa că acum se adunaseră toţi trei în biroul lui Genarr, cu 
ecranul de protecţie în funcţiune, iar Marlene, privind rapid 
de la unul la altul, strânse din buze şi rosti nefericită: 

— Nu cred c-o să-mi placă deloc ceea ce urmează. 

— Mă tem, spuse Insigna, că am într-adevăr veşti proaste. 
lată despre ce e vorba, aşa, direct. Ne gândim la 
întoarcerea pe Rotor. 

Marlene părea uluită. 

— Dar munca ta importantă, mamă? Nu poţi abandona 
acest subiect. Dar văd că nici nu ai de gând. Atunci nu mai 
înţeleg nimic. 

— Marlene, spuse Insigna rar, subliniind fiecare cuvânt. 
Ne gândim să te trimitem pe tine înapoi pe Rotor. Numai pe 
tine. 

Urmară, drept răspuns, câteva momente de tăcere, în 
vreme ce Marlene le studia celor doi chipurile. Apoi spuse, 
aproape în şoaptă: 


— Vorbeşti serios. Nu-mi vine să cred. Dar eu nu vreau să 
mă întorc pe Rotor. Niciodată. Erythro este lumea mea. 
Ăsta este locul unde vreau să trăiesc. 

— Marlene... începu Insigna, cu vocea subţiată de 
încordare. 

Genarr ridică o mână în direcţia Eugeniei Insigna, 
clătinând uşor din cap, în acelaşi timp. Ea tăcu, iar el zise: 

— De ce-ţi doreşti atât de mult să rămâi aici, Marlene? 

Fata răspunse sec: 

— Pentru că aşa vreau eu. Uneori, când eşti flămând, ţi-e 
poftă de o anumită mâncare, pur şi simplu ai chef s-o 
mănânci. Nu poţi explica de ce. Pur şi simplu asta vrei. Eu 
sunt flămândă de Erythro. Nu ştiu de ce, dar asta este ceea 
ce vreau. Nu cred că trebuie să explic aşa ceva. 

— Las-o pe mama ta să-ţi spună ceea ce ştim, zise Genarr. 

Insigna luă una dintre mâinile reci şi inerte ale Marlenei în 
mâna sa şi începu: 

— Îţi aduci aminte, Marlene, înainte să plecăm spre 
Erythro, cum mi-ai povestit despre întrevederea ta cu 
Guvernatorul Pitt? 

— Da. Şi? 

— Mi-ai povestit că, atunci când ţi-a spus că putem veni pe 
Erythro, a omis să-ţi spună ceva, cu bună ştiinţă. Nu ştiai ce 
era acel ceva, dar spuneai că ai presimţirea că nu era vorba 
de ceva prea plăcut, ba chiar că putea fi ceva de rău. 

— Da, mi-aduc aminte. 

Insigna ezită şi privirile pătrunzătoare ale Marlenei 
deveniră severe. Şopti, de parcă ar fi vorbit cu ea însăşi şi 
nu-şi dădea prea bine seama că îşi rostea gândurile cu voce 
tare: 

— Privirea clipeşte, intensitate optică fluctuantă, mâna 
aproape la tâmplă, mişcare de îndepărtare. 

Apoi strigă cu indignare: 

— Nu cumva îmi pui la îndoială sănătatea mintală? 

— Nu, spuse Insigna repede. Dimpotrivă, draga mea. Ştim 
că mintea ta este extraordinară şi am vrea să rămână aşa. 


Uite despre ce este vorba... 

Marlene ascultă povestea maladiei erythrotice cu o mare 
îndoială, dar în cele din urmă spuse: 

— Înţeleg că tu crezi foarte tare în ceea ce spui, mamă, 
dar nu există şansa să-ţi fi spus cineva vreo minciună? 

— Ştie de la mine, spuse Genarr, iar eu îţi spun, din 
experienţa mea personală, că totul este adevărat. Spune-mi 
tu dacă spun sau nu adevărul în clipa asta. 

Marlene acceptă ceea ce i se spusese şi trecu mai departe. 

— Atunci de ce sunt eu, în mod special, în pericol? De ce 
mă ameninţă pe mine pericolul, mai mult decât pe tine sau 
pe mama? 

— Aşa cum a spus şi mama ta, Marlene, se pare că maladia 
afectează mai degrabă oamenii care au mai multă 
imaginaţie, mai multă fantezie. Există dovezi care se pare 
că îi îndreptăţesc pe unii să creadă că minţile remarcabile 
sunt mai susceptibile de a fi atacate de maladie şi, de vreme 
ce tu ai cea mai neobişnuită minte pe care mi-a fost dat s-o 
întâlnesc, mi se pare că eşti periculos de susceptibilă de a 
cădea victimă bolii. Guvernatorul mi-a trimis instrucţiuni 
conform cărora trebuie să-ţi dau mână liberă aici, pe 
Erythro, să-ţi ofer posibilitatea de a încerca orice 
experienţă doreşti, ba chiar să-ţi permit să explorezi spaţiul 
din afara Domului, dacă asta este ceea ce vrei. Pare foarte 
amabil din partea lui, dar nu cumva vrea să te expui 
mediului extern din dorinţa, din speranţa, că şansele tale de 
a contracta maladia vor creşte, astfel, foarte mult? 

Marlene păru să cântărească toate datele fără urmă de 
emoție. Insigna interveni: 

— Nu înţelegi, Marlene? Guvernatorul nu vrea să te ucidă. 
Nu de asta îl acuzăm. Dar vrea să-ţi scoată mintea din 
funcţiune. Pentru că, din punctul lui de vedere, un om ca 
tine este incomod, chiar periculos. Poţi cu uşurinţă afla, 
despre el şi despre intenţiile sale secrete, lucruri pe care el 
nu doreşte să le afli. Nu suportă gândul că aşa ceva este 
posibil. Are un adevărat cult al secretelor. 


— Dacă domnul Guvernator Pitt încearcă să-mi facă rău, 
spuse Marlene în cele din urmă, de ce încercaţi să mă 
trimiteţi înapoi la el? 

Genarr îşi arcui sprâncenele a nedumerire: 

— Doar ţi-am explicat. Aici eşti în pericol. 

— Şi acolo aş fi în pericol, sub nasul lui. Cine ştie de ce ar 
mai fi în stare, dacă vrea într-adevăr să mă distrugă? Dacă 
el crede că voi fi distrusă aici, atunci lăsaţi-l să uite de mine. 
Mă va lăsa astfel în pace, nu? Cel puţin atâta vreme cât sunt 
aici! 

— Dar... maladia, Marlene. Maladia. Insigna se întinse s-o 
ia în braţe pe fiică-sa. 

Marlene se feri de îmbrăţişare. 

— Nu sunt îngrijorată în privinţa maladiei. 

— Dar ţi-am explicat... 

— Nu contează ce mi-aţi explicat voi. Nu sunt în pericol 
aici. Câtuşi de puţin. Îmi cunosc mintea. Doar cu ea am trăit 
toată viaţa mea. O înţeleg. Nu sunt în pericol. 

Genarr interveni: 

— Fii rezonabilă, Marlene. Oricât de stabilă crezi că-ţi este 
mintea, ea este, totuşi, supusă pericolului deteriorării şi 
îmbolnăvirii. Ai putea face meningită, epilepsie, o tumoare 
pe creier, în cele din urmă ai putea deveni senilă. Crezi că 
te poţi feri de toate lucrurile acestea numai fiind sigură că 
niciunul dintre ele nu te va atinge? 

— Dar nu vorbesc despre toate lucrurile acestea. Eu 
vorbesc despre maladie. Asta nu mă va atinge. 

— Dar este imposibil să fii sigură, draga mea. Nici măcar 
nu ştim ce este, de fapt, această maladie. 

— Orice ar fi, pe mine nu mă va atinge. 

— De unde ştii, Marlene? 

— Ştiu, pur şi simplu. 

Insigna simţi că răbdarea ei se apropia de sfârşit. O prinse 
pe Marlene de coate. 

— Marlene, trebuie să faci cum îţi spunem noi. 


— Nu, mamă. Nu înţelegi. Pe Rotor simţeam cum mă 
atrage Erythro. lar acum că sunt aici, mă atrage mai tare ca 
oricând. Vreau să rămân aici. Aici sunt în siguranţă. Nu 
vreau să mă întorc pe Rotor. Acolo voi fi mai puţin în 
siguranţă decât aici. 

Genarr ridică o mână, oprind-o pe Insigna să mai spună 
orice ar fi avut aceasta de gând să spună. 

— Propun un compromis, Marlene. Mama ta se află aici 
pentru a face anumite calcule astronomice. Asta îi va lua un 
timp. Promite-mi că, în timp ce ea este ocupată astfel, te vei 
mulţumi să rămâi înăuntrul Domului şi că vei lua acele 
măsuri de precauţie pe care le consider eu necesare, 
precum şi că te vei supune periodic testelor. Dacă nu 
detectăm nici o schimbare în funcţionarea psihicului tău, 
poţi aştepta aici în Dom până când mama ta isprăveşte ce 
are de făcut şi apoi vom putea discuta din nou. Eşti de 
acord? 

Marlene lăsă capul în piept, gânditoare. Apoi răspunse: 

— Bine. Dar, mamă, nici nu te gândi să pretinzi că ai 
terminat când de fapt nu vei fi terminat. Voi şti dacă te 
prefaci. Şi nici nu te gândi să faci lucrurile repede în loc să 
le faci bine. Şi de asta îmi voi da seama. 

Insigna se încruntă: 

— Eu nu am de gând să mă joc cu toată treaba asta, 
Marlene, şi în mod sigur nu am de gând să fac vreodată 
cercetări ştiinţifice de mântuială, cu bună ştiinţă, nici chiar 
de dragul tău. 

— Îmi pare rău, mamă. Ştiu că-ţi par agasantă. 

Insigna oftă din greu. 

— Nu pot nega asta dar, agasantă sau nu, Marlene, eşti 
totuşi fiica mea. Te iubesc şi vreau să fii în siguranţă. Crezi 
că mint în privinţa asta? 

— Nu, mamă, nu minţi, dar te rog să mă crezi când îţi spun 
că sunt în siguranţă. De când am venit pe Erythro, sunt 
fericită. Pe Rotor n-am fost niciodată fericită. 

Genarr spuse: 


— Şi de ce eşti fericită? 

— Nu ştiu, unchiule Siever. Dar fericirea este suficientă 
chiar dacă nu-i ştii cauzele, nu? 

— Pari obosită, Eugenia, spuse Genarr. 

— Nu fizic, Siever. Dar sunt obosită interior după două luni 
de calcule. Nu ştiu cum puteau astronomii din timpurile 
prespaţiale să facă tot ce aveau de făcut neavând la 
îndemână altceva decât calculatoarele lor rudimentare. 
Deşi, dacă stau să mă gândesc, Kepler a enunțat legile 
mişcării planetare doar pe baza logaritmilor şi, probabil, s-a 
considerat norocos că aceştia tocmai fuseseră inventaţi. 

— Tartă un nepriceput într-ale astronomiei, dar credeam 
că în vremurile noastre astronomii nu fac decât să dea 
comenzi instrumentelor, apoi se duc liniştiţi la culcare şi, 
după câteva ore, se trezesc şi găsesc toate datele tipărite 
frumuşel la imprimantă, aşteptându-i bine mersi pe birou. 

— Aş vrea eu să fie aşa. Dar această sarcină a fost diferită. 
Ştii cu câtă precizie a trebuit să calculez viteza reală a 
stelei Nemesis faţă de Soare şi pe a Soarelui faţă de 
Nemesis astfel încât să pot afla cu precizie când sunt cele 
două în poziţia cea mai apropiată? Ştii că o greşeală infimă, 
minusculă, ar fi suficientă să ne facă să credem că Nemesis 
nu ar afecta deloc Pământul, când, de fapt, l-ar putea 
distruge, sau invers? Ar fi destul de rău, continuă ea cu 
intensitate, dacă Nemesis şi Soarele ar fi singurele corpuri 
cereşti din Univers, dar, din fericire, mai sunt şi alte stele în 
apropierea lor, toate în mişcare. Cel puţin o duzină dintre 
ele sunt destul de masive pentru a avea un efect cât de mic 
asupra Soarelui sau asupra stelei Nemesis. Un efect mic, 
dar suficient pentru a cauza o eroare de milioane de 
kilometri într-o direcţie sau alta, dacă ar fi ignorate. lar 
pentru a obţine rezultatele exacte, trebuie să cunoşti masa 
fiecărei stele cu o precizie considerabilă, ca şi poziţia şi 
viteza sa. Este o problemă în care sunt implicate 
cincisprezece corpuri cereşti, cu calcule enorm de 
complicate. Nemesis va trece chiar prin Sistemul Solar şi va 


afecta un număr de planete ale acestuia. Foarte multe 
depind de poziţia fiecărei planete pe orbita sa, la momentul 
când Nemesis va trece prin Sistemul Solar, fireşte, apoi de 
cât de mult îşi vor modifica poziţiile sub influenţa atracției 
gravitaționale a stelei Nemesis şi de măsura în care aceste 
modificări vor afecta forţa ei de atracţie asupra altor 
planete. Şi, în plus, trebuie calculat şi efectul lui Megas. 
Genarr ascultă cu gravitate. 

— Şi care este concluzia, Eugenia? 

— Eu cred că efectul va fi de a face orbita Pământului o 
idee mai excentrică decât este acum şi de a-i micşora puţin 
axa semimajoră. 

— Ceea ce înseamnă...? 

— Ceea ce înseamnă că Pământul va deveni prea fierbinte 
pentru a mai fi locuibil. 

— Şi ce se va întâmpla cu Megas şi Erythro? 

— Nimic important sub aspectul măsurătorilor. Sistemul 
stelei Nemesis este mult mai mic decât Sistemul Solar şi, de 
aceea, forţele de atracţie dintre elementele sale sunt mai 
puternice. Aici nimic nu va fi afectat semnificativ, dar 
Pământul va fi. 

— Când se va întâmpla asta? 

— Peste cinci mii douăzeci şi patru de ani, plus sau minus 
cincisprezece, Nemesis va ajunge în punctul cel mai 
apropiat. Efectul se va face simţit pe întinderea a douăzeci 
sau treizeci de ani, timp în care Pământul şi Nemesis se vor 
apropia şi se vor despărţi. 

— Vor avea loc coliziuni sau altceva de felul ăsta? 

— Probabilitatea unui astfel de eveniment semnificativ 
este aproape zero. Nu vor avea loc coliziuni între corpurile 
importante. Desigur, un asteroid solar ar putea-o lovi pe 
Erythro, sau un asteroid nemesian ar putea lovi Pământul. 
Dar, chiar şi în această privinţă, probabilitatea este foarte 
mică, deşi pentru Pământ aşa ceva ar fi o catastrofă. Asta 
însă, din păcate, nu poate fi prevăzut prin calcule, cel puţin 


nu înainte ca stelele să fie în poziţii foarte apropiate una 
faţă de alta. 

— Dar, în orice caz, Pământul va trebui evacuat, nu? 

— Da, bineînţeles. 

— Şi au la dispoziţie cinci mii de ani s-o facă. 

— Dar cinci mii de ani nu este deloc un timp prea lung 
pentru a face pregătirile necesitate de evacuarea a opt 
miliarde de oameni. Ar trebui avertizaţi. 

— Nu vor afla singuri, chiar dacă nu-i avertizăm? 

— Cine ştie când? Şi chiar dacă află destul de curând, tot 
ar trebui să le punem la dispoziţie măcar tehnologia 
hiperasistenţei. Vor avea o nevoie vitală de ea. 

— Sunt sigur că o vor descoperi şi singuri, şi încă în scurt 
timp. 

— Dar dacă nu reuşesc? 

— Sunt, de asemenea, sigur că, în răstimpul unui secol sau 
chiar mai puţin, se va stabili şi comunicarea între Rotor şi 
Pământ. La urma urmei, dacă dispunem de hiperasistenţă 
pentru transport, vom dispune de ea şi pentru comunicaţii, 
în cele din urmă. Sau poate vom trimite o Colonie înapoi 
spre Pământ, în timp util. 

— Vorbeşti ca Pitt. 

Genarr chicoti. 

— Nu se poate înşela nici el chiar tot timpul, ştii. 

— Dar nu va vrea să comunice, ştiu sigur. 

— Nici nu poate determina întotdeauna lucrurile să se 
întâmple cum vrea el. Avem Domul de aici, de pe Erythro, 
deşi el s-a opus proiectului. Şi chiar dacă n-avem câştig de 
cauză, până la urmă chiar şi Pitt va muri. Vorbesc serios, 
Eugenia, nu cred că e cazul să te îngrijorezi prea mult în 
legătură cu Pământul, în momentul acesta. Avem griji de o 
natură mai imediată. Marlene ştie că aproape ai terminat? 

— Cum ar putea să nu ştie? Se pare că stadiul exact al 
progresului muncii mele este întipărit limpede în felul cum 
îmi aranjez manşeta sau îmi trec pieptenele prin păr. 

— Nu-i aşa că percepțiile i se ascut pe zi ce trece? 


— Da. Ai observat şi tu? 

— Într-adevăr. Şi numai în scurtul răstimp de când o 
cunosc. 

— Presupun că asta face parte din procesul de maturizare. 
Poate că-i cresc capacităţile de percepţie aşa cum creşte în 
înălţime. Pe de altă parte, toată viaţa ei de până acum s-a 
străduit să-şi ascundă capacităţile pentru că nu ştia ce să 
creadă în privinţa lor şi pentru că o puneau în situaţii 
ciudate şi dificile. Acum, că nu-i mai este teamă, are frâu 
liber şi se poate dezvolta mai bine. 

— Sau poate că totul se întâmplă din cauză că, după cum 
spune chiar ea, îi place pe Erythro, iar bucuria aceasta îi 
amplifică percepțiile. 

— M-am gândit la asta, Siever, spuse Insigna. N-aş vrea să 
te agasez cu ideile mele fistichii. Sunt conştientă că am 
tendinţa de a mă îngrijora excesiv în legătură cu Marlene, 
cu Pământul, cu toate... Crezi că ar fi posibil ca Erythro s-o 
afecteze într-adevăr? Adică, vreau să spun, crezi că este 
posibil ca maladia să aibă, în cazul ei, această formă aparte 
de a-i amplifica percepțiile? 

— Nu ştiu dacă întrebarea poate, într-adevăr, primi un 
răspuns, Eugenia, dar dacă amplificarea percepţiilor ei este 
un efect al maladiei, se pare că nu-i afectează deloc 
echilibrul psihic. Şi pot să-ţi spun un lucru: niciunul dintre 
cei care au fost atacați de maladie de când suntem aici, pe 
Erythro, nu a prezentat simptome care să semene măcar de 
departe cu darul Marlenei. 

Insigna oftă, de parcă i s-ar fi luat un bolovan de pe inimă. 

— Îţi mulţumesc. Mă linişteşte să aud asta. Şi îţi 
mulţumesc, de asemenea, şi pentru că eşti atât de blând şi 
prietenos cu Marlene. 

Gura lui Genarr tresări într-un mic zâmbet pieziş. 

— E uşor. Ţin foarte mult la ea. 

— Spui asta cu un aer atât de natural şi pare atât de 
firesc. Dar eu ştiu că ea nu este o fată de care să fie uşor să 
te ataşezi, sunt conştientă de asta, chiar dacă sunt mama ei. 


— Eu o găsesc foarte plăcută. Întotdeauna am preferat 
femeile inteligente celor frumoase, cu excepţia celor care 
erau şi una şi alta, ca în cazul tău, Eugenia... 

— Poate acum douăzeci de ani, replică Insigna, cu un nou 
oftat. 

— Ochii mei au îmbătrânit şi ei odată cu trupul tău, 
Eugenia. Ei nu văd nici o schimbare. Pentru mine n-are nici 
o importanţă că Marlene nu este frumoasă. Este 
extraordinar de inteligentă, chiar făcând abstracţie - dacă 
aşa ceva ar fi posibil - de capacităţile ei ieşite din comun. 

— Da, ai dreptate. Asta mă consolează de fiecare dată 
când am probleme în a mă înţelege cu ea. 

— Cât despre asta, Eugenia, mă tem că Marlene va 
continua să fie o povară. 

— Ce vrei să spui? Insigna ridică brusc o privire atentă 
către el. 

— Mi-a explicat foarte clar că pentru ea traiul în Dom nu 
este suficient. Vrea să iasă afară, să păşească pe solul 
planetei, de îndată ce-ţi termini treaba. Şi insistă! 

Insigna nu mai avu puterea decât să se holbeze la el, 
îngrozită. 

18. VITEZA SUPERLUMINICĂ. 

Trei ani petrecuţi pe Pământ o îmbătrâniseră pe 'Tessa 
Wendel. Tenul ei îşi asprise puţin culorile. Se şi îngrăşase 
puţin. Începuse să aibă umbre întunecate sub ochi şi obrajii 
i se lăsaseră, semănând mai mult a fălci. Sânii îi deveniseră 
o idee cam lăsaţi şi talia i se îngroşase. 

Crile Fisher ştia că Tessa se îndrepta acum spre cincizeci 
de ani, că era cu cinci ani mai în vârstă decât el. Dar nu 
arăta mai bătrână decât vârsta ei reală. Avea, încă, silueta 
matură a unei femei frumoase (aşa auzise pe cineva 
descriind-o), numai că nu mai putea trece drept o femeie de 
treizeci de ani, aşa cum se putuse cu uşurinţă întâmpla 
când o cunoscuse el pe Adelia, cu trei ani în urmă. 

Tessa era, şi ea, conştientă de acest lucru şi chiar îi 
vorbise, cu amărăciune, despre asta cu o săptămână în 


urmă. 

— Tu eşti de vină, Crile, spusese ea într-o noapte când 
erau amândoi în pat (în astfel de momente se pare că era ea 
cea mai conştientă de faptul că îmbătrânea). E vina ta. Tu 
m-ai convins să vin pe Pământ. „Magnific”, spuneai. 
„Enorm”, spuneai „Diversitate. Tot timpul ceva nou. 
Inepuizabil.” 

— Şi nu e aşa? replică el, ştiind prea bine ce nu-i convenea 
ei, dar dispus s-o lase să-şi facă încă o dată numărul. 

— Nu când e vorba de gravitație. Pe toată suprafaţa 
acestei planete imposibile aveţi aceeaşi intensitate a forţei 
gravitaționale. Şi-n văzduh, şi jos în mine, peste tot, aceeaşi 
şi aceeaşi intensitate. Aşa ceva te poate omori, chiar şi 
numai fiindcă este atât de plicticos... 

— Noi, pământenii, nu avem termen de comparaţie, Tessa. 

— Tu ai. Tu ai vizitat Coloniile. Acolo îţi poţi alege 
intensitatea atracției gravitaționale care ţi se potriveşte. 
Poţi face gimnastică la gravitație mică. Îţi poţi elibera 
țesuturile de tensiune, din când în când. Cum puteţi trăi 
fără aşa ceva? 

— Dar şi aici pe Pământ facem gimnastică de întreţinere. 

— Te rog, nu-mi mai spune. O faceţi îngreunaţi de 
gravitație, de gravitația asta veşnic neschimbată. Vă irosiţi 
timpul luptându-vă cu ea în loc să puteţi permite muşchilor 
să interacţioneze. Nu puteţi sări, nu puteţi zbura, nu puteţi 
pluti. Nu vă puteţi permite o cădere în nivelul cu gravitație 
mai mare şi nici o înălţare în cel cu gravitație mai mică. Şi 
această obsedantă gravitație trage şi trage şi trage de voi, 
îngreunându-vă şi făcându-vă să vă umpleţi de riduri şi 
îmbătrânindu-vă. Uită-te la mine! Uită-te la mine! 

— Mă uit la tine cât de des îmi stă în putinţă, spuse Fisher 
solemn. 

— Atunci mai bine nu te mai uita. Pentru că, dacă aisă te 
uiţi, ai să mă părăseşti. Şi dacă faci una ca asta, mă întorc 
pe Adelia. 


— Ba nu. Ce ai putea să mai faci acolo, odată ce îţi vei fi 
astâmpărat pofta de gimnastică la gravitație mică? 
Cercetările, laboratorul, echipa ta, toate sunt aici. 

— Am s-o iau de la capăt şi am să-mi creez o echipă nouă. 

— Şi crezi că Adelia te va sprijini în felul cu care acum, 
deja, te-ai obişnuit? Bineînţeles că nu. Trebuie să recunoşti 
şi tu că Pământul nu ţi-a blocat activităţile şi că-ţi oferă tot 
ce doreşti. N-am avut dreptate? 

— Dacă ai avut dreptate? Trădătorule! Nici nu mi-ai spus 
că Pământul avea deja hiperasistenţa. Şi nu mi-ai spus nici 
că descoperise Steaua Vecină. Ba chiar m-ai lăsat să 
perorez pe tema inutilităţii proiectului Sonda Îndepărtată a 
Coloniei Rotor, fără să sufli măcar o vorbă despre faptul că 
rotorienii mai descoperiseră şi altceva decât câteva 
paralaxe. Ai stat, pur şi simplu, acolo şi-ai râs la mine, ca un 
ticălos fără inimă ce eşti. 

— Ţi-aş fi putut spune, Tessa, dar dacă nu te-ai fi hotărât 
să vii, totuşi, pe Pământ? Nu era numai secretul meu, ca să 
ţi-l pot împărtăşi după bunul meu plac. 

— Dar după ce am venit pe Pământ? 

— De îndată ce ai început să lucrezi, să lucrezi cu 
adevărat, ţi-am spus totul. 

— Ei mi-au spus şi m-au lăsat aşa, cu gura căscată, 
simţindu-mă ca o proastă. Ai fi putut să-mi dai măcar de 
înţeles printr-o aluzie, ca să nu fiu pusă în situaţia dea 
părea o idioată. Ar fi trebuit să te omor, dar ce puteam 
face? Eşti ca un drog, creezi dependenţă. Şi ştiai foarte 
bine că eşti aşa când m-ai sedus fără pic de inimă şi m-ai 
convins să vin pe Pământ. 

Ăsta era un joc pe care femeia insista să-l joace de la o 
vreme, iar Fisher îşi cunoştea partitura. 

— Te-am sedus? se revoltă el cu falsă indignare. Tu ai 
insistat. Altfel n-ai vrut cu nici un chip. 

— Mincinosule. M-ai luat cu forţa. A fost un viol... impur şi 
complex. Şi o vei face din nou. Văd bine asta în ochii ăştia 
înspăimântători şi pofticioşi. 


De câteva luni începuse să joace jocul acesta şi Fisher ştia 
că înseamnă că era satisfăcută de progresele ei 
profesionale. Când terminară, o întrebă: 

— Aţi făcut progrese? 

— Progrese? Da, cred că se pot numi astfel. 

— Cu răsuflarea încă sacadată, ea continuă: Am pus la 
punct o demonstraţie pentru mâine, pentru pământeanul 
ăsta al vostru bătrân şi intrat în descompunere, Tanayama. 
De-o veşnicie face presiuni nemiloase în privinţa asta. 

— E un tip nemilos de felul lui. 

— E un prost de felul lui. În mod normal ai crede că o 
societate, chiar dacă nu ştie nimic în domeniul ştiinţific, 
cunoaşte măcar câte ceva despre ştiinţă, în general despre 
cum se fac lucrurile în acest domeniu. Dacă îţi dau un 
milion de credite globale de dimineaţă, se aşteaptă ca până 
în seara aceleiaşi zile să le oferi rezultate concrete. Ar 
putea măcar să aştepte până a doua zi dimineaţa, oferindu- 
ţi măcar intervalul nopţii pentru ca să poţi lucra. Ştii ce mi- 
a spus ultima dată când am vorbit, când i-am spus că s-ar 
putea să am ceva să-i arât? 

— Nu, nu mi-ai povestit. Ce ţi-a spus? 

— În mod normal te-ai aştepta să-mi fi zis: „E uimitor cum, 
în decurs de numai trei ani, ai reuşit să pui la punct ceva 
atât de uluitor şi de inedit, îţi suntem datori cu întrega 
noastră stimă, iar recunoştinţa noastră nu cunoaşte 
margini.” Asta te-ai aştepta să-mi fi spus. 

— Nu, nici în ruptul capului nu m-aş aştepta ca Tanayama 
să spună ceva nici pe departe asemănător cu asta. Ce-a 
spus, de fapt? 

— Mi-a spus: „Aha, deci în sfârşit, după trei ani de zile, ai 
ceva de arătat. Era şi timpul. Cât crezi că mai am de trăit? 
Ce crezi, că te-am sprijinit material şi te-am plătit şi ţi-am 
hrănit o armată de asistenţi şi lucrători ca să produci ceva 
abia după ce eu voi fi murit şi nu voi putea măcar să văd 
despre ce e vorba?” Asta mi-a spus, de fapt, iar eu îţi spun 
că mi-ar plăcea grozav să amân demonstraţia după moartea 


lui, numai pentru satisfacția mea personală, şi chiar aş face- 
o dacă n-aş fi încredinţată că munca mea are prioritate. 

— Chiar ai ceva care-l va mulţumi? 

— Numai posibilitatea călătoriei cu viteze superluminice. 
Viteze superluminice adevărate, nu prostioara aia de 
hiperasistenţă. Acum suntem, într-adevăr, în posesia a ceva 
care ne va deschide porţile Universului. 

Locul în care trudea echipa de cercetare a Tessei Wendel, 
cu scopul declarat de a zgudui Universul din temelii, fusese 
pregătit pentru ea cu mult înainte ca ea să fi fost recrutată 
şi să fi venit pe Pământ. Se afla în interiorul unui munte 
artificial, pe un teritoriu strict interzis accesului 
pământenilor, în care fusese construit un veritabil oraş al 
cercetării. 

Acum, acolo se afla şi Tanayama, aşezat într-un scaun cu 
motor. Numai ochii lui, ascunşi între pleoapele înguste, 
păreau însufleţiţi, atenţi, privind pătrunzător încoace şi- 
ncolo. 

Omul nu era nici pe departe cea mai înaltă personalitate 
din guvernul terestru, nici măcar cea mai importantă 
personalitate prezentă acolo nu era, dar fusese, şi încă mai 
era, forţa motoare din spatele acestui proiect şi toată lumea 
îi făcea loc, automat. 

Numai Wendel nu părea deloc intimidată de el. Când 
vorbi, vocea lui fu o şoaptă răguşită: 

— Ce urmează să văd, doamnă doctor Wendel? O navă? 

Bineînţeles, nu exista nici o navă în încăpere. Wendel 
răspunse: 

— Nici vorbă de nave, domnule Director. Navele mai au de 
aşteptat ani buni. Nu am decât o demonstraţie, dar una cu 
adevărat impresionantă. Veţi asista la prima demonstraţie 
publică a zborului cu viteze cu adevărat superluminice, 
ceva mult mai avansat decât hiperasistenţa. 

— Şi cum o să văd asta? 

— Am înţeles, domnule Director, că aţi fost pus la curent 
cu procedura. 


Tanayama izbucni într-o tuse violentă şi trebui să facă o 
pauză pentru a-şi trage răsuflarea. 

— Au încercat să-mi explice, zise el, dar eu vreau să aud 
totul de la dumneata. 

— Şi o pironi cu ochii săi severi şi neiertători. 

— Tu eşti şefa aici. E munca ta. Explică. 

— Nu pot explica întreaga teorie. Ar dura prea mult, 
domnule Director. V-ar obosi. 

— Nu vreau nici o teorie. Ce urmează să văd? 

— Ceea ce veţi vedea sunt două containere cubice de 
sticlă. Ambele conţin vid absolut. 

— De ce vid? 

— Zborul cu viteze superluminice nu poate fi iniţiat decât 
în vid, domnule Director. Altminteri, obiectul care este 
determinat să se deplaseze mai repede decât lumina va 
trage după el materia, amplificând astfel consumul de 
energie şi diminuând posibilitatea de a exercita controlul 
asupra procesului. Trebuie să se şi termine tot în vid, 
altminteri rezultatele pot fi catastrofale, pentru că... 

— Lasă „pentru că”-ul. Dacă acest zbor cu viteze 
superluminice trebuie să înceapă şi să se termine în vid, 
cum ne vom putea folosi de el? 

— În primul rând, este necesar să ne deplasăm în spaţiul 
cosmic cu ajutorul zborului obişnuit, iar apoi să facem saltul 
în hiperspaţiu şi să rămânem acolo. Apoi, când am ajuns 
aproape de destinaţie, intrăm din nou în spaţiul obişnuit şi, 
în sfârşit, terminăm călătoria folosindu-ne din nou de zborul 
obişnuit. 

— Asta durează. 

— Nici chiar zborul cu viteze superluminice nu poate fi 
făcut instantaneu, dar dacă putem ajunge din Sistemul 
Solar la o stea care se află la patruzeci de ani-lumină în 
patruzeci de zile, în loc de patruzeci de ani, ar fi o dovadă 
de nerecunoştinţă să mai comentăm asupra timpului 
necesar călătoriei. 


— Bine. Deci ai aceste două containere cubice de sticlă. 
Ce-i cu ele? 

— Sunt proiecţii holografice. De fapt, ele se află la trei mii 
de kilometri distanţă unul de altul, despărțite de o porţiune 
de Pământ. Dacă lumina ar putea călători prin vid, fără a 
întâlni vreun obstacol, de la unul la altul, i-ar trebui exact a 
mia parte dintr-o secundă - o milisecundă - pentru a 
încheia traseul. Bineînţeles că nu vom folosi lumina. În 
mijlocul cubului din stânga, care este menţinut în spaţiu de 
un puternic câmp magnetic, se află suspendată o mică 
sferă, de fapt un motor hiperatomic minuscul, îl vedeţi, 
domnule Director? 

— Văd ceva acolo. Asta e tot ce ai? 

— Dacă veţi privi cu atenţie, veţi vedea că va dispărea. 
Numărătoarea inversă a început. 

Toată lumea putea auzi şoapta numărătorii inverse, iar 
când aceasta ajunse la zero, sfera dispăru dintr-un cub şi 
apăru în celălalt. 

— Reţineţi, spuse Wendel, că de fapt aceste două cuburi 
sunt despărțite de trei mii de kilometri. Mecanismul de 
cronometrare arată că răstimpul dintre plecare şi sosire a 
fost ceva mai mare de zece microsecunde, ceea ce 
înseamnă că traseul a fost parcurs cu o viteză aproape de o 
sută de ori mai mare decât viteza luminii. 

Tanayama ridică privirea spre Wendel: 

— Cum îmi pot da seama de asta? Toată povestea ar putea 
fi o escrocherie pusă la cale pentru a păcăli o persoană pe 
care o consideri un biet bătrân credul. 

— Domnule Director, interveni Wendel cu severitate, se 
află prezenţi sute de oameni de ştiinţă, toţi cu reputaţii 
solide, unii dintre ei pământeni. Ei vă pot arăta orice doriţi 
să vedeţi, vă pot explica funcţionarea oricărui instrument. 
Nu veţi găsi aici nimic altceva decât muncă de cel mai înalt 
nivel ştiinţific, onestă şi bine făcută. 

— Şi chiar dacă totul este aşa cum spui, ce înseamnă asta? 
O minge micuță. O minge de ping-pong care a călătorit 


câteva mii de kilometri. Asta este tot ce ai după trei ani de 
zile? 

— Cu tot respectul, domnule Director, ceea ce aţi văzut 
este probabil mult mai mult decât era oricine îndreptăţit să 
aştepte. Chiar dacă vehiculul pe care l-aţi văzut este de 
dimensiunile unei mingi de ping-pong şi chiar dacă n-a 
călătorit decât câteva mii de kilometri, aţi asistat la un zbor 
cu viteză superluminică, tot atât de autentic precum 
deplasarea unei nave cosmice de aici pe Arcturus, cu deo 
sută de ori viteza luminii. Ceea ce aţi văzut este prima 
demonstraţie publică a zborului cu viteză într-adevăr 
superluminică din istoria omenirii. 

— Dar eu vreau să văd nava. 

— Pentru aceasta mai aveţi de aşteptat. 

— Nu mai am timp. Nu mai am timp, rosti lanayama tăios, 
cu o voce care nu era mai mult decât o şoaptă răguşită. Un 
acces de tuse îl scutură din nou. 

lar Wendel spuse şi ea printr-o şoaptă pe care, probabil, 
numai lanayama o auzi: 

— Nici măcar voinţa ta nu e de ajuns pentru a clinti 
Universul. 

Cele trei zile dedicate oficialităților în ceea ce, neoficial, 
era cunoscut sub numele de Hyper City trecuseră cu greu, 
iar acum intruşii plecaseră în sfârşit. 

— Cu toate acestea, îi spuse Tessa Wendel lui Crile Fisher, 
va mai dura vreo două sau trei zile până ne vom reveni şi ne 
vom putea apuca din nou de muncă, cu maximum de 
eficienţă. Părea istovită şi profund nemulțumită când 
adăugă: Ce bătrân înfiorător. 

Fisher nu întâmpină nici o dificultate în a realiza că femeia 
se referea la Tanayama. 

— E un biet bătrân, bolnav. 

Wendel îi aruncă o privire mânioasă: 

— Nu cumva îl aperi? 

— Pur şi simplu afirm ceva evident, lessa. 

Ea ridică un deget, ca pentru a-l admonesta: 


— Sunt convinsă că această fosilă mizerabilă era tot atât 
de iraţională şi nerezonabilă şi în zilele de demult, când nu 
era bolnavă, ba chiar când nu era nici măcar bătrână. De 
câtă vreme este la conducerea Biroului? 

— Este acolo de când lumea. De peste treizeci de ani. 
Înainte de asta a fost Director adjunct aproape cam tot 
atâta timp şi, probabil, a jucat rolul adevăratei forţe din 
spatele a vreo trei sau patru Directori-paravan. Şi 
indiferent cât de bătrân sau bolnav este, va rămâne 
Director până la moarte, ba poate chiar şi pentru vreo trei 
zile după, câtă vreme oamenii vor aştepta să vadă dacă nu 
cumva se scoală din morți. 

— Înţeleg că toate astea ţi se par amuzante. 

— Nu, dar ce poţi face altceva decât să râzi de spectacolul 
pe care îl oferă un om care, fără a avea în mod făţiş 
puterea, fără a fi măcar cunoscut publicului în general, a 
reuşit să le întreţină tuturor celor de la putere teama şi 
supunerea vreme de aproape jumătate de secol, şi asta pur 
şi simplu fiindcă deţine controlul strict asupra secretelor 
care ar putea distruge reputaţia multora şi fiindcă se ştie că 
n-ar ezita să folosească aceste secrete? 

— Şi-l suportă? 

— Da, sigur. Nu există nici măcar o persoană la putere 
care să fi fost dornică să-şi sacrifice cariera numai de 
dragul şansei de a-l detrona pe Tanayama. 

— Chiar şi acum, când a obosit şi nu mai controlează 
lucrurile atât de strict? 

— Te înşeli. Poate că nu va mai controla totul cu atâta 
stricteţe după ce va fi murit, dar până atunci, până la 
moartea lui fizică, efectivă, felul în care îşi exercită 
controlul nu va putea fi niciodată calificat drept „obosit”. 
Asta va fi ultimul lucru care va ceda, probabil după ce inima 
i se va fi oprit. 

— Dar ce-l poate conduce pe un om astfel, în viaţă? întrebă 
Wendel cu dezgust. Nu există, oare, şi dorinţa de a lăsa 


lucrurile în voia lor suficient de devreme pentru a putea 
muri împăcat? 

— Nu în ceea ce-l priveşte pe 'Tanayama. Niciodată. N-aş 
putea spune că mă număr printre intimii lui, dar într-un 
răstimp de aproximativ cincisprezece ani, am avut când şi 
când contact cu el şi niciodată fără a ieşi învineţit din 
confruntare. L-am cunoscut când era plin de vigoare şi încă 
de-atunci am ştiut că nu se va opri niciodată. Pentru a-ţi 
răspunde la întrebare, sunt multe lucruri care-i pot 
conduce pe oameni în viaţă, dar în cazul lui 'Tanayama este 
vorba de ură. 

— Mi-am închipuit eu, spuse Wendel. Se vede. Nu cred că 
există om atât de urât, care să nu urască la rândul lui. Dar 
pe cine urăâşte? 

— Coloniile. 

— Aşa, deci? 

— Wendel tocmai îşi amintise că şi ea era locuitoarea unei 
Colonii, Adelia. 

— Este adevărat că n-am auzit vreodată un locuitor din 
Colonii spunând ceva de bine despre Pământ. lar mie îmi 
cunoşti sentimentele pentru orice loc lipsit de gravitație 
variabilă. 

— Nu vorbesc de antipatie, Tessa, sau de dezgust sau de 
dispreţ. Vorbesc de ură, ură oarbă, înfierbântată. Aproape 
toţi pământenii antipatizează Coloniile. Doar acestea dispun 
de tot confortul şi progresul tehnologic. Sunt paşnice şi 
comode, nu sunt suprapopulate. Au hrană din belşug, 
posibilităţi de recreere, nu au climă schimbătoare şi săraci. 
Dispun de roboţi care sunt, totuşi, cu pricepere ascunşi 
privirilor. Este cât se poate de natural pentru oameni, care 
se consideră privaţi de toate acestea, să încerce antipatie 
pentru cei care au totul. Dar în cazul lui Tanayama este 
vorba de o ură vie, clocotitoare. Cred că i-ar plăcea grozav 
să vadă toate Coloniile distruse. Toate, până la ultima. 

— De ce, Crile? 


— Teoria mea personală este că motivul principal al furiei 
nu este niciunul dintre avantajele pe care tocmai le-am 
înşirat. Ceea ce nu poate suporta este omogenitatea 
culturală a Coloniilor. Înţelegi la ce mă refer? 

— Nu. 

— Locuitorii Coloniilor se autoselectează. Cine se 
aseamănă, se adună. Fiecare Colonie este caracterizată de 
o cultură comună locuitorilor ei, ba chiar, într-o anumită 
măsură, de un aspect fizic asemănător al acestora. Pe de 
altă parte, Pământul este şi a fost caracterizat pe întreg 
parcursul istoriei sale de un fantastic amalgam de culturi 
diferite, fiecare îmbogăţindu-le, punându-le în valoare, dar 
şi concurându-le şi suspectându-le pe celelalte. Tanayama şi 
mulţi alţi pământeni - printre care şi eu, de exemplu - 
consideră că un astfel de amestec este o sursă de putere şi 
au impresia că omogenitatea culturală a Coloniilor este în 
dezavantajul lor, slăbindu-le rezistenţa şi afectându-le, în 
perspectivă, longevitatea potenţială. 

— Bun, şi atunci de ce să urăşti Coloniile pentru că posedă 
ceva ce tu consideri că este un dezavantaj pentru ele? Ne 
urăşte Tanayama pentru că o ducem mai bine şi pentru că 
am putea s-o ducem mai rău? E ilogic. 

— Nici n-are nevoie să fie logic. Cine s-ar mai obosi să 
urască, dacă ar fi nevoie mai întâi să-şi găsească argumente 
raţionale? Poate - e doar o ipoteză - Tanayama se teme că 
Coloniile vor reuşi prea bine şi vor demonstra că, până la 
urmă, omogenitatea culturală este ceva bun. Sau poate 
crede că acestea abia aşteaptă să distrugă Pământul, aşa 
cum el însuşi şi-ar dori să le distrugă. Toată povestea cu 
Steaua Vecină l-a scos din minţi de turie. 

— Faptul că Rotor a descoperit Steaua Vecină şi nu ne-a 
informat şi pe noi, ceilalţi? 

— Mai mult decât atât. Nici măcar nu s-au deranjat să ne 
avertizeze că steaua se îndreaptă spre Sistemul Solar. 

— Presupun că este posibil ca nici ei să nu fi ştiut. 


— Tanayama n-ar crede aşa ceva nici în ruptul capului. 
Sunt convins că el crede cu tărie că rotorienii au ştiut şi au 
refuzat cu bună ştiinţă să ne prevină, sperând că vom fi 
luaţi prin surprindere şi că Pământul va fi distrus, sau cel 
puţin civilizaţia pământeană. 

— Dar s-a ajuns la concluzia fermă că Steaua Vecină se va 
apropia suficient de mult pentru a ne afecta? N-am auzit 
aşa ceva. Din câte am înţeles eu, părerea majorităţii 
astronomilor este că va trece la o distanţă suficient de mare 
pentru a ne lăsa neatinşi în mod semnificativ. Tu ai auzit 
altceva? 

Fisher ridică din umeri. 

— Nu, n-am auzit, dar cred că ura lui lanayama este 
întreţinută de ideea că există un pericol. Şi de la asta, pasul 
logic imediat următor este că avem neapărată nevoie de 
tehnologia călătoriei cu viteze superluminice pentru a 
putea găsi o lume asemănătoare cu Pământul, undeva în 
Univers. Apoi vom putea transfera o parte cât mai mare din 
populaţia Pământului pe acea altă lume, dacă într-adevăr se 
va întâmpla ce e mai rău. Trebuie să recunoşti că e un plan 
foarte rezonabil. 

— Este, dar nu e neapărat necesar să-ţi imaginezi 
distrugerea, Crile. Este perfect natural să simţi că omenirea 
ar trebui să colonizeze spaţiul cosmic, chiar dacă nu se va 
întâmpla nimic cu Pământul. Ne-am mutat deja în Colonii, 
drumul către stele este pasul logic imediat următor, iar 
pentru a-l putea face, avem nevoie de tehnologia călătoriei 
cu viteze superluminice. 

— Da, dar Tanayama ar găsi că asta este o viziune rece 
asupra viitorului omenirii. Colonizarea Galaxiei este ceva ce 
sunt sigur că ar fi dispus să lase în grija generaţiilor ce vor 
urma. Ceea ce vrea pentru el însuşi este să-i găsească pe 
rotorieni, cu Colonia lor cu tot, şi să-i pedepsească pentru 
că au abandonat Sistemul Solar, fără să le pese câtuşi de 
puţin de restul comunităţii umane. Asta vrea să apuce să 


vadă cu ochii lui, de aceea exercită presiuni atât de dure şi 
asupra ta, lessa. 

— Poate exercita toată presiunea din lume şi tot n-o să-i 
ajute cu nimic. Este bătrân, pe moarte. 

— Mă întreb dacă e, într-adevăr, pe moarte. Procedurile 
medicale moderne pot face minuni şi sunt sigur că pentru 
Tanayama doctorii se vor da peste cap. 

— Nici chiar medicina modernă nu poate merge atât de 
departe. l-am întrebat pe doctori. 

— Şi ţi-au răspuns? Credeam că problema sănătăţii lui 
Tanayama este secret de stat. 

— Nu şi pentru mine, în împrejurările date, Crile. M-am 
dus la echipa de medici care a avut grijă de Tanayama aici 
şi le-am spus că sunt nerăbdătoare să construiesc o navă 
cosmică în stare să transporte fiinţe umane către stele şi că 
doresc să fac asta înainte ca Tanayama să moară. l-am 
întrebat de cât timp dispun. 

— Şi ce-au spus? 

— Că am la dispoziţie un an. Asta au spus. Cel mult un an. 
M-au îndemnat să mă grăbesc. 

— Şi poţi s-o faci într-un an? 

— Într-un an? Bineînţeles că nu, Crile, şi mă bucur. Găsesc 
plăcere în faptul că această persoană otrăvită nu va apuca 
să vadă nava. De ce te strâmbi, Crile? Te deranjează că pot 
spune lucruri atât de crude? 

— Oricum, este o afirmaţie meschină, Tessa. Acest bătrân, 
oricât de otrăvit ar fi el, a făcut posibile multe lucruri. 
Existenţa centrului de cercetări Hyper City lui i se 
datorează. 

— Da, dar l-a făcut posibil pentru scopurile lui personale, 
nu pentru ale mele. Şi nici pentru ale Pământului sau ale 
omenirii. Am şi eu dreptul la meschinăria mea. Sunt 
convinsă că domnului Director Tanayama nu i-a fost 
niciodată milă de cineva pe care l-a considerat adversar şi 
nici nu cred că şi-a înmuiat vreodată apăsarea călcâiului pe 
gâtul vreunui inamic învins. Îmi închipui că nu se aşteaptă 


la milă sau compasiune din partea nimănui. Probabil că ar 
dispreţui pe oricine i-ar oferi aşa ceva şi l-ar considera un 
laş molâu şi fraier. 

Fisher tot mai părea nemulţumit. 

— Cât va dura, Tessa? 

— Cum ar putea şti cineva? Ar putea dura o veşnicie. Chiar 
dacă totul ar merge rezonabil de bine, nu văd cum ar putea 
totul dura mai puţin de cinci ani. 

— Dar de ce? Suntem deja în posesia tehnologiei. 

Wendel se ridică în capul oaselor. 

— Nu, Crile. Nu fi naiv. Tot ce am este o demonstraţie de 
laborator. Pot lua un obiect uşor - o minge de ping-pong - în 
care un motor hiperatomic minuscul alcătuieşte 90% din 
masă, şi-l pot deplasa cu o viteză superluminică. Dar o navă 
cu oameni la bord este cu totul altceva. Va trebui să avem 
certitudini, iar pentru asta cinci ani este un pronostic 
optimist. Îţi spun că înainte de zilele calculatoarelor 
moderne şi ale simulărilor pe care le fac ele posibile, cinci 
ani ar fi reprezentat un vis irealizabil. Chiar şi cincizeci de 
ani ar fi fost la fel. 

Crile Fisher clătină din cap şi nu mai spuse nimic. Tessa 
Wendel îl privi gânditoare, apoi spuse, aproape agasată: 

— Ce e cu tine? Şitu te grăbeşti? 

Fisher răspunse, încercând s-o calmeze: 

— Sunt sigur că şi tu eşti la fel de nerăbdătoare ca toată 
lumea să termini acest proiect, dar eu chiar tânjesc după o 
navă reală care să poată călători cu viteze superluminice. 

— Tu, mai mult decât alţii? 

— Da, eu, destul de mult. 

— De ce? 

— Aş vrea să ajung la Steaua Vecină. 

— De ce? îi aruncă ea o privire ucigătoare. Visezi să-ţi 
regăseşti soţia pe care ai abandonat-o? 

Fisher nu discutase niciodată în amănunt despre Eugenia 
cu 'lessa Wendel şi nici nu avea intenţia de a se lăsa acum 
prins în capcană. 


Răspunse: 

— Am o fiică acolo, departe. Cred că poţi înţelege asta, 
Tessa. Şi tu ai un fiu. 

Şi ea într-adevăr înţelese. Fiul ei avea puţin peste 
douăzeci de ani, studia la Universitatea Adelia şi, din când 
în când, îi scria mamei sale. Chipul femeii se îmblânzi. 

— Crile, începu ea, n-aş vrea să-ţi faci speranţe deşarte în 
această privinţă. De acord, de vreme ce ştiau de existenţa 
Stelei Vecine, este aparent logic să credem că acolo s-au 
dus. Dar numai cu hiperasistenţă, călătoria trebuie să fi 
durat cel puţin doi ani. Nici măcar nu putem fi siguri că 
Rotor a supravieţuit unei astfel de călătorii. Şi chiar dacă a 
reuşit, şansele de a găsi o planetă potrivită în sistemul unei 
pitice roşii este aproape zero. Dar dacă au supravieţuit 
călătoriei, poate că au plecat mai departe, în căutarea unei 
planete potrivite. Şi cum ar mai putea fi atunci găsiţi? 

— Îmi închipui că ştiau că nu au şanse să găsească o 
planetă potrivită în sistemul Stelei Vecine. Nu crezi că este 
posibil să fi plecat pregătiţi să se înscrie, pur şi simplu, pe 
orbita stelei? 

— Chiar dacă ar fi supravieţuit călătoriei şi chiar dacă s-au 
înscris pe orbita Stelei Vecine, viaţa lor ar fi sterilă şi nu 
cred că există posibilitatea de a o continua prea mult într-o 
formă civilizată. Crile, trebuie să te pregăteşti sufleteşte 
pentru ce e mai rău. Ce se întâmplă dacă reuşim să 
organizăm expediţia până la Steaua Vecină şi acolo nu 
descoperim nimic, sau cel mult carcasa pustie a ceea cea 
fost, cândva, Colonia Rotor? 

— Atunci, zise Fisher, asta e. Dar sunt convins că au avut 
şanse mari de supravieţuire. 

— Şi că-ţi vei regăsi copilul? Dragul meu Crile, este oare 
bine să-ţi faci speranţe astfel? Chiar dacă Rotor a 
supravieţuit, şi copilul tău a supravieţuit şi el, n-avea, totuşi, 
decât un an când ai plecat de pe Rotor, în '22. Dacă ţi-ar 
apărea înainte, aşa cum arată acum, ar fi cu zece ani mai în 
vârstă, iar dacă am porni spre Steaua Vecină cât mai 


devreme cu putinţă, ar avea cincisprezece ani când ai 
ajunge s-o vezi. Nu te-ar mai cunoaşte. Şi, de fapt, cred că 
nici tu n-ai mai recunoaşte-o. 

— Cu zece, cu cincisprezece sau cu cincizeci de ani mai 
mare, lessa, dacă aş vedea-o, aş recunoaşte-o, răspunse 
Fisher cu o siguranţă de neclintit. 

19. HOTĂRÂREA. 

Marlene îi zâmbi ezitant lui Siever Genarr. Devenise deja 
un obicei să-i invadeze acestuia biroul, după bunul ei plac. 

— Te întrerup cumva din treburi importante, unchiule 
Siever? 

— Nu, draga mea, nu mă ocup, de fapt, cu nimic 
important. Această funcţie a mea a fost inventată numai 
pentru ca Pitt să poată scăpa de mine, iar eu am acceptat-o 
şi am păstrat-o ca să pot scăpa de Pitt. Nu este ceva ce aş 
recunoaşte faţă de oricine, dar ţie sunt obligat să-ţi 
mărturisesc adevărul, de vreme ce nu-ţi scapă niciodată o 
minciună. 

— Şi asta te sperie, unchiule Siever? Pe domnul 
Guvernator Pitt l-a speriat, şi, dacă i-aş arăta vreodată ce 
pot să fac, cred că şi pe Aurinel l-ar speria. 

— Nu mă sperie, Marlene, pentru că eu m-am dat bătut de 
mult, înţelegi? M-am împăcat cu gândul că sunt făcut din 
sticlă în ceea ce te priveşte. Să ştii că, la urma urmei, este 
chiar odihnitor. Dacă stai să te gândeşti, minciunile cer tare 
mult efort, nu-s lucru uşor. Dacă oamenii ar fi mai leneşi, n- 
ar minţi niciodată. 

Marlene îşi regăsi surâsul: 

— De asta mă placi? Pentru că îţi ofer ocazia să fii leneş? 

— Nu-ţi dai seama? 

— Nu. Îmi dau seama că mă placi, dar nu-mi pot da seama 
de ce mă placi. Atitudinea ta îmi spune că mă placi, dar 
motivul este ascuns în adâncul minţii tale şi tot ce pot 
percepe sunt senzaţii vagi. Nu pot ajunge atât de departe. 

— Făcu o mică pauză, furată de un gând. 

— Uneori aş vrea să pot. 


— Fii fericită că nu poţi. Minţile sunt nişte locuri murdare, 
umede, incomode. 

— De ce spui asta, unchiule Siever? 

— Din cauza experienţei. Nu am capacitatea cu care eşti 
tu înzestrată, dar am trăit printre oameni mai multă vreme 
decât ai avut tu ocazia. Îţi place interiorul propriei tale 
minţi, Marlene? 

Fata păru surprinsă. 

— Nu ştiu. De ce să nu-mi placă? 

— Îţi place tot ce gândeşti? Tot ce-ţi imaginezi? Toate 
impulsurile pe care le ai? Fii cinstită. Chiar dacă eu nu te 
pot citi, fii cinstită! 

— Păi, uneori gândesc chestii stupide sau chiar 
răutăcioase. Uneori mă înfurii şi mă gândesc că aş vrea să 
fac lucruri pe care, în mod normal, nu le-aş face. Dar nu 
prea des, pe cuvânt. 

— Nu prea des? Nu uita că tu eşti obişnuită cu propria ta 
minte. Abia dacă-ţi mai dai seama de ea. E ca şi cu hainele 
pe care le porţi. Nu le simţi atingerea pentru că eşti atât de 
obişnuită cu ele. Buclele părului tău te ating pe spate, dar 
nu bagi de seamă. Dacă părul altcuiva te-ar atinge pe spate, 
ţi-ar provoca mâncărimi şi ar fi insuportabil. Poate alţii au 
gânduri care nu-s mai rele ca ale tale, dar fiind gândurile 
altcuiva nu ţi-ar plăcea deloc. De exemplu, s-ar putea să nu- 
ţi placă faptul că eu te plac, dacă ai şti de ce te plac. Este 
mult mai bine şi mai liniştitor să accepţi faptul că te plac, ca 
pe ceva care există, şi să nu-mi răscoleşti mintea, în 
căutarea motivelor. 

Inevitabil însă, Marlene replică: 

— De ce? Care sunt motivele? 

— Ei bine, îmi placi pentru că odinioară şi eu am fost ca 
tine. 

— Ce vrei să spui? 

— Nu vreau să spun că am fost o tânără domnişoară cu 
ochi frumoşi şi capacităţi de percepţie ieşite din comun. 
Vreau să spun că am fost şi eu tânăr şi mă credeam urât şi 


credeam că nimeni nu mă plăcea din cauză că eram urât. Şi 
ştiam că sunt inteligent şi nu puteam să înţeleg de ce toată 
lumea mă ocolea pentru că eram inteligent. Mi se părea 
cumplit de nedrept să fiu disprețuit pentru o trăsătură 
nesemnificativă, în vreme ce una importantă era cu 
desăvârşire ignorată. Am fost rănit şi furios, Marlene, şi m- 
am hotărât să nu-i tratez niciodată pe ceilalţi cum mă 
tratează ei pe mine, numai că nu prea am avut ocazia să 
pun această înţeleaptă hotărâre în practică. Apoi te-am 
cunoscut pe tine şi mi-am dat seama cât de mult semănăm. 
Nu eşti, fireşte, nici pe departe atât de neatractivă cum 
eram eu şi eşti cu mult mai inteligentă decât aş fi putut eu 
să fiu vreodată, dar asta nu mă deranjează absolut deloc. 
Surâse larg. E ca şi cum aş avea ocazia de a o lua de la 
capăt, cu multe avantaje însă. Dar, haide, nu cred că de asta 
ai venit să mă vezi, ca să mă asculţi înşirându-ţi toate astea. 
N-oi fi având eu capacitatea ta de percepţie, dar atâta lucru 
văd şi eu. 

— Ei bine, e vorba de mama. 

— Da? se încruntă Genarr cu o creştere evidentă, bruscă, 
aproape dureroasă a interesului. Ce-i cu ea? 

— Aproape că şi-a terminat proiectul aici, ştii. Şi dacă 
pleacă înapoi pe Rotor o să vrea să mă ia cu ea. Chiar 
trebuie să mă întorc împreună cu ea? 

— Aşa cred. Nu vrei să te întorci? 

— Nu, unchiule Siever, nu vreau. Simt că este important să 
rămân aici. Aşa că aş vrea să te rog să-i spui domnului 
Guvernator Pitt că ai vrea să ne păstrezi aici. Tu poţi 
născoci o scuză care să sune bine. lar domnului Guvernator 
sunt sigură că i-ar părea tare bine să nu mai aibă grija 
noastră, să ştie că rămânem aici, mai ales dacă îi explici că 
mama ştie acum sigur că Nemesis va distruge Sistemul 
Solar. 

— "Ţi-a spus ea asta, Marlene? 

— Nu, dar nici nu era nevoie. Poţi să-i explici domnului 
Guvernator că mama îl va agasa, probabil, tot timpul cu 


insistenţele ei ca Sistemul Solar să fie avertizat. 

— "Ţi-a trecut cumva prin minte că Pitt ar putea să nu fie 
atât de dornic să-mi facă pe plac? Dacă îşi dă seama că 
vreau să vă păstrez pe tine şi pe mama ta aici, în Domul de 
pe Erythro, mi-ar putea ordona să vă trimit înapoi doar ca 
să mă contrarieze. 

— Sunt sigură, spuse Marlene calm, că domnul 
Guvernator va prefera să-şi facă o plăcere păstrându-ne 
aici, mai degrabă decât să-ţi provoace ţie o neplăcere 
aducându-ne înapoi pe capul său. Şi apoi, tu ai tot interesul 
ca mama să rămână aici, pentru că eşti... pentru că ţii la ea. 

— "Ţin la ea. De o viaţă, se pare. Dar mama ta nu ţine la 
mine. Mi-ai spus, acum câtăva vreme, că tatăl tău încă-i mai 
ocupă gândurile. 

— Îi placi din ce în ce mai mult, unchiule Siever. Îi placi 
foarte mult. 

— De aici şi până la dragoste e cale lungă, Marlene. Sunt 
sigur că ai descoperit deja acest adevăr. 

Marlene se înroşi. 

— Vorbesc despre oameni bătrâni. 

— Ca mine, şi Genarr îşi dădu capul pe spate într-un hohot 
de râs. Apoi reveni: Îmi pare rău, Marlene, dar bătrânii sunt 
întotdeauna tentaţi să creadă că tinerii încă n-au aflat nimic 
despre dragoste, aşa cum tinerii sunt convinşi că bătrânii 
au uitat demult despre ea şi ştii ceva? Se înşală şi unii şi 
ceilalţi. De ce crezi tu că e important să rămâi în Domul de 
pe Erythro, Marlene? Sunt sigur că nu doar pentru că mă 
placi pe mine. 

— Sigur că-mi placi, spuse Marlene serioasă. Foarte mult. 
Dar vreau să rămân aici pentru că-mi place Erythro. 

— "Ţi-am explicat însă că este o lume periculoasă. 

— Nu şi pentru mine. 

— Tot mai eşti sigură că maladia nu te poate atinge? 

— Bineînţeles că nu mă va atinge. 

— Dar cum poţi şti? 


— Pur şi simplu ştiu. Întotdeauna am ştiut asta, chiar când 
eram pe Rotor. N-aveam nici un motiv să nu fiu sigură. 

— Nu, n-aveai. Dar după ce ţi s-a spus despre maladie? 

— Asta n-a schimbat cu nimic lucrurile. Mă simt în 
siguranţă aici. Mult mai mult decât m-am simţit vreodată pe 
Rotor. 

Genarr clătină încet din cap. 

— Trebuie să recunosc că aşa ceva depăşeşte puterea mea 
de înţelegere. 

— Îi studie fetei chipul solemn şi ochii întunecaţi, pe 
jumătate ascunşi de genele ei dese, atât de frumoase. 

— Cu toate acestea, Marlene, permite-mi să-ţi citesc şi eu 
ţie limbajul gesturilor, dacă pot. Eşti foarte hotărâtă să 
învingi în problema asta, cu orice preţ, şi să rămâi pe 
Erythro. 

— Da, răspunse Marlene sec. Şi sunt convinsă că tu mă vei 
ajuta. 

Eugenia Insigna clocotea surd de mânie. Nu ridicase 
vocea, dar vorbea cu o intensitate abia stăpânită. 

— Nu poate face una ca asta, Siever. 

— Sigur că poate, Eugenia, răspunse Genarr tot atât de 
încet ca ea. Doar este Guvernator. 

— Dar nu este un monarh absolut. Am şi eu drepturile 
mele civile, iar unul dintre ele este libertatea circulaţiei. 

— Dacă Guvernatorul doreşte să declare stare de urgenţă, 
fie cu caracter general, fie restrânsă la o singură persoană, 
drepturile civile ale persoanei respective sunt suspendate. 
Cam ăsta e pe scurt conţinutul Actului de Permisiune din 
'24. 

— Dar este o bătaie de joc la adresa tuturor tradiţiilor şi 
legilor pe care le avem încă de la înfiinţarea acestei Colonii. 

— Sunt de acord. 

— Şi dacă am să declanşez un scandal pe tema asta, Pitt va 
fi nevoit să... 

— Eugenia, te rog. Ascultă-mă. Las-o baltă. De ce nu 
rămâneţi, tu şi Marlene, deocamdată aici? Sunteţi mai mult 


decât binevenite. 

— Ce tot spui? Este echivalent cu aruncarea în închisoare 
fără nici o acuzaţie, proces sau sentinţă. Suntem obligate să 
rămânem pe Erythro pe termen nelimitat datorită ucazului 
arbitrar dat de... 

— Te rog, fă-o fără să te opui. Ar fi mai bine. 

— Cum mai bine? întrebă Insigna cu un dispreţ 
nemărginit. 

— Pentru că Marlene, fata ta, doreşte foarte tare s-o faci. 

Insigna îl privi fără să înţeleagă. 

— Marlene? 

— Săptămâna trecută a venit la mine plină de sugestii în 
legătură cu felul cum ar trebui să-l manipulez pe Pitt pentru 
a-l convinge să vă ordone să rămâneţi amândouă aici, pe 
Erythro. 

Insigna se ridică pe jumătate de pe scaun, pradă unei 
indignări sălbatice. 

— Şi tu chiar ai făcut-o? 

Genarr scutură din cap cu putere. 

— Nu. Ascultă-mă. Tot ce-am făcut a fost să-l informez pe 
Pitt că ţi-ai încheiat munca aici şi că nu ştiu care este 
intenţia lui: să te întorci pe Rotor cu Marlene sau să 
rămâneţi aici. A fost o întrebare perfect firească şi neutră, 
Eugenia. I-am arătat şi Marlenei mesajul înainte de a-l 
expedia şi ea a fost mulţumită de el. A spus, citez: „Dacă îi 
oferi posibilitatea să aleagă, va alege să rămânem aici.” Şi 
se pare că a avut dreptate, pentru că el chiar asta face. 

Insigna se lăsă moale înapoi în scaun. 

— Siever, tu chiar ai urmat sfatul unei fete de 
cincisprezece ani? 

— Nu o consider pe Marlene doar o simplă fată de 
cincisprezece ani. Dar spune-mi, de ce eşti atât de 
nerăbdătoare să te întorci pe Rotor? 

— Munca mea... 

— Nu există. Nu va exista nimic pentru tine de făcut dacă 
Pitt nu vrea asta. Şi chiar presupunând că-ţi permite să te 


întorci, te vei trezi înlocuită. Pe de altă parte, aici vei avea 
echipamente de care să te poţi folosi, pe care le-ai folosit 
deja. La urma urmei, ai venit aici tocmai ca să faci ceea ce 
nu puteai face pe Rotor. 

— Munca mea nu contează! strigă Insigna, cu o 
inconsecvenţă disperată. Nu înţelegi că vreau să mă întorc 
pentru acelaşi motiv pentru care el vrea să rămân? Vrea s-o 
distrugă pe Marlene. Dacă aş fi ştiut, înainte de a pleca, 
despre această maladie erythrotică, n-am fi venit aici 
niciodată. Nu pot risca sănătatea psihică a Marlenei. 

— Sănătatea ei psihică este ultimul lucru pe care aş vrea 
să-l risc, spuse Genarr. Mai degrabă m-aş pune pe mine în 
pericol. 

— Dar dacă rămânem aici, este în pericol. 

— Marlene nu pare să creadă asta. 

— Marlene! Marlene! Mi se pare că ai început s-o crezi un 
soi de zeiţă. Ce ştie ea? 

— Ascultă-mă, Eugenia. Hai să vorbim la rece despre asta. 
Dacă Marlene ar părea să fie, într-adevăr, în pericol, aş găsi 
o cale de a vă trimite pe amândouă înapoi pe Rotor, dar mai 
întâi ascultă-mă. Marlene nu a dat niciodată semne de 
megalomanie, nu? 

Insigna tremura. Furia încă nu i se potolise. 

— Nu ştiu ce vrei să spui. 

— Este predispusă să facă afirmaţii grandioase, care sunt 
numai rodul imaginaţiei, fiind, de fapt, de-a dreptul 
ridicole? 

— Sigur că nu. Este o tânără foarte rezonabilă. De ce-mi 
pui astfel de întrebări? Doar ştii bine că nu face afirmaţii 
care să nu aibă... 

— Care să nu aibă o bază reală. Ştiu. Nu s-a lăudat 
niciodată cu capacităţile ei de percepţie. Acestea au ieşit la 
iveală prin forţa lucrurilor. 

— Da, şi care este scopul acestor întrebări? 

Genarr continuă liniştit. 


— A pretins, vreodată, că are puteri intuitive neobişnuite? 
Ţi-a spus vreodată că este sigură de ceva, de ceva anume 
care se va întâmpla sau nu se va întâmpla, părând a nu avea 
nici un alt argument decât siguranţa ei? 

— Nu, bineînţeles că nu. Respectă dovezile şi realitatea 
evidentă. Nu face niciodată afirmaţii neobişnuite fără 
dovezi sau argumente solide. 

— Şi totuşi, într-o singură privinţă, poate numai într-o 
singură privinţă, o face. Este sigură că maladia nu o poate 
atinge. Susţine că a încercat această stare de siguranţă 
absolută, această certitudine că Erythro nu-i poate face nici 
un rău, încă de pe Rotor, şi că această stare s-a accentuat la 
venirea în Dom. Este foarte hotărâtă - absolut hotărâtă - să 
rămână aici. 

Insigna făcu ochii mari şi duse brusc mâna la gură. Scoase 
un sunet dezarticulat, apoi şopti: 

— În acest caz... şi rămase cu privirea pironită asupra lui. 

— Da, spuse Genarr brusc alarmat. 

— Nu înţelegi? Nu sunt acestea simptomele maladiei? 
Personalitatea ei suferă modificări. Mintea începe să-i fie 
afectată. 

Genarr rămase o clipă, îngheţat de această posibilitate, 
apoi spuse: 

— Nu, nu se poate. Aşa ceva nu s-a mai întâmplat în 
niciunul dintre cazurile anterioare de maladie. Nu este un 
simptom al bolii. 

— Dar mintea ei nu este ca a celorlalţi. S-ar putea ca şi 
simptomele să difere. 

— Nu, spuse Genarr cu disperare. Nu pot să cred aşa 
ceva. Nu vreau să cred aşa ceva. Eu cred că dacă Marlene 
spune că este sigură că e imună, atunci este cu adevărat 
imună, iar imunitatea ei ne va ajuta să rezolvăm misterul 
maladiei. 

Chipul Eugeniei Insigna păli brusc. 

— De asta vrei să rămână aici pe Erythro, Siever? Pentru 
ca tu s-o foloseşti ca pe un instrument împotriva maladiei? 


— Nu, nu vreau să rămână aici ca s-o pot folosi eu. Dar 
dacă ea vrea să rămână, ar putea fi un instrument, 
indiferent dacă noi vrem sau nu ca ea să fie aşa ceva. 

— Şi numai pentru că ea vrea să rămână pe Erythro, tu 
eşti dispus să-i permiţi s-o facă? Numai pentru că ea vrea să 
rămână, din cine ştie ce obsesie ciudată pe care n-o poate 
explica şi în care nici eu şi nici tu nu vedem vreo umbră de 
rațiune sau logică. Chiar crezi cu seriozitate că trebuie să i 
se permită să rămână aici, numai pentru că asta vrea? 
Îndrăzneşti să-mi spui una ca asta? 

Genarr răspunse cu oarecare efort: 

— Ca să-ţi spun drept, sunt foarte tentat s-o fac. 

— Este foarte uşor pentru tine să te simţi tentat. Nu este 
copilul tău. Este copilul meu. Este singurul... 

— Ştiu, spuse Genarr. Este singurul lucru care ţi-a mai 
rămas de la... Crile. Nu te uita la mine aşa. Ştiu că nu ţi-ai 
mai revenit niciodată după această pierdere. Ştiu ce simţi. 

— Spuse aceste ultime cuvinte încet, cu blândeţe şi păru 
să vrea chiar să întindă mâna şi să mângâie capul plecat al 
Eugeniei Insigna. 

— Dar chiar şi aşa, Eugenia, dacă Marlene vrea cu 
adevărat să exploreze planeta, nu cred că o va putea opri 
ceva până la urmă. Şi dacă este absolut convinsă că maladia 
nu 0 poate atinge, poate că această credinţă chiar o va 
împiedica să contracteze boala. Sănătatea psihică agresivă 
a Marlenei şi încrederea sa în sine ar putea constitui, de 
fapt, mecanismul ei imunitar. 

Insigna ridică brusc capul, cu o privire care ar fi topit 
oţelul: 

— Spui prostii, şi n-ai nici un drept să te laşi apucat de 
acest val de romantism din cauza unui simplu copil. Este o 
străină pentru tine. Nu o iubeşti. 

— Nu este deloc o străină pentru mine şi o iubesc chiar 
foarte mult. Mai mult decât atât, o admir. Dragostea nu mi- 
ar putea furniza acea încredere profundă care să-mi dea 


curajul de a-mi asuma riscurile situaţiei, dar admiraţia, da. 
Gândegşte-te. 

Rămaseră acolo, uitându-se unul la altul. 

20. DOVADA. 

Kattimoro Tanayama, cu tenacitatea lui obişnuită, 
supravieţui anului care i se acordase şi părea a se fi hotărât 
să meargă mai departe, de vreme ce înaintase binişor în cel 
de-al doilea an, fără a fi predat armele lungii sale bătălii. lar 
când îi veni, în sfârşit, sorocul, el părăsi câmpul de bătălie 
fără vreo vorbă sau vreun semn, astfel încât instrumentele 
îi înregistrară moartea înainte ca vreun martor ocular să 
sesizeze că inevitabilul se petrecuse. 

Pe Pământ, evenimentul făcu prea puţină vâlvă, iar în 
Colonii nu făcu deloc, fiindcă Bătrânul îşi desfăşurase 
întotdeauna activităţile departe de ochii publicului, iar asta 
îi fusese o sursă suplimentară de putere. Aşadar, cei care 
avuseseră de-a face cu el şi-i cunoscuseră puterea, precum 
şi cei care depinseseră cel mai mult de puterea şi 
maşinaţiile lui politice, fură cei mai uşuraţi să afle că 
Bătrânul se dusese. 

Noutăţile ajunseră repede la Tessa Wendel, prin 
intermediul canalului special de comunicare dintre 
laboratorul ei şi oraş. Şi, într-un fel, deşi se aştepta la 
aceste veşti, de luni de zile, şocul nu fu mic. 

Ce avea să se întâmple de acum înainte? Cine avea să-i 
urmeze lui lanayama şi ce schimbări aveau să se petreacă? 
Ea făcea speculaţii asupra subiectului de multă vreme, în 
particular, dar abia acum aceste întrebări păreau a fi 
căpătat, cu adevărat, sens. În mod evident, în ciuda tuturor 
celor ce se ştiau şi se spuseseră, Wendel (şi probabil toţi cei 
implicaţi) nu părea a se fi aşteptat într-adevăr ca Bătrânul 
să dea totuşi ortul popii. 

Femeia îşi căută consolarea în braţele lui Crile Fisher. 
Wendel era suficient de realistă pentru a-şi da seama că nu 
trupul ei, acum în mod vizibil îmbătrânit (în mai puţin de 
două luni, avea să împlinească incredibila vârstă de 


cincizeci de ani), era cel care îl reţinuse pe Fisher lângă ea. 
El avea acum patruzeci şi trei de ani şi nici în ceea ce-l 
priveşte floarea şi strălucirea tinereţii nu mai erau intacte, 
păliseră, numai că pentru un bărbat lucrurile nu erau atât 
de evidente. Wendel încă mai credea că ea era cea care-l 
reţinea, la modul figurat vorbind, şi simţea asta mai ales în 
momentele în care îl ţinea în braţe, la propriu. 

I se adresă acestuia: 

— Ei bine, şi acum? 

— Nu e o surpriză, lessa, răspunse Fisher. Trebuia să se 
întâmple de mult. 

— De acord, dar s-a întâmplat acum. Şi hotărârea lui 
oarbă, de neclintit, a fost cea care a ţinut acest proiect în 
lucru. Dar acum? 

— Cât a fost în viaţă, replică Fisher, abia aşteptai să 
moară. Acum eşti îngrijorată. Nu cred că ai motive. 
Proiectul va merge înainte. Ceva de asemenea dimensiuni 
capătă un soi de autonomie, o viaţă proprie, şi nu mai poate 
fi oprit. 

— Ai încercat vreodată să calculezi cam cât a costat, până 
acum, proiectul, Crile? Biroul Terestru de Investigaţii va 
căpăta un Director nou, iar Parlamentul Globului va alege, 
cu siguranţă, pe cineva pe care să-l poată controla. În nici 
un caz nu va mai exista un nou Tanayama în faţa căruia să 
tremure şi să trebuiască să facă sluj cu toţii, nu în viitorul 
previzibil, cel puţin. Şi apoi vor arunca o privire asupra 
bugetului şi, fără mâna încovoiată a lui Ianayama care să-l 
acopere, îl vor vedea, în sfârşit, aşa cum e, mult scufundat 
în cerneala roşie a depăşirilor. Şi vor voi să-l reducă 
simţitor. 

— Cum ar putea? Am cheltuit deja atât de mult. Crezi că 
se vor opri acum când nu pot arăta ceva care să fi rezultat 
în urma cheltuielilor? Asta ar fi, într-adevăr, un fiasco. 

— Pot arunca vina pe Tanayama. „Era nebun”, vor spune, 
„un megaloman, condus de o unică obsesie” - toate astea 
fiind chiar, într-o bună măsură, adevărate, aşa cum ştim 


amândoi - iar acum ei, care nu sunt răspunzători pentru 
nimic din tot ce s-a făcut, pot, în sfârşit, să readucă 
Pământul pe calea cea dreaptă a sănătăţii psihice şi să 
renunţe la acest proiect pe care, de fapt, planeta nu şi-l 
poate permite. 

Fisher zâmbi. 

— Tessa, dragostea mea, profunzimea ta în pătrunderea 
gândirii politice este probabil demnă de un adevărat geniu 
în domeniul hiperspaţiului. Directorul Biroului este - 
teoretic şi din punctul de vedere al opiniei publice - o 
persoană oficială cu puteri limitate, numită şi (se 
presupune) ţinută sub control sever de Preşedintele 
General şi de Parlamentul Globului. Aceşti oficiali, despre 
care se crede că deţin puterea şi care, la rândul lor, sunt 
toţi aleşi, nu pot da pe faţă faptul că Tanayama le-a condus, 
de fapt, vieţile şi toate afacerile şi că i-a pus la colţ pe coji 
de nucă în nenumărate rânduri şi i-a făcut să le fie frică 
până şi să le bată inima fără permisiunea lui. Ar însemna să 
se recunoască pe faţă drept laşi şi incapabili şi ar risca, prin 
urmare, ca la alegerile următoare să-şi piardă poziţiile. Aşa 
că vor trebui să lase proiectul să meargă înainte. Nu vor 
opera decât reduceri de formă, cu caracter cosmetic, ca să 
zic aşa. 

— Cum poţi fi atât de sigur? mormăi Wendel. 

— Am 0 experienţă îndelungată în studiul oficialităților 
alese, Tessa, în plus, dacă ne oprim brusc, ar fi ca o invitaţie 
pentru toate Coloniile să reuşească înaintea noastră, să 
plece în spaţiul îndepărtat şi să ne lase în urma lor, cum a 
făcut şi Rotor. 

— Da? Şi cum crezi că o vor face? 

— Date fiind cunoştinţele lor despre hiperasistenţă, n-ai 
zice că progresul în direcţia zborului cu viteze 
superluminice este inevitabil? 

Wendel îi zâmbi sardonic lui Fisher. 

— Crile, dragostea mea, profunzimea ta în pătrunderea 
problemelor hiperspaţiului este probabil demnă de un 


contrabandist de primă mână al secretelor. Asta crezi tu 
despre munca mea? Că este o consecinţă inevitabilă a 
hiperasistenţei? Nu ai înţeles încă faptul că hiperasistenţa 
este urmarea naturală a gândirii în conformitate cu teoria 
relativităţii? Ea însă nu permite călătoriile cu viteze 
superioare vitezei luminii. Pentru a trece mai departe, la 
viteze superluminice, este nevoie de un adevărat salt, atât 
de gândire, în teorie, cât şi în practică. Descoperirea 
aceasta n-ar fi venit de la sine, firesc, iar eu am explicat 
asta mai multor persoane din guvern. Mi s-au plâns de 
încetineală şi de faptul că proiectul este costisitor, iar eu a 
trebuit să le explic dificultăţile. Acum îşi vor aminti şi nu le 
va fi teamă să ne oprească, în punctul în care am ajuns. Nu- 
i pot biciui ca să nu ne oprească, spunându-le deodată că 
alţii ne-ar ajunge din urmă şi ne-ar putea-o chiar lua 
înainte. 

Fisher clătină din cap. 

— Ba sigur că le poţi spune asta. Şi ei vor şi crede, pentru 
că este perfect adevărat. Putem fi uşor scoşi din cursă. 

— N-ai ascultat tot ce ţi-am spus până acum? 

— Ba da, dar ai omis ceva. Îngăduie puţin bun simţ, mai 
ales cuiva pe care tocmai l-ai numit un contrabandist de 
primă mână al secretelor. 

— Ce tot spui acolo, Crile? 

— Acest salt vast de la hiperasistenţă la zborul cu viteze 
superluminice este un salt doar dacă aceia care vor să-l 
facă încep cu începutul, aşa cum ai făcut tu. Coloniile însă 
nu vor începe cu începutul, n-o vor lua de la zero. Chiar 
crezi că n-au aflat nimic despre proiectul nostru, despre 
Hyper City? Chiar crezi că eu şi colegii mei pământeni 
suntem singurii contrabandişti ai secretelor din Sistemul 
Solar? Coloniile îşi au şi ele contrabandiştii lor, care trudesc 
la fel de mult ca şi noi şi la fel de eficient. De exemplu, au 
ştiut că tu ai venit pe Pământ chiar din ziua în care ai sosit. 

— Şi ce dacă au ştiut? 


— Nu e vorba numai de atât. Crezi că ei nu au calculatoare 
care să le spună că ai scris şi publicat în domeniu? Crezi că 
nu au acces la aceste lucrări? Crezi că nu le-au citit cu 
luare-aminte, cu trudă, crezi că n-au descoperit că tu crezi 
că vitezele superluminice sunt teoretic posibile? 

Wendel îşi muşcă buza şi zise: 

— Ei bine... 

— Gândeşte-te, da. Când ai scris ce gândeşti despre zborul 
cu viteze superluminice, nu făceai decât să speculezi. 
Reprezentai o minoritate, fiind singura care credea că ar 
putea fi realizabil. Nimeni nu te-a luat în serios. Dar acum 
vii pe Pământ şi rămâi aici. Brusc, dispari din atenţia 
publică şi nu te mai întorci pe Adelia. Poate că n-or 
cunoaşte ei toate amănuntele legate de ceea ce faci tu aici, 
pentru că securitatea acestui proiect a fost atât de severă 
pe cât a reuşit s-o facă paranoia lui Tanayama. Cu toate 
acestea, simplul fapt că ai dispărut sugerează destule şi, 
având în vedere lucrările pe care le-ai publicat, nu poate 
exista nici un dubiu cu privire la ceea ce lucrezi acum. Ceva 
ca Hyper City nu poate fi ţinut absolut secret. Incredibilele 
sume investite acolo trebuie să fi lăsat o urmă. Aşa că, 
acum, probabil că fiecare Colonie încearcă să pună cap la 
cap orice fărâmă de informaţie pentru a le putea, apoi, 
converti în cunoştinţe. Şi fiecare fărâmă le oferă un indiciu 
care le va permite să înainteze mult mai repede decât ai 
putut tu s-o faci. Spune-le toate astea, lessa, dacă se mai 
iveşte problema proiectului şi dacă se mai ridică întrebări în 
privinţa opririi acestuia. Putem fi cu uşurinţă depăşiţi şi în 
mod sigur vom fi dacă ne oprim acum. Acest gând îi va 
menţine pe noii oameni de la putere la fel de aprigi şi puşi 
pe treabă în această problemă, cum era şi lanayama şi, în 
plus, are şi meritul de a fi adevărat. 

Wendel păstră tăcerea un timp îndelungat, pe când Fisher 
o urmărea cu atenţie. 

— Ai dreptate, dragul meu contrabandist al secretelor, 
spuse ea în cele din urmă. Am făcut o greşeală necugetată 


considerându-te amant mai degrabă decât sfătuitor. 

— Şi de ce s-ar exclude cele două? întrebă Fisher. 

— Deşi, reveni Wendel, ştiu prea bine că ai şi tu interesul 
tău în toată afacerea. 

— Şi ce importanţă are asta - replică Fisher - chiar dacă e 
adevărat, atâta vreme cât interesul meu coincide, în ultimă 
instanţă, cu al tău. 

În cele din urmă sosi o delegaţie de parlamentari, 
împreună cu Igor Koropatsky, noul Director al Biroului 
Terestru de Investigaţii. Acesta ocupase de ani de zile 
poziţii subalterne în Birou, deci nu-i era cu totul necunoscut 
Tessei Wendel. 

Era un om tăcut, cu păr încărunţit, care începuse să i se 
rărească, un nas cam borcănat, o bărbie dublă 
considerabilă, pe scurt arăta bine hrănit şi cumsecade. Fără 
îndoială că era ager, dar în mod evident îi lipsea 
intensitatea aproape bolnavă a lui lanayama. Şi asta se 
vedea de la un kilometru. 

Parlamentarii îl însoțeau, desigur, ca pentru a arăta 
tuturor că acest succesor era proprietatea lor şi se afla cu 
totul sub controlul lor. Cu siguranţă că sperau ca lucrurile 
să şi rămână astfel. Tanayama reprezentase o experienţă 
lungă şi o lecţie amară. 

Nimeni nu propuse ca proiectul să fie oprit. Dimpotrivă, 
dorinţa îngrijorată a tuturor părea să fie mai degrabă 
accelerarea lui, dacă aşa ceva era cu putinţă. Tentativa 
precaută a lui Wendel de a sublinia posibilitatea Coloniilor 
de a o lua înaintea Pământului sau cel puţin de a-l ajunge 
din urmă în privinţa acestui proiect fu acceptată fără 
cârteli, aproape considerată pe faţă ca evidentă. 


Koropatsky, căruia i se permisese să fie purtător de cuvânt 
şi să preia responsabilitatea, spuse: 

— Doamnă doctor Wendel, nu vă solicit un tur lung şi 
oficial prin Hyper City. Am mai fost aici şi este de mult mai 
mare importanţă, la ora actuală, să-mi petrec timpul 
încercând să reorganizez Biroul. N-aş vrea să fiu considerat 
lipsit de respect la adresa predecesorului meu, dar orice 
trecere a conducerii unui corp administrativ de la o 
persoană la alta presupune un efort apreciabil de 
reorganizare, mai ales dacă mandatul predecesorului a fost 
unul îndelungat. Eu nu sunt, prin natura mea, un tip 
convenţional. Haideţi, aşadar, să stăm de vorbă liber şi fără 
a ne formaliza. Aş avea de pus câteva întrebări la care sper 
să-mi răspundeţi astfel încât un om cu foarte modestele 
mele cunoştinţe ştiinţifice să poată înţelege, fără mari 
probleme, despre ce e vorba. 

Wendel aprobă din cap. 

— Mă voi strădui, domnule Director. 

— Bun. Când mă pot aştepta să aveţi gata o navă cu motor 
superluminic funcţională? 

— Nu se poate să nu vă daţi seama, domnule Director, că 
această întrebare nu are deocamdată un răspuns. Ne aflăm 
la cheremul dificultăţilor şi accidentelor neprevăzute, 
imprevizibile mai precis. 

— Să presupunem că nu se întâmplă nici un fel de 
accidente şi că nu veţi avea de înfruntat decât dificultăţi 
rezonabile. 

— În acest caz, de vreme ce partea ştiinţifică este gata şi 
nu mai avem de lucru decât la partea tehnologică, am putea 
fi destul de norocoşi să terminăm în trei ani, poate. 

— Cu alte cuvinte, veţi fi gata în 2236. 

— În mod sigur, nu mai devreme de atât. 

— Şi câţi pasageri va putea lua nava? 

— Între cinci şi şapte, probabil. 

— Şi cât de departe va putea ajunge? 


— Cât de departe dorim, domnule Director. Aceasta e 
frumuseţea călătoriilor cu viteze superluminice. Deoarece 
trecem prin hiperspaţiu, unde legile obişnuite ale fizicii nu 
se aplică, nici măcar legea conservării energiei, ne costă 
acelaşi efort să strâbatem un an-lumină sau o mie. 

Directorul se foi neliniştit. 

— Eu nu sunt fizician, dar un mediu fără constrângeri mi 
se pare dificil de acceptat. Nu există şi lucruri pe care nu le 
putem face? 

— Sigur că există şi constrângeri. Avem nevoie de vid şi de 
o intensitate a atracției gravitaționale care să nu 
depăşească un anumit plafon pentru a putea face trecerea 
din spaţiu în hiperspaţiu şi înapoi. Fără îndoială că, pe 
măsură ce experimentăm şi câştigăm experienţă, vom 
descoperi şi alte constrângeri, care însă ar putea necesita 
zboruri de încercare pentru a le putea determina precis. 
Iar rezultatele ar putea însemna întârzieri suplimentare. 

— Odată ce avem nava, care va fi prima destinaţie către 
care veţi porni? 

— Soluţia prudentă ar putea fi să nu îngăduim navei să 
călătorească mai departe de Pluto, de exemplu, deşi 
aceasta ar putea fi considerată o insuportabilă pierdere de 
vreme. Odată ce vom dispune de tehnologia călătoriei către 
stele, tentaţia de a vizita chiar o altă stea va fi copleşitoare. 

— Ca, de exemplu, Steaua Vecină? 

— Acesta ar fi țelul logic al primei călătorii. Fostul Director, 
domnul Tlanayama, dorea cu ardoare să vizităm această 
stea, deşi, trebuie să subliniez că există alte stele cu mult 
mai interesante. Sirius este doar de patru ori mai departe şi 
ne-ar oferi posibilitatea de a observa o pitică albă. 

— Doamnă doctor Wendel, cred că Steaua Vecină trebuie 
să ne fie totuşi, deocamdată, primul scop, deşi nu neapărat 
din aceleaşi motive ca pentru lanayama. Să presupunem că 
nava pleacă spre o altă stea îndepărtată, oricare, şi apoi se 
întoarce. Cum aţi putea dovedi că v-aţi aflat, într-adevăr, în 
vecinătatea acelei stele? 


Wendel îl privi uluită: 

— Să dovedim? Nu vă înţeleg. 

— Vreau să spun, cum aţi putea răspunde unor acuzaţii 
cum că presupusul zbor a fost, de fapt, o escrocherie? 

— O escrocherie? 

— Wendel se ridică furioasă în picioare. 

— Aşa ceva este insultător! 

Vocea lui Koropatsky deveni brusc dominatoare. 

— Staţi jos, doamnă doctor Wendel. Nu vă acuză nimeni de 
nimic, încerc să prevăd o situaţie şi să iau măsuri de 
precauţie în privinţa ei. Omenirea a cucerit spaţiul cosmic 
cu aproape trei secole în urmă. Nu este un episod din 
istorie cu totul uitat, iar subdiviziunea globului din care vin 
şi-l aminteşte încă destul de bine. În acele zile îndepărtate 
când omenirea era încă în întregime captivă pe globul 
terestru, când primii sateliți au fost înălţaţi pe cer, au 
existat voci care au insistat în opinia lor cum că toate 
transmisiile sateliților respectivi erau escrocherii. Primele 
fotografii ale feţei nevăzute a Lunii au avut de suferit 
aceeaşi acuzaţie. Chiar şi primele fotografii ale Pământului 
luate din spaţiu au fost considerate falsuri de câţiva care 
încă mai credeau că Pământul este plat. Acum, dacă 
Pământul susţine că se află în posesia tehnologiei zborului 
cu viteze superluminice, am putea fi confruntaţi cu 
probleme similare. 

— De ce, domnule Director? Ce motive ar avea cineva să 
creadă că minţim într-o astfel de problemă? 

— Stimată doamnă doctor Wendel, permiteţi-mi să vă spun 
că sunteţi naivă. De peste trei secole încoace, Albert 
Einstein, inventatorul cosmologiei, a fost considerat un 
semizeu. Generaţie după generaţie, oamenii s-au obişnuit 
cu ideea că viteza luminii este o limită absolută. Nu vor 
renunţa uşor la această credinţă. Chiar şi principiul 
cauzalităţii - şi nu cred că se poate gândi cineva la ceva mai 
elementar decât că o cauză precedă un efect - pare violat. 
Asta pe de o parte. Pe de altă parte, doamnă doctor Wendel, 


Coloniile ar putea găsi că ar fi folositor, din punct de vedere 
politic, să-şi convingă popoarele, ba chiar şi pe pământeni, 
că minţim. Aşa ceva ar arunca asupra noastră plasa 
confuziilor, ne-ar implica în tot soiul de polemici, ne-ar face 
să ne pierdem vremea şi le-ar oferi lor o şansă în plus de a- 
şi reface handicapul şi a ne ajunge din urmă. Aşa că vă 
întreb: există vreun mod simplu de a dovedi că orice zbor al 
nostru este veritabil? 

Wendel spuse glacial: 

— Domnule Director, vom permite oamenilor de ştiinţă să 
ne inspecteze nava când ne vom fi întors. Ne vom strădui 
chiar să le explicăm tehnicile folosite... 

— Nu-nu-nu. Vă rog. Nu are rost să continuaţi. Aşa ceva n- 
ar convinge decât savanții de talia dumneavoastră. 

— Bun, atunci la întoarcere vom avea cu noi fotografii ale 
cerului şi stelelor apropiate, aflate în alte poziţii decât de 
obicei. Din schimbarea poziţiilor lor relative, va fi posibil să 
se calculeze poziţia noastră exactă relativ la Soare. 

— Da, dar tot numai pentru savanţi. Complet 
neconvingătoare pentru omul de rând. 

— Vom avea fotografii de aproape ale stelei pe care o vom 
vizita, aceasta fiind complet diferită de Soare, în toate 
privinţele. 

— Dar aşa ceva se face în orice program banal de 
holoviziune care se ocupă de călătoriile interstelare. Este 
singurul lucru care diferă de la o epopee SF la alta. N-ar fi 
mai mult decât oferă un episod din serialul „Căpitanul 
Galaxy”. 

— În acest caz, rosti Wendel cu maxilarele încleştate de 
exasperare, nu cunosc nici o altă metodă. Dacă oamenii nu 
vor vrea să creadă, n-o vor face. Este o problemă pe care va 
trebui s-o rezolvaţi. Eu nu sunt decât un om de ştiinţă. 

— Hai-hai, doamnă doctor, stăpâneşte-ţi temperamentul. 
Când Columb s-a întors din călătoria sa de peste ocean, 
acum şapte secole şi jumătate, nimeni nu l-a acuzat de 


escrocherie. De ce? Pentru că a adus cu el înapoi băştinaşi 
din Lumea Nouă, pe care o vizitase. 

— Foarte frumos, dar şansa noastră de a descoperi vreo 
lume purtătoare de viaţă şi de a aduce specimene cu noi la 
întoarcere este foarte mică. 

— Poate că nu. Se crede, după cum ştii, că Rotor a 
descoperit Steaua Vecină cu ajutorul proiectului Sonda 
Îndepărtată şi că a părăsit Sistemul Solar la puţin timp 
după aceea. De vreme ce nu s-au mai întors, este posibil să 
fi călătorit spre Steaua Vecină şi să fi rămas acolo, de fapt, 
să mai fie încă acolo. 

— Aşa credea şi domnul Director Ilanayama. Cu toate 
acestea, doar cu ajutorul hiperasistenţei, călătoria ar fi 
trebuit să dureze peste doi ani. Este posibil să nu fi ajuns 
niciodată la destinaţie, din motive diverse; fie din cauza 
vreunui accident, fie din cauza unui eşec ştiinţific, fie din 
cauza unor probleme psihologice. Şi asta ar putea fiun 
motiv pentru faptul că nu s-au mai întors. 

— Cu toate acestea, spuse Koropatsky calm, dar insistent, 
este posibil ca ei să fi ajuns şi să fi rămas acolo. 

— Chiar dacă şi-au atins această ipotetică destinaţie, este 
probabil să fi intrat, pur şi simplu, pe orbita stelei, în 
absenţa sigură a unei lumi locuibile. În izolare, tensiunile 
psihologice, care nu i-au oprit atâta timp cât se aflau pe 
drum, au toate şansele să-i fi oprit şi este probabil ca acum 
să nu mai existe decât o Colonie moartă, orbitând pentru 
vecie în jurul Stelei Vecine. 

— Atunci înţelegeţi şi dumneavoastră că acesta trebuie să 
fie scopul primei noastre călătorii, deoarece, odată ce aţi 
ajuns acolo, veţi localiza Colonia Rotor, vie sau moartă. Şi, 
oricum ar fi, va trebui să aduceţi înapoi ceva atât de tipic 
rotorian încât să fie foarte uşor pentru oricine să creadă că 
aţi călătorit, într-adevăr, spre stele şi înapoi. Zâmbi larg. 
Chiar şi eu aş crede, iar asta răspunde întrebării mele cu 
privire la felul cum veţi dovedi că aţi efectuat un zbor 
hiperspaţial. Aceasta va fi misiunea voastră, aşadar, iar 


pentru asta, n-aveţi teamă, Pământul va continua să vă 
furnizeze banii, resursele, lucrătorii de care aveţi nevoie. 

Apoi, după o cină în timpul căreia nu fură ridicate 
probleme tehnice, Koropatsky îi mai spuse lui Wendel, în cel 
mai prietenos mod cu putinţă, dar cu un ton de gheaţă, 
deghizat abil: 

— Una peste alta, nu uitaţi că n-aveţi la dispoziţie decât 
trei ani pentru a o face. Cel mult. 

— Aşadar vicleanul meu argument nici măcar n-a fost 
necesar, spuse Crile Fisher, cu o vagă nuanţă de regret. 

— Nu. Erau hotărâți să continue proiectul, fără 
ameninţarea mea că ne-o vor lua alţii înainte. Singurul 
lucru care îi preocupa, ceva ce nu păruse a-l preocupa 
vreodată pe lanayama, era că va trebui să ne luptăm 
împotriva unor posibile acuzaţii de escrocherie. Presupun 
că Tanayama nu-şi dorea decât să distrugă Colonia Rotor. Şi 
atâta vreme cât acest scop ar fi fost atins, restul lumii n- 
avea decât să strige „Escrocherie!” după pofta inimii. 

— N-ar fi făcut-o. Ar fi obligat el cumva nava să aducă 
înapoi ceva care să-i dovedească lui că Rotor a fost distrus. 
Şi asta ar fi constituit o dovadă şi pentru restul lumii. Ce fel 
de om e noul Director? 

— Destul de diferit, aproape opusul lui Tanayama. Pare 
blând, aproape că are aerul că-şi cere scuze, dar am 
impresia că Parlamentul Globului îl va găsi cel puţin la fel 
de greu de condus sau manipulat cum era şi lanayama. Nu- 
i trebuie decât timpul necesar unei instalări 
corespunzătoare în funcţie, atâta tot. 

— Din ce mi-ai povestit despre discuţia voastră, pare mai 
rezonabil decât Tanayama. 

— Da, dar pe mine mă pune pe jar această ipoteză a 
acuzaţiei de escrocherie. Închipuie-ţi: cum poţi să crezi că 
zborul spaţial poate fi falsificat? Este, probabil, rezultatul 
faptului că pământenii nici măcar nu au simţul spaţiului. 
Absolut deloc nu-l au. E din cauza voastră; aveţi la 
dispoziţie lumea asta imensă şi, cu excepţii care reprezintă 


un procent microscopic din totalitatea cazurilor, n-o părăsiţi 
niciodată. 

Fisher zâmbi. 

— Ei bine, eu fac parte din acel procent microscopic. Am 
părăsit-o adeseori. lar tu eşti locuitoarea unei Colonii. Aşa 
că niciunul dintre noi nu este legat de această planetă. 

— E adevărat, spuse Wendel, aruncându-i repede o privire 
piezişă. Uneori am impresia că nu-ţi mai aduci aminte că 
provin dintr-o Colonie. 

— Crede-mă, n-am uitat niciodată. E adevărat că nici nu 
umblu peste tot, mormăind de unul singur: „lessa e dintr-o 
Colonie! Tessa e dintr-o Colonie!”, dar sunt momente când 
devine foarte limpede pentru mine că aşa eşti. 

— Dar pentru alţii? Ea flutură la întâmplare din mână ca 
pentru a include în întrebare o mulţime nedefinită. Uite, de 
exemplu, Hyper City se află sub presiunea unor măsuri de 
securitate incredibil de severe, şi de ce? Împotriva 
Coloniilor. Tot miezul problemei este să putem ajunge acolo, 
în spaţiu, cu ajutorul zborului cu viteze superluminice, 
înainte ca ele să se fi apucat măcar să lucreze la proiecte 
similare. Şi cine este la conducerea proiectului, responsabil 
de tot şi de toate? Un locuitor al unei Colonii. 

— Asta e prima dată când te gândeşti la aşa ceva în cei 
cinci ani de când se derulează proiectul? 

— Nu, mă gândesc la asta cu oarecare periodicitate. Dar 
tot nu înţeleg. Nu le e teamă să aibă încredere în mine? 

Fisher izbucni în râs. 

— Nu chiar. Tu eşti om de ştiinţă. 

— Şi? 

— Şi oamenii de ştiinţă sunt consideraţi un fel de 
mercenari, fără legături solide cu vreo societate anume. Dă- 
i unui om de ştiinţă o problemă fascinantă, toţi banii, 
echipamentul şi asistenţa de care are nevoie pentru a 
aborda problema respectivă, şi omului de ştiinţă nici c-o să-i 
pese care este sursa acestui sprijin material. Fii cinstită: nu- 
ţi pasă nici de Pământ, nici de Adelia, nici de totalitatea 


Coloniilor în general, nici măcar de omenire în general. Tot 
ce-ţi doreşti este să poţi dezlega în amănunt enigma 
zborului cu viteze superluminice, iar dincolo de asta nu mai 
există nici o altă loialitate pentru tine. 

Wendel replică trufaş: 

— Ce spui tu acolo e un clişeu. Şi nu cred că se potriveşte 
orbeşte tuturor oamenilor de ştiinţă. Mie nu mi se 
potriveşte. 

— Sunt convins că şi ei sunt conştienţi de asta şi, ca 
urmare, probabil că te afli permanent sub supraveghere, 
Tessa. Se prea poate ca unii dintre asistenții cu care 
conlucrezi cel mai strâns să aibă, ca aspect principal al 
muncii lor, sarcina de a-ţi supraveghea activităţile şi de a le 
raporta puterii în mod constant. 

— Sper că nu te referi şi la tine. 

— Nu-mi spune că nu te-ai gândit niciodată că s-ar putea 
să fi rămas lângă tine exclusiv din pricina rolului meu de 
contrabandist al secretelor. 

— Ca să-ţi spun drept, ideea mi-a trecut prin cap, când şi 
când. 

— Totuşi, nu asta este slujba mea. Cred că îşi închipuie că- 
ţi sunt prea apropiat ca să mai prezint încredere. Şi, la 
drept vorbind, sunt convins că primesc rapoarte şi asupra 
mea şi că rezultatele activităţii mele sunt cântărite cu grijă 
şi atenţie. Atâta vreme cât mai pot încă să te fac fericită... 

— Eşti un tip cu inimă de piatră, Crile. Cum poţi glumi cu 
aşa ceva? 

— Nu glumesc deloc. Încerc să fiu realist. Dacă te vei 
plictisi de mine, îmi voi pierde slujba. O Tessa nefericită ar fi 
o Tessa neproductivă, aşa că ţi-aş fi, brusc, luat de pe cap şi 
i s-ar netezi calea succesorului meu. La urma urmei, pentru 
ei, fericirea ta este mult mai de preţ decât a mea şi 
recunosc că sunt îndreptăţiţi să gândească aşa. Înţelegi în 
ce sens încerc să fiu realist? 

În clipa aceea, Wendel se întinse brusc să-l mângâie pe 
Crile pe obraz. 


— Nu-ţi face griji. Cred că m-am obişnuit prea mult cu tine 
ca să mai poată fi vorba de plictiseală. Când eram tânără şi 
cu sânge clocotitor, mă plictiseam repede de bărbaţi şi le 
dădeam papucii - îmi puteam permite - dar acum... 

— Acum ar fi prea mare bătaie de cap, nu? 

— Da, cred că poţi interpreta şi aşa lucrurile. Sau s-ar 
putea ca, în sfârşit, să fiu îndrăgostită - în felul meu. 

— Înţeleg ce vrei să spui. Dragostea la rece poate fi ceva 
foarte odihnitor. Dar bănuiesc că nu e acum momentul 
potrivit pentru a o dovedi. Mai întâi, va trebui să sfârşeşti 
de digerat acest schimb rapid de replici avut cu Koropatsky 
şi să te eliberezi de sentimentele veninoase pe care ţi le-a 
trezit ipoteza acuzaţiei de escrocherie. 

— Într-o bună zi, o să-mi treacă şi asta. Dar mai e ceva. 
Mai devreme ţi-am pomenit despre faptul că pământenii n- 
au simţul spaţiului. 

— Da, îmi amintesc. 

— Ei bine, iată un exemplu. Koropatsky nu are absolut nici 
un fel de simţ al spaţiului, al imensităţii acestuia. Vorbea 
despre călătoria spre Steaua Vecină, despre găsirea 
Coloniei Rotor. Ei, cum să facem noi asta? Din când în când, 
observăm un asteroid şi-l pierdem din vedere înainte de a-i 
fi putut calcula orbita. Ai idee cât timp trece până reuşim să 
localizăm din nou asteroidul respectiv, chiar cu ajutorul 
tuturor dispozitivelor şi instrumentelor noastre moderne? 
Uneori e vorba de ani întregi. Spaţiul cosmic este imens, 
chiar şi în vecinătatea unei stele, iar Rotor este o Colonie 
mică. 

— Da, dar căutarea la care tocmai te refereai însemna un 
asteroid dintr-o sută de mii, acul în carul cu fân. Pe de altă 
parte însă, Rotor va fi singurul obiect de felul acesta din 
preajma Stelei Vecine. 

— Cine ţi-a spus asta? Chiar dacă Steaua Vecină nu are un 
sistem planetar, în sensul în care înţelegem noi noţiunea, 
este foarte puţin probabil să nu fie înconjurată de 
rămăşiţele unor corpuri cereşti de vreun fel sau altul. 


— Da, dar aceste rămăşiţe ar fi lipsite de viaţă, ca şi 
asteroizii noştri, însă, de vreme ce Rotor funcţionează 
probabil ca o Colonie, el emite desigur o vastă gamă de 
radiaţii care ar trebui să fie destul de uşor de detectat. 

— Dacă Rotor mai funcţionează ca o Colonie. Dar dacă 
lucrurile nu stau aşa? Atunci înseamnă că este tot un 
asteroid ca oricare altul, iar căutarea lui s-ar dovedi o 
sarcină aproape imposibilă, pe care s-ar putea să nu reuşim 
s-o îndeplinim într-un interval rezonabil de timp. 

Fisher nu-şi putu împiedica o expresie de dezamăgire şi 
tristeţe să-i invadeze chipul. Wendel oftă uşor şi veni mai 
aproape de el, înconjurându-i umerii inerţi cu braţul. 

— Dragul meu, doar cunoşti situaţia. Trebuie să accepţi şi 
această eventualitate. 

Fisher spuse, cu o voce aproape sufocată: 

— Ştiu. Dar poate au supravieţuit. Nu e posibil? 

— Ba da, poate, spuse Wendel cu un glas mai vioi, dar cu o 
vioiciune uşor artificială, şi, dacă aşa e, cu atât mai bine 
pentru noi. Aşa cum spuneai, în acest caz ar fi uşor să-l 
localizăm, datorită radiaţiilor pe care le-ar emite. Şi mai 
mult decât atât... 

— Da? 

— Koropatsky vrea să aducem cu noi înapoi ceva care să-i 
demonstreze că am găsit Colonia Rotor, fiindcă este de 
părere că asta ar fi cea mai bună cale de a dovedi că am 
călătorit în spaţiul îndepărtat şi că ne-am întors de acolo, 
străbătând câţiva ani-lumină în doar câteva luni. Numai 
că... Ei bine, ce anume am putea aduce înapoi, care să 
constituie o dovadă destul de convingătoare? Să 
presupunem că nu găsim decât bucăţi de metal şi beton 
plutind în derivă. Aşa ceva nu ne-ar fi de nici un folos. O 
bucată de metal pe care nimic n-o identifică drept rotoriană 
ar putea fi la fel de bine ceva ce am fi avut posibilitatea de a 
lua cu noi din capul locului, de acasă. Şi chiar dacă reuşim 
să găsim una caracteristică pentru Rotor, vreun artefact 
care să nu fi putut exista decât pe o Colonie, tot ar putea fi 


considerat un fals. Pe de altă parte însă, dacă Rotor este o 
Colonie funcţională, vie, am putea reuşi să convingem un 
rotorian să se întoarcă aici cu noi. Un locuitor de pe Rotor 
ar putea fi cu uşurinţă identificat ca atare. Amprente, 
caracteristicile retinei, analiza ADN-ului. Ba poate chiar ar 
exista încă oameni în alte Colonii sau chiar pe Pământ care 
să-l poată recunoaşte pe acest locuitor rotorian pe care l- 
am adus cu noi. Koropatsky a făcut nişte aluzii foarte clare 
în această direcţie. A ţinut să-mi spună cum Columb, la 
întoarcerea din prima călătorie, a adus cu el americani 
băştinaşi. Bineînţeles, continuă Wendel oftând din greu, 
există o limită a numărului de persoane sau a cantităţii de 
obiecte pe care le putem aduce cu noi înapoi. Cândva, poate 
vom dispune de nave de dimensiunea Coloniilor, dar 
această primă navă va fi mai mică şi, după standarde 
ulterioare, sunt sigură că va părea chiar primitivă. Am 
putea aduce înapoi un rotorian, dar mai mult de unular 
putea fi peste posibilităţile noastre, aşa că va trebui să-l 
alegem cu grijă. 

— Fiica mea, Marlene, spuse Fisher. 

— S-ar putea ca ea să nu dorească să vină. Nu putem lua 
decât pe cineva dornic să se întoarcă. În mod sigur, va 
exista o astfel de persoană printre miile de rotorieni, poate 
chiar mai multe, dar dacă fata ta nu vrea să vină... 

— Marlene va dori să vină. Numai să mă laşi să vorbesc cu 
ea. Reuşesc eu cumva s-o câştig de partea noastră. 

— Dar mama ei s-ar putea să nu fie de acord. 

— O conving eu cumva, spuse Fisher cu încăpățânare. Mă 
descurc eu. 

Wendel oftă din nou. 

— Nu te pot lăsa să te amăgeşti cu gândul ăsta, Crile. Nu 
înţelegi că n-o putem lua pe fiică-ta înapoi nici dacă vrea să 
vină? 

— De ce nu? De ce nu? 

— Când a plecat, n-avea decât un an. Nu are nici un fel de 
amintiri despre Sistemul Solar. Nimeni din Sistemul Solar 


n-ar putea-o identifica. Este foarte puţin probabil să fi 
existat alte evidențe de populaţie care să poată fi verificate 
independent, altundeva în sistem. Nu, ar trebui să avem o 
persoană între două vârste cel puţin, una care a vizitat alte 
Colonii sau, mai bine încă, Pământul. 

Femeia făcu o pauză scurtă şi crispată, apoi continuă 
sacadat: 

— Soţia ta ar putea fi potrivită. Nu mi-ai spus odată că şi-a 
făcut o parte din studii pe Pământ? În acest caz, ar trebui 
să existe o evidenţă, dovezi, ceea ce înseamnă că ar fi uşor 
de identificat. Deşi, ca să fiu sinceră, aş prefera pe 
altcineva. 

Fisher rămase tăcut. Wendel spuse, aproape cu timiditate: 

— Îmi pare rău, Crile. Aş vrea să poată fi altfel, dar 
lucrurile nu se întâmplă după voia mea. 

lar Fisher răspunse amar: 

— Numai să mai fie Marlene a mea în viaţă. Apoi vom mai 
vedea ce se poate face. 

21. SCANAREA CEREBRALĂ 

— Îmi pare rău, spuse Siever Genarr, privind în jos către 
mamă şi fiică, având pe chipul său prelung o expresie care 
părea să-şi ceară iertare încă înainte de a rosti vorbele. I- 
am spus Marlenei că slujba mea nu este una care să mă ţină 
permanent foarte ocupat şi, foarte curând după aceea, am 
avut un soi de mini-criză în legătură cu sursa noastră de 
energie şi am fost nevoit să amân această discuţie. Acum 
însă, criza respectivă a luat sfârşit, de fapt s-a dovedit că n- 
a fost mare lucru. M-aţi iertat? 

— Sigur, Siever, răspunse Eugenia Insigna, evident 
neliniştită. Cu toate astea, n-aş putea spune că am avut 
parte de trei zile uşoare. Am sentimentul că fiecare oră în 
plus pe care o mai petrecem aici amplifică pericolul în care 
se află Marlene. 

— Mie nu mi-e teamă deloc de Erythro, unchiule Siever, 
spuse Marlene. 

Insigna continuă: 


— Şi nu cred că Pitt poate face ceva împotriva noastră, pe 
Rotor. Ştie asta, altfel nu ne-ar fi trimis aici. 

— Iar eu voi încerca să joc rolul unui intermediar corect şi 
să vă mulţumesc pe amândoi, interveni Genarr. Indiferent 
de ce ar putea Pitt să facă sau nu pe faţă, există foarte 
multe lucruri pe care le-ar putea face pe ascuns, aşa că este 
periculos, Eugenia, să laşi teama ta de Erythro să te 
îndemne să-l subestimezi pe Pitt în ceea ce priveşte 
hotărârea şi inventivitatea. În primul rând, dacă te-ai 
întoarce pe Rotor, ai face-o încălcând reglementările lui de 
urgenţă şi te-ar putea închide sau te-ar putea exila pe Noul 
Rotor. Ar putea chiar să te trimită înapoi, aici. Nici în 
privinţa lui Erythro, nu îndrăznesc să subestimez pericolul 
pe care îl constituie maladia, deşi aparent aceasta a încetat, 
cel puţin în forma ei virulentă timpurie. Sunt la fel de puţin 
dispus să o expun pe Marlene riscurilor, ca şi tine, Eugenia. 

Marlene şopti exasperată: 

— Nu există nici un risc. 

Insigna spuse: 

— Siever, nu cred că e înţelept să continuăm această 
discuţie despre Marlene, cu ea de faţă. 

— Te înşeli. Eu chiar vreau să fie şi ea de faţă. Credinţa 
mea este că ea ştie mai bine decât oricare dintre noi ce este 
de făcut. Ea este principalul gardian al minţii ei, iar treaba 
noastră este să ne amestecăm cât mai puţin cu putinţă în 
acest proces. 

Insigna emise un sunet nearticulat, dar Genarr continuă, o 
nuanţă de neînduplecare făcându-şi loc în glasul său: 

— Doresc ca ea să participe la această discuţie pentru că 
doresc să-i cunosc părerea. 

Insigna replică: 

— Dar îi cunoşti deja părerea. Vrea să iasă din Dom, iar tu 
susţii că ar trebui s-o lăsăm să facă ce vrea, pentru că îţi 
închipui că are cumva atribute magice. 

— N-a spus nimeni nici o vorbă despre magie sau despre 
eventualitatea de a o lăsa, pur şi simplu, afară. Aş vrea să vă 


propun nişte experimente, făcute cu toate precauţiile de 
rigoare. 

— Adică? 

— Pentru început, aş dori să recurgem la o scanare 
cerebrală. Se întoarse către Marlene. Înţelegi, Marlene, de 
ce ar fi necesar aşa ceva? Ai obiecţii? 

Marlene se încruntă uşor. 

— Am mai fost supusă unor astfel de examinări. Nici la 
şcoală nu te lasă fără o scanare cerebrală. Şi apoi, de câte 
ori ai nevoie de un examen medical complet... 

— Ştiu, spuse Genarr cu blândeţe. Nu mi-am pierdut chiar 
degeaba timpul în aceste ultime trei zile. Am aici - şi mâna 
sa se odihni o clipă pe un teanc de foi tipărite la 
imprimantă, aflate pe biroul său - prelucrarea 
computerizată a tuturor scanărilor cerebrale care ţi s-au 
făcut vreodată. 

— Dar nu ne-ai spus totul, unchiule Siever, completă 
Marlene cu calm. 

— Aha, strigă Insigna cu un glas triumfător. Ce ne 
ascunde, Marlene? 

— Este puţin îngrijorat în ceea ce mă priveşte. Nu are în 
întregime încredere în sentimentul meu de siguranţă. Este 
nesigur. 

— Cum e posibil aşa ceva, Marlene? Sunt foarte convins de 
siguranţa ta. 

Dar Marlene zise cu o bruscă străluminare de înţelegere: 
— Cred că de asta ai aşteptat trei zile, unchiule Siever. Ai 
încercat să te auto-convingi în privinţa siguranţei mele, aşa 
încât eu să nu sesizez că eşti, de fapt, măcinat de îndoieli. 

Numai că nu a mers. Îţi pot încă citi nesiguranța. 

— Dacă se poate citi, Marlene, răspunse Genarr, este 
numai pentru că însemni atât de mult pentru mine, încât n- 
aş vrea să avem de înfruntat nici chiar cel mai mic risc în 
ceea ce te priveşte. 

Insigna se răsti furioasă: 


— Dacă tu nu vrei să ai de înfruntat nici cel mai mic risc, 
cum crezi că mă simt eu, ca mamă? Iar tu, în nesiguranța 
ta, te-ai gândit să obţii nişte scanări cerebrale, violând 
astfel intimitatea şi confidenţialitatea analizelor medicale 
ale Marlenei. 

— Trebuia să aflu ce voiam să aflu. Şi am aflat: sunt 
insuficiente. 

— Insuficiente în ce sens? 

— În zilele de început ale Domului, când maladia a lovit în 
repetate rânduri, una dintre primele noastre măsuri a fost 
să elaborăm un tip de scanare cerebrală mai detaliată, 
precum şi să programăm mai eficient un calculator care să 
prelucreze datele obţinute astfel. Aceste progrese nu au 
fost niciodată transferate pe Rotor. Dorinţa exagerată a lui 
Pitt de a ascunde maladia l-a împins să respingă ideea 
apariţiei pe Rotor a unui dispozitiv îmbunătăţit de scanare 
cerebrală. Ar fi putut da naştere unor întrebări şi zvonuri 
incomode. Din punctul meu de vedere, motivul este ridicol, 
dar, în această privinţă, ca şi în multe altele, Pitt a reuşit să 
facă aşa cum dorea. lată de ce, Marlene, scanările 
cerebrale la care ai fost supusă până acum nu au fost 
complete, iar eu doresc să facem una cu aparatul nostru. 

Marlene avu un gest de recul: 

— Nu. 

O expresie de speranţă traversă chipul Eugeniei Insigna: 

— De ce nu, Marlene? 

— Pentru că în momentul în care a spus asta, unchiul 
Siever a devenit brusc şi mai nesigur. 

Genarr se repezi: 

— Nu, nu asta am... Se opri însă tot atât de brusc, ridică 
braţele şi apoi le lăsă să cadă, neajutorat. Marlene dragă, 
dacă am părut brusc îngrijorat, este pentru că avem nevoie 
de o scanare cerebrală detaliată cât mai curând cu putinţă, 
ca să ne servească drept standard de normalitate psihică. 
Apoi, dacă vei fi expusă influenţei lui Erythro şi vei suferi 
cea mai mică distorsionare mentală, ea va putea fi detectată 


printr-o scanare cerebrală, chiar dacă nu este perceptibilă 
când intri în contact cu noi. Ei bine, de îndată ce pomenesc 
de o scanare cerebrală amănunţită, mă gândesc şi la 
posibilitatea de a detecta o modificare psihologică 
altminteri insesizabilă, iar acest gând îmi declanşează 
automat îngrijorarea. Asta este ceea ce ai simţit tu. Hai, 
Marlene, spune, cât de multă îngrijorare simţi că mă apasă 
acum? Încearcă să ne dai o apreciere cantitativă. 

Marlene însă răspunse: 

— Nu prea multă, dar este totuşi acolo. Problema este că 
eu nu-mi dau seama decât că eşti îngrijorat, nu pot să-mi 
dau seama şi de ce. Poate acest tip de scanare cerebrală 
este periculos. 

— Cum ar putea fi? A fost folosit atât de... Marlene, tu ştii 
că Erythro nu te va afecta. Nu ştii şi că scanarea cerebrală 
nu te va afecta? 

— Nu, nu ştiu. 

— Ştii atunci că, dimpotrivă, te va afecta? 

Urmă o pauză, după care Marlene răspunse cam fără 
tragere de inimă: 

— Nu. 

— Dar cum poţi să fii atât de sigură în privinţa lui Erythro 
şi totuşi să nu fi sigură în privinţa scanării cerebrale? 

— Nu ştiu. Nu ştiu decât că Erythro nu mă va afecta, nu 
ştiu însă dacă scanarea cerebrală o va face sau nu. 

Un surâs lumină chipul lui Genarr. Nu era nevoie de 
capacităţi perceptive deosebite pentru a sesiza că omul 
părea uşurat. Marlene întrebă: 

— De ce te face asta să te simţi bine, unchiule Siever? 

— Pentru că, zise Genarr, dacă intuiţiile tale ar fi fost false, 
născocite din dorinţa de a-ţi da importanţă, dintr-o pornire 
romantică sau, pur şi simplu, pentru că ai fi fost prizoniera 
unei auto-amăgiri, ai aplica principiul lor la tot ce te 
înconjoară, nediferenţiat. Dar n-o faci. Ai preferinţe, faci 
diferenţa între diverse subiecte. Despre unele lucruri ştii cu 
siguranţă ceva, iar despre altele, nu. Asta mă face mult mai 


dispus să te cred când afirmi că eşti sigură că Erythro nu te 
va afecta şi nu mă mai tem nicidecum că scanarea 
cerebrală ne-ar putea dezvălui ceva neplăcut. 

Marlene se întoarse către mamă-sa: 

— Are dreptate, mamă. Se simte mult mai bine acum şi din 
cauza asta şi eu mă simt mult mai bine. Este atât de 
evident. Tu nu-ţi dai seama? 

— Nu are importanţă de ce îmi dau eu seama, spuse 
Insigna. Eu nu mă simt mai bine. 

— Of, mamă, murmură Marlene. 

— Apoi, mai tare, către Genarr: Accept scanarea 
cerebrală. 

— Nu este deloc surprinzător, murmură Siever Genarr. 

Urmărea reprezentările grafice de pe ecranul 
calculatorului, cu modelele lor complicate, aproape florale, 
mişcându-se încet, colorându-se şi decolorându-se. Eugenia 
Insigna, aflată lângă el, privea şi ea concentrată, deşi nu 
înţelegea nimic. 

— Ce nu e surprinzător, Siever? întrebă ea. 

— Nu-ţi pot explica foarte precis pentru că nu dispun de 
jargonul de specialitate. Iar dacă ar fi să-ţi explice Ranay 
D'Aubisson, specialistul nostru în astfel de scanări, n-am 
înţelege, nici eu, nici tu. Cu toate acestea, mi-a explicat clar 
un lucru... 

— Arată ca o cochilie de melc. 

— Culoarea este relevantă. Este mai degrabă o măsură a 
complexităţii decât un indiciu direct al formei fizice, spune 
Ranay. Această parte este atipică. Nu se poate întâlni, în 
general, la creierele obişnuite. 

Buza de jos a Eugeniei Insigna tremură uşor. 

— Vrei să spui că e deja afectată? 

— Nu, bineînţeles că nu. Am spus atipic, nu anormal. Sunt 
convins că nu este nevoie să explic diferenţa unui 
cercetător ştiinţific cu experienţă. Trebuie să recunoşti că 
Marlene este diferită. Într-un fel mă bucur chiar că există 
cochilia de melc. Dacă ar fi fost înzestrată cu un creier tipic, 


ne-am fi întrebat de ce pare totuşi atât de deosebită ca 
persoană, de unde vin neobişnuitele ei capacităţi 
perceptive. Se preface ea cu abilitate sau suntem noi 
fraieri? 

— Dar de unde ştii că nu e ceva... ceva... 

— În neregulă? Cum ar putea fi? Avem aici toate scanările 
cerebrale la care a fost supusă încă din copilărie, iar acest 
aspect atipic a fost întotdeauna prezent. 

— Mie nu mi-a fost niciodată atrasă atenţia asupra lui. 
Nimeni nu a părut să-l remarce. 

— Bineînţeles că aşa a fost. Scanările cerebrale timpurii 
foloseau o tehnologie primitivă şi, probabil, n-au înregistrat 
aspectul de care vorbeam, sau, cel puţin, nu într-o manieră 
în care să sară în ochi. Dar, odată ce dispunem de acest 
dispozitiv corespunzător şi putem discerne totul în detaliu, 
cu claritate, ne putem întoarce la cele vechi şi putem 
observa că aspectul respectiv era totuşi acolo. Ranay a 
făcut-o deja. Îţi spun, Eugenia, această metodă avansată de 
scanare cerebrală ar trebui să fie considerată standard pe 
Rotor. lar faptul că Pitt a ignorat-o este una din cele mai 
mari greşeli ale lui. Desigur, este costisitoare. 

— O să plătim, murmură Insigna. 

— Nu vorbi prostii. Asta o trec în bugetul Domului. La 
urma urmei, toate astea s-ar putea dovedi a fi de ajutor în 
rezolvarea misterului maladiei. Cel puţin, eu asta voi 
susţine, în caz că-mi va cere cineva vreodată socoteală. Ei 
bine, iată. Creierul Marlenei scanat cu cea mai mare 
complexitate. De acum înainte, dacă va fi oricât de puţin 
afectat, se va vedea pe ecran. 

— N-ai idee cât de tare mă sperie toate astea, şopti 
Insigna. 

— Te înţeleg. Dar ea pare atât de încrezătoare, încât nu 
pot decât s-o cred şi eu. Sunt convins că senzaţia ei atât de 
solidă de siguranţă are un înţeles mai adânc. 

— Cum ar putea? 

Genarr indică ecranul şi cochilia de melc. 


— Tu n-ai aşa ceva, nici eu n-am, aşa că niciunul dintre noi 
nu poate, într-adevăr, să spună de unde şi cum îi vine 
siguranţa. Dar cert este că ea încearcă, în mod concret, 
această senzaţie, aşa că n-avem încotro şi trebuie s-o lăsăm 
să iasă din Dom. 

— De ce să riscăm aşa ceva? Poţi să-mi explici de ce am 
risca aşa ceva? 

— Din două motive. În primul rând, mi se pare foarte 
hotărâtă şi am impresia că este în stare să obţină orice şi-ar 
propune să obţină, mai devreme sau mai târziu. În acest 
caz, am putea la fel de bine să ne împăcăm cu ideea şi să-i 
acordăm permisiunea de a ieşi, de vreme ce oricum n-o vom 
putea opri pentru prea mult timp de la asta. În al doilea 
rând, există posibilitatea să aflăm ceva nou despre maladie, 
în urma explorărilor Marlenei. În ce ar putea consta acel 
ceva, nu pot spune, dar orice informaţie, oricât de sumară, 
care ne-ar putea oferi indicii în legătură cu maladia, 
valorează imens. 

— Nu dacă este vorba de mintea fiicei mele. 

— Nu se va ajunge la aşa ceva. Poţi fi sigură că, de dragul 
tău şi al fetei, deşi am încredere în Marlene şi nu cred că 
există vreun pericol, voi lua toate măsurile pentru a reduce 
riscurile posibile la minimum. În primul rând, o vreme, nici 
n-o vom lăsa afară, pe suprafaţa planetei. Aş putea s-o iau 
într-o călătorie aeriană deasupra solului lui Erythro, de 
exemplu. Va vedea lacuri şi câmpii, dealuri şi canioane. Am 
putea merge chiar până la malul mării. Totul are un soi de 
frumuseţe austeră - am văzut şi eu o dată aceste peisaje - 
dar este pustiu. Nu există nicăieri nici urmă de viaţă, numai 
procariotele din apă, care sunt, desigur, invizibile cu ochiul 
liber. Este posibil ca această pustietate uniformă să-i 
displacă într-o măsură suficientă ca să-şi piardă în 
întregime interesul pentru exteriorul Domului. Cu toate 
acestea, dacă va continua să insiste să iasă afară, să simtă 
solul planetei sub tălpi, vom avea grijă să poarte un costum 
de protecţie, un costum E. 


— Ce este un costum E? 

— Un costum Erythro. Este un fel de costum spaţial, numai 
că nu este proiectat să păstreze presiunea aerului din 
interior în ciuda vidului exterior. Este o combinaţie 
impermeabilă de material plastic şi textil, foarte uşoară şi 
care nu stânjeneşte mişcările. Casca are un ecranaj 
infraroşu, este mai solidă, este prevăzută cu ventilaţie şi 
alimentare cu aer artificial. În câteva cuvinte, o persoană 
într-un costum E nu este supusă influențelor mediului de pe 
Erythro. Şi, în plus faţă de toate astea, va fi însoţită de 
cineva. 

— Cine? N-aş avea încredere s-o las cu nimeni în afară de 
mine. 

Genarr zâmbi: 

— Nici nu mi-aş putea închipui pe cineva care să se 
potrivească mai puţin în rol de însoțitor. Nu ştii nimic 
despre Erythro şi, la drept vorbind, eşti chiar speriată de 
această planetă. N-aş îndrăzni să te las afară, o clipă. Uite 
ce e: singura persoană în care putem avea încredere nu eşti 
tu în acest caz, ci eu. 

— Tu? Insigna se holbă la el cu gura căscată. 

— De ce nu? Nimeni de aici nu cunoaşte planeta mai bine 
ca mine, iar dacă Marlene este imună la maladie, tot aşa 
sunt şi eu. Sunt de zece ani pe Erythro şi n-am fost afectat 
câtuşi de puţin. În plus, pot pilota o navetă mică, ceea ce 
înseamnă că nu vom avea nevoie de pilot. Pe de altă parte, 
dacă eu sunt cel care o însoţeşte pe Marlene, o pot observa 
îndeaproape. Dacă face ceva anormal, indiferent cât de 
neînsemnat, o aduc înapoi în Dom şi în scaunul scanerului 
cerebral, cât ai clipi. 

— Şi, bineînţeles că va fi deja prea târziu. 

— Nu. Nu neapărat. Nu trebuie să consideri maladia o 
problemă de tip totul-sau-nimic. Au existat şi cazuri uşoare, 
chiar cazuri foarte uşoare, iar oamenii care au fost numai 
puţin afectaţi pot duce vieţi normale. Nu i se va întâmpla 
nimic. Sunt sigur de asta. 


Insigna rămase în scaunul ei, tăcută, părând cumva mică şi 
lipsită de apărare. 

Genarr nu-şi putu stăpâni impulsul de a-i înconjura umerii 
cu braţul. 

— Hai, Eugenia, uită de toate astea pentru o săptămână. 
Îți promit că n-o voi lăsa afară, cel puţin o săptămână de aici 
înainte, ba chiar mai mult dacă îi pot diminua hotărârea, 
arătându-i planeta din aer. Şi în timpul zborului va fi 
protejată, închisă în navetă, se va afla la fel de în siguranţă 
ca şi aici, în Dom. Iar acum, ştii ce? Tu eşti astronom, nu? 

Ea îl privi obosită şi rosti cu greu: 

— Ştii bine că sunt. 

— Asta înseamnă că nu te uiţi niciodată la stele cu 
adevărat. Astronomii n-o fac niciodată. Nu se uită decât la 
instrumentele lor. Acum s-a lăsat noaptea peste Dom, aşa că 
hai să mergem sus, în sala-observator, să ne uităm la stele. 
Este o noapte absolut limpede, senină şi nimic nu-l face pe 
om mai liniştit şi mai împăcat decât privitul stelelor. Crede- 
mă. 

Era adevărat. Astronomii nu se uitau niciodată cu adevărat 
la stele. Nici nu aveau nevoie. N-aveau decât să dea 
instrucţiuni telescoapelor, camerelor de luat vederi şi 
spectroscoapelor prin intermediul calculatoarelor, care, la 
rândul lor, îşi primeau instrucţiunile prin intermediul 
programelor. 

Instrumentele făceau toată munca, analizele, simulările 
grafice. Astronomul nu avea nevoie decât, pur şi simplu, să 
pună întrebările, iar apoi să studieze răspunsurile. lar 
pentru asta, nu era nevoie să te uiţi la stele. 

Dar, se gândi ea apoi, cum să te uiţi la stele contemplativ, 
fără vreun scop? Oare un astronom, fiind ceea ce este, 
poate face aşa ceva? Simpla privelişte ar trebui să fie lipsită 
de confort, neliniştitoare. Să nu fie nimic de cercetat, să nu 
fie întrebări de pus, mistere de rezolvat...? Desigur că, 
după un timp, singura soluţie trebuia să fie întoarcerea în 
laborator şi punerea în funcţiune a instrumentelor, în timp 


ce te deconectai citind un roman sau urmărind un spectacol 
de holoviziune. 

Mormăi toate acestea spre Siever Genarr în timp ce el se 
învârtea prin birou, pregătindu-se de plecare, verificând 
dacă n-a lăsat nimic în neregulă. (Era recunoscut pentru 
verificările înaintea plecărilor, îşi aminti Insigna din 
vremurile de demult, când erau tineri. Pe atunci o irita, dar 
poate că ar fi trebuit să-l admire pentru această calitate. 
Siever avea atât de multe virtuţi, se gândi ea, iar Crile, pe 
de altă parte...) 

Smuci fără milă de propriile-i gânduri şi le îndreptă în altă 
parte. 

Genarr tocmai spunea: 

— Să ştii că, de fapt, eu nu folosesc sala-observator decât 
extrem de rar. Întotdeauna se iveşte ceva aparent mai 
important de făcut. Şi în puţinele rânduri în care reuşesc să 
mă hotărăsc totuşi să mă duc, mă trezesc întotdeauna 
singur. Va fi foarte plăcut să am companie, de data asta. 
Hai! 

O luă înainte şi o conduse spre un mic ascensor. Era 
pentru prima dată, de când se afla în Dom, că Insigna se 
urca într-un ascensor şi, pentru o clipă fugară, avu senzaţia 
că se află din nou pe Rotor, numai că nu simţi nici o 
modificare a forţei de atracţie gravitaţională şi nici nu se 
simţi împinsă uşurel înspre unul dintre pereţi, printr-un 
efect Coriolis, cum s-ar fi întâmplat pe Rotor. 

— Am ajuns, spuse Genarr şi-i făcu Eugeniei Insigna semn 
să iasă. Ea ieşi curioasă în încăperea goală şi aproape 
imediat se trase înapoi. 

— Suntem expuşi? întrebă ea speriată. 

— Expuşi? repetă Genarr zăpăcit. A, vrei să întrebi dacă 
suntem expuşi influenţei atmosferei de pe Erythro. Nu, nu. 
N-ai nici o teamă în această privinţă. Suntem într-o 
emisferă de sticlă galvanizată în diamant pe care nimic nu o 
poate zgâria. Fireşte, un meteorit ar putea-o sfărâma, dar 
pe cerul lui Erythro aproape că nu există aşa ceva. Există 


astfel de sticlă şi pe Rotor, să ştii, deşi - şi vocea lui căpătă 
accente de mândrie - nu de aceeaşi calitate şi nici de 
aceleaşi dimensiuni. 

— Vă tratează bine aici, pe Erythro, spuse Insigna 
întinzând mâna să atingă încă o dată sticla pentru a se 
asigura de existenţa ei. 

— N-au încotro, dacă vor să-i atragă pe oameni să vină aici 
să muncească. 

— Apoi, revenind asupra cupolei: Sigur, din când în când, 
mai şi plouă, dar atunci este şi înnorat. Însă, odată ce se 
limpezeşte cerul, totul se usucă foarte repede. Rămâne în 
urmă un reziduu, care este curăţat în timpul zilei cu un 
amestec special de detergenţi. Ia loc, Eugenia. 

Insigna luă loc într-un scaun moale şi confortabil, care se 
lăsă pe spate aproape din proprie iniţiativă, aşa încât ea se 
trezi privind în sus. Putu auzi un alt scaun oftând uşor când 
greutatea lui Genarr îl împinse pe spate. Şi apoi, micile 
lumini de veghe care creaseră o penumbră discretă, 
suficientă doar pentru a indica poziţia scaunelor şi 
măsuţelor din încăpere, se stinseră. În întunericul unei lumi 
nelocuite, cerul, lipsit cu desăvârşire de nori şi la fel de 
întunecat ca o bucată de catifea neagră, ardea cu mii de 
scântei. 

Insigna simţi cum i se taie răsuflarea şi trase aer adânc în 
piept. Ştia cum arată cerul, în teorie. Îl mai văzuse pe 
diagrame şi hărţi, în simulări şi fotografii, în toate formele şi 
modalităţile, în afară de realitate. Se trezi că nu este deloc 
tentată să localizeze diferitele obiecte cereşti, misterele, 
aspectele nelămurite care s-o îndemne să se întoarcă la 
muncă. Nu privea un anumit obiect ceresc, ci era furată de 
modelele pe care acestea le ţeseau. 

În timpurile preistorice obscure, studiul acestor modele, 
iar nu al stelelor înseşi, a fost cel care a dezvăluit anticilor 
constelaţiile şi a stat la baza astronomiei. 

Genarr avusese dreptate. Liniştea, ca o plasă fină de 
păianjen, pogori asupra ei pe nesimţite. După un timp 


spuse, aproape somnoroasă: 

— Îţi mulţumesc, Siever. 

— Pentru ce? 

— Pentru că te-ai oferit s-o însoţeşti pe Marlene în 
exterior. Pentru că eşti dispus să-ţi rişti sănătatea psihică de 
dragul fetei mele. 

— Nu risc nimic. Nu ni se va întâmpla nimic, niciunuia 
dintre noi. Şi apoi am un sentiment... patern faţă de ea. La 
urma urmei, Eugenia, noi ne ştim de foarte multă vreme, tu 
şi eu, iar eu am - am avut întotdeauna - o vie admiraţie 
pentru tine. 

— Ştiu, spuse Insigna, simțind vagi impulsuri de vinovăţie. 
Întotdeauna ştiuse ce simţea Genarr, pentru că el nu se 
putuse niciodată ascunde. Înainte de a-l întâlni pe Crile se 
resemnase, dar după aceea faptul o agasase chiar. 

Acum spuse: 

— Dacă te-am rănit vreodată, îmi pare cu adevărat rău, 
Siever. 

— Nu ai de ce, răspunse Genarr cu blândeţe şi urmă o 
tăcere prelungă, în timp ce liniştea se instala deasupra lor. 
Insigna se trezi sperând din toată inima să nu intre nimeni 
şi să rupă vraja senină care pusese stăpânire pe ea. 

Apoi Genarr spuse: 

— Am o teorie legată de motivul care-i face pe oameni să 
nu frecventeze sala-observator de aici, de pe Erythro. Sau 
pe cea de pe Rotor. Ai remarcat vreodată că nici pe Rotor 
puntea-observator nu prea este folosită? 

— Marlenei îi plăcea să se ducă acolo adeseori, răspunse 
Insigna. Şi mi-a spus că, de obicei, era singură acolo. În 
ultimul an, îmi spunea că-i place s-o urmărească pe Erythro. 
Ar fi trebuit s-o ascult mai mult, să-i acord atenţie... 

— Marlene nu este un om obişnuit. Eu cred că ştiu ce-i 
mâhneşte pe cei mai mulţi şi-i împiedică să vină aici: asta. 

— Care? se miră Insigna. 

— Asta, spuse Genarr. Arăta spre un punct de pe cer, dar 
în întuneric ea nu-i văzu braţul. Steaua aceea foarte 


strălucitoare, cea mai strălucitoare de pe cer. 

— Vrei să spui Soarele, Soarele nostru, Soarele Sistemului 
Solar. 

— Da, la el mă refer. Este un intrus. Fără el, cerul ar arăta 
foarte asemănător cu cel care se vede de pe Pământ. Alpha 
Centauri este cam deplasată, şi tot aşa este şi Sirius, dar nu 
se prea bagă de seamă. Făcând abstracţie de aceste mici 
modificări, ceea ce vezi acum este foarte aproape de ceea 
ce au văzut sumerienii cu cinci mii de ani în urmă. Cu 
excepţia Soarelui. 

— Şi tu crezi că Soarele îi împiedică pe oameni să vină în 
sala-observator? 

— Da. Poate nu conştient, dar cred că vederea lui îi face să 
se simtă nelalocul lor. Tendinţa comună este să te gândeşti 
la Soare ca la ceva foarte, foarte îndepărtat, de neatins, 
făcând parte dintr-un Univers cu totul diferit. Şi totuşi iată-l 
acolo pe cer, strălucitor, impunându-ne să-i acordăm 
atenţie, trezindu-ne sentimente de vinovăţie că am fugit de 
lângă el. 

— Dar atunci de ce nu frecventează adolescenţii şi copiii 
sala-observator? Ei nu ştiu aproape nimic, sau, în orice caz, 
prea puţin, despre Soare şi Sistemul Solar. 

— Noi, restul, le dăm un exemplu negativ. Când ne vom fi 
dus cu toţii, când nu va mai fi rămas nimeni pe Rotor pentru 
care Sistemul Solar să mai însemne altceva decât o 
alăturare de cuvinte, cred că Rotor va putea crede liniştit 
că îi aparţine întreg cerul, iar această sală va fi destul de 
aglomerată, dacă Rotor va mai exista până atunci. 

— Crezi că nu va mai exista? 

— Nu putem prevedea viitorul, Eugenia. 

— Până acum mi se pare că suntem prosperi, înfloritori. 

— Da, suntem, dar mie mi-e teamă de steaua aceea 
strălucitoare, intrusul. 

— Bătrânul nostru Soare. Ce ar putea face? Nu ne poate 
ajunge. 


— Sigur că poate. Genarr privea fix steaua strălucitoare 
din cerul vestic. Oamenii pe care i-am lăsat în urmă pe 
Pământ şi în Colonii trebuie s-o descopere pe Nemesis, în 
cele din urmă. Poate că au şi descoperit-o. Şi poate că au 
descoperit şi tehnologia de hiperasistenţă. Eu sunt de 
părere că au ajuns la un stadiu destul de dezvoltat 
tehnologic pentru a fi descoperit hiperasistenţa la scurt 
timp după Plecarea noastră. Dispariţia noastră trebuie să-i 
fi stimulat grozav. 

— Am plecat acum paisprezece ani. De ce n-au ajuns încă 
aici? 

— Poate că îi sperie gândul unui zbor de doi ani. Ştiu că 
Rotor a încercat aşa ceva, dar nu ştiu dacă a şi reuşit, dacă 
noi am supravieţuit. Poate îşi închipuie că rămăşiţele 
noastre sunt împrăştiate prin spaţiu, de la Soare până la 
Nemesis. 

— Nouă nu ne-a lipsit curajul de a încerca aşa ceva. 

— Ba sigur că da. Crezi că Rotor s-ar mai fi angajat la o 
astfel de încercare dacă n-ar fi fost Pitt? Pitt a fost cel care 
ne-a mânat pe toţi şi mă îndoiesc că mai există vreun Pitt pe 
undeva prin Colonii, sau chiar pe Pământ. Ştii că nu-mi 
place Pitt. Îi dezaprob metodele, moralitatea - sau lipsa de 
moralitate - capacitatea de disimulare, viclenia, sângele 
rece cu care a fost în stare să trimită o fată ca Marlene la 
ceea ce este evident că el speră să-i fie moartea. Şi totuşi, 
dacă ne luăm după rezultate, istoria s-ar putea să-l 
consemneze drept un mare om. 

— Drept un mare conducător, preciza Insigna. Tu eşti un 
om mare, Siever. Este o diferenţă foarte clară. 

Tăcerea se lăsă din nou, până când Genarr rosti încet: 

— Mă tot aştept să-i văd venind. Este cea mai mare spaimă 
a mea şi ea pare a se intensifica atunci când intrusul 
străluceşte deasupra. Au trecut paisprezece ani de când am 
părăsit Sistemul Solar. Ce au făcut ei în aceşti paisprezece 
ani? Te-ai întrebat vreodată aşa ceva, Eugenia? 


— Niciodată, răspunse Eugenia, pe jumătate adormită. Am 
griji mai arzătoare decât asta. 

22. ASTEROIDUL 

22 august 2235! Această dată avea o semnificaţie aparte 
pentru Crile Fisher, deoarece era ziua de naştere a Tessei 
Wendel. Mai precis, era cea de-a cincizeci şi treia 
aniversare a ei. Ea nu pomeni nimic precis cu privire la 
vârsta pe care o împlinea, sau la această zi şi la semnificaţia 
ei, poate pentru că pe Adelia fusese atât de mândră de 
aspectul ei tineresc, sau poate pentru că era prea 
conştientă de faptul că Fisher era cu cinci ani mai tânăr 
decât ea. 

Dar relativa diferenţă de vârstă dintre ei n-avea nici o 
importanţă pentru Crile. 

Chiar dacă nu fusese atras de inteligenţa şi vigoarea ei 
senzuală, Tessa deţinea totuşi cheia întoarcerii lui pe Rotor 
şi el ştia asta prea bine. 

Acum, ochii ei erau încadraţi de reţele fine de riduri, iar în 
partea de sus a braţelor, carnea era evident lăsată, dar 
aniversarea aceasta de care nu pomenise nimic era un 
triumf pentru ea şi intră cu pas energic şi trufaş în 
apartamentul care, în ultimii ani, devenise din ce în ce mai 
luxos. Se trânti pe un fotoliu mare şi ferm, cu un zâmbet 
satisfăcut pe chip. 

— A mers la fel de lin ca un zbor interstelar. Absolut 
perfect. 

— Aş vrea să fi fost şi eu acolo, spuse Fisher. 

— Şi eu mi-am dorit asta, Crile, dar acum avem priorităţi 
severe în privinţa persoanelor care cunosc proiectul, iar eu 
te-am implicat deja în mai multe decât ar fi trebuit. 

Ţelul fusese Hypermnestra, un asteroid altminteri 
nesemnificativ, care însă se afla într-o poziţie convenabilă, 
nu prea apropiată de ceilalţi asteroizi la momentul 
respectiv şi, mai important, nu prea apropiată de Jupiter. 
De asemenea, nu era revendicat de vreo Colonie şi nici 
vizitat de vreuna. Şi, ca şi cum toate astea n-ar fi fost de 


ajuns, primele două silabe ale numelui păreau să 
reprezinte, oricât de banal ar fi părut, o ţintă potrivită 
pentru un zbor cu viteză superluminică prin hiperspaţiu. 

— Înţeleg că nava a ajuns în siguranţă unde trebuia. 

— La zece mii de kilometri distanţă. Am fi putut cu 
uşurinţă s-o trimitem şi mai aproape, dar n-am dorit să 
riscăm o intensificare a câmpului său gravitațional, chiar 
aşa slab cum era acesta. Şi apoi, bineînţeles, înapoi la locul 
prestabilit. Este escortată de două nave obişnuite. 

— Presupun că şi Coloniile au stat la pândă. 

— Bineînţeles. Dar una este să vezi că nava dispare 
instantaneu şi alta e să-ţi dai seama unde s-a dus, dacă a 
plecat cu viteza luminii, cu una apropiată de ea sau cu una 
care este un multiplu al ei şi, mai ales, cum a fost posibil aşa 
ceva. Aşa că, de fapt, ceea ce văd ei nu înseamnă nimic. 

— N-au avut nimic în vecinătatea asteroidului 
Hypermnestra, nu? 

— N-aveau cum să ştie care era destinaţia navei, cu 
excepţia cazului în care securitatea noastră a fost încălcată 
de cineva şi se pare că asta nu s-a întâmplat. Dar şi dacă ar 
fi ştiut, sau măcar dacă ar fi ghicit, numai atâta lucru tot nu 
le-ar fi fost de folos. Una peste alta, Crile, totul a fost foarte 
mulţumitor. 

— Evident, un pas uriaş. 

— Şi încă ce paşi gigantici ne mai aşteaptă! A fost prima 
navă capabilă de a transporta o fiinţă umană cu o viteză 
superluminică, dar, după cum ştii, a fost echipată - dacă 
ăsta este termenul corect - cu un robot. 

— Robotul a funcţionat bine? 

— Absolut, dar asta nu are o importanţă prea mare, cu 
excepţia faptului că ne-a demonstrat că putem transfera o 
masă destul de mare până acolo şi înapoi, fără ca aceasta să 
se dezintegreze, cel puţin la scară mare. Va fi însă nevoie de 
câteva săptămâni de inspectare atentă pentru a putea 
depista dacă există vreo deteriorare majoră la scară mică. 
Şi, desigur, ne rămâne sarcina de a construi nave mai mari, 


de a ne asigura că acestea vor avea încorporate sisteme de 
susţinere a vieţii perfect funcţionale şi de a multiplica 
măsurile de siguranţă. Un robot poate rezista la tensiuni 
care, pentru un om, sunt intolerabile. 

— Cum staţi cu planificarea? Vă încadraţi? 

— Până acum, da. Încă un an sau un an şi jumătate - dacă 
nu au loc dezastre sau accidente neaşteptate - şi ar trebui 
să-i putem surprinde pe rotorieni, presupunând că mai 
există încă. 

Fisher făcu o grimasă, iar Wendel spuse cu o mină spăşită: 

— Îmi pare rău. Îmi tot promit mie însămi că n-o să mai 
spun aşa ceva, dar, din când în când, îmi mai scapă. 

— N-are importanţă, zise Fisher. S-a stabilit precis că voi 
participa şi eu la acea primă călătorie spre Rotor? 

— În măsura în care poţi considera ceva stabilit cu 
precizie, deşi nu se va întâmpla decât abia peste un an sau 
chiar mai mult. Nu există însă nici o cale de a ne păzi de 
vreo schimbare bruscă şi neaşteptată a priorităţilor. 

— Dar deocamdată? 

— Se pare că da. lanayama a lăsat cu limbă de moarte un 
mesaj conform căruia ţi s-a promis un loc, gest cu mult mai 
cumsecade din partea lui decât aş fi crezut vreodată că e în 
stare să facă. Astăzi, Koropatsky a fost destul de amabil să- 
mi spună despre acest mesaj, după zborul încununat de 
succes, când mi s-a părut mie c-ar fi momentul potrivit 
pentru a aduce în discuţie eventualitatea participării tale la 
călătorie. 

— Bun! Tanayama mi-a făcut o dată această promisiune, 
pe cale verbală. Mă bucur că a trecut-o şi în scris. 

— Ai putea să-mi spui şi mie de ce ţi-a făcut o astfel de 
promisiune? Întotdeauna mi s-a părut că Tanayama nu era 
genul de om care să dea ceva fără să primească altceva în 
schimb. 

— Ai dreptate. Mi s-a promis călătoria cu condiţia să te 
conving să vii pe Pământ cu mine, ca să lucrezi la proiectul 


zborului cu viteze superluminice. Cred că-ţi mai aduci 
aminte cu cât succes mi-am îndeplinit acea misiune. 

Wendel pufni: 

— Nu pot să cred că numai asta a fost suficient ca să vă 
pună guvernul în mişcare. Koropatsky mi-a spus că, în mod 
normal, nu s-ar simţi obligat să onoreze promisiunile 
postume ale lui Tanayama, dar că tu ai trăit pe Rotor câţiva 
ani şi cunoştinţele tale speciale ar putea fi foarte utile. 
Părerea mea personală este că aceste cunoştinţe speciale 
ale tale, după treisprezece ani, s-ar putea să nu mai fie 
chiar atât de adecvate, dar n-am spus asta de faţă cu el 
pentru că mă simţeam foarte bine după experiment şi am 
hotărât că, pentru moment, te iubeam. 

Fisher zâmbi: 

— Sunt uşurat, lessa. Sper că şi tu vei lua parte la prima 
călătorie. Asta ai apucat să lămureşti? 

Wendel îşi dădu capul pe spate câţiva centimetri, ca 
pentru a-l putea privi mai bine pe Fisher. 

— Asta a fost mult mai greu, băiete. Erau foarte dispuşi să 
te trimită pe tine să înfrunţi pericolul, dar în ce-o priveşte 
pe subsemnata, au zis că nu se pot lipsi de mine. „Cine ar 
putea continua desfăşurarea proiectului dacă 
dumneavoastră vi s-ar întâmpla ceva?” mi-au spus ei. Aşa că 
le-am răspuns: „Oricare dintre cei aproximativ douăzeci de 
asistenţi ai mei care ştiu tot atât de mult despre zborul cu 
viteze superluminice ca şi mine şi ale căror minţi sunt mai 
tinere şi mai agere ca a mea.” O minciună, fireşte, de vreme 
ce, de fapt, nimeni nu se poate compara cu mine, dar i-a 
impresionat totuşi. 

— Dar ştii că e ceva adevărat în ceea ce spun ei. Crezi că e 
prudent să rişti? 

— Da, spuse Wendel. În primul rând, doresc să mă bucur 
de recunoaşterea eforturilor mele şi să fiu căpitan al primei 
nave superluminice. În al doilea rând, sunt curioasă să văd 
şi eu o altă stea şi să le pot da cu tifla nesuferiţilor de 
rotorieni care au ajuns primii acolo... Se întrerupse brusc, 


apoi continuă: Şi, în sfârşit, dar nicidecum în ultimul rând, 
ba chiar cel mai important, vreau să plec odată de pe 
Pământ. Şi această ultimă frază o rosti bătăios, aproape 
răstit. 

Apoi, pe când stăteau întinşi în pat, unul lângă altul, ea 
spuse: 

— Când va veni, în sfârşit, timpul şi vom ajunge, în sfârşit, 
acolo, ce senzaţie grozavă va fi! 

Fisher nu răspunse. Se gândea la un copil cu ochi stranii şi 
mari şi la sora sa, iar cele două imagini păreau a se 
confunda, pe măsură ce toropeala somnului îl învăluia. 

23. ZBORUL. 

Călătoria pe distanţe mari prin atmosfera unei planete nu 
era un lucru pe care locuitorii Coloniilor să-l accepte ca 
parte integrantă a societăţilor lor. Într-o Colonie, distanţele 
erau destul de mici, aşa încât ascensoarele, picioarele şi, 
din când în când, un vehicul electric de mici dimensiuni 
erau suficiente. Cât despre călătoriile inter-Colonii, acelea 
se făceau cu racheta. 

Mulţi locuitori ai Coloniilor - cel puţin cei din Sistemul 
Solar - fuseseră de atâtea ori prin spaţiu, încât înaintarea 
prin cosmos le era aproape tot atât de familiară ca şi mersul 
pe jos. Erau foarte rari însă cei care să fi călătorit pe 
Pământ, unde nu exista decât transport atmosferic şi unde 
se călătorea, deci, cu avionul. 

Locuitorii din Colonii, care erau în stare să înfrunte vidul 
de parcă le-ar fi fost prieten de-o viaţă, se simțeau pradă 
unei spaime de neînțeles dacă se aşteptau să simtă 
şuieratul aerului pe lângă un vehicul lipsit de suportul ferm 
al solului dedesubt. 

Cu toate acestea, pe Erythro, zborurile aeriene erau 
uneori o necesitate evidentă. Ca şi Pământul, Erythro era o 
planetă mare şi, tot ca şi Pământul, avea o atmosferă densă 
(şi respirabilă). Existau pe Rotor cărţi de referinţă despre 
zborul atmosferic şi chiar un număr de imigranţi de pe 
Pământ care aveau experienţă aeronautică. 


Aşa că Domul deţinea două mici navete aparent cam 
rudimentare, cam primitive, incapabile de viteze mari sau 
demaraje spectaculoase, fără manevrabilitate prea mare, 
dar suficiente pentru a-şi face treaba. 

De fapt, ignoranţa rotorienilor în ceea ce priveşte 
tehnologia aeronautică fusese într-o oarecare măsură de 
folos. Navetele Domului erau, din această cauză, mult mai 
computerizate decât corespondentele lor de pe Pământ. Ba 
chiar, lui Siever Genarr îi plăcea să considere aceste navete 
drept roboţi foarte sofisticaţi, construiți din necesitate sub 
forma unor navete pentru zboruri atmosferice. Clima pe 
Erythro era mult mai blândă decât pe Pământ, întrucât 
intensitatea scăzută a radiaţiei de pe Nemesis era 
insuficientă pentru a stârni şi alimenta furtuni violente şi 
mari, aşa că, era mai puţin probabil ca o navetă-robot să se 
confrunte cu o situaţie-limită. Mult mai puţin probabil. 

În consecinţă, teoretic, aproape oricine putea pilota 
navetele acelea aparent primitive ale Domului. N-aveai 
decât să-i spui navetei ce doreai să facă şi ea executa 
misiunea. Dacă mesajul era neclar, sau părea periculos 
creierului robotic al navetei, solicita lămuriri cu o voce 
sintetică. 

Genarr o urmări pe Marlene cum se urcă în cabina navetei 
cu o oarecare îngrijorare firească, chiar dacă nu cu 
teroarea Eugeniei Insigna care şi-ar fi muşcat acum buzele 
şi care asista la scenă de la o distanţă apreciabilă. („Să nu 
vii mai aproape - o instruise sever Genarr - dacă ai de gând 
să arăţi de parcă ai fi martoră la debutul unei catastrofe 
sigure. Ai s-o sperii pe fatăâ.”) 

Eugeniei Insigna i se părea însă că există destule motive 
de panică. Marlene era prea tânără ca să-şi mai amintească 
o lume unde zborurile atmosferice erau ceva banal. Se 
urcase cu destul calm în racheta care le adusese aici de pe 
Erythro, dar cum avea oare să reacționeze la ideea acestui 
zbor prin atmosfera lui Erythro? 


Şi totuşi, Marlene se urcă în navetă şi îşi ocupă locul cu o 
expresie de calm deplin pe chip. Era oare cu putinţă să nu- 
şi dea seama de situaţie? Genarr spuse: 

— Marlene, draga mea, ştii ce urmează să facem, nu? 

— Da, unchiule Siever. Îmi vei arăta planeta Erythro. 

— Din văzduh, înţelegi? Vom zbura prin văzduh. 

— Da. Mi-ai mai spus asta. 

— 'Te deranjează gândul că vom zbura prin aer? 

— Nu, unchiule Siever, dar văd că pe tine te deranjează 
destul de mult. 

— Numai fiindcă îmi fac griji în privinţa ta, draga mea. 

— Nu ai de ce. Totulva fi perfect. 

— Se întoarse spre el cu aceeaşi expresie calmă pe chip, 
pe când el se urcă după ea şi îşi ocupă locul. Continuă: 
Înţeleg să-şi facă mama griji, dar acum tu eşti mai îngrijorat 
chiar decât ea. Reuşeşti să nu-ţi manifeşti îngrijorarea într- 
un mod atât de evident ca ea, dar dacă te-ai vedea cum îţi 
umezeşti buzele la fiecare câteva secunde, ai fi jenat. Simţi 
că dacă se întâmplă cumva, ceva rău, va fi vina ta şi nu poţi 
suporta gândul. Dar eu îţi spun încă o dată că nu se va 
întâmpla nimic. 

— Eşti sigură de asta, Marlene? 

— Absolut sigură. Nimic nu-mi poate face rău pe Erythro. 

— Asta spuneai despre maladie, dar nu despre asta vorbim 
acum. 

— Nu contează despre ce vorbim. Nimic nu-mi poate face 
rău pe Erythro. 

Genarr clătină uşor din cap, parcă nevenindu-i să creadă, 
dar apoi îşi dori să n-o fi făcut, pentru că ştia că ea îi putea 
citi expresia cu aceeaşi uşurinţă de parcă ar fi apărut scrisă 
cu majuscule fosforescente pe ecranul unui calculator. Dar, 
la urma urmei, ce mai conta? Dacă şi-ar fi reprimat reacţia 
şi s-ar fi comportat de parcă ar fi fost turnat în bronz, ea tot 
şi-ar fi dat seama ce simte. Spuse: 

— Vom intra într-o încăpere de presurizare şi vom rămâne 
acolo doar atât cât să pot verifica reacţiile creierului robotic 


al navetei. Apoi vom mai trece printr-o uşă şi naveta se va 

ridica în aer. Va urma un efect de acceleraţie şi te vei simţi 
împinsă înapoi, apoi ne vom mişca prin aer, fără nimic sub 

noi. Sper că înţelegi... 

— Nu mi-e frică, rosti Marlene cu calm. 

Naveta îşi menţinu cursul stabil, traversând peisajul pustiu 
cu spinări rotunde de dealuri. 

Genarr ştia că, din punct de vedere geologic, Erythro era 
o planetă vie şi mai ştia şi că puţinele studii geologice care 
se făcuseră asupra ei indicaseră faptul că au existat 
perioade în istoria sa când relieful îi era muntos. În 
emisfera în care discul înceţoşat al lui Megas, în jurul căruia 
orbita Erythro, atârna aproape nemişcat pe cer, mai erau 
încă munţi, ici şi colo. 

Dar aici, în emisfera pe care Megas n-o vedea, câmpiile şi 
dealurile erau formele de relief predominante pe cele două 
mari continente. 

Pentru Marlene, care nu mai văzuse munţi în viaţa ei, 
chiar şi dealurile joase erau încântătoare. 

Bineînţeles, pe Rotor existau mici cursuri de apă, iar de la 
înălţimea de la care survolau ei planeta Erythro, râurile ei 
nu arătau prea diferit. 

Genarr îşi zise în sinea lui că Marlene va avea cu adevărat 
o surpriză când le va vedea de aproape. 

Marlene privea acum curioasă spre Nemesis, care trecuse 
de punctul cel mai înalt, al amiezii şi cobora spre apus. 
Spuse: 

— Se mişcă, nu-i aşa, unchiule Siever? 

— Se mişcă, fu Genarr de acord. Sau cel puţin Erythro se 
învârte relativ la Nemesis, dar se întoarce numai o dată pe 
zi, spre deosebire de Rotor, care se întoarce o dată la 
fiecare două minute. Prin comparaţie, Nemesis, aşa cum se 
vede ea de aici, de pe Erythro, se mişcă de 1/700 de ori mai 
încet decât pare să se mişte văzută de pe Rotor. Prin 
comparaţie, când o vezi de aici, pare că stă locului, deşi nu 
este cu totul nemişcată. 


— Apoi, aruncând o privire rapidă spre Nemesis, continuă: 
Tu n-ai văzut niciodată Soarele Pământului, Soarele din 
Sistemul Solar, sau, dacă l-ai văzut, nu-ţi aminteşti, fiindcă, 
la vremea aceea, erai doar un bebeluş. Din poziţia în care 
se găsea Rotor în Sistemul Solar, Soarele părea mult mai 
Mic. 

— Mai mic? spuse Marlene cu surprindere. Calculatorul 
mi-a spus că Nemesis este mai mică. 

— În realitate este adevărat. Dar Rotor este mult mai 
aproape de Nemesis decât a fost vreodată, în zilele de 
demult, de Soare, aşa că Nemesis pare mai mare. 

— Noi suntem la patru milioane de kilometri de Nemesis, 
nu? 

— Da, dar faţă de Soare eram la o sută cincizeci de 
milioane de kilometri. Dacă ne-am afla la această distanţă 
de Nemesis, am primi numai un singur procent din lumina 
şi căldura pe care le primim acum de la ea. Pe de altă parte, 
dacă am fi fost atât de aproape de Soare pe cât suntem de 
Nemesis, am fi fost vaporizaţi. Soarele este mult mai mare, 
mai fierbinte şi mai strălucitor decât Nemesis. 

Marlene nu se uita la Genarr, dar se părea că tonul vocii 
lui îi fu suficient. 

— Din felul cum vorbeşti, unchiule Siever, aş zice că-ţi 
doreşti să fii din nou aproape de Soare. 

— Acolo m-am născut, aşa că uneori e firesc să mi se facă 
dor de casă. 

— Dar Soarele este atât de fierbinte şi de strălucitor încât 
trebuie să fie periculos. 

— Nu ne uitam la el. Şi nici la Nemesis n-ar trebui să te 
uiţi prea mult. Priveşte în altă parte, draga mea. 

Totuşi, Genarr mai aruncă o privire fugară stelei Nemesis. 
Atârna acolo, în cerul vestic, roşie şi mare, cu diametrul 
aparent de opt ori diametrul Soarelui, văzut din vechea 
poziţie a lui Rotor din Sistemul Solar. Era un disc roşiatic de 
lumină potolită, dar Genarr ştia că, în momente extrem de 
rare, părea să se aprindă mai tare şi atunci, pentru câteva 


minute, pe suprafaţa aceea roşiatică, senină, apărea un 
punct alb incandescent, dureros de privit. Petele mai slabe, 
roşu întunecat, apăreau mai des, dar nu puteau fi observate 
atât de bine. 

Murmură o comandă pentru naveta-robot şi aceasta viră 
suficient pentru a o lăsa pe Nemesis undeva în spate, mai 
departe, unde nu putea fi văzută direct. 

Marlene îi mai aruncă stelei o ultimă privire gânditoare, 
apoi îşi întoarse ochii asupra peisajului planetei Erythro, 
care se întindea jos, sub ei: 

— "Te obişnuieşti cu nuanţa asta roşiatică după o vreme şi 
parcă nici nu mai pare atât de roşiatică. 

Genarr observase şi el asta. Ochii lui începuseră să 
perceapă diferenţe de nuanţe şi tonuri, astfel că toată acea 
lume nu mai părea atât de monocromatică. Râurile şi micile 
lacuri erau mai rumene şi mai întunecate decât suprafaţa 
solului, iar cerul era şi el destul de întunecat ca nuanţă. 
Puţina lumină care mai ajungea aici de la Nemesis era 
disipată de atmosfera planetei. 

Dar cel mai dezolant lucru în legătură cu Erythro era 
pustietatea solului. Rotor, chiar la scara sa miniaturală, 
avea câmpuri verzi, lanuri aurii, fructe multicolore, animale 
care făceau zgomot, toate culorile şi sunetele unei structuri 
locuite de oameni. 

Aici nu era decât tăcere şi nemişcare. 

Marlene se încruntă: 

— Există viaţă pe Erythro, unchiule Siever. 

Genarr nu-şi putu da seama dacă Marlene emisese, pur şi 
simplu, o constatare, dacă pusese o întrebare sau 
răspunsese gândului lui dedus din gesturi. Insista să afirme 
ceva sau voia doar să fie asigurată din nou că avea 
dreptate? Spuse: 

— Sigur. În forme variate. A pătruns peste tot. Nu este 
numai în apă. Există procariote care trăiesc şi în peliculele 
de apă care învăluie particulele din sol. 


După un timp, îşi făcu apariţia la orizont şi oceanul, întâi 
ca o simplă linie întunecată, apoi ca o fâşie din ce în ce mai 
groasă, pe măsură ce naveta se apropia de el. Genarr 
arunca pe furiş priviri piezişe şi grijulii către Marlene, 
pentru a vedea ce reacţii are. Desigur, citise despre 
oceanele Pământului şi trebuie că văzuse imagini de 
holoviziune, dar nimic nu poate pregăti pe cineva pentru 
experienţa reală. Genarr, care mai fusese o dată (o dată!) 
pe Pământ ca turist, văzuse malul unui ocean. Niciodată 
însă nu se mai aflase deasupra unui ocean, fără să vadă 
uscatul, aşa că nu era sigur de propriile lui reacţii. 

Oceanul se rostogoli sub ei şi uscatul se retrase în urma 
lor, întâi ca o linie mai deschisă la culoare, apoi, în cele din 
urmă, dispărând cu totul. Genarr privi în jos cu o senzaţie 
ciudată în stomac. Îşi aminti un vers dintr-un poem de 
odinioară: „Marea întunecată ca vinul.” Sub ei, oceanul 
arăta într-adevăr ca o masă vastă şi unduitoare de vin roşu, 
cu spumă roz din loc în loc. 

În toată acea masă imensă de apă nu existau nici un fel de 
puncte de reper şi nici vreun loc de asolizare. Însăşi 
noţiunea de localizare parcă dispăruse cu desăvârşire. Şi 
totuşi, ştia că, atunci când vor dori să se întoarcă, tot ce 
avea de făcut era să-i indice navetei să-i ducă înapoi pe 
uscat. Calculatorul navetei cunoştea permanent poziţia în 
care erau, în funcţie de evaluări precise ale vitezei şi 
direcţiei de mişcare, ştiind aşadar unde se afla uscatul, 
chiar unde se afla Domul. 

Trecură pe sub un plafon foarte coborât de nori şi oceanul 
deveni negru. Un cuvânt din partea lui Genarr şi naveta se 
ridică prin plafonul de nori, deasupra acestuia. Nemesis 
lumina din nou, dar oceanul nu se mai vedea sub ei. În locul 
lui se vedea, în schimb, o mare de picături rozalii de apă, 
învolburându-se şi ridicându-se din loc în loc, astfel că fâşii 
de ceaţă fluturau când şi când pe lângă geamuri. 

Apoi norii părură să se despice şi printre marginile lor 
zdrenţuite, apele oceanului, de culoarea întunecată a 


vinului, putură fi din nou zărite. 

Marlene urmărea spectacolul cu gura întredeschisă, cu 
răsuflarea accelerată. Spuse în şoaptă: 

— Asta toată e apă, nu-i aşa, unchiule Siever? 

— Mii de kilometri în toate direcţiile, Marlene, iar în unele 
locuri zeci de kilometri în adâncime. 

— Presupun că dacă se întâmplă să cazi în ea, te îneci. 

— Nu ai motive să-ţi faci griji în privinţa asta. Naveta 
noastră nu va cădea în ocean. 

— Ştiu că nu va cădea, spuse Marlene relaxată. 

„Mai era o privelişte”, se gândi Genarr, „cu care Marlene 
ar putea face cunoştinţă”. 

Însă Marlene îi întrerupse gândul: 

— Iar începi să te crispezi, unchiule Siever. 

Genarr se simţi aproape amuzat de felul în care începuse 
să se obişnuiască şi chiar să se aştepte la comentariile 
Marlenei şi la fineţea percepţiilor ei. Spuse: 

— N-ai văzut niciodată planeta Megas şi tocmai mă 
întrebam dacă ar trebui sau nu să ţi-o arăt. Vezi tu, Erythro 
îi arată lui Megas numai o faţă a sa, iar Domul a fost clădit 
pe faţa nevăzută lui Megas, astfel încât Megas să nu fie 
niciodată vizibil pe cerul nostru. Cu toate acestea, dacă vom 
continua să zburăm în această direcţie, vom pătrunde în 
curând în cealaltă emisferă a lui Erythro, în care se vede 
Megas, şi-l vom putea vedea pe acesta din urmă ridicându- 
se la orizont. 

— Mi-ar plăcea să-l văd. 

— Atunci îl vei vedea, dar fii pregătită. E mare. Foarte 
mare. Aproape de două ori mai mare decât Nemesis şi 
arată de parcă este gata să se prăbuşească peste noi. Unii, 
pur şi simplu, nu suportă priveliştea. Bineînţeles că nu va 
cădea. Nu ar avea cum. Încearcă să ţii minte asta. 

Urcară la o altitudine mai mare şi accelerară. Sub ei se 
întindea în continuare oceanul, cu unduirea sa 
neschimbată, când şi când acoperit de nori. În cele din 
urmă, Genarr spuse: 


— Dacă ai să priveşti înainte şi puţin la dreapta, vei vedea 
că Megas a început să apară la orizont. Ne vom răsuci spre 
el. 

La început arăta ca un mic petec de lumină de-a lungul 
orizontului, dar în scurt timp începu să crească încet, ca o 
cochilie răsturnată. Apoi, arcada crescândă a unui disc de 
un roşu intens se ridică deasupra orizontului. Culoarea era 
în mod evident mult mai vibrantă decât cea a stelei 
Nemesis, care încă mai putea fi văzută în urma navetei, în 
partea dreaptă şi într-o poziţie ceva mai joasă pe cer. 

Pe măsură ce Megas creştea, devenea din ce în ce mai clar 
faptul că nu era un cerc complet, ci ceva mai mult decât un 
semicerc. 

Marlene remarcă plină de interes: 

— Aşadar, la asta se referă noţiunea de faze, nu-i aşa? 

— Exact. Ceea ce vedem acum este doar porţiunea din 
Megas care este luminată de Nemesis. Pe măsură ce 
Erythro îşi efectuează rotația în jurul lui Megas, Nemesis 
pare a se apropia de Megas, astfel că vedem din ce în ce 
mai puţin din jumătatea luminată a planetei. Apoi, când 
Nemesis luminează chiar pe deasupra sau pe dedesubtul lui 
Megas, nu vedem decât o seceră fină de lumină 
mărginindu-l pe Megas; este tot ce vedem din emisfera lui 
luminată. Uneori, Nemesis chiar trece în spatele lui Megas 
şi atunci intră în eclipsă şi se pot distinge toate stelele mai 
puţin strălucitoare ale nopţii spaţiale, nu doar cele mai 
strălucitoare, care se văd şi când este Nemesis pe cer. În 
timpul eclipsei se poate vedea un disc mare şi întunecat pe 
suprafaţa căruia nu se zăreşte nici o stea şi acesta îţi indică 
locul unde se află Megas. Când Nemesis reapare de partea 
cealaltă, începe să se vadă din nou secera aceea fină de 
lumină. 

— Minunat, se entuziasmă Marlene. E ca un spectacol pe 
cer. Şi ia uită-te la Megas: toate fâşiile astea colorate în 
mişcare... 


Se întindeau de-a lungul porțiunii luminate a globului de 
pe cer, dense, maro-roşcate, cu irizări portocalii, şerpuind 
alene. 

— Sunt fâşii de turbulenţă, de furtună, spuse Genarr, cu 
vânturi teribile care suflă încoace şi-ncolo. Dacă priveşti cu 
atenţie, vei putea vedea cum se formează şi se extind 
petele, care plutesc un timp în derivă, apoi se împrăştie şi 
dispar. 

— E chiar ca un spectacol de holoviziune, spuse Marlene 
răpită de splendoarea priveliştii. De ce nu-l admiră oamenii 
tot timpul? 

— Astronomii poate c-o fac. Ei urmăresc acest spectacol 
prin intermediul instrumentelor computerizate plasate în 
această emisferă. Şi eu l-am urmărit din sala-observator. 
Ştii, şi în Sistemul Solar aveam o planetă ca asta. Se 
numeşte Jupiter şi este încă şi mai mare decât Megas. 

Acum planeta se ridicase deja în întregime deasupra 
orizontului, arătând ca un balon pătat, care, din întâmplare, 
se prăbuşise pe-o rână pe cer, rămânând puţin înclinat şi 
turtit înspre stânga. 

Marlene spuse: 

— Este minunat. Dacă Domul ar fi fost construit în această 
emisferă a lui Erythro, toată lumea ar putea admira acest 
spectacol. 

— Nu prea cred, Marlene. Se pare că nu e chiar aşa. 
Majoritatea oamenilor nu-l agreează deloc pe Megas. Ţi-am 
mai spus, unii au impresia că Megas se prăbuşeşte peste ei 
şi asta îi sperie. 

— Sunt sigură că doar puţini oameni pot avea o astfel de 
impresie prostească, spuse Marlene intolerantă. 

— La început, doar puţini. Dar impresiile prosteşti pot fi 
molipsitoare. Spaimele se răspândesc şi unii, care nu au 
fost speriaţi, devin astfel pentru că vecinii lor sunt speriaţi. 
N-ai observat niciodată cum se întâmplă aşa ceva? 

— Ba da, am observat, zise ea cu o nuanţă de amărăciune 
în glas. Dacă un băiat crede că o gâsculiţă e drăguță, toţi se 


iau după el. Încep să se concureze unii pe alţii... Se 
întrerupse brusc, parcă jenată. 

— Teama contagioasă este unul dintre motivele pentru 
care am construit Domul pe cealaltă emisferă. Un alt motiv 
este că, avându-l pe Megas prezent pe cer tot timpul, 
observaţiile astronomice sunt mai greu de făcut în această 
emisferă. Dar cred că ar cam fi timpul să pornim înapoi. 
Doar ştii cum e mama ta. Precis că a intrat deja în panică. 

— Cheam-o şi spune-i că totul e în regulă. 

— Nu e nevoie. Naveta emite semnale continuu. Ea ştie că 
totul e în regulă cu noi din punct de vedere fizic. Dar nu în 
privinţa asta îşi face ea griji, adăugă el bătându-şi uşurel, 
dar semnificativ, o tâmplă cu degetul. 

Marlene se afundă în scaun şi o expresie de profundă 
nemulţumire îi traversă chipul. 

— Ce plictiseală. Ştiu că toată lumea va spune: „E pentru 
că te iubeşte”, dar e aşa o pacoste. De ce nu se poate 
mulţumi să aibă încredere în mine când îi spun că totul va fi 
în regulă? 

— Pentru că te iubeşte, spuse Genarr şi dădu cu voce 
scăzută navetei instrucţiunile de întoarcere. Te iubeşte aşa 
cum iubeşti tu planeta Erythro. 

Chipul Marlenei se lumină brusc. 

— Într-adevăr, o iubesc. 

— Da, da. Este destul de vizibil în fiecare reacţie a ta faţă 
de această lume. 

Şi Genarr se întrebă cum avea Eugenia Insigna să 
reacționeze la asta. 

Reacţionă cu furie. 

— Cum adică iubeşte această planetă? Cum poţi iubi o 
lume moartă? Este cumva cu putinţă să îi fi spălat creierul 
cu testele tale? Există vreun motiv pentru care ai fi vrut s-o 
convingi să se îndrăgostească de Erythro? 

— Eugenia, fii rezonabilă. Chiar crezi că este posibil să 
speli creierul unei persoane ca Marlene sau s-o convingi de 
ceva împotriva voinţei ei? Tu ai reuşit vreodată? 


— Atunci ce s-a întâmplat? 

— De fapt, eu am încercat s-o pun în situaţii care să-i 
displacă sau chiar s-o sperie. Dacă am încercat cu adevărat 
ceva, a fost s-o conving să-i displacă Erythro. Ştiu din 
experienţă că rotorienii, crescuţi în lumea mică şi intimă a 
unei Colonii, urăsc nesfârşitele spaţii deschise de pe 
Erythro; nu le place roşeaţa luminii; nu le place imensitatea 
oceanului; nu le plac norii întunecaţi care obturează 
lumina; nu le place Nemesis; şi mai ales nu le place Megas. 
Toate acestea au tendinţa să-i deprime şi să-i înspăimânte. 
lar eu i-am arătat Marlenei toate aceste lucruri. Am dus-o 
peste ocean şi apoi destul de departe pentru a-l putea 
vedea pe Megas complet ridicat deasupra orizontului. 

— Şi? 

— Şi nimic n-a speriat-o, nimic nu i-a displăcut. A spus că 
s-a obişnuit repede cu lumina roşiatică şi nu i se mai pare 
atât de îngrozitoare. Oceanul n-a înspăimântat-o câtuşi de 
puţin şi mai ales Megas i s-a părut interesant şi spactaculos, 
captivant chiar. 

— Nu-mi vine să cred. 

— Trebuie să crezi. Ăsta e adevărul. 

Insigna se cufundă în gânduri, apoi spuse cu jumătate de 
gură: 

— Poate că e un semn că a contractat deja... 

— Maladia. Am făcut toate pregătirile pentru o nouă 
scanare cerebrală, îndată ce ne-am întors. Nu dispunem 
încă de analiza completă, dar la o cercetare preliminară nu 
s-a remarcat nici o schimbare. Tiparul mental se modifică 
evident şi remarcabil chiar în forme uşoare ale bolii. 
Marlene, pur şi simplu, nu este bolnavă. Însă, tocmai mi-a 
venit o idee interesantă. Ştim că Marlene este foarte 
perspicace şi dispune de percepții neobişnuite, că poate 
observa tot felul de mici gesturi şi atitudini. Sentimentele şi 
senzațiile curg dinspre ceilalţi spre ea. Dar ai detectat 
vreodată ceva în sens invers? Nu cumva sentimentele şi 
senzațiile curg şi dinspre ea înspre ceilalţi? 


— Nu înţeleg unde vrei să ajungi. 

— Ea ştie când sunt nesigur sau neliniştit, indiferent cât de 
bine mă străduiesc eu să ascund asta, sau când sunt calm şi 
netemător. Dar există vreo modalitate prin care ea să mă 
încurajeze sau să mă oblige să mă simt nesigur şi neliniştit, 
sau calm şi netemător? Dacă detectează, nu cumva poate şi 
să impună? 

Insigna se holbă la el. 

— Aşa ceva e o nebunie! spuse ea, aproape sufocându-se 
de uimire indignată. 

— Poate. Dar ai observat vreodată tipul ăsta de efect în 
ceea ce-o priveşte? Gândeşte-te. 

— Nu am nevoie să mă gândesc. N-am observat niciodată 
nici o aiureală de felul ăsta. 

— Nu, murmură Genarr, bănuiesc că n-ai observat. Cu 
siguranţă că şi-ar dori să poată să te determine să nu mai fi 
atât de predispusă la panică în ceea ce-o priveşte şi cu 
siguranţă aşa ceva n-a reuşit. Totuşi... Este adevărat că, 
dacă examinăm cu atenţie capacităţile de percepţie ale 
Marlenei de când a venit pe Erythro, trebuie să 
recunoaştem că s-au îmbunătăţit. De acord? 

— Da. De acord. 

— Dar e mai mult decât atât. Acum este mult mai intuitivă. 
Ştie că este imună la maladie. Este sigură că nimic de pe 
Erythro nu o poate afecta. A privit în jos la ocean cu 
convingerea solidă că naveta nu are cum să se prăbuşească 
şi ea nu are cum să se înece. Când era pe Rotor, a avut o 
astfel de atitudine? Nu s-a simţit nesigură şi lipsită de 
apărare pe Rotor, când a avut motive să se simtă astfel, la 
fel ca oricare adolescent? 

— Ba da. Sigur că da. 

— Dar aici este alt om. Complet sigură de ea însăşi. De ce? 

— Nu ştiu de ce. 

— O afectează totuşi Erythro? Nu, nu mă refer la maladie. 
Dar nu cumva e vorba de o cu totul altă influenţă? De ceva 


cu totul diferit? Să-ţi spun de ce te întreb. Pentru că am 
simţit aşa ceva chiar eu. 

— Ce-ai simţit chiar tu? 

— Un anumit optimism legat de Erythro. Nu m-a deranjat 
dezolarea, pustietatea, nimic. Nu pot spune că înainte m-a 
dezgustat cu desăvârşire, că Erythro m-a făcut să mă simt 
nelalocul meu, dar nici nu mi-a plăcut vreodată cu adevărat 
această planetă. Însă, în această călătorie cu Marlene, m- 
am simţit mai legat de Erythro, aproape că mi-a plăcut, mai 
mult decât mi-a plăcut vreodată în cei zece ani de când 
locuiesc aici. M-am gândit întâi că era posibil ca plăcerea 
Marlenei să fie molipsitoare sau că ar putea cumva să mă 
oblige să simt şi eu ca ea. Sau că, orice altceva ar fi, legat 
de Erythro, care o influenţează pe ea, mă poate influenţa şi 
pe mine, în prezenţa ei. 

Insigna replică sarcastic: 

— Cred, Siever, că nu ţi-ar strica nici ţie o scanare 
cerebrală. 

Genarr ridică din sprâncene. 

— Dar crezi că n-am trecut prin aşa ceva? De când mă aflu 
aici, m-am supus la controale periodice. Nu s-au înregistrat 
nici un fel de schimbări, cu excepţia celor inevitabile în 
procesul de îmbătrânire. 

— Dar ţi-ai verificat tiparul mental de când te-ai întors din 
acest ultim zbor atmosferic? 

— Sigur. A fost primul lucru pe care l-am făcut. Doar nu 
sunt inconştient. N-am primit încă analiza completă, dar în 
evaluarea preliminară nu se vede nici o schimbare. 

— Şi atunci ce ai de gând să mai faci în continuare? 

— Ceea ce urmează în mod logic. Eu şi Marlene vom ieşi 
din Dom pe suprafaţa lui Erythro. 

— Nu! 

— Vom lua măsuri de precauţie. Eu am mai fost afară. 

— Tu, poate, spuse Insigna încăpăţânată. Dar nu ea. Ea n- 
a mai fost niciodată. 


Genarr oftă. Se răsuci cu tot cu scaun, aţintindu-şi ochii pe 
fereastra falsă din zidul biroului său, de parcă ar fi încercat 
s-o străpungă cu privirea pentru a putea privi peisajul 
roşiatic de dincolo de ea. Apoi se uită din nou la Insigna. 

— Acolo, afară, se află o imensă lume nou-nouţă, spuse el, 
una care nu aparţine nimănui în afară de noi. Am putea lua 
această lume şi am putea-o modela, folosindu-ne de toate 
lecţiile pe care le-am învăţat din proasta exploatare şi 
conducere a planetei noastre de origine. De data asta am 
construi o lume bună, curată, cumsecade. Ne putem obişnui 
cu lumina roşie. Am putea-o aduce la viaţă cu propriile 
noastre plante şi animale. Putem face uscatul şi oceanul să 
înflorească, şi să urnim planeta într-un curs propriu de 
evoluţie. 

— Şi maladia? Cu ea ce facem? 

— Am putea elimina maladia şi am putea face din Erythro 
planeta ideală pentru noi. 

— Dacă eliminăm căldura şi gravitația şi modificăm 
compoziţia chimică, am putea face şi din Megas planeta 
ideală pentru noi. 

— Da, Eugenia, dar chiar şi tu trebuie să recunoşti că 
maladia face parte dintr-o altă categorie decât căldura, 
gravitația şi chimia unei planete. 

— Dar, în felul său, şi maladia este la fel de mortală. 

— Eugenia, cred că ţi-am mai spus că Marlene este cea 
mai importantă persoană pe care o avem. 

— Pentru mine este, cu siguranţă. 

— Pentru tine este importantă, pur şi simplu, întrucât este 
fata ta. Pentru noi ceilalţi, este importantă pentru ceea ce 
ar putea face. 

— Dar ce poate face? Să ne interpreteze limbajul 
gesturilor? Să ne pună în situaţii neplăcute? 

— Ea este convinsă că este imună la maladie. Dacă într- 
adevăr este, din asta am putea învăţa... 

— Dacă este. Acest lucru este o închipuire copilărească şi 
tu ştii prea bine. Nu clădi castele pe nisip. 


— Acolo, afară, este o întreagă lume pe care vreau s-o 
cuceresc. 

— În cele din urmă, vorbeşti şi tu ca Pitt. Pentru acea lume 
eşti dispus să-mi pui fata în pericol? 

— În istoria omenirii au fost puse în pericol alte lucruri, 
mult mai importante, pentru mize mult mai mici. 

— Cu atât mai ruşinos pentru istoria omenirii. Şi, în orice 
caz, este o hotărâre pe care numai eu o pot lua. Este fata 
mea. 

Genarr răspunse cu o voce scăzută, care părea să conţină 
toată tristeţea lumii: 

— Te iubesc, Eugenia, dar te-am mai pierdut o dată. Am 
avut visul fragil că poate aş putea recupera acea pierdere. 
Dar acum mă tem că va trebui să te pierd din nou, de data 
asta pentru totdeauna. Pentru că, vezi tu, îţi voi spune acum 
că nu este o hotărâre pe care s-o iei tu. Nici măcar eu. Este 
o hotărâre pe care numai Marlene o poate lua. Şi ce decide 
ea, va şi face, într-un fel sau altul. Şi pentru că se prea 
poate să stea în puterea ei să câştige o nouă lume pentru 
omenire, eu am s-o ajut să facă orice ar vrea să facă, chiar 
dacă tu nu eşti de acord. Te rog să înţelegi asta, Eugenia. 

24. DETECTORUL. 

Crile Fisher studia Superluminică, având o expresie 
îngheţată pe chip. Era prima dată când o vedea şi nu avu 
nevoie decât de o privire rapidă aruncată 'lessei Wendel 
pentru a-şi da seama cu claritate că avea un zâmbet de 
proprietar mândru. 

Nava stătea acolo, într-o peşteră uriaşă, apărată de o 
triplă reţea de filtre de securitate. Erau prezente şi fiinţe 
omeneşti, dar marea majoritate a forţei de muncă consta în 
roboţi computerizaţi neumanoizi. 

Fisher văzuse multe nave spaţiale, o multitudine de 
modele pentru o multitudine de scopuri, dar nu mai văzuse 
niciodată una ca Superluminică, niciodată una cu un aspect 
atât de hidos. 


Dacă ar fi văzut-o fără să ştie ce e, poate că nici n-ar fi 
ghicit că era o navă spaţială. Şi acum, ce să spună? Pe deo 
parte, nu voia s-o mânie pe Wendel. Pe de altă parte, ea 
aştepta în mod evident părerea lui, şi tot în mod evident se 
aştepta ca aceasta să fie elogioasă. 

Aşa că el spuse, cu o voce oarecum preocupată: 

— Are un soi straniu de graţie, seamănă cu o viespe... 

Ea zâmbi la expresia „soi straniu de graţie” şi Fisher ştiu 
că alesese bine cuvintele. Dar apoi întrebă: 

— Cum adică seamănă cu o viespe, Crile? 

— Mă refer la o insectă, răspunse Crile, ştiu că pe Adelia 
nu prea cunoaşteţi insectele. 

— Cunoaştem insectele, spuse Wendel. Sigur, nu avem 
abundența haotică a Pământului... 

— Dar, probabil nu aveţi viespi. Sunt nişte insecte cu 
înţepătură veninoasă, care seamănă ca formă cu... 

— Fisher indică Superluminică. 

— Şi ele au trupul îngroşat în partea din faţă şi în partea 
din spate, iar la mijloc subţiat. 

— Adevărat? Wendel privi nava cu o bruscă scânteie de 
interes proaspăt. Când vei putea, găseşte-mi, te rog, 
fotografia unei viespi. Aş putea înţelege mai profund silueta 
navei prin comparaţie cu a unei insecte, sau invers, dacă 
mă gândesc bine. 

Fisher răspunse: 

— Atunci, dacă nu a fost inspirată de o viespe, cum aţi 
ajuns la această formă? 

— A trebuit să găsim o formă geometrică specială care să 
asigure maximum de şanse ca întreaga navă să se 
deplaseze unitar. Hipercâmpul are tendinţa de a se extinde 
la infinit în afară, în formă cilindrică, şi într-o anumită 
măsură avem interesul să-l lăsăm în voia lui. Dar, pe de altă 
parte, nu vrem să-i permitem să pună stăpânire pe noi în 
întregime. De fapt, nici nu e posibil, aşa că trebuie să-l 
izolăm în capetele îngroşate ale navei. Hipercâmpul există 
astfel în corpul navei, menţinut şi izolat cu ajutorul unui 


câmp intens, electromagnetic alternativ, şi apoi... Da' de 
fapt pe tine nu te interesează toate astea, nu? 

— Nu, la un moment dat au încetat să mă intereseze, cred, 
răspunse Fisher vag. Mi-ai spus destule. Dar, de vreme ce în 
sfârşit mi se permite să văd şi eu această... 

— Hai, nu fă pe ofensatul acum, îl întrerupse Wendel, 
înconjurându-i mijlocul cu braţul. Totul s-a desfăşurat cu o 
foarte strictă confidenţialitate, ştii doar. Au existat perioade 
când până şi prezenţa mea îi scotea din minţi. Bombăneau 
tot timpul, îmi închipui că despre această suspectă 
locuitoare a unei Colonii care prea îşi băga nasul peste tot. 
Probabil că-şi doreau să nu fi fost eu cea care a pus la punct 
teoria hipercâmpului, pentru ca să mă poată trimite la 
plimbare. Acum însă lucrurile s-au limpezit şi iată că am 
putut aranja chiar să te aduc şi pe tine s-o vezi. La urma 
urmei, şi tu vei călători cu ea şi am vrut să-ţi ofer 
posibilitatea de a o admira. 

— Femeia ezită o clipă şi apoi adăugă: Pe ea şi pe mine. 

EI îşi întoarse privirile spre ea şi replică: 

— Ştii bine că te admir, lessa, şi fără să fie nevoie de o 
astfel de demonstraţie. Şi îi înconjură la rândul lui umerii cu 
braţul. 

— Eu continuu să îmbătrânesc, Crile, spuse ea. Acest 
proces, pur şi simplu, nu se va opri. De asemenea, sunt 
incredibil de fericită cu tine. Suntem de şapte ani împreună, 
în curând se împlinesc opt, iar eu n-am simţit nici o clipă 
vechiul impuls de a vedea cum ar putea fi alţi bărbaţi. 

— Şi asta, întrebă Fisher, e o tragedie? Poate că e numai 
pentru că ai fost atât de absorbită de proiect. Acum, că 
nava e gata, probabil că vei încerca o senzaţie de eliberare 
şi te vei bucura de destul timp pentru a porni din nou la 
vânătoare. 

— Nu, n-am impulsul. Pur şi simplu îmi lipseşte. Dar tu? 
Ştiu că uneori te-am cam neglijat. 

— Nici o problemă. Când mă neglijezi pentru munca ta, nu 
mă deranjează. Şi eu doresc, la fel de mult ca tine, ca 


această navă să funcţioneze, draga mea, iar cel mai crunt 
coşmar al meu este că, până va fi într-adevăr gata, noi doi 
vom fi prea bătrâni ca să ne mai lase pe ea. Zâmbi din nou, 
de data aceasta aproape cu cruzime. Nu uita, Tessa, în 
îngrijorarea ta legată de repeziciunea cu care înaintezi în 
vârstă, că nici eu nu mai sunt chiar un puşti. În mai puţin de 
doi ani împlinesc cincizeci. Dar am o întrebare pe care nu 
îndrăznesc să ţi-o pun, de teamă că voi fi dezamăgit de 
răspuns. Oricum, tot am să te întreb. 

— Întreabă-mă. 

— Ai aranjat să pot vedea şi eu nava, să-mi fie permis 
accesul în această „sfântă a sfintelor”. Ceva îmi spune că 
Directorul Koropatsky n-ar fi permis aşa ceva dacă proiectul 
nu s-ar fi apropiat de final. În privinţa securităţii e aproape 
tot atât de bolnav cum era Tanayama. 

— Da, în ceea ce priveşte hipercâmpul, nava este gata. 

— A efectuat vreun zbor? 

— Nu încă. Mai sunt unele lucruri de făcut, dar acestea nu 
implică hipercâmpul. 

— Vor avea loc şi zboruri de încercare, presupun. 

— Cu echipaj la bord, desigur. Nu putem testa nava fără 
echipaj la bord, dacă vrem să ne asigurăm că sistemele de 
susţinere a vieţii funcţionează. Nici chiar animalele n-ar fi 
suficiente pentru a fi siguri de asta. 

— Cine va lua parte la prima călătorie? 

— Voluntari aleşi din rândul celor care au lucrat la proiect 
şi care întrunesc condiţiile necesare. 

— Şi tu? 

— Eu sunt singura care nu voi fi voluntar. Eu trebuie să 
merg. N-aş putea avea încredere în nimeni altcineva să ia 
decizii în caz de urgenţă. 

— Atunci să înţeleg că merg şi eu? întrebă Crile. 

— Nu, tu nu. 

Chipul lui Fisher se întunecă instantaneu de mânie. 

— Bine, dar înţelegerea era că... 

— Nu şi în cazul zborurilor de încercare, Crile. 


— Şi acestea când vor lua sfârşit? 

— E dificil de spus. Depinde ce probleme apar. Dacă totul 
decurge normal, două sau trei zboruri de încercare ar 
trebui să fie suficiente. E o chestiune de câteva luni. 

— Când va avea loc primul zbor de încercare? 

— Asta nu ştiu să-ţi spun, Crile. Însă mai avem de lucru la 
navă. 

— Dar ai spus că e gata. 

— Da, în ceea ce priveşte hipercâmpul. Dar acum, 
detectoarele neuronice sunt în curs de instalare. 

— Astea ce mai sunt? Nu te-am auzit niciodată pomenind 
de aşa ceva. 

Wendel nu-i răspunse direct. Privi întâi în jur, tăcută şi 
gânditoare, apoi rosti: 

— Atragi atenţia, Crile, şi bănuiesc că sunt pe-aici oameni 
pe care prezenţa ta îi îngrijorează destul de mult. Hai 
acasă. 

Fisher nu se clinti. 

— Înţeleg că refuzi să mai discuţi toate acestea, deşi se 
întâmplă să fie chestiuni de viaţă şi de moarte pentru mine. 

— Ba nu, vom continua discuţia, acasă. 

Crile Fisher era neliniştit, agitat, într-o stare de furie 
crescândă. Refuza să ia loc şi o privea de sus pe Tessa 
Wendel, copleşind-o cu statura sa. Ea ridicase din umeri şi 
se aşezase pe canapeaua modulară albă de unde acum se 
uita în sus, la el, încruntată. 

— De ce eşti furios, Crile? 

Buzele lui Fisher tremurau. El le strânse şi aşteptă un 
timp înainte de a răspunde, de parcă efortul muscular l-ar fi 
putut ajuta să-şi păstreze calmul. Într-un târziu, rosti: 

— Odată ce s-a alcătuit un echipaj fără mine, precedentul 
a fost creat. Nu voi mai ajunge niciodată pe navă. Trebuie 
să se înţeleagă de la bun început că eu mă voi afla pe navă 
de fiecare dată, până vom ajunge la Steaua Vecină şi la 
Rotor. Nu vreau să rămân pe dinafară. 

Wendel interveni: 


— De ce te repezi să tragi concluzii? La momentul crucial 
nu vei fi omis. Şi-apoi, nava nici măcar nu este gata. 

— Tu ai spus că nava e gata, i-o întoarse Fisher. Ce sunt 
aceste detectoare neuronice despre care ai început brusc 
să-mi spui? Precis că sunt o şmecherie care să-mi astupe 
gura, să-mi distragă atenţia şi să strecoare nava în spaţiu 
pe sub nasul meu, înainte ca eu să-mi dau seama că am 
rămas de căruţă. Asta fac ei acolo. Iar tu mergi mână-n 
mână cu ei. 

— Crile, ţi-ai pierdut minţile. Detectorul neuronic este 
ideea mea, pe care eu am dorit s-o introduc, pentru care 
am insistat. Îl privi fix, fără să clipească, parcă sfidându-l, 
aşteptând să vadă dacă mai îndrăzneşte să spună ceva. 

— Ideea ta! explodă el. Dar... 

Ea întinse mâna ca pentru a-l reduce la tăcere. 

— Este ceva la care am muncit simultan cu lucrul la navă. 
Nu este ceva de competenţa mea, dar i-am impulsionat 
destul de nemilos pe neurofizicieni ca să-l avem. Motivul? 
Tocmai pentru că vreau să te afli şi tu pe navă când va porni 
spre Steaua Vecină. Nu înţelegi? 

EI clătină din cap. 

— Gândeşte-te, Crile. Sunt sigură că ai pricepe dacă n-ai fi 
orbit de furie pentru motive nebuneşti. Este foarte simplu. 
Este un „detector neuronic”. Detectează activitatea 
nervoasă de la distanţă. Activitatea nervoasă complexă. Pe 
scurt, detectează prezenţa inteligenţei. 

Fisher se holbă la ea. 

— Te referi la ceva ce folosesc doctorii prin spitale. 

— Bineînţeles. În medicină şi în psihologie este un 
instrument obişnuit, folosit pentru a detecta, din timp, 
deranjamentele mentale, dar de la distanţe de câţiva metri. 
Eu am nevoie de ceva care să funcţioneze la distanţe 
astronomice. Nu este vorba de ceva nou, ci de ceva vechi, 
cu o rază de acţiune mult amplificată. Crile, dacă Marlene e 
în viaţă, se află pe Rotor. Iar Rotor este acolo, undeva, 
orbitând în jurul Stelei Vecine. Ţi-am spus că nu va fi uşor 


de localizat. Dacă nu-l găsim destul de repede, cum putem 
fi siguri că nu este acolo? Cum ne putem asigura că 
realmente nu este acolo, cum putem elimina posibilitatea ca 
noi să-l fi trecut pur şi simplu cu vederea, ca pe o insulă 
oarecare în ocean sau ca pe un asteroid oarecare în spaţiu. 
Vom continua căutarea timp de luni sau ani pentru a ne 
asigura că nu e vina noastră de a-l fi scăpat din vedere şi că 
Rotor chiar nu se află acolo? 

— Şi detectorul neuronic... 

— Va găsi Colonia Rotor pentru noi. 

— Nu va fi tot atât de greu de detectat... 

— Nu. Universul este plin de lumină, unde radio şi de tot 
felul de radiaţii, iar noi va trebui să distingem o sursă dintr- 
o mie de alte surse, sau dintr-un milion de alte surse. Se 
poate face, dar nu e uşor şi e posibil să dureze mult. Cu 
toate acestea, probabilitatea de a descoperi acea radiaţie 
electromagnetică asociată cu neuronii într-o relaţie 
complexă este restrânsă. Nu este posibil să întâlnim mai 
mult de o sursă de acest fel, sau, dacă întâlnim mai multe, 
singura explicaţie ar fi că Rotor şi-a construit şi alte Colonii. 
Acum pricepi? Îmi doresc să-ţi găsesc fiica tot atât de mult 
cât îţi doreşti şi tu. De ce crezi că mi-aş dori asta atât de 
tare dacă n-aş vrea să vii şi tu cu noi pe navă? Vei fi acolo. 

Fisher părea copleşit. 

— Şi ai făcut astfel ca proiectul să se ocupe de asta? 

— Am o putere considerabilă asupra lor, Crile. Şi încă nu 
ţi-am spus totul. Ceea ce urmează este absolut strict secret, 
de asta nu ţi-am putut spune când ai fost să vezi nava. 

— Mda? Şi despre ce anume e vorba? 

Wendel spuse, cu o nuanţă de blândeţe în glas: 

— Crile, îmi petrec mai mult timp decât ai crede gândindu- 
mă la tine. Nici nu ştii cât de tare îmi doresc să te pot feri 
de o dezamăgire. Dacă nu găsim nimic în preajma Stelei 
Vecine? Dacă o scanare completă a zonei respective ne va 
indica, fără posibilitate de îndoială, că nu există nici o formă 
de viaţă inteligentă în vecinătatea Stelei Vecine? Ne 


întoarcem pur şi simplu direct acasă şi raportăm că nu am 
găsit nici urmă de Rotor? Nu, Crile, nu te lăsa pradă uneia 
dintre pasele tale proaste. Nu spun că eşecul nostru de a 
descoperi inteligenţa în zona Stelei Vecine ar însemna 
numaidecât că Rotor şi poporul său nu au supravieţuit. 

— Dar ce altceva ar putea însemna? 

— S-ar putea să îi fi nemulţumit atât de mult Steaua 
Vecină încât să se fi hotărât să plece mai departe. Poate că 
s-au oprit numai atât timp cât le-a fost necesar pentru a 
mina câţiva asteroizi, pentru noi materii prime necesare 
construirii şi recondiţionării motoarelor cu microfisiune. 
Apoi poate că au plecat mai departe. 

— Şi dacă s-ar fi întâmplat aşa, cum am putea şti unde ar fi 
acum? 

— Au plecat de aproape paisprezece ani. Fiind dotați 
numai cu hiperasistenţă, nu pot călători decât cel mult cu 
viteza luminii. Dacă au ajuns, într-adevăr, la vreo stea, ar 
trebui să fie una aflată la cel mult patru ani lumină de noi. 
Nu sunt foarte multe astfel de stele. Dar, dispunând de 
viteze superluminice, le putem vizita pe toate. Dacă suntem 
dotați şi cu detectoare neuronice putem să ne dăm seama 
repede dacă Rotor se află sau nu în preajma vreuneia 
dintre ele. 

— Ar putea rătăci printre stele, prin spaţiu, chiar acum, 
când vorbim. Cum i-am putea detecta în acest caz? 

— N-am putea, dar măcar ne înmulţim şansele puţin, dacă 
investigăm douăsprezece stele în şase luni, cu ajutorul 
detectorului neuronic, în loc să pierdem toată acea vreme 
investigând inutil o singură stea. Şi dacă eşuăm - trebuie să 
avem în vedere şi această eventualitate - atunci cel puţin ne 
vom întoarce cu destule date despre o duzină de stele, o 
pitică albă, o stea fierbinte alb-albastră, o stea 
asemănătoare Soarelui, un tandem apropiat şi aşa mai 
departe. Nu cred că e probabil să apucăm, cei de-o vârstă 
cu tine şi cu mine, mai mult de o călătorie în viaţă, aşa că de 


ce n-am face una grozavă, în urma căreia să intrăm glorios 
şi cu răsunet în istorie, Crile? 

Crile răspunse gânditor: 

— Bănuiesc că ai dreptate, Tessa. Explorarea a 
douăsprezece stele fără a găsi ceva ar fi o experienţă destul 
de neplăcută, dar mult mai rău ar fi să nu putem explora 
decât împrejurimile unei singure stele şi să ne întoarcem 
gândindu-ne că Rotor ar fi putut fi altundeva în raza 
noastră, numai că ne-a lipsit timpul pentru a-l căuta. 

— Exact. 

— Voi încerca să ţin minte asta, spuse Crile cu tristeţe. 

— Încă un lucru, nu se lăsă Wendel. Detectorul neuronic ar 
putea detecta şi inteligenţă care nu este de origine 
terestră. Doar n-am vrea să ne scape aşa ceva. 

Fisher păru uimit: 

— Dar aşa ceva nu e probabil, nu? 

— Nu e deloc probabil, dar dacă totuşi se întâmplă, avem 
toate motivele să vrem să nu ratăm ocazia. Mai ales dacă e 
pe o rază de patru ani-lumină în jurul Pământului. Nimic din 
Univers n-ar fi atât de interesant ca o altă formă de viaţă 
inteligentă, şi nici atât de periculos. Am vrea să ştim dacă 
există, nu? 

— Dar, interveni Fisher, care sunt şansele noastre de a 
detecta o astfel de formă de viaţă inteligentă dacă nu este 
de origine terestră? Detectoarele neuronice sunt create 
numai pentru inteligenţa umană. Mie mi se pare că nu vom 
putea nici măcar recunoaşte o formă de viaţă ciudată ca 
fiind vie, darămite inteligentă. 

Wendel argumentă mai departe: 

— Viaţa poate că n-o vom putea recunoaşte, dar este 
imposibil să nu reuşim să recunoaştem inteligenţa, cel puţin 
asta este părerea mea, iar la urma urmei asta şi căutăm: 
inteligenţa, nu viaţa. Despre orice fel de inteligenţă ar fi 
vorba, oricât de ciudată, oricât de dificil de recunoscut, ea 
trebuie să se bazeze pe o structură complexă, cel puţin tot 
atât de complexă precum creierul omenesc. În plus, în mod 


sigur implică şi interacţiunea electromagnetică. Atracția 
gravitaţională e prea redusă, interacţiunile nucleare slabe 
şi puternice au rază prea mică de acţiune. Cât despre acest 
nou hipercâmp, cu care lucrăm în zborul cu viteze 
superluminice, el nu există în natură, după cât se cunoaşte, 
există doar dacă a fost elaborat artificial de o formă de viaţă 
dotată cu inteligenţă. Detectorul neuronic poate depista un 
câmp electromagnetic neobişnuit de complex, care va 
însemna inteligenţă, indiferent de forma sau chimia în care 
a fost structurat organismul respectiv. Şi vom fi pregătiţi ori 
să studiem, ori să fugim. Cât despre formele de viaţă lipsite 
de inteligenţă, nu este posibil ca acestea să reprezinte un 
pericol pentru o civilizaţie tehnologică aşa ca a noastră, 
deşi orice formă de viaţă extraterestră, chiar şi în stadiul de 
virus, ar fi interesantă. 

— Şi de ce trebuie ţinute secret toate acestea? 

— Pentru că bănuiesc - de fapt chiar ştiu - că Parlamentul 
Globului va dori să ne întoarcem foarte repede, ca să poată 
fi siguri că proiectul e un succes şi să poată trece la 
construirea unor modele superioare de nave superluminice, 
bazându-se pe experienţa noastră cu acest prototip. Eu, pe 
de altă parte, dacă lucrurile merg bine, îmi doresc, fireşte, 
să văd Universul şi să-i las să aştepte. Nu spun că m-am şi 
hotărât s-o fac, dar vreau să-mi las o portiţă deschisă către 
această opţiune. Dacă ar şti că plănuiesc aşa ceva - dac-ar 
şti măcar că mă gândesc la aşa ceva - bănuiesc că ar 
schimba componenţa echipajului navei cu oameni pe care îi 
consideră mai ascultători, mai predispuşi să se supună 
ordinelor. 

Fisher zâmbi vag. 

— Ce e, Crile? spuse Wendel. Să presupunem că nu dăm 
de Rotor şi nu găsim nici urmă de rotorieni. Ai fi dispus să 
te întorci, dezamăgit, direct pe Pământ? Ai fi în stare să ai 
Universul la picioare şi să renunţi? 

— Nu. Mă întrebam numai cam cât va mai dura până vor fi 
instalate detectoarele şi orice altceva ţi-ar mai trece ţie prin 


cap. În mai puţin de doi ani, eu voi avea cincizeci. La 
cincizeci de ani, agenţii Biroului sunt, de obicei, retraşi din 
activitatea de teren şi primesc slujbe banale pe Pământ, 
slujbe de stat în birou, şi nu li se mai permite să efectueze 
zboruri cosmice. 

— Şi? 

— Şi în ceva mai puţin de doi ani, eu nu voi mai întruni 
condiţiile pentru această călătorie. Îmi vor spune că sunt 
prea bătrân, iar Universul nu se va mai afla deloc la 
picioarele mele. 

— Prostii! Pe mine mă lasă să plec şi eu am depăşit, deja, 
cincizeci de ani. 

— Tu eşti un caz special. E nava ta. 

— Şi tu eşti un caz special, de vreme ce eu voi insista să te 
afli pe navă. În afară de asta, nu le va fi prea uşor să 
găsească oamenii care să întrunească toate condiţiile 
necesare îmbarcării pe Superluminică. Tot ce vom putea 
face va fi să-i îndemnăm să se ofere voluntari. Şi nu vor 
avea încotro, vor trebui să se ofere; doar n-o să riscăm să 
lăsăm călătoria pe mâinile unor ucenici speriaţi, care numai 
asta nu-şi doresc. 

— Şi de ce crezi că mulţi nu se vor oferi voluntari? 

— Pentru că sunt pământeni, scumpul meu Crile, şi pentru 
majoritatea pământenilor spaţiul este o oroare. 
Hiperspaţiul este o oroare încă şi mai mare şi se vor da cu 
toţii un pas înapoi. Vei fi tu şi cu mine şi vom mai avea 
nevoie de încă trei voluntari, iar eu îţi spun că vor fi ceva 
probleme până o să-i găsim. Am sondat terenul în privinţa 
multora şi am găsit doi oameni excelenți care mi-au făcut 
jumătăţi de promisiuni: Chao-Li Wu şi Henry Jarlow. Pe al 
treilea nu l-am găsit încă. Dar chiar dacă, în ciuda tuturor 
prevederilor şi probabilităților, vor exista chiar şi o duzină 
de voluntari, tu nu vei putea fi pus în umbră, nimeni nu-ţi va 
fi preferat, pentru că eu voi insista ca tu să mă însoţeşti în 
calitate de ambasador al meu în faţa rotorienilor, în caz că 
aşa ceva ar deveni necesar. Şi dacă nici asta nu e de ajuns, 


îţi promit că nava va fi lansată înainte ca tu să împlineşti 
cincizeci de ani. 

Acum Fisher surâse cu uşurare sinceră şi spuse: 

— 'Tessa, te iubesc. Ştii, doar, că aşa e. 

— Nu, replică Wendel, nu ştiu că aşa e, mai ales când o 
spui pe tonul ăsta, de parcă acceptarea faptului te-a luat şi 
pe tine prin surprindere. E foarte ciudat, Crile, dar în cei 
aproape opt ani de când ne cunoaştem, trăim împreună şi 
facem dragoste împreună, nu mi-ai spus asta nici măcar o 
dată. 

— Nu? 

— Crede-mă, am ascultat cu atenţie. Şi ştii ce altceva mai e 
ciudat? Nici eu nu ţi-am spus că te iubesc, deşi te iubesc. 
Dar nu aşa se anunţa relaţia noastră când a început. Oare 
ce s-o fi întâmplat? Tu ce crezi? 

Fisher spuse cu voce joasă: 

— Răspunsul ar putea fi că ne-am îndrăgostit unul de 
celălalt treptat, încât nici măcar n-am băgat de seamă. Se 
mai întâmplă şi aşa, nu crezi? 

Şi-şi zâmbiră timid unul altuia, ca şi cum s-ar fi întrebat ce 
se mai putea face, acum, în această privinţă. 

25. SUPRAFAŢA. 

Eugenia Insigna era îngrijorată. Mai mult decât atât. 

— Îţi spun, Siever, n-am mai putut pune geană pe geană 
de când ai luat-o cu tine în zborul acela. Vocea ei degenera 
în ceea ce, în cazul unei temei cu mai puţină tărie de 
caracter, aproape că ar fi putut fi descris drept un scâncet. 
Acest zbor prin văzduh - peste ocean şi înapoi şi 
întoarcerea după lăsarea întunericului - nu i-a fost de 
ajuns? De ce n-o opreşti? 

— Eu de ce n-o opresc? rosti Siever Genarr rar, de parcă 
ar fi gustat fiecare cuvânt din întrebare. De ce n-o opresc 
eu pe ea? Eugenia, am depăşit de mult stadiul în care o mai 
puteam opri pe Marlene. 

— Este ridicol, Siever. Este aproape o dovadă de laşitate. 
Te ascunzi în spatele ei, pretinzând că este atotputernică. 


— Şi nu e? Tu eşti mama ei. Ordonă-i să rămână în Dom. 

Gura Eugeniei Insigna se strâmbă într-un rictus. 

— Are deja cincisprezece ani. Nu-mi place să fiu tiranică. 

— Dimpotrivă, ţi-ar plăcea să fii. Dar, dacă ai încerca, s-ar 
uita la tine cu ochii ei extraordinar de limpezi şi ţi-ar spune 
ceva de felul ăsta: „Mamă, te simţi vinovată că m-ai lipsit de 
tata şi atunci ai început să crezi că întregul Univers 
conspiră să te pedepsească lipsindu-te de mine, iar asta 
este o superstiție naivă.” 

Insigna se încruntă: 

— Siever, ăsta este cel mai prostesc lucru pe care mi-a fost 
dat să-l aud vreodată. Nu simt deloc şi nici nu ar fi cu 
putinţă să simt aşa ceva. 

— Bineînţeles că nu. Am născocit şi eu ceva. Dar Marlene 
n-o va face. Ea va şti, din felul cum îţi tresare un deget sau 
ţi se mişcă o claviculă, din orice, ea va şti exact ce te 
frământă şi ţi-o va spune - şi va fi atât de adevărat şi atât de 
jenant, presupun, încât vei fi prea ocupată căutând căi de 
scăpare pentru a te apăra, prea preocupată ca să mai 
rezişti, îi vei ceda mai degrabă decât s-o laşi să-ţi mai 
răscolească prin creier. 

— Nu-mi spune că aşa ţi s-a întâmplat şi ţie. 

— Nu foarte des, pentru că ţine la mine, iar eu am încercat 
să fiu foarte diplomat cu ea. Dar dacă aş provoca-o sau aş 
supăra-o, mă cutremur gândindu-mă ce ar putea face din 
mine. Uite, am reuşit s-o întârzii, pentru atâta lucru îmi poţi 
acorda şi mie credit. Imediat după zborul atmosferic a vrut 
să iasă pe suprafaţa planetei. lar eu am reuşit să amân, s-o 
fac să mai aştepte până la sfârşitul lunii. 

— Cum ai reuşit? 

— Am fost foarte logic şi sofisticat în argumente, te asigur. 
Acum suntem în decembrie. I-am spus că în trei săptămâni 
va începe noul an, cel puţin după calendarul terestru. Şi, 
am întrebat-o apoi, ce cale poate fi mai bună de a sărbători 
anul 2237, decât să inaugureze noua eră a explorării şi 
colonizării planetei Erythro? Ştii, în această lumină vede ea 


ieşirea pe suprafaţa planetei, o consideră începutul unei noi 
ere. Ceea ce, din punctul nostru de vedere, înrăutăţeşte 
lucrurile. 

— De ce? 

— Pentru că nu consideră toată povestea drept un capriciu 
personal, ci drept ceva de o importanţă vitală pentru Rotor, 
sau poate chiar pentru omenire. Nimic nu se compară cu 
posibilitatea de a-ţi satisface o plăcere personală şi de ao 
considera în acelaşi timp o contribuţie nobilă la bunăstarea 
generală. Este o scuză generoasă, pentru orice. Şi eu am 
folosit-o, şi tu, toată lumea. Mai mult decât oricine altcineva, 
Pitt o mai foloseşte încă. Probabil că, în timp, a reuşit să se 
auto-convingă că până şi faptul că respiră este o contribuţie 
nobilă la viaţa plantelor de pe Rotor, fiindcă le furnizează 
astfel dioxidul de carbon. 

— Aşadar, ai reuşit s-o faci să aştepte exploatându-i 
megalomania. 

— Da, şi mai avem la dispoziţie aproximativ o săptămână 
pentru a vedea dacă găsim ceva care s-o oprească. Trebuie 
să-ţi spun totuşi că pledoaria mea n-a păcălit-o. A căzut de 
acord să aştepte, dar mi-a spus: „Crezi că dacă reuşeşti să 
mai amâni puţin vei câştiga afecțiunea mamei, nu-i aşa, 
unchiule Siever? Nu detectez nimic în atitudinea ta care să 
trădeze faptul că ai considera venirea noului an drept un 
eveniment de oarecare importanţă.” 

— Ah, cât de insuportabil de nepoliticoasă este, Siever. 

— Nu, are numai insuportabil de multă dreptate, Eugenia. 
Dar poate că, în ultimă instanţă, este acelaşi lucru. 

Insigna privi în altă parte: 

— Afecţiunea mea? Ce aş putea spune... 

Genarr interveni rapid: 

— De ce-ai spune ceva? Ţi-am spus că în trecut te-am iubit 
şi că faptul că sunt bătrân - sau mai bătrân - nu a schimbat 
situaţia. Dar asta este problema mea. Nu m-ai tratat 
niciodată nedrept. Nu mi-ai dat niciodată motive să sper. Şi 


dacă eu sunt destul de nebun să nu înţeleg când mi se 
spune „nu”, ce motive ai avea tu să te preocupe asta? 

— Mă preocupă faptul că ai putea fi nefericit, dintr-un 
motiv sau altul. 

— Asta înseamnă destul de mult. Genarr reuşi să 
zâmbească. E infinit mai mult decât nimic. 

Insigna se uită din nou în altă parte şi, cu intenţia vădită 
de a schimba vorba, reveni la Marlene. 

— Dar, Siever, dacă Marlene a realizat care este, de fapt, 
motivul tău, de ce a mai fost de acord cu amânarea? 

— N-o să-ţi placă răspunsul, dar cred că ar fi mai bine să-ţi 
spun adevărul. Marlene mi-a spus: „Am să aştept până la 
Anul Nou, unchiule Siever, pentru că poate că asta îi va face 
într-adevăr plăcere mamei, iar eu sunt de partea ta.” 

— A spus ea asta? 

— Te rog nu i-o lua în nume de rău. Este evident că am 
fascinat-o cu aerul meu spiritual şi fermecător şi crede, ca 
urmare, că-ţi face ţie un serviciu. 

— Face pe peţitoarea, spuse Insigna evident nehotărâtă 
dacă să se arate enervată sau amuzată. 

— Mi-a trecut şi mie prin cap că dacă te-ai strădui puţin să 
manifeşti oarecare interes pentru mine, am putea folosi 
această comedioară pentru a o convinge să facă - sau să nu 
facă - tot felul de lucruri despre care ar crede ea că pot 
contribui la amplificarea acestui interes; numai că ar trebui 
să fie adevărat, altminteri ar vedea prin tot planul nostru ca 
prin sticlă. lar dacă ar fi adevărat, n-ar mai simţi nevoia sa 
facă sacrificii pentru a determina să se întâmple ceva ce 
deja există. Înţelegi? 

— Înţeleg - spuse Insigna - că, dacă n-ar fi capacităţile 
perceptive ale Marlenei, ai fi de-a dreptul machiavelic în 
felul în care încerci să mă abordezi. 

— Aici m-ai prins, Eugenia. 

— Ei bine, de ce n-am alege atunci cea mai la îndemână 
cale? Hai s-o încuiem în camera ei şi, când va fi venit timpul, 
s-o cărăm pe sus la naveta care ne va duce înapoi pe Rotor. 


— S-o legăm de mâini şi de picioare, presupun. Pentru că, 
în afară de faptul că nu s-a gândit că am fi în stare de aşa 
ceva, cred că am reuşit să înţeleg în linii mari punctul de 
vedere al Marlenei. Chiar încep să mă gândesc şi eu la 
colonizarea planetei Erythro - o lume întreagă la dispoziţia 
noastră. 

— Să respirăm bacteriile lor străine şi să le ingerăm odată 
cu apa şi cu hrana. Chipul Eugeniei Insigna se crispă într-o 
grimasă. 

— Şi ce dacă? Doar le respirăm, le mâncăm şi le bem într-o 
anumită măsură chiar şi aici. Nu le putem reţine complet în 
afara Domului. Dacă tot veni vorba, şi pe Rotor există 
bacterii pe care le respirăm, le mâncăm şi le bem. 

— Da, dar suntem adaptaţi la viaţa de pe Rotor. Acestea 
sunt forme de viaţă complet străine. 

— Cu atât mai în siguranţă vom fi. Dacă noi nu suntem 
adaptaţi la ele, nici ele nu sunt adaptate la noi. Nu există 
absolut nici un indiciu că ar putea să ne paraziteze în vreun 
fel. Vor fi pur şi simplu o mulţime de particule inofensive. 

— Şi maladia. 

— Aceea este de fapt adevărata dificultate, chiar şi într-o 
situaţie atât de simplă cum ar fi ieşirea Marlenei în afara 
Domului. Dar, bineînţeles, vom lua toate măsurile de 
precauţie. 

— Ce măsuri? 

— Va purta un costum de protecţie, în primul rând. În al 
doilea, eu o voi însoţi. Eu voi fi „canarul!” ei. 

— Cum adică? 

— Era o metodă pe Pământ, folosită cu secole în urmă. 
Minerii luau cu ei la coborârea în mină canari - ştii, 
păsărelele acelea micuţe şi galbene. Dacă aerul devenea 
nociv, canarii mureau înainte ca oamenii să fie afectaţi, iar 
oamenii, avertizaţi de existenţa unui pericol, ieşeau din 
mină la timp. Cu alte cuvinte, dacă încep să mă comport 
ciudat, vom fi amândoi aduşi înapoi în Dom, imediat. 


— Dar dacă o afectează pe ea înainte să te afecteze pe 
tine? 

— Nu cred că se va întâmpla aşa ceva. Marlene este 
convinsă că ea e imună. Şi a spus-o de atâtea ori că eu unul 
am început s-o cred. 

Niciodată nu mai aşteptase Eugenia Insigna Anul Nou cu o 
astfel de concentrare dureroasă. Dar până acum nici nu 
avusese un motiv atât de serios s-o facă. De fapt, calendarul 
era pentru ea un vestigiu, o amintire îndepărtată percepută 
ca printr-o stare de mahmureală. 

Pe Pământ, anul ca unitate calendaristică se născuse prin 
marcarea anotimpurilor şi a sărbătorilor corespunzătoare 
lor - miezul verii, miezul iernii, semănatul, strângerea 
recoltei - indiferent de numele sub care erau cunoscute 
toate acestea. 

Crile (îşi amintea Insigna) îi explicase aspectele complexe 
ale calendarului cu un soi ciudat de fascinaţie întunecată şi 
solemnă care-i însoțea lui toate amintirile legate de Pământ. 
Ea îl ascultase cu un amestec de ardoare şi îngrijorare, cu 
ardoare pentru că dorea să-i poată împărtăşi fascinația, 
dacă asta i-ar fi putut apropia mai mult, cu îngrijorare 
pentru că se temea că fascinația lui legată de Pământ l-ar 
putea îndepărta de ea, aşa cum se şi întâmplase în cele din 
urmă. 

Era ciudat că încă mai simţea durerea - parcă acum se 
mai atenuase. | se părea că nu-şi mai poate aminti cu 
precizie chipul lui Crile, că-şi amintea numai amintirea. 
Oare asta era tot ce mai stătea între ea şi Siever Genarr 
acum, amintirea unei amintiri? 

Şi totuşi, iată, numai amintirea unei amintiri făcea ca pe 
Rotor să fie ţinut în continuare calendarul terestru. Rotor 
nu avusese niciodată anotimpuri. Avea, desigur, anul, 
deoarece însoțea Pământul în drumul său în jurul Soarelui 
(toate Coloniile păstrau sistemul Pământ-Lună, cu excepţia 
celor câteva care orbitau în jurul lui Marte sau care 
fuseseră construite în centura de asteroizi). Cu toate 


acestea, fără anotimpuri, anul era lipsit de sens, deşi 
organizat în luni şi săptămâni. 

Rotor respecta şi ziua, artificial fixată la douăzeci şi patru 
de ore, din care, în jumătate se permitea accesul razelor de 
soare, iar în cealaltă jumătate, nu. Ar fi putut fi fixată la 
orice lungime, dar era fixată la durata unei zile terestre şi 
împărţită în douăzeci şi patru de ore a câte şaizeci de 
minute fiecare, fiecare minut având şaizeci de secunde. (Cel 
puţin zilele şi nopţile aveau durata uniformă de 
douăsprezece ore.) 

La un moment dat, existase o oarecare agitaţie prin 
Colonii în favoarea adoptării unui alt sistem în care zilele să 
fie, pur şi simplu, numerotate şi grupate în seturi de câte 
zece şi multipli de zece, decazile, hectozile, kilozile şi, în 
direcţia cealaltă, decizile, centizile, milizile, dar aşa ceva 
era de fapt cu neputinţă. 

Coloniile nu-şi puteau stabili, fiecare, sistemul ei, deoarece 
asta ar fi redus comerţul şi comunicarea la o stare de haos. 
Nici un alt sistem unificat în afară de cel al Pământului nu 
era posibil, pentru că acolo trăia încă 99% din populaţia 
umană, restul de 1% fiind legată de Pământ prin tradiţie. 
Amintirea menținea în viaţa Coloniei Rotor şi a tuturor 
celorlalte un calendar care, pentru ele, îşi pierduse de mult 
sensul intrinsec. 

Dar acum Rotor părăsise Sistemul Solar şi devenise o lume 
autonomă, izolată, unică. Nu mai existau nici ziua, nici luna, 
nici anul în sensul lor terestru. Nici măcar nu mai exista 
lumina solară care să delimiteze ziua de noapte, pentru că 
Rotor sclipea în lumină artificială de zi şi se întuneca la o 
geană de lumină, tot artificială, în cicluri alternative de câte 
douăsprezece ore. Această precizie a duratei nu era nici 
măcar îmblânzită de o luminare sau întunecare treptată la 
capetele intervalelor, care să sugereze răsăritul şi apusul. 
Nu părea a fi nevoie de aşa ceva. Şi în cadrul acestui 
aranjament, casele particulare îşi mențineau sau nu 


iluminarea, după pofta inimii, dar numărau zilele după 
calendarul Coloniilor, adică după calendarul terestru. 

Chiar şi în Domul de pe Erythro, unde exista o alternanță 
naturală de noapte şi zi folosită fără probleme de cei care 
locuiau aici, calculele oficiale se făceau totuşi în 
conformitate cu lungimea nu-tocmai-potrivită, a zilei din 
calendarul Coloniilor, încă legată de cea din calendarul 
terestru (amintirea unei amintiri). 

La ora actuală însă, opinia generală era că ar trebui 
păstrată numai ziua ca unitate de măsură a timpului. 
Insigna ştia cu siguranţă că Pitt însuşi era în favoarea unui 
sistem zecimal de măsurare a timpului, dar nici chiar el nu 
îndrăznea să facă oficial această propunere, de teama că ar 
fi iscat o opoziţie năpraznică. 

Dar poate că lucrurile n-aveau să dureze aşa la nesfârşit. 
Unităţilor tradiţionale şi neregulate ale lunilor şi 
săptămânilor deja nu li se mai acorda mare importanţă. 
Sărbătorile tradiţionale erau din ce în ce mai des ignorate. 
În munca ei de astronom, Insigna folosea ziua drept unică 
unitate de măsură a timpului. Cândva, vechiul calendar 
avea să moară şi, în viitorul îndepărtat şi imposibil de 
prevăzut, se vor naşte cu siguranţă metode noi de marcare 
a timpului, cu acordul tuturor, poate chiar un Standard 
Galactic. 

Dar până una-alta, ea se găsea în situaţia de a tăia zilele 
dintr-un calendar în care Anul Nou începea arbitrar. Cel 
puţin pe Pământ, noul an începea la solstiţiu (de iarnă în 
emisfera nordică, de vară în cea sudică). Avea o legătură cu 
traseul orbital al Pământului în jurul Soarelui, legătură de 
care, pe Rotor, numai astronomii îşi mai aminteau cu 
claritate. 

Dar acum, chiar dacă Insigna era ea însăşi astronom, noul 
an avea legătură pentru ea numai cu aventura în care urma 
să se arunce Marlene, aceea de a explora suprafaţa 
planetei Erythro. Momentul acestei aventuri fusese ales de 
Siever Genarr numai pentru că oferea un motiv plauzibil de 


amânare şi fusese acceptat de Insigna numai pentru că 
începuse să o preocupe ideea unei adolescente despre 
dragoste. 

Când Insigna îşi reveni din gândurile ei adânci, Marlene o 
privea cu solemnitate. (Oare intrase ea în cameră atât de 
încet, sau Insigna era atât de preocupată de propriile 
gânduri încât nu-i auzise paşii?) 

— Bună, Marlene. 

— Nu eşti fericită, mamă, replică Marlene cu solemnitate. 

— Pentru a vedea asta, nici măcar nu este nevoie să fii 
înzestrat cu capacităţi de percepţie ieşite din comun, 
Marlene. Eşti încă hotărâtă să ieşi din Dom, să explorezi 
suprafaţa planetei Erythro? 

— Da. Foarte. 

— Dar de ce, Marlene, de ce? Poţi să-mi explici în aşa fel 
încât să înţeleg şi eu? 

— Nu, pentru că nu vrei să înţelegi. Mă cheamă. 

— Ce te cheamă? 

— Erythro. Mă vrea afară. Chipul de obicei posomorât al 
Marlenei era acum radios, iluminat de fericire. 

Insigna izbucni: 

— Când vorbeşti aşa, Marlene, îmi faci impresia că eşti 
deja afectată de... de... 

— De maladie? Nu sunt. Tocmai mi-a mai făcut unchiul 
Siever o scanare cerebrală. Eu i-am spus că nu era 
necesară, dar ela zis că trebuie să existe una recentă, de 
dinaintea plecării. Sunt perfect normală. 

— Scanările cerebrale nu pot spune chiar totul, se 
încruntă Insigna. 

— Nici temerile unei mame, replică Marlene. 

— Apoi adăugă mai blând: Mamă, te rog, ştiu că vrei să 
amâni toate astea pe cât posibil, dar nu voi mai accepta încă 
o întârziere. Unchiul Siever mi-a promis. Chiar dacă plouă, 
chiar dacă e vreme rea, mă duc afară. În perioada aceasta a 
anului, nu există furtuni serioase şi nici extreme de 


temperatură. De altfel nu prea există în nici o perioadă a 
anului. Este o lume minunată. 

— Dar este pustie, moartă. Cu excepţia bacteriilor, spuse 
Insigna cu dezgust. 

— Da, numai că într-o zi o vom coloniza cu viaţa noastră. 

— Marlene se uită în altă parte, cu o privire pierdută, 
visătoare. 

— Sunt sigură de asta, adăugă. 

— Costumul E este un costum simplu, spuse Siever 
Genarr. El nu trebuie să facă faţă niciunei presiuni. Nu este 
un costum de scafandru sau de cosmonaut. Are o cască şi o 
sursă de aer comprimat care poate fi regenerat, precum şi 
o mică unitate de transfer caloric ce permite menţinerea 
unei temperaturi confortabile. Şi, evident, este etanş. 

— O să mi se potrivească? întrebă Marlene, privind cu 
dezgust materialul pseudo-textil cam grosuţ. 

— Nu în sensul monden al expresiei, spuse Genarr cu o 
luminiţă năstruşnică jucându-i în ochi. N-a fost creat din 
considerente estetice, ci practice. 

Marlene spuse pe un ton exasperat: 

— Nu mă interesează să arăt frumos, unchiule Siever, dar 
nu vreau să mă împiedic într-o haină lălâie. Dacă îmi va 
îngreuna mersul, nu merită osteneala de a-l purta. 

Eugenia Insigna interveni. Până acum se mulţumise doar 
să privească, palidă şi crispată. 

— Costumul este necesar pentru a te proteja, Marlene. 
Nu-mi pasă cât de lălâu este. 

— Dar nu e necesar să fie şi neconfortabil, mamă, nu? 
Dacă se mai şi potriveşte bine, nu mă va proteja mai puţin. 
— De fapt, ăsta o să-ţi vină destul de bine, spuse Genarr. 
Este cel mai bun pe care l-am putut găsi. La urma urmei, nu 

dispunem decât de măsuri pentru adulţi. 

— Se întoarse către Insigna. 

— Nu prea le mai folosim cine ştie ce în ultima vreme. Într- 
un timp, după ce a încetat maladia, am ieşit să explorăm, 


dar acum, deja cunoaştem împrejurimile destul de bine şi, 
în rarele ocazii când mai ieşim, folosim vehicule E închise. 

— Aş vrea să folosiţi un astfel de vehicul şi acum. 

— Nu, spuse Marlene parcă îndurerată, am mai fost afară 
într-un vehicul. Vreau să merg pe jos, acum. Vreau să... să 
simt solul sub tălpi. 

— Eşti nebună, zise Insigna descumpănită. 

Marlene i-o întoarse: 

— Vrei să încetezi odată să mai insinuezi... 

— Unde-ţi sunt capacităţile perceptive? Nu mă refeream la 
maladie. Spuneam pur şi simplu că eşti nebună, în sensul 
comun al cuvântului. Adică... Te rog, Marlene, mă 
înnebuneşti şi pe mine. 

— Apoi adăugă: Siever, dacă aceste costume E sunt vechi, 
de unde ştii că sunt încă etanşe? 

— Pentru că le-am testat, Eugenia. Te asigur că sunt 
perfect funcţionale. Adu-ţi aminte că şi eu voi ieşi cu ea, tot 
într-un costum. 

Era limpede că Insigna mai căuta încă obiecţii. 

— Dar dacă cumva va trebui brusc să... Flutură din mână 
fără sens. 

— Să facem pipi? La asta te referi? Asta se poate rezolva, 
deşi nu este prea confortabil. Totuşi, nu cred că vom 
întâmpina astfel de probleme. Ne-am golit vezicile şi 
suntem în siguranţă pentru câteva ore, sau cel puţin aşa ar 
trebui să fim. Nici nu ne vom aventura prea departe, aşa că, 
în caz de urgenţă, ne vom putea întoarce în Dom. Acum ar fi 
bine să plecăm, Eugenia. Condiţiile atmosferice sunt bune şi 
ar trebui să profităm. Hai, Marlene, să te ajut cu costumul. 

Insigna i-o reteză brusc: 

— Măcar n-o spune pe tonul ăsta atât de vesel. 

— De ce nu? Să-ţi spun drept, chiar îmi place ideea de a 
ieşi din Dom, în care, uneori, e destul de uşor să te simţi ca 
într-o închisoare, ştii. Poate dacă am ieşi cu toţii mai des pe 
suprafaţa planetei, oamenii noştri ar putea petrece 


perioade mai lungi de timp pe Erythro. Gata, Marlene, 
acum nu mai avem decât de potrivit casca. 

Marlene ezită: 

— O clipă, unchiule Siever. 

— Făcu un pas spre Insigna, cu braţul îngroşat de costum 
şi rigid, întins în direcţia ei. Insigna o privi sumbru. 

— Mamă, rosti Marlene. Încă o dată, te rog, fii calmă. Te 
iubesc şi n-aş face asta doar ca să-ţi dau motiv de 
îngrijorare şi astfel să-mi satisfac mie un moft. O fac pentru 
că ştiu că nu voi păţi nimic, aşa că n-ai de ce să-ţi faci griji şi 
spaime. Aş fi gata să pariez chiar că îţi doreşti acum să 
îmbraci şi tu un costum E pentru a putea veni cu noi şia nu 
mă scăpa din ochi, dar nu este nevoie s-o faci. 

— De ce nu e nevoie, Marlene? Cum crezi că voi putea să 
mi-o iert vreodată dacă ţi se întâmplă ceva şi eu nu sunt 
acolo să te ajut? 

— Dar nu mi se va întâmpla nimic. Şi chiar dacă s-ar 
întâmpla, deşi ştiu că nu e posibil, ce-ai putea tu face? În 
plus, eşti atât de speriată de Erythro încât probabil că 
mintea îţi este sensibilă la tot felul de efecte anormale. Şi 
dacă maladia te-ar afecta pe tine mai degrabă decât pe 
mine? Cum crezi că aş putea eu să-mi iert aşa ceva? 

— Are dreptate, Eugenia, spuse Genarr. Eu voi ieşi cu ea 
afară, iar cel mai bun lucru pe care îl poţi tu face este să 
rămâi aici şi să-ţi păstrezi calmul. Toate costumele E sunt 
prevăzute cu radio. Eu şi Marlene ne vom putea auzi unul 
pe altul şi vom fi în permanentă legătură cu Domul, îţi 
promit că dacă se poartă ciudat, dacă îmi trezeşte cea mai 
mică bănuială în această privinţă, ne vom întoarce imediat 
înăuntrul Domului. După cum şi eu, dacă voi simţi vreo 
modificare în ceea ce mă priveşte, mă voi întoarce imediat, 
aducând-o şi pe Marlene cu mine. 

Insigna clătină din cap şi nu păru consolată, în timp ce 
privea cum mai întâi Marlene, apoi Genarr îşi etanşeizau 
căştile pe cap. 


Erau lângă principala ieşire din Dom, iar Insigna privea 
cum era manevrată uşa grea. Cunoştea procedura foarte 
bine, altminteri nu se putea numi locuitor al unei Colonii. 
Era o metodă delicată de control a presiunii aerului, astfel 
încât să fie asigurat transferul unui curent blând de aer 
dinspre Dom în afară, niciodată dinspre Erythro înăuntru. 
Şi pentru a exista siguranţa că nu au loc scurgeri 
nepermise, procedura era controlată permanent de 
computere. 

Apoi uşa interioară se deschise. Genarr păşi în camera de 
presurizare şi-i făcu semn Marlenei să-l urmeze. Ea o făcu, 
iar uşa se închise în urma lor. Cei doi nu mai puteau fi 
deocamdată văzuţi. Insigna simţi cum inima ei îşi iuţeşte 
bătăile. 

Urmări semnalizatoarele luminoase ale contactelor şi ştiu 
exact când se deschise uşa exterioară şi apoi când se 
închise la loc. Ecranul holografic se trezi la viaţă şi pe el 
Insigna putu vedea cele două siluete în costume E, stând pe 
solul pustiu al planetei Erythro. 

Unul dintre ingineri îi înmână femeii nişte căşti audio 
prevăzute cu un mic microfon în dreptul gurii, pe care 
aceasta şi le puse pe urechi. O voce îi rosti în ureche: 
„Contact radio” şi, imediat, răsună în căşti vocea cunoscută 
a Marlenei: 

— Mă auzi, mamă? 

— Da, draga mea, răspunse Insigna. Propria ei voce îi sună 
sec şi neobişnuit în urechi. 

— Suntem aici, afară, şi e minunat. Nici n-ar putea fi mai 
grozav. 

— Da, draga mea, repetă Insigna, simțindu-se golită de 
orice emoţii şi pierdută la gândul că poate n-avea să-şi mai 
vadă vreodată fata în toate minţile. 

Siever Genarr se simţi aproape vesel când păşi afară din 
Dom, pe solul lui Erythro. În spatele lui, peretele înclinat al 
Domului se întindea mult în sus, dar rămase cu spatele la el, 


simțind că o astfel de privelişte atât de netipică planetei ar 
fi stricat frumuseţea peisajului acestei lumi pustii. 

Savoare? Era un cuvânt ciudat de folosit în asociaţie cu 
Erythro, pentru că, pe moment, nu însemna nimic. El trăia 
acum sub protecţia căştii, respirând aerul Domului, sau cel 
puţin aerul care fusese purificat în interiorul Domului. Nu 
putea simţi mirosul planetei şi nici nu putea gusta aerul 
acesteia, în adăpostul mobil al costumului. 

Şi totuşi, încerca o senzaţie care-l făcea să se simtă ciudat 
de fericit. Cizmele îi scârţâiau uşor pe sol - deşi suprafaţa 
lui Erythro nu era stâncoasă, ci era acoperită cu un strat de 
pietriş, prin care se întrevedea ceva ce se putea numi sol. 
Desigur, roca primordială de suprafaţă avusese tot timpul 
să fie erodată de apă şi aer, şi poate chiar sutele de miliarde 
de procariote adăugaseră propria lor muncă de milioane de 
ani. 

Solul părea moale sub tălpi. În ziua anterioară plouase - 
ploaie blândă, măsurată şi ceţoasă a lui Erythro, sau cel 
puţin a acestei porţiuni de Erythro. Ca urmare, solul încă 
mai părea uşor jilav, iar Genarr îşi imagina bucăţi din acest 
sol, cu fire de nisip şi argilă, fiecare învăluită în pelicula sa 
de apă care fusese acum împrospătată, înnoită. În acea 
peliculă trăiau fericite celulele procariote, scăldându-se în 
energia stelei Nemesis, construind proteine complexe, în 
timp ce alte procariote, indiferente la energia solară, se 
foloseau în schimb de conţinutul de energie al rămăşiţelor 
sutelor de milioane de procariote moarte în fiecare clipă. 

Marlene era lângă el. Privea în sus, iar Genarr spuse cu 
blândeţe: 

— Nu privi fix la Nemesis, Marlene. 

Vocea Marlenei îi răsună firesc în urechi, fără vreun semn 
de încordare sau teamă, mai degrabă plină de o bucurie 
calmă. Spuse: 

— Mă uit la nori, unchiule Siever. 

Genarr privi şi el la cerul întunecat unde, dacă te 
străduiai, puteai observa după un timp o lucire slabă, 


galben-verzuie. Pe fundalul ei se înşirau norii pufoşi de 
vreme bună, care reflectau, în toată splendoarea ei, 
portocalia lumină a stelei Nemesis. 

Erythro era învăluită într-o linişte stranie. Nu exista nimic 
aici care să producă vreun sunet. Nici o formă de viaţă care 
să cânte, să geamă, să vuiască, să ţipe, să ciripească, să 
scârţâie sau să murmure. Nu existau frunze care să 
foşnească sau insecte care să zumzăie. Cu ocazia rarelor 
furtuni poate că se făcea auzit vreun tunet sau poate că 
vreo pală de vânt ofta lovindu-se de vreo stâncă, dacă bătea 
destul de tare. Dar, într-o zi calmă şi senină ca asta, totul 
era tăcut. 

Genarr vorbi doar ca să se asigure că era linişte şi că nu 
asurzise el brusc. (Dar în mod sigur nu despre asta era 
vorba, n-ar fi avut cum să surzească de vreme ce putea auzi 
foşnetul slab al propriei sale respiraţii.) 

— E totul în regulă, Marlene? 

— Mă simt minunat. Uite, acolo este un pârâu. Şi fata 
grăbi paşii aproape într-o fugă stângace, împiedicată cum 
era în mişcări de costumul E. 

— Ai grijă, Marlene, ai să aluneci, o atenţionă el. 

— O să am grijă. Vocea ei nu slăbise din cauza distanţei, 
desigur, de vreme ce era purtată până la el de o undă radio. 

Vocea Eugeniei Insigna îi răsună brusc în urechi: 

— De ce fuge Marlene, Siever? 

— Apoi, aproape imediat, adăugă: De ce fugi, Marlene? 

Marlene nu se obosi să răspundă, dar Genarr spuse: 

— Vrea, pur şi simplu, să vadă nu ştiu ce pârâu mai încolo, 
în faţa noastră, Eugenia. 

— Dar se simte bine? 

— Bineînţeles că da. Peisajul aici este de o stranie 
frumuseţe. După un timp, nici nu mai pare atât de pustiu, 
începe să semene cu o pictură abstractă mai degrabă. 

— Destul cu critica de artă, Siever. N-o lăsa să se 
îndepărteze de tine. 


— Nu te teme. Sunt în permanent contact cu ea. Chiar 
acum, aude ce ne spunem noi doi şi, dacă nu răspunde, este 
pentru că nu vrea să fie deranjată de aceste aspecte minore 
şi irelevante, vrea să fie lăsată în pace să se bucure de 
descoperirea ei. Relaxează-te, Eugenia. Marlene se simte 
excelent şi se bucură de experienţa pe care o trăieşte. Nu-i 
strica această bucurie. 

Genarr era într-adevăr convins că Marlene se bucura de 
ceea ce i se întâmpla. Într-un fel, chiar şi el se bucura. 
Marlene fugea în susul pârâului, pe mal. Genarr nu simţea 
nevoia s-o urmeze. „Las-o să se bucure”, se gândi el. 

Domul era construit pe o înălţime stâncoasă, dar regiunea 
în care se aflau era presărată cu pârâiaşe line care se 
adunau într-un râu mai mare, la vreo treizeci de kilometri 
distanţă, râu care, la rândul lui, se vărsa în mare. 

Pâraiele erau binevenite, desigur. Ele constituiau pentru 
Dom sursa de apă naturală, odată ce procariotele erau 
îndepărtate (de fapt, „ucise” era un termen mai potrivit). În 
zilele de început ale existenţei Domului, unii biologi se 
opuseseră uciderii procariotelor, dar părerea lor fusese 
considerată ridicolă. Aceste infime particule vii erau atât de 
incredibil de numeroase pe planetă şi se puteau înmulţi atât 
de repede pentru a reface orice împuţinare a numărului lor, 
încât nici o acţiune de ucidere care avea loc în procesul 
asigurării necesarului de apă potabilă al Domului nu le 
putea afecta semnificativ. Apoi, când maladia începuse să 
afecteze oamenii, se născuse un vag, dar intens sentiment 
de ostilitate faţă de Erythro, iar după aceea, nimănui nu-i 
mai păsa ce se întâmpla cu procariotele. 

Desigur, acum, când maladia nu mai părea a fi o 
ameninţare, sentimentele umanitare (Genarr considera, în 
sinea lui, că un calificativ adecvat acestor sentimente ar fi 
fost „biotare”, nu „umanitare”) s-ar fi putut naşte din nou. 
Genarr era înţelegător în legătură cu aceste sentimente 
dar, în caz că li s-ar fi dat curs, ce altă sursă de apă ar mai fi 
avut Domul? 


Pierdut în gânduri, nu se mai uita la Marlene şi ţipătul îi 
răsună asurzitor în urechi. 

— Marlene! Marlene! Siever, ce face acolo? 

Acum el ridică privirea şi era pe punctul de a răspunde 
automat cu un ton liniştitor că totul era în regulă, că nu se 
întâmplase nimic, când o văzu pe Marlene. 

Pentru o clipă, nu-şi dădu nici el seama ce făcea fata. Se 
holbă pur şi simplu la ea, în lumina roz a stelei Nemesis. 
Apoi descifră mişcările. Fata îşi desfăcu închizătorile căştii 
şi o scoase. Acum era pe punctul de a se elibera şi de restul 
costumului E. 

Trebuia s-o oprească! 

Genarr încercă să o strige, dar, copleşit de groaza 
momentului, nu-şi găsi glasul. Încercă să fugă către ea, dar 
picioarele i se preschimbaseră deodată în plumb şi abia 
dacă mai răspundeau impulsului său de a interveni în mare 
viteză. Se simţea ca într-un coşmar în care se petreceau 
lucruri îngrozitoare pe care nu le putea nicicum opri. Sau, 
poate că, sub presiunea evenimentelor, mintea lui se 
disociase de trup. 

„A început cumva maladia să lucreze asupra mea?” se 
întrebă Genarr în panică. „Şi dacă da, ce se va întâmpla 
acum cu Marlene, expusă de bunăvoie luminii stelei 
Nemesis şi atmosferei planetei Erythro?” 

26. PLANETA. 

În cei trei ani de când Igor Koropatsky ocupa poziţia 
defunctului Tanayama şi devenise adevăratul conducător al 
proiectului, chiar dacă neoficial, Crile Fisher îl văzuse doar 
de două ori. 

Cu toate acestea, nu-i fu deloc greu să-l recunoască, în 
momentul în care vizorul de la intrare îi semnală prezenţa, 
afişându-i imaginea. Koropatsky mai avea încă un aer 
impunător, plin de prestanţă şi totuşi cu o vagă undă de 
amabilitate. Era bine îmbrăcat, cu o cravată amplă şi 
vaporoasă, după ultima modă. 


Cât despre Fisher, el se relaxase toată dimineaţa şi nu se 
prea putea spune că era la patru ace, dar nu puteai, pur şi 
simplu, refuza să-l primeşti pe Koropatsky, chiar dacă venea 
neanunţat. 

Fisher comandă afişarea imaginii de aşteptare, desenul 
unei gazde primitoare (femeie sau bărbat, nu se ştie, 
pentru că de dragul reprezentării convenţionale, sexul era 
ambiguu), cu o mână ridicată într-un gest delicat, a cărui 
semnificaţie de „Aşteptaţi o clipă” era universal înţeleasă, 
lipsindu-i totodată impoliteţea vorbelor. 

Astfel, Fisher avu la dispoziţie câteva clipe pentru a se 
pieptăna şi a-şi aranja hainele. Ar fi vrut chiar să se 
bărbierească, dar Koropatsky ar fi putut considera o 
întârziere mai mare drept un grav afront. 

Uşa lunecă în lături şi Koropatsky intră. Îi aruncă lui 
Fisher un zâmbet amabil şi rosti: 

— Bună dimineaţa, Fisher. Ştiu că sunt un musafir nepoftit 
şi că te deranjez. 

— Ba deloc, domnule Director, spuse Fisher făcând un 
efort de a părea sincer, dar dacă doriţi s-o vedeţi pe 
doamna doctor Wendel, îmi pare rău, dar e la navă. 

Koropatsky mormăi: 

— Ştiu, mi-am cam închipuit că ar putea fi acolo. Atunci n- 
am de ales, trebuie să vorbesc cu dumneata. Pot să stau 
jos? 

— Bineînţeles, sigur, domnule Director, se bâlbâi Fisher, 
furios în sinea lui că nu-l invitase el pe Koropatsky să ia loc, 
înainte ca acesta să ceară permisiunea. Doriţi o gustare? 

— Nu. 

— Koropatsky se bătu delicat pe stomac. 

— Mă cântăresc în fiecare dimineaţă şi asta e suficient ca 
să-mi taie apetitul. Fisher, n-am avut niciodată ocazia să 
stau de vorbă cu dumneata ca de la bărbat la bărbat. Dar 
îmi doream demult s-o fac. 

— Plăcerea este de partea mea, domnule Director, îngăimă 
Fisher, începând să se simtă stânjenit. (Ce era cu această 


vizită?) 

— Planeta noastră îţi este îndatorată. 

— Dacă spuneţi dumneavoastră, domnule Director... 

— Te aflai pe Colonia Rotor înainte ca aceasta să plece. 

— Asta se întâmpla acum paisprezece ani, domnule 
Director. 

— Ştiu. Pe Rotor ai fost căsătorit şi ai avut un copil. 

— Da, domnule Director, spuse Fisher cu voce scăzută. 

— Dar te-ai întors pe Pământ, chiar înainte ca Rotor să 
părăsească Sistemul Solar. 

— Da, domnule Director. 

— O informaţie aflată acolo plus o sugestie făcută de 
dumneata ne-au dus la descoperirea Stelei Vecine. 

— Da, domnule Director. 

— Şi dumneata ai adus-o şi pe doamna doctor Tessa 
Wendel de pe Adelia, pe Pământ. 

— Da, domnule Director. 

— Şi i-ai asigurat fericirea vreme de opt ani de zile, de 
când lucrează aici, nu? 

Urmă un soi de chicotit pe înfundate şi Fisher fu 
încredinţat că dacă ar fi fost mai aproape, Koropatsky l-ar fi 
înghiontit probabil cu cotul, ca în cea mai tipică discuţie „de 
la bărbat la bărbat”. 

Fisher spuse precaut: 

— Ne înţelegem bine, domnule Director. 

— Dar nu v-aţi căsătorit. 

— Eu sunt deja căsătorit, domnule Director. 

— Şi despărţit de soţie de paisprezece ani. Un divorţ s-ar 
putea aranja destul de repede. 

— Am, de asemenea, o fiică. 

— Care ar rămâne tot fiica dumitale, chiar dacă te-ai 
recăsători. 

— Dar, cu siguranţă, o astfel de căsătorie ar fi doar o 
formalitate lipsită de sens. 

— Poate. 

— Koropatsky dădu din cap. 


— Poate că e mai bine aşa. Ştii că nava superluminică este 
gata de plecare. Sperăm s-o lansăm la începutul anului 
2237, 

— Aşa mi-a spus şi doamna doctor Wendel, domnule 
Director. 

— Detectoarele neuronice au fost instalate şi funcţionează 
perfect. 

— Şi asta mi s-a spus, domnule Director. 

Koropatsky îşi împreună mâinile în poală şi continuă să 
dea din cap îngăduitor. Apoi ridică rapid privirea către 
Fisher: 

— Ştii cum funcţionează? 

Fisher clătină din cap. 

— Nu, domnule Director. Nu ştiu nimic despre 
funcţionarea propriu-zisă a navei. 

Koropatsky începu iar să dea din cap. 

— Nici eu. În privinţa asta suntem obligaţi să-i credem pe 
cuvânt pe doamna doctor Wendel şi pe inginerii noştri. 
Totuşi, lipseşte un lucru. 

— Da? (O spaimă de gheaţă îl paraliză aproape pe Fisher. 
Alte întârzieri?) Ce lipseşte, domnule Director? 

— Comunicaţiile. Eu cred că dacă există un mecanism care 
poate face o navă să se mişte mult mai repede decât viteza 
luminii, ar trebui să existe şi unul care să emită unde, sau 
altă formă de vehicul pentru mesaje, la fel de repede. Mi se 
pare chiar că ar trebui să fie mai uşor să trimiţi un mesaj 
superluminic decât să pilotezi o navă superluminică. 

— N-aş şti ce să spun, domnule Director. 

— Şi totuşi, doamna doctor Wendel mă asigură că, 
dimpotrivă, adevărul este pe dos, că nu există deocamdată 
nici o metodă eficientă de comunicare superluminică. În 
cele din urmă va exista şi aşa ceva, consideră ea, dar nu 
acum, şi nici nu vrea să aştepte până atunci pentru că, 
spune ea, ar putea dura cine ştie cât. 

— Nici eu n-aş vrea să aştept, domnule Director. 


— Da, da, şi eu sunt dornic de progres şi de succes. Deja 
aşteptăm de atâţia ani şi sunt nerăbdător să văd nava 
plecând şi întorcându-se. Dar nu pot ignora faptul că, odată 
ce nava pleacă, contactul între noi va fi întrerupt. 

Dădu iar din cap, gânditor, şi Fisher păstră tăcerea. 
(Despre ce era vorba aici? Unde voia să ajungă bătrânul 
urs?) 

Koropatsky îşi aţinti din nou privirile asupra lui Fisher. 

— Ştii că Steaua Vecină se îndreaptă spre noi? 

— Da, domnule Director, am auzit asta, dar am înţeles că 
părerea generală este că va trece pe lângă noi, la o distanţă 
destul de mare pentru a nu ne afecta. 

— Acesta este sentimentul pe care dorim să-l creăm 
oamenilor. Dar adevărul, Fisher, este că Steaua Vecină va 
trece destul de aproape de Pământ pentru a-i afecta 
acestuia, în mod substanţial, mişcarea orbitală. 

Lui Fisher i se tăie răsuflarea şi câteva clipe rămase fără 
glas din pricina şocului. 

— Şi va distruge planeta? 

— Nu fizic. Dar clima va fi modificată într-o măsură destul 
de mare pentru ca Pământul să nu mai fie o planetă 
locuibilă. 

— Şi asta e sigur? spuse Fisher, nevenindu-i să creadă. 

— Nu ştiu dacă oamenii de ştiinţă sunt cu adevărat siguri 
vreodată. Dar faptul este destul de aproape de certitudine 
pentru a ne face pe noi să simţim că este necesar să 
începem să luăm măsuri. Avem la dispoziţie cinci mii de ani 
şi în prezent încercăm să zburăm cu viteze superluminice. 
Presupunând că nava funcţionează. 

— Dacă doamna doctor Wendel spune că nava va 
funcţiona, eu, domnule Director, sunt convins că aşa va fi. 

— Să sperăm că aşteptările nu ne vor fi înşelate. Dar chiar 
şi aşa, chiar cu răgazul de cinci mii de ani şi cu capacitatea 
de a zbura cu viteze superluminice, tot nu stăm prea bine. 
Va trebui să construim o sută treizeci de mii de Colonii ca 
Rotor pentru a evacua cele opt miliarde de pământeni, plus 


plante şi animale suficiente pentru a face din Coloniile 
respective lumi viabile. Asta înseamnă douăzeci şi şase de 
exemplare din Arca lui Noe pe an, începând chiar de acum. 
Şi asta presupunând că în următorii cinci mii de ani 
populaţia Pământului nu mai înregistrează nici o creştere. 

— Poate că am putea, zise Fisher precaut, să ne 
descurcăm cu o medie de douăzeci şi şase pe an. 
Experienţa şi priceperea noastră vor creşte cu timpul, iar 
sistemul de control al populaţiei funcţionează cu succes de 
zeci de ani. 

— Bun. Acum spune-mi: dacă reuşim, într-adevăr, să 
trimitem toată populaţia Pământului în spaţiu, în cele o sută 
treizeci de mii de Colonii, utilizând toate resursele 
Pământului, plus cele ale Lunii, ale lui Marte şi ale 
asteroizilor şi abandonăm Sistemul Solar hachiţelor 
gravitaționale ale Stelei Vecine, unde se vor duce toate 
aceste Colonii? 

— Nu ştiu, domnule Director, spuse Fisher. 

— Va trebui să găsim planete suficient de asemănătoare cu 
Pământul, care să primească vasta noastră populaţie, fără 
să necesite operaţiuni complicate de adaptare. Şi la asta 
trebuie să ne gândim şi trebuie s-o facem acum, nu peste 
cinci mii de ani. 

— Dar chiar dacă nu găsim planete potrivite, putem pune 
Coloniile pe orbita unor stele potrivite. Inevitabil, Fisher 
făcu mişcări circulare cu degetul. 

— Dragă prietene, asta n-ar merge. 

— Cu tot respectul, domnule Director, merge chiar aici, în 
Sistemul Solar. 

— Ba deloc. Aici, în Sistemul Solar, există o planetă care, 
chiar azi, în ciuda tuturor Coloniilor, conţine 99% din specia 
umană. Noi suntem încă omenirea, iar Coloniile care ne 
înconjoară sunt doar un soi de pojghiţă de praf. Ar putea 
praful să existe pe cont propriu? N-avem nici o dovadă că ar 
putea. lar eu cred că nu. 


— S-ar putea să aveţi dreptate, domnule Director, spuse 
Fisher. 

— S-ar putea? Nu există nici un dubiu în privinţa asta, se 
înfierbântă Koropatsky. Coloniile au o atitudine de dispreţ 
faţă de noi, dar de fapt ne au mereu în gând. Noi suntem 
istoria lor. Noi suntem modelul lor. Noi suntem sursa de 
putere neistovită la care se întorc, din când în când, să se 
revigoreze. Lăsate singure, s-ar ofili. 

— S-ar putea să aveţi dreptate, domnule Director, dar un 
astfel de experiment nu s-a încercat niciodată. N-am avut 
niciodată o situaţie în care o Colonie să încerce să 
supravieţuiască fără o planetă... 

— Dar avem o astfel de situaţie, cel puţin prin analogie. În 
istoria timpurie a Pământului, fiinţele omeneşti au colonizat 
insule şi s-au trezit, astfel, izolate în comunităţi îndepărtate 
de continente. Irlandezii au ocupat Islanda, vechii 
norvegieni au ocupat Groenlanda, polinezienii au ocupat 
Insula Paştelui. Rezultatul? Coloniile s-au ofilit, uneori au 
dispărut cu totul. Întotdeauna însă au stagnat. Nici o 
civilizaţie nu s-a dezvoltat vreodată decât în zona 
continentală, sau în insule aflate foarte aproape de o zonă 
continentală. Omenirea are nevoie de spaţiu, de dimensiuni 
generoase, de varietate, de o linie a orizontului, de o 
frontieră. Înţelegi? 

Fisher spuse: 

— Da, domnule Director. (Dincolo de un anume punct, ce 
sens mai avea o discuţie în contradictoriu?) 

— Aşa încât - şi Koropatsky îşi apăsă arătătorul drept în 
palma stângă, didactic - trebuie să găsim o planetă, cel 
puţin una pentru început. Ceea ce ne aduce la Rotor. 

Fisher ridică surprins din sprâncene. 

— La Rotor, domnule Director? 

— Da. În cei paisprezece ani de când au plecat, ce s-a 
întâmplat cu ei? 

— Doamna doctor Wendel este de părere că s-ar putea să 
nu fi supravieţuit. (Şi durerea muşcă din el când rosti 


aceste cuvinte. Întotdeauna îl copleşea durerea când se 
gândea la asta.) 

— Ştiu care-i este părerea. Am discutat cu ea şi am 
acceptat ceea ce avea de spus, fără dispute. Dar aş vrea să 
cunosc şi opinia dumitale. 

— Nu am o părere, domnule Director. Nu am decât 
speranţa sinceră că au supravieţuit. Am o fiică pe Rotor. 

— Poate că încă o mai ai. Gândeşte-te! Ce i-ar fi putut 
distruge? Defectarea vreunei părţi a Coloniei? Rotor nu e 
propriu-zis o navă, dar, de cincizeci de ani încoace, Coloniile 
nu au mai înregistrat defecţiuni majore. A călătorit prin 
pustietatea cosmică, de aici şi până la Steaua Vecină, şi ce- 
ar putea fi mai inofensiv decât pustietatea cosmică? 

— O mică gaură neagră, un corp asteroidal nedetectat la 
timp ar fi putut... 

— Avem dovezi? Toate acestea sunt simple presupuneri, cu 
probabilitate de a fi adevărate aproape de zero, aşa mi-au 
spus astronomii. Să fie ceva legat de proprietăţile inerente 
ale hiperspaţiului care să fi distrus Colonia Rotor? Noi 
facem de ani de zile experimente cu hiperspaţiul şi n-am 
descoperit nimic periculos în privinţa lui. Aşa că putem 
presupune că Rotor a ajuns cu bine la Steaua Vecină, dacă 
într-acolo au pornit-o, şi toată lumea pare a fi de acord că n- 
are sens să presupunem că au plecat altundeva. 

— Mi-ar plăcea să cred că au ajuns cu bine. 

— Dar acum se ridică întrebarea: dacă Rotor e bine-mersi 
lângă Steaua Vecină, ce face acolo? 

— Există. (De fapt, intonaţia lui plasase cuvântul la 
jumătatea drumului între afirmaţie şi întrebare.) 

— Dar cum? Orbitând în jurul Stelei Vecine? O Colonie 
singură într-o călătorie nesfârşită, singuratică, în jurul unei 
pitice roşii? Nu prea cred. S-ar ofili şi nu cred că le-a luat 
mult timp să-şi dea seama de asta. Sunt sigur că s-ar ofili 
repede. 

— Şi ar muri? Asta e concluzia dumneavoastră, domnule 
Director? 


— Nu, ar renunţa şi s-ar întoarce acasă. S-ar recunoaşte 
învinşi şi s-ar întoarce aici, unde ar fi în siguranţă. Totuşi, au 
făcut asta şi ştii la ce m-am gândit? M-am gândit că trebuie 
să fi găsit o planetă locuibilă pe orbita Stelei Vecine. 

— Dar nu poate exista o planetă locuibilă pe orbita unei 
pitice roşii, domnule Director. Ar dispune de prea puţină 
energie, în afară de cazul când s-ar apropia prea mult şi 
atunci atracţia gravitaţională ar fi prea mare. 

— Făcu o pauză şi îngăimă parcă ruşinat: Doamna doctor 
Wendel mi-a explicat toate acestea. 

— Da, astronomii mi-au explicat şi mie. Dar - Koropatsky 
clătină din cap - experienţa m-a învăţat că, indiferent cât de 
siguri cred savanții că sunt, natura are darul de a-i lua prin 
surprindere. În sfârşit, dumneata înţelegi de ce te trimitem 
în această călătorie? 

— Da, domnule Director. Predecesorul dumneavoastră mi- 
a promis că voi merge, promisiune pe care mi-a făcut-o în 
schimbul serviciilor mele. 

— Predecesorul meu, care a fost fără-ndoială un mare om, 
un om admirabil, a fost, cu toate acestea, la finalul carierei 
sale, un bătrân bolnav. Inamicii săi au crezut chiar că 
devenise paranoic. Credea că Colonia Rotor cunoştea 
pericolul care ameninţă Pământul şi că a plecat în secret, 
fără avertisment, pentru că dorea ca Pământul să fie 
distrus. De aceea, credea el, Rotor trebuia pedepsit. Din 
fericire, el s-a dus, iar eu sunt, acum, aici. Nu sunt nici 
bătrân, nici bolnav, nici paranoic. Presupunând că Rotor a 
ajuns cu bine şi se află în preajma Stelei Vecine, intenţia 
noastră nu este de a-i face vreun rău. 

— Mă bucur s-o aud, dar asta nu artrebui, totuşi, să 
discutaţi cu doamna doctor Wendel, domnule Director? Ea 
va fi căpitanul navei. 

— Doamna doctor Wendel este o locuitoare din Colonii. 
Dumneata eşti un pământean loial. 

— Doamna doctor Wendel lucrează cu loialitate, de ani de 
zile, la proiectul zborului cu viteze superluminice. 


— Că a fost loială proiectului este un adevăr dincolo de 
orice îndoială. Dar este ea loială Pământului? Putem, oare, 
conta pe ea că va transmite rotorienilor intenţiile 
Pământului în litera şi spiritul lor şi că le va îndeplini? 

— Pot să întreb, domnule Director, care sunt intenţiile 
Pământului faţă de Rotor? Înţeleg că nu mai e vorba de 
intenţia de a pedepsi această Colonie, pentru că a omis să 
ne avertizeze în legătură cu pericolul care ne ameninţă. 

— Da, aşa este. Ceea ce dorim acum este o asociere, o 
înfrățire omenească; avem doar cele mai calde sentimente. 
O dată stabilită prietenia, va trebui să vă întoarceţi repede, 
cu cât mai multe informaţii posibile despre Rotor şi planeta 
sa. 

— Dar, cu siguranţă că, dacă toate acestea îi vor fi aduse la 
cunoştinţă doamnei doctor Wendel... dacă i se explică toate 
acestea... le va îndeplini. 

Koropatsky chicoti uşor: 

— Da, aşa am fi ispitiţi să credem şi noi, dar ştii cum se 
întâmplă. Este o femeie trecută de prima tinereţe. O femeie 
grozavă, nu-i poţi găsi nici o vină, dar are peste cincizeci de 
ani. 

— Şi ce-i cu asta? (Fisher descoperi că se simţea ofensat.) 

— Ea ştie cu siguranţă că la întoarcere, dispunând de 
experienţa vitală a unui zbor superluminic, va fi mai 
valoroasă decât oricând pentru noi, că ne va fi necesară 
pentru a proiecta nave superluminice mai bune, mai 
avansate, că va trebui să pregătească oameni tineri pentru 
a fi piloţii acestor nave noi. Este sigură că nu i se va permite 
o a doua călătorie prin spaţiu, pentru că va fi, pur şi simplu, 
prea valoroasă pentru noi ca să riscăm. Aşadar, înainte de a 
se întoarce, va fi probabil tentată să mai exploreze puţin. S- 
ar putea să nu fie dornică să abandoneze emoţiile de a 
vedea de aproape stele noi şi de a cuceri noi orizonturi. Dar 
noi nu ne putem permite s-o lăsăm să înfrunte nici un risc în 
plus faţă de călătoria către Rotor, adunarea informaţiilor şi 


întoarcerea pe Pământ. Nu ne putem permite timpul 
pierdut, înţelegi? Vocea îi deveni aspră, severă. 

Fisher înghiţi în sec. 

— Dar, desigur, nu aveţi nici un motiv... 

— Am toate motivele. Doamna doctor Wendel a fost 
întotdeauna într-o poziţie delicată aici, ca locuitor al unei 
Colonii. Sper că înţelegi. Dintre toţi oamenii din lume, de ea 
avem cea mai mare nevoie, iar ea vine dintr-o Colonie. A 
trebuit să-i studiem foarte în amănunt psihologia şi 
comportamentul. A fost analizată temeinic, cu şi fără ştiinţa 
ei, şi suntem foarte siguri că, dacă i se va oferi şansa, va 
opta pentru explorări suplimentare. Şi nici nu va putea 
comunica cu Pământul. Nu vom şti nici unde e, şi nici ce 
face. Nu vom şti nici măcar dacă mai este în viaţă. 

— Şi de ce îmi spuneţi mie toate acestea, domnule 
Director? 

— Pentru că ştim că ai o mare putere de a o influenţa. O 
poţi conduce, dacă eşti destul de ferm. 

— Cred, domnule Director, că supraestimaţi influenţa pe 
care o pot avea asupra ei. 

— Sunt sigur că nu. Şi dumneata ai fost studiat în amănunt 
şi ştim exact cât este de legată de dumneata stimata 
doamnă doctor, poate chiar mai mult decât îţi dai dumneata 
însuţi seama. Şi mai ştim că eşti un fiu devotat al 
Pământului. Ai fi putut pleca odată cu Rotor, ai fi putut 
rămâne cu soţia şi fiica dumitale, dar te-ai întors pe Pământ, 
chiar cu preţul de a le pierde. Şi mai mult decât atât, ai 
făcut-o ştiind că predecesorul meu, Directorul Tanayama, 
avea să considere că ai eşuat în misiunea dumitale de a 
aduce informaţii despre hiperasistenţă, ştiind că însăşi 
cariera dumitale putea fi distrusă. Asta îmi este suficient 
pentru a fi convins că pot conta pe dumneata să ai grijă ca 
doamna doctor Wendel să fie ţinută sub un control ferm şi 
adusă înapoi repede. Sunt convins că, de data aceasta, vei 
reveni cu toate informaţiile de care avem nevoie. 

— Voi încerca, domnule Director, spuse Fisher. 


— O spui cu îndoială, observă Koropatsky. Te rog să 
înţelegi importanţa a ceea ce îţi cer să faci. Trebuie să 
aflăm exact ce fac rotorienii, cât sunt de puternici şi cum 
arată planeta. Odată ce vom şti toate acestea, vom şti ce 
avem de făcut, cât de puternici trebuie să fim şi pentru ce 
fel de viaţă trebuie să ne pregătim. Pentru că, Fisher, ne 
trebuie o planetă şi ne trebuie acum. Şi nu avem de ales, 
trebuie să luăm planeta Coloniei Rotor. 

— Dacă există, spuse Fisher răguşit. 

— Ar face bine să existe, ameninţă Koropatsky nu se ştie 
pe cine. Supravieţuirea Pământului depinde de asta. 

27. VIAŢĂ. 

Siever Genarr deschise ochii încet şi clipi la contactul cu 
lumina. La început, îi fu chiar greu să-şi focalizeze privirea 
şi nu putu distinge ce se afla în faţa propriilor ochi. 
Imaginea se clarifică în curând şi o putu recunoaşte pe 
Ranay D'Aubisson, Neurofizicianul Şef al Domului. 

Genarr gemu cu voce abia auzită: 

— Marlene? 

D'Aubisson avea o expresie mohorâtă. 

— Ea pare să fie bine. Dumneavoastră sunteţi cel care mă 
îngrijorează deocamdată. 

Un val de nelinişte îşi croi drum prin stomacul lui Genarr 
şi el încercă să-l înece cu o mostră de umor negru: 

— Trebuie că-mi este mult mai rău decât îmi dau seama, 
de vreme ce îngerul maladiei se află la capul meu. 

Apoi, fiindcă D'Aubisson nu răspunse, Genarr întrebă, 
schimbând tonul cu unul sever: 

— Aşa este? 

Femeia păru să se trezească la viaţă. Înaltă şi ascuţită, ea 
se aplecă deasupra lui şi reţeaua fină de riduri din jurul 
ochilor ei de un albastru intens se accentuă când îşi îngustă 
privirea. 

— Cum vă simţiţi? îl întrebă, fără a răspunde vreunei 
întrebări. 


— Obosit. Foarte obosit. În rest, bine. Cred... Intonaţia lui 
dorea parcă să repete într-un fel întrebarea precedentă. 

— Dormiţi de cinci ore, spuse ea, continuând să nu-i 
răspundă. 

Genarr gemu din nou. 

— Sunt obosit, oricum. Şi mai trebuie să mă duc şi la baie. 
Începu să se lupte pentru a se ridica din pat. 

La semnul lui D'Aubisson, un tânăr se apropie rapid. Plin 
de respect, încercă să-l susţină pe Genarr de cot şi fu 
respins cu indignare. 

D'Aubisson spuse: 

— Vă rog să ne îngăduiţi să vă ajutăm. Încă n-am pus nici 
un diagnostic. 

Zece minute mai târziu, când se întoarse în patul său, 
Genarr spuse sever: 

— Nici un diagnostic încă. Aţi făcut o scanare cerebrală? 

— Sigur că am făcut. Pe loc. 

— Şi? 

Femeia ridică din umeri: 

— N-am găsit nimic deosebit, dar dormeaţi. Am vrea să 
mai facem una când sunteţi treaz. Şi va trebui să folosim 
alte modalităţi de observaţie. 

— De ce? Scanarea cerebrală nu este suficientă? 

Ea ridică din sprâncenele încărunţite: 

— Dumneavoastră credeţi că este? 

— Fără glumă, unde vrei să ajungi? Spune-mi direct, pe 
faţă. Nu mai sunt de mult copil. 

D'Aubisson oftă. 

— Cazurile de maladie pe care le-am mai studiat 
prezentau caracteristici interesante ale scanării cerebrale, 
dar nu le-am putut niciodată compara cu un standard de 
dinaintea îmbolnăvirii, pentru că niciuna dintre victime nu 
trecuse printr-o scanare cerebrală înaintea contractării 
maladiei. Până am reuşit noi să stabilim o procedură de 
rutină şi un program de scanare cerebrală universală 


pentru toţi oamenii din Dom, nu au mai existat cazuri 
inconfundabile de maladie. Ştiaţi toate astea? 

— Nu-mi întinde capcane, spuse Genarr războinic. 
Bineînţeles că ştiam despre toate acestea. Crezi că mi-a 
dispărut memoria? Deduc atunci - ştii, încă mai pot să fac 
deducţii - că, deşi aveţi scanarea mea de mai demult şi aţi 
putut-o compara cu cea pe care mi-aţi făcut-o cu puţin timp 
în urmă, n-aţi găsit totuşi nimic semnificativ. Aşa este? 

— Este evident că nu suferiţi de nimic ieşit din comun, dar 
aţi putea avea ceva ce este, în mod normal, considerată o 
situaţie subclinică. 

— Dacă nu găsiţi nimic? 

— S-ar putea să nu observăm o modificare minoră dacă nu 
o căutăm în mod special. La urma urmei, aţi leşinat, şi 
dumneavoastră nu sunteţi, în general, predispus la leşinuri, 
domnule Comandant. 

— Mai faceţi-mi o scanare acum, că sunt treaz, şi dacă e 
vorba de ceva atât de subtil încât vă scapă, mă voi mulţumi 
să trăiesc aşa. Dar spune-mi despre Marlene. Eşti sigură că 
ea e bine? 

— Am spus că pare să fie bine, domnule Comandant. Spre 
deosebire de dumneavoastră, ea nu a prezentat semne de 
tulburare a comportamentului. Şi nici n-a leşinat. 

— Şi se află în siguranţă, în interiorul Domului? 

— Da, ea v-a adus înăuntru, chiar înainte de a vă pierde 
cunoştinţa. Nu vă amintiţi? 

Genarr se înroşi şi bombăni ceva. Expresia lui D'Aubisson 
deveni sardonică. 

— Ce-ar fi să ne spuneţi exact ce vă mai amintiţi, domnule 
Comandant. Spuneţi-ne totul. Orice poate fi important. 

Senzaţia de disconfort a lui Genarr se amplifică, pe 
măsură ce încerca să-şi aducă aminte ce se petrecuse. Totul 
părea să se fi întâmplat acum foarte multă vreme şi 
amintirile îi erau înceţoşate, de parcă ar fi rechemat în 
memorie un vis. 

— Marlene îşi scotea costumul E. 


— Apoi, cu voce şovâăitoare: Nu-i aşa? 

— Da. S-a întors fără el în Dom şi a trebuit să trimitem pe 
cineva afară, să-l recupereze. 

— Ei bine, am încercat, bineînţeles, s-o opresc atunci când 
am văzut ce făcea. Doamna doctor Insigna a strigat, mi- 
aduc aminte, şi asta m-a alertat. Marlene se afla la oarecare 
distanţă de mine, lângă pârâu. Am încercat s-o strig, dar, 
pradă şocului provocat de această situaţie, la început n-am 
reuşit să scot nici un sunet. Am încercat să ajung la ea cât 
mai repede, să... să... 

— Fugiţi către ea, îl ajută D'Aubisson. 

— Da, dar... dar... 

— Dar aţi descoperit că nu puteaţi fugi. Eraţi aproape într- 
o stare de paralizie, am dreptate? 

Genarr aprobă din cap. 

— Da, cam aşa ceva. Am încercat să fug, dar - aţi avut 
vreodată unul dintre acele coşmaruri în care eşti urmărit şi 
totuşi nu reuşeşti să te clinteşti din loc? 

— Da. Cu toţii avem. De obicei visăm aşa ceva când ne-am 
încurcat mâinile sau picioarele în pături şi cearşafuri. 

— Am avut senzaţia că trăiam un astfel de coşmar. În cele 
din urmă, mi-am recăpătat vocea şi am strigat la ea, dar 
sunt sigur că, fără costumul E, nu m-a putut auzi. 

— Atunci v-aţi simţit slăbit? 

— Nu, nu în mod deosebit. Numai neajutorat şi zăpăcit. De 
parcă n-ar mai fi folosit la nimic nici măcar să încerc să 
alerg. Apoi Marlene m-a văzut şi a venit în fugă către mine. 
Probabil că şi-a dat seama, într-un fel sau altul, că lucrurile 
nu erau tocmai în regulă cu mine. 

— Ea nu a părut să aibă probleme cu fugitul, nu-i aşa? 

— Nu, nu mi s-a părut nimic deosebit. A părut să ajungă la 
mine. Apoi... Să fiu sincer, Ranay, după asta nu-mi mai 
amintesc nimic. 

— Aţi intrat în Dom împreună, spuse D'Aubisson calmă. Ea 
v-a ajutat, v-a menţinut în poziţie verticală. O dată ajunşi în 
interiorul Domului aţi leşinat şi acum, iată-vă. 


— lar tu crezi că am contractat maladia. 

— Cred că aţi avut o experienţă anormală, dar nu găsesc 
nimic ieşit din comun în scanarea cerebrală şi nu ştiu ce să 
mai cred. Asta e. 

— A fost şocul de a o vedea pe Marlene în pericol. Ce motiv 
ar fi avut să-şi scoată costumul E dacă n-ar fi fost... se 
întrerupse abrupt. 

— Dacă n-ar fi fost deja afectată de maladie, asta aţi vrut 
să spuneţi? 

— Da, m-am gândit şi la asta. 

— Dar ea pare să fie bine. N-aţi vrea să mai dormiţi? 

— Nu, sunt cât se poate de treaz. Mai fă-mi o scanare 
cerebrală şi ai grijă să iasă negativă, pentru că acum, după 
ce mi-am descărcat sacul de această poveste, mă simt mult 
mai bine. Şi intenţionez să mă întorc la treburile mele, 
Zzgripţuroaico. 

— Chiar dacă rezultatul scanării cerebrale va indica o 
stare de normalitate, va trebui să rămâneţi în pat cel puţin 
încă douăzeci şi patru de ore, domnule Comandant. Este 
necesar să vă aflaţi sub observaţie, înţelegeţi. 

Genarr gemu teatral. 

— Nu-mi puteţi face una ca asta. Nu pot să zac aici, pur şi 
simplu, şi să mă holbez la tavan, vreme de douăzeci şi patru 
de ceasuri. 

— Nici nu va fi nevoie. Vă putem amenaja un post de 
vizionare ca să aveţi posibilitatea să citiţi o carte sau să 
urmăriţi un program de holoviziune, dacă doriţi. Puteţi 
primi chiar şi una-două vizite. 

— Presupun că vizitatorii mă vor ţine şi ei sub observaţie. 

— Este posibil să-i chestionăm după vizită. Şi acum vom 
instala din nou echipamentul pentru scanarea cerebrală. 

— Femeia se răsuci pe călcâie, apoi se întoarse din nou 
spre el cu un zâmbet care părea că se înmuiase uşor pe la 
colţurile gurii. 

— Este foarte posibil să n-aveţi nimic, domnule 
Comandant. Reacţiile dumneavoastră mi se par normale. 


Dar trebuie să fim siguri, nu-i aşa? 

Genarr mormăi şi, când D'Aubisson se răsuci din nou cu 
spatele la el şi se îndepărtă, se strâmbă la spatele ei. Şi 
asta, hotări el, este o reacţie normală. 

Când Genarr deschise din nou ochii, Eugenia Insigna se 
afla în faţa lui şi îl privea cu o mare tristeţe pe chip. 

EI se arătă surprins şi schiţă intenţia de a se ridica în 
capul oaselor. 

— Eugenia! 

Ea îi zâmbi, dar asta nu-i alteră cu nimic expresia de 
tristeţe a feţei. 

— Mi-au spus că pot veni să te văd, Siever, începu ea. Mi- 
au spus că eşti bine. 

Genarr simţi cum îl străbate un val de uşurare. El ştia că e 
bine, dar era plăcut să audă şi pe altcineva confirmând 
această opinie. Rosti puţin fanfaron: 

— Bineînţeles că sunt bine. Scanare cerebrală normală, 
adormit. Scanare cerebrală normală, treaz. Scanare 
cerebrală normală, pentru totdeauna. Dar cum se simte 
Marlene? 

— Şi scanarea ei cerebrală este perfect normală. 

Dar nici chiar aceasta nu păru să o înveselească. 

— După cum ai putut vedea, zise el, mi-am ţinut 
promisiunea: am fost „canarul” Marlenei. Am fost afectat 
de... cine ştie ce o fi fost, cu mult înaintea ei. 

— Apoi, brusc, starea de spirit i se schimbă. Nu era 
momentul potrivit pentru glume. Continuă: Eugenia, cum aş 
putea vreodată să-mi cer iertare îndeajuns? Mai întâi n-am 
urmărit-o pe Marlene ca lumea, iar apoi am fost prea 
paralizat de groază pentru a mai putea face ceva. Am eşuat 
lamentabil şi complet, şi asta după ce îţi spusesem cu atâta 
încredere în mine că voi avea grijă de ea. Cinstit vorbind, n- 
am Nici o scuză. 

Insigna clătină din cap. 

— Nu, Siever. N-a fost nicidecum vina ta. Sunt atât de 
uşurată că te-a adus înăuntru. 


— N-a fost vina mea? 

Lui Genarr nu-i venea să-şi creadă urechilor. (Desigur că 
era vina lui.) 

— Nu, deloc. Este vorba de ceva mult mai grav decât 
prostia Marlenei de a-şi scoate costumul de protecţie sau 
decât inabilitatea ta de a reacţiona suficient de prompt. 
Mult mai grav. Sunt sigură de asta. 

Genarr simţi cum îngheaţă. „Ce ar putea fi mult mai 
grav?” se întrebă el. 

— Ce încerci să-mi spui, Eugenia? 

Sări brusc din pat şi deveni deodată conştient de 
picioarele sale goale şi de cămaşa de noapte total ridicolă 
pe care o purta. Se înfăşură la repezeală cu pătura subţire 
de pe pat. Continuă: 

— Te rog să iei loc şi să-mi spui. Este Marlene într-adevăr 
bine? Îmi ascunzi ceva în legătură cu ea? 

Insigna se aşeză şi apoi îl privi solemn pe Genarr. 

— Mi-au spus că e bine. Rezultatul scanării cerebrale este 
în întregime normal. Cei care cunosc destule despre 
maladie spun că nu prezintă nici un fel de simptome. 

— Ei bine, atunci de ce stai acolo cu o astfel de expresie pe 
chip, de parcă ar fi venit sfârşitul lumii? 

— Cred că a venit, Siever. Al acestei lumi, cel puţin. 

— Asta ce mai vrea să însemne? 

— Nu pot să-ţi explic. Nu am găsit nici o cale raţională de a 
pricepe despre ce e vorba. Trebuie să vorbeşti cu Marlene 
pentru a putea înţelege mai mult. S-a hotărât să facă după 
capul ei, Siever. Nu e deloc mâhnită pentru ceea ce s-a 
întâmplat afară. Insistă să mă convingă că nu poate explora 
într-adevăr planeta Erythro - „că nu poate trăi experienţa 
Erythro”, cum spune ea - dacă este obligată să poarte un 
costum de protecţie, şi că nu are câtuşi de puţin intenţia de 
a mai îmbrăca vreodată aşa ceva. 

— În acest caz, nu-i va mai fi permisă ieşirea din Dom. 

— Da, dar ea susţine că va ieşi. Singură. Se învinuieşte că 
te-a lăsat s-o însoţeşti. Nu e nepăsătoare în legătură cu ce ţi 


s-a întâmplat ţie, înţelegi? În privinţa asta e chiar supărată. 
Şi e foarte bucuroasă că a putut ajunge la tine, la timp. 
Vorbesc serios, avea lacrimi în ochi când vorbea despre ce 
s-ar fi putut întâmpla, dacă nu te-ar fi adus înapoi în 
interiorul Domului, la timp. 

— Şi asta n-o face şi pe ea să se simtă în nesiguranţă? 

— Nu. Asta e partea cea mai ciudată. Acum este sigură că 
tu ai fost în pericol, că oricine altcineva în locul tău ar fi fost 
în pericol. Dar nu ea. Este atât de hotărâtă şi de sigură de 
ea, Siever, încât aş putea să... 

— Clătină din cap, apoi murmură: Nu ştiu ce să fac. 

— Prin însăşi natura ei, este o fată hotărâtă, Eugenia. Tu 
trebuie să ştii asta mai bine ca mine. 

— Dar nu atât de hotărâtă. E ca şi cum ar şti cu 
certitudine că n-o putem opri. 

— Poate că încă mai putem. Voi vorbi cu ea şi dacă 
încearcă să mă ia şi pe mine cu „Nu mă poţi opri”, o voi 
trimite pur şi simplu înapoi pe Rotor şi asta imediat. Eram 
de partea ei, dar după ce mi s-a întâmplat în afara Domului, 
mă tem că va trebui să fiu foarte dur. 

— Dar nu vei fi. 

— De ce nu? Din cauza lui Pitt? 

— Nu. Pur şi simplu nu vei fi. 

Genarr o privi lung, apoi râse stingher, cu jumătate de 
gură. 

— Haide, nu sunt chiar atât de subjugat de ea. M-oi fi 
simțind eu ca un unchi blajin, Eugenia, dar nu sunt atât de 
blajin încât s-o las să se aventureze în plin pericol. Există şi 
limite şi ai să vezi că ştiu să le impun. 

— Făcu o mică pauză, apoi adăugă aproape cinic: Se pare 
că am schimbat taberele, tu şi eu. Până azi, tu erai cea care 
insistai să o oprim, iar eu cel care susţinea că nu poate fi 
oprită. Acum e invers. 

— Asta pentru că incidentul din afara Domului te-a speriat, 
iar experienţa a ceea ce s-a întâmplat de atunci m-a speriat 
pe mine. 


— Ce s-a mai întâmplat de atunci, Eugenia? 

— Am încercat şi eu să impun limitele, după ce v-aţi întors 
în Dom. „Domnişoară, să nu îndrăzneşti să-mi vorbeşti mie 
aşa, pentru că altminteri nu vei putea părăsi, nu Domul, ci 
propria-ţi cameră. Vei fi încuiată în cameră, legată dacă e 
nevoie, şi ne vom întoarce pe Rotor cu prima rachetă.” 
După cum auzi, am fost destul de furioasă şi de tulburată 
încât să îndrăznesc s-o ameninţ până la capăt. 

— Ei bine? Ce-a făcut? Aş fi în stare să pariez pe o sumă 
destul de mare că n-a izbucnit în lacrimi. Bănuiesc că a 
scrâşnit din dinţi şi te-a sfidat. Am dreptate? 

— Nu. Nici măcar nu ajunsesem la jumătate cu ceea ce 
voiam să-i spun, când au început să-mi clănţăne dinţii în 
gură şi n-am mai putut vorbi. Un val de greață m-a copleşit. 

Genarr se încruntă. 

— Nu cumva vrei să-mi spui că Marlene ar avea cine ştie 
ce ciudată putere hipnotică prin care ne-ar putea împiedica 
să-i stăm împotrivă? Cu siguranţă că asta nu e cu putinţă. Ai 
mai observat aşa ceva la ea, înainte de toate astea? 

— Nu, sigur că nu. Nici acum nu cred că ăsta e răspunsul. 
Ea n-are nici o legătură cu ceea ce mi s-a întâmplat. 
Probabil că, în momentul când am ameninţat-o, arătam 
foarte rău şi asta a speriat-o. A fost teribil de tulburată şi de 
îngrijorată. Ar fi imposibil ca ea să fi provocat totul şi apoi 
să mai reacționeze aşa cum a făcut-o. lar când aţi fost voi 
doi afară din Dom şi ea a început să-şi scoată costumul de 
protecţie, nici măcar nu se uita la tine. Era întoarsă cu 
spatele. Eu vă urmăream şi ştiu asta cu certitudine. Cu 
toate acestea, ai descoperit că nu puteai face nimic s-o 
opreşti, iar ea, când a realizat că nu era ceva în regulă cu 
tine, ţi-a sărit în ajutor cât de repede a putut. Nici atunci n- 
ar fi putut să-ţi facă aşa ceva cu premeditare şi apoi să 
reacționeze cum a reacţionat. 

— Dar atunci... 

— N-am terminat. După ce am ameninţat-o, sau mai 
degrabă după ce am fost împiedicată s-o ameninţ, n-am mai 


îndrăznit să vorbesc decât despre lucruri nevinovate, dar 
poţi fi sigur că am urmărit-o cu mare atenţie şi am încercat 
să n-o las să-şi dea seama de asta. La un moment dat a 
vorbit cu una dintre gărzile tale, acestea cu care ai împânzit 
locul. 

— Teoretic, mormăi Genarr, Domul este un avanpost 
militar. Gărzile nu fac altceva decât să menţină ordinea, să 
ajute atunci când este nevoie... 

— Da, da, îmi închipui că aşa este, spuse Insigna cu o undă 
de dispreţ neîncrezător în glas. Ăsta e felul lui Janus Pitt de 
a se asigura că vă ţine pe toţi sub observaţie şi sub control, 
dar să lăsăm asta acum. Marlene a stat de vorbă cu omul 
respectiv, o bună bucată de vreme, şi păreau a discuta în 
contradictoriu. După ce Marlene a plecat, m-am dus eu 
însămi la omul respectiv şi l-am întrebat despre ce a vorbit 
cu Marlene. Nu prea a vrut el să-mi spună, dar am reuşit 
să-l descos suficient. Mi-a spus că Marlene ar fi vrut să afle 
cum poate să-şi facă un soi de permis care să-i asigure 
circulaţia liberă între Dom şi exterior. L-am întrebat: „Şi 
dumneata ce i-ai spus?” Mi-a răspuns: „l-am spus că aşa 
ceva se poate aranja numai cu acordul Biroului 
Comandantului, dar că aş putea s-o ajut.” Bineînţeles, am 
fost copleşită de indignare. „Cum adică - l-am întrebat - 
cum s-o ajuţi? Cum te-ai putut oferi să faci aşa ceva?” 
„Irebuia să fac ceva, doamnă!” mi-a răspuns el. „Pentru că, 
de fiecare dată când încercam să-i spun că aşa ceva, nu 
există şi nu se poate face, mi se făcea râu.” 

Genarr ascultă toate astea cu o expresie de piatră pe chip. 

— Încerci să-mi spui că e vorba de ceva ce Marlene face 
inconştient, că oricine care încearcă s-o contrazică este 
instantaneu făcut să se simtă rău şi că ea nici măcar nu are 
habar că este, de fapt, răspunzătoare pentru asta? 

— Nu, bineînţeles că nu. Nu văd cum ar putea face ceva, 
orice. Dacă asta ar fi o capacitate inconştientă de-a ei, şi-ar 
fi făcut prezenţa simțită şi pe Rotor, dar acolo nu s-a 
întâmplat niciodată nimic de acest fel. Şi nici nu e vorba de 


orice discuţie în contradictoriu. Aseară la cină a mai vrut o 
porţie de desert şi eu, uitând că nu e bine s-o contrazic, i- 
am interzis cu severitate să mai ia. A părut extrem de 
revoltată, dar s-a supus, iar eu m-am simţit perfect normal, 
te asigur. Nu, cred că numai în legătură cu Erythro nu 
poate fi contrazisă. 

— Dar de ce crezi că s-ar putea întâmpla aşa ceva, 
Eugenia? Mi se pare că ţi-ai făcut deja o părere despre 
toată povestea. Dacă aş fi Marlene, te-aş citi ca pe-o carte 
deschisă şi ţi-aş spune care este această părere, dar, de 
vreme ce nu sunt, va trebui să-mi spui chiar tu. 

— Eu nu cred câtuşi de puţin că Marlene ar fi cea care 
face toate astea. Este... Este planeta însăşi. 

— Planeta! 

— Da, Erythro! Planeta. O ţine pe Marlene sub puterea sa. 
Altminteri, de ce ar fi atât de încrezătoare în imunitatea ei 
la maladie şi în faptul că planeta nu o poate afecta în nici un 
fel? Şi ne controlează şi pe noi, ceilalţi. 'Ţie ţi s-a făcut rău 
când ai încercat s-o opreşti. La fel şi mie. Şi gardianului. În 
zilele de început ale Domului, mulţi oameni au avut de 
suferit: pentru că se simţea invadată, planeta a produs 
maladia. Apoi, când i s-a părut că v-aţi mulţumit să rămâneţi 
în interiorul Domului, s-a lăsat păgubaşă şi maladia s-a 
oprit. Vezi cum toate se leagă? 

— Şi atunci crezi că planeta este cea care o doreşte pe 
Marlene afară, pe suprafaţa ei? 

— Se pare că da. 

— Dar de ce? 

— Nu ştiu. Nu am pretenţia că aş înţelege. Îţi spun doar 
cum cred că stau lucrurile. 

Vocea lui Genarr se îmblânzi. 

— Eugenia, sunt sigur că ştii că planeta nu poate face 
nimic. Este doar o bucată de rocă şi metal. Ai devenit 
mistică. 

— Nu, nu-i adevărat. Siever, te rog să nu cazi în această 
capcană de a crede că sunt doar o biată femeie nebună. 


Sunt un om de ştiinţă de primă mână şi nu există nimic 
mistic în gândirea mea. Când vorbesc despre planetă, nu 
mă refer la rocă şi metal. Mă refer la faptul că există o 
formă de viaţă puternică pe planetă, una care a pătruns 
peste tot. 

— Atunci ar trebui să fie invizibilă. Aceasta este o planetă 
pustie, fără nici o formă de viaţă superioară stadiului 
procariotelor, ce să mai vorbim de inteligenţă. 

— Ce ştii despre această lume pustie, cum îi spui tu? A fost 
ea explorată cum se cuvine? A fost ea investigată temeinic? 
Încet, Genarr clătină din cap. Spuse cu o voce în care se 

simţea intenţia de a o calma pe femeie: 

— Eugenia, devii isterică. 

— Oare aşa să fie, Siever? Gândeşte-te mai bine şi spune- 
mi dacă găseşti vreo altă explicaţie pentru ceea ce se 
petrece. Eu îţi spun că forma de viaţă de pe planetă, oricare 
ar fi ea, nu ne vrea. Suntem condamnaţi. Şi ce-o fi vrând de 
la Marlene - vocea îi deveni tremurătoare - nu-mi pot 
imagina. 

28. DECOLAREA. 

Oficial, purta un nume sofisticat, dar cei câţiva pământeni 
care aveau ocazia s-o pomenească se refereau la ea sub 
numele de Staţia Patru. După nume era evident că mai 
existaseră astfel de obiecte şi înainte, niciunul dintre ele 
nemaifiind acum în uz, ba chiar se mai putea spune că 
fuseseră dezmembrate şi jefuite. Şi mai exista o Staţie Cinci 
care nu fusese terminată niciodată şi se afla în paragină. 

Este îndoielnic faptul că vreun pământean s-a gândit 
vreodată la existenţa Staţiei Patru, care rătăcea în jurul 
Pământului, pe o orbită mult mai îndepărtată decât a Lunii. 

Primele staţii fuseseră, cândva, rampele de lansare ale 
Pământului pentru construcţia primelor Colonii, iar apoi, 
când acestea preluaseră sarcina de a construi noi Colonii, 
Staţia Patru fusese planificată să fie folosită pentru 
zborurile de pe Pământ spre Marte. 


Dar avusese loc numai un singur zbor spre Marte, pentru 
că, în scurt timp, s-a dovedit că locuitorii Coloniilor erau cu 
mult mai potriviţi din punct de vedere psihologic pentru 
zboruri lungi (trăind, aşa cum o făceau, în nave cosmice 
uriaşe, acoperite), iar Pământul renunţă la aceste călătorii 
în favoarea lor, cu un oftat de uşurare. 

Staţia Patru era acum extrem de rar folosită în acest scop 
şi era păstrată doar pentru că marca într-un fel, pentru 
Pământ, „teritoriul” său în spaţiu, ca simbol al faptului că 
locuitorii din Colonii nu erau singurii proprietari ai 
imensităţii de dincolo de atmosfera Pământului. 

Dar acum, Staţia Patru căpătase un rost. 

O mare navă cargo pornise în direcţia ei, ducând cu ea 
zvonul (printre locuitorii Coloniilor) că Pământul face o 
nouă tentativă (prima în secolul douăzeci şi trei) de a plasa 
o echipă terestră pe Marte. Unii spuneau că totul e în 
scopuri exclusive de explorare; alţii susțineau că ar fi vorba 
de iniţiativa de a crea o colonie terestră pe Marte pentru ca 
Pământul să nu mai fie nevoit să apeleze la cele câteva 
Colonii de pe orbita marțiană; în sfârşit, alţii credeau că 
scopul, în ultimă instanţă, era acela de a crea un avanpost 
pe cine ştie ce asteroid mai mare pe care nu-l revendicase 
nici o Colonie. 

Dar ceea ce transporta, de fapt, nava cargo pe post de 
încărcătură, era Superluminică, împreună cu echipajul care 
avea s-o călăuzească printre stele. 

Tessa Wendel, deşi de ani de zile trăia legată de Pământ, 
primise experienţa zborului spaţial cu mult calm, aşa cum 
ar fi făcut-o orice nativ din Colonii. În principiu, navele 
spaţiale semănau mult mai bine cu Coloniile decât cu 
planeta Pământ. Şi din această cauză, Crile Fisher, deşi mai 
efectuase zboruri cosmice şi se mai aflase pe nave spaţiale, 
se simţea oarecum stânjenit. 

Totuşi, la starea de tensiune de la bordul navei cargo 
contribuia ceva mai mult decât faptul că se deplasau prin 
spaţiu. Fisher spuse: 


— Nu mai pot îndura aşteptarea, Tessa. Ne-au trebuit ani 
de zile pentru a ajunge aici. Superluminică e gata şi noi 
încă mai aşteptăm. 

Wendel îl privi gânditoare. Nu avusese nici o clipă intenţia 
de a se implica atât de adânc în această relaţie. Nu-şi dorise 
decât câteva momente de relaxare pentru a-şi putea odihni 
mintea supraîncărcată din cauza complexităţii proiectului, 
astfel încât să se poată întoarce la muncă împrospătată şi 
cu atenţia mai trează. Asta era ceea ce intenţionase ea. 
Ceea ce avea acum era însă mult mai mult. 

Se trezise legată de el fără scăpare, astfel încât 
problemele lui deveniseră şi ale ei. Anii lui de aşteptare 
aveau cu siguranţă să se dovedească inutili, iar ea era 
foarte îngrijorată la gândul imensei disperări care avea să 
urmeze inevitabilei lui dezamăgiri. Ea încercase tot timpul 
să-i servească duşuri reci când îl copleşea visarea, să-i 
îngheţe anticiparea înfierbântată a regăsirii fiicei sale, dar 
nu reuşise. Ba chiar, în acest ultim an, el devenise mai 
optimist în legătură cu posibilitatea de a o revedea pe fată, 
deşi fără vreun motiv evident, cel puţin fără vreun motiv pe 
care să i-l fi explicat şi ei. 

Tessa era, în cele din urmă, satisfăcută şi uşurată de 
siguranţa că nu pe fosta soţie dorea Crile s-o revadă, ci 
doar pe fiică-sa. Cu siguranţă, nu putuse niciodată înţelege 
acest dor pătimaş de o fiică pe care o văzuse ultima oară ca 
bebeluş, dar el nu-i oferise nici o explicaţie, iar ea nu fusese 
dornică de a sonda problema mai adânc. La ce bun? Era 
sigură că fata lui nu mai era în viaţă, că nimic pe Rotor nu 
mai era în viaţă. Dacă Rotor se afla în apropierea Stelei 
Vecine, nu putea fi decât un cavou uriaş rătăcind prin 
spaţiu, pentru totdeauna în derivă şi de nedescoperit, cu 
excepţia vreunei coincidenţe incredibile. Crile Fisher 
trebuia menţinut în stare de echilibru şi normalitate, odată 
ce această perspectivă avea să devină în mod clar o 
realitate evidentă. 

Tessa spuse glumeţ;: 


— Nu mai avem de aşteptat decât vreo două luni, cel mult. 
De vreme ce am aşteptat ani de zile, încă două luni nu mai 
contează. 

— Tocmai aşteptarea de ani de zile face ca răstimpul de 
două luni să pară insuportabil, bombăni Fisher. 

— Gândeşte-te şi altfel, Crile, îl sfătui Wendel. Învață să te 
înclini în faţa necesităţii. Parlamentul Globului pur şi simplu 
nu vrea să ne îngăduie să plecăm mai devreme de atât. 
Coloniile sunt cu ochii pe noi şi nu avem nici o cale dea ne 
asigura că acceptă toate ideea că plecăm pe Marte. Ar fi 
ciudat să fie aşa, având în vedere palmaresul destul de slab 
al Pământului în materie de călătorii spaţiale. Dacă timp de 
două luni nu facem nimic, vor presupune că ne-am 
împotmolit, idee pe care sunt gata oricând s-o creadă şi să 
se bucure de ea, iar în cele din urmă nu ne vor mai acorda 
atenţie. 

Fisher clătină mânios din cap. 

— Cui îi pasă că ei ştiu ce facem? Noi vom dispărea de sub 
nasul lor, iar ei nu vor fi în stare să reproducă zborul cu 
viteze superluminice vreme de ani de zile de-acum înainte 
şi, până atunci, noi vom avea o întreagă flotă de nave 
superluminice şi vom înainta rapid pe drumul cuceririi 
Galaxiei. 

— Nu fi aşa sigur că se va întâmpla întocmai cum spui. E 
mai uşor să imiţi şi să depăşeşti decât să iniţiezi ceva. Iar 
guvernul, având în vedere palmaresul extrem de 
dezamăgitor al Pământului în domeniul călătoriilor spaţiale 
după ce Coloniile au ajuns la maturitate, este în mod 
evident foarte dornic să-şi impună în mod indubitabil 
prioritatea, din motive psihologice. Femeia ridică din umeri. 
În plus, continuă ea, noi mai avem nevoie de timp pentru a-i 
putea face Superluminicei ultimele teste în condiţii de 
gravitație scăzută. 

— Testele astea nu se termină niciodată, nu? 

— Nu fi nerăbdător. Această tehnologie este atât de nouă - 
n-a mai fost încercată de nimeni, din câte ştim - şi seamănă 


atât de puţin cu orice cunoaşte omenirea, încât e foarte 
uşor să te gândeşti la noi teste, mai ales de vreme ce 
suntem puţin nesiguri în privinţa felului în care intrarea şi 
ieşirea din hiperspaţiu sunt afectate de nivelul de 
intensitate al câmpului gravitațional. Serios, Crile, nu ne 
poţi face o vină din faptul că suntem precauţi. La urma 
urmei, nu mai departe decât cu zece ani în urmă, călătoria 
cu viteze superluminice era considerată imposibilă chiar şi 
numai la nivel teoretic. 

— Da, dar precauţia poate fi exagerată. 

— Se poate. În cele din urmă, voi lua hotărârea că am 
făcut tot ce se putea aştepta de la noi în mod rezonabil, şi 
atunci vom decola. Îţi promit, Crile, că nu vom aştepta mai 
mult decât e nevoie. Nu voi exagera cu precauţiile. 

— Sper că nu. 

Wendel îl privi cu îndoială. Trebuia să-l întrebe. 

— Ştii, Crile, în ultima vreme nu mai eşti tu însuţi. De două 
luni încoace parcă arzi de nerăbdare. Într-o vreme te 
liniştiseşi şi apoi, brusc, ai început să trepidezi de 
nerăbdare. S-a întâmplat cumva, ceva de care eu nu ştiu? 

Fisher se calmă brusc: 

— Nu s-a întâmplat nimic. Ce putea să se întâmple? 

Lui Wendel i se păru că se liniştise prea repede, că se 
chinuise aproape impunându-şi să afişeze brusc o poză de 
normalitate. 

— Eu te întreb pe tine ce putea să se întâmple, zise ea. Am 
încercat să te previn, Crile, că s-ar putea să nu mai găsim 
Colonia Rotor ca o lume funcţională, dacă o mai găsim. N-o 
vom găsi pe... Este improbabil să găsim vreun locuitor viu... 

— Aşteptă o reacţie, dar el păstră o tăcere încăpăţânată. 
Femeia adăugă: Nu te-am avertizat în legătură cu această 
posibilitate? 

— Adeseori, replică Fisher. 

— Şi totuşi, acum vorbeşti de parcă abia ai mai putea 
aştepta, trepidând de nerăbdare, o fericită regăsire. Este 
periculos să-ţi faci speranţe care nu au nici o şansă de a se 


împlini şi să mizezi totul pe ele. Ce a putut cauza brusc 
această atitudine? Ai stat de vorbă cu cineva care s-a arătat 
nejustificat de optimist? 

Fisher simţi cum roşeşte. 

— De ce crezi neapărat necesar să fi vorbit cu cineva? Nu 
crezi că aş fi putut ajunge independent la o concluzie în 
privinţa asta, sau în oricare altă privinţă? Numai pentru că 
nu înţeleg fizica teoretică pe care tu o înţelegi, nu înseamnă 
că sunt retardat sau lipsit de creier. 

— Nu, Crile, răspunse Wendel. Niciodată n-am crezut că ai 
fi, şi nici n-am avut intenţia să insinuez aşa ceva. Spune-mi 
ce crezi tu despre Rotor. 

— Nimic teribil de profund sau de subtil. M-am gândit însă 
că nu există nimic în pustietatea spaţiului cosmic, care să fi 
putut distruge Colonia Rotor. E simplu să susţii că am putea 
găsi doar carcasa moartă a unei Colonii, dacă acum aceasta 
a ajuns la Steaua Vecină, dar ce a putut să o distrugă pe 
drum până acolo sau chiar o dată ajunsă acolo? Te desfid 
să-mi oferi un scenariu precis al distrugerii lor, orice ar 
implica asta: coliziuni, inteligenţe extraterestre şi aşa mai 
departe. 

Wendel răspunse cu sinceritate: 

— Nu pot, Crile. Nu am nici un fel de viziuni mistice a ceea 
ce s-ar fi putut întâmpla. Dar este vorba de hiperasistenţă. 
Este o tehnologie nesigură, Crile. Crede-mă pe cuvânt. Nu 
se foloseşte nici de spaţiu, nici de hiperspaţiu într-un mod 
stabil, ci numai alunecă la interfaţă, bâjbâind de o parte sau 
de alta a acesteia pentru intervale scurte şi trecând din 
spaţiu în hiperspaţiu şi invers, de câteva ori pe minut poate. 
De aceea, e posibil ca tranziţia sau saltul respectiv să fi avut 
loc de un milion de ori, sau chiar mai mult, pe parcursul 
călătoriei de aici la Steaua Vecină. 

== Se 

— Şi, întâmplarea face ca tranziţia să fie mult mai 
periculoasă decât zborul uniform în spaţiu sau hiperspaţiu. 
Nu pot şti cât de temeinic şi amănunţit reuşiseră rotorienii 


să pună bazele teoriei hiperspaţiului, dar este foarte 
probabil să se fi rezumat la aspecte rudimentare, altminteri 
ar fi ajuns cu siguranţă să se afle în posesia tehnologiei 
zborului cu viteze superluminice. Elaborând teoria 
hiperspaţiului în mare profunzime şi amănunţime în cadrul 
proiectului nostru, am reuşit să aflăm care este efectul 
trecerii din spaţiu în hiperspaţiu, şi invers, asupra 
obiectelor materiale. Dacă obiectul este un punct, saltul nu 
implică nici un fel de tensiuni asupra acestuia. Dacă 
obiectul nu este un punct - dacă este un corp material, aşa 
cum este orice navă - atunci există întotdeauna un interval 
finit de timp pe durata căruia corpul respectiv se află parte 
în spaţiu şi parte în hiperspaţiu. Aceasta creează o tensiune 
- cât de mare, depinde de dimensiunile obiectului, de 
alcătuirea sa fizică, de viteza cu care se efectuează tranziţia 
şi aşa mai departe. Chiar şi pentru un obiect de 
dimensiunile Coloniei Rotor, pericolul pe care-l implică o 
singură tranziţie - sau o duzină, dacă vrei - este atât de mic 
încât poate fi ignorat. Când Superluminică va călători cu 
viteze superluminice către Steaua Vecină, este posibil să 
efectuăm cam până la douăsprezece astfel de salturi, sau 
poate numai vreo două. Călătoria se va desfăşura în 
siguranţă. Într-un zbor dotat numai cu hiperasistenţă, pe de 
altă parte, pot avea loc milioane de tranziţii pe parcursul 
aceleiaşi călătorii, înţelegi, iar şansele ca tensiunile 
antrenate astfel să fie fatale cresc. 

Fisher părea îngrozit: 

— Şi e sigur că aceste tensiuni pot să fie fatale? 

— Nu, nimic nu e sigur. Este o problemă statistică. O navă 
poate suporta un milion de tranziţii - sau un miliard - fără 
să se întâmple nimic. Pe de altă parte, chiar primul salt ar 
putea-o distruge. Dar, în tot cazul, şansele de pericol cresc 
rapid odată cu numărul de tranziţii. Eu bănuiesc deci că 
Rotor a pornit la drum cunoscând foarte puţin pericolul 
acestor salturi. Poate dacă ar fi ştiut mai multe, n-ar mai fi 
plecat. Există aşadar posibilitatea să fi încercat fie un tip de 


tensiune suficient de slabă pentru a le putea permite să 
şontâcăie până la Steaua Vecină, fie una suficient de 
puternică pentru a-i pulveriza în spaţiu. Aşadar, putem găsi 
doar rămăşiţe sau chiar nimic, pur şi simplu. 

— Sau, am putea găsi o Colonie care a supravieţuit, replică 
Fisher bătăios. 

— E adevărat, reveni Wendel. Sau am putea noi înşine să 
încercăm tensiuni mult mai mari decât ne-am aştepta şi să 
fim distruşi, motiv pentru care n-am mai putea, desigur, 
găsi nimic. Eu nu-ţi cer să fii pregătit pentru certitudini, ci 
pentru probabilităţi. Şi ţine minte că aceia care încearcă să 
se gândească la toate astea fără cunoştinţe corecte de 
teorie a hiperspaţiului nu au şansa de a ajunge la concluzii 
rezonabile. 

Fisher căzu într-o tăcere profund şi clar deprimantă, pe 
când Wendel îl privea mâhnită. 

Tessa Wendel era de părere că Staţia Patru era un mediu 
foarte ciudat. Era ca şi cum cineva ar fi construit o mică 
Colonie, dar ar fi dotat-o numai pentru a servi drept un fel 
de combinaţie de laborator, observator şi rampă de lansare. 
Nu existau ferme, cămine, niciunul dintre lucrurile tipice 
unei Colonii oricât de mici. Nu era nici măcar echipată cu 
un sistem de rotaţie care să-i asigure un câmp pseudo- 
gravitațional corespunzător. 

De fapt, nu era decât o navă spaţială cu acromegalie. Era 
limpede că, deşi ar fi putut fi permanent ocupată, cu 
condiţia să existe un sistem de împrospătare permanentă a 
proviziilor de hrană, aer şi apă (exista un mecanism de 
reciclare, dar nu era prea eficient), nimeni nu putea 
rămâne prea mult acolo. 

Crile Fisher făcuse o remarcă sarcastică: Staţia Patru i se 
părea o staţie spaţială de modă veche, de la începuturile 
Erei Spațiale, care supravieţuise nu se ştie cum şi intrase 
inexplicabil în secolul douăzeci şi trei. 

Totuşi, într-o anumită privinţă, era unică. Prezenta o 
vedere panoramică a sistemului Pământ-Lună. De pe 


Coloniile care orbitau în jurul Pământului, cele două corpuri 
cereşti puteau fi numai arareori văzute cu adevărat 
împreună. Dar, privite de pe Staţia Patru, Pământul şi Luna 
nu erau niciodată despărțite de mai mult de cincisprezece 
grade. De vreme ce Staţia Patru îşi desfăşura mişcarea de 
revoluţie în jurul centrului de gravitație al sistemului 
respectiv (în mare măsură cam acelaşi lucru cu a orbita în 
jurul Pământului), relaţia schimbătoare a celor două - atât 
ca poziţie, cât şi în diversele faze - precum şi dimensiunile 
schimbătoare ale Lunii depindeau de poziţia ei faţă de 
Pământ (de aceeaşi parte cu Staţia sau de partea opusă). 
Toate acestea ofereau un spectacol miraculos şi fără de 
sfârşit. 

Lumina Soarelui era automat blocată de dispozitivul 
Eclartif (Wendel trebui să întrebe ca să afle că numele 
venea de la Eclipsă Artificială) astfel că priveliştea nu era 
deteriorată decât atunci când Soarele se afla aproape fie de 
Lună, fie de Pământ. 

Acum ieşea la lumină adevărata natură de locuitor al 
Coloniilor care o caracteriza pe Wendel; femeia urmărea cu 
încântare interacţiunea dintre Pământ şi Lună, mai ales 
pentru că (explica ea) îi oferea dovada clară că nu se mai 
afla pe Pământ. Îi spuse asta şi lui Fisher, care zâmbi acru 
pentru că observase privirea ei rapidă în stânga şi-n 
dreapta. 

— Văd, spuse el, că nu te deranjează să-mi spui mie aşa 
ceva, deşi sunt pământean şi s-ar putea să nu-mi placă s-o 
aud. Dar nu te teme, n-am să mai spun nimănui. 

— N-am încredere în tine în nici o privinţă, Crile. Îi zâmbi 
fericită. Atitudinea lui se schimbase considerabil de la acea 
discuţie crucială pe care o avuseseră când ajunseseră la 
Staţia Patru. Era el cam posomorât, e adevărat, dar mai 
bine aşa decât aşteptând febril ceva ce nu era cu putinţă. 

— Chiar crezi, întrebă el, că ajunşi în acest stadiu al 
jocului, îi mai deranjează că eşti locuitoarea unei Colonii? 


— Bineînţeles că îi deranjează. Nu vor uita asta niciodată. 
Sunt înguşti la minte ca şi mine, care nu sunt în stare să uit 
nici o clipă că ei sunt pământeni. 

— Dar în mod evident uiţi că şi eu sunt pământean. 

— Asta pentru că tu eşti Crile, şi nu încapi în nici o altă 
categorie decât „Crile”. Iar eu sunt Tessa. Şi cu asta, basta. 

Fisher spuse gânditor: 

— Te-a deranjat vreodată gândul, Tessa, că ai pus la punct 
zborul superluminic pentru Pământ în loc s-o faci pentru 
Colonia ta natală, Adelia? 

— Dar nu pentru Pământ am făcut-o şi n-aş fi făcut-o, în 
alte împrejurări, nici pentru Adelia. În ambele cazuri am 
făcut-o (sau aş fi făcut-o) pentru mine. Aveam o problemă 
de rezolvat şi am rezolvat-o cu succes. Acum voi intra în 
istorie ca inventatoare a zborului superluminic, şi asta 
pentru mine am făcut-o. Poate sună pompos, dar am făcut-o 
şi pentru omenire. Nu contează pe ce planetă s-a făcut 
descoperirea, ştii. O persoană sau mai multe de pe Rotor au 
descoperit hiperasistenţa, dar acum suntem şi noi în 
posesia ei şi tot astfel sunt toate Coloniile. Într-un târziu, 
toate Coloniile vor deţine tehnologia zborului cu viteze 
superluminice. Oriunde ar avea loc o nouă descoperire, un 
progres, în cele din urmă toată omenirea beneficiază de el. 

— Cu toate acestea, Pământul are mai mare nevoie acum 
de descoperirea ta decât restul Coloniilor. 

— Vrei să spui din cauza apropierii Stelei Vecine, de care 
Coloniile se pot feri cu uşurinţă plecând, dacă este nevoie, 
ceea ce Pământul nu poate face. Ei bine, voi lăsa această 
problemă conducătorilor Pământului. Eu le-am pus la 
dispoziţie unealta, iar ei pot pune la punct metodele de ao 
folosi cât mai avantajos. 

— Înţeleg că mâine plecăm, spuse Crile. 

— Da, în sfârşit. Ne vor face înregistrările holografice şi ne 
vor administra tratamentul complet. Totuşi n-avem cum să 
ştim când vor face publice înregistrările respective 
publicului larg şi Coloniilor. 


— Nu cred c-o vor face înainte de întoarcerea noastră, 
spuse Fisher. N-ar avea nici un rost să le facă publice atâta 
vreme cât nu sunt siguri că ne vom întoarce. Vor avea parte 
de o adevărată agonie a aşteptării, de vreme ce nu vor 
putea fi în contact cu noi, în nici un fel. Când primii 
astronauți au pus piciorul pe Lună, au fost în contact 
permanent cu Pământul. 

— Adevărat, replică Wendel, dar când Columb a traversat 
Atlanticul, monarhii Spaniei n-au mai ştiut nimic de elpână 
când s-a întors, şapte luni mai târziu. 

— Da, dar Pământul are acum în joc mult mai multe decât 
a avut Spania, cu şapte secole şi jumătate în urmă. Este 
mare păcat că nu avem o modalitate de comunicare 
superluminică, de vreme ce stăpânim tehnologia zborului 
cu viteze superluminice. 

— Şi eu sunt de aceeaşi părere. Şi tot astfel e şi 
Koropatsky, care mă pisează de mult să pun la punct 
tehnologia respectivă. Dar, aşa cum i-am spus şi lui, eu nu 
sunt o minunată forţă supranaturală care poate oferi oricui 
ceea ce îi este necesar. Una este să împingi o masă prin 
hiperspaţiu şi cu totul altceva să împingi nu ştiu ce fel de 
radiaţie prin hiperspaţiu. Chiar şi în spaţiul obişnuit acestea 
au regimuri diferite, astfel că Maxwell nu a reuşit să-şi pună 
la punct ecuaţiile electromagnetice decât abia la două 
secole după ce Newton a scris ecuaţia gravitaţională. Ei 
bine, şi în hiperspaţiu masa şi radiaţia se supun unor legi 
diferite, iar legile radiaţiei ne depăşesc încă puterea de 
înţelegere. Cândva îi vom da de capăt şi comunicaţiei cu 
viteze superluminice, dar deocamdată n-am reuşit. 

— E păcat, repetă Crile gânditor. E posibil ca fără un 
sistem de comunicare, zborul cu viteze superluminice să 
nici nu fie practic. 

— De ce nu? 

— Pentru că e ca şi cum cordonul ombilical ar fi tăiat. 
Coloniile ar putea trăi departe de Pământ, de restul 
omenirii, ar putea supravieţui izolate timp îndelungat? 


Wendel se încruntă. 

— Ce-i cu această nouă direcţie filosofică pe care ai 
apucat-o? 

— Mă gândeam şi eu. Fiind locuitoare a unei Colonii şi 
obişnuită cu asta, Tessa, s-ar putea să nu-ţi dai seama că 
traiul într-o Colonie nu este deloc firesc pentru oameni. 

— Ce vorbeşti? Mie nu mi s-a părut niciodată nefiresc. 

— Asta pentru că n-ai trăit într-o Colonie izolată. Ai trăit 
într-un sistem de Colonii organizate în jurul unei planete 
mari, cu miliarde de oameni pe ea. Dar rotorienii, o dată 
ajunşi la Steaua Vecină, n-au găsit oare că viaţa într-o 
Colonie izolată nu e satisfăcătoare? În acest caz, desigur că 
ar dori să se întoarcă în vecinătatea Pământului, dar, cu 
toate astea, n-au făcut-o. Ar putea asta să se datoreze 
faptului că au găsit o planetă locuibilă acolo? 

— O planetă locuibilă orbitând în jurul unei pitice roşii? 
Foarte puţin probabil. 

— Natura are totuşi felul ei de a ne surprinde şi de a ne da 
peste cap presupusele noastre certitudini. Să considerăm 
deci că acolo există o planetă locuibilă. N-ar trebui aceasta 
studiată cu grijă? 

Wendel răspunse: 

— Aha, încep să înţeleg unde vrei să ajungi. Crezi că nava 
ar putea ajunge la Steaua Vecină şi ar putea descoperi nu 
ştiu ce fel de planetă acolo. Atunci am nota-o, am decide de 
la distanţă că este nelocuită şi ne-am vedea mai departe de 
explorarea noastră. Dar tu vrei să asolizăm şi să efectuăm o 
căutare mult mai amănunţită, astfel încât să putem măcar 
încerca să-ţi găsim fiica. Dar dacă detectorul nostru 
neuronic nu găseşte nici un semn de inteligenţă nicăieri în 
sistemul acesta planetar ipotetic al Stelei Vecine? Trebuie 
totuşi să cercetăm planetă cu planetă? 

Fisher ezită. 

— Da. Dacă par locuibile, trebuie să le studiem, mie aşa mi 
se pare. Ar trebui să ştim tot ce se poate despre orice astfel 
de planetă. Am putea fi puşi în situaţia de a începe în 


curând evacuarea Pământului şi trebuie să ştim unde să ne 
ducem oamenii. Tu poţi scăpa foarte uşor aşa ceva din 
vedere, de vreme ce Coloniile o pot pur şi simplu lua din loc, 
fără a fi nevoite să evac... 

— Crile! Nu începe să mă tratezi de parcă aş fi un 
duşman! Nu începe brusc, acum, să te gândeşti la mine 
exclusiv ca la un locuitor al unei Colonii. Eu sunt Tessa. 
Dacă există într-adevăr o planetă, o vom investiga cât de 
mult ne va sta în puteri, îţi promit. Dar dacă această planetă 
există şi este ocupată de rotorieni, atunci... Tu ai petrecut 
câţiva ani pe Rotor, Crile. Îl cunoşti desigur - trebuie să-l 
cunoşti - pe Janus Pitt. 

— Am auzit de el. Nu l-am cunoscut personal niciodată dar 
so... fosta mea soţie lucra cu el. Dacă ar fi să mă iau după ce 
spunea ea, este un om foarte capabil, foarte inteligent şi 
foarte autoritar. 

— Foarte autoritar. În alte Colonii i se dusese vestea. Şi, în 
general, nimeni nu-l prea agrea. Dacă a fost planul lui să 
găsească pentru Rotor un loc ascuns de restul omenirii, 
atunci cea mai bună soluţie a fost plecarea spre Steaua 
Vecină, de vreme ce era atât de aproape şi, de vreme ce, la 
momentul respectiv, existenţa ei nu era cunoscută de 
nimeni în afară de Rotor. lar dacă, dintr-un motiv sau altul, 
şi-a dorit un sistem întreg numai pentru el, s-ar fi temut, 
fiind Janus Pitt, de posibilitatea de a fi urmărit şi de a-i fi 
distrus monopolul. Dacă a avut norocul să găsească o 
planetă utilă, pe care Rotor s-o poată folosi, ar fi încă şi mai 
deranjat de intruziunea noastră. 

— Unde vrei să ajungi? fu rândul lui Fisher să întrebe, cu o 
expresie tulburată, de parcă ar fi bănuit răspunsul. 

— Păi, mâine plecăm şi într-un timp destul de scurt ne vom 
găsi în preajma Stelei Vecine. Şi dacă acolo există într- 
adevăr o planetă, aşa cum pari tu să crezi că ar fi posibil, şi 
dacă descoperim că este ocupată de rotorieni, totul nu se va 
putea rezuma la o simplă coborâre pe planetă şi la a spune: 
„Bună! V-am făcut o surpriză!” Mă tem că de îndată ce ne 


vor observa, ne vor răspunde la salut în stilul lui Janus Pitt 
şi ne vor pulveriza în uitare, ştergându-ne de pe faţa... 
Universului. 

29. INAMICUL. 

Ranay D'Aubisson - ca şi toţi ceilalţi locuitori ai Domului de 
pe Erythro aflaţi în perioada de rezidenţă pe planetă - 
vizita periodic Colonia Rotor. Era un lucru necesar: senzaţia 
de „acasă”, reîntoarcerea la rădăcini, împrospătarea 
forţelor. 

Totuşi, de data aceasta, D'Aubisson „urcase” (aceasta era 
expresia folosită în mod obişnuit pentru a descrie trecerea 
de pe Erythro pe Rotor) ceva mai devreme decât prevedea 
programul ei. De fapt, fusese convocată de Guvernatorul 
Pitt. 

Stătea în biroul lui Janus Pitt, observând cu ochii ei 
exersaţi micile semne ale înaintării în vârstă care se 
acumulaseră pe chipul bărbatului de când îl văzuse ea 
ultima oară, cu mai mulţi ani în urmă. Desigur, în cursul 
activităţilor ei obişnuite, nu avea ocazia de a-l vedea prea 
des. 

Dar, în ciuda înaintării lui în vârstă, vocea îi era la fel de 
puternică, privirea la fel de pătrunzătoare ca întotdeauna şi 
femeia nu remarcă nici un declin în ceea ce priveşte tăria 
de caracter. 

— Am primit raportul dumneavoastră cu privire la 
incidentul din afara Domului, spuse Pitt, şi apreciez 
prudenţa cu care aţi abordat un posibil diagnostic al 
situaţiei. Dar acum, neoficial şi strict confidenţial, ce i s-a 
întâmplat exact lui Genarr? Această încăpere este izolată 
printr-un ecran de protecţie, aşa că puteţi vorbi deschis. 

D'Aubisson replică pe un ton sec: 

— Mă tem că raportul meu, precaut cum spuneţi că este, 
se întâmplă să fie adevărat şi complet. Nu ştim cu precizie 
ce s-a întâmplat cu domnul Comandant Genarr. Scanarea 
cerebrală a prezentat urmele unor schimbări, dar acestea 
erau extrem de mici şi nu corespundeau niciunui fenomen 


înregistrat de noi în trecut. Şi s-au dovedit a fi reversibile 
de vreme ce, într-adevăr, au dispărut în scurt timp, situaţia 
revenind la normal. 

— Dar ceva i s-a întâmplat totuşi? 

— Da, dar acesta este miezul problemei. Nu putem 
caracteriza ceea ce i s-a întâmplat cu mai mult de un 
cuvânt: „ceva”. 

— Vreo formă a maladiei, poate? 

— Niciunul dintre simptomele detectate în trecut n-a fost 
descoperit în acest caz. 

— Dar în zilele de început ale maladiei, scanarea cerebrală 
era încă destul de primitivă. În trecut, n-aţi fi detectat nici 
măcar simptomele pe care le-aţi detectat acum, aşa că ar 
putea fi totuşi vorba de o formă uşoară a maladiei, nu? 

— Am putea spune, dar n-am putea aduce dovezi clare în 
sprijinul acestei ipoteze şi, în tot cazul, acum, Genarr este 
complet restabilit. 

— Pare normal, presupun, dar nu avem cum să ştim dacă 
nu cumva va avea loc o revenire a bolii. 

— Dar nici nu avem vreun motiv să credem că se va 
întâmpla aşa ceva. 

Pe chipul Guvernatorului trecu o umbră rapidă de 
nerăbdare şi nervozitate. 


— Vă jucaţi cu mine, doamnă doctor D'Aubisson. Ştiţi 
foarte bine că poziţia lui Genarr este de o importanţă 
considerabilă. Situaţia în Dom este permanent precară, de 
vreme ce nu ştim când şi dacă maladia va izbucni din nou. 
Valoarea lui Genarr consta în faptul că părea a fi imun la 
boală, dar acum nu mai putem să-l considerăm astfel. Ceva 
s-a întâmplat şi ar trebui să fim pregătiţi pentru a-l înlocui. 

— Aceasta este o decizie pe care numai dumneavoastră o 
puteţi lua, domnule Guvernator. Dar eu nu sugerez 
înlocuirea sa din motive medicale. 

— Dar îl veţi avea sub observaţie atentă şi permanentă şi 
veţi păstra în minte şi eventualitatea unei astfel de 
necesităţi, sper. 

— Consider asta ca făcând parte din îndatoririle mele 
medicale. 

— Bun. Mai ales pentru că, dacă o astfel de înlocuire va 
deveni necesară, eu m-am gândit la dumneavoastră. 

— La mine? Un mic fulger de emoție şi surpriză îi traversă 
chipul, înainte de a şi-l putea reprima. 

— Da, sigur, de ce nu? Este foarte bine cunoscut faptul că 
proiectul colonizării planetei Erythro nu m-a entuziasmat 
niciodată. Am considerat întotdeauna că este strict necesar 
să ne păstrăm mobilitatea şi să nu ne mai lăsăm atraşi în 
capcana de a ne simţi înrobiţi de o planetă mare. Cu toate 
acestea, ar fi înţelept să colonizăm planeta neconsiderând-o 
în primul rând un loc destinat locuirii, cât mai ales un uriaş 
rezervor de resurse, cam aşa cum era considerată Luna în 
Sistemul Solar. Dar nu putem face asta cu ameninţarea 
maladiei plutind deasupra capetelor noastre, nu? 

— Nu, într-adevăr nu putem, domnule Guvernator. 

— Aşa că, pentru început, sarcina noastră este să rezolvăm 
această problemă. Până acum n-am reuşit. Maladia a 
încetat, iar noi am acceptat acest fapt, dar recentul incident 
ne demonstrează că pericolul nu a dispărut cu totul. 
Indiferent dacă Genarr a fost sau nu atins de maladie, ceva 
i s-a întâmplat, iar eu doresc ca acum problema să devină 


prioritatea numărul unu. Dumneavoastră aţi fi cea mai 
potrivită persoană care să conducă un astfel de proiect. 

— M-aş simţi onorată de o astfel de responsabilitate. Ar 
însemna să fac ceea ce oricum încerc să fac, numai că m-aş 
bucura de o mai mare autoritate. Totuşi, ezit să cred că 
pentru asta ar trebui să fiu Comandantul Domului de pe 
Erythro. 

— Aşa cum aţi spus, asta este o decizie pe care numai eu o 
pot lua. Dar înţeleg că n-aţi refuza postul, dacă v-ar fi 
oferit? 

— Nu, domnule Guvernator, aş fi foarte onorată. 

— Da, sunt convins, replică Pitt sec. Şi cu fata ce s-a 
întâmplat? 

Pentru o clipă, D'Aubisson păru zăpăcită de brusca 
schimbare a subiectului. Fu cât pe-aci să se bâlbâie când 
repetă: 

— Fata? 

— Da, fata care a fost în afara Domului cu Genarr, cea care 
şi-a dat jos costumul de protecţie. 

— Marlene Fisher? 

— Da, aşa o cheamă. Ce s-a întâmplat cu ea? 

D'Aubisson ezită. 

— Nu s-a întâmplat nimic cu fata, domnule Guvernator. 

— Aşa am văzut că scrie şi în raport. Dar acum vă întreb 
eu pe dumneavoastră. Nimic? 

— Nimic ce ar putea fi detectat prin intermediul unei 
scanări cerebrale sau altminteri. 

— Vreţi să spuneţi că, în timp ce Genarr, purtând costum 
de protecţie, a fost atât de afectat încât şi-a pierdut 
cunoştinţa, această fată, această Marlene Fisher, fără 
costum fiind, n-a păţit nimic? 

D'Aubisson ridică din umeri. 

— Absolut nimic, din câte ne putem noi da seama. 

— Şi nu consideraţi că este ciudat? 

— Ea însăşi este o tânără ciudată. Rezultatul scanării ei 
cerebrale... 


— Ştiu despre scanarea ei cerebrală. Mai ştiu şi că are 
unele capacităţi ciudate. Aţi observat asta? 

— Oh, da, într-adevăr am observat. 

— Şi cum vi se par aceste capacităţi? Sunt telepatice, 
credeţi? 

— Nu, domnule Guvernator, asta este imposibil. Conceptul 
de telepatie este o simplă fantezie. De fapt, chiar aş vrea să 
fie vorba de o capacitate de a citi gândurile, pentru că asta 
ar fi, de fapt, mai puţin periculos. Gândurile pot fi 
controlate. 

— Dar ce e mai periculos în legătură cu fata asta? 

— Se pare că este capabilă să citească limbajul gesturilor, 
iar acest lucru nu este controlabil. Fiecare mişcare îi spune 
ceva. 

— Spuse aceste cuvinte cu un aer de amărăciune care nu-i 
scăpă lui Pitt. 

— Ati avut cumva o experienţă personală în privinţa asta? 
întrebă el. 

— Sigur. 

— D'Aubisson avea o expresie mohorâtă. 

— Este imposibil să te afli în preajma tinerei respective 
fără a avea ocazia să te trezeşti într-o situaţie jenantă, 
cauzată de obiceiul ei de a studia comportamentul tuturor. 

— Da, dar ce s-a întâmplat? 

— Nimic de o importanţă copleşitoare, dar suficient de 
agasant. 

— D'Aubisson roşi şi, pentru moment, buzele i se strânseră 
de parcă s-ar fi gândit să sfideze interogatoriul la care o 
supunea interlocutorul. Dar momentul trecu. Răspunse, 
aproape în şoaptă: 

— După ce l-am examinat pe Comandantul Domului, 
domnul Genarr, Marlene m-a întrebat cum se simte. l-am 
spus că nu fusese serios afectat şi că aveam toate 
speranţele că-şi va reveni complet. Ea mi-a replicat: „De ce 
vă dezamăgeşte asta?” Eu am fost complet uluită şi luată 
prin surprindere şi i-am răspuns: „Nu sunt dezamăgită. 


Sunt bucuroasă.” Dar ea a insistat: „Dar sunteţi 
dezamăgită. Este foarte clar. lar acum sunteţi pe punctul de 
a vă pierde răbdarea.” Eram pentru prima dată confruntată 
direct cu aşa ceva, deşi mai auzisem despre asta de la alţii, 
şi nu am găsit altceva mai bun de făcut decât s-o provoc: 
„De ce să-mi fi pierdut răbdarea?” S-a uitat la mine solemn, 
cu ochii ei mari, întunecaţi, neliniştitori. Apoi a spus: „Pare 
să fie în legătură cu unchiul Siever...” 

Pitt o întrerupse: 

— Unchiul Siever? Există vreo relaţie de rudenie între ei? 

— Nu, nu este decât un apelativ afectuos. Marlene a 
continuat: „Pare să fie în legătură cu unchiul Siever şi mă 
întreb dacă nu cumva vă doriţi să-i luaţi locul la conducerea 
Domului.” Iar la asta n-am mai fost în stare decât să-i întorc 
spatele şi să plec de-acolo. 

Pitt întrebă: 

— Cum v-aţi simţit când v-a spus asta? 

— Am fost furioasă. Natural. 

— Pentru că v-a jignit? Sau pentru că avea dreptate? 

— Ei bine, într-un fel... 

— Nu. Nu vă eschivaţi, doamnă doctor. Se înşela sau avea 
dreptate? Eraţi destul de dezamăgită de revenirea lui 
Genarr pentru ca fata să observe, sau toată povestea a fost 
doar rodul imaginaţiei ei prea bogate? 

Vorbele părură să iasă din gura lui D'Aubisson parcă 
împotriva voinţei ei: 

— Fata a sesizat ceva care se afla într-adevăr acolo. 

— Îl privi pe Pitt cu trufie, sfidător. 

— Nu sunt decât o fiinţă omenească şi am şi eu impulsurile 
mele. Chiar dumneavoastră înşivă aţi spus adineauri că s-ar 
putea să mi se ofere postul, ceea ce ar părea să însemne că 
mă consideraţi calificată pentru el. 

— Sunt sigur că încă vă mai simţiţi jignită, în mod abstract 
dacă nu concret, spuse Pitt fără urmă de umor. Acum 
gândiţi-vă: această tânără ciudată, stranie, după cum arată 
atât comportamentul, cât şi rezultatul scanării ei cerebrale, 


nici măcar nu pare afectată de maladia erythrotică. Mi se 
pare evident că trebuie să existe o legătură între tiparul ei 
neuronal şi rezistenţa la maladie. N-ar putea fi un 
instrument folositor pentru studiul maladiei? 

— Nu pot spune. Presupun că este posibil. 

— N-ar trebui să încercăm? 

— Poate că da, dar cum? 

Pitt spuse calm: 

— Lăsaţi-o să se expună cât mai mult cu putinţă influenţei 
planetei Erythro. 

D'Aubisson răspunse, gânditoare: 

— Întâmplarea face că tocmai asta îşi doreşte şi ea să facă, 
iar domnul Comandant Genarr pare dispus s-o lase. 

— Bun. Atunci dumneavoastră vă veţi ocupa de partea 
medicală a problemei. 

— Înţeleg. Dar dacă tânăra contractează maladia? 

— Trebuie să avem permanent în vedere că soluţia 
problemei este mult mai importantă decât bunăstarea unui 
singur individ. Avem de câştigat o lume, iar pentru aceasta 
am putea fi nevoiţi să plătim un preţ foarte trist, dar 
necesar. 

— Dar dacă Marlene este distrusă şi asta tot nu ne va fi 
ajutat să înţelegem şi să contracarăm maladia? 

Pitt rosti inflexibil: 

— Trebuie să înfruntăm acest risc. La urma urmei, este 
posibil şi ca fata să rămână neatinsă, iar această imunitate a 
ei, atent studiată, să ne creeze posibilitatea de a face un 
uriaş progres în înţelegerea fenomenului maladiei. În acest 
caz, am câştiga fără nici o pierdere. 

Abia mai târziu, după ce D'Aubisson se retrăsese în 
apartamentul ei rotorian, hotărârea de fier a lui Pitt îi 
permise acestuia să se gândească la el însuşi ca la inamicul 
declarat al Marlenei Fisher. Adevărata victorie ar fi ca 
planeta aceea monstruoasă s-o distrugă pe Marlene, fără ca 
misterul maladiei să poată fi dezlegat. S-ar fi descotorosit 
dintr-o singură lovitură şi de o tânără incomodă, care 


altminteri ar putea, într-o bună zi, să dea naştere unei 
progenituri cu aceleaşi caracteristici neobişnuite, şi de o 
planetă incomodă, care altminteri ar putea, într-o bună zi, 
să dea naştere unei populaţii la fel de indezirabile, de 
dependente şi de imobile cum fusese cea a Pământului. 

Cei trei stăteau împreună în Domul de pe Erythro: Siever 
Genarr atent, Eugenia Insigna adânc îngrijorată, iar 
Marlene Fisher în mod evident nerăbdătoare. 

Insigna spuse: 

— "Ţine minte, Marlene, să nu te uiţi fix la Nemesis. Ştiu că 
ai fost avertizată în legătură cu radiaţia infraroşie şi este, 
de asemenea, adevărat că Nemesis are o strălucire 
molcomă. Dar la intervale repetate, deşi rare, pe suprafaţa 
ei are loc o explozie însoţită de o izbucnire de lumină albă. 
Nu durează decât un minut sau două, dar este suficient 
pentru a-ţi şoca retina şi nu poţi prevedea când se va 
întâmpla. 

— Astronomii pot prevedea când au loc aceste explozii? 
întrebă Genarr. 

— Până acum, nu. Este unul dintre multele aspecte haotice 
ale naturii. Nu am dat încă de capătul legilor care 
guvernează turbulenţa stelară şi există chiar printre noi 
unii care cred că aceste legi nici nu vor putea fi lămurite 
complet vreodată. Sunt pur şi simplu prea complexe. 

— Interesant, spuse Genarr. 

— Nu că n-am fi recunoscători pentru aceste explozii. Trei 
la sută din energia care ajunge pe Erythro de la Nemesis 
este datorată lor. 

— Nu pare a fi prea mult. 

— Cu toate acestea, este. Fără exploziile respective, 
Erythro ar fi o lume îngheţată pe care ar fi mult mai greu 
de trăit. Exploziile provoacă oarecare probleme Coloniei 
Rotor, care este nevoită să-şi adapteze foarte rapid nivelul 
luminii de zi când ele au loc şi, mai mult decât atât, să-şi 
consolideze câmpul de absorbţie de particule. 


Marlene se uita de la unul la altul în timp ce vorbeau, până 
când, în cele din urmă, izbucni, cu o mică undă de 
exasperare în glas: 

— Cât aveţi de gând s-o mai ţineţi aşa? O faceţi doar ca să 
mă ţineţi pe mine aici. Îmi pot da seama cu uşurinţă de asta. 

Insigna întrebă repede: 

— Şi unde o să te duci, când vei fi afară? 

— Pe-aici, prin preajmă. Până la râul acela, sau pârâu, sau 
ce-o fi el. 

— De ce? 

— Pentru că este interesant. Apă curgătoare în aer liber, şi 
nu-i poţi vedea capetele, şi ştii că nu este pompată înapoi de 
unde a venit. 

— Dar este, spuse Insigna, de către căldura stelei 
Nemesis. 

— Asta nu contează. Eu vreau să spun că nu oamenii o fac. 
Şi apoi, eu vreau doar să stau acolo, să mă uit la râu. 

— Să nu bei din el, zise Eugenia Insigna cu severitate. 

— Nici nu am intenţia. Pot rezista o oră fără să beau ceva. 
Dacă mi se face foame sau sete sau altceva, o să vin înapoi 
în Dom. Zău, faci atâta caz pentru nimic. 

— Cred că vrei ca totul să fie reciclat aici, în Dom, zâmbi 
Genarr. 

— Da, bineînţeles. Nu aşa ar vrea oricine? 

Zâmbetul lui Genarr se lărgi. Spuse: 

— Ştii, Eugenia, sunt aproape definitiv convins că viaţa în 
Colonii a schimbat pentru totdeauna mentalitatea umană. 
Necesitatea reciclării ne este acum profund inoculată. Pe 
Pământ, pur şi simplu aruncam o grămadă de lucruri, 
presupunând că se vor recicla de la sine, natural, şi 
bineînţeles că nu totdeauna se întâmpla astfel. 

— Genarr, spuse Insigna, eşti un visător. Poate că o fi cu 
putinţă ca oamenii să capete deprinderi bune când se află 
sub presiune, dar scoate-i de sub presiune şi obiceiurile 
rele se vor întoarce numaidecât. E mai uşor să cobori decât 
să urci. Se numeşte a doua lege a termodinamicii, iar dacă 


vom ajunge vreodată să colonizăm această planetă, 
prezicerea mea este că o vom murdări imediat de la un 
capăt la altul. 

— Ba nu, o contrazise Marlene laconic. 

Genarr întrebă, pe un ton de curiozitate întâmplătoare, 
dar politicoasă: 

— De ce nu, draga mea? 

Marlene însă, pierzându-şi răbdarea, răspunse cu 
intensitate: 

— Pentru că n-o vom face. Acum pot ieşi? 

Genarr privi la Insigna şi zise: 

— Am putea s-o lăsăm, Eugenia. N-o putem ţine aici cu 
forţa şi nici n-o putem amâna la nesfârşit. Şi apoi, dacă asta 
te consolează, Ranay D'Aubisson, care tocmai s-a întors de 
pe Rotor, a parcurs ieri toate analizele Marlenei de la 
începuturi şi până în prezent şi mi-a spus că rezultatele 
scanării cerebrale dovedesc o astfel de stabilitate, încât e 
convinsă că Marlene nu va păţi nimic ieşind pe suprafaţa 
planetei. 

Marlene, care se întorsese spre uşă, de parcă ar fi fost 
gata să păşească spre ieşirea din Dom, se răsuci din nou 
spre ei. 

— Stai, unchiule Siever, aproape că uitasem. Trebuie să fii 
prevăzător în ceea ce o priveşte pe doamna doctor 
D'Aubisson. 

— De ce? E un neurofizician excelent. 

— Nu la asta mă refer. S-a bucurat când ai avut probleme 
după ieşirea din Dom şi a fost cam dezamăgită când ţi-ai 
revenit. 

Insigna păru şocată şi întrebă automat: 

— Ce te face să spui asta? 

— O spun pentru că ştiu. 

— Dar nu înţeleg de ce ar fi adevărat. Siever, nu te înţelegi 
bine cu doamna doctor D'Aubisson? 

— Sigur că mă înţeleg bine. Chiar foarte bine. N-am avut 
niciodată nici o altercaţie. Dar dacă Marlene spune... 


— Dar Marlene nu s-ar putea înşela? 

Marlene replică imediat: 

— Nu mă înşel. 

— Sunt sigur că ai dreptate, Marlene, spuse Genarr. 

— Apoi se întoarse către Insigna: Doamna doctor 
D'Aubisson este o femeie ambițioasă. Dacă mie mi se 
întâmplă ceva, ea este succesorul meu logic. Are foarte 
multă experienţă în privinţa Domului şi, în mod sigur, este 
cea mai indicată persoană care să înfrunte maladia, dacă se 
întâmplă cumva ca aceasta să izbucnească din nou. Mai 
mult, e mai în vârstă decât mine şi s-ar putea să se 
gândească la cât timp i-a mai rămas. N-aş putea să-i fac o 
vină din nerăbdarea de a mă înlocui şi deci din faptul că 
inima i-a bătut ceva mai repede când m-a văzut bolnav. Dar 
există o foarte mare probabilitate ca ea să nu fie nici măcar 
conştientă că are aceste sentimente. 

— Ba este, spuse Marlene pe un ton rău-prevestitor. Ştie 
tot. Fii atent, unchiule Siever. 

— Bine, am să fiu. Acum eşti gata? 

— Sigur că sunt gata. 

— Atunci, hai să te conduc spre ieşire. Eugenia, vino şi tu 
cu noi şi încearcă să nu faci o mutră aşa tragică. 

Şi aşa se făcu că Marlene păşi, pentru prima dată, singură 
şi neprotejată, pe suprafaţa planetei Erythro. Era, după 
calendarul terestru, 15 ianuarie 2237 ora 9:20 p.m. După 
calendarul planetei Erythro era, pur şi simplu, dimineaţă. 

30. TRANZIŢIE. 

Crile Fisher încerca să-şi reprime tulburarea, încerca să-şi 
menţină pe chip aceeaşi expresie de calm pe care o afişau 
toţi ceilalţi. 

Nu ştia unde se afla în momentul acela Tessa Wendel. Nu 
putea fi prea departe, deoarece Superluminică era relativ 
mică, deşi împărţită astfel încât cineva dintr-un 
compartiment să poată fi în afara razei de vedere a cuiva 
dintr-altul. 


Ceilalţi trei membri ai echipajului erau doar nişte perechi 
de mâini pentru Fisher, fiecare dintre ei avea ceva de făcut 
şi asta şi făcea. Numai Fisher însuşi n-avea nimic anume de 
făcut, exceptând poate grija de a nu sta în calea celorlalţi 
(doi bărbaţi şi o femeie). 

Le arunca priviri aproape furişe. Îi cunoştea destul de 
bine, stătuseră adeseori de vorbă. Erau cu toţii tineri. Cel 
mai în vârstă era Chao-Li Wu, care avea treizeci şi opt de 
ani şi era specialist în hiperspaţiu. Apoi mai era Henry 
Jarlow, care avea treizeci şi cinci de ani, şi Merry 
Blankowitz, mezina echipei, de numai douăzeci şi şapte de 
ani şi cu ştampila încă nezvântată pe diploma de doctorat. 

Wendel, la cei cincizeci şi cinci de ani ai ei era, prin 
comparaţie, bătrână, dar ea era inventatoarea, proiectantul 
şi semizeiţă acestei călătorii. 

Fisher era... a cincea roată la căruţă. La următoarea 
aniversare, care nu era atât de îndepărtată, avea să 
împlinească vârsta de cincizeci de ani şi, cu toate acestea, 
nu avea nici o pregătire specială. Dacă s-ar fi avut în vedere 
numai competenţa şi tinereţea, el n-ar fi avut nici un drept 
să se afle pe navă. 

Dar el mai fusese pe Rotor. Asta conta. lar Wendel dorise 
să-l aibă alături, iar asta conta încă şi mai mult. Şi tot astfel 
doriseră Tanayama şi Koropatsky, ceea ce conta cel mai 
mult. 

Nava îşi vedea de drumul ei, străbătând greoi spaţiul. 
Fisher îşi dădea seama, deşi nu exista nici un indiciu fizic, 
că asta se întâmpla. O putea simţi în stomac. Îşi spuse cu 
orgoliu: „Eu am călătorit prin spaţiu mai mult decât ceilalţi 
la un loc, de mai multe ori, pe mai multe nave. Îmi pot da 
seama că această navă n-are nici un pic de supleţe, numai 
după cum o simt. Ei nu pot.” 

Superluminică era nevoită să se lipsească de supleţe. 
Sursele normale de energie, care mențineau în mişcare 
prin vid navele cosmice obişnuite, erau în cazul 
Superluminicei mult reduse şi înghesuite. Nici nu puteau fi 


altfel, pentru că majoritatea spaţiului navei era destinat 
motoarelor hiperspaţiale. 

Era ca un pinguin care se descurca stângaci şi greoi pe 
uscat, pentru că a fost făcut să se poată deplasa uşor prin 
apă. 

Wendel apăru brusc lângă el. Avea părul ciufulit şi părea 
cam transpirată. 

— Totul e în regulă, Tessa? întrebă Fisher. 

— Da. Totul este perfect. Se rezemă cu spatele de una din 
foarte convenabilele scobituri din pereţi (foarte folositoare 
având în vedere pseudo-gravitaţia slabă menţinută pe 
navă). Nici o problemă. 

— Când facem saltul în hiperspaţiu? 

— În câteva ore. Trebuie să ajungem în coordonatele 
adecvate, cu toate sursele gravitaționale potrivite, 
deformând spaţiul exact cum am calculat noi. 

— Astfel încât saltul să fie precis? 

— Exact. 

— Dacă ar fi să mă iau după ceea ce spui, aş zice că zborul 
hiperspaţial nu e prea practic. Ce se întâmplă dacă nu ştii 
unde sunt toate? Ce se întâmplă dacă te grăbeşti şi nu 
dispui de timpul necesar calculării tuturor aspectelor 
gravitaționale? 

Wendel ridică privirea spre Fisher, cu un zâmbet subit: 

— Până acum n-ai pus astfel de întrebări. De ce le pui 
acum? 

— Pentru că până acum nu am mai fost într-un zbor 
hiperspaţial. Şi de aceea, întrebările mi se par importante, 
înţelegi. 

— Mie, întrebările acestea şi nenumărate altele ca ele îmi 
cer imperios răspunsuri de ani de zile. 

— Dar răspunde-mi. 

— Cu plăcere. În primul rând, există dispozitive care 
măsoară intensitatea gravitaţională totală în orice punct al 
spaţiului, indiferent că tu cunoşti sau nu împrejurimile. 
Rezultatul nu este chiar atât de precis cum ar fi cel pe care 


l-ai obţine dacă ai măsura cu trudă fiecare sursă 
gravitaţională în parte şi le-ai aduna apoi, dar este destul de 
apropiat, mai ales dacă eşti în criză de timp. Şi dacă eşti 
într-o criză gravă de timp şi trebuie să apeşi pe butonul 
care declanşează saltul în hiperspaţiu - ca să folosesc o 
figură de stil - şi nu-ţi poţi permite decât să speri ca 
providenţa să te ajute şi gravitația să nu fie semnificativă, 
dacă într-o astfel de situaţie se întâmplă, în plus, să te şi 
înşeli puţin în privinţa gravitaţiei, atunci tranziţia va fi 
acompaniată de ceva echivalent cu o poticnire, ca şi cum te- 
ai împiedica la trecerea peste un prag. Dacă putem evita 
aşa ceva, cu atât mai bine, dar dacă nu reuşim, nu 
înseamnă că e neapărat fatal. Fireşte, în primul punct de 
tranziţie am vrea ca totul să decurgă cât mai lin cu putinţă, 
pentru liniştea noastră psihică, dacă nu de altceva. 

— Dar dacă te grăbeşti şi crezi că gravitația e neglijabilă, 
dar nu e? 

— Trebuie să sperăm că aşa ceva nu se va întâmpla. 

— Mi-ai spus de tensiunile care apar în timpul tranziţiei. 
Asta înseamnă că prima noastră tranziţie ar putea fi fatală, 
chiar dacă s-a calculat şi prevăzut gravitația. 

— Ar putea fi, dar probabilitatea unui accident fatal în 
cazul tranziţiei este infimă. 

— Şi chiar dacă nu este fatală, e posibil să fie neplăcută, 
nu? 

— Asta e mai greu de spus, pentru că necesită o judecată 
subiectivă. Aş vrea să înţelegi că nu este implicată aici nici 
un fel de acceleraţie. În tehnologia hiperasistenţei, nava 
trebuie să-şi amplifice viteza până la cea a luminii, uneori, 
pentru scurte intervale, chiar dincolo de această limită, 
folosindu-se de un câmp hiperspaţial cu energie redusă. 
Eficienţa este mică, vitezele sunt mari, riscurile sunt şi ele 
mari şi, la drept vorbind, nu am idee ce neplăceri pot 
apărea. În călătorii ca a noastră, cu viteze superluminice, 
tranziţia se face la viteză normală, datorită folosirii unui 
câmp hiperspaţial cu energie mare. Într-un moment am 


putea avea o viteză de o mie de kilometri pe secundă, iar în 
clipa următoare am putea să ne deplasăm cu o mie de 
milioane de kilometri pe secundă, fără nici un fel de 
acceleraţie. Şi, de vreme ce acceleraţia nu există, n-o 
simţim. 

— Dar cum e posibil să nu existe acceleraţie dacă mărim 
viteza de un milion de ori într-o clipă? 

— Pentru că tranziţia este echivalentul matematic al 
accelerației. Cu toate acestea, în vreme ce trupul tău 
reacţionează la acceleraţie, el nu reacţionează la tranziţie. 

— Dar cum îţi poţi da seama? De unde ştii? 

— Pentru că am trimis animale prin hiperspaţiu. Se află în 
hiperspaţiu numai pentru o fracțiune dintr-o microsecundă, 
dar pe noi ne preocupă tranziţia din spaţiu în hiperspaţiu şi 
invers - şi aceasta există în fiecare direcţie, chiar şi în cazul 
celui mai scurt salt prin hiperspaţiu. 

— Şi aţi trimis animalele? 

— Sigur. O dată ajunse la punctul de recepţie, nu prea au 
putut ele să povestească mare lucru despre cum a fost, dar 
erau totuşi acolo, calme şi neafectate de nimic. Era clar că 
nu li se întâmplase nimic. Am încercat cu zeci de animale de 
toate felurile. Am încercat chiar şi cu maimuțe şi toate au 
supravieţuit în condiţii perfecte, cu o singură excepţie. 

— Aha. Şi ce s-a întâmplat în cazul acelei excepţii? 

— Animalul era mort, mutilat în mod grotesc, dar asta s-a 
datorat unei greşeli de programare. Nu a fost de vină 
tranziţia, câtuşi de puţin. Aşa ceva ni se poate întâmpla şi 
nouă. Nu este probabil, dar posibilitatea există. Ar fi 
echivalent cu a încerca să păşeşti peste un prag, a te 
împiedica de el, a-ţi pierde echilibrul, a cădea şi a-ţi rupe 
gâtul. Astfel de lucruri s-au întâmplat, dar nu ne aşteptăm 
să se întâmple de fiecare dată când păşim peste un prag, 
nu? Înţelegi? 

— Cred că nu am încotro, răspunse Fisher sumbru. 
Înţeleg. 


Două ore şi douăzeci şi şapte de minute mai târziu, nava 
efectua saltul în hiperspaţiu în perfectă siguranţă, fără ca 
vreunul dintre cei de la bord să încerce vreo senzaţie 
oarecare. Astfel avu loc primul zbor hiperspaţial desfăşurat 
cu viteze mult mai mari decât viteza luminii. 

Evenimentul a avut loc în data de 15 ianuarie 2237, ora 
9:20 p.m., după calendarul terestru. 

31. NUMELE. 

Era linişte! 

Marlene se desfăta cu această linişte, mai ales pentru că o 
putea întrerupe dacă dorea. Se aplecă să culeagă o 
pietricică şi o aruncă ţintind o stâncă. Zgomotul fu destul de 
uşor, după care pietricica rămase nemişcată pe sol. 

Pentru că părăsise Domul nepurtând mai multe haine 
decât ar fi purtat pe Rotor, se simţea perfect liberă. leşind 
din Dom, mersese drept înainte, spre pârâu, fără ca măcar 
să se obosească să verifice dacă a apucat-o în direcţia 
corectă. 

Ultimele cuvinte ale mamei fuseseră o cerere scâncită: „Ile 
rog, Marlene, adu-ţi aminte că ai promis să nu te 
îndepărtezi de Dom şi să rămâi în raza noastră vizuală.” 

Marlene zâmbise scurt, dar de fapt nu-i acordase nici o 
atenţie. Era posibil să rămână în raza vizuală a Domului, 
dar era posibil să n-o facă. Nu avea câtuşi de puţin intenţia 
de a se lăsa ţinută sub papuc, indiferent câte promisiuni 
fusese obligată să facă pentru a face pace. La urma urmei, 
purta cu ea un emiţător. Putea fi localizată în orice moment. 
Ea putea folosi partea de recepţie a acestui dispozitiv 
pentru a-şi da seama de direcţia în care se afla emițătorul 
Domului. 

Dacă i se întâmpla cine ştie ce accident - dacă ar fi căzut 
sau ar fi fost rănită - cei din Dom ar fi venit s-o ia. 

Dacă ar lovi-o un meteorit, ei bine, atunci ar muri. Nimeni 
n-ar mai putea face nimic în privinţa asta, chiar dacă ea 
rămânea în raza vizuală a Domului. Dar, chiar şi gândindu- 
se la meteoriți, totul era atât de liniştit şi minunat pe 


Erythro. Pe Rotor erau totdeauna zgomote. Oriunde te-ai fi 
dus, aerul era tremurător, fremătător, şi îţi sâcâia auzul 
obosit cu unde sonore. Probabil că şi mai râu era pe 
Pământ, unde locuiau opt miliarde de oameni şi sute de 
miliarde de animale, şi unde erau furtuni şi răzvrătiri 
sălbatice ale apelor din ocean şi din cer. Odată încercase să 
asculte o înregistrare care se numea „Sunetele 
Pământului”, dar de la primele sunete se crispase, şi se 
săturase în foarte scurt timp. 

Dar aici, pe Erythro, era o linişte minunată. 

Marlene ajunse la pârâu şi privi apa care curgea pe lângă 
ea, susurând şi gângurind uşor. Culese iar de pe jos o 
pietricică de formă neregulată şi o aruncă în apă, ascultând 
plescăitul uşor pe care-l provocase. Pe Erythro sunetele nu 
lipseau complet, ci erau numai molcomite, făcând ca liniştea 
învăluitoare să pară mai prețioasă. 

Îşi apăsă o talpă în argila moale de la malul pârâului. Auzi 
o mică bufnitură şi jos apăru forma vagă a piciorului ei. Se 
aplecă, luă apă în pumni şi o aruncă în faţa ei. Solul se 
umezi şi apărură pete mai întunecate, roşu închis pe fond 
roz. Mai adăugă apă şi apoi îşi aşeză piciorul drept pe pata 
întunecată, apăsând. Când ridică piciorul, urma tălpii 
pantofului ei era imprimată adânc şi clar. 

Matca pârâului era presărată cu pietre şi fata le folosi 
pentru a traversa apa. 

Apoi continuă să meargă, înaintând viguros, legănându-şi 
braţele, trăgând adânc aer în piept. Ştia foarte bine că 
procentajul de oxigen era ceva mai scăzut aici decât pe 
Rotor. Dacă ar fi fugit, ar fi obosit repede, numai că îi lipsea 
impulsul de a o lua la fugă. Dacă ar fi fugit, şi-ar fi consumat 
mai repede lumea ei cea nouă. 

Şi voia atât de tare să nu-i scape nimic! 

Privi în urmă, la Domul care era încă vizibil pe dealul său, 
mai ales cupola de sticlă, ca un balon de săpun. Asta o irita. 
Ar fi vrut să fie atât de departe încât să nu vadă în jur decât 
orizontul, ca un cerc perfect - chiar dacă uşor neregulat - 


fără vreo altă intruziune sau vreun alt semn că mai există 
pe undeva, în afară de ea, oameni. (Să cheme oare Domul? 
S-o avertizeze pe mama sa că vrea să iasă o vreme din raza 
lor vizuală? Nu, n-ar fi făcut decât să se certe cu ea. Doar îi 
puteau primi semnalul de emisie şi astfel îşi puteau da 
seama că e încă vie, sănătoasă şi perfect capabilă de a-şi 
continua plimbarea. Dacă aveau s-o cheme ei, se hotări, 
avea să-i ignore. Ce naiba! Doar trebuiau o dată şi-o dată să 
o lase în pace!) 

Ochii începuseră să i se obişnuiască acum cu roşeaţa stelei 
Nemesis şi a solului care o înconjura din toate direcţiile. Nu 
era, pur şi simplu, o nuanţă monotonă; existau lumini şi 
umbre, tonuri violacee şi portocalii, aproape galbene pe 
alocuri. În timp, avea să devină o întreagă paletă nouă de 
culori pentru simţurile ei ascuţite, la fel de bogată ca pe 
Rotor, dar mai liniştitoare. 

Ce s-ar întâmpla dacă, într-o bună zi, oamenii aveau să se 
stabilească pe Erythro, să construiască oraşe? Ar strica 
oare toată această frumuseţe? Sau, amintindu-şi de 
Pământ, ar proceda altfel, luând această lume nouă şi 
neatinsă şi transformând-o în ceva apropiat de visele lor? 

Ale cui vise? 

Asta era problema. Oameni diferiţi urmau să aibă idei 
diferite şi urmau să apară dispute interminabile şi scopuri 
ireconciliabile, pe care aveau să şi le urmărească disperat. 
N-ar fi oare mai bine ca Erythro să rămână aşa cum era, 
nepopulată? 

Dar ar fi drept aşa ceva, când oamenii s-ar putea bucura 
de ea atât de mult? Marlene ştia prea bine că ea una n-ar fi 
vrut s-o mai părăsească niciodată. Îi plăcea nespus să se 
afle aici. Nu-şi prea putea da seama de ce, dar se simţea 
mai acasă aici decât se simţise vreodată pe Rotor. 

Să fi fost cine ştie ce îndepărtată amintire atavică a 
Pământului? Să fi existat în genele ei setea de o lume 
imensă, fără margini, un dor pe care un mic şi artificial oraş 
spaţial rotitor nu i-l putea satisface? Cum s-ar putea oare 


aşa ceva? Cu siguranţă că Pământul era mult diferit de 
Erythro din toate punctele de vedere, mai puţin în ceea ce 
priveşte dimensiunile. Iar dacă Pământul era în genele ei, n- 
ar fi fost normal ca el să existe în genele tuturor fiinţelor 
omeneşti? 

Dar trebuia să existe o explicaţie. Marlene scutură din cap, 
ca pentru a-şi limpezi gândurile, şi se răsuci în câteva 
piruete, simțindu-se în mijlocul unei imensităţi minunate. 
Era ciudat că Erythro nu i se părea pustie, stearpă. Pe 
Rotor puteai vedea câmpii de grâne, livezi şi pomi fructiferi 
şi o ceaţă uşoară, verde-chihlimbarie, precum şi structurile 
geometrice din linii şi unghiuri, specifice locuinţelor 
omeneşti. Aici, pe Erythro, nu se vedeau decât spinările 
rotunde ale dealurilor, presărate cu stânci de toate 
dimensiunile, pe care parcă le-ar fi cernut o mână gigantică 
şi nepăsătoare. Forme ciudate, tăcute, printre care se 
strecurau fire subţiri de apă curgătoare, ici şi colo, 
prelingându-se alene în jurul lor. Şi nici urmă de altfel de 
viaţă, cu excepţia miliardelor de celule minuscule care 
mențineau atmosfera plină de oxigen, datorită energiei 
oferite de lumina roşie a stelei Nemesis. 

lar Nemesis, ca orice pitică roşie, continua să-şi reverse 
fluxul de energie, de câteva sute de milioane de ani, 
canalizându-l şi având grijă ca Erythro şi minusculele sale 
procariote să se bucure de confort şi căldură în tot acest 
timp. Mult după ce Soarele Pământului avea să moară şi 
alte stele strălucitoare, născute încă şi mai târziu, aveau să 
moară şi ele, Nemesis avea să strălucească în continuare, 
neschimbată, iar Erythro avea să se învârtă în jurul lui 
Megas, iar procariotele aveau să-şi vadă de viaţa şi moartea 
lor, de asemenea, în esenţă, neschimbate. 

Cu siguranţă că fiinţele omeneşti n-aveau nici un drept să 
dea buzna pe această lume neschimbătoare şi s-o schimbe. 
Dar dacă ea urma totuşi să rămână aici, ar fi avut nevoie de 
hrană şi de companie. 


S-ar putea întoarce, din când în când, la Dom pentru 
provizii sau pentru a-şi potoli nevoia de a vedea alţi oameni, 
dar cea mai mare parte a timpului şi-ar putea-o petrece 
totuşi cu Erythro. Dar dacă alţii ar fi venit după ea, 
indiferent cât de puţini, Raiul ar fi fost inevitabil distrus, 
nu? Oare nu era deja distrus pentru că ea pătrunsese în el, 
ea singură? 

— Nu! strigă Marlene. Strigă cât putu de tare, la ideea 
subită de a încerca să vadă dacă putea face această 
atmosferă străină să vibreze şi să-i aducă sunetul până la 
urechi. 

Îşi auzi propria voce, dar pe terenul plat care o înconjura 
nu se produse nici un ecou. Strigătul ei dispăru de îndată ce 
fu rostit. 

Se răsuci din nou într-o piruetă. Acum, Domul nu mai era 
decât o umbră vagă la orizont. Aproape că putea fi ignorat, 
deşi nu cu desăvârşire. Şi-ar fi dorit să nu-l mai vadă deloc. 
Nu voia să mai aibă nimic în faţa ochilor, în afară de 
Erythro. 

Auzi zgomotul slab al vântului şi ştiu că viteza acestuia 
crescuse. Nu era destul de intens pentru a fi simţit, 
temperatura nu scăzuse, nimic nu era neplăcut. 

Doar un slab „Ah-h-h-h”. 

Marlene îl imită vesel: „Ah-h-h-h-h.” 

Privi în sus la cer, curioasă. Meteorologii prognozaseră o zi 
frumoasă şi senină. Era oare cu putinţă ca pe Erythro 
furtunile să izbucnească din senin, pe neaşteptate? Avea, 
oare, vântul să se intensifice şi să devină neplăcut? Oare 
aveau norii să acopere cerul şi ploaia să se dezlănţuie 
înainte de a ajunge ea înapoi la Dom? 

Dar astea erau presupuneri stupide, la fel de stupide ca 
aceea cu meteoriţii. Bineînţeles că şi pe Erythro ploua, dar 
acum, deasupra Marlenei nu se aflau decât câţiva norişori 
roz, subţiri, răzleţi, care se plimbau alene pe cerul 
întunecat, dar senin. Nu părea a exista nici un semn de 
furtună. 


— Ah-h-h-h-h, şopti vântul. Ah-h-h-h-h e-e-e. 

Era un sunet dublu şi Marlene se încruntă. Ce ar putea 
produce un astfel de sunet? Cu siguranţă că nu putea fi 
doar vântul. Ar fi trebuit ca acesta să treacă printr-o 
barieră şi să fluiere strecurându-se. Dar nu se zărea nimic 
de felul ăsta prin apropiere. 

— Ah-h-h-h e-e-e eh-h-h-h. 

Acum era un sunet triplu, cu accentul pe cel de-al doilea 
fragment. Marlene privi în jur, minunându-se. Nu-şi dădea 
seama de unde putea veni. Pentru a produce sunetele, ceva 
ar fi trebuit să vibreze, dar ea nu vedea şi nu simţea nimic. 
Erythro părea pustie şi tăcută. Nu putea produce nici un 
sunet. 

— Ah-h-h-h e-e-e eh-h-h-h. 

Din nou. Mai clar ca înainte. Era ca şi cum sunetul n-ar fi 
existat decât în mintea ei, iar la acest gând inima i se 
strânse şi o scutură un fior. Simţi că i se face pielea de 
găină, nici n-avu nevoie să-şi privească braţele ca să fie 
sigură. 

Dar nu era nimic în neregulă cu mintea ei. Nimic! 

Ascultă ca să-l audă din nou şi sunetul nu se lăsă prea mult 
aşteptat. De data asta şi mai tare. Şi mai clar. Brusc, părea 
să fi căpătat un aer de autoritate de parcă până acum ar fi 
făcut repetiţii şi ar fi ştiut că a progresat. 

Repetiţii? Progres? În legătură cu ce? 

Şi, fără să vrea, complet fără voia ei, fata gândi: „E 
aproape ca şi cum cineva, care nu poate pronunţa 
consoanele, încearcă să-mi rostească numele.” Şi, ca şi cum 
acesta ar fi fost un semnal, sau ca şi cum gândul ei i-ar fi 
dat un nou impuls de putere sau poate numai de 
intensificare a imaginaţiei, fata auzi: 

— Mah-h-h le-e-e neh-h-h. 

Automat, fără să-şi dea prea bine seama ce face, ridică 
mâinile şi-şi acoperi urechile. 

„Marlene”, gândi ea, mut. 

Apoi se auzi sunetul, imitând-o: „Mah-leh-neh.” 


Fata fu scuturată de încă un fior când recunoscu vocea. 
Era a lui Aurinel, Aurinel de pe Rotor, pe care nu-l mai 
văzuse din acea zi de pe Rotor, când ea îi spusese că 
Pământul avea să fie distrus. De atunci se mai gândise 
numai foarte rar la el, dar întotdeauna când o făcuse, o 
duruse. Oare de ce îi auzea ea vocea într-un loc unde el nu 
exista şi, la urma urmei, de ce auzea ea o voce într-un loc 
unde aşa ceva nu exista? 

— Marlene. 

Şi atunci se dădu bătută. Era maladia erythrotică, despre 
care fusese atât de sigură că n-ar putea-o atinge. 

Acum alerga orbeşte, orbeşte, către Dom, fără să se 
oprească pentru a-şi da seama în ce direcţie era acesta. 
Nici nu-şi dăduse seama că ţipa. 

O aduseseră înăuntru. Îi simţiseră apropierea bruscă, în 
fugă. Doi gardieni în costume E, cu căşti, ieşiseră din Dom 
de îndată ce o auziseră ţipând. 

Dar ţipătul se oprise înainte ca ei să ajungă la fată. Şi fuga 
se încetinise şi apoi, Marlene se oprise înainte să fi părut a- 
şi da seama de venirea lor. 

Când ajunseră la ea, îi privi şi îi ului întrebându-i: „S-a 
întâmplat ceva?” 

Nimeni nu-i răspunse. O mână se întinse după ea s-o 
apuce de cot, iar ea se smulse într-o parte. 

— Nu mă atingeţi, spuse. O să merg în Dom, dacă asta 
vreţi, dar pot să merg şi singură. 

Şi parcurse tăcută drumul de întoarcere alături de ei. Era 
foarte calmă. 

Eugenia Insigna, cu buzele uscate şi palide, încerca să nu 
pară tulburată. 

— Ce s-a întâmplat acolo, Marlene? 

Marlene răspunse, cu pupilele ei întunecate dilatate uşor, 
dar de nepătruns: 

— Nimic. Absolut nimic. 

— Nu spune asta. Ai luat-o la fugă şi ţipai. 


— Poate că da, dar pentru scurt timp, pentru foarte scurt 
timp. Vezi tu, acolo, afară, este linişte, atâta linişte încât, 
după un timp, mi-a fost teamă că am asurzit. Doar linişte, 
ştii. Aşa că am tropăit puţin din picioare şi am alergat 
numai ca să aud zgomotele şi am ţipat... 

— Numai ca să-ţi auzi propriul glas? întrebă Insigna, 
încruntându-se. 

— Da, mamă. 

— Şi vrei să cred asta, Marlene? Pentru că îţi spun de pe 
acum că nu te cred. Noi am auzit ţipete şi nu erau ţipete 
produse de cineva doar pentru a-şi auzi propriul glas, erau 
ţipete de groază. Ceva te-a speriat. 

— Ţi-am spus. Tăcerea. Posibilitatea de a fi surzit. 

— Marlene se întoarse către D'Aubisson. 

— Este posibil, doamnă doctor, ca, nemaiauzind ceva, orice 
sunet, dar fiind obişnuit să-l auzi tot timpul, urechilor tale 
să li se năzare că-l aud şi când nu există, doar pentru a se 
simţi utile? 

D'Aubisson îşi impuse un zâmbet subţire. 

— E un fel foarte colorat de a o spune, dar e adevărat că 
privarea simţurilor poate duce la halucinaţii. 

— Presupun că asta m-a deranjat. Dar, după ce mi-am 
auzit propriul glas şi proprii paşi, m-am liniştit. Întrebaţi-i 
pe cei doi gardieni care au venit să mă ia. Eram perfect 
calmă când au ajuns la mine şi i-am urmat în Dom fără să 
mă opun. Întreabă-i, unchiule Siever. 

Genarr aprobă din cap. 

— Mi-au povestit asta. Şi, în afară de asta, şi noi am văzut 
ce s-a întâmplat când v-aţi întâlnit. Bine, atunci. Asta e. 

— Nu, nu asta e, interveni Insigna cu chipul încă palid de 
teamă, sau de mânie, sau de amândouă. Nu mai are voie să 
iasă afară din Dom. Experimentul a luat sfârşit. 

— Nu, mamă, strigă Marlene revoltată. 

D'Aubisson ridică glasul, de parcă ar fi vrut să pună capăt 
unei posibile ciocniri de ambiţii între mamă şi fiică. Spuse: 


— Experimentul nu a luat sfârşit, doamnă doctor Insigna. 
Dacă mai iese afară din Dom sau nu, este, deocamdată, 
irelevant. Acum trebuie să facem faţă consecinţelor a ceea 
ce s-a întâmplat. 

— Ce vreţi să spuneţi? ceru Insigna să ştie. 

— Vreau să spun că e foarte frumos să vorbim despre cum 
îşi imaginează omul că aude voci pentru că auzul nu-i este 
obişnuit cu liniştea, dar cu siguranţă că un alt motiv posibil 
pentru a-ţi imagina că auzi voci este începutul unei anumite 
instabilităţi psihice. 

Insigna păru şocată. Marlene spuse tare: 

— Vă referiţi la maladia erythrotică? 

— Nu mă refer numai la ea în mod special, Marlene, 
răspunse D'Aubisson. Nu avem dovezi; este numai o 
posibilitate. Aşa că avem nevoie de o nouă scanare 
cerebrală. Este pentru binele tău. 

— Nu, spuse Marlene. 

— Nu spune asta, i-o întoarse D'Aubisson. Este obligatorie. 
Nu avem încotro. Este ceva imperios necesar. 

Marlene o privi pe D'Aubisson, cu ochii ei întunecaţi şi 
pătrunzători. 

— Speraţi să fiu bolnavă, să fi contractat maladia. 
Dumneavoastră chiar vreţi să fiu bolnavă, spuse Marlene. 

D'Aubisson deveni ţeapănă, iar vocea îi răsună neplăcut: 

— E ridicol. Cum îndrăzneşti să spui aşa ceva? 

Dar acum Genarr o studia atent cu privirea pe D'Aubisson. 

— Ranay, spuse el, am mai discutat despre acest aspect 
caracteristic Marlenei, iar dacă ea spune că tu vrei ca ea să 
fi contractat maladia, atunci înseamnă că te-ai trădat într- 
un fel sau altul. Asta, bineînţeles, dacă Marlene e serioasă şi 
n-o spune numai de teamă sau de furie. 

— Sunt serioasă, spuse Marlene. Adineauri dădea pe 
dinafară de nerăbdare, speranţă şi bucurie. 

— Ei bine, Ranay, spuse Genarr ceva mai rece. Aşa este? 

— Înţeleg ce vrea să spună fata, răspunse D'Aubisson, 
încruntându-se. N-am mai studiat un caz de maladie 


avansată de ani de zile. Şi în zilele când o făceam, când 
Domul abia fusese ridicat şi era primitiv, nu aveam aproape 
nici un instrument adecvat de studiu şi investigaţie. Din 
punct de vedere profesional, aşadar, aş considera drept 
foarte binevenită o şansă de a studia maladia cu noile 
tehnologii şi instrumente, pentru a găsi, poate, adevărata 
cauză a bolii, adevăratul ei tratament şi adevăratele măsuri 
profilactice. Este un motiv de nerăbdare şi speranţă, într- 
adevăr. Este însă vorba de nerăbdare şi speranţă 
profesională pe care această tânără domnişoară, neputând 
citi gândurile şi lipsită de experienţă într-o astfel de 
privinţă, le interpretează drept simplă bucurie. Nu este 
simplă deloc. 

— N-o fi simplă, reveni Marlene, dar este răuvoitoare. Şi în 
această privinţă nu mă înşel. 

— Ba da, te înşeli. Scanarea cerebrală trebuie să aibă loc 
şi va avea. 

— Ba nu va avea loc! spuse Marlene răspicat, aproape 
strigând. Va trebui să mă obligaţi sau să mă sedaţi şi atunci 
rezultatul nu va mai fi relevant. 

Insigna interveni şi spuse cu voce tremurândă: 

— Nu vreau să se facă nimic împotriva voinţei ei. 

— Asta este ceva care depăşeşte ce vrea sau nu vrea ea..., 
începu D'Aubisson şi apoi se clătină, făcând câţiva paşi în 
spate, cu mâna pe stomac. 

Genarr întrebă automat: 

— Ce s-a întâmplat? 

Apoi, fără a mai aştepta un răspuns, lăsând-o pe Insigna s- 
o ajute pe D'Aubisson să ajungă la cea mai apropiată 
canapea şi s-o convingă să se întindă puţin, se întoarse 
către Marlene şi spuse repede: 

— Marlene, fii de acord cu scanarea. 

— Nu vreau. O să spună că sunt bolnavă. 

— N-o va face. Îţi garantez. În afară de cazul în care eşti, 
într-adevăr, bolnavă. 

— Nu sunt. 


— Sunt sigur că nu eşti, iar scanarea cerebrală va dovedi 
asta. Ai încredere în mine, Marlene. Te rog. 

Marlene se uită de la Genarr la D'Aubisson şi înapoi. 

— Şi voi mai putea ieşi din Dom pe Erythro? 

— Sigur. Cât de des doreşti. Dacă eşti normală, şi tu eşti 
sigură că eşti, nu? 

— Da, mai sigură ca oricând. 

— Atunci scanarea cerebrală nu va face decât s-o 
dovedească. 

— Da, dar ea va spune că nu mai pot ieşi afară din Dom. 

— Mama ta? 

— Şi doctoriţa. 

— Nu, nu vor îndrăzni să te oprească. Acum hai, spune că 
accepţi scanarea. 

— Bine, s-o facă. 

Ranay D'Aubisson se ridică anevoie în picioare. 

D'Aubisson studia cu atenţie analiza computerizată a 
scanării cerebrale, iar Siever Genarr o urmărea. 

— Un rezultat neobişnuit, murmură D'Aubisson. 

— Dar asta am ştiut de la bun început, spuse Genarr. Este 
o tânără neobişnuită. Ceea ce ne interesează este dacă 
există vreo schimbare. 

— Niciuna, spuse D'Aubisson. 

— Pari dezamăgită. 

— Nu începeţi iarăşi, domnule Comandant. Fireşte că 
există o anumită doză de dezamăgire profesională. Mi-ar 
plăcea să pot studia un caz de maladie. 

— Cum te simţi? 

— Tocmai v-am spus. 

— Vreau să zic din punct de vedere fizic. Ai avut o cădere 
ciudată. 

— Nu a fost o cădere. A fost tensiune nervoasă. Nu mi se 
întâmplă prea des să fiu acuzată că-mi doresc ca un om să 
fie grav bolnav şi, pe deasupra, acuzaţia să pară a fi crezută 
de ceilalţi. 

— Ce s-a întâmplat, de fapt? O indigestie? 


— Posibil. Dureri abdominale, în tot cazul. Şi ameţeală. 

— 'Ţi se întâmplă des aşa ceva, Ranay? 

— Nu, fireşte, replică ea sever. Şi nici nu mi se întâmplă 
des să fiu acuzată de comportament lipsit de etică 
profesională. 

— E numai o tânără domnişoară temperamentală. De ce ai 
luat-o în serios? 

— Vă deranjează dacă schimbăm subiectul? Nu prezintă 
nici un semn de modificare a scanării cerebrale. Dacă până 
acum a fost normală, atunci este normală în continuare. 

— În acest caz, opinia ta profesională este că fata poate 
continua explorarea planetei Erythro, în exteriorul 
Domului? 

— De vreme ce se pare că nu a fost afectată, n-aş avea nici 
un temei să-i interzic ieşirea din Dom. 

— Eşti dispusă să mergi mai departe de atât şi s-o trimiţi 
chiar tu afară? 

Atitudinea lui D'Aubisson deveni ostilă. 

— Ştiţi că am avut o întrevedere cu domnul Guvernator 
Pitt. 

Nu suna deloc a întrebare. 

— Da, ştiu, răspunse Genarr calm. 

— M-a rugat să conduc un proiect nou al cărui scop este 
studierea maladiei erythrotice şi vor exista fonduri 
generoase pentru sprijinirea acestui studiu. 

— Cred că este o idee foarte bună şi că dumneata eşti cea 
mai potrivită persoană care putea fi aleasă pentru 
conducerea proiectului. 

— Mulţumesc. Cu toate acestea, domnul Guvernator nu m- 
a numit comandant în locul dumneavoastră. Aşadar, 
depinde numai de dumneavoastră, domnule Comandant, să 
decideţi dacă i se poate permite Marlenei Fisher să mai iasă 
din Dom. Eu mă voi rezuma la câte o scanare cerebrală în 
cazul în care apar semne de anormalitate. 

— Intenţionez să-i dau Marlenei permisiunea de a explora 
planeta Erythro în mod liber, de câte ori doreşte. Am 


acordul dumitale în această privinţă? 

— De vreme ce v-am adus la cunoştinţă opinia mea 
medicală conform căreia fata nu este bolnavă de maladia 
erythrotică, eu nu voi încerca să mă opun, dar ordinul 
respectiv va trebui să vă aparţină în exclusivitate. lar dacă 
apare nevoia unui document scris, va trebui să-l semnaţi 
dumneavoastră. 

— Dar dumneata nu vei încerca să mă opreşti. 

— Nu am nici un motiv. 

Cina luase sfârşit şi o muzică plăcută se auzea în surdină. 
Siever Genarr, care până acum avusese grijă să 
sporovăiască despre tot felul de lucruri, verzi şi uscate, 
pentru a o ajuta pe Eugenia Insigna, crispată şi încordată, 
să se relaxeze, spuse în cele din urmă: 

— Vorbele sunt ale lui Ranay D'Aubisson, dar puterea din 
spatele lor este a lui Janus Pitt. 

Tulburarea Eugeniei Insigna crescu: 

— Chiar crezi asta? 

— Da, cred, şi tu ar trebui să crezi la rândul tău. Cred că-l 
cunoşti pe Janus mai bine decât mine. E grav şi e păcat. 
Ranay este un medic competent, are o minte pătrunzătoare 
şi este un om bun, dar este ambițioasă - cum suntem de 
altfel cu toţii, într-un fel sau altul - şi de aceea poate fi 
coruptă. Îşi doreşte foarte mult să intre în istorie ca medicul 
care a învins maladia erythrotică. 

— Şi ar fi gata să rişte viaţa Marlenei pentru asta? 

— Nu gata în sensul că îşi doreşte asta, sau că ar fi 
nerăbdătoare s-o facă, dar în sensul că... mă rog, dacă nu 
avem încotro... 

— Dar trebuie să mai existe şi alte căi. A o trimite pe 
Marlene în calea pericolului, ca pe un mecanism 
experimental, e ceva monstruos. 

— Nu din punctul ei de vedere şi în mod sigur nici dintr-al 
lui Pitt. O unică minte este pierdută pentru o cauză dreaptă 
dacă salvează o lume şi o transformă într-un posibil habitat, 
cu capacitatea de a adăposti milioane de oameni. E o 


modalitate dură şi împietrită de a pune problema, dar 
generaţiile viitoare ar putea să o considere pe Ranay o 
eroină pentru că a fost dură şi cu inima împietrită şi ar 
putea fi de acord cu ea că totul a meritat sacrificarea unei 
minţi omeneşti, sau a mii de minţi, dacă de asta ar fi nevoie. 

— Sigur, dacă nu e vorba de minţile lor. 

— Bineînţeles. În toată istoria omenirii, fiinţele umane au 
fost dispuse să facă sacrificii pe seama altora. Sunt sigur că 
şi Pitt ar face-o. Sau poate nu eşti de acord? 

— În ceea ce-l priveşte pe Pitt, da, sunt, răspunse Insigna 
energic. Şi când mă gândesc că am colaborat cu el atâţia 
ani. 

— Atunci ştii bine în ce lumină moralizatoare ar pune el 
problema. Cel mai bun lucru pentru majoritate, ar spune. 
Ranay a recunoscut că a avut o întrevedere cu el, cu ocazia 
vizitei ei recente pe Rotor, iar eu sunt sigur că asta este 
ceea ce i-a spus, cu aceste cuvinte sau cu altele. Sunt tot 
atât de sigur de asta cum sunt de faptul că acum stau pe 
acest scaun. 

— Şi ce-ar spune, rosti Insigna cu amărăciune, dacă 
Marlene ar fi expusă acestui risc, ar contracta maladia şi ar 
fi distrusă, iar misterul maladiei ar rămâne neatins? Ce ar 
avea oare Janus de spus dacă viaţa fiicei mele ar fi redusă la 
neant în mod inutil? Şi D'Aubisson, ea ce-ar avea de spus? 

— D'Aubisson s-ar simţi, probabil, nefericită. Sunt 
încredinţat de asta. 

— Pentru că nu s-ar putea bucura de meritul cuvenit celui 
care a descoperit leacul maladiei? 

— Desigur. Dar s-ar simţi nefericită şi din cauza Marlenei 
şi chiar, îndrăznesc să cred, vinovată. Nu este un monstru. 
Cât despre Pitt... 

— El este un monstru. 

— Nici măcar asta n-aş spune, dar are o perspectivă 
ciudată, ca a celor cu vedere tubulară, lipsiţi total de 
vizibilitate periferică. Nu este în stare să vadă decât planul 
lui pentru viitorul Coloniei Rotor. Dacă se întâmplă ceva 


rău, din punctul lui de vedere, el îşi va spune, fără îndoială, 
că oricum Marlene ar fi stat în calea realizării planurilor lui 
şi va considera că „fiecare rău cu binele său” - totul este 
spre binele Coloniei Rotor. Nu va avea conştiinţa 
împovărată, în nici un caz. 

Insigna clătină uşor din cap. 

— Aş vrea să pot crede că ne înşelăm, că Pitt şi D'Aubisson 
nu sunt în stare de astfel de lucruri, că nu sunt vinovaţi. 

— Şi eu doresc asta, dar, pe de altă parte, sunt dispus s-o 
cred pe Marlene, să am încredere în intuiţia şi percepțiile 
ei, fără rezerve. Ea a spus că Ranay era bucuroasă când a 
crezut că s-a ivit şansa de a studia maladia. Eu sunt pregătit 
să accept verdictul Marlenei în acest caz. 

— D'Aubisson a explicat că era bucuroasă din motive 
profesionale, spuse Insigna. La urma urmei, aşa ceva 
aproape că pot crede şi înţelege. Doar şi eu sunt om de 
ştiinţă. 

— Bineînţeles că eşti, spuse Genarr şi faţa sa banală, dar 
plăcută se încreţi într-un surâs. Ai fost dispusă să părăseşti 
Sistemul Solar şi să pleci într-o călătorie nemaiîncercată, 
peste ani-lumină, pentru a acumula cunoştinţe astronomice, 
deşi ştiai foarte bine că ai fi putut muri, alături de toţi cei de 
pe Rotor. 

— Mie mi s-a părut că probabilitatea era foarte mică. 

— Destul de mică pentru a risca să o iei cu tine şi pe fiica 
ta, în vârstă de numai un an. Ai fi putut s-o laşi cu soţul tău 
care rămăsese acasă, pentru ca astfel să fii sigură că este în 
siguranţă, deşi ar fi însemnat să n-o mai vezi niciodată. În 
loc de asta, i-ai riscat viaţa. 

Insigna interveni: 

— Încetează, Siever. E foarte crud ce spui. 

— Încerc doar să-ţi demonstrez că orice problemă poate fi 
privită din cel puţin două unghiuri complet diferite şi poate 
genera cel puţin două seturi de interpretări şi păreri 
diferite, cu condiţia să dispui de destulă inventivitate. Da, 
D'Aubisson numeşte plăcere profesională posibilitatea de a 


studia un caz de maladie, dar Marlene a mai adăugat şi că 
D'Aubisson era răuvoitoare, iar eu am din nou încredere în 
Marlene în ceea ce priveşte folosirea acestui cuvânt. 

— Atunci, spuse Insigna, cu colţurile gurii încovoindu-se în 
jos, presupun că este nerăbdătoare s-o vadă pe Marlene că 
pleacă din nou din Dom, pe suprafaţa planetei. 

— Şi eu bănuiesc că este nerăâbdătoare, dar a fost destul 
de precaută să insiste ca eu să dau ordinul, ba chiar mi-a 
sugerat să-l dau în scris. Vrea să se asigure că eu (şi nu ea) 
voi fi cel învinuit dacă se întâmplă ceva. Începe să 
gândească asemănător cu Pitt. Prietenul nostru Janus este 
contagios. 

— În acest caz, Siever, nu poţi s-o trimiţi pe Marlene afară. 
De ce te-ai da de bunăvoie pe mâna lui Pitt? 

— Dimpotrivă, Eugenia. Lucrurile nu sunt atât de simple. 
Suntem chiar nevoiţi s-o trimitem afară. 

— Cum? 

— Nu avem de ales, Eugenia. lar pentru ea nu există nici 
un pericol. Vezi tu, sunt de acord cu tine acum şi cred că ai 
avut dreptate să sugerezi că există o formă de viaţă care a 
pătruns peste tot pe planetă şi care îşi poate exercita 
puterile asupra noastră. lu mi-ai atras atenţia că am fost 
afectat, şi tu ai fost, apoi gardianul, şi în toate aceste situaţii 
Marlene întâmpinase dezacordul nostru. lar eu am văzut cu 
ochii mei exact acelaşi lucru întâmplându-i-se doctoriţei 
Ranay. Când aceasta încerca s-o oblige pe Marlene să 
suporte o scanare cerebrală pe care fata n-o dorea, s-a 
încovoiat de durere. lar când am convins-o pe Marlene să 
accepte scanarea, starea lui Ranay s-a îmbunătăţit imediat. 

— Ei bine, Siever, atunci asta e. Dacă pe planetă există o 
formă de viaţă răuvoitoare... 

— Stai, Eugenia, aşteaptă. Eu n-am spus că ar fi 
răuvoitoare. Chiar dacă această formă de viaţă, orice ar fi 
ea, a declanşat maladia, aşa cum sugerezi tu, totuşi, boala a 
încetat. Tu spuneai că asta s-a întâmplat pentru că, de la un 
moment dat încolo, ne-am mulţumit să rămânem în Dom, 


dar, dacă forma asta de viaţă ar fi cu adevărat răuvoitoare, 
ne-ar fi exterminat pe toţi şi nu ar fi ajuns la ceea ce mie mi 
se pare a fi un compromis civilizat. 

— Nu cred că e înţelept să încerci să înţelegi acţiunile unei 
forme de viaţă complet străine de noi şi să deduci din ele ce 
emoţii sau intenţii o animă. Ce gândeşte ar putea foarte 
bine să fie peste puterile noastre de înţelegere. 

— Sunt de acord, Eugenia, dar asta n-o afectează pe 
Marlene. 'Iot ce a făcut până acum a fost cu scopuldeao 
proteja pe Marlene, de a o apăra de intervenţii nedorite. 

— Dacă ar fi aşa, insistă Insigna, atunci de ce a fost biata 
fată atât de speriată, de ce a luat-o la goană, ţipând, către 
Dom? Povestea ei despre cum ar fi stânjenit-o liniştea aceea 
şi despre cum a încercat ea doar să facă zgomot şi să-şi 
audă propria voce, eu n-o cred nici o secundă. 

— Pentru că este într-adevăr greu de crezut. Dar esenţial 
este că panica ei a luat sfârşit foarte repede. Când aşa-zişii 
ei salvatori au ajuns la ea, fata părea perfect normală. Aş 
îndrăzni să presupun că forma asta de viaţă a făcut ceva 
care a speriat-o pe Marlene - bănuiesc că este la fel de 
puţin probabil ca ea să ne înţeleagă emoţiile, cum este şi ca 
noi să le înţelegem pe ale ei - dar, realizând ce efect a avut, 
a schimbat macazul şi a liniştit-o cât a putut de repede. Asta 
ar explica tot ce s-a întâmplat şi, încă o dată, ar dovedi 
natura binevoitoare a acestei forme de viaţă. 

Insigna se încruntă din nou. 

— Necazul cu tine, Siever, este că ai această tendinţă 
aproape obsesivă, de a gândi frumos despre oricine şi orice. 
Nu pot avea încredere în interpretarea ta. 

— Indiferent dacă ţi se pare sau nu plauzibil ceea ce am 
spus, vei vedea că nu ne vom putea în nici un fel opune 
Marlenei. Ea va face orice vrea să facă, iar cei ce se opun 
vor rămâne în urma ei, suspinând de durere sau chiar 
căzuţi pe jos, fără cunoştinţă. 

Insigna mai găsi puterea de a întreba: 

— Dar ce anume este această formă de viaţă? 


— Nu ştiu, Eugenia. 

— Şi ce mă îngrozeşte acum mai mult decât orice altceva 
este: ce vrea de la Marlene? 

Genarr scutură din cap. 

— Nu ştiu, Eugenia. 

Şi rămaseră privindu-se lung unul pe altul, neajutoraţi. 

32. PIERDUŢI. 

Crile Fisher privea gânditor steaua cea strălucitoare. 

La început, fusese prea strălucitoare pentru a putea fi 
propriu-zis privită. Din când în când însă, îi arunca în 
treacăt câte o privire şi de fiecare dată rămânea cu o 
imagine strălucitoare în dosul pleoapelor. Tessa Wendel, 
disperată, îl dojenise şi pomenise de deteriorări ale retinei, 
aşa că Fisher opacizase hubloul micii punţi-observator şi 
coborâse strălucirea stelei la un nivel suportabil. Asta însă 
estompase şi celelalte stele, făcându-le să rămână doar cu 
un luciu vag, patinat. 

Steaua cea strălucitoare era, bineînţeles, Soarele. 

Era mult mai departe decât îl văzuse vreodată o fiinţă 
omenească (cu excepţia celor de pe Rotor, în călătoria lor 
de plecare din Sistemul Solar), era de două ori mai departe 
decât putea fi văzut de pe Pluto, când acesta se afla într-o 
poziţie extremă, aşa că nu prezenta nici un fel de aură şi 
strălucea ca orice altă stea. Totuşi, era încă de o sută de ori 
mai strălucitor decât luna plină văzută de pe Pământ, iar 
această strălucire era condensată, compactată într-un 
singur punct orbitor. Nu era de mirare că încă nu putea fi 
privit fix printr-un hublou neopacizat. 

Din cauza asta, toate erau diferite. În mod obişnuit, 
Soarele nu era ceva de care să te minunezi privindu-l. Era 
prea strălucitor pentru a fi privit şi era lipsit de rivali în 
poziţia în care se afla. Acea minoră parte a strălucirii sale 
care era difuzată de atmosferă şi transformată în lumină 
albastră, era suficientă pentru a ascunde vederii - prin 
estompare - celelalte stele, şi chiar când stelele nu erau 
estompate (ca pe Lună, de exemplu), erau atât de mult 


depăşite în strălucire de Soare, încât nici o comparaţie nu-şi 
avea locul. 

Aici, în acest punct îndepărtat al spaţiului, Soarele pălise 
cel puţin suficient pentru a îndura comparații. Wendel 
spusese că, din acest punct de observaţie, Soarele era de o 
sută de ori mai strălucitor decât Sirius, care era următorul 
obiect ca strălucire pe cer. Era, probabil, de douăzeci de 
milioane de ori mai strălucitor decât stelele şterse pe care 
le putea vedea cu ochiul liber. lar comparaţia făcea ca 
Soarele să pară şi mai uimitor decât când strălucea fără 
rival, pe cerul Pământului. 

Crile Fisher nu prea avea mare lucru de făcut decât să 
privească la cer, pentru că Superluminică plutea în derivă. 
O făcea de două zile, două zile de rătăcire prin spaţiu, cu 
viteza banală a unei nave obişnuite. 

Cu o astfel de viteză, aveau nevoie de treizeci şi cinci de 
mii de ani ca să ajungă la Steaua Vecină, dacă se îndreptau 
în direcţia corectă. Şi n-o făceau. 

Asta era ceea ce o transformase pe Wendel, cu două zile în 
urmă, într-un tablou al disperării, palidă ca varul. 

Până atunci nu avuseseră probleme. Când fuseseră pe 
punctul de a face saltul în hiperspaţiu, Fisher se încordase, 
înspăimântat de posibila durere, de agonia fulgerătoare, de 
valul subit de beznă veşnică. 

Nu se întâmplase însă nimic de acest fel. Totul fusese prea 
rapid pentru a-şi putea da seama de ceva. Intraseră şi 
ieşiseră din hiperspaţiu în aceeaşi clipă. Stelele clipiseră, 
pur şi simplu, aranjându-se altfel, fără ca momentul în care 
îşi pierduseră primul aranjament sau momentul în care-l 
câştigaseră pe al doilea să fi fost perceptibile. 

Fusese o uşurare în două sensuri. Nu numai că era încă 
viu, dar realiză, în plus, că, dacă s-ar fi întâmplat ceva rău şi 
ar fi murit, moartea ar fi venit atât de fulgerător, pe 
negândite, în afara timpului, încât el n-ar fi putut în nici un 
caz să simtă că moare. Ar fi fost pur şi simplu mort. 


Senzaţia de uşurare era atât de intensă încât abia dacă 
mai fu conştient că Tessei i se tăiase răsuflarea de tulburare 
şi durere şi se repezise cu un strigăt, în sala motoarelor. Se 
întoarse arătând răvăşită - nici un fir de păr nu i se clintise, 
dar părea răvăşită interior. Privirea îi era parcă rătăcită şi îl 
privi pe Fisher ciudat, fix, de parcă nici nu l-ar fi 
recunoscut. Spuse: 

— Aranjamentul stelelor n-ar fi trebuit să se schimbe. 

— Nu? 

— Nu ne-am deplasat destul de departe pentru asta. Sau 
cel puţin nu am prevăzut o astfel de deplasare, ea n-ar fi 
trebuit să se întâmple aşa. Nu planificasem să ne deplasăm 
decât o treime de mili-an-lumină. Asta n-ar fi fost suficient 
pentru a modifica aranjamentul stelar într-atât încât să fie 
evident pentru ochiul liber. Cu toate acestea - şi femeia 
trase brusc şi adânc aer în piept - nu e nici pe departe atât 
de rău cum ar fi putut fi. Mă temeam că ne-am deplasat cu 
mii de ani-lumină mai mult decât prevăzusem. 

— Ar fi fost cu putinţă aşa ceva, lessa? 

— Bineînţeles că ar fi fost. Dacă trecerea noastră prin 
hiperspaţiu nu ar fi sever controlată, o mie de ani-lumină 
sunt la fel de uşor de parcurs ca unul. 

— În acest caz, înseamnă că am putea cu uşurinţă să... 

Wendel îi anticipă concluzia: 

— Nu, n-am putea să ne întoarcem. Dacă la primul salt 
comenzile au fost eronate, fiecare nou salt pe care l-am face 
ar fi la fel de necontrolat şi am sfârşi în cine ştie ce punct 
aleator, din care n-am mai găsi niciodată calea de 
întoarcere. 

Fisher se încruntă. Euforia constatării că rezistase, că 
supravieţuise transferului în hiperspaţiu şi înapoi începu să 
dispară, puţin câte puţin. 

— Dar în zborurile de probă, când ai trimis obiecte în 
hiperspaţiu, le-ai adus întotdeauna înapoi, în condiţii de 
siguranţă. 


— Aveau însă masa mult mai mică şi fuseseră trimise la 
distanţe mult mai mici. Dar, aşa cum am spus, nu e chiar 
atât de rău. Se pare că, totuşi, distanţa parcursă a fost cea 
corectă. Stelele se află în aranjamentul adecvat. 

— Dar aranjamentul s-a schimbat. Eu l-am văzut 
schimbându-se. 

— Pentru că suntem altfel orientaţi. Axa longitudinală a 
navei a fost reorientată sub un unghi de peste douăzeci şi 
opt de grade. Pe scurt, am urmat o traiectorie curbă în loc 
de una liniară, dintr-un motiv sau altul. 

Aşa cum se vedea în acel moment prin hublou, stelele se 
mişcau lent, constant. 

— Ne vom răsuci, spuse Wendel în continuare, pentru a fi 
din nou cu faţa la Steaua Vecină, numai pentru valoarea 
psihologică a orientării în direcţia corectă a destinaţiei, dar 
apoi va trebui să aflăm de ce în timpul saltului am urmat o 
traiectorie curbă. 

Steaua cea strălucitoare, steaua călăuzitoare intră din nou 
în câmpul de vizibilitate al hubloului şi-l traversă. Fisher 
clipi. 

— Da, este Soarele, spuse Wendel, răspunzând privirii 
uimite a lui Fisher. 

— Există vreo explicaţie rezonabilă a traiectoriei curbe 
urmate de navă în timpul saltului? întrebă acesta. Dacă şi 
Rotor a urmat astfel de traiectorii curbe, cine ştie unde a 
ajuns... 

— Sau unde vom ajunge noi. Pentru că nu dispunem de 
nici o explicaţie rezonabilă. Nu acum. 

— Îl privi, în mod evident tulburată. 

— Dacă presupunerile noastre au fost corecte, atunci ar fi 
trebuit să ne schimbăm poziţia, dar nu direcţia. Ar fi trebuit 
să ne deplasăm pe o traiectorie dreaptă, o linie dreaptă, 
euclidiană, în ciuda curbei relativiste spaţiu-timp, pentru că 
noi nu eram în spaţiu-timp, vezi tu. Ar putea fi o eroare de 
programare a calculatorului sau o greşeală în 


presupunerile noastre. Eu sper să fie vorba de cea dintâi. 
Aşa ceva ar putea fi corectat cu uşurinţă. 

Trecură cinci ore. Wendel reveni în încăpere, frecându-se 
la ochi. Fisher ridică privirea spre ea, îngrijorat. Încercase 
să urmărească un film, dar îşi pierduse repede interesul. 
Apoi se mulţumise să privească stelele, lăsându-se 
hipnotizat de ele. 

— Ei bine, Tessa? întrebă el. 

— Nu era nimic în neregulă în ceea ce priveşte 
programarea, Crile. 

— Atunci înseamnă că v-aţi înşelat în presupunerile 
voastre? 

— Da, dar cum anume? Există un număr infinit de 
presupuneri pe care le-am putea face. Care sunt corecte? 
Nu le putem încerca rând pe rând. N-am isprăvi niciodată şi 
am rămâne pierduţi fără speranţă. 

Tăcerea se aşternu între ei o vreme, apoi Wendel reluă: 

— Dac-ar fi fost programarea, ar fi fost o greşeală stupidă. 
Am fi corectat-o, fără să aflăm nimic nou, dar am fi fost în 
siguranţă. Acum, dacă suntem nevoiţi să ne întoarcem la 
elementele de bază, avem şansa de a descoperi ceva cu 
adevărat important, dar, dacă greşim iar, s-ar putea să nu 
mai găsim niciodată drumul de întoarcere. 

— Îl smuci pe Fisher de mână. 

— Înţelegi, Crile? Ceva nu e în regulă şi dacă nu aflăm ce 
anume, nu există nici o şansă - cu excepţia unui accident 
incredibil de norocos - care să ne permită să ne găsim 
drumul spre casă. Indiferent cât am încerca, am putea 
continua să ne trezim în locuri greşite şi să ne adâncim 
constant în greşeală. Ceea ce, în cele din urmă, înseamnă 
moarte, când nu va mai funcţiona reciclarea sau când nu 
vom mai avea o sursă de energie funcţională, sau când 
disperarea ne va secătui dorinţa de a continua să trăim. Eu 
sunt cea care v-a făcut asta. Şi adevărata tragedie ar fi 
pierderea unui vis. Dacă nu ne vom întoarce, ei nu vor şti 
niciodată că nava a fost totuşi o reuşită. Ar putea trage 


concluzia că tranziţia ne-a fost fatală şi ar fi posibil să nu 
mai încerce niciodată. 

— Dar trebuie să încerce, dacă vor să evacueze Pământul 
la timp. 

— Ar putea să se dea bătuţi. Ar putea sta resemnaţi 
locului, aşteptând ca Steaua Vecină să-şi împlinească fatala 
călătorie, să se apropie şi apoi să se îndepărteze, ar putea, 
pur şi simplu, să aştepte să moară puţin câte puţin. 

— Ea privi în sus la el, clipind repede şi având pe chip 
semnele unei teribile oboseli. 

— Şi ar fi şi sfârşitul visului tău, Crile. 

Fisher strânse din buze fără a spune nimic. Aproape cu 
timiditate, Wendel continuă: 

— Dar de ani de zile, Crile, mă ai pe mine. Dacă fata ta, 
visul tău, ar fi sfârşit, ai putea spune că eu ţi-am fost de 
ajuns? 

— La rândul meu te-aş putea întreba, dacă zborul 
superluminic s-ar dovedi până la urmă imposibil, ai putea 
spune că eu ţi-am fost suficient? 

De niciuna din părţi nu păru că ar exista un răspuns uşor 
de dat, dar apoi Wendel zise: 

— E-adevărat că eşti pe locul doi pentru mine, Crile, după 
zborul superluminic. Dar ţin mult la tine şi îţi mulţumesc. 

Fisher se foi, stânjenit. 

— Este la fel de valabil şi pentru mine, Tessa, şi n-aş fi 
crezut, mai ales la început. Dacă n-aş fi avut niciodată o 
fiică, ai fi existat numai tu. Aproape că-mi doresc... 

— Nu-ţi dori asta. Pe locul doi este suficient. 

Şi se ţinură de mână. În tăcere. Şi priviră lung la stele. 
Până când Merry Blankowitz îşi arătă chipul în pragul uşii. 

— Doamnă căpitan Wendel, Wu are o idee. A spuscăa 
avut-o de la bun început, dar a avut reţineri s-o 
pomenească. 

Wendel sări în picioare: 

— De ce a avut reţineri? 


— Zicea că v-a pomenit odată despre posibilitatea 
respectivă şi dumneavoastră i-aţi spus să nu-şi piardă 
vremea cu prostii. 

— Aşa i-am spus? Şi ce l-a convins pe elcă eu nu m-aş 
putea înşela niciodată? Am să-l ascult acum şi dacă e o idee 
bună am să-i frâng gâtul pentru că nu m-a obligat să-l 
ascult mai devreme. 

Şi ieşi în fugă. 

Urmă o zi şi jumătate în care Fisher nu putu face altceva 
decât să aştepte. Mâncară cu toţii împreună, aşa cum o 
făceau de obicei, dar în tăcere. Fisher nu ştia dacă vreunul 
dintre ei dormise. El însuşi aţipise doar în reprize răzlețe şi 
se trezise de fiecare dată într-o stare de disperare 
reînnoită. 

„Cât mai putem rezista astfel?” se gândi el în cea de-a 
doua zi, pe când privea la frumuseţea acelui punct 
intangibil de pe cer, care, cu atât de puţin timp în urmă, îl 
încălzise şi-i luminase calea pe Pământ. 

Mai devreme sau mai târziu, aveau să moară. Tehnologia 
spaţială modernă putea prelungi viaţa. Sistemul de 
reciclare era foarte eficient. Chiar şi hrana ar fi putut să le 
ajungă un timp îndelungat, dacă erau dispuşi să se 
mulţumească să consume algele presate, fără gust, la care 
s-ar fi ajuns. Motoarele cu microfisiune aveau, de 
asemenea, să le furnizeze energie pentru multă vreme. Dar, 
cu siguranţă că nimeni n-ar vrea să prelungească viaţa în 
aceste condiţii. 

Având certitudinea unei morţi îndepărtate, dar inevitabile 
în singurătate, singura cale raţională era folosirea 
demetabolizatoarelor reglabile. 

Pe Pământ, asta era metoda preferată pentru sinucidere; 
de ce n-ar fi şi la bordul unei nave? Puteai - dacă doreai - să 
reglezi doza pentru o singură zi de viaţă normală, pe care s- 
o trăieşti cât de bine şi vesel puteai, o ultimă zi, trăită în 
cunoştinţă de cauză. La sfârşitul acestei zile ţi se făcea 
somn în mod natural. Căscai şi renunţai să te trezeşti, 


trecând într-un somn liniştit, cu vise odihnitoare. Acest 
somn se adâncea treptat, visele păleau treptat şi nu te mai 
trezeai. Nu fusese născocită vreodată o moarte mai blândă. 

Şi apoi, cu puţin înainte de ora 5 p.m., timpul navei, în cea 
de-a doua zi după ce saltul urmase o traiectorie curbă în 
locul uneia drepte, Tessa dădu buzna în încăpere. Avea o 
privire strălucitoare, era emoţionată şi respira greu. Părul 
ei negru care, în ultimul an, încărunţise din plin, era puţin 
ciufulit. 

Fisher se ridică în picioare, consternat: 

— E de rău? 

— Nu, de bine! spuse ea, mai degrabă aruncându-se într- 
un scaun decât așezându-se pe el. 

Fisher nu era sigur că auzise corect, nu era sigur că 
femeia nu vorbise ironic doar. O privi lung şi fix, cântărind- 
O, în timp ce ea încerca în mod evident să se adune. 

— De bine, repetă ea. De foarte bine! Extraordinar! Crile, 
ai în faţa ta o idioată. Nu cred că-mi voi mai reveni vreodată 
după toată povestea asta. 

— Ei bine, ce s-a întâmplat? 

— Chao-Li Wu avea răspunsul. L-a avut tot timpul. Mi-a 
spus. Îmi aduc aminte că mi-a mai spus. Cu luni în urmă. 
Poate cu un an în urmă. Şi eu n-am luat în seamă 
posibilitatea. Nici n-am ascultat, de fapt. 

— Făcu o pauză pentru a-şi recăpăta suflul. Emoţia îi 
răvăşise complet ritmul natural al vorbirii. 

— Necazul a fost că m-am crezut autoritatea supremă în 
problema zborului cu viteze superluminice şi am fost 
convinsă că nimeni nu-mi poate spune în această privinţă 
ceva ce să nu ştiu sau la care să nu mă fi gândit deja. Iar 
dacă se întâmpla să-mi sugereze cineva ceva ce mi se părea 
ciudat, atunci ideea era, pur şi simplu, greşită şi, probabil, 
stupidă. Înţelegi ce vreau să spun? 

Fisher răspunse posomorât: 

— Am cunoscut astfel de oameni. 


— Toţi suntem aşa, din când în când, răspunse Wendel, în 
anumite condiţii. Presupun însă că savanții bătrâni sunt mai 
cu seamă predispuşi la un astfel de comportament. De 
aceea tinerii şi îndrăzneţii revoluționari ai ştiinţei devin, 
după câteva decade, nişte fosile bătrâne. Imaginaţia li se 
plafonează pentru că se iubesc prea mult pe ei înşişi şi ăsta 
le e sfârşitul. Acum mi-a venit şi mie sfârşitul... Dar ajunge 
cu asta. Ne-a luat mai mult de o zi să-i dăm cu adevărat de 
capăt, să modificăm ecuaţiile, să programăm calculatorul şi 
să trecem prin simulările necesare, să parcurgem toate 
pistele incorecte care nu duceau nicăieri şi să le eliminăm, 
să ne redresăm. În mod normal, ar fi trebuit să ne ia o 
săptămână, dar ne-am împins unii pe alţii din urmă, ca nişte 
maniaci. 

Wendel făcu o pauză, ca pentru a-şi recăpăta suflarea. 
Fisher o aşteptă să continue, încurajând-o cu aprobări din 
cap şi întinzându-se s-o apuce de mână. 

— E foarte complex, reluă ea. Să încerc să-ţi explic. Uite... 
Noi trecem dintr-un punct din spaţiu în hiperspaţiu şi înapoi 
în alt punct în spaţiu, în timp zero. Dar, pentru a face asta, 
urmăm totuşi o traiectorie, o cale, care e diferită de fiecare 
dată, în funcţie de punctul de plecare şi de cel de sosire. 
Noi nu putem observa calea respectivă, n-o simţim, de fapt 
nici n-o urmăm într-un mod compatibil cu călătoriile în 
spaţiu-timp. Ea există într-un fel greu de înţeles, aproape 
de neînțeles. Este ceea ce noi numim o „cale virtuală”. Eu 
am pus la punct acest concept. 

— Dacă nu este observabilă şi perceptibilă, de unde ştii că 
există într-adevăr? 

— Pentru că poate fi calculată prin intermediul ecuaţiilor 
pe care le folosim pentru a descrie mişcarea prin 
hiperspaţiu. Ecuațiile ne dau calea. 

— Cum poţi şti că ecuaţiile descriu ceva real? Ar putea fi 
doar... matematică. 

— Ar putea fi. Şi eu am crezut că este. Am ignorat 
problema. Wu a fost cel care a sugerat că problema ar 


putea avea însemnătate, cu aproape un an în urmă, iar eu, 
ca o idioată desăvârşită, n-am luat în seamă sugestia lui. O 
cale virtuală, am zis eu, nu se bucură decât de o existenţă 
virtuală. Nu poate fi măsurată, înseamnă că nu intră în 
domeniul ştiinţei. Am fost atât de... mioapă! Nici nu suport 
să mă gândesc ce superficială am fost! 

— Bine. Să presupunem că această cale virtuală există, 
într-un fel sau altul. Şi atunci? 

— În cazul respectiv, dacă această cale virtuală este 
trasată în apropierea unui corp ceresc de dimensiuni 
apreciabile, nava suportă efecte gravitaționale. Acesta a 
fost primul concept cu adevărat surprinzător de valabil şi 
folositor: că gravitația se poate face simțită de-a lungul căii 
virtuale. 

— Wendel îşi agită pumnul în aer, mânioasă. 

— Într-un fel, înţelesesem şi eu asta, dar mi-am spus că, de 
vreme ce nava se va deplasa cu o viteză de multe ori 
superioară vitezei luminii, gravitația nu va dispune de timp 
suficient pentru a se putea face simțită într-o măsură în 
care să poată fi... măsurată. lar de aceea, conform 
presupunerii mele, traiectoria parcursă avea să fie o 
dreaptă euclidiană. 

— Dar nu a fost. 

— Evident că nu. lar Wu a explicat de ce. Imaginează-ţi că 
viteza luminii este un punct zero. Toate vitezele mai mici 
decât viteza luminii vor fi negative, iar toate cele superioare 
ei vor fi pozitive. Prin urmare, în Universul primar în care 
trăim noi, toate vitezele sunt negative prin această 
convenţie matematică şi, de fapt, chiar trebuie să fie. Dar 
Universul este clădit pe principiul simetriei. Dacă un lucru 
atât de fundamental, precum viteza deplasării, este 
întotdeauna negativ, atunci altceva, tot atât de fundamental, 
ar trebui să fie întotdeauna pozitiv, iar Wu a sugerat că 
acest altceva ar fi gravitația. În Universul obişnuit, există 
întotdeauna o atracţie. Orice obiect cu masă atrage orice 
alt obiect cu masă. Dar dacă un obiect începe să se 


deplaseze cu o viteză superioară vitezei luminii, atunci 
această viteză ar avea o valoare pozitivă, iar acel altceva 
care avea o valoare pozitivă trebuie să capete valoare 
negativă. Cu alte cuvinte, la viteze superluminice, gravitația 
devine o forţă de respingere. Orice obiect cu masă respinge 
alt obiect cu masă. Wu mi-a sugerat, cu mult timp în urmă, 
că aşa ar putea sta lucrurile, iar eu nici măcar nu l-am 
ascultat. Pe-o ureche mi-a intrat şi pe cealaltă mi-a ieşit. 

Crile întrebă: 

— Dar care e diferenţa, Tessa? Când ne deplasăm cu 
viteze superluminice şi atracţia gravitaţională nu are timp 
să ne afecteze mişcarea, acelaşi lucru ar fi valabil şi pentru 
respingerea gravitaţională. 

— Dar nu e aşa, Crile. Asta e frumuseţea. Şi asta se 
inversează. În Universul obişnuit al vitezelor negative, cu 
cât viteza de deplasare faţă de un corp care exercită 
atracţie gravitaţională este mai mare, cu atât mai puţin 
afectează atracţia respectivă direcţia de deplasare. În 
Universul vitezelor pozitive, în hiperspaţiu, cu cât ne 
deplasăm mai repede faţă de un corp care exercită 
respingere gravitaţională, cu atât mai mult afectează 
aceasta direcţia de deplasare. Pentru noi, toată povestea 
pare lipsită de sens, pentru că suntem obişnuiţi cu situaţia 
aşa cum există ea în Universul obişnuit, dar, odată ce eşti 
obligat să schimbi semnele şi-n loc de minus să pui plus şi 
invers, descoperi că totul se înlănţuie logic. 

— Matematic. Dar câtă încredere poţi avea în ecuaţii? 

— Îţi verifici calculele cu realitatea şi cu datele reale de 
care dispui. Atracția gravitaţională este cea mai slabă dintre 
forţe şi tot astfel este şi respingerea gravitaţională de-a 
lungul căilor virtuale. În navă şi în noi, fiecare particulă le 
respinge pe toate celelalte atâta timp cât ne aflăm în 
hiperspaţiu, dar această respingere nu poate face nimic 
împotriva tuturor celorlalte forţe care menţin ansamblul 
compact şi care nu şi-au schimbat semnul. Cu toate acestea, 
calea noastră virtuală de la Staţia Patru până aici ne-a adus 


în apropierea lui Jupiter. Respingerea pe parcursul căii 
virtuale hiperspaţiale a fost atât de puternică, pe cât ar fi 
fost atracţia pe parcursul unei căi spaţiale non-virtuale. Am 
calculat modul în care respingerea gravitaţională a lui 
Jupiter ne-ar fi afectat calea prin hiperspaţiu şi traiectoria 
respectivă s-a curbat exact aşa cum am observat noică a 
făcut-o. Cu alte cuvinte, modificarea pe care a adus-o Wu 
ecuaţiilor mele nu numai că le simplifică, dar le face să 
funcţioneze. 

Fisher rosti: 

— Şi i-ai frânt gâtul, Tessa, aşa cum te jurai c-o s-o faci? 

Wendel izbucni în râs, la amintirea amenințării respective. 

— Nu, nu i l-am frânt. De fapt, chiar l-am pupat. 

— 'Te înţeleg. 

— Bineînţeles, acum a devenit mai important ca niciodată 
să ne întoarcem acasă în siguranţă, Crile. Acest progres în 
domeniul zborului cu viteze superluminice trebuie făcut 
public, iar lui Wu trebuie să i se acorde onorurile 
corespunzătoare. A clădit pe bazele puse de mine, sunt de 
acord, dar a făcut ceva ce poate că eu nu m-aş fi gândit 
niciodată să fac. Încearcă să ai în vedere consecinţele. 

— Înţeleg, spuse Fisher. 

— Nu, nu înţelegi, replică Wendel sever. Ascultă-mă. Rotor 
nu a întâmpinat probleme cu gravitația pentru că ei abia 
dacă atingeau viteza luminii - uneori puţin sub ea, alteori 
puţin peste - astfel încât efectele gravitaționale, fie ele 
pozitive sau negative, de atracţie sau de respingere, au 
avut asupra lui o influenţă insignifiantă, prea mică pentru a 
fi măsurată măcar. Numai zborul nostru, cu adevărat 
superluminic, desfăşurat cu o viteză de câteva ori mai mare 
decât viteza luminii, face imperativă luarea în considerare a 
respingerii gravitaționale. Ecuațiile mele sunt inutile. Ele 
permit navelor să treacă prin hiperspaţiu, dar nu după 
traiectorii previzibile, controlabile. Şi asta nu e totul. 
Întotdeauna m-am temut că există un anumit pericol 
inevitabil, legat de ieşirea din hiperspaţiu, de a doua 


jumătate a tranziţiei. Dacă ieşirea se face prin contopirea 
cu un obiect care există deja în locul cu pricina? S-ar 
produce o explozie fantastică, ce ar distruge nava cu tot ce 
conţine ea, într-o milionime de milionime de secundă. 
Fireşte, nu ne vom trezi înăuntrul unei stele, pentru că ştim 
unde sunt localizate ele şi le putem evita. Cu timpul, poate 
vom şti şi poziţiile planetelor din sistemul unei stele, astfel 
încât să le putem evita şi pe ele. Dar, în vecinătatea fiecărei 
stele mai există şi asteroizi, cu zecile de mii şi comete, cu 
zecile de miliarde. Dacă ne trezim că, la ieşirea din 
hiperspaţiu, ne suprapunem ca poziţie cu vreun asteroid 
sau cu vreo cometă, ar fi o coliziune nu mai puţin fatală. 
Singurul lucru care ne putea salva într-o astfel de situaţie, 
aşa cum gândisem până azi, erau legile probabilității. 
Spaţiul cosmic este imens, încât posibilitatea de a lovi un 
obiect mai mare decât un atom, sau cel mult un grăunte de 
praf, este extraordinar de mică. Cu toate acestea, luând în 
considerare destule călătorii prin hiperspaţiu, 
suprapunerea accidentală a materiei este doar o catastrofă 
care aşteaptă să se întâmple. Dar, în condiţiile pe care le 
cunoaştem acum, probabilitatea respectivă este zero. Nava 
noastră şi orice alt obiect de dimensiuni demne de luat în 
seamă se vor respinge şi vor avea tendinţa de a se 
îndepărta. Nu există posibilitatea să ne ciocnim de ceva. 
Toate se vor da automat la o parte din calea noastră. 

Fisher se scărpină pe frunte: 

— Dar nu ne vom abate şi noi de la calea respectivă? Şi 
asta nu ne va afecta pe neaşteptate traiectoria? 

— Ba da, dar micile obiecte pe care le întâlnim ne vor 
modifica traiectoria destul de puţin şi o vom putea corecta 
cu uşurinţă. Este un preţ destul de mic pe care-l plătim 
pentru siguranţa noastră. 

Wendel trase adânc aer în piept şi se întinse cu voluptate. 

— Mă simt minunat. Ce senzaţie vor face toate astea când 
ne vom întoarce pe Pământ! 

Fisher chicoti: 


— Ştii, Tessa, înainte să intri pe uşă cu aceste veşti, tocmai 
începusem să-mi imaginez un scenariu morbid, în care 
eram inevitabil pierduţi, nava în derivă prin spaţiu, pentru 
totdeauna, cu cinci cadavre la bord, urmând să fie găsită, 
într-o bună zi, de fiinţe inteligente care să deplângă 
evidenta tragedie spaţială... 

— Ei bine, nu se va întâmpla aşa, poţi conta pe asta, dragul 
meu, spuse Wendel zâmbind şi se îmbrăţişară. 

33. MINTEA. 

Eugenia Insigna părea dezolată. 

— Chiar te-ai hotărât să ieşi din Dom, Marlene? 

— Mamă - începu Marlene pe un ton încă răbdător, dar 
obosit - dacă ar fi să mă iau după felul cum o spui, aş crede 
că am luat această hotărâre acum nu mai mult de cinci 
minute, după o lungă perioadă de incertitudine. Dar eu sunt 
sigură de ceea ce vreau să fac, de multă vreme. Sunt sigură 
că afară, pe suprafaţa planetei Erythro, este locul unde 
vreau să fiu. Şi nu m-am răzgândit şi nici nu mă voi 
răzgândi curând. 

— Ştiu că eşti convinsă că eşti în siguranţă şi recunosc că 
până acum nu ţi s-a întâmplat nimic, dar... 

— Mă simt în siguranţă pe Erythro, o întrerupse Marlene. 
Mă atrage. Unchiul Siever înţelege. 

Eugenia se uită la fata ei, parcă pregătită să-şi reia 
protestele, dar în loc de asta se mulţumi să clatine doar din 
cap. Marlene este hotărâtă şi era evident că nu putea fi 
oprită. 

E mai cald pe Erythro de data asta, gândi Marlene, chiar 
suficient de cald pentru ca briza să fie binevenită. Norii 
cenuşii se mişcau pe cer ceva mai repede şi păreau ceva 
mai denşi. 

Pentru ziua următoare se prognozase ploaie, iar Marlene 
se gândea că ar fi plăcut să iasă în ploaie, să vadă ce se 
întâmplă. Ploaia ar trebui să plescăie în pârâul din 
apropiere, să ude pietrele şi să facă solul noroios şi îmbibat 
de apă. 


Se apropie de o piatră plată de lângă pârâu. O şterse cu 
mâna şi se aşeză pe ea cu grijă, privind cu nesaţ apa 
curgătoare învolburându-se în jurul pietrelor care o 
ţintuiau parcă din loc în loc. Se gândi că ploaia ar fi ca un 
duş. 

Ar fi ca un duş curgând din tot cerul, aşa încât să nu poţi 
ieşi de sub el. Se întrebă brusc: oare ar avea dificultăţi în 
respiraţie? 

Nu, nu se putea. Şi pe Pământ ploua tot timpul - sau, în 
orice caz, frecvent - şi nu auzise deloc cum că oamenii s-ar 
fi înecat din cauza asta. Nu, ar fi ca un duş. Sub duş poţi 
respira. 

Totuşi, ploaia n-ar fi fierbinte, iar ei îi plăceau duşurile 
fierbinţi. Se gândi cu o oarecare lene la asta. Aici afară era 
atât de plăcut, de linişte şi se putea odihni, n-o vedea 
nimeni, n-o supraveghea nimeni, nu trebuia să interpreteze 
limbajul gesturilor nimănui. Era grozav să nu aibă pe 
nimeni de examinat. 

Ce temperatură ar avea? Ploaia, adică. De ce n-ar avea 
aceeaşi temperatură confortabilă ca şi Nemesis însăşi? 
Bineînţeles, avea să se ude şi întotdeauna când ieşi complet 
ud de sub duş ţi-e puţin frig. lar ploaia avea să-i ude şi 
hainele. Dar ar fi o prostie să porţi haine pe ploaie. Doar 
sub duş nu purtai, nu făcea nimeni duş îmbrăcat. Dacă 
ploua, probabil că ideea cea mai bună ar fi fost să te 
dezbraci. Ar fi fost singurul lucru logic. 

Dar... unde să pui hainele? Când făceai duş, le puneai în 
curăţător. Dar aici, pe Erythro, poate le putea pune sub un 
bolovan sau poate că ar fi posibil să-şi construiască un mic 
adăpost în care să-şi lase hainele într-o zi ploioasă. La urma 
urmei, de ce să porţi haine dacă plouă? 

De ce să le porţi chiar dacă era senin? 

Sigur, dacă era frig, da, era de înţeles de ce ai vrea să le 
porţi. Dar în zilele calde... 

Dar atunci de ce purtau oamenii de pe Rotor haine, pe 
Rotor unde întotdeauna era cald şi curăţenie? La piscine nu 


purtau, ceea ce îi aminti Marlenei că tinerii cu trupuri 
zvelte şi cu forme frumoase erau întotdeauna primii care îşi 
lepădau hainele şi ultimii care şi le puneau la loc. 

Dar oamenii ca Marlene pur şi simplu nu se dezbrăcau în 
public. Poate de asta purtau oamenii haine. Ca să-şi 
ascundă trupurile. 

De ce n-aveau oare şi minţile forme cu care să te poţi făli? 
Ba aveau într-un fel, dar oamenilor nu le plăcea asta câtuşi 
de puţin. Oamenilor le plăcea să privească trupuri cu forme 
frumoase, dar când era vorba de minţi bine formate 
întorceau capul în altă parte şi strâmbau din nas. De ce 
oare? 

Dar aici, pe Erythro, nu existau alţi oameni, aşa că îşi 
putea scoate hainele oricând era vreme blândă şi se putea 
simţi liberă. N-ar fi avut cine să o arate cu degetul sau să 
râdă de ea. 

De fapt, putea face orice-i poftea inima, pentru că avea o 
întreagă lume confortabilă, o lume pustie, unde era complet 
singură, o lume care s-o învăluie ca o uriaşă pătură moale... 
şi atâta tăcere. 

Simţea cum începe să se relaxeze, de parcă ar fi alunecat 
într-o stare de semi-visare. 'Tăcere. Mintea ei şopti cuvântul 
astfel încât să nu tulbure atmosfera. 

Tăcere. 

Apoi însă, aproape că sări în sus. Tăcere? 

Dar venise afară cu scopul precis de a asculta vocea din 
nou. Şi de data asta n-avea să mai ţipe. N-avea să-i mai fie 
frică. Unde era vocea? De parcă ar fi strigat-o, de parcă 
simpla ei dorinţă ar fi fost suficientă ca s-o scoată la 
lumină... 

— Marlene! 

Inima îi sări din piept. 

Se ţinu însă tare. Nu trebuie să dea semne de teamă sau 
tulburare. Pur şi simplu privi în jur şi apoi spuse, foarte 
cald: 

— Unde eşti, te rog? 


— Nu este... ne-ce-necesar... să vi-vibrezi aerul... să 
vorbeşti. 

Vocea era a lui Aurinel, dar nu vorbea câtuşi de puţin ca 
Aurinel. Părea că vorbitul i se pare dificil, dar şi că avea să- 
şi îmbunătăţească performanţele în curând, că o să fie mai 
bine. 

— O să fie mai bine, confirmă vocea. 

Marlene nu spusese nimic. Nu spuse nici acum nimic. Se 
mulţumi să gândească nişte cuvinte: „N-am nevoie să 
vorbesc. N-am nevoie decât să gândesc.” „N-ai nevoie decât 
să-ţi adaptezi tiparul. Şi asta şi faci.” „Dar te aud vorbind.” 
„Îţi adaptez eu tiparul şi e ca şi cum m-ai auzi.” 

Marlene îşi umezi uşor buzele. Nu trebuie să-şi îngăduie 
să se simtă speriată, trebuie să se simtă calmă. 

„Nu ai de care... de cine... de ce să fii speriată”, spuse 
vocea, care nu era tocmai vocea lui Aurinel. 

Ea gândi: „Iu auzi totul, nu-i aşa?” „Ie deranjează asta?” 
„Da, mă deranjează.” „De ce?” „Nu vreau să ştii chiar totul. 
Vreau să-mi păstrez anumite gânduri doar pentru mine.” 
(Încercă să nu se gândească la faptul că, probabil, aşa se 
simțeau şi ceilalţi faţă de ea, că probabil doreau să-şi 
păstreze sentimentele numai pentru ei, dar gândul acesta, 
Marlene ştia, avea să „transpire” de îndată ce ar fi făcut 
efortul de a nu-l gândi.) „Dar tiparul tău e altfel decât al 
celorlalţi.” „Tiparul meu?” „Liparul tău mental. Celelalte 
sunt încâlcite... încurcate. Al tău e splendid.” 

Marlene îşi umezi din nou buzele şi surâse. Dacă îi era 
sondată, oricine-şi putea da seama că mintea ei era 
splendidă. Se simţi triumfătoare şi se gândi cu dispreţ la 
fetele care aveau numai... exteriorul. 

Vocea din mintea ei întrebă: „Acest gând e personal?” 

Marlene aproape că răspunse cu voce tare: „Da!” „Pot 
detecta o deosebire. Nu voi mai răspunde gândurilor tale 
personale.” 

Marlene se simţi, însă, din nou flămândă de laude. „Ai 
văzut multe tipare?” „Am sondat multe de când aţi venit voi, 


oa... menii, aici.” „Nu e sigură de cuvânt”, gândi Marlene. 
Dar vocea nu răspunse şi Marlene fu surprinsă. Surpriza 
fusese o senzaţie personală, acum că o analiza, deşi n-o 
marcase în mod făţiş ca atare faţă de ea însăşi. Dar probabil 
că orice gând personal era marcat în vreun fel, indiferent 
că ea se gândea la asta sau nu. Mintea spusese că poate 
detecta deosebirea şi era evident că putea. Probabil că 
apărea în tipar. 

Vocea nu răspunse însă nici de data asta. Avea să fie 
nevoită să întrebe precis pentru a arăta că nu era un gând 
personal. 

„Te rog, apare în tipar?” Nu fusese nevoie să precizeze ce 
anume. Vocea ştia despre ce era vorba. 

„Apare în tipar. Totul apare în tiparul tău, pentru că este 
atât de bine făcut.” 

Marlene aproape că începuse să toarcă de plăcere, ca o 
pisică. Acum, că fusese lăudată, era politicos să întoarcă şi 
ea complimentul. 

„Dar şi al tău trebuie să fie foarte bine făcut.” „Este altfel. 
Tiparul meu este foarte întins. Este simplu în fiecare punct 
al său şi complex numai când este luat cu totul. Al tău e 
complex de la bun început. Nu există nimic simplu în el. Şi 
este diferit de toate celelalte de felul ăsta. Celelalte sunt... 
încâlcite. Nu este posibil să intri în contact cu ele, să 
comunici. lar o rearanjare a tiparului le face rău, pentru că 
tiparul e fragil. Nu ştiam. Tiparul meu nu e fragil.” „Dar al 
meu este?” „Nu. Se adaptează.” „Ai încercat să comunici şi 
cu alţii, nu?” „Da.” „Maladia erythrotică, „ gândi Marlene. 
(Nu urmă nici un răspuns. Gândul era personal.) 

Fata închise ochii, încercând să caute cu propria ei minte, 
să localizeze sursa celeilalte minţi. O făcea într-un fel pe 
care nici ea nu-l înţelegea, poate cu totul greşit, poate că 
nici n-o făcea. Mintea ar fi putut râde de stângăcia ei, dacă 
ştia să facă aşa ceva, să râdă. 

Nu urmă nici un răspuns. 

Marlene gândi: „Gândeşte ceva.” 


Inevitabil, răspunsul veni: „Ce să gândesc?” 

Nu venea de nicăieri. Nu venea de aici sau de acolo sau de 
dincolo. Venea din interiorul minţii ei. 

Gândi (furioasă pe propria ei incapacitate): „Când mi-ai 
simţit prima dată tiparul mental?” „Când erai pe noul 
container de fiinţe umane.” „Pe Rotor?” „Pe Rotor.” 

Ea se lumină brusc, înțelegând. 

„Lu m-ai vrut. Tu m-ai chemat.” „Da.” 

Bineînţeles! Altminteri de ce şi-ar mai fi dorit într-atât să 
vină pe Erythro? De ce s-ar mai fi uitat cu atât de mult 
nesaţ la Erythro, în ziua în care Aurinel venise să-i spună că 
o căuta mama sa? 

Strânse din dinţi. Trebuia să continue întrebările. 

„Unde eşti?” „Peste tot.” „Eşti planeta?” „Nu.” „Arată-mi- 
te!” „Poftim.” Şi, brusc, vocea avu o direcţie. 

Marlene privea lung pârâul şi, dintr-o dată, realiză că, în 
timp ce comunicase cu vocea în mintea ei, pârâul fusese 
singurul lucru pe care-l simţise, de care fusese conştientă. 
De nimic altceva din jurul ei nu-şi dăduse seama. Era ca şi 
cum mintea ei s-ar fi izolat de alte tentaţii, pentru a-şi 
accentua sensibilitatea la unicul lucru care o preocupase. 

lar acum vălul se ridicase. Apa trecea printre pietre, 
învolburându-se peste ele, răsucindu-se şi curgând într-un 
mic şuvoi spre un loc marcat de câteva mici bule. Acestea se 
împrăştiau, pe măsură ce altele noi se năşteau, alcătuind un 
tipar care, în esenţă, nu se schimba, dar în amănunţime nu 
se repeta niciodată. 

Apoi, una câte una, bulele se sparseră fără zgomot şi apa 
rămase lină şi fără caracteristici, dar încă răsucindu-se. 
Cum de o putea vedea răsucindu-se dacă era fără 
caracteristici? Pentru că lucea slab în lumina roşcată a 
stelei Nemesis. Se răsucea, iar ea o putea vedea răsucindu- 
se pentru că licăririle se arcuiau şi se uneau în spirale, 
contopindu-se. Nu-şi putea lua ochii de la ea, urmărind 
încet micile şuvoaie răsucite care se adunau acum într-o 


caricatură de chip omenesc, cu două găuri întunecate în loc 
de ochi şi o despicătură în loc de gură. 

Portretul deveni mai clar, pe când Marlene privea 
fascinată. 

În curând, contrastul crescu şi învolburarea deveni un 
chip limpede, privind-o cu ochi goi, totuşi, destul de real 
pentru a-l recunoaşte. 

Era chipul lui Aurinel Pampas. 

Siever Genarr spuse gânditor, rar, cu un efort de a trata 
problema cu calm: 

— Şi atunci ai plecat. 

Marlene aprobă printr-o înclinare a capului. 

— Data trecută am plecat când am auzit vocea lui Aurinel. 
De data asta am plecat când i-am văzut chipul. 

— Te înţeleg... 

— Eşti prevenitor cu mine, unchiule Siever... 

— Şi ce vrei să fac, să te bat? Lasă-mă să fiu prevenitor, 
dacă îmi face plăcere. Mintea, cum îi spui tu, a găsit vocea 
şi chipul lui Aurinel în mintea ta, evident. Trebuie să fi fost 
foarte clare în memoria ta. Cât de apropiată ai fost de 
Aurinel? 

Fata îl privi suspicioasă: 

— Cum adică? Ce vrei să spui cu „cât de apropiată”? 

— Nu mă refer la nimic groaznic. Eraţi prieteni? 

— Da, sigur. 

— Erai îndrăgostită de el? 

Marlene nu răspunse, ci se mulţumi doar să strângă din 
buze. Apoi se hotări: 

— Da, cred că am fost. 

— O spui la timpul trecut. Nu mai e valabil în prezent? 

— Păi, la ce bun? El mă consideră doar... o fetiţă. Poate o 
soră mai mică. 

— Într-un fel ai dreptate, având în vedere împrejurările. 
Dar încă te mai gândeşti la el şi păstrezi vii în memorie 
vocea şi chipul lui, de aceea le-ai invocat. 


— Ce vrei să spui cu „invocat”? A fost o voce reală şi un 
chip real. 

— Eşti sigură? 

— Bineînţeles că sunt sigură. 

— Mamei tale i-ai povestit ceva din toate astea? 

— Nu, nici o vorbă. 

— De ce nu? 

— Of, unchiule Siever, doar o ştii. N-aş putea suporta 
toată... crisparea, neliniştea. Ştiu. O să-mi spui că toate sunt 
din cauză că mă iubeşte, dar asta nu le face mai uşor de 
îndurat. 

— Dar mie ai fost dispusă să-mi povesteşti, Marlene, şi eu 
ţin în mod sigur la tine, foarte tare. 

— Ştiu, unchiule Siever, dar tu nu eşti atât de 
impresionabil. Tu priveşti lucrurile logic, pur şi simplu. 

— Să iau asta drept un compliment? 

— Eu aşa am avut intenţia. 

— În acest caz, hai să analizăm logic descoperirile tale. 

— Bine, unchiule Siever. 

— Bun. În primul rând, există ceva viu pe planeta asta. 

— Da. 

— Şi nu este planeta însăși. 

— Nu, precis. A negat asta. 

— Dar se pare că este o fiinţă vie. 

— Eu aşa am impresia, că este o fiinţă vie. Problema, 
unchiule Siever, este că felul în care comunicăm nu este 
cum am crezut eu că ar fi telepatia. Nu este ca şi cum ai citi 
o minte şi i-ai auzi gândurile. E vorba şi de senzaţii care te 
copleşesc, e ca şi cum ai putea privi întreg tabloul, nu doar 
punctele luminoase sau întunecate care îl alcătuiesc. 

— lar impresia este că ai de-a face cu o fiinţă vie. 

— Da. 

— Şi inteligentă. 

— Foarte inteligentă. 

— Dar nedezvoltată din punct de vedere tehnologic. Noi n- 
am găsit niciodată nimic tehnologic pe planetă. Această 


fiinţă invizibilă locuieşte pur şi simplu pe planetă, gândeşte, 
raţionează, dar nu face nimic. Aşa e? 

Marlene ezită. 

— Nu-mi pot da seama cu precizie, dar s-ar putea să ai 
dreptate. 

— Şi apoi am venit noi. Când crezi că a devenit conştientă 
de venirea noastră? 

Marlene clătină din cap: 

— N-aş putea spune. 

— Păi, draga mea, era conştientă de tine când tu erai încă 
pe Rotor. Trebuie că a devenit conştientă şi că alte 
inteligenţe invadau Sistemul stelei Nemesis când noi eram 
încă destul de departe. Ai avut impresia asta? 

— Nu cred, unchiule Siever. Eu cred că nu ştia de noipână 
am venit pe Erythro. Asta i-a atras atenţia şi apoi a privit în 
jur şi a descoperit şi Colonia Rotor. 

— Poate că ai dreptate. Apoi a făcut experimente cu 
minţile pe care le-a detectat pe Erythro. Erau probabil 
primele minţi diferite de a sa pe care le întâlnea. Cât este 
de bătrână fiinţa, Marlene? Ai idee? 

— Nu prea, unchiule Siever, dar impresia mea este că e 
foarte bătrână, poate de-o vârstă cu planeta. 

— Poate. În orice caz, cât de mult ar fi trăit, asta a fost 
prima dată când s-a trezit înconjurată de atât de multe alte 
minţi, foarte diferite de a sa. Cum ti se pare că sună asta, 
Marlene, adevărat? 

— Da. 

— Aşa că a încercat să coopereze cu aceste minţi şi, 
pentru că nu ştia aproape nimic despre ele, le-a deteriorat. 
Asta a fost maladia erythrotică. 

— Da, aprobă Marlene cu o însufleţire bruscă. N-a spus 
nimic direct despre maladie, dar am avut această puternică 
impresie. Experimentele de început au fost cauza. 

— Şi când a realizat că le face rău, s-a oprit. 

— Da, de asta a încetat maladia erythrotică acum. 


— Şi din asta am putea deduce că această minte este 
binevoitoare, că are o noţiune de etică pe care o înțelegem 
şi cu care putem fi de acord, că nu doreşte să facă râu altor 
minţi. 

— Da! spuse Marlene cu încântare. Sunt sigură de asta. 

— Dar ce este această formă de viaţă? Este un spirit? Ceva 
ce depăşeşte puterile de percepţie ale simţurilor noastre? 

— Nu pot să-mi dau seama, unchiule Siever, oftă Marlene. 

Genarr continuă: 

— Ei bine, lasă-mă să-ţi repet ce ţi-a spus şi dacă greşesc 
corectează-mă. Ţi-a spus că tiparul său este „întins”; că este 
„simplu în orice punct al său şi complex numai luat cu 
totul”; că „nu este fragil”. Aşa e? 

— Da, aşa e. 

— Şi singura formă de viaţă pe care am depistat-o 
vreodată pe Erythro sunt procariotele, micile celule 
asemănătoare bacteriilor. Dacă nu accept că ar fi vorba de 
ceva spiritual şi imaterial, numai ele îmi rămân. Este, oare, 
posibil ca aceste mici celule, care par separate, să fie, de 
fapt, parte dintr-un organism întins pe toată planeta? 
Atunci tiparul mental ar fi „întins”. Ar fi „simplu în orice 
punct al său” şi n-ar fi complex decât „luat cu totul”. Şi n-ar 
fi nici fragil, pentru că, şi dacă porţiuni mari din el sunt 
ucise, acest organism planetar abia dacă ar fi atins în 
întregul său. 

Marlene îl privi lung pe Genarr: 

— Vrei să spui că am stat de vorbă cu microbii? 

— Nu pot spune cu certitudine, Marlene. Este numai o 
ipoteză, dar se potriveşte minunat şi nu-mi trece prin cap 
nimic altceva care ar putea explica lucrurile atât de bine. Şi 
apoi, Marlene, dacă ne gândim la cele o sută de miliarde de 
celule care alcătuiesc creierul tău, fiecare dintre ele, luată 
individual, nu reprezintă, de fapt, foarte mult. Tu eşti un 
organism în care toate celulele creierului sunt strânse la un 
loc. Dacă stai de vorbă cu un alt organism în care toate 
celulele creierului sunt împrăştiate şi legate între ele, să 


zicem, prin unde radio minuscule, crezi că e aşa o mare 
diferenţă? 

— Nu ştiu, spuse Marlene, în mod evident tulburată. 

— Dar hai să ne punem o altă întrebare, una foarte 
importantă. Ce vrea această formă de viaţă, orice ar fi ea, 
de la tine? 

Marlene păru mirată, chiar contrariată: 

— Poate vorbi cu mine, unchiule Siever. Îmi poate 
transmite idei. 

— Şi atunci, tu eşti de părere că-şi doreşte doar un 
interlocutor? Crezi că, odată cu venirea noastră, a 
oamenilor, a realizat pentru prima oară că e singură şi-i e 
urât? 

— Nu ştiu. 

— N-ai nici o impresie în această direcţie? 

— Nu. 

— Ne-ar putea distruge. 

— Acum Genarr vorbea cu el însuşi deja. 

— Ne-ar putea distruge fără probleme, dacă s-ar plictisi de 
tine sau dacă ai agresa-o. 

— Nu, unchiule Siever. 

— Dar pe mine, nu se lăsă Siever, m-a afectat foarte clar 
când am vrut să te împiedic să stabileşti o conexiune cu 
mintea planetei. Şi a afectat-o pe D'Aubisson, pe mama ta şi 
încă pe unul dintre gardieni. 

— Da, dar v-a afectat doar cât să vă oprească să vă mai 
împotriviţi. Nu a mers mai departe de atât. 

— Şi, deci, face toate acestea doar ca să ţi se permită să 
ieşi afară din Dom, pe suprafaţa planetei, să aibă cu cine sta 
de vorbă, să aibă companie. Nu mi se pare un motiv 
suficient de convingător. 

— Poate că motivul este ceva ce nu putem înţelege. Poate 
că această minte este atât de diferită de ale noastre, încât 
nu ne poate explica motivul său, sau, dacă l-ar explica, 
pentru noi n-ar fi de înţeles. 


— Dar nu este totuşi o minte atât de diferită încât să nu 
poată conversa cu tine. Primeşte idei de la tine şi îţi 
transmite ţie altele, nu? Voi două comunicaţi. 

— Da. 

— Şi te înţelege destul de bine pentru a încerca să-ţi facă 
pe plac, luând vocea şi chipul lui Aurinel. 

Marlene lăsă capul în pământ şi-şi fixă privirea pe podea, 
în faţa ei. Genarr spuse cu blândeţe: 

— Aşadar, de vreme ce ne înţelege, poate că am putea şi 
noi s-o înţelegem şi dacă este aşa, trebuie să afli de ce te 
vrea atât de mult. Ar putea fi extrem de important să aflăm 
aşa ceva, pentru că nu putem şti ce pune la cale. Şi n-avem 
alt mod de a afla decât prin tine, Marlene. 

Marlene tremura. 

— Dar nu ştiu cum să fac asta, unchiule Siever. 

— Fă tot ce ai făcut şi până acum. Mintea pare a-ţi fi 
prietenă şi s-ar putea să fie dispusă să-ţi explice. 

Marlene ridică privirea şi-l studie pe Genarr. 

— 'Ţi-e teamă, unchiule Siever, constată ea. 

— Fireşte. Avem de-a face cu o minte mult mai puternică 
decât a noastră. Ar putea, dacă se hotărăşte că nu ne vrea, 
ar putea să ne desființeze pe toţi. 

— Nu la asta mă refer, unchiule Siever. Ţi-e teamă pentru 
mine. 

Genarr ezită: 

— Încă mai eşti sigură că te afli în siguranţă pe Erythro, 
Marlene? Eşti în siguranţă când vorbeşti cu mintea asta? 

Marlene se ridică în picioare şi spuse, aproape cu trufie: 

— Sigur că sunt. Nu există nici un risc. Nu-mi va face rău. 

Părea extrem de încrezătoare, dar lui Genarr i se strânse 
inima. Ceea ce credea ea, abia dacă mai conta, pentru că 
tiparul mental îi fusese ajustat de mintea planetei Erythro. 
„Oare mai putea avea încredere în ea acum?” se întreba. 

La urma urmei, de ce n-ar avea această minte, alcătuită 
din sute şi sute de miliarde de procariote, un scop alei, cum 


avea, de exemplu, Pitt? Pe scurt, dacă mintea o minţea pe 
Marlene, pentru motive pe care numai ea le ştia? 

În aceste condiţii, era oare bine s-o trimită pe Marlene iar 
afară? 

Dar oare mai conta dacă el făcea bine sau nu? Mai avea de 
ales? 

34. APROAPE 

— Perfect, spuse Tessa Wendel. Perfect, perfect, perfect. 

— Făcu un gest de parcă ar fi fixat ceva pe perete cu un 
cui pe care tocmai îl bătea, cu hotărâre şi putere. 

— Perfect. 

Crile Fisher ştia despre ce era vorba. Încă de două ori mai 
trecuseră până acum prin hiperspaţiu, în direcţii diferite. 
Încă de două ori mai putuse Crile urmări uşoara schimbare 
a aranjamentului stelelor. Încă de două ori mai căutase din 
ochi Soarele, prima dată găsindu-l puţin mai şters, a doua 
oară puţin mai strălucitor. Începea deja să se simtă ca un 
bătrân veteran al hiperspaţiului. Spuse: 

— Să înţeleg că Soarele nu ne deranjează. 

— A, ba da, dar într-un fel perfect previzibil, calculabil, 
astfel încât interferența sa fizică este chiar o plăcere 
psihică, dacă înţelegi ce vreau să spun. 

Fisher încercă să joace rolul de avocat al diavolului: 

— Soarele e destul de departe, ştii. Efectul lui 
gravitațional trebuie să fie foarte aproape de zero. 

— Sigur, răspunse Wendel, dar foarte aproape de zero nu 
înseamnă totuşi zero. Efectul său este măsurabil. Am trecut 
încă de două ori prin hiperspaţiu, calea virtuală apropiindu- 
se de Soare întâi oblic, apoi depărtându-se sub un alt unghi. 
Wu a făcut toate calculele înainte, iar calea pe care am 
parcurs-o se înscria perfect în calcule, până la nivelul 
zecimalelor, ceea ce este tot ce putem cere deocamdată, în 
mod rezonabil. Omul e un geniu. Îşi ţese scurtăturile prin 
programul calculatorului cu o măiestrie incredibilă. 

— Sunt convins, murmură Fisher. 


— Aşa că acum nu mai e nici o îndoială, Crile. Am putea 
ajunge la Steaua Vecină şi mâine. Ba chiar şi azi, dacă ne- 
am grăbi într-adevăr. Sigur, nu foarte aproape. Probabil va 
fi nevoie să zăbovim o anumită perioadă de timp la o 
oarecare distanţă de Stea, nu prea departe, dar nici prea 
aproape, ca măsură de precauţie. Şi, de altfel, nici nu 
cunoaştem cu prea mare precizie masa Stelei Vecine, aşa că 
nu ne putem permite să riscăm apropiindu-ne prea mult. 
Doar nu vrem să ne trezim zvârliţi cât colo şi să fim nevoiţi 
să ne croim cu greu drum înapoi. 

— Clătină din cap admirativ: Ce tip, Wu ăsta. Sunt atât de 
mulţumită de el că nici n-am cuvinte să-ţi spun. 

Fisher spuse precaut: 

— Eşti sigură că nu te calcă puţin pe nervi? 

— Să mă calce pe nervi? De ce? 

— Făcu ochii mari, surprinsă, şi-l întrebă pe Fisher: Crezi 
că ar trebui să fiu invidioasă? 

— Păi, nu ştiu. Există vreo şansă ca Chao-Li Wu să 
primească toată recunoaşterea pentru meritul de a fi pus la 
punct zborul cu viteze superluminice, vreau să spun, în 
amănunt, în detaliile importante şi ca tu să fii uitată, sau ca 
lumea să-şi mai aducă aminte de tine doar ca de un 
înaintaş, care a netezit doar drumul? 

— Nu, câtuşi de puţin, Crile. E drăguţ din partea ta să-ţi 
faci griji pentru mine în privinţa asta, dar lucrurile sunt în 
regulă, sigure. Munca mea este înregistrată şi cunoscută în 
amănunţime. Calculele matematice de bază ale zborului cu 
viteze superluminice îmi aparţin. Am avut, de asemenea, şi 
o contribuţie importantă la elaborarea unor detalii de 
inginerie, deşi creditul pentru proiectarea navei aparţine 
de drept altora, care se vor şi bucura de el. Ceea ce a făcut 
Wu a fost să adauge un factor de corecție ecuaţiilor de 
bază. Foarte important, desigur, şi acum ne-am putut da 
seama că fără el zborul cu viteze superluminice n-ar fi 
utilizabil, dar este, totuşi, numai glazura tortului. Tortul 
este al meu. 


— Bun. Dacă eşti sigură de asta, sunt mulţumit. 

— Ca să-ţi spun drept, Crile, eu chiar sper că Wu va prelua 
acum conducerea în dezvoltarea zborurilor cu viteze 
superluminice. Adevărul este că eu nu mai sunt în cea mai 
înfloritoare perioadă a vieţii - din punct de vedere ştiinţific, 
desigur. Numai din punct de vedere ştiinţific, Crile. 

Fisher zâmbi amuzat: 

— Ştiu asta. 

— Da, din punct de vedere ştiinţific, am trecut de apogeu. 
Munca mea a fost, toată, consacrată elaborării, dezvoltării 
şi exploatării unor idei şi concepte pe care le-am avut încă 
din perioada imediat următoare studenţiei. E vorba aici de 
peste douăzeci şi cinci de ani de concluzii şi am ajuns cam 
cât de departe mi-a stat în puteri să ajung. Ceea ce ne este 
necesar acum sunt idei noi-nouţe, concepte cu totul noi, o 
mişcare de diversificare şi cucerire de teritorii virgine. Eu 
nu mai pot face aşa ceva. 

— Hai, lessa, nu te subestima. 

— Nu cred că am suferit vreodată de acest cusur, Crile. 
Avem nevoie de tineri tocmai pentru idei noi. Oamenii tineri 
nu au minţile doar tinere, ci şi noi. Wu are un genom unic, 
ce n-a mai existat până acum în istoria genetică a omenirii. 
Are o experienţă care este numai a sa, în mod crucial a sa, a 
nimănui altcuiva. El poate avea idei noi. Bineînţeles, şi le-ar 
baza pe ceea ce am făcut eu înaintea lui şi datorează mult 
învățăturilor mele. Este studentul meu, Crile, învăţăcelul, 
ucenicul meu, fiul meu spiritual într-un fel. Şi tot ceea ce 
face bine îmi face cinste. Invidioasă? Dimpotrivă, sunt 
foarte mândră de el. Ce este, Crile? Nu arăţi prea mulţumit. 

— Ba sunt mulţumit dacă tu eşti, Tessa, indiferent cum 
arăt. Problema este că am impresia că-mi reciţi teoria 
progresului ştiinţific. Dar n-au fost cazuri în istoria ştiinţei, 
ca în orice alt domeniu, de altfel, când invidia a existat într- 
adevăr şi profesorii au ajuns să-şi urască elevii care i-au 
depăşit? 


— Bineînţeles. Aş putea să-ţi enumăr chiar acum cel puţin 
şase cazuri celebre, fără să stau pe gânduri, dar acestea 
sunt excepţii, rarităţi şi adevărul este că nu asta e ceea ce 
simt eu acum. Nu spun că e de neconceput să-mi pierd, la 
un moment dat, răbdarea în ceea ce-l priveşte pe Wu şi 
Universul, dar deocamdată nu s-a întâmplat şi intenţionez 
să savurez momentul atâta vreme cât... Ce-o mai fi, acum? 

Apăsă butonul marcat „Recepţie” şi chipul tânăr al lui 
Merry Blankowitz apăru pe ecranul tridimensional al 
transmiţătorului. 

— Doamnă căpitan, spuse ea cu voce nesigură. Avem o 
discuţie aici şi ne întrebăm dacă am putea să ne consultăm 
şi cu dumneavoastră. 

— E ceva în neregulă cu zborul? 

— Nu, doamnă căpitan. E doar o discuţie legată de 
strategie. 

— Înţeleg. Ei bine, nu-i nevoie să veniţi încoace. Am să vin 
eu în sala motoarelor. 

Wendel şterse chipul tinerei de pe ecran. Fisher mormăi: 

— Blankowitz nu e de obicei atât de gravă. Oare ce nu le-o 
fi dând pace? 

— N-am de gând să fac presupuneri. Mă voi duce, pur şi 
simplu, acolo şi voi afla. Şi-i făcu semn lui Fisher s-o 
urmeze. 

Cei trei erau acolo, în sala motoarelor, aşezaţi pe podea, în 
ciuda faptului că nivelul de gravitație era zero. Ar fi putut la 
fel de bine să stea fiecare pe câte un perete, dar asta ar fi 
putut distrage atenţia şi nu s-ar fi potrivit cu gravitatea 
situaţiei, arătând în plus lipsă de respect faţă de funcţia 
căpitanului. Exista un sistem complex de norme de etichetă, 
care fusese elaborat de multă vreme pentru situaţiile cu 
gravitație zero. 

Lui Wendel nu-i plăcea gravitația zero şi dacă ar fi vrut să 
forţeze nota şi să-şi impună privilegiile de căpitan, ar fi 
putut insista ca nava să se afle permanent în rotaţie, pentru 
că efectul centrifugal ar fi produs o oarecare senzaţie de 


gravitație. Ştia însă foarte bine că traiectoria unei călătorii 
putea fi calculată mai uşor dacă nava se găsea în repaus 
faţă de Univers ca întreg, atât din punct de vedere al 
mişcării de translație, cât şi din cel al mişcării de rotaţie. 
Dar mai ştia şi că mişcarea constantă de rotaţie a navei nu 
ridica prea mult nivelul de dificultate al calculului 
traiectoriei navei. Cu toate acestea, a insista în favoarea 
mişcării de rotaţie ar fi însemnat o lipsă de respect faţă de 
omul de la calculator. Din nou, eticheta. 

Tessa Wendel îşi ocupă locul, iar Crile Fisher nu putu să nu 
remarce (cu un zâmbet tainic) că stătea uşor într-o rână, 
clătinându-se. Cu tot trecutul ei de locuitoare a Coloniilor, 
era evident că nu se obişnuise niciodată complet cu 
zborurile spaţiale. El, pe de altă parte, (şi aici urmă un al 
doilea zâmbet tainic, de satisfacţie de data asta) deşi era 
pământean, se putea deplasa de colo-colo la gravitație zero, 
de parcă ar fi cunoscut-o de la naştere. 

Chao-Li Wu trase aer adânc în piept. Avea o faţă rotundă, 
de felul celor ce păreau să sugereze că ţin de un trup 
bondoc, dar se dovedi, de fapt, mai înalt decât media când 
se ridică în picioare. Părul îi era închis la culoare şi fără nici 
cea mai mică buclă sau ondulaţie, iar ochii, evident, înguşti. 
Spuse încetişor: 

— Doamnă căpitan. 

— Ce este, Chao-Li? întrebă Wendel. Dacă ai de gând să-mi 
spui că a apărut o problemă în privinţa programării, aş 
putea fi tentată să te strâng de gât. 

— Nu există nici o astfel de problemă, doamnă căpitan. 
Deloc. Dar, faptul că nu mai avem probleme pare să 
sugereze că misiunea noastră s-a încheiat şi că ar trebui să 
ne întoarcem pe Pământ. Aş dori să fac această propunere. 

— Să ne întoarcem pe Pământ? 

— Wendel făcuse o pauză înainte de a repeta aceste vorbe, 
îngăduind unei expresii de stupoare să-i cuprindă faţa. 

— De ce? Nu ne-am îndeplinit încă misiunea până la capăt. 


— Eu cred că ne-am îndeplinit-o, doamnă căpitan, spuse 
Wu şi chipul său îşi pierdu orice expresie. Când am plecat, 
nici nu ştiam care ne era misiunea. Acum însă am pus la 
punct un sistem practic de zbor cu viteze superluminice şi 
aşa ceva n-aveam când am plecat de pe Pământ. 

— Da, ştiu, şi ce-i cu asta? 

— Nu avem nici un mijloc de comunicare cu Pământul. 
Dacă ne ducem acum spre Steaua Vecină şi ni se întâmplă 
ceva pe drum, vreun accident, Pământul va rămâne fără 
cunoştinţele practice asupra zborului superluminic şi nu 
putem şti când le vor descoperi. Asta ar putea avea un efect 
grav asupra necesarelor proceduri de evacuare a 
Pământului. Eu cred că este extrem de important să ne 
întoarcem şi să le explicăm ce am aflat din experienţa 
acestei călătorii. 

Wendel ascultase cu gravitate toate acestea. 

— Înţeleg. Şi tu, Jarlow, ce părere ai despre toate astea? 

Henry Jarlow era înalt, blond şi posomorât. Exista pe 
chipul său o melancolie bine întipărită în trăsături, care 
dădea o impresie cu totul greşită asupra caracterului său, 
iar degetele sale lungi (care, la prima vedere, n-aveau nimic 
delicat) erau în stare de adevărate minuni când lucrau în 
interiorul unui calculator sau, în general, cu aproape orice 
instrument de la bordul navei. 

— Cred, spuse el, că Wu are dreptate, ca să fiu sincer. 
Dacă am dispune de comunicaţie superluminică, am putea 
transmite informaţiile pe Pământ şi ne-am vedea de drum. 
După aceea, ce ni s-ar putea întâmpla n-ar mai conta decât 
pentru noi. Dar aşa cum stau lucrurile în realitate, nu ne 
putem permite să păstrăm descoperirea corecţiei 
gravitaționale numai pentru noi. 

— Şi tu, Blankowitz? întrebă Wendel calm. 

Merry Blankowitz se foi jenată. Era o femeie scundă, cu 
breton negru şi tăiat drept chiar deasupra sprâncenelor. 
Din cauza lui, a delicatei structuri osoase şi a mişcărilor 
rapide şi nervoase, părea o Cleopatra în miniatură. 


— Nu prea ştiu, spuse ea într-un târziu. Nu am nişte opinii 
foarte precise în legătură cu toate astea, dar colegii mei 
aproape că m-au convins. Nu credeţi că e important ca 
informaţiile să ajungă pe Pământ? În această călătorie am 
reuşit să punem la punct aspecte cruciale ale zborului 
superluminic şi avem nevoie de nave mai multe şi mai bune, 
echipate cu calculatoare proiectate să ţină automat seama 
de corecţia gravitaţională. Poate vom ajunge astfel să 
putem călători între Soare şi Steaua Vecină dintr-o singură 
tranziţie, sub influenţa unor gravitaţii intense, astfel încât 
să putem începe mai aproape de Soare şi să terminăm mai 
aproape de Steaua Vecină, fără a mai fi nevoie să petrecem 
săptămâni întregi de pregătire la ambele capete ale 
călătoriei. Mi se pare că Pământul ar trebui să cunoască 
aceste descoperiri recente ale noastre. 

— Înţeleg, spuse Wendel. Problema pare să fie dacă nu 
cumva ar fi înţelept să facem în aşa fel încât informaţiile 
asupra corecţiei gravitaționale să ajungă înapoi pe Pământ 
chiar acum. Wu, este acest aspect atât de esenţial cum ţi se 
pare? Nu aici, pe navă, ţi-a venit ideea corecţiei. Mi se pare 
că am mai discutat-o în urmă cu câteva luni. 

— Se gândi puţin. 

— Cu aproape un an în urmă. 

— N-am discutat-o, de fapt, doamnă căpitan. Aţi fost destul 
de nerăbdătoare cu mine atunci, dacă-mi aduc bine aminte, 
şi nu m-aţi ascultat cu adevărat. 

— Da, şi am recunoscut că am făcut o greşeală. Dar tu ai 
pus oricum pe hârtie observaţiile tale. Te-am rugat, atunci, 
să redactezi un raport oficial pe care să mă uit când voi 
avea timp. 

— Femeia ridică o mână. 

— Ştiu că n-am avut - până la urmă - timpul necesar 
pentru a-ţi parcurge raportul şi nici măcar nu-mi amintesc 
dacă l-am primit sau nu, dar îmi închipui, Wu, că tu - fiind 
tu - ai pregătit raportul respectiv în amănunţime, cu toate 
raţionamentele şi calculele pe care şi-ar putea dori cineva 


să le găsească într-un astfel de raport. Nu aşa ai făcut, Wu, 
şi nu-i aşa că raportul respectiv este înregistrat? 

Wu păru să se crispeze uşor, dar tonul vocii nu i se 
schimbă. 

— Da, am pregătit într-adevăr un raport, dar era doar o 
speculație şi nu cred că îi va acorda cineva atenţie, mai 
multă decât i-aţi acordat dumneavoastră, doamnă căpitan. 

— De ce nu? Nu toată lumea e atât de proastă ca mine, 
Wu. 

— Şi chiar dacă i-ar acorda atenţie, tot n-ar fi mai mult 
decât speculaţii. Dar dacă noi ne-am întoarce acum, am 
putea prezenta dovezi. 

— Odată ce speculaţia există, cineva va obţine şi dovezile. 
Ştii doar cum progresează ştiinţa. 

Wu articulă răspicat, pe un ton sec şi semnificativ: 

— Cineva. 

— Abia acum aflăm, în sfârşit, adevărata natură a neliniştii 
tale, Wu. Nu eşti îngrijorat că Pământul nu va obţine 
metoda practică a zborului cu viteze superluminice. Eşti 
îngrijorat că o va obţine, şi meritul nu va fi al tău, şi deci, 
nici recunoaşterea. Aşa este? 

— Doamnă căpitan, nu văd ce e rău în asta. Orice om de 
ştiinţă are toate drepturile să fie preocupat de problema 
priorităţii recunoaşterii meritelor sale. 

Wendel sări ca arsă: 

— Ai uitat că eu sunt căpitanul acestei nave şi eu sunt 
autorizată să iau orice hotărâre? 

— Nu, nu am uitat asta, replică Wu, dar nu navigăm pe un 
vas cu pânze din secolul al optsprezecelea. În primul rând, 
suntem cu toţii oameni de ştiinţă şi trebuie să luăm 
hotărârile într-un mod democratic. Dacă majoritatea 
doreşte să se întoarcă... 

— Staţi, interveni Fisher brusc, înainte să ajungeţi prea 
departe, îmi permiteţi să spun şi eu ceva? Eu sunt singurul 
care nu şi-a spus până acum părerea şi dacă vreţi să fim 


democratici, aş vrea să iau şi eu cuvântul. Pot, doamnă 
căpitan? 

— Spune, îi acordă Wendel permisiunea, cu mâna dreaptă 
încleştându-i-se şi descleştându-i-se de parcă ar fi fost 
nerăbdătoare să înhaţe pe cineva de gât. 

Fisher începu: 

— Cu aproape şapte secole şi jumătate în urmă, Cristofor 
Columb a pornit din Spania să navigheze către apus şi, în 
cele din urmă, a descoperit America, deşi el însuşi n-a ştiut 
niciodată că asta a făcut de fapt. Pe drum, a observat că 
deviația acului magnetic al busolei de la nordul real, aşa- 
numita „declinaţie magnetică” se schimba cu longitudinea. 
Aceasta a fost o descoperire extrem de importantă, de fapt 
prima descoperire pur ştiinţifică făcută în cursul unei 
călătorii pe ocean. Dar câţi ştiu astăzi că variaţia numită 
„declinaţie magnetică” a fost descoperită de Columb? 
Aproape nimeni. Câţi ştiu că America a fost descoperită de 
Columb”? Aproape toată lumea. Dar să presupunem că, 
descoperind declinaţia magnetică, Columb s-ar fi hotărât, la 
jumătatea drumului, să se întoarcă acasă şi să anunţe 
minunata veste Regelui Ferdinand şi Reginei Isabella, 
asigurându-şi astfel prioritatea recunoaşterii sale ca 
descoperitor al fenomenului. Descoperirea, putem să ne 
închipuim, ar fi fost primită cu mult interes, iar monarhii ar 
fi putut trimite în cele din urmă o altă expediţie, condusă 
de, să zicem, Amerigo Vespucci, care ar fi ajuns primul pe 
coasta Americii. În acest caz, cine şi-ar mai fi amintit că un 
oarecare Columb a făcut nu ştiu ce fel de descoperire 
legată de busolă? Aproape nimeni. Dar cine şi-ar aminti că 
Vespucci a descoperit America? Aproape toată lumea. Aşa 
că vreţi, într-adevăr, să vă întoarceţi? Vor fi câţiva care-şi 
vor aminti, vă asigur, de descoperirea corecţiei 
gravitaționale ca de un mic efect secundar al zborului cu 
viteze superluminice. Dar echipajul următoarei nave care 
va ajunge la Steaua Vecină va fi ovaţionat drept primul 
echipaj care a ajuns la o stea prin intermediul zborului cu 


viteze superluminice. Iar voi trei şi chiar tu, Wu, abia dacă 
veţi fi amintiţi într-o notă de subsol. Poate credeţi că, drept 
răsplată pentru această descoperire grozavă a lui Wu, voi 
sunteţi cei care vor fi trimişi în cea de-a doua expediţie, dar 
eu mă tem că nu va fi deloc aşa. Vedeţi voi, Igor Koropatsky, 
care este Directorul Biroului Terestru de Investigaţii, şi 
care ne aşteaptă la întoarcere, pe Pământ, este în mod 
special interesat de informaţiile despre Steaua Vecină şi 
despre sistemul ei planetar. Va exploda ca un vulcan când 
va afla că am fost atât de aproape de acestea şi totuşi ne-am 
întors. Bineînţeles că, în acest caz, doamna căpitan Wendel 
va fi nevoită să explice că voi trei v-aţi răzvrătit, ceea ce 
este o abatere destul de gravă, chiar dacă nu navigăm pe 
un vas cu pânze din secolul al optsprezecelea. Departe de a 
putea face parte din următoarea expediţie, cred că nu vi se 
va mai permite nici să mai vedeţi interiorul unui laborator. 
Puteţi conta pe asta. lar ceea ce vi se va permite să vedeţi, 
în ciuda faptului că sunteţi savanţi eminenţi, va fi interiorul 
unei puşcării. Nu subestimaţi furia lui Koropatsky. Aşa că 
mai reflectaţi la toate astea. Spre Steaua Vecină? Sau 
înapoi, acasă? 

Se lăsă tăcerea. O vreme, nimeni nu spuse nimic. 

— Ei bine, spuse Wendel cu severitate, cred că Fisher a 
explicat foarte clar situaţia. N-are nimeni nimic de spus? 

Blankowitz spuse cu voce joasă: 

— Eu cred că, de fapt, nu am analizat complet situaţia de 
la bun început. Cred că trebuie să ne vedem de drum. 

Jarlow mormăi: 

— Şi eu cred la fel. 

— Dar tu, Chao-Li? întrebă Wendel. 

Wu ridică din umeri: 

— Nu m-aş putea împotrivi majorităţii. 

— Mă bucur să aud asta. Faţă de autorităţile terestre, 
acest incident nu a existat, dar ar fi bine să nu se mai 
repete, să nu mai aibă loc nici o astfel de acţiune, 
asemănătoare cu o revoltă. 


— Sper că nu te-ai supărat că am intervenit, spuse Fisher 
când se aflau în cabina lor. M-am temut că-ţi vei ieşi din fire 
fără a rezolva situaţia. 

— Nu, a fost foarte bine. Mie nu mi-ar fi venit ideea 
analogiei cu Columb, care a fost perfectă. Mulţumesc, Crile. 
Îi luă mâna şi i-o strânse. 

El zâmbi scurt. 

— Trebuia să-mi justific şi eu într-un fel prezenţa pe navă. 

— Ai făcut chiar mai mult decât atât. Şi n-ai idee ce 
dezgustată am fost să-l văd pe Wu reacţionând astfel, 
tocmai când nici nu isprăvisem bine să-ţi spun ce mândră 
eram de el, de descoperirile lui şi de recunoaşterea de care 
se va bucura. Mă simţeam chiar foarte nobilă în dorinţa de 
a împărţi meritele cu altul, în credinţa mea într-o etică a 
cercetării ştiinţifice care îi acordă fiecăruia recunoaşterea 
meritată. Şi apoi el îşi pune mândria personală mai presus 
de proiect. 

— Cu toţii suntem oameni, lessa. 

— Ştiu. Şi faptul că am putut vedea că omul ăsta are în 
interiorul său zone întunecate, nu schimbă cu nimic faptul 
că are o inteligenţă ştiinţifică teribil de precisă. 

— Mă tem că va trebui să recunosc şi că argumentele mele 
se bazau pe dorinţe personale, mai degrabă decât pe grija 
binelui public, ca să zic aşa. Şi eu vreau să ajungem la 
Steaua Vecină, din motive care nu au nici o legătură cu 
proiectul. 

— Înţeleg asta, dar tot îţi sunt recunoscătoare. 

Pe Fisher îl surprinse şi se simţi jenat să observe că femeia 
avea lacrimi în ochi şi că se uita în altă parte, clipind cu 
disperare, ca el să nu vadă. O sărută tandru. 

Era doar o stea, încă prea palidă pentru a ieşi în vreun fel 
în evidenţă. De fapt, Crile Fisher ar fi pierdut-o cu uşurinţă 
din vedere dacă nu ar fi folosit memoria sistemului de 
observare. 

— Arată aproape dezamăgitor de banal, ca o stea 
obişnuită, nu-i aşa? spuse Fisher şi chipul său luă o expresie 


posomorâtă, care părea obişnuită pentru el. 

Merry Blankowitz, singura care mai era cu el la pupitrul 
de observaţie, spuse: 

— Dar asta şi este, Crile, o stea. 

— Vreau să zic: arată ca o stea slabă... şi suntem atât de 
aproape. 

— Aproape, e un fel de a spune. Ne desparte încă o zecime 
de an-lumină, ceea ce nu înseamnă că suntem chiar atât de 
aproape. Dar doamna căpitan este prevăzătoare. Eu aş fi 
adus Superluminică mult mai aproape, în locul ei. Chiar 
acum îmi doresc să fi fost mai aproape. Abia aştept. 

— Înainte de această ultimă tranziţie, erai pornită să te 
întorci acasă, Merry. 

— Nu chiar. Mă convinseseră ei, că sunt buni de gură. Dar 
odată ce ai ţinut tu acel scurt discurs, m-am simţit ca o 
idioată. Mi se păruse de la sine înţeles că, dacă ne 
întoarcem, vom participa cu toţii la o a doua expediţie, dar 
bineînţeles că lucrurile stau cu totul altfel, aşa cum ai 
clarificat tu situaţia. Ah, dar abia mai am răbdare, atât de 
mult doresc să folosesc DN-ul! 

Fisher ştia ce însemna DN: detectorul neuronic. Simţi şi el 
nerăbdarea, emoția. Să detecteze inteligenţă ar fi însemnat 
să aibă certitudinea că au descoperit ceva infinit mai 
important decât toate metalele, rocile, gheaţa şi vaporii pe 
care-i descoperi în mod obişnuit. 

— Poţi să detectezi ceva de la distanţa asta? - întrebă el cu 
o voce nesigură. 

Femeia clătină din cap. 

— Nu. Ar trebui să fim mult mai aproape. Şi nu putem 
intra pe orbită de la distanţa asta. Ne-ar lua aproximativ un 
an. Dar, odată ce doamna căpitan este satisfăcută cu ce 
putem afla despre Steaua Vecină de la această distanţă, 
vom face un nou salt. Eu mă aştept ca, în maximum două 
zile, să ne aflăm la o distanţă de doar câteva unităţi 
astronomice de Steaua Vecină şi atunci voi putea începe 


observarea şi voi deveni şi eu utilă. Este o mare plictiseală 
să simţi că eşti o povară inutilă pentru ceilalţi. 

— Ştiu, spuse Fisher sec. Ştiu. 

O expresie de îngrijorare se ivi pe chipul lui Blankowitz. 

— Îmi pare rău, Crile. Nu mă refeream la tine. 

— Dar e ca şi cum ai fi făcut-o: vorbele tale mi se potrivesc. 
Indiferent cât de mult ne apropiem de Steaua Vecină, eu tot 
n-aş putea fi de nici un folos. 

— Dar vei fi dacă vom detecta inteligenţă. Vei putea vorbi 
cu ei. Eşti rotorian şi vom avea nevoie de asta. 

Fisher surâse mohorât. 

— Am fost rotorian doar pentru câţiva ani. 

— Dar e suficient, nu-i aşa? 

— Rămâne de văzut. 

— Schimbă subiectul cu bună ştiinţă. 

— Eşti sigură că detectorul neuronic va funcţiona? 

— Absolut sigură. Am putut urmări orice Colonie aflată pe 
orbita sa numai după radiaţia de plexoni. 

— Ce sunt plexonii, Merry? 

— E un nume inventat de mine pentru caracteristicile 
complexului de fotoni al creierelor de mamifere. Ştii, dacă 
nu suntem prea departe, putem detecta şi cai, dar putem 
detecta mase mari de fiinţe omeneşti de la distanţe 
astronomice. 

— De ce „plexoni”? 

— De la „complexitate”. Cândva - ai să vezi - cândva se va 
lucra cu plexonii nu numai pentru a detecta viaţa 
inteligentă, ci şi pentru a studia funcţiile profunde ale 
creierului. Şi pentru asta am inventat un nume: 
„plexopsihologie”. Sau poate „plexoneuronică”. 

— Crezi că numele sunt importante? întrebă Fisher. 

— Da, sigur. Te ajută să vorbeşti concis şi cu precizie. Nu 
mai e nevoie să spui „acel domeniu ştiinţific care presupune 
relaţia dintre cutare şi cutare”. Spui pur şi simplu 
„plexoneuronică”. Da, sună mai bine. E ca o scurtătură, 
care-ţi permite să-ţi păstrezi puterea de concentrare şi 


analiză pentru subiecte mai importante. Şi, de altfel... se 
întrerupse, ezitând. 

— De altfel? Da? 

Vorbele veniră şuvoi. 

— Dacă inventez un nume care prinde şi rezistă, va fi 
suficient ca să apar într-o notă de subsol în istoria ştiinţei. 
Ştii: „Cuvântul „plexon” a fost folosit pentru prima oară de 
Merrilee Augina Blankowitz în anul 2237, cu ocazia 
zborului de pionierat al navei Superluminică, primul zbor 
hiperspaţial cu viteze superluminice din istoria omenirii.” 
Nu prea am şanse să fiu menţionată în altă parte sau 
pentru alt motiv, aşa că mă mulţumesc şi numai cu atât. 

— Dar dacă detectezi plexonii ăştia ai tăi, Merry, fără să 
existe nici urmă de fiinţe omeneşti? 

— Vrei să spui dacă detectăm forme de viaţă 
extraterestre? Ar fi şi mai tulburător decât dacă am detecta 
prezenţe umane. Dar, la drept vorbind, nu prea avem mari 
şanse în direcţia asta. Am fost în repetate rânduri 
dezamăgiţi. Am crezut că vor exista măcar forme primitive 
de viaţă pe Lună, pe Marte, pe Callisto, pe Titan. N-am găsit 
niciodată, nimic. Oamenii au făcut speculaţii pe tema a tot 
soiul de forme de viaţă ciudate: galaxii vii, nori de praf 
stelar vii, viaţă pe suprafaţa unei stele neutronice, tot felul 
de presupuneri. Dar nu există dovezi în sprijinul vreuneia. 
Nu, dacă voi detecta ceva, va fi viaţă omenească. Sunt 
convinsă de asta. 

— Dar nu vei detecta plexonii emişi de cei cinci oameni de 
la bordul acestei nave? Nu vom acoperi noi orice altceva ce 
ai putea detecta pe o rază de miliarde de kilometri în jur? 

— Asta este într-adevăr o complicaţie, Crile. Trebuie să 
calibrăm DN-ul astfel încât să nu ne detecteze pe noi cinci, 
iar asta e o treabă delicată. Chiar şi o mică diferenţă ar fi 
suficientă pentru a bruia complet orice am detecta în altă 
parte. Într-o bună zi, Crile, DN-urile automate vor fi trimise 
prin hiperspaţiu în tot felul de locuri, pentru a detecta 
plexoni. Nu vor exista prezenţe umane în preajma lor şi 


asta va fi suficient să le amplifice sensibilitatea cu cel puţin 
câteva ordine de magnitudine în plus faţă de cea de acum, 
cu noi prezenţi pe navă şi imposibil de neglijat. Vom afla 
atunci unde există inteligenţă, cu mult înainte de a ne 
deplasa noi înşine la destinaţia respectivă. 

Chao-Li Wu apăru şi el în încăpere. Îi aruncă lui Fisher o 
privire în care se putea citi doar o undă vagă de dispreţ şi 
spuse cu indiferenţă: 

— Ce mai face Steaua Vecină? 

— Nu mare lucru, de la distanţa asta, răspunse 
Blankowitz. 

— Păi, probabil că mâine sau poimâine vom face o altă 
tranziţie prin hiperspaţiu şi atunci ne vom lămuri. 

Blankowitz spuse: 

— Va fi emoţionant, nu? 

— Va fi, fu Wu de acord, dacă îi găsim pe rotorieni. Se uită 
din nou la Fisher. Dar oare îi vom găsi? 

Dacă întrebarea îi fusese adresată lui Fisher, ea rămase 
fără răspuns. Fisher nu făcu decât să-l privească pe Wu fix, 
fără expresie. 

„Oare îi vom găsi?” se întrebă şi el. 

Lunga aşteptare avea să ia sfârşit, curând. 

35. CONVERGENȚE. 

Aşa cum am mai remarcat, Janus Pitt nu-şi permitea decât 
foarte rar luxul autocompâătimirii. La oricine altcineva ar fi 
considerat asta drept un semn dezgustător de slăbiciune şi 
ar fi etichetat persoana respectivă drept una care se 
complace cu voluptatea „suferinţei” în situaţii neplăcute. Cu 
toate acestea, existau momente când Janus Pitt se revolta la 
gândul că rotorienii erau foarte dornici să lase în seama lui 
toate deciziile neplăcute. 

Exista un Consiliu, da, ales cum se cuvine şi implicat 
meticulos în elaborarea de legi şi luarea de hotărâri, toate, 
în afară de cele cu adevărat importante şi anume cele care 
aveau de-a face cu viitorul Coloniei Rotor. 

Astea îi erau lăsate lui. 


Şi nu-i erau nici măcar lăsate în mod conştient. Problemele 
cu adevărat de importanţă majoră erau, pur şi simplu, 
ignorate, considerate inexistente printr-un acord tacit 
general. 

Ilată-l aici, într-un sistem planetar neocupat, clădind fără 
grabă noi Colonii, cu convingerea absentă că timpul le 
stătea, infinit, la dispoziţie. Peste tot domina siguranţa 
calmă că, odată ce vor fi umplut această nouă centură de 
asteroizi (generaţii întregi de acum înainte şi, oricum, fără 
vreo legătură cu oricare dintre cei vii în prezent), 
tehnologia de hiperasistenţă se va fi îmbunătăţit până la 
punctul în care va fi relativ uşor să plece în căutarea unor 
noi planete de colonizat. 

Timp era din belşug. Timpul se confunda, de fapt, cu 
eternitatea. 

Numai lui Pitt însuşi îi era dat să fie obligat de a lua în 
considerare faptul că timpul era scurt, că în orice moment, 
fără avertisment, timpul putea lua sfârşit. 

Când avea Nemesis să fie descoperită în Sistemul Solar? 
Când avea cine ştie ce Colonie să ia hotărârea de a urma 
exemplul dat de Rotor? 

Trebuia să se întâmple într-o zi. Nemesis, deplasându-se 
inexorabil în direcţia Soarelui, avea, în cele din urmă, să 
ajungă într-un punct încă îndepărtat, desigur, dar destul de 
aproape - în care oamenii din Sistemul Solar ar trebui să fie 
orbi să n-o vadă. 

Calculul lui Pitt, cu ajutorul unui programator convins că 
lucra la rezolvarea unei probleme de interes exclusiv 
academic, estimase că nu mai târziu de o mie de ani 
descoperirea stelei Nemesis de către cei rămaşi în Sistemul 
Solar avea să devină inevitabilă şi că, la scurt timp după 
aceea, Coloniile aveau să înceapă să se împrăştie. 

Apoi Pitt pusese întrebarea crucială: „Vor veni Coloniile în 
Sistemul stelei Nemesis?” 

Răspunsul fusese negativ. La vremea la care se vor 
întâmpla toate astea, hiperasistenţa va fi devenit mult mai 


eficientă şi mai ieftină. Coloniile vor şti mai mult despre 
stelele apropiate, care dintre acestea aveau planete şi ce fel 
de planete. Nu se vor deranja să ia în seamă o pitică roşie, 
ci s-ar orienta spre stele asemănătoare Soarelui. 

Şi atunci nu mai rămânea decât Pământul, care avea să fie 
disperat, îngrozit de spaţiul cosmic, în mod evident deja 
degenerat şi continuând să se scufunde în mizerie şi agonie, 
pe măsură ce prima mie de ani s-ar fi scurs şi ameninţarea 
stelei Nemesis ar fi devenit evidentă, ce avea să facă oare 
Pământul? Nu puteau porni în călătorii lungi. Erau doar 
pământeni. Dependenţi de senzaţia pământului sub 
picioare. N-aveau altă soluţie decât să spere ca Nemesis să 
nu se apropie prea mult. 

Pitt era chinuit de viziunea unei lumi în paragină, 
încercând să se pună la adăpost în sistemul mai unit şi mai 
stabil al stelei Nemesis, încercând să-şi găsească refugiu în 
preajma unei stele cu un sistem destul de strâns construit 
pentru a rămâne neclintit, în vreme ce îl distrugea pe cel al 
Soarelui, pe lângă care avea să treacă. 

Era un scenariu îngrozitor şi, cu toate astea, inevitabil. 

Oare de ce, în loc să se apropie, nu se depărta Nemesis de 
Soare? Totul ar fi altfel. Descoperirea stelei în Sistemul 
Solar ar deveni din ce în ce mai puţin probabilă cu timpul şi 
chiar dacă ar avea loc, Nemesis ar deveni din ce în ce mai 
puţin dezirabilă şi din ce în ce mai puţin potrivită ca loc de 
refugiu. Dacă s-ar îndepărta, Pământul nici măcar n-ar mai 
fi nevoit să-şi caute un refugiu. 

Dar lucrurile nu stăteau deloc astfel. Pământenii aveau să 
vină; pământeni degeneraţi şi arhaici, de toate varietățile, 
rasele şi culturile anormale, aveau să vină puhoi. Ce altă 
soluţie ar fi avut rotorienii decât să-i distrugă când erau 
încă în spaţiu? Dar oare aveau să aibă rotorienii atunci un 
Janus Pitt care să le arate că nu exista altă soluţie? Şi până 
în acel moment viitor avea oare să mai aibă Colonia Rotor 
alţi Janus Pitt, care să se asigure că rotorienii dispun de 


armele şi de hotărârea de a se pregăti pentru inevitabila 
confruntare şi de a-i face faţă când avea să vină vremea? 

Dar analiza calculatorului era, la urma urmei, înşelător de 
optimistă. Descoperirea stelei Nemesis de către Sistemul 
Solar trebuia să aibă loc în cel mult o mie de ani, spusese 
calculatorul. Dar când anume? În acest interval, 
descoperirea ar fi putut avea loc şi mâine. Şi dacă ar fi fost 
aşa? Dacă ar fi avut loc deja cu trei ani în urmă? Era oare 
posibil ca vreo Colonie, bâjbâind în căutarea celei mai 
apropiate stele, neştiind nimic folositor despre cele mai 
îndepărtate, să urmeze calea Coloniei Rotor chiar acum? 

În fiecare zi, Pitt se trezea întrebându-se: „Asta să fie 
ziua?” 

Oare de ce-i fusese dată tocmai lui această agonie? De ce 
toţi ceilalţi dormeau liniştiţi în poala eternității, în timp ce 
numai lui îi era dat să se confrunte, în fiecare zi, cu 
posibilitatea unui astfel de apocalips? 

Fireşte, luase deja unele măsuri. Înfiinţase un Serviciu de 
Supraveghere în întreaga centură de asteroizi, un organism 
a cărui funcţie consta în scanarea permanentă a 
receptoarelor automate care monitorizau cerul fără 
întrerupere, mai precis, să detecteze de la o distanţă cât 
mai mare cu putinţă imensele deşeuri de energie ale unei 
Colonii care s-ar apropia. 

Durase ceva timp până când totul funcţionase 
corespunzător, dar trecuseră deja vreo doisprezece ani de 
când orice fărâmă de informaţie dubioasă era cercetată cu 
atenţie şi, din când în când, se ivea ceva care părea 
suficient de neclar pentru a fi necesară consultarea lui Pitt. 
Şi, de fiecare dată când se întâmpla aşa ceva, în capul lui 
Pitt se declanşa dangătul unui clopot de alarmă. 

De fiecare dată se dovedise a nu fi nimic - până acum - şi 
uşurarea iniţială era întotdeauna urmată de o revoltă 
împotriva personalului Staţiilor de Supraveghere. Dacă era 
ceva nesigur, se spălau pur şi simplu pe mâini, se 
descotoroseau de informaţiile respective, aruncându-le în 


spinarea lui Pitt. N-avea decât să se descurce el, n-avea 
decât să sufere el, n-avea decât să ia el deciziile dificile. 

În astfel de momente, Pitt îşi îngăduia accese de 
autocompătimire plângăreaţă şi, în acelaşi timp, devenea 
neliniştit la gândul că ar putea da semne de slăbiciune. 

Uite, de exemplu, această informare. Pitt răsfoi raportul 
decodificat de calculatorul său, care îi declanşase această 
trecere în revistă plină de autocompătimire a propriilor sale 
sacrificii pentru poporul rotorian - permanente, 
insuportabile şi neapreciate. 

Acesta era primul raport care îi fusese trimis spre 
consultare şi decizie de patru luni încoace şi i se părea de o 
importanţă minoră. Se apropia o sursă suspectă de energie, 
dar, ţinând cont de distanţa probabilă la care se afla 
aceasta, era o sursă neobişnuit de mică, o sursă cam de 
patru ordine de mărime mai mică decât s-ar fi aşteptat 
cineva să detecteze, cineva care stătea cu ochii în patru 
căutând Colonii. Era atât de mică această sursă încât era 
aproape de neobservat printre celelalte unde sonore. 

Puteau să-l fi scutit de asta. Ideea din raport, cum că sursa 
avea un model ciudat de lungimi de undă, care părea să fie 
de origine umană, era ridicolă. Cum ar fi putut observa 
ceva despre o sursă atât de slabă - cu excepţia faptului că 
nu era o Colonie şi, deci, nu putea fi de origine umană, 
indiferent de modelul lungimilor de undă? 

„Idioţii ăştia de la Stațiile de Supraveghere n-ar trebui să 
mă sâcâie cu aşa ceva”, gândi Pitt. 

Aruncă raportul cât colo, cu un gest agasat, şi apucă 
ultimul raport de la Ranay D'Aubisson. Nici până acum fata 
aia, Marlene, nu se molipsise de maladie. Insista nebuneşte 
să se expună pericolului, în feluri din ce în ce mai 
complicate şi cu toate astea rămânea neatinsă. 

Pitt oftă. Poate că nici n-avea importanţă. Fata părea să 
vrea să rămână pe Erythro şi dacă rămânea, era la fel de 
bine ca şi dacă ar fi contractat maladia. Ba chiar, această 
variantă avea s-o oblige şi pe Eugenia Insigna să rămână pe 


Erythro şi el ar fi scăpat de amândouă. Cu certitudine că s- 
ar fi simţit mai stăpân pe situaţie dacă D'Aubisson s-ar fi 
aflat la conducerea Domului în locul lui Genarr şi le-ar fi 
putut astfel supraveghea atât pe mamă, cât şi pe fiică. Şi, 
într-un fel sau altul, acest lucru trebuie aranjat în viitorul 
apropiat, într-un fel care să nu facă din Genarr un martir. 

Ar fi fost, oare, înţelept să-l facă Guvernator pe Noul 
Rotor? Ar fi fost considerată o avansare şi ar fi puţin 
probabil ca omul să refuze noul post, mai ales de vreme ce, 
cel puţin teoretic, ar fi însemnat că îl plasează la acelaşi 
nivel cu Pitt însuşi. Dar nu cumva asta i-ar fi dat lui Genarr 
ceva prea multă putere adevărată, în loc doar de aparenţa 
acesteia? Ce altă soluţie ar mai fi existat? 

Trebuia să se mai gândească. 

Ridicol! Cât de uşor ar fi fost totul dacă fata aia, Marlene, 
ar fi avut bunăvoința să facă un lucru atât de simplu: să 
contracteze maladia. 

Cu un spasm de iritare faţă de refuzul Marlenei de ao 
face, apucă din nou raportul asupra sursei de energie din 
spaţiu. 

Uite la ei! O mică răbufnire de energie şi îl sâcâiau pe el 
cu asta. N-avea să tolereze aşa ceva. Începu să tasteze un 
mesaj pe care calculatorul îl transmitea instantaneu. Nu 
aveau voie să-l mai deranjeze cu nimicuri. Trebuiau doar să 
ţină ochii larg deschişi după vreo Colonie! 

La bordul Superluminicei descoperirile sosiseră ca o 
succesiune de lovituri de teatru, la intervale scurte. 

Se aflau încă la o distanţă destul de mare de Steaua Vecină 
când deveni evident că aceasta avea o planetă. 

— O planetă! strigă Crile Fisher, cu o intensă senzaţie de 
triumf. Ştiam eu... 

— Nu, spuse Tessa Wendel repede, nu e ce crezi. Înţelege, 
Crile, că sunt planete şi planete. Aproape orice stea are un 
fel de sistem planetar. La urma urmei, peste jumătate 
dintre stelele din Galaxie fac parte din sisteme de stele 
multiple, iar planetele sunt doar stele prea mici pentru a fi 


într-adevăr stele, înţelegi? Această planetă, pe care o 
vedem, nu este locuibilă. Dacă ar fi fost, n-am fi văzut-o de 
la o astfel de distanţă, mai ales în lumina slabă a Stelei 
Vecine. 

— Vrei să spui că e doar o gigantică sferă de gaze. 

— Sigur că da. Aş fi fost mai surprinsă dacă n-ar fi existat 
aşa ceva. 

— Dar dacă există o planetă uriaşă, ar putea exista şi 
planete mai mici. 

— Poate, făcu Wendel o concesie, dar unele despre care nu 
pot crede că ar fi locuibile. Ar fi ori prea reci pentru a oferi 
condiţii de viaţă, ori rotația lor ar fi blocată într-un tipar fix, 
în care nu ar arăta stelei decât o singură faţă tot timpul, 
ceea ce le-ar face prea reci pe o faţă şi prea calde pe 
cealaltă. Tot ce ar fi putut face Rotor - dacă ar fi aici - ar fi 
fost să se plaseze pe orbită în jurul stelei sau poate în jurul 
gigantei gazoase. 

— Şi asta ar putea fi exact ceea ce au făcut. 

— De atâţia ani? ridică Wendel din umeri. Presupun că ne 
putem închipui şi aşa ceva, dar nu conta pe asta, Crile. 

Următoarele descoperiri, însă, fură mult mai 
surprinzătoare. 

— Un satelit? spuse Tessa Wendel. Ei bine, de ce nu? Doar 
Jupiter are patru destul de mărişori. De ce ar fi o surpriză 
că această gigantă gazoasă are şi ea unul? 

— Nu este un satelit similar vreunuia din Sistemul Solar, 
doamnă căpitan, spuse Henry Jarlow. Este aproximativ de 
dimensiunile Pământului, aşa reiese din măsurătorile pe 
care le-am putut face. 

— Ei bine, spuse Wendel, păstrându-şi aerul de 
indiferenţă, şi ce consecinţe logice ar avea asta? 

— Niciuna, poate, spuse Jarlow, dar satelitul prezintă 
caracteristici deosebite. Aş vrea să fi fost astronom. 

— Acum şi eu îmi doresc să fi fost cineva de pe navă 
astronom, dar, te rog, continuă. Nu eşti complet ignorant în 
domeniu... 


— Problema este că, de vreme ce îşi efectuează mişcarea 
de revoluţie în jurul gigantei gazoase, îi arată acesteia doar 
o singură faţă, ceea ce înseamnă că, în timpul mişcării de 
revoluţie, toate părţile satelitului sunt văzute de Steaua 
Vecină. lar orbita este de aşa natură încât, pe cât pot eu să- 
mi dau seama, temperatura acestei lumi asigură existenţa 
apei lichide. Şi are o atmosferă. Desigur, nu pot jongla cu 
toate subtilităţile. După cum am spus, nu sunt astronom. 
Totuşi, mi se pare că există o şansă serioasă ca satelitul să 
fie o lume locuibilă. 

Crile Fisher primi vestea cu un zâmbet larg. Spuse: 

— Nu mă surprinde. Igor Koropatsky a prezis existenţa 
unei planete locuibile. Şi a făcut-o fără a avea nici un fel de 
informaţii. A fost pentru el doar un execiţiu de deducție. 

— A făcut Koropatsky asta? Şi când a stat de vorbă cu tine, 
mă rog? 

— La un moment dat, înaintea plecării noastre. A dezvoltat 
un raţionament conform căruia Coloniei Rotor nu i s-a 
întâmplat nimic pe drumul spre Steaua Vecină şi, de vreme 
ce nu s-au întors, e probabil să fi găsit o planetă pe care au 
colonizat-o. Şi acum, iat-o! 

— Şi de ce ţi-a spus elţie toate acestea, Crile? 

Crile făcu o pauză şi păru a reflecta, apoi răspunse: 

— Era preocupat să se asigure că planeta va fi explorată, 
având în vedere o posibilă viitoare utilizare a ei de către 
pământeni, în momentul când bătrâna noastră planetă va 
necesita evacuarea. 

— Şi de ce crezi că nu mi-a spus mie asta? Ai idee? 

— Presupun, 'lessa, spuse Crile cu băgare de seamă, că şi- 
a închipuit că eu voi fi cel mai impresionabil dintre noi doi şi 
mai nerăâbdător să insist pentru explorarea planetei... 

— Din cauza fiicei tale. 

— El cunoştea situaţia, lessa. 

— Şi de ce nu mi-ai spus tu despre toate astea? 

— N-am fost sigur că era ceva de spus. M-am gândit că aş 
putea la fel de bine să aştept şi să mă conving că Igor 


Koropatsky a avut într-adevăr dreptate. Şi de vreme cea 
avut, iată că acum îţi spun. Planeta, conform 
raţionamentului lui, trebuie să fie locuibilă. 

— Este un satelit, spuse Wendel, în mod evident cu capsa 
pusă. 

— O distincţie care nu aduce, de fapt, o diferenţiere. 

— Uite ce este, Crile. Nimeni nu pare a se gândi în ce 
situaţie sunt eu în toată povestea asta. Koropatsky îţi umple 
mintea cu bazaconii, pentru a se asigura că vom explora 
acest sistem şi că apoi ne vom întoarce pe Pământ cu 
veştile. Wu a fost nerăbdător să ne întoarcem cu noutăţile, 
încă înainte de a ajunge la sistemul Stelei Vecine. Tu eşti 
nerăbdător să te întâlneşti cu familia ta, indiferent de alte 
considerente mai înalte. În toată povestea asta, foarte 
puţini par să se mai gândească şi la faptul că eu sunt 
căpitanul şi că eu voi lua hotărârile. 

Vocea lui Fisher deveni prevenitoare: 

— Fii rezonabilă, Tessa. Ce hotărâri ar fi de luat? Ce, ai de 
ales? Spui că mi-a umplut Koropatsky mintea cu bazaconii, 
dar nu e adevărat. Există o planetă. Sau un satelit, dacă 
preferi. Trebuie explorat. Existenţa sa ar putea însemna 
viaţă pentru Pământ. Acesta ar putea fi viitorul cămin al 
omenirii. De fapt, o parte a omenirii s-ar putea să se afle 
deja aici. 

— Tu să fii rezonabil, Crile. O lume poate avea 
dimensiunile şi temperatura corespunzătoare şi totuşi să fie 
nelocuibilă dintr-o mulţime de motive. La urma urmei, să 
presupunem că are o atmosferă otrăvitoare, sau că are o 
activitate vulcanică foarte bogată, sau că are un nivel 
ridicat de radioactivitate. Nu este decât o pitică roşie 
pentru a o lumina şi încălzi şi se află în vecinătatea imediată 
a unei gigante gazoase. Nu este o ambianţă normală pentru 
o lume de tipul Pământului şi cine poate şti cum este afectat 
satelitul acesta de o astfel de ambianţă anormală? 

— Cu toate acestea, trebuie totuşi explorat, chiar şi numai 
pentru a afla cu certitudine că este nelocuibil. 


— Pentru asta s-ar putea să nu fie necesar să asolizăm, 
spuse Wendel morocănoasă. Ne vom apropia mai mult şi ne 
vom putea da seama mai bine. Încearcă, te rog, Crile, 
încearcă să nu pierzi din vedere datele problemei. N-aş 
suporta să te văd dezamăgit. 

Fisher dădu din cap aprobator: 

— Voi încerca... Şi totuşi, Koropatsky a dedus existenţa 
unei planete locuibile când toată lumea îi spunea că aşa 
ceva nu e cu putinţă. Chiar şi tu mi-ai spus asta, Iessa. Mi-ai 
repetat-o de multe ori. Dar uite că planeta e acolo şi s-ar 
putea să fie locuibilă. Aşa că îngăduie-mi să sper acum, cât 
încă se mai poate. Poate că rotorienii se află acum acolo şi 
poate că şi fiica mea e acolo, cu ei. 

Chao-Li Wu spuse cu destulă indiferenţă: 

— Doamna căpitan este foarte furioasă. Ultimul lucru pe 
care şi-l dorea era să găsească o planetă aici - o lume, 
vreau să zic, de vreme ce nu ne permite să-i spunem 
planetă - care ar putea fi locuită. Asta înseamnă că va 
trebui să fie explorată şi apoi să ne întoarcem acasă şi să 
raportăm. Ştii doar că nu asta îşi doreşte. Este prima şi 
unica ei şansă de a se afla în spaţiul cosmic îndepărtat. 
Când se va termina această călătorie, se va termina şi viaţa 
ei profesională. Alţii îi vor continua munca asupra tehnicii 
zborului cu viteze superluminice, alţii vor explora spaţiul. 
Ea va ieşi la pensie şi nu va mai avea decât o funcţie 
onorifică de consilier. Şi asta nu-i va plăcea deloc. 

— Dar tu, Chao-Li? Tu ai mai pleca în spaţiu, dacă ţi s-ar 
da ocazia? întrebă Blankowitz. 

Wu nu ezită: 

— Nu sunt deloc convins că mi-ar plăcea să rătăcesc prin 
spaţiu. Nu am microbul explorării. Dar, ştii... Azi-noapte mi- 
a venit o idee ciudată: că mi-ar plăcea să mă stabilesc aici, 
dacă satelitul este locuibil. Ce părere ai? 

— Să mă stabilesc aici? Bineînţeles că n-aş vrea. Nu spun 
că mi-ar plăcea să rămân legată de Pământ pentru tot 


restul vieţii, dar aş vrea să mai petrec o bucată de vreme 
acolo, în orice caz, înainte de a porni din nou la drum. 

— Eu m-am gândit. Acest satelit este unul la... cât? La zece 
mii? Cine poate calcula probabilitatea de a întâlni o lume 
locuibilă în sistemul unei pitice roşii? Ar trebui explorat. 
Sunt chiar dispus să petrec un timp pe el şi să las pe 
altcineva să se întoarcă pe Pământ, să aibă grijă să-mi fie 
recunoscute meritele descoperirii efectului de respingere 
gravitaţională. Tu mi-ai apăra interesele, nu-i aşa, Merry? 

— Sigur că da, Chao-Li. Şi tot astfel ar face şi doamna 
căpitan Wendel. Doar are toate informaţiile, notate şi 
demonstrate. 

— Ei, poftim, deci n-am de ce să-mi fac griji. Şi cred că 
doamna căpitan se înşală în dorinţa ei de a explora Galaxia. 
Ar putea vizita o sută de stele, fără a mai întâlni o lume atât 
de specială ca asta. De ce să-ţi baţi capul cu cantitatea, 
când ai la îndemână calitatea? 

— Eu, personal, spuse Blankowitz, cred că o deranjează 
copilul lui Fisher. Dacă Fisher îşi găseşte fiica? 

— Ce-are a face? O poate lua înapoi pe Pământ cu el. Cu ce 
ar putea s-o deranjeze asta pe doamna căpitan? 

— Există şi o soţie în toată povestea asta, ştii. 

— Şi l-ai auzit vreodată pomenind-o? 

— Dar asta nu înseamnă neapărat că... 

Femeia închise brusc gura când auzi un sunet de afară. 
Crile Fisher intră şi îi salută pe cei doi printr-o înclinare a 
capului. Blankowitz spuse repede, parcă pentru a şterge 
urmele conversaţiei anterioare: 

— A terminat Henry analiza spectroscopică? 

Fisher clătină din cap: 

— Nu-mi pot da seama. Bietul de ele tare surescitat. Îi e 
teamă ca nu cumva să interpreteze ceva greşit, presupun. 

Wu spuse: 

— Haida-de! Calculatorul este cel care interpretează 
datele. Se poate ascunde comod în spatele unei astfel de 
scuze. 


— Nu, nu poate! spuse Blankowitz cu fervoare. Îmi place, 
ştii? Voi, teoreticienii, credeţi că tot ce facem noi, 
observatorii, este să avem grijă de un calculator, să-l 
mângâiem pe cap, să-i spunem: „cuminte, cuţu-cuţu” şi apoi 
să citim rezultatele. Nu e deloc aşa. Ceea ce spune 
calculatorul depinde de datele pe care i le pui la dispoziţie 
şi n-am auzit niciodată un teoretician care, confruntat cu 
nişte rezultate care nu-i convin, să nu dea vina pe 
observator. Nu am auzit niciodată un teoretician spunând: 
„Trebuie să fie ceva în neregulă cu calculatorul.” 

— Stai puţin, o întrerupse Wu. Hai să nu exagerăm cu 
reproşurile. Pe mine m-ai auzit vreodată dând vina pe 
observatori? 

— Dacă nu ţi-ar plăcea observaţiile lui Henry... 

— Le-aş lua în considerare oricum. Nu am nici un fel de 
teorii despre această lume. 

— Păi de-asta ai accepta orice ţi-ar pune la dispoziţie. 

În acel moment, Henry Jarlow intră, însoţit de Tessa 
Wendel. Arăta ca un nor care tocmai s-a hotărât să sloboadă 
ploaia. 

Wendel luă cuvântul: 

— În regulă, Jarlow, suntem toţi de faţă. Acum, spune-ne. 
Cum e? 

— Problema e, spuse Jarlow, că nu există destulă radiaţie 
ultravioletă în lumina acestei stele slabe, nici măcar câtă ar 
fi necesară pentru a cauza arsuri solare unui albinos. Am 
fost nevoit să lucrez cu microunde şi astfel mi-am dat 
seama, imediat, că există vapori de apă în atmosfera acestei 
lumi. 

Wendel ridică din umeri, cu aerul că lipsa de importanţă a 
comunicării o face să-şi piardă răbdarea. 

— Nu e nevoie să ne mai spui asta. O lume de dimensiunile 
Pământului, aflată în stadiul de temperatură care permite 
existenţa apei în stare lichidă, va avea, în mod sigur, apă şi, 
deci, şi vapori de apă. Asta echivalează cu încă un pas spre 


concluzia că este o planetă locuibilă, dar nu mai mult decât 
un Mic, previzibil, pas. 

— O, nu! spuse Jarlow, cu aerul că nu se simţea deloc în 
largul lui. Este locuibilă. Nu există nici o îndoială. 

— Din pricina vaporilor de apă? 

— Nu. Am ceva mai grozav decât asta. 

— Ce? 

Jarlow se uită în jurul lui, la cei patru, cu o privire cam 
nehotărâtă, spunând: 

— Aţi zice că o lume este locuibilă dacă, în realitate, chiar 
este locuită? 

— Da, cred că atunci aş putea fi convins să cred că este, 
spuse Wu calm. 

— Vrei să-mi spui că-ţi poţi da seama dacă e locuită, de la 
distanţa asta? întrebă Wendel cu asprime. 

— Da, exact despre asta e vorba, doamnă căpitan. Există 
oxigen în stare liberă în atmosferă şi încă în cantităţi 
apreciabile. Puteţi să-mi spuneţi cum ar fi posibil aşa ceva 
fără fotosinteză? Şi puteţi să-mi explicaţi cum ar putea 
exista fotosinteză în absenţa vieţii? Şi puteţi să-mi spuneţi 
cum poate fi nelocuibilă o planetă care are pe suprafaţa ei 
viaţă producătoare de oxigen? 

O clipă se lăsă o tăcere deplină, ca de criptă, apoi Wendel 
interveni: 

— Este atât de puţin probabil, Jarlow. Eşti sigur că nu ai 
greşit ceva în programarea calculatorului? 

Blankowitz îşi arcui ironic, în tăcere, sprâncenele, 
privindu-l pe Wu cu un nerostit: „Vezi?” 

Jarlow replică înţepat: 

— N-am dat greş niciodată, ca să folosesc expresia 
dumneavoastră, cel puţin nu în materie de programare a 
calculatorului, dar, fireşte, sunt pe deplin de acord să fiu 
corectat dacă vreunul dintre cei aici de faţă se simte mai 
stăpân decât mine pe cunoştinţele sale despre analiza 
atmosferică în infraroşu. Acest domeniu nu este 


specialitatea mea, dar am folosit cu grijă observaţiile şi 
îndrumările lui Blanc şi Nkrumah asupra subiectului. 

Crile Fisher, care, de la incidentul legat de dorinţa lui Wu 
de a se întoarce acasă, căpătase mai multă încredere în el 
însuşi, nu ezită să-şi spună părerea: 

— Ascultaţi, spuse el. Aceste observaţii vor fi confirmate 
sau infirmate pe măsură ce ne apropiem, dar de ce n-am 
presupune că analiza domnului doctor Jarlow este corectă 
şi să vedem ce consecinţe ar avea asta? Dacă există oxigen 
în atmosfera acestei lumi, n-am putea presupune că a fost 
terraformată? 

Toţi ochii se întoarseră în direcţia lui. 

— Terraformată? întrebă Jarlow alb la faţă. 

— Da, terraformată. De ce nu? lată o lume potrivită pentru 
a susţine viaţa, numai că are atmosfera aceea de dioxid de 
carbon şi hidrogen pe care o au lumile lipsite de viaţă - ca 
Marte şi Venus. Arunci alge în ocean şi, în curând, poţi 
spune „Adio, dioxid de carbon” şi „Bună ziua, oxigen”. Sau, 
poate mai sunt şi alte căi. Eu nu sunt specialist. 

Ceilalţi continuau să-l privească, muţi. 

— Motivul pentru care mă gândesc la asta este faptul că- 
mi amintesc că au existat discuţii despre terraformare la 
fermele de pe Rotor. Eu am lucrat acolo. S-au ţinut chiar şi 
nişte seminarii despre terraformare, la care am participat 
pentru că am crezut că ar putea avea vreo legătură cu 
programul de hiperasistenţă. Până la urmă s-a dovedit că 
nu avea nici o legătură, dar cel puţin am aflat despre 
terraformare. 

În cele din urmă, Jarlow zise: 

— Şi din tot ce-ai auzit despre terraformare, Fisher, îţi 
aminteşti cumva dacă a precizat cineva şi cam cât ar dura? 

Fisher îşi desfăcu braţele într-un gest dezolat. 

— Spune-mi dumneata, domnule doctor Jarlow. Sunt sigur 
că asta ar scurta discuţia. 

— Bine. Rotor a avut nevoie de doi ani ca să ajungă aici, 
dacă a ajuns într-adevăr. Asta înseamnă că se află de 


treisprezece ani aici. Dacă întreaga Colonie s-ar fi creat 
numai din alge, care ar fi fost aruncate în ocean, ar fi 
supravieţuit şi ar fi produs oxigen, atunci, pentru a ajunge 
la nivelul actual, şi anume unul la care eu estimez procentul 
de oxigen la 18%, iar urmele de dioxid de carbon nu sunt 
decât vagi, îmi imaginez că ar fi fost necesare câteva mii de 
ani. Poate sute, dacă ar fi existat condiţii extrem de 
favorabile. Dar în mod sigur ar fi nevoie de mai mult de 
treisprezece ani. Şi, ca să vă spun drept, algele terestre 
sunt adaptate destul de strict la condiţiile de pe Pământ. Pe 
o altă lume, algele nu ar creşte sau ar face-o într-un ritm 
foarte lent până s-ar adapta. Treisprezece ani ar fi mult 
prea puţin. 

Fisher părea netulburat. 

— Bine, dar există totuşi cantităţi mari de oxigen şi nici 
urmă de dioxid de carbon, şi dacă acest lucru nu este 
rezultatul acţiunii rotorienilor, cum poate fi el explicat? Nu 
vi se pare necesar, în acest caz, să presupunem că există 
viaţă non-terestră pe acest satelit? 

— Este ceea ce am presupus şi eu, spuse Jarlow. 

Wendel interveni: 

— Este ceea ce trebuie să presupunem. Vegetaţia locală 
emană oxigen în urma procesului de fotosinteză. Nu 
înseamnă nici o clipă că rotorienii sunt şi ei acolo, sau că 
măcar au ajuns vreodată în acest sistem. 

Fisher păru agasat. 

— Ei bine, doamnă căpitan, spuse pe un ton voit oficial, 
trebuie să remarc faptul că nici nu înseamnă că rotorienii 
nu sunt acolo, sau că nu au ajuns vreodată în acest sistem. 
Dacă planeta are propria sa vegetaţie, asta nu înseamnă 
decât că nu a fost necesară terraformarea şi că rotorienii 
au putut coloniza direct satelitul. 

— Nu ştiu, spuse Blankowitz, m-aş aştepta să nu existe 
posibilitatea ca vegetaţia care s-a dezvoltat pe o planetă 
străină să poată sluji drept hrană fiinţelor omeneşti. Mă 
îndoiesc că ar putea-o digera sau că ar putea-o asimila, 


chiar dacă ar digera-o. Mai degrabă aş înclina să cred că 
probabilitatea e mai mare ca vegetaţia respectivă să fie 
otrăvitoare. lar dacă există floră, ar trebui să existe şi faună 
şi nu putem şti ce consecinţe ar antrena acest lucru. 

— Chiar şi într-un astfel de caz, spuse Fisher, este totuşi în 
continuare posibil ca rotorienii să-şi fi îngrădit o porţiune 
de teren de pe care să fi ucis viaţa băştinaşă şi să fi răsădit 
propriile plante. Îmi imaginez că aceste răsaduri străine - 
dacă le putem spune astfel - s-ar fi întins de-a lungul anilor. 

— Supoziţii peste supoziţii, bombăni Wendel. 

— În orice caz, spuse Fisher, este absolut inutil să stăm 
aici şi să inventăm scenarii, când cea mai logică soluţie este 
să explorăm această lume cât putem mai bine şi dintr-un 
punct cât mai apropiat cu putinţă. Chiar de pe suprafaţa ei, 
dacă asta pare posibil de făcut. 

lar Wu replică prompt şi cu o convingere surprinzătoare: 

— Sunt întru totul de acord. 

Blankowitz spuse: 

— Eu sunt biofizician şi, dacă există viaţă pe planetă, 
atunci orice altceva ar avea sau n-ar avea, eu sunt de 
părere că ar trebui s-o cercetăm. 

Wendel privi de la unul la altul şi, îmbujorându-se uşor, 
conchise: 

— Bănuiesc că n-avem încotro. 

— Cu cât ne apropiem mai mult, spuse Tessa Wendel, şi cu 
cât dispunem de mai multă informaţie, cu atât mai neclar 
este totul. Mai e vreo îndoială că aceasta este, cel puţin în 
aparenţă, o planetă moartă? Pe emisfera întunecată nu 
există iluminare aproape deloc, nu sunt semne de vegetaţie 
sau de vreo altă formă de viaţă. 

— Nu sunt semne evidente, spuse Wu calm, nonşalant, dar 
ceva trebuie că se întâmplă de vreme ce oxigenul există în 
aer. Nefiind chimist, nu-mi trece prin cap nici un alt proces 
chimic care ar putea avea acelaşi rezultat: degajarea de 
oxigen în atmosferă. Ştie cineva un astfel de proces? 

Dar abia dacă aşteptă un răspuns. 


— De fapt, continuă el, eu mă îndoiesc serios că un chimist 
ne-ar putea oferi o explicaţie a ceea ce există aici, bazându- 
se doar pe un proces chimic. Dacă există oxigen, atunci 
sursa care-l produce trebuie să fie un proces biologic. 
Numai că în afară de fotosinteză noi nu cunoaştem altul. 

Wendel spuse: 

— Când spunem asta, judecăm în baza cunoştinţelor 
noastre despre o singură atmosferă care conţine oxigen: 
cea a Pământului. Într-o bună zi, cândva, cineva ar putea 
râde de noi. S-ar putea dovedi că Galaxia este plină de 
planete cu atmosfere care conţin oxigen fără a avea vreo 
formă de viaţă şi am putea intra în anale drept cei care s-au 
păcălit numai şi numai pentru că experienţa lor cuprindea o 
unică planetă, care este de fapt o anomalie, fiindcă are o 
sursă biologică pentru oxigenul atmosferic. 

— Nu, răspunse Jarlow mânios. Nu puteţi scăpa astfel din 
discuţie, doamnă căpitan. Puteţi imagina tot soiul de 
scenarii, dar nu vă puteţi aştepta ca legile naturii să se 
schimbe de dragul dumneavoastră. Dacă doriţi să susţineţi 
ipoteza unei noi surse non-biologice, care să justifice o 
atmosferă cu conţinut de oxigen, va trebui să sugeraţi un 
mecanism. 

— Dar, se apără Wendel, nu există nici urmă de clorofilă în 
lumina reflectată de această lume. 

— De ce ar trebui să existe? contracară Jarlow. Probabil că 
o moleculă întrucâtva diferită a evoluat aici, sub presiunea 
selectivă a luminii radiate de o pitică roşie. Pot să sugerez o 
ipoteză? 

— Te rog, replică Wendel cu amărăciune. Mi se pare că 
numai asta faci. 

— Bun. Nu ne putem da, deocamdată, seama decât de 
faptul că porțiunile de uscat ale acestei lumi par complet 
lipsite de viaţă. Asta nu înseamnă nimic. Până în urmă cu 
patru sute de milioane de ani, şi porțiunile de uscat ale 
Pământului erau la fel, dar planeta avea o atmosferă ce 
conţinea oxigen şi exista viaţă din belşug. 


— Viaţă acvatică. 

— Da, doamnă căpitan. Nu e nimic rău în asta. Iar viaţa 
acvatică ar include şi alge sau un echivalent, plante 
microscopice, care ar putea funcţiona perfect ca 
generatoare de oxigen. Algele din oceanul planetar terestru 
produc 80% din oxigenul prezent în atmosferă în fiecare an. 
Asta explică oare totul? Explică oxigenul din atmosferă şi 
mai explică şi aparenta lipsă de viaţă a porţiunilor de uscat. 
Şi mai înseamnă şi că putem explora planeta în siguranţă, 
asolizând pe porţiunea pustie de uscat şi studiind oceanul 
cu instrumentele de care dispunem, lăsând în sarcina 
expediției următoare - care va fi echipată corespunzător - 
să facă munca în detaliu. 

— Da, dar fiinţele umane sunt fiinţe de uscat. Dacă Rotor a 
ajuns în acest sistem, în mod sigur ar fi încercat să 
colonizeze porțiunile de uscat, ori nu există nici un indiciu 
al unei colonizări. Este, oare, necesar să mai investigăm 
această lume, în cazul de faţă? întrebă Wendel. 

— De bună seamă că da, răspunse Wu repede. Nu ne 
putem întoarce numai cu o mână de deducţii. Avem nevoie 
şi de câteva informaţii precise. Cine ştie ce surprize ne 
aşteaptă?! 

— Te aştepţi la surprize? îl hărţui Wendel, cu o undă de 
enervare în glas. 

— Nu are nici o importanţă dacă eu mă aştept sau nu la 
surprize. Putem, însă, să ne întoarcem pe Pământ şi să le 
spunem că - fără a fi coborât pentru a arunca o privire - 
suntem siguri că nu există nici un fel de surprize pe această 
planetă? Nu cred că ar fi cel mai înţelept din partea 
noastră. 

— Mi se pare că ţi-ai schimbat atitudinea destul de radical, 
atacă Wendel din nou. Tu eşti cel care era gata să se 
întoarcă fără a se fi apropiat măcar de Steaua Vecină. 

— Din câte îmi aduc aminte, spuse Wu, am fost ajutat să 
mă răzgândesc, să-mi schimb atitudinea. În orice caz, acum, 
mi se pare necesar să explorăm această lume. Ştiu, doamnă 


căpitan, că există tentaţia de a profita de ocazie şi de a 
vizita câteva alte sisteme planetare, dar acum, că suntem în 
apropierea unei lumi aparent locuibile, trebuie să ne 
întoarcem pe Pământ cu maximum de informaţii despre 
ceva ce s-ar putea dovedi de departe mult mai important 
pentru planeta noastră - în sens practic - decât orice 
cantitate de informaţii de catalogare cu privire la stelele din 
apropiere. În plus, şi arătă spre hublou cu o expresie 
aproape de surpriză pe chip, eu chiar vreau să observ 
această lume mai de aproape. Am senzaţia că vom fi în 
perfectă siguranţă. 

— O senzaţie? îl cită Wendel, cu un surâs sardonic. 

— Am dreptul la propriile mele presimţiri, doamnă 
căpitan. 

Merry Blankowitz spuse, cu o voce răguşită de emoție: 

— Şi eu am nişte presimţiri, doamnă căpitan, şi sunt 
îngrijorată. 

Wendel o privi pe tânăra femeie, cu surprindere bruscă. 

— Plângi, Blankowitz? 

— Nu, nu chiar, doamnă căpitan. Dar sunt foarte mâhnită. 

— De ce? 

— Am folosit DN-ul. 

— Detectorul neuronic? Pe această lume pustie? De ce? 

— Pentru că am venit aici ca să-l folosesc. Aceasta este 
funcţia mea. 

— Şi rezultatele sunt negative, anticipă Wendel. Îmi pare 
rău, Blankowitz, dar dacă vom mai vizita şi alte sisteme 
planetare, poate vei avea mai multe şanse. 

— Dar tocmai despre asta e vorba, doamnă căpitan. 
Rezultatele nu sunt negative. Am detectat prezenţa 
inteligenţei pe această planetă şi de aceea sunt mâhnită. 
Este un rezultat ridicol şi nu-mi dau seama ce nu e în 
regulă. 

— Poate că dispozitivul nu funcţionează corect, oferi 
Jarlow o sugestie. Este atât de nou, încât nici n-ar fi o 
surpriză dacă n-ar fi de încredere. 


— Dar de ce să nu funcţioneze? Fiindcă detectează 
prezenţa noastră de aici, de pe navă? Sau, pur şi simplu, 
indică un fals rezultat pozitiv? Am verificat. Ecranarea 
noastră este perfectă şi dacă ar fi vorba de un rezultat fals, 
ar trebui să mai apară şi în altă parte. Dar nu sunt semne 
de rezultate pozitive în privinţa gigantei gazoase de 
exemplu, sau a Stelei Vecine, sau a unor puncte aleatorii din 
spaţiu. De fiecare dată însă când permit detectorului să 
analizeze satelitul, obţin un rezultat pozitiv. 

— Vrei să spui că pe această lume, unde noi nu putem 
detecta prezenţa vieţii, tu ai detectat existenţa inteligenţei? 
întrebă Wendel. 

— Este un semnal foarte slab. Abia dacă îl pot detecta. 

Crile Fisher spuse: 

— De fapt, doamnă căpitan, ce părere aveţi de ideea lui 
Jarlow? Dacă există viaţă în oceanul planetar al acestei lumi 
şi noi n-o detectăm fiindcă apa este opacă, ar putea totuşi fi 
vorba de viaţă inteligentă şi poate că asta detectează doctor 
Blankowitz. 

— lată o observaţie bună, zise Wu. La urma urmei, viaţa 
acvatică - oricât de inteligentă - este puţin probabil să se 
afle într-o fază tehnologică. Focul nu e disponibil în apă. 
Viaţa non-tehnologică nu este atât de evidentă, dar poate fi 
inteligentă. Şi o specie, oricât de inteligentă, nu este de 
temut în absenţa tehnologiei, mai ales dacă nu poate părăsi 
apa, iar noi rămânem pe uscat. Dar lucrurile devin astfel şi 
mai interesante, iar pentru noi cercetarea devine 
imperativă. 

Blankowitz spuse uşor agasată: 

— Vorbiţi atât de repede şi atât de mult încât eu nu mai 
apuc să spun nimic. Vă înşelaţi cu toţii. Dacă ar exista viaţă 
acvatică inteligentă, aş obţine rezultate numai în privinţa 
oceanelor. Dar rezultatele mele vin de pretutindeni, în mod 
omogen. De pe uscat şi din apă. Nu înţeleg deloc. 

— Şi de pe uscat? repetă Wendel, evident, nevenindu-i să 
creadă. Atunci trebuie să fie ceva în neregulă. 


— Dar eu nu reuşesc să găsesc nimic în neregulă, insistă 
Blankowitz. Tocmai asta este atât de enervant. Pur şi simplu 
nu înţeleg. 

— Apoi adăugă, parcă extenuată: Rezultatul este foarte 
slab, dar există. 

— Cred că am o posibilă explicaţie, rosti Fisher. 

Toate privirile se întoarseră spre el. 

— Eu nu sunt om de ştiinţă, dar asta nu înseamnă că nu 
pot vedea ceva care se află, limpede, în faţa ochilor mei. În 
ocean există inteligenţă, dar n-o vedem pentru că o ascunde 
apa. Bun, e logic. Dar există inteligenţă şi pe uscat. Şi tot 
ascunsă. Atunci nu poate fi decât subterană. 

— Subterană? explodă Jarlow. De ce ar fi subterană? Doar 
nu e nimic în neregulă cu aerul, sau cu temperatura, sau cu 
altceva ce mai putem detecta. De ce s-ar ascunde? 

— În primul rând de lumină, spuse Fisher cu convingere. 
Vorbesc despre rotorieni. Să presupunem că au colonizat 
totuşi planeta. De ce ar fi preferat să rămână în lumina 
roşie a Stelei Vecine, lumină sub care flora rotoriană nu 
putea înflori şi sub care ei înşişi deveneau deprimaţi? Sub 
sol ar putea beneficia de lumină artificială şi ar duce-o mai 
bine şi ei, şi flora lor. În plus... 

Făcu o mică pauză, în care Wendel interveni: 

— Continuă. În plus, ce? 

— Ei bine, ar trebui să-i puteţi înţelege pe rotorieni. Ei 
trăiesc în interiorul unei lumi. Este ceva cu care sunt 
obişnuiţi şi li se pare normal. Nu li s-ar părea confortabil să 
trăiască pe suprafaţa exterioară a unei lumi. A săpa ar fi 
pentru ei ceva firesc. 

— Atunci ipoteza ta, zise Wendel, este că detectorul 
neuronic al lui Blankowitz detectează prezenţa fiinţelor 
omeneşti sub suprafaţa planetei. 

— Da. De ce nu? lar grosimea stratului de sol dintre 
suprafaţă şi cavernele lor este cea care face ca semnalul 
captat de detectorul neuronic să fie atât de slab. 

Wendel spuse: 


— Dar Blankowitz are, mai mult sau mai puţin, acelaşi 
rezultat şi în apă şi pe uscat. 

— Pe întreaga suprafaţă a planetei, confirmă Blankowitz. 
Este foarte omogen. 

— Foarte bine, repetă Fisher. Inteligență băştinaşă în 
apele oceanului planetar şi rotorieni sub sol, pe uscat. De ce 
nu? 

— Staţi, interveni Jarlow. Primeşti acelaşi rezultat de peste 
tot, Blankowitz, nu-i aşa? 

— De peste tot. Am detectat unele intensificări sau 
diminuări, dar rezultatul este atât de slab, încât nu pot fi 
sigură de-a binelea de el. Nu pot afirma cu siguranţă decât 
că pare a exista o formă de viaţă inteligentă, răspândită 
uniform pe toată suprafaţa planetei. 

Jarlow continuă: 

— Presupun că aşa ceva ar fi posibil în apă, dar pe uscat, 
cum ar putea? Putem bănui că rotorienii, în treisprezece 
ani, în treisprezece ani, au săpat o reţea de tunele care se 
întind în subteran, sub toată suprafaţa uscatului planetei? 
Dacă ai fi avut o zonă de rezultate concentrate, sau poate 
chiar două - mici, ocupând numai o fracțiune restrânsă din 
teritoriul planetei - am putea lua în considerare ipoteza 
rotorienilor transformați în cârtiţe. Dar întreaga arie a 
uscatului? Vă rog! Aşa ceva n-ar crede nici un copil de 
grădiniţă... 

— Să înţeleg, Henry, că susţii ipoteza existenţei unei forme 
de viaţă inteligente care ocupă întreaga arie a uscatului 
planetei, în subteran? întrebă Wu. 

— Nu văd la ce altă concluzie am putea ajunge, replică 
Jarlow, afară doar de cazul în care am vrea să credem că 
detectorul lui Blankowitz este complet inutil. 

— În acest caz, zise Wendel, mă întreb dacă este 
recomandabil din punct de vedere al siguranţei noastre să 
coborâm pe planetă pentru a investiga. O inteligenţă 
extraterestră nu este neapărat una prietenoasă, iar 
Superluminică nu este echipată pentru confruntări armate. 


— Nu cred că putem renunţa la aşa ceva, insistă Wu. 
Trebuie să aflăm despre ce fel de formă de viaţă inteligentă 
este vorba şi în ce fel ar putea ea influenţa - dacă ar putea 
influenţa - eventualele noastre planuri de a evacua 
Pământul şi de a coloniza această planetă. 

Blankowitz spuse: 

— Există un loc unde rezultatul este mai puţin intens decât 
oriunde în altă parte. Nu cu mult. Să încerc să-l localizez 
din nou? 

— Sigur, aprobă Wendel. Încearcă. Vom examina apoi cu 
multă grijă împrejurimile punctului respectiv şi vom hotări 
dacă vom cobori sau nu. 

Wu zâmbi calm. 

— Sunt sigur că vom fi în absolută siguranţă dacă vom 
cobori. 

Wendel nu răspunse decât printr-o strâmbătură vagă de 
nemulţumire. 

Cel mai ciudat lucru în privinţa lui Saltade Leverett (după 
părerea lui Janus Pitt) era că îi plăcea în centura de 
asteroizi. Se pare că existau totuşi oameni cărora chiar le 
plăcea pustietatea, care iubeau locurile neînsufleţite, 
sterpe. 

— Nu pot spune că nu-mi plac oamenii, explica Leverett. 
Dar holoviziunea mă ajută suficient în direcţia asta: îi pot 
vedea, le pot vorbi, îi pot asculta şi pot râde cu ei. Prin 
intermediul holoviziunii pot face totul, mai puţin să le simt 
prezenţa fizică şi mirosul - şi cui îi place aşa ceva? Şi apoi, 
noi construim acum cinci Colonii în centura de asteroizi şi 
eu o pot vizita pe oricare dintre ele, ocazie cu care pot 
vedea - şi mirosi - oameni până mă satur, dacă asta eo 
realizare... 

Apoi, când sosi în cele din urmă pe Rotor - „metropola”, 
cum se încăpăţâna el s-o numească - se uita tot timpul în 
toate părţile de parcă s-ar fi aşteptat în permanenţă ca 
oamenii să dea năvală peste el. 


Chiar şi la scaune se uita cu suspiciune şi se aşeza pe ele 
cu o uşoară foială, de parcă ar fi sperat să şteargă de acolo 
aura şezutului care ocupase anterior scaunul respectiv. 

Janus Pitt fusese întotdeauna de părere că omul era ideal 
pentru funcţia de Guvernator Provizoriu pentru Proiectul 
Asteroid. Această funcţie îi dădea, de fapt, mână liberă în 
tot ceea ce era legat de frontiera Sistemului Nemesian, iar 
asta includea nu numai Coloniile în curs de construcţie, ci şi 
Serviciul de Supraveghere. 

Terminaseră de prânzit în intimitatea apartamentului lui 
Pitt, căci Saltade mai degrabă ar fi răbdat de foame decât 
să ia masa într-o încăpere destinată marelui public (ceea ce 
putea însemna chiar şi o a treia persoană, necunoscută lui). 
Ba, Pitt fusese surprins că Leverett acceptase să ia masa 
Chiar şi numai cu el. 

Pitt îl studia nonşalant. Leverett era atât de slab şi de osos 
şi avea un aer atât de rigid şi colţuros, încât nu părea să fi 
fost vreodată tânăr, după cum nu părea că va îmbătrâni 
vreodată. Avea ochii de un albastru spălăcit, decolorat şi 
părul de un blond spălacit, decolorat. 

— Când ai fost ultima dată pe Rotor, Saltade? 

— Acum aproape doi ani şi, să ştii, Janus, că sunt de părere 
că e o cruzime să mă tratezi astfel. 

— De ce, ce am făcut? Nu eu te-am convocat aici, dar, de 
vreme ce eşti aici, prietene, eşti binevenit. 

— E ca şi cum m-ai fi convocat. Ce e cu mesajul ăsta pe 
care l-ai trimis, să nu mai fii sâcâit cu mărunţişuri? Ai 
devenit cumva atât de mare încât nu mai poţi discuta decât 
despre lucruri măreţe? 

Zâmbetul lui Pitt deveni uşor încordat. 

— Nu ştiu despre ce vorbeşti, Saltade. 

— 'Ţi-au trimis un raport. Au detectat o radiaţie venind din 
afară, de la o sursă mică. Ţi-au trimis raportul şi tu le-ai 
răspuns că nu trebuie să fii sâcâit. 

— A, asta! (Pitt îşi aducea aminte. Fusese unul dintre acele 
momente de iritare şi autocompătimire. Doar îşi putea 


permite şi el, din când în când, să fie iritat.) Ei bine, oamenii 
tăi au sarcina de a supraveghea eventualele apariţii ale 
unor Colonii. N-ar trebui să mă deranjeze cu probleme 
minore. 

— Dacă asta este atitudinea ta, bine. Dar întâmplarea face 
că au descoperit ceva ce nu este o Colonie şi despre care nu 
vor să-ţi mai dea un raport. Mi-au raportat mie şi m-au 
rugat să-ţi transmit eu despre ce este vorba, în ciuda 
ordinului tău că nu permiţi să mai fii deranjat cu amănunte. 
Ei cred că a şti cum să te iau face parte din atribuţiile mele, 
dar eu aş prefera să nu fie aşa, Janus. Nu cumva devii un tip 
ţâfnos la bătrâneţe? 

— Nu bate câmpii, Saltade. Ce ţi-au raportat? întrebă Pitt, 
cu ceva mai mult decât o undă de ţâfnă. 

— Au localizat o navă. 

— Cum adică o navă? Nu o Colonie? 

Leverett ridică în aer o mână încovoiată ca o gheară. 

— Nu o Colonie. Am spus o navă. 

— Nu înţeleg. 

— Ce e de înţeles? Ai nevoie de un calculator? Dacă da, al 
tău e la îndemână. O navă este un vehicul care-şi croieşte 
drum prin spaţiu şi are la bord un echipaj. 

— Cât de mare? 

— Presupun că ar încăpea vreo cinci-şase oameni. 

— Atunci e una de-a noastră. 

— Nu, nu e. Ştim unde se află ale noastre şi cu ce misiuni. 
Aceasta, pur şi simplu, nu este de fabricaţie rotoriană. 
Serviciul de Supraveghere s-o fi sfiit să-ţi pomenească de 
ea, dar a făcut totuşi unele investigaţii. Nici un calculator 
din sistem nu a fost implicat în construirea unei nave ca 
aceasta şi nimeni n-ar fi putut construi o astfel de navă fără 
ajutorul calculatorului. 

— Şi atunci, concluzia ta... 

— Este că nu este o navă rotoriană. Vine din altă parte. 
Atâta vreme cât a existat şi cea mai mică şansă să fi fost 
produsă de noi, băieţii mei şi-au ţinut gura şi nu te-au 


deranjat, conform instrucţiunilor tale. Dar când a devenit 
evident că nu este de-a noastră, mi-au pasat mie 
răspunderea şi mi-au spus că ar trebui să fii înştiinţat, deşi 
ei n-o pot face şi nici nu vor s-o facă. Ştii, Janus, dincolo de o 
anumită limită, bruftuluirea oamenilor devine neproductivă, 
şi-ţi face un deserviciu. 

— Taci din gură, spuse Pitt acru. Cum ar putea să nu fie de 
fabricaţie rotoriană? De unde ar putea veni atunci? 

— Presupun că nu poate veni decât din Sistemul Solar. 

— Imposibil! O navă de dimensiunile celei pe care o 
descrii, cu cinci-şase oameni la bord, n-ar fi supravieţuit 
călătoriei din Sistemul Solar până aici. Chiar dacă ar fi 
descoperit hiperasistenţa, şi este probabil că au făcut-o, 
cinci-şase oameni, timp de peste doi ani, aşa îngrămădiţi, nu 
ar putea termina vii călătoria. Poate că există echipaje 
exemplare, foarte bine pregătite şi neobişnuit de adecvate 
acestui tip de misiune, care ar putea face călătoria şi s-o 
sfârşească, măcar în parte, sănătoşi mental, dar nimeni din 
Sistemul Solar n-ar risca aşa ceva. Nimic mai mic decât o 
Colonie - adică o lume de sine-stătătoare, ocupată de 
oameni care sunt de la naştere obişnuiţi cu ea - n-ar putea 
porni într-o călătorie interstelară pe care s-o termine cu 
bine. 

— Cu toate acestea, spuse Leverett, suntem confruntaţi cu 
apariţia unei nave mici, care nu este de fabricaţie rotoriană. 
Este o realitate şi nu ai încotro, trebuie s-o accepţi, pe 
cuvânt. De unde crezi tu că vine? Cea mai apropiată stea e 
Soarele şi asta e o realitate. Dacă nu vine din Sistemul 
Solar, atunci înseamnă că vine din alt sistem şi că i-au 
trebuit mult mai mult decât doi ani şi ceva pentru a face 
călătoria. 

Pitt spuse: 

— Să presupunem că nici nu este o navă omenească. Poate 
că sunt alte forme de viaţă, cu altă psihologie, care pot 
rezista la călătorii lungi, într-o navă aglomerată şi prea 
puţin spațioasă. 


— Sau poate că sunt nişte fiinţe uite atâtica - şi Leverett îşi 
ţinu arătătorul şi degetul mare la distanţă de câţiva 
centimetri - şi că nava este pentru ei o Colonie. Ei bine, nu-i 
aşa. Nu sunt extratereştri. Nu sunt pitici minusculi. Nava 
aceasta nu este rotoriană, dar este omenească. Ne 
aşteptăm ca extratereştrii să arate complet diferiţi de 
fiinţele omeneşti şi să construiască nave complet diferite de 
cele ale fiinţelor omeneşti. Această navă a fost integral 
construită de oameni, inclusiv codul de înscriere de pe 
carenă, care este în alfabetul terestru. 

— Asta nu mi-ai spus! 

— N-am crezut că va fi necesar. 

— Ar putea fi o navă omenească, dar ar putea fi automată. 
Ar putea avea roboţi la bord. 

— Ar putea, spuse Leverett. În acest caz, crezi că ar trebui 
s-o aruncăm în aer? Dacă nu sunt fiinţe omeneşti la bord, 
nu sunt nici probleme etice. Distrugi proprietatea altcuiva, 
dar, la urma urmei, şi ei au încălcat un teritoriu care nu le 
aparţine. 

— Trebuie să mă gândesc. 

Leverett zâmbi larg. 

— Nu e nevoie. Nava aceasta n-a petrecut doi ani 
călătorind prin spaţiu. 

— Ce vrei să spui? 

— Ai uitat în ce stare era Rotor când am ajuns aici? Noi am 
petrecut peste doi ani în drumul nostru prin spaţiu şi 
jumătate din timp am călătorit prin spaţiul obişnuit, cu o 
viteză cu foarte puţin mai mică decât viteza luminii. La acea 
viteză, suprafaţa Coloniei a fost corodată de coliziunile cu 
atomi, molecule şi particule de praf. A fost nevoie de 
reparaţii când am ajuns, din câte ţin minte. Nu-ţi aminteşti? 

— Şi această navă? întrebă Pitt, fără a se deranja să 
răspundă întrebării legate de amintirile sale. 

— Este lucioasă de parcă n-ar fi călătorit decât câteva 
milioane de kilometri, cu viteză obişnuită. 

— E imposibil. Nu mă mai sâcâi cu glume şi jocuri. 


— Nu e imposibil. Câteva milioane de kilometri cu o viteză 
obişnuită este tot ce au parcurs. Restul călătoriei a fost 
făcut prin hiperspaţiu. 

— Ce tot spui acolo? Răbdarea lui Pitt se apropia de 
sfârşit. 

— Zbor cu viteze superluminice. Deţin această tehnologie. 

— Dar este teoretic imposibil. 

— Este, oare? Bine, dacă tu poţi găsi o altă explicaţie, te 
TOg. 

Pitt se holbă la el, cu gura căscată. 

— Dar... 

— Ştiu. Fizicienii spun că e imposibil, dar uite că ei o pot 
face. Şi lasă-mă să-ţi spun un lucru: Dacă stăpânesc 
tehnologia zborului cu viteze superluminice, atunci precis 
au şi posibilitatea de a comunica prin hiperspaţiu. Şi atunci 
Sistemul Solar ştie că sunt aici şi ştie ce se petrece. Dacă 
aruncăm nava în aer, Sistemul Solar va şti asta şi, după un 
timp, va sosi în vizită o întreagă flotă de astfel de nave şi vor 
veni deschizând focul asupra noastră. 

— Atunci tu ce-ai face? Pitt se trezi, deodată, incapabil să 
gândească. 

— Ce altceva ar fi de făcut decât să-i întâmpinăm într-o 
manieră prietenoasă, să aflăm ce sunt, cine sunt, ce fac şi 
ce vor? Părerea mea este că vor să asolizeze pe Erythro, 
unde va trebui să mergem şi noi ca să stăm de vorbă cu ei. 

— Pe Erythro? 

— Dacă ei sunt pe Erythro, Janus, noi unde vrei să fim? 
Trebuie să-i întâmpinăm acolo. Trebuie să ne asumăm 
riscurile. 

Pitt începu să simtă cum i se dezmorţeşte mintea şi cum 
ideile i se succed din nou cu rapiditate. Spuse: 

— De vreme ce asta ţi se pare necesar, ai fi dispus s-o faci 
chiar tu? Cu o navă şi un echipaj, desigur. 

— Vrei să spui că tu nu eşti? 

— Ca Guvernator? Nu mă pot cobori să întâmpin o navă 
necunoscută. 


— Nu ar fi de demnitatea ta, în calitate de persoană 
oficială, înţeleg. Aşa că va trebui să dau eu ochii cu 
extratereştrii, sau piticii minusculi, sau roboții, sau ce-or fi 
ei, singur, fără tine. 

— Vom rămâne, fireşte, în contact permanent, Saltade. 
Vizual şi sonor. 

— De la distanţă. 

— Da, dar la urma urmei este o misiune a cărei îndeplinire 
cu succes îţi va aduce o frumoasă şi binemeritată răsplată. 

— Aşa, deci? În acest caz... 

Leverett îi aruncă o privire lungă lui Pitt. Acesta aşteptă 
puţin, apoi zise: 

— Ai de gând să-mi spui cât mă costă? 

— Îţi voi sugera cât te costă. Dacă vrei să întâmpin această 
navă pe Erythro, atunci vreau planeta Erythro. 

— Adică? Ce vrei să spui? 

— Vreau ca Erythro să fie căminul meu. M-am săturat de 
asteroizi. M-am săturat de supraveghere. M-am săturat de 
oameni. Mi-ajunge. Vreau o lume mare şi pustie, unde să-mi 
construiesc o casă frumoasă, să mă aprovizionez din Dom 
cu cele necesare traiului, să am propria mea fermă şi să-mi 
cresc propriile animale, dacă reuşesc să le păcălesc să 
crească. 

— De când îţi doreşti aşa ceva? 

— Nu ştiu. Cred că ideea a lucrat în subconştient până 
acum, fără să-mi dau seama. Şi, de când am venit aici şi am 
avut ocazia să mă uit bine la Rotor, cu aglomeraţia şi 
zgomotul său, Erythro mi se pare o planetă mai atractivă ca 
niciodată. 

Pitt se încruntă. 

— Acum sunteţi doi. Vorbegşti ca fata aia nebună. 

— Care fată nebună? 

— Fata Eugeniei Insigna. O ştii pe Insigna, presupun. 

— Astronom, nu? Sigur. Dar pe fata ei n-am cunoscut-o. 

— Complet nebună. Vrea să rămână pe Erythro. 


— Nu cred că asta e o nebunie. Dimpotrivă, e o opţiune 
foarte rezonabilă, cred eu. La urma urmei, dacă vrea să 
rămână pe Erythro, cred că aş putea suporta o femeie... 

Pitt ridică un deget: 

— Am spus „fată”. 

— Câţi ani are? 

— Cincisprezece. 

— A, da? Ei bine, va îmbătrâni şi ea cu timpul. Din păcate, 
nici eu nu voi rămâne aşa cum sunt acum. 

— Nu e deloc o frumuseţe care să-ţi taie răsuflarea. 

— Dacă ai să te uiţi mai bine, Janus, ai să vezi că nici eu nu 
sunt. lar condiţiile mele astea sunt. 

— Vrei să le introducem, în mod oficial, în calculator? 

— Da, aşa, doar ca formalitate, nu, Janus? 

Pitt zâmbi. 

— Bine. Vom încerca să urmărim nava, să aflăm unde 
asolizează şi te vom pregăti pentru Erythro. 

36. ÎNTÂLNIREA. 

Eugenia Insigna spuse pe un ton care părea s-o plaseze la 
jumătatea drumului între nedumerire şi nemulţumire: 

— Azi-dimineaţă, Marlene cânta. Un cântec care zicea 
ceva cu „Acasă, acasă printre stele, unde lumile se leagănă 
libere în spaţiu...” 

— Da, ştiu cântecul, confirmă din cap Siever Genarr. Ţi l-aş 
cânta, dar sunt teribil de afon. 

Tocmai terminaseră de prânzit. Acum luau masa 
împreună, în fiecare zi, fapt care era pentru Genarr un 
eveniment pe care-l aştepta cu o mulţumire calmă, deşi 
subiectul de discuţie era, invariabil, Marlene deşi Genarr 
credea că era posibil ca Insigna să i se confeseze doar din 
disperare, de vreme ce n-avea cui altcuiva să-i poată vorbi 
liber despre acest subiect. Dar nu-i păsa. Oricare ar fi fost 
motivul... 

— N-am mai auzit-o niciodată cântând, spuse Insigna. Am 
fost întotdeauna convinsă că nu poate, că nu ştie să cânte. 
Şi, de fapt, are o voce chiar plăcută. 


— Probabil e un semn că acum e fericită, sau emoţionată, 
sau mulţumită, ceva de bine, oricum, Eugenia. Părerea mea 
personală este că şi-a găsit locul în Univers, că şi-a găsit 
raţiunea de a trăi, una foarte specială, unică. Nu ne e dat 
tuturor să descoperim aşa ceva. Majoritatea dintre noi, 
Eugenia, trăiesc pur şi simplu în virtutea inerţiei, căutându- 
şi sensul vieţii, negăsindu-l şi sfârşind între o disperare 
revoltată şi o resemnare tăcută. Eu, de exemplu, sunt de 
tipul tăcut şi resemnat. 

Insigna reuşi să zâmbească. 

— Ceva îmi spune că nu crezi acelaşi lucru şi despre mine. 

— Tu nu eşti revoltată în disperare, Eugenia, dar ai 
tendinţa de a continua să lupţi când bătălia a fost pierdută. 

Eugenia plecă brusc privirea. 

— 'Te referi la Crile? 

Genarr răspunse: 

— Dacă tu crezi că la el mă refer, atunci aşa e. Dar, de fapt, 
mă gândeam la Marlene. A ieşit deja din Dom de vreo zece 
ori. Îi place la nebunie. O face fericită şi, totuşi, tu stai aici şi 
te lupţi cu groaza. Ce te deranjează aşa de tare în această 
privinţă, Eugenia? 

Insigna păru să se gândească adânc, în timp ce plimba la 
întâmplare furculiţa prin farfurie. Apoi se hotări să 
vorbească: 

— Senzaţia că o pierd. Nedreptatea pierderii. Crile a făcut 
o alegere şi l-am pierdut. Marlene a făcut şi ea o alegere şi 
iată că o pierd şi pe ea. Dacă nu mi-o răpeşte maladia, mi-o 
răpeşte Erythro. 

— Ştiu. Întinse mâna după mâna ei, iar ea i-o oferi, cam 
absentă. 

— Marlene este din ce în ce mai nerăbdătoare să se afle 
acolo, afară, în sălbăticia aceea absolută şi din ce în ce mai 
puţin interesată să stea cu noi, continuă Insigna. În cele din 
urmă, va găsi, probabil, o metodă de a locui acolo şi de a se 
întoarce în Dom la intervale din ce în ce mai mari, după 
care nu se va mai întoarce deloc. 


— Ai, probabil, dreptate, dar asta e viaţa: o simfonie de 
pierderi succesive. Îţi pierzi tinereţea, părinţii, iubirile, 
prietenii, consolările, sănătatea şi, în cele din urmă, viaţa. A 
nega pierderea nu înseamnă a nu pierde, pentru că oricum 
pierzi totul, ci înseamnă a-ţi pierde în plus liniştea 
sufletească şi capacitatea de a-ţi fi propriul stăpân. 

— N-a fost niciodată un copil fericit, Siever. 

— Şi crezi că tu eşti vinovată pentru asta? 

— Poate că ar fi trebuit să fiu mai înţelegătoare. 

— Nu e niciodată prea târziu să încerci. Marlene şi-a dorit 
o lume întreagă numai pentru ea şi acum o are. A vrut să-şi 
poată converti o capacitate care întotdeauna i-a fost o 
povară într-o metodă de comunicare directă cu o altă 
inteligenţă şi acum dorinţa i-a fost îndeplinită. Ai fi în stare 
s-o obligi să renunţe la aşa ceva? Ai fi în stare ca, pentru a 
evita să pierzi tu prezenţa ei, mai mult sau mai puţin 
continuă în Dom, să-i provoci ei suferinţa unei pierderi mai 
grave decât putem eu sau tu concepe: a adevăratei 
posibilităţi de a-şi folosi mintea ei neobişnuită? 

Aici Insigna râse uşurel, deşi ochii îi erau scăldaţi în 
lacrimi: 

— Tu ai fi în stare să convingi şi un iepure, vorbindu-i, să 
iasă din vizuină în bătaia puştii şi să se lase vânat, Siever. 

— Oare? Discursul meu n-a fost niciodată atât de eficient 
precum tăcerile lui Crile. 

— Au mai existat şi alte influenţe, spuse Insigna. 

— Se încruntă. 

— Nu contează. Iu eşti aici, acum, Siever, şi asta mă 
consolează. 

Genarr spuse, cu ironie tristă: 

— Este cel mai sigur semn că am ajuns la o vârstă 
înaintată faptul că mă consolează să ştiu că-ţi pot sluji drept 
consolare. Focul nu mai arde cu vâlvătaie când am ajuns să 
cerem doar consolare. 

— Dar nu cred că e nimic rău în asta. 


— Absolut nimic. Bănuiesc că există multe cupluri care să 
fi trecut prin pasiuni nestăpânite şi extazuri aproape rituale 
împreună, fără ca vreunul dintre cei doi să-şi fi găsit 
vreodată consolarea în celălalt şi cred că, în cele din urmă, 
e posibil să fi fost dispuşi amândoi să renunţe la tot în 
schimbul consolării. Nu ştiu. Victoriile tăcute sunt atât de 
tăcute. Esenţiale, dar trecute totuşi cu vederea. 

— Ca tine, bietul meu Siever? 

— Atenţie, Eugenia, mi-am consacrat întreaga viaţă 
încercării de a evita capcana autocompătimirii şi n-ar trebui 
să mă tentezi să cad în ea numai ca să mă poţi privi 
zvârcolindu-mă. 

— Of, Siever, nu vreau să te văd zvârcolindu-te. 

— Bun, asta am vrut să te aud spunând. Vezi ce abil sunt? 
Dar să ştii că, dacă ai nevoie de cineva în absenţa Marlenei, 
eu sunt dispus să mă aflu prin preajmă când ai nevoie de 
consolare. Nici chiar posibilitatea de a avea o lume întreagă 
numai pentru mine nu ar fi o tentaţie suficientă ca să mă 
smulgă de lângă tine, asta, bineînţeles, dacă ai dori să 
rămân. 

Ea îl strânse uşor de mână. 

— Nu te merit, Siever. 

— Nu folosi această idee ca pe o scuză de a nu mă accepta, 
Eugenia. Sunt dispus să mă irosesc cu tine şi nu-i frumos să 
mă opreşti din avântul meu de a face sacrificiul suprem. 

— N-ai găsit pe nimeni mai demn de tine? 

— N-am căutat. Şi nici n-am simţit că aş avea mare 
căutare printre femeile de pe Rotor. Şi apoi, ce-aş face cu 
cineva mai demn? Ar fi atât de plicticos să mă ofer ca un 
dar meritat. Este mult mai romantic să fii un dar nemeritat, 
ca o mană cerească. 

— De o condescendenţă divină în aplecarea ta asupra 
celor ce nu te merită. 

Genarr aprobă, prin câteva înclinări rapide şi ferme ale 
capului. 


— Îmi place cum ai zis-o. Da. Da. Este exact imaginea care 
mi se potriveşte. 

Insigna râse din nou, mai liber de data aceasta. 

— Mai eşti şi nebun. Ştii, n-am remarcat asta niciodată 
până acum. 

— Am profunzimi nebănuite şi calităţi ascunse. Pe măsură 
ce ai să ajungi să mă cunoşti mai bine - fireşte, fără să te 
grăbeşti... 

Fu întrerupt de soneria bruscă a receptorului de mesaje. 
Se încruntă. 

— Ei poftim, Eugenia, reuşesc să te aduc până la punctul - 
şi nici nu mai ştiu cum am făcut-o - când eşti gata să mite 
topeşti în braţe şi atunci suntem întrerupţi. Of! 

— Apoi vocea i se schimbă complet. 

— E de la Saltade Leverett. 

— Cine e? 

— Nu-l cunoşti. Aproape nimeni nu-l cunoaşte. Este 
aproape un pustnic. Lucrează în centura de asteroizi 
pentru că îi place acolo. Nu l-am mai văzut pe excentricul 
ăsta bătrân de ani de zile. Şi nici nu ştiu de ce zic „bătrân”, 
doar e de vârsta mea... Uite, mesajul este şi sigilat. Aşa 
încât nu-l pot deschide decât cu amprentele degetelor mele 
mari. Mda, asta înseamnă că este destul de secret ca să fiu 
nevoit să te rog să pleci înainte să-l deschid. 

Insigna se ridică pe dată, dar Genarr îi făcu semn să se 
aşeze la loc. 

— Fii serioasă, Eugenia! Mania secretelor este o boală a 
oficialităților. Eu nu sufăr de ea. 

Îşi apăsă degetele mari pe foaia cu mesajul şi literele 
începură să apară. Apoi comentă: 

— M-am gândit, adeseori, ce-ar fi dacă i-ar lipsi cuiva 
degetele mari... Apoi tăcu brusc. 

Păstrând tăcerea, îi înmână mesajul. 

— Am voie să citesc şi eu? 

Genarr clătină din cap: 

— Bineînţeles că nu, dar cui îi pasă? Citeşte, oricum. 


Ea citi, aproape dintr-o singură privire, apoi ridică din nou 
ochii. 

— O navă străină? Pe punctul de a asoliza aici? 

Genarr aprobă cu o mişcare a capului. 

— Cel puţin aşa scrie acolo. 

Insigna spuse îngrozită: 

— Şi Marlene? E afară... 

— Erythro o va apăra. 

— De unde ştii? Ar putea fi vorba de o navă extraterestră. 
Cu extratereştri adevăraţi la bord. Non-umanoizi. Şi mintea 
planetară s-ar putea să n-aibă nici o putere asupra lor. 

— Pentru Erythro, şi noi suntem străini şi totuşi ne poate 
controla cu uşurinţă. 

— Trebuie să ies. 

— La ce bun... 

— Trebuie să fiu cu ea. Vino cu mine. Ajută-mă. S-o 
aducem înapoi în Dom. 

— Dacă avem de-a face cu nişte invadatori atotputernici şi 
răuvoitori, nu vom fi în siguranţă nici înăuntru... 

— Oh, Siever, crezi că este momentul pentru exerciţii 
logice? Te rog. Trebuie să fiu cu fata mea! 

Făcuseră fotografii şi acum le studiau. Tessa Wendel 
clătină din cap. 

— De necrezut. Întreaga planetă este absolut pustie. Cu 
această excepţie. 

— Inteligența, însă, e peste tot, replică Merry Blankowitz, 
încruntându-se. Nu e nici o îndoială acum, când ne-am 
apropiat atât de mult. Pustie sau nu, inteligenţa este acolo. 

— Dar cea mai intensă, în zona cupolei aceleia, nu? 

— Cea mai intensă, doamnă căpitan. Cea mai uşor de 
observat. Şi cea mai familiară. În afara cupolei există unele 
mici diferenţe şi nu sunt sigură de semnificaţia lor. 

Wu spuse: 

— N-am întâlnit niciodată inteligenţă superioară în formă 
non-umană, aşa că e firesc... 

Wendel se răsuci spre el: 


— Părerea ta este că inteligenţa din afara cupolei este 
non-umană? 

— De vreme ce suntem de acord cu toţii că fiinţele 
omeneşti n-ar fi putut săpa pe sub tot solul planetei în 
numai treisprezece ani, la ce altă concluzie am mai putea 
ajunge? 

— Şi cupola? Este umană? 

Wu spuse: 

— Este cu totul altceva şi nu cred că depinde de plexonii 
lui Blankowitz. Sunt vizibile instrumente astronomice. 
Cupola - sau o parte a ei - este un observator astronomic. 

— Dar fiinţele extraterestre n-ar putea fi şi ele astronomi? 
întrebă Jarlow, puţin ironic. 

— Bineînţeles, răspunse Wu, dar cu instrumente de-ale lor. 
Când văd ceva ca un scaner computerizat cu infraroşii, 
exact de tipul celor pe care le poţi vedea pe Pământ... Ei 
bine, hai s-o luăm altfel. Să lăsăm deoparte natura 
inteligenţei. Ceea ce văd sunt instrumente care, ori au fost 
fabricate în Sistemul Solar, ori au fost construite pe baza 
unor proiecte făcute în Sistemul Solar. În privinţa asta, n- 
am nici un dubiu. Nu-mi pot închipui că nişte inteligenţe 
străine, fără contacte anterioare cu fiinţe omeneşti, ar fi 
putut construi astfel de instrumente. 

— Foarte bine, zise Wendel, sunt de acord cu tine, Wu. 
Orice ar exista pe această planetă, sub cupola aceea au fost 
sau sunt fiinţe omeneşti. 

— Nu spuneţi doar „fiinţe omeneşti”, doamnă căpitan, 
preciză Crile. Sunt rotorieni. Nu pot exista alte fiinţe pe 
această lume, în afara noastră. 

— Nici la asta nu se poate răspunde, interveni Wu. 

Blankowitz adăugă: 

— E o construcţie atât de mică. Rotor trebuie să fi avut 
zeci de mii de locuitori. 

— Şaizeci de mii, murmură Fisher. 

— N-ar putea încăpea atâţia sub cupolă. 


— În primul rând, ar mai putea exista şi altele de acest fel. 
Chiar dacă am survola această lume de o mie de ori, tot 
există şansa să ne scape din vedere obiecte de tot felul. 

— Nu există decât un singur loc, acesta, unde e evident că 
avem de-a face cu o schimbare a tipului plexonilor. Dacă ar 
mai fi şi alte cupole ca asta, le-aş fi localizat, sunt sigură, 
spuse Blankowitz. 

— Sau, nu se lăsă Fisher, o altă posibilitate este ca această 
construcţie să fie doar o mică parte dintr-o structură care s- 
ar putea întinde mii de kilometri în subteran... 

— Rotorienii au venit cu o Colonie, zise Wu. Colonia aceea 
s-ar putea să mai existe încă. Ar putea exista chiar mai 
multe. Această cupolă ar putea fi un avanpost. 

— Dar n-am văzut nici o Colonie, spuse Jarlow. 

— Nici n-am căutat vreuna, replică Wu. Ne-am concentrat 
toată atenţia numai asupra acestei lumi. 

— N-am detectat prezenţa inteligenţei nicăieri altundeva 
în afara acestei lumi, le atrase Blankowitz atenţia. 

— Dar nici tu n-ai căutat şi în alte părţi, repetă Wu. Ar fi 
trebuit, de fapt, să scanăm cerul acestui sistem pentru a 
detecta vreo Colonie sau două, dar, odată ce ai detectat 
emisia de plexoni a acestei lumi, nu ai mai căutat în altă 
parte. 

— Dar pot s-o fac dacă voi credeţi că este necesar. 

Wendel ridică o mână în aer. 

— Dacă există Colonii, cum de nu ne-au detectat ele pe 
noi? N-am făcut nici o încercare de a ne masca emisiile de 
energie. La urma urmei, eram destul de siguri că acest 
sistem planetar are să fie pustiu. 

— Poate că şi ei suferă de aceeaşi încredere exagerată, 
doamnă căpitan, spuse Wu. Nici ei nu ne-au căutat pe noi, 
aşa că, pur şi simplu, le-am trecut pe sub nas. Sau, dacă ne- 
au detectat totuşi, s-ar putea să nu fie deloc siguri cine - 
sau ce - suntem şi să ezite în alegerea unei linii de acţiune, 
întocmai ca şi noi. Ceea ce vreau eu să subliniez însă, este 
că acum cunoaştem un loc pe suprafaţa acestui mare 


satelit, unde e probabil să existe fiinţe omeneşti, iar eu cred 
că ar trebui să coborâm şi să stabilim un contact cu ele. 

— Crezi că am fi în siguranţă? întrebă Blankowitz. 

— Senzaţia mea, răspunse Wu cu fermitate, este că am fi. 
Doar nu ne pot ataca din senin. Este firesc să dorească să 
ştie mai multe despre noi, înainte de a ne ucide. Şi apoi, 
dacă tot ce îndrăznim să facem este să stăm aici şi să 
şovăim neputând lua o hotărâre, vom fi în situaţia de a ne 
întoarce acasă fără a fi descoperit nimic. Pământul va 
trimite apoi în spaţiu o întreagă flotă de nave 
superluminice, dar în mod sigur nu ne vor fi deloc 
recunoscători dacă ne întoarcem cu informaţii minimale. 
Vom intra în istorie ca expediţia care a ratat. 

— Zâmbi inexpresiv. 

— Vedeţi, doamnă căpitan, am învăţat lecţia de la Fisher. 

Wendel zise: 

— Şi atunci, crezi că ar trebui să asolizăm şi să intrăm în 
contact cu ei. 

— Absolut, răspunse Wu prompt. 

— Şi tu, Blankowitz? 

— Sunt curioasă. Nu în privinţa cupolei, ci în legătură cu 
posibila formă de viaţă extraterestră. Şi eu aş vrea să ştiu 
mai multe despre toate acestea. 

— Jarlow? 

— Aş vrea să fi avut arme adecvate şi posibilitatea de a 
comunica prin hiperspaţiu. Dacă vom fi ucişi toţi, Pământul 
nu va afla nimic - absolut nimic - în urma călătoriei noastre. 
Apoi poate vor mai veni aici şi alţii, la fel de nepregătiţi ca 
noi şi la fel de nesiguri. Totuşi, dacă supravieţuim 
contactului, ne vom întoarce acasă cu informaţii şi 
cunoştinţe importante. Presupun că ar trebui să încercăm. 

Fisher interveni, cu voce neutră: 

— Aveţi de gând să-mi cereţi şi mie părerea, doamnă 
căpitan? 

— Presupun că doreşti să asolizezi pentru a-i vedea pe 
rotorieni. 


— Exact, aşa că, dacă-mi este permis, aş vrea să fac 
următoarea sugestie: haideţi să asolizăm cât mai în linişte, 
cât mai pe neobservate, iar eu mă ofer să plec în 
recunoaştere. Dacă se întâmplă ceva rău, decolaţi şi vă 
întoarceţi pe Pământ, lăsându-mă pe mine în urmă. De mine 
vă puteţi lipsi, dar nava trebuie să se întoarcă. 

Wendel răspunse imediat, cu o expresie vag crispată: 

— De ce tu? 

— Dacă nu de altceva, măcar pentru că îi cunosc pe 
rotorieni, spuse Fisher. Şi pentru că... doresc să mă duc. 

— Şi eu, adăugă Wu. Trebuie să merg cu tine. 

— De ce am risca doi? întrebă Fisher. 

— Pentru că doi sunt mai în siguranţă decât unul. Pentru 
că, în caz că apar probleme, unul dintre noi ar putea scăpa, 
în vreme ce celălalt abate ameninţarea sau măcar o amână 
printr-o diversiune. Şi mai ales pentru că, aşa cum spui, îi 
cunoşti pe rotorieni. Judecata ta ar putea fi subiectivă. 

Wendel interveni: 

— Atunci vom asoliza. Fisher şi Wu vor părăsi nava. Dacă 
se întâmplă să nu cadă de acord asupra a ceea ce au de 
făcut, Wu va fi cel care va lua hotărârile. 

— De ce? întrebă Fisher indignat. 

— Wu a spus că îi cunoşti pe rotorieni şi deciziile tale ar 
putea fi subiective, spuse Wendel, privindu-l cu fermitate pe 
Fisher, iar eu sunt de acord cu el. 

Marlene era fericită. Se simţea de parcă ar fi fost ţinută cu 
blândeţe în braţe, apărată, ocrotită. Putea vedea lumina 
roşiatică a stelei Nemesis şi putea simţi vântul mângâindu-i 
obrajii. Se putea uita la norii care acopereau din când în 
când globul mai mare al stelei Nemesis, aşa încât lumina 
pălea şi devenea cenuşie. 

Dar putea distinge totul în jur, cu aceeaşi uşurinţă şi când 
lumina era cenuşie, şi când era roşiatică; putea deosebi 
nuanţe şi tonuri care alcătuiau combinaţii fascinante. Şi, 
deşi vântul devenea mai rece când lumina stelei Nemesis 
era ascunsă, ei nu-i era frig niciodată. Era ca şi cum 


Erythro i-ar fi amplificat cumva acuitatea vizuală, ar fi 
încălzit cumva aerul din jurul ei, când era necesar, i-ar fi 
purtat de grijă în toate felurile. 

Şi putea vorbi cu Erythro. Se hotărâse să se gândească la 
celulele care alcătuiau viaţa pe Erythro chiar sub acest 
nume: Erythro. Planeta. De ce nu? Cum altfel ar fi putut să 
se gândească la interlocutorul ei? Luate individual, celulele 
erau doar atât: celule, la fel de primitive, ba chiar mai 
primitive, de fapt, decât celulele propriului ei corp. Numai 
totalitatea procariotelor alcătuia un organism care învăluia 
planeta într-o reţea, în care erau interconectate miliarde şi 
miliarde de piese minuscule, reţea care într-atât umplea 
planeta şi răzbătea peste tot şi o ţinea în puterea ei, încât 
putea fi considerată ca fiind planeta însăşi. 

Ce ciudat, gândi Marlene. Această formă gigantică de 
viaţă trebuie că habar n-avusese, până la venirea Coloniei 
Rotor, că mai exista şi altceva viu în Univers, în afara sa. 

Nu era obligată să-şi păstreze întrebările şi senzațiile 
numai în propria ei minte. Uneori, Erythro se înălța în faţa 
ei ca un uşor abur fumuriu, închegându-se într-o 
fantomatică siluetă umană, cu contururi tremurătoare. Şi 
întotdeauna această siluetă avea ceva din senzaţia de 
plutire pe care ţi-o dă privitul unei ape curgătoare. 
Bineînţeles că, de fapt, nu asta vedea Marlene, dar simţea, 
dincolo de orice posibilitate de îndoială, că milioane de 
celule invizibile părăseau, în fiecare secundă, silueta, 
pentru a fi înlocuite de altele. Nici o procariotă nu putea 
supravieţui prea mult în afara peliculei sale de apă, aşa că 
fiecare dintre ele făcea parte doar vremelnic din silueta 
respectivă, deşi silueta putea fi prezentă atât de mult timp 
cât îşi dorea, fără a-şi pierde vreodată identitatea. 

Erythro nu mai luă niciodată forma lui Aurinel. Înţelesese, 
fără a i se spune direct, că nu era o idee bună. Acum, 
apariţiile ei erau neutre, schimbându-se uşor, în funcţie de 
variațiile gândurilor Marlenei. Fata ajunsese la concluzia că 
Erythro îi putea urmări schimbările delicate ale tiparului 


mental mult mai bine decât era în stare ea însăşi, iar silueta 
la asta se adapta, arătând, la un moment dat, asemănător 
cu cine ştie ce siluetă pe care o vizualiza fata cu ochii minţii, 
pentru ca apoi, pe măsură ce Marlene încerca să se 
concentreze asupra ei şi s-o identifice, silueta să se modifice 
uşor, alunecând parcă, devenind altceva. Din când în când 
însă, Marlene surprindea, cu coada ochiului, fragmente 
recognoscibile: conturul obrazului mamei sale, nasul 
puternic al unchiului Siever, trăsături disparate ale unor 
fete şi băieţi pe care-i avusese colegi de şcoală. 

Era o simfonie interactivă. Nu era atât o conversaţie, cât 
un soi de balet mental, pe care nu-l putea descrie, ceva 
infinit de liniştitor, de variat - în parte schimbarea 
aspectului, în parte schimbarea vocii, în parte schimbarea 
gândului. 

Era un soi de conversaţie în atâtea dimensiuni, încât 
întoarcerea la o comunicare constând numai din cuvinte 
vorbite o făcea să se simtă plată şi lipsită de viaţă. Darul ei 
de a sesiza şi interpreta limbajul gesturilor înflorise acum în 
ceva ce mai demult nici nu-şi închipuise că poate exista. 
Gândurile puteau fi împărtăşite mult mai repede - şi mai 
profund - decât prin intermediul procedeului rudimentar al 
vorbirii. 

Erythro îi explică, sau mai bine zis o umplu de surpriza 
întâlnirii altor minţi. Minţi. Mai multe. O singură altă minte 
poate că ar fi fost mai uşor de conceput, de înţeles. O altă 
lume. O altă minte. Dar să întâlneşti mai multe minţi, 
aglomerate la un loc, fiecare diferită de toate celelalte, 
adunate toate într-un spaţiu restrâns. Inimaginabil. 

Gândurile care pătrundeau în mintea Marlenei, pe măsură 
ce Erythro se exprima, nu puteau fi traduse decât vag şi 
nesatisfăcător în cuvinte. În spatele cuvintelor, revărsându- 
se şi acoperindu-le, erau emoţiile, senzațiile, vibraţiile 
neuronice care o determinaseră pe Erythro să-şi 
reordoneze ideile sfărâmate, contrazise de realitate. 
Experimentase asupra unora dintre aceste minţi, sondându- 


le. Nu sondându-le în sensul în care ar folosi cuvântul o 
fiinţă omenească, ci într-un cu totul alt mod, de care 
cuvântul şi gândul omenesc nu se apropiau decât foarte 
vag. Şi unele dintre minţile sondate se prăbuşiseră, se 
descompuseseră, deveniseră neplăcute. Erythro renunţă să 
mai sondeze minţi aleator şi începu să le caute pe cele care 
puteau rezista contactului. 

— Şi m-ai găsit pe mine? zise Marlene. 

— Te-am găsit pe tine. 

— Dar de ce? De ce m-ai căutat? întrebă ea, nerăbdătoare. 


Silueta tremură şi deveni fumurie. 

— Ca să te găsesc. 

Nu era un răspuns. 

— De ce vrei să fiu cu tine? 

Silueta începu să se destrame şi gândul fu trecător, fugar. 

— Ca să fii cu mine. 

Şi silueta dispăru. Dar numai silueta. Marlene îi simţea 
însă, în continuare, protecţia, felul cald în care o învăluia. 
Dar de ce dispăruse? Fuseseră de vină întrebările ei? 

Auzi un sunet. 

Pe o lume pustie, este posibil să cataloghezi uşor sunetele, 
pentru că nu sunt multe. Există sunetul apei care curge şi 
freamătul mai delicat al vântului. Există zgomote previzibile 
pe care le faci chiar tu, paşii, foşnetul hainelor sau şuieratul 
respirației. 

Marlene auzi ceva ce nu era nimic din toate acestea şi se 
întorsese în direcţia din care venise zgomotul. Pe deasupra 
stâncii din stânga ei apăru capul unui om. 

Primul ei gând, fireşte, fu că era cineva din Dom, care 
venise s-o ia, şi simţi un val de furie. De ce se mai 
încăpăţânau încă s-o caute? De acum înainte va refuza să 
mai poarte emițătorul şi nu vor mai avea nici o posibilitate 
de a o localiza, decât dacă ies ei înşişi s-o caute, la 
întâmplare. 

Dar nu recunoscu acel chip şi, până acum, crezuse că a 
ajuns să cunoască pe toată lumea din Dom. Poate că nu 
cunoştea numele tuturor şi nu ştia aproape nimic despre 
mulţi dintre ei, dar ar fi ştiut dacă mai văzuse vreodată sau 
nu chipul respectiv. 

Iar acest chip nu-l mai văzuse niciodată, nicăieri în Dom. 

Ochii aceia se holbau la ea. Gura era puţin deschisă, de 
parcă persoana respectivă ar fi gâfâit. Şi apoi acel cineva, 
cine-o fi fost, sări peste vârful stâncii şi porni alergând spre 
ea. 

Fata nu se clinti. Protecţia pe care o simţea în jurul ei era 
fermă şi puternică. Nu-i era teamă. 


Bărbatul se opri la vreo doi-trei metri în faţa ei, cu ochii 
mari, cu braţele întinse, de parcă ar fi ajuns la o barieră de 
care nu putea trece şi care-i răpise posibilitatea de a se mai 
apropia. 

Într-un târziu, rosti cu voce sugrumată: 

— Roseanne! 

Marlene continuă să-l privească fix, studiindu-l cu atenţie. 
Gesturile lui aproape imperceptibile erau nerăbdătoare şi 
radiau o senzaţie de posesiune, apropiere, apartenenţă... a 
mea, a mea, a mea. 

Marlene făcu un pas înapoi. Să fie oare cu putinţă? De ce 
ar reacţiona el... 

O amintire înceţoşată a unei holograme pe care o văzuse 
cândva, în copilărie... 

Şi, în cele din urmă, nu mai putu refuza să vadă adevărul. 
Oricât de imposibil ar fi părut, oricât de inimaginabil... 

Fata se „ghemui” în învelişul ei protector şi întrebă: 

— Tată? 

El se repezi înainte, de parcă ar fi vrut s-o ia în braţe, dar 
ea mai făcu un pas înapoi. El se opri, clătinându-se, apoi 
duse o mână la frunte, de parcă s-ar fi luptat cu ameţeala. 
Spuse: 

— Marlene. Am vrut să zic Marlene. 

Îi pronunţa numele incorect, observă Marlene. În două 
silabe. Dar pentru el era, probabil, corect. De unde să ştie? 
Un al doilea bărbat apăru lângă primul. Avea părul drept 
şi negru, un chip larg, cu ochi înguşti şi ten gălbui. Marlene 
nu mai văzuse niciodată pe cineva asemănător. Rămase 

puţin cu gura căscată, dar făcu efortul de a o închide. 

Cel de-al doilea om i se adresă primului, pe un ton scăzut 
şi cu aerul că nu-i vine să creadă: 

— Asta e fiica ta, Fisher? 

Ochii Marlenei se deschiseră larg. Fisher. Era tatăl ei. 
Tatăl ei nu se uită la celălalt bărbat. Numai la ea. 

— Da. 

Celălalt spuse, şi mai încet: 


— Servit din prima mână, nu, Fisher? Vii aici şi prima 
persoană pe care o întâlneşti e chiar fiica ta? 

Fisher păru a face un efort să-şi ia ochii de la fiică-sa, dar 
nu izbuti. 

— Cred că ai dreptate, Wu. Marlene, numele tău de familie 
e Fisher, nu-i aşa? Mama ta este Eugenia Insigna. Am 
dreptate? Numele meu este Crile Fisher şi sunt tatăl tău. 

— Întinse braţele spre ea. 

Marlene era perfect conştientă de faptul că expresia de 
jind de pe chipul tatălui ei era reală, dar făcu încă o dată un 
pas înapoi şi spuse rece: 

— Cum se face că te afli aici? 

— Am venit de pe Pământ să te găsesc. Să te găsesc pe 
tine. După toţi aceşti ani. 

— De ce ai vrut să mă găseşti? M-ai părăsit când eram 
bebeluş. 

— Am fost obligat atunci, dar am avut întotdeauna intenţia 
de a mă întoarce după tine. 

Şi o altă voce - aspră, oţelită - interveni, spunând: 

— Deci ai venit pentru Marlene? Pentru nimic altceva? 

Eugenia Insigna stătea acolo, cu chipul palid, cu buzele 
aproape lipsite de culoare, golite de sânge, cu mâinile 
tremurând. În spatele ei se afla Siever Genarr, cu o 
expresie uluită, dar rămânând pe planul doi. Niciunul dintre 
ei nu purta costum de protecţie. Insigna continuă, cu o voce 
sacadată, repezită, pe jumătate isterică: 

— Am crezut că, poate, sunt oameni dintr-o altă Colonie, 
oameni din Sistemul Solar. Am crezut că, poate, e vreo 
formă de viaţă extraterestră. M-am gândit la fiecare 
posibilitate care mi-a trecut prin cap, dar printre toate 
gândurile care au dat năvală peste mine, după ce mi s-a 
spus că o navă străină asolizează, niciunul nu a fost că 
poate s-a întors Crile Fisher. Şi încă după Marlene! 

— Am venit împreună cu alţi câţiva într-o misiune 
importantă. Acesta este Chao-Li Wu, unul dintre membrii 
echipajului. Şi... Şi... 


— Şi iată că ne întâlnim. Ţi-a trecut vreo clipă prin cap că 
s-ar putea să dai ochii şi cu mine? Sau nu te-ai mai gândit 
decât la Marlene? Care este acea misiune importantă? S-o 
găseşti pe Marlene? 

— Nu. Nu asta este misiunea. Asta este doar dorinţa mea. 

— Şi eu? 

Fisher plecă ochii. 

— Am venit după Marlene. 

— Ai venit după ea? S-o iei cu tine? 

— M-am gândit că... începu Fisher şi apoi se poticni. 

Wu îl privi mirat. Genarr se încruntă, gânditor şi mânios. 
Insigna se răsuci spre fiica ei. 

— Marlene, ai vrea să pleci undeva cu acest om? 

— Nu plec nicăieri cu nimeni, mamă, răspunse Marlene 
calmă. 

Insigna spuse răstit: 

— Ăsta ţi-e răspunsul, Crile. Nu poţi să mă părăseşti cu 
copilul de un an şi să te întorci, cincisprezece ani mai 
târziu, cu un „Apropo, de-acum o preiau eu”. Şi la mine nici 
măcar nu ţi-a trecut prin cap să te gândeşti. Este şi fiica ta, 
din punct de vedere biologic, dar nimic mai mult. Este a 
mea în toate sensurile, cu dreptul pe care mi-l dau 
cincisprezece ani de dragoste şi grijă pe care i le-am purtat. 

Marlene interveni: 

— Nu are rost să vă certaţi pe mine, mamă. 

Chao-Li Wu făcu un pas înainte. 

— lertaţi-mă că intervin. Eu v-am fost prezentat, dar mie 
nu mi s-a prezentat nimeni. Dumneavoastră sunteţi 
doamna...? 

— Eugenia Insigna Fisher. Arătă cu degetul acuzator spre 
Fisher. Soţia lui, cândva. 

— Şi aceasta este fiica dumneavoastră, doamnă? 

— Da. Aceasta este Marlene Fisher. 

Wu făcu o mică plecăciune. 

— Şi domnul de colo? 

Genarr rosti: 


— Sunt Siever Genarr, Comandantul Domului pe care îl 
vedeţi în spatele meu, la orizont. 

— A, bun. Domnule Comandant, aş dori să vă vorbesc. Îmi 
pare rău că am nimerit în mijlocul unei dispute familiale, 
dar aceasta nu are nici o legătură cu misiunea noastră. 

— Şi care este această misiune? mârâi fioros o altă voce. 
De ei se apropia, acum, un bărbat cu părul cărunt, cu 
colţurile gurii răsfrânte în jos şi cu ceva în mână care 
semăna cu o armă. 

— Bună, Siever, zise el când trecu pe lângă Genarr. 

Genarr păru luat prin surprindere. 

— Saltade. Tu de ce eşti aici? 

— Îl reprezint pe Guvernatorul Coloniei Rotor, Janus Pitt. 
Repet întrebarea mea către dumneavoastră, domnule. Care 
este misiunea dumneavoastră? Şi care este numele 
dumneavoastră? 

— Numele meu, zise Wu, e uşor de comunicat. Este doctor 
Chao-Li Wu. Şi al dumneavoastră, domnule? 

— Saltade Leveretit. 

— Bine v-am găsit. Venim cu gânduri paşnice, adăugă Wu, 
fără a pierde din ochi arma. 

— Sper, răspunse Leverett, posomorât. Am şase nave cu 
mine şi toate sunt atente la nava dumneavoastră. 

— Adevărat? zise Wu. Această cupolă mică să aibă o flotă? 
— Acest Dom este doar un mic avanpost, spuse Leverett. 
Eu am adus cu mine flota. Să nu credeţi că este o cacealma. 

— Vă voi crede pe cuvânt, spuse Wu. Dar unica noastră 
navă vine de pe Pământ. Am ajuns aici cu ea pentru că 
deţinem tehnologia zborului cu viteze superluminice. Ştiţi la 
ce mă refer? Călătoria prin hiperspaţiu cu viteze mai mari 
decât viteza luminii. 

— Ştiu la ce vă referiţi. 

Genarr interveni brusc. 

— Domnul doctor Wu spune adevărul, Marlene? 

— Da, unchiule Siever, răspunse fata. 

— Interesant, murmură Genarr. 


Wu continuă, calm: 

— Sunt încântat că această tânără domnişoară mi-a 
confirmat spusele. Să înţeleg că dânsa este specialista 
Coloniei Rotor în probleme de zbor cu viteze 
superluminice? 

— Nu este nevoie să înţelegeţi nimic, replică Leverett, cu 
aerul că şi-a pierdut răbdarea. De ce vă aflaţi aici? N-aţi 
fost invitaţi. 

— Nu, n-am fost. N-am ştiut că se află cineva aici care să 
aibă obiecţii legate de prezenţa noastră. Dar vă rog 
insistent să nu cedaţi în mod inutil unui acces de 
nervozitate. La orice mişcare greşită din partea 
dumneavoastră, nava noastră va dispărea, pur şi simplu, în 
hiperspaţiu. 

Marlene interveni rapid: 

— Nu e sigur de asta. 

Wu se încruntă: 

— Sunt suficient de sigur. Şi chiar dacă reuşiţi să 
distrugeţi nava, baza noastră de pe Pământ ştie unde ne 
aflăm şi primeşte în mod regulat rapoartele noastre. Dacă 
ni se întâmplă ceva, următoarea expediţie va fi una de 
cincizeci de nave superluminice de luptă. V-aş sfătui să nu 
riscaţi aşa ceva, domnule. 

Marlene interveni din nou: 

— Nu e adevărat. 

— Ce nu e adevărat, Marlene? întrebă Genarr. 

— Nu e adevărat că baza de pe Pământ ştie unde sunt, şi 
el ştie că nu e adevărat. 

Genarr decise: 

— Pentru mine e suficient. Saltade, aceşti oameni nu 
dispun de comunicaţii prin hiperspaţiu. 

Expresia lui Wu nu se schimbă. 

— Vă bazaţi pe speculaţiile unei adolescente? 

— Nu este o speculație. Este o certitudine. Saltade, îţi voi 
explica mai târziu. Acum, crede-mă pe cuvânt. 

Marlene spuse brusc: 


— Întrebaţi-l pe tatăl meu. El vă va spune. 

Nu înţelegea prea bine cum ar fi putut tatăl ei să ştie de 
capacitatea ei, pentru că, în mod sigur n-o avusese sau cel 
puţin n-o manifestase la vârsta de un an, dar faptul că el 
înţelegea era limpede pentru ea. Adevărul îi sărea în ochi, 
deşi ceilalţi n-aveau cum să-şi dea seama. 

Fisher rosti: 

— N-are rost, Wu. Marlene poate vedea prin noi ca prin 
sticlă. 

Pentru prima dată, sângele rece păru să-l părăsească pe 
Wu. Se încruntă şi spuse răutăcios: 

— Cum ai putea să ştii ceva despre fata asta, chiar dacă 
este fiica ta? Doar n-ai mai văzut-o de când era în faşă. 

— Cândva, am avut o soră mai mică, explică Fisher, pe un 
ton scăzut. 

Genarr deveni brusc interesat şi spuse cu aerul că a 
dezlegat enigma: 

— Aşadar, e ceva ereditar. Interesant. Ei bine, domnule 
Wu, vedeţi că dispunem aici de un instrument care nu dă 
greş, nepermiţând nici o cacealma. Haideţi, aşadar, să fim 
sinceri unii cu alţii. De ce aţi venit pe această planetă? 

— Pentru a salva Sistemul Solar. Întrebaţi-o pe tânăra 
domnişoară - de vreme ce ea este autoritatea absolută - 
dacă de data asta spun adevărul. 

Marlene răspunse: 

— Fireşte că spuneţi adevărul, domnule Wu. Cunoaştem şi 
noi pericolul. Mama mea l-a descoperit. 

Wu replică: 

— Ei bine, l-am descoperit şi noi, stimată domnişoară, şi nu 
datorită ajutorului mamei dumitale. 

Saltade Leverett privi de la unul la altul. 

— Pot să întreb şi eu despre ce vorbiţi? 

Genarr îi răspunse: 

— Crede-mă, Saltade, Janus Pitt este la curent, în 
completă cunoştinţă de cauză. Îmi pare rău că nu ţi-am 
spus, dar, dacă iei legătura cu el, acum îţi va spune. Spune-i 


că avem de-a face cu oameni care dispun de cunoştinţele şi 
tehnologia necesare pentru a călători cu viteze superioare 
vitezei luminii şi că s-ar putea să cădem la o învoială. 

Cei patru şedeau în apartamentul lui Siever Genarr din 
Dom, acesta din urmă încercând să nu se lase copleşit de 
senzaţia că istoria se scria chiar sub ochii săi. În istoria 
omenirii, aceasta era prima negociere interstelară. Dacă 
fiecare dintre cei patru nu avea să mai cucerească vreodată 
faima pentru nimic altceva şi tot aveau să le rămână numele 
în analele istoriei galactice doar pentru ceea ce făceau 
acum. 

Doi şi doi. 

Din partea Sistemului Solar se aflau Chao-Li Wu şi Crile 
Fisher (din partea Pământului, de fapt, şi cine şi-ar fi 
închipuit că tocmai decadentul Pământ avea să reprezinte 
Sistemul Solar, că pământenii, şi nu locuitorii vreunei 
Colonii moderne, aveau să intre în posesia zborului 
superluminic). 

Wu era vorbăreţ şi subtil, aluziv, era matematician, dar 
unul înzestrat, în mod evident, cu o doză bună de 
pragmatism. Fisher, pe de altă parte (şi Genarr nu se 
putuse obişnui cu ideea că îl vedea într-adevăr din nou), 
stătea tăcut, pierdut în gânduri şi doar foarte rar deschidea 
gura să-şi aducă şi el contribuţia. 

De partea lui Siever Genarr se afla Saltade Leverett, 
bănuitor şi încordat pentru că era în contact apropiat cu 
trei inşi deodată, dar, cu toate acestea, foarte hotărât, 
lipsindu-i fluenţa cu care vorbea Wu şi totuşi neîntâmpinând 
probleme în a se face înţeles cu claritate. 

Cât despre Genarr, el era la fel de tăcut ca Fisher, dar 
aştepta momentul potrivit să intervină în discuţie, de vreme 
ce el singur ştia ceva ce ceilalţi trei nu ştiau. 

Venise deja noaptea, trecuseră ore în şir. Fuseseră servite 
mai întâi prânzul, apoi cina. Existaseră şi pauze pentru 
destinderea atmosferei şi, în timpul uneia dintre ele, Genarr 


ieşise din apartamentul său şi se dusese să le vadă pe 
Eugenia Insigna şi pe Marlene. 

— Nu merge rău deloc, le spuse el. Ambele părţi au mult 
de câştigat. 

— Şi Crile? întrebă Insigna surescitată. A adus vorba de 
Marlene? 

— Zău, Eugenia, ăsta nu e câtuşi de puţin subiectul 
discuţiilor noastre. Nu a adus vorba despre ea. Cred însă că 
este foarte mâhnit în această privinţă. 

— Aşa-i trebuie, replică Insigna, cu un soi de satisfacţie 
amară. 

Genarr ezită. 

— Tu ce părere ai, Marlene? 

Marlene îl privi cu ochii ei întunecaţi, de nepătruns. 

— Am depăşit această etapă, unchiule Siever. 

— Cu inima împietrită, murmură Genarr ca pentru sine. 

Dar Insigna se răsti la el imediat: 

— Şi de ce n-ar fi? Doar a fost părăsită în leagăn. 

— Nu am inima împietrită, spuse Marlene gânditoare. 
Dacă voi putea face ceva să-l liniştesc, o voi face. Dar locul 
meu nu e cu el, înţelegeţi? Nici cu tine nu e, mamă. Îmi 
pare rău, dar locul meu e aici, pe Erythro. Unchiule Siever, 
îmi vei spune şi mie ce s-a hotărât, da? 

— Ţi-am promis doar. 

— Este foarte important. 

— Ştiu. 

— Ar trebui să fiu prezentă şi eu la negocieri, în calitate de 
reprezentantă a lui Erythro. 

— Îmi închipui că Erythro e deja acolo, dar vei lua şi tu 
parte la discuţii înainte să se termine. Şi chiar dacă nu te-aş 
asigura eu de asta, aşa cum am făcut, Marlene, cred că 
Erythro va avea grijă să se întâmple întocmai. 

Apoi se întoarse la discuţii. Chao-Li Wu se lăsase pe spate 
în scaunul său, iar chipul lui nu prezenta nici o urmă de 
oboseală. 


— Permiteţi-mi să recapitulez, zise el. În absenţa zborului 
superluminic, această Stea Vecină - o voi numi în 
continuare Nemesis, cum îi spuneţi dumneavoastră - este 
steaua cea mai apropiată de Sistemul Solar, astfel încât 
orice navă, aflată în drum spre stele, se va opri cu siguranţă 
întâi aici. Cu toate acestea, odată ce toată omenirea 
dispune de tehnologia zborului cu viteze superluminice, 
distanţa nu va mai fi considerată un factor decisiv, iar 
fiinţele omeneşti nu vor mai căuta cea mai apropiată stea, ci 
pe cea mai confortabilă. Va începe căutarea unor stele de 
tipul Soarelui, care să aibă pe orbita lor cel puţin o planetă 
de tipul Pământului. Nemesis va fi uitată, dată de-o parte. 
Rotor, care se pare că până acum şi-a făcut un fetiş din 
păstrarea secretului poziţiei sale, pentru a-i împiedica pe 
alţii să-l descopere şi a-şi putea rezerva întreg acest sistem 
planetar, nu mai este nevoit s-o facă. Nu numai că restul 
Coloniilor nu vor dori acest sistem, dar s-ar putea ca nici 
măcar Colonia Rotor însăşi să nu-l mai considere dezirabil. 
Ar putea alege, dacă asta-i este dorinţa, să pornească în 
căutarea unor stele de tipul Soarelui. Există miliarde de 
astfel de stele în braţele spiralei Galaxiei noastre. Pentru ca 
Rotor să dispună de tehnologia zborului cu viteze 
superluminice v-ar putea veni ideea că este suficient să 
îndreptaţi o armă asupra mea şi să-mi cereţi să vă spun tot 
ce ştiu. Eu sunt matematician, şi încă teoretician, iar 
informaţiile de care dispun sunt limitate. Chiar dacă aţi 
reuşi să ne capturați nava, aţi afla foarte puţine astfel. Ceea 
ce ar trebui să faceţi, ar fi să trimiteţi o delegaţie de 
ingineri şi oameni de ştiinţă pe Pământ, acolo unde i-am 
putea pregăti adecvat. În schimb, noi vă cerem această 
planetă, pe care voi o numiţi Erythro. Din câte am înţeles, 
nu ocupați la ora actuală planeta, cu excepţia acestui Dom, 
care este folosit pentru cercetări astronomice şi de alte 
feluri. 'Trăiţi în Colonii. Dar, în vreme ce Coloniile Sistemului 
Solar pot pleca, pur şi simplu, în căutarea unor stele 
asemănătoare Soarelui, oamenii de pe Pământ nu pot face 


la fel. Suntem miliarde de suflete care trebuie evacuate în 
câteva mii de ani şi, pe măsură ce Nemesis se apropie din 
ce în ce mai mult de Sistemul Solar, Erythro va putea servi 
din ce în ce mai uşor drept escală pentru pământenii 
evacuaţi, până când vom descoperi planete de tip terestru 
pe care să transportăm populaţia respectivă. Ne vom 
întoarce pe Pământ ducând cu noi un locuitor rotorian, pe 
care îl veţi alege dumneavoastră, ca dovadă că am fost, într- 
adevăr, aici. Vom construi mai multe nave care se vor 
întoarce aici şi puteţi fi siguri că vom reveni, fiindcă avem 
nevoie de Erythro. Atunci vom lua cu noi oameni de ştiinţă 
de-ai voştri, care vor învăţa pe Pământ tot ce trebuie să ştie 
în privinţa tehnologiei zborului cu viteze superluminice, 
tehnologie pe care, de altfel, o vom pune şi la dispoziţia 
celorlalte Colonii. Am reuşit să fac sumarul a tot ceea ce-am 
hotărât? 

Leverett spuse: 

— Nu este chiar atât de simplu. Erythro va trebui 
terraformată dacă dorim să poată oferi adăpost unui număr 
apreciabil de pământeni. 

— Da, am lăsat deoparte amănuntele, spuse Wu. Vor trebui 
şi ele lămurite, dar nu de către noi. 

— E adevărat, Guvernatorul Pitt şi Consiliul vor trebui să 
decidă în numele Coloniei Rotor. 

— Iar Parlamentul Globului va decide în numele 
Pământului, dar, când este atât de mult în joc, nu cred că se 
va întâmpla nimic neplăcut de niciuna din părţi. 

— Vor trebui să existe şi nişte garanţi. Cât de multă 
încredere putem avea în Pământ? 

— Cam tot atâta cât poate avea şi Pământul în Rotor, îmi 
închipui. Vor trece, probabil, un an-doi până se vor pune la 
punct toate măsurile de prevedere şi garanţiile. Sau poate 
cinci ani. Poate chiar zece. În orice caz, sunt necesari ani 
buni până la construirea unui număr suficient de nave cu 
care să începem, dar vom avea un program care va dura 


câteva mii de ani, unul care va lua sfârşit odată cu necesara 
abandonare a Pământului şi începerea colonizării Galaxiei. 

— Presupunând că nu există alte inteligenţe concurente 
care trebuie luate în considerare, mârâi Leverett. 

— Este o presupunere pe care o putem face până la proba 
contrarie, când vom fi obligaţi să renunţăm la ea. Dar asta 
este ceva de viitor. Acum, vreţi să vă consultaţi cu 
Guvernatorul? Vreţi să alegeţi un rotorian care să ne 
însoţească şi să ne permiteţi să plecăm înapoi spre Pământ, 
cât mai curând cu putinţă? 

Fisher se aplecă înainte: 

— Aş putea sugera, dacă-mi e permis, ca fiica mea, 
Marlene, să fie cea care... 

Dar Genarr nu permise ca fraza să fie dusă la bun sfârşit. 

— Îmi pare rău, Crile. Am întrebat-o. Nu doreşte să 
părăsească această lume. 

— Dacă ar însoţi-o şi mama ei, atunci... 

— Nu, Crile, mama ei n-are nici o legătură cu hotărârea 
Marlenei. Chiar dacă, într-adevăr, ai dori ca Eugenia să vină 
cu tine şi ea ar dori şi hotări acelaşi lucru, Marlene tot pe 
Erythro ar rămâne. Şi nici dacă te-ai hotărî să rămâi aici, 
pentru a fi cu ea, nu s-ar schimba nimic. Este pierdută, atât 
pentru tine, cât şi pentru mama ei. 

Fisher rosti mânios: 

— E doar un copil. Nu poate lua astfel de hotărâri. 

— Din păcate pentru tine şi pentru Eugenia, precum şi 
pentru noi toţi aici de faţă, ba chiar pentru tot restul 
omenirii, ea poate lua aceste hotărâri. De fapt, chiar i-am 
promis că, atunci când ne vom fi apropiat de finalul 
discuţiei, şi cred că pot spune că ne-am apropiat, îi vom 
aduce la cunoştinţă hotărârile noastre. 

— Nu cred că este necesar, spuse Wu. 

Leverett îl susţinu: 

— Haide, Siever, doar nu trebuie să cerem permisiunea 
unei fetişcane. 


— Vă rog să mă ascultați, spuse Genarr. Este necesar şi 
trebuie s-o consultăm. Permiteţi-mi să încercăm un 
experiment. Eu sunt de părere că Marlene trebuie adusă 
aici, astfel încât să-i putem spune ce am hotărât. Dacă 
vreunul dintre dumneavoastră crede că aşa ceva nu este de 
dorit, să părăsească încăperea. Să se ridice, vă rog, şi să 
iasă. 

— Cred că ţi-ai pierdut minţile, Siever, spuse Leverett. Nu 
am câtuşi de puţin intenţia de a mă juca acum cu o 
adolescentă. Vreau să-l contactez pe Pitt. Unde este 
transmiţătorul? 

Se ridică şi, aproape instantaneu, se clătină şi căzu. Wu se 
ridică, pe jumătate alarmat: 

— Domnule Leverett... 

Leverett se răsuci pe-o parte şi ridică un braţ: 

— Să mă ajute cineva să mă ridic. 

Genarr îl ajută să se ridice şi să ia loc pe scaunul lui. 

— Ce s-a întâmplat? îl întrebă el. 

— Nu sunt sigur, răspunse Leverett. M-a lovit o durere de 
cap insuportabilă, pentru o clipă. 

— Aşa încât nu ai putut părăsi încăperea. 

— Genarr se răsuci către Wu. 

— De vreme ce nici dumneavoastră nu consideraţi că este 
necesar s-o încunoştinţăm pe Marlene de nimic, nu doriţi să 
părăsiţi încăperea? 

Foarte atent, cu ochii aţintiţi asupra lui Genarr, Wu se 
ridică încet de pe scaunul său, se crispă şi se aşeză la loc. 
Spuse politicos: 

— Poate că ar fi mai bine să ne consultăm cu tânăra 
domnişoară. 

Genarr replică: 

— N-avem încotro. Pe această planetă cel puţin, dorinţa 
tinerei domnişoare e lege. 

— Nu! spuse Marlene cu atâta putere, încât vocea ei 
atinse aproape intensitatea unui țipăt. Nu se poate! 


— Ce nu se poate? întrebă Leverett şi sprâncenele lui albe 
se apropiară de cuta adâncă săpată între ele. 

— Să o folosiţi pe Erythro ca escală, sau ca orice altceva. 

Leverett se uită la ea lung şi furios şi deschise gura ca 
pentru a vorbi, dar Wu interveni: 

— De ce nu, stimată domnişoară? Doar e o lume pustie, 
nefolosită. 

— Nu este pustie. Nu este nefolosită. Unchiule Siever, 
spune-le! 

Genarr începu: 

— Marlene vrea să spună că Erythro este ocupată de 
nenumărate celule procariote capabile de fotosinteză. De 
aceea există oxigen în atmosfera planetei. 

— Foarte bine, spuse Wu. Şi ce mare deosebire e asta? 

Genarr îşi drese vocea şi continuă: 

— Luate individual, celulele sunt atât de primitive pe cât 
poate fi o formă de viaţă care a depăşit cu puţin stadiul de 
virus, dar se pare că nu pot fi tratate individual. Luate 
laolaltă, alcătuiesc un organism de o extremă complexitate. 
Este un organism care învăluie toată suprafaţa planetei. 

— Un organism? întrebă Wu politicos. 

— Un organism unic, iar Marlene se referă la el sub 
acelaşi nume ca al planetei, de vreme ce sunt atât de strâns 
legate. 

— Vorbiţi serios? întrebă Wu. Dar cum de ştiţi de existenţa 
unui asemenea organism? 

— În principal, prin intermediul Marlenei. 

— Prin intermediul acestei tinere care ar putea fi isterică, 
zise Wu? 

Genarr ridică un deget în aer, în semn de avertisment. 

— Nu spuneţi nimic împotriva ei. Nu sunt sigur dacă 
Erythro - organismul - are simţul umorului. Ştim de 
existenţa sa în principal datorită Marlenei, dar nu numai ei. 
Când Saltade Leverett s-a ridicat să plece, a fost trântit la 
podea. Cu puţin timp în urmă, când dumneavoastră v-aţi 
ridicat pe jumătate de pe scaun, poate tot ca să părăsiţi 


camera, a fost evident că nu v-aţi simţit bine. Acestea sunt 
reacţii provocate de Erythro. O protejează pe Marlene, 
acţionând direct asupra minţilor noastre. În zilele de 
început ale existenţei noastre pe această planetă, 
organismul a cauzat, fără voia sa, o mică epidemie a unei 
boli mintale, pe care noi am numit-o maladia erythrotică. 
Mă tem că, dacă doreşte, poate cauza o deteriorare mintală 
irecuperabilă, iar dacă doreşte, poate ucide. Vă rog, nu o 
puneţi la încercare. 

Fisher spuse: 

— Vrei să spui că nu Marlene este cea care... 

— Nu, Crile. Marlene are anumite capacităţi ieşite din 
comun, dar acestea nu se întind până la a fi dăunătoare 
celor din jurul ei. Erythro este cea periculoasă. 

— Şi cum o oprim? întreabă Fisher. 

— Ascultând politicoşi ce are Marlene de spus, pentru 
început. Apoi, lăsaţi-mă pe mine să-i vorbesc. Cel puţin pe 
mine Erythro mă cunoaşte. Şi credeţi-mă când spun că 
vreau să salvăm Pământul. Nu am nici cea mai mică dorinţă 
de a cauza moartea a miliarde de suflete. 

Se întoarse spre Marlene. 

— Înţelegi, Marlene, nu-i aşa, că Pământul este în pericol? 
Mama ta ţi-a explicat că apropierea prea mare a stelei 
Nemesis ar putea distruge Pământul. 

— Ştiu asta, unchiule Siever, spuse Marlene, cu o voce 
care trăda agonia interioară, dar Erythro îşi aparţine sieşi. 

— Poate vrea să împartă planeta cu noi, Marlene. A permis 
existenţa Domului aici. Nu părem s-o deranjăm. 

— Dar în Dom sunt mai puţin de o mie de oameni, care 
rămân în Dom. Pe Erythro n-o deranjează Domul, pentru că 
îi oferă ocazia de a studia minţile omeneşti. 

— Va putea studia minţile omeneşti şi mai bine când vor 
sosi aici şi pământeni. 

— Opt miliarde? 

— Nu, nu toate cele opt miliarde. Vor veni şi se vor stabili 
numai temporar, urmând apoi să plece în altă parte. La un 


moment dat, nu va exista aici decât o parte din populaţia 
terestră. 

— Vor fi milioane. Sunt sigură că vor fi. Nu-i puteţi 
înghesui pe toţi într-un Dom şi să le asiguraţi hrana şi apa 
de care au nevoie. Va trebui să-i împrăştiaţi pe planetă şi s-o 
terraformaţi. Erythro n-ar supravieţui. Ar fi nevoită să se 
apere. 

— Eşti sigură de asta? 

— Da, ar trebui să se apere. Tu n-ai face-o? 

— Dar ar însemna moartea a miliarde de oameni. 

— Ştiu, dar nu pot face nimic. 

— Fata tăcu o vreme strângând din buze, apoi spuse 
brusc: Mai este o cale. 

Lui Leverett i se trezi imediat interesul: 

— Ce tot spune fata? întrebă el, ţâfnos. Ce altă cale? 

Marlene aruncă o privire scurtă în direcţia lui Leverett, 
apoi se întoarse spre Genarr: 

— Eu nu ştiu. Erythro ştie. Cel puţin... Cel puţin, spuse ea, 
cunoştinţele sunt aici, dar nu le poate explica. 

Genarr ridică ambele braţe în aer, pentru a opri ploaia de 
întrebări. 

— Lăsaţi-mă pe mine să vorbesc. 

— Apoi reveni foarte calm la Marlene: Marlene, fii liniştită. 
Dacă eşti îngrijorată pentru Erythro, este inutil. Ştii bine că 
se poate apăra de orice. Spune-mi la ce te referi când spui 
că Erythro nu poate explica. 

Marlene gâfâia, cu răsuflarea tăiată. 

— Erythro ştie că soluţia se află aici, dar nu dispune de 
experiehţa omenească, de ştiinţa omenească, de felul 
oamenilor de a gândi. Nu înţelege. 

— Cunoştinţele se află în minţile prezente aici? 

— Da, unchiule Siever. 

— Şi Erythro nu le poate sonda? 

— Le-ar deteriora. Numai mintea mea poate fi sondată 
fără a fi afectată. 


— Sper că aşa e, zise Genarr, dar eşti tu cea care deţine 
cunoştinţele respective? 

— Nu, bineînţeles că nu. Dar ar putea folosi mintea mea 
pentru a le sonda pe ale celorlalţi prezenţi aici. A ta. A 
tatălui meu. Toate. 

— Şi minţile noastre ar fi astfel în siguranţă? 

— Erythro crede că da, dar... Unchiule Siever, mi-e frică. 

— Asta e o nebunie, şopti Wu, şi Genarr duse repede un 
deget la buze. 

Fisher se ridicase în picioare: 

— Marlene, nu trebuie să... 

Genarr îi făcu furios semn să se aşeze la loc. 

— Nu poţi face nimic, Crile. E în joc soarta a miliarde de 
fiinţe omeneşti - doar repetăm asta la nesfârşit de câteva 
ore - iar organismului trebuie să i se permită să facă tot ce 
poate. Marlene! 

Ochii Marlenei se răsuciseră spre tavan. Parcă era deja 
într-o transă. 

— Unchiule Siever, şopti ea. Ţine-mă. 

Pe jumătate împiedicându-se, pe jumătate căzând, se 
îndreptă spre Genarr, care o prinse în braţe şi o ţinu strâns. 

— Marlene. Relaxează-te. O să fie bine... 

Se aşază cu grijă la loc pe scaun, ţinând în braţe trupul ei 
rigid. 

Fu ca o explozie mută de lumină, care făcu întreg 
Universul să dispară. Nimic altceva nu mai exista. 

Genarr nici măcar nu mai era conştient că este Genarr. 
Nici eul nu mai exista. Nu mai exista decât o ceaţă 
luminoasă, de o mare complexitate, care se întindea şi se 
desfăcea în fâşii care, chiar în clipa separării lor, preluau şi 
ele aceeaşi complexitate. 

Un vârtej care se apropia, apoi se diminua şi iar se 
extindea apropiindu-se. Şi iar, şi iar, hipnotic, ca ceva cea 
existat dintotdeauna şi va exista întotdeauna, fără sfârşit. 

O cădere infinită într-o deschidere care se lărgea pe 
măsură ce se apropia, fără a deveni, totuşi, vreodată mai 


amplă. O schimbare continuă, fără modificări. Mici 
impulsuri desfășurându-se în noi şi noi complexităţi. 

lar şi iar. Fără vreun sunet. Fără vreo senzaţie. Fără măcar 
vreo imagine. Numai conştienţa existenţei a ceva care avea 
proprietăţile luminii, fără a fi totuşi lumină. Era mintea 
devenind conştientă de sine. 

Şi apoi, dureros - dacă ar fi existat în Univers ceva numit 
durere - şi cu un suspin - dacă ar fi existat în Univers ceva 
numit suspin - totul începu să scadă şi să se învârtă şi să se 
răsucească, tot mai repede şi mai repede, devenind un 
punct luminos care mai clipi o dată şi dispăru. 

Universul era dureros de evident în existenţa sa. 

Wu se întinse şi întrebă: 

— A mai simţit cineva asta? 

Fisher aprobă printr-o înclinare a capului. 

Leverett spuse: 

— Ei bine, eu sunt convins. Dacă e o nebunie, suntem cu 
toţii la fel de nebuni. 

Dar Genarr o mai ţinea încă în braţe pe Marlene, aplecat 
asupra ei, îndurerat. Fata abia mai respira. 

— Marlene! Marlene! 

Fisher se ridică greoi în picioare. 

— E bine? 

— Nu-mi dau seama, murmură Genarr. E în viaţă, dar asta 
nu e destul. 

Ochii fetei se deschiseră. Se uită fix la Genarr, cu o privire 
goală şi nefocalizată. 

— Marlene, şopti Genarr cu disperare. 

— Unchiule Siever, răspunse Marlene tot în şoaptă. 

Genarr îşi permise să răsufle. Cel puţin îl recunoscuse. 

— Nu te mişca, spuse el. Aşteaptă să se termine. 

— S-a terminat. Sunt atât de bucuroasă că s-a terminat. 

— Dar eşti bine? 

Ea făcu o pauză, apoi spuse: 

— Da, mă simt bine. Erythro zice că sunt bine. 


— Ai găsit cunoştinţele ascunse pe care presupunea că le 
avem? întrebă Wu. 

— Da, domnule doctor Wu. Le-am găsit. Îşi trecu o mână 
peste fruntea asudată. De fapt, chiar dumneavoastră eraţi 
cel care le avea. 

— Eu? ridică vocea Wu, nevenindu-i să creadă. Despre ce 
e vorba? 

— Eu nu înţeleg, spuse Marlene. Dar poate 
dumneavoastră veţi înţelege când am să încerc să vă 
descriu. 

— Să-mi descrii ce? 

— Ceva care este gravitație, dar care împinge lucrurile în 
loc să le atragă. 

— Respingerea gravitaţională, da, confirmă Wu. Este un 
fenomen care face parte din zborul cu viteze superluminice. 
Trase adânc aer în piept şi se îndreptă de spate. Este o 
descoperire a mea. 

— Atunci, spuse Marlene, dacă treci foarte aproape de 
Nemesis într-un zbor cu viteză superluminică, se va crea 
acest efect de respingere gravitaţională. Cu cât treci mai 
repede, cu atât mai mare e şi respingerea. 

— Da, nava ar fi deviată din drum, împinsă într-o parte. 

— Dar Nemesis n-ar fi, şi ea, împinsă în direcţia opusă? 

— Ba da, invers proporţional cu masa, dar deplasarea 
stelei ar fi aproape insesizabilă, extrem de mică. 

— Dar dacă procedura s-ar repeta, iar şi iar, timp de sute 
de ani? 

— Chiar şi atunci deplasarea stelei Nemesis ar fi foarte 
mică. 

— Dar traiectoria sa ar fi uşor modificată şi, peste ani- 
lumină, deviația s-ar amplifica suficient ca Nemesis să 
treacă prin Sistemul Solar la o distanţă destul de mare de 
Pământ pentru a nu-l afecta. 

Wu îngână: 

— Păi... 

Leverett fu mai rapid: 


— S-ar putea face, într-adevăr, aşa ceva? 

— Am putea încerca. Un asteroid, având o viteză normală 
şi făcând saltul în hiperspaţiu pentru o frântură 
infinitezimală dintr-o secundă, întorcându-se apoi în spaţiu 
şi la viteză normală, la milioane de kilometri distanţă. 
Asteroizi orbitând în jurul stelei Nemesis, totdeauna 
efectuând saltul în hiperspaţiu pe aceeaşi parte. 

— O clipă, rămase pierdut în gânduri. Apoi, parcă 
apărându-se: Dacă aş fi avut puţin timp la dispoziţie, sunt 
sigur că mi-ar fi venit şi mie ideea asta. 

Genarr spuse: 

— Puteţi să vă bucuraţi de meritele descoperirii. La urma 
urmei, Marlene a cules-o doar din mintea dumneavoastră - 
Privi circular la ceilalţi trei şi completă: Ei bine, domnilor, în 
afară de cazul că se întâmplă ceva într-adevăr grav şi 
neaşteptat care să ne dea planurile peste cap, vă propun să 
uităm de ideea folosirii planetei Erythro pe post de staţie de 
tranzit, lucru pe care oricum nu ni l-ar fi permis. Nu mai 
este nevoie să ne facem griji în legătură cu evacuarea 
Pământului, dacă învăţăm să ne folosim deplin şi eficient de 
respingerea gravitaţională. Consider că situaţia s-a 
îmbunătăţit remarcabil datorită prezenţei Marlenei printre 
noi. 

— Unchiule Siever, şopti Marlene. 

— Da, dragă. 

— Mi-e tare somn. 

Tessa Wendel îl privi pe Crile Fisher cu gravitate. 

— Îmi tot repet: „Te-ai întors.” Într-un fel, parcă nu-mi 
venea să cred că te vei mai întoarce, încă din clipa când a 
devenit clar că i-am găsit pe rotorieni. 

— Marlene a fost prima persoană, chiar prima persoană 
pe care am întâlnit-o. 

Privea undeva în neant şi Wendel îl lăsă în pace. Omul 
avea, evident, nevoie să se împace cu gândul. Iar ei aveau 
destule preocupări acum. 


Luau cu ei un locuitor rotorian: Ranay D'Aubisson, 
neurofizician. Cu douăzeci de ani în urmă, aceasta lucrase 
într-un spital de pe Pământ. Trebuia să existe, dincolo de 
orice posibilitate de îndoială, oameni care să-şi amintească 
de ea şi s-o recunoască. lrebuia să existe acte care să 
servească la identificarea ei. lar ea însăşi avea să fie dovada 
vie a ceea ce realizaseră ei. 

Şi Wu se schimbase mult, era alt om. Era plin de planuri 
legate de folosirea respingerii gravitaționale pentru a 
influenţa traiectoria stelei Nemesis. (Acum îi spunea 
Nemesis, dar, dacă izbutea să elaboreze un plan de a-i 
modifica traiectoria oricât de puţin, existau şanse ca steaua 
să nu-şi mai merite numele.) 

Wu devenise şi modest. Nu voia să fie considerat unicul 
descoperitor al soluţiei salvatoare, ceea ce pentru Wendel 
părea complet de necrezut. El susţinea însă că proiectul 
fusese elaborat în cursul întâlnirii la care anticipase, cu 
contribuţia tuturor celor prezenţi, deşi refuza să dea 
amănunte în această privinţă. 

Mai mult decât atât, era hotărât să revină în Sistemul 
Nemesian şi nu numai pentru a supraveghea proiectul. Voia 
să fie acolo. „Şi dacă va trebui să mă întorc pe jos...” spunea 
el. 

Wendel deveni conştientă de faptul că Fisher o privea cu o 
uşoară încruntare. 

— De ce credeai că nu mă mai întorc, Tessa? 

Ea se hotări să trateze problema cu sinceritate. 

— Soţia ta este mai tânără decât mine, Crile, şi nu vrea să 
se despartă de fiica ei. Eram sigură că aşa va fi. Şi, disperat 
cum erai s-o ai din nou pe fata ta, m-am gândit... 

— Că voi rămâne cu Eugenia, fiindcă n-aş fi avut încotro? 

— Ceva de felul ăsta. 

Fisher scutură din cap. 

— N-ar fi mers niciodată, indiferent de situaţie. La început, 
am crezut că era Roseanne, sora mea. În primul rând din 
cauza ochilor, dar avea şi un aer asemănător cu al 


Roseannei, din alte puncte de vedere. Numai că este mult 
mai mult decât era Roseanne. Tessa, ea nu a fost ca un om, 
nu este ca un om. O să-ţi explic mai târziu. O să... Clătină 
din cap. 

— Lasă, Crile, spuse Wendel. Îmi explici când vei vrea. 

— N-a fost o pierdere totală. Am văzut-o. E în viaţă. E bine, 
sănătoasă. Şi cred că, de fapt, nici nu voiam să aflu mai 
mult, mă pot mulţumi cu atât. Cumva după... experienţa 
aceea... Marlene a devenit... pur şi simplu, Marlene. Pentru 
restul vieţii mele, 'Tessa, tu eşti tot ceea ce îmi doresc. 

— Încerci să te adaptezi situaţiei, Crile? 

— O situaţie excelentă, Tessa. Voi fi în curând divorţat 
oficial. Şi noi ne vom putea căsători oficial. Voi părăsi 
Colonia Rotor şi steaua Nemesis, le voi lăsa lui Wu, iar noi 
doi ne vom putea stabili pe Pământ sau în orice altă Colonie 
doreşti. Vom avea amândoi pensii bune şi vom putea în 
sfârşit să lăsăm Galaxia şi problemele ei în grija altora. Am 
făcut destule, Tessa. Fireşte, dacă eşti şi tu de aceeaşi 
părere, dacă asta îţi doreşti şi tu. 

— Abia aştept, Crile. 

O oră mai târziu erau încă îmbrăţişaţi. 

Eugenia Insigna zise: 

— Mă bucur că n-am fost acolo. Mă tot gândesc la asta. 
Biata Marlene! Ce speriată trebuie să fi fost! 

— Da, a fost. Dar a făcut-o. Ea a făcut posibilă salvarea 
Pământului. Nici chiar Pitt nu mai poate face nimic acum. 
Într-un anumit sens, munca lui de-o viaţă a devenit inutilă, 
lipsită de înţeles. Nu numai că întregul său proiect de 
construire în secret a unei civilizaţii noi nu mai are sens, 
dar mai este şi nevoit să ajute la supravegherea proiectului 
pentru salvarea Pământului. Trebuie s-o facă, n-are încotro. 
Colonia Rotor nu mai este ascunsă, misterioasă. Se poate 
ajunge la ea oricând şi, oricine de pe Pământ, sau de aiurea, 
se va întoarce împotriva noastră dacă nu ne alăturăm din 
nou rasei umane. Şi toate astea nu s-ar fi putut întâmpla 
fără Marlene. 


Insigna nu se gândea însă la aşa ceva. 

— Dar când a fost speriată, zise ea, cu adevărat speriată, 
la tine a apelat, nu la Crile. 

— Da. 

— Şi tu ai ţinut-o în braţe, nu Crile. 

— Da, Eugenia, dar nu fă ceva mistic din asta. Pe mine mă 
cunoştea, pe Crile nu. 

— Eram sigură că vei găsi tu o explicaţie foarte rezonabilă, 
Siever. Aşa eşti tu. Dar eu mă bucur că la tine a apelat. Eln- 
o merita. 

— E drept. N-o merita. Dar acum, te rog, Eugenia, las-o 
baltă. Crile pleacă. Nu se va mai întoarce niciodată. Şi-a 
văzut fiica. A asistat la strădania ei de a oferi o cale de 
salvare Pământului. Nu mă deranjează asta, era dreptul lui, 
şi nu cred că ar trebui să te deranjeze nici pe tine. Aşa că, 
dacă nu te superi, voi schimba subiectul. Ştiai că doamna 
doctor Ranay D'Aubisson este cea care pleacă înapoi cu 
echipa? 

— Da, toată lumea vorbeşte despre asta. Nu ştiu cum se 
face, dar nu cred c-o să-i duc dorul deloc. Nu mi s-a părut 
niciodată prea înţelegătoare cu Marlene. 

— Nici tu n-ai fost aşa întotdeauna, Eugenia. Pentru Ranay 
această plecare e ceva extraordinar. Odată ce a realizat că 
aşa-zisa maladie erythrotică nu era, de fapt, un domeniu 
folositor de studiu, munca ei aici şi-a pierdut sensul, scopul, 
pe când pe Pământ poate introduce sistemul nostru de 
scanare cerebrală şi poate avea, aşadar, o viaţă 
profesională împlinită. 

— Foarte bine. Cu atât mai bine pentru ea. 

— Dar Wu se va întoarce. Un om neobişnuit de inteligent. 
Creierul lui a pus la dispoziţie soluţia salvării Pământului. 
Ştii, sunt sigur că la întoarcere, când va veni să lucreze la 
efectul de respingere, adevărata lui dorinţă va fi să rămână 
pe Erythro. Organismul de pe Erythro l-a ales aşa cum a 
ales-o şi pe Marlene. Şi ce e încă şi mai nostim, cred că l-a 
ales şi pe Leveretit. 


— Dar ce sistem crezi că foloseşte, Siever? 

— Adică de ce l-a ales pe Wu, şi nu pe Crile? De ce îl vrea 
pe Leverett, şi nu pe mine? 

— Ei bine, înţeleg că Wu este un om dotat cu o inteligenţă 
mult mai complexă, superioară oricum celei a lui Crile, dar, 
Siever, tu eşti mult mai bun ca Leverett. Nu cred că aş vrea 
să te pierd. 

— Mulţumesc. Presupun că organismul de pe Erythro are 
un criteriu al său. Şi cred că am chiar o idee vagă despre 
care ar putea fi acesta. 

— Într-adevăr? 

— Da. Când ne-a sondat mintea, asta a însemnat că, prin 
intermediul Marlenei, organismul de pe Erythro a pătruns 
el însuşi în minţile noastre. Am impresia că am surprins 
nişte fragmente din gândurile organismului, atunci. Nu în 
mod conştient, desigur, dar, când totul s-a terminat, mi s-a 
părut că ştiu lucruri pe care înainte nu le ştiusem. Marlene 
are straniul dar care-i permite să comunice cu organismul 
şi care îi permite acestuia să folosescă mintea Marlenei 
pentru sondarea altor minţi, dar cred că ăsta e doar un 
avantaj practic. Însă, de ales a ales-o pentru un motiv mult 
mai neobişnuit. 

— Care ar fi acela? 

— Închipuie-ţi că eşti o bucată de sfoară, Eugenia. Cum te- 
ai simţi dacă brusc, pe neaşteptate, ai întâlni o bucată de 
dantelă? Închipuie-ţi că eşti un cerc. Ce-ai simţi când te-ai 
întâlni cu o sferă colorată? Erythro nu cunoştea decât o 
singură minte: a sa. Mintea sa era uriaşă, dar... banală. 
Este ceea ce este, numai pentru că este alcătuită din 
miliarde de unităţi celulare, toate slab conectate. Apoi a 
întâlnit minţi omeneşti, în care unităţile celulare sunt mai 
puţine în comparaţie cu organismul, dar în care există un 
număr incredibil de interconectări, o incredibilă 
complexitate. Dantelă în loc de sfoară. Probabil organismul 
a fost copleşit de frumuseţea spectacolului. lar mintea 
Marlenei trebuie că i s-a părut cea mai frumoasă dintre 


toate. De asta a acaparat-o astfel. Tu n-ai face la fel, dacă ai 
avea şansa să pui mâna pe un Rembrandt sau un Van Gogh 
autentic? De asta a protejat-o cu atâta ardoare. Tu n-ai fi 
apărat o mare operă de artă? Şi totuşi, ai expus-o riscului 
de dragul omenirii. N-a fost uşor pentru Marlene, dar din 
partea organismului a fost un gest... nobil. Mă rog, asta 
consider eu că este organismul de pe Erythro. Îl consider 
un cunoscător de artă, un colecţionar de minţi frumoase. 

Insigna râse: 

— Conform acestei teorii, înseamnă că Wu şi Leverett ar 
trebui să aibă minţi foarte frumoase. 

— Probabil că au, din punctul de vedere al lui Erythro. Şi 
va continua să colecţioneze când vor sosi savanții de pe 
Pământ. Ştii, va sfârşi prin a aduna aici un grup de fiinţe 
omeneşti foarte diferite. Grupul de pe Erythro. l-ar putea 
ajuta să găsească noi cămine în spaţiu, astfel încât, într-un 
târziu, Galaxia ar putea avea două feluri de lumi: lumi 
populate de pământeni şi lumi de pionieri mai eficienţi, 
adevărații Călători Spaţiali. Mă întreb cum ar funcţiona aşa 
ceva. Sunt sigur că viitorul ar fi al lor, al celor din urmă. Şi 
parcă, într-un fel, îmi pare rău. 

— Nu te gândi la asta, îl îndemnă Insigna însufleţită. Lasă-i 
pe oamenii viitorului să se confrunte cu viitorul, la timpul 
lor. Acum însă, tu şi cu mine suntem doar fiinţe omeneşti, 
care se judecă una pe alta, în funcţie de standarde 
omeneşti. 

Genarr zâmbi, plin de bucurie, şi chipul său, plăcut şi 
cumsecade, se lumină. 

— Mă bucur, fireşte, de acest lucru şi cred că mintea ta 
este frumoasă şi poate că şi tu o găseşti pe a mea tot atât de 
frumoasă. 

— Of, Siever, întotdeauna am fost de această părere. 
Întotdeauna. 

Surâsul lui Genarr se estompă puţin: 

— Dar mai sunt şi alte feluri de frumuseţe, ştii. 


— Pentru mine, de-acum înainte, nu. Tu ai toată 
frumuseţea care mă interesează. Siever, am pierdut 
dimineaţa, tu şi cu mine. Dar mai avem încă după-amiaza. 

— În acest caz, ce mi-aş mai putea dori altceva, Eugenia? 
Dimineaţa a fost pierdută cu folos, dacă, măcar, ne putem 
bucura de după-amiază împreună. 

Şi mâinile lor se atinseră. 


EPILOG. 

Din nou, Janus Pitt stătea închis în biroul său, singur. 

Pitica roşie nu mai reprezenta acum un motor al morţii. 
Era, pur şi simplu, o pitică roşie, care avea să fie împinsă la 
o parte de o omenire din ce în ce mai arogantă, a cărei 
putere creştea. 

Dar Nemesis exista încă, deşi nu sub chipul stelei. 

De miliarde de ani, viaţa pe Pământ fusese izolată, ca un 
experiment de sine stătător, cu urcuşurile şi coborâşurile ei, 
cu perioadele ei de înflorire sau de vaste exterminări. Poate 
mai erau şi alte lumi unde exista viaţă, fiecare izolată de 
miliarde de ani. Toate experimentele însă, toate sau 
aproape toate, erau sortite a fi eşecuri în cele din urmă, mai 
devreme sau mai târziu. Dar dintre ele avea să se aleagă 
una, sau poate două, care să merite sacrificiul tuturor 
celorlalte. Asta, însă, putea fi adevărat numai cu condiţia ca 
Universul să fie suficient de mare pentru a izola toate 
experimentele. Dacă Rotor ar fi fost izolată, ca Pământul şi 
ca Sistemul Solar, poate că ar fi fost unul dintre 
experimentele reuşite. 

Dar acum... 

Îşi încleştă pumnii de furie... şi de disperare. Acum ştia că 
omenirea avea să treacă de la o stea la alta cu aceeaşi 
uşurinţă cu care trecuse pe vremuri de pe un continent pe 
altul şi, mai demult, de la o regiune la alta. Nu va mai exista 
izolare, nu vor mai exista experimente de sine stătătoare. 
Marele lui experiment fusese descoperit şi distrus. 


Aceeaşi anarhie, aceeaşi degenerare, aceeaşi gândire 
necumpătată şi lipsită de perspectivă, toate disonanţele 
sociale şi culturale aveau să continue să existe şi să domine 
orice altceva, de data aceasta la scara întregii Galaxii. 

Oare ce se va întâmpla de acum înainte? Aveau să apară 
imperii galactice? Toate păcatele şi nebuniile aveau oare să 
se extindă de la nivelul unei singure lumi la cel a milioane 
de lumi? 'Toate durerile şi greutăţile aveau să fie oribil 
amplificate? 

Cine va mai putea înţelege o Galaxie, când nimeni nu 
fusese în stare să înţeleagă o singură lume? Cine va mai 
putea învăţa cum să interpreteze tendinţele şi să prevadă 
viitorul unei întregi Galaxii plină până la refuz de omenire? 

Venise, într-adevăr, clipa răzbunării divine, Nemesis. 


SFÂRŞIT 


* fisher = pescar (IB. Engleză) (N. Trad.)