Isaac Asimov — Zeii Insisi

ISAAC ASIMOV 


ISAAC ASIMOV 


Zeii înşişi 
THE GODS THEMSELVES 


Notă: Cartea începe cu capitolul 6. Aceasta nu este o 
greşeală. Am propriile mele motive subtile. Aşa că citiţi, şi 
sper să vă placă. 


CUPRINS: 

PARTEA ÎNTÂI împotriva prostiei... 
PARTEA A DOUA ... zeii înşişi... 
PARTEA A TREIA ... luptă în zadar? 


PARTEA ÎNTÂI împotriva prostiei... 

— Nu-i bine! se răsti Lamont. N-ajung nicăieri! 

Părea gânditor, atitudine ce se potrivea cu ochii afundaţi 
în orbite şi cu uşoara asimetrie a bărbiei prelungi. Aerul 
acela meditativ îl avea când era în formă, dar acum nu 
putea fi vorba de aşa ceva. A doua întrevedere oficială cu 
Hallam fusese un eşec chiar mai mare decât prima. 

— Nu dramatiza, îl calmă Myron Bronowski. De fapt, nici 
nu te aşteptaseşi la altceva. Chiar tu mi-ai spus-o. 

Arunca alune în aer şi le prindea din zbor între buzele sale 
cărnoase. Nu dădea greş niciodată. Era un bărbat nu prea 
înalt, şi nici zvelt. 

— Asta nu înseamnă că-mi place. Dar ai dreptate, nu 
contează. Pot face alte lucruri şi vreau să le fac, şi în plus 
depind de tine. Dacă ai putea măcar să afli... 

— Tu ai putea să te opreşti, Pete. Am mai auzit toate astea. 
Tot ce am de făcut este să descifrez gândirea unei 
inteligenţe non-umane. 


— O inteligenţă superioară celei umane. Fiinţele acelea 
din para-Univers încearcă să se facă înţelese. 

— Posibil, suspină Bronowski, dar încearcă s-o facă prin 
intermediul inteligenţei mele, despre care gândesc că-i mai 
bună decât cea umană, dar nu cu mult. Uneori, stau 
noaptea şi mă întreb dacă, la urma urmei, inteligenţe 
diferite pot comunica; sau, atunci când am avut o zia naibii 
de proastă, dacă expresia „inteligenţe diferite” are vreun 
sens... 

— Are, izbucni violent Lamont încleştând pumnii în 
buzunarele halatului. Înseamnă Hallam şi cu mine. 
Înseamnă eroul-şi-nebunul, Dr. Frederik Hallam-şi-cu-mine. 
Suntem inteligenţe diferite pentru că atunci când îi 
vorbesc, el nu mă înţelege. Faţa lui idioată se înroşeşte, 
ochii i se holbează şi urechile i se astupă. Aş zice că mintea i 
se opreşte din funcţionare, dar n-am dovezi că realmente 
funcţionează în restul timpului. 

— Ce manieră de a vorbi despre Părintele Pompei de 
Electroni, murmură Bronowski. 

— Aşa-i. Celebrul Părinte al Pompei de Electroni! Nici că 
se putea un copil mai nelegitim. Contribuţia lui a fost cea 
mai umilă. Ştiu precis! 

— Şi eu o ştiu. Mi-ai spus-o de nenumărate ori. Bronowski 
prinse o altă alună din zbor fără să greşească. 

Totul începuse cu treizeci de ani în urmă. Frederick 
Hallam era un radiochimist cu teza de doctorat abia tipărită 
şi nu dădea nici un semn că avea să zguduie lumea. 

Zguduiturile au fost declanşate de o sticluţă prăfuită, 
purtând eticheta „Tungsten”, care stătea pe biroul lui. Nu-i 
aparţinea; n-o utilizase niciodată. Era o amintire dintr-un 
trecut îndepărtat, când un fost locuitor al încăperii avusese 
nevoie de ea pentru un motiv de mult uitat. Nici măcar nu 
mai era tungsten. Se zăreau doar nişte cocoloaşe micuţe, 
acoperite cu un strat gros de oxid, cenuşiu şi prăfuit. De 
nici un folos nimănui. 


Într-o bună zi, Hallam intră în laborator (ca să fim mai 
precişi, era 3 octombrie 2070), se apucă de lucru, se opri cu 
puţin înainte de ora 10 A. M., privi fix sticluţa şi o ridică. 
Era aceeaşi sticluţă prăfuită şi cu eticheta decolorată, dar 
Hallam zbieră: 

— La naiba! Cine dracu' a umblat aici? 

Cel puţin aşa afirma Denison, care auzise remarca şi avea 
să o povestească lui Lamont după aproape o generaţie. 
Relatarea oficială a descoperirii, aşa cum este prezentată în 
cărţi, elimină detaliile. Se creează imaginea unui chimist 
inteligent, conştient de o modificare, gata imediat să 
concluzioneze profund. 

Nu fusese aşa. Hallam nu avea nevoie de tungsten; pentru 
el era lipsit de valoare şi dacă cineva ar fi umblat cu 
sticluţa, aceasta nu l-ar fi afectat cu nimic. Detesta însă 
orice intervenţie pe masa lui (ca mulţi alţii) şi-i suspecta pe 
unii colegi că ar fi făcut aşa ceva din simplă răutate. 

Nimeni nu ştia ce se putuse întâmpla. Benjamin Allan 
Denison, care-l auzise răcnind, avea biroul pe cealaltă parte 
a coridorului, iar ambele uşi erau deschise. Ridică ochii şi 
întâlni privirea acuzatoare a lui Hallam. 

Nu-l prea înghiţea pe acesta (de altfel nu era singurul) şi 
dormise destul de agitat cu o noapte în urmă. Era, după 
cum pricepu mai târziu, destul de încântat să aibă asupra 
cui să-şi descarce nervii, iar radiochimistul era un candidat 
perfect. 

Când Hallam îi băgă flaconul sub nas, Denison se retrase 
dezgustat. 

— Ce dracu' mă interesează pe mine, sau pe oricare altul, 
tungstenul tău? exclamă el. Dacă te-ai uita mai bine, ai 
vedea că sticla n-a fost deschisă de douăzeci de ani şi, dacă 
nu ţi-ai fi pus labele pe ea, ţi-ai fi dat seama că n-a mai 
atins-o nimeni. 

Hallam se înroşi la faţă şi rosti crispat: 

— Ascultă, Denison, cineva a schimbat conţinutul. Ăsta nu-i 
tungsten. 


Denison îşi permise un pufnit. 

— De unde ştii tu? 

Din asemenea fleacuri - certuri şi replici prosteşti - se face 
istoria. 

În tot cazul, fusese o remarcă nefericită. Cariera 
universitară a lui Denison, deşi tot atât de lungă cât a lui 
Hallam, era mult mai impresionantă, iar el era tânărul de 
viitor al laboratorului. Hallam ştia asta, ba chiar mai rău, 
Denison o ştia şi el şi n-o ascundea. „De unde ştii tu?”, cu 
accentuarea clară şi distinctă a lui „tu” era un motiv 
suficient pentru tot ceea ce urmase. Altfel, Hallam n-ar fi 
devenit niciodată cel mai celebru şi mai respectat savant 
din toate timpurile, ca să folosim sintagma utilizată mai 
târziu de către Denison, în întrevederea cu Lamont. 

Oficial, în acea dimineaţă celebră, Hallam observase 
dispariţia cocoloaşelor cenuşii - în interior nu rămăsese nici 
măcar praful - înlocuite de un metal cu aspectul fierului. 
Evident, analizase. 

Dar să privim din alt unghi versiunea oficială. Factorul- 
cheie fusese Denison. Dacă s-ar fi mulţumit cu un răspuns 
negativ, sau cu o simplă ridicare din umeri, s-ar fi putut ca 
Hallam să-i fi întrebat şi pe alţii, apoi, eventual, nemulţumit 
de ciudata întâmplare, să fi abandonat flaconul, lăsând 
destinul, subtil sau brusc (în funcţie de întârzierea 
descoperirii finale), să hotărască viitorul. În tot cazul, nu 
Hallam ar fi suit pe culmile gloriei. 

Însă cu acel „De unde ştii tu?” izbindu-l în plin, 
radiochimistul răcnise înfuriat: 

— Am să-ţi arăt că ştiu! 

Din clipa aceea nimic nu-l mai putu opri. Analiza metalului 
din sticluţă deveni prioritate absolută, iar țelul său era de a 
şterge disprețul de pe chipul ascuţit al lui Denison, precum 
şi veşnicul zâmbet de pe buzele sale palide. 

Denison nu uitase niciodată scena respectivă, deoarece 
propria lui remarcă îl condusese pe Hallam spre premiul 
Nobel, iar pe el spre uitare. 


Nu ştia (sau dacă ştia, nu-i păsa) că radiochimistul avea o 
încăpățânare extraordinară, nevoia înspăimântată a 
mediocrităţii de a-şi apăra mândria, care avea să-l poarte 
mai departe decât strălucirea inteligenţei lui Denison. 

Hallam acţionă imediat şi direct. Duse metalul la secţia de 
spectografie masică. Fiind radiochimist, era o mutare 
normală. Îi cunoştea pe tehnicienii de acolo, lucrase cu ei şi 
avea autoritate. Izbuti chiar ca problema lui să capete 
prioritate faţă de alte lucrări de real interes. 

În cele din urmă, tehnicianul încuviinţă: 

— Mda, nu este tungsten. 

Chipul lat şi sobru al lui Hallam se încreţi într-un rânjet. 

— Perfect. O să-i spunem asta băiatului-minune, Denison. 
Vreau... 

— Staţi o clipă, Dr. Hallam. V-am spus că nu-i tungsten, dar 
asta nu înseamnă că ştiu ce anume este. 

— Cum adică nu ştii ce este? 

— Rezultatele sunt absurde. Tehnicianul reflectă o clipă: 
Ba chiar imposibile. Raportul masă-sarcină nu-i în regulă. 

— Ce vrei să spui? 

— E prea mare. Aşa ceva nu poate exista. 

— Atunci, rosti Hallam (şi, indiferent de motivul care-l 
îndemnase s-o facă, următoarea remarcă îl situă pe drumul 
spre premiul Nobel - pe care, deşi se poate contesta, îl 
merita), află frecvenţa radiaţiei X caracteristice şi 
determină-i sarcina. Nu sta şi bate câmpii. 

Peste câteva zile, în laboratorul lui Hallam intra un 
tehnician agitat. 

Radiochimistul îi ignoră expresia preocupată - nu era 
atent la oameni - şi întrebă: 

— Ai aflat... Trase apoi cu ochiul spre laboratorul lui 
Denison şi închise uşa. Ai aflat sarcina nucleară? 

— Da, dar e greşită. 

— Bine, Tracy. Mai fă-o o dată. 

— Am făcut-o de zece ori. E greşită. 

— Dacă ai măsurat-o, asta-i. Nu poţi contrazice faptele. 


Tracy se scărpină după ureche şi rosti: 

— Nu se poate. Dacă le consider corecte, atunci ceea ce 
mi-aţi dat era plutoniu-186. 

— Plutoniu-1 86? Plutoniu-186? 

— Sarcina este +94. Masa: 186. 

— Imposibil. Izotopul ăsta nu există. Nu poate exista. 

— Asta v-am zis şi eu. Dar aşa ies analizele. 

— Păi o astfel de situaţie lasă nucleul cu peste cincizeci de 
neutroni în minus. Nu poţi avea plutoniul-186. Nu poţi 
îngrămădi nouăzeci şi patru de protoni într-un nucleu care 
are doar nouăzeci şi doi de neutroni şi să te aştepţi să stea 
laolaltă măcar o trilionime de trilionime de secundă. 

— Asta spuneam şi eu, aprobă răbdător Tracy. 

Hallam se opri să se gândească. Tungstenul dispăruse, iar 
izotopul său, tungsten-1 86, era stabil. Tungstenul-186 avea 
în nucleu 74 de protoni şi 112 neutroni. Putea ceva să 
schimbe douăzeci de neutroni în douăzeci de protoni? Cu 
siguranţă, era imposibil. 

— Sunt semne de radioactivitate? întrebă el, căutând un 
drum care să-l scoată din labirint. 

— Mă gândisem şi eu, replică tehnicianul, dar e stabil. 
Perfect stabil. 

— Atunci nu poate fi plutoniu-1 86. 

— Asta vă spuneam şi eu, doctore. 

— la dă-mi-l şi mie, rosti resemnat Hallam. 

Rămas singur, se aşeză şi privi stupefiat flaconul. Izotopul 
de plutoniu cel mai apropiat de stabilitate era plutoniul- 
240, unde 146 de neutroni aveau nevoie de 94 de protoni 
ca să stea laolaltă cu o stabilitate parţială. 

Ce putea face acum? Situaţia îl depăşea şi-i părea rău că o 
declanşase. La urma urmei, avea realmente treabă de făcut, 
iar misterul acesta nu era de competenţa lui. Probabil Tracy 
făcuse vreo greşeală stupidă, sau spectrometrul era defect, 
sau... 

Ei şi? Trebuia să uite totul! 


Hallam însă nu putea face asta. Mai devreme sau mai 
târziu, Denison avea să intre în biroul lui şi, cu surâsul acela 
enervant, avea să întrebe de tungsten. Ce să-i spună 
atunci? Putea răspunde: „Nu-i tungsten, exact aşa cum ţi- 
am zis!” 

Cu siguranţă, Denison ar fi întrebat: „Da? Şi atunci, ce 
este?” şi nimic de pe lume nu l-ar fi făcut pe Hallam să se 
expună ironiilor care ar fi urmat afirmației că este plutoniu- 
186. Trebuia să afle ce anume era şi trebuia să se descurce 
singur. Evident, nu se putea încrede în nimeni. 

Aşa încât, peste două săptămâni, intră în laboratorul lui 
Tracy, cuprins de ceva similar unei furii nebune. 

— Ascultă, nu mi-ai zis că metalul ăla nu-i radioactiv? 

— Care metal? replică automat Tracy, înainte să-şi 
reamintească. 

— Metalul căruia îi ziceai plutoniu-186. 

— Aha. Da, era stabil. 

— La fel de stabil ca starea ta mentală. Dacă ăsta nu-i 
radioactiv, te poţi apuca de altă meserie. 

— Bine, doctore, se încruntă laborantul. Dă-l încoace, să-l 
testăm. Lua-m-ar naiba! Este radioactiv. Nu mult, dar este. 
Nu-mi dau seama cum de n-am observat... 

— Şi atunci, cum să mă încred în povestea cu plutoniul- 
186? 

Misterul îl prinsese pe Hallam. Devenise atât de 
exasperant încât reprezenta un afront personal. Cel care 
schimbase flacoanele sau conţinutul lor, fie le mai 
schimbase încă o dată, fie descoperise un metal cu scopul 
precis de a-şi bate joc de el. Oricum, era gata să răstoarne 
lumea ca să rezolve chestiunea, dacă aşa trebuia... şi dacă 
putea. 

Era încăpățânat şi avea o perseverenţă greu de 
descurajat. 

Se duse direct la G. C. Kantrowitsch, aflat în ultimul an al 
remarcabilei sale cariere. Sprijinul lui era greu de obţinut, 
dar odată convins, nimic nu-l mai putea opri. 


De fapt, peste două zile, Kantrowitsch excitat năvăli în 
laboratorul lui Hallam. 

— Ai atins cu mâna conţinutul sticluţei? 

— Nu. 

— Nici să n-o faci. Emite pozitroni. 

— Ce? 

— Cei mai energici pozitroni pe care i-am văzut... lar 
calculele tale asupra radioactivităţii obţin valori prea mici. 

— Mici? 

— Absolut. Ceea ce mă intrigă este că radioactivitatea 
creşte de la o măsurătoare la alta. 

6 (continuare) 

Bronowski scoase un măr din buzunarele fără fund ale 
jachetei şi muşcă din el. 

— Bun, l-ai văzut pe Hallam şi te-a dat afară, după cum te 
aşteptai. Ce urmează? 

— Încă nu m-am hotărât. Orice ar fi, o să primească un şut 
în fundul ăla gras. Ştii, îl mai întâlnisem o dată, cu ani în 
urmă, când am venit întâia oară aici; când credeam că-i un 
mare om. Un mare om... E cel mai mare escroc din istoria 
ştiinţei! A rescris istoria Pompei, a rescris-o aici... Lamont 
îşi atinse tâmpla. A ajuns să creadă propriile fantezii şi luptă 
pentru ele cu o furie bolnavă. Este un pigmeu cu un singur 
talent, abilitatea de a convinge pe ceilalţi că-i un gigant. 

Lamont privi chipul lătăreţ şi indiferent al lui Bronowski şi 
emise un hohot de râs forţat. 

— Bine, asta nu ajută la nimic şi oricum ţi le-am mai 
povestit. 

— De multe ori, încuviinţă Bronowski. 

— Dar mă-nnebuneşte că toată lumea... 

Când Hallam privise întâia oară tungstenul modificat, 
Peter Lamont nu avea decât doi ani. La douăzeci şi cinci de 
ani, cu cerneala tezei de doctorat încă umedă, se alătură 
Staţiei Pompă Unu şi, simultan, acceptă un post la 
facultatea de fizică a universităţii. 


Era o realizare deosebită pentru un tânăr. Staţia Pompă 
Unu nu avea strălucirea celorlalte, dar era străbunica lor, a 
întregului lanţ ce înconjura acum planeta, deşi tehnologia 
respectivă abia împlinise vârsta de douăzeci de ani. Nici o 
altă descoperire tehnologică importantă nu fusese 
introdusă atât de rapid şi de complet. Dar, la urma urmei, 
de ce nu? Însemna energie gratuită, fără limite sau 
probleme. Era Moş Crăciun şi Lampa lui Aladin a întregii 
lumi. 

Lamont fusese angajat pentru soluţionarea unor probleme 
teoretice, abstracte; treptat însă deveni interesat de 
uimitoarea istorie a apariţiei Pompei de Electroni. Istoria 
respectivă nu fusese redactată niciodată de cineva care să fi 
înţeles cu adevărat principiile teoretice (în măsura în care 
puteau fi înţelese) şi care să posede capacitatea de a le 
explica marelui public. Mai exact, Hallam însuşi scrisese o 
serie de articole de popularizare, însă acestea nu 
constituiau o istorie unitară şi ştiinţifică - adică ceea ce 
dorea Lamont să facă. 

Începu cu articolele lui Hallam, trecu apoi la alte publicaţii 
- să zicem aşa, documente oficiale - ajungând la intervenţia 
lui Hallam ce zguduise lumea, Marea Intuiţie cum era 
denumită (invariabil cu majuscule). 

Desigur, ulterior, după primele deziluzii, începu să 
scormonească mai adânc şi-şi puse întrebarea dacă 
remarca lui Hallam îi aparținuse cu adevărat acestuia. 
Fusese rostită la conferinţa care însemnase adevăratul 
început al Pompei de Electroni şi totuşi, după cum se 
dovedi, era foarte greu să afli detaliile acelei sesiuni şi 
aproape imposibil de obţinut înregistrarea sonoră. 

Treptat, Lamont începu să suspecteze că ceața care 
învăluia urmele lăsate pe nisipul Timpului nu era chiar 
întâmplătoare. Punând laolaltă câteva informaţii, se părea 
că există o şansă reală ca John F. X. McFarland să fi spus 
ceva apropiat de declaraţia crucială făcută de Hallam - şi s- 
o fi făcut înaintea acestuia. 


Lamont îl căută pe McFarland, care nu figura pe lista 
oficială a conferinţei şi care se ocupa acum de cercetări 
asupra straturilor superioare ale atmosferei, având ca 
principal subiect vântul solar. Nu era o muncă de vârf, dar 
avea satisfacţiile ei şi destule puncte comune cu efectele 
Pompei. În mod clar, McFarland evitase să împărtăşească 
soarta uitării care-l afectase pe Denison. 

Fusese destul de politicos cu Lamont şi era dispus să 
discute orice, cu excepţia amănuntelor legate de sesiunea 
cu pricina. Nu şi le mai amintea. 

Lamont insistase, citând din mărturiile adunate. 

McFarland luă o pipă, o umplu, o examină atent şi rosti: 

— Nu vreau să-mi amintesc, pentru că nu contează; 
realmente, nu contează. Să zicem că voi pretinde că am 
spus ceva. Nimeni nu va crede. Voi fi privit ca un 
megaloman idiot. 

— lar Hallam va avea grijă să vă pensioneze? 

— Nu spun asta, dar nici nu cred că-mi va face vreun bine. 
Oricum, care-i diferenţa? 

— Este o problemă de adevăr istoric! 

— Rahat! Adevărul istoric este că Hallam n-a abandonat 
nici o clipă. I-a pus pe toţi să cerceteze, indiferent dacă 
doreau sau nu. Fără el, probabil că tungstenul ar fi explodat 
în cele din urmă, cu cine ştie câte victime. S-ar fi putut să 
nu mai existe altă mostră, şi să nu fi avut niciodată Pompa. 
Hallam trebuie creditat pentru ea, chiar dacă n-ar merita, 
iar dacă asta ţi se pare lipsit de sens, n-am ce-ţi face, pentru 
că istoria însăşi e lipsită de sens. 

Lamont nu era satisfăcut cu atât, dar trebui să se 
resemneze, pentru că McFarland nu mai adăugă nimic. 

Adevărul istoric! 

O parte a adevărului istoric, ce părea mai presus de orice 
îndoială, era faptul că radioactivitatea adusese în atenţia 
generală „tungstenul lui Hallam” (cum era denumit pe 
atunci). Nu conta dacă era, sau nu, tungsten; dacă fusese, 
sau nu, schimbat din flacon; nici chiar dacă era sau nu un 


izotop imposibil. Totul dispăruse înaintea uluirii că exista 
ceva care emitea o radiaţie permanent crescătoare, şi asta 
în condiţiile, ştiute pe atunci, ce nu acceptau existenţa unei 
emisii radioactive în trepte. 

După o vreme, Kantrowitsch murmurase: „Mai bine am 
divide materialul. Dacă îl păstrăm în cantităţi prea mari, se 
va vaporiza sau va exploda, contaminând jumătate din 
oraş.” 

De aceea l-au pisat, pulverizat şi amestecat, la început cu 
tungsten obişnuit, iar apoi, când şi acela a devenit 
radioactiv, cu grafit, care avea penetrabilitatea mai scăzută. 

La mai puţin de două luni după ce Hallam constatase 
transformarea din sticluţă, Kantrowitsch anunţa existenţa 
plutoniului-186 într-o comunicare din Nuclear Review, cu 
Hallam în calitate de coautor. 

Se confirmau în acest fel analizele lui Tracy, dar numele 
acestuia n-a fost menţionat nici atunci, şi nici mai târziu. 
După aceea, tungstenul lui Hallam începu să capete tot mai 
multă importanţă, iar Denison constată o serie de schimbări 
ce aveau să se încheie prin transformarea lui într-un nimic. 

Existenţa plutonului-1 86 era suficient de interesantă în 
sine. Faptul că izotopul fusese iniţial stabil, ca ulterior să 
manifeste o ciudată radioactivitate crescătoare, complica şi 
mai mult situaţia. 

Pentru analiza problemei s-a organizat o conferinţă. 
Kantrowitsch era preşedintele; amănunt interesant, 
deoarece pentru ultima dată în istoria Pompei de Electroni 
se ţinea o reuniune importantă, în legătură cu ea, care să 
nu fie prezidată de Hallam. De fapt, Kantrowitsch avea să 
moară după cinci luni şi, astfel, dispărea singura 
personalitate cu suficient prestigiu pentru a-l ţine pe 
Hallam în umbră. 

Reuniunea a fost lipsită de rezultate fructuoase, până când 
Hallam şi-a anunţat Marea Intuiţie, deşi în versiunea 
reconstituită de Lamont, adevăratul moment de răscruce se 
petrecuse în decursul pauzei de prânz. Atunci, McFarland, 


necreditat cu vreo luare de cuvânt în stenogramele oficiale, 
deşi fusese invitat, spusese: „Ştiţi, ar trebui să visăm puţin. 
Închipuiţi-vă...” 

Se adresa lui Diderick van Klemens, şi acesta rezumase 
discuţia în jurnalul său. Van Klemens murise cu mult înainte 
ca Lamont să afle toate amănuntele şi, cu toate că 
însemnările sale îl convinseseră pe tânăr, el trebuia să 
admită că, fără alte elemente de sprijin, nu constituiau 
argumente decisive. În plus, nu se putea dovedi că Hallam 
asistase la discuţie. L.amont era gata să parieze oricât că 
radiochimistul trăsese cu urechea, dar bănuielile lui nu 
reprezentau dovezi satisfăcătoare. 

Şi chiar presupunând că ar fi existat asemenea dovezi, ele 
ar fi rănit mândria ieşită din comun a lui Hallam, dar fără a- 
i putea zdruncina poziţia. S-ar fi spus că, pentru McFarland, 
ipoteza fusese un simplu joc al fanteziei. Hallam fusese cel 
care o luase în serios. Hallam fusese cel care se ridicase în 
faţa participanţilor la conferinţă şi vorbise, riscându-şi 
prestigiul în cazul unui eşec. Cu siguranţă, McFarland n-ar 
fi visat niciodată să apară într-un document oficial cu 
„fanteziile” sale. 

Lamont ar fi replicat că McFarland era un bine cunoscut 
fizician nuclear, care nu-şi putea risca reputaţia, pe când 
Hallam nu era decât un tânăr radiochimist şi putea afirma 
orice despre fizica nucleară fără să păţească nimic. 

În tot cazul, iată, conform documentelor oficiale, cuvintele 
sale: „Domnilor, nu ajungem nicăieri. De aceea, voi încerca 
să fac o sugestie, nu pentru că ar fi adevărată, ci pentru că 
reprezintă o absurditate mai mică decât tot ceea ce am 
auzit... Suntem confruntaţi cu o substanţă, plutoniu-186, 
care, dacă legile naturale ale Universului sunt cât de cât 
adevărate, pur şi simplu nu poate exista, cu atât mai puţin 
ca substanţă stabilă. Dar, pentru că ea există fără putinţă 
de tăgadă, iar în plus este şi stabilă, înseamnă că provine 
dintr-un spaţiu, sau timp, sau condiţii, unde legile naturale 
ale Universului sunt altele decât cele cunoscute de noi. 


Adică substanţa pe care o studiem nu e originară din 
Universul nostru, ci din altul - un Univers paralel sau 
alternativ. 

Ajunsă aici - şi nu pretind că ştiu cum a ajuns - era încă 
stabilă, deoarece continua să se conformeze legilor 
Universului ei. Faptul că treptat a devenit radioactivă poate 
însemna că legile Universului nostru au fost asimilate de ea, 
dacă înţelegeţi ce vreau să spun. 

Subliniez că, în aceeaşi perioadă în care a apărut 
plutoniul-1 86, a dispărut o mostră de tungsten, alcătuită 
din câţiva izotopi stabili, inclusiv tungsten-186. Poate a 
trecut în Universul paralel. La urma urmei, e logic de 
presupus că-i mai simplu de efectuat un schimb de mase 
decât un transfer unidirecţional. În Universul paralel, 
tungstenul-186 poate fi la fel de ciudat pe cât este 
plutoniul-1 86 aici. Poate că iniţial a fost o substanţă stabilă 
şi apoi a devenit tot mai radioactivă. Poate că slujeşte acolo 
ca sursă de energie, aşa cum va fi plutoniul-1 86, aici.” 

Audienţa trebuie să fi ascultat cu o considerabilă uimire, 
pentru că nu este înregistrată nici o intervenţie sau 
întrerupere, cel puţin până la ultima frază de mai sus, când 
se pare că Hallam s-a oprit să-şi tragă răsuflarea şi, poate, 
să se minuneze de temeritatea sa. 

Cineva din auditoriu (probabil Antoine-Jerome Lapin, deşi 
înregistrarea nu e limpede) a întrebat dacă profesorul 
Hallam sugerează că o persoană inteligentă din para- 
Univers realizase în mod deliberat acel schimb, pentru a 
obţine o sursă de energie. Astfel a intrat în limbaj expresia 
„para-Univers”, inspirată aparent de abrevierea expresiei 
„Univers paralel”. Această întrebare conţinea prima 
consemnare oficială a termenului. 

A urmat o pauză, apoi Hallam, mai îndrăzneţ ca oricând, a 
rostit şi acesta a fost miezul Marii Intuiţii: 

— Exact, aşa cred. În plus, avansez ipoteza că sursa de 
energie nu poate fi realizată practic dacă Universul şi para- 
Universul nu lucrează laolaltă, fiecare la câte un capăt al 


pompei, împingând energia de la ei spre noi şi de la noi 
spre ei, exploatând astfel diferenţele dintre legile naturale 
ale celor două Universuri.” 

Hallam adoptase termenul „para-Univers” şi-l 
transformase în ideea lui. Mai mult, devenise primul care să 
utilizeze cuvântul „pompă” (de atunci, cu majuscule) în 
legătură cu acest subiect. 

În documentele oficiale există tendinţa de a arăta că 
sugestia lui Hallam a făcut imediat vâlvă, dar în realitate n-a 
fost aşa. Cei care au discutat ideea s-au mulţumit să spună 
că reprezintă o speculație amuzantă. În particular, 
Kantrowitsch n-a spus nimic. Acest lucru a fost crucial 
pentru cariera radiochimistului. 

Hallam se putea descurca cu greu printre implicaţiile 
teoretice şi practice ale ipotezei sale. A fost solicitată şi 
alcătuită o echipă, dar niciunul dintre membrii ei nu i-a 
susţinut teoria. 

Atunci când succesul devenise clar, lumea se obişnuise s-o 
considere numai şi numai opera lui Hallam. El descoperise 
primul substanţa, el concepuse şi expusese Marea Intuiţie; 
deci el era Părintele Pompei de Electroni. 

Astfel, în nenumărate laboratoare au fost preparate 
mostre de tungsten. Transferul se producea numai într-un 
caz din zece şi aşa au fost produse rezerve noi de plutoniu- 
186. Alte elemente oferite ca momeală au fost refuzate... 
Indiferent însă de locul unde apărea plutoniul-186 sau de 
persoana care-l aducea la sediul cercetătorilor ce analizau 
fenomenul, pentru marele public era tot „tungstenul lui 
Hallam”. 

Tot el a fost cel care a prezentat, cu succes maxim, unele 
aspecte ale teoriei sale. Spre propria lui surpriză (după 
cum declara mai târziu), descoperi că scria cu uşurinţă şi 
era atras de lucrările de popularizare. În plus, succesul are 
o inerție aparte şi lumea nu mai accepta informaţii 
referitoare la proiect decât dacă proveneau direct de la 
Hallam. 


Într-un articol, rămas faimos, din săptămânalul North 
American Sunday Iele-Times, el scrisese: „Nu putem spune 
în câte feluri diferă legile para-Universului de legile 
noastre, dar putem presupune cu destulă siguranţă că 
forţele nucleare tari - cele mai puternice forţe cunoscute în 
Universul nostru - sunt şi mai puternice în para-Univers; 
poate chiar de o sută de ori mai mari. Asta înseamnă că 
protonii sunt mai uşor ţinuţi laolaltă împotriva atracției 
electrostatice proprii, iar un nucleu are nevoie de mai 
puţini neutroni pentru a fi stabil. 

Plutoniul-1 86, stabil în Universul lor, conţine prea mulţi 
protoni sau prea puţini neutroni pentru a fi stabili în 
condiţiile noastre, cu forţe nucleare mai puţin eficiente. 
Odată ajuns în universul nostru, plutoniul-186 începe să 
emită pozitroni, eliberând energie şi, cu fiecare pozitron 
emis, un proton dintr-un nucleu e transformat într-un 
neutron. În cele din urmă, douăzeci de protoni din fiecare 
nucleu au fost transformați în neutroni şi plutoniul-186 a 
devenit tungsten-186, care e stabil după legile universului 
nostru. În decursul procesului, au fost eliminaţi câte 
douăzeci de pozitroni din nucleu. Aceştia s-au întâlnit, s-au 
combinat şi s-au anihilat cu douăzeci de electroni, eliberând 
altă energie, aşa încât, pentru fiecare nucleu de plutoniu- 
186 trimis nouă, universul nostru sărăceşte cu douăzeci de 
electroni. 

Între timp, tungstenul-186 ce intră în para-Univers e 
instabil acolo, din considerente similare. După legile para- 
Universului, are prea mulţi neutroni sau prea puţini 
protoni. Nucleul de tungsten-186 începe să emită electroni, 
eliberând energie în acest timp şi, cu fiecare electron emis, 
un neutron se transformă într-un proton până când este 
iarăşi plutoniu-186. Cu fiecare nucleu de tungsten-186 
trimis în para-Univers, acesta se îmbogăţeşte cu douăzeci 
de electroni. 

Acest ciclu plutoniu-tungsten poate pendula la nesfârşit 
între para-Univers şi universul nostru, producând energie 


la început într-unul, apoi în celălalt, cu efectul net al 
transferului a douăzeci de electroni din universul nostru 
într-al lor la fiecare nucleu ciclat. Ambele părţi pot câştiga 
energie din ceea ce este, de fapt, o Pompă de Electroni 
între universuri.” 

Convertirea acestei noţiuni în realitate şi construirea 
Pompei de Electroni ca sursă efectivă de energie au urmat 
cu rapiditate, iar fiecare treaptă a succesului a sporit 
prestigiul lui Hallam. 

Lamont nu avusese nici un motiv să pună la îndoială bazele 
acestui prestigiu şi, cu un soi de adoraţie faţă de erou (a 
cărei amintire îl făcea să se ruşineze mai târziu, şi pe care 
încercase - fără a reuşi pe deplin - să şi-o elimine din 
minte), solicită o întrevedere cu Hallam în legătură cu 
istoria detaliată pe care o plănuia. 

Hallam păruse înţelegător. În treizeci de ani, poziţia lui în 
ochii publicului urcase într-o asemenea măsură, încât te 
puteai întreba dacă nu va suferi de rău de altitudine. Din 
punct de vedere fizic, îmbătrânise impresionant, dar lipsit 
de graţie. Silueta corpului său dădea impresia unei mase 
distribuite pe circumferință şi, deşi trăsăturile chipului se 
îngroşaseră, părea capabil să le confere un aer de repaus 
intelectual. Se înroşea la fel de repede, iar sensibilitatea lui 
faţă de orice posibilă rănire a propriului orgoliu era 
binecunoscută. 

Parcursese iute dosarul lui Lamont înainte de intrarea 
acestuia. 

— Doctore Peter Lamont, începu el, mi s-a spus că ai făcut 
treabă bună în domeniul para-teoriei. Îmi amintesc lucrările 
tale. Despre para-fuziune, nu? 

— Da, domnule. 

— Reîmprospătează-mi memoria. Spune-mi despre ce e 
vorba. Evident, simplificat, ca şi cum ai vorbit cu un profan. 
De fapt, şi aici chicotise, într-un fel sunt un profan. După 
cum ştii, sunt doar un radiochimist şi nu un mare 
teoretician, dacă nesocotim unele concepte, când şi când. 


Lamont acceptase, atunci, spusele ca pe o declaraţie 
cinstită, şi, într-adevăr, cuvintele nu fuseseră atât de pline 
de o dezgustătoare condescendenţă, cum i se păruse mai 
târziu. Deşi, după cum află el ulterior, sau cel puţin susţinu, 
era o metodă tipică pentru Hallam de a culege esenţialul 
cercetărilor făcute de alţii. După aceea, putea face referire 
la subiect, fără să intre în nici un fel de amănunte. 

Dar, pe atunci, Lamont era mai mult decât flatat, şi începu 
imediat, cu acea siguranţă volubilă pe care o are cineva 
când îşi explică propriile descoperiri: 

— Nu pot spune că am făcut multe, doctor Hallam. 
Deducerea legilor fizice ale para-Universului - para-Legile - 
e o treabă grea. Avem puţine elemente de pornire. Am 
început de la ceea ce cunoaştem, dar n-am abordat căi noi 
pentru care nu avem dovezi. Cu o interacţiune nucleară şi 
mai puternică, pare evident că fuziunea nucleelor mici va 
avea loc mai repede. 

— Para-fuziunea, îl corectă Hallam. 

— Da, domnule. Mai greu a fost cu determinarea detaliilor. 
Metodele matematice au fost cam complicate, dar, după o 
serie de transformări, dificultăţile au dispărut. De exemplu, 
am demonstrat că hidratul de litiu poate fi făcut să-şi 
coboare punctul de fuziune la temperaturi de patru ori mai 
mici decât cele de aici. Aici, pentru explozia hidratului de 
litiu, sunt necesare temperaturi similare celor din bombe de 
fisiune, dar o simplă încărcătură de dinamită, ca să zic aşa, 
ar fi suficientă în para-Univers. E foarte posibil ca, în para- 
Univers, hidratul de litiu să poată fi aprins cu un chibrit, 
deşi nu-i prea probabil. După cum ştiţi, le-am oferit hidrat 
de litiu, deoarece energia de fuzionare ar putea fi naturală 
la ei, dar nu l-au acceptat. 

— Da, ştiu asta. 

— În mod clar, ar fi prea riscant pentru ei; ca şi cum noi 
am folosi nitroglicerină în motoarele de rachetă... ba mai 
rău. 

— Perfect. Am auzit că scrii şi o istorie a Pompei. 


— Una neoficială, domnule. Când manuscrisul va fi gata, v- 
aş ruga să-l lecturaţi, dacă se poate, astfel încât să am şi 
comentariul dvS. Asupra evenimentelor. De fapt, dacă aveţi 
timp, aş apela chiar acum pentru lămurirea unor aspecte. 

— Îmi pot face timp. Ce doreşti să ştii? Hallam zâmbea. O 
făcea pentru ultima oară în prezenţa lui Lamont. 

— Realizarea efectivă a unei Pompe eficiente a fost extrem 
de rapidă, domnule doctor, începu Lamont. Odată ce 
proiectul Pompei a... 

— Proiectul Pompei de Electroni Inter-Universuri, îl 
corectă Hallam, continuând să surâdă. 

— Da, desigur, îşi drese glasul Lamont. Foloseam doar 
denumirea populară. Odată cu începerea proiectului, 
detaliile de construcţie au fost definitivate foarte rapid şi cu 
puţine erori. 

— Aşa-i, încuviinţă Hallam cu o undă de mulţumire. Mulţi 
mi-au spus că meritul e al meu, că i-am condus în forţă şi cu 
imaginaţie, dar n-aş dori să insişti prea mult în direcţia asta 
în carte. Adevărul este că la proiect au participat mulţi 
oameni de talent şi n-aş vrea ca strălucirea lor să fie 
umbrită de o exagerare a rolului meu. 

Lamont scutură din cap uşor surprins. Comentariul era 
lipsit de rost. 

— Nu mă refeream la asta, spuse el. Mă gândeam la cei de 
dincolo, la para-oameni, ca să utilizez termenul popular. Ei 
au început totul. Noi i-am descoperit după primul transfer 
putoniu-tungsten; însă pentru a-l putea efectua, ei ne 
descoperiseră dinainte, pe baze pur teoretice, fără să 
beneficieze de nici un alt indiciu. Mai este apoi şi foiţa de 
fier pe care ne-au trimis-o... 

Zâmbetul lui Hallam dispăruse pentru totdeauna. Se 
încruntă şi rosti apăsat: 

— Simbolurile nu au fost niciodată înţelese. Nimic... 

— Figurile geometrice au fost înţelese, domnule. Le-am 
văzut şi eu, şi e clar că descriau Pompa. Mi se pare că... 

Hallam îşi împinse scaunul înapoi, furios: 


— Lasă astea, tinere. Noi am făcut treaba, nu ei. 

— Da... dar nu-i adevărat că ei... 

— Că ei, ce? 

Lamont devenise acum conştient de furtuna stârnită, dar 
nu-i putea înţelege cauzele. Rosti nesigur: 

— Că sunt mai inteligenţi ca noi... că ei sunt adevărații 
autori. Există îndoială în privinţa asta, domnule? 

Roşu la faţă, Hallam se ridicase în picioare: 

— Există nu numai o îndoială, strigă el. N-am vreme de 
misticisme aici. Ajunge! Ascultă, tinere, se reaşeză el pe 
scaun şi întinse un deget gros către Lamont, dacă istoria ta 
va îmbrăţişa această părere, precum că noi am fost nişte 
marionete în mâinile acelor para-oameni, ea nu va fi tipărită 
aici; ba chiar nicăieri, dacă ar fi după mine. Nu vreau ca 
omenirea şi inteligenţa ei să fie subestimate şi nu doresc 
para-oamenii în rolul zeilor! 

Lamont plecă, zăpăcit şi extrem de necâjit pentru cele 
întâmplate, cu atât mai mult cu cât el fusese de bună 
credinţă. 

Apoi constată că sursele istorice deveneau, pe rând, 
inaccesibile. Cei care, cu numai o săptămână în urmă, 
fuseseră guralivi, acum nu-şi mai aminteau nimic şi nu 
aveau timp de interviuri. 

La început fusese doar iritat, apoi în el începu să se 
strângă mânia. Privea dintr-un unghi nou informaţiile 
adunate, căutând să insiste acolo, unde, înainte, se 
mulţumise cu o întrebare. Când se întâlni cu Hallam la o 
sesiune ştiinţifică, acesta se încruntă şi-l ignoră, iar Lamont 
începu să-l privească cu dispreţ. 

Rezultatul a fost că Lamont şi-a văzut blocată cariera 
iniţială, de para-teoretician, şi a abordat tot mai ferm a 
doua lui opţiune: de istoric al ştiinţei. 

6 (continuare) 

— Idiotul, murmură Lamont. N-ai fost acolo, Mike, să-l fi 
văzut cum intrase în panică la ideea că ceilalţi sunt forţa 
conducătoare. Îmi reamintesc şi mă întreb... cum de-am 


putut solicita audiența fără să ştiu că va reacţiona aşa. Fii 
fericit că n-a trebuit să lucrezi cu el. 

— Sunt, făcu Bronowski indiferent, deşi uneori nici tu nu 
eşti un îngeraş. 

— Nu te plânge. Cu ceea ce faci, n-ai nici o problemă. 

— Dar nici n-am vreun interes. Cui îi pasă de ceea ce fac 
eu, cu excepţia mea şi a altor cinci din lume? Poate şase... 
dacă-ţi aminteşti. 

Lamont îşi amintise. 

— Mda, făcu el. 

Aparenta placiditate a lui Bronowski nu păcălea pe nimeni 
dintre cei care ajunseseră să-l cunoască cât de cât. Era 
strălucit şi analiza o problemă până îi găsea soluţia, sau 
până când ştia că nu există soluţie. 

De pildă, inscripţiile etrusce pe care îşi clădise reputaţia. 
Etrusca fusese o limbă vie în secolul unu e.n., dar 
imperialismul cultural al romanilor nu iertase nimic şi astfel 
ea dispăruse. Inscripţiile ce supravieţuiseră ostilităţii - sau, 
şi mai rău, indiferenţei romane - erau scrise cu litere 
greceşti, astfel încât puteau fi pronunţate, dar numai atât. 
Etrusca părea să nu fi avut nici o legătură cu graiurile 
vecine; părea foarte veche şi nici măcar indo-europeană. 

Astfel, Bronowski trecuse la o altă limbă care aparent nu 
avea nici o legătură cu graiurile vecine, ce părea foarte 
veche şi nici măcar indo-europeană, dar care era o limbă 
încă vie şi vorbită într-o regiune nu foarte îndepărtată de 
locul unde odinioară trăiseră etruscii. 

Ce-o fi cu vorbirea bascilor? se întrebase Bronowski. Şi o 
folosise pe aceasta drept ghid. Înaintea lui mai încercaseră 
şi alţii, dar renunţaseră. Bronowski nu renunţă. 

Era o muncă grea pentru că basca, un dialect extrem de 
dificil în sine, îl ajuta prea puţin. Pe măsură ce lucra, 
Bronowski găsea tot mai multe motive de a bănui legături 
culturale între locuitorii nordului Italiei antice şi ai nordului 
Spaniei antice. Putea chiar susţine o invazie de proporţii în 
Europa vestică a pre-celţilor, ce vorbeau o limbă din care 


etrusca şi basca erau dialecte supraviețuitoare şi înrudite. 
Totuşi, în două mii de ani, basca evoluase, asimilând 
elemente spaniole. Încercarea de a-i regăsi mai întâi 
structura din timpul romanilor, iar apoi de-a o compara cu 
etrusca, era o problemă intelectuală imposibil de abordat, 
iar Bronowski ului filologii întregii lumi când izbuti această 
performanţă. 

Traducerile etrusce în sine erau miracole de banalitate şi 
n-aveau nici o semnificaţie; în majoritate, simple inscripţii 
funerare. Traducerea, însă, era uluitoare şi, după cum se 
dovedi, avea să joace un rol extrem de important pentru 
Lamont. 

Nu din capul locului. Ca să respectăm adevărul, 
traducerile fuseseră făcute cu cinci ani înainte ca Lamont să 
fi aflat că existaseră asemenea oameni ca etruscii. Cu cinci 
ani în urmă însă, Bronowski sosise la universitate pentru a 
ţine o conferinţă şi Lamont, care de obicei evita sarcina 
plictisitoare de a-i primi pe invitaţi, fusese prezent. Nu 
pentru că-i recunoscuse importanţa, sau că l-ar fi interesat, 
dar avea o prietenă, studentă la Limbi Romanice, şi trebuia 
să aleagă între conferinţă şi un festival muzical, pe care se 
străduia cu disperare să-l ocolească. Prietenia respectivă 
fusese neînsemnată, puţin satisfăcătoare din punctul de 
vedere al lui Lamont şi doar temporară, dar îl adusese la 
conferinţă. 

Întâmplător, fusese interesat. Civilizaţia etruscă i-a 
pătruns în minte ca un subiect de interes general, iar 
problema descifrării unei limbi necunoscute l-a fascinat. În 
copilărie, se amuzase rezolvând criptograme, dar le 
abandonase, laolaltă cu celelalte lucruri copilăreşti, în 
favoarea întrebărilor mult mai măreţe puse de natură, aşa 
încât sfârşise în para-teorie. 

Ei bine, conferinţa lui Bronowski îi readuse bucuria 
copilărească de a găsi sensul unei însuşiri ciudate de 
simboluri şi, în plus, avea o dificultate suficient de mare, ce 
adaugă muncii o anumită onoare. Bronowski era un 


criptolog de cea mai înaltă clasă şi Lamont fu încântat să-l 
audă descriind încleştarea aspră a raţiunii cu necunoscutul. 
Totul ar fi fost o înlănţuire de coincidenţe - apariţia lui 
Bronowski la universitate, entuziasmul adolescentin al lui 
Lamont pentru criptograme, presiunea socială exercitată 
de o studentă frumoasă dacă, a doua zi, Lamont n-ar fi avut 
discuţia cu Hallam în urma căreia îl plasase pe acesta, ferm 
şi permanent, pe una din ultimele trepte valorice. 

La o oră după sfârşitul întrevederii, Lamont se hotărî să-l 
vadă pe Bronowski. Cauza era aceea care lui i se păruse 
atât de evidentă, dar care-l ofensase pe Hallam. Deoarece 
era cenzurat, Lamont se simţea ispitit să răspundă cu un 
atac - în legătură chiar cu obiectul cenzurii. Para-oamenii 
erau mult mai inteligenţi decât oamenii. Lamont crezuse tot 
timpul acest lucru, dar într-un mod mai degrabă firesc 
decât vital. Acum devenise vital. Faptul trebuia dovedit şi 
întors împotriva lui Hallam, în aşa fel încât să-l rănească 
adânc. 

Lamont se distanţase deja de veneraţia cu care-şi începuse 
cercetările. 

Bronowski nu părăsise universitatea şi Lamont îl căută, 
insistând pentru o întrevedere. 

Încolţit, în cele din urmă, Bronowski îşi păstră politeţea. 

Lamont abandonă politeţurile, se prezentă cu bruscheţe şi 
spuse: 

— Dr. Bronowski, sunt încântat că v-am putut prinde 
înainte de plecare. Sper să vă conving să vă prelungiţi 
şederea. 

— N-ar fi prea greu, aprobă Bronowski. Mi s-a oferit deja 
un post aici. 

— Îl veţi primi? 

— Tocmai mă gândeam... Cred că da. 

— Trebuie. Mai ales după ce mă veţi asculta. Domnule 
doctor, cu ce vă ocupați acum, după rezolvarea inscripţiilor 
etrusce? 


— Aceea n-a fost singura mea ocupaţie, tinere. (Era cu 
cinci ani mai în vârstă decât Lamont.) Sunt arheolog şi pe 
lângă inscripţii mai există şi cultura etruscă, apoi cea italică 
preclasică. 

— Dar sunt convins că nu pot fi la fel de pasionante şi 
provocatoare cum au fost inscripţiile etrusce. 

— Cu asta sunt de acord. 

— Deci, aţi primi cu plăcere ceva şi mai pasionant, şi mai 
provocator şi în plus de un milion de ori mai important, 
decât acele inscripţii? 

— La ce te gândeşti, doctore... Lamont? 

— Suntem în posesia unor inscripţii care nu aparţin unei 
culturi moarte, nici Pământului, nici chiar Universului. Sunt 
denumite para-simboluri. 

— Am auzit de ele. Mai exact, le-am şi văzut. 

— Cu siguranţă, atunci, că problema vă atrage. Nu doriţi 
să le descifraţi? 

— Absolut deloc, pentru că nu există nici o problemă. 

— Adică le puteţi citi? întrebă suspicios Lamont. 

— M-ai înţeles greşit, clătină din cap Bronowski. Vreau să 
spun că nici eu şi nici altcineva nu le poate citi. Nu există o 
bază. În cazul limbilor pământene, chiar moarte, există 
întotdeauna şansa de a găsi un dialect viu sau unul mort, 
dar descifrat deja, cu care să aibă o relaţie cât de mică. 
Chiar dacă n-ar exista, e cel puţin sigur că orice limbă 
pământească a fost scrisă de fiinţe omeneşti cu căi de 
gândire umane. Asta poate constitui un început, cât de mic. 
Nu există însă aşa ceva în cazul para-simbolurilor, deci ele 
sunt o problemă ce nu are soluţie. O imposibilitate de 
rezolvare nu reprezintă o problemă. 

Lamont se abţinuse cu greu să nu intervină, dar acum 
izbucni: 

— Greşiţi, domnule doctor. Nu vreau să vă dau sfaturi, dar 
nu cunoaşteţi unele din descoperirile noastre recente. Ne 
ocupăm de para-oameni, în legătură cu care nu ştim 
aproape nimic. Nu ştim cum arată, cum gândesc, pe ce 


planetă trăiesc; aproape nimic fundamental. Până aici aveţi 
dreptate. 

— Dar ceea ce ştiţi e neglijabil, nu-i aşa? Bronowski nu 
părea impresionat. Scoase din buzunar un pachet de 
smochine uscate, îl deschise şi începu să mănânce. Îi oferi 
lui Lamont, dar acesta refuză: 

— Exact. Ştim un singur lucru, dar de o importanţă 
crucială. Sunt mult mai inteligenţi decât noi. Unu: pot 
efectua schimbul între universuri, în vreme ce rolul nostru 
este doar pasiv. 

Îşi întrerupse ideea ca să pună o întrebare: 

— Ştiţi ceva despre Pompa de Electroni Inter-Universuri? 

— Puțin, răspunse arheologul. Atât cât să te pot urmări 
dacă nu devii prea tehnic. 

— Doi: Ne-au trimis instrucţiuni cum să construim partea 
noastră de Pompă. Nu le-am putut înţelege, deşi am 
priceput unele diagrame. Trei: Se pare că ne pot simţi. De 
exemplu, şi-au dat seama când le-am lăsat mostre de 
tungsten ca să le preia. Au ştiut unde sunt şi au putut 
acţiona asupra lor. Noi nu putem face nimic comparabil. 
Mai sunt şi alte aspecte, dar asta ajunge pentru a 
demonstra că para-oamenii sunt realmente mai inteligenţi 
decât noi. 

— Îmi închipui totuşi, rosti Bronowski, că aici eşti în 
minoritate. Colegii tăi nu acceptă toate astea... 

— Corect. Cum v-aţi dat seama? 

— Deoarece am impresia că n-ai dreptate. 

— Faptele sunt exacte. Atunci, cum pot greşi? 

— Dovedeşti numai că tehnologia para-oamenilor e mai 
avansată decât a noastră. Ce legătură e între asta şi 
inteligenţă? Uite - Bronowski se ridică pentru a-şi scoate 
haina, apoi se aşeză, puţin lăsat pe spate, rotunjimea 
domoală a trupului său părând că se relaxează şi se 
destinde, ca şi cum comoditatea fizică îl ajuta să gândească 
- acum vreo două sute cincizeci de ani, amiralul american 
Matthew Pery şi-a condus flotila în portul Tokyo. Japonezii, 


pe atunci izolaţi, s-au văzut confruntaţi cu o tehnologie mult 
superioară şi au decis că e riscant să opună rezistenţă. O 
naţiune de milioane de războinici era neajutorată în faţa 
câtorva nave străine. Dovedeşte asta că americanii erau 
mai inteligenţi decât japonezii, sau doar că societatea 
occidentală luase o altă direcţie? Evident, aşa era, 
deoarece, peste cincizeci de ani, japonezii imitaseră cu 
succes tehnologia occidentală şi peste alţi cincizeci de ani 
erau o putere industrială majoră, deşi fuseseră învinşi în 
mod dezastros în război. 

Lamont ascultă cu gravitate şi rosti: 

— M-am gândit şi eu la asta, Dr. Bronowski, deşi nu ştiam 
despre japonezi... Îmi pare rău că n-am avut timp să citesc 
istorie. Totuşi analogia este greşită. E mai mult decât o 
superioritate tehnică; e o chestiune de diferenţă între 
grade de inteligenţă. 

— Cum poţi fi sigur că nu-i o presupunere greşită? 

— Din simplul fapt că ne-au trimis instrucţiuni. Erau 
doritori să ne construim partea noastră de Pompă; trebuiau 
să ne convingă s-o facem. Nu puteau să vină fizic, chiar şi 
foiţele lor subţiri din fier pe care au fost gravate mesajele 
(substanţa cea mai stabilă în ambele lumi) au devenit cu 
încetul prea radioactive pentru a fi ţinute laolaltă - 
bineînţeles nu înainte de-a face copii după ele. 

Se opri să răsufle, simțindu-se prea agitat, prea 
nerăbdător. Nu trebuia să-şi facă atâta reclamă. 

Bronowski îl privi curios: 

— Bine, ne-au trimis mesaje. Ce vrei să deduci de aici? 

— Că se aşteptau ca noi să înţelegem. Puteau fi atât de 
mărginiţi încât să ne trimită mesaje complicate şi lungi, 
dacă ar fi ştiut că nu le înţelegem? ... Dacă n-ar fi fost 
diagramele, n-am fi putut face nimic. Atunci, dacă se 
aşteptau să le înţelegem, rezultă că ei credeau că orice 
fiinţe ca noi, cu o tehnologie aproape tot atât de avansată 
cât a lor (şi cred că sunt capabili să estimeze cumva asta, 
deci alt punct în favoarea convingerii mele), trebuie să fie 


cam la fel de inteligente ca ei şi, deci, n-ar fi avut nici o 
dificultate în a le înţelege simbolurile. 

— Putea fi o naivitate din partea lor. 

— Vreţi să ziceţi că ei cred că există un singur limbaj 
vorbit şi scris şi că o altă inteligenţă, din alt univers, 
vorbeşte şi scrie ca şi ei? Fiţi serios! 

— Chiar dacă aş fi de acord cu tine, făcu Bronowski, ce-ai 
vrea să fac? Am văzut para-simbolurile; cred că fiecare 
arheolog sau filolog de pe Pământ le-a văzut. Nu ştiu ce aş 
putea face; şi cred că nici altcineva nu ştie. De peste 
douăzeci de ani, nu s-a înregistrat nici un progres. 

— Adevărul este, rosti apăsat Lamont, că de douăzeci de 
ani nu se încearcă nici un progres. Autorităţile Pompei nu 
doresc descifrarea simbolurilor. 

— De ce? 

— Datorită posibilităţii stânjenitoare ca o eventuală 
comunicare cu para-oamenii să-i arate pe aceştia mai 
inteligenţi. Pentru că astfel s-ar dovedi că oamenii au fost 
marionete în privinţa Pompei şi asta le-ar răni mândria. Şi, 
în special (se strădui Lamont să-şi elimine veninul din glas), 
pentru că Hallam şi-ar pierde creditul de Părinte al Pompei 
de Electroni. 

— Să presupunem că ei sunt interesaţi de progres. Ce s-ar 
putea face? Să vrei nu înseamnă să şi poţi. 

— S-ar putea obţine colaborarea para-oamenilor. S-ar 
putea trimite mesaje în para-Univers. Nu s-a încercat 
niciodată, dar se poate. Un mesaj pe foiţă de metal, plasat 
sub o mostră de tungsten. 

— Aha! Mai caută încă mostre de tungsten, deşi Pompele 
funcţionează? 

— Nu, dar vor remarca tungstenul şi vor bănui că 
încercăm să le atragem atenţia. Putem folosi chiar o foiţă de 
tungsten. Dacă vor lua mesajul şi vor izbuti să înţeleagă 
ceva, indiferent cât, ne vor trimite un altul, conţinând ce au 
putut ei descifra. Se poate folosi un tabel de echivalență 
între cuvintele lor şi ale noastre, sau o combinaţie între cele 


două limbi. Ar fi un fel de împingere alternativă: întâi ei - 
apoi noi - ei - şi tot aşa. 

— Ei făcând principalul, rosti Bronowski. 

— Da. 

— Nu-i prea distractiv, nu-i aşa? clătină din cap arheologul. 
Pe mine nu mă atrage. 

Lamont îl privi enervat. 

— De ce nu? Nu vă oferă destulă faimă? Ce sunteţi, un 
cuceritor al gloriei? La dracu', ce glorie aţi avut din 
inscripţiile etrusce? Aţi învins pe alţi cinci din lume, poate 
şase. Lor le sunteţi cunoscut şi, pentru că aţi avut succes, vă 
urăsc. Ce altceva? Ţineţi conferinţe pentru câteva zeci de 
spectatori care vă uită numele a doua zi. Asta vreţi? 

— Nu dramatiza. 

— Bine. N-o s-o fac. O să caut pe altcineva. S-ar putea să 
dureze mai mult, dar, după cum aţi zis, oricum para- 
oamenii vor duce greul. Eventual, o să-ncerc singur. 

— ȚŢi s-a încredinţat acest proiect? 

— Nu. Ce contează? Sau ăsta e alt motiv pentru a mă 
refuza? Nu există nici o lege care să oprească încercarea 
descifrării şi oricând îmi pot pune tungsten pe masă. Nu voi 
raporta mesajele primite în locul tungstenului şi astfel voi 
încălca normele interne. Dar când traducerea va fi 
efectuată cine se va plânge? Vreţi să lucraţi cu mine dacă 
vă garantez siguranţa? O să vă pierdeţi faima, dar poate că 
ţineţi mai mult la securitatea proprie. În fine, ridică Lamont 
din umeri. Dacă o să lucrez singur, există avantajul că n-o să 
mă mai preocupe securitatea altuia. 

Se ridică să plece. Amândoi bărbaţii erau furioşi şi se 
purtau cu acea curtoazie rigidă, adoptată atunci când te 
adresezi unui duşman manierat. 

— Presupun, adăugă Lamont, că cel puţin veţi privi 
această conversaţie ca strict profesională. 

Bronowski se ridicase şi el: 

— Poţi fi convins de asta, rosti cu răceală. Cei doi îşi 
strânseră scurt mâinile. 


Lamont nu se aştepta să mai audă de arheolog. Începuse 
să se autoconvingă să încerce de unul singur descifrarea. 

Totuşi, peste două zile, Bronowski apăru în laboratorul lui 
şi rosti destul de brusc: 

— Plec azi din oraş, dar mă întorc în septembrie. Am 
acceptat postul aici şi, dacă mai eşti interesat, o să vâd ce 
pot face în legătură cu problema menţionată. 

Lamont abia avusese timp să îngaime o exclamaţie uluită 
de mulţumire, înainte ca Bronowski să iasă aparent furios 
pentru faptul că cedase. 

Cu timpul deveniră prieteni şi, tot cu timpul, Lamont află 
ce-l convinsese pe Bronowski. La o zi după discuţia lor, 
acesta prânzise la clubul universităţii cu un grup de 
oficialități de vază, inclusiv preşedintele. Bronowski 
anunţase că va accepta postul şi trimisese o scrisoare 
formală de mulţumire. 

Preşedintele spusese: 

— Va fi o mândrie pentru noi să-l avem aici pe renumitul 
traducător al inscripţiilor itascane. Suntem onoraţi. 

Evident, eroarea nu fusese corectată şi zâmbetul lui 
Bronowski, deşi forţat, nu se ştersese. După aceea, şeful 
catedrei de istorie antică explicase că preşedintele era mai 
mult un fiu al Minnesotei decât un savant clasic şi, deoarece 
lacul Itasca era locul de obârşie al puternicului Mississippi, 
greşeala era scuzabilă. 

Dar, adăugată ironiei cu care Lamont îi tratase faima, 
Bronowski găsise expresia intolerabilă. 

Când Lamont auzise în cele din urmă povestea, se 
amuzasse: 

— Nu-i nimic, făcuse el. Am mers şi eu pe drumul ăsta. Ţi- 
ai spus: „Să mă ia naiba dacă n-o să fac ceva, de până şi 
idiotul ăsta o să înţeleagă despre ce-i vorba.” 

— Cam aşa ceva, încuviinţă Bronowski. 

Totuşi, într-un an de muncă nu avansaseră prea mult. În 
cele din urmă schimbaseră şi mesaje, dar zadarnic. 


— Încearcă la-ntâmplare! explodă Lamont. Orice! 
Încearcă! 

— Asta şi fac, Pete. De ce eşti atât de nerăbdător? M-am 
chinuit doisprezece ani cu inscripţiile etrusce. Te aştepţi ca 
asta să ne ia mai puţin? 

— Dumnezeule, Mike! E prea mult! 

— De ce? Pete, am impresia că se-ntâmplă ceva cu tine. De 
vreo lună ai devenit imposibil. Credeam că ne-am înţeles de 
la început că asta nu-i ceva care să meargă repede şi că 
trebuie să fim răbdători. Credeam că ai înţeles că am şi eu 
treburile mele în cadrul universităţii. le-am mai întrebat 
până acum de câteva ori şi te întreb din nou. Acum de cete 
grăbeşti? 

— Pentru că aşa-i felul meu. Pentru că vreau să terminăm 
odată. 

— Felicitări, făcu Bronowski, şi eu vreau acelaşi lucru. Te 
aştepţi să mori? Ţi-a spus doctorul că ai cancer? 

— Nu. 

— Atunci? 

— Las-o baltă, zise Lamont şi plecă grăbit. 

Iniţial, când încercase să-l convingă pe Bronowski să i se 
alăture, furia lui Lamont era cauzată doar de încăpăţânarea 
stupidă a lui Hallam în faţa ideii că para-oamenii sunt mai 
inteligenţi decât pământenii. Acesta era singurul motiv 
pentru care se zbătea el. Nu voia nimic în plus... la început. 

Însă, în cursul lunilor următoare, fusese supus la 
nenumărate şicane. Cererile sale pentru aparatură, 
asistenţă tehnică sau programare la calculator întârziau pe 
drum; solicitările de fonduri pentru deplasări erau 
respinse; opiniile lui la reuniunile ştiinţifice erau ignorate. 

Paharul se umpluse în momentul când Henry Garrison, 
tânăr stagiar, primise o însărcinare plină de prestigiu care, 
după toate normele, ar fi trebuit să-i revină lui Lamont. În 
momentul acela, ura lui ajunsese în punctul unde nu-i mai 
era suficient să aibă dreptate. Voia să-l zdrobească pe 
Hallam, să-l distrugă definitiv. 


Sentimentul sporea cu fiecare zi, aproape cu fiecare oră, 
prin atitudinea personalului de la Staţia Pompă. Caracterul 
dur al lui Lamont nu atrăsese multe simpatii, totuşi câteva 
existaseră. 

Însuşi Garrison era stânjenit. Era un tânăr amabil, cu 
vorba înceată, care, în mod evident, nu dorea necazuri, iar 
acum stătea în uşa laboratorului lui Lamont, cu o expresie 
vădit îngrijorată. 

— Hei, Pete, îl interpelă el, ai vreme pentru o discuţie? 

— Bineînţeles, se încruntă Lamont, evitând să-l privească 
în ochi. 

Garrison intră şi se aşeză. 

— Pete, spuse el, nu pot refuza proiectul, dar să ştii că n- 
am tras sforile pentru el. A fost realmente o surpriză. 

— Cine ţi-a cerut să-l refuzi? Mie nici nu-mi pasă de el. 

— Pete! E vorba de Hallam. Dacă o să-l refuz, n-o să ţi-l 
dea ţie, ci altcuiva. Ce i-ai făcut bătrânului? 

— Tu ce crezi despre Hallam? contraatacă Lamont. După 
părerea ta, ce fel de om este? 

Garrison fu surprins de întrebare. Îşi umezi buzele şi-şi 
frecă nasul. 

— Pâi..., făcu el şi rămase aşa. 

— Om mare? Savant strălucit? Conducător înzestrat? 

— Păi... 

— Să-ţi spun eu atunci. E un sonat şi un impostor! A 
obţinut reputaţia şi poziţia asta, iar acum e înspăimântat. 
Ştie că văd prin el şi de asta e pornit contra mea. 

Garrison râse nesigur: 

— Doar nu te-ai dus la el şi i-ai spus... 

— Nu, nu i-am spus nimic în mod direct. Cândva o voi face. 
Dar el ştie. Ştie că sunt unul dintre cei pe care nu-i poate 
prosti, chiar dacă nu spun nimic. 

— Dar, Pete, de ce să-l laşi să ştie? Nici eu nu zic c-ar fi cel 
mai mare din lume, dar de ce să strig asta în gura mare. 
Cariera ta e-n mâinile lui. 


— Oare? Eu am reputaţia lui în mâinile mele. Am să-i arăt 
eu! 

— Cum? 

— Treaba mea, murmură Lamont, care în acel moment n- 
avea nici cea mai mică idee cum s-o facă. 

— E ridicol, spuse Garrison. Nu poţi învinge. Are să te 
desființeze. Chiar dacă, într-adevăr, nu-i un Einstein sau un 
Oppenheimer, în ochii lumii e mai mult decât atât. Pentru 
populaţia Pământului, el este Părintele Pompei de Electroni 
şi nu poţi face nimic atât timp cât Pompa de Electroni este 
cheia paradisului omenirii. Câtă vreme o să fie aşa, Hallam 
nu poate fi atins şi eşti nebun dacă crezi altfel. Ce naiba, 
Pete, spune-i că e cel mai mare şi vezi-ţi de treabă. Nu fii un 
alt Denison. 

— Ştii ce, Henry? izbucni Lamont. Poate ai treabă şi eu te 
rețin. Garrison se ridică brusc şi ieşi, fără nici un cuvânt. 
Lamont îşi făcuse alt duşman; sau cel puţin pierduse alt 
prieten. Preţul era totuşi cinstit, hotări el în cele din urmă, 
căci o remarcă a lui Garrison deschisese o direcţie nouă. 

În esenţă, Garrison spusese: „... câtă vreme Pompa de 
Electroni este cheia paradisului omenirii... Hallam e 
invulnerabil.” 

Cu această replică sunându-i în minte, Lamont îşi luă 
pentru prima dată gândul de la Hallam şi se opri asupra 
Pompei de Electroni. 

Era Pompa de Electroni cheia paradisului omenirii? Sau 
exista vreo neregulă? 

În istorie n-a existat nimic perfect. Ce se întâmpla cu 
Pompa? 

Lamont cunoştea destul din istoria para-teoriei ca să ştie 
că problema unei hibe nu fusese ignorată. Când se 
anunţase că principiul de funcţionare al Pompei de 
Electroni era tocmai pomparea electronilor din Univers în 
para-Univers, nu puţini au fost cei care au întrebat: „Dar ce 
se va întâmpla când toţi electronii vor fi pompaţi?” 


Răspunsul era simplu. Considerând un consum maxim al 
Pompei, rezerva de electroni avea să dureze cel puţin un 
trilion de trilioane de ani - şi întregul Univers, chiar la un 
loc cu para-Universul, n-avea să reprezinte decât o parte 
infimă din acest timp. 

Cealaltă obiecţie era mai sofisticată. Nu era posibil să se 
pompeze toţi electronii. Pe măsură ce ei erau pompaţi, 
para-Universul câştiga sarcini negative, iar Universul 
sarcini pozitive. Cu fiecare an, pe măsură ce diferenţa 
dintre sarcini creştea, avea să fie tot mai greu să se 
pompeze electroni împotriva forţei sarcinii de semn opus. 
Desigur, în realitate se pompau atomi neutri, dar 
distorsiunea traiectoriei electronilor orbitali în decursul 
procesului crea o sarcină efectivă, care creştea 
extraordinar odată cu schimbările de radioactivitate ce 
urmaâu. 

Dacă sarcina concentrată rămânea în punctele de 
pompare, efectul asupra atomilor cu orbite distorsionate, ce 
erau pompaţi, avea să oprească aproape imediat întregul 
proces; dar, desigur, trebuia luată în considerare şi difuzia. 
Sarcina concentrată difuza deasupra Pământului şi efectul 
asupra procesului de pompare se calculase ţinând seama de 
aceasta. 

În general, sarcina pozitivă crescătoare a pământului 
obliga vântul solar, încărcat tot pozitiv, să ocolească planeta 
la distanţă tot mai mare, iar magnetosfera se extindea. 
Datorită cercetărilor lui McFarland (adevăratul autor al 
Marii Intuiţii, în versiunea lui Lamont), se demonstra că 
avea să se atingă un punct de echilibru pe măsură ce vântul 
solar mătura tot mai multe dintre particulele pozitive 
smulse din atmosfera Pământului şi purtate în exosferă. Cu 
fiecare creştere în intensitate a pompării, cu fiecare Staţie- 
Pompă nou construită, sarcina pozitivă a Pământului 
creştea puţin şi magnetosfera se mărea cu câţiva kilometri. 
Totuşi schimbarea era neînsemnată şi, în cele din urmă, 


sarcina pozitivă era măturată de vântul solar şi răspândită 
în toate colţurile sistemului solar. 

Chiar aşa - chiar acceptând cea mai rapidă difuzie a 
sarcinii - avea să vină un timp când diferenţele locale de 
sarcină între univers şi para-univers, la capetele Pompei, 
vor creşte până la oprirea procesului, iar asta avea să 
însemne doar o fracțiune din timpul de consum al tuturor 
electronilor - aproximativ o trilionime din acel timp. 

Prin urmare, Pompa avea să mai funcţioneze un trilion de 
ani. Un singur trilion de ani, dar asta era suficient. Un 
trilion de ani reprezenta mai mult decât avea să dureze 
omul, sau sistemul solar. lar dacă totuşi omul avea să mai 
existe până atunci (sau altă fiinţă, succesor şi înlocuitor al 
omului), fără îndoială că se va fi inventat ceva pentru a 
corecta situaţia. Într-un trilion de ani se puteau face multe 
lucruri. 

Lamont trebuia să fie de acord cu asta. 

Atunci îşi aminti altceva, de care se ocupase însuşi Hallam 
într-un articol de popularizare. Căută revista respectivă cu 
dispreţ. Înainte de a merge mai departe, era important să 
vadă ce afirmase Hallam. 

„Din cauza forţei gravitaționale mereu prezentă, s-a 
asociat expresia „la vale” cu schimbarea inevitabilă folosită 
pentru a produce energie ce poate fi apoi trecută în lucru 
mecanic. În secolele trecute, apa care curgea la vale 
învârtea roţi care, mai departe, acționau maşini precum 
pompele şi generatoarele. Dar ce se întâmplă când toată 
apa a curs la vale? 

Evident, totul se opreşte, până când apa este readusă sus 
- iar asta înseamnă muncă, nu glumă. De fapt, se consumă 
mai mult împingând apa în sus decât s-a acumulat prin 
curgerea ei la vale. Lucrăm cu pierdere de energie. Din 
fericire, Soarele munceşte pentru noi. 

Apa din oceane se evaporă, vaporii urcă în atmosferă, 
formează nori şi eventual revin sub formă de ploaie sau 


zăpadă. Acestea pătrund în sol, alimentează izvoarele şi 
pâraiele şi menţin curgerea apei la vale. 

Nu însă pentru totdeauna. Soarele poate ridica vaporii de 
apă numai pentru că, într-un sens nuclear, şi el curge la 
vale. Curge la vale imens, mai mult decât ar face-o orice râu 
de pe Pământ, iar când se va termina, nu ştim cum l-am 
putea readuce sus. 

Toate sursele de energie din universul nostru se 
epuizează. Nu putem face nimic. Totul curge la vale într-o 
singură direcţie şi putem forţa o temporară urcare înapoi, 
doar folosind avantajul unei „adâncimi” mai mari în 
vecinătate. Dacă vrem energie folositoare şi veşnică, avem 
nevoie de un drum care s-o ia la vale în ambele sensuri. 
Acesta e un paradox în universul nostru; este logic ca atunci 
când cobori într-o direcţie, să urci în direcţie opusă. 

Trebuie oare să ne rezumăm doar la universul nostru? Să 
ne gândim la para-univers. Şi el are drumuri care coboară 
într-o direcţie şi urcă în cealaltă. Ele însă nu se potrivesc cu 
drumurile noastre. Este posibil să existe un drum coborâtor 
din para-univers spre noi, care atunci când e parcurs de la 
noi spre para-univers, să coboare din nou, deoarece 
universurile au legi diferite de comportare. 

Pompa de Electroni exploatează avantajele unui drum care 
coboară în ambele direcţii. Pompa de Electroni...” 

Lamont reciti titlul articolului: „Drumul ce coboară în 
ambele direcţii.” 

Căzu pe gânduri. Desigur, conceptul îi era familiar, ca şi 
consecinţele sale termodinamice. Dar de ce să nu 
examineze ipotezele? Orice teorie are un punct slab. Dacă 
ipotezele, prin definiţie considerate corecte, erau greşite? 
Care ar fi fost consecinţele dacă pornea de la alte ipoteze? 
Contradictorii? 

Începu orbeşte, dar peste o lună încercă senzaţia aceea 
cunoscută oricărui savant - nesfârşitul clic-clic, pe măsură 
ce piese neaşteptate cad la locul lor, iar anomaliile se 
limpezesc... Era senzaţia Adevărului. 


Din acel moment, începu să exercite presiuni asupra lui 
Bronowski. 

— Mă duc iarăşi la Hallam, îi spuse într-o bună zi. 

— De ce? ridică din sprâncene arheologul. 

— Ca să mă refuze. 

— Da, ăsta eşti tu, Pete. Eşti nefericit dacă n-ai necazuri. 

— Nu-nţelegi! E important să refuze să mă asculte. Mai 
târziu, să nu poată să spună că l-am evitat, că ignora 
problema... 

— Ce problemă? A descifrării para-simbolurilor? Nici nu 
există încă. Nu întinde coarda, Pete. 

— Nu, nu-i vorba de asta - şi nu mai adăugase nimic. 

Evident, Hallam nu-i veni în ajutor; abia peste câteva 
săptămâni găsi vreme să-l primească. Însă nici Lamont nu 
intenţiona să-l ierte. Intră în cabinet, îmbufnat şi pus pe 
harţă. Hallam îl primi cu chipul împietrit şi-l atacă direct: 

— Despre ce criză este vorba? 

— A apărut ceva, domnule, rosti plat Lamont, inspirat de 
unul din articolele dumneavoastră. 

— Aha. Care anume? 

— Drumul ce coboară în ambele direcţii.” Cel prevăzut 
pentru revista Teen-age Life. 

— Despre ce-i vorba? 

— Consider că Pompa de Electroni nu coboară în ambele 
direcţii, dacă pot folosi metafora dumneavoastră, care, 
întâmplător, nu este o descriere corectă a celei de-a doua 
legi a termodinamicii. 

— Ce vrei să spui? se încruntă Hallam. 

— Vă pot explica cel mai bine, scriind ecuaţiile de câmp 
pentru cele două universuri şi demonstrând o interacţiune 
neglijată până acum în mod nefericit, după părerea mea. 

Lamont se îndreptă direct spre tabla-thixo şi scrise 
ecuaţiile, în timp ce vorbea cu rapiditate. Ştia că Hallam va 
fi umilit şi iritat de o asemenea procedură, deoarece nu 
putea pricepe formulele. Lamont se bizuia pe asta. 


— Ascultă, tinere, mormăi Hallam. N-am timp să mă 
angajez într-o discuţie amănunţită asupra unor aspecte din 
para-teorie. Trimite-mi un raport complet; acum, dacă poţi 
rezuma ceea ce vrei să spui, dă-i drumul! 

Lamont se îndepărtă de tablă cu o expresie de vădit 
dispreţ pe chip şi rosti: 

— Perfect. A doua lege a termodinamicii descrie un proces 
care, inevitabil, retează extremele. Apa nu curge la vale; 
ceea ce se întâmplă în realitate este egalarea extremelor de 
potenţial gravitațional. Apa iese la fel de uşor şi în sus, dacă 
se află prinsă în subteran. Poţi obţine lucru mecanic din 
juxtapunerea a două nivele de temperatură diferite, dar 
rezultatul final va fi egalarea temperaturilor la un nivel 
intermediar; corpul cald se răceşte, iar cel rece se 
încălzeşte. Atât răcirea cât şi încălzirea sunt aspecte egale 
ale celei de-a doua legi şi, în condiţii optime, la fel de 
spontane. 

— Nu mă învăţa pe mine termodinamică elementară, 
tinere. Ce doreşti? N-am timp de pierdut. 

Fără grabă, Lamont continuă: 

— Lucrul mecanic se obţine din Pompa de Electroni prin 
egalarea extremelor. În cazul acesta, extremele sunt legile 
fizice ale celor două universuri. Condiţiile care fac posibile 
aceste legi, indiferent de natura lor, trec de la un univers la 
celălalt şi finalul procesului va consta în două universuri în 
care legile naturale vor fi identice şi intermediare, 
comparându-le cu situaţia de acum. Deoarece acest lucru 
va produce schimbări necunoscute, dar fără îndoială 
masive, în acest univers, trebuie privită cu toată 
seriozitatea oprirea Pompelor şi anularea definitivă a 
tuturor operaţiilor. 

La acest punct, Lamont se aştepta ca Hallam să explodeze, 
retezându-i orice încercare de explicaţie ulterioară. Într- 
adevăr, nu se înşelase. Hallam sări din scaunul care se 
răsturnă. Lovindu-l cu piciorul, făcu doi paşi spre Lamont. 

Precaut, acesta se ridică. 


— Idiotule, zbieră Hallam, clocotind de furie. Nu crezi că 
toţi cei de la staţie cunosc egalizarea legilor naturale? Îmi 
iroseşti timpul, spunându-mi lucruri pe care le ştiam de pe 
când tu n-aveai habar să citeşti! Cară-te de-aici şi oricând 
vrei să-ţi dai demisia, consider-o acceptată. 

Lamont ieşi. Obţinuse exact ceea ce dorise, totuşi era iritat 
de comportarea lui Hallam. 

6 (sfârşit) 

— Oricum, rosti Lamont, asta limpezeşte lucrurile. Am 
încercat să-i spun, n-a vrut să asculte. Aşa că fac următorul 
pas. 

— Care anume? întrebă Bronowski. 

— Mă duc la senatorul Burt. 

— Preşedintele Comitetului pentru Tehnologie şi Mediu 
Înconjurător? 

— Exact. Deci ai auzit de el... 

— Cine n-a auzit? Dar în ce scop, Pete? Ce-i poţi oferi ca 
să-l intereseze? Nu descifrarea. Pete, te întreb din nou: Ce- 
ai de gând? 

— Nu-ţi pot explica. Nu cunoşti para-teoria. 

— Şi senatorul Burt o cunoaşte? 

— Mai mult decât crezi. 

— Pete, oftă arheologul, hai să dăm cărţile pe faţă. Poate 
că ştiu lucruri de care tu n-ai habar. Nu putem lucra 
împreună, dacă nu suntem uniţi. Ori sunt membru al acestei 
echipe de două persoane, ori nu mai sunt. Spune-mi ce ai 
de gând şi, în schimb, am să-ţi spun şi eu ceva. Altfel, 
terminăm toată colaborarea. 

— Bine, ridică din umeri Lamont. Cum vrei... Acum, dacă 
am trecut de Hallam, nu mai contează. Chestiunea este că 
Pompa de Electroni transferă legi naturale. În para- 
Univers, cea mai puternică interacţiune e de o sută de ori 
mai puternică decât aici, ceea ce înseamnă că fisiunea 
nucleară e mai probabilă aici, iar fuziunea nucleară e mai 
probabilă acolo. Dacă Pompa de Electroni mai funcţionează 
multă vreme, va rezulta un echilibru final în care 


interacţiunea nucleară va fi la fel de puternică în ambele 
universuri, fiind de zece ori mai mare decât e acum la noi şi 
de zece ori mai mică decât la ei. 

— Nu ştie nimeni asta? 

— A, ba da, o ştiu cu toţii. Era evident încă de la început. 
Chiar şi Hallam şi-a dat seama. De asta s-a înfuriat atât de 
rău. Am început să-i povestesc în detaliu, de parcă nu m-aş 
fi gândit că a mai auzit de ea şi asta l-a făcut să explodeze. 

— Atunci, ce vrei? Faptul că interacţiunea capătă o valoare 
intermediară este periculos? 

— Desigur. Tu ce crezi? 

— Nimic. Când va deveni intermediară? 

— După rata actuală, peste vreo 1030 ani. 

— Cât înseamnă asta? 

— Timp suficient pentru ca un trilion de trilioane de 
universuri ca acesta să se nască, să trăiască, să 
îmbătrânească şi să moară, unul după altul. 

— La naiba, Pete. Atunci? 

— Ca să se ajungă la această cifră, care este cea oficială, 
rosti încet şi apăsat Lamont, s-au făcut anumite ipoteze pe 
care eu le consider greşite. lar dacă se vor face alte 
ipoteze, pe care eu le consider corecte, ne găsim în 
încurcătură chiar acum. 

— Ce fel de încurcătură? 

— Presupune că Pământul se transformă într-un norişor 
de gaz în mai puţin de cinci minute. Cam asta ar fi 
încurcătura. 

— Din cauza pompării? 

— Din cauza pompării! 

— Dar lumea para-oamenilor? Şi ei vor fi în pericol? 

— Sunt convins. Un pericol de alt tip, totuşi pericol. 

Bronowski se ridică şi începu să umble prin încăpere. 
Purta părul lung, şi-şi trecea mâinile prin el. În cele din 
urmă, spuse: 

— Dacă para-oamenii sunt mai inteligenţi decât noi, de ce 
mai funcţionează Pompa? Evident, ei ar fi aflat înaintea 


noastră că e periculoasă. 

— M-am gândit la asta, replică Lamont. Cred că este prima 
lor experienţă în domeniul pompării şi, aidoma nouă, au fost 
atraşi de avantajele pe care le aduce, pentru ca abia mai 
târziu să înceapă să înţeleagă consecinţele. 

— Totuşi tu afirmi că ştii deja consecinţele. Înseamnă că 
sunt mai lenți decât tine? 

— Depinde dacă şi când le-au analizat. Pompa e prea 
atrăgătoare ca să renunţi la ea. Nici eu n-aş fi căutat 
consecinţele, dacă... De fapt, la ce te gândeşti, Mike? 

Bronowski se opri, îl privi pe Lamont şi rosti: 

— Cred că am prins un fir. 

Lamont îl privi mirat, apoi sări şi-l apucă de mânecă: 

— Para-simbolurile? Spune-mi Mike! 

— Pe când erai la Hallam... Chiar atunci. N-am ştiut ce să 
fac, deoarece nu eram sigur ce se întâmplă. Acum... 

— Acum? 

— Tot nu sunt sigur. A sosit una din foiţele lor cu cinci 
simboluri... 

— Da? 

— ... în alfabetul latin. Şi se poate pronunţa. 

— Ce? 

— Uită-te. 

Bronowski scoase foiţa, cu un aer conspirator. Gravate pe 
ea, destul de diferite de spiralele delicate şi complicate ale 
para-simbolurilor, erau cinci majuscule tremurate: F-H-I-C- 
A. 

— Ce crezi că poate însemna asta? întrebă Lamont. 

— Bănuiesc că F-R-I-C-Ă, scris greşit. 

— De asta mă întrebai? Credeai că cineva din para- 
Univers e înfricoşat? 

— Şi în plus, m-am gândit că ar putea avea legătură cu 
agitația ta sporită din ultima lună. Să fiu cinstit, Pete, nu-mi 
place să fiu ţinut în beznă. 

— În regulă. Totuşi, să nu ne grăbim cu concluziile. Tu eşti 
cel cu experienţă în fragmente de mesaje. N-ai spune că 


para-oamenii au început să se teamă de Pompa de 
Electroni? 

— Nu neapărat, răspunse Bronowski. Nu ştiu cât de mult 
pricep ei din universul nostru. Dacă simt tungstenul pe care 
îl lăsăm, dacă simt prezenţa noastră, poate că ne simt şi 
gândurile. Poate că încearcă să ne liniştească, spunându-ne 
că nu-i nici un motiv de frică. 

— Atunci de ce n-au spus: N-U E-H-I-C-A. 

— Pentru că deocamdată nu ne cunosc atât de bine graiul. 

— Hm. Atunci, nu pot să i-o arăt lui Burt. 

— Aşa-i. E ceva ambiguu. De fapt, eu n-aş merge la Burt 
până nu mai primim ceva de la ei. Cine ştie ce încearcă să 
ne spună. 

— Nu mai pot aştepta, Mike. Ştiu că am dreptate şi că nu 
mai avem timp. 

— Bine, dar dacă te duci la Burt, îţi distrugi orice altă 
legătură. Colegii tăi n-or să te ierte niciodată. Te-ai gândit 
să vorbeşti cu fizicienii de aici? De unul singur nu-l poţi 
impresiona pe Hallam, dar un grup... 

Lamont scutură energic din cap. 

— Nu! oamenii din staţia asta supraviețuiesc datorită 
calităţilor lor de cameleoni. Nimeni nu i se poate împotrivi 
lui Hallam. E inutil să-i conving să-l forţeze. 

Chipul calm al lui Bronowski era neaşteptat de aspru. 

— S-ar putea să ai dreptate. 

— Ştiu că am dreptate, răspunse Lamont, îndârjit. 

Fixarea unei întrevederi cu senatorul dura destul de mult, 
iar Lamont era disperat că pierde atâta timp, mai cu seamă 
că de la para-oameni nu mai sosise nimic. Nici un fel de 
mesaj, deşi Bronowski trimisese vreo şase, fiecare cu 
combinaţii selectate atent de para-simboluri şi cuprinzând 
atât P-H-I-C-A, cât şi F-R-I-C-A. 

Lamont nu era sigur de semnificaţia acestor variaţii, dar 
Bronowski păruse plin de speranţe. 

Totuşi nu se întâmplase nimic şi fizicianul urma să fie 
primit de Burt. 


Senatorul era în vârstă, cu chip ascuţit şi ochi 
pătrunzători. Fusese preşedinte al Comitetului pentru 
Tehnologie şi Mediu Înconjurător vreme de o generaţie. Îşi 
lua munca în serios şi o dovedise de multe ori. 

Se juca acum cu cravata de modă veche (care îi devenise 
renumită) şi spuse: 

— Îţi pot acorda o jumătate de oră, fiule. Îşi privi ceasul. 

Lamont nu era îngrijorat. Se aştepta să capteze atenţia 
senatorului suficient ca să-l facă să uite de timp. Nici nu 
intenţiona s-o ia de la început; aici intenţiile sale erau destul 
de diferite de cele care-l priveau pe Hallam. 

— N-o să vă deranjez cu matematica, domnule senator, dar 
presupun că ştiţi că prin pompare legile naturale ale celor 
două universuri se amestecă. 

— O interferenţă, continuă senatorul, al cărei echilibru se 
va atinge peste 1030 ani. Asta e cifra? Sprâncenele sale 
arcuite confereau chipului un permanent aer de surpriză. 

— Este, încuviinţă Lamont, dar s-a considerat că legile 
străine ce intră în universul nostru şi al lor se răspândesc 
cu viteza luminii de la punctul de intrare. Aceasta e doar o 
ipoteză, iar eu o consider greşită. 

— De ce? 

— Singura măsurătoare a vitezei de interferenţă este 
pentru plutoniul-186 trimis în acest univers. Viteza este 
extrem de mică la început, deoarece, probabil, materia este 
densă, apoi creşte în timp. Dacă plutoniul este amestecat cu 
o substanţă mai puţin densă, viteza de interferenţă creşte 
mai repede. Din câteva măsurători de acest gen s-a calculat 
că, în vid, viteza de pătrundere va atinge viteza luminii. Va 
trece destul timp până când legile străine vor intra în 
atmosferă, ceva mai puţin pentru a ajunge în vârful 
atmosferei şi de acolo în spaţiu, în fiecare direcţie, cu 
300.000 kilometri pe secundă, devenind inofensive. 

Lamont se opri un moment, gândindu-se cum să continue 
şi senatorul interveni imediat cu tonul unui individ care n- 
are timp de irosit: 


— Totuşi... 

— Aceasta e o ipoteză convenabilă, aparent adevărată şi 
care nu face nici un rău, dar dacă nu materia e cea care se 
opune pătrunderii legilor străine, ci chiar structura de bază 
a universului? 

— Ce este structura de bază? 

— Nu o pot exprima prin cuvinte. Există o expresie 
matematică ce cred că o reprezintă, dar n-o pot exprima în 
cuvinte. Structura de bază a universului este ceea ce 
dictează legile naturii. Structura de bază a universului 
nostru face necesară conservarea energiei. Tot structura de 
bază a para-universului, cu o țesătură, ca să zic aşa, 
oarecum diferită de a noastră, face ca interacţiunea lor 
nucleară să fie de o sută de ori mai puternică decât a 
noastră. 

— Şi? 

— Dacă structura de bază este străpunsă, atunci prezenţa 
materiei, densă sau nu, poate avea doar o influenţă 
secundară. Viteza de pătrundere este mai mare în vid decât 
într-o masă densă, dar nu cu foarte mult. Viteza de 
pătrundere în cosmos poate fi mai mare în termeni 
pământeni, totuşi reprezintă numai o mică fracțiune din 
viteza luminii. 

— Ce înseamnă asta? 

— Că structura străină nu se risipeşte atât de repede pe 
cât credem noi şi astfel se adună, ca să zic aşa, în sistemul 
solar, fiind mult mai concentrată decât se presupunea. 

— Am priceput, încuviinţă senatorul. Şi cât va trece până 
când spaţiul din sistemul solar va ajunge la echilibru? 
Presupun că mai puţin de 1030 ani. 

— Mult mai puţin, domnule. Chiar mai puţin de 1010 ani. 
În jur de cincizeci de miliarde de ani. 

— În comparaţie cu situaţia anterioară, nu-i prea mult, 
aşa-i? Totuşi suficient, nici un motiv imediat de alarmă, nu? 

— Mă tem că există un motiv imediat de alarmă, domnule. 
Pericolul va apărea cu mult mai înaintea echilibrului. Din 


cauza pompării, interacţiunea nucleară e tot mai puternică 
în universul nostru, cu fiecare clipă. 

— Suficient de puternică pentru a fi măsurată? 

— Poate că nu, domnule. 

— Nici după douăzeci de ani de pompare? 

— Poate că nu, domnule. 

— Atunci, de ce te temi? 

— Deoarece de tăria interacțiunilor nucleare se leagă 
viteza cu care hidrogenul se transformă în heliu, în miezul 
soarelui. Dacă interacţiunea creşte chiar infinitezimal, 
viteza de fuziune a hidrogenului în soare creşte 
considerabil. Soarele menţine balanţa între radiaţie şi 
gravitație cu mare delicateţe şi a înclina balanţa în favoarea 
radiaţiei, aşa cum facem noi acum... 

— Da? 

— ... va provoca 0 explozie uriaşă. După legile noastre 
fizice, e imposibil ca o stea atât de mică cum e soarele să 
devină o supernovă. Dar cu legile alterate, nu se ştie. Mă 
îndoiesc că vor fi semne de avertizare. Soarele va exploda şi 
după opt minute dumneavoastră şi cu mine vom fi morţi, iar 
Pământul se va transforma rapid într-un norişor de vapori. 

— Şi nu se poate face nimic? 

— Dacă este prea târziu pentru a evita disturbarea 
echilibrului, nu. Dacă însă nu-i prea târziu, atunci trebuie 
oprită pomparea. 

Senatorul îşi drese glasul. 

— Înainte de a accepta să te primesc, tinere, m-am 
interesat asupra ta, deoarece nu te cunoşteam personal. 
Printre cei cu care am vorbit a fost şi Dr. Hallam. Îl cunoşti, 
nu-i aşa? 

— Da, domnule. Un colţ al gurii lui Lamont zvâcnea, dar 
vocea îi era neschimbată. Îl cunosc bine. 

— El mi-a spus, reluă senatorul, privind o hârtie de pe 
birou, că eşti o persoană generatoare de necazuri, cu o 
sănătate mintală îndoielnică, şi mi-a cerut să-ţi refuz 
întrevederea. 


— Acestea au fost cuvintele sale, domnule? rosti Lamont 
cu un glas ce încerca să fie calm. 

— Exact cuvintele sale. 

— Atunci de ce aţi acceptat să mă primiţi, domnule? 

— În mod obişnuit, dacă aş fi primit o astfel de 
recomandare de la Hallam, nu te-aş fi primit. limpul meu e 
preţios şi bunul Dumnezeu ştie că văd mai mulţi indivizi cu 
o sănătate mintală îndoielnică decât îţi poţi închipui, chiar 
printre cei ce vin cu recomandări speciale. Totuşi, în acest 
caz, nu mi-a plăcut „cererea” lui Hallam. Nu-l obligi ceva pe 
un senator, şi Hallam ar trebui să înveţe lucrul ăsta. 

— Atunci mă veţi ajuta, domnule? 

— Să te ajut la ce? 

— Să... să aranjaţi oprirea pompelor. 

— Asta? În nici un caz. E imposibil. 

— De ce? Sunteţi preşedintele Comitetului pentru 
Tehnologie şi Mediu Înconjurător şi în mod precis este 
sarcina dumneavoastră de-a opri pomparea, sau orice alt 
procedeu tehnologic care ameninţă integritatea mediului. 
Nu poate exista pericol mai mare şi mai inevitabil decât 
pomparea. 

— Bineînţeles. Bineînţeles. Dacă ai dreptate. Dar se pare 
că toată istoria ta se rezumă la faptul că ai emis nişte 
presupuneri diferite de cele recunoscute. Cine poate spune 
de partea cui este dreptatea? 

— Domnule, versiunea mea explică o serie de lucruri 
neclarificate de versiunea oficială. 

— Bine, atunci colegii tăi ar fi trebuit să-ţi accepte 
modificările şi, bănuiesc, în cazul acesta n-ai mai fi venit la 
mine. 

— Colegii mei nu vor crede, domnule. Propriul lor interes 
le stă în cale. 

— După cum propriul tău interes stă în calea recunoaşterii 
de către tine că s-ar putea să n-ai dreptate... Tinere, pe 
hârtie puterile mele sunt uriaşe, dar pot reuşi doar când 


oamenii vor să mă lase. Lasă-mă să-ţi ofer o lecţie de 
politică practică. 

Îşi privi ceasul, se lasă pe spate şi zâmbi. Propunerea nu 
era ceva obişnuit pentru el dar, în dimineaţa aceea, un 
editorial din Terrestrial Post se referise la el ca fiind „un 
politician desăvârşit, cel mai talentat din Congresul 
Internaţional” şi mândria care-l cuprinsese încă mai 
dăinuia. 

— E o greşeală, începu el, să presupui că oamenii doresc 
ca mediul să fie protejat sau vieţile lor salvate, şi că ar fi 
recunoscători unui idealist care ar lupta pentru astfel de 
țeluri. Oamenii doresc confort personal. Ştim asta suficient 
de bine din experienţa crizei mediului din secolul douăzeci. 
Odată ce se ştia că ţigările sporesc riscul cancerului 
pulmonar, remediul evident era oprirea fumatului, dar 
remediul dorit era o ţigară care să nu provoace cancer. 
Când a devenit clar că motorul cu ardere internă poluează 
în mod periculos atmosfera, remediul evident, era 
abandonarea acestor motoare, iar remediul dorit a fost 
construcţia de motoare nepoluante. 

Atunci, tinere, nu-mi cere să opresc pomparea. Economia 
şi confortul întregii planete depind de ea. Mai bine, spune- 
mi cum se poate evita explozia soarelui? 

— Nu există o cale, domnule senator, răspunse Lamont. Ne 
ocupăm de ceva care este atât de fundamental încât nu ne 
putem juca. Trebuie oprită! 

— Aha, şi poţi doar sugera să ne reîntoarcem la situaţia 
existentă înainte de pompare. 

— Trebuie. 

— În cazul ăsta, ai nevoie de dovezi puternice în sprijin. 

— Cea mai bună dovadă, răspunse Lamont apăsat, este 
explozia soarelui. Cred că nu vreţi să ajungem până acolo. 

— Poate că nu-i necesar. De ce nu poţi obţine sprijinul lui 
Hallam? 

— Deoarece este un individ mărunt care s-a trezit 
Părintele Pompei de Electroni. Cum să admită că odrasla lui 


va distruge pământul? 

— Înţeleg la ce te gândeşti, dar pentru întreaga lume el 
rămâne Părintele Pompei de Electroni şi numai cuvântul 
său are suficientă greutate în acest domeniu. 

— Nu va renunţa niciodată, clătină din cap Lamont. Mai 
degrabă ar prefera explozia soarelui. 

— Atunci, forţează-i mâna. Ai o teorie, dar în sine o teorie 
nu înseamnă nimic. Trebuie să existe o cale de verificare a 
ei. Durata de înjumătățire a uraniului, să zicem, depinde de 
interacţiunile din nucleu. S-a schimbat ea conform teoriei 
tale? 

Lamont clătină iar din cap. 

— Radioactivitatea obişnuită depinde de forţele nucleare 
slabe şi, din păcate, astfel de experienţe ar oferi numai 
rezultate limită. Atunci când efectele se vor arăta cu 
precizie, va fi prea târziu. 

— Altceva, atunci? 

— Există anumite interacțiuni pionice ce pot oferi 
rezultate exacte, în această fază. Încă şi mai bune sunt 
combinaţiile quark-quark care, recent, au produs rezultate 
surpriză pe care sunt convins că le pot explica... 

— Atunci, dă-i drumul. 

— Da, dar pentru a obţine aceste rezultate, trebuie să 
folosesc cel mai mare sincrotron protonic aflat pe Lună, 
domnule. Am verificat şi nu va fi disponibil ani de zile, dacă 
nu trage cineva sforile. 

— Adică eu? 

— Da, domnule senator. 

— Nu atât timp cât Dr. Hallam spune aşa ceva despre tine, 
fiule. Senatorul bătu cu degetul în hârtia de pe masă. Nu 
pot face nici un pas. 

— Dar existenţa pericolului... 

— Dovedeşte-l. 

— Treceţi peste Hallam şi-l voi dovedi. 

— Dovedeşte-l şi voi trece peste Hallam. 


— Domnule senator, răsuflă adânc Lamont. Să 
presupunem că există o şansă infimă ca să am dreptate. Nu 
merită să luptaţi pentru şansa aceea? înseamnă totul: 
omenirea, planeta... 

— Vrei să lupt de partea binelui? Mi-ar place. Există o 
anumită dramă în respingerea unei cauze drepte. Orice 
politician decent e suficient de masochist ca să se viseze din 
când în când prăbuşindu-se în flăcări, în vreme ce îngerii 
cântă. Dar, Dr. Lamont, pentru aşa ceva trebuie să existe o 
şansă de luptă. Trebuie să ai pentru ce lupta, ca să poţi - 
doar să poţi - câştiga. Dacă te sprijin, nu reuşesc nimic doar 
punând cuvântul tău împotriva dorinţei unanime pentru 
pompare. Să cer oamenilor să renunţe la confortul şi 
bogăţia cu care s-au obişnuit, graţie Pompei, doar pentru că 
un ins a strigat „Prăpăd”, în vreme ce toţi ceilalţi savanţi se 
ridică împotriva lui, iar celebrul Hallam îl numeşte idiot? 
Nu, băiete, nu pot să mă arunc în flăcări pentru nimic. 

— Atunci, ajutaţi-mă să-mi găsesc dovada. Nu făţiş, dacă 
vă temeţi... 

— Nu mă tem, rosti brusc Burt. Sunt practic. Dr. Lamont, 
jumătatea de oră a trecut de mult. 

Lamont îl privi frustrat pentru o clipă, dar chipul lui Burt 
era în mod vădit intransigent. Se ridică şi plecă. 

Senatorul nu-l introduse imediat pe următorul solicitant. 
Trecură minute bune, timp în care privi în gol şi-şi mângâie 
cravata. Era posibil ca tipul să fi avut dreptate? Exista cea 
mai mică şansă de a avea dreptate? 

Trebuia să admită că i-ar fi făcut plăcere să-l calce pe 
Hallam, să-l bage cu capul în mocirlă şi să-l lase acolo - dar 
asta n-avea să se întâmple. Individul era intangibil. O 
singură dată se confruntase cu el, cu aproape zece ani în 
urmă. Avusese dreptate, dreptate absolută şi Hallam 
greşise extraordinar, iar între timp evenimentele o 
dovediseră. Totuşi, atunci Burt fusese umilit şi drept 
rezultat fusese gata să piardă realegerea. 


Burt clătină din cap, admonestându-se. Poate că ar risca 
realegerea pentru o cauză bună, dar nu mai putea risca 
umilirea. Se ridică şi-şi privi următorul vizitator cu o faţă 
calmă şi impenetrabilă. 

Poate că Lamont ar fi ezitat, dacă ar fi simţit că mai are 
ceva de pierdut, din punct de vedere profesional. În mod 
clar, Joshua Chen era nepopular şi oricine avea de a face cu 
el risca să fie privit nefavorabil în învăţământ. Chen era un 
revoluţionar singuratic, a cărui voce putea fi totuşi auzită 
mereu, pentru că îşi susţinea cauzele cu o intensitate 
extraordinară şi pentru că îşi alcătuise o organizaţie mai 
unită decât orice partid politic din lume. 

Fusese unul dintre factorii importanţi care contribuiseră la 
viteza cu care Pompa rezolvase problemele energetice ale 
planetei. Avantajele Pompei erau limpezi şi vădite, limpezi 
ca şi non-poluarea şi vădite ca şi gratuitatea, deşi mai 
existau unii ce luptau pentru energia nucleară, nu pentru 
că ar fi fost mai bună, ci pentru că fusese visul copilăriei lor. 

De aceea, când Chen bătea toba, lumea era ceva mai 
atentă. 

Acum stătea aici, cu obrajii laţi şi chipul rotund purtând 
dovezile unei origini pe trei-sferturi chineză. 

— Să ne înţelegem, rosti el. Vorbeşti doar în numele tău? 

— Da, spuse apăsat Lamont. Hallam nu mă sprijină. De 
fapt, Hallam spune că sunt nebun. Trebuie să ai aprobarea 
lui înainte de a acţiona? 

— N-am nevoie de aprobarea nimănui, decretă arogant 
Chen, apoi continuă gânditor: Spui că para-oamenii sunt 
mai avansați tehnologic decât noi? 

Lamont acceptase acest singur compromis. Evita să spună 
că erau mai inteligenţi. „Mai avansați tehnologic” era mai 
puţin ofensiv, dar la fel de adevărat. 

— Aşa-i, răspunse el; chiar numai pentru faptul că pot 
trimite materiale între universuri, iar noi nu putem. 

— Atunci, de ce au pornit Pompa dacă este periculoasă? 
De ce continuă? 


De acum, fizicianul învățase arta compromisurilor. Ar fi 
putut spune că auzise de multe ori întrebarea aceea, dar ar 
fi părut condescendent, poate chiar plictisit, aşa încât evită 
să o facă. 

— Erau tot atât de nerăbdători ca şi noi, spuse el, să 
înceapă cu ceva, aparent foarte râvnit ca sursă de energie. 
Presupun că, în acest moment, ei sunt la fel de neliniştiţi ca 
şi mine. 

— Asta e totuşi părerea ta. N-ai nici o dovadă a gândirii 
lor. 

— Nimic ce să pot arăta acum. 

— Atunci, nu ajunge. 

— Ne putem permite să riscăm... 

— Nu ajunge, profesore. Nu sunt dovezi. Nu mi-am clădit o 
reputaţie ochind ţinte la întâmplare. Proiectele mele au dus 
adevărul spre ţintă de fiecare dată, pentru că ştiam ce fac. 

— Dar când voi avea dovezile... 

— Atunci am să te sprijin. Dacă dovezile mă vor satisface, 
te asigur că nici Hallam, nici Congresul nu vor putea rezista 
valului. Obține dovezile şi revino cu ele. 

— Va fi prea târziu. 

— Poate, ridică din umeri Chen. Dar e mult mai probabil să 
afli că n-ai avut dreptate şi că nu există nici o dovadă. 

— Am dreptate! Lamont răsuflă adânc şi rosti pe un ton 
confidenţial: Domnule Chen! E foarte probabil că în univers 
există trilioane şi trilioane de planete locuite şi, printre ele, 
miliarde cu viaţă inteligentă şi tehnologii dezvoltate. 
Probabil acelaşi lucru se poate spune şi despre para- 
univers. Se poate ca în istoria celor două universuri să fi 
existat multe perechi de lumi care au intrat în contact şi au 
început să pompeze. Pot fi zeci sau chiar sute de Pompe 
răspândite între cele două universuri. 

— Pure speculaţii. Şi ce dacă? 

— Se poate ca, în zeci sau sute de cazuri, interferența 
legilor fizice să fi avansat suficient, pe plan local, pentru a 
exploda soarele unei planete. Efectul s-ar fi putut răspândi 


mai departe. Energia unei supernove, adăugată la 
schimbarea legilor naturale, putea să fi produs explozii 
printre stelele vecine, care la rândul lor au produs altele. 
Cu timpul, poate întregul nucleu al unei galaxii, sau al unui 
braţ de galaxie, va exploda. 

— Toate astea sunt doar fantezii. 

— Oare? în univers există sute de gquasari; corpuri de 
mărimea câtorva sisteme solare, dar care strălucesc cu 
lumina a câteva sute de galaxii obişnuite. 

— Vrei să-mi spui că gquasarii sunt ceea ce a mai rămas din 
planetele care au pompat înainte? 

— E doar o sugestie. Deşi au fost descoperiţi acum o sută 
cincizeci de ani, astronomii tot n-au reuşit să le definească 
sursa energetică. Nimic din acest univers n-o justifică. 
Atunci, nu-nseamnă că... 

— Dar para-universul? Şi el este plin de gquasari? 

— Nu cred. Acolo sunt alte condiţii. Para-teoria e destul de 
sigură că fuziunea are loc mult mai uşor acolo şi astfel 
stelele trebuie să fie, în medie, mult mai mici decât ale 
noastre. Va fi deci necesară o rezervă mai mică de hidrogen 
uşor fuzibil pentru a produce energia soarelui nostru. O 
cantitate de mărimea lui ar exploda spontan. Dacă legile 
noastre străpung para-universul, hidrogenul devine ceva 
mai greu fuzibil; para-stelele ar începe să se răcească. 

— Asta nu-i prea rău, rosti Chen. Pot folosi pomparea 
pentru a-şi asigura energia necesară. După aceste 
speculaţii, sunt perfect în regulă. 

— Nu tocmai, răspunse Lamont. Până atunci nu se prea 
gândise la situaţia din para-univers. Pompa se porneşte în 
clipa când capătul nostru explodează. Nu pot s-o menţină 
fără noi şi asta înseamnă că vor avea o stea în răcire fără 
energia Pompei. Ar fi poate şi mai rău; noi vom dispare fără 
dureri, într-o clipă, în vreme ce agonia lor va fi prelungită. 

— Ai o imaginaţie bună, profesore, dar nu sunt de acord. 
Nu văd nici o şansă de a opri pompatul doar pe baza 
imaginaţiei tale. Ştii ce înseamnă Pompa pentru omenire? 


Nu-i vorba doar de energie gratuită, nepoluantă şi din 
belşug. Priveşte dincolo de asta. Înseamnă că omenirea nu 
mai trebuie să muncească pentru a trăi. Înseamnă că, 
pentru prima dată în istorie, omenirea se poate întoarce, ca 
un creier colectiv, către problema mult mai importantă a 
dezvoltării adevăratului ei potenţial. 

De pildă, nu toate cuceririle medicale a peste două sute şi 
cincizeci de ani au reuşit să prelungească durata medie a 
vieţii omului cu mult peste o sută de ani. De nenumărate 
ori, gerontologii ne-au spus că, teoretic, nu există nimic 
care să stea în calea imortalităţii omului dar, deocamdată, 
nu s-a acordat suficientă atenţie problemei. 

— Imortalitatea! exclamă furios Lamont. Astea sunt 
basme. 

— Poate că eşti un judecător al basmelor, profesore, 
răspunse Chen, dar doresc să văd începutul cercetărilor în 
această direcţie. Nu poate începe dacă pomparea se 
opreşte. Atunci, vom reveni la energia costisitoare, limitată 
şi poluantă. Populaţia pământului va trebui să muncească 
pentru a trăi şi basmul imortalităţii va rămâne doar un 
basm. 

— Oricum, aşa va fi. Nimeni nu va fi nemuritor. Nimeni nu 
va apuca nici măcar să-şi trăiască viaţa. 

— Mda, dar asta doar după teoria ta. 

Lamont cântări posibilităţile şi se hotări să rişte. 

— Domnule Chen, puţin mai înainte v-am spus că doresc să 
explic ştiinţa mea asupra gândirii para-oamenilor. O să 
încerc acum. Am primit mesaje. 

— Da, dar le puteţi interpreta? 

— Am primit un cuvânt în limba noastră. 

Chen se încruntă uşor. Băgă mâinile în buzunare, îşi 
întinse picioarele scurte şi se lăsă pe spate în scaun. 

— Şi care este acest cuvânt? 

— Frică! Lamont nu mai consideră necesar să menţioneze 
scrierea greşită. 

— Frică, repetă Chen. Şi ce crezi că înseamnă? 


— Nu-i clar că le e teamă de fenomenul pompării? 

— Deloc. Dacă le era teamă, ar fi oprit pomparea. Ai 
dreptate, cred că le e teamă, dar ca nu cumva să oprim 
pomparea de la noi. Le-ai transmis intenţia ta şi dacă ne 
oprim, aşa cum doreşti, şi ei vor fi nevoiţi să se oprească. Ai 
spus singur că nu pot continua fără noi. Nu-i învinovăţesc 
că le este frică. 

Lamont rămase tăcut. 

— Văd, continuă Chen, că nu te-ai gândit la asta. Atunci, 
vom lupta pentru nemurire. Cred că va fi o cauză mult mai 
populară. 

— Da, cauzele populare, rosti încet Lamont. N-am înţeles 
ce e important pentru dumneavoastră. Câţi ani aveţi, 
domnule Chen? 

O clipă, Chen rămase nemişcat, apoi se răsuci pe călcâie. 
Părăsi încăperea repede, cu pumnii încleştaţi. 

Mai târziu, Lamont îi căută biografia. Chen avea şaizeci de 
ani, iar tatăl său murise la şaizeci şi doi. Dar asta nu conta. 

— Nu pari să fi avut noroc, spuse Bronowski. 

Lamont stătea în laborator, privindu-şi vârfurile pantofilor 
şi observând visător că arătau neaşteptat de uzaţi. 

— Nu, clătină el din cap. 

— Până şi marele Chen te-a refuzat? 

— Nu vrea să facă nimic până nu are dovezi. Toţi vor 
dovezi, dar resping ceea ce le ofer. În realitate, vor fie 
blestemata lor de Pompă, fie reputaţie, fie un loc în istorie, 
Chen vrea nemurirea. 

— Tu ce vrei, Pete? întrebă încet arheologul. 

— Siguranţa omenirii. Nu mă crezi? 

— Ba da. Dar ce vrei, de fapt? 

— Bine, atunci, şi Lamont izbi cu palma în masa dinaintea 
lui. Vreau să fie dreptate iar eu am dreptate. 

— Eşti sigur? 

— Sunt sigur! Şi nu mă tem de nimic pentru că vreau să 
câştig. Ştii, când am plecat de la Chen, aproape că m-am 
disprețuit. 


— Tu? 

— Da, eu. De ce nu? Mă gândeam: la fiecare cotitură, 
Hallam mă opreşte. Cât timp Hallam mă respinge, oricine 
are o scuză ca să nu mă creadă. În timp ceelstăcao 
stâncă, eu trebuie să cad. De ce, atunci, n-am lucrat prin 
intermediul lui; de ce nu l-am periat; de ce nu l-am 
manevrat ca să mă ajute, în loc să-l împung mereu? 

— Crezi că ai fi putut? 

— Nu, niciodată. Dar, în disperare, m-am gândit... la tot 
felul de lucruri. Că, poate, o să merg pe Lună. Desigur, când 
l-am înfuriat la început, nu era nici vorbă de sfârşitul 
Pământului, dar am înrăutățit lucrurile când s-a ridicat 
această problemă. Dar, după cum îţi dai seama, nimic nu |- 
ar fi ridicat împotriva Pompei. 

— Dar, acum, mi se pare că nu-l mai dispreţuieşti. 

— Nu. Deoarece conversaţia cu Chen a adus un avantaj. 
Mi-a arătat că-mi pierdeam timpul. 

— Aşa se pare. 

— Da, dar inutil. Soluţia nu se găseşte aici, pe Pământ. I- 
am spus lui Chen că soarele nostru poate exploda, dar para- 
soarele nu, deşi asta nu-i va salva pe para-oameni, căci 
atunci când soarele nostru va exploda, şi capătul nostru de 
Pompă se va opri, deci şi al lor. Nu pot continua fără noi, 
înţelegi? 

— Da, înţeleg. 

— Atunci, de ce nu gândim invers? Noi nu putem continua 
fără ei. În cazul acesta, cui îi pasă dacă noi oprim sau nu 
Pompa? Lasă-i pe para-oameni să o facă. 

— Aha, dar o vor face? 

— Au spus F-H-I-C-A. Asta înseamnă că le e teamă. Chen 
spunea că le e teamă de noi; de faptul că noi vom opri 
Pompa; dar nu cred o clipă lucrul ăsta. Le este frică. Am 
tăcut când Chen a spus asta. A crezut că m-a convins. 
Greşea; mă gândeam că trebuie să-i facem pe para-oameni 
s-o oprească. Trebuie! Mike, abandonez totul, cu excepţia 


ta. Tu eşti speranţa omenirii. Comunică cu ei, într-un fel sau 
altul. 

Bronowski râse cu o bucurie copilărească. 

— Pete, spuse el, eşti un geniu. 

— Aha! Ţi-ai dat seama. 

— Nu, vorbesc serios. Ai ghicit ceea ce voiam să-ţi spun. 
Am trimis mesaj după mesaj, folosind simbolurile lor într-un 
mod despre care presupun că poate reprezenta Pompa, dar 
folosind şi termenul nostru. lar din informaţiile acumulate 
în atâtea luni, am făcut tot posibilul să folosesc simbolurile 
lor într-un mod care să semnifice dezaprobarea, utilizând 
iarăşi, în paralel, şi termenul terestru. N-aveam habar dacă 
voi reuşi ceva sau apucasem pe o cale greşită şi, deoarece 
n-am primit un răspuns, avem puţine speranţe. 

— Nu mi-ai spus că asta încercai... 

— A fost secretul meu. 

— Şi ce s-a întâmplat? 

— Ieri am trimis doar două cuvinte, în limba noastră. Am 
scris: P-O-M-P-A-R-E-A. 

— Şi? 

— Azi dimineaţă, am primit un răspuns la fel de simplu şi 
direct. Era: D-A P-O-M-P-A R-E-A R-E-A R-E-A. Asta-i. 

Mâinile lui Lamont tremurau când apucă foiţa. 

— Nu-i nici o greşeală, nu? Asta-i o confirmare, aşa-i? 

— Aşa mi se pare. Cui vrei s-o arâţi? 

— Nimănui, rosti hotărât Lamont. Nu mă mai cert. O să-mi 
spună că am falsificat mesajul şi atunci nu mai pot face 
nimic. Lasă-i pe para-oameni să oprească Pompa; atunci se 
va opri şi la noi şi nu va putea fi pornită iarăşi, decât din 
partea noastră. Atunci, cei din Staţie nu vor şti cum să 
dovedească mai repede faptul că am avut dreptate şi că 
Pompa e periculoasă. 

— De ce crezi asta? 

— Pentru că va fi unicul mod de-a scăpa de furia mulţimii 
care va cere, fără succes, redeschiderea Pompei... Nu 
crezi? 


— Da, poate. Mă deranjează însă ceva. 

— Ce anume? 

— Dacă para-oamenii sunt convinşi că Pompa e 
periculoasă, de ce n-au oprit-o deja? M-am interesat, şi 
merge strună. 

— Poate că nu vor o oprire unilaterală, se încruntă 
Lamont. Ne consideră partenerii lor şi doresc un acord 
bilateral de oprire. Ce zici? 

— Se poate. Dar e posibilă şi o imperfecţiune de 
comunicare; poate ei n-au înţeles semnificaţia cuvântului R- 
E-A. Poate că, în mesajul meu, le-am încurcat simbolurile şi 
acum ei consideră că R-E-A înseamnă de fapt B-U-N-Ă. 

— Nu! 

— Asta-i speranţa ta, dar speranţele nu fac doi bani. 

— Mike, continuă să trimiţi mesaje. Utilizează cât mai 
multe din cuvintele folosite de ei. Tu eşti expertul şi totu-i în 
mâinile tale. În cele din urmă, vor învăţa suficiente cuvinte 
pentru a spune ceva clar şi evident, şi atunci vom explica că 
dorim să oprim Pompa. 

— N-avem autoritatea unei asemenea declaraţii. 

— Da, dar ei nu ştiu asta şi în final vom fi eroii omenirii. 

— Chiar dacă vom fi mai întâi linşaţi? 

— Chiar aşa... E-n mâinile tale, Mike, şi sunt convins că nu 
va mai dura. 

Totuşi n-a fost aşa. Au trecut două săptămâni fără nici un 
mesaj şi tensiunea creştea. 

Entuziasmul de moment al lui Bronowski se destrămase şi 
când intră în laboratorul lui Lamont, era posac. 

Se priviră şi, în cele din urmă, Bronowski spuse: 

— "Toţi vorbesc că vei fi chemat să dai socoteală. 

Lamont era nebărbierit. Laboratorul său arăta părăsit şi 
parcă gata de-a fi abandonat. 

— Şi ce dacă? ridică el din umeri. Nu mă deranjează. Ce 
mă supără cu adevărat este că Physical Reviews mi-a 
respins articolul. 

— Spuneai că te aştepţi la aşa ceva. 


— Da, dar credeam că-mi vor oferi motive. Puteau explicita 
ce anume consideră ei că sunt erori, sau presupuneri 
nefondate. Ceva care putea fi discutat. 

— Şi n-au făcut-o? 

— Nici un cuvânt. Referenţii lor consideră că articolul nu-i 
potrivit pentru publicare. Exact aşa. N-o să se atingă de el... 
Pur şi simplu, te-mbolnăveşte prostia universală. Cred că nu 
mi-ar păsa dacă omenirea s-ar sinucide, pur şi simplu din 
răutate sau nechibzuinţă. Este însă îngrozitor de lipsit de 
demnitate să mergi spre distrugere prin simpla prostie a 
unor minţi înguste. Ce rost are să fii om, dacă mori în felul 
ăsta? 

— Prostie, murmură Bronowski. 

— Cum altfel să-i spui? Şi ei vor să le demonstreze de ce n- 
ar trebui să fiu concediat pentru teribila crimă de-a avea 
dreptate. 

— "Toţi par să ştie că l-ai consultat pe Chen. 

— Da! Lamont îşi duse degetele la rădăcina nasului, şi-şi 
frecă obosit ochii. Se pare că l-am enervat suficient ca să se 
ducă la Hallam, iar acum sunt acuzat că am încercat să 
sabotez proiectul Pompei, folosind metode de intimidare 
ilegale, şi de aceea nu mai pot continua să-mi desfăşor 
activitatea în Staţie. 

— Le este uşor s-o dovedească, Pete. 

— Şi eu cred la fel. Nu contează. 

— Ce vei face? 

— Nimic, răspunse fizicianul. Lasă-i să încerce tot ce pot. 
Voi nega totul. În felul ăsta va dura săptămâni, luni, iar între 
timp tu vei continua să lucrezi. Vom mai primi veşti de la 
para-oameni. 

— Pete, rosti jalnic Bronowski. Dacă n-o să mai primim? 
Gândegşte-te şi la asta. 

— Ce vrei să spui? îl privi atent Lamont. 

— Spune-le că ai greşit. Calcă-ţi pe inimă. Renunţă. 

— Niciodată! Mike, ce naiba, e-n joc soarta lumii şi a 
fiecărei fiinţe vii de pe Pământ. 


— Da, dar ce înseamnă asta pentru tine? Nu eşti căsătorit. 
N-ai copii. Ştiu că tatăl tău e mort. N-ai pomenit niciodată 
de mama ta, sau de alte rude. Mă îndoiesc că pe Pământ 
există vreo fiinţă omenească de care să fii ataşat 
sentimental. Aşa că vezi-ţi de drumul tău şi dă-i dracu” pe 
toţi! 

— Şi tu? 

— O să fac la fel. Sunt divorţat şi n-am copii. Am o prietenă 
cu care întreţin relaţii, atât cât mai pot. Trăieşte! Bucură- 
te! 

— Şi ziua de mâine? 

— O să se descurce singură. Atunci când va veni, moartea 
va fi rapidă. 

— Nu pot trăi cu filosofia asta... Mike. Mike! Ce înseamnă 
toate astea? Vrei să-mi spui că nu vom reuşi? Nu crezi în 
para-oameni? 

— Pete, rosti Bronowski privind într-o parte, am primit un 
răspuns. Aseară târziu. M-am gândit să aştept până azi şi 
să-l analizez, dar ce rost are? ... Uite-l. 

Ochii lui Lamont scânteiau de întrebări. Luă foiţa şi o privi. 
Nu exista nici un semn de punctuație: 

POMPA NU STOP NU STOP NOI NU STOP POMPA NOI 
NU AUDE PERICOL NU NU AUDE VOI STOP TREBUIE 
STOP VOI STOP CA NOI STOP TREBUIE VOI STOP 
PERICOL PERICOL PERICOL STOP STOP STOP VOI STOP 
POMPA. 

— La naiba, murmură arheologul, par disperaţi. 

Lamont continua să privească mesajul în tăcere. 

— Cred, continuă Bronowski, că undeva, de cealaltă parte, 
e cineva ca tine - un para-Lamont. Şi nici el nu-şi poate 
convinge para-Hallamii săi să oprească pompa. În timp ce îi 
imploram s-o oprească, ei ne roagă să facem noi primul pas. 

— Dar dacă arătăm asta..., începu Lamont. 

— Vor spune că minţi, că totul e o farsă regizată de tine 
pentru a-ţi salva coşmarul de psihopat. 


— Despre mine ar putea s-o facă, dar nu şi despre tine. Tu 
o să mă sprijini, Mike. O să confirmi primirea mesajului. 

— La ce bun? se înroşi Bronowski. Vor zice că undeva în 
para-univers există un nebun ca tine. Vor zice că mesajul 
dovedeşte că autorităţile din para-univers sunt convinse de 
inexistenţa pericolului. 

— Mike, luptă împreună cu mine! 

— N-are rost, Pete. Ai spus chiar tu: prostie! Poate că 
para-oamenii sunt mai avansați decât noi, poate chiar mai 
inteligenţi, aşa cum susţii, dar e dureros să vezi că sunt la 
fel de mărginiţi ca şi noi şi că aici e sfârşitul. Schiller a spus- 
O, şi-l cred. 

— Cine? 

— Schiller. Un dramaturg german de-acum trei secole. 
Într-o piesă despre Ioana D'Arc, a spus: „împotriva prostiei, 
zeii înşişi luptă în zadar.” Nu sunt zeu şi nu voi mai lupta. 
Las-o, Pete, şi vezi-ţi de drum. Poate că lumea va dura cât 
mai trăim noi şi, dacă nu, oricum nu putem face nimic. Îmi 
pare rău, Pete. Ai luptat pentru o cauză dreaptă, dar ai 
pierdut, iar eu abandonez. 

leşi. Lamont rămase singur. Stătea pe scaun, bătând 
darabana cu degetele. Undeva, în soare, protonii se 
îngrămădeau tot mai lacomi şi, cu fiecare clipă, această 
lăcomie sporea, iar după un timp balanţa delicată avea să 
se dezechilibreze... 

— Şi nimeni de pe pământ nu va trăi ca să afle c-am avut 
dreptate! strigă Lamont şi clipi, o dată, şi încă o dată, 
stăvilindu-şi lacrimile. 

PARTEA A DOUA 

„.. Zeii înşişi... 

la. 

Dua nu întâmpinase mari greutăţi părăsindu-i pe ceilalţi. 
Se aştepta întotdeauna la necazuri, totuşi n-avea parte de 
aşa ceva. Niciodată. 

Şi de ce să fi avut? Odeen obiectase în felul său superior. 
„Stai cuminte”, spunea el. „Ştii că-l superi pe Tritt.” Nu 


vorbea niciodată de enervarea sa; Raţionalii nu se enervau 
din nimicuri. Totuşi, plutise ameninţător deasupra lui Tritt, 
aproape la fel cum făcea acesta cu copiii. 

Odeen însă o lăsa întotdeauna în pace, dacă era destul de 
insistentă, ba i-ar fi luat şi apărarea pe lângă Tritt. Uneori, 
recunoştea chiar, era mândru de iscusinţa ei, de 
independenţa ei... Nu era un stângal tocmai rău, se gândi 
ea afectuoasă. 

Tritt era mai dificil de manevrat şi avea un fel ursuz de-a o 
privi când ea era... ei bine era cum dorea să fie. Dar aşa se 
comportau întotdeauna dreptalii. Era dreptalul ei, însă 
Parentalul copiilor, şi ultima funcţie avea mereu întâietate... 
Asta era bine, pentru că ea putea conta oricând pe unul din 
copii să-l ia, atunci când lucrurile deveneau neplăcute. 

Totuşi, Dua nu-şi bătea capul prea mult cu Tritt. Exceptând 
topirea, tindea să-l ignore. Odeen era altceva. La început, 
fusese excitant; simpla lui prezenţă făcea ca silueta ei să 
tremure şi să se destrame. lar faptul că era un Raţional îl 
făcea cumva şi mai interesant. Ea nu-şi înţelegea deloc 
reacţiile; se datorau excentricităţii ei. Aproape că se 
obişnuise cu aceste bizarerii. 

Dua suspină. 

Pe când era copil, când încă se mai considera unică, o 
singură fiinţă, şi nu parte a unei triade, era mult mai 
conştientă de această particularitate. Şi ceilalţi o atenţionau 
mai des în legătură cu ea. Un lucru la fel de neînsemnat ca 
suprafaţa la înserare... 

Îi plăcea suprafaţa seara. Celelalte Emoţionale o 
considerau rece şi sumbră şi se înfioraseră, coagulându-se, 
când le-o descrisese. Erau gata să iasă în căldura amiezii, 
să se întindă şi să se hrănească, dar asta era exact ceea ce 
făcea amiaza neinteresantă. Nu-i plăcea să stea pe lângă 
pălăvrăgitoarele acelea. 

Desigur, trebuia să mănânce, dar îi plăcea mai mult seara, 
când era foarte puţină hrană, însă totul era de un roşu 
profund şi ea era singură. Evident, le-o descrisese celorlalte 


ca fiind mai rece şi mai sumbră decât în realitate, ca să le 
vadă cum îşi creşteau muşchii tari, imaginându-şi frigul, sau 
cât de tari puteau fi tinerele Emoţionale. După un timp, 
începeau să şuşotească şi să râdă de ea - şi o lăsau singură. 

Soarele micuţ era acum la orizont, cu roşeaţa aceea 
tainică pe care numai ea o putea vedea. Dua se extinse în 
lateral şi se îngroşă dorso-ventral, absorbind urmele vagi 
de căldură. Le molfăi leneşă, savurând uşoara aciditate, 
gustul fără de substanţă al lungimilor de undă mari. (Nu 
mai întâlnise altă Emoţională care să admită că-i place. Nu- 
şi putea explica de ce o asocia cu libertatea; libertatea de 
ceilalţi, când putea fi singură.) 

Chiar acum, singurătatea, frigul şi roşul profund îi 
readuceau zilele dinainte de triadă; ba chiar mai mult, pe 
propriul ei Parental, care o urmărea greoi, temându-se 
mereu să n-o vadă rănită. 

Îi fusese pe deplin devotat, aşa cum sunt întotdeauna 
Parentalii; mai grijulii faţă de micii lor mijlocali, decât faţă 
de ceilalţi doi. O irita şi visa mereu ziua când avea s-o 
părăsească. Toţi Parentalii procedau aşa în cele din urmă; şi 
cât de mult îi simţise lipsa când într-o zi, o părăsise! 

Venise s-o anunţe, cât mai grijuliu, în ciuda dificultăţilor 
Parentalilor de a-şi exprima sentimentele în cuvinte. În ziua 
aceea ea îl evitase; nu din răutate, nici pentru că bănuise ce 
avea să-i spună, ci pur şi simplu, de bucurie. Izbutise să-şi 
găsească un loc special la amiază şi se îndopase în 
singurătate, cuprinsă treptat de o senzaţie ciudată, de 
mâncărime, care solicita mişcare şi activitate. Lunecase 
peste stânci, lăsându-şi marginile peste muchiile lor. Ştia că 
era o faptă extrem de indecentă pentru oricine, cu excepţia 
copiilor, dar în acelaşi timp o excita şi o alina. 

În cele din urmă, Parentalul o prinsese şi rămăsese 
înaintea ei, tăcut, micşorând şi opacizând ochii, de parcă ar 
fi vrut să oprească fiecare rază de lumină reflectată de la 
Dua; să o vadă cât mai mult posibil. 


La început, ea îl privise gândindu-se zăpăcită că fusese 
văzută frecându-se de stânci şi se ruşinase. Dar nu captă 
nici o aură de ruşine şi în cele din urmă rostise supusă: 

— Ce este, tăticule? 

— E timpul, Dua. Îl aşteptam. Cred că şi tu. 

— Ce timp? Acum că era aici, Dua se încăpăţâna să nu afle. 
Dacă refuza să afle, nu era nimic de aflat. (Nu scăpase 
niciodată de acest obicei. Odeen spunea că toate 
Emoţionalele erau aşa, cu vocea aceea superioară pe care o 
folosea uneori când era copleşit de importanţa de a fi 
Raţional.) 

— Trebuie să plec, spusese Parentalul ei. N-o să mai fiu cu 
tine. Apoi se oprise şi o privise, iar ea nu putuse rosti nimic. 

— Să le spui şi celorlalţi, adăugase el. 

— De ce? 

Dua se întorsese revoltată, cu silueta tot mai vagă, 
încercând să se disipeze. Dorise să se disipeze complet şi 
desigur nu se putea. 

După un timp, o duruse şi atunci se întărise iarăşi. 
Parentalul nici măcar n-o dojenise, spunându-i că era 
ruşinos dacă o vedea cineva astfel lăţită. 

— Lor n-o să le pese, spusese şi imediat îi păruse rău, căci 
Parentalul avea să sufere. El încă le spunea „mic-stâng” şi 
„Mic-drept”, dar mic-stângul era afundat în studiile lui şi 
mic-dreptul vorbea într-una despre formarea unei triade. 
Dua era singura din cei trei care mai simţea... De fapt, ea 
era şi cea mai tânără. Întotdeauna Emoţionalii erau mai 
tineri şi cu ei lucrurile se petreceau diferit. 

— Oricum le vei spune, rostise Parentalul şi rămaseră 
privindu-se. 

Ea nu dorise s-o facă. Deja, nu mai erau apropiaţi. Fusese 
altfel în copilărie, erau nedespărţiţi pe atunci; fratele-stâng 
de fratele-drept şi de sora-mijlocie. Erau firişoare şi se 
împleteau între ei, trecând unul prin altul şi ascunzându-se 
în ziduri. 


Asta nu scandaliza pe nimeni când erau mici; pe nici un 
adult. Apoi însă fraţii se îngroşară, deveniră serioşi şi 
distanţi. lar când ea se plângea Parentalului, el îi răspundea 
blând: „Acum eşti prea mare ca să te subţiezi, Dua.” 

Dua încercase să nu asculte, dar fratele-stâng continua să 
se îndepărteze spunând: „lermină cu prostiile; n-am timp 
pentru tine.” Iar fratele-drept începuse să stea destul de 
dur tot timpul şi devenise tăcut şi ursuz. Ea nu prea 
înţelegea pe atunci şi tăticul nu izbutise s-o lămurească. 
Spunea din când în când, ca pe o lecţie învățată cândva: 
„Stângii sunt Raţionali, Dua. Drepţii sunt Parentali. Fiecare 
creşte în felul lui.” 

Ei nu-i plăcea felul lor. Nu mai erau copii, însă ea se simţea 
tot aşa, încât se amesteca cu celelalte Emoţionale. Toate se 
plângeau de fraţii lor. Toate vorbeau despre triadele care se 
apropiau. Toate se întindeau la soare şi mâncau. Toate 
creşteau la fel şi spuneau aceleaşi lucruri în fiecare zi. 

Dua ajunsese să le deteste şi pleca de una singură ori de 
câte ori putea, iar ele o părăsiră şi-i spuseră: „Em-stâng.” 
(Trecuse mult timp de când se auzise strigată aşa, dar de 
câte ori se gândea la poreclă îşi amintea perfect glasurile 
subţiri şi aspre, care strigau după ea cu o insistenţă 
răutăcioasă, deoarece ştiau că ea suferă.) 

Dar Parentalul continua s-o iubească chiar şi atunci când 
era evident că toţi râd de ea. Încerca, în felul său stângaci, 
s-o protejeze de ceilalţi. Uneori o urma la suprafaţă, deşi 
nu-i plăcea acolo, numai ca s-o ştie în siguranţă. 

Odată îl găsise discutând cu un Tare. Pentru un Parental 
era destul de greu să discute cu un Tare; ştia şi ea asta, deşi 
era tânără. Cei Tari vorbeau doar cu Raţionalii. 

Fusese înspăimântată şi dispăruse, dar nu înainte de a-şi 
auzi Parentalul spunând: „Am mare grijă de ea, domnule.” 

Oare Cel Tare se interesase de ea? Pesemne întrebase 
despre ciudăţeniile ei. Totuşi Parentalul nu se scuzase. 
Povestise despre grijile lui pentru ea chiar şi unui Tare. Dua 
simţi o mândrie vagă. 


Acum însă el pleca şi, brusc, toată independenţa pe care o 
căutase ea îşi pierdea forma minunată, întărindu-se în steiul 
ascuţit al singurătăţii. 

— Dar de ce pleci? îl întrebă. 

— Trebuie, micuța mea. 

Trebuia. Şi ea ştia asta. Toţi, mai devreme sau mai târziu, 
trebuiau. Urma să vină o zi când şi ea avea să suspine şi să 
spună: „lrebuie.” 

— Dar ce te face să ştii când trebuie să pleci? Dacă îţi poţi 
alege momentul, de ce nu-ţi alegi un altul, să mai rămâi? 

— Aşa a hotărât tatăl tău stâng, răspunse el. Triada 
trebuie să-l asculte. 

— De ce? Ea îşi vedea rar tatăl-stâng sau mama-mijlocie. 
Ei nu mai contau. Doar tatăl ei drept, Parentalul ei, tăticul 
ei, care stătea acolo turtit şi cu suprafaţa plană. Nu era 
făcut din curbe line precum un Raţional, nici neregulat ca o 
Emoţională şi ea putea ghici întotdeauna ce avea să zică. 
Aproape întotdeauna. Era sigură că va zice: „Nu-i pot 
explica unei micuţe Emoţionale.” 

Aşa şi spuse. 

Într-o explozie de durere, Dua rosti: 

— O să-mi lipseşti. Ştiu că tu crezi că nu te bag în seamă şi 
că nu te plac pentru că-mi spui mereu să nu fac una sau 
alta. Dar mai degrabă nu te-aş place pentru asta, decât să- 
mi lipseşti. 

Tăticul continua să stea locului. Nu putea răspunde unei 
asemenea izbucniri decât apropiindu-se şi extinzând o 
mână. Îl costă un efort vizibil, dar o menţinu tremurând, iar 
conturul ei era uşor înceţoşat. 

— Oh, tăticule, făcu Dua şi-şi lăsă propria ei mână să 
plutească deasupra, aşa încât mâna lui se zărea ceţoasă şi 
tremurătoare prin substanţa ei; dar avu grijă să nu-l atingă, 
pentru că asta l-ar fi tulburat nespus. 

După aceea el şi-o retrase şi rosti: 

— Aminteşte-ţi de Cei Tari, Dua. Ei te vor ajuta. Acum eu... 
eu plec. 


Plecă şi ea nu-l mai revăzu niciodată. 

Acum stătea în asfinţit şi-şi amintea, conştientă că în 
curând, Tritt avea să se îngrijoreze de absenţa ei şi să-l 
sâcâie pe Odeen. 

Apoi Odeen avea s-o dăscălească despre îndatoririle pe 
care le avea. 

Nu-i păsa. 

1 b. 

Odeen era uşor conştient de faptul că Dua se afla la 
suprafaţă. Fără să se gândească realmente la asta, îi putea 
aprecia direcţia şi chiar distanţa. Dacă s-ar fi gândit mai 
profund, s-ar fi simţit neplăcut, pentru că această semi- 
conştienţă se diminua permanent şi, fără să fie sigur care 
era motivul, o considera un fel de împlinire. Aşa trebuia să 
se întâmple; era semnul permanentei dezvoltări a trupului, 
odată cu vârsta. 

Semi-conştienţa lui Tritt nu se micşora, ci se orienta tot 
mai mult spre copii. Evident, aceasta era calea dezvoltării 
utile, totuşi rolul Parentalului, deşi important, era simplu. 
Raţionalul era mult mai complex şi Odeen simţi o satisfacţie 
tristă la acest gând. 

Desigur, adevăratul semn de întrebare era Dua. Nu 
semăna deloc cu celelalte Emoţionale. Asta îl deruta şi-l 
nemulţumea pe Tritt, provocându-i bâlbâieli şi mai 
accentuate. Uneori îl deruta şi-l nemulţumea şi pe Odeen, 
totuşi el era conştient de capacitatea infinită a Duei de-a 
găsi satisfacţie în viaţă şi nu se părea că una era 
independentă de cealaltă. Ocazionalele iritări pe care le 
producea constituiau un preţ mic pentru fericirea intensă. 

Şi poate că felul de viaţă ciudat al Duei era chiar parte a 
ceea ce trebuia să fie. Cei Tari păreau interesaţi de ea, deşi 
de obicei dădeau atenţie numai Raţionalilor. Se simţea 
mândru de asta; cu atât mai bine pentru triadă că până şi 
Emoţionala merita atenţie. 

Lucrurile erau aşa cum trebuiau să fie. Aici era fundul 
stâncos şi era exact ceea ce voia el să simtă, până la capăt. 


Într-o zi, va şti că-i timpul să plece şi o va dori. Cei Tari îl 
asiguraseră de asta, aşa cum făceau cu toţi Raţionalii, dar îi 
mai spuseseră că propria lui conştiinţă interioară va aprecia 
fără greşeală momentul, şi nu alte sfaturi primite din 
exterior. 

— Când îţi spui, îi zisese Losten - în stilul acela clar şi 
grijuliu cu care întotdeauna un Tare îi vorbea unui Moale, 
de parcă Cel Tare se chinuia să se facă înţeles -, că ştii că 
trebuie să pleci, atunci vei pleca şi triada ta va pleca odată 
cu tine. 

— Nu pot spune că aş vrea să plec acum domnule, rostise 
Odeen. Mai am multe de învăţat. 

— Desigur, dragule. Simţi aşa pentru că nu eşti încă gata. 

Odeen se gândise: Cum voi putea vreodată să mă simt 
gata, când niciodată n-o să simt că nu mai am ce învăţa? 

Dar nu spusese nimic. Era sigur că va sosi timpul şi atunci 
va înţelege. 

Îşi cobori privirea spre sine, şi neatent extinse un ochi 
pentru a face asta - existau întotdeauna impulsuri 
copilăreşti chiar şi în cel mai matur dintre Raţionali. 
Desigur, nu fusese ceva necesar. Se putea simţi pe de-a 
întregul, menţinându-şi ochiul la locul lui, şi se simţea 
grozav de tare: cu contururi frumoase, distincte, netede şi 
curbate în ovoide grațios îmbinate. 

Trupului său îi lipsea neregularitatea ciudat atractivă a 
Duei şi butucănozitatea reconfortantă a lui Tritt. Îi iubea pe 
amândoi, dar nu şi-ar fi schimbat corpul cu niciunul. Şi, 
bineînţeles, nici mintea. Fără îndoială, n-ar fi spus asta 
niciodată, ca să nu-i jignească, dar tot timpul se simţea 
recunoscător că nu avea înţelegerea limitată a lui Tritt sau 
(mai rău) pe cea stranie a lui Dua. Presupunea că lor nu le 
păsa, pentru că nu ştiau că poate exista şi altceva. 

Deveni iarăşi vag conştient de Dua şi, în mod deliberat, 
înăbuşi senzaţia. În acel moment, nu-i simţea nevoia. Nu că 
ar fi dorit-o mai puţin, dar tot mai frecvent era interesat de 
alte aspecte. Pentru maturizarea unui Raţional era tipică 


această satisfacţie sporită pe care o găsea în exersarea 
minţii, fie solitară, fie împreună cu Cei Tari. 

Se obişnuise tot mai mult cu Cei Tari şi se ataşase de ei. 
Simţea că e bine şi corect, deoarece el era un Raţional şi 
într-un fel Cei Tari erau super-Raţionali. (Îi spusese asta 
odată lui Losten, cel mai prietenos dintre Tari şi, aşa i se 
părea lui Odeen, cel mai tânăr. Losten radiase amuzare, dar 
nu spunea nimic. lar asta însemna că nu negase.) 

Amintirile cele mai timpurii ale lui Odeen erau populate de 
Tari. Parentalul său îşi concentra tot mai mult atenţia 
asupra ultimului său copil: Emoţionala. Era ceva normal. Şi 
Tritt avea să procedeze la fel cu ultimul copil, dacă acesta 
avea să mai vină vreodată. (Odeen auzise remarca 
respectivă chiar de la Tritt, care o folosea constant ca un 
reproş adus Duei.) 

Fusese însă mai bine aşa. Cu Parentalul său ocupat atâta 
vreme, Odeen îşi putuse începe educaţia de timpuriu. Îşi 
pierduse atributele copilăreşti şi învățase multe, chiar 
înainte de a-l întâlni pe Tritt. 

Totuşi, întâlnirea aceea n-avea s-o uite niciodată. Parcă ar 
fi fost chiar ieri, nu cu o jumătate de viaţă în urmă. Desigur, 
văzuse Parentalii din generaţia sa; tineri care, cu mult 
înainte de a incuba copii ce făceau din ei adevărații 
Parentali, nu dădeau semne ale viitoarei nepăsări. Pe când 
era copil, se jucase cu fratele său drept şi nu simţise între ei 
vreo diferenţă intelectuală (deşi, acum când îşi amintea îşi 
dădea seama că existase, chiar şi atunci). 

Cunoştea, în mod vag însă, rolul unui Parental într-o 
triadă. De copil auzise şuşotindu-se poveşti despre topire. 

Când Tritt apăruse întâia oară, când Odeen îl văzuse întâia 
oară, totul se schimbase. Pentru prima dată în viaţă, Odeen 
simţise o căldură interioară şi se gândi că exista ceva pe 
care-l dorea şi care era complet rupt de gândire. Chiar şi 
acum, putea retrăi senzaţia de stânjeneală ce-l cuprinsese. 

Desigur, Tritt nu fusese stânjenit. Parentalii nu erau 
niciodată jenaţi de activităţile triadei, iar Emoţionalele 


aproape niciodată. Doar Raţionalii aveau problema asta. 

— Prea multă gândire, îi spuse odată un Tare, când Odeen 
discutase problema cu el, şi răspunsul nu-l mulţumise. În ce 
fel putea gândirea să fie „prea multă”? 

Bineînţeles, când se întâlniseră întâia oară, Tritt era tânăr. 
Încă era atât de copilăros, de stângaci şi nesigur, încât 
reacţia sa în momentul întâlnirii fusese stânjenitoare de 
limpede. Devenise aproape transparent pe margini. 

— Nu te-am mai văzut, nu-i aşa, dreptule? rosti ezitant 
Odeen. 

— N-am mai fost aici, răspunse Tritt. Am fost adus. 

Amândoi ştiau cu precizie ce li se întâmplase. Întâlnirea 
fusese aranjată, deoarece cineva (atunci Odeen crezuse că 
era vorba de un Parental, dar acum ştia că fusese unul din 
Tari) credea că se vor potrivi şi presupunerea fusese 
corectă. 

Între cei doi nu exista nici un raport intelectual. Cum să 
existe când Odeen dorea să înveţe cu o intensitate ce 
depăşea totul, în afară de existenţa triadei, iar lui Tritt îi 
lipsea însuşi conceptul învățatului? Ceea ce trebuia să ştie, 
Tritt ştia cu sau fără învăţătură. 

Aţâţat de tot ceea ce afla despre lume şi Soare, despre 
istorie şi mecanismul vieţii, despre toate din Univers, Odeen 
se trezea uneori (în acele prime zile laolaltă) povestindu-i 
lui Tritt. 

Acesta îl asculta blajin, evident fără să înţeleagă, dar 
mulţumit să asculte în timp ce Odeen, fără să transmită 
ceva, era mulţumit să vorbească. 

Tritt fusese cel care făcuse primul gest, împins de nevoile 
sale speciale. După scurtul prânz de la amiază, Odeen 
povestea ce învățase în cursul zilei. (Substanţa lor mai 
groasă absorbea hrana atât de rapid încât se mulțumea cu 
o simplă plimbare la soare, în timp ce Emoţionalele se 
hrăneau ore întregi, încolăcindu-se şi subţiindu-se parcă 
special pentru a prelungi momentul.) 


Odeen, care le ignorase dintotdeauna pe Emoţionale, era 
destul de fericit că poate vorbi. Tritt care le privea tăcut, zi 
după zi, era acum vizibil agitat. 

Brusc, veni lângă Odeen, formând atât de iute un apendice 
încât şocă în mod neplăcut simţul formei Raţionalului. Îl 
aşeză pe un ovoid superior al lui Odeen, unde o pâlpâire 
uşoară permitea un binevenit curent de aer cald ca desert. 
Apendicele lui Tritt se subţie cu un efort vizibil şi se afundă 
în orificiile pielii lui Odeen, înainte ca acesta să sară într-o 
parte, extrem de stânjenit. 

Desigur, Odeen făcuse asemenea lucruri când era copil, 
dar de atunci nu le mai repetase. 

— Nu face asta, Tritt, rosti el tăios. 

Apendicele lui Tritt rămăsese extins, bâjbâind. 

— Aşa vreau. 

Odeen se menţinu cât putu mai compact, străduindu-se să 
întărească suprafaţa pentru a opri intrarea. 

— Eu nu vreau. 

— De ce? întrebă Tritt. Nu-i nimic în asta. 

— Doare, rosti Odeen primul lucru care-i venise în minte. 
(Nu era aşa. Fizic, nu durea. Dar Cei Tari evitau 
întotdeauna atingerea Moilor. O întrepătrundere neatentă îi 
durea, dar ei erau altfel alcătuiți decât Cei Moi, cu totul 
altfel.) 

Tritt nu se lăsase păcălit. Instinctul său nu dădea greş. 

— Nu doare. 

— De fapt, nu-i bine aşa. Ne trebuie o Emoţională. 

— Vreau indiferent cum, făcu Tritt încăpățânat. 

Era inevitabil să nu se repete, după cum era inevitabil ca 
Odeen să nu cedeze. Aşa făcea întotdeauna; era ceva ce se 
întâmpla şi celui mai conştient Raţional. Bineînţeles ori 
recunoşteau că o fac, ori minţeau. 

După asta, Tritt era mereu pe lângă el; dacă nu cu un 
apendice, atunci muchie lângă muchie. În cele din urmă, 
Odeen, atras de plăcere, începu să coopereze şi încercă să 
strălucească. La asta era mai bun decât Tritt. Sărmanul 


Tritt, deşi mai doritor, sforţându-se şi chinuindu-se, abia 
lucea ici-colo, în câteva locuri. 

Spre deosebire de el, Odeen putea deveni transparent pe 
toată suprafaţa şi îşi învinse jena, lăsându-se să plutească 
lipit de Tritt. Era o penetrare la nivelul pielii, şi dedesubtul 
ei Odeen putea simţi pulsând suprafaţa dură a lui Tritt. Era 
o plăcere combinată cu vinovăţie. 

Totuşi, când se termina, Tritt era întotdeauna obosit şi 
oarecum furios. 

— Tritt, îi spusese Odeen, ţi-am zis: ca să facem lucrurile 
cum trebuie, avem nevoie de o Emoţională. N-are rost să te 
înfurii; asta-i situaţia. 

— Să găsim o Emoţională, spuse Tritt. 

Să găsim o Emoţională! Pornirile simple ale lui Tritt îl 
duceau totdeauna la acţiunea directă. Odeen nu era sigur 
că-i putea explica celuilalt complezxităţile vieţii. 

— Nu-i atât de uşor, dreptalule, începu cu blândeţe el. 

— Cei 'Tari pot, îl întrerupse Tritt. Eşti prieten cu ei. 
Întreabă-i. 

— Nu pot întreba, se cutremură îngrozit Odeen. Încă n-a 
venit momentul, urmă el adoptând inconştient tonul 
explicativ, altfel aş şti cu siguranţă. Deocamdată... 

Tritt nu-l asculta. 

— O să întreb eu, rosti hotărât. 

— Nu! exclamă speriat Odeen. Tu nu te băga! Îţi spun, 
încă nu-i momentul. Am destule probleme cu studiile. E 
foarte uşor să fii un Parental şi să nu ştii nimic, dar... 

În aceeaşi clipă îi păru rău de cele spuse; oricum era o 
minciună. Pur şi simplu, nu dorea să facă ceva ce i-ar fi 
putut ofensa pe Tari, dăunând relaţiei utile cu ei. Tritt însă 
nu arătă că s-ar fi supărat şi Odeen bănui că celălalt nu 
considera cunoaşterea un merit, şi deci nu considera 
remarca lui drept o insultă. 

Totuşi, problema Emoţionalei continua să persiste. În 
câteva rânduri, încercaseră întrepătrunderi. De fapt, 
impulsul se intensifica odată cu trecerea timpului. Niciodată 


nu erau pe deplin satisfăcuţi, deşi era plăcut, şi de fiecare 
dată Tritt solicita o Emoţională. De fiecare dată, Odeen se 
cufunda tot mai mult în studiile sale, aproape ferindu-se de 
problemă. 

Alteori însă era tentat să-i povestească totul lui Losten. 

Losten era Cel Tare pe care-l cunoştea cel mai bine, 
deoarece se interesase cel mai mult de persoana lui. Cei 
Tari erau teribil de uniformi, pentru că nu se modificau 
niciodată, forma lor rămânea mereu fixă. Aveau ochii 
întotdeauna în acelaşi loc, în aceeaşi poziţie pentru toţi. 
Pielea lor, fără să fie dură, era permanent opacă, niciodată 
strălucitoare, niciodată transparentă, niciodată penetrabilă 
de altă piele de acelaşi tip. 

Nu erau cu mult mai mari decât Cei Moi, dar erau grei. 
Substanţa lor era mai densă şi trebuiau să fie grijulii cu 
țesuturile fragile ale Celor Moi. 

Odată pe când era mic, mic cu adevărat, şi trupul lui 
plutea aproape la fel de uşor precum al surorii sale, un Tare 
se apropiase de el. Nu ştiuse niciodată care anume fusese, 
dar mai târziu află că pe toţi îi interesau copiii-Raţionali. 
Pur şi simplu din curiozitate, Odeen se întinsese spre el. 
Acesta sărise înapoi, iar mai târziu, Parentalul lui Odeen îl 
dojenise pentru că încercase să atingă un Tare. 

Dojana fusese suficient de aspră pentru ca Odeen să n-o 
uite niciodată. Când mai crescu, află că țesuturile Celor 
Tari, formate din atomi strânşi laolaltă simțeau durere la 
încercarea de pătrundere. Odeen se întrebase dacă şi Cei 
Moi simțeau durere. Un alt tânăr Raţional îi spusese cândva 
că se ciocnise de un Tare, iar acesta se chircise de durere, 
dar el nu simţise nimic - Odeen nu era însă sigur că nu 
fusese o simplă lăudăroşenie. 

Existau şi alte lucruri pe care nu le putea face. Îi plăcea să 
se frece de pereţii grotelor. Încerca o senzaţie plăcută, de 
căldură, când îşi permitea să pătrundă în stâncă. Copiii o 
făceau deseori, dar pe măsură ce îmbătrâneai era tot mai 
dificil. Mai reuşea s-o facă, doar pe grosimea pielii, şi-i 


plăcea, însă Parentalul îl surprinsese şi-l mustrase. El 
replicase că sora lui făcea acelaşi lucru tot timpul, o văzuse. 

— Asta-i altceva, spusese Parentalul. Ea este o Emoţională. 

Altă dată, pe când Odeen absorbea o înregistrare - era 
deja mai mărişor - formase în joacă un cuplu de 
proeminențe cu vârfurile atât de subţiri încât puteau trece 
una prin cealaltă. Simţise o plăcută senzaţie de furnicare, 
ce uşura audierea şi determina un somn bun. 

Parentalul îl prinsese şi de această dată, iar amintirea 
vorbelor sale îl durea şi acum pe Odeen. 

Pe atunci, nimeni nu-i spusese ceva concret despre topire. 
Îl pompau cu cunoştinţe şi-l educau, dar nu-i spuneau ce 
era triada. Nici lui Tritt nu i se spusese. Însă el era un 
Parental şi nu-i trebuiau explicaţii. Desigur, când, în cele din 
urmă, sosi Dua, totul devenise clar chiar dacă ea părea că 
ştie şi mai puţine decât Odeen. 

Ea nu venise însă ca urmare a eforturilor lui Odeen. Tritt 
rezolvase chestiunea; Tritt care, de obicei, se temea de Cei 
Tari şi-i evita; Tritt care nu avea auto-încrederea unui 
Raţional, cu această notabilă excepţie; Tritt care trebuia să 
fie condus; Tritt... Tritt... Tritt... 

Odeen suspină. Tritt îi copleşea gândurile, pentru că se 
apropia. Îl putea simţi: sever, solicitând, permanent 
solicitând. În ultimele zile, Odeen avusese prea puţin timp 
pentru sine, tocmai când simţea că trebuie să se gândească 
mai mult ca oricând, să-şi pună ordine în idei. 

— Ce este, Tritt? întrebă el. 

1 c. 

Tritt era conştient de masivitatea sa. Nu se considera urât. 
Nu se gândea deloc la sine. Dacă ar fi făcut-o, s-ar fi 
considerat frumos. Trupul său era destinat unui scop şi 
construit perfect pentru asta. 

— Unde-i Dua? întrebă el. 

— Afară pe undeva, mormăi Odeen, de parcă nu i-ar fi 
păsat. Pe Tritt îl enerva o triadă dezbinată. Dua era extrem 
de dificilă, iar Odeen indiferent. 


— De ce ai lăsat-o să plece? 

— Cum o pot opri, Iritt? Şi, de fapt, ce rău face? 

— Ştii şi tu! Avem doi copii. E nevoie de al treilea. În zilele 
astea e greu să faci un mijlociu. Pentru asta, Dua trebuie să 
se hrănească bine. Acum iar hoinăreşte în Amurg. Cum se 
poate hrăni? 

— Nu-i prea mâncăcioasă. 

— Iar noi nu avem un mijlociu. Odeen, rosti Tritt cu 
blândeţe, cum să te iubesc aşa cum trebuie fără Dua? 

— Pâi..., bolborosi Odeen şi Tritt se simţi iarăşi derutat de 
stânjeneala celuilalt faţă de o simplă declaraţie. 

— Ţii minte, continuă Tritt, eu am găsit-o primul pe Dua. 
Oare Odeen îşi amintea asta? Oare se gândea vreodată la 
triadă şi la ce însemna ea? Uneori, Tritt se simţea atât de 
frustrat încât îi venea... îi venea... De fapt, nu ştia ce era de 
făcut, doar că se simţea frustrat. Ca în zilele de demult când 
el dorea o Emoţională, iar Odeen nu făcea nimic. 

Tritt ştia că nu avea talent să vorbească în fraze lungi şi 
complicate. Dar dacă Parentalii nu vorbeau, ei gândeau. 
Gândeau la lucruri importante. Odeen vorbea într-una 
despre atomi şi energie. Cui îi păsa de atomi şi energie? 
Tritt se gândea la triadă şi la copii. 

Mai demult, Odeen îi spusese că numărul Celor Moi 
scădea lent, dar continuu. Lui nu-i păsa? Celor Moi nu le 
păsa? Cu excepţia Parentalilor cui îi mai păsa? 

Pe întreaga planetă existau doar două forme de viaţă: Cei 
Moi şi Cei Tari. Şi hrana strălucind deasupra lor. 

Cândva, Odeen îi spusese că soarele se răcea. Drept 
urmare, hrana era mai puţină, iar numărul indivizilor 
scădea. Tritt nu credea asta. Nu simţea soarele mai rece 
decât pe vremea când era copil. Adevărul era că nimeni nu 
se preocupa de triade; prea mulţi Raţionali preocupaţi; 
prea multe Emoţionale prostuţe. 

Cei Moi trebuiau să se concentreze asupra lucrurilor 
importante din viaţă. Aşa făcuse Tritt. El avea grijă de 
triadă. Întâi apăru copilul-stâng, apoi copilul-drept. 


Creşteau şi se dezvoltau. Totuşi, trebuiau să aibă şi un copil- 
mijlociu. Acesta era cel mai greu de început, iar fără el nu 
putea exista o nouă triadă. 

Ce o făcea pe Dua să fie aşa? Dintotdeauna fusese dificilă, 
dar acum situaţia se înrăutăţea. 

Tritt simţea un fel de furie împotriva lui Odeen. Raţionalul 
vorbea mereu cu cuvintele acelea grele. Iar Dua îl asculta. 
Odeen îi putea vorbi la nesfârşit, până când erau aproape 
doi Raţionali. Asta nu era bine pentru triadă. 

Odeen trebuia să fie mai atent. 

Întotdeauna, Tritt era cel care îşi făcea griji. Întotdeauna, 
Tritt trebuia să facă ceea ce era de făcut. Odeen era 
prietenul Celor Tari şi totuşi nu spunea nimic. Aveau nevoie 
de o Emoţională, dar Odeen nu făcea nimic. Le vorbea 
despre energie, nu despre nevoile triadei. 

Tritt fusese cel care făcuse pasul hotărâtor. Şi-l amintea cu 
mândrie. Îl văzuse pe Odeen vorbind cu un Tare şi se 
apropiase. Îi întrerupsese şi fără tremur în voce rostise: 

— Ne trebuie o Emoţională. 

Cel Tare se întoarse să-l privească. Tritt nu mai fusese 
niciodată atât de aproape de un Tare. Era tot dintr-o 
bucată. 'Toate părţile lui trebuiau să se întoarcă, atunci când 
una singură se mişca. Avea nişte proeminențe ce se puteau 
mişca singure, dar nu îşi schimbau niciodată forma. Nu 
pluteau, erau neregulaţi şi urâţi. Nu le plăcea să fie atinşi. 

— Aşa e, Odeen? întrebase Cel Tare. Nu vorbea cu Tritt. 

Odeen se turtise şi se lipise de pământ; mai turtit decât îl 
văzuse vreodată Tritt. 

— Dreptalul meu, răspunse, e prea zelos. Dreptalul meu 
e... e... Se bâlbâia, pufnea şi nu putea vorbi. 

Tritt însă putea: 

— Nu ne putem topi fără o Emoţională, spusese el. 

Ştia că Odeen era atât de stânjenit încât nu mai putea 
vorbi, dar nu-i păsa. Sosise timpul. 

— Dragă stângule, vorbi Cel Tare către Odeen, şi tu 
consideri la fel? 


Cei Tari vorbeau la fel cu Cei Moi, dar mai aspru şi mai 
puţin nuanţat. Erau greu de ascultat. Tritt îi găsea foarte 
obositori, deşi Odeen părea obişnuit cu ei. 

— Da, încuviinţase Odeen în cele din urmă. 

În sfârşit, Cel Tare se răsucise spre Tritt. 

— Aminteşte-mi, tinere-drept. De cât timp eşti împreună 
cu Odeen? 

— De suficient timp, răspunse Tritt, ca să merităm o 
Emoţională. 

Se străduia să-şi păstreze colţurile ferme. Nu-şi permitea 
să se lase înspăimântat. Era prea important. 

— Mă cheamă Tritt, adăugase el. 

Cel Tare păruse amuzat. 

— Da, alegerea a fost bună. Tu şi cu Odeen vă înţelegeţi 
bine, dar asta face dificilă alegerea unei Emoţionale. Noi 
aproape ne-am hotărât. Cel puţin eu m-am hotărât de mult, 
dar ceilalţi trebuie convinşi. Mai aşteaptă, Tritt. 

— Sunt obosit de aşteptare. 

— Ştiu, oricum aşteaptă. Era din nou amuzat. 

După ce plecase, Odeen se ridicase, subţiindu-se furios. 

— Cum ai putut face asta, Tritt? Ştii cine era? 

— Era un lare. 

— Era Losten. Învățătorul meu. Nu vreau să se supere pe 
mine. 

— De ce să se supere? Am fost politicos. 

— Bine, lasă. Odeen revenea la forma normală. Asta 
însemna că se calmase. (Tritt se simţise uşurat, deşi încercă 
să nu se trădeze.) E foarte jenant, continuase el, ca 
dreptalul meu să vină şi să vorbească cu Cel Tare care mă 
educă. 

— Atunci, de ce n-ai făcut-o tu? 

— Preferam să aştept momentul potrivit. 

— După tine, nu mai venea niciodată. 

Dar apoi îşi frecaseră suprafeţele şi nu se mai certară, iar 
nu mult după aceea sosise Dua. 


Losten o adusese. Tritt nici nu ştiuse; nu-l privise pe Cel 
Tare. Doar pe Dua. Odeen îi spusese, mai târziu, cine o 
adusese. 

— Vezi? făcuse Tritt. Eu i-am vorbit. De asta a adus-o. 

— Nu, răspunse Odeen. Sosise timpul. Ar fi venit cu ea 
chiar dacă niciunul dintre noi n-ar fi zis nimic. 

Tritt nu-l crezuse. Era convins că prezenţa Duei se datora 
în întregime intervenţiei sale. 

Cu siguranţă, niciodată nu mai existase cineva precum 
Dua. Tritt văzuse multe Emoţionale. 'Ioate erau 
atrăgătoare. Ar fi acceptat-o pe oricare pentru topire. Când 
o văzu însă pe Dua, îşi dădu seama că niciuna dintre ele nu 
s-ar fi potrivit. Numai Dua. Numai Dua. 

Iar Dua ştia exact ce avea de făcut. Exact. Mai târziu le 
spusese că nimeni nu-i arătase cum s-o facă. Nimeni nu-i 
vorbise măcar o dată despre asta. Nici chiar celelalte 
Emoţionale, pentru că le evitase. 

Totuşi, când toţi trei erau laolaltă, fiecare ştia ce să facă. 
Dua se subţia. Se subţia mai mult decât oricine văzut 
vreodată de Tritt. Se subţia mai mult decât Tritt ar fi crezut 
posibil. Devenea un fel de fum colorat ce umplea odaia şi-l 
zăpăcea. El se mişca fără să ştie că se mişcă. Se afunda în 
aerul care era Dua. 

Nu exista nici o senzaţie de pătrundere, absolut niciuna. 
Tritt nu simţea nici o rezistenţă, nici o frecare. Era doar o 
plutire spre înăuntru şi o fluturare rapidă. Se simţea 
subţiindu-se drept răspuns, şi fără eforturile extraordinare 
dintotdeauna. Cu Dua umplându-l, se putea subţia fără 
greutate într-un fum dens. Subţierea devenea precum 
curgerea, un curent uriaş şi lin. 

Vag, îl putea zări pe Odeen apropiindu-se din cealaltă 
parte, din stânga Duei. Şi el se subţia. 

Apoi, ca toate şocurile de contact din lume, se întinsese 
spre Odeen. În realitate, nu fusese un şoc. Tritt simţea în 
afara simţurilor, cunoştea fără să ştie. Alunecă în Odeen, şi 
Odeen alunecă în el. Nu putea spune dacă el îl înconjura pe 


Odeen, sau era înconjurat de acesta, sau amândouă, sau 
niciuna. 

Era doar... plăcere. 

Simţurile slăbiră odată cu intensitatea plăcerii, iar în 
momentul în care crezu că nu mai putea rezista, ele 
dispărură complet. 

După aceea se separară şi se priviră. Stătuseră topiţi zile 
întregi. Desigur, topirea dura mult. Cu cât era mai bună, cu 
atât dura mai mult deşi, când se termina, părea că durase 
numai o clipă şi n-o mai ţineau minte. Mai târziu, rareori 
avea să dureze mai mult decât întâia dată. 

— A fost minunat, spusese Odeen. 

Tritt se mulţumise s-o privească pe Dua, fără care n-ar fi 
fost posibil. 

Ea condensa, învolburându-se şi mişcându-se tremurător. 
Părea cea mai afectată dintre ei. 

— O s-o mai facem, vorbise precipitată, dar târziu, mai 
târziu. Acum, lăsaţi-mă să plec. 

Fugise. Ei n-o opriseră. Erau prea obosiţi ca s-o facă. Dar 
aşa avea să se întâmple mereu. Întotdeauna, după topire, 
Dua pleca. Indiferent cât de bine fusese, pleca. În ea exista 
ceva care avea nevoie de singurătate. 

Asta îl nemulţumea pe Tritt. Sub toate aspectele, Dua se 
deosebea de celelalte Emoţionale. Şi nu trebuia să fie aşa. 

Odeen simţea altceva. Adesea, spunea: 

— De ce n-o laşi în pace, Tritt? Nu-i ca celelalte, iar asta 
înseamnă că-i mai bună decât ele. Topirea n-ar fi aşa de 
minunată, dacă ea ar fi precum celelalte. Vrei să câştigi fără 
să plăteşti nimic? Tritt nu prea înţelegea. Ştia doar că Dua 
trebuie să facă ceea ce trebuia făcut. 

— Vreau să facă ce este corect. 

— Ştiu, Tritt, ştiu. Totuşi, las-o în pace. 

Adesea, Odeen o dojenea pe Dua pentru comportarea ei, 
dar nu voia să-l lase pe Tritt s-o facă. 

— Îţi lipseşte tactul, Tritt, explica el. Tritt nu ştia exact ce 
înseamnă tact. Şi acum... 'Trecuse mult de la prima topire, 


dar copilul-Emoţional nu se născuse încă. Cât va mai dura? 
Era deja prea mult. lar dacă ar fi fost după Dua, şi-ar fi 
petrecut tot timpul singură. 

— Nu mănâncă suficient, făcu Tritt. 

— Când va sosi timpul..., începu Odeen. 

— Întotdeauna vorbeşte despre sositul timpului. După tine, 
nici s-o căutăm pe Dua nu sosise timpul. Acum nu soseşte 
timpul să avem un copil-Emoţional. Dua ar trebui... 

Odeen se întoarse şi rosti: 

— E pe afară, Tritt. Dacă vrei să ieşi şi s-o aduci, ca şi cum 
i-ai fi Parental şi nu dreptal, n-ai decât. Dar eu îţi spun: Las- 
o în pace. 

Tritt bătu în retragere. Avea multe de spus, dar nu ştia 
cum s-o facă. 

2 a. 

Într-un mod vag şi îndepărtat, Dua era conştientă de 
agitația stânga-dreapta referitoare la ea şi se revoltă şi mai 
mult. 

Dacă unul, sau celălalt, sau amândoi, ar fi venit s-o ia, totul 
s-ar fi terminat printr-o topire, iar gândul acesta o înfuria la 
culme. Tritt nu ştia altceva decât copiii; Tritt nu-şi dorea 
altceva decât un al treilea şi ultim copil; şi totul se învârtea 
în jurul copiilor, şi al celui care lipsea. lar atunci când Tritt 
dorea o topire, o obținea. 

Atunci când se încăpăţâna, Tritt domina triada. Se 
crampona de o idee simplă, nu renunţa şi în cele din urmă 
Odeen şi Dua trebuiau să cedeze. Totuşi, acum, nu va ceda; 
nu va... 

Nu era o poziţie trădătoare. Niciodată nu se aşteptase să 
simtă pentru Odeen sau Tritt dorul acela intens pe care cei 
doi îl împărtăşeau între ei. Se putea topi singură; însă ei se 
puteau topi doar prin intermediul Duei (atunci, de ce nu era 
mai preţuită?). Simţea o plăcere intensă la topirea în trei; 
bineînţeles că da, ar fi fost stupid să nege; dar era o plăcere 
înrudită cu cea simțită când traversa vreun perete de 


piatră, aşa cum mai făcea uneori în secret. Pentru Tritt şi 
Odeen, senzațiile erau însă absolut unice. 

Deşi nu era chiar aşa. Odeen avea plăcerea învăţăturii; 
ceea ce el numea dezvoltarea intelectuală. Uneori, Dua o 
încercase şi ea, atât ca să ştie ce poate însemna; şi, deşi era 
atât de diferită de topire, putea servi drept înlocuitor, cel 
puţin cât să-l mulţumească pe Odeen uneori. 

Nu însă şi în cazul lui Tritt. Pentru el existau numai topirea 
şi copiii. Atât. lar când mintea lui se concentra complet 
asupra acestor probleme, Odeen ceda, iar apoi şi Dua 
trebuia să-l urmeze. 

Odată, ea se revoltase: 

— Dar ce se întâmplă în timp ce ne topim? Trec ore, uneori 
zile, până revenim la normal. Ce se întâmplă în tot acel 
timp? 

— Întotdeauna a fost aşa, se enervase Tritt. Aşa trebuie să 
fie. 

— Nu-mi plac lucrurile care trebuie să fie. Vreau să ştiu, 
de ce? 

Odeen păruse stânjenit. Jumătate din viaţă o petrecuse cu 
expresia aceea. 

— Dua, spusese el, trebuie. Din cauza... copiilor. Când 
rostise cuvântul, parcă pulsase. 

— Nu mai tremura, se răstise Dua. Nu mai suntem mici, 
ne-am topit de nu mai ştiu câte ori şi ştim cu toţii că în felul 
acesta vom avea copii. Poţi s-o spui liniştit. Mă întreb de ce 
durează aşa mult? 

— Pentru că e un proces complicat, răspunse Odeen, 
continuând să pulseze. Deoarece necesită energie. Dua, 
trebuie mult timp până să începi un copil şi, chiar dacă o 
facem mult timp, nu întotdeauna copilul porneşte. Şi e şi 
mai rău... Nu numai cu noi, adăugase grăbit. 

— Mai râu? se sperie Tritt, dar Odeen tăcuse. 

Avură în cele din urmă un copil, un stâng-Raţional, care 
zbura şi se subţia aşa încât toţi trei erau în extaz, ba chiar şi 
Odeen îl ţinea şi-l lăsa să-şi schimbe forma în mâinile lui, 


atunci când îl lăsa Tritt. Desigur, Tritt îl incubase în timpul 
lungii pre-formări şi-l separase, atunci când putuse trăi 
independent; şi tot Tritt avea permanent grijă de el. 

De aceea, Parentalul apărea mai rar alături de ei, iar Dua 
simţea o ciudată încântare. Obsesia lui Tritt o irita, dar cea 
a lui Odeen - curios - o atrăgea. Devenea tot mai conştientă 
de... importanţa lui. Era ceva să fii un Raţional şi să poţi 
răspunde la întrebări, iar Dua avea în permanenţă ceva de 
întrebat. Odeen era mai dispus să-i răspundă când Tritt nu 
era de faţă. 

— De ce durează aşa de mult, Odeen? Nu-mi place să mă 
topesc şi apoi să nu ştiu ce s-a întâmplat zile întregi. 

— Suntem în perfectă siguranţă, Dua, o liniştea el. Ia 
spune, ni s-a întâmplat ceva? Ai auzit să se fi întâmplat 
vreodată ceva unei triade? Şi apoi, n-ar trebui să pui 
întrebări. 

— Pentru că sunt o Emoţională? Pentru că alte Emoţionale 
nu pun întrebări? Dacă vrei să ştii, nu le suport pe celelalte 
Emoţionale, şi vreau să pun întrebări. 

Era perfect conştientă că Odeen o privea de parcă nu mai 
văzuse nimic atât de atrăgător şi, dacă Tritt ar fi fost 
prezent, topirea ar fi început imediat. Chiar se subţie puţin; 
nu mult, dar perceptibil, cochetând intenţionat. 

— S-ar putea să nu înţelegi implicaţiile, Dua, răspunse 
Odeen. Trebuie multă energie pentru a porni o scânteie 
nouă de viaţă. 

— Mereu pomeneşti de energie. Ce e asta? Exact. 

— Ceea ce mâncăm. 

— Atunci de ce nu-i spui hrană? 

— Deoarece hrana şi energia nu sunt chiar acelaşi lucru. 
Hrana noastră vine de la soare şi e un fel de energie, dar 
există şi alte tipuri de energii, care nu sunt hrană. Când 
mâncăm, trebuie să ne lăţim şi absorbim lumina. Pentru 
Emoţionale e mai greu, deoarece ele sunt mult mai 
transparente; adică, lumina are tendinţa să treacă prin ele 
în loc să fie absorbită... 


Era minunat să ţi se explice, se gândi Dua. De fapt, ştia tot 
ce auzea; dar nu ştia cuvintele exacte; lungii termeni 
ştiinţifici, cunoscuţi de Odeen. În plus, făcea totul mai exact 
şi mai plin de înţelesuri. 

Ocazional acum, în viaţa adultă, când nu se mai temea de 
tachinările copilăreşti; când avea de partea ei prestigiul de- 
a face parte din triada lui Odeen; încerca să se amestece 
printre celelalte Emoţionale şi să suporte înghesuiala şi 
flecăreala. La urma urmei, uneori simţea nevoia unei mese 
mai consistente decât de obicei, care ajuta şi la o topire mai 
bună. Exista o satisfacţie - uneori aproape simţea plăcerea 
celorlalte - în întinderea şi manevrele pentru expunerea la 
razele soarelui, în contracţiile voluptoase de absorbire a 
căldurii cu maximă eficienţă, prin îngroşare. 

Totuşi, pentru Dua numai o mică parte urma această cale, 
pe când celelalte păreau că nu se mai satură. Aveau un fel 
de şerpuială lacomă pe care Dua n-o putea reproduce şi pe 
care, în cele din urmă, n-o suporta. 

De aceea Raţionalii şi Parentalii veneau atât de rar la 
suprafaţă. Grosimea lor îi ajuta să mănânce repede şi să 
plece. Emoţionalele se răsuceau la soare ore întregi, căci, 
deşi mâncau mai încet, în realitate aveau nevoie de mai 
multă energie decât ceilalţi... cel puţin pentru topire. 

Emoţionalele asigurau energia, îi explicase Odeen 
(pulsând atât de tare încât abia îl înţelegea), Raţionalii 
sămânţa, Parentalii incubatorul. 

Atunci când Dua înţelesese toate astea, dezaprobarea ei, 
când le vedea pe celelalte Emoţionale înghițind pur şi 
simplu razele soarelui, începu să fie dublată de amuzament. 
Pentru că ele nu puneau niciodată întrebări, era convinsă 
că nu ştiau de ce o fac şi nu puteau înţelege latura obscenă 
a condensărilor lor chinuite, sau a chicotelilor cu care 
coborau sub suprafaţă - îndreptându-se desigur către o 
topire bună, cu o mulţime de energie la dispoziţie. 

Putea, de asemenea, înfrunta nervozitatea lui Tritt când ea 
cobora fără opacitatea învolburată care însemna o masă pe 


cinste. Totuşi de ce s-ar fi plâns ei? Subţirimea menţinută 
de Dua însemna o topire grozavă. Nu confuză şi vâscoasă, 
aşa cum 0 reuşeau poate alte triade, ci eterică aşa cum 
simţea ea că era cel mai bine. Şi, în plus, micul-stâng şi 
micul-drept apăruseră, nu? 

Desigur, mai era Emoţionala, micul mijlociu, care era 
cheia. Însemna mai multă energie decât ceilalţi doi, iar Dua 
nu avea niciodată suficientă. 

Până şi Odeen începuse să-i atragă atenţia. 

— Nu stai destul la soare, Dua. 

— Ba da. 

— Triada Geniei, continua Odeen, a început o Emoţională. 

Dua n-o plăcea pe Genia. N-o plăcuse niciodată. Era 
proastă chiar şi după standardele Emoţionalelor. 

— Bănuiesc că se laudă, rosti răutăcioasă Dua. N-are pic 
de delicateţe. Cred că spune: „N-ar trebui să-ţi zic, dragă, 
dar n-o să ghiceşti niciodată ce au făcut stângalul şi 
dreptalul meu. Uite aşa...” imita perfect semnalele 
tremurătoare ale Geniei, şi Odeen se amuză. 

— Poate că e prostuţă, reluă el, dar a început o Emoţională 
iar Tritt e agitat. Noi suntem de mai multă vreme împreună 
decât ei... 

— Iau cât soare pot, replicase Dua. O fac până când sunt 
prea plină ca să mai mă pot mişca. Nu înţeleg ce mai vreţi. 

— Nu te enerva. l-am promis lui Tritt că am să-ţi vorbesc. 
El crede că pe mine mă asculţi... 

— Oh, Tritt crede că-i ciudat că-mi explici ştiinţa. El nu 
înţelege... Vreţi o mijlocală ca toate celelalte? 

— Nu, rosti serios Odeen. Nu eşti ca celelalte şi asta mă 
bucură. lar dacă eşti interesată de cunoştinţele Raţionalilor, 
atunci să-ţi explic ceva. Soarele nu mai dă hrana de 
altădată. Energia luminoasă e mai puţină; necesită expuneri 
mai lungi. Rata naşterilor scade mereu şi populaţia planetei 
e doar o părticică din ce a fost cândva. 

— Eu nu pot ajuta cu nimic, făcu Dua cu încăpățânare. 

— Cei 'Tari ar putea. Şi numărul lor e în descreştere... 


— Şi ei pleacă? Dua devenise interesată. Crezuse 
întotdeauna că erau nemuritori; că nu se năşteau şi nu 
mureau. De pildă, cine văzuse vreodată un copil Tare? Nu 
aveau copii. Nu se topeau. Nu mâncau. 

— Cred că şi ei pleacă, rosti Odeen gânditor. Nu vorbesc 
niciodată despre ei. Nu sunt sigur nici cum mănâncă, 
pentru că trebuie s-o facă. Şi să se reproducă. Uite, a 
apărut unul nou; nu l-am mai văzut încă... În sfârşit, asta nu 
contează. Principalul este că au realizat o hrană artificială... 

— Ştiu, îl întrerupse Dua. Am gustat-o. 

— Cum? N-am ştiut! 

— Nişte Emoţionale vorbeau despre asta. Spuneau că un 
Tare a solicitat voluntari ca s-o guste şi proastelor le era 
frică. Spuneau că poate le va întări permanent şi n-au să se 
mai poată topi niciodată. 

— Asta-i o prostie, exclamă Odeen. 

— Ştiu. M-am oferit eu voluntară. Asta le-a închis gura. 
Abia le mai suport, Odeen. 

— Cum a fost hrana? 

— Oribilă. Acră şi amară. Bineînţeles, nu le-am spus nimic 
celorlalte. 

— Şi eu am gustat-o, spuse Odeen. Nu era chiar atât de 
rea. 

— Vouă nu vă pasă ce gust are mâncarea. 

— Oricum, e doar un experiment. Cei Tari se străduiesc s-o 
îmbunătăţească. În special, Estwald - cel nou de care ţi-am 
spus, pe care nu l-am văzut încă. Din când în când, Losten 
pomeneşte de el ca despre cineva deosebit; un foarte mare 
savant. 

— Cum de nu l-ai văzut niciodată? 

— Sunt un Moale. Doar nu crezi că-mi arată şi spun chiar 
totul? Presupun că într-o zi am să-l întâlnesc. A creat o nouă 
sursă de energie, care ne-ar putea salva pe toţi, deşi... 

— Nu vreau hrană artificială, rosti Dua şi-l părăsi brusc pe 
Odeen. 


Discuţia avusese loc cu puţin în urmă, iar Odeen nu mai 
pomenise de acel Estwald, însă ea ştia că o va face şi se 
gândea la asta aici, în amurg. 

Zărise odată hrana aceea artificială; o sferă strălucitoare 
de lumină, ca un soare mititel, într-o peşteră artificială 
construită de Cei Tari. Îi putea încă simţi gustul amar. 

O puteau îmbunătăţi? Puteau să-i dea un gust mai bun? 
Chiar delicios? Şi ea avea s-o mănânce, îndopându-se până 
când senzaţia de plin urma să-i dea o dorinţă aproape 
incontrolabilă de topire? 

Se temea de această dorinţă auto-generată. Era altceva 
când apărea ca urmare a febrilei stimulări combinate a 
dreptalului şi stângalului. Auto-generarea însemna că ea 
era gata pentru începerea micului-mijlociu. Şi... şi ea n-o 
dorea! 

Trecu mult timp până acceptă adevărul. Nu dorea să 
înceapă o Emoţională! După naşterea celor trei copii, 
inevitabil, venea timpul de plecare, şi ea nu voia. Îşi amintea 
ziua când Parentalul ei o părăsise pentru totdeauna şi nu 
mai dorea să repete acele clipe. De asta era atât de 
hotărâtă. 

Celorlalte Emoţionale nu le păsa, pentru că erau prea 
stupide să se gândească la aşa ceva, dar ea era diferită. Era 
Dua cea ciudată, Em-stânga, cum îi spuneau celelalte; şi 
avea să fie altfel. Cât timp nu începea al treilea copil, nu 
trebuia să plece; continua să trăiască. 

Aşa încât nu va avea un al treilea copil. Niciodată. 
Niciodată! 

Dar cum să împiedice lucrurile? Şi cum să-l oprească pe 
Odeen să descopere totul? Ce avea să se întâmple dacă 
afla? 

2 b. 

Odeen aştepta ca Tritt să facă ceva. Era destul de sigur că 
Parentalul nu va sui la suprafaţă după Dua. Ar fi însemnat 
să lase copiii şi întotdeauna îi venea greu s-o facă. Tritt 


aşteptă o vreme, fără nici un cuvânt, apoi plecă spre nişa 
copiilor. 

Raţionalul fu aproape mulţumit de plecarea lui. Nu pe de-a 
întregul, căci Tritt fusese furios şi retras aşa încât contactul 
interpersonal slăbise şi apăruse bariera neplăcerii. Odeen 
nu putea face altceva decât să se resemneze melancolic. 
Era aidoma încetinirii pulsului vieţii. 

Uneori se întreba dacă şi Tritt simţea la fel... Nu, ar fi fost 
incorect! 

Cât despre Dua, cine ar fi putut spune ce simţea? Cine ar 
fi putut spune ce simţea orice Emoţională? Erau atât de 
diferite, încât dreptul şi stângul păreau identici, cu excepţia 
minţilor. Chiar şi acceptând comportarea stranie a 
Emoţionalelor, cine putea spune ce simţea Dua... mai ales 
ea? 

De aceea, Odeen fusese aproape bucuros când Tritt plecă, 
deoarece era vorba despre Dua. Întârzierea începerii celui 
de-al treilea copil devenea într-adevăr prea lungă, iar Dua 
era tot mai refractară la orice convingeri. Odeen însuşi se 
simţea tot mai agitat; o agitare pe care n-o putea identifica 
şi pe care trebuia s-o discute cu Losten. 

Cobori către peşterile-Tari, iuţindu-şi mişcările într-o 
vibrare continuă, mult mai demnă decât strania combinaţie 
aţâţătoare de unduiri şi zvâcniri ce le caracteriza pe 
Emoţionale, şi mai puţin amuzantă decât stângacele 
schimbări de greutate ale Parentalilor... (Vedea clar în 
minte imaginea lui Tritt chinuindu-se în urmărirea micului- 
Raţional, care la vârsta lui era tot atât de alunecos cât o 
Emoţională, şi pe cea a Duei oprind copilul şi aducându-l 
unui Tritt nehotărât dacă să-l certe sau să-l învăluiască în 
substanţa lui. De la început, Tritt se putuse subţia mai mult 
pentru copii decât pentru Odeen; iar atunci când Odeen îl 
întrebase care e cauza, Tritt îi răspunse grav, căci n-avea 
pic de umor: „Bine, dar copiii au mai multă nevoie.”) 

Odeen era încântat de propria sa unduire pe care o 
considera graţioasă şi impresionantă. Odată se lăudase şi 


faţă de Losten căruia, fiindu-i dascăl, îi mărturisise totul, iar 
acesta răspunsesse: 

— Nu crezi că şi o Emoţională sau un Parental simt la fel 
despre plutirea lor? Dacă fiecare din voi gândiţi şi acţionaţi 
diferit, nu-i firesc să aveţi şi plăceri diferite? Ştii bine, triada 
nu exclude individualitatea. 

Odeen nu era sigur că înţelesese ce-i cu individualitatea. 
Era totuna cu a fi singur? Desigur, Cei Tari erau singuri. 
Printre ei nu existau triade. Cum oare puteau rezista? 

Raţionalul era destul de tânăr când îşi pusese problema 
aceea. Relaţiile cu Cei Tari abia începuseră, când deodată 
îşi dăduse seama că nu era sigur dacă ei aveau triade. 
Printre Cei Moi circulau zvonuri în această privinţă, dar cât 
de adevărate erau ele? Odeen se gândise şi hotărâse să 
întrebe, nu să accepte lucrurile ca atare. 

— Sunteţi un stâng sau un drept, domnule? întrebase el. 
(Mai târziu, avea să pulseze la amintirea întrebării. Cât de 
naiv fusese să întrebe aşa ceva; prea puţin îl consola faptul 
că toţi Raţionalii puneau această întrebare unui Tare, mai 
devreme sau mai târziu - de obicei, mai devreme.) 

— Niciuna, micuţule stâng, răspunse destul de calm 
Losten. Printre Cei Tari nu există stângi sau drepţi. 

— Dar mijl... Emoţionale? 

— Mijlocale? Cel Tare îşi schimbă forma permanentei sale 
zone senzoriale într-un mod pe care Odeen îl asocia cu 
amuzament sau plăcere. Nu, continuă el. Nici mijlocale. Cei 
Tari sunt de un singur fel. 

Odeen trebuia să întrebe. Fără să vrea, aproape împotriva 
dorinţei lui. 

— Dar cum rezistaţi? 

— Cu noi e altfel, micuţule-stâng. Noi suntem obişnuiţi. 

Oare el s-ar fi putut obişnui? Până atunci triada 
Parentalului îi umpluse viaţa şi ştia cu siguranţă că nu peste 
mult timp avea să-şi formeze o triadă proprie. Cum putea fi 
viaţa fără aşa ceva? Uneori se concentra asupra acestei 
întrebări. De fapt, se concentra asupra oricărei noi 


probleme. Câteodată izbutea să întrevadă ce ar fi putut 
însemna. Cei Tari se aveau doar pe ei; nici fraţi-stângi, nici 
fraţi-drepţi, nici soră-mijlocie, nici topire, nici copii, nici 
Parentali. Ei aveau doar mintea, doar cercetarea 
Universului. 

Poate că le era suficient. Pe măsură ce crescu, Odeen 
înţelese anumite lucruri despre bucuriile cercetării. Ele ar 
fi putut reprezenta totul - sau aproape totul - dar îşi 
amintea de Tritt şi Dua şi hotăra că pe lângă ei nici întregul 
Univers n-ar fi reprezentat totul. 

Numai dacă... Ciudat, dar la răstimpuri i se părea că putea 
veni o vreme, o situaţie, nişte circumstanţe când... Apoi 
pierdea viziunea sau mai degrabă viziunea viziunii şi scăpa 
totul. Deşi cu timpul, ea revenea, ba chiar în timpul din 
urmă i se părea mai puternică şi se menținea îndeajuns 
pentru a fi prinsă. 

Acum însă nu trebuia să-l preocupe aşa ceva. Trebuia să 
vadă de Dua. Porni pe drumul binecunoscut, pe care fusese 
dus întâia oară de Parentalul său (aşa cum Tritt, în curând, 
avea să-l ia pe micul lor Raţional, copilul-stâng). 

Şi, bineînţeles, se pierdu de îndată în amintiri. 

Fusese înspăimântător. Erau şi alţi raţionali tineri, 
pulsând, strălucind şi schimbându-şi forma, în ciuda 
semnalelor Parentalilor de-a rămâne nemişcaţi, ca să nu 
facă de ruşine triada. Un stâng micuţ, tovarăş de joacă a lui 
Odeen, se turtise, aşa cum făceau copii, şi nu mai voia să-şi 
reia forma în ciuda eforturilor Parentalului său, teribil de 
stânjenit. (Mai târziu, devenise un student perfect normal... 
Totuşi nu un Odeen, se gândi el extrem de mulţumit.) 

În acea primă zi de şcoală, întâlnise mulţi Tari. Se opreau 
la fiecare pentru ca amprenta vibraţiilor tânărului Raţional 
să fie înregistrată în câteva moduri şi să se adopte o 
decizie: fie era acceptat pentru instrucţie, fie trebuia să mai 
aştepte un interval. În cazul acceptării, se stabilea şi felul 
instrucției. 


Cu un efort disperat, Odeen reuşise să se menţină neted, 
atunci când se apropiase un Tare. 

— lată un Raţional ferm, rosti Cel Tare (şi sunetul ciudat al 
glasului său aproape că anulă dorinţa lui Odeen de-a ajunge 
cât mai repede adult). Cum te prezinţi, stângule? 

Era prima dată că Odeen fusese numit „stâng”, nu printr- 
un diminutiv, şi se simţi mai solid ca nicicând, răspunzând: 

— Odeen, domnule. 

Îşi reamintea vag cum fusese purtat prin peşterile Celor 
Tari, cu echipamentele lor, maşinăriile, bibliotecile şi 
aglomeraţiile neînţelese de sunete şi imagini. Mai presus de 
percepțiile senzitive, îşi amintea disperarea ce-l cuprinsese. 
Ce aveau să-i facă? 

Parentalul său îi spusese că va învăţa, dar el nu ştia ce 
însemna „a învăţa”, iar când îşi întrebase Parentalul, se 
dovedise că nici acesta nu ştia. 

Trecu un timp până când înţelese, iar experienţa fusese 
plăcută, extrem de plăcută, deşi nu lipsită de aspecte 
neliniştitoare. 

Cel Tare, care îi spusese întâia oară „stâng”, fusese primul 
său învăţător. Îl învățase să interpreteze înregistrările 
undelor, aşa încât, după o vreme, ceea ce păruse un cod 
neinteligibil se transformase în cuvinte tot atât de clare 
precum cele formate cu propriile sale vibrații. 

După aceea îl preluase un alt Tare. Odeen nu-şi dăduse 
seama de la început. În acele prime zile, îi deosebea cu 
greutate pe Cei Tari între ei. Dar apoi deveni tot mai sigur. 
Tot mai sigur şi mai îngrijorat. Nu înţelegea semnificaţia 
schimbării profesorului. 

Adunându-şi tot curajul, întrebase: 

— Unde este profesorul meu, domnule? 

— Gamaldan? ... Nu va mai fi cu tine, stângule. 

Odeen amuţise pentru câteva clipe, apoi îngăimase: 

— Dar Cei Tari nu pleacă... 

Celălalt rămăsese tăcut, fără să-i ofere vreo explicaţie. 


Odeen avea să afle că aşa se petrecea mereu. Cei Iari nu 
vorbeau niciodată despre ei. Orice alt subiect era discutat 
pe larg. Despre ei, însă... nimic. 

Din zeci de amănunte, Odeen ajunse la concluzia că şi Cei 
Tari plecau; nu erau nemuritori (un lucru pe care atâţia Moi 
îl considerau axiomatic). Totuşi, nici Cel Tare nu oferise 
vreun indiciu. Uneori, Odeen şi alţi studenţi Raţionali 
discutau chestiunea, ezitând, nesiguri. Fiecare aducea o 
mică dovadă ce susţinea mortalitatea Celor Tari şi se 
minunau, neîndrăznind să tragă concluziile evidente. 

Cei Tari nu păreau deranjaţi de existenţa unor dovezi ale 
mortalităţii lor. Nu încercau să le ascundă. Dar, nici nu le 
menţionau vreodată. Iar atunci când erau întrebaţi direct 
(uneori era inevitabil), nu răspundeau; nici nu negau, nici 
nu aprobau. 

Dar dacă plecau, trebuiau să se nască, deşi nu pomeneau 
niciodată de asta, iar Odeen nu văzuse nicicând un Tare 
tânăr. 

Odeen credea că Cei Tari îşi luau energia din roci, nu de la 
soare - că încorporau în trupuri pulberea unei pietre negre. 
Şi alţi studenţi gândeau la fel. Alţii, însă, refuzau cu 
îndârjire ipoteza. Totuşi nu se putea trage o concluzie reală, 
deoarece nimeni nu-i văzuse vreodată pe Cei Tari hrănindu- 
se, iar ei nu vorbeau despre asta. 

În cele din urmă, Odeen le luă rezerva ca atare - ca parte 
a lor. Poate, se gândi el, că tocmai individualitatea lor nu le 
permitea formarea de triade. Forma o carapace în jurul lor. 

Tot atunci, Odeen află lucruri mult mai grave şi mai 
importante decât întrebările referitoare la viaţa particulară 
a Celor Tari. Află, de exemplu, că întreaga planetă se 
vestejea... stingându-se... 

Noul său profesor, Losten, îi explicase. 

Odeen îl întrebase despre peşterile nelocuite ce se 
întindeau la nesfârşit în măruntaiele pământului, şi Losten 
păruse încântat: 


— Ţi-e teamă să întrebi asta, Odeen? (Acum devenise 
Odeen; nu mai era denumit prin termenii generali adresaţi 
unui stâng. Era întotdeauna mândru să audă un Tare 
chemându-l pe nume. Mulţi o făceau. El era foarte receptiv 
şi folosirea numelui său părea o recunoaştere a faptului. Nu 
doar o dată, Losten îşi exprimase satisfacția de a-l avea 
elev.) 

Într-adevăr, lui Odeen îi era teamă şi, după o ezitare, o 
recunoscu. Întotdeauna era mai uşor să-ţi mărturiseşti 
slăbiciunile Celor Tari decât colegilor Raţionali; era mai 
uşor să se destăinuie lor decât lui Tritt; era inimaginabil să 
se confeseze lui Tritt... Asta se întâmpla înainte de apariţia 
Duei. 

— Atunci, de ce întrebi? 

Odeen ezită din nou, apoi rosti încet: 

— Mi-e teamă de peşterile nelocuite deoarece, pe când 
eram tânăr, mi s-a spus că acolo există monştri. Nu cunosc 
însă nimic în mod direct; ştiu doar ce mi-au spus alţii, tot 
tineri, care nici ei n-o puteau şti direct. Doream să aflu 
adevărul, şi dorinţa a crescut în mine până când 
curiozitatea a depăşit spaima. 

— Bravo! exclamă încântat Losten. Curiozitatea e 
folositoare, pe când spaima nu. Dezvoltarea ta interioară e 
excelentă, Odeen, şi ţine minte că doar ea contează în 
problemele importante. Ajutorul nostru e numai marginal. 
Deoarece vrei să ştii, mi-e foarte uşor să-ţi spun că peşterile 
nelocuite sunt într-adevăr nelocuite. Sunt goale. În ele nu 
există nimic, cu excepţia obiectelor neimportante părăsite 
de demult. 

— Părăsite de cine, domnule? În mod neplăcut, Odeen se 
simţea obligat să folosească apelativul de câte ori afla de 
lucruri necunoscute lui, dar pe care Losten le cunoştea. 

— De cei care le-au ocupat în trecut. A existat o vreme, 
acum mii de cicluri, când existau mii de Tari şi milioane de 
Moi. Acum suntem mult mai puţini ca înainte. Nu sunt nici 
măcar trei sute de Tari şi aproape zece mii de Moi. 


— De ce? întrebă şocat Odeen. (Doar trei sute de Tari! Cu 
siguranţă asta era o recunoaştere a faptului că şi Cei Tari 
treceau, dar nu era momentul să se gândească la asta.) 

— Pentru că energia scade. Soarele se răceşte. În fiecare 
ciclu e tot mai greu să naşti şi să trăieşti. (Ei bine, asta nu 
înseamnă că şi Cei Tari năşteau? Nu înseamnă că şi ei 
depindeau de soare pentru hrană, iar nu de roci? Odeen 
reţinu ideea şi-o păstră pentru mai târziu.) 

— Şi va continua? întrebă el. 

— Într-o bună zi, soarele se va epuiza şi nu va mai da 
hrană. 

— Asta înseamnă că toţi, şi Cei Tari şi Cei Moi, vor trece? 

— Ce altceva poate însemna? 

— Nu putem trece cu toţii. Dacă avem nevoie de energie şi 
soarele se va stinge, trebuie să găsim alte surse. Alte stele. 
— Odeen, toate stelele au un sfârşit. Şi Universul are un 

sfârşit. 

— lar dacă stelele se sting, nu mai există hrană altundeva? 
Nu există alte surse de energie? 

— Nu; toate sursele de energie din întregul Univers se 
sting. 

Odeen căzu pe gânduri, apoi rosti: 

— Atunci, alte Universuri. Nu putem abandona pentru că 
Universul se sfârşeşte. Palpita, vorbind aşa. Se lăţise, de-a 
dreptul nepoliticos, ajungând transparent şi mult mai întins 
decât Cel Tare. 

Losten era însă extrem de încântat: 

— Minunat, scumpul meu stâng. Trebuie să-i anunţ şi pe 
ceilalţi. 

Odeen revenise la mărimea iniţială, stânjenit dar şi 
încântat de a fi fost numit „scumpul meu stâng”, expresie 
pe care nu i-o mai adresase nimeni - evident, cu excepţia lui 
Tritt. 

Nu mult după aceea, Losten le-o aduse pe Dua. Odeen se 
întrebase visător dacă există vreo legătură, dar după o 
vreme abandonase ideea. Tritt repetase atât de frecvent că 


numai datorită intervenţiei sale pe lângă Losten aveau 
parte de Dua, încât devenise inutil să se gândească la 
altceva. Totul era prea confuz. 

Acum însă venea iarăşi la Losten. Trecuse mult de la acele 
prime zile când aflase că Universul se stingea şi că (după 
cum se dovedise) Cei Tari căutau soluţii de continuare a 
vieţii. El însuşi devenea competent în câteva domenii, şi 
Losten îi mărturisise că în fizică nu-l mai putea învăţa multe 
lucruri. În plus, erau şi alţi tineri Raţionali care trebuiau 
instruiți, aşa încât nu-l mai vedea pe Losten la fel de 
frecvent ca în trecut. 

Îl găsi pe Cel Tare cu doi Raţionali pe jumătate dezvoltați 
în Camera Radiaţiilor. Losten îl zărise prin sticlă şi ieşi, 
închizând grijuliu uşa după el. 

— Scumpul meu stâng, rosti el întinzându-şi membrele 
într-un gest de prietenie (iar Odeen, precum deseori în 
trecut, simţi o dorinţă perversă să-l atingă, dar se controlă). 
Ce mai faci? 

— N-am vrut să vă întrerup, domnule. 

— Să mă întrerupi? Cei doi se vor descurca perfect şi 
singuri. Sunt probabil fericiţi că am plecat, pentru că i-am 
plictisit cu atâta vorbărie. 

— Nu-i adevărat, replică Odeen. M-aţi fascinat 
dintotdeauna şi sunt convins că-i fascinaţi şi pe ei. 

— Da, da. Mă bucur că gândeşti aşa. Te văd des prin 
bibliotecă şi aud de la alţii că te descurci în cursul pentru 
avansați, iar asta face să-mi pierd cel mai bun student. Ce 
face Tritt? E acelaşi Parental încăpățânat? 

— Tot mai încăpățânat pe zi ce trece. El dă putere triadei. 

— Şi Dua? 

— Dua? Am venit... Ştiţi, e foarte neobişnuită. 

— Da, ştiu, încuviinţă Losten. Avea o atitudine pe care 
Odeen o asociase întotdeauna cu melancolia. 

Odeen aşteptă o clipă, apoi hotărî să intre direct în 
subiect. 


— Domnule Losten, rosti el, Dua ne-a fost adusă doar 
pentru că era neobişnuită? 

— Te-ar surprinde? Şi tu eşti neobişnuit, Odeen, şi mi-ai 
spus de mai multe ori că şi Iritt e la fel. 

— Da, aprobă Odeen, este. 

— Atunci, triada n-ar fi trebuit să includă o Emoţională mai 
aparte? 

— Există multe moduri de a fi aparte, vorbi gânditor 
Odeen. Uneori comportarea Duei îl nemulţumeşte pe Tritt, 
iar pe mine mă pune pe gânduri. Vă pot cere părerea? 

— Întotdeauna. 

— Nu-i place... topirea. 

Losten asculta grav; aparent, fără să fie stânjenit. 

— De fapt, continuă Odeen, îi place atunci când ne topim, 
dar nu întotdeauna poate fi convinsă să o facă. 

— Şi Tritt, el ce părere are despre topire? întrebă Losten. 
Dincolo de plăcerea imediată a actului? Ce înseamnă pentru 
el, în afară de plăcere? 

— Copiii, bineînţeles, răspunse Odeen. Îmi plac şi mie, îi 
plac şi Duei, dar Tritt e Parentalul. Înţelegeţi? (Brusc, lui 
Odeen i se păruse că Losten nu putea pricepe toate 
subtilităţile triadei.) 

— Încerc să înţeleg. Atunci, mi se pare că Tritt câştigă din 
topire mai mult decât topirea însăşi. Dar tu? Ce ai pe lângă 
plăcere? 

— Credeam că ştiţi, răspunse Odeen. Un fel de stimulare 
mentală. 

— Da, ştiam, dar am vrut să mă conving că ştii şi tu. Voiam 
să fiu sigur că n-ai uitat. Mi-ai spus deseori, când veneai aici 
după o perioadă de topire, cu ciudata ei pierdere de timp - 
trebuie să recunosc că datorită ei nu te-am văzut perioade 
de timp îndelungate - că ai început pe neaşteptate să 
înţelegi multe lucruri care îţi păreau de neînțeles înainte. 

— Parcă mintea îmi rămânea activă în răstimpul acela. 
Parcă ar fi existat un timp care, deşi nu-i sesizam 
scurgerea, îmi era necesar; în decursul lui puteam gândi 


mai profund şi mai intens, fără să fiu distras de partea mai 
puţin intelectuală a vieţii. 

— Exact, aprobă Losten, şi reveneai cu un progres în 
cunoaştere. E ceva normal printre Raţionali, deşi trebuie să 
recunosc că niciunul n-a făcut salturile tale. O spun cu toată 
sinceritatea, în toată istoria n-a mai existat unul asemănător 
ţie. 

— Chiar aşa? întrebă Odeen, străduindu-se să-şi ascundă 
fericirea. 

— S-ar putea să greşesc, făcu Losten, amuzându-se de 
brusca pierdere a transparenţei Raţionalului, dar nu cred. 
Principalul este că atât tu, cât şi Tritt obţineţi din topire 
ceva în plus, pe lângă topirea însăşi. 

— Da. Cu siguranţă. 

— Dar ce obţine Dua în plus? 

Urmă o pauză lungă. 

— Nu ştiu, răspunse Odeen. 

— N-ai întrebat-o niciodată? 

— Nu. 

— Atunci, dacă ea nu obţine nimic, pe când tu şi cu Tritt 
câştigaţi ceva, de ce s-o intereseze la fel de mult ca pe voi? 

— Alte Emoţionale nu par să..., începu Odeen. 

— Alte Emoţionale nu sunt ca Dua. Mi-ai spus asta de 
multe ori, şi mi-ai spus-o mulţumit. 

— Mă gândeam că ar putea fi altceva, rosti Odeen ruşinat. 

— Ce anume? 

— E greu de explicat. În triadă ne cunoaştem, ne simţim; 
în anumite feluri, suntem părţi ale unui singur individ. Un 
individ care apare şi dispare. De cele mai multe ori, e ceva 
inconştient. Dacă ne concentrăm prea mult asupra acestui 
gând, îl pierdem aşa încât n-avem niciodată detaliile exacte. 
E greu de explicat triada cuiva... Odeen se opri neajutorat. 

— Nu-i nimic, încerc să înţeleg. Crezi că ai prins o porţiune 
a minţii lui Dua, pe care ea încearcă s-o ţină în secret? 

— Nu sunt sigur. E doar o impresie, ce-mi apare uneori 
într-un ungher al minţii. 


— Ei bine? 

— Uneori cred că Dua nu vrea să aibă un copil-Emoţional. 

Losten îl privi grav. 

— Mi se pare că aveţi, până acum, doar doi copii. Un stâng 
şi un drept. 

— Da, numai doi. Ştiţi, Emoţionala e mai dificil de iniţiat. 

— Ştiu. 

— lar Dua nu se străduieşte să absoarbă energia 
necesară. Nici măcar nu încearcă. Are unele motive, dar eu 
nu cred în ele. Cred că pur şi simplu, nu doreşte o 
Emoţională. După mine, dacă nu doreşte să-l aibă - aş lăsa- 
o în pace. Dar Tritt e un Parental şi doreşte copilul; trebuie 
să-l aibă, iar eu nu-l pot dezamăgi. 

— Dacă Dua ar avea un motiv raţional ca să nu înceapă 
copilul, ţi-ai schimba părerea? 

— Da, dar nu şi Tritt. El nu înţelege asemenea lucruri. 

— Dar ai încerca să-l potoleşti? 

— Atât cât aş putea. 

— Te-ai gândit vreodată, spuse Losten, că nici un Moale 
nu... nu trece înainte de a se naşte copiii - toţi trei, cu 
Emoţionala ultima? 

— Ştiu asta, răspunse Odeen, mirându-se că Losten îi 
spunea asemenea lucruri elementare. 

— Atunci naşterea unui copil-Emoţional echivalează cu 
momentul plecării. 

— De obicei, abia când Emoţionala e suficient de mare... 

— Oricum, însă, momentul plecării e aproape. Poate că 
Dua nu doreşte să plece... 

— Cum aşa, Losten? Când vine momentul să pleci, e ca 
atunci când vine momentul să te topeşti. Cum să nu vrei? 
(Cei Tari nu se topeau; poate că nu înțelegeau.) 

— Dar dacă Dua nu vrea să plece niciodată? Ce spui 
atunci? 

— Că totuşi trebuie să plecăm. Dacă Dua vrea să-şi 
întârzie ultimul copil, n-am nimic împotrivă şi poate că-l 


conving chiar şi pe Tritt. Dar ca să nu-l aibă... asta nu poate 
fi permis. 

— De ce? 

Odeen făcu o pauză, gândindu-se. 

— Nu pot spune, domnule, dar ştiu că trebuie să plecăm. O 
ştiu şi o simt tot mai mult cu fiecare ciclu, şi câteodată cred 
că înţeleg de ce. 

— Uneori cred că eşti un filosof, Odeen, remarcă Losten. la 
să vedem. Atunci când al treilea copil va apare şi va creşte, 
Tritt va avea toţi copiii şi va fi gata să plece după o viaţă 
împlinită. Tu însuţi vei avea satisfacția învăţăturii şi vei 
putea pleca. Dar Dua? 

— Nu ştiu, recunoscu Odeen. Alte Emoţionale se adună 
laolaltă toată viaţa şi par mulţumite să flecărească între ele. 
Dua, însă, nu face aşa. 

— Am spus că e neobişnuită. Nu-i place chiar nimic? 

— Îi place să mă asculte povestindu-i despre munca mea, 
mormâăi Odeen. 

— Nu trebuie să fi ruşinat de asta. Fiecare Raţional 
vorbeşte despre munca sa cu dreptul şi mijlocia lui. Nu 
recunoaşteţi, dar aşa este. 

— Dua însă ascultă, domnule. 

— Sunt convins. Nu-i precum celelalte Emoţionale. Ţi s-a 
părut vreodată că înţelege mai bine după o topire? 

— Da, am remarcat asta uneori. Totuşi, n-am dat multă 
importanţă... 

— Pentru că eşti convins că Emoţionalele nu pot realmente 
înţelege aceste lucruri. Totuşi Dua pare să aibă multe din 
caracteristicile unui Raţional. (Odeen îl privi pe Losten, 
consternat. Odată, Dua îi povestise despre copilăria 
nefericită; o singură dată; strigătele ascuţite ale celorlalte 
Emoţionale; poreclele răutăcioase; Em-stâng. Oare auzise 
Losten despre toate astea? ... Continua să-l privească liniştit 
pe Odeen.) 

— M-am gândit şi eu, spuse Odeen, apoi izbucni: Pentru 
aşa ceva, sunt mândru de ea. 


— Nimic rău în toate astea. De ce nu-i spui şi ei? Dacă îi 
place raționalismul, las-o. Învaţ-o ceea ce ştii. Răspunde-i la 
întrebări. Triada va fi dizgraţiată dacă faci aşa ceva? 

— Nici nu-mi pasă... Şi de ce să fie? Tritt va zice că-i o 
pierdere de timp, dar mă descurc cu el. 

— Explică-i că dacă Dua îşi va simţi viaţa împlinită, nu va 
mai avea spaima plecării şi va fi pregătită pentru un copil- 
Emoţional. 

Odeen simţi că o greutate uriaşă i se ridică de pe suflet. 

— Aveţi dreptate, se repezi el. Simt că aveţi dreptate. Cât 
de multe înţelegeţi, domnule Losten. Dacă-i veţi conduce pe 
Cei Tari, cum să eşuăm în proiectul găsirii altui Univers? 

— Eu? rosti Losten amuzat. Ai uitat că Estwald ne conduce 
în momentul de faţă? El este eroul proiectului. Fără el n-am 
fi ajuns nicăieri. 

— Ah, da, încuviinţă Odeen, oprit din avânt. Încă nu 
reuşise să-l vadă pe Estwald. De fapt, nu cunoscuse nici un 
Moale care să-l fi întâlnit, deşi unii spuneau că-l văzuseră de 
la distanţă. Estwald era un Tare nou; oricum, pe vremea 
tinereţii sale, Odeen nu auzise pomenindu-se de el. Nu 
înseamnă asta că Estwald era un tânăr Tare, care fusese 
copil în această perioadă ca şi Raţionalul? 

Amănuntul era lipsit de importanţă. Acum, Odeen dorea să 
se întoarcă acasă. Nu-l putea atinge pe Losten drept 
recunoştinţă, dar îi putea mulţumi şi apoi să se grăbească 
fericit. 

Mulţumirea lui avea şi o latură egoistă. Nu era doar 
posibilitatea viitoare a unui copil-Emoţional şi gândul 
bucuriei lui Tritt. Nu era nici gândul la împlinirea Duei. 
Ceea ce-l copleşea în acel moment era faptul că avea să 
poată învăţa pe un altul. Nici un alt Raţional nu putuse avea 
în triadă o Emoţională ca Dua. 

Ar fi fost minunat dacă şi Tritt ar fi putut înţelege acest 
lucru. Trebuia să vorbească cu el şi să-l convingă cumva să 
fie răbdător. 

2 €; 


Tritt nu se simţise niciodată mai puţin răbdător. Nu 
pretindea că înţelege motivul comportării Duei. Nu voia să 
încerce. Nu-i păsa. Nu ştiuse niciodată de ce Emoţionalele 
făceau ceea ce făceau. lar Dua nici măcar nu se purta 
precum celelalte Emoţionale. 

Nu se gândea niciodată la lucrul important. Prefera să 
privească soarele. Dar se subţia într-atât încât lumina şi 
hrana treceau prin ea. Apoi spunea că era minunat. Nu asta 
era important. Important era să se hrănească. Ce era 
frumos în hrănire? Ce era frumuseţea? 

Întotdeauna voia să se topească astfel. Odată spusese: 

— Hai să vorbim mai târziu. Niciodată nu vorbim despre 
asta. Nu ne gândim niciodată la asta. 

— Să facem cum vrea ea, Tritt, spunea întotdeauna Odeen. 
E mai bine. 

Odeen era răbdător. Se gândea mereu că lucrurile sunt 
mai bune când ei aşteptau. Altfel, voia mai întâi să se 
gândească... 

Tritt nu era sigur că ştia ce înţelege Odeen prin „a se 
gândi mai întâi”. Lui i se părea că însemna că Raţionalul nu 
face nimic. 

Cum fusese şi cu Dua... Odeen ar fi continuat şi acum să se 
gândească. Însă Tritt mersese şi o ceruse. Aşa trebuia să se 
facă. 

Acum Odeen nu făcea nimic. Ce era cu copilul-Emoţional, 
singura problemă importantă? Tritt trebuia să facă ceva, 
dacă Odeen nu voia. 

De fapt, făcea ceva. Cobora coridorul lung, chiar în vreme 
ce-şi spunea toate lucrurile acelea. Nu-şi dădea seama când 
coborâse atât. Asta însemna „să gândeşti mai întâi”? Nu-i 
nimic, n-avea să se lase înspăimântat. N-avea să bată în 
retragere. 

Privi impasibil în jur. Era drumul spre peşterile Celor Tari. 
Ştia că nu peste foarte mult timp avea să coboare pe aici cu 
micuțul său stâng. Odeen îi arătase cândva drumul. 


Acum însă nu ştia ce avea să facă odată ajuns acolo. Totuşi, 
nu-i era teamă. Voia un copil-Emoţional. Era dreptul lui să 
aibă un copil-Emoţional. Nimic nu era mai important ca 
asta. Cei Tari aveau să-i rezolve problema. Nu le-o 
aduseseră ei pe Dua când le-o ceruse? 

Dar pe cine să întrebe? Orice Tare? Cumva, decise că nu. 
Trebuia să caute pe unul anume şi să vorbească doar cu 
acela. 

Îşi aminti numele. Îşi aminti chiar şi ocazia în care îl auzise 
întâia oară. Era pe vremea aceea când micul-stâng crescuse 
suficient ca să înceapă să-şi schimbe forma din proprie 
iniţiativă. (Ce zi minunată! „Vino, Odeen, repede! Annis e 
complet oval şi tare. Singur a făcut-o, Dua priveşte!” Se 
grăbiseră cu toţii. Pe atunci, Annis era unicul copil. 
Aşteptaseră atâta clipa. Aşa încât se grăbiseră, iar el era 
lipit într-un colţ. Se curbase şi atârna peste locul său de 
odihnă ca lutul umed. Odeen plecase pentru că era ocupat. 
Dua spusese: „A, o s-o mai facă Tritt.” Aşteptaseră ore 
întregi, dar n-o mai făcuse.) 

Tritt era supărat că Odeen nu mai aşteptase. L-ar fi 
mustrat, dar Raţionalul părea obosit. Pe ovoidul său 
apăruseră zbârcituri clare, şi nu făcea nici un efort să le 
netezească. 

— S-a întâmplat ceva, Odeen? întrebase Tritt, neliniştit. 

— Am avut o zi grea şi nu sunt sigur că voi obţine ecuaţiile 
diferenţiale înainte de viitoarea topire. (Tritt nu-şi amintea 
exact cuvintele tari, dar cam aşa sunase. Odeen folosea 
întotdeauna cuvinte tari.) 

— Vrei să ne topim acum? 

— Nu, nu. Am văzut-o pe Dua că merge la suprafaţă şi ştii 
cum reacţionează dacă am încerca s-o oprim. De fapt, nu-i 
nici o grabă. A apărut un nou Tare. 

— Un nou Tare? întrebă Tritt cu o vădită lipsă de interes. 
Odeen era foarte interesat de tot ce era în legătură cu Cei 
Tari, dar Tritt ar fi vrut ca acest interes să nu fi existat. 
Odeen era mai preocupat de propria educaţie, cum o 


numea, decât oricare alt Raţional din jur. Nu era cinstit. 
Odeen se ocupa de această problemă prea mult. Dua se 
ocupa prea mult de incursiunile la suprafaţă. Nimeni, cu 
excepţia lui Tritt, nu era realmente interesat de triadă. 

— Se numeşte Estwald, continuase Raţionalul. 

— Estwald? Tritt deveni ceva mai atent. Poate că se 
tulburase, sesizând sentimentele lui Odeen. 

— Nu l-am văzut niciodată, dar toţi vorbesc despre el. 
Ochii lui Odeen se turtiseră, ca întotdeauna când cădea pe 
gânduri. Lui i se datorează lucrul acela nou. 

— Care lucru? 

— Pompa de Pozi... N-ai putea înţelege, Tritt. E o invenţie 
nouă. Va revoluţiona întreaga lume. 

— Ce înseamnă a revoluţiona? 

— A schimba totul. 

— N-ar trebui să se schimbe totul, se alarmă Tritt. 

— Vor face totul mai bine. A schimba nu înseamnă mai rău. 
Oricum, Estwald e autorul. E foarte inteligent. Simt asta. 

— Atunci de ce nu-ţi place? 

— N-am spus că nu-mi place. 

— "Te simt că nu-ţi place. 

— Nici vorbă, Tritt. Cumva... cumva..., râse Odeen, sunt 
gelos. Cei Tari sunt atât de inteligenţi încât un Moale nici nu 
se poate compara cu ei, totuşi eu m-am obişnuit cu asta, 
pentru că Losten îmi spune într-una cât de inteligent sunt - 
pentru un Moale presupun. Acum însă a apărut acest 
Estwald, şi chiar Losten pare copleşit de admiraţie, iar eu 
sunt cu adevărat un nimic. 

Tritt îşi bombă suprafaţa frontală, încât să-l atingă pe 
Odeen care ridică privirea şi zâmbi: 

— Asta-i o prostie din partea mea. Cui îi pasă cât de 
deştept este un Tare? Niciunul din ei n-are un Tritt. 

După aceea, amândoi plecară s-o caute pe Dua. În mod 
surprinzător, ea îşi terminase pregătirile şi se întorcea. 
Urmă o topire minunată, deşi dură numai o zi. Tritt era într- 
una îngrijorat. Cu Annis atât de mic, chiar şi o absenţă 


scurtă era riscantă, deşi existau întotdeauna alţi Parentali 
care să aibă grijă de el. 

De atunci, Odeen se mai referi uneori la Estwald. Îl 
denumea întotdeauna „Cel Nou”, chiar după ce trecuse 
destul de mult timp; totuşi nu-l zărise niciodată. 

— Cred că-l evit, le spuse odată când era şi Dua de faţă, 
pentru că ştie atât de multe despre noua invenţie. Nu vreau 
să ştiu totul dintr-o dată. E mult mai plăcut să înveţi. 

— Pompa de Pozitroni? întrebase Dua. 

Aceea era particularitatea Duei, se gândise Tritt. Îl irita. 
Ea putea folosi cuvintele tari aproape la fel de bine ca 
Odeen. Unei Emoţionale n-ar fi trebuit să-i placă asta. 

Tritt se hotărâse să-l întrebe pe Estwald, pentru că Odeen 
spusese că era deştept. În plus, Odeen nu-l întâlnise 
niciodată. Estwald nu putea spune: „Nu te îngrijora, Tritt, 
am vorbit cu Odeen despre asta.” 

Toţi credeau că dacă vorbeşti cu Raţionalul, vorbeşti cu 
Triada. Nimeni nu dădea atenţie Parentalilor. Acum însă 
aveau s-o facă. 

Se afla în peşterile Celor Tari şi totul părea diferit. Nimic 
nu semăna cu ceva ce Tritt ar fi putut înţelege. Totul era 
altfel şi înspăimântător. Cu toate acestea, era nerăbdător 
să-l găsească pe Estwald şi astfel îşi domina teama. Îşi 
repeta: „Vreau un mic-mijlociu.” Asta îi dădea suficientă 
putere să meargă înainte. 

În cele din urmă, văzu un Tare. Era singur şi făcea ceva, 
aplecat deasupra unui obiect. Cândva, Odeen îi spusese că 
Cei Tari lucrează întotdeauna la... ceva al lor. Tritt nu-şi 
amintea, dar nu-i păsa. 

Se opri lângă el. 

— Domnule, i se adresă. 

Cel Tare privi în sus şi aerul vibră în jurul său, aşa cum 
spusese Odeen că se întâmplă când doi Tari discută între ei. 
Apoi, Cel Tare păru că-l zăreşte pe Tritt. 

— Ce-i asta, un drept? Ce faci aici? Ai luat micul-stâng cu 
tine? Azi începe un nou semestru? 


— Unde îl pot găsi pe Estwald, domnule? îi ignoră Tritt 
întrebările. 

— Pe cine? 

— Pe Estwald. 

Cel Tare rămase tăcut un timp, apoi spuse: 

— Ce treabă ai cu Estwald, dreptule? 

— E important să vorbesc cu el, se încăpăţână Tritt. 
Dumneavoastră sunteţi Estwald, domnule? 

— Nu, nu sunt... Cum te numeşti dreptule? 

— Tritt, domnule. 

— Aha. Eşti dreptul triadei lui Odeen, nu? 

— Da. 

Glasul Celui Tare îşi pierdu din asprime: 

— Mă tem că nu-l poţi vedea acum pe Estwald. Nu-i aici. 
Te poate ajuta altcineva? 

Tritt nu ştia ce să răspundă. Rămăsese țintuit locului. 

— Atunci, du-te acasă, zise Cel Tare. Vorbeşte cu Odeen. El 
te va ajuta. Da? Du-te acasă, dreptule. 

Cel 'Tare se întoarse. Părea că-l preocupă alte probleme 
decât prezenţa lui Tritt, iar Parentalul continua să stea 
locului nesigur. Trecu apoi într-o altă secţiune, încetişor, 
plutind fără zgomot. Cel Tare nu-şi ridică privirea. 

La început, Tritt nu ştiu de ce pornise în direcţia aceea. 
Simţise doar că aşa era bine. Apoi îşi dădu seama. Înaintea 
lui era o undă călduţă de hrană şi ciugulea din ea. 

Nu-i fusese foame, totuşi acum se hrănea şi era fericit. 

Soarele nu era nicăieri. Instinctiv, privi în sus, dar, desigur, 
era într-o peşteră. Totuşi hrana era mai bună decât o găsise 
vreodată la suprafaţă. Privi în jur, minunându-se. Se minuna 
cel mai mult de uimirea sa... 

Adeseori fusese nemulţumit de Odeen pentru că acesta 
pierdea timpul cu atâtea chestiuni neimportante. Acum el 
însuşi - Tritt! - pierdea timpul întrebându-se. Dar el o făcea 
în legătură cu probleme importante. Brusc, îşi dăduse 
seama de importanţa lor. Într-o străfulgerare, înţelesese că 


nu şi-ar fi pierdut vremea dacă ceva din interiorul lui nu i-ar 
fi şoptit că era important. 

Se mişcă rapid, mirat de curajul său. După un timp se 
reîntoarse pe propriile urme. Trecu din nou pe lângă Cel 
Tare cu care vorbise. 

— Am plecat, domnule, îl anunţă. 

Cel Tare mormăi ceva incoerent. Continua să-şi vadă de 
lucru, aplecat peste ceva, făcând lucruri prosteşti fără să le 
zărească pe cele importante. 

Dacă Cei Tari erau atât de deştepţi, măreţi şi atotputernici, 
se gândi Tritt, cum puteau fi atât de proşti? 

3a. 

Dua se pomeni plutind spre peşterile Celor Tari. Pe de o 
parte, pentru că n-avea ce face acum când soarele apusese, 
ceva care să-i mai întârzie întoarcerea acasă unde trebuia 
să asculte insistenţele lui Tritt şi sugestiile jumătate 
stânjenite, jumătate resemnate ale lui Odeen. Pe de altă 
parte, însă, era şi atracţia exercitată de Cei Tari. 

O simţise de multă vreme, pe când era copil încă, şi 
renunţase să pretindă că nu era aşa. Emoţionalele n-ar fi 
trebuit să aibă asemenea sentimente. Totuşi, micuţele 
Emoţionale mai le aveau uneori - Dua era destul de 
experimentată ca s-o ştie - dar dispăreau repede, sau erau 
repede dezaprobate dacă nu dispăreau destul de repede. 

Ea însă, când fusese mică, continuase cu încăpățânare 
curioasă despre lume, soare, peşteri şi... absolut orice, până 
când Parentalul ei îi spunea: „Eşti tare ciudată, Dua, dragă. 
Eşti o mică mijlocie nostimă. Ce se va alege de tine?” 

Dua nu avea nici cea mai vagă idee ce anume era atât de 
ciudat şi nostim în dorinţa ei de a cunoaşte. Află însă, destul 
de repede, că Parentalul ei nu-i putea răspunde la toate 
întrebările. Îşi încercase odată tatăl-stâng, dar acesta nu 
dovedise mirarea blândă a Parentalului. „De ce întrebi, 
Dua?” se răstise el şi privirea îi părea tăioasă. 

Fugise speriată şi nu-l mai întrebă niciodată. Într-o zi însă, 
o altă Emoţională de vârsta ei ţipase „Em-stângo”, când ea 


îi spusese - nu-şi mai amintea ce anume - ceva ce i se părea 
perfect natural atunci. Dua se ruşinase fără să ştie de ce şi-l 
întrebase pe fratele ei stâng, mult mai în vârstă, ce 
înseamnă o Em-stângă. Acesta se retrăsese stânjenit - 
evident stânjenit - bolborosind: „Nu ştiu”, deşi era evident 
că ştia. 

După ce reflectase, ea se dusese la Parental: 

— Sunt o Em-stângă, tăticule? 

— Cine ţi-a spus aşa, Dua? Nu trebuie să repeţi asemenea 
cuvinte. 

Ea cursese deasupra colţului său cel mai apropiat, şi 
continuase: 

— E ceva rău? 

— O să treci peste asta, răspunsese el şi se bombase puţin 
ca s-o legene şi s-o facă să vibreze în gama care îi plăcuse 
dintotdeauna. Acum însă nu-i plăcu, deoarece era evident 
că acela nu putea fi un răspuns. Se îndepărtă gânditoare. Îi 
spusese: „O să treci peste asta”, aşa încât era acum în faţa 
unui obstacol, dar care anume? 

De pe atunci avusese puţine prietene printre celelalte 
Emoţionale. Le plăcea să şuşotească şi să chicotească 
împreună, pe când ea prefera să curgă peste stâncile 
sfărâmate, înfiorându-se de senzaţia asprimii lor. Existau, 
totuşi, câteva mijlocii mai prietenoase decât altele, şi pe 
care le găsea mai puţin provocatoare. Doral, de pildă, era 
tot atât de prostuţă cât şi restul, dar uneori era amuzantă 
cu bârfele ei. (Doral ajunsese într-o triadă cu fratele drept 
al Duei şi un stâng din altă reţea de grote, un stâng care 
nu-i prea plăcea Duei. Doral iniţiase foarte repede un copil- 
stâng şi unul drept, şi nu mult după aceea, un mijlociu. 
Devenise atât de densă încât triada părea că are doi 
Parentali, iar Dua se întreba dacă se mai puteau topi... Asta 
îi repeta şi Tritt într-una, fără succes, ce triadă bună se 
făcuse cu ajutorul Doralei.) 

Într-o zi, ea şi Doral stăteau singure şi Dua şoptise: 

— Doral, tu ştii ce e o Em-stângă? 


Doral se chircise şi se comprimase de parcă n-ar fi vrut să 
fie văzută şi răspunsese: 

— O Emoţională care se poartă ca un Raţional: adică, un 
stâng. Ai înţeles? Emoţional-stâng... Em stâng! Ai înţeles? 

Desigur, Dua înţelesese. Era evident, odată ce i se 
explicase. Şi-ar fi dat seama şi singură, dacă şi-ar fi putut 
imagina asemenea lucruri. 

— De unde ştii? întrebă Dua. 

— Mi-au spus fetele mai mari. Substanţa Doralei se 
învolbură şi Dua găsi mişcarea neplăcută. E urât, continuă 
Doral. 

— De ce? 

— Pentru că e urât. Emoţionalele nu trebuie să se poarte 
ca Raţionalii. Dua nu se gândise niciodată la lucrul ăsta. 

— De ce nu trebuie? insistă ea. 

— De aia! Vrei să ştii şi alt lucru urât? 

— Care? nu-şi putu ascunde Dua curiozitatea. 

Doral nu rosti nimic, dar o parte a ei se întinse brusc şi o 
atinse pe Dua, înainte ca aceasta să se poată contracta. 
Duei nu-i plăcu. Se trase înapoi şi spuse: 

— Nu mai face aşa. 

— Vrei să ştii şi alt lucru urât? Poţi intra într-o stâncă. 

— Nu poţi face aşa ceva, pufni Dua. Era o minciună, căci 
pătrunsese adesea în stratul de la suprafaţă al stâncilor şi-i 
plăcuse. Dar acum în contextul batjocurii Doralei, se simţea 
revoltată şi nega totul, chiar şi faţă de sine. 

— Ba poţi. Se numeşte frecatul stâncii. Emoţionalele o pot 
face foarte uşor. Stângii şi drepţii pot doar când sunt copii. 
Când cresc, o fac între ei. 

— Nu cred. Astea le născoceşti tu. 

— Zău că aşa fac. O ştii pe Dimil? 

— Nu. 

— Ba o ştii. Cea cu colţul gros din grota C. 

— Cea care pluteşte ciudat? 

— Da. E din cauza colţului. Despre ea e vorba. Odată a 
intrat cu totul într-o stâncă... mai puţin colţul acela. Fratele 


ei stâng a văzut-o şi-a spus-o Parentalului lor. Ce a încasat 
pentru asta! N-a mai făcut-o niciodată. 

Dua plecase destul de tulburată. Multă vreme nu mai vorbi 
cu Doral, şi niciodată nu mai reluă prietenia cu ea, totuşi 
curiozitatea îi fusese stârnită. 

Curiozitatea? De ce să nu zică Em-stângismul? 

Într-o zi, când era sigură că Parentalul ei nu era în 
apropiere, se lăsă să se topească într-o stâncă, încetişor, 
puţin câte puţin. De când fusese copil, era prima dată că 
încerca aşa ceva şi nu credea că îndrăznise vreodată să 
pătrundă atât de adânc. Încerca o senzaţie de căldură, dar 
când ieşise avea impresia că toţi o văzuseră, de parcă 
stânca lăsase o pată pe ea. 

Mai încercă în câteva rânduri, cu mai multă îndrăzneală şi- 
i plăcu tot mai mult. Desigur, nu se scufundase niciodată cu 
adevărat adânc. 

În cele din urmă, fusese prinsă de Parentalul ei, care 
plescăi nemulţumit, şi după aceea Dua fu mult mai 
precaută. Acum crescuse şi, în ciuda ironiilor Doralei, ştia 
că nu era ceva neobişnuit. Practic fiecare Emoţională o 
făcea din când în când, iar unele recunoşteau deschis. 

Cu cât creşteau, se întâmpla mai puţin frecvent şi Dua nu 
credea că vreuna din Emoţionalele cunoscute ei mai făcea 
aşa ceva după ce se alătura unei triade şi începeau 
adevăratele topiri. Faptul că ea continua, ba chiar că 
încercase de câteva ori şi după formarea triadei, constituia 
unul dintre secretele ei. (Când o făcuse, se gândise: Dacă 
află Tritt? ... Răspunsul la întrebare era atât de neplăcut 
încât îi strica tot cheful.) 

Derutată, se autojustifica prin convieţuirea dificilă cu 
celelalte. Strigătul „Em-stângă” începu s-o urmărească 
peste tot, ca un fel de umilire publică. Existase chiar o 
perioadă când, pentru a scăpa, recursese la o adevărată 
sihăstrie. Dacă la început avusese o atracţie către 
singurătate, acum şi-o confirmase. Fiind singură, îşi găsise 


consolarea în stânci. Frecatul-de-stânci, murdar sau nu, era 
un act solitar - şi ele o forţau să fie solitară. 

Cel puţin aşa se auto-convingea. 

Odată încercase să le răspundă. Strigase: „Sunteţi o 
adunătură de Em-drepte, o adunătură de Em-drepte 
împuţite.” 

Ele râseră şi Dua fugise, zăpăcită şi furioasă. Aşa erau! 
Aproape fiecare Emoţională, când ajungea la vârsta 
formării unei triade, devenea interesată de copii, agitându- 
se în jurul lor într-o imitație Parentală pe care Dua o găsea 
dezgustătoare. Ea nu simţise niciodată asemenea interes. 
Copiii erau doar copii; era datoria fraţilor-drepţi să se 
ocupe de ei. 

Porecla dispăru pe măsură ce Dua crescu. O ajută şi faptul 
că îşi păstrase o structură rarefiată de fetiţă şi putea curge 
ca un vârtej de fum, pe care nu-l putea reproduce nimeni. 
Iar când tot mai mulţi stângi şi drepţi îşi manifestaseră 
interesul faţă de ea, celelalte Emoţionale nu mai avură ce să 
mai ironizeze. 

Totuşi - totuşi - acum când nimeni nu îndrăznea să-i 
vorbească nerespectuos (deoarece se ştia în toate grotele 
că Odeen era cel mai capabil Raţional al generaţiei, iar Dua 
era mijlocala lui), ea ştia mai presus de orice îndoială că era 
o Em-stângă. 

Nu i se părea ceva imoral - nu tocmai - dar uneori se 
trezea visându-se Raţional şi se ruşina. Se întreba dacă şi 
alte Emoţionale o făceau... măcar uneori... şi dacă de asta... 
parţial... nu-şi doreau un copil-Emoţional... pentru că nu 
era o adevărată Emoţională... şi nu-şi respecta rolul din 
triadă... 

Pe Odeen nu-l deranja că era o Em-stângă. Nu-i spunea 
niciodată aşa, dar îi plăcea că o interesa viaţa lui, îi plăceau 
întrebările ei, le explica şi-i plăcea că înţelege. Ba chiar o 
apăra când Tritt devenea gelos - de fapt, nu tocmai gelos - 
dar manifestând o reacţie total nepotrivită datorită 
concepţiei sale limitate şi încăpăţânate asupra lumii. 


De câteva ori, Odeen o dusese la grotele Celor Tari, dornic 
să-şi arate ştiinţa, şi vădit încântat că Dua era impresionată. 
Ea fusese realmente impresionată, nu atât de evidentele 
sale cunoştinţe şi de inteligenţa lui, cât de faptul că nu-i 
displăcea să împartă cu alţii ceea ce ştia. (Îşi amintea încă 
răspunsul aspru al tatălui-stâng.) Nu-l iubise niciodată pe 
Odeen atât de mult ca atunci când o introdusese în 
activitatea lui - şi chiar şi asta era o trăsătură a Em- 
stângismului ei. 

Poate că (asta îi revenea într-una în minte) fiind Em-stângă 
se apropiase mai mult de Odeen, îndepărtându-se de Tritt, 
iar din acest motiv o scârbeau insistenţele Parentalului. 
Odeen nu-i făcuse niciodată vreo aluzie, dar poate că Tritt 
simţea totul intuitiv, fără nici o certitudine, şi de aceea era 
nefericit şi nu înţelegea de ce anume. 

Prima dată când fusese într-o grotă Tare, auzise doi Tari 
vorbind între ei. Bineînţeles, nu ştiuse că vorbeau. Erau 
vibrații ale aerului, foarte rapide, schimbătoare, provocând 
un zumzet neplăcut în ea. Trebuia să se subţieze, ca să le 
lase să treacă. 

— Vorbesc, spusese Odeen. Apoi adăugase rapid, 
anticipându-i obiecţia: E felul lor de a vorbi. Aşa se înţeleg 
ei. 

Dua izbutise să priceapă conceptul. Era şi mai încântător 
să înţeleagă repede pentru că asta îl bucura pe Odeen. 
(Odată, el îi spusese: „Niciunul din Raţionalii pe care i-am 
cunoscut vreodată nu crede că Emoţionalele au ceva în cap. 
Sunt norocos.” Ea îi răspunsese: „Mi se pare însă că 
celorlalţi Raţionali le plac aşa cum sunt. Tu de ce eşti 
altfel?” Odeen nu negase faptul că celorlalţi Raţionali le 
plăceau Emoţionalele prostuţe. Spusese doar atât: „Nu m- 
am gândit niciodată la asta şi nu cred că-i ceva important. 
Sunt mulţumit de tine şi sunt mulţumit că sunt mulţumit.”) 

— Tu poţi înţelege graiul Celor Tari? îl întrebase ea. 

— Nu tocmai, răspunsese Odeen. Pot sesiza schimbările 
suficient de rapid. Uneori simt ceea ce-şi spun, deşi nu 


înţeleg, în special după ce ne-am topit. Totuşi, numai uneori. 
Să simţi aşa ceva e de domeniul Emoţionalelor, numai că o 
Emoţională nu-şi poate explica impresiile senzitive. Tu însă, 
ai putea. 

— Mi-ar fi frică. S-ar putea să nu le placă. 

— Ei, încearcă. Sunt curios. Încearcă să vezi dacă înţelegi 
ce discută. 

— Să încerc? Cu adevărat? 

— Da. Dacă vor observa şi vor fi nemulţumiţi, voi spune că 
eu te-am pus. 

— Promiţi? 

— Promit. 

Simţindu-se emoţionată, Dua se lăsă să-i simtă pe Cei Tari 
şi adoptă pasivitatea totală ce permitea influxul senzaţiilor. 


— Agitaţie, spusese ea. Sunt excitaţi. E ceva nou. 

— Poate-i Estwald, comentă Odeen. 

Atunci auzise Dua pentru prima dată numele. 

— Curios, făcu ea. 

— Ce anume? 

— Am avut senzaţia unui soare mare. Un soare foarte 
mare. 

— S-ar putea să vorbească despre asta, rosti gânditor 
Odeen. 

— Dar cum poate exista aşa ceva? 

Exact atunci Cei Tari îi zăriră. Se apropiaseră prietenoşi şi- 
i salutară în maniera Celor Moi. Dua era extrem de fâstâcită 
şi se întreba dacă ştiau ce făcuse ea. Nu spuseseră însă 
nimic. (După aceea, Odeen îi explicase că rareori îi putea 
găsi pe Tari discutând în maniera lor. Se fereau totdeauna 
de Moi şi-şi întrerupeau lucrul când aceştia erau în 
preajmă. „Ne plac foarte mult, spusese Odeen. Sunt extrem 
de amabili.”) 

Din când în când, o ducea cu el în grotele Celor Tari - de 
obicei când Tritt era foarte ocupat cu copiii. Totuşi nu-i 
zicea acestuia că o lua. Era absolut sigur că putea stârni un 
răspuns referitor la pierderea de timp a lui Odeen, care o 
încuraja pe Dua să nu stea la soare, determinând astfel 
ineficienţa topirii... Era greu să vorbeşti cu Tritt mai mult 
de cinci minute fără ca topirea să nu apară în conversaţie. 

Coborâse şi singură, o dată sau de două ori. De fiecare 
dată fusese speriată, deşi Cei Tari pe care-i întâlnise erau 
întotdeauna prietenoşi, întotdeauna „amabili” cum spusese 
Odeen. Dar nu păreau să o ia în serios. Erau încântați, şi 
totuşi amuzaţi - simţea asta cu certitudine - când ea le 
punea întrebări. lar când îi răspundeau, o făceau într-un 
mod simplu, lipsit de informaţii. „O simplă maşină, Dua” 
spuneau ei. „Odeen ţi-o poate explica.” 

Se întreba dacă ea îl întâlnise vreodată pe Estwald. 

N-avea curajul să-i întrebe pe Tari cum îi chema. (Cu 
excepţia lui Losten, căruia îi fusese prezentată de Odeen, şi 


despre care auzise multe.) Uneori i se părea că Estwald 
fusese chiar unul din cei întâlniți. Odeen vorbea despre el 
cu venerație şi puţină invidie. 

Aflase că era prins în treburi extrem de importante şi de 
aceea nu apărea în grotele accesibile Celor Moi. 

Punând cap la cap cele aflate de la Odeen, descoperise că 
lumea avea mare nevoie de hrană. Odeen spunea rareori 
„hrană”. Folosea cuvântul „energie”, motivând că acela era 
termenul folosit de Tari. 

Soarele pălea şi murea, dar Estwald descoperise cum 
putea fi găsită energia departe, dincolo de soare şi dincolo 
de cele şapte stele ce străluceau pe cerul întunecat al 
nopţii. (Odeen zicea că cele şapte stele erau şapte sori 
foarte îndepărtați şi că existau multe alte stele ce erau şi 
mai îndepărtate şi nu puteau fi văzute. Tritt îi auzise 
povestind, întrebase ce rol aveau stelele acelea dacă nu 
puteau fi văzute, şi nu crezuse absolut nimic. „Ei, Tritt”, 
oftase Odeen răbdător. Dua fusese gata să spună ceva 
asemănător cu întrebarea lui Tritt, dar după aceea se 
răzgândise.) 

Acum se părea că va fi suficientă energie pentru 
totdeauna; suficientă energie - cel puţin până ce Estwald şi 
ceilalţi Tari reuşeau să-i dea gust bun noii energii. 

Cu câteva zile în urmă îl întrebase pe Odeen. 

— Îţi aminteşti când m-ai dus pentru prima dată la grotele 
Celor Tari, când i-am probat pe cei doi care vorbeau şi ţi-am 
spus că am avut senzaţia unui soare uriaş? 

— Nu prea, răspunsese el nesigur. Dar, continuă. Ce-i cu 
asta? 

— M-am gândit. Soarele acela este sursa noii energii? 

— Bravo, Dua! exclamase fericit Odeen. Nu-i chiar aşa, dar 
e o intuiţie nemaipomenită pentru o Emoţională. 

Acum Dua se mişca încet, amintindu-şi. Fără să-şi dea 
seama de scurgerea timpului sau a spaţiului, ajunsese în 
grotele Celor Tari şi începu să se întrebe dacă într-adevăr 
întârziase suficient, şi dacă nu trebuia să se întoarcă acasă, 


suportând inevitabilele cicăleli ale lui Tritt când - de parcă 
gândul acela îl adusese în preajmă - îl simţi pe Parental. 

Senzaţia era atât de puternică încât avu un moment de 
confuzie, în care crezuse că îşi amintea de el aşa cum era 
acasă. 

Dar nu! Se afla aici, în grotele Celor Tari. 

Ce putea oare face aici? O urmărea? Voia să se certe cu ea 
aici? Făcea prostia să ceară ajutorul Celor Tari? Dua nu 
credea că putea să îndure aşa ceva... 

Apoi fiorul spaimei o părăsi, înlocuit de uimire. Tritt nu se 
gândea deloc la ea. Nu-i sesizase prezenţa, îi simţea 
hotărârea puternică, combinată cu teamă şi nelinişte în 
legătură cu ceva ce voia să facă. 

Dua ar fi putut pătrunde mai adânc pentru a afla cel puţin 
despre ce este vorba, dar nici prin gând nu-i trecea una ca 
asta. Deoarece Tritt nu ştia de prezenta ei în apropiere, 
dorea să se asigure de un lucru - că n-avea să-şi dea seama 
nici mai târziu. 

Făcu apoi, aproape numai din reflex, ceva ce mai înainte ar 
fi fost gata să jure că nu va face, indiferent ce s-ar fi 
întâmplat. 

Cauza poate că fusese (se gândi mai târziu) amintirile 
discuţiilor ei cu Doral, în copilărie, sau propriile ei 
experimentări cu frecatul-de-stânci. (Adulții foloseau un 
cuvânt complicat, dar mult mai jenant, pentru ea, decât cel 
utilizat de copii.) 

În orice caz, fără să ştie prea bine ce face sau, pentru 
scurt timp după aceea, ce făcuse, se topi grăbită în cel mai 
apropiat perete. 

Înăuntru! Cu totul! 

Oroarea faptei era diminuată de modul perfect în care o 
executase. Tritt trecu pe lângă ea, aproape atingând-o, fără 
să-şi dea seama cât de aproape era propria lui mijlocală. 

În clipa aceea, Dua nu mai avea timp să se întrebe ce făcea 
Tritt în grotele Celor Tari, dacă n-o căuta pe ea. 

Uitase complet de Tritt. 


Era pur şi simplu uluită de acţiunea ei. Nici în copilărie nu 
se topise pe de-a întregul în stâncă, şi nici nu întâlnise pe 
cineva care să recunoască că o făcuse (deşi inevitabil 
existau o sumedenie de istorii). Evident, nici o Emoţională 
adultă nu făcuse şi nici nu putuse face aşa ceva. Dua era 
neobişnuit de rarefiată chiar şi pentru o Emoţională (Odeen 
era mândru să i-o spună), iar faptul că evita hrana îi 
accentua starea (după cum zicea adeseori Tritt). 

Ce făcuse acum indica gradul ei de rarefiere mai mult 
decât orice observaţie a dreptalului şi, pentru o clipă, se 
simţi ruşinată şi-i păru râu pentru Tritt. 

Apoi o copleşi o ruşine mai adâncă. Dacă era prinsă? Ea, o 
adultă... 

Dacă trecea un Tare şi zăbovea? Nu putea ieşi dacă era 
cineva de faţă, dar cât timp putea sta înăuntru şi ce s-ar fi 
întâmplat dacă o descopereau în stâncă? 

Pe când se întreba, îi simţi pe Cei Tari şi apoi - nu ştia nici 
ea cum - îşi dădu seama că erau departe. 

Făcu o pauză, încercând să se calmeze. Stânca din jur 
conferea percepţiilor ei o nuanţă cenuşie, fără să le 
diminueze. Ba chiar simţea mai acut. Continua să-l simtă pe 
Tritt în coborârea lui permanentă, cu atâta acuitate de 
parcă ar fi fost lângă ea. Îi simţea pe Tari, deşi se aflau în alt 
sistem de grote. Îi zărea pe Cei Tari, pe fiecare dintre ei, 
fiecare la locul său, şi le simţea conversaţia vibratorie în cel 
mai mic detaliu, iar uneori înţelegea ce spuneau. 

Simţea cum nu visase niciodată că o va putea face. 

Aşa încât, deşi acum putea părăsi stânca, fiind sigură că 
nu o putea observa nimeni, rămase pe loc; parţial uimită şi 
parţial exaltată şi curioasă, înţelegându-şi dorinţa de a 
experimenta mai departe. 

Sensibilitatea ei era atât de acută, încât ştia de ce era 
sensibilă. Adesea Odeen remarcase cât de bine înţelegea 
ceva după o perioadă de topire, deşi nu pricepuse nimic. 
Topirea amplifica extraordinar sensibilitatea; se absorbea 


mai mult; se folosea mai mult. Odeen spunea că la topire 
creşte densitatea atomilor. 

Deşi Dua nu prea ştia ce înseamnă „densitatea atomilor”, 
era ceva ce însoțea topirea; iar situaţia actuală nu era tot o 
topire? Dua nu se topise cu stânca? 

Când triada se topea, Odeen beneficia de întreaga 
sensibilitate. Raţionalul o absorbea, câştiga înţelegerea şi o 
menținea şi după separare. Acum însă, Dua era singura 
conştiinţă din topire. Creşterea „densităţii atomilor” (oare?) 
se făcea doar în beneficiul ei. (Oare din cauza aceasta 
frecatul-de-stânci era considerat ceva pervers? De asta 
erau oprite Emoţionalele? Sau totul era numai pentru că 
Dua era atât de rarefiată? Sau pentru că era o Em-stângă?) 

Apoi Dua opri orice speculație şi doar simţi... fascinată. 
Doar mecanic fu conştientă de întoarcerea lui Tritt, care 
trecu pe lângă ea, înapoi în direcţia din care venise. Doar 
mecanic fu conştientă - abia dacă simţi o vagă surpriză - că 
şi Odeen venea dinspre grotele Celor Tari. Îi simţea pe Tari, 
numai pe ei şi încerca să deducă mai multe din aceste 
percepții, încerca să scoată cât mai mult din ele. 

Trecu destul până se detaşă din stâncă. lar când o făcu, nu 
mai era atât de preocupată de a nu fi văzută. Era 
încrezătoare în sensibilitatea ei ca să ştie că nu va fi. 

Se întoarse acasă, cufundată în gânduri. 

3b; 

Revenind acasă, Odeen îl găsise pe Tritt aşteptându-l, dar 
Dua nu sosise încă. Tritt nu părea neliniştit. Era agitat, însă 
nu pentru întârzierea Duei. Emoţia sa era atât de 
puternică, încât Odeen o putea citi clar, dar nu insistă. 
Absența Duei îl tulbura pe Raţional; ba chiar îl irita 
prezenţa lui Tritt, doar pentru că acesta nu era Dua. 

Sentimentul îl surprinse. Nu putea nega faţă de sine însuşi 
că din cei doi, Tritt îi era cel mai drag. Ideal, membrii unei 
triade erau unul, şi oricare dintre ei trebuia să-i trateze în 
mod egal pe ceilalţi doi. Totuşi, Odeen nu întâlnise niciodată 
o asemenea triadă; cu atât mai puţin la cei care îşi 


proclamau triada ideală. Unul din cei trei era întotdeauna 
lăsat puţin pe afară şi, în general, o ştia. 

Rareori acesta era Emoţionala. Emoţionalele se ajutau 
între ele, dincolo de triade, la un nivel niciodată atins de 
Parentali sau Raţionali. Un proverb spunea că Raţionalul îşi 
are profesorul, iar Parentalul îşi are copiii - dar Emoţionala 
le avea pe toate celelalte Emoţionale. 

Emoţionalele discutau între ele şi dacă una se pretindea 
neglijată, sau putea fi făcută să se plângă, era trimisă înapoi 
cu instrucţiunile clare de-a rămâne fermă, pe poziţie! Şi 
pentru că topirea depindea atât de mult de Emoţională şi 
de atitudinea ei, era de obicei răsfăţată, atât de stâng, cât şi 
de drept. 

Dua însă era o Emoţională foarte ne-Emoţională! Nu părea 
să-i pese că Odeen şi Tritt erau atât de apropiaţi, şi nu avea 
prietene printre Emoţionale care să-i atragă atenţia. 
Desigur, asta era; era o Emoţională ne-Emoţională. 

Odeen era încântat că ea se interesa de munca lui; îi 
plăcea că o preocupa şi pricepea extraordinar de repede; 
dar aceasta era o iubire intelectuală. Sentimentele mai 
profunde se îndreptau către Tritt cel încăpățânat şi stupid, 
care-şi cunoştea cu precizie locul şi nu oferea mai nimic în 
afară de ceea ce conta - securitatea unei rutine. 

Acum însă, Odeen se simţea nerăbdător: 

— Ştii ceva despre Dua, Tritt? întrebă el. 

Tritt nu-i răspunse în mod direct. 

— Sunt ocupat. Discutăm mai târziu. Am avut treabă. 

— Unde sunt copiii? Şi tu ai fost plecat? O simt în tine. 

În glasul lui Tritt se strecură o undă vizibilă de iritare. 

— Copiii sunt bine crescuţi. Ştiu destule ca să se integreze 
în grija comunităţii. Zău, Odeen, nu mai sunt mici. 

Nu negase însă aura de „plecare” ce o degaja. 

— lartă-mă. Eram nerăbdător s-o văd pe Dua. 

— Ar trebui să simţi asta mai des, rosti Tritt. Îmi spui 
întotdeauna s-o las în pace. Caut-o singur, încheie el şi se 
afundă în grota casă. 


Odeen privi surprins în urma dreptalului său. În aproape 
orice altă ocazie, l-ar fi urmat încercând să descifreze 
tulburarea neobişnuită ce răzbătea chiar şi prin indiferența 
unui Parental. Ce făcuse Tritt? 

Acum însă o aştepta pe Dua şi, tot mai neliniştit, îl lăsă pe 
Tritt să plece. Neliniştea sporea sensibilitatea lui Odeen. 
Printre Raţionali exista o mândrie aproape vicioasă în 
legătură cu relativa sărăcie a percepţiei lor. Asemenea 
percepții nu caracterizau mintea, mai degrabă erau 
specifice Emoţionalelor. Odeen era un Raţional între 
Raţionali, mândria lui era să judece, nu să simtă, totuşi 
acum extinse cât putu mai mult plasa percepţiilor lui 
emoţionale; şi dori, numai o clipă, să fi fost Emoţional ca să 
şi-o poată transmite cât mai departe şi cât mai bine. 

Totuşi îi fu de folos. Reuşi să detecteze apropierea Duei la 
o distanţă neobişnuită - pentru el - şi se grăbi să-i iasă 
înainte. Pentru că o simţise la asemenea distanţă, era mult 
mai conştient de rarefierea ei decât de obicei. Era o ceaţă 
delicată, doar atât. 

Tritt avea dreptate, se gândi el îngrijorat. Dua trebuia 
obligată să mănânce şi să se topească. Interesul ei faţă de 
viaţă trebuia sporit. 

Era atât de preocupat de această necesitate, încât nu i se 
păru nimic ciudat, ba chiar o completare a gândurilor sale, 
când Dua se repezi spre el, înconjurându-l aproape 
complet, fără să-i pese că nu erau singuri şi puteau fi 
observați, spunându-i: 

— Odeen, trebuie să aflu... să aflu cât mai multe... 

Îndepărtându-se precaut, Raţionalul încercă să adopte o 
poziţie mai puţin intimă, fără să dea impresia că o 
respingea. 

— Vino, îi zise. Te aşteptam. Spune-mi ce vrei să afli. O să- 
ţi explic tot ce pot. 

Acum mergeau grăbiţi către casă, cu Odeen adaptându-se 
atent ondulării caracteristice Emoţionalelor. 


— Povesteşte-mi despre celălalt Univers, spuse Dua. De ce 
sunt diferiţi? Cum sunt diferiţi? Spune-mi tot ce ştii. 

Dua nu se gândea că cere prea mult. Odeen însă se 
gândea. Se simţea stăpân pe o uriaşă cantitate de 
cunoştinţe şi era gata să întrebe: Cum se face că ştii atâtea 
despre celălalt Univers, încât te interesează atât de mult? 

Îşi opri întrebarea pe buze. Dua venise dinspre grotele 
Celor Tari. Poate că-i explicase Losten, bănuind că Odeen va 
fi prea mândru ca să-şi ajute mijlocala. 

Nu-i aşa, se gândi el. Totuşi n-avea s-o întrebe. Avea să-i 
explice. Tritt îi întâmpină când intrară în casă: 

— Dacă vreţi să vorbiţi, mergeţi în camera Duei. Eu voi fi 
ocupat aici. Trebuie să am grijă de curăţenia şi educaţia 
copiilor. N-avem timp de topire acum. Fără topire. 

Nici Odeen, nici Dua nu se gândiseră la topire, dar nici nu 
aveau de gând să n-asculte ordinul. Casa era castelul 
Parentalului. Raţionalul avea grotele Celor Tari din 
adâncuri, iar Emoţionala, locurile de întâlnire de la 
suprafaţă. Parentalul avea doar casa lui. 

— Bine, Tritt, încuviinţă Odeen. N-o să-ţi stăm în cale. 

lar Dua extinse o proeminenţă drăgăstoasă: 

— Ce bine-mi pare să te văd, dreptule scump. (Odeen se 
întrebă dacă nu cumva gestul ei se datora faptului că nu 
trebuia să se topească. Tritt obişnuia să fie destul de 
sâcâitor în privinţa respectivă; chiar mai mult decât 
majoritatea Parentalilor.) 

În camera ei, Dua îşi privi locul de hrănire. De obicei îl 
ignora. 

Fusese ideea lui Odeen. Ştia că există asemenea lucruri şi, 
după cum îi explicase lui Tritt, dacă Duei nu-i plăcea să stea 
cu celelalte Emoţionale, era perfect posibil să aducă 
energia solară jos, în grotă, pentru ca ea să se poată hrăni. 

Tritt fusese îngrozit. Nu trebuiau să facă aşa ceva. Ceilalţi 
aveau să râdă. Triada va fi dezonorată. De ce nu se purta 
Dua aşa cum ar fitrebuit? 


— Da, Tritt, spusese Odeen, dar dacă ea nu se poartă cum 
trebuie, de ce să nu ne adaptăm noi? E aşa greu? O să 
mănânce singură, o să câştige substanţă, ne va face fericiţi, 
va deveni şi ea mai fericită şi poate că, în cele din urmă, va 
învăţa să se alăture celorlalte. 

Tritt acceptă, şi până la urmă acceptă şi Dua - după câteva 
discuţii - dar insistă pentru o construcţie simplă. Se 
compunea din două tije ce serveau drept electrozi, 
alimentaţi de energia solară, între care intra Dua. 

Emoţionala o utiliza rar, însă acum o privi şi spuse: 

— Tritt a împodobit-o... sau tu, Odeen? 

— Eu? În nici un caz. 

La baza fiecărui electrod se vedea un desen făcut cu argile 
colorate. 

— Cred că-i modul lui de-a spune că vrea să-l folosesc, făcu 
Dua şi într-adevăr mi-e foame. În plus, dacă mănânc, Tritt 
nu ne va întrerupe, aşa-i? 

— Exact, rosti grav Odeen. Tritt ar opri şi planeta dacă i s- 
ar părea că mişcarea ei te deranjează în timpul mesei. 

— Ei bine, mi-e foame, spuse Dua. 

Odeen simţi în ea o undă de vinovăţie. Să fi fost referitoare 
la Tritt? La foamea ei? De ce să se simtă vinovată că-i era 
foame? Sau făcuse ceva care consumase energie şi cum... 

Alungă gândurile acelea. Existau momente când un 
Raţional putea fi prea Raţional, urmărind ramificaţiile 
fiecărui gând în detrimentul problemelor importante. Acum 
însă, era important să-i vorbească Duei. 

Ea se aşezase între electrozi, iar când se strânse ca să 
încapă, micimea îi deveni în mod dureros evidentă. Odeen 
era şi el înfometat; era convins de asta pentru că electrozii 
îi păreau mai strălucitori ca de obicei; pentru că putea 
gusta hrana chiar de la distanţă şi i se părea delicioasă. 
Când erai înfometat, simţeai hrana mai acut decât în alte 
condiţii, şi de la o distanţă mai mare... Avea însă să 
mănânce mai târziu. 


— Nu tăcea, dragul meu stâng, rosti Dua. Povesteşte-mi. 
Vreau să ştiu. Adoptase (inconştientă?) forma ovoidă a unui 
Raţional, parcă întărind faptul că dorea să fie acceptată ca 
unul dintre ei. 

— Nu-ţi pot explica totul, răspunse Odeen. Adică nu-ţi pot 
explica fundamentarea, pentru că n-ai educaţia 
corespunzătoare. O să încerc să-ţi simplific, iar tu ascultă. 
După aceea, o să-mi spui ce n-ai priceput şi voi încerca să-ţi 
explic mai departe. În primul rând trebuie să ştii că totul e 
alcătuit din particule mititele numite atomi, iar aceştia sunt 
formaţi din particule şi mai mici, subatomice. 

— Da, da făcu Dua. De asta ne putem topi. 

— Exact. Pentru că, de fapt în cea mai mare parte noi 
suntem alcătuiți din spaţii goale. Particulele sunt foarte 
îndepărtate, iar particulele tale, ale mele şi ale lui Tritt se 
pot topi laolaltă, pentru că fiecare structură se potriveşte în 
spaţiile goale din jurul celeilalte structuri. Motivul pentru 
care totuşi materia nu se destramă este că particulele 
mititele izbutesc să se ţină laolaltă în ciuda distanțelor care 
le separă. Există forţe de atracţie ce le menţin împreună, 
iar cea mai puternică e forţa nucleară. Ea ţine principalele 
particule subatomice în grupuri foarte strânse, care sunt 
risipite peste tot şi care sunt păstrate laolaltă de forţe mai 
slabe. Înţelegi? 

— Nu chiar totul. 

— Nu-i nimic, putem reveni mai târziu... Materia poate 
exista în stări diferite. Poate fi foarte rarefiată, ca la 
Emoţionale; ca la tine, Dua. Poate fi mai puţin rarefiată, ca 
la Raţionali şi Parentali. Sau şi mai puţin în cazul rocilor. 
Poate fi foarte comprimată, densă ca la Tari. De asta suntei 
tari. Sunt plini de particule. 

— Adică, în ei nu există spaţii goale? 

— Nu, nu voiam să spun asta. Şi ei au destule spaţii goale, 
dar nu atâtea cât noi. Particulele au nevoie de o anumită 
cantitate de spaţiu liber, iar dacă n-au mai mult, alte 
particule nu mai pot intra acolo. Dacă totuşi sunt introduse 


cu forţa, apare durerea. De asta, Celor Tari nu le place să 
fie atinşi de noi. Noi, Cei Moi, avem în jurul particulelor mai 
mult spaţiu decât e necesar, aşa că acolo pot intra alte 
particule. Dua nu părea deloc convinsă. 

— În celălalt Univers, continuă Odeen, există alte reguli. 
Forţele nucleare nu sunt atât de puternice ca la noi. Asta 
înseamnă că particulele au nevoie de mai mult spaţiu. 

— De ce? 

Odeen clătină din cap. 

— Pentru că... pentru că... particulele îşi extind mai mult 
forma lor ondulatorie. N-am o explicaţie mai bună. Cu o 
forţă nucleară mai slabă, particulele au nevoie de mai mult 
spaţiu, şi două fragmente de materie nu se pot topi 
împreună cu uşurinţa din Universul nostru. 

— Putem vedea celălalt Univers? 

— A, nu. Asta nu se poate. Îi putem deduce natura din 
legile fundamentale. Totuşi, Cei Tari pot face multe lucruri. 
Le putem trimite substanţe şi putem obţine substanţe de 
acolo. Putem studia substanţele lor, şi putem porni Pompa 
de Pozitroni. Ai auzit de ea, nu? 

— Da, mi-ai spus că din ea obţinem energie. Nu ştiam însă 
că-i vorba şi de un alt Univers... Cum arată celălalt Univers? 
Au şi ei stele şi planete ca noi? 

— Asta-i o întrebare foarte bună, Dua. 

Odeen era încântat de rolul său de profesor, cu atât mai 
mult cu cât avea şi aprobarea oficială să vorbească. 
(Înainte, încerca permanent senzaţia că tentativa lui de-a 
instrui o Emoţională ascunde o perversitate.) 

— Nu putem vedea celălalt Univers, continuă el, dar din 
legile lui putem calcula cam cum arată. Vezi, stelele 
strălucesc datorită combinării gradate a unor particule 
simple în altele mai complexe. Noi numim asta fuziune 
nucleară. 

— Au şi ei aşa ceva, în celălalt Univers? 

— Da, dar deoarece forţa nucleară e mai slabă, fuziunea e 
mai lentă. Asta înseamnă că stelele sunt mult mai mari în 


celălalt Univers, altfel fuziunea insuficientă nu le va putea 
face să strălucească. Stelele de mărimea soarelui nostru ar 
fi reci şi moarte. Pe de altă parte, dacă în Universul nostru 
stelele ar fi mai mari, datorită cantităților fuzionate ele ar 
exploda. Asta înseamnă că în Universul nostru trebuie să fie 
de mii de ori mai multe stele decât la ei... 

— Noi avem doar şapte..., începu Dua, apoi se întrerupse. 
Am uitat. Odeen zâmbi indulgent. Era uşor să uiţi 
nenumăratele stele ce nu puteau fi zărite decât cu 
instrumente speciale. 

— Nu-i nimic. Sper că nu te plictisesc prea mult. 

— Nu mă plictiseşti, replică Dua. Îmi place. Parcă şi 
mâncarea are un gust mai bun, insistă ea ondulându-se 
între electrozi. 

Odeen, care n-o mai auzise pe Dua niciodată lăudând 
hrana, se simţi încurajat. 

— Desigur, reluă el, Universul nostru nu durează atât de 
mult ca al lor. Fuziunea e atât de rapidă încât toate 
particulele se combină după un milion de vieţi. 

— Bine, dar mai există multe alte stele. 

— Adevărat, însă toate se sting. Întregul Univers moare. În 
celălalt Univers, cu stele puţine şi mari, fuziunea e atât de 
lentă încât stelele durează de mii şi milioane de ori mai mult 
ca ale noastre. E greu de comparat pentru că s-ar putea ca 
timpul să se scurgă în mod diferit în cele două Universuri. 
Nu înţeleg nici eu chestiunea asta, adăugă el cu părere de 
rău. Face parte din teoria Estwald şi n-am ajuns aşa 
departe cu studiul. 

— Toate astea le-a făcut Estwald? 

— Majoritatea. 

— Atunci e minunat că avem hrană din celălalt univers, 
spuse Dua. Înseamnă că nu va conta dacă soarele o să 
moară. Putem lua oricâtă hrană din celălalt Univers. 

— Corect. 

— Dar nu se întâmplă nimic rău? Am... am senzaţia că se 
întâmplă ceva rău. 


— Mda, făcu Odeen. Prin funcţionarea Pompei de 
Pozitroni, noi transferăm materia dintr-o parte în alta şi 
asta înseamnă că Universurile se amestecă niţel. Forţa 
noastră nucleară devine ceva mai slabă, fuziunea din 
soarele nostru încetineşte şi el se răceşte mai puţin rapid... 
Asta-i însă puţin sesizabil. 

— Nu la asta mă refeream. Dacă forţa nucleară slăbeşte, 
atomii ocupă mai mult spaţiu - aşa e? - şi atunci ce seva 
întâmpla cu topirea? 

— O să fie ceva mai greu, dar vor trece milioane de vieţi 
până va deveni în mod vizibil mai greu de realizat. Chiar 
dacă, într-o bună zi, topirea va deveni imposibilă şi Cei Moi 
vor pieri, asta se va întâmpla cu mult, mult după ce cu toţii 
am fi murit, lipsiţi de hrană, dacă n-am utiliza celălalt 
Univers. 

— Totuşi nu-i sentimentul meu..., Dua începuse să 
tărăgăneze cuvintele. Se foi între electrozi şi Odeen 
constată cu mulţumire că părea mai extinsă şi mai 
compactă. Parcă s-ar fi hrănit nu numai cu energie, ci şi cu 
vorbele sale. 

Losten avea dreptate! Educaţia îi dădea sentimentul 
împlinirii; Odeen putea simţi în Dua un fel de bucurie 
senzuală, pe care n-o mai observase până atunci. 

— Eşti atât de bun că-mi explici, Odeen, rosti Dua. Eşti un 
stângal foarte bun. 

— Vrei să continui? întrebă el, flatat şi mai mulţumit decât 
credea. Mai doreşti să întrebi ceva? 

— Multe, Odeen, dar... nu acum. Nu acum, Odeen. Ştii ce 
vreau să fac acum? 

Odeen ghici imediat, dar era prea prudent ca s-o spună în 
mod deschis. Avansurile erotice ale Duei erau atât de rare, 
încât trebuiau tratate cu toată grija. Se rugă cu disperare 
ca 'Tritt să nu se fi încurcat cu copii într-atât încât să nu 
poată profita de moment. Aşteptase la uşă, oare? Nu-i păsa. 
N-avea timp să se gândească. 


Dua se desprinsese dintre electrozi şi Odeen era copleşit 
de frumuseţea ei. Acum ajunsese între ei, şi prin ea îl zări 
pe Tritt pâlpâind în culori incredibile. 

Nu mai fusese niciodată aşa. Niciodată. 

Odeen se stăpâni cu disperare, lăsându-şi propria 
substanţă să curgă prin Dua şi prin Tritt, atom cu atom; 
opunându-se din răsputeri penetraţiei atotputernice a Duei; 
fără să se abandoneze extazului, ci picurându-l încet; 
agăţându-se de conştiinţă până în ultimul moment posibil; 
apoi, pierzându-se într-o bucurie finală atât de intensă, 
încât o simţi precum o explozie răsunând la nesfârşit prin 
el. 

În toată existenţa triadei lor, niciodată nu durase atât de 
mult perioada aceea fără-de-timp a topirii. 

I.C, 

Tritt era mulţumit. Topirea fusese extrem de 
satisfăcătoare. Toate ocaziile anterioare păreau incomplete 
şi fade prin comparaţie. Era realmente încântat de cele 
întâmplate. Totuşi rămăsese tăcut. Simţea că-i mai bine să 
nu vorbească. 

Odeen şi Dua erau şi ei fericiţi. Până şi copiii păreau că 
strălucesc. 

Evident însă, cel mai fericit era tot Tritt. 

Îi asculta pe Odeen şi Dua vorbind între ei. Nu înţelegea 
nimic din conversaţie, dar asta nu conta. Nu-i păsa că 
păreau atât de încântați unul de altul. El avusese propria 
fericire şi se mulțumea să asculte. 

— Ei încearcă într-adevăr să comunice cu noi? întrebă 
Dua. (Tritt nu pricepuse niciodată prea bine cine erau „ei”. 
Înţelesese că „a comunica” era un cuvânt tare pentru „a 
vorbi”. Atunci, de ce nu spuneau „a vorbi”? Uneori se 
întreba dacă n-ar fi trebuit să-i întrerupă. Dar dacă punea o 
întrebare, Odeen spunea numai: „Ei, Tritt!”, iar Dua se 
învolbura nerăbdătoare.) 

— Ah, da, răspunse Odeen. Cei Tari sunt siguri de asta. 
Uneori fac semne pe materialul ce ne este trimis şi se spune 


că-i perfect posibil de-a comunica prin astfel de semne. De 
fapt, cu mult înainte, Cei Tari au folosit şi ei semne când a 
fost necesară explicarea construcţiei Pompei. 

— Mă întreb cum arată ceilalţi? Tu ce crezi? 

— Din legile fizice putem deduce natura stelelor, pentru că 
asta e simplu. Dar cum să deducem natura fiinţelor? Nu 
putem şti. 

— Ei nu ne pot spune cum arată? 

— Dacă am înţelege ceea ce ne transmit, poate că am 
deduce ceva. Dar nu înţelegem. 

— Cei Tari nu înţeleg? păru surprinsă Dua. 

— Nu ştiu. În orice caz, nu mi-au spus. Odată, Losten mi-a 
zis că nu contează cum arată, atât timp cât Pompa de 
Pozitroni funcţionează. 

— Poate că nu voia să-l plictiseşti cu întrebări. 

— Nu-l plictisesc, rosti iritat Odeen. 

— Ei, înţelegi ce vreau să spun. Nu dorea să intre în 
amănunte. 

Din clipa aceea Tritt nu mai putu asculta. Continuară să 
discute o vreme dacă Cei Tari ar fi trebuit sau nu s-o lase pe 
Dua să vadă semnele. Dua spunea că, poate, ar fi putut 
simţi înţelesul lor. 

Tritt deveni puţin nervos. La urma urmei, Dua era o Moale 
şi nici măcar Raţional. Începu să se întrebe dacă Odeen 
făcea bine spunându-i Duei toate astea. Îi umplea capul de 
idei năstruşnice... 

Dua vedea că şi Odeen se enervase. La început, el râsese. 
Apoi spusese că o Emoţională nu putea înţelege asemenea 
lucruri complicate. În cele din urmă, refuzase să mai 
vorbească. Dua trebui să fie foarte drăguță cu el o vreme, 
până să-l domolească. 

Odată, se enervase chiar Dua... şi se enervase râu de tot. 

Începuse lent. De fapt, fusese una din ocaziile când cei doi 
copii erau cu ei. Odeen îi lăsa să se joace cu el. Ba chiar, se 
abandona în posturile cele mai lipsite de demnitate. Nu 
părea să-i pese că-şi schimba forma. Era un semn sigur că 


era fericit. Tritt rămăsese într-un colţ, odihnindu-se, şi era 
foarte mulţumit de ceea ce se petrecea. 

Dua râdea de înfăţişarea lui Odeen. Îşi lăsă propria 
substanţă s-o atingă pe a lui Odeen, flirtând. Ştia foarte 
bine, şi Tritt ştia, că suprafaţa stângilor era mai sensibilă 
când nu aveau formă ovoidală. 

— M-am gândit, Odeen..., începu ea. Dacă celălalt Univers 
îşi introduce legile lui în ale noastre, prin Pompa de 
Pozitroni, n-ar trebui ca şi Universul nostru să procedeze la 
fel? 

Odeen chicoti la atingerea Duei şi încercă să se ferească, 
fără a-i deranja pe copii. 

— Nu-ţi pot răspunde dacă nu te opreşti, gâfâi el. 

Dua se opri şi Odeen continuă: 

— Asta-i o idee foarte bună, Dua. Eşti o fiinţă uimitoare. 
Desigur, ai dreptate. Schimbul se petrece în ambele 
direcţii... Tritt, vrei să-i iei de aici pe copii? 

Aceştia plecaseră însă singuri. Nu mai erau chiar atât de 
mici. În curând, Annis urma să-şi înceapă educaţia, iar 
Torun avea de-acum ceva din încăpăţânarea Parentalilor. 

Tritt rămase şi se gândi că Dua arăta minunat când Odeen 
îi vorbea în felul acela. 

— Dacă celelalte legi încetinesc soarele nostru, reluă Dua, 
şi-l răcesc, legile noastre nu vor iuți sorii lor, încălzindu-i? 

— Bravo, Dua. Un Raţional nu putea judeca mai bine. 

— Cât de fierbinţi devin sorii lor? 

— A, nu prea mult: doar cu puţin mai fierbinţi. 

— "Totuşi, de acolo provine sentimentul acela de rău. 

— Vezi, necazul este că sorii lor sunt aşa uriaşi. Dacă sorii 
noştri mici s-ar mai răci puţin, ar fi lipsit de importanţă. 
Chiar dacă s-ar stinge cu totul n-ar conta cât timp avem 
Pompa de Pozitroni. Însă cu stele mari, uriaşe, o încălzire fie 
şi redusă poate provoca neplăceri. În aceste stele există 
atât de multă substanţă încât, dacă fuziunea nucleară se 
iuţeşte cât de puţin, ele pot exploda. 

— Să explodeze! Şi ce se va întâmpla cu ei? 


— Care ei? 

— Cei din celălalt Univers. 

O clipă, Odeen rămase surprins, apoi răspunse: 

— Nu ştiu. 

— Păi, ce s-ar întâmpla dacă ar exploda soarele nostru? 

— Nu poate exploda. (Tritt se întrebă ce însemna toată 
agitația aceea. Cum putea exploda un soare? Dua părea 
furioasă, iar Odeen zăpăcit.) 

— Dar dacă explodează? insistă Dua. Ar fi foarte fierbinte? 

— Aşa cred. 

— Nu ne-ar omori pe toţi? 

Odeen ezită, apoi răspunse vădit enervat: 

— Ce are a face, Dua? Soarele nostru nu va exploda şi nu 
mai pune întrebări prosteşti. 

— Odeen, tu mi-ai spus să întreb şi e important pentru că 
Pompa de Pozitroni lucrează în ambele direcţii. Avem nevoie 
de capătul lor în aceeaşi măsură în care ei au nevoie de 
capătul nostru. 

— Nu ţi-am spus niciodată asta, o privi Odeen. 

— Aşa simt. 

— Simţi multe lucruri, Dua... 

Dua însă striga acum. Îşi ieşise din fire; Tritt n-o mai 
văzuse niciodată aşa. 

— Nu mai schimba subiectul, Odeen. Şi nu te retrage, 
încercând să faci din mine o proastă - o Emoţională ca toate 
celelalte. Ai spus că semăn mult cu un Raţional şi semăân 
destul ca să înţeleg că Pompa de Pozitroni nu poate 
funcţiona fără ceilalţi. Dacă ei vor fi distruşi, Pompa se va 
opri, iar soarele nostru va fi mai rece ca oricând, şi vom 
muri cu toţii de foame. Nu crezi că-i important? 

Acum, Odeen răcnea şi el: 

— Asta arată ce ştii tu! Avem nevoie de ajutorul lor pentru 
că rezervele de energie sunt reduse şi trebuie să 
transferăm materie. Dacă soarele din celălalt Univers 
explodează, o să fie un aport enorm de energie; un aflux ce 
va dura milioane de vieţi. Va fi atâta energie încât o vom 


putea capta direct, fără transfer de materie; aşa încât n- 
avem nevoie de ei şi nu contează ce se întâmplă... 

Aproape se atingeau. Tritt era îngrozit. Trebuia să spună 
ceva, să-i despartă, să le vorbească. Nu ştia ce să le spună. 
Apoi se dovedi că nici nu era nevoie s-o facă. 

Chiar lângă grotă era un Tare. Ba nu, erau trei. 
Încercaseră să vorbească şi nu se făcuseră auziţi. 

— Odeen! Dua! ţipă Tritt. 

Apoi rămase tăcut, tremurând. Avusese o idee îngrozitoare 
asupra motivului venirii Celor Tari. Hotări să plece. 

Un Tare îşi extinsese unul din apendicele permanente şi 
opace: 

— Nu pleca. 

4a. 

Suna aspru şi neprietenos. Tritt era mai îngrozit ca 
oricând. 

Dua era mânioasă; atât de mânioasă încât nici nu-i putea 
simţi pe Tari. Părea înăbuşită de componentele mâniei, 
fiecare invadând-o în mod separat. Era ceva rău în faptul că 
Odeen încerca s-o mintă. Ceva rău în faptul că o întreagă 
lume de fiinţe avea să moară. Ceva rău în faptul că putea 
învăţa cu atâta uşurinţă, dar nu i se permisese. 

De atunci, de la prima experienţă cu stânca, mai mersese 
de două ori în grotele Celor Tari. De două ori, neobservată, 
se îngropase în rocă şi, de fiecare dată, simţise şi ştiuse iar 
de fiecare dată când Odeen îi explica ceva, ştiuse dinainte 
despre ce era vorba. 

Atunci de ce n-o puteau învăţa, aşa cum procedaseră cu 
Odeen? De ce îi învățau numai pe Raţionali? Oare ea avea 
capacitatea de-a învăţa doar pentru că era o Em-stângă, o 
mijlocală denaturată? Atunci n-aveau decât s-o înveţe. Era 
rău s-o lase ignorantă. 

În cele din urmă, îi auzi pe Cei Tari. Era şi Losten, dar nu 
el vorbea. Cel care vorbea era un Tare mai ciudat, aflat în 
faţa celorlalţi. Nu-l cunoştea, dar de fapt, cunoştea prea 
puţini din ei. 


— Care din voi, întrebă Cel Tare, aţi fost recent în grotele 
de jos, în grotele Celor Tari? 

Dua era sfidătoare. Aflaseră despre frecatul-ei-de-stânci, 
dar nu-i păsa. Să le spună tuturor, altfel o făcea chiar ea. 

— Eu, răspunse... De multe ori. 

— Singură? întrebă calm Cel Tare. 

— Singură. De multe ori, se răsti Dua. Fusese numai de 
trei ori dar nu-i păsa. 

— Bineînţeles, murmură Odeen, şi eu am fost de câteva 
ori. 

Cel Tare păru să-l ignore. Se întoarse spre Tritt şi rosti 
tăios: 

— Şi tu, dreptule? 

— Da, domnule, tremură Tritt. 

— Singur? 

— Da, domnule. 

— De câte ori? 

— O dată. 

Dua era enervată. Sărmanul Tritt era atât de înspăimântat 
pentru nimica. Ea o făcuse şi era gata de luptă. 

— Lăsaţi-l în pace, rosti. Pe mine mă căutaţi. 

Cel Tare se întoarse încet spre ea: 

— Pentru ce? o întrebă. 

— Pentru... ce-o fi. Acum, pusă faţă în faţă cu adevărul, nu 
se putea hotări să descrie ceea ce făcuse. Nu în faţa lui 
Odeen. 

— Bine, o să ajungem şi la tine. Întâi, dreptul... Te numeşti 
Tritt, aşa-i? De ce te-ai dus singur în grotele de jos? 

— Ca să vorbesc cu Estwald, domnule. 

— Tu eşti Estwald? îi întrerupse brusc Dua. 

— Nu, rosti scurt Cel Tare. 

Odeen păru iritat, stânjenit parcă de faptul că Dua nu-l 
recunoscuse pe Cel Tare. Duei nu-i păsa. 

— Ce-ai luat din grotele de jos? continuă Cel Tare. 

Tritt tăcu. 


— Ştim că ai luat ceva, rosti calm Cel Tare. Vrem să ştim 
dacă şi tu ştii ce este. Poate fi foarte periculos. 

Tritt continua să tacă, şi Losten interveni: 

— Te rog, spune-ne, Tritt. Acum ştim că tu ai fost şi nu 
vrem să fim aspri. 

— Am luat un bulgăre de hrană, mormăi Parentalul. 

— Aha, făcu primul Tare. Ce-ai făcut cu el? 

— Era pentru Dua, izbucni Tritt. Nu voia să mănânce. Era 
pentru ea. 

Dua sări, şi se coagulă de uimire. 

Cel tare se întoarse către ea: 

— Nu ştiai nimic de asta? 

— Nu! 

— Nici tu? îl întrebă pe Odeen. 

— Nu, domnule, rosti Odeen parcă încremenit. 

Pentru un moment, aerul se umplu de vibrații neplăcute 
când Cei Tari vorbiră între ei, ignorând triada. 

Dacă experienţele ei cu frecatul-de-stânci o făcuseră mai 
sensibilă, sau dacă recenta furtună emoţională era cauza, 
Dua nu putea spune şi nici n-ar fi visat să încerce să 
analizeze; ştia doar că prindea doar frânturi - nu de cuvinte 
- ci de înţelesuri... 

Descoperiseră lipsa de mai mult timp. Căutaseră în taină. 
Ajunseseră la Moi după multe ezitări. Cercetaseră şi se 
adresaseră triadei lui Odeen după multe şovăieli. (De ce? 
Dua nu pricepuse.) Nu înțelegeau cum Odeen ar fi putut 
face o asemenea prostie, sau cum Dua avea asemenea 
obiceiuri. Nici o clipă nu se gândiseră la Tritt. 

Apoi Cel Tare care până atunci nu spusese nimic îşi 
amintise că-l văzuse pe Tritt în grotele Celor Tari. 
(Bineînţeles, se gândi Dua. Era în ziua când ea intrase 
pentru prima dată în stâncă. Îl simţise atunci, dar uitase.) 

Li se păruse improbabil dar, în cele din urmă, orice altă 
variantă fiind imposibilă şi presaţi de timp, veniseră. 

Ar fi vrut să-l consulte pe Estwald dar, atunci când apăruse 
ipoteza cu Tritt, nu era de găsit. 


Toate astea Dua le simţi în ansamblu, şi se răsuci spre 
Tritt, uluită şi revoltată. 

Losten vibra, explicând că nu se făcuse nici un rău, că Dua 
arăta bine şi că, de fapt, fusese un experiment folositor. Cel 
Tare care vorbise cu Tritt era de acord; cel de-al treilea mai 
radia încă îngrijorare. 

Dua nu le dădu atenţie. Îl privea pe Tritt. 

— Şi-acum unde-i bulgărele? întrebă primul Tare. 

Tritt le arătă. 

Era bine ascuns, iar conexiunile, deşi stângace, erau 
corecte. 

— Tu singur le-ai făcut, Tritt? întrebă Cel Tare. 

— Da, domnule. 

— De unde ai ştiut cum se face? 

— M-am uitat cum era în grotele Celor Tari. Le-am făcut la 
fel. 

— Nu ştiai că-i poţi cauza rău mijlocalei? 

— N-am ştiut. N-aş fi... Tritt păru incapabil să vorbească o 
clipă. Apoi spuse: Nu voiam să-i fac rău. Voiam s-o hrănesc. 
L-am pus la aparatul ei şi l-am împodobit. Voiam să încerce 
şi am reuşit. A mâncat! Pentru prima dată după mult timp a 
mâncat bine. Ne-am topit. Se opri, apoi rosti înfrigurat: A 
avut destulă energie ca să iniţieze un copil-Emoţional. A 
luat sămânţa lui Odeen şi mi-a trecut-o mie. O am, crescând 
în mine. Un copil-Emoţional creşte în mine. 

Dua nu putea vorbi. Se împletici îndărăt, apoi se năpusti 
spre uşă atât de rapid încât Cei Tari nu se putură feri la 
timp. Izbi apendicele celui din faţă, intrând adânc în el, apoi 
se smulse cu un sunet aspru. 

Apendicele Celui Tare căzu fără vlagă şi expresia lui păru 
chinuită de durere. Odeen încercă să-l ocolească, s-o 
urmeze pe Dua, dar Cel Tare rosti cu vădită greutate: 

— Las-o acum. S-a făcut destul rău. Vom avea noi grijă. 

4 b. 

Odeen se simţea trăind un coşmar. Dua plecase. Cei Tari 
plecaseră. Rămăsese numai Tritt, tăcut. 


Cum s-a putut întâmpla, se gândi Odeen. Cum s-a 
descurcat Tritt, singur, prin grotele Celor Tari? Cum a putut 
lua un acumulator încărcat de la Pompa de Pozitroni, 
conceput să radieze energie într-o formă mult mai 
concentrată decât lumina soarelui... 

Odeen n-ar fi avut acest curaj. Cum putuse Tritt; 
ignorantul şi neştiutorul Tritt? Sau şi el era deosebit? 
Odeen, Raţionalul inteligent, Dua, Emoţionala curioasă şi 
Tritt, Parentalul îndrăzneţ? 

— Cum ai putut face aşa ceva, Tritt? 

— Ce-am făcut? replică iritat Tritt. Am hrănit-o. Am hrănit- 
o mai bine decât s-a hrănit ea vreodată. Acum, în sfârşit, am 
iniţiat un copil-Emoţional. N-am aşteptat destul? Dacă ar fi 
fost după Dua, n-am fi făcut-o niciodată. 

— Nu înţelegi, Tritt? îi puteai face rău. Nu era lumină 
obişnuită. Era o sursă de radiaţii experimentală, care putea 
fi periculos de concentrată. 

— Nu pricep ce spui, Odeen. Cum să-i facă rău? Eu am 
gustat şi mai înainte hrana făcută de Tari. Era proastă. Ai 
gustat-o şi tu. Era îngrozitoare şi totuşi nu ne-a făcut rău. 
Era atât de rea, încât Dua n-o putea atinge. Apoi am găsit 
bulgărele de hrană. Avea un gust bun. Am mâncat puţin şi 
era delicios. Cum poate să facă rău ceva bun? Ai văzut, Dua 
a mâncat. l-a plăcut. Şi a iniţiat copilul-Emoţional. Cum să fi 
făcut rău? 

Odeen nu mai încercă să explice. 

— Dua o să fie furioasă, spuse el. 

— O să-i treacă. 

— Nu ştiu. Tritt, ea nu e ca alte Emoţionale. De asta-i atât 
de greu să trăieşti cu ea, dar atât de minunat când putem 
trăi cu ea. S-ar putea să nu mai dorească să se topească 
niciodată cu noi. 

Forma exterioară a lui Tritt era alcătuită din suprafeţe 
plane. 

— Şi ce-i cu asta? făcu el. 

— Ce-i cu asta? Tu întrebi? Vrei să renunţi la topire? 


— Nu, dar dacă ea nu vrea, nu vrea. Am al treilea copil şi 
nu-mi mai pasă. Ştiu totul despre Cei Moi din vremurile de 
demult. Unii aveau câte două triade născute. Nu-mi pasă 
însă. Una e destul. 

— Dar, Tritt, topirea nu înseamnă numai copii. 

— Ce altceva? Te-am auzit odată spunând că înveţi mai 
repede după ce te topeşti. N-ai decât să înveţi mai încet. 
Nu-mi pasă. Am cel de-al treilea copil. 

Odeen se întoarse, tremurând, şi ieşi furios din cameră. Ce 
rost avea să-l ironizeze pe Tritt? Tot nu putea înţelege. El 
însuşi nu era sigur că înţelegea totul. 

După ce al treilea copil avea să se nască şi să crească, cu 
siguranţă urma să vină timpul plecării lor. El, Odeen, 
trebuia să dea semnalul; el trebuia să anunţe momentul, şi 
s-o facă fără teamă. Orice altceva ar fi însemnat dizgrație, 
sau, mai rău, şi totuşi nu se putea descurca fără topire, 
chiar acum când toţi trei copiii fuseseră formaţi. 

Într-un fel, topirea ar fi eliminat teama... Poate pentru că 
topirea semăna cu plecarea. Era o perioadă de timp de care 
nu erai conştient, şi nici nu durea. Era ca şi cum n-ai fi 
existat şi totuşi o doreai. Cu destulă topire, îşi putea aduna 
curajul necesar plecării fără teamă şi... 

Oh, Soare şi toate stelele, nu era vorba de „plecare”. De ce 
să folosească cuvântul acela atât de solemn? Îl cunoştea pe 
celălalt, pe care nu-l foloseau decât copiii care doreau să 
şocheze pe adulţi. Era moarte. Trebuia să fie gata să moară 
fără teamă, iar Dua şi Iritt să moară odată cu el. 

Dar nu ştia cum... Nu fără topire... 

4 c. 

Tritt rămase singur în încăpere, înspăimântat, 
înspăimântat, dar decis să rămână nemişcat. Îşi avea al 
treilea copil. Îl putea simţi. 

Asta era important. 

Numai asta era important. Atunci, de ce, în adâncul lui, 
avea un vag sentiment că numai asta era important? 

Da. 


Dua era ruşinată, aproape de limitele suportabilului. Trecu 
mult până izbuti să se potolească; atât cât să poată gândi. 
Se grăbise, îndepărtându-se orbeşte de oroarea grotei 
cămin; fără să-i pese că nu ştia încotro se îndrepta sau 
măcar unde se afla. 

Noaptea nici un Moale decent şi nici cea mai frivolă 
Emoţională nu suiau la suprafaţă. lar răsăritul era încă 
departe. Dua era mulţumită. Soarele însemna hrană, iar în 
clipa aceea ea ura hrana şi tot ceea ce i se făcuse. 

Era şi frig, însă Dua îl percepea prea puţin. De ce să-i pese 
de frig, când fusese îndopată pentru a-şi face datoria - 
îndopată în trup şi în minte. După aşa ceva, frigul şi 
foametea îi erau aproape prieteni. 

Văzuse prin Tritt. Bietul de el, era atât de uşor de citit. 
Acţiunile lui erau pur instinctive şi puteau fi lăudate că le 
îndeplinise cu atâta curaj. Venise plin de îndrăzneală cu 
bulgărele de hrană luat din grotele Celor Tari (şi ea, da, ea 
îl simţise şi ar fi ştiut ce s-a întâmplat, dar Tritt fusese atât 
de paralizat de ceea ce făcea, încât nu îndrăznise nici să 
gândească, şi dacă ea n-ar fi fost paralizată de acţiunile ei şi 
de noile senzaţii, ar fi putut simţi ceea ce era cu adevărat 
important). 

Tritt îl adusese fără să fie văzut şi aranjase mizerabila 
capcană, deconectându-i electrozii pentru a o atrage. lar ea 
zăpăcită de conştiinţa subţirimii ei, venise stânjenită şi 
compătimindu-l pe Tritt. Mâncase, de ruşine şi de milă, şi 
ajutase la iniţierea copilului. 

De atunci mai mâncase, dar ocazional, aşa cum obişnuia, 
însă niciodată la aparat. Oricum, nu mai existase nici un 
impuls; 'Tritt n-o mai forţase. Părea mulţumit (bineînţeles), 
deci nu exista nimic care să reactiveze ruşinea. Lăsase 
bulgărele de hrană tot acolo. Nu îndrăznise să-l ia înapoi; 
obținuse ceea ce dorise, aşa că era mai bine şi mai uşor să-l 
lase acolo şi să nu se mai gândească la el. 

„„„ Până când avea să fie prins. 


Odeen cel ager ar fi trebuit să ghicească planul lui Tritt, să 
fi observat noile conexiuni ale electrozilor şi să-i fi înţeles 
scopul. Fără îndoială, nu-i spusese nimic lui Tritt; l-ar fi 
stânjenit şi speriat pe sărmanul dreptal, iar Odeen avea 
totdeauna grijă de Tritt. 

Bineînţeles, Odeen nu trebuia să spună nimic. Trebuia 
doar să umple fisurile planului stângaci al lui Tritt, ca să 
poată funcţiona. 

Dua era convinsă acum. Ar fi putut simţi gustul bulgărelui 
de hrană, i-ar fi sesizat tăria aparte, ar fi remarcat cum o 
umplea, fără să aibă senzaţia de saţietate..., dacă Odeen n- 
ar fi distras-o vorbind. 

Fusese o conspirație între cei doi, indiferent dacă Tritt 
fusese sau nu părtaş conştient. Cum putuse să creadă că 
Odeen devenise brusc un profesor atent şi răbdător? Cum 
putuse să nu priceapă adevăratul motiv? Grija lor pentru ea 
era grija pentru completarea triadei, iar asta în sine era o 
dovadă despre cât de puţin se gândeau la ea. 

Bine... 

Se opri şi, simţindu-şi oboseala, se vâri într-o crăpătură 
din stâncă ce o ferea de vântul tăios. Două din cele şapte 
stele îi rămăseseră în câmpul vizual şi le privi absentă, 
ocupându-şi simţurile exterioare cu nimicuri, pentru a se 
putea concentra asupra gândirii interioare. 

Era deziluzionată. 

— Trădată, murmură ea. Trădată! 

Oare nu-şi puteau vedea decât propriul-interes? 

Era convinsă că lui Tritt puţin îi păsa dacă totul era 
distrus, doar să-şi ştie copiii la adăpost. El însă era un 
instinctiv. Dar Odeen? 

Odeen raţiona şi asta însemna că ar fi sacrificat totul în 
scopul de a-şi exersa gândirea? Tot ce era produs de 
gândire putea fi oare de nepreţuit? Pentru că Estwald 
inventase Pompa de Pozitroni, trebuia să fie folosită astfel 
ca întreaga lume, Tari şi Moi la un loc, să fie la mila ei şi la 
mila celor din celălalt Univers? Dacă ceilalţi se opreau şi 


planeta rămânea fără Pompa de Pozitroni şi cu un soare 
periculos de răcit? 

Nu, nu, ceilalţi n-aveau să se oprească. Fuseseră convinşi 
să înceapă şi aveau să fie convinşi să continue până la 
distrugerea lor - şi atunci nimeni: Raţionali, Tari sau Moi nu 
mai aveau nevoie de ei - aşa cum ea, Dua, avea să plece (să 
fie distrusă) acum pentru că nimeni nu avea nevoie de ea. 

Ea şi cei din celălalt Univers, trădaţi împreună. 

Aproape fără să-şi dea seama, se afunda tot mai mult în 
stâncă. Se îngropa; să n-o vadă stelele, să n-o atingă vântul, 
să n-o ştie nimeni. Să devină doar gândire pură. 

Îl ura pe Estwald. El personifica tot ceea ce era egoist şi 
Tare. El inventase Pompa de Pozitroni şi avea să distrugă o 
întreagă lume, cu zeci de mii de fiinţe, fără remuşcări. Era 
atât de retras, încât nu apărea niciodată în public, atât de 
puternic încât până şi ceilalţi Tari păreau că se tem de el. 

Ei bine, atunci se va lupta cu el. Îl va opri. 

Atunci când instalaseră Pompa, fiinţele din celălalt Univers 
comunicaseră cumva cu ei. Odeen pomenise acest lucru. 

Unde puteau fi mijloacele de comunicare? Cum arătau? 
Cum puteau fi folosite? 

Era uluitor cât de limpede putea gândi. Uluitor. Simţea o 
bucurie aprigă în faptul că avea să folosească gândirea 
pentru a-i înfrânge pe cruzii gânditori. 

N-o puteau opri, deoarece ea putea merge acolo unde nu 
putea nici un lare, nici un Raţional sau Parental, şi unde 
nici o altă Emoţională n-ar fi îndrăznit. 

Risca să fie prinsă, dar nu-i păsa. Avea să lupte... cu orice 
preţ... cu orice preţ... deşi asta însemna să treacă prin 
stâncă, să locuiască în stâncă, să-i păcălească pe Tari, să 
fure hrană din acumulatoarele lor de energie, sau să se 
amestece cu celelalte Emoţionale, hrănindu-se la soare, 
când nu putea altfel. 

În cele din urmă, însă, avea să le dea o lecţie, iar apoi 
puteau face ce voiau. Ea era gata chiar şi să plece... dar 
numai atunci... 


9; 

Odeen fusese prezent la naşterea copilului Emoţional, 
perfect din toate punctele de vedere, dar nu simţise 
entuziasmul. Chiar şi Tritt pentru care însemna totul, ca 
pentru orice Parental, păruse reţinut în manifestări. 

Trecuse mult timp şi Dua parcă dispăruse. Nu plecase, un 
Moale nu putea pleca decât odată cu întreaga triadă, dar 
nici cu ei nu era. 

Odeen o zărise odată, o singură dată, nu mult după fuga 
ei, la vestea că ea iniţiase noul copil. 

Trecuse pe lângă o ceată de Emoţionale care se însoreau, 
îndreptându-se spre suprafaţă cu ideea nebunească că o 
putea găsi. Ele chicotiseră înaintea evenimentului: un 
Raţional deplasându-se în vecinătatea unei cete de 
Emoţionale şi se subţiaseră toate, provocându-l, cu singurul 
gând de-a sublinia faptul că erau Emoţionale. 

Simţise numai dispreţ pentru ele şi nu-şi ondulase curbele 
netede. Se gândise la Dua şi cât de diferită era ea. Dua nu 
se subţia niciodată decât pentru nevoile proprii. Nu încerca 
să atragă pe nimeni şi era cu atât mai atractivă. Dacă s-ar fi 
alăturat unei cete de prostuţe, ar fi fost uşor de recunoscut 
(era sigur de asta) pentru că ea ar fi fost singura care nu s- 
ar fi subţiat, ci dimpotrivă s-ar fi îngroşat. 

Gândind aşa, Odeen privise Emoţionalele şi observase că, 
într-adevăr una din ele nu se subţiase. 

Se opri şi se grăbi spre ea, neatent la Emoţionalele din 
calea lui, ignorându-le ţipetele în vreme ce se fereau ca un 
fum şi pălăvrăgeau disperate, căutând să evite contopirile 
între ele, cel puţin nu în loc deschis şi cu un Raţional 
privindu-le. 

Era într-adevăr Dua. Nu încercase să plece. Rămăsese 
locului, tăcută. 

— Dua, rosti el umil, nu vii acasă? 

— Eu n-am casă, Odeen, răspunsese ea. Nu furioasă, nu cu 
ură, şi, de aceea, cu atât mai îngrozitor. 


— Cum îl poţi acuza pe Tritt pentru ceea ce a făcut? Ştii şi 
tu că sărmanul nu poate raţiona. 

— Dar tu poţi, Odeen. Şi tu mi-ai ocupat mintea în timp ce 
el a aranjat să-mi hrănească trupul, nu? Gândirea ta ţi-a 
spus că eu voi cădea mai uşor în cursa ta decât într-a lui. 

— Dua, nu! 

— Nu, ce? N-ai făcut un întreg spectacol din educaţia 
mea? 

— Dar n-a fost un spectacol, a fost adevărat. Şi n-avea nici 
o legătură cu ce făcuse Tritt. N-am ştiut ce făcuse el. 

— Nu te pot crede. 

Plutise încetişor mai încolo şi el o urmase. Erau singuri 
acum cu soarele strălucind roşu deasupra lor. Ea se 
întoarse către Raţional. 

— Vreau să te întreb doar un singur lucru, Odeen. De ce 
voiai să mă înveţi? 

— Pentru că aşa voiam. Pentru că îmi place şi, cu excepţia 
învățatului, al meu sau al altora, n-aş face nimic altceva. 

— Şi al topitului, desigur... Nu-i nimic, făcuse Dua. Nu-mi 
spune că vorbeşti de rațiune şi nu de instinct. Dacă într- 
adevăr îţi place să le explici altora, dacă voi crede vreodată 
asta, atunci poate că şi tu vei înţelege ce am să-ţi spun. 

Am învăţat multe de când v-am părăsit. Nu contează cum, 
dar am învăţat. N-a mai rămas pic de Emoţională în mine, 
decât fiziologic, înăuntru, acolo unde e important, sunt o 
Raţională, doar că, sper, am mai multe sentimente decât un 
Raţional. Şi unul din lucrurile pe care le-am învăţat este ce 
suntem noi în realitate: tu, eu, Tritt, toate celelalte triade de 
pe planetă. Ce suntem şi ce am fost din totdeauna. 

— Ce-i asta? întrebă Odeen. Era pregătit să asculte tăcut 
cât era necesar, numai ca după aceea ea să se întoarcă cu 
el. Ar fi suportat sau ar fi făcut orice i se cerea. Numai ea să 
vină înapoi, şi ceva în străfundul lui îi spunea că trebuie să 
vină nesilită. 

— Ce suntem noi? De fapt, noi nu suntem nimic, Odeen, 
rosti Dua aproape râzând. Nu-i ciudat? Cei Tari sunt 


singurele fiinţe vii de pe planetă. Nu ţi-au spus asta? Există 
o singură specie pentru că tu şi cu mine Cei Moi, în realitate 
nu suntem vii. Suntem maşini, Odeen. Asta trebuie să fim, 
pentru că numai Cei Tari sunt vii. Nu te-au învăţat toate 
astea, Odeen? 

— Dua, astea sunt nonsensuri, rosti uluit Odeen. 

— Maşini, Odeen! rosti tăios Dua. Făcute de Cei Tari! 
Distruse de Cei Tari! Ei sunt vii, Cei Tari. Doar ei. Nu 
discută despre asta. N-au nevoie, ei o ştiu. Dar am învăţat 
să gândesc, Odeen, şi am dedus din indiciile mărunte pe 
care le-am avut. Într-adevăr, trăiesc foarte mult, dar în cele 
din urmă mor. Nu se mai reproduc; soarele oferă prea 
puţină energie pentru asta. Şi pentru că mor fără să se 
înmulțească, numărul scade încetişor. Nu mai există tineri, 
cu sânge nou şi idei noi, aşa că bătrânii Tari se plictisesc. Şi 
atunci ce crezi că fac ei, Odeen? 

— Ce? Era ceva fascinant; o fascinaţie repulsivă. 

— Creează copii mecanici, pe care să-i poată învăţa. Ai 
spus-o chiar tu, Odeen. Cel mai mult ţi-ar place să-i înveţi 
pe alţii, dar mai mult îţi place să înveţi tu... şi să te topeşti, 
desigur. Raţionalii sunt făcuţi după imaginea mentală a 
Celor "Tari, iar Cei Tari nu se topesc şi învăţătura e mult mai 
complexă pentru ei, căci cunosc deja atât de multe. Nu le-a 
mai rămas decât plăcerea de a-i învăţa pe alţii. Raţionalii au 
fost creaţi doar pentru a fi învăţaţi. Emoţionalele şi 
Parentalii au apărut fiind necesari maşinii auto- 
reproducătoare ce făcea noi Raţionali. lar de Raţionali noi e 
permanent nevoie, căci cei vechi sunt consumaţi, au învăţat 
tot ce puteau fi învăţaţi. Când bătrânii Raţionali absorb tot, 
sunt distruşi şi sunt învăţaţi, din timp, să numească 
distrugerea „plecare” ca să nu se simtă frustraţi. 
Bineînţeles, Emoţionalele şi Parentalii pleacă odată cu ei. 
Nu sunt folositori decât atâta timp cât pot forma o triadă. 

— Greşeşti, Dua, izbuti să spună Odeen. Nu avea 
argumente împotriva ipotezei ei de coşmar, dar ştia cu 
siguranţă că greşea. (Ori în adâncul lui, un mic sâmbure de 


îndoială, sugera că siguranţa aceea îi fusese implantată? ... 
Nu, cu siguranţă nu, căci atunci şi Dua ar fi avut implantată 
siguranţa greşelilor ei. Sau ea era o Emoţională imperfectă, 
fără implantările respective şi fără... Oh, la ce se gândea! 
Era tot atât de nebun ca şi ea.) 

— Pari tulburat, Odeen, reluă Dua. Eşti sigur că n-am 
dreptate? Desigur, acum au Pompa de Pozitroni şi au sau 
vor avea energia necesară. În curând se vor reproduce din 
nou. Poate că o şi fac deja. Atunci nu vor mai avea nevoie de 
maşinile Moi şi vom fi distruşi cu toţii; pardon, vom pleca... 

— Nu, Dua, o imploră Raţionalul. Nu ştiu de unde ai luat 
ideile astea, dar Cei Tari nu sunt aşa. Noi nu suntem 
distruşi. 

— Nu te minţi singur, Odeen. Ei sunt chiar aşa. Sunt gata 
să distrugă o lume întreagă cu alte fiinţe, în beneficiul lor; 
un întreg Univers dacă e nevoie. Crezi că pentru binele lor 
n-ar distruge câţiva Moi? ... Au făcut însă o greşeală. Nu 
ştiu cum, maşina s-a defectat şi o minte de Raţional a ajuns 
într-un trup de Emoţională. Sunt o Em-stângă, nu? Aşa îmi 
spuneau când eram mică, şi aveau dreptate. Pot gândi ca un 
Raţional şi pot simţi ca o Emoţională. Şi în combinaţia asta, 
voi lupta împotriva Celor Tari. 

Odeen era uluit. Cu siguranţă, Dua înnebunise, dar nu 
îndrăznea să-i spună. Trebuia să o amăgească şi s-o aducă 
înapoi. 

— Dua, rosti el, nu suntem distruşi când plecăm. 

— Nu? Atunci, ce se întâmplă? 

— Nu... nu ştiu. Cred că intrăm într-o altă lume, o lume 
mai bună şi mai fericită, şi acolo devenim... mai buni decât 
suntem acum. 

— Unde ai auzit asta? izbucni în râs Dua. Ţi-au spus-o Cei 
Tari? 

— Nu, Dua. Sunt sigur că astea sunt propriile mele idei. 
De când ai plecat tu, m-am gândit mult... 

— Atunci gândeşte-te mai puţin şi o să fii mai puţin fraier. 


Sărmane Odeen! Adio! Se îndepărtă din nou, înconjurată 
de o aură de oboseală. 

— Stai, Dua! strigă Odeen. Nu vrei să-ţi vezi copilul- 
mijlociu? 

Ea nu răspunse. 

— Când te întorci? 

Nu-i răspunse. 

N-o mai urmă, dar privi cu jale după ea. 

Nu-i spuse lui Tritt că o întâlnise. Ce rost avea? Nici n-o 
mai văzu. Începu să cutreiere locurile favorite de însorire 
ale Emoţionalelor, deşi ocazional unii Parentali se ridicau 
să-l urmărească cu o suspiciune idioată. (Iritt era un titan 
al gândirii, în comparaţie cu majoritatea Parentalilor.) 

Lipsa ei îl apăsa tot mai mult cu fiecare zi. Şi, cu fiecare zi, 
îşi dădea seama că absenţa ei îl umplea de teamă. Nu ştia 
de ce. 

Într-o zi, întorcându-se acasă, îl găsi pe Losten 
aşteptându-l. Cel Tare stătea grav şi politicos, în timp ce 
Tritt îi arăta noul copil şi se lupta cu pumnul de ceaţă care 
încerca să-l atingă pe Losten. 

— E într-adevăr superbă, 'Tritt, spuse Losten. O cheamă 
Deraia? 

— Derola, îl corectă Parentalul. Nu ştiu când se întoarce 
Odeen. Se plimbă foarte mult... 

— Am sosit, Losten, interveni Odeen. Tritt, ia copilul de 
aici, te rog. 

Losten se întoarse uşurat spre Raţional: 

— Trebuie să fii foarte fericit că aţi completat triada. 

Odeen încercă să răspundă cu o frază politicoasă, dar nu 
izbuti decât să menţină o tăcere jalnică. În ultima vreme, 
ajunsese la un fel de camaraderie cu Cei Tari, o vagă 
senzaţie de egalitate, ce le permitea să vorbească de la 
acelaşi nivel. Nebunia Duei parcă stricase totul. Odeen ştia 
că ea greşea şi totuşi se purta cu Losten cu aceeaşi 
rigiditate din zilele de mult trecute, pe când se considera o 
creatură mult inferioară lor, o... maşină? 


— Ai văzut-o pe Dua? Aceasta nu mai era o simplă politeţe, 
ci o întrebare adevărată. 

— Doar o dată, d... (Aproape că spusese „domnule“, ca un 
copil sau un Parental.) Doar o dată, Losten. Nu voia să vină 
acasă. 

— Trebuie să vină. 

— Nu ştiu cum să fac asta. 

— Ştii ce face? îl privi sumbru Losten. 

Odeen nu îndrăzni să-l privească. Descoperise teoriile 
nebune ale Duei? Ce oare avea să facă? 

Făcu un semn negativ. 

— E o Emoţională neobişnuită, Odeen. Ştii asta, nu-i aşa? 

— Da, suspină Odeen. 

— Şi tu eşti în felul tău, şi Tritt în felul lui. Mă îndoiesc că 
vreun Parental ar mai avea curajul sau iniţiativa să fure o 
baterie de energie şi să manifeste atâta perversitate 
ingenuă pentru a o folosi. Voi trei sunteţi cea mai 
neobişnuită triadă despre care avem cunoştinţă. 

— Mulţumesc. 

— Există însă şi aspecte neplăcute ale triadei, lucruri pe 
care nu le-am luat în consideraţie. Doream ca să-i predai 
Duei astfel încât să o convingi să-şi îndeplinească 
îndatoririle. Nu ne aşteptam la acţiunea lui Tritt. Ca să-ţi 
spun adevărul, nu ne aşteptam nici la reacţia ei violentă în 
faţa distrugerii celuilalt Univers. 

— Trebuia să fiu atent când i-am răspuns la întrebări. 

— Era inutil. Avea să afle şi singură. Nu ne-am aşteptat 
nici la lucrul ăsta. Îmi pare rău, Odeen, dar trebuie să-ţi 
spun: Dua a devenit un pericol; încearcă să oprească Pompa 
de Pozitroni. 

— Dar cum poate? Nu poate ajunge acolo, şi chiar dacă 
ajunge nu va şti ce să facă. 

— Da, dar poate ajunge acolo. Losten ezită, apoi adăugă: 
Rămâne în stâncile planetei, acolo unde nu o putem ajunge. 

Trecură câteva clipe până ce Odeen înţelese. 

— Nici o Emoţională adultă nu poate... Dua n-ar... 


— Ba poate, şi o face. N-are rost să discutăm... Poate 
pătrunde oriunde în grote. Nimic nu poate fi ascuns de ea. 
A studiat mesajele pe care le-am primit din celălalt Univers. 
Nu ştim asta cu siguranţă, dar altfel nu ne putem explica ce 
se întâmplă. 

— Ah, ah, Odeen se balansa înainte şi înapoi, cu suprafaţa 
opacă de ruşine şi durere. Estwald ştie toate astea? 

— Nu încă, dar va trebui să afle într-o zi. 

— Dar ce poate face ea cu mesajele acelea? 

— Le foloseşte încercând să descopere o metodă de-a 
trimite propriile sale mesaje. 

— Nu ştie să traducă, sau să transmită! 

— Învață. Deja ştie despre mesaje mai multe lucruri decât 
însuşi Estwald. Este o persoană periculoasă; o Emoţională 
care poate raţiona, şi care nu mai poate fi controlată. 

Odeen se cutremură. Controlată? Era o expresie din lumea 
maşinilor! 

— Nu poate fi chiar atât de rău, spuse el. 

— Ba da. A şi trimis un mesaj şi mă tem că-i sfătuieşte pe 
ceilalţi să oprească partea lor de Pompă. Dacă vor face asta 
înainte ca soarele lor să explodeze, vom fi complet 
neajutoraţi. 

— Dar atunci... 

— Trebuie oprită, Odeen. 

— D... dar cum? Vreţi s-o... Glasul i se stinse. Ştia vag că 
Cei Tari aveau unelte pentru săpatul grotelor; unelte rar 
folosite de când populaţia planetei începuse să scadă. Aveau 
s-o prindă pe Dua şi s-o explodeze laolaltă cu stânca unde 
stătea pitită? 

— Nu, rosti hotărât Losten. Nu-i putem face rău Duei. 

— Estwald ar putea... 

— Nici Eswald nu-i poate face nici un rău. 

— Atunci ce-i de făcut? 

— Tu eşti singura şansă, Odeen. Suntem neajutoraţi, aşa 
că ne bazăm pe tine. 

— Pe mine? Ce pot face eu? 


— Gândegşte-te! Gândeşte-te! 

— La ce să mă gândesc? 

— Nu-ţi pot spune mai mult, rosti Losten parcă disperat. 
Gândeşte-te! Nu mai avem mult timp. 

Se întoarse şi plecă, mişcându-se rapid pentru un Tare, 
mişcându-se de parcă i-ar fi fost frică să nu stea şi să spună 
prea multe. 

Odeen privi după el îngrozit, zăpăcit, ... pierdut. 

5c. 

Tritt avea multe de făcut. Copiii aveau nevoie de atenţie, 
dar nici chiar doi copii-stângi şi doi copii-drepţi laolaltă nu 
egalau un singur copil-mijlociu, în special un mijlociu atât 
de perfect ca Derola. Trebuia să fie alintată şi mângâiată, 
ferită să nu intre în tot ce atingea, linguşită ca să se 
condenseze şi să se odihnească. 

Trecu o vreme până îl revăzu pe Odeen şi, de fapt, nu-i 
prea păsa. Derola îi ocupa tot timpul. Îl găsi însă pe Odeen 
în colţul propriei sale nişe, irizat de gândire. 

— Losten a fost furios pe Dua? îşi aminti Tritt. 

— Losten? tresări surprins Odeen. Da, era furios. Dua face 
multe prostii. 

— Ar trebui să vină acasă, nu? 

— Tritt, făcu Odeen, privindu-l fix, trebuie s-o convingem 
pe Dua să se întoarcă. Trebuie s-o găsim. Tu o poţi găsi. Cu 
un nou copil, sensibilitatea ta de Parental a sporit. O poţi 
folosi ca s-o găseşti pe Dua. 

— Nu, rosti şocat Tritt. E pentru Derola şi n-ar fi bine s-o 
folosesc pentru Dua. În plus, dacă ea nu vrea să stea lângă 
copilul-mijlociu care tânjeşte după ea - totuşi, cândva a fost 
şi ea copil - poate că trebuie să învăţăm să ne descurcăm 
fără ea. 

— Tritt, n-ai vrea să te mai topeşti? 

— Triada e completă acum. 

— Topirea nu se rezumă la atât. 

— Bine, dar unde să mergem ca s-o găsim? Derola are 
nevoie de mine. E încă micuță şi nu vreau s-o las singură. 


— Cei Tari o să aranjeze ca să fie îngrijită. Noi doi trebuie 
să mergem la grotele lor ca s-o găsim pe Dua. 

Tritt se gândi. Nu-i păsa de Dua. Într-un fel, nu-i păsa nici 
de Odeen. Exista numai Derola. 

— Cândva, spuse el. Când Derola va fi mai mare. Până 
atunci, nu. 

— Tritt, insistă Raţionalul, trebuie s-o găsim pe Dua. 
Altfel... altfel, ne vor lua copiii. 

— Cine? 

— Cei Tari. 

Tritt tăcu. Nu putea spune nimic. Nu auzise niciodată de 
aşa ceva şi nici nu putea concepe asemenea lucru. 

— Tritt, noi trebuie să plecăm, continuă Odeen. Acum ştiu 
de ce. Mă gândesc la asta de când Losten... În fine, nu 
contează. Trebuie să plecaţi şi tu şi Dua. Acum, că ştiu de 
ce, o să simţi şi tu că trebuie şi sper - cred - că Dua va simţi 
şi ea la fel. Şi trebuie să plecăm curând, pentru că Dua 
distruge planeta. 

— Nu mă privi aşa, Odeen, dădu înapoi Tritt. Mă faci... Mă 
faci... 

— Nu te fac nimic, rosti trist Odeen. Eu ştiu acum şi 
trebuie să ştii şi tu... Dar trebuie s-o găsim pe Dua. 

— Nu, nu! Tritt agoniza încercând să reziste. Odeen avea 
în el ceva groaznic de nou, iar existenţa se apropia 
inevitabil de sfârşit. Tritt n-avea să mai existe, şi nici copilul- 
mijlociu. Toţi Parentalii îşi aveau mult timp mijlociul, dar 
Tritt şi l-ar fi pierdut aproape imediat. 

Nu era drept. Oh, nu era drept! 

— E vina Duei, încercă el. Las-o pe ea să plece prima. 

— Nu putem decât toţi odată, rosti Odeen cu un calm 
îngrozitor. 

lar Tritt ştiu că era adevărat... adevărat... adevărat... 

6 a. 

Dua se simţea subţire şi rece. Încercările ei de-a se odihni 
în spaţiul deschis, absorbind lumina soarelui, luaseră sfârşit 
după întâlnirea cu Odeen. Hrănirea din bateriile Celor Tari 


nu era regulată. Nu îndrăznea să rămână prea mult în afara 
siguranţei stâncilor, aşa încât înghiţea rapid şi nu se sătura 
niciodată. 

Se simţea mereu înfometată, cu atât mai mult cu cât 
începuse s-o obosească statul în stâncă. Parcă ar fi fost 
pedepsită pentru toate clipele când nu ieşea decât la apus 
şi mânca atât de puţin. 

Dacă n-ar fi fost munca pe care o făcea, n-ar fi putut 
rezista oboselii şi foamei. Uneori, spera că Cei Tari o vor 
distruge... dar numai după ce avea să termine. 

Cei 'Tari erau inofensivi câtă vreme ea stătea în stâncă. 
Când şi când, îi simţea în afara stâncii. Erau înfricoşaţi. 
Uneori se gândea că se temeau pentru binele ei, dar nu 
putea fi aşa. Cum să se teamă pentru ea; să se teamă că va 
pleca datorită lipsei de hrană sau a oboselii. În realitate, se 
temeau de ea; se temeau de o maşină ce nu funcţiona aşa 
cum o proiectaseră, uluiţi de inteligenţa ei şi pironiţi de 
spaimă. 

Îi evita, prudentă. Ştia întotdeauna unde erau, aşa încât n- 
o puteau prinde sau opri. 

Nu puteau păzi toate locurile simultan. Se gândea că ea 
putea chiar să atenueze slabele lor percepții. 

leşi din rocă şi cercetă copiile înregistrărilor primite din 
celălalt Univers. Nimeni nu ştia ce căuta ea de fapt. Dacă 
ascundeau mesajele, Dua le-ar fi găsit în oricare loc. Dacă 
le-ar fi distrus, n-ar fi rezolvat nimic: Dua le ţinea minte. 

La început, nu le înţelesese, dar pe măsură ce stătea în 
stâncă, simţurile i se ascuţeau într-una şi părea că înţelege 
dincolo de înţeles. Fără să cunoască sensul simbolurilor, ele 
îi declanşau anumite sentimente. 

Luă mesajul şi-l puse acolo de unde avea să plece spre 
celălalt Univers. Mesajul era F-R-I-C-A. N-avea idee ce 
putea însemna, dar forma lui îi inspira teama şi se străduise 
să imprime mesajului această senzaţie. Poate că ceilalţi, 
studiindu-l, aveau să simtă şi ei frica. 


Când sosiră răspunsurile, Dua simţi în ele emoția. Nu 
primea întotdeauna răspunsuri. Uneori Cei Tari le găseau 
primii. Cu siguranţă, ştiau ce făcea Dua. Totuşi nu puteau 
citi mesajele, nu puteau nici măcar să simtă emoţiile din ele. 

Aşa încât nu-i păsa. Indiferent de ce aveau să descopere 
Cei Tari, nu putea fi oprită până nu termina. 

Aştepta un mesaj care să conţină o anumită senzaţie. În 
cele din urmă sosi: P-O-M-P-A R-E-A. 

Purta în el frica şi ura dorită. Îl trimise înapoi sporit - şi 
mai multă frică, şi mai multă ură. Acum ceilalţi aveau să 
înţeleagă. Acum aveau să oprească Pompa. Cei Tari 
trebuiau să-şi găsească altă sursă de energie; n-o mai 
puteau obţine prin moartea acelor mii de fiinţe din celălalt 
Univers. 

Se odihnise prea mult, în stâncă, copleşită de o moleşeală. 
Disperată, dorea hrană şi aştepta să poată ieşi. Cu şi mai 
multă disperare decât hrană, dorea ca acumulatoarele să 
fie terminate. Voia să sugă din ele ultima picătură de 
energie, să ştie că n-avea să mai vină alta şi că sarcina ei se 
terminase. 

În cele din urmă, ieşi şi rămase riscant de mult, absorbind 
conţinutul unui acumulator. Dorea să-l golească, să-l 
termine, dar era o sursă infinită... infinită... infinită... 

Se retrase dezgustată. Însemna că Pompa de Pozitroni 
continua să funcţioneze. Mesajele ei nu convinseseră 
fiinţele din celălalt Univers să oprească Pompa? Nu le 
primiseră? Nu le înţeleseseră? 

Trebuia să încerce din nou. Trebuia să le facă cât mai clare 
cu putinţă. Avea să includă toate combinaţiile de semnale ce 
i se păreau că purtau sentimentul pericolului, toate 
combinaţiile care-i puteau hotări să se oprească. 

Disperată, începu să topească simbolurile în metal, 
folosind fără rezerve energia abia absorbită, folosind-o 
până când se epuiză cu totul şi-o cuprinse o oboseală fără 
margini: POMPA NU STOP NU STOP NOI NU SIOP POMPA 
NOI NU AUDE PERICOL NU AUDE VOI STOP TREBUIE 


STOP VOI STOP CA NOI STOP TREBUIE VOI STOP 
PERICOL PERICOL PERICOL STOP STOP STOP VOI STOP 
POMPA. 

Era tot ce putea face. În ea nu mai rămăsese decât o 
durere răscolitoare. Puse mesajul acolo unde se transfera şi 
nu-i mai aşteptă pe Cei Tari să-l trimită neştiutori. Printr-o 
pâclă de agonie, acţiona comenzile aşa cum îi văzuse pe ei. 

Mesajul dispăru şi odată cu el şi grota într-un vârtej 
purpuriu, strălucitor. Pleca... numai şi numaâi... din 
oboseală. 

Odeen... Tri... 

6 b. 

Odeen sosise. Plutise mai repede decât o făcuse vreodată. 
Urmase percepțiile superioare ale lui Tritt, dar acum era 
destul de aproape ca să poată simţi şi singur prezenţa Duei. 
Îi percepea conştiinţa, pâlpâind şi slăbind, şi se năpusti 
înainte, în vreme ce Tritt abia se ţinea după el, gâfâind: 

— Mai repede... mai repede... 

Odeen o găsi leşinată, mai mică decât orice Emoţională 
văzută vreodată. 

— Tritt, porunci, adu acumulatorul. Nu, nu... nu-ncerca s-o 
aduci pe ea. E prea subţire. Grăbeşte-te! Dacă se afundă în 
podea... 

Cei Tari începuseră să se strângă. Bineînţeles, întârziaseră 
datorită incapacității lor de-a simţi de la distanţă alte forme 
de viaţă. Dacă salvarea Duei ar fi depins de ei, totul ar fi 
fost zadarnic. Ea n-ar fi plecat; s-ar fi distrus cu adevărat 
şi... şi mai mult decât bănuia ea s-ar fi distrus în acelaşi 
timp. 

Acum, pe măsură ce-şi revenea la viaţă, Cei Tari stăteau 
tăcuţi lângă ei. 

Odeen se ridică; un Odeen nou care ştia exact ce se 
petrecuse. Le făcu un gest poruncitor şi furios... şi ei 
plecară. 

Tăcuţi. Fără obiecţii. 

Dua se mişcă. 


— A scăpat? întrebă Tritt. 

— Linişte, făcu Odeen. Dua? 

— Odeen? şopti Dua. Credeam că am plecat. 

— Nu încă, Dua. Nu încă. Întâi să mănânci şi să te 
odihneşti. 

— E şi Tritt aici? 

— Da, Dua, rosti Tritt. 

— Nu încercaţi să mă aduceţi înapoi, spuse Dua. S-a 
terminat. Am făcut ce am dorit. Pompa de Pozitroni se va... 
se va opri în curând, sunt sigură. Cei Tari vor continua să 
aibă nevoie de Moi şi vor avea nevoie de voi doi, sau măcar 
de copii. 

Odeen nu spuse nimic. Îl opri şi pe Tritt să rostească ceva. 
Lăsă energia să picure lent în Dua. Din când în când se 
oprea, lăsând-o să se odihnească, apoi pornea iarăşi. 

— Destul, destul, începu ea să murmure. Substanţa i se 
îngroşa vizibil. 

Raţionalul continua s-o hrănească. 

— Dua, ai greşit, pronunţă el în cele din urmă. Noi nu 
suntem maşini. Ştiu precis ce suntem. Aş fi venit la tine mai 
devreme dacă mi-aş fi dat seama, dar n-am ştiut până când 
Losten nu m-a rugat să mă gândesc. Şi am făcut-o; din 
greu; şi chiar aşa, e aproape prematur. 

Dua gemu şi Odeen se opri o clipă. 

— Ascultă-mă, Dua, reluă el. Într-adevăr, există o singură 
formă de viaţă. Cei Tari sunt singurele fiinţe vii de pe 
planetă. Ai dedus asta şi ai avut dreptate până aici. Dar asta 
nu înseamnă că Cei Moi nu sunt vii; ci doar că facem parte 
din aceeaşi singură specie. Cei Moi sunt forma imatură a 
Celor 'Tari. Suntem întâi copii, sub formă de Moi, apoi adulţi 
tot Moi, apoi Tari. Înţelegi? 

— Ce? Ce? făcu Tritt zăpăcit. 

— Nu acum, Tritt, îl opri Odeen. Nu acum. O să înţelegi şi 
tu, dar acum e pentru Dua. 

Continua s-o privească pe Emoţionala care câştiga în 
opalescenţă. 


— Uite, Dua, continuă el, de câte ori ne topim, de câte ori 
triada se topeşte, devenim un lare. Un Tare e alcătuit din 
trei şi de aceea e dur. În timpul pierderii conştiinţei pe 
durata topirii, suntem un lare. Dar e numai temporar şi, 
după aceea, nu ne putem reaminti nimic. Nu putem rămâne 
mult timp un Tare; trebuie să revenim la starea iniţială. Însă 
de-a lungul vieţii noastre, continuăm să ne dezvoltăm, în 
anumite etape-cheie. Fiecare copil născut este o asemenea 
etapă. Odată cu naşterea celui de-al treilea, Emoţionala, 
soseşte posibilitatea fazei finale, când mintea Raţionalului 
singură, fără ceilalţi doi, îşi poate aminti momentele de 
existenţă în formă de Tare. Atunci, şi numai atunci, el poate 
dirija o topire perfectă care va forma un are statornic, aşa 
încât triada poate trăi o viaţă nouă şi unificată. Ţi-am spus 
că plecarea e un fel de renaştere. Bâjbâiam pe atunci în 
jurul unei necunoscute, dar acum ştiu. Dua îl privea, 
încercând să zâmbească. 

— Cum poţi pretinde că crezi aşa ceva, Odeen? Dacă ar fi 
aşa Cei Tari ţi-ar fi spus-o de mult; ne-ar fi spus tuturor. 

— Nu puteau, Dua. A existat o vreme cu mult, mult timp în 
urmă, când topirea însemna doar punerea laolaltă a 
atomilor trupurilor. Treptat, evoluţia a dus la dezvoltarea 
minţii. Ascultă-mă, Dua: topirea înseamnă şi împreunarea 
minţilor, iar asta e mult mai greu şi mai delicat. Ca să se 
împreuneze bine şi permanent, Raţionalul trebuia să atingă 
un anumit grad de dezvoltare. Acest grad e atins atunci 
când el descoperă, singur, despre ce-i vorba; atunci când 
mintea lui e suficient de ageră ca să-şi amintească ce se 
întâmplă în acele uniuni temporare din timpul topirilor. 
Dacă i s-ar spune dinainte, momentul respectiv ar fi ratat şi 
clipa topirii perfecte ar rămâne nedeterminată. Cel Tare se 
va forma imperfect. Când Losten m-a rugat să mă gândesc, 
risca foarte mult. Chiar şi aşa se poate... deşi sper că nu... 

Deoarece, în cazul nostru, e şi mai adevărat, Dua. De 
multe generaţii, Cei Tari au combinat grijulii triade pentru a 
forma alţi Tari foarte avansați, iar triada noastră e cea mai 


bună obţinută de ei vreodată. În special tu, Dua. În special 
tu. Losten a fost cândva triada al cărui copil-mijlociu ai fost 
tu. Parte din ela fost Parentalul tău. El te ştia şi te-a adus la 
Tritt şi la mine. 

Dua se ridică şi rosti cu un glas aproape normal: 

— Odeen! Inventezi toate astea ca să mă potoleşti? 

— Nu, Dua, interveni Tritt. Şi eu simt. Şi eu simt. Nu ştiu 
exact ce anume, dar simt. 

— Aşa-i, Dua, întrebă Odeen. O să simţi şi tu. Nu începi să- 
ţi aminteşti fiind un Tare în timpul topirii noastre? Nu vrei 
să te topeşti acum? Ultima dată? Ultima dată? 

O ridică. Era agitată şi deşi se zbătea, începu să se 
subţieze. 

— Dacă ceea ce spui e adevărat, Odeen, gâfâi ea, dacă 
vom fi un Tare, atunci vom fi unul important. Aşa-i? 

— Cel mai important. Cel mai bun care a fost format 
vreodată. Vorbesc serios... Tritt, aici. Nu-i un adio, Tritt. 
Vom fi împreună, aşa cum am dorit întotdeauna. La fel şi 
Dua. Şi tu, Dua. 

— Atunci îl putem face pe Estwald să înţeleagă că Pompa 
trebuie oprită, începu Dua. O să-l silim... 

Topirea începuse. Unul câte unul, Cei Tari reintrau la acest 
moment crucial. Odeen îi vedea neclar, căci începuse să se 
topească în Dua. 

Nu era ca în celelalte rânduri; nu era un extaz 
pătrunzător, doar o mişcare lină, răcoroasă, plăcută. Se 
simţea cum devine parţial Dua şi întreaga lume curgea în 
simţurile lui/ei pătrunzătoare. Pompele de Pozitroni 
continuau să meargă - spunea el/ea - de ce oare? 

Era de asemenea şi Tritt, şi o senzaţie amară de pierdere 
îi umplu mintea lui/ei/lui. Oh, copiii mei... 

Şi strigă; ultimul strigăt al conştiinţei lui Odeen, deşi într- 
un fel era strigătul Duei: 

— Nu, nu-l putem opri pe Estwald. Noi suntem Estwald. 
Nol... 


Strigătul care era şi nu era al Duei se opri şi nu mai există 
nici o Dua; şi nici n-avea să mai existe vreodată. Nici Odeen. 
Nici Tritt. 

7 abc. 

Estwald păşi înainte şi, prin intermediul vibraţiilor aerului, 
rosti trist către Cei Tari care-l aşteptau: 

— Acum sunt de-a pururi cu voi şi sunt multe de făcut... 

PARTEA A TREIA 

„.. luptă în zadar? 

Selene Lindstrom zâmbi larg şi păşi cu acel mers elastic, 
straniu la început pentru turişti, dar care, incontestabil, 
avea graţia lui. 

— E timpul prânzului, rosti ea veselă. Totul crescut aici, 
doamnelor şi domnilor. S-ar putea să nu fiţi obişnuiţi cu 
gustul, dar e foarte hrănitor... Aici, domnule. Ştiu că n-o să 
vă deranjeze să staţi la un loc cu doamnele... O clipă. Vor fi 
Jocuri pentru toţi... Îmi pare rău, de băut puteţi alege, dar 
meniul este unic. Da, e vițel... Nu, nu. Culoare şi gust 
artificial, dar e extrem de bun. 

În cele din urmă se aşeză cu un suspin uşor. 

Unul dintre turişti luă loc la masa ei. 

— Îmi dai voie? o întrebă. 

Îl privi rapid şi pătrunzător. Era desigur capabilă să facă o 
apreciere rapidă, iar bărbatul dinaintea ei nu părea o 
problemă. 

— Bineînţeles, îi răspunse. Dar nu eşti venit cu cineva? 

— Nu, clătină el din cap. Sunt singur. Chiar şi aşa, 
Pământenii nu mă încântă. 

Ea îl privi din nou. Avea vreo cinzeci de ani şi un aspect 
obosit, pe care numai ochii strălucitori îl mai animau. 
Privirea era tipică de Pământean, împovărată de gravitație. 

— Pământean” e o expresie lunară, spuse ea, şi nu-i prea 
măgulitoare. 

— Sunt de pe Pământ, rosti el, aşa încât sper că o pot 
utiliza fără să ofensez pe nimeni. Dacă n-ai nimic 
împotrivă... 


Selene ridică din umeri în semn de: nici o problemă. 

Avea ochii aceia uşor orientali ai atâtor fete de pe Lună, 
dar părul era de culoarea mierii şi nasul proeminent. 
Indiscutabil era atrăgătoare, fără să aibă ceva dintr-o 
frumuseţe clasică. 

Pământeanul privea plăcuţa cu numele, agăţată pe bluză 
în partea superioară a sânului stâng, ferm şi nu prea mare. 
Selene decise că bărbatul privea realmente plăcuţa şi nu 
sânul, deşi bluza era semitransparentă când te uitai dintr- 
un anumit unghi, iar ea nu mai purta nimic dedesubt. 

— Sunt multe Selene aici? întrebă bărbatul. 

— Ah, da. Cred că sute. Mai sunt Cynthii, Diane şi 
Artemise. Selena e un pic banal. Jumătate din ele au 
porecla „Sely” şi cealaltă jumătate „Lena”. 

— Tu din care jumătate faci parte? 

— Din niciuna. Eu sunt Selene, din trei silabe Se-le-ne, 
pentru cei care mă strigă după numele mic. 

O chelneriţă ajunsese la masa lor şi aşternuse tacâmurile 
cu mişcări iuți şi line. 

— Parcă le faci să plutească, comentă vizibil impresionat 
Pământeanul. 

Chelneriţă zâmbi şi se îndepărtă. 

— Nu încerca să faci la fel, îl avertiză Selene. Ea e 
obişnuită cu gravitația şi se poate descurca. 

— Dacă încerc, o să scap totul? Aşa-i? 

— O să faci o mizerie îngrozitoare. 

— Bine, n-am să încerc. 

— Există multe şanse ca în curând cineva s-o facă, şi 
farfuria va pluti spre podea, ei se vor repezi spre ea, dar n-o 
vor prinde şi vor zbura din scaune. l-aş avertiza, dar e inutil 
şi i-aş stânjeni. Toţi vor râde - mă refer la turişti, pentru că 
noi ceilalţi am văzut-o de atâtea ori încât nu mai e caraghios 
şi în plus, face şi murdărie. 

Pământeanul ridică atent furculiţa. 

— Înţeleg ce spui. Până şi cea mai simplă mişcare pare 
stranie. 


— De fapt, te-ai obişnuit destul de repede. Cel puţin cu 
lucrurile mărunte, cum este mâncatul. Mai greu e să mergi. 
N-am văzut niciodată un Pământean alergând pe aici. 
Oricum, nu cu eficienţă. 

Un timp mâncară tăcuţi, apoi el întrebă: 

— De la ce vine L? Privea din nou plăcuţa pe care scria: 
„Selene Lindstrom L.” 

— De la Lună, răspunse ea indiferentă, ca să mă distingă 
de imigranţi. Eu m-am născut aici. 

— Chiar aşa? 

— Nu-i nimic surprinzător în asta. Societatea de aici 
funcţionează de peste cinzeci de ani. Nu ţi se pare normal 
să se fi născut şi copii? Unii dintre cei născuţi aici au deja 
nepoți. 

— Câţi ani ai? 

— Treizeci şi doi. 

Bărbatul păru surprins, apoi murmură: 

— Bineînţeles. 

— Pricepi? ridică din sprâncene Selene. Celor mai mulţi 
dintre Pământeni trebuie să li se explice. 

— Cunosc destule, spuse Pământeanul, ca să ştiu că cele 
mai multe din semnele vizibile ale bătrâneţii sunt rezultatul 
victoriei inevitabile a gravitaţiei asupra ţesuturilor - obrajii 
scofâlciţi şi sânii căzuţi. Gravitaţia Lunii fiind doar o şesime 
din cea a Pământului, nu-i de mirare că oamenii continuă să 
arate tineri. 

— Doar să arate, rosti Selene. Nu înseamnă că suntem 
nemuritori. Durata vieţii e aproape la fel ca pe Pământ, dar 
bătrâneţea e mai uşoară aici. 

— Nu-i puţin lucru... Desigur, presupun că mai sunt şi 
neajunsuri. Abia sorbise din cafea. Trebuie să beţi asta... 
făcu el căutând un cuvânt şi apoi renunțând. 

— Putem importa alimente şi băuturi de pe Pământ, făcu 
ea amuzată, dar numai pentru o parte din noi, pentru timp 
scurt. N-are nici un rost, atunci când putem folosi spaţiul 


pentru lucruri mult mai importante. În plus, ne-am obişnuit 
mai gro... sau voiai să foloseşti un cuvânt mai dur? 

— Nu pentru cafea, răspunse el. Îl păstram pentru 
mâncare. Dar merge şi grosolan... Spune-mi, domnişoară 
Lindstrom: pe itinerarul nostru de ce n-am văzut menţionat 
sincrotronul protonic? 

— Sincrotronul protonic? Femeia terminase cafeaua şi 
începuse să privească în jurul încăperii, apreciind 
momentul pentru semnalul de plecare. Sincrotronul e 
proprietate Pământeană şi nu-i deschis turiştilor. 

— Adică nici Lunariţilor? 

— A, nu! Nici gând. Majoritatea tehnicienilor sunt Lunariţi. 
Deciziile aparţin însă guvernului Pământean. Fără turişti. 

— Mi-ar plăcea să-l văd, insistă bărbatul. 

— Sunt convinsă... Mi-ai adus noroc; nici un accident cu 
mâncare sau turişti pe podele. 

Se ridică în picioare şi anunţă: 

— Doamnelor şi domnilor, plecăm peste zece minute. Vă 
rog, lăsaţi farfuriile acolo unde se găsesc. Există camere de 
odihnă pentru cei care simt nevoia, iar apoi vom vizita 
fabricile de hrană, unde se produc meniuri precum cel pe 
care tocmai l-aţi terminat. 

Apartamentul Selenei era desigur mic şi compact, dar 
foarte rafinat. Ferestrele erau panoramice; scene stelare, 
schimbându-se lent şi aleator, fără legătură cu adevăratele 
constelații. Fiecare din cele trei ferestre putea fi, după 
dorinţă, mărită ca la un telescop adevărat. 

Barron Neville le ura cu patimă. Obişnuia să le închidă 
furios, spunând: 

— Cum poate să-ţi placă aşa ceva? Nu mai cunosc pe 
nimeni care să aibă atâta prost gust. Toate stelele şi 
nebuloasele alea nici măcar nu există! 

— Ce e existenţa? ridica nepăsătoare din umeri Selene. 
Cum ştii că cele de afară există într-adevăr? Şi apoi, îmi dă 
senzaţia libertăţii şi a mişcării. Altfel aş putea-o avea? 


De obicei, Neville murmura ceva şi încerca, fără tragere 
de inimă, să le regleze, până când Selene spunea: „Lasă- 
le!” 

Mobila avea curbe line, iar pereţii erau decoraţi cu desene 
abstracte, în culori odihnitoare. Nicăieri nu existau 
reprezentări de vietăţi sau plante. 

— Lucrurile vii înseamnă Pământul, spuse Selene, nu 
Luna. 

Acum, când intră, îl găsi ca aproape întotdeauna pe 
Neville; Barron Neville odihnindu-se pe culcuş, cu o sanda 
în picior. Cealaltă stătea lângă el, acolo unde căzuse, iar pe 
abdomen, chiar deasupra ombilicului se zăreau câteva linii 
roşii unde se scărpinase meditativ. 

— Barron, vrei să faci nişte cafea! îl rugă ea şi-şi scoase 
hainele cu mişcări graţioase, însoţite de un suspin de 
uşurare, le lăsă să cadă pe jos şi apoi le lovi cu piciorul, 
trimiţându-le într-un colţ. 

— Ce bine e să scapi de ele! comentă fericită. Cea mai 
păcătoasă latură a meseriei e să te îmbraci ca Pământenii. 

Neville era în colţul bucătăriei. O ignora, mai auzise 
comentariile acelea. 

— Ce-i cu rezerva ta de apă? întrebă el. E pe sfârşite. 

— Da? Se poate. Ai grijă. 

— Ceva necazuri, astăzi? 

— Nu, ridică Selene din umeri. Rutină. Să-i vezi cum se 
bâţâie, se prefac că le place mâncarea şi se întreabă dacă li 
se va cere să-şi scoată hainele... N-aş fi surprinsă să o facă. 
Oribil! 

— Eşti pudică? Neville aduse două ceşcuţe de cafea. 

— În cazul ăsta, e necesar. Sunt zbârciţi, greoi, flasci şi 
plini de microbi. Nu-mi pasă de carantina aia: sunt plini de 
microbi... Ceva nou pe la tine? 

Barron clătină din cap. Era masiv pentru un Lunarit şi 
obişnuia să-şi încrunte ursuz ochii, obicei ce se 
transformase într-un tic permanent. În rest, se gândi 
Selene, avea chipul regulat şi extrem de atrăgător. 


— Nimic deosebit, spuse el. Tot aşteptăm să se schimbe 
Comisarul. Să vedem ce-i cu Gottstein ăsta. 

— Poate face greutăţi? 

— Nu mai multe decât sunt deja. La urma urmei ce pot ei 
face? Nu se pot infiltra. Nu poţi transforma un Pământean 
într-un Lunarit, rosti el nesigur. 

Selene sorbi din cafea şi-l privi vicleană. 

— Unii Lunariţi pot fi Pământeni pe dinăuntru. 

— Da, şi aş vrea să ştiu care anume. Uneori am impresia 
că nu mă pot încrede... Nu-i nimic... Pierd extraordinar de 
mult timp cu proiectul meu de la sincrotron şi n-ajung 
nicăieri. N-am noroc cu priorităţile. 

— Probabil că n-au încredere în tine şi nu-i acuz. Dacă nu 
te-ai mai strecura aşa conspirativ... 

— Nu fac aşa ceva. Mi-ar face o imensă plăcere să ies din 
camera sincrotronului şi să nu mă mai întorc niciodată, dar 
abia atunci vor deveni suspicioşi... La naiba, Selene, nu mai 
putem bea o ceaşcă? 

— Nu. De fapt şi tu m-ai ajutat să-mi consum rezerva de 
apă. În ultima săptămână ai făcut două duşuri aici. 

— O să-ţi dau un credit de apă. Nu ştiam că-mi numeri 
duşurile. 

— Nu număr nimic, văd nivelul apei. 

Îşi termină cafeaua şi privi gânditoare ceaşca. Apoi, 
continuă: 

— Totdeauna se strâmbă când o beau... Turiştii... şi nu 
înţeleg de ce? Mi se pare foarte bună. Tu ai băut vreodată 
cafea Pământeană? 

— Nu, răspunse scurt Barron. 

— Eu am băut. O dată. Adusese un turist prin 
contrabandă. Îi spunea ness. Mi-o oferea pentru ştii-tu-ce. 
Era convins că-i un schimb corect. 

— Şi? 

— Eram curioasă. Avea un gust amar şi metalic. Nu mi-a 
plăcut. l-am spus că corupţia se pedepseşte aspru de către 
Lunariţi şi a devenit el însuşi amărui şi metalic. 


— Nu mi-ai povestit niciodată. A încercat ceva? 

— Ce te priveşte? Nu, n-a încercat nimic. Dacă ar fi făcut- 
O, cu gravitația asta străină lui, l-aş fi aruncat de aici până 
pe coridorul 1. Ah, da, îşi aminti ea. Azi m-a agăţat alt 
Pământean. A insistat să prânzească cu mine. 

— Şi ce ţi-a oferit pentru ştii tu ce? 

— Pur şi simplu a stat la masa mea. 

— Zgâindu-se la sânii tăi? 

— Merită să te zgâieşti la ei, dar el n-a prea făcut-o. Îmi 
privea plăcuţa cu numele... Şi-apoi, ce-ţi pasă la ce visa el? 
Visele sunt libere şi eu nu trebuie să le îndeplinesc. Tu ce 
crezi că visez eu? Să mă culc cu un Pământean? Cu tot cete 
poţi aştepta de la cineva neobişnuit cu gravitația? Nu zic că 
nu s-a încercat, dar eu n-am făcut-o şi nici n-am auzit să fie 
o reuşită prea grozavă. Ai înţeles? Pot să revin la 
Pământean? Are vreo cincizeci de ani şi, în mod vădit, nu 
arăta cu mult mai bine când avea douăzeci... Totuşi, trebuie 
să recunosc, e o figură interesantă. 

— Bine, mă descurc şi fără poza lui. Ce-i cu el? 

— A întrebat de sincrotronul protonic! 

Neville se ridică în picioare, clătinându-se un pic, lucru 
aproape inevitabil după o mişcare bruscă la gravitație 
redusă. 

— Ce a întrebat despre sincrotron? 

— Nimic. Ce te-ai speriat aşa? Mi-ai cerut să-ţi spun tot ce 
mi se pare mai ciudat la turişti, şi eu ţi-am spus. Până acum 
nimeni nu a mai întrebat de sincrotron. 

— Bine. Făcu o scurtă pauză, apoi reluă cu o voce normală: 
De ce-l interesa? 

— N-am idee. A întrebat doar dacă-l poate vedea. Ar putea 
fi un turist interesat de ştiinţă. Poate că n-a fost decât un 
pretext, să mă atragă. 

— Şi bănuiesc c-a reuşit. Cum îl cheamă? 

— Nu ştiu. Nu l-am întrebat. 

— De ce? 


— Pentru că nu mă interesa. Tu ce-ai fi vrut? în plus, faptul 
că a întrebat arată că e turist. Dacă ar fi fost fizician n-ar fi 
întrebat. Ar fi fost chiar acolo. 

— Draga mea Selene, făcu Neville, să-ţi repet. În situaţia 
de faţă oricine întreabă de sincrotronul protonic e o 
persoană care ne interesează. Şi de ce te-a întrebat pe 
tine? Traversă nervos încăperea. Tu eşti experta în aiureli 
de-astea. '[ie ţi se pare interesant? 

— Sexual? 

— Ştii la ce mă refer. Lasă joaca, Selene! 

— E interesant, rosti Selene fără tragere de inimă. Ba 
chiar tulburător. Dar nu ştiu de ce. N-a spus nimic. N-a 
făcut nimic. 

— Interesant şi tulburător, da? Atunci o să trebuiască să-l 
revezi. 

— Şi ce să fac? 

— De unde vrei să ştiu? Asta-i treaba ta. Află cum îl 
cheamă şi tot ce mai poţi. Ai creier, aşa că iscodeşte puţin. 

— Of, făcu ea, ordin de la superiori. Bine. 

Dacă ar fi fost numai după dimensiuni, nu puteai deosebi 
apartamentul Comisarului de cel al altui Lunarit. Pe Lună 
nu se făcea risipă de spaţiu nici chiar pentru oficialităţile 
terestre; nici un fel de lux, nici măcar ca simbol al planetei- 
mamă. De asemenea, nici cel mai faimos Pământean din 
toate timpurile n-ar fi putut modifica principalele 
caracteristici ale aşezării de pe Lună; gravitația scăzută şi 
dispunerea subterană. 

— Omul continuă să fie creaţia mediului său, suspină Luiz 
Montez. Am stat doi ani pe Lună şi au existat momente când 
am fost tentat să mai rămân, dar... îmbătrânesc. Am trecut 
de patruzeci de ani şi dacă mai vreau să mai revin pe 
Pământ, acum trebuie s-o fac. Încă puţin şi n-o să mă mai 
pot adapta la gravitația normală. 

Konrad Gottstein avea doar treizeci şi patru de ani, dar 
arăta mai tânăr. Avea chipul rotund, cu trăsături largi, puţin 
obişnuit printre Lunariţi, semănând mai degrabă cu 


caricaturile pe care le făceau ei Pământenilor. Nu era masiv 
- nu făcea să trimiţi Pământeni masivi pe Lună - şi capul 
părea prea mare pe lângă corp. 

— Sunteţi apologetic, rosti el (vorbea planetara standard 
cu un accent vădit diferit de cel al lui Montez). 

— Sunt, sunt. Pe lângă chipul lui Gottstein, care inspira 
bunătatea, trăsăturile prelungi ale feţei lui Montez erau 
aproape comic de tragice. Sunt apologetic în ambele 
sensuri. Îmi pare rău că părăsesc Luna, o lume atractivă, 
plină de plăceri. Şi-mi pare rău de această părere de rău. 
Mi-e ruşine că şovăi să reiau povara Pământului... gravitația 
şi toate celelalte. 

— Da, presupun că celelalte cinci şesimi nu vor fi uşoare, 
făcu Gottstein. Am sosit pe Lună doar de câteva zile şi simt 
că o şesime-g e perfect. 

— N-o să mai simţi aşa când o să înceapă constipaţia şi o 
să treci pe ulei mineral, suspină Montez, dar o să treacă şi 
asta... Şi să nu crezi că poţi imita gazelele, doar pentru că 
te simţi mai uşor. 

— Am înţeles asta. 

— Crezi că ai înţeles, Gottstein. Ai văzut mersul 
cangurului? 

— La televizor. 

— Asta nu înseamnă nimic. Trebuie să-l şi faci. E modul 
optim de traversare a suprafeţei lunare cu viteză maximă. 
Picioarele se mişcă împreună înapoi şi te lansează în ceea 
ce, pe Pământ, ar fi o simplă săritură. Când eşti în aer, ele 
vin în faţă; încep să se mişte înapoi înainte de a lovi solul 
iarăşi; şi aşa te propulsează într-una. Mişcarea pare lentă 
după normele pământene, cu o gravitație aşa mică, dar 
fiecare salt depăşeşte şapte metri şi cantitatea de efort 
muscular cerută ca să rămâi în aer - dacă există aer - e 
minimă. Simţi că zbori... 

— Aţi încercat? O puteţi face? 

— Am încercat, dar nici un Pământean n-o poate face 
realmente. Am izbutit cinci salturi la rând; suficient ca să 


capeţi senzaţia, suficient ca să doreşti mai mult, dar apoi 
urmează inevitabilele aprecieri greşite, o pierdere a 
sincronizării, încât te poate rostogoli şi aluneci câteva sute 
de metri. Lunariţii sunt politicoşi şi nu râd niciodată de tine. 
Desigur, pentru ei e uşor. Încep de copii şi prind totul 
imediat. 

— E lumea lor, chicoti Gottstein. Ia gândiţi-vă cum ar fi pe 
Pământ. 

— Pe Pământ n-ar exista. Nu pot. Cred că-i în avantajul lor. 
Noi putem fi sau pe Lună, sau pe Pământ. Ei pot trăi numai 
pe Lună. Noi tindem să uităm asta, pentru că-i confundăm 
pe Lunariţi cu Imii. 

— Cu cine? 

— Aşa le spun ei imigranţilor Pământeni; cei care trăiesc 
mai mult sau mai puţin permanent pe Lună, dar s-au născut 
şi au crescut pe Pământ. Bineînţeles, imigranții se pot 
întoarce pe Pământ, dar adevărații Lunariţi n-au nici oasele, 
nici muşchii pentru a suporta gravitația terestră. În istoria 
de început a Lunii, au existat câteva asemenea tragedii. 

— Da? 

— Da, da. Oameni care s-au întors cu copiii lor, născuţi pe 
Lună. Avem tendinţa să uităm. Am avut crizele noastre şi 
câţiva copii pe moarte nu par importanţi în lumina 
hecatombelor de la sfârşitul secolului douăzeci. Dar aici, pe 
Lună, fiecare Lunarit care a murit datorită gravitaţiei 
Pământului este ţinut minte... Cred că-i ajută să se 
considere o lume aparte. 

— Credeam că mi s-au spus destule pe Pământ, dar se 
pare că mai am multe de învăţat. 

— E imposibil să afli totul despre Lună dintr-un post de pe 
Pământ, aşa că ţi-am lăsat aici un raport complet, aşa cum a 
făcut şi predecesorul meu pentru mine. O să constaţi că 
Luna e fascinantă şi, în acelaşi timp, groaznică. Mă îndoiesc 
că pe Pământ ai mâncat raţii lunare şi, dacă te iei numai 
după descrieri, n-o să fii pregătit în faţa realităţii... Dar va 
trebui să înveţi să-ţi placă. E o politică proastă să aduci aici 


bunuri Pământene. Trebuie să mâncăm şi să bem 
producţiile locale. 

— Aţi făcut-o vreme de doi ani. Cred că o să supraviețuiesc 
şi eu. 

— N-am făcut-o mereu. Există curse periodice către 
Pământ. Sunt obligatorii, fie că le vrei, fie că nu. Cred că ţi- 
au spus asta. 

— Da, aprobă Gottstein. 

— În ciuda oricăror exerciţii pe care le faci aici, din când în 
când va trebui să te supui gravitaţiei totale, ca să le aduci 
aminte oaselor şi muşchilor cum este. Iar când vei fi pe 
Pământ, vei mânca! Ocazional, mai vine mâncare şi prin 
contrabandă. 

— Bagajul mi-a fost scotocit, spuse Gottstein, dar o 
conservă de carne de vită a scăpat neobservată. 

— Sper că n-ai de gând să-mi propui s-o împărţim, rosti 
ezitând Montez. 

— Nu, făcu Gottstein, încreţindu-şi nasul lătăreţ. Voiam să 
spun cu un altruism măreț: „la, Montez. Mănânc-o toată! 
Nevoia-ţi e mai mare ca a mea.” Se bâlbâi un pic, dând 
această replică, căci folosea rareori persoana a doua 
singular în Planetara Standard. 

Montez zâmbi şi mai larg şi clătină din cap: 

— Nu. Peste o săptămână o să am mai multă mâncare 
pământească decât pot mânca. Tu, nu. O să te saturi de 
puţine ori în următorii ani şi-ţi vei petrece prea mult timp 
regretându-ţi actuala generozitate. Ţine-o... Insist. Altfel, 
îmi voi câştiga ura ta ex post facto. 

Părea serios, ţinându-i o mână pe umăr şi privindu-l în 
ochi. 

— În plus, continuă el, voiam să-ţi vorbesc despre ceva şi 
tot amân pentru că nu ştiu cum să încep, iar conserva asta 
ar fi o scuză pentru eventualele ocoliri. 

Gottstein lăsă conserva din mână. Chipul celuilalt era 
realmente grav. 

— Ceva ce n-aţi putut menţiona în rapoarte, Montez? 


— E ceva ce am încercat, Gottstein, dar între neştiinţa mea 
de a-l comunica şi refuzul Pământului de-a încerca să 
înţeleagă, rezultatul a fost evident. Poate tu vei reuşi. Sper 
din toată inima. Unul din motivele pentru care n-am cerut 
prelungirea mandatului este că nu mai pot îndura eşecul 
de-a comunica. 

— Am impresia că-i ceva serios. 

— Aş vrea să o pot face cât mai serioasă. Cinstit vorbind, 
sună prosteşte. În colonia lunară există doar zece mii de 
oameni. Mai puţin de jumătate sunt Lunariţi. Ei sunt limitați 
de resurse, de spaţiul locuibil, de o lume aspră şi totuşi... şi 
totuşi... 

— Şi totuşi? îl încurajă Gottstein. 

— Se petrece ceva aici... nu ştiu exact ce anume... ce 
poate fi periculos. 

— În ce fel periculos? Ce pot face ei? Să declare război 
Pământului? Gottstein zâmbi uşor. 

— Nu, nu. Ceva mult mai subtil. Montez îşi frecă ochii. Să 
fiu deschis cu tine. Pământul şi-a pierdut tăria. 

— Ce înseamnă asta? 

— Spune-i cum vrei! Chiar în timpul înfiinţării coloniei 
lunare, Pământul a traversat Marile Crize. Nu-i nevoie să-ţi 
aduc aminte. 

— Nu, făcu scârbit Gottstein. 

— De la vârful de şase miliarde, populaţia a ajuns acum 
doar la două miliarde. 

— Şi? Nu e bine? 

— A, bineînţeles, deşi aş fi vrut să fi existat un mod mai 
bun de a ajunge aici... Dara lăsat în urmă o permanentă 
neîncredere în tehnologie, o inerție uriaşă, o lipsă a dorinţei 
de a risca, datorită posibilelor efecte secundare. Proiecte 
măreţe, şi poate periculoase, au fost abandonate pentru că 
pericolul era mai de temut decât dorinţa de măreție. 

— Înţeleg că te referi la programul de inginerie genetică. 

— Evident, e cazul cel mai spectaculos, dar nu singurul, 
spuse Montez. 


— Să fiu sincer, nu mă revoltă abandonarea ingineriei 
genetice. A fost un lanţ de erori. 

— Ne-am pierdut şansa la intuiţionism. 

— N-a existat niciodată vreo dovadă că intuiţionismul este 
dorit, dar suficiente indicaţii asupra inoportunităţii sale... În 
plus, ce-i cu colonia lunară? Asta nu înseamnă o stagnare a 
Pământului? 

— Ba da, spuse hotărât Montez. Colonia lunară e un 
vestigiu; o ultimă rămăşiţă a perioadei dinaintea Crizelor, 
ceva ca un adio trist lăsat de omenire înaintea marii 
retrageri. 

— E prea dramatic, Montez. 

— Nu cred. Pământul s-a retras. Omenirea s-a retras; de 
peste tot, cu excepţia Lunii. Colonia lunară e frontiera 
omului, nu numai fizică, dar şi psihologică. Aici există o 
lume ce nu are un păienjeniş de vieţi pe care să-l distrugă; 
o lume lipsită de delicata balanţă a unui mediu ambiant 
complex. Tot ceea ce este de folos omului de pe Lună e făcut 
de om. Luna e o lume construită de om. N-are trecut. 

— Şi? 

— Pe Pământ ne descurajează nostalgia noastră după un 
trecut pastoral, care de fapt n-a existat niciodată, şi chiar 
dacă ar fi existat, nu mai poate exista. În multe direcţii, 
ecologia a fost subminată în timpul Crizelor şi acum ne 
descurcăm cu resturile, aşa încât suntem înspăimântați, 
mereu înspăimântați... Pe Lună nu există un trecut la care 
să tânjeşti sau să visezi. Există o singură direcţie: înainte. 

Montez părea că ia foc, vorbind: 

— Gottstein, eu am fost martor doi ani; tu vei fi cel puţin 
tot atât. Aici, pe Lună, există un foc; o ardere neîncetată. Ei 
se extind în toate direcţiile. Se extind fizic. În fiecare lună 
se sfredelesc noi coridoare, se construiesc locuinţe noi, se 
creează spaţiu altora. Se extind atâta vreme cât nu sunt 
afectate resursele. Găsesc noi materiale de construcţie, noi 
surse de apă, noi zăcăminte de minerale. Îşi extind bateriile 
de energie solară, dezvoltă uzinele electronice... Cred că 


ştii că cei zece mii de oameni de aici reprezintă 
actualmente principala sursă de aparatură micro- 
electronică şi biochimică a Pământului. 

— Ştiu că este una din surse... 

— Pământul se minte pe el însuşi de dragul confortului. 
Luna e principala sursă. La actuala viteză de dezvoltare 
poate deveni singura sursă în viitor... De asemenea, cresc 
intelectual. Cred că pe Pământ nu există nici un savant 
tânăr şi capabil care să nu viseze vag - sau poate nu chiar 
atât de vag - să ajungă într-o zi pe Lună. Cu Pământul 
retrăgându-se din faţa tehnologiei, Luna e în mijlocul 
atenţiei. 

— Presupun că te referi la sincrotronul protonic? 

— Poate fi un exemplu. Când s-a construit ultimul 
sincrotron nou pe Pământ? De fapt, nu-i decât cea mai mare 
şi impunătoare instalaţie; nici singura şi nici cea mai 
importantă. Dacă vrei să ştii, cel mai important obiectiv 
ştiinţific de pe Lună... 

— Ceva secret, despre care nu mi s-a spus? 

— Nu, ceva atât de evident încât nimeni nu pare să-şi dea 
seama. Sunt cele zece mii de creiere de aici. Cele mai bune 
zece mii de creiere existente. Singurul grup strâns unit de 
inteligenţe umane care sunt, principial şi emoţional, 
orientate ştiinţific. 

Gottstein se foi şi încercă să schimbe poziţia scaunului. 
Era fixat în podea şi nu se mişcă dar, în încercarea sa, 
bărbatul se pomeni zburând din scaun. Montez întinse un 
braţ să-l oprească. 

— Scuze, se înroşi Gottstein. 

— O să te obişnuieşti. 

— Nu exagerezi? întrebă Gottstein. Pământul nu-i chiar o 
planetă neştiutoare. Noi am construit Pompa de Electroni. A 
fost o realizare strict Terestră. Nici un Lunarit n-a avut de-a 
face cu ea. 

Montez clătină din cap, murmurând ceva în spaniola 
naturală. Nu păreau cuvinte binevoitoare. Apoi rosti: 


— L-ai întâlnit vreodată pe Frederick Hallam? 

— Da, zâmbi Gottstein. Tatăl Pompei de Electroni. Cred că 
şi-a tatuat expresia pe piept. 

— Simplul fapt că zâmbeşti şi ai făcut această remarcă 
dovedeşte că am dreptate. Ia pune-ţi întrebarea: Ar putea 
un om ca Hallam să inventeze într-adevăr Pompa de 
Electroni? Pentru nenumăraţii care nu gândesc, povestea 
ţine, dar în realitate - şi probabil că ştii, dacă te-ai gândi 
puţin - nu există un părinte al Pompei de Electroni. Para- 
oamenii, cei din para-Univers, cine or fi sau ce or fi, au 
inventat-o. Hallam a fost simpla lor extensie. Tot Pământul 
este simpla lor extensie. 

— Am fost destul de deştepţi ca să profităm de iniţiativa 
lor. 

— Da, după cum şi vitele sunt destul de deştepte ca să 
mănânce fânul dat de noi. Pompa nu-i un semn că omul 
priveşte înainte. Ba chiar, dimpotrivă. 

— Dacă Pompa e un pas înapoi, atunci zic bravo pentru 
pasul înapoi. N-aş dori să mă descurc fără ea. 

— Cine ar dori-o? Chestiunea e că se potriveşte perfect 
actualei situaţii de pe Pământ. Energie infinită la un cost 
practic nul, cu excepţia întreţinerii, şi în plus, poluare zero. 
Dar pe Lună nu există Pompe de Electroni. 

— Presupun că nu-i nevoie de ele, făcu Gottstein. Bateriile 
solare asigură nevoile Lunariţilor. Energie infinită la un cost 
practic nul, cu excepţia întreţinerii, şi în plus, poluare 
zero... Nu aşa era poezia? 

— Exact, dar bateriile solare sunt opera omului. Asta 
vreau să subliniez. O Pompă de Electroni fusese proiectată 
pentru Lună; instalaţia a fost încercată. 

— Şi? 

— N-a funcţionat. Para-oamenii n-au acceptat tungstenul. 
Nu s-a întâmplat nimic. 

— N-am ştiut asta. De ce? 

Montez ridică din umeri şi din sprâncene: 


— Cine poate şti? Am presupus, printre altele, că para- 
oamenii trăiesc pe o planetă fără satelit, că nu pot concepe 
lumi distincte, dar situate relativ aproape una de cealaltă, şi 
populate; atunci când au găsit-o pe una din ele, n-au mai 
căutat-o pe cealaltă. Cine ştie? ... Principalul este că fără 
para-oameni, noi n-am fi putut face nimic. 

— Noi, repetă gânditor Gottstein. Prin asta îi înţelegi pe 
Pământeni? 

— Da. 

— Şi Lunariţii? 

— Ei nu erau implicaţi. 

— Erau interesaţi? 

— Nu ştiu. Aici e toată nesiguranța... şi teama mea. 
Lunariţii - mai ales cei nativi - nu simt ca Pământenii. Nu 
ştiu ce planuri au sau ce intenţionează. Nu pot afla. 

— Dar ce pot face? privi gânditor Gottstein. Ai vreun motiv 
să crezi că vor să ne facă rău, sau că pot face rău 
Pământului, dacă vor? 

— Nu pot răspunde la întrebarea asta. Sunt oameni 
atrăgători şi inteligenţi. Am impresia că nu cunosc 
adevărata ură, sau adevărata furie, sau măcar adevărata 
teamă. Dar poate că mi se pare. Ce mă supără cel mai mult 
este că nu ştiu. 

— Presupun că echipamentul ştiinţific de pe Lună e dirijat 
de Pământ. 

— Exact. Sincrotronul de protoni este, telescopul optic de 
o sută douăzeci de centimetri este, radio-telescopul de pe 
faţa ascunsă este... Astea sunt instalaţiile mari, care există 
de cincizeci de ani. 

— De atunci nu s-a mai făcut nimic? 

— Pământenii, prea puţin. 

— Dar Lunariţii? 

— Nu sunt sigur. Savanţii lor lucrează cu instalaţiile mari, 
dar odată am încercat să verific fişele de pontaj. Există 
goluri. 

— Goluri? 


— Petrec foarte mult timp în altă parte. Parcă ar avea alte 
laboratoare. 

— N-ar fi de aşteptat aşa ceva, dacă produc micro- 
electronică şi biochimice? 

— Ba da, totuşi... nu ştiu, Gottstein. Mi-e teamă de 
ignoranţa mea. Urmă o pauză destul de lungă, după care 
Gottstein spuse: 

— Montez, înţeleg că-mi spui toate astea ca să fiu atent; ca 
să încerc să descopăr ce fac Lunariţii? 

— Mda, mormăâi Montez. 

— Dar nu ştii nici măcar dacă fac într-adevăr ceva. 

— Simt că fac. 

— Ciudat. Ar trebui să încerc să-ţi alung misticismul ăsta 
din cap, dar e ciudat... 

— Ce anume? 

— Aceeaşi navă care m-a adus pe mine pe Lună a mai adus 
pe cineva. De fapt, un grup mai mare, dar unul din chipuri 
îmi era cunoscut. N-am vorbit cu el - n-am avut ocazia - şi 
am uitat totul. Dar acum, discuţia noastră mi l-a adus brusc 
în minte... 

— Şi? 

— Cândva am făcut parte dintr-o comisie ce se ocupa cu 
probleme ale Pompei de Electroni. Chestiuni de securitate, 
zâmbi el scurt. Poţi spune că Pământul nu mai are nervii de 
altădată. Căutăm peste tot siguranţă - şi e bine, ce naiba, 
cu nervi ori fără. Îmi scapă detaliile, dar era în legătură cu 
audierea asta. Acolo am văzut chipul de pe navă. Sunt 
convins. 

— Crezi că are vreo semnificaţie? 

— Nu sunt sigur. Figura se asociază cu ceva neliniştitor. 
Dacă mă gândesc, poate îmi aduc aminte. Oricum, mai bine 
fac rost de o listă a pasagerilor şi văd dacă vreun nume îmi 
spune ceva. Păcat, Montez, dar cred că m-ai alarmat. 

— Nu-i păcat deloc, făcu Montez. Mă bucur. lar individul 
acela; poate că nu-i decât un turist lipsit de importanţă care 


pleacă peste două săptămâni. E bine însă că te-am făcut să 
te gândeşti la toate astea... 

Gottstein părea că nu-l ascultă. 

— E fizician, sau cercetător în domeniu, murmură el. Sunt 
sigur de asta şi-l asociez pericolului... 

— Bună, făcu Selene voioasă. 

Pământeanul se întoarse şi o recunoscu aproape imediat: 

— Selene! Aşa-i? Selene? 

— Exact. Pronunţia e corectă. Te distrezi? 

— Din plin, rosti grav Pământeanul. Îmi dau seama cât de 
unic e secolul nostru. Cu puţin timp în urmă eram pe 
Pământ, obosit de mine şi de lumea mea. Apoi m-am gândit: 
Eh, dacă aş fi trăit acum o sută de ani, n-aş fi putut părăsi 
această lume decât murind, dar acum... pot merge pe Lună, 
încheie el zâmbind trist. 

— Eşti mai fericit acum, pe Lună? întrebă Selene. 

— Cu puţin, răspunse şi privi în jur. N-ai cu tine o gloată de 
turişti, cărora să le porţi de grijă? 

— Azi nu, răspunse ea veselă. E ziua mea liberă. Cine ştie, 
poate ar trebui să-mi iau vreo două-trei zile. E o meserie 
plictisitoare. 

— Ce îngrozitor atunci, pentru tine, să dai peste un turist 
în ziua ta liberă. 

— N-am dat peste tine. Te-am căutat. Şi n-a fost uşor. N-ar 
trebui să te plimbi atâta singur. 

— De ce m-ai căutat atâta? o privi el interesat. Îţi plac 
Pământenii? 

— Nu, răspunse femeia. Mi-e greață de ei. Nu-mi plac în 
principiu şi fiind permanent asociaţi cu munca mea, situaţia 
e şi mai neplăcută. 

— Totuşi, m-ai căutat şi mi-e greu să mă conving că sunt 
tânăr şi frumos. 

— Chiar dacă ai fi, nu ţi-ar fi de nici un ajutor. Pământenii 
nu mă interesează, aşa cum o ştiu cu toţii în afara lui 
Barron. 

— Atunci de ce m-ai căutat? 


— Pentru că există şi alte moduri de-a fi interesat, şi 
pentru că Barron e interesat. 

— Cine e Barron? Prietenul tău? 

— Barron Neville, râse Selene. E mai mult decât un 
prieten. Facem dragoste când simţim nevoia. 

— La asta mă gândisem şi eu. Ai copii? 

— Un băiat de zece ani. Îşi petrece majoritatea timpului în 
clădirea băieţilor. Ca să te scutesc de următoarea întrebare, 
nu e copilul lui Barron. Aş putea avea un copil de la Barron 
dacă vom mai fi împreună când mi se va aproba alt copil... 
dacă mi se va aproba... Totuşi, sunt aproape sigură că da. 

— Eşti foarte deschisă. 

— Cu lucrurile pe care nu le consider secrete? 
Bineînţeles... Ce-ai vrea să faci? 

Mergeau printr-un coridor de stâncă alburie, în a cărui 
suprafaţă sticloasă erau încastrate bucăţi întunecate de 
„geme lunare”. Selene purta sandale care parcă de abia 
atingeau solul; el avea cizme cu tălpi groase care-i măreau 
greutatea, astfel încât mersul să nu i se transforme într-o 
tortură. 

Coridorul era cu sens unic. Din când în când, câte un 
electromobil micuţ îi depăşea în tăcere. 

— Ce-aş vrea eu să fac? rosti Pământeanul. Asta-i o 
invitaţie echivocă. Vrei să defineşti nişte condiţii limită, 
încât răspunsurile mele să nu te ofenseze prin inocenţă? 

— Eşti fizician? 

— De ce mă întrebi? ezită el. 

— Ca să văd ce-mi spui. Ştiu că eşti fizician. 

— De unde ştii? 

— Nimeni nu vorbeşte de „condiţii limită” dacă nu există. 
Mai ales atunci când primul obiectiv de pe Lună pe care 
vrea să-l vadă este sincrotronul protonic. 

— De asta m-ai căutat? Pentru că par a fi fizician? 

— De asta m-a trimis Barron. Pentru că el e fizician. Eu am 
venit pentru că te-am considerat destul de neobişnuit 
pentru un Pământean. 


— În ce fel? 

— Nimic teribil de măgulitor, dacă ceea ce vânezi sunt 
complimentele. Se pare doar că nu-ţi plac Pământenii. 

— Pe ce bază afirmi asta? 

— Te-am privit, urmărindu-i pe ceilalţi din grup. În plus, eu 
simt întotdeauna. Pământenilor nu le plac Pământenii care 
stau pe Lună. Şi cu asta mă întorc la întrebare... Ce-ai vrea 
să faci? Eu voi formula condiţiile-limită. Cel puţin ceea ce 
este vizibil. 

— Ciudat, Selene, o privi atent Pământeanul. Ai o zi liberă. 
Munca ta e suficient de neinteresantă sau neplăcută ca să 
fii fericită că ai o zi liberă, şi ai vrea chiar două sau trei. 
Totuşi, ţi-o petreci oferindu-te voluntară pentru mine... 
Numai din cauza unui oarecare interes. 

— Interesul lui Barron. Acum e ocupat şi nu-i nici un rău 
că stau cu tine până termină el... Apoi, nu-i acelaşi lucru. 
Nu-ţi dai seama? În slujba mea, mân o turmă de câteva zeci 
de Pământeni... Nu te supără că folosesc termenul? 

— Eu însumi îl folosesc. 

— Pentru că eşti Pământean. Unii oameni de pe Pământ îl 
consideră un termen de batjocură şi nu le place când îl 
foloseşte un Lunarit. 

— Adică un Lunatic? 

Selene roşi. 

— Da, făcu ea. Asta-i. 

— Bun, hai să nu ne mai plângem de cuvinte. Dă-i drumul; 
îmi povesteai despre slujba ta. 

— Da, există aceşti Pământeni pe care trebuie să-i opresc 
să se sinucidă, pe care trebuie să-i plimb de colo-colo, să le 
vorbesc şi să mă asigur că mănâncă, beau şi merg ca în 
manual. Ei se holbează şi îşi fac chestiile lor, iar eu trebuie 
să fiu extrem de politicoasă şi maternă. 

— Oribil, rosti Pământeanul. 

— Sper însă ca noi doi să putem face ce ne place, aşa încât 
îţi poţi încerca norocul, iar eu nu trebuie să-mi cenzurez 
spusele. 


— 'Ţi-am spus că nu mă deranjează să-mi zici Pământean. 

— În regulă, atunci. O să am ziua liberă a unui şofer. Ce-ai 
vrea să faci? 

— La asta mi-e uşor să-ţi răspund. Vreau să văd 
sincrotronul. 

— Încă nu. Poate Barron să-ţi aranjeze, după ce vă 
întâlniți. 

— Dacă nu pot vedea sincrotronul, nu ştiu ce ar mai fi. Ştiu 
că radiotelescopul e pe cealaltă faţă şi, oricum, nu cred că 
reprezintă o noutate... Spune-mi tu. Ce nu vede turistul 
obişnuit? 

— O mulţime de lucruri. Camerele cu alge, de pildă - nu 
fabricile antiseptice, pe care le-ai văzut - fermele însăşi. 
Totuşi, mirosul e destul de puternic şi nu cred că un 
Pământean l-ar găsi prea îmbietor. Cei de pe Pământ au 
necazuri cu mâncarea asta. 

— Te surprinde? Ai gustat vreodată mâncare 
Pământească? 

— Nu tocmai. Deşi, nu ştiu dacă mi-ar place. Depinde cu ce 
te-ai obişnuit. 

— Cred că aşa-i, suspină Pământeanul. Dacă o să mănânci 
o friptură adevărată, probabil că te-ar scârbi grăsimea, sau 
oasele. 

— Am putea merge spre exterior, unde se forează noile 
coridoare, dar va trebui să porţi îmbrăcăminte protectoare 
specială. Sunt fabricile... 

— Alege tu, Selene. 

— Bine, dacă o să-mi răspunzi cinstit la o întrebare. 

— Nu-ţi promit până nu aud întrebarea. 

— Am spus că Pământenii cărora nu le plac Pământenii 
tind să stea pe Lună. Nu m-ai întrerupt. Vrei să rămâi pe 
Lună? 

Bărbatul îşi fixă vârfurile cizmelor greoaie, apoi rosti: 

— Selene, am obţinut cu greu viza pentru Lună. Mi-au 
spus că sunt prea bătrân şi, dacă stau prea mult, 


reîntoarcerea pe Pământ mi-ar fi imposibilă. Aşa încât, le- 
am spus că m-am decis să rămân definitiv pe Lună. 

— Nu minţeai? 

— Atunci, nu eram sigur. Dar acum, cred că o să rămân. 

— În cazul ăsta, n-aş fi crezut că te vor lăsa să vii. 

— De ce? 

— În general, autorităţilor terestre nu le place să trimită 
fizicieni pe Lună pentru totdeauna. 

— În privinţa asta n-am necazuri, încercă să zâmbească 
Pământeanul. 

— Bine, atunci, dacă vei fi unul dintre noi, cred că trebuie 
să vizităm sala de gimnastică. Pământenii vor şi ei adesea, 
dar în general nu-i prea încurajăm - deşi nu le interzicem. 
Pentru imigranţi însă e altceva. 

— De ce? 

— În primul rând, noi facem sport goi, sau aproape. De ce 
nu? Părea enervată, obosită parcă de-a repeta un drept: 
Temperatura e controlată, iar mediul e curat. Însă pentru 
cei de pe Pământ nuditatea e tulburătoare. Unii sunt şocaţi, 
alţii se excită, iar alţii le fac pe amândouă. Ei, noi n-avem de 
gând să ne îmbrăcăm de dragul lor şi nici să ne înţelegem 
cu ei, aşa că nu-i admitem. 

— Dar imigranții? 

— Trebuie să se obişnuiască. Până la urmă şi ei îşi scot 
hainele. În plus, au mai multă nevoie de exerciţii decât noi, 
băştinaşii. 

— O să fiu cinstit cu tine, Selene. În vecinătatea nudităţii 
feminine şi eu mă excit. Nu sunt atât de bătrân ca să nu mai 
pot. 

— Excită-te, dar de unul singur, rosti ea indiferentă. De 
acord? 

— Trebuie să ne şi dezbrăcâăm? o privi el cu un interes 
amuzat. 

— Ca spectatori? Nu. Putem, dar nu-i obligatoriu. O să te 
simţi prost dacă începi atât de devreme şi n-ai fi o privelişte 
atât de plăcută pentru noi. 


— Eşti extrem de deschisă! 

— Crezi că nu? Fii cinstit. lar eu nu vreau să-ţi stric 
excitarea. Aşa încât, mai bine rămânem îmbrăcaţi. 

— Vor fi obiecţii? Adică, apariţia mea ca Pământean 
necunoscut? 

— Nu, dacă sunt cu tine. 

— În regulă, Selene. E departe? 

— Am ajuns. Pe aici. 

— Aha, de la început intenţionai să venim aici. 

— M-am gândit că ar putea fi interesant. 

— De ce? 

— Aşa m-am gândit, zâmbi Selene. 

— Încep să cred că nu gândeşti simplu niciodată, clătină 
din cap Pământeanul. la să vedem... Dacă o să rămân pe 
Lună, va trebui să fac gimnastică din când în când, ca să-mi 
menţin în condiţie bună muşchii, oasele şi toate organele. 

— Exact. Aşa facem cu toţii şi în special imigranții de pe 
Pământ. Va veni o zi când sala de gimnastică va fi o rutină 
zilnică pentru tine. 

Trecură printr-o uşă şi Pământeanul rămase uimit: 

— E primul loc de aici care seamănă cu Pământul. 

— Cum adică? 

— E mare! N-am crezut că aveţi săli atât de spaţioase pe 
Lună. Birouri, aparatură, femei la birouri... 

— Femei cu sânii goi, rosti gravă Selene. 

— Recunosc, aici nu mai seamănă cu Pământul. 

— Avem şi un tobogan şi un lift pentru Pământeni. Sunt 
mai multe nivele... Stai puţin. 

Se apropie de o femeie aşezată la biroul cel mai apropiat şi 
vorbi cu ea pe un ton scăzut, în vreme ce Pământeanul 
privea curios în jur. 

— E în regulă, se întoarse Selene. Vom avea parte şi de un 
mele. Unul destul de bun: cunosc echipele. 

— E un loc foarte impresionant. Realmente. 

— Dacă te referi la mărime, nu-i suficient. Avem, trei săli 
de sport. Aceasta e cea mai mare. 


— Sunt oarecum mulţumit că în condiţiile spartane ale 
Lunii, vă puteţi permite să irosiţi atâta spaţiu cu fleacurile. 

— Fleacuri?! Selene părea ofensată. De ce crezi că sunt 
fleacuri? 

— Melee? E un joc? 

— Îi poţi spune joc. Pe Pământ, puteţi face asemenea 
chestii; zece oameni fac şi zece mii privesc. Pe Lună nu-i la 
fel; ceea ce pentru voi e un fleac, pentru noi e ceva necesar. 
Pe aici; o să luăm liftul şi va trebui să aşteptăm puţin. 

— N-am vrut să te ofensez. 

— Nu sunt cu adevărat ofensată, dar trebuie să fii 
rezonabil. Voi, Pământenii, v-aţi adaptat la gravitația 
Pământului de trei sute de milioane de ani, de când viaţa s-a 
târât pe uscat. Trăiţi, chiar dacă nu faceţi sport. Noi însă n- 
am avut timp să ne adaptăm la gravitația Lunii. 

— Arătaţi suficient de diferiţi. 

— Când eşti născut şi crescut sub gravitația Lunii, oasele şi 
muşchii îţi sunt, evident, mai puţin masive decât ale unui 
Pământean, dar ăsta-i un aspect superficial. Nu există nici o 
funcţie a corpului, cât de subtilă - digestia, vitezele 
secreţiilor hormonale - care să nu fie prost adaptată la 
gravitație şi să nu ceară un anumit complex de exerciţii. 
Dacă putem face ca aceste exerciţii să fie amuzante, ca 
nişte jocuri, ele nu mai sunt fleacuri... Uite şi liftul. 

Pământeanul tresări, alarmat, dar Selene interveni rapid, 
parcă încercând să depăşească necesitatea apărării: 

— Bănuiesc că o să-mi spui că arată ca un coş împletit din 
nuiele. Toţi Pământenii care-l folosesc spun acelaşi lucru. În 
condiţiile gravitaţiei lunare nu-i nevoie de ceva mai 
substanţial. 

Liftul cobora încet. Ei erau singurii pasageri. 

— Am impresia că nu-i prea folosit, făcu Pământeanul. 

— Ai dreptate, zâmbi Selene. Puţul e mai popular şi mai 
distractiv. 

— Ce este de fapt? 


— Exact ceea ce-l arată şi numele... Uite că am ajuns. Nu 
erau decât două nivele de coborât... E un tub vertical 
prevăzut cu prize de mâini, prin care poţi cobori. Nu-i 
încurajăm pe Pământeni să-l folosească. 

— E riscant? 

— Nu tocmai. Dacă vrei, îl poţi cobori ca pe o scară 
obişnuită. Totuşi, există întotdeauna tineri care coboară cu 
o viteză considerabilă şi Pământenii nu ştiu cum să se 
ferească. Coliziunile sunt întotdeauna neplăcute. Dar te vei 
obişnui cu timpul... De fapt, ceea ce vei vedea acum e tot un 
fel de puț, mai larg, construit pentru cei mai îndrăzneţi. 

Îl conduse la o balustradă circulară de care se rezemau 
pălăvrăgind mai mulţi indivizi. Toţi erau mai mult sau mai 
puţin dezbrăcaţi. Sandalele erau foarte răspândite, la fel şi 
genţile mici, agăţate pe umăr. Unii purtau şorturi. Un 
individ extrăgea dintr-un container o substanţă verzuie, pe 
care o mânca. 

Trecând pe lângă el, Pământeanul strâmbă uşor din nas. 

— Problema dentară trebuie să fie acută pe Lună, rosti el. 

— Nu-i grozavă, încuviinţă Selene. Dacă avem 
posibilitatea, optăm pentru un maxilar fără dinţi. 

— Fără nici un dinte? 

— Poate nu chiar total. S-ar putea să păstrăm incisivii şi 
caninii din motive estetice şi pentru eventualele sarcini 
folositoare. Se curăţă şi mai uşor. De ce să mai păstrăm însă 
molarii nefolositori? E doar o moştenire din trecutul 
Pământului. 

— Faceţi vreun progres în direcţia asta? 

— Nu, răspunse ea scurt. Pământul insistă că ingineria 
genetică e ilegală. 

Se aplecă peste balustradă şi adăugă: 

— Se spune că acesta e terenul de joc al Lunii. 

Pământeanul privi în jos. Era un cilindru larg, cu pereţi 
netezi şi roz de care erau ataşate bare metalice, dispuse 
aparent la întâmplare. Din loc în loc, o bară traversa o 
porţiune a cilindrului, câte o dată după chiar un diametru. 


Avea o adâncime de vreo sută cincizeci de metri şi 
diametrul de cincisprezece metri. 

Nimeni nu părea că acordă vreo atenţie anume terenului 
sau Pământeanului. Unii îl priviseră indiferenți, părând că-i 
cântăresc ţinuta îmbrăcată şi trăsăturile feţei, iar apoi se 
întoarseră cu spatele. 

Alţii o salutaseră printr-un gest al mâinii pe Selene, dar se 
întoarseră şi ei. Oricât de atenuată, reacţia de dezinteres 
era ostentativă. 

Pământeanul privi din nou deschiderea cilindrică. La baza 
ei se vedeau siluete pitice. Unele purtau echipament roşu, 
iar celelalte albastru. Două echipe, pricepu el. Desigur, 
echipamentul avea un rol protector, căci toţi purtau mănuşi, 
sandale şi benzi protectoare pe genunchi şi pe coate. Unii 
aveau legături în jurul şoldurilor, iar alţii în jurul piepturilor. 

— Aha, murmură el. Bărbaţi şi femei. 

— Exact! făcu Selene. Sexele concurează împreună, dar 
ideea este de a preveni balansul necontrolat al părţilor ce 
poate influenţa controlul căderii. Există şi o diferenţă 
sexuală ce presupune vulnerabilitatea în faţa durerii. Nu-i o 
modestie. 

— Cred că am citit despre asta, răspunse Pământeanul. 

— S-ar putea, deşi în afară nu ies prea multe. Nu din 
cauza noastră, dar guvernul terestru preferă să reducă la 
minim noutăţile de pe Lună. 

— De ce, Selene? 

— Tu eşti Pământean. Spune-mi tu... Teoria noastră, a 
celor de pe Lună, este că stânjenim Pământul. Sau cel 
puţin, guvernul Pământului. 

Acum, de fiecare parte a cilindrului, doi indivizi se ridicau 
rapid şi se auzea un răpăit surd de tobe. La început, se 
părea că cei doi suiau o scară, treaptă cu treaptă, dar viteza 
lor creştea, şi pe la jumătatea înălţimii izbeau fiecare bară 
pe lângă care treceau, cu un bufnet ostentativ. 

— Pe Pământ n-ar putea-o face cu atâta graţie, îi admiră 
Pământeanul şi apoi se corectă: sau chiar deloc. 


— Nu-i vorba numai de gravitația scăzută, rosti Selene. N- 
ai decât să încerci. Sunt necesare multe ore de 
antrenamente. 

Căţărătorii ajunseseră la balustradă şi suiră pe ea. 
Plonjară simultan înapoi. 

— Pot fi rapizi atunci când vor, observă bărbatul. 

— Mda, făcu Selene printre aplauze. Am impresia că 
atunci când Pământenii - adică adevărații Pământeni, cei 
care n-au vizitat niciodată Luna - se referă la mişcarea pe 
Lună, ei se gândesc la suprafaţă şi la costume spaţiale. 
Desigur, în felul acela e lentă. Datorită costumelor spaţiale, 
masa devine uriaşă şi asta înseamnă inerție mare, în 
condiţiile unei gravitaţii reduse. 

— Corect, rosti Pământeanul. Am văzut filmele clasice ale 
primilor astronauți, la fel ca orice şcolar, şi mişcările 
seamănă cu cele subacvatice. Filmul ţi se imprimă în 
subconştient, chiar dacă ştii cum e corect. 

— O să fii surprins cât de repede ne putem azi mişca la 
suprafaţă cu costume şi toate alea. Iar aici, în subteran, fără 
costume, ne deplasăm la fel de iute ca şi pe Pământ. 
Gravitaţia mai mică duce la folosirea corespunzătoare a 
muşchilor. 

— Dar vă puteţi mişca şi mai încet... Îi urmărea pe 
acrobaţi. 'lerminaseră proba de viteză şi coborau cu o 
încetineală deliberată. Pluteau lovind barele pentru a 
întârzia căderea, aşa cum anterior căutau să accelereze 
urcarea. Atinseră solul şi alţi doi îi înlocuiră. Apoi alţi doi. 
Apoi alţi doi. Alternativ, din fiecare echipă, câte o pereche 
se întrecea în virtuozitate. 

Deplasarea se făcea în paralel, dar parcursurile erau tot 
mai complicate. O pereche se desprinse simultan, 
traversând cilindrul într-o parabolă joasă, cu convexitatea 
în sus, fiecare ajungând la bara părăsită de celălalt, trecând 
unul pe lângă altul fără să se atingă. Aplauzele sporiră. 

— Cred că-mi lipseşte experienţa de-a aprecia amănuntele 
mai subtile, comentă Pământeanul. Toţi aceştia sunt 


Lunariţi? 

— Aşa presupun, răspunse Selene. Sala este deschisă 
tuturor cetăţenilor Lunii şi unii imigranţi sunt destul de 
buni. Totuşi, pentru asemenea virtuozităţi trebuie să fie 
vorba de copii concepuţi şi născuţi aici. Sunt cei mai 
adaptaţi fizic, în orice caz mai mult decât Pământenii, şi 
sunt antrenați din copilărie. Majoritatea concurenţilor n-au 
optsprezece ani. 

— Bănuiesc însă că-i periculos, cu toată gravitația redusă. 

— Fracturile nu sunt deloc rare. Nu cred că a murit 
cineva, dar există cel puţin un caz de coloană fracturată şi 
paralizie. Am şi văzut un accident îngrozitor... ah, fii atent; 
acum vin figurile libere. 

— Ce? 

— Până acum au fost figuri impuse. Parcursurile se 
desfăşurau după o schemă stabilită. 

Bătăile păreau mai line; un căţărător urcă şi se lansă 
brusc în aer. Prinse cu o mână o bară, descrise un cerc în 
planul vertical şi-şi dădu drumul. 

— Uluitor, făcu Pământeanul, urmărindu-l atent. Se mişcă 
în jurul barelor exact ca un gibon. 

— Un ce? întrebă Selene. 

— Un gibon. O rasă de maimuţă; de fapt, singura maimuţă 
care mai trăieşte în sălbăticie. Sunt... Privi spre Selene, 
apoi spuse: N-o considera o insultă, Selene; sunt nişte 
creaturi pline de graţie. 

— Am văzut filme cu maimuțe, se încruntă femeia. 

— Probabil că nu i-ai văzut pe giboni în acţiune... 
Îndrăznesc să spun că Pământenii le-ar putea spune 
Lunariţilor „giboni”, ca formă de batjocură. Dar eu nu mă 
refer la asta. 

Îşi rezemă ambele coate pe balustradă şi privi mişcările. 
Păreau un dans aerian. 

— Selene, cum îi trataţi pe imigranții Pământeni aici, pe 
Lună. Mă refer la cei care doresc să se stabilească aici. 
Lipsindu-le adevăratele însuşiri Lunarite... 


— Asta nu contează. Imii sunt cetăţeni. Nu există nici o 
discriminare legal; nici o discriminare legală. 

— Ce înseamnă asta? Nici o discriminare legală? 

— Ce-ai auzit. Există lucruri pe care ei nu le pot face. 
Există unele diferenţe. Problemele lor medicale sunt 
diferite şi de obicei au avut un trecut medical mai încărcat. 
Dacă vin la o vârstă mijlocie, arată... bătrâni. 

Pământeanul privi stânjenit într-o parte. 

— Se pot căsători? Vreau să spun, imigranții cu Lunariţii. 

— Bineînţeles. Adică dacă se pot încrucişa. 

— La asta mă refeream. 

— Desigur. Orice imigrant poate avea unele gene 
valoroase. Cerule, taică-meu era Îmi, deşi după mamă sunt 
o Lunarită de generaţia a doua. 

— Presupun că tatăl tău a venit pe când era destul de... 
Dumnezeule! Încremeni, apoi suspină înfiorat: Credeam c-o 
să scape bara. 

— Nici gând, făcu Selene. E Marco Foro. Îi place să facă 
aşa: s-o prindă în ultimul moment. De fapt, e o chestie de 
prost gust şi un adevărat campion o evită. Totuşi... Iatăl 
meu avea douăzeci de ani când a sosit. 

— Aşa da. Încă destul de tânăr ca să fie adaptabil; fără 
complicaţii sentimentale în urmă, pe Pământ. Din punctul 
de vedere al unui bărbat Pământean, cred că-i interesant să 
ai o legătură sexuală cu... 

— Legătură sexuală! Veselia Selenei părea că maschează 
un adevărat şoc. Doar nu crezi că taică-meu s-a culcat cu 
mama? Dacă te-ar auzi mama, ţi-ar arăta ea! 

— Atunci... 

— Însămânţare artificială, ce naiba! Sex cu un Pământean? 

— Mi s-a părut că ai spus că nu există discriminări. 

— Asta nu-i o discriminare. E o realitate fizică. Un 
Pământean nu se poate descurca bine în câmpul 
gravitațional. Cât de antrenat ar fi, sub imperiul pasiunii, 
poate greşi. N-aş risca. Prostul şi-ar putea rupe o mână sau 


un picior... sau şi mai rău, unul de-al meu. Combinarea 
genelor e una; sexul cu totul altceva. 

— Iartă-mă... Dar însămânţarea artificială nu-i ilegală? 

Ea privea absorbită gimnastica. 

— Uite-l iarăşi pe Marco Foro. Când nu încearcă să fie 
spectaculos fără rost, e realmente bun; şi sora lui e aproape 
tot atât de bună. Când lucrează împreună, e pur şi simplu 
un poem de mişcare. Priveşte-i acum. Sunt împreună şi se 
rotesc în jurul aceleiaşi bare de parcă ar avea un singur 
trup. Uneori, el e prea excentric, dar controlul muşchilor 
este perfect... Aşa-i, însămânţarea artificială este oprită de 
legea Pământului, dar se permite în cazul unor motive 
medicale. Bineînţeles, asta se întâmplă deseori. 

Acrobaţii urcaseră cu toţii şi se găseau dispuşi în cerc, 
imediat sub balustradă; cei roşii de-o parte, cei albaştri de 
cealaltă parte. Ridicară braţul dinspre interior şi erau 
aplaudaţi. 

— Ar trebui să puneţi nişte scaune, spuse Pământeanul. 

— Deloc. Ăsta nu-i un spectacol, ci un exerciţiu. Nu 
permitem mai mulţi spectatori decât atâţia cât pot sta 
confortabil în jurul balustradei. Ar trebui să fim acolo, jos, 
nu aici. 

— Adică şi tu poţi face astfel de lucruri, Selene? 

— Bineînţeles, dacă mă antrenez. Orice Lunarit poate. Eu 
nu sunt tot atât de bună cât ei: nu m-am alăturat niciunei 
echipe... Acum urmează meleul, fiecare-pentru-el. Asta-i 
partea cu adevărat periculoasă. Toţi zece vor fi în aer, şi 
fiecare echipă va încerca să-i facă pe membrii celeilalte 
echipe să cadă. 

— O cădere reală? 

— Pe cât posibil. 

— Nu se rănesc? 

— Uneori. Teoretic, nu-i genul de distracţie încurajată. E 
considerată o aiureală, şi nici n-avem o populaţie atât de 
numeroasă încât să ne permitem accidente inutile. 'Totuşi, 


meleul e popular şi nu putem aduna suficiente voturi ca să-l 
interzicem. 

— Tu pentru cine votezi, Selene? 

— Nu contează, roşi Selene. Fii atent! 

Ritmul de percuție crescuse asurzitor şi toţi indivizii din 
fântâna uriaşă ţâşniră înainte precum săgețile. Urmă un 
vălmăşag haotic în aer, dar când se despărţiră fiecare era 
agăţat de o bară-suport. După o aşteptare tensionată, unul 
se lansă, îl urmă un altul şi văzduhul se umplu încă o dată 
de trupuri. Scena se repetă iarăşi, şi iarăşi. 

— Scorul e complicat, spuse Selene. Se dă un punct 
pentru fiecare lansare, un punct pentru o atingere, două 
puncte pentru o ratare, zece puncte pentru doborâre, şi 
diferite sancţiuni pentru alte greşeli. 

— Cine ţine scorul? 

— Există arbitrii, iar în cazul contestaţiilor se recurge la 
înregistrările filmate. Adesea, nici chiar ele nu pot hotărî. 

Urmară câteva strigăte aţâţate, când o fată în albastru 
ţâşni pe lângă un băiat în roşu şi-l lovi din lateral. Băiatul 
eschivase, dar nu cu succes şi, prinzând bara dezechilibrat, 
se izbi cu un genunchi de perete. 

— Unde se uită? făcu indignată Selene. N-a văzut-o că 
vine? 

Jocul se încinse şi Pământeanul obosi încercând să 
desluşească ceva din zborurile încrucişate. Uneori, un 
jucător atingea o bară, dar n-o mai putea reţine. Atunci, 
fiecare spectator se apleca peste balustradă, parcă gata să 
se lanseze în spaţiu, să-l ajute. La un moment dat, Marco 
Foro fu izbit peste mână şi cineva strigă: 

— Fault! 

Foro rată bara şi căzu. Pentru Pământean, căderea era 
lentă sub gravitația lunară, totuşi trupul lui Foro se răsucea 
şi se zbătea, întinzându-se zadarnic după fiecare bară. 
Ceilalţi aşteptau, de parcă toate manevrele erau întrerupte 
în timpul unei căderi. 


Foro se deplasa mai repede acum, deşi se frânase de două 
ori, fără să izbutească totuşi să se agaţe. 

Era aproape de sol când, cu o mişcare de păianjen, prinse 
cu piciorul drept o bară transversală şi rămase suspendat, 
legănându-se cu capul în jos, la trei metri deasupra podelei. 
Cu braţele întinse, se opri până când aplauzele încetară, 
apoi se răsuci în sus şi ţâşni într-o ascensiune rapidă. 

— A fost faultat? întrebă Pământeanul. 

— Dacă Jean Wong a tras încheietura lui Marco, în loc s-o 
împingă, atunci a fost fault. Totuşi arbitrul a decis mişcare 
corectă, şi nu cred că Marco va contesta. A căzut mult mai 
departe decât trebuia. Îi plac salvările astea în ultimul 
moment, dar într-o zi va greşi şi se va accidenta... Uho, uho! 

Pământeanul o privi întrebător, dar Selene nu se uita la el. 

— E cineva de la biroul Comisarului, rosti ea, şi cred că pe 
tine te caută. 

— De ce... 

— Nu cred că ar veni aici să caute pe altcineva. Tu eşti 
intrusul. 

— Dar ce motiv... 

Mesagerul, el însuşi cu alură Pământeană sau imigrant, 
aparent stânjenit sub privirile a zeci de indivizi goi, care 
adăugau dispreţului şi indiferenţă, veni direct spre ei. 

— Domnule, rosti, Comisarul Gottstein vă cere să mă 
urmaţi... 

Apartamentul lui Barron Neville era mai simplu decât al 
Selenei. Cărţile îi erau împrăştiate peste tot, terminalul 
calculatorului era vizibil într-un colţ, iar biroul larg era 
dezordonat. Ferestrele erau opace. 

Selene intră, încrucişă braţele şi comentă: 

— Dacă trăieşti ca un cerşetor, cum vrei să fii ordonat în 
gânduri? 

— Mă descurc, mormăi Barron. De ce nu l-ai adus pe 
Pământean? 

— L-a înhăţat Comisarul. Noul Comisar. 

— Gotistein? 


— Exact. De ce n-ai terminat mai devreme? 

— Pentru că mi-a luat vreme. Nu puteam lucra orbeşte. 

— Atunci trebuie să aşteptăm, făcu Selene. 

Neville îşi muşcă o unghie, apoi inspectă preocupat 
rezultatul. 

— Nu ştiu dacă situaţia ar trebui să-mi placă sau nu... Tu 
ce crezi despre el? 

— Îmi place, rosti hotărâtă Selene. A fost destul de plăcut, 
dacă ne gândim că-i un Pământean. M-a lăsat să-l conduc. 
Era interesat. N-a judecat pe nimeni. N-a fost superior... lar 
eu n-am evitat să-l provoc. 

— A mai întrebat ceva despre sincrotron? 

— N-a fost nevoie. 

— De ce? 

— l-am spus că vrei să-l vezi şi că eşti fizician. Aşa că 
presupun că te va întreba pe tine ceea ce-l interesează. 

— N-a considerat că-i ciudat ca tocmai ghida lui să aibă ca 
prieten un fizician? 

— De ce? l-am spus că eşti partenerul meu sexual. Atracția 
fizică n-are nici o explicaţie şi un fizician poate foarte bine 
să se coboare la o ghidă. 

— Termină, Selene. 

— Ah... Uite, Barron, mi se pare că dacă ar fi detectat o 
conspirație, sau dacă s-ar fi apropiat de mine pentru a 
ajunge astfel la tine, ar fi fost mai crispat. Cu cât intriga e 
mai complicată, cu atât autorul ei e mai nervos. În mod 
deliberat, eu m-am purtat normal. I-am vorbit despre toate, 
în afară de sincrotron. L-am dus la sala de gimnastică... 

— Şi? 

— Şi l-a interesat. Era relaxat şi interesat. 

— Eşti sigură? Totuşi Comisarul l-a convocat înaintea mea. 
Crezi că-i bine? 

— De ce ar fi rău? A fost o invitaţie la o întâlnire, făcută în 
faţa a câtorva zeci de Lunariţi. 

Neville se lăsă pe spate cu mâinile încrucişate la ceafă. 


— Selene, te rog, nu mai insista să emiţi judecăţi dacă nu 
te rog. E iritant. În primul rând, tipul nu-i fizician. Ţi-a spus 
că ar fi? 

— Eu i-am spus fizician, rosti Selene după o mică pauză. 
N-a negat, dar nu-mi amintesc să fi spus că într-adevăr 
este. Totuşi... totuşi sunt sigură că-i fizician. 

— E o mică eroare, Selene. Poate că e fizician în mintea 
lui, dar în realitate n-are pregătire ştiinţifică şi nici nu 
lucrează ca atare. Are pregătire de fizician, sunt de acord, 
dar nu lucrează în branşă. Nu poate obţine nici un post. 
Nici un laborator de pe Pământ nu l-ar angaja. Întâmplător, 
e pe lista neagră a lui Fred Hallam şi ţine locul unu de 
multă vreme. 

— Eşti sigur? 

— Crede-mă, am verificat. Nu mi-ai spus chiar tu că mi-a 
luat cam mult? ... Şi-i atât de bine, încât e prea bine. 

— De ce prea bine? Nu înţeleg la ce vrei să ajungi. 

— Nu ţi s-a părut că am putea să ne încredem în el? La 
urma urmei, e pornit împotriva Pământului. 

— Bineînţeles, poţi spune asta, dacă datele sunt corecte. 

— Oho, ele sunt corecte, cel puţin în sensul că sunt ceea ce 
vrei, dacă le dezgropi. Ar putea fi însă aranjate. 

— Barron, eşti dezgustător. Cum poţi vedea numai 
conspirații peste tot? Ben nu părea... 

— Ben? făcu Neville sardonic. 

— Ben, repetă fermă Selene. Ben nu părea un om 
nedreptăţit, sau unul care încearcă să mă convingă că este 
nedreptăţit. 

— Nu, dar te-a făcut să-l consideri interesant. Ai spus că îţi 
place, nu? Ai subliniat-o. Poate tocmai asta încerca să facă. 

— Nu-s chiar atât de uşor de păcălit, o ştii şi tu. 

— Bun, va trebui să aştepţi până-l văd eu. 

— Să te ia naiba, Barron! M-am asociat cu mii de 
Pământeni, de toate felurile. E slujba mea. Şi pentru asta n- 
ai nici un motiv ca să fii sarcastic, vorbind despre opiniile 
mele. Ai toate motivele să te încrezi în ele. 


— Bine. O să vedem. Nu te enerva. Acum, însă, trebuie să 
aşteptăm... Şi atunci, se ridică el în picioare, ghici la ce m- 
am gândit? 

— Nu-i greu. Selene se ridică lin şi cu o mişcare aproape 
invizibilă a picioarelor lunecă într-o parte: Fă-o însă singur. 
N-am chef. 

— Te-ai supărat pentru că ţi-am contestat aprecierile? 

— M-am supărat pentru că... La naiba, de ce nu-ţi ţii 
camera curată? se răsti ea şi ieşi. 

— Mi-ar plăcea, spuse Gottstein, să vă ofer câte ceva din 
luxul Pământului, doctore, dar, din principiu, n-am primit 
acceptul să aduc nimic. Oamenii cei buni de pe Lună sunt 
jigniţi de barierele impuse prin tratamentul special al celor 
de pe Pământ. Mi se pare că pentru a le menaja 
sensibilităţile, ar fi cel mai bine să le adopţi stilul, deşi mă 
tem că mersul mă va da de gol. Gravitaţia lor afurisită e 
imposibilă. 

— Aveţi dreptate, spuse Pământeanul. Vă felicit pentru 
noul post... 

— Încă nu-i al meu, domnule. 

— Totuşi felicitările mele. Deşi nu mă pot opri să mă întreb 
de ce aţi dorit să mă vedeţi. 

— Am călătorit pe aceeaşi navă. 

Pământeanul aşteptă politicos. 

— lar cunoştinţa noastră e mult mai veche, continuă 
Gottstein. Ne-am mai întâlnit, pentru scurtă vreme, acum 
câţiva ani. 

— Mă tem că nu-mi amintesc, rosti încet Pământeanul. 

— Nu mă miră. N-aveţi nici un motiv să vă amintiţi. O 
vreme am făcut parte din echipa senatorului Burt, 
preşedintele Comitetului pentru Tehnologie şi Mediu. Pe 
timpul când era destul de doritor să-l înfunde pe Hallam... 
Frederick Hallam. 

Pământeanul deveni brusc mai rigid. 

— Îl cunoaşteţi pe Hallam? 


— Sunteţi a doua persoană care mă întreabă acest lucru 
de la sosirea pe Lună. Da, l-am cunoscut. Nu foarte bine. 
Ştiu indivizi care l-au cunoscut mai bine. Curios dar, în 
general, opinia lor coincide cu a mea. Pentru un personaj 
aparent idolatrizat pe planetă, Hallam e puţin agreat de cei 
care-l cunosc. 

— Puțin? Cred că deloc, interveni Pământeanul. 

— Pe vremea aceea, ignoră Gottstein întreruperea, din 
însărcinarea senatorului mă ocupam cu investigarea 
Pompei de Electroni, pentru a vedea dacă nu cumva 
instalarea şi extinderea ei erau însoţite de risipă sau profit 
personal. O îngrijorare normală pentru ceea ce era, în 
esenţă, un comitet de pază, dar senatorul spera să-l prindă 
cu ceva pe Hallam. Dorea să înlăture strangularea de 
moment a cercetării ştiinţifice. Acolo a eşuat. 

— Evident. Acum, Hallam e mai puternic ca oricând. 

— N-a fost vorba însă de nici o ilegalitate; în mod evident 
nimic care să-l acuze pe Hallam. Omul este extrem de 
cinstit. 

— De asta sunt convins. Puterea are valoarea ei specială; 
nu neapărat măsurabilă în bancnote. 

— Ceea ce m-a interesat însă pe atunci, deşi era ceva ce 
nu puteam urmări până la capăt, a fost descoperirea unei 
persoane care nu se plângea de puterea lui Hallam, ci de 
însăşi Pompa de Electroni. Am fost prezent la audiere, dar 
n-am condus-o. Dumneata erai acela, nu? 

— Îmi amintesc episodul la care vă referiţi, răspunse 
prudent Pământeanul, totuşi nu v-am reţinut chipul. 

— Mă întrebam pe atunci cum poate cineva să obiecteze 
împotriva Pompei, bazându-se pe date ştiinţifice. M-aţi 
impresionat îndeajuns, aşa încât, atunci când v-am zărit pe 
navă, s-a făcut un contact. Nu am căutat lista de pasageri, 
aşa că voi încerca să-mi verific memoria. Nu sunteţi Dr. 
Benjamin Andrew Denison? 

— Benjamin Allan Denison, suspină Pământeanul. Da. De 
ce a trebuit să intervină şi asta acum? Adevărul e, 


Comisare, că nu vreau să dezgrop trecutul. Sunt aici, pe 
Lună, şi doresc să încep din nou; dacă e nevoie, de jos. Lia 
dracu”, mă gândesc să-mi schimb numele. 

— N-ar ajuta la nimic. V-am recunoscut după chip. N-am 
nici o obiecţie pentru o nouă viaţă, doctore Denison. Nu voi 
interveni în nici un fel. Aş vrea însă să cunosc câteva lucruri 
care nu vă implică în mod direct. Nu-mi mai amintesc 
obiecțiile dumneavoastră împotriva Pompei de Electroni. Mi 
le puteţi reaminti? 

Denison lăsă capul în jos. Tăcerea se prelungi, dar 
Comisarul nu încercă s-o întrerupă. Ba chiar, îşi suprimă o 
tuse. 

— De fapt, nu era nimic, rosti Denison. Făcusem un fel de 
ipoteză şi mă temeam de o schimbare a intensității forţei 
nucleare tari. Nimic! 

— Nimic? Gottstein tuşi acum. lertaţi-mă, dar vreau să 
înţeleg. V-am spus că m-aţi interesat atunci. N-am izbutit să 
vă urmăresc şi nu cred că aş mai găsi înregistrarea 
audienței. Totul e în arhive, dar pentru că senatorul a făcut 
nişte greşeli pe atunci, nu-l prea interesează publicitatea. 
Totuşi, anumite detalii îmi revin. Aţi fost cândva coleg cu 
Hallam, deci nu sunteţi fizician. 

— Corect. Am fost radiochimist ca şi el. 

— Opriţi-mă, dacă greşesc, dar pe atunci eraţi apreciat 
foarte bine, aşa-i? 

— Existau criterii obiective în favoarea mea. Cu toate 
astea, fără să mă amăgesc, mă descurcam excelent. 

— Uimitor cum îmi revin amănuntele. Pe de altă parte, 
Hallam nu era tot atât de strălucit. 

— Nu tocmai. 

— Şi totuşi, mai apoi, evenimentele nu v-au favorizat. De 
fapt, când v-am audiat - la solicitarea dumneavoastră, parcă 
- lucraţi pentru o fabrică de jucării... 

— Cosmetice, rosti sugrumat Denison. Cosmetice pentru 
bărbaţi. Asta nu m-a prea ajutat la audiere. 

— Nu, îmi pare rău. Eraţi un comerciant. 


— Director cu vânzările. Încă mă descurcam foarte bine. 
Am ajuns vice-preşedinte înainte de-a demisiona şi a veni pe 
Lună. 

— Hallam a avut vreun amestec? Mă refer la abandonarea 
cercetării ştiinţifice. 

— Comisare, rosti Denison. Vă rog! Nu mai contează 
acum. Am fost acolo când Hallam a descoperit conversia 
tungstenului şi când a început lanţul de evenimente ce a 
dus la Pompa de Electroni. Ce s-ar fi întâmplat dacă n-aş fi 
fost acolo, nu pot şti. Poate că Hallam şi cu mine am fi murit 
peste o lună de iradiere, sau peste şase luni într-o explozie 
nucleară. Nu ştiu. Dar am fost acolo, parţial şi din cauza 
mea a ajuns Hallam unde a ajuns; şi din cauza rolului meu 
am ajuns eu aici. La naiba cu detaliile! Vă satisface? 
Oricum, atâta e tot ce spun. 

— Cred că ajunge. Aţi avut pică pe Hallam, nu? 

— În zilele acelea, nu pot spune că-l agream. De fapt, nici 
acum. 

— Atunci, împotrivirea dumneavoastră faţă de Pompă nu 
era cauzată de dorinţa de a-l distruge pe Hallam? 

— Mă opun acestui interogatoriu, făcu Denison. 

— Cum? Nimic din ce te întreb nu va fi folosit împotriva ta. 
E doar pentru mine, deoarece mă interesează Pompa şi alte 
câteva lucruri. 

— Bun, atunci cred că poţi dezgropa o oarecare implicare 
emoţională. Pentru că nu-mi plăcea Hallam, eram gata să 
cred că popularitatea şi măreţia lui au o bază falsă. 
Analizam Pompa de Electroni, căutând să găsesc o fisură. 

— Şi astfel ai găsit-o? 

— Nu, izbucni Denison, lovind cu pumnul în braţul 
fotoliului şi mişcându-se perceptibil în sus în urma gestului. 
Nu „astfel”. Am găsit o fisură reală. Sau aşa mi s-a părut. În 
nici un caz n-am inventat-o doar ca să-l atac pe Hallam. 

— Nu-i vorba de inventat, rosti împăciuitor Gottstein. Nu 
mă gândesc la asemenea acuzaţii. Însă ştim cu toţii că 
încercând să faci ceva la limitele cunoscutului, sunt 


necesare unele ipoteze. Acestea se referă la o zonă cenuşie 
de nesiguranţă, şi pot fi deplasate într-o parte sau alta în 
modul cel mai cinstit dar... ăăâ... sub imperiul unor 
sentimente de moment. Poate că ipotezele dumneavoastră 
au fost făcute în partea anti-Hallam a posibilului. 

— Discuţia devine inutilă, domnule. Un moment, am crezut 
că am avut dreptate. Nu sunt însă fizician. Sunt - am fost - 
radiochimist. 

— Şi Hallam a fost radiochimist, iar acum e cel mai faimos 
fizician din lume. 

— E încă radiochimist. Rămas în urmă cu douăzeci şi cinci 
de ani. 

— Dumneata însă ai muncit din greu ca să ajungi fizician. 

— M-aţi investigat atent, pufni Denison. 

— V-am spus: m-aţi impresionat. Extraordinar cum îţi revin 
amintirile! Voi trece însă acum la ceva diferit. Cunoaşteţi un 
fizician pe nume Peter Lamont? 

— L-am întâlnit... 

— Îl consideraţi un savant strălucit? 

— Nu-l cunosc chiar atât de bine şi detest să supralicitez 
termenul. 

— Ştia însă despre ce vorbeşte, nu? 

— În lipsă de probe contrarii, da. 

Comisarul se lăsă încet pe spate în scaunul cu aspect 
fragil, care, după normele terestre, nu i-ar fi suportat 
greutatea. 

— Aţi vrea să-mi spuneţi cum aţi ajuns să-l cunoaşteţi pe 
Lamont? Doar după renume? Sau v-aţi întâlnit? 

— Am discutat împreună. Plănuia să scrie o istorie a 
Pompei de Electroni: cum a început; o relatare amănunţită 
a tuturor legendelor născute în jurul ei. Am fost flatat când 
a venit la mine; părea să fi descoperit ceva în legătură cu 
mine. La dracu', Comisare, eram flatat că ştia că trăiesc. 
Totuşi, nu puteam spune prea multe. Ce rost ar fi avut? N- 
aş fi câştigat nimic, decât nişte sarcasme şi sunt sătul de 
ele, de gânduri negre şi de autocompătimire. 


— Ştiţi cu ce s-a ocupat Lamont în ultimii ani? 

— La ce anume vă referiţi, Comisare? 

— Acum vreun an, poate ceva mai mult, Lamont a avut o 
discuţie cu Burt. Nu mai fac parte din echipa senatorului, 
totuşi ne mai întâlnim ocazional. El mi-a povestit totul. Era 
preocupat. Considera că Lamont găsise într-adevăr o hibă a 
Pompei de Electroni, dar nu întrevedea o modalitate 
practică de abordare a problemei. M-a pus şi pe mine pe 
gânduri... 

— Obsesii la tot pasul, făcu Denison ironic. 

— Acum însă mă gândesc serios. Dacă Lamont v-a vorbit 
Şi... 

— Stop! Opriţi-vă, Comisare! Văd că aţi pornit spre o 
anumită concluzie şi nu doresc să mai înaintați. Dacă vă 
aşteptaţi să vă spun că Lamont mi-a furat ideea şi că sunt 
nedreptăţit din nou, greşiţi. Vă repet: n-am o teorie validă. 
Era doar o ipoteză. Mă preocupa: am prezentat-o, n-am fost 
crezut şi am fost şicanat. Am renunţat pentru că nu-i 
puteam demonstra valoarea. N-am menţionat-o în 
convorbirea mea cu Lamont; de fapt, n-am discutat decât 
despre primele zile ale Pompei. Mai târziu, când el a emis 
ipoteza, ajunsese la ea pe căi independente, indiferent cât 
de mult semăna cu a mea. Îmi pare mult mai solidă şi 
bazată pe analize matematice. Nu pretind nici o prioritate. 

— Se pare că cunoaşteţi teoria lui Lamont. 

— A circulat mult în ultimele luni. N-o poate publica, şi 
nimeni nu o ia în serios, dar s-a răspândit. A ajuns până şi la 
mine. 

— Înţeleg. Eu, însă, o iau în serios. Vedeţi, pentru mine e 
un al doilea avertisment. Primul - raportul dumneavoastră - 
n-a ajuns niciodată la senator. Nu se referea la ilegalităţi 
financiare, şi pe atunci nu-l interesa altceva. Şeful comisiei 
de anchetă - nu eu - l-a considerat, iartă-mă, o idioţenie. 
Eu, nu. Când problema a reapărut, m-am neliniştit. Voiam 
să mă întâlnesc cu Lamont, dar mai mulţi fizicieni pe care i- 
am consultat... 


— Inclusiv Hallam? 

— Nu, n-am discutat cu Hallam. Majoritatea celor 
întrebaţi, deci, mi-au spus că lucrarea lui Lamont n-are 
absolut nici un fundament. Doream totuşi să-l întâlnesc, dar 
mi s-a oferit acest post şi iată-ne acum aici amândoi. De asta 
v-am chemat. Există vreun adevăr în teoriile doctorului 
Lamont şi ale dumneavoastră? 

— Adică dacă folosirea în continuare a Pompei de Electroni 
va duce la explozia soarelui şi probabil a întregului braţ al 
galaxiei? 

— Exact. 

— Cum să vă spun? Eu n-am decât ipoteza mea, care e 
doar o bănuială. Cât priveşte teoria lui Lamont, n-am 
studiat-o în detaliu; n-a fost publicată. Chiar dacă aş vedea- 
o, aparatul matematic m-ar putea depăşi... Şi apoi, ce rost 
are? Lamont nu va convinge pe nimeni. Hallam l-a distrus, 
aşa cum a făcut şi cu mine, şi lumea nu-l va asculta, chiar 
dacă va trece peste capul lui Hallam. Ei nu vor să renunţe la 
Pompă şi e mai uşor să refuze teoria lui Lamont, decât să 
încerce să facă ceva. 

— Totuşi încă vă preocupă, nu? 

— În sensul că eu cred că într-adevăr ne putem 
autodistruge şi că n-aş dori acest lucru. 

— Deci aţi venit acum pe Lună pentru a face un lucru pe 
care Hallam, vechiul duşman, nu vi l-ar fi permis pe Pământ. 

— Şi dumneavoastră vă plac ipotezele, rosti încetişor 
Denison. 

— Oare? făcu Gottstein indiferent. Poate că şi eu sunt 
strălucit. Am ghicit corect? 

— Poate. N-am abandonat speranţa de-a reveni la ştiinţă. 
Aş fi fericit dacă aş putea face ceva care să ridice spectrul 
distrugerii de deasupra omenirii, fie arătând că nu există, 
fie că există şi trebuie îndepărtat. 

— Înţeleg. Doctore Denison, predecesorul meu, fostul 
Comisar, domnul Montez, mi-a spus că prima linie a 


cercetării ştiinţifice e aici, pe Lună. Aprecia că aici există o 
cantitate impresionantă din minţile şi iniţiativele omenirii. 

— Se poate, făcu Denison. Nu ştiu. 

— Se poate, încuviinţă Gottstein gânditor. Dacă-i aşa, nu 
vă daţi seama că ar putea fi contrar scopurilor 
dumneavoastră? Orice aţi face, oamenii pot spune şi crede 
că s-a realizat prin intermediul structurii ştiinţifice a Lunii. 
Personal, veţi câştiga puţină recunoaştere, indiferent de 
valoarea rezultatelor prezentate... Desigur, un lucru injust. 

— Comisare, sunt obosit de cursa asta după afirmare. Caut 
altceva, în viaţă; un interes mai mare decât acela de-a fi 
vicepreşedintele Depilatoarelor Ultrasonice. ÎL voi găsi, 
revenind la ştiinţă. Voi fi satisfăcut dacă realizez ceva 
important pentru mine însumi. 

— Să zicem atunci că asta n-ar fi suficient pentru mine. 
Recunoaşterea obţinută trebuie s-o şi primiţi; iar pentru 
mine, fiind Comisar, mi-e uşor să prezint comunităţii 
terestre meritele dumneavoastră. Cu siguranţă, doriţi ceea 
ce vă aparţine. 

— Sunteţi foarte amabil. Ce trebuie să dau la schimb? 

— Sunteţi cinic. Nu-i nimic. Am nevoie de ajutorul 
dumneavoastră. Fostul Comisar, domnul Montez, nu era 
sigur în privinţa direcțiilor cercetării ştiinţifice care se 
desfăşoară pe Lună. Comunicaţiile între Pământ şi Lună nu 
sunt perfecte şi în mod evident o coordonare a eforturilor 
celor două părţi ar fi benefică. Este normal să existe 
suspiciuni, dar dacă le-aţi putea îndepărta, contribuţia ar fi 
la fel de valoroasă ca orice descoperire ştiinţifică. 

— Comisare, doar nu credeţi că sunt omul ideal care să 
depună mărturie înaintea Lunariţilor despre cinstea şi 
corectitudinea instituţiilor pământene. 

— Doctore Denison, nu trebuie să puneţi semnul egalităţii 
între un savant răzbunător şi toată populaţia Pământului. 
Eu aş aprecia dacă voi fi ţinut la curent cu cercetările 
dumneavoastră, pentru a vă ajuta să vă câştigaţi prestigiul 
meritat; iar pentru a înţelege corect natura acestor 


cercetări - nu uitaţi, n-am o formare ştiinţifică - ar fi extrem 
de folositor dacă mi le-aţi putea explica în lumina actualei 
situaţii a ştiinţei pe Lună. De acord? 

— Îmi cereţi un lucru dificil, rosti Denison. Rezultatele 
preliminare dezvăluite prematur, din neatenţie sau 
entuziasm, pot provoca multe rele unei reputaţii. N-aş vrea 
să spun nimic şi nimănui până nu sunt sigur. Experienţa 
mea anterioară cu comisia din care aţi făcut parte mi-a 
accentuat prudenţa. 

— Cred că vă înţeleg, spuse Gottstein. Vă voi lăsa să 
hotărâți când voi putea fi informat în mod util... Dar v-am 
reţinut şi probabil vreţi să vă culcaţi. 

Denison se ridică şi ieşi, iar Gottstein privi gânditor după 
el. 

Denison deschise uşa cu mâna. Exista un dispozitiv de 
comandă pentru deschiderea automată dar, încă somnoros, 
nu-l putea găsi. 

Bărbatul brunet, şi parcă permanent încruntat, rosti: 

— Îmi pare rău... E prea devreme? 

Denison repetă ultimul cuvânt, încercând să se trezească: 

— Devreme? ... Nu. Cred că eu... eu am întârziat. 

— V-am sunat. Stabilisem o întâlnire... 

— A, da, îşi reaminti în sfârşit Denison. Sunteţi Dr. Neville. 

— Exact. Pot să intru? 

Păşi înăuntru. Camera lui Denison era mică şi, în cea mai 
mare parte, ocupată de un pat cu aşternuturi mototolite. 
Ventilatorul fâşâia încet. 

— Sper că aţi dormit bine? rosti politicos Neville. 

Denison îşi privi pijamaua şi-şi trecu degetele prin părul 
ciufulit. 

— Nu, răspunse brusc. Am avut o noapte îngrozitoare. Mă 
scuzaţi până mă fac prezentabil? 

— Bineînţeles. Vreţi între timp să pregătesc micul dejun? 
S-ar putea să nu fiţi familiarizat cu echipamentul. 

— Mi-aţi face o adevărată favoare. 


Denison reapăru peste douăzeci de minute, spălat şi 
bărbierit, îmbrăcat în pantaloni şi maiou. 

— Sper că n-am stricat duşul, făcu el. S-a întrerupt brusc 
şi nu l-am mai putut porni. 

— Apa e raţionalizată. Ne aflăm pe Lună, doctore. Mi-am 
permis să prepar omletă şi supă pentru amândoi. 

— Omletă... 

— Aşa-i spunem noi. Nu şi Pământenii? 

— Oh! făcu Denison. 

Se aşeză fără pic de entuziasm şi gustă amestecul galben 
şi păstos, denumit de celălalt omletă. Încercă să nu se 
strâmbe la prima înghiţitură, o dădu gata cu bărbăţie şi mai 
luă o îmbucătură. 

— O să vă obişnuiţi cu timpul, rosti Neville, şi e extrem de 
hrănitoare. Vă avertizez: conţinutul ridicat de proteine şi 
gravitația scăzută vă vor tăia pofta de mâncare. 

— Mai bine, tuşi Denison. 

— Selene mi-a spus că intenţionaţi să rămâneţi pe Lună. 

— Aşa intenţionam, oftă Denison frecându-şi ochii. Am avut 
însă o noapte teribilă, care-mi pune hotărârea sub semnul 
întrebării. 

— De câte ori aţi căzut din pat? 

— De două ori... Presupun că-i ceva obişnuit. 

— Pentru Pământeni e inevitabil. Treaz fiind, te poţi 
adapta gravitaţiei lunare. Dar în timpul somnului, te foieşti 
în mod inconştient. Cel puţin, căderea nu-i atât de 
dureroasă în condiţiile gravitaţiei scăzute. 

— A doua oară am dormit pe podea o vreme. Nu-mi 
amintesc căderea. Voi ce naiba faceţi? 

— Nu trebuie să vă neglijaţi controalele periodice: inima, 
tensiunea şi celelalte, ca să vă asiguraţi că schimbarea 
gravitaţiei n-a introdus un surmenaj prea mare. 

— Am fost prevenit despre asta, rosti dezgustat Denison. 
De fapt, mi s-au stabilit controale pentru luna viitoare. Şi 
pilule. 


— În sfârşit, făcu Neville, peste o săptămână nu veţi mai 
avea probabil nici un necaz... Veţi avea nevoie şi de haine 
potrivite. Pantalonii aceştia nu vor fi buni niciodată, iar 
veşmântul din partea superioară nu slujeşte nimănui. 

— Presupun că există vreun loc de unde pot cumpăra 
haine. 

— Desigur. Sunt convins că Selene vă va ajuta cu dragă 
inimă atunci când este liberă. M-a asigurat că sunteţi un tip 
decent, doctore. 

— Mă bucur că gândeşte aşa. Denison înghiţise o lingură 
de supă şi acum o privea, întrebându-se ce să facă cu restul. 
Strâmbându-se, continuă să o mănânce. 

— V-a crezut fizician dar, desigur, s-a înşelat. 

— Am pregătire de radiochimist. 

— Nici în domeniul acesta n-aţi lucrat prea mult, doctore. 
Poate că suntem cam departe aici, dar mai ştim unele 
lucruri. Sunteţi una din victimele lui Hallam. 

— Aşa de multe sunt încât vorbiţi despre ele ca un grup? 

— De ce nu? Întreaga Lună e una din victime. 

— Luna? 

— E un mod de-a vorbi. 

— Nu înţeleg. 

— Pe Lună nu există Staţii ale Pompei de Electroni. Nu s- 
au construit pentru că aici n-a existat nici o cooperare cu 
para-universul. N-a fost acceptată nici o mostră de 
tungsten. 

— Doctore Neville, doar nu intenţionaţi să puneţi asta pe 
seama lui Hallam? 

— Ba da, dar în alt mod. De ce numai para-universul să 
poată iniţia o Staţie de Pompare? De ce nu şi noi? 

— Din câte ştiu, nu avem suficiente cunoştinţe pentru asta. 

— Şi nici nu le vom avea cât timp cercetările în această 
direcţie sunt interzise. 

— Interzise? făcu Denison surprins. 

— Da. Dacă cercetarea necesară pentru extinderea 
cunoştinţelor în această direcţie nu găseşte priorităţile 


adecvate la sincrotronul protonic, sau la altă instalaţie de 
proporţii - toate controlate de Pământ şi aflate deci sub 
influenţa lui Hallam - atunci înseamnă că cercetarea e 
interzisă. 

— Cred că în curând va trebui să mă culc iarăşi, se frecă la 
ochi Denison. lertaţi-mă. Nu vreau să insinuez că mă 
plictisiţi. Spuneţi-mi însă, Pompa de Electroni e atât de 
importantă pentru Lună? Cu siguranţă că bateriile solare 
sunt bune şi suficiente. 

— Ne leagă de soare, doctore. Ne leagă de suprafaţă. 

— Da... De ce credeţi însă că Hallam ar proceda aşa? 

— Dacă-l cunoaşteţi personal, nu ca mine, atunci poate că 
ştiţi. Preferă să nu spună publicului larg că Pompa de 
Electroni e opera para-oamenilor, noi fiind doar servanţii 
lor. Şi dacă, pe Lună, ajungem în punctul unde înţelegem 
ceea ce facem, atunci naşterea tehnologiei adevăratei 
Pompe de Electroni va începe din momentul nostru, nu din 
al lui. 

— De ce îmi spuneţi toate astea? 

— Ca să nu mai pierd timpul. De obicei, încurajăm fizicienii 
de pe Pământ. Ne simţim izolaţi aici pe Lună, victimele unei 
politici terestre îndreptate deliberat împotriva noastră, iar 
un fizician vizitator poate fi de ajutor, chiar dacă numai 
pentru a ne înlătura sentimentul singurătăţii. Un fizician 
imigrant e şi mai de folos şi ne place să-i explicăm situaţia şi 
să-l încurajăm să lucreze cu noi. Îmi pare rău că nu sunteţi 
fizician. 

— Nici n-am zis vreodată că sunt. 

— Atunci de ce aţi cerut să vedeţi sincrotronul? 

— Asta vă nelinişteşte de fapt? Scumpe domn, lăsaţi-mă să 
vă explic. Cariera mea ştiinţifică a fost ruinată la jumătatea 
vieţii mele. M-am decis să încerc un fel de reabilitare, o 
încercare de a da sens vieţii, cât mai departe posibil de 
Hallam - iar asta însemna aici, pe Lună. Am fost 
radiochimist, dar n-am ignorat celelalte domenii de 
activitate. Astăzi, domeniul meu cel mai important e para- 


fizica şi am făcut tot ce am putut ca s-o înţeleg, simțind că 
îmi va oferi cele mai mari şanse de reabilitare. 

— Înţeleg, încuviinţă neconvins Neville. 

— Apropo, pentru că aţi menţionat Pompa de Electroni... 
Aţi auzit despre teoriile lui Peter Lamont? 

— Nu, îşi îngustă ochii Neville. Nu cred c-am auzit de el. 

— Da, încă nu-i celebru. Şi probabil nici nu va fi vreodată; 
din motive similare cu ale mele. L-a contrazis pe Hallam... 
Numele lui a apărut recent şi m-a interesat. Cu astfel de 
gânduri mi-am ocupat o parte a nopţii trecute, căscă 
Denison. 

— Ce-i cu omul acesta? făcu Neville. Cum spuneaţi că-l 
cheamă? 

— Peter Lamont. Are câteva idei interesante în para- 
teorie. Crede că prin folosirea în continuare a Pompei, 
interacţiunea nucleară tare va spori mult în spaţiul 
sistemului solar, iar soarele se va încălzi încetişor şi, la un 
moment dat, va ajunge în pragul exploziei. 

— Prostii! Cunoaşteţi cam câte schimbări se produc la 
scară cosmică, prin folosirea Pompei la scară umană? Chiar 
dacă sunteţi un autodidact în fizică şi tot vă puteţi da seama 
că Pompa nu poate face nici o transformare apreciabilă, în 
condiţiile generale ale universului, în timpul existenţei 
sistemului solar. 

— Credeţi? 

— Bineînţeles. Dumneavoastră nu? 

— Nu sunt sigur. Lamont urmăreşte o răzbunare 
personală. L-am întâlnit o dată şi mi-a lăsat impresia unui 
tip foarte emoţional şi decis. Considerând ce i-a făcut 
Hallam, este probabil animat de o ură teribilă. 

— Sunteţi sigur că acestea sunt relaţiile lui cu Hallam? se 
încruntă Neville. 

— În domeniul acesta sunt un expert. 

— Nu v-aţi gândit că răspândirea unei asemenea bănuieli - 
că Pompa e periculoasă - poate fi utilizată drept pretext 
pentru a refuza Lunii construirea de Staţii proprii? 


— Cu riscul declanşării unei panici generale? Cu 
siguranţă, nu. Ar fi un joc prea periculos. Nu, sunt sigur că 
Lamont e sincer. De fapt, în felul meu personal, am avut 
cândva idei similare. 

— Pentru că sunteţi, de asemenea, pornit împotriva lui 
Hallam. 

— Eu nu sunt Lamont. Presupun că nu reacţionez în 
acelaşi mod ca el. De fapt, am unele speranţe că voi putea 
cerceta chestiunea pe Lună, fără intervenţiile lui Hallam 
sau sentimentele lui Lamont. 

— Aici, pe Lună? 

— Aici, pe Lună. M-am gândit că poate obţin accesul la 
sincrotron. 

— De asta vă interesa? 

Denison încuviinţă. 

— Chiar credeţi că veţi putea folosi sincrotronul? întrebă 
Neville. Ştiţi pe ce perioadă este deja ocupat? 

— M-am gândit că poate voi obţine cooperarea unor 
cercetători de pe Lună. 

Neville râse şi clătină din cap. 

— Avem tot atât de puţine şanse ca şi dumneavoastră... 
Totuşi, să vă spun ce putem face. Ne-am înfiinţat 
laboratoare separate. Vă putem acorda spaţiu; poate chiar 
şi ceva echipament ştiinţific. Nu pot spune cât de folositoare 
vă vor fi, dar reprezintă un început. 

— Credeţi că voi găsi mijloace pentru observaţii privind 
para-teoria? 

— Presupun că va depinde, parţial, şi de ingeniozitatea 
personală. Vă aşteptaţi să dovediţi teoriile individului acela, 
Lamont? 

— Sau să le infirm. 

— Sunt absolut convins că aşa va fi. 

— E destul de clar, nu-i aşa, rosti Denison, că n-am 
pregătirea unui fizician. De ce sunteţi gata să-mi oferiţi un 
loc de muncă? 


— Pentru că veniţi de pe Pământ. V-am spus că preţuim 
asta, şi poate că autoinstruirea ca fizician se va dovedi 
valoroasă. Selene vă ţine partea, şi eu atribui intuiţiilor ei o 
importanţă poate prea mare decât ar trebui. În plus, 
suntem tovarăşi de suferinţă în mâinile lui Hallam. Dacă 
doriţi să vă reabilitaţi, vă vom ajuta. 

— Scuzaţi-mă, dacă sunt cinic. Ce vă aşteptaţi să obţineţi? 

— Ajutorul dumneavoastră. Există anumite neînţelegeri 
între savanții de pe Lună şi cei de pe Pământ. Sunteţi un 
Pământean care a venit în mod voluntar pe Lună, şi puteţi fi 
o punte între noi, spre beneficiul simultan. Aţi luat deja 
legătura cu noul Comisar şi s-ar putea ca, reabilitându-vă 
dumneavoastră, să ne reabilitaţi şi pe noi. 

— Cred, rosti Gottstein, că oricât de neplăcută a fost 
poziţia ta aici, o părăseşti cu un pic de regret. 

— Cu multe regrete, se scutură Montez, când mă gândesc 
la întoarcerea la gravitația normală. Dificultăţile 
respirației... durerile de picioare... transpiraţia. Voi fi 
mereu leoarcă de transpiraţie. 

— Îmi va veni şi mie rândul, cândva. 

— Ascultă-mă pe mine. Nu sta niciodată mai mult de două 
luni la rând. Nu-mi pasă ce ţi-au spus doctorii sau la ce 
exerciţii izometrice te vor pune... întoarce-te pe Pământ la 
fiecare şaizeci de zile şi stai cel puţin o săptămână. Trebuie 
să-ţi păstrezi senzațiile acelea. 

— O să ţin minte... Ah, mi-am văzut prietenul. 

— Care prieten? 

— Cel care a sosit în aceeaşi navă cu mine. M-am gândit că 
o să mi-l amintesc şi aşa s-a şi întâmplat. Se numeşte 
Denison şi e radiochimist. Amintirile mele despre el au fost 
destul de corecte. 

— Anume? 

— Îmi aminteam o anume lipsă de rațiune interesantă şi 
am încercat să i-o sondez. Mi-a rezistat destul de viclean. 
Părea raţional; de fapt, atât de raţional, încât am devenit 


bănuitor. Unele tipuri de ţicniţi dezvoltă o rațiune 
interesantă; un fel de mecanism de apărare. 

— Doamne, făcu Montez. Nu sunt sigur că te-am înţeles. 
Dacă nu te deranjează, am să mă aşez. Încercând să-mi 
amintesc dacă totul a fost împachetat şi gândindu-mă la 
gravitația Pământului, îmi pierd respiraţia... Ce era cu lipsa 
de rațiune? 

— Odată a încercat să ne explice că folosirea Pompei cu 
Electroni e periculoasă. Credea că poate duce la explozia 
Universului. 

— Da? Aşa va fi? 

— Sper că nu. Atunci a fost îndepărtat destul de brusc. 
Ştii, când savanții lucrează cu subiecte situate la limita 
înţelegerii, ei devin cam sensibili. Am cunoscut cândva un 
psihiatru care denumea fenomenul „Cine ştie?” Dacă nu 
obţii cunoştinţele de care ai nevoie, termini prin a spune: 
„Cine ştie ce se va întâmpla?” şi imaginaţia îţi lucrează. 

— Da, dar dacă fizicienii răspândesc asemenea lucruri... 

— Nu o fac însă. Nu oficial. Există o anumită 
responsabilitate ştiinţifică, iar ziarele au grijă să nu 
tipărească prostii... Sau ceea ce consideră ele prostii. De 
fapt, subiectul a revenit. Un fizician, pe nume Lamont, a 
vorbit cu senatorul Burt, cu profetul ăla autodeclarat al 
naturii, Chen, şi cu alţi câţiva. Şi el insistă asupra 
posibilităţii unei explozii cosmice. Nu-l crede nimeni, dar 
povestea se răspândeşte treptat şi devine tot mai înflorită. 

— lar individul care a venit pe Lună o crede. 

— Aşa bănuiesc, zâmbi Gottstein. La naiba, în mijlocul 
nopţii când am probleme cu somnul - ştii, cad într-una din 
pat - o cred chiar eu. Probabil că el speră ca aici să poată 
verifica Teoria experimental. 

— Şi? 

— Şi o să-l las. Am făcut aluzie la faptul că l-aş putea ajuta. 

— E riscant, clătină din cap Montez. Nu-mi place 
încurajarea oficială a unor ipoteze ţicnite. 


— Ştii, există posibilitatea să nu fie chiar atât de ţicnite, 
dar nu ăsta e scopul. Dacă tipul se stabileşte pe Lună, prin 
intermediul lui am putea afla ce se petrece aici. E dornic de 
reabilitare şi i-am sugerat că în cazul unei cooperări, 
reabilitarea ar putea veni prin noi... Voi avea grijă să fii 
informat în mod discret. Ştii, ca între prieteni. 

— Mulţumesc, spuse Montez. Şi la revedere. 

— Nu, pufni Neville. Nu-mi place. 

— De ce? Pentru că-i Pământean? Selene scutură o scamă 
de pe sânul drept, apoi o prinse şi o examină critic: Asta nu- 
i de la bluza mea, rosti ea. Îţi repet că recircularea aerului e 
îngrozitoare. 

— Acest Denison e lipsit de valoare. Nu-i un para-fizician. 
El spune că s-a autoinstruit în domeniul ăsta şi o dovedeşte 
venind aici cu tot felul de idei tâmpite. 

— Ca de pildă? 

— Crede că Pompa de Electroni va duce la explozia 
universului. 

— A spus-o el? 

— Ştiu că aşa crede... Ah, cunosc argumentele. Le-am 
auzit de suficiente ori. Dar nu-i aşa. 

— Poate că, ridică Selene sprâncenele, poate că tu nu vrei 
să fie. 

— Nu mai începe iar! 

Urmă o pauză, după care Selene rosti: 

— Şi ce o să faci cu el? 

— O să-i dau un loc să lucreze. Poate că-i inutil ca savant, 
dar are şi alte întrebuinţări. O să-mi dau în curând seama; 
Comisarul a vorbit deja cu el. 

— Ştiu. 

— Are şi o poveste romantică: cariera i-a fost distrusă şi 
acum încearcă să se reabiliteze. 

— Adevărat? 

— Da. Sunt sigur că o să-ţi placă. Dacă-l întrebi, o să-ţi 
povestească. Şi asta-i bine. Un Pământean romantic care 
lucrează pe Lună la o cercetare aiurită va fi un subiect 


perfect pentru preocupările Comisarului. O s-o ia pe o pistă 
falsă. Şi s-ar putea ca prin el, cine ştie, să înţelegem mai 
bine ce se întâmplă pe Pământ... Ar fi bine să continui 
prietenia cu el. 

Selene râse şi sunetul se reverberă metalic în casca lui 
Denison. Figura nu i se distingea în costumul spaţial. 

— Hei, Ben, rosti ea, nu-i nici un motiv să te temi. Eşti 
veteran de acum... ai o lună vechime. 

— Douăzeci şi opt de zile, bolborosi Denison care simţea 
că se sufocă. 

— O lună, insistă Selene. Pământul era trecut de jumătate 
când ai venit, iar acum e la fel, încheie ea arătând curba 
strălucitoare a Pământului în cerul sudic. 

— Bine, dar aşteaptă-mă. Nu sunt la fel de curajos aici ca 
în subteran. Dacă o să cad? 

— Şi ce dacă? Gravitaţia e slabă, panta e lină şi costumul e 
rezistent. Dacă vei cădea, lasă-te să aluneci şi să te 
rostogoleşti. Oricum, e ceva distractiv. 

Denison privi nesigur în jur. Luna era minunată în lumina 
rece a Pământului. Alb şi negru; un alb delicat şi blând în 
comparaţie cu zonele expuse luminii solare pe care le 
văzuse, cu o săptămână în urmă, când mersese să vadă 
bateriile solare ce acopereau întreaga suprafaţă a Mării 
Imbrium. Chiar şi negrul părea cumva mai moale, datorită 
lipsei contrastului puternic al zilei adevărate. Stelele 
străluceau incredibil, iar Pământul... Pământul era nespus 
de atrăgător, cu învolburările albe pe fond albastru şi 
scurtele întrezăriri cafenii. 

— Hei, făcu el, te deranjează dacă mă agăţ de tine? 

— Sigur că nu. În plus, n-o să mergem până sus. Începem 
cu panta începătorului. Încearcă să ţii pasul cu mine. O să 
merg încetişor. 

Paşii ei erau lungi, lenți şi balansaţi, şi Denison încercă s-o 
imite. Panta de sub ei era prăfoasă şi cu fiecare pas ridicau 
o pulbere fină ce rămânea suspendată. Străduindu-se, 
izbuti să se ţină după femeie. 


— Bravo, rosti Selene. Eşti foarte bun pentru un 
Pământean... nu, ar trebui să spun Îmi... 

— Mulţumesc. 

— Nu cred că ai motiv. Îmi de la Imigrant e tot atât de 
insultător ca şi Pământean. Mai bine zic că eşti foarte bun 
pentru vârsta ta. 

— Nu! Asta-i mult mai rău. Denison gâfâia puţin şi-şi 
simţea fruntea umedă. 

— Cu o fracțiune înainte de-a lăsa piciorul jos, explică 
Selene, împinge-te puţin cu celălalt picior. Asta îţi va lungi 
pasul şi-ţi va fi mai uşor. Nu, nu... uită-te la mine. 

Denison se opri recunoscător şi o privi pe Selene, zveltă şi 
graţioasă în ciuda costumului grotesc, înaintând prin salturi 
joase. Ea se întoarse şi îngenunche la picioarele lui. 

— Acum, Ben, fă un pas încetişor şi eu o să-ţi lovesc 
piciorul atunci când trebuie. 

Încercă de câteva ori, după care Denison rosti: 

— E mai rău decât alergatul pe Pământ. Vreau să mă 
odihnesc. 

— În regulă. Adevărul e că muşchii tăi nu ştiu încă să se 
coordoneze optim. De fapt, te lupţi cu tine însuţi, nu cu 
gravitația... Bine, aşează-te şi trage-ţi suflarea. Nu te duc 
mai departe. 

— Se strică ceva dacă mă întind pe spate? întrebă 
Denison. 

— Nu, bineînţeles că nu, dar nu-i o idee prea grozavă. Nu 
pe solul gol. Are numai 120 grade absolute, adică 150 
grade sub zero, şi e preferabil ca suprafaţa de contact să fie 
cât mai mică. 

— Bine, gemu Denison şi se aşeză intenţionat cu faţa către 
nord, în direcţia opusă Pământului. Priveşte stelele! 

Selene se aşeză în unghi drept faţă de el. Când lumina 
Pământului cădea sub un anumit unghi, bărbatul îi putea 
zări chipul prin cască. 

— Pe Pământ nu vedeţi stelele? întrebă ea. 


— Nu aşa. Chiar când nu sunt nori, aerul absoarbe o parte 
din lumină. Diferenţele de temperatură din atmosferă le fac 
să clipească, iar luminile oraşelor, chiar a celor depărtate, 
le acoperă. 

— Pare îngrozitor. 

— 'Ţie îţi place aici, Selene? La suprafaţă? 

— Nu pot spune că mă înnebunesc după ea, dar uneori îmi 
face plăcere. Bineînţeles, face parte din meseria mea să 
aduc turiştii aici. 

— lar acum trebuie s-o faci pentru mine. 

— Nu te pot convinge că nu-i acelaşi lucru, Ben? Pentru 
turişti avem un traseu anume. Foarte lin şi neinteresant. 
Doar nu crezi că-i aducem aici ca să cadă, nu? Aici e pentru 
Lunariţi... şi Îmi. De fapt, mai mult pentru Îmi. 

— Nu pare prea popular. În afară de noi nu mai e nimeni. 

— Ei! Există anumite zile pentru locurile astea. Să vezi ce-i 
aici într-o zi de curse! Deşi atunci nu ţi-ar plăcea. 

— Nici acum nu mă omor. Doar Imii schiază? 

— Cam aşa ceva. În general, Lunariţii nu prea vin la 
suprafaţă. 

— Dar Dr. Neville? 

— Adică, ce părere are el despre suprafaţă? 

— Da. 

— Să fiu sinceră, nu cred că a fost vreodată aici. E un 
orăşean pursânge. Dar de ce m-ai întrebat? 

— Când i-am cerut permisiunea să parcurg reţeaua de 
baterii solare n-a avut nimic împotrivă, dar el n-a vrut să 
vină. Cred că l-am şi rugat să vină, ca să-mi explice cineva, 
dar degeaba. 

— Sper că totuşi te-a însoţit cineva. 

— A, da. Dacă stau să mă gândesc, era tot un Îmi. Poate că 
asta explică şi atitudinea lui Neville faţă de Pompa de 
Electroni. 

— Cum adică? 

— Vezi tu... Denison se lăsă şi-şi ridică picioarele 
alternativ, urmărindu-le cu plăcere leneşă cum coborau. 


Hei, nu-i rău deloc! Uite, Selene... Mă refer la faptul că 
Neville e extrem de dornic să înfiinţeze o Staţie de Pompare 
pe Lună, deşi bateriile solare sunt perfect adecvate. Pe 
Pământ ele nu se pot folosi pentru că Soarele nu-i niciodată 
atât de strălucitor, continuu şi radiant pe toate lungimile de 
undă. În întregul sistem solar nu există nici o planetă sau alt 
corp astronomic care să fie mai potrivit decât Luna pentru 
utilizarea bateriilor solare. Până şi Mercur e prea 
fierbinte... Însă utilizarea lor te leagă de suprafaţă, şi dacă 
nu-ţi place suprafaţa... 

Selene se ridică brusc în picioare rostind: 

— Gata, Ben, te-ai odihnit destul. Sus! Sus! 

Chinuindu-se să se ridice, Denison continuă: 

— Pe când o Staţie de Pompare, ar însemna că nici un 
Lunarit să nu mai trebuiască să iasă vreodată la suprafaţă. 
— Mergem sus, Ben. Până la muchia aceea. O vezi, acolo 

unde bate lumina Pământului? 

Urcară în tăcere. Denison îşi dădea seama de zona mai 
lunecoasă din lateral; o porţiune mare de pantă lipsită de 
praf. 

— E cam alunecoasă pentru un începător, rosti Selene 
citindu-i gândurile. Nu fii prea ambițios; după aceea o să 
vrei să te învăţ săritura cangurului. 

Chiar în timp ce vorbea, făcu săritura, se întoarse cu faţa 
spre el înainte de-a ateriza şi spuse: 

— Aici. Stai jos ca să-ţi potrivesc... 

Denison se aşeză cu faţa către coborâş, privindu-l nesigur: 

— Chiar se poate aluneca? 

— Bineînţeles. Gravitatea pe Lună e mai slabă decât pe 
Pământ, aşa încât apeşi mai puţin solul şi deci frecarea e 
mai mică. Totul e mai alunecos pe Lună. Asta-i motivul 
pentru care toate podelele de la noi par nefinisate. Vrei să- 
mi auzi lecţia pe care o debitez turiştilor? 

— Nu. 

— Şi apoi, bineînţeles, vom folosi schiuri. Ţinea în mână un 
fel de cutiuţă, prevăzută cu cleme şi două tuburi subţiri. 


— Asta ce-i? 

— O butelie cu gaz lichefiat. Va lansa un jet de vapori chiar 
sub cizme. Stratul subţire de gaz dintre tălpi şi sol reduce 
frecarea aproape la zero. Te mişti ca în vid. 

— Nu sunt de acord, făcu nesigur Denison. E o risipă să 
irosim aşa gazul, aici, pe Lună. 

— Ei, nu zău? Ce gaz crezi că folosim? Bioxid de carbon? 
Oxigen? Întâi şi întâi că-i un reziduu. Argonul. Îl extragem 
cu tonele din solul lunar, unde s-a format de-a lungul a 
miliarde de ani prin descompunerea potasiului-40... Asta 
face parte din prelegerea care o ţin turiştilor... Argonul are 
doar câteva întrebuinţări pe Lună. Îl putem folosi la schiat 
un milion de ani şi tot nu se termină... Bun. [i-am pus 
schiurile. Aşteaptă acum să mi le pun şi eu. 

— Cum funcţionează? 

— Automat. Când începi să aluneci, contactul se închide şi 
declanşează vapori. Rezervorul e doar pentru câteva 
minute, dar nici n-ai nevoie de mai mult. 

Se ridică şi-l ajută pe bărbat. 

— Cu faţa spre coborâre... Haide, Ben, e o pantă lină. Ia 
uită-te. E aproape orizontală. 

— Nici gând, făcu ursuz Denison. Mie mi se pare ca o 
trambulină. 

— Prostii. Acum ascultă-mă şi ţine minte ce-ţi spun. Ţine 
tălpile depărtate la vreo cincisprezece centimetri, cu una 
puţin mai în faţă. Nu contează care din ele. Genunchii să fie 
îndoiţi. Nu te gândi la curentul de aer, pentru că nu există 
aşa ceva. Nu încerca să priveşti în sus sau înapoi, dar dacă 
trebuie, poţi privi lateral. În mod deosebit: când, în cele din 
urmă, ajungi pe loc drept, nu încerca să te opreşti prea 
devreme; o să accelerezi fără să-ţi dai seama. Lasă-te în 
voia schiurilor şi frecarea te va opri încetişor. 

— N-o să pot ţine minte atâtea lucruri. 

— Ba da. Oricum, voi fi lângă tine. Iar dacă o să cazi şi nu 
te prind, nu încerca să faci nimic. Relaxează-te şi lasă-te să 


aluneci sau să te rostogoleşti. Nu există nici un bolovan de 
care să te loveşti. 

Denison înghiţi un nod şi privi înainte. Panta sudică 
strălucea în lumina Pământului. Mici denivelări creau pete 
de umbră, împestriţând-o. Chiar în faţă, jumătatea de 
Pământ vizibilă domina cerul negru. 

— Gata? întrebă Selene şi-i puse mâna înmănuşată între 
umeri. 

— Gata, şopti Denison. 

— l-am dat drumul, făcu ea. 

Îl împinse şi Denison simţi cum începe să se mişte, la 
început destul de încetişor. Se răsuci, clătinându-se, spre 
ea. 

— Nu te teme, rosti Selene. Sunt lângă tine. 

Putea simţi solul de sub tălpi... apoi, deodată, nu-l mai 
simţi. Schiurile începuseră să funcţioneze. 

Un moment avu senzaţia că stătea nemişcat. Nu exista nici 
un curent de aer care să-l apese şi nu simţea nimic 
alunecându-i pe sub tălpi. Dar, când se întoarse iarăşi spre 
Selene, observă că luminile şi umbrele din lateral se mişcau 
tot mai repede către înapoi. 

— Privirea fixată pe Pământ, se auzi vocea femeii, până 
capeţi viteză. Cu cât mergi mai repede, cu atât vei fi mai 
stabil. Ţine genunchii îndoiţi... Te descurci foarte bine, Ben. 

— Pentru un Îmi, gâfâi Denison. 

— Cum te simţi? 

— Parcă zbor. 

Luminile şi umbrele din lateral deveniseră o ceaţă neclară. 
Privi iute în stânga, apoi în dreapta, căutând să transforme 
senzaţia de zbor înapoi a peisajului într-una de zbor 
înaintea sa. Apoi, de îndată ce reuşi, descoperi că trebuia să 
privească înainte, spre Pământ, ca să-şi regăsească 
echilibrul. 

— Cred că nu-i o comparaţie tocmai strălucită, adăugă. Pe 
Lună n-aţi putut încerca experienţa zborului. 


— Totuşi, acum ştiu. Zborul trebuie să fie ca schiatul... iar 
pe el îl cunosc. 

Îl urma cu uşurinţă. 

Denison se mişca acum suficient de repede ca să aibă 
senzaţia deplasării, chiar când privea înainte. Peisajul lunar 
se deschidea în faţa lui şi curgea în lateral. 

— La ce viteză se poate ajunge? întrebă el. 

— O cursă bună, răspunse Selene, a fost cronometrată la 
peste o sută şaizeci de kilometri pe oră... bineînţeles pe 
pante mai abrupte. Probabil că vei ajunge la cinzeci şi cinci. 

— Mi se pare mult mai rapid. 

— Nu e. Ajungem acum la teren drept, Ben, şi n-ai căzut. 
Stai pe loc; alunecarea se va termina şi o să simţi frecarea. 
Nu încerca absolut nimic. 

Selene abia terminase de vorbit, când Denison începu să 
simtă o apăsare sub cizme. Urmă brusc o senzaţie 
copleşitoare de viteză şi încleştă pumnii, încercând să-şi 
oprească braţele să se ridice într-un gest reflex. Ştia că 
dacă le ridica, avea să cadă pe spate. 

Strânse ochii şi-şi ţinu răsuflarea până când simţi că 
plămânii îi vor exploda, apoi o auzi pe Selene: 

— Perfect, Ben, perfect. Încă n-am cunoscut un Îmi care să 
nu cadă la primul schiat, aşa încât dacă o să cazi, nu-i nimic. 

— Nu vreau să cad, şopti Denison. 

Respiră adânc şi deschise ochii. Pământul era la fel de 
senin, de nepăsător. El însă încetinise... tot mai mult... tot 
mai mult... 

— M-am oprit, Selene? întrebă. Nu sunt sigur. 

— Te-ai oprit. Să nu te mişti. Trebuie să te odihneşti 
înainte de-a ne întoarce în oraş... La naiba, am lăsat-o 
undeva pe aici când am suit. 

Denison o privi uluit. Urcaseră împreună, apoi schiaseră 
împreună. Totuşi, el era pe jumătate frânt de oboseală şi 
încordare, pe când ea sălta prin aer. Părea la o sută de 
metri depărtare, când o auzi: 

— Uite-o! 


Se întoarse cu o foaie de plastic împăturită sub braţ. 

— "Ţii minte, îi spuse, când m-ai întrebat ce era şi eu ţi-am 
răspuns c-o vom folosi înainte de coborâre? 

O despături şi o întinse pe solul prăfos. 

— Se numeşte Fotoliu Lunar, continuă ea, dar noi îi 
spunem doar fotoliu. Aici, adjectivul e de la sine înţeles. 

Fixă un tub rezervor şi acţionă un mâner. 

Începu să se umfle. Denison se aşteptase la un fâşâit dar, 
desigur, nu exista aer care să transmită zgomotul. 

— Înainte de-a mă întreba despre politica de raţionalizare, 
chicoti Selene, trebuie să-ţi spun că şi ăsta-i tot argon. 

Apăruse un fel de saltea pe şase picioare scurte. 

— O să te ţină. Suprafaţa de contact cu solul e foarte mică 
şi vidul din jur va păstra căldura. 

— Să nu-mi spui că-i fierbinte, rosti Denison neîncrezător. 

— În timp ce curge înăuntru, argonul se încălzeşte, dar 
relativ. Se opreşte la 270 grade absolute, aproape suficient 
de cald ca să topească gheaţa, şi destul de cald ca să 
împiedice izolaţia costumului să piardă căldura mai repede 
decât o produce corpul. Dă-i drumul. Întinde-te. 

Denison se conformă, cu o extraordinară senzaţie de lux. 

— Grozav! suspină el adânc. 

— Mama Selene se gândeşte la toate, chicoti femeia. 
Apăru dinapoia lui, lunecă pe lângă el, cu călcâiele lipite 
de parcă era pe patine, apoi le ridică brusc şi plonjă grațios 

pe un şold şi un umăr pe sol. 

— Cum ai făcut asta? fluieră apreciativ Denison. 

— Cu multe antrenamente! Nu cumva să vrei să încerci şi 
tu. O să-ţi rupi cotul. În plus, trebuie să te previn că dacă mi 
se face prea frig, o să trebuiască să te înghesui pe fotoliu. 

— Câtă vreme suntem în costume, n-am nici o teamă. 

— l-auzi pe bravul meu crai... Cum te simţi? 

— Cred că în regulă. Ce mai experienţă! 

— Ce experienţă? Ai stabilit un record pentru nici o 
căzătură. le deranjează dacă le povestesc şi celor din oraş? 


— Nu. Întotdeauna mi-a plăcut să fiu apreciat... Sper că nu 
te aştepţi să mai repet chestia asta. 

— Chiar acum? Bineînţeles că nu. Nici eu n-aş încerca. O 
să ne odihnim puţin, ne asigurăm că activitatea inimii ţi-a 
revenit la normal, apoi ne întoarcem. Dacă îţi întinzi 
picioarele spre mine, o să-ţi scot schiurile. Data viitoare o 
să-ţi arăt cum se fixează. 

— Nu cred că va mai exista o dată viitoare. 

— Ba bine că nu! Nu ţi-a plăcut? 

— Puțin. Între valurile de spaimă. 

— Data viitoare o să-ţi fie mai puţin frică, apoi şi mai 
puţină, până când o să-ţi placă şi o să fac din tine un 
alergător la curse. 

— Nu cred. Sunt prea bătrân. 

— Nu şi pe Lună. Doar pari bătrân. 

Denison putea simţi cum îl pătrundea liniştea absolută a 
Lunii. Acum era îndreptat cu faţa spre Pământ. În timpul 
coborârii, prezenţa lui nemişcată pe cer îi dăduse, mai mult 
decât orice altceva, senzaţia stabilităţii, şi se simţea 
recunoscător pentru asta. 

— Vii des pe-aici, Selene? întrebă el. Adică, tu singură, sau 
cu alţi doi-trei? Mă refer la perioadele când nu sunt curse. 

— Practic, niciodată. Dacă nu-i nimeni pe aici, nu rezist. 
Faptul că acum rezist, pur şi simplu mă uimeşte. 

— Aha, făcu neutru Denison. 

— Nu te surprinde? 

— De ce? Cred că fiecare face ceea ce face ori pentru că 
vrea, ori pentru că trebuie şi în ambele cazuri e treaba lui, 
nu a mea. 

— Mulţumesc, Ben. Vorbesc serios; mi-a plăcut să aud 
asta. Unul din lucrurile plăcute la tine e că pentru un Îmi, tu 
ne laşi să fim aşa cum suntem. Noi, Lunariţii, suntem 
oameni ai subteranului, ai grotelor şi coridoarelor. Ce-i rău 
în asta? 

— Nimic. 


— Nu i-ai auzit pe Pământeni cum vorbesc. Eu sunt ghid şi 
trebuie să-i ascult. Tot ceea ce spun ei am auzit de un milion 
de ori şi în special... Selene trecu la tipicul accent al 
Pământenilor care vorbeau Planetara Standard... „Dar, 
scumpo, cum puteţi voi trăi tot timpul în peşteri? Nu vă dă 
senzaţie de claustrofobie? Nu doriţi niciodată să vedeţi 
cerul albastru şi copacii şi marea, să simţiţi vântul şi să 
mirosiţi florile...” 

Oho, pot continua mult timp aşa. Apoi, mai spun: „Dar cred 
că nu ştii cum arată cerul albastru, marea şi copacii, aşa 
încât nu-ţi lipsesc.”... De parcă n-am recepționa 
televiziunea pământeană şi n-am avea acces la literatura 
pământeană vizuală şi auditivă - şi uneori chiar olfactivă. 

— Şi care-i răspunsul oficial la astfel de întrebări? 

— Nimic deosebit. Spun doar: „Ne-am obişnuit aşa, 
doamnă.” Sau „domnule”, dacă-i bărbat. De obicei e o 
femeie. Bărbaţii sunt prea interesaţi să ne studieze bluzele 
şi presupun că se întreabă când o să ni le scoatem. Ştii ce 
mi-ar place să le zic tâmpiţilor? 

— Spune-mi. Atâta vreme cât trebuie să-ţi ţii bluza pe tine, 
fiind în costum, cel puţin ridică-ţi greutatea asta de pe 
piept. 

— Ce joc de cuvinte nostim! ... Mi-ar place să le spun: 
„Ascultă, cucoană, de ce dracu' să ne intereseze blestemata 
voastră de planetă? Nu vrem să ne agăţăm de suprafaţa 
niciunei planete, gata să cădem. Nu vrem să ne lovească 
aerul impur şi să ne cadă în cap apă murdară. Nu vă vrem 
microbii nenorociţi, iarba puturoasă, cerul ăla palid şi norii 
ăia mohorâţi. Atunci când vrem, putem vedea Pământul pe 
propriul nostru cer, dar nu ne omorâm nici după asta. 
Căminul nostru este Luna şi e aşa cum o facem noi. E a 
noastră şi noi ne construim propria ecologie, fără să avem 
nevoie de părerile voastre de rău că nu suntem ca voi. 
Întoarceţi-vă pe lumea voastră şi lăsaţi gravitația să vă 
tragă sânii până la genunchi.” Aşa le-aş spune. 


— Bine, făcu Denison. Când simţi că eşti gata să răbufneşti 
în faţa unui Pământean, vino, spune-mi mie şi o să te simţi 
mai bine. 

— Ştii ce? Cu regularitate, din când în când, vreun Îmi 
propune să construim pe Lună un parc terestru, un colţişor 
cu plante pământeşti aduse ca seminţe sau răsaduri; poate 
câteva animale. O amintire de acasă... asta-i expresia 
uzuală. 

— Înţeleg că eşti contra. 

— Bineînţeles. O amintire a căror case? Luna e casa 
noastră. Un Îmi care vrea o amintire de acasă n-are decât 
să se întoarcă la casa lui. Uneori Imii pot fi mai răi decât 
Pământenii. 

— O să ţin minte asta, zise Denison. 

— Nu şi tu... deocamdată. 

Tăcură pentru o clipă, şi bărbatul se întrebă dacă Selene 
avea să propună întoarcerea în subteran. Pe de o parte, nu 
peste mult timp, avea să simtă o nevoie imperioasă de a 
vizita un dormitor. Pe de altă parte, nu se simţise niciodată 
atât de relaxat. Se gândi cam cât putea ţine rezerva de 
oxigen. 

— Ben, rosti Selene, pot să te întreb ceva? 

— Bineînţeles. Dacă te interesează viaţa mea particulară, 
n-am nici un secret. Am un metru şaptezeci şi cinci, pe Lună 
cântăresc paisprezece kilograme, am avut o soţie de care 
am divorţat, am o fată care e măritată, am absolvit 
universitatea... 

— Nu, Ben. Sunt serioasă. 'Te pot întreba despre munca 
ta? 

— Desigur, Selene. Nu ştiu câte îţi pot explica. 

— Bun... Ştii că Barron şi cu mine... 

— Da, ştiu. 

— Vorbim împreună. Uneori, îmi spune unele lucruri. 
Spunea că tu crezi că Pompa de Electroni poate duce la 
explozia universului. 


— A părţii noastre de univers. Mai precis, o parte din 
braţul galactic în care ne aflăm se poate transforma într-un 
quasar. 

— Adevărat? Chiar aşa crezi? 

— Când am venit pe Lună, spuse Denison, nu eram sigur. 
Acuma sunt convins că aşa se va întâmpla. 

— Şi când o să aibă loc? 

— Asta nu pot spune exact. Poate peste câţiva ani. Poate 
câteva decenii. 

Urmă o tăcere scurtă, apoi Selene rosti preocupată: 

— Barron nu crede asta. 

— Ştiu şi nu încerc să-l conving. Atacul frontal e cel mai 
puţin convingător. Asta-i greşeala lui Lamont. 

— Cine e Lamont? 

— Ilartă-mă, Selene. Vorbesc de unul singur. 

— Nu, Ben. Spune-mi, te rog. Mă interesează. Te rog. 

Denison se răsuci pe o parte, cu faţa spre ea. 

— Bine, încuviinţă el. N-am de ce să nu-ţi spun. Lamont a 
fost un fizician de pe Pământ, care a încercat, în felul lui, să 
prevină lumea de pericolul Pompei. N-a reuşit. Pământenii 
voiau Pompa, voiau energia gratuită şi o voiau într-atât, 
încât refuzau să creadă că n-o pot avea. 

— Dar de ce s-o fi vrut, dacă însemna moartea? 

— Tot ce au de făcut e să refuze să creadă că înseamnă 
moarte. Cel mai uşor mod de-a rezolva o problemă e de a-i 
nega existenţa. Prietenul tău, Neville, face acelaşi lucru. 
Urăşte suprafaţa, aşa încât se străduieşte să creadă că 
bateriile solare nu sunt bune, deşi oricărui observator 
imparţial ele îi par sursa energetică perfectă pentru Lună. 
El vrea Pompa ca să poată rămâne în subteran, şi de aceea 
refuză să creadă că poate fi periculoasă. 

— Nu cred că Barron va refuza să creadă ceva pentru care 
există dovezi, rosti Selene. Ai într-adevăr aceste dovezi? 

— Cred că da. E incredibil, dar adevărat, Selene. Totul 
depinde de nişte factori subtili ai interacțiunilor quark- 
quark. Ştii ce înseamnă asta? 


— Nu trebuie să-mi explici. Am vorbit atâta cu Barron 
despre tot felul de lucruri, încât te pot urmări. 

— Bun! Am crezut că voi avea nevoie de sincrotronul de 
protoni lunar. Are o întindere de treizeci şi cinci de 
kilometri, magneţi superconductori şi poate dispune de 
energii de 20.000 de Bev şi mai mult. S-a dovedit însă că 
aveţi un aparat, denumit Pionizer, de dimensiunile unei 
încăperi obişnuite, care face aceleaşi lucruri ca şi 
sincrotronul. Luna e de felicitat pentru această realizare 
extraordinară. 

— Mulţumesc, făcu Selene. Mulţumesc în numele Lunii. 

— Aşa; rezultatele Pionizerului meu pot arăta viteza de 
creştere a intensității interacțiunilor nucleare tari, iar 
această creştere e aşa cum spune Lamont şi nu cum ar 
trebui să fie după teoria ortodoxă. 

— l-ai arătat lui Barron? 

— Nu. Chiar dacă o fac, mă aştept să nege, spunând că 
rezultatele sunt la limită. Va spune că am făcut o eroare, că 
n-am luat toţi factorii în consideraţie sau că am folosit un 
echipament defect... 

În realitate, va spune că vrea Pompa de Electroni şi că nu 
va renunţa la ea. 

— Adică nu există ieşire? 

— Ba da, dar nu în mod direct. Nu ca Lamont. 

— Cum adică? 

— Soluţia lui Lamont e abandonarea Pompei. Totuşi, nu 
putem reveni la trecut. Nu poţi împinge puiul înapoi în 
găoace, vinul în struguri, sau pruncul în pântece. Dacă vrei 
ca un copilaş să-ţi lase ceasul în pace, nu te mulţumeşti să-i 
explici că ar trebui s-o facă... îi oferi altceva ispititor. 

— Ce ar putea fi asta? 

— Aici nu sunt prea sigur. Am o idee, o idee simplă - poate 
prea simplă ca să dea roade - bazată pe faptul evident că 
numărul doi e ridicol şi nu poate exista. 

Urmă o tăcere care dură un minut sau două, apoi Selene, 
la fel de preocupată ca şi el, rosti: 


— Lasă-mă să ghicesc ce înseamnă. 

— Nu cred că înseamnă ceva, făcu Denison. 

— Oricum, lasă-mă să încerc. Ar fi logic să presupun că 
propriul nostru univers e singurul care poate exista, sau 
care există, fiind singurul în care trăim şi experimentăm în 
mod direct. Totuşi, apare o dovadă că există şi un al doilea 
univers, cel căruia îi spunem para-univers, şi atunci e 
absolut ridicol să presupunem că există două şi numai două 
universuri. Dacă poate exista un al doilea univers, atunci 
poate exista un număr infinit de universuri. În acest caz, 
între unu şi infinit nu există valori sensibile. Nu numai doi, 
dar orice număr finit, e ridicol şi nu poate exista. 

— Ăsta-i exact raţio..., începu Denison apoi tăcu. 

Se ridică în capul oaselor şi privi către femeie. 

— Cred că-i timpul să ne întoarcem, spuse el. 

— Mă jucam de-a ghicitul, rosti Selene. 

— Nu, nu-i aşa. Orice ar fi fost, nu era numai ghicit. 

Barron Neville o privi, amuţit. Ea îi întoarse calmă 
privirea. Pe fereastră, peisajul se schimbase iarăşi. Acum 
arăta un Pământ, mai mult de jumătate. 

— De ce? întrebă el în cele din urmă. 

— De fapt a fost un accident, răspunse Selene. Am ajuns la 
acest subiect şi eram prea entuziastă ca să nu vorbesc. i- 
aş fi spus acum câteva zile, dar mi-a fost teamă că vei 
reacţiona exact aşa cum ai făcut-o. 

— Deci ştie. Proasto! 

— Ce ştie? Doar ceea ce ar fi putut ghici mai devreme sau 
mai târziu - că de fapt nu sunt ghid - că sunt Intuiţionista 
ta. La naiba, o Intuiţionistă care nu se pricepe la 
matematică. Şi ce dacă ştie? Ce contează că am intuiţie? De 
câte ori nu mi-ai spus că intuiţia mea n-are nici o valoare 
dacă nu-i dublată de exactitate matematică şi cercetarea 
experimentală? De câte ori nu mi-ai spus că cea mai 
ascuţită intuiţie poate fi greşită? Ei, atunci ce valoare va 
acorda el simplilor Intuiţionişti? 


Neville păli, dar Selene nu-şi dădu seama dacă de mânie 
sau nelinişte. 

— Tu eşti diferită, spuse el. Nu s-a dovedit întotdeauna 
exactă intuiţia ta, atunci când erai sigură pe ea? 

— Da, dar el nu ştie asta. 

— O să bănuiască. O să se întâlnească cu Gottstein. 

— Şi ce-i va spune lui Gottstein? Încă nu ştie ce urmărim 
noi. 

— Nu ştie? 

— Nu. Se ridică, făcu câţiva paşi, apoi se întoarse şi strigă: 

Nu! Nimic mai simplu decât să spui că te voi trăda pe tine 
şi pe ceilalţi. Dacă nu-mi accepţi integritatea, atunci 
acceptă-mi bunul simţ. N-are nici un rost să le spunem. La 
ce le foloseşte lor, sau nouă, dacă vom fi distruşi cu toţii? 

— 'Te rog, Selene! flutură din mână Neville plictisit. Lasă 
astea! 

— Ba da. Ascultă-mă. Mi-a vorbit şi mi-a povestit ce face. 
Mă ascunzi ca pe o armă secretă. Îmi spui că sunt mai 
valoroasă decât orice aparat sau orice cercetător obişnuit. 
Continui să-ţi urzeşti conspiraţiile, insistând ca toţi să 
creadă că sunt un ghid şi nimic mai mult, aşa încât talentele 
mele să rămână numai Lunariţilor. Adică ţie. Dar ce 
realizaţi? 

— Te avem pe tine, nu-i aşa? Cât crezi că ai mai fi rămas 
liberă, dacă ei... 

— Spui într-una aceleaşi lucruri. Dar cine-i întemnițat? 
Cine-i oprit? Unde sunt dovezile uriaşei conspirații pe care 
o vezi în jurul tău? Pământenii nu te lasă pe tine şi echipa ta 
să aveţi acces la aparatură mai degrabă pentru că îi 
întărâtaţi într-una. Şi totuşi, asta a fost spre binele nostru, 
căci ne-a obligat să inventăm alte instrumente, mai subtile. 

— Bazate pe intuiţiile tale teoretice. 

— Ştiu, zâmbi Selene. Ben a fost foarte încântat de ele. 

— Tu şi Ben al tău. Ce dracu' vrei cu mizerabilul ăsta de 
Pământean? 


— E un Imigrant. Şi vreau informaţii. Tu-mi dai? Ţi-e atât 
de teamă că voi fi prinsă, încât nu mă laşi să vorbesc cu nici 
un fizician; doar tu, iar tu îmi eşti... Probabil, ăsta-i motivul. 

— Eh, Selene, încercă el s-o calmeze, dar era prea iritat. 

— Nu, de fapt nu-mi pasă de asta. Mi-ai spus că am 
această unică sarcină, şi am încercat să mă concentrez 
asupra ei, iar uneori cred că am reuşit, cu matematică sau 
fără. O pot vizualiza; ceea ce trebuie făcut, apoi îmi scapă. 
Dar la ce bun când, oricum, Pompa ne va distruge pe toţi? 
„„„ Nu ţi-am spus că n-am încredere în schimbul de 
intensităţi al câmpurilor? 

— Te întreb încă o dată, făcu Neville. Eşti gata să-mi spui 
că Pompa ne va distruge? Nu „poate“, nu „probabil”, ci 
„Sigur”? 

— Nu pot, clătină Selene furioasă din cap. E foarte la 
limită. Nu pot spune „sigur”. Dar un „probabil” n-ajunge în 
asemenea cazuri? 

— Dumnezeule! 

— Nu-ţi da ochii peste cap şi nu pufni. N-ai încercat 
niciodată problema. 'Ţi-am spus cum poate fi testată. 

— Nu erai atât de îngrijorată până când n-ai început să-l 
asculţi pe Pământeanul ăsta al tău. 

— E un Imigrant. N-ai de gând s-o testezi? 

— Nu! Ţi-am spus că sugestiile tale erau inaplicabile. Nu ai 
un spirit practic, şi ceea ce-ţi pare ţie corect nu dă 
întotdeauna rezultate în lumea reală a instrumentelor, a 
nesiguranţei şi întâmplării. 

— Aşa-zisa lume reală a laboratorului tău. Selene se înroşi 
la faţă şi stătea cu pumnii strânşi: Pierzi prea multă vreme 
încercând să obţii un vid suficient de bun... Pe Lună există 
vid, sus la suprafaţă, şi temperaturi care, uneori, tind spre 
zero absolut. De ce nu încerci să experimentezi la 
suprafaţă? 

— Ar fi inutil. 

— De unde ştii? Nu vrei să încerci. Ben Denison a încercat. 
S-a chinuit să inventeze un sistem ce poate fi folosit la 


suprafaţă şi l-a instalat când s-a dus să inspecteze bateriile 
solare. A dorit să mergi cu el, dar tu n-ai vrut. Îţi aminteşti? 
Era ceva foarte simplu, pe care l-am înţeles până şi eu. L-a 
experimentat la temperatura din timpul zilei, apoi la cea din 
timpul nopţii şi asta i-a fost de ajuns să-l conducă spre o 
nouă direcţie de cercetare cu Pionizerul. 

— Ce simplu îţi pare totul! 

— Aşa şi este. Odată ce a descoperit că sunt o Intuiţionistă, 
mi-a vorbit aşa cum tu n-ai făcut-o niciodată. Şi-a explicat 
motivele care l-au condus la concluzia că întărirea 
interacțiunilor nucleare tari se acumulează, realmente, în 
mod îngrijorător în vecinătatea Pământului. Vor trece 
numai câţiva ani până când soarele va exploda şi... 

— Nu, nu, nu, nu! strigă Neville. I-am văzut rezultatele şi 
nu sunt convins. 

— Le-ai văzut? 

— Da, desigur. Crezi că-l las să lucreze în laboratoarele 
noastre fără să mă asigur că ştiu ce face? l-am văzut 
rezultatele şi nu valorează nimic. Se ocupă de abateri 
infime, care intră în limitele de eroare. Dacă el vrea să le 
considere semnificative şi tu vrei să-l crezi, n-ai decât. Dar 
oricât de mult ai crede în ele, nu le poţi conferi o 
semnificaţie pe care n-o au. 

— Tu ce vrei să crezi, Barron? 

— Adevărul. 

— Dar nu cumva te-ai decis dinainte că adevărul e aşa cum 
îl vrei tu? Vrei o Staţie de Pompare pe Lună, pentru ca să n- 
ai de-a face cu suprafaţa; şi orice ar putea împiedica asta 
nu-i adevărul... prin definiţie. 

— N-o să mă cert cu tine. Vreau Staţia de Pompare şi chiar 
mai mult... vreau şi celălalt lucru. Una nu-i bună fără 
cealaltă. Eşti sigură că n-ai... 

— Nu. 

— Dar o s-o faci? 

Selene se răsuci din nou spre el, cu picioarele lovindu-i 
rapid podeaua, astfel încât plutea în ritmul ţăcănitului 


furios. 

— N-o să-i spun nimic, rosti ea, dar îmi trebuie mai multe 
informaţii. Tu n-ai informaţii pentru mine, dar el poate 
avea; sau le poate obţine prin experienţe pe care tu nu vrei 
să le faci. Trebuie să vorbesc cu el şi să aflu ce va descoperi. 
Dacă te bagi între noi, nu vei obţine niciodată ceea ce vrei. 
Şi nu trebuie să te temi că va ajunge înaintea mea la soluţie. 
E prea obişnuit cu gândirea Pământeană; nu va face acel 
ultim pas, pe când eu o să-l fac. 

— Bine. Dar nici să nu uiţi diferenţa dintre Pământ şi Lună. 
Asta e lumea ta; nu ai alta. Omul ăsta, Ben, Imigrantul ăsta, 
venind de pe Pământ pe Lună, poate, dacă doreşte, să se 
întoarcă pe Pământ. Tu niciodată nu vei putea merge pe 
Pământ. Eşti o Lunarită pe vecie. 

— Fecioara Lunii, rosti ironică Selene. 

— Fără fecioară. Deşi s-ar putea să aştepţi mult timp 
înainte de a-ţi reconfirma chestiunea. 

Femeia nici nu clipi. 

— Iar în legătură cu marele pericol al exploziei, dacă riscul 
schimbării constantelor de bază ale unui Univers e atât de 
mare, de ce para-oamenii, care sunt mult mai avansați în 
tehnologie, n-au oprit Pompatul? 

leşi din odaie. 

Strângând din maxilare, Selene privi după el şi rosti: 

— Pentru că sunt alte condiţii la noi, imbecil nenorocit! 

Vorbea singură; el plecase. 

Izbi maneta care cobora patul, şi se aruncă pe el, 
gândindu-se. Oare se apropiase de adevăratul obiectiv pe 
care-l căutau de ani de zile, Barron şi ceilalţi? 

Nu. 

Energia! Toţi căutau energia! Cuvântul magic! Cornul 
abundenței! Cheia bogăției universale! ... Totuşi, ea nu 
însemna totul. 

Dacă cineva descoperea energia, atunci putea descoperi şi 
lucrul celălalt. Dacă găsea cheia energiei, cealaltă cheie ar 
fi fost evidentă. Ea ştia că cealaltă cheie devenea evidentă, 


dacă ar fi putut intui un amănunt subtil, care devenea 
evident doar după ce era intuit. (Dumnezeule, se molipsise 
de suspiciunea cronică a lui Barron, încât chiar şi în 
gândurile ei îi spunea „lucrul celălalt”.) 


Nici un Pământean nu putea intui amănuntul celălalt, 
subtil, pentru că nici un Pământean n-avea nici un motiv să-l 
caute. 

Aşa încât Ben Denison avea să-l găsească pentru ea, fără 
s-o ştie. Doar dacă... Dacă Universul avea să fie distrus, ce 
mai conta? 

Denison încercă să-şi învingă conştiinţa de sine. Iarăşi şi 
iarăşi, bâjbâi în mod reflex, parcă încercând să-şi ridice 
pantalonii pe care nu-i purta. Avea doar sandale şi un slip 
minuscul, neplăcut de strâns. Şi, desigur, îşi ducea pătura. 

Selene, care era îmbrăcată identic, chicoti: 

— Să ştii că, exceptând burtica, arăţi destul de bine 
dezbrăcat. Aici aşa se poartă. Poţi să-ţi scoţi şi slipul, dacă 
simţi că te incomodează. 

— Nu! bolborosi Denison. Aşeză pătura astfel încât să-i 
acopere abdomenul, dar Selene i-o smulse. 

— Ia dă-o încoace. Ce Lunarit o să fii, dacă îţi aduci aici 
puritanismul Pământean? Ştii doar că sfiala nu-i decât 
cealaltă faţă a senzualităţii. lermenii se găsesc chiar pe 
aceeaşi pagină în dicţionar. 

— Am nevoie de timp ca să mă obişnuiesc. 

— Ai putea începe uitându-te la mine fără să-ţi lunece 
privirea într-o parte, de parcă aş fi unsă cu ulei. Am 
observat că la celelalte femei te uiţi destul de atent. 

— Dacă mă uit la tine... 

— Atunci vei părea prea interesat şi vei fi stânjenit. Dar 
dacă te uiţi mult, o să te obişnuieşti şi n-o să mai observi 
amănuntele. Uite, o să stau nemişcată şi tu te uiţi. O să-mi 
scot slipul. 

— Selene, mormăi Denison, sunt atâţia oameni în jur şi tu 
le amplifici amuzamentul. Te rog, continuă să mergi şi lasă- 
mă să mă obişnuiesc cu situaţia. 

— Bine, dar sper că observi că nu se uită nimeni la noi. 

— Nu se uită la tine! La mine se uită într-una. Probabil că 
n-au mai văzut un individ atât de bătrân şi cu un corp aşa 
urât. 


— Se poate, aprobă Selene, dar vor trebui să se 
obişnuiască. 

Denison merse mai departe, nefericit, conştient de fiecare 
fir sur de pe piept şi de fiecare tresăltare a abdomenului. 
Începu să se simtă uşurat abia când ajunseră într-o 
porţiune mai puţin aglomerată a tunelului. 

Acum se uită curios în jur, mai puţin conştient de sânii 
conici ai Selenei şi de coapsele ei netede. Coridorul părea 
nesfârşit. 

— Cât de departe am ajuns? întrebă. 

— Ai obosit? Puteam lua un scuter. Am uitat că eşti 
Pământean. 

— Aş vrea eu. Nu-i ăsta idealul fiecărui Imigrant? Nu sunt 
deloc obosit. Absolut deloc. Mi-e doar puţin frig. 

— Asta-i doar imaginaţia ta, Ben, rosti fermă Selene. Crezi 
că ar trebui să-ţi fie frig, pentru că eşti atât de dezbrăcat. 
Scoate-ţi asta din cap. 

— Uşor de zis, suspină el. Sper, totuşi, că merg bine. 

— Foarte bine. În curând o să trecem la săritura 
cangurului. 

— Şi la cursele de coborâre de pe pantele de la suprafaţă. 
Aminteşte-ţi, sunt uşor avansat ca vârstă. Serios vorbind, 
cât de departe am ajuns? 

— Cred că am făcut vreo trei kilometri. 

— Dumnezeule! Câţi kilometri de coridoare există? 

— Mă tem că nu ştiu. Iotugşi, coridoarele cu locuinţe nu 
reprezintă decât o mică parte din total. Pe lângă ele, mai 
sunt tunele miniere, geologice, industriale, micologice... Cu 
totul, cred că trebuie să fie câteva sute de kilometri. 

— Aveţi hărţi? 

— Bineînţeles. Nu putem lucra orbeşte. 

— Le ai şi acum la tine? 

— Nu, dar n-am nevoie pentru zona asta; mi-e extrem de 
familiară. Când eram mică, mă jucam pe aici. Astea sunt 
coridoare vechi. Majoritatea celor noi - şi mi se pare că 
anual se formează trei-patru kilometri - se află în nord. Prin 


ele nu m-aş putea descurca fără hartă. Poate nici chiar cu 
hartă... 

— Acum încotro mergem? 

— 'Ţi-am promis ceva deosebit - nu, nu pe mine 
dezbrăcată, aşa că nu-i nevoie s-o spui. Este mina cea mai 
neobişnuită a Lunii şi nu-i cuprinsă în nici un itinerar 
turistic. 

— Să nu-mi spui că aveţi diamante pe Lună! 

— Ba chiar ceva mai bun. 

În zona respectivă, pereţii erau nefinisaţi - stâncă cenuşie 
luminată slab, dar suficient, de baterii electroluminiscente. 
Temperatura era potrivită, cu o ventilaţie atât de blândă, 
încât nu se simţea nici o adiere. Era greu de presupus că la 
vreo sută de metri deasupra exista o suprafaţă supusă 
alternativ pârjolului şi îngheţului, după cum soarele se 
deplasa pe uriaşul său semicerc bilunar de la un orizont la 
celălalt, apoi pe dedesubt, şi iarăşi înapoi. 

— E etanş? întrebă Denison, brusc neliniştit de faptul că se 
afla atât de aproape de fundul unui ocean de vid care se 
extindea la infinit în sus. 

— Sigur că da. Pereţii sunt impermeabili şi, în plus, 
împânziţi de aparate. Dacă presiunea aerului scade cu 
numai zece la sută într-o secţiune oarecare, se stârneşte un 
vacarm infernal de sirene şi sonerii, dublate de atâtea 
săgeți şi indicatoare luminoase câte n-ai văzut în toată 
viaţa. 

— Şi cât de des se întâmplă lucrul ăsta? 

— Nu prea des. Nu cred că în ultimii cinci ani a existat 
vreo victimă datorită vreunei scăpări de aer. Şi voi, pe 
Pământ, aveţi catastrofe naturale. Un cutremur sau un 
uragan pot ucide mii de oameni. 

— Aşa-i, Selene. Mă predau. 

— În regulă. N-am făcut-o cu intenţie... Auzi? se opri ea, 
ascultând cu atenţie. 

Denison ascultă, apoi clătină din cap. Brusc, privi în jur: 


— Ce linişte e! Şi nu-i nici un om. Eşti sigură că nu ne-am 
rătăcit? 

— Asta nu-i o peşteră naturală cu coridoare necunoscute. 
Aşa sunt pe Pământ, nu? Am văzut fotografii. 

— Da, cele mai multe peşteri sunt din calcar, săpate de 
apă. Evident, nu poate fi şi cazul Lunii, aşa-i? 

— Deci nu ne putem rătăci, zâmbi Selene. Dacă suntem 
singuri e din cauza superstiţiilor. 

— Ce anume? se încruntă neîncrezător Denison. 

— Nu mai face aşa, rosti ea. Eşti plin de riduri. Aşa, 
descreţeşte-ţi fruntea. Ştii, arăţi mult mai bine decât în 
prima zi a sosirii aici. Asta e datorită gravitaţiei reduse şi a 
exerciţiilor. 

— Şi pentru că încerc să ţin pasul cu tinere doamne 
dezbrăcate, care au neaşteptat de mult timp liber şi 
neaşteptat de mult chef să şi-l piardă cu Pământenii. 

— Acum iar mă tratezi ca pe un ghid, şi în plus nu sunt 
dezbrăcată. 

— Eu aş spune că nuditatea e mai puţin înspăimântătoare 
decât Intuiţionismul... Dar ce era chestia aceea cu 
superstiţiile? 

— De fapt, nu cred că sunt tocmai superstiții, dar 
majoritatea celor din oraş evită să se plimbe prin părţile 
astea. 

— De ce? 

— Din motive pe care o să le vezi imediat... Auzi? 

Se opri din nou şi Denison ascultă atent. 

— Te referi la zgomotele astea? Tap... Tap... Da? 

Selene alergă, cu salturile lente şi joase specifice 
Lunariţilor. El o urmă încercând s-o imite. 

— Aici... aici... 

Bărbatul urmări cu privirea degetul Selenei: 

— Dumnezeule, exclamă el. De unde vine? 

Văzu picurând un lichid care putea fi numai apă. Picături 
lente izbeau un micuţ jgheab ceramic ce dispărea în perete. 


— Din stânci. Vezi, avem apă pe Lună. În principal o 
obţinem prin deshidratarea gipsului; suficient pentru 
nevoile noastre, pentru că o economisim destul de bine. 

— Ştiu, ştiu. Încă n-am reuşit să-mi fac un duş ca lumea. 
Nu-mi dau seama cum izbutiţi să rămâneţi curaţi. 

— Ţi-am spus întâi te umezeşti. Apoi închizi apa şi te ungi 
cu puţin detergent. Freci... Oh, Ben, n-o să mai repet iarăşi 
totul. Oricum, pe Lună nu există nimic care să înlăture toată 
mizeria... Dar nu despre asta vorbeam. Într-unul sau două 
locuri există realmente apă, de obicei sub formă de gheaţă 
în apropierea suprafeţei. Când o străpungem, începe să 
picure. Asta picură de când a fost forat coridorul, acum opt 
ani. 

— Ce-i însă cu superstiţia? 

— Ei, evident, apa e cea mai importantă resursă de care 
depinde Luna. O bem, ne spălăm, ne creştem hrana cu ea, 
ne obţinem oxigenul. Apa gratuită e privită cu cel mai mare 
respect. Când a fost descoperit izvoraşul ăsta, planurile de 
extindere a tunelului au fost abandonate până la epuizarea 
apei. Nici măcar pereţii n-au fost terminaţi. 

— Cu adevarat pare o superstiție. 

— Mai degrabă o venerație... Nimeni nu se aştepta să 
dureze mai mult de câteva luni. După ce atrecutun an, a 
început să pară un izvor veşnic. Aşa a şi fost botezat: 
„Veşnicul”. Sub numele ăsta o să-l găseşti pe hărţi. 
Bineînţeles, oamenii au început să-i atribuie importanţă; 
sentimentul că oprirea lui înseamnă ghinion. 

Denison râse. 

— Nimeni nu crede cu adevărat, continuă Selene, dar 
fiecare crede măcar un pic. Bineînţeles, de fapt nu-i veşnic 
şi cândva se va opri. De fapt, acum curge de trei ori mai 
încet decât la început, deci seacă lent. Bănuiesc că oamenii 
simt că dacă se va opri când ei sunt chiar aici, vor împărtăşi 
nenorocul. Cel puţin asta-i o explicaţie raţională a reţinerii 
de a veni aici. 

— Deci tu nu prea crezi... 


— Nu contează dacă cred sau nu. Ştii, sunt sigură că nu se 
va opri într-atât de brusc încât cineva să-şi asume toată 
vina. Va curge tot mai încet şi nimeni nu va reuşi să 
determine momentul exact când s-a oprit. Aşa că, de ce să-ţi 
faci griji? 

— Sunt de aceeaşi părere. 

— Totuşi, eu am unele griji, reluă Selene, şi aş vrea să le 
discut cu tine câtă vreme suntem singuri. 

Întinse pătura şi se aşeză pe ea cu picioarele încrucişate. 

— De asta m-ai adus aici? Se întinse pe o parte, cu faţa 
spre ea. 

— Vezi, acum mă priveşti mai liniştit. Te-ai obişnuit... Cu 
siguranţă că şi pe Pământ au existat epoci când nuditatea 
nu era ceva neobişnuit. 

— Epoci şi locuri, încuviinţă Denison, dar nu şi după Criză. 
În viaţa mea... 

— Pe Lună sfatul cel mai bun este: fă aşa cum fac şi 
Lunariţii. 

— Îmi spui totuşi şi de ce m-ai adus aici? Sau să bănuiesc 
că urmăreşti o scenă de seducţie? 

— Mulţumesc, dar să ştii că seducţia o puteam face şi 
acasă. Aici e altceva. Cel mai bine ar fi fost la suprafaţă, dar 
pregătirile ar fi atras prea mult atenţia. Aici însă nu-i cazul 
şi, în plus, e singurul loc din oraş unde nu ne poate 
întrerupe nimeni. 

— Deci? 

— Barron e furios. De fapt, foarte furios. 

— Nu mă miră. Te-am prevenit că aşa se va întâmpla dacă 
îi spui că eu ştiu că eşti Intuiţionistă. De ce ţi s-a părut atât 
de necesar să-i spui? 

— Pentru că-i greu să-i ascund ceva... partenerului meu. 
Deşi, probabil, el nu mă consideră aşa. 

— Îmi pare rău. 

— Eh, oricum nu mai era ca la început. A durat suficient de 
mult. Ce mă deranjează mai mult - cel mai mult -e că 
refuză cu încăpățânare să accepte interpretările tale 


referitoare la experienţele Pionizer pe care le-ai făcut la 
suprafaţă. 

— Ţi-am zis că aşa se va întâmpla. 

— Mi-a spus că ţi-a văzut rezultatele. 

— S-a uitat la ele şi a bufnit. 

— E decepţionat. Oare toţi cred numai ceea ce doresc? 

— Cât mai mult timp posibil. 

— Dar tu? 

— Adică dacă sunt uman? Bineînţeles. Nu cred că sunt 
realmente bătrân. Cred că sunt destul de atrăgător. Cred 
că-mi cauţi compania pentru asta... chiar când insişti să 
discutăm despre fizică. 

— Nu! Mă interesează! 

— Ei bine, presupun că Neville ţi-a spus că datele adunate 
nu sunt semnificative, fiind la limita admisibilă de erori, 
ceea ce le face nesigure, şi asta-i adevărat... Totuşi eu 
prefer să cred că ele au înţelesul acela pe care-l aştept. 

— Doar pentru că vrei să crezi aşa? 

— Nu doar de asta. Ascultă altă variantă. Să presupunem 
că Pompa nu-i periculoasă, dar că eu insist s-o cred aşa. În 
acest caz mă voi dovedi un ţicnit, iar reputaţia mea 
ştiinţifică va fi puternic ştirbită. Dar eu deja sunt un ţicnit 
pentru cei care au un cuvânt de spus şi n-am nici un fel de 
reputaţie ştiinţifică. 

— De ce, Ben? Ai mai spus de câteva ori lucrul ăsta. Nu-mi 
poţi spune întreaga poveste? 

— O să fii surprinsă cât de scurtă este. La douăzeci şi cinci 
de ani eram atât de copilăros încât am vrut să mă distrez 
insultând un prost pentru simplul motiv că era prost. 
Deoarece prostia nu era vina lui, prostul mai mare am fost 
eu. Insultele mele l-au ridicat pe nişte înălţimi pe care altfel 
nu le-ar fi atins niciodată... 

— Vorbeşti de Hallam? 

— Bineînţeles. Înălţarea lui a însemnat căderea mea. Şi, în 
cele din urmă, prăbuşirea mea... pe Lună. 

— E ceva rău în asta? 


— Nu, dimpotrivă. Aşa că, putem spune, mi-a făcut chiar 
un serviciu... Să revenim la subiectul anterior. 'Ţi-am 
explicat că, dacă afirm că Pompa e periculoasă şi n-am 
dreptate, nu pierd nimic. Pe de altă parte, dacă cred că 
Pompa nu-i periculoasă şi greşesc, voi ajuta la distrugerea 
lumii. Mi-am trăit cea mai mare parte a vieţii şi cred că mă 
pot autoconvinge că n-am motive să iubesc omenirea. 
Totuşi, doar câţiva oameni mi-au făcut rău, şi a mă răzbuna 
pe toţi e o prostie. 

Sau, dacă e să luăm un motiv mai puţin nobil, s-o 
considerăm pe fiică-mea. Înainte ca să plec spre Lună, ea a 
solicitat permisiunea de-a avea un copil. Probabil că o săi 
se aprobe şi nu peste mult timp voi fi - chiar dacă te 
deranjează asta - bunic. Mi-ar place ca nepotul meu să 
trăiască o viaţă de lungime normală. Aşa încât prefer să 
cred că Pompa e periculoasă, şi să acţionez ca atare. 

— Să te întreb şi eu ceva, făcu Selene. Pompa este sau nu 
este periculoasă? Vreau adevărul, şi nu ce vrea să creadă 
unul sau altul. 

— Eu ar trebui să te întreb asta. Tu eşti Intuiţionista. Ce-ţi 
spune intuiţia ta? 

— Asta-i ceea ce mă nelinişteşte, Ben. Nu pot fi sigură. 
Tind să simt că Pompa e periculoasă, dar poate că aşa vreau 
eu să cred. 

— Bine. Poate că aşa-i. De ce? 

Selene zâmbi şi ridică din umeri. 

— Ar fi amuzant ca Barron să greşească. Când se 
consideră sigur de el, e insultător de sigur. 

— Ştiu. Vrei să-l vezi când e forţat să dea înapoi. Îmi dau 
seama cât de puternică poate fi dorinţa asta. De pildă, dacă 
Pompa ar fi periculoasă şi eu aş putea dovedi asta, aş fi 
canonizat ca mântuitorul omenirii şi totuşi, îţi jur, aş fi mai 
interesat de chipul lui Hallam. Nu sunt mândru de 
sentimentul ăsta, de aceea bănuiesc că voi insista asupra 
împărţirii meritelor cu Lamont, care, la urma urmei, o 
merită şi să-mi limitez plăcerea de-a urmări chipul lui 


Lamont, atunci când îl priveşte pe Hallam. Atunci o să-mi 
treacă toată ura... Dar am început să vorbesc prostii... 
Selene? 

— Da, Ben? 

— Când ţi-ai dat seama că eşti o Intuiţionistă? 

— Nu ştiu prea exact. 

— Presupun că ai făcut fizică la colegiu. 

— Ah, da. Şi matematică, dar n-am fost niciodată 
strălucită. Ba, dacă stau să mă gândesc bine, nici la fizică 
nu eram prea grozavă. Când eram disperată, obişnuiam să 
ghicesc răspunsurile; ştii, ghiceam ce trebuia să fac ca să 
obţin răspunsurile exacte. Adesea reuşeam şi eram pusă să 
explic de ce am făcut aşa şi nu altfel, iar eu habar n-aveam. 
Mă suspectau de copiat, dar n-au putut-o dovedi niciodată. 

— N-au bănuit Intuiţionismul? 

— Nu cred. Nici eu n-aveam habar. Până când... ei bine, 
unul din primii mei parteneri sexuali a fost fizician. De fapt, 
a fost chiar tatăl copilului meu, presupunând că într-adevăr 
el a furnizat sperma. Lucra la o problemă de fizică şi mi-a 
expus-o pe când stăteam în pat, după ce făcusem dragoste; 
presupun că mi-a povestit de ea mai mult ca să avem 
despre ce vorbi. lar eu i-am zis: „Ştii cum mi se pare?” şi i- 
am explicat. A încercat soluţia doar ca să se amuze, şi a 
reuşit. De fapt, ăsta a fost primul meu pas către Pionizer, pe 
care tu-l consideri mai bun decât sincrotronul de protoni. 

— Deci a fost ideea ta? Denison puse degetul sub firicelul 
de apă, dar se opri înainte de a-l duce la gură: E potabilă? 

— E complet sterilă şi e dirijată în rezervorul general 
pentru tratare. O saturează cu sulfați, carbonaţi şi alte 
chestii. N-o să-ţi placă gustul. 

Denison îşi şterse degetul de slip. 

— Tu ai inventat Pionizerul? 

— Nu l-am inventat. Eu am avut ideea. A necesitat o 
grămadă de muncă, majoritatea din partea lui Barron. 

— Ştii Selene, clătină Denison din cap, eşti un fenomen 
uimitor. Ar trebui să intri sub observaţia biologilor 


moleculari. 

— Oare? Nu prea mă încântă. 

— Acum vreo cincizeci de ani a fost apogeul tendinței spre 
ingineria genetică... 

— Ştiu. A dat greş şi-a fost repudiată. Acum, orice 
cercetare de acest fel e ilegală. Cunosc totuşi oameni care 
continuă fără să le pese. 

— Îndrăzneţi... Prin Intuiţionism? 

— Nu. Nu cred. 

— În sfârşit, iată ce vreau să spun: în momentele acelea de 
vârf, s-a încercat stimularea Intuiţionismului. Bineînţeles, 
aproape toţi marii savanţi aveau abilitate intuitivă şi exista 
părerea că aceasta era singura cheie a creativităţii. Se 
putea argumenta că această capacitate superioară pentru 
intuiţie era produsul unei combinaţii speciale de gene şi au 
existat nenumărate speculaţii referitor la combinaţia 
respectivă. 

— Presupun că există mai multe posibilităţi satisfăcătoare. 

— Dacă aici te bizui pe intuiţia ta, ai dreptate. Existau însă 
alţii care insistau că o genă, sau un grup mic de gene 
înrudite, era factorul principal al combinației, aşa încât se 
putea vorbi despre Gena Intuiţiei... Apoi totul s-a prăbuşit. 

— Cum am spus şi eu. 

— Dar înainte de a se prăbuşi, continuă Denison, au existat 
încercări de modificare a genelor pentru a creşte 
intensitatea Intuiţionismului, şi există oameni care insistă că 
s-au obţinut anumite succese. Genele modificate au intrat în 
banca de gene, sunt sigur de asta, şi dacă cumva ai 
moştenit... Ai avut vreun bunic implicat în direcţia asta? 

— N-am habar, dar ideea nu-i de neglijat. Poate să fi fost 
vreunul... Dar, dacă n-ai nimic împotrivă, n-am să caut să 
aflu. Nu vreau să ştiu. 

— Poate că nu. Întregul domeniu a devenit nepopular 
pentru marele public şi oricine poate fi considerat produs al 
ingineriei genetice s-ar putea să nu fie prea bine primit... 


De pildă, ei spun că Intuiţionismul era strâns legat de 
anumite caracteristici nedorite. 

— Mulţumesc foarte mult. 

— Aşa spun ei. Faptul că ai intuiţie trezeşte invidie şi 
dușmănie. Chiar şi un Intuiţionist blajin şi sfânt ca Michael 
Faraday a trezit invidia şi ura lui Humphry Davy. Cine poate 
spune că nu-ţi trebuie o anumită lipsă de caracter ca să 
stârneşti invidie? Iar în cazul tău... 

— Eşti sigur că nu trezesc invidia şi ura ta? 

— Aşa cred. Dar Neville? 

Selene tăcu. 

— Presupun că atunci când ai ajuns la Neville, erai bine 
cunoscută ca Intuiţionistă, continuă Denison. 

— N-aş zice bine cunoscută. Sunt sigură însă că unii 
fizicieni bănuiau ceva. Totuşi, nu le plăcea să-şi piardă 
reputaţia, ca şi pe Pământ de altfel, şi presupun că s-au 
auto-convins că ceea ce le spuneam erau doar bănuieli 
lipsite de sens. Bineînţeles însă că Barron ştia. 

— Înţeleg, făcu Denison. 

Selene strânse din buze. 

— Uneori mi se pare că vrei să spui: „Mda, de asta stă cu 
tine.” 

— Nu, Selene, nici vorbă. Eşti destul de atrăgătoare ca să 
fii dorită. 

— Şi eu cred la fel, dar uneori cazi pe gânduri, şi Barron 
era extrem de interesat de Intuiţionismul meu. De ce n-ar fi 
fost? A insistat doar ca să păstrez slujba de ghid. Spunea că 
eu sunt una din importantele resurse naturale ale Lunii şi 
nu voia ca Pământul să mă monopolizeze, aşa cum făcuse cu 
sincrotronul. 

— O idee ciudată. Dar poate că, cu cât mai puţini ştiau de 
Intuiţionismul tău, cu atât mai puţini ţi-ar fi bănuit 
contribuţia în ceva ce i se putea atribui exclusiv lui. 

— Acum vorbeşti chiar ca Barron! 

— Da? Şi poate că se nelinişteşte atunci când 
Intuiţionismul îţi funcţionează în mod deosebit. 


— Barron e suspicios de felul lui, ridică din umeri Selene. 
Cu toţii avem lipsuri. 

— Atunci e înţelept să fii singură cu mine? 

— Hei, nu te simţi rănit pentru că-l apăr. Realmente, el nu 
suspectează posibilitatea unei relaţii sexuale între noi. Tu 
eşti de pe Pământ. De fapt, ţi-aş putea spune că încurajează 
legătura noastră. Crede că pot învăţa de la tine. 

— Şi ai învăţat ceva? întrebă rece Denison. 

— Da... Dar dacă ăsta-i motivul lui pentru a ne încuraja 
prietenia, nu înseamnă că este şi al meu. 

— Şi care-i al tău? 

— După cum ştii şi după cum vrei să mă auzi spunând, îmi 
place să fiu cu tine. Altfel, aş putea obţine ceea ce vreau 
mult mai repede. 

— Bine, Selene. Prieteni? 

— Prieteni! Absolut! 

— Pot să ştiu acum ce ai învăţat de la mine? 

— Mi-ar lua timp să explic. Cunoşti motivul pentru care nu 
putem instala oriunde o Staţie de Pompare: noi nu putem 
găsi para-universul, deşi ei ne găsesc. Poate că ei sunt mult 
mai inteligenţi, sau mai avansați tehnologic decât noi... 

— Nu-i acelaşi lucru, murmură bărbatul. 

— Ştiu. De asta am zis „sau”. Se poate însă ca nici noi să 
nu fim atât de proşti, sau înapoiaţi. Poate să fie simplul fapt 
că ei reprezintă obiectivul cel mai greu de atins. Dacă forţa 
nucleară tare e mai puternică în para-univers, sorii lor, şi 
deci şi planetele, vor fi mai mici. Planeta lor va fi atunci mai 
greu de localizat decât a noastră. 

Sau să presupunem că ei detectează câmpul 
electromagnetic. Câmpul electromagnetic al unei planete e 
mult mai întins decât planeta însăşi, şi mai uşor de depistat. 
Asta ar însemna că în timp ce ei pot localiza Pământul, nu 
pot găsi Luna, care nici nu are câmp electromagnetic. Poate 
de asta n-am reuşit să instalăm o Staţie de Pompare pe 
Lună. lar dacă planetele lor mici n-au un câmp 
electromagnetic semnificativ, noi nu le putem localiza. 


— E o idee atractivă, încuviinţă Denison. 

— Apoi să considerăm schimbul dintre universuri, care 
pentru ei duce la slăbirea forţei nucleare tari, răcindu-le 
sorii, în vreme ce la noi forţele sporesc, sorii se încălzesc şi 
explodează. Ce ar însemna asta? Să presupunem că ei pot 
colecta energie în mod unilateral, fără ajutorul nostru, dar 
cu o eficienţă extrem de mică. În condiţii normale, 
operaţiunea n-ar fi deloc practică. Vor avea nevoie de noi ca 
să-i ajutăm, să concentrăm energia către ei, dându-le 
tungsten-1 86 şi acceptând în schimb plutoniu-186. Dar să 
presupunem că braţul acesta al galaxiei se transformă într- 
un quasar. Asta ar produce o concentraţie de energie cu 
mult mai mare decât cea existentă acum şi care ar putea 
persista peste un milion de ani în vecinătatea sistemului 
solar. 

Odată quasarul format, chiar şi o eficienţă minimă devine 
suficientă. Deci, pentru ei nu contează dacă noi vom fi sau 
nu distruşi. Ba chiar se poate spune că ar fi mai bine dacă 
noi am exploda. Altfel, am putea opri Pompa din cine ştie ce 
motiv şi ei n-ar mai putea s-o pornească iarăşi. După 
explozie, însă, ar fi liberi; nimeni nu va mai putea interveni. 
De asta cei care spun: „Dacă Pompa e periculoasă, de ce n-o 
opresc para-oamenii ăia atât de inteligenţi?” nu ştiu despre 
ce vorbesc. 

— Neville ţi-a spus asta? 

— Da. 

— Însă para-soarele ar continua să se răcească, nu? 

— Ce contează asta? făcu nerăbdătoare Selene. Cu Pompa, 
ei nu vor mai depinde de soarele lor. 

Denison inspiră adânc. 

— Nu cred că ştii, Selene, dar pe Pământ a circulat un 
zvon potrivit căruia Lamont a primit un mesaj de la para- 
oameni, în care se spunea că Pompa e periculoasă, dar ei n- 
o pot opri. Evident, nimeni nu l-a luat în serios, dar 
presupune că e adevărat. Presupune că Lamont a primit 
într-adevăr un asemenea mesaj. S-ar putea ca unii para- 


oameni să fie suficient de umanitari ca să nu dorească 
distrugerea unei lumi populate cu inteligenţă, dar să fie 
opriţi de opoziţia unei majorităţi atât-de-practice. 

— Mi se pare posibil..., încuviinţă Selene. Am ştiut toate 
astea, de fapt le-am intuit, încă înainte de a sosi tu. Apoi 
însă ai spus că orice se găseşte între unu şi infinit n-are 
sens. Îţi aminteşti? 

— Bineînţeles. 

— Perfect. Diferenţele între universul nostru şi para- 
univers sunt atât de vizibile în forţa nucleară tare, încât 
doar ea a fost studiată. Există nu numai o forţă, ci patru. Pe 
lângă cea nucleară tare, mai e cea electromagnetică, cea 
nucleară slabă şi cea gravitaţională cu intensităţile 
exprimate prin rapoartele 130:1:10-10:10-42. Dar dacă 
există patru, de ce n-ar exista o infinitate, restul fiind prea 
slabe pentru a fi detectate sau pentru a putea influenţa 
universul nostru? 

— Dacă o forţă e prea slabă pentru a fi detectată, spuse 
Denison, sau pentru a exercita orice fel de influenţă, atunci, 
prin definiţie, ea nu există. 

— În acest univers, replică Selene. Cine ştie ce există sau 
ce nu există în para-Univers? Cu un număr infinit de forţe 
posibile, fiecare putând varia în mod infinit în intensitate, 
numărul universurilor diferite ce pot exista este infinit. 

— E posibilă infinitatea continuumului; alfa-unu mai 
degrabă decât alfa-zero. 

— Ce înseamnă asta? se încruntă Selene. 

— Nu-i important. Continuă. 

— Atunci în loc să încercăm să lucrăm cu un para-Univers 
care ni s-a autoimpus şi care s-ar putea să nu se potrivească 
nevoilor noastre, de ce nu încercăm să aflăm care univers, 
din infinitatea existentă, ni se potriveşte cel mai bine şi e 
mai uşor de depistat? Să concepem un univers, căci 
indiferent ce am plănui, trebuie să existe, şi să-l căutăm. 

— Selene, zâmbi Denison, m-am gândit exact la acelaşi 
lucru. Şi pentru că nu există nici o lege care să spună că n- 


am dreptate, e foarte puţin probabil ca o persoană atât de 
inteligentă ca mine să greşească atunci când altă persoană 
atât de inteligentă ca tine ajunge, în mod independent, la 
aceeaşi concluzie... Ştii ce? 

— Ce? întrebă Selene. 

— A început să-mi placă blestemata asta de mâncare de pe 
Lună. Sau, mă rog, să mă obişnuiesc cu ea. Hai să ne 
întoarcem acasă şi să mâncăm, şi apoi ne putem face 
planurile... Şi mai ştii ceva? 

— Ce? 

— Dacă tot lucrăm împreună, ce-ai zice de un sărut - ca de 
la experimentator la intuiţionist? 

Selene căzu pe gânduri, apoi spuse: 

— Presupun că amândoi am sărutat şi am fost sărutaţi de 
multe ori. Ce-ar fi s-o facem ca de la bărbat la femeie? 

— Cred că mă pot descurca. Dar ce să fac ca să nu fiu 
stângaci? Care sunt regulile pentru sărutat pe Lună? 

— Urmează-ţi instinctul, rosti Selene. 

Prudent, Denison îşi puse mâinile la spate şi se aplecă spre 
Selene. Apoi, după un timp, puse braţele în jurul ei. 

— Şi apoi l-am sărutat şi eu, spuse gânditoare Selene. 

— Da? mormăi Barron Neville. Ei, ţi-ai cam depăşit 
atribuţiile slujbei. 

— Nu ştiu. N-a fost chiar aşa rău. De fapt, zâmbi ea, el era 
chiar simpatic. Îi era teamă să nu fie stângaci, şi la început 
şi-a pus mâinile la spate, cred ca să nu mă strivească. 

— Scuteşte-mă de amănunte. 

— De ce, ce dracu” îţi pasă ţie? explodă ea brusc. Tu eşti 
Domnul Platonic, nu? 

— Vrei altfel? Acum? 

— Nu trebuie aşa ceva ca să porunceşti. 

— Pe când tu te distrezi. Când o să ne dai ceea ce avem 
nevoie? 

— Când o să pot. 

— Fără ca el să ştie? 

— Îl interesează doar energia. 


— Şi salvarea lumii, chicoti Neville. Şi să fie un erou. Şi s-o 
arate tuturor. Şi să te sărute pe tine. 

— Elle recunoaşte pe toate. Tu ce recunoşti? 

— Nerăbdarea, rosti Neville furios. Multă nerăbdare. 

— Mă bucur, spuse Denison, că s-a terminat ziua. Întinse 
braţul drept şi-l studie: Soarele Lunar e un lucru cu care nu 
pot şi nu vreau să mă obişnuiesc. În comparaţie cu el, până 
şi costumul ăsta mi se pare mai natural. 

— Ce nu-ţi place la soare, Ben? întrebă Selene. 

— Să nu-mi spui că ţie îţi place ceva la el! 

— Nu, bineînţeles. Îl urăsc. Dar eu nu-l văd niciodată, pe 
când tu eşti un... Tu eşti obişnuit cu soarele. 

— Nu aşa cum e aici pe Lună. Aici străluceşte pe un cer 
negru. Amplifică strălucirea stelelor în loc s-o diminueze. E 
fierbinte, dur şi periculos. E un duşman şi câtă vreme e pe 
cer mă face să simt că niciuna din încercările noastre de-a 
reduce intensitatea câmpului nu va reuşi. 

— Asta-i superstiție, Ben, rosti Selene uşor exasperată. 
Soarele n-are nimic de-a face cu asta. Oricum, stăteam în 
umbra craterului şi era ca noaptea; stele şi totul... 

— Nu tocmai. De câte ori priveam spre nord, vedeam 
dunga aceea de lumină strălucind. Detestam să privesc într- 
acolo şi totuşi eram atras. De câte ori mă uitam, simţeam 
ultravioletele dure izbindu-se de vizorul căştii. 

— Asta-i imaginaţie. În primul rând nu se poate vorbi de 
ultraviolete în lumina reflectată; în al doilea rând costumul 
protejează împotriva radiaţiilor. 

— Nu şi împotriva căldurii. Nu prea mult. 

— Dar acum e noapte. 

— Da, rosti Denison mulţumit, şi aşa îmi place. 

Privi în jur. Pământul era, desigur, pe cer, în locul său 
obişnuit; o seceră lată, acum, atârnând înspre sud. 
Deasupra lui se zărea constelația Orion: un vânător 
ridicându-se din scaunul strălucitor al Pământului. 
Orizontul sclipea în lumina slabă a planetei. 


— E minunat, rosti bărbatul şi continuă: Pionizer arată 
ceva? Selene, care privea tăcută cerul, păşi către labirintul 
de echipament şi instrumente, asamblat acolo, în umbra 
craterului, în ultimele trei alternări zi-noapte. 

— Nu încă, spuse ea, totuşi câteva ştiri bune. Intensitatea 
câmpului se menţine cu puţin peste cincizeci. 

— Nu-i suficient de joasă. 

— Poate fi scăzută în continuare. Sunt sigură că toţi 
parametrii se potrivesc. 

— Şi câmpul magnetic? 

— De el nu sunt prea convinsă. 

— Dacă-l întărim, totul devine instabil. 

— N-ar trebui. Ştiu că n-ar trebui. 

— Selene, mă încred în intuiţia ta doar până la proba 
concretă. Realmente devine instabil. Doar am încercat. 

— Ştiu, Ben. Dar nu chiar cu geometria asta. S-a păstrat la 
cincizeci şi doi extraordinar de mult timp. Bineînţeles, dacă 
începem, împreună, s-o menţinem ore întregi şi nu doar 
câteva minute, am putea mări de zece ori câmpul magnetic 
pentru o perioadă de câteva minute, nu secunde... Să 
încercăm. 

— Nu încă, făcu Denison. 

Selene ezită, apoi păşi înapoi şi se întoarse: 

— Încă n-a început să ţi se facă dor de Pământ, Ben? 

— Nu; curios, dar nu. Aş fi crezut că voi duce lipsa cerului 
albastru, a pământului înverzit, a apei curgând... toate 
clişeele acelea specifice Pământului. Şi totuşi nu-i aşa; nici 
măcar nu le visez. 

— Uneori, aşa se întâmplă, încuviinţă Selene. Mai sunt Îmi 
care afirmă că nu duc dorul casei. Bineînţeles, reprezintă 
doar o minoritate, şi nimeni n-a reuşit încă să decidă ce 
anume au ei în comun. S-au emis mai multe ipoteze, 
începând cu deficienţe emoţionale grave, lipsa capacităţii 
de-a simţi, şi până la excese emoţionale grave şi teama de-a 
admite dorul de casă, care ar putea duce la o prăbuşire 
psihică. 


— În cazul meu cred că-i destul de simplu. Timp de peste 
douăzeci de ani, viaţa pe Pământ n-a fost prea grozavă, în 
vreme ce aici lucrez într-un domeniu care îmi place. Mai e 
şi ajutorul tău... Ba mai mult, compania ta. 

— Eşti foarte drăguţ, rosti gravă Selene, să pui egal între 
ajutor şi companie. Nu pare că ai avea nevoie de ajutor. Nu 
cumva te prefaci că-l cauţi de dragul companiei mele? 

Denison râse încet. 

— Nu ştiu care răspuns te-ar flata mai mult. 

— Încearcă adevărul. 

— Adevărul nu-i prea uşor de determinat, când le apreciez 
pe ambele. Se întoarse către Pionizer. 

— Intensitatea câmpului rămâne constantă, Selene. 

Vizorul femeii scânteia în lumina Pământului. 

— Barron spune, rosti ea, că absenţa dorului de casă e 
normală şi e semnul unei minţi sănătoase. Deşi corpul 
omenesc era adaptat suprafeţei Pământului şi are nevoie de 
o adaptare la condiţiile Lunii, nu acelaşi lucru se poate 
spune şi despre creierul omenesc. Creierul omului este atât 
de diferit, calitativ vorbesc, de toate celelalte creiere, încât 
poate fi considerat un nou fenomen. N-a avut timp să fie 
fixat de suprafaţa Pământului şi poate, fără alte acomodări, 
să se adapteze altor medii. Barron spune că viaţa în 
subteranele Lunii poate fi cea mai potrivită, deoarece nu-i 
altceva decât o variantă, la scară mai mare, a spaţiului 
închis din interiorul capului. 

— Şi tu-l crezi? întrebă Denison amuzat. 

— Când vorbeşte, Barron te poate convinge de orice. 

— Cred că la fel de plauzibilă este ipoteza potrivit căreia 
confortul din subteranele Lunii e cauzat de dorinţa revenirii 
în uterul matern. De fapt, adăugă el gânditor, considerând 
temperatura şi presiunea permanent controlate, natura şi 
digerabilitatea hranei, aş putea emite o teorie interesantă 
potrivit căreia colonia lunară - iartă-mă, Selene - oraşul 
lunar, este o reconstrucţie deliberată a mediului fetal. 


— Nu cred că Barron ar fi de acord cu tine, nici pentru un 
minut. 

— Sunt convins, făcu Denison. Privi secera Pământului, 
urmărind norii îndepărtați de pe margine. Rămase tăcut şi 
nu se mişcă, deşi Selene se întoarse la Pionizer. 

Privea Pământul în cuibul său de stele, apoi îşi cobori ochii 
către orizontul serat unde, din când în când, i se părea că 
vede un norişor de praf, marcând locul de impact al unui 
meteorit. 

Cu o noapte în urmă, uşor alarmat, îi arătase Selenei un 
fenomen asemănător. Ea rămase netulburată. 

— Pământul se mişcă uşor pe cer, îi explicase, datorită 
libraţiei Lunii şi, la răstimpuri, o rază de lumină 
pământească, întâlnind o ridicătură de teren, apare înapoia 
acesteia precum un norişor de praf. E ceva obişnuit. Nu-i 
dăm nici o atenţie. 

— Dar uneori poate fi chiar un meteorit, spuse Denison. 
Meteoriţii nu lovesc niciodată? 

— Cum să nu? Probabil ai şi fost lovit de câteva ori pe când 
erai afară. Costumul te protejează. 

— Nu mă refer la particulele de dimensiuni microscopice, 
ci la meteoriți mari care realmente ar putea ridica praful. 
Meteoriţi care te-ar putea ucide... 

— Da, cad şi din ăştia, dar sunt puţini şi Luna e mare. 
Nimeni încă n-a fost lovit. 

Denison privea cerul, amintindu-şi toate astea când văzu 
ceea ce, furat de gânduri, luă drept un meteorit. Cu toate 
acestea, o lumină străbătând cerul ar fi putut să fie un 
meteorit doar pe Pământ, nu şi pe Luna lipsită de 
atmosferă. 

Lumina de pe cer era opera omului şi Denison încă nu-şi 
clarificase impresiile când deveni, destul de clar, o mini- 
navetă ce cobori rapid lângă ei. 

Dinăuntru ieşi o singură persoană în costum spaţial, în 
timp ce pilotul rămase înăuntru, abia zărindu-se ca o pată 
întunecată. 


Denison aşteptă. Uzanţele costumului spaţial cereau ca un 
nou venit să se prezinte primul. 

— Sunt Comisarul Gottstein, se auzi vocea necunoscutului, 
cum probabil v-aţi dat seama după clătinat. 

— Ben Denison, rosti Denison. 

— Da. Bănuisem. 

— Mă căutaţi? 

— Exact. 

— Cu o navetă? Aţi fi putut... 

— Aş fi putut, rosti Gottstein, să folosesc ieşirea P-4, care 
se găseşte la mai puţin de un kilometru de aici. Da, aşa e. 
Dar nu vă căutăm numai pe dumneavoastră. 

— N-o să vă întreb ce înseamnă asta. 

— N-am nici un motiv să mă ascund. Bineînţeles, nu vă 
aşteptaţi să nu mă intereseze faptul că desfăşuraţi 
experimente la suprafaţa Lunii. 

— Nu-i un secret şi oricine poate fi interesat. 

— Totuşi, nimeni nu pare a cunoaşte detaliile 
experienţelor. Bineînţeles, cu excepţia faptului că e ceva în 
legătură cu Pompa de Electroni. 

— E o presupunere rezonabilă. 

— Oare? Mi se părea că pentru a avea cât de cât valoare, 
asemenea experimente necesită enorm de mult 
echipament. Bineînţeles, nu sunt opiniile mele. M-am 
consultat cu experţii. Este destul de evident că nu lucraţi în 
asemenea condiţii. De aceea, m-am gândit că s-ar putea să 
nu reprezentaţi adevăratul focar al interesului meu. În timp 
ce atenţia mi-era atrasă aici, alţii puteau realiza lucruri mai 
importante. 

— De ce să fi fost folosit pentru a vă distrage atenţia? 

— Nu ştiu. Dacă aş şti, aş fi mai puţin îngrijorat. 

— Deci am fost pus sub observaţie. 

— Da, chicoti Gottstein. Încă de la venire. În timp ce 
lucraţi aici, la suprafaţă, am supravegheat întreaga regiune 
pe o rază de câţiva kilometri. Ciudat, dar dumneavoastră, 


domnule doctor, şi tovarăşa dumneavoastră sunteţi singurii 
de pe suprafaţă care nu îndeplinesc misiuni de rutină. 

— De ce-i ciudat? 

— Deoarece înseamnă că realmente credeţi că faceţi ceva 
în toată încâlceala asta de aici. Nu pot crede că sunteţi 
incompetent, de aceea consider că merită să vă ascult, dacă 
îmi spuneţi ce faceţi. 

— Experimentez în para-fizică, Comisare, exact aşa cum 
circulă şi zvonurile. Mai pot adăuga că, deocamdată, 
experienţele au fost doar parţial încununate de succes. 

— Însoţitoarea dumneavoastră este ghidul Selene 
Lindstrom L.? 

— Da. 

— O alegere neobişnuită. 

— E inteligentă, pasionată, energică şi foarte atrăgătoare. 

— Şi doritoare să lucreze cu un Pământean? 

— Şi destul de doritoare să lucreze cu un Imigrant care va 
fi cetăţean Lunar de îndată ce va fi acceptat. 

Selene se apropie. Glasul ei le răsună în căşti: 

— Bună ziua, Comisare. N-aş fi dorit să aud şi să intervin 
într-o discuţie particulară dar, într-un costum spaţial, n-ai 
ce face dacă nu te afli sub orizont. 

— Bună ziua, domnişoară Lindstrom, se întoarse Gottstein. 
N-am nici un fel de secrete. Sunteţi interesată de para- 
fizică? 

— Oh, da. 

— Nu păreţi dezamăgită de eşecurile experienţelor. 

— Nu sunt pe de-a întregul eşecuri, rosti ea. În momentul 
de faţă, succesul e mai mare decât bănuieşte doctorul 
Denison. 

— Ce? Denison se întoarse brusc, aproape pierzându-şi 
echilibrul şi ridicând un norişor de praf. 

Toţi trei priveau acum Pionizerul, deasupra căruia, la 
vreun metru şi jumătate, strălucea o lumină aidoma unei 
stele. 


— Am mărit intensitatea câmpului magnetic, spuse Selene, 
şi câmpul nuclear a rămas stabil... apoi s-a micşorat mereu 
şi mereu, Şi... 

— A trecut! rosti Denison. La dracu'! N-am văzut când s-a 
întâmplat. 

— Îmi pare rău, Ben, făcu Selene. La început, erai 
cufundat în gânduri, apoi a venit Comisarul şi n-am putut 
rezista ocaziei de a încerca singură. 

— De fapt, ce este aceea? întrebă Gottstein. 

— Energie eliberată spontan de materie la trecerea din alt 
univers într-al nostru, explică Denison. 

Chiar în timp ce vorbea, luminiţa se stinse şi la câţiva 
metri mai încolo apăru brusc o steluţă mai palidă. 

Denison se repezi spre Pionizer, dar cu graţia ei Lunarită, 
Selene se mişcă mai eficient şi ajunse prima. Întrerupse 
structura de câmp şi steluța dispăru. 

— Vezi, spuse ea, punctul de trecere nu-i stabil. 

— La scară mică nu este, răspunse Denison, dar 
considerând că teoretic un salt de un an-lumină este tot 
atât de posibil cât şi un salt de o sută de metri, atunci saltul 
de numai o sută de metri e de o stabilitate miraculoasă. 

— Nu suficient de miraculoasă. 

— Lăsaţi-mă să ghicesc despre ce vorbiţi, îi întrerupse 
Gottstein. Adică materia poate trece pe aici, sau pe acolo, 
sau oriunde în universul nostru... la întâmplare? 

— Nu chiar la întâmplare, Comisare, făcu Denison. 
Probabilitatea trecerii scade cu distanţa de Pionizer... 
destul de puternic, aş spune. Ea depinde de mai mulţi 
factori, şi cred că am încadrat-o foarte bine. Chiar şi în 
aceste condiţii, un salt de câteva sute de metri e destul de 
probabil şi, de fapt, l-aţi şi văzut. 

— Dar putea nimeri undeva în oraş, sau în costumele 
noastre... 

— Nu, nu, interveni Denison. Trecerea, cel puţin cu 
tehnica folosită de noi, depinde mult de densitatea materiei 
deja existentă în acest univers. Practic nu există şanse ca 


poziţia transferului să treacă din vid într-un loc, chiar cu 
atmosfera de o sută de ori mai puţin densă decât în oraş 
sau în costumele noastre. În primul rând n-ar fi practic ca 
transferul să nu se petreacă în vid şi de aceea am fost 
nevoiţi să facem experienţele aici, la suprafaţă. 

— Atunci, nu-i ceva asemănător Pompei de Electroni? 

— Absolut deloc... În Pompa de Electroni are loc un 
transfer de materie într-o direcţie şi în cealaltă, aici e doar 
o trecere unidirecţională. Nici interacţiunea între 
universuri nu e aceeaşi. 

— Mă întreb dacă aţi accepta să cinaţi cu mine diseară, 
doctore Denison? rosti Gottstein. 

— Doar eu? ezită Denison. 

Gottstein încercă o plecăciune în direcţia Selenei, dar 
reuşi numai o parodie grotescă datorită costumului spaţial. 

— Aş fi încântat în oricare altă ocazie de compania 
domnişoarei Lindstrom, dar acum trebuie să vă vorbesc în 
particular, doctore. 

— E perfect, spuse repede Selene, pe când Denison ezita 
încă. Oricum, mâine am un program încărcat şi-o să ai 
nevoie de timp ca să te gândeşti la instabilitatea punctului 
de transfer. 

— Bine, rosti nesigur Denison, atunci... Selene, mă anunţi 
când e următoarea ta zi liberă? 

— Nu fac aşa întotdeauna? Oricum, mai vorbim până 
atunci... Puteţi pleca; mă ocup eu de aparate. 

Barron Neville îşi trecu greutatea de pe un picior pe 
celălalt, în modul cerut de spaţiile strâmte şi de gravitația 
Lunii. Într-o cameră mai mare şi sub o gravitație mai 
puternică, s-ar fi plimbat agitat înainte şi înapoi. Aici, se 
legăna dintr-o parte în alta. 

— Deci eşti sigură că funcţionează. Da, Selene? Eşti 
sigură? 

— Sunt sigură, răspunse femeia. Cred că ţi-am spus de 
vreo cinci ori. Neville nu părea c-o ascultă. Rosti pe un ton 
scăzut: 


— Atunci nu contează că Gottstein era acolo? N-a încercat 
să oprească experimentul? 

— Nu. Bineînţeles că nu. 

— N-a lăsat să-i scape că va încerca să-şi exercite 
autoritatea... 

— Barron, ce fel de autoritate poate el exercita? Va trimite 
Pământul o forţă poliţienească? În plus... oh, ştii şi tu că nu 
ne pot opri. 

Neville se opri şi rămase nemişcat. 

— Ei nu ştiu? Ei nu ştiu încă? 

— Bineînţeles că nu. Ben privea stelele şi atunci a venit 
Gottstein. Aşa că am căutat trecerea de câmp, am găsit-o şi 
aproape o obţinusem şi pe cealaltă. Instalaţia lui Ben... 

— Nu mai spune „instalaţia lui”. N-a fost ideea ta? 

— Eu am făcut doar nişte sugestii vagi, clătină Selene din 
cap. Detaliile au fost ale lui. 

— Dar acum o poţi reproduce. De dragul Lunii, acum nu va 
trebui să ne ducem la Pământeni după ea, nu? 

— Cred că acum pot reproduce suficient din ea pentru ca 
oamenii noştri s-o completeze. 

— Bun, atunci. Să-i dăm drumul. 

— Nu încă. La dracu”, Barron, nu încă. 

— De ce nu încă? 

— Ne trebuie şi energie. 

— O avem. 

— Nu destulă. Punctul de transfer e instabil; neplăcut de 
instabil. 

— Asta se poate rezolva. Ai spus chiar tu. 

— Am spus că cred că se poate rezolva. 

— Îmi ajunge. 

— Mai bine să-l lăsăm pe Ben să stabilească amănuntele şi 
să-l stabilizeze. 

Urmă o tăcere. Chipul ascuţit al lui Neville se strâmbă 
încetişor: 

— Crezi că eu n-o pot face? Aşa-i? 


— Vrei să vii cu mine la suprafaţă ca să lucrăm? făcu 
Selene. 

O altă tăcere, după care bărbatul rosti nesigur: 

— Nu-ţi apreciez sarcasmul. Şi nu vreau să aştept prea 
mult. 

— Eu nu pot comanda legilor naturii. Dar cred că nu va 
mai dura mult... Acum, dacă nu te superi, trebuie să mă 
culc. Mâine am turişti de condus. 

O clipă, Neville păru gata să arate spre propriul său pat, 
cu un gest de ospitalitate, dar se opri înainte de-a începe, 
iar Selene nu făcu vreo dovadă de înţelegere sau 
anticipare. Încuviinţă obosită din cap şi plecă. 

— Să fiu sincer, speram, rosti Gottstein zâmbind deasupra 
aşa-zisului desert - o fiertură dulce şi lipicioasă -, să ne fi 
întâlnit mai des. 

— Sunteţi amabil, replică Denison, că manifestaţi atâta 
interes faţă de munca mea. Dacă instabilitatea transferului 
poate fi corectată, cred într-adevăr că realizarea mea - şi a 
domnişoarei Lindstrom - va fi extrem de importantă. 

— Vorbiţi prudent, ca un savant... Nu vă voi insulta 
oferindu-vă echivalentul lunar al unui lichior; e una din 
realizările pământene pe care nu îndrăznesc să le 
înlocuiesc. Îmi puteţi spune, într-un limbaj mai simplu, în ce 
constă importanţa acestei realizări? 

— O să încerc. Să presupunem că luăm para-universul. Are 
o forţă nucleară tare mult mai puternică decât în universul 
nostru, aşa încât mase relativ mici de protoni din para- 
univers pot trece prin reacţia de fuziune care întreţine o 
stea. Mase echivalente cu ale stelelor noastre ar exploda 
violent în para-univers, care are mai multe stele decât noi, 
dar mult mai mici. 

Să presupunem, acum, că ar exista o forţă nucleară tare 
mai redusă decât cea predominantă în universul nostru. În 
acest caz, mase uriaşe de protoni ar avea o tendinţă de 
fuzionare atât de mică încât pentru întreţinerea unei stele 
ar fi nevoie de o masă foarte mare de hidrogen. Un astfel de 


anti-para-univers, altfel zis unul opus para-universului, ar 
consta din stele mai puţine decât în universul nostru, însă 
cu mult mai mari. De fapt, dacă forţa nucleară tare ar fi 
suficient de mică, ar putea exista un univers care să fie 
alcătuit dintr-o singură stea care să cuprindă toată masa 
din acel univers. Ar fi o stea foarte densă, dar aproape non- 
reactivă şi poate că n-ar emite mai multă radiaţie decât 
soarele nostru. 

— Mă înşel eu, rosti Gottstein, sau e chiar o situaţie 
asemănătoare celei din universul nostru, înainte de 
momentul big-bangului - un corp imens, conţinând toată 
masa universului? 

— Exact, anti-para-universul pe care-l descriu constă din 
ceea ce unii numesc un ou cosmic sau, pe scurt, „cosmou”. 
Un univers-cosmou e ceea ce ne trebuie dacă dorim să 
căutăm un transfer unidirecţional. Para-universul pe care-l 
folosim acum cu steluţele lui, este practic spaţiul gol. Putem 
încerca şi iar încerca, fără să găsim nimic. 

— Totuşi, para-oamenii ne-au găsit pe noi. 

— Da, probabil urmărind câmpurile magnetice. Există 
motive să credem că în para-univers nu există câmpuri 
magnetice planetare importante, ceea ce ne lipseşte de 
avantajul pe care-l au ei. Pe de altă parte, căutând în 
universul-cosmou nu putem da greş. Cosmoul este, el însuşi, 
întregul univers şi oriunde vom încerca vom găsi materie. 

— Şi cum încercaţi? 

— Partea asta, ezită Denison, mi se pare mai dificil de 
explicat. Particulele ce mijlocesc forţele nucleare tari poartă 
numele de pioni. Intensitatea forţei depinde de masa 
pionilor şi această masă se poate schimba, în anumite 
condiţii. Fizicienii Lunari au realizat un aparat pe care l-au 
denumit Pionizer, care poate face tocmai aşa ceva. Odată ce 
masa pionului a scăzut, sau a crescut, el este, efectiv, parte 
a altui univers, devine o poartă, un punct de intersecţie. 
Dacă descreşte suficient poate deveni parte a unui univers- 
cosmou şi asta dorim noi. 


— Şi se poate absorbi materie din... din... universul- 
cosmou? 

— Asta-i uşor. Odată ce se formează poarta, influxul e 
spontan. Materia intră cu propriile ei legi şi e stabilă la 
intrare. Treptat, legile universului nostru sunt absorbite, 
forţa tare devine şi mai tare, materia fuzionează şi începe 
să elibereze energie. 

— Dar dacă e super-densă, de ce nu se extinde ca un nor 
de fum? 

— Şi atunci s-ar produce energie, dar depinde de câmpul 
electromagnetic şi, în acest caz particular, forţa tare are 
prioritate, pentru că noi controlăm câmpul electromagnetic. 
Mi-ar trebui cam mult să explic toate astea. 

— Şi atunci globul luminos pe care l-am văzut la suprafaţă 
era material de fuziune din cosmou? 

— Da, Comisare. 

— Şi energia aceea poate fi îndreptată spre scopuri utile? 

— Exact. Şi în orice cantitate. Ceea ce aţi zărit era sosirea 
în universul nostru a unor mase din cosmou de ordinul 
micro-micro-gramelor. Teoretic, nimic nu ne poate opri s-o 
aducem cu tonele. 

— Înseamnă că ar putea fi folosită în locul Pompei de 
Electroni. 

— Nu, clătină Denison din cap. Folosirea energiei 
cosmoului alternează, de asemenea, proprietăţile 
universului respectiv. Treptat, forţa tare devine tot mai 
puternică în universul-cosmou, scăzând în universul nostru 
pe măsură ce se transferă legile naturale. Asta înseamnă că 
cosmoul creşte lent viteza fuziunii şi se încălzeşte. În cele 
din urmă... 

— În cele din urmă, rosti Gottstein, încrucişându-şi braţele 
pe piept şi îngustându-şi gânditor ochii, explodează într-un 
big-bang. 

— Cam aşa bănuiesc. 

— Credeţi că asta s-a întâmplat şi cu universul nostru 
acum zece miliarde de ani? 


— Poate. Cosmogoniştii s-au întrebat de ce oul cosmic 
original a explodat într-un anumit moment şi nu în altul. O 
soluţie a fost imaginarea unui univers oscilant în care se 
forma oul cosmic şi apoi exploda imediat. Acest univers 
oscilant a fost însă eliminat ca posibilitate şi concluzia este 
că oul cosmic trebuie să existe o perioadă îndelungată de 
timp şi apoi să treacă printr-o criză de instabilitate datorată 
unor motive necunoscute. 

— Dar care pot fi rezultatele scurgerii de energie către alt 
univers. 

— Posibil, dar nu neapărat necesar. Poate că ocazional 
există pierderi spontane de energie. 

— Iar atunci când are loc big-bangul, întrebă Gottstein, 
vom mai putea prelua energie din universul-cosmou? 

— Nu sunt sigur, dar ăsta nu-i un motiv de îngrijorare. 
Transferul câmpului nostru de forţe tari în universul- 
cosmou poate continua foarte bine milioane de ani până să 
ajungă la punctul critic. Şi, evident, trebuie să existe şi alte 
universuri-cosmou; poate chiar o infinitate. 

— Dar schimbările ce vor apare în universul nostru? 

— Forţele tari slăbesc. Lent, foarte lent, Soarele se va 
stinge. 

— Putem folosi energia cosmoului ca să nu se întâmple 
aşa? 

— Nu va fi nevoie, Comisare, răspunse Denison sincer. În 
vreme ce forţa tare din universul nostru slăbeşte ca rezultat 
al pompei cosmou, ea se întăreşte prin acţiunea Pompei de 
Electroni obişnuite. Atunci, dacă reglăm debitele energetice 
ale celor două, deşi legile fizice se schimbă în universul- 
cosmou şi în para-univers, ele nu se vor schimba la noi. 
Suntem ca 0 şosea, şi nu un punct terminus. 

Nici nu trebuie să ne îngrijorăm de soarta punctelor 
terminus. La rândul lor, para-oamenii s-au putut adapta 
răcirii soarelui lor, care şi aşa era mai rece. Iar în universul- 
cosmou nu există nici un motiv ca să suspectăm existenţa 
vieţii. Ba chiar, stabilind condiţiile cerute de big-bang, se 


poate spune că noi concepem un tip nou de univers, care, în 
cele din urmă va deveni favorabil apariţiei vieţii. 

Un timp, Gottstein nu zise nimic. Chipul său plinuţ părea 
lipsit de orice gânduri. Uneori, însă, încuviinţa ca pentru 
sine urmărindu-şi propriile gânduri. În cele din urmă, rosti: 

— Ştiţi, Denison, cred că asta va zgudui lumea. Acum, ar 
trebui să dispară orice dificultate de-a convinge 
personalităţile ştiinţifice că Pompa de Electroni distruge 
lumea. 

— Deja nu mai există o rezistenţă emoţională spuse 
Denison. Va fi posibil să prezint simultan atât problema, cât 
şi soluţia ei. 

— Cât de repede puteţi redacta o lucrare în direcţia asta, 
dacă vă garantez publicarea imediată? 

— Îmi puteţi garanta asta? 

— Într-un pamflet publicat de guvern, dacă nu altfel. 

— Aş prefera mai întâi să neutralizez instabilitatea 
transferului. 

— Bineînţeles. 

— Şi cred că ar fi bine, continuă Denison, să aranjăm ca 
Dr. Peter Lamont să fie coautor. El poate contribui cu 
aparatul matematic; ceea ce eu nu pot. În plus, datorită 
muncii lui am ajuns la aceste rezultate. Şi încă un lucru, 
Comisare... 

— Da. 

— Aş sugera să fie implicaţi şi fizicienii Lunari. Unul dintre 
ei, Dr. Barron Neville ar putea foarte bine să fie al treilea 
autor. 

— De ce? Nu vi se pare că introduceţi complicaţii inutile. 

— Totul a devenit posibil graţie Pionizerului lor. 

— Se poate menţiona... Dar Dr. Barron chiar a lucrat 
efectiv la proiect alături de dumneata? 

— Nu direct. 

— Atunci? 

Denison privi în jos şi-şi netezi pantalonii cu mâna. 


— Ar fi o rezolvare diplomatică, spuse el. Pompa cosmoului 
va trebui instalată pe Lună. 

— De ce nu pe Pământ? 

— În primul rând, avem nevoie de vid. E vorba de un 
transfer unidirecţional, nu bidirecțional ca la Pompa de 
Electroni, şi condiţiile necesare funcţionării nu sunt 
aceleaşi. La suprafaţa Lunii, vidul există deja, şi în cantităţi 
uriaşe, pe când obţinerea lui pe Pământ implică eforturi 
enorme. 

— "Totuşi poate fi obţinut, nu? 

— În al doilea rând, continuă Denison, dacă propriul 
nostru univers ar fi situat între două mari surse energetice 
opuse, s-ar putea petrece ceva asemănător unui 
scurtcircuit, dacă supapele de ieşire ar fi prea apropiate. Ar 
fi ideală - ba chiar necesară - separarea lor printr-un vid de 
patru sute de mii de kilometri, cu Pompa de Electroni 
operând numai pe Pământ, iar pompa cosmoului 
funcţionând doar pe Lună. lar dacă vom lucra pe Lună, ar fi 
înţelept, chiar decent, să considerăm şi sensibilităţile 
fizicienilor Lunari. Trebuie să le dăm şi lor ceva. 

— Acesta e sfatul domnişoarei Lindstrom? zâmbi Gottstein. 

— Sunt sigur că ar putea fi, dar ideea e destul de 
rezonabilă ca s-o fi avut pe cont propriu. 

Gottstein se ridică, se întinse, apoi sări de două-trei ori pe 
loc în stilul acela lent şi ciudat impus de gravitația Lunară. 
Îşi flexă genunchii de fiecare dată. Se aşeză din nou jos şi 
spuse: 

— Aţi încercat vreodată aşa ceva, Dr. Denison? 

Denison clătină din cap. 

— Se pare că ajută circulaţia în extremităţile inferioare. O 
fac de câte ori simt că-mi amorţesc picioarele. Nu peste 
mult timp, plec pentru o scurtă vizită pe Pământ şi încerc să 
nu mă obişnuiesc prea mult cu gravitația Lunii... Putem 
vorbi despre domnişoara Lindstrom, doctore Denison? 

— Ce-i cu ea? rosti Denison pe un ton schimbat. 

— E ghid turistic. 


— Da. Aţi mai spus-o. 

— Am mai spus şi ca este o asistentă neobişnuită pentru 
un fizician. 

— De fapt, sunt doar un fizician amator, şi presupun că şi 
ea este o asistentă-amatoare. 

Gottstein nu mai zâmbea. 

— Să lăsăm joaca, doctore. M-am chinuit să aflu tot ce pot 
despre ea. Datele sunt destul de interesante sau, mai 
degrabă, ar fi fost, dacă s-ar fi deranjat cineva să le 
răscolească. Cred că e o Intuiţionistă. 

— Mulţi dintre noi suntem, rosti Denison. Fără îndoială că 
şi dumneavoastră sunteţi, într-un anumit fel. Ştiu precis că 
într-un fel sunt şi eu. 

— Există o diferenţă, doctore. Sunteţi un savant afirmat 
iar eu, sper, sunt un administrator afirmat... În vreme ce 
domnişoara Lindstrom e o Intuiţionistă care vă poate fi de 
folos în fizica teoretică de avangardă şi care rămâne, totuşi, 
un ghid turistic. 

— Pregătirea ei de specialitate este redusă, ezită Denison. 
Are Intuiţionismul de un nivel neaşteptat de ridicat, dar 
foarte puţin controlat conştient. 

— E cumva produsul unui program de inginerie genetică? 

— Nu ştiu, însă nu m-ar surprinde dacă ar fi aşa. 

— Aveţi încredere în ea? 

— În ce sens? M-a ajutat. 

— Ştiţi că este nevasta doctorului Barron Neville? 

— Mi se pare că există doar o legătură emoţională; nimic 
legalizat. 

— Aici, pe Lună, nici o legătură nu este legalizată. E vorba 
de acelaşi Neville pe care doriţi să-l puneţi coautor? 

— Da. 

— E o simplă coincidenţă? 

— Nu. Neville a fost interesat de sosirea mea şi cred câ i-a 
cerut Selenei să mă ajute. 

— Ea v-a spus asta? 


— Mi-a spus că-l interesează persoana mea. Presupun că 
era ceva normal. 

— Nu vi s-a părut, doctore Denison, că s-ar putea ca ea să 
acţioneze în direcţia intereselor ei şi ale lui Neville? 

— Şi cum anume ar fi diferite interesele lor de ale 
noastre? M-a ajutat fără nici o rezervă. 

Gottstein îşi schimbă poziţia şi-şi mişcă umerii: 

— Dr. Neville, spuse el, trebuie să ştie că o femeie care-i 
este atât de apropiată e o Intuiţionistă. De ce n-ar folosi-o? 
De ce ar fi rămas o simplă ghidă, dacă nu pentru a-şi masca 
abilitatea... într-un anumit scop? 

— Înţeleg că Dr. Neville acţionează în mod frecvent în 
acest fel. Îmi vine greu să bănuiesc conspirații inutile. 

— De unde ştiţi că sunt inutile? ... Când am sosit cu 
naveta, înainte de formarea globului de radiaţie deasupra 
echipamentului, v-am zărit. Nu eraţi lângă Pionizer. 

— Nu, într-adevăr, îşi reaminti Denison. Priveam stelele; e 
un obicei al meu când mă găsesc la suprafaţă. 

— Ce făcea domnişoara Lindstrom? 

— Nu ştiu. Mi-a spus că a crescut câmpul magnetic şi în 
cele din urmă a apărut transferul. 

— Obişnuia să umble singură la aparate? 

— Nu. Dar îi pot înţelege impulsul. 

— Trebuie să apară ceva similar unei ejecţii? 

— Nu înţeleg. 

— Nici eu nu prea înţeleg. A apărut o scânteie palidă în 
lumina Pământului, de parcă ceva ar fi zburat prin aer. Nu 
ştiu ce anume. 

— Nici eu nu ştiu. 

— Nu aveţi nici o idee dacă putea fi ceva în mod normal 
asociat experimentului, şi care... 

— Nu. 

— Atunci ce făcea domnişoara Lindstrom? 

— "Tot nu-mi dau seama. 

Pentru o clipă, tăcerea se lăsă apăsătoare apoi Comisarul 
spuse: 


— Înţeleg că veţi încerca să corectaţi instabilitatea 
transferului şi să vă gândiţi şi la lucrarea aceea. Eu voi 
pune roţile în mişcare, şi cu ocazia vizitei mele pe Pământ o 
să aranjez publicarea şi voi preveni guvernul. 

Întrevederea luase sfârşit. Denison se ridică, iar Comisarul 
adăugă: 

— Mai gândiţi-vă la Dr. Neville şi domnişoara Lindstrom. 

Era o steluţă mai mare de radiaţie, mai plină şi mai 
strălucitoare. Denison îi simţea căldura pe vizor şi se 
retrase. Radiația avea o componentă X distinctă şi, deşi 
costumul lui avea proprietăţi izolante, nu era cazul să se 
expună în mod exagerat. 

— Cred că-i clar, murmură el. Punctul de transfer e stabil. 

— Sunt sigură, rosti Selene. 

— Atunci să stingem şi să ne întoarcem în oraş. 

Se mişcau încet şi, în mod ciudat, Denison se simţea 
dezamăgit. Nu mai exista nesiguranţă; nici aţâţare. De 
acum încolo nu mai putea greşi. Guvernul era interesat; din 
ce în ce mai mult, avea să-i scape din mâini. 

— Cred că acum pot începe articolul, spuse el. 

— Da, încuviinţă sec Selene. 

— Ai mai discutat cu Barron? 

— Da. 

— A apărut ceva nou în atitudinea lui? 

— Nimic. Nu vrea să colaboreze. Ben... 

— Da? 

— Nu cred că are vreun rost să discuţi cu el. Nu va 
participa în nici un proiect al guvernului terestru. 

— Nu i-ai explicat situaţia? 

— Ba da. 

— Şi totuşi nu vrea... 

— A solicitat o audienţă la Gottstein, şi i s-a aprobat, după 
revenirea Comisarului de pe Pământ. Trebuie să aşteptăm 
până atunci. Poate Gottstein îl va convinge, deşi mă 
îndoiesc. 


Denison ridică din umeri, o manevră inutilă în costumul 
spaţial. 

— Nu-l pot înţelege. 

— Eu pot, spuse încet Selene. 

Denison nu-i răspunse. Mută Pionizerul şi echipamentul 
auxiliar în adăpostul de stâncă, apoi rosti: 

— Gata? 

— Gata. 

Intrară prin ecluza de suprafaţă P-4, menţinând tăcerea şi 
Denison cobori scara. Selene trecu pe lângă el, frânând 
prin agăţări scurte de trepte. Denison învățase şi el s-o facă, 
dar era abătut şi cobori într-un fel de refuz rebel de-a 
accepta aclimatizarea. 

Îşi scoaseră costumele în vestiare şi le puseră în dulapuri. 

— Prânzeşti cu mine, Selene? întrebă Denison. 

— Pari necăjit, rosti stânjenită Selene. S-a întâmplat ceva? 

— O post-reacţie, cred. Prânzim? 

— Da, bineînţeles. 

Mâncară în apartamentul lui Selene. Ea insistase, 
spunând: 

— Vreau să discutăm, şi nu se poate într-un loc public. 

Pe când Denison mesteca răbdător ceva ce aducea vag cu 
carnea de vițel împănată cu arahide, ea deschisese discuţia: 

— Ben, n-ai scos un cuvânt, şi eşti aşa de o săptămână. 

— Nu-i adevărat, se încruntă Denison. 

— Ba da. Îl privi preocupată: Nu ştiu exact cât de bună mi- 
e intuiţia în alt domeniu decât fizica, dar cred că-i ceva 
despre care nu vrei să vorbeşti. 

— Pe Pământ a ieşit un tărăboi grozav, ridică Denison din 
umeri. Gottstein a tras nişte sfori teribile încă înainte de 
plecare. Dr. Lamont e ridicat în slăvi şi toţi vor să mă întorc 
imediat ce redactez lucrarea. 

— Înapoi pe Pământ? 

— Da; s-ar părea că am ajuns şi eu un erou. 

— Aşa ar şi trebui. 


— Reabilitare completă, rosti Denison gânditor, asta îmi 
oferă. E clar că aş putea obţine un post în orice universitate 
sau laborator guvernamental de pe Pământ. 

— Şi nu asta doreai? 

— Asta bănuiesc că voia Lamont şi se va bucura teribil 
când o va obţine. Eu însă n-o doresc. 

— Dar ce doreşti? 

— Vreau să rămân pe Lună. 

— De ce? 

— Pentru că e lama de cuţit a omenirii, şi vreau să fac 
parte din ea. Vreau să lucrez la instalarea pompelor cosmou 
şi asta se va petrece numai pe Lună. Vreau să lucrez în 
para-teoretic cu tipul de instrumente pe care le poţi visa tu, 
Selene... Vreau să fiu cu tine, Selene. Dar tu vei rămâne cu 
mine? 

— Para-teoria mă interesează în aceeaşi măsură ca şi pe 
tine. 

— Dar nu te va obliga Neville să renunţi? 

— Să mă oblige? Vrei să mă insulţi, Ben? 

— Câtuşi de puţin. 

— Atunci, te-am înţeles eu greşit? Sugerezi că eu lucrez cu 
tine, pentru că Barron mi-a ordonat asta? 

— Nu-i aşa? 

— Ba da. Dar nu de asta mă aflu aici, ci pentru că aşa am 
ales eu. El poate crede că-mi ordonă, dar o poate face 
numai atunci când ordinele lui coincid cu dorinţele mele, 
aşa cum a fost cazul tău. Îl dispreţuiesc dacă crede altfel, şi 
te dispreţuiesc şi pe tine dacă gândeşti aşa. 

— Sunteţi parteneri sexuali? 

— Am fost, da, şi ce-i cu asta? Dacă ăsta-i un motiv, atunci 
şi eu îi pot ordona lui la fel de bine. 

— Atunci, poţi lucra cu mine, Selene? 

— Bineînţeles, rosti ea rece. Dacă vreau. 

— Dar vrei, nu? 

— Deocamdată, da. 

Denison zâmbi. 


— Ceea ce m-a îngrijorat realmente toată săptămâna a fost 
posibilitatea să nu vrei, sau chiar să nu poţi. Mi-era teamă 
de sfârşitul proiectului, dacă avea să fie sfârşitul tău. Ilartă- 
mă, Selene, n-aş vrea să te plictisesc cu ataşamentul 
sentimental al unui bătrân Pământean... 

— Nu-i nimic bătrân şi Pământean în mintea ta, Ben. 
Există şi alte ataşamente decât cele sexuale. Îmi place 
alături de tine. 

Urmă o pauză şi zâmbetul lui Denison se şterse, apoi 
reapăru, parcă forţat: 

— Mă bucur pentru mintea mea. 

Privi în lateral, clătină încet din cap, apoi se întoarse. Ea îl 
privi scrutătoare, aproape neliniştită. 

— Selene, rosti el, în transferurile dintre universuri nu-i 
implicată numai energia. Presupun că te-ai gândit la 
această problemă. 

Tăcerea se aşternu acum apăsătoare şi în cele din urmă 
Selene îngăimă: 

— Ah, problema aceea... 

Un moment cei doi se priviră: Denison stânjenit; Selene 
aproape pe furiş. 

— Încă nu mi-am revenit la condiţia de Lună, spuse 
Gottstein, dar nici nu poţi bănui ce m-a costat să-mi revină 
condiţia de Pământ. Denison, ar fi bine să nu mai visaţi la 
întoarcere. N-o să fiţi în stare. 

— Nici n-am intenţia să mă întorc, Comisare, răspunse 
Denison. 

— Într-un fel, e păcat. Aţi putea fi purtat pe braţe. Iar 
Hallam... 

— Mi-ar fi plăcut să-i văd mutra, dar asta-i o ambiţie 
minoră. 

— Bineînţeles, Lamont are partea leului. E în centrul 
atenţiei. 

— Foarte bine. O merită... Credeţi cu adevărat că Neville 
ni se va alătura? 


— Fără îndoială. Trebuie să sosească în curând... Auziţi, 
cobori el glasul, conspirativ. Până vine, nu vreţi o tabletă de 
ciocolată? 

— Ce? 

— O ciocolată. Cu alune. Una. Am câteva. 

De la confuzia iniţială, chipul lui Denison se lumină a 
înţelegere. 

— Ciocolată adevărată? 

— Da. 

— Sâg... Se înăspri la faţă: Nu, Comisare. 

— Nu? 

— Nu! Dacă o să gust ciocolată adevărată, atunci, pentru 
cele câteva minute cât o să mă bucur de ea, mi se va face 
dor de Pământ; mi se va face dor de toate. Nu-mi pot 
permite aşa ceva. Nu vreau... Nici măcar să nu mi-o arătaţi. 
Nu mă lăsaţi s-o miros, sau s-o văd. 

— Aveţi dreptate, îl privi jenat Comisarul şi schimbă 
subiectul. Pe Pământ s-a declanşat o agitaţie teribilă. 
Bineînţeles, ne-am căznit să-l salvăm pe Hallam. Va 
continua să deţină o poziţie importantă, dar fără să aibă 
putere de decizie. 

— Oricum, are mai mult decât a dat el altora, făcu Denison 
resemnat. 

— Nu am făcut asta de dragul lui. Nu se poate distruge o 
imagine care a ajuns atât de sus; ar avea repercusiuni 
asupra ştiinţei însăşi. Ştiinţa e mai importantă decât 
Hallam. 

— În principiu, nu sunt de acord, interveni cu pasiune 
Denison. Ştiinţa trebuie să primească loviturile pe care le 
merită. 

— 'Toate la timpul... lată-l şi pe Dr. Neville. 

Gottstein redeveni sobru. Denison se întoarse către 
intrare. 

Barron Neville intră solemn. Chipul său purta mai puţin ca 
oricând delicateţea Lunară. Îi salută politicos pe cei doi, se 


aşeză şi îşi încrucişă picioarele. În mod evident, îl aştepta 
pe Gottstein să înceapă discuţia. 

— Mă bucur că aţi venit, Dr. Neville, rosti Comisarul. Dr. 
Denison mi-a spus că aţi refuzat să vă adăugaţi numele pe 
ceea ce va fi, sunt convins, o lucrare clasică asupra pompei 
cosmou. 

— Nu-i nevoie, răspunse Neville. Nu mă interesează ce se 
întâmplă pe Pământ. 

— Cunoaşteţi experimentele şi implicaţiile pompei 
cosmou? 

— Da. Cunosc situaţia la fel de bine ca şi dumneavoastră. 

— Atunci n-o să mai pierd timpul cu introduceri. M-am 
înapoiat de pe Pământ, Dr. Neville, unde s-a decis care va fi 
cursul viitoarelor evenimente. Pe suprafaţa Lunii, în trei 
locuri diferite, se vor instala staţii pentru pompe cosmou, în 
aşa fel încât una să se găsească permanent în zona 
întunecată. Oricum, două pompe se vor găsi acolo cincizeci 
la sută din timp. Ele vor genera în mod constant energie, 
din care cea mai mare parte se va pierde pur şi simplu în 
spaţiu. Scopul va fi nu atât de a folosi energia în scopuri 
practice, cât de a contracara schimbările în intensităţile 
câmpului introduse de Pompa de Electroni. 

— Timp de câţiva ani, îl întrerupse Denison, va trebui să 
depăşim acţiunea Pompei de Electroni, pentru a readuce 
partea noastră din univers la situaţia existentă înaintea de 
apariţia Pompei. 

— Luna City va fi înzestrată cu aşa ceva? întrebă Neville. 

— Dacă va fi nevoie. Considerăm că bateriile solare vor 
acoperi probabil necesarul vostru, dar nu există nici o 
obiecţie împotriva suplimentării. 

— Amabil din partea voastră, rosti sarcastic Neville. Şi 
cine va construi şi va întreţine staţiile de pompare cosmou? 

— Sperăm că muncitorii Lunari, răspunse Gottstein. 

— Ştiţi precis lucrul ăsta, zise Neville. Pământenii n-ar 
putea lucra efectiv aici. 


— Suntem de acord, încuviinţă Gottstein. Ne încredem în 
cooperarea celor de pe Lună. 

— Şi cine va decide câtă energie se va genera, cât se va 
opri pentru scopuri locale şi cât se va irosi? Cine anume? 

— Guvernul, răspunse Gottstein. E o chestiune de decizie 
planetară. 

— Deci cei de pe Lună vor munci, iar Pământenii vor dirija 
totul... 

— Nu, interveni calm Gottstein. Vor lucra cei mai buni şi, 
similar, vor conduce cei care pot aprecia cel mai bine 
ansamblul problemelor. 

— Înţeleg toate astea, dar ceea ce rămâne este că noi 
muncim, iar vor hotărâți... Nu, Comisare. Răspunsul este 
nu. 

— Adică nu veţi construi staţiile de pompare? 

— Ba da, dar vor fi ale noastre. Noi vom decide câtă 
energie se va produce şi ce se va face cu ea. 

— N-ar fi prea eficient. Va trebui să vă consultaţi 
permanent cu guvernul Pământean, deoarece energia 
pompelor cosmou trebuie să echilibreze energia Pompelor 
de Electroni. 

— Aşa va fi, mai mult sau mai puţin, dar ne gândim şi la 
alte lucruri. Acum, le puteţi şti. Energia nu-i singura 
mărime conservabilă care devine nelimitată la trecerea în 
alt univers. 

— Există câteva legi de conservare, îl întrerupse Denison. 
Ştim asta. 

— Mă bucur, îl privi Neville cu ostilitate. Între ele se includ 
cele ale momentului liniar şi unghiular. Atâta vreme cât un 
obiect răspunde câmpului gravitațional în care se află, şi 
numai acestuia, el se află în cădere liberă şi-şi poate 
menţine masa. Pentru a se deplasa în orice altă direcţie 
decât cea a căderii libere, trebuie să accelereze în direcţia 
non-gravitaţională şi pentru asta o parte din el suferă o 
schimbare opusă. 


— Ca într-o rachetă, interveni Denison, care trebuie să 
ejecteze masă într-o direcţie, pentru ca să poată accelera în 
direcţia opusă. 

— Sunt convins că înţelegeţi, Dr. Denison, rosti Neville, 
dar eu explic şi pentru Comisar. Pierderea masei poate fi 
minimalizată dacă viteza ei creşte foarte mult, deoarece 
momentul este produsul masă x viteză. Totuşi, oricât de 
mare ar fi viteza, o masă trebuie azvârlită. Dacă şi masa 
care trebuie accelerată e imensă, atunci masa de 
îndepărtat e de asemenea imensă. Dacă, Luna, de pildă... 

— Luna! explodă Gottstein. 

— Da, Luna, făcu Neville calm. Dacă Luna ar fi scoasă de 
pe orbită şi trimisă în afara sistemului solar, conservarea 
momentului ar reprezenta o sarcină colosală şi probabil 
imposibilă. Dacă însă momentul ar putea fi transferat 
cosmoului, în alt univers, Luna ar putea accelera în mod 
convenabil fără nici o pierdere de masă. Ar fi, folosind o 
imagine dintr-o carte pământeană, ca remorcarea unei 
bărci în susul curentului. 

— Dar de ce? Adică, de ce aţi vrea să mutaţi Luna? 

— Mi se pare evident. De ce am avea nevoie de prezenţa 
sufocantă a Pământului? Avem energia necesară, avem un 
corp ceresc confortabil prin care ne putem extinde cel puţin 
încă câteva secole. De ce să nu mergem pe drumul nostru? 
Oricum, o vom face. Am venit să vă spun că nu ne puteţi 
opri, şi să vă previn să nu încercaţi vreo intervenţie. Vom 
transfera momentul şi vom porni. Noi, cei de pe Lună, ştim 
precis cum să construim staţiile de pompe cosmou. Vom 
folosi atâta energie câtă avem nevoie şi vom produce un 
exces pentru a neutraliza schimbările introduse de staţiile 
voastre de energie. 

— Amabil din partea voastră să produceţi în exces de 
dragul nostru, făcu Denison sardonic, dar, desigur, nu-i de 
dragul nostru. Dacă Pompa noastră de Electroni va exploda 
soarele, asta se va întâmpla cu mult înainte ca să depăşiţi 


măcar ultima planetă a sistemului solar şi vă veţi vaporiza 
acolo, pe loc. 

— Poate, răspunse Neville, dar, oricum, vom produce un 
exces pentru ca acest lucru să nu se întâmple. 

— Dar nu puteţi face una ca asta, rosti Gottstein agitat. Nu 
puteţi pleca. Dacă vă îndepărtați prea mult, pompa cosmou 
nu va mai neutraliza Pompa de Electroni, aşa-i, Denison? 

— Odată ce-au ajuns în vecinătatea lui Saturn, s-ar putea 
să se ivească nişte necazuri, dacă mă pot încrede în nişte 
calcule mentale. Oricum, până atunci vor trece destui ani şi 
vom avea timp să construim staţii cosmice pe locul fostei 
orbite a Lunii, şi să instalăm pompe cosmou pe ele. De fapt, 
n-avem nevoie de Lună. N-au decât să plece... deşi nu cred. 

— Ce vă face să gândiţi aşa? zâmbi scurt Neville. Nu 
putem fi opriţi. Pământenii nu-şi pot impune în nici un fel 
voinţa lor. 

— Nu veţi pleca deoarece n-are nici un rost. De ce să 
trageţi toată Luna? Datorită masei ei, veţi avea nevoie de 
ani întregi până să ajungeţi la o acceleraţie convenabilă. 
Abia o să vă târâţi. Mai bine, construiți rachete interstelare; 
nave lungi de kilometri, alimentate de energia cosmoului şi 
cu ecologii independente. Cu momentul pus în mişcare de 
cosmou, puteţi face minuni. Dacă pentru construcţia 
navelor veţi avea nevoie de vreo douăzeci de ani, ele vor 
putea accelera astfel încât, într-un an, să depăşească 
poziţia Lunii, chiar dacă Luna începe să accelereze azi. 
Navele îşi vor putea modifica traiectoria într-o fracțiune din 
timpul necesar Lunii. 

— Şi pompele cosmou care nu sunt contrabalansate? Care 
va fi influenţa lor asupra universului? 

— Energia cerută de o navă, sau de mai multe, va fi cu 
mult mai mică decât cea necesară unei planete şi va fi 
distribuită în zone întinse ale universului. Vor trece milioane 
de ani până să aibă loc vreo schimbare semnificativă. În 
plus, câştigaţi manevrabilitate. Luna se va mişca atât de 
încet, încât, la fel de bine, ar putea fi abandonată. 


— Nu ne grăbim să ajungem undeva, decât... cât mai 
departe de Pământ, pufni dispreţuitor Neville. 

— Vecinătatea Pământului prezintă unele avantaje, 
continuă Denison. Aveţi afluxul de Imigranţi. Există 
schimburi culturale. Aveţi o planetă cu peste două miliarde 
de locuitori cu puţin deasupra orizontului. Vreţi să 
renunţaţi la toate astea? 

— Cu plăcere. 

— Este adevărat pentru toţi cei de pe Lună? Sau numai 
pentru tine? Eşti oarecum ciudat, Neville. Nu vrei să ieşi la 
suprafaţă. Alţi Lunariţi o fac. Nu se dau în vânt după ea, dar 
o fac. Interiorul Lunii nu este pentru ei un pântece, un uter, 
aşa cum e pentru tine. Nu e închisoarea lor, aşa cum e 
pentru tine. Există în tine o trăsătură nevropată ce lipseşte 
la majoritatea Lunariţilor, sau cel puţin e mult mai slabă. 
Dacă îndepărtezi Luna de Pământ, o transformi într-o 
închisoare pentru toţi. Va deveni un corp ceresc-închisoare 
din care nici un om - nu numai tu - nu va putea ieşi, nici 
măcar pentru a vedea pe cer o altă lume populată. Poate că 
asta doreşti. 

— Vreau independenţă; o lume liberă şi neatinsă de 
exterior. 

— Poţi construi nave, oricât de multe. Poţi zbura la viteze 
apropiate de cele ale luminii, odată ce transferi momentul 
cosmoului. Poţi explora întregul univers, în decursul vieţii. 
Nu ţi-ar place să mergi cu o asemenea navă? 

— Nu, rosti Neville vădit dezgustat. 

— Nu vrei? Sau nu poţi? Trebuie să iei Luna cu tine 
oriunde vei merge? De ce toţi ceilalţi trebuie să-ţi accepte 
nevoile tale? 

— Pentru că aşa va fi, spuse Neville. 

Tonul lui Denison rămase constant, deşi obrajii i se 
înroşiseră. 

— Cine îţi dă dreptul să spui asta? În Luna City există mulţi 
locuitori care poate că nu gândesc ca tine. 

— Nu-i treaba ta. 


— Ba este chiar treaba mea. Sunt un Imigrant care în 
curând va solicita cetăţenia. Nu vreau ca pentru mine să 
hotărască cineva care nu poate ieşi la suprafaţă şi care vrea 
să-şi transforme propria închisoare într-o închisoare pentru 
toţi ceilalţi. Am părăsit Pământul pentru totdeauna, dar 
numai ca să vin pe Lună, ca să rămân la patru sute de 
milioane de kilometri de planeta-mamă. Nu m-am decis să 
plec pe vecie şi la o distanţă necunoscută. 

— Atunci, întoarce-te pe Pământ, rosti Neville indiferent. 
Mai ai timp. 

— Şi ceilalţi locuitori ai Lunii? Ceilalţi Imigranţi? 

— Decizia e luată. 

— Nu e luată... Selene! 

Selene intră, cu chipul solemn şi cu ochii puţin sfidători. 
Neville îşi schimbă poziţia picioarelor. Amândoi pantofii 
coborâră pe podea. 

— De câtă vreme aşteptai alături, Selene? întrebă Neville. 

— Dinainte de a sosi tu, Barron, răspunse femeia. 

Neville privi de la Selene la Denison şi înapoi: 

— Voi doi..., începu el mişcând degetul de la unul la 
celălalt. 

— Nu ştiu ce înţelegi prin „voi doi”, spuse Selene, dar Ben 
a descoperit de mai multă vreme problema cu momentul. 

— N-a fost vina Selenei, interveni Denison. Comisarul a 
zărit ceva zburând într-un moment când nimeni n-ar fi 
putut şti că el observa totul. Am crezut că poate Selene 
testase ceva la care eu nu mă gândisem şi în cele din urmă 
am ajuns şi la transferul de moment. După aceea... 

— Bine, atunci ştii, făcu Neville. N-are nici o importanţă. 

— Ba are, Barron, rosti Selene. Am discutat despre aia cu 
Ben. Mi-am dat seama că nu trebuie întotdeauna să accept 
ceea ce spui tu. Poate că nu voi putea merge niciodată pe 
Pământ. Poate că nici nu vreau. Dar mi-am dat seama că-mi 
place acolo, pe cer, unde-l pot vedea dacă doresc. Nu vreau 
un cer gol. Apoi, am vorbit cu ceilalţi din Grup. Nu toţi 
doresc să plece. Majoritatea ar dori să construiască nave şi 


să-i lase să plece pe cei care vor, dar cei care vor să rămână 
să poată rămâne. 

— Ai discutat despre asta? gâfâi Neville. Cine ţi-a dat 
dreptul să... 

— Eu mi-am luat dreptul ăsta, Barron. Oricum, nu mai 
contează. Voturile împotrivă vor fi majoritare. 

— Datorită... Neville se ridică în două picioare şi se 
îndreptă ameninţător spre Denison. 

— Vă rog calmaţi-vă, Dr. Neville, interveni Comisarul. 
Puteţi fi de pe Lună, dar nu cred că ne ţineţi piept la 
amândoi. 

— Ba la toţi trei, făcu Selene, iar eu sunt tot de pe Lună. 
Eu am făcut-o, Barron; nu ei. 

— Uite, Neville..., începu Denison. Din partea Pământului, 
Luna n-are decât să plece. Pământul îşi poate construi 
propriile staţii spaţiale. Cetăţenilor din Luna City le pasă 
însă. Selenei îi pasă, mie îmi pasă şi tuturor celorlalţi. Nu ţi 
se opreşte accesul în spaţiu, către libertate şi evadare. În 
cel mult douăzeci de ani, toţi cei care vor să plece o vor 
face, inclusiv tu, dacă îţi vei putea părăsi cripta în care te-ai 
închis. Iar cei care doresc să rămână, vor rămâne. 

Încet, Neville se aşeză la loc. Pe chip i se citea înfrângerea. 

În apartamentul Selenei, Pământul apărea acum în toate 
ferestrele. 

— Ştii, Ben, votul a fost împotriva lui, rosti ea. Într-o 
majoritate covârşitoare. 

— Totuşi, mă îndoiesc că va renunţa. Dacă în timpul 
construirii staţiilor vor fi fricţiuni cu Pământul, opinia 
publică de pe Lună s-ar putea să revină asupra hotărârii. 

— Nu trebuie să existe fricţiuni. 

— Nu, nu trebuie. Oricum, în istorie nu există finaluri 
fericite, ci numai momente de criză care sunt depăşite. 
Cred că pe aceasta am depăşit-o şi ne vom preocupa de 
celelalte atunci când vor apare. Însă, odată ce navele vor fi 
construite, cu siguranţă că tensiunea va slăbi considerabil. 

— Sunt sigură că vom trăi să vedem toate astea. 


— Tu vei trăi, Selene. 

— Şi tu, Ben. Nu mai dramatiza atâta. Ai numai patruzeci 
şi opt de ani. 

— Vei pleca şi tu pe o navă, Selene? 

— Nu. O să fiu prea bătrână şi nu vreau să pierd Pământul 
de pe cer. Fiul meu s-ar putea să meargă... Ben! 

— Da, Selene. 

— Am făcut cerere pentru un al doilea copil. Mi-a fost 
acceptată. Ai vrea să contribui? 

Denison îşi ridică ochii şi o fixă. Ea nu-şi feri privirea. 

— Însămânţare artificială? întrebă el. 

— Desigur... Combinația de gene ar fi interesantă. 

Bărbatul cobori privirea. 

— Aş fi încântat, Selene. 

— E chestie de bun simţ, Ben, se apără ea. Este important 
să existe combinaţii genetice bune. Nu-i nimic rău într-o 
inginerie genetică naturală. 

— Da, aşa-i. 

— Nu înseamnă însă că n-o vreau şi pentru alte motive... 
Pentru că te plac. 

Denison încuviinţă şi rămase tăcut. 

— Ei bine, rosti furioasă Selene, dragostea nu înseamnă 
numai sex. 

— Sunt de acord cu asta. Cel puţin eu te iubesc şi în 
absenţa sexului. 

— Şi de fapt, continuă ea, sexul nu înseamnă numai 
acrobație. 

— Şi cu asta sunt de acord, încuviinţă Denison. 

— În plus... Oh, la naiba, ai putea încerca să înveţi. 

— Dacă tu ai încerca să mă înveţi, rosti el încet. 

Ezitând, înaintă spre Selene. Femeia nu se clinti. 

Denison încetă să mai ezite. 


SFÂRŞIT