David Baldacci — Ultimul supravietuitor

DAVID BALDACCI 


ULTIMUL 
SUPRAVIEŢUITO 
R 


Traducere din limba engleză 
ANA-VERONICA MIRCEA 


David Baldacci 
Last Man Standing 
© 2001 by Columbus Rose, Ltd. 


EDITURA RAO 
2006 


Tuturor acelor minunati profesori şi celorlalți voluntari 
de pe tot cuprinsul ţării care au transformat în realitate 
proiectul Toată America Citeşte. 


Cartea mai este dedicată şi amintirii lui 
Yossi Chaim Paley 
(14 aprilie 1988 - 10 martie 2001) 
Cel mai curajos tânăr pe care l-am întâlnit. 


„Un om acuzat pe nedrept este calomniat de 
către neştiutori. Acest om poate să facă orice, 
oricum se presupune că face rău.” 

Anonim 


„Viteză, surpriză şi violenţă în acţiune” 
Mottoul Hostage Rescue Team 


CUPRINS 


CAPITOLUL 1 

CAPITOLUL 2 

CAPITOLUL 3 

CAPITOLUL 4 

CAPITOLUL 5 

CAPITOLUL 6 

CAPITOLUL 7 

CAPITOLUL 8 

CAPITOLUL 9 

CAPITOLUL 10 
CAPITOLUL 11 
CAPITOLUL 12 
CAPITOLUL 13 
CAPITOLUL 14 
CAPITOLUL 15 
CAPITOLUL 16 
CAPITOLUL 17 
CAPITOLUL 18 
CAPITOLUL 19 
CAPITOLUL 20 
CAPITOLUL 21 
CAPITOLUL 22 
CAPITOLUL 23 
CAPITOLUL 24 
CAPITOLUL 25 
CAPITOLUL 26 
CAPITOLUL 27 
CAPITOLUL 28 
CAPITOLUL 29 
CAPITOLUL 30 
CAPITOLUL 31 
CAPITOLUL 32 
CAPITOLUL 33 


CAPITOLUL 34 
CAPITOLUL 35 
CAPITOLUL 36 
CAPITOLUL 37 
CAPITOLUL 38 
CAPITOLUL 39 
CAPITOLUL 40 
CAPITOLUL 41 
CAPITOLUL 42 
CAPITOLUL 43 
CAPITOLUL 44 
CAPITOLUL 45 
CAPITOLUL 46 
CAPITOLUL 47 
CAPITOLUL 48 
CAPITOLUL 49 
CAPITOLUL 50 
CAPITOLUL 51 
CAPITOLUL 52 
CAPITOLUL 53 
CAPITOLUL 54 
CAPITOLUL 55 
CAPITOLUL 56 
CAPITOLUL 57 
MULŢUMIRI 


CAPITOLUL 1 


Web London strângea în mâini o puşcă SR75, construită, 
la comandă, special pentru el, de un armurier considerat o 
legendă. SR-ul nu se mulțumea să rănească, pur şi simplu, 
carnea şi oasele; le dezintegra. Web nu pleca niciodată de 
acasă fără puşca lui, clasată la loc de frunte printre cele 
mai puternice arme, fiindcă Web era un om pe care 
violenţa îl urmărea la fiecare pas. Era întotdeauna pregătit 
să ucidă, în mod eficient şi fără niciun fel de eroare. 
Dumnezeu ştie că, dacă ar fi luat vreodată viaţa cuiva din 
greşeală, suferinţa i-ar fi fost pe măsura celei pricinuite de 
un glonţ încasat de el însuşi. Dar îşi câştiga pâinea zilnică 
în acest mod dificil. Nu putea spune că îşi iubea meseria, 
însă excela în practicarea ei. 

În ciuda faptului că, în fiecare moment al vieţii sale 
petrecut în stare de veghe, avea, realmente, câte una lipită 
de mână, Web nu era omul care să-şi îndrăgească armele. 
Deşi nu afirmase niciodată că un pistol i-ar fi fost prieten şi 
nici nu îi dăduse vreun nume, armele reprezentau o parte 
importantă a vieţii lui - cu toate că, aidoma fiarelor 
sălbatice, nu erau uşor de stăpânit. Chiar şi cei mai bine 
antrenați oameni ai legii ratau şi nu atingeau ţinta decât în 
opt cazuri din zece. Pentru Web, aşa ceva nu numai că era 
inacceptabil, dar însemna curată sinucidere. Avea multe 
ciudăţenii, dar dorinţa de a muri nu făcea parte dintre ele. 
Erau destui cei care se străduiau să-l ucidă, iar o dată 
aproape că reuşiseră. 

Cu vreo cinci ani înainte, îşi împrăştiase un litru de 
sânge, poate chiar doi, în sala de gimnastică a unei şcoli, a 
cărei podea era deja presărată cu morţi sau muribunzi. 
După ce se dovedise mai puternic decât rănile sale şi îi 

7 


uluise pe medicii care îl îngrijeau, Web începuse să poarte 
cu sine o puşcă SR în locul pistoalelor-mitralieră pe care le 
aveau camarazii lui. Semăna cu un M16, folosea gloanţe 
mari, de calibru .308! şi, dacă doreai să intimidezi, era o 
alegere excelentă. Când aveai un SR, oricine dorea să-ţi fie 
prieten. 

Prin geamul fumuriu al Chevrolet-ului Suburban, Web 
urmărea fiecare grup de oameni adunat pe la colţurile 
străzilor şi fiecare ceată dubioasă care se furişa pe aleile 
întunecoase. Când pătrunseră mai adânc în teritoriul 
inamic, privi iar atent strada, pentru că orice vehicul ar fi 
putut fi un crucişător blindat deghizat. Se uita după orice 
ochi la pândă, după orice semn din cap sau după orice 
deget care ar fi apăsat pe furiş tastele unui celular, cu 
intenţia de a-l vătăma serios pe bătrânul Web. 

Chevrolet-ul dădu colţul străzii şi se opri. Web aruncă o 
privire către ceilalţi şase bărbaţi înghesuiți alături de el. 
Ştia că toţi aveau de gând să facă acelaşi lucru: să coboare 
din maşină repede şi cu grijă, să se deplaseze către un loc 
ferit şi să păstreze poziţia, gata să deschidă focul. Era o 
ecuaţie din care teama lipsea, realmente; dar nu şi 
nervozitatea. Adrenalina cu cifră octanică ridicată nu făcea 
parte dintre aliaţii săi; de fapt, l-ar fi putut ucide cu 
uşurinţă. 

Web respiră adânc, liniştindu-se. Avea nevoie de un puls 
între şaizeci şi şaptezeci de bătăi pe minut. La optzeci şi 
cinci, arma vibra, lovindu-i-se de trup; la nouăzeci nu 
puteai să acţionezi trăgaciul, pentru că sângele bloca 
venele, ceea ce, combinat cu efectul nervilor încordaţi ai 
umerilor şi ai braţelor, garanta că nu erai în stare să faci o 
treabă acceptabilă. La peste o sută de bătăi pe minut îţi 
pierdeai întru totul îndemânarea şi nu puteai nici măcar să 
nimereşti un elefant cu tunul, de la un metru distanţă; era 
acelaşi lucru cu aţi scrie pe frunte UCIDEŢI-MĂ REPEDE, 


1 Echivalentul calibrului european 7,62 mm 


8 


pentru că, fără nicio îndoială, asta urma să-ţi fie soarta. 

Web îşi îndepărtă frământările, se relaxă şi îşi regăsi 
calmul, distilându-l dintr-un haos în clocot. 

Chevrolet-ul se puse în mişcare, dădu încă un colţ şi se 
opri. Web ştia că o făcea pentru ultima oară. Tăcerea radio 
se sparse când Teddy Rinner vorbi în microfonul său: 

— Charlie către TOC?, cer delegarea autorităţii şi 
deplasarea către galben. 

Web auzi răspunsul dat de TOC, în microfonul său: 

— Am înţeles, Charlie Unu, rămâi în aşteptare. 

În lumea codurilor colorate a lui Web, „galben” însemna 
ultima poziţie ferită şi aflată sub acoperire. Verde era 
punctul critic, clipa adevărului: ruptura. Deplasarea pe 
teritoriul sacru care se întindea între siguranţa relativă şi 
confortul zonei galbene şi momentul verde al adevărului 
putea fi cât se poate de bogată în evenimente. „Delegarea 
autorităţii” - Web rosti cuvintele pentru sine. Cereau 
astfel, într-un mod care făcea ca totul să sune la fel de 
inofensiv ca obţinerea acordului şefului când e vorba de 
micşorarea cu câţiva dolari a preţului unui automobil 
vechi, aprobarea de a împuşca oameni, dacă ar fi fost 
necesar. Tăcerea radio se spulberă din nou când TOC 
spuse: 

— TOC către toate unităţile. Beneficiaţi de delegarea 
autorităţii şi aveţi permisiunea să vă deplasaţi spre galben. 

„Îţi mulţumim foarte mult, TOC.” Web se trase mai 
aproape de uşa Chevrolet-ului. El era vârful de atac, iar 
Roger McCallum era ariergarda. Tim Davies era mijlocaşul 
şi Rinner era şeful grupului. Uriaşul Cal Plummer şi ceilalţi 
doi din echipa de asalt, Lou Patterson şi Danny Garda, 
erau gata de luptă, înarmaţi cu pistoale-mitralieră MP-5, 
cu grenade flash-bang, cu pistoale de calibrul .45 şi cu o 
atitudine plină de calm. Imediat după deschiderea uşilor, 
ei trebuiau să se desfăşoare, în evantai, ca un tăvălug, gata 


2 Tactical Operations Center - Centrul de Operaţiuni Tactice 


9 


să contracareze atacul, din orice direcţie ar fi venit. 
Trebuiau să se deplaseze sprijinindu-se mai întâi pe 
vârfurile picioarelor, apoi pe călcâie, cu genunchii îndoiţi 
ca să preia reculul în caz că ar fi fost nevoiţi să tragă. 
Masca pe care o purta îi îngusta lui Web câmpul vizual, 
reducându-l la o zonă modestă: îi oferea un Broadway în 
miniatură pentru spectacolul prăpădului cât se poate de 
real care era pe punctul de a începe şi pentru care nu avea 
nevoie nici de vreun bilet scump de intrare, nici de vreun 
costum de haine la modă. Din acel moment, indicaţiile date 
prin gesturi erau suficiente. Oricum, când gloanţele zburau 
către tine, îţi simţeai gura ca plină cu vată. Web nu vorbea 
niciodată prea mult în timp ce lucra. 

Se uita la Danny Garcia, care îşi făcu cruce, gest pe care 
îl repeta de fiecare dată. Şi spuse ceea ce spunea 
întotdeauna, când Garcia se închina, înainte ca uşile 
Chevrolet-ului să se deschidă cu zgomot: 

— Danny, băiete, Dumnezeu e prea deştept ca să se 
învârtă pe aici. Suntem pe cont propriu. 

Rostea cuvintele ca pe nişte vorbe de duh, dar nu 
glumea. 

Cinci secunde mai târziu, uşile se deschiseră brusc şi 
grupul năvăli afară, prea departe de punctul ţintă. De 
obicei, preferau să coboare din maşină exact la destinaţie 
şi să detoneze micile lor grenade ofensive, dar acum 
lucrurile erau ceva mai complicate. Drumul către obiectiv 
era blocat de automobile abandonate, de frigidere 
azvârlite şi de alte obiecte masive. 

Tăcerea radio se sparse încă o dată când îi apelară 
lunetiştii din echipa X-Ray. Pe aleea din faţa lor erau mai 
mulţi bărbaţi, raportară aceştia, dar nu făceau parte din 
gaşca pe care o vâna grupul lui Web. Sau cel puţin aşa 
credeau lunetiştii. Toţi ca unul, Web şi camarazii săi din 
echipa Charlie se ridicară şi se repeziră în josul aleii. Cei 
şapte membri ai echipei complementare, Hotel, coborâseră 


10 


din alt Chevrolet în partea opusă a cvartalului, ca să atace 
ţinta din stânga şi din spate. Planul lor presupunea ca 
Charlie şi Hotel să se întâlnească undeva, în partea 
centrală a zonei de luptă care părea un cartier oarecare. 

Web şi ai săi se îndreptau acum către est, în timp ce o 
furtună se apropia, venind direct înspre ei. Fulgerele, 
tunetele, vântul şi rafalele orizontale de ploaie puteau da 
peste cap comunicațiile la sol, ansamblul poziţiilor 
strategice, ca şi nervii oamenilor, în momentul critic în 
care era necesar ca toată lumea să acţioneze fără nicio 
greşeală. Cu toată magia tehnologică pe care o aveau la 
dispoziţie, nu puteau contracara capriciile Mamei Natură 
şi puţinele avantaje ale terenului decât alergând mai 
repede. Pufăiau ca nişte locomotive pe aleea care era doar 
o panglică îngustă de asfalt găurit, plină de gunoaie 
împrăştiate. Pereţii de cărămidă ai clădirilor aflate la mică 
distanţă una de alta erau acoperiţi, ca de o spuzeală, de 
urmele înfruntărilor cu arme de foc desfăşurate decenii de- 
a rândul. Uneori, băieţii buni se bătuseră cu băieţii răi, 
dar, de cele mai multe ori, găşti de tineri se încăieraseră 
pentru droguri, pentru femei sau numai aşa, pur şi simplu. 
În locul acela, o armă te transforma în bărbat, chiar dacă 
erai doar un puşti şi fugeai afară din casă după ce te 
uitaseşi la desenele animate de duminică dimineaţa, 
convins că, dacă făceai o gaură cât toate zilele în trupul 
cuiva, acela se putea totuşi ridica din nou, continuând să 
se joace cu tine. 

Dădură peste grupul pe care îl identificaseră lunetiştii; 
era format din pâlcuri de negri, sud-americani şi asiatici 
care se îndeletniceau cu tot felul de coţcării legate de 
droguri. În aparenţă, preţurile ridicate şi perspectiva unei 
afaceri simple, dă marfa, ia banv’, înlăturau toate 
neajunsurile datorate rasei, credinţei religioase, culorii 
pielii sau apartenenţei politice. Web era de părere că pe 
asemenea indivizi nu-i despărţea de mormânt decât o 


11 


singură priză de drog, un vârf de ac sau un ultim hap. Se 
minuna că adunătura aceea de borfaşi cu vechi state de 
plată mai avea energia şi limpezimea de minte necesare 
pentru a efectua o tranzacţie simplă, precum încasarea de 
bani gheaţă contra micilor porţii de coşmar infernal prost 
deghizat în licoare binefăcătoare, şi asta numai prima dată 
când îţi turnai în corp otrava. 

În faţa zidului intimidant de arme şi Kevlar reprezentat 
de grupul Charlie, toţi traficanţii de droguri, cu excepţia 
unuia singur, căzură în genunchi, cerşindu-şi viaţa şi 
iertarea. Atenţia lui Web se concentra asupra tânărului 
care rămăsese în picioare. Capul îi era înfăşurat într-o 
zdreanţă roşie care simboliza apartenenţa la o anumită 
gaşcă. Puştiul avea talia ca o scobitoare şi umeri ca nişte 
haltere; un şort mizerabil îi atârna de fund şi trunchiul lui 
musculos era acoperit de un tricou asimetric. lar 
atitudinea şi grimasa bine întipărită pe trăsăturile lui 
spuneau: „Sunt mai deştept, mai robust şi o să trăiesc mai 
mult decât tine”. Totuşi, Web trebuia să admită că expresia 
dură i se potrivea. 

Nu avură nevoie decât de treizeci de secunde ca să-şi 
dea seama că, în afară de Bandanna Boys, toţi aveau 
mintea tulburată şi niciunul nu purta asupra lui vreo armă 
- şi nici vreun celular care ar fi putut fi folosit ca să-i 
avertizeze pe cei vânaţi. Bandanna Boy era înarmat cu un 
şiş, dar cuţitele nu aveau nicio şansă împotriva pistoalelor 
automate şi a Kevlarului. Il lăsară să şi-l păstreze. Dar, 
când grupul Charlie se puse în mişcare, Cal Plummer 
preferă să alerge cu spatele, cu MP-5-ul său aţintit, pentru 
orice eventualitate, asupra tânărului şmecheraş de cartier. 

Bandanna Boy strigă, în urma lui Web, ceva legat de 
faptul că îi plăcea puşca lui şi că dorea să o cumpere. l-ar 
fi propus un târg avantajos, mai zbieră, apoi adăugă că i-ar 
fi împuşcat cu ea pe el şi pe toţi ceilalţi. Web privi spre 


3 Băiatul cu Basma 


12 


coamele acoperişurilor, ştiind că acolo se aflau membrii 
echipei Whiskey şi lunetiştii, care ocupaseră poziţii 
avansate de tragere, gata să-şi descarce gloanţele letale ca 
să spulbere creierii acelui cârd de rataţi. Lunetiştii erau 
cei mai buni prieteni ai lui Web. Inţelegea foarte bine 
modul în care îşi făceau treaba, fiindcă, ani de zile, fusese 
unul dintre ei. 

Luni în şir, Web stătuse în aburul mlaştinilor, cu 
enervanţii şerpi mocasin târându-se în urma lui. Sau 
fusese blocat în cotloanele măturate de vânturi ale unor 
munţi îngheţaţi, cu învelitoarea de piele a patului carabinei 
sale speciale lipită de obraz în timp ce se uita prin luneta 
telescopică, asigurând acoperirea grupurilor de asalt şi 
furnizându-le informaţii. Ca lunetist, căpătase deprinderi 
de mare însemnătate, învățând, de exemplu, cum să 
urineze, fără zgomot, într-un urcior. Din alte lecţii făceau 
parte stivuirea precisă a muniției în grămezi, astfel încât 
să poţi încărca arma pe pipăite, pe un întuneric negru ca 
smoala, şi aranjarea gloanţelor în vederea unei reîncărcări 
optime, lucrând după o procedură militară strictă, care îşi 
dovedise eficacitatea în repetate rânduri. Niciunul dintre 
aceste talente unice nu putea fi exploatat în viaţa civilă, 
dar, oricum, Web nu întrezărea posibilitatea ca aşa ceva să 
se întâmple. 

Viaţa unui lunetist aluneca de la o extremă stupefiantă 
la alta. Slujba consta în a descoperi cea mai bună poziţie 
de tragere, având grijă să te expui cât mai puţin şi, adesea, 
aceste scopuri  îngemănate erau pur şi simplu 
incompatibile. Nu-ţi rămânea decât să faci tot ce poţi. Ore, 
zile, săptămâni şi chiar luni treceau fără să n-ai parte de 
nimic altceva decât de plictiseala care tindea să-ți 
submineze moralul, iar abilităţile cele mai importante îţi 
erau retezate de momentele de furie viscerală care, de 
obicei, se abăteau asupra ta în goană, odată cu rafalele de 
gloanţe şi cu o confuzie masivă. lar decizia de a trage 


13 


însemna că cineva urma să moară şi nu ştiai niciodată dacă 
moartea ta avea sau nu să facă parte din ecuaţie. 

Toate aceste imagini erau atât de vii în memoria lui 
Web, încât putea, întotdeauna, să le invoce într-o 
străfulgerare. Un set de cinci gloanţe erau aliniate într-un 
încărcător, aşteptând să spintece un adversar cu o viteză 
de două ori mai mare decât a sunetului, imediat ce degetul 
lui Web apăsa pe trăgaciul ca o bijuterie, care acţiona 
întotdeauna lin şi cu precizie, declanşând la o presiune de 
fix un kilogram. Imediat ce intra cineva în bătaia armei 
sale, putea să tragă, transformând brusc o fiinţă umană 
într-un cadavru care se prăbuşea. Dar, în timpul carierei 
sale de lunetist, cele mai importante împuşcături fuseseră 
cele pe care nu le trăsese. Era vorba de un fel de pescuit 
cu harponul. Nu era pentru cei slabi de înger, nici pentru 
proşti şi nici măcar pentru oamenii cu inteligenţă medie. 

Web le mulţumi, în gând, lunetiştilor de deasupra 
capului său şi continuă să alerge în lungul aleii. 

Apoi dădură peste un copil fără cămaşă, probabil de 
vreo nouă ani, care stătea pe o bucată de beton, dar nu 
zăriră niciun adult. Apropierea furtunii făcuse ca mercurul 
termometrelor să coboare cu cel puţin şase grade şi 
temperatura continua să scadă. Cu toate acestea, băiatul 
nu purta cămaşă. Oare avusese vreodată una? Web se 
îndoia. Văzuse mulţi copii săraci. Atâta vreme cât nu se 
considera cinic, Web era realist. li părea rău pentru astfel 
de copii, dar nu putea face prea multe ca să-i ajute. In 
plus, în momentele acelea pericolul putea veni de oriunde, 
aşa că privirea lui îl cercetă pe băiat din creştet până-n 
tălpi, căutând arme. Din fericire, nu descoperi niciuna. Nu 
dorea câtuşi de puţin să deschidă focul asupra unui 
puştan. 

Băiatul se uita drept către el. Sub arcul de lumină 
pâlpâitoare al unui felinar de stradă, care reuşise cumva să 
scape neciuruit de gloanţe, trăsăturile lui erau distinct 


14 


evidenţiate. Web îi remarcă trupul prea slab şi muşchii 
deja puternici ai umerilor şi ai braţelor, care se îmbinau în 
jurul părţilor proeminente ale coastelor, ca scoarţa acelor 
ramuri ale unui copac care au crescut deasupra unei răni 
vechi. Fruntea băiatului era brăzdată de o tăietură de 
cuţit. lar Web ştia că gaura încreţită şi băşicată din 
obrazul lui stâng era urma de neconfundat a unui glonţ. 

— Arză-te-ar focul gheenei! spuse copilul, cu voce 
plictisită, apoi râse sau, mai exact, cotcodăci. 

Cuvintele şi râsul băiatului îi răsunară în cap ca nişte 
talgere şi nu înţelese de ce; pielea i se făcu ca de găină. 
Mai văzuse şi până atunci astfel de puştani înrăiţi, erau 
mulţi în asemenea locuri şi, cu toate acestea, acum, în 
mintea lui se petrecea ceva care îi depăşea puterea de 
înţelegere. Poate că avusese aceeaşi ocupaţie prea multă 
vreme şi nu-i aşa că găsise un moment al dracului de 
potrivit ca să înceapă să-şi facă tot felul de gânduri? 

Degetul i se aşeză, ameninţător, deasupra trăgaciului 
armei, iar el continuă să înainteze cu paşi mari şi supli, în 
timp ce încerca să scape de imaginea băiatului. Deşi el 
însuşi era foarte slab şi muşchii nu îi ieşeau în evidenţă, îl 
avantajau braţele lungi şi degetele puternice, iar faptul că 
natura îl înzestrase cu umeri largi crea o falsă impresie de 
forţă. Şi era, de departe, cel mai rapid din echipă, fiind, de 
asemenea, şi foarte rezistent. Putea alerga în fiecare zi pe 
traseul cu obstacole lung de zece kilometri. Şi putea 
profita oricând de avantajul pe care viteza, vitalitatea şi 
rezistenţa i-l ofereau asupra muşchilor bombaţi. Gloanţele 
spulberau muşchii cu aceeaşi uşurinţă cu care făceau praf 
grăsimea. Dar plumbul nu te putea răni dacă nu te 
nimerea. 

Datorită umerilor largi şi înălţimii sale de un metru 
nouăzeci, mulţi l-ar fi descris pe Web London drept un 
bărbat voinic. Totuşi, oamenii îşi concentrau atenţia mai 
ales asupra părţii stângi a feţei sale sau a ceea ce mai 


15 


rămăsese din ea. Web era silit să recunoască faptul că era 
uluitor modul în care, în zilele noastre, puteau fi 
reconstruite carnea şi oasele distruse. Intr-o lumină 
potrivită, ceea ce nu însemna câtuşi de puţin orice fel de 
lumină, era aproape imposibil să observi vechiul crater, 
remodelarea obrazului şi grefa de oase şi de piele. Toată 
lumea spunea că era absolut remarcabil. Toată lumea, cu 
excepţia lui Web, şi basta. 

Se mai opriră o dată la capătul aleii, ghemuindu-se cu 
toţii, gata de salt. Lângă Web stătea Teddy Rinner. Prin 
microfonul său Motorola, fără fir, Rinner dialoga cu cei de 
la TOC spunându-le că Charlie se afla pe galben şi cerea 
permisiunea să treacă pe verde - în „punctul critic” al 
țintei, ceea ce, în cazul lor, era doar un termen fantezist 
care desemna uşa din faţă. Web ţinea într-o mână puşca 
SR75 şi bâjbâia cu cealaltă după pistolul făcut de 
comandă, calibrul .45, din tocul plasat strategic, în 
banduliera fixată de gamba sa stângă. Mai avea încă unul, 
identic, atârnat de armura ceramică pentru protecţia 
pieptului, şi îl atingea şi pe acela în timpul ritualului 
dinainte de atac. 

Închise ochii şi vizualiză filmul acţiunii din următorul 
minut. Urmau să alerge către uşă. Davies avea să se afle în 
frunte, pentru a monta încărcătura explozivă. Atacatorii 
aveau să ţină în mână grenadele flash-bang pregătite. 
Davies avea să îndepărteze siguranţa cutiei de comandă şi 
să verifice firul detonatorului ataşat de explozibilul brizant 
pentru a depista orice problemă, sperând să nu descopere 
niciuna. Rinner avea să ia legătura cu TOC, rostind 
nemuritoarele cuvinte „Charlie pe verde”. Iar TOC urma să 
răspundă, aşa cum făcea întotdeauna: 

— Aşteptaţi, am totul sub control. 

Replica asta îl deranja întotdeauna pe Web; cine naiba 
putea deţine într-adevăr controlul când făcea ceea ce 
aveau ei de făcut? 


16 


De-a lungul întregii sale cariere, Web nu-i auzise 
niciodată pe cei de la TOC finalizând numărătoarea 
inversă. Când ajungeau la doi, lunetiştii deschideau focul şi 
un grup care trăgea simultan cu arme de calibrul .308 era 
extrem de zgomotos. Pe urmă, înainte ca TOC să spună 
„unu”, exploda încărcătura pentru deschiderea breşei şi 
uraganul de decibeli dezlănţuiţi îţi spulbera până şi 
gândurile. De fapt, dacă auzeai sfârşitul numărătorii 
inverse, dădeai de o mare belea, fiindcă asta însemna că 
încărcătura nu explodase. Ceea ce reprezenta un început 
într-adevăr mizerabil pentru o acţiune. 

După ce explozivul spulbera uşa, Web şi grupul său 
invadau spaţiul ţintă, aruncându-şi grenadele flash-bang. 
Numele era foarte bine ales, de vreme ce „flash”-ul îi 
orbea pe toţi cei care se uitau într-acolo, iar „bang”-ul 
spărgea orice timpan neprotejat. Dacă dădeau şi peste alte 
uşi zăvorite, acestea urmau să cedeze fie în faţa 
nepoliticoaselor ciocănituri ale puştii lui Davies, fie în faţa 
unei încărcături care arăta ca o panglică de cauciuc, dar 
care conţinea un explozibil puternic, C4, căruia nu-i 
rezista, practic, nicio uşă. Apoi aveau să urmeze schema 
bine ştiută, bazându-se pe mâini şi pe arme, trăgând cu 
precizie şi raţionând ca în timpul unei partide de şah. 
Comunicau doar atingându-se unul pe altul. Aveau să 
pătrundă în punctele fierbinţi, să localizeze eventualii 
ostatici, să-i scoată de acolo repede şi în viaţă. Singurul 
lucru la care nu se gândeau niciodată era că ar fi putut 
muri. Asta ar fi răpit prea mult din timpul şi energia 
alocate detaliilor misiunii şi i-ar fi îndepărtat de instinctele 
bine înrădăcinate şi de disciplina dobândită îndeplinind 
astfel de misiuni, iarăşi şi iarăşi, până când ajunseseră să 
devină o parte din ceea ce îl face pe un om să fie el însuși. 

Conform unor surse demne de încredere, clădirea în 
care urmau să pătrundă adăpostea nucleul financiar al 
unei reţele importante de trafic de droguri, al cărei cartier 


17 


general se afla în capitală. În seara aceea, din potenţiala 
captură făceau parte contabili şi statisticieni care, pentru 
guvern, ar fi fost martori valoroşi, dacă Web şi camarazii 
lui reuşeau să îi păstreze în viaţă. În felul acesta, federalii 
ar fi putut lua urma capilor unei serii de reţele criminale. 
Până şi baronii drogurilor se temeau de atacul direct al 
IRS+, pentru că nu se întâmpla prea des ca rechinii să-şi 
plătească taxele datorate Unchiului Sam. De aceea 
fuseseră chemaţi Web şi echipa sa. Erau specialişti în ceea 
ce privea uciderea celor care trebuiau înlăturați, dar erau 
şi extraordinari de buni când era vorba să menţină oamenii 
în viaţă. Cel puţin până când aceştia puneau mâna pe 
Biblie, depuneau mărturie şi îi trimiteau dincolo de gratii, 
pentru multă vreme, pe cei care pricinuiseră un rău mai 
mare. 

Când TOC reluă legătura, începu numărătoarea inversă: 

— Cinci, patru, trei, doi... 

Web deschise ochii, regăsindu-se. Era pregătit. Avea 
pulsul şaizeci şi patru; ştia asta, pur şi simplu. „OK, băieţi, 
locul unde se plătesc murdăriile e drept înainte. Să 
mergem într-acolo.” În căşti îi auzi din nou pe cei de la 
TOC, care aprobau deplasarea către uşa din faţă. 

Şi, exact în momentul acela, Web London înţepeni. 
Echipa sa ieşi de sub acoperire, năpustindu-se către verde, 
spre punctul de criză, dar el nu o făcu. Era ca şi cum 
braţele şi picioarele n-ar mai fi fost ale lui; senzaţia era cea 
pe care o ai când te fură somnul cu un braţ sub tine şi te 
trezeşti descoperind că sângele nu-ţi mai circulă prin acea 
extremitate a corpului. Nu părea să fie vorba de teamă sau 
de nervi scăpaţi de sub control; Web îndeplinea astfel de 
misiuni de prea multă vreme. Dar, cu toate astea, nu putea 
decât să-i privească pe ceilalţi membri ai echipei Charlie 
alergând. Curtea fusese identificată drept ultima zonă 
înainte de punctul critic care reprezenta un pericol major 


4 Internal Revenue Service - Serviciul de Impozitare a Venitului Global 


18 


şi grupul mări pasul încă şi mai mult, privind în toate 
părţile, ca să descopere până şi cel mai mic semn care ar fi 
trădat intenţia de a li se opune rezistenţă. Nici măcar un 
singur om nu observă că Web nu era alături de ei. Cu 
sudoarea şiroindu-i şi cu fiecare muşchi încordându-se 
împotriva forţei, oricare ar fi fost ea, care îl împiedica să se 
mişte, reuşi să se ridice, cu încetineală, şi să se 
împleticească făcând câţiva paşi înainte. Picioarele şi 
braţele păreau să-i fi fost încastrate în plumb şi îşi simţea 
trupul în flăcări şi capul gata să explodeze. Se împletici, 
mergând înainte, ajunse în curte, apoi căzu lat, pe burtă, în 
timp ce restul echipei se îndepărta de el. 

Îşi ridică privirea, la timp ca să-i vadă pe membrii 
echipei alergând din toate puterile, având în faţa ochilor 
ţinta care părea să-i implore să ia câte o bucată din ea. 
Doar cinci secunde îi mai despărţeau de impact. Dar acele 
câteva clipe aveau să schimbe viaţa lui Web London pentru 
totdeauna. 


19 


CAPITOLUL 2 


Teddy Rinner se prăbuşi primul. În cele două secunde de 
care avusese nevoie ca să cadă, omul murise. In partea 
opusă, Cal Plummer se prăvăli de parcă ar fi fost lovit de 
securea unui uriaş. În timp ce Web privea neajutorat, 
gloanţele de calibru mare loveau, încoace şi încolo, 
rândurile compacte, izbind vestele din Kevlar, apoi carnea, 
până nu mai rămase nimic. Nu părea corect ca nişte 
oameni sănătoşi să piară astfel, fără să opună nicio 
rezistenţă. 

Înainte ca armele să-şi declanşeze tirul, Web căzuse 
peste puşcă, care rămăsese blocată sub el. Abia dacă putea 
respira; Kevlar-ul şi armele păreau să fie strivite sub 
diafragma sa. Masca i se umpluse de mizerie. Nu avea de 
unde să o ştie, dar era vorba de o bucată din trupul lui 
Teddy Rinner, azvârlită de proiectilul monstruos care 
făcuse o gaură de dimensiunea unei palme în vesta 
antiglonţ a acestuia şi trimisese bucata, în zbor, înapoi, 
spre locul în care zăcea Web, punând astfel, cu destulă 
ironie, o bucată din ultimul om din echipa Charlie care 
murise alături de singurul care încă mai trăia. 

Web continua să se simtă paralizat; niciunul dintre 
membrele sale nu răspundea comenzilor de mişcare date 
de creier. Oare suferise un atac la vârsta de treizeci şi 
şapte de ani? Pe urmă, brusc, când zgomotul 
împuşcăturilor păru să-i limpezească mintea, reîncepu, în 
sfârşit, să-şi mişte braţele şi picioarele şi reuşi să-şi scoată 
masca şi să se rostogolească pe spate. Luă o gură de aer 
proaspăt şi râse uşurat. Acum privea exact în sus, către 
cer. Văzu săgețile mai multor fulgere, dar, din cauza 
focurilor de armă, nu putea auzi nici măcar bubuitul 

20 


tunetului. 

Se simţea cuprins de dorinţa puternică şi nesăbuită de a- 
şi ridica mâna în maelstromul de deasupra lui, poate 
pentru a se încredința că gloanţele zburau pe lângă el, de 
parcă ar fi fost un copil care nu se mai putea gândi la 
nimic altceva după ce i se spusese să nu atingă plita. In loc 
de asta, se întinse către propria centură, desfăcu 
încuietoarea unui buzunar lateral şi îşi scoase vizorul în 
infraroşu. În cea mai întunecoasă noapte, TI” scotea la 
iveală o întreagă lume invizibilă pentru ochiul liber, 
sesizând aura calorică emisă de aproape orice obiect. 

Cu toate că nu-i desluşea prin vizor, Web putea simţi cu 
uşurinţă vaporii degajaţi de perdeaua de gloanţe care 
şuierau deasupra lui. Pe de altă parte, observă că se 
trăgea din două direcţii diferite: dinspre casa de raport 
aflată drept înainte şi dinspre clădirea dărăpănată situată 
în dreapta, în imediata lui apropiere. Privi prin vizor către 
cea din urmă şi nu văzu nimic altceva decât bucăţi zimţate 
de geam. Apoi observă ceva care îl făcu să se încordeze şi 
mai mult. Prin fiecare dintre ferestrele sparte, gurile 
ţevilor de puşcă scuipau foc în acelaşi timp. Se deplasau 
de-a lungul deschiderilor, se opreau pentru câteva 
secunde, apoi reveneau în poziţia iniţială, ca şi cum ţevile 
pe care nu le vedea, dar despre care ştia că erau acolo, ar 
fi completat arcul pe care erau programate să-l descrie. 

Când tirul reîncepu, Web se răsuci, aşezându-se pe 
burtă, şi privi prin vizor către clădirea care fusese ţinta lor 
iniţială. Şi la nivelul de jos al acesteia era un şir de 
ferestre. Şi se puteau observa aceleaşi străfulgerări la 
gurile unor arme care descriau, la unison, exact aceeaşi 
traiectorie în formă de arc. Acum, Web putea identifica 
ţevile lungi ale mitralierelor. Văzute prin TI, siluetele 
acestora aveau culoarea roşie a cărămizilor, metalul fiind 


5 Thermal Imager - dispozitiv de vedere pe timp de noapte bazat pe 
detectarea radiaţiei termice în spectrul infraroşu 


21 


încins până la temperatura de topire datorită cantităţii 
mari de muniţie pe care o împrăştiau. Totuşi, prin vizor nu 
observa nicio formă umană; dacă în apropiere ar fi fost 
vreun om, aparatul s-ar fi aţintit asupra lui. Ceea ce vedea 
era, cu siguranţă, o staţie de tragere controlată de la 
distanţă. Ştia acum că inamicul îi atrăsese echipa într-o 
ambuscadă fără să rişte nici măcar o singură viaţă. 

Gloanţele ricoşară de zidul de cărămidă din spatele şi 
din dreapta lui şi Web simţi mici schije căzându-i în jur, ca 
nişte stropi grei de ploaie. De cel puţin douăsprezece ori 
acestea îi atinseră vesta antiglonţ, dar viteza şi efectul lor 
letal se diminuaseră deja. Işi ţinea picioarele şi braţele 
neprotejate strâns lipite de asfalt. Totuşi, nici măcar 
Kevlar-ul nu putea face faţă unei lovituri directe, pentru că 
era aproape sigur că mitralierele împărțeau gloanţe de 
calibrul .50°, fiecare fiind la fel de lung ca un cuţit pentru 
unt şi putând, probabil, să străpungă armura. Web putea 
deduce toate astea din zgomotul extrem de acut al 
mitralierelor şi după focul de la gura ţevilor. Iar vaporii 
degajaţi de astfel de gloanţe erau ceva al dracului de greu 
de uitat. De fapt, simţeai pocnetul înainte de a auzi glonţul. 
Ţi se zbârlea fiecare fir de păr de pe corp, aşa cum se 
întâmplă înainte de lovitura fatală a trăsnetului. 

Web strigă, unul câte unul, toate numele colegilor săi de 
echipă. Nu primi niciun răspuns. Nu observă nicio mişcare. 
Niciun geamăt, nicio zvâcnire care să demonstreze că, în 
locul acela, încă mai era cineva în viaţă. Totuşi, continuă 
să-i strige pe nume, iarăşi şi iarăşi, parcă repetând un 
refren demenţial. Pretutindeni în jurul lui, explodau cutii 
cu gunoi, sticla crăpa, iar pereţii de cărămidă erau şlefuiţi 
precum aceia ai canioanelor săpate de nişte fluvii 
năprasnice. Era ca pe coasta Normandiei sau, mai 
degrabă, ca la Asaltul de la Pickett’, şi Web tocmai îşi 


6 Echivalentul calibrului european 12,7 mm 
7 Atac de infanterie ordonat de generalul Robert E. Lee pe 3 iulie 


22 


pierduse întreaga armată. $Şobolanii părăsiseră aleea, 
scăpând de măcel. Curtea nu fusese niciodată atât de 
lipsită de rozătoare. Niciun inspector urban nu făcuse 
vreodată o treabă atât de bună ca tirul ritmat al 
mitralierelor grele de calibrul .50 din noaptea aceea. 

Web nu dorea să moară, dar, de fiecare dată când se 
uita la ceea ce se alesese din echipa sa, o parte a fiinţei 
sale dorea să i se alăture. Membrii familiei luptau şi 
mureau împreună. Era o idee care, pentru el, avea un 
oarecare farmec. De fapt, îşi simţea muşchii picioarelor 
încordaţi, ca pentru un salt în eternitate, dar ceva mai 
puternic îl reţinea şi stătea ghemuit la pământ. Moartea 
însemna înfrângere. Dacă renunţa, însemna că toţi 
pieriseră în zadar. 

Unde naiba erau X-Ray şi Whiskey? De ce nu se grăbeau 
să întindă un colac de salvare? Lunetiştii de pe blocurile 
care dominau curtea nu puteau să coboare fără să fie 
făcuţi bucăţi, dar mai erau şi alţii, pe acoperişurile 
clădirilor de pe marginea aleii pe care veniseră oamenii lui 
Charlie. Ei ar fi reuşit să ajungă jos. Dar oare le-ar fi dat 
TOC undă verde? Poate că nu, dacă la TOC nu se ştia ce se 
petrece, şi de unde ar fi putut afla? Nici măcar Web nu 
avea habar ce dracu se întâmpla şi el era în mijlocul 
evenimentelor. Şi nu îi dădea mâna să se învârtă de colo 
colo, aşteptând să se hotărască cei de la TOC, până când 
un glonţ rătăcit ar fi curăţat locul de întreaga echipă. 

Se simţi cuprins de o uşoară panică, în ciuda anilor de 
antrenament destinat în mod special îndepărtării unei 
astfel de slăbiciuni din psihicul său. Avea nevoie de 
acţiune, trebuia să facă ceva. Îşi pierduse microfonul, aşa 
că îşi scoase staţia radio Motorola din banduliera Velcro 
prinsă de umăr. Apăsă pe buton şi urlă în ea: 

— HR paisprezece către TOC, HR paisprezece către 
TOC. 


1863, în Bătălia de la Gettysburg, terminat cu o baie de sânge (n.red.) 


23 


Nu primi niciun răspuns. Schimbă frecvenţa cu cea de 
rezervă, apoi cu aceea publică. Tot nimic. Privi radioul şi 
moralul i se nărui. Partea din faţă i se turtise când căzuse 
peste el. Se târî până când atinse cadavrul lui Cal 
Plummer. Când încercă să-i ia staţia de emisie-recepţie, 
ceva îi lovi mâna şi el şi-o trase înapoi. Fusese doar un 
ricoşeu. O lovitură directă i-ar fi spulberat-o. Îşi numără 
cele cinci degete, care continuau să fie la locul lor, şi 
durerea intensă îi stârni cheful de luptă şi de viaţă. Dacă 
nu din alte motive, măcar pentru a-l distruge pe cel care 
făcuse asta, oricine ar fi fost acela, cu toate că el unul 
aproape îşi epuizase întreaga rezervă de trucuri. Şi, pentru 
prima oară în viaţa lui, Web se întrebă dacă cei pe care îi 
înfrunta acum nu erau, de fapt, mai buni decât el. 

Ştia că, dacă n-ar mai fi fost în stare să gândească, s-ar 
fi putut întâmpla să sară în picioare, trăgând în ceva care 
nu putea fi ucis. Aşa că se concentra asupra scenariului 
tactic. Se afla într-o zonă letală, minuţios delimitată de 
două arcuri de cerc de foc automat care formau un unghi 
distrugător, de nouăzeci de grade, fără a avea nimic de-a 
face cu un factor uman care ar fi putut fi oprit. OK, asta 
era situaţia pe câmpul de luptă. Dar ce naiba era de făcut? 
Ce capitol din manual trata problema asta? Cel care se 
numea „Eşti terminat”? Dumnezeule, zgomotul era 
asurzitor. Nu putea auzi nici măcar bătăile propriei inimi. 
Respira gâfâind intermitent. Unde dracu erau Whiskey şi 
X-Ray? Dar Hotel? Nu se puteau mişca mai repede? Şi, de 
fapt, la ce bun? Erau antrenați să doboare ţinte umane, 
aflate fie la mare distanţă, fie în apropiere. 

— Aici n-aveţi nimic de împuşcat! zbieră. 

Apăsându-şi cu putere bărbia în piept, Web se holbă, 
surprins, când dădu cu ochii de băieţelul fără cămaşă de 
pe bucata de beton. [inându-şi mâinile peste urechi, 
puştiul era ghemuit după colţ, în capătul aleii pe care 
veniseră Web şi însoțitorii săi. Web ştia că, dacă ar fi intrat 


24 


în curte, cadavrul băiatului ar fi ajuns într-un sac al morgii 
- probabil în doi saci, pentru că gloanţele de calibrul .50 
puteau tăia, realmente, în două trupul lui costeliv. 

Puştiul făcu un pas înainte, apropiindu-se de capătul 
zidului de cărămidă, aproape ajungând în curte. Poate că 
avea de gând să dea o mână de ajutor. Poate că aştepta să 
înceteze focurile de armă ca să jefuiască leşurile, 
şterpelind armele ca să le revândă mai târziu, pe stradă. 
Poate că era doar din cale afară de curios. Web nu ştia şi, 
de fapt, nici nu-i păsa de asta. 

Mitralierele îşi încetară tirul, lăsând liniştea să cuprindă 
locul. Băiatul făcu încă un pas înainte. Web ţipă la el. 
Celălalt îl privi lung; era evident că nu se aşteptase ca 
morţii să zbiere la cei vii. Web îşi săltă mâna cu doi 
centimetri, strigându-i să stea pe loc, dar focurile de armă 
reîncepură, retezându-i ultimele cuvinte ale 
avertismentului. Sub grindina de foc, Web se târi pe burtă, 
urlând către băiat la fiecare răsucire şi împingere a 
pelvisului. i 

— Du-te înapoi! Intoarce-te! 

Puştiul nu se clinti. Privirea lui Web era fixată asupra 
lui, ceea ce e foarte dificil atunci când îţi coordonezi 
mişcările târându-te pe burtă şi temându-te că, dacă îţi 
salţi capul cu încă un centimetru, rămâi fără el. In cele din 
urmă, băiatul făcu ceea ce credea Web că ar fi trebuit să 
facă: începu să se retragă. Web se târî mai repede. Când 
puştiul se întoarse ca să o ia la fugă, el îi strigă să se 
oprească. Spre surprinderea sa, acesta o făcu. 

Web aproape că ajunsese la marginea aleii. Avea de 
gând să încerce să acţioneze la momentul potrivit şi fără 
greş, pentru că acum intervenise ceva nou, pericolul care îl 
pândea pe copil. În timpul ultimei încetări a tirului, auzise 
paşi sincronizaţi şi ţipete în depărtare. Soseau. Web îşi 
închipui că trebuiau să fi fost toţi: Hotel şi lunetiştii, ca şi 
unităţile de rezervă pe care TOC le avea întotdeauna 


25 


pregătite, pentru cazuri de urgenţă. Ei, şi dacă asta nu era 
numită urgenţă, atunci aşa ceva nu se putea spune despre 
nimic. Ceea ce li se întâmpla se derula orbeşte, fără să 
existe vreun plan pe care să se poată bizui. 

Problema era că şi puştiul îi auzea pe ceilalţi venind. 
Web ar fi putut afirma că băiatul ştia exact ce şi cine erau, 
ca un cercetaş care îşi pune urechea la pământ ca să 
deducă poziţia turmelor de bizoni. Se simţea prins în cursă 
şi avea şi de ce. Web era conştient că, în locul acela, 
pentru un copil al străzii, a fi văzut alături de oameni 
precum el şi ai lui era totuna cu a fi condamnat la moarte. 
Şefii găştilor ar fi presupus că era un trădător şi, drept 
recompensă, i-ar fi pus cadavrul la păstrare în pădure. 

Cu o smucitură, băiatul se întoarse şi privi îndărăt exact 
în momentul în care Web mărea pasul. Acesta din urmă îşi 
pierduse jumătate din echipament, care se rostogolea de-a 
lungul asfaltului plin de gropi, ca un şarpe de o sută de 
kilograme în plină viteză. Şi putea simţi sângele care i se 
prelingea din duzina de zgârieturi de pe picioare, de pe 
mâini şi de pe faţă. Mâna stângă îl ustura de parcă o mie 
de viespi ar fi dat acolo o petrecere. Vesta antiglont care îi 
proteja trupul i se părea al naibii de grea şi tot corpul îl 
durea de fiecare dată când atingea ceva cu braţele sau cu 
picioarele. Ar fi putut să-şi arunce puşca, dar încă mai avea 
nevoie de ea. Nu, nu s-ar fi despărţit nici în ruptul capului 
de afurisita de SR75. 

Web ştia ce dorea să facă puştiul. Retragerea fiindu-i 
tăiată, avea de gând să traverseze în fugă curtea şi să 
dispară apoi într-una din clădirile din partea cea mai 
îndepărtată. Băiatul auzea şuieratul gloanţelor la fel de 
bine ca Web. Totuşi, nu putea vedea liniile de foc. Nu le 
putea evita. lar Web îşi dădea seama ce era gata să 
încerce. 

Dintr-o săritură, puştiul părăsi adăpostul clădirilor iar 
Web se ridică dintr-un salt, în ultima secundă, astfel încât 


26 


cei doi se izbiră chiar la marginea zonei sigure, într-o 
înfruntare pe care Web ar fi câştigat-o în zece cazuri din 
zece. Copilul îşi repezi înspre el piciorul; şi îi lovi faţa şi 
pieptul cu pumnii noduroşi în timp ce Web îl încolăcea cu 
braţele lui lungi. Web se retrase pe alee, cărând copilul. 
Nu era plăcut să baţi cu pumnii în Kevlar, aşa că, într-un 
târziu, loviturile încetară şi băiatul îşi ridică ochii spre el. 

— N-am făcut nimic. Dă-mi drumul! 

— Dacă alergi într-acolo, mori! zbieră Web, ca să 
acopere zgomotul împuşcăturilor. Eu port o vestă antiglonţ 
şi tot nu pot supravieţui acolo. Pe tine, gloanţele alea te-ar 
tăia în două. 

Văzând rănile lui Web, băiatul se potoli. Web continuă 
să-l care, îndepărtându-se de curte şi de mitraliere. Cel 
puţin, acum puteau vorbi fără să tipe. Dintr-un impuls 
ciudat, Web atinse rana de glonţ de pe obrazul băiatului. 

— Până acum ai avut noroc, rosti. 

_ Puştiul mârâi şi se smuci, scăpând din strânsoare. 
Inainte ca Web să fi avut timp să clipească; era în picioare, 
ca un copoi, şi se întorsese, pregătindu-se s-o ia la fugă 
înapoi, în josul aleii. 

— Dacă te duci la ei pe întuneric, spuse Web, s-a zis cu 
norocul tău. Or să te spulbere. 

Puştiul se opri şi se întoarse. Pentru prima oară, ochii lui 
părură să se aţintească cu adevărat asupra lui Web. Apoi 
privi cu atenţie în partea cealaltă a curţii. 

— Sunt morţi? întrebă. 

Drept răspuns, Web îşi lăsă uriaşa puşcă să alunece de 
pe umăr. La vederea armei intimidante, băiatul făcu un pas 
înapoi. 

— Ce naiba ai de gând să faci cu aia, dom'le? 

— Stai acolo şi nu te mişca, zise Web. 

Se întoarse către curte. Acum, sirenele urlau 
pretutindeni. Blindatele uşoare sosiseră, dar prea târziu, 
aşa cum se întâmpla întotdeauna. Cel mai înţelept lucru pe 


27 


care l-ar fi putut face Web ar fi fost să nu facă nimic. Dar el 
nu intenţiona să se oprească. Avea o sarcină de dus la bun 
sfârşit. Rupse o bucată de hârtie din carneţelul pe care îl 
ţinea la brâu şi aşternu în grabă câteva rânduri. Apoi îşi 
scoase şapca pe care o purta sub casca de protecţie. 

— Uite aici, îi spuse băiatului. Mergi, nu alerga, în josul 
aleii. Ridică în sus şapca şi dă-i biletul omului care o să 
vină dintr-acolo. 

Puştiul luă cele două obiecte şi degetele lui lungi 
strânseră materialul şepcii şi hârtia împăturită. Web îşi 
scoase din toc pistolul de semnalizare şi îl încărcă. 

— Pleci când trag. Mergi liniştit, îi spuse încă o dată. Nu 
alerga. 

Băiatul îşi cobori ochii spre bilet. Web nu avea idee dacă 
ştia să citească. Era greu de crezut că, într-un asemenea 
loc, copiii aveau parte de educaţia elementară pe care alţii 
o primeau în mod garantat. 

— Cum te cheamă? îl întrebă. 

Puştiul trebuia să fie calmat. Oamenii nervoşi fac 
greşeli. Şi Web ştia că bărbaţii înarmaţi la care îl trimitea 
ar fi prefăcut în cenuşă pe oricine s-ar fi năpustit înspre ei. 

— Kevin, răspunse băiatul. 

În timp ce îşi rostea numele, începu brusc să arate ca un 
copil înfricoşat, aşa cum, de fapt, şi era, iar Web se simţi şi 
mai vinovat pentru ceea ce îi cerea să facă. 

— OK, Kevin, eu sunt Web. Fă cum ţi-am spus şi n-o să 
păţeşti nimic. Poţi să ai încredere în mine, zise, şi 
sentimentul de vinovăţie i se amplifică. 

Îşi îndreptă pistolul de semnalizare către cer, se uită la 
Kevin, dădu încurajator din cap, apoi trase. Focul era 
prima avertizare pe care le-o trimitea. Biletul dus de Kevin 
trebuia să fie a doua. Băiatul se îndepărtă, fără să fugă, 
dar mergând repede. 

— Nu alerga, zbieră Web. 

Pe urmă se întoarse în direcţia curţii, îşi potrivi 


28 


dispozitivul pentru vedere nocturnă pe ghidajul carabinei 
şi îl fixă acolo. 

Semnalul luminos, de culoare roşie, însângeră cerul şi, 
în imaginaţia sa, Web văzu cum cei din trupele de asalt şi 
lunetiştii se opreau, urmărindu-l cu privirea. Asta trebuia 
să-i ofere băiatului timpul necesar pentru a ajunge până la 
ei. Kevin nu avea să moară, cel puţin nu în noaptea aceea. 
La următoarea întrerupere a valului de foc, Web ţâşni de 
pe alee, se rostogoli şi îşi înălţă puşca în timp ce se 
pregătea să tragă din poziţia culcat, apoi desfăcu crăcana 
armei şi o sprijini pe ea, fixându-şi patul în umăr. Primele 
sale ţinte erau cele trei ferestre aflate exact în faţa lui. 
Putea vedea cu uşurinţă focul de la gura ţevilor cu ochiul 
liber, dar vizorul îi permitea să distingă contururile încinse 
ale mitralierelor. Asta dorea să lovească. SR75 bubui şi 
cuiburile de mitralieră explodară unul după altul. Web fixă 
un nou încărcător cu douăzeci de cartuşe, luă linia de 
ochire, apăsă pe trăgaci şi încă patru mitraliere amuţiră. 
Cea din ultimul cuib încă mai trăgea când el se târî înainte 
şi îi azvârli, cu boltă, o grenadă de şoc care pătrunse prin 
gura de tragere. Apoi căzu liniştea, până când Web îşi goli 
ambele pistoale de calibrul .45 în deschiderile acum tăcute 
ale ferestrelor, tuburile goale ale cartuşelor sărind din 
arme ca nişte paraşutişti din pântecul unui avion. După ce 
trase ultimul glonţ, respira adânc, umplându-şi pieptul cu 
aerul preţios. Era atât de înfierbântat, încât ar fi putut 
deveni victima combustiei spontane. Apoi norii se 
dezlănţuiră şi ploaia începu să cadă cu putere. Privi în jur 
şi văzu un membru al echipei de asalt, în vestă antiglont, 
care se strecura, cu precauţie, în curte. Încercă să-i facă 
cu mâna, dar braţul nu-l ascultă; îi atârna, pur şi simplu, 
lipsit de vlagă. 

Web cuprinse cu privirea cadavrele stâlcite ale 
membrilor echipei sale, trupurile prietenilor săi, 
răspândite pe pavajul alunecos. Apoi căzu în genunchi. El 


29 


era viu şi, de fapt, nu ar fi vrut să fie. Ultimul lucru pe care 
Web London avea să şi-l amintească despre noaptea aceea 
era că îşi privise picăturile de sudoare căzând în bălțile 
însângerate făcute de ploaie. 


30 


CAPITOLUL 3 


Randall Cove era un bărbat uriaş, dotat cu o deosebită 
forţă psihică şi cu instincte de stradă remarcabile, bine 
ascuţite în îndelungatul timp în care le pusese la treabă. 
Era agent FBI sub acoperire şi făcea asta de aproape 
şaptesprezece ani. Se infiltrase în bandele de traficanţi de 
droguri sud-americani din L.A., în găştile de hispanici de la 
graniţa Texasului cu Mexicul şi în cele de europeni de 
supraponderali din sudul Floridei. Cele mai multe dintre 
misiunile sale fuseseră încununate de succese neaşteptate 
şi ceilalţi îşi rodeau unghiile de invidie. De obicei, era 
înarmat cu un pistol semiautomat cu gloanţe explozive, de 
calibrul .40, care se sfărâmau, transformându-se în mici 
aşchii plate când pătrundeau în corp, provocând ravagii în 
interior şi, foarte probabil, moartea. Se mândrise 
întotdeauna fiindcă îşi îndeplinea sarcinile cu 
profesionalism şi cu rezultate garantate. Chiar în 
momentul acela, nişte indivizi ignoranţi îl considerau un 
criminal înrăit, care ar fi trebuit întemnițat pe viaţă şi, 
chiar mai mult, executat pentru crimele sale îngrozitoare. 
Cove ştia că intrase într-o mare belea şi totodată îşi dădea 
seama că numai el însuşi se putea scoate din necaz. 

Se ghemui în automobil şi privi grupul de bărbaţi care se 
urcară în maşini şi demarară. După ce se îndepărtară, se 
ridică, aşteptă un moment, apoi porni pe urmele lor. Îşi 
îndesă căciula de schi pe capul proaspăt tuns şi decise că 
trecuse dincolo de punctul mort, iar asta se întâmplase la 
timpul potrivit. Maşinile din faţa lui se opriră şi el făcu 
acelaşi lucru. Când văzu grupul de bărbaţi coborând din 
automobile, scoase din rucsacul pe care îl purta în spate o 
cameră foto Nikon şi apăsă declanşatorul. Apoi o dădu 

31 


deoparte, luă un binoclu cu infraroşii şi îi ajustă 
amplificatorul, îi studie pe ceilalţi, unul câte unul, dând 
mulţumit din cap. 

În vreme ce grupul dispărea într-o clădire, mai respiră o 
dată adânc înainte de a-şi trece în revistă viaţa de până 
atunci. În timpul facultăţii, Cove fusese o versiune mai 
mare şi mai rapidă a lui Walter Payton; de comun acord, 
toţi americanii din Oklahoma erau de părere că orice 
echipă din Liga Naţională de Fotbal, care irosea teancuri 
de bani peşin şi nu numai, se putea făli cu el. Şi chiar o 
făcuseră, ăsta era adevărul, până când se alesese cu o 
ruptură a ligamentelor de la ambii genunchi în timpul unei 
aruncări fantastice, ceea ce îl redusese, de la un jucător 
supranatural, garantat de nota zece, la un om cu abilităţi 
pur şi simplu normale, care nu-i mai entuziasma pe 
antrenorii de fotbal. Potenţialele milioane de dolari se 
topiseră instantaneu şi, odată cu ele, singurul mod de viaţă 
pe care îl cunoscuse vreodată dispăruse fără urmă. 
Lâncezise vreo doi ani, căutând scuze şi compasiune, viaţa 
lui pornise pe o curbă descendentă şi tocmai ajunsese în 
punctul cel mai de jos când o întâlnise pe ea. Crezuse 
întotdeauna că soţia sa reprezentase o intervenţie divină, 
care îi salvase mizerabilul înveliş muritor, ce îşi plângea de 
milă, de căderea în uitare. Cu ajutorul ei, se redresase şi 
îşi îndeplinise visul secret de a deveni detectiv. 

În Birou, fusese mutat de colo colo. La vremea aceea, 
şansele unui om de culoare erau încă extrem de limitate. 
Cove se pomenise împins către acţiunile sub acoperire din 
domeniul drogurilor pentru că superiorii săi îi aduseseră la 
cunoştinţă, fără menajamente, că „băieţii răi” erau oameni 
cu pielea de aceeaşi culoare ca a lui. „Poţi să te porţi şi să 
vorbeşti ca ei, eşti făcut pentru rolul ăsta”, îi spuseseră. 
lar el, realmente, nu putuse să-i contrazică. Era o 
activitate destul de periculoasă ca să nu fie niciodată 
plictisitoare. Randall Cove nu  suportase niciodată 


32 


plictiseala. În plus, într-o lună scotea din circulaţie mai 
mulţi pungaşi decât alţi agenţi în întreaga lor carieră şi era 
vorba de şefi de bandă, de creiere, de cei care învârteau 
afaceri cu adevărat bănoase, nu de traficanţi de stradă, de 
două parale. El şi soţia lui avuseseră doi copii frumoşi şi se 
gândea serios să-şi încheie cariera când lumea lui se 
năruise, îşi pierduse nevasta şi copiii. 

Se lăsă brusc pe spate când bărbaţii ieşiră, se urcară în 
maşini şi porniră, apoi reîncepu să-i urmărească. Cove mai 
pierduse încă ceva pe care nu-l mai putea recăpăta 
niciodată. Şase bărbaţi muriseră pentru că el încurcase 
rău lucrurile, lăsându-se dus de nas ca un ageamiu. 
Orgoliul îi fusese rănit şi furia i se topise. Iar cel de-al 
şaptelea membru al echipei distruse îl intriga profund pe 
Cove. Omul supravieţuise deşi ar fi trebuit să fie mort şi el 
şi, după toate aparențele, nimeni nu ştia de ce, cu toate că 
jocul de abia începuse. Cove ar fi vrut să-l privească în ochi 
şi să-l întrebe: „Cum de mai faci încă umbră pământului?” 
Nu avea dosarul lui Web London şi nu se vedea obţinându-l 
prea curând. Mda, Cove era agent FBI, dar, fără îndoială, 
toată lumea credea că se transformase într-un trădător. Se 
crede că agenţii sub acoperire trăiesc pe muchie de cuţit, 
nu-i aşa? Şi că sunt cu toţii nişte ciudaţi, corect? Ani de 
zile făcuse o muncă ingrată, dar fusese OK fiindcă o făcuse 
pentru el însuşi, nu pentru altcineva. 

Automobilele demarară lent şi Cove se opri, mai făcu 
câteva fotografii, apoi întoarse. Se părea că, pentru seara 
aceea, asta era tot. Se îndreptă către singurul loc în care 
se mai simţea în siguranţă, iar acesta nu era locuinţa sa. În 
timp ce lua o curbă şi accelera, o pereche de faruri apăru 
de niciunde şi se menţinu în urma lui. Pe un drum ca acela, 
nu era bine deloc. Cove nu căuta şi nu încuraja atenţia pe 
care i-o acordau alţi oameni. Întoarse; cealaltă maşină făcu 
acelaşi lucru. OK, nu era de glumă. Acceleră din nou. 
Urmăritorul îl imită. Întinse mâna spre tocul de armă de la 


33 


centură, îşi scoase pistolul şi se asigură că piedica era 
trasă. 

Îşi aruncă ochii în oglinda retrovizoare, ca să vadă dacă 
îşi putea da seama cu câţi indivizi avea de-a face. Dar era 
prea întuneric, şoseaua nu era luminată. Un prim glonţ îi 
perforă cauciucul din dreapta spate, iar al doilea pe cel din 
stânga. În timp ce se străduia să păstreze controlul 
maşinii, un camion ieşi de pe un drum lateral şi îl izbi într- 
o parte. Dacă geamul portierei ar fi fost ridicat, capul lui 
Cove ar fi trecut prin el. Deşi nu era iarnă, camionul avea 
un plug pentru zăpadă ataşat în partea din faţă. Acceleră şi 
berlina lui Cove fu împinsă înainte. Cove simţi că 
automobilul era gata să se rostogolească, apoi camionul i-l 
împinse în balustrada care fusese instalată mai ales pentru 
ca să împiedice maşinile să se prăvălească pe povârnişul 
abrupt în jurul căruia se curba drumul. Partea laterală a 
berlinei se lovi de pământ, apoi aceasta începu să se 
rostogolească şi amândouă uşile se deschiseră brusc în 
timp ce îşi continua căderea, pentru ca, în cele din urmă, 
să aterizeze pe fundul stâncos al râpei şi să izbucnească în 
flăcări. 

Maşina care îl urmărise pe Cove se opri şi un bărbat 
cobori, alergă către balustrada contorsionată şi se uită în 
jos. Văzu focul, fu martor la explozia declanşată când 
acesta ajunse la rezervorul de combustibil, apoi se întoarse 
în fugă la automobilul său. Cele două vehicule răscoliră 
prundişul părăsind în grabă locul accidentului. 

În timp ce se îndepărtau, Randall Cove se ridică din 
cotlonul în care fusese aruncat când uşa şoferului fusese 
spintecată în urma primului impact cu solul. Işi pierduse 
pistolul şi avea impresia că îşi rupsese vreo două coaste, 
dar era în viaţă. Privi în jos, spre ceea ce mai rămăsese din 
maşina lui, apoi din nou spre locul de unde demaraseră în 
grabă cei care încercaseră să-l ucidă. Se ridică pe 
picioarele nesigure şi începu să-şi croiască, încet, drumul 


34 


de întoarcere. 


Web se ţinea strâns de mâna rănită, chiar şi atunci când 
capul părea să fie primul care avea să-i explodeze. Era ca 
şi cum ar fi luat, repede şi de trei ori la rând, câte o duşcă 
de tequila curată, fiind acum gata să înceapă să verse. 
Camera de spital era goală. Dincolo de uşă stătea un om 
înarmat, pentru ca Web să nu păţească nimic - ca să nu 
mai păţească nimic altceva. 

Web zăcuse toată ziua, ca şi în timpul nopţii, gândindu- 
se la cele petrecute, dar nu era mai aproape de un răspuns 
decât în momentul în care îl aduseseră acolo. Comandantul 
său îl vizitase deja, împreună cu mai mulţi membri din 
echipa Hotel şi cu câţiva lunetişti din grupurile Whiskey şi 
X-Ray. Vorbiseră puţin, fiecare fiind prins în derularea 
propriei suferinţe, nevenindu-le să creadă că tocmai lor li 
se întâmplase aşa ceva. lar Web le putuse desluşi în 
adâncul ochilor suspiciunile şi dorinţa de a afla ce se 
petrecuse cu el, acolo, cu adevărat. 

— Imi pare rău, Debbie, i se adresă Web imaginii 
văduvei lui Ted Rinner. 

Îi spuse acelaşi lucru lui Cynde Plummer, soţia lui Cal, 
care era acum tot văduvă. Apoi parcurse toată lista: în 
total şase femei, toate îi erau prietene. Soții lor îi fuseseră 
parteneri, camarazi; Web se simţea tot atât de văduv ca 
oricare dintre ele. Îşi eliberă mâna rănită şi atinse cu ea 
partea metalică a patului. Cu ce rană deprimantă se 
alesese! Nu primise niciun glonţ în mod direct. 

— Nicio afurisită de împuşcătură nu m-a atins la timp, îi 
spuse peretelui. Îţi dai seama cât de greu e să crezi una ca 
asta? strigă către aparatul de perfuzii intravenoase, înainte 
de a amuţi din nou. 

— O să punem mâna pe ei, Web. 

Vocea îl luă prin surprindere, fiindcă nu auzise pe 
nimeni intrând. Dar, fireşte, o voce este întotdeauna 


35 


însoţită de un trup. Web se săltă cu câţiva centimetri, până 
când zări profilul unui bărbat. Acesta studia linoleumul de 
pe podea, de parcă acolo s-ar fi aflat o hartă care putea să- 
l] conducă spre locul unde se găseau toate răspunsurile. 

Despre Percy Bates se spunea că nu se schimbase, în 
douăzeci şi cinci de ani, nici cât negru sub unghie. Trupul 
său vânjos, de un metru optzeci, nu câştigase şi nu 
pierduse nici măcar un kilogram. Avea părul de culoarea 
cărbunelui, fără niciun fir alb, şi era pieptănat exact ca în 
ziua în care se alăturase FBl-ului, după absolvirea 
Academiei. Se păstrase de parcă ar fi fost congelat, ceea 
ce era uluitor într-o meserie care îmbătrânea oamenii 
înainte de vreme. Devenise un fel de legendă a Biroului. 
Făcuse ravagii în timpul operaţiunilor legate de traficul de 
droguri de la graniţă Texasului cu Mexicul, apoi plecase să 
stârnească iadul pe coasta de vest, la Biroul din L.A. 
Avansase repede şi acum era unul dintre oamenii din 
fruntea Biroului FBI din Washington, sau WFO5, cum i se 
mai spunea. Avea experienţă în toate activităţile Biroului şi 
ştia cum trebuiau îmbinate una cu cealaltă. 

Bates, căruia toţi îi spuneau Perce, vorbea, de obicei, cu 
voce scăzută. Cu toate acestea, putea intimida un 
subordonat cu o singură privire şi putea face pe oricine să 
se simtă nedemn să ocupe chiar şi un spaţiu de câţiva 
centimetri pătraţi. Putea fi ori cel mai bun prieten, ori cel 
mai crâncen duşman. Poate că aşa se transforma un om 
după ce creştea purtând numele Percy?. 

Web asistase la finalul unor tirade de-ale lui Bates ceva 
mai demult, când se aflase sub comanda directă a acestuia, 
în timpul activităţilor sale anterioare din cadrul Biroului. 
Web făcuse greşeli în timp ce învăţa să fie un bun agent şi 
meritase să fie dojenit. Dar, ca toată lumea, Bates făcea 
favoritisme din când în când şi căuta uneori ţapi ispăşitori 


8 Washington Field Office - Biroul Teritorial Washington (n. tr.) 
9 În lb. engleză, perce înseamnă a străpunge (n. tr.) 


36 


asupra cărora să arunce vina când lucrurile scăpau de sub 
control. De aceea, Web nu-i lua acum de bune afirmaţiile. 
Şi nu considera tonul lui calm drept o dovadă de conciliere 
şi de bunăvoință. Totuşi, în noaptea în care Web îşi 
pierduse jumătate de faţă în furia luptei, Bates fusese unul 
dintre primii oamenii care ajunseseră lângă patul lui, iar el 
nu avea să uite asta niciodată. Nu, Percy Bates nu era o 
ecuaţie uşor de rezolvat, deşi nici despre alţii nu s-ar fi zis 
aşa ceva. El şi Bates nu puteau să ajungă tovarăşi de 
băutură, dar Web nu fusese niciodată de părere că trebuia 
să-ţi bei minţile împreună cu un tip ca să-l poţi respecta. 

— Ştiu că ne-ai dat nişte informaţii preliminare, dar vom 
avea nevoie de o declaraţie completă imediat ce te vei 
simţi în stare de aşa ceva, spuse Bates. Dar nu te pripi. Ia- 
o încetişor, recapătă-ţi puterile. 

Mesajul era clar. Ceea ce se întâmplase îi măcina pe 
toţi. Nu îl aşteptau niciun fel de izbucniri din partea lui 
Bates. Cel puţin nu atunci. 

— Sunt mai mult nişte zgârieturi, nimic altceva, mormăi 
Web, drept răspuns. 

— Mi s-a spus că un foc de armă ţi-a rănit mâna. Că ai 
tăieturi şi vânătăi pe tot corpul. Doctorii zic că arăţi ca şi 
cum cineva te-ar fi lovit cu o bâtă de baseball. 

— N-am nimic, răspunse Web, apoi se simţi sleit fiindcă 
rostise cele două cuvinte. 

— Ai nevoie de odihnă. Abia după aceea îţi vom lua 
declaraţia. Bates se ridică. Şi, dacă te simţi în stare de 
asta, pentru că ştiu că îţi va fi greu, ne-ar ajuta dacă ai 
putea să te întorci la faţa locului şi să ne relatezi faptele 
exact în ordinea în care s-au petrecut. 

„Şi să vă spun cum am reuşit să supraviețuiesc?” Web 
dădu din cap. 

— Cu cât mai curând, cu atât mai bine. 

— Nu te pripi, repetă Bates. Treaba asta n-o să fie 
uşoară. Dar o vom duce la bun sfârşit. 


37 


Îl bătu pe Web pe umăr şi se întoarse către uşă. 

Web se foi, încercând să se ridice în capul oaselor. 

— Perce? 

În întuneric, albul ochilor lui Bates era singurul lucru pe 
care îl zărea. Avea impresia că vede o pereche de zaruri 
suspendate, cu care cineva dăduse, cumva, un doi. 

— Toţi sunt morţi, nu-i aşa? 

— Toţi, confirmă Bates. Tu eşti singurul rămas în viaţă, 
Web. 

— Am făcut tot ce am putut. 

Uşa se deschise, apoi se închise şi Web se pomeni 
singur. 

Afara, pe coridor, Bates discuta cu un grup de bărbaţi 
îmbrăcaţi exact la fel ca el: cu un costum de haine 
albastru, greu de descris, cu o cămaşă cu gulerul răsfrânt, 
cu cravată discretă, cu pantofi negri cu talpa de cauciuc şi 
având pistoale mari în tocuri fără clapetă. 

— Reporterii vor transforma totul într-un coşmar, ştiţi 
asta, spuse unul dintre ei. De fapt, deja au făcut-o. 

Bates mesteca o bucată de gumă, ca substitut pentru 
ţigările Winston la care renunţase pentru a cincea oară, iar 
numărătoarea urma să continue. 

— Interesele unor jurnalişti care umblă după ştiri de 
senzaţie nu sunt la loc de frunte pe lista mea de priorităţi, 
spuse el. 

— Trebuie să-i ţii la curent, Perce. Dacă nu o faci, vor 
presupune tot ce e mai rău şi vor începe să inventeze. N-o 
să-ţi vină să crezi ce chestii au apărut deja pe internet - că 
masacrul fie are legătură cu întoarcerea apocaliptică a lui 
lisus, fie are ceva de-a face cu o conspirație a afaceriştilor 
chinezi. Vreau să spun că nu pricep de unde scot toate 
aiurelile astea. Îi înnebunesc pe cei de la PR. 

— Nu cred că ar avea cineva curaj să ne facă nouă una 
ca asta, spuse un alt bărbat, care încărunţise şi se 
îngrăşase în serviciul binelui public. Bates ştia că, într-un 


38 


deceniu şi mai bine, nu văzuse altceva decât biroul său 
guvernamental, dar că se purta ca şi cum nu ar fi fost aşa. 
Nici columbienii, nici chinezii şi nici chiar ruşii nu 
îndrăznesc să ne atace pe noi în felul ăsta. 

Bates îi aruncă o privire. 

— Suntem „noi” contra „lor”. Nu-ţi aduci aminte? Noi ne 
străduim tot timpul să le băgăm câte ceva pe gât cu de-a 
sila. De ce crezi că n-ar vrea să ne facă aceeaşi favoare? 

— Dar, pentru Dumnezeu, Perce, gândeşte-te mai bine. 
Tocmai au măcelărit una dintre unităţile noastre. Aici, 
acasă, pe terenul nostru, vociferă bătrânul, indignat. 

Perce îl privi şi avu viziunea unui elefant lihnit de foame, 
gata să se prăbuşească şi să moară, devenind prânzul 
carnivorelor din junglă. 

— Nu mi-am dat seama că am revendicat acea parte din 
D.C., zise Bates. Nu mai dormise de două zile şi tocmai 
începea să simtă asta. De fapt, trăiam cu impresia că era 
terenul Jor şi că noi eram echipa oaspete. 

— Ştii ce-am vrut să spun. Ce i-a determinat să treacă la 
un astfel de atac? 

— Rahat, habar n-am, poate faptul că noi ne străduim al 
dracului de mult să punem un dop în conductele care 
pompează droguri de un miliard de dolari pe zi şi asta a 
început să-i scoată din sărite, idiotule! 

În timp ce vorbea, Bates îl împinse pe celălalt într-un 
colţ, apoi se gândi că tipul era mult prea inofensiv ca să 
merite o suspendare. 

— Cum se simte? întrebă un alt bărbat, cu părul blond şi 
nasul roşu din cauza gripei. 

Bates se sprijini de perete, mestecă guma şi ridică din 
umeri. 

— Cred că mintea îi e dată peste cap mai mult decât 
orice altceva. Dar asta era de aşteptat. 

— Nu pot spune decât că e un tip norocos, comentă Nas 
Roşu. Toată lumea încearcă să ghicească cum de a 


39 


supravieţuit. 

Bates nu avu nevoie de mai mult de o secundă ca să-l 
pună la zid. Era evident că, în seara aceea, nu lua 
prizonieri. 

— Numeşti noroc faptul că şase oameni din echipa ta 
sunt ciuruiţi chiar în faţa ochilor tăi? Asta ai vrut să spui, 
ticălos tâmpit? 

— Ei, nu la asta m-am referit, Perce. Ştii foarte bine că 
nu e aşa. 

Nas Roşu începu să tuşească, pentru că ar fi vrut să-i 
dea de înţeles lui Bates că, fiind bolnav, nu era destul de în 
formă pentru o dispută. 

Bates se îndepărtă de el, profund scârbit de toţi cei din 
jur. 

— În momentul de faţă nu ştiu nimic. Ba nu, îmi iau 
vorba înapoi, ştiu că Web a distrus, de unul singur, opt 
cuiburi de mitralieră şi că, printre picături, a salvat o altă 
unitate şi un puşti din ghetou. Asta ştiu sigur. 

— Raportul preliminar spune că Web a încremenit. 

Cel care vorbise tocmai li se alăturase, deşi era evident 
că făcea parte dintr-un eşalon superior. Doi bărbaţi cu 
chipuri impenetrabile stăteau, permanent, exact la un pas 
în spatele intrusului. 

— Şi, în realitate, Perce, nu ştim decât ceea ce ne-a 
relatat Web, spuse acesta. Deşi era evident că nou-venitul 
era superiorul lui Percy Bates, era tot atât de limpede că 
cel din urmă ar fi vrut să-l muşte, cu toate că încă nu 
îndrăznea să o facă. 

— London trebuie să ne dea al dracului de multe 
explicaţii, continuă vorbitorul. Şi vom face această anchetă 
ţinându-ne ochii bine deschişi, mult mai bine deschişi 
decât noaptea trecută. Noaptea trecută a fost o ruşine. 
Niciodată nu se va mai întâmpla aşa ceva, absolut 
niciodată. Cel puţin atâta vreme cât deţin eu controlul. Se 
uită lung la Bates, apoi spuse, cu un sarcasm grosolan: 


40 


Transmite-i lui London salutările mele. 

Rostind aceste vorbe, Buck Winters, şeful filialei FBI din 
Washington, se îndepărtă, plin de sine, urmat de escorta 
sa de roboţi. 

Bates îl urmări cu o privire dezgustată. La Waco, Buck 
Winters fusese unul dintre principalii conducători din linia 
întâi şi, după părerea lui Bates, nepriceperea sa 
contribuise la masacrul final. Pe urmă, după metoda 
stranie a organizaţiilor de mari dimensiuni, incompetenţa 
îi fusese răsplătită cu o promovare după alta, până ce 
ajunsese să conducă WFO. Poate că Biroul nu intenţiona să 
admită că dăduse totul peste cap şi credea că avansarea 
celui care fusese în fruntea adevăratului fiasco de la Waco 
demonstra lumii întregi că Biroul se considera mai presus 
de orice vină. În cele din urmă, multe capete se 
rostogoliseră din cauza scandalului David Koresh, din 
Texas, dar cel ai lui Buck Winters era încă bine înţepenit 
pe umeri. Pentru Percy Bates, acesta din urmă reprezenta, 
în mare parte, tot ce era rău în FBI. 

Se sprijini de perete, îşi încrucişă braţele şi începu să-şi 
mestece guma Wrigley cu atâta putere, încât îl dureau 
dinţii. Era sigur că bătrânul Buck avea de gând să discute 
cu directorul FBl-ului, cu procurorul general, poate chiar 
şi cu preşedintele. Ei, n-avea decât să o facă, atâta vreme 
cât se fereau cu toţii din calea lui Percy Bates. 

Bărbaţii din grup se strecurară afară unul câte unul, sau 
câte doi, până când nu mai rămaseră decât Bates şi 
paznicul în uniformă. Într-un târziu, plecă şi Bates, cu 
mâinile în buzunare şi cu privirea în gol. În drum spre 
ieşire, scuipă guma într-un coş de gunoi. 

— Găozari şi idioţi, spuse. Găozari şi idioţi. 


41 


CAPITOLUL 4 


Îmbrăcat cu un combinezon albastru de la sala de 
operaţii şi cărând o geantă în care erau lucrurile lui 
personale, Web fixa cu privirea cerul însorit care umplea 
fereastra camerei sale de spital. Îl deranjau straturile de 
tifon din jurul mâinii rănite; avea senzaţia că poartă o 
mănuşă de box. 

Era gata să deschidă uşa ca să iasă, când aceasta se 
dădu singură în lături. Cel puţin aşa crezu el, înainte ca un 
bărbat să apară în prag. 

— Romano, ce-i cu tine aici? făcu Web, surprins. 

În primul moment, celălalt nu îl recunoscu pe Web. Avea 
mai puţin de un metru optzeci şi cinci înălţime, vreo 
optzeci de kilograme şi dădea impresia de forţă, fiind slab 
şi musculos. Părul îi era negru şi cârlionţat şi purta o haină 
veche de piele, o şapcă de baseball de la Yankees şi blugi. 
Avea insigna FBI prinsă de centură; patul pistolului îi ieşea 
în afara tocului fără clapetă. 

Romano îl cercetă pe Web cu privirea din creştet până în 
tălpi, până ce ochii i se pironiră pe mâna bandajată a 
acestuia. Arătă către ea. 

— Asta e? Asta-i afurisita ta de rană? 

Web se uită mai întâi la mâna sa şi pe urmă la Romano. 

— Te-ai fi simţit mai fericit dacă gaura ar fi fost în capul 
meu? 

Paul Romano făcea parte din echipa de asalt Hotel. 
Mulţi îl considerau un tip intimidant şi, cu el, ştiai 
întotdeauna cum stăteau lucrurile, adică, de obicei, 
oricum, numai bine nu. El şi Web nu fuseseră niciodată 
apropiaţi - în primul rând pentru că, gândea Web, el 
fusese împuşcat de mai multe ori decât Romano, care era 

42 


cât se poate de nemulţumit, având impresia că celălalt e 
mai curajos şi mai robust decât el. 

— Nu te întreb decât o singură dată, Web, şi vreau un 
răspuns sincer, omule. M-ai tras pe sfoară şi o să ţi-o 
plătesc. 

Web îşi cobori privirea şi veni cu un pas mai aproape, 
pentru ca avantajul pe care i-l oferea diferenţa de înălţime 
să fie astfel şi mai evident. Ştia că şi asta îl punea pe 
Romano la punct. 

— Zău, Paulie, nu cumva mi-ai adus şi bomboane şi flori? 

— Nu vreau nimic mai mult decât un răspuns sincer, 
Web. Făcu o pauză, apoi întrebă: Ai spălat putina? 

— Mda, Paulie, toate mitralierele alea au reuşit cumva 
să se distrugă singure. 

— Ştiu asta. Vorbesc despre ce-a fost înainte. Când a 
fost doborâtă echipa Charlie. Tu nu erai cu ei. De ce? 

Web îşi simţi obrajii arzând şi se detestă pentru asta. De 
obicei, Romano nu putea să-l pună în încurcătură. Totuşi, 
adevărul era că nu ştia ce să-i răspundă. 

— În capul meu s-a întâmplat ceva, Paulie. Nu-mi dau 
seama exact ce. Dar n-am avut nimic de-a face cu 
ambuscada, dacă ţi-ai pierdut cumva brusc minţile şi te-ai 
gândit la aşa ceva. 

Romano scutură din cap. 

— Nu mă gândeam că ai devenit trădător, Web, ci doar 
că ai început să fii laş. 

— Dacă asta ai venit să-mi spui, spune şi pleacă naibii de 
aici! 

Romano îl măsură din nou, în sus şi în jos, cu privirea, şi 
fiecare dintre acele căutături aspre şi apăsate îl făcu pe 
Web să se simtă din ce în ce mai puţin bărbat. Apoi, fără 
niciun alt cuvânt, îi întoarse spatele şi plecă. Web ar fi 
preferat ca, în locul tăcerii, celălalt să fi ieşit adresându-i o 
altă insultă. 

Mai aşteptă câteva minute, apoi deschise uşa. 


43 


— Ce-ai de gând? îl întrebă paznicul, surprins. 

— Doctorii mi-au dat drumul, nu te-au anunţat? 

— Nu mi-a spus nimeni nimic de genul ăsta. 

Web îşi ridica mâna bandajată. 

— Guvernul nu mai plăteşte pentru încă o noapte în 
contul unei mâini zgâriate. Şi să fiu al dracului dacă scot 
diferenţa din buzunarul meu. 

Web nu-l cunoştea pe paznic, dar părea genul care e plin 
de înţelegere faţă de asemenea argumente pline de bun- 
simţ. Nu aşteptă niciun răspuns, ci, pur şi simplu, se 
îndepărtă. Ştia că santinela nu avea niciun motiv să-l 
oprească. Nu putea decât să le comunice superiorilor săi 
ce se întâmplase şi o făcea, cu siguranţă, chiar atunci. 

Web o şterse către ieşire, găsi un telefon, îşi sună un 
prieten şi, o oră mai târziu, era în interiorul cabanei sale 
cu etaj, veche de treizeci de ani, din suburbiile liniştitului 
Woodbridge, Virginia. Îşi schimbă hainele, punându-şi 
blugi, pantofi mocasin şi un tricou bleumarin, apoi rupse 
tifonul şi îl înlocui cu un singur pansament enervant de 
vizibil. În momentul acela, când şase dintre cei mai buni 
prieteni ai lui zăceau la morgă, nu dorea, pentru sine, mila 
nimănui. 

Işi verifică mesajele. Niciunul nu era important, dar ştia 
că asta avea să se schimbe. Descuie o cutie, îşi scoase 
revolverul de rezervă, de 9 milimetri, şi şi-l împinse în 
tocul de la centură. Deşi nu împuşcase, practic, pe nimeni, 
totul se transformase într-o problemă a SRB”, pentru că se 
ştia cu certitudine că trăsese cu armele sale. I le 
confiscaseră, ceea ce era cam acelaşi lucru cu a-l lipsi de 
mâini. Pe urmă îi citiseră drepturile şi el le dăduse o 
declaraţie. Nu fusese decât o acţiune de rutină, o 
procedură ca la carte, dar, cu toate acestea, se simţise ca 
un criminal. Ei bine, nu avea de gând să iasă în lume fără 
nicio armă. Era paranoic din fire, iar masacrarea echipei 


10 Shooting Review Board - Comisia de Verificare a Armelor de Foc 


44 


sale era pe cale să-l transforme într-un schizofrenic, care 
avea impresia că bebeluşii şi bunicuţele erau adevărate 
ameninţări. 

Se îndreptă către garaj, porni cu manivela motorul 
automobilului său negru tăciune, Ford Mach One, din 
1978, şi porni spre ieşire. 

Web avea două maşini: Mach-ul şi un Chevrolet 
Suburban foarte vechi, solid, care îi dusese, pe el şi pe 
prietenii lui din echipa Charlie, la o mulţime de meciuri de 
fotbal, pe plajele din Virginia şi Maryland, la picnicuri cu 
bere şi în multe alte excursii de-a lungul Coastei de Est. 
Fiecare dintre ei îşi avea locul său în Chevrolet, în funcţie 
de vechimea în grad şi de talentele fiecăruia, acesta fiind 
modul în care îi plăcea lui Web să aranjeze lucrurile. Câte 
clipe de neuitat petrecuseră în maşina aceea imensă! Web 
se întreba câţi bani peşin ar fi putut obţine în schimbul ei, 
fiindcă nu se mai vedea conducând fiara de atunci înainte. 

Intră pe autostrada interstatală 95, o luă către nord şi se 
antrenă în adevărata cursă cu obstacole reprezentată de 
autostrada Springfield Interchange, care lăsa impresia că 
fusese proiectată de un inginer constructor dependent de 
cocaină. Acum, când intrase în reparaţii capitale care erau 
programate să dureze cel puţin zece ani, un şofer care o 
străbătea în fiecare zi cu maşina avea de ales între a râde 
şi a plânge văzând cum zburau anii vieţii lui, în vreme ce 
progresul lucrărilor se măsura în centimetri. Web trecu pe 
Fourteenth Street Bridge, traversă zona de nord-vest, unde 
se aflau toate monumentele importante şi unde ajungeau 
toţi banii turiştilor, şi ajunse repede în partea mai puţin 
frumoasă a oraşului. 

Web era agent special al FBl-ului, dar nu se considera 
pe sine însuşi ca atare. Mai întâi de toate, era unul dintre 
agenţii operativi ai HRT!!, gruparea de elită prin 
intermediul căreia Biroul rezolva situaţiile critice. Nu 


11 Hostage Rescue Team - Brigada de Salvare a Ostaticilor 


45 


umbla îmbrăcat în costum. Nu petrecea prea mult timp în 
compania agenţilor din afara HRT. Nu ajungea la locul 
crimei după ce nu mai şuiera niciun glonţ. De obicei, era 
acolo de la bun început, alergând, ascunzându-se, trăgând, 
rănind şi, uneori, ucigând. Nu existau decât cincizeci de 
agenţi operativi HRT, pentru ca procesul de selecţie era 
cumplit. Durata medie de activitate în HRT era de cinci 
ani. Web nesocotise această tendinţă şi era în al optulea an 
de serviciu. Se părea că, în zilele acelea, HRT-ul era 
chemat mult mai des şi în toate punctele fierbinţi din 
întreaga lume, dată fiind legea sa nescrisă de a se aduna în 
patru ore la baza Andrews a Aviației Militare. Ei bine, 
peste partea lui din acest spectacol căzuse cortina. Web 
rămăsese fără echipă. 

Niciodată nu i se mai întâmplase să fie singurul 
supravieţuitor. Nu era în firea lui. Făceau cu toţii glume 
despre asta, ba chiar şi pariuri morbide pe seama celor 
care urmau să moară într-o noapte fără lună. Web fusese 
întotdeauna aproape primul pe listă, pentru că se părea că 
întotdeauna se afla în prima linie. Acum era torturat de 
faptul că nu ştia ce îl împiedicase să ajungă în cel de-al 
şaptelea coşciug. lar singurul lucru mai cumplit decât 
vinovăția era ruşinea. 

Luă o curbă şi ajunse lângă barieră. Le arătă legitimaţia 
bărbaţilor postați acolo, pe care sosirea sa îi uluise. Web 
se furişă în josul aleii înainte ca armata de reporteri să dea 
cu ochii de el. Imediat după masacru, începuseră să facă 
transmisiuni în direct folosind antenele înalte pentru 
emisie prin satelit de pe camionete. Web prinsese câteva 
emisiuni de ştiri la spital. Hrăneau publicul repetând iarăşi 
şi iarăşi aceleaşi fapte, folosind mici hărţi şi fotografii, 
apelând la expresii dure şi spunând lucruri de genul: 

— Este tot ceea ce ştim în acest moment. Dar rămâneţi 
cu noi, sunt sigur că vom avea mai multe de spus mai 
târziu, chiar dacă va trebui să răscolim în rahat. Ai 


46 


legătura, Sue. 

Web înaintă de-a lungul aleii. 

Furtuna din noaptea precedentă ajunsese demult 
deasupra Atlanticului. Vântul pe care îl simţea era mai 
răcoros decât cel de care avusese parte oraşul în ultima 
vreme. Fiind construit pe o mlaştină, Washington D.C. se 
descurca mult mai bine cu căldura şi cu umezeala decât cu 
frigul şi cu zăpada. Când începea să ningă, singura stradă 
care, după toate probabilitățile, avea să fie curățată era 
cea din visele tale. 

La jumătatea drumului, Web dădu peste Bates. 

— Ce naiba cauţi aici? spuse acesta. 

— Spuneai că vrei să fac o reconstituire, aşa că am venit 
să ţi-o ofer. Bates aruncă o privire spre mâna lui. Să 
trecem la treabă, Perce. Fiecare minut contează. 

Web refăcu toate mişcările unităţii sale, începând din 
locul în care coborâseră din Chevrolet. Mânia şi teama i se 
amplificau odată cu fiecare pas care îl apropia de ţintă. 
Cadavrele dispăruseră, nu şi sângele. Se părea că nici 
măcar ploaia puternică nu reuşise să-l spele. Prin mintea 
lui Web fulgerau toate gesturile pe care le făcuse şi toate 
emoţiile pe care le simţise. 

Cuiburile de mitralieră distruse erau demontate şi 
examinate de o echipă care extrăgea, în mod sistematic, 
concluzii legale din rămăşiţe microscopice. Alţii umblau 
prin curtea de formă pătrată îngenunchind, aplecându-se, 
marcând diverse lucruri, examinându-le şi, în esenţă, 
căutând să capete răspunsuri de la nişte obiecte care nu 
păreau că ar fi vrut să dea vreunul. Privindu-i, Web se 
simţea neîncrezător. Era extrem de puţin probabil ca 
amprentele să aştepte în jurul mitralierelor ca să fie 
ridicate de specialişti. Oricine ar fi planificat o ambuscadă 
atât de complicată şi-ar fi luat această precauţie. El păşea 
printre petele de sânge ca şi cum ar fi mers pe vârfuri în 
jurul unui cimitir, dar nu acesta era adevărul? 


47 


— Geamurile ferestrelor au fost vopsite în negru, pentru 
ca mitralierele să nu fie observate înainte de a începe să 
tragă. Nu tu lumină reflectată de ţevi, nu tu nimic, spuse 
Bates. 

— E bine să ştii că ţi-au venit de hac nişte profesionişti, 
ripostă Web, cu amărăciune. 

— Tu ai lăsat o serie de urme cu arma ta, arătă Bates 
spre una dintre armele distruse. 

— Un SR75 face asta în locul tău. 

— Erau mitraliere din dotarea armatei. Cu şase ţevi, tip 
Gatling, montate pe afet fixat de podea, pentru ca poziţia 
de tragere să nu se modifice. Aveau ataşate cutii cu 
muniţie şi benzi de alimentare şi câte patru mii de cartuşe 
pentru fiecare armă. Cadenţa de tragere era setată la 
patru sute de lovituri pe minut, deşi putea ajunge până la 
opt mii. 

— Patru sute a fost suficient. Şi erau opt arme. Asta 
înseamnă trei mii două sute de gloanţe care zboară către 
tine în fiecare interval de şaizeci de secunde. O ştiu pentru 
că, în afară de unul singur, toate au ricoşat, ratându-mă 
doar cu câţiva centimetri. 

— Şi, la cadenţa asta scăzută, mitralierele puteau trage 
mult şi bine... 

— Au făcut-o. 

— Acţionarea era electrică, iar gloanţele puteau 
străpunge vesta antiglont. 

Web se mulţumi să dea din cap. 

— Aţi descoperit cum era declanşat tirul? 

Bates îl conduse de-a lungul unui zid de cărămidă situat 
pe latura cea mai îndepărtată de aleea pe care venise. 
Aparţinea clădirii plasate perpendicular pe casa de raport 
abandonată care le fusese ţinta şi care reprezentase sursa 
unei jumătăţi din arcul de foc care nimicise toată echipa 
Charlie, cu excepţia lui Web. Ceea ce fusese invizibil pe 
întuneric abia se desluşea în lumina zilei. 


48 


Web îngenunche şi se uită la obiectul pe care îl 
recunoscu drept un dispozitiv cu laser. In zidul de 
cărămidă fusese dată o gaură în care se introduseseră 
emițătorul laser şi blocul său de alimentare. Gaura era mai 
lungă decât alimentatorul, aşa că, odată introdus înăuntru, 
acesta era aproape invizibil. Din locul în care fuseseră 
postați, lunetiştii nu l-ar fi putut identifica nici dacă ar fi 
căutat în mod special un asemenea dispozitiv şi, din câte 
ştia Web, informatorii nu le dăduseră nicio indicație despre 
existenţa sa. Traiectoria laserului trecea pe la înălţimea 
genunchilor şi, fără nicio îndoială, după ce fusese activat, 
raza sa invizibilă traversase curtea. 

— Şi tirul nu se mai oprea decât pentru realimentarea cu 
muniţie, am înţeles. Web se uită mirat în jur. Dar dacă 
trecea pe aici un câine sau o pisică, sau altcineva declanşa 
totul înainte de sosirea noastră? 

După expresia feţei sale, era limpede că Bates luase deja 
în consideraţie această posibilitate. 

— Cred că oamenii au fost avertizaţi, în mod discret, să 
stea deoparte. Cu animalele e altă poveste. Presupun 
aşadar şi că laserul a fost armat folosindu-se o 
telecomandă. 

Web se ridică. 

— Deci n-au activat laserul decât după ce am ajuns noi 
aici. Ceea ce înseamnă că acela care a făcut-o trebuie să fi 
fost destul de aproape. 

— Păi, probabil că v-a auzit venind sau a fost înştiinţat 
despre asta. Şi poate că a aşteptat până aţi trecut de colţ, 
a apăsat pe telecomandă şi a fugit. 

— N-am văzut nici măcar un singur suflet în curte, iar 
vizorul meu cu infraroşii nu a sesizat nicăieri ceva care să 
aibă temperatura de treizeci şi şapte de grade. 

— Tipii ar fi putut fi în interiorul clădirii - la naiba, în 
oricare dintre clădirile astea. Au scos telecomanda prin 
una dintre ferestre, au apăsat pe buton şi, când te-ai uitat 


49 


prin vizor, plecaseră de mult. 

— Şi lunetiştii şi echipa Hotel nu au văzut nimic? 

Bates scutură din cap. 

— Versiunea echipei Hotel este că nu au văzut nimic mai 
înainte ca puştiul să le aducă biletul tău. 

Pomenind de Hotel, Web se gândi la Paul Romano şi i se 
înmuiară picioarele. Probabil că, în momentul acela, 
Romano era la Quantico, povestindu-le tuturor că el se 
transformase într-un laş care îşi lăsase echipa să moară şi 
care încerca să dea vina pe o cădere psihică. 

— Dar Whiskey? X-Ray? Ei trebuie să fi văzut ceva, 
spuse, referindu-se la lunetişti şi la cei care fuseseră 
plasați pe acoperişuri. 

— Da, au zărit câte ceva, dar deocamdată nu sunt 
pregătit să discut despre asta. 

Instinctiv, Web se simţea îndemnat să-l lase pe celălalt 
în pace. Ce i-ar fi putut povesti lunetiştii? Că îl văzuseră pe 
Web înţepenind, lăsându-şi camarazii să atace fără el, apoi 
căzând lat în timp ce tovarăşii săi de arme erau raşi de pe 
faţa pământului? 

— Dar cei de la DEA!?? Erau împreună cu Hotel şi aveau 
şi o unitate de rezervă. 

Bates şi Web se uitară unul la altul, iar cel dintâi clătină 
din cap. 

DEA şi FBI nu erau cei mai buni prieteni. Web fusese 
întotdeauna de părere că DEA era mezinul care îşi pocnea 
fratele mai mare în fluierele picioarelor până când acesta îi 
întorcea loviturile şi atunci micul derbedeu scăpa cu fuga 
şi trăncănea vrute şi nevrute. 

— Ei, presupun că trebuie să acceptăm ipoteza asta 
până când apare ceva care să o contrazică, comentă Web. 

— Aşa cred şi eu. Purta vreunul dintre voi echipamentul 
de vedere pe timp de noapte? 

Web înţelese imediat care era rostul întrebării. Ochelarii 


12 Drug Enforcement Agency - Agenţia de Combatere a Drogurilor 


50 


pentru vedere nocturnă ar fi sesizat laserul, 
transformându-l într-o lungă şi inconfundabilă fâşie 
luminoasă. 

— Nu. Eu mi-am pus vizorul în infraroşu după ce au 
început împuşcăturile, dar ceilalţi agenţi operativi nu 
purtau ochelarii de noapte. Prin ei observi orice sursă de 
lumină din jur, dar, pe urmă, dacă ti-i scoţi ca să începi să 
tragi, este, practic, ca şi cum ai orbi. Şi probabil că nici 
lunetiştii nu i-au folosit în timpul atacului; diminuează prea 
mult percepţia la distanţă. 

Bates arătă cu o mişcare a capului înspre clădirile 
devastate în care fuseseră montate mitralierele. 

— Tehnicienii au examinat armele. Fiecare dintre ele 
avea câte un senzor de mişcare. Se crede că au fost 
activate cu o întârziere de câteva secunde faţă de 
momentul în care echipa Charlie a ajuns în zona laserului, 
pentru ca să existe certitudinea că era exact în perimetrul 
acoperit de mitraliere. Curtea şi aleea sunt destul de largi 
pentru ca ipoteza asta să fie luată în consideraţie. 

Pe neaşteptate, Web se simţi cuprins de ameţeală şi se 
sprijini cu o mână de perete. Avea impresia că e din nou 
pradă paraliziei de care suferise în timpul asaltului eşuat. 

— Ar trebui să-ţi acorzi mai mult timp pentru refacere, 
zise Bates, în timp ce îşi strecura braţul sub al lui Web, ca 
să-l sprijine. 

— Am avut nişte tăieturi făcute cu o foaie de hârtie mai 
grave ca rana asta. 

— Nu la mâna ta mă refer. 

— Îţi mulţumesc pentru grija pe care mi-o porţi, dar Şi 
capul meu e bine mersi, se răţoi Web, apoi se calmă. În 
momentul ăsta vreau să acţionez, nu să meditez. 

În următoarea jumătate de oră, descrise toate 
persoanele pe lângă care trecuseră în timpul nopţii şi 
preciză unde se găseau acestea, relatând tot ce îşi putea 
reaminti din momentul în care echipa Charlie părăsise 


51 


locul ultimei escale şi până când în curte fusese tras 
ultimul glonţ. 

— Crezi că e posibil ca vreunul dintre ei să fi colaborat 
cu grupul ţintă? întrebă Bates, referindu-se la oamenii pe 
care Web şi camarazii lui îi întâlniseră pe alee. 

— În locul ăsta orice e posibil, răspunse Web. E evident 
că ceva a transpirat. Şi s-ar fi putut întâmpla oriunde pe 
traseu. 

— Aici e vorba de nenumărate posibilităţi, zise Bates. Să 
trecem în revistă câteva. 

Web ridică din umeri. 

— Nu a fost un scenariu cu un beep şi trei opturi, spuse, 
făcând aluzie la cele trei cifre de opt care apăreau pe 
pagerul său, reprezentând comanda ca toţi agenţii 
operativi HRT să se deplaseze la Quantico. Noaptea 
trecută a fost selectată dinainte ca dată a atacului, aşa că 
toată lumea s-a adunat la sediul HRT-ului să pregătească 
echipamentul şi să stabilească configuraţia echipei, după 
care ne-am pus în mişcare cu Chevrolet-urile. Am făcut o 
escală preliminară la Buzzard Point, după care am pornit 
spre locul ultimei opriri. Am avut la dispoziţie un procuror 
al Statelor Unite, pentru cazul în care ar fi fost nevoie să 
se elibereze nişte mandate suplimentare. Lunetiştii erau 
deja pe poziţii. Veniseră mai devreme, dându-se drept 
lucrători care se ocupă de recondiţionarea instalaţiilor de 
ventilaţie şi de încălzire şi care aveau de lucru pe 
acoperişurile a două dintre clădirile situate în zona de 
luptă. Ca de obicei, trupele de asalt şi poliţia locală s-au 
ocupat de treburile murdare. După ce am părăsit cel mai 
apropiat loc ferit, Teddy Rinner a solicitat delegarea 
autorităţii, din cauza mediului ostil. Voiam să avem 
libertatea de a împuşca până şi o muscă, dacă ar fi fost 
necesar. Ştiam că era riscant să atacăm frontal şi să ne 
expunem tirului inamic în curte, dar, pe de altă parte, ne- 
am gândit că nu se aşteptau la asta. In plus, 


52 


amplasamentul şi configurația clădirilor ne  limitau 
opţiunile. Am primit aprobarea să ne deplasăm către 
punctul critic şi aveam de gând să trecem la treabă după 
ce finaliza TOC numărătoarea inversă. Aveam un prim 
punct de breşă în exterior. Planul de atac era ca, odată 
intraţi, să ne despărţim şi să lovim din două părţi, în timp 
ce Hotel şi DEA îi izbeau din spate, având o unitate de 
rezervă şi lunetişti ca putere de foc care să ne susţină şi să 
ne acopere. Acţiune dură şi rapidă, ca întotdeauna. 

Cei doi bărbaţi stăteau pe două tomberoane. Bates îşi 
aruncă pachetul cu gumă de mestecat, îşi scoase ţigările şi 
îi oferi una lui Web, care îl refuză. 

— Poliţia locală ştia care era obiectivul, nu-i aşa? 
întrebă. 

Web încuviinţă dând din cap. 

— Cu (0) oarecare aproximație, îi cunoştea 
amplasamentul. Pentru ca să fie în preajmă, să ne ajute să 
delimităm zona şi să ţină populaţia din cartier în afara ei, 
să caute complicii grupului ţintă care ar fi putut trimite 
avertismente şi alte chestii de genul ăsta. 

— Presupunând că a existat o scurgere de informaţii, cât 
timp crezi că au avut la dispoziţie cei vizaţi? 

— O oră. 

— Păi, nimeni nu pune la punct capcana aia mortală într- 
o oră. 

— Cine era agentul nostru sub acoperire? 

— Nu-ţi mai spun că trebuie să iei numele ăsta cu tine în 
mormânt. Bates făcu o pauză, probabil pentru a-şi sublinia 
vorbele, apoi reluă: E vorba de Randall Cove. Un adevărat 
veteran. Se infiltrează adânc printre membrii grupurilor 
ţintă. Adânc în toată puterea cuvântului, ca în fundul unui 
canal colector. E afro-american, e solid ca un camion şi s- 
ar putea lua la cafteală cu cei mai buni dintre ei. 

— Şi care e versiunea lui? 

— Nu l-am întrebat. 


53 


— De ce nu? 

— Nu pot să dau de el. Bates tăcu, apoi adăugă: Ştii 
sigur că acest Cove cunoştea data la care era planificată 
lovitura? 

Pe Web întrebarea îl nedumeri. 

— Ar trebui să ştii asta mai bine decât mine. Ceea ce pot 
să-ţi spun cu certitudine este că nu am fost înştiinţaţi că 
agentul sub acoperire sau alţi informatori ar fi fost 
prezenţi. Dacă se presupune că sunt acolo, ni se spune 
asta înainte de operaţiune. Aşa aflăm şi că sunt de faţă, şi 
cum arată, şi îi încătuşăm şi îi scoatem afară ca pe toţi 
ceilalţi, pentru ca aceia care fac parte într-adevăr din grup 
să nu aibă niciun motiv să-i ucidă. 

— Cât de multe ştiaţi despre grupul ţintă? 

— Vânzători de droguri, dar şi ceva contabili. Erau 
foarte bine păziţi. De contabili era nevoie ca potenţiali 
martori şi trebuia să-i luăm ostatici. Să-i ambalăm repede 
şi să-i scoatem de acolo înainte de a-şi da ceilalţi seama ce 
se întâmplă. Planul nostru de atac era aprobat şi ordinele 
de luptă erau scrise; am primit schiţele obiectivului şi am 
construit un model la Quantico. L-am studiat până când i- 
am învăţat fiecare centimetru pătrat. Ne-am primit 
instrucţiunile, care nu aveau nimic ieşit din comun, ne-am 
echipat şi ne-am urcat în Chevrolet. Şi cu asta basta. 

— Voi, băieţi, aveţi propriul vostru sistem de 
supraveghere, cu trăgători de elită şi telescoape, spuse 
Bates, referindu-se la  lunetiştii care supravegheau 
obiectivul prin binocluri şi prin cătarea telescopică. A ieşit 
ceva la iveală prin metoda asta? 

— Nimic special sau care să nu fi fost inclus în 
instructajul nostru. Excepţia aspectului legat de martori, 
pentru mine nu a fost decât o descindere, prea ridicată în 
slăvi, într-un depozit de droguri. Şi, fir-ar să fie, ne-am rupt 
dinţii în ele. 

— Web, dacă ar fi fost doar un depozit de droguri, n-ar fi 


54 


fost nevoie de voi ca să-i veniţi de hac. WFO ar fi apelat la 
echipa sa SWAT. 

— Păi, ni s-a spus că logistica era foarte complicată şi 
chiar aşa a şi fost. Şi ştiam că se presupunea că grupul 
ţintă e foarte periculos şi că dispune de armament căruia 
echipa SWAT nu i-ar fi făcut faţă. Şi mai aveaţi de evacuat 
şi potenţialii martori. Era suficient pentru ca misiunea să 
fie a noastră. Dar niciunul dintre noi nu s-a aşteptat la opt 
mitraliere acţionate prin telecomandă. 

— E evident că a fost o cacealma. Ne-au turnat-o pe gât. 
Cu excepţia armelor, locul era pustiu. Ambuscadă în toată 
puterea cuvântului. Nu erau nici contabili, nici arhive, nici 
altceva. 

Web îşi frecă mâna de urmele săpate de gloanţe în 
cărămizi. Multe erau atât de adânci încât putea vedea 
blocul de beton de dedesubt - fuseseră gloanţe perforante, 
fără nicio îndoială. Singurul lucru bun era că, pentru 
membrii echipei sale, moartea fusese, probabil, 
fulgerătoare. 

— Lunetiştii trebuie să fi văzut ceva. 

Spera că observaseră acel ceva, orice ar fi fost, care îl 
făcuse să înţepenească. Şi totuşi, cum ar fi reuşit una ca 
asta? 

— N-am încheiat discuţia cu ei, fu tot ce îi oferi Bates 
drept răspuns, iar Web hotări din nou că era mai bine să 
nu insiste. 

— Unde e puştiul? Web ezită, încercând să-şi aducă 
aminte. Kevin. 

Şi Bates şovăi o secundă. 

— S-a făcut nevăzut. 

Web înlemni. 

— Cum? E doar un puşti. 

— N-am spus că nu l-a ajutat nimeni. 

— Ştim cine e de fapt? 

— Kevin Westbrook. Are zece ani. Rudele lui stau prin 


55 


împrejurimi, dar acum cele mai multe sunt oaspeţii 
statului. Are un frate mai mare, supranumit Marele F, iar 
F-ul vine chiar de la ceea ce îţi închipui. Conduce o gaşcă 
ramificată ca un copac şi e la fel de ingenios ca un 
afacerist care şi-a luat masteratul la Harvard. Deşi vinde 
metamfetamină,  sinsemilla columbiană, droguri într- 
adevăr puternice, nu am reuşit niciodată să-l punem sub 
acuzare. Intr-un fel, zona asta e fieful lui. 

Web îşi întinse degetele mânii rănite. În momentul acela, 
pansamentul nu avea efectul scontat, iar el se simţea 
vinovat şi numai fiindcă se gândea la asta. 

— Faptul că frăţiorul tipului care taie şi spânzură pe aici 
stătea în mijlocul aleii la sosirea noastră e o coincidenţă 
cam prea mare. 

Chiar şi atunci când vorbea despre băiat, Web simţea că 
înăuntrul lui se schimbă ceva, de parcă propriul suflet ar fi 
alunecat în afara trupului şi s-ar fi îndepărtat. De fapt, 
avea impresia că era posibil să leşine. Începu să se întrebe 
dacă avea nevoie de un medic sau de un exorcist. 

— Păi, chiar locuieşte pe aici. Şi, din câte am aflat noi, 
viaţa lui de acasă nu-i tocmai grozavă. Probabil că o evită 
cât de mult poate. 

— A dispărut şi fratele lui mai mare? întrebă Web, în 
timp ce începea să-şi recapete echilibrul. 

— Nu se poate spune că are o adresă stabilă. Când te 
ocupi de nişte afaceri ca ale lui, nu stai locului. Nu avem 
nicio dovadă directă care să-l acuze de vreun delict, dar îl 
căutăm cu înverşunare chiar acum. Se uită lung la Web. 
Eşti sigur că te simţi bine? 

Web îi ignoră întrebarea. 

— Mai exact, cum l-aţi pierdut pe băiat? 

— Deocamdată, asta nu e limpede. O să ştim mai multe 
după ce o să scotocim tot cartierul. Cineva trebuie să fi 
văzut când au fost aduse armele şi când au fost instalate 
cuiburile de mitralieră. Chiar şi aici, un asemenea fapt e 


56 


considerat puţin cam neobişnuit. 

— Chiar crezi că cineva de pe aici o să stea de vorbă cu 
voi? 

— Trebuie să încercăm, Web. Nu avem nevoie decât de o 
singură pereche de ochi. 

Cei doi bărbaţi tăcură o vreme. Într-un târziu, Bates 
privi în sus, cu o expresie care-i trăda stânjeneala. 

— Web, de fapt, ce s-a întâmplat? 

— Spune unde vrei să baţi. Vrei să ştii de ce nu am murit 
toţi şapte? 

— Da, asta este întrebarea. 

Privirea lui Web traversă curtea, oprindu-se în locul 
unde căzuse pe asfalt. 

— Am ieşit de pe alee mai târziu. Am avut senzaţia că nu 
mă pot mişca. Am crezut că aveam un atac de apoplexie. Şi 
pe urmă m-am prăbuşit exact înainte de a începe 
împuşcăturile. Nu ştiu de ce. Mintea lui Web se goli dintr- 
odată şi îşi reveni apoi, ca un televizor în preajma căruia 
căzuse trăsnetul. Totul s-a terminat într-o secundă, Perce. 
Doar atât a durat. Cea mai proastă sincronizare din istoria 
omenirii. 

Se uită la Bates, ca să-i studieze reacţia. Ochii îngustaţi 
ai acestuia îi spuseră tot ce avea nevoie să ştie. 

— Ce naiba, nu trebuie să te simţi stingherit. Nici mie 
nu-mi vine să cred aşa ceva, zise. 

Bates păstră tăcerea, aşa că Web se hotări să treacă la 
al doilea motiv al venirii sale în acel loc. 

— Unde e steagul? întrebă. Celălalt îl privi surprins. 
Steagul HRT. Trebuie să-l duc înapoi la Quantico. 

În fiecare misiune, celui mai vârstnic membru al echipei 
i se dădea un steag, care era inclus în echipamentul său. 
După îndeplinirea misiunii, acesta trebuia să i-l înapoieze 
comandantului HRT. Ei bine, acum Web era cel mai 
vârstnic. 

— Vino cu mine, spuse Bates. 


57 


Lângă trotuar era parcată o camionetă a FBl-ului. Bates 
deschise una dintre uşile din spate, se întinse şi scoase 
afară un steag împăturit milităreşte. I-l întinse lui Web. 

El îl luă în ambele mâini, îşi cobori pentru o clipă 
privirea asupra culorilor şi fiecare detaliu al măcelului îi 
reveni din nou în minte. 

— Are câteva găuri, observă Bates. 

— Ca noi toţi, spuse Web. 


58 


CAPITOLUL 5 


A doua zi, Web porni spre sediul HRT din Quantico. Şofă 
de-a lungul Marine Corps Route 4, trecând pe lângă 
Academia FBI, care era construită în stilul unui campus 
universitar şi care găzduia atât FBl-ul, cât şi DEA-ul. Web 
petrecuse acolo treisprezece săptămâni foarte intense şi 
foarte obositoare ale vieţii sale, învățând să fie agent FBI. 
Nu primise în schimb niciun sfanţ, avusese un dormitor cu 
baia comună şi fusese nevoit să-şi aducă prosoape de 
acasă! Dar îi plăcuse şi folosise fiecare clipă ca să devină 
un agent cât mai bun, fiindcă simţea că era făcut pentru o 
astfel de slujbă. 

Părăsise academia ca agent FBI proaspăt instruit, legat 
prin jurământ şi dotat cu un revolver Smith Wesson de 
calibrul 357, cu butoiaş, şi care trăgea numai dacă se 
apăsa pe trăgaci cu o forţă de patru kilograme. Se 
întâmpla foarte rar să se împuşte cineva în picior cu o 
astfel de armă. Acum, novicii erau echipați cu pistoale 
semiautomate Glock, de calibrul 40, cu încărcătoare cu 
paisprezece gloanţe şi cu un trăgaci mult mai uşor de 
manevrat, dar amintiri dragi inimii lui îl mai legau încă pe 
Web de revolverul său Smith Wesson cu ţeava scurtă. Mai 
modern nu însemna neapărat mai bun. Îşi petrecuse 
următorii şase ani învățând pe teren cum să fie agent FBI. 
Transpirase luptându-se cu dezgustătorul munte de 
hârţoage ale FBl-ului, depistase conexiuni complicate, 
convocase informatori, răspunsese acuzațiilor criminale, 
interceptase convorbiri telefonice, executase misiuni de 
supraveghere lungi de o noapte, construise cazuri şi 
arestase oameni care trebuiau neapărat aduşi după gratii. 
Ajunsese la performanţa de a concepe un plan de luptă în 

59 


cinci minute, în timp ce conducea una dintre maşinile 
Biroului - sau un Bucar!*, cum erau numite întotdeauna - 
cu o sută şaptezeci şi cinci de kilometri la oră pe 
autostradă, ţinând volanul cu genunchii şi îndesându-şi 
gloanţe în puşcă. Învăţase cum să interogheze suspecţii, 
stabilind linia de bază, pe urmă punându-le întrebări 
spinoase cu scopul de a crea o buclă, pentru a putea 
aprecia mai târziu când anume minţiseră. Mai învățase şi 
cum să depună mărturie fără să fie discreditat de avocaţii 
abili ai apărării al căror unic scop era să îngroape adevărul 
în loc să permită descoperirea acestuia. 

Superiorii săi, printre care se afla şi Percy Bates (de 
când Web fusese transferat la Filiala din Washington, după 
mai mulţi ani petrecuţi în centrul Statelor Unite), îi 
umpluseră dosarul personal cu laude peste laude, fiind 
impresionați de dăruirea sa, de abilităţile sale fizice şi 
mentale şi de capacitatea sa de a gândi din mers. În 
anumite cazuri, acţionase neglijând regulamentele, dar 
majoritatea agenţilor buni o făceau, pentru că unele dintre 
reglementările Biroului erau, pur şi simplu, stupide. Şi ăsta 
era unul dintre lucrurile pe care le învățase de la Percy 
Bates. 

Web parcă maşina, cobori şi se îndreptă spre clădirea 
HRT, pe care nimeni nu putea să o considere o frumuseţe. 
Fu întâmpinat cu braţele deschise şi o serie de bărbaţi 
viguroşi şi aspri, care văzuseră mai multă moarte şi 
trecuseră prin mai multe primejdii decât îşi putea imagina 
un cetăţean obişnuit, discutară cu el între patru ochi. 
Sediul HRT-ului nu era unul dintre locurile în care toată 
lumea se grăbeşte să-şi arate slăbiciunile şi emoţiile. 
Nimeni nu dorea să-şi folosească arma şi să-şi rişte viaţa 
alături de un tip ruşinos şi sensibil. Acolo îţi lăsai la uşă 
aura caldă şi estompată şi îţi puneai la treabă doar 
jumătatea de mascul alfa. Totul se baza pe vechimea în 


13 Din Bureau car, maşină a Biroului 


60 


serviciu şi pe abilităţi; iar cele două atribute erau, de 
obicei, dar nu întotdeauna, paralele unul cu celălalt. 

Web îi înapoie steagul comandantului său. Acesta, un 
bărbat uscăţiv, musculos, cu părul încărunţit, care fusese 
agent operativ HRT şi care îi putea surclasa pe cei mai 
mulţi dintre subordonații săi, acceptă steagul cu demnitate 
şi cu o strângere de mână care, în intimitatea biroului său, 
se topi într-o îmbrăţişare. Ei, cugetă Web, cel puţin 
camarazii săi nu-l urau. 

Clădirea administrației HRT-ului fusese construită 
pentru a adăposti cincizeci de funcţionari, dar, în 
momentul acela, numărul oamenilor care o numeau casa 
lor de departe de casă era de o sută. Pentru toţi aceştia 
există o singură toaletă cu două pisoare, aşa că şi cei mai 
duri agenţi stăteau la coadă vreme îndelungată. În spatele 
recepţiei se aflau nişte birouri mici, pentru comandant, al 
cărui rang era de ASAC!f, sau de şef de operaţiuni, şi 
pentru coordonatorul trupelor de asalt şi cel al lunetiştilor, 
subordonații săi direcţi. Agenţii HRT aveau dormitoare 
minuscule, care alcătuiau o structură gen fagure, fiind 
plasate de-a lungul şi de o parte şi de alta a coridorului 
care despărţea lunetiştii de trupele de asalt. În clădire 
exista o singură sală de clasă, care, în acel complex cu 
spaţiu limitat, era folosită şi drept sală de şedinţe şi pentru 
instructaj. Pe peretele din spate al încăperii exista un raft 
pe care erau înşiruite mai multe ceşti de cafea. De câte ori 
ateriza un elicopter, forţa elicelor sale făcea ceştile să 
vibreze. Într-un anume fel, lui Web zgomotul lor i se 
păruse întotdeauna foarte liniştitor. Din cauză că îl asocia 
cu întoarcerea cu bine a membrilor echipei, presupunea el. 

Se opri să o vadă pe Ann Lyle, care lucra în birou. Ann 
avea şaizeci de ani, fiind mult mai în vârstă decât 
majoritatea femeilor din administraţie, şi putea fi cu 
adevărat considerată şefa clanului sau mama neoficială a 


14 Assistant Special Agent-in-Charge 
61 


tuturor băieţilor duri care spuneau cămin HRT-ului. În 
prezenţa ei nu era permis să înjuri sau să foloseşti orice alt 
fel de limbaj necioplit şi de gesturi indecente. Atât novicii, 
cât şi veteranii care încălcau această regulă nescrisă 
constatau foarte repede că deveniseră ţinta unei răzbunări 
a cerului, care mergea de la a te pomeni cu lipici în bonetă 
până la a primi, în timpul instrucției, o lovitură extrem de 
dură, de genul care te faci să te întrebi dacă nu cumva ai 
rămas fără un plămân. Ann lucrase multă vreme la WFO, 
timp în care rămăsese văduvă, şi era alături de HRT 
aproape de la întemeierea acestuia. Pentru că nu avea 
copii, îşi lăsase existenţa să graviteze în jurul serviciului şi 
îi asculta pe agenţii tineri şi necăsătoriți care îi povesteau 
despre problemele lor, împărțindu-le, cu ţârâita, sfaturile 
ei practice. Juca şi rolul de consilier matrimonial neoficial 
al membrilor HRT-ului şi nu numai o dată avuse ocazia să 
împiedice câte un divorţ. În timp ce Web aştepta să i se 
refacă obrazul, venise în camera lui de spital în flecare zi, 
cu mult mai des decât se deranjase propria mamă să o 
facă. De obicei, Ann aducea la serviciu tot felul de bunătăţi 
gătite în casă. Mai era cunoscută şi drept sursa principală 
de informaţii referitoare la tot ce avea legătură cu FBl-ul şi 
cu HRI-ul. Era expertă şi în navigația prin birocraţia 
Biroului şi, dacă HRT-ul avea nevoie de ceva, fie el 
important sau mărunt, Ann Lyle se asigura că reuşea să-l 
capete. 

Web o găsi pe Ann în biroul ei, închise uşa şi se aşeză 
vizavi de ea. 

Părul îi albise de câţiva ani şi trupul îşi pierduse 
formele, dar ochii îi erau încă tineri şi avea un zâmbet cu 
adevărat superb. 

Se ridică de pe scaun şi îi dărui lui Web îmbrăţişarea de 
care avea atât de multă nevoie. Obrajii îi erau plini de 
lacrimi. Se apropiase în mod deosebit de membrii echipei 
Charlie, care se străduiau să-i arate afecțiunea lor, ca 


62 


recunoştinţă pentru tot ce făcea pentru ei. 

— Nu-mi place cum arăţi, Web. 

— Am avut şi zile mai bune. 

— Nu doresc aşa ceva nimănui, nici măcar celui mai 
mare duşman al meu, spuse ea, iar tu, Web, eşti ultimul om 
din lume căruia trebuia să i se întâmple. În momentul ăsta, 
nu vreau decât să urlu fără să mă mai opresc. N 

— Îţi sunt recunoscător pentru asta, Ann, zise Web. Încă 
nu-mi dau seama ce s-a întâmplat de fapt. N-am mai 
înţepenit niciodată aşa. 

— Web, dragule, ţi-ai petrecut opt ultimii ani din viaţă 
stând în bătaia armelor. Crezi că ăştia nu se însumează? 
Nu eşti decât un om. 

— Aici e aici, Ann, se presupune că ar trebui să fiu mai 
mult decât atât. De-aia fac parte din HRT. 

— Ceea ce îţi trebuie e o perioadă lungă de odihnă 
serioasă. Când ai fost ultima dată în concediu? Măcar îţi 
aduci aminte? 

— Ceea ce îmi trebuie sunt nişte informaţii şi am nevoie 
de tine ca să mă ajuţi să le capăt. 

Ann îl lăsă să schimbe vorba fără să comenteze. 

— O să fac tot ce-mi stă în puteri, ştii asta. 

— Mă interesează un agent sub acoperire, pe nume 
Randall Cove. E dat dispărut în acţiune. 

— Numele mi se pare familiar. Cred că am cunoscut un 
Cove când am lucrat la WFO. Spui că a dispărut? 

— El era tipul infiltrat în grupul nostru ţintă. Cred că, 
într-un fel sau altul, acoperirea sa a fost spulberată. Am 
nevoie de orice poţi afla despre el. Adrese, nume 
conspirative, persoanele despre care se ştie că îl 
cunoşteau, acţiunile la care a luat parte. 

— Dacă activa în D.C., locuinţa lui nu poate fi prin 
împrejurimi, zise Ann. Pentru agenţii sub acoperire există 
regula neoficială a celor patruzeci de kilometri. Nimeni nu 
vrea să dea nas în nas cu vreun vecin în timp ce îşi joacă 


63 


rolul. Pentru acţiunile de lungă durată se întâmplă uneori 
ca agentul să fie adus dintr-o altă parte a ţării. 

— Înţeleg. Dar o distanţă de patruzeci de kilometri ne 
lasă o mulţime de alternative. Poate reuşeşti să dai peste o 
înregistrare a convorbirilor telefonice sau a comunicaţiilor 
cu WFO, sau peste alte chestii de genul ăsta. Nu ştiu cum 
o să le folosesc, dar am într-adevăr nevoie de tot ce poţi 
găsi. 

— Agenţii sub acoperire folosesc mai ales cartele 
telefonice consumabile, de valoare mică, suficientă pentru 
un număr redus de convorbiri. Le cumpără din magazinele 
cu mărunţişuri, le folosesc, se descotorosesc de ele şi 
cumpără altele. Şi, în timpul ăsta, nu se înregistrează 
nimic. 

Speranţele lui Web se subţiară. 

— Deci nu există nicio metodă de a-i lua urma? 

Până atunci nu mai fusese niciodată nevoit să 
urmărească un agent sub acoperire. 

Ann îi dărui zâmbetul ei superb. 

— Ei, Web, întotdeauna există o metodă. Trebuie doar să 
mă laşi să fac câteva săpături. 

El îşi privi mâinile. 

— Mă simt, oarecum, ca un tip din fortul Alamo pe care 
mexicanii nu l-au dibuit într-un fel sau altul. 

Ann dădu din cap a înţelegere. 

— În bucătărie e cafea proaspătă şi o prăjitură cu 
ciocolată şi cu nuci pe care am adus-o eu. Du-te şi 
serveşte-te, Web; întotdeauna ai fost prea costeliv. 

Următoarele cuvinte îl făcură pe Web să-şi ridice 
privirea, dând cu ochii de expresia minunat de 
reconfortantă a chipului ei. 

— Eu îţi asigur spatele de aici, dragule, să nu crezi că n- 
o fac. Ştiu foarte bine cum stau lucrurile, Web. Aud tot ce 
se întâmplă, din centru până la periferie. Şi nimeni, dar 
absolut nimeni, nu o să-ţi pună nimic în cârcă câtă vreme 


64 


sunt eu aici. 

În timp ce ieşea, Web se întrebă dacă Ann Lyle se 
gândise vreodată să-l adopte. 

Apoi găsi un computer liber şi se conectă la una dintre 
bazele de date ale HRT. Îi trecuse prin cap, era sigur că nu 
numai lui, că exista posibilitatea ca anihilarea echipei sale 
să fi fost o simplă răzbunare. Petrecu mult timp trecând în 
revistă cazurile anterioare la care fusese solicitată 
participarea HRT. Fu copleşit de amintirile succeselor care 
te făceau să te baţi cu pumnii în piept şi de ale eşecurilor 
care îţi frângeau inima. Problema era că, dacă adunai 
numărul oamenilor care fuseseră afectaţi de o acţiune a 
HRT, la care adăugai numărul membrilor familiilor lor, al 
prietenilor şi al ţicniţilor care vânau orice cauză în jurul 
căreia îşi puteau strânge mâinile demente, suma era de 
ordinul miilor. Web ar fi trebuit să lase în seama altcuiva 
filtrarea datelor. Era sigur că toate computerele Biroului le 
ronţăiau chiar în acel moment. 

O luă de-a lungul coridorului principal şi zăbovi în faţa 
fotografiilor care înfăţişau operaţiunile precedente ale 
HRT. Erau imaginile multor succese uluitoare. Deviza 
activităţii de salvare a ostaticilor era „Viteză, surpriză şi 
violenţă în acţiune”, iar HRT îşi punea cele mai mari 
succese pe seama acesteia. Web privi fotografia unuia 
dintre cei mai căutaţi terorişti, care fusese scos din apele 
internaţionale („înşfăcat”, cum spuneau ei) ca un crab 
neştiutor din gaura lui din nisip şi dus imediat în faţa 
instanţei, care îl condamnase la închisoare pe viaţă. Erau 
şi fotografiile unei descinderi internaţionale comune la o 
fermă de droguri din America Latină. Şi, în cele din urmă, 
mai era şi fotografia din timpul unei situaţii foarte 
tensionate cu ocazia salvării unor ostatici dintr-o clădire 
înaltă a guvernului, din Chicago. În final, toţi ostaticii 
fuseseră salvaţi şi trei dintre sechestratori muriseră. Dar, 
din păcate, lucrurile nu stăteau întotdeauna aşa. 


65 


leşi din clădirea administraţiei şi privi copacul singuratic 
din faţa acesteia. Era arborele de pe stema Kansasului, 
adică un plop, plantat în memoria unui agent operativ HRT 
ucis într-un accident din timpul antrenamentelor şi care îi 
saluta de acolo. De fiecare dată când trecea pe lângă 
copac, Web se ruga, în gând, să nu mai fie niciodată 
nevoiţi să planteze un altul. Dar se terminase cu 
rugăciunile îndeplinite. În curând, acolo avea să fie o 
pădure blestemată. 

Web avea cu adevărat nevoie să facă iarăşi ceva, orice, 
ca să scape de senzaţia de eşec deplin. Se duse în magazia 
cu echipamente, şterpeli o puşcă cu lunetă de calibrul 7,62 
şi nişte muniţie şi ieşi din nou afară. Trebuia să se calmeze 
şi ironia era că tirul îl ajuta să o facă, pentru că cerea 
precizie şi concentrare, ceea ce avea să-i înlăture toate 
celelalte gânduri, oricum supărătoare. 

Trecu pe lângă sediul iniţial al HRT, o clădire îngustă şi 
înaltă, părând mai degrabă un siloz de grâne recondiționat 
decât căminul unei unităţi de elită care se ocupa de 
apărarea legii. Apoi rămase locului, privind cu atenţie 
coasta abruptă de deal pe care era situat unul dintre 
poligoanele de tragere. Era vorba de un teren nou, deo 
mie de metri, şi câteva echipe de muncitori se ocupau de 
tăierea pădurii alăturate cu scopul de a anexa acel spaţiu 
la complexul în continuă dezvoltare al HRT, din care făcea 
parte şi o nouă sală de tir. Dincolo de poligonul în aer liber 
se vedea frunzişul verde al copacilor. Lui Web i se păruse 
întotdeauna stranie vecinătatea frumoaselor culori ale 
naturii, care serveau drept decor locului unde, vreme de 
atâţia ani, deprinsese metode tot mai eficiente de a ucide. 
Dar el se număra printre băieţii buni, ceea ce făcea ca 
totul să fie în ordine. Cel puţin aşa sugera, cu tărie, 
încrederea primită odată cu insigna. 

Işi stabili ţintele. Avea de gând să joace pocherul 
lunetistului. Cărţile erau uşor răsfirate, în evantai, pe 


66 


suportul țintei, astfel încât, cu excepţia celei de deasupra, 
din toate cărţile nu era vizibilă decât o porţiune minusculă. 
Se urmărea realizarea unei mâini câştigătoare. $mecheria 
era că nu puteai pune la socoteală decât cărţile pe care le 
loveai în plin. Dacă glonţul tău ştirbea, oricât de puţin, o 
altă carte, nu o puteai lua în calcul pe cea în care 
trăseseşi. Şi aveai voie să tragi doar de cinci ori. Marja de 
eroare era absurd de redusă. Era o corvoadă care toca 
nervii, dar cât se poate de recomandată pentru relaxarea 
unei persoane care se întâmpla să fie un luptător HRT. 

Web se instală la o sută de metri de ţinte. Se întinse pe 
pământ şi, în timp ce se aşeza, plasă sub patul armei un 
săculeţ care să-i susţină şi greutatea părţii superioare a 
trupului. Îşi alinie corpul cu direcţia reculului, ca să 
reducă la minimum deplasarea ţevii; avea şoldurile perfect 
lipite de pământ, genunchii depărtaţi la lăţimea umerilor şi 
gleznele în contact ferm cu solul, pentru a reduce 
dimensiunile sale ca ţintă, dacă cineva l-ar fi luat în bătaia 
armei. Web făcu reglajele necesare din rozeta de calibrare 
a lunetei telescopice, ţinând cont şi de vânt. Umiditatea 
era ridicată, aşa că mai adăugă încă un timp suplimentar 
de o jumătate de minut. Fiecare foc pe care îl trăsese în 
timpul misiunilor sale de lunetist era menţionat în jurnalul 
lui de activitate. Acesta constituia o înregistrare foarte 
valoroasă a influenţei mediului ambiant asupra gloanţelor 
trase şi putea explica, totodată, de ce greşea un lunetist 
ţinta, singurul motiv pentru care era criticat. Când loveai 
ţinta nu-ţi făceai decât datoria, nu erai ridicat în slăvi. 
Niciun detaliu nu era prea mărunt când era vorba de a 
ucide de la mare distanţă. O umbra trecătoare care 
traversa lentilele obiectivului putea foarte uşor face ca un 
lunetist nu foarte vigilent să ucidă un ostatic în locul celui 
care îl deţinea. j 

Web strânse uşor mânerul armei. Işi fixă patul acesteia 
în umăr şi îşi apăsă în el obrazul, reglă vizorul şi apucă cu 


67 


mâna rănită suportul armei, ca să o înţepenească pe 
crăcană. Trase aer în piept, apoi expiră. Intre Web şi armă 
nu trebuia să existe niciun muşchi. Muşchii sunt nesiguri; 
era nevoie de o fixare os pe os, fiindcă osul nu se clintea. 
Când trăgea, folosea întotdeauna tehnica ambuscadei. 
Aceasta impunea ca lunetistul să aştepte până când ţinta 
intra într-o zonă prestabilită, în care putea fi ucisă, îşi fixa 
crucea vizorului exact în faţa tintei, apoi calcula distanţa 
până la ea, unghiul de incidenţă şi viteza, numărând 
gradaţiile de pe reticul. Era necesar să apreciezi şi 
valoarea înălţătorului, să ţii şi cont de vânt şi de umiditate 
atunci când aşteptai să ucizi, pândind ca proverbialul 
păianjen în plasa lui. Trăgeai întotdeauna în cap, dintr-un 
motiv foarte simplu. Oamenii împuşcaţi în cap nu 
ripostează niciodată. 

Os pe os. Pulsul şaizeci şi patru. Web expiră pentru 
ultima oară; degetul îi alunecă pe trăgaci şi apăsă de cinci 
ori, mişcându-se cu acurateţea unui om care a făcut acel 
lucru de mai bine de cincizeci de mii de ori. Repetă 
procedura de încă patru ori, aşezându-se, în trei rânduri, la 
o sută de metri de ţintă şi jucând ultima mână de pocher 
de la două sute de metri, ceea ce reprezenta cea mai mare 
distanţă pentru pocherul lunetiştilor. 

Când verifică ţintele, Web nu putu să nu zâmbească. 
Avusese chintă regală de pică în două rânduri, aşi cu popi 
în alte două şi full când trăsese de la două sute de metri; şi 
nu atinsese nicio altă carte. Nu irosise niciun glonţ, ceea 
ce, în limbajul Biroului, însemna că nu ratase nicio 
împuşcătură. Asta îi permise să se simtă mulţumit de sine 
însuşi vreme de vreo zece secunde, apoi depresia îl reluă 
în stăpânire cu violenţă. 

Înapoie arma la magazia cu echipamente şi îşi continuă 
plimbarea. Dincolo de cazarma Marinei Militare, care se 
afla alături, era Drumul de Cărămizi Galbene, un traseu 
infernal, cu obstacole, cu lungimea de doisprezece 


68 


kilometri, presărat cu funii de patru metri şi jumătate, pe 
care trebuia să te caţeri şi să cobori la rapel, cu şiruri de 
sârmă ghimpată care abia aşteptau să aluneci şi să cazi, şi 
cu stânci abrupte. În zilele pregătirii sale pentru HRT, Web 
îl parcursese de atât de multe ori încât îi memorase fiecare 
centimetru. În competiţiile dintre echipe erau incluse 
alergări de cincisprezece kilometri, în timpul cărora cărai 
şapte kilograme de echipament şi diverse obiecte 
valoroase, cum erau cărămizile care nu trebuiau să atingă 
pământul, dacă nu doreai ca echipa ta să piardă. Mai erau 
şi partidele de înot în apă murdară, rece ca gheaţa, şi 
scările de cincisprezece metri, îndreptate direct către cer. 
După acestea urma o escală la „hotelul inimilor sfâşiate” o 
hoinăreală pe patru nivele şi saltul opţional (mda!) peste 
copastie, în fluviul James. De când se alăturase Web HRT- 
ului, hotelul inimilor sfâşiate fusese cumva îmblânzit, 
având cabluri de sârmă pentru ghidare, balustrade şi 
plase. Era, fără nicio îndoială, mai sigur, dar, după părerea 
lui, mult mai puţin distractiv. Totuşi, tuturor celor care se 
temeau de înălţimi li se interzicea categoric această probă. 
Coborârea pe coardă, din elicopter, în pădurea deasă, te 
transforma cu adevărat din băiat în bărbat şi, dacă greşeai 
punctul de oprire, un stejar de treizeci de metri ajungea să 
te cunoască mult prea îndeaproape. 

În drumul său către absolvire, fiecare recrut trebuia să 
străbată sera caldă, de fapt un turn de beton cu trei nivele, 
cu obloane de oţel sudate deasupra ferestrelor. 
Configuraţia interioară, formată dintr-o plasă de planşee, 
permitea ca focul de la bază să o umple în întregime de 
fum, în câteva secunde. Amărâtul de recrut era abandonat 
la ultimul etaj şi trebuia să-şi folosească simţul pipăitului, 
inteligenţa şi instinctul ca să găsească drumul către parter 
şi către salvare. Ca recompensă pentru supravieţuire 
primeai o găleată de apă în ochi, ca să te cureţi de fum, şi 
şansa de a o lua de la capăt după câteva minute, cu un 


69 


manechin de şaptezeci de kilograme în spate. 

Printre toate acestea erau înghesuite zecile de mii de 
gloanţe pe care le aveai de tras, orele de clasă în care 
Einstein s-ar fi simţit dezorientat şi năucit, exerciţiile fizice 
care i-ar fi făcut pe mulţi olimpici să gâfâie, ajunşi la 
capătul puterilor, şi, în plus, scenariile care presupuneau 
luarea unei decizii într-o fracțiune de secundă şi care erau 
suficient de şocante pentru a face un bărbat să renunţe la 
băutură şi la femei şi să se strecoare într-o încăpere 
capitonată, unde să înceapă să vorbească de unul singur. 
La fiecare pas al instrucției, dădeai peste adevărații agenţi 
operativi HRT, care evaluau fundul tău prăpădit la fiecare 
greşeală şi la fiecare triumf, iar ţie nu-ţi rămânea decât să 
speri că, la sfârşit, succesele aveau să predomine, dar 
niciodată nu puteai spune care era situaţia reală, pentru că 
ei nu-ţi vorbeau niciodată. Pentru ei nu erai decât o 
lepădătură, una care muncea din greu, dar tot o 
lepădătură. Şi ştiai că nici măcar nu-ți recunoşteau 
existenţa decât dacă, şi după ce, absolveai. Fir-ar să fie, 
probabil că n-ar fi venit nici măcar la înmormântarea ta, 
dacă antrenamentele ar fi reuşit să te ucidă. 

Web  izbutise cumva să supravieţuiască şi, după 
absolvirea Şcolii NOTS'5, cum i se spunea, fusese 
„recrutat” ca lunetist şi petrecuse încă două luni la Cursul 
pentru Trăgători de Elită al Marinei Militare, unde 
deprinsese de toate, de la cele mai utile abilităţi de 
deplasare în teren, observare şi camuflaj, până la uciderea 
cu puşca şi cu puşca cu lunetă. Urmaseră apoi mai bine de 
şapte ani în care fusese mai întâi lunetist şi după aceea 
membru al trupelor de asalt, când plictisindu-se de moarte 
în timpul perioadelor lungi de inactivitate, când împuşcând 
sau fiind ţinta împuşcăturilor trase, în toate părţile lumii, 
de cei mai incomozi dintre locuitorii acesteia. In schimb, 


15 New Operators Training School - Şcoala de Formare a Noilor 
Agenţi Operativi 
70 


primise toate armele şi tipurile de muniţie pe care le 
dorise şi o plată care, pentru el, echivala cu ceea ce 
reprezenta, pentru un puşti de şaisprezece ani, câştigul 
obţinut programând computere în pauza de masă. Una 
peste alta, totul fusese într-adevăr grozav. 

Web trecu pe lângă hangarul în care erau adăpostite 
elicopterele mari, Bell 412, ale trupei, ca şi mai micile 
MD530, numite de toată lumea Păsărelele, fiindcă erau 
foarte rapide şi foarte agile şi puteau transporta patru 
bărbaţi în interior şi încă patru pe tălpici, la o viteză de 
200 de kilometri pe oră. Web zburase cu Păsărelele în 
nişte situaţii infernale şi 530-urile îl aduseseră întotdeauna 
cu bine înapoi, de vreo două ori fiind atârnat cu capul în 
jos de o frânghie agăţată de cârligul inferior, dar nu fusese 
niciodată nemulţumit de modul în care supravieţuise 
misiunii. 

Parcarea se afla în spatele unui gard cu zăbrele. Web se 
opri şi îşi încheie fermoarul jachetei ca să se apere de 
vântul răcoros. Cerul se întuneca repede, în timp ce 
furtuna lua în stăpânire zona, aşa cum se întâmpla de 
obicei la acea oră a zilei şi în perioada aceea a anului. Web 
intră în zona îngrădită şi se aşeză pe capota singurului 
transportor blindat al unităţii, preluat, ca dar, de la 
armată. Mătură cu privirea şirul de Chevrolet-uri parcate. 
Vehiculele fuseseră transformate, fiind dotate cu scări 
telescopice, aşa că puteau fi plasate lângă o clădire, apoi 
scările erau extinse şi gata, ghici cine bate la uşa de la 
etajul cinci a unui bârlog de criminali! Li se ataşaseră şi 
remorci pentru transportul echipamentului, ski-jet-uri, 
bucătării de campanie şi o ambarcaţiune cu coca rigidă şi 
cu parapet gonflabil care fusese proiectată de 
comandourile SEAL ale Marinei Militare. Aceasta avea 
două Chrysler V-8 identice, al căror efect nu era 
comparabil, după părerea lui Web, decât cu şocul resimţit 
în interiorul unei clădiri demolate prin izbire cu soneta. Le 


71 


folosise în numeroase rânduri - sau, mai corect spus, 
supravieţuise după folosirea lor. 

Aveau acolo tot ce le era necesar, de la echipamentul 
pentru atacuri în junglă până la cel destinat expedițiilor 
arctice. Se antrenau pentru a face faţă oricărei împrejurări 
neprevăzute, folosind tot ceea ce aveau în dotare. Şi, cu 
toate acestea, puteau fi înfrânți din întâmplare, datorită 
norocului de ageamiu al unui adversar inferior sau că 
urmare a planurilor ingenioase şi a cunoştinţelor despre 
structura internă a unităţii ale unui trădător. 

Incepu să plouă, aşa că Web intră repede în sala de 
antrenament, care era o clădire imensă, în genul unei 
magazii, cu culoare lungi, care simulau coridoarele din 
hoteluri, şi cu pereţi mobili, tapetaţi cu cauciuc. Semăna 
foarte mult cu un studio din Hollywood. Dacă aveau 
norocul de a face rost de planurile unui obiectiv, îl 
reconstruiau acolo şi se antrenau în condiţii care 
coincideau cu realitatea. Ultimul decor construit era cel al 
operaţiunii în urma căreia echipa Charlie îşi încetase 
existenţa. În timp ce îi studiase configuraţia, lui Web nu-i 
trecuse prin minte că nu avea să vadă niciodată interiorul 
adevăratei clădiri ţintă. Nu ajunseseră nici măcar până la 
uşa din faţă. Speră că aveau să demonteze curând 
interiorul sălii, ca să-l pregătească pentru următoarea 
operaţiune. Care nu ar fi putut avea rezultate mai 
dezastruoase, nu-i aşa? 

Stratul de cauciuc de pe pereţi reţinea gloanţele, pentru 
că HRI-ul se antrena adesea folosind muniţie de luptă. 
Scările erau făcute din lemn şi nu permiteau ricoşeurile; 
totuşi, brigada descoperise, din fericire fără ca cineva să 
se fi ales cu răni serioase, că era posibil ca gloanţele să se 
lovească de cuiele care asamblau lemnul, care le puteau 
trimite în direcţii nedorite. Web trecu pe lângă macheta 
fuzelajului de avion care fusese construită pentru a 
permite simularea unor deturnări. Era atârnată de grinzile 


72 


tavanului şi putea fi ridicată sau coborâtă, după cum o 
cereau scopurile antrenamentului. 

Oare cât de mulţi terorişti imaginari împuşcase în locul 
acela? Antrenamentele îşi meritaseră banii, pentru că le 
pusese în practică la Roma, când fusese deturnat un avion 
american de pasageri. Teroriştii ceruseră ca avionul să 
zboare spre Turcia, apoi spre Manila. Web şi echipa lui 
ajunseseră cu automobilele până la Baza Andrew a 
Forţelor Aeriene, în mai puţin de două ore din momentul în 
care aflaseră despre deturnare. Urmăriseră mişcările 
avionului respectiv de la bordul unui USAF C141. Pe 
aeroportul din Manila, unde se  opriseră pentru 
realimentare cu combustibil, teroriştii aruncaseră din 
avion doi ostatici morţi, ambii americani, unul fiind o fetiţă 
de patru ani. Era o declaraţie politică, anunţaseră apoi, cu 
mândrie. Nu aveau să mai facă alta niciodată. 

Decolarea aeronavei deturnate fusese întârziată mai 
întâi de vremea neprielnică, apoi de o defecţiune 
mecanică. Cam pe la miezul nopţii, după ora locală, Web şi 
ceilalţi membri ai echipei Charlie urcaseră la bord, 
deghizați în mecanici. Trei minute mai târziu, în avion erau 
cinci terorişti morţi şi niciun alt ostatic măcelărit. Web 
împuşcase un terorist cu pistolul său de calibru 45 direct 
prin sticla de coca-cola dietetică pe care individul o ţinea 
la gură. De atunci încolo, nu mai putuse niciodată să bea 
aşa ceva. Totuşi, nu regreta că trăsese. Priveliştea 
cadavrului unei fetiţe inocente pe pista aeroportului - fie 
ea americancă, iraniană sau japoneză, pentru Web nu asta 
conta - era un motiv mai mult decât suficient pentru a 
apăsa trăgaciul cu înverşunare. Tipii ăia puteau pretinde 
că erau victimele întregii opresiuni geopolitice din lume, 
puteau invoca cele mai importante şi mai atotştiutoare 
zeități din panteonul lor, puteau aduce toate justificările de 
rahat pe care le doreau ca să-şi detoneze bombele şi să-şi 
folosească armele, dar nimic din toate astea nu conta 


73 


pentru Web nici cât o ceapă degerată atunci când 
începeau să ucidă oameni nevinovaţi, mai ales copii. Şi, 
oricât de mult doreau să-şi prelungească dansul pervers al 
crimelor şi al mutilărilor, avea să-i înfrunte pe întreg 
globul, pentru că, oriunde ar fi ajuns ei, putea ajunge şi el. 

Trecu prin mai multe încăperi mici, cu pereţii cauciucaţi, 
unde posterele înfăţişând băieţii răi cu armele aţintite spre 
el erau atârnate de stâlpi. Instinctiv, îi luă la ochi 
folosindu-şi degetul şi îi spulberă. Când aveai de-a face cu 
o persoană înarmată, ţinteai întotdeauna mâinile, nu ochii, 
pentru că, în decursul istoriei, nimeni nu fusese vreodată 
ucis de o pereche de ochi. În timp ce îşi cobora „arma”, 
Web simţi nevoia să zâmbească. Totul era atât de simplu 
când nimeni nu trăgea, efectiv, asupra ta. În celelalte 
încăperi, în vârful stâlpilor erau capetele şi părţile 
superioare ale torsurilor unor manechine, a căror „piele” şi 
dimensiuni le imitau pe cele umane. Web izbi cu piciorul în 
lateral, lovindu-le capetele, apoi le aplică o serie de lovituri 
paralizante în rinichi şi trecu mai departe. 

Auzi pe cineva mişcându-se într-una dintre încăperi şi 
privi înăuntru. Bărbatul din interior purta un tricou militar 
şi pantaloni de campanie şi îşi ştergea sudoarea de pe 
gâtul musculos, de pe umeri şi de pe braţe. De tavan 
atârnau nişte frânghii lungi. Era una dintre camerele în 
care se desfăşurau antrenamentele pentru deprinderea 
căţăratului pe frânghie. Web se uită la bărbatul care urcă 
şi cobori de trei ori, cu mişcări graţioase, fluide, cu 
muşchii braţelor şi ai umerilor încordându-i-se şi pe urmă 
relaxându-i-se. 

Când termină, Web păşi înăuntru, spunând: 

— Ei, Ken, tu nu-ţi iei niciodată o zi liberă? 

Ken McCarthy îi aruncă o privire care nu era tocmai de 
genul celor pe care Web le numea prietenoase. McCarthy 
era unul dintre lunetiştii care fuseseră plasați în partea 
superioară a clădirilor aflate de-a lungul aleii în noaptea 


74 


când echipa Charlie pierise sub focul mitralierelor de 
calibru .50. Era negru, avea treizeci şi patru de ani, se 
născuse în Texas, în vreme ce tatăl său era în armată şi 
vedea lumea pe cheltuiala Unchiului Sam. Făcuse parte 
din comandourile SEAL, dar nu afişa aerul încrezut al 
majorităţii acestora. Avea doar un metru optzeci, însă 
putea strivi un cărucior de bagaje şi deţinea centura 
neagră în trei arte marţiale. Era cel mai eficient agent în 
mediu acvatic al HRT-ului şi, pe de altă parte, putea 
trimite, stând călare pe o creanga de copac, într-o noapte 
întunecoasă, un glonţ între ochii unei persoane aflate la 
nouă sute de metri. Făcea parte din HRT de trei ani, era 
tăcut, ţinea multe în sine şi îi lipsea acel simţ morbid al 
umorului de care dădeau dovadă cei mai mulţi dintre 
agenţi. Web îl învățase lucruri pe care nu le cunoştea sau 
pe care se chinuia să şi le însuşească din mers şi, în 
schimb, el îi împărtăşise unele dintre deprinderile sale 
ieşite din comun. După câte ştia Web, McCarthy nu 
avusese niciodată ce să-i reproşeze, dar privirea pe care i-o 
arunca în momentul acela anunţa că asta se schimbase. 
Poate că Romano îi întorsese pe toţi împotriva lui. 

— Ce cauţi aici, Web? Credeam că eşti la spital, 
lingându-ţi rănile. 

Web mai făcu un pas către celălalt bărbat. Nu-i plăceau 
nici tonul, nici vorbele lui, dar înţelegea de ce le rostise. 
Înţelegea şi ce îl nemulţumea pe Romano; specificul acelui 
loc era de vină. Toată lumea se aştepta să-ţi îndeplineşti 
perfect misiunea. Perfecţiunea era singurul lucru care ţi se 
cerea. Şi el fusese departe de asta. Sigur că distrusese 
mitralierele, dar după ce faptul se consumase. Oamenii de 
felul lor nu puneau asta la socoteală. 

— Bănuiesc că ai văzut totul. 

McCarthy îşi scoase mănuşile de antrenament şi îşi frecă 
degetele groase şi foarte bătătorite. 

— Aţi luat-o repede în josul aleii, iar nouă TOC ne-a 


75 


cerut să nu ne mişcăm. 

— N-aţi fi putut face nimic, Ken. 

McCarthy continua să-şi privească degetele picioarelor. 

— În cele din urmă, am primit aprobarea să înaintăm. A 
durat prea mult. Ne-am întâlnit cu Hotel. A durat al naibii 
de mult, repetă. Ne-am oprit şi am încercat să vă prindem 
în vizor. TOC nu ştia ce dracu se întâmplă. Lanţul nostru 
de comandă era ca şi rupt. Presupun că ştiai asta. 

— Eram pregătiţi pentru orice, în afară de ceea ce s-a 
petrecut. 

McCarthy se aşeză pe duşumeaua mată, de cauciuc, şi 
îşi înălţă genunchii. Îşi ridică privirea către Web. 

— Am auzit că ai ieşit ceva mai târziu de pe alee şi că te- 
ai prăbuşit, sau cam aşa ceva. 

„Sau cam aşa ceva.” Web se aşeză lângă McCarthy. 

— Mitralierele erau declanşate de o rază laser, iar 
laserul era probabil activat de o telecomandă, aşa că nu 
aveau cum să tragă prea devreme şi să greşească ţinta. 
Cineva trebuie să fi fost prin preajmă ca să facă asta. 

Web îşi lăsă în suspensie ultima frază, iar privirea îi 
rămase fixată asupra lui McCarthy... 

— Am vorbit deja cu cei de la WFO. 

— Nu mă-ndoiesc. 

— Au început o AFO, Web, spuse McCarthy. 

O AFO era o investigaţie a unui atac, făcută de un ofiţer 
federal; de fapt, de o mulţime de ofiţeri, în cazul acela. 

— Am aflat şi asta, Ken. Uite ce e, eu nu ştiu sigur ce 
anume mi s-a întâmplat. Nu-mi propusesem ca lucrurile să 
se desfăşoare aşa. Am făcut tot ce-am putut. Web respiră 
adânc. Şi, dacă aş putea să dau timpul înapoi, aş face-o. Şi 
va trebui să trăiesc amintindu-mi totul, în fiecare zi, Ken. 
Sper că poţi înţelege asta. 

McCarthy îşi înălţă capul şi expresia lui ostilă se înmuie. 

— Nu aveam pe cine să împuşcăm, Web. Fir-ar să fie, nu 
exista nimic în care ar fi putut trage lunetiştii; după tot 


76 


antrenamentul ăla, n-a fost nicio petrecere la care să ne 
mândrim cu ce puteam face. Am avut trei tipi pe clădirile 
care dădeau în curte şi niciunul nu a putut să ia o linie de 
ochire ca lumea către mitralierele alea. La naiba, le-a fost 
frică să tragă pentru că s-au gândit că unul dintre 
gloanţele lor ar fi putut ricoşa şi v-ar fi nimerit. 

— Dar puştiul? L.-aţi văzut pe puşti? 

— Micul negrişor? Da, a venit în josul aleii, cu boneta şi 
cu biletul tău. 

— Şi noi am trecut pe lângă el când ne-am îndreptat 
spre curte. 

— Probabil că voi ne-aţi astupat vederea. Şi luminile de 
pe aleea aia se reflectau nefiresc în sus, către noi. 

— OK, dar indivizii ceilalţi? Tipii cu drogurile? 

— Un lunetist de-al nostru i-a avut tot timpul în vizor. Nu 
s-au mişcat înainte de a începe focurile de armă, pe urmă 
au luat-o la sănătoasa. Jeffries spune că păreau la fel de 
surprinşi ca toată lumea. Când TOC ne-a dat undă verde, 
am luat-o din loc. 

— Şi pe urmă? 

— Ne-am întâlnit cu Hotel, cum spuneam. Am văzut 
racheta de semnalizare, ne-am oprit şi ne-am desfăşurat în 
lanţ de trăgători. Pe urmă a ajuns puştiul la noi. Am primit 
biletul cu avertismentul tău. Everett şi Palmer au luat-o 
înainte, ca cercetaşi. Dar, fir-ar al dracului, prea târziu. 

McCarthy făcu o pauză şi Web văzu singura lacrimă care 
îi alunecă de-a lungul trăsăturilor frumoase, tinereşti; 
trăsături normale, aşa cum fuseseră cândva şi ale lui. 

— Web, în viaţa mea n-am mai auzit o canonadă ca aia. 
Şi în viaţa mea nu m-am mai simţit atât de neajutorat. 

— Ţi-ai făcut datoria, Ken, asta a fost tot ce puteai face. 
Web tăcu o clipă, apoi spuse: Se pare că nu-l pot găsi pe 
puşti. Ştii ceva despre asta? 

Celălalt clătină din cap. 

— L-au luat în primire doi băieţi din echipa Hotel. Cred 


77 


că Romano şi Cortez. 

Din nou Romano. Rahat, asta însemna că Web trebuia să 
discute cu el. 

— Tu ce-ai făcut? 

— M-am dus în curte, cu câţiva dintre ceilalţi. Te-am 
văzut, dar erai dus cu sorcova. Îşi lăsă ochii în jos. Şi am 
văzut restul echipei Charlie. Se uită la Web. Doi lunetişti 
mi-au spus cum te-ai întors acolo, Web. Au văzut ce-ai 
făcut şi tot nu le vine să creadă că ai făcut-o. Cred că ai 
avut un noroc chior când te-ai dus înapoi. Nu cred că eu aş 
fi fost în stare de aşa ceva. 

— Ba ai fi fost, Ken. Şi te-ai fi descurcat mai bine decât 
mine. 

Lauda păru să-l ia pe McCarthy prin surprindere. 

— După ce ai ieşit din curte, l-ai văzut pe puşti? 

McCarthy căzu pe gânduri. . 

— Îmi amintesc că stătea pe o lada de gunoi. In 
momentul ăla, nimeni nu era în apele lui. 

— N-ai băgat de seamă dacă l-a luat cineva în custodie? 

McCarthy căzu din nou pe gânduri. 

— Nu, parcă-mi amintesc că Romano vorbea cu nişte 
tipi, dar asta e tot. 

— Ai recunoscut pe cineva? 

— Ştii că eu n-am prea mult de-a face cu soldaţii din 
armata regulată. 

— Dar cu cei de la DEA? 

— Asta-i tot ce pot să-ţi spun, Web. 

— Ai stat de vorbă cu Romano? 

— Puțin. 

— Să nu crezi tot ce auzi, Ken. Nu e sănătos. 

— Inclusiv ce aud de la tine? întrebă McCarthy, 
sarcastic. 

— Inclusiv. 

În timp ce îşi conducea maşina, îndepărtându-se de 
Quantico, Web realiză că avea de acoperit o arie foarte 


78 


mare. Investigația nu era, în mod oficial, datoria lui, şi, cu 
toate acestea, într-un anumit fel, era a lui mai mult decât a 
oricărui altcuiva. Dar trebuia să se ocupe mai întâi de 
altceva, de ceva mult mai important chiar şi decât 
descoperirea celor care îi lichidaseră echipa. Şi de 
desluşirea celor întâmplate cu un băieţel cu o gaură de 
glonţ în obraz şi care nu avea nici măcar o cămaşă. 


79 


CAPITOLUL 6 


Şase înmormântări. Web asistă la şase înmormântări în 
trei zile. Începând de la a patra, nu-şi mai putu stoarce nici 
măcar o singură lacrimă. Intra în biserica sau în casa în 
care se desfăşurau funeraliile şi asculta nişte oameni, 
necunoscuţi în marea majoritate a cazurilor, vorbind 
despre bărbaţii căzuţi la datorie, pe care el îi înţelesese, în 
anumite privinţe, mai bine decât se înţelegea pe sine 
însuşi. Era ca şi cum nervii i s-ar fi evaporat şi, odată cu ei, 
o parte din suflet. Intr-un anumit fel, se simţea incapabil să 
reacționeze aşa cum era de aşteptat. Era îngrozit la gândul 
că ar fi putut începe să râdă când trebuia să jelească. 

În timpul slujbei funerare, jumătate dintre coşciuge erau 
deschise, jumătate nu. Unii dintre bărbaţii decedați 
stăteau mai bine în ceea ce privea dimensiunile şi 
localizarea rănilor care îi uciseseră, iar sicriele acestora 
erau deschise. Oricum, privind îndelung chipurile livide şi 
serbede şi trupurile ţepene şi ofilite din raclele de metal, 
inhalând mireasma florilor şi auzind hohotele de plâns ale 
celor din jurul său, Web îşi dorea să fi zăcut şi el într-un 
coşciug şi să fie ascuns pentru totdeauna sub pământ. Ar fi 
fost funeraliile unui erou; erau moduri mult mai neplăcute 
în care puteai rămâne în amintirea celorlalţi. 

Işi înfăşurase din nou mâna în straturi de tifon, pentru 
că se simţea vinovat dacă se învârtea, nevătămat, printre 
cei lipsiţi de viaţă. Ştia că era jalnic să-şi facă griji pentru 
aşa ceva şi, cu toate acestea, se simţea ca o insultă vie, 
aruncată în faţa celor prezenţi. De fapt, ei nu ştiau decât 
că Web London reuşise cumva să scape fără nicio 
zgârietură. Dăduse bir cu fugiţii? Îşi lăsase camarazii să 
moară? Putea desluşi aceste întrebări pe unele chipuri. 

80 


Oare aşa îi era menit întotdeauna unicului supravieţuitor? 

Procesiunile funerare trecuseră printre şiruri nesfârşite 
de bărbaţi şi femei în uniformă şi printre alţi câteva sute, 
purtând costumele elegante şi pantofii practici 
caracteristici FBl-ului. Motocicletele deschideau convoiul, 
oamenii se aliniau de-a lungul străzilor şi pretutindeni 
fluturau steaguri în bernă. Erau de faţă preşedintele şi 
marea majoritate a guvernului, alături de multe alte VIP- 
uri. Pentru câteva zile, lumea întreagă nu vorbise despre 
nimic altceva în afara măcelului celor şase bărbaţi de pe 
alee. Despre cel de al şaptelea nu se spuseseră prea multe 
şi Web era recunoscător pentru asta. Totuşi, se întreba cât 
de mult avea să se bucure de acel moratoriu. 

Oraşul Washington era copleşit de durere. Şi asta nu 
numai din cauza sorții bărbaţilor ucişi, ci şi pentru că 
implicaţiile extinse ale acestui fapt erau supărătoare. 
Criminalii deveniseră chiar atât de îndrăzneţi? Societatea 
slăbise chiar atât de mult? Poliţia nu mai putea ţine pasul? 
FBl-ul, bijuteria coroanei apărătorilor legilor americane, îşi 
pierduse strălucirea? Mass-media din Orientul Mijlociu şi 
din China se delecta dând încă un exemplu al balamucului 
din Occident, care, într-o bună zi, ar fi putut face ca 
aroganta Americă să cadă pe genunchii lipsiţi de vlagă. 
Fără nicio îndoială, ideea că bătrânele State Unite nu 
făceau faţă crizei mizerabile, alimentată, simultan, de 
mijloacele de informare în masă, umplea de urale străzile 
din Bagdad, Teheran, Phenian şi Beijing. Cărturarii de pe 
teritoriul american debitau atât de multe scenarii absurde, 
încât Web nu se mai uita pe niciun ziar şi nu mai deschidea 
televizorul sau radioul. Totuşi, dacă cineva l-ar fi întrebat, 
ar fi spus că lumea întreagă, nu numai Statele Unite, 
fusese răvăşită pentru o lungă perioadă de timp. 

Focul încrucişat al presei slăbise într-o oarecare măsură, 
catalizatorul său fiind acum o altă tragedie înfiorătoare. 
Un avion comercial de linie, aparţinând Japoniei, se 


81 


prăbuşise pe coasta Pacificului, iar colportorii începuseră 
să urmărească aceasta poveste, lăsând în pace aleea şi 
morţii de dincolo de ea. O singură camionetă a reporterilor 
mai era încă acolo, dar rămăşiţele a trei sute de cadavre 
care pluteau în ocean reprezentau un obiect de atracţie 
care surclasa povestea veche de câteva zile a unei echipe 
de agenţi FBI ucişi. Web era recunoscător şi pentru asta. 
„Daţi-ne pace, să ne plângem morţii în linişte.” 

Fusese interogat în „centru” oraşului, în Hoover 
Building şi la WFO, în trei ocazii diferite, de mai multe 
echipe de investigatori. Aceştia erau dotați cu 
blocnotesuri, creioane şi reportofoane, iar câţiva dintre 
agenţii mai tineri aveau laptopuri. Îi puseseră lui Web mult 
mai multe întrebări decât cele pentru care avea răspuns. 
Oricum, când îi spusese fiecărui grup că nu ştia de ce 
înţepenise şi de ce căzuse apoi, creioanele se ridicaseră de 
pe hârtie şi degetele nu mai loviseră tastele. 

— Atunci când spui că ai înţepenit, ai văzut ceva? Ai 
auzit ceva care te-a făcut să reacţionezi aşa? 

Bărbatul i se adresase pe un ton uniform, în care Web 
sesizase o modulație delicată, incompletă, care sugera 
lipsa de credibilitate sau, mai rău, neîncrederea făţişă. 

— Efectiv, nu ştiu. 

— Chiar nu ştii? Nu eşti sigur că ai înţepenit? 

— Nu sunt sigur. Adică, da, am înţepenit. A fost ca şi 
cum aş fi paralizat. 

— Dar te-ai mişcat după ce echipa ta a fost ucisă? 

— Da, încuviinţă el. 

— Ce schimbare anume ţi-a permis să o faci? 

— Nu ştiu. 

— Şi, când ai intrat în curte, ai căzut? 

— Întocmai. 

— Exact înainte ca mitralierele să deschidă focul, spuse 
un alt investigator. 

Web abia îşi putu auzi propriul răspuns. 


82 


— Da. 

Tăcerea care căzu după răspunsurile sale 
nesatisfăcătoare aproape că îi spulberă curajul deja 
zdruncinat. 

În timpul fiecărui interogatoriu, Web îşi ţinea mâinile pe 
masă, îi privea tot timpul pe investigatori în faţă şi stătea 
uşor aplecat înainte. Toţi oamenii aceia erau profesionişti, 
erau anchetatori cu experienţă. Web ştia că, dacă privea 
într-o parte, dacă se lăsa pe spate, dacă se scărpina în cap 
aşa cum nu trebuia sau, chiar mai rău, dacă îşi încrucişa 
braţele, ei ar fi tras imediat concluzia că era un mincinos 
nenorocit. Web nu mintea, dar nici nu spunea tot adevărul. 
Dacă ar fi început să le povestească despre efectul bizar pe 
care îl avusese asupra lui imaginea unui băieţel care, în 
mod inexplicabil, îl făcuse să înmărmurească, salvându-i 
astfel viaţa - sau despre faptul că apoi avusese senzaţia că 
ceva îl trăgea în jos, de parcă ar fi fost ambalat în beton, 
pentru ca, peste câteva secunde, să se poată mişca liber - 
ar fi terminat-o cu Biroul. Cei de la nivelurile superioare 
aveau tendinţa de a nu-i privi cu ochi buni pe agenţii de 
teren care dădeau explicaţii nebuneşti. Cu toate acestea, 
ceva era în favoarea sa. Cuiburile de mitraliere nu se 
dezintegraseră singure. lar gloanţele din puşca lui erau 
încastrate în ele. Şi lunetiştii văzuseră totul, iar el 
avertizase echipa Hotel şi, mai presus de toate, salvase 
băiatul. Web se asigură că menţionase asta. Se asigură că 
o ştiau toţi anchetatorii. „Prieteni, mă puteţi lovi cu 
piciorul când sunt căzut la pământ, numai să nu mă loviți 
prea tare. La urma urmelor, sunt un afurisit de erou.” 

— O să-mi revin, le spusese Web tuturor. Nu am nevoie 
decât de puţin timp. O să-mi revin. 

Şi, preţ de o clipă cumplită, se gândise că aceea putea fi 
prima minciună reală pe care o spusese toată ziua. 

Îl înştiinţaseră că urmau să-l recheme dacă ar fi fost 
necesar. Deocamdată, nu doreau decât ca el să nu facă 


83 


nimic. Avea la dispoziţie o grămadă de timp în care să se 
adune. Biroul îi oferise asistenţa unui consilier, un 
specialist în psihanaliză; de fapt, chiar insistaseră în acest 
sens şi Web afirmase că avea să accepte oferta, cu toate ca 
Biroul îi considera stigmatizaţi pe cei care căutau un astfel 
de ajutor. I se spusese că, atunci când lucrurile aveau să 
reintre în normal, până la reînfiinţarea echipei Charlie 
urma să fie integrat într-o altă echipă de asalt sau de 
lunetişti, dacă dorea asta. Dacă nu, putea deţine o altă 
funcţie în cadrul Biroului. Se discutase chiar despre 
posibilitatea de a i se admite un transfer „la alegere”, care 
i-ar fi permis să acţioneze încadrându-se în structura unui 
birou din care ar fi ieşit la pensie. Era un tratament care li 
se aplica, de obicei, agenţilor vârstnici şi arăta că Biroul 
nu ştia sigur cum să procedeze în privinţa lui. În mod 
oficial, Web era în toiul unei anchete administrative care, 
în funcţie de modul în care urmau să evolueze lucrurile, s- 
ar fi putut foarte bine să ia amploare, devenind o 
investigaţie completă. Desigur, lui Web nu-i citise nimeni 
drepturile, ceea ce era şi bine, şi rău, în aceeaşi măsură. 
Bine, fiindcă, dacă i s-ar fi citit drepturile, ar fi însemnat că 
era arestat şi rău, pentru că tot ceea ce spunea în timpul 
cercetărilor putea fi folosit împotriva lui în timpul 
proceselor civile şi criminale. După toate aparențele, 
singura sa greşeală era că supravieţuise. Şi asta continua 
să fie sursa unui sentiment de vinovăţie mult mai puternic 
decât toate acuzaţiile pe care i le-ar fi putut aduce Biroul. 

Lui Web îi spuseră că putea obţine, realmente, tot ce îşi 
dorea. Erau prietenii lui, cu toţii. li acordau deplina lor 
susţinere. 

El se interesă cum mergea ancheta şi nu primi niciun 
răspuns. „Aici se încheie susţinerea lor deplină”, se gândi. 

— Însănătoşeşte-te, i se adresă un alt bărbat. Asta e 
singurul lucru asupra căruia trebuie să te concentrezi. 

În timp ce se pregătea să plece de la ultimul 


84 


interogatoriu, primi întrebarea finală. 

— Ce-ţi face mâna? se interesă cineva. 

Web nu-l cunoştea pe individ şi, cu toate că întrebarea 
acestuia părea destul de nevinovată, în ochii lui era ceva 
care îl îndemna să-l doboare dintr-o lovitură. În loc de asta, 
îi spuse că era foarte bine, le mulţumi tuturor şi părăsi 
încăperea. 

În drum spre ieşire, trecu pe lângă panoul de onoare al 
FBl-ului, de care era atârnată câte o plăcuţă comemorativă 
pentru fiecare agent căzut la datorie. Urma să fie 
actualizat masiv, ca niciodată în întreaga istorie a Biroului. 
Web se întrebase uneori dacă avea să ajungă vreodată 
acolo, dacă viaţa sa profesională urma să fie înghesuită pe 
o plăcuţă din lemn şi bronz, spânzurată de un perete. Plecă 
de la Hoover şi şofă către casă, năpădit de întrebări care 
depăşeau cu mult numărul celor cu care ar fi vrut să se 
confrunte. 

FBI mai înseamnă, oficial, Fidelitate, Bravură şi 
Integritate şi, în momentul acela, Web nu avea senzaţia că 
ar fi fost în posesia vreuneia dintre aceste calităţi. 


85 


CAPITOLUL 7 


Francis Westbrook era o namilă de om, având înălţimea 
şi talia unui atacant de pe aripa stângă din Liga Naţională 
de Fotbal. Oricum ar fi fost vremea şi oricare ar fi fost 
anotimpul, hainele sale preferate erau cămăşile tropicale 
din mătase, cu mâneci scurte, pantaloni largi, asortaţi, şi 
pantofii mocasin, din piele de căprioară, pe care îi purta 
fără şosete. Avea ţeasta pleşuvă, urechile mari acoperite 
cu cercei cu diamante încastrate şi degetele enorme 
împodobite cu inele de aur. Nu era câtuşi de puţin un 
filfizon, ci, pur şi simplu, nu găsea prea multe lucruri pe 
care să-şi cheltuiască câştigurile dobândite din afacerile cu 
droguri, fără ca oamenii legii şi, mai rău, IRS-ul să înceapă 
să adulmece prin preajmă. Şi, în acelaşi timp, îi plăcea să 
arate bine. În momentul acela, stătea pe bancheta din 
spate a unei limuzine Mercedes cu geamuri fumurii. Il avea 
în stânga pe primul său locotenent, Antoine Peebles. 
Şoferul era un tânăr înalt, bine clădit, pe nume Toona, iar 
pe scaunul pasagerului stătea şeful oamenilor săi de pază, 
Clyde Macy, singurul alb din banda lui Westbrook, şi era 
uşor de observat că tipul îşi îndeplinea funcţia extrem de 
mândru de sine. Peebles avea barba tunsă îngrijit şi o 
frizură afro, era scund şi îndesat, dar îşi purta cu eleganţă 
costumul Armani şi ochelarii fumurii, de mafiot. Arăta mai 
degrabă a director administrativ de la Hollywood decât a 
şef de reţea de comercianţi de droguri. Macy semăna cu 
un schelet ambulant, prefera hainele negre, cu aspect 
profesional, şi, datorită capului ras, putea trece cu 
uşurinţă drept un neonazist. 

Acesta era nucleul micului imperiu al lui Westbrook, al 
cărui conducător ţinea în mâna stângă un pistol de 9 mm, 

86 


părând să fie în căutarea cuiva în care să-l descarce. 

— Vrei să-mi mai povesteşti încă o dată cum l-ai pierdut 
pe Kevin? 

Se uită la Peebles şi îşi încleştă şi mai tare mâna de 
mânerul pistolului. Siguranţa era prinsă în aceeaşi 
strânsoare şi tocmai o trăsese. 

Peebles păru să-şi fi dat seama de asta, dar nu ezită să-i 
răspundă. 

— Dacă ne laşi să ţinem pe cineva pe urmele lui 
douăzeci şi patru de ore pe zi, şapte zile pe săptămână, 
atunci n-o să-l mai pierdem niciodată. Uneori pleacă de 
acasă noaptea. În noaptea aia a ieşit şi nu s-a mai întors. 

Westbrook îşi plesni coapsa enormă. 

— A fost pe alee. Federalii l-au avut şi acu' nu-l mai au. 
E cumva amestecat în tot rahatu' ăsta şi totu' s-a întâmplat 
în blestemata mea de curte din spate. Izbi cu pistolul în 
uşă şi răcni: Îl vreau pe Kevin înapoi! 

Peebles se uită la el plin de nervozitate, în timp ce Macy 
nu reacţionă în niciun fel. 

Westbrook îşi puse mâna pe umărul şoferului. 

— Toona, adună câţiva băieţi şi scotociţi fiecare colţ al 
nenorocitului de oraş, m-auzi? Ştiu că ai mai făcut-o o 
dată, dar trebuie s-o faci din nou. Îl vreau pe puşti înapoi, 
viu şi nevătămat, m-auzi? Viu şi nevătămat, iar tu nu te- 
ntorci până nu rezolvi asta. La dracu, m-auzi, Toona? 

Toona aruncă o privire în oglinda retrovizoare. 

— Te-aud, te-aud. 

— O înscenare, spuse Peebles. Jur împrejur. Ca să dea 
vina pe tine. 

— Crezi că io nu ştiu? Crezi că dacă ai fost la facultate 
eşti deştept şi io-s prost? Ştiu că federalii vin după fundu’ 
meu. Ştiu ce se pune la cale pe străzi. Cineva încearcă să 
unească toate găştile, să facă ceva care să aducă a un 
nenorocit de sindicat, da' ei ştiu că io nu mă amestec în 
rahat şi asta le dă planurile peste cap. 


87 


Westbrook avea ochii roşii. Nu dormise prea mult în 
ultimele patruzeci şi opt de ore. Aşa era viaţa lui. Să 
supravieţuiască nopţii era, de fapt, marele proiect al 
întregii zile. Şi nu se putea gândi decât la băieţelul aflat 
undeva, afară. Funia i se apropia de par; o putea simţi. Ştia 
că ziua asta avea să vină şi totuşi nu era pregătit pentru 
ea. 

— Oricine l-ar fi luat pe Kevin o să-mi dea de ştire. Vor 
ceva. Vor banda mea, asta vor. 

— Şi-o să le-o dai? 

— Pot lua tot ce am eu. Dacă-l capăt înapoi pe Kevin. 

Tăcu şi privi pe geam la ungherele şi la aleile, şi la 
barurile ieftine pe lângă care treceau, şi în care se 
strecurau tentaculele reţelei lui de droguri. Făcea afaceri 
şi în suburbii, acolo unde erau banii adevăraţi. 

— Da, asta e. Îl capăt înapoi pe Kevin şi pe urmă ucid 
toţi traficanţii. Cu mâna mea. Îşi îndreptă pistolul spre un 
duşman imaginar. Încep de la genunchi ş-o iau în sus. 

Peebles privi cu prudenţă spre Macy, care continua să 
nu reacționeze; arăta ca şi cum ar fi fost de piatră. 

— Păi, deocamdată nu a luat nimeni legătura cu noi, 
spuse Peebles. 

— O să ia. Nu l-au luat pe Kevin pen'că vor să-l bage la 
bulău; pe mine mă vor. Ei, io-s chiar aici, nu le mai rămâne 
decât să vină la petrecere. Sunt gata să petrec, să înceapă 
dracu odată! Westbrook începu să vorbească mai calm. 
Vorba e că unv’ dintre indivizi nu şi-a primit porţia în 
curte. E adevărat? 

Peebles dădu din cap. 

— Web London. 

— S-a pomenit despre mitraliere,  rahaturi de 
calibru’ .50. Cum putea un tip să scape de-acolo? 

Peebles ridică din umeri şi Westbrook se uită la Macy. 

— Ce-ai auzit despre asta, Mace? 

— Până acum, nimeni nu ştie nimic sigur, dar am auzit 


88 


că omul n-a intrat în curte. S-a speriat şi s-a pierdut, sau 
cam aşa ceva. 

— S-a pierdut sau cam aşa ceva, spuse Westbrook. OK, 
vezi cum faci să pui mâna pe tipu' ăsta şi să mi-l aduci aci. 
Omu' scăpă teafăr şi nevătămat, înseamnă că omu' are 
ceva să-mi spună. Poate, de pildă, unde e Kevin. Îşi privi 
locotenenţii. Ăla de i-a împuşcat pe federali, oricine o fi, îl 
are pe Kevin. Puteţi fi siguri de asta. 

— Păi, cum spuneam, ar fi trebuit să-l supraveghem 
douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru, comentă 
Peebles. 

— Ce dracu de viaţă mai e şi asta? spuse Westbrook. El 
nu trebe să trăiască aşa, nu din cauza mea. Dacă federalii 
se ţin după coada mea, atunci io-i îndrept în altă parte. 
Numai că trebe să ştim în care. Acu’, când şase nenorociţi 
de agenţi de-ai lor îs morţi, nu-s dispuşi să facă niciun 
târg. Or să vrea să pună de-a binelea fundu' cuiva pe jar şi 
ăla n-o să fiu io. 

— Oricine l-ar fi luat pe Kevin, nu avem nicio garanţie că 
o să-i dea drumul, zise Peebles. Ştiu că nu-ţi place să auzi 
asta, dar nu avem nici măcar cum să aflăm dacă mai e în 
viaţă. 

Westbrook se lăsă pe spătarul scaunului. 

— O, e viu şi bine, sănătos. Kevin n-a păţit nimic rău. 
Oricum, nu până-n momentu' ăsta. 

— Cum poţi fi atât de sigur? 

— Ştiu şi gata, iar vouă asta trebe să vă fie de ajuns. Voi 
trebe să vă ocupați de federalu' ăla. 

— Web London. 

— Web London. Şi, dacă n-are ce mă interesează pe 
mine, atunci o să-şi dorească să fi crăpat odată cu echipa 
lui. Calc-o, Toona. Avem treabă. 

Maşina acceleră şi dispăru în noapte. 


89 


CAPITOLUL 8 


Web avu nevoie de două zile ca să-şi facă o programare 
la un psihanalist independent, la care Biroul apela în baza 
unui contract. FBl-ul avea personal de specialitate, dar 
Web optase pentru cineva din afară. Nu ştia cu certitudine 
de ce, dar, în momentul acela, nu i se părea o idee bună 
să-şi deschidă sufletul în faţa cuiva din interior. „Legal sau 
nu, ce-i spui doctorului de nebuni din solda federalilor le 
spui  federalilor”, gândea Web. La dracu cu 
confidenţialitatea dezvăluirilor pacienţilor. 

Când era vorba de sănătatea mintală a angajaţilor săi, 
Biroul se afla încă, în foarte mare măsură, în Evul Mediu, 
de vină fiind, probabil în aceeaşi proporţie, organizaţia şi 
fiecare agent în parte. Până în urmă cu câţiva ani, dacă 
lucrai la FBI şi te simţeai stresat sau aveai probleme cu 
alcoolul sau cu drogurile, păstrai asta pentru tine şi te 
tratai cum te tăia capul. Pentru agenţii din vechea şcoală, 
să se gândească să ceară sfatul unui specialist era ca şi 
cum s-ar fi gândit să plece de acasă fără armă. Dacă unul 
dintre ei solicita ajutorul unui profesionist, nimeni nu o ştia 
şi, cu siguranţă, nimeni nu vorbea despre asta. Intr-un 
anumit sens, erai pângărit dacă o făceai, iar procesul de 
îndoctrinare în urma căruia deveneai membru al Biroului 
părea să inoculeze atât stoicismul cât şi o independenţă 
plină de îndărătnicie, ambele fiind greu de înfrânt. 

În cele din urmă, şefii decretaseră că stresul de a lucra 
pentru FBI, reflectat în creşterea ratei alcoolismului, a 
abuzului de droguri şi a incidenţei divorţurilor, trebuia să 
fie tratat. Fusese instituit EAP!6. Fiecărui departament al 


16 Employee Assistance Program - Programul de Ajutorare a 


90 


FBI-ului îi fusese atribuit un coordonator şi consilier EAP. 
Când consilierul intern nu putea rezolva problema, el sau 
ea trebuia să trimită pacientul la un specialist acreditat din 
exterior, aceasta fiind soluţia pentru care optase Web. EAP 
nu era un program foarte bine cunoscut în cadrul Biroului 
şi Web nu primise niciodată vreun material scris care să 
ateste existenţa acestuia. Nu circula decât un soi de zvon, 
care ţi se şoptea la ureche. In ciuda eforturilor Biroului, 
vechiul stigmat continua să existe. 

Cabinetele psihiatrilor se aflau într-un bloc turn din 
districtul Fairfax, plasat lângă Tyson's Corner. Web mai 
fusese şi înainte la doctorul O'Bannon, unul dintre 
psihanaliştii care lucrau acolo. Asta se întâmplase pentru 
prima dată cu ani în urmă, când HRT fusese chemat să 
salveze nişte elevi dintr-o şcoală particulară din Richmond, 
Virginia. O bandă de indivizi aparţinând unei grupări 
paramilitare care se autointitula Frăția Libertăţii şi ai cărei 
membri urmăreau, după toate aparențele, să creeze o 
cultură de tip arian apelând la propria metodă de 
purificare etnică, dăduse buzna în şcoală şi omorâse pe loc 
două profesoare. Vreme de aproape douăzeci şi patru de 
ore, HRT stătuse deoparte. În cele din urmă, intrase în 
clădire, într-un moment în care se părea că reînceperea 
omorurilor era iminentă. Totul mersese perfect, până când 
ceva îi alertase pe fraţii liberi exact înainte ca membrii 
HRT să treacă la atac. În urma schimbului de focuri care 
urmase, primii se aleseseră cu cinci morţi, iar ceilalţi cu 
doi răniţi, dintre care Web foarte grav. Nu mai fusese ucis 
decât un singur ostatic, un băiat de zece ani, pe nume 
David Canfield. 

Când se dezlănţuise iadul, Web fusese cât pe ce să 
ajungă suficient de aproape de copil ca să-l scoată din 
bătaia armei. Chipul băiatului mort îi apărea atât de des în 
vise, încât căutase din proprie iniţiativă ajutorul unui 


Angajaţilor 
91 


profesionist. La vremea aceea, EAP nu exista, aşa că, după 
ce rănile i se vindecaseră, Web aflase, în mod discret, 
numele lui O'Bannon de la un alt agent care apela la 
serviciile acestuia. Fusese unul dintre cele mai dificile 
lucruri pe care le făcuse vreodată, pentru că, de fapt, 
trebuia să recunoască faptul că nu-şi putea rezolva singur 
problemele. Nu discutase niciodată despre asta cu vreun 
alt membru al HRT şi şi-ar fi tăiat limba înainte de a 
mărturisi că se ducea la un doctor de nebuni. Colegii lui ar 
fi considerat că era vorba de o slăbiciune, iar în HRT nu 
era loc pentru aşa ceva. 

Agenţii operativi HRT mai apelaseră la specialiştii în 
sănătate mintală şi lucrurile nu se desfăşuraseră aşa cum 
ar fi trebuit. După Waco, Biroul chemase consilieri care se 
întâlniseră imediat cu oamenii copleşiţi de evenimente, 
discutând cu ei în grup, nu individual. Rezultatele ar fi fost 
hilare, dacă nu ar fi fost atât de jalnice. Fusese ultima oară 
când Biroul încercase să facă asta cu membrii HRT. 

Web se întâlnise ultima dată la O'Bannon chiar după 
moartea mamei sale. După câteva şedinţe, ajunsese la 
concluzia că, în acea privinţă, lucrurile nu aveau să se 
îndrepte niciodată, aşa că minţise, spunându-i lui 
O'Bannon că totul era în ordine. Nu-l învinovăţise pe 
acesta din urmă, pentru că ştia că niciun doctor nu putea 
pune ordine într-o asemenea harababură. Ar fi fost nevoie 
de un miracol. 

O'Bannon era scund şi îndesat şi purta adesea un 
pulover negru, cu gulerul rulat, ceea ce făcea ca bărbia lui 
răsfrântă să iasă şi mai mult în evidenţă. Web îşi aminti că 
strângerea de mână a doctorului era lipsită de vlagă, iar 
manierele lui destul de plăcute şi că, cu toate acestea, la 
prima lor întâlnire simţise nevoia să o ia la fugă către uşă. 
În loc de asta, îl urmase pe O'Bannon în cabinetul său şi se 
scufundase în ape periculoase. 

— O să te pot ajuta, Web. Nu va fi nevoie decât de timp. 


92 


Îmi pare rău că a trebuit să ne întâlnim în împrejurări atât 
de dificile, dar oamenii nu vin la mine din cauză că totul e 
minunat; presupun că asta e soarta mea. 

Web spusese că era în ordine, dar, cu toate acestea, îl 
părăsise curajul. Era limpede că doctorul nu cunoştea 
vraja care ar fi putut face ca lumea lui să fie din nou 
normală. 

Se aşezaseră în cabinetul lui O'Bannon. Nu exista nicio 
canapea, ci mai degrabă un fotoliu pentru două persoane, 
care nu era destul de lung ca să te întinzi pe el. O'Bannon 
îi explicase prezenţa spunând: 

— Aceasta este una dintre cele mai importante 
neînţelegeri legate de domeniul nostru. Nu toți 
psihanaliştii au câte o canapea. 

Cabinetul doctorului era searbăd; avea pereţi albi, 
mobilier industrial şi foarte puţine elemente de natură 
personală. Totul îl făcea pe Web să se simtă tot atât de 
liniştit ca un om care aşteaptă să danseze cu doamna cu 
coasa. Discutaseră despre lucruri mărunte, probabil ca să-l 
ajute pe Web să se relaxeze. O'Bannon ţinea alături un 
blocnotes şi un stilou, dar nu se atingea de ele. 

— O s-o fac mai târziu, spusese, după ce Web se 
interesase de ce nu lua notițe. Deocamdată să stăm doar 
de vorbă. 

Privirea ascuţită a psihanalistului îl tulbura pe Web, cu 
toate că vocea acestuia era catifelată şi relativ liniştitoare. 
Consultaţia se încheiase după o oră şi Web îşi dăduse 
seama că nu se rezolvase aproape nimic. El aflase mai 
multe despre O'Bannon decât aflase acesta despre el. Nu 
ajunseseră să atingă niciuna dintre problemele care îl 
deranjau. 

— Lucrurile astea cer timp, Web, îi spusese 
psihanalistul, conducându-l către ieşire. Nu te îngrijora, 
totul va fi bine. Pur şi simplu, e nevoie de timp. Roma nu s- 
a clădit într-o zi. 


93 


Web ar fi vrut să-l întrebe cam în cât timp avea să se 
construiască Roma în cazul lui, dar nu spuse decât la 
revedere. La început, crezuse că nu avea să se mai 
întoarcă niciodată la bărbatul scund şi durduliu din biroul 
pustiu. Totuşi, o făcuse. Şi O'Bannon se ocupase de 
problemele lui şedinţă după şedinţă, ajutându-l să le facă 
faţă. Dar Web nu-l uitase niciodată pe băieţelul împuşcat 
cu sânge rece în timp ce el se afla la nicio jumătate de 
metru distanţă, fără să-l poată salva. Ar fi fost nesănătos să 
uite vreodată aşa ceva. 

O'Bannon îi povestise că el şi colegii săi psihiatri se 
ocupau de problemele Biroului de mulţi ani şi că ajutaseră 
atât agenţii, cât şi personalul administrativ să depăşească 
o mulţime de momente de răscruce. Web fusese surprins, 
fiindcă îşi închipuise că el era unul dintre puţinii care 
apelaseră vreodată la sfaturile unui profesionist. 

O'Bannon îi adresase o privire de atotcunoscător şi 
spusese: 

— Faptul că oamenii nu vorbesc despre asta nu 
înseamnă că nu vor să fie ajutaţi să treacă peste 
problemele lor sau că nu vor să se înzdrăvenească. 
Bineînţeles că nu pot să dezvălui niciun nume, dar, crede- 
mă, cu siguranţă nu eşti singurul angajat al FBl-ului care 
vine la mine. Agenţii care îşi ascund capetele în nisip nu 
sunt decât nişte bombe cu ceas, gata să explodeze. 

Acum, Web se întreba dacă nu era şi el o bombă cu ceas. 
Intră în clădire şi se îndreptă spre lifturi, călcând din ce în 
ce mai apăsat. 

Cu gândurile în altă parte, aproape că se ciocni cu o 
femeie care venea din sensul opus. li ceru scuze şi chemă 
liftul. Acesta sosi şi intrară amândoi înăuntru. După ce 
apăsă butonul corespunzător etajului la care dorea să 
ajungă, Web făcu un pas înapoi. În timp ce urcau, aruncă o 
privire asupra femeii. Era de înălţime medie, zveltă şi 
foarte atrăgătoare. El îi aprecie vârsta la aproape 


94 


patruzeci de ani. Purta un costum gri, cu pantaloni, 
deasupra căruia ieşea gulerul unei bluze albe. Părul negru 
şi ondulat îi era tuns scurt şi avea nişte cercei mici, cu 
clipsuri. Ducea în mână o servietă. Degetele ei lungi îi 
înconjurau mânerul, strângându-l cu putere, observă Web, 
care îşi petrecuse întreaga viaţă de profesionist fiind 
obsedat de detaliile mărunte, pentru că amănuntele îi 
hotărau întotdeauna viitorul sau puteau însemna lipsa 
oricărui viitor. 

Liftul se opri la etajul dorit de Web şi el fu uşor surprins 
când cobori şi femeia. Apoi îşi aminti că ea nu apăsase 
niciun buton. 

Ei, şi astea fuseseră toate detaliile mărunte. O urmă, 
îndreptându-se spre cabinetul care îl interesa. Ea se 
întoarse şi îl privi. 

— Vă pot fi de folos? 

Vocea joasă, clară şi, într-un anumit fel, ispititoare, avu 
asupra lui un efect încurajator. Atenţia îi fu atrasă de ochii 
ei de un albastru neobişnuit de profund. Erau mari, 
melancolici şi cercetători. Ochi care te luau în puterea lor. 

— Am venit la domnul doctor O'Bannon. 

— Sunteţi programat? A 

Pare să fie prudentă, cugetă Web. Însă ştia că femeile 
aveau motive întemeiate să fie suspicioase când se aflau 
faţă în faţă cu un bărbat necunoscut. Văzuse rezultatele 
hidoase ale multor astfel de întâlniri şi erau nişte imagini 
de care nu scăpai niciodată. 

— Da, miercuri dimineaţă, la ora nouă. Am venit puţin 
cam devreme. 

Ea îi aruncă o privire compătimitoare. 

— De fapt, azi e marţi. 

— Rahat, bolborosi Web şi clătină din cap, obosit. Cred 
că am cam încurcat zilele. Îmi pare rău că v-am deranjat. 

Făcu stânga împrejur, gata să plece, fiind aproape sigur 
că nu avea să se mai întoarcă. 


95 


— Scuzaţi-mă, dar îmi păreţi foarte cunoscut, spuse 
femeia. Web se răsuci spre ea, cu încetineală. Imi cer 
scuze, adăugă femeia. De obicei nu sunt atât de 
băgăcioasă, dar sunt sigură că v-am mai văzut undeva. 

— Păi, dacă lucraţi aici, probabil că aşa este. Am mai 
fost la domnul doctor O'Bannon şi înainte. 

— Nu, nu aici v-am mai văzut. Cred că la televizor. 

În cele din urmă, aducerea aminte îi lumină, în treacăt, 
trăsăturile. 

— Sunteţi Web London, agentul FBI, nu-i aşa? 

Pentru câteva clipe, nu se putu hotări ce să-i răspundă, 
iar ea continuă să-l privească, parcă aşteptând să-i fie 
confirmate spusele. 

— Da. Web se uită dincolo de ea. Lucraţi aici? 

— Da, am un cabinet aici. 

— Şi dumneavoastră sunteţi doctor de nebuni? 

Ea îi întinse mâna. 

— Preferăm termenul de psihanalist. Mă numesc Claire 
Daniels. 

Web îi scutură mâna şi rămaseră aşa, privindu-se cu 
stângăcie. 

— Am de gând să fac o cafea, dacă doriţi o ceaşcă, spuse 
ea, într-un târziu. 

— Nu vreau să deranjez. 

Ea se întoarse şi descuie uşa. El o urmă înăuntru. 

Se aşezară în mica sală de aşteptare şi băură cafeaua. 
Web îşi roti ochii în jurul spaţiului gol. 

— Cabinetul e închis astăzi? 

— Nu, dar majoritatea pacienţilor nu ajung înainte de 
ora nouă. 

— Întotdeauna m-a surprins faptul că nu aveţi un 
recepţioner. 

— Păi, vrem ca oamenii să se simtă cât mai confortabil 
cu putinţă. Şi să anunţi un necunoscut că eşti aici fiindcă 
ai nevoie de tratament poate fi foarte intimidant. Ştim 


96 


când avem făcute programări, iar clopoţelul de la uşă ne 
anunţă când soseşte cineva şi îi ieşim imediat în 
întâmpinare. Avem această sală comună de aşteptare 
pentru că aşa ceva este obligatoriu, dar, de regulă, nu ne 
place să lăsăm pacienţii să stea aici împreună. Poate fi 
jenant. 

— Ca şi cum oamenii aşezaţi de jur împrejur ar juca 
„Ghici care e psihoza mea”? 

Ea zâmbi. 

— Cam aşa ceva. Doctorul O'Bannon profesează de mulţi 
ani şi este foarte interesat de gradul de confort al 
persoanelor care vin aici ca să fie ajutate. Să sporim 
nivelul de anxietate al unor oameni deja tensionaţi este 
ultimul lucru pe care îl dorim. 

— Deci, îl cunoaşteţi bine pe domnul doctor O'Bannon? 

— Da, de fapt, am lucrat pentru el. Apoi, cu câtva timp 
în urmă, el şi-a simplificat existenţa şi acum suntem fiecare 
pe cont propriu, dar încă mai împărţim cabinetul ăsta. A 
început să ne placă mai mult aşa. E un doctor foarte bun. 
Va reuşi să vă ajute. 

— Credeţi? făcu Web, fără nicio urmă de speranţă. 

— Am urmărit ce s-a întâmplat, aşa cum presupun că a 
făcut toată lumea din ţara asta. Îmi pare rău pentru colegii 
dumneavoastră. 

Web îşi bău cafeaua în tăcere. 

— Pentru cazul în care va gândeaţi să-l aşteptaţi, să ştiţi 
că doctorul O'Bannon are cursuri la Universitatea George 
Washington. Astăzi nu vine deloc aici. 

— Nu-i o nenorocire. Eu am greşit. Mulţumesc pentru 
cafea. 

Web se ridică. 

— Domnule London, vreţi să-i povestesc că aţi fost aici? 

— Spuneti-mi Web. Şi nu-i pomeniţi nimic, nu cred că o 
să mă întorc miercuri. 

Claire se ridică la rândul ei. 


97 


— Aş putea face ceva ca să vă ajut? 

El îşi ridică ceaşca. 

— Aţi făcut deja cafeaua. N 

Web trase aer în piept. Era timpul să plece. In loc de 
asta, o întrebă, fiind uimit când îşi auzi propriile cuvinte: 

— Ce faceţi în ora următoare? 

— Doar muncă de birou, se grăbi să-i răspundă, cu ochii 
în jos şi cu obrajii uşor îmbujoraţi, ca şi cum el ar fi invitat- 
o la o plimbare, iar ea, în loc să-l refuze, ar fi decis, dintr- 
un motiv necunoscut, să-l încurajeze. 

— Ce-aţi zice dacă, în loc de asta, aţi sta de vorbă cu 
mine? 

— Din punct de vedere profesional? Nu se poate. Sunteţi 
pacientul doctorului O'Bannon. 

— Dar de la om la om? 

Web nu avea idee de unde veneau cuvintele pe care le 
rostea. 

Ea ezită o clipă, apoi îl rugă să aştepte. Intră într-un 
cabinet şi reveni după câteva minute. 

— Am încercat să-l găsesc pe doctorul O'Bannon la 
universitate, dar cei de acolo nu i-au putut da de urmă. 
Fără să vorbesc cu el, chiar nu-ţi pot da niciun sfat. 
Trebuie să înţelegi, Web, din punct de vedere etic, e o 
problema complicată. Nu acaparez pacienţii altora. 

Web se aşeză, pe neaşteptate. 

— Nu există nicio situaţie în care se admite aşa ceva? 

Ea căzu pe gânduri pentru câteva momente. 

— Presupun că există, atunci când medicul tău curant nu 
e disponibil şi tu te afli într-o situaţie critică. 

— Chiar nu e disponibil, iar eu sunt în criză, pe cuvântul 
meu de onoare! 

Web era absolut sincer, pentru că se simţea ca şi cum ar 
fi fost din nou în curtea aceea, incapabil să se mişte, 
incapabil să facă ceva ca să dea o mână de ajutor şi nefiind 
bun de nimic. Dacă ea continua să-l refuze, nu era nici 


98 


măcar sigur că ar fi reuşit să se ridice şi să plece. 

În loc de asta, femeia îl conduse de-a lungul coridorului, 
până în cabinetul ei, apoi închise uşa în urma lor. Web 
privi în jur. Între încăperea ocupată de Claire Daniels şi 
cea a lui O'Bannon nu ar fi putut fi o diferenţă mai mare. 
Pereţii erau de un gri estompat, în loc de alb dezolant, iar 
aspectul industrial era înlocuit de un aer confortabil, 
datorat draperiilor decorate cu flori, după gustul feminin. 
Pretutindeni erau tablouri, foarte multe portrete, probabil 
ale unor membri ai familiei. Diplomele de pe perete 
evidenţiau impresionantele realizări academice ale lui 
Claire Daniels: erau de la universităţile Brown şi Columbia, 
iar cea de medic era obţinută la Stanford. Pe una dintre 
mese se afla un recipient de sticlă pe a cărui etichetă se 
putea citi „Terapie în bol”. Pe mese erau lumânări 
neaprinse şi în două colţuri se aflau lămpi cactus. Pe 
rafturi şi pe podea stăteau mai multe duzini de animale 
împăiate. Lângă un perete se afla un fotoliu de piele. Şi, 
Doamne Sfinte, Claire Daniels avea o canapea! 

— Să mă aşez acolo? 

Arătă spre canapea, străduindu-se, cu disperare, să-şi 
stăpânească nervii. Îşi dori brusc să nu fi fost înarmat, 
pentru că începea să simtă că nu se mai putea controla. 

— De fapt, dacă nu te superi, prefer să stau eu acolo. 

El se lăsă să cadă în fotoliu, apoi o privi schimbându-şi 
pantofii fără toc cu papucii de lângă canapea. Momentul în 
care îi zări picioarele goale îi stârni brusc o senzaţie 
neaşteptată. Nu era vorba de sexualitate; îşi amintise de 
priveliştea pielii însângerate din curte, de rămăşiţele 
echipei Charlie. Claire se aşeză pe canapea, luă de pe 
masa de alături un blocnotes şi un stilou şi îi scoase 
capacul. Web respiră precipitat de câteva ori, ca să-şi 
liniştească nervii. 

— O'Bannon nu ia notițe în timpul şedinţelor, comentă 
el. 


99 


— Ştiu, spuse ea, cu un zâmbet silit. Cred că memoria 
mea nu e la fel de bună ca a lui. Imi pare rău. 

— Nici măcar nu am întrebat dacă eşti pe lista oficială 
de colaboratori externi ai FBI. Ştiu că O'Bannon este. 

— Şi eu sunt. lar şedinţa aceasta va trebui adusă la 
cunoştinţa şefului tău. Asta e regulamentul Biroului. 

— Dar nu şi conţinutul şedinţei. 

— Nu, sigur că nu. E vorba doar de faptul că ne-am 
întâlnit. Şi în cazul nostru se aplică regulile de bază ale 
relaţiei obişnuite dintre psihanalist şi pacient. 

— Regulile de bază? 

— Există unele modificări, Web, din cauza ocupaţiei tale 
neobişnuite. 

— O'Bannon mi-a explicat asta când am fost la el, dar 
am impresia că nu am fost niciodată pe deplin lămurit. 

— Păi, am obligaţia să îl informez pe superiorul tău 
dacă, în timpul şedinţei, iese la iveală ceva care poate fi un 
pericol pentru tine însuţi sau pentru alţii. 

— Presupun că aşa e corect. 

— Crezi? Ei bine, din punctul meu de vedere, există o 
mulţime de rezerve, pentru că, acolo unde cineva 
descoperă doar lucruri inofensive, altcineva găseşte 
adevărate ameninţări. Aşa că nu mi se pare că 
regulamentul este foarte corect faţă de tine. Dar trebuie să 
ştii că nu am ţinut niciodată cont de aceste rezerve şi că 
lucrez, de foarte multă vreme, cu oameni de la FBI, DEA şi 
alte agenţii care se ocupă de aplicarea legii. 

— Ce altceva mai trebuie să le dezvălui? 

— O altă problemă majoră este folosirea medicamentelor 
şi a unor tratamente speciale. 

— Aşa e. Ştiu că în Birou există o manie în privinţa asta, 
spuse Web. Trebuie să raportezi chiar şi atunci când iei 
doctorii pentru care nu e necesară prescripţia medicului. 
De fapt, e de-a dreptul agasant. Web îşi roti ochii prin 
încăpere. Aici, la tine, e mult mai confortabil. Cabinetul lui 


100 


O'Bannon îmi aminteşte de o sală de operaţii. 

— Oamenii îşi abordează munca în mod diferit. 

Ea tăcu, uitându-se ţintă la cureaua lui. 

Web privi în jos şi văzu că hanoracul i se desfăcuse, iar 
tocul pistolului era vizibil. Îşi trase în sus fermoarul, în 
vreme ce Claire îşi cobori ochii asupra blocnotesului. 

— Îmi cer scuze, Web, nu e prima oară când văd un 
agent înarmat. Deşi cred că, atunci când asta nu se 
întâmplă în fiecare zi... 

— Te pot speria al dracului de mult, îi termină el ideea. 

Apoi se uită la şirurile de jucării cu blană. 

— Ce rost au toate animale astea împăiate? 

— Printre pacienţii mei sunt o grămadă de copii, spuse 
ea, şi adăugă: Din păcate. Animalele îi fac să se simtă mai 
în largul lor. Ca să fiu sinceră, şi pentru mine au acelaşi 
efect. 

— E greu de crezut că puştii au nevoie de psihanalist. 

— Cei mai mulţi suferă de tulburări de alimentaţie, 
bulimie, anorexie. De obicei sunt axate pe problemele 
legate de autoritate ivite între părinţi şi copii. Aşa că 
trebuie să tratezi copilul şi părintele. Pentru copii, lumea 
asta nu e un loc tihnit. 

— Nici pentru adulţi nu-i prea grozavă. 

Ea îi aruncă o privire pe care Web o consideră o 
evaluare rapidă. 

— Ai trecut prin multe în cursul vieţii. 

— Prin mai multe decât o serie de oameni, prin mai 
puţine decât alţii. N-ai de gând să mă supui testului cu 
petele de cerneală!”, nu-i aşa? 

Spuse asta sub forma unei glume, dar, în realitate, 
vorbea serios. 


17 Test creat de psihiatrul elveţian Hermann Rorschach (1884-1922), 
folosit pentru a determina ce anume percepe o persoană privind forme 
nedefinite.  Subiectului îi sunt arătate, pe rând, zece pete 
standardizate. (n. tr.) 


101 


— Psihologii folosesc testele Rorschach, MMPI'5, MMCI 
şi neuro-testările; eu nu sunt decât un biet psihiatru. 

— Am fost nevoit să accept testul MMPI când am intrat 
în Brigadă de Salvare a Ostaticilor. 

— Lista Minnesota a Personalităţilor Multiple e un test 
care mi-e bine cunoscut. 

— A fost creat că să depisteze smintiţii. 

— Da, se poate spune şi aşa. Şi, a făcut-o? 

— Câţiva tipi l-au picat. Eu unul mi-am închipuit care era 
scopul testului şi am minţit ca s-o scot la capăt. 

Sprâncenele lui Claire Daniels se înălţară aproape 
imperceptibil şi privirea i se îndreptă din nou asupra 
locului în care se afla pistolul. 

— Asta e liniştitor. 

— Cred că diferenţa nu mi-e cu adevărat limpede. Adică 
diferenţa dintre psihologi şi psihiatri, asta doream să spun. 

— Un psihiatru trebuie să ia examenul de admitere la 
facultatea de medicină şi să-i urmeze apoi cursurile vreme 
de patru ani. Pe urmă, trebuie să facă trei ani de 
specializare în psihiatrie, lucrând într-un spital. Şi eu am 
făcut o specializare de patru ani în psihologie judiciară. De 
atunci îmi practic meseria pe cont propriu. În calitate de 
medici, psihiatrii pot prescrie şi medicamente, ceea ce, în 
general, nu pot face psihologii. 

Nervos, Web îşi tot strângea şi desfăcea pumnii. 

— Nu văd de ce nu ţi-aş spune în ce constă munca mea, 
zise Claire, care îl studia îndeaproape. Pe urmă, dacă asta 
te linişteşte, putem continua. [i se pare acceptabil? Web 
încuviinţă dând din cap, iar ea se lăsă pe spate, 
sprijinindu-se de pernele canapelei. Ca psihiatru, mă bazez 
pe înţelegerea tiparelor comportamentale normale, aşa că 
pot sesiza când anumite comportamente nu se încadrează 
în standarde. Unul dintre exemplele evidente îţi e, desigur, 
cunoscut: criminalii în serie. În majoritatea cazurilor, 


18 Minnesota Multiphasic Personality Inventory 


102 


oamenii aceştia au fost, în copilărie, victimele unor abuzuri 
constante şi cumplite. În schimb, ei manifestă, în 
adolescenţă, accese tipice de furie, cum ar fi torturarea 
animalelor mici şi a păsărilor, ca şi cum singurul lor scop 
ar fi transferarea pedepselor şi a cruzimii pe care au fost 
siliţi să le îndure asupra unor vietăţi mai lipsite de putere 
decât ei înşişi. Pe măsură ce se maturizează, devenind mai 
puternici şi mai curajoşi, trec la animale mai mari sau îşi 
aleg alte ţinte şi, în cele din urmă, ca adulţi, ajung la 
fiinţele umane. E o evoluţie cât se poate de predictibilă a 
evenimentelor. 

De asemenea, trebuie să ascult cu un fel de a treia 
ureche. Ţin cont de ceea ce îmi spun pacienţii în mod 
direct, dar caut, totodată, aluziile aflate în plan secund. 
Sub afirmaţiile oamenilor se află întotdeauna, stratificate, 
o serie de alte mesaje. Un psihiatru poartă mai multe 
pălării, adesea în acelaşi timp. Cheia este să asculţi, adică 
să o faci cu adevărat, luând în consideraţie tot ce ţi se 
comunică prin cuvinte, prin limbajul trupului şi prin alte 
asemenea mijloace. 

— OK, şi, în cazul meu, cum ti-ar plăcea să începi? 

— De obicei, pun pacientul să completeze un chestionar 
general, dar cred că, de data asta, am să sar peste el. Ca 
de la om la om, adăugă, cu un zâmbet cald. 

Web simţi, în sfârşit, că fierbinţeala din stomac începea 
să i se domolească. 

— Dar să discutăm puţin despre datele tale generale, dă- 
mi toate informaţiile standard. Pe urmă o să putem trece 
mai departe. 

Web răsuflă adânc. 

— O să împlinesc treizeci şi opt de ani în martie. Am 
străbătut drumul până la facultate, apoi am reuşit cumva 
să ajung student la Drept, la Universitatea din Virginia, şi 
chiar să-mi iau şi diploma. Apoi am lucrat în Alexandria, în 
biroul procurorului general, vreo şase luni, până când mi- 


103 


am dat seama că nu eram făcut pentru o astfel de viaţă. 
Împreună cu un prieten de-al meu, am hotărât să intrăm în 
Birou. De fapt, a fost mai degrabă o fantezie, am vrut să 
vedem dacă o puteam face. Eu am reuşit, el nu. Am 
supravieţuit trecerii prin Academie şi am fost în FBI vreme 
de treisprezece ani norocoşi. Am început ca agent special, 
ascuţindu-mi dinţii, ba cu una, ba cu alta, printre alţi 
ofiţeri de teren, prin toată ţara. Cu puţin mai mult de opt 
ani în urmă, am intrat în HRT, ceea ce înseamnă Brigada 
de Salvare a Ostaticilor. Face parte din CIRG!°, Grupul de 
Ripostă în Situaţii Critice, dar asta ţine de o reorganizare 
destul de recentă. Ne-au făcut fundul zob în timpul 
procesului de selecţie şi nouăzeci la sută dintre candidaţi 
au dat greş. Mai întâi nu te lasă să dormi, te dărâmă din 
punct de vedere psihic, apoi te pun să iei, în grabă, decizii 
de viaţă şi de moarte. Te fac să lucrezi şi să te sacrifici 
împreună cu echipa şi pentru echipă şi, cu toate astea, să 
concurezi cu ceilalţi, fiindcă nu sunt multe locuri 
disponibile. Am văzut foşti membri din comandourile SEAL 
ale Marinei Militare, tipi din Forţele Speciale şi chiar şi din 
Delta,  distruşi, urlând, leşinând, având halucinaţii, 
amenințând cu sinuciderea sau cu crima în masă, făcând 
orice pentru ca torţionarii lor să înceteze. Printr-un 
miracol, am reuşit cumva să trec de asta şi am petrecut 
încă cinci luni la un Curs de Pregătire a Noilor Agenţi 
Operativi, sau NOTS. In caz că nu ştiai, Biroul se pricepe 
la acronime. Baza noastră e la Quantico. În momentul de 
faţă, sunt în trupele de asalt. 

Claire părea nedumerită. 

— HRT are unităţi Albastre şi Aurii şi din fiecare fac 
parte câte patru echipe. Unele sunt imaginea în oglindă a 
celorlalte, aşa că ne putem ocupa, simultan, de două crize 
care se desfăşoară în zone diferite. Jumătate din echipe 
sunt formate din trupe de asalt, forţa principală de atac, 


19 Critical Incident Response Group 


104 


iar lunetiştii reprezintă cealaltă jumătate. Lunetiştii se 
antrenează la Şcoala de Trăgători de Elita a Corpului 
Infanteriei Marine. Periodic, ne schimbam funcţiile între 
noi. La început, eu am fost lunetist. De obicei, ei sunt 
dezavantajaţi, cu toate că, după reorganizarea HRT, din 
1995, lucrurile au început să stea ceva mai bine. Totuşi, 
trebuie să stai întins în noroi, în ploaie sau în zăpadă 
săptămâni de zile, observând obiectivul şi aflând care sunt 
slăbiciunile adversarilor, ceea ce te va ajuta să-i ucizi mai 
târziu. Sau poate chiar să le salvezi vieţile, pentru că, 
supraveghindu-i, s-ar putea să sesizezi ceva care îţi va 
spune că nu vor riposta cu foc în anumite situaţii. Aştepţi 
să ai ocazia să tragi, fără să ştii niciodată dacă nu cumva 
împuşcătura ta va declanşa o blestemată de canonadă. 

— Vorbeşti ca şi cum ai fi trăit ceva de genul ăsta. 

— Una dintre primele mele misiuni s-a desfăşurat la 
Waco. 

— Inţeleg. 

— În momentul de faţă, fac parte din echipa Charlie din 
Unitatea Albastră. 

„Făceam parte.” Web se corectă în gând. Echipa Charlie 
nu mai exista. 

— Deci, nu eşti un agent FBI în adevăratul sens al 
cuvântului. 

— Ba da, cu toţii suntem agenţi FBI. Chiar şi numai ca 
să încerci să intri în HRT trebuie să ai cel puţin trei ani 
vechime în cadrul Biroului şi performanţe de nivel înalt. 
Avem aceleaşi insigne şi aceleaşi legitimaţii. Dar noi, cei 
din HRT, ne ţinem deoparte. Avem un alt sediu şi nicio 
îndatorire în afara HRT. Ne antrenăm împreună. Mă refer 
la deprinderile esenţiale, noduri şi CQB”. 

— Ce sunt toate astea? 

— Noduri se referă la lupta şi la antrenamentele cu 
arme de foc. CQB înseamnă Antrenament pentru Lupta de 


20 Close Quarters Battle Training 
105 


Stradă. Trasul cu arma şi CQB sunt deprinderile care se 
uită cel mai uşor, aşa că trebuie să te antrenezi în 
permanenţă. 

— Sună foarte cazon. 

— Chiar aşa şi e. Toţi suntem foarte milităroşi. Timpul 
nostru se împarte între îndeplinirea misiunilor şi 
antrenamente. Dacă eşti de gardă şi apare o misiune, pleci 
acolo. Tot timpul liber al unui agent operativ-activ este 
dedicat proiectelor speciale şi dobândirii de noi deprinderi, 
cum ar fi căţăratul pe frânghie, săriturile din elicopter, 
antrenamentul SEAL, primul ajutor. Şi totodată abilităţile 
de teren, cum numim noi raidurile prin păduri. Zilele trec 
foarte repede, crede-mă. 

— Sunt sigură, zise Claire. 

Web începu să-şi studieze pantofii şi, o vreme, păstrară 
tăcerea. 

— Uneori, nu e bine să aduni, la un loc, cincisprezece 
masculi alfa. 

El zâmbi. 

— Ne străduim întotdeauna să ne depăşim unul pe 
celălalt. Ştii pistoalele acelea Taser, care trag săgeți 
electroşoc şi te paralizează? 

— Da, le-am văzut. 

— Ei bine, odată am făcut un concurs ca să vedem cine 
îşi revine mai repede după ce e lovit de aşa ceva. 

— Doamne Sfinte! exclamă Claire. 

— Ştiu, e o nebunie. N-am câştigat eu, adăugă Web. M- 
am prăbuşit de parcă aş fi fost lovit de un înaintaş, într-un 
meci de fotbal. Dar asta e mentalitatea noastră. Extrem de 
competitivă. Deveni mai serios: Suntem buni în meseria 
noastră. Şi misiunile noastre nu sunt uşoare. Facem tot 
ceea ce nu vrea să facă nimeni altcineva. Mottoul nostru 
oficial este „Salvăm vieţi”. Şi, de cele mai multe ori, 
reuşim. Încercăm să ne imaginăm toate împrejurările 
neprevăzute, dar marja de eroare e foarte mare. lar 


106 


succesul sau insuccesul nostru se poate datora faptului că, 
făcându-şi intrarea în forţă, cineva se poate împiedica de 
lanţul unei uşii, fiindcă nu se aştepta să fie acolo, sau se 
întoarce la stânga în loc să se întoarcă la dreapta, sau 
arma nu-i funcţionează atunci când ar trebui. Şi, în zilele 
noastre, dacă cel urmărit e în formă când încearcă să ne ia 
capetele, toată lumea e gata să ţipe în gura mare şi să 
pretindă că agenţii FBI au început să pice ca muştele. 
Dacă m-aş fi retras după Waco, poate că viaţa mea ar fi 
fost într-adevăr alta. 

— De ce n-ai făcut-o? 

— Pentru că am o mulţime de talente deosebite, pe care 
le pot folosi pentru protecţia oamenilor cinstiţi. Pentru 
protecţia intereselor acestei ţări împotriva celor care îi pot 
face rău ei şi cetăţenilor ei. 

— Sună foarte patriotic. Totuşi, s-ar putea găsi cinici 
care să-ţi pună la încercare filosofia asta. 

Inainte de a-i răspunde, Web o privi fix câteva secunde. 

— Câţi dintre erudiţii de la televizor au avut în faţa 
nasului ţeava unei puşti în timp ce pe trăgaci era degetul 
unui drogat care hotăra dacă să le pună sau nu capăt 
vieţii? Sau câţi au aşteptat, într-un loc uitat de lume, în 
timp ce un psihopat care se credea lisus şi care 
descoperise pe undeva, prin cartea lui sfântă, că are 
dreptul să reguleze copiii discipolilor lui, aduna nebunii 
din toată ţara şi îşi încheia apoi cele cincisprezece minute 
de glorie într-o minge de foc, luând cu el toţi copiii de care 
abuzase? Dacă cinicii au vreo problemă legată de motivele 
şi de metodele mele, n-au decât să facă şi ei asta. N-ar 
rezista mai mult de două secunde. De la băieţii buni se 
aşteaptă perfecțiunea, într-o lume în care asta nu se va 
întâmpla niciodată. lar băieţii răi pot să crape o mie de 
capete de bebeluşi şi tot o să-i auzi pe avocaţii lor ţipând 
ca din gură de şarpe dacă le rupi o unghie în timp ce te 
străduieşti să-i arestezi. Ei, ştabii din FBI fac într-adevăr 


107 


greşeli când dau ordine, iar unii dintre ei n-ar trebui să 
continue să-şi păstreze funcţiile, pentru că sunt 
incompetenti. Eu n-am fost la Ruby Ridge?! dar acela a fost 
un dezastru de la bun început şi federalii sunt mai vinovaţi 
decât oricine altcineva pentru pierderea vieților unor 
oameni inocenți. Dar, în ultimă instanţă, executând astfel 
de ordine, tipii ca mine se aleg cu minţile rătăcite pentru 
că au îndrăzneala să-şi rişte vieţile făcând ceea ce cred ei 
că este corect şi sunt plătiţi cu o nimica toată în schimbul 
acestui privilegiu. Asta e lumea mea, doamnă doctor 
Daniels. La naiba, bine-ai venit în ea! 

Web respiră adânc, începu să tremure şi o cercetă cu 
privirea pe Claire, care părea tot atât de împietrită cum se 
simţea el. 

— Îmi pare rău, spuse, într-un târziu. Sunt un fel de 
patriot nesuferit când e vorba de toate astea. 

Când începu să vorbească, în vocea lui Claire se simțeau 
remuşcările. 

— Cred că trebuie să-mi cer scuze. Sunt sigură că, 
uneori, consideri că ai o slujbă ingrată. 

— Într-un fel, chiar aşa o găsesc acum. 

— Povesteşte-mi despre familia ta, spuse ea, după 
câteva clipe de tăcere stânjenitoare. 

Web se lăsă pe spate şi îşi duse mâinile la ceafă, în timp 
ce respiră din nou scurt de câteva ori. „Şaizeci şi patru de 
bătăi pe minut, Web, asta-i tot ce-ţi trebuie, omule. Şaizeci 
şi patru de bătăi pe minut. E chiar atât de greu?” Se 
aplecă înainte. 

— Sigur. Nicio problemă. Sunt singur la părinţi. M-am 
născut în Georgia. Ne-am mutat în Virginia când aveam în 
jur de şase ani. 

— La cine te referi când spui noi? La mama şi tatăl tău? 

Web clătină din cap. 


21  Asedierea casei lui Randy Weaver, acuzat pe nedrept de 
contrabandă cu arme, ocazie cu care au fost ucişi fiul şi soţia acestuia 


108 


— Nu, doar la mine şi la mama. 

— Dar tatăl tău? 

— N-a venit cu noi. Statul dorea să-l reţină acolo ceva 
mai mult. 

— Lucra pentru guvern? 

— Ai putea spune şi aşa. Era la închisoare. 

— Ce s-a întâmplat cu el? 

— Habar n-am. 

— N-ai fost curios? 

— Dacă aş fi fost, mi-aş fi satisfăcut curiozitatea. 

— E în ordine. Aşadar, aţi venit în Virginia. Şi pe urmă? 

— Mama s-a recăsătorit. 

— Şi cum te-ai înţeles cu tatăl tău vitreg? 

— Excelent. 

Claire nu spuse nimic, părând să aştepte ca el să 
continue. Cum el nu o făcu, ea zise: 

— Vorbeşte-mi despre relaţia pe care o ai cu mama ta. 

— A murit de nouă luni, aşa că nu avem nicio relaţie. 

— Care a fost cauza morţii? Dacă întrebarea nu te 
deranjează, adăugă. 

— Marele B. 

Claire păru derutată. 

— Ai vrut să spui marele C? Cancer? 

— Nu, mă refeream la marele B, băutura. 

— Ai spus că ai intrat în FBI dintr-o fantezie. Crezi că s- 
ar putea să fi fost mai mult decât atât? 

Web îi aruncă o privire grăbită. 

— Vrei să întrebi dacă am devenit poliţai fiindcă tata era 
un pungaş? 

Claire zâmbi. 

— Eşti bun la asta. 

— Nu pricep de ce sunt încă în viaţă, Claire, spuse Web, 
cu voce scăzută. De drept, ar fi trebuit să mor împreună cu 
echipa mea. Asta mă înnebuneşte. N-am vrut să fiu unicul 
supravieţuitor. 


109 


Zâmbetul lui Claire pieri cu repeziciune. 

— Pare să fie vorba de ceva important. Să discutăm 
despre asta. 

Web îşi frânse mâinile. Apoi se ridică şi privi pe 
fereastră. 

— Totul e confidenţial, aşa e? 

— Da, zise Claire. Întru totul. 

El se aşeză din nou. 

— Am intrat pe alee. Eram alături de echipa mea, 
aproape că ajunsesem la momentul critic, apoi... şi apoi... 

Web tăcu. 

— Şi pe urmă, rahat, am înţepenit. Nu m-am mai putut 
mişca Nu ştiu ce dracu s-a întâmplat. Echipa mea a intrat 
în curtea aia, iar eu n-am putut. In cele din urmă, m-am 
pus în mişcare şi m-am simţit de parcă aş fi avut o mie de 
kile, ca şi cum tălpile mi-ar fi fost încastrate în blocuri de 
beton. Şi am căzut, fiindcă nu m-am mai putut ţine pe 
picioare. M-am prăbuşit, pur şi simplu. Iar pe urmă... Se 
opri, îşi duse o mână la faţă, dar nu în partea mutilată, şi o 
apăsă cu putere, de parcă astfel ar fi oprit lucrurile care 
urmau să iasă la lumină. Pe urmă au început focurile de 
armă. Şi eu am supravieţuit. Am supravieţuit, dar nimeni 
din echipa mea n-a făcut-o. 

Claire îl privea fără să folosească stiloul pe care îl ţinea 
în mână. 

— E în ordine, Web, ai nevoie să scoţi totul la lumină. 

— Asta-i tot! Ce-aş mai putea adăuga? Nu m-am purtat 
ca un om normal. Sunt un laş nenorocit! 

Ea i se adresă cu calm şi meticulozitate. 

— Web, înţeleg că ţi-e extrem de greu să vorbeşti despre 
asta, dar aş vrea să treci în revistă, cu exactitate 
evenimentele care te-au condus spre acea „inţepenire”, 
cum ai numit-o tu. Cu toată acurateţea cu care ţi le poţi 
reaminti. Ar putea avea o foarte mare importanţă. 

Împreună cu ea, Web refăcu toate detaliile, începând din 


110 


momentul deschiderii uşilor Chevroletului şi până în 
punctul în care el nu izbutise să-şi facă datoria şi îşi privise 
prietenii murind. Când termină, se simţi complet amortit, 
de parcă, spunându-şi povestea jalnică şi-ar fi dat deoparte 
sufletul. 

— Trebuie să te fi simţit ca paralizat, zise ea. Mă întreb 
dacă, înainte ca asta să te afecteze aproape complet, ai 
mai avut şi alte simptome. Cum ar fi variațiile drastice de 
puls, respiraţia precipitată, transpiraţiile reci, o senzaţie 
de groază, gura uscată? 

Web se gândi un moment, în timp ce relua, încă o dată, 
în minte, fiecare pas pe care îl făcuse. Începuse să clatine 
din cap ca să răspundă nu, dar apoi spuse: 

— Pe alee era un puşti. Nu avea de gând să-i dezvăluie 
lui Claire Daniels importanţa pe care o avea Kevin 
Westbrook în desfăşurarea anchetei; totuşi, îi putea relata 
un amănunt: Când am trecut pe lângă el, a zis ceva. Ceva 
într-adevăr straniu. Îmi amintesc că vocea îi suna, într-un 
fel, ca a unui om bătrân. Auzind-o, îţi puteai da seama că 
viaţa n-a fost prea blândă cu el. 

— Nu-ţi aminteşti ce-a spus? 

El scutură din cap. 

— În privinţa asta dau chix, dar era ceva bizar. 

— Dar ceea ce a spus te-a făcut să simţi ceva anume, 
ceva mai presus de milă şi de simpatie? 

— Uite ce e, doamnă doctor Daniels... 

— Spune-mi Claire. 

— OK, Claire, eu nu încerc să creez impresia că aş fi un 
sfânt. Meseria mea mă face să pătrund în adevărate guri 
de iad. Încerc să nu mă gândesc la toate celelalte lucruri, 
cum ar fi copiii. 

— De aici s-ar putea înţelege că, dacă te-ai gândi la ele, 
n-ai mai fi capabil să-ţi faci datoria. 

Web îi aruncă o privire. 

— Asta crezi că s-ar putea să mi se fi întâmplat? L-am 


111 


văzut pe puşti şi mi s-a dereglat ceva în creier? 

— E posibil, Web. Şocul de după explozie sau sindromul 
stresului posttraumatic provoacă paralizia, plus o întreagă 
suită de alte slăbiciuni fizice. Se întâmplă mult mai des 
decât îşi închipuie lumea. Stresul datorat unei înfruntări 
armate nu se compară cu nimic altceva. 

— Dar încă nu se întâmplase nimic. Nu fusese tras 
niciun foc. 

— Faci asta de multă vreme, Web; totul se adună în tine 
însuţi şi efectul acestei acumulări se poate manifesta în 
cele mai nepotrivite momente şi în cele mai nefericite 
moduri. Nu eşti singura persoană care intră într-o luptă de 
genul ăsta şi are o astfel de reacţie. 

— La naiba, mi s-a întâmplat pentru prima dată, spuse 
el, cu o inflexiune tăioasă a vocii. Iar colegii mei de echipă 
au trecut prin tot atât de multe şi niciunul dintre ei nu s-a 
blocat. 

— Web, chiar dacă a fost prima oară când ţi s-a 
întâmplat, trebuie să înţelegi că suntem foarte diferiţi unii 
de alţii. Nu te poţi compara cu nimeni altcineva. Nu e 
corect faţă de tine însuţi. 

Web îşi îndreptă degetul către ea. 

— Să-ţi spun eu ce e corect. E corect spus că, poate, eu 
aş fi putut schimba ceva în noaptea aia. Poate că aş fi 
reuşit să fac ceva, poate că aş fi zărit ceva care i-ar fi 
avertizat pe băieţi şi poate că ar fi fost încă în viaţă, iar eu 
n-aş mai fi stat aici, discutând despre motivele pentru care 
ei nu mai sunt. 

— Înţeleg că eşti furios pentru că viaţa e adesea 
nedreaptă. Ai văzut, fără îndoială, sute de astfel de 
exemple. Important e să-ţi dai seama cum e cel mai bine să 
abordezi cele întâmplate. 

— Cum anume ar trebui să abordezi aşa ceva? Nu putea 
fi mai rău decât atât. 

— Ştiu că e posibil să ai impresia că nu există nicio 


112 


speranţă, dar va fi mai rău dacă nu vei reuşi să-ţi rezolvi 
problemele şi să-ţi continui viaţa. 

— Viaţa? A, mda, aşa e, presupun că mi-a mai rămas 
ceva de genul ăsta. Nu vrei să facem schimb? Îţi propun o 
adevărată afacere. 

— Vrei să te întorci în HRT? întrebă ea, cu voce plată. 

— Da, răspunse el, cât ai clipi. 

— Eşti sigur? 

— Mai mult decât sigur. 

— Atunci ăsta e obiectivul pe care ne vom strădui să-l 
atingem împreună. 

Web îşi duse mâna la brâu şi şi-o opri pe mânerul 
pistolului. 

— Crezi că e într-adevăr posibil? Vreau să spun că, în 
HRT, dacă nu eşti apt, mental şi fizic, eşti eliminat. 

Eliminat, se gândi, din singurul loc care i se potrivise 
vreodată. 

— Putem încerca, Web. E singurul lucru pe care îl putem 
face. Dar şi eu îmi cunosc bine meseria. Şi îţi promit că o 
să fac tot ce pot ca să te ajut. Am nevoie doar ca tu să 
cooperezi. 

El o privi ciudat. 

— OK, o voi face. 

— Până acum, te-a deranjat ceva în mod deosebit? Ai 
avut ceva probleme stresante, neobişnuite? 

— Nu tocmai. 

— Ai amintit că mama ta a murit de curând. 

— Da. 

— Vorbeşte-mi despre relaţiile tale cu ea. 

— Aş fi făcut orice pentru ea. 

— Pot să trag concluzia că eraţi foarte apropiaţi? 

El ezită atât de mult, încât, în cele din urmă, Claire 
spuse: 

— Web, în momentul ăsta, este important adevărul gol- 
golut. 


113 


— Avea problemele ei. În primul rând, băutura. Şi 
detesta modul în care îmi câştig existenţa. 

Ochii lui Claire alunecară iar spre arma de sub haina lui. 

— Nu e foarte neobişnuit pentru o mamă. Ceea ce faci tu 
e foarte periculos. 

Aruncă o privire spre chipul lui, apoi îşi lăsă repede 
ochii în jos. Cu toate acestea, el o observă. 

— Poate fi, spuse, cu voce egală, şi îşi întoarse capul, 
ascunzându-şi partea mutilată. 

Era o mişcare pe care o făcea cu atâta dexteritate, încât, 
de obicei, nu realiza că o făcuse. 

— Sunt curioasă într-o anumită privinţă. Ce ai moştenit 
de la ea? Ţi-a lăsat ceva care are o semnificaţie deosebită 
pentru tine? 

— Mi-a lăsat casa. Adică, nu ea mi-a lăsat-o, nu a avut un 
testament. Mi-a revenit prin efectul legii. 

— Ai de gând să locuieşti acolo? 

— Niciodată! 

Tonul lui o făcu pe Claire să tresară. 

— Vreau să spun că am propria casă. Nu am nevoie dea 
ei, adăugă el repede, dar mai potolit. 

— Înţeleg. 

Claire notă ceva, apoi păru să schimbe intenţionat 
vorba. 

— Apropo, ai fost vreodată căsătorit? 

Web scutură din cap. 

— Ei, cel puţin nu în modul convenţional. 

— Ce vrei să spui? 

— Toţi ceilalţi tipi din echipa mea erau familişti. 
Simţeam că, prin intermediul lor, aveam o droaie de 
neveste şi de copii. 

— Deci erai foarte apropiat de colegii tăi? 

— În munca noastră, avem tendinţa de a ne sprijini unul 
pe altul. Cu cât îi cunoşti mai bine pe ceilalţi, cu atât 
lucrezi mai bine alături de ei şi, în decursul timpului, asta 


114 


îţi poate salva viaţa. În afară de asta, erau nişte tipi 
grozavi. Îmi plăcea să fiu împreună cu ei. 

Imediat ce îşi încheie vorbele, arşiţa din stomac 
reîncepu. Se ridică dintr-o săritură şi porni către uşă. 

— Unde pleci? strigă după el o Claire uluită. Abia am 
început. Mai avem multe de discutat. 

El se opri lângă uşă. 

— Pentru azi am vorbit destul. 

leşi, închizând uşa, iar Claire nu schiţă niciun gest ca să- 
l urmeze. Îşi lăsă jos carnetul şi stiloul şi privi lung în urma 
lui. 


115 


CAPITOLUL 9 


În Cimitirul Naţional Arlington, Percy Bates plecă din 
centrul pentru primirea vizitatorilor şi o luă în susul 
drumului pietruit care ducea spre casa lui Curtis-Lee. 
După ce Robert E. Lee se stabilise în Virginia, statul său 
natal, preferind să conducă armata Confederată şi 
refuzând, la începutul Războiului Civil, o ofertă similară 
din partea Uniunii, guvernul federal ripostase confiscându- 
i casa. Istoria populară menţionează că, în timpul 
războiului, administraţia Lincoln s-a oferit să retrocedeze 
averea generalului confederat. Acesta nu trebuia decât să 
vină să-şi plătească taxele restante. El însuşi, în persoană. 
Bineînţeles că Lee nu a dat curs ofertei lui Lincoln şi 
proprietatea sa s-a transformat în ceea ce este acum: cel 
mai prestigios cimitir naţional din Statele Unite. Acest 
crâmpei de istorie îl făcuse întotdeauna să zâmbească pe 
Bates, care era născut în Michigan, deşi conacul era acum 
un fel de casă memorială a lui Lee, cunoscută de toată 
lumea sub numele de Arlington House. 

Bates se opri în faţa acesteia şi cuprinse cu privirea ceea 
ce mulţi considerau a fi cea mai frumoasă privelişte din 
Washington, poate chiar din toată ţara. Stând acolo, 
întreaga capitală ţi se întindea la picioare. Bates se întrebă 
dacă bătrânul Bobby Lee reflecta vreodată la asta, când se 
trezea dimineaţa şi privea pe fereastră. 

Cimitirul acoperea peste trei sute de hectare de teren 
dominat de pietre de mormânt uniforme, simple şi albe. 
Erau şi câteva monumente funerare foarte minuţios 
lucrate, înălțate, în memoria celor decedați, de 
supraviețuitori sau de alte persoane recunoscătoare; 
totuşi, marea de pietre albe, care, privite dintr-o direcţie 

116 


perpendiculară, dădeau, chiar şi în toiul verii, iluzia unui 
câmp acoperit cu zăpadă, era ceea ce rămânea în memoria 
vizitatorilor. Cimitirul Naţional Arlington era locul în care 
îşi găsiseră odihnă veşnică soldaţi americani ucişi în timp 
ce luptau pentru ţara lor, generali de armată, un 
preşedinte asasinat, şapte preşedinţi ai Curţii Supreme, 
exploratori, reprezentanţi celebri ai minorităţilor şi mulţi 
alţii, cu toţii demni de a fi înhumați într-un sanctuar 
naţional. Numărul celor înmormântați depăşea două sute 
de mii şi creştea în medie, cu optsprezece în fiecare 
săptămână. N 

Bates venise de foarte multe ori acolo. In mai multe 
rânduri, participase la funeraliile prietenilor sau al 
colegilor. Alteori, venise având rolul unui fel de ghid 
pentru oaspeţii familiei sale. Una dintre îndeletnicirile lui 
favorite era să privească schimbarea gărzii, alcătuite din 
membrii Regimentului 3 de Infanterie al Statelor Unite, 
care stăteau de veghe, douăzeci şi patru de ore din 
douăzeci şi patru, la Mormântul Eroului Necunoscut. Bates 
se uită la ceas. Dacă se grăbea, putea ajunge exact la 
timpul potrivit. 

Când ajunse în zona mormintelor, văzu că mulţimea se 
adunase deja, fiind formată mai ales din turişti, care îşi 
aduseseră aparatele de fotografiat şi copiii. Santinela de 
serviciu îşi ducea la îndeplinire chinuitoarea sarcină de 
rutină, făcând douăzeci şi unu de paşi, oprindu-se pentru 
douăzeci şi una de secunde, mutându-şi arma pe celălalt 
umăr şi întorcându-se pe aceeaşi cărare îngustă. 

Bates se întrebase adesea dacă puşca santinelei era 
încărcată. Oricum, era convins că, dacă cineva ar fi 
încercat vreodată să jefuiască sau să profaneze unul dintre 
morminte, repercusiunile ar fi fost rapide şi dureroase. 
Dacă pentru armata ţării exista un loc sacru, atunci nu 
putea fi decât acela. Cimitirul Arlington şi Pearl Harbor 
aveau aceeaşi însemnătate. 


117 


Când începu schimbarea gărzii şi mulţimea se îndesi, cu 
toţii schimbându-şi locul ca să găsească cel mai potrivit 
unghi de fotografiere, Bates aruncă o privire în stânga sa 
şi începu să-şi croiască drum în josul treptelor, printre 
şirurile de turişti. Schimbarea gărzii era o ceremonie 
complicată şi dura o bună bucată de timp. Spectacolul îi 
atrăsese aproape pe toţi cei prezenţi în cimitir, dar nu şi 
pe Percy Bates. 

Ocoli imensul Amfiteatru Memorial, situat lângă zona 
mormintelor. Continuând să meargă tacticos, traversă 
Memorial Drive şi înconjură monumentul dedicat navetei 
Challenger. Apoi se întoarse şi intră în amfiteatru. Cobori 
către arena cu coloane groase, frontoane şi balustrade; se 
îndreptă spre unul dintre zidurile acesteia, scoase o hartă 
a cimitirului, o ridică şi se apucă să o studieze. 

Bărbatul era ferit de privirile lui Bates, ca şi de ale 
oricui altcuiva. Continuă să-şi ţină mâna pe mânerul 
pistolului din tocul ataşat de curea chiar şi atunci când se 
apropie de locul unde stătea agentul FBI. Il urmărise 
aproape prin tot cimitirul, asigurându-se că era singur. 
Veni ceva mai aproape. 

— Până când mi-ai făcut semn acolo, sus, n-am crezut că 
o să te arăţi, spuse Bates. 

Harta îi ascundea complet chipul, faţă de oricine s-ar fi 
uitat într-acolo. 

— A trebuit să fiu sigur că sunt condiţii prielnice, zise 
Randall Cove. Şi rămase ascuns în spatele unei porţiuni a 
zidului. M-am asigurat că nu sunt urmărit. 

— Întotdeauna există cineva care poate face un anumit 
lucru mai bine decât tine. 

— Nu prea am cu ce argumente să te contrazic. Cum ai 
ajuns să preferi întotdeauna cimitirele ca loc de întâlnire? 

— Îmi plac liniştea şi tihna şi mi se întâmplă foarte rar 
să le găsesc în altă parte. Cove făcu o pauză, apoi spuse: 
Am reuşit să mă infiltrez. 


118 


— Mi-am dat seama de asta. Dar şase dintre oamenii mei 
au murit, iar cel de-al şaptelea e, în momentul de faţă, un 
semn de întrebare. Acoperirea ta a fost spulberată din 
interior? Şi, în loc să te ucidă pe tine, ţi-au dat informaţii 
false ca să-i aranjeze pe cei din HRT? Am nevoie de 
amănunte, Randy. 

— Eu însumi am fost în clădirea aia blestemată. Am 
intrat în calitate de client potenţial al indivizilor ălora, sub 
pretextul că vreau să verific modul de operare. Am văzut 
birouri, dosare, computere, mizerabili care învârteau 
afaceri ilegale, bani gheaţă, marfă, tot ce se afla în spaţiul 
ăla de nouă metri. Le-am văzut cu ochii mei. Nu vă chem 
niciodată înainte de a verifica eu însumi. Nu sunt un 
ageamiu. 

— Ştiu asta. Dar în clădire nu era nimic când am ajuns 
noi acolo. Nimic altceva în afară de opt mitraliere distruse. 

— Exact. Distruse. Spune-mi câte ceva despre London. 
Ai încredere în el? 

— În aceeaşi măsură în care am în oricine altcineva. 

— Care e versiunea lui? Cum de e bine mersi? 

— Cred că nici el nu ştie. Zice că a înţepenit. 

— Şi-a ales al dracului de bine momentul. 

— El a tras şi a distrus mitralierele. Şi a salvat şi viaţa 
unui puşti între timp. 

— Ăla e un puşti cu adevărat deosebit. Kevin Westbrook. 

— Asta ştiu şi eu. 

— Uite ce e, noi am intrat în chestia asta vânându-l pe 
fratele lui mai mare, pen'că ştabii s-au gândit că era timpul 
să-i venim de hac, ca să aibă ei cu ce se lăuda. Dar, cu cât 
m-am infiltrat mai mult, cu atât mi-am dat mai bine seama 
că el nu-i decât plevuşcă, Perce. Câştigă cât să o ducă 
bine, dar nu nemaipomenit. Nu iese în evidenţă, stă în 
umbră. 

— Dar, dacă nu-i el, atunci cine e? 

— În oraşul ăsta sunt în jur de opt vânzători importanţi 


119 


care distribuie droguri pe străzi, iar Westbrook e doar unul 
dintre ei. Împreună, vând o grămadă de asemenea mizerii. 
Acuma, gândeşte-te că aşa ceva se întâmplă în toate 
oraşele importante, de aici până la New York, dar şi până 
în sud, în Atlanta, şi o să-ţi dai seama ce înseamnă un 
adevărat mahăr. 

— Ce, vrei să spui că o singură organizaţie controlează 
toată avalanşa asta? E imposibil. 

— Nu, ceea ce vreau să spun e că sunt de părere că o 
singură organizaţie controlează tot oxycontinul care a 
inundat zonele rurale şi metropolitane de pe Coasta de 
Est. 

— Oxycontinul, care se vinde cu prescripţie medicală? 

— Exact. I se spune heroină ţărănească, fiindcă traficul 
ilegal a început la ţară. Dar acum se mută în oraşe. Vezi, 
de aici se scot cu adevărat bani. Ţopârlanii de la munte nu 
au atâţia bani gheaţă ca tipii de la oraş. E morfină 
sintetică, recomandată pentru dureri cronice sau pentru 
bolile mortale. Cei care o consumă ca drog o macină, o 
prizează, o fumează sau şi-o injectează, iar efectele sunt 
asemănătoare cu ale heroinei. 

— Mda, cu excepţia faptului că are efect întârziat şi, 
dacă nu ţii seama de asta şi iei o pastilă întreagă, îţi pui 
capăt zilelor. 

— S-a ajuns la o sută de morţi şi numărul lor e în 
creştere. Nu e un drog la fel de puternic ca heroina, dar 
are efectul morfinei şi se poate consuma în mod legal, de 
aia unii cred că sunt în siguranţă chiar şi atunci când fac 
abuz. Găseşti bătrâni care vând câte o pilulă pe stradă, ca 
să-şi acopere costul întregii reţete, pentru că asigurarea 
lor nu reuşeşte să o facă. Dacă nu, convingi doctorul să 
scrie o reţetă falsă sau jefuieşti farmaciile şi casele 
pacienţilor care îl folosesc. 

— E de rău, încuviinţă Bates. 

— Asta e motivul pentru care Biroul şi DEA şi-au alertat 


120 


trupele de comando. Şi nu e vorba numai de oxy, mai sunt 
şi drogurile mai vechi, ca percocet-ul şi percodan-ul. Poţi 
să cumperi „perc”-uri la colţul străzii, pentru zece sau 
cincisprezece dolari doza. Dar nu sunt tot atât de 
puternice ca oxy. Trebuie să iei şaisprezece tablete de 
percocet ca să aibă acelaşi efect ca una de oxy, de o sută 
optzeci de miligrame. 

În timpul discuţiei, Bates privise din când în când în jur, 
ca să vadă dacă nu-i spiona cineva, dar nu era nimeni. De 
vreme ce nimeni nu-l putea vedea, Cove găsise un loc într- 
adevăr bun de întâlnire, conchise, iar felul în care el însuşi 
stătea cu faţa către zid, ţinând harta ridicată, îl făcea să 
pară un simplu turist care simţea nevoia să se orienteze. 

— Ei, spuse Bates, guvernul supraveghează distribuirea 
narcoticelor raţionalizate şi, când un medic sau o farmacie 
prescrie zeci de mii de pilule, arborează steagul roşu, dar 
nu trebuie să te temi că or să exagereze. 

— Corect. 

— Randy, de ce eu n-am ştiut toată povestea cu oxy? 

— Pentru că şi eu abia acum am ghicit o parte din ea. 
Când m-am amestecat prima dată în asta, habar n-aveam 
că avea de-a face cu o reţea care distribuie oxy. Am crezut 
că era vorba doar de banala cocaină şi de heroină. Pe urmă 
însă am început să văd şi să prind de veste care era 
drogul. Cea mai mare parte părea să circule, în pliculeţe, 
în sus şi-n jos, prin munţii Apalaşi. Pentru multă vreme, a 
părut să fie o activitate improvizată, desfăşurată de oameni 
care erau ei înşişi dependenţi de droguri. Dar am senzaţia 
că undeva există o singură forţă care pune totul cap la cap 
şi trimite marfa în marile oraşe. Vezi, ăsta e pasul următor. 
Poate fi vorba de mama tuturor banilor nemunciţi şi cineva 
organizează totul, cel puţin în zona noastră. O aduce la 
nivelul unei operaţiuni standard de trafic de droguri, iar 
profitul este triplu faţă de cel obţinut de carteluri sau de 
oricine altcineva, riscurile fiind mult mai scăzute. Aştia 


121 


sunt oamenii pe care îi căutăm. Ei sunt cei despre care 
cred că au pus la cale atacul asupra echipei HRT. Credeam 
că o să dăm lovitura dacă punem mâna pe contabili. Şi ar 
avea sens să-ţi ascunzi sediul financiar într-un oraş mare. 

— Pentru că, la ţară, genul ăsta de activitate dă de 
bănuit, îi completă Bates gândul. 

— Ai pus punctul pe i. lar ei au o droaie de stimulente. 
Să spunem că manipulezi săptămânal un milion de pastile 
care, vândute pe stradă, valorează o sută de milioane; în 
fine, înţelegi ce vreau să zic. 

— Dar, oricine ar fi cei care pun în mişcare marfa, nu au 
niciun interes să distrugă o unitate HRT. Asta i-ar vâri într- 
un bucluc de care nu au nevoie. De ce să fi făcut aşa ceva? 

— Tot ceea ce pot să-ţi spun este că Westbrook nu poate 
fi în spatele operaţiunii pe care am văzut-o desfăşurându- 
se în clădirea aceea. Era extrem de vastă. Era vorba de o 
mulţime de activităţi, mult mai multe decât ar putea 
genera afacerile lui. Dacă aş fi crezut că la mijloc era doar 
Westbrook, aş fi cerut să nu continuăm misiunea echipei 
HRT. Am fi prins un peştişor, iar rechinul ar fi înotat 
liniştit, îndepărtându-se. Ţinând cont de tot ce-am spus, 
presupun că Westbrook distribuie marfa în D.C. şi cred că 
mai există şi alte găşti care fac acelaşi lucru. Dar nu am 
nicio dovadă solidă. Tipul e foarte inteligent şi e cu ochii în 
patru. 

— Mda, dar ai ajuns la cineva care face parte din banda 
lui. Asta e foarte important. 

— Aşa e, însă, în meseria mea, azi eşti informator şi 
mâine eşti mort. 

— Va să zică, cineva chiar a pus în scenă, pentru noi, un 
blestemat de spectacol de pe Broadway, aranjând casa aia 
veche astfel încât să pară că acolo se desfăşoară un trafic 
de droguri de-a dreptul uimitor. Ai vreo idee în privinţa 
asta? 

— Niciuna. După ce v-am transmis informaţia şi a fost 


122 


stabilită descinderea, cel care m-a tras pe sfoară, oricine o 
fi fost, n-a mai avut nevoie de bătrânul Randall Cove. 
Perce, cred că sunt norocos fiindcă mai trăiesc. De fapt, 
mă întreb de ce mai trăiesc. 

— Ca şi Web London. Presupun că aşa e întotdeauna, 
după un măcel. 

— Nu. Vreau să spun că, după descinderea HRI-ului, 
cineva a încercat să mă lichideze. Am rămas fără Bucar şi 
m-am ales cu două coaste rupte. 

— Dumnezeule, de ce nu ne-ai spus? Trebuia să vii la 
noi, Randy. Să întocmeşti un raport complet, ca să ne 
putem da seama despre ce-i vorba. 

Bates se uită încă o dată în jurul său. Discuţia dura prea 
mult. Trebuia să o ia cât mai curând din loc. Nu putea 
continua să studieze harta cimitirului fără să stârnească 
suspiciuni. Dar nu dorea să plece fără Randall Cove. 

— N-o fac nici în ruptul capului, Perce, ripostă acesta, 
pe un ton care îl făcu pe Bates să lase harta în jos. N-o fac, 
pentru că sunt într-un rahat care mi-a adus cuțitul prea 
aproape de os. 

— Mai exact, ce vrea să însemne asta? spuse Bates, cu 
voce tăioasă. 

— Înseamnă ca putoarea vine dinspre interior şi eu nu- 
mi pun viaţa în mâinile altora decât dacă ştiu că au de 
gând să fie corecţi faţă de mine. 

— Randy, aici e vorba de FBI, nu de KGB. 

— Aşa o fi, pentru tine. Tu, Perce, ai fost întotdeauna de- 
al casei. Cât despre mine, nici n-aş putea fi mai pe 
dinafară. Dacă vin acolo acum, fără să ştim ce s-a 
întâmplat de fapt, e foarte posibil să dispar, pe neaşteptate 
şi pentru totdeauna. Ştiu că, la centru, foarte mulţi cred că 
eu sunt în spatele celor întâmplate cu băieţii din HRT. 

— Asta-i o tâmpenie. 

— Cum să fie o tâmpenie, atâta vreme cât şase oameni 
au fost ucişi? Cum au reuşit s-o facă, fără să fi primit 


123 


informaţii din interior? 

— Mizerii de genul ăsta se întâmplă în munca noastră. 

— OK, adică tu îmi spui mie acum că n-ai băgat de 
seamă că totul se duce de râpă, pe toată linia? Misiuni 
eşuate, doi agenţi sub acoperire ucişi în ultimul an, echipe 
de intervenţie care îşi fac apariţia în locul unde trebuie să 
intre în acţiune şi nu găsesc pe nimeni, capturi importante 
de droguri care ajung în canal pentru că tipii au fost 
preveniţi. Cred că, exact în inima Biroului, e un şobolan 
mare şi împuţit care vinde o grămadă de agenţi, inclusiv 
pe mine. 

— Randy, nu-mi face mie teoria conspirației. 

Vocea lui Cove se calmă. 

— Voiam să ştii că n-am fost eu în spatele celor 
întâmplate. Îţi dau cuvântul meu, fiindcă, în momentul de 
faţă, e tot ce-ţi pot da. Sper să-ţi pot oferi, mai târziu, ceva 
mai mult decât atât. 

— Deci ai prins un fir? se repezi Bates. Uite ce e, Randy, 
eu te cred, e OK, dar trebuie să le dau altora nişte 
răspunsuri. Îţi înţeleg temerile, s-au întâmplat o mulţime 
de lucruri rele şi ne străduim să aflăm care a fost cauza, 
dar trebuie să înţelegi şi tu ce mă preocupă. Făcu o pauză. 
Fir-ar să fie, haide, îţi garantez că, dacă vii cu mine acum, 
o să-ţi port de grijă cum i-aş purta tatei pe patul de 
moarte, OK? Sper că realizezi că poţi avea încredere în 
mine, după ce am trecut prin atâtea împreună. Ţi-am mai 
luat apărarea şi înainte. 

Cove nu-i răspunse. 

— Uite, Randy, spune-mi de ce ai nevoie ca să vii şi o să 
văd ce pot face. A 

Nici de data asta nu primi niciun răspuns. Înjură în 
barbă şi se repezi în spatele zidului. Văzu, vizavi de el, uşa 
aflată de cealaltă parte a arenei, care dădea în afară. Se 
apropie de ea, dar era încuiată. Se întoarse şi ocoli în fugă 
amfiteatrul, apoi îl părăsi. Ceremonia de schimbare a 


124 


gărzii se încheiase şi mulţimea se răzleţise, împrăştiindu- 
se pe aleile pavate şi pe lângă morminte, în timp ce îl 
căuta pe Cove pretutindeni, Bates ştia că îl pierduse. Cove 
îşi petrecuse mulţi ani învățând să se piardă în orice fel de 
peisaj, în ciuda masivităţii sale. Din câte ştia Bates, era 
îmbrăcat ca un îngrijitor de morminte sau, poate, ca un 
turist. Îşi aruncă harta într-un coş de gunoi şi se depărtă 
târşâindu-şi picioarele. 


125 


CAPITOLUL 10 


Cartierul prin care Web îşi conducea maşina era identic 
cu majoritatea celor din aceeaşi zonă. Case modeste, ca 
nişte cutii, alei pietruite şi marchize din tablă. Curțile din 
faţă erau minuscule, dar în spaţiile largi din spate erau 
ascunse garaje separate de casă, grătarele erau instalate 
în locuri adăpostite şi meri cu trunchiurile rămuroase îşi 
aşterneau umbra liniştitoare. Era tărâmul familiilor de 
muncitori, care aveau încă obiceiul de a se mândri cu 
casele lor şi nu aveau niciodată certitudinea că le vor 
ajunge copiii la facultate. Era un moment în care, în 
răcoarea garajelor, bărbaţii se foiau pe lângă maşinile lor 
vechi şi, sub cerul în sfârşit limpezit după ultima furtună, 
pe care soarele era foarte fierbinte pentru acea perioadă a 
anului, femeile se adunaseră pe verande ca să bea cafea, 
să-şi fumeze ţigările şi să pălăvrăgească. Copiii în 
pantaloni scurţi şi tenişi se luau la întrecere în susul şi în 
josul străzii, cu scutere care nu puteau fi făcute să 
pornească dacă nu-ţi foloseai picioarele. 

Când parcă în faţa casei lui Romano, Web îl putu vedea 
pe Paulie, cum îi spunea toată lumea, trudind sub capota 
unui automobil de epocă, Corvette Stingray, care era 
bucuria şi mândria lui incontestabilă, în timp ce nevasta şi 
copiii săi se plasau puţin mai jos pe scala afecțiunii lui. 
Romano se născuse în Brooklyn şi era unul dintre tipii 
cărora le place să aibă mâinile murdare, aşa că se simţea 
în elementul lui în cartierul acela plin de mecanici, 
electricieni, şoferi de camioane şi de tot felul de alţi 
oameni, cu meserii asemănătoare. Singura diferenţă era 
că, dacă dorea, el te putea ucide într-o sută de moduri 
diferite şi nu aveai ce face ca să-l împiedici. Paul Romano 

126 


se număra printre cei care vorbesc cu armele lor, dându-le 
nume, ca unui animal de casă. MP-5-ul său se numea 
Freddy, după Freddy din Nightmare on Elm Street”, iar 
pistoalele sale gemene erau Cuff şi Link, fiindcă primiseră 
numele broaştelor țestoase din filmul Rocky. Şi, oricât ar fi 
părut de incredibil, era fanul înrăit al lui Sly Stalone - cu 
toate că susţinea întotdeauna că „nenorocitul ăla de 
Rambo era un mototol”. 

Romano îl privi surprins pe Web, care se apropie să 
examineze măruntaiele Corvette-ului albastru Nassau, alb 
în zona decapotabilă. Web ştia că automobilul era un 
model din 1966, anul în care începuse producţia vestitului 
427 - cu o capacitate cilindrică de şapte mii de centimetri 
cubi, care avea patru sute cincizeci de cai putere, pentru 
că Romano îi spusese asta, ca şi tuturor celorlalţi tipi din 
HRT, de vreo mie de ori. 

— Cutie de viteze manuală, cu patru trepte, 
sincronizată. Viteză maximă două sute şaizeci şi cinci, 
repetase, până când Web se săturase să-l tot audă. Aruncă 
orice de pe şosea: maşinile rapide de poliţie, 
autogunoierele de orice formă şi, la naiba, jumătate dintre 
nenorocitele de automobile de serie care iau parte la 
cursele de mică importanţă. 

Web se întrebase adesea cum era să fii un puştan care 
trage de chei, demontând automobile într-un atelier, 
alături de bătrânu' lui. Şi cum era să înveţi tot felul de 
chestii despre carburatoare, sport, femei şi despre toate 
celelalte care fac ca viaţa să merite trăită. „Auzi, tată, ştii 
cum e când ea e lângă tine şi tu te întrebi, oare să-mi 
strecor braţul în jurul ei, sau poate să-mi încerc norocul şi 
să-mi pun mâna acolo? Da, chiar acolo, hai, tată, scoate-mă 
din încurcătură, doar ai fost şi tu tânăr, nu-i aşa? Nu-mi 
spune că nu te-ai gândit niciodată la chestii de genul ăsta, 
că altfel n-aş mai fi eu aici, nu-i aşa? Şi când e timpul s-o 


22 Coşmarul de pe Strada Ulmului 
127 


sărut? După ce semne să mă iau? Tată, n-o să-ţi vină să 
crezi, dar nu le pot înţelege pe smintitele astea de femei. E 
mai uşor cu ele când mai îmbătrânesc?” Iar bătrânu' ar 
clipi din ochi, ar zâmbi ca un cunoscător, ar lua o duşcă de 
bere, ar trage adânc în piept fumul unui Marlboro şi s-ar 
aşeza, şi-ar şterge unsoarea de pe mâini cu o cârpă şi ar 
zice: „OK, cască urechile, băiete, că uite cum merge treaba 
asta. Lasă-mă să ţi-o spun pe şleau şi ai face bine să iei 
notițe, pen'că asta, fiule, e evanghelia”. Holbându-se în 
motorul automobilului Corvette, Web se întrebă cum s-ar fi 
simţit ascultând aşa ceva. 

Romano îl urmări cu privirea fără să pomenească despre 
motorul de patru sute cincizeci de cai putere, care putea 
scoate de pe drum autogunoierele. Spuse doar: 

— E bere în lada frigorifică. Ia-ți o cutie. Şi nu te simţii 
ca acasă. 

Web se întinse şi luă din micul Coleman de la picioarele 
sale un Budweiser pe care îl desfăcu, fără să lase totuşi un 
dolar drept plată. 

— Ştii, Paulie, Bud nu e singura bere din lume. Ar trebui 
să încerci berea sud-americană. 

— Cum să nu, cu salariul meu? 

— Câştigăm la fel de mult. 

— Eu am nevastă şi copii, tu ai un rahat. 

Romano mai smuci de vreo două ori cheia tubulară, apoi 
trecu în spatele lui Web şi porni motorul. Părea să aibă 
suficientă putere ca să arunce în aer tabla subţire care îl 
tinea laolaltă. 

— 'Toarce ca o pisicuţă, spuse Web, sorbind din bere. 

— Ca un tigru, ce naiba. 

— Putem sta de vorbă? Am câteva întrebări. 

— Tu şi toţi ceilalţi. Sigur, dă-i drumul. Am tot timpul din 
lume. Fir-ar al dracului, ce altceva ar trebui să fac în ziua 
mea liberă, doar n-o să mă distrez? Aşa că, de ce ai nevoie? 
De un costum de balet? O să discut despre asta cu nevastă- 


128 


mea. 

— Ştii că ţi-aş fi recunoscător dacă n-ai mai face glume 
pe socoteala mea faţă de toţi cei de la Quantico. 

— Şi eu ţi-aş fi recunoscător dacă nu mi-ai mai da 
ordine. Şi, fiindcă tot veni vorba, pleacă dracului din 
curtea mea. Nu mă înhăitez cu oricine, am şi eu nişte 
standarde. . 

— Hai să stăm doar puţin de vorbă, Paulie. Imi datorezi 
asta. 

Romano îndreptă cheia înspre el. 

— Nu-ţi datorez nimic, London. 

— După opt ani de zile în care am fost în acelaşi rahat, 
cred că fiecare din noi îi datorează celuilalt mai mult decât 
îi va putea da vreodată. 

Cei doi bărbaţi se uitară lung unul la altul, până când, în 
cele din urmă, Romano lăsă jos cheia, îşi şterse mâinile, 
opri tigrul şi porni spre curtea din spate. Web luă asta 
drept o invitaţie de a-l urma. Se gândi totuşi şi că era 
posibil ca Romano să se fi dus, pur şi simplu, să ia din 
garaj o cheie mai mare cu care să-l pocnească. 

În spatele casei, iarba era tunsă scurt, crengile copacilor 
erau retezate şi alături de garaj se înălța o tufă mare de 
trandafiri. La soare, temperatura trebuie să se fi apropiat 
de douăzeci şi şapte de grade, ceea ce era plăcut după 
atâta ploaie. Întinseră două şezlonguri şi se aşezară. Web o 
urmări cu privirea pe Angie, soţia lui Romano, care 
întindea rufele pe sârmă. Femeia era din Mississippi. 
Familia Romano avea doi copii, ambii fiind băieţi. Angie 
era micuță, cu forme încă plăcute, cu părul lung şi blond, 
cu ochi verzi, fascinanţi, şi cu o privire care părea să spună 
„lasă-mă să te devorez, dragule”. Flirta întotdeauna, îţi 
punea întotdeauna mâna pe braţ, îţi atingea, uşor, piciorul 
cu al ei, spunându-ţi că-l ai pe vino-ncoa', dar nu era vorba 
decât de nişte fleacuri nevinovate. Uneori îl făcea pe 
Romano să turbeze, dar Web ştia că, cu toate astea, lui îi 


129 


făcea cu adevărat plăcere că alţi bărbaţi erau atraşi de 
soţia sa. Era unul dintre motivele pentru care-i creştea 
inima Dar, când Angie Romano se enerva, era bine să te 
fereşti din calea ei. Web o văzuse şi aşa la câteva petreceri 
ale celor din HRT; femeia aceea micuță putea fi 
extraordinar de arţăgoasă - făcuse bărbaţi extrem de 
încrezători în sine, care îşi câştigau traiul trăgând cu 
arma, să-şi caute adăpost când ea era pe picior de război. 

Paul Romano făcea parte din echipa de asalt Hotel, dar 
el şi Web se pregătiseră pentru HRT fiind în aceeaşi grupă 
şi făcuseră pereche, în calitate de lunetişti, vreme de trei 
ani. Înainte de a se alătura FBl-ului, Romano fusese în 
Delta”. Deşi constituţia lui era asemănătoare cu a lui Web 
şi nu avea muşchi voluminoşi, totuşi aceştia erau ca nişte 
lanţuri. Nu-i puteai zdrobi, iar motoarele lui Romano nu-l 
lăsau baltă niciodată. Nu se oprea niciodată indiferent cu 
ce ai fi aruncat în el. Odată, în timpul unei incursiuni 
nocturne pe domeniul din Caraibe al unui magnat al 
drogurilor, ambarcaţiunea de asalt îl lăsase pe Romano 
mult prea departe de țărm, iar el plonjase în apa adâncă de 
patru metri şi jumătate, având asupra sa douăzeci de 
kilograme de echipament. În loc să se înece, aşa cum s-ar 
fi întâmplat cu oricine altcineva, el se lăsase la fund, se 
ridicase în picioare, îşi adunase cumva încărcătura şi îşi 
ţinuse, pur şi simplu, respiraţia vreme de patru minute, 
mergând până la mal, unde luase parte la atac. Pentru că 
sistemul de comunicaţii era dat peste cap, iar ţinta se afla 
exact acolo unde îşi închipuise el, Romano fusese de fapt 
cel care îl capturase pe însuşi magnatul drogurilor, după 
ce îi ucisese doi membri ai gărzii de corp. Iar singurele 
lucruri de care se plânsese după aceea erau că îşi udase 
părul şi că îşi pierduse pistolul numit Cuff. 

Romano avea pe tot trupul tatuaje înfăţişând dragoni, 
pumnale şi şerpi, plus o micuță şi drăgălaşă ANGIE, 


23 Unităţi de comando ale Armatei de Uscat a SUA 
130 


încadrată de conturul unei inimi, pe bicepsul stâng. Web îl 
remarcase întâmplător pe Romano în prima zi de selecţie a 
celor care doreau să intre în HRT în acel an, când 
majoritatea candidaţilor stăteau în picioare, despuiaţi şi 
timoraţi, aşteptând să dea piept cu teroarea despre care 
ştiau că îi aştepta. Web îi studiase pe toţi ceilalţi, uitându- 
se după cicatricele din genunchi sau de pe umeri, care 
trădau slăbiciunile fizice, sau după acele expresii ale feţei 
care demonstrau blocajul mental. Era vorba de libera 
iniţiativă şi de darwinism, febrile şi duse la extrem, iar 
Web căuta orice i-ar fi creat un avantaj în competiţie. Ştia 
că numai jumătate dintre ei vor trece de prima triere, care 
urma să aibă loc peste două săptămâni, şi că, dintre 
aceştia, doar unuia din zece avea să i se propună să revină 
şi să-şi caute moartea cu adevărat. 

Romano provenea din echipa SWAT a FBl-ului din New 
York, unde, într-un grup de indivizi care te băgau în 
sperieţi, avea reputaţia a de a fi fost extrem de 
înfricoşător. În prima zi a calificării pentru HRT, nu păruse 
neliniştit în timp ce stătea în încăperea în care se aflau 
şaptezeci de bărbaţi dezbrăcaţi. Lui Web îi făcuse impresia 
unui tip care agrea durerea şi care tânjea să intre în HRT 
ca trupul său să înceapă să primească tot felul de lovituri. 
Iar acelaşi tip putea şi să împartă durere celor din jur. La 
vremea aceea, Web nu ştia dacă el însuşi avea să treacă de 
selecţia HRT, dar era sigur, chiar din prima zi, că Romano 
urma să reuşească. Între cei doi existase întotdeauna o 
competiţie şi celălalt îi spunea cu regularitate lui Web că e 
smintit, dar Web nu putea să nu-i admire aptitudinile şi 
curajul. 

— Ai vrut să stăm de vorbă, aşa că, vorbeşte, zise 
Romano. 

— Kevin Westbrook. Puştiul de pe alee. 

Romano dădu din cap, cu ochii la bere. 

— OK. 


131 


— A dispărut. 

— Pe naiba! 

— ÎI ştii pe Bates? Percy Bates? 

— Nu. Ar fi trebuit? 

— El conduce ancheta WFO. Ken McCarthy a spus că tu 
şi Mickey Cortez eraţi cu Kevin. Ce poţi să-mi povesteşti 
despre asta? 

— Nu prea multe. 

— Ce-a zis puştiul? 

— Nimic. 

— Şi cui i l-aţi încredinţat? 

— Erau doi ştabi. 

— Le ştii numele? 

Celălalt scutură din cap. 

— Ei, Paulie, ştii care e diferenţa dintre a sta de vorbă 
cu tine şi a vorbi cu un perete? 

— Care? 

— Niciuna. 

— Ce-ai vrea să-ţi spun, Web? L-am văzut pe puşti, l-am 
păzit şi, pe urmă, puştiul a plecat. 

— Şi vrei să zici că nu v-a spus absolut nimic. 

— Era foarte scump la vorbă. Ne-a spus cum îl cheamă şi 
ne-a dat adresa. Noi am notat asta. Mickey a încercat să 
mai vorbească câte ceva cu el, dar n-a ieşit nimic. Ce 
naiba, Cortez nu vorbeşte nici măcar cu propriii copii. 
Vreau să spun că ne târam fundurile îndreptându-ne spre 
curte, când am văzut semnalul tău şi ne-am oprit. Pe urmă, 
puştiul ăsta a apărut din întuneric, cu şapca ta şi cu un 
bilet. Nu eram sigur dacă era sau nu de partea noastră. Nu 
doream să-l strâng cu uşa, din punct de vedere legal, 
punându-i întrebări pe care n-ar fi trebuit să i le pun. 

— OK, de fapt, ai procedat în mod inteligent. Dar l-aţi 
încredinţat ştabilor ălora fără un cuvânt? 

— Ne-au arătat la repezeală legitimaţiile, au spus că au 
venit după băiat şi asta a fost tot. Nu aveam dreptul să ne 


132 


opunem. HRT nu se ocupă de anchete. Noi nu facem 
altceva decât să-i altoim şi să le punem ştreangul de gât. 
Ştabii îi investighează. Şi aveam altele pe cap. Ştii că eu şi 
Teddy Rinner am fost împreună în Delta. 

— Ştiu, Paulie, ştiu. Şi cam cât să fi fost ceasul, când au 
apărut ştabii? 

Romano căzu pe gânduri. 

— Nu eram acolo de prea multă vreme. Şi era încă 
întuneric. Aş zice că era două şi jumătate, cam aşa ceva. 

— WFO a fost foarte operativ dacă s-a pus în mişcare şi 
a trimis nişte tipi după copil aşa de repede. 

— Şi ce-ai fi vrut să le spun? „Ei, băieţi, nu puteţi lua 
puştiul, sunteţi mult prea operativi şi FBI nu procedează 
aşa.” Doamne, asta ar fi făcut minuni pentru cariera mea. 
Mi-aş fi luat adio de la zilele bune. 

— Ai putea să mi-i descrii pe ştabii ăia? 

Romano reflectă un moment. 

— Am făcut-o, pentru agenţi. 

— Altă adunătură de ştabi. Aşa că povesteşte-mi şi mie. 
N-o să mori din asta. Crede-mă. 

— Cum să nu. Dacă aş fi fost chiar atât de prost, nu ar fi 
fost nevoie să te mulţumeşti cu podul, puteai să-mi vinzi şi 
Brooklyn-ul pe deasupra. 

— Haide, Paulie, ca de la un membru al trupelor de asalt 
la alt membru al trupelor de asalt. Ca de la echipa Hotel la 
ceea ce a mai rămas din Charlie. 

Romano se gândi puţin, apoi îşi drese glasul. 

— Unul din ei era alb. Puțin mai scund decât mine, dar 
vânos. Eşti mulţumit? 

— Nu. Cum avea părul? 

— Scurt şi blond - e un federal, cum altfel putea să-l 
aibă? Crezi că J. Edgar se plimba încoace şi încolo cu 
coadă de cal? 

— Unii pretind că o făcea. Şi că purta şi rochie. Era 
tânăr, bătrân, de vârstă mijlocie? 


133 


— Treizeci şi ceva de ani. Purta costumul obişnuit al 
federalilor, de fapt, poate ceva mai elegant. Mult mai 
elegant decât tot ce ai tu în dulap, London. 

— Şi ochii? 

— Avea ochelari de soare. 

— La două şi jumătate dimineaţa? 

— Păi, poate că erau ochelari fumurii prescrişi de medic. 
Doar nu era să mă apuc să-i iau un interogatoriu despre 
preferinţele lui în materie de ochelari. 

— Îţi aminteşti toate astea, dar nu şi numele tipului? 

— Mi-a arătat legitimaţia prea repede şi nu l-am 
descifrat. Eram în plină acţiune, la faţa locului unei crime, 
cu oameni care alergau în toate părţile şi cu şase dintre ai 
noştri făcuţi zob. El a venit după puşti şi l-a luat. A spus ce 
avea de spus şi şi-a văzut de drum. La naiba, probabil că 
era mai mare în grad decât mine. 

— Dar partenerul lui? 

— Cine? 

— Partenerul lui, celălalt ştab, ai spus că erau doi. 

— Aşa e. Acum, Romano nu mai părea la fel de sigur. Se 
frecă la ochi şi sorbi din bere. Păi, să vezi, de fapt, celălalt 
tip nu s-a apropiat. Primul a arătat înspre el, a spus că era 
partenerul lui şi cu ăsta basta. Celălalt stătea de vorbă cu 
nişte poliţai, aşa că nu s-a arătat deloc. 

Web îl privi cu scepticism. 

— Paulie, asta înseamnă că nu poţi fi sigur că cel cu care 
ai vorbit era împreună cu celălalt. E posibil să fi lucrat de 
unul singur şi să te fi aburit. l-ai spus toate astea 
adevăratului agent FBI de bună-credinţă? 

— Uite ce e, Web, tu ai fost un federal de bună-credinţă. 
Tu eşti obişnuit să investighezi mizerii de genul ăsta. Eu 
am fost în Delta. M-am alăturat FBl-ului ca să pot intra în 
SWAT şi, pe urmă, în HRT. A trecut mult timp şi am uitat 
cum să o fac pe detectivul. Eu doar îi altoiesc şi îi pun în 
ştreang. Îi altoiesc şi le pun ştreangul de gât, omule. 


134 


— Păi chiar s-ar putea să-i fi pus băieţelului ştreangul de 
gât. 

Pentru câteva secunde, Romano se holbă furios la el, 
apoi se pleoşti şi îşi mută privirea în altă parte. Web dorea 
să-l facă să se simtă vinovat, ca să nu mai facă niciodată o 
asemenea boacănă. 

— În clipa asta, puştiul ăla e, probabil, în groapa de 
gunoi. Are un frate. Un scandalagiu căruia i se zice Marele 
F. 

— Aşa cum au toți, mârâi Romano. 

— Puştiul n-a avut cine ştie ce viață. I-ai văzut gaura de 
glonţ din obraz. Şi asta la numai zece ani. 

Romano mai luă o înghiţitură zdravănă de bere şi se 
şterse la gură. 

— Da, sigur, şase dintre ai noştri sunt morţi şi n-ar 
trebui să fie, iar eu mă tot întreb de ce nu sunt şapte. 

În timp ce vorbea, îi aruncă lui Web o privire 
duşmănoasă. 

— Dacă asta te face să te simţi mai bine, să ştii că 
primesc ajutorul unui profesionist ca să pricep ce s-a 
întâmplat. 

Pentru Web, era o mărturisire colosală, mai ales fiindcă 
i-o făcuse lui Romano, şi o regretă imediat. 

— O, da, mă face să mă simt atât de bine încât o să încep 
să alerg pe străzi, strigând: „Web se duce la un doctor de 
nebuni, aşa că lumea e în siguranţă”. 

— Ia mai slăbeşte-mă, Paulie, tu chiar crezi că am vrut 
să înţepenesc acolo? Crezi că am vrut să văd cum e 
împuşcată echipa mea? Crezi asta? 

— Cred că tu eşti singurul care poate da un răspuns, 
ripostă Romano. 

— Uite ce e, ştiu că totul a luat o întorsătură neplăcută, 
dar de ce-mi faci zile fripte? 

— Vrei să ştii de ce? Chiar vrei să ştii? 

— Da. 


135 


— OK, am stat de vorbă cu puştiul ăla sau, ca să mă 
exprim mai corect, puştiul a vorbit cu mine. Vrei să ştii ce 
a spus? 

— De asta stau aici, Paulie. 

— A spus că erai atât de îngrozit încât urlai ca un 
bebeluş. A spus că l-ai implorat să nu povestească nimănui. 
Că eşti cel mai fricos tip pe care l-a văzut vreodată. A spus 
că ai încercat până şi să-i dai lui arma ta, fiindcă ţi-era 
teamă s-o foloseşti. 

„Vorbim despre un puşti nerecunoscător.” 

— Şi tu ai crezut rahaturile astea? 

Romano sorbi din bere. 

— Păi, nu şi ceea ce a spus despre armă. Tu nu dai 
nimănui afurisita aia de SR75. 

— Mulţumesc, Romano. 

— Dar băiatul trebuie să fi văzut ceva care l-a făcut să 
spună asemenea chestii. Adică, de ce ar fi minţit în toate 
privinţele? 

— Ei, nu ştiu, Paulie, poate pentru că sunt poliţai, iar lui 
nu-i plac ăia care aplică legea. De ce nu întrebi nişte 
lunetişti ce s-a întâmplat? Ţi-ar putea spune dacă am urlat 
sau dacă am tras. Sau poate că nu i-ai crede nici pe ei. 

Romano îi ignoră spusele. 

— Cred că oamenilor li se face frică tot timpul, dar 
bineînţeles că, de fapt, nu ştiu nimic despre asta. 

— Ştii, eşti cu adevărat un ticălos. 

Romano îşi lăsă jos berea şi se ridică pe jumătate din 
scaun. 

— Vrei să afli cât de ticălos sunt într-adevăr? 

Cei doi păreau gata să se încaiere când Angie se apropie 
ca să-l salute pe Web, căruia îi dărui o îmbrăţişare 
reconfortantă, însoţită de câteva vorbe mângâietoare. 

— Paulie, zise ea, poate că lui Web i-ar face plăcere să 
rămână la prânz. Fac nişte cotlete de porc. 

— Poate că nu vreau ca Web să mănânce din 


136 


blestematele alea de cotlete, OK? mârâi Romano. 

Angie se aplecă şi îl înşfăcă de cămaşă, smucindu-l ca să 
se ridice. 

— Scuză-ne o secundă, Web, spuse. 

El o privi târându-şi după ea bărbatul până în partea 
laterală a garajului şi trăgându-i ceea ce el nu putea 
descrie decât drept o  săpuneală de proporţii 
înfricoşătoare. Bătu din piciorul ei gol, îşi agită palma în 
faţa lui şi jucă cu rafinament rolul unui sergent de pe 
câmpul de instrucţie, care muştruluieşte zdravăn un 
soldat. lar Paul Romano, care putea ucide aproape orice 
creatură însufleţită, stătu pur şi simplu acolo, cu capul 
plecat, şi o încasă în tăcere de la „nevestica” lui. In cele 
din urmă, Angie îl conduse înapoi, la Web. 

— Dă-i drumul, Paulie, întreabă-l. 

— Angie, spuse Web, nu-l face... 

— Taci din gura, Web, se răsti Angie şi el tăcu. 

Ea îl lovi peste ceafă pe încă tăcutul Romano. 

— Ori îl întrebi, ori o să dormi în garaj, cu maşina ta 
idioată. 

— Vrei să rămâi la prânz, Web? întrebă Romano, 
privindu-şi peluza, cu braţele încrucişate pe piept. 

— Un prânz cu cotlete de porc, îi aminti Angie. Şi de ce, 
Paulie, nu încerci s-o spui ca şi cum ai fi sincer? 

— Vrei să rămâi la un prânz cu cotlete de porc, Web? 
făcu Romano, cu cea mai împăciuitoare voce pe care o 
auzise Web vreodată şi să fie al dracului dacă nu vorbise 
privindu-l în ochi. 

Angie asta putea face miracole. Ţinând cont de toată 
suferinţa lui Romano, cum ar fi putut Web să spună nu, 
deşi adevărul era că ar fi fost tentat să refuze invitaţia 
numai ca să-i dea celuilalt peste nas? 

— Bineînţeles că rămân, Paulie, şi-ţi mulţumesc că te-ai 
gândit la mine. 

În timp ce Angie plecă să pregătească masa, bărbaţii îşi 


137 


băură berea, uitându-se la cer. 

— Paulie, dacă asta te ajută să te simţi mai bine, să ştii 
că Angie mă face şi pe mine să mă scap în pantaloni de 
frică. 

Romano îl măsură cu privirea şi zâmbi cu adevărat 
pentru prima oară, aşa cum Web nu-şi aducea aminte s-o 
mai fi făcut în ultima vreme. 

Web îşi cobori ochii spre cutia cu bere. 

— Bănuiesc că ai umplut tot oraşul cu ce-a spus puştiul. 

— Nu, da de unde. 

Surprins, Web îşi ridică privirea. Romano se uita drept 
înainte. 

— De ce nu? 

— Pentru că nu era nimic adevărat. 

— Apreciez asta. 

— Îmi dau seama când copiii mint cu neruşinare, băieţii 
mei o fac destul de des. Cred că doream doar să te întărât. 
Se pare că mi-am făcut un obicei. 

— Dar mie chiar nu-mi vine să cred că puştiul a spus aşa 
ceva, Paulie. I-am salvat fundu’. La dracu, a avut noroc de 
două ori. Doar datorită mie nu mai are încă o gaură de 
glonţ în cap. 

Romano se uită la el, uimit. 

— Băiatul ăla nu avea nicio rană de glonţ. 

— Ba sigur că avea, pe obrazul stâng. Şi pe frunte avea o 
tăietură de cuţit, lungă cât degetul meu mic. 

Romano scutură din cap. 

— Uite ce e, Web, eu am stat cu puştiul şi poate că nu i- 
am dat prea multă atenţie, dar n-aş fi trecut cu vederea 
ceva de genul ăsta. Ştiu cum arată o rană de glonţ, fiindcă 
am şi eu una. Şi e al naibii de sigur că am găurit destui tipi 
şi ştiu cum arătau. 

Web se ridică drept în picioare. 

— De ce culoare avea pielea? 

— Ce dracu tot spui, cum adică de ce culoare avea 


138 


pielea? Era negru! 

— Fir-ar să fie, ştiu asta, Paulie! Voiam să zic, era o 
culoare mai deschisă? Sau era întunecată? 

— Deschisă. Catifelată ca a unui fund de bebeluş şi fără 
niciun semn. Jur pe ce-am mai sfânt. 

Web izbi cu pumnul în braţul şezlongului. 

— La naiba! 

Kevin Westbrook, adică puştiul care îi ieşise lui în cale, 
avea pielea de culoarea maronie a ciocolatei. 

După ce prânzi cu familia Romano, Web îi făcu o vizită 
lui Mickey Cortez şi află aceeaşi poveste. Cortez nu auzise 
nimic altceva de la băiat. Nu-l putea identifica pe ştabul 
care îl luase, dar confirmă ora la care se întâmplase asta. 
Şi băiatul nu avea nicio rană de glonţ pe obraz. 

Aşa că, cine îl înlocuise pe puşti? Şi de ce? 


139 


CAPITOLUL 11 


Fred Watkins cobori din automobilul său după ce 
petrecuse încă o zi lungă ca procuror al Statelor Unite. 
Avea nevoie de o oră şi jumătate de mers cu maşina ca să 
ajungă în Washington din suburbia sa din Virginia de Nord 
şi cam tot de atâta timp ca să se întoarcă acasă. Nouăzeci 
de minute ca să parcurgă nu mai mult de şaisprezece 
kilometri - gândul ăsta îl făcu să scuture din cap. Cu toate 
că era treaz de la patru dimineaţa şi că trudise deja zece 
ore în ziua aceea, îl mai aşteptau încă cel puţin trei ore de 
muncă în micul studio din locuinţa sa, pe care îl folosea 
drept birou. După o cină frugală şi un scurt răstimp plăcut 
petrecut alături de soţia şi de copiii săi ajunşi la vârsta 
adolescenţei, urma să lucreze până după miezul nopţii. 
Watkins se  specializase în cercetarea cazurilor 
gangsterilor de înaltă clasă, în cadrul Departamentului de 
Justiție din Washington, după ce fusese vreme îndelungată 
doar un umil procuror general din Richmond, care judeca 
orice tâlhărie îi ieşea în cale. Işi iubea munca şi simțea că 
aduce un real serviciu ţării sale. Era plătit în mod 
rezonabil pentru ceea ce făcea şi, cu toate că orele erau 
uneori prea lungi, era de părere că viaţa sa luase o turnură 
favorabilă. Cel mai mare dintre copiii săi avea să meargă la 
facultate în toamnă, iar mezinul urma să facă acelaşi lucru 
peste doi ani. Plănuise, împreună cu soţia, să înceapă apoi 
să călătorească, să vadă acele părţi ale lumii care le erau 
cunoscute doar din reviste. Watkins mai visa şi să se 
pensioneze înainte de vreme şi să predea apoi dreptul, în 
calitate de suplinitor, la Universitatea din Virginia, de 
unde îşi obținuse diploma el însuşi. El şi soţia sa se 
gândeau să se mute, poate, într-o bună zi, definitiv în 

140 


Charlottesville şi să scape, o dată pentru totdeauna, de 
acea citadelă a traficului rutier care devenise Virginia de 
Nord. 

Îşi frecă uşor ceafa şi trase în piept aerul proaspăt al 
serii plăcute, răcoroase. În ansamblu, planul era bun; cel 
puţin, el şi soţia sa aveau un plan. Unii dintre colegii săi 
refuzau, în mod vădit, să se gândească dincolo de ziua de 
mâine şi, cu atât mai puţin, la anii care aveau să vină. Dar 
el fusese întotdeauna un om realist, cu bun simţ. Acesta 
era modul în care îşi aborda cariera avocăţească şi în care 
îşi aranja viaţa. Închise uşa maşinii şi o porni, de-a lungul 
trotuarului, către locuinţa sa. Pe drum, îi făcu cu mâna 
unui vecin care ieşea, cu maşina, de pe aleea din faţa 
casei. Alături, un alt vecin pregătea o friptură la grătar şi 
aroma cărnii fripte îi umplu nările. Ar fi putut să 
pregătească şi el aşa ceva în seara aceea. 

Ca mai toată lumea din zona Washingtonului, Watkins 
citise despre ambuscada în care nimerise o unitate a 
Brigăzii de Salvare a Ostaticilor cu foarte mult interes şi 
cu o profundă disperare. Lucrase cândva la un caz 
împreună cu unii dintre oamenii aceia şi nu avea decât 
vorbe de laudă la adresa curajului şi a profesionalismului 
lor. Erau cei mai buni, cel puţin din punctul lui de vedere, 
şi făceau ceea ce, realmente, nu-şi dorea nimeni altcineva. 
Înainte de a vedea prin ce trecuseră ei, se crezuse un tip 
greu de impresionat. Îi părea rău mai ales de familiile lor 
şi se gândea să se intereseze dacă fusese creat vreun fond 
pentru ajutorarea acestora. Dacă nu exista, intenţiona să 
înfiinţeze chiar el unul. Era încă un punct care trebuia 
adăugat pe mai vechea listă cu cele pe care le avea de 
făcut, dar, după părerea lui, aşa mergeau lucrurile în viaţă. 

Nu o zări decât când se înălţă brusc din tufişuri şi se 
năpusti direct spre el. Ţipă, apoi se aplecă brusc. Pasărea 
îl rată cu câţiva centimetri; era aceeaşi afurisită de gaiţă 
albastră. În cele mai multe nopţi, creatura părea să stea la 


141 


pândă, în aşteptarea lui, ca şi cum ar fi făcut tot ce-i stătea 
în puteri ca să-l sperie, provocându-i un infarct prematur. 

— Nu şi de data asta, îi spuse Watkins făpturii înaripate. 
Şi nici altă dată. Îţi vin de hac până să-mi vii tu mie. N 

Râse, satisfăcut, şi o luă spre veranda din faţa casei. În 
timp ce deschidea uşa din faţă, celularul lui începu să 
sune. „Acum ce mai e?” se gândi. Foarte puţini oameni îi 
ştiau numărul. Una era soţia lui, dar ea nu avea de ce să-l 
sune, pentru că, fără îndoială, îl văzuse parcând pe alee. 
Probabil că erau cei de la birou. Şi, dacă erau ei, însemna 
că se întâmplase ceva care avea să-i ocupe tot restul serii 
sau poate chiar i se cerea să facă stânga-mprejur şi să se 
reîntoarcă în oraş. 

Îşi scoase telefonul, văzu că identitatea celui care îl suna 
nu era afişată şi se gândi să nu răspundă. Dar nu aşa 
proceda de obicei Fred Watkins. Ar fi putut fi important, 
deşi era posibil şi ca, pur şi simplu, cineva să fi greşit 
numărul. „Nu, nu facem niciun grătar în seara asta”, se 
gândi în timp ce apăsa tasta de acceptare a convorbirii, 
pregătit să dea piept cu orice o fi fost. 

Găsiră ceea ce mai rămăsese din Fred Watkins în gardul 
viu al vecinului de vizavi, acolo unde îl azvârlise explozia 
care îi spulberase casa. În momentul în care apăsase 
butonul, o scânteie minusculă, generată de telefonul său, 
aprinsese gazul care îi umpluse locuinţa şi pe care el 
avusese puţine şanse de a-l simţi când deschisese uşa, din 
cauza aromelor cărnii fripte pe grătarul de alături. 
Servieta sa reuşise cumva să supravieţuiască, încă strânsă 
într-o mână din care nu mai rămăsese, practic, decât osul. 
Hârtiile sale preţioase erau intacte, gata pregătite pentru 
un alt procuror, care urma să preia cazul celui decedat. 
Trupurile soţiei şi ale copiilor lui fuseseră descoperite 
printre dărâmături. Autopsia avea să demonstreze că se 
asfixiaseră şi că erau deja morţi în momentul exploziei. 
Avură nevoie de patru ore ca să potolească focul şi încă 


142 


două case fuseseră înghiţite de flăcări înainte ca incendiul 
să fie stins. Din fericire, nimeni altcineva nu fusese grav 
rănit. Numai familia Watkins îşi încetase existenţa. 

Intrebările despre modul în care cei doi soţi aveau să îşi 
petreacă anii de pensie, după o viaţă de muncă susţinută, 
erau menite să dispară odată cu ei. lar descoperirea 
celularului lui Watkins nu fusese o problemă, pentru că i 
se topise în mână. 


Cam la aceeaşi oră la care Watkins îşi găsea sfârşitul, la 
o sută patruzeci şi cinci de kilometri sud de Richmond, 
judecătorul Louis Leadbetter urcă în partea din spate a 
unei maşini guvernamentale, sub privirea atentă a unui 
şerif al Statelor Unite. Leadbetter era judecător federal, 
poziţie pe care o deţinea de doi ani, de când fusese 
promovat de la rangul de judecător-şef al Curţii Itinerante 
din Richmond. Pentru că era relativ tânăr - avea doar 
patruzeci şi şase de ani - şi datorită excepţionalei sale 
abilităţi legislative, multe persoane sus-puse îşi aţintiseră 
ochii asupra lui, considerându-l un candidat potenţial 
pentru a Cincea Curte ltinerantă de Apel şi, într-o bună zi, 
poate chiar şi pentru un loc la Curtea Supremă a Statelor 
Unite. In calitate de judecător, Leadbetter conduse 
numeroase procese, mai mult sau mai puţin complexe, 
emoţionante şi cu potenţial exploziv. O serie de indivizi pe 
care îi trimisese în închisoare îi ameninţaseră viaţa. O dată 
fusese pe punctul de a cădea victimă unei scrisori capcană, 
trimise de o organizaţie de albi super-macho, cărora le 
displăcea credinţa lui nesmintită că toţi oamenii, indiferent 
de apartenenţa religioasă, de culoarea pielii sau de etnie, 
erau egali în faţa lui Dumnezeu şi a legii. Aceste amănunte 
impuseseră ca, pentru Leadbetter, să fie luate măsuri 
suplimentare de protecţie, dar preocuparea pentru 
siguranţa sa crescuse şi mai mult din cauza unor 
evenimente recente. 


143 


Un bărbat care jurase să se răzbune pe Leadbetter 
scăpase din închisoare, evadând într-un mod plin de 
cutezanţă. Cu toate că închisoarea respectivă se afla la o 
foarte mare distanţă, iar amenințările fuseseră proferate 
cu mai mulţi ani în urmă, autorităţile hotărâseră, cu 
înţelepciune, să nu-şi asume niciun risc în ceea ce-l privea 
pe acest judecător de prima mână. Dinspre partea lui 
Leadbetter nu ar fi dorit decât să trăiască la fel ca şi până 
atunci, iar întărirea pazei nu îl încânta în mod deosebit. 
Totuşi, ţinând cont că scăpase o dată de la moarte ca prin 
urechile acului, era suficient de realist pentru a-şi da 
seama că îngrijorarea era, probabil, îndreptăţită. Şi nu 
dorea să moară în mod violent, de mâna unui mizerabil 
care ar fi trebuit să putrezească în închisoare; judecătorul 
Leadbetter nu intenţiona să-i ofere individului această 
satisfacţie. 

— Ceva noutăţi despre Free? îl întrebă pe şerif. 

Faptul că evadatul se numea Free? îl măcinase 
întotdeauna pe Leadbetter. Ernest B. Free. Bineînţeles că 
inițiala şi numele de familie nu erau cele adevărate. Şi le 
schimbase, în mod legal, când se alăturase unei grupări 
paramilitare neoconservatoare, ai cărei membri îşi luaseră, 
cu toţii, acel nume, simbolizând faptul că percepeau o 
ameninţare la adresa libertăţii lor. De fapt, grupul se 
autointitulase Frăția Libertăţii, ceea ce suna ironic, atâta 
vreme cât erau violenţi şi intoleranţi faţă de toţi cei care 
nu le semănau sau le dezaprobau convingerile pline de 
ură. Era genul de organizaţie de care America se putea 
lipsi cu siguranţă, fiind, totodată, un exemplu de grup 
extrem de nepopular favorizat de Constituţia Statelor 
Unite, al cărei prim amendament fusese conceput pentru 
a-i oferi protecţie. Dar nu şi în cazul când un astfel de grup 
comitea omoruri. Nu, nu şi atunci când ucidea. Nicio 
bucată de hârtie, oricât ar fi fost de apreciată, nu putea 


24 Liber 
144 


proteja pe nimeni de consecinţele unei astfel de fapte. 

Împreună cu alţi membri ai grupării sale, Free intrase cu 
forţa într-o şcoală, unde împuşcaseră mortal două 
profesoare şi luaseră ostatici o mulţime de elevi şi de 
profesori. Autorităţile locale înconjuraseră şcoala şi la faţa 
locului fusese adusă o echipă SWAT, dar Free şi ai lui erau 
înarmaţi până în dinţi cu arme automate şi aveau veste 
antiglonţ. De aceea fuseseră chemaţi, de la Quantico, 
reprezentanţii federali ai legii, specializaţi în eliberarea 
ostaticilor. La început, lucrurile păreau să evolueze către 
un sfârşit paşnic, dar în şcoală răbufniseră focuri de armă 
şi, în final, Brigada de Salvare a Ostaticilor intrase 
înăuntru. Urmase o luptă oribilă. Leadbetter încă îşi mai 
putea aminti imaginea distinctă a unui băiat care zăcea, 
mort, pe duşumea, alături de două profesoare. Intr-un 
târziu, Ernest B. Free, rănit, se predase, după ce toţi 
complicii săi fuseseră doborâţi cu focuri de armă. 

Se pusese întrebarea dacă Free urma să fie judecat de o 
instanţă federală sau de una locală. Cu toate că se credea 
că şcoala fusese aleasă pentru că era un element activ, 
magnetizant, al integrării şi al intensificării relaţiilor inter- 
rasiale, iar convingerile rasiste ale lui Free erau bine- 
cunoscute, totul ar fi fost greu de dovedit, recunoscuse 
Leadbetter. Pentru început, cei trei oameni ucişi - 
profesoarele şi băieţelul - erau albi, fapt pentru care a-l 
judeca pe Free sub acuzaţia de ură rasială părea o 
întreprindere relativ lipsită de sorţi de izbândă. Şi, de 
vreme ce, practic, Free putea fi acuzat pentru agresarea 
unor ofiţeri federali, se părea că cea mai bună alegere era 
să se simplifice lucrurile, aducându-l în faţa unei instanţe 
locale, care să ceară pedeapsa cu moartea pentru multiple 
crime. Dar rezultatul nu fusese cel scontat de toată lumea. 

— Nu, domnule judecător, răspunse şeriful, scoţându-l 
pe Leadbetter dintre amintiri. Se ocupa de paza lui de o 
bună bucată de vreme şi cei doi erau în raporturi foarte 


145 


bune. Dacă vreţi să ştiţi părerea mea, planul tipului este să 
ajungă în Mexic, apoi în America de Sud. Ca să intre în 
cârdăşie cu ceva nazişti, cu oameni de teapa lui. 

— Ei bine, sper să-l prindă şi să-l ducă înapoi, acolo unde 
îi e locul, spuse Leadbetter. 

— O, probabil că aşa va fi. Se ocupă de asta federalii şi 
ei găsesc cu siguranţă o soluţie. 

— Vreau ca ticălosul ăla să primească pedeapsa cu 
moartea. Asta merită. 

Era una dintre puţinele regrete cu care rămăsese 
Leadbetter din vremea când fusese judecător la curtea 
itinerantă. Dar avocatul care îl apărase pe Free ridicase 
problema sănătăţii mintale şi se menţinuse pe muchie de 
cuţit cu prezumția spălării creierului de către „sectă” 
pentru că aşa descrisese gruparea căreia îi aparţinea Free. 
Procurorul se mulţumise să-şi facă meseria şi, în mintea 
reprezentanţilor acuzării, îndoiala asupra avantajelor unei 
condamnări depline, fusese, după toate aparențele, destul 
de puternică pentru a-i face să ajungă la o înţelegere cu 
apărarea înainte de întoarcerea juraţilor. Free primise 
douăzeci de ani de închisoare, având şansa, oricum infimă, 
de a beneficia cândva de o eliberare condiţionată. 
Leadbetter nu fusese de acord cu înţelegerea, totuşi nu 
avusese de ales şi trebuise să cedeze. Mai târziu, presa 
făcuse un sondaj informativ pentru a afla părerea juraţilor. 
Şi atunci Free fusese cu adevărat cel care râde la urmă. 
Toţi membrii juriului l-ar fi considerat vinovat şi cu toţii ar 
fi propus condamnarea la moarte. Jurnaliştii avuseseră 
atunci o zi bogată în evenimente. Toată lumea sfârşise 
primind un ou în plină faţă. Free fusese transferat, pentru 
o diversitate de motive, într-o închisoare de maximă 
securitate din centrul ţării. Era locul de unde evadase. 

Leadbetter îşi întoarse privirile către servieta sa. 
Înăuntru se afla, împăturit cu grijă, un exemplar din 
îndrăgitul său New York Times. Leadbetter se născuse şi 


146 


mersese la şcoală în New York, înainte de a o porni către 
sud şi de a se stabili în Richmond. Îşi transplantase 
dragostea faţă de yankei asupra noului lui cămin, dar, în 
fiecare seară, după ce ajungea acasă, citea Times exact 
vreme de o oră. Acesta fusese obiceiul său în toţi anii 
petrecuţi în magistratură, iar ziarul îi era anume adus la 
tribunal, în fiecare zi, înainte de plecare. Era unul dintre 
puţinele momente de relaxare de care mai era capabil să 
se bucure. 

In timp ce scotea maşina din garajul tribunalului, 
telefonul şerifului sună, iar el răspunse. 

— Ce anume? Da, domnule judecător. Da, domnule, am 
să-i spun. Lăsă telefonul jos şi zise: Era domnul judecător 
Mackey. Voia să vă spun să vă uitaţi la ultima pagină din 
interiorul primei părţi din Times, dacă vreţi să vedeţi ceva 
cu adevărat uluitor. 

— A spus despre ce e vorba? 

— Nu domnule, doar că să vă uitaţi şi să-l sunaţi apoi. 

Leadbetter se uită la ziar, devenind din ce în ce mai 
curios. 

Mackey îi era bun prieten şi preocupările lui intelectuale 
erau similare cu ale lui Leadbetter. Dacă Mackey 
considera ceva fascinant, probabil că tot aşa i se părea şi 
lui. Maşina se opri la un semafor. Leadbetter nu putea citi 
când automobilul era în mişcare fără să i se facă extrem de 
rău. Scoase ziarul, dar în automobil era prea întuneric ca 
să poată vedea ceva. Se întinse, apăsă comutatorul care 
aprindea lumina pentru citit şi deschise ziarul. 

Agasat, şeriful privi peste umăr şi zise: 

— Domnule judecător, v-am rugat să nu aprindeţi lumina 
aia. Vă transformă într-o ţintă... 

Zuruitul sticlei sparte îl făcu pe şerif să îngheţe, ca şi 
priveliştea judecătorului Louis Leadbetter care se 
răsturnă, cu faţa în jos, peste preţiosul său New York 
Times, ale cărui pagini erau acum mânjite de sângele lui. 


147 


CAPITOLUL 12 


Web află că mama lui Kevin Westbrook era probabil 
moartă, cu toate că nimeni nu putea afirma că e sigur de 
asta. Femeia dispăruse cu ani în urmă. Ca mare amatoare 
de metamfetamină şi de cocaină, era foarte probabil să-şi fi 
sfârşit viaţa din pricina înţepăturii unui ac murdar sau 
prizând droguri contrafăcute. Identitatea tatălui lui Kevin 
nu era cunoscută. În lumea în care sălăşluia băiatul, astfel 
de lacune în biografia personală nu erau, după toate 
aparențele, neobişnuite. Maşina lui Web pătrunse într-o 
zonă din Anacostia pe care o evitau până şi poliţaii, 
îndreptându-se spre o casă prăpădită, cu două 
apartamente, situată în mijlocul altora de acelaşi soi şi în 
care se spunea că ar fi locuit Kevin, laolaltă cu o 
amestecătură de veri de-ai doilea, surori de-ale bunicilor, 
alte soiuri de rude îndepărtate şi cu un fel de unchi sau de 
cumnaţi vitregi. Web nu era lămurit care era statutul 
băiatului printre ei şi, după toate aparențele, nici ceilalţi 
nu prea ştiau. Erau tipul nou, perfecţionat, de familie 
americană gen nucleu. Zona arăta de parcă un reactor ar fi 
avut scurgeri prin împrejurimi vreme de câteva decenii. Se 
părea că acolo nu puteau creşte florile şi copacii; iarba din 
micile curţi era de un galben bolnăvicios; până şi câinii şi 
pisicile de pe stradă arătau de parcă ar fi fost gata să se 
prăbuşească. Fiecare om, loc şi obiect părea cât se poate 
de uzat. 

În interior, casa era un morman de gunoi. De afară, 
duhoarea fetidă de resturi intrate în putrefacție era 
covârşitoare, iar înăuntru miasmele scârboase erau şi mai 
intense, din cauza spaţiului închis. Acest amestec letal îl 
izbi pe Web, imediat ce intră pe uşă, cu atâta putere, încât 

148 


se gândi că ar fi fost posibil să-şi găsească sfârşitul pupând 
duşumeaua. Dumnezeule, el ar fi preferat oricând gazul 
lacrimogen în locul unor asemenea toxine fabricate în 
casă. 

Oamenii pe care îi avea în faţă nu păreau excesiv de 
îngrijoraţi pentru că Kevin nu se afla printre ei. Poate că 
puştiul avea obiceiul să dispară după schimburile de 
focuri. 

— Am vorbit cu sticleţii, spuse un tânăr ursuz, care 
stătea pe canapea, mai degrabă scuipând cuvintele către 
Web, decât rostindu-le. 

— Eu sunt aici ca să duc treaba până la capăt, zise Web, 
care nu dorea nici măcar să se gândească ce i-ar fi făcut 
Bates dacă ar fi descoperit că adulmecă prin jur pe cont 
propriu. 

Ei bine, le datora asta lui Rinner şi celorlalţi băieţi, iar 
politica oficială a Biroului putea să se ducă naibii. Totuşi, 
stomacul lui era un ghem de nervi, care i se înmulţeau 
nestingheriţi în măruntaie. 

— Tacă-ţi fleanca, Jerome, spuse femeia cu aspect de 
bunicuţă care stătea alături de el. 

Avea părul argintiu, nişte ochelari mari, sâni enormi şi 
nu părea o palavragioaică. Nu îi spusese lui Web cum o 
cheamă şi nici el nu insistase; numele ei exista, fără 
îndoială, în dosarele FBI, dar el o depistase apelând la alte 
surse. Ea avea dimensiunile unui mic automobil şi lăsa 
impresia că îl putea da gata pe Jerome fără nicio problemă. 
La naiba, după cum arăta, l-ar fi putut da gata pe Web, 
fără nicio problemă. Înainte de a scoate lanţul de la uşă, îi 
ceruse de două ori să-i arate insigna şi legitimatia. 

— Nu-mi place să-mi intre în casă oameni pe care nu-i 
cunosc, îi explicase. Fie ei poliţişti sau nu. De când mi- 
aduc aminte, locul ăsta nu a fost niciodată sigur. Şi încă 
din toate punctele de vedere. 

Vorbise  înălţând din  sprâncene, cu o privire 


149 


atotştiutoare, care îl pătrunsese pe Web până în adâncul 
sufletului lui de federal pus în slujba legii. 

„De fapt, eu nu-mi doresc să mă aflu aici, intenţionase 
Web să-i spună, mai ales fiindcă trebuie să-mi ţin 
respiraţia ca să nu vărs.” După ce se aşeză, putu vedea, 
printre crăpăturile largi ale scândurilor din podea, 
singurele care îi despărţeau de argila compactă pe care 
fusese clădită casa. Se gândi că locul trebuie să fi fost tare 
călduros iarna. Afară erau cam douăzeci şi unu de grade 
şi, după cum simţea el, în interior temperatura era de zero 
grade. Lipseau zgomotul reconfortant al unui cuptor în 
funcţiune şi aromele de mâncare gustoasă, care să fi fiert 
la foc mic în bucătăria prietenoasă a bunicii. În colţul opus 
al camerei se afla un morman de cutii de pepsi dietetic. 
Cineva îşi supraveghea greutatea. Totuşi, alături de ele era 
o colină de resturi de la McDonald's. Probabil lăsate de 
Jerome, îşi imagină Web. Arăta ca un amator de 
hamburgeri şi de cartofi prăjiţi. 

— Vă înţeleg, zise Web. Locuiţi de multă vreme aici? 

Jerome se mulţumi să pufnească, în timp ce bunica îşi 
cobori privirea către mâinile ei încleştate. 

— De trei luni, spuse. În casa cealaltă am stat multă 
vreme. O aranjaserăm ca lumea. 

— Dar pe urmă s-au gândit că noi făceam prea mulţi 
bani ca să stăm într-un loc atât de frumos şi ne-au dat 
afară, adăugă supărat Jerome. Pur şi simplu, ne-au dat un 
şut în fund. 

— Nimeni n-a zis că viaţa e dreaptă, Jerome, îi spuse ea. 
Îşi roti privirea în jurul încăperii murdare şi trase adânc 
aer în piept, ceea ce păru să secătuiască toate speranţele 
lui Web. O să aranjăm şi locul ăsta. O să fie bine. 

Dar Web observă că nu părea prea convinsă. 

— Poliţia a făcut progrese în legătură cu dispariţia lui 
Kevin? 

— De ce nu te duci să-i întrebi? făcu bunica. Pen' că 


150 


nouă nu ne spun nimic despre bietu' Kevin. 

— l-au pierdut urma, spuse Jerome în timp ce se afunda 
mai bine în teancul de perne deformate şi pătate din 
belşug pe care îl numeau canapea. _ 

Web nu-şi putea da seama dacă mai avea şi cadru. În 
raza lui vizuală, tavanul era crăpat în trei locuri diferite şi 
se deformase, lăsându-se în jos, într-o asemenea măsură, 
încât aproape că nu mai aveai nevoie de scări ca să ajungi 
la etaj, era suficient să te întinzi şi să te tragi apoi în sus. 
Pe pereţi creştea mucegai negru, sub care se afla probabil 
şi vopsea. Şi, fără îndoială, azbestul atârna în jurul ţevilor. 
Pretutindeni erau excremente de rozătoare, iar Web ar fi 
pariat pe o mie de dolari că termitele devoraseră cea mai 
mare parte a lemnului din care era făcută casa, acesta 
fiind probabil motivul pentru care era uşor înclinată spre 
stânga, aşa cum observase când se apropiase, mergând pe 
trotuarul din faţă. Inspectorii care se ocupau de clădiri fie 
că scoseseră zona din evidenţă, fie că erau pe undeva, 
bând cafele şi distrându-se pe seama ei. 

— Aveţi vreo poză de-a lui Kevin? 

— Sigur că avem, am dat una poliţiei, spuse bunica. 

— Mai aveţi încă una? 

— Ei, n-avem de gând să continuăm să vă dăm 
maculatură, mârâi Jerome. 

Web se aplecă în faţă, pentru ca mânerul pistolului să i 
se contureze mai bine sub haină. 

— Ba da, Jerome, o să ne daţi. Şi, dacă nu-ţi schimbi 
purtările, o să-ţi târăsc fundul până-n centru, unde putem 
să-ţi luăm dosarul şi să alegem toate dovezile vrednice de 
reţinut, care să te trimită puţin la răcoare, în afară de 
cazul în care vrei să-ţi dai silinţa, în loc să mă tragi pe 
sfoară şi să pretinzi că n-ai fost niciodată arestat, isteţule. 

— Rahat, murmură Jerome, privind într-o parte. 

— Gura, Jerome, spuse bunica. 'Ţine-ţi gura aia afurisită. 

„Mulţumesc, mamaie”, gândi Web. 


151 


Ea scoase un mic portofel din care trase afară o 
fotografie. I-o întinse lui Web şi, făcând asta, degetele 
începură să-i tremure uşor şi vocea i se opri în gâtlej, dar 
îşi reveni imediat. 

— E ultima poză a lui pe care o mai am. Te rog să n-o 
pierzi. 

— O să am mare grijă de ea. Ţi-o aduc înapoi. 

Web privi fotografia. Kevin. Cel puţin, acel Kevin pe care 
el îl salvase pe alee. Aşadar, copilul pentru care Cortez şi 
Romano o făcuseră pe dădacele era un altul, care îi minţise 
spunându-le că era Kevin Westbrook. Pentru asta trebuie 
să fi existat un plan şi trebuie să fi fost pus în aplicare din 
zbor. Totuşi, cu ce scop? 

— Spuneai că i-ai dat poliţiei o fotografie de-a lui Kevin? 

Bunica încuviinţă, dând din cap. 

— E un băiat bun. Ştii, merge la şcoală şi o face aproape 
în fiecare zi. La o şcoală specială, fiindcă şi el e un copil 
remarcabil, adăugă, plină de mândrie. 

Web ştia că, în locul acela, mersul la şcoală era o 
realizare deosebită, egalată doar de supraviețuirea pe timp 
de noapte. 

— Sunt sigur că e băiat bun. 

Se uită la ochii holbaţi ai lui Jerome, criminalul în 
devenire. „Şi tu ai fost un băiat bun cândva, nu-i aşa, 
Jerome?” 

— Erau poliţişti în uniformă? 

Jerome se ridică în picioare. 

— Da ce, ne crezi idioţi? Erau de la FBI, omule, ca şi 
tine. 

— Stai jos, Jerome, spuse Web. 

— Stai jos, Jerome, îl avertiză bunica, iar Jerome se 
aşeză. 

Web făcea raționamente cu rapiditate. Aşadar, dacă 
Biroul avea o fotografie a lui Kevin, atunci ştiau că aveau 
în custodie un alt băiat. Sau nu ştiau? Romano nu avusese 


152 


niciun indiciu despre existenţa a doi băieţi. El îl descrisese 
pe puşti doar ca fiind negru. Dacă asta era tot ce conţinea 
raportul oficial? Dacă falsul Kevin Westbrook dispăruse 
înainte ca Bates şi ceilalţi să ajungă la faţa locului, atunci 
tot ceea ce ştiau era că un puşti de culoare, de vreo zece 
ani, pe nume Kevin Westbrook, care locuia la adresa 
cutare şi cutare de lângă alee, dispăruse. Veniseră acolo ca 
să discute cu familia şi ca să obţină o fotografie, ceea ce şi 
făcuseră şi îşi continuau investigaţiile. Nu era sigur că 
urmau să se ducă, pentru o identificare, la Romano şi la 
Cortez, mai ales că nu aveau niciun motiv care să-i facă să 
suspecteze o înlocuire. lar Ken McCarthy spusese că 
lunetiştii nu se uitaseră la adevăratul Kevin când echipa 
Charlie trecuse pe lângă el, în drum spre curte. Probabil 
că Web era singurul care ştia de înşelăciune. 

Web privi în jur şi, de dragul bunicii, sau oricare ar fi 
fost legătura ei de rudenie cu Kevin, se strădui din greu să 
nu-şi trădeze dezgustul. 

— Kevin locuieşte într-adevăr aici? 

Bates spusese că locuinţa lui Kevin era mizerabilă şi că 
băiatul o evita, probabil, de câte ori putea, ceea ce ar fi 
explicat de ce era singur afară, la miezul nopţii, în loc să 
fie în pat. Ceea ce îl înconjura era îngrozitor, într-adevăr, 
dar probabil nu mai rău decât în majoritatea celorlalte 
case de acolo. Sărăcia şi crima erau pretutindeni, iar 
amprenta pe care şi-o puneau nu era, sub nicio formă, 
plăcută. Cu toate acestea, bunica părea puternică precum 
o stâncă. Era o femeie de treabă şi se părea că îl iubea cu 
adevărat pe Kevin. De ce ar fi încercat băiatul să o evite? 

Bunica şi Jerome schimbară o privire. 

— Cel mai adesea, spuse ea. 

— Şi unde stătea în restul timpului? 

Niciunul dintre ei nu scoase vreun cuvânt. Web îi urmări 
cu privirea în timp ce bătrâna îşi cobori ochii în poala ei 
largă, iar Jerome şi-i închise pe ai săi, legănându-şi capul, 


153 


probabil în ritmul unei muzici trăsnet care îi răsuna în 
minte. 

— Am înţeles că are şi un frate. Stă la el uneori? 

Jerome îşi deschise brusc ochii, iar bunica nu-şi mai privi 
poalele. De fapt, feţele li se schimonosiră de parcă Web ar 
fi îndreptat către ei o armă şi le-ar fi spus să-şi ia adio de la 
viaţă. 

— Nu-l cunosc, nu l-am văzut niciodată, se precipită ea, 
legănându-se înainte şi înapoi, ca şi cum ceva ar fi început 
să o doară pe neaşteptate. 

Şi, în momentul acela, nu mai lăsa impresia că ar fi 
putut da gata pe cineva. Arăta ca o femeie bătrână, 
îngrozită până în măduva oaselor. 

Când Web îşi întoarse privirea spre Jerome, acesta sări 
în sus şi ieşi din încăpere înainte ca el să fi avut timp să se 
ridice în picioare. Auzi uşa de la intrare deschizându-se, 
apoi trântindu-se, după care urmă zgomotul făcut de nişte 
picioare care se îndepărtau în goană. 

Web se uită din nou la bătrână. 

— Nici Jerome nu-l cunoaşte, spuse ea. 


154 


CAPITOLUL 13 


Sosi şi ziua slujbei comemorative oficiale, când Web se 
trezi devreme, făcu un duş, se bărbieri şi se îmbrăcă cu cel 
mai bun dintre costumele sale. Venise momentul de a-i 
onora şi de a-i jeli în mod oficial pe toţi prietenii săi, iar el 
nu-şi dorea decât să o ia la fugă din răsputeri. 

Nu discutase cu Bates nici despre cele aflate de la 
Romano şi de la Cortez, nici despre vizita sa acasă la 
Kevin. Nu ştia cu certitudine de ce nu o făcuse, ci doar că 
nu se simţea dispus să se încreadă în nimeni şi că Bates l- 
ar fi mustrat, fără îndoială, pentru că se amestecase în 
anchetă. După părerea lui Web, Bates îl identificase pe 
puşti drept Kevin Westbrook, ceea ce însemna fie că acesta 
îi spusese că aşa se numea, fie că o aflase de la Romano şi 
Cortez, dacă băiatul dispăruse înainte de sosirea lui la faţa 
locului. Web ar fi avut nevoie să i se confirme care era 
adevărul. Dacă Bates îl văzuse pe celălalt băiat, ar fi 
trebuit să-şi dea seama că erau implicaţi doi puştani când 
luase fotografia de la bunică. 

Aşadar, Web îi dăduse băiatului care avea o rană de 
glonţ pe obraz un bilet pe care să li-l ducă celor din HRT. 
Băiatul îi spusese că se numea Kevin. Biletul fusese predat, 
dar, după toate aparențele, nu de către puştiul care îl 
primise de la Web. Ceea ce însemna că, în răstimpul scurs 
între momentul în care el îi dăduse un bilet puştiului care 
îşi spunea Kevin şi cel în care acesta ajunsese la 
destinaţie, copilul fusese înlocuit cu un altul. Asta nu se 
putuse întâmpla decât pe alee, în zona cuprinsă între 
punctul unde se afla Web şi cel ocupat de unitatea de asalt 
HRT. Deşi nu era vorba de cine ştie ce spaţiu, era totuşi 
suficient pentru a se face substituirea, ceea ce sugera că 

155 


nişte oameni stătuseră la pândă undeva, pe alee, aşteptând 
să se întâmple asta, sau poate aşteptând să se petreacă o 
groază de lucruri. 

Oare apariţia lui Kevin în acel loc fusese premeditată? 
Oare puştiul lucra pentru fratele lui, Marele F? Trebuia să 
verifice dacă existau supraviețuitori şi nu se aşteptase să 
dea peste vreunul? Iar faptul că îl găsise pe Web în viaţă 
dăduse peste cap planul cuiva? In ce naiba ar fi putut 
consta acel plan? De ce să fi fost băiatul luat de acolo şi 
înlocuit cu altul? De ce minţise falsul Kevin, pretinzând că 
Web era un laş? Şi cine era ştabul care îl luase pe 
înlocuitor? Bates nu scotea aproape nicio vorbă despre 
dispariţia copilului. Ştabul cu care vorbise Romano chiar o 
fi fost un agent FBI? Dacă nu, cum de reuşise un şarlatan 
să se ducă direct la Romano şi Cortez, cu o legitimaţie şi 
cu un curaj destul de impresionant ca să-i prostească, şi să 
plece cu graţie, împreună cu un alt impostor? Totul era 
derutant, iar Web avea atât de multe suspiciuni, încâtai 
se adresa lui Bates ca să capete nişte răspunsuri şi ca săi 
se împărtăşească nişte informaţii nu reprezenta unul 
dintre primele puncte de pe lista sa de priorităţi. 

Işi parcă Mustang-ul Match One cât mai aproape posibil 
de biserică. Acolo erau deja destule maşini şi destul de 
puţine spaţii de parcare. Biserica era un monolit de piatră, 
cu înfăţişare posomorâtă, construită în ultima parte a 
secolului al nouăsprezecelea, când deviza arhitecţilor era: 
„Lăcaşul tău de închinăciune trebuie să aibă mai multe 
turnuri, balcoane, coloane ionice, bolți, frontoane, uşi, 
ferestre şi frize decât al vecinului tău”. 

Acela era sfântul lăcaş în care preşedinţii, membrii 
Curţii Supreme de Justiţie şi ai Congresului, ambasadorii şi 
alţi demnitari mai mărunți, de diferite ranguri, îşi intonau 
imnurile religioase şi îşi făceau rugăciunile şi, foarte rar, 
confesiunile. Liderii politici erau adesea fotografiaţi sau 
filmati urcând sau coborând pe treptele largi, cu Biblia în 


156 


mână şi cu o expresie cucernică pe chip. În ciuda faptului 
că, în America, avusese loc separarea bisericii de stat, Web 
fusese întotdeauna de părere că votanţilor le plăcea ca 
aleşii lor să dea dovadă de un dram de evlavie. Niciunul 
dintre agenţii HRT nu frecventa biserica aceea, dar 
politicienii aveau nevoie de o scenă amplă, de pe care să-şi 
rostească vorbele de consolare. lar micul lăcaş religios din 
pădurea de lângă Quantico, în care unii dintre membrii 
echipei Charlie asistau, de fapt, la serviciul divin, nu era, 
se pare, locul potrivit. 

Cerul era senin, soarele cald, iar adierea vântului blândă 
şi răcoroasă. Lui Web după-amiaza i se părea prea 
frumoasă pentru un lucru atât de deprimant ca o slujbă 
comemorativă. Totuşi, urcă treptele bisericii, fiecare 
lovitură dată pietrei acestora de tocurile pantofilor săi 
lustruiţi simulând clinchetul butoiaşului care se roteşte al 
unui pistol - un locaş, un glonţ şi, de fiecare dată, poate, o 
viaţă sacrificată. Presupunea că astfel de analogii violente 
erau o parte din viaţa lui. Acolo unde alţii întrezăreau 
speranţa, el nu vedea decât rănile sângerânde ale omenirii 
degenerate, intrate în putrefacție. Dumnezeule, având o 
astfel de atitudine, nici nu era de mirare că nu era 
niciodată invitat la petreceri. 

Agenţii din Serviciul Secret erau pretutindeni, cu 
pistoalele în tocuri de umăr, cu chipuri inexpresive şi 
cabluri spiralate la urechi. Web trebui să treacă printr-un 
detector de metale înainte de a intra în biserică. Işi arătă 
arma şi legitimaţia FBI, dându-le astfel de înţeles celor din 
Serviciul Secret că nu se despărţea de pistolul său decât 
mort. 

Imediat ce deschise uşa, aproape că se izbi de mulţimea 
care se comprimase, cumva, până la dimensiunile spaţiului 
disponibil. Folosi tactica mai degrabă necivilizată de a-şi 
arăta insigna FBI şi marea de oameni se despică, 
permițându-i să o străbată. Echipa aferentă unei camere 


157 


de luat vederi se instalase într-un colţ şi transmitea 
întregul spectacol. „Ce idiot îngăduise una ca asta?” se 
întrebă Web. Şi cine anume avusese ideea să invite toată 
adunătura aia mizerabilă la o ceremonie care trebuia să fie 
intimă? Aşa îşi aminteau supraviețuitorii de morţii lor, într- 
un circ? 

Cu ajutorul câtorva agenţi care îi erau colegi, Web izbuti 
să se strecoare pe un şir de bănci şi abia apoi privi 
împrejur. 

Familiile stăteau în primele două rânduri din faţă, care 
fuseseră izolate cu un cordon. Web îşi înclină capul, 
spunând câte o rugăciune pentru fiecare dintre morţi, 
zăbovind cel mai mult asupra lui Teddy Rinner, care fusese 
mentorul său, un agent excelent, un tată minunat şi un om 
bun din toate punctele de vedere. Vărsă o lacrimă când 
realiză cât de mult pierduse, de fapt, în acele câteva 
momente de iad. Totuşi, când privi în faţă, spre locul unde 
stăteau familiile, ştiu că nu pierduse la fel de mult ca 
oamenii aceia. 

Copiii mai mici începuseră să priceapă care era 
adevărul, pentru că Web îi auzea tânguindu-se că tăticii lor 
plecaseră pentru totdeauna. lar suspinele şi plânsetele 
continuară în timpul tuturor discursurilor plictisitoare, 
începând cu scornelile politicienilor despre stăvilirea 
criminalităţii şi terminând cu elogiile aduse de preoţi unor 
oameni pe care nu-i cunoscuseră niciodată. 

„Au luptat cu dârzenie, ar fi vrut Web să spună, simplu, 
ridicându-se în picioare. Au murit apărându-ne pe noi toţi. 
Nu-i vom uita niciodată, pentru că, în felul lor aparte, sunt 
de neuitat. Ajunge cu elogiile. Amin. Să tragem obloanele” 

În cele din urmă, slujba comemorativă se încheie şi 
mulţimea scoase un suspin colectiv de uşurare. În drum 
spre ieşire, Web vorbi cu Debbie Rinner, le spuse câteva 
vorbe de consolare lui Cynde Plummer şi Carol Garcia şi 
schimbă îmbrăţişări şi frânturi de cuvinte cu alte persoane. 


158 


Se lăsă pe vine şi vorbi cu copiii, strânse în braţe 
trupuşoarele lor tremurânde şi simţi că n-ar mai fi vrut să 
le dea drumul. Acea simplă atingere fizică ameninţa să-l 
facă pe Web să înceapă să urle. Nu fusese niciodată omul 
care să izbucnească cu uşurinţă în lacrimi şi, cu toate 
acestea, în ultima săptămână vărsase mai multe decât în 
întreaga sa viaţă. Iar copiii erau cei care îl dădeau gata. 

Cineva îl bătu uşor pe umăr. În timp ce se ridica şi se 
întorcea, se gândi că urma să consoleze încă o fiinţă 
îndoliată. 

Totuşi, femeia care îl privea stăruitor nu părea să aibă 
nevoie de, sau să dorească, compasiunea lui. 

Julie Patterson era văduva lui Lou Patterson. Avea patru 
copii şi îl aşteptase pe al cincilea, dar pierduse sarcina la 
numai trei ore după ce aflase că se transformase într-o 
văduvă şi într-o mamă singură. După privirea ochilor ei 
sticloşi, Web îşi dădu seama că era cât se poate de 
drogată, cu ceea ce el spera să fi fost medicamente 
prescrise de un doctor. Simţi şi mirosul de alcool. Hapurile 
şi băutura nu erau o combinaţie care să ajute pe cineva 
într-o zi ca aceea. Dintre toate soțiile camarazilor săi, Julie 
fusese cea mai puţin apropiată de Web, pentru că Lou 
Patterson îl îndrăgea ca pe un frate şi el înţelesese fără 
greutate că relaţia lor stârnea gelozia femeii. 

— Chiar crezi că ar trebui să fii aici, Web? spuse Julie. 

Se clătina pe tocurile înalte, negre, şi nu izbutea să-şi 
focalizeze întru totul privirea asupra lui. Rostea cuvinte 
cleioase, pentru că limba ei începea să articuleze altele 
înainte de a le fi terminat pe cele dinainte. Era buhăită şi 
pe tenul palid i se conturau pete roşii. Sarcina nu fusese 
destul de avansată pentru ca să i se îngroaşe talia, iar 
faptul că se întâmplase să o piardă părea să-i fi adâncit 
durerea. Ar fi trebuit să fie acasă, în pat, şi Web se întrebă 
de ce nu era. 

— Julie, să mergem afară, să respiri puţin aer proaspăt. 


159 


Haide, lasă-mă să te ajut. 

— Pleacă dracului de lângă mine! strigă Julie, cu o voce 
suficient de puternică pentru ca toţi cei care se aflau la o 
distanţă nu mai mare de şase metri să se oprească şi să-i 
fixeze cu privirea. 

Şi echipa de televiziune surprinse schimbul de replici şi 
se pare că atât cameramanul cât şi reporterul descoperiră 
simultan potenţiala mină de aur. Camera se răsuci în 
direcţia lui Web, iar reporterul o porni într-acolo. 

— Să mergem afară, Julie, repetă Web, cu voce scăzută. 

Îi cuprinse uşor umerii cu braţul. 

— Nu merg nicăieri cu tine, nemernicule! 

Îi zgârie mâna rănită şi el gemu de durere, îndoindu-şi-o 
şi lipindu-şi-o de trup. Unghiile ei sfâşiaseră copcile, 
înfigându-se exact în mijlocul rănii, care începu să 
sângereze. 

— Ce-i, te doare mânuţa, javră bicisnică? Faţă de 
Frankenstein! Cum de suportă mă-ta să se uite la tine? 
Monstrule! 

Cynde şi Debbie încercară să-i vorbească şi să o 
consoleze, dar ea le împinse şi se apropie din nou de Web. 

— Ai înţepenit înainte să înceapă împuşcăturile, da’ nu 
ştii de ce? Şi ai căzut jos după aia? Şi te-aştepţi să credem 
prostiile astea? 

Mirosul de alcool al respirației ei era atât de puternic, 
încât Web simţi nevoia să-şi închidă ochii pentru o clipă, 
ceea ce nu făcu decât să-i amplifice senzaţia de pierdere a 
echilibrului. 

— Laşule. I-ai lăsat să moară! Cât ai câştigat pentru 
asta? Cu ce te-ai ales de pe urma sângelui lui Lou, 
găozarule? 

— Doamnă Patterson. 

Vorbise Percy Bates, care îşi făcuse loc în prejma lor. 

— Julie, spuse el, cu foarte mult calm, să mergem la 
maşina ta înainte ca traficul să devină cumplit de-a 


160 


binelea. Pe copiii tăi i-am dus deja acolo. 

Când pomeni de copii, lui Julie îi tremurară buzele. 

— Câţi sunt? 

Bates o privi derutat. 

— Câţi copii? întrebă ea, încă o dată. 

O mână îi alunecă pe pântecul deşert şi rămase acolo, 
iar lacrimile îi pătară partea din faţă a rochiei negre. Se 
uită din nou la Web şi buzele i se arcuiră într-un mârâit. 

— Trebuia să am cinci. Am avut cinci copilaşi şi un soţ. 
Acum am patru, iar pe Lou nu-l mai am. Lou al meu s-a 
prăpădit. Şi bebeluşul mi s-a prăpădit, lua-te-ar dracu! 
Lua-te-ar dracu! 

Vocea ei tăioasă se înălţă din nou şi mâna i se roti 
nebuneşte pe pântec, de parcă ar fi frecat o lampă magică, 
probabil dorindu-şi să-şi recapete pruncul şi bărbatul. 
Camera de luat vederi devora totul. lar reporterul îşi 
mâzgălea, cu furie, notițele pe hârtie. 

— Îmi pare rău, Julie. Am făcut tot ce-am putut, zise 
Web. 

Ea înceta să-şi mai frece mijlocul şi îl scuipă în faţă. 

— Asta-i pentru Lou. Mai scuipă o dată. Asta-i pentru 
copilaş. Du-te dracului. Să te ia dracu, Web London. Il 
plesni peste faţă, lovindu-i chiar obrazul mutilat, fiind gata 
să se prăbuşească peste el din cauza efortului. Şi asta-i 
pentru mine, nemernicule!... Monstrule! 

Îşi cheltuise toată energia şi Bates fu nevoit să o susţină 
înainte de a se prăvăli pe podea. O scoaseră afară, iar 
mulţimea agitată începu să se îndepărteze în grupuri mici, 
discutând; mulţi aruncau, peste umăr, priviri furioase către 
Web. 

El nu se mişcă. Nici măcar nu şterse scuipatul lui Julie. 
În locul în care îl lovise, faţa îi era roşie. Tocmai fusese 
calificat drept un monstru ciudat, un laş şi un trădător. 
Julie Patterson ar fi putut, la fel de bine, să-i taie capul şi 
să i-l ia cu ea. Web l-ar fi snopit din bătaie pe orice bărbat 


161 


care i-ar fi spus aşa ceva. Dar, pentru că veneau de lao 
văduvă îndoliată şi de la o mamă, insultele trebuiau 
acceptate; se simţea ca şi cum i s-ar fi luat viaţa. Niciuna 
dintre acuzaţiile ei nu era adevărată, dar cum ar fi reuşit el 
să nege vreuna? 

— Domnule, te numeşti Web, aşa e? Web London? spuse 
reporterul, pe şleau. Uite ce e, ştiu că momentul e probabil 
nepotrivit, dar, uneori, ştirile nu pot să aştepte. N-ai vrea 
să stai de vorbă cu noi? 

Web nu-i răspunse. 

— Ei, haide, zise reporterul, nu durează decât câteva 
minute. Numai câteva întrebări. 

— Nu, spuse Web, şi dădu să se îndepărteze. 

De fapt, până în momentul acela nu fusese sigur că era 
în stare să meargă. 

— Uite ce e, avem de gând să stăm de vorbă şi cu 
doamna. Şi cred că nu vrei ca publicul să afle doar 
versiunea ei. Îţi ofer ocazia să-ţi spui povestea. Ce e corect 
e corect. 

Web se răsuci şi îl înşfăcă de braţ. 

— Nu există niciun fel de „versiune”. Şi dă-i pace femeii. 
Ce i s-a întâmplat îi ajunge pentru tot restul vieţii. Dă-i 
pace. Nu te apropia de ea! Pricepi ce-ţi spun? 

— Îmi făceam doar meseria. 

Bărbatul desprinse, cu prudenţă, mâna lui Web de pe 
braţul său. Şi se uită la cameraman. „Excelent”, păreau să- 
şi citească unul altuia gândurile nerostite. 

Web o luă către uşă, apoi se îndepărtă repede de 
biserică. Se urcă în Mach, porni motorul şi demară. Işi 
scoase cravata, îşi verifică portofelul ca să se asigure că 
avea ceva bani lichizi, opri în faţa unui magazin cu băuturi 
din cartier şi cumpără două sticle de Chianti ieftin şi şase 
cutii de bere Negra Modelo. 

Conduse până acasă, încuie toate uşile şi trase jaluzelele 
la toate ferestrele. Se duse în baie, aprinse lumina şi se 


162 


privi în oglindă. Pielea obrazului său drept era uşor 
bronzată, relativ catifelată şi cu câteva pete stranii, de păr 
care scăpase de aparatul său de ras. O porţiune frumoasă 
de piele, care nu arăta rău de loc. „Porţiune de piele.” Din 
acest punct de vedere trebuia să o analizeze. Zilele în care 
toată lumea avea libertatea de a remarca chipul său 
frumos erau de mult apuse. Totuşi, Julie Patterson nu 
dăduse de niciun bucluc făcând comentarii pe seama 
mutrei lui. „Dar Frankenstein? Asta a fost ceva nou, Julie.” 
În momentul acela, după ce avusese timp de gândire, nu 
mai era total lipsit de înţelegere faţă de ea. „L-ai fi pierdut 
pe Lou de multă vreme, dacă Frankenstein n-ar fi făcut ce 
a făcut, plătind cu o jumătate din nenorocita lui de faţă. Ai 
uitat asta? Eu nu, Julie. Îmi văd chipul în fiecare zi.” 

Se răsuci încet, ca să-şi dea la iveală, în întregime, 
partea stângă a feţei. Acolo nu răsărea niciun fir de păr. Şi 
pielea nu se bronza niciodată cu adevărat. Doctorii îi 
spuseseră că ar fi fost posibil să se întâmple aşa. Şi, ca şi 
cum asta nu ar fi fost de ajuns, pielea era foarte întinsă. 
Uneori, când dorea să râdă sau să zâmbească într-adevăr 
larg, nu o putea face, fiindcă acea parte a feţei, pur şi 
simplu, nu îşi dădea concursul, de parcă i-ar fi spus: „Las-o 
baltă, amice, uite ce mi-ai făcut!” Şi dezastrul se întinsese 
până lângă ochi, aşa că orbita fusese adusă mai aproape 
de tâmplă decât era normal. Înainte de operaţie, asta îi 
dădea o înfăţişare complet asimetrică. Acum aspectul se 
îmbunătăţise, dar cele două jumătăţi ale feţei sale aveau să 
fie întotdeauna decalate. 

Sub pielea transplantată se aflau blocuri de plastic şi de 
metal, care înlocuiseră oasele distruse. Şi, fir-ar să fie, 
titaniul din obrazul său declanşa, sistematic, detectoarele 
de metal din aeroporturi. „Calmaţi-vă, băieţi, nu e decât un 
AK-47 pe care mi l-am ascuns în fund.” 

Web suportase numeroase operaţii pentru ca faţa lui să 
arate ca în acel moment. Doctorii făcuseră o treabă bună, 


163 


dar, cu toate acestea, el avea să fie întotdeauna considerat 
desfigurat. Chirurgii, cel puţin, îi spuseseră că epuizaseră 
tot ceea ce ţinea de măiestria lor profesională, ba chiar şi 
de minunile medicinii, şi că îi urau succes. Fusese o 
reconstituire mult mai dificilă decât îşi închipuise el şi încă 
nu se putea spune că se încheiase pe deplin. Îşi imagina că 
nu era unul dintre lucrurile peste care să izbuteşti să treci 
cu uşurinţă, de vreme ce te privea din oglindă în fiecare zi. 

Işi înclină capul ceva mai mult, îşi lăsă gulerul cămăşii 
cu doi-trei centimetri mai jos şi vechea rană de glonţ de la 
baza gâtului său deveni perfect vizibilă. Se afla deasupra 
marginii vestei antiglont, iar faptul că nu nimerise niciuna 
dintre arterele vitale şi nici şira spinării era un adevărat 
miracol. Rana semăna cu o arsură de ţigară, avea pe piele 
o arsură de ţigară cât toate zilele, asta era gluma pe care o 
făcuse zăcând pe patul spitalului, cu o jumătate de faţă 
lipsă şi cu două găuri mari în trup. Şi toţi ceilalţi tipi 
râseseră împreună cu el, deşi el simţise anxietatea de 
dincolo de chicoteli. Erau destul de siguri că el avea să o 
scoată la capăt şi aşa se şi întâmplase. Totuşi, niciunul nu 
ştia ce suferinţă fizică şi psihică de coşmar se ascundea în 
spatele bandajelor. Specialiştii în chirurgie plastică se 
oferiseră să mascheze rănile de glonţ. Dar Web refuzase. 
Era sătul de doctorii care-i luau pielea dintr-o parte a 
corpului ca să i-o lipească în altele. Ceea ce se făcuse 
pentru bătrânul Web era suficient. 

Işi duse mâna la piept, în locul în care înflorea, în toată 
splendoarea, cealaltă „arsură de ţigară”. Glonţul îi 
pătrunsese în corp şi îi ieşise prin partea din spate a 
umărului, ocolind cumva vesta din Kevlar în ambele părţi, 
având încă suficientă putere pentru a spulbera capul 
individului din spatele lui, care era pe punctul să-i despice 
țeasta cu o macetă. Cine putea afirma că nu fusese 
norocos? Din oglindă, Web zâmbi către sine însuşi. 
„Norocul tot noroc”, îi spuse imaginii sale. 


164 


În HRT, Web era extrem de respectat pentru eroismul 
de care dăduse dovadă în noaptea aceea. Era vorba de 
ostaticii din şcoala din Richmond, Virginia, executaţi de 
gruparea numită Frăția Libertăţii. Web abia fusese 
transformat din lunetist în membru al trupei de asalt şi 
încă tatona oarecum terenul, fiind nerăbdător să-şi 
demonstreze curajul în prima linie. Un cocteil exploziv 
artizanal, azvârlit de unul dintre membrii grupării, 
explodase. L-ar fi lovit pe Lou Patterson dacă Web n-ar fi 
sărit să-l arunce la o parte. Globul de foc îi lovise partea 
stângă a feţei, trântindu-l la pământ şi topindu-i casca de 
protecţie, care i se lipise de piele. Şi-o smulsese, împreună 
cu o bună parte a obrazului, şi continuase să se bată, 
adrenalina care îl invada întotdeauna în timpul luptei fiind 
singura care-l împiedica să simtă durerea cumplită. Fraţii 
liberi deschiseseră focul şi Web primise un glonţ în partea 
de sus a trunchiului, iar un al doilea îi atinse gâtul. Mulţi 
oameni nevinovaţi ar fi murit dacă Web n-ar fi făcut ceea 
ce făcuse după ce fusese rănit. In loc să-l vlăguiască, 
gloanţele primite păruseră să-l umple de vigoare. Cum se 
mai luptase, cum îi ucisese pe toţi cei care doreau să-l 
omoare, pe el şi echipa sa! Îşi trăsese la adăpost camarazii 
răniţi, printre ei fiind şi regretatul Lou Patterson, pe care 
un glonţ îl nimerise în braţ la numai un minut după ce el ù 
salvase de flăcări. Ceea ce înfăptuise Web în acea noapte 
depăşea de departe ceea ce făcuse în curte; pentru că 
atunci fusese foarte grav rănit, atunci nu fusese vorba doar 
de o mână zgâriată şi nu avusese nevoie doar de un simplu 
pansament. Web era o legendă, atât pentru veterani, cât şi 
pentru noii agenţi operativi din HRT. Şi, în acea agenţie 
plină de masculi aflaţi într-o continuă întrecere, nu exista 
altă modalitate mai bună de a creşte în ochii tuturor decât 
dovedindu-ţi curajul şi măiestria în momentul crucial al 
luptei. Iar el nu plătise pentru asta decât cu câţiva stropi 
de orgoliu şi cu mai tot sângele din trup. 


165 


De fapt, Web nu-şi amintea durerea. Dar, după ce 
ultimul glonţ fusese tras şi cei mai mulţi dintre luptători se 
prăbuşiseră, căzuse şi el la pământ. Işi atinsese rana 
deschisă din obraz, simţise sângele care i se scurgea din 
cele două răni şi ştiuse că, în cele din urmă, ceasul morţii 
lui sosise. Fusese urcat în ambulanţă în stare de şoc şi, în 
momentul când ajunsese la doctorii de la Facultatea de 
Medicină din Virginia, aproape că intrase în stop cardiac. 
Toată lumea se întreba cum de îşi revenise în noaptea 
aceea, iar el nu avea un răspuns. Deşi nu fusese niciodată 
credincios, începuse să-şi pună întrebări despre anumite 
lucruri, ca, de exemplu, despre Dumnezeu. 

Vindecarea fusese cea mai dureroasă încercare prin 
care trecuse vreodată. Deşi era un erou, nu se putea 
garanta că ar fi fost în stare să se realăture HRT-ului. Erou 
sau nu, dacă nu era în deplinătatea forţelor, nu aveau 
nevoie de el - pentru că aşa mergeau lucrurile. lar Web nu 
dorise niciodată ca regulile să fi fost altele. Câte greutăţi ai 
ridicat, câţi kilometri ai alergat, pe câte ziduri te-ai 
căţărat, de câte ori ai coborât din elicopter pe coardă, câte 
gloanţe ai tras? Din fericire, rănile din zona feţei nu îi 
afectaseră vederea sau abilitatea de a tinti. Dacă nu 
atingeai perfecțiunea în aceste privinţe, nu aveai ce căuta 
în HRT. Dar strădaniile depuse pentru vindecarea în plan 
psihic fuseseră mai cumplite decât cele fizice. Se putea 
mobiliza când era solicitat? S-ar fi putut întâmpla să 
înţepenească într-un moment crucial, punându-şi echipa în 
pericol? Ei bine, nu, asta nu i se întâmplase niciodată, nu 
înainte de cele petrecute în curtea aia blestemată. 

Îşi revenise, din toate punctele de vedere. Durase 
aproape un an, dar nimeni nu putea spune că nu merita să- 
şi recapete locul, fără niciun compromis. Dar acum, ce 
avea să spună lumea? Urma să îşi revină şi de data asta? 
De data asta, când necazul nu era de natură fizică; totul se 
petrecea în mintea sa, ceea ce era de o mie de ori mai 


166 


cumplit. 

Web îşi strânse pumnul şi îl repezi în oglindă, crăpând 
tencuiala din spatele ei. 

— Nu i-am lăsat să moară, Julie, îi spuse oglinzii sparte. 

Işi privi mâna. Nici măcar nu sângera. Norocul se ţinea 
de el, nu-i aşa? 

Deschise dulăpiorul cu medicamente zdrobit şi scoase 
flaconul cu tot felul de hapuri. Le adunase de-a lungul 
timpului, dintr-o diversitate de surse, unele legale, altele 
nu. Le folosea, ocazional, ca să-l ajute să adoarmă. Totuşi, 
o făcea cu grijă, pentru că aproape că devenise dependent 
de tranchilizante în timp ce i se reconstruia chipul. 

Stinse brusc lumina şi Frankenstein dispăru. Ce naiba, 
toată lumea ştia că monştrii se simțeau mai bine în 
întuneric. 

Cobori scările şi îşi înşiră cu grijă pe podea toate sticlele 
cu băutură, aşezându-se în mijlocul lor, ca un general 
printre aghiotanţii săi, făcând un plan de bătaie. Totuşi, nu 
deschise nici măcar una singură. Telefonul sună de mai 
multe ori, câteva minute, dar el nu răspunse. Se auziră 
bătăi în uşă; el îi lăsă pe cei care îl căutau să plece. 
Rămase aşa, privind fix peretele, până când se făcu destul 
de târziu. Apoi scotoci printre pastilele desperecheate, luă 
o capsulă, se uită la ea şi o puse la loc. Se lăsă pe spate, 
rezemându-se de un scaun, şi închise ochii. La ora patru 
dimineaţa, adormi pe duşumeaua subsolului. Şi nici măcar 
nu se obosise să se spele pe faţă. 


167 


CAPITOLUL 14 


Era şapte dimineaţa. Web ştia asta, pentru că ceasul de 
pe cămin începuse să sune în timp ce el se sălta, ametit, de 
pe podea. Se frecă pe spate şi pe gât; ridicându-se, lovi cu 
piciorul una dintre sticlele de vin, care căzu şi se crăpă, iar 
Chianti-ul se scurse pe duşumea. Web aruncă sticla, luă 
nişte prosoape de hârtie şi adună lichidul vărsat. Vinul îi 
înroşi mâinile şi, preţ de o clipă de nedumerire, mintea sa 
năucită îi spuse că fusese împuşcat în somn. 

Zgomotul care venea dinspre fereastra joasă care dădea 
în spatele casei îl făcu să urce în grabă scările şi să-şi 
înşface pistolul. Se duse la uşa din faţă, cu intenţia de a 
face un ocol, luând prin surprindere pe oricine ar fi fost 
acolo. Poate că nu era decât un câine rătăcit sau o 
veveriţă, deşi Web nu credea asta. Picioarele oamenilor 
care se străduiau din răsputeri să păstreze tăcerea făceau 
un zgomot anume, pe care îl puteai desluşi dacă ştiai cum 
să asculţi, iar el ştia cum să o facă. 

Când deschise uşa, valul de oameni care năvăli asupra 
lui aproape că îl făcu să-şi scoată arma şi să tragă. 
Reporterii fluturau microfoane, stilouri şi foi de hârtie şi îşi 
strigau întrebările atât de repede, încât cuvintele lor 
amestecate păreau să fie din limba chineză. Țipau la el să 
se uite încoace sau încolo, astfel încât să-l poată fotografia 
sau filma, de parcă ar fi fost o celebritate sau, mai 
degrabă, un animal de la zoo. Web privi strada din spatele 
lor, unde echipajele mass-media, cu antenele lor înalte, 
erau parcate lângă gospodăria lui modestă. Cei doi agenţi 
FBI însărcinaţi să-i păzească locuinţa păreau să se 
străduiască să stăvilească mulţimea, dar era o luptă 
evident pierdută. 

168 


— Ce naiba vreţi, oameni buni? zbieră Web. 

O femeie îmbrăcată într-un taior bej, de in, cu părul 
blond, băţos, se împinse înainte şi îşi înfipse tocul înalt al 
pantofului în podeaua de cărămidă a verandei, la câţiva 
centimetri de Web. Parfumul ei greu întoarse pe dos 
stomacul lui gol, îngreţoşându-l. 

— Este adevărat, spuse ea, că susţineţi că aţi căzut exact 
înainte ca restul echipei dumneavoastră să fie ucis, dar că 
nu puteţi explica de ce? Şi că din această cauză aţi 
supravieţuit? 

Sprâncenele ridicate dezvăluiau, fără greş, părerea ei 
despre o astfel de poveste ridicolă. 

— Eu... 

Un alt reporter, bărbat, îşi vâri microfonul sub nasul lui 
Web. 

— S-au primit rapoarte care susţin că, de fapt, nu aţi 
tras niciun foc, că tirul mitralierelor a încetat, cumva, 
singur şi că, în realitate, nu aţi fost, deloc, în niciun fel de 
pericol. Ce aveţi de spus în această privinţă? 

Întrebările continuară să curgă, în timp ce mulţimea se 
înghesuia tot mai aproape. 

— Este adevărat că, atunci când lucraţi la Biroul FBI din 
Washington aţi fost anchetat pentru că aţi tras, rănind un 
suspect? 

— Ce dracu are asta... spuse Web. 

O altă femeie îşi croi drum cu coatele, ajungând la el din 
lateral. 

— Am aflat, dintr-o sursă sigură, că băiatul pe care, 
chipurile, l-aţi salvat, era, de fapt, complice la toată 
afacerea. 

Web se holbă la ea. 

— Complice la ce? Şi al cui? 

Femeia îi azvârli o privire pătrunzătoare. 

— Speram că dumneavoastră aveţi un răspuns pentru 
asta. 


169 


Web trânti uşa, se repezi în bucătărie, înhăţă cheile 
Chevroletului şi ieşi din nou afară. Işi făcu loc prin mulţime 
împingându-se şi se uită după cei doi colegi ai săi, agenţii 
FBI, aşteptându-le ajutorul. Oferindu-şi serviciile, aceştia 
smuciră şi îmbrânciră câţiva oameni, dar lui Web i se păru 
evident că o făceau fără nicio convingere, iar ei îi evitară 
privirea. „Deci aşa stau lucrurile”, gândi el. 

Gloata se strânse brusc mai aproape, blocându-i drumul 
către camionetă. 

— Plecaţi din calea mea! strigă Web. 

Se uită în jur. Întreg cartierul ieşise afară şi privea 
spectacolul. Bărbaţi, femei şi copii care îi erau prieteni, 
sau cel puţin cunoscuţi, urmăreau scena cu ochii cât 
cepele şi cu gurile căscate. 

— Intenţionaţi să  răspundeţi acuzațiilor aduse de 
doamna Patterson? 

Se opri şi se uită la cel care pusese întrebarea. Era 
reporterul de la slujba comemorativă. 

— O veţi face? spuse acesta, cu înverşunare. 

— Nu ştiam că Julie Patterson are autoritatea de a aduce 
acuzaţii, zise Web. 

— Ea a afirmat, extrem de limpede, că fie aţi acţionat ca 
un laş, fie aţi fost, cumva, implicat. Plătit. 

— Nu ştia ce spune. Abia şi-a pierdut bărbatul şi copilul 
nenăscut. 

— Deci susţineţi că acuzaţiile sunt false? insistă omul, 
întinzându-şi microfonul mai aproape. 

Cineva îl împinse din spate şi braţul îi zvâcni brusc 
înainte, iar microfonul îl lovi pe Web în gură, umplându-l 
de sânge. Înainte de a-şi da seama ce face, Web îşi repezi 
pumnul şi îl izbi pe bărbatul care căzu la pământ, ţinându- 
se de nas. Dar nu părea câtuşi de puţin tulburat. De fapt, 
zbiera către cameramanul său: 

— Ai prins asta? Ai prins asta? 

Se înghesuiră cu toţii şi mai aproape de el, iar Web, care 


170 


se afla în mijlocul cercului, fu împins din toate părţile de 
simpla greutate a mulţimii. Aparatele de fotografiat i se 
declanşau în faţă, orbindu-l. Voluminoasa aparatură video 
continua să funcţioneze şi mai multe duzini de voci turuiau 
în acelaşi timp. Când laţul format din oameni şi aparate se 
strânse în jurul lui, îmbrâncindu-l, piciorul lui Web se 
încurca într-un cablu şi el se aplecă. Mulțimea se apropie, 
dar el reuşi să se ridice, împingând. Totul scăpase de sub 
control. Simţi în spate lovitura unui pumn ciolănos. Când 
se întoarse, îl recunoscu pe atacator drept un bărbat care 
locuia în josul străzii de care nu se sinchisise niciodată 
prea mult de el, nici ca vecin, nici ca fiinţă umană. Inainte 
ca Web să se poată apăra, celălalt fugise. Privind în jur, 
Web se lămuri că mulţimea nu era formată doar din 
reporteri lihniţi după premiul Pulitzer. Era o simplă gloată. 

— Plecaţi dracului de lângă mine, ţipă Web. Apoi strigă 
către cei doi agenţi: Băieți, aveţi de gând să mă ajutaţi sau 
nu? 

— Să cheme cineva poliţia, spuse blonda parfumată, 
arătându-l pe Web cu degetul. L-a atacat pe bietul om, am 
văzut asta cu toţii. 

Se aplecă să-l ajute pe colegul ei de breaslă, reporterul, 
în timp ce o şarjă de telefoane mobile izvora din buzunare. 

Web privi în jur, la haosul de o amploare cu care nu se 
mai întâlnise, el, care văzuse mai multe decât mulţi alţii. 
Îşi scoase pistolul. Agenţii FBI îl observară şi îşi recăpătară 
brusc interesul. Web îndreptă pistolul drept în sus şi trase 
de patru ori în aer. Jur împrejurul lui, gloata era acum în 
plină retragere. Unii se aruncară la pământ, ţipând, 
insistând să nu-i împuşte, pentru că nu-şi făceau decât 
meseria, oricât de mizerabilă ar fi fost. Blonda parfumată îl 
lăsă pe dragul ei prieten reporter să recadă pe pământul 
noroios şi o luă la fugă, ca să-şi salveze viaţa. Fundul ei 
cărnos ar fi fost o ţintă atrăgătoare, dacă Web ar fi fost 
tentat de asta. Reporterul cu nasul plin de sânge se târa pe 


171 


burtă, zbierând: 

— Înregistrezi asta? Fir-ar să fie, Seymour, înregistrezi 
asta? 

Vecinii se repeziră să-şi ia copiii şi dispărură în case. 
Web lăsă pistolul deoparte şi se îndreptă spre Chevrolet-ul 
său. Când agenţii federali o luară către el, nu zise decât: 

— Nici să nu vă gândiţi. 

Se urcă în camionetă şi porni motorul. Lăsă geamul în 
jos. 

— Mulţumesc pentru ajutor, le spuse celor doi bărbaţi, 
apoi demară. 


172 


CAPITOLUL 15 


— Ţi-ai ieşit din minţi? 

Buck Winters se holba la Web, care stătea lângă uşa 
micii săli de şedinţe a Biroului FBI din Washington. Lângă 
Web era Percy Bates. 

— Să scoţi arma şi să tragi, în faţa unei hoarde de 
reporteri, nici mai mult, nici mai puţin, şi ei să înregistreze 
toată blestemăţia asta. Ţi-ai pierdut minţile? repetă 
Winters. 

— Poate, ripostă Web. Vreau să ştiu cine a lăsat 
informaţiile să transpire către Julie Patterson. Credeam că 
ancheta referitoare la Echipa Charlie trebuia să fie 
confidențială. Cum dracu a aflat ea ce le-am spus 
anchetatorilor? 

Scârbit, Winters se uită la Bates. 

— Bates, tu erai mentorul tipului ăstuia. Cum naiba ai 
reuşit să dai totul atât de rău peste cap? Işi întoarse din 
nou privirea către Web. Cazul e cercetat de o serie de 
indivizi diferiţi. N-o mai face pe nevinovatul surprins că a 
răsuflat ceva, mai ales către o soţie care vrea să ştie ce 
naiba s-a întâmplat cu bărbatul ei. Ţi-ai pierdut capul, 
Web, şi ai feştelit-o, şi nici măcar nu e prima dată. 

— Uite ce e, am ieşit din casă şi gloata a năvălit peste 
mine, iar propriii mei colegi n-au mişcat niciun deget ca să 
mă ajute. Oamenii mă loveau cu pumnii şi-mi strigau 
acuzaţii în faţă. Am făcut ceea ce-ar fi făcut oricine 
altcineva. 

— Bates, arată-i ce anume a făcut. 

Bates se apropie în tăcere de televizorul aflat într-un 
colţ. Luă telecomanda şi apăsă câteva butoane. 

— Cu complimente din partea Departamentului de 

173 


comunicaţii, adăugă Winters. 

Banda începu să se deruleze şi Web se pomeni privind 
interiorul bisericii, în timpul slujbei de comemorare. Mai 
exact, o văzu pe Julie Patterson frecându-şi pântecul rămas 
fără prunc, zbierând la el, scuipându-l în faţă şi pălmuindu- 
l] din toate puterile. Iar el stătea acolo, primind totul în 
tăcere. Fraza prin care declara că făcuse tot ce putea face 
dispăruse în mod misterios sau, cel puţin, nu se auzea. În 
înregistrare, el nu-i spunea: lui Julie nimic altceva decât: 
„Îmi pare rău”. Web era înfăţişat ca şi cum el însuşi ar fi 
apăsat trăgaciul armei aţintite asupra lui Lou Patterson. 

— Şi asta nu e partea cea mai tare, spuse Winters, care 
se ridică şi smulse telecomanda din mâna lui Bates. 

Apăsă tastele şi Web văzu scena din afara casei sale 
desfăşurându-se pe ecran. Fusese insidios prelucrată, 
astfel încât atmosfera creată de gloată dispăruse, cadrele 
fiind seci şi îngustate. Reporterii apăreau unul câte unul, 
înfăţişaţi ca fiind insistenti - chiar agresivi - dar politicoşi, 
plini de profesionalism din toate punctele de vedere. 
Singurul tip pe care Web îl lovise părea extraordinar de 
curajos, nici măcar străduindu-se să-şi ascundă nasul care 
sângera, ci făcându-şi datoria de a prezenta nebunia pe 
care urmau să o vizioneze spectatorii. Pe urmă apărea 
Web, arătând ca un animal turbat. Urla, înjura, apoi îşi 
ridica arma. Viteza de derulare a filmului crea impresia că 
îşi scotea pistolul pe îndelete, astfel încât gestul părea 
premeditat şi controlat, nu făcut de un om care îşi apără 
viaţa. Erau, de asemenea, şi câteva momente 
cinematografice care îţi dădeau fiori, în care vecinii 
alergau, împreună cu copiii lor, ca să scape de diavolul 
înnebunit. Pe urmă apărea Web, rămas singur. Rece, dur, 
lăsând arma deoparte şi ieşind calm din haosul pe care e/îl 
provocase. 

Web nu mai văzuse nimic atât de ingenios, cu excepţia 
filmelor de la Hollywood. El părea sadic şi hain, omul cu 


174 


faţă de Frankenstein. Camera luase mai multe prim- 
planuri ale pielii mutilate, dar fără să existe vreo referire 
la modul în care se alesese cu o asemenea rană. 

Web clătină din cap, se uită la Winters şi spuse: 

— Fir-ar să fie, nu aşa s-au petrecut lucrurile. Nu sunt 
Charlie Manson”. 

Winters se zbârli. 

— Cui îi pasă dacă e adevărat sau nu? Ceea ce se vede 
contează. Acum asta rulează pe toate posturile de 
televiziune din oraş. Şi are succes pe canalul naţional. 
Felicitări, Web, ai ajuns la ştirile de senzaţie. Directorul s-a 
întors, cu avionul, de la o întâlnire la nivel înalt de la 
Denver după ce i s-a spus, pe scurt, ce s-a întâmplat. Te-ai 
ars, London, te-ai ars. 

Web se prăbuşi într-un scaun, fără să spună nimic. Bates 
se aşeză vizavi de el, bătând cu un stilou în masă. 

Winters stătea în faţa lui, în picioare, cu mâinile 
încleştate la spate. Lui Web i se păru că, realmente, se 
bucura de cele întâmplate. 

— Ei, ştii că, atunci când e vorba de a răspunde la aşa 
ceva, procedura standard a Biroului e să nu facă nimic. Am 
mai aplicat şi înainte metoda struţului-cu-capul-în-nisip. 
Uneori merge şi alteori nu, dar celor de sus le place tactica 
pasivă. Cu cât vorbeşti mai puţin, cu atât e mai bine. 

— Bravo lor. Buck, eu nu-i cer Biroului să facă absolut 
nimic în numele meu. 

Bates îi luă vorba din gură. 

— Nu, Web, nu o lăsăm baltă. De data asta nu. Bates îşi 
punctă spusele numărându-le pe degete. În primul rând, 
băieţii de la relaţiile cu presa montează un film cu aspecte 
pozitive, făcut de noi înşine. În momentul de faţă, lumea 
crede că eşti un soi de psihopat. Trebuie să afle că eşti 


25 Fost puşcăriaş, liderul grupului numit Familia, format din treizeci 
şi cinci de persoane, care, la ordinul său, au comis, în California, la 
sfârşitul anilor 1960, o serie de asasinate înfiorătoare 


175 


unul dintre agenţii noştri cei mai apreciaţi. Elaborăm 
declaraţii de presă care să ofere detalii în privinţa asta. În 
al doilea rând, cu toate că acum ar vrea să te strângă de 
gât, Buck, aici de faţă, va ţine, mâine la amiază, o 
conferinţă de presă în care va declara, cât se poate de 
limpede, ce agent excepţional eşti şi vom prezenta filmul 
nostru elogios în toată splendoarea lui. lar despre cele 
petrecute pe aleea aia vom dezvălui câteva detalii care vor 
demonstra al dracului de bine că nu te-ai întors pe călcâie 
ca s-o iei la fugă, ci că ai reuşit, de unul singur, să scoţi din 
funcţiune arme a căror putere de foc putea nimici un 
batalion de armată. 

— Atâta timp cât ancheta continuă încă, nu puteţi face 
asta, spuse Web. Aţi putea spulbera nişte piste. 

— Suntem dispuşi să ne asumăm riscul. 

Web se uită la Winters. 

— Nu-mi pasă nici cât negru sub unghie ce cred oamenii 
ăia despre mine! Eu ştiu ce anume am făcut. Şi nu vreau să 
fac nimic care să împiedice descoperirea ucigaşilor echipei 
mele! 

Winters îl privi în ochi de la nici cinci centimetri. 

— Dacă ar fi fost după părerea mea, ţi-ai fi luat deja 
tălpăşiţa de aici. Dar pentru unii membri ai Biroului eşti un 
soi de erou şi s-a hotărât deja să ne luptăm pentru tine. 
Crede-mă, eu am pledat împotrivă, pentru că, din punct de 
vedere al relaţiilor publice, asta nu ajută FBl-ul, ci 
îmbunătăţeşte numai imaginea ta. li aruncă o privire lui 
Bates. Dar prietenul tău, aici de faţă, a câştigat bătălia. 

Surprins, Web se uită la Bates. 

— Însă nu şi războiul, continuă Winters. lar eu nu caut 
să te transform într-un soi de martir. Mătură chipul mutilat 
al lui Web cu o privire fugară. Un martir desfigurat. Perce 
are acum de gând să-ţi prezinte micul şi plictisitorul 
spectacol organizat ca să scăpăm din încurcătura pe care 
ai creat-o. Eu nu am de gând să stau aici şi să-l aştept, 


176 


pentru că mi s-ar face greață. Dar ascultă ce-ţi spun, 
London, ascultă bine. În momentul ăsta atârni de un fir de 
păr şi nimic nu mi-ar face mai multă plăcere decât să-l 
retez. Am să te supraveghez atât de îndeaproape, încât o 
să pot număra de câte ori respiri. Când o s-o dai în bară, şi 
o vei face, ciocanul va lovi nicovala şi tu o să dispari de aici 
pentru totdeauna, iar eu o să fumez cel mai mare trabuc 
pe care o să-l găsesc. E limpede? 

— Ihî, e mult mai clar decât ordinele pe care le-ai dat tu 
la Waco. 

Winters îşi îndreptă spatele şi cei doi bărbaţi se 
înfruntară din priviri. 

— Buck, spuse Web, m-am întrebat întotdeauna cum se 
face că tu ai fost ultimul om din lanţul ierarhic de comandă 
- scuză-mă, din lanţul haotic - căruia dezastrul ăla nu i-a 
curmat cariera. Ştii, în timp ce stăteam acolo, făcându-mi 
datoria de lunetist, de vreo două ori chiar m-am gândit că 
lucrai pentru Secta  Davidienilor*, asta din cauza 
hotărârilor de rahat pe care le-ai luat. 

— Web, ţine-ţi afurisita aia de gură, spuse Bates, cu voce 
ascuţită. Se uită, stânjenit, la Winters. De aici încolo mă 
ocup eu, Buck. 

Winters îl mai fixă pe Web cu privirea pentru câteva 
secunde, apoi se îndreptă către uşă, dar nu fără a se mai 
uita înapoi. 

— Dacă ar fi fost după mine, n-ar fi existat HRT-ul şi încă 
mai am de gând să-mi impun părerea. Şi, ghici, cine va fi 
primul nemernic care va pleca? Şi ce se mai potriveşte 
asta cu lanţul ierarhic de comandă! 

Winters închise uşa, iar Web inspiră adânc, dându-şi 
abia acum seama că îşi ţinuse respiraţia. Pe urmă, Bates se 


26 Grupare religioasă desprinsă din Biserica Adventistă de Ziua a 
Şaptea, al cărei sediu din Waco a fost incendiat, în 1983, ca urmare a 
unui atac al FBl-ului, ceea ce a cauzat moartea a 86 de persoane (n. 
tr.) 

177 


propti în faţa lui. 

— Eu îmi vâr capul în laţ pentru tine, fac apel la tot 
prestigiul pe care l-am dobândit de când sunt în Birou şi tu 
aproape că strici totul, vorbindu-i aşa lui Winters. Eşti 
chiar atât de cumplit de idiot? 

— Poate că sunt, răspunse Web, sfidător. Dar eu nu am 
cerut nimic din toate astea. Presa n-are decât să mă 
jupoaie până la os, dar nimic, absolut nimic nu trebuie să 
dea ancheta peste cap. 

— Eşti gata să-mi provoci un infarct, zău aşa. 

În cele din urmă, Bates se linişti. 

— OK, uite care sunt ordinele tale de luptă. Stai 
deoparte pentru o vreme. Nu te duci acasă. Iți dăm o 
maşină din parcul FBl-ului. Pleacă undeva şi rămâi un timp 
acolo. Biroul o să achite notele de plată. Vom comunica 
prin telefonul tău celular, care e sigur. Stai întotdeauna la 
hotel. Pe cât de nefavorabilă e acum imaginea ta de la 
televizor, pe atât de favorabilă o să fie după ce vom 
prezenta versiunea noastră. Şi dacă dau peste tine pe 
undeva, prin preajma lui Buck Winters, în următoarele 
treizeci de zile, te împuşc cu mâna mea. Acum şterge-o de 
aici! 

Bates porni spre uşă, dar Web rămase pe scaun. 

— Perce, de ce faci toate astea? Îţi asumi un mare risc 
susţinându-mă. 

Bates studie duşumeaua pentru câteva secunde. 

— O să pară lacrimogen şi poate că aşa şi trebuie, dar, 
oricum ar părea, e adevărul. O fac fiindcă acel Web 
London pe care îl ştiu eu şi-a riscat viaţa pentru agenţia 
asta de mai multe ori decât sunt în stare să ţin minte. 
Pentru că te-am văzut zăcând într-o cameră de spital 
vreme de trei luni, fără să am certitudinea că aveai s-o 
scoţi la capăt. Puteai să te retragi atunci, cu pensia 
maximă, în plină glorie. Puteai să pescuieşti sau să te 
apuci de orice dracu o fi făcând un agent FBI pensionat. 


178 


Dar tu te-ai întors şi te-ai dus din nou în prima linie. Nu 
ştiu prea mulţi tipi care să fi făcut vreodată aşa ceva. Trase 
aer adânc în piept. Şi pentru că eu ştiu ce ai înfăptuit pe 
aleea aia, chiar dacă restul lumii habar n-are. Dar e al 
dracului de sigur că o vor afla, Web. N-au mai rămas prea 
mulţi eroi. Dar tu eşti unul dintre ei. Atât am avut de spus 
despre asta. Şi să nu mă mai întrebi aşa ceva niciodată, 
absolut niciodată. 

leşi din încăpere, lăsându-l pe Web să reflecteze la o altă 
faţă a lui Percy Bates. 


Era aproape miezul nopţii şi Web se afla în plină 
mişcare. Sărea peste garduri şi se furişa prin curţile 
vecinilor. Misiunea sa din noaptea aceea era simplă, chiar 
dacă era absurdă. Trebuia să dea o spargere în propria 
casă, intrând prin fereastra din spate, pentru că reporterii 
continuau să fie ancoraţi la uşa din faţă, aşteptând să-l 
abordeze. Ca să-l scufunde după aceea. Erau acolo şi cei 
doi ofiţeri de pază trimişi de Birou, îmbrăcaţi în uniforme 
şi susținuți de o maşină de patrulare a poliţiei din Virginia, 
ale cărei girofaruri albastre spintecau întunericul. Web 
spera că lipseau gloata şi tărăboiul. De vreme ce nimeni 
nu-l observase căţărându-se ca să intre prin fereastra 
propriei camere de baie, totul era bine. Toate pariurile 
erau anulate. 

În linişte şi pe întuneric, luă un sac marinăresc şi aruncă 
în el ceva muniţie suplimentară şi alte câteva componente 
ale echipamentului care i se părură necesare, apoi se 
strecură din nou afară. Trecu peste gard şi se furişă iarăşi 
în curtea vecinului, unde se opri. Deschise sacul 
marinăresc şi scoase un vizor monocular cu baterii, cu 
intensificare de lumină, care făcea ca întunericul să pară la 
fel de limpede ca lumina zilei, deşi avea o tentă verzuie, şi 
se uită prin el. Studie armata care îşi făcuse tabără lângă 
casa sa şi focaliză sistemul de amplificare, ca să poată 


179 


vedea mai bine. Toţi acei oameni, al căror unic scop în 
viaţă era, în momentul acela, să adune toate murdăriile 
posibile şi să desconsidere adevărul, îl determinară să 
decidă că plăţile cu aceeaşi monedă, oricât de mici, 
trebuiau făcute de câte ori se ivea ocazia. Şi, chiar în 
momentul acela, putea să fie generos. Scoase un pistol de 
semnalizare, îl încărcă cu un cartuş, îl aţinti către cer şi 
exact deasupra grupului firav de oameni şi trase. Trasorul 
se înălţă şi explodă, luminând văzduhul într-un galben 
strălucitor. Web privi prin vizor grămada de oameni 
eleganţi, fără cusur, care îşi înălţară ochii plini de spaimă 
şi pe urmă o rupseră la fugă, ţipând, ca să-şi salveze 
vieţile. Lucrurile mărunte datorită cărora viaţa e atât de 
frumoasă sunt plimbările lungi, ploile repezi, căţeluşii şi 
hoardele de reporteri care o fac pe sfinţii, dar pe care ai 
reuşit să-i înspăimânţi atât cât trebuie ca să-şi ude 
pantalonii. 

Se întoarse, pe acelaşi traseu cu obstacole, la 
automobilul Crown Vic de care îi făcuse rost Bates şi 
demară. În noaptea aceea, Web trase la un motel murdar, 
situat pe Autostrada 1, în sudul Alexandriei, unde putu să 
plătească cu bani gheaţă, unde nimeni nu îl deranjă şi 
unde prin room-service nu se înţelegea altceva decât 
punga de la McDonald's pe care o aduceai cu tine sau 
automatul cu apă gazoasă şi gustări fixat de un suport 
acoperit cu graffiti plasat în afara camerei tale. Se uită la 
televizor şi îşi mâncă cheeseburgerul şi cartofii prăjiţi. 
Apoi scoase din sacul marinăresc flaconul cu hapuri şi 
înghiţi două dintre ele. Căzu într-un somn adânc, de data 
aceasta neîntrerupt de niciun coşmar. 


180 


CAPITOLUL 16 


Într-o sâmbătă dimineaţa, devreme, Scott Wingo îşi 
conduse scaunul cu rotile în susul rampei şi deschise uşa 
unei clădiri din cărămidă cu patru etaje, din secolul al 
nouăsprezecelea, care adăpostea biroul său avocăţesc. 
Divorţat şi având copii mari, Wingo desfăşura o activitate 
înfloritoare de apărător penal în Richmond, oraşul în care 
se născuse şi unde îşi petrecuse întreaga viaţă. Zilele de 
sâmbătă erau cele pe care le putea petrece la birou fără să 
fie deranjat de sunetul telefoanelor, de clămpănitul 
tastaturilor, de hărţuielile asociaţilor şi de solicitările 
clienţilor. Aceste distracții rămâneau pentru restul 
săptămânii. Intră, îşi făcu un ibric de cafea, îi adăugă 
whisky-ul său favorit, Gentleman Jim, şi îşi îndreptă 
scaunul spre biroul său. Scott Wingo şi Asociaţii, Avocaţi, 
se număra printre instituţiile din Richmond de aproape 
treizeci de ani. În acest timp, Wingo se transformase dintr- 
un liber profesionist care lucra într-un birou de 
dimensiunile unui dulap, apărând, în esenţă, pe oricine 
avea destui bani peşin ca să-l plătească, în şeful unei firme 
cu şase asociaţi, cu un detectiv particular cu normă 
întreagă şi cu un personal auxiliar format din opt 
persoane. În calitate de acţionar unic, Wingo câştiga sume 
cu şapte zerouri într-un an bun şi cu şase în vremurile 
grele. Şi numărul clienţilor săi crescuse în mod 
substanţial. Vreme de ani de zile, rezistase ispitei de a 
trata cu traficanţii de droguri, dar câştigul financiar era 
incontestabil şi el se săturase să tot vadă cum toţi dolarii 
aceia ajungeau în buzunarele unor avocaţi care-i erau cu 
mult inferiori. Se consola cu ideea că oricine avea dreptul 
la un apărător competent - sau chiar plin de inspiraţie -, 

181 


indiferent cât de odioase erau faptele pe care le săvârşise. 

Wingo era un avocat pledant extraordinar de talentat şi 
prestanţa pe care o avea în faţa juriului nu fusese 
diminuată nici măcar cu o iotă de faptul că, de doi ani, era 
țintuit într-un scaun cu rotile din cauza unui diabet care 
avansa, ca şi din cauza afecţiunilor rinichilor şi ficatului. 
Într-un anumit fel, simţea că posibilităţile sale de a 
sensibiliza juriul crescuseră datorită handicapului fizic. Şi 
mulţi membri ai baroului îl invidiau pentru şirul său de 
victorii. Pe de altă parte, era detestat şi de cei care aveau 
senzaţia că el reprezenta, pur şi simplu, un mijloc prin 
care criminalii cu dare de mână puteau evita consecinţele 
legale ale faptelor lor cumplite. Bineînţeles că Wingo nu 
vedea lucrurile în acelaşi mod, dar încetase cu mult timp în 
urmă să încerce să câştige disputa, pentru că, dintre toate 
problemele asupra cărora se aplecase vreodată, aceasta 
intra în categoria acelora, foarte puţine, care nu păreau să 
merite aducerea în discuţie. 

Locuia într-o casă opulentă din Windsor Farms, o zonă 
foarte bogată şi căutată din Richmond; conducea o 
limuzină Jag, special construită pentru a se potrivi 
invalidităţii sale; făcea călătorii extravagante dincolo de 
ocean, oricând avea chef; se purta frumos cu copiii săi şi 
era generos şi în relaţii bune cu fosta soţie, care continua 
să locuiască în vechea lor casă. Dar, mai ales, muncea. În 
vârstă de cincizeci şi nouă de ani, Wingo le supravieţuise 
numeroaselor predicții ale morţii lui premature. Acestea 
apăruseră fie din cauza diverselor sale afecţiuni medicale, 
fie a amenințărilor primite de la clienţii nemulţumiţi sau de 
la indivizii aflaţi de cealaltă parte a baricadei în cazul unei 
infracţiuni, care simțeau că justiţia nu fusese slujită aşa 
cum se cuvenea datorită faptului că Wingo făcuse ceea ce 
ştia cel mai bine, adică se îndoise, pornind de la premise 
logice şi dintr-o duzină de alte puncte de vedere, de 
acuzaţiile aduse inculpatului. Totuşi, el ştia că i se apropia 


182 


ceasul. l-o spuneau organele lui vlăguite, circulaţia 
proastă, oboseala generală. Işi imagina că avea să 
muncească până în clipa morţii sale; nu avea să fie un mod 
prea neplăcut de a trece dincolo. 

Luă o înghiţitură de cafea cu Gentleman Jim şi ridică 
receptorul. li plăcea să folosească telefonul, chiar şi în 
weekenduri, mai ales pentru a le răspunde celor care îl 
sunaseră în zilele precedente, dar cu care nu dorea să 
vorbească. Se întâmpla foarte rar să-i găsească sâmbătă 
dimineaţa şi le putea lăsa un mesaj politicos, spunându-le 
că regreta că nu reuşise să îi contacteze. Gura i se uscase 
foarte tare, probabil după atâta vorbă, aşa că sorbi din nou 
din cafeaua cu whisky. Reveni la scurta expunere la care 
lucra şi care, dacă ar fi fost acceptată, ar fi anulat dovezile 
din cazul spargerii de care se ocupa. Cei mai mulţi oameni 
nu-şi dădeau seama că procesele erau adesea câştigate 
înainte să fi pus piciorul cineva în sala de judecată. În 
cazul acela, dacă moţiunea era acceptată, nu avea să mai 
existe niciun proces, pentru că acuzarea nu ar mai fi avut 
nicio probă. 

După mai multe ore de muncă şi după o serie de 
telefoane, îşi scoase ochelarii şi se frecă la ochi. Afurisitul 
de diabet se dezlănţuia făcând prăpăd aproape în fiecare 
părticică a organismului său şi, cu o săptămână în urmă, 
aflase că avea glaucom. Poate că Dumnezeu îi plătea 
pentru munca sa de aici, de pe pământ. 

I se păru că auzea o uşă deschizându-se undeva şi 
presupuse că unul dintre asociaţii săi generos retribuiţi se 
abătuse pe acolo ca să lucreze totuşi câte ceva în weekend. 
Tinerii din zilele acelea nu aveau acelaşi respect pentru 
muncă precum cei din generaţia sa, chiar şi atunci când 
primeau salarii exagerate. Oare când nu lucrase el în 
weekend în primii cincisprezece ani de practică? Puştanii 
ăştia bodogăneau când trebuiau să muncească după ora 
şase. Să fie al naibii dacă ochii nu-l ucideau. Termină 


183 


ceaşca de cafea, dar setea reveni, la fel de chinuitoare. 
Deschise unul dintre sertarele biroului şi bău din sticla cu 
apă pe care o ţinea acolo. Acum capul îi zvâcnea. Şi îl 
durea spatele. Îşi puse un deget la încheietura mâinii şi 
numără. Ei, la naiba, şi pulsul îi era anemic; însă asta se 
întâmpla aproape în fiecare zi. Îşi luase deja insulina şi, 
pentru o vreme, nu mai avea nevoie de o altă injecție; 
totuşi, se întrebă dacă nu era bine să devanseze orarul. 
Poate că zahărul din sânge îl deranja, într-un anumit fel. 
Modifica întotdeauna cantitatea de insulină, pentru că nu 
putea nimeri niciodată afurisitul de dozaj potrivit. Medicul 
său curant îi spusese să nu mai bea, ceea ce, pur şi simplu, 
nu avea cum să se întâmple. Pentru el, whisky-ul nu era un 
lux, ci o necesitate. 

De data asta, fu sigur că auzise uşa. 

— Hei! strigă. Missy, tu eşti? 

Missy, cugetă, era blestematul lui de câine care murise 
cu zece ani în urmă. De unde naiba i se năzărise să spună 
aşa ceva? Încercă să se concentreze asupra expunerii, dar 
vederea i se înceţoşase atât de tare şi organismul său se 
comporta atât de straniu, încât, în cele din urmă, Wingo 
începu să se sperie. La dracu, poate că avea un infarct, cu 
toate că nu simţea nicio durere în piept şi nicio amorţeală 
în umărul şi în braţul stâng. 

Se uită la ceas, dar nu reuşi să desluşească ora. OK, 
trebuia să facă ceva. 

— Hei! strigă încă o dată. Am nevoie de ajutor. 

Crezu că aude zgomotul unor paşi care se apropiau, dar 
nu apăru nimeni. „OK, fir-ar să fie”, gândi. 

— Nemernicilor! zbieră. 

Ridică receptorul şi reuşi să-şi ducă mâna la nouă, apoi 
de două ori la unu. Aşteptă, dar nimeni nu răspunse. La 
asta foloseau dolarii din impozite. Să suni la 911 şi să 
primeşti un rahat. 

— Am nevoie de ajutor! strigă în receptorul telefonului. 


184 


Şi pe urmă observă că nu avea ton. Puse receptorul în 
furcă şi îl ridică din nou. Nu avea ton. Ei, rahat. Trânti 
receptorul şi, fiindcă nu nimeri furca, acesta căzu pe 
podea. Trase de gulerul cămăşii, pentru că respira cu 
greutate. Avusese de gând să-şi ia un celular, dar 
întotdeauna amânase să o facă. 

— E cineva acolo, fir-ar să fie? 

Acum putea auzi paşii. li era aproape imposibil să 
respire, de parcă i-ar fi îndesat cineva ceva pe beregată. 
Sudoarea îl năpădise. Cu toate că vederea îi era 
înceţoşată, zări uşa deschizându-se. Cineva pătrunse 
înăuntru. 

— Mamă? Să fie al dracului dacă nu era chiar maică-sa, 
deşi în noiembrie se împlineau douăzeci de ani de când 
murise. Mamă, am nevoie de ajutor. Nu mă simt prea bine. 

Bineînţeles că nu era nimeni acolo. Wingo avea 
halucinaţii. 

Alunecă pe podea, fiindcă nu se mai putea ţine pe scaun. 
Se târî de-a lungul duşumelei, apropiindu-se de ea, 
bolborosind şi gâfâind în tot acest timp. 

— Mamă, îi spuse, cu glas răguşit, nălucii pe care o 
vedea. Trebuie să-ţi ajuţi băiatul, nu se simte prea bine. 

Ajunse lângă femeia care, pur şi simplu, îi dispăru 
imediat din faţa ochilor, tocmai când avea mai multă 
nevoie de ea. Wingo îşi lăsă capul pe duşumea şi închise 
ochii. 

— E cineva acolo? Am nevoie de ajutor, spuse, pentru 
ultima oară. 


185 


CAPITOLUL 17 


Francis Westbrook simţea că libertatea sa de acţiune era 
grav afectată. Locurile sale de întâlnire, locurile din care 
îşi conducea afacerile, nu îi mai erau accesibile. Ştia că 
federalii îl căutau şi, oricine ar fi fost cel care îl aranjase, 
acesta se străduia, fără îndoială, să i-o ia şi înainte. 
Westbrook nu putea presupune nimic altceva. În meseria 
lui, paranoia dusă la extrem era, realmente, singurul lucru 
care îl putea ţine în viaţă. De aceea îşi pierdea vremea, cel 
puţin pentru încă o oră, în partea din spate a unui depozit 
de carne din sud-estul Washingtonului. La o distanţă de 
zece minute de mers cu maşina faţă de locul în care stătea, 
pierzându-şi timpul, se aflau Capitoliul şi alte clădiri de 
mare importanţă naţională. Westbrook trăise tot timpul în 
Washington şi nu vizitase, niciodată, nici măcar un singur 
monument. Edificiile grandioase ale unei naţiuni puternice 
nu aveau, pentru el, absolut nicio semnificaţie. Nu se 
considera american, locuitor al Washingtonului sau 
cetăţean al unei comunităţi. Era doar un tip care încerca 
să se descurce. Pe când avea zece ani, țelul lui fusese să 
ajungă la cincisprezece. Apoi urmărise să nu fie omorât 
înainte de a face douăzeci. Cu doi ani în urmă, când 
împlinise treizeci, dăduse o petrecere demnă de o 
persoană care atinge statutul de octogenar, pentru că, în 
lumea lui, chiar asta i se întâmplase. Totul era relativ, 
poate în mai mare măsură pentru Francis Westbrook decât 
pentru oricine altcineva. 

În momentul acela, gândurile sale erau concentrate mai 
ales asupra modului în care o dăduse în bară cu Kevin. 
Dorinţa sa de a-l lăsa pe băiat să aibă, cumva, o viaţă 
normală, îl făcuse să-i neglijeze siguranţa. Cândva îl ţinuse 

186 


pe Kevin lângă el tot timpul, dar o ceartă a celor din gaşcă 
luase amploare şi izbucnise o luptă în toată puterea 
cuvântului, iar Kevin fusese împuşcat în faţă şi se aflase la 
un pas de moarte. Francis nu putuse nici măcar să-l ducă 
la spital, fiindcă ar fi fost, probabil, arestat. Pe urmă îl 
lăsase pe Kevin să locuiască cu un fel de cvasi-familie, 
formată dintr-o bătrână şi nepotul ei. Îl supraveghea pe 
Kevin îndeaproape şi îl vizita cât de des avea ocazia; cu 
toate acestea, îl lăsa pe băiat să se bucure de libertate, 
pentru că orice copil avea nevoie de aşa ceva. 

Şi adevărul era că puştiul nu avea să crească în aceleaşi 
condiţii ca Francis. Urma să aibă o viaţă adevărată, 
departe şi de arme, şi de droguri, şi de transportul rapid, 
cu maşina, la cabinetul medicului legist, cu o etichetă 
agăţată de degetul mare de la picior. Fiind prea mult timp 
în preajma lui Francis, văzând cu ochii lui un astfel de stil 
de viaţă, orice tânăr ar fi putut fi tentat să încerce marea 
cu degetul. Şi, odată ce o făceai, erai prins pentru 
totdeauna, căci marea cu aspect îmbietor ascundea 
adevărate nisipuri mişcătoare şi era plină cu şerpi veninoşi 
de apă, care pretindeau, cu toţii, că îţi sunt prieteni, până 
când te uitai în altă parte şi unul dintre ei îţi înfigea colții 
în gât. Asta nu avea să i se întâmple lui Kevin, Francis o 
promisese când se născuse băiatul, şi totuşi poate că se 
întâmplase deja. Ar fi fost o adevărată ironie să moară 
Kevin înaintea lui. 

În timp ce conducea una dintre cele mai profitabile 
afaceri cu droguri din zona metroului din Washington, 
Westbrook nu fusese niciodată arestat, din niciun motiv, 
pentru niciun fel de infracţiune, cu toate că mergea pe al 
douăzeci şi treilea an de când intrase în „biznis” iar totul 
începuse când era foarte tânăr şi nu se uitase niciodată 
înapoi pentru că nu lăsase nimic în urmă. Era mândru de 
cazierul care îi rămăsese curat, în ciuda îndeletnicirilor lui 
criminale. Nu era câtuşi de puţin vorba de noroc; de fapt, 


187 


totul se datora, în cea mai mare parte, planurilor sale de 
supravieţuire, întocmite cu grijă şi măiestrie, şi modului în 
care furniza informaţii, atunci când era nevoie, oamenilor 
potriviţi, care, în schimb, îl lăsau să-şi vadă nestingherit de 
treburi. Asta era cheia, să nu clatini barca, să nu faci 
scandal pe străzi, să nu tragi în nimeni şi în nimic decât 
dacă nu aveai încotro. Şi să nu le faci zile fripte federalilor, 
pentru că ei aveau destui oameni şi bani ca să-ţi 
transforme viaţa într-un iad, şi cui îi trebuia un asemenea 
rahat? Viaţa lui era, şi aşa, destul de complicată. Dar, fără 
Kevin, nu însemna nimic. 

Îi cercetă cu privirea pe Macy şi Peebles, umbrele sale 
gemene. Avea încredere în ei în aceeaşi măsură în care se 
încredea în oricine; ceea ce nu însemna nicidecum prea 
mult. Purta întotdeauna asupra lui un pistol, de care 
avusese nevoie, ca să-şi salveze viaţa, nu numai într-o 
singură împrejurare. Era o lecţie pe care nu trebuia s-o 
înveţi decât o dată. Aruncă o privire către uşa pe care 
tocmai intrase uriaşul Toona. 

— Toona, mi-ai adus ceva veşti, nu-i aşa? Ceva veşti 
bune despre Kevin. 

— Încă nimic, şefule. 

— Atunci mişcă-ţi prăpăditu' ăla de fund înapoi afară, 
până afli ceva. 

Cu o figură acră, Toona ieşi imediat, iar Westbrook se 
uită la Peebles. 

— Te ascult, Twan. 

Antoine „Iwan” Peebles păru să se întristeze şi îşi 
potrivi cu grijă ochelarii scumpi, pentru citit. Westbrook 
ştia că are o vedere excelentă, dar că se gândise că 
ochelarii îl ajutau să pară că face parte dintr-o 
administraţie, că încerca să fie ceea ce nu avea să ajungă 
niciodată, un funcţionar cu statut legal. Westbrook se 
împăcase cu asta cu multă vreme înainte. De fapt, pentru 
el alegerea fusese făcută în momentul în care se născuse, 


188 


pe bancheta din spate a unui Cadillac aflat pe un morman 
de zgură; maică-sa priza cocaină chiar în momentul în care 
Francis îi alunecase dintre picioare în braţele bărbatului ei 
din momentul acela, care pusese repede copilul alături, 
tăiase cordonul ombilical cu un cuţit murdar şi o silise pe 
proaspăta mamă să facă sex oral. Maică-sa îi povestise 
asta mai târziu, cu amănunte colorate, de parcă ar fi 
considerat-o cea mai amuzantă istorie pe care o auzise 
vreodată. 

— Nu sunt veşti bune, spuse Peebles. Principalul nostru 
distribuitor a spus că, până când nu te slăbeşte poliţia, nu 
e sigur că ne mai poate furniza niciun fel de marfă. Şi 
stocurile noastre sunt destul de reduse şi aşa. 

— Fir-ar să fie, de-asta nu mai pot eu, spuse Westbrook. 

Se lăsă pe spate. Trebuia să pară tare pe poziţie în faţa 
lui Peebles, a lui Macy şi a oamenilor lui, dar realitatea era 
că avea, într-adevăr, o problemă. Ca orice alt revânzător, 
avea obligaţii faţă de cei aflaţi în josul lanţului de 
distribuţie. Dacă nu le putea da ceea ce le trebuia, ei 
aveau să facă rost din altă parte. Nu avea cum să 
supravieţuiască prea mult. Şi, după ce îi dezamăgeai pe 
tipii ăia, nu se întâmpla aproape niciodată să mai facă din 
nou afaceri cu tine. 

— OK, o să mă ocup de asta mai târziu. Ce ai aflat 
despre tipu' ăla, Web London? 

Peebles deschise un dosar pe care îl scosese dintr-o 
servietă de piele şi îşi potrivi încă o dată ochelarii. Îşi 
folosise batista cu monogramă ca să şteargă scaunul pe 
care stătea şi ca să dea limpede de înţeles că a participa la 
o şedinţă într-un depozit de carne era cu mult sub 
demnitatea sa. Lui Peebles îi plăceau fişicurile de bani din 
buzunarele sale, hainele şi restaurantele elegante şi 
femeile frumoase care făceau, pentru el sau cu el, tot ce 
dorea. Nu purta pistol şi, din câte ştia Westbrook, nici n- 
avea habar cum se trage cu o armă. Făcuse carieră într-o 


189 


vreme în care traficul de droguri era mult mai puţin violent 
şi se desfăşura într-un mod mult mai sistematic, cu 
contabili, computere şi registre, preluând bani murdari pe 
care îi spăla şi dispunând de depozite de marfă, chiar şi de 
case de vacanţă, spre care călătorea cu avionul personal. 

Cu zece ani mai vârstnic decât Peebles, Westbrook se 
ridicase, pur şi simplu, de pe strada. Se prostituase pentru 
câţiva bănuţi, dormise în găuri de şobolan, răbdase de 
foame mai tot timpul, se ferise de gloanţe şi le trăsese în 
alţii când fusese nevoie. Peebles era bun în meseria lui: se 
asigura că afacerile lui Westbrook mergeau strună, că 
marfa sosea atunci când era aşteptată şi că pleca la cei 
care o aşteptau. Şi mai avea grijă şi ca debitele clienţilor - 
Westbrook râsese ţinându-se cu mâinile de burtă când 
Peebles folosise prima dată termenul de faţă cu el - să fie 
plătite cu promptitudine. Banii erau spălaţi în mod eficient, 
surplusul de bani peşin era investit cu precauţie, toate 
inovațiile din branşă erau cunoscute, cea mai nouă 
tehnologie era utilizată şi totul se petrecea sub 
supravegherea atentă a lui Antoine Peebles. Şi totuşi 
Westbrook nu se putea hotărî să-l respecte pe acest om. 

Când apăruseră probleme legate de personal, ceea ce, în 
esenţă, însemna că cineva încerca să-i distrugă, Antoine 
Peebles se dăduse repede deoparte. Nu era dispus să se 
ocupe de acea parte a afacerii. În momentul acela 
Westbrook luase totul asupra sa şi pusese lucrurile la 
punct. Şi tot în momentul acela Clyde Macy meritase cu 
adevărat banii pe care îi primea. 

Westbrook îl studie pe băieţaşul lui alb. Când Macy 
venise la el să-i ceară de lucru, îl luase în râs. 

— Ai nimerit în ailaltă parte a oraşului, băiete, îi 
spusese. Albii şed mai sus, în nord-vest. Mută-ţi fundu’ 
acolo unde ţi-i locu’. 

Îşi închipuise că aşa se încheia totul, dar Macy pocnise 
doi tipi încercând să-l enerveze pe Westbrook şi, aşa cum 


190 


explicase el însuşi în momentul respectiv, o făcuse dintr-un 
motiv bine întemeiat, tocmai ca să-şi dovedească valoarea. 
Şi micul bătăuş nu-şi dezamăgise niciodată şeful. Cine şi-ar 
fi închipuit că Francis Westbrook cel mare şi negru era, în 
egală măsură, un patron oportunist? 

— Web London, spuse Peebles, care se opri ca să 
tuşească şi ca să-şi şteargă apoi nasul, e în FBI de peste 
treisprezece ani şi în Brigada de Salvare a Ostaticilor de 
vreo opt. E extrem de devotat. Dosarul lui e plin de laude 
şi alte chestii de genul ăsta. A fost foarte grav rănit în 
timpul unei misiuni şi era să moară. Soldat de miliţie. 

— Soldat de miliţie, făcu Westbrook. Corect, de-aia albii 
care umblă cu arme cred că guvernu' le-o trage. Să vină să 
ne vadă pe noi, negrii, şi să priceapă ce bine le e de fapt. 

— Există o investigaţie în curs, continuă Peebles, în 
legătură cu împuşcăturile din curte. 

— Twan, spune-mi ceva ce nu ştiu, pen'că-mi pierd 
vremea şi văd că şi tu tot aia faci. 

— London se duce la un psihanalist. Nu la unul din 
Birou, la o firmă dinafară. 

— Ştim despre cine e vorba? i 

— E un cabinet colectiv, la Tyson’s Corner. Încă nu e 
sigur care psihanalist îl tratează. 

— Păi, să lămurim asta. O să-i spună doctorului de 
nebuni lucruri despre care nu vorbeşte cu nimeni 
altcineva. Şi pe urmă o să avem noi o discuție cu doctoru’ 
ăla. 

— Corect, zise Peebles, în timp ce îşi nota asta. 

— Şi, Twan, poţi să-mi spui ce naiba căutau în noaptea 
aia? Nu crezi că ar putea fi o chestie importantă? 

Peebles se indignă auzind întrebarea. 

— Tocmai eram pe punctul de a ajunge la asta. 

Răsfoi mai multe hârtii, foşnindu-le, în vreme ce Macy îşi 
curăța pistolul cu meticulozitate, ştergându-i ţeava de 
nişte firicele de praf pe care, după toate aparențele, numai 


191 


el le putea vedea. 

Peebles găsi ceea ce căuta şi îi aruncă o privire fugară 
şefului său. 

— Asta chiar că n-o să-ţi placă. 

— Sunt o mulţime de rahaturi care chiar că nu-mi plac. 
Spune. 

— Se zice că veniseră după tine. Credeau că în clădirea 
aia se desfăşoară toate operaţiunile noastre financiare. 
Contabili, computere, dosare, tot tacâmul. Peebles scutură 
din cap şi-şi luă un aer ofensat, de parcă ar fi fost 
contestată onoarea sa personală. Ca şi cum am fi atât de 
proşti încât să le centralizăm. Au trimis HRT-ul fiindcă 
doreau să-i scoată de acolo vii pe tipii care se ocupă de 
bani, ca să depună mărturie împotriva noastră. 

Westbrook fu atât de uluit încât nici măcar nu-l luă la 
rost pe Peebles pentru că spusese operaţiunile „noastre” 
financiare. Erau ale lui Westbrook, era limpede ca lumina 
zilei. 

— Şi de ce dracu ar fi crezut aşa ceva? Nici măcar n-am 
folosit vreodată clădirea aia. Nici măcar n-am pus vreodată 
picioru' în locu’ ăla nenorocit. 

O idee luă brusc în stăpânire mintea lui Westbrook, dar 
se hotări să o păstreze pentru sine. Când doreai să faci o 
tranzacţie, nu puteai să vii cu mâna goală şi poate că el 
avea ceva-ceva de-a face cu clădirea aia. Pe când făcea 
primii paşi în afaceri, Westbrook chiar cunoştea locul ăla 
foarte bine. Se număra printre casele cu apartamente de 
închiriat construite de guvern în anii 1950, cu scopul de a 
li se oferi familiilor sărace subvenţiile de care aveau nevoie 
ca să se repună pe picioare. Vreo douăzeci de ani mai 
târziu, zona devenise una dintre cele mai rău famate zone 
din oraş, cu trafic de droguri şi cu omoruri săvârşite la 
vreme de noapte. Copiii albi din suburbii se uitau noaptea 
la televizor, în timp ce Westbrook privea asasinatele din 
curtea din spatele propriei locuinţe. Dar mai era ceva ce 


192 


federalii poate că nu ştiau despre casa aia şi despre altele 
ca ea. Da, era inclusă în arhiva sa cu afaceri încheiate. 
Începu să se simtă ceva mai bine, dar nu cu mult mai bine. 

Peebles îşi cocoţă ochelarii pe rădăcina nasului în timp 
ce se uita la Westbrook. 

— Păi, presupun că FBl-ul a avut un om sub acoperire, 
care se ocupa de treaba asta, iar agentul ăla trebuie să le 
fi spus altceva. 

— Cine-i nemernicu' de agent? întrebă Westbrook. 

— Asta nu ştim. 

— Păi, trebuie să aflu ce-i cu rahatu' ăsta. Se învârtesc 
pe aici tipi care spun minciuni despre mine şi vreau să ştiu 
cine sunt. 

Chiar în timp ce se străduia să pară dur, o senzaţie 
puternică de răceală îi invadase brusc pieptul. Acum nu se 
mai simţea la fel de bine. Dacă Biroul avea un agent care 
urmărea ceea ce credea el că este centrul operaţiunilor lui 
Westbrook, asta însemna că FBl-ul îşi întorsese atenţia 
asupra lui. Şi de ce dracu o făcuse? Afacerile sale nu aveau 
o amploare atât de mare şi, în mod sigur, el nu era 
singurul din oraş antrenat în jocul ăsta. O grămadă de 
bande se îndeletniceau cu lucruri cu mult mai rele. Până 
atunci, nimeni nu se împiedicase de el şi nimeni nu-i 
încălcase teritoriul, iar el îşi făcuse jocurile la nivel scăzut 
şi cu sânge rece, fără să supere pe nimeni. 

— Păi, spuse Peebles, oricine i-a vândut Biroului pontul 
ăsta, ştia de ce sfori să tragă. Nu cheamă HRT-ul decât 
dacă se întâmplă ceva foarte grav. Au luat în colimator 
clădirea aia pentru că o credeau plină cu dovezi pe care să 
le folosească împotriva ta. Cel puţin aşa spun informatorii 
noştri. 

— Şi ce-au găsit acolo, în afară de mitraliere? 

— Nimic, locul era gol. 

— Deci, agentul sub acoperire i-a dus cu preşu'? 

— El sau informatorii lui. 


193 


— Sau i-au făcut lui o înscenare, ca să-mi facă şi mie 
una. Vezi tu, Twan, sticleţii n-or să se sinchisească de ceea 
ce nu era acolo. Or să continue să creadă că eu sunt în 
spatele întregii poveşti, pen'că s-a întâmplat pe teritoriu’ 
meu. Aşa că, oricine o fi făcut asta n-a riscat nimic. Au 
aranjat ca totul să fie împotriva mea de la bun început. Şi 
eu n-am cum să ies învingător din treaba asta. Am 
dreptate, Twan, sau ţie ţi se pare că nu e aşa? 

Westbrook îl studie pe Peebles cu atenţie. Limbajul 
trupului acestuia se schimbase într-un mod foarte subtil. 
Westbrook, care transformase observarea unor asemenea 
lucruri într-un reflex, şi încă într-unul care îi salvase viaţa 
în numeroase rânduri, remarcă fără greş modificarea. Şi 
ştia şi ce o provocase. În ciuda pregătirii sale universitare 
şi a abilității în afaceri, Peebles nu era la fel de rapid ca 
Westbrook când era vorba de evaluarea unei situaţii şi de 
definirea concluziei corecte. Reflexele sale stradale erau 
palide în comparaţie cu ale şefului său. lar explicaţia era 
simplă: Westbrook supravieţuise ani de zile datorită 
acestor reflexe şi în tot acest timp şi le întărise, obţinând 
rezultate chiar şi mai precise. Peebles nu fusese niciodată 
nevoit să o facă. 

— Probabil că ai dreptate. 

— Da, probabil, făcu Westbrook. 

Îşi fixă asupra lui Peebles privirea înverşunată, până ce 
acesta îşi cobori în sfârşit ochii în hârtiile lui. 

— Deci, aşa cum probabil văd eu lucrurile, treaba e că 
despre London ştim un rahat, ştim că se duce la un doctor 
de nebuni pen’ că a înţepenit. S-ar putea să fie amestecat 
şi să înşele pe toată lumea spunând că totu' s-a petrecut în 
capu” lui. 

— Sunt sigur că e amestecat, comentă Peebles. 

Westbrook se lăsă pe spate şi zâmbi. 

— Nu, Twan, nu e amestecat, am vrut doar să văd dacă, 
până la urmă, o să-mi arăţi că ai ceva din mintea omului 


194 


străzii. Da’ n-ai ajuns încă până acolo, frăţioare. Nici 
vorbă. 

Peebles îl privi surprins. 

— Dar spuneai... 

— Da, da, ştiu ce spuneam, Twan, pot să aud ce vorbesc 
eu, OK? Se aplecă spre el. Twan, am văzut, la televizor şi 
în ziare, ce-au adunat despre Web London ăsta. Aşa cum 
ziceai, omul e un nenorocit de erou, a fost împuşcat şi tot 
restu’. 

— Le-am urmărit şi eu, spuse Peebles. Şi n-am văzut 
nimic care să mă convingă că London nu e amestecat în 
înscenare. De fapt, văduva unuia de-ai lui crede că a fost. 
Şi ai văzut ce s-a întâmplat în faţa casei lui? Tipul şi-a scos 
pistolul şi a tras într-un grup de reporteri. E sonat. 

— Nu, a tras în aer. Când unu' ca el vrea să omoare pe 
cineva, ăla o să moară. Omu' ăsta se pricepe la arme, e 
uşor de văzut. 

Peebles nu bătu în retragere. 

— Cred că nu a intrat în curtea aia pentru că ştia că 
mitralierele erau acolo. S-a lăsat la pământ exact înainte 
să înceapă să tragă. Trebuie să fi ştiut. 

— Aşa să fie, Twan? Trebuie să fi ştiut? 

Peebles dădu din cap. 

— Dacă te interesează părerea mea bazată pe informaţii, 
aşa e. 

— Păi, lasă-mă să-ţi dau mai multe informaţii pentru 
afurisita ta de părere. A tras vreodată cineva în tine? 

Peebles se uită, cercetător, la Macy şi pe urmă înapoi, la 
Westbrook. 

— Nu. Mulţumesc cerului. f 

— Mda, chiar ai pentru ce să mulţumeşti. În mine s-a 
tras. Şi în tine, Mace, este? 

Macy încuviinţă dând din cap şi lăsă pistolul deoparte în 
timp ce urmărea discuţia. 

— Vezi, Twan, oamenilor nu le place să se tragă în ei. 


195 


Nu-i normal să-ţi placă, de exemplu, să-ţi zboare cineva 
creierii. Acuma, dacă London ar fi fost amestecat, ar fi 
putut face o mulţime de chestii ca să stea departe de 
mitralierele alea. Putea să se împuşte în picior în timpul 
antrenamentului, să mănânce ceva haleală stricată şi să se 
bage-n spital, să dea din întâmplare într-un zid şi să-şi 
rupă o mână, să facă tot felul de rahaturi ca să nu ajungă 
în preajma locului ăluia. Dar era acolo, îşi târa fundu’ 
alături de ăilalţi din echipa lui. Pe urmă el nu şi l-a mai 
putut duce, iar echipa a fost împuşcată. Acuma, ce face un 
om mituit dacă e atât de prost încât să dea de bucluc? 
Rămâne în urmă, poate că trage şi câteva focuri, şi după 
aia se duce la doctoru' de nebuni şi zice că i s-au tulburat 
minţile. Da' un om vinovat nu iese în curte ca să facă praf 
mitralierele. Stă frumuşel la adăpost şi-şi încasează banii, 
fiindcă a aranjat pe toată lumea. Acuma, omu' ăsta a ieşit 
acolo şi a făcut ceva ce nici măcar eu n-aş fi avut curaj să 
fac. Tăcu o clipă. Şi a mai făcut ceva la fel de nebunesc. 

— Ce anume? 

Westbrook clătină din cap, trăgând concluzia că Peebles 
avea noroc că se pricepea atât de bine la afaceri, pentru 
că, în alte privinţe, sigur lăsa de dorit. 

— Când toată lumea se ţinea deoparte, l-a salvat pe 
Kevin. Şi niciun om vinovat nu s-ar fi deranjat pentru el. 

Peebles se lăsă pe spate, arătând complet derutat. 

— Dar, dacă ai dreptate şi nu e amestecat, atunci nu ştie 
unde e Kevin. 

— Aşa-i. Nu ştie. De fapt, nici io nu ştiu nimic, nu-i aşa, 
în afară de nişte prostii fără importanţă. Spuse ultimele 
cuvinte fixându-l cu asprime pe Peebles. Şi nu-s cu nimic 
mai aproape să-l aduc pe Kevin înapoi decât eram acu' o 
săptămână, este? Tu eşti mulţumit, Twan? Pen’ că io nu-s. 

— Atunci, ce facem? întrebă Peebles. 

— Stăm cu ochii pe London şi aflăm la ce doctor de 
nebuni se duce. Şi aşteptăm. Tipii care l-au luat pe Kevin 


196 


n-au făcut-o de pomană. Or să ne caute şi atunci o să 
vedem ce se întâmplă. Da' să-ţi spun ceva: dacă aflu că 
cineva ne-a trădat, pe mine şi pe Kevin, ăia, drăguță, pot 
să fugă şi la Polu' Sud, că tot o să-i găsesc şi o să-i arunc, 
mădular cu mădular, în botu' urşilor polari, iar ăia de cred 
că spun prostii ar face bine să spere că n-or să aibă de-a 
face cu mine niciodată. 

În ciuda temperaturii extrem de scăzute din încăpere, o 
picătură de sudoare se prelinse de pe sprâncenele lui 
Peebles când Westbrook încheie şedinţa. 


197 


CAPITOLUL 18 


Aerul nu era proaspăt, iar mirosurile erau uneori 
ucigătoare, dar cel puţin era cald. li dădeau să mănânce 
oricât de mult dorea şi mâncarea era bună. Şi avea cărţi de 
citit, deşi lumina era destul de slabă, dar îşi ceruseră scuze 
pentru asta. Şi îi aduseseră chiar şi un bloc de desen şi 
cărbune, când le solicitase. Aşa îi era mai uşor să suporte 
captivitatea. Când viaţa lua o întorsătură neplăcută, putea 
întotdeauna să se întoarcă la desenele lui ca să-şi găsească 
alinare. Şi, în ciuda bunăvoinţei tuturor, de fiecare dată 
când cineva intra în încăpere, era convins că îi sosise clipa 
morţii, pentru că de ce altceva l-ar fi adus acolo, dacă nu 
ca să-l ucidă? 

Kevin Westbrook îşi roti privirea prin camera care, deşi 
era cu mult mai mare decât cea pe care o avea acasă, 
părea totuşi să se strângă în jurul lui, ca şi cum s-ar fi 
contractat sau ca şi cum el s-ar fi lăţit. Nu avea idee de 
când se afla acolo. Descoperise că nu putea măsura timpul 
dacă nu vedea răsăritul şi apusul soarelui. Nu se gândise 
deloc să mai ţipe din nou. IÎncercase o dată şi bărbatul 
venise să-i ceară să n-o mai facă. Vorbise foarte politicos şi 
fără să-l amenințe, ca şi cum Kevin n-ar fi făcut altceva 
decât să calce pe un rond de flori. Cu toate acestea, băiatul 
îşi putuse da seama că l-ar fi omorât dacă ar fi ţipat iarăşi. 
Intotdeauna cei cu vorbă dulce erau cei mai periculoşi. 

Zăngănitul se auzea tot timpul, ca şi pârâiturile şi 
sunetul apei care curgea alături. Probabil că, laolaltă, 
puteau acoperi orice zgomot făcut de el, dar erau foarte 
enervante şi îi stricau somnul. 

Ei îşi ceruseră scuze şi pentru asta. Erau mult mai 
politicoşi decât ar fi trebuit să fie răpitorii, credea Kevin. 

198 


Căutase un mod de a evada, dar camera avea o singură 
uşă, care era încuiată. Aşa că îşi citea cărţile şi îşi desena 
schiţele. Mânca şi bea şi aştepta ceasul în care cineva avea 
să vină să-l ucidă. 

În timp ce schiţa încă un desen pe care numai el îl putea 
înţelege, tresări la auzul unor păşi. Ascultând cum era 
descuiată uşa, se întrebă dacă-i sosise ceasul cel de pe 
urmă. 

Era acelaşi bărbat care îi spusese să nu mai ţipe. Kevin 
îl mai văzuse şi înainte, dar nu-i ştia numele. 

Voia să afle dacă Kevin era instalat confortabil şi dacă 
mai avea nevoie de ceva. 

— Nu, de nimic. Vă purtaţi într-adevăr foarte frumos cu 
mine. Dar bunica trebuie să fie îngrijorată din cauza mea. 
Poate că, de acum, ar trebui să mă duc acasă. 

— Nu chiar acum, se mulţumi bărbatul să spună. Se 
aşeză pe masa imensă din mijlocul camerei şi se uită la 
micul pat dintr-un colţ. Dormi bine? 

— OK. 

Bărbatul dorea să audă, încă o dată, tot ce se întâmplase 
între Kevin şi omul de pe alee, cel care îl înşfăcase, îi 
dăduse biletul şi îl trimisese să-l predea. 

— Nu i-am spus nimic, pentru că nu aveam ce să-i spun. 

Tonul lui Kevin era mult mai insolent decât ar fi vrut-o, 
dar celălalt îi mai pusese aceleaşi întrebări şi înainte, iar el 
îi dăduse aceleaşi răspunsuri şi asta începea să-l 
plictisească. 

— Gândeşte-te, spuse bărbatul, calm. E anchetator cu 
experienţă, s-ar putea să fi prins din zbor ceva din ce-ai 
spus, cu toate că atunci nu ţi s-a părut că ar fi fost ceva 
important. Eşti băiat isteţ, trebuie să fii în stare să-ţi aduci 
aminte. 

Kevin ţinea în mână o bucată de cărbune, pe care o 
strânse până îi pocniră încheieturile. 

— Am luat-o în josul aleii aşa cum mi-aţi spus. Am făcut 


199 


ceea ce mi-aţi spus şi atâta tot. Şi ziceaţi că el n-o să se 
mişte şi că n-o să se-ntâmple nimic. Şi totu' s-a făcut praf 
şi aşa mai departe. Ei, n-a fost cum aţi zis. Ăla m-a speriat 
de moarte. Vezi, aici n-aţi avut dreptate. 

Bărbatul întinse mâna şi Kevin tresări, dar celalalt îl 
frecă doar, cu blândeţe, pe umăr. 

— Noi nu ţi-am spus să te apropii de curte, este? Ţi-am 
spus doar să stai locului, că o să venim să te luăm. Vezi, la 
noi totul era perfect sincronizat. Bărbatul râse. Tu, fiule, 
ne-ai făcut, pur şi simplu, să sărim prin cercuri de foc. 

Kevin simţi mâna încleştându-se de umărul lui şi, în 
ciuda râsului, îşi dădu seama că tipul era prost dispus, aşa 
că se hotări să schimbe subiectul. 

— De ce era cu voi celălalt băiat? 

— Avea ceva de făcut, aşa cum ai făcut şi tu. A câştigat 
bani frumoşi, aşa cum ai câştigat şi tu. De fapt, n-ar fi 
trebuit să-l vezi, dar am mai schimbat câte ceva, înţelegi, 
pentru că tu nu erai acolo unde stabiliserăm. Totul s-a 
petrecut al dracului de-n pripă. 

Mâna se încleştă mai tare. 

— Şi l-aţi lăsat deja să plece? 

— Tu continuă-ţi povestea, Kevin; n-ai nicio treabă cu 
băiatul ăla. Spune-mi de ce-ai făcut ceea ce ai făcut. 

Cum ar fi putut Kevin să explice asta? Când făcuse ceea 
ce îi spuseseră ei, nu avusese habar ce urma să se 
întâmple. Pe urmă mitralierele începuseră să tragă şi el 
fusese speriat, ba chiar îngrozit, dar era o groază dominată 
de curiozitate. Fusese consternat şi curios să vadă, de fapt, 
care erau urmările faptei sale; ca atunci când, să zicem, 
arunci o piatră de pe un pod pe autostradă, cu intenţia de 
a speria nişte automobilişti, dar observi că ai provocat 
ciocnirea în lanţ a cincizeci de maşini şi o grămadă de 
morţi. Aşa că, atunci când ar fi trebuit să fugă de mama 
focului, Kevin o luase în josul aleii, ca să vadă ce făcuse. 
Şi, în loc să-l îndemne să o ia la sănătoasa, mitralierele îl 


200 


atrăseseră, cumva, mai aproape, aşa cum se întâmplă când 
spaima se amesteca cu fascinația stârnită de un cadavru. 

— Şi, pe urmă, ăla a tipat la mine, îi spuse temnicerului 
său. 

Doamne, cum se mai speriase atunci! Dintre leşuri se 
înălţase o voce, spunându-i să se întoarcă, să stea locului, 
avertizându-l. 

Kevin se uită la bărbat după ce îi descrisese toate astea. 
Făcuse tot ceea ce îi spuseseră pentru cel mai vechi motiv 
din lume, banii destul de mulţi ca să-i ajute pe bunica şi pe 
Jerome să se mute într-un loc mai acătării. Bani suficient 
de mulţi ca să-i îngăduie să creadă că era de ajutor, că 
avea grijă de ceilalţi, mai degrabă decât să fie mereu cel 
căruia i se purta de grijă. Bunica şi Jerome îl avertizară să 
nu accepte bani uşor de câştigat de la indivizii care se 
învârteau prin cartierul lor, căutând pe cineva care să facă 
un lucru pe care nu doreau să-l înfăptuiască ei înşişi. Mulţi 
dintre prietenii lui Kevin fuseseră momiţi astfel şi acum 
erau morţi, schilozi, la puşcărie sau dezamăgiţi pentru o 
viaţă întreagă. Şi, la numai zece ani, el se adăugase 
grupului lor jalnic. 

— Şi pe urmă i-ai auzit pe ceilalţi venind pe alee, îi 
sugeră bărbatul, cu blândeţe. 

Kevin încuviinţă dând din cap, în timp ce gândurile i se 
întoarseră în momentul acela. Fusese atât de speriat! Erau 
arme în faţa lui, iar oameni cu şi mai multe arme îi tăiau 
orice cale de scăpare. Cu excepţia celei care traversa 
curtea. Cel puţin aşa îşi închipuise. Omul ăla îl împiedicase 
să facă asta; îi salvase viaţa. Nici măcar nu-l cunoştea, dar 
îl ajutase. Pentru Kevin, fusese o experienţă inedită. 

— Mai spune-mi o dată, cum îl chema pe tipu' ăla? 

— Web London, îi răspunse bărbatul. El e cel cu care ai 
vorbit. Şi cel care mă interesează de fapt. 

— l-am spus că n-am făcut nimic, zise din nou Kevin, 
sperând că repetarea aceluiaşi răspuns avea să-l facă pe 


201 


bărbat să plece şi să-l lase să se întoarcă la desenul lui. Mi- 
a spus că, dacă ies în curte, o să fiu ucis şi io. Mi-a arătat 
mâna lui, cea în care fusese împuşcat. Am început să alerg 
în direcţia cealaltă şi el a zis că, dacă fac asta, cei de acolo 
or să mă omoare. De-aia mi-a dat şapca şi biletul. Pe urmă 
a tras cu pistolul de semnalizare şi mi-a spus s-o iau din 
loc. Şi asta am făcut. 

— A fost o treabă bună că am avut un alt băiat pregătit 
să te înlocuiască. Ai trecut prin multe. 

Într-un fel sau altul, Kevin nu era de părere că, pentru 
celălalt puşti, treaba fusese chiar atât de bună. 

— Şi London chiar s-a întors în curte? 

Kevin dădu din cap. 

— M-am uitat o dată înapoi. Avea o puşcă cât toate 
zilele. S-a întors acolo şi l-am auzit trăgând cu puşca aia. 
Mergeam repede. 

Da, mersese repede. Mersese repede, până când din 
spatele unei uşi apăruseră nişte bărbaţi care, pur şi 
simplu, îl înşfăcaseră. Kevin îl zărise în treacăt pe celălalt 
băiat, care era cam de vârsta şi statura lui, dar pe care nu- 
l] cunoştea. Părea la fel de speriat ca el. Unul dintre bărbaţi 
citise repede biletul şi îl întrebase pe Kevin ce se 
întâmplase. Apoi şapca şi biletul îi fuseseră date celuilalt 
puşti, care fusese trimis să le predea în locul lui Kevin. 

— De ce l-aţi adus pe băiatul celălalt? întrebă din nou 
Kevin, dar bărbatul nu răspunse. De ce l-aţi trimis pe el în 
locul meu, cu biletul? 

Bărbatul ignoră întrebarea. 

— London nu ţi s-a părut deloc pe dinafară? Ca şi cum n- 
ar mai fi gândit limpede? 

— El mi-a spus ce să fac. Mie mi s-a părut că gândea 
foarte limpede. 

Bărbatul respiră adânc şi clătină din cap. Pe urmă îi 
zâmbi lui Kevin. 

— Kevin, nu o să-ţi dai niciodată seama ce chestie 


202 


extraordinară e asta. Web London trebuie să fie un tip cu 
totul deosebit, dacă a făcut-o. 

— Nu mi-aţi spus tot ce trebuia să se întâmple. 

Celălalt continuă să zâmbească. 

— Asta pentru că nu era necesar s-o ştii, Kevin. 

— Unde e celalalt băiat? De ce l-aţi adus? întrebă, din 
nou. 

— Dacă te gândeşti la toate împrejurările neprevăzute, 
de cele mai multe ori lucrurile se termină cu bine. 

— Celălalt băiat a murit? 

Bărbatul se ridică. 

— Să ne dai de ştire dacă mai ai nevoie şi de altceva. O 
să ne străduim să-ţi purtăm de grijă. 

Kevin se hotări să arunce o ameninţare. 

— Fratele meu trebuie să fi început să mă caute. 

Nu mai pomenise de astă înainte, dar de gândit o 
gândise, în fiecare minut. Toată lumea îl cunoştea pe 
fratele lui Kevin. Şi toţi oamenii pe care îi ştia se temeau 
de el. Kevin se rugă ca şi aceluia să-i fi fost frică. Dar când 
citi limpede pe faţa lui că nu era aşa, i se înmuiară 
picioarele. Poate că omul acela nu se temea de nimic. 

— Tu trebuie doar să te odihneşti, Kevin. Bărbatul se 
uită la câteva dintre desenele lui. Uite, ai o grămadă de 
talent. Cine ştie, poate că n-o să ajungi ca fratele tău. 

leşi şi trase după el uşa, pe care o încuie. 

Kevin încercă să le oprească, dar lacrimile începură să i 
se prelingă în grabă pe obraji, picurându-i pe haine. Le 
şterse, dar altele le luară locul. Se aşeză într-un colţ şi 
plânse atât de tare, încât i se tăie respiraţia. Apoi îşi trase 
o pătură peste cap şi rămase aşa, în întuneric. 


203 


CAPITOLUL 19 


Web îşi conduse Crown Vic-ul în josul străzii pe care 
locuise mama sa. Cartierul era gata să se dărâme, 
posibilităţile sale latente nu ieşiseră niciodată la iveală, iar 
vigoarea i se secătuise de multă vreme. Totuşi, locul în 
care se afla, considerat rural cu treizeci de ani în urmă, 
era acum, datorită expansiunii urbane, chiar în partea 
centrală a celei mai importante suburbii, unde oamenii se 
ridicau din pat la patru dimineaţa ca să ajungă la opt la 
serviciu. Probabil că, în următorii cinci ani, un 
întreprinzător avea să cumpere toate acele proprietăţi 
dărăpănate şi să treacă peste ele cu buldozerul, iar noi 
locuinţe, costând prea mult, aveau să se înalțe din praful 
celor sacrificate pentru prea puţin. 

Cobori din maşină şi privi împrejur. Charlotte London se 
numărase printre cei mai bătrâni locuitori ai zonei şi, în 
ciuda eforturilor lui Web, casa ei era aproape la fel de 
prăpădită ca toate celelalte. Doar nişte suporţi ruginiţi mai 
împiedicau gardul să se prăbuşească. Marchiza de metal 
se încovoiase sub greutatea apei şi avea pete de funingine 
care nu mai puteau fi îndepărtate. Arţarul singuratic din 
faţă murise şi frunzele lui cafenii, rămase din anul 
precedent, scârţâiau o melodie tristă în bătaia vântului. 
Iarba nu mai fusese tăiată de ceva vreme, pentru că Web 
nu fusese acolo ca să împingă maşina de tuns. De-a lungul 
anilor, se străduise din răsputeri să păstreze locuinţa în 
starea în care fusese cândva, dar, în cele din urmă, 
renunţase, pentru că mama sa era prea puţin interesată de 
îngrijirea casei şi a curţii. Apoi, când ea murise, Web îşi 
închipuise că, la un moment dat, avea să vândă 
proprietatea; dar, pur şi simplu, nu avea chef să se ocupe 

204 


de asta atunci sau poate că nu avea s-o facă niciodată. 

Pătrunse înăuntru şi privi în jur. Venise acolo imediat 
după moartea ei. Găsise casa în dezordine, exact aşa cum o 
lăsase ea. Petrecuse o zi întreagă ocupându-se de 
curăţenie şi sfârşise prin a căra zece saci de gunoi de câte 
o sută de kilograme pe bordura trotuarului. Web lăsase 
curentul electric, apa curentă şi reţeaua de canalizare în 
funcţiune şi după moartea mamei sale. Nu din cauză că şi- 
ar fi imaginat că avea să locuiască vreodată în casa aceea, 
dar ceva nu îl lăsa sa o abandoneze. Acum inspectă toate 
camerele, care erau curate, cu excepţia prafului şi a 
câtorva pânze de păianjen. Se aşeză, se uită la ceas şi 
deschise televizorul exact în momentul în care un serial 
melodramatic era întrerupt pentru a fi transmisă o ştire 
importantă. Era conferinţa de presă promisă de FBI. Web 
se grăbi să regleze imaginea şi sonorul. 

Îl privi, surprins, pe Percy Bates, care se urca pe 
podium. Unde naiba era Buck Winters? se întrebă. Il 
ascultă pe Bates, care îi trecea în revistă evenimentele 
remarcabile ale carierei, apoi fu prezentat un film elogios, 
în care el era înfăţişat acceptând diverse recompense, 
medalii şi citaţii pe ordin de zi din partea şefilor Biroului şi 
una chiar de la preşedinte. Bates vorbi despre faptele 
cumplite petrecute în curte şi despre curajul şi hotărârea 
cu care acţionase Web, fiind confruntat cu un astfel de 
inamic covârşitor. 

Unul dintre cadrele filmului îl înfăţişa pe Web la spital, 
cu jumătate de faţă bandajată. Imaginea îl îmboldi să-şi 
ridice mâna şi să-şi pipăie vechea rană. Se simţea mândru 
şi înjosit în aceeaşi măsură. Işi dori, dintr-odată, ca Bates 
să nu fi făcut asta. Acel „promo” nu avea să schimbe 
părerea nimănui. Îl făcea să pară că se dezvinovăţeşte. 
Jurnaliştii aveau să-l ţintuiască la zid şi să-i acuze, 
probabil, pe membrii Biroului că se puneau cu toţii la 
adăpost apărându-l pe unul de-al lor. Şi poate că, într-un 


205 


fel, o făceau. Lăsă să-i scape un geamăt firav. Nu crezuse 
că lucrurile se puteau înrăutăţi, dar tocmai o făcuseră. 
Stinse televizorul, rămase locului şi închise ochii. Avea 
senzaţia că simte o mână pe umăr, dar în încăpere nu mai 
era nimeni altcineva. Era ceva ce părea să i se întâmple de 
fiecare dată când venea acolo; simţea, peste tot, prezenţa 
mamei sale. 

Charlotte London îşi purtase, până la moarte, părul lung 
până la umeri, iar culoarea acestuia se transformase dintr- 
un blond splendid şi sexy într-un argintiu elegant şi 
senzual. Nu avea tenul ridat, fiindcă era alergică la soare 
şi se ferise de razele lui toată viaţa. lar gâtul ei era lung şi 
neted, cu muşchi puternici la bază. Web se întreba câţi 
bărbaţi fuseseră seduşi de curba graţioasă, dar irezistibilă, 
a acestuia. În adolescenţă, avusese vise în care îi apărea 
mama lui cea tânără şi sexy, vise pentru care continua să-i 
fie ruşine. 

În ciuda obiceiurilor nesănătoase legate de băutură şi de 
mâncare, mama sa nu se îngrăşase, vreme de patruzeci de 
ani, nici măcar cu un gram, şi greutatea îi rămăsese 
repartizată, în foarte mare măsură, în acelaşi mod ca în 
tinereţe. Când îşi dădea într-adevăr silinţa, arăta trăsnet 
chiar şi la cincizeci şi nouă de ani. Era păcat că ficatul ei 
cedase. În rest, întreg organismul ar fi rezistat mult mai 
mult. 

Deşi era atât de frumoasă, cei mai mulţi oameni erau 
atraşi de inteligenţa ei. Însă conversațiile dintre mamă şi 
fiu erau de-a dreptul bizare. Ea nu se uita la televizor. 

— 1 se spune tembelizor dintr-un motiv întemeiat, 
obişnuia să susţină. Prefer să-l citesc pe Camus. Sau pe 
Goethe. Sau pe Jean Genet. Genet mă face să râd şi să 
plâng în acelaşi timp şi, de fapt, nu ştiu de ce, pentru că se 
poate demonstra că în scrierile lui Genet nu există nimic 
hilar. Conţinutul lor e abject. Depravat. Există atâta 
suferinţă. Sunt aproape autobiografice. 


206 


— Aşa e. Genet, Goethe, bineînţeles, îi spusese Web, cu 
mai mulţi ani în urmă. Bărbaţii cu G, ca şi mine, într-un fel. 

Mama lui nu-i gustase niciodată gluma. 

— Dar pot fi atât de minunat de fascinante - chiar 
senzuale, zisese ea. 

— La ce te referi? 

— La abjecţie şi depravare. 

Web trăsese aerul adânc în piept. Ar fi vrut să-i spună că 
abjecţia şi depravarea pe care le întâlnise el l-ar fi făcut pe 
bătrânul Genet să-şi borască prânzul. Ar fi vrut să-i spună, 
fără pic de echivoc, că aceste tare nu erau ceva pe seama 
căruia să facă glume, pentru că, într-o bună zi, un tip 
abject până în măduva oaselor ar fi putut să-şi facă 
apariţia la uşa ei şi să-i curme viaţa în mod brutal. În loc 
de asta, păstrase tăcerea. Era un efect pe care ea îl avea 
adesea, asupra lui. 

Charlotte London fusese un copil minune, a cărui 
inteligenţă cuprinzătoare îi uimise familia. Intrase la 
facultate la paisprezece ani şi îşi luase diploma în 
literatură americană la Wellesley, absolvind printre primii 
din promoţia ei. Vorbea fluent patru limbi străine. După 
facultate, Charlotte călătorise prin lume de una singură, 
vreme de aproape un an, iar Web aflase despre asta pentru 
că văzuse fotografii şi îi citise jurnalele. Şi totul se 
întâmpla într-o vreme în care tinerele femei nu făceau 
astfel de lucruri. Charlotte scrisese o carte în care îşi 
povestea aventurile, iar cartea continua încă să se vândă. 
Se intitula London Times; London fusese numele ei de fată 
şi şi-l reluase după moartea celui de-al doilea soţ al ei. 
După ce divorțase de primul, schimbase, în mod oficial, 
numele de familie al lui Web, care încetase să se mai 
numească Sullivan. Băiatul nu purtase niciodată numele 
tatălui său vitreg. Mama lui nu îngăduise asta. Aşa fusese 
pe placul ei. Şi, până în prezent, el nu reuşise să afle de ce 
primise un prenume atât de bizar, ca Web, cu un singur b. 


207 


Studiase, în amănunt, arborele familiei mamei sale, dar 
răspunsul nu era acolo. lar ea refuzase cu încăpățânare să- 
i spună cine îi alesese numele. 

Când era mic, îi istorisea multe despre ceea ce văzuse şi 
făcuse în călătoriile din adolescenţă şi el era de părere că 
erau cele mai frumoase poveşti din câte auzise vreodată. Şi 
ar fi vrut să meargă împreună cu ea în excursii ca acelea şi 
să-şi scrie jurnalul, şi să facă fotografii cu mama sa 
frumoasă şi dornică de aventuri pe fundalul apelor 
imaculate ale Italiei, pe culmile înzăpezite ale Elveţiei sau 
într-una din cafenelele în aer liber ale Parisului. Gândurile 
copilăriei lui erau bântuite de frumoasa mamă şi 
neînfricatul ei fiu, care luau lumea cu asalt. Pe urmă însă, 
ea se măritase cu tatăl lui vitreg şi toate visele pieriseră. 

Web deschise ochii şi se ridică. Se duse mai întâi în 
pivniţă. Totul era acoperit cu un strat gros de praf şi nu 
găsi nimic cât de cât apropiat de ceea ce căuta. Reveni sus 
şi merse în partea din spate a casei, unde se afla bucătăria. 
Deschise uşa din dos şi privirile i se îndreptară către micul 
garaj care adăpostea, printre altele, vechiul Plymouth 
Duster al mamei sale. Se puteau auzi ţipetele copiilor care 
se jucau în apropiere. Afundându-se în zgomotul lor, 
închise ochii şi îşi lipi faţa de plasa pentru țânțari. Aproape 
că putea vedea, cu ochii minţii, mingea de fotbal care 
fusese aruncată, picioarele neastâmpărate care se grăbeau 
să alerge după ea şi un foarte tânăr Web, care se gândea 
că o să moară dacă n-o să prindă mingea aia. Adulmecă 
aerul, simțind mirosul de fum de lemne, care se amesteca 
cu aroma dulceagă a ierbii abia tăiate. Se părea că nu 
exista nimic mai plăcut şi totuşi nu era decât o mireasmă, 
care se spulbera întotdeauna prea repede. Pe urmă te 
întorceai la mizeria vieţii de zi cu zi. Şi descoperise că 
mizeria nu era niciodată vremelnică. 

În viziunea sa, Web cel tânăr alerga din ce în ce mai 
tare. Se întuneca şi ştia că mama sa avea să-l cheme 


208 


curând în casă. Nu ca să mănânce, ci ca să dea o raită prin 
vecini şi să ceară cu împrumut ţigări pentru tatăl său 
vitreg. Sau ca să dea o fugă alături, la Foodway, cu doi 
dolari şi o poveste tristă pentru bătrânul Stein, care 
conducea magazinul cu o inimă mai largă decât ar fi 
trebuit. Întotdeauna, Web cel tânăr era cel care dădea o 
fugă la Foodway. Cânta, întotdeauna, un cântec trist, 
irlandez, iar mama sa îl ajuta să se descurce cu versurile. 
De unde o fi învăţat ea cântecul acela trist? Web o 
întrebase. Dar, ca şi atunci când era vorba de cel care îi 
alesese numele, ea nu-i răspunsese niciodată. 

Web îşi putea aminti, cu claritate, de bătrânul domn 
Stein, cu ochelarii lui imenşi, cu vesta tricotată şi cu şorţul 
lui alb, curat, lăsându-se pe vine şi acceptând, cu eleganta, 
dolarii mototoliţi ai lui „Webbie” London, cum îi plăcea lui 
să-l strige pe Web. Apoi îl ajuta să aleagă mâncarea pentru 
cină şi, poate, chiar şi pentru micul dejun. Bineînţeles că 
alimentele costau mult mai mult de doi dolari şi totuşi 
Stein nu pomenea niciodată de preţ. Dar nu era la fel de 
rezervat şi în celelalte privinţe. 

— Să-i spui mamei tale să nu mai bea atât de mult, 
striga în urma lui Web, care alerga spre casă, cărând două 
pungi burduşite cu de-ale gurii. Şi spune-i împieliţatului 
ăluia de bărbat al ei că o să-l bată Dumnezeu pentru 
faptele lui, dacă niciun om nu pune mâna s-o facă mai 
degrabă. Numai dacă mi-ar ajuta Domnul să am eu o 
asemenea cinste. În fiecare noapte mă rog pentru asta, 
Webbie. Să-i spui ei ce ţi-am zis. Da’ să-i spui şi lui. 

Bătrânul Stein era îndrăgostit de mama lui Web, aşa 
cum erau toţi bărbaţii din cartier, fie ei însuraţi sau nu. De 
fapt, singurul care nu părea îndrăgostit de Charlotte 
London era cel cu care se măritase. 

Urcă la etaj şi se uită îndelung la scara rabatabilă din 
mijlocul holului, care ducea către pod. Bineînţeles că acela 
era locul din care ar fi trebuit să-şi înceapă cercetările, dar 


209 


nu dorea să se suie acolo. În cele din urmă, înhăţă cablul, 
trase scara în jos şi urcă. Aprinse lumina şi, imediat, 
azvârli câte o privire în fiecare dintre colțurile 
întunecoase. Mai inspiră adânc încă o dată şi îşi spuse că 
laşii fandosiţi realizau arareori ceva în viaţă, că el era un 
membru al trupelor de asalt HRT, voinic şi viteaz, care 
avea în toc un pistol încărcat, de calibrul 9 mm. Intră în 
pod şi petrecu o oră trecând în revistă, dintr-un impuls de 
nestăvilit, atât de multe amintiri din viaţa sa încât nici 
măcar nu contau toate cu adevărat. 

Erau acolo anuarele şcolare, pline cu fotografiile 
penibile ale unor băieţei şi fetiţe care se străduiau să pară 
mai vârstnici decât în realitate, deşi, doar peste câţiva ani, 
aveau să încerce, cu disperare, să realizeze contrariul. Îşi 
pierdu timpul şi ca să descifreze înscrisurile făcute în 
anuar de colegii săi de clasă, descriindu-şi planurile 
exagerate de viitor, care nu se îndepliniseră pentru 
niciunul dintre cei cărora nu le pierduse urma, inclusiv 
pentru sine însuşi. Haina sa veche, din timpul facultăţii, şi 
casca de fotbal erau acolo, într-o cutie. Fusese o vreme în 
care îşi putea reaminti de unde provenea fiecare 
zgârietură a celei din urmă. Acum nu mai ţinea minte nici 
măcar numărul tricoului pe care îl purtase. Mai erau şi 
manualele şcolare, vechi şi nefolositoare, şi jurnalele 
intime care nu conţineau nimic altceva decât nişte desene 
prosteşti, schiţate de mâini plictisite. De mâinile lui 
plictisite. 

Intr-un colţ erau nişte rafturi pline cu haine din ultimele 
patru decenii, pe care îşi dăduseră întâlnire praful, 
mucegaiul şi găurile făcute de molii. Mai erau o serie de 
discuri vechi, deformate din cauza căldurii şi a frigului. 
Erau şi cutii cu poze de jucători de baseball şi de fotbal, 
care acum ar fi valorat o mică avere, dacă Web nu le-ar fi 
folosit drept ţinte pentru săgețile de dart şi pentru puşca 
de tir. Şi bucăţi dintr-o bicicletă despre care îşi amintea 


210 


vag că îi aparținuse, alături de o jumătate de duzină de 
lanterne arse. Şi o figurină de lut sculptată de mama sa, 
destul de bine; dar tatăl său vitreg o tot izbise, atât de 
mult, în toate părţile, încât chipul era acum nu numai orb, 
ci şi fără urechi şi fără nas. 

Era memorialul plin de tristeţe al unei familii normale, 
dar care, într-un anumit fel, nu era câtuşi de puţin 
obişnuită. 

Tocmai când se gândea să renunţe, Web găsi ceea ce 
căuta. 

Cutia se afla sub o grămadă de cărţi din facultate ale 
mamei sale şi de lucrări ale unor filosofi, scriitori şi 
teoreticieni morţi de foarte multă vreme. Web se grăbi să-i 
treacă în revistă conţinutul. Era suficient, avea cu ce să 
înceapă. Ar fi fost un anchetator nepriceput dacă nu ar fi 
izbutit să urmărească firul până la capăt. Era surprins că 
nu observase cutia mai înainte, câtă vreme crescuse în 
casa aceea. Dar, până atunci, nu o căutase niciodată. 

Tresări şi se zgâi înspre cel mai îndepărtat colţ al 
încăperii. Locul era întunecat şi plin de umbre şi aproape 
ar fi putut jura că mişcase ceva acolo. Mâna i se îndreptă 
spre armă. Detesta podul ăla. Îl ura! Şi nici măcar nu ştia 
de ce. Era doar un afurisit de pod. 

Duse cutia în maşină şi, pe drumul de întoarcere către 
motel, se folosi de celular ca să-l sune pe Percy Bates. 

— Bună treabă, Perce. Cât de multe se pot schimba într- 
o zi! Dar ce-a păţit bătrânul Bucky? 

— Winters a dat înapoi în ultimul moment. 

— Corect. Ca să fie acoperit dacă voi fi făcut zob. Aşa că 
te-a lăsat pe tine în locul lui. 

— De fapt, eu m-am oferit, când el a început să îndruge 
verzi şi uscate. 

— Eşti un tip de treabă, Perce, dar, în Birou, n-o să 
avansezi niciodată dacă o să continui să faci ceea ce e 
corect. 


211 


— Asta nu mă interesează nici cât o ceapă degerată. 

— Ceva noutăţi? 

— Am luat urma mitralierelor. Au fost furate dintr-o 
unitate militară din Virginia. Acum doi ani. Nu ne e de 
mare ajutor. Dar o să urmărim toate pistele până în 
pânzele albe. 

— Vreo veste despre Kevin Westbrook? 

— Niciuna. Şi nici n-a mai apărut vreun alt martor. După 
câte s-ar părea, toţi cei din zonă au fost loviți de surzenie 
şi de muţenie. 

— Cred că aţi vorbit cu oamenii cu care locuia Kevin. A 
ieşit ceva din asta? 

— Nu cine ştie ce. Nu l-au văzut. Aşa cum spuneam, 
oricum evita să se ducă pe acolo. 

Web îşi alese cu grijă următoarele cuvinte. 

— Adică nu există nimeni care să-l îndrăgească pe puşti? 
Nicio  bătrânică, nicio bunicuţă care să stea prin 
împrejurimi? 

— Există o femeie în vârstă. Şi credem că e mama 
vitregă a mamei lui Kevin sau cam aşa ceva. Nici ea nu era 
prea lămurită care e legătura de rudenie. Ai putea crede 
că e simplu să-ţi dai seama dacă e aşa sau nu, dar aicie 
vorba despre familii extinse. Taţi în puşcărie, mame 
plecate, fraţi decedați, surori curve, aşa că bebeluşii sunt 
lăsaţi peste tot, în grija unor persoane cât de cât 
respectabile, care sunt, de obicei, bătrânii. Părea sincer 
îngrijorată în privinţa băiatului, dar şi înfricoşată. Pe acolo, 
toţi sunt înspăimântați. 

— Perce, tu l-ai văzut de fapt pe Kevin înainte de a 
dispărea? 

— De ce? 

— Încerc să pun cap la cap, în ordine cronologică, tot ce 
s-a întâmplat de când l-am văzut eu şi până a dispărut. 

— Ordinea cronologică. Fir-ar să fie, aş vrea să mă fi 
gândit şi eu la asta, spuse Bates, cu sarcasm. 


212 


— Ei, haide, Perce, nu vreau să calc pe nimeni pe 
bocanci, dar am salvat viaţa băiatului ăluia şi aş cam vrea 
să şi-o păstreze. 

— Web, ştii că şansele ca puştiul să fie găsit în viaţă sunt 
al dracului de firave. Oricine l-ar fi luat, nu intenţiona să-l 
ducă la o petrecere surpriză organizată pentru el la Chuck 
E. Cheese's. Am scotocit în toate locurile care ne-au trecut 
prin minte. Avem baraje în toate statele din jur, ba chiar şi 
la graniţele cu Mexicul şi cu Canada. Nu cred că au 
zăbovit prin oraş cu băiatul. 

— Dar, dacă lucra pentru fratele lui, ar putea fi în 
siguranţă. Vreau să spun că am înţeles că Marele F e un 
ticălos nenorocit, dar chiar să-i facă de petrecanie 
propriului frate? Să fim serioşi. 

— Am văzut lucruri şi mai rele, ca şi tine, de altfel. 

— Dar l-ai văzut pe Kevin? 

— Nu, nu, nu l-am văzut cu ochii mei. Dispăruse înainte 
de a ajunge eu acolo. Ei, eşti mulţumit? 

— Am stat de vorbă cu tipii din HRT care au avut grijă 
de el. Spuneau că l-au preluat doi ştabi din FBI. 

Web se hotărâse să nu amintească de Romano care 
afirmase că, de fapt, doar o singură persoană se implicase 
cu adevărat, pentru că dorea să-l audă pe Bates vorbind 
despre asta. 

— Probabil că n-o să fii surprins să afli că am discutat şi 
eu cu ei şi că mi-au povestit acelaşi lucru. 

— Mie n-au putut să-mi spună numele agenţilor. Tu ai 
avut mai mult noroc? 

— E cam devreme pentru aşa ceva. 

Web renunţă la orice pretenţie de cordialitate. 

— Nu, Perce, nu e. Mi-am petrecut o grămadă de ani 
făcând ceea ce faci tu acum. Ştiu cum progresează cazurile 
de genul ăsta. Dacă, în momentul de faţă, nu-mi poţi spune 
cine erau ştabii, asta înseamnă că nu făceau parte din FBI. 
Cu alte cuvinte, doi impostori s-au strecurat la locul unei 


213 


crime investigate de FBI, investigate de tine, şi au reuşit 
să plece de acolo cu un martor cheie. Poate că eu îţi pot fi 
de folos. 

— Asta e teoria ta. Nu-mi doresc ajutorul tău şi nici nu 
am nevoie de el. 

— Vrei să spui că n-am dreptate? 

— Ceea ce urmează să-ţi spun e să stai naibii deoparte, 
fără să te amesteci în ancheta mea. Şi vorbesc foarte 
serios. 

— Dar era echipa mea, fir-ar să fie! 

— Te înţeleg, dar, dacă aflu că ai întreprins ceva, că ai 
pus o singură întrebare sau că ai urmărit o pistă pe cont 
propriu, atunci ţi-ai găsit beleaua cu mine. Sper că m-am 
făcut înţeles. 

— Te sun când rezolv cazul. 

Web închise telefonul şi se ocări singur, în tăcere, 
pentru că spulberase ultimul lucru de preţ care îl lega de 
Birou. Fusese la fel de subtil ca o autobasculantă, dar 
Bates părea să aibă darul de a scoate la iveală buldogul din 
fiecare om. Şi când te gândeşti că, iniţial, îl sunase ca să-i 
mulţumească pentru conferinţa de presă! 


214 


CAPITOLUL 20 


Claire se întinse şi îşi înăbuşi un căscat. Se trezise prea 
devreme şi lucrase până prea târziu în noaptea 
precedentă; ăsta ajunsese să fie programul ei de zi cu zi. 
Măritată cu iubitul ei din liceu la nouăsprezece ani, 
devenise mamă la douăzeci şi divorțase la douăzeci şi doi. 
Sacrificiile pe care le făcuse în următorii zece ani, în care 
îşi obținuse diplomele în medicină şi psihiatrie, erau prea 
numeroase ca să le rememoreze. Dar nu avea niciun fel de 
regrete legate de fiica ei, care era acum în primul an de 
facultate. Maggie Daniels era sănătoasă, isteaţă şi bine 
făcută. Tatăl ei nu dorise să se implice în educaţia fetei şi 
nu urma să aibă niciun rol nici în viaţa ei de adult. De fapt, 
Claire ştia că asta depindea de Maggie, dar ea nu pusese 
niciodată prea multe întrebări despre tatăl ei şi 
considerase că avea un singur părinte. Claire nu se 
reintegrase niciodată cu adevărat în cercurile mondene şi, 
în cele din urmă, ajunsese la concluzia că viaţa ei era 
cariera. 

işi deschise dosarul şi studie însemnările pe care le 
făcuse. Web London era un subiect fascinant pentru orice 
student la psihologie. Din puţinul pe care îl adunase Claire 
înainte de plecarea lui extrem de neaşteptată, reieşea că 
tipul era un tezaur ambulant de probleme personale. 
Având în vedere problemele sale, începând cu cele 
evidente, din copilărie, continuând cu  desfigurarea 
survenită după maturizare şi terminând cu munca 
periculoasă, care părea să-l afecteze în foarte mare 
măsură, cineva putea să-şi dedice întreaga viaţă 
profesională unui astfel de pacient. O bătaie în uşă îi 
întrerupse gândurile. 

215 


— Da? 

Uşa se deschise şi unul dintre colegii lui Claire apăru în 
cadrul ei. 

— S-ar putea să vrei să vezi ăsta. 

— Ce anume, Wayne? Sunt destul de ocupată. 

— Conferinţa de presă a FBl-ului. Web London. L-am 
văzut ieşind de aici zilele trecute. A fost la consultatie, 
corect? 

Auzind întrebarea, ea se încruntă şi nu răspunse. Dar se 
ridică şi îl urmă până la recepţie, unde se afla un mic 
aparat TV. O serie dintre psihiatrii şi psihanaliştii care 
aveau birourile acolo, printre care se număra şi O'Bannon, 
se adunaseră deja şi priveau ţintă ecranul. Era ora 
prânzului şi se părea că niciunul dintre ei nu avea pacienţi. 
Câţiva erau cu mâncarea în mână. 

Preţ de vreo zece minute, Claire Daniels aruncă o privire 
mult mai profundă asupra vieţii şi a carierei lui Web 
London. Se pomeni ducându-şi mâna la gură când îl văzu 
în spital, cu cea mai mare parte a feţei şi a trunchiului 
bandajate. Omul acela trecuse prin multe, prin mult mai 
multe decât ar fi trebuit să treacă cineva. Şi Claire se simţi 
cuprinsă de o dorinţă incredibil de puternică de a-l ajuta, 
în ciuda sfârşitului dramatic al consultaţiei. Când, după 
încheierea conferinţei de presă, oamenii începură să se 
îndrepte către birourile lor, ea îl opri pe O'Bannon. 

— Ed, îţi aduci aminte că ţi-am povestit că m-am ocupat 
de Web London când nu erai disponibil? 

— Bineînţeles, Claire. De fapt, îţi sunt recunoscător 
pentru asta. Îşi cobori vocea. Ştiu că, spre deosebire de 
ceilalţi de pe aici, în tine pot avea încredere că nu o să-mi 
furi pacienţi. 

— Apreciez asta, Ed. Dar adevărul e că Web mă 
interesează în mod deosebit. Şi ne-am armonizat perfect în 
timpul şedinţei. Şi aş vrea să preiau eu consilierea lui, 
adăugă ea, cu fermitate. 


216 


O'Bannon păru surprins şi clătină din cap. 

— Nu, Claire. Eu m-am mai ocupat de Web şi înainte şi 
ştiu că e o persoană destul de dificilă. Şi, cu toate că nu am 
reuşit să studiem asta împreună atât cât ar fi trebuit, se 
pare că relaţia mamă-fiu e, pentru el, o problemă foarte 
serioasă. 

— Înţeleg ce spui, dar vreau într-adevăr să lucrez la 
cazul lui. 

— Şi eu te înţeleg, dar e pacientul meu şi ar fi câte ceva 
de zis despre continuitatea tratamentului, care constă, în 
primul rând, în păstrarea aceluiaşi medic. 

Claire trase aer adânc în piept, apoi spuse: 

— Nu-l putem lăsa pe Web să decidă? 

— Poftim? 

— Nu-l poţi suna ca să-l lăsăm să hotărască pe care din 
noi îl preferă? 

O'Bannon părea cât se poate de agasat. 

— Nu prea cred că aşa ceva ar fi necesar. 

— Ed, am avut impresia că, realmente, m-am înţeles 
foarte bine cu el şi mă gândesc că, poate, ar fi benefic ca 
acest caz să fie cercetat şi de alţi ochi. 

— Nu-mi place ceea ce insinuezi, Claire. Calificarea mea 
nu are niciun cusur. În caz că nu ştiai, am lucrat în 
Vietnam, unde am avut de-a face cu sindromul luptei, cu 
şocuri provocate de explozii, cu prizonieri de război cărora 
li se spălase creierul şi am rezolvat toate cazurile cu 
succes. 

— Web nu face parte din armată. 

— HRT face parte din armată în cea mai mare măsură în 
care se poate spune aşa ceva despre o agenţie civilă. 
Cunosc genul ăsta de oameni şi pot vorbi aceeaşi limbă cu 
ei. Cred că experienţa mea este singura care se potriveşte 
cu acest caz. 

— Nu insinuez câtuşi de puţin contrariul. Dar Web mi-a 
spus că nu se simţea complet în largul lui în prezenţa ta. Şi 


217 


ştiu că eşti de acord că ceea ce e în interesul pacientului 
are prioritate. 

— Nu e nevoie să-mi ţii o prelegere despre etica 
profesională. Tăcu un moment. Dar a spus el asta - că nu 
se simte pe deplin în largul lui în prezenţa mea? 

— Da, însă presupun că e vorba, în primul rând, de o 
reflectare a faptului că, da, ai dreptate, e o persoană 
dificilă. Din câte îmi dau seama, s-ar putea să nu mă mai 
agreeze nici pe mine după ce începem tratamentul. Işi 
puse mâna pe umărul lui O'Bannon. Deci, o să-l suni? 
Astăzi? 

— O să-l sun, spuse el, în silă. 


Când sună celularul, Web era la volanul maşinii. Privi 
numărul afişat pe ecran. Era din Virginia şi nu îl 
recunoscu. 

— Alo? răspunse, cu prudenţă. 

— Web? 

Vocea i se păru extrem de familiară, dar nu reuşi să-şi 
dea seama a cui era. 

— Sunt doctorul O'Bannon. 

Web strânse din ochi. 

— De unde ştii numărul ăsta? 

— Tu mi l-ai dat. In timpul ultimei noastre şedinţe. 

— Ştii, m-am gândit că... 

— Web, am vorbit cu Claire Daniels. 

Web îşi simţi obrajii arzând. 

— Ţi-a spus că am discutat? 

— Da. Dar bineînţeles că nu mi-a spus şi despre ce. Am 
înţeles că erai în criză şi ea a încercat să mă găsească 
înainte de a sta de vorbă cu tine. De fapt, de asta te-am 
sunat. 

— Nu înţeleg exact ce vrei să spui. 

— Păi, Claire spunea că voi doi păreaţi să vă armonizaţi. 
Pare să aibă impresia că, poate, ea te face să te simţi mai 


218 


în largul tău. Pentru că eşti pacientul meu, trebuie să fim 
amândoi de acord cu acest aranjament. 

— Uite ce e, doctore O'Bannon... 

— Web, vreau să fii conştient că, în trecut, noi doi ne-am 
ocupat cu succes de problemele tale şi că, după părerea 
mea, o putem face din nou. Claire a brodat, probabil, pe 
marginea ezitărilor tale în ceea ce mă priveşte. Dar, după 
cum ştii, Claire nu are experienţa mea. Mă ocup de agenţii 
FBI de mai multă vreme decât o face ea. Nu-mi place să 
spun asta, dar, între noi doi fie vorba, cazul tău depăşeşte 
competenţa lui Claire. Făcu o pauză, părând să aştepte un 
răspuns din partea lui Web. Deci, totul e în ordine, vei 
continua să vii la mine? 

— O să mă duc la Claire. 

— Ei, haide, Web! 

— O prefer pe Claire. 

O'Bannon amuţi pentru o clipă. 

— Eşti sigur? întrebă, scurt, în cele din urmă. 

— Sunt sigur. 

— Atunci o s-o pun pe ea în legătură cu tine. Spercăo 
să vă-nţelegeţi, adăugă, răstit. 

Legătura se întrerupse şi Web continuă să conducă. 
După două minute, telefonul sună din nou. Era Claire 
Daniels. 

— Cred că ai senzaţia că eşti hărțuit, spuse ea, pe un ton 
dezarmant. 

— E plăcut să te bucuri de popularitate. 

— Îmi place să termin ceea ce am început, Web, chiar 
dacă asta înseamnă să supăr un coleg. 

— Claire, îţi sunt recunoscător pentru tot ce faci şi ştiu 
că i-am spus lui O'Bannon că e OK, dar... 

— Te rog, Web, cred că pot să te ajut. Sau, cel puţin, mi- 
ar face plăcere să încerc. 

Web se gândi la asta un moment, în timp ce privea fix 
cutia de carton. Oare ce comori ascundea? 


219 


— Te pot găsi la numărul ăsta? 

— O să fiu aici până la ora cinci. 

— Dar după aceea? 

Se opri într-o staţie de benzină şi notă numărul 
celularului lui Claire şi pe cel al telefonului ei de acasă. 
Introduse numerele în memoria mobilului său, ieşi din nou 
pe şosea şi încercă să pună în ordine cele întâmplate. Nu-i 
plăcea faptul că ea insista, poate chiar prea mult. 

Web reveni în camera de motel. Îşi verifică mesajele de 
acasă. Câţiva oameni care văzuseră conferinţa de presă îl 
sunaseră ca să-i ureze toate cele bune. lar un număr egal 
de voci pe care nu le recunoscu îi spuneau, în esenţă, că 
le-ar fi plăcut să-i pocnească mutra speriată, cârpăcită. La 
un moment dat, i se păru că auzea vocea lui Julie Patterson 
şi, în fundal, plânsetele copiilor ei, dar nu putea fi sigur. 
Nu prea avea cum să fie pe primul nivel al listei ei cu 
numere de telefon. 

Se aşeză pe podea, cu spatele sprijinit de perete, şi 
simţi, dintr-odată, că o compătimea atât de mult, încât 
începu să tremure. Bineînţeles că lui nu-i mergea bine în 
momentul acela, dar era o stare de lucruri trecătoare. 
Viaţa ei se schimbase cu totul, ea urma să poarte, pentru 
totdeauna, povara pierderii bărbatului şi a pruncului şi 
avea de crescut, de una singură, patru copii. Era, ca şi 
Web, o supraviețuitoare. Şi supraviețuitorii suferă cel mai 
mult, pentru că trebuie să adune, cumva, ceea ce a mai 
rămas şi să continue să trăiască. 

Formă numărul şi îi răspunse unul dintre copii. Era cel 
mai mare, Lou Jr., care avea unsprezece ani şi era, acum, 
bărbatul casei. 

— Louie, mama ta e acasă? Sunt Web. 

Urmă o tăcere îndelungată. 

— Tata a murit din cauza ta, Web? 

— Nu, nu e aşa, Louie. Eşti destul de isteţ ca să-ţi dai 
seama de asta. Dar o să aflăm cine e vinovatul. Du-te şi 


220 


cheam-o pe mama ta, fiule, adăugă, pe un ton hotărât. 

Îl auzi pe băiat punând jos receptorul şi îndepărtându- 
se. În timp ce aştepta, se pomeni tremurând din nou, 
fiindcă habar n-avea ce urma să-i spună femeii. 
Nervozitatea îi spori când auzi paşi apropiindu-se de 
telefon şi când, apoi, îşi dădu seama că cineva ridica 
receptorul, dar persoana de la celălalt capăt al firului nu 
spuse nimic. 

— Julie? zise el, într-un târziu. 

— Ce doreşti, Web? 

Vocea ei era obosită. Părea ironic, dar glasul ei istovit 
era, pentru Web, mai dureros decât tipetele pline de mânie 
din biserică. 

— Voiam să ştiu dacă pot face ceva ca să te ajut. 

— Nu puteţi face nimic, nici tu, nici alţii. 

— Ar trebui să ai pe cineva alături. Nu e bine să fii 
singură acum. 

— Au venit sora mea şi mama, din Newark. 

Web trase aer în piept. Ei, asta era bine. Cel puţin, Julie 
părea calmă şi lucidă. 

— O să aflăm cine a făcut-o, Julie. Chiar dacă o să-mi ia 
tot restul vieţii. Voiam ca tu să ştii asta. Lou şi ceilalţi erau 
totul pentru mine. 

— Poţi face tot ce crezi că e necesar, Web, dar asta nu o 
să-i aducă înapoi. 

— Ai văzut azi conferinţa de presă de la televizor? 

— Nu. Şi te rog să nu mă mai suni altă dată. 

Ea închise telefonul. 

Web rămase locului, preocupat. Nu se putea spune că se 
aşteptase ca ea să spună că-i părea rău pentru că, deunăzi, 
îl tratase ca pe un gunoi. Ar fi însemnat să ceară prea 
mult. Ceea ce îl deranja era faptul că se simţise respins. 
„Le rog să nu mai suni altă dată.” Poate că şi celelalte soţii 
nutreau aceleaşi sentimente. Nici Debbie, nici Cynde şi 
nici vreo alta dintre ele nu-l sunase ca să-l întrebe cum se 


221 


descurca. Îşi reaminti, din nou, că pierderea lor era mult 
mai mare decât a lui. Ele îşi pierduseră soţii. El nu-şi 
pierduse decât prietenii. Îşi închipuia că diferenţa era 
enormă. Doar din punctul lui de vedere nu părea aşa. 

Traversă strada şi îşi cumpără o cafea dintr-un fast-food. 
Începuse să burniţeze, iar temperatura scăzuse. Ceea ce 
începuse ca o zi frumoasă şi caldă se transformase într-una 
cenuşie şi umedă, foarte obişnuită în acele locuri şi atât de 
prielnică pentru tendinţele sinucigaşe. 

Web se întoarse în cameră, se aşeză pe podea şi 
deschise cutia de carton. Documentele erau mucegăite, 
unele fiind chiar pătate din cauza umezelii, iar fotografiile 
erau îngălbenite şi rupte. Dar toate îl captivau, pentru că 
nu le mai văzuse niciodată până atunci. Pe de-o parte, 
pentru că nu ştiuse că mama sa păstrase toate acele 
lucruri legate de prima ei căsătorie. Şi nici nu le căutase 
vreodată prin casă. Nu ştia, cu certitudine, de ce. Poate că 
relaţia pe care o avusese cu tatăl său vitreg îi tocise 
interesul faţă de taţi. 

Aranjă fotografiile pe podea, în evantai, şi se apucă să le 
studieze. Tatăl lui, Harry Sullivan, fusese un bărbat 
frumos. Foarte înalt şi lat în spate, îşi purta părul negru şi 
cârlionţat, uns cu briantină, şi, judecând după fotografie, 
privirea îi era plină de încredere în sine. Arăta ca un star 
din anii 1940, tânăr şi impunător, cu un licăr zburdalnic în 
ochii albaştri. Web înţelegea de ce Harry Sullivan i se 
păruse atrăgător unei tinere femei, probabil naive, în ciuda 
inteligenţei şi a călătoriilor pe care le făcuse. Se întrebă 
cum ar fi arătat tatăl său acum, după anii petrecuţi în 
puşcărie şi după decenii în care dusese, pe undeva, o viaţă 
pe care el şi-o închipuia destrăbălată. 

Într-o altă fotografie, Sullivan îşi ţinea braţul în jurul 
taliei subţiri a lui Charlotte. Mâna bărbatului era atât de 
lungă încât i se încolăcea în jurul trunchiului, iar degetele 
erau aşezate exact sub sânii ei, poate chiar atingându-i. 


222 


Păreau foarte fericiţi. Într-adevăr, Charlotte London, 
purtând o fustă plisată şi părul întors pe umeri, părea mai 
frumoasă, mai fermecătoare şi mai bucuroasă de simplul 
fapt că se afla în viaţă decât o văzuse Web vreodată. Îşi 
închipui că erau foarte tineri. Încă nu trecuseră prin 
vremurile grele. Îşi atinse obrazul. Nu, vremurile grele nu 
erau grandioase şi nici nu te făceau, neapărat, mai 
puternic. Văzând-o atât de plină de viaţă, se întristă ştiind 
că ea, de fapt, era moartă. 

În timp ce, afară, ploaia se înteţea, Web stătea în 
camera de motel sorbindu-şi cafeaua şi studiind câteva 
dintre celelalte obiecte. Atinse cu degetele certificatul de 
căsătorie al familiei Sullivan. Era uimit că mama sa îl 
păstrase. Apoi se gândi, din nou, că fusese prima ei 
căsătorie, oricât de nepotrivită s-ar fi dovedit. Semnătura 
tatălui său era surprinzător de măruntă pentru un bărbat 
atât de voinic şi plin de încredere în sine. Şi literele erau 
diforme, ca şi cum bătrânul Harry ar fi fost deranjat de 
faptul că trebuia să-şi scrie numele şi nesigur când era 
vorba să caligrafieze literele. Un analfabet, conchise Web. 

Lăsă jos certificatul şi luă o altă bucată de hârtie. O 
scrisoare. Avea antetul unei închisori din Georgia. Data era 
din anul următor celui în care mama şi fiul îl părăsiseră pe 
deţinutul în care se transformase cel care le fusese soţ şi 
tată. Scrisoarea era dactilografiată, dar, în partea de jos, 
apărea semnătura lui Sullivan. Era apăsată, literele erau 
mai ample şi mai ferm conturate, ca şi cum omul s-ar fi 
străduit într-adevăr să facă progrese. Dar, la urma 
urmelor, avea o grămadă de timp „liber” în închisoare. 

Scrisoarea era scurtă. Avea forma unei cereri de iertare 
adresate lui Charlotte şi lui Web. După ieşirea din 
închisoare, avea să fie cu totul alt om, pretindea el. Avea 
să-şi facă datoria faţă de ei. De fapt, mesajul spunea că 
Harry Sullivan urma să se străduiască din răsputeri să-şi 
ţină promisiunile. Web trebuia să recunoască faptul că era, 


223 


probabil, vorba de o sinceritate brutală din partea lui, ceea 
ce nu e uşor pentru un om care putrezeşte lent în 
închisoare. Web condusese destule interogatorii ca să ştie 
că gratiile de oţel, lacătele imense şi lipsa perspectivei 
unui viitor ca cetăţean liber aveau tendinţa de a-i face pe 
oameni să mintă cu neruşinare, dacă erau de părere că 
asta îi putea ajuta să-şi susţină cauza. Se întrebă dacă 
actele de divorţ ajunseseră la tatăl său la scurt timp după 
ce trimisese scrisoarea. Ce efect avusese asta asupra unui 
bărbat aflat în închisoare? Libertatea îi fusese răpită, iar 
apoi mai fusese şi părăsit de soţie şi de copil. Nu, cu 
siguranţă, nu-i mai rămăsese mare lucru. Web nu-şi 
învinovăţise niciodată mama pentru ceea ce făcuse şi nu o 
învinovăţea nici acum. Totuşi, acele fragmente minuscule 
din povestea familiei sale îl făcuseră să îl compătimească 
într-o oarecare măsură pe Harry Sullivan, oriunde ar fi fost 
el, poate mort, poate încă în viaţă. 

Puse scrisoarea deoparte şi îşi petrecu următoarele 
două ore cercetând restul conţinutului cutiei. Găsi, mai 
ales, obiecte care nu-l puteau ajuta în niciun fel să ia urma 
tatălui său, totuşi se aplecă asupra tuturor, fie şi numai ca 
să înţeleagă mai bine prin ce trecuse omul acela. Mâna i se 
strânse în jurul celor două care promiteau un fir călăuzitor. 
Unul era un permis de conducere expirat, pe care se afla 
fotografia tatălui său, iar celălalt, mult mai important, era 
carnetul lui de la Asigurările Sociale. Acestea îi ofereau 
destul de multe şanse. Şi avea, totodată, o altă perspectivă 
de abordare. 

Îşi călcă în picioare orgoliul, îl sună pe Percy Bates şi îşi 
ceru scuze într-un mod aproape penibil. Apoi îi spuse 
numele lui Harry Sullivan, numărul asigurării sale sociale 
şi datele aproximative legate de detenţia în închisoarea din 
Georgia. Se gândise o sune pe Ann Lyle ca să-i solicite 
ajutorul, dar ea era o sursă la care nu dorea să apeleze 
prea des. Ann avea destule pe cap şi, în momentul acela, 


224 


era necesar să-i dedice HRT-ului întreaga ei atenţie. În 
plus, ea nu-i dăduse încă niciun răspuns în legătură cu 
Cove şi nu dorea să-i dea impresia că o presează. 

— Cine e tipul ăsta? vru Bates să ştie. 

Când ceruse să se alăture Biroului, Web fusese nevoit să 
declare numele real al tatălui său, iar investigatorii 
solicitaseră detalii suplimentare. Ca să afle mai multe 
detalii, o întrebase pe mama sa, dar ea refuzase categoric 
să vorbească despre asta. Web declarase că nu ştia unde 
se află tatăl său şi că nu deţinea niciun indiciu care să 
ajute să i se dea de urmă. Din câte ştia el, asta fusese tot. 
Trecuse de verificarea de rutină şi îşi începuse cariera în 
FBI. Nu-şi mai văzuse tatăl de la vârsta de şase ani şi 
Biroul nu avea de ce să-i facă o vină din faptul că acesta 
era un fost puşcăriaş. 

— Pur şi simplu, un tip pe care trebuie să-l găsesc, îi 
spuse Web lui Bates. 

Ştia că Biroul era foarte scrupulos în efectuarea 
verificărilor de rutină şi că era posibil să fi avut informaţii 
despre tatăl lui. 

De-a lungul anilor, nu fusese niciodată tentat să-şi 
verifice dosarul. Totuşi, ar fi fost posibil ca Bates să ştie că 
Harry Sullivan era tatăl lui Web. Dacă era aşa, atunci 
mintea foarte convingător. 

— Are vreo legătură cu ancheta? 

— Nu, aşa cum spuneai, e în afara ei, dar ţi-aş fi 
recunoscător dacă mi-ai face favoarea asta. 

Bates spuse că avea să vadă ce putea afla, apoi închise. 

Web împachetă cutia şi o împinse într-un colţ. Apoi îşi 
scoase celularul şi accesă din nou mesageria vocală. Era 
obsedat de asta de când cu evenimentele din curte şi, de 
fapt, nu ştia sigur de ce. Când auzi vocea, se bucură că 
fusese atât de sârguincios. Debbie Rinner dorea să ştie 
dacă putea veni la cină în seara aceea. O sună imediat şi 
răspunse că putea. Ea văzuse montajul de la televizor. 


225 


— N-am avut niciodată vreo îndoială, Web, spuse ea. 

El răsuflă uşurat. În momentul acela, viaţa părea ceva 
mai frumoasă. 

Aduse pe ecranul telefonului numărul care îl interesa. 
Trecuse de ora cinci, aşadar Claire Daniels nu mai era în 
cabinetul ei. Degetul lui ezită deasupra butonului. Apoi o 
sună. Ea îi spuse că era în maşină, îndreptându-se către 
casă. 

— Te pot primi mâine-dimineaţă, la prima oră. La nouă. 

— Şi o să-mi rezolvi toate problemele? 

— Sunt eficientă, dar nu chiar atât de rapidă. El realiză 
că remarca îl făcuse să zâmbească. Îţi sunt recunoscătoare 
fiindcă mă laşi să mă ocup de tine. Ştiu că schimbările sunt 
dificile. 

— Claire, cu schimbările mă pot descurca. Pe mine mă 
deranjează partea care o ia razna. Ne vedem la nouă. 


226 


CAPITOLUL 21 


Cină cu Debbie Rinner şi copiii ei nu se desfăşură chiar 
atât de bine cum sperase Web. Era acolo şi Carol Garcia, 
cu unul dintre puştii ei. Stăteau în jurul mesei, discutând 
despre lucruri mărunte şi evitând subiectele care aveau 
legătură cu distrugerea irevocabilă a vieților lor. Când 
membrii familiei acestuia îşi făcură semnul crucii, Web se 
gândi la cuvintele pe care i le spunea lui Danny Garcia 
înaintea fiecărei misiuni. Avea dreptate, pentru că 
Dumnezeu nu fusese alături de ei în noaptea aceea. Totuşi, 
nu zise altceva decât: 

— Vrei să-mi dai cartofii, te rog? 

De fapt, agenţii operativi HRT nu încurajau întâlnirile 
dintre soțiile lor. Pe de-o parte, din cauză că nu doreau ca 
nevestele să bârfească, între ele, pe seama bărbaţilor lor. 
În timpul antrenamentelor şi al misiunilor, agenţii 
operativi îşi dezvăluiau multe laturi ascunse, nu toate 
demne de laudă. O vorbă necugetată scăpată de unul 
dintre ei faţă de soţie s-ar fi putut răspândi ca focul printre 
femei, dacă între ele ar fi existat relaţii strânse. Pe de altă 
parte, pentru că doreau să nu le dea ocazia de a discuta 
când erau speriate de moarte, răspândind informaţii 
inexacte, speculaţii şi minciuni făţişe, generate de teamă, 
despre locul unde se aflau bărbaţii lor, despre durata 
intervalului în care erau plecaţi şi despre posibilitatea de a 
mai fi în viaţă. 

Copiii stăteau cu nasul în mâncare, gârboviţi pe 
scaunele lor, evident dorindu-şi să nu se afle acolo. Se 
purtau cu Web, care le fusese întotdeauna bun prieten, 
jucându-se şi glumind cu ei, şi privindu-i cum creşteau, ca 
şi cum nu l-ar fi cunoscut. Când îşi luă la revedere, părură 

227 


uşuraţi cu toţii, chiar şi fetiţa de şapte ani a lui Debbie 
Rinner, care îl îndrăgise aproape începând din ziua în care 
se născuse. 

— Păstrăm legătura, spuse Debbie, sărutându-l pe obraz. 

Carol îi făcu doar cu mâna, de la o distanţă sigură, în 
timp ce îşi ţinea băiatul cu ochelari strâns lipit de şoldurile 
ei ample. 

— Asta e sigur, spuse el. Aveţi grijă de voi. Mulţumesc 
pentru cină. Anunţaţi-mă dacă aveţi nevoie de ceva. 

Se urcă în automobil şi demară, ştiind că era aproape 
sigur că nu avea să-i mai revadă niciodată. „E timpul să o 
iei din loc”, acesta fusese mesajul cinei. 


A doua zi dimineaţa, la ora nouă fix, Web păşi în lumea 
lui Claire Daniels. Ironia sorții făcu ca prima persoană de 
care dădu cu ochii să fie doctorul O'Bannon. 

— Web, îmi pare bine că te văd. Vrei o cafea? 

— Ştiu unde este. O să-mi iau una, mulţumesc. 

— Ştii, Web, eu am fost în Vietnam. Niciodată în bătaia 
focului, pentru că şi atunci eram tot psihanalist. Dar am 
avut de-a face cu o mulţime de tipi care erau combatanți. 
Cu lucruri care se petrec în timpul luptei, despre care nu 
ai fi crezut că se vor întâmpla vreodată. Dar ştii asta, 
probabil, mai bine. Şi am lucrat cu prizonieri de război, 
care fuseseră torturați de blestemaţii de vietnamezi. E 
cumplit ceea ce li s-a întâmplat, adică manipularea psihică 
şi mentală clasică, ostracizarea celor recalcitranti, 
excluderea oricărei fărâme de suport moral şi psihic. Le-au 
controlat vieţile ajungând până la poziţia din timpul 
somnului, întorcând fiecare om împotriva altuia, în numele 
grupului, aşa cum era definit de temnicerii lor. Acum, 
bineînţeles că e lipsit de etică faptul ca un psihanalist să 
acapareze pacienţii altuia, deşi, cinstit vorbind, am fost 
surprins de ceea ce s-a întâmplat cu Claire. Dar cred că ea 
va fi de acord că aici primează interesul tău, Web. Aşa că, 


228 


dacă vreodată ai să te răzgândeşti în ceea ce priveşte 
tratamentul cu Claire, voi fi aici pentru tine. 

Îl bătu pe Web cu palma pe spate, îi adresă ceea ce el 
presupuse că era un zâmbet încurajator şi plecă. 

Claire ieşi din cabinetul ei câteva secunde mai târziu, îl 
văzu şi îşi pregătiră cafelele împreună. Se uitară la un 
depanator în uniformă care apăru, cu o cutie cu scule în 
mână, din încăperea în care se aflau conexiunile electrice 
şi telefonice ale cabinetului, apoi plecă. 

— Ceva probleme? 

— Nu ştiu, abia am sosit, răspunse Claire. 

În timp ce îşi făceau cafelele, Web o cercetă cu privirea. 
Claire purta o bluză şi o fustă lungă până la genunchi, care 
îi lăsa la vedere pulpele şi gleznele frumos bronzate, dar 
părul ei, deşi scurt, era puţin în dezordine. Păru să observe 
că Web o studia şi îşi aranjă şuviţele rebele. 

— În fiecare dimineaţă ocolesc clădirea, în ritm alert, ca 
să fac mişcare. Vântul şi umezeala nu sunt prea bune 
pentru păr. Gustă din cafea şi mai adăugă puţin zahăr. Eşti 
gata? 

— Mai mult decât o să mai fiu vreodată. 

Odată intraţi în cabinetul ei, Claire răsfoi puţin două 
dosare, în timp ce Web privea fix perechea de bascheţi 
dintr-un colţ. Probabil că îi purta când făcea jogging. 
Agitat, se uită înspre ea. 

— În primul rând, vreau să-ţi mulţumesc, Web, pentru că 
ai avut suficientă încredere în mine ca să mă laşi să preiau 
tratamentul tău. 

— De fapt, nu ştiu de ce am făcut-o, spuse el, cu 
candoare. 

— Ei bine, indiferent de motiv, am de gând să mă 
străduiesc, ca să fii sigur că decizia ta a fost corectă. 
Doctorul O'Bannon nu a fost prea încântat, dar prima 
noastră preocupare eşti tu. Ridică un dosar subţire. Pe 
acesta mi l-a dat O'Bannon când am preluat cazul tău. 


229 


Web încercă să schiţeze un zâmbet anemic. 

— Credeam că ar fi trebuit să fie mai gros. 

— De fapt, şi eu credeam acelaşi lucru, fu replica ei 
surprinzătoare. Conţine însemnările dintr-un număr 
standard de şedinţe; a prescris diverse medicamente, 
antidepresive, din nou nimic neobişnuit. 

— Şi? Asta e bine sau rău? 

— Bine, dacă ţi-a fost de folos, şi presupun că da, 
deoarece ţi-ai reluat viaţa în mod eficient. 

— Dar? 

— Dar, poate că, în cazul tău, e nevoie să săpăm mai 
adânc. Trebuie să-ţi spun că sunt surprinsă fiindcă nu te-a 
hipnotizat. E foarte competent în privinţa asta, iar hipnoza 
e inclusă în cursul lui de tratament. De fapt, O'Bannon 
predă un curs la Universitatea George Washington, unde, 
o dată la trei patru ani, hipnotizează un student şi face 
diverse lucruri, cum ar fi să-l împiedice să vadă o literă a 
alfabetului, astfel încât se uită la cuvântul „mac” scris pe 
tablă şi citeşte „ac”. Sau îl face să creadă că îi zboară un 
ţânţar în jurul urechi, chestii de genul ăsta. Facem asta ca 
parte a unei rutine, ca să demonstrăm existenţa 
halucinaţiilor induse, vizuale şi auditive. 

— Îmi amintesc că am discutat despre asta cu ani în 
urmă, prima dată când am fost la el. Eu n-am vrut să o 
facă, aşa că nu a făcut-o, spuse el, categoric. 

— Înţeleg. Ea ridică un dosar mult mai gros. Dosarul tău 
oficial din arhiva Biroului sau, cel puţin, o parte din el, 
spuse, răspunzând privirii lui întrebătoare. 

— Deci asta au adunat. Credeam că sunt confidenţiale. 

— Ai semnat un acord când ai acceptat tratamentul. 
Dosarul îi este dat, de obicei, terapeutului, ca ajutor 
pentru tratament, după ce, bineînţeles, se extrag 
informaţiile ultrasecrete şi altele, delicate. Doctorul 
O'Bannon mi-a transferat mie dosarul după ce mi-ai 
devenit pacient. L-am studiat în amănunt. 


230 


— Foarte bine. 

Web îşi trosni degetele şi rămase în expectativă, 
uitându-se la ea. 

— La prima noastră întrevedere, nu ai menţionat că tatăl 
tău vitreg, Raymond Stockton, a murit în urma unei 
căzături, în casă, când aveai cincisprezece ani. 

— Nu? Ei, credeam că am făcut-o. Dar nu ai notat nimic, 
deci n-ai cum să verifici, nu-i aşa? 

— Crede-mă, Web, mi-aş fi amintit asta. Mi-ai mai spus 
şi că ai scos-o la capăt cu tatăl tău vitreg, nu? Îşi cobori 
privirea asupra hârtiilor. 

Web îşi simţi bătăile inimii accelerându-se şi urechile 
arzându-i. Metoda ei de interogare era cea clasică. Il 
adusese la echilibru şi acum tăia lanţul folosindu-se de o 
gorilă de două sute cincizeci de kilograme ca să mărească 
efectul. 

— Am avut câteva neînţelegeri, cine nu are? 

— Aici sunt pagini după pagini de reclamaţii referitoare 
la acte de violenţă. Unele depuse de vecini, altele de tine. 
Toate împotriva lui Raymond Stockton. Asta numeşti tu 
„câteva neînţelegeri”? El se înroşi, înfuriindu-se, şi ea 
adăugă, repede: Nu sunt sarcastică. Voiam doar să încerc 
să înţeleg relaţia ta cu el. 

— N-ai ce să înţelegi, pentru că nu am avut o relaţie. 

Claire îşi consultă din nou însemnările, răsfoindu-le 
înainte şi înapoi, iar Web îi urmări mişcările cu o nelinişte 
crescândă. 

— Casa pe care ţi-a lăsat-o mama ta e cea în care a 
murit Stockton? 

El nu răspunse. 

— Web? E aceeaşi... 

— Te-am auzit! se răsti el. Da, e aceeaşi, şi ce dacă? 

— Am întrebat doar. Aşadar, te gândeşti că ai s-o vinzi? 

— De ce te interesează? Te ocupi de proprietăţi 
imobiliare în subsidiar? 


231 


— Constat, pur şi simplu, că ai nişte probleme legate de 
casa asta. 

— Nu se poate spune că a fost cel mai frumos loc în care 
să-ţi petreci copilăria. 

— Înţeleg asta foarte bine, dar, adesea, ca să-ţi revii şi 
să poţi merge mai departe, trebuie să-ţi priveşti temerile în 
faţă şi să le înfrunţi. 

— În casa aia nu e nimic pe care să fie nevoie să-l 
înfrunt. 

— De ce să nu mai vorbim puţin despre ea? 

— Uite ce e, Claire, ne-am îndepărtat cam prea mult de 
subiect, nu crezi? Am venit la tine pentru că echipa mea a 
fost făcută zob şi asta m-a dat peste cap. Să ne concentrăm 
pe asta! Să lăsăm deoparte trecutul. Să lăsăm deoparte 
casa şi să lăsăm deoparte şi părinţii. Nu au nimic de-a face 
cu mine sau cu cel care sunt acum. 

— Dimpotrivă, au o foarte mare legătură cu cel care eşti 
acum. Fără să-ţi înţeleg trecutul, nu te pot ajuta în ceea ce 
priveşte prezentul şi viitorul. E foarte simplu. 

— Ce-ar fi să-mi dai nişte afurisite de pastile şi să 
considerăm totul încheiat, OK? In felul ăsta Biroul e 
mulţumit că mi-am făcut micul masaj al minţii şi tu îţi faci 
datoria. 

Claire clătină din cap. 

— Eu nu lucrez aşa, Web. Eu vreau să te ajut. Cred că 
pot să te ajut. Dar trebuie să colaborezi cu mine. Nu pot să 
fac niciun compromis în privinţa asta. 

— Credeam că ai spus că sufăr de sindromul luptei sau 
cam aşa ceva. Ce are asta de-a face cu tatăl meu vitreg? 

— Am spus, pur şi simplu, că asta ar putea fi o explicaţie 
pentru ceea ce ţi s-a întâmplat pe alee. Nu am afirmat că e 
singura posibilitate. Trebuie să cercetăm, în întregime, 
toate aspectele, dacă vrem într-adevăr să rezolvăm toate 
amănuntele. 

— Amănunte - faci ca totul să sune atât de simplu. De 


232 


parcă aş fi nemulţumit pentru că am acnee. 

— Putem folosi alt termen dacă preferi, dar asta chiar nu 
afectează modul în care abordăm problemele tale. 

Web îşi acoperi faţa cu mâinile, apoi vorbi de la 
adăpostul lor. 

— Mai exact, ce naiba vrei de la mine? 

— Sincer, oricât de multe detalii îmi poţi da. Şi cred că 
poţi, dacă te străduieşti cu adevărat. Trebuie să ai 
încredere în mine, Web. 

El îşi îndepărtă mâinile. 

— OK, uite care e adevărul. Stockton era o scârnăvie. 
Drogat şi pilangiu. După toate aparențele, rămăsese în anii 
şaizeci. Avea o slujbă de funcţionar mărunt, trebuia să 
meargă la serviciu îmbrăcat în costum şi îşi imagina că e 
un alt Dylan Thomas după orele de după program. 

— Vrei să spui că era un soi de visător frustrat, poate 
chiar un mincinos? 

— Dorea să fie considerat intelectual în mai mare 
măsură decât era mama şi să fie mai talentat decât ea, dar 
nu era, nici pe departe. Poeziile lui erau de tot râsul; nui 
s-a publicat nimic, niciodată. Singurul lucru pe care îl avea 
în comun cu bătrânul Dylan era faptul că bea prea mult. 
Presupun că îşi închipuia că inspiraţia e în sticlă. 

— Aşa că o bătea pe mama ta? 

Claire lovi dosarul cu degetul. 

— Asta e ceea ce stă scris acolo? 

— De fapt, ce nu stă scris aici e mult mai interesant. 
Mama ta nu a făcut nicio reclamaţie împotriva lui 
Stockton. 

— Păi, în cazul ăsta, cred că trebuie să avem încredere 
în cele consemnate. 

— O bătea pe mama ta? întrebă ea, din nou, şi, încă o 
dată, Web nu răspunse. Sau te bătea doar pe tine? 

Web îşi ridică încet privirea către ea, dar nu spuse nici 
acum nimic. 


233 


— Deci numai pe tine? Şi mama ta lăsa să se întâmple 
asta? 

— Charlotte nu prea stătea pe acasă. Făcuse o greşeală 
măritându-se cu tipul ăla. Şi ea o ştia, aşa că îl evita. 

— Înţeleg. Presupun că nu se gândea la divorţ. 

— O făcuse o dată. Cred că nu avea chef să-şi bată din 
nou capul cu aşa ceva. Era mai simplu să facă plimbări 
nocturne cu maşina. 

— Şi te lăsa cu un om despre care ştia că te 
maltratează? Tu cum te simţeai din cauza asta? 

Web nu răspunse. 

— Ai discutat vreodată cu ea? I-ai spus prin ce te făcea 
să treci? 

— N-ar fi servit la nimic. Pentru ea, tipul nu exista. 

— Asta însemnând că îşi reprima amintirile? 

— Asta însemnând orice naiba vrei tu să însemne. N-am 
discutat niciodată despre aşa ceva. 

— Erai acasă când a murit tatăl tău vitreg? 

— Poate, chiar nu-mi aduc aminte. Într-un fel, şi eu îmi 
reprim amintirea asta. 

— În dosar se menţionează doar că a căzut. Cum a 
căzut? 

— Din capul scărilor podului. Acolo era depozitul lui 
secret de delicii intelectuale. Era beat, n-a nimerit o 
treaptă şi şi-a spart capul lovindu-se de marginea 
deschizăturii podului când s-a prăvălit şi şi-a frânt gâtul 
când s-a izbit de podea. Poliţia a investigat cazul şi a 
catalogat moartea drept accidentală. 

— Mama ta era acasă când s-a întâmplat sau plecase 
într-una dintre plimbările ei cu maşina? 

— Acum o faci pe agentul FBI? 

— Încerc doar să înţeleg care era situaţia. 

— Charlotte era acasă. Ea a fost cea care a chemat 
ambulanta. Dar, cum îţi spuneam, el murise deja. 

— Întotdeauna i-ai spus mamei tale pe nume? 


234 


— Mi se pare mai potrivit aşa. 

— Îmi închipui că trebuie să te fi simţit uşurat când a 
murit Stockton. 

— Hai să spunem că n-am plâns la înmormântare. 

Claire se aplecă înspre el şi vorbi cu voce foarte scăzută. 

— Web, următoarea întrebare o să fie foarte dificilă şi, 
dacă nu vrei să-mi răspunzi acum, e în ordine. Dar trebuie 
să o pun în cazurile de abuz parental. 

Web îşi înălţă ambele mâini. 

— Nu mi-a atins niciodată zonele intime, nici nu m-a 
obligat să le ating pe ale lui, OK? Nimic de genul ăsta. M- 
au întrebat şi atunci şi le-am spus, şi atunci, adevărul. 
Tipul nu era un pervers. Era doar un căcăcios crud şi 
sadic, care se răzbuna pentru o viaţă de incertitudini şi 
dezamăgiri bătând un copil până-i ieşea rahatul pe nas. 
Dacă mi-ar fi făcut necazuri de genul ăsta, aş fi găsit cum 
să-l omor cu mâna mea. Îşi dădu seama ce spusese şi se 
grăbi să adauge: Insă, făcând tumba aia, individul ne-a 
scăpat pe toţi de necazuri. 

Claire se lăsă pe spate şi puse deoparte dosarul. Gestul 
acesta mărunt îndepărtă, cumva, neliniştea lui Web şi el se 
ridică în picioare. 

— E evident că îţi aminteşti vremurile petrecute alături 
de tatăl tău vitreg, spuse ea, şi că aversiunea ta faţă de 
aceste amintiri are un motiv întemeiat. Te gândeşti mai 
mult la ceea ce îţi aduci aminte despre tatăl tău adevărat? 

— Taţii sunt tot taţi. 

— Ceea ce înseamnă că tatăl tău şi Raymond Stockton 
erau de aceeaşi teapă? 

— Aşa scap de efortul de a mă gândi prea mult la asta, 
este? 

— De obicei, nu rezolvi nimic alegând calea cea mai 
uşoară. 

— N-aş ştii de unde să încep, Claire, ăsta e adevărul. 

— Bine, să ne întoarcem puţin la episodul din curte. Ştiu 


235 


că o să fie un calvar, dar să-l mai derulăm o dată. 

Web o făcu, suportând calvarul. 

— Bun, îţi aminteşti dacă primul grup de oameni pe care 
l-aţi întâlnit a avut vreun efect asupra ta? 

— Niciunul, în afară de faptul că m-am întrebat dacă 
vreunul dintre ei va încerca să ne omoare sau să avertizeze 
pe cineva de sosirea noastră, dar ştiam că lunetiştii îi 
aveau în bătaia armelor. Aşa că, în afară de o posibilă 
moarte fulgerătoare, totul era nemaipomenit. 

Chiar dacă sarcasmul lui o dezgustă, femeia nu se trădă. 
Web fu cu adevărat impresionat. 

— Bun, încearcă să refaci, cu ochii minţii, imaginea 
băieţelului. 'Ţi-e mai uşor să-ţi aminteşti exact ce anume ti- 
a spus? 

— Chiar are importanţă? 

— De fapt, în stadiul ăsta, nu ştim ce are importanţă şi 
ce nu. 

Web oftă din greu şi spuse: 

— OK. L-am văzut pe puştan. Se uita la noi. A zis... 

Web se opri pentru că, în minte, nu-l putea vedea clar pe 
Kevin. Cu gaura de glonţ din obraz, cu tăietura care-i 
traversa fruntea, era epava unui puşti care, fără niciun 
dubiu, trăise deja o îndelungată viaţă mizerabilă. 

— A spus... a spus: „Arză-te-ar focul gheenei”, asta a 
spus. Se uită la ea, agitat. Asta e. Oh, şi după aia a râs. 
Vreau să spun că era un râs de-a dreptul nefiresc, ca un 
cotcodăcit, chiar aşa. 

— Şi ce parte a corpului ţi-a fost afectată? 

Web căzu pe gânduri. 

— Ar trebui să spun ce s-a întâmplat când a vorbit prima 
dată. Adică a fost ca şi cum mi-ar fi îndesat o pâclă în 
creier. „Arză-te-ar focul gheenei”, exact asta a spus. Se 
întâmplă din nou, simt furnicături în degete. Asta eo 
nebunie. 

Claire notă ceva, apoi se uită la el. 


236 


— E foarte neobişnuit ca un băieţel, mai ales unul de la 
oraş, să folosească expresia asta. Sigur, ar fi putut să 
spună „arză-te-ar focul” sau „du-te dracului”, dar „arză-te- 
ar focul gheenei”? Vreau să spun că sună arhaic, ca dintr-o 
altă lume. Te poate duce cu gândul la puritani, la foc şi 
pucioasă. Ce părere ai despre asta? 

— De fapt, mie îmi sună ca din vremea Războiului Civil 
sau, oricum, ca din epoca aia, spuse Web. 

— E cât se poate de straniu. 

— Crede-mă, Claire, toată noaptea aia a fost stranie. 

— Ai mai simţit şi altceva? 

Web se strădui să-şi amintească. 

— Aşteptam ordinele decisive, ca să lovim ţinta. Pe urmă 
le-am primit. Îşi scutură capul. Imediat ce le-am auzit în 
cască, am înţepenit. A fost instantaneu. Îţi aminteşti că ti- 
am povestit despre pistoalele Taser cu care ne omorâm 
timpul la HRT? 

Ea dădu din cap. 

— Ei, a fost ca şi cum m-ar fi lovit una dintre săgețile 
electro-şoc. Nu m-am mai putut mişca. 

— Nu ar fi fost posibil ca cineva chiar să fi tras în tine cu 
un pistol 'Taser, acolo, pe alee? Nu ar putea fi ăsta motivul 
pentru care ai înţepenit? 

— Imposibil. Nu era nimeni atât de aproape, iar săgeata 
n-ar fi trecut prin vesta mea antiglonţ. Şi, ultimul 
argument, dar nu cel mai lipsit de importanţă, este că 
obiectul ar fi trebuit să rămână înfipt în mine, corect? 

— Corect. Claire îşi mai notă ceva, apoi zise: Ai declarat 
mai înainte că, deşi ai înţepenit, ai fost capabil să te ridici 
şi să intri în curte. 

— Claire, a fost cel mai greu lucru pe care l-am făcut în 
viaţa mea. Mi se părea că am o mie de kile şi că întreg 
organismul îmi funcţionează anapoda Şi, în cele din urmă, 
am fost înfrânt, m-am prăbuşit şi am rămas acolo. Apoi au 
început să tragă mitralierele. 


237 


— Când ai început să-ţi revii? 

Web căzu pe gânduri. 

— Am avut impresia că au trecut ani până când m-am 
putut mişca. Dar n-a durat mult deloc. Exact când a 
început tirul, am simţit că totul începea să revină la 
normal. Mi-am putut mişca braţele şi picioarele şi ele mă 
ardeau ca dracu, cum se întâmplă după ce ţi-a amorţit o 
mână sau un picior şi sângele începe din nou să circule. 
Aşa mă simţeam atunci. Dar nu aveam nevoie de membre 
în momentul ăla, pentru că nu prea aveam unde să mai 
plec. 

— Aşadar, ţi-ai revenit de la sine? Nu-ţi aminteşti să fi 
făcut ceva care ar fi putut să te paralizeze? Poate vreo 
problemă a spatelui, care să fi apărut în timpul 
antrenamentelor? "Ţi-a fost vreodată atins vreun nerv? Şi 
asta te-ar fi putut imobiliza. 

— Nimic de genul ăsta. Nu iei parte la nicio operaţiune 
dacă nu eşti într-o stare fizică excelentă. 

— Deci ai auzit focurile de armă şi ai început să-ţi simţi 
din nou corpul? 

— Da. 

— Ar mai fi şi altceva? 

— Puştiul, am mai văzut un milion de-alde el. Şi, cu toate 
astea, mi s-a părut deosebit. Nu mi-l puteam scoate din 
cap. Nu din cauză că fusese împuşcat, am mai văzut şi 
copii cu urme de glonţ. Nu ştiu din ce motiv. Am dat din 
nou cu ochii de el, în timp ce trăgeau mitralierele. Era 
ghemuit lângă alee. Dacă mai făcea un pas, ar fi fost tăiat 
în două. l-am strigat să se întoarcă. M-am târât pe burtă 
până la el. Cred că era speriat de moarte. Auzea echipa 
Hotel venind dintr-un capăt al aleii, eu eram în celălalt, 
mitralierele alea blestemate trăgeau. Şi mi-am dat seama 
că avea de gând s-o rupă la fugă de-a curmezişul curţii şi 
până acolo i-ar fi fost. Pur şi simplu, n-am putut lăsa să se 
întâmple asta, Claire. Deja muriseră prea mulţi oameni în 


238 


noaptea aia. S-a aruncat înainte, m-am aruncat şi eu, l-am 
prins şi l-am potolit, fiindcă zbiera că nu făcuse nimic şi 
bineînţeles că, atunci când un copil spune asta, ştii că îţi 
ascunde ceva. 

L-am liniştit, cum îţi spuneam. M-a întrebat dacă cei din 
echipa mea erau morţi şi i-am spus că da. l-am dat un bilet 
şi şapca mea şi am tras cu pistolul de semnalizare. Ştiam 
că era singurul mod în care puteam împiedica echipa Hotel 
să-l ucidă când ar fi apărut din întuneric. Şi, Claire, pur şi 
simplu, nu doream să moară. 

— Trebuie să fi fost o noapte cumplită pentru tine, dar, 
Web, ar trebui să fii mulţumit că l-ai salvat. 

— Oare? De ce l-am salvat? Ca să se întoarcă pe străzi? 
Vezi tu, e un puşti deosebit. Are un frate supranumit 
Marele F, care conduce una dintre afacerile cu droguri din 
zonă. El e personajul negativ. 

— Atunci, poate că în toate astea sunt implicaţi nişte 
duşmani ai acestui Mare F? 

— Poate. Făcu o pauză, ca să se hotărască dacă să dea 
sau nu la iveală şi restul. Cineva a schimbat copiii. Pe alee. 

— A schimbat copiii? Ce vrei să spui? 

— Vreau să spun că acel Kevin Westbrook pe care l-am 
salvat eu nu era acelaşi cu băiatul care le-a dat biletul 
membrilor echipei Hotel. Şi puştiul care a dispărut de la 
locul faptei nu era acel Kevin Westbrook pe care l-am 
salvat. 

— De ce ar fi făcut cineva asta? 

— E o întrebare de şaizeci şi patru de mii de dolari, care 
mă scoate din minţi. Tot ce ştiu eu este că, în curtea aia, i- 
am salvat fundul lui Kevin Westbrook şi că puştiul a fost 
schimbat, pentru că le-a spus celor din echipa Hotel că 
sunt cel mai mare laş. De ce ar fi făcut una ca asta? 

— Sună aproape ca şi cum ar fi încercat, în mod 
intenţionat, să te discrediteze. 

— Un puşti pe care nici măcar nu-l cunosc? Web scutură 


239 


din cap. Cineva a încercat să-mi creeze o imagine proastă 
şi trebuie să-l fi învăţat pe copil ce să spună. Şi pe urmă a 
fost floare la ureche să-şi facă apariţia şi să plece, la fel de 
uşor, cu falsul puştan. El e, probabil, mort. La naiba, Kevin 
e, probabil, mort. 

— Se pare că cineva s-a străduit să planifice toate astea, 
zise Claire. 

— Şi mi-ar plăcea să ştiu de ce. 

— Nu putem face altceva decât să încercăm, Web, eu te 
pot ajuta în anumite privinţe, dar nu am autoritatea să mă 
ocup de partea care ţine de anchetă. 

— De fapt, nici eu s-ar putea să nu mai fiu în măsură să 
mă ocup de asta. Realmente, nu prea am mai activat ca 
detectiv în ultimii opt ani. Începu să se joace cu inelul de 
pe deget. În dimineaţa asta, când am ajuns la cabinet, 
O'Bannon mi-a ţinut un mic discurs încurajator despre 
sindromul luptei. 

Claire înălţă din sprâncene. 

— Da, chiar aşa? Istoria lui cu Vietnamul? 

Părea să se străduiască din greu să nu zâmbească. 

— Nu mi-am închipuit că e prima dată când foloseşte 
toată povestea. Dar asta e ceea ce crezi tu - vreau să zic, 
în ciuda celorlalte chestii, cu puştiul? 

— Încă nu-ţi pot spune, Web, nu încă. 

— Ştii, am văzut soldaţi cărora li se întâmplă aşa ceva. 
Se trage în ei şi îşi pierd controlul. Toată lumea poate 
înţelege asta. 

Claire îl privi cu atenţie. 

— Dar? 

El începu să vorbească foarte repede. 

— Dar, cei mai mulţi dintre soldaţi stau puţin într-un 
centru de instruire a recruţilor, apoi sunt aruncaţi în prima 
linie. Nu ştiu nimic despre ceea ce înseamnă a ucide. Nu 
ştiu ce înseamnă să fii într-adevăr în bătaia focului. Dar eu, 
eu m-am antrenat pentru asta în cea mai mare parte a 


240 


vieţii mele de adult. N-o să-ţi vină să crezi, Claire, în câte 
feluri am fost atacat. Începând cu tirul mitralierelor şi 
terminând cu schije de proiectile de mortier, şi n-ar mai fi 
rămas nimic din mine dacă m-ar fi nimerit aşa ceva. Am 
reuşit să ucid oameni când cea mai mare parte a sângelui 
meu era în bălțile de pe podea. Şi niciodată, nici măcar o 
singură dată, nu m-am pierdut ca în noaptea aia. Şi, până 
în momentul ăla, nu fusese tras niciun nenorocit de glonţ. 
Spune-mi, cum naiba a fost posibil? 

— Web, ştiu că tu cauţi nişte răspunsuri. Trebuie să ne 
continuăm eforturile. Dar trebuie să îţi spun că, atunci 
când avem de-a face cu mintea omului, orice e posibil. 

El se holbă la ea, scutură din cap şi se întrebă cum 
dracu putea ieşi de pe drumul, oricare ar fi fost el, pe care 
o luase. 

— Păi, doctore, ăsta nu e cine ştie ce ajutor, nu-i aşa? 
Cât te plăteşte Biroul ca să nu-mi spui nimic? 

Se ridica pe neaşteptate şi plecă. 

Pentru a doua oară, Claire nu încercă să-l oprească şi 
nici n-ar fi putut să o facă. Mai avusese şi înainte pacienţi 
care îi întorseseră spatele, deşi niciodată în timpul 
primelor două şedinţe. Se lăsă pe spate în fotoliu şi îşi 
trecu în revistă însemnările, apoi luă un reportofon şi 
începu să înregistreze. 

Fără ca ea să o ştie, în detectorul de incendiu din tavan 
se afla ascuns un dispozitiv sofisticat de ascultare, 
racordat la instalaţia electrică a clădirii, dar prevăzut şi cu 
un alimentator de rezervă, cu baterii. În cabinetul fiecărui 
psihiatru şi psihanalist care lucra acolo era ascuns un 
dispozitiv similar. Instalaţia telefonică din cabinet avea 
derivații suplimentare, dintre care una se întrerupsese, 
motiv pentru care fusese necesară vizita „depanatorului” 
din dimineaţa aceea. 

Acele urechi indiscrete culeseseră o mare cantitate de 
informaţii de la fiecare dintre pacienţii care intraseră pe 


241 


uşă. În timpul ultimului an, peste o sută de agenţi FBI din 
toate departamentele, inclusiv cei care lucrau sub 
acoperire şi cei de la Anticorupţie, din WFO, din HRT şi 
din partea centrală a oraşului, şi mai bine de douăzeci 
dintre partenerii de viaţă ai acestora, veniseră acolo ca să- 
şi dezvăluie secretele şi problemele, aşteptându-se la cea 
mai deplină confidenţialitate. Şi primiseră orice, numai 
asta nu. 

Imediat după ce Web London ieşi din cabinet ca o 
furtună, Ed O'Bannon se strecură afară, cobori cu liftul 
până în garaj, se urcă în Audi-ul său nou-nouţ, cu două 
locuri, şi demară. Îşi luă celularul şi formă un număr. 
Telefonul sună de câteva ori şi, în cele din urmă, i se 
răspunse. 

— E un moment potrivit? întrebă el, neliniştit. 

De la celălalt capăt al conexiunii i se ripostă că era la fel 
de potrivit ca oricare altul, pentru o conversaţie scurtă şi 
la obiect. 

— London a fost azi aici. 

— Am auzit, spuse vocea. Omul meu a trecut pe acolo să 
repare ceva. Deci, cum mai merge cu bătrânul Web? 

O'Bannon înghiţi în sec, nervos. 

— Se duce la un alt psihanalist. Am făcut tot ce mi-a stat 
în puteri ca să împiedic asta, se grăbi să adauge, dar fără 
niciun rezultat. 

Celălalt reacţionă atât de zgomotos şi cu atâta furie, 
încât O'Bannon fu nevoit să-şi îndepărteze telefonul de 
ureche. 

— Ascultă-mă, nu asta aveam eu de gând, zise el. Nu 
puteam să-mi închipui că o să se ducă, într-adevăr, la 
altcineva. S-a întâmplat din senin... Cum? Se numeşte 
Claire Daniels. A lucrat pentru mine. E aici de ani de zile şi 
e foarte competentă. În alte împrejurări, n-ar fi fost o 
problemă. Nu puteam să fac prea mult scandal fără să 
devină bănuitori. 


242 


Auzind propunerea făcută de celălalt, O'Bannon începu 
să tremure. Scoase maşina de pe şosea. 

— Nu, uciderea ei nu ar face altceva decât să stârnească 
suspiciunile. Îl ştiu pe London. Poate chiar prea bine. E 
inteligent. Dacă i se întâmplă ceva lui Claire, o să priceapă 
despre ce e vorba şi n-o s-o lase baltă. E stilul lui. Credeţi- 
mă, lucrez cu omul ăsta de multă vreme. Nu uitaţi că de 
asta m-aţi angajat. 

— Dar nu numai pentru asta, spuse celălalt. Şi te plătim 
bine, Ed. Într-adevăr bine. Şi nu ne place deloc că se duce 
la puicuţa asta, la Daniels. 

— Ţin totul sub control. Aşa cum îl ştiu eu pe London, o 
să mai vină de câteva ori şi pe urmă o s-o tot lase de azi pe 
mâine. Dar, dacă se iveşte altceva, vă anunţ. Stau pe 
poziţie. 

— Ar fi bine s-o faci, zise celălalt. Şi, în momentul când 
pierzi a doua oară controlul, intrăm noi în scenă. 

Legătura se întrerupse şi O'Bannon, părând foarte 
tulburat, reveni pe şosea şi demară. 


243 


CAPITOLUL 22 


Web petrecuse foarte mult timp în Vic-ul său, umblând 
pe străzile din apropierea locului în care avusese loc 
măcelul. Era într-o permisie neplătită şi nu participa la 
ancheta oficială. De aceea nu putea solicita niciun ajutor, 
presupunând că i-ar fi fost necesar, şi nici nu-i era limpede 
ce anume căuta. Întunericul de pe străzi era sfâşiat de 
luminile contopite ale farurilor. În multe dintre intersecţii 
erau camere foto, aparent menite să-i surprindă pe şoferii 
care treceau pe roşu. Totuşi, Web era de părere că rolul 
lor era dublu, fiind, în zonele cu o rată ridicată a 
criminalităţii, şi dispozitive de supraveghere. Era nevoit să 
aprecieze ingeniozitatea infractorilor locali, pentru că 
multe dintre acestea nu mai erau orientate în direcţia 
iniţială. Unele erau îndreptate către cer, altele către 
caldarâm, câteva înspre clădiri, iar altele chiar fuseseră 
distruse. Ei, şi cam atât despre Big Brother. 

Web continua să-şi verifice mesajele de acasă. Niciuna 
dintre soţii nu-l mai sunase. Probabil că Cynde şi Debbie 
bârfiseră, anunţându-le pe celelalte că duseseră la bun 
sfârşit munca murdară, îndepărtându-l din vieţile lor. 
Aproape că le putea auzi suspinul colectiv de uşurare. 

În cele din urmă, îşi stabili o nouă programare la 
cabinetul lui Claire. Ea nu făcu nicio aluzie la jignirea pe 
care i-o adusese înainte de plecare şi la cea de-a doua lui 
ieşire bruscă din cabinetul ei. Se mulţumi să noteze data şi 
ora şi spuse că îl aştepta. Era o femeie fără prea multe 
sensibilităţi, gândi Web. 

Când ajunse, în sala de aşteptare mai erau câteva 
persoane. Niciuna dintre ele nu se uita spre el, dar nici nu 
se aşteptase la asta. Presupunea că aşa trebuie să fie în 

244 


anticamera unui doctor de nebuni. Cine doreşte să fie 
văzut de nişte străini când îşi caută leacul demenţei? 

Claire ieşi, îi adresă un zâmbet liniştitor, şi îi întinse o 
ceaşcă cu cafea proaspăt făcută, cu frişca şi zahărul deja 
adăugate, aşa cum îi plăcea lui. Se aşezară în cabinetul ei. 

Web îşi trecu mâna prin păr. 

— Uite ce e, Claire, îmi cer scuze pentru data trecută. 
De obicei nu sunt atât de nemernic. Ştiu că încerci, pur şi 
simplu, să mă ajuţi, şi ştiu şi că, din toată povestea asta, 
nimic nu e uşor de descifrat. 

— Web, nu-ţi cere scuze pentru că ai făcut exact ce 
trebuia să faci, adică ţi-ai dat frâu liber tuturor gândurilor 
şi sentimentelor, ca să te poţi ocupa de ele. 

— Deci, unde mergem azi, doctore? spuse el, cu un 
zâmbet firav. Pe Marte sau pe Venus? 

— Pentru început, studiem dereglările produse de 
stresul posttraumatic şi vedem dacă îşi au locul în cazul 
tău. 

Web zâmbi în sinea lui. Ei, cu asta se putea descurca. 

— Cum ar fi şocul cauzat de explozie? 

— Termenul ăsta e adesea greşit utilizat şi aş vrea să fac 
câteva precizări. Acum, din punct de vedere clinic, 
probabil că suferi de stres posttraumatic, în urma 
evenimentelor care s-au petrecut în curtea aia. 

— Cred că sunt de acord. 

— Bun, hai să ne verificăm concluzia. Dacă ăsta e 
diagnosticul, atunci există mai multe metode atestate de 
tratament, inclusiv tehnicile de combatere a stresului, 
nutriția adecvată şi programele de somn, exerciţiile de 
relaxare,  readaptarea cognitivă şi prescrierea unei 
medicaţii anxiolitice. 

— Fir-ar să fie, ce simplu sună, făcu el, cu sarcasm. 

Ea îl privi şi Web se gândi că privirea ei era ciudată. 

— Uneori e simplu. Ea îşi cobori ochii asupra hârtiilor. 
Bun, ai remarcat vreo schimbare la nivel fizic? Senzaţie de 


245 


frig, amețeli, dureri în piept, creşterea tensiunii, dificultăţi 
respiratorii, oboseală, greață sau orice altceva de genul 
ăsta? 

— Prima oară când m-am întors în curte şi am 
rememorat cele întâmplate, m-am simţit cam ametit. 

— Dar de atunci încoace? 

— Niciodată. 

— Bun, eşti excesiv de nervos, începând de atunci? 

Web nu avu nevoie de mult timp de gândire. 

— Nu, nu tocmai. 

— Abuzezi de vreo substanţă care să te ajute să faci faţă 
situaţiei? 

— De nimic! De fapt, beau chiar mai puţin ca de obicei. 

— Îţi revin în minte imagini din timpul evenimentelor? 

El scutură din cap. 

— Te simţi apatic, simţi nevoia să eviţi viaţa socială, 
oamenii? 

— Nu, vreau să aflu ce s-a întâmplat. Vreau să fiu activ. 

— Eşti mult mai furios, irascibil sau glacial decât de 
obicei faţă de cei din jur? Se uită la el şi zâmbi. Persoanele 
de faţă se exclud. 

Pentru o clipă, el îi întoarse zâmbetul. 

— Nu tocmai, Claire. De fapt, cred că sunt relativ calm. 

— Ai depresii permanente, atacuri de panică, anxietate 
sporită sau ai căpătat vreo fobie? 

— Nimic de genul ăsta. 

— OK, ţi se întâmplă ca gândurile să-ţi fie întrerupte de 
amintirea repetată a evenimentelor? Ai vise traumatizante 
sau, cu alte cuvinte, coşmaruri? 

Web răspunse vorbind rar, în timp ce îşi croia drum prin 
câmpul minat al amintirilor. 

— În noaptea imediat următoare, pe care am petrecut-o 
la spital, am avut câteva vise urâte. M-au îndopat cu 
sedative, dar îmi amintesc că-mi tot ceream scuze faţă de 
soțiile băieţilor. 


246 


— E cât se poate de firesc în asemenea circumstanţe. De 
atunci încoace, ţi s-a mai întâmplat ceva similar? 

Web scutura din cap. 

— Am fost foarte ocupat cu ancheta, spuse, scuzându-se. 
Dar mă gândesc tot timpul la asta. Vreau să spun că ceea 
ce s-a petrecut în curte mă macină. Ca un concasor. Nu mi 
s-a mai întâmplat niciodată ceva asemănător. 

— Dar, în timpul activităţilor tale, te-ai mai confruntat 
cu moartea? 

— Da, dar niciodată cu a cuiva din echipa mea. 

— Ţi se întâmplă să realizezi că îţi scoţi din minte o 
parte din cele petrecute, asta fiind ceea ce numim noi 
disfuncţie a memoriei sau sindrom amnezic? 

— Nu, mai degrabă îmi amintesc fiecare afurisit de 
detaliu, ripostă Web, obosit. 

În timp de Claire îşi studia însemnările, Web spuse, fără 
să vrea: N 

— N-am vrut să moară, Claire. Imi pare rău c-au murit. 
Aş face orice ca să-i aduc înapoi. 

Claire îşi ridică ochii spre el şi îşi dădu însemnările 
deoparte. 

— Web, ascultă-mă cu foarte mare atenţie. Faptul că nu 
ai simptomele stresului posttraumatic nu înseamnă că nu-ți 
pasă de ceea ce s-a întâmplat cu prietenii tăi. Nu înseamnă 
că nu suferi. Trebuie să înţelegi asta. Eu văd în tine un 
bărbat chinuit de toate simptomele pe care e normal să le 
ai după ce ai trecut printr-un calvar care i-ar fi dat peste 
cap pe foarte mulţi oameni, dacă nu definitiv, măcar 
pentru o foarte lungă vreme. 

— Dar nu şi pe mine. 

— Tu ai nişte deprinderi ieşite din comun, ai în spate ani 
de antrenament şi o structură psihică bună care te-au 
ajutat în mod substanţial, în primul rând când a fost vorba 
de selecţia în HRT. Am aflat mult mai multe despre HRT de 
când ai fost ultima dată la mine. Ştiu că încercările fizice şi 


247 


stresul prin care vă fac să treceţi sunt extraordinare, dar 
suferinţa mentală pe care v-o provoacă e şi mai 
înfricoşătoare. Web, atât pregătirea voastră fizică cât şi 
cea psihică vă ajută să suportaţi mai multe decât oricine 
altcineva. Ai supravieţuit acolo, în curte, şi e limpede că 
atât trupul cât şi mintea ţi-au rămas intacte. 

— Deci nu sufăr de tulburările sindromului 
posttraumatic? 

— Nu, nu cred. 

El lăsă ochii în jos, privindu-şi mâinile. 

— Înseamnă c-am terminat? 

— Nu. Faptul că nu eşti traumatizat din cauza celor 
întâmplate în curte nu înseamnă că nu ai nişte probleme 
asupra cărora trebuie să ne îndreptăm atenţia. Poate că 
unele dintre ele au apărut cu mult înainte de a intra în 
HRT. 

El se lăsă pe spate, devenind brusc suspicios; se părea 
că nu se putea abtine. 

— Ca, de exemplu? 

— Suntem aici ca să vorbim despre asta. Ai spus că 
simţeai că faci parte din familiile colegilor tăi. Mă întreb 
dacă ţi-ai dorit vreodată să ai o familie a ta. 

Web se gândi o vreme înainte de a răspunde. 

— Mi-am imaginat întotdeauna că o să am o familie 
mare, ştii cum e, o mulţime de băieţi cu care să bat mingea 
şi o grămadă de fete pe care să le răsfăţ, să le las să-l 
sucească pe bătrânul lor tată pe degetele lor drăgălaşe, iar 
eu să zâmbesc tot timpul. 

Claire îşi luă carnetul şi stiloul. 

— Şi de ce nu ai familia asta? 

— Anii au zburat pe lângă mine. 

— Asta e tot? 

— Nu e destul? 

Ea îi privi chipul, atât obrazul intact, cât şi pe cel 
mutilat. El şi-l întoarse, la fel ca ultima dată. 


248 


— Întotdeauna faci aşa? 

— Cum? 

— Îţi întorci obrazul rănit în partea cealaltă când ţi-l 
priveşte cineva. 

— Nu ştiu, nu mă gândesc la asta. 

— Eu am impresia, Web, că te gândeşti foarte bine la tot 
ceea ce faci. 

— Poate că o să ai o surpriză. 

— N-am discutat despre relaţiile tale personale. Te 
întâlneşti cu cineva? 

— Slujba mea nu-mi lasă prea mult timp pentru asta. 

— Totuşi, toţi ceilalţi bărbaţi din echipa ta erau 
căsătoriţi. 

— Poate că erau, pur şi simplu, mai buni decât mine. 

— Spune-mi, când ai căpătat rănile de pe faţă? 

— Chiar trebuie să ne oprim la asta? 

— Se pare că e un subiect care te face să te simţi 
stingherit. Putem să continuăm cu altceva. 

— Nu, ce naiba, nu mă deranjează. Se ridică, îşi scoase 
haina şi, în timp ce Claire îl privea din ce în ce mai uluită, 
îşi desfăcu nasturele de sus al cămăşii, ca să-şi scoată la 
iveală rana de glonţ de la baza gâtului. Am căpătat rănile 
de pe faţă exact înainte de a o primi pe asta. Îşi duse 
degetul la rana de pe gât. Nişte extremişti albi, numiţi 
Frăția Libertăţii, au luat în stăpânire o şcoală din 
Richmond. În timp ce faţa mea era în bătaia focului, unul 
dintre ei m-a nimerit cu un glonţ de calibrul .357 tras 
dintr-un Magnum. O rană curată, glonţul a trecut prin 
mine. Dacă ar fi nimerit cu un milimetru mai în stânga, aş 
fi fost fie un om mort, fie o legumă. Şi mai am încă o rană 
pe care n-am să ţi-o arăt. E exact aici. Îşi atinse cu mâna 
rana de lângă subsuoară. În jargonul nostru, glonţul care 
m-a nimerit se numeşte glonţ Channel. Ştii, la fel ca 
tunelul care trece pe sub Canalul Mânecii şi la fel ca 
perforatoarele monstruoase care îl sapă. Claire, e un 


249 


proiectil de artilerie foarte afurisit, cu o cămaşă de oţel. 
Intră în tine înşurubându-se, cu o viteză de trei Mach. Şi 
pulverizează tot ce-i stă în cale. A trecut prin mine, apoi l-a 
ucis pe tipul din spatele meu, care se pregătea să-mi crape 
capul cu o macetă. Dacă ar fi fost un glonţ exploziv în loc 
de unul cu cămaşă din oţel, ar fi fost încă în corpul meu, 
iar eu aş fi fost mort, pentru că maceta mi s-ar fi înfipt în 
ţeastă. Web zâmbi. Adică, îţi vine să crezi că a existat o 
astfel de sincronizare? 

Claire privi în jos, păstrând tăcerea. 

— Ei, doctore, nu te uita în altă parte, încă n-ai văzut 
partea cea mai interesantă. 

Ea îşi ridică ochii în timp ce Web îşi lua bărbia în palma 
făcută căuş şi îşi întorcea partea mutilată a feţei astfel 
încât să poată fi privită în întregime. 

— Frumuseţea a fost jetul de foc care era cât pe ce să-l 
curețe pe vechiul meu prieten, Lou Patterson ştii, 
răposatul soţ al femeii care m-a făcut de ocară în faţa 
întregii lumi. Sunt sigur că ai văzut asta la televizor, nu-i 
aşa? Afurisita de cască mi s-a topit peste faţă. Mi s-a spus 
că un doctor şi o asistentă au leşinat când m-au văzut la 
spitalul din Richmond. Toată partea asta era o rană 
deschisă, sângerândă. Cineva spunea că arătam ca şi cum 
aş fi intrat deja în putrefacție. Cinci operaţii, Claire, plus 
durerea, care, dă-mi voie să-ţi spun, nu a fost cu nimic mai 
prejos. Au fost nevoiţi să mă lege de destul de multe ori. 
Iar când am văzut ce rămăsese din faţa mea, am vrut să-mi 
pun ţeava pistolului în gură şi să mestec un glonţ şi, de 
fapt, aproape că am făcut-o. Şi, după ce, în sfârşit, am 
trecut peste toate astea şi am plecat de la spital, era într- 
adevăr amuzant modul în care ţipau femeile când le ieşea 
în cale bătrânul Web. Agenda mea cu numere de telefon a 
aterizat direct la closet. Aşa că, nu, nu mi se întâmplă prea 
des să am o întâlnire, iar căsătoria a coborât în topul 
priorităţilor, în favoarea unor activităţi importante, cum ar 


250 


fi aruncarea gunoiului şi tunderea ierbii. Se aşeză din nou 
şi îşi încheie cămaşa. Ce altceva ai mai vrea să afli? o 
întrebă, cu amabilitate. 

— De fapt, am văzut conferinţa de presă a Biroului, unde 
au spus multe despre modul în care ţi-ai dobândit rănile. Ai 
dat dovadă de un eroism incredibil. Şi, cu toate astea, se 
pare că te consideri lipsit de farmec şi neacceptat de 
femei. Mă întreb şi dacă eşti de părere că ai putea fi un 
tată bun, adăugă apoi. 

A naibii femeie, nu dorea să se dea bătută. 

— Mi-ar plăcea să cred asta, spuse el, cu voce egală, 
străduindu-se din greu să-şi ţină nervii sub control. 

— Nu, eu te întreb dacă o crezi într-adevăr. 

— Ce soi de întrebare mai e şi asta? 

— Crezi că, dacă ai fi avut copii, i-ai fi brutalizat? 

Web se ridică pe jumătate din scaun. 

— Claire, sunt pe punctul de a pleca de aici în 
următoarele două secunde. Şi de a nu mă mai întoarce. 

Ea îi prinse privirea. 

— Nu uita, când am început terapia, ţi-am spus că 
trebuie să ai încredere în mine. Această terapie nu e uşor 
de făcut, Web, mai ales dacă ai probleme despre care nu 
vrei să vorbeşti. Eu nu fac altceva decât să încerc să te 
ajut, dar trebuie să fii sincer cu mine. Dacă vrei să-ţi 
iroseşti timpul cu reprezentații artistice, e treaba ta. Eu aş 
prefera să fii mai eficient. 

Pentru o foarte lungă clipă, psihanalista şi omul legii se 
ţintuiră din priviri. În cele din urmă, Web fu acela care îşi 
cobori pleoapele şi se aşeză. Tocmai începuse să înţeleagă 
mult mai bine postura în care se afla Romano faţă de 
Angie. 

— Nu mi-aş fi bătut copiii. De ce s-o fi făcut, după câte 
am îndurat eu de la Stockton? 

— Ceea ce spui pare cât se poate de logic. Totuşi, 
realitatea este că mulţi dintre părinţii care au fost 


251 


brutalizaţi în copilărie le fac acelaşi lucru copiilor lor. Nu e 
chiar atât de simplu să înveţi din greşelile părinţilor tăi, 
pentru că latura noastră emoţională nu dă dovadă de atâta 
eficienţă. Iar copiii nu sunt capabili să gândească aşa. Sunt 
neputincioşi când e vorba să se  împotrivească 
maltratărilor, de aceea îşi reprimă ura, mânia şi senzaţia 
de neajutorare, adesea chiar vreme de foarte mulţi ani. 
Asta nu trece de la sine, e un amestec în clocot, alcătuit 
din confuzie, sentimentul de a fi fost trădat sau proasta 
părere despre sine însuşi care sunt însoțitorii copilului 
brutalizat - tati şi mami n-au cum să mă iubească pentru 
că mă bat, vina trebuie să fie a mea, pentru că tati şi mami 
nu pot greşi. Copiii brutalizaţi se maturizează şi au, la 
rândul lor, copii şi, uneori, reuşesc să-şi depăşească 
problemele şi devin nişte părinţi extraordinari. Alteori, 
mânia şi ura aflate de atât de mult timp în stare latentă se 
dezlănţuie, fiind îndreptate împotriva propriilor copii, aşa 
cum s-a întâmplat şi în cazul lor. 

— N-aş ridica niciodată mâna asupra unui copil, Claire. 
Ştiu că modul în care îmi câştig existenţa ar putea crea 
impresia asta, dar eu nu simt aşa. 

— Te cred, Web. Te cred într-adevăr. Dar, ca să fim mai 
aproape de subiect, tu eşti convins de ceea ce spui? 

Lui i se urcă din nou sângele în obraji. 

— Aici, doamnă, chiar vrei să scapi de mine. 

— Atunci lasă-mă să formulez ideea şi mai direct. Crezi 
că e posibil ca hotărârea ta de a nu te căsători şi de a nu 
avea copii să plece, pur şi simplu, de la faptul că ai fost 
brutalizat şi de la temerea că, la rândul tău, ţi-ai fi putut 
brutaliza propriii copii? Nu e ceva nemaiauzit, Web; chiar 
nu e. Unii ar putea afirma că, de fapt, e vorba de sacrificiul 
suprem. 

— Sau de suprema evadare din faţa propriilor probleme. 

— S-ar putea zice şi aşa. 

— Tu ce părere ai? 


252 


— Aş putea foarte bine să spun că ţi se potrivesc ambele 
variante. Dar, dacă ăsta e motivul pentru care te-ai ferit de 
căsătorie şi de întemeierea unei familii, atunci ne putem 
strădui să găsim o rezolvare. Şi, cu toate că pot să înţeleg 
de ce rănile de pe faţa ta le împiedică pe unele femei să fie 
atrase de tine, îţi spun că nu trebuie să crezi că toate 
femeile sunt aşa, pentru că nu e adevărat. 

El clătină din cap, apoi îşi aruncă ochii către ea şi îi 
susţinu privirea. 

— Când vegetam undeva, în inima Montanei, în timpul 
unui meci încă nul cu ceea ce nu era decât o altă grupare 
sictirită de guvern, îmi petreceam dimineţile luându-i în 
cătarea puştii cu lunetă pe toţi cei care treceau prin 
dreptul ferestrelor. In fiecare zi, petreceam mai multe ore 
aşteptând, pur şi simplu, momentul în care ar fi trebuit să-l 
omor pe unul dintre ei. Claire, această aşteptare de 
dinainte de a ucide e unul dintre lucrurile care te macină 
încetul cu încetul. Aşa că, atunci când nu eram de gardă, 
stăteam, seara, sub stelele de pe cerul acelui loc uitat de 
Dumnezeu din Montana şi scriam acasă. 

— Cui? 

Web păru oarecum încurcat şi avu nevoie de câteva 
secunde să reînceapă să vorbească, pentru că, până 
atunci, nu mai povestise asta nimănui. 

— Mă prefăceam că am copii. Scutură din cap şi nu mai 
izbuti nici măcar să-şi îndrepte privirea către ea. Le 
pusesem chiar şi nume, ca Web Junior, Lacey. Mezina era 
Brooke, avea părul roşu şi era ştirbă. Scriam toate 
scrisorile alea şi chiar le trimiteam la mine acasă, ca să 
aştepte acolo până ce aveam să mă întorc. În timp ce 
aşteptam, în Montana, să împuşc o ceată de ratati, atât de 
înconjurați de oameni înarmaţi, încât totul nu avea niciun 
haz, îi scriam lui Brooke Louise şi îi spuneam că tăticul ei o 
să se întoarcă acasă în curând. De fapt, chiar începusem să 
cred că aveam o familie. A fost, realmente, singurul lucru 


253 


care m-a susţinut, pentru că, în cele din urmă, chiar am 
fost nevoit să apăs pe trăgaci şi populaţia statului Montana 
a scăzut cu două persoane. Web se opri, îşi şterse buzele, 
înghiţi ceea ce i se păru un munte de fiere şi îşi pironi 
privirile de covor. Când m-am întors acasă, toate scrisorile 
alea mă aşteptau. Dar nici măcar nu le-am citit. Ştiam ce 
cuprindeau. Casa era goală. Nici urmă de Brooke Louise. 

Într-un târziu, îşi ridică ochii. 

— E o nebunie, nu-i aşa? spuse. Cum să le scrii scrisori 
copiilor pe care nu îi ai? 

Web observă că, fără să fi încercat să o facă, până la 
urmă o dăduse gata pe Claire Daniels. 

Când ieşi din cabinetul lui Claire şi dădu cu ochii de cei 
doi oameni care discutau cu voce scăzută, Web se simţi 
năucit pentru o clipă, fiindcă situaţia era neverosimilă. 
Unul dintre cei doi era O'Bannon şi asta se potrivea, 
pentru că, la urma urmelor, în locul acela lucra. Totuşi, 
femeia de lângă el nu ar fi trebuit să se afle acolo. Când 
privi în jur şi îl văzu pe Web, lui Debbie Rinner i se tăie 
răsuflarea. 

O'Bannon îl zări pe Web şi îi întinse mâna. 

— Web, nu ştiam că o să fii aici astăzi. Presupun că nici 
nu aveam de unde să o ştiu, nu s-ar putea spune că eu şi 
Claire avem o agendă comună, altfel am avea parte de un 
mic coşmar al eticii profesionale. 

Web nu strânse mâna doctorului; continua să se holbeze 
la Debbie, care părea împietrită, de parcă tocmai ar fi fost 
surprinsă în timpul unei întâlniri amoroase cu O'Bannon. 

Doctorul îşi plimbă privirea de la unul la celălalt. 

— Voi doi vă cunoaşteţi? 

Pe urma se plesni peste frunte şi răspunse la propria 
întrebare: 

— HRT. 

Web se apropie de Debbie, care îşi scoase din geantă o 
batistă de hârtie. 


254 


— Deb? Mergi la O'Bannon? 

— Web, spuse O'Bannon, e vorba de ceva într-adevăr 
confidenţial. 

El îl concedie pe bărbatul mărunţel cu o fluturare a 
mâinii. 

— Da, ştiu, secret de stat. 

— Nu mi-a plăcut niciodată sala asta comună de 
aşteptare - periclitează intimitatea pacienţilor, dar o altă 
compartimentare a spaţiului nu este posibilă, zise 
O'Bannon, deşi era evident că cei doi nu-i ascultau 
lamentările. Ne mai vedem, Debbie, adăugă, în cele din 
urma. la-o uşurel, Web, i se adresă acestuia. Sunt sigur că 
Claire face minuni pentru tine. Şi îl privi întrebător. 

„Le face, doctore, ar fi vrut Web să-i spună. Femeia asta 
face pentru mine asemenea minuni, încât mă scoate din 
minţi.” 

Web îi ţinu uşa lui Debbie şi se îndreptară spre lifturi. 
Ea evita să-l privească şi el îşi simţea obrajii înroşindu-se, 
dar nu era sigur dacă de supărare sau de stinghereală. 

— Merg la un doctor de nebuni ca să mă ajute să trec 
peste ce s-a întâmplat, spuse el, într-un târziu. Presupun 
că şi tu faci acelaşi lucru. 

Ea îşi suflă nasul şi, în sfârşit, se uită la el. 

— Eu vin la doctorul O'Bannon de mai bine de un an, 
Web. 

Se holbă din nou la ea, cu chipul lipsit de orice expresie, 
şi nici măcar nu auzi uşile liftului deschizându-se. 

— Cobori şi tu? vru ea să ştie. 

leşiră în stradă şi erau gata să pornească în direcţii 
diferite, când Web se dezmetici şi zise: 

— Ai timp pentru o cafea, Deb? 

Era aproape sigur că ea nu avea nici măcar o secundă 
pentru unul ca el. 

— E un Starbucks după colţ. Mi-e foarte cunoscută zona 
asta. 


255 


Îşi luară ceştile mari şi se aşezară într-un colţ retras, în 
timp ce automatele strălucitoare zumzăiau, clefăiau şi 
scuipau pentru clienţii lor însetaţi. 

— De mai bine de un an, spui? Mergi la un doctor de 
nebuni de atâta timp? 

Debbie îşi presără scorţişoară în ceaşcă şi o amestecă. 

— Unii oameni fac terapie toată viaţa, Web. 

— Da, alţi oameni. Nu cei ca noi. 

Ea îl privi aşa cum nu o mai făcuse niciodată. 

— Lasă-mă să-ţi povestesc despre oamenii ca mine, Web. 
Când m-am măritat cu Teddy, el făcea parte din armată. 
Ştiam ce mă aştepta, detaşări de cealaltă parte a 
oceanului, unde nimeni nu vorbeşte limba noastră, sau în 
cine ştie ce colţ mlăştinos de ţară, unde te urci în maşină şi 
faci o sută cincizeci de kilometri până la cinematograf. Dar 
îl iubeam pe Teddy şi am mers înainte, cu ochii larg 
deschişi. Pe urmă el a intrat în Delta. Şi au început să vină 
copiii şi, pe când noi stăteam, în cea mai mare parte a 
timpului, într-un loc, Teddy nu era niciodată acolo. 
Jumătate de timp nu ştiam unde era. Nici dacă era viu sau 
mort. Aş fi citit despre moartea lui în ziare sau aş fi aflat 
de la CNN, ca oricine altcineva. Dar am trecut peste asta. 
Pe urmă s-a alăturat HRT şi am crezut că avea sa fie mai 
bine. Dumnezeule, Web, nimeni nu mi-a spus că HRT eo 
chestie chiar şi mai demenţială decât Delta sau că soţul 
meu avea să fie plecat de acasă chiar mai mult decât 
înainte! Puteam suporta asta când aveam douăzeci de ani 
şi niciun copil. Dar nu mai am anii ăştia, Web. Şi am trei 
copii pe care i-am crescut mai mult de una singură, din 
salariul lui Teddy, care, după atâţia ani în care şi-a slujit 
blestemata asta de ţară, era cam cât al unui casier de la 
Kmart. Am fost tot timpul alături de copiii mei şi acum cea 
mică nu mai întreabă altceva decât de ce a trebuit să plece 
tăticul ei. De ce nu se poate întoarce tăticul acasă? Şi nu 
sunt în stare să-i dau absolut niciun răspuns. 


256 


— A murit luptând cu dârzenie, Deb. A murit pentru 
ţară. 

Ea izbi atât de tare cu pumnul în masă, încât toţi ceilalţi 
clienţi se întoarseră şi se holbară la ea. 

— Toate astea nu-s decât o grămadă de rahat, o ştii şi tu 
foarte bine. 

Apoi, cu un efort impresionant, reuşi să se adune. 

Web avea senzaţia că femeia era un vulcan în erupție, 
care se străduia, cu disperare, să-şi aducă lava înapoi. 

— A fost alegerea lui, spuse ea. A vrut să stea cu 
prietenii, cu armele şi cu aventurile lui. Vocea i se calmă şi 
i se întristă. Vă iubea pe voi, camarazii lui. Te iubea pe 
tine, Web. Doamne, n-ai idee cât de mult vă iubea. Mai 
mult decât pe mine, sau chiar mai mult decât pe copiii lui, 
pentru că pe ei nu-i cunoştea nici măcar pe jumătate atât 
de bine cum vă cunoştea pe voi. Voi luptaţi împreună, vă 
salvaţi unul altuia vieţile, stăteaţi în calea răului în fiecare 
zi, eraţi destul de buni şi vă antrenați destul de mult ca să-i 
faceţi faţă. Ca o echipă. Cea mai grozavă echipă care a 
existat vreodată. Vorbea cu voi despre lucruri pe care nu le 
discuta niciodată cu mine. Avea o altă viaţă, numai a lui, 
din care eu nu puteam face parte niciodată. Şi care era 
mai captivantă şi mai alertă decât orice altceva. şi 
deschise larg braţele. Cum ar putea o simplă nevastă şi o 
familie să concureze cu toate astea? Teddy îmi povestea, 
când şi când, câte ceva despre munca lui, de fapt, doar 
nişte bârfe mărunte, picante, ca să-şi păstreze liniştea în 
familie. Clătină din cap. Au fost atât de multe zile în care v- 
am urât pe toţi, pentru că îl îndepărtați de noi. 

Îşi duse un şerveţel la ochi, ca să-şi adune lacrimile. 

Web ar fi vrut să-şi întindă mâna ca s-o atingă pe ei, dar 
nu ştia dacă gestul ar fi fost binevenit. Se simţea vinovat 
de crime îngrozitoare, de proporţii monstruoase, pentru 
care nu realizase niciodată că ar fi putut fi acuzat cândva. 

— Mergea şi Teddy la terapie? o întrebă, cu o voce 


257 


scăzută. 

Debbie îşi şterse bine ochii şi sorbi din cafea. 

— Nu. Spunea că, dacă s-ar fi aflat că merge la un 
doctor de nebuni, ar fi fost dat afară din echipă, pentru că 
tipii plini de slăbiciuni n-au ce căuta în HRT. Şi, în afară de 
asta, mai zicea şi că nu avea niciun motiv să ajungă la 
psihanalist. Nu era nimic în neregulă cu el, chiar dacă eu 
aveam nişte probleme prosteşti. Nu dorea să mă duc nici 
eu, dar, pentru prima dată în viaţa mea, am pus piciorul în 
prag. Trebuia să o fac, Web, trebuia să vorbesc cu cineva. 
Şi nu sunt singura nevastă a unui tip din HRT care merge 
la psihiatru. Mai sunt şi altele, ca Angie Romano. 

Angie Romano! Web se întrebă dacă se ducea să discute 
despre Paulie. Poate că o bătea. Nu, mai degrabă, ea îl 
bătea pe Paulie. 

— Îmi pare rău că n-ai fost fericită, Deb. Meriţi să fii. 

Web avea acasă o groază de fotografii cu el şi colegii lui 
din echipa Charlie, distrându-se împreună. În niciuna 
dintre acele fotografii nu apărea vreo o soţie, pentru că 
niciodată nu fuseseră invitate să li se alăture. Web îi 
judecase pe alţii fără să încerce să se pună în locul lor. Era 
o greşeală pe care nu dorea s-o mai repede niciodată, 
pentru că dezvăluirea ignoranței cuiva putea fi atât de 
devastatoare şi de deplină. 

Ea îl privi, se întinse ca să-şi pună mâna peste a lui şi 
încercă chiar şi să zâmbească. 

— Ei, acum, după ce m-am descărcat asupra ta şi te-am 
lăsat cu gura căscată, spune-mi, cum merge tratamentul 
tău? 

Web ridică din umeri. 

— Merge. Nu ştiu sigur încotro. Ştiu că asta nu se 
compară nici pe departe cu ceea ce ai pierdut tu, dar mi- 
am dat dintr-odată seama că băieţii ăştia erau tot ce aveam 
pe lume. Şi ei s-au dus, iar eu sunt încă aici şi nu ştiu exact 
de ce. Cred că nu voi şti niciodată. 


258 


— Îmi pare rău pentru ceea ce ţi-a făcut Julie Patterson. 
E total derutată. Nu a fost niciodată foarte echilibrată. Ea 
nu vă putea suferi pe voi, băieţii, mai mult decât noi toate. 

— Julie îmi poate face asta din nou şi eu am s-o suport 
încă o dată, spuse el, hotărât. 

— Ar trebui să te retragi de-acum, Web. Ţi-ai adus 
contribuţia. Ţi-ai slujit ţara cât se poate de bine. Ai făcut 
destule. Nu ţi se poate cere mai mult decât atât. 

— Îmi închipui că, după treizeci de ani de 
psihoflecăreală, o să fiu ca nou. 

— Are efect, Web. O'Bannon m-a şi hipnotizat o dată; m- 
a făcut să mă gândesc la lucruri la care nu aş fi crezut că o 
să mă poată duce gândul. Bănuiesc că erau ascunse într- 
adevăr foarte adânc în mine însămi. Debbie îi strânse mai 
tare mâna. Realizez că cina de la mine a fost groaznică. N- 
am ştiut ce să-ţi spunem. Am vrut să te facem să te simţi 
bine, dar îmi dau seama că n-am reuşit. Mă mir că n-ai 
plecat urlând, înainte de desert. 

— Nu eraţi datoare să mă faceţi să mă simt bine. 

— De-a lungul anilor, ai fost atât de bun cu copiii noştri, 
ai tuturor. Vreau să ştii cât de mult apreciem asta. Şi 
printre noi nu e niciuna care să nu se bucure că ai 
supravieţuit. Toate ştim că, atâţia ani, ţi-ai riscat viaţa 
pentru ca bărbaţii noştri să nu moară. 

Se aplecă deasupra mesei şi îi atinse obrazul vătămat, 
plimbându-şi degetele catifelate în susul şi în josul 
suprafeţei aspre, prost refăcute, iar Web nu o respinse. 

— Web, ştim toate ce preţ ai plătit. 

— În clipa asta se pare că a meritat. 


259 


CAPITOLUL 23 


Toona se trânti din nou pe scaunul şoferului, închise 
portiera şi o încuie. Întinse braţul său lung ca să-i 
înmâneze plicul lui Francis, care se afla în partea din spate 
a Lincoln-ului Navigator de un negru strălucitor. Macy 
stătea în zona din mijloc, cu ochelarii de soare pe ochi, 
deşi geamurile maşinii erau fumurii. Avea un radio cu căşti 
şi pistolul în toc. Peebles nu era cu ei. 

Francis se uită la plic, dar nu îl luă. 

— De unde ai făcut rost de ăsta, Toona? Nu-mi da mie o 
porcărie care nu ştii de unde a apărut. Te-am instruit mai 
bine de-atât. 

— E curat. L-au verificat deja, şefule. Nu ştiu de unde 
vine, dar nu e o scrisoare cu bombă sau altă trăsnaie. 

Francis înşfăcă plicul şi îi spuse lui Toona să pornească 
maşina. Imediat ce atinse obiectul dinăuntru, ştiu ce 
scrisoare era. Îl deschise şi scoase inelul. Era mic, era de 
aur şi nu i-ar fi încăput nici măcar pe degetul mic, dar, 
atunci când i-l cumpărase se potrivise perfect pe degetul 
mijlociu al lui Kevin. În interior erau gravate numele Kevin 
şi Francis. De fapt, scria FRANCIS ŞI KEVIN. PE VIAŢĂ. 

Francis simţi că mâinile începeau să tremure şi îşi ridică 
repede privirea, dând cu ochii de Toona, care îl fixa prin 
oglinda retrovizoare. 

— Porneşte afurisita asta de maşină, Toona, sau or să 
găsească fundu' tău prăpădit într-un tomberon, cu toate 
gloanţele din pistolul meu în capul ăla blestemat. 

Navigator-ul dădu colţul şi acceleră. 

Francis îşi cobori ochii asupra plicului şi trase scrisoarea 
cu grijă afară. Era scrisă în întregime cu litere din ziar, aşa 
cum se poate vedea în unele filme cu mistere. Cel care îl 

260 


avea pe Kevin, oricine o fi fost, îi cerea - nu, îi spunea să 
facă ceva anume dacă dorea să-l mai vadă pe băiat în 
viaţă. Ceea ce i se pretindea era din cale-afară de bizar. 
Francis se aşteptase să i se ceară să dea bani sau să 
renunţe la tot teritoriul său, ori numai la o parte, şi ar fi 
făcut asta, l-ar fi luat pe Kevin înapoi, iar pe urmă i-ar fi 
hăituit pe răpitori şi i-ar fi ucis pe toţi, probabil cu mâinile 
goale. Dar nu exista nicio astfel de cerere, de aceea era 
derutat şi, dintr-odată, se temea pentru viaţa lui Kevin mai 
mult decât oricând, pentru că nu avea niciun indiciu care 
să-i sugereze ce anume puneau oamenii ăia la cale. 
Cunoştea, din proprie experienţă, toate motivele care 
determinau pe cineva să facă orice, de la a lua banii cuiva, 
până la a-i lua viaţa. Crezuse că le cunoştea pe toate. Iar 
din conţinutul scrisorii reieşea, fără niciun dubiu, că 
răpitorii ştiau ceea ce ştia şi el, şi anume ceva aparte 
despre amplasarea clădirii din care fuseseră împuşcaţi toţi 
federalii. 

— De unde-a apărut scrisoarea asta, Toona? 

Celălalt îi întâlni privirea în oglinda retrovizoare. 

— Twan spunea că era în casa din centru. Cineva a 
strecurat-o pe sub uşă. 

Casa din centru era o proprietate comună care 
reprezenta unul dintre puţinele locuri folosite de Francis 
de mai mult de două ori. Era pe numele unei societăţi pe 
acţiuni, a cărei unică rațiune de a exista era să-i permită 
baronului drogurilor să deţină o proprietate legală fără ca 
poliţia să-i spargă uşa. O aranjase frumos, folosindu-se de 
îndemânarea unor fârtaţi din ghetou pe care îi admira şi 
care se străduiau să facă aproape imposibilul ca să ducă o 
viaţă cinstită. Chiar aşa, Francis Westbrook era un fel de 
patron al artelor. Totodată, casa era plină cu mobilă de 
comandă, destul de masivă şi de rezistentă ca să-i permită 
să se tolănească pe ea fără să o facă bucăţi. Adresa era 
unul dintre secretele păstrate cu cea mai mare grijă şi era 


261 


a singurului loc în care se putea relaxa cu adevărat. Acum, 
cineva îl localizase, îl încălcase, şi Francis ştia că nu se va 
mai putea întoarce acolo niciodată. 

Împături scrisoarea şi şi-o puse în buzunar, dar păstră 
inelul minuscul în mâna sa imensă şi îl privi. Fusese 
cumpărat la cea de-a noua aniversare a lui Kevin. Francis 
îl purtase pe băiat pe umeri. Fuseseră la meci cu Redskins 
şi purtaseră tricouri asortate. Francis era atât de mare, 
încât majoritatea celor de pe stadion crezuseră că făcea 
parte din echipa Redskins. Chiar aşa, fiind mare şi negru, 
nu putea fi bun decât ca să învârtă mingea sau dolarii 
câştigaţi pe căi necinstite. Totuşi, îşi aminti că micul Kevin 
găsise că asta era nemaipomenit. Francis presupuse că era 
mai bine decât să fii băiatul unui traficant de droguri. 

Şi, de fapt, ce părere avea fiul său despre el, despre 
bărbatul cu care credea că e frate, când, în realitate, 
acesta îi era tată? Ce gândise atunci când se trezise prins 
în tirul încrucişat, menit să curme viaţa lui Francis? Îşi 
aminti cum îl susţinuse pe Kevin cu o mână, apărându-l ca 
să nu fie vătămat şi mai rău, în timp ce strângea în cealaltă 
pistolul cu care trăgea în nemernicii care transformaseră o 
petrecere aniversară într-un teritoriu al crimei. Şi nici 
măcar nu-l putuse duce la blestematul ăla de spital, fusese 
nevoit să i-l încredinţeze lui Jerome. Iar Kevin zbiera că-l 
vrea pe fratele său şi el nu putea face nimic în privinţa 
asta, pentru că spitalul municipal din Washington era plin 
de sticleţi după un conflict cu arme de foc. Pur şi simplu, 
aşteptau apariția oamenilor atinşi de gloanţe, care 
ajungeau apoi în cătuşe. Sticleţii căutau de multă vreme 
un motiv pentru care să-i pună fundul la răcoare. Iar 
Francis ar fi plecat într-o lungă vizită la o închisoare de 
înaltă securitate pentru inofensiva faptă de a-şi aduce la 
spital fiul rănit, unde doctorii îi puteau salva viaţa. 

Îşi simţi lacrimile izvorându-i din ochi şi se strădui din 
greu să le oprească. Nu-şi amintea să fi plâns de mai mult 


262 


de două ori în toată viaţa lui. Când se născuse Kevin şi 
când puştiul fusese împuşcat, aproape ucis. Plănuia să 
câştige suficient de mulţi bani ca să-i ajungă pentru două 
vieţi, a lui şi a lui Kevin. Pentru că atunci când Francis 
avea să renunţe la „biznis” şi să pornească spre mica lui 
insulă de aiurea, fiul său urma să plece cu el, departe de 
droguri, şi de arme, şi de moartea prematură care lovea 
pretutindeni în jurul lor. Poate şi-ar fi adunat şi curajul, ca 
să-i mărturisească lui Kevin că era fiul lui. De fapt, nu ştia 
de ce inventase minciuna asta, cu fratele mai mare. Îi era 
teamă să fie părinte? Sau minciuna era unul dintre 
aspectele principale ale vieţii lui Francis Westbrook? 

Celularul sună, exact aşa cum spusese scrisoarea că 
avea să se întâmple. Probabil că îl ţineau sub observaţie. 
Îşi duse telefonul încet la ureche. 

— Kevin? 

La auzul numelui, Toona îşi întoarse capul. Macy rămase 
impasibil. 

— E totul în ordine, piciule? Se poartă frumos cu tine? 
spuse Francis în telefon. 

Dădu din cap după ce auzi răspunsul. Vorbiră aproape 
un minut, apoi convorbirea se întrerupse. Francis lăsă 
telefonul jos. 

— Mace? făcu el. 

Cât ai clipi, Macy se răsuci şi îl privi. 

— Mace, trebuie să punem mâna pe acest Web London. 
Lucrurile s-au schimbat. 

— Vorbeşti de uciderea tipului sau de un schimb de 
informaţii? Vrei să vină el la noi sau să mergem noi la el? 
Ar fi mai bine să ne găsească el, dacă e vorba de 
informaţii. Dacă totuşi îl vrei mort, mă duc până la el şi 
gata. 

Raţionamentele lui Mace erau întotdeauna la fel de 
logice ca acesta. Îţi citea gândurile, chibzuia de unul 
singur, trecea în revistă toate posibilităţile şi îşi scutea 


263 


şeful de efortul de a examina totul, luând toate deciziile 
dure. Francis ştia că Toona nu avea să fie niciodată aşa şi, 
în privinţa asta, până şi aptitudinile lui Peebles erau 
reduse. Era al naibii de ironic că micul băiat alb vicios 
avea să devină omul de bază şi, într-un fel, sufletul lui 
pereche, în măsura în care despre un negru şi un alb se 
poate spune aşa ceva. 

— Informaţii, deocamdată. Aşa că vine el la noi. Cât de 
mult crezi că o să avem de aşteptat? 

— A fost văzut dând târcoale prin împrejurimi, în Bucar- 
ul ăla al lui, probabil ca să dea de nişte urme. Aş zice că nu 
va dura prea mult. Când ne iese în cale, îl momim cu un 
morcov de toată frumuseţea. 

— Să trecem la treabă. Şi, a, da, Mace, ai aranjat frumos 
treaba ailaltă. 

Francis se uită la Toona. 

— Nu-mi fac decât datoria, răspunse Macy. 


În timp ce dădea telefonul deoparte, Kevin îşi înălţă 
ochii spre bărbat. 

— A fost foarte bine, Kevin. 

— Vreau să-l văd pe fratele meu. 

— Toate la timpul lor. Deocamdată tocmai ai vorbit cu 
el. Vezi, nu suntem oameni răi. Ce naiba, uite, ne aranjăm 
treburile în familie. 

Râse într-un mod care-l făcu pe Kevin să se gândească la 
faptul că nu se afla nicidecum în familie. şi frecă degetul 
în locul în care fusese inelul. 

— De ce m-aţi lăsat să vorbesc cu el? 

— Păi, e important să ştie că eşti teafăr. 

— Ca să facă tot ce-i spuneţi voi. 

— Fir-ar să fie, chiar eşti un puşti isteţ. Nu vrei o slujbă? 

Râse din nou, apoi se întoarse şi ieşi, încuind uşa. 

— Nu vreau decât să plec de aici, strigă Kevin în urma 
lui. 


264 


CAPITOLUL 24 


Web nu mai citise un ziar de câteva zile. În cele din 
urmă, cumpăra un exemplar din Washington Post şi începu 
să-l frunzărească bându-şi cafeaua, aşezat la o masă de 
lângă imensa fântână din Reston Town Center. Se 
învârtea, fără grabă, prin zona centrală a Washingtonului, 
strângând, pentru Birou, note apreciabile de plată pentru 
cazarea în moteluri. Din când în când, îşi ridica ochii şi le 
zâmbea copiilor care se cocoţau pe ghizduri şi aruncau 
bănuţi în fântână, în timp ce mamele lor îi ţineau de poala 
cămăşii ca să nu cadă în apă. 

Răsfoind ziarul ca să revină la prima pagină, trecuse 
prin rubricile Sport, Metro şi Stil. Aerul său nonşalant 
dispăru când se opri la pagina A6. Reciti articolul de trei 
ori şi se uită cu atenţie la fotografiile care îl însoțeau. Când 
se lăsă pe spate şi sistematiză totul, descoperi că ajunsese 
la nişte concluzii atât de exagerate, încât păreau 
imposibile. Îşi atinse partea vătămată a feţei, apoi îşi apăsă 
degetul pe fiecare dintre urmele găurilor de glonţ. După 
atât amar de vreme, avea să dea piept din nou cu asta? 

Apăsă tasta pentru apelare rapidă a celularului. Bates 
nu era disponibil. Îi lăsă un mesaj. Celălalt îl sună peste 
câteva minute. Web îi povesti despre articol. 

— Louis Leadbetter. Era judecătorul din Richmond care 
s-a ocupat de cazul Frăției Libertăţii. Impuşcat. Watkins a 
fost procuror în acelaşi caz. A intrat în propria casă, care a 
sărit în aer. Totul în aceeaşi zi. Pe urmă avem echipa 
Charlie. Noi am fost cei care am răspuns la chemarea 
Biroului din Richmond. Eu am ucis doi tipi înainte dea mi 
se prăji faţa şi de a mă alege cu două găuri de glonţ. Maie 
şi Ernest B. Free. A evadat. A scăpat din închisoare, când, 

265 


acum trei luni? Unul dintre paznici a fost mituit, l-a scos 
afară într-o autodubă pentru transferuri şi, pentru 
osteneală, s-a ales cu beregata tăiată. 

Răspunsul lui Bates îl surprinse. 

— Ştim totul, Web. Computerele noastre ronţăiau 
chestiile astea şi, pe urmă, au avut loc cele două decese, 
crime, adică. Şi mai e încă ceva. 

— Ce? 

— Ar fi mai bine să vii încoace. 


Când ajunse la WFO, Web fu condus în sala 
operaţiunilor strategice, care era prevăzută cu toate 
alarmele şi semnalizările sonore cu care te-ai fi aşteptat să 
fie dotată o hardughie federală de nivel înalt, bine izolată, 
având inclusiv pereţi standard, placați cu folie de cupru, 
sisteme sofisticate de securitate interioară, zgomot alb în 
toate zonele vulnerabile de acces, scanere pentru retină şi 
pentru palme, mormane de computere ultraperformante şi 
de echipamente video şi, ceea ce era cel mai important, 
cafea proaspăt făcută, în cantităţi enorme, şi un munte de 
gogoşi calde, Krispy Kreme. 

Web îşi turnă o cană de cafea şi îi salută pe unii dintre 
cei care se agitau prin uriaşa încăpere. Privi schemele 
curţii şi ale împrejurimilor acesteia, care fuseseră generate 
de computer, fixate pe cartoane mari şi agăţate de pereţi. 
În mai multe zone ale diagramelor erau înfipte ace despre 
care ştia că semnalau dovezi importante sau indicii. 
Forfota, zgomotul neîntrerupt al tastaturilor, sunetul 
telefoanelor, foşnetul hârtiilor şi trupurile încinse, care 
radiau, îi dădeau lui Web de înţeles că se întâmpla ceva 
deosebit. Cu ceva vreme în urmă, făcuse parte din 
personalul prins în asemenea operaţiuni tactice. 

— Oklahoma a ridicat ştacheta prea sus, spuse Bates, cu 
un zâmbet ironic, când Web se aşeză în faţa lui. Acum 
toată lumea se aşteaptă să examinăm câteva bucăţi de 


266 


metal, să ascultăm câteva înregistrări, să vedem câteva 
fotografii, să apăsăm pe câteva taste ale computerului şi, 
bingo, să descoperim vinovatul în câteva ore. Işi aruncă 
legitimaţia pe masă. Dar asta nu se întâmplă aproape 
niciodată. Printre altele, ai nevoie de ceva noroc. Ei bine, 
tocmai am primit o grămadă de telegrame. E limpede că 
cineva vrea să luăm notă de existenţa lui. 

— Eu, Perce, aş urmări orice indiciu, indiferent de unde 
provine. Cel care l-a lansat, oricine ar fi, nu poate controla 
modul în care e folosit. 

— Ştii că am fost sincer nemulţumit când ai plecat de la 
WFO ca să te caţeri pe frânghii şi să tragi cu ditamai 
puşca. Dacă ai fi lucrat cu mine, într-o bună zi ai fi putut 
ajunge un agent FBI destul de bun. 

— Fiecare doarme aşa cum îşi aşterne. Spuneai că mai e 
şi altceva? 

Bates dădu din cap şi împinse către Web o tăietură din 
ziar. 

— Scott Wingo... numele ăsta aprinde un beculeţ. 

— Mda, el l-a apărat pe prietenul nostru Ernest B. Free. 
Bineînţeles că eu n-am fost la proces. Încă nu mă 
refăcusem. Dar cei care au fost vorbeau despre Wingo. 

— Ingenios şi inteligent. A făcut un aranjament pe cinste 
pentru clientul lui. Şi acum e mort. 

— Asasinat? 

— I s-a pus atropină pe receptorul telefonului. Ridici 
receptorul şi ţi-l apeşi pe piele, în apropierea nărilor. 
Atropină e absorbită prin membrane mult mai repede 
decât prin sânge. Îţi încetineşte pulsul, îţi îngreunează 
respiraţia, îţi poate provoca halucinaţii şi toate se întâmplă 
înainte de a trece o oră. Dacă nu-ți funcţionează bine 
rinichii sau ai probleme de circulaţie, organismul nu poate 
elimina repede mizeria asta, ceea ce accelerează apariţia 
efectelor otrăvii. Wingo era diabetic, suferea de inimă şi 
era țintuit într-un scaun cu rotile, aşa că atropina a fost 


267 


alegerea perfectă. Era singur la serviciu sâmbătă, aşa că 
nu avea cine să fie prin preajmă ca să-l ajute când a 
început să simtă efectele atropinei. Şi se ştia că în 
weekenduri răspundea la o mulţime de telefoane sau cel 
puţin aşa susţin băieţii noştri din Richmond. 

— Deci cel care l-a ucis îi cunoştea antecedentele 
medicale şi programul de lucru? 

Bates încuviinţă dând din cap. 

— Leadbetter a fost împuşcat când a aprins lumina ca să 
citească un articol despre care se presupune că i-ar fi spus 
un alt judecător. Polițistul care a efectuat convorbirea 
spune că era un oarecare judecător Mackey. Bineînţeles că 
n-a fost el. 

— Iarăşi telefonul. 

— Asta nu e tot. Vecinul lui Watkins ieşea cu maşina de 
pe alee în momentul în care el intra în casă. A povestit 
poliţiei că l-a văzut pe Watkins ducându-şi mâna la 
buzunar şi scoţându-şi telefonul. Omul nu a putut auzi 
telefonul sunând, dar a susţinut că se părea că Watkins ar 
fi răspuns unui apel. În casă era gaz, iar el a apăsat 
butonul pentru acceptarea convorbirii. Şi buum! 

— Stai puţin, spuse Web. Un telefon celular nu e totuna 
cu un comutator electric. Nu produce o scânteie destul de 
puternică şi de tipul celor care pot aprinde gazul. 

— Am studiat telefonul sau ceea ce a mai rămas din el. 
Tipii de la judiciar au fost nevoiţi să-l răzuiască de pe mâna 
lui Watkins. Cineva îi pusese înăuntru un solenoid care 
putea produce exact tipul de scânteie necesar pentru 
aprinderea gazului. 

— Atunci cineva a trebuit să-i fure telefonul, probabil în 
timp ce dormea sau îl lăsase deoparte pentru mai mult 
timp, să-i introducă  solenoidul în interior şi să-l 
supravegheze pe Watkins, astfel încât sincronizarea să fie 
perfectă. 

— Chiar aşa. Am verificat cine i-a sunat pe Watkins şi pe 


268 


poliţist. Ambele convorbiri au fost făcute cu cartele 
telefonice de unică folosinţă, pe care le cumperi cu bani 
gheaţă şi le arunci după ce-ai vorbit. Nu există nicio 
înregistrare. 

— Aşa procedează şi agenţii sub acoperire. Este că al 
tău n-a apărut încă? 

— Uită de agentul ăla. 

— Nu, o să revin la el mai târziu. Ce noutăţi aveţi despre 
Free? 

— Niciuna. Tipul pare să fi plecat pe altă planetă. 

— Organizaţia e încă activă? 

— Din păcate, da. Probabil îţi aduci aminte că au 
tăgăduit că ar fi luat parte la lovitura de la şcoala din 
Richmond, iar Ernie nu şi-a trădat camarazii de suflet, a 
susţinut că a plănuit totul singur, fără ştirea lor, aşa că ei 
au ieşit din cauză. Ceilalţi terorişti erau morţi, doi datorită 
ție. Nu am reuşit să-l facem să vorbească pe niciunul 
dintre ceilalţi membri şi să-l aducem să depună mărturie, 
aşa că Frăția Libertăţii nu a fost, niciodată, nici măcar 
acuzată de ceva. Pentru o vreme, s-a dat la fund, din cauza 
publicităţii negative, dar adevărul e că a reapărut, cu forţe 
proaspete. 

— Unde sunt acum? 

— În Virginia de Sud, lângă Danville. Crede-mă, locul e 
supravegheat. Ne-am închipuit că bătrânul Ernie o s-o ia 
într-acolo după evadare. Dar, până acum, n-am descoperit 
nimic. 

— După tot ce s-a-ntâmplat, n-am putea obține un 
mandat de percheziţie al sediului lor? 

— Cum facem, ne ducem la judecător şi-i spunem că au 
avut loc trei crime, chiar şase dacă punem la socoteală 
familia Watkins, şi că noi credem că Frăția Libertății ar 
putea fi în spatele lor, dar că nu avem absolut nicio dovadă 
care să-i lege de lovitura dată HRT-ului sau de orice 


269 


altceva? Crezi că ACLU” n-ar fi încântată să profite de asta 
şi să ne dea lovitura? Bates făcu o pauză. Totul se 
înlănţuie. Procuror, judecător şi perfecta justificare a 
răzbunării. 

— Dar de ce şi avocatul apărării? El l-a salvat pe Ernie 
de injecţia letală. De ce să-l lichideze? 

— Ai dreptate, Web, dar nu vorbim despre nişte oameni 
raţionali. Din câte ştim, i-a deranjat faptul că dementul ăla 
de om al lor a ajuns la închisoare. Sau poate că Ernie s-a 
certat cu tipul şi, când a ieşit, s-a gândit să-i lichideze pe 
toţi. 

— Ei, cel puţin, crimele ar trebui să înceteze. Nu mai au 
pe cine omori. 

Bates se întinse după un dosar şi scoase o altă bucată de 
ziar şi o fotografie. A 

— Nu e chiar aşa. lţi aminteşti că, la şcoală, au fost 
împuşcate şi două profesoare. 

Web trase aer adânc în piept, în timp ce amintirile 
dureroase îl năpădeau. 

— Şi băiatul, David Canfield. 

— Exact. Ei una din profesoarele ucise era măritată. 
Soţul ei şi-a pierdut viaţa acum trei zile, în vestul 
Maryland-ului, în timp ce se întorcea de la serviciu, 
noaptea târziu, cu maşina. 

— E vorba de o crimă? 

— Nu se ştie sigur. A fost un accident de maşină. Poliţia 
încă mai face cercetări. Se pare că cineva l-a lovit şi a 
fugit. 

— Apare şi aici un telefon? 

— Era singur în maşină. Am luat legătura cu poliţia şi ni 
s-a spus că vor verifica memoria telefonului, ca să vadă 
dacă a fost sunat înainte de accident. 

— Dar familia celeilalte profesoare? 


27 American Civil Liberties Union - Uniunea Americană pentru 
Protecţia Drepturilor Civile 


270 


— Soţul şi copiii ei s-au mutat în Oregon. Am luat 
legătura cu ei şi, în momentul de faţă, sunt protejaţi zi şi 
noapte. Şi nu ne oprim aici. lţi aminteşti de părinţii lui 
David Canfield? Bill şi Gwen? 

Web aprobă dând din cap. 

— In spital am fost, o vreme, la patologie. Billy Canfield 
a venit să mă viziteze de vreo două ori. E un tip de treabă. 
Era foarte afectat de pierderea fiului său, dar cine n-ar fi 
fost? Pe soţia lui n-am întâlnit-o niciodată şi nici pe el nu l- 
am mai văzut de atunci. 

— S-au mutat. Acum locuiesc în districtul Fauquier, 
unde au o crescătorie de cai. 

— Li s-a întâmplat ceva neobişnuit? 

— l-am contactat imediat ce am făcut legătura dintre 
faptele petrecute. Ştiau despre evadarea lui Free. Au spus 
că nu se întâmplase nimic ieşit din comun. Şi îl citez pe Bill 
Canfield, care a spus că n-are nevoie de ajutorul nostru şi 
că speră că lepădătura aia o să-l caute, pentru că i-ar face 
plăcere să îi zboare creierii cu o împuşcătură. 

— Nu e mare lucru de capul lui Billy Canfield. Mi-am dat 
seama de asta de când a venit să mă vadă la spital; e 
grosolan, încăpățânat şi înfumurat. Unii dintre băieţii din 
echipa mea, care au depus mărturie la proces, mi-au spus 
că nici acolo nu a fost o prezenţă strălucită. De vreo două 
ori, a fost cât pe ce să aducă o ofensă curţii. 

— Îşi conducea singur firma de transporturi şi a vândut- 
o după ce i-a murit copilul. 

— Dacă tipii din Frăția Libertăţii sunt în spatele crimelor 
din Richmond, districtul Fauquier e mult mai aproape 
decât Oregonul. Familia Canfield ar putea fi cu adevărat în 
pericol. 

— Ştiu. Mă gândeam să fac o plimbare cu maşina până 
acolo şi să încerc să stau de vorbă cu el, ca să-l lămuresc 
cum stau lucrurile. 

— Vin cu tine. 


271 


— Eşti sigur că vrei asta? Ştiu că la şcoala din Richmond 
s-au petrecut nişte lucruri pe care ar fi mai bine să nu ţi le 
reaminteşti. 

Web clătină din cap. 

— Perce, nu vorbim despre ceva care să poată fi dat 
vreodată uitării, oricât de mult timp ar fi trecut de atunci. 
Cele două profesoare au murit înainte de sosirea noastră 
acolo. Nu puteam face nimic ca să împiedic asta, dar 
băiatul a fost ucis sub ochii mei. 

— Ai făcut mai mult decât ar fi fost în stare oricine 
altcineva şi era cât pe ce să fii ucis. Şi te-ai ales cu un 
semn pe care-l vei purta toată viaţa pe obraz. Nu ai de ce 
să te simţi vinovat. 

— Înseamnă că nu mă cunoşti cu adevărat. 

Bates îl privi cu mai multă atenţie. 

— OK, dar să nu te uităm pe tine, Web. Dacă țelul celor 
din Frăția Libertăţii e nimicirea echipei Charlie, atunci 
încă nu şi l-au atins. Tu eşti ultimul care se mai ţine pe 
picioare. 

„Cu greu”, gândi Web. 

— Nu-ţi face griji pentru mine, mă uit în amândouă 
părţile înainte de a traversa strada. 

— Vorbesc serios, Web. Dacă au încercat o dată, o vor 
face din nou. Oamenii ăştia sunt fanatici. 

— Da, ştiu. Nu uita, am un semn „pe care-l voi purta 
toată viaţa”. 

— Ar mai fi ceva. La proces, Wingo şi-a susţinut 
pledoaria împotriva HRT-ului şi a Biroului acuzându-ne de 
ucidere din culpă. 

— A fost o porcărie, din toate punctele de vedere. 

— Întocmai. Dar le-a permis să facă nişte descoperiri 
despre HRT. Probabil că Frăția Libertăţii a aflat câte ceva 
despre metodele şi procedurile voastre şi aşa mai departe. 
S-ar putea să le fi fost de folos când au pus la cale 
ambuscada. 


272 


Web nu se gândise la asta până atunci. Şi totul părea să 
aibă într-adevăr sens. 

— Îţi promit că, dacă o să primesc telefoane ciudate, tu 
vei afla primul. Şi o să mă asigur că n-am atropină pe 
receptor. Acum  povesteşte-mi despre agentul sub 
acoperire. Poate că cei din Frăția Libertăţii sunt 
amestecati, dar i-a ajutat cineva din interior. Ei, ştiu că e 
negru şi mi-e greu să cred că au colaborat cu un om de 
culoare, dar, în momentul ăsta, nu ne putem permite să 
trecem nimic cu vederea. Mi-ai spus că acest Cove era un 
singuratic. Ce altceva mai ştii despre el? 

Ann Lyle nu-i dăduse niciun răspuns la întrebările 
despre Cove, aşa că Web se hotărâse să apeleze direct la 
sursă. 

— Ei, o grămadă de chestii. Le găseşti în dosarul de 
acolo, pe care scrie „Tot ce ai dorit vreodată să afli despre 
agenţii FBI sub acoperire”. 

— Perce, tipul ăsta ar putea fi cheia. 

— Dar nu e! Crede-mă pe cuvânt. 

— Nu pot să spun decât că am lucrat la cazuri de genul 
ăsta. Şi, în ciuda convingerilor tale, n-am uitat cum să fiu 
agent FBI de când m-am alăturat HRT-ului. Am avut un 
profesor excepţional, dar nu lăsa asta să ţi se urce la cap. 
Iar o altă pereche de ochi e o altă pereche de ochi. Nu asta 
te străduiai întotdeauna să-mi bagi în cap? 

— Îmi pare rău, Web, dar lucrurile nu merg chiar aşa. 
Regulile sunt reguli. 

— Îmi amintesc că-mi spuneai cu totul altceva pe 
vremuri. 

— Vremurile se schimbă, oamenii aşijderea. 

Web se lăsă pe spate şi chibzui dacă să-şi joace sau nu 
asul din mânecă. 

— OK, ce-ai zice dacă ţi-aş povesti ceva ce nu ştii şi care 
ar putea fi important? 

— Te-aş întreba de ce dracu nu mi-ai spus până acum. 


273 


— Abia acum m-am lămurit şi eu. 

— Da, sigur. 

— Vrei să-ţi spun sau nu? 

— Şi ce câştigi cu asta? 

— Eu îţi dau informaţii despre caz, iar tu faci acelaşi 
lucru pentru mine. 

— Ce-ar fi să te conving să nu-mi ceri nimic în schimb? 

— Ei, haide, de dragul vremurilor bune. 

Bates lovi cu degetul în dosarul din faţa lui. 

— De unde ştiu că e într-adevăr vorba de ceva care îmi 
va fi de folos? 

— Dacă nu e, nu-mi datorezi nimic. Am încredere în 
părerea ta. 

Bates îl mai fixă cu privirea câteva secunde. 

— Dă-i drumul. 

Web îi povesti despre înlocuirea lui Kevin Westbrook. Pe 
măsură ce vorbea, obrajii celuilalt se împurpurară şi Web 
îşi dădu seama că pulsul nu-i mai era de şaizeci şi patru de 
bătăi pe minut şi că, probabil, depăşise cu mult valorile 
formate din două cifre. 

— Când anume ţi-ai dat seama de asta? Vreau data 
exactă. 

— Când am băut o bere cu Romano, am pomenit despre 
faptul că acel Kevin Westbrook pe care l-am văzut eu avea 
o urmă de glonţ în obraz. Ela zis că puştiul care a ajuns la 
el nu o avea. Cortez i-a confirmat spusele. Şi să nu te iei de 
băieţii ăştia. Le-am spus că te pun la curent cât mai curând 
posibil. 

— Te cred. Cine să fi schimbat copiii şi de ce? 

— N-am nici cea mai mică idee. Dar îţi spun, cu 
certitudine, că puştiul pe care l-am salvat eu pe alee şi cel 
pe care i l-a încredinţat Romano „presupusului” agent FBI 
nu erau unul şi acelaşi. Lovi cu degetul în masă. Ei, care e 
părerea ta? Merită sau nu? 

Drept răspuns, Bates deschise un dosar, cu toate că 


274 


începu să expună faptele din memorie. 

— Randall Cove. Patruzeci şi patru de ani. Întreaga lui 
carieră s-a desfăşurat în cadrul Biroului. A făcut parte 
dintr-o echipă de fotbal din Oklahoma, dar şi-a făcut praf 
genunchii înainte de a fi recrutat în Liga Naţională de 
Fotbal. Uite aici una dintre fotografiile lui recente. 

Bates o împinse spre Web, care o studie. Tipul avea o 
barbă tunsă scurt, părul împletit în codițe lungi, iar ochii 
nu-i puteau fi descrişi decât drept pătrunzători. Părea un 
bărbat voinic, cam de un metru nouăzeci şi doi, şi de vreo 
sută zece kilograme. Lăsa impresia că e destul de puternic 
ca să se ia la trântă cu un urs grizzly şi, poate, să câştige. 
Web se aplecă înainte şi, în timp ce se prefăcea că studiază 
cu mare atenţie fotografia, citi cât putu de mult din 
dosarul deschis de Bates. In anii petrecuţi ca agent FBI, 
învățase o serie de trucuri care ajutau să memoreze date 
pe termen scurt, până când reuşea să le noteze. Şi 
devenise expert în ceea ce privea cititul de-a-ndoaselea. 

— Putea să-şi poarte singur de grijă, spuse Bates, 
cunoştea strada mai bine decât capii lumii interlope. Şi se 
descurca excelent sub presiune. 

— Da, dar absolvenţii albi de la Princeton par să nu se 
acomodeze niciodată în Oraşul Drogurilor din SUA, şi mă 
întreb de ce, făcu Web. Ai spus adineauri că nu avea soţie 
şi copii. Adică n-a fost căsătorit niciodată? 

— Ba da, dar soţia lui e moartă. 

— Şi n-au avut copii? 

— Au avut. 

— Ce s-a întâmplat cu ei? 

Stânjenit, Bates se foi pe scaun. 

— A trecut ceva timp de atunci. 

— Sunt numai urechi. 

Bates oftă din rărunchi şi nu păru că ar fi avut de gând 
să înceapă să vorbească. 

— Perce, eu mi-am pierdut toată echipa şi ţi-aş fi 


275 


recunoscător dacă nu mi-ai ascunde nimic. 

Celălalt se aplecă înainte şi îşi încleştă mâinile. 

— Era detaşat în California. Foarte bine acoperit, fiindcă 
se infiltrase în mafia rusă şi tipii ăia sunt în stare să te 
arunce în aer şi dacă tuşeşti în preajma lor. Pe lângă ei, 
Mafia e o adunătură de preşcolari. 

Bates tăcu. 

— Şi? 

— Acoperirea i-a fost spulberată. Au dat de urma familiei 
lui. 

— Şi i-au ucis? 

— Măcelărit e mai corect spus. Bates îşi drese glasul. 
Am văzut fotografiile. 

— Cove unde era? 

— Îl trimiseseră în mod intenţionat în altă parte, ca să 
aibă mână liberă. 

— Nu l-au vânat şi pe el? 

— Au încercat, ceva mai târziu. Au aşteptat până şi-a 
îngropat familia, ca nişte băieţi buni ce erau. Iar Cove era 
pregătit când au apărut. 

— Şi i-a omorât? 

Bates începu să clipească cu repeziciune şi Web observă 
că, brusc, căpătase un tic la ochiul stâng. 

— I-a măcelărit. Am văzut şi fotografiile alea. 

— lar Biroul l-a lăsat, pur şi simplu, să continue să 
lucreze? Ce, nu mai cred că e necesară pensionarea 
anticipată a agenţilor ale căror familii au fost măcelărite? 

Bates îşi desfăcu mâinile a renunțare. 

— Biroul a încercat, dar el nu s-a dat dus. Dorea să 
lucreze. Şi, ca să-ţi spun adevărul, după ceea ce s-a 
întâmplat cu familia lui, tipul a lucrat mai mult şi mai din 
greu decât orice alt agent sub acoperire. L-au transferat la 
WFO, ca să-l scoată din California. Crede-mă, s-a infiltrat 
în locuri în care, până atunci, n-am fost niciodată în stare 
să pătrundem. Datorită lui Randall Cove, am obţinut 


276 


condamnarea unor tipi care operau pe scară largă, în toată 
lumea. 

— Pare un fel de erou. 

În sfârşit, ticul lui Bates dispăru. 

— Aplică metode neortodoxe şi acţionează, în foarte 
mare măsură, după capul lui, iar superiorii nu prea 
apreciază aşa ceva, chiar şi atunci când e vorba de agenţi 
sub acoperire, indiferent dacă familiile le-au fost sau nu 
măcelărite. Dar nimic din toate astea nu contează cu 
adevărat pentru Cove. Nu pot spune că nu i-au afectat 
cariera, în sensul că Biroul nu are nevoie de un tip ca el 
altundeva decât sub acoperire, iar el ştie asta. Dar joacă 
după cum îi cântă Biroul. Şi-a acoperit întotdeauna 
spatele. A acceptat şi bune, şi rele, şi şi-a făcut 
întotdeauna datoria. Până acum. 

— Dar faptul că ruşii au dat de urma familiei lui - ar 
putea fi, în vreun fel, vreo gafă de-a Biroului? 

Bates ridică din umeri. 

— Cove nu pare să creadă aşa ceva. Trage din greu de 
atunci încoace. 

— Perce, ştii că despre răzbunare se spune că e singura 
mâncare pe care e cel mai bine s-o mănânci după ce s-a 
răcit. 

Bates ridică din nou din umeri. 

— E posibil. 

Web începu să elaboreze o teorie. 

— Ştii, am vaga impresie că un tip ca el ar fi fost în stare 
să rămână în Birou şi, poate, să-mi călăuzească echipa, pe 
linia  minimei rezistenţe, către Armagedon, ca să-şi 
răzbune soţia şi copiii. Nu aveţi nicio metodă de a ţine sub 
control tot rahatul ăsta? 

— Terra către Web, îţi aducem la cunoştinţă că agenţii 
sub acoperire sunt un alt soi de oameni. Trăiesc tot timpul 
în minciună şi, uneori, se afundă prea mult şi trec în 
tabăra cealaltă sau o iau razna pe cont propriu. De asta 


277 


Biroul schimbă oamenii dintr-o funcţie în alta şi dintr-un 
loc în altul şi îi lasă să-şi reîncarce bateriile. 

— Şi au făcut toate astea cu Cove? L-au lăsat să se 
deconecteze, să-şi rearanjeze cozile alea împletite? A fost 
trimis la un psihiatru când era în criză, după ce şi-a 
îngropat familia? 

Bates păstră tăcerea. 

— Sau era atât de bun în meseria lui încât l-au lăsat să-şi 
vadă de treabă până când, în cele din urmă, s-a descărcat 
asupra echipei mele? 

— Nu am intenţia să discut aşa ceva cu tine. Nu pot s-o 
fac. 

— Şi dacă ţi-aş spune că toată porcăria asta e 
inacceptabilă? 

— Şi dacă ţi-aş spune că eşti gata-gata să sari peste cal? 

Cei doi se fulgerară din priviri până când toate scânteile 
pieriră. 

— Dar _ informatorii cu care lucra? Erau demni de 
încredere? 

— Cove urmărea totul îndeaproape. El era singurul care 
ţinea legătura cu ei, niciodată nu o făcea altcineva. Nu se 
poate spune că respecta întocmai modul de lucru al 
Biroului, dar, cum spuneam, rezultatele obţinute nu lăsau 
loc de discuţii. Astea erau regulile lui. 

— Şi ştim ceva mai mult despre obiectivul ăsta? Spuneau 
că era centrul financiar al unei reţele de trafic de droguri. 
Care reţea? 

— Ei, în privinţa asta există nişte diferenţe de opinie. 

— A, mişto, Perce, mă dau în vânt după enigmele duble. 

— Web, toată treaba asta nu ţine de ştiinţele exacte. 
Zona în care s-a desfăşurat misiunea voastră e controlată 
de o singură gaşcă, a Marelui F - ţi-am mai spus. 

— Deci, intrând în clădirea aia, loveam în el. 

— Cove era de altă părere. 

— Dar nu era sigur. 


278 


— Crezi cumva că traficanţii au carnete de sindicat sau 
legitimaţii pe care scrie „fac parte din gaşca X”? 

— Care era părerea lui Cove? 

— Că operațiunile financiare erau desfăşurate de 
altcineva, mai important. Se pare că era vorba de reţeaua 
de aprovizionare a Washingtonului cu un medicament 
numit oxycontin. Ai auzit de el? 

Web dădu din cap. 

— Tipii de la DEA vorbesc mereu despre el la Quantico. 
Nu trebuie să-l prelucrezi în laborator sau să-ţi faci griji în 
privinţa transportului pe ascuns prin vamă. Nu trebuie 
decât să pui mâna pe el, ceea ce se poate face printr-o 
duzină de modalităţi diferite, şi pe urmă te umpli de bani. 

— O adevărată Nirvana a infractorilor, adăugă Bates, 
sec. În momentul de faţă, e unul dintre tranchilizantele 
cele mai puternice şi mai frecvent prescrise. Împiedică 
transmiterea durerii de la nervi către creier şi îţi creează o 
stare de euforie. În mod normal, efectul lui durează 
douăsprezece ore, dar, dacă îl prizezi sau îl fumezi, efectul 
asupra creierului e, într-un anumit fel, similar cu al 
heroinei. Dar cel care face abuz poate intra în stop 
respirator, ceea ce se întâmplă de foarte multe ori. 

— Un efect secundar de mai mare dragul. Vrei să spui că 
nu aveţi idee în a cui reţea se infiltrase tipul? 

Bates bătu darabana pe dosarul din faţa lui. 

— Avem câteva bănuieli. Dar ceea ce-ţi spun e absolut 
neoficial. 

— În momentul ăsta, mă mulţumesc cu zvonuri şi cu 
născociri. 

— Având în vedere cât de adânc se infiltrase Cove, ne 
imaginăm că informatorul lui făcea parte dintr-un cerc 
superior, foarte restrâns. Se ocupa de Westbrook, când a 
dat întâmplător peste afacerea Oxy. Dar trebuie să 
presupun că, oricine ar fi fost cel de care s-a folosit ca să 
se infiltreze în reţeaua lui Westbrook, e vorba de aceeaşi 


279 


persoană care l-a ajutat să intre în această nouă reţea. 
Antoine Peebles e, ca să zic aşa, în lipsa unui termen mai 
potrivit, şeful de stat major al lui Westbrook. li conduce 
corabia cu al naibii de multă îndemânare şi mai ales lui i se 
datorează faptul că n-am reuşit să ne atingem de 
Westbrook nici măcar cu un deget. Asta-i Westbrook, iar 
celălalt e Peebles. 

Împinse două fotografii de-a curmezişul mesei. 

Web le privi. Westbrook era un monstru, cu mult mai 
voinic chiar şi decât Cove. Arăta de parcă ar fi trecut 
printr-un război, ochii lui având, chiar şi atunci când te 
fixau din spaţiul bidimensional al hârtiei, asprimea care se 
desluşeşte întotdeauna în privirea supravieţuitorilor. 
Peebles arăta cu totul altfel. 

— Westbrook e un luptător. Peebles pare un absolvent 
de la Stanford. 

— Corect. E tânăr şi ne închipuim că face parte din noul 
tip de traficanţi de droguri, mai puţin violenţi, aducând 
mai degrabă a oameni de afaceri, şi al naibii de ambiţioşi. 
Pe străzi se spune că există cineva care vrea să-i adune 
într-o singură bandă pe toţi distribuitorii locali, să le 
mărească eficienţa, capacitatea de negociere şi puterea 
economică, şi să abordeze totul din punctul de vedere al 
unei întreprinderi comerciale. 

— Se pare că bătrânul nostru Antoine vrea să fie 
preşedintele companiei, în loc de şef de stat major. 

— Poate. Ei, Westbrook s-a ridicat de pe străzi. El 
supraveghează şi face totul, dar am auzit că s-ar putea să 
încerce să se retragă din afacerile cu droguri. 

— Păi, Peebles are, probabil, cu totul alte planuri, dacă 
el se află în spatele organizării bandelor locale. Dar, dacă 
el e moştenitorul evident al lui Westbrook, nu prea ar fi 
avut de ce să-i dea informaţii valoroase lui Cove. Dacă voi 
aruncaţi în aer toată afacerea, lui ce-i mai rămâne? 

— Ăsta e o problemă, recunoscu Bates. 


280 


— Pe cine altcineva mai aveţi în vedere? 

— Mai e gorila numărul unu a lui Westbrook. Clyde 
Macy. 

Bates îi întinse fotografia lui Macy, despre care puteai 
spune, exprimându-te cu delicateţe, că arăta de parcă ar fi 
fost gata să facă rost de un loc undeva, în rândurile 
morţilor. Era atât de alb încât părea anemic; un derbedeu 
ras în cap, cu o privire calmă şi necruțătoare pe care Web 
o asocia cu cei mai cumpliţi ucigaşi în serie pe care îi 
zărise vreodată. 

— Dacă lisus l-ar fi văzut pe tipul ăsta apropiindu-se de 
el, ar fi chemat poliţia. 

— Se pare că Westbrook nu lucrează decât cu aşi, 
comentă Bates. 

— Cum se înţelege Macy cu toţi fârtaţii negri? El arată 
ca un extremist alb. 

— Nicidecum. Se pare că nu detestă decât părul. Nu 
ştim prea multe despre îndeletnicirile lui dinainte de a veni 
la Washington. Deşi nu o putem dovedi, se crede că a fost 
în solda a doi rechini care au ajuns la Shangri-La, în Joliet. 
După asta a venit aici şi i s-a alăturat lui Westbrook. Pe 
străzi are o reputaţie bine-meritată, fiind considerat loial şi 
extrem de violent. Un adevărat zurbagiu, dar, în felul lui, 
un profesionist. 

— La fel de bun ca orice alt criminal. 

— Primul lui act de violenţă a fost săvârşit când şi-a 
pocnit bunica în cap cu un satâr, fiindcă, a pretins el, îi 
dădea prea puţină mâncare la cină. 

— Cum se face că se învârte pe aici, liber, după o 
asemenea crimă? 

— Nu avea decât unsprezece ani, aşa că a fost dus la o 
şcoală de corecție. De atunci, nu a mai comis alte 
infracţiuni, cu excepţia a trei depăşiri ale vitezei legale. 

— Bun băiat. Te deranjează dacă păstrez fotografiile? 

— Serveşte-te. Dar, dacă dai peste Macy, fie pe o alee 


281 


întunecoasă, fie pe o stradă luminată ca ziua, te sfătuiesc 
să o iei la fugă. 

— Sunt din HRT, Perce. Pe cei de teapa lui îi mănânc la 
micul dejun. 

— Cum să nu. Asta s-o crezi tu. 

— Dacă acest Cove a atât de bun cum spui, atunci nu am 
nimerit, pur şi simplu, într-o ambuscadă. Aici se întâmplă 
altceva. 

— E posibil, dar oricine poate greşi. 

— Ai confirmat faptul că Randall Cove nu ştia când 
trebuia să venim? 

— Da. Lui Cove nu i s-a comunicat data intervenţiei. 

— Din ce cauză? 

— Nu au vrut să transpire absolut nimic şi, cum el nu 
urma să se afle atunci acolo, nu a fost inclus printre cei- 
care-trebuie să ştie. 

— Asta-i bună, nu aveţi încredere în propriii voştri 
agenţi sub acoperire. Ceea ce nu înseamnă că n-ar fi putut 
obţine informaţia dintr-o altă sursă. Ce spui de WFO? 

— Dar de HRT? ripostă Bates. 

— Şi informaţia că toţi martorii potenţiali se aflau acolo 
provenea de la Cove? 

Bates dădu din cap, încuviinţând. 

— Ştii, Perce, ar fi fost bine dacă am fi ştiut toate astea 
de la început. 

— E vorba despre cei-care-trebuie-să-ştie, Web. Şi voi nu 
trebuia să le ştiţi ca să vă duceţi treaba la bun sfârşit. 

— Cum naiba poţi spune asta, când habar n-ai cum îmi 
duc eu treaba la bun sfârşit? 

— lar eşti gata să sari peste cal, amice. Nu forţa 
lucrurile. 

— Se sinchiseşte cineva de cei şase oameni care au fost 
ucişi între timp? 

— Nu, Web, nu şi când se priveşte totul de la nivele 
înalte. Doar cei ca tine şi ca mine o fac. 


282 


— În concluzie, ar mai fi şi altceva ce nu-trebuie-să-ştiu? 

Bates extrase din mormanul de documente o mapă 
groasă, de plastic, din care luă un dosar din fibre manila, 
pe care îl deschise. 

— De ce nu mi-ai spus că Harry Sullivan e tatăl tău? 

Web se ridică imediat şi îşi mai turnă încă o ceaşcă de 
cafea. De fapt, nu avea nevoie de mai multă cafeină, dar 
aşa câştiga timp în care să-şi pregătească un răspuns sau 
în care să găsească o minciună. Când îşi reluă locul, Bates 
încă mai răsfoia dosarul. Privirea pe care i-o aruncă lui 
Web dădea limpede de înţeles că aştepta un răspuns 
înainte de a-i încredința documentele. 

— De fapt, nu m-am gândit niciodată la el ca la un tată. 
Ne-am despărţit când eu nici nu împlinisem şase ani. 
Pentru mine, e un om oarecare. Tăcu un moment, apoi 
întrebă: Când ţi-ai dat seama că e tatăl meu? 

Bates îşi plimbă degetul de-a lungul uneia dintre pagini. 

— Nu înainte de a trece în revistă tot dosarul tău. 
Sincer, uitându-mă la înregistrările arestărilor şi ale 
timpului pe care l-a petrecut în închisoare, mă întreb când 
a avut timp să o lase pe mama ta însărcinată. Sunt o 
grămadă de chestii aici, adăugă, pe un ton ispititor. 

Web ar fi dorit să-i smulgă dosarul din mână şi să iasă 
de acolo alergând. Totuşi, rămase locului, privind fix 
paginile pe care le vedea de-a-ndoaselea, aşteptând. Nu 
mai sesiza agitația din încăpere. Nu mai exista nimeni 
altcineva în afară de el însuşi, de Bates şi de tatăl său, 
desprins din paginile acelea. 

— Va să zică, ai devenit deodată interesat de, cum spui 
tu, un om oarecare? 

— Presupun că, de la o vârstă încolo, lucrurile de genul 
ăsta încep să te intereseze. 

Bates puse mapa la loc şi împinse dosarul către Web. 

— Lectură plăcută. 


283 


CAPITOLUL 25 


Primul lucru pe care îl observă Web când se întoarse la 
motel fu o pată proaspătă de ulei de pe asfaltul din zona în 
care parca de obicei. De fapt nu era neobişnuit ca un alt 
oaspete să fi folosit locul acela, deşi era chiar în faţa 
camerei lui Web. Înainte de a-şi descuia uşa, îi verifică 
încuietoarea, în timp ce se prefăcea că nu nimereşte gaura 
cheii. Din nefericire, nici măcar el nu putea spune dacă 
acolo se umblase sau nu. Uşa nu fusese forţată, dar cineva 
care îşi cunoştea meseria ar fi putut descuia încuietoarea 
aceea simplă cât ai clipi, fără să lase nicio urmă. 

Deschise uşa, cu o mână pe mânerul pistolului. Avu 
nevoie de zece secunde ca să-şi dea seama că nimeni nu 
intrase în micuța încăpere. Toate lucrurile erau la locul lor, 
chiar şi cutia pe care o luase din podul casei mamei sale 
era neclintită, fiecare bucăţică de hârtie aflându-se exact 
acolo unde o lăsase. Totuşi, Web plasase cinci tipuri 
diferite de semne secrete în interiorul camerei, iar trei 
dintre ele fuseseră deplasate. De-a lungul anilor, îşi pusese 
la punct sistemul de verificare, pe care îl folosea de fiecare 
dată când călătorea. Ei, cel care îi scotocise camera, 
oricine ar fi fost, era bun, dar nu atingea perfecțiunea. 
Asta era liniştitor, ca şi cum ai fi ştiut că namila de două 
sute de kilograme pe care te pregăteai să o înfrunţi avea 
bărbia de sticlă şi că, din când în când, făcea pipi în pat. 

Era o adevărată ironie faptul că cineva îi percheziţionase 
camera în timp ce se dusese să se întâlnească cu Bates. 
Web nu privea viaţa prin ochii unui naiv, fiindcă văzuse tot 
ce avea mai urât, atât în copilărie, cât şi de când devenise 
adult. Totuşi, Biroul şi toţi cei care, de dincolo de 
amănuntele tehnice şi de arme, îi dădeau viaţă, 

284 


reprezentaseră singurul lucru pe care crezuse că se putea 
bizui. Pentru prima oară în cariera lui, această încredere 
începea să se clatine. 

Îşi împachetă cele câteva lucruri şi, după câteva minute, 
se afla pe şosea. Se duse la un restaurant din preajma 
vechiului oraş Alexandria, îşi parcă maşina astfel încât să o 
poată vedea pe fereastră, îşi mâncă prânzul şi începu să 
cutreiere prin viaţa lui Sullivan. 

Bates nu glumise, tatăl lui Web fusese oaspetele celor 
mai renumite instituţii corecţionale din ţară, majoritatea 
situate în sud, unde Web ştia că existau nişte celule 
excepţionale. Tatăl său comisese o mie şi una de 
infracţiuni, iar acestea aveau un numitor comun: erau 
delicte financiare tipice, de mică anvergură, escrocherii, 
delapidări şi înşelăciuni. Din stenogramele unor procese şi 
din înregistrările arestărilor aflate în dosar, Web îşi dădu 
seama că principala armă a tatălui său fusese talentul 
oratoric şi o neobrăzare care o depăşea pe a oricărei alte 
făpturi omeneşti. 

În dosar erau numeroase fotografii care îl înfăţişau pe 
tatăl său din faţă şi din profil, acestea din urmă fiind luate 
atât din stânga cât şi din dreapta, toate având dedesubt un 
număr de identificare ca deţinut. Web văzuse, în fotografii, 
multe figuri de puşcăriaşi, şi i se păruseră uluitor de 
asemănătoare: îndurerate, îngrozite, gata să-şi taie venele 
sau să-şi zboare creierii. Dar Harry Sullivan zâmbea. 
Nemernicul rânjea, ca şi cum el i-ar fi tras pe sfoară pe 
poliţai, cu toate că ei îl arestaseră. Dar nu îmbătrânise 
frumos. Nu mai era bărbatul chipeş din fotografiile găsite 
în cutia din pod. Ultima serie de instantanee înfăţişa un om 
foarte bătrân, care continua să zâmbească, deşi o făcea cu 
mai puţini dinţi. Web nu avea niciun motiv să se 
sinchisească de soarta lui, dar îi venea greu să fie martor 
la declinul de o impersonală glorie surprins în fotografiile 
Kodak. 


285 


În timp ce citea unele dintre mărturiile depuse de tatăl 
său la procese, pe alocuri nu-şi putea stăpâni râsul. De sub 
replicile dialogului prin care infractorul viclean îi înfrunta 
pe procurorii hotărâți să-l trimită la răcoare, ieşea la 
lumină un pungaş isteţ. 

— Domnule Sullivan, întreba un procuror districtual, nu 
este adevărat că în noaptea în cauză vă aflaţi... 

— Îmi cer scuze, băiatule, da' mai spune-mi o dată ce 
noapte era aia. Memoria mea nu mai e ce-a fost cândva. 

Web aproape că îl putea vedea pe procuror rotindu-şi 
ochii în timp ce răspundea: 

- Era douăzeci şi şase iunie, domnule. 

— A, corect. Dă-i înainte, băiatule, te descurci bine. Îs 
sigur că mama matale e tare mândră de mata. 

Stenograful notase, în paranteză: „Râsete în sală”. 

— Domnule Sullivan, nu sunt băiatul dumneavoastră, 
ripostase procurorul. 

— Ei, scuză-mă, fiule, pen' că nu prea mă pricep la 
treburile astea şi sigur că n-am vrut să dau ceva de înţeles 
cu asta. Adevărul e că nu ştiu cum să-ţi spun. Deşi pe 
drumul de la puşcărie şi până aici i-am auzit pe alţii 
zicându-ţi cum io nu i-aş zice nici ălui mai mare duşman al 
meu. Nişte vorbe de-ar face-o pe biata mea mamă, femeie 
cu frica lu' Dumnezeu, să se răsucească în mormântu' ei 
catolic. Dădeau în cinstea şi-n integritatea matale şi care-i 
omu' ăla de să suporte atâtea? 

— Domnule, nu-mi fac griji pentru ceea se spun 
criminalii despre mine. 

— Iţi cer iertare, fiule, da’ vorbele alea mai rele veneau 
de la paznici. 

„Alte râsete”, notase stenograful. Hohote imense de râs, 
deduse Web, judecând după regimentul de semne de 
exclamare înşiruite la sfârşit. 

— Continuăm, domnule Sullivan? întrebase procurorul. 

— A, uite, poţi să-mi spui Harry. Aşa mi se zice de când a 


286 


venit pe lume fundu' meu irlandez. 

— Domule Sullivan! 

Replica îi aparținuse judecătorului, citi Web, şi avu 
impresia că sub cele două cuvinte desluşea un hohot 
prelung, deşi, probabil, se înşela. Dar numele de familie al 
judecătorului era O'Malley şi poate că el şi Harry Sullivan 
aveau în comun măcar ura împotriva englezilor, dacă nu şi 
altceva. 

— Bineînţeles că nu o să vă spun Harry, zisese 
procurorul, şi Web aproape că putea vedea indignarea de 
pe trăsăturile acestuia, justificată de faptul că era nevoit 
să poarte o asemenea conversaţie cu un infractor şi să 
tragă toate ponoasele. 

— Ei, băiatule, acu' io ştiu că-i treaba matale să pui un 
om bătrân şi veştejit ca mine într-o celulă rece şi- 
ntunecoasă, unde bărbaţii se poartă cu alţi bărbaţi făr' de 
nicio demnitate. Şi totu’ numa’ pentru o mică ne-nţelegere, 
de n-ar putea duce la nimic mai mult decât o sentinţă 
greşită, ori poate la un dram or două peste cât ar trebui să 
capăt. Da' şi aşa, mata spune-mi Harry, că, deşi trebe să 
faci fapta asta cumplită, nu-i niciun motiv pen’ care să nu 
fim prieteni. 

Când termină de citit dosarul care se referea la acel 
capitol din viaţa tatălui său, Web constată, cu o oarecare 
satisfacţie, că juriul îl achitase pe Harry Sullivan din toate 
punctele de vedere. 

Pentru ultima infracţiune, tatăl său fusese trimis în 
închisoare pentru douăzeci de ani, aceasta fiind, de 
departe, cea mai îndelungată dintre condamnările sale. 
Până în momentul acela, petrecuse paisprezece dintre acei 
ani într-o închisoare din Carolina de Sud, pe care Web o 
ştia drept o gaură împuţită, aflată la un pas de iad, şi mai 
avea de ispăşit încă şase, dacă nu cumva avea să fie 
eliberat condiţionat sau, mai degrabă, să moară dincolo de 
gratii. 


287 


Web înghiţi ultima îmbucătură de pastramă de vacă şi 
ultima sorbitură din berea Dominion. Nu mai avea de 
studiat decât un singur dosar. Lectura nu-i luă prea mult 
timp, îl umplu de uimire şi, mai ales, îl lăsă perplex. 

Biroul era într-adevăr bun; nu lăsa nicio piatră 
neîntoarsă. Dacă îţi cercetau trecutul, atunci, fir-ar să fie, 
omule, nu le scăpa nimic. Dacă solicitai o funcţie în cadrul 
FBl-ului, oricare ar fi fost ea, discutau cu toţi cei cu care 
veniseşi în contact, pe toată durata vieţii tale. Cu 
învățătorul de la şcoala primară, cu îndrumătorul de 
proiect, chiar şi cu fata drăguță care te însoţise la balul de 
absolvire şi cu care te culcaseşi după aceea. Şi, cu 
siguranţă, stăteau de vorbă şi cu tatăl ei, faţă de care, 
după ce secretul ieşise la iveală, fuseseşi nevoit să-ţi 
justifici comportamentul mizerabil, chiar dacă fetiţa lui 
inocentă îţi sfâşiase pantalonii şi tot ea adusese 
prezervativele supralubrificate. Urmau şeful grupei tale 
din organizaţia de cercetaşi, rudele prin alianţă, directorul 
băncii la care făcuseşi împrumut ca să-ţi iei prima maşină, 
femeia care te tundea - nimic, absolut nimic nu era tabu 
când intra FBl-ul în acţiune. Şi să fie al naibii dacă nu 
izbutiseră să dea şi de urma bătrânului Harry Sullivan. 

Era proaspăt instalat în mica lui celulă izolată din 
Carolina de Sud şi, în faţa agenţilor FBI care făceau 
verificarea, îşi mizase şi ultimii bănuţi pe Web London, fiul 
său. „Fiul meu.” Expresia fusese folosită de treizeci şi 
patru de ori pe toată durata întâlnirii, conform numărătorii 
pe care Web îşi acordă timp să o facă. 

Harry Sullivan îi dăduse celui numit „fiul meu” cea mai 
bună recomandare pe care i-o poate da cineva altei 
persoane, deşi nu îl cunoscuse decât în primii lui şase ani 
de viaţă. Dar, după părerea bătrânului, un adevărat 
irlandez putea spune de ce e în stare „fiul meu” chiar din 
ziua în care acesta se descotorosea de scutece. Iar băiatul 
lui avea toate calităţile necesare pentru a fi cel mai grozav 


288 


agent FBI care a existat şi care avea să existe vreodată, iar 
ei puteau să-i menţioneze părerea în privinţa asta. Şi dacă 
doreau ca el să meargă la Washington şi să le spună mai 
marilor lor acest lucru, venea bucuros, cu toate că avea să 
fie cu mâinile şi picioarele încătuşate, pentru că inima 
avea să-i plesnească de mândrie. Pe suprafaţa pământului 
nu exista nimic care să fie prea bun pentru „fiul meu”. 

Web continuă să citească şi capul i se plecă tot mai mult 
şi mai mult în timp ce o făcea, aproape lovindu-se de masă 
când ajunse la ultima declaraţie a lui Harry Sullivan: 
„Bunii domni agenţi, extraordinarii domni agenţi”, zisese 
el, ar avea bunăvoința să-i spună „fiului meu” că tatăl lui 
se gândise la el zi de zi în toţi acei ani, purtându-l clipă de 
clipă în inima sa, şi că, deşi nu avea şanse să-l mai 
îmbrăţişeze vreodată, Harry Sullivan dorea ca „fiul meu” 
să ştie că îl iubea şi îi dorea tot binele din lume? Şi să-l 
roage să nu aibă o părere prea rea despre bătrânul lui tată 
din cauza întorsăturii pe care o luaseră lucrurile? Ar vrea 
bunii domni agenţi să-i spună „fiului meu” toate astea, 
pentru că el le-ar fi îndatorat până peste poate dacă ar 
face-o? Şi ar fi mândru să îi cinstească pe fiecare dintre ei 
cu o halbă sau două dacă s-ar ivi vreodată ocazia, deşi, dat 
fiind modul în care îşi rânduise viaţa, perspectivele nu 
păreau deloc promițătoare, dar nu se ştie niciodată. 

Ei bine, lui Web nu i se spusese nimic, niciodată. Până în 
momentul acela, nu mai văzuse raportul niciodată. La 
dracu cu Biroul! Regulamentul nu putea fi niciodată 
interpretat şi altfel? Totul trebuia bătut în cuie, fără nicio 
excepţie? Totuşi, Web ar fi putut descoperi informaţia 
aceea cu ani în urmă, dacă ar fi vrut să o facă. Dar el, pur 
şi simplu, nu dorise. 

Următorul gând care îi trecu prin minte îi înăspri 
trăsăturile. Dacă Biroul îi trimisese lui Claire Daniels 
dosarul lui, ea se afla deja în posesia unora sau a tuturor 
informaţiilor despre Harry Sullivan? Şi, dacă era aşa, de ce 


289 


nu se ostenise să i-o spună? 

Impachetă dosarul, plăti nota şi se întoarse la automobil. 
Se îndreptă spre unul dintre parcurile de maşini ale FBI- 
ului, făcu un schimb de vehicule şi ieşi cu un Grand 
Marquis pe o altă poartă, care nu era vizibilă de pe strada 
pe care venise. Federali nu aveau întotdeauna la 
îndemână un Bucar, dar acela avea la bord şaisprezece mii 
de kilometri, iar Web îl convinsese pe supraveghetor că 
merita un set de roţi mai bun decât cel folosit de veteranul 
cu douăzeci de ani vechime din statul major căruia îi 
fusese repartizată maşina înainte. Dacă cineva avea 
obiecţiuni în privinţa asta, adăugase Web, i se putea 
adresa lui Buck Winters, prietenul lui cel mai bun. 


290 


CAPITOLUL 26 


Când bărbatul îşi făcu apariţia, Bates se afla încă în sala 
operaţiunilor strategice. Acesta din urmă îşi ridică privirea 
şi se strădui din toate puterile să nu lase exasperarea să i 
se aştearnă pe chip. 

Buck Winters se aşeză în faţa lui. Dunga pantalonilor săi 
era caracteristică agentului FBI care îşi cunoaşte perfect 
rolul, ca şi strălucirea insignei. Batista din buzunarul de la 
piept părea să-i fi fost aliniată cu rigla. Era înalt, lat în 
spate, cu trăsături inteligente şi pline de încredere în sine, 
părând desprins dintr-un poster al Biroului. Poate că 
acesta era modul în care reuşise să avanseze până acolo. 

— Ceva mai devreme, l-am văzut pe Web London ieşind 
din clădire. 

— S-a prezentat ca să afle care-i sunt ordinele. 

— O, nu mă-ndoiesc. Winters se sprijini cu palmele pe 
masă şi păru să studieze în amănunt fiecare dintre 
trăsăturile lui Bates. De ce dracu te agiţi atât de mult 
pentru tipul ăsta? 

— E un agent bun. Şi, aşa cum spuneai, într-un fel, i-am 
fost mentor. 

— Cinstit vorbind, e o temă pe care eu n-aş face paradă. 

— Aproape că a fost ucis pentru instituţia asta, ceea ce 
înseamnă mult mai mult decât a făcut vreunul din noi doi. 

— li sare repede muştarul. Aşa sunt toţi ăştia din HRT. 
Nu fac parte dintre noi. Acţionează după capul lor şi ne 
dau cu tifla nouă, celorlalţi, de parcă ei ar fi cu mult mai 
buni. Şi, în realitate, nu sunt decât o adunătură de masculi 
plini de arme, pe care ard de nerăbdare să le folosească. 

— Toţi facem parte din aceeaşi echipă, Buck. Ei sunt o 
unitate specializată, care se ocupă de nişte chestii pe care 

291 


nu le poate rezolva nimeni altcineva. Da, bineînţeles că 
sunt încrezuţi, dar, în locul lor, cine n-ar fi? Însă suntem cu 
toţii agenţi FBI şi urmărim acelaşi obiectiv. 

Winters scutură din cap. 

— Tu chiar crezi asta? 

— Da, chiar o cred. Altfel n-aş mai fi aici. 

— Din cauza lor, Biroul a trecut prin unele dintre cele 
mai grele momente. 

Bates lăsă dosarul pe care îl ţinea să-i cadă din mână. 

— Aici greşeşti extrem de mult. Biroul îi aruncă în foc 
printr-un ordin dat în ultima clipă, iar ei sunt cei care trag 
toate ponoasele atunci când se iveşte o problemă, de 
obicei din cauza unor ordine de sus, care se bat cap în cap, 
dar pe care cei din prima linie trebuie să le execute, nişte 
ordine despre care poţi spune cât ai clipi că nu vor da 
niciun rezultat. De fapt, sunt surprins că încă nu au cerut 
să se despartă de noi. 

— Tu, Perce, nu ţi-ai jucat niciodată cărţile aşa cum 
trebuie ca să avansezi. Ai ajuns la un plafon de sticlă sau, 
în cazul tău, mai degrabă de oţel. N-ai cum să treci dincolo 
de el. 

— Păi, îmi place unde sunt acum. 

— Sfat: atunci când încetezi să urci, s-ar putea să începi 
să te prăbuşeşti. 

— Îţi mulţumesc pentru sfaturile legate de carieră, zise 
Bates, tăios. 

— Ţi-am citit observaţiile referitoare la anchetă. Sincer 
vorbind, sunt destul de confuze. 

— Aşa cum sunt şi rezultatele investigaţiilor. 

— Ce s-a întâmplat cu Cove? În privinţa asta, notele tale 
sunt destul de neclare. 

— Nu e mare lucru de raportat. 

— Contez pe faptul că lucrezi sub prezumția că orice 
agent sub acoperire al Biroului care nu a apărut după un 
timp atât de îndelungat sau e mort, sau, dacă nu e, 


292 


înseamnă că a trecut în tabăra cealaltă şi că ar trebui să 
punem poliţia pe urmele lui. 

— Cove nu a dezertat. 

— Deci ai vorbit cu el? Ciudat, nu am găsit asta în 
niciunul dintre rapoartele tale. 

— Încă-mi mai pot folosi propriile metode. Dar am primit 
informaţii de la Cove. 

— Şi ce spune ilustrul tău agent sub acoperire despre 
harababura asta? 

— Că, după părerea lui, i s-a făcut o înscenare. 

— Phii, asta-i uluitor! zise Winters, cu sarcasm. 

— Şi că nu vrea să iasă la lumină din cauză că are 
impresia că trădătorul e undeva, în interiorul Biroului. 
Spunând asta, Bates îl privi insistent pe Winters, cu toate 
că, de fapt, nu ştia de ce. Doar nu se punea problema că 
Winters ar fi lăsat să transpire secretele, nu-i aşa? Cove 
ştie totul despre scurgerile de informaţii care au avut loc şi 
despre misiunile eşuate. Crede că tot despre asta e vorba 
şi în cazul celor întâmplate HRT-ului. 

— Teoria e interesantă, dar presupun că n-are nicio 
dovadă. 

Remarca i se păru ciudată lui Bates. 

— Niciuna pe care să mi-o fi împărtăşit şi mie, răspunse. 
Ţin totul sub control, Buck. Ştiu cât de ocupat eşti şi nu 
vreau să tulbur viziunea ta proverbială cu detalii 
insignifiante. Ai cuvântul meu că, dacă iese la iveală ceva 
important, o s-o afli dinainte. Aşa o să poţi să te ocupi de 
circul din mass-media. La asta te pricepi într-adevăr foarte 
bine. 

Ar fi fost greu ca sarcasmul să-i scape lui Winters, dar se 
pare că se hotări să-l ignore. 

— Dacă nu mă înşeală memoria, tu şi Cove eraţi foarte 
apropiaţi la un moment dat. In California, nu? 

— Am lucrat împreună. 

— Cam prin vremea când i-a fost ucisă familia. 


293 


— Aşa e. 

— Pentru Birou, a fost un dezastru. 

— De fapt, credeam că a fost un dezastru pentru familia 
Cove. 

— Ceea ce mă nedumereşte e modul în care s-a 
întâmplat totul. Din câte înţeleg eu, Cove descoperise că în 
clădirea aia se desfăşurau operaţiunile financiare ale unei 
reţele de trafic de droguri. 

— lar HRT a fost chemat ca s-o atace, spuse Bates. 
Înăuntru se aflau martori potenţiali. HRT s-a specializat în 
scoaterea din capcană, vii şi nevătămaţi, a acestui tip de 
oameni. 

— Doamne, şi chiar au făcut o treabă clasa-ntâi. N-au 
fost în stare să rămână ei înşişi vii şi nevătămaţi. 

— Au fost atraşi într-o cursă. 

— De acord. Dar cum? Cum, dacă n-a făcut-o Cove? 

Bates îşi aminti de întâlnirea pe care o avusese cu 
Randall Cove la cimitir. Cove credea că, în Birou, exista o 
scurgere de informaţii care explica tot ce nu mergea cum 
ar fi trebuit. Îl studie un moment pe Winters. 

— Păi, ca să-mi explic ceva de genul ăsta, ar trebui să 
cred că cineva a avut acces la informaţii interne de cel mai 
înalt nivel. 

Winters se lăsă pe spate. 

— De cel mai înalt nivel. Din interiorul Biroului, spui tu? 

— Interior înseamnă interior. 

— E o presupunere cu implicaţii foarte grave, Bates. 

— Nu presupun nimic. Subliniez doar una dintre 
posibilităţi. 

— Ar fi cu mult mai simplu să faci un agent sub 
acoperire să trădeze. 

— Nu-l cunoşti pe Randall Cove. 

— Poate că tu-l cunoşti mult prea bine. Atât de bine, 
încât nu poţi vedea pădurea din cauza copacilor. 

Winters se ridică. 


294 


— Fără surprize, Bates. Nimic important nu trece mai 
departe înainte ca eu să ştiu despre ce e vorba. E limpede? 

După plecarea celuilalt, Bates murmură, pentru sine: 

— Limpede ca la Waco, Buck. 


Când îl sună Ann Lyle, Web era în maşină. 

— Îmi cer scuze că a durat atât de mult, dar am vrut să 
adun nişte informaţii solide. 

— E OK. Am descoperit câteva chestii despre Cove la 
FBI; bineînţeles, a fost ca şi cum le-aş fi smuls cu cleştele. 

— Ei, eu am descoperit pe cineva. 

— Pe cine? Pe Cove? 

— Web, mă pricep la treaba asta, dar nu chiar atât de 
bine. Am dat peste un sergent de poliţie din Washington, 
care a fost una dintre legăturile lui Cove când a lucrat la 
WFO, acum câţiva ani. 

— Un tip din poliţia locală era omul de legătură al unui 
agent sub acoperire al FBI? Cum e posibil? 

— Pentru agenţii sub acoperire, nu e neobişnuit să 
folosească un poliţai în care au încredere drept 
intermediar. Cove a colaborat cu unul în timpul primei sale 
misiuni de aici şi tipul ăsta vrea să stea de vorbă cu tine. 

Web trase maşina pe dreapta, se grăbi să ia un pix şi o 
bucată de hârtie şi notă numele unui oarecare Sonny 
Venables, care făcea încă parte din Poliţia Districtului 
Unu. Ann îi dădu şi numărul lui de telefon. 

— Ann, a mai dat şi altcineva de urma lui Venables? 

— Sonny n-a pomenit de asta şi cred că ar fi făcut-o dacă 
ar fi fost aşa. A fost omul de legătură neoficial al lui Cove 
în timpul primei sale raite prin Washington, ceea ce s-a 
întâmplat cu mult timp în urmă. S-ar putea ca unii să nu 
facă legătura. Totuşi, Venables e un tip care are tendinţa 
să iasă în evidenţă, adăugă ea. 

— S-ar părea că-l cunoşti. 

— Web, dragule, când te-ai învârtit pe aici atâta vreme 


295 


cât am făcut-o eu, cunoşti aproape pe toată lumea. Am 
lucrat mult cu poliţia din D.C. 

— Şi Venables vrea să stea de vorbă cu mine? De ce? 

— Nu a spus decât că a auzit de tine. Şi eu m-am vârât 
ca musca-n lapte, pentru că merita. 

— Totuşi, nu ştii cum vede el lucrurile? 

— Cred că depinde de tine s-o afli. 

Ann închise telefonul. 

Web formă numărul abia aflat. Polițistul nu era acasă, 
aşa că îi lăsă un mesaj cu numele şi numărul lui de telefon. 
Venables îl sună peste douăzeci de minute şi cei doi 
stabiliră o întâlnire pentru după-amiaza aceea. Web îi mai 
puse încă o întrebare, iar celălalt îi răspunse că avea să 
vadă ce putea face. Dacă polițistul îi putea da un indiciu 
despre Cave, Web era în stare să-l urmărească cu atenţie, 
până la capăt. lar în legătură cu Bates, îl nemulţumea 
totuşi ceva, anume faptul că nu-i spusese că, înainte de a 
primi misiunea din California, Cove lucrase la WFO. 
Desigur, nu era ceva foarte important. Presupunea că, 
dacă ar fi fost lăsat să arunce o privire în dosarul tipului, 
ar fi descoperit asta singur. Bates nu avusese, pur şi 
simplu, destul timp ca să treacă în revistă întreaga istorie 
a individului. Dar de ce nu i-o spusese lui Web? 

Venables îl rugase să se întâlnească în prima parte a 
după-amiezii, într-un bar din districtul său, ceea ce nu era 
câtuşi de puţin neobişnuit. Web ştia că aşa îţi potoleai 
setea şi, în acelaşi timp, aveai ocazia să prinzi din zbor o 
informaţie care, mai târziu, te putea ajuta să rezolvi un 
caz. Un poliţist nu era bun de nimic dacă nu-şi folosea 
timpul în mod eficient. 

Sonny Venables era alb, avea în jur de patruzeci şi cinci 
de ani şi se număra printre veteranii aflaţi de douăzeci de 
ani în poliţie, după cum îi spuse lui Web în timp ce îşi 
comandau berea Avea peste un metru optzeci şi cinci 
înălţime şi era vânjos, cu muşchi de genul celor pe care îi 


296 


capeţi ridicând o mulţime de greutăţi; arăta ca un om 
capabil să strivească un trailer. Purta o şapcă de baseball 
pe care scria TOŢI PESCARII MERG ÎN RAI şi o geacă de 
piele având pe spate sigla NASCAR. Gâtul îi era aproape 
tot atât de gros cum era şi capul său imens. Vocea lui 
nazală avea un farmec specific sudiştilor şi, în timp ce se 
îndreptau spre un separeu din bar, Web îi desluşi conturul 
circular al unei cutii cu tutun de mestecat în buzunarul de 
la spate al blugilor. Găsiră un colţ liniştit şi se aşezară, 
punându-şi berile pe masă. 

Venables îi spuse lui Web că lucra în schimbul de 
noapte. li plăcea să o facă, era mai palpitant. 

— Totuşi am să ies curând la pensie, după exact 
douăzeci de ani de serviciu. Tot restul vieţii, o să merg la 
pescuit, o să beau bere şi o să privesc maşinile rapide care 
roiesc în jurul micii mele camionete, aşa cum fac cei mai 
mulţi poliţişti cumsecade. 

Zâmbi la auzul propriilor sale vorbe şi sorbi îndelung din 
berea Red Dog. Dinspre tonomat se auzea vocea lui Eric 
Clapton, cântând întruna despre Layla. Web se uită în jur. 
În camera din spate, doi tipi jucau biliard, având pe 
marginea mesei un teanc de bancnote de douăzeci de 
dolari şi două beri fără alcool. Din când în când, îşi 
aruncau privirile înspre separeu, dar, chiar dacă îi 
recunoscuseră pe Venables sau pe Web, nu se trădau prin 
niciun gest. 

Venables se uita la Web pe deasupra halbei de bere. 
Chipul îi era destul de ridat ca să fie considerat călit şi dur. 
Un om care văzuse multe în viaţa lui şi, mai ales, multe 
rele, aprecie Web, exact aşa cum se întâmplase cu el 
însuşi. 

— Intotdeauna v-am admirat pe voi, cei din HRT. 

— Ce-i de admirat? Nu suntem decât nişte poliţişti care 
au ceva mai multe jucării la dispoziţie. 

Venables râse. 


297 


— Ei, acordă-ţi ceva credit. Am în FBI câţiva prieteni 
care au încercat să intre în HRT şi s-au întors cu coada 
între picioare. Spuneau că, în loc să suporte durerea de a 
trece din nou prin aşa ceva, ar fi preferat să dea naştere 
unui copil fără alt ajutor în afară de o surcică strânsă în 
dinţi. 

— Judecând după fotografia lui Randall Cove pe care am 
văzut-o, el unul ar fi fost potrivit pentru HRT. 

Pentru câteva clipe, Venables privi cu atenţie spuma 
halbei de bere. 

— Probabil că te întrebi ce avea Randy Cove în comun 
cu un tip cu mutră de bădăran, ca mine? 

— Mi-a trecut prin minte. 

— Am copilărit împreună într-o localitate de pe 
Mississippi, atât de minusculă încât nu a avut niciodată un 
nume. Ne-am ocupat tot timpul de sport, fiindcă pe acolo 
nu prea aveai altceva de făcut. Iar echipa din mica noastră 
localitate a intrat, doi ani de-a rândul, în campionatul 
naţional de fotbal. Am jucat împreună şi la Oklahoma. 
Venables scutură din cap. Randy era cel mai grozav 
jucător pe care l-am văzut vreodată, iar cei de la Sooners 
au avut de pierdut ceva mai mult decât acţiunile. Eu eram 
fundaş. În prima grupă, am alegat trei ani de-a rândul, 
exact ca el. Organizam blocaje pentru Randy la fiecare 
meci. Mă aruncam ca un tren care deraiază şi mă bucuram 
de fiecare minut în care o făceam, deşi acum efectele încep 
să se facă simţite. Cove nu avea nevoie să zărească mai 
mult de o rază de lumină ca să se facă nevăzut. Până să-mi 
ridic ochii în sus, din mormanul de trupuri, el era deja în 
ultima zonă, de obicei cu vreo doi adversari ţinându-se scai 
de el. Eram campioni naţionali în ultimul an de facultate şi 
asta datorită lui. Până atunci, Oklahoma nu crezuse că o să 
promoveze. I-am pasat mingea lui Randy Cove şi l-am lăsat 
pe el să facă asta. 

— Se pare că e vorba de o prietenie care avea să dureze. 


298 


— A durat. Eu n-am avut niciodată talent de profesionist, 
dar e al dracului de sigur că Randy îl avea. Toată lumea, 
vreau să spun, absolut toată lumea îl dorea pe el. 

Venables se opri şi îşi plimbă degetele pe tăblia mesei. 
Web se hotări să aştepte să termine. 

— Eram alături de el, într-o combinaţie, când şi-a făcut 
praf genunchii. Am înţeles amândoi despre ce era vorba, 
imediat ce s-a întâmplat. Atunci nu era la fel de simplu ca 
acum. Te duci la spital, te rezolvă şi, în anul următor, apari 
din nou pe teren, fiind la fel de bun ca nou. Cariera lui se 
încheiase. Aşa, dintr-odată. Şi, omule, fotbalul era singurul 
lucru pe care îl avea. Ne-am aşezat pe blestematul ăla de 
teren şi-am plâns împreună aproape o oră. Nici măcar la 
înmormântarea mamei n-am mai făcut asta. Dar îl iubeam 
de Randy. Era un om bun. 

— Era? 

Venables se jucă cu flaconul cu piper, apoi se lăsă pe 
spate şi îşi înclină şapca, iar Web văzu ivindu-se un smoc 
de păr cârlionţat şi cărunt. 

— Cred că ştii ce s-a întâmplat cu familia lui, zise 
Venables. 

— Am auzit câte ceva despre asta. Ce-ar fi să-mi 
povesteşti ceea ce ştii tu? 

— Ce-ar fi de povestit? Biroul a dat-o-n bară şi Randy a 
plătit pentru asta cu soţia şi cu copiii. 

— Ai avut ocazia să te vezi cu el atunci? 

Venables părea gata să-şi arunce berea în ochii lui Web. 

— Am fost purtător de sicriu la înmormântare. Ai cărat 
vreodată racla unui copil de patru ani? Web scutură din 
cap. Păi, dă-mi voie să ţi-o spun, e unul dintre lucrurile pe 
care nu le uiţi niciodată. 

— Asta ţi-a povestit Cove, că a fost vina Biroului? 

— De fapt, nu era nevoie să-mi povestească. Eram 
poliţist. Ştiu cum te strâng cu uşa chestiile astea Am ajuns 
în Washington pentru că nevastă-mea e de aici. Tot aici a 


299 


început şi Randy să lucreze cu federalii. Presupun că ai 
aflat asta. M-a folosit ca intermediar pentru că ştia că în 
mine poate avea încredere, ceea ce se întâmplă rar în 
munca lui. 

— Se pare că se întâmplă rar în munca multora. 

Cei doi bărbaţi schimbară o privire plină de înţelesuri, 
într-un moment ce părea potrivit, poate întărindu-şi astfel 
relaţia care începuse să se contureze. 

— Pe urmă Randy a fost transferat în California şi acolo 
a fost ucisă familia lui. 

— Am înţeles că s-a răzbunat pentru asta. 

Venables îi azvârli lui Web o uitătură de gheaţă, care 
arăta limpede că avea mult mai multe secrete decât ar fi 
fost vreodată dispus să-i împărtăşească. 

— Tu n-ai fi făcut-o? 

— Îmi închipui că, poate, aş fi făcut-o. Cove trebuie să fie 
un tip grozav. Cu ruşii nu-i de glumit. 

— Încearcă să arborezi culorile lor pe Mississippi. 
Venables se aplecă, sprijinindu-se cu coatele pe masă. Am 
auzit de tine. Din ziare; plus câte ceva de la Ann Lyle. 

Tăcu şi păru să-l studieze pe Web. Dar acesta realiză, 
apoi, că Venables se uita ţintă la obrazul lui desfigurat. 

— În cei aproape douăzeci de ani de când sunt în poliţie, 
poate că mi-am scos arma de vreo douăsprezece ori şi am 
tras numai de şase. De patru ori am greşit ţinta, de două 
am  nimerit-o. Nu am fost niciodată rănit în timpul 
serviciului, nu mi-am rupt nici măcar o unghie şi aşa ceva 
e demn de laudă în oraşul ăsta, mai ales în zilele noastre. 
Acum lucrez în Districtul Unu, care nu e curat ca lacrima 
şi bogat ca nord-vestul, dar nici nu se compară cu 
Districtele Şase şi Şapte din Anacostia, unde a fost ciuruită 
echipa ta. Şi am un mare respect pentru băieţii din prima 
linie, care au îndurat de toate şi şi-au revenit. Tu pari să fii 
o reclamă umblătoare pentru aşa ceva. 

— Nu mi-am dorit niciodată asta. 


300 


— Vreau să spun că te respect, pentru că altfel nu aş fi 
aici, stând de vorbă cu tine. Dar adevărul e că nu o să mă 
faci niciodată să cred că Randy ar fi greşit în vreun fel. 
Ştiu că lucrul sub acoperire îţi zăpăceşte minţile şi că el nu 
are de ce să se topească de dragul Biroului, dar nu ar lua 
niciodată parte la ceva de genul celor întâmplate echipei 
tale, vreau să înţelegi asta. 

— Iar eu vreau să înţelegi că, deşi tu pari să fii extrem 
de sincer şi pe mine nu mă deranjează să mai bem o bere 
împreună şi altă dată, nu pot să iau de bună o astfel de 
afirmaţie. 

Venables dădu din cap, a înţelegere. 

— Ei, presupun că, dacă ai face-o, ai fi un tâmpit în toată 
puterea cuvântului. 

— Cove ar fi putut să plece din FBI. Am verificat. Biroul 
i-a oferit o viaţă nouă şi pensie întreagă. De ce crezi că n-a 
acceptat? 

— De ce să fi acceptat, ca să-şi petreacă următorii 
patruzeci de ani cosind iarbă într-o suburbie din Midwest? 
Asta nu i se potriveşte. Nu putea decât să-şi continue 
activitatea. Poate că sună ciudat, dar el se mândrea cu 
munca lui. Credea că face bine ce face. 

— Şi eu cred acelaşi lucru. De-aia sunt aici. Am de gând 
să descopăr adevărul. Dacă şi Cove e amestecat în toate 
astea, s-ar putea să mă răzbun, aşa cum s-a răzbunat şi el. 
Indiferent dacă eşti sau nu prietenul lui, nu-ţi pot promite 
că n-am s-o fac. Dar, dacă n-are nicio legătură cu cele 
întâmplate, am să-i fiu cel mai bun prieten. Şi, crede-mă, 
Sonny, cei mai mulţi ar prefera să mă aibă ca prieten, nu 
ca duşman. 

Venables se lăsă pe spate, părând să reflecteze la cele 
auzite. Pe urmă păru să fi luat o hotărâre, se aplecă în faţă, 
trase cu coada ochiului la jucătorii de biliard, care îşi 
notau punctele, îşi fumau ţigările şi îşi sorbeau berea, şi 
începu să vorbească pe un ton foarte scăzut. 


301 


— N-am deloc idee pe unde e Randy. Ultima dată am 
vorbit cu el înainte de a se întâmpla toate astea. De fapt, 
cu mult înainte. 

— Deci nu ţi-a povestit niciodată la ce anume lucra? 

— Trebuie să înţelegi că am fost omul lui de legătură 
doar prima dată când a lucrat în D.C. Ne-am văzut ultima 
dată când a fost pe aici, dar nu ca să colaborăm, doar ca să 
stăm de vorbă. Ştiam că se ocupă de ceva foarte 
important, dar nu mi-a spus niciodată despre ce era vorba. 

— Deci nu mai sunteţi chiar atât de apropiaţi? 

— Suntem atât de apropiaţi cât poţi fi, faţă de un tip ca 
Randy. După ceea ce s-a întâmplat cu familia lui, ei bine, 
nu cred că se mai poate într-adevăr apropia din nou de 
cineva. Nici măcar de bătrânul Sonny din Mississippi, care 
a împrăştiat pentru el atâtea grămezi. 

— A pomenit vreodată despre un alt om de legătură din 
cadrul poliţiei? 

— Nu, dacă s-ar fi folosit de cineva, ăla aş fi fost eu. 

— Când l-ai văzut ultima dată? 

— Acum ceva mai mult de două luni. 

— Cum ţi s-a părut? 

— Scump la vorbă, cu gândul în altă parte. De fapt, nu 
arăta prea bine. 

— N-a mai trecut pe acasă de câtva timp. Biroul a 
verificat ăsta. 

— N-am ştiut niciodată unde locuieşte; ne-am întâlnit 
întotdeauna pe teren neutru, din cauza ocupaţiei lui. De 
fapt, am discutat doar despre vremurile de demult. Cred 
că tot ce-şi dorea era un om cu care să stea de vorbă. Dacă 
ar fi avut nevoie să transmit cuiva ceva, aş fi făcut-o. 

— Cum lua legătura cu tine când dorea să vă întâlniți? 

— Nu mă căuta niciodată acasă. Suna la secţie. De 
fiecare dată, folosea alt nume. Şi, de fiecare dată când ne 
întâlneam, îmi spunea ce nume avea să folosească data 
următoare, ca să ştiu atunci că e vorba de el. 


302 


— Şi n-ai mai primit nicio veste? 

Web îl privi cu foarte mare atenţie. Venables părea să-i 
spună adevărul, dar nu poţi fi niciodată sigur. 

— Nu. Niciun singur cuvânt. Am început să mă tem căi 
s-a întâmplat ceva. Ţinând cont de meseria lui, îngrijorarea 
e justificată. 

Web se lăsă pe spate. 

— Aşadar, presupun că, de fapt, nu mă poţi ajuta să-i 
dau de urmă. 

Venables îşi termină berea. 

— Hai să facem o plimbare. 

leşiră din local şi o luară, fără grabă, pe o stradă 
aproape pustie. Ziua de lucru nu se terminase încă şi Web 
presupuse că majoritatea oamenilor erau încă în birourile 
lor, numărând minutele care îi despărţeau de ora la care 
puteau spăla putina. 

— Când a lucrat prima oară la WFO, exista un loc care îi 
servea lui Randy drept cutie de scrisori dacă dorea să-mi 
lase vreun mesaj. Mi-a spus că îl folosea şi ca să-şi schimbe 
hainele, ca pe un fel de ascunzătoare sigură. 

— Biroul ştia despre asta? 

— Nu. Cred că nici măcar pe vremea aia nu avea prea 
multă încredere în grangurii din Birou. Presupun că ăsta 
era şi motivul pentru care se folosea de mine. 

— Probabil era o mişcare deşteaptă. Ai mai fost pe acolo 
în ultima vreme? 

Venables clătină din cap. 

— Cred că mi-e puţin cam frică de ceea ce aş putea 
descoperi, dar nu sunt prea sigur din ce motiv. Nici măcar 
nu ştiu dacă Randy mai foloseşte încă locul ăla. Din câte 
ştiu eu, casa s-ar putea să fi fost demolată. 

— Te deranjează dacă-mi dai adresa? 

— Fumezi, nu-i aşa? 

— Nu, nu fumez. 

— Acum o faci. Venables scoase din buzunarul hainei un 


303 


pachet de ţigări Winston şi i-l întinse lui Web, care îl luă. 
Ar fi bine să aprinzi una, pentru cazul în care ne spionează 
cineva. Îi întinse şi o cutie de chibrituri. 

Web îşi aprinse o ţigară şi, în timp ce îşi strecura 
pachetul în buzunar, se strădui să nu se înece. 

— Îţi sunt recunoscător pentru că mă ajuţi. Dar, dacă e 
implicat şi Cove... 

Îşi lăsă vocea să se stingă treptat. 

— Dacă Randy a făcut una ca asta, nu cred că vrea să 
mai trăiască. 

În timp ce Sonny Venables se îndepărtă, Web se întoarse 
la maşina sa, rupse pachetul de Winston şi scoase bucăţica 
de hârtie rulată dinăuntru. Citi adresa scrisă pe ea. In 
pachetul de ţigări mai erau şi trei fotografii de mici 
dimensiuni, răsucite. Web îl întrebase pe Venables despre 
băieţii de culoare, cu pielea mai deschisă, cam de vârsta 
lui Kevin Westbrook, care fuseseră daţi dispăruţi în ultima 
lună, şi era evident cele trei poze reprezentau ceea ce 
găsise. Web le privi; şi ajunse la concluzia că erau versiuni 
uşor diferite ale lui Kevin. Expresiile de pe chipurile 
copiilor îi spuneau că deja se alesese praful de toate 
speranţele lor într-o viaţă bună; Web demară. 


Douăzeci de minute mai târziu, Web se uita ţintă prin 
geamul maşinii, cu moralul aproape la pământ. 
Comentariul spontan al lui Venables se dovedise cât se 
poate de la obiect. Pe locul în care fusese cândva 
ascunzătoarea sigură a lui Randall Cove, se afla acum o 
groapă pregătită pentru fundaţia unei clădiri. Din mijlocul 
ei se înălța o macara imensă şi un grup de muncitori 
tocmai pleca de la lucru, după ceea ce Web aprecie drept o 
zi de muncă grea. Ţinând cont de stadiul lucrărilor deja 
efectuate, Web aprecie că vechea ascunzătoare nu fusese 
folosită de Cove în trecutul apropiat. Era pe o pistă total 
înfundată. Mototoli hârtia pe care era scrisă adresa şi o 


304 


aruncă pe podeaua maşinii. Dar mai avea încă o 
posibilitate de a da de urma lui Randall Cove. 

Îl sună pe Romano din maşină. 

— Ai chef de o raită prin împrejurimi? 

Îl luă de acasă şi se îndreptară spre sud, către 
Fredericksburg. 

Romano cercetă din priviri interiorul automobilului. 

— O maşină de tot rahatul. 

— E un Grand Marquis, probabil că tot în una din asta se 
plimbă şi directorul. 

— Tot de rahat rămâne. 

— Data viitoare o să mă străduiesc să fac rost de ceva 
mai bun pentru tine. 

Se uită la Romano şi se întrebă ce-i spunea Angie despre 
el doctorului de nebuni. Având un soţ atât de expresiv, 
găsea probabil o mulţime de subiecte de discuţie cu un 
specialist în boli mintale. 

— Cum merg lucrurile la HRT? 

— Nimic nou, nimic nou. N-am mai fost chemaţi pe 
nicăieri. Doar antrenamente. Încep să mă plictisesc, 
omule. 

— Fii pregătit, Paulie, o să-ţi pui armele cât de curând la 
treabă. 

— Poate ar trebui să mă înrolez în Legiunea Străină a 
francezilor sau în altceva de genul ăsta. 

— N-o să-ţi convină, chiar dacă o să ai ocazia. 

— Băieţii vorbesc despre tine, Web. 

Deşi se aşteptase la o astfel de întorsătură a 
conversatiei, Web fu totuşi surprins. 

— Şi cam ce zic? 

— Sunt împărţiţi, unii pro, alţii contra. 

— la te uită, credeam că am ceva mai multă 
popularitate. 

— Nu-i vorba de asta, Web. Nimeni nu crede că eşti laş. 
Ai făcut multe fapte nebunegşti de-a lungul anilor. Aproape 


305 


la fel de nebuneşti ca ale mele. 

— Dar... 

— Dar unii dintre băieţi sunt de părere că, dacă ai 
înţepenit o dată, o să ţi se mai întâmple. Acum asta nu 
prea a contat pentru soarta echipei Charlie, dar data 
viitoare s-ar putea să conteze. 

Web îşi aţinti privirea drept înainte. 

— Cred că nu pot contrazice raţionamentul ăsta. Poate 
că eu ar trebui să mă duc la francezi. Eşti înarmat? 

— E ca şi cum ai întreba dacă politicienii mint. 


Randall Cove locuia la periferia oraşului Fredericksburg, 
din Virginia, la vreo optzeci de kilometri sud faţă de 
Washington, D.C., şi de locul în care îşi desfăşura 
activitatea, ceea ce era aproape dublul distanţei prevăzute 
prin regula lui Ann Lyle referitoare la cei patruzeci de 
kilometri dintre sălaşul şi câmpul de luptă al agenţilor sub 
acoperire. Adresa lui Cove era una dintre informaţiile citite 
pe furiş de Web din dosarul lui Bates. 

Neavând parte de dificultăţile traficului din orele de 
vârf, parcară maşina pe strada periferică şi liniştită a lui 
Cove după patruzeci de minute de mers. De-a lungul 
acesteia se înşiruiau case parcă trase la indigo, multe 
având în faţă panouri care anunțau că sunt de închiriat. Cu 
toate că vremea era plăcută, pe afară nu se zăreau mămici 
cu copii, iar maşinile parcate pe stradă erau foarte puţine. 
Strada părea părăsită şi Web ştia că tot aşa avea să arate 
până la întoarcerea locuitorilor din D.C. şi din Virginia de 
Nord. Zona aceea avea pretutindeni aplicate etichete pe 
care scria loc pentru dormit şi era limpede că acolo locuiau 
mai ales burlaci şi cupluri fără copii, până când mărirea 
salariului sau a familiei aveau să le ceară să se mute. 
Putea înţelege de ce îşi alesese Cove o astfel de reşedinţă. 
Nu existau vecini curioşi, oamenii îşi păstrau secretele şi 
nu era nimeni prin împrejurimi în timpul zilei, când el 


306 


stătea, probabil, acasă. Ştia că cei mai mulţi agenţi sub 
acoperire din lumea drogurilor ieşeau la vânătoare 
noaptea. 

În faţa casei era parcat un Bucar cu număr de 
înmatriculare specific organizaţiilor guvernamentale. 

— Dădacă federală, comentă Romano. 

Web încuviinţă, dând din cap, în timp ce se gândea cum 
era cel mai bine să abordeze lucrurile. Işi trase maşina 
lângă Bucar, apoi el şi Romano coborâră. 

Agentul îşi lăsă geamul în jos şi se uită mai întâi la 
legitimaţiile pe care i le întinseră Romano şi Web, apoi la 
acesta din urmă. 

— D-acum eşti celebru, nici măcar nu mai e nevoie să-ţi 
arăţi acreditările, spuse agentul, pe care Web nu-l 
cunoştea. 

Era tânăr, plin de vitalitate şi se speranţe, dar Web 
bănuia că, în momentul acela, îşi blestema zilele fiindcă 
supraveghea o casă în care nimeni nu se aştepta ca 
Randall Cove să se mai întoarcă vreodată. leşi din maşină 
şi le întinse mâna celor doi. 

— Chris Miller, de la Biroul FBI din Richmond. 

Le arătă propria legitimaţie, pe care o scoase din 
buzunarul din dreapta, de la piept, astfel încât o putu 
flutura cu mâna sa puternică, în modul în care toţi agenţii 
erau antrenați să o facă. Chiar dacă Biroul n-ar fi făcut 
nimic altceva, tot le-ar fi impus agenţilor săi un mod bine 
definit de a executa până şi lucrurile cele mai mărunte. 
Fără să verifice, Web ştia că haina lui Miller avea un strat 
suplimentar de căptuşeală, astfel încât arma pe care o 
purta să nu-şi imprime urma în ea. Mai ştia şi că, atunci 
când parcase în spatele lui şi se apropiase de maşină, 
privirea lui Miller se îndreptase spre oglinda retrovizoare 
şi că apoi se pironise asupra ochilor lui, pentru că ochii 
trădează întotdeauna intenţiile unei persoane. 

Bărbaţii îşi strânseră mâinile şi Web se uită spre casa 


307 


liniştită şi întunecată. 

— Supravegheaţi casa douăzeci şi patru de ore din 
douăzeci şi patru? 

— Opt, opt şi opt, spuse Miller, plictisit. Se uită la ceas. 
Şi din tura mea mai sunt încă trei ore. 

Web se sprijini de maşină. 

— Şi mi se pare că nu e prea palpitant. 

— Numai dacă nu pui la socoteală lupta de pisici la care 
m-am uitat acum vreo două ore. Tăcu, îl privi pe Web cu 
atenţie, apoi spuse, fără să vrea: Ştii, mă gândeam să 
încerc să intru în HRT. 

— Păi, întotdeauna ne sunt de folos câţiva bărbaţi de 
ispravă în plus. 

„De fapt, vreo şase, gândi Web, ca să refacem echipa 
Charlie.” 

— Am auzit că probele sunt cumplite. 

Romano fu gata să izbucnească într-un râs zgomotos. 

— Pune laolaltă tot ce ai auzit, amplifică de zece ori şi 
abia pe urmă o să te apropii de adevăr. 

Judecând după privirea lui sceptică, Web putea spune că 
Miller nu credea una ca asta. Dar era încă tânăr şi mult 
prea încrezător în aptitudinile sale, aşa cum sunt, de 
obicei, toţi cei de vârsta lui. 

— Aţi fost la Waco? întrebă Miller. 

Web şi Romano dădură din cap. 

— Aţi tras în cineva? 

— De fapt, mă străduiesc să-mi alung asta din 
subconştient, zise Web. 

„Oare Claire Daniels ar fi mândră de mine?” 

— Imi dau seama, spuse Miller, pe un ton nesigur, ceea 
ce îl făcu pe Web să aibă certitudinea că tânărul agent nu 
pricepuse nimic. 

— De câtă vreme eşti în Birou? întrebă Romano. 

— De aproape doi ani. 

— Ei, după ce o să ai trei la activ, poţi să încerci să intri 


308 


în HRT. Sună-mă peste câtva timp. Dacă eşti hotărât în 
privinţa HRT-ului, pot să-ţi arăt cam ce-i pe-acolo. 

Romano îi întinse cartea lui de vizită. 

În timp ce Miller şi-o îndesa în buzunar, Romano şi Web 
schimbară o privire amuzată. 

— Ar fi nemaipomenit, omule, spuse Miller. Am auzit că 
aveţi nişte arme uluitoare. 

Web ştia că, la început, cei mai mulţi erau atraşi de 
armament. O serie de bărbaţi pe care îi cunoştea intraseră 
în Birou numai şi numai pentru a avea ocazia să umble şi 
să tragă cu arme de ultimă oră. 

— Aşa e. Şi o să-ţi demonstrăm cu precizie de ce e 
întotdeauna mai bine dacă nu eşti nevoit să le foloseşti. 

— Corect. 

Miller părea dezamăgit, dar Web ştia că avea să treacă 
peste asta. Urmă o tăcere stânjenitoare, apoi Miller 
întrebă: 

— A, vă pot ajuta cu ceva, băieţi? 

— Am venit până aici fiindcă eu doream să văd casa. Ştii 
ceva despre tip? 

— Nu cine ştie ce. Doar că e amestecat în ceea ce vi s-a 
întâmplat vouă. Te face să te întrebi cum se poate cineva 
schimba aşa, cum se poate întoarce împotriva alor lui, 
adică. 

— Da, te face într-adevăr să te întrebi. Web privi cu 
atenţie şirul de case. Erau aşezate cu spatele spre pădure. 
Sper că aveţi pe cineva care acoperă zona de dincolo de 
clădiri. 

Miller rânji. 

— De fapt, avem ceva. Un K-9 în curtea din spate. Nu 
permite trecerea. Dacă încearcă cineva s-o ia într-acolo, o 
să aibă o surpriză. Presupun că e mai ieftin decât dacă ai 
posta doi agenţi. 

— Cred că da. Web se uită la ceas. Se apropie ora cinei. 
Ai mâncat? 


309 


Miller clătină din cap. 

— Mi-am adus nişte biscuiţi şi alte chestii de genul ăsta. 
Şi o sticlă cu apă. Mă descurc în privinţa asta. Şi, cum 
spuneam, mai sunt încă trei ore până îmi vine schimbul. 
Mai rău e fiindcă nu-i nicio budă prin împrejurimi. 

— Mie-mi spui. Am fost în Midwest, într-o misiune de 
supraveghere. Acopeream o zonă cu ferme, de câteva mii 
de acri, unde se bănuia că existau condiţii favorabile 
pentru traficul de droguri, şi câteva locuri de parcare ale 
trailerelor, fiind în căutarea acelor băieţi buni printre ale 
căror ocupaţii decente se numără jefuirea băncilor şi 
împuşcarea oamenilor cu arme de vânătoare cu ţevile 
retezate. Acolo trebuia fie să te abţii, fie să foloseşti o 
sticlă, fie să-ţi faci nevoile pe câmp, în văzul lumii. 

— Da, făcu Romano. Când eram în Delta, obişnuiam să 
ne uşurăm înşirându-ne, pe vine, unul lângă altul, 
indiferent de locul de rahat în care ne aflam. Ajungi să 
cunoşti foarte bine oamenii când faci asta alături de ei. 
Odată a trebuit să împuşc un tip chiar într-un asemenea 
moment. Crede-mă, omule, a fost foarte incomod. 

Miller nu părea genul care să aleagă astfel de metode de 
rezolvare a problemei. Web observa că era îmbrăcat foarte 
îngrijit, aşa că, fără îndoială, urinatul într-o sticlă sau 
asumarea riscului de a se expune privirilor în acest timp 
nu reprezentau aspecte al imaginii pe care şi-o dorea 
tânărul agent. 

— E un Denny's în susul drumului. Dacă vrei să cinezi 
acolo, noi nu ne clintim de aici până când te întorci. 

Miller nu părea prea hotărât să-şi abandoneze postul. 

— Asemenea oferte nu apar în fiecare zi, Chris. Web îşi 
deschise haina pe jumătate, pentru ca Miller să vadă că 
era înarmat. Şi, da, am împuşcat câţiva oameni la Waco. 
Du-te şi bucură-te de cină... 

— Sunteţi siguri că e OK? 

— Dacă apare cine n-ar trebui, răspunse Romano cu cea 


310 


mai intimidantă voce de care era în stare, o să-şi blesteme 
zilele. 

Auzind asta, agentul Miller se grăbi să se urce în maşină 
şi demară. 

Web aşteptă până ce îl pierdu din vedere, apoi se duse la 
camioneta sa, luă un instrument de mici dimensiuni şi o 
lanternă, privi împrejur şi o porni, împreună cu Romano, 
spre uşa din faţă a casei lui Cove. 

— Fir-ar să fie, tipul ăsta n-ar rezista nici două minute în 
HRT, spuse Romano. 

— Nu se ştie niciodată, Paulie. Tu te-ai descurcat, nu-i 
aşa? 

— Chiar ai de gând să-ţi bagi nasul pe-aici? 

— Da, chiar am. Dacă-ţi faci probleme pentru asta, du-te 
să stai în maşină. 

— De când mă ştiu, n-am dat peste prea multe lucruri 
pentru care să-mi fac probleme. 

Şperaclul deschise cu uşurinţă încuietoarea simplă a 
uşii, aşa că Web şi Romano pătrunseră înăuntru în câteva 
secunde. Web închise uşa şi îşi aprinse lanterna. Văzu 
dispozitivul de alarmă din faţa uşii, dar acesta nu era pus 
în funcţiune. Probabil singura persoană care cunoştea 
codul de acces era Cove. Străbătură un coridor scurt, apoi 
intrară în camera de zi. Web aţinti lanterna către toate 
colţurile. Amândoi bărbaţii îşi ţineau mâinile pe mânerele 
pistoalelor. Incăperea era sărăcăcios mobilată. Web 
presupuse că, oricum, Cove nu petrecea prea mult timp 
acolo. Inspectară repede parterul şi nu descoperiră nimic 
interesant, ceea ce nu-l surprinse pe Web. Cove era un 
veteran şi veteranii nu împrăştie peste tot descrieri 
detaliate ale activităţii lor. 

Pivniţa era neterminată. Acolo, jos, erau câteva cutii, 
prin care Romano şi Web se uitară la repezeală. Singurul 
obiect în faţa căruia zăbovi Web era fotografia înrămată în 
care Cove apărea alături de soţie şi de copii. O lumină 


311 


astfel încât raza lanternei să nu se reflecte în geam. Cove 
era îmbrăcat în costum, nu se zărea nici urmă de codiţă 
împletită, avea trăsături plăcute şi o expresie plină de 
încredere în sine. Zâmbetul lui era molipsitor. După o 
simplă privire aruncată fotografiei, Web simţi că îi 
tremurau colţurile gurii. Cove îşi înconjurase cu unul din 
braţele sale puternice soţia şi pe cei doi copii cu celălalt. 
Femeia era deosebit de frumoasă, cu părul lung până la 
umeri, zâmbind larg la rândul ei, şi cu nişte ochi care 
puteau transforma orice bărbat în gelatină. Băieţelul şi 
fetiţa semănau cu mama lor. Ar fi putut să crească, 
devenind, fără îndoială, nişte tineri frumoşi, în timp ce 
mama şi tatăl lor ar fi îmbătrânit împreună. Aşa ar fi fost 
de aşteptat să decurgă lucrurile, dar, oricum, o făceau 
arareori, mai ales când era vorba de oameni care îşi 
câştigau traiul asemenea lui Cove şi lui Web. Fotografia 
surprindea cealaltă faţă a lui Cove, atrăgând atenţia 
asupra lui ca soţ şi tată. Web avu viziunea fostului atacant 
aruncându-i mingea fiului său în curtea din spate; poate că 
puştiul moştenise abilităţile atletice ale tatălui. Poate ar fi 
putut avea parte de cariera de fotbalist profesionist care i 
se refuzase tatălui său. Asta s-ar fi putut întâmplă într-unul 
dintre filmele de la Hollywood, dar astfel de lucruri se 
petreceau foarte rar în nedreapta realitate. 

— Frumoasă familie, comentă Romano. 

— Nu mai e. 

Web nu se obosi să-i dea explicaţii. 

Aşeză fotografia la loc, în cutie, apoi începură să urce 
scările. Când raza lanternei atinse uşa glisantă din spatele 
casei, ceva se lovi de geam. Web şi Romano îşi scoaseră 
armele în acelaşi timp, dar apoi auziră lătratul şi realizară 
că nu era decât K-9, care îşi vedea de treabă. 

Ei bine, câinii, cel puţin, nu te dădeau de gol niciodată, 
poate că ăsta era adevăratul motiv pentru care erau numiţi 
cei mai buni prieteni ai omului. lţi păstrau secretele şi 


312 


intrau cu ele în mormânt. 

Se grăbiră să urce la etaj, dorindu-şi să termine cu mult 
înainte de a se întoarce Miller. Lui Web nu-i plăcea să-l 
tragă pe sfoară pe unul dintre colegii săi, dar, la urma 
urmelor, nu dorea să fie prins efectuând o percheziţie 
neautorizată în casa unui suspect principal. Bates n-ar fi 
fost de acord cu un asemenea mod de lucru şi probabil că 
el nu l-ar fi condamnat pentru asta. Sus erau două 
dormitoare, care comunicau prin camera de baie. Patul era 
făcut, iar în dulap se aflau puţine haine. Web trase afară o 
cămaşă şi şi-o ridică în faţa ochilor. Picioarele lui ar fi 
încăput pe mâneci. Nu şi-ar fi dorit să-l înfrunte pe 
stăpânul ei; ar fi fost totuna cu a încerca să ridice o 
furgonetă. 

Camera care dădea în spatele casei era goală. Fusese 
concepută ca dormitor, dar nu fusese folosită niciodată. Pe 
pereţii micului dulap nu era nicio urmă lăsată de vreun 
cuier, iar covorul nu avea nicio amprentă de mobilier. 
Când erau gata de plecare, Web observă ceva. Se uită la 
ferestrele camerei din spate, apoi trecu prin baie ca să 
ajungă în cea din faţă şi examina şi ferestrele de acolo. 
Erau prevăzute cu jaluzele, pentru păstrarea intimităţii; 
era normal, de vreme ce camera dădea spre stradă. Web 
trecu din nou prin baie, revenind în cealaltă cameră. 
Ferestrele acesteia aveau storuri, dar nu şi obloane, 
observă el; erau storuri demodate, care se strângeau prin 
rulare. Dormitorul dădea înspre pădurea deasă din spate, 
deci intimitatea nu era o problemă. Web se uită pe 
fereastră şi văzu că soarele se pregătea să apună. 
Ferestrele erau orientate către nord, aşa că nu erau 
necesare nişte storuri care să oprească lumina după- 
amiezii. Şi, dacă încăperea tot nu era folosită, de ce era 
nevoie de storuri? lar dacă se gândise cineva să protejeze 
toate ferestrele, de ce nu o făcuse la fel în toată casa? Cel 
puţin, folosind jaluzelele, puteai permite pătrunderea 


313 


luminii, asigurându-ţi, în acelaşi timp, suficientă intimitate. 
În cazul storurilor, puteai avea totul sau nimic şi, pentru că 
acolo lumina era slabă şi nici nu fusese montat vreun 
dispozitiv de iluminare, camera ar fi rămas permanent în 
întuneric. Nu prea avea sens, dar poate că aranjamentul 
fusese moştenit de la fostul proprietar, iar Cove nu era 
interesat de nicio schimbare. 

— Ce-au descoperit antenele tale? 

— Gusturile tipului în materie de storuri. 

— Îţi scoţi la iveală latura feminină? 

Fără să-i dea atenţie lui Romano, Web se apropie de 
fereastră. Storurile erau complet ridicate. Web apucă 
şnurul şi smuci. Storul îşi făcu datoria şi cobori, fără să se 
întâmple nimic ieşit din comun. Web se duse la cealaltă 
fereastră şi repetă aceeaşi mişcare. Şnurul era înţepenit şi 
storul nu se mişcă. Era gata să renunţe şi să plece. Însă pe 
urmă îşi îndreptă lanterna în sus, spre mecanismul de 
acţionare al storului, şi văzu că fusese deformat, astfel 
încât să nu mai poată fi activat prin tragerea bruscă de 
şnur. Îl aduse la forma iniţială şi smuci din nou şnurul. 
Mecanismul cobori, iar Romano rămase cu gura căscată 
când plicul care fusese ascuns în storul rulat îi căzu, 
realmente, în mâini. 

Apoi se holbă la Web. 

— Măi să fie, eşti bun la chestiile astea. 

— Hai să mergem, Paulie. 

Web ridică din nou storul şi coborâră încet scările. 
Romano se asigură că locul era pustiu, apoi se strecurară 
afară. Web trase uşa din faţă după el şi o încuie. 

Când se urcară în maşina lor, aprinse lumina din plafon 
şi se aşeză confortabil ca să studieze ceea ce 
descoperiseră. 

Deschise plicul şi scoase o bucată îngălbenită de ziar. 
Era din Los Angeles Times şi relata despre uciderea 
familiei unui agent sub acoperire de către mafia rusească. 


314 


Vorbind în numele Biroului, un oficial lansa un atac 
virulent la adresa criminalilor şi făgăduia solemn că aveau 
să fie aduşi în faţa justiţiei. Oficialul era identificat drept o 
persoană care se ocupa îndeaproape de desfăşurarea 
anchetei. Era, de fapt, superiorul agentului sub acoperire, 
a cărui identitate nu era dezvăluită, deşi numele 
membrilor măcelăriți ai familiei erau date publicităţii. Web 
nu putu decât să scuture din cap când citi numele 
reprezentantului oficial al Biroului. 

Percy Bates 

Maşina lui Miller apăru peste câteva minute şi acesta 
cobori şi se apropie de cei doi. Se bătu cu mâna pe pântec. 

— Mulţumesc pentru ajutor, băieţi. 

— Nicio problemă, spuse Romano. S-a nimerit să fim aici 
şi am făcut-o. 

— S-a întâmplat ceva în lipsa mea? 

— Da de unde, nicio mişcare. 

— Ei, eu ies din tură peste vreo două ore. Ce ziceţi, n-aţi 
vrea să mergem la o bere? 

— Noi... 

Web îşi aruncă ochii în spatele lui Miller, pentru că, în 
depărtare, ceva licărise, reflectând razele soarelui care 
apunea. 

— Web, păzea! strigă Romano, care văzuse, desigur, 
acelaşi lucru. 

Web se întinse spre Miller, îl înhăţă de cravată şi încercă 
să-l tragă în jos. Glonţul îl lovi pe Miller chiar în mijlocul 
spatelui şi îi ieşi prin piept, şuieră chiar prin faţa ochilor 
lui Web şi făcu ţăndări geamul din partea pasagerului. 
Romano ieşise deja din maşină şi era în spatele uneia 
dintre roţi. Îşi scoase arma din toc, dar nu trase. 

— Web, ieşi dracului de acolo. 

Pentru o fracțiune de secundă, Web continuă să-şi ţină 
mâna pe cravata lui Miller, deşi tânărul agent începuse să 
alunece alături de maşină. Ultimul lucru pe care îl văzu 


315 


înainte ca leşul să atingă pământul fură ochii acestuia, 
aţintiţi asupra lui. 

— Web, mută-ţi fundu’ afară din maşină sau te-mpuşc cu 
mâna mea. 

Web se aplecă brusc, în timp ce un alt glonţ spulbera 
geamul din spate al Bucar-ului. Se strecură afară din 
maşină şi se adăposti după roata din spate. La Academie 
erai învăţat să te ghemuieşti lângă roţi, pentru că foarte 
puţine arme puteau penetra metalul acestora. 

— Vezi ceva? întrebă Romano. 

— Am văzut doar prima reflexie. A unei lunete. Pe puţin 
la o mie de metri, în pădure, între cele două grupuri de 
case. Miller e mort. 

— Fir-ar să fie. Cred că e vorba de gloanţe de 
calibrul .308, cu cămaşă de oţel, şi de o lunetă Litton 
puternică, de zece. 

— La naiba, exact aceleaşi chestii pe care le folosim noi, 
răspunse Web. Tu ţine-ţi afurisitul ăla de cap la adăpost. 

— Ei, bine că mi-ai spus, Web. Tocmai doream să sar în 
sus, urlând după mămica. 

— Nu putem riposta. Pistoalele noastre nu bat până 
acolo. 

— De ce nu-mi spui ceva ce nu ştiu? N-ai ceva mai de soi 
în camionetă? 

— Aş fi avut, dac-ar fi fost maşina mea. 

Un alt glonţ lovi maşina şi cei doi bărbaţi se ghemuiră. 
Un altul spulberă roata din stânga faţă. După încă unul, 
aburul ţâşni din radiator. 

— Nu crezi că cineva ar putea încerca să cheme poliţia? 
sugeră Romano. Ce, în suburbii mişună lunetiştii în fiecare 
zi? 

— Telefonul meu e în maşină. 

— Ei, nici nu încerca să-l iei. Ala de-acolo, oricine o fi, 
ştie ce face. 

Aşteptară încă cinci minute şi nimeni nu mai trase niciun 


316 


glonţ; într-un târziu, auziră, în depărtare, sunetul 
sirenelor. Web îşi săltă capul şi privi prin geamurile 
maşinii. În pădure nu se mai zărea nicio reflexie. 

În cele din urmă, poliţia apăru, iar Web şi Romano îşi 
arătară legitimaţiile şi le făcură semn poliţiştilor să se lase 
în jos. Web se târî până la maşina acestora şi le explică ce 
se întâmplase. Nu mai urmă nicio împuşcătură şi ceea ce 
părea să fie toată poliţia locală ieşi la iveală, împreună cu o 
jumătate de duzină de poliţişti statali. Răscoliră pădurea 
fără să găsească pe nimeni, deşi erau urme proaspete de 
roţi pe drumul de ţară care dădea în şosea trecând prin 
cealaltă parte a grupului de case în care locuia Cove. Mai 
găsiră şi o serie de tuburi de cartuşe trase. Romano 
avusese dreptate: erau de calibrul .308, cu cămaşă de oţel. 

Chris Miller fu considerat mort în mod oficial, fiind apoi 
ridicat de ambulanţa care sosise. Web îi zări verigheta de 
pe deget înainte de a fi tras fermoarul sacului în care 
introduseseră cadavrul. În seara aceea doamna Miller avea 
să primească, din partea Biroului, acea vizită care stârnea 
groaza. Web îşi scutură capul şi se uită la Romano. 

— Chiar am început să mă satur de modul ăsta de viaţă. 


317 


CAPITOLUL 27 


Web şi Romano dădură, fiecare, câte trei rânduri de 
declaraţii. Apoi apăru Bates, care îl făcu pe Web cu ou şi 
cu oţet fiindcă începuse de o anchetă neautorizată. 

— Web, ţi-am spus că vor încerca să te împuşte. Dar tu, 
ca un ticălos încăpățânat ce eşti, nu vrei să asculţi, spuse, 
cu aprindere. 

— Hei, las-o mai moale, zise Romano. 

— Te cunosc? făcu Bates, proţăpindu-se în faţa lui. 

— Paul Romano, membru al echipei de asalt Hotel. 

Îi întinse mâna. 

Bates îi ignoră gestul şi se întoarse din nou către Web. 

— Îţi dai seama că Buck Winters caută orice pretext ca 
să te facă zob? Îi aruncă o privire lui Romano. Şi ca să 
termine, în mod oficial, cu HRT? Iar voi îi faceţi jocul. 

— Nu încerc decât să aflu ce s-a întâmplat cu prietenii 
mei, ripostă Web. Dacă ai fi în locul meu, ai face acelaşi 
lucru. 

— Nu mă prosti cu tot felul de rahaturi. 

Bates amuţi, pentru că Web îi ridicase în faţa ochilor 
tăietura din ziar. 

— Am găsit-o în casă. 

Bates întinse tacticos mâna şi luă bucata de hârtie. 

— Vrei să discutăm despre asta? întrebă Web. 

Îndepărtându-se de locul crimei, Bates îi conduse într-un 
loc mai liniştit. Se uită la Romano, apoi la Web. 

— E OK, spuse acesta. E pregătit să audă tot felul de 
chestii ultrasecrete. 

— M-au luat odată şi la protecţia VIP-urilor, pentru 
Arafat, făcu Romano. Acum voi vorbiţi despre o adevărată 
ţintă, o grămadă de lume umblă după omul ăsta. 

318 


— Nu mi-ai spus că tu şi Cove lucraţi împreună când i-a 
fost ucisă familia, zise Web. 

— Nu sunt dator să-ţi spun povestea vieţii mele, se 
zborşi Bates. 

— Poate că-mi datorezi măcar o explicaţie. 

Bates împături tăietura din ziar şi şi-o puse în buzunar. 

— De fapt, n-a fost vina nimănui. Cove n-a încurcat 
lucrurile, nici noi n-am fi făcut-o. S-a întâmplat, pur şi 
simplu, iar ruşii au avut noroc. Aş vrea să fiu în stare să 
schimb ceva, dar nimeni n-o poate face. Randy Cove e un 
agent al dracului de bun. 

— Deci Cove n-are de ce să încerce să se răzbune? 

— Nu. Am stat de vorbă cu el. Era cât pe ce să fie 
lichidat, nu la mult timp după echipa Charlie. El spune că a 
văzut clădirea aia plină ochi cu tot ceea ce credeam că se 
află acolo. 

— Prin urmare, versiunea lui este că i s-a făcut o 
înscenare, ca să ne dea o informaţie greşită. Au scos afară 
hârtiile şi au adus mitralierele? zise Web. 

— Ceva de genul ăsta. Totul s-a petrecut foarte repede. 
Cove spunea că a fost în clădire cu puţin timp înainte ca 
voi să descindeţi acolo. Crede că a pătruns într-o 
operaţiune foarte amplă de trafic de droguri. 

— Perce, nu încerc să te învăţ cum să-ţi faci meseria, dar 
cea mai deşteaptă mutare ar fi să-l aduceţi la voi. De 
vreme ce i s-a dus acoperirea, se pare că are nevoie de 
protecţie. 

— Cove e în stare să-şi poarte de grijă. Şi poate face mai 
multe dacă acţionează din afară. De fapt, s-ar putea să fi 
ajuns foarte aproape de un furnizor important de droguri. 

— Pe mine nu mă interesează asta. Nu-i vreau decât pe 
tipii care ne-au pus la cale înscenarea. 

— Tocmai asta e, Web, s-ar putea să fie unii şi aceiaşi. 

— Păi, nu prea are sens. De ce ar vrea un furnizor de 
droguri să umble Biroul după el ca după urs? 


319 


— Ar putea avea mai multe motive. Răzbunări, dorinţa 
de a ţine toţi distribuitorii sub control. S-ar putea chiar să-i 
fi făcut o înscenare unui rival, ca să fie discreditat şi scos 
din competiţie. 

— Lăsaţi-mă pe mine să mă ocup de băieţii ăştia, spuse 
Romano, şi o să rezolv nişte chestii, adică o să le scurtez 
zilele. 

— Din câte înţeleg eu, nu transmite rapoarte cu 
regularitate, zise Web. 

— De unde până unde crezi tu asta? făcu Bates. 

— Dacă e chiar atât de bun, îşi dă seama că lumea îşi 
închipuie că e amestecat în toată tărăşenia. Aşa că se 
ascunde, nu are încredere în nimeni şi face cercetări pe 
cont propriu, străduindu-se să afle adevărul înainte de ai 
se lua urma. 

— E o deductie destul de bună. 

— De fapt, spuse Web, vorbeam din experienţă. 

— Apropo de experienţă, Bill Canfield m-a sunat, în cele 
din urmă. Am stabilit o întâlnire pentru mâine, la ferma lui. 
Ţi-ar plăcea să mă-nsoţeşti? 

— Ţi-am spus că da. Paulie, vrei să vii şi tu? 

Bates îl privi ţintă. 

— Eşti acel Paul Romano care a fost în Delta Force şi 
apoi în trupele SWAT din New York? 

— Există un singur Paul Romano, spuse acesta, fără 
nicio urmă de îngâmfare. 

— Arafat, ai? 

— Ei, când ai nevoie de ce-i mai bun... 

— S-a făcut, consideră că, pentru moment, ai fost 
transferat. O să vorbesc cu comandantul tău. 

Romano părea năucit. 

— Transferat pentru ce? 

— Pentru ce-o să-ţi spun eu. Ne vedem mâine. 


Web îl lăsă pe Romano acasă. 
320 


— Ei, Web, zise Romano înainte de a cobori din maşină, 
crezi că aranjamentul ăsta temporar e mai bine plătit? 
Angie spunea ceva despre o maşină nouă de spălat şi poate 
că termin şi pivniţa aia. 

— Dacă aş fi în locul tău, nu i-aş spune nimic lui Angie. O 
să ai noroc dacă n-o să te plătească mai puţin. 

Romano clătină din cap în timp ce cobora. 

— Asta-i povestea vieţii mele. 

Web demară şi porni fără să ştie încotro. Se simţea 
groaznic când se gândea la Chris Miller şi nu-i invidia pe 
cei care trebuiau s-o înştiinţeze pe soţia lui. Spera că 
Miller nu avea copii, deşi părea făcut să fie tată. La naiba, 
prea era multă suferinţă pe lume. În cele din urmă, ajunse 
la concluzia că mai avea nevoie de o doză de muncă 
demodată, de poliţist. 

Web o luă pe partea exterioară a centurii capitalei, intră 
pe autostrada interstatală 395, se îndreptă către nord şi îşi 
conduse automobilul Mercury, de care îi făcuse rost Bates, 
de-a lungul podului dărăpănat de pe Fourteenth Street, 
unde, cu ani în urmă, în timpul unei furtuni de zăpadă, se 
prăbuşise un avion decolat de pe Aeroportul Naţional. Îşi 
îndreptă maşina către o zonă a oraşului în care, mai ales la 
ora aceea, îndrăzneau să se aventureze puţini dintre 
cetăţenii care respectau legea, cu excepţia celor care se 
rătăceau sau aveau o armă şi o insignă. 

Pentru Web, locul era familiar. Era pe drumul parcurs 
de echipa sa în ultima ei noapte de pe această lume. Web 
îşi dădea seama că maşina şi numărul guvernamental de 
pe plăcuţele de înmatriculare strigau sus şi tare „Agent 
Federal”, dar, de fapt, puţin îi păsa. Timp de o oră, 
străbătu, în sus şi-n jos, fiecare fundătură şi fiecare alee, 
se  învârti pe lângă fiecare dugheană care părea 
promițătoare. De vreo câteva ori trecu pe lângă maşinile 
de patrulare ale poliţiei, care inspectau împrejurimile, 
căutând scandalurile, adică se aflau în postura unei pisici 


321 


dintr-un coteţ cu păsări: ceea ce doreau era al dracului de 
la-ndemână. 

Era gata să renunţe, când privirea îi fu atrasă de licărul 
roşu de sub un felinar. Încetini maşina, îşi scoase iute din 
sac binoclul în care avea mare încredere şi se uită cu mai 
multă atenţie. 

Probabil că nu era nimic, pentru că, pe acolo, mulţi 
umblau în zdrenţe, dintre care multe erau roşii. Roşii ca 
sângele; până şi oamenii din zona aceea aveau ambiţii şi 
făceau glume pe seama propriilor ocupaţii. Câteva secunde 
mai târziu, inima lui Web îşi înteţi bătăile. Tipul purta 
exact aceleaşi haine. Un tricou asimetric peste umerii ca 
nişte haltere şi un şort cu talia joasă. Era vechiul lui 
prieten din cartier, vânzătorul de praf de cocaină pură şi 
de alte substanţe ilegale de pe aleea care fusese punctul 
de plecare al echipei Charlie la ultimul atac. 

Web opri motorul maşinii, o lăsă să meargă de la sine 
până se opri, apoi cobori fără zgomot. Se gândi să-şi ia 
puşca, însă apoi ajunse la concluzia că era suficient doar 
pistolul. Era greu să atace prin surprindere cărându-şi 
puşca după el. Îşi încleştă mâna pe mânerul pistolului şi, 
fără grabă, o luă în josul străzii, ţinându-se în umbră. 
Drumul până la puşti trecea pe sub un felinar. Chiar în 
momentul în care păşea sub conul de lumină, de undeva se 
auzi un țipăt. Băiatul îşi ridică ochii şi îl văzu. Web înjură 
în barbă şi începu să alerge. 

— Nu mai vrei să ne tocmim pentru puşca mea? îi strigă 
celuilalt, în timp ce se repezea înainte. 

Puştiul o luă la goană în josul aleii. Web ştia că, deşi 
avea o armă, nu era bine să facă acelaşi lucru, aşa că se 
opri. Dacă intra pe alee fără să-i asigure cineva spatele, 
putea să dea şi un telefon ca să-şi comande coşciugul. 
Totuşi, era greu să ia o decizie, pentru că dorea, din 
răsputeri, să pună mâna pe Bandanna Boy. După cum se 
înlănţuiau lucrurile în mintea lui, Bandanna ar fi putut fi 


322 


cel care apăsase telecomanda care activase laserul, 
declanşând tirul mitralierelor şi aruncându-i cei mai buni 
prieteni în uitare. În cele din urmă, se hotărî. „Încă o 
noapte, prietene. Şi data viitoare n-o să mă mai opresc 
înainte de a-mi încleşta mâinile în jurul afurisitului tău de 
grumaz.” 

Web se răsuci pe călcâie, gata să se întoarcă la maşină. 
Apoi îi văzu venind. Păreau să nu aibă nicio grabă. Să fi tot 
fost vreo duzină. Alături de umbrele lor alungite de pe 
pereţii de cărămidă, văzu şi armele pe care le purtau. 
Retragerea spre maşină fiindu-i tăiată, Web făcu un salt 
spre alee şi începu să alerge din toate puterile. Îi auzi pe 
cei din spatele lui făcând acelaşi lucru. 

„Rahat”, îşi zise. Nu putea spune cineva stop cadru? 

Lumina felinarelor rămase repede în umbră şi Web nu se 
putea baza decât pe lumina firavă a stelelor şi pe zgomotul 
picioarelor care alergau înaintea şi în urma lui. Din 
nefericire, în acel labirint cu ziduri înalte, ecourile nu erau 
un ghid demn de încredere. Web coti ba la stânga, ba la 
dreapta, până când se rătăci cu desăvârşire. Mai dădu încă 
un colţ şi se opri. Îşi imagina că jumătate din grup făcuse 
un ocol ca să-i taie retragerea, deşi, din câte îşi dădea 
seama, alerga în cerc. I se părea că încă îi auzea 
apropiindu-se, dar nu-şi dădea seama din ce direcţie. Se 
năpusti pe o altă alee şi se opri. Ascultă. Era linişte. O 
linişte care nu-i plăcea. Liniştea îi spunea că veneau pe 
furiş. Se uită în stânga, în dreapta, apoi în sus. Sus. Asta îi 
suna bine. Se urcă pe o scară de incendiu din preajmă, dar 
apoi înlemni. Paşii se auzeau de aproape. Văzu imediat şi 
de ce. Doi dintre urmăritori se iviră de după colţ. Erau 
înalţi, uscăţivi, cu capetele rase şi îmbrăcaţi în pantaloni 
din piele lăbărţaţi, cu talia joasă, şi cu pantofi imenşi, de 
ocnaş, cu tocuri late, cu care erau, fără îndoială, dornici să 
piseze mutra lui Web. 

Se opriră şi se uitară împrejur. Stăteau exact sub el. Ca 


323 


şi el, se uitară în stânga, apoi în dreapta îşi închipui că - 
aşa cum făcuse şi el - urmau să privească în sus peste 
câteva secunde. Se lăsă în jos, balansându-se, şi lovi câte 
un cap cu fiecare picior, izbindu-i pe cei doi bărbaţi de 
peretele de cărămidă. Apoi ateriză cu  stângăcie, 
răsucindu-şi glezna prinsă sub el. Pentru că cei doi bărbaţi 
voinici gemeau şi încercau să se ridice, îi pocni în ceafă cu 
mânerul pistolului şi ei se întinseră de parcă ar fi urmat să 
hiberneze o iarnă-ntreagă. Le înşfăcă armele, le aruncă 
într-un tomberon din apropiere, apoi o rupse la fugă. 

Continua să audă paşi alergând şi, din când în când, 
focuri de armă. Dar nu ştia dacă erau urmăritorii lui sau 
dacă nu era decât una dintre banalele dispute care aveau 
loc în zona aceea în fiecare seară, între bandele rivale. 
Dădu încă un colţ şi fu lovit cu putere sub centură. Izbitura 
îi reteză picioarele şi îşi pierdu arma când se răşchiră pe 
asfalt. Se rostogoli şi se ridică, cu pumnii strânşi. 

Bandanna Boy stătea acolo, având în mână un cuţit 
aproape cât el de mare. Pe faţă i se aşternuse rânjetul de 
turnător din noaptea dispariţiei echipei Charlie. 

Web observă că ţinea arma cu o oarecare îndemânare. 
Pesemne că se luptase cu cuțitul de vreo sută de ori. Era 
mai scund decât el, dar mai musculos şi, probabil, mai 
rapid. Lupta avea să fie o înfruntare clasică, între tinereţe 
şi experienţă. 

— Ei, vino-ncoace, să te servesc cu ceva experienţă, 
tinere, murmură Web, pregătindu-se să se apere. 

Puştiul fandă înspre Web, mişcându-şi cuțitul atât de 
repede, încât el abia dacă-l putea urmări. De fapt, nici nu 
trebuia să o facă, pentru că o lovitură a piciorului său 
reteză picioarele lui Bandanna Boy, care se prăbuşi. 
Băiatul se ridică repede, dar exact la timp pentru a primi 
în cap lovitura lui Web. Când era încă năucit, Web ajunse 
deasupra lui. Îi blocă mâna în care ţinea cutitul şi începu 
să desfacă din strânsoarea lui atât cuțitul cât şi propriul 


324 


său antebraţ. Când protecţia pe care i-o oferea cuțitul 
dispăru şi când îşi văzu în faţa ochilor tăietura zimţată pe 
de braţ, băiatul scăpă cu fuga, ducându-şi cu sine lacrimile 
de durere şi abandonându-şi aerele de turnător alături de 
cuţit, pe pământul însângerat. Web îşi scutură capul năucit 
şi începu să se îndrepte, împleticindu-se, spre pistolul pe 
care dorea să-l recupereze. Dar nu reuşi. 

Nu putu decât să privească în tăcere grupul de bărbaţi 
care se aduna apărând de după toate colţurile, blocându-i 
drumul către armă. Aveau, cu toţii, puşti cu ţevile retezate 
şi pistoale. Web simţi că erau foarte fericiţi să-l vadă acolo, 
depăşit numeric cu zece la unu. Îşi imagină că nu avea 
nimic de pierdut dacă adopta o atitudine agresivă. Le arătă 
insigna de agent federal. 

— V-aş putea aresta pe toţi pentru port ilegal de arme. 
Dar, ştiţi ce, azi mă simt generos şi n-am chef să mă ocup 
de hârtii, aşa că luaţi-vă catrafusele şi vedeţi-vă de treburi 
şi o s-o lăsăm baltă. De data asta. Dar nu mai repetaţi tot 
rahatul şi altă dată. 

Ei îi răspunseră apropiindu-se. Web ripostă trăgându-se 
înapoi până ce simţi peretele în spatele lui, iar o altă 
retragere şi o adevărată scăpare nu mai existară decât în 
imaginaţia sa. Cei doi bărbaţi din gaşca aflaţi exact în faţa 
lui fură azvârliţi în lături cu atâta violenţă încât ai fi crezut 
că gravitația dispăruse de sub picioarele lor. Web se 
pomeni holbându-se, prin spărtura aceea, la cel mai voinic 
om pe care-i văzuse altundeva decât într-o echipă 
profesionistă de fotbal. Namila avea doi metri sau chiar 
mai mult şi Web n-ar fi crezut că putea cântări mai puţin 
de o sută optzeci de kilograme. Realiză că noul său 
adversar trebuia să fi fost renumitul personaj căruia i se 
spunea Marele F. 

Era îmbrăcat cu o cămaşă cu mâneci scurte, colorată, 
din mătase de Burgundia, atât de largă, încât Web ar fi 
folosit-o drept cuvertură. Picioarele lui lungi, atât de 


325 


groase şi de masive încât păreau scurte, erau acoperite de 
o pereche de pantaloni bej, de in. Nu avea şosete, purtând, 
direct pe piciorul goi, pantofi din piele de căprioară, iar 
cămaşa îi era descheiată până la buric, deşi temperatura 
nu depăşea zece grade, iar vântul te pătrundea, ca un 
borfaş, până la piele. Ţeasta îi era acoperită de un puf ce 
nu părea decât o umbră. Nasul bont, ca o bilă, şi urechile 
conice, încrustate, fiecare, cu câte o duzină de cercei de 
diamant, care scânteiau impresionant chiar şi în lumina 
aceea firavă, erau nişte trăsături pe măsura trupului lui 
masiv. 

Fără să piardă timpul, Marele F se îndreptă, cu paşi 
mari, direct către Web. Când se întinse ca să-l înşface, 
acesta îi dădu în pântece o lovitură cumplită, care ar fi 
doborât un boxer de categoria grea. Marelui F nu-i smulse 
decât un grohăit. Uriaşul îl săltă de la pământ pe Web, 
care cântărea nouăzeci de kilograme, se lăsă uşor pe 
spate, ca şi cum s-ar fi pregătit să azvârle o grenadă, şi îl 
aruncă la trei metri buni în josul aleii. Ceilalţi membri ai 
bandei huiduiră şi înjurară, mârâind unul la altul şi dându- 
şi coate cu o veselie animalică, la fel ca la o mică petrecere 
la care se dau şuturi în fundurile agenţilor federali. 

Web nici nu se săltase în picioare, când celălalt se 
năpusti din nou asupra lui. De data asta îl luă de cureaua 
pantalonilor, îl înălţă în aer şi îl azvârli într-un şir de lăzi 
de gunoi. Web se ridică repede, făcând eforturi ca să 
respire, şi simțindu-se cuprins de greață din cauza 
loviturilor primite. Nu aşteptă ca Marele F să ajungă lângă 
el, ci se repezi înainte, îşi cobori umărul şi se aruncă cu tot 
trupul lui solid în pântecul acestuia. Ar fi fost totuna dacă 
s-ar fi azvârlit asupra unei camionete, pentru că obţinu 
acelaşi rezultat. Se prăvăli pe asfalt, fără să-l fi clintit pe 
celălalt nici măcar cu un nenorocit de centimetru. Simţea 
că umărul i se dislocase. Se săltă în picioare, prefăcându- 
se foarte grav rănit, apoi sări brusc, repezindu-şi piciorul 


326 


spre Marele F şi nimerindu-l în partea laterală a capului. 
Pe urechea acestuia apărură pete de sânge şi Web 
constată, cu satisfacţie, că îl scăpase pe tip de câţiva 
dintre cerceii de diamant, care lăsaseră bucățele crestate 
din lobul urechii în siajul lor însângerat. 

Insă Marele F se ţinea încă pe picioare, la fel de ferm 
precum clădirile de cărămidă care îi înconjurau. Cu 
lovitura aceea, Web desprinsese saci de antrenament de 
sute de kilograme de pe suporturile lor. Cum de era 
posibil? Ei bine, de fapt, nici măcar nu avu timp să se 
gândească la asta, pentru că Marele F, mişcându-se cu 
mult mai repede decât o mai făcuse vreodată un om de 
talia lui, îi izbi ţeasta, din lateral, cu antebraţul său gros, 
de o sută cincisprezece pe o sută cincisprezece centimetri, 
doborându-l şi năucindu-l. Peste câteva secunde, Marele F 
îl purta pe Web pe alee, pe jumătate cărându-l şi pe 
jumătate târându-l, haina şi pantofii acestuia fiind pierduţi 
pe undeva, pe traseu. Pantalonii i se sfâşiară, iar mâinile şi 
picioarele îi sângerau, frecându-se de caldarâm. 

Probabil doar ca să se distreze, pentru că Web nu mai 
opunea niciun fel de rezistenţă, Marele F îl azvârli, cu 
capul înainte, într-un tomberon. Asta îl făcu pe Web să-şi 
piardă cunoştinţa, stare în care rămase până când se simţi 
aruncat pe ceva moale. Deschise ochii. Era în Mercury. 
Tresări de durere când îl văzu pe Marele F trântind uşa şi 
îndepărtându-se. Tipul nu spusese nici măcar un singur 
cuvânt, iar Web nu se mai simţise atât de umilit niciodată, 
în toată viaţa lui. Nu era de mirare că Bunicuţa şi Jerome 
se comportaseră aşa cum o făcuseră. Ce naiba, probabil că 
Jerome încă mai fugea. 

Se ridică încet şi se pipăi, verificând dacă n-avea oase 
rupte. Când îşi descleştă mâna dreaptă din pumn îi zbură o 
hârtie. Citi numerele şi cuvintele mâzgălite pe ea şi îşi 
îndreptă privirile uimite spre locul unde stătuse Marele F, 
unde acum nu mai era nimeni. Îşi puse bucata de hârtie în 


327 


buzunar, scoase cheile maşinii, tură motorul şi plecă 
dracului de acolo, scoțând fum din cauciucurile din spate şi 
lăsându-şi în urmă haina, pantofii, pistolul şi o bună parte 
din încrederea în sine. 


328 


CAPITOLUL 28 


Era dimineaţa devreme când, într-un alt motel de mâna 
a doua, Web se afundă în cadă. Totul îl durea. Zgârieturile 
prelungi de pe braţe şi de pe picioare îl ardeau, de parcă 
ar fi fost strivite de un fier înroşit. Avea un cucui în frunte, 
acolo unde căpăţâna i se lovise de tomberon, şi, de-a 
lungul unei bune părţi a feţei, o tăietură adâncă, în care 
probabil că mai erau încă o serie de fărâme de asfalt. 
Dumnezeule, chiar că îmbătrânea frumos. După ce se 
retrăgea din Birou, putea încerca să devină fotomodel 
masculin. 

Când sună telefonul, Web îşi repezi o mână înspre el şi îl 
înhăţă. Era Bates. 

— Peste o oră, vin să vă iau pe tine şi pe prietenul tău 
Romano de la el de acasă. 

Web gemu. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Bates. 

— Am avut o noapte lungă. Am o afurisită de 
mahmureală. 

— Oh, îmi pare rău, Web. Peste o oră. Sau eşti acolo, sau 
te muţi pe altă planetă. 

Bates închise telefonul. 

Exact cu o oră mai târziu, Bates îi luă pe Web şi pe 
Romano şi se îndreptară spre ţinutul cailor din Virginia. 

Bates se uită la rănile de pe chipul lui Web. 

— Ce naiba ai păţit? îl întrebă. Ar fi bine să nu fi făcut 
zob încă o maşină, fiindcă, după Mercury, o să te alegi cu o 
bicicletă. 

Aruncă o privire spre maşina lui Web, parcată lângă 
bordură. 

— Am alunecat când ieşeam din cadă. 

329 


— Te-ai ales cu toate astea când ai ieşit din cadă? 

Era limpede că Bates nu credea aşa ceva. 

— Ştii cum se spune, Perce, cele mai multe accidente se 
întâmplă acasă. 

Bates îl privi fix, vreme de câteva secunde lungi, înainte 
de a se hotări să-l lase în pace. Avea o mulţime de alte 
lucruri pe lista celor care erau de făcut. 

După o oră de mers, părăsiră autostrada şi merseră trei 
kilometri pe serpentine, ale căror curbe în ac de păr erau 
înconjurate de o pădure deasă. La un moment dat, virară 
într-o direcţie greşită, pentru că se opriră pe un drum de 
ţară atât de îngust, încât maşina lor abia încăpea. Web 
cercetă cu privirea o poartă deformată, de metal, şi 
pancarta din dreapta ei, pe care scria: FERMA EAST 
WINDS. VÂNĂTOAREA, PESCUITUL ŞI ÎNCĂLCAREA 
PROPRIETĂȚII INTERZISE. CONTRAVENIENŢII VOR 
SUFERI RIGORILE LEGII. 

Ştiau că East Winds era numele fermei lui Canfield. Web 
se gândi că ajunseseră, probabil, în partea din spate a 
acesteia. Zâmbi în timp ce citea textul de pe pancartă. Ei, 
fir-ar să fie, oamenii ăştia vorbeau serios; tremura de frică. 
li aruncă o privire lui Romano, care, la rândul lui, zâmbea 
citind pancarta, probabil gândindu-se la acelaşi lucru. În 
zona aceea, gardul era scund, din şine de cale ferată fixate 
de piloni. Iar ferma se afla într-un loc uitat de lume. 

— Cineva care-şi cunoaşte meseria poate să treacă de 
gardul ăsta într-o secundă, să intre în vilă, să ucidă familia 
Canfield şi pe oricine o mai fi pe acolo, să bea ceva şi să se 
uite la televizor, fără ca nimeni să afle, probabil, despre 
asta înainte de venirea primăverii, îşi dădu Romano cu 
părerea, ca un cunoscător. 

— Da, şi, de vreme ce crima nu e una dintre 
contravenţiile listate pe pancartă, adăugă Web, presupun 
că nu va fi pus sub niciun fel de acuzare. 

— Păstraţi-vă prostiile astea pentru voi, mârâi Bates. 


330 


Dar Web îşi dădu seama că era îngrijorat. Locul era 
lipsit de apărare. 

În cele din urmă, descoperiră drumul corect şi ajunseră 
în faţa intrării în East Winds. Porţile îi amintiră lui Web de 
cele din faţa Casei Albe. Totuşi, proprietatea fiind atât de 
vulnerabilă, porţile imense nu erau decât o glumă când 
priveai lucrurile din perspectiva securității fermei. 
Deasupra intrării se afla o arcadă din fier forjat, pe care 
era scris, mare, numele acesteia. Şi, punând capac la 
toate, porțile erau deschise! Dar exista un interfon şi Bates 
îi apăsă butonul. Aşteptară până când, într-un târziu, 
cineva le răspunse. 

— Agentul special Bates de la FBI. 

— Intraţi, spuse vocea. Mergeţi pe drumul principal, 
apoi luaţi-o pe primul la dreapta, către vilă. 

— Nu există niciun circuit TV interior, sublinie Web, în 
timp ce Bates demara. Am putea fi Charlie Manson & 
Comp. şi ei habar n-ar avea. 

Merseră drept înainte. Câmpul verde, denivelat, se 
întindea cât vedeai cu ochii, fiind înconjurat, în cea mai 
mare parte, de gardul din şine orizontale de cale ferată. 
Peste tot erau stoguri mari de fân. Într-o parte se afla un 
mic iaz. Drumul principal era asfaltat şi se întindea drept 
pentru o vreme, curbându-se apoi în jurul unui şir de 
stejari impunători, printre care erau presăraţi pini pitici. 

În cele din urmă ajunseră în faţa unei clădiri de piatră, 
cu două nivele, cu ferestre înalte, în stil palladian, 
deasupra uşilor largi, glisante, având drept acoperiş o 
cupolă imensă, din tablă coclită de stihiile naturii, în vârful 
căreia era montată o morişcă de vânt de forma unui cal cu 
călăreț. Web se gândi că o Martha Steward de culoare ar fi 
putut încerca să obţină copyright-ul ca să o vândă apoi, pe 
scară largă, drept ceva mult mai şic decât o simplă giruetă. 

Virară la dreapta, îndepărtându-se de casa trăsurilor, şi 
străbătură o alee lungă, pietruită. De o parte şi de alta a 


331 


acesteia se înşiruiau unii dintre cei mai groşi arţari pe care 
Web îi văzuse vreodată, formând o boltă naturală de crengi 
şi de frunze. 

Când îşi aruncă privirea înainte, Web făcu ochii mari. 
Era cea mai mare casă pe care o văzuse în viaţa lui şi era 
construită, în întregime, din piatră, având la intrare un 
portic imens, susţinut de şase coloane masive. 

— Să fiu al naibii, zise Romano, pare cam la fel de mare 
ca Hoover Building. 

Bates parcă maşina în faţă şi se pregăti să coboare. 

— E doar o casă, Romano, iar tu ţine-ţi gura şi 
străduieşte-te să nu-i faci greutăţi Biroului. 

Uşa masivă se deschise şi în cadrul ei apăru un bărbat. 

Billy Canfield nu îmbătrânise frumos, gândi Web. 

Încă mai era înalt şi dichisit, dar umerii laţi şi pieptul 
amplu - de care Web îşi amintea de când celălalt îl vizitase 
la spital - i se scofâlciseră. Părul i se subţiase şi îi 
încărunţise aproape complet, iar faţa îi era şi mai 
colţuroasă. Când ieşi să-i întâmpine, Web observă că 
şchiopăta şi văzu că unul din genunchi i se răsucea spre 
interior mai mult decât ar fi fost normal. Canfield, socoti 
el, trebuia să fie trecut de şaizeci de ani. Cu cincisprezece 
ani în urmă se însurase pentru a doua oară, cu Gwen, o 
femeie mult mai tânără decât el. Işi crescuse copiii din 
prima căsătorie, iar el şi Gwen avuseseră împreună un fiu, 
băieţelul de zece ani ucis de membrii Frăției Libertăţii în 
şcoala din Richmond. Chipul lui David Canfield încă mai 
apărea, adesea, în visele lui Web. Sentimentul de vinovăţie 
nu i se atenuase de-a lungul anilor; dacă se petrecuse vreo 
schimbare, atunci se putea spune că se accentuase. 

Canfield îi privi pe rând, cu asprime, pe sub sprâncenele 
stufoase. Bates îi întinse una din mâinile lui puternice şi îşi 
arătă legitimaţia cu cealaltă, exact aşa cum te învăţa 
Biroul să procedezi, observă Web. 

— Domnule Canfield, sunt agentul Bates de la Biroul FBI 


332 


din Washington. Vă mulţumim pentru că ne-aţi primit. 

Canfield îl ignoră şi se uită la Web. 

— Vă cunosc, nu-i aşa? 

— Sunt Web London, domnule Canfield. Fac parte din 
Brigada de Salvare a Ostaticilor. Am fost la Richmond în 
ziua aceea, adăugă, cu diplomaţie. M-aţi vizitat la spital. Şi 
a însemnat foarte mult pentru mine. Vreau să ştiţi asta. 

Canfield dădu încet din cap şi îi întinse mâna lui Web, 
care i-o strânse. 

— Păi, vă sunt recunoscător pentru ceea ce aţi făcut 
atunci. Ştiu că v-aţi străduit din răsputeri şi că v-aţi riscat 
viaţa pentru băiatul meu. Se opri şi se întoarse spre Bates. 
Dar v-am spus, la telefon, că aici nu s-a întâmplat nimic şi 
că, dacă nemernicul ăla îmi iese în cale, nu eu, ci el o să fie 
cel care o să-şi găsească sfârşitul. 

— Asta mi-e limpede, domnule Canfield. 

— Billy. 

— Îţi mulţumesc, Billy, dar trebuie să înţelegi că trei 
oameni care aveau legătură cu cele întâmplate în şcoala 
aia, poate chiar şi un al patrulea, au fost deja ucişi. În 
spatele crimelor ar putea fi Frăția Libertăţii şi trebuie să-ţi 
spun că, în momentul de faţă, nu avem nicio dovadă clară 
în acest sens, dar şi că, dacă e vorba de ei, atunci poţi fi 
una dintre ţinte. De aceea suntem aici. 

Canfield se uită la ceas. 

— Şi ce, vreţi să mă puneţi sub lacăt şi sub cheie? Am de 
condus o fermă de cai şi trebuie să vă spun că un pilot 
automat nu poate face asta. 

— Te înţeleg, dar putem lua nişte măsuri care nu 
deranjează... 

— Dacă vreţi să continuăm discuţia, trebuie să veniţi cu 
mine. Am multe de făcut. 

Bates schimbă o privire cu Web şi cu Romano, apoi 
ridică din umeri. Îl urmară pe Canfield până la un Land 
Rover negru, în care se urcară. 


333 


Canfield nu aşteptă ca ceilalţi să-şi pună centurile de 
siguranţă. Ambală motorul şi demară în trombă. Web 
stătea pe locul din faţă, alături de el. In timp ce mergeau 
de-a lungul fermei, o cuprindea cu privirea. 

— Ultimul lucru pe care-l auzisem despre tine a fost că 
aveai o companie de transport în Richmond. Cum de-ai 
sfârşit prin a fi proprietarul unei ferme de cai în districtul 
Fauquier? 

Canfield scoase o ţigară din buzunarul de la piept, o 
aprinse, apoi întredeschise geamul şi suflă fumul afară. 

— Gwen nu-mi dă voie să fumez în casă. Trag câte-o 
ţigară pe unde pot, le explică. Ei, Web, asta-i o întrebare al 
naibii de bună, de la camioane la cai. Mi-o pun şi eu uneori 
şi câteodată mă gândesc să mă întorc la transporturi. M- 
am născut şi am crescut în Richmond şi-mi place acolo. 
Oraşul ăla îţi intră până-n măduva oaselor, cu bune şi cu 
rele, şi eu am văzut ambele feţe ale monedei. Dar lui Gwen 
îi plac caii; a copilărit la o fermă din Kentucky. Cred că şi 
asta îţi intră în sânge. Dar pentru mine nu face altceva 
decât să-mi ridice presiunea sângelui până dincolo de 
acoperiş. Oricum, ne-am hotărât s-o transformăm într-un 
succes. Juriul încă mai deliberează asupra modului în care 
vom face asta. Ne-am băgat în ea până şi ultimul sfanţ, aşa 
că, cel puţin, avem un stimulent ca să o facem să meargă. 

— Mai exact, ce faci la o fermă de cai? întrebă Romano, 
aplecându-se înainte. Ştii, singurii cai pe care i-am văzut 
eu sunt ăia care trag trăsurile prin Central Park. Am 
crescut în New York. 

— Îmi pare rău să aud asta, yankeule, spuse Canfield. Se 
întoarse şi se uită la Romano. Nu ţi-am reţinut numele. 

— Romano, Paul Romano. Prietenii îmi spun Paulie. 

— Păi, nu suntem prieteni, aşa că o să-ţi spun doar Paul. 
Ei, Paul, cel mai important lucru pe care îl faci la o fermă 
de cai este să te laşi stors de bani. Se scurg ca gheaţa când 
bate grindina. ţi vinzi şi cămaşa ca să ţii o proprietate ca 


334 


asta şi pe toţi cei care te ajută s-o conduci. Îţi faci rost de 
nişte cai şi ăştia îţi mănâncă şi urechile. Plăteşti preţuri de 
speculă pentru ca nişte nemernici de armăsari excitaţi, cu 
câteva victorii în palmares, să-ţi însămânţeze iepele. Pe 
urmă Dumnezeu îţi aduce pe lume nişte mânji care încep 
să te scape şi de puţinii bani care ţi-au mai rămas. Până îi 
faci de un an, doi, cheltuieşti cu afurisiţii ăştia o sumă care 
ti-ar ajunge să ţii o duzină de copii la Harvard. Şi pe urmă 
speri şi te rogi pentru ca, poate, unul dintre ei să arate că 
are perspective şi să reuşeşti să i-l vinzi unui biet fraier, ca 
să primeşti, poate, înapoi, cinci procente din banii pe care 
îi meritai fiindcă te-ai muncit şaisprezece ore pe zi. Dacă 
nu izbuteşti, atunci banca afurisită căreia i-ai vândut 
sufletul tău îţi ia şi ultimul căpeţel de aţă pe care l-ai 
agonisit în toată viaţa ta şi mori sărac lipit, fără un 
acoperiş deasupra capului, fără nicio zdreanţă pe spinare 
şi fără să existe nici măcar un singur om despre care să 
poţi spune că ţi-e prieten. Îl privi pe Romano peste umăr. 
Asta-i tot, Paul. Mai ai şi alte întrebări? 

— Nu, descrierea ta m-a lămurit pe deplin, zise Romano, 
lăsându-se pe spate. 

Ajunseră la un complex alcătuit din hambare, grajduri şi 
alte clădiri şi Canfield conduse maşina pe sub un fronton 
de lemn, în formă de arc, despre care spuse că era inspirat 
de la cel al lui George Washington, de la Mont Vernon; 
numai că acela costa mai mult. 

— Asta e centrul ecvestru. Grajduri pentru cai, hambar 
mare cu fân, biroul administratorului, loc de antrenament, 
grajduri pentru spălare, manejuri şi altele de genul ăsta. 
Dacă a existat vreodată un cimitir, atunci aici e, spuse 
Canfield, apoi râse şi cobori din Rover. 

Agenţii FBI îl urmară. 

Canfield strigă către un bărbat care stătea de vorbă cu 
alţi câţiva, a căror înfăţişare, după părerea lui Web, era a 
unor muncitori agricoli. 


335 


— Hei, Nemo, vino puţin încoace! 

Cel strigat se apropie. Nu cântărea mai mult decât Web, 
dar era solid, bucurându-se de constituţia robustă a unui 
om care îşi câştigă existenţa prin muncă fizică. Avea părul 
scurt, ţepos şi negru, uşor încărunţit la tâmple, şi trăsături 
frumoase şi puternice. 

Hainele pe care le purta erau, fără nicio îndoială, cele 
specifice fermierilor: pantaloni largi şi o cămaşă 
decolorată de dril. În picioare avea cizme cu botul ascuţit. 
Nu erau la modă, nici din piele de crocodil sau de cangur, 
nici nu aveau pinteni de argint. Erau prăfuite şi încreţite 
de prea multă purtare şi roase acolo unde Web îşi închipui 
că se frecaseră de scări. Din buzunarul din spate îi ieşeau 
nişte mânuşi din pânză groasă, pline de noroi. În timp ce 
venea spre ei îşi scoase pălăria Stetson, pătată de sudoare, 
şi îşi şterse fruntea cu o cârpă. 

— Nemo Strait, aici de faţă, e administratorul fermei. 
Nemo, băieţii sunt de la FBI. Au venit încoace ca să-mi 
spună că sunt în pericol, pentru că l-au lăsat pe 
nenorocitul care mi-a ucis băiatul să evadeze din 
închisoare, iar ăla s-ar putea să mă vâneze. 

Strait îi pironi pe toţi cu o privire teribil de ostilă. 

Web îi întinse mâna. 

— Sunt agentul Web London. 

Strait i-o scutură şi Web simţi forţa suplimentară pe care 
i-o adăugă strângerii de mână. Era un om foarte puternic 
şi era evident că dorea ca Web să o ştie. Web îl surprinse 
studiindu-i chipul desfigurat. Cel mai mulţi o făceau cu 
compătimire, iar el detesta asta. Insă Nemo îl privea 
posomorât, ca şi cum el însuşi ar fi suferit cândva din 
cauza unor răni şi mai cumplite. Web descoperi imediat că 
omul îi plăcea. 

Canfield arătă spre Web. 

— Ei, flăcăul ăsta, aici de faţă, a încercat, realmente, să- 
mi salveze băiatul, ceea ce nu pot spune despre alte 


336 


persoane care au avut un rol în desfăşurarea 
evenimentelor. 

— Păi, după părerea mea, guvernu' nu-i bun decât ca să 
dea peste cap vieţile oamenilor, spuse Nemo, uitându-se la 
Web. 

Vorbea cu un accent țărănesc, cu mici sincope între 
silabe, în ritmul în care i se agita enormul măr al lui Adam. 
Dintr-un anumit punct de vedere, Web şi-l imagină 
participând la un spectacol karaoke de muzică country şi 
fiind plin de haz. 

Apoi îl privi cu atenţie pe Bates, care spunea: 

— Billy, ceea ce ne străduim noi să facem e să te ajutăm. 
Dacă cineva pune la cale ceva împotriva ta, vrem să fim 
aici ca să-l oprim. 

Canfield îşi cuprinse ferma cu privirea, apoi îl fixă pe 
Bates. 

— Douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru, la 
ferma mea sunt zece bărbaţi, iar fiecare dintre ei ştie să 
mânuiască destul de bine o armă. 

Celălalt scutură din cap. 

— A fost floare la ureche să ajungem până aici şi tu nici 
nu ştiai cine suntem. Ai venit la uşă singur şi neînarmat. 
Dacă am fi vrut să te ucidem, ai fi fost deja mort. 

Canfield zâmbi. 

— Şi dacă v-aş spune că unii dintre băieţii mei v-au 
supravegheat tot timpul, din clipa în care aţi pus piciorul 
pe proprietatea mea? Şi că îşi ţineau îndreptat asupra 
voastră altceva decât degetul? 

Web şi Romano se uitară în jur, fără să lase impresia că 
o făceau. Web avea un al şaselea simţ când era vorba de 
oameni care îl ţineau în bătaia puştii şi se mira de ce nu 
funcţionase. 

— Atunci ţi-aş răspunde că băieţii tăi vor sfârşi, probabil, 
prin a împuşca nişte oameni nevinovaţi, zise Bates. 

— Păi, la naiba, presupun că de asta am o asigurare, 


337 


ripostă Canfield. _ 

— M-am uitat prin dosare, Billy. In timpul procesului, 
printre alţii, te-a ameninţat cu moartea şi Ernest Free. 
Biroul te-a pus atunci sub protecţie. 

Chipul lui Canfield se înnegură peste măsură. 

— Asta aşa e, oriunde mă întorceam, dădeam de un tip 
cu o armă, pus la costum, holbându-se la mine şi 
reamintindu-mi că băieţelul meu era mort şi îngropat. Aşa 
că, fără supărare, m-am săturat de voi, oameni buni, 
pentru tot restul vieţii mele. Mai clar de atât nu pot s-o 
spun. 

Bates îşi îndreptă umerii şi se apropie de Canfield. 

— Biroul îţi oferă din nou protecţie. Şi eu insist s-o 
accepţi, până când Ernest Free va fi prins şi ne vom 
asigura că nu eşti în pericol. 

Canfield îşi încrucişă braţele pe piept. 

— Ei, atunci avem o problemă, pentru că suntem în 
Statele Unite ale Americii, unde o persoană are dreptul să 
hotărască pe cine primeşte pe proprietatea ei şi pe cine 
nu, iar eu vă cer să plecaţi dracului de pe pământul meu, 
chiar în momentul ăsta. 

Strait veni mai aproape de şeful lui şi Web văzu că şi 
unii dintre ceilalţi muncitori de la fermă se apropiaseră. 
Mai observă şi că mâna lui Romano era pe mânerul 
pistolului. 

Un tip voinic făcu greşeala, cu adevărat imensă, de a-şi 
pune mâna pe umărul acestuia din urmă. În secunda 
următoare, zăcea cu faţa la pământ, cu genunchiul lui 
Romano proptit la baza gâtului şi cu un pistol de 
calibrul .45 la o ureche, în timp ce un altul, scos de 
Romano din cel de-a doilea toc, pe care îl purta în spatele 
centurii, era îndreptat spre ceilalţi oameni ai lui Canfield. 

— OK, cowboy, făcu Romano, mai e vreunul dintre voi 
care vrea s-o păţească? 

Web se grăbi să facă un pas mai în faţă, înainte ca 


338 


Romano să-i omoare pe toţi. 

— Uite ce e, Billy, eu am împuşcat doi tipi din Frăția 
Libertăţii şi, dacă aş fi avut ocazia, i-aş fi venit de hac şi lui 
Ernest. Dar nemernicul a avut noroc şi, în loc de asta, s-a 
ales doar cu un glonţ în umăr, iar eu am plecat de acolo 
doar cu o jumătate de faţă şi după ce mi-am pierdut 
aproape tot sângele din mine. Acum, eu cred într-adevăr 
că noi toţi urmărim acelaşi lucru; există nişte mici 
deosebiri doar în privinţa modului în care vrem să-l 
realizăm. Ce dacă eu şi Romano o să stăm cu tine la 
fermă? Nu suntem la costum, purtăm blugi şi cizme. Te-am 
putea ajuta chiar şi la muncă. Dar, în schimb, trebuie să 
cooperezi cu noi. Trebuie să ne asculţi atunci când îţi 
zicem unde ar putea fi o problemă şi, dacă îţi spunem să te 
culci la pământ, s-o faci. Se pare că fraţii liberi au lichidat 
deja mai multe persoane, folosind metode al naibii de 
ingenioase. Şi, deşi sunt sigur că oamenii tăi sunt foarte 
buni când e vorba de meseria lor, mă tem că asta s-ar 
putea să nu fie de ajuns dacă indivizii ăia chiar şi-au pus în 
gând să-ţi vină de hac. Îmi dau seama că nu eşti genul de 
om căruia să-i placă să-i spună alţii ce are de făcut, dar 
mai cred şi că nu vrei să le oferi fraţilor liberi satisfacția de 
a te ucide. Tu şi soţia ta aţi trecut deja prin chinurile 
iadului când s-a prăpădit fiul vostru. Nu cred că vrei s-o 
faci să jelească iarăşi, de data asta la căpătâiul tău. 

Pentru o lungă clipă, Canfield se uită ţintă la Web. Şi, în 
tot acest timp, Web nu avu certitudinea că celălalt nu era 
gata să sară la el, sau, poate, să le ordone oamenilor lui să 
deschidă focul. În cele din urmă, Canfield îşi lăsă ochii în 
jos şi lovi cu piciorul în ţărână. 

— Să mergem înapoi, în casă, şi să discutăm despre 
asta. 

Le făcu semn lui Strait şi celorlalţi să se întoarcă la 
lucru. 

Romano îl ajută pe cel aflat la pământ să se ridice şi 


339 


chiar îl scutură de praf. 

— N-am nimic cu tine, şmechere, i-aş fi făcut asta oricui 
altcuiva care m-ar fi atins. Ți-e limpede? 

Omul îşi înhăţă pălăria şi o luă din loc. Văzându-i 
privirea îngrozită, Web era sigur că n-avea să-l mai 
„atingă” niciodată pe Romano. N 

Canfield şi agenții FBI se urcară în maşină. In timp ce 
făceau cale-ntoarsă, Canfield îşi întoarse privirea către 
Web. 

— OK, nu contest faptul că ceea ce spui tu e plin de bun- 
simț, dar nu sunt nerăbdător să retrăiesc acea parte a 
vieții mele. Şi îi urăsc pe căcănarii care mă împing înapoi, 
în aceeaşi găoază. 

— Înţeleg asta, dar... 

Web fu întrerupt de sunetul unui celular. Işi verifică 
telefonul, dar nu suna al lui. Bates şi Romano făcură 
acelaşi lucru. Canfield scoase un mobil din torpedou şi se 
uită la el. Nu suna. Aruncă o privire spre podeaua maşinii, 
se aplecă şi luă celularul căzut acolo. 

— Careva trebuie să-şi fi lăsat telefonul aici, cu toate că 
nu e al lui Gwen şi, în afară de ea, nu ştiu cine naiba mai 
conduce maşina asta. Poate cineva care aştepta să-mi 
vândă ceva. 

Era gata să apese butonul pentru conversaţie, când Web 
îi smulse telefonul din mână, lovi butonul care deschidea 
geamul portierei şi îl aruncă afară. 

Canfield se întoarse spre el. 

— Ce dracu faci? 

Priviră celularul care zbură prin aer, pentru a se izbi de 
pământ în mijlocul unui teren necultivat şi plin de noroi. 
Nu se întâmplă nimic. Canfield opri Rover-ul. 

— Mişcă-ţi fundul până acolo şi adu blestematul ăla de 
telefon... 

Explozia fu suficient de puternică pentru a zgâlţâi 
maşina şi înălţă până la treizeci de metri în aer un nor de 


340 


fum negru şi de flăcări. 

Pentru câteva secunde, ochii celor patru bărbaţi 
zăboviră asupra acelui spectacol înfiorător. Într-un târziu, 
un Canfield răvăşit i se adresă lui Web: 

— Băieți, când vreţi să treceţi la treabă? 


341 


CAPITOLUL 29 


Web conduse maşina în josul străzii care ducea spre 
casa mamei sale. Încă nu ştia ce naiba să facă acum cu ea. 
Ca să o vândă, ar fi fost nevoie să o repare şi ar fi trebuit s- 
o facă el însuşi, de vreme de contul lui bancar nu-i 
permitea luxul de a angaja nişte profesionişti. Totuşi, nu 
simţea câtuşi de puţin dorinţa de a fixa măcar o singură 
balama, sau de a înlocui măcar o singură ţiglă. 

Se afla acolo fiindcă, dacă urma să stea mai mult la 
fermă, avea nevoie de nişte haine. Şi nu dorea să se 
întoarcă la el acasă în momentul acela. Probabil că 
reporterii o mai ţineau încă sub supraveghere. Oricum, îşi 
păstra o parte dintre haine în casa mamei sale. Şi mai avea 
de gând şi să ducă înapoi, în pod, cutia care conţinea o 
mare parte din viaţa lui Harry Sullivan. Pentru că acum 
era tot timpul în mişcare, nu voia să rişte să o piardă. Nu 
era hotărât nici în privinţa tatălui său. Oare ar fi trebuit să 
sune la închisoare? Era locul potrivit pentru a reînnoda 
relaţiile? Ţinând cont de vârsta lui Harry Sullivan, era 
posibil ca acesta să moară înainte de a fi eliberat. Exista 
riscul ca Web să nu mai aibă altă şansă. Era bizar modul în 
care îţi reconsiderai priorităţile pentru că fuseseşi gata să 
fii făcut fărâme de o bombă plasată într-un celular. 

Gândurile legate de tatăl său i se împrăştiară când sună 
telefonul. Era Claire şi părea agitată, dar hotărâtă. 

— Web, m-am gândit mult la şedinţele noastre. Cred e 
necesar să ne schimbăm tactica, într-un fel sau altul. Sunt 
curioasă în legătură cu câteva lucruri şi cred că pot fi 
abordate într-o manieră diferită. 

— Păi, Claire, ceea ce spui e incredibil de vag. De fapt, 
la ce anume te referi? 

342 


— Web, discuţiile pe care le-am purtat până acum mi-au 
creat impresia că toate problemele tale provin din relaţia 
cu mama ta şi cu tatăl tău vitreg. In timpul ultimei şedinţe 
mi-ai spus că ai crescut în casa mamei tale, pe care ai 
moştenit-o recent. 

— Şi ce-i cu asta? 

— Ai mai spus şi că n-o să te hotărăşti niciodată să 
locuieşti în ea. Şi că tatăl tău vitreg a murit acolo. 

— Te întreb din nou; şi ce-dacă? i 

— S-ar putea să se mai ascundă ceva aici. Îţi aminteşti 
când ţi-am spus că ascult sfaturile pe care mi le dau 
pacienţii mei? Ei, în privinţa asta, tu mi-ai dat unul 
important. 

— Care e legătura dintre o casă veche şi problemele 
mele? 

— Web, nu e vorba de casă, ci de ceea ce s-ar fi putut 
întâmpla acolo. 

El insistă: 

— Ce anume s-ar fi putut întâmpla în casă, în afară de 
faptul că tatăl meu vitreg a dat ortul popii, ceea ce n-are 
nicio legătură cu mine? 

— Numai tu ştii asta. 

— Iar eu îţi spun că asta e tot ce ştiu. Şi, realmente, nu- 
mi dau seama cum ar fi posibil ca înţepenirea mea să aibă 
ceva de-a face cu faptul că am crescut în casa aia. Asta s-a 
întâmplat cu mult timp în urmă. 

— Web, o să fii uimit când o să afli cu câtă încăpățânare 
poate mintea noastră să ţină ascuns un lucru, până când, 
într-o bună zi, acesta răbufneşte la suprafaţă. E posibil ca 
întâlnirea cu băieţelul de pe alee să fi declanşat o amintire 
din trecutul tău. 

— Păi, eu îţi spun că nu ştiu despre ce ar putea fi vorba. 

— Web, dacă am dreptate, ştii, dar nu eşti conştient că 
ştii. 

El îşi dădu ochii peste cap. 


343 


— Ce soi de aiureală psihanalistă mai e şi asta? 

— Aş vrea să te hipnotizez, Web, spuse Claire, în loc de 
răspuns. 

El înlemni. 

— Nu. 

— Asta chiar ne-ar putea ajuta să ajungem la un rezultat. 

— Cum ne poate ajuta faptul că mă faci să latru ca un 
câine în timp ce sunt inconştient? 

— Web, transa hipnotică este o modalitate de a lărgi 
zona conştientă. O să fii conştient de tot ceea ce se petrece 
în jurul tău. O să te poţi controla întru totul. Nu te pot 
determina să faci nimic din ceea ce nu vrei. 

— N-o să ajute. _ 

— N-ai de unde s-o ştii. lţi pot da posibilitatea să 
accesezi anumite aspecte, la care, în mod normal, inhibiţia 
te împiedică să ajungi. 

— Poate că nu vreau să desluşesc tot ceea ce am în cap. 

— Web, atâta vreme cât nu încerci, n-ai de unde s-o ştii. 
Te rog să te mai gândeşti la asta. Te rog. 

— Uite ce e, Claire, sunt sigur că ai o mulţime de 
smintiţi pe care trebuie să-i ajuţi. De ce nu te gândeşti, o 
vreme, la problemele lor? 

Închise telefonul. 

Îşi parcă maşina pe aleea din faţa casei, intră, îşi 
împachetă hainele în sacul de marinar şi se opri, ezitând, 
la baza scării către pod, ţinând sub braţ cutia cu 
documente despre Harry Sullivan. N-ar trebui să-i fie atât 
de greu, îşi zise. Podul nu era nimic altceva decât un pod. 
Deşi lui Claire îi spusese contrariul, exista ceva, legat de 
casa aceea, care îl tulbura până în adâncul sufletului. 
Totuşi, se întinse, înhăţă cablul şi trase scara în jos. 

Odată ajuns în pod, lăsă cutia pe podea şi îşi duse mâna 
înspre cordonul care aprindea lumina, dar şi-o retrase 
imediat. Se uită prin toate cotloanele, ca să descopere 
orice pericol, o strădanie care acum ţinea mai mult de 


344 


instinct decât de rutină. Îşi plimba privirea de-a lungul 
duşumelei furniruite, apoi asupra contururilor întunecate 
ale rafturilor cu haine, ale grămezilor de cărţi şi ale 
teancurilor de vechituri lăsate să putrezească, toate 
acestea amintindu-i istoria deprimantă a familiei sale. 
Atenţia îi fu reţinută de grămada de rămăşiţe ale 
covoraşului roşu ca vinul de Burgundia, aflată alături de 
scară. Erau strâns rulate şi legate cu sfoară. Ridică unul 
dintre suluri. Era greu şi foarte aspru, fiind rigid atât din 
cauza frigului cât şi din a vechimii. Resturile se asortau cu 
carpetă de pe podeaua de sub ele şi Web se întrebă de ce 
le păstrase mamă-sa. 

Pe una dintre laturile încăperii fusese cândva un 
morman mare, de haine. Acum locul era gol. În timpul 
numeroaselor dezlănţuiri violente ale tatălui său vitreg, 
Web venea adesea acolo, închidea uşa podului în urma lui 
şi se ascundea sub grămada de haine. Tot în pod îşi dosea 
tatăl său vitreg drogurile şi specialităţile alcoolice, pentru 
că se temea ca nu cumva să dea soţia lui peste ele. Se 
împleticea până acolo în toiul nopţii, fiind deja făcut praf, 
ca să caute şi alte mijloace prin care să continue să-şi 
tulbure minţile. Era la începutul anilor şaptezeci, când ţara 
îşi revenea după Războiul din Vietnam, iar oamenii de 
teapa tatălui său vitreg, care nu puseseră niciodată mâna 
pe o armă, luptându-se pentru patria lor, sau pentru orice 
altă cauză, foloseau anxietatea şi indiferența vremurilor 
drept scuză ca să-şi trăiască viaţa cu o furie neostoită. O 
parte a podului se afla deasupra dormitorului lui Web. În 
adolescenţă, stând în pat, putea auzi, deasupra capului, 
paşii tatălui său vitreg, aflat în căutarea substanţelor care 
îi schimbau starea sufletească. Tânărul Web se simţea 
îngrozit la gândul că Stockton ar fi putut cădea, trecând 
prin tavan, aterizând peste el şi snopindu-l din bătaie. 
Dacă ai o cobră în pat, ucizi sau eşti ucis. Atunci când 
Stockton îl bătea într-adevăr, Web ar fi trebuit să se 


345 


refugieze lângă mama lui, dar, în majoritatea timpului, ea 
nu era acolo, neavând cum să-i ofere mângâiere. În timpul 
nopţii, făcea adesea plimbări lungi cu maşina şi se întorcea 
acasă dimineaţa, după ce Web deja se îmbrăcase, îşi luase 
singur de mâncare şi se grăbise să plece la şcoală, ca să nu 
fie nevoit să-şi înfrunte tatăl vitreg stând în faţa lui la 
micul dejun. Scârţâitul paşilor încă mai continua să-l 
deranjeze. Închise ochii, trase în piept aerul răcoros şi, în 
mintea lui, vechiul morman de haine, acum dispărut, se 
înălţă înspre tavan. Apoi, ca o replică, se ivi o şfichiuire 
roşie, iar sunetele care îl potopiră îl făcură să deschidă 
ochii, să se grăbească în josul scărilor şi să închidă uşa 
podului. Era o viziune pe care o mai avusese de o mie de 
ori până atunci şi nu reuşise niciodată s-o priceapă. 
Ajunsese în stadiul în care nici nu-şi mai dorea s-o 
descifreze, dar, în clipa aceea, dintr-un anumit motiv, 
simţea că se afla mai aproape ca niciodată de adevăratul ei 
înţeles. 

Se aşeză în Mercury şi îşi scoase celularul şi bucăţica de 
hârtie pe care i-o dăduse Marele F cu o noapte înainte. Se 
uită la ceas. Era exact ora la care mesajul de pe hârtie îi 
cerea să sune. Formă numărul şi i se răspunse imediat. 
Primi o serie de instrucţiuni, apoi convorbirea se 
întrerupse. Cel puţin, era o gaşcă eficientă. Ei, urma să 
aibă parte de o noapte încărcată. 

În timp ce demara, parafrază vorbele nemuritoare 
rostite de TOC: 

— Web London către restul omenirii: nimeni nu deţine 
controlul. 


346 


CAPITOLUL 30 


Web se urcă în maşină şi e duse să-l ia pe Romano. După 
ce acesta ieşi cu bagajele, Angie rămase în cadrul uşii, fără 
să pară prea încântată. Sau, cel puţin Web ajunse la 
concluzia asta când îi făcu cu mâna şi osteneala îi fu 
răsplătită arătându-i-se degetul mijlociu. Romano încărcă 
în camionetă două puşti cu lunetă, un MP-5, un set Kevlar 
şi patru pistoale, împreună cu muniţia necesară pentru 
fiecare dintre ele. 

— Dumnezeule, Paulie, nu ne ducem să-l capturăm pe 
Saddam. 

— Tu procedezi după capul tău şi eu după al meu. Tipul 
care l-a împuşcat pe Chris Miller încă mai e pe poziţie şi, 
când ne transmite gloanţe şi salutări de la o mie de metri, 
vreau să am şi eu cu ce să trag în nemernic. Ai priceput? 
Se răsuci şi îi făcu cu mâna lui Angie. Pa-pa, bombonico. 

Ea făcu un gest obscen cu degetul mijlociu înainte de a 
trânti uşa din faţa ei. 

— Am impresia că e supărată, zise Web. 

— Aveam ceva timp liber. Era vorba să mergem în vizită 
la maică-sa, în ţinutul mlaştinilor. La Slidell, în Louisiana, 
ca să fiu mai exact. 

— Îmi pare rău, Paulie. 

Romano se uită la el şi zâmbi înainte de a-şi trage şapca 
de la Yankees pe ochi şi de a se lăsa pe spate. 

— Mie nu. 

Se îndreptară spre East Winds, unde fură întâmpinați, la 
poartă, de doi agenţi FBI. Işi arătară legitimaţiile şi li se 
permise să intre. După tentativa de ucidere a lui Billy 
Canfield cu ajutorul celularului care explodase, Biroul era 
prezent la faţa locului în toată splendoarea. Îndreptându- 

347 


se către ieşire, camioneta brigăzii de genişti a FBl-ului 
trecu pe lângă ei, transportând, fără îndoială, şi cea mai 
neînsemnată probă pe care o găsiseră scotocind printre 
resturi. Web era sigur că agenţii federali interogau tot 
personalul fermei care ar fi putut avea o cât de vagă 
legătură cu cel de la care ar fi putut proveni telefonul. Mai 
avea şi certitudinea că Billy Canfield era cel puţin îngrozit 
de toate acele activităţi. Dar măcar îi salvase viaţa. Asta le 
deschisese porţile fermei. 

Abia îşi încheiase gândul, când un cal şi călăreţul său îi 
apărură în raza vizuală. Calul era un pursânge voinic, cu 
părul lucios, un amalgam perfect de muşchi puternici, 
tendoane şi oase, toate acestea mişcându-se grațios şi 
dând dovadă de o sincronizare care îl făcea să pară mai 
degrabă o maşină decât o creatură însufleţită. Web 
călărise de vreo câteva ori, fără ca asta să fi devenit o 
obişnuinţă, dar, chiar şi aşa, trebuia să admită că merita să 
priveşti un asemenea animal. Călărețul purta pantaloni 
bufanţi de călărie, de culoare maro, cizme negre, înalte şi 
lustruite, şi un pulover de bumbac, albastru-deschis. Casca 
neagră nu reuşea să-i acopere în întregime părul lung şi 
blond. 

Web lăsă geamul în jos când femeia îşi aduse calul lângă 
maşină. 

— Sunt Gwen Canfield. Dumneata trebuie să fii Web. 

— Da, eu sunt. El e Paul Romano. i s-a povestit despre 
aranjamentul nostru? 

— Da. Soţul meu m-a rugat să vă arăt unde veţi sta, zise 
Gwen. 

Îşi scoase casca şi îşi dădu pe spate părul blond, care îi 
căzu pe umeri. 

— Iapa e o frumuseţe, spuse Web, cu ochii la cal. 

— E armăsar. 

— Îmi cer scuze, nu i-am verificat echipamentul. N-am 
vrut să creez o situaţie jenantă. 


348 


Ea bătu grumazul calului cu palma. 

- Noi nu ne sinchisim de asta, Baron, nu-i aşa? Suntem 
siguri de bărbăţia noastră, nu? 

— Ar trebui să fim, cu toţii, la fel de norocoşi. 

Gwen se aşeză mai bine în mica şa englezească de 
călărie, ţinând strâns în mână bucla dublă a frâului, şi îşi 
roti ochii în jur. 

— Billy mi-a povestit ce s-a întâmplat în Rover. Vreau să- 
ţi mulţumesc pentru ceea ce ai făcut. Presupun că ela 
omis asta. 

— Nu mi-am făcut decât datoria. 

Nu o mai întâlnise niciodată pe Gwen, dar alţi membri ai 
HRT-ului, care luaseră parte la procesul din Richmond, i-o 
descriseseră ca fiind ultrasensibilă şi emotivă. Femeia din 
faţa lui era foarte calmă şi, într-un fel, chiar indiferentă; 
vorbise pe un ton potolit, în ciuda faptului că rostise 
cuvinte de mulţumire. Poate că procesul de atunci îi 
consumase toate emoţiile. 

Web văzuse pozele pe care reporterii i le făcuseră lui 
Gwen Canfield la tribunal. Spre deosebire de soţul ei, ea 
îmbătrânise frumos. Trebuia să aibă, socoti el, treizeci şi 
cinci până-n patruzeci de ani. Părul ei blond era tot lung. 
Chipul era al unei femei cu zece ani mai tinere, avea 
rotunjimi la care bărbaţii se uitau cu plăcere şi sânii ei nu 
puteau da greş când era vorba să atragă privirile. 
Trăsăturile îi erau fermecătoare, pomeţii înalţi şi buzele 
pline. Dacă ar fi fost actriţă, camera de filmare s-ar fi 
îndrăgostit de ea. Era înaltă şi se ţinea foarte dreaptă. 
Postura călăreţului, presupuse Web. 

— Mergem la casa trăsurilor. E drept înainte, pe drumul 
ăsta. 

Gwen îl întoarse pe Baron; îl lovi cu cizmele în coaste şi 
scoase un strigăt puternic, de neînțeles pentru Web, dar 
care, în graiul cailor, trebuie să fi însemnat să fugă de 
mama focului, fiindcă exact asta făcu bătrânul Baron. Calul 


349 


şi călăreaţa zburau în josul drumului. Apoi Gwen se aplecă 
înainte, făcându-se una cu Baron când acesta se ridică de 
la pământ, făcând o săritură de un metru pe deasupra 
gardului - o breşă în acesta permitea trecerea cailor şi a 
călăreţilor -, aterizând într-unul dintre padocuri şi 
continuând să galopeze fără să facă niciun pas greşit. Sau 
fără să pună greşit nicio copită. Web apăsă claxonul în 
ritmul unor aplauze, iar Gwen îşi flutură mâna fără să 
privească înapoi. 

Casa trăsurilor era, după cum se dovedi, clădirea cu 
ferestre mari, în stil palladian şi cu morişcă de vânt coclită, 
pe care Web o văzuse mai înainte. Gwen descălecă şi îl 
priponi pe Baron de un stâlp. În timp ce îşi descărcau 
lucrurile din maşină, Web îi făcu semn lui Romano să nu-şi 
despacheteze armele în faţa femeii. 

Apoi cercetă amplasarea casei trăsurilor faţă de vilă, pe 
care abia dacă o putea zări în josul drumului mărginit de 
copaci. Se întoarse către Gwen. 

— Nu vreau să sune a ingratitudine, dar n-ar fi posibil să 
stăm în vilă? Dacă se întâmplă ceva, s-ar putea să ne ia 
cam prea mult timp până să ajungem la voi. 

— Billy a spus casa trăsurilor. Dacă asta ţi se pare o 
problemă, va trebui să discuţi cu el. 

„Păi, cred că voi fi nevoit s-o fac”, îşi zise Web. 

— Îmi pare rău pentru toate astea, doamnă Canfield, îi 
spuse femeii. Nu ar fi trebuit să treci din nou prin aşa 
ceva. 

— Am încetat să mai cred că viaţa e dreaptă. Se uită la 
el cu mai multă atenţie. Scuză-mă, Billy spunea că te 
cunoaştem, dar eu nu-mi amintesc de unde. 

— Am făcut parte din Brigada de Salvare a Ostaticilor 
care a fost la şcoală în ziua aceea. 

Pentru o clipă, ea îşi plecă ochii. 

— Înţeleg. Şi acum omul acela e din nou liber. Cel care l- 
a ucis pe David. 


350 


— Da, din nefericire. Dar să sperăm că nu pentru multă 
vreme. 

— Ar fi trebuit condamnat la moarte. 

— Nu te contrazic, doamnă Canfield. 

— Spune-mi Gwen. Nu prea ne formalizam pe aici. 

— OK, Gwen. Şi tu poţi să ne spui Web şi Paulie. Dar 
suntem aici ca să avem certitudinea că tu şi soţul tău 
sunteţi în siguranţă. 

Ea îi aruncă o privire. 

— Web, eu nu m-am mai simţit în siguranţă de ani de 
zile. Şi nu cred că, acum, lucrurile or să se schimbe. 

Îi conduse înăuntru. Parterul casei trăsurilor era plin cu 
maşini de epocă, restaurate. Web se uită la Romano, care 
avea microbul maşinilor, şi se gândi că partenerul său era 
pe punctul de a face un infarct. 

— Billy le colecţionează, le explică Gwen. Cred că putem 
spune că aici e micul lui muzeu particular. 

— Ia te uită, exclamă Romano, ăsta e un Stutz Bearcat 
cu volanul pe partea dreaptă. Se plimbă prin încăpere în 
culmea încântării, ca un băieţel la Baseball Hall of Fame. 
Şi ăsta e un Lincoln Lebaron din 1939. Nu au fost fabricate 
decât nouă exemplare. Se duse în grabă în colţul opus şi se 
opri ca trăsnit. Web, ăsta, ăsta e un Duesenberg SSJ 
Speedster din 1936. Se uită la Gwen. Mă înşel eu, sau nu 
au fost construite decât două exemplare, unul pentru Clark 
Gable şi unul pentru Gary Cooper? Te rog, spune-mi că nu 
greşesc. 

Ea dădu din cap, în semn de aprobare. 

— Te pricepi la maşini. Asta e a lui Cooper. 

Romano se uită la Web, părând că era gata să leşine. 

— Asta e superbă, zise Romano. Se întoarse către 
femeie. Gwen, vreau să ştii că mă simt cu adevărat onorat 
fiindcă mă aflu sub acelaşi acoperiş cu aceste maşini 
legendare. 

Web se gândi că urma să i se facă rău de la stomac. 


351 


Gwen se uită la Web şi clătină din cap, cu un zâmbet 
subţire în colţul buzelor. 

— Bărbaţii şi jucăriile lor. Şi tu ai jucării, Web? 

— Nu tocmai. N-am avut nici când eram copil. 

Ea îi aruncă o privire pătrunzătoare, apoi spuse: 

— La etaj sunt două dormitoare, fiecare cu camera lui de 
baie. O bucătărie plină cu de toate şi o camera de zi. În 
epoca colonială, aici era casa trăsurilor de pe moşie. E o 
proprietate istorică. În 1940, proprietarul de atunci a 
amenajat clădirea asta ca pe o unitate de pompieri. Când a 
cumpărat locul, Billy a reconfigurat-o ca pe o casă de 
oaspeţi, cu toate că în vilă avem douăzeci de dormitoare, 
iar eu am fost întotdeauna de părere că o casă de oaspeţi e 
oarecum de prisos. 

— Douăzeci de dormitoare! făcu Romano. 

— Te înţeleg, spuse Gwen. Am copilărit la o fermă de 
lângă Louisville. Aveam două dormitoare pentru şapte 
oameni. 

— Din câte-mi aduc aminte, Billy n-a dus niciodată lipsă 
de bani. 

— Transportul de mărfuri nu e o afacere simplă, dar el s- 
a descurcat. 

— Se plângea că ferma îi suge fiecare bănuţ, comentă 
Romano dar maşinile astea nu sunt ieftine. 

Gwen zâmbi cu adevărat pentru prima dată, iar Web se 
pomeni zâmbindu-i la rândul lui. 

— O să vă daţi foarte repede seama că lui Billy Canfield 
îi place să se plângă. În legătură cu orice. Dar mai ales 
când e vorba de bani. Sunt sigură că v-a povestit că ne-am 
îngropat până şi ultimul cent în locul ăsta şi chiar am 
făcut-o. Dar probabil că nu v-a spus că primul mânz pe 
care l-am vândut a câştigat derbiul din Kentucky şi a ieşit 
pe locul trei la Preakness. 

— Cum se numeşte calul? 

— Regele David, zise ea, cu voce scăzută. Noi nu am 


352 


primit niciun procent din premiu, dar asta ne-a adus în 
centrul atenţiei şi avem iapa care l-a fătat pe Rege. 
Armăsarul de prăsilă la care am dus-o nu era deloc grozav, 
ceea ce înseamnă că pedigriul iepei a avut o mare 
importanţă pentru calităţile Regelui David. 

— Pare să fie adevărat, dacă ţinem cont că femela duce 
tot greul, spuse Web. 

Gwen îi azvârli o privire. 

— Îmi place cum vezi lucrurile. Aşadar, dată fiind 
reputaţia pe care ne-a creat-o King, toată lumea din ţara 
asta care ştie câte ceva despre creşterea cailor a auzit de 
East Winds şi, în general, caii noştri se vând la un preţ 
bun. Avem aici câţiva câştigători de curse, lar preţurile 
armăsarilor de prăsilă sunt impresionante. Mai presus de 
toate, în ultimii doi ani, am avut un număr mare de 
noateni? şi ţinem lucrurile din scurt. Să nu mă înţelegeţi 
greşit, întreținerea unei ferme de reproducere a 
animalelor este extrem de costisitoare. Dar, în aceeaşi 
măsură în care Billy se plânge, eu cred că va fi OK. 

— Ne bucurăm să aflăm asta, zise Web. Presupun că v- 
aţi stabilit aici la puţin timp după proces. 

— Dacă aveţi nevoie de ceva, spuse ea repede, sunaţi la 
vilă şi se rezolvă. Numărul e pe peretele de lângă telefonul 
de la etaj. 

Plecă înainte ca ei să fi apucat să-i mulţumească. 

Urcară la etaj şi aruncară o privire. Mobilierul era, în 
întregime, vechi şi de bună calitate, fiind amplasat cu 
rafinament şi cu eleganţă, şi Web nu se îndoia că totul 
purta, din plin, amprenta lui Gwen Canfield. Billy Canfield 
nu părea să fie genul preocupat de amenajările interioare. 

— Omule, aşa casă mai zic şi eu, făcu Romano. 

— Mda, o casă care e la mare distanţă de oamenii pe 
care se presupune că trebuie să-i protejăm, iar asta nu-mi 
place. 


28 Mânz în vârstă de şase luni până la trei ani 


353 


— Atunci sună-l pe Bates, ca să-i telefoneze el lui 
Canfield, pe urmă n-au decât să zbiere unul la altul. Nu 
suntem altceva decât nişte infanterişti şi facem ce ni se 
spune. 

— Ei, ce zici de Gwen Canfield? 

— Pare destul de cumsecade. Şi e o adevărată 
frumuseţe. O doamnă. Canfield e un tip norocos. 

— Să nu-ți vină vreo idee, Paulie. 

— Da, ca şi cum Angie m-ar lăsa să trăiesc ca să mă 
bucur de asta. 

— Despachetează-ţi lucrurile şi hai să ne facem rondul. 
Vreau să mă pun de acord cu Canfield. Dacă urmează să-l 
protejăm, măcar să fim lângă el. Şi probabil că va trebui s- 
o facem cu schimbul, Paulie, aşa că o să dormim pe rând. 

— Ei, exact ca în vremurile bune de demult, când eram 
lunetişti. 

— Da, ca în vremurile noastre bune de demult, cu 
excepţia faptului că tu sforăiai ca un tren de marfă. 

— Nu mai sforăi; m-a vindecat Angie. 

— Cum a reuşit? 

— Web, n-am niciun chef să intru în amănunte. 

leşiră din clădire şi dădură nas în nas cu Bates. 

— Aţi avut noroc cu bomba? se interesă Web. 

— După câte mi-au spus specialiştii, e un dispozitiv 
destul de sofisticat. Am discutat cu toţi cei care ar fi putut 
să ştie ceva, dar, până acum, n-am aflat nimic. Însă 
telefonul ăla n-avea cum să ajungă singur acolo. 

— Aşa că ar putea fi cineva din interior. Poate un 
membru al Frăției Libertăţii aflat pe teritoriul fermei? 
adăugă Web. 

Părând foarte îngrijorat, Bates încuviinţă cu o mişcare a 
capului. 

— Îşi recrutează oamenii chiar din zone ca asta. Albi de 
la ţară, cărora le plac armele, şi pământul, şi vechile 
obiceiuri, şi care au o mare greutate pe umeri pentru că 


354 


văd lumea schimbându-se prea repede şi pentru că ei nu 
mai sunt în frunte. 

— Aţi aflat ce mai învârtesc fraţii liberi din sudul 
Virginiei? 

— Avem oameni care îi supraveghează, dar, până acum, 
n-au observat nimic. S-ar putea să se fi dat la fund după 
toată tărăşenia asta. Ar fi o chestie deşteaptă. Iar ei nu 
sunt tâmpiţi. Probabil că ştiu că sunt suspectaţi şi că-i 
urmărim. Nu ne trebuie decât o verigă de legătură ca să 
ajungem la ei. 

— Unde e Canfield? Nu-mi place să-i pierd din vedere pe 
cei pe care se presupune că îi protejez. 

— Şi Gwen are nevoie de protecţie, spuse Bates. A 
primit aceleaşi ameninţări cu moartea ca soţul ei. 

Web căzu pe gânduri. 

— Păi, eu şi Paulie am putea să ne despărţim, dar ar fi 
bine dacă am avea mai mulţi oameni. East Winds pare o 
fermă destul de întinsă. 

— De fapt, are două mii de acri şi şaizeci şi opt de 
clădiri. Am discutat cu Canfield despre asta şi mi-a spus 
că, dacă am de gând să aduc aici mai mulţi tipi, o să ne 
mai vedem la tribunal şi pe urmă în iad şi iau de bun ce 
zice tipul ăsta. Aşa că totul depinde doar de voi doi, dar, 
tine minte, Web, noi n-o să fim prea departe. 

— Contez pe asta, Perce... 

— A, Web? 

— Da? 

— Îţi mulţumesc pentru că mi-ai salvat viaţa. 


Îl găsiră pe Billy Canfield la centrul ecvestru, examinând 
piciorul unui armăsar, în timp ce Nemo Strait şi doi tineri 
îmbrăcaţi în haine de călărie se uitau la el. 

— Mai bine cheamă veterinarul, îi spuse Canfield unuia 
dintre tineri, ar putea fi doar o luxaţie, dar e posibil şi să 
fie o fractură. Sper al dracului de mult să nu fie. În timp ce 


355 


omul se îndepărta, strigă în urma lui: Şi spune-i afurisitului 
de potcovar că, dacă nu aduce potcoave mai bune, schimb 
prăvălia. Avem un stoc de potcoave uşoare, iar cele 
încleiate sunt al naibii de bune pentru treaba asta şi nici 
măcar nu e nevoie să le care. 

— Da, domnule. 

Canfield bătu calul pe crupă, se şterse pe mâini şi se 
îndreptă către agenţii HRT. 

— Potcovar? întrebă Romano. 

— Cel care se ocupă de potcoavele cailor, răspunse 
Canfield. Un fierar ridicat în slăvi. Pe vremuri, fermele de 
cai aveau unul angajat permanent. Acum vin pe aici o dată 
pe săptămână, cu camioneta, cu o instalaţie de forjare, cu 
nicovala, cu ciocanul şi cu potcoave gata ştanţate în 
remorcă şi îşi fac treaba. Costă scump, dar cine altul ar 
vrea să se ocupe de asta? E muncă grea, lucrezi la 
temperaturi ridicate şi e periculos, cu toţi caii ăştia nebuni 
care încearcă să-ţi zboare creierii cu copita. 

— Ce sunt potcoavele încleiate despre care vorbeaţi? se 
interesă Web. 

li răspunse Strait: 

— Uneori, părțile laterale ale copitelor se subțiază prea 
tare, nu mai au grosimea necesară pentru caiele şi se 
sfărâmă, mai ales la caii importaţi din Europa, din cauza 
diferenţelor de climă şi de sol; copitele lor devin fragile. 
Pentru potcoavele uşoare nu e nevoie de caiele, sunt ca un 
săculeţ care se pune peste copite. Rezistă două luni dacă 
sunt puse ca lumea. Iar cele încleiate sunt exact ceea ce 
sugerează numele lor. Potcoave lipite cu clei, fără caiele. 

— Se pare că sunt foarte multe de învăţat despre toată 
afacerea asta. 

— Ei, eu învăţ întotdeauna cu uşurinţă, spuse Billy, 
aruncându-i o privire lui Strait. Apoi se uită spre Bates. Aţi 
încheiat discuţiile cu băieţii mei? Eu am o fermă de 
condus. 


356 


— Plecăm cât se poate de repede. 

Canfield se întoarse către Web şi arătă spre Bates. 

— Mi-a povestit despre crimele în care s-au folosit de 
celulare şi tot restul. Dar, chiar şi aşa, reacţia ta a fost 
foarte rapidă. 

— Şi eu învăţ cu uşurinţă, zise Web. 

Canfield îl privi plin de curiozitate. 

— Ei, şi care-i următorul lucru despre care-ai vrea să 
înveţi? 

— East Winds. Vreau s-o cercetez centimetru cu 
centimetru. 

— Trebuie s-o chemăm pe Gwen pentru asta. Eu am 
treburi de care trebuie să mă ocup personal. 

Web se uită la Romano. 

— Paulie o să te însoţească. 

Canfield arăta ca şi cum ar fi fost gata să-şi iasă din fire, 
dar, apoi, păru să bată în retragere. 

— Foarte bine. Se întoarse spre Romano. Paul, cum te 
simţi când eşti călare? 

Romano tresări, clipi şi se uită la Web, apoi la Canfield. 

— N-am călărit niciodată. 

Canfield luă pe agentul HRT pe după umeri şi zâmbi. 

— Ei, sper că înveţi cu tot atâta uşurinţă ca partenerul 
tău. 


357 


CAPITOLUL 31 


Gwen era, cu Baron, la centrul ecvestru, când soţul ei o 
rugă să-i arate lui Web locurile. Ea îl conduse pe acesta 
din urmă la grajduri. 

— Cel mai bun mod de a inspecta ferma e să o faci din 
şa. Ştii să călăreşti? îl întrebă. 

— Puțin. E sigur că nu sunt un călăreț de talia ta. 

— În cazul ăsta, am un cal numai bun pentru tine. 

Boo, îi explică Gwen, aparţinea rasei Trakehner, o rasă 
germană de cai aprigi, foarte buni de luptă, obţinuţi prin 
încrucişarea unei rase arabe de cai iuți, impetuoşi, cu cai 
de tracţiune, impasibili şi calmi, buni pentru munca grea. 
Animalul cântărea în jur de şapte sute cincizeci de 
kilograme, era înalt de aproape un metru optzeci şi, în 
timp ce stăteau alături de el, în grajd, se uita la Web de 
parcă ar fi vrut să-i muşte o bucată din ţeastă. 

— Boo e un cal foarte potrivit pentru dresaj, dar acum şi- 
a terminat treaba şi nu-i place să facă prea multă mişcare. 
Se îngraşă şi e fericit. Eu îi spun „bătrânul morocănos” 
pentru că, în mare măsură, cam asta şi este. Dar, în 
adâncul sufletului lui, e o dulceaţă şi e şi foarte maleabil. 
Poţi să-l călăreşti cu şa englezească sau cu şa western. 

— Da, nu mă-ndoiesc, spuse Web, privind ţintă în sus, 
spre animal. 

Boo nu părea câtuşi de puţin fericit fiindcă Web 
pătrunsese pe teritoriul lui. 

Gwen puse suportul pătrat pentru şa pe spatele calului, 
peste care aşeza apoi, cu ajutorul lui Web, şaua grea, în 
stil western. 

— Acum uită-te cu atenţie în timp ce strâng chingile şeii 
şi o să vezi că-şi ţine respiraţia şi-şi umflă burta. 

358 


Web se uită, fascinat, la calul care făcu întocmai. 

— Când tu crezi că ai strâns-o bine, el expiră şi chingile 
se slăbesc. Pe urmă încerci să încaleci şi şaua îi alunecă pe 
greabăn. Calul se alege cu distracţia, iar călăreţul, cu 
câteva vânătăi. 

— E interesant să afli că necuvântătoarele sunt atât de 
deştepte, zise Web. 

Gwen îi arătă lui Web cum să transforme nişte curele 
într-un căpăstru cum să-l facă pe cel din urmă să alunece 
peste capul lui Boo, cum să-l aşeze corect şi cum să-l 
fixeze. Scoaseră calul afară şi îl conduseră către un 
postament de piatră. 

Web îşi puse apărătorile de piele pe care i le dăduse 
Gwen pentru ca şaua să nu i se frece de picioare şi pentru 
ca strânsoarea acestora să fie mai fermă, se urcă pe 
postament şi apoi în spinarea lui Boo, care nu făcea 
altceva decât să aştepte, răbdător. 

— Ei, cum ţi se pare? întrebă Gwen. 

— E cale lungă până jos. 

Ea îi observă pistolul din toc. 

— Trebuie să iei arma cu tine? 

— Da, spuse el hotărât. 

Intrară în manej şi Gwen conduse calul şi călăreţul în 
jurul acestuia. Apoi îi arătă lui Web cum să strângă din 
frâu ca să frâneze, cum să întoarcă animalul, ce sunete să 
folosească şi cum să-şi modifice apăsarea picioarelor ca să- 
l facă să pornească sau să se oprească. 

— Boo a umblat prin toată ferma, aşa că, dacă-i dai frâu 
liber, te duce acolo unde trebuie să te ducă. E foarte 
simplu. 

În timp ce se ocupau de Boo, unul dintre angajaţii fermei 
îl aduse pe Baron. Ea încălecă. 

— Ei, Boo e patriarhul ținutului, iar el şi Baron n-au mai 
fost niciodată scoşi la plimbare împreună. Aşa că Boo s-ar 
putea să încerce să-şi afirme supremaţia asupra lui Baron, 


359 


ca să-i arate cine-i şeful. 

— Se poartă ca nişte tipi cu prea mult testosteron, îşi 
dădu Web cu părerea. 

Gwen îi aruncă o privire stranie. 

— Web, Boo e emasculat. 

Neînţelegând, Web îşi întoarse spre ea chipul lipsit de 
expresie. 

— Dacă ar fi om, am spune că e eunuc. 

— Bietul Boo. 

Cei doi cai părură să renunţe la râcă, stabilind un 
armistițiu, şi Web o urmări cu privirea pe Gwen, care îşi 
scoase din buzunarul de la spate o staţie de radio Motorola 
portabilă şi o deschise. 

— Pentru cazul că e vreo problemă, spuse ea. 

— E bine să păstrăm legătura, zise Web. Şi eu mi-am 
luat celularul. 

— După ceea ce i s-a întâmplat azi lui Billy, nu garantez 
că voi mai folosi vreodată unul, ripostă ea. 

Web îşi cobori ochii spre mobil şi începu să se simtă 
cuprins de îndoieli. 

Dădură pinteni cailor şi porniră, fiind urmăriţi de un 
câine auriu, de aport, pe nume Opie, şi de un altul, mic şi 
îndesat, căruia Gwen îi spunea Tuff. 

_ — Şi Strait are un câine care se învârte pe aici, făcu ea. 
li zice Pacoste Bătrână şi numele i se potriveşte, fiindcă 
nu-i bun decât să ne facă necazuri. 

Cerul era senin şi, în vreme ce urcau şi coborau 
dealurile joase pe care se afla ferma, Web avea impresia că 
putea să desluşească, aproape în întregime, drumul spre 
Charlottesville. Boo se mulțumea să meargă în urma lui 
Baron şi păstra o pace demnă, fără ca Web să facă vreo 
sforţare. 

Gwen îl struni pe Baron, oprindu-l. Web îl lăsă pe Boo în 
repaus, alături de ea. 

— Aşa cum îţi spuneam, East Winds există de foarte 


360 


multă vreme. Pe la anii 1600, regele Angliei i-a donat 
lordului Culpeper un teren de câteva milioane de acri. 
Unul dintre descendenţii acestuia a înzestrat-o pe fiica sa 
mai mare, căsătorită cu un bărbat pe nume Adam Rolfe, cu 
o mie de acri. Construcţia părţii centrale a casei a fost 
începută în 1765 şi a fost terminată în 1781, de Rolfe, care 
era expert în construcţii şi negustor. Ai văzut exteriorul 
vilei? Web  încuviinţă dând din cap. Ei bine, a fost 
construită în stil georgian. lar părţile sculptate, mai ales 
denticulele de pe comişă, sunt unele dintre cele mai 
reuşite pe care le-am văzut vreodată. 

— Stil georgian, aşa am presupus şi eu. 

Web minţea; n-ar fi recunoscut stilul georgian nici dacă 
ar fi sărit la el, muşcându-l cu denticulele de pe cornişă. 

— Proprietatea a rămas în familia Rolfe până la 
începutul secolului douăzeci. La data aceea, era o 
adevărată plantație, de pe care se obțineau recolte de 
tutun, soia, cânepă şi altele de acelaşi tip. 

— Şi presupun că munca o făceau sclavii, zise Web. Cel 
puţin până la sfârşitul Războiului Civil. 

— Nu, pentru că plantaţia era destul de aproape de 
Washington pentru ca proprietarii săi să fie simpatizanți ai 
Nordului. De fapt, East Winds se afla pe traseul sclavilor 
fugari. 

În 1910, continuă Gwen, proprietatea a fost vândută 
cuiva care nu făcea parte din familie. A trecut prin mai 
multe mâini până când, la sfârşitul celui de-al Doilea 
Război Mondial, a fost cumpărată de Walter Sennick. 
Acesta era inventator şi a strâns o avere imensă vânzându- 
le producătorilor de automobile ideile sale. A transformat 
East Winds într-un orăşel de sine stătător şi, în epoca sa de 
glorie, aici lucrau trei sute de angajaţi cu normă întreagă. 
Exista şi un magazin al companiei, o centrală telefonică, o 
unitate de pompieri şi altele de genul ăsta. 

— Cum s-ar zice, n-aveai pentru ce să pleci în lume. 


361 


În timp ce Gwen vorbise, Web studiase terenul, 
întrebându-se de unde ar fi putut veni posibilele atacuri şi 
cum era mai bine să se apere împotriva lor. Totuşi, dacă în 
interior se strecurase un spion, o asemenea strategie era 
inutilă. Calul troian era, şi acum, la fel de eficient cum 
fusese cu mii de ani în urmă. 

Gwen dădu din cap. 

— Acum avem, în total, şaizeci şi opt de clădiri şi 
patruzeci şi cinci de kilometri de gard înconjurător. 
Nouăsprezece padocuri. Cincisprezece angajaţi cu normă 
întreagă. Mai avem şi culturi de plante - mai ales cereale - 
cu toate că principala noastră preocupare este creşterea 
cailor din rasa Thoroughbred. La anul vom avea douăzeci 
şi doi de mânji. Şi, peste foarte puţin timp, o să putem 
scoate la vânzare foarte mulţi noateni. Totul e foarte 
interesant. 

Continuară să călărească şi ajunseră curând la un curs 
de apă cu maluri înalte. Când intrară în mâl, Gwen îl învăţă 
pe Web cum să-i permită calului să-şi potrivească singur 
pasul. Îl puse să se lase foarte mult pe spate, astfel încât 
capul aproape că i se sprijinea pe crupa calului când 
acesta începu să coboare malul. Apoi îl sfătui să se 
lipească cu totul de grumazul lui Boo şi să se ţină strâns de 
coama lui când urcă pe malul din partea opusă. Pentru 
Web, traversarea apei fu un succes, care îi aduse laudele 
lui Gwen. 

Trecură de o clădire veche, din piatră şi lemn, despre 
care Gwen îi spuse că era un spital din epoca Războiului 
Civil pe care se gândeau s-o transforme în muzeu. 

— Am restaurat-o, am instalat aer condiţionat şi 
încălzire centrală şi are o bucătărie şi un dormitor, deci 
custodele ar putea locui chiar aici, îi povesti. Inăuntru 
există şi o masă de operaţie şi instrumente chirurgicale din 
vremea respectivă. 

— Din câte ştiu eu, un soldat din Războiul Civil s-ar fi 


362 


putut alege în orice zi cu un glonţ şi cu o excursie la spital. 

Călăriră pe lângă o magazie-hambar veche de două sute 
de ani, numită astfel pentru că avea două nivele şi era 
construită pe o pantă atât de abruptă, încât existau două 
intrări, pe nivele diferite. Tot acolo era şi un manej, în care 
se desfăşurau activităţile legate de dresaj. Dresajul, îi 
explică Gwen, consta în executarea unor anumiţi paşi şi a 
unor anumite mişcări ale calului şi călăreţului, aşa cum 
erau şi celei de la patinajul cu figuri. Trecură pe lângă un 
turn înalt de lemn, cu temelia de piatră, despre care Gwen 
îi relată că era folosit atât pentru observarea incendiilor, 
cât şi pentru cursele de cai care se desfăşuraseră acolo cu 
un secol înainte. 

Web cercetă locul şi împrejurimile. Ca fost lunetist, aflat 
întotdeauna în căutarea unei poziţii favorabile, constată că 
turnul ar fi fost, fără nicio îndoială, un punct de observare 
excelent, numai că nu avea destui oameni ca să-l poată 
utiliza aşa cum ar fi trebuit. 

Ajunseră la o clădire cu două etaje, pe care Gwen o 
identifică drept casa administratorului fermei. 

— Nemo Strait pare să vă fie de un real folos. 

— Are experienţă, ştie foarte bine ce face şi a adus cu el 
o întreagă echipă de muncitori selecționați cu grijă, ceea 
ce a reprezentat un atu în plus. 

Lui Web i se păru că Gwen spusese asta cu foarte puţin 
interes. 

Cercetară punctele de intrare şi de ieşire de pe terenul 
din partea din spate a fermei şi Web îşi notă totul în minte. 
La un moment dat, o căprioară ţâşni dintre copaci, iar Opie 
şi Tuff se luară după ea. Niciunul dintre cai nu reacţionă, 
deşi Web fu atât de surprins de căprioara care fulgeră prin 
faţa lui, încât era gata să cadă de pe Boo. 

Gwen îl conduse apoi într-o mică vâlcea umbrită de 
copaci. Web putea auzi apa care curgea în apropiere şi fu 
surprins când, după o curbă scurtă, zări o clădire mică, 


363 


fără pereţi, vopsită în alb, cu acoperişul din şindrilă de 
cedru, pe care o luă drept un chioşc înainte de a-i vedea 
crucea din vârf şi micul altar în care se aflau o pernă 
pentru îngenunchere şi o mică statuie al lui lisus pe cruce. 

Se uită la Gwen, aşteptând o explicaţie. 

— E capela mea, presupun că aşa ai numi-o. Sunt 
catolică. Tata era preot de mir şi doi dintre unchii mei sunt 
preoţi. Pentru mine, religia e foarte importantă. 

— Deci tu ai pus să fie construită? 

— Da, pentru fiul meu. Vin să mă rog aici în fiecare zi, 
pe ploaie sau pe arşiţă. Te deranjează? 

— Nu, te rog. 

— Eşti credincios? 

— Cred că da, în felul meu, răspunse Web, vag. 

— Eu am fost, de fapt, mult mai credincioasă decât sunt 
acum. Am încercat să înţeleg cum a fost posibil ca ceea ce 
s-a petrecut să i se întâmple cuiva atât de neprihănit. N-am 
reuşit niciodată să găsesc un răspuns. 

Descălecă, intră în capelă, se închină, îşi scoase rozariul 
din buzunar, apoi îngenunche şi începu să se roage, în 
timp ce Web o privea în tăcere. 

După câteva minute, se ridică şi i se alătură. 

Îşi continuară drumul şi, într-un târziu, ajunseră la o 
clădire de mari dimensiuni care, fără niciun dubiu, fusese 
părăsită de mai multă vreme. 

— Vechea Casă a Maimuţelor, spuse Gwen. A fost 
construită de Sennick, care ţinea aici tot felul de 
cimpanzei, babuini, chiar şi gorile. De ce, nu ştiu. Se 
povesteşte că, atunci când unul dintre animale scăpa din 
cuşcă, era hăituit printre copaci, cu puşca, de ţărănoii 
amatori de bere din împrejurimi, care, oricum, nu voiau să 
aibă maimute în preajmă. De aceea au numit pădurea 
dimprejur jungla maimuţelor. Când mă gândesc la bietele 
animale împuşcate de o hoardă de idioţi beţi, mi se face 
Tău. 


364 


Descălecară şi intrară în clădire. Web putea vedea prin 
acoperişul în care trecerea timpului şi stihiile croiseră 
găuri largi. Cuştile vechi, ruginite şi sfărâmate, continuau 
să fie aliniate de-a lungul pereţilor şi existau o serie de 
şanţuri, probabil pentru a colecta dejecţiile animalelor şi 
alte lucruri dezgustătoare. Gunoaie şi resturi sfărâmate de 
maşinării vechi zăceau pe podeaua de beton, alături de 
crengi de copac şi de frunze putrede. Rădăcinile copacilor 
se încastraseră în pereţii exteriori şi mai exista şi ceva 
care părea să fie o platformă de încărcare. Web încercă să- 
şi imagineze de ce şi-ar fi dorit un inventator de accesorii 
auto un cârd de maimute. Niciuna dintre teoriile lui nu era 
plăcută. Nu se putea gândi decât la animale prinse în 
chingi de tărgi, la cabluri electrice care captau fulgerele şi 
la bătrânul Sennick, înveşmântat ca un chirurg pregătit să 
supună unor mârşăvii maimuţele înspăimântate. Locul 
degaja un sentiment distinct de tristeţe, de deznădejde şi 
chiar de moarte; Web se bucură să-l părăsească. 

Îşi continuară drumul călare şi Gwen, îndatoritoare, îi 
atrase atenţia asupra tuturor clădirilor şi îi relată istoria 
fiecăreia, până când lui Web începu să-i vină greu să 
memoreze totul. Fu foarte surprins când se uită la ceas şi 
văzu că trecuseră trei ore. 

— Probabil că ar trebui să ne întoarcem, spuse Gwen. 
Pentru primul tău drum călare, trei ore e chiar prea mult. 
O să descoperi că te doare câte ceva. 

— Mă simt bine, zise Web. Mi-a făcut într-adevăr 
plăcere. 

Plimbarea călare fusese paşnică, liniştită şi relaxantă, 
reprezentând tot ceea ce, practic, nu mai experimentase în 
toată viaţa lui. Totuşi, când ajunseră înapoi, la centrul 
ecvestru, şi descălecă de pe Boo, constată, cu uimire, că 
picioarele şi spatele îi erau atât de înţepenite încât abia 
reuşi să se ţină drept după ce atinse pământul. Gwen dădu 
din cap şi zâmbi mânzeşte: 


365 


— Mâine o să te doară o altă parte a corpului. 

Web îşi freca deja fesele. 

— Simt ce vrei să zici. 

Doi dintre angajaţii fermei veniră să ia caii. Gwen îi 
spuse că aveau să le scoată harnaşamentul, să-i perie şi să- 
i spele. Asta era, de fapt, treaba călăreţului, explică ea. Te 
ajută să te apropii de animal. 

— Tu ai grijă de cal şi calul are grijă de tine, zise. 

— Ca şi cum ai avea un partener. 

— Exact ca şi cum ai avea un partener. Gwen se uită 
spre micul birou din complex şi adăugă: Mă întorc într-un 
minut, Web, vreau să verific câteva lucruri. 

După plecarea ei, Web începu să-şi desprindă 
apărătorile de piele de pe pantaloni. 

— E prima dată când mergi mai mult călare? 

Îşi ridică ochii şi îl văzu pe Nemo Strait îndreptându-se 
către el. Încă doi tipi cu şepci de baseball stăteau în cabina 
unei camionete care avea în partea din spate baloturi mari 
de fân. Îl urmăreau pe Web cu atenţie. 

— Fir-ar să fie, cum ţi-ai dat seama? 

Strait se apropie de Web şi se rezemă de piedestalul de 
piatră. Se uită în direcţia în care plecase Gwen. 

— E o călăreaţă bună. 

— Şi eu aş spune că este. Dar, până la urmă, ce ştiu eu? 

— Totuşi, uneori forţează caii mai mult decât ar trebui. 

Web îl privi cu curiozitate. 

— Pare să-i iubească cu adevărat. 

— Ei, poţi să iubeşti pe cineva şi totuşi să-l faci să 
sufere, nu-i aşa? 

Web nu-şi imaginase că Strait îşi punea asemenea 
probleme. Crezuse că avea de-a face cu un om de 
Neanderthal, voinic şi nătâng, dar bărbatul de lângă el 
gândea şi poate era chiar un tip sensibil. 

— Bănuiesc că ţi-ai petrecut mult timp în preajma cailor. 

— Toată viaţa. Oamenii îşi închipuie că îi pot înţelege. 


366 


Nu pot. Trebuie să mergi în sensul curentului şi să nu faci 
niciodată greşeala de a-ţi închipui că-i stăpâneşti. Atunci 
poţi fi rănit. 

— Formula pare să fie bună şi când e vorba de oameni. 

Web observă că celălalt aproape că zâmbise. Aproape. 

Strait aruncă o privire spre camioneta din care oamenii 
săi continuau să-i urmărească pe amândoi cu atenţie. 

— Crezi într-adevăr că domnul Canfield ar putea fi în 
pericol? 

— Nu sunt sută la sută sigur, dar e mai bine să te păzeşti 
decât să-ţi pară rău. 

— E încăpățânat, o pacoste bătrână, dar îl respectăm cu 
toţii. Nu şi-a moştenit averea, ca majoritatea tipilor din 
împrejurimi; a agonisit-o singur, cu sudoarea frunţii. Şi aşa 
ceva trebuie respectat. 

— Da, trebuie. Ai cumva idee cum ar fi putut ajunge 
telefonul ăla în camioneta lui? 

— M-am tot gândit la asta. Vezi, adevărul e că nimeni nu 
conduce camioneta aia în afară de el şi de doamna 
Canfield. Noi avem, toţi, maşinile noastre. 

— Când s-a urcat în ea, nu era încuiată. Noaptea îşi ţin 
vehiculele în garaj? 

— Au o mulţime de automobile şi de camionete, iar 
garajul casei are numai două nişe şi una din ele e plină cu 
provizii. 

— Deci, mai ales în timpul nopţii, cineva ar fi putut intra 
în Rover ca să lase acolo telefonul şi probabil că nu l-ar fi 
văzut nimeni. 

Strait se scărpină pe ceafă. 

— Cred că da. Crede-mă, pe aici mulţi nu se ostenesc 
nici măcar să-şi încuie uşa casei. 

— Păi, până se termină toată treaba asta, spune-le 
tuturor să încuie tot ce pot. Trebuie să înţelegeţi că 
pericolul poate veni de oriunde, din interior sau din afară. 

Pentru o lungă clipă, Strait îl privi ţintă. 


367 


— Sunt ăia din Frăția Libertăţii, am auzit de ei. 

— Ştii pe cineva care ar putea fi membru, sau un fost 
membru? 

— Nu, dar pot să întreb prin împrejurimi. 

— Păi, dacă o faci, fă-o cu discreţie. Nu vrem să speriem 
pe nimeni. 

— Aici câştigăm bine cu toţii, nu vrem să i se întâmple 
nimic familiei Canfield. 

— Bun. Ar mai fi ceva ce crezi că ar trebui să ştiu? 

— Uite ce e, dacă cineva de aici e amestecat, trebuie să- 
ţi fie clar că o fermă poate fi un loc cu adevărat periculos. 
Există tractoare mari, unelte ascuţite, rezervoare cu 
propan, aparatură de sudare, cai care-ţi pot zbura creierii 
cu copita dacă laşi garda jos, şerpi, râpe abrupte. Poţi fi 
ucis în multe moduri, lăsându-se impresia că a fost un 
accident. 

— Într-adevăr, e bine să ştii asta. Mulţumesc, Nemo. 

De fapt, Web nu ştia dacă fusese un sfat sau o 
ameninţare. 

Strait scuipă în ţărână. 

— Ei, dacă-i dai înainte cu călăria, s-ar putea să-l ajungi 
pe Roy Rogers cât ai clipi. 


Gwen i se alătură din nou lui Web şi îi arătă centrul 
ecvestru, în total, erau unsprezece clădiri. 

Se opriră mai întâi la grajdul mânjilor. Gwen îi arătă că 
era prevăzut cu un circuit închis de televiziune, pentru 
ținerea sub observaţie a iepelor gestante. Podeaua era 
acoperită cu preşuri de cauciuc şi cu un strat de paie, care 
nu permitea să se ridice praful. 

— Ne punem, realmente, foarte mari speranţe în mânjii 
de anul viitor. Avem mai multe iepe care au fost 
însămânţate în Kentucky, de armăsari cu un pedigri 
remarcabil. 

— Cam cât costă treaba asta? 


368 


— Poate ajunge la o sumă din şase cifre pentru o 
ejaculare. 

— Asta e o partidă de sex costisitoare. 

— Bineînţeles că plata implică îndeplinirea unui set de 
condiţii, cea mai importantă fiind ca mânzul să fie născut 
viu, să se poată ţine pe picioare şi să poată suge. Dar un 
noaten care arată superb şi descinde dintr-o rasă de 
succes îţi poate aduce un câştig imens. Totuşi, e o afacere 
foarte riscantă. Trebuie să ai în vedere toate împrejurările 
neprevăzute şi, chiar şi aşa, un simplu ghinion îţi poate 
reduce şansele la zero. 

Web se gândi că asta se potrivea foarte bine şi pentru 
activitatea unui membru HRT. 

— Da, după cum ne-a descris-o Billy, nu pare o afacere 
indicată pentru cei slabi de înger. 

— Păi, se câştigă bani frumoşi, Web, dar eu nu o fac 
pentru asta. E vorba de satisfacția pe care o ai când vezi 
un cal pe care l-ai crescut, hrănit şi antrenat, alergând ca 
fulgerul pe pistă; e cea mai frumoasă; maşina de curse 
perfectă. Şi când îl vezi pe linia de sosire, când priveşti 
acest animal cu adevărat nobil la parada câştigătorilor, 
atunci ştii că, cel puţin pentru câteva minute, în viaţa ta 
totul e perfect. Ei bine, nu există nimic altceva cu care să 
poţi compara acest sentiment. 

Web se întrebă dacă creşterea cailor putuse să-i 
înlocuiască fiul pierdut. Dacă era aşa, se bucura pentru că 
Gwen Canfield descoperise în viaţa ei ceva care să o facă 
să se simtă bine. 

— Bănuiesc că şi munca ta te face să te simţi la fel. 

— Poate că a făcut-o cândva, răspunse el. 

— Mai devreme, nu pusesem lucrurile cap la cap, zise 
ea. Nu ştiam că ai o legătură cu cele întâmplate acelor 
bărbaţi din Washington. Îmi pare foarte rău. 

— Mulţumesc. De fapt, situaţia e deprimantă pe toată 
linia. 


369 


— N-am înţeles niciodată cum de-şi pot alege bărbaţii o 
astfel de ocupaţie. 

— Păi, Gwen, cred că cel mai simplu mod de a privi 
lucrurile este să te gândeşti că ne-am ales meseria asta 
fiindcă în lume există oameni care ne-au obligat s-o facem. 

— Oameni ca Ernest Free? 

— Da, oameni ca el. 

După ce terminară turul centrului, Gwen îl întrebă ce 
voise Strait. 

— Mi-a dat câteva sfaturi prieteneşti, ca între vecini. 
Apropo, l-aţi preluat odată cu ferma sau l-aţi angajat? 

— Billy l-a angajat. El şi echipa lui aveau referinţe bune. 
Se uită împrejur. Acum ce mai urmează? 

— Ce-ai zice de vilă? 

În timp ce se îndreptau către aceasta într-un jeep 
decapotabil, Web auzi un vâjâit deasupra capului şi îşi 
ridică ochii. Un elicopter de mici dimensiuni se apropia 
zburând jos şi repede. Trecu pe deasupra lor şi dispăru 
dincolo de vârfurile copacilor. 

Web se uită la Gwen. 

— Unde se duce? 

Ea se încruntă. 

— La ferma vecină. Southern Belle. Pe lângă helioport 
au şi un aerodrom. Când trece pe deasupra noastră, 
avionul lor cu reacţie ne sperie de moarte caii. Billy a 
discutat cu ei despre asta, dar continuă să facă tot ce-i taie 
capul. 

— Cine sunt? 

— Ce sunt ei e o întrebare mai potrivită - un fel de 
companie. Au tot o fermă de cai, dar una foarte bizară. 

— Ce vrei să spui? 

— Că au foarte puţini cai, iar angajaţii lor îmi fac 
impresia că nu ştiu care e diferenţa dintre un mânz şi o 
mânză. Dar presupun că există ceva pe care-l fac ca lumea. 
Casa de la Southern Belle e chiar mai mare decât a 


370 


noastră. 

— Cred că au tot atât de multe clădiri ca voi. 

— Da, deşi noi le-am preluat odată cu ferma. Ei au făcut 
o serie de construcţii noi, masive, aproape ca nişte 
depozite de mărfuri, deşi nu-mi dau seama ce pot stoca 
într-un spaţiu atât de mare. Au venit aici abia de doi ani şi 
jumătate. 

— Deci aţi fost pe acolo? 

— De două ori. O dată ca să fim sociabili, dar ei n-au 
fost. A doua oară ca să ne plângem de aeronava lor, care 
zboară atât de jos. N-am fost daţi afară, dar a fost jenant, 
chiar şi pentru Billy, cu toate că, de obicei, el e cel care îi 
face pe alţii să se simtă penibil. 

Web se lăsă pe spate şi se gândi la cele auzite, chiar în 
timp ce privea în direcţia în care dispăruse elicopterul. 

Avură nevoie de ceva timp, dar trecură în revistă vila, 
din pod şi până în pivniţă. Subsolul găzduia o sală de 
biliard, o pivniţă de vinuri şi un vestiar, în care îţi puteai 
schimba hainele cu un costum de baie. Piscina propriu-zisă 
avea nouă pe optsprezece metri şi, îi spuse Gwen, era 
construită în întregime din oţelul provenit dintr-o navă de 
luptă dezafectată din al Doilea Război Mondial. Pe acelaşi 
nivel existau o bucătărie cu o maşină de gătit Vulcan, 
având o hotă de crom care data din 1912, şi cu ascensor 
pentru transportul mâncării până în sufragerie, şi o 
spălătorie. În centrala termică, Web văzu două boilere 
McLain, care radiau căldura aburului, şi mai exista şi o 
încăpere care nu conţinea nimic altceva decât nişte lăzi de 
lemn pentru păstrarea lemnelor de foc; fiecare ladă avea o 
etichetă care specifica pentru ce cameră anume erau 
destinate lemnele. 

Sufrageria de la parter avea capete de cerbi pe pereţi şi 
un candelabru din coarne de cerb. Bucătăria de aici avea 
dimensiuni impresionante, pereţi acoperiţi cu plăci de 
porțelan şi un dulap din argint veritabil. Mai existau trei 


371 


camere de baie şi diverse studiouri, salonaşe şi camere de 
primire şi o sală de gimnastică. La etajele superioare se 
aflau  şaptesprezece camere de baie, douăzeci de 
dormitoare, o bibliotecă aparent fără sfârşit şi numeroase 
alte încăperi. Casa era într-adevăr enormă şi Web ştia că 
nu avea cum să garanteze că era în întregime sigură. 

Când încheiau turul, Gwen privi în jur cu un aer 
melancolic. 

— Am ajuns să îndrăgesc cu adevărat locul ăsta. Ştiu că 
e prea mare şi, pe alocuri, prea pompos, dar e şi foarte 
liniştitor, îţi dai seama? 

— Cred că pot înţelege asta. Câţi angajaţi aveţi în casă? 

— Păi, avem trei femei care vin să facă curăţenie, să 
spele rufe şi să se ocupe de diverse treburi, apoi pleacă, în 
afara cazului când avem o mulţime de oaspeţi la cină şi e 
nevoie să rămână ca să ne ajute. Toate locuiesc în 
împrejurimi. 

— Cine găteşte? 

— Eu. Gătitul e un alt lucru care îmi face plăcere. Avem 
şi un soi de om bun la toate. Arată de parcă ar avea un 
milion de ani, dar e doar din cauză că a dus o viaţă foarte 
grea. Vine aproape în fiecare zi. Nemo şi oamenii lui se 
ocupă de restul fermei. Caii de curse trebuie antrenati 
zilnic, aşa că am angajat şi călăreţi, trei femei tinere şi un 
bărbat. Locuiesc, cu toţii, la centrul ecvestru. 

— Iar acolo există un sistem de alarmă. Când am intrat, 
am observat butonul. 

— Nu l-am folosit niciodată. 

— O să-l folosiţi acum. N 

Gwen nu făcu niciun comentariu. Îl conduse pe Web în 
ultima încăpere. 

Dormitorul stăpânilor casei era mare, dar ciudat de 
sărăcăcios mobilat. Web mai observă şi că exista un pat şi 
în anticamera acestuia. 

— Billy lucrează adesea până târziu şi nu vrea să mă 


372 


deranjeze când vine la culcare, îi explică Gwen. E, 
întotdeauna, foarte grijuliu în privinţa asta. 

Dar felul în care arăta când o spuse îl făcu pe Web să 
creadă că nu era grijuliu câtuşi de puţin. 

— Mulţi oameni văd doar partea dură a lui Billy, 
continuă ea, şi cred că n-au fost puţini cei care au privit 
căsătoria noastră cu scepticism. Cred că jumătate dintre ei 
au fost de părere că eu m-am măritat cu Billy pentru bani, 
iar cealaltă jumătate, că el s-a însurat cu o femeie mult 
prea tânără. Dar adevărul este că, pur şi simplu, ne 
potrivim unul cu altul. Ne bucurăm, fiecare, de compania 
celuilalt. Când am început să ne întâlnim, mama avea 
cancer la plămâni în ultimul stadiu, iar Billy a venit la azil 
în fiecare zi, vreme de patru luni. Şi nu stătea, pur şi 
simplu, acolo, uitându-se la mama mea muribundă. li 
aducea diverse lucruri, discuta cu ea, se contraziceau pe 
teme legate de politică şi de sport şi cred eu că o făcea să 
se simtă ca şi cum n-ar fi fost pe moarte. Ne-a ajutat, 
tuturor, să suportăm mai uşor totul, iar eu n-am să uit 
niciodată asta. Billy a avut o viaţă grea, de aceea e 
grosolan, în aparenţă. Dar îi poate oferi unei femei tot ce 
îşi doreşte ea de la un soţ. A părăsit Richmond-ul, un loc 
pe care îl îndrăgea, şi a renunţat la singura afacere de 
care se ocupase vreodată ca s-o ia de la început cu o fermă 
de cai, pentru că eu l-am rugat să o facă. Şi cred că ştia că 
trebuia să scape de toţi şi de toate, pentru că se adunaseră 
prea multe amintiri neplăcute. 

Şi a fost un tată foarte bun pentru David, a făcut totul 
pentru el. Nu l-a răsfăţat, fiindcă era de părere că asta o să 
facă din el un om moale, dar l-a iubit pe băiat cu fiecare 
fărâmă a sufletului lui. Dacă ar mai fi ceva de spus, aş 
spune că pierderea lui David l-a dărâmat pe Billy mai mult 
decât pe mine, pentru că, deşi mai avea copii şi din prima 
căsătorie, David era singurul lui fiu. Şi, dacă te consideră 
prieten, nu există niciun lucru pe care să nu-l facă pentru 


373 


tine. Îşi cheltuieşte până şi ultimul bănuţ ca să te ajute, nu 
mai există prea mulţi oameni ca el. 

Web remarcă fotografiile de pe pereţi şi de pe un dulap 
încastrat. David apărea în foarte multe poze. Era un băiat 
frumos şi semăna mai mult cu mama decât cu tatăl său. 
Web se întoarse şi descoperi că Gwen îşi privea fiul peste 
umărul lui. 

— A trecut mult timp de atunci, spuse ea. 

— Ştiu. Cred că, într-adevăr, timpul nu se opreşte pentru 
nimeni şi pentru nimic. 

— Se crede şi că timpul vindecă. Dar nu e adevărat. 

— A fost singurul tău copil? 

Ea încuviinţă dând din cap. 

— Billy şi-a crescut copiii din prima căsătorie, dar, 
pentru mine, David a fost singurul. E straniu, când eram 
mică eram convinsă că o să am o familie numeroasă. Noi 
am fost cinci fraţi. E greu de crezut că băieţelul meu ar fi 
fost acum la liceu. 

Se întoarse brusc cu spatele şi Web o văzu ducându-şi o 
mână la ochi. _ 

— Cred că pentru astăzi ajunge, Gwen. Îţi sunt sincer 
recunoscător fiindcă ai stat de vorbă cu mine. 

Ea se răsuci din nou către el şi îi putu vedea obrajii 
umezi. 

— Billy m-a rugat să vă invit pe tine şi pe prietenul tău 
aici, ca să bem ceva şi să luăm cina împreună diseară. 

— Nu e nevoie să faceţi asta. 

— Ei bine, vrem s-o facem. La urma urmelor, i-ai salvat 
viaţa şi, dacă urmează să petrecem ceva timp împreună, ar 
trebui, probabil, să ne cunoaştem mai bine. Să zicem, la 
cinci şi jumătate? 

— Numai dacă eşti sigură că vrei asta. 

— Sunt sigură, Web, dar îţi mulţumesc că m-ai întrebat. 

— Dar să ştii că nu ne-am adus niciun fel de haine 
pentru ocazii mondene. 


374 


— Nu facem parte din lumea mondenă. 


375 


CAPITOLUL 32 


Claire se îndreptă către maşina ei din garajul subteran 
al clădirii în care lucra, când un bărbat voinic, în costum, 
se apropie de ea. 

— Doamna doctor Daniels? 

Ea îi aruncă o privire bănuitoare. 

— Da. 

Bărbatul îi arătă legitimatia. 

— Sunt agentul Phillips de la FBI. Am vrea să discutăm 
cu dumneavoastră - chiar acum, dacă nu vă deranjează. 

Claire părea uluită. 

— Cine vrea să discute cu mine? 

Agentul Phillips se răsuci şi arătă înspre poarta 
garajului, unde o limuzină neagră, cu geamuri fumurii, 
stătea în aşteptare, cu motorul pornit. 

— O să vi se explice totul, doamnă. Îşi lăsă uşor mâna pe 
umărul ei. Pe aici, doamnă doctor, nu va dura mult şi vă 
vom aduce înapoi, chiar în acest loc. 

Claire se lăsă condusă afară din garaj. Phillips îi ţinu 
uşa, apoi se urcă în faţă, pe locul pasagerului. Claire nici 
nu se aşezase bine pe banchetă când limuzina demară în 
viteză. 

Fu luată prin surprindere când bărbatul care stătea 
vizavi pe ea, pe bancheta îndreptată către spatele maşinii, 
se aplecă înainte. 

— Doamnă doctor, vă mulţumesc pentru că aţi fost de 
acord să discutăm. 

— N-am fost de acord să discut cu nimeni. Nici măcar nu 
ştiu de ce sunt aici. 

Observă că geamul care separa partea din spate a 
limuzinei de cea din faţă fusese ridicat. 

376 


— Cine sunteţi? 

— Mă numesc John Winters. Sunt şeful Biroului FBI din 
Washington. 

— Ei bine, domnule Winters... începu Claire. 

— Prietenii îmi spun Buck. 

— Ei bine, domnule Winters, nu ştiu de ce vreţi să 
discutaţi cu mine. 

Winters se lăsă pe spate. 

— O, cred că aveţi o bănuială. Sunteţi o femeie foarte 
inteligentă. Lovi cu degetul în dosarul gros de lângă el. Un 
CV cu adevărat impresionant. 

Claire se holbă la dosar. 

— Nu ştiu dacă ar trebui să fiu flatată sau foarte 
supărată fiindcă faceţi cercetări în ceea ce mă priveşte. 

Winters zâmbi. 

— Pe moment, o să presupunem că sunteţi flatată. Dar 
trebuie să vă dați seama că, datorită funcţiei 
dumneavoastră, vă întâlniți cu câţiva membri ai Biroului, 
cu soțiile lor, cu personalul de întreţinere. 

— Toate acreditările mele sunt actualizate. Şi nu am de- 
a face cu nimic care să fie ultrasecret. Dosarele sunt 
cenzurate în amănunt înainte de a ajunge la mine. 

— Dar cum cenzurăm mintea oamenilor, doamnă doctor 
Daniels? 

— Ceea ce îmi spun pacienţii mei este absolut 
confidenţial. 

— O, sunt sigur de asta. Dar sunt sigur şi că oamenii 
stresaţi, care au probleme serioase, mintale şi emoţionale, 
îşi deschid inima în faţa dumneavoastră. 

— Unii mai mult, alţii mai puţin. Mai exact, unde vreţi să 
ajungeţi, domnule Winters? 

— Adevărul este, doamnă doctor Daniels, că, prin natura 
funcţiei pe care o deţineţi, aflaţi informaţii foarte 
importante, care vă sunt oferite de nişte oameni extrem de 
vulnerabili. 


377 


— Sunt cât se poate de conştientă de asta. Şi nimic nu 
transpiră în afara cabinetului meu. 

Winters se aplecă din nou către ea. 

— Unul dintre actualii dumneavoastră pacienţi este Web 
London. Adevărat? 

— E o întrebare la care nu vă pot răspunde. 

Winters zâmbi. 

— Ei, haideţi, doamnă doctor. 

— Când am spus că nu dezvălui secretele, vorbeam 
serios. Asta se referă şi la identitatea pacienţilor mei. 

— Ei bine, după cum ştiţi, în calitate de şef al WFO, îmi 
sunt cunoscute numele agenţilor federali care merg la un 
doctor de nebuni, OK? 

— Noi preferăm să fim numiţi „psihanalişti”, sau, cel 
puţin, „specialişti în sănătate mintală.” 

— Prin urmare, ştiu că Web London este pacientul 
dumneavoastră, spuse Winters. Şi mai ştiu şi că, mai 
demult, a fost, de mai multe ori, la un alt psihanalist. La un 
oarecare Ed O'Bannon. 

Claire nu zise nimic. 

— Aşa că, unul dintre lucrurile pe care vreau să le aflu 
este motivul pentru care s-a transferat la dumneavoastră. 

— Repet, nu pot răspunde la astfel... 

Il urmări cu privirea pe Winters, care scoase o foaie de 
hârtie din dosarul de lângă el şi i-o întinse. Îşi aruncă ochii 
asupra ei. Era o declaraţie semnată de Web London şi 
legalizată. Menţiona, printre altele, că orice persoană sub 
al cărei tratament psihiatric se afla Web London putea 
discuta detaliile legate de diagnostic şi de tratament cu 
numitul John Winters, director al WFO. Claire nu mai 
văzuse niciodată un formular asemănător, dar era un 
document original, pe o hârtie cu antetul oficial al Biroului. 

— Acum ne putem dispensa de scrupule. 

— De unde provine acest document şi de ce nu l-am mai 
văzut până acum? 


378 


— E o nouă procedură. De fapt, în cazul lui Web am 
folosit-o pentru prima dată. O idee de-a mea. 

— Este o încălcare a confidenţialităţii relaţiei medic- 
pacient. 

— Nu şi dacă pacientul a renunţat la asta. 

Claire citi documentul cu foarte multă atenţie - de fapt, 
cu atât de multă atenţie, având nevoie de atât de mult timp 
ca să o facă, încât Winters începu să spumege. Apoi i-l 
înapoie. 

— OK, vreau să văd o legitimaţie, zise ea. 

— Poftim? 

— Documentul stipulează că îi pot furniza anumite 
informaţii lui John Winters, şeful WFO. Tot ceea ce ştiu 
despre dumneavoastră este că vă plimbaţi într-o limuzină 
şi că spuneţi că sunteţi John Winters. 

— Credeam că aghiotantul meu v-a arătat legitimatia. 

— El da. Dar dumneavoastră nu. 

Winters zâmbi, îşi scoase actele de identitate şi i le arătă 
lui Claire. Ea le studie mai mult decât ar fi fost necesar, 
pentru ca Winters să înţeleagă că ceea ce se petrecea îi 
displăcea întru totul şi că ea nu avea de gând să-i uşureze 
sarcina. 

El se lăsă pe spate. 

— Acum, despre Web London. 

— M-a ales pe mine pentru că doctorul O'Bannon nu era 
disponibil. Am avut o şedinţă promițătoare şi s-a hotărât să 
rămână la mine. 

— Care e diagnosticul? 

— Nu sunt sigură că am stabilit unul. 

— l-aţi sugerat vreun tratament? 

— Ar fi fost prematur, spuse ea, sec, de vreme ce încă nu 
am stabilit diagnosticul. Ar fi ca şi cum ai opera pe cineva 
înainte de a-i face un examen medical. 

— Dar majoritatea doctorilor de nebuni, scuzaţi-mă, 
majoritatea psihanaliştilor pe care îi ştiu eu nu fac altceva 


379 


decât să prescrie nişte pilule. 

— Ei, atunci presupun că eu nu semăn cu niciunul dintre 
psihanaliştii pe care îi ştiţi. 

— Îmi puteţi spune ce anume i s-a întâmplat în curtea 
aceea interioară? 

— Nu, nu pot. 

— Nu puteţi, sau nu vreţi? Ridică formularul. Putem 
discuta într-un mod plăcut pentru dumneavoastră, sau într- 
unul extrem de dur. 

— Documentul acela stipulează şi că pot să păstrez 
secretul asupra oricărei informaţii care mi-a fost 
încredinţată de pacient în mod confidenţial, ca şi asupra 
oricăreia dintre concluziile mele bazate pe astfel de 
informaţii, dacă, folosindu-mi libertatea de a dispune şi 
făcând această dezvăluire, i-aş putea aduce prejudicii 
pacientului. 

Winters se mută pe bancheta de vizavi şi se aşeză lângă 
Claire. 

— Doamnă doctor Daniels, ştiţi ce s-a întâmplat în 
curtea aia? 

— Da, am citit ziarele şi am discutat cu Web despre asta. 

— Vedeţi, totul merge mai departe de uciderea a şase 
agenţi, oricât de îngrozitoare ar fi această crimă. Se 
atentează direct la integritatea fundamentală a Biroului. 
Şi, fără ea, nu mai însemnăm nimic. 

— Nu-mi dau prea bine seama cum poate cineva care 
atrage într-o ambuscadă o echipă a FBl-ului să diminueze 
integritatea Biroului. Dacă totul are vreun ecou, poate fi 
vorba, cel mult, de compasiune. 

— Din păcate, activitatea noastră nu se desfăşoară într-o 
astfel de lume. Daţi-mi voie să vă spun ce urmări are 
această ambuscadă. Mai întâi, din cauză că una dintre 
unităţile noastre de elită a fost scoasă din funcţiune, 
elementele criminale îşi vor imagina, de acum înainte, că 
suntem vulnerabili la toate nivelele. În al doilea rând, 


380 


presa a amplificat acest incident nefericit într-o asemenea 
măsură, folosind un limbaj atât de incendiar, încât 
încrederea de care ne bucuram din partea populaţiei a fost 
serios zdruncinată şi chiar şi legiuitorii de pe Dealul 
Capitoliului, care ar fi trebuit să ştie mai multe, ne pun sub 
semnul îndoielii. Şi, în sfârşit, moralul Biroului, privit ca un 
întreg, e permanent mai scăzut din cauza asta. Suntem, 
realmente, de trei ori deocheaţi. 

— Cred că pot să înţeleg asta, spuse Claire, cu prudenţă. 

— Deci, cu cât rezolvăm mai repede problema, cu atât 
mai repede vom putea, în primul rând, să pricepem ce 
anume s-a întâmplat şi cu atât mai repede vom readuce 
lucrurile pe făgaşul corect. Sunt sigur că nu vreţi ca 
elementele criminale din ţara asta să creadă că-i pot călca 
în picioare pe oamenii cinstiţi. 

— Sunt sigură că asta nu se va întâmpla. 

— Chiar sunteţi? O fixă cu intensitate. Ei bine, eu mă 
aflu exact în miezul problemei şi nu sunt nici pe departe 
atât de sigur cum păreţi dumneavoastră. 

Ascultând vorbele bărbatului, Claire simţi un fior rece 
alunecându-i pe şira spinării. 

El o bătu pe umăr. 

— Ei bine, ce anume îmi puteţi spune despre Web, fără 
ca, folosindu-vă liberul arbitru, să încălcaţi vreunul dintre 
standardele profesionale? 

Claire începu să vorbească fără vlagă, pentru că modul 
în care se proceda i se părea dezgustător. 

— Are unele probleme. Cred că îşi au rădăcinile în 
copilăria lui, aşa cum se întâmplă adesea în astfel de 
cazuri. A înţepenit pe aleea aceea. Sunt sigură că le-a spus 
asta anchetatorilor FBl-ului. 

Se uită la el, aşteptând o confirmare, dar Winters nu 
muşcă momeala. 

— Continuaţi, se mulţumi să spună. 

Claire intră în detalii asupra celor văzute şi auzite de 


381 


Web pe alee, menţionând inclusiv cuvintele pe care i le 
adresase Kevin Westbrook, modul în care îl afectaseră, 
momentele lui ulterioare de paralizie şi lupta împotriva lor, 
pe care reuşise până la urmă să o câştige. 

— Da, a câştigat, spuse Winters. S-a prăbuşit exact 
înainte ca mitralierele să înceapă să tragă şi a reuşit să 
plece viu de acolo. 

— Pot să vă spun că se simte extraordinar de vinovat 
pentru că a fost singurul supravieţuitor. 

— Aşa şi trebuie. 

— Nu s-a transformat pe neaşteptate într-un laş, dacă 
asta-i ceea ce vă frământă. E unul dintre cei mai curajoşi 
bărbaţi pe care i-am întâlnit. De fapt, s-ar putea să fie 
chiar prea curajos, să-şi asume prea multe riscuri. 

— Nu mă gândeam că a devenit laş; nici cel mai 
înverşunat dintre duşmanii lui n-ar putea spune că Web 
London e laş. 

Ea îl privi curioasă. 

— Atunci, la ce vă gândeaţi? 

— Există lucruri mai rele decât laşitatea. Făcu o pauză. 
Cum ar fi trădarea. 

— Opinia mea profesională este că nu e vorba de asta. 
Faptul că a înţepenit pe alee ţine de nişte probleme adânc 
înrădăcinate într-o copilărie provocatoare, pe care Web 
încearcă să o înfrunte. 

— Înţeleg. Atunci poate că nu are ce căuta în HRT. Poate 
că nici în Birou. 

De data aceasta, Claire simţi că înmărmureşte. Cum de 
făcuse ea asta? 

— N-am spus aşa ceva. 

— Nu, doamnă doctor, eu am spus-o. A 

Aşa cum i se promisese, o aduseră înapoi în garaj. În 
timp ce cobora, Buck Winters se întinse şi o prinse de braţ. 
Ea simţi instinctiv nevoia de a se trage înapoi. 

— Doamnă doctor, bineînţeles că nu vă pot împiedica să- 


382 


i povestiţi lui Web despre întâlnirea noastră, dar vă rog să 
nu o faceţi. Este vorba de o anchetă FBI în plină 
desfăşurare şi rezultatele, oricare vor fi ele, vor zgudui 
Biroul aşa cum nu s-a mai întâmplat niciodată. De aceea vă 
cer ca, în calitate de bun cetăţean, să păstraţi secretul 
pentru moment. 

— Nu vă pot garanta asta. Şi am încredere în Web. 

— Nu mă-ndoiesc. Sunt multe lucruri care te pot face să 
ai încredere în el. Aveţi idee câţi oameni a ucis în întreaga 
lui carieră? 

— Nu, e atât de important încât ar trebui să ştiu? 

— Sunt sigur că rudele acestor oameni ar considera că e 
important. 

— O spuneţi ca şi cum ar fi un criminal. Bănuiesc că, 
dacă a ucis pe cineva, a făcut-o pentru că asta era datoria 
lui, acea datorie pe care vă aşteptaţi să o ducă la 
îndeplinire. 

— Ei, presupun că întotdeauna există loc pentru mai 
multe interpretări, nu-i aşa? Îi eliberă braţul şi adăugă, ca 
formulă de despărţire: Nu mă-ndoiesc că ne vom revedea. 


Când Web şi Romano plecară să cineze la vilă, cel de-al 
doilea mergea cam ciudat. li povesti lui Web că Billy îl 
urcase pe un cal de pe care căzuse imediat. 

— Nu ştiu de ce dracu nu puteam să mă ţin după el într- 
o camionetă. Caii nu sunt specialitatea mea. 

— Păi, eu am mers astăzi călare prin toată ferma şi, în 
foarte multe locuri, nici n-ai putea să ajungi cu o 
camionetă. 

— Ai căzut şi tu? 

— Da, de două ori, zise Web. 

De ce să spună adevărul şi să-l facă pe Romano să se 
enerveze din nou? chibzui el. 

— Împreună cu cine ai călărit? întrebă Romano. 

— Cu Gwen. M-am simţit bine. Dar tu? Te-ai distrat? 


383 


— Da, niciodată n-am ştiut cât de bine te distrezi când 
cureţi un grajd. Ar trebui să încerci şi tu cândva. 

Billy îi întâmpină la uşa din faţă a casei din piatră. Purta 
o haină veche de catifea reiată cu umerii peticiţi, o 
pereche de pantaloni kaki, o cămaşă albă, mototolită, cu 
gulerul răsfrânt, şi pantofi mocasin, fără şosete. Şi avea 
deja un pahar plin în mână. Îi conduse prin holul de la 
intrare şi în josul unei scări în spirală din lemn de nuc care 
părea suficient de veche ca să fi provenit din colonii, ca 
dar din partea vreunui cap încoronat mort de multă vreme. 
Deşi mai umblase prin casă şi înainte, Web se surprindea, 
din când în când, privind cu melancolie camerele largi, 
coloanele ornamentale minuţios sculptate, draperiile grele 
şi numeroasele lucrări de artă care păreau demne de un 
muzeu şi probabil că şi erau; apoi ajunseră la subsol. 
Romano privi în jur şi continuă să murmure, pentru sine, 
„rahat poleit”. 

Web observă din nou că Billy şchiopăta. 

— Ai avut un accident? îl întrebă, arătând către piciorul 
lui. 

— Da, un cal de tracţiune de o tonă s-a gândit să se dea 
de-a dura în timp ce eu eram în spinarea ticălosului. 

Podeaua subsolului era din dale de piatră, pereţii expuşi 
vederii erau tot din piatră, iar sarcina de a susţine plafonul 
le revenea unor grinzi de treizeci pe treizeci de centimetri. 
O serie de canapele largi, de piele, şi nişte scaune erau 
aşezate cu precizie, probabil ca să încurajeze formarea mai 
multor grupuri de discuţie, sau chiar a unor fracțiuni 
conspirative, pentru că lui Web locul i se părea propice 
pentru aşa ceva, deşi soţii Canfield nu lăsau impresia că ar 
fi fost genul potrivit de oameni. Dacă nu te plăceau, 
probabil că niciunul din ei, dar mai ales Billy, nu se sfia să 
ţi-o arate. Pereţii erau împodobiţi cu mai multe coarne de 
cerb din Anglia alături de numeroase capete împăiate 
aparţinând unor căprioare, unui ghepard, unui leu, unui 


384 


rinocer, unui elan şi de trupuri întregi, tot împăiate, ale 
unei mari varietăţi de păsări şi de peşti. Pe un alt perete 
era o ştiucă imensă. Mai erau şi un grizzly de talie normală 
în poziţie de atac şi un peşte-spadă enorm, încremenit într- 
o ascensiune fără de sfârşit. Intr-o vitrină, se aflau un 
şarpe cu clopoței încolăcit şi o cobră regală, cu ochii 
scânteietori, arătându-şi colții şi părând gata să facă nişte 
răni serioase. Web ocoli cu grijă cele două reptile 
împăiate. Nu-i mai plăceau şerpii de când, în timpul unei 
misiuni în Alabama, fusese cât pe ce să fie muşcat de un 
mocasin de apă înfuriat. 

Pe unul dintre pereţi se afla o vitrină cu arme frumos 
aranjate. Web şi Romano trecură în revistă, cu invidie, 
multitudinea de arme de foc Churchill, Rizzini şi Piotti, ale 
căror preţuri atingeau, cu uşurinţă, sume cu cinci cifre. 
Într-adevăr, nu puteai fi membru al HRT-ului fără să fii şi 
un admirator al unor astfel de exponate, cu toate că celor 
mai mulţi agenţi FBI le lipseau mijloacele financiare care 
să le permită să facă mai mult decât să-şi lipească nasul de 
vitrină. Web se întrebă dacă armele se aflau acolo doar 
pentru decor, sau dacă vreunul dintre ai casei le şi folosea. 
Billy părea să se simtă bine în preajma armelor şi poate că 
şi despre Gwen se putea spune acelaşi lucru. Dacă 
bărbatul omorâse toate acele animale, trebuia să se 
priceapă al dracului de bine la mânuirea armelor. 

Lângă un alt perete se afla un bar din cireş negru. Părea 
să fi fost desprins direct dintr-un local englezesc. Când 
văzuse prima dată încăperea, Web avusese impresia de 
nezdruncinat că degaja un aer de club englezesc, 
condimentat cu câteva elemente specifice vestului sălbatic. 

Gwen stătea pe o canapea care părea destul de solidă ca 
să reziste la traversarea Atlanticului. Se ridică la intrarea 
lor în cameră. Purta o rochie de plajă bej, care îi ajungea 
până la glezne, şi al cărei decolteu adânc scotea la vedere 
o bună parte a adânciturii dintre sâni. De sub breteaua 


385 


subţire a rochiei se zărea o mică porţiune din cea albă, a 
sutienului. Braţele ei goale, arse de soare, erau puternice 
şi tari. Probabil datorită strunirii calului, presupuse Web, 
de vreme ce pe el braţele îl dureau puţin după ce făcuse 
asta doar timp de trei ore. Gwen era doar cu vreo cinci 
centimetri mai scundă decât Romano. Când se aşeză din 
nou, picior peste picior, rochia i se săltă cu vreo doi 
centimetri şi Web văzu că purta la gleznă un lănţişor de 
aur, ceea ce îl surprinse oarecum, pentru că părea puţin 
cam nepotrivit cu ţinuta ei rafinată. Şi chipul îi era frumos 
bronzat şi contrasta izbitor cu părul ei blond. Billy Canfield 
era, într-adevăr, un bărbat norocos, cugetă Web, în acelaşi 
timp întrebându-se în ce măsură căsnicia celor doi murise 
odată cu fiul lor. 

Web se miră când îl văzu pe Nemo Strait aşezat pe unul 
dintre scaune. Administratorul fermei se spălase şi purta 
un tricou polo, care îi scotea în evidenţă fizicul musculos, 
pantaloni şi pantofi mocasin. Web trebuia să admită că era 
un bărbat care atrăgea atenţia. 

Strait îşi ridică paharul către Web şi Romano. 

— Bine aţi venit în Casa Canfield, spuse, cu un zâmbet 
larg. 

Web se uită la numeroasele trofee de vânătoare. 

— Le-aţi preluat odată cu vila? 

— La dracu, nu, făcu celălalt. Acum vreo patru ani am 
simţit o chemare, cred că aşa se spune, de a trage cu 
arma, împuşcând diverse animale. Am devenit vânător de 
animale mari şi pescar de apă adâncă. Am apărut chiar şi 
la televizor, de vreo câteva ori, la emisiuni sportive. Am 
umblat în jurul lumii, împuşcând asemenea chestii. 

Arătă spre capul ca de elefant al unui mistreţ, aflat pe 
unul dintre pereţi, şi către ursul grizzly, care avea cel 
puţin doi metri optzeci înălţime, fiind plasat pe un 
postament special, iar colții lui dezgoliţi şi ghearele lui 
lungi păreau gata să rupă pe cineva în bucăţi. 


386 


Se apropie şi îşi frecă mâna de gâtul gros al ursului 
uriaş. 

— Ei, acest individ s-a străduit din răsputeri să mă 
ucidă, ba chiar în două rânduri. A doua oară aproape că a 
reuşit, dar i-am venit de hac. Arătă spre un rinocer. 
Creaturile astea afurisite par încete şi greoaie. Dar numai 
până când se năpustesc spre tine cu cincizeci de kilometri 
la oră şi de întâlnirea cu Ziditorul nu te mai desparte nimic 
altceva decât curajul, îndemânarea de a ţinti şi degetul 
ferm de pe trăgaci. Îi ţinteşti creierul. Dar, dacă dai greş şi 
nimereşti cornul rinocerului, eşti un om mort. 

— Bietele animale, spuse Gwen. 

— La naiba, toate chestiile astea m-au costat o avere, 
riposta sec soţul ei. Se uită la unul dintre cerbi şi făcu un 
semn cu capul către Web. Ştii, cerbul e vechiul simbol al 
virilităţii, al înţelepciunii şi al vieţii. Şi ăsta de aici atârnă 
de peretele meu, mort ca toţi morţii. E un soi de ironie a 
vieţii. Ei, şi eu îmi împăiez toate animalele. Pentru asta 
trebuie să fii al naibii de priceput, dacă trebuie să mă laud 
singur. 

Web se întrebă când anume simţise Billy dorinţa de a 
ucide. Trebuia să se fi întâmplat la scurt timp după ce 
procesul se încheiase cu pledoaria în apărarea lui Ernest 
Free, care avea, cu siguranţă, să-i permită acestuia să 
rămână în viaţă. 

— Haideţi să vă arăt, continuă Billy. Vrei să vii şi tu, 
Nemo? 

— Nicidecum. Am văzut deja cum decurge mica ta 
operaţiune şi încă nu mi-am luat cina. 

Billy îi conduse în josul unui coridor, unde descuie o uşă. 
Nici Gwen nu îi însoțea. Intrară şi Web privi în jur. 
Încăperea era mare şi ticsită cu mese de lucru şi cu rafturi, 
iar pe toate aceste suprafeţe se aflau recipiente cu lichide 
şi paste, cuțite ascuţite şi scalpele, mai multe duzini de 
alte instrumente, menghine mari, funii şi sisteme 


387 


complicate de tracţiune, care atârnau de tavan. În colţ, 
pielea unui elan era întinsă pe un calapod, iar într-un altul 
stătea un curcan sălbatic, arătându-şi în întregime 
splendoarea răposată. În alte cotloane erau păsări şi peşti 
împăiaţi şi nişte animale, mai mari şi mai mici, pe care 
Web nici măcar nu le putea recunoaşte. Mai simţise şi altă 
dată mirosul de cadavre intrate în putrefacție, care, acolo, 
nu era prea puternic, dar pe care, pe de altă parte, nu şi-ar 
fi dorit să-l inhaleze în fiecare zi. 

— Tu ai ucis toate astea? întrebă Romano. 

— Pe fiecare în parte, zise Billy, cu încântare. Nu 
împăiez decât ceea ce ucid eu. Nu-i fac nimănui favoruri în 
privinţa asta. Luă o cârpă, turnă pe ea un lichid şi începu 
să şteargă unul dintre instrumente. Unii se relaxează 
jucând golf, eu ucid şi împăiez. 

— Cred că totul e relativ, îşi dădu Web cu părerea. 

— Am descoperit că are calităţi terapeutice. Dar Gwen 
nu vede lucrurile în felul ăsta. Nu a venit niciodată aici şi 
bănuiesc că nici nu o va face. Acum, tehnica împăierii 
animalelor s-a schimbat foarte mult. Nu mai trebuie să-ţi 
construieşti singur calapoadele, poţi cumpăra unele într- 
adevăr de bună calitate, făcute din plută presată, hârtie 
pânzată şi altele de genul ăsta, pe care le adaptezi apoi la 
ceea ce ai de împăiat. Procesul continuă să fie destul de 
laborios, e nevoie de o grămadă de schiţe şi de măsurători 
şi trebuie să ai, deopotrivă, ceva talente de măcelar şi de 
artist. Paşii de bază sunt îndepărtarea organelor interne şi 
apoi pregătirea pielii. Unii folosesc borax, dar puritanii ca 
mine încă mai tratează pielea cu arsenic... 

— ii arsenic aici? îl întrebă Romano. 

— Tone de arsenic. Billy îi aruncă o privire. Nu-ţi face 
probleme, mă spăl întotdeauna pe mâini după ce termin 
lucrul şi nu pregătesc eu niciunul dintre felurile de 
mâncare. 

Râse şi Romano i se alătură, deşi o făcu cu o oarecare 


388 


nervozitate. 

— Pe urmă pregăteşti ţeasta, montezi sârmele şi aşa mai 
departe, apoi faci umplerea şi asamblarea finală. 

Web aruncă o privire spre arsenalul de instrumente din 
încăpere. Părea desprins dintr-un abator. 

— Sunt o mulţime de chestii aici. 

— Păi, ai nevoie de o mulţime de chestii ca să faci treaba 
cum trebuie. Arătă către diverse obiecte. Cum vă 
spuneam, poţi cumpăra forma anatomică corectă a 
animalului, făcută din materiale plastice, dar mai 
confecţionez eu însumi unele, din ipsos, lut pentru 
modelare, talaş legat cu sfoară şi altele de acelaşi soi. Şi 
trebuie să ai totul la-ndemână, corect? 

— Corect, spuse Romano. 

— Aşa că ai nevoie de chimicale, de otravă şi de sare, de 
foarte multă sare, ca să conservi pielea. Pe urmă îţi trebuie 
şublere pentru măsurătorile liniare şi pentru realizarea 
simetriei. Şi scalpele, e evident de ce; eu folosesc ceea ce 
se numeşte un cuţit perfect, fabricat în Germania, fiindcă 
blestemaţii ăştia de nemți ştiu cum se fac cuţitele. E 
pentru jupuire şi secţionare - ştiţi, despărţirea gâtului de 
pielea trunchiului, de exemplu - şi pentru munca 
migăloasă din jurul ochilor şi a botului, şi aşa mai departe. 
Mai sunt şi cuţitele pentru jupuire, cele pentru tăiat pielea, 
fierăstrăul de oase, bricele, răzuitoarele pentru piele, chiar 
şi maşina de descărnat. Ei, asta-i o invenţie a dracului de 
deşteaptă. 

— Ce noroc pe noi, zise Web, pentru sine. 

— Mi-am făcut rost de mănuşi Kevlar pentru descărnat, 
ca să nu-mi ciopârţesc vreun deget. Mai sunt foarfecele, 
dispozitivele pentru extragerea pielii, pensele pentru buze, 
cleştii, forcepsul, sondele şi acele chirurgicale. E ca şi cum 
aş fi o combinaţie între un antreprenor de pompe funebre 
şi un specialist în chirurgie estetică, nu-i aşa? 

Arătă către vasele cu mixturi, către pensule, către 


389 


compresor şi către o serie de cutii de conserve. 

— Asta e partea artistică a acestei activităţi. Tuşele 
finale care fac ca animalul să fie apreciat la adevărata lui 
valoare. 

— E straniu, zise Web, să te gândeşti cum să contribui la 
aprecierea a ceea ce ai ucis. 

— Cred că asta îi deosebeşte pe oamenii ca mine de 
ticăloşii care omoară şi îşi văd de drum, ripostă Billy. 

— Cred că da, spuse Web. 

Billy se îndreptă către o piele de cerb pusă la uscat pe o 
masă mare. 

— Ştiţi care e primul lucru pe care îl îndepărtezi când 
eviscerezi un cerb? 

— Care e? 

— Penisul. 

— Interesant, zise Web, sec. 

— Cerbii mor la fel ca oamenii, continuă Billy. Cu ochii 
deschişi. Devin sticloşi aproape imediat. Dacă ochii sunt 
închişi sau clipesc, mai bine îl mai împuşti o dată. Se uită 
din nou la Web. Cred că vă loviți des de asta în meseria 
voastră. 

— Când e vorba de oameni, uneori nu ai de ales. 

— Presupun că nu, deşi cred că oricare dintre animalele 
pe care le expun aici e mai presus decât lepădăturile 
umane cu care aveţi voi de-a face. Sorbi din pahar. E unul 
dintre motivele pentru care îmi place atât de mult locul 
aista, mai spuse Billy. Ducă-se dracului contradicţiile, atâta 
vreme cât eu sunt o fiinţă care se ţine pe propriile picioare. 
M-am născut în mizerie şi sărăcie, abia am terminat nouă 
clase, am scos o grămadă de bani din afaceri fără niciun 
farmec, ca transportul ţigărilor şi al altor porcării în sus și- 
n jos pe autostrăzile acestei minunate ţări, şi m-am însurat 
cu o femeie frumoasă, inteligentă şi tânără, cu diplomă de 
facultate. Şi acum sunt aici, împăind animale în calitate de 
stăpân al unei bucăţi personale de iad din inima unui ţinut 


390 


de vânătoare din sânul aristocrat al Virginiei. Norocos om. 
De-aia am chef să mă îmbăt, aşa că haideţi să facem ceva 
pentru asta. 

li conduse înapoi şi i se realăturară lui Gwen. Ea îi 
adresă lui Web un zâmbet firav, care intenţiona să spună: 
„Ştiu, şi îmi pare rău”. 

Billy se duse în spatele barului şi îi făcu semn soţiei sale. 

— Scotch, iubito? 

Ea încuviinţă, dând din cap. 

— O să-ţi ţin companie, bând încă unul, zise el. Băieți? Şi 
să nu-mi umblaţi cu prostii, să nu-mi spuneţi că sunteţi în 
timpul serviciului. Dacă nu beţi cu mine, vă azvârl 
fundurile de aici. 

— Bere, dacă aveţi. 

— Avem de toate, Web. 

Web reţinu faptul că vorbise ca şi cum ar fi fost cât se 
poate de convins de ceea ce spunea. 

— La fel şi pentru mine, zise Romano. 

— O să mai beau şi eu una, Billy, spuse Strait. 

Se duse să ia o sticlă de bere de la şeful lui, apoi li se 
alătură lui Web şi Romano. 

— Sunt mult mai obişnuit cu berea decât cu băuturile 
sofisticate, amestecate. 

— Te-ai născut la ţară? întrebă Romano. 

— Da, domnule, am crescut la poalele dealurilor din Blue 
Ridge, la o fermă de cai, răspunse Strait. Dar am vrut să 
văd lumea. Îşi ridică mâneca şi le arătă emblema Corpului 
de Marină. Ei, şi am văzut-o, pe cheltuiala Unchiului Sam. 
De fapt, am văzut o mică bucată din ea, numită Asia de 
Sud, şi e greu să te bucuri de ceva de genul ăsta când 
oamenii trag în tine. 

— Nu pari destul de bătrân ca să fi fost în Vietnam, 
comentă Web. 

Strait zâmbi cu gura până la urechi. 

— E din cauza vieţii sănătoase pe care o duc, presupun. 


391 


Adevărul, adăugă, e că m-am înrolat către sfârşit, la numai 
optsprezece ani. În primul an, în junglă, mi-am ţinut, pur şi 
simplu, capul cât mai jos şi am făcut tot ce-am putut ca să 
mi-l păstrez, pe umeri. Pe urmă m-au capturat şi am 
petrecut trei luni ca prizonier de război. Nenorociţii din 
VietCong te îmbolnăveau, îţi tulburau minţile, încercând să 
te transforme într-un trădător. 

— Nu ştiam asta despre tine, Strait, zise Billy. 

— Ei, nu e o chestie pe care să mi-o pun în CV. Râse. Dar 
până la urmă, am evadat şi un doctor de nebuni al armatei 
m-a ajutat să-mi revin. El şi o grămadă de băutură şi de 
alte chestii pe care nu mi le pot aminti, adăugă, rânjind. 
Am fost demobilizat, m-am întors în State şi mi-am găsit o 
slujbuliţă de gardian la o şcoală de corecție. Ei, daţi-mi 
voie să vă spun că unii dintre puştii pe care-i păzeam 
făceau ca nenorociţii din VietCong să pară o şleahtă de 
mototoli. M-am însurat, dar fostei mele soţii nu-i plăcea 
salariul meu de şase dolari pe oră, aşa că mi-am luat o 
slujbă de funcţionar pentru o vreme, dar, pur şi simplu, nu 
eram făcut pentru asta. Cum vă spuneam, am crescut în 
aer liber şi am stat printre cai toată viaţa mea. Asta o ai în 
sânge. Se uit la Billy. Şi aşa şi trebuie, fiindcă n-o ai în 
contul bancar. 

Râseră cu toţii, cu excepţia lui Gwen. Părea să fie 
deranjată pur şi simplu, de faptul că văcarul ăla se afla în 
casa ei, gândi Web, care o urmărea cu atenţie. 

— Oricum, continuă Strait, m-am întors la cai, iar 
nevasta m-a părăsit şi mi-a luat şi băieţelul, şi fetiţa. 

— Îi vezi des? îl întrebă Web. 

— Obişnuiam s-o fac, dar am încetat. Rânji. Credeam că 
fiul meu ar fi putut s-o ia pe urmele tatălui său, fie intrând 
în armată, fie ocupându-se chiar de cai. Îşi plesni coapsa. 
Fir-ar să fie, ştiţi care-i treaba? 

— Care-i? întrebă Romano. 

— S-a descoperit că-i alergic la afurisitele astea de 


392 


animale. Cu siguranţă, viaţă-i uneori caraghioasă. 

Studiindu-l pe Strait, lui Web i se păru că, pentru acesta, 
viaţa nu era nicidecum plină de haz. La început, îl 
considerase pe Strait un tip încet la minte, care făcea cei 
se spunea. Avea de gând să reconsidere asta. 

— Pe urmă a apărut Billy şi acum îi ajut, pe el - aruncă o 
privire spre Gwen - şi pe doamna Canfield să-şi 
construiască aici un mic imperiu. 

Billy îşi ridică paharul cu bere către el. 

— Şi faci o treabă foarte bună, Strait. 

Web observă că, auzindu-i vorbele, Gwen se uită în altă 
parte şi că, în ciuda cuvintelor sale de laudă, Billy nu părea 
să fie chiar atât de fermecat de supraveghetorul fermei 
sale. Se hotărî să schimbe subiectul conversaţiei. 

— De obicei, subsolurile sunt răcoroase, îi spuse lui 
Billy. Mai ales cu toată piatra asta. Şi totuşi aici, jos, pare 
să fie mai cald decât sus. 

— Avem cel mai eficient sistem de încălzire din lume, 
răspunse Billy, care se descurca la bar ca şi cum ar fi fost 
născut pentru asta. Gwen spunea că ţi-a arătat casa. Ei, 
cele trei boilere Weil McLain pe care le-ai văzut încălzesc 
apa la o sută patru grade şi o transformă, bineînţeles, în 
abur. Aburul se scurge prin ţevi şi ajunge în caloriferele 
Gurney, din fontă, care sunt în fiecare cameră. Pe urmă 
aburul se răceşte şi se transformă din nou în apă, care se 
scurge prin sistem, e transformată încă o dată în abur şi 
aşa mai departe. Şi ai nu numai un sistem de încălzire, ci şi 
un umidificator încorporat. li întinse lui Web berea sa. O 
mare parte dintre ţevile cu abur trec pe sub podeaua 
acestei încăperi, de aceea e atât de plăcut aici. In perioada 
asta a anului, temperatura poate fi de treizeci de grade 
ziua şi de patru grade noaptea. Dar, datorită boilerelor 
McLain, Gwen poate sta aici cu braţele goale, simțindu-se 
totuşi foarte bine, nu-i aşa, iubito? 

— De fapt, mi-a fost cald toată ziua. 


393 


Web îşi plimbă mâna de-a lungul barului. 

— Se potriveşte foarte bine aici. 

— Datează din 1910, zise Billy. Proprietarul de atunci a 
investit multă muncă în locul ăsta. Dar chiar era nevoie de 
aşa ceva. Din nefericire, a fost nevoie de şi mai multă când 
l-am preluat noi. E povestea vieţii mele. 

Aduse băuturile pe o tavă şi le înmână celorlalţi. Se 
aşezară cu toţii. 

— Gwen mi-a spus că aveţi o serie de noateni 
promiţători. 

— Da, poate că avem acolo un viitor câştigător la Triple 
Crown, zise Billy. Ei, asta ar fi frumos. Am plăti cel puţin 
facturile pe o lună pentru locul ăsta afurisit. 

Auzindu-i comentariul, Web şi Gwen schimbară un 
zâmbet. 

— Speranţe există întotdeauna, spuse Gwen. Dar e 
captivant să fii tot timpul la un pas de azilul săracilor. 

— Păi, ne descurcăm bine, zise Strait, uitându-se la ea. 

_ Lui Web, alegerea pronumelui i se păru interesantă. 
Incepea să se întrebe cine era, de fapt, stăpânul fermei. 

Billy luă o înghiţitură de scotch. 

— Da, ăsta nu-i un loc chiar atât de rău. Poţi chiar să 
vânezi vulpi pe aici. 

Gwen părea să fie de altă părere. 

— E dezgustător. 

— Păi, ăsta e ţinutul vânătorilor de vulpi şi, dacă mergi 
în Virginia, faci ceea ce fac şi locuitorii ei îngâmfaţi. Billy îi 
zâmbi lui Web. De fapt, blestemaţii noştri de vecini sunt o 
adevărată belea. Sunt supăraţi pe mine fiindcă nu-i las să 
umble călare pe pământul meu când vânează afurisitele 
alea de vulpi. Le-am spus că nu vânau vulpile aşa cum se 
face la Richmond, că se părea că, oricum, bietele animale 
nu aveau nicio şansă şi că eu am avut întotdeauna tendinţa 
să ţin partea celor defavorizaţi. Ei, şi jigodiile astea m-au 
târât la tribunal. Şi au câştigat. Exista un vechi acord într- 


394 


o anexă a titlului de proprietate care stipula clar că este 
permisă vânătoarea de vulpi pe acest teren. 

Romano părea scârbit. 

— Ei, asta-i o porcărie. Grăitor pentru ţara noastră, care 
nu e liberă. 

— Ei bine, acum nu mai trec prin East Winds, spuse 
Strait. 

— Păi de ce? întrebă Web. 

— Billy a împuşcat un câine de-al lor - scuzaţi-mă, un 
ogar. 

Se plesni cu palma peste coapsă şi râse. 

Billy dădu din cap ca şi cum şi-ar fi amintit ceva care-i 
făcea plăcere. 

— S-a luat după unul dintre caii mei. Şi calul ăla valora 
în jur de trei mii de dolari. Iar blestemaţii de câini de 
vânătoare sunt ieftini ca braga. Aşa că, numai bine, l-am 
împuşcat dracului. 

— Şi nu te-au mai târât din nou la tribunal? întrebă Web. 

— Ba da, dar de data asta le-am tras-o eu. Zâmbi, îşi mai 
turnă un pahar şi se uită la Web. Deci, ai fost mulțumit de 
turul pe care l-ai făcut cu Gwen? 

— A fost, într-adevăr, un ghid excelent. Mi s-a părut 
interesant faptul că ferma a fost o haltă pe traseul sclavilor 
evadați în timpul Războiului Civil. 

Billy arătă spre vitrina cu arme. 

— Şi halta aia e chiar aici. 

— Nu înţeleg, spuse Web, uitându-se la vitrină. 

— Arată-i, Billy, zise Strait. 

Billy le făcu semn lui Web şi Romano să-l urmeze. Se 
duse într-acolo şi apăsă pe ceva, despre care Web îşi 
închipui că trebuia să fi fost o pârghie ascunsă în rama 
vitrinei. Pe urmă, Web auzi un clic şi vitrina basculă către 
el, dezvăluind o mică deschidere. 

— Nu există lumină electrică şi nici ferestre, sunt doar 
două priciuri grosolane, dar, când fugi ca să-ţi dobândeşti 


395 


libertatea, nu poţi face prea multe nazuri, spuse Billy. Luă 
lanterna care atârna de un cârlig fixat în perete şi i-o 
întinse lui Web. Aruncă o privire. 

Web luă lanterna, îşi vâri capul înăuntru şi plimbă 
fascicolul luminos prin încăpere. Aproape că scăpă 
lanterna când lumina căzu pe un bărbat care stătea într-un 
balansoar. După ce ochii i se obişnuiră cu lumina 
sărăcăcioasă, văzu că, de fapt, era un manechin îmbrăcat 
ca un sclav, cu pălărie şi favoriţi, cu albul ochilor 
contrastând, în mod şocant, cu pielea vopsită în negru. 

— Stai al dracului de bine cu nervii, făcu Billy, râzând. 
Cei mai mulţi oameni ţipă. 

— Web, Billy a pus ăla acolo, nu eu, se grăbi Gwen să 
spună, cu o umbră de dezgust în glas. 

— E una dintre glumele mele macabre, adăugă Billy. 
Dar, fir-ar să fie, dacă nu poţi să iei viaţa în râs, atunci de 
ce anume să râzi? 

Tocmai îşi terminaseră băuturile şi trecură la cină. 

Nu mâncară în sufrageria propriu-zisă. Billy le explică 
cum că era atât de mare încât trebuia să zbieri ca să te 
faci auzit atunci când voiai să vorbeşti cu cineva şi că el 
era puţin cam tare de urechi. Cinară într-o încăpere 
micuță, de lângă bucătărie. Gwen spuse rugăciunea şi-şi 
făcu semnul crucii, ca şi Romano. Strait, Web şi Billy se 
mulţumiră să privească. 

Gwen pregătise salată Cezar, muşchi de vită, sparanghel 
proaspăt cu smântână şi ceva care avea aroma şi gustul 
chiflelor făcute în casă. Încheiară masa cu plăcintă de 
cireşe şi cafea, iar Romano se lăsă pe spate, frecându-şi 
pântecul plat, cu muşchi tari. 

— A fost cu mult mai bun decât MRE-urile, zise, 
referindu-se la hrana rece din armată. 

— Mulţumim, Gwen, cina a fost excelentă, spuse Web. 

— În Richmond obişnuiam să primim o mulţime de 
oaspeţi, spuse ea. Acum nu prea mai facem aşa ceva, zise, 


396 


aruncându-i o privire soţului ei. 

— Sunt o grămadă de lucruri pe care nu le mai facem, 
ripostă Billy Canfield. Dar masa a fost nemaipomenită şi 
vreau să toastez pentru bucătarul-şef. Se duse către bufet 
şi se întoarse cu o carafă de coniac şi cu patru pahare de 
cristal. Ei, ca orice gentleman sudist adevărat, am o 
slăbiciune pentru whisky-ul Jim Beam, dar, pentru un toast 
ca lumea, e nevoie de o băutură ca lumea. 

Îşi umplu paharul cu whisky, apoi închinară în cinstea 
lui Gwen. 

Ea zâmbi şi îşi ridică paharul către ei. 

— Ei, e plăcut să te bucuri de asemenea popularitate 
printre atât de mulţi bărbaţi. 

Când îşi luară rămas-bun, Web îl trase pe Billy deoparte. 

— Tot ce vreau este să stabilesc, limpede, regulile de 
bază. Asiguraţi-vă că aţi conectat alarma după ce plecăm şi 
conectaţi-o în fiecare noapte, înainte de a vă duce la 
culcare. Casa asta are foarte multe intrări, dar vreau ca tu 
şi Gwen să folosiţi una singură. Aşa nu o să lăsaţi, din 
neatenţie, vreo uşă descuiată. Dacă aveţi de gând să ieşiţi, 
fie şi numai pentru o scurtă plimbare, mai întâi ne sunaţi 
pe noi, ca să vă însoţim. Dacă ţie sau lui Gwen vi se 
năzăreşte că aţi văzut ceva, ne sunaţi. Nimic nu e lipsit de 
importanţă, OK? Ăsta e numărul meu de celular. O să-l ţin 
deschis douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru. Şi 
vreau să vă gândiţi serios să ne lăsaţi pe mine şi pe 
Romano să stăm în vilă; dacă se întâmplă ceva secundele 
sunt preţioase. 

Billy se uită la bucata de hârtie cu numărul lui Web. 

— Prizonieri în propria noastră casă, asta cred că am 
ajuns. Ticăloşii ăia! 

Scutură din cap, obosit. 

— Armele din vitrină sunt doar nişte exponate, sau le 
foloseşti la vânătoare? 

— Cele mai multe dintre ele sunt carabine. Nu pot fi 


397 


folosite când vrei să împăiezi vânatul, pentru că gloanţele 
de puşcă strică pielea şi retează capul. Îmi ţin armele 
pentru vânat mare într-un dulap încuiat de la etaj. Am şi o 
armă de calibrul doisprezece şi un Magnum de 
calibrul .357. Amândouă sunt încărcate. Le păstrez pentru 
nemernicii cu două picioare care îmi încalcă proprietatea. 
lar Gwen e un ţintaş al naibii de bun. Poate chiar mai bun 
decât mine. 

— Foarte bine, numai amintiţi-vă că nu trebuie să 
împuşcaţi decât băieţii răi. Acum, aveţi ceva planuri de 
călătorie pentru viitorul apropiat? 

— Peste câteva zile, avem de dus un transport de cai la 
Kentucky. Plec cu Strait şi cu câţiva dintre băieţi. 

— Vorbeşte cu Bates, s-ar putea ca el să vadă altfel 
lucrurile. 

— Ascultă-l pe Web, zise Nemo, care se apropiase după 
ce le surprinsese conversaţia. Cineva vrea să te lichideze, 
Billy. Stai locului, pentru ca federalii să te poată proteja. 

— Ţi-am căzut cu tronc, Nemo? 

— La dracu, nu. Dar rămân fără slujbă dacă păţeşti ceva. 

— Aşteptaţi vreun oaspete, în afara celor obişnuiţi? 
întrebă Web. 

Billy clătină din cap. 

— Majoritatea prietenilor noştri din Richmond nu ne mai 
sunt prieteni. Poate că e mai ales vina noastră. Stăm aici, 
izolaţi. 

— Ce ştiţi despre vecinii ăştia ai voştri, de la Southern 
Belle? 

— Doar că sunt mai neciopliţi decât mine. Râse. Drept 
să-ţi spun, nu ştiu prea multe despre ei. N-au angajat prea 
mulţi localnici, aşa cum n-am făcut-o nici eu. N-am văzut 
decât o singură persoană, care cred că era un 
supraveghetor. 

— Ce e cu elicopterul şi cu avionul lor? 

Billy se strâmbă. 


398 


— Sunt al naibii de exasperante. Sperie caii. 

— Cât de des vedeţi avionul şi elicopterul decolând? 

Billy căzu pe gânduri. 

— Foarte des. I 

— Ce înseamnă foarte des? În timpul nopţii, săptămânal? 

— În timpul nopţii nu, dar mult mai des decât o dată pe 
săptămână. 

— Pleacă de fiecare dată într-o direcţie, sau în direcţii 
diferite? 

— Diferite. Îi aruncă lui Web o privire circumspectă. La 
ce te gândeşti? 

Web îi adresă un zâmbet subţire. 

— Mă gândesc că trebuie să stăm cu ochii pe linia 
aeriană de alături. 


Când se întoarseră în casa trăsurilor, Web îl puse pe 
Romano la curent cu discuţia pe care o avusese cu Billy. 

— Crezi că se întâmplă ceva pe proprietatea de alături? 
întrebă Romano. 

— Cred că se pune la cale ceva. 

— Ei, a fost o seară interesantă. Trebuie să-ţi spun că 
hobby-ul ăsta al lui Canfield e o chestie ciudată. 

— Da, nu e totuna cu a construi machete de avioane. Dar 
ce zici de Nemo Strait? 

— Pare un tip destul de obişnuit. 

— Am fost destul de surprins fiindcă a fost invitat în casa 
cea mare, să ia cina cu şeful. 

— Păi, gândeşte-te din ce lume provine Billy. Probabil că 
se simte mai în largul lui alături de oameni ca Strait, decât 
de o şleahtă de bogătani care vânează vulpi. 

— Probabil că ai dreptate. Totuşi, Gwen nu pare să-l 
placă. 

— Ea e, în mai mare măsură, o doamnă. lar tipul e destul 
de grosolan. Ca mine, adăugă, zâmbind. Nu ştiam că e 
catolică. 


399 


— Da, are o capelă micuță în pădure şi se duce acolo în 
fiecare zi, ca să se roage pentru fiul ei, cel pe care eu l-am 
lăsat să moară. 

— Nu, Web, nu l-ai lăsat pe puşti să moară. Ce naiba, 
dacă negociatorii v-ar fi permis să vă faceţi treaba de la 
bun început, probabil că băiatul ar fi fost acum în viaţă. 

— Ştii, Paulie, am o întâlnire în seara asta, aşa că va 
trebui să te descurci singur. Nu trebuie să plec chiar 
acum, aşa că poţi să tragi un pui de somn. În următoarele 
două zile, Bates îşi ţine agenţii la porţile din spate şi din 
faţă, deci n-o să fii chiar de unul singur. 

— Întâlnire, ce fel de întâlnire? 

— Îţi povestesc după ce mă întorc. 

— Are vreo legătură cu ceea ce s-a întâmplat cu echipa 
Charlie? 

— Poate. 

— Păi, fir-ar să fie, Web, mi-ar plăcea să vin cu tine. 

„Şi mie mi-ar plăcea să-mi acoperi spatele”. 

— Nu putem părăsi amândoi postul. Mă întorc înainte de 
a se lumina de ziuă. Şi, dacă aş fi în locul tău, aş patrula 
puţin primprejur. Nu m-aş mira dacă Canfield ar începe 
prin a ne pune la încercare, aşa că s-ar putea să se 
strecoare afară din casă. Deşi cred că, în dimineaţa asta, 
când a fost cât pe-aci să moară, a intrat frica-n el, nu ne 
putem asuma niciun risc. 

— Nu-ţi face probleme. O să dau câteva târcoale. 

— Dacă vezi trecând avionul sau elicopterul ăla, fii cu 
ochii pe el. Am adus o grămadă de ochelari cu infraroşii, 
serveşte-te. 

— Blestemăţiile astea îmi dau întotdeauna dureri de cap 
şi modifică prea mult modul de percepţie. 

— Da, dar nu uita că „blestemăţiile” astea ne-au salvat 
vieţile în Kosovo. 

— OK, OK. Acum mă duc la culcare. 

— Şi, Paulie? 


400 


— Da? 

— Faptul că nu suntem înconjurați de o grămadă de 
indivizi înarmaţi până-n dinţi nu înseamnă că nu există 
niciun pericol. Fii extraordinar de atent. Nu vreau să mai 
pierd pe nimeni, OK? 

— Ei, Web, nu uita cu cine stai de vorbă. 

— De-a lungul anilor, noi doi am avut nişte neînţelegeri, 
dar am şi fost împreună până în iad şi înapoi. S-ar putea 
spune că îmi place să te am în preajmă. Auzi ce spun? 

— Phii, Web, tu chiar ţii la mine. 

— Eşti o adevărată jigodie, Romano, ştiai? 


401 


CAPITOLUL 33 


Când Web formase numărul de pe bucăţica de hârtie pe 
care i-o dăduse Marele F, îi răspunsese o voce de bărbat. 
Nu ştia dacă era a Marelui F, de vreme ce prima sa 
întâlnire cu uriaşul fusese mai degrabă un schimb de 
lovituri decât de vorbe. Sperase că el era la telefon, pentru 
că vocea suna ascuţit şi strident. Dumnezeu ar fi făcut o 
glumă extraordinară înzestrându-l pe individ cu un set de 
corzi vocale piţigăiate. Totuşi, o voce ridicolă nu-i putea 
spulbera teama de a repeta paşii de dans exersaţi 
împreună cu acel stejar umblător. Marele F nu te lovea cu 
amigdalele. 

Bărbatul îi spusese lui Web să se îndrepte cu maşina 
către nord, traversând podul Woodrow Wilson, în noaptea 
aceea, la ora unsprezece fix. Atunci urma să primească 
instrucţiuni suplimentare; prin intermediul celularului, îşi 
închipuia Web. Numărul lui nu era în cartea de telefon, 
dar, după toate aparențele, în vremurile acelea nu mai 
exista nimic inviolabil. 

Bineînţeles că, judecând în mod raţional, întrebase de ce 
s-ar fi dus la întâlnire. 

— Dacă vrei să afli ce s-a întâmplat cu prietenii tăi, să fii 
acolo, îi răspunsese vocea. Şi dacă vrei să mai trăieşti, 
adăugase. 

Convorbirea se întrerupsese imediat după aceea, adică 
într-un moment suficient de bine ales. 

Web se gândise să se repeadă până la Quantico şi să 
şutească, drept echipament, o puşcă Barrett de calibrul .50 
şi vreo două mii de cartuşe. Una dintre cele mai grozave 
calităţi ale HRI-ului era faptul că achiziţiona, pentru 
agenţii săi operativi, cele mai recente tipuri de arme, cu 

402 


care le permitea să facă tot ce doreau. Era ca o prăvălie cu 
dulciuri pentru tipi cu porniri violente. În cele din urmă, 
Web ajunsese la concluzia că, până şi în acel rai al armelor 
care era HRT-ul, unii ar fi ridicat din sprâncene - dacă el 
ar fi plecat cu o puşcă de calibrul .50 şi cu suficientă 
muniţie ca să împuşte toţi locuitorii unui oraş de 
dimensiuni medii. Pentru scurtă vreme, se gândise să-şi 
asigure acoperirea apelând la Bates, dar apoi îşi dăduse 
seama că ăsta ar fi putut avea consecinţe dezastruoase. 
Marele F nu supravieţuise atât de multă vreme pe străzi 
fiind idiot sau absurd de norocos. Fără îndoială, uriaşul i-ar 
fi mirosit pe băieţii din Birou, ceea ce l-ar fi scos din sărite. 
Dar, dacă avea informaţii despre cei care puseseră la cale 
înscenarea destinată echipei sale, Web trebuia să afle 
despre ce era vorba. Trecu prin faţa intrării în ferma 
Southern Belle. Porţile nu era tot atât de ornate ca la East 
Winds. Şi Web observă că erau închise şi încuiate. Avea 
impresia că zărise un om patrulând în faţa intrării, dar nu 
era sigur nici dacă era înarmat, nici dacă era într-adevăr 
acolo. Locul era interesant. Tocmai se gândea la asta, când 
auzi, deasupra capului său, elicopterul care se apropia. 
Ridică ochii şi îl văzu trecând, apoi îl pierdu din vedere. 
Poate că ateriza la Southern Belle. Poate că teroriştii 
tocmai puseseră piciorul pe pământul Americii. Web nu 
glumea decât pe jumătate. 

Se opri ca să-şi umple rezervorul cu benzină. Se întrebă 
dacă să o sune pe Claire, dar se hotări să n-o facă. Ce-ar fi 
putut să-i spună? „Poate că o să ne vedem mâine, poate că 
nu.” 

Podul Woodrow Wilson era, de multă vreme, cea mai 
îngustă porţiune de drum din toată reţeaua de autostrăzi 
interstatale din Statele Unite. Când auzeau numele celui 
de-al douăzeci şi optulea preşedinte, cei mai mulţi dintre 
şoferii din zonă erau cuprinşi de turbare. Ce mai moştenire 
rămăsese în urma unei vieţi puse, în mod dezinteresat, în 


403 


serviciul mulţimii, cugetă Web. Era de preferat să ţi se 
asocieze numele cu un popas. Atunci, cel puţin, oamenii s- 
ar fi gândit la tine făcând legătura cu mult jinduita 
relaxare fizică. 

Îşi îndreptă maşina spre vechiul pod şi se uită la ceas. 
Mai erau trei secunde până la ora unsprezece. În noaptea 
aceea, pe râul Potomac era linişte, părea să nu se zărească 
nicio barcă. Linia subţire a copacilor de pe malul dinspre 
Maryland contrasta puternic cu luminile strălucitoare ale 
vechiului oraş Alexandria din Virginia, cu domul 
Capitoliului şi cu monumentele naţionale dinspre nord. 
Trecu de jumătatea podului. Traficul era relativ lejer şi 
fluent. O maşină a poliţiei din Virginia rulă pe lângă Web, 
îndreptându-se în sens opus. El se simţi ca şi cum i-ar fi 
strigat: „Hei, vrei să fim prieteni în noaptea asta? Ai o 
întâlnire cu domnul Doctor Moarte.” 

leşi de pe pod şi îşi continuă drumul. Privi în jur. Nimic. 
Gata cu sincronizarea. Apoi îl izbi un gând care îl făcu să 
se înfioare. Dacă totul era o înscenare care trebuia să-i 
vină de hac? Dacă, undeva, un lunetist îşi stabilea linia de 
ochire, luându-l în vizor chiar în momentul acela? Dacă 
tipul tocmai compensa erorile datorate umidității 
atmosferei, îşi regla tirul, îşi punea degetul pe trăgaci şi îşi 
golea plămânii de aer înainte de a trage? Dacă Web 
London era cel mai mare idiot de pe pământ? 

— Ia-o pe prima la dreapta. ACUM! ACUM! 

Părând să vină de pretutindeni şi de nicăieri, vocea îl 
surprinse pe Web atât de tare, încât aproape că răsuci 
maşina cu o sută optzeci de grade. 

— Rahat! strigă, chiar în timp ce automobilul traversa 
trei benzi ale şoselei, iar maşinile din jur îl evitau, cu 
claxoanele zbierând. 

Viră atât de strâns, încât sedanul trecu razant pe lângă 
balustrada de protecţie. 

Ajunsese la intrarea pe autostrada interstatală 295. 


404 


— Ia-o înspre D.C., zise vocea, pe un ton mai calm. 

— Fir-ar să fie, data viitoare dă-mi ceva mai multe 
indicaţii, ripostă Web, şi se întrebă dacă, măcar, tipul îl 
putea auzi. 

Se mai întrebă şi cum reuşiseră să-i monteze 
comunicatorul în maşină, fără să fie văzuţi de nimeni. O 
luă înspre nord, către D.C. Respiră adânc, ca să se 
calmeze. În clipa aceea îşi dorea să nu mai audă niciodată 
un glas fără să zărească şi chipul celui căruia îi aparţinea. 

— Vezi-ţi de drum, zise vocea. Te-anunţ când trebuie să 
virezi. 

Ei, asta era măsura în care i se putea îndeplini dorinţa. 
Nu-i vorbise Piţigăiatul. Poate cel de acum era Marele F. 
Era o voce de Mare F, cugetă Web, pentru că era 
profundă, aspră şi amenințătoare. Marcantă. 

Web se afla acum într-o zonă care îi era familiară. 
Secretul acelei lungi porţiuni de şosea izolată, încadrată de 
păduri, era că, dacă ţi se strica maşina şi o lăsai locului, n- 
o mai găseai la întoarcere. lar cel rămas în maşina lui 
stricată nu se mai întorcea acasă. Băieţii care vânau pe 
acolo făceau parte din asociaţia americană a criminalilor 
feroce. Şi acela era drumul care ducea către St. Elizabeth, 
sanatoriul de boli mintale plin de maniaci celebri, ca John 
Hinckley”? şi, printre alţii, de cei care se tot străduiau să 
sară gardul Casei Albe. 

— Încadrează-te pe prima ieşire de pe şosea. La 
semafor, fă la stânga, mergi unu virgulă şapte kilometri şi 
fă la dreapta. 

— Nu era mai bine să-mi fi notat toate astea sau să mi le 
fi trimis prin fax? întrebă Web, pur şi simplu pentru că 
avea chef să o facă. 

— Taci dracului din gură! 

Ei, măcar îl puteau auzi. Şi vedea. Se uită în oglinda 


29 John Warnock Hinckley, Jr. a încercat să-l asasineze pe 
preşedintele Ronald Reagan la data de 30 martie 1981 
405 


retrovizoare, dar în spatele lui se zăreau foarte multe 
lumini de faruri. Şi, dacă Web nu putea suporta ceva, acel 
ceva era un criminal lipsit de un simţ sănătos al umorului. 
Trecu asta pe lista celor care trebuiau plătite cu aceeaşi 
monedă. Urmă instrucţiunile şi ajunse curând în inima 
zonei crimei, care se întindea de-a lungul râului Anacostia 
în nord-estul şi sud-estul Washingtonului şi unde, în ultimii 
şapte ani, fuseseră ucişi mai bine de o mie de oameni. 
Pentru comparaţie, de partea cealaltă a râului şi, după 
toate aparențele, la mai multe universuri distanţă, în zona 
îmbelşugată din nord-vest, nu avuseseră loc, în acelaşi 
interval de timp, decât cu puţin peste douăzeci de 
omucideri. Totuşi, exista un soi de echilibru pervers, 
pentru că în sectorul nord-vestic se petrecuseră mult mai 
multe furturi şi tâlhării, dintr-un motiv foarte simplu: 
săracii au foarte rar lucruri pe care infractorii sunt tentaţi 
să le fure, în timp ce, la cei bogaţi, acestea se găsesc, 
bineînţeles, din abundență. Web se deplasa de-a lungul 
sitului istoric naţional Frederick Douglas şi îşi imagina că 
un Martin Luther King Jr. al timpului său nu ar fi fost 
câtuşi de puţin încântat de modul în care evoluaseră 
lucrurile. 

Primi un alt set de indicaţii şi, în scurt timp, ajunse pe 
un drum de ţară care şerpuia printre copaci cu frunzişul 
bogat. Web mai fusese acolo şi înainte. Era cimitirul favorit 
al indivizilor din zonele cele mai violente ale oraşului, care 
nu doreau să facă mizerie în cartierele lor, umplându-le cu 
trupuri dezmembrate. De fapt, HRT desfăşurase acolo 
două acţiuni. Una se derulase ca la carte, fără să se tragă 
niciun foc. Cealaltă lăsase în urmă trei cadavre. Erau ale 
băieţilor răi care nu putuseră accepta faptul că se aflau în 
inferioritate şi făcuseră prostia de a-şi scoate armele în loc 
să-şi ridice mâinile. Poate că îşi închipuiseră că nu aveau 
să se tragă decât focuri de avertizare. Ei bine, în manualul 
HRT nu exista niciun capitol dedicat focurilor de 


406 


avertizare. De fiecare dată când Web apăsa pe trăgaci, 
cineva sfârşea prin a-şi pierde viaţa. 

— Opreşte maşina şi coboară, spuse vocea. Lasă-ţi arma 
pe bancheta din faţă. 

— Ce te face să crezi că sunt înarmat? 

— Dacă nu eşti, înseamnă că ai rahat în loc de creieri. 

— Şi, dacă renunţ la armă, ce anume am în loc de 
creieri? 

— Dacă nu renunti, n-o să mai ai creieri. 

Web lăsă pistolul pe bancheta din faţă, cobori încet din 
maşină şi privi în jur. Nu văzu nimic în afară de copaci şi 
de cerul fără lună. Putea simţi mirosul apelor râului, ceea 
ce nu era nici pe departe încurajator. Cele câteva zgomote 
care se auzeau nu erau, cu siguranţă, făcute de Marele F, 
ci, mult mai probabil, de veveriţe, vulpi sau infractori de 
duzină, care umblau de colo până colo, în căutarea cinei. 
În momentul acela, singurul lucru pe care şi-l dorea Web 
era să-l fi ascuns pe Romano în camionetă. „Ei, bine că te 
gândeşti acum la asta” 

Se înţepeni mai bine pe picioare când îi auzi venind. 
Când ieşiră de la adăpostul copacilor, văzu un şir de trei 
bărbaţi zdraveni. Erau, cu toţii, mai înalţi decât Web şi îşi 
țineau armele albe, deosebit de periculoase, îndreptate 
către el. Totuşi, atenţia nu i se orienta cu adevărat către 
ei, pentru că în spatele lor se afla un bărbat mult mai bine 
legat. Cu toate că fusese sigur că avea să-l vadă pe uriaş în 
seara aceea, apariţia Marelui F era, într-o anumită măsură, 
demoralizantă. Purta alte haine, dar era îmbrăcat în 
acelaşi stil. Totuşi, de data asta nu avea cămaşa 
descheiată. Web simţi că toate rănile pe care i le făcuse 
namila îl furnicau în prezenţa acesteia, de parcă s-ar fi 
declanşat un soi de reacţie chimică. Tipul de lângă Marele 
F era alb, ceea ce îl surprinse pe Web până când, într-o 
străfulgerare, îl recunoscu pe Clyde Macy. În realitate, 
semăna mai mult a schelet decât în fotografie. Web îşi 


407 


aminti discuţia pe care o avusese cu Bates când se 
întrebaseră cine putea fi legătura din interior a lui Cove. 
Macy? Peebles? Macy nu arăta a iscoadă, dar cine putea 
şti? În timp ce îşi ţinea privirea pironită asupra lui, observă 
că atât costumul pe care îl purta, cât şi casca radio din 
ureche îi dădeau aerul unui agent secret. Poate că, înainte 
de a descoperi că îi plăcea mai mult să omoare oameni, îşi 
dorise să intre în Serviciul Secret. Peebles nu se vedea 
nicăieri. După toate aparențele, noul tip de om de afaceri 
criminale prefera să nu-şi murdărească mâinile. 

Cei trei indivizi înşiruiţi îl înconjurară pe Web, în vreme 
ce Marele F stătea locului, privind. Macy se apropie din 
lateral. Părea în alertă şi, în acelaşi timp, relaxat. Dar era 
uşor să-ţi dai seama că îşi lua munca foarte în serios. Lui 
Web, ceilalţi bărbaţi i se părură cuprinşi de o uşoară 
plictiseală, de parcă ar fi fost nişte universitari chemaţi să 
se certe cu nişte delincvenţi juvenili. Ei bine, era vorba de 
o adevărată percheziţie. Unul dintre bărbaţi scoase, din 
buzunarul hainei, un obiect mărunt, care semăna cu un 
microfon. Îl plimbă, în sus şi-n jos, de-a lungul trupului lui 
Web, în vreme ce un altul verifica dacă nu mai avea asupra 
lui şi alte arme. Nu găsi nimic, dar îi confiscă mobilul. Un 
alt bărbat îi mai inspectă o dată maşina, cu ajutorul unei 
baghete electronice despre care Web ştia acum că fusese 
concepută pentru depistarea dispozitivelor indiscrete de 
supraveghere. Bagheta scoase un singur sunet, în 
apropierea banchetei din spate, dar omul nu păru să-şi 
facă griji din pricina asta. Se răsuci şi făcu un semn cu 
capul către Marele F. Web înţelese schimbul lor tăcut de 
semne. Bărbatul depistase dispozitivul electronic pe care îl 
plantaseră ei înşişi acolo. Făcu un pas înapoi, iar Marele F 
se apropie şi-şi aplecă trunchiul deasupra capotei maşinii. 
Web avu impresia că ar fi fost posibil s-o audă gemând şi 
se întrebă cine ar fi putut da vina pe automobil pentru 
asta. 


408 


— Ce-ţi face faţa? 

Vocea uriaşului nu era nici ascuţită şi stridentă, nici 
anormal de profundă. Se afla undeva la mijloc, era calmă şi 
fără nicio urmă de ameninţare. Nu era vocea fără chip din 
interiorul maşinii. Cam aşa ar fi vorbit agentul lui de bursă 
- dacă Web ar fi avut unul. 

— Numai mândria mi-a fost lezată. Presupun că eşti 
Marele F. 

Bărbatul zâmbi, apoi se lovi cu palma peste coapsă. Lui 
Web i se păru că aude zgomotul de rău augur al unui 
tunet. La omul acela, totul era imens. Râseră şi ceilalţi 
bărbaţi şi era limpede că o făceau imitându-şi şeful. 

— Rahat. Marele F. Evident că-s Marele F. Asta-i bună. 
Nu că-i bună, băieţi? 

Dădură cu toţii din cap, spunând că da, era bună. Al 
naibii de bună. Macy nici măcar nu schiţă vreun zâmbet. 
Nu făcea altceva decât să stea locului, fixându-l pe Web, de 
parcă s-ar fi străduit să-i insufle dorinţa de a muri. 

— Pentru că, dacă pe şosea ar fi apărut cineva mai mare 
decât tine, nu cred că aş fi vrut să facem cunoştinţă. 

Web ştia că întotdeauna era de preferat să apelezi la 
partea bună a unui tip înrăit şi să-i demonstrezi că nu ţi-e 
frică. Criminalii violenţi adorau, pur şi simplu, teama. Şi le 
făcea plăcere să taie gâtul oamenilor îngroziţi. 

Marele F râse iarăşi. lar când se opri şi redeveni serios, 
toţi ceilalţi făcură același lucru. Şi încă instantaneu, 
observă Web. 

— Am o problemă. 

— Sunt aici ca să dau o mână de ajutor. 

Web înaintă cu un pas. Acum se putea descotorosi de doi 
dintre indivizi cu câte o lovitură de picior. Cu Marele F 
lucrurile stăteau cu totul altfel, era totuna dacă loveai cu 
pumnii în el sau în Muntele Rushmore, dar, pentru început, 
era indicat să ataci în punctul în care ţi se opunea cea mai 
mică rezistenţă. 


409 


— Cineva a pus la cale o înscenare, ca să pic în plasă 
pentru ce n-am făcut. 

— Ştii ce s-a întâmplat cu echipa mea? 

— N-am nevoie de tot rahatu' ăsta, mă-nţelegi? Stătea în 
picioare, dominându-i pe toţi, iar privirea lui îl făcu pe Web 
să-şi înteţească bătăile inimii. Câţi ani crezi că am? 

Web îl măsură din cap până-n picioare. 

— Douăzeci şi doi. 

— Treizeci şi doi, spuse Marele F, cu mândrie. Acu', 
asta-i în ani de-ai negrilor. Se întoarse spre Macy. Cât ar 
face în ani liniştiţi, de-ai albilor? 

— O sută douăzeci, zise Macy pe tonul unui savant, de 
parcă, în acel grup ilustru, el ar fi fost licenţiatul. 

Marele F se uită din nou la Web. 

— Am o sută douăzeci de ani. Sunt un bătrân care face 
treaba unui tânăr. N-am nevoie de rahatu' ăsta. Spune-le-o 
alor tăi. Să nu vină aici ca să mă hăituiască, pen’ că n-am 
făcut-o eu. 

Web dădu din cap. 

— Atunci trebuie să ştiu a cui e afacerea. Altfel nu pot 
garanta pentru gaşca ta. 

Marele F se lăsă pe spate, sprijinindu-se de maşină, şi 
scoase un revolver Beretta de 9 mm, care, observă Web, 
avea ataşat un amortizor. Era clar că nu mirosea a bine. 

— Mesagerii sunt ieftini ca braga, zise Marele F, 
privindu-l calm pe Web. 

— Ar însemna foarte mult dacă ar veni de la mine. Am 
investit foarte mult în treaba asta. 

Web mai făcu un mic pas înainte, prefăcându-se că-şi 
schimba greutatea de pe un picior pe altul. Acum îl putea 
lovi pe Marele F, cu o răsucire a piciorului, exact în 
creierul mic. Dacă tipul rămânea tot nevătămat, atunci 
putea fi încoronat drept rege al lumii. 

— Şi poate-ţi dai seama că-mi eşti dator pentru că l-am 
salvat pe Kevin. La urma urmelor, e frăţiorul tău. 


410 


— Nu-i fratele meu. 

Web se strădui din răsputeri să nu-şi trădeze 
surprinderea. 

— E adevărat? 

— E fiul meu. Marele F îşi şterse nasul, tuşi, apoi scuipă. 
Sigur, avem aceeaşi mamă. 

În primul moment, Web fu luat prin surprindere, iar apoi 
se uită la ceilalţi. Era evident că ştiau deja asta şi că 
păreau s-o accepte ca pe ceva obişnuit, ca pe ceea se 
reprezenta pentru ei un fapt obişnuit. Şi de ce n-ar fi făcut- 
o? se întrebă Web. Ce însemna un mic incest în sânul 
familiei? Nu puteai s-o faci chiar aşa, cu nişte străini. 
Bunica spusese despre Kevin că era puţin cam încet la 
minte. Ei, şi cu un arbore genealogic atât de răsucit, Web 
înţelegea care era motivul. 

— Păi, sper că micul Kevin e OK. 

— Băiatul n-are nimic de-a face cu tine, zise, tăios, 
Marele F. 

OK, cugetă Web, aşadar, puştiul însemna într-adevăr 
ceva pentru celălalt. Asta reprezenta o informaţie 
valoroasă. 

— Cine mi-a distrus echipa? Spune-mi, şi ne vedem 
fiecare de drumul lui. Fără resentimente. 

— Nu e atât de simplu. 

— Ba sigur că e, ripostă prompt Web. Dă-mi nume. Asta- 
i tot ce vreau. 

Marele F îşi studie pistolul. 

— Ştii care-i cea mai mare problemă de-a mea? 

Web aruncă o privire spre revolverul Beretta şi se 
întrebă dacă el însuşi era marea problemă a Marelui F. Se 
pregăti să treacă la atac. 

— Noua organigramă calcă totul în picioare. Nu-mi pot 
păstra băieţii buni. li privi pe cei care îl însoțeau. Toona, 
ieşi în faţă, omule. 

Web se uită la bărbatul care făcea un pas înainte. Avea 


411 


un metru nouăzeci şi cinci, era lat în spate, purta ceea ce 
lui Web i se păru un costum foarte scump şi avea la gât, la 
încheieturi şi pe degete suficient aur şi argint ca să-şi 
deschidă o casă de schimb pentru metale preţioase. 

— Toona, crezi că-l poţi termina pe tipu’ ăsta pricăjit cu 
mâinile goale? 

Toona zâmbi cu superioritate. 

— N-am nevoie de amândouă mâinile pentru flăcăul 
ăsta. 

— Nu-s sigur că-i aşa, făcu Marele F. Felu' în care m-a 
pocnit pe mine m-a făcut să mă simt în rahat. Ei, dacă te 
crezi în stare, lasă-ţi arma jos şi treci la treabă. 

Toona îşi scoase pistolul de la brâu şi îl aşeză pe 
pământ. Era cu cel puţin cincisprezece ani mai tânăr decât 
Web şi mult mai solid. Dar se mişca cu atâta eleganţă încât 
Web nu se îndoia că era tot atât de agil pe cât era de 
puternic. Şi, când Toona se aşeză într-o postură clasică, 
specifică artelor marţiale, înţelese că nu era de glumit, iar 
el nici măcar nu-şi revenise de pe urma nopţii trecute. 

Îşi ridică mâinile. 

— Uite ce e, nu e nevoie de asta. Tu crezi că-mi poţi face 
fundul arşice, eu cred că-l pot face zob pe-al tău. Să zicem 
că suntem chit. 

Marele F clătină din cap. 

— Oho-ho, mititelule. Ori te baţi, ori încasezi glonţu'. 

Web se uită lung la el şi la pistolul lui, oftă şi îşi înălţă 
pumnii strânşi. 

Cei doi bărbaţi se învârtiră unul în jurul celuilalt pentru 
câteva clipe. Web îşi cântări adversarul şi sesiză câteva 
puncte slabe, dar mai observă şi altceva care i-ar fi putut fi 
de folos. Încercă o lovitură cu piciorul şi Toona i-l prinse cu 
uşurinţă şi i-l reţinu o clipă înainte de a i-l răsuci, 
trântindu-l la pământ. Web se ridică repede şi pară cu 
antebraţul o lovitură laterală cu piciorul. Îl durea cumplit, 
dar mai bine să-l doară braţul decât capul. Cei doi făcură 


412 


mai multe fente şi parară o serie de lovituri înainte ca 
Toona să se răsucească, lovindu-l fulgerător pe Web şi 
aruncându-l din nou la pământ, dar el se ridică dintr-o 
săritură. 

— Toona, nu eşti în stare decât de chestiile astea de 
rahat? îl batjocori Web. Omule, ai cu douăş' cinci de kile 
mai mult decât mine şi cu cinşpe ani mai puţin. Să fi fost 
eu în locul tău, până acum te-aş fi trântit cu fundu' de 
pământ de nu te-ai mai fi ridicat. 

Toona renunţă la rânjetul plin de superioritate şi îi dădu 
lui Web, cu mâna dreaptă, o lovitură bruscă, de modă 
veche, dar încasă în schimb un croşeu de stânga în cap. 
Web îşi dădu repede seama că lui Toona nu-i plăcea să se 
aleagă cu semne pe faţă. 

— Ei, Toona, o mutră pocită nu-i totuna cu sfârşitul 
lumii. Dacă nicio cucoană n-o să-ţi mai mănânce salariul, 
probabil că o să poţi să pui într-adevăr ceva de-o parte, 
pentru bătrâneţe. 

— Omule, eşti aproape la pământ, zise Toona. Şi la 
pământ o să rămâi. 

— Nu din cauza ta, pisoiaşule, n-o păţesc din cauza ta. 

Un Toona scos din sărite se aruncă asupra lui Web şi îi 
dădu o lovitură usturătoare în rinichi. Web fu gata să se 
prăbuşească datorită forţei izbiturii, dar îşi încolăci braţele 
în jurul mijlocului lui Toona şi începu să-l strângă. Celălalt 
îl mai lovi de două ori în cap, dar el rezistă. De fiecare dată 
când Toona expira, el îl strângea mai tare, ca un şarpe 
constrictor, nelăsându-i diafragma să revină în poziţia 
iniţială. 

Web primi mai multe lovituri în cap şi îl strânse pe 
bărbatul mai voinic tot mai tare, până când începu să-l 
simtă tremurând şi să-i asculte cu plăcere respiraţia 
chinuită. Pe urmă, îşi slăbi strânsoarea extrem de puţin, 
dar suficient pentru ca Toona să se încleşteze, la rândul 
său, în jurul lui Web, adică să facă exact ce dorea acesta. 


413 


Cei doi bărbaţi se învârteau unul pe altul, gâfâind din greu 
şi contopindu-şi râurile de sudoare de fiecare dată când 
trupurile li se atingeau... 

Toona încercă să-l arunce pe Web cât colo, dar el nu se 
lăsă, fiindcă avea alte planuri. In cele din urmă, Toona îl 
răsuci pe Web în aer, făcându-l să-şi desfacă strânsoarea şi 
să-şi răşchireze mâinile şi picioarele. De fapt, Web se 
rostogoli intenţionat înainte, înşfăcă pistolul pe care 
celălalt şi-l lăsase pe pământ, se ridica, făcu un salt, îşi 
încolăci braţul în jurul gâtului unui Toona uluit şi îi puse 
arma la tâmplă, totul dintr-o singură mişcare ce păruse 
neclară din cauza iuţelii cu care fusese executată. 

— Trebuie să-ţi faci rost de nişte gărzi mai de soi, îi 
spuse Marelui F. N-am dreptate, Toona? 

Marele F îşi înălţă pistolul şi trase. Glonţul îl lovi pe 
Toona în mijlocul frunţii. Omul căzu şi muri fără să scoată 
nici măcar un sunet. Web ştia că cele mai multe 
împuşcături în cap aveau un asemenea efect, pentru că 
victima îşi pierdea capacitatea de a vorbi înainte de a 
apuca să tipe. Gloanţele şi carnea erau ca fostele neveste. 
Pur şi simplu, nu făcuseră niciodată casă bună împreună. 

Web se holbă la Marele F, care îşi lăsă pistolul să 
alunece din nou în toc, cu nonşalanţă, de parcă tocmai ar fi 
lichidat o cârtiţă sâcâitoare dintr-o grădină de zarzavaturi. 
Oamenii lui păreau tot atât de uluiţi ca Web. Era evident 
că decesul lui Toona nu figurase decât în agenda Marelui 
F. Totuşi, Macy rămăsese pe poziţie, cu arma îndreptată 
asupra lui Web; moartea neaşteptată şi violentă a colegului 
său părea să nu-l intereseze câtuşi de puţin. Stătea în 
poziţia clasică de tragere, cu privirea ţintuită de pistolul 
din mâna lui Web, având aerul imperturbabil al unui 
profesionist. Web se întrebă unde se perfecţionase. Poate 
în vreo grupare paramilitară formată din foşti băieţi de 
treabă, care, dintr-un motiv sau altul, trecuseră de partea 
răului. 


414 


Pentru că nu mai avea ostatic şi spre el erau aţintite o 
grămadă de arme, Web lăsă să-i cadă pistolul. 

— Ajutoru' de nădejde, îi spuse Marele F lui Web, p-ăsta 
nu-l pot găsi. Le dau oamenilor mei bani, haine, maşini şi 
curve. Îi învăţ meserie, le arăt cum merge afacerea, că io 
n-o să mă ţin de rahatu' ăsta toată viaţa. Mă răfuiesc cu 
lumea, îi ţin piept. Şi crezi că asta-i face să fie de bună 
credinţă? Pe dracu, nu. Continuă să muşte mâna de-i 
hrăneşte. 'Toona îşi vedea pe furiş de afacerile lui şi credea 
că io nu ştiu. Dijmuia din bani şi din droguri. Şi mă credea 
prost, credea că nu verific rahaturi d-astea. Da’ nu-i a mai 
mare tâmpenie de-a făcut-o. A mai mare tâmpenie a 
băiatului era că se folosea el de marfă. Când bagi mizerie 
d-asta în tine, nu trebe să vorbeşti cu nimeni, despre 
nimic. Se ţinea cu nasv’ pe sus şi a pălăvrăgit cu o întreagă 
echipă de la DEA, făr' să aibă habar ce-a făcut. Ne-a turnat 
pe toţi. Ei, io nu mă las vândut nicicum. N-o s-ajung un 
rechin de-şi vede de afaceri din pârnaie, făr' să aibă nicio 
şansă să mai iasă de acolo. Nu, nu. Nicidecum, drăguță. 
Nicidecum. lo n-o s-o sfârşesc aşa. O să-ncasez nişte 
gloanţe "nainte să mă bage albi-n puşcărie. 

Le aruncă oamenilor săi o privire tăioasă. 

— Aveţi de gând să-l lăsaţi pe Toona aci, sau cum? 
Arătaţi dracului ceva respect pentru morți. 

— Ce mă-sa vrei să facem cu el? întrebă unul dintre 
ceilalţi, desfăcându-şi larg braţele, cu furia aşternută pe 
chip, deşi Web putea simţi cu uşurinţă teama pe care i-o 
inspira şeful şi era sigur că şi Marele F mirosise asta. 

Fără îndoială, se baza pe teama celorlalţi când îşi 
conducea „afacerea”. Dacă dorea să-şi înveţe oamenii ce 
înseamnă buna-credinţă, atunci avea un material didactic 
foarte convingător, care zăcea chiar acolo, într-o baltă de 
sânge din ce în ce mai mare. Iar lichidarea lui Toona avea, 
probabil, şi rolul unui avertisment pentru Web. Ei bine, el 
se simţea extraordinar de avertizat 


415 


Marele F clătina din cap cu un dezgust evident. 

— Trebe să vă spun io fiecare nenorocit de lucru ce 
trebe să-l faceţi, de parc-aţi fi copii de ţâţă, ori mai ştiu io 
ce? Simt miros de apă şi-l simţiţi şi voi. Aruncaţi-i hoitu-n 
râu. Şi legaţi ceva de el, să nu se salte-n sus! 

Ceilalţi îl ridicară pe camaradul lor căzut cu băgare de 
seamă, bombănind întruna pentru că sângele lui Toona şi 
alte bucăţi din el ajungeau pe hainele lor elegante, de la 
Versace. Macy rămase exact în acelaşi loc. După toate 
aparențele, cugetă Web, făcea parte din nucleu şi îi era 
permis să stea acolo unde nu se puteau afla cei dinafară. 

Când ceilalţi dispărură în josul pantei, Marele F se uită 
la Web. 

— Pricepi ce vreau să zic cu ajutoru' de nădejde? Nu-l 
primesc deloc. Toţi vor să se-mbogăţească peste noapte. 
Să-nceapă din vârf. Toţi vor să-nceapă din vârf. Eu am 
început la opt ani, vânzând pungi de un dolar cu pulbere 
albă. Io mi-am muncit fundu’ mai bine de douăj de ani, iar 
fârtaţii ăştia, din ziua de azi, cred că li se cuvine fiecare 
bănuţ de-l câştig, pen'că ei fac treaba asta de fo două luni. 
Noua organigramă, vai de fundu’ meu! 

Dacă Marele F s-ar fi aflat într-o închisoare de maximă 
securitate, purtând hainele de gata ale lui Hannibal Lecter, 
iar el ar fi fost de cealaltă parte a graţiilor, Web ar fi râs 
ținându-se cu mâinile de burtă de o asemenea tiradă 
capitalistă. Insă în momentul acela se întreba doar când 
anume avea să-şi îndrepte celălalt atenţia asupra faptului 
că el fusese martor la crimă. 

— Acu', Toona ăsta, a omorât el fo cinci sau şase 
oameni. Aşa că nu trebe să vă mai obosiţi să-i prăjiţi fundu’ 
pe scaunu' electric. Nu trebe să-mi mulţumiţi. 

Web nu o făcu. De fapt, nu spuse nimic. Probabil că i-ar 
fi putut servi un comentariu cu miez, dar faptul că asistase 
la uciderea cu sânge rece a unei alte fiinţe umane, 
indiferent cât de mult şi-ar fi meritat aceasta soarta, nu 


416 


avea darul să-i stârnească pofta de glumă. 

— Crez că toată lumea are necazuri. Marele F se frecă la 
un ochi. Da' pe mine bunu' Dumnezeu m-a potopit cu 
porţii-n plus. Mi-a dat neamuri de se ţin scai de mine şi toţi 
vin după bani. O strămătuşă de nouăj de ani, de nici nu 
ştiam c-o am, vine zicând cam aşa. Îşi subţie vocea. „Ei, 
Francis, n-ai putea să te-ngrijeşti de ochii mei? Am 
cataractă, drăguță, şi nu mai văz să joc Bingo. O să faci 
ceva pentru mine, nu-i aşa, drăguță? Doar io te-am legănat 
pe genunchi. Şi ţi-am schimbat scutecele pline de rahat.” 
Scot nişte bani şi se dă dusă. Şi se-ntoarce peste-o 
săptămână, pen' că afurisita ei de pisică are probleme 
femeieşti. Se uită la Web cu scepticism. O javră de pisică 
cu probleme femeieşti. „Şi nu trebe decât o mie de dolari, 
Francis, zice, numa’ atât, drăguță, şi nu uita că i-o ţi-am 
curăţat scutecele de rahat când maică-ta era în josu’ 
râului, ori aiurea, drogându-se, cu acu' ăla mic al ei.” Şi io 
ce crezi că fac? Scot o mie şi i-o dau, ei şi mâţei ei. 

— F vine de la Francis? 

Marele F rânji. lar Web desluşi pentru prima oară ceva 
din micul Kevin pe chipul adultului mătăhălos şi asasin. 

— Da, da' de la ce credeai? 

Web scutură din cap. 

— N-aveam niciun indiciu. 

Marele F scoase o cutiuţă, luă din ea o pastilă şi şi-o vâri 
în gură. Îi oferi una şi lui Web, care îl refuză. 

— Tagamet, Pepcid AC, Zantac, spuse Marele F. Le 
mănânc ca pe alune. Am ulcer gastro-duodenal. Parcă mi- 
ar fi săpat o cârtiţă prin pântece. Rahaturile astea mă 
ajută, de-adevăratelea. 

— De ce nu te laşi de meserie? _ 

— Uşor de zis, greu de făcut. În meseria mea, nu-ţi dă 
nimeni o masă de adio şi-un ceas de aur. 

— Îmi pare rău că trebuie să ţi-o spun, dar poliţia nu-şi 
încetează niciodată cercetările. 


417 


— Cu poliţia mă descurc. Nişte tipi din branşă îs ăia de- 
mi dau dureri de cap. Cred că, dacă vrei să te laşi, ai de 
gând să-i dai pe ei în gât. Nu pot pricepe de ce-aş vrea să 
scap de o viaţă ca a mea. Ai bani gârlă, numa’ că trebe să-i 
ascunzi şi trebe să te tot muţi de colo-colo, da’, şi aşa, tot 
te întrebi când s-o gândi cineva, poate gagica, ori fratele, 
ori strămătuşa iubitoare de pisici, să-ţi dea o gaură-n cap 
când dormi. Rânji. Ei, nu-ţi face griji din cauza mea, io mă 
descurc. Mai luă o pastilă, apoi îl privi cercetător pe Web. 
Eşti unv’ d-ăla din HRT? 

— Da. 

— Am auzit că sunteţi buni la bătaie. Când m-ai lovit 
noaptea trecută, Doamne, m-a durut. Asta se-ntâmplă rar, 
mititelule, ascultă ce-ţi spun, se-ntâmplă rar. Trebe să fiţi 
al dracului de buni. 

— Când ne cunoşti mai bine, suntem chiar simpatici. 

Replica lui Web nu-l făcu pe celălalt nici măcar să 
schiţeze un zâmbet. 

— Şi, cum de tu n-ai murit? 

— Am un înger păzitor. 

De data asta, Marele F zâmbi cu gura până la urechi. 

— Corect, asta-i bună. Spune-mi de unde iau şi io unv’. 

Marele F îşi schimbă greutatea de pe un picior pe altul, 
odată cu subiectul conversaţiei. 

— Vrei să ştii cum au ajuns mitralierele în clădirea aia? 

Web înlemni. 

— Ai vrea să depui mărturie în legătură cu asta? 

— Da, o să vin la tribunal. la-o-nainte şi aşteaptă-mă. 

— OK, cum au ajuns mitralierele acolo? 

— Ştii cât de vechi îs clădirile alea? 

Ochii lui Web se îngustară. 

— Cât de vechi? Nu. De ce? 

— De pe la 1950. Io nu-s destul de bătrân ca să ţiu 
minte, da' mama era. Ea mi-a povestit. 

— Era? 


418 


— Prea multă coca. Nu vorbesc de suc. Da, de la 1950. 
Gândeşte-te, HRT, gândeşte-te. 

— Nu-mi dau seama. 

Celălalt clătină din cap, se uită la Macy, apoi din nou la 
Web. 

— Credeam că voi ăştia, federalii, aţi fost toţi la 
facultate. 

— Nu toate facultăţile sunt la fel de bune. 

— Dacă nu poţi nici să zbori, ca să bagi mizeriile alea 
prin acoperiş, şi nu le poţi aduce nici pe uşa din faţă, ce-ţi 
mai rămâne? 

Web se gândi un moment, înainte de a ghici răspunsul, 
dintr-odată. 

— Subterane. 1950. Războiul Rece.  Adăposturi 
subterane împotriva bombelor. Tunele? 

— La naiba, până la urmă, te duce capu'. Dă-i înainte. 

— Totuşi, asta nu mă ajută prea mult să merg mai 
departe. 

— E problema ta. Io ţi-am dat o informaţie, aşa că spune- 
le alor tăi să nu se mai ţină de fundu' meu. N-am absolut 
niciun motiv pen’ care să distrug o gaşcă de federali. Du-te 
înapoi şi asigură-te că au priceput. Tăcu, împrăştie nişte 
ace de pin cu piciorul lui uriaş, apoi privi fix în ochii lui 
Web. Sper că nu vă jucaţi cu mine şi nu-l ţineţi pe Kevin 
acolo făr' să-mi spuneţi, ori nu-i aşa? 

Web se întrebă care era răspunsul cel mai potrivit. Şi, cu 
toate că, dată fiind compania în care se afla, asta părea o 
ironie, hotări că adevărul era cea mai potrivită abordare. 

— Nu-l avem pe Kevin. 

— Vezi, în poliţaii de aci n-am încredere, după cum îi 
ştiu io. Prea mulţi de-ai noştri şi-au sfârşit zilele când au 
intrat pe mâna lor. Acuma, nici federalii nu valorează prea 
mult în ochii mei, da' măcar voi nu omorâţi oamenii de 
pomană. 

— Mulţumesc. 


419 


— Aşa că, vezi, una peste alta, dacă voi îl aveţi pe Kevin, 
ştiu că e în siguranţă. Şi poate că-l mai ţineţi o vreme, 
până se domoleşte tot rahatu' ăsta. 

Ţinând cont de privirea lui piezişă, Web îşi putea da 
seama că Marele F chiar ar fi vrut ca micul Kevin să fie în 
custodia FBl-ului, care i-ar fi oferit o protecţie acceptabilă. 

— Aş fi vrut să-l avem, dar nu e aşa. Dar cred, că, într-un 
fel sau altul, Kevin ar putea fi amestecat în toate astea, 
adăugă apoi. 

— Prostii, tună Marele F. E doar un puşti. N-a făcut 
nimic. N-are de ce s-ajungă la închisoare, nicidecum. Nu 
Kevin. 

— Nu vreau să spun că ştia ce face. Ai dreptate: e doar 
un puşti, un puşti speriat. Dar cel care a pus mâna pe el, 
oricine ar fi, e în spatele întregii afaceri. Cel puţin asta e 
părerea mea. Nu ştiu ce căuta Kevin pe aleea aia, dar 
faptul că se afla acolo nu e o coincidenţă. Vreau să-l găsesc 
la fel de mult cum o vrei şi tu. Şi vreau să-l ştiu în 
siguranţă. L-am salvat o dată pe aleea aia, nu vreau s-o fi 
făcut zadarnic. 

— Sigur, ca să poată depune mărturie şi să-şi petreacă 
toată viaţa ca martor protejat. Un fel de viaţă. 

— Cel puţin, o să fie în viaţă, ripostă Web. 

Uriaşul îşi cobori ochii şi şi-i înălţă după un răstimp 
îndelungat. 

— Francis, am de gând să fac tot ce-mi stă în puteri ca 
să-l aduc pe Kevin înapoi, teafăr şi nevătămat. Asta ţi-o 
promit. Dar, dacă ştie ceva, trebuie să ne spună. O să-l 
protejăm. 

— Da, cum să nu. Şi până acu' v-aţi descurcat bine cu 
treaba asta, nu-i aşa? 

Îi auziră pe ceilalţi bărbaţi întorcându-se. 

— Pe lângă tuneluri, ar da bine şi un nume, spuse Web, 
dar Marele F începuse deja să clatine din cap. 

— N-am cum să-ţi dau nici unv’. 


420 


Când cei doi bărbaţi apărură în raza lor vizuală, Marele 
F îi făcu semn unuia dintre ei. 

— Asigură-te că radioul din maşină nu mai funcţionează. 

Omul dădu din cap, se lăsă să alunece pe bancheta din 
faţă a maşinii lui Web, trase două gloanţe în staţia radio de 
provenienţă guvernamentală, apoi smulse microfonul de 
mână. Scoase şi încărcătorul din pistolul lui Web, trase în 
ţărână glonţul rămas pe ţeava şi îi înapoie arma. Celălalt 
bărbat îşi scoase din buzunar celularul lui Web, îl zdrobi 
ceremonios de un copac şi i-l întinse zâmbindu-i cu gura 
până la urechi. 

— Nu le mai fac ca altădată. 

— Acu' trebe să plecăm, zise Marele F. Şi, dacă ai de 
gând să te ţii de fundu' meu fiindcă l-am împuşcat pe 
Toona, uită de asta. Făcu o pauză şi îi aruncă o privire 
sinistră. Oricând vreau io să mori, mori. Oricând vreau să- 
ţi moară prietenii, mor. Dacă ai un animal de casă şi io 
vreau să moară, moare. 

Web îl privi cu hotărâre. 

— Francis, tu nu vrei să mergi pe drumul drept. Chiar nu 
vrei. 

— Ce face? Ai de gând să-mi tragi un şut în fund? Ai de 
gând să mă răneşti zdravăn? Ai de gând să mă omori? 

Îşi descheie cămaşa şi veni mai aproape. Deşi avea o 
meserie în care văzuse multe, Web nu mai întâlnise 
niciodată aşa ceva. 

Pieptul şi pântecul celuilalt erau brăzdate de răni de 
cuţit, de urme de glonţ, de cicatrice late, inflamate, de 
urme de arsuri şi de ceea ce lăsa impresia unor şanţuri de 
carne sfâşiată, care nu se vindecase aşa cum ar fi trebuit. 
Lui Web i se părea că priveşte o pictură care reprezenta 
opera colectivă a unei lumi demente. 

— O sută douăzeci, dacă socoteşti în anişori de trai 
liniştit, de-al albilor, zise Marele F, cu voce scăzută. 

Îşi încheie cămaşa şi pe faţă i se aşternu, după părerea 


421 


lui Web, o expresie de evidentă mândrie pentru că scăpase 
cu viaţă din tot ce însemnau cicatricele sale. Şi, în 
momentul acela, nu-i putea nega un astfel de merit. 

— Dacă vii după mine, zise Marele F, mai bine adu pe 
careva care să facă treaba ca lumea. Da’ şi aşa o să-ţi tai 
sula şi-o să ţi-o îndes pe beregată. 

Îi întoarse spatele şi Web se strădui să nu-i sară-n spate. 
Nu era un moment potrivit pentru a lămuri lucrurile, însă 
Web nu putea pleca lăsându-le aşa. 

— Presupun că-l pregăteşti pe Kevin să-ţi moştenească 
imperiul, strigă în urma Marelui F. Fratele care ţi-e fiu. Nu 
mă-ndoiesc că-i tare mândru de tine. 

Celălalt se întoarse. 

— Ţi-am zis că n-ai nicio treabă cu Kevin. 

— Am aflat multe pe aleea aia. Mi-a spus o grămadă de 
chestii. 

Era o cacialma, dar una bine calculată, dacă Web 
interpreta corect toate indiciile. Cel care îl schimbase pe 
Kevin cu alt puşti ar fi putut fi duşmanul Marelui F. Dacă 
era aşa, să-i întărâte unul împotriva altuia nu era o idee 
tocmai rea. Se gândea că Marele F nu minţise spunând 
când era amestecat, dar asta nu însemna că acel capitalist 
al străzii nu se asociase cu altcineva ca să lichideze echipa 
Charlie. Dacă era aşa, Web dorea să plătească cu toţii. 
Până la unul. 

Marele F se apropie de Web şi îl măsură cu privirea, ca 
şi cum i-ar fi evaluat fie curajul, fie prostia. 

— Dacă îl vrei pe Kevin înapoi, mă aştept să cooperezi, 
spuse Web. 

Nu pomeni nimic despre cele pe care Marele F i le 
povestise mai înainte. Îşi închipuia că uriaşul dorea să 
păstreze informaţia despre tuneluri între ei doi şi că acesta 
era motivul pentru care îi trimise pe cei doi bărbaţi să se 
ocupe de înmormântarea lui Toona în apele râului. 

— Aşteaptă-te la asta, zise Marele F. 


422 


Web reuşi să pareze parţial lovitura cu antebraţul, dar 
impactul dintre falca sa, pumnul cât o bilă de bowling al 
Marelui F şi propriul său braţ îl aruncă pe capota maşinii 
şi capul i se izbi de parbriz, făcându-l ţăndări. 


Web îşi reveni după o jumătate de oră, se lăsă să 
alunece încet de pe capotă şi se clătină pe picioare, 
ţinându-se de braţ, frecându-şi falca şi capul şi înjurând. 
După ce îşi regăsi calmul, descoperi că nici maxilarul, nici 
mâna şi nici ţeasta nu-i erau fracturate şi se întreba cum 
de era posibil. Şi se mai întrebă şi câte izbituri mai putea 
suporta înainte de a-i sări creierii din cap. 

Pe urmă se răsuci şi-şi îndreptă revolverul asupra 
bărbatului care răsărise dintre copaci. La rândul său, 
acesta avea şi el o armă aţintită asupra lui Web. 

— Frumoasă încercare, spuse omul, dar pistolul tău nu 
mai are gloanţe. 

Se apropie şi Web putu să-l vadă mai bine. 

— Cove? 

Randall Cove îşi lăsă arma în jos şi se sprijini de maşină. 

— Tipul ăla e într-adevăr o creatură periculoasă, spuse. 
Felul în care l-a lichidat pe unul de-ai lui e o chestie cum 
nici măcar eu n-am mai văzut. Se uită la faţa lui Web. 
Mâine o să ai nişte vânătăi de toată frumuseţea, dar e mai 
bine decât să faci o vizită la medicul legist. 

Web îşi puse alături pistolul descărcat şi îşi frecă ceafa. 

— Înţeleg că ai avut un loc în stal. Mulţumesc pentru 
ajutor. 

Cove îi aruncă o privire cruntă. 

— Uite ce e, omule, sunt un coleg de-al tău, un alt agent, 
lucrând sau nu sub acoperire. Umblu cu acelaşi tip de 
legitimaţie, am depus acelaşi jurământ, mă confrunt cu 
aceleaşi rahaturi de care se loveşte tot Biroul. Dacă ar fi 
încercat să te lichideze, mi-aş fi făcut simțită prezenţa. Dar 
ei n-au făcut-o, aşa că nici eu n-am făcut-o. Dacă te ajută 


423 


să te simţi mai bine, află că, în vreme ce ai fost inconştient, 
am uşuit nişte fârtaţi care veniseră să-ţi adulmece 
ciolanele. 

— Mulţam, fiindcă încă mai am nevoie de ciolanele 
astea. 

— Trebuie să stăm de vorbă, dar nu aici. S-ar putea ca 
unii dintre băieţii Marelui F să mai dea încă târcoale. Şi 
locul ăsta nu e sigur, nici măcar pentru doi oameni 
înarmaţi ai legii. 

Web privi în jur. 

— Atunci, unde? Vechiul tău birou a fost demolat. 

Cove zâmbi. 

— Ştiu că ai discutat cu Sonny. Presupun că, dacă 
bătrânul Sonny Venables e de părere că eşti de încredere, 
atunci eşti de încredere. Băiatul ăsta simte putreziciunea 
la fel de bine ca cel mai grozav ogar pe care l-am avut în 
Mississippi. 

— Se petrec tot felul de rahaturi. Ai mai luat, de curând, 
legătura cu Bates? 

— Am stat de vorbă, dar niciunul din noi nu i-a spus 
celuilalt totul şi asta-i nemaipomenit. Eu ştiu ce vrea şi el 
ştie în ce ape mă scald. li întinse lui Web o bucată de 
hârtie. Ne întâlnim aici peste o jumătate de oră. 

Web se uită la ceas. 

— Sunt într-o misiune specială. Trebuie să mă-ntorc. 

— Nu-ţi face probleme, nu durează mult. A, ar mai fi o 
chestie. 

Se urcă în maşina lui Web şi cotrobăi câteva secunde 
înainte de a cobori cu ceva în mână. 

— Dispozitiv de urmărire prin satelit. La fel de bun ca 
cele pe care le folosim noi. 

— Au acces la satelit, spuse Web. Asta-i încurajator. 

— Au şi staţie radio. 

Aşadar, Web dedusese corect modul în care îi dăduseră 
instrucţiuni după ce traversase podul Wilson. 


424 


Cove dezactivă dispozitivul şi şi-l puse în buzunar. 

— Dovezile sunt dovezi. Mă mir că nu l-au luat de acolo, 
adăugă, înainte de a dispărea în pădure. 

Suficient de refăcut pentru a-şi putea ţine amândoi ochii 
deschişi şi a vedea dublu în loc de a zări imagini triple şi 
străvezii, Web cuplă maneta de viteze şi demară. Se întâlni 
cu Cove în parcul din centrul oraşului, pe o bancă de lângă 
Fort Smithsonian. Când se aşeză, auzi o voce, dar nu 
tresări. Totul fusese trecut în instrucţiunile de pe bucata 
de hârtie. Deduse că Randall Cove se afla dincolo de pâlcul 
de tufişuri de lângă bancă. 

— Va să zică, Bates te-a pus la curent în ceea ce mă 
priveşte. 

— Aşa e. Îmi pare rău pentru cele întâmplate cu familia 
ta. 

— Da, se mulţumi Cove să răspundă. 

— Am găsit tăietura de ziar pe care o aveai acasă, cea 
despre tine şi Bates. 

— Eşti bun. Ani de zile, n-a găsit nimeni ascunzătoarea 
aia. 

— De ce-ai ascuns-o? 

— E o pistă falsă. Dacă cineva îmi percheziţionează casa, 
dă peste ceva care nu înseamnă, de fapt, nimic. Lucrurile 
cu adevărat importante le păstrez în memorie. 

— Deci bucata de ziar era doar un subterfugiu? N-are 
nicio importanţă? 

Cove nu răspunse, aşa că Web continuă: 

— Bates spunea că erai pe urmele unor traficanţi de 
prima mână şi că ei i-ar fi putut face o înscenare echipei 
mele. 

— E adevărat. Dar povestea asta nu e nici pe departe 
încheiată. Şi am auzit ce-ţi spunea Westbrook despre 
tuneluri. Nu mi-am închipuit niciodată aşa ceva. E o 
modalitate de a scoate computerele afară şi de a aduce 
mitralierele înăuntru. 


425 


— Am de gând să-l pun pe Bates la curent cu asta când 
mai curând cu putinţă şi o să mergem să aruncăm o 
privire. Vrei să vii şi tu? 

Cove nu răspunse, iar Web avu nevoie de o secundă ca 
să înţeleagă de ce. Pe trotuarul de vizavi trecea un bărbat. 
Era îmbrăcat ca un om al străzii, se clătina pe picioare ca 
şi cum ar fi fost beat şi poate că era şi una şi alta. Totuşi, 
Web nu-şi permitea să rişte şi era evident că nici Cove nu o 
putea face. Îşi duse mâna la pistol şi realiză, din nou, că 
era descărcat. Avea un încărcător de rezervă în partea din 
spate a camionetei, dar o parcase la mai bine de treizeci 
de metri distanţă şi, ca un idiot ce era, uitase să-şi ia 
muniţia. Ca răspuns la gândurile sale, simţi ceva 
alunecând lângă el de pe spătarul băncii. Îşi încleştă mâna 
pe revolverul pe care tocmai i-l dăduse Cove, şopti un 
mulţumesc şi continuă să stea locului, cu arma lângă 
coapsă, aţintind-o mereu asupra omului de pe partea 
cealaltă a străzii şi urmărindu-i fiecare mişcare, până când 
se îndepărtă. 

— Nu ştii niciodată peste ce lepădătură poţi să dai, zise 
Cove. 

— Bates spunea că e posibil ca tu să te fi folosit de unul 
dintre oamenii lui Westbrook, poate de Peebles sau de 
Macy, iar ei să-ţi fi făcut o înscenare. 

— Macy şi Peebles nu erau oamenii mei din interior. 
Cred că omul meu lucra direct cu mine, aproape 
întotdeauna, şi că s-ar putea ca lui să i se fi făcut o 
înscenare. 

— Păi, dacă tipul comunica direct cu tine, nu ne putem 
folosi de el ca să descoperim adevărul? 

— Nu mai putem. 

— Cum adică? 

— Omul meu era Toona. 

— Îţi baţi joc de mine. 

— Băieţii Marelui F au întotdeauna parte de tot ce e mai 


426 


bun. Tipul ţi-a spus numai gogoşi. L-a omorât pe Toona 
pentru că a săvârşit păcatul capital, adică a colaborat cu 
poliţia. 

— Toona credea că, în afară de Westbrook, mai erau 
implicaţi şi alţii? 

— Deşi avea mai ales muşchi, Toona era înzestrat şi cu 
ceva creier. Lucram cu el de vreo şase luni. L-am prins cu 
nişte chestii mărunte, dar făcuse deja, mai demult, patru 
ani de puşcărie şi n-avea chef s-ajungă din nou acolo. Mi-a 
povestit despre o bandă nouă, care intenţionează să se 
ocupe de afacerile găştilor din partea locului şi chiar să le 
spele banii prin intermediul unor operaţiuni legale. Nu 
oferă servicii ieftine, dar s-ar părea că cele mai multe găşti 
s-au abonat - cu excepţia lui Westbrook. El n-are atât de 
multă încredere în nimeni. Totuşi, până şi distribuitorii de 
droguri din diferite bande s-au săturat să se tot împuşte 
unii pe alţii. lar unificarea operaţiunilor şi reducerea 
costurilor sunt la fel de eficiente în afacerile ilegale ca şi în 
cele legale. Am vrut să mă infiltrez mai adânc în grupul 
ăsta, dar n-am reuşit să dau lovitura. Sub acoperire, mă 
dădeam drept reprezentantul unei găşti care dorea să 
plece din Arizona şi să se stabilească în zona rurală a 
Virginiei. Auzisem despre banda asta şi am reuşit să fiu 
invitat să văd cum operează. La început, am crezut că 
exista o legătură cu profiturile obţinute de Westbrook. Dar, 
după ce-am văzut ce era acolo, mi-am dat seama că era 
vorba de ceva mult mai amplu. 

— Bates a pomenit despre piaţa oxycontinului. 

— De-aia toată povestea e ieşită din comun. Cred că 
marfa pe care le-o furnizează banda asta celor locale 
constă în substanţe prescrise de medici, cum ar fi oxy, 
percocet şi toate celelalte. Riscurile sunt reduse, iar 
profiturile, imense. Toona nu făcea parte dintre cei care 
trag sforile afacerii, dar părea să aibă aceleaşi gânduri. Ar 
fi un mod cu totul inedit de a face trafic de droguri. lar 


427 


banda asta nouă nu se mulţumeşte să acţioneze în D.C. 
Cred că vor să se întindă în susul şi în josul coastei de est. 

— Cu oxy s-a pornit din zonele rurale. 

— Da, ai auzit de drogaţii din Munţii Stâncoşi? Ei, ăştia 
sunt drogaţii din Apalaşi. Numai că munţii Apalaşi trec 
prin vreo douăzeci de state, din Alabama şi până sus, la 
graniţa canadiană. E loc suficient pentru a pune bazele 
unui imperiu al drogurilor în plină ascensiune, pe seama 
unor medicamente prescrise în mod legal. De-aia am 
anunţat WFO imediat ce mi-am dat seama că în depozitul 
ăla se derulau afaceri mult mai importante decât ale lui 
Westbrook. Sigur, aş fi putut să continui să mă infiltrez şi 
să dau, poate, peste mai multe chestii, dar exista riscul de 
a fi demascat. Mi-am închipuit că, dacă reuşeam să-i 
aducem pe contabilii ăia să depună mărturie, puteam da 
gata toată banda care se ocupă de oxy. Omule, ştii ce cred 
acum, când privesc înapoi? 

— Că era prea frumos ca să fie adevărat? 

— Te-ai prins. Cove tăcu pentru o clipă. Ştii, Web, îmi 
pare rău pentru tot ceea ce s-a întâmplat cu prietenii tăi. 
Nici într-un milion de ani n-aş fi mirosit înscenarea aia. 
Dar îmi asum responsabilitatea, pentru că eu am fost cel 
care a dat-o în bară. Şi o să sacrific tot ce mi-a mai rămas, 
chiar şi viaţa mea, ca să îndrept lucrurile. 

— N-aş fi în stare să-mi câştig existenţa aşa cum o faci 
tu. Nu ştiu cum reuşiţi, voi ăştia, să vă descurcaţi. 

— Are haz, eu am aceeaşi părere în ceea ce te priveşte. 
Acum o să intraţi în tuneluri, ca să descoperiţi cum au scos 
şi cum au adus înăuntru toate chestiile alea. Şi poate că o 
să vedeţi şi ceva despre care o să vă povestesc. Şi nu e 
vorba de Westbrook. Acolo mai e şi altcineva, care se 
distrează grozav pe socoteala noastră. 

— Ai nişte bănuieli bine întemeiate în privinţa asta? 

— Simt că e aşa. Oricine ar fi cei de acolo, sunt în 
strânsă legătură cu cineva foarte important, pentru că 


428 


reuşesc, întotdeauna, să fie cu un pas înaintea tuturor. 

— În strânsă legătură cu cine, cu cineva din Birou? 

— Tu ai spus-o, nu eu. 

— Ai vreo dovadă în privinţa asta? 

— Instinctul meu. Tu nu ţii cont de al tău? 

— Ba da, întotdeauna. Am impresia că te simţi ca şi cum 
ai fi rămas pe dinafară. 

— Vrei să spui că toată lumea crede că sunt un trădător 
şi că am dat o mână de ajutor pentru ca unii dintre ai mei 
să fie împuşcaţi? Da, asta îmi tot vine în gând în ultima 
vreme. 

— Cove, nu eşti singurul care se află în situaţia asta. 

— Ei, Web, într-un fel, suntem fraţi de cruce. 
Stigmatizaţi drept trădători pentru ceea ce n-am făcut, iar 
unii nici măcar nu vor să ne asculte. 

— De-asta nu vii la sediu? 

— Vezi, concluzia e că am fost păcălit, dus de nas, luat 
de fraier sau cum vrei să-i mai spui. Nu sunt trădător, dar 
am dat totul peste cap şi, în meseria mea, asta e aproape 
la fel de grav ca a trece de partea cealaltă. 

— Atunci suntem fraţi de cruce, fiindcă şi eu am făcut 
aceeaşi greşeală. 

— Păi, poate că o să rămânem amândoi în picioare când 
se va sfârşi tot tărăboiul, ce zici? 

— Zic că o să-mi dau toată silinţa. 

— Să-ţi ţii capul cât mai jos, London, traficanţii ăştia 
trag la mică înălţime. 

— Ei, Cove? 

— Da? 

— Scuzele tale sunt acceptate. 


Web îşi duse maşina la Dupont Circle. Înşfăcă 
încărcătorul de rezervă din camionetă, îşi puse pistolul pe 
care i-l dăduse Cove în tocul prins de partea din spate a 
centurii, apoi luă un taxi până la WFO. Bates plecase de 


429 


mult acasă, aşa că se hotări să aştepte până a doua zi 
dimineaţă ca să ia legătura cu el. Probabil că tipului avea 
să-i fie de folos un somn bun, iar tunelurile nu fugeau 
nicăieri. In loc să plece cu un alt Bucar, Web optă pentru 
ceva într-adevăr nebunesc. Avea de gând să ia propria 
maşină. 

Armata de ziarişti nu mai era parcată lângă casa lui, dar 
Web nu-şi asumă niciun risc. Intră în clădire pe uşa din 
dos, se strecură în automobil, deschise uşile garajului şi îl 
scoase cu grijă afară, cu farurile stinse. Aşteptă până când 
ajunse în josul străzii, apoi aprinse luminile şi acceleră, 
uitându-se tot timpul în oglinda retrovizoare. Nu se vedea 
nimic. Se întoarse la East Winds. 


430 


CAPITOLUL 34 


Când Web reveni în casa trăsurilor, Romano nu era 
acolo. Web se uită chiar şi în toate maşinile vechi de la 
parter, gândindu-se că partenerul lui s-ar fi putut strecura 
într-una dintre ele, ca s-o admire, pentru ca apoi să-l fure 
somnul. Era aproape patru dimineaţa şi Romano colinda, 
probabil, pe afară. Fiindcă avea prea multă energie, nu 
avea odihnă, deşi, ca lunetist, fusese antrenat să abordeze 
lucrurile încet şi metodic, cu excepţia cazurilor în care 
circumstanţele drastice impuneau contrariul. lar când 
venea timpul să treacă la acţiune, nimeni nu i-o lua înainte 
lui Paul Romano. Pentru că celularul lui era scos din 
funcţiune, Web folosi telefonul din casă ca să-l sune şi 
răsuflă uşurat când îi răspunse. 

— Cum a fost întâlnirea? îl întrebă Romano. 

— Plictisitoare. Îţi povestesc mai târziu. Unde eşti? N 

— Nu era niciun pericol, aşa că am inspectat locurile. In 
partea de vest e un vechi turn de strajă. Vezi totul, pe o 
rază de peste şase kilometri. 

— Ştiu, am fost pe-acolo. 

— Ei, eu sunt acolo acum. Am avut chef de puțin 
jogging. 

— Paulie, asta-i o mică excursie. 

— O plimbare în parc. Poate că vrei să vii încoace şi să 
aduci şi o pereche de ochelari de noapte. 

— La ce tragi cu ochiul? 

— O să vezi. 

Web ieşi din casa trăsurilor prin spate, îşi puse 
echipamentul de protecţie pentru cap, ataşă la el sursa de 
lumină pentru dispozitivul de vedere pe timp de noapte, o 
alimentă şi-i adaptă intensitatea la ochii săi. Intr-o clipă, 

431 


lumea deveni de un verde fluid, diafan. Nu puteai folosi 
drăcia aia un timp prea îndelungat, pentru că ochelarii 
erau destul de grei ca să te alegi cu o durere acută de gât, 
urmată de una de cap, care te făcea să uiţi că te durea şi 
altceva. Web îşi ţinea întotdeauna un ochi închis când 
privea prin ochelari, cu toate că asta denatura şi mai mult 
percepţia distanțelor; dacă nu-l închideai, după ce nu te 
mai uitai prin ochelari nu vedeai altceva decât câte o sferă 
portocalie, strălucitoare, în faţa fiecărui ochi. Şi, în clipa 
aceea, un nonagenar țintuit într-un scaun cu rotile se 
mişca mai repede decât tine. 

Un  lunetist îşi făcea datoria folosind diverse 
echipamente, începând cu cele de înaltă tehnologie şi 
terminând cu unul atehnic: camuflajul. Web ducea dorul 
costumului său Ghillie, un amestec de pânză de sac şi 
țesătură cord, pe care îl acoperise, cu răbdare, cu 
excremente de animale şi cu alte substanţe rău 
mirositoare, ceea ce îi permitea să nu fie văzut într-o 
pădure deasă sau într-o junglă. Fiecare lunetist din HRT îşi 
punea amprenta personală asupra costumului Ghillie şi 
Web petrecuse ani de zile îmbunătăţindu-l pe al său, adică 
murdărindu-l chiar şi mai mult decât atât. Primul costum 
Ghillie fusese conceput cu patru sute de ani în urmă, de 
către scoțieni, în timpul numeroaselor războaie de gherilă 
purtate împotriva celor care se străduiau să le cucerească 
ţara. Şi continua să fie la fel de eficient cum fusese atunci. 
Web stătuse întins, la adăpostul costumului oferit de 
acesta, în inima unei jungle din America Centrală, în timp 
ce în jurul lui roiau traficanţi de droguri înarmaţi cu puşti 
mitralieră, care îşi dădeau seama că el se afla acolo numai 
după ce îi împungea cu ţeava armei în spate şi le citea 
drepturile. 

Continuă să înainteze şi comută ochelarii de noapte pe 
vederea în infraroşu, ceea ce activă o sursă luminoasă 
internă şi mări considerabil câmpul vizual. Dorea să fie 


432 


sigur că echipamentul funcţiona, fiindcă era de notorietate 
faptul că bateriile ochelarilor de noapte picau când aveai 
mai multă nevoie de ele. Nu-i plăcea să folosească vederea 
în infraroşu pentru un timp mai îndelungat, din cauză că 
exista un inconvenient major. Pentru oricine s-ar fi uitat la 
el prin ochelari de noapte, amplificatorul în infraroşu ar fi 
reprezentat o baliză luminoasă, ea o lanternă uriaşă pusă 
în faţa cuiva. Web ar fi fost o ţintă stabilă. Dezactivă 
dispozitivul de vedere în infraroşu şi-şi puse echipamentul 
pentru cap în rucsac. De acum înainte trebuia să se bazeze 
pe propriii ochi, ceea ce făcuse de fiecare dată când 
trăsese un foc de armă. Uneori nu puteai îmbunătăţi ceea 
ce îţi dăruise natura. 

Aerul era proaspăt, iar zgomotele specifice fermei şi 
pădurii care o înconjura erau numeroase şi diferite unele 
de altele. Web îşi potrivi pasul şi străbătu distanţa care îl 
despărţea de turnul de strajă într-un timp demn de 
invidiat. Era plăcut să ştie că se afla încă într-o formă 
acceptabilă. Nu poţi pierde, într-un interval atât de scurt, 
tot ceea ce ai dobândit vreme de opt ani, în urma unui 
antrenament neîntrerupt, chibzui el. li plăceau pădurea şi 
întunericul; se simţea la fel de în largul lui ca un american 
obişnuit în faţa unui televizor cu ecran mare. 

Văzu turnul de strajă şi se opri. Pentru că nu avea 
celular, îşi duse mâinile la gură, formând un soi de goarnă 
suplimentară, şi slobozi un strigăt, care reprezenta 
semnalul folosit de el şi de Romano pe când erau lunetişti. 
Semăna cu un şuier de vânt sau cu ţipătul unei păsări care 
putea fi întâlnită aproape pretutindeni. Era sigur că 
Romano avea să-şi aducă aminte şi, peste câteva secunde, 
auzi semnalul de răspuns. Totul era în ordine. 

Web ieşi dintre copaci şi se repezi spre turnul de strajă, 
se prinse de treptele scării de lemn şi o urcă în linişte. 
Romano îl întâmpină în pragul micii uşi batante a 
palierului pe care se afla spaţiul de observare. Web ştia că 


433 


Romano nu-i putea vedea rănile proaspete, făcute de 
Toona şi de Marele F, ceea ce era bine, fiindcă, în 
momentul acela, nu dorea să-şi bată gura explicându-i ce 
era cu ele. Şi bineînţeles că Romano i-ar fi făcut zile fripte 
din cauza asta. Aproape că putea auzi, ieşind dintre buzele 
celuilalt, cuvintele: „Ce naiba, i-ai lăsat să-ţi facă asta?” 

Se uită la Romano în timp ce scotea o lunetă Litton de 
grosisment zece, care se ataşa de obicei la puşca unui 
lunetist. 

— Se întâmplă ceva deosebit? 

— Uită-te şi tu, prin golul dintre copacii dinspre nord- 
vest. 

Web privi prin lunetă. 

— Se pare că mă uit la ferma Southern Belle. 

— Sunt în plină desfăşurare nişte activităţi interesante 
pentru o fermă de cai. _ 

Web reglă luneta pentru ochii săi şi se uită prin ea. Între 
copaci era, într-adevăr, un gol de toată frumuseţea, prin 
care se putea vedea, foarte bine, o zonă a fermei 
învecinate. 

Se zăreau două clădiri de mărime considerabilă, care 
păreau relativ noi. Alături de ele erau parcate nişte 
camioane mari și Web îi urmări pe bărbaţii cu staţii 
portabile de emisie-recepţie care se zoreau încoace şi 
încolo. În partea laterală a uneia dintre clădiri era o uşă 
deschisă şi Web văzu că, pentru activităţile desfăşurate în 
interior, indiferent în ce ar fi constat ele, era nevoie de 
foarte multă lumină. În dreptul unei uşi automate, de 
depozit, era tras, cu spatele, un camion şi oamenii cărau, 
pe cărucioare, nişte cutii mari, pe care le rostogoleau în 
remorca acestuia. 

— E o operaţiune de mare amploare, zise Web. Atelier 
de dezmembrare a maşinilor, droguri, piese de avion 
furate, dispozitive de observare, tehnologii piratate sau o 
mulţime de alte chestii. Fir-ar să fie. 


434 


— Nişte vecini  fascinanţi. Şi eu stăteam aici, 
închipuindu-mi că în ţinutul cailor din Virginia nu găseşti 
decât o gaşcă de idioţi bătrâni, care călăresc beţi prin 
împrejurimi, vânând ceva vulpi pricăjite, în timp ce 
nevesticile lor se adună la ceai în fiecare după-amiază. 
Doamne, mai am o grămadă de învăţat. Se uită la Web. Ei, 
ce părere ai? 

— Cred că ceea ce am descoperit că se întâmplă la 
Southern Belle e demn de reţinut. Şi, dacă se sparge buba, 
cel puţin suntem aici şi putem face ceva în privinţa asta. 

Romano zâmbi, evident încântat de ideea unei apropiate 
intrări în acţiune şi a unei posibile ocazii de a schilodi pe 
cineva. 

— Acum vorbeşti pe limba mea. 


435 


CAPITOLUL 35 


Kevin Westbrook îşi umpluse toate blocurile de desen şi 
acum stătea şi se uita pe pereţi. Se întreba dacă avea să se 
mai afle vreodată sub razele soarelui. Se obişnuise cu 
zgomotul făcut de maşini şi de apa care curgea. Nu-i mai 
tulburau somnul, dar regreta că se învățase cu condiţiile 
de detenţie, pentru că lua asta drept un semn rău, care îi 
prezicea că avea să rămână acolo pentru totdeauna. 

Detaşându-se de celelalte zgomote, sunetul paşilor îi 
ajunse la urechi şi se retrase în pat, ca un animal dintr-o 
cuşcă de la grădina zoologică la apropierea vizitatorilor. 

Uşa se deschise şi intră acelaşi bărbat care-l mai vizitase 
şi înainte. Kevin nu ştia cine era, iar el nu se obosise 
niciodată să-i spună cum se numea. 

— Ce mai faci, Kevin? 

— Mă doare capul. 

Bărbatul se căută în buzunar şi scoase o cutie de 
Tylenol. 

— "Ţinând cont de meseria mea, am întotdeauna aşa ceva 
la îndemână. 

Îi dădu băiatului două pastile şi îi turnă un pahar cu apă 
din sticla de pe masă. 

— Probabil îmi lipseşte lumina soarelui, adăugă Kevin. 

Remarca îl făcu pe celălalt să zâmbească. 

— Ei, o să vedem în curând dacă putem face ceva în 
privinţa asta. 

— Asta înseamnă că o să ies de aici în curând? 

— Ar putea însemna exact asta. Lucrurile încep să intre 
pe făgaşul lor. 

— Deci n-o să mai aveţi nevoie de mine. 

Kevin îşi regretă vorbele imediat ce le rostise. Evident, 

436 


fraza avea doua înţelesuri. 

Bărbatul se holbă la el. A 

— Kev, ai făcut o treabă foarte bună. Într-adevăr bună, 
dacă ne gândim că eşti doar un puştan. O să ţinem minte 
asta. 

— O să pot pleca acasă în curând? 

— De fapt, e o hotărâre care nu-mi aparţine. 

— N-o să spun nimic, nimănui. 

— Nimănui, adică nici lui Francis? 

— Nimănui, adică nimănui. 

— Ei, de fapt, asta n-are nicio importanţă. 

Kevin deveni brusc bănuitor. 

— Să nu-i faceţi rău fratelui meu. 

Bărbatul îşi ridică braţele, capitulând în bătaie de joc. 

— N-am spus c-o să facem aşa ceva. Adevărul e că, dacă 
totul merge bine, numai oamenii care trebuie s-o păţească 
o vor păţi, OK? 

— Toţi oamenii din curtea interioară au păţit-o. Le-aţi 
făcut rău, i-aţi omorât pe toţi. 

Celălalt se aşeză pe marginea mesei şi îşi încrucişă 
braţele la piept. Deşi nu făcuse nicio mişcare 
amenințătoare, Kevin se trase puţin înapoi. 

— Aşa cum spuneam, oamenii care merită să o păţească 
sunt cei care-o vor păţi. Nu se întâmplă aşa întotdeauna, 
tot timpul li se întâmplă lucruri rele oamenilor nevinovaţi. 
Am primit destule lecţii în privinţa asta, aşa cum se pare 
că ai primit şi tu. 

Aruncă o privire spre rana din obrazul băiatului. 

Kevin nu făcu niciun comentariu. Bărbatul deschise unul 
dintre blocurile de desen şi se uită la câteva dintre schiţe. 

— Asta e Cina cea de Taină? întrebă. 

— Înî. lisus. Înainte să-l răstignească. El e cel din mijloc, 
spuse Kevin. 

— Am fost la şcoala de duminică, zise bărbatul, cu un alt 
zâmbet larg. Ştiu totul despre Iisus, fiule. 


437 


Kevin făcuse desenul din memorie. Îl făcuse din două 
motive: ca să treacă timpul şi pentru a-şi oferi simpla 
mângâiere de a-l avea pe Fiul Domnului alături. Poate că 
Dumnezeu avea să-i înţeleagă mesajul şi avea să trimită 
nişte îngeri păzitori pe pământ, în apărarea unui oarecare 
Kevin Westbrook, care avea o nevoie desperată de orice fel 
de ajutor, fie el divin sau de altă natură. 

— Asta-i o chestie grozavă, Kevin. Tu ai într-adevăr 
talent. 

Se uită la un alt desen, pe care îl înălţă. 

— Aici cine e? 

— Fratele meu, citindu-mi mie ceva. 

Având pistolul pe noptieră şi pe toţi oamenii lui înarmaţi 
de partea cealaltă a uşii, Francis şi-ar fi pus braţul uriaş în 
jurul lui Kevin, l-ar fi strâns la pieptul lui masiv şi i-ar fi 
citit până noaptea târziu, până ce Kevin ar fi adormit. S-ar 
fi trezit dimineaţa şi toţi bărbaţii înarmaţi ar fi fost plecaţi, 
ca şi fratele lui. Dar în carte ar fi fost pus un semn, acolo 
unde rămăseseră; ceea ce însemna că, fără îndoială, 
fratele său avea să se întoarcă, să termine de citit. 

Bărbatul păru surprins. 

— Iţi citeşte? 

Kevin dădu din cap. 

— Da, de ce nu? Când erai mic, ţie nu ţi-a citit nimeni, 
niciodată? 

— Nu, îi răspunse bărbatul. Puse blocul de desen înapoi, 
pe masă. Câţi ani ai tu, Kevin? 

— Zece. 

— E o vârstă frumoasă, ai toată viaţa înainte. Mi-aş dori 
şi eu asta. 

— O să mă lăsaţi vreodată să plec de aici? întrebă Kevin. 

Privirea bărbatului reuşi să spulbere toate speranţele lui 
Kevin. 

— Îmi placi, Kevin. Într-un fel, îmi aminteşti de mine, 
când eram copil. Nici eu n-am avut o familie adevărată, de 


438 


care să-mi amintesc. 

— Il am pe fratele meu! 

— Ştiu că-l ai. Dar eu vorbesc despre o viaţă normală, 
ştii, mămica, tăticul, fraţii şi surorile, locuind cu toţii 
împreună. 

— Ce e normal pentru unii nu e normal pentru toată 
lumea. 

Bărbatul zâmbi şi clătină din cap. 

— Căpşorul tău e plin de înţelepciune. Presupun că, în 
ceea ce priveşte viaţa, nimic nu e normal atunci când o iei 
la bani mărunți. 

— İl ştii pe fratele meu. Pe el nu trebuie să-l iei în râs. 

— Nu-l cunosc personal, dar noi doi facem nişte afaceri 
împreună. Sunt sigur că nu e genul pe care să vrei să-l iei 
în râs şi-ţi mulţumesc pentru sfat. Dar adevărul e că, într- 
un fel, acum colaborăm. L-am rugat, prieteneşte, să facă 
ceva pentru mine în legătură cu tipul ăla, Web London, şi a 
făcut-o. 

— Pun pariu c-a făcut-o pen’ că i-ai spus că mă ai pe 
mine. A făcut-o pen’ că nu vrea să păţesc nimic. 

— Sunt sigur că aşa e, Kevin. Dar, după cum ştii, avem 
de gând să-i întoarcem serviciul. Nişte tipi destul de 
apropiaţi de fratele tău vor să-l scoată din afaceri. O să-l 
ajutăm în privinţa asta. 

— De ce vreţi să-l ajutaţi? întrebă Kevin, bănuitor. Ce- 
aveţi de câştigat? 

Bărbatul râse. 

— Omule, dacă erai doar un pic mai mare, te-aş fi făcut 
asociatul meu. Păi, hai să zicem că toată lumea are de 
câştigat. 

— Dar nu mi-ai răspuns la întrebare. O să mă lăsaţi să 
plec? 

Bărbatul se ridică şi se îndreptă către uşă. 

— Trebuie să insişti, Kevin. Lucrurile bune li se întâmplă 
mai ales oamenilor perseverenţi. 


439 


CAPITOLUL 36 


Când se întoarse în casa trăsurilor, Web îl sună pe Bates 
acasă, îl trezi din somn şi îi povesti despre întâlnirea sa 
violentă cu Marele F. Îi relată şi discuţia cu Cove. Stabili o 
întâlnire cu Bates şi cu echipa lui de agenţi, peste o oră, în 
curtea interioară din sud-estul Washingtonului. Soarele era 
pe punctul de a răsări, iar Web nu putea decât să clatine 
din cap. Încă nu apucase să se ducă la culcare şi era deja 
timpul să înceapă o nouă zi de muncă. 

Bates îi dădu un alt celular în locul celui zdrobit de omul 
lui Westbrook; avea acelaşi număr, ceea ce era foarte 
convenabil. 

Îi mulţumi lui Bates, care nu făcu niciun comentariu 
legat de noile răni de pe chipul lui, deşi se vedea limpede 
că nu era bine-dispus. 

— Continuă să dai gata echipamentele guvernului tot 
aşa şi asta o să se vadă în cecul ăla pe care-l primeşti la 
salariu. Iar pe celularul vechi ţi-am lăsat mesaje la care nu 
mi-ai răspuns. 

— Ei, Perce, fir-ar să fie de treabă. Câteodată, 
înştiinţarea că am mesaje vocale îmi apare pe ecran la o zi 
după ce le primesc. 

— Eu n-am avut niciodată o astfel de problemă. 

— Ei, asta chiar îmi e de ajutor, nu-i aşa? 

Lăsară un agent să păzească maşinile. Într-un asemenea 
cartier, nimic nu era în siguranţă şi nici nu era sacru, cu 
atât mai puţin bunurile Unchiului Sam. De fapt, unor tineri 
întreprinzători nimic nu le-ar fi plăcut mai mult decât să 
dezmembreze un Bucar şi să scoată un profit frumuşel din 
afacerea asta. 

În timp ce mergeau pe jos, Bates părea să devină tot mai 

440 


irascibil. 

— Web, ai noroc că mai trăieşti, se răsti, fără să pară 
câtuşi de puţin fericit pentru că Web fusese atât de 
norocos. Aşa-ţi trebuie dacă acţionezi pe cont propriu. Nu- 
mi vine să cred că te-ai vârât în treaba asta fără să-ţi 
asigure cineva spatele. Mi-ai nesocotit ordinele. Aş putea 
să te desfiinţez, cu totul. 

— Dar n-o s-o faci, fiindcă-ţi ofer ceea ce-ţi trebuie. O 
pistă. 

În cele din urmă, Bates se calmă şi clătină din cap. 

— Şi chiar i-a zburat tipului creierii, în faţa ta, fiindcă 
era informator? 

— Asta nu-i o chestie pe care ai putea avea tendinţa s-o 
înţelegi greşit. 

— lisuse, ce boaşe trebuie să aibă omul ăsta! 

— Cât bilele de bowling, dacă se potrivesc cu restul. 

Intrară în clădirea ţintă şi coborâră la subsol. Era 
întunecos, igrasios şi duhnea. Lui Web îi venea să râdă la 
gândul că ajunsese dintr-o casă de piatră din ţinutul cailor 
din Virginia într-o carceră subterană din Anacostia. Totuşi, 
trebuia să recunoască faptul că valora ceva mai mult decât 
un puşcăriaş. 

— Omul ăla a spus tunele, comentă Bates, aruncându-şi 
privirile în jur. 

Acolo, jos, nu existau niciun fel de corpuri de iluminat, 
aşa că fiecare agent îşi adusese câte un proiector. 

— Vezi tu, Web, adevărul e că ne-am mai uitat o dată 
după aşa ceva. 

— Păi, atunci trebuie să o facem din nou, pentru că tipul 
părea să ştie despre ce vorbea şi, pur şi simplu, nu există 
nicio altă modalitate de a aduce mitraliere înăuntru fără să 
vadă nimeni nimic. La Departamentul Lucrărilor Publice 
nu au schiţe din care să ne dăm seama cum sunt amplasate 
tunelurile? 

— Aici suntem în D.C., OK? Dacă vrei să te duci să 


441 


încerci să găseşti ceva la una dintre instituţiile orăşeneşti, 
eşti invitatul meu. E destul de greu să dai de urma unor 
chestii care se referă la ziua de ieri, aşa că să nu mai 
vorbim despre cele de acum o jumătate de secol. 

Căutară pretutindeni, până când Web ajunse la o 
grămadă imensă de butoaie de păcură de câte două sute 
de kilograme, aflată într-un colţ îndepărtat. 

— Ce-i cu astea? 

— Sistemul de încălzire era pe bază de păcură. 
Rezervele trebuie să fi rămas aici după ce clădirea a fost 
abandonată. Transportul e prea costisitor. 

— S-a uitat cineva sub ele? 

În loc de răspuns, unul dintre agenţi se îndreptă spre 
grămadă şi încercă să împingă unul dintre butoaie. Acesta 
nu se clinti. 

— Nu-i nimic sub ele, Web. Nici tu n-ai pune un milion 
de tone de păcură deasupra unui tunel în care trebuie să 
intri şi din care trebuie să ieşi. 

— Aşa să fie? 

Web se uită la butoiul pe care încercase să-l mişte 
agentul, îţi propti piciorul în el şi constată că era într- 
adevăr plin. Il împinse pe cel de alături, apoi pe cel de 
lângă acesta. Apoi încercă să le împingă pe cele din al 
doilea rând. Toate erau pline. 

— OK, te-ai convins? îl întrebă Bates. 

— Lăsaţi-mă să-mi fac damblaua. 

Sub privirile lui Bates şi ale celorlalţi agenţi, Web se 
cocoţă deasupra butoaielor şi începu să păşească de pe 
unul pe altul. Pe fiecare se oprea şi îşi legăna corpul 
înainte şi înapoi. Când ajunse la mijlocul unuia dintre 
grupurile de butoaie, se legănă pe unul dintre ele şi fu 
gata să cadă. 

— Asta e gol, spuse. 

Păşi pe cel de alături. 

— Şi ăsta. 


442 


Merse pe deasupra unui caroiaj de patru butoaie pe 
patru. 

— Toate sunt goale. Daţi-mi o mână de ajutor. 

Ceilalţi agenţi se repeziră să-l ajute, îndepărtară foarte 
repede butoaiele goale şi lumina proiectoarelor căzu 
asupra unei trape din podea. 

Bates se holbă la ea, apoi se uită la Web. 

— Fir-ar să fie. Cum de ţi-a venit ideea? 

— Am avut un caz când eram la Biroul FBI din Kansas. 
Un tip a înşelat un grup de bancheri umplând un depozit 
cu butoaie despre care se credea că erau pline cu păcură 
pentru instalaţii de încălzire şi pe care le-a folosit drept 
garanţie colaterală pentru un împrumut imens. Bancherii 
şi-au trimis inspectorii şi, după toate probabilitățile, 
aceştia au deschis câteva butoaie, care erau într-adevăr 
pline cu păcură. Dar au verificat numai rândurile din 
margine, pentru că tipilor în costum nu le place să se 
cocoaţe deasupra unor butoaie murdare de păcură. S-a 
dovedit că nouăzeci la sută dintre acestea erau goale. Ştiu 
pentru că am verificat blestematele alea de butoaie unul 
câte unul, când au apelat la noi, după ce tipul fugise din 
oraş. 

Bates părea supărat. 

— Îţi rămân dator, Web. 

— Şi crede-mă că o să ţin minte asta. 

Cu armele pregătite, deschiseră trapa, coborâră în tunel 
şi urmară traiectoria acestuia, care mergea mai întâi 
drept, apoi în unghi ascuţit. 

Web îşi aţinti proiectorul spre podea. 

— Cineva a fost aici de curând. Uitaţi-vă ce de urme. 

La capătul tunelului se afla o scară. O urcară în tăcere, 
fiind cu toţii în alertă şi gata să apese pe trăgaci. 
Deschiseră cu uşurinţă o trapă care nu era încuiată şi se 
pomeniră într-o clădire foarte asemănătoare cu cea din 
care plecaseră. În zona în care se aflau, existau foarte 


443 


multe proprietăţi abandonate. Urcară tipiil la etaj. 
Incăperea în care ajunseră era mare şi goală. Se întoarseră 
la parter, ieşiră din clădire şi se uitară împrejur. 

— Cred că am ajuns cu două cvartale mai spre vest, 
spuse unul dintre agenţi şi Web fu de aceeaşi părere. 

Priviră cu toţii clădirea în care îi adusese tunelul. Firma 
decolorată de pe unul dintre pereţi o identifica drept fostul 
sediu al unei companii care distribuia alimente şi era 
prevăzută cu o platformă, pe care se puteau descărca 
bananele aduse în camioane. Sau mitralierele. Lângă 
platformă se aflau două camioane abandonate, ale căror 
pneuri dispăruseră şi cărora le lipseau portierele. 

— La miezul nopţii, vii cu un camion, îl strecori între 
astea două, îţi descarci lăzile, le transporţi prin tunel şi 
gata, spuse Web. Mătură zona cu privirea. Şi în jur nu 
locuieşte nimeni, orice ai face, n-are cine să te vadă, de-aia 
probabil că au şi ales clădirea. 

— OK, dar putem pune mâna pe Marele F pentru crimă. 
Pe baza mărturiei tale, înfundă definitiv puşcăria. 

— Întâi trebuie să-l găsiţi şi, din câte mi-am dat seama, 
se pricepe la ceea ce face. 

— O să fie necesar să-ţi asigurăm protecţia. 

— Nu, nu e necesar. Mă descurc bine în privinţa asta. 

— Ce dracu vrei să spui, cum adică te descurci bine în 
privinţa asta? Tipul are toate motivele să te lichideze. 

— Dacă dorea, putea s-o facă azi-noapte. Eram 
neajutorat. Pe de altă parte, eu am o misiune - trebuie să-i 
protejez pe Billy şi pe Gwen Canfield - şi am de gând s-o 
duc la bun sfârşit. 

— Asta e ceea ce nu înţeleg. Omoară un tip în faţa ta, iar 
pe tine te lasă să pleci. 

— Ca să pot aduce mesajul despre tuneluri. 

— Ce, n-a auzit niciodată că există telefoane? Nu 
glumesc, Web, vreau să fii protejat. 

— Spuneai că-mi eşti dator, cu asta o să fim chit. 


444 


— Ce naiba poate fi mai important decât să rămâi în 
viaţă? 

— Nu ştiu, Perce, de când am meseria asta nu m-am 
gândit niciodată prea mult la aşa ceva. Şi nu vreau să fiu 
protejat. 

— Sunt superiorul tău, ţi-o pot impune. 

— Da, cred că poţi, spuse Web, imperturbabil. 

— Pfui, rahat, London, eşti mai degrabă o belea decât un 
tip valoros. 

— Credeam că ai aflat asta cu mult timp în urmă. 

Bates se uită la platforma de descărcare. 

— Adevărul e că nu exista nicio legătură între tipii din 
Frăția Libertăţii şi depozitul ăsta sau mitralierele alea. 
Fără ceva care să ne conducă mai departe, nu ne putem 
lega de ei. În momentul ăsta sunt nişte îngeraşi, nu ne 
oferă niciun motiv pentru care să le facem o vizită. 

— Ancheta referitoare la crimele din Richmond nu a scos 
la iveala nimic care să conducă la Frăția Libertăţii? Pot fi 
urmărite o grămadă de piste. 

— Unghiul sub care a fost tras glonţul care l-a ucis pe 
judecătorul Leadbetter ne-a condus la o clădire în 
construcţie, aflată pe partea cealaltă a străzii. Acolo 
lucrează mereu sute de oameni, muncitorii vin şi pleacă tot 
timpul. 

— Dar apelul pe care l-a primit? 

— A fost dat de la un telefon public din sudul Richmond- 
ului. De aici nu porneşte nicio pistă. 

— Dar judecătorul era în centrul oraşului. Aşa că au fost 
implicaţi cel puţin doi oameni, aflaţi în legătură, pentru ca 
apelul să fie primit la momentul potrivit. 

— Aşa e. Nu mi-am închipuit nicidecum că am avea de-a 
face cu nişte diletanti. 

— Dar Watkins şi Wingo? 

— Toate persoanele care lucrează în biroul lui Wingo au 
fost verificate. 


445 


— Dar personalul de întreţinere? Unul dintre ei ar fi 
putut pune atropina pe receptorul telefonului. 

— l-am verificat şi pe ei. Nu sunt angajaţi permanenţi, 
dar n-am găsit nimic care să ne conducă mai departe. 

— Şi Watkins? 

— Scăpări de gaz. Casa era veche. 

— Ei, haide, a primit telefonul chiar în momentul în care 
a pus piciorul înăuntru. E vorba, din nou, de sincronizare 
la fracțiuni de secundă. Şi de cineva care cunoştea 
obiceiurile celor trei bărbaţi. Şi s-a nimerit, pur şi simplu, 
să aibă în celular un solenoid care să producă scânteia 
necesară pentru a-l trimite în ceruri? 

— Înţeleg, Web, dar mai există o grămadă de alţi oameni 
care aveau motive să-i ucidă pe tipii ăştia. Poate că există 
ceva care leagă între ele două dintre crime, dar nu pe 
toate. Până acum, cel puţin, singurele elemente comune 
sunt celularele şi cazul Ernest Free. 

— Perce, legătura există, crede-mă. 

— De acord, dar trebuie să convingem şi un juriu, ceea 
ce, în momentul de faţă, e aproape imposibil. 

— Ai ceva noutăţi despre bomba de la East Winds? 

— E un dispozitiv extrem de sofisticat. I-am verificat pe 
toţi cei care lucrează acolo. Cei mai mulţi au venit odată cu 
Strait, când ferma la care lucrau înainte s-a desfiinţat. 
Sunt destul de curaţi. Câţiva au nişte infracţiuni la activ, 
dar e vorba mai ales de beţie şi de tulburarea liniştii 
publice, lucruri la care te aştepţi din partea unei şlehte de 
ţopârlani. 

— Dar Nemo Strait? 

— Tot ce v-a povestit e adevărat. A crescut la o mică 
fermă de cai, administrată de tatăl lui. Aşa şi-a învăţat 
meseria. A luptat în Vietnam şi a fost un soldat clasa-ntâi. 
Are o grămadă de medalii şi a participat la o mulţime de 
lupte grele. A petrecut trei luni ca prizonier de război. _ 

— Trebuie să fii un tip tare ca să scapi viu din asta. Aia 


446 


din Cong nu erau renumiţi pentru ospitalitatea lor. 

— Când a revenit în State, a avut tot felul de ocupaţii, de 
la paznic de închisoare la vânzător de computere. Între 
timp s-a însurat, a avut copii, a reînceput să se ocupe de 
cai şi a divorţat. A ajuns la soţii Canfield chiar în perioada 
în care au cumpărat East Winds. 

— Ce se aude despre bătrânul Ernest B. Free? 

— Nici măcar nu l-a zărit nimeni, ceea ce, ca să fiu 
sincer, mă surprinde. De obicei, primim mii de telefoane, 
dintre care nouăzeci la sută pe-aiurea, dar, în marea 
majoritate a cazurilor, dăm peste unul sau două indicii 
folositoare. De data asta, nimic. 

Foarte frustrat, Web îşi roti ochii împrejur. Privirea îi 
trecu peste un dispozitiv, apoi reveni asupra lui şi rămase 
pironită acolo. 

— Fir-aş al naibii, spuse. 

— Ce? Ce s-a întâmplat, Web? făcu Bates. 

Web arătă cu degetul. 

— Cred că s-ar putea să avem un fel de martor ocular. 

Bates se uită la semaforul din colţul de stradă diagonal 
opus platformei depozitului. Asemenea tuturor celorlalte 
din zonă, avea montată deasupra o cameră de luat vederi. 
Şi, asemenea tuturor celorlalte camere văzute de Web în 
timpul ultimei sale incursiuni în cartier, şi aceea fusese 
îndreptată, probabil de mâini răuvoitoare, într-o altă 
direcţie, pe care se nimerise să se afle tocmai platforma de 
descărcare. 

— Fir-aş al naibii, repetă Bates, ca un ecou. Te gândeşti 
la ce mă gândesc şi eu? 

— Da, zise Web. Pare să fie unul dintre modelele vechi 
de cameră video, care funcţionează non-stop. Cele noi sunt 
active doar după ce se declanşează datorită vitezei unei 
maşini şi fotografiază plăcuţa de înmatriculare. 

— Păi, să sperăm că poliţia din cartier n-a şters un 
anumit segment al benzii. 


447 


Bates îi făcu semn unuia dintre oamenii săi, cerându-i să 
dea imediat un telefon. 

— Trebuie să mă întorc la fermă, spuse Web. Probabil că 
Romano a început să se simtă abandonat. 

— Web, asta chiar nu-mi place. Dacă eşti ucis când nici 
nu te aştepţi? 

— Îţi rămâne Cove. Şi el a văzut totul. 

— Dacă e ucis şi e/? Probabilitatea e aceeaşi, ţinând cont 
de tot ceea ce se petrece. 

— Ai un stilou şi o hârtie? 

Web relată, în scris, întreaga istorie a uciderii lui Toona. 
Web aflase de la Bates că adevăratul nume al acestuia era 
Charles Towson şi că nimeni nu ştia de unde îi venea 
porecla, însă toţi cei care îşi agoniseau banii pe stradă 
păreau să aibă aşa ceva. Ei bine, cel care aruncase trupul 
lui Charlie Towson în râu, presupunând că cineva chiar o 
făcuse, rămăsese, probabil, fără nimic în stomac. Fără 
nicio urmă de dubiu, Web îl identifică pe ucigaş drept 
Francis „Marele F” Westbrook. Adăugă o semnătură 
înflorată, pe care alţi doi agenţi o autentificară. 

— Îţi baţi joc de mine? Orice avocat al apărării o să 
anuleze asta cât ai clipi, răcni Bates. 

— E cel mai bun lucru pe care îl pot face în momentul de 
faţă, spuse Web. 

Şi plecă. 


448 


CAPITOLUL 37 


Odată întors la East Winds, Web se întâlni cu Romano, 
apoi se duse în casa trăsurilor şi se relaxă făcând o baie 
fierbinte. Se gândi că, stând în apă, putea trage şi un pui 
de somn, ceea ce avea să-l facă să se simtă ca nou. În 
decursul anilor, i se întâmplase să doarmă chiar şi cu mult 
mai puţin decât atât. 

Romano îi văzuse rănile proaspete şi comentariul lui 
fusese cel aşteptat. 

— Iar te-ai lăsat bătut măr? Web, faci numele HRI-ului 
de ocară. 

Web îi spusese că data viitoare avea să aibă grijă ca 
urmele loviturilor să nu rămână în locuri expuse privirilor. 

În zilele următoare, activităţile lui şi ale lui Romano se 
transformară într-o adevărată rutină. Când Gwen şi Billy 
văzuseră rănile cu care se alese în urma întâlnirii cu 
Marele F, ea exclamase: 

— Dumnezeule, eşti teafăr? 

— Arăţi pe parcă bătrânul Boo ti-ar fi altoit o copită în 
nas, comentase Billy, în timp ce trăgea dintr-o ţigară 
neaprinsă. 

— Adevărul e că l-aş fi preferat pe Boo, ripostase Web. 

Gwen insistase să trateze tăieturile lui Web. Lui îi făcuse 
plăcere să-i simtă degetele atingându-i pielea. 

— Cred că voi ăştia, federalii, n-aveţi niciun moment de 
plictiseală, spusese Billy, în timp ce ea îl îngrijea. 

— Şi eu cred, răspunsese Web. 

El şi Romano îi cunoscuseră mai bine pe soţii Canfield şi 
realizaseră de cât de multă muncă era nevoie ca să 
conduci o fermă. Aşa cum promisesem, se puseră şi ei 
serios pe treabă, deşi Romano cârtea şi i se plângea lui 

449 


Web în fiecare seară din cauza asta. East Winds era o 
fermă mare, extraordinar de frumoasă, iar Web începu să 
aibă realmente sentimentul că, poate, ar fi trebuit să 
încerce să-şi câştige traiul în alt mod. Dar presupuse că 
avea să uite de asta imediat ce avea să părăsească East 
Winds o dată pentru totdeauna. Gwen Canfield era o 
femeie interesantă, fascinantă în mai multe privinţe, pe 
atât de inteligentă şi de rezervată pe cât era de frumoasă 
şi de manierată. Ea şi Billy personificau proverbialul cuplu 
format de foc şi gheaţă. 

Web călărise împreună cu ea în fiecare zi, atât ca să o 
protejeze, cât şi ca să cunoască mai bine terenul. Şi fusese 
nevoit să admită că existau modalităţi mult mai neplăcute 
de a-ţi petrece timpul decât plimbările călare, printr-un loc 
superb, alături de o femeie frumoasă. Gwen se oprise în 
fiecare zi ca să se roage în capelă, iar Web o privise, stând 
în şaua lui Boo. Ea nu-l invitase niciodată să i se alăture şi 
el nu-i dăduse niciodată de înţeles că ar fi vrut să o facă. 
Faptul că David Canfield murise sub ochii lui i se părea un 
motiv suficient pentru a păstra distanţa faţă de femeie. 

În fiecare seară, agenţii FBI se duseseră în casa cea 
mare şi îşi petrecuseră timpul alături de soţii Canfield. 
Billy avusese o viaţă fascinantă şi îi făcea plăcere să 
povestească despre ea. Nemo Strait fusese întotdeauna 
prezent şi Web descoperise că avea mult mai multe în 
comun cu fostul combatant din infanteria marină decât şi- 
ar fi închipuit vreodată. Strait fusese de toate în viaţa lui, 
de la soldat până la îmblânzitor de cai sălbatici. 

— Mi-am câştigat traiul folosindu-mi şi creierii şi 
muşchii, deşi, pe măsură ce trece timpul, se pare că mi se 
împuţinează şi unii, şi alţii. 

— Într-un fel, suntem în aceeaşi barcă, spuse Web. Te 
vezi ocupându-te de cai până la moarte? 

— Păi, trebuie să recunosc că mă gândesc la ziua în care 
o să las în urmă bălegarul şi animalele încăpăţânate. Se 


450 


uită spre soţii Canfield, îşi cobori vocea şi adăugă, rânjind: 
Mă refer atât la cele cu două, cât şi la cele cu patru 
picioare. Dar, aşa cum spuneam, continuă, regăsindu-şi 
tonul normal, asta îţi intră în sânge. Câteodată mă văd 
având propria fermă şi conducând-o aşa cum se cuvine. 

— Frumos vis, zise Romano. Şi eu îmi doresc, uneori, să 
am propria echipă NASCAR. 

Web îşi privi partenerul. 

— Nu ştiam asta, Paulie. 

— Ei, un tip trebuie să aibă şi nişte secrete. 

— Aici ai dreptate, zise Strait. Fosta mea nevastă mi-a 
spus, la un moment dat, că nu ştie niciodată ce gândesc. I- 
am răspuns că asta e diferenţa dintre bărbaţi şi femei. 
Femeile îţi spun, întocmai, tot ce cred despre tine. Bărbaţii 
păstrează asta pentru ei. 

Aruncă o privire spre Billy Canfield, care se afla în 
partea opusă a imensei încăperi, studiindu-şi ursul împăiat 
şi dând pe gât a treia bere din ultima jumătate de oră. 
Gwen se dusese sus să se ocupe de pregătirea cinei. 

— Deşi, ştiţi voi, uneori e adevărat contrariul, spuse 
Strait. 

Web se uită la Canfield, apoi din nou la Strait. 

— Aşa să fie? 

Totodată, faptul că Gwen şi Billy nu petreceau prea mult 
timp împreună devenise din ce în ce mai evident. Web nu-i 
pusese niciodată lui Gwen o întrebare directă în această 
privinţă, dar comentariile ei ocazionale dăduseră de înţeles 
că alegerea era mai degrabă a lui Billy decât a ei. Poate 
faptul că se învinovăţeau unul pe celălalt de moartea lui 
David era motivul, se gândea Web. 

Şi, în ciuda celor insinuate de Gwen mai devreme, Nemo 
Strait părea indispensabil pentru activităţile desfăşurate la 
East Winds. De mai multe ori, Web îl văzuse pe Billy 
apelând la supraveghetor când trebuia să dea un răspuns 
decisiv sau să rezolve o problemă legată de cai sau de 


451 


conducerea fermei. 

— Fac asta de când nu eram decât un copilaş, îi spusese 
Strait lui Web la un moment dat. Nu sunt multe lucruri de 
care să nu mă fi lovit când vine vorba de cai, de ferme sau 
de altele de genul ăsta. Cât despre Billy, el prinde totul 
foarte repede. 

— Dar Gwen? 

— Ştie mai multe decât Billy, dar e foarte rigidă, nu 
renunţă la părerile ei. Am încercat să-i pun lui Baron nişte 
potcoave uşoare, pentru că animalul are copitele fragile, 
dar nu e de acord. „Imi cunosc calul”, îmi spune ea mie. E 
încăpăţânată. Probabil că ăsta e unul dintre motivele 
pentru care a luat-o Billy de nevastă. 

— Oricum, e doar unul dintre ele, spuse Web. 

Strait oftă. 

— Ai dreptate, e o frumuseţe. Dar, vezi tu, femeile foarte 
frumoase îi fac pe bărbaţi nefericiţi. Ştii de ce? Pen’ că 
întotdeauna încearcă altul să ţi-o ia. Fosta mea soţie n-ar fi 
câştigat un concurs de frumuseţe nici măcar în zilele ei 
cele mai bune, dar, ce naiba, nici nu stăteam cu grijă că 
îmi dă altul iama în coteţul cu găini. 

— Billy nu pare să-şi facă probleme din cauza asta. 

— Uneori, oamenii sunt greu de citit. lar el e un filosof, 
zău aşa. Se petrec foarte multe în capul ăla bătrân al lui. 


Web ţinea legătura cu Bates în fiecare zi, dar, cel puţin 
până atunci, pe înregistrarea din camera de supraveghere 
nu descoperiseră nimic. 

Celularul lui Web sună într-o dimineaţă, devreme, 
tocmai când el ieşea de sub duş. Se întinse şi îl luă cu greu 
de pe toaletă. Era Claire Daniels. 

— Te-ai mai gândit la hipnoză? 

— Ştii, Claire, sunt într-o misiune. 

— Web, dacă vrei într-adevăr să faci progrese, simt că 
hipnoza e cheia. 


452 


— Prin capul meu nu umblă nimeni. 

Ea insistă. 

— Putem începe şi, dacă te simţi stingherit în vreun fel, 
ne oprim. E corect aşa? 

— Claire, sunt ocupat. Nu putem discuta despre asta 
acum. 

— Web, tu eşti cel care a venit la mine pentru ajutor. Eu 
fac tot ce pot, dar trebuie să cooperezi. Crede-mă, ai trecut 
prin situaţii mult mai neplăcute decât cele în care te va 
pune hipnoza. 

— Corect. Îmi pare rău, nu sunt interesat. 

Ea făcu o pauză, apoi zise: 

— Ascultă, Web, am avut o întâlnire cu cineva şi cred că 
ai vrea să ştii cu cine. 

El nu răspunse. 

— Buck Winters? Numele îţi spune ceva? 

— Ce dorea? 

— Ai semnat o declaraţie care îi permite să-mi ceară 
relaţii despre tratamentul tău. Îţi aduci aminte? 

— S-ar putea. Am semnat o mulţime de hârtii între timp. 

— Nu mă-ndoiesc. Au profitat într-adevăr de asta. 

— Ce dorea să ştie şi ce anume i-ai spus? 

— Păi, sunt două lucruri între care există o mare 
diferenţă. A încercat să găsească argumente care să mă 
convingă să-i spun totul, dar forma în care era făcută 
declaraţia îmi lăsa destul loc pentru răspunsuri în doi peri. 
Probabil că lucrurile nu se vor încheia aici, dar asta-i viaţa. 

El cugetă câteva clipe la cele auzite. _ 

— Ţi-ai creat probleme din cauza mea, Claire. Ii sunt 
recunoscător. 

— Dar ăsta e unul dintre motivele pentru care te-am 
sunat. Winters părea foarte hotărât să te pună la zid 
pentru cele întâmplate. A folosit chiar şi cuvântul trădător. 

— De fapt, nu-i cine ştie ce surpriză. Începând de la 
Waco, eu şi Buck n-am fost niciodată de aceeaşi părere. 


453 


— Web, dar dacă am putea ajunge la originea 
problemelor tale şi dacă i-am demonstra şi lui şi oricui 
altcuiva că nu eşti un trădător, ei, eu nu văd ce-ar putea fi 
rău în asta. Nu eşti de acord? 

Web oftă. Nu dorea să cedeze, dar nici să rămână toată 
lumea, pentru totdeauna, cu îndoieli în privinţa lui. Nu 
dorea să aibă el însuşi dubii asupra propriilor posibilităţi 
de a-şi face datoria în HRT. 

— Crezi într-adevăr că hipnoza poate fi de folos? 

— Web, nu putem şti înainte de a încerca. Dar, în cazul 
altor pacienţi, am avut succes. 

— OK, spuse el în cele din urmă, poate vom mai discuta 
despre asta. Faţă-n faţă. 

— Aici, în biroul meu? 

— Sunt în detaşare. 

— N-aş putea veni eu acolo unde te afli? 

Web căzu pe gânduri. Dorea într-adevăr să o facă? Cel 
mai înţelept lucru ar fi fost să-i spună lui Claire Daniels să 
se ducă dracului şi să nu se mai amestece în viaţa lui. 
Problema era că nu primise niciodată ajutorul de care 
acum începuse să creadă că avea într-adevăr nevoie. La un 
moment dat, s-ar fi putut întâmpla să tragă ponoasele. Şi 
începea să înţeleagă că ea dorea într-adevăr să-l ajute. 

— O să trimit pe cineva după tine. 

— Pe cine? 

— Se numeşte Romano. Face parte din HRT. Să nu-i 
povesteşti nimic, fiindcă uneori are gura foarte mare. 

— Bine, Web. Unde eşti? 

— O să vezi, doamnă doctor. 

— O să fiu liberă peste o oră. E nevoie de mai mult timp? 

— E mai mult decât suficient. 

Se şterse, se îmbrăcă, îl găsi pe Romano şi îi povesti ce îi 
cerea să facă. 

— Cine e femeia? întreba acesta, bănuitor. E doctorul 
tău de nebuni? 


454 


— Le place să li se spună psihanalişti. 

— Nu sunt şoferul tău. Sunt într-o misiune, Web. 

— Ei, haide, Paulie. Vreau să stau cu Billy şi Gwen. Şi tu 
eşti cel care a dus greul aici tot timpul, aşa că lasă-mă s-o 
fac şi eu pentru o vreme. Dacă o iei din loc acum, o să 
ajungi acolo exact când o să fie ea gata de plecare. 

— Şi dacă se întâmplă ceva cât timp lipsesc? 

— O să mă descurc singur. 

— Şi dacă eşti ucis? 

— Ce, ai început să-ţi faci griji pentru mine aşa, dintr- 
odată? 

— Nu, dar nu vreau să intru în vreo încurcătură din 
pricina asta. Am o familie la care trebuie să mă gândesc. 

— Vrei să spui că Angie te-ar ucide? 

— Exact. 

— Uite ce e, fă-o şi îţi jur că n-o să mă dezlipesc de soţii 
Canfield până te întorci. 

Romano nu părea prea încântat, dar, în cele din urmă, 
acceptă şi îi ceru lui Web numele şi adresa lui Claire. 

— Dar, fii atent aici: fac asta numai pentru că vreau să 
profit de ocazie ca să-mi aduc maşina. 

— Te referi la Corvette? 

— Da, la Corvette. Sunt sigur că Billy o să fie încântat să 
o vadă, pentru că noi doi suntem înnebuniţi după maşini. 

— Pleacă, Paulie, până nu mă răzgândesc. 

Romano îi spusese că soţii Canfield se aflau în vilă, aşa 
că Web se duse într-acolo fără grabă şi bătu la uşă. O 
femeie în vârstă, îmbrăcată cu blugi şi cu un tricou şi 
având o basma în culori strălucitoare, îi deschise şi îl 
conduse în mica zonă însorită din bucătărie care era 
rezervată pentru micul dejun, unde Gwen şi Billy stăteau la 
masă. 

— Vrei să bei o cafea şi să guşti ceva? îl întrebă Gwen, 
ridicându-se. 

Web acceptă o cafea, nişte ouă şi nişte pâine prăjită. 


455 


— Eu şi Romano am patrulat pe teritoriul fermei cu 
câteva nopţi în urmă şi am văzut că, prin vecini, se 
desfăşurau nişte activităţi interesante. 

— La Southern Belle? spuse Billy, după ce el şi Gwen 
schimbară o privire. Al naibii de interesante, cu siguranţă. 

— Deci ai văzut şi tu câte ceva? 

— Billy, zise Gwen, n-ai nicio dovadă. 

— Dovadă pentru ce? se grăbi Web să întrebe. 

— Poate că n-oi fi având nicio dovadă, spuse Billy, dar 
am o judecată sănătoasă şi ceea ce se întâmplă acolo are 
tot atâta legătură cu conducerea unei ferme de cai pe cât 
am eu cu a unei mănăstiri. 

— Deci, ce-ai văzut? 

— Povesteşte-mi tu mai întâi. 

Web o făcu şi Billy recunoscu că totul coincidea cu ceea 
ce văzuse el însuşi. 

— Vezi, ceea ce mă pune pe mine pe gânduri, zise Billy, 
sunt remorcile articulate. Acum, eu m-am ocupat de 
transporturi vreme de douăzeci de ani şi ştiu că aşa ceva 
se foloseşte numai ca să deplasezi o încărcătură serioasă, 
pe distanţe mari. 

— S-au mai plâns şi alţi vecini? întrebă Web. 

Celălalt clătină din cap. 

— Nu mai au niciunul atât de apropiat. Vecini din partea 
cealaltă sunt fie la reşedinţa lor din Naples, fie la cea din 
Nantucket. Au cumpărat ferma numai ca să poată călări 
când au chef. lţi poţi imagina că cineva a plătit opt 
milioane de dolari pe nouă mii de acri numai ca să poată 
călări de două ori pe an? Ce, idioţii n-au auzit niciodată 
despre grajduri? Scutură din cap şi continuă: lar 
camioanele vin şi pleacă numai noaptea. E destul de 
complicat să conduci monstruozităţile alea, pe întuneric, 
pe drumurile înguste şi bătute de vânturi de aici. Nu e ca 
atunci când există felinare. Şi mai e ceva. 

Web ciuli urechile. 


456 


— Ce anume? 

— Îţi aminteşti că ţi-am spus că ferma a fost cumpărată 
de o companie? 

— Chiar aşa. 

— Ei, cu câtva timp în urmă, după povestea cu 
avioanele, elicopterele şi toate celelalte, am fost la 
administraţia districtului şi am făcut nişte săpături. 
Deţinătorii companiei - apropo, e o societate cu 
răspundere limitată - sunt doi tipi din California. Harvey şi 
Giles Ransome, cred că sunt fraţi sau poate că sunt 
căsătoriţi, înţelegi, sunt din California, şi aşa mai departe. 

Scutură din cap. 

— Ştii ceva despre ei? 

— Da de unde. Dar tu eşti detectivul, cred că ai putea 
face repede nişte săpături dacă ai vrea. 

— O să arunc o privire. 

— După ce le-am aflat numele, i-am invitat o dată aici. 
M-am dus până la ei şi tot restul. 

— Şi ce s-a întâmplat? 

— De data asta oamenii lor mi-au mulţumit într-adevăr 
politicos, dar mi-au spus că ei nu erau acolo. Au promis că 
vor transmite invitaţia. Da cum să nu! Aşa cum sunt eu 
chinez. 

Gwen îşi turnă încă o ceaşcă de cafea. Purta blugi, un 
pulover maro-deschis şi cizme cu tocul jos. Înainte de a se 
reaşeza pe scaunul ei, îşi prinse în ace părul, scoţându-şi la 
iveală gâtul foarte lung, de la care, preţ de câteva secunde, 
Web simţi că nu-şi putea lua ochii. Ea se aşeză şi îşi 
plimbă, neliniştită, privirile de la un bărbat la celălalt, 
înainte de a şi le opri asupra lui Web. 

— Web, ce crezi că ar putea fi? 

— Am nişte bănuieli, dar nu mai mult de atât. 

Billy îi aruncă o privire pătrunzătoare în timp ce lua 
ultima înghiţitură de pâine prăjită şi îşi ştergea buzele cu 
un şerveţel. 


457 


— Te gândeşti că ar putea fi o afacere mafiotă, cu bunuri 
furate sau ceva de genul ăsta. Crede-mă, rahaturile astea 
iau amploare în afacerile bazate pe transporturi. Dacă aş fi 
primit câte un dolar pentru fiecare italian care mi-a bătut 
la uşă oferindu-mi o servietă plină cu bani ca să-i transport 
tot felul de chestii cu camioanele mele, n-ar mai trebui să- 
mi muncesc acum fundul în ferma asta. 

— Doamne, zise Gwen, lovind cu palma în masă, am 
plecat din Richmond ca să scăpăm de nişte super-macho 
albi, ucigaşi, şi ne-am mutat alături de o şleahtă de 
criminali. 

Se ridică, trecu în cealaltă parte a chiuvetei şi îşi pironi 
privirea asupra ferestrei. 

— Uite ce e, Gwen, spuse Billy, oricine ar fi vecinii 
noştri, asta nu are nimic de-a face cu viaţa noastră, OK? Ei 
îşi văd de treburile lor, noi de ale noastre. Dacă fac ceva 
ilegal, nu e problema noastră, pen' că Web o să-i facă praf, 
nu-i aşa? Noi ne ocupăm de o fermă de cai, aşa cum ai vrut 
tu. OK? 

Ea se întoarse şi îl privi, agitată. 

— Dar nu aşa cum ai vrut tu? 

El rânji. 

— Ba da, desigur. La naiba, într-un fel, chiar îmi place să 
curăţ grajdurile. Pentru o secundă, se uită la Web. Rânirea 
bălegarului are un soi de rol terapeutic. 

Lui Web i se păru că nu era sincer. Billy îşi îndreptă 
privirea în altă parte şi spuse: 

— Ia te uită ce ne-a adus pisica. 

Web îşi aruncă ochii către uşă şi îl văzu pe Nemo Strait 
stând în cadrul ei, cu pălăria Stetson în mâini. Se uita fix la 
Billy şi lui Web i se păru că avea o expresie ostilă. 

— Sunteţi cu toţii gata de plecare? 

— Da, domnule, am venit doar să vă anunţ înainte de a 
porni la drum. 

leşiră cu toţii afară şi o luară în josul drumului principal, 


458 


unde Web văzu o caravană formată din zece remorci cu 
cai, unele prinse de tampoane, iar altele, cu cinci roţi, 
fixate cu cârlige de camioane de mare tonaj, dar toate 
purtând emblema fermei East Winds. 

— Cele mai multe remorci sunt nou-nouţe, spuse Billy. 
Au costat o avere, pen’ că a trebuit să le personalizăm pe 
unele, dar presupun că arată bine sau cel puţin asta mi se 
tot spune. Nu-i aşa, Nemo? 

— Dacă zici tu, Billy. 

Billy arătă către remorci. 

— Uite, alea trei sunt fabricate de comandă, pentru câte 
trei cai, cu rampă înclinată de încărcare. Continuă să arate 
cu degetul. Pe urmă mai avem două Sundowner Pro Stock 
MPs, una cu rampă orizontală, cu o nişă pentru ţesălarea 
cailor, un Townsmand de trei metri, cu amortizare, în care 
stă, izolat, tânărul Bobby Lee, două Sunlite de 760 şi cea 
mare de acolo. Arătă înspre ultima remorcă, o drăcie care 
părea foarte complicată şi care semăna mai mult a vagon 
de pasageri decât a remorcă pentru cai. Ei, asta e mica 
bijuterie a întregului grup, deşi e sigur că nu e câtuşi de 
puţin mică. E un Coach Silverado clasic. Are în faţă un 
compartiment pentru oameni, un spaţiu pentru funii şi alte 
echipamente de remorcare în mijloc şi loc pentru doi cai în 
spate. E o frumuseţe. Şi se bucură de o autonomie deplină. 

— Unde se duc? întrebă Web. 

— În Kentucky, răspunse Gwen. Acolo se ţine un târg 
important de noateni. Arătă către remorci. Ăştia sunt cei 
mai buni noateni ai noştri, nouăsprezece cu totul. 

Vocea îi suna puţin cam trist, remarcă Web. Poate că 
pentru ea era ca şi cum i-ar fi plecat de acasă mai mulţi 
copii. 

— Asta-i deosebeşte pe bărbaţi de băieţi, zise Billy. Dacă 
vânzarea merge bine, avem un an bun. De obicei merg şi 
eu, dar FBI-ul m-a convins să procedez altminteri. Îi azvârli 
o privire lui Web. Aşa că, dacă vânzarea nu o să decurgă 


459 


cum ar trebui, voi o să compensati diferenţa. 

— Asta nu intră în atribuţiile mele, spuse Web. 

Billy clătină din cap. 

— Da, sunt sigur. Nemernicii de cumpărători aleg caii 
separat şi ne lovesc sub centură, pe urmă ajungem să 
vindem creioane pe trotuar. Noatenii ăştia sunt unii dintre 
cei mai buni pe care i-am avut vreodată. Dar tipii or să stea 
în cumpănă, or să găsească fiecare mic cusur pe care or să 
fie în stare să-l observe şi or să încerce să-i cumpere pe 
nimica toată, iar următorul lucru pe care o să-l aflăm o să 
fie că au făcut rost de altceva. Ei bine, n-o să fie aşa. Am 
mai trecut prin toate astea şi înainte. O să transporţi caii 
înapoi aici, Strait, dacă nu se vând între limitele pe care ţi 
le-am dat. Să-i ia naiba. 

Nemo dădu din cap. 

— Da, domnule. 

Web o urmări cu privirea pe Gwen, care se apropie de 
una dintre remorcile cele mai mici şi se uită înăuntru. 

— Ăla e Bobby Lee, zise Billy, arătând înspre calul din 
remorca în care se uita Gwen. Ei, dacă lucrurile or să 
meargă aşa cum trebuie, calul ăla o să ne aducă un câştig 
frumuşel. E deosebit, aşa că nu trebuie să fie transportat 
împreună cu altul. Fir-ar să fie, aş fi vrut să fac eu târgul 
ăsta. Asta-i problema mea, oamenii, prea mulţi dimprejur. 

Web se întrebă la cine făcea aluzie, dacă într-adevăr o 
făcea. 

— De ce nu păstraţi caii, ca să participaţi chiar voi cu ei 
la curse? întrebă Web. 

— E nevoie de munţi de bani ca să creşti şi să menţii un 
Thoroughbred în formă pentru curse, de-aia cele mai de 
succes firme le aparţin corporațiilor şi cartelurilor. Au în 
spate o grămadă de capital, ca să poată trece peste 
perioadele dificile. East Winds e o fermă de reproducere a 
cailor şi adevărul e că asta vrem să rămână. Crede-mă, şi 
aşa avem suficiente dureri de cap. N-am dreptate, Gwen? 


460 


Ea nu răspunse şi se îndepărtă când Web se îndreptă 
spre Bobby Lee şi privi în interiorul remorcii Townsmand, 
lungă de trei metri. Ferestrele din spate erau deschise, aşa 
că Web putu să vadă calul dinăuntru, începând cu vârful 
cozii stufoase. Strait se apropie şi se opri lângă el. 

— Nu-mi place să-l văd pe Bobby Lee plecând, e un cal 
bun. Are deja un metru şi jumătate, e un roib frumos, cu 
părul lucios, musculatura e al naibii de impresionantă şi, 
uită-te la pieptul lui, mai are încă mult de crescut. 

— E un animal frumos. 

Web aruncă o privire spre boxele mari, sudate de pereţii 
interiori ai remorcii. 

— Astea pentru ce sunt? 

Strait deschise remorca şi intră înăuntru, convingându-l 
pe Bobby Lee să se dea deoparte. Deschise una dintre 
boxe. 

— Caii sunt mai sensibili decât o femeie în chinurile 
facerii. 

Rânji şi păşi într-o parte. Web văzu că în boxă erau 
căpestre, frâie, pături şi toate celelalte echipamente de 
care ar fi putut avea nevoie un cal. 

Strait îşi plimbă mâna de-a lungul cauciucului moale 
care îmbrăca exteriorul boxelor. 

— Căptuşim toate laturile, ca să nu se rănească cumva 
calul lovindu-se de margini. 

— Nu prea aveţi cum să daţi greş, spuse Web, în timp ce 
Strait închidea boxa. 

— Sunt o grămadă de mici detalii, care nu li se par 
evidente celor care nu se ocupă de cai. De exemplu, dacă 
transporti un singur cal într-o remorcă pentru doi, trebuie 
să ţii animalul în partea şoferului, pentru ca greutatea 
suplimentară să nu te tragă spre marginea drumului. 
Remorcile astea sunt foarte uşor adaptabile. Toţi pereţii 
despărțitori sunt mobili şi le poţi reconfigura. De exemplu, 
poţi să ţii o iapă în partea din spate şi un mânz în faţă. Lovi 


461 


pereţii cu palma. Tablă galvanizată, ţine mult mai mult de 
o viaţă de om. Arătă spre spaţiul deschis, alungit, din faţa 
calului. Asta e jgheabul pentru mâncare şi pentru apă. lar 
aici - îi arătă uşa laterală - e trapa de salvare, pentru cazul 
în care vrei să scoţi repede calul, fără să te alegi cu o 
lovitură de copită. 

— Unde e televizorul? 

Strait râse. 

— Mie-mi spui! Mi-aş dori să călătoresc şi eu în condiţii 
măcar pe jumătate atât de bune precum cele în care o fac 
animalele astea, deşi, crede-mă, în Silverado ăsta de aici, o 
să ducem o viaţă pe cinste. Are până şi toaletă şi 
bucătărie, aşa că subsemnatul nu mai are nicio treabă cu 
oalele de noapte şi cu bufetele expres. De data asta, Billy 
s-a întrecut pe sine însuşi, iar eu şi băieţii îi suntem 
recunoscători. 

Web se uită la acoperişul remorcii. Capul lui Bobby Lee 
era foarte aproape de el. 

Strait îi urmări privirea şi zâmbi. 

— Bobby Lee e un noaten voinic şi nu putem ridica 
acoperişul mai sus. 

— Cum adică? 

— Dă-le cailor mai mult spaţiu, iar ei or să profite de 
ocazie. La naiba, am văzut un cal căruia nu-i plăcea să fie 
transportat şi care s-a dat peste cap, dacă poţi să crezi una 
ca asta, şi a sărit din remorcă pe autostradă, unde a fost 
lovit de-un camion. N-a fost o privelişte plăcută şi n-a lipsit 
mult ca să-mi pierd slujba. De asta caii sunt plasați cu faţa 
spre partea dinainte a remorcii, altfel se străduiesc, şi 
reuşesc, să sară din ea. Şi toate remorcile au o uşă de 
acces şi o rampă laterală, astfel încât să putem cobori caii 
cu faţa înainte, în caz de urgenţă. Merge mai repede şi, 
când vrei să cobori un cal speriat, cu spatele, pe o 
autostradă, s-ar putea să te trezeşti cu capul zburat de pe 
umeri dacă i se năzăreşte să-ţi tragă o copită. Inţelegi ce 


462 


vreau să spun? 

— Perfect. ă 

— Da, caii sunt nişte maşinării sofisticate. Într-un fel, 
seamănă cu fosta mea nevastă. 

Strait râse din nou. 

Web îşi flutură mâna în faţa nasului. 

— Omule, în remorcile astea nu miroase prea grozav. 

— Pfui, făcu Strait, bătându-l pe Bobby Lee cu palma pe 
gât, apoi închizând şi încuind remorca. Aşteaptă să stea 
calul câteva ore înăuntru şi abia pe urmă o să ai ce mirosi. 
Câinilor le place cum miroase bălegarul de cal, dar nu şi 
oamenilor. Presupun că de-aia suntem consideraţi 
civilizaţi. Aşa că înlocuim podelele de aluminiu cu cele de 
lemn, care se usucă mai repede; şi tot din acelaşi motiv 
presărăm rumeguş peste ele. E suficient să-l mături, se 
duce cu tot cu bălegar. E mai bun decât paiele. 

Îl părăsiră pe Bobby Lee şi se întoarseră la Billy. 

— Ei, sunteţi pregătiţi pentru controlul vamal, aveţi 
toate actele trailerelor şi ale cailor? 

— Da, domnule. Strait se uită la Web. Dacă treci graniţa 
dintre state cu mai multe animale, poliţia te opreşte, la 
întâmplare, şi nu te lasă să faci niciun pas mai departe 
până nu-ţi verifică autorizaţia comercială, certificatele 
medicale ale cailor şi tot restul. Se tem să nu se 
răspândească bolile cabaline şi alte chestii. 

— Şi îi poate condamna cineva pentru asta? întrebă 
Gwen, realăturându-li-se. 

— Nu, doamnă, spuse Strait. Îşi împinse pălăria pe 
spate. Ei, să dea Dumnezeu să facem o grămadă de bani 
pentru East Winds. 

Strait se urcă într-unul dintre camioane, iar Web şi soţii 
Canfield urmăriră cu privirea caravana care se puse în 
mişcare în josul drumului principal către ieşirea din fermă. 
Web trase cu ochiul spre Gwen, care părea foarte 
tulburată. Billy se răsuci pe călcâie şi o luă către vilă. 


463 


— Te simţi bine? o întrebă Web. 

— N-o să mă simt niciodată mai bine de atât, Web. 

Gwen îşi  încrucişă braţele la piept şi plecă, 
îndepărtându-se de vilă. 

Web rămase pe loc, privind în urma celor doi soţi porniţi 
pe drumuri diferite. 


464 


CAPITOLUL 38 


Romano trecuse să o ia pe Claire cu maşina şi acum se 
îndrepta spre East Winds, asigurându-se, cu foarte mare 
atenţie, că nu erau urmăriţi. 

— Când ţi-ai luat diploma de la Columbia? spuse Claire, 
după ce trase cu ochiul spre mâna bărbatului. 

Romano o privi surprins, apoi văzu că ea se uita la inelul 
de pe degetul lui. 

— Ai ochi buni. A trecut mult de atunci, mai mult decât 
îmi place să recunosc. 

— Şi eu am fost acolo. Mi-au plăcut anii de colegiu din 
New York. 

— Nimic nu se compară cu asta, încuviinţă Romano. 

— În ce te-ai specializat? 

— Ce contează? Am intrat cu greu şi am absolvit cu 
greu. 

— De fapt, Paul Amadeo Romano, Junior, ai intrat la 
Columbia la şaptesprezece ani, ai absolvit cu trei ani mai 
târziu, fiind printre primii din promoţie, şi te-ai specializat 
în ştiinţe politice. Lucrarea ta de diplomă se numea 
„Doctrine politice derivate din filosofiile lui Platon, 
Hobbes, John Stuart Mills şi Francis Bacon”. Şi ai fost 
acceptat la Facultatea de Ştiinţe Politice Kennedy, de la 
Harvard, dar nu te-ai prezentat. 

Romano îi aruncă o privire de gheaţă. 

— Nu-mi plac oamenii care mă verifică. 

— Datoria unui terapeut nu constă numai în a-şi înţelege 
pacientul, trebuie să se familiarizeze şi cu persoanele 
importante din viaţa acestuia. Probabil că Web are o 
părere foarte bună despre tine şi că te consideră o 
persoană de încredere, de vreme ce te-a trimis să mă aduci 

465 


încoace. Aşa că am dat câteva clicuri de mouse şi am aflat 
câte ceva. Bineînţeles că nu am accesat date secrete. 

Romano continuă să o privească cu suspiciune. 

— Nu sunt mulţi cei care ar renunţa la Harvard. 

— Păi, nimeni nu m-a acuzat vreodată că m-aş purta cum 
o face majoritatea. 

— "Ţi se acordase o bursă, aşa că n-a fost vorba de bani. 

— Nu m-am dus fiindcă mă săturasem de şcoală. 

— Şi ai intrat în armată. 

— Multă lume o face. 

— Mulţi dintre cei care au terminat liceul, dar nu şi 
aceia care au fost printre primii din promoţia lor de la 
Columbia şi care au avut intrare gratuită la Harvard. 

— Uite ce e, eu fac parte dintr-o familie italiană 
numeroasă, OK, şi noi avem nişte priorităţi. Nişte tradiţii. 
Uneori, oamenii trec peste ele când e prea târziu, adăugă, 
cu voce scăzută. Asta-i tot. 

— Deci eşti fiul cel mai mare? 

El îi aruncă încă o privire bănuitoare. 

— Alt clic de mouse? Fir-ar să fie, detest computerele. 

— Nu, dar ţi se spune junior şi asta se întâmplă, de 
obicei, cu băiatul cel mai mare. Iar tatăl tău a murit şi nu 
era un om cu studii superioare? 

Romano fu gata să scoată maşina în afara drumului. 

— Mă bagi în sperieţi, cucoană, aşa că ai face bine să 
încetezi. 

— Nu sunt magician, domnule Romano, sunt doar un 
biet psihanalist. Ai vorbit despre o familie numeroasă, 
despre tradiţii şi despre priorităţi. Dar nu ai pomenit nimic 
despre expectative. Intr-o astfel de familie, se întâmplă 
adesea ca fiul cel mai mare să dea piept cu dorinţa familiei 
de a alege un anumit mod de viaţă. Ai spus că, uneori, 
oamenii nu pot ocoli tradiţia decât atunci când e prea 
târziu. Cred că te-ai dus la colegiu împotriva voinţei tatălui 
tău, apoi el a murit şi ai renunţat la studii ca să practici 


466 


meseria pe care el o visase pentru tine. Şi, cu toate astea, 
încă mai porţi inelul de la colegiu. E probabil modul tău de 
a arăta că, deşi trăieşti aşa cum plănuise tatăl tău, nu ai 
capitulat întru totul. E vorba doar de observaţie şi de 
deducție, domnule Romano, adică de instrumentele pe 
care oamenii legii le folosesc în fiecare zi. 

— Asta nu face ca totul să fie mai uşor de suportat. 

Ea îl privi cercetător. 

— Îţi dai seama că, uneori, vorbeşti ca un om lipsit de 
educaţie? 

— Imi ciupeşti anapoda corzile sensibile. 

— Imi cer scuze. Dar eşti extrem de interesant. De fapt, 
şi dumneata, şi Web, sunteţi la fel de interesanţi. Cred că 
asta ţine de sfera de activitate. Ca să-ţi câştigi existenţa 
aşa cum o faceţi voi, trebuie să fii o persoană foarte, foarte 
ieşită din comun. 

— Nu încerca să mă linguşeşti ca să dregi lucrurile, 
doamnă doctor. 

— Cred că e vorba doar de o curiozitate inerentă, legată 
de semenii mei, care ţine de meseria mea. N-am vrut să te 
jignesc. 

Pentru o vreme, călătoriră în tăcere. 

— Bătrânul meu, spuse Romano, nu şi-a dorit decât un 
singur lucru în viaţă. Să fie unul dintre cei mai stimaţi 
oameni din New York. 

— Să facă parte din NYPD? 

Romano dădu din cap. 

— Numai că n-a reuşit să termine liceul şi avea inima 
slabă. Şi-a petrecut viaţa în port, cărând coşuri de peşte şi 
detestând asta în fiecare clipă. Dar îşi dorea uniforma aia, 
Doamne, şi-o dorea mai presus decât orice. 

— Şi, pentru că n-a putut s-o dobândească, a vrut s-o 
porţi în locul lui? 

Romano se uită spre ea şi încuviinţă dând din cap. 

— Numai că mama nu vedea lucrurile în felul ăsta. Nu 


467 


dorea să mă ştie muncind în port şi e al dracului de sigur 
că nu dorea nici să-mi câştig traiul cu arma. Eram un 
şcolar isteţ, apreciat de conducerea liceului, am intrat la 
Columbia, m-am descurcat foarte bine acolo şi urmăream 
să ajung, poate, chiar profesor. 

— Şi atunci a murit tatăl tău? 

— În cele din urmă, inima i-a dat greş. Am ajuns la spital 
chiar înainte să moară. Romano tăcu şi privi pe fereastră. 
Mi-a spus că l-am făcut de ocară. Mi-a spus că l-am făcut 
de ocară, apoi a murit. 

— Şi ţi-a luat cu el visul de a deveni profesor? 

— N-am reuşit niciodată să mă hotărăsc să intru în 
NYPD. Aş fi putut s-o fac cu uşurinţă. M-am agăţat de 
armată, am intrat în Delta, pe urmă am trecut la FBI, apoi 
la HRT. Şi nicăieri nu m-am simţit depăşit. Cu cât au 
încercat să mă bage în sperieţi mai tare, cu atât am 
devenit mai puternic. 

— Deci, în cele din urmă, ai ajuns tot un fel de poliţist. 

Romano se holbă la ea. 

— Da, dar aşa cum am vrut eu. Tăcu un moment. Să nu 
mă înţelegi greşit, l-am iubit pe bătrânu'. Şi nu l-am făcut 
niciodată de ocară. Dar mă gândesc în fiecare zi că ăsta a 
fost ultimul lui gând. Şi-mi vine fie să mă duc la bowling, 
fie să omor pe cineva. 

— Pot să-nţeleg asta. 

— Chiar poţi? Eu sunt al dracului de sigur că n-am reuşit 
niciodată. 

— Nu eşti pacientul meu, evident, dar îţi dau un sfat 
prietenesc: La un moment dat, trebuie să-ţi trăieşti viaţa 
după bunul tău plac. Altfel, eşafodajul format din 
resentimente şi din alţi factori negativi îţi poate face foarte 
mult rău din punct de vedere psihic. Şi o să descoperi că, 
pe lângă tine, au de suferit şi cei care-ţi sunt dragi. 

Se uită la ea cu o tristeţe care o pătrunse până în 
adâncul sufletului. 


468 


— Cred că s-ar putea să fie puţin cam târziu pentru asta. 
Dar ai avut dreptate în privinţa inelului, adăugă apoi. 


— Ei, vorbeşte-mi despre hipnoză, spuse Web. 

Romano o lăsase pe Claire la casa trăsurilor şi plecase 
să vegheze asupra soţilor Canfield. Claire şi Web stăteau 
în camera de zi, privindu-se ţintă unul pe altul. 

— Ştiu că n-ai fost de acord să te laşi hipnotizat de 
O'Bannon, dar ţi-a explicat vreodată ce-ţi poate oferi 
hipnoza? 

— Presupun că am uitat. 

— Web, pur şi simplu, relaxează-te şi lasă-te dus de val. 
Ştii, ca un om care se lasă condus de inspiraţie. Tu eşti 
genul ăsta. 

— Da, aşa crezi? 

Ea îi zâmbi pe deasupra cănii de ceai pe care i-o făcuse. 

— Web, nu e nevoie să fii psihanalist ca să-ţi dai seama. 
Privi pe fereastră. Ferma asta e grozavă. 

— Da, este. 

— Să presupun că nu-mi poţi spune ce faci aici? 

— Probabil că am încălcat toate regulile din manual prin 
simplul fapt că te-am adus încoace, dar îmi închipui că 
Romano şi-ar fi dat seama dacă l-ar fi urmărit cineva. 

Şi nu se putea spune că persoanele aflate în spatele 
crimelor nu ştiau unde locuieşte familia Canfield, cugetă 
Web, de vreme ce plasaseră acolo celularul cu bombă. 

— Romano ar putea fi un caz interesant pentru studiu. 
Am identificat vreo cinci psihoze majore, clasica atitudine 
de agresivitate pasivă şi un apetit nesănătos pentru durere 
şi violenţă, toate astea numai în timp ce m-a adus până aici 
cu maşina. 

— Serios? Eu aş fi ghicit mai multe. 

— Şi este inteligent, sensibil, de o emotivitate profundă 
şi incredibil de independent, dar uimitor de loial. Un 
adevărat melanj. 


469 


— Dacă ai nevoie de cineva care să-ţi asigure spatele, 
nimeni nu e mai bun decât Paulie. În aparenţă, e grosolan, 
dar are o inimă de aur. Însă, dacă nu te place, trebuie să te 
păzeşti. Totuşi, Angie, soţia lui, îl întrece. Recent, am aflat 
despre ea că merge la O'Bannon. Ca şi alte soţii. Chiar am 
văzut-o acolo pe Deb Rinner. E văduva lui Teddy Rinner - 
şeful echipei noastre. 

— Din clientela noastră fac parte foarte mulţi agenţi FBI 
şi alţi apărători ai legii. Cu ani în urmă, doctorul O'Bannon 
a lucrat în cadrul Biroului. Când a început să activeze pe 
cont propriu, a adus cu el ceva pacienţi. Sunt cazuri 
deosebite, pentru că oamenii legii au ocupaţii ieşite din 
comun, iar stresul şi problemele personale asociate cu 
acestea pot avea efecte devastatoare dacă nu sunt tratate. 
Pe mine totul mă fascinează. Şi admir extrem de mult ceea 
ce faceţi. Sper că ţi-ai dat seama. 

Web o privi cu o expresie cercetătoare şi îndurerată. 

— Mai există şi altceva care te deranjează? întrebă ea, 
cu voce scăzută. 

— Dosarul meu, pe care l-ai primit din partea Biroului. 
Cuprindea, din întâmplare, şi declaraţia dată de Harry 
Sullivan pentru verificarea mea de rutină? 

Ea avu nevoie de un moment de gândire înainte de a 
răspunde. 

— Da. M-am întrebat dacă să-ţi spun, dar am considerat 
că e mai bine să afli singur. Înţeleg că ai făcut-o. 

— Da, zise el, cu vocea sugrumată. Cu paisprezece ani 
prea târziu. 

— Tatăl tău nu avea niciun motiv pentru care să te 
vorbească de bine. Mai avea de stat încă douăzeci de ani în 
închisoare. Nu te mai văzuse de o eternitate. Şi, cu toate 
astea... 

— Şi cu toate astea, a zis că aveam să devin cel mai bun 
agent FBI care există şi va exista vreodată şi că puteau să-i 
citeze spusele. 


470 


— Da, făcu ea, cu voce scăzută. 

— Poate că, într-o bună zi, ar trebui să mă întâlnesc cu 
el, spuse Web. 

Claire îi susţinu privirea. 

— Cred, Web, că ar putea fi o experienţă traumatică, dar 
cred şi că ar putea fi o idee bună. 

— O voce a trecutului? 

— Ceva de genul ăsta. 

— Apropo de voci, mă gândeam la ceea ce mi-a spus 
Kevin Westbrook pe aleea aia. 

Claire îşi îndreptă spatele. 

— „Arză-te-ar focul gheenei”? 

— Ce ştii despre voodoo? 

— Nu prea multe. Crezi că te-a blestemat Kevin? 

— Nu el, cei aflaţi în spatele lui. Nu ştiu ce să cred, pur 
şi simplu, gândesc cu voce tare. 

Claire părea să aibă dubii. 

— Web, cred că e posibil, dar nu aş conta pe faptul că 
ăsta ar putea fi răspunsul. 

El îşi trosni degetele. 

— Probabil că ai dreptate. OK, doamnă doctor, scoate-ţi 
ceasul şi apucă-te să-l legeni. 

— O să folosesc un stilou albastru, dacă n-ai nimic 
împotrivă. Oricum, mai întâi vreau să te aşezi pe scaunul 
ăla rabatabil şi să te laşi pe spate. Nu poţi fi hipnotizat 
când stai în poziţie de drepţi, Web. Trebuie să te relaxezi şi 
o să te ajut s-o faci. 

Web se instală în scaunul rabatabil, iar Claire se aşeză 
în faţa lui, pe un divan. 

— Acum, primul lucru la care trebuie să ne referim sunt 
miturile legate de hipnoză. Aşa cum ţi-am spus, nu eo 
stare de inconştienţă, ci o altfel de stare conștientă. De 
fapt, creierul tău va fi străbătut de aceiaşi curenţi 
cerebrali ca în momentele de relaxare, adică se va afla în 
ritmul alfa. În transă, eşti incredibil de destins şi, în acelaşi 


471 


timp, te afli într-o stare de o extraordinară sensibilitate şi 
de sugestibilitate, deţinând în întregime controlul asupra a 
tot ceea ce ţi se întâmplă. In realitate, hipnoza este auto- 
hipnoză, iar eu sunt aici doar ca să te conduc până în 
punctul în care eşti suficient de relaxat ca să atingi această 
stare. Nimeni nu poate hipnotiza pe nimeni altcineva, dacă 
acesta nu doreşte să fie hipnotizat, şi nu poţi fi silit să faci 
ceea ce nu vrei. Aşa că eşti în cea mai deplină siguranţă. 
N-o să recurgem la niciun fel de lătrat de câine. li adresă 
un zâmbet liniştitor. Mă urmăreşti? 

El încuviinţă dând din cap. 

Ea ridică stiloul. 

— Îţi vine să crezi că ăsta e acelaşi stilou pe care îl 
folosea Freud? 

— Nu, nicidecum. 

Ea zâmbi din nou. 

— Foarte bine, pentru că el nu proceda aşa. Noi folosim 
un astfel de obiect când ne hipnotizăm pacienţii. Acum 
vreau să-ţi focalizezi privirea pe capătul acestui stilou. 

Il plasă la cincisprezece centimetri de chipul lui Web şi 
deasupra liniei obişnuite a privirii sale. Web îşi înălţă capul 
ca să-l privească. 

— Nu, Web, trebuie să-ţi foloseşti numai ochii. 

li puse mâna pe creştet ca să-i menţină capul la acelaşi 
nivel. Web fu nevoit să privească aproape drept în sus ca 
să vadă stiloul. 

— E foarte bine aşa, Web, foarte bine. Cei mai mulţi 
oameni obosesc extrem de repede, dar sunt sigură că ţie n- 
o să ţi se întâmple. Ştiu că eşti puternic şi foarte hotărât, 
trebuie doar să continui să-l priveşti, să priveşti fix capătul 
stiloului. 

Pe nesimţite, vocea lui Claire devenise egală, fără a fi 
monotonă, cuvintele scurgându-i-se într-o succesiune 
uniformă, pe acelaşi ton liniştitor pe care i-ar fi oferit o 
încurajare. 


472 


Trecu un minut. Apoi, în timp ce Web continua să fixeze 
cu privirea capătul stiloului, ea spuse: 

— Acum clipeşte. 

Şi Web clipi. 

Claire putea vedea că, privind sub acel unghi incomod, 
Web îşi forţa ochii, care începuseră să-i lăcrimeze. Şi, de 
fapt, mai întâi clipise el, apoi spusese ea, imediat, „acum 
clipeşte”. Dar el nu putea fi sigur asupra succesiunii 
evenimentelor. Era prea preocupat să se concentreze 
asupra capătului stiloului, străduindu-se să-şi ţină ochii 
deschişi. Iar totul îl făcuse să creadă că se întâmplase 
ceva, că ea începea să preia, încet-încet, controlul asupra 
lui. Chiar dacă ar mai fi trecut prin asta şi înainte, tot s-ar 
fi întrebat dacă începea într-adevăr să fie hipnotizat. 
Oboseala ochilor era urmată de confuzia minţii. Cu scopul 
de a-l face să se relaxeze suficient pentru a vorbi fără să-şi 
impună nicio constrângere. 

— Te descurci foarte bine, Web, spuse ea, chiar mai bine 
decât oricine altcineva. Eşti din ce în ce mai relaxat. Nu 
trebuie decât să continui să fixezi capătul stiloului cu 
privirea. 

Claire ştia că era atât de hotărât să continue să 
privească fix pentru că dorea să fie încurajat în continuare. 
Dedusese cu uşurinţă că Web era tipul clasic al omului 
care doreşte să se afirme; era dornic să le facă altora pe 
plac şi să fie lăudat. Avea nevoie de atenţie şi de dragoste, 
pentru că era evident că, în copilărie, nu prea avusese 
parte nici de una, nici de cealaltă. 

— Acum clipeşte. 

El o făcu din nou, iar ea ştia cât de bine se simţise 
făcând-o, pentru că îşi relaxase muşchii încordaţi. Ştia că, 
pentru Web, capătul stiloului prinsese să crească, tot mai 
mult şi mai mult, şi că bărbatul începea să-şi dorească să 
nu se mai uite la el. 

— Acum se pare că vrei într-adevăr să-ţi închizi ochii, 


473 


spuse Claire. lar pleoapele tale sunt grele, din ce în ce mai 
grele. E greu să ţii ochii deschişi şi se pare că vrei cu 
adevărat să-i închizi. Acum închide-i. 

Web o făcu, dar îi redeschise aproape imediat. Claire 
ştia că aşa se întâmpla în majoritatea cazurilor. 

— Continuă să priveşti stiloul, Web, nu trebuie decât să-i 
priveşti fix capătul... te descurci foarte bine. Chiar 
remarcabil. Lasă-ţi ochii să se închidă singuri atunci când 
vor simţi nevoia s-o facă. 

Pleoapele lui Web căzură încet, de la sine, şi rămaseră 
aşa. 

— Vreau să repeţi de zece ori, cu voce tare şi repede, 
cuvântul „rablă”. 

El se supuse. 

— Din ce sunt făcute cănile de aluminiu? îl întrebă apoi 
Claire. 

— Din tablă, spuse Web, cu o voce plină de mândrie, şi 
zâmbi. 

— Din aluminiu. 

Zâmbetul lui păli. 

Claire continuă, cu aceeaşi voce mângâietoare: 

— Ştii ce e un strop? E o cantitate infimă, o picătură. 
Vreau să repeţi cuvântul „strop” de zece ori, foarte repede. 
Dă-i drumul, fă-o. 

De data asta foarte circumspect, Web spuse cuvântul de 
zece ori. 

— Ce înseamnă culoarea verde a semaforului? 

— STOP, zise el, cu voce răsunătoare. 

— De fapt, înseamnă că poţi să treci. 

Umerii lui Web căzură, datorită unei frustrări evidente, 
dar Claire se grăbi să-l laude. 

— Te descurci într-adevăr foarte bine. Aproape nimeni 
nu răspunde corect la întrebările astea. Dar arăţi atât de 
relaxat! Acum vreau să numeri cu voce tare, de-a- 
ndăratelea, din trei în trei, începând de la trei sute. 


474 


Web se apucă să numere. Ajunsese la două sute 
şaptezeci şi nouă când ea îl opri şi îi ceru să înceapă să 
numere, tot descrescător, din cinci în cinci. El se supuse, 
până ce ea îi spuse să o facă din şapte în şapte, apoi din 
nouă în nouă. 

Claire îl întrerupse, zicând: 

— Nu mai număra, doar relaxează-te. Acum eşti în vârful 
scărilor rulante, într-un punct care înseamnă mai multă 
relaxare. lar baza scărilor reprezintă cea mai profundă 
relaxare care poate exista. O să cobori pe scările rulante, 
OK? Şi o să fii mult mai relaxat decât ai fost vreodată. OK? 

Web dădu din cap, încuviinţând. Vocea ei era tot atât de 
bine-venită şi de blândă ca o adiere firavă de vară. 

— Cobori încet pe scările rulante. Cobori alunecând, ca 
şi cum ai pluti. Şi relaxarea e tot mai profundă. 

Claire începu să numere, descrescător, din zece în zece, 
şi vorbele ei sunau ca o mângâiere. 

— Arăţi foarte relaxat, spuse, după ce ajunsese cu 
numărătoarea la unu. 

Studie trăsăturile lui Web şi culoarea tenului lui. Trupul 
încordat i se relaxase. Faţa îi era roşie, trădând circulaţia 
intensă a sângelui. Avea ochii închişi, dar pleoapele i se 
zbăteau. Îi spuse că avea să-i ridice una din mâini - înainte 
de a o face, ca să nu-l ia cumva prin surprindere. I-o luă cu 
delicateţe. Era lipsită de vlagă. I-o lăsă jos. 

— Eşti la baza scării rulante. Eşti pe punctul de ao 
părăsi. Relaxarea e profundă, nu seamănă cu nimic din 
ceea ce ai mai simţit vreodată. E perfect. 

Îi mai luă o dată mâna, după ce îl avertizase că urma să 
o facă. 

— Care e culoarea ta preferată? 

— Verde, spuse Web, cu voce domoală. 

— Verde, o culoare plăcută, liniştitoare. Culoarea ierbii. 
Pun un balon, un balon verde, în mâna ta. Fac asta chiar 
acum. Îl simţi? 


475 


Web dădu din cap, confirmând. 

— Acum am de gând să-l umflu, să-l umplu cu heliu. Aşa 
cum ştii, heliul e mai uşor decât aerul. Umflu balonul cel 
verde. E tot mai plin. Începe să se ridice. E din ce în ce mai 
plin. 

Claire privi mâna lui Web, care se ridica de pe braţul 
scaunului, ca şi cum ar fi fost trasă de balonul imaginar. 

— Acum, după ce o să număr până la trei, mâna ta o să 
coboare. 

Numără şi mâna lui Web reveni pe braţul scaunului. Ea 
aşteptă vreo treizeci de secunde, apoi spuse: 

— Mâna ta se răceşte, e foarte rece, cred că văd nişte 
degerături. 

Îi urmări cu privirea mâna, care se chirci şi începu să 
tremure. 

— Gata, s-a terminat, totul e în ordine, e cald. 

Mâna se relaxă. 

În mod normal, Claire nu ar fi fost atât de minuțioasă, 
făcându-l pe Web să treacă prin toţi acei paşi către 
relaxarea cea mai profundă. De obicei se oprea la balon. 
Totuşi, fusese curioasă într-o anumită privinţă, iar 
curiozitatea ei primise un răspuns, pentru că ea ajunse la 
concluzia că Web era, probabil, somnambul. Majoritatea 
specialiştilor în domeniu erau de părere că, în general, 
cinci până la zece la sută dintre oameni erau exagerat de 
sensibili la hipnoză, procentajul celor foarte greu de 
hipnotizat fiind acelaşi. Somnambulii se aflau cu un pas 
înainte. Erau atât de receptivi la hipnoză încât puteau fi 
constrânşi ca, în transă, să aibă anumite senzaţii la modul 
fizic, aşa cum se întâmplase cu Web. Şi te puteai aştepta 
să execute, cu fidelitate, sugestiile post-hipnotice. Iar, în 
mod surprinzător, oamenii foarte inteligenţi erau, adesea, 
cel mai uşor de hipnotizat. 

— Web, mă auzi? 

El dădu din cap. 


476 


— Web, ascultă-mi vocea cu atenţie. Concentrează-te 
asupra ei. Balonul a dispărut. Continuă să te relaxezi. 
Acum ţii în mână o cameră video. Eşti cameraman. Nu poţi 
vedea nimic altceva în afara celor surprinse de obiectivul 
aparatului, înţelegi, domnule cameraman? 

El răspunse cu o altă mişcare a capului. 

— OK, singurul meu rol este de a te ghida în timp, iar tu 
ai tot restul sub control. Prin intermediul camerei, o să te 
uiţi la alţi oameni, ca să vezi ce fac. Camera are şi 
microfon, aşa că o să putem şi să-i auzim. E în ordine? 

El dădu din nou din cap. 

— Te descurci atât de bine, domnule cameraman! Sunt 
atât de mândră de tine! N 

Claire se lăsă pe spate şi se gândi un moment. În calitate 
de terapeut care studiase trecutul lui Web, ştia exact 
asupra cărei perioade de timp trebuia să-şi îndrepte 
atenția ca să-l poată ajuta. Cele mai grave dintre 
problemele lui psihologice nu erau generate de moartea 
colegilor din HRT. Îşi aveau rădăcinile direct în relația 
triunghiulară dintre el însuşi, mama şi tatăl lui vitreg. 
Totuşi, prima oprire în trecutul lui Web trebuia făcută ceva 
mai înainte. 

— Domnule cameraman, vreau să te întorci în ziua de 
opt martie a anului 1969. Poţi să mă duci acolo, înapoi? 

Pentru câteva clipe, Web nu răspunse. 

— Da, zise apoi. 

— Spune-mi ce vezi, domnule cameraman. 

Claire ştia că ziua de naştere a lui Web era pe opt 
martie. În 1969, Web împlinise şase ani. Acela era, 
probabil, ultimul an în care Harry Sullivan îi fusese alături. 
Dorea să stabilească drept punct de referinţă pentru 
relaţia acestuia cu Web o amintire plăcută, iar o petrecere 
dată cu ocazia zilei de naştere a băieţelului s-ar fi potrivit 
ca o mănuşă. 

— Domnul cameraman, care este relaxat, va focaliza 


477 


camera şi o va plimba de jur împrejur. Pe cine vezi? îl 
îmboldi ea din nou. 

— Văd o casă. Văd o cameră, o cameră în care nue 
nimeni. 

— Concentrează-te, focalizează şi roteşte camera în 
toate direcţiile. Nu vezi pe nimeni? 8 martie 1969. 

Claire începu dintr-odată să se teamă că nu fusese 
organizată nicio petrecere pentru Web. 

— Aşteaptă puţin, zise el. Aşteaptă puţin, văd ceva. 

— Ce vezi? 

— Un bărbat - ba nu, o femeie. E frumoasă, foarte 
frumoasă. Poartă o pălărie, o pălărie caraghioasă şi aduce 
un tort cu lumânări. 

— Se pare că cineva are parte de o petrecere. Domnule 
cameraman, e un băieţel sau o fetiţă? 

— Un băieţel. Da, văd că apar şi alţi oameni, ca şi cum 
ar fi stat ascunşi până acum. Strigă ceva, strigă: „La mulţi 
ani!” 

— E grozav, Web, i-au pregătit băieţelului o petrecere de 
ziua lui. Cum arată el? 

— Are părul negru şi e destul de înalt. Suflă ca să stingă 
lumânările din tort. Toată lumea cântă „La mulţi ani”. 

— Băieţelul îl aude şi pe tăticul lui cântând? Ce poţi să- 
mi spui despre tătic, domnule cameraman? 

— ÎI văd. Îl văd. 

Chipul lui Web se înroşi şi respiraţia i se acceleră. Claire 
urmărea cu atenţie toate semnalele fizice. Nu dorea să-l 
supună pe Web nici unui risc fizic sau emoţional. N-ar fi 
mers atât de departe. 

— Cum arată? 

— E mare, într-adevăr mare, mai mare decât toţi ceilalţi. 
E un uriaş. 

— Domnule cameraman, ce se întâmplă între băiat şi 
tatăl lui uriaş? 

— Băiatul aleargă către el. Şi bărbatul şi-l saltă pe 


478 


umeri, ca şi cum ar fi uşor ca un fulg. 

— O, e un tătic puternic. 

— İl sărută pe băiat şi dansează în jurul camerei, 
cântând ceva. 

— Ascultă-mă cu atenţie, domnule cameraman, trebuie 
să reglezi volumul microfonului. Poţi auzi măcar unele 
dintre cuvinte? 

Mai întâi, Web scutură din cap, dar apoi şi-l înclină, 
răspunzând afirmativ. 

— Ochi, ochi strălucitori. 

Claire îşi cercetă memoria şi, brusc, avu o revelaţie: 
Harry Sullivan, irlandezul. 

— Ochii irlandezului. Ochi surâzători ai irlandezului? 

— Asta e! Ba nu, pune pe melodia asta propriile cuvinte 
şi au haz, toată lumea râde. Iar acum bărbatul îi dă ceva 
băieţelului. 

— Un cadou? E un cadou de ziua lui? 

Trăsăturile lui Web se contorsionară şi el se clătină, 
aplecându-se. Claire se alarmă şi se aplecă spre el. 

— Relaxează-te, domnule cameraman. E doar un film, te 
uiţi la un film, atât şi nimic mai mult. Ce vezi? 

— Văd nişte bărbaţi. Nişte bărbaţi care au intrat în casă. 

— Ce bărbaţi? Cum arată? 

— Sunt îmbrăcaţi în cafeniu. Au haine cafenii şi pălării 
de cowboy. Şi arme. 

De data asta, Claire simţi că îi stă inima. Oare trebuia să 
se oprească? [Il privi pe Web cu atenţie. Părea să se fi 
calmat. 

— Ce fac bărbaţii, domnule cameraman? Ce vor? 

— İl iau, îl trag pe bărbat de acolo. El vociferează. Şi 
ţipă, ţipă cu toţii. Cowboy-i pun la mâinile bărbatului ceva 
strălucitor. Mămica ţipă şi-l trage pe băieţel lângă ea. 

Web îşi acoperise ochii cu mâinile şi se clătina înainte şi 
înapoi cu atâta violenţă, încât era gata să răstoarne 
scaunul rabatabil. 


479 


— Urlă, ei urlă. Băieţelul ţipă: „Lăticule! Tăticule!” 

Acum ţipa şi Web. 

„Oh, fir-ar să fie, gândi Claire. Ceva strălucitor la 
mâini?” Poliţia venise să-l aresteze pe Harry Sullivan exact 
în toiul petrecerii de la cea de-a şasea aniversare a lui 
Web. Doamne Sfinte! 

Se uită la el. 

— OK, domnule cameraman, spuse, cu cea mai blândă şi 
mai liniştitoare voce, relaxează-te, mergem în altă parte. 
la-ţi camera şi scoate-o din funcţiune până ne hotărâm 
încotro o luăm. OK, domnule cameraman relaxat, camera 
ta se întunecă. Nu mai vezi nimic. Eşti relaxat şi nu vezi 
absolut nimic. Toată lumea a plecat. Nu mai are cine să 
tipe. Nu mai e nimeni. Şi e întuneric. 

Web se linişti treptat, îşi lăsă mâinile în jos şi se sprijini 
de spătarul scaunului. 

Claire se lăsă pe spate şi încercă să se relaxeze şi ea. Nu 
era prima şedinţă intensă de hipnoză în timpul căreia 
descoperea ceva surprinzător din trecutul pacientului, dar, 
de fiecare dată, totul i se părea nou şi emoţionant. Ezită 
timp de mai bine de un minut. Oare să meargă mai 
departe? I se părea foarte real scenariul conform căruia nu 
mai reuşea niciodată să-l convingă pe Web să se lase 
hipnotizat. 

— OK, domnule cameraman, ne continuăm drumul. 

Aruncă o privire asupra notiţelor scoase din dosarul pe 
care îl plasase sub una dintre pernele canapelei. Aşteptase 
până ce Web intrase în transă ca să le ia de acolo. In 
timpul şedinţelor precedente, observase că lui Web nu-i 
plăcea când apela la dosare. Nu era ceva neobişnuit, căci 
exista oare cineva care să dorească să-şi vadă viaţa expusă 
pe hârtie, pentru ca toată lumea să i-o poată privi şi 
cerceta cu minuţiozitate? Şi îşi aduse aminte cum se 
simţise când Buck Winters folosise, faţă de ea, o tactică 
similară. Pe foile de hârtie aşternuse, în grabă, o serie de 


480 


date calendaristice. Le aflase din dosarul lui Web şi din 
discuţiile purtate cu el. 

— Mergem în ziua de... 

Ezită. Oare Web putea face faţă? Dar ea, ea putea să se 
descurce? Se hotări şi îi spuse lui Web noua dată spre care 
trebuiau să se deplaseze. Era cea a morţii tatălui lui vitreg. 

— Ce vezi, domnule cameraman? 

— Nimic. 

— Nimic? Claire îşi aduse aminte. Pune din nou camera 
în funcţiune. Acum ce vezi? 

— Tot nimic. E întuneric, totul e negru. 

Asta era ciudat, gândi Claire. 

— E noapte? Aprinde luminile camerei. 

— Nu, nu există niciun fel de lumină. Nu vreau nicio 
lumină. 

Când Web începu să vorbească la persoana întâi, Claire 
se aplecă înspre el. Asta însemna că pacientul se afla chiar 
în miezul propriului subconştient. Totuşi, se hotări să 
forţeze, mergând înainte. 

— De ce nu vrea domnul cameraman nicio lumină? 

— Pentru că mi-e frică. 

— De ce îi e frică băieţelului? 

Ea încerca să menţină modul obiectiv de a privi 
lucrurile, cu toate că Web continua să alunece pe panta 
subiectivităţii. Până jos ar fi putut fi cale lungă. Claire ştia 
asta foarte bine. 

— Pentru că el e acolo. 

— Cine, Raymond Stockton? 

— Raymond Stockton, repetă Web. 

— Unde e mama băieţelului? 

Pieptul lui Web începuse din nou să tresalte. Strângea 
braţele scaunului atât de tare, încât degetele îi tremurau. 

— Unde e mama ta? 

Vocea lui Web era subţire, ca a unui băiat care încă nu 
ajunsese la pubertate. 


481 


— E plecată. Nu, s-a întors. Se bat. Întotdeauna se bat. 

— Mama şi tatăl tău se bat? 

— Întotdeauna. Sst. Web sâsâi. Vine. El vine încoace. 

— De unde ştii, ce vezi? _ 

— Trapa se lasă în jos. Scârţâie. Intotdeauna scârţâie. 
Întotdeauna. Chiar aşa. Urcă treptele. Le ţine aici sus. Aici 
îşi ţine drogurile. Îl văd. Îl văd. 

— Relaxează-te, Web, totul e în ordine. Totul e în ordine. 

Claire nu dorea să-l atingă, pentru că se temea că l-ar fi 
putut speria, dar se afla atât de aproape de el, încât, 
practic, distanţa dintre ei era insesizabilă. Veghea asupra 
lui Web aşa cum ar fi vegheat asupra mamei ei, în ultimul 
minut pe care bătrâna îl petrecea printre cei vii. Claire era 
pregătită să oprească totul înainte de a scăpa de sub 
control, dar spera că totuşi mai puteau înainta puţin. 
Numai puţin. 

— E în capul scărilor. Îl aud. O aud pe mama. Ea e acolo, 
jos. Aşteptând. 

— Dar tu nu poţi vedea. Eşti tot în întuneric. 

— Pot să văd. 

Vocea lui o surprinse pe Claire, pentru că era profundă 
şi amenințătoare, fără să mai aibă nimic în comun cu 
ţipătul unui băiat teribil de înfricoşat. 

— Cum de poţi vedea, domnule cameraman? Ce anume 
vezi? 

Web începu să urle următoarele cuvinte atât de brusc, 
încât Claire fu gata sa se prăbuşească pe duşumea. 

— Ce naiba, ştii deja asta! 

Pentru o fracțiune de secundă, Claire avu certitudinea 
că Web i se adresa direct. Până atunci, nu i se mai 
întâmplase aşa ceva în timpul unei şedinţe de hipnoză. Ce 
dorea să spună? Că ea deţinea deja informaţia aceea? Dar 
el se linişti şi continuă. 

— Am săltat puţin mormanul de haine. Sunt sub o 
grămadă de haine. Mă ascund. 


482 


— De tatăl vitreg al băieţelului? 

— Nu vreau să mă vadă. 

— Pentru că băieţelului îi e frică? 

— Nu, nu mi-e frică. Nu vreau să mă vadă. Nu mă poate 
vedea, nu încă. 

— De ce, ce vrei să spui? 

— E exact în faţa mea, dar stă cu spatele la mine. Tainiţa 
lui e chiar aici. Se apleacă să ajungă la ea. 

Vocea lui Web devenea din ce în ce mai groasă, ca şi 
cum s-ar fi transformat din băiat în bărbat chiar sub ochii 
lui Claire. 

— Ies din ascunzătoare, de-acum încolo nu trebuie să mă 
mai ascund. Hainele se saltă odată cu mine. Sunt haine de- 
ale mamei. Ea a pus maldărul ăsta aici, pentru mine. 

— Ea le-a pus? De ce? 

— Ca să mă ascund sub ele, atunci când apare el. M-am 
ridicat. Stau în picioare. Sunt mai înalt decât el. Sunt mai 
voinic decât el. 

În tonul vocii lui era ceva care o făcu pe Claire să se 
simtă foarte nervoasă. Realiză că propria respiraţie era 
intermitentă, în vreme ce a lui Web se calmase. Se simţea 
îngheţată de spaimă gândindu-se ce anume putea să 
urmeze. Ar fi trebuit să-l scoată din transă. Toate 
instinctele profesionistului în materie îi spuneau să încheie 
şedinţa, dar, pur şi simplu, nu putea să o facă. 

— Carpetele rulate. Sunt tari ca piatra. Web vorbea cu 
vocea profundă a unui bărbat. Am luat una, o aveam sub 
mormanul de haine. Acum stau în picioare şi sunt mai 
voinic decât el. E doar un omuleţ. E atât de mic. 

— Web, începu Claire. : 

Renunţase la pretextul cameramanului. Incepea să 
piardă controlul. 

— O ţin în mână. Ca pe o bâtă. Sunt un jucător grozav de 
baseball. Pot arunca mingea la un kilometru şi jumătate. 
Sunt mare şi puternic. Ca tata. Ca tatăl meu adevărat. 


483 


— Web, te rog. 

— Nici măcar nu se uită. Nu ştie că sunt aici. Sunt la 
bătaie. 

Claire schimbă din nou tactica. 

— Domnule cameraman, vreau să-ţi închizi aparatul. 

— Urmează aruncarea. E o minge rapidă. O văd. Uşurel. 
Mă pregătesc. 

— Domnule cameraman, vreau... 

— Mingea aproape că a ajuns. El se întoarce. Vreau s-o 
facă. Vreau să vadă asta. Să mă vadă pe mine. 

— Web! Închide camera. 

— El dă cu ochii de mine. Mă vede. Mă balansez, ca să 
pot lovi. 

— Închide camera. Opreşte-te, nu vezi asta. Opreşte-te! 

— Mă balansez. Mă vede, ştie cât de tare pot lovi. Acum 
îi e frică. E speriat! El e speriat, eu nu! De-acum înainte, n- 
o să mă mai tem niciodată! Niciodată! 

Neajutorată, Claire îl urmări cu privirea în timp ce 
strângea în mâini o bâtă imaginară şi îşi lua avânt ca să 
lovească. 

— E o reuşită. O reuşită. O crăpătură roşie, o crăpătură 
roşie. Mingea cade. Cade. S-a marcat, mingea s-a dus la un 
kilometru jumate. E acolo. Acolo. Adio, adio, domnule 
căcănar. 

Pentru o lungă clipă, Web păstră tăcerea, în timp ce 
Claire îl urmărea cu atenţie. 

— Se ridică. Se ridică iar. Făcu o pauză. Da, mamă, 
spuse. Uite bâta, mamă. 

Îşi întinse mâna, ca şi cum ar fi dat ceva cuiva. Claire 
aproape că o întinsese pe a ei, ca să ia obiectul imaginar, 
când îşi dădu seama ce făcea. 

— Mama îl pocneşte. În cap. E o grămadă de sânge. Nu 
se mai mişcă. Deloc. S-a terminat. 

Tăcu şi se lăsă să cadă pe scaun. Claire făcu acelaşi 
lucru, cu inima bătându-i atât de tare, încât îşi duse o 


484 


mână la piept, ca şi cum ar fi vrut s-o împiedice să-i 
plesnească. Nu-şi putea imagina nimic altceva decât pe 
Raymond Stockton prăbuşindu-se pe scara podului, după 
ce fusese izbit cu o carpetă strânsă într-un sul rigid, 
lovindu-se la cap în cădere şi fiind terminat de soţia sa, 
care îl pocnise cu aceeaşi carpetă rulată. 

— Vreau să te relaxezi complet, Web. Vreau să dormi, 
numai să dormi, atâta tot. 

Claire îi privi trupul, care părea să se contopească tot 
mai mult cu scaunul, parcă dizolvându-se. Când îşi ridică 
privirea, avu un alt şoc. Romano era acolo, privind-o ţintă, 
cu mâna lângă pistol. 

— Ce naiba se-ntâmplă? dori să ştie. 

— E în transă hipnotică, domnule Romano. Se simte 
bine. 

— Cum îmi dau seama de asta? 

— Cred că va trebui să te mulţumeşti să mă crezi pe 
cuvânt. Era încă prea şocată ca să poarte o discuţie în 
contradictoriu. Cât de multe ai auzit? 

— M-am întors aici să văd ce e cu el şi l-am auzit ţipând. 

— Retrăia una dintre întâmplările delicate din trecut. 
Încă nu sunt sigură despre ce e vorba, dar am făcut un pas 
mare către miezul problemei. 

Experienţa lui Claire în materie de criminalistică o 
determina să ia în consideraţie mai multe teorii. Era 
evident că plănuise cineva ca loviturile să fie date cu acea 
carpetă rulată. Probabil că în rana din capul lui Stockton 
erau fibre din carpetă în momentul când se prăbuşise pe 
podea. Şi, dacă acolo se afla o carpetă identică cu bucata 
din pod, atunci poliţia nu putea decât să presupună că 
fibrele se încastraseră în rană când se lovise de duşumea. 
Nu se putea bănui că cineva îl pocnise, în pod, cu un rest 
de covor rulat. La urma urmei, ţinând cont de câte ori 
fusese reclamat pentru că recurgea la violenţă, probabil că 
toată lumea, inclusiv poliţia, îi mulțumea cerului că, în 


485 


sfârşit, murise. După ce termină cu tatăl vitreg, Claire se 
concentra asupra mamei. 

Web spusese că maldărul de haine fusese pus acolo de 
Charlotte London. Oare tot ea pregătise şi carpeta rulată? 
Şi tot ea îl învățase pe adolescentul înalt şi puternic care 
era fiul ei cum s-o scape de soţul care o bătea? Acesta 
fusese modul în care se hotărâse femeia să rezolve 
situaţia? Şi apoi intervenise, terminând ea însăşi treaba 
începută, şi-l lăsase pe Web să-şi revină mai târziu, 
permițându-i să îşi reprime sentimentul de vinovăţie atât 
de deplin, încât nu-şi mai putea aminti evenimentul decât 
sub hipnoză? Dar o amintire reprimată cu atâta putere 
avea să influenţeze fiecare trăsătură a caracterului, 
precum şi întreg viitorul. Avea să se manifeste în multe 
moduri şi niciunul nu avea să fie pozitiv. Acum, Claire 
putea înţelege de ce ajunsese Web cel care era. Nu se 
pusese în slujba legii ca să răscumpere infracțiunile tatălui 
său, ci datorită propriei vinovăţii. Sănătatea mintală a 
băiatului care contribuise la uciderea tatălui său vitreg, 
urmând instrucţiunile mamei sale naturale, nu fusese 
afectată decât în această măsură. 

Claire se uită la Web, care stătea liniştit, cu ochii închişi, 
aşteptând noile ei instrucţiuni. Acum îi putea înţelege şi 
cauzele somnambulismului. Copiii din familiile în care 
violenţa se manifestă într-un mod atât de cumplit se retrag 
adesea într-o lume imaginară, ca să se protejeze de ororile 
realităţii. Ca să scape de singurătate, îşi inventează 
prieteni imaginari şi o viaţă minunată, plină de aventuri, ca 
să evite sentimentul de insecuritate şi de descurajare. 
Claire tratase somnambuli care îşi puteau controla 
funcţiile superioare ale creierului într-o asemenea măsură, 
încât erau capabili să-şi înfrumuseţeze sau să-şi şteargă cu 
desăvârşire anumite amintiri, exact aşa cum făcuse Web. 
Deşi, văzut din exterior, părea dinamic, independent şi 
încrezător în propriile forţe, în forul lui interior, conchise 


486 


ea, Web London era docil şi se baza pe alţii; de aici 
proveneau şi dependenţa faţă de echipa sa HRT, şi 
capacitatea extraordinară de a se supune ordinelor. Era 
dornic să le facă altora pe plac şi să fie acceptat. 

Claire clătină din cap. În mintea lui Web era o adevărată 
harababură. Şi, cu toate acestea, făcuse faţa selecţiei 
psihologice, fiind primit atât în Birou cât şi în HRT. Îi 
spusese că înţelesese care era scopul testului MMPI şi că 
minţise ca să o scoată la capăt. Şi nici măcar nu ştia câtă 
dreptate avea în privinţa asta. 

Se uită la Romano şi îi veni o altă idee. Trebuia să pună 
întrebarea într-un mod foarte delicat, pentru că nu putea 
dezvălui niciuna dintre confidenţele pe care i le făceau 
pacienţii. Mai înainte, Web susţinuse că nu lua niciun fel 
de medicamente, iar ea îl crezuse pe cuvânt. Dar, ţinând 
cont de ceea ce abia aflase, se întreba dacă nu apela totuşi 
la ceva care să-l ajute să facă faţă traumelor interne care, 
fără niciun dubiu, îl mistuiau. li făcu semn lui Romano să 
vină într-un colţ îndepărtat, de unde Web nu-i putea auzi. 

— Ştii ceva despre vreun medicament pe care s-ar putea 
să-l ia Web? 

— A spus el că ia ceva pilule? 

— Mă întrebam aşa, pur şi simplu. E o întrebare pe care 
psihiatrii o pun pentru că face parte dintr-un soi de 
procedură operaţională, răspunse ea, evaziv. 

— Mulţi oameni iau pastile ca să poată dormi, zise el, cu 
prudenţă. 

Claire nu afirmase că ar fi fost vorba despre somnifere. 
Aşadar, Romano ştia ceva despre asta, gândi ea. 

— Nu susţin că nu e bine să o facă. Mă întreb doar dacă 
ţi-a spus vreodată că ia ceva şi, dacă e aşa, ce anume. 

— Crezi că ar putea fi dependent, asta e, nu? Ei, îţi spun 
eu că eşti nebună. 

— Nu insinuez nicidecum aşa ceva. Pur şi simplu, e 
important să ştiu asta, în cazul în care o să-i prescriu ceva. 


487 


Nu vreau ca medicamentele să interacţioneze într-un mod 
care ar putea fi periculos. 

Romano continua să fie neîncrezător. 

— Atunci de ce nu-l întrebi pe el? 

— Păi, presupun că eşti conştient de faptul că se 
întâmplă adesea ca oamenii să nu le spună adevărul 
doctorilor care îi tratează, mai ales celor de specialitatea 
mea. Nu vreau decât să mă asigur că nu există niciun fel 
de probleme. 

Romano se uită la Web, lăsând impresia că dorea doar 
să se convingă că mai era încă în transă. Apoi o privi din 
nou pe Claire şi păru să articuleze cuvintele cu greutate. 

— Zilele trecute, am văzut că avea în mână ceva care 
semăna cu un flacon cu medicamente. Dar, uite cum stau 
lucrurile, acum suferă şi e, probabil, puţin cam răvăşit de 
cele întâmplate, poate că are nevoie de ajutorul pastilelor, 
iar Biroul e, într-adevăr, foarte rigid în ceea ce priveşte 
rahaturile astea. Te aruncă peste bord şi te lasă să te 
scufunzi sau să-noţi pe cont propriu. Aşa că băieţii trebuie 
să se păzească unii pe alţii. Tăcu, se uită spre Web, apoi 
adăugă, pe un ton oarecum meditativ: E cel mai bun om pe 
care l-a avut vreodată HRI-ul. 

— Să ştii că şi el gândeşte despre tine în termeni 
elogioşi. 

— Cred c-o ştiam. 

Romano plecă. Claire se duse la fereastră, îl privi 
traversând drumul şi, curând, îl pierdu din vedere. 
Probabil că îi venise foarte greu să facă o astfel de 
mărturisire în legătură cu prietenul său şi probabil că se 
simţea ca un trădător fiindcă o făcuse. Dar, până la urmă, 
îl ajutase pe Web într-o mult mai mare măsură decât cea în 
care îl lezase. 

Claire se aşeză în faţa lui Web, se aplecă înspre el şi 
începu să-i vorbească rar, astfel încât el să nu scape niciun 
cuvânt. De obicei, hipnoza era folosită pentru a îndepărta 


488 


inhibiţiile şi măştile care acopereau amintirile reprimate şi 
care îi împiedicau pe pacienţi să discute cu adevărat 
despre problemele lor. De obicei, pacientul era scos din 
transă astfel încât să ţină minte tot ce se întâmplase în 
timpul acesteia. Dar, în cazul acela, Claire nu putea face 
asta. Ar fi fost mult prea traumatizant. In schimb, îi 
implementa lui Web o sugestie post-hipnotică. Îi ceru ca, 
după ieşirea din transă, să-şi amintească doar strictul 
necesar pentru a putea face faţă situaţiei. Ceea ce urma să 
aibă sub control, dacă asta urma să se întâmple, era 
amintirea faptului că fusese inconştient. Date fiind 
circumstanţele, Claire era sigură că Web n-avea să ţină 
minte nimic. Nu era pregătit să se confrunte cu aşa ceva, 
pentru că amintirile erau prea adânc îngropate în 
subconştientul său. Il făcu să urce pe scara rulantă încet, 
treaptă cu treaptă. Înainte ca el să-şi fi revenit pe deplin, 
se linişti pe ea însăşi, pregătindu-se să-i ţină piept. 

În cele din urmă, el deschise ochii, şi-i roti în jurul 
camerei, apoi şi-i opri asupra ei. Zâmbi. 

— A folosit la ceva? 

— Trebuie să-ţi pun mai întâi o întrebare, Web. Se opri 
ca să-şi adune gândurile, apoi spuse: lei vreun 
medicament? 

Ochii lui se îngustară. 

— Nu m-ai mai întrebat o dată asta? 

— Te întreb acum. 

— De ce? 

— Ai amintit de voodoo, ca de o posibilă explicaţie a 
faptului că ai înlemnit. Dă-mi voie să-ţi mai ofer încă una: 
interacţiunea nocivă a medicamentelor. 

— Claire, nu am luat niciun fel de medicament înainte de 
a ajunge pe aleea aia. Nu fac niciodată aşa ceva. 

— Modul în care interacționează medicamentele e 
ciudat, ripostă ea. În funcţie de ceea ce iei, efectele pot să 
apară la un anumit interval de timp după ce-ai încetat 


489 


tratamentul. Făcu încă o pauză, apoi adăugă: Web, pentru 
tine, e foarte important să fii extrem de sincer din punctul 
ăsta de vedere. Te asigur că e necesar, dacă vrei să 
descoperim adevărul. 

Pentru o lungă clipă, se priviră fix unul pe altul, apoi 
Web se ridică şi se duse în camera de baie. Reveni după un 
minut şi îi înmână un mic flacon, în care se aflau o serie de 
pastile. Şi se reaşeză pe scaun în timp ce ea îi examina 
conţinutul. 

— De vreme ce le-ai adus cu tine, să presupun că le-ai 
folosit de curând? 

— Sunt în misiune, Claire, şi nu iau niciun fel de pilule. 
Aşa că mă lupt cu insomnia şi cu durerile cu care te 
confrunţi atunci când ai două găuri în trup şi doar o 
jumătate de faţă. 

— Atunci, ce faci cu ele? 

— Mă ajută să mă simt în siguranţă. Eşti psihanalist - 
înţelegi cum stau lucrurile, aşa cum înţelegi ce e cu suptul 
degetului, nu? 

Claire goli flaconul şi studie pastilele una câte una. Erau 
diferite unele de altele. Pe cele mai multe le recunoscu, 
dar mai rămaseră câteva pe care nu reuşi să le identifice. 
Ridică una dintre ele. 

— Ştii de unde o ai pe asta? 

— De ce? întrebă el, bănuitor. E ceva rău în legătură cu 
ea? 

— S-ar putea. O'Bannon ţi-a dat pilulele? îl întrebă, 
ezitând. 

— Cred că e posibil. Deşi am terminat medicamentele 
prescrise de el cu mult timp în urmă. 

— Păi, dacă nu le ai de la O'Bannon, atunci de unde? 

Web intră în defensivă. 

— Păi, a trebuit să renunţ la analgezicele pe care mi le 
dădeau pentru räni, fiindcă începusem să devin dependent 
de ele. Şi pe urmă, cam vreme de un an, n-am putut să 


490 


dorm. Şi alţi băieţi din HRT au aceeaşi problemă. Nu 
folosim substanţe ilegale sau alte rahaturi de genul ăsta, 
dar nici măcar un agent HRT nu poate rezista o veşnicie 
fără să doarmă. De-a lungul anilor, unii dintre băieţi mi-au 
tot dat pilule. Le adun într-un flacon şi le iau când simt că 
e nevoie. Pilula asta poate să fie de la unul dintre ei. Care 
e nenorocirea? 

— Web, nu-ţi găsesc nicio vină pentru că iei pastile ca să 
poţi dormi. Dar e o prostie şi e şi periculos să le amesteci 
aiurea, chiar dacă le ai de la prietenii tăi, pentru că n-ai de 
unde să ştii cum interacționează unele cu altele. Ai avut 
noroc că nu ţi s-a întâmplat nimic grav. Sau poate că ţi s-a 
întâmplat. Pe alee. Poate că stilul ăsta ciudat, de a lua 
medicamente te-a făcut să înţepeneşti atunci... 

Claire se mai gândea şi că evenimentele traumatice 
legate de moartea lui Raymond Stockton ar fi putut 
răzbate către suprafaţă în cel mai nepotrivit moment - 
când se afla pe aleea aceea. Poate că, aşa cum îşi 
închipuise mai înainte, vederea lui Kevin Westbrook 
declanşase ceva în mintea lui Web, scoţându-l din 
circulaţie. 

El îşi acoperi faţa cu mâinile. 

— Rahat! E de necrezut. De necrezut! A 

— Web, nu sunt sigură că ăsta e adevărul. Il privi plină 
de înțelegere, dar trebuia să mai afle încă ceva. I-ai spus 
şefului tău ce medicamente luai? 

El îşi luă mâinile de pe faţă, dar nu-şi ridică ochii spre 
ea. 

— OK, spuse ea, încet. 

— Ai de gând să raportezi asta? 

— Le mai iei şi acum? 

— Nu. Din câte îmi aduc aminte, din ziua în care am luat 
ultima pastilă dinainte de misiunea de pe alee şi momentul 
acesteia s-a scurs o săptămână. Asta e. 

— Atunci nu am ce raporta. Ridică din nou aceeaşi 


491 


pilulă. Nu recunosc pastila asta, deşi, în calitate de 
psihanalist, le-am văzut aproape pe toate. Aş vrea să o 
trimit la analiză. Se va face în secret, se grăbi să adauge, 
în timp ce el părea să se alarmeze. Am o prietenă. Nu se va 
şti niciodată că are legătură cu tine. 

— Claire, crezi într-adevăr că a fost din cauza pastilelor? 

Ea o privi îndelung pe cea pe care o ţinea în mână 
înainte de a pune flaconul în buzunar şi de a se uita din 
nou la el. 

— Web, mă tem că nu vom fi niciodată siguri. 

— Deci hipnoza a fost un fiasco? întrebă Web în cele din 
urmă, deşi Claire era sigură că lui îi stătea gândul la 
pastile şi la posibilele lor implicaţii în cele ce i se 
întâmplaseră echipei Charlie. 

— Nu, nu e aşa. Am aflat foarte multe. 

— Cum ar fi? 

— Cum ar fi faptul că Harry Sullivan a fost arestat când 
ai împlinit şase ani, în timpul petrecerii de ziua ta. [ţi 
aminteşti că ai vorbit despre asta? 

Era aproape sigură că Web şi-ar fi putut reaminti acea 
parte a şedinţei de hipnoză. Dar nu şi evenimentele legate 
de Stockton. 

El dădu încet din cap. 

— De fapt, da. Oricum, îmi aduc aminte o parte a 
discuţiei. 

— E important, pentru că, înainte de arestare, tu şi 
Harry vă distraţi foarte bine. E limpede că te iubea foarte 
mult. 

— Mă bucur s-o aflu, zise Web, fără niciun fel de 
entuziasm. 

— Web, se întâmplă foarte des ca evenimentele 
traumatice să fie reprimate, e ca un soi de supapă de 
siguranţă. Psihicul tău pierde controlul când se confruntă 
cu ele, aşa că, practic, le îngropi undeva, ca să nu mai fie 
nevoie să le faci faţă. 


492 


— Dar e ca şi cum ai îngropa deşeuri toxice, spuse el, cu 
voce scăzută. 

— Aşa e. Şi, uneori, ies la suprafaţă şi fac foarte mult 
Tău. 

— Dar altceva? întrebă el. 

— Îţi poţi aminti şi altceva? 

El scutură din cap. 

Pentru o clipă, Claire îşi feri privirea. Ştia că Web nu era 
pregătit să audă adevărul despre moartea tatălui său 
vitreg. Îşi reîntoarse ochii spre el şi reuşi să-i adreseze un 
zâmbet firav. 

— Ei, cred că e suficient. Se uită la ceas. Şi trebuie să 
mă întorc. 

— Deci eu şi tata ne înţelegeam într-adevăr bine? 

— Cântaţi, el te ducea pe umeri. Da, vă distraţi foarte 
bine. 

— Încep să-mi amintesc câte ceva. Deci, mai sunt ceva 
speranţe în ceea ce mă priveşte, aşa-i? 

Zâmbi, probabil ca să arate că, în parte, glumea. 

— Întotdeauna există speranţe, Web, răspunse Claire. 


493 


CAPITOLUL 39 


Sonny Venables nu era de serviciu şi nu-şi purta 
uniforma în timp ce supraveghea zona dintr-o maşină fără 
însemnele poliţiei. Sesiză mişcarea de pe bancheta din 
spate când bărbatul voinic care stătea trântit pe podea îşi 
întinse picioarele lungi. 

— Nu te nelinişti, Randy, spuse Venables. Mai avem la 
dispoziţie ceva timp. 

— Crede-mă, am stat la pândă mult mai multă vreme şi 
din locuri mult mai de rahat decât partea din spate a unei 
maşini. 

Venables scoase o ţigară din pachetul pe care îl ţinea în 
buzunar, o aprinse, crăpă geamul şi suflă fumul afară. 

— Îmi povesteai despre întâlnirea cu London. 

— I-am acoperit spatele, cu toate că, în momentul ăla, el 
n-o ştia. A fost o treabă bună, deşi nu credeam că 
Westbrook avea într-adevăr de gând să-l ucidă. 

— Am auzit de individul ăsta, dar n-am dat niciodată 
peste el. 

— Norocul tău. Dar dă-mi voie să-ţi spun că n-ar fi fost 
cel mai rău lucru care ţi se poate întâmpla în zona aia. Cel 
puţin, Westbrook are un cod sumar al onoarei. Majoritatea 
tipilor de acolo sunt complet ţicniţi. Te omoară doar ca să 
se afle-n treabă şi se fălesc cu asta. Westbrook nu face 
nimic fără un motiv întemeiat. 

— Poate că el i-a lichidat pe cei din HRT? 

— Nu cred. Dar el i-a transmis lui London mesajul 
despre tunelurile aflate sub clădirea care a fost ţinta HRT- 
ului. Se pare că aşa au ajuns armele înăuntru. London i-a 
verificat spusele, împreună cu Bates. Ş-am auzit că a avut 
dreptate. 

494 


— Din câte mi-a povestit despre Westbrook, nu pare să 
fie doar un mesager. 

— Este, dacă persoana care doreşte să transmită 
mesajul îl are pe fiul lui. 

— Am înţeles. Deci acea persoană se află în spatele celor 
întâmplate HRT-ului? 

— Eu aşa cred... 

— Şi ce legătură are oxycontinul cu toate astea? 

— La el se referea operaţiunea pe care am văzut-o 
desfășurându-se în clădire în noaptea aia. Aveau chiar şi 
ceva marfă acolo. Nu brichete de drog, doar pliculeţe şi 
pilule. Am văzut documente scoase din computer şi 
răspândite peste tot. O afacere de milioane de dolari. Şi 
totul a dispărut în două zile. 

— De ce s-au străduit atâta doar ca să-ţi facă o 
înscenare? Şi de ce-au lichidat echipa HRT? Biroul o să se 
prăvălească asupra lor ca o tonă de cărămizi. 

— Nu are cine ştie ce sens, încuviinţă Cove, dar asta 
pare să se fi întâmplat. 

Venables se încordă şi aruncă ţigara pe geam. 

— Incepe spectacolul, Randy. 

Il urmări cu privirea pe omul care, după ce ieşi din 
clădirea supravegheată, o luă de-a lungul străzii, coti la 
dreapta şi se îndreptă în josul aleii. Venables porni motorul 
şi lăsă maşina să se deplaseze încet înainte. 

— E cel pe care-l aşteptai? întrebă Cove. 

— Da. Dacă vrei nişte informaţii despre noile tipuri de 
droguri care au pătruns în oraş, băiatul ăsta ţi le poate da. 
Îl cheamă Tyrone Walker, dar i se spune T. Ingenios, într- 
adevăr. De-a lungul anilor, a făcut parte din trei sau patru 
bande. A stat la închisoare, la spital şi la dezintoxicare din 
cauza abuzului de droguri. Are în jur de douăzeci şi şase 
de ani, dar pare cu zece ani mai bătrân decât mine şi eu nu 
arăt deloc bine pentru vârsta mea. 

— E ciudat că, până acum, n-am dat niciodată de el. 


495 


— Ei, în ceea ce priveşte obţinerea informaţiilor în 
oraşul ăsta, nu deţii monopolul. Oi fi eu doar un biet poliţai 
de stradă, dar mă descurc. 

— E-o treabă bună, Sonny, pentru că, în momentul de 
faţă, eu sunt stigmatizat. Nimeni n-o să stea de vorbă cu 
mine. 

— Ei, bătrânul T o va face, dacă metoda de convingere e 
potrivită. 

Venables viră, supratură motorul, apoi intră pe o stradă 
paralelă cu cea pe care fusese parcată maşina. Imediat ce 
ajunseră dincolo de colţ, T apăru de pe alee, care se 
intersecta cu strada respectivă. 

Venables inspectă cu privirea împrejurimile. 

— Pârtia pare liberă. Vrei să treci la fapte? 

Cove era deja pe trotuar. Inainte de a-şi da seama ce se 
întâmplă, T fusese percheziţionat cu pricepere şi zăcea cu 
faţa în jos pe bancheta din spate a maşinii lui Venables, 
țintuit de mâna uriaşă pe care Cove şi-o proptise în ceafa 
lui. Venables demară în timp ce T îi înjura în gura mare. 
Când se potoli, parcurseseră deja trei kilometri şi se aflau 
într-o zonă mai sigură a oraşului. Cove îl aşeză pe T în 
capul oaselor. Acesta se uită mai întâi la el, pe urmă la 
Venables. 

— Salutare, T, spuse cel din urmă. Arăţi bine. Ai început 
să-ţi porţi de grijă? 

Cove simţi că T era gata să sară pe cealaltă portieră, aşa 
că îşi încleşta braţul în jurul umerilor lui. 

— Ei, nu vrem decât să stăm de vorbă cu tine, T. Numai 
să stăm de vorbă. 

— Şi dacă nu vreau să vorbesc? 

— Atunci poţi să cobori, pur şi simplu, din maşină. 

— Da, pot? OK, atunci opreşte maşina şi mă dau jos. 

— Stai binişor, T, n-a spus că oprim maşina înainte de a 
cobori tu. 

Venables trase brusc de volan, urcă o pantă, intră pe 


496 


autostrada interstatală 395 şi traversă podul de pe 
Fourteenth Street, aşa că acum erau în Virginia. Acceleră 
până la nouăzeci şi cinci la oră. 

T se uită pe fereastră la traficul în fluxul căruia 
intraseră, apoi se lăsă pe spate şi îşi încrucişa braţele pe 
piept. 

— Acum, prietenul meu, aici de faţă... începu Venables. 

— Afurisitul tău de prieten are un nume? 

Cove îşi înteţi strânsoarea în jurul umerilor lui T. 

— Da, am un nume. Mi se spune T-Rex. Povesteşte-i de 
ce, Sonny. 

— Pen'că mănâncă câte o portie de micuţi T la micul 
dejun, la prânz şi la cină, zise Sonny. 

— Şi vreau doar nişte informaţii despre noile soiuri de 
marfă care au intrat în oraş. Şi despre găştile care le 
cumpără şi alte chestii de genul ăsta. Fără probleme. Ne 
spui vreo două nume şi te lăsăm exact acolo de unde te-am 
luat. 

— Şi, crede-mă, T, nu vrei să-l şucăreşti pe tipul ăsta, 
adăugă Venables. 

— Voi, sticleţilor, n-o să-mi faceţi nimic dacă nu vreţi să 
fiţi daţi în judecată. 

— În momentul de faţă, T, ai face bine să te porţi într- 
adevăr frumos cu mine, spuse Cove, după ce îl ţintui o 
clipă cu privirea. Nu sunt prea bine-dispus şi mă doare la 
un metru în spatele fundului dacă mă dă cineva în 
judecată. 

— Du-te-n mă-ta. 

— Sonny, ia-o pe prima la dreapta. Şi pe urmă către GW 
Boulevard. Pe acolo sunt o mulţime de locuri neumblate, 
adăugă, ameninţător. 

— S-a făcut. 

Peste câteva minute, rulau pe George Washington 
Boulevard, sau GW, îndreptându-se către nord. 

— Intră pe următorul drum lateral, zise Cove. 


497 


Se opriră într-o parcare turistică de unde se zărea o 
privelişte superbă a oraşului şi a râului Potomac, aflat 
undeva, departe, jos. Un zid de piatră servea drept bară de 
protecţie, mărginind panta abruptă. Amurgul coborâse pe 
nesimţite, iar parcarea era pustie. Cove privi în jur, 
deschise portiera şi ieşi, trăgându-l pe T afară. 

— Dacă mă arestaţi, vreau să-mi chemaţi avocatul. 

Cobori şi Venables şi îşi roti ochii împrejur. Aruncă o 
privire spre pantă, se uită la Cove şi ridică din umeri. 

Cove îl înşfăcă pe mărunţelul T de mijloc şi îl ridică în 
aer. 

— Ce dracu faci, omule? 

Cove se urcă pe zidul de piatră şi cobori în partea 
cealaltă, în timp ce T se zbătea în zadar. Se aflau pe o fâşie 
îngustă de pământ, de unde începea o pantă de treizeci de 
metri, plină de bolovani, care cobora până la râu. In aval, 
pe malul opus, se aflau o serie de clădiri care găzduiau 
cluburi locale de iahting. Erau zugrăvite în culori vesele, 
iar membrii lor navigau în canoe, în mici bărci cu vâsle, în 
caiace şi în alte ambarcaţiuni de acelaşi tip, care erau puse 
în mişcare mai degrabă cu ajutorul muşchilor decât cu al 
unor motoare cu ardere internă. O serie erau pe apă chiar 
atunci, iar T vedea scena aceea pitorească de-a-ndoaselea, 
în timp ce Cove îl ţinea de picioare, cu capul în jos, 
deasupra pantei. 

— Sfinte Sisoe, urlă T, legănându-se şi privind golul de 
dedesubt. 

— Acum, putem rezolva totul într-un mod plăcut sau 
într-unul neplăcut, trebuie să te hotărăşti repede, pentru 
că nu am nici timp, nici răbdare, spuse Cove. 

Venables stătea pe culmea zidului şi se uita după alte 
maşini. 

— Ai face bine să-l asculti, T, tipul ăsta nu minte. 

— Dar voi sunteţi poliţişti, se văicări T. Nu puteţi face 
porcăria asta. E al naibii de neconstituţional. 


498 


— N-am spus că sunt poliţist, zise Cove. 

T înmărmuri, apoi aruncă o privire spre Venables. 

— Dar, fir-ar să fie, e poliţist. 

— Ei, eu nu port grija altora, făcu Venables. Şi, oricum, 
sunt în pragul pensionării. Mie puţin îmi pasă. 

— Oxy, spuse Cove, calm. Vreau să ştiu cine-l cumpără 
în D.C. 

— Eşti ţicnit sau ce? zbieră T. 

— Da, sunt. 

Cove îşi slăbi puţin strânsoarea şi T alunecă cu vreo 
cincisprezece centimetri mai jos, Cove îl ţinea acum numai 
de glezne. 

— O, Doamne, o, preabunule lisus, ajută-mă, scânci T. 

— Nu rosti numele lui lisus, T, nu după viaţa pe care ai 
dus-o, ripostă Venables. S-ar putea să te trăsnească şi eu 
stau cam aproape de tine. 

— Tu vorbeşte cu mine, zise Cove, cu vocea lui calmă. 
Oxy. 

— Nu pot să-ţi spun nimic. Pe urmă tipii or să umble 
după fundu' meu. 

Cove îşi slăbi din nou strânsoarea, lăsându-l să alunece. 
Îl ţinea acum doar de labele picioarelor. 

— Porţi pantofi mocasin, T. Ăştia-s foarte alunecoşi. 

— Du-te dracului! 

Cove îi eliberă un picior şi continuă să-l ţină, cu ambele 
mâini, de unul singur. Se uită peste umăr, la Venables. 

— Sonny, cred că ar fi bine să-l arunc pe ăsta şi să 
mergem să găsim altul, mai deştept. 

— Ştiu exact omul potrivit. Să mergem. 

Cove începu să dea drumul piciorului lui T. 

— Nu, urlă acesta. Vorbesc. Vă spun. 

Cove nu mai făcu nicio mişcare. 

— Nu, lasă-mă jos şi pe urmă îţi spun. 

— Sonny, porneşte motorul până arunc eu în Potomac 
bucata asta de rahat. 


499 


— Nu! Vorbesc, chiar acum. Jur. 

— Oxy, îl îmboldi din nou Cove. 

— Oxy, repetă T, şi începu să vorbească repede, 
spunându-i lui Cove tot ce dorea să ştie. 


Claire îşi parcă Volvo-ul pe aleea din faţa casei şi opri 
motorul. Era un cartier plăcut, situat nu departe de biroul 
ei, şi fusese destul de norocoasă fiindcă îşi cumpărase 
locuinţa înainte ca preţurile să înceapă să urce. Câştiga 
destul de bine, dar, în Virginia de Nord, clădirile aveau 
preţuri de speculă. Constructorii le înghesuiseră pe fiecare 
palmă de pământ şi, cu toate acestea, cererea depăşea 
oferta. 

Casa ei avea trei dormitoare, o peluză frumoasă în faţă, 
flori în suporţii de la ferestre, acoperişul din lemn de cedru 
şi două garaje legate printr-un pasaj. Strada era mărginită 
de copaci, iar locuitorii zonei formau un amalgam reuşit de 
tineri şi bătrâni, pe de-o parte, şi de specialişti şi muncitori 
pe de alta. 

Fiind divorțată de atât de mult timp, Claire aproape că 
se obişnuise cu gândul că avea să rămână singură toată 
viaţa. In cercurile sociale în care se învârtea, erau puţini 
bărbaţi buni de însurătoare şi niciunul dintre ei nu-i 
stârnise interesul. Avea prietene care stăteau la pândă, 
străduindu-se să o cupleze totuşi cu un mic mogul al 
tehnicii sau cu un avocat, dar ea era de părere că aceştia 
erau atât de egocentrişti, atât de pătrunşi de cultul 
propriei persoane, încât îşi imagina că nu era nicio 
diferenţă între a se mărita cu unul dintre ei şi a rămâne 
singură. Ca să se verifice, la o petrecere, îl întrebase pe un 
specialist în tehnica de vârf, foarte preocupat de sine 
însuşi, dacă auzise vreodată despre Narcis. El voise să ştie 
dacă era vorba de un nou software pentru internet, după 
care continuase să povestească cât de grozav era el însuşi. 

Işi luă servieta din maşină şi se îndreptă spre treptele de 


500 


la intrare. Nu îşi parcase maşina în garaj, pentru că 
intenţiona să plece din nou. Bărbatul care apăru din curtea 
ei din spate o făcu să tresară. Era negru şi spătos şi, cu 
toate că avea o pălărie, părea să aibă capul ras. Atenţia lui 
Claire fu atrasă de uniforma companiei de distribuţie a 
gazului pe care o purta, ca şi de manometrul electronic 
pentru gaze pe care îl ţinea în mână. Omul trecu pe lângă 
ea, îi zâmbi şi traversă strada. Se simţi jenată de 
suspiciunea involuntară pe care o simţise faţa de bărbatul 
negru, deşi trebuia să admită, tot cu o oarecare jenă, că în 
cartierul ei locuiau puţini oameni de culoare. Totuşi, de 
vreme ce petrecea atâta timp cu Web London şi cu alţii ca 
el, cine o putea învinovăţi pentru că era paranoică? 

Descuie uşa şi intră, cu gândul la şedinţa de terapie a lui 
Web. Fusese şocantă, din mai multe puncte de vedere, dar 
revelaţiile i se păreau mai importante decât şocul. Işi puse 
servieta jos şi o luă spre dormitorul ei, ca să se schimbe. 
Afară nu se întunecase încă, aşa că se gândise să profite de 
vremea frumoasă şi să facă o plimbare. Îşi aminti de 
pastilele din buzunar, le scoase afară şi le studie cu 
atenţie. Cea care nu-i era cunoscută o intriga din cale 
afară. Avea o prietenă care lucra la farmacia spitalului 
Fairfax. Ar fi putut să facă nişte teste şi să-i spună ce 
anume era. Nu semăna cu niciunul dintre somniferele pe 
care le văzuse vreodată, dar s-ar fi putut înşela. Spera să 
se înşele şi când presupunea că interacţiunea unor 
medicamente îl făcuse pe Web să înţepenească pe aleea 
aceea. Pentru că asta ar fi însemnat că era vorba de ceva 
de pe urma căruia ar fi putut să nu-şi mai revină niciodată. 
Ideea de a miza pe o substanţă pe care organismul lui Web 
o asimilase din neglijenţă şi datorită căreia nu murise 
împreună cu prietenii lui era la fel de nebunească precum 
teoria lui despre voodoo. Nu, răspunsul se afla undeva, în 
trecutul lui, era convinsă de asta. 

Se aşeză pe pat şi îşi scoase pantofii, apoi intră în micul 


501 


ei vestiar, unde îşi scoase rochia şi îmbrăcă un tricou şi o 
pereche de pantaloni scurţi, pentru că vremea călduroasă 
se reîntorsese. leşi de acolo în picioarele goale şi aruncă o 
privire spre telefon. Poate că ar fi trebuit să-l sune pe Web 
şi să discute cu el. La un moment dat, trebuia să-i spună că 
aflase care era cauza morţii lui Stockton. Dar alegerea 
acelui moment avea o importanţă deosebită. O dezvăluire 
prematură sau una tardivă putea avea consecinţe tot atât 
de dezastruoase. Se gândi că era mai prudent să 
abandoneze subiectul şi să chibzuiască asupra lui mai 
târziu. Poate că o plimbare o putea ajuta să se hotărască. 
Trase un sertar şi scoase o şapcă de baseball. Se pregătea 
să şi-o pună pe cap când o mână îi astupă gura. Scăpă 
şapca şi, instinctiv, începu să se zbată, până când simţi 
ţeava unei arme lipindu-i-se de obraz şi se opri, cu ochii 
măriţi de spaimă, respirând cu greutate. Işi aminti că nu 
încuiase uşa după ce intrase. Era un cartier atât de lipsit 
de pericole sau, cel puţin, fusese. În timp ce gândurile i se 
derulau cu repeziciune, se întrebă dacă omul de la 
compania de gaze era un impostor care se întorsese ca s-o 
violeze şi s-o ucidă. 

— Ce vrei? întrebă, cu o voce atât de înăbuşită din cauza 
mâinii care îi astupa buzele, încât nu şi-o recunoscu. 

Cu toate că mâna era înmănuşată, apăsarea puternică 
dădea de înţeles că era a unui bărbat. Mâna îi eliberă gura 
şi îi încercui gâtul. 

Bărbatul nu răspunse şi ea văzu o legătură pentru ochi 
apropiindu-se, iar în secunda următoare se pomeni în 
beznă. Se simţi condusă către pat şi o îngrozi gândul că 
violul era pe cale să se petreacă. Să ţipe sau să se lupte? 
Totuşi, ţeava armei continua să-i apese obrazul drept. Iar 
tăcerea pe care o păstra atacatorul era mai descurajantă 
decât ar fi fost sunetul vocii. 

— Stai liniştită, spuse bărbatul, nu ne interesează decât 
nişte informaţii. Nu vrem nimic altceva de la tine. 


502 


Vorbele lui i se părură destul de clare. Trupul ei era în 
siguranţă. Sau cel puţin putea spera asta. 

El o conduse, făcând-o să se aşeze pe marginea patului. 
Claire îşi spuse că, dacă urma să o trântească pe spate şi 
să se urce deasupra ei, avea să se lupte, fără să se 
sinchisească de prezenţa armei. 

Totuşi, îl simţi îndepărtându-se de ea. Şi, în acelaşi timp, 
simţi că în cameră intrase o altă persoană. Se încordă când 
aceasta se aşeză pe pat, alături de ea. Deduse că era un 
bărbat voinic, pentru că patul se lăsă simţitor sub 
greutatea lui. Dar nu o atinse, deşi, chiar şi prin legătura 
de pe ochi, îi putea simţi privirea aţintită asupra ei. 

— Te vezi cu Web London? 

Intrebarea îi smulse o uşoară tresărire, fiindcă nu îi 
trecuse prin minte că totul avea legătură cu Web, cu toate 
că se întrebă de ce nu ar fi fost aşa. În viaţa ei extrem de 
obişnuită şi de tributară unor obiceiuri bine stabilite nu 
existau arme şi bărbaţi ucişi. Asta se întâmplă în viaţa lui 
Web. Şi, fie că îi plăcea sau nu, ea făcea acum parte din 
viaţa aceea. 

— Ce vrei să spui? izbuti să întrebe. 

Il auzi pe bărbat scoțând un mârâit şi presupuse că se 
enervase. 

— Eşti psihanalist şi el e pacientu' tău, nu-i adevărat? 

Din punct de vedere etic, Claire nu putea dezvălui o 
astfel de informaţie şi ar fi vrut să i-o spună, însă nu se 
îndoia că, dacă ar fi făcut-o, bărbatul acela ar fi ucis-o. 
Doar el nu se sinchisea de obligaţiile ei morale. Claire auzi 
un zgomot care aducea clar cu cel făcut de piedica trasă a 
unei arme, ceea ce îi întări convingerea. În calitate de 
psihanalist care activa drept consultant judiciar, văzuse 
destule arme, iar sunetul îi era foarte cunoscut. Simţi un 
bulgăre de gheaţă în stomac, membrele îi înţepeniră şi se 
întrebă cum putea Web să aibă de-a face cu astfel de 
oameni în fiecare zi a vieţii lui. 


503 


— Da, îl văd pe Web. 

— Acum începem să ne înţelegem. i-a pomenit ceva 
despre un băiat, despre un puşti pe nume Kevin? 

Ea încuviinţă dând din cap, pentru că gura i se uscase 
atât de tare, încât avea impresia că nu putea să vorbească. 
— Se-ntâmplă cumva să ştie unde-i băiatu' ăsta acum? 

Claire clătină din cap şi se încordă când o apăsă uşor pe 
umăr. 

— Linişteşte-te, cocoană, nimeni nu-ţi face niciun rău 
atâta vreme cât cooperezi. Dacă nu cooperezi, atunci avem 
o mare problemă, adăugă, ameninţător. 

Claire îl auzi trosnindu-şi degetele şi, după aproape un 
minut de tăcere, simţi ceva atingându-i buzele. Se trase 
înapoi. 

— Apă, spuse bărbatul. [i s-a uscat gura. Oamenilor 
morţi de frică li se-ntâmplă întotdeauna. Bea. 

Ultimul cuvânt era un ordin şi Claire se supuse fără 
ezitare. 

— Acu' vorbeşte, lasă semnele din cap, mă-nţelegi? 

Ea era gata să dea din cap, dar îşi luă seama. 

— Da. 

— Ce-a spus despre Kevin? Tot ce-a spus, vreau să ştiu 
tot. 

— De ce? 

Claire nu era sigură cum de-i venise pe limba o astfel de 
întrebare curajoasă. 

— Am motivele mele. 

— Vrei să-i faci rău băiatului? _ 

— Nu, răspunse bărbatul. Il vreau înapoi, viu şi 
nevătămat. 

Părea sincer, dar ea îşi aminti că, adesea, mulţi criminali 
păreau aşa. Ted Bundy fusese împăratul tipilor cu vorba 
dulce şi, între timp, ucisese, metodic, douăzeci de femei, 
păstrându-şi mereu zâmbetul pe buze. 

— Ştii, n-am niciun motiv să te cred. 


504 


— Kevin ăsta e băiatu' meu. 

Claire se încorda auzindu-l, dar, imediat, se relaxă. 
Acela o fi fost Marele F, cel despre care îi povestise Web? 
Dar el spusese că bărbatul era fratele lui Kevin, nu tatăl 
lui. Vocea sunase ca a unui părinte îngrijorat, totuşi ceva 
nu era în regulă. Era cazul să-şi folosească abilităţile 
profesionale. lar ceea ce simţea, fără nicio umbră de 
îndoială, era că cei doi bărbaţi puteau s-o ucidă. 

— Web a spus că l-a văzut pe Kevin pe alee. Şi că băiatul 
a zis ceva care l-a afectat în mod ciudat. L-a revăzut mai 
târziu, când trăgeau mitralierele. I-a dat un bilet şi l-a 
trimis de acolo. Pe urmă nu l-a mai văzut. Dar îl caută. 

— Asta e tot? Ș 

Ea dădu din cap, apoi realiză ce făcuse. Îl simţi dându-se 
mai aproape şi, cu toate că avea ochii legaţi, îi închise. Şi-i 
simţea umplându-se de lacrimi. 

— Fără semne din cap, asta-i regula de bază, vreau să 
aud vorbe şi e ultima dată când ţi-o spun, ţi-e clar? 

— Da. 

Claire se strădui să-şi reţină lacrimile. 

— Acu', a mai zis şi altceva, despre ceva deosebit, de s-a 
întâmplat când l-a văzut pe Kevin a doua oară? 

— Nu, spuse ea, dar ezitase cu o secundă prea mult. 

Îşi dăduse seama de asta fără niciun dubiu, ca şi cum 
pauza ar fi durat o zi întreagă. Şi se gândi că şi el o 
sesizase, în aceeaşi măsură. Presupunerea era corectă, 
pentru că simţi ţeava rece a pistolului lipindu-i-se brusc de 
obraz. 

— Aci e vorba de o neînțelegere gravă şi poate că n-am 
fost destul de clar. Deci, ca să lămurim lucrurile, am să-ţi 
spun cum stă treaba, căţea. Ca să-mi recapăt băiatu', îţi 
zbor creierii şi ţie, şi la ăia de ţi-au fost vreodată dragi, de 
când te ştii. Văd peste tot poze cu fata asta drăgălaşă. Pun 
prinsoare că-i fata ta, aşa-i? 

Claire nu răspunse şi îi simţi mâna strângându-i-se în 


505 


jurul gâtului. Era înmănuşată, ceea ce o surprinse, înainte 
de a se gândi că aparatele puteau identifica amprentele şi 
ADN-ul de pe cadavre. De pe cadavrul ei! Gândul aproape 
că o făcu să leşine. 

— Aşa-i? 

— Da. 

Bărbatul continuă să-şi ţină mâna în jurul gâtului ei. 

— Vezi, fetiţa ta e aici, teafără şi nevătămată. Într-o 
căsuţă excelentă, dintr-un cartier fără cusur. Dar, vezi, 
băiatu' meu nu-i cu mine, iar ele tot ce am. De ce s-o ai tu 
pe fata ta şi io să nu-l am pe băiatu' meu? Crezi că-i 
corect? Crezi? 

O strânse puţin de gât şi Claire simţi că începea să se 
sufoce. 

— Nu. 

— Nu, ce? 

— Nu, nu cred că e corect, reuşi ea să spună, cu vocea 
schimbată. 

— Da? Ei, e puţin cam târziu pentru asta, păpuşico. 

Următorul lucru pe care îl simţi fu că era trântită pe pat. 
Mai devreme, îşi făgăduise că avea să se împotrivească 
dacă ei ar fi încercat să o violeze, dar promisiunea asta i se 
părea acum ridicolă. Era atât de speriată, încât abia mai 
putea să respire. Simţi că pe faţă i se pusese o pernă şi că 
ceva greu apăsa în mijlocul acesteia. Avu nevoie de câteva 
secunde ca să priceapă că obiectul greu era pistolul şi că 
perna trebuia să servească drept un amortizor rudimentar. 

Se gândi la fiica ei, Maggie, şi la modul în care urma săi 
se descopere cadavrul. Lacrimile începură să i se prelingă 
pe obraji. Apoi, cât ai clipi, îşi regăsi, ca prin minune, 
luciditatea. 

— A spus că cineva a schimbat băieţii pe alee. 

Perna nu se mişcă şi, pentru câteva clipe, Claire se 
gândi că, până la urmă, totul era pierdut. 

Apoi perna fu îndepărtată cu încetineală şi ea fu ridicată 


506 


cu o mişcare atât de bruscă încât crezu că braţul îi ieşise 
din umăr. 

— Mai spui o dată? 

— A zis că, pe alee, Kevin a fost schimbat cu un alt băiat. 
Băiatul care s-a dus la poliţie nu era Kevin. A fost luat de 
pe alee înainte de a ajunge acolo. 

— Ştie de ce? 

— Nu. Şi nu ştie nici cine a făcut-o. Ştie doar că s-a 
întâmplat. 

Simţi din nou pistolul lipindu-i-se de obraz. Dintr-un 
anumit motiv, nu-i mai era atât de frică cum îi fusese 
înainte. 

— Dacă minţi, n-o să-ţi placă ce-o să-ţi fac. 

— Aşa a spus el. 

Avu sentimentul că îl trădase pe Web ca să se salveze pe 
sine însăşi şi se întrebă dacă el ar fi preferat mai degrabă 
să moară decât să facă una ca asta. Da, probabil că aşa ar 
fi fost. Ochii i se umplură din nou de lacrimi, de data asta 
nu de frică, ci din cauza propriei slăbiciuni. 

— Crede că cei care au pus la cale totul, oricine ar fi ei, 
au plănuit să-l plaseze pe Kevin pe alee. Şi că băiatul era, 
cumva, implicat. Dar fără să o ştie, se grăbi să adauge. E 
doar un copil. 

Pistolul i se dezlipi de obraz şi făptura masivă a 
interogatorului ei se îndepărtă. 

— Asta-i tot? 

— Asta-i tot ce ştiu. 

— Dacă spui cuiva că am fost aici, ştii ce-o să-ţi fac. Şi 
pot să dau şi de fiica ta. Am umblat prin casă şi am aflat tot 
ce trebe să ştiu despre tine şi despre ea. Ne-am înţeles? 

— Da, reuşi ea să articuleze. 

— O fac numa’ ca să-mi recapăt fiu’, numa’ de-asta. N- 
am obiceiu' să dau buzna în casele oamenilor şi să-i sâcâi, 
nu-i stilu’ meu să mă port aşa, mai ales cu femeile, da’ fac 
orice ca să-mi iau băiatu-napoi. Orice. 


507 


Ascultându-l, ea se pomeni dând din cap, apoi se opri. 

Nu-i auzi plecând, deşi auzul nu-i fusese niciodată mai 
încordat. 

Aşteptă câteva minte, ca să fie sigură. 

— Hei! spuse, de două ori la rând. 

Işi ridică încet braţele, pregătindu-se să-şi îndepărteze 
legătura de pe ochi. Se aşteptase să se ivească nişte mâini 
care s-o împiedice, dar nu apăru nimeni. În cele din urmă, 
îşi scoase legătura şi îşi roti repede privirea în jurul 
camerei, pe jumătate aşteptându-se să sară cineva asupra 
ei. Simţea nevoia să se prăbuşească pe pat şi să plângă 
până în zorii zilei următoare, dar nu mai putea rămâne 
acolo. Spuneau că fuseseră prin toată casa. Îşi aruncă 
câteva lucruri într-o valiză, îşi înhăţă poşeta şi o pereche 
de pantofi de tenis şi o luă spre uşa din faţă. Se uită afară, 
dar nu văzu pe nimeni. Se duse repede până la maşină şi 
se urcă. În timp ce o conducea, îndepărtându-se, îşi ţinea 
privirea în oglinda retrovizoare, ca să vadă dacă nu o 
urmărea cineva. Nu era expertă în privinţa asta, dar nu 
părea să fie nimeni pe urmele ei. Intră pe centură şi 
acceleră, fără să ştie sigur unde ar fi trebuit să se ducă. 


508 


CAPITOLUL 40 


Antoine Peebles îşi scoase mănuşile şi se lăsă pe spate, 
cu un zâmbet larg pe figura lui inteligentă. Se uită la 
Macy, care era la volan. Chipul acestuia era, ca de obicei, 
impenetrabil. 

— O prestație al naibii de reuşită, dacă-mi e îngăduit s-o 
spun eu însumi, zise Peebles. Cred că i-am prins perfect 
vocea şi stilul. N-am mai stâlcit atâtea cuvinte în toată 
viaţa mea. Ei, ce părere ai? 

— Ai vorbit exact ca şefu', încuviinţă Macy. 

— Iar cucoana şucărită o să se ducă la Web London şi la 
poliţie, iar ăştia or să umble după Francis. 

— Şi, poate, după noi. 

— Nu, doar ţi-am explicat totul. Mace, trebuie să 
gândeşti pe două nivele, macro şi micro, spuse Peebles, ca 
şi cum i-ar fi ţinut o prelegere unui student. Deja ne-am 
detaşat de el. Şi, mai presus de toate, nu mai are marfă, 
de-aia i-au şi plecat jumătate dintre oameni. Nu mai 
rulează aproape niciun ban. În afacerea asta, ai stocuri cel 
mult pentru două zile. Mai avea ceva marfă ascunsă, nu 
mă-ndoiesc, dar şi aia s-a dus. Şi când l-a împuşcat pe 
Toona a mai pierdut încă patru băieţi, chiar din cauză că a 
făcut-o. Peebles clătină din cap. Şi ce face el în vreme ce 
se petrec toate astea? Se gândeşte la puşti, clipă de clipă. 
Îl caută în fiecare noapte, sâcâind oamenii, rupându-şi 
relaţiile şi neîncrezându-se în nimeni. 

— Cred că-i deştept fiindcă n-are încredere în nimeni, 
zise Macy, aruncându-i o privire lui Peebles. Mai ales în 
noi doi. 

Peebles îi ignoră spusele. 

— Ar putea să scrie o carte despre metodele idioate de 

509 


conducere, după ce şi-a ucis un om în văzul tuturor. În faţa 
unui agent FBI! I s-a urât cu viaţa. 

— Trebuie să-ţi ţii oamenii în frâu, spuse Macy, cu voce 
plată. Trebuie să conduci prin forţă. Se uită la Peebles cu o 
expresie care arăta limpede că era de părere că 
interlocutorului său îi lipsea această însuşire, dar celălalt 
nu băgă de seamă, căci era evident că încă îşi mai savura 
triumful. Şi nu-l poţi învinovăţi fiindcă încearcă să-şi 
găsească băiatul. 

— Nu poţi amesteca afacerile cu problemele personale, 
zise Peebles. Şi-a tăiat singur craca de sub picioare, nu 
mai are capital politic, şi pentru ce? Pentru ceva care n-o 
să se întâmple. Puştiul nu se mai întoarce niciodată. 
Indiferent cine l-o fi luat, băiatul e la doi metri sub pământ, 
dacă a mai rămas ceva din el. Acum, eu am pus deja la 
punct noile reţele de aprovizionare, iar cei care l-au 
părăsit mi s-au alăturat. Se uită la Macy. Probabil că tu nu- 
ţi dai seama, dar acţionez într-un stil machiavelic clasic. În 
ultimele şase luni, am spicuit cei mai buni oameni din alte 
bande. Suntem aproape gata să trecem la treabă şi, de 
data asta, o s-o facem după metodele mele. O s-o derulăm 
ca pe-o afacere în toată puterea cuvântului. 
Responsabilitate, plăţi şi promovări în funcţie de merite, 
bonusuri pentru realizările exemplare şi prime pentru 
inovațiile care contribuie la stabilitatea corporației. O să 
ne ocupăm de spălarea propriilor bani şi o să reducem 
cheltuielile care trebuie reduse. Nu e necesar ca toţi 
membrii bandei să aibă bijuterii şi să-şi permită curve de 
cinci sute de dolari pe noapte. Am în vedere chiar şi un 
plan de pensionare, pentru ca fârtaţii să nu-şi mai arunce 
banii pe maşini şi pe aur şi să nu mai aibă nimic când sunt 
prea bătrâni ca să mai facă ceva. Şi o să implementez un 
mod de a se îmbrăca pentru cei de la nivelul de conducere, 
ca să nu mai arătăm ca nişte rahaţi. Un profesionist 
trebuie să aibă o imagine pe măsură. Uită-te la tine, arăţi a 


510 


om deştept şi asta-i ceea ce vreau. 

Macy etală unul dintre rarele lui zâmbete. 

— Unora dintre băieţi n-o să le placă asta. 

— E cazul să se maturizeze şi ei odată. Se uită 
cercetător la Macy. Trebuie să-ţi spun că m-am simţit 
groaznic când ţineam arma aia în mână. 

— Ai fi împuşcat-o? 

— Eşti nebun? Am vrut doar s-o sperii. 

— Păi, dacă scoţi arma, s-ar putea să fii nevoit s-o şi 
foloseşti, spuse Macy. 

— Asta-i treaba ta. Tu eşti şeful securităţii, Mace. Mâna 
mea dreaptă. Ai demonstrat că ai stofă când ai venit cu 
ideea de a pune mâna pe Kevin. Şi-ai făcut toată treaba 
murdară când ai adunat celelalte bande, ca să ne unim 
forţele. Acum, omule, e timpul să ne ocupăm locurile; o să 
ajungem mult mai departe decât ne-a dus Francis şi mult 
mai repede. El e din vechea şcoală, iar metodele noi sunt 
cele mai bune. De-aia au murit dinozaurii. 

Traseră maşina pe o alee şi Peebles se uită la ceas. 

— OK, ai pus totul la punct la locul de întâlnire? 

— Sunt toţi acolo, exact aşa cum ai dorit. 

— Sunt bine-dispuşi? 

— Da, dar suspicioşi. I-ai pus pe gânduri, dar e limpede 
că sunt interesaţi. 

— Asta doream să aud. Mace, e momentul să ne 
revendicăm teritoriul şi să le facem cunoscut celorlalţi că 
puterea nu mai e în mâinile lui Francis. E vremea noastră. 
Să trecem la fapte. 

Făcu o pauză când un gând i se contură brusc în minte. 

— Despre ce dracu vorbea femeia aia când spunea că, pe 
alee, cineva l-a schimbat pe Kevin cu un alt băiat? 

Macy ridică din umeri. 

— N-am nicio idee. 

— Îl ai pe puşti, corect? 

— Teafăr şi nevătămat. Până acum. Vrei să-l vezi? 


511 


— Nu vreau să ajung în preajma băiatului. Mă cunoaşte 
şi, dacă ceva nu merge cum trebuie şi ajunge la Francis... 

Teama se citea limpede pe chipul lui Peebles... 

Maşina se opri, Macy cobori, cercetă din priviri aleea în 
ambele sensuri, pe urmă se uită în sus, spre coamele 
acoperişurilor. În cele din urma, îi făcu semn noului său 
şef că nu era niciun pericol. Peebles cobori, îşi aranjă 
cravata şi îşi încheie haina la două rânduri. Macy îi tinu 
deschisă uşa clădirii şi el păşi pragul cu vioiciune. Urcară 
scările și, cu fiecare treaptă, Peebles părea să se 
transforme într-o prezenţă din ce în ce mai importantă. 
Sosise momentul la care visa de ani de zile. Noul lua locul 
vechiului. 

Se opri în capul scărilor şi aşteptă ca Macy să-i deschidă 
uşa. lnăuntru trebuiau să fie şapte bărbaţi, fiecare 
reprezentând o porţiune a zonei de distribuire ilegală a 
drogurilor. Nu lucraseră niciodată împreună; în loc de 
asta, fiecare îşi înşfăca mica lui parte şi controla un 
teritoriu restrâns. Nu-şi împărțeau nici informaţiile, nici 
capitalul. Când apăreau neînțelegeri, le  rezolvau 
împuşcându-se unii pe alţii. Când le venea bine, îi furnizau 
poliţiei informaţii despre celelalte bande şi membrii 
acestora erau ridicaţi. Francis făcea acelaşi lucru şi, dacă, 
pe termen scurt, metoda părea să dea rezultate, Peebles 
ştia că, din perspectiva unui interval îndelungat, avea să se 
dovedească un dezastru. Era momentul ca Antoine Peebles 
să se implice şi să preia controlul. 

Deschise uşa şi intră în încăperea în care urma să prindă 
contur propria legendă. 

Privi în jur. Şi nu văzu pe nimeni. 

Nu avu ocazia să se întoarcă înainte ca pistolul să i se 
lipească de cap şi glonţul să-i pătrundă în creieri. Se 
prăbuşi pe podea, cu sângele şiroindu-i pe cravata de bună 
calitate şi pe costumul extrem de profesional. 

Macy puse pistolul deoparte şi se aplecă asupra 


512 


mortului. 

— L-am citit pe Machiavelli, Twan, spuse, fără nicio 
urmă de îngâmfare. 

Stinse lumina şi cobori scările. Trebuia să prindă un 
avion, pentru că lucrurile începeau într-adevăr să ia avânt. 


Web îl conduse pe Boo în susul deluşorului şi îl struni 
când ajunse lângă Gwen, care călărea pe Baron. 

Romano veghea asupra lui Billy, la centrul ecvestru; de 
fapt, Web îi lăsase pe amândoi admirând automobilul 
Corvette al lui Romano. Pentru că majoritatea oamenilor 
de la fermă plecaseră ca să se ocupe de vânzarea cailor, 
Web se simţea deosebit de vulnerabil şi îl convinsese pe 
Canfield să accepte ca la fermă să vină mai mulţi agenţi 
care să patruleze şi să stea de strajă, cel puţin până la 
întoarcerea celor plecaţi. 

— Totul e atât de frumos în perioada asta a anului, spuse 
Gwen. Îi aruncă lui Web o privire întrebătoare. Presupun 
că eşti de părere că ducem aici o viaţă foarte uşoară. O 
casă mare, o mulţime de ajutoare şi nimic altceva de făcut 
decât să călărim toată ziua, admirând peisajul. 

Zâmbi, dar Web simţi că vorbise serios. Se întrebă de ce 
o femeie ca Gwen, care trecuse prin atâtea, avea nevoie să 
ceară aprobarea altcuiva, mai ales a unui străin, cum era 
el. 

— Sunt de părere că amândoi aţi trecut prin multe, că 
aţi muncit din greu şi că acum vă bucuraţi de roadele 
trudei voastre. Se presupune că ăsta e visul american, nu-i 
aşa? _ 

— Cred că da, răspunse ea, fără convingere. Îşi ridică 
ochii spre soarele de deasupra capului. E foarte cald 
astăzi. 

Web îşi dădea seama că femeia dorea să-i vorbească 
despre ceva anume, dar nu prea ştia cum să deschidă 
vorba. 


513 


— Gwen, sunt agent FBI de foarte multă vreme, am auzit 
într-adevăr de toate şi sunt un ascultător plin de răbdare. 

Ea îi azvârli o privire. 

— Web, nu-mi deschid inima nici măcar în faţa 
oamenilor pe care îi cunosc foarte bine sau, cel puţin, nu o 
mai fac în ultima vreme. 

— Nu-ţi cer să o faci, dar, dacă vrei să vorbeşti cu 
cineva, sunt aici. 

Mai călăriră o vreme înainte ca ea să se oprească. 

— M-am tot gândit la procesul din Richmond. Oamenii 
ăia îngrozitori au dat în judecată FBl-ul, nu-i aşa? 

— Au încercat, dar acţiunea a fost respinsă. Avocatul, 
Scott Wingo, cel care a fost ucis de curând, s-a străduit să 
bată monedă pe tema asta în timpul procesului lui Ernest 
Free, însă judecătorul a văzut exact ce urmărea şi l-a oprit. 
Dar, în rândurile juraţilor, asta a stârnit, probabil, suficient 
de multe îndoieli pentru ca procurorul să se sperie şi să 
facă un târg. Se opri, apoi adăugă: Bineînţeles că şi el e 
mort acum, ca şi judecătorul. 

Gwen îl fixă cu ochii larg deschişi şi plini de amărăciune. 

— Şi, după tot ce a făcut, Ernest Free e viu şi liber. 

— Gwen, uneori se întâmplă ca viaţa să fie lipsită de 
sens. 

— Eu şi Billy am avut o viaţă frumoasă înainte de a se 
întâmpla toate astea. Îl iubesc foarte mult. Dar, de când a 
fost ucis David, nu mai e acelaşi. Probabil că vina atârnă 
mai mult asupra mea decât asupra lui. A fost ideea mea să- 
l] dăm pe David la şcoala aia. Voiam să primească o 
educaţie de cea mai bună calitate şi să vină în contact cu 
diferite tipuri de oameni - de altă culoare şi de altă etnie. 
Billy e un om cumsecade, dar s-a născut şi a crescut în 
Richmond, fără să fie bogat sau să se bucure de vreun fel 
de privilegii, trăind într-un cartier unde nu întâlneşti decât 
oameni care fac parte din aceeaşi categorie cu tine. Nu e 
rasist sau altceva de genul ăsta, se grăbi să adauge. 


514 


Jumătate dintre şoferii şi hamalii de la compania lui de 
transporturi erau negri şi se purta cu ei la fel cum se purta 
cu ceilalţi. Dacă lucrau cu tragere de inimă, aveau o slujbă 
plătită cinstit. Am fost, împreună cu el, chiar şi acasă la 
nişte şoferi care căzuseră din autocamion. Le ducea 
mâncare şi bani pentru întreţinerea familiei, le dădea 
sfaturi şi avea grijă să primească ajutorul unui profesionist 
şi plătea el pentru asta şi îi trimitea la întrunirile 
Alcoolicilor Anonimi, până când se puneau pe picioare. Şi, 
cu toate că ar fi putut să-i concedieze, chiar şi fără să 
încalce prevederile Sindicatului, nu a făcut-o. Mi-a spus 
odată că, pe pământul ăsta, i-a fost menit să fie Regele 
celei de-a Doua Şanse, pentru că el însuşi a avut parte, de 
multe ori, de aşa ceva. Ştiu că sunt unii care se uită şi la 
mine, şi la el, şi nu înţeleg ce ne atrage unul spre celălalt, 
dar eu ştiu că Billy ar face orice pentru mine şi că mi-a fost 
alături şi la bine, şi la rău, pentru că am avut, amândoi, 
partea noastră din amândouă. 

— Ei, Gwen, pe mine nu-i nevoie să mă convingi. Dar, 
dacă ai probleme, de ce nu apelezi la ajutorul unui 
profesionist? De fapt, chiar ştiu pe cineva. 

Ea îi aruncă lui Web o privire lipsită de speranţă, îşi 
ridică din nou ochii spre soarele fierbinte şi spuse: 

— Mă duc să-not. 

Călăriră înapoi, către grajduri, apoi Web o duse pe Gwen 
până la vilă cu una dintre camionetele fermei. Ea îşi luă 
costumul de baie şi se reîntâlniră în zona piscinei. Web îi 
spuse că el nu avea să înoate, pentru ca arma i s-ar fi putut 
uda. Ea zâmbi la auzul comentariului, apoi se îndreptă 
spre dispozitivul montat în peretele de piatră de lângă 
piscină şi răsuci cheia aflată în acesta. Acoperământul 
automatizat, de culoare cenuşie, al bazinului începu să 
alunece pe ghidajele sale. 

— ÎL folosim pentru că am tot găsit înăuntru broaşte 
țestoase, broaşte obişnuite şi chiar şerpi, îi explică ea. 


515 


În timp ce acoperământul aluneca în locaşul din capătul 
mai îndepărtat al piscinei, Web se aşeză pe vine şi cercetă 
cu privirea mecanismul de generare a curenților încastrat 
pe fundul acesteia îşi ridică ochii la timp ca să o vadă pe 
Gwen ieşind din sandale şi lăsându-şi halatul să-i alunece. 
Purta un costum de baie dintr-o singură piesă, al cărui 
decolteu era ceva cam adânc, ca şi răscroiala din dreptul 
şoldurilor şi al feselor. Avea pielea frumos bronzată, iar 
muşchii coapselor şi ai gambelor se armonizau cu cei ai 
braţelor şi ai umerilor, pe care deja i-i văzuse. Ca să scape 
de celulita de pe fund şi de pe coapse, femeile n-ar trebui 
decât să călărească. 

— Cum funcţionează chestia asta? întrebă Web. 

Gwen îşi îndesă părul lung în casca de baie şi se apropie 
de el. 

— Apa din piscină e pompată prin ţeava pe care o vezi 
acolo. Apoi e împroşcată cu viteză şi opune o rezistenţă pe 
care o poţi mări sau micşora, după dorinţă. La început am 
avut un aparat portabil, care era foarte incomod. În plus, îl 
folosim atât de frecvent, încât montarea lui în interior e 
justificată. Piscina e încălzită, aşa că vin aici destul de des, 
în orice perioadă a anului. 

— Presupun că de-asta eşti atât de în formă. 

— Îţi mulţumesc, bunule domn. Eşti sigur că nu vrei să 
înoţi împreună cu mine? 

— Probabil că n-aş face altceva decât să te încetinesc. 

— Vezi să nu. N-ai nici măcar un dram de grăsime. 

Se îndreptă spre tabloul de comandă prins cu şuruburi 
de peretele de piatră aflat lângă latura cea mai apropiată 
de casă a piscinei, îi deschise capacul şi apăsă pe câteva 
butoane. 

Web auzi zgomotul făcut de presiunea crescândă a apei, 
apoi privi în jos şi văzu şuvoiul de spumă albă care ţâşnea 
din ţeava subacvatică, creând curentul în contra căruia 
urma să înoate Gwen. 


516 


Ea îşi puse o pereche de ochelari de scafandru şi se 
afundă în bazin. Web o urmări cu privirea în timp ce se 
ridica la suprafaţă şi începea să înoate, lovind ritmic apa. 
Femeia nu-şi modifica deloc amplitudinea şi frecvenţa 
mişcărilor. Era ea însăşi o maşină şi Web se bucura cu 
adevărat pentru că îi refuzase oferta de a i se alătura. Toţi 
agenţii HRT erau obligaţi să înveţe să înoate şi ştiau cum 
să folosească echipamentul de scufundare, iar el era un 
înotător rezistent, dar nu era sigur că ar fi putut ţine pasul 
cu Gwen Canfield. 

După vreo douăzeci de minute, şuvoiul se spumă se opri, 
iar Gwen veni la marginea bazinului. 

— Gata? 

— Nu, l-am fixat la patruzeci şi cinci de minute. Probabil 
că circuitul s-a decuplat. 

— Unde e tabloul electric? 

Ea arătă spre uşile duble din perete aflat dincolo de o 
mică rampă. 

— În camera cu aparatură pentru piscină. 

Ţinând cont de înclinarea pantei, Web îşi închipui că 
încăperea era plasată, parţial, în subsol. Se îndreptă într- 
acolo şi răsuci mânerul uşii. 

— E încuiată. 

— Ciudat, n-o încuiem niciodată. 

— Ştii unde e cheia? 

— Nu. Cum îţi spuneam, n-o încuiem niciodată, aşa că 
am crezut că nici nu există o cheie. Presupun că trebuie 
să-mi scurtez partida de înot. 

— Nu, nu trebuie. Web zâmbi. FBl-ul e o agenţie care 
prestează orice fel de servicii, iar un client fericit e 
partenerul nostru ideal. 

Îşi scoase inelul cu chei şi găsi bucăţica subţire de metal 
aflată întotdeauna acolo, cu care putea descuia nouăzeci şi 
nouă la sută dintre încuietorile din lume cam în treizeci de 
secunde. Deschise uşa încăperii cu aparatură în jumătate 


517 


din acest interval. 

Intră, descoperi comutatorul şi aprinse lumina, ceea ce 
era bine, pentru că, deşi nu mai era întuneric, aproape că 
făcu o tumbă în josul celor câteva trepte aflate imediat 
după prag. Ei, se gândi, ăsta era cazul de vis al unui 
avocat. Locul era zgomotos, se auzea apa curgând şi 
maşinăriile care zăngăneau şi pompau. Cobori scările. 
Inăuntru erau o serie de rafturi pline cu tot felul de chestii 
necesare pentru piscină, printre care se numărau 
butoaiele mari cu praf de clor, colectoarele de spumă, 
epuratoarele de aer, un robot acvatic pentru curăţarea 
piscinei şi tot felul de vechituri pe care probabil ca nu le 
mai folosise nimeni, de ani de zile. Înăuntru era răcoare şi 
Web socoti că, în momentul acela, se afla la vreo trei metri 
sub pământ, pentru că, după ce ajunsese la baza scărilor, 
podeaua continuase să coboare, formând o pantă foarte 
lină. 

Găsi tabloul electric şi descoperi, aşa cum se aşteptase, 
că circuitul era întrerupt. Mecanismul de generare a 
curentilor era o achiziţie recentă şi, în afara cazului în care 
înlocuiseră cablurile, tensiunea electrică pe care o 
introducea în sistem era, probabil, prea mare. Era necesar 
să facă o verificare înainte de a exploda, declanşând un 
incendiu. Îşi propuse să ţină minte că trebuia să-i spună 
asta lui Gwen. După ce cuplă din nou întrerupătorul, auzi 
că maşinăria pornise. Acolo, jos, era într-adevăr zgomot. În 
timp ce se răsucea pe călcâie ca s-o ia spre ieşire, nu 
observă o altă uşă, aflată în capătul unui scurt coridor. Se 
întoarse şi plecă, după ce stinse lumina. 

Dincolo de uşa aceea, în capătul unui alt coridor scurt, 
se mai afla încă o uşă, pentru că acolo, jos, exista un mic 
labirint, în toată puterea cuvântului. În interiorul acelei 
încăperi, Kevin Westbrook îşi ţinea respiraţia. Mai întâi 
auzise paşi, apoi nu-i mai auzise. Şi auzise maşinăria aia 
blestemată pornind, apoi oprindu-se şi pornind din nou. Şi 


518 


mai era şi mirosul de clor, pe care îl identificase demult şi 
cu care se obişnuise. Dar paşii care se îndepărtau îl 
surprinseră. De fiecare dată când cineva coborâse acolo, 
venise să-l vadă. Se întrebă de ce nu o făcuse şi de data 
asta. 


519 


CAPITOLUL 41 


În timp ce Gwen făcea un duş, Web o aşteptă în 
bibliotecă. Unul dintre pereţii încăperii era, de fapt, o 
vitrină încastrată, în care se afla un ecran TV imens. Mai 
erau şi cinci rafturi pline cu videocasete şi Web îşi plimbă 
ochii asupra lor într-o doară până când înlemni văzând 
cifrele scrise de mână pe una dintre ele. Era vorba de o 
simplă dată, însă una pe care Web nu avea s-o uite 
nicicând. Îşi aruncă ochii în jur, dar nu era nimeni prin 
preajmă. 

Puse caseta în videorecorder. Recunoscu scenariul pe 
care îl derula, iarăşi şi iarăşi, în minte. Şcoala din 
Richmond era frecventată de copii isteţi şi sârguincioşi, 
aparţinând tuturor categoriilor socioeconomice. Ziarele 
repetau întruna că era vorba de un adevărat simbol, că 
fosta capitală a Confederaţiei experimenta un program 
curajos de reintegrare a şcolilor sale, după ce majoritatea 
instanţelor federale şi a celorlalte state se lăsaseră 
păgubaşe, afirmând că făcuseră tot ce se putea face. Ei 
bine, Richmond-ul încercase să facă mai mult şi avusese 
succes, atrăgând atenția întregii națiuni asupra 
programelor sale. Apoi Ernest Free şi banda sa de ucigaşi 
intraseră pe uşile din față, cu trupurile protejate de veste 
antiglont şi având atâtea arme automate, încât nu le-ar mai 
fi trebuit altceva ca să înfrângă Uniunea în Războiul Civil. 

Urmase un adevărat haos, în timpul căruia două 
profesoare fuseseră împuşcate şi peste patruzeci de 
ostatici, printre care se aflau treizeci de copii între şase şi 
şaisprezece ani, fuseseră obligaţi să se implice în 
desfăşurarea unui eveniment cu care niciunul dintre ei nu 
ar fi vrut să aibă nimic de-a face. Negociatorii discutaseră 

520 


tot timpul la telefon cu bărbaţii dinăuntru, străduindu-se 
să-i menţină calmi şi să afle ce anume doreau şi ce anume 
puteau obţine pentru ei. În tot acest timp, Web şi echipa 
Charlie stătuseră în aşteptare, împreună cu lunetiştii din 
echipa Zulu, care erau plasați în toate punctele posibile de 
atac. Pe urmă, din interior se auziseră împuşcături, iar 
Web şi camarazii lui fuseseră chemaţi în linia întâi. În 
mintea fiecăruia exista un plan de luptă bine conturat, 
chiar dacă fusese conceput în avionul care îi adusese de la 
Quantico. Web îşi amintea că atunci fuseseră pe punctul de 
a primi ordinul să atace ţinta şi că îşi pipăise chiar şi 
pistolul de calibrul .45, pentru ca asta să-i poarte noroc. 

Puţinul pe care îl ştia despre indivizii din Frăția 
Libertăţii nu-l făcea pe Web să se simtă mai bine. Erau 
violenţi, dar disciplinaţi şi foarte bine înarmaţi. Şi îşi 
întăriseră poziţia, iar în mâinile lor se aflau vieţile mai 
multor oameni nevinovaţi. 

Luaseră legătura cu negociatorii prin intermediul unei 
conexiuni telefonice pe care o instalaseră la repezeală. 
Împuşcăturile nu fuseseră altceva decât o eroare, 
spuseseră ei. Lui Web, asta nu-i plăcuse de la bun început. 
Avea senzaţia că urma să se întâmple ceva rău, pentru 
simplul fapt că oamenii de teapa fraţilor liberi nu erau de 
bună credinţă. Totuşi, echipa Charlie fusese retrasă. După 
Waco, modul în care aborda FBl-ul salvarea ostaticilor se 
schimbase. În esenţă, era vorba de un joc care s-ar fi putut 
numi aşază-te-şi-aşteaptă, iar imaginea clară şi brutală a 
copiilor mistuiţi de flăcări în Texas era atât de profund 
întipărită în memoria tuturor, încât Biroul demonstrase că 
era dispus să aştepte până în pânzele albe înainte de a 
forţa lucrurile. Dar, după ce membrii Frăției Libertăţii 
întrerupseseră negocierile, HRT fusese chemat din nou şi 
Web ştiuse că, de acea dată, urmau să intre în luptă. 

În timp ce camerele TV montate în faţa uşii principale 
dădeau unei lumi întregi posibilitatea să urmărească 


521 


desfăşurarea dramei cadru cu cadru, Web şi echipa 
Charlie înaintaseră, puţin câte puţin, către o uşă rar 
folosită din spatele clădirii. De vreme ce nu ştiau cu 
exactitate unde se aflau ostaticii şi cei care îi deţineau, se 
hotărâseră să intre pe furiş în loc să arunce uşa în aer, 
pentru ca elementul surpriză să fie utilizat la maximum. Se 
strecurasem în linişte şi se deplasaseră de-a lungul 
coridorului, îndreptându-se spre sala de sport, unde, 
conform celor mai corecte informaţii de care dispuneau, se 
aflau probabil ostaticii. 

Echipa HRT se strecurase până la uşa dublă, iar Web 
privise cu atenţie prin geamurile acesteia şi numărase, 
metodic, ostaticii şi teroriştii. Se părea că se aflau acolo cu 
toţii. Înainte de a se lăsa brusc în jos, Web întâlnise 
privirea băiatului; încercase să-l determine să-şi păstreze 
calmul, astfel încât să nu-i dea de gol pe el şi pe ceilalţi, şi 
chiar îi făcuse un semn încurajator. Atunci nu ştia că 
puştiul era David Canfield. 

HRT-ul îşi începuse numărătoarea inversă. Fiecare 
agent operativ ştia exact unde să ţintească şi toţi erau 
convinşi că aveau să scape de fraţii liberi fără să mai 
piardă niciun ostatic, deşi ştiau că, datorită 
neprevăzutului, lucrurile puteau scăpa foarte repede de 
sub control. 

Şi chiar aşa se întâmplase. 

Exact înainte de a intra în încăpere, auziseră un sunet 
puternic şi strident. În cel mai nepotrivit moment posibil. 
Şi Web încă nu aflase care îi fusese sursa. 

Echipa HRT începuse să tragă, dar fraţii liberi, acum 
avertizaţi, ripostaseră instantaneu. 

Şi ţintiseră cu meticulozitate. David Canfield fusese 
împuşcat în plămânul stâng şi glonţul îi ieşise prin piept. 
Se prăbuşise pe podea. La fiecare respiraţie, sângele îi 
ţâşnea prin gaura largă din trup. Deşi asta nu putuse dura 
mai mult de două secunde, puştiul îl privise fix pe Web, cu 


522 


o expresie pe care el nu avea s-o uite niciodată. Era ca şi 
cum l-ar fi dezamăgit pe băiatul care îşi pusese în el 
întreaga încredere, considerându-l pavăza sa în faţa 
demenţei. Pe băiatul căruia îi făcuse un semn încurajator. 

Apoi începuse adevărata luptă, iar Web fusese nevoit să- 
l] dea uitării pe David Canfield şi să se concentreze asupra 
celorlalţi ostatici şi celor care încercau să-i ucidă. Şi, după 
ce îl salvase pe Lou Patterson, fusese atins de flăcări, apoi 
gloanţele îl nimeriseră în gât şi în piept. El fusese singurul 
om rănit din echipă şi niciunul dintre fraţii liberi nu mai 
rămăsese în picioare. Lui Web nu-i venise să creadă că 
Ernest Free reuşise să supravieţuiască. 

Cu toate ca retrăirea celor petrecute era dureroasă, 
Web se aplecă înspre ecran când îşi văzu din nou imaginea 
surprinsă de camerele de luat vederi. Era transportat pe o 
targă şi înconjurat de paramedici. În stânga lui se afla Lou 
Patterson. În dreapta era un cadavru acoperit cu un 
cearşaf. David Canfield fusese singurul ostatic care murise 
după ce cazul fusese preluat de HRT. Web continuă să se 
urmărească pe sine însuşi pe ecranul TV, în timp ce 
imaginile în care el se lupta să rămână în viaţă alternau cu 
cele ale trupului nemişcat al lui David Canfield. Luminile 
uneia dintre camere continuaseră să strălucească asupra 
băiatului, până când cineva, pur şi simplu, o închisese. 
Web se întrebă cine o fi făcut-o. Apoi ecranul se întunecă. 

— Eu am fost cel care a stins luminile. 

Web se răsuci şi văzu că Billy Canfield era acolo, stând 
în picioare, privind ţintă televizorul şi părând să aibă acces 
la gândurile lui. Billy înaintă împleticindu-se, cu degetul 
aţintit către ecran. 

Web se ridică de pe canapea. 

— Dumnezeule, Billy, îmi pare rău, n-ar fi trebuit... 

— Vezi, continuă celălalt, afurisita aia de lumină 
strălucea exact deasupra băiatului meu. Nu trebuiau să 
facă aşa ceva. În cele din urmă, îşi fixă privirea asupra lui 


523 


Web. Nu trebuiau să facă aşa ceva, n-a fost corect. Pe 
micul meu Davy îl deranja întotdeauna lumina prea 
puternică. 

În momentul acela intră Gwen, purtând blugi şi o bluză 
roz, desculţă şi cu părul încă ud. Web îi aruncă o privire 
plină de regrete şi ea înţelese repede ce se întâmplase. Îşi 
puse mâna pe braţul soţului ei, dar el se trase înapoi, 
îndepărtându-se de ea. Web desluşi în ochii lui ceva care 
aducea a ură împotriva femeii. 

— De ce nu staţi voi doi aici, să vă uitaţi la asta? ţipă la 
ea. Lua-v-ar naiba. Ştiu, Gwen. Să nu crezi că nu ştiu. 

Părăsi furios încăperea, în timp ce Gwen, fără să-l 
învrednicească pe Web nici măcar cu o privire, dispăru în 
direcţia opusă. 

Simţindu-se cumplit de vinovat, el scoase caseta din 
aparat şi dădu să o pună pe raft; apoi se opri. Îşi aruncă 
ochii către uşă, lăsă caseta să-i alunece în buzunarul hainei 
şi se întoarse în casa trăsurilor. Acolo o puse în 
videorecorder şi deschise televizorul. O privi de încă cinci 
ori, dar continua să-i scape ceva, un zgomot din fundal. 
Dădu volumul la maximum şi se apropie de ecran, dar nici 
asta nu-l ajută. În cele din urmă, îl sună pe Bates şi îi 
explică la ce se gândise. 

— Am caseta aici, îi spuse. 

— Ştiu despre ce casetă vorbeşti, zise Bates. A fost 
înregistrată de un post local de televiziune din Richmond. 
Avem un exemplar în arhivă. O să-i pun pe băieţi să o 
studieze cu atenţie. 

Web închise televizorul şi scoase caseta din 
videorecorder. Ulterior, se descoperise că două 
adolescente de culoare fuseseră violate de frații liberi; 
după toate aparențele, ura lor față de persoanele de 
culoare nu-i împiedica să aibă relaţii sexuale cu acestea 
sub ameninţarea forţei. 

Dar la ce se referise Billy când îi spusese lui Gwen că 


524 


ştia? Ce anume ştia? 

Sunetul  celularului  întrerupse gândurile lui Web. 
Răspunse. Femeia era aproape isterică. 

— Claire, ce s-a întâmplat? 

O ascultă vorbind pe un ton îngrozit, apoi zise: 

— Nu te mişca de acolo. Vin cât de repede pot. 

Închise, îl chemă pe Romano, îl puse la curent cu cele 
întâmplate şi, peste câteva minute, pornise deja la drum. 


525 


CAPITOLUL 42 


Claire se dusese într-un loc public cât se poate de sigur, 
la secţia de poliţie dintr-un magazin universal din suburbii. 
Când apăru Web, îi spuse că nu dăduse poliţiei nicio 
declaraţie. 

— De ce naiba? 

— Am vrut să vorbesc mai întâi cu tine. 

— Uite ce e, Claire, după modul în care i-ai descris, pare 
să fie vorba de amicul meu Francis Westbrook şi de unul 
dintre apropiații lui, probabil de Clyde Macy. Ultima dată 
când i-am văzut, cineva a murit. Nu-ţi dai seama cât noroc 
ai avut. 

— Nu pot spune cu certitudine că au fost ei, eram legată 
la ochi. 

— Dar le-ai putea recunoaşte vocile? 

— Probabil. 

Ea tăcu, părând încurcată. 

— Ce s-a întâmplat, Claire, ce te deranjează? 

— Ce educaţie spuneai că a primit acest Francis? 

— În ceea ce priveşte înţelepciunea străzii, şi-a obţinut 
diploma. Dar din cărţi n-a deprins nimic. De ce întrebi? 

— Bărbatul care m-a ameninţat avea un mod foarte 
ciudat de a vorbi. Părea să alterneze argoul şi limbajul de 
ghetou cu stilul şi vocabularul unui om educat. Mi-am dat 
seama că îi era greu să se exprime aşa cum o făcea, pentru 
că uneori spusele lui sunau forţat, ca şi cum s-ar fi străduit 
să caute termenul potrivit în timp ce vorbea, înlocuind, din 
când în când, cuvintele pe care le-ar fi preferat în mod 
firesc cu expresii eronate şi folosind nişte cuvinte care, ştii 
tu... 

— Care s-ar fi potrivit mai bine cu replicile persoanei 

526 


drept care încerca să se dea? 

— Exact, încerca să se dea drept altcineva. 

Web respiră adânc. Ei, totul începea să devină 
interesant. Se gândea la un adjunct care încerca să-şi 
detroneze şeful sau să-i împlânte cuțitul ceva mai adânc, 
aceste nuanţări fiind determinate de modul în care priveai 
lucrurile. Poate fusese Antoine Peebles, aspirantul la titlul 
de rege al drogurilor, în piele de oaie. O privi pe Claire cu 
o nouă admiraţie. 

— Tot căutând indicii pentru rezolvarea cazurilor bieţilor 
oameni cu mintea răvăşită, te-ai ales cu un auz foarte 
sensibil. 

— Sunt înfricoşată, Web. Sunt cu adevărat înfricoşată. 
Ani de zile i-am sfătuit pe oameni cum să-şi înfrunte 
temerile, acţionând preventiv în loc să o facă retroactiv şi, 
când mi s-a întâmplat asta, m-am simţit ca paralizată. 

Web o înconjură protector cu braţul în timp ce o 
conducea spre maşina lui. 

— Păi, ai tot dreptul să fii înfricoşată. Ceea ce ţi s-a 
întâmplat ar fi îngrozit aproape pe toată lumea. 

— Dar nu şi pe tine. 

El observă că vorbise aproape cu invidie. 

— Nu se poate spune că eu nu mă tem niciodată, Claire, 
pentru că nu e aşa, zise, în timp ce se urcau în Mach-ul lui. 

— Ei, dar e sigur că nu laşi să se vadă asta. 

— Ba da, o fac, numai că în alt mod. Închise uşa maşinii 
şi stătu un moment în cumpănă înainte de a-i arunca o 
privire fugară şi de a o prinde de mână. Te poţi lupta cu 
frica în două moduri diferite. Te închizi în tine însuţi, ca o 
scoică, şi te ascunzi de toată lumea sau faci ceva în 
privinţa asta. 

— Acum ai vorbit ca un psihanalist, zise ea, obosită. 

— Păi, am învăţat de la cel mai bun. O strânse de mână. 
Ce zici, vrei să mă ajuţi să rezolv problema asta? 

— Am încredere în tine, Web. 


527 


Vorbele ei îl surprinseră, mai ales fiindcă o întrebase cu 
totul altceva. 

Porni maşina. 

— Ei, să mergem să vedem dacă putem da de urma unui 
băieţel pe nume Kevin. 

Web parcă pe aleea din faţa casei cu două apartamente 
în care locuise Kevin, iar el şi Claire se îndreptară spre uşa 
din spate, pentru cazul în care cineva, ca, de pildă, 
oamenii lui Bates, ar fi supravegheat-o pe cea din faţă. 
Bineînţeles că nu dorea să intre în conflict cu Biroul tocmai 
atunci. Bătu la uşă. 

— Da, cine e? 

Vocea era a unui bărbat, nu a bunicii şi, fără nicio 
îndoială, nu era prietenoasă. 

— Jerome, tu eşti? 

Web putea simţi prezenţa cuiva aflat chiar dincolo de 
uşă. 

— Web London, FBI. Cum te simţi azi, Jerome? 

Web şi Claire auziră cuvântul „rahat” mormăit cu voce 
sonoră, dar uşa nu se deschise. 

— Jerome, încă n-am plecat, nu mă mişc de-aici până nu 
deschizi. Şi nu încerca s-o tuleşti pe uşa din faţă, cum ai 
făcut data trecută. E păzită. 

Auzi lanţurile care alunecau şi încuietorile care se 
deschideau şi se pomeni nas în nas cu Jerome. Web 
observă, cu surprindere, că acesta purta o cămaşă albă, 
nişte pantaloni frumoşi şi o cravată care se potrivea cu 
figura lui ursuză. 

— Ai o întâlnire? 

— Ei, drăcie, pentru un federal, ai destul haz. Ce vrei? 

— Doar să stăm de vorbă. Eşti singur? 

Jerome făcu un pas înapoi. 

— Acum nu mai sunt. Uite ce e, noi ţi-am spus tot ce 
ştiam. Omule, n-ai putea să nu ne mai sâcâi? 

Web o conduse pe Claire înăuntru, apoi intră şi el şi 


528 


trase uşa în urma lor. Amândoi îşi rotiră privirile prin mica 
bucătărie. 

— Încercăm doar să-l găsim pe Kevin. Şi tu vrei asta, nu- 
i aşa? întrebă Web. 

— Ce vrei să spui? 

— Că înclin să nu mai am încredere în nimeni. Nu vreau 
decât să stăm de vorbă, atâta tot. 

— Uite ce e, eu sunt ocupat. Dacă vrei să vorbeşti cu 
cineva, atunci vorbeşte cu avocatul meu. Jerome se uită 
spre Claire. Ea cine e, prietena ta? 

— Nu, e doctorul meu de nebuni. 

— Da, asta-i chiar că-i bună. 

— Nu, Jerome, e chiar adevărat, spuse Claire, făcând un 
pas înainte. Şi mă tem că domnul London are nişte 
probleme. 

— Şi ce legătură are asta cu mine? 

— Păi, i-a dedicat acestui caz atât de mult timp, încât 
cred că aproape a început să fie obsedat de el. Dacă nu e 
tratată la timpul potrivit, o astfel de obsesie poate deveni 
periculoasă, ajungând uneori într-un stadiu violent. 

Jerome îl privi cercetător pe Web şi făcu un pas înapoi. 

— Dacă omv’ e nebun, asta n-are nicio legătură cu mine. 
Era smintit de când a venit prima dată aici. 

— Dar nu vrei să i se întâmple nimic nimănui, nici ţie şi 
nici altora. Domnul London nu încearcă decât să afle 
adevărul şi, în calitate de specialist, sunt de părere că, 
pentru cineva cu probleme ca ale lui, descoperirea 
adevărului e foarte importantă. În plus, vorbind din punct 
de vedere psihologic, le va fi extrem de recunoscător 
tuturor celor care îl ajută să o facă. Iar reversul medaliei 
te conduce într-un loc în care sunt sigură că nu vrei să 
ajungi. Se uită la Web cu o expresie de amărăciune 
amestecată cu o doză cât se putea de potrivită de teamă. 
Am văzut mai devreme ce consecinţe a avut asta asupra 
domnului London; e unul dintre motivele pentru care mă 


529 


aflu aici. Ca să împiedic producerea unei alte tragedii. 

Web nu putea decât să admire ceea ce făcea femeia. 

Jerome se uita când la el, când la Claire. 

— Uite ce e, zise apoi, pe un ton mult mai calm, ţi-am 
spus tot ce ştiam. Chiar am făcut-o. 

— Nu, Jerome, n-ai făcut-o, i se adresă Web, cu hotărâre. 
Vreau să aflu despre Kevin nişte lucruri la care poate că 
nici nu te-ai gândit vreodată. Aşa că să terminăm cu 
prostiile şi să trecem la subiect. 

Cu un semn din cap, Jerome le ceru să-l urmeze, apoi se 
răsuci pe călcâie şi o luă de-a lungul coridorului, ajungând 
în micuța cameră de zi în care stătuseră de vorbă prima 
oară. Înainte de a părăsi bucătăria, Web observă că era 
foarte curată, fără niciun fel de pete pe chiuvetă şi cu 
podeaua bine lustruită. Şi, în timp ce, alături de Claire, 
păşea în urma lui Jerome pe hol şi în camera de zi, observă 
că gunoiul fusese luat, duşumelele fuseseră spălate şi 
pereţii  răzuiţi. Mirosul de dezinfectant se simțea 
pretutindeni. De peretele de lângă baie era sprijinită o uşă, 
iar cearşaful fusese îndepărtat. În dreptul crăpăturilor din 
tavan fuseseră puse proptele şi întărituri. Opera bunicii, 
gândi el, cel puţin până când Jerome luă o mătură şi 
începu să împingă un morman de gunoaie într-un sac 
voluminos. 

Web îşi roti privirea asupra „noii” locuinţe. 

— E opera ta? 

— Nu trebuie să trăim într-o cocină. 

— Unde ţi-e bunica? 

— La muncă. Dincolo de spital, la bufetul cu autoservire. 

— Cum se face că nu eşti şi tu la lucru? 

— O să fiu peste o oră; sper că n-ai de gând să mă ţii 
mult de vorbă. 

— Arăţi prea bine ca să fi plănuit să dai o spargere la o 
bancă. 

— Ai haz, omule. 


530 


— Şi unde lucrezi? 

„N-ai nicio slujbă, Jerome, trebuie s-o recunoşti.” 

Jerome termină de umplut sacul, îl lega strâns la gură şi 
i-l azvârli lui Web. 

— Te deranjează dacă arunci ăsta dincolo de uşa din 
faţă? 

Claire deschise uşa şi Web scoase sacul, aşezându-l pe 
veranda din faţă, alături de alţi câţiva. In timp ce el 
închidea uşa, Jerome luă o cutie de scule dintr-un dulap. 
Alese o şurubelniţă, un cleşte şi un ciocan. Le înşiră lângă 
intrarea în baie şi înhaţă uşa. 

— Dă-mi o mână de ajutor, vrei? 

Web îl ajută să o aducă mai aproape de deschidere, apoi 
o sprijini în vreme ce Jerome fixa balamalele şi folosea 
cleştele ca să scoată ţâţânile. Ridicară uşa, o potriviră la 
locul ei şi Jerome bătu balamalele cu un ciocan. Apoi o 
închise şi o deschise de mai multe ori, ca să vadă dacă era 
poziționată corect. 

— Un băiat îndemânatic. Dar nu e asta meseria ta, cu 
excepţia cazului în care tâmplarii poartă cravată când 
merg la lucru. 

Jerome dădu sculele deoparte înainte de a răspunde. 

— Lucrez noaptea, mă ocup de întreţinerea reţelei de 
calculatoare a unei companii. Am obţinut slujba acum 
câteva luni. 

— Deci te pricepi la computere? întrebă Claire. 

— Mi-am luat atestatul în domeniul calculatoarelor la 
universitatea populară. Da, ştiu să mă descurc cu ele. 

Web nu era impresionat. 

— Aha. Te pricepi la computere? 

— Ai ceva probleme cu auzul? Asta am spus. 

— Ultima dată când am fost aici, nu păreai să fi avut o 
slujbă rentabilă. 

— Cum spuneam, lucrez noaptea. 

— Corect. 


531 


Jerome se uită lung la Web, apoi se duse şi trase un 
laptop de sub o canapea. Îl deschise şi îl porni. 

— Te descurci on-line, omule? îl întrebă pe Web. 

— Vorbim despre patinaj sau despre ce? 

— Ha, ha. Computere. Internet. Ştii ce înseamnă asta, 
nu-i aşa? 

— Nu, în ultimii zece ani am făcut turul galaxiei, nu mai 
sunt la curent cu evenimentele. 

Jerome apăsă câteva taste, apoi ascultară cum i se 
spunea „Aveţi corespondenţă” la America Online. 

— Stai puţin, cum de poţi accesa internetul fără un 
telefon? întrebă Web... 

— Computerul are o conexiune fără fir, un card care îmi 
permite asta. E ca şi cum ar avea un celular încorporat. Îi 
zâmbi lui Web şi clătină din cap, fără să-şi ascundă 
amuzamentul. Omule, sper că majoritatea federalilor nu 
sunt la fel de ignoranţi ca tine în materie de computere. 

— Nu forţa nota, Jerome. 

— Ştii ce e un cookie? 

— O chestie delicioasă care te face să te simţi bine. 

— Nu te dai bătut niciodată, nu-i aşa? Un cookie e un 
simplu fragment de text. Un antet HITP format dintr-un 
şir de variabile text. Şirul conţine domeniul, calea, 
valoarea variabilei care defineşte un website şi o durată de 
viaţă. Multe companii folosesc cookies ca să-şi 
personalizeze informaţiile, ca să stabilească legături uşor 
accesibile, sau pentru analiza structurii demografice. Asta 
actualizează conţinutul site-ului şi captează interesul 
utilizatorilor. Uite un exemplu. Lovi câteva taste şi 
aspectul ecranului se schimbă. În ultima vreme, am intrat 
foarte mult pe site-ul ăsta şi el o ştie. Aşa că nu-mi arată 
aceleaşi chestii, decât dacă specific că vreau aşa ceva. Şi 
am început să folosim cookies şi în conexiunile interactive, 
cum ar fi stocarea datelor pe care utilizatorii le furnizează 
site-ului, ca parolele şi alte chestii de-astea. 


532 


— Stocarea datelor personale. Într-un fel, asta te duce 
cu gândul la Big Brother, spuse Claire. 

— Da, s-ar putea, numai că aceste cookies nu reprezintă 
decât un text, nu sunt programe şi nu sunt afectate de 
viruşi. N-au cum să-ţi acceseze hardul, deşi browser-ul pe 
care îl foloseşti le poate salva valorile dacă e necesar, dar 
numai atât. Unii îşi închipuie că hardul o să li se umple de 
cookies, dar asta e imposibil. Cei mai mulţi furnizori de 
internet le limitează. Netscape le menţine numărul la trei 
sute. Când îl atingi, cele mai vechi sunt descărcate 
automat. Microsoft le pune într-un folder TIF, ale cărui 
setări implicite nu-i permit să ocupe mai mult de două 
procente din capacitatea hard-discului. Şi ele sunt, de 
obicei, atât de mici, încât ai nevoie de vreo zece milioane 
ca să umpli un hard de un giga. De fapt, acum mă ocup de 
scrierea câtorva milioane de linii de program care vor face 
ca aceste cookies să treacă pe un alt nivel, fiind curățate 
de toate chestiile fără rost şi devenind mult mai utile. Şi 
poate că, la afacerea asta, o să câştig şi eu câteva milioane 
de dolari. Rânji. Acesta fiind deliciul esenţial. 

Îşi închise computerul şi se uită la Web. 

— Alte întrebări? 

Pe chipul lui Web, admiraţia era uşor de citit. 

— OK, m-ai convins, te pricepi la computere. 

— Da, mi-am tocit coatele pe băncile şcolii şi, în cele din 
urmă, mi-am găsit o slujbă care nu-mi impune să port o 
plasă pentru păr, iar simandicoşii de la Asigurările Sociale 
ne-au spus că am început să câştigăm prea mulţi bani şi că 
trebuie să părăsim casa în care am locuit în ultimii cinci 
ani. 

— Sistemul nu e bun de nimic. 

— Nu, doar cei care îl privesc din afară spun că nu e bun 
de nimic. Noi, cei care depindem de el, n-am avea unde să 
locuim dacă n-ar exista. Totuşi, mă scoate din sărite faptul 
că, pentru că eu câştig puţin mai mult decât un salariu de 


533 


la Burger King, ne-au dat un şut în fund. Şi nu se poate 
spune că patronul meu i-ar oferi prea multe unuia ca mine. 

— E totuşi un început, Jerome. Cu mult mai bun decât 
alternativele pe care ţi le oferă locul ăsta, tu o ştii foarte 
bine. 

— Am de gând să continui să urc pe scara socială. O să- 
mi pun fundu' la treabă şi pe urmă o să plecăm de aici fără 
să privim înapoi. 

— Tu şi bunica ta? 

— M-a luat la ea când a murit mama. Tumoarea pe 
creier şi lipsa asigurării de sănătate nu reprezintă o 
combinaţie prea grozavă. Tata a simţit gustul unui glonţ de 
calibrul .45 pe care şi l-a tras singur în gură când era 
drogat. E al naibii de adevărat că o să am grijă de ea, aşa 
cum a avut şi ea de mine. 

— Dar Kevin? 

— O să am grijă şi de Kevin. Se încruntă la Web. Dacă o 
să reuşiţi să-l găsiţi. 

— Ne străduim. Ştiu foarte puţine despre familia lui. 
Despre relaţia lui cu Marele - cu Francis, vreau să spun. 

— E tatăl lui Kevin. Şi ce-i cu asta? 

— E vorba de ceva mai mult decât atât. L-am cunoscut 
pe Francis îndeaproape. De fapt, exagerat de îndeaproape. 

Web arătă spre urmele rănilor pe care i le făcuse 
uriaşul. 

Jerome îl privi plin de curiozitate. 

— Eşti norocos dacă ai scăpat numai cu atât. 

— Da, şi eu am impresia asta. Mi-a povestit cum a venit 
Kevin pe lume. Despre relaţia cu mama lui şi tot restul. 

— Mama vitregă. 

— Cum? 

— Era mama vitregă a lui Francis. Şi era drogată mai tot 
timpul. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu mama lui adevărată. 

Web răsuflă uşurat. Nu era incest. Aruncă o privire spre 
Claire, care spuse: 


534 


— Deci, de fapt, nu sunt fraţi. Sunt tată şi fiu. Kevin ştie 
asta? 

— Eu nu i-am spus-o niciodată. 

— Dar el crede că Francis îi e frate? Aşa a vrut Francis? 
întrebă Claire, în timp ce Web o urmărea cu atenţie. 

— Dacă Francis vrea ceva, atunci îl capătă, te 
mulţumeşte răspunsul ăsta? 

— De ce ar fi vrut Francis să creadă Kevin că îi e frate? 

— Poate că nu dorea să ştie Kevin că i-o trăgea mamei 
lui vitrege, adică mamei lui Kevin. O chema Roxy. Se droga 
şi tot restul, dar s-a purtat frumos cu băiatul înainte de a 
muri. 

— Cum a fost împuşcat Kevin? vru Web să afle. 

— Era cu Francis şi a fost prins într-un schimb de focuri 
între bande. Francis l-a adus aici şi a fost singura dată 
când l-am văzut pe omul ăsta plângând. L-am dus chiar eu 
la spital, pentru că sticleţii l-ar fi arestat pe Francis dacă l- 
ar fi dus el. Kevin nu s-a văitat, nici măcar o singură dată, 
şi sângera al naibii de tare. Dar de atunci n-a mai fost 
niciodată acelaşi. Ceilalţi copii îl hărţuiesc, spun că-i 
retardat. 

— Copiii pot fi cruzi şi pe urmă cresc şi devin încă şi mai 
cruzi şi mult mai ingenioşi în privinţa asta, comentă Claire. 

— Kevin nu-i tâmpit. Are mintea ascuţită ca un brici. Şi 
desenează, omule, nici nu vă puteţi închipui cum 
desenează. 

Claire păru interesată. 

— N-ai vrea să-mi arăţi? 

Jerome se uită la ceas. 

— Nu pot să întârzii la muncă. Şi trebuie să iau 
autobuzul. 

— Spre imensul tău magazin cu delicii? 

Web şi Jerome schimbară, pentru prima dată, un 
zâmbet. 

— Uite cum facem, Jerome, tu ne arăţi ce ai de la Kevin 


535 


şi ne mai spui câte ceva despre el şi te duc chiar eu la 
lucru, cu o maşină bengoasă, care o să-i facă pe toţi 
prietenii tăi al naibii de invidioşi. Ce părere ai? 

Jerome îi conduse la etaj, apoi pe un coridor scurt, în 
capătul căruia se afla o cameră foarte mică. Atunci când 
aprinse lumina, Claire şi Web priviră uimiţi împrejur. 
Fiecare centimetru de perete, ba chiar şi de tavan, era 
acoperit cu desene făcute pe hârtie, unele în cărbune, 
altele cu creioane colorate, altele din peniță, cu cerneală. 
lar pe o măsuţă aflată lângă somiera pusă pe podea erau 
teancuri de blocuri de desen. Claire luă unul şi începu să-l 
răsfoiască, în timp ce Web continua să privească desenele 
de pe pereţi. Unele dintre ele reprezentau lucruri pe care 
le putea recunoaşte, peisaje şi oameni; Jerome şi bunica lui 
erau înfăţişaţi în detaliu, cu o exactitate uluitoare. 
Conţinutul celorlalte desene era abstract şi Web nu le 
putea înţelege. 

Claire îşi ridică ochii de pe blocul de desen şi mătură 
încăperea cu privirea înainte de a şi-o opri asupra lui 
Jerome. 

— Ştiu câte ceva despre artă, Jerome, fiindcă fiica mea 
se specializează în istoria artelor. Kevin e foarte talentat. 

Jerome se uită la Web ca un tată mândru de copilul lui. 

— Kevin zice că aşa vede el lucrurile uneori. „Nu fac 
decât să desenez ceea ce văd”, îmi spune. 

Web cuprinse cu privirea toate accesoriile necesare unui 
artist şi vraful de blocuri de desen de pe masă. Într-un colţ 
era şi un mic şevalet, pe care era întinsă o bucată de pânză 
albă. 

— Toate astea costă bani. Contribuie şi Francis? 

— Eu îi cumpăr lui Kevin tot ce ţine de artă. Francis îi ia 
alte chestii, haine, pantofi, lucruri strict necesare. 

— S-a oferit să vă ajute pe tine şi pe bunica ta? 

— S-a oferit. Da’ nu luăm banii ăia. Ştim de unde vin. Cu 
Kevin e altceva. E tăticul lui. Taţii au dreptul să le poarte 


536 


de grijă fiilor lor. 

— 'Tăticul vine des pe aici? 

Jerome ridică din umeri. 

— De câte ori are chef. 

— Crezi că el ar putea fi cel care îl are pe Kevin? Vreau 
un răspuns sincer. 

Jerome clătină din cap. 

— Oricât de mult mi-ar displăcea Francis, dacă vrei 
părerea mea, îţi spun că ar prefera mai degrabă să i se taie 
capul decât să lase să i se-ntâmple ceva băiatului. Vreau să 
spun că e în stare să ucidă un om cât ai clipi. Dar în 
prezenţa lui Kevin se purta cu blândeţe. Un uriaş 
cumsecade, cred că se poate spune asta. Nu dorea ca 
băiatul să locuiască împreună cu el, fiindcă ştia că ar fi fost 
prea periculos. 

— Îmi imaginez că renunţarea la ceva la care ţine foarte 
mult e un mare sacrificiu pentru Francis. Dar adevărata 
măsură a dragostei e, de fapt, sacrificiul, spuse Web. 

— Păi, tipu’ doarme de fiecare dată în alt loc, pen’ că 
unii se străduiesc să-l omoare. Ce dracu, asta nu e viaţă. 
Dar avea oameni care vegheau asupra lui Kevin, 
asigurându-se că nimeni nu-i putea da de urmă folosindu- 
se de băiat. Nu ştie toată lumea care-i legătura dintre ei, 
dar nu dorea să-şi asume niciun risc. 

— L-ai mai văzut de când a dispărut Kevin? se interesă 
Web. 

La auzul întrebării, Jerome făcu un pas înapoi şi îşi vâri 
mâinile în buzunare, iar Web simţi, numaidecât, că între ei 
se reînălţase un zid. 

— Jerome, n-am de gând să te bag în bucluc. Răspunde- 
mi sincer şi îţi promit că spusele tale rămân între noi. Până 
acum a fost foarte bine, continuă tot aşa. 

Celălalt păru să se gândească la asta, în timp ce cu o 
mână se juca cu cravata, de parcă s-ar fi întrebat ce căuta 
un astfel de obiect în jurul gâtului lui. 


537 


— În noaptea aia, Kevin nu s-a-ntors acasă. Era târziu, 
cam pe la trei dimineaţa. Tocmai venisem de la lucru şi o 
găsisem pe bunica trează şi din cale afară de tulburată. Mi- 
a povestit că dispăruse Kevin. Eram la etaj şi mă 
schimbam, pregătindu-mă să plec să-l caut şi întrebându- 
mă dacă să chem sau nu poliţia. Atunci am auzit că, la 
parter, bunica vorbea cu cineva sau că acel cineva vorbea 
- zbiera, ăsta e cuvântul - zbiera la ea. Era Francis. Era 
furios, furios cum nu-l mai văzusem niciodată. Se 
întrerupse şi, pentru o clipă, păru gata să-şi pună din nou 
lacăt la gură. Şi el îl căuta pe Kevin. Era sigur că bunica îl 
ascunsese undeva sau poate că cel puţin spera că asta se 
întâmplase. Felul în care vorbea m-a făcut să cred că urma 
să se repeadă la ea. Eram gata s-o iau în josul scărilor. 
Acuma, nu sunt laş, dar nu-s nici tâmpit; ce naiba, omu' ăla 
n-are nevoie de mai mult de o secundă ca să mă ucidă, dar 
nici nu puteam să-l las, pe el sau pe oricare altul, să vină 
încoace şi să o lovească pe bunica, fără să-ncerc măcar s-o 
apăr. Mă-nţelegi? 

— Da, Jerome. 

— În cele din urmă, Francis s-a calmat şi a înţeles că 
băiatul nu era aici. Aşa că a plecat. A fost ultima dată când 
l-am văzut. Ăsta e adevărul. 

— Îţi sunt recunoscător fiindcă mi l-ai spus. Presupun că, 
în momentul de faţă, îţi vine greu să mai ai încredere în 
oameni. 

Jerome îl măsură din creştet până-n tălpi. 

— I-ai salvat viaţa lui Kevin. Asta înseamnă ceva. 

Web îl privi bănuitor. 

— Citesc ziarele, domnule Web London din Brigada de 
Salvare a Ostaticilor. Fără tine Kevin ar fi fost mort. Poate 
că de-aia nu ţi-a crăpat Francis capul. 

— De fapt, n-am privit lucrurile prin prisma asta. 

Web se uită din nou la teancul de blocuri de desen. 

— Le-ai spus ceva din toate astea şi celorlalţi doi agenţi 


538 


care au venit încoace? 

— Adevărul e că nu m-au întrebat. 

— Dar camera lui Kevin? Nu s-au uitat pe aici? 

— Doi dintre ei au aruncat o privire împrejur, dar n-a 
durat prea mult. 

Web se uită spre Claire. Era ca şi cum şi-ar fi citit 
gândurile unul altuia. 

— Te deranjează dacă iau cu împrumut blocurile de 
desen? zise ea. Aş vrea să i le arăt fiicei mele. 

Jerome se uită la desene, apoi la Web. 

— Trebuie să-mi promiţi că le-aduceţi înapoi. Aici, în ele, 
e toată viaţa lui Kevin, spuse. 

— Îţi promit. Îţi promit că o să fac tot ce pot ca să-l aduc 
înapoi şi pe Kevin. Adună blocurile de desen, apoi îşi puse 
mâna pe umărul lui Jerome. Acum e timpul să te duc la 
lucru. O să vezi că serviciile mele, ca şofer, au un preţ 
foarte rezonabil. 

În timp ce coborau, Web mai puse încă o întrebare. 

— Kevin era singur pe aleea aia, în miez de noapte. 
Făcea des aşa ceva? 

Jerome îşi feri privirea şi nu răspunse. 

— Ei, haide, Jerome, nu-ţi pune lacăt la gură tocmai 
acum. 

— La naiba, Kevin dorea să ne ajute, ştii, să facă rost de 
ceva bani ca să putem pleca de aici. Îl deranja faptul că nu 
putea face prea multe în legătură cu asta. Era doar un 
puşti, dar, în multe privinţe, gândea ca un adult. 

— Cred că, dacă trăieşti într-un anumit mediu, asta se 
întâmplă de la sine. 

— Păi, Kevin umbla pe străzi uneori. Bunica e prea 
bătrână ca să se ţină după el. Nu ştiu cu cine se înhăitase 
şi, de câte ori îl găseam afară, îl aduceam acasă. Dar poate 
că încerca să facă rost de ceva bani pe ascuns. Şi, pe aici, 
poţi să obţii banii ăştia, fără să conteze cât de nevârstnic 
eşti, mă-nţelegi? 


539 


Îl lăsară pe Jerome la serviciu şi se îndreptară spre 
locuinţa lui Claire. 

— Apropo, te-ai descurcat ca un profesionist, zise el. 

— Presupun că e vorba mai mult de latura mentală decât 
de cea fizică şi asta ţine de domeniul meu. Se uită la Web. 
Ştii, ai fost destul de grosolan cu Jerome. 

— Probabil pentru că, de când mă ştiu, am văzut un 
milion de tipi ca el. 

— Folosirea stereotipurilor e periculoasă, Web, ca să nu 
mai spun că o asemenea atitudine nu e corectă faţă de 
persoana care e plasată într-o anumită categorie. Adevărul 
e că, la un moment dat, nu poţi cunoaşte decât un singur 
Jerome. Şi pot să spun că acest Jerome ţi-a făcut zob ideile 
preconcepute. 

— Aşa e, recunoscu Web. Îmi închipui că, atunci când ai 
o meserie ca a mea de mult timp, ţi-e mai uşor dacă 
priveşti oamenii la grămadă. 

— Ca pe taţi? 

Web lăsă ultima întrebare fără răspuns. 

— E trist ce-am aflat despre Francis şi Kevin, spuse 
Claire. Din câte spunea Jerome, se pare că-şi iubeşte foarte 
mult fiul. Şi mai trebuie şi să ducă o astfel de viaţă. 

— Nici eu nu mă-ndoiesc că uriaşul îl iubeşte pe Kevin, 
dar l-am văzut pe acelaşi uriaş omorând, cu sânge rece, un 
om aflat chiar în faţa lui, iar pe mine m-a lăsat lat de două 
ori, aşa că simpatia mea pentru el are nişte limite, zise 
Web, cu hotărâre. 

— Web, mediul în care trăieşte cineva are tendinţa de a-l 
obliga să aleagă anumite alternative. 

— În mică măsură, pot accepta argumentul ăsta, dar am 
văzut prea mulţi oameni, care proveneau din medii chiar şi 
mai rele, descurcându-se în mod onorabil. 

— Poate că te incluzi aici şi pe tine însuţi? 

El îi ignoră întrebarea şi, în loc să-i răspundă, zise: 

— Îmi închipui că o să-ţi împachetezi nişte lucruri, 


540 


pentru ca pe urmă să-ţi găsim un adăpost adevărat, păzit 
de câţiva agenţi care să se asigure că indivizii ăia nu se 
mai întorc. 

— Nu sunt convinsă că e o idee bună. 

— Vreau să fii în siguranţă. 

— Şi eu vreau să fiu în siguranţă, crede-mă că n-am 
niciun chef să mor. Dar, dacă ai dreptate şi persoana aceea 
doar pretindea că e Francis ca să mă sperie şi să arunce 
bănuielile asupra lui, atunci probabil că nu sunt cu 
adevărat în pericol. 

— Poate că e aşa. Nu e decât o speculație, Claire, şi ar 
putea fi greşită. 

— Cred că, dacă programul meu zilnic rămâne 
neschimbat, n-au de ce să mă considere o ameninţare. Şi 
am într-adevăr de rezolvat ceva la care trebuie să lucrez. 

— Ce anume? 

Îşi îndreptă privirea asupra lui, iar el realiză că n-o mai 
văzuse niciodată atât de îngrijorată. 

— Mă gândesc la un om foarte curajos care intră pe o 
alee, ascultă un băieţel care-i spune ceva foarte neobişnuit 
şi pe urmă nu mai izbuteşte să-şi facă datoria. 

El îi azvârli o privire. 

— Nu poţi fi sigură că există o legătură. 

Ea ridică o foaie din blocul de desen, astfel încât el să o 
poată vedea. 

— O, sunt foarte sigură că există o legătură. 

Desenul era clar, precis, şi de o simplitate plină de forţă, 
care te făcea să te-ndoieşti că fusese făcut de un băieţel. 
Un personaj, care semăna atât de bine cu Kevin încât ar fi 
putut reprezenta un autoportret, era plasat pe ceea ce 
părea să fie o alee mărginită de ziduri înalte. Un bărbat în 
echipament complet de luptă, care ar fi putut fi Web, 
alerga cu paşi mari pe lângă Kevin. Braţul băiatului era 
întins. Privirea lui Web se aţinti pe ceea ce ţinea în mână. 
Era un dispozitiv micuţ, uşor de ascuns în buzunarul 


541 


pantalonilor. Raza de lumină care izvora din el se întindea 
de-a curmezişul paginii şi se sfârşea la marginea acesteia. 
Băiatul părea să deţină o armă a viitorului, care trăgea cu 
raze luminoase, ca în Războiul Stelelor sau ca în Star Trek. 
De fapt, era un dispozitiv care, la vremea aceea, ar fi 
trebuit să-i fie familiar oricui, mai ales unui copil. Era o 
telecomandă, una care emitea o rază de lumină. l-ar fi 
putut aparţine unui televizor, unui aparat stereofonic sau 
oricărui alt echipament electronic. Dar Web ştia că nu era 
aşa. Nu văzuse niciun televizor acasă la Kevin şi, cu 
siguranţă, nu era niciunul în camera lui. Simţea, fără nicio 
îndoială, că acea telecomandă activase laserul din curtea 
interioară, care, la rândul lui, declanşase tirul mitralierelor 
când Web şi echipa Charlie intraseră val-vârtej în raza lor 
de acţiune. Puştiul lovise tastele telecomenzii, declanşând 
totul. Şi cineva îl instruise, spunându-i exact ce avea să 
vadă în noaptea aceea, bărbaţi cu veste antiglonţ şi arme, 
căci, după consumarea faptului, Kevin Westbrook nu se 
întorsese acasă ca să deseneze. 
Cine era acel cineva? 


Cu două maşini în urma Mach-ului lui Web, Francis 
Westbrook îşi conducea singur Lincoln-ul Navigator. 
Pentru că nu mai avea marfă de vânzare, o mare parte a 
oamenilor săi îl abandonaseră deja. În afacerile cu droguri, 
nimeni nu ardea gazul de pomană şi acesta părea să ardă 
cu mult mai mult folos în alte părţi. Când schimbai locul, 
dădeai, fireşte, peste aceleaşi mizerii. Trăiai şi mureai în 
condiţii dubioase, iar cei săraci cu duhul nu supravieţuiau 
prea mult şi, cu toate, acestea, existau întotdeauna o 
duzină de amatori gata să ia locul unui traficant ucis; în 
ciuda ratei ridicate a mortalităţii, mirajul afacerilor cu 
droguri era puternic, pentru că oamenii din lumea lui 
Francis Westbrook nu prea aveau de unde alege. 
Specialiştii în ştiinţe sociale, cu tabelele şi graficele lor, 


542 


trebuiau daţi uitării, căci Westbrook le putea da lecţii, cu 
brio, autorilor tuturor cursurilor legate de acest subiect. 
Clătină din cap când gândurile îi reveniră la situaţia 
dificilă în care se afla. Peebles nu era de găsit nicăieri şi 
până şi cândva loialul Macy dispăruse. Oamenii care îi 
rămăseseră alături nu erau cei în care avea într-adevăr 
încredere, aşa că plecase în misiune de unul singur. 
Supraveghease locuinţa lui Jerome, nutrind speranţa că 
rătăcitorul Kevin s-ar fi putut întoarce. Între timp, primise, 
în loc de asta, un premiu frumuşel. Agentul HRT London şi 
femeia. Ea era doctorul de nebuni, măcar atâta lucru 
aflase înainte de a fi părăsit de oamenii săi. Manevra 
volanul cu vârful degetelor, ţinându-şi mâna dreaptă 
încleştată de mânerul pistolului plasat pe locul din faţă. Li 
urmărise cu privirea pe London şi pe femeie, care 
intraseră în casă, pentru a ieşi apoi împreună cu Jerome. 
Ea ducea blocurile de desen ale lui Kevin şi Westbrook se 
întrebă de ce. Oare desenele conţineau un indiciu referitor 
la locul unde se afla băiatul? Işi căutase el însuşi fiul, 
cutreierând oraşul în lung şi în lat, amenințând oamenii, 
rupând oase şi măgulind peste măsură o serie de orgolii în 
cursul acestei acţiuni, plătindu-şi iscoadele cu mii de 
dolari, bani gheaţă, dar, cu toate astea, nu obținuse niciun 
rezultat. Era al dracului de sigur că federalii nu-l aveau pe 
băiat; nu îl duceau cu vorba, dar nu se îndoia că îl căutau 
pe Kevin, probabil ca să depună mărturie împotriva tatălui 
său. Francis îşi luase măsuri de siguranţă în privinţa asta; 
Kevin habar n-avea cu ce anume se îndeletnicea bătrânul 
lui sau cel puţin nu cunoştea acel soi de amănunte care 
erau solicitate în boxa martorilor. Dar, dacă le-ar fi ştiut, 
Francis ar fi strâns pur şi simplu din dinţi şi şi-ar fi 
acceptat vina. La urma urmelor, trebuia să facă ceea ce 
era mai bine pentru băiat. Din multe puncte de vedere, 
avusese o viaţă plină, bogată, care îi oferise aproape tot ce 
putea spera, în mod rezonabil, un om de teapa lui. Dar 


543 


Kevin mai avea încă mult de trăit. lar London era un tip 
deştept. Planul lui Francis era să-l urmărească, să vadă 
unde avea să-l conducă. Iar locul în care spera să ajungă 
era, bineînţeles, cel în care se afla Kevin. 


544 


CAPITOLUL 43 


Web o conduse pe Claire acasă şi, după ce ea îşi 
împachetă câteva haine şi alte lucruri, o însoţi până la 
maşina ei şi o escortă până la un hotel, unde ea se cază. 
După ce îşi promiseseră unul altuia să se ţină la curent cu 
evoluţia evenimentelor, Web se grăbi să se întoarcă la East 
Winds. 

Romano era în casa trăsurilor. 

— Soții Canfield sunt în vilă. Habar n-am ce s-a 
întâmplat, dar i-a tulburat ceva. Amândoi sunt albi ca 
hârtia. 

— Ştiu eu despre ce e vorba, Paulie. 

Şi Web îi povesti despre caseta video. 

— Ştii că nu puteai face nimic, Web. Mie mi-e ciudă 
fiindcă, la vremea respectivă, eram dincolo de ocean. Mi-ar 
fi plăcut să-i pocnesc pe indivizii ăia. Işi trosni degetele. O, 
să nu uit, a sunat Ann Lyle şi-a spus că trebuie neapărat 
să-ţi vorbească. 

— Cum de nu m-a sunat direct? 

— Am vorbit cu ea acum vreo două zile. Aşa, ca să ne 
mai auzim. l-am dat numărul de telefon de aici, pentru 
cazul că ar fi fost nevoie de un punct fix de contact. 

Web îşi scoase celularul. 

— Ei, cum i s-a părut lui Billy automobilul tău Corvette? 
îl întrebă pe Romano, în timp ce forma numărul lui Ann. 

— Minunat, omule, minunat. A avut ocazia să cumpere 
unul acum doi ani, pentru - oare eşti pregătit să auzi asta? 
— pentru cincizeci de mii de dolari. Cincizeci de mii. 

— Ar fi bine să n-o laşi pe Angie să afle aşa ceva. Parcă-ţi 
şi văd automobilul decapotabil transformându-se în mobilă 
nouă şi-n bani pentru facultate. 

545 


Romano păli. 

— Rahat, nu m-am gândit la asta. Web, trebuie să juri că 
n-o să-i povesteşti. Trebuie să juri. 

— Aşteaptă puţin, Paulie. Web începu să vorbească la 
telefon. Ann, sunt Web, ce s-a întâmplat? 

Ea vorbea foarte încet. 

— Aici se petrece ceva. De-asta am stat atât de târziu. 

Web se încordă. Ştia ce dorea ea să spună. 

— O operaţiune? 

— Acum două zile, băieţii au construit o ţintă nouă în 
zona de exerciţiu şi de atunci se agită în jurul ei ca nişte 
nebuni. Cei din trupa de asalt şi-au pregătit echipamentul, 
uşa comandantului a fost închisă toată dimineaţa, iar unii 
dintre lunetişti au fost deja plasați pe poziţie. Tu, Web, ştii 
cum e. 

— Da, ştiu. Ai cumva idee care ar putea fi ţinta? 

Vocea lui Ann scăzu şi mai mult. 

— Acum câteva zile, a sosit o bandă extrasă dintr-o 
cameră de supraveghere. Pe ea se vede că un camion a 
fost parcat lângă platforma unei clădiri părăsite din 
preajma celei din care s-a tras. Am înţeles că filmarea nu a 
fost făcută sub unghiul cel mai potrivit, dar cred că se vede 
că mitralierele au fost descărcate din camion. 

Web era gata-gata să rupă telefonul în două. Bates îi 
ascunsese asta. 

— Ann, pe numele cui era înregistrat camionul? 

— Pe al lui Silas Free. E unul dintre fondatorii Frăției 
Libertăţii. A fost o prostie din partea lui să-şi folosească 
numele adevărat. 

„Fir-ar să fie. Se duc să atace Frăția Libertăţii”. 

— Cum ajung până acolo? 

— Cu avioane militare care decolează de la baza 
Andrews şi de pe vechiul aerodrom al Marinei de lângă 
Danville. Pleacă la ora douăsprezece. Camionetele au fost 
deja trimise spre ţintă cu transportoare speciale. 


546 


— Din ce echipe e formată forţa de asalt? 

— Hotel, Gulf, X-Ray şi Whiskey. 

— Doar atât? Nu atacă acum cu toate forţele. 

— Echo, Yankee şi Zulu sunt plecate peste hotare, cu o 
misiune specială de protecţie a VIP-urilor. Echipa Charlie 
nu mai există. Şi, colac peste pupăza, unul dintre membrii 
echipei de asalt Hotel şi-a rupt piciorul la antrenamente, 
iar Romano e cu tine, fiind detaşat în mod special. Tocmai 
acum s-au cam subţiat rândurile. 

— Vin acolo. Nu lăsa trenul să plece fără mine. 

Se uită spre Romano. 

— Spune-le tipilor de la porţi să se adune în jurul casei şi 
să preia misiunea de protecţie. 

— Unde mergem? 

— Paulie, a sosit momentul să-i altoim şi să le punem 
ştreangul de gât. 

In timp ce Romano chema santinelele de la limita 
perimetrului, Web alergă afară, îşi deschise camioneta 
Mach şi verifică ce anume avea înăuntru. Un agent 
operativ HRT trebuia să-şi păstreze în camionetă haine de 
schimb pentru câteva zile, alături de o serie de alte lucruri 
strict necesare când era trimis peste hotare pentru o 
săptămână sau pentru o lună, fără să fie, realmente, 
anunţat în prealabil. Web îşi suplimentase „rezervele” 
obişnuite cu o serie de obiecte pe care le luase din 
magazia de echipamente a HRT-ului şi dintre cele pe care 
le dosise acasă, dintre acestea făcând parte un arsenal 
formidabil. Chiar şi având asupra sa legitimaţia de la FBI, 
tot avea de furcă atunci când trebuia să justifice existenţa 
acelui depozit de arme în faţa poliţiştilor care îl opreau 
pentru un control de rutină. 

— Bates, micul ticălos, mi-a ascuns noutăţile, îi spuse lui 
Romano, după ce acesta se întoarse. Pornind de la sfatul 
pe care i l-am dat eu, au găsit dovezi directe care implică 
Frăția Libertăţii în lovitura dată echipei Charlie. Şi nici 


547 


măcar n-avea de gând să ne invite la petrecere. Probabil 
crede că suntem nişte ciudaţi care sar la bătaie fără să fie 
necesar. 

— Ştii, zise Romano, asta chiar îmi lezează simţul 
profesionalismului. 

— Păi, cere-i simțului ăstuia al profesionalismului să se 
grăbească, fiindcă nu avem prea mult timp. 

— De ce nu spui aşa? Il strânse pe Web de braţ. Dacă 
avem nevoie de viteză, atunci nu mergem cu bucata aia de 
fier vechi. 

— Despre ce dracu vorbeşti? 

Câteva minute mai târziu, imensul Corvette, încărcat 
până la refuz cu armament, se năpustea prin porţile 
deschise de la East Winds şi intra pe şoseaua principală. 
Până la Quantico aveau de străbătut mai ales drumuri de 
ţară, dar Romano merse cu o sută zece la oră aproape tot 
timpul, luând curbele cu o viteză atât de mare, încât Web 
simţi nevoia să-şi încleşteze mâna pe marginea scaunului 
şi speră că celălalt nu avea să observe. Când ajunseră pe 
autostrada interstatală 95, Romano schimbă cu fineţe 
viteza şi eliberă ambreiajul. Web văzu vitezometrul 
ajungând repede la valori de peste o sută şaizeci la oră. Şi, 
în plus, Romano introduse o casetă cu opt piste şi porni 
muzica. Acordurile albumului The best of Bachman-Turner 
Overdrive prinseră curând să vibreze în aerul nopţii, 
pentru că mergeau cu capota deschisă. În timp ce Romano 
conducea, Web verifică armele. Deşi pe autostradă existau 
lumini aprinse, era foarte întuneric, dar degetele lui 
cunoşteau fiecare centimetru al acelor obiecte. 

Se uită la Romano, care zâmbea şi cânta împreună cu 
BTO „ne ocupăm de afaceri”. Îşi clătina capul de parcă ar 
fi fost din nou în liceu şi s-ar fi aflat la unul dintre 
concertele Springsteen. 

— Ai un mod ciudat de a te pregăti pentru luptă, Paulie. 

— Şi ce, ar trebui să fac ca tine, să-mi mângâi pistoalele 


548 


ca să am noroc? 

Web îl privi surprins. 

— Rinner mi-a povestit. După părerea lui, era amuzant. 

— Presupun că nu mai există nimic sfânt, murmură Web. 

Ajunseră la Quantico într-un timp record. Amândoi îl 
cunoşteau pe paznicul de la intrarea de est a parcării 
Biroului, aşa că Romano nu se obosi să încetinească. 

— Triplu opt, Jimbo, strigă el în timp ce motorul vuia pe 
lângă santinelă, referindu-se la pagina despre situaţii 
extreme, cu numărul format din trei opturi, care spunea ca 
toţi membrii HRT să se adune la Quantico. 

— Pune-ţi mâna pe ei, băieţi! îi strigă Jimbo, drept 
răspuns. 

Romano parcă maşina; îşi luară echipamentul şi îl 
traseră după ei, luând-o către clădirea administraţiei. 
Romano îşi folosi cardul de acces ca să deschidă poarta, 
apoi o luară către intrarea principală, unde o cameră video 
de supraveghere era îndreptată către ei. In faţa intrării 
fuseseră plantați şase copaci, în memoria membrilor căzuţi 
în luptă ai echipei Charlie. Odată intraţi, trecură pe lângă 
biroul lui Ann Lyle. Ea ieşi în uşă şi schimbă o privire cu 
Web, dar nimic mai mult de atât. Dacă ar fi respectat cu 
stricteţe regulamentul, Ann n-ar fi trebuit să-l sune pe Web 
şi să-i povestească despre atac. Şi el n-ar fi făcut niciodată 
ceva care să-i aducă ei necazuri. Dar amândoi ştiau că ea 
procedase aşa cum se cuvenea şi că regulamentul putea să 
se ducă dracului. 

Pe coridor, Web se întâlni cu Jack Pritchard, 
comandantul său. Acestuia nu-i veni să-şi creadă ochilor 
când îi văzu pe el şi pe Romano complet echipați. 

— Ne-am prezentat la datorie, domnule, spuse Web. 

— De unde naiba aţi aflat ce se-ntâmplă? întrebă 
Pritchard. 

— Încă mai fac parte din HRT. Miros lucrurile astea de 
la un kilometru. 


549 


Pritchard nu forţă nota, deşi aruncă o privire în direcţia 
biroului lui Ann Lyle. 

— Vreau să iau parte la acţiune, zise Web. 

— E imposibil, ripostă Pritchard. Tu eşti încă în 
concediu, iar el - arătă spre Romano - a acceptat o 
misiune specială despre care mie nici măcar nu mi s-a spus 
nimic. Aşa că ştergeţi-o de aici. 

Comandantul se răsuci pe călcâie şi se îndreptă spre 
magazia de echipamente. Web şi Romano o şterseră de 
acolo, dar luând-o exact pe urmele lui. Trupele de asalt şi 
lunetiştii care nu plecaseră deja în misiune erau adunaţi 
laolaltă, punând la punct ultimele detalii. Lunetiştii îşi 
verificau rezervele, ca să se asigure că aveau cantitatea 
potrivită din fiecare tip de muniţie. Îşi actualizau jurnalele 
de bord, reglau mecanismele de declanşare ale armelor şi 
le curăţau lunetele şi ţevile. Cei din trupa de asalt îşi 
inspectau armele şi îşi pregăteau dispozitivele pentru 
crearea breşelor, genţile cu echipament tactic şi vestele 
antiglonţ. Personalul din compartimentul logistic al HRT- 
ului alerga de colo-colo, încărcând echipamentul în 
camioane şi străduindu-se să-şi amintească să asigure 
toate cele necesare pentru ca mini-invazia să fie 
încununată de succes. Când Pritchard, Web şi Romano 
pătrunseră în mijlocul lor, toţi îşi încetară activităţile. 

— Haide, Jack, spuse Web, ai echipe împrăştiate în toată 
lumea şi, chiar fără să-l mai socotim pe Romano, în echipa 
Hotel ai un om mai puţin, aşa că ţi-ar prinde bine nişte 
ajutoare. 

Pritchard se întoarse spre el. 

— De unde naiba ştii că avem un om mai puţin? 

Era evident că şeful HRT-ului se săturase de atâtea 
scurgeri de informaţii. 

Web îşi roti privirea în jurul încăperii. 

— Ştiu să număr. Şi am numărat cinci oameni în echipa 
Hotel. Adaugă-ne pe mine şi pe Paulie şi-o să ai efectivul 


550 


complet 

— Nu vi s-a făcut instructajul preliminar, n-aţi lucrat pe 
ţinta simulată şi nici nu v-aţi antrenat în ultima vreme. Nu 
mergeţi. 

Web se postă în faţa lui, blocându-i drumul. Jack 
Pritchard avea cam un metru optzeci, iar Web cântărea cu 
cel puţin douăsprezece kilograme mai mult şi era cu cinci 
ani mai tânăr, dar ştia că, dacă ar fi trebuit să se bată cu 
el, ar fi fost dezavantajat. Însă nu dorea să se lupte, nu cu 
cei din tabăra sa. 

— Ne instruieşti pe drum. Ne arăţi punctele de atac. Ne- 
am adus propriul echipament şi nu ne mai trebuie decât 
câte o vestă din Kevlar, câte un costum de luptă şi câte o 
cască. Jack, la câte astfel de acţiuni am participat eu şi 
Paulie? Nu ne trata ca pe nişte ageamii care abia au 
absolvit cursul de pregătire. Nu merităm asta. 

Comandantul făcu un pas înapoi şi, vreme de un minut 
care păru foarte lung, se uită ţintă la Web. Pe măsură ce se 
scurgea timpul, Web era din ce în ce mai convins că era 
posibil ca Pritchard să-l dea, pur şi simplu, afară de acolo. 
Ca orice altă unitate semi-militarizată, HRI-ul nu vedea cu 
ochi buni insubordonarea. 

— Ştii ce, Web, las asta la latitudinea lor. 

Şi arătă spre trupele de asalt. 

Web nu se aşteptase la o astfel de decizie. Dar făcu un 
pas înainte şi se uită, pe rând, în ochii fiecărui om din 
echipele Hotel şi Gulf. Luptase umăr la umăr cu cei mai 
mulţi dintre ei, mai întâi ca lunetist, pe urmă ca unul 
dintre ai lor, din trupele de asalt. In cele din urmă, privirea 
i se opri asupra lui Romano. Ceilalţi l-ar fi primit pe Paulie 
înapoi, în rândurile lor, fără să aibă nimic de obiectat. Dar 
Web era o marfă depreciată, era tipul care înţepenise în 
cel mai nepotrivit moment şi fiecare bărbat prezent în 
încăpere se întreba dacă asta nu avea să se repete, punând 
în pericol vieţile lor. 


551 


Web îi salvase viaţa lui Romano în timpul unei incursiuni 
pe teritoriul unei grupări paramilitare din Montana. 
Romano îi întorsese serviciul cu un an mai târziu, în timpul 
unei misiuni de protecţie a VIP-urilor desfăşurate în 
Orientul Mijlociu, când un infanterist dintr-o organizaţie 
marginală, rebelă, încercase să strice petrecerea 
folosindu-se de un autobuz gol, pe care îl furase. Rebelul 
ar fi reuşit să-i facă de petrecanie cel puţin lui Web, dar 
Romano îl împinsese pe cel din urmă într-o parte şi trăsese 
un glonţ de calibrul .45 între ochii şoferului. Cu toate 
acestea, în ultimul răstimp pe care îl petrecuseră 
împreună, Web nu reuşise să înţeleagă niciodată cu 
adevărat ce anume se petrecea în mintea celuilalt. În 
vreme ce privea în jur, i se păru că toată lumea aştepta ca 
Romano să lămurească lucrurile, dar, deşi acesta îl 
adusese cu maşina până acolo, ca să ia parte la asalt, Web 
nu avea deloc idee ce anume ar fi putut să spună acum. 

Se uită la Romano, care îşi puse mâna pe umărul lui. 

— Web London e capabil să-mi acopere spatele oricând 
şi oriunde, zise Romano, privindu-şi coechipierii. 

Intr-o societate de masculi alfa, precum HRI-ul, o astfel 
de afirmaţie făcută de un bărbat ca Paul Romano - căruia 
până şi unii dintre colegii lui îi ştiau de frică - era 
arhisuficientă. După ce se echipară cu toţii, comandantul îi 
chemă într-o mică sală de şedinţe. Se aşeză în faţa lor, 
privindu-i lung, şi ei îi întoarseră privirea. Lui Web i se 
păru că ochii lui Pritchard zăboviseră asupra lui mai mult 
decât asupra celorlalţi. 

— Nu e nevoie să vă mai spun, începu comandantul, că 
această misiune este periculoasă. Toate misiunile noastre 
sunt periculoase. Ştiu că fiecare dintre voi va acţiona dând 
dovadă de cel mai înalt profesionalism şi folosindu-şi, în 
acelaşi timp, întreaga capacitate pentru a-şi face datoria. 

Stilul lui Pritchard era bombastic, iar el părea nervos, cu 
toate că, în decursul vieţii sale, participase la atât de multe 


552 


acţiuni periculoase încât Web îşi închipuise, şi încă de 
multă vreme, că un bărbat ca el nu avea niciun fel de 
emoţii. 

Web schimbă o privire cu Romano. Un astfel de discurs 
stimulator era ceva ieşit din comun. Nu erau un grup de 
elevi de liceu care se pregătea pentru un meci de fotbal. 

Aerul sever al lui Pritchard dispăru. 

— OK, ajunge cu vorbăria oficială. Bănuim că tipii pe 
care îi vânăm astăzi sunt cei care au ucis echipa Charlie. 
Ştiţi cu toţii asta. Sperăm că o să-i luăm prin surprindere. 
Repede, fără greş şi fără să tragem niciun foc. Făcu o 
pauză şi îşi plimbă din nou privirea asupra tuturor. Ştiţi 
care sunt ordinele de luptă. Această Frăţie a Libertăţii ne-a 
mai ieşit în cale şi altă dată, la Richmond. Tot echipa 
Charlie a avut de-a face cu ei şi unii cred că lucrurile 
petrecute în curtea interioară reprezintă o răzbunare a 
fraţilor liberi. 

Din câte ştim, nu există niciun ostatic. Terenul e 
oarecum înşelător, dar ne-am descurcat şi în locuri mai 
rele. Zburăm până acolo, găsim camioanele aşteptându-ne 
şi trecem la acţiune. Pritchard începuse să măsoare 
încăperea cu pasul, dar acum se opri. Dacă e nevoie să 
trageţi vreun foc în seara asta, o faceţi. Dacă ei ripostează 
cu foc, nu e nevoie să-i spun eu nici unuia dintre voi ce are 
de făcut. Dar nu faceţi prostii în privinţa asta. Ultimul 
lucru de care avem nevoie este ca mass-media să strige 
mâine sus şi tare că HRT-ul lichidează indivizi care nu 
trebuie lichidaţi. Chiar dacă sunt implicaţi în distrugerea 
echipei Charlie, îi săltăm şi lăsăm legea să-şi urmeze 
cursul. Nu trageţi, repet, nu trageţi din cauza a ceea ce 
credeţi voi că s-ar putea să le fi făcut tipii ăştia celor şase 
oameni ai noştri. Sunteţi prea buni ca să reacţionaţi aşa. 
Meritaţi mai mult decât atât. Şi ştiu c-o să vă descurcaţi. 

Tăcu din nou şi păru să cerceteze chipurile tuturor 
oamenilor săi, parcă zăbovind iarăşi ceva mai mult asupra 


553 


lui Web. 

— Să-i dăm drumul, spuse, în încheiere. 

Când părăseau încăperea, Web se apropie de el. 

— Jack, am auzit de unde a plecat totul, dar, dacă vă 
temeti atât de mult că cineva ar putea acţiona nebunește, 
de ce a preluat HRT acţiunea asta? Spuneai că nu există 
ostatici, aşa că echipa SWAT a FBl-ul s-ar fi putut 
descurca, fiind acoperită de forţele locale. De ce e nevoie 
de noi? 

— Web, încă mai facem parte din FBI, deşi, ţinând cont 
de modul în care acţionează unii, nu s-ar spune că e aşa. 

— Adică ordinul de a întreprinde acţiunea a venit de la 
forurile superioare? 

— Asta e procedura, doar o ştii şi tu foarte bine. 

— Dar, având în vedere circumstanţele, ai cerut să nu 
participăm la acţiunea asta? 

— Adevărul e c-am făcut-o, pentru că eu unul nu cred că- 
i treaba noastră. Nu atât de curând după de i-am pierdut 
de băieţii noştri. Şi sunt de acord cu tine, o echipă SWAT s- 
ar descurca mulţumitor. 

— Şi ei nu te-au ascultat? 

— Aşa cum îţi spuneam, suntem o componentă a FBI- 
ului, iar eu fac ce mi se spune. Tu ai vrut să iei parte la 
asta, acum ai început să dai înapoi? 

— Ne vedem la faţa locului. 

Câteva minute mai târziu, erau în drum spre baza 
aviatică Andrews, gata să plece la luptă. 

Web aflase de la unul dintre camarazii săi din HRT că 
Biroul intenţiona să elibereze un mandat de percheziţie a 
complexului fraţilor liberi, dar că se luase hotărârea ca, 
înainte de efectuarea percheziţiei, HRT-ul să asigure că 
locul era sigur. Uciderea celor doi agenţi care încercau să 
pună în aplicare mandatul de percheziţie era ultimul lucru 
pe care şi-l dorea FBl-ul. În afară de asta, înregistrarea 
video a descărcării mitralierelor folosite pentru uciderea 


554 


unor agenţi federali dintr-un camion închiriat de Silas Free 
era cât se poate de incriminatoare. 

În timpul scurtului zbor vijelios cu un avion militar de 
transport, Web parcurse cele cinci paragrafe ale ordinului 
de luptă şi, atât lui cât lui Romano, li se aduseră la 
cunoştinţă detaliile specifice. Nu urmau să se poarte niciun 
fel de negocieri cu fraţii liberi, cărora nu avea să li se pună 
în vedere să iasă afară cu mâinile sus. Ţinându-se cont de 
incidentul din şcoala din Richmond şi de masacrarea 
echipei Charlie, aceste opţiuni fuseseră excluse. În 
noaptea aceea urmau să moară mai puţini oameni dacă 
HRT-ul ataca fără nicio avertizare, cel puţin aşa hotărâseră 
şefii, iar Web era cât se poate de mulţumit de decizia lor. 
Faptul că, din câte se ştia, nu existau ostatici, făcea ca 
lucrurile să fie mai simple şi, pe de altă parte, mai 
complicate. Complicate în sensul că Web se întreba de ce 
rezolvarea problemei nu-i fusese încredinţată echipei 
SWAT a FBl-ului. Spera că era vorba de o combinaţie a 
reputației fraţilor liberi de a fi fost extrem de periculoşi şi 
de bine înarmaţi cu faptul că până şi băieţilor buni le era 
permis uneori să-şi facă singuri dreptate. Dar, pur şi 
simplu, ceva nu i se părea în ordine. 

Conform informaţiilor adunate de WFO în ultimele luni, 
fraţii liberi se aflau într-un complex pe care şi-l 
construiseră, cu vreo zece ani mai devreme, la vreo şaizeci 
şi cinci de kilometri vest de Danville, Virginia, într-o zonă 
foarte îndepărtată a statului, înconjurată de păduri pe trei 
laturi. Lunetiştii din echipele Whiskey şi X-Ray începuseră 
să organizeze supravegherea locului cu douăzeci şi patru 
de ore înainte, împreună cu agenţii WFO, şi, de atunci, 
transmiteau informaţii extrem de importante. De fapt, 
planurile țintei se aflau în baza de date a HRT-ului de o 
bună bucată de vreme. HRT reconstruise interiorul clădirii 
din partea din spate a domeniului său şi agenţii exersaseră 
dând dovadă de ceva mai mult decât energia şi hotărârea 


555 


care îi caracterizau de obicei. Cu toate că niciun agent 
HRT nu ar fi deschis focul, în mod deliberat, atâta vreme 
cât el, un alt membru al echipei sale sau o persoană 
inocentă nu erau în pericol, nu exista nici măcar unul 
singur care să nu-şi fi dorit, măcar în treacăt, ca fraţii 
liberii să încerce să se opună. Web credea că printre 
aceştia se afla şi comandantul Jack Pritchard, în ciuda 
discursului înflăcărat în care susţinuse contrariul. 
Aterizară, se urcară în camionetele care le fuseseră 
aduse cu un transportor special, se îndreptară spre zona 
destinată operaţiunilor preliminare şi dădură ochii cu 
poliţia locală şi cu agenţii din WFO care reprezentau 
avangarda. Web se întoarse cu spatele şi îşi puse o parte a 
echipamentului când îl văzu pe Bates coborând dintr-unul 
dintre Bucar-uri ca să stea de vorbă cu Pritchard. De fapt, 
nu simţea câtuşi de puţin nevoia să se certe cu Bates în 
momentul acela, din mai multe motive, cel mai important 
fiind că nu ştia dacă s-ar fi putut abţine să nu-i scoată ochii 
fiindcă nu-i spusese despre atac. Probabil că Bates nu 
încerca decât să-l protejeze, poate chiar de sine însuşi, dar 
el ar fi preferat să fie lăsat să hotărască singur. 
Camionetele îi duseră până în ultimul punct de escală, 
unde primiră ultimele ordine. Acum era timpul să 
pornească spre ţintă. Se mişcau repede pe drumurile 
întunecate, de ţară. Echipa Hotel era într-un Chevrolet 
care se apropia de complexul fraţilor liberi din spate, în 
timp ce echipa Gulf venea dinspre stânga. Configuraţia 
terenului impunea ca trupele de asalt să se deplaseze prin 
pădurea deasă şi cufundată în întuneric. Ceea ce nu era o 
problemă, atâta vreme cât aveau ochelarii de vedere pe 
timp de noapte. Inainte ca uşile camionetei să se deschidă, 
Romano îşi făcu semnul crucii. Web fu pe punctul de a 
repeta ceea ce îi spunea de fiecare dată lui Danny Garcia şi 
anume că Dumnezeu nu se afla prin preajmă şi că erau pe 
cont propriu, dar nu o făcu. Totuşi, îşi dorea ca Romano să 


556 


nu se fi închinat. Era un debut care, într-un fel, i se părea 
prea familiar şi, pentru prima oară, Web începu să se 
întrebe dacă era destul de în formă ca să participe la atac. 
Uşile camionetei se deschiseră înainte de a mai avea timp 
să se gândească la asta, iar ei dădură buzna în pădure, 
apoi se opriră, ghemuindu-se şi inspectând terenul care li 
se întindea înainte. 

Prin microfonul său, Web îi asculta pe lunetiştii care le 
spuneau ce anume se afla în faţa lor. Recunoscu vocea lui 
Ken McCarthy din echipa X-Ray. Apelativul lui McCarthy 
era Sierra One, ceea ce însemna că el era lunetistul plasat 
în cel mai înalt post de observare. Probabil că stătea pe 
una dintre crengile groase ale unuia dintre stejarii imenşi 
care conturau perimetrul din jurul complexului, îşi închipui 
Web. Asta i-ar fi permis să vadă toată zona, să aibă un 
culoar bun de tragere şi să poată asigura cea mai extinsă 
acoperire, bucurându-se de cea mai bine camuflată 
amplasare. Fără nicio îndoială, fraţii liberi erau în 
interiorul complexului. De fapt, cei mai mulţi dintre ei 
locuiau acolo. Lunetiştii număraseră cel puţin zece, care se 
aflau în interior. Complexul era înconjurat de un gard şi 
era format din patru clădiri. Trei conţineau apartamente, 
iar cea de-a patra era o construcţie gen depozit, în care 
indivizii îşi ţineau întrunirile şi se îndeletniceau cu 
indiferent ce-or fi făcut când se aflau acolo, adică, se gândi 
Web, fără să aibă niciun dubiu, confecţionau bombe şi 
plănuiau cum să ucidă oameni nevinovaţi. Intr-un avanpost 
ca acela existau adesea câini. Aceştia reprezentau 
întotdeauna o problemă - nu atât fiindcă ar fi fost un 
pericol pentru membrii HRT-ului, pentru că nici cel mai 
sălbatic dintre ei nu putea nici să muşte prin vesta Kevlar, 
nici să facă faţă unui glonţ, ci fiindcă erau nişte santinele 
care dădeau alarma extraordinar de devreme. Din fericire 
- până în momentul acela, cel puţin - acolo nu se afla 
niciun câine; poate că unii dintre fraţii liberi erau alergici. 


557 


Armele pe care le văzuseră, spuse McCarthy, erau mai ales 
pistoale şi puşti de vânătoare, dar un băietan de vreo 
şaptesprezece ani avea un MP-5. 

În exterior se aflau doi paznici, unul în faţă şi altul în 
spate, înarmaţi cu pistoale şi cu figuri plictisite, remarcă 
ironic McCarthy. In HRT se obişnuia ca santinele să fie 
identificate prin numele cu care le boteza primul lunetist 
care le observase. Paznicului din faţă i se spunea Shaq cel 
Palid, pentru că aducea oarecum cu uriaşul mijlocaş 
baschetbalist, dar era alb, bineînţeles, pentru că fraţii 
liberii nu acceptau, sub nicio formă, persoane de culoare 
în preajma lor. Cel din spate fusese botezat Jucăuşul, 
pentru că McCarthy observase un joc video care îi ieşea 
din buzunarul de la piept. Lunetiştii mai observaseră şi că 
amândouă santinelele aveau celulare care păreau să poată 
fi folosite şi ca staţii de emisie-recepţie. Ceea ce ridica o 
problemă, fiindcă îşi puteau anunţa confrații din interior, 
cu repeziciune, de apariţia unui pericol. 

Membrii echipei Hotel se împrăştiară şi începură să 
înainteze printre copaci cu foarte multe precauţii. Purtau, 
peste costumele de zbor, echipamentul de camuflaj faţă de 
detecția în infraroşu, combinezoane verzi cu modele care 
le fragmentau contururile. Astfel, chiar dacă fraţii liberi ar 
fi avut vizoare în infraroşu, nu ar fi observat o imagine 
clară. Deşi complexul nu era încă în raza lor vizuală, fraţii 
liberii ar fi putut plasa, în frunzişul des, fie posturi de pază 
suplimentare, fie mine mascate, care ar fi putut fi trecute 
cu vederea de către lunetişti, deşi era puţin probabil. 
Pentru Web, ochelarii transformau noaptea în zi, dar el îşi 
ţinea un ochi închis şi îşi închipuia că şi ceilalţi o făceau, 
ca să evite flama portocalie de mai târziu. Când ajunseră 
într-un alt punct de oprire, Web îşi scoase ochelarii şi clipi 
cu repeziciune, ca să minimalizeze efectele acelui 
dispozitiv optic de înaltă tehnicitate. Capul începuse deja 
să-l doară. În timpul asaltului, Romano trebuia să fie vârful 


558 


de atac, iar Web, cel care încheia coloana. Cu toate că 
Romano nu simulase asaltul împreună cu echipa, era cel 
mai bun om pe care îl aveau. Web îşi lăsă mâna să alunece 
în jos, urmărind ţeava scurtă a pistolului-mitralieră, MP-5. 
Nu avea cu sine obişnuita lui puşcă SR75, pentru că, după 
ce o folosise în curtea interioară, descoperise că nu se mai 
simţea în stare să pună din nou mâna pe blestemăţia aia. 
Işi atinse mai întâi pistolul de calibru .45 din tocul aflat la 
îndemână, apoi cele două pistoale gemene care ieşeau din 
hamul prins de umăr şi care se încrucişa, atârnând de-a 
lungul vestei antiglonţ, şi zâmbi subţire când îl văzu pe 
Romano urmărindu-l cu privirea şi făcându-i un semn 
încurajator. 

— Acum suntem ocrotiţi, uriaşule, zise Romano. 

Probabil că în capul lui mai răsunau încă melodiile 
cântate de BTO, cugetă Web. 

Pulsul nu îi ajunsese încă la şaizeci şi patru de bătăi pe 
minut şi se străduia din răsputeri să-l aducă acolo. Işi frecă 
vârfurile degetelor de podul palmei şi fu surprins când îşi 
simţi sudoarea, pentru că noaptea era rece. Cu toate 
acestea, cele treizeci de kilograme de echipament şi vesta 
antiglont jucau rolul unei saune individuale de toată 
frumuseţea. De centură îi atârnau încărcătoare de pistol, 
iar muniţia de rezervă pentru MP-5 era în jambierele 
solide, alături de grenadele flash-bang şi de diverse alte 
lucruri de care s-ar fi putut să aibă sau să nu aibă nevoie în 
noaptea aceea, dar asta nu se ştia niciodată. Totuşi, spera 
că sudoarea nu era semnul nervozităţii, care l-ar fi putut 
face să dea greş tocmai când era mai multă nevoie să 
atingă perfecțiunea. 

Înaintară din nou şi ajunseră la marginea pădurii. Prin 
ochelari, Web putea vedea clar complexul fraţilor liberi. Ca 
să se asigure că puteau comunica cu repeziciune şi că 
toată lumea vorbea aceeaşi limbă, primul nivel al clădirii 
ţintă era întotdeauna numit, în limbajul HRT-ului; alfa, iar 


559 


cel de-al doilea, bravo. Alb însemna partea din faţă a 
clădirii; roşu, partea din dreapta; verde, cea din stânga; 
negru, cea din spate. Tuturor uşilor, ferestrelor şi oricăror 
altor deschideri li se dădeau numere consecutive, de la 
dreapta spre stânga, începând cu cea mai îndepărtată. 
Astfel, Jucăuşul se afla în afara gardului, aproximativ în 
dreptul deschiderii trei, pe negru, la nivelul alfa, în timp ce 
Shaq cel Palid era în dreptul deschiderii patru, pe alb, la 
nivelul alfa. Web se uită la Jucăuş prin ochelari şi aprecie, 
fără întârziere, că tipul era pe cât de lipsit de experienţă, 
pe atât de indolent. Corectitudinea acestei păreri fu 
confirmată când individul îşi scoase jocul electronic din 
buzunar şi începu, pur şi simplu, să se joace. 

În clădirea principală a complexului erau lumini aprinse. 
Energia electrică era furnizată, probabil, de generatoare 
portabile, pentru că nu se vedeau niciun fel de linii 
electrice aeriene. Dacă ar fi fost aşa, HRI-ul ar fi trebuit să 
găsească transformatorul care asigura energia şi să-l 
oprească înainte de atac. Trecerea de la lumină la 
întuneric era năucitoare şi le-ar fi oferit acel mic avantaj 
de care aveau nevoie pentru a învinge fără a provoca 
pierderea vreunei vieţi omeneşti. 

Pentru că nu erau decât două echipe de asalt, lunetiştii 
erau pregătiţi să intre în costumele lor negre de luptă, 
Nomex, şi să le fie de ajutor în timpul atacului. Pe lângă 
arma sa cu lunetă, fiecare dintre ei căra câte o puşcă de 
asalt CAR-16, cu sistem Litton de ochire pe timp de noapte 
cu putere de mărire de trei ori. Conform planului, trebuiau 
să atace fulgerător, din faţă şi din lateral, şi să-i înconjoare 
pe fraţii liberi în clădirea principală. În momentul acela 
avea să intre în scenă FBl-ul propriu-zis, să le citească 
drepturile şi să efectueze percheziţia, iar pentru fraţii 
liberi următoarea oprire avea să fie la tribunal, apoi la 
închisoare. 

Asta era suficient pentru ca acţiunea să prezinte interes, 


560 


gândi Web. Probabil că fraţii liberi ştiau că FBl-ul îi 
supraveghea. Se aflau într-o regiune rurală şi veştile 
despre apariţia unor străini se răspândeau repede, iar 
Biroul îi ţinea deja sub observaţie de o bună bucată de 
vreme. Agenţii operativi HRT trebuiau să presupună că, în 
cazul acela, puterea armei lor principale, care era 
elementul surpriză, fusese cel puţin micşorată. 

Pentru că învăţaseră ceva din măcelărirea echipei 
Charlie, aduseseră cu ei două vizoare în infraroşu foarte 
voluminoase, dar extrem de puternice. Romano activă unul 
şi mătură cu el suprafaţa fiecărei clădiri din acea parte a 
complexului în care se aflau. Echipa Gulf făcea acelaşi 
lucru în partea din faţă. Prin vizor se putea privi dincolo de 
sticla de culoare întunecată şi chiar dincolo de ziduri, 
observându-se imaginea termală a oricărei persoane care 
ar fi stat la pândă, indiferent dacă era înarmată cu o 
praştie sau cu o puşcă-mitralieră. Romano îşi încheie 
inspecția şi anunţă că drumul era liber. De data asta nu 
exista niciun cuib de mitralieră. Toate clădirile, cu excepţia 
celei principale, erau pustii. Intreaga operaţiune ar fi putut 
decurge într-un mod extrem de curat. 

Web privi în jur prin ochelarii de noapte şi observă 
luminile care clipeau în mijlocul învălmăşelii de crengi de 
copaci. Pulsaţiile luminoase nu erau altceva decât lunetiştii 
care purtau licurici, nişte dispozitive de mărimea unei 
brichete. Aceştia clipeau din două în două secunde, într-un 
spectru luminos vizibil numai prin ochelarii de noapte. 
Astfel, lunetiştii se puteau vedea unii pe alţii, fără să-şi 
deconspire poziţiile. Dacă se bănuia că şi grupul ţinta era 
dotat cu ochelari de noapte, Licuricii nu erau folosiţi, din 
motive evidente. Membrii trupelor de asalt nu îi utilizau 
niciodată. Fiecare sclipire luminoasă reprezenta un prieten 
înarmat cu o puşca eficientă, de calibrul .308, care îţi 
asigura spatele. Era liniştitor atunci când nu ştiai daca te 
îndreptai spre un salon în care se servea îngheţata sau 


561 


spre un cuib de viespi. Web presupunea că, în noaptea 
aceea, ar fi putut fi vorba de al doilea. 

Cu o uşoară lovitură a degetului mare, Web puse 
selectorul armei pe foc în rafale scurte, de câte trei 
lovituri, apoi se strădui să-şi reducă pulsul la o valoare 
acceptabilă. Jur-împrejur, se auzeau zgomotele făcute de 
sălbăticiuni - mai ales de veveriţe - şi păsările care zburau 
din creangă-n creangă, stânjenite de bărbaţii ghemuiţi pe 
teritoriul lor, alături de tot acel echipament fantastic. 
Sunetul înăbuşit al paşilor animalelor şi bătăile aripilor de 
pasări erau, într-un anumit fel, reconfortante, pentru că, 
cel puţin, îl asigurau pe Web că se afla încă pe Pământ, că 
încă mai exista o legătură între el şi creaturile însufleţite, 
deşi purta în minte gândul că era posibil să ucidă pe 
cineva. 

Planul după care acționau presupunea o anumită doză 
de risc. Lunetiştii nu trebuiau să deschidă focul asupra 
santinelelor. Apărătorii legii nu împuşcau prea des, cu 
sânge rece, oameni care încă nu puteau fi condamnaţi 
pentru nimic; Web n-o făcuse, cu siguranţă, niciodată. 
Numai cazurile de luare de ostatici, cu miză foarte mare, 
justificau obținerea unei astfel de aprobări de la 
Washington. Directorul şi, probabil, procurorul general, ar 
fi trebuit să-şi dea binecuvântarea pentru o asemenea 
acţiune. De data aceasta, trebuiau să împresoare paznicii, 
să sară asupra lor şi să se asigure că nu aveau nici timpul, 
nici ocazia de a-şi avertiza camarazii din interior că atacul 
urma să înceapă. Trupele de asalt ar fi putut crea o 
diversiune, cu ajutorul explozibililor sau, într-un fel sau 
altul, i-ar fi putut atrage pe paznici în pădure, unde 
bărbaţii în costume Ghillie s-ar fi năpustit asupra lor, dar 
planul referitor la împresurare fusese pus la punct 
bazându-se pe cele mai importante informaţii pe care le 
deţineau despre fraţii liberi. Şi acestea se dovediseră 
corecte în ceea ce privea indolenţa santinelelor. Chiar ar fi 


562 


fost posibil să meargă, se gândi Web. 

Dacă uşile exterioare erau încuiate, atunci, trebuiau, 
desigur, aruncate în aer. Asta i-ar fi putut avertiza pe 
ceilalţi fraţi liberi, dar, între timp, agenţii HRT ar fi fost 
deja înăuntru şi lupta ar fi fost aproape încheiată, cu 
excepţia cazului în care ar fi intervenit ceva extraordinar, 
eventualitate pe care Web nu se mai simţea în stare s-o 
excludă vreodată. Echipa Hotel urma să atace din spate, 
iar echipa Gulf din lateral, într-o manieră fulgerătoare. 
Trupele de asalt încercau întotdeauna să lovească în 
unghi, niciodată din faţă şi din spate sau din ambele părţi 
laterale, pentru a evita să tragă unii în direcţia altora, ceea 
ce ar fi putut conduce la accidente fatale. Web se încordă 
când Romano solicită ca TOC să aprobe delegarea 
autorităţii şi obţinu repede un răspuns afirmativ. Web luă o 
ultimă gură purificatoare de aer şi atinse concentrarea 
deplină, caracteristică unui membru al celor mai elitiste 
trupe de asalt aflate în slujba legii care existaseră 
vreodată. Pulsul îi scăzuse la şaizeci şi patru, pentru că 
Web ştia într-adevăr cum îi funcţiona organismul. 

Romano făcu un semn de încurajare, apoi el şi Web o 
luară la stânga, în timp ce alţi doi membri ai trupei de 
asalt se furişau către dreapta. Un minut mai târziu, se 
aflau de-o parte şi de alta a Jucăuşului, care încă mai era 
concentrat asupra ecranului jocului video, părând foarte 
încântat fiindcă era mai tare decât calculatorul. In 
momentul când îşi ridică privirea, avea înfipt în fiecare 
ureche câte un pistol de calibrul .45. Înainte de a apuca să 
spună „rahat”, era trântit la pământ, având la mâini şi la 
picioare o frumuseţe de cătuşe, care erau unite cu un lanţ 
cu zale de plastic, astfel încât era complet imobilizat, ca un 
vițel priponit la un concurs de rodeo. In acelaşi timp, gura 
îi fusese astupată cu o bandă adezivă. li luară pistolul, 
celularul şi cuțitul pe care i-l găsiră într-o teacă prinsă de 
gleznă. Dar Web îi lăsă omului preţiosul său joc video. 


563 


Trecură pe lângă clădirile cu apartamente, îndreptându- 
se spre punctul crucial, uşa din spate a clădirii principale, 
şi se ghemuiră la pământ. Romano atinse uşa cu prudenţă, 
apoi puse mâna pe clanţă şi o încercă. Chiar şi prin mască, 
Web îi putu desluşi strâmbătura. Era încuiată. Romano îl 
chemă pe genist, care se apropie repede, îşi lăsă jos 
încărcătura de douăzeci şi şase de grame de explozibil, 
derulă cablul şi pregăti detonatorul, în timp ce restul 
echipei îi asigura spatele, cu toate că beneficiau de 
acoperire. 

În momentul acela, Romano informă TOC că se aflau pe 
linia dreaptă către verde şi Web auzi când primi 
confirmarea. Treizeci de secunde mai târziu, membrii 
echipei Gulf făcură acelaşi lucru, aşa că înţelese că 
reuşiseră să-l facă pachet pe Shaq cel Palid, aflat în faţa 
complexului, şi trecuseră apoi în partea laterală a clădirii, 
gata să înceapă acel atac ieşit din comun. TOC declară că 
aveau controlul şi replica îl deranjă pe Web chiar mai mult 
decât o făcea înainte. „Da, la fel i-ai spus şi echipei 
Charlie, nu-i aşa?” 

Trei lunetişti li se alăturară băieţilor din echipa Gulf, 
aflaţi în partea laterală a clădirii, iar Ken McCarthy cobori 
din poziţia Sierra Unu, transformându-se imediat într-un 
membru al echipei de asalt, în timp ce alţi doi lunetişti din 
echipa Whiskey li se alăturau lui Web şi echipei Hotel. Web 
nu putu vedea expresia aşternută pe chipul lui Ken când 
dădu cu ochii de el, dar era sigur că celălalt era surprins. 
Îşi scoaseră cu toţii ochelarii de noapte, pentru că 
scânteierile de la gurile ţevilor armelor şi exploziile, care îi 
făceau, oricum, inutilizabili, te lăsau orb şi neajutorat în 
acel mediu atât de plin de lumină. Începând din clipa 
aceea, erau nevoiţi să se bazeze doar pe cele cinci simţuri 
obişnuite, ceea ce pe Web nu-l deranja câtuşi de puţin. 

Numărătoarea inversă începu. Lui Web i se părea că, 
odată cu rostirea fiecărui număr, inima lui îşi încetinea şi 


564 


mai mult bătăile. Când TOC ajunse la trei, pulsul îi intrase 
pe deplin în intervalul admisibil. La doi, toţi agenţii HRT îşi 
luară ochii de pe punctul critic, pentru ca explozia să nu-i 
orbească. În acelaşi moment, degetele fiecăruia alunecară, 
din nou, spre siguranţa armei, iar arătătorul li se aşeză pe 
trăgaci. „Gata, băieţi, a-nceput”, gândi Web. 

Încărcătura explodă, uşa se prăvăli în interior, iar Web 
şi ceilalţi dădură buzna înăuntru. 

— Bum! strigă Romano, în timp ce scoase o grenadă 
flash-bang din tocul de pânză elastică, de cort, îi trase 
cuiul şi o aruncă. 

Trei secunde mai târziu, o explozie de o sută optzeci de 
decibeli vui de-a lungul coridorului, urmată de o eruptie 
luminoasă de un milion de candeli. 

Web se afla în dreapta lui Romano, plimbându-şi privirile 
până în cele mai îndepărtate colţuri şi înapoi, pregătit să 
sesizeze orice pericol, de oriunde ar fi venit. Erau într-o 
cameră interioară mică, din care pornea un coridor care 
ducea către stânga. Conform informaţiilor pe care le 
aveau, care fuseseră confirmate de imaginile termale, fraţii 
liberi erau adunaţi în încăperea principală, situată în 
partea din stânga spate a clădirii. Era vorba de o sală 
imensă, probabil de doisprezece pe doisprezece metri, în 
marea sa majoritate deschisă, aşa că nu aveau de ce să-şi 
facă griji în ceea ce privea existenţa a numeroase unghere 
şi nişe în care s-ar fi putut ascunde cei care ar fi opus 
rezistenţă, dar era totuşi vorba de supravegherea unui 
spaţiu larg, în care existau, fără îndoială, mobile şi diverse 
echipamente în spatele cărora s-ar fi putut adăposti cineva. 
Lăsară în urmă un om care să păzească încăperea în care 
intraseră mai întâi. Regulile luptei spuneau că niciodată nu 
trebuie să cedezi un teren deja câştigat sau să dai ocazia 
să te împresoare cineva, venind din spate. Toţi ceilalţi se 
repeziră înainte. 

Până atunci, nu văzuseră pe nimeni, deşi se auzeau 


565 


tipete undeva, în faţă. Web şi restul echipei Hotel se 
năpustiră în josul coridorului. După încă un cot dădură cu 
ochii de uşile duble ale spaţiului ţintă. 

— Bum! zbieră Web. 

Trase cuiul şi aruncă grenada flash-bang dincolo de acel 
ultim cot. Acum, oricine ar fi venit dintr-acolo, încercând 
să-i prindă într-o ambuscada, ar fi fost, pentru o vreme, 
orb şi surd. 

Când ajunseră lângă uşile duble, nimeni nu se osteni să 
verifice dacă erau sau nu încuiate. Romano plasă repede o 
mică încărcătură explozivă pe toc. Aceasta era formată 
dintr-o bucată de cauciuc lată de cinci centimetri şi lungă 
de cincisprezece, care conţinea o fâşie de exploziv C4, 
numită Detasheet. În partea inferioară a dispozitivului se 
aflau un tub de impact şi un detonator. Se traseră cu toţii 
înapoi, iar Romano şopti ceva în microfonul său. Trecură 
câteva secunde până când încărcătura explodă şi uşile se 
prăbuşiră în interiorul încăperii. 

Exact în acelaşi moment, peretele lateral al acesteia sări 
în aer şi echipa Gulf şarjă prin breşa formată. Plasaseră o 
încărcătură flexibilă - o bandă din grafit şi material 
spongios, umplut cu explozibil - de-a lungul peretelui. 
Acesta se dărâmase în întregime, sfărâmăturile fiind 
aruncate în încăpere. Unul dintre fraţii liberi era deja pe 
podea, ţinându-se de capul însângerat şi urlând. 

Echipa Hotel năvăli pe uşile principale şi se repezi în 
zonele periculoase, acestea reprezentând, în esenţă, orice 
loc din care cineva având o armă ar fi putut asigura 
acoperirea cu foc, lovind în HRT. 

— Bum! strigă Romano, în timp ce se repezea spre 
partea din dreapta a încăperii, aruncându-se la podea. 

Grenada flash-bang explodă cu câteva secunde mai 
târziu. Camera se umplu de fum, fiind inundată de o 
lumină orbitoare şi de ţipetele şi urletele asurzitoare ale 
fraţilor liberi care, încercând să scape, cădeau unii peste 


566 


alţii. Totuşi, nu trăsese nimeni niciun foc şi Web începu să 
spere că totul s-ar fi putut încheia în mod paşnic, cel puţin 
după standardele HRT-ului. Îl urmă pe Romano, măturând 
zona cu privirile care i se roteau în căutarea posibilelor 
ameninţări, ajungând în cele mai îndepărtate colţuri şi 
revenind înapoi. Văzu bărbaţi, tineri şi bătrâni deopotrivă, 
ascunşi sub scaunele răsturnate, întinşi cu faţa în jos pe 
podea sau sprijiniți de pereţi, cu toţii acoperindu-şi ochii 
sau cu mâinile la urechi, uluiţi de atacul executat cu 
măiestrie. Agenţii HRT trăseseră în toate sursele de lumină 
imediat ce pătrunseseră în încăpere. Acţiunea se desfăşura 
în întunericul spulberat pe moment de grenada flash-bang. 

— FBI! La podea. Mâinile la ceafă. Degetele împreunate. 
Executarea! Acum! Sau vă ia mama dracului! 

Romano răcnise totul sacadat, cu accent de Brooklyn. 

Potopul de vorbe atrăsese până şi atenţia lui Web. 

Cei mai mulţi dintre fraţii liberi aflaţi în raza lui vizuală 
începură să execute ordinul, deşi încă mai erau pe 
jumătate neputincioşi. În momentul acela se auzi prima 
împuşcătură. Şi urmă o a doua, iar glonţul lovi peretele 
chiar alături de capul lui Web. Cu coada ochiului, zări un 
frate liber care se ridica de pe podea ţinând în mâini un 
MP-5 îndreptat către el. Romano văzuse, probabil, acelaşi 
lucru. Traseră în acelaşi timp, ambele arme fiind setate pe 
foc în rafale scurte. Bărbatul fu lovit, în cap sau în piept, 
de toate cele șase gloanţe, iar el şi arma sa recăzură la 
podea şi rămaseră acolo. 

Orbiţi şi dezorientaţi, dar, în acelaşi timp, înfuriaţi de 
moartea unuia de-al lor, ceilalţi fraţi liberi deschiseră 
focul, plasându-se în spatele oricărui obiect care i-ar fi 
putut proteja. HRT-ul ripostă în acelaşi mod. Totuşi, era 
vorba de pistoale, puşti de vânătoare, trupuri neprotejate 
şi bărbaţi depăşiţi de situaţie, care se jucau de-a soldaţii, 
împotriva vestelor antiglonţ, a pistoalelor mitralieră şi a 
unor oameni antrenați să lupte şi să ucidă. Fraţii liberi 


567 


priveau cu nesăbuinţă în ochii adversarilor lor. Mâinile lui 
Web şi ale camarazilor săi se mişcau cu calm, manevrându- 
şi armele cu care trăgeau foc după foc, înaintând şi 
oprindu-se exact unde trebuia. Punctele roşii ale 
dispozitivelor de ochire cu laser fixate de pistoalele lor 
mitralieră se plasau exact pe ţintă. Işi mențineau 
câmpurile de foc, trăgând în toate părţile şi acoperindu-se 
unul pe altul, de parcă ar fi executat un dans coregrafiat 
cu o superbă măiestrie. Fraţii liberi trăgeau cu frenezie şi 
fără nicio disciplină, ratând ţinta în mod grosolan. Agenţii 
operativi HRT ţinteau cu precizie şi fiecare punct ochit era 
un punct lovit. Impuşcăturile îi nimeriră pe doi dintre ei, 
mai mult graţie norocului decât datorită îndemânării, dar îi 
loviră în zona trunchiului şi gloanţele obişnuite, de pistol, 
se izbiră de vesta din Kevlar, şi, în ciuda impactului extrem 
de puternic, vânătăile erau singurele efecte. Agenţii HRT 
ţinteau capul şi pieptul şi fiecare lovitură de glonţ însemna 
moartea unuia dintre fraţii liberi. 

Când debandada era în toi, Web, sătul de tot acel 
masacru, îşi reglă MP-5-ul pe foc automat şi arma începu 
să scuipe gloanţele cu o cadență de aproape nouă sute 
lovituri pe minut, secerând partea superioară a 
mobilierului de duzină, aruncând în aer fărâme din 
blaturile meselor, din furnirul de lemn şi din placajul 
metalic, împroşcând cu gloanţe pereţii opuşi. HRT-ul nu 
trăgea focuri de avertizare, dar la antrenamente nimeni nu 
îi spusese că trebuia să măcelărească, fără niciun motiv, 
inamicul aflat cu mult în inferioritate, şi nici manualele nu 
menţionau nimic în acest sens. Fraţii liberi care mai 
rămăseseră nu mai reprezentau, pentru nimeni, niciun fel 
de pericol; nu mai era nevoie decât de ceva mai multă 
putere de convingere pentru a-i determina să se predea în 
mod oficial. Romano îl imită, împroşcând, la rândul său, cu 
gloanţe. Ca urmare a acelui vifor distrugător, oponenții se 
întinseră pe burtă, cu mâinile la ceafă, gândul la luptă şi la 


568 


victorie fiindu-le, probabil, spulberat o dată pentru 
totdeauna. Acţionând la unison, ca nişte automate care 
execută aceleaşi mişcări, cu aceeaşi viteză, Web şi Romano 
îşi puseră în arme câte un nou încărcător cu muniţie de 
calibrul 10 mm. 

Deschiseră iarăşi focul, ţintind din nou deasupra 
capetelor inamicului înfricoşat, şi continuară să tragă până 
când ultimul dintre fraţii liberi rămaşi în viaţă făcu, în 
sfârşit, singura alegere raţională. Doi se târâră printre 
resturile de trupuri omeneşti şi de scaune şi mese distruse 
şi ieşiră dintre ele cu mâinile ridicate, abandonându-şi 
armele pe podea. Păreau traumatizaţi din cauza exploziilor 
şi plângeau în hohote. Un altul stătea, pur şi simplu, 
privindu-şi mâinile, cu sângele scurgându-i-se dintr-o rană 
imensă din picior şi având cămaşa plină de vomă. Un agent 
operativ se apropie de el, îl încătuşă, îl întinse uşurel de 
spate, apoi îşi puse mănuşile şi masca chirurgicală şi 
începu să se ocupe de rană; un pistolar se transformase, 
dintr-odată, în salvatorul vieţii duşmanului său. Chemară 
paramedicii aflaţi în salvarea care însoțea HRI-ul la 
fiecare atac, cerându-le să se ocupe de răniţi. După ce se 
uită la piciorul sângerând, Web conchise că tipul avea, 
probabil, să supravieţuiască, fie şi numai pentru a-şi 
petrece restul vieţii în închisoare. 

In timp ce Romano şi un alt membru al trupelor de asalt 
îi încătuşau pe primii doi fraţi liberi care se predaseră, mai 
mulţi alţi agenţi operativi se deplasau cu repeziciune prin 
încăpere ca să se asigure că cei consideraţi morţi muriseră 
într-adevăr. Web era sigur că toţi bărbaţii de pe podea nu 
mai erau altceva decât nişte cadavre. Oamenii nu erau 
construiți pentru a supravieţui nici măcar unei Împuşcături 
în cap, darămite unei jumătăţi de duzină. 

Web îşi lăsă în sfârşit arma în jos şi respiră adânc. 
Inspectă câmpul de luptă, uitându-se după supraviețuitori. 
Unii păreau prea tineri pentru a avea permis de conducere 


569 


şi purtau pantaloni de lucru prea largi, tricouri şi cizme 
murdare. Obrajii unuia erau acoperiţi cu un puf de 
culoarea piersicii; altul avea chiar acnee. Doi dintre morţi 
păreau destul de bătrâni ca să fi fost bunici şi poate că îşi 
racolaseră nepoţii ca să li se alăture fraţilor liberi; şi 
muriseră împreună. Cu greu ar fi putut fi consideraţi nişte 
adversari de temut. Erau doar o adunătură de oameni fără 
minte, cu arme şi cu vieţile date peste cap, care îşi 
văzuseră cele mai cumplite coşmaruri transformate în 
realitate şi aleseseră, prosteşte, să acţioneze aşa cum n-ar 
fi trebuit. Web numără opt leşuri, din care se prelingea un 
sânge vâscos, repede absorbit de covorul ieftin. Şi, cu 
toate că fraţii liberii ar fi contestat-o, sângele care se 
scurgea din trupuri era la fel de roşu, indiferent de etnie 
sau de rasă. În această privinţă, toţi oamenii erau egali. 

Se rezemă de perete, în timp ce auzea sunetul sirenelor 
apropiindu-se. Nu fusese o luptă corectă. Totuşi, asta se 
putea spune şi despre cea de data trecută. O partea a sa ar 
fi vrut să poată simţi măcar o mică satisfacţie. Insă 
singurul lucru pe care-l simţea Web London era greaţa 
care-i răscolea stomacul. Nu ucidea niciodată cu uşurinţă 
şi poate că asta era ceea ce îl deosebea de toţi indivizii de 
teapa lui Ernest B. Free, din lumea întreagă. 

Romano se apropie de el. 

— De unde naiba au venit împuşcăturile alea? 

Web scutură din cap. 

— Rahat, făcu Romano, nu aşa îmi închipuisem că o să 
se sfârşească. 

Web îi observă gaura largă de glonţ în combinezonul de 
camuflaj, prin care se vedea vesta din Kevlar de dedesubt. 
Gaura era alături de buric. Romano îi urmări privirea şi 
ridică din umeri, ca şi cum ar fi fost vorba de o pişcătură 
de ţânţar. 

— Dacă era cu trei centimetri mai jos, Angie ar fi trebuit 
să-şi trimită loviturile de picior în altă parte, spuse. 


570 


Web se străduia să-şi amintească, cu exactitate, ce 
anume văzuse şi auzise şi în ce moment. Un singur lucru 
era sigur: urma să li se pună, tuturor, o mulţime de 
întrebări, şi la niciuna dintre ele nu era uşor de răspuns. 
Avertismentul lui Pritchard îi revenea cu violenţă în 
memorie. Tocmai uciseseră o mulţime de membrii ai 
Frăției Libertăţii, o grupare suspectată de lichidarea unei 
echipe HRT. Web şi ceilalţi nu făcuseră altceva decât să 
deschidă focul, spulberând o adunătură de băietani şi de 
bătrâni, din cauza unor împuşcături provenite dintr-o sursă 
pe care nu o puteau identifica cu certitudine şi a faptului 
că Web îl văzuse pe unul dintre ei ridicându-şi arma şi 
îndreptând-o către el. Acţiunea lui Web era complet 
justificată, dar nu era nevoie de un maestru în arta 
fabulaţiei pentru a transforma cele întâmplate în ceva care 
să aibă un iz suspect. lar în Washington D.C. erau mai 
mulţi fabulatori pe cap de locuitor decât în oricare alt loc 
de pe pământ. g 

Web putea auzi paşi apropiindu-se. În curând aveau să 
apară agenţii FBI propriu-zişi, toţi Bates-ii din lume. 
Urmau să-şi asume sarcina de a descoperi ce naiba se 
întâmplase. Aşa cum spusese Romano, HRI-ul nu trebuia 
decât să-i altoiască şi să le pună ştreangul de gât. Ei bine, 
de data asta era posibil să fi pus ştreangul în jurul 
propriului grumaz. Web începu să simtă ceea ce nu simţise 
când gloanţele zburau în jurul său: spaima. 


În pădure, la mai bine de o mie de metri în spatele 
complexului şi dincolo de perimetrul înconjurat de HRT, 
ceva se mişcă. Terenul păru să se ridice şi un bărbat se 
ghemui, ţinând în mâna dreaptă o puşcă de lunetist, cu 
aparatura optică ataşată. Era aceeaşi armă pe care o 
folosise ca să-l ucidă pe Chris Miller, alături de casa lui 
Randall Cove din Fredericksburg. FBl-ul credea, probabil, 
că Web London fusese ţinta, dar FBl-ul se înşela. Moartea 


571 


lui Chris Miller nu era decât un alt mod de a aduce noi 
belele pe capul lui Web London. Iar ceea ce tocmai făcuse, 
adică aţâţarea luptei dintre neajutoraţii fraţi liberi şi HRT, 
era, pur şi simplu, tot o metodă de a înmulţi necazurile lui 
London, al căror număr era oricum în creştere. Omul puse 
alături de el bucata de pânză acoperită cu gunoaie, noroi, 
excremente de animale, frunze şi alte mizerii, menită să-l 
ajute să fie confundat cu terenul înconjurător, adică fiind 
propriul său costum Ghillie. Ajunsese de multă vreme la 
concluzia că trebuia să-i imite pe cei mai buni. Şi, cel puţin 
până atunci, HRI-ul era cel mai bun. lar Web London era 
considerat cel mai bun dintre membrii acestui grup de 
elită. Această apreciere îl adusese direct în atenţia 
bărbatului. Era o chestiune personală. Extrem de 
personală. După ce împături materialul şi şi-l puse în 
rucsac, Clyde Macy se retrase în linişte. În ciuda firii sale 
stoice, simţi nevoia să zâmbească. Misiunea fusese 
îndeplinită. 


572 


CAPITOLUL 44 


Pentru că nu reuşise să descopere grupul care 
aproviziona zona Washingtonului cu oxy şi cu alte 
substanţe prescrise medical, Randall Cove îşi schimbase 
strategia şi se hotărâse ca, în loc să se ocupe de furnizori, 
să atace pornind de la achizitori. Folosise cele aflate de la 
informatorul T pentru a ajunge la o bandă de traficanţi 
despre care T îi spusese că făcea, în ultima vreme, afaceri 
cu acel tip de narcotice. Puteai afla uimitor de multe 
lucruri de la un informator când îl ţineai agăţat, cu capul 
în jos, deasupra unui hău de treizeci de metri. Cove îşi 
imagina că, la un moment dat, aveau să fie nevoiţi să facă 
rost de mai multă marfă. Această nouă tactică îl adusese 
acolo în noaptea aceea şi spera că asta i-ar fi putut fi de un 
imens folos. 

Copacii erau deşi şi Cove se strecura printre ei pe 
nesimţite, în măsura în care asta stătea în puterea unei 
fiinţe omeneşti. Se opri la lizieră, se lipi de pământ şi 
studie terenul. Vehiculele erau parcate pe drumul de ţară 
care străbătea pădurea în preajma graniţei dintre 
Kentucky şi Virginia. Dacă ar fi avut pe cine chema ca să-i 
asigure spatele, Cove n-ar fi ezitat. Se gândise să-l ia pe 
Venables, dar Sonny făcuse deja destule, avea nevastă şi 
copii şi era în pragul pensionării. Nu dorea să dea peste 
cap toate astea. Cove era un bărbat curajos, obişnuit să se 
afle în situaţii periculoase, însă curajul şi idioţenia erau 
despărțite de un fir de păr şi Cove îşi menţinuse 
întotdeauna poziţia corectă faţă de acest delimitator fragil. 

Se lăsă brusc în jos când mai mulţi bărbaţi se adunară în 
jurul unui vehicul. Se folosi de monocularul de noapte ca 
să vadă mai bine. Obiectele înfăşurate în plastic pe care le 

573 


cărau îi confirmară bănuielile. Nu erau calupuri de 
cocaina, ci altceva, care părea să conţină zeci de mii de 
pilule. Îşi scoase aparatul foto fără bliţ şi făcu vreo câteva 
fotografii, apoi se întrebă cum ar fi trebuit să procedeze în 
continuare. Erau cel puţin cinci bărbaţi, aceştia fiind cei pe 
care îi putea vedea, şi toţi erau înarmaţi. Adevărul era că 
nu-i putea aresta fără să se pună pe sine însuşi în pericol, 
în timp ce se gândea la următoarea sa acţiune, nu sesiză 
uşoara schimbare a direcţiei vântului. De fapt, nu realiză 
asta până când câinele care stătuse de cealaltă parte a 
camionului, în afara razei lui vizuale, nu ocoli în goană 
vehiculul, îndreptându-se direct către el. 

Cove înjură în barbă, se întoarse şi o luă la fugă prin 
pădure. Totuşi, câinele câştiga teren la fiecare pas, iar 
genunchii lui vătămaţi nu mai erau ce fuseseră odată. Şi 
mai auzi încă ceva, care nu-i dădu prea multe speranţe. In 
urma lui veneau şi nişte animale cu două picioare. 

Îl înconjurară pe un petic de pământ mocirlos. Câinele 
veni spre el, arătându-şi colții, iar Cove îşi scoase pistolul 
şi îl împuşcă mortal. Îl folosise pentru ultima dată, fiindcă 
spre el erau aţintite o mulţime de alte arme. Îl ridică în 
aer, în semn de capitulare. 

— Aruncă-l, spuse unul dintre urmăritori, iar Cove îl 
aruncă. 

Bărbaţii se apropiară şi unul dintre ei îl percheziţionă, 
descoperind şi celălalt pistol, pe care îl ţinea ascuns în 
mâneca hainei, apoi îi luă şi aparatul de fotografiat. 

Nemo Strait îngenunche alături de câine şi îl atinse cu 
blândeţe. Apoi îşi ridică ochii şi se uită la Cove de parcă 
acesta i-ar fi ucis mama, tăindu-i beregata. Işi înălţă 
pistolul şi făcu un pas înainte. 

— Îl aveam pe bătrânul Cuss de şase ani. Un câine al 
naibii de bun. 

Cove nu zise nimic. Un alt bărbat îl izbi cu pistolul în 
spate, dar asta nu-i smulse decât un mârâit. 


574 


Strait veni mai aproape şi îl scuipă în faţă. 

— Fir-aş al naibii, n-am verificat dacă ai murit când ţi-am 
împins maşina în râpă. Trebuia să-ţi spui că ziua aia a fost 
cea mai norocoasă din viaţa ta şi s-o ştergi din oraş. 

Cove continuă să tacă, dar făcu un pas minuscul către 
Strait. Aruncă o privire grăbită către ceilalţi bărbaţi. Toţi 
cumpărătorii de pilule prescrise medical erau din oraş şi 
toţi erau negri. De data asta, Cove nu putea aştepta ajutor 
din partea celor de aceeaşi rasă. În lumea crimei, banii 
erau mai presus decât orice altceva. 

Strait se uită peste umărul lui, către remorca pentru 
transportul cabalinelor în care se afla Bobby Lee, apoi îşi 
privi din nou prizonierul şi zâmbi. 

— Omule, chiar trebuie să-ţi bagi mereu nasul în 
treburile altora? Ai? Atinse uşurel obrazul lui Cove cu 
pistolul, după care îl lovi cu el peste faţă. Răspunde-mi 
când îţi pun o întrebare. 

Cove îi răspunse scuipându-l în ochi. 

Strait se şterse şi îşi lipi pistolul de tâmpla celuilalt. 

— Ia-ţi adio de la viaţă. 

Cuţitul ieşi din aceeaşi mânecă în care Cove avusese al 
doilea pistol. Nu întâlnise niciodată pe cineva care să mai 
caute arme în locul unde găsise deja una. Ţinti inima, dar 
piciorul îi alunecă în noroi, iar Strait se dovedi a fi mai iute 
decât îl crezuse, aşa că lama se împlântă adânc în umărul 
acestuia. Strait căzu pe spate în apa mocirloasă, având 
cuțitul încă înfipt în umăr. 

Cove rămase în picioare, cu ochii pironiţi asupra 
bărbaţilor care îl înconjurau. 

Preţ de o fracțiune de secundă, toate zgomotele din 
lume părură să înceteze. În minte, îşi văzu soţia şi copiii 
alergând către el de-a lungul unei câmpii pline numai şi 
numai de flori superbe, iar surâsurile lor şi îmbrăţişările pe 
care le aştepta şterseră cu buretele toate murdăriile de 
care se izbise, în întreaga lui viaţă. Şi fuseseră cumplit de 


575 


multe. 

Pe urmă armele începură să tragă. Cove fu lovit de mai 
multe ori şi se prăbuşi. În acelaşi moment, ceilalţi îşi 
ridicară ochii în sus, pentru că auziseră bâzâitul unui 
elicopter. Câteva clipe mai târziu, luminile acestuia 
apărură deasupra vârfurilor copacilor. 

Strait sări în sus. 

— S-o ştergem dracului de aici. 

Cu toate că era rănit, vigurosul Strait reuşi să-şi ridice 
câinele mort şi să-l ia de acolo. În mai puţin de un minut, 
locul era pustiu. 

Elicopterul se înălţă, echipajul său părând să nu aibă 
habar de cele petrecute dedesubt. Strait se înşelase - 
elicopterul transporta, pur şi simplu, un grup de oameni de 
afaceri care se întorceau de la o întrunire prelungită până 
târziu. 

Când zgomotele nopţii se reînnodară, din întuneric se 
auzi un geamăt. Randall Cove încercă să se ridice, dar, în 
ciuda faptului că era foarte puternic, nu izbuti să o facă. 
Vesta antiglonţ pe care o purta primise trei din cele cinci 
gloanţe. Dar cele două care îl loviseră direct făcuseră 
ravagii. Se prăbuşi din nou la pământ, în vreme ce sângele 
său înroşea apa. 


Claire Daniels era în biroul ei, lucrând până târziu. Uşa 
de la intrare era încuiată, iar clădirea era păzită, aşa că se 
simţea mai în siguranţă acolo decât în hotelul în care 
locuia. Prietena ei farmacistă îi dăduse răspunsul referitor 
la pastila cu aspect ciudat pe care o luase de la Web. 
Claire îşi imaginase că era un barbituric puternic, pentru 
că încă mai credea că, pe alee, Web resimţise efectul 
întârziat al unei interacțiuni medicamentoase nocive. Într-o 
oarecare măsură, explicaţia părea exagerată, dar acoperea 
toate cele întâmplate, aşa cum le ştia ea, şi, în momentul 
acela, nimic altceva nu se potrivea mai îndeaproape, însă 


576 


telefonul pe care îl primise schimbase totul. 

— E un placebo, îi spusese prietena ei. Ca cele pe care le 
primesc grupurile de participanți la testarea 
medicamentelor. 

Un placebo? Claire era uluită. Toate celelalte pastile 
erau ceea ce păreau să fie. 

Acum, stând în biroul ei, încerca să-şi închipuie ce 
anume se întâmplase. Dacă nu era o interacţiune 
medicamentoasă, atunci ce ar fi putut fi? Refuza să creadă 
că micul Kevin Westbrook pusese un blestem asupra lui 
Web rostind cuvintele „arză-te-ar focul gheenei”. Totuşi, 
era limpede că vorbele acelea avuseseră un efect asupra 
lui. Oare clacase pur şi simplu? 

Se uită la câteva dintre schiţele lui Kevin, pe care Web o 
lăsase să le păstreze. Cea în care puştiul ţinea în mână 
telecomanda ajunsese direct la FBI şi în niciunul dintre 
blocurile de desen nu mai era vreuna care să semene cu 
aceea. Claire le studie pe cele pe care le avea, dintre care 
unele erau făcute cu o îndemânare ieşită din comun. 
Băiatul avea foarte mult talent. 

Cuvintele „arză-te-ar focul gheenei” nu erau scrise pe 
niciunul dintre desene. Nu putea fi chiar atât de simplu, 
presupuse Claire. Se întrebă din nou ce era cu vorbele 
acelea. Sunau arhaic - ca din timpul Războiului Civil sau 
poate ca mai de demult. „Cu toată viteza înainte, lăsaţi 
torpilele să ardă-n focul gheenei”, cam aşa ceva se 
consemnase că ar fi spus amiralul Farragut în timpul unei 
bătălii navale din Războiul dintre State. 

Claire scrise cuvintele pe o foaie de hârtie. Epoca 
Războiului Civil - la asta se gândise Web. Sclavie. Negri şi 
albi. Super macho albi. Sprâncenele i se încruntară în timp 
ce se concentra asupra subiectului, dar apoi se lumină 
dintr-odată. Totuşi, imediat după aceea îşi spuse că nu 
putea fi asta. 

Frăția Libertăţii? Arză-te-ar focul gheenei. Aruncă o 


577 


privire spre computer. Ba chiar era posibil. Câteva clicuri 
de mouse şi o căutare de câteva minute îi oferiră un 
răspuns. Frăția Libertăţii avea un site web. O unealtă 
propagandistică dezgustătoare şi plină de ură, pe care o 
foloseau, probabil, ca să-şi îngroaşe rândurile recrutând 
oameni ignoranţi şi diabolici. Când îl văzu i se tăie 
respiraţia. 

Chiar în clipa aceea, biroul i se cufundă în întuneric. 
Asociind momentul în care totul se întunecase cu cele abia 
aflate, Claire scoase un țipăt. Ridică imediat receptorul şi îl 
sună pe paznicul de la uşa din faţă. 

Vocea liniştitoare a gardianului îi ajunse la ureche şi ea 
îi explică ceea ce se întâmplase. 

— Nu e vorba de întreaga clădire, doamnă doctor 
Daniels. Aici, jos, avem lumină. Probabil că e vorba de un 
întrerupător de cuplare de pe circuitul local. Vreţi să vin 
acolo? 

Ea se uită pe fereastră şi văzu că era lumină şi în 
clădirile învecinate. 

— Nu, e în ordine. Cred că am o lanternă. Dacă e numai 
atât, cred că pot să-l pun pe poziţia corectă. 

Închise telefonul, cotrobăi pe birou, dădu, în cele din 
urmă, peste o lanternă, apoi ieşi din cabinet, pătrunzând în 
spaţiul întunecat de la recepţie. Găsi drumul spre 
încăperea în care se afla tabloul electric şi răsuci mânerul 
uşii. Era încuiată. Se gândi că era oarecum ciudat, dar apoi 
îşi aminti că tot acolo se afla şi panoul de control al reţelei 
de linii telefonice ale cabinetelor, care trebuia să fie 
protejat de intervenţiile neautorizate. Dar, în cazul ăsta, 
cum putea cupla din nou circuitul? Se întrebă dacă n-ar fi 
trebuit să încheie lucrul şi să se întoarcă la hotel, însă 
toate notițele ei erau în cabinet şi nici nu avea un laptop cu 
ajutorul căruia să acceseze internetul din camera de hotel. 

Aţinti lanterna asupra încuietorii. Părea foarte simplă. 
Intră în mica bucătărie şi găsi o şurubelniţă. Se întoarse la 


578 


uşă, îşi fixă lanterna în subsuoară şi se concentră asupra 
încuietorii. Avu nevoie de vreo cinci minute, după care 
aceasta cedă, mai degrabă datorită norocului decât 
datorită îndemânării, şi uşa se deschise. Lumină interiorul 
cu lanterna şi privi împrejur. Descoperi repede tabloul 
electric şi văzu că, într-adevăr, circuitul principal se 
deconectase. Îl recuplă şi luminile se aprinseră. Era pe 
punctul de a închide uşa, când ceva îi atrase atenţia. La 
firele electrice care urcau de-a lungul peretelui era 
conectat un mic dispozitiv. Deşi nu ştia prea multe despre 
astfel de lucruri, lui Claire obiectul i se păru neobişnuit, 
aproape lăsându-i impresia că ar fi fost un microfon. 

Poate din cauza celor pe care abia le aflase sau poate 
fiindcă devenise dintr-odată excesiv de paranoică, îi veni 
brusc o idee. leşi în grabă din încăpere, fără să observe 
micul buton fără fir de pe tocul uşii, care era activat de 
fiecare dată când cineva o deschidea. 

Se repezi în biroul ei şi se uită în jur. Privirea i se plimbă 
pe duşumea şi pe pereţi, ajungând în cele din urmă pe 
tavan, unde se opri. Îşi scoase pantofii şi înhăţă scaunul de 
lângă birou, pe care se cocoţă ca să ajungă la detectorul 
de fum. Lucrase cu oamenii legii destul de mulţi ani ca să 
ştie că detectoarele de fum erau preferate când se punea 
problema amplasării dispozitivelor de ascultare. Îl dezlipi 
de tavan, dând la iveală o conexiune care nu ar fi trebuit să 
se afle acolo. O fi fost numai în cabinetul ei sau erau 
microfoane şi în celelalte cabinete? 

Lăsă detectorul bălăngănindu-se, atârnat de tavan, sări 
de pe scaun şi alergă în cabinetul de lângă al ei, care era 
al lui O'Bannon. Era încuiat; dar încuietoarea era similară 
cu cea a încăperii în care se afla tabloul electric. Folosi 
şurubelniţa şi reuşi din nou să descuie. Intră, aprinse 
luminile şi privi în sus. Acolo era un alt detector de fum. Il 
smulse şi descoperi aceeaşi conexiune dubioasă. Era gata 
să alerge spre un alt cabinet, când văzu dosarul deschis de 


579 


pe birou. 

Toate deprinderile ei profesionale se ridicau împotriva 
examinării dosarelor unui coleg, dar îşi spuse că 
circumstanţele erau deosebit de atenuante. 

Ridică dosarul. Numele scris pe acesta era Deborah 
Rinner. Web îi pomenise despre ea, era văduva unuia 
dintre bărbaţii din echipa lui. Îşi lăsă privirea să alunece 
de-a lungul mai multor pagini. Rinner era pacienta lui 
O'Bannon de destul de multă vreme şi îl frecventa la 
intervale regulate. Însă Claire fu surprinsă de numărul 
relativ mare al şedinţelor de hipnoză. 

O'Bannon o hipnotiza pe femeie aproape de fiecare data 
când venea la el... 

Claire avu o revelaţie cu adevărat cumplită când văzu 
unele dintre datele la care Rinner fusese acolo. Una dintre 
cele care îi săriră în ochi era cea a şedinţei de psihanaliză 
care avusese loc cu trei zile înainte de măcelărirea echipei 
lui Web în curtea interioară. Lăsă hârtiile jos şi se duse la 
cartotecă. Era tot încuiată, dar încuietoarea era foarte 
simplă şi o deschise repede cu şurubelniţa, fără să se mai 
sinchisească de etica profesională. Incepu să scoată afară 
dosarele. Multe dintre acestea erau ale unor agenţi FBI 
sau ale unor soţi sau soţii ale agenţilor din numeroase 
compartimente ale Biroului. Se uită prin câteva dintre ele. 
Ca şi în cazul lui Rinner, numărul şedinţelor de hipnoză 
era exagerat. 

Gândurile lui Claire alergau cu repeziciune. Hipnoza era 
un lucru ciudat. În cazuri foarte neobişnuite, o puteai folosi 
pentru a determina pe cineva să facă ceva pe care el sau 
ea nu l-ar fi făcut în mod obişnuit. Dar mai puteai şi să 
hipnotizezi persoana respectivă, să o faci să se simtă 
relaxată, liniştită şi încrezătoare, pe urmă să obţii, cu 
viclenie, informaţii confidenţiale despre activităţile sale în 
calitate de agent - sau, în cazul partenerului de viaţă al 
unui agent, să obţii informaţii despre sarcinile soţului sau 


580 


soţiei. Claire şi-l putea imagina pe O'Bannon reuşind să 
convingă, cu blândeţe, o Debbie Rinner hipnotizată, 
vulnerabilă şi, poate, nefericită, să-i relateze toate detaliile 
pe care le cunoştea despre munca soţului ei. Inclusiv 
despre ţintele descinderilor HRT-ului şi despre datele 
acestor descinderi, dacă Teddy Rinner îi împărtăşea aşa 
ceva soţiei sale. Şi unii bărbaţi o făceau, în ciuda 
interdicţiilor din regulamente. Claire ştia că în multe 
căsnicii se recurgea la o astfel de tactică, pentru a se 
păstra liniştea familiei. Sau informaţiile îi puteau scăpa din 
greşeală unuia dintre oamenii HRT-ului, a cărui soţie 
hipnotizată le transmitea, fără să o ştie, mai departe. 

Totul putea fi extrem de simplu pentru cineva cu 
experienţa lui O'Bannon. Şi, aşa cum procedase ea cu 
Web, el ar fi putut implanta întotdeauna, cu măiestrie, o 
sugestie post-hipnotică pentru a şterge din memoria 
persoanei respective orice suspiciune legată de cele 
petrecute în timpul şedinţei de hipnoză - sau chiar şi faptul 
că fusese hipnotizată. „Dumnezeule, gândi Claire, Debbie 
Rinner s-ar putea să fi dat, fără să o ştie, o mână de ajutor 
la uciderea soţului ei.” 

Şi, mai presus de toate, dispozitivele de ascultare 
înregistrau toate informaţiile confidenţiale furnizate de 
pacienţii care veneau acolo. Informaţii de mare 
importanţă, care ar fi putut fi folosite mai târziu pentru a-i 
şantaja sau pentru a le face înscenări altora, aşa cum se 
întâmplase în cazul echipei lui Web. Fără să intre în 
detalii, Web spusese că lucrurile nu mergeau bine în 
cadrul Biroului. Dacă presupunerile lui Claire despre ceea 
ce făcea O'Bannon erau corecte, atunci psihanalistul s-ar fi 
putut afla în spatele tuturor problemelor. 

În timp ce privirea îi stăruia asupra cartotecii, ochii îi 
căzură pe ceva care lipsea. Sub litera L se aflau dosarele 
mai multor persoane al căror nume de familie începea cu 
această literă. Dar mai exista şi un loc mare şi gol. Claire 


581 


se întrebă dacă acolo fusese dosarul lui Web. Totuşi, cel pe 
care i-l dăduse O'Bannon nu era nici pe departe atât de 
gros încât să umple spaţiul gol pe care îl avea ea în faţa 
ochilor, dar poate că nu era complet. De ce i-ar fi ascuns o 
parte a dosarului? Ştia că O'Bannon era un om extrem de 
sigur de sine, chiar arogant. În viziunea lui, nimeni nu îl 
depăşea în ceea ce privea inteligenţa şi competenţa. Ar fi 
fost posibil să nu dea în vileag toate informaţiile doar ca să 
o lase pe ea să bâjbâie în întuneric. Dar poate că, dincolo 
de vanitatea profesională, avea un motiv mult mai puternic 
pentru a şi-l păstra pe Web drept pacient. 

Fără să stea pe gânduri, începu să scotocească prin 
cabinet. Căută prin birou şi prin toate celelalte spaţii în 
care ar fi putut fi ascunse informaţiile lipsă, dar nu găsi 
nimic. Apoi se mai uită o dată în sus. Tavanul era fals. Cu 
lanterna în mână, se urcă din nou pe scaun şi dădu de-o 
parte unul dintre panourile tavanului. Ridicându-se pe 
vârfuri, putea privi deasupra plafonului fals. Lumină locul 
cu lanterna şi observă aproape imediat o cutie de mici 
dimensiuni, plasată pe rama de metal care susţinea 
panourile. Mută scaunul într-acolo şi dădu repede jos 
cutia, înăuntru se afla restul dosarului lui Web şi, când se 
aşeză şi începu să-l studieze, descoperi că era o adevărată 
comoară. Claire clătina întruna din cap, pe măsură ce 
fiecare nouă pagină se dovedea a fi o revelaţie uluitoare. 

Ştia că O'Bannon era meticulos până la obsesie, lucru pe 
seama căruia glumiseră cândva împreună. Şi notițele lui 
erau amănunțite. Acestea, deşi criptice şi de neînțeles 
pentru un neavizat, îi dezvăluiră lui Claire că, atunci când, 
după moartea mamei sale, Web îi solicitase ajutorul, îl 
hipnotizase în numeroase rânduri, chiar mai des decât pe 
Debbie Rinner. De fiecare dată, O'Bannon apelase la o 
sugestie post-hipnotică, aşa cum făcuse şi ea, pentru a 
şterge şedinţa din memoria conştientă a lui Web. Claire 
tresări, îndreptându-şi spatele, când descoperi că, în 


582 


timpul uneia dintre aceste şedinţe, Web îi relatase lui 
O'Bannon întregul episod al morţii tatălui său. Notiţele 
erau aproape codificate, dar găsi cuvintele „STOCKTON” 
„POD” şi „MULTIUBITUL TĂTIC”, scrise numai cu 
majuscule, ceea ce era suficient ca să o convingă că 
O'Bannon aflase de la Web tot ceea ce aflase şi ea. Acum 
căpăta sens faptul că, în timpul şedinţei hipnotice, Web îi 
spusese ei: „Ştii deja asta”. Subconştientul lui mai 
dezvăluise totul o dată, dar nu în prezenţa ei, ci a lui 
O'Bannon. Şi folosirea pastilelor placebo era menţionată în 
note. Claire îşi imagină că erau menite să verifice cât de 
temeinic se implantau comenzile lui O'Bannon în 
subconştientul lui Web. Şi, de fapt, aşa cum citi în 
continuare, O'Bannon notase că îi sugerase lui Web, sub 
hipnoză, că acele pastile placebo erau cele mai puternice 
somnifere de pe piaţă şi că acesta raportase, după cum era 
de aşteptat, că îşi făcuseră efectul. Web îi povestise lui 
O'Bannon şi despre întrecerea pe care o făceau membrii 
HRT folosind pistolul Taser. 

În cele din urmă, adevărul despre cele petrecute pe alee 
o izbi pe neaşteptate. Era un plan ingenios, se gândi, 
pentru că nu încerca să-i impună lui Web să facă ceva 
împotriva voinţei sale, ca, de exemplu, să ucidă un om cu 
sânge rece, ceea ce ea nu credea că ar fi fost posibil, ci, 
mai degrabă, îi ordona să nu facă un anumit lucru. 

Se întrebă dacă să-l sune pe Web ca să-i povestească ce 
anume dedusese, dar nu o putea face de acolo, din mijlocul 
atâtor dispozitive de ascultare. Trebuia să-l sune după ce 
părăsea cabinetul. 

Continuă să frunzărească dosarul. Cel mai inuman 
aspect al acelei relaţii medic-pacient era dezvăluit de 
ultima pagină şi arăta că O'Bannon îşi luase măsuri de 
siguranţă, ca să fie sigur că Web avea să-i respecte 
instrucţiunile. În maniera sa criptică, O'Bannon menţiona 
faptul că stabilise cu Web o relaţie excelentă, bazată pe 


563 


încredere. Şi mai notase că un psihiatru (procedând în mod 
înţelept, nu pretinsese că ar fi făcut-o el însuşi) ar fi putut 
sugera, sub hipnoză, că, pentru un pacient ca Web, el 
reprezintă figura tatălui natural, care l-ar fi apărat de tatăl 
vitreg. Şi că, dacă Web nu ar fi dus la îndeplinire ordinele 
psihiatrului, tatăl vitreg s-ar fi putut întoarce, ca să-l ucidă; 
că, de fapt, era în siguranţă numai dacă făcea ce i se 
ceruse. O'Bannon concluzionase că Web era un candidat 
excelent pentru sugestiile post-hipnotice, ceea ce îl 
transforma într-o persoană căreia nu i se poate acorda 
încredere. Claire putuse citi printre rândurile raportului lui 
O'Bannon numai datorită cunoştinţelor ei de specialitate şi 
faptului că era familiarizată cu cazul lui Web. Pentru că 
înţelesese foarte bine care era profilul psihologic al lui 
Web, ştia că acestuia i-ar fi fost imposibil să ignore ordinul 
care i se dăduse. Cu toate acestea, el reuşise să înfrângă, 
pentru o vreme, sugestia post-hipnotică, să intre în curtea 
interioară şi să tragă în cuiburile de mitralieră, în ciuda 
puternicului baraj mental care îi impunea să nu o facă. 
Aceea trebuie să fi fost cea mai uluitoare performanţă a lui 
Web din noaptea respectivă. 

Claire trebuia să admită că O'Bannon îşi întocmise 
raportul cu o îndemânare remarcabilă, acoperindu-şi, 
evident, toate urmele, ceea ce reprezenta un alt motiv 
pentru care ea trebuia să fie foarte prudentă. O'Bannon 
luase în considerație aproape toate evenimentele 
neprevăzute, cu excepţia faptului că Web devenise 
pacientul lui Claire, care descoperise, de una singură, că el 
sondase deja adâncurile subconştientului lui Web şi care 
dăduse acum atât peste microfoane, cât şi peste dosar. Nu 
era de mirare că O'Bannon se străduise atât de mult să şi-l 
păstreze pe Web drept pacient. 

Era timpul să-i anunţe pe cei care ştiau cum să se ocupe 
de toate astea. Ea îşi depăşise cu mult competențele. 

Se întoarse, având intenţia să se ducă în cabinetul ei, să- 


584 


şi înşface lucrurile şi să plece. Dădu cu ochii de bărbatul 
care stătea în picioare, urmărind-o cu privirea. Inălţă 
şurubelniţa, dar el îndreptă către ea un pistol. 

lar expresia lui O'Bannon sugera că n-ar fi ezitat să-l 
folosească. 


585 


CAPITOLUL 45 


Odată întors la Quantico, Web îşi scoase echipamentul şi 
dădu raportul, alături de restul grupului. Niciunul dintre ei 
nu putea explica prea multe. Web era de părere că 
împuşcăturile ar fi putut fi trase din afara clădirii. Dacă era 
aşa, gloanţele ar fi trebuit să fie undeva, în interiorul 
încăperii, dar în pereţi erau înfipte multe altele, care ar fi 
trebuit sortate şi împerecheate cu armele 
corespunzătoare. Şi lunetiştilor li se cerură rapoartele, dar 
Web nu ştia ce anume auziseră sau văzuseră aceştia. Dacă 
împuşcăturile veniseră din exterior, atunci lunetiştii ar fi 
trebuit să observe câte ceva; locul fusese mult prea bine 
împresurat. Nimeni nu părăsise clădirea, cel puţin din câte 
ştia Web. Totuşi, dacă gloanţele veniseră din exterior, cel 
care le trăsese fusese, probabil, deja la faţa locului când 
apăruseră agenţii HRT - şi asta însemna, încă o dată, că 
existau, probabil, scurgeri de informaţii referitoare la 
atacurile HRT-ului. Nimic din toate astea nu putea fi 
considerat o veste bună. 

WFO sorta toate datele, căutând şi alte indicii 
referitoare la legătura dintre fraţii liberi şi lovitura dată 
echipei Charlie. Web spera că aveau să găsească suficient 
de multe pentru a lămuri totul, deşi se îndoia că o puteau 
face. Cum puteai explica de ce ar fi strâns nişte puştani şi 
nişte bătrâni atâta ură în sufletele lor? 

După ce făcuseră duş şi îşi schimbaseră hainele, Web şi 
Romano mergeau de-a lungul coridorului din clădirea 
administraţiei, pe care intenționau s-o părăsească, când 
Bates le ieşi înainte şi, cu un semn din cap, le ceru să-l 
urmeze într-un birou gol. 

— Cred că aduc ghinion, Perce, spuse Web, glumind 

586 


numai pe jumătate. 

Chiar se întreba dacă nu se transformase cumva, pe 
neaşteptate, într-o piază rea. 

— Nu, sări Romano, am fi avut cu adevărat ghinion dacă 
nu ei, ci noi am fi pierdut oameni. N-am de gând să-mi cer 
vreodată scuze pentru că am plecat de undeva fiind în 
viaţă. E ca şi cum ai pilota un avion, omule, orice aterizare 
e o aterizare reuşită. 

— Ţineţi-vă amândoi gura, făcu Bates, şi ei îl ascultară. 
Presa o să ne sfâşie pentru asta, dar o să ne descurcăm, 
adăugă el. Însă nu mă pot descurca cu doi tipi care 
nesocotesc ordinele. 

— Aveau prea puţini oameni, Perce, zise Web, şi nu-mi 
vine să cred că nu mi-ai spus nimic. Eu am fost cel care ţi-a 
atras atenţia asupra camerei de luat vederi. 

Bates se propti în faţa lui. 

— Nu ţi-am spus, Web, tocmai pentru că am vrut să 
împiedic să se întâmple ceea ce s-a întâmplat. 

Web nu dădu înapoi nici măcar cu un centimetru. 

— Cu sau fără prezenţa mea, rezultatul ar fi fost acelaşi. 
Dacă cineva trage în tine, ripostezi. Şi nu-mi puteam lăsa 
camarazii să plece la atac cu efectivul slăbit. N-ai decât să 
mă dai afară din Birou dacă vrei, dar să fiu al naibii dacă n- 
aş face din nou acelaşi lucru. 

Cei doi bărbaţi se ţintuiră cu privirea până când 
trăsăturile li se destinseră. î 

Bates se aşeză şi clătină din cap. Îşi ridică ochii spre 
ceilalţi doi şi le făcu semn să stea jos. 

— Ce naiba, spuse, nu poate fi mai rău decât acum, aşa 
că, de ce mi-aş face griji? 

— Dacă te temeai atât de mult că o să se întâmple ceva 
de genul ăsta, de ce n-ai trimis o echipă SWAT? întrebă 
Web. 

— N-a fost hotărârea mea. Ordinul a venit mai de sus. 

— De cât de sus? 


587 


— Asta nu te priveşte. 

— Mă priveşte, dacă eu sunt cel care o să fie luat la bani 
mărunți din cauza asta. 

Bates scutură din cap cu încăpățânare. 

— Dacă împuşcăturile au venit dinafară, cineva ştia 
despre atacul nostru, zise Romano. 

— Eşti sclipitor, Romano, aminteşte-mi să te propun 
pentru avansare, se răţoi Bates. 

— Scurgerile de informaţii pot proveni de oriunde, spuse 
Web, şi de jos, şi de sus, este, Perce? 

— Gura, Web. 

— Atunci, e ceva ce ne poţi spune? 

— De fapt, noaptea trecută n-a fost irosită întrutotul. Se 
răsuci şi deschise un dosar de pe biroul din faţa lui. Am 
aflat câteva chestii interesante despre fraţii liberi. Silas 
Free se afla printre cei morţi. Alături de câţiva cetăţeni 
trecuţi de şaizeci de ani şi de patru bărbaţi care nu erau 
destul de copţi ca să voteze. Cred că popularitatea fraţilor 
liberi a scăzut după povestea cu împuşcăturile din şcoala 
aia - aveau probleme cu racolarea. 

— Dar Ernest B. Free nu era acolo, zise Web. Am 
verificat. 

— Nu. Ernie nu era. Bates scoase câteva foi din dosar. 
Dar, într-o ascunzătoare din podeaua uneia dintre case 
chiar am găsit materiale pentru confecţionarea bombelor 
şi trei dosare cu informaţii despre judecătorul Leadbetter, 
despre Scott Wingo şi despre Fred Watkins. 

— Nişte urme foarte clare, spuse Romano. 

— Şi asta nu e totul. Am mai găsit şi oxycontin, percocet 
şi percodan, a căror valoare, la vânzarea pe stradă, s-ar fi 
ridicat la vreo zece mii de dolari. 

Web păru surprins. 

— Fraţii liberi vând, pe piaţa neagră, pilule prescrise 
medical? 

— Numărul membrilor a scăzut, aşa că au scăzut, 


568 


probabil, şi fondurile. În zonele rurale, scoţi bani frumoşi 
cu oxy. Are sens, zise Bates. 

— Fir-ar să fie, crezi că asta face legătura cu ceea ce 
explora Cove? Fraţii liberi au instalat un fals centru al 
traficului de droguri în D.C., l-au dus de nas pe Cove, a fost 
chemat HRT-ul şi ei ne-au lichidat echipa? 

Bates dădea deja din cap, încuviinţând. 

— Şi poate ei sunt cei care îi presează pe Westbrook şi 
pe ceilalţi traficanţi de droguri ca să se asocieze, adăugă 
Bates. 

Cu toate că dădea şi el din cap, aprobând, Web avea 
senzaţia că ceva nu era în ordine. 

— Am mai găsit şi asta, continuă Bates. O listă cu foştii 
şi actualii membri ai Frăției Libertăţii. Se uită la Web. Vrei 
să încerci să ghiceşti cine a fost cândva unul dintre fraţii 
liberi? 

Web clătină din cap. 

— Sunt prea obosit ca să gândesc. Spune-mi tu. 

— Clyde Macy. 

Web dădu oxycontinul cu desăvârşire uitării. 

— Iţi baţi joc de mine. 

— Acum zece ani, până cu vreo două luni înainte de 
evenimentul din Richmond. Fraţii liberi îşi ţin înregistrările 
la zi; poate că le folosesc ca să-i şantajeze pe foştii membri 
când le scad fondurile. Presupun că tot aşa face şi Klu Klux 
Klan-ul. 

— Macy a fost unul dintre fraţii liberi şi după aia a 
devenit gorila unui negrotei din ghetoul Washingtonului? A 
avut o revelaţie sau, pur şi simplu, caută de lucru oriunde 
poate găsi? 

— Habar n-am. Şi acum i-am pierdut urma. Şi mai e, 
desigur, şi celălalt cadavru. 

— Ce alt cadavru? 

— Al lui Antoine Peebles. Împuşcat în cap. L-am găsit 
noaptea trecută. 


589 


— Crezi că e mâna lui Westbrook? 

— Ar avea sens, cu toate că, în cazul ăsta, nimic n-a avut 
sens până acum. 

Web se întrebă dacă să-i spună lui Bates despre 
întâlnirea neplăcută avută de Claire cu cineva care se 
dădea drept Marele F şi, până la urmă, se hotărî să n-o 
facă. Web nu credea că uriaşul era în spatele morţii lui 
Peebles. Dar nu avea niciun motiv ca să-l ajute pe Marele F 
şi s-ar fi putut să încurce lucrurile dacă-i povestea lui 
Bates. 

Intinse mâna către dosar. 

— Pot să arunc o privire? 

Preţ de o clipă nesfârşită, Bates se holbă la el. 

— Bineînţeles. Dar, dacă vezi ceva care ţi se pare ciudat, 
ţi-aş fi recunoscător dacă aş afla despre ce e vorba înainte 
de a părăsi biroul ăsta. 

În timp ce Romano ieşi din birou ca să vorbească cu un 
alt membru al echipei Hotel care trecea pe acolo, Web 
răsfoi dosarul. Văzu o fotografie în care un Clyde Macy mai 
tânăr pozase îmbrăcat în costum de luptă, ţinând o 
mitralieră într-o mână şi o puşcă în cealaltă şi având un 
aer atât de ameninţător, încât probabil că ar fi pus pe fugă 
până şi urşii. În timp ce se uita prin dosar, dădu peste 
amenzile pentru depăşirea vitezei pe care le primise Macy 
şi despre care pomenise Bates mai înainte. Le aruncă o 
privire, apoi îşi ridică ochii. 

— Şi un asemenea tip n-a primit decât nişte amenzi 
pentru depăşirea vitezei? 

— Ei, asta-i viaţa. E un ticălos norocos, sau prudent, sau 
şi una, şi alta. 

— Ce se ştie despre camionul închiriat cu care au fost 
aduse mitralierele? 

— A fost închiriat într-adevăr de Silas Free. Am verificat 
la agenţia respectivă. Şi-au adus aminte de el. Dar, cam la 
o săptămână după ce l-a închiriat, a completat un formular 


590 


de raportare a vehiculelor furate. 

— Foarte avantajos, spuse Web. 

— Nu, e procedura standard pe care o folosesc indivizii 
care pun la cale ceva periculos. Închiriezi un vehicul şi pe 
urmă spui că a fost furat. Şi îl ascunzi undeva şi-l umpli cu 
explozibili sau, în cazul ăsta, cu mitraliere. 

— Camionul închiriat este dovada de necontestat a 
legăturii dintre fraţii liberi şi cele întâmplate cu echipa 
Charlie, zise Web. 

— Şi, după cele petrecute azi-noapte, o să avem nevoie 
de ea, comentă Bates, ameninţător. 

Când văzuse ce se afla pe următoarea pagină a 
dosarului, lui Web i se uscă gura. Se uită la Bates, 
arătându-i-o. 

— Ce-i asta? 

— A, ăsta-i chiar drăguţ. E buletinul informativ al fraţilor 
liberi. Cred că vor să-şi ţină membrii la curent cu diversele 
crime şi mutilări pe care le săvârşesc. E o chestie extrem 
de recentă, pentru că n-am mai auzit de ea până acum. Au 
până şi un site web, dacă poţi să crezi asta. 

Web nu-i auzi comentariul. Se holba, pur şi simplu, la 
numele buletinului informativ, scris, cu litere înflorate, în 
partea de sus a primei pagini. 

Arză-i-ar focul gheenei. Acesta era numele buletinului 
informativ al Frăției Libertăţii. Iar cuvintele erau cele pe 
care i le spusese Kevin pe alee. 


Web şi Romano se îndreptară către Corvette. Web era 
încă cufundat gândurile stârnite de ceea ce aflase. Totul 
era atât de neguros, aproape ca într-un coşmar. Ştiai că te 
pândeşte ceva cumplit, aflat în imediata ta apropiere, dar 
nu reuşeai să te linişteşti, luând situaţia sub control. 

Web îşi aruncă echipamentul în maşină şi dădu să se 
aşeze pe locul pasagerului. 

Romano îl privea cu o expresie prin care îşi exprima, 


591 


probabil, simpatia, în cel mai reuşit mod în care se simţise 
vreodată în stare să o facă. 

— Ei, ştii, Web, în toţi anii care au trecut de când lucrăm 
împreună, nu te-am lăsat niciodată să conduci obiectul 
ăsta. 

Web părea derutat. 

— Poftim? 

— Ce-ar fi să conduci tu până la fermă? Crede-mă, 
atunci când te simţi întors pe dos, nimic nu te ajută mai 
mult să-ţi revii decât condusul maşinii ăsteia. 

— Mulţumesc, Paulie, dar nu cred asta. 

Drept răspuns, Romano îi aruncă cheile şi el le prinse. 

— E ca şi cum ai bea o sticlă dintr-un vin nemaipomenit, 
Web, nu trebuie decât să treci la volan şi să trăieşti 
experienţa asta. Romano se aşeză pe locul pasagerului şi 
se uită la el. Web, nu lăsa o femeie frumoasă să te aştepte. 

— Să nu-mi spui că şi asta are un nume, ca şi armele 
tale. 

— Tu urcă-te la volan. Se încruntă la Web şi adăugă: 
Dacă te crezi destul de bărbat ca s-o faci. 

leşiră în şosea. 

— OK, spuse Romano, înainte de a intra pe autostradă, 
uite care-i regula numărul unu: dacă-i faci o singură 
zgârietură, e vai de fundu” tău. 

— S-ar crede că, după opt ani în care am sărit împreună 
din elicoptere, în miez de noapte, cu o grămadă de 
explozibili după noi, ar fi cazul să ai încredere în mine 
când e vorba să-ţi conduc idioata asta de maşină. 

— Regula numărul doi: dacă-i mai spui o dată idioata de 
maşină, îţi sparg faţa. O cheamă Ursita. 

— Ursita? 

— Ursita. 

Intrară pe autostrada interstatală 95 şi Web se îndreptă 
spre sud, trecând pe lângă un poliţist care scria o amendă. 
Era încă devreme, aşa că erau mai mult singuri pe 


592 


autostradă. 

— OK, acum avem loc să respirăm şi suntem pe o 
porţiune lungă de drum drept. E momentul s-o calci, dacă 
nu ţi-e teamă că-ţi spargi ouăle. 

Web îi aruncă o privire şi apăsă pe acceleraţie. Maşina 
mugi şi ajunse la o sută şaizeci la oră atât de repede, încât 
Web se simţi împins în spătarul scaunului din cauza 
inerţiei. Zburară pe lângă singura maşină care mergea pe 
şosea de parcă ar fi fost parcată. 

— Nu e rău, Paulie, şi n-am ajuns decât până la jumătate 
din distanţa faţă de podea. Să vedem de ce e într-adevăr în 
stare. 

Web călcă acceleraţia mai tare şi maşina ţâşni ca din 
puşcă. Se apropiau acum de una dintre curbele autostrăzii. 
Web se uită cu coada ochiului ta Romano. Tipul privea 
calm înainte, ca şi cum ar fi condus cu viteza aceea în 
fiecare zi. La naiba, poate chiar o făcea, Web aduse maşina 
la două sute zece la oră, apoi la două sute douăzeci şi 
cinci. Copacii de pe ambele părţi ale drumului păreau o 
pată verde, iar curba era chiar în faţa lor. Web nu o putea 
lua cu viteza aceea. Trase din nou cu coada ochiului la 
Romano şi văzu că pe frunte îi apăruse o boabă de 
sudoare. O picătură care valora, ea singură, vreo zece 
milioane de dolari. 

De impactul cu zidul de pini îi mai despărţeau două 
secunde. 

— OK, OK, spuse Romano, încetineşte blestemăţia asta. 

— Adică să încetinesc Ursita? 

— Fă-o odată! 

Web călcă frâna şi se avântară pe curba aceea lungă cu 
numai o sută treizeci la oră. 

— Încetineşte şi mai mult, abia am schimbat 
uleiul. Pariez că Ursitei i-a plăcut că ai pătruns în 
interiorul ei. Sper că ţi-a priit şi ţie. 

Web lăsă maşina la o sută zece la oră, găsi o ieşire de pe 


593 


autostradă şi parcă în faţa unui restaurant. Odată ajunşi 
înăuntru, comandară cafea. 

După plecarea chelnerului, Web se aplecă peste masă. 

— Sper că eşti pregătit pentru papara pe care o s-o 
primim din cauza celor întâmplate cu fraţii liberi. Romano 
ridică din umeri şi nu spuse nimic. Asta urmează, ştii şi tu. 

— N-are decât. Nemernicii ăia au meritat-o. Au distrus 
echipa Charlie. 

— Încă n-au fost condamnaţi, Paulie. 

— Şefii din Birou n-ar fi autorizat descinderea dacă nu ar 
fi fost al naibii de siguri că lepădăturile alea au făcut-o. Cel 
puţin, e al dracului de sigur că asta sper eu, adăugă apoi, 
pe un ton care nu mai era atât de încrezător. 

Web se lăsă pe spate. 

— În acest întreg scenariu, pe mine mă deranjează 
faptul că se aşteaptă ca noi să credem că tipii pe care 
tocmai i-am lichidat erau destul de versaţi ca să asambleze 
un cuib de arme automate folosind pistoale mitralieră 
furate de la armată şi că s-au descurcat atât de bine încât 
nu i-a văzut nimeni. Şi că, punând capac la toate, au 
omorât un judecător, un procuror şi un avocat, folosind 
materiale de ultimă oră, şi au fost la un pas de a ne lichida 
pe mine, pe Billy Canfield şi pe tine? lar acum se 
presupune că dirijează traficul de droguri pe scară largă, 
care s-a extins în toată zona? Şi se crede că asta ar fi o 
răzbunare pentru ceva care s-a petrecut cu ani în urmă? 
Ce naiba, cei mai mulţi dintre tipii pe care tocmai i-am 
împuşcat erau încă în clasele primare când Ernie şi amicii 
lui au năvălit în şcoala aia. Santinelele lor idioate se 
amuzau cu jocuri video şi tot grupul avea un singur pistol 
mitralieră. Paulie, tot rahatul ăsta n-are nicio noimă sau 
îmi scapă mie ceva? 

— Nu, aşa e, nu se potriveşte, aprobă Romano. Dar ai 
dovezi incontestabile, Web, destul de multe ca să te duci la 
tribunal şi să câştigi procesul. Şi cine dă măcar o ceapă 


594 


degerată pe fraţii liberi? Sunt nişte scursori. 

— Aşa e. Cui îi pasă de fraţii liberi? Sunt ţapii ispăşitori 
perfecţi. Şi toată lumea îşi închipuie că l-au ajutat pe 
Ernest Free să evadeze dintr-o închisoare de maximă 
securitate aflată la trei mii de kilometri de aici, dar el nu 
era în complexul lor. Iar eu cred că rataţii ăia au avut tot 
atâtea şanse să-l scoate pe Ernie din puşcărie, câte ar avea 
să dărâme Casa Albă. 

Romano se holbă la Web. 

— OK, mi-ai stârnit interesul. Care-i părerea ta? 

— Mă întreb de ce s-ar fi deranjat un traficant de 
droguri trecut prin ciur şi prin dârmon să-mi spună mie 
despre tunelurile alea. Şi mă întreb de ce un camion 
închiriat de Silas Free şi despre care s-a raportat apoi că a 
fost furat a fost înregistrat de camera de luat vederi exact 
în locul din care, odată ce am descoperit tunelurile, am 
crezut noi că au fost aduse armele. Nu l-ai auzit pe Bates 
spunând asta, fiindcă ieşiseşi din cameră. Poate că Silas 
spunea adevărul. Poate camionul a fost într-adevăr furat. 
Dar, ai dreptate în momentul ăsta totul se leagă, totul pare 
să se potrivească. Din punctul de vedere al unui procuror, 
toate ar putea părea bune şi frumoase, dar eu cred că nici 
măcar bătrânul Silas nu putea fi atât de prost şi că bunul 
meu prieten Francis Westbrook nu poate fi un suflet atât 
de caritabil. 

Web urmări cu privirea razele soarelui, care începeau să 
pătrundă înăuntru prin geamul murdar al restaurantului. 
N-ar fi fost frumos dacă, în capul lui, lucrurile ar fi fost atât 
de clare de la bun început? Se uită din nou la Romano. 

— Paulie, te-ai născut într-o familie bogată? 

— Da, cum să nu, ce, n-am fost unul dintre cei zece fraţi 
care au copilărit într-o casă de raport din Brooklyn? Ce 
naiba, am avut propriul valet. 

— Păi, nici eu nu m-am născut bogat, dar intuiţia îmi 
spune că tocmai ne-am îmbogăţit din plin, fiindcă am 


595 


acceptat tot ce ne-au servit inventatorii celei mai afurisite 
combinaţii de care ai auzit vreodată. Cred că cineva a vrut 
să-i lichideze pe fraţii liberi şi noi tocmai i-am făcut 
serviciul ăsta. 


596 


CAPITOLUL 46 


Când se întoarseră la East Winds, Web o sună pe Claire 
pe celular, dar ea nu răspunse. Încercă să dea de ea la 
serviciu, dar nici de acolo nu primi niciun răspuns. 
Telefonă la hotelul unde stătea. Nici de data asta nu avu 
noroc. Puse receptorul în furcă, cât se poate de 
nemulţumit de toată tărăşenia. Se întrebă dacă să se ducă 
la hotel sau nu. S-ar fi putut ca ea să fie, pur şi simplu, sub 
duş. Se hotări să mai încerce mai târziu. 

Pe urmă, el şi Romano făcură un lucru pe care nu-l 
puteau evita: dormiră câteva ore. După aceea se urcară în 
maşină şi se duseră la vilă, unde îi înlocuiră pe agenţii care 
stăteau de pază. Gwen îi întâmpină în pragul uşii, cu 
obrajii palizi. 

— Am văzut ştirile, le spuse. 

li conduse într-un salonaş în care se intra din holul 
principal. 

— Unde e Billy? întrebă Web. 

— Sus. Zace în pat. Nu mai văzuse înregistrarea aia de 
ani de zile. Nici măcar nu ştiam că era pe afurisitul ăla de 
raft. 

Web văzu că faţa ei era udă de lacrimi. 

— E vina mea, Gwen, nu ştiu ce-a fost în capul meu când 
m-am uitat la videocaseta aia în casa voastră. 

— Nu contează, Web, era sortit să se întâmple la un 
moment dat. 

— E ceva ce-aş putea să fac? 

— Ai făcut deja al dracului de multe. 

Se întoarseră cu toţii spre intrarea camerei, unde Billy 
stătea în prag, îmbrăcat în nişte blugi vechi, desculţ şi cu 
poalele cămăşii atârnându-i. Avea părul zbârlit şi, de fapt, 

597 


arăta ca dracu, constată Web. Billy îşi aprinse o ţigară şi 
înaintă spre ei folosindu-şi căuşul palmei drept scrumieră. 
Web observă că Gwen nu schiţase niciun gest ca să-l 
împiedice să fumeze. 

Billy se aşeză în faţa celor doi bărbaţi, urmărindu-i cu 
ochi pătrunzători de dincolo de rotocoalele de fum. De la 
distanţa la care stătea, Web îi putea simţi mirosul de alcool 
şi îşi închipui că îl simţea şi Gwen. Ea se ridică de pe scaun 
ca să se apropie de soţul ei, dar el îi făcu semn să se aşeze 
la loc. 

— Ne-am uitat la televizor, zise Billy. 

— Asta ne spunea şi Gwen, răspunse Web. 

Billy îl privi cruciş, ca şi cum i-ar fi fost greu să vadă mai 
departe de cei treizeci de centimetri care îi despărţeau. 

— l-aţi omorât pe toţi? 

— Nu pe toţi. Pe cei mai mulţi. 

Web rămase cu ochii asupra celuilalt. Pe de-o parte, se 
gândea că Billy ar fi putut sărbători distrugerea fraţilor 
liberi, iar pe de alta, că i-ar fi putut da afară pe el şi pe 
Romano, fiindcă îi mai lăsaseră în viaţă pe unii dintre 
aceştia. 

— Cum v-aţi simţit când aţi făcut-o? 

— Billy! spuse Gwen. N-ai dreptul să întrebi aşa ceva. 
Vorbim despre uciderea unor oameni. 

— Ştiu totul despre uciderea oamenilor, iubito, zise el, 
azvârlindu-i un zâmbet dincolo de care nu se întrezărea 
nimic. 

Se uită din nou la Web, aşteptând un răspuns. 

— M-am simtit ca un nemernic. Intotdeauna te simți ca 
un nemernic. Cei mai mulți erau băieți de liceu sau bunici. 

— Fiul meu avea zece ani. 

Vorbise fără niciun fel de emoție, doar enunţând un fapt 
limpede şi de necontestat. 

— Ştiu asta. 

— Dar am auzit ce-ai spus. Nu-i uşor să ucizi pe cineva, 


598 


dacă eşti zdravăn la cap. Oamenilor cumsecade le e greu s- 
o facă. Arătă spre Web, apoi spre Romano. Oamenilor ca 
voi. 

Gwen se apropie repede de soţul ei, înainte ca el să fi 
putut s-o oprească din nou. li înconjură umerii cu braţul. 

— Să mergem sus. 

Billy n-o luă în seamă. 

— La televizor au spus că Ernest B. Free nu era printre 
morţi. E adevărat? 

Web dădu din cap, încuviinţând, şi Billy zâmbi. 

— Norocul ticăloşilor nu se dă dus cu una, cu două, nu-i 
aşa? 

— S-ar părea că da. Dar, dacă îşi făcuse planul să se 
întoarcă acasă, în sânul micului lui grup, va trebui să-şi 
găsească alt loc în care să trăiască. 

Billy căzu pe gânduri. 

— Ei, asta e o chestie. Se uită la Gwen. Unde e Strait? 

Ea păru uşurată fiindcă schimbase subiectul. 

— E pe drumul de întoarcere de la târg. O să fie aici 
diseară. A sunat de pe drum. Totul a mers într-adevăr bine. 
Toţi noateni s-au vândut şi am obţinut preţul dorit de noi 
pentru fiecare dintre ei. 

— Ei, fir-ar să fie, trebuie să sărbătorim asta. Aruncă o 
privire spre Web şi spre Romano. Băieți, vreţi să 
sărbătorim? Vă spun eu cum facem, aşteptăm până 
diseară, când se întoarce Nemo, pe urmă organizăm aici o 
mică petrecere. Ce părere aveţi? 

— Mă îndoiesc că au chef de petrecere, Billy, spuse 
Gwen. 

— Păi, e al naibii de sigur că au. Noatenii s-au vândut, 
fraţii liberi au murit, iar noi trebuie să le oferim lui Web şi 
Romano, aici de faţă, o petrecere de rămas-bun, pen’ că, 
dacă băieţii ăia au crăpat, nu mai avem nevoie de 
protecţie, nu-i aşa? Puteţi să vă strângeţi lucrurile şi să 
plecaţi chiar acum, spuse, cu voce puternică. 


599 


— Billy, te rog, zise Gwen. 

Web era gata să spună că juriul încă mai delibera, 
întrebându-se dacă Billy şi Gwen erau sau nu în siguranţă, 
dar se abţinu. 

— Uite cum facem, Billy, ne laşi să mai stăm două zile şi 
noi venim diseară la petrecerea ta. 

Gwen îl privi uimită, în timp ce Billy se mulţumi doar să 
dea aprobator din cap şi să zâmbească, trăgând lung în 
piept tot ce se mai putea trage din chiştocul său de ţigară. 
Şi nici măcar nu clipi când şi-l stinse în palmă. Web îi 
studie mâinile pentru prima oară. Erau foarte mari, 
musculoase pătate de ceea ce părea să fie un acid sau 
altceva de acelaşi gen. Pe urmă îşi aduse aminte de 
atelierul de împăiere a animalelor. Ucidere şi împăiere. 

— Ne vedem diseară, domnilor, zise Billy. 

Gwen îi conduse şi îi spuse lui Web, cu voce scăzută, că 
nu era nevoie să facă asta. 

— Ne vedem diseară, Gwen, fu singurul lui răspuns, în 
timp ce ea închidea, încet, uşa în urma lor. 

— Ce naiba a fost asta? făcu Romano. Adică, vorbeşte-mi 
despre ideile tale ciudate. 

Inainte ca Web să apuce să-i răspundă, celularul lui 
sună. Il înşfăcă repede, sperând că îi telefona Claire, dar 
era Bates. 

— Cred că e timpul să vă ridicaţi tabăra de la East 
Winds, spuse acesta. 

— Poţi să-ţi retragi oamenii, dar soţii Canfield ne-au 
rugat pe mine şi pe Romano să mai rămânem. 

— Iţi baţi joc de mine? 

— Nu, de fapt, cred că e o idee bună. Am scăpat de fraţii 
liberi care erau în complex, dar cine ştie dacă nu mai sunt 
şi alţii, în altă parte? Şi Ernie e încă în libertate. 

— Asta aşa e. OK, uite cum facem, rămâneţi acolo, dar 
mă anunţaţi dacă se întâmplă ceva, adică o faceţi chiar 
atunci când se întâmplă, nu după ora lui Web London. 


600 


— S-a făcut. Ai ceva veşti de la Cove? 

— Nimic. Parcă ar fi dispărut de pe faţa pământului. 
Web se duse cu gândul la Claire. 

— Da, am şi eu pe cineva despre care pot spune asta. 


În timp ce, în sudul Virginiei, Web îi lichida pe membrii 
Frăției Libertăţii, Claire era legată la ochi şi cu gura 
umplută dureros de un căluş. Putea desluşi vocile unor 
bărbaţi care discutau, mai degrabă se certau, probabil în 
legătură cu ea. Recunoscuse glasul lui O'Bannon şi se 
înfiora de fiecare dată când îl auzea. Ticălosul ţinuse 
pistolul aţintit asupra ei în vreme ce coborâseră în garajul 
subteran, apoi îi imobilizase mâinile şi picioarele cu bandă 
adezivă şi o aruncase în camioneta lui. Acum nu avea idee 
unde se afla. Se chinuia să-şi reţină lacrimile şi tot nu-i 
venea să creadă că lucrase atâta vreme alături de bărbatul 
acela fără să bănuiască vreodată ce se întâmpla 

Vocile tăcură şi simţi mai mulţi oameni apropiindu-se. 
Nu se putea gândi decât că un alt pistol avea să-i fie lipit 
de tâmplă şi că, de data asta, cel care îl ţinea avea să tragă 
şi s-o ucidă. Fu ridicată brusc, cu atâta brutalitate, încât 
crezu că îi scoseseră braţul din umăr. Se simţi săltată în 
aer şi pusă pe umărul cuiva. Cel care o căra era puternic; 
nici măcar nu gâfâia, şi ea îşi simţea stomacul strivit de 
trupul lui tare ca piatra. 

După câteva minute, fu lăsată jos şi auzi sunetul ascuţit 
al metalului care se loveşte de metal. Era în partea din 
spate a altei camionete. Fiind legată la ochi şi mutată 
dintr-un loc într-altul, Claire îşi pierduse simţul echilibrului 
şi i se făcuse greață. Motorul porni şi se puseră curând în 
mişcare. Ea încercă să sesizeze sunetele care i-ar fi putut 
oferi indicii asupra locului în care se afla, dar renunţă 
repede, pentru că auzea prea multe zgomote amestecate şi 
înăbuşite. Aprecie că mergeau de vreo oră când mişcările 
maşinii părură să sugereze că părăsiseră drumul drept, 


601 


orizontal, pentru a intra pe unul şerpuitor. Ajunseseră 
undeva, la ţară? O duceau într-o zonă împădurită, izolată, 
ca s-o omoare şi să-i abandoneze cadavrul pentru a fi 
distrus, încetul cu încetul, de animale, de insecte şi de 
stihii? În timpul activităţilor ei de colaborare cu oamenii 
legii, Claire văzuse rămăşiţele unei femei care fusese 
violată, ucisă şi lăsată în pădure, unde stătuse două 
săptămâni. De fapt, oasele erau tot ce mai rămăsese. Când 
dăduse cu ochii de ele, i se făcuse rău. Oare şi ea avea să 
fie găsită tot aşa? 

Maşina încetini şi Claire simţi că lua un viraj strâns, apoi 
viteza scăzu din nou. Acum mergeau pe un drum de ţară şi 
fu aruncată de colo-colo în camionetă, lovindu-se la cap de 
două ori, dintre care o dată destul de tare ca să-i dea 
lacrimile. Maşina se opri iarăşi şi auzi motorul oprindu-se 
şi uşile care se deschideau. Îşi adună toate forţele. Auzi 
paşi venind din spate. Se încordă şi mai mult, fiind 
cuprinsă de cel mai cumplit sentiment de disperare şi de 
neajutorare pe care îl avusese vreodată. Ce simţeai când 
erai ucis? Un glonţ în cap îţi dădea vreo senzaţie de 
durere? Web fusese împuşcat chiar de două ori. Ştia cum e 
când ai impresia că mori. Totuşi, el trăia încă, pentru că 
era un supravieţuitor. Avusese o viaţă mult mai grea decât 
a ei. Ea le dădea sfaturi oamenilor care îi împărtăşeau 
necazurile lor, dar, cu excepţia unui divorţ cât se poate de 
paşnic, în propria existenţă nu intervenise nicio ruptură 
importantă. Se întrebă, pentru prima oară, ce anume, în 
afara diplomei, îi dădea ei dreptul să le spună altora cum 
să-şi rezolve problemele. Da, Web trecuse prin multe şi 
supravieţuise; Claire nu credea că ea era atât de 
puternică. Respiră adânc când uşile camionetei se 
deschiseră şi nişte braţe puternice o cuprinseră şi o 
ridicară. Nu era O'Bannon. Claire ştia că el nu avea prea 
multă forţă fizică. Venind din toate părţile, o împresurau 
zgomotele pădurii, făcute de animalele care trăiau acolo, 


602 


de prădătorii care s-ar fi putut să fie atraşi în curând de 
rămăşiţele ei. La început, se luptă cu lacrimile, apoi se 
hotări să le lase să curgă în voie. Oamenii aceia nu se 
sinchiseau de aşa ceva. Simţi că bărbatul mergea pe un 
teren accidentat, poticnindu-se de câteva ori, apoi 
redresându-se. Picioarele lui trecură de pe pământ pe 
altceva, nu era sigură dacă pe lemn, pe pavaj de cărămidă 
sau, poate, pe stâncă, dar auzi zgomotul paşilor 
modificându-se, apoi pe cel al unei uşi descuiate şi 
deschise. Asta o surprinse, fiindcă îşi închipuise că erau în 
mijlocul pustietăţii. Presupuse că era o baracă, însă pe 
urmă auzi zgomotul făcut de nişte mecanisme şi ceva care 
părea să fie vuiet de apă. Erau în preajma unui torent sau 
a unui râu? Sau în apropierea unui baraj, ori a unei staţii 
de epurare a apei? Acolo avea să i se sfârşească viaţa? Avu 
senzaţia că urcau sau coborau, nu putea fi sigură, pentru 
că, odată cu simţul echilibrului, şi-l pierduse şi pe cel al 
direcţiei. De fapt, se gândea că era gata să vomite, iar 
faptul că stomacul i se strivea de umărul tare şi osos al 
bărbatului nu-i era de mare ajutor. Şi mai simţea un miros 
puternic de substanţe chimice, care i se părea familiar, dar 
pe care nu reuşea să-l identifice cu exactitate, atât de date 
peste cap îi erau simţurile. Pentru o clipă, se gândi că, 
dacă ar fi vomitat pe cel care o căra, ar fi avut o firavă 
senzaţie de plăcere şi de triumf, dar asta l-ar fi putut 
determina să o ucidă mai curând. 

O altă uşă se deschise şi ei îi trecură pragul, pesemne 
intrând într-o altă încăpere. Bărbatul se lăsă pe vine şi o 
întinse pe ceva moale, probabil pe un pat. Fusta i se 
ridicase în mod jenant în timp ce fusese cărată pe umăr şi 
nu şi-o putea trage în jos cu mâinile legate. Se încordă 
când îi simţi palmele urcându-i-se pe coapse până într-un 
punct de unde crezu că avea de gând să-i tragă în jos 
chiloţii, ca să adauge violul ei pe lista lui de nelegiuiri. 
Totuşi, el nu făcu altceva decât să-i aşeze fusta aşa cum 


603 


era normal să stea. 

Pe urmă îi ridică mâinile legate deasupra capului şi un 
zăngănit metalic o făcu să creadă că i le încătuşase de 
ceva, poate de pat sau de un inel din perete. Imediat ce el 
se îndepărtă, încercă să şi le lase în jos, dar nu reuşi să şi 
le clintească. Indiferent de ce fusese încătuşată, nu avea 
cum să scape de acolo. 

— Mâncare şi apă o să primeşti mai târziu. Deocamdată 
încearcă să te linişteşti. 

Nu recunoscu vocea. Bărbatul nu îşi însoţise vorbele 
lipsite de sens cu un hohot de râs, dar Claire sesiză cu 
uşurinţă că se amuzase rostindu-le. 

Uşa se închise şi se pomeni din nou singură. Dar asta 
numai până când simţi că, în partea opusă a încăperii, se 
mişca cineva. 

— Eşti teafără, doamnă? întrebă Kevin Westbrook. 


604 


CAPITOLUL 47 


Web începuse să se îngrijoreze. Claire nu îl sunase, iar 
el telefonase la hotel şi nu primise niciun răspuns. O 
căutase şi acasă, dar nici acolo nu răspunsese nimeni. La 
cabinet nu fusese văzută; nu avea programat niciun 
pacient, pentru că era ziua ei liberă. Poate că plecase să 
facă o plimbare cu maşina la Blue Ridge sau în altă parte, 
se gândi Web. Nu-i pomenise nimic despre excursie şi, 
chiar dacă ar fi plecat, de ce nu răspundea la apelurile de 
pe celular? Toate instinctele sale profesionale îi spuneau 
că ceva nu era în ordine. 

Il lăsă pe Romano la East Winds şi se duse cu maşina 
până la hotel. Nu era genul de loc în care cineva ţine 
neapărat cont de venirea şi de plecarea oaspeţilor, dar 
Web se gândi că trebuia să încerce. Totuşi, personalul care 
ar fi putut-o vedea venind în seara precedentă nu era încă 
de serviciu. Şi niciunul dintre cei cu care discută nu îşi 
aminti că, în ziua precedentă, ar fi zărit în hol pe cineva 
care semăna cu Claire. Nici maşina ei nu era în parcare. 
Web se duse până la ea acasă, găsi o fereastră din spate 
deschisă şi se strecură înăuntru. Umblă prin toată casa, 
dar nu găsi nimic care i-ar fi putut indica unde plecase. 
Descoperi un carnet cu numărul de telefon şi cu adresa 
fiicei ei. Era la o şcoală din California, deci Claire n-ar fi 
avut cum să se repeadă să-i facă o vizită de o zi. Web se 
întrebă dacă să o sune pe fată, dar un telefon de la FBI i-ar 
fi putut provoca acesteia un acces de isterie dacă s-ar fi 
dovedit că totul era în ordine. Plecă, îndreptându-se către 
cabinetul lui Claire. O'Bannon nu era prezent, dar găsi pe 
altcineva care lucra acolo. Femeia nu discutase cu Claire şi 
nu ştia unde ar fi putut fi. 

605 


— Încă trei încercări şi ai ieşit din joc, murmură Web. 

Cobori până la paznicul de la recepţie, îi arătă 
legitimaţia şi îl întrebă dacă în noaptea precedentă se 
întâmplase ceva neobişnuit. Gardianul luă poziţia drepţi la 
vederea siglei FBI-ului şi răsfoi repede însemnările lăsate 
de schimbul de noapte. Web mai avusese de-a face cu 
personalul de pază şi înainte, când venise la Claire, pentru 
că toţi vizitatorii trebuiau să se înregistreze, dar nu îl 
recunoscu pe paznic. Probabil că îi roteau prin mai multe 
clădiri. 

— Da, în registru scrie că doamna doctor Daniels a dat 
un telefon la ora două şi jumătate dimineaţa. A spus că în 
cabinetul ei se stinseseră luminile şi paznicul a informat-o 
că toate instalaţiile electrice funcționau, că de vină s-ar 
putea să fi fost întrerupătorul de pe circuitul din biroul ei 
şi a întrebat-o dacă avea nevoie de ajutor. Tânărul citi 
toate acestea într-un stil bombastic, dar cu o voce 
tremurătoare, care trăda faptul că, probabil, nu ieşise de 
mult din pubertate. Ea a răspuns negativ şi asta a fost tot. 
Îşi ridică ochii din hârtii. Vreţi să fac ceva anume? 

Ochii imenşi ai puştiului îl implorau pe Web să-l 
antreneze într-o acţiune. Acesta observă că era înarmat, 
deşi, probabil, nu ar fi trebuit să fie. 

— Ştiu că ţineţi o evidenţă a tuturor celor care intră sau 
ies din clădire. Eu am fost înregistrat de câte ori am intrat. 

— E adevărat. 

Web aşteptă, răbdător, câteva secunde, dar puştiul nu 
înţelesese ce dorea. 

— Pot să văd înregistrările? îl întrebă, în cele din urmă. 

Celălalt aproape că sări de pe scaun. Web observase că 
îi privise cu atenţie chipul şi presupuse că îl recunoscuse 
din tot ceea ce văzuse la televizor. Probabil se gândea că 
Web era pe jumătate nebun şi că, dacă doreai să eviţi o 
moarte violentă, era indicat să faci orice ca să rămână în 
toane bune. Şi, în momentul acela, lui Web îi convenea de 


606 


minune un astfel de mod de a privi lucrurile. 

— Da, domnule. 

Scoase registrul, iar Web îl răsfoi la iuţeală. În ziua 
precedentă intrase o mulţime de lume în timpul orelor de 
program cu publicul, dar nimeni după ora şase. Se uită la 
paznic. 

— Şi după încheierea orelor de lucru? Cum se fac atunci 
înregistrările? 

— Păi, intrarea se face pe bază de carduri de acces şi 
uşile se încuie automat după ora şase. Dacă vrei să intri 
după aceea, un rezident trebuie să anunţe paza şi noi îl 
sunăm când soseşte oaspetele, care poate intra numai 
după ce coboară aici rezidentul. Dacă acesta nu răspunde 
sau nu aşteaptă niciun vizitator, atunci respectivul nu 
intră, ăsta-i regulamentul. Aici sunt şi nişte birouri 
guvernamentale. Cred că s-ar putea chiar să aibă legătură 
cu Pentagonul, adăugă, cu o oarecare doză de mândrie. 
Clădirea e un loc foarte sigur. 

— Nu mă-ndoiesc, zise Web, absent, continuând să 
studieze registrul. Locul ăsta are şi un garaj subteran? 

El parcase întotdeauna în faţa intrării. 

— Da, domnule, dar e numai pentru rezidenţi, iar 
accesul se face, douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi 
patru, doar pe baza unui card. 

Web îşi propuse să ţină minte să verifice mai târziu dacă 
Volvo-ul lui Claire se afla acolo. 

— Deci rezidenții pot intra şi ieşi, folosind liftul din 
garaj, fără să fie văzuţi de paznici? 

— Da, dar numai rezidenții. 

— Liftul comun ajunge în garaj? 

Paznicul încuviinţă dând din cap. 

— Şi dacă cineva se strecoară în garaj fără maşină? 
Poate lua liftul ca să urce în clădire fără să aibă card de 
acces? 

— Nu şi după terminarea programului de lucru. 


607 


— Dar în timpul lui? insistă Web. 

— Mm, asta s-ar putea întâmplă, zise paznicul cu o voce 
pierită, ca şi cum observaţia lui Web i-ar fi distrus în 
întregime viaţa profesională. 

— Corect. Ascultă, aş putea lua cumva legătura cu tipul 
care a fost de pază azi-noapte şi a vorbit cu Claire Daniels? 

— E Tommy Gaines. Mi-e prieten; de fapt, ne-am înrolat 
în acelaşi timp, imediat după ce am terminat liceul. 
Lucrează în schimbul de la zece la şase. Rânji. Acum 
probabil că e acasă şi doarme dus. 

— Sună-l, spuse Web, pe un ton care-l făcu pe puştan să 
înşface receptorul şi să înceapă să formeze numărul. 

Tommy răspunse şi Web preluă receptorul şi se 
prezentă. Putu auzi cum somnorosul Gaines devenea, 
dintr-odată, vioi. 

— Cu ce vă pot ajuta? 

Web îi explică ce îl interesa. 

— Presupun că n-ai văzut-o pe Claire Daniels plecând? 

— Nu, mi-am închipuit că a ieşit prin garaj, aşa cum face 
de obicei. Am lucrat aici, în schimbul de zi, vreme de un an 
şi o cunoşteam. Era o doamnă într-adevăr cumsecade. 

— N-a murit încă, băiete, zise Web. 

— Nu, domnule, nu asta am vrut să spun. 

— Aici scrie că te-a sunat azi-noapte, la două şi 
jumătate. Se întâmplă des să lucreze atât de târziu? 

— Nu pot să ştiu asta, de vreme ce nu era nevoită să 
intre şi să iasă prin holul principal. 

— Înţeleg; încerc să aflu dacă ai mai văzut-o atât de 
târziu şi înainte. 

— Nu, n-am văzut-o. 

— Vocea ei ţi s-a părut ciudată când te-a sunat? 

— Părea speriată, dar presupun că şi eu aş fi fost dacă 
m-aş fi pomenit brusc în întuneric şi, la urma urmei, e 
femeie, şi aşa mai departe. 

— Aşa e. 


608 


Web cunoştea o serie de femei care erau agente FBI, 
DEA sau în Serviciul Secret şi care ar fi putut muşca o 
bucată din tânărul domn Gaines fără să piardă nici măcar 
o picătură de sudoare. 

— A spus cumva dacă era singură? 

— Cum? De fapt, dacă mă gândesc mai bine, n-a făcut-o. 
Dar am avut impresia astă fiindcă m-a sunat şi aşa mai 
departe. 

— Şi aici, jos, luminile erau aprinse? 

— Da. Şi puteam vedea câteva dintre clădirile de vizavi. 
Şi ele erau luminate. De-aia i-am spus că întrerupătorul de 
pe circuitul ei sărise probabil de pe poziţia corectă. Ştiţi, 
clădirea e prevăzută cu tablouri de control pentru fiecare 
secţiune. În felul ăsta, dacă într-un birou se fac reparaţii şi, 
dintr-un anumit motiv, trebuie oprit curentul electric, nu e 
afectat şi restul clădirii. Există şi un întrerupător central, 
dar boxa în care se află e încuiată, numai inginerul 
constructor are cheia. 

— Şi i-ai spus că poţi veni sus, dar ea a zis că totul era în 
ordine şi că o să verifice singură ce-i cu întrerupătorul. 

— Exact. 

— Şi pe urmă nu te-a mai căutat? 

— Exact. _ 

Web se gândi o clipă. În momentul acela, cabinetul lui 
Claire avea curent electric. Dar ar fi meritat să mai facă 
încă o verificare. 

— A, domnule agent London, spuse Gaines. Acum, că mă 
gândesc mai bine, îmi aduc aminte că am observat ceva la 
vreo douăzeci de minute după ce m-a sunat Claire. 

Web se încordă. 

— Ce anume? Şi povesteşte-mi totul exact aşa cum îţi 
aminteşti, Tommy. 

— Păi, un lift s-a pus în mişcare. Asta se poate numai 
după orele de program, dacă îl activează cineva cu un card 
de acces. 


609 


— De unde a pornit liftul? 

— Din garaj şi a început să urce. Am văzut afişajul 
etajelor. A fost la P2, pe urmă a urcat înapoi. Patrulam prin 
hol şi am văzut foarte bine. 

— Poate că era Claire Daniels, care pleca, i se adresă lui 
Web celălalt paznic. 

El clătină din cap. 

— Majoritatea lifturilor sunt programate să revină la 
parter, mai ales când asta se întâmplă după orele de 
program. Dacă l-ar fi chemat Claire Daniels, ar fi pornit de 
la parter, nu din garaj. 

— O, da, aşa e, spuse puştiul, demoralizat. 

Era evident că Tommy Gaines auzise schimbul de replici, 
pentru că spuse: 

— Cred că şi eu m-am gândit că trebuia să fi fost 
doamna Daniels, pentru că ea mă sunase cu atât de puţin 
timp în urmă şi m-am gândit că se speriase când se 
stinseseră luminile şi se hotărâse să plece acasă. Dar aveţi 
dreptate în privinţa lifturilor. Probabil fusese chemat de 
cineva de la nivelul P2, apoi s-a întâmplat să treacă pe aici, 
urcând, tocmai când l-am observat eu, aşa că mi-am 
închipuit că doamna Daniels îl chemase sus. 

— Şi n-ai observat unde s-a oprit? Din câte îmi amintesc 
eu, clinica în care lucrează ea ocupă aproape tot etajul. 

— Nu, mi-am continuat rondul. Aşa că n-am observat nici 
dacă, nici când a coborât înapoi. Dar, oricine ar fi fost cei 
care l-au folosit, nu au trecut prin hol, fiindcă i-aş fi văzut. 
Imi pare rău, adăugă, asta-i tot ce ştiu. 

— A, nu, Tommy, e OK, chiar mi-ai fost de mare ajutor. 
Se uită la puştiul de la birou. Şi tu la fel. 

Când apăsă butonul liftului şi urcă înapoi, Web avea o 
mulţime de lucruri la care să se gândească. Faptul că 
cineva urcase la douăzeci de minute după telefonul lui 
Claire fie era o coincidenţă, fiind vorba de un alt rezident 
care lucra până târziu, fie se întâmplase altceva. Ţinând 


610 


cont de circumstanţe, Web nu putea decât să presupună că 
a doua ipoteză era valabilă. 

Când ajunse la cabinetele de la etajul lui Claire, o 
întrebă pe aceeaşi femeie care îl ajutase mai devreme dacă 
putea vedea încăperea în care se-afla tabloul electric. 

— E acolo, cred, îi spuse ea, ezitând. 

— Mulţumesc. 

— Credeţi că i s-a întâmplat ceva lui Claire? întrebă 
femeia, agitată. 

— Sunt sigur că e bine sănătoasă. 

Web se îndreptă spre încăperea indicată şi găsi uşa 
încuiată. Se uită în jur, dar femeia intrase în cabinetul ei. 
Îşi scoase micul şperaclu şi, în scurt timp, uşa se deschise. 
Web aruncă o privire în interior. Primul lucru care îl izbi 
era ceva care fusese smuls din perete. Se vedea limpede că 
în tabloul electric rămăsese un loc liber, iar pe podea, 
alături de alte resturi, erau nişte bucăţi de bandă 
izolatoare. Web nu-şi dădea seama dacă era vorba de ceva 
care se petrecuse recent sau cu mult timp în urmă. Spera 
că nu se întâmplase în noaptea precedentă. Când întoarse 
capul, ochii lui experimentați observară ceea ce îi scăpase 
lui Claire: butonul fără fir din interiorul tocului uşii, similar 
celor instalate în locuinţe, care declanşau alarma când 
contactul era întrerupt prin deschiderea uşii. Web văzuse 
numeroase astfel de dispozitive, dar niciunul în încăperea 
tabloului electric dintr-o instituţie. Se duse la uşa de la 
intrarea clinicii şi o deschise. Acolo nu era niciun buton de 
alarmă; de fapt, nu văzu niciun fel de sistem de alarmă. De 
ce să instalezi aşa ceva la intrarea în încăperea tabloului 
electric şi nu la intrarea în clinică? Privi toate uşile închise 
din acel spaţiu şi îngheţă brusc, cuprins de groază. Claire 
îi spusese că acolo veneau, solicitând ajutor profesionist, o 
mulţime de agenţi FBI, soțiile şi soţii acestora şi mulţi alţi 
apărători ai legii. În dosul acelor uşii erau dezvăluite o 
grămadă de informaţii profesionale şi confidenţiale. 


611 


— Rahat! 

Web se repezi spre cabinetul lui Claire. Uşa era încuiată. 
O deschise cu şperaclul şi intră. Observă lanterna pe 
podea şi era gata să înceapă să-i percheziționeze biroul, 
când îşi ridică din întâmplare ochii şi văzu detectorul de 
fum bălăbănindu-se. Se întinse spre el, dar se retrase când 
pregătirea sa de agent FBI îşi spuse cuvântul. Un potenţial 
loc al crimei, amprente; nu distruge dovezile. Îl sună pe 
Bates, îi explică despre ce era vorba şi FBl-ul trimise un 
echipaj de poliţie s-o caute pe Claire; iar Bates şi o echipă 
de tehnicieni îşi făcură apariţia după treizeci de minute. 


În următoarele trei ore, răscoliră cu meticulozitate 
întreaga clinică şi interogară tot personalul. În tot acest 
timp, Web stătu în sala de aşteptare. Apoi ieşi Bates, palid. 

— Nu pot să cred asta, Web, chiar nu pot. 

— Detectoarele de fum erau dispozitivele ascultare, nu-i 
aşa? 

Bates dădu din cap, încuviinţând. 

— Şi cu sistem video. Camere obscure. 

— Tehnologie PLC? 

Bates încuviinţă din nou, dând din cap. 

— Ca acelea folosite de spioni. Aparatură sofisticată. 

— Păi, cred că tocmai am aflat de unde provin scurgerile 
de informaţii. 

Bates îşi cobori privirea spre lista pe care o ţinea în 
mână. 

— Aşa cred, pentru că, dacă priveşti lucrurile separat, 
nu e cine ştie ce, un agent colo, o soţie sau un soţ dincolo. 
Dar am făcut o verificare de ansamblu, ei înregistrează 
totul, fiindcă notele de plată sunt achitate din fondul de 
asigurări al Biroului. Îţi vine să crezi că printre pacienţii 
lor se numără peste două sute de agenţi, de soţi şi soţii şi 
de alte persoane care au legătură cu FBl-ul? Vorbesc de 
oameni de pe toate nivelurile, de la cel mai de jos până la 


612 


vârf. Şi cine ştie câţi angajaţi ai altor agenţii, ca DEA, 
Serviciul Secret sau Poliţia Capitoliului? 

— Păi, mersul la psihiatru nu era prea popular printre 
agenţi nici înainte. Acum cred că ne putem lua adio de la 
asta. 

— O'Bannon avea referinţe excelente. Făcuse parte din 
armată, fusese consilier în cadrul Biroului, părea de 
necontestat. Sau cel puţin aşa credeam noi. 

— Un ocean de informaţii. Web scutură din cap. Debbie 
Rinner, Angie Romano şi alţii. De fapt, băieţii nu ar trebui 
să vorbească cu nevestele despre munca lor, dar se mai 
întâmplă. Vreau să spun că şi noi suntem tot oameni. 

— Aşa trebuie să fi aflat şi că trebuia să pătrundeţi în 
clădire în noaptea aia şi ce echipă urma să meargă acolo. 
Atacul a fost planificat, au avut mult timp la dispoziţie. S- 
ar putea ca unul dintre băieţi să-i fi spus soţiei, ea a lăsat 
asta să-i scape faţă de O'Bannon şi, bum, microfoanele 
captează informaţia. Bates îşi acoperi faţa cu mâinile. Fir- 
ar să fie, cum îi spun eu lui Debbie Rinner că s-ar putea să 
fi contribuit la uciderea soţului ei? 

— Nu-i spui, Perce. Nu-i spui, spuse Web, cu fermitate. 

— Dar, dar dacă nu o fac, o să afle totul din altă parte. 
Şi, Dumnezeule, gândeşte-te la posibilităţile de şantaj. De 
unde ştim că aşa ceva nu s-a-ntâmplat deja? 

— Hai s-o recunoaştem, Perce, asta e o caracatiţă ale 
cărei tentacule vor continua să se extindă în permanenţă. 
Web îşi roti privirea. Tot personalul a dat declaraţii? 

— Da, cu excepţia lui Claire Daniels. 

— Şi O'Bannon? 

Bates se aşeză. 

— Se pare că el e implicat, cu siguranţă. Dosarele lui au 
fost luate de aici. I-am verificat şi locuinţa. Şi de acolo a 
fost luat totul. Am trimis echipe de urmărire, dar, dacă 
toată tărăşenia s-a petrecut noaptea trecută, are un avans 
considerabil. Ar fi putut părăsi deja ţara, cu un avion 


613 


particular. Bates se scărpină în cap. E un coşmar. Ştii ce-o 
să se întâmple când o să afle mass-media? Credibilitatea 
Biroului o să se ducă de râpă. 

— Păi, s-ar putea să ne recâştigăm o parte, dacă o să-i 
identificăm pe cei care se află în spatele întregii afaceri. 

— O'Bannon nu stă prin preajmă, aşteptând să venim noi 
să-l arestăm. 

— Nu vorbeam despre O'Bannon. 

— Atunci, despre cine? 

— Lasă-mă să-ţi pun întâi o întrebare, pentru care o să 
vrei, probabil, să-mi tragi o săpuneală, dar am nevoie de 
un răspuns cinstit, ca să pot fi în stare să-ţi dau o mână de 
ajutor. 

— Pune-o, Web. 

— Există vreo posibilitate ca O'Bannon să fi lucrat mână- 
n mână cu Biroul, înregistrându-i pe agenţi, pentru ca 
problemele acestora să ajungă la cunoştinţa conducerii? 

— De fapt, şi mie mi-a trecut asta prin minte. lar 
răspunsul este nu. Adevărul e că pe aici au fost şi unii 
dintre cei aflaţi cu adevărat în eşalonul superior, nu numai 
simplii agenţi. Şi mă refer la cei de categoria grea - şi la 
soțiile lor, apropo - care, dacă rahatul ăsta ar fi continuat, 
ar fi putut da peste cap totul. 

— OK, să presupunem că O'Bannon a orchestrat în 
întregime planul de strângere a informaţiilor. De ce? Nu 
dintr-o toană. Pentru profit. Intotdeauna se ajunge la bani. 
Probabil că vinde informaţiile mai multor persoane diferite 
şi, ca rezultat, operaţiunile menite să asigure aplicarea 
legii sunt zădărnicite pretutindeni. Şi poate că cineva a 
cumpărat informaţii de la O'Bannon ca să organizeze 
lovitura asupra echipei Charlie. Aşa cum spuneai, ar fi 
putut afla detaliile de la una dintre soțiile care venea aici 
în calitate de pacientă. Oricine ar fi cei care au făcut-o, 
vreau să pun mâna pe ei. 

— Păi, credeam că ştim asta. Fraţii liberi. I-am arestat 


614 


deja. 

— Da, chiar crezi că e aşa? 

— Tu nu? 

— Totul pare să se potrivească, aproape prea perfect. 
Am mai aflat ceva despre ceea ce i s-ar fi putut întâmpla 
lui Claire? 

— Da, şi nu sunt veşti bune. La mai puţin de jumătate de 
oră după ce s-au stins luminile din cabinetul ei, O'Bannon 
a intrat în garaj. Şi-a folosit cardul de acces, dezvăluindu- 
ne astfel şi identitatea sa, şi ora intrării. 

Web încuviinţă cu o mişcare a capului şi moralul îi scăzu 
şi mai mult. 

— Ea a declanşat alarma, iar O'Bannon probabil că avea 
acasă o unitate separată care a primit semnalul. A venit în 
grabă încoace. 

— Şi a dat peste Claire. 

— Da. 

— Îmi pare rău, Web. 


Web se urcă în maşină şi se întoarse la East Winds, atât 
de deprimat cum nu mai fusese niciodată în viaţa lui. Deşi, 
în momentul acela, lucrurile nu stăteau deloc bine pentru 
Birou, el nici măcar nu se sinchisea. Nu-l interesa decât să 
o găsească pe Claire în viaţă. 

În casa trăsurilor, Romano îşi curăța unul dintre pistoale 
şi îşi ridică ochii când Web ajunse în capul scărilor. 

— Omule, pari dărâmat. 

Web se aşeză vizavi de el. 

— Am dat-o-n bară, Paulie. 

— Ce naiba, doar nu-i prima dată. 

Romano zâmbi, dar era evident că Web n-avea chef de 
glume. Lăsă jos arma şi îşi privi prietenul. 

— Povesteşte-mi. 

— Claire Daniels. 

— Doctoriţa ta de nebuni? 


615 


— Psihanalista mea. Făcu o pauză, apoi adăugă: Şi 
prietena mea. Nişte tipi au ameninţat-o, dar i-au dat 
drumul. Aveau legătură cu cazul meu, aşa că a fost pusă în 
primejdie din cauza mea. A venit la mine după ajutor şi eu 
ce-am făcut? N-am ajutat-o. 

— Nu i-ai oferit protecţie? 

— Ba da, dar ea n-a vrut s-o accepte. Credea că 
ameninţarea nu era reală. Dar acum s-a dovedit că tipul 
ăla, O'Bannon, care lucra împreună cu ea, a pus 
microfoane în toate cabinetele psihanaliştilor, ca să obţină 
informaţii de la pacienţi, în timpul şedinţelor. Şi mulţi 
dintre pacienţi făceau parte din Birou. Sau erau rudă cu 
cineva din Birou, adăugă. 

N-avea idee dacă Romano ştia sau nu că Angie era 
pacienta lui O'Bannon. Şi, dacă nu ştia, Web nu dorea s-o 
afle de la el. 

— Şi pe urmă probabil că vindea informaţiile celui care îi 
oferea mai mult şi care le folosea pentru anihilarea tuturor 
operaţiunilor forţelor de ordine, de pretutindeni. 

— Sfinte Sisoe! Crezi că era amestecată şi Claire? 

— Nu! Se pare că a descoperit adevărul din întâmplare, 
iar acum a dispărut. 

— Poate că se ascunde. 

— Ar fi telefonat. Web îşi strânse pumnii. Fir-ar să fie, 
am fost un idiot fiindcă n-am cerut să fie protejată în 
permanenţă. Acum e prea târziu. 

— Nu poţi fi sigur de asta. Din putinul de care am avut 
timp să-mi dau seama, îşi poate purta singură de grijă. 
Când am adus-o la fermă, am vorbit câte ceva cu ea, eo 
cucoană incisivă. 

— Vrei să spui că ai încercat să capeţi, gratis, câteva 
sfaturi din partea unui psihanalist. 

— N-am cerut niciunul, dar toată lumea are probleme, 
OK? Cât despre Claire, ea m-a făcut să-mi dau seama de 
nişte lucruri. De exemplu, despre mine şi Angie. 


616 


Web îl privi ţintă, cu foarte mult interes, măcar pentru a- 
şi îndepărta, pentru câteva momente, gândurile de la 
situaţia gravă în care se afla Claire. 

— OK, ce-i cu tine şi cu Angie? 

Acum, după ce deschisese subiectul, Romano părea 
extrem de stânjenit. 

— Nu vrea să mai fac parte din HRT. S-a săturat să mă 
ştie plecat tot timpul. Cred că asta nu-i cine ştie ce 
surpriză. lar băieţii au crescut, adăugă, cu voce scăzută, şi 
merită un tată care să fie alături de ei mai mult de o lună 
pe an. 

— A spus ea asta? 

Romano îşi feri privirea. 

— Nu, asta o spun eu. 

— Deci chiar te gândeşti să-ţi pui în cui puşca de calibrul 
patruş' cinci? 

Romano îi aruncă o privire. 

— Tu nu te gândeşti niciodată la asta? 

Web se lăsă pe spate. 

— Am stat de curând de vorbă cu Debbie Rinner şi ea 
spunea cam acelaşi lucru despre Teddy. Dar cu mine e 
altceva, Paulie, eu n-am nevastă şi copii. 

Celălalt se aplecă către el. 

— Vezi, treaba e că, în ultimii opt ani, am lipsit de acasă 
de patru ori de Crăciun, la Prima Comuniune a ambilor 
băieţi, la fiecare afurisit de Halloween, de două ori de 
Thanksgiving şi când s-a născut fiul meu Robbie! Şi, în 
plus, nu-ţi mai spun de la câte zile de naştere, meciuri de 
baseball şi de fotbal, şi de la alte chestii deosebite, de 
genul ăsta. La naiba, Web, băieţii mei se miră când sunt 
acasă, nu când sunt plecat, fiindcă pentru ei e normal să 
lipsesc. 

Îşi duse mâna alături de buric. 

— Şi glonţul pe care l-am primit azi-noapte? Mi-a făcut o 
vânătaie urâtă şi m-a durut al dracului o vreme, dar dacă 


617 


ar fi nimerit cu doi centimetri mai jos sau cu şaizeci mai 
sus şi m-ar fi lovit în cap? Aş fi fost pe lumea cealaltă. Şi 
ştii ce? Pentru Angie şi pentru băieţi n-ar fi fost cine ştie ce 
diferenţă faţă de ceea ce le ofer acum, când sunt în viaţă. 
Şi când n-o să mai fiu? Angie o să se recăsătorească, ştii 
asta, şi poate că băieţii o să aibă un tată adevărat, ş-o să 
uite cu totul că pe bătrânu' lor îl chema Paul Romano. Ar fi 
mai bine să mă aleg cu-n glonţ în cap, Web, crede-mă. De 
fiecare dată când mă gândesc la asta... rahat! 

Oricât ar părea de ciudat, Web văzu ochii lui Romano 
umezindu-se şi faptul că cel mai dur bărbat pe care în 
cunoştea fusese îngenuncheat de dragostea pentru familia 
sa îl izbi mai tare decât ar fi putut Francis Westbrook s-o 
facă vreodată. Romano îşi feri repede privirea şi îşi trecu 
mâna peste faţă. 

Web îşi încleştă degetele de umărul lui. 

— N-o să fie aşa, Paulie; eşti un tată bun. Copiii tăi n-o 
să te uite niciodată. 

Revelația îl zgudui imediat ce rosti vorbele. El îşi uitase 
tatăl cu desăvârşire. Petrecerea de la cea de-a şasea sa 
aniversare. Claire spusese că el şi bătrânul lui se 
distraseră foarte bine împreună. Până când apăruseră 
poliţaii. 

— Şi eşti şi un bun slujitor al ţării tale, nu uita asta, 
adăugă. Nimeni nu mai mişcă niciun deget ca să-şi 
servească ţara. Fiecare se plânge că s-a ticăloşit totul, fără 
să facă nimic ca să îmbunătăţească lucrurile. Dar tu, 
omule, ar fi bine să fii acolo când o să fie din nou nevoie de 
tine. 

— Da, să-mi servesc patria. Şi să lichidez o şleahtă de 
puşti de la ţară şi de boşorogi băşinoşi care n-ar fi nimerit 
nici măcar Statuia Libertăţii, de la un metru, cu un 
aruncător de grenade antitanc. 

Web se lăsă pe spate şi nu mai spuse nimic, pentru că nu 
mai avea nimic de spus. 


618 


Romano îşi ridică ochii spre el. 

— Web, Claire o să apară şi, cine ştie, poate că voi doi o 
să puteţi fi mai mult decât prieteni. O să ai o viaţă 
adevărată. 

— Nu crezi că e prea târziu? 

Totul părea atât de imposibil de realizat. 

— Ce naiba, dacă nu e prea târziu pentru mine, sunt 
sigur că nu e nici pentru tine, zise Romano. 

Lui Web nu i se păru că o spusese cu convingere şi cei 
doi bărbaţi schimbară priviri abătute. 

Web se ridică. 

— Ştii, Paulie, niciunul din noi nu e în formă, amândoi ne 
plângem de milă. Şi vrei să mai ştii ceva? 

— Ce? 

— În momentul ăsta, abia aştept să merg la petrecerea 
aia de diseară. 


619 


CAPITOLUL 48 


Percy Bates stătea în centrul de operaţiuni strategice al 
WFO, când Buck Winters îşi făcu apariţia. Nu era singur. Il 
însoțeau cei doi membri permanenţi ai gărzii sale de corp 
şi mai multe alte persoane. Bates o recunoscu pe una 
dintre acestea ca fiind o tânără avocată din cadrul 
Biroului, iar pe o alta, drept un investigator din 
Departamentul de responsabilitate profesională al FBI- 
ului. Se aşezară cu toţii vizavi de Bates, cu o solemnitate 
exagerată. 

Winters bătu în tăblia mesei cu unul dintre degetele sale 
prelungi. 

— Cum merge ancheta, Perce? 

— Chiar foarte bine, răspunse Bates. Aruncă o privire 
către toţi ceilalţi. Ce se întâmplă? Incepeţi o anchetă 
separată? 

— În ultima vreme, ai mai primit vreo veste de la 
Randall Cove? întrebă Winters. 

Bates se uită încă o dată spre ceilalţi. 

— Ştii, Buck, te întreb, cu tot respectul, dacă e OK ca 
acest nume să fie auzit de toţi cei de faţă. 

— Toţi sunt autorizaţi pentru asta, Perce. Crede-mă. 
Sunt autorizaţi pentru foarte multe. Winters îl pironi cu 
privirea. Ştii că e vorba de un adevărat dezastru. 

— Uite ce e, agenţii HRT au intrat, s-a tras asupra lor, 
iar ei au ripostat. Regulamentele de luptă sunt cât se poate 
de clare. Nicăieri nu scrie că băieţii noştri trebuie să stea 
locului şi să aştepte să fie împuşcaţi. 

— Nu mă refeream, în mod deosebit, la masacrarea 
membrilor Frăției Libertăţii. 

— Ce naiba, Buck, n-a fost un masacru. Şi fraţii liberi 

620 


aveau arme şi le-au folosit. 

— Opt morţi, printre care numai bătrâni şi băieţandri, 
iar HRT-ul n-a pierdut niciun om. Ei, cum crezi că o să 
interpreteze presa chestia asta? 

Bates lăsă să-i cadă dosarul pe care îl ţinea în mână, 
pierzându-şi, în acelaşi timp, şi ultimul strop de răbdare 
care îi mai rămăsese. 

— Păi, dacă Biroul se ascunde, ca de obicei, cu capul în 
nisip, şi-i lasă pe alţii să controleze faptele şi să le 
răsucească cum vor, cred că interpretarea n-o să fie 
favorabilă. Ce trebuie să facem ca să avem o „imagine” 
corespunzătoare, să pierdem câţiva oameni la fiecare 
misiune? 

— Un alt Waco, spuse avocata cu obraji fragezi, 
clătinând din cap. 

— Pe naiba, zbieră Bates. Habar n-ai despre ce vorbeşti. 
Erai încă în facultate, cu deştu-n gură, când a fost distrus 
Waco. 

— După cum spuneam, zise Winters, calm, nu mă 
refeream, în mod deosebit, la fraţii liberi. 

— Atunci, la ce? întrebă Bates. 

— Ei, ştiu şi eu, poate la faptul că securitatea FBl-ului a 
fost total compromisă. 

Bates respiră adânc. 

— Din cauza clinicii psihiatrice? 

Winters explodă. 

— Da, Perce, chiar aşa, pentru că, de Dumnezeu ştie cât 
timp, şi agenţii, şi secretarele, şi tehnicienii, şi dracu mai 
ştie cine, dar, după cât se pare, toată lumea din Birou care 
avea probleme şi-a dezvăluit acolo secretele. Iar cineva le- 
a adunat pe toate şi le-a folosit pentru Dumnezeu ştie ce. 
Eu aş numi asta compromitere a securităţii. 

— Oamenii noştri sunt plecaţi, chiar acum, în căutarea 
lui O'Bannon. 

— Răul a fost deja făcut. 


621 


— E mai bine decât dacă n-am fi descoperit niciodată 
toate astea. 

— Privind lucrurile în ansamblu, nu e. Presupun că ştii 
că eu m-am pronunţat, în mod public, cu multă vreme în 
urmă, împotriva apelării la psihiatrii şi psihanaliştii din 
afara Biroului, chiar din aceste motive de securitate. 

Bates îl cercetă cu priviri prudente. „Aşa că ai de gând 
să te foloseşti de dezastrul ăsta ca să avansezi cu câteva 
trepte mai sus, este, Buck? Ca să te stabileşti, poate, în 
biroul directorului?” 

— Nu, Buck, de fapt, nu ştiam asta. 

— Totul e scris negru pe alb, spuse Winters, plin de sine. 
Verifică. 

— Sunt sigur că e aşa, Buck. Ai fost întotdeauna cel mai 
bun dintre cei mai buni în ceea ce priveşte păstrarea 
vechilor dovezi scrise. „Şi n-ai avut prea multe altele în 
comun cu un adevărat agent FBI.” 

— Ei bine, oamenii cu capul pe umeri se vor ocupa de 
treaba asta. 

„Dar tu nu faci parte dintre ei.” 

— Cum explici faptul că am citit despre London că ar fi 
luat parte la atac? Te rog, spune-mi că nu e decât o imensă 
greşeală de tipar. 

— A fost acolo, recunoscu Bates. _ 

Winters părea gata să izbucnească din nou. În plus, 
Bates desluşi pe chipul lui o vagă umbră de satisfacţie şi 
înţelese, în sfârşit, care era scopul acelei discuţii. 

— Ei bine, acum presa poate să-i dea-nainte şi să ne 
pună la zid, zise Winters. HRT-ul se răzbună pe moşnegi şi 
pe adolescenţi. Asta va fi titlul care se va derula mâine pe 
ecrane. Aşa că ascultă aici, Bates, şi cască bine urechile, 
cariera lui London s-a încheiat, efectiv, chiar acum. 

Pentru crearea efectului, Winters luă unul dintre 
creioanele de pe masă şi îl rupse în două. 

— Buck, nu poţi face asta. E încă sub anchetă. 


622 


— Ba da, pot. Nu şi-a îndeplinit îndatoririle în timpul 
unei anchete a SRB-ului. Făcu un semn din cap către unul 
dintre aghiotanţii săi, care îi înmână un dosar. Winters îşi 
luă un răgaz, timp în care îşi puse ochelarii, apoi îşi aruncă 
privirile asupra acestuia. 

— Iar acum am descoperit că, în timp ce era în concediu 
plătit, a fost însărcinat cu protecţia unui anume William 
Canfield, care conduce o fermă de cai în districtul 
Fauquier. Cine a autorizat aşa ceva? 

— Eu. Fiul lui Canfield a fost ucis de fraţii liberi, în 
Richmond. Trei oameni care aveau legătură cu acest 
incident au fost asasinați şi bănuim că fraţii liberi au făcut- 
o. Toate astea îţi sunt cunoscute. Nu vrem ca Billy Canfield 
să devină numărul patru. Web era disponibil, iar tipul are 
încredere în el. De fapt, Web i-a salvat viaţa. Ca şi pe-a 
mea. Aşa că alegerea lui părea potrivită. 

— Atunci mă-ndoiesc de discernământul lui Canfield. 

— Şi avem dovada directă a legăturii existente între un 
camion închiriat de Silas Free şi mitralierele folosite în 
ambuscada în care a fost atras HRT-ul. Lovitura noastră 
era perfect îndreptăţită. lar atacul a primit OK-ul din 
partea celor în drept. Verifică hârtiile. 

— Ştiu asta. De fapt, le-am semnat chiar eu. 

— Tu? întrebă Bates, cu o expresie ciudată. De fapt, 
Buck, eu doream o echipă SWAT. N-ai fost tu cel care a 
insistat să participe HRT-ul, nu-i aşa? 

Celălalt nu răspunse şi, chiar în clipa aceea, Bates 
înţelese de ce fusese trimis HRT-ul în misiune. Winters 
dorea să se întâmple ceva de genul celor petrecute, ca să- 
şi justifice cruciada împotriva Brigăzii de Salvare a 
Ostaticilor. Iar Bates ştia că, ţinând cont de şiretenia lui 
Winters, nu avea să poată dovedi asta niciodată. 

— Nu mi s-a adus la cunoştinţă că Web London făcea 
parte din grupul de asalt, continuă Winters. 

— Păi, asta s-a întâmplat ceva mai târziu, rosti Bates, cu 


623 


încetineală, ştiind că, din acel punct de vedere, era lipsit 
de apărare. 

— A, mulţumesc pentru informaţie, aşa chiar se clarifică 
totul. Şi cine a autorizat participarea lui London la atac? 

— Comandantul lui, Jack Pritchard, ar fi trebuit să-i dea 
aprobarea. 

— Atunci pleacă şi el. Chiar acum. 

Bates se ridică în picioare. 

— Doamne Sfinte, Buck, nu poţi face asta. Pritchard e în 
Birou de douăzeci şi trei de ani. E unul dintre cei mai buni 
oameni pe care-i avem. : 

— De-acum încolo nu mai e. În momentul ăsta, se 
numără printre agenții cei mai slabi. Ceea ce se va 
menţiona, în mod corespunzător, în rapoartele oficiale. Şi 
am de gând să propun să fie anulate toate drepturile, 
inclusiv cel de pensionare, pentru insubordonare, acţiuni 
în detrimentul Biroului şi pentru încă vreo jumătate de 
duzină de alte chestii. Crede-mă, după atâtea gafe, e floare 
la ureche. O să fie mare nevoie de ţapi ispăşitori. 

— Buck, te rog, nu face asta. OK, poate că acum a 
depăşit puţin limitele, dar eu nu sunt atât de înalt pe câte 
de lungă lista distincţiilor care i s-au acordat. Şi-a riscat 
viaţa de mai multe ori decât sunt în stare să număr. Şi are 
soţie şi cinci copii, dintre care doi la facultate. Asta o să-l 
distrugă. O să-l ucidă. 

Winters lăsă jos dosarul. 

— Uite cum o să procedăm, Perce, o să facem un târg, 
pentru că eşti un om pe placul meu şi pentru că te respect. 

Bates se aşeză, devenind brusc bănuitor, în timp ce 
cobra se pregătea să ucidă. 

— Ce fel de târg? 

— Dacă Pritchard rămâne, London pleacă. Fără să pună 
nimeni nicio întrebare. Fără nicio împotrivire, fără nicio 
pledoarie. Pur şi simplu, pleacă. Facem aşa? 

Percy Bates se mulţumi să stea neclintit, în timp ce 


624 


Winters nu-şi lua ochii de la el, aşteptând un răspuns. 


Ani de zile, Claire scrâşnise tot timpul din dinţi, într-o 
asemenea măsură, încât dentistul ei îi făcuse un aparat 
dentar de protecţie, care îl purta noaptea, ca să-şi 
împiedice dantura să se uzeze până la gingii. Se întrebase 
din ce motive îi apăruse acel simptom al anxietăţii şi se 
gândise că i se datora faptului că asculta problemele 
pacienţilor ei. Acum era recunoscătoare pentru acest 
obicei, fiindcă rosese căluşul până când, în cele din urmă, 
acesta se făcuse bucăţi şi îl putuse scuipa. Dar modul în 
care îi erau legate mâinile deasupra capului făcea ca 
îndepărtarea legăturii de pe ochi să fie imposibilă. 
Încercase s-o scoată frecându-şi capul de perete, până 
când simţise că i se tocise tot părul. Şi se lăsase să alunece 
înapoi, epuizată. 

— E OK, doamnă, o să-ţi ţin eu loc de ochi, spuse Kevin. 
M-au legat şi pe mine, dar mă ocup de asta. 

Odată scăpată de căluş, începuseră să stea de vorbă şi 
Claire aflase cine era Kevin. 

— Web London mi-a povestit despre tine, zise ea. Şi am 
fost la tine acasă. Am discutat cu Jerome. 

Kevin părea neliniştit. 

— Fac prinsoare că-şi fac griji din cauza mea. Şi că 
bunica e aproape moartă de-ngrijorare. 

— Sunt bine sănătoşi, Kevin. Dar sunt îngrijoraţi. Jerome 
te iubeşte foarte mult. 

— Întotdeauna e bun cu mine. Şi el, şi bunica. 

— Ştii unde suntem? 

— Nu. 

Claire respiră adânc. 

— Miroase a chimicale. Parcă am fi lângă o curăţătorie 
chimică sau lângă o uzină. 

Se strădui să-şi amintească, în amănunt, cum ajunsese 
acolo. Drumurile şi terenul de-a lungul căruia fusese 


625 


cărată pe umărul bărbatului o duceau cu gândul mai 
degrabă la o zonă rurală decât la un oraş. 

— De cât timp eşti aici? 

— Habar n-am. E ca şi cum zilele n-ar fi despărțite una 
de alta. 

— A venit cineva aici, să te vadă? 

— Un bărbat, mereu acelaşi. Nu-l cunosc. Se poartă 
frumos cu mine. Dar are de gând să mă omoare, văd asta-n 
ochii lui. De ăia care se poartă bine cu tine trebuie să te 
fereşti, întotdeauna îmi plac mai mult ăia care urlă şi-şi 
agită pumnii decât ăia potoliţi. 

Dacă nu ar fi fost atât de demoralizată de gândul că avea 
să fie ucisă, maturitatea cu care băiatul explora natura 
umană ar fi făcut-o pe Claire să zâmbească. 

— Cum de te-ai amestecat în toate astea? 

— Pentru bani, zise Kevin, simplu. 

— Am văzut desenul pe care l-ai făcut, cel cu 
telecomanda. 

— N-am ştiut ce-o să se-ntâmple. Nimeni nu mi-a 
pomenit despre asta. Mi-au dat doar telecomanda şi mi-au 
spus ce să zic. 

— Arză-te-ar focul gheenei? 

— Da. Pe urmă trebuia să-i urmăresc în josul aleii şi să 
apăs butonul telecomenzii când ajungeam destul de 
aproape de curtea interioară. L-am văzut pe tipu' ăsta, 
Web, când a înţepenit de-a binelea şi restul prietenilor lui 
au intrat în curte alergând. Web n-a băgat deloc de seamă 
că eram în spatele lui. Şi-a revenit şi şi-a urmat amicii, da’ 
mergea de parcă ar fi fost beat sau cam aşa ceva. Am 
apăsat pe buton şi pe urmă m-am tras înapoi. 

— Pentru că doreai să vezi ce-o să se întâmple? 

— Oamenii ăia nu mi-au zis nimic despre arme. Jur pe 
mormântul mamei, jur! 

— Te cred, Kevin. 

— Trebuia să mă întorc de unde plecasem, da' n-am fost 


626 


în stare. Şi, pe urmă, Web a ţipat la mine. Aproape că mi-a 
stat inima. Web m-a salvat. Dacă n-ar fi fost el, m-aş fi 
repezit în curte ş-aş fi murit şi eu. 

— Web spunea că cineva te-a înlocuit cu un alt băiat. 

— Aşa-i. Nu ştiu de ce. 

Claire trase aerul adânc în piept şi izul de chimicale îi 
invadă din nou plămânii. Acum reuşi să-şi dea seama că 
era vorba de clor, dar nu avea idee de unde venea mirosul. 
Se simţea cumplit de neajutorată. 


627 


CAPITOLUL 49 


În timp ce se îndreptau spre vilă, ca să ia parte la 
petrecere, Web şi Romano se întâlniră cu Nemo Strait. 

— Ce-ai păţit? îl întrebă Romano. 

Braţul lui Nemo era într-o eşarfă. 

— Am lăsat o boală de cal să mă ia prin surprindere. Mi- 
a tras o copită. Am avut senzaţia că mi-a intrat clavicula în 
beregată. 

— Ţi-a rupt ceva? întrebă Web. 

— Mi-au făcut o radiografie la spitalul din Kentucky şi n- 
au descoperit nimic, dar, pentru moment, mi-au pus braţul 
în chestia asta. Acum sunt un administrator de fermă ciung 
şi cred că Billy o să se enerveze când o să mă vadă aşa. 

Billy îi întâmpină la intrarea în vilă. Web fu surprins 
când observă cum era îmbrăcat. Purta pantaloni largi, 
frumoşi şi bine călcaţi, şi un sacou albastru, iar părul îi era 
pieptănat cu grijă şi se mai şi bărbierise. Totuşi, când 
trecură pe lângă el, îi simţi mirosul respirației şi îşi dădu 
seama că începuse petrecerea cu ceva timp înainte. 

Billy îi conduse la subsol. 

Lângă bar stăteau doi bărbaţi pe care Web nu-i 
cunoştea. Purtau, cu neglijenţă, costume scumpe, Armani, 
pantofi Bruno Magli fără şosete şi ceasuri Tag Heuer, şi li 
se vedeau lănţişoarele de aur de la gât, pentru că aveau 
cămăşile descheiate la cel puţin vreo doi nasturi mai mult 
decât ar fi trebuit. Erau puternic bronzaţi, dichisiţi şi 
ferchezuiţi, cu unghiile meseriaş manichiurate şi cu părul 
perfect aranjat şi, din mai multe motive, Web avu, pentru 
început, impresia că erau homosexuali. 

Billy îi conduse pe Web şi Romano către ei. 

— Vreau să vă prezint doi prieteni de-ai mei. Giles şi 

628 


Harvey Ransome, sunt fraţi, ei, nu sunt căsătoriţi. Billy fu 
singurul pe care comentariul îl făcu să râdă. Sunt vecinii 
mei de alături. I-am convins, în sfârşit, să vină să bem ceva 
împreună. 

Web şi Romano schimbară o privire grăbită. 

— Ei sunt Web London şi Paul - ba nu, spuneţi-i Paulie, 
adăugă Billy, făcând cu ochiul. De la Biroul Federal de 
Investigaţii. 

După ultimele cuvinte, fraţii Ransome părură gata să o 
rupă la fugă. Web avu impresia că Harvey Ransome nu mai 
avea mult până să leşine. 

Le întinse mâna. 

— În seara asta nu suntem de serviciu. 

Fraţii Ransome îi imitară gestul cu prudenţă, parcă 
temându-se că exista într-adevăr pericolul de a li se pune 
cătuşe. 

— Billy nu ne-a spus că-n seara asta va fi aici şi FBl-ul, 
făcu Giles, aruncându-i gazdei o privire glacială. 

— Ador surprizele, zise Billy. Incă de când eram copil. 
Se întoarse spre Strait. Ce dracu ai păţit? 

— Calul a fost mai deştept decât mine. 

— El e Nemo Strait, administratorul fermei, le spuse 
Billy fraţilor Ransome. Tocmai a câştigat, pentru mine, o 
mică avere, vânzând, în Kentucky, o grămadă de carne de 
cal altor fraieri. 

— Ne-am descurcat chiar foarte bine, zise Strait, cu voce 
scăzută. 

— Unde naiba-mi sunt manierele? făcu Billy. Băieți, aveţi 
nevoie de ceva de băut. Arătă spre Web şi spre Romano. 
Ştiu că voi doi sunteţi băutori de bere. Dar tu, Nemo, ce 
preferi? 

— Whisky cu apă, e cel mai bun analgezic care poate 
există. 

Billy trecu în spatele barului. 

— La asta o să-ţi ţin companie. Se uită înspre scări. Ei, 


629 


coboară şi alătură-te petrecerii. 

Web îşi întoarse privirile într-acolo, aşteptându-se să o 
vadă pe Gwen. În locul ei, dădu cu ochii de Bates. 

— Billy a avut amabilitatea să mă invite, le spuse, când 
ajunse lângă ei. 

li zâmbi lui Web şi, în zâmbetul acela, el desluşi ceva 
care nu-i plăcu în mod deosebit. 

Odată ce avură cu toţii câte un pahar în mână, se 
împărţiră în grupuri mici. Web se îndreptă spre fraţii 
Ransome şi începu să-i tragă de limbă, în mod subtil, în 
privinţa activităţilor desfăşurate la Southern Belle, dar cei 
doi erau extraordinar de prudenţi, ceea ce avu darul să-i 
sporească bănuielile. Nemo şi Romano se uitau la colecţia 
de arme a lui Canfield, în timp ce acesta stătea de unul 
singur, încruntându-se la ursul grizzly din colţul încăperii. 

Când ea începu să coboare scările, toţi îşi întoarseră 
capetele ca unul. Dacă Billy era îmbrăcat mai elegant 
decât de obicei, soţia lui părea pregătită să asiste la o 
premieră de la Hollywood; călăreaţa în cizme şi blugi era 
mult mai schimbată decât ar fi părut posibil. Rochia de 
seară, roşie şi lungă, îi contura formele trupului, coborând 
până la glezne; crăpătura rochiei urca până la jumătatea 
coapsei, oprindu-se exact în punctul care nu depăşea limita 
decenţei, dar de unde fantezia bărbaţilor era provocată să 
se avânte. Pantofii cu vârful decupat, având cureluşe 
prinse de gleznă, sugerau, cel puţin în viziunea lui Web, 
ideea de înrobire, pentru cei care nu se gândiseră deja la 
asta. Rochia nu avea bretele, scoţându-i în evidenţă umerii 
bronzaţi şi puternici, care îşi păstraseră alura feminină în 
ciuda muşchilor reliefaţi. Corsajul rochiei era suficient de 
decoltat ca să limiteze libertatea de mişcare, fără să 
dezvăluie prea multe, dar poate că asta fusese intenţia. 
Părul tapat i se ridica deasupra creştetului, bijuteriile erau 
alese cu gust şi avusese nevoie de foarte puţine farduri. 

Liniştea completă care se lăsase în timp ce cobora către 


630 


ei fu spulberată de Romano, pe care Web îl auzi şoptind 
„Amore”, înainte de a lua o înghiţitură de bere. 

— Acum putem începe cu adevărat petrecerea, spuse 
Billy. Ce bei, Gwen? 

— Bere cu ghimbir. 

Billy îi îndeplini dorinţa. Apoi aruncă o privire către 
fraţii Ransome. 

— E uluitoare, spuse Harvey. 

— O zeiţă, îi ţinu isonul Giles. 

— Dar, în acelaşi timp, e şi soţia mea. Se îndreptă spre 
ea, aducându-i paharul cu băutură. Nemo s-a lăsat lovit 
zdravăn de un cal. 

Web observă că ea abia dacă se uită în direcţia acestuia. 

— Da, văd. Dădu din cap către cei doi Ransome. Nu cred 
că ne-am cunoscut, spuse, cu răceală. 

Harvey şi Giles se împiedicară unul de celălalt, fiecare 
dorind să fie primul cu care ea urma să facă cunoştinţă. 

Web rămase deoparte, urmărindu-i cu privirea. Fără 
nicio îndoială, femeia era extraordinar de frumoasă, dar 
felul în care se îmbrăcase, ca şi atitudinea autoritară, 
păreau să nu se potrivească deloc cu Gwen Canfield, cel 
puţin nu cu imaginea pe care şi-o formase el. Poate că se 
înşelase. 

Nu observă că Bates îi stătea alături până când acesta 
nu începu să vorbească. 

— Din câte am înţeles, e o petrecere de rămas-bun. 

— Da, cazul s-a închis. Băieţii buni au câştigat încă o 
dată, spuse Web, sec. E timpul să ne îmbătăm şi să ne 
batem pe spate, cel puţin până mâine, când rahatul o să 
iasă din nou la suprafaţă. 

— Trebuie să stăm de vorbă, ceva mai încolo. E 
important. 

Web îi aruncă o privire. Celor care nu-l cunoşteau bine li 
s-ar fi părut că Bates nu avea absolut nicio grijă. Dar el, 
care îl ştia mai bine decât oricine altcineva, îşi dădea 


631 


seama că era gata să se năruie din pricina celor care-i 
stăteau pe suflet. 

— Nu cumva vrei să-mi spui că am câştigat la loterie? 

— Cred că depinde cum priveşti lucrurile. O să te las să 
apreciezi singur. Vrei să ne strecurăm afară şi să discutăm 
acum despre asta? 

Web îl studie cu atenţie. Deci chiar era de rău. 

— Nu, Perce, acum vreau să-mi savurez băutura şi să mă 
duc să stau de vorbă cu o femeie foarte frumoasă. 

Îl părăsi pe Bates şi reuşi să o extragă de Gwen dintre 
fraţii Ransome, care se gudurau pe lângă ea. Se aşezară pe 
două fotolii gemene, de piele, iar Gwen îşi sprijini paharul 
de băutură în poală şi se uită înspre soţul ei. 

— A început să petreacă din plin, de acum vreo şase ore. 

— Înţeleg. 

Îşi plimbă ochii asupra ei, fără să pară că o făcea. Sau 
cel puţin aşa îşi închipui, până când ea îi azvârli o privire. 

— Ştiu că m-am îmbrăcat oarecum altfel decât erai 
obişnuit să mă vezi, îi spuse. 

În timp ce vorbea, o uşoară roşeaţă îi cuprinse obrajii. 

— Ei, ce e frumos trebuie scos la vedere. Mă bucur că nu 
mai sunt şi alte femei aici, fiindcă n-ar fi fost luate în 
seamă. Ar fi rămas nişte simple spectatoare, bărbaţii nu le- 
ar fi acordat mai multă atenţie decât unui perete. 

Ea îl bătu pe mână. 

— Eşti un tip încântător. Adevărul e că, în rochia asta, 
mă simt cât se poate de stânjenită; mă tem că aş putea 
cădea oricând, făcându-mă de râs, iar picioarele deja mă 
omoară. Pantofii ăştia italieneşti arată foarte bine, dar sunt 
imposibil de purtat când măsura piciorului e mai mare de 
treizeci şi şapte. 

— Atunci, de ce-ai ales toaleta asta? 

— Billy mi-a ales-o. Nu e genul de bărbat care să-i spună 
soţiei ce să facă sau cu ce să se îmbrace, se grăbi să 
adauge. Dimpotrivă. De obicei, eu îi aleg lui hainele. Dar 


632 


de data asta a spus că vrea să arăt într-adevăr trăsnet. 

Web îşi înălţă paharul. 

— Considera că ţi-ai îndeplinit misiunea. Dar care-a fost 
motivul? 

— Nu ştiu, Web, pur şi simplu nu-mi dau seama ce se 
petrece acum în capul lui. 

— Poate că are ceva de-a face cu blestemata aia de 
casetă video. Încă o dată, îmi cer scuze. 

Gwen clătină din cap. 

— Nu e numai asta. E ceva pus la cale de mai multă 
vreme. Billy s-a schimbat în ultimele câteva luni, dar nu 
sunt sigură de ce. 

Lui Web i se păru că femeia ştia foarte bine despre ce 
era vorba, dar că nu era cazul să-i dezvăluie asta unuia ca 
el, care îi era pe jumătate străin. 

— Se poartă din ce în ce mai ciudat. 

Web o privi plin de curiozitate. 

— Cum adică? 

— Păi, a devenit obsedat de animalele alea împăiate, îşi 
pierde mereu timpul printre ele. Dumnezeule, ăsta e lucrul 
cel mai respingător. 

— E destul de macabru. 

— Şi bea foarte mult, chiar şi pentru unul ca el, obişnuit 
cu băutura. Se uită în ochii lui Web şi îşi cobori vocea. Ştii 
ce mi-a spus în timp ce ne îmbrăcam? Luă o sorbitură din 
pahar. A zis că toate capetele tipilor din Frăția Libertăţii ar 
trebui puse în pari, ca să se defileze cu ele pe străzi, aşa 
cum se făcea acum o sută de ani. 

— De ce? Ca să transmită un mesaj? 

— Nu. 

Amândoi îşi ridicară ochii şi îl văzură pe Billy stând 
alături de el. 

El îşi dădu peste cap restul de whisky. 

— Nu, pentru că e cel mai bine să-ţi ţii duşmanii în faţa 
ochilor, ca să ştii tot timpul unde se află. 


633 


— Asta nu e întotdeauna uşor de făcut, comentă Web. 

Billy zâmbi, privind prin pahar. 

— Aşa e. Şi de-aia duşmanii te iau, cel mai adesea, prin 
surprindere. 

Fu doar o privire rapidă, dar Web aproape că avu 
certitudinea că, spunând asta, Billy se uitase la Nemo 
Strait. 

Billy îşi ridică paharul. 

— Sunteţi gata pentru încă unul? 

— Încă mă mai lupt cu ăsta. 

— Bine, anunţă-mă când termini. Gwen, eşti pregătită să 
închini într-adevăr un pahar? 

— Aşa cum sunt îmbrăcată, fiind înconjurată numai de 
bărbaţi, cred că e bine să nu-mi pierd capul în seara asta, 
zise ea, cu un zâmbet sfios. 

Web îşi notă, pentru aducere aminte, că soţul ei nu-i 
întoarse zâmbetul. 

Chiar înainte de a urca, pentru cină, Web auzi un țipăt şi 
se uită să vadă de unde venise. Vitrina cu arme era dată în 
lături, lăsând la vedere încăperea secretă. Iar Harvey şi 
Giles îşi duseseră câte o mână la piept după ce fuseseră 
surprinşi dând cu ochii de manechinul cu înfăţişare de 
sclav al lui Billy. Iar acesta din urmă se sprijinea de perete, 
râzând cu atâta poftă, încât părea gata să se înece. Web 
nu-şi putu reţine un surâs. 

După cină, după cafea şi după câte o un păhărel din 
coniacul pe care Billy stăruise să-l guste toată lumea, se 
pregătiră cu toţii de plecare. Gwen îl îmbrăţişă pe Web şi 
el simţi sânii ei supli strivindu-se de pieptul lui puternic. 
Degetele ei părură să se agaţe de el o clipă mai mult decât 
s-ar fi cuvenit. El nu ştiu cum anume să interpreteze gestul 
şi nu reuşi să spună nimic mai mult decât formula de 
rămas bun. 

Odată ajunşi afară, Strait se urcă în camioneta lui şi, 
conducând-o cu o singură mână, se îndreptă spre clădirea 


634 


în care locuia. Harvey şi Giles se instalară în limuzina care 
trăsese pe aleea din faţă. Web era de părere că amândoi se 
făcuseră de râs în faţa lui Gwen, dar ea menţinuse totul în 
limitele bunei cuviinţe. Fără îndoială că ea era la etaj, 
ieşind din pantofii chinuitori şi din rochia incomodă. De 
fapt, probabil că, în momentul acela, era goală şi Web se 
simţi îmboldit să tragă cu ochiul spre ferestrele de sus - cu 
ce speranţă anume? se întrebă. De a întrezări ceva? Asta 
nu se întâmplă. 

Bates se apropie de el şi de Romano. 

— Romano, trebuie să stau de vorbă cu Web. 

O spuse pe un asemenea ton, încât Romano nu mai făcu 
altceva decât să le întoarcă spatele şi să pornească spre 
casa trăsurilor. 

Web şi Bates rămaseră faţă în faţă. 

— OK, spuse Web, care-i treaba? 

Celălalt îi povesti şi el îl lăsă să termine, ascultând în 
tăcere. 

— Dar Romano? întrebă apoi. 

— Buck n-a pomenit nimic despre el, aşa că presupun că, 
în ceea ce-l priveşte, totul e OK. 

— Să avem grijă să rămână aşa. 

— Nu ştiu ce să fac, Web, sunt prins între ciocan şi 
nicovală. 

— Nu, nu eşti. O să-ţi uşurez sarcina. Demisionez. 

— Îţi baţi joc de mine? 

— E timpul să merg mai departe, Perce, să-mi găsesc 
altă ocupaţie. Nu mai sunt tânăr şi, drept să-ţi spun, mi-ar 
plăcea să văd cum e să ai un serviciu în timpul căruia să nu 
tragă nimeni în tine. 

— Ne putem împotrivi, Web. În privinţa asta, nu Winters 
are ultimul cuvânt. 

— Am obosit să mă tot împotrivesc, Perce. 

Bates îi aruncă o privire neajutorată. 

— N-am vrut să se sfârşească aşa, Web. 


635 


— Eu şi Romano ne terminăm treaba aici şi pe urmă eu 
îmi văd de drum. 

— Ştii ce scandal o să iasă, ţinând cont de cele 
întâmplate cu fraţii liberi. Şi, dacă tu părăseşti HRI-ul 
tocmai în momentul ăsta, toată lumea o să presupună că 
eşti ţapul ispăşitor. O să fie foarte neplăcut. Mass-media o 
să te vâneze. De fapt, au şi început. 

— A fost o vreme când asta m-ar fi deranjat. Dar nu şi 
acum. 

Cei doi bărbaţi rămaseră locului, în tăcere, preţ de 
câteva secunde, în care anii în care luptaseră cu dârzenie 
alături se încheiară brusc, luându-i pe amândoi prin 
surprindere. În cele din urmă, Web se răsuci pe călcâie şi 
se îndepărtă. 


636 


CAPITOLUL 50 


Era în jur de două noaptea. La East Winds, totul era în 
nemişcare, cu excepţia cailor de pe izlaz şi a sălbăticiunilor 
din pădurea învecinată. Apoi se auziră paşii cuiva care se 
furişa pe cărarea dintre copaci. 

În cadrul singurei ferestre luminate a casei se contura 
silueta unui bărbat. Nemo Strait îşi lipi cutia cu bere rece 
de umărul rănit, strâmbându-se când metalul îngheţat îi 
atinse pielea sfâşiată. Purta un tricou şi boxeri. Materialul 
acestora pocnise pe coapsele lui groase, musculoase. Se 
întinse pe pat, îşi luă pistolul semiautomat şi îi montă cu 
îndemânare încărcătorul, dar, fiindcă se folosea de o 
singură mână, îi venea greu să tragă pârghia de armare. 
Frustrat, sfârşi prin a pune pistolul pe noptieră, se lăsă pe 
spate în pat şi sorbi din bere. 

Prin firea sa, Nemo Strait era un om care-şi făcea 
întotdeauna griji. Şi, în momentul acela, avea foarte multe 
motive de îngrijorare. Încă se mai gândea la elicopterul 
care apăruse, din senin, deasupra pădurii întunecate. 
Strait îi urmărise cu privirea. Nu aterizase în pădure şi nici 
poliţia nu apăruse. El se gândise să se întoarcă în locul în 
care îl împuşcaseră pe Cove, ca să se asigure că tipul 
murise. Dar aşa trebuia să fie. Trăseseră în el cinci 
gloanţe, nimeni nu putea scăpa din asta şi, chiar dacă 
reuşise cumva să supravieţuiască, trebuia să fie o legumă, 
incapabilă să povestească cuiva ce se întâmplase. Totuşi, 
lui Strait nu-i plăcea cum stăteau lucrurile şi urmărise 
toate programele de ştiri pe care le prinsese, sperând că 
avea să afle că un agent FBI sub acoperire fusese găsit 
mort. Şi mai dorea să audă şi că nu aveau niciun indiciu 
care să ajute la descoperirea ucigaşilor. Işi frecă umărul. 

637 


Bineînţeles că şi sângele lui rămăsese acolo, dar aveau 
nevoie de ceva cu care să-i compare ADN-ul şi nu-şi 
amintea ca al lui să fi fost înregistrat pe undeva. Cu 
excepţia dosarelor armatei! Dar, după mai bine de 
douăzeci şi cinci de ani, oare îl mai aveau pe al lui? Şi oare 
le-ar fi fost de vreun folos? Se îndoia. Totuşi, avea senzaţia 
că se apropia momentul în care se putea apuca de altceva. 
Realizase tot ceea ce îşi propusese şi, în urma tranzacţiei 
din noaptea precedentă câştigase suficient de mulţi bani 
ca să se poată retrage oriunde ar fi dorit. La început 
chibzuise să-şi cumpere un teren undeva sus, în munţii 
Ozark, şi să-şi petreacă restul vieţii ocupându-se numai de 
pescuit şi de investirea banilor în afaceri mai presus de 
orice suspiciune. Dar acum îşi refăcea planurile. Se gândea 
că o altă ţară ar fi fost un loc mult mai prielnic. Ei bine, se 
spunea că era grozav să pescuieşti în Grecia. 

Chiar dacă auzise uşa din spate deschizându-se, nu făcu 
nimic care să indice că ar fi fost aşa. Avusese o zi lungă, 
iar efectul analgezicului era pe sfârşite. Luă încă o 
înghiţitură de bere şi se linse pe buze. 

Uşa dormitorului se deschise încet. Din nou, Strait păru 
să nu observe. Persoana înaintă prin cameră. Strait porni 
radioul de lângă el şi căută nişte muzică. Intrusul se 
apropie şi mai mult de pat. In cele din urmă, Strait se 
întrerupse şi-şi roti ochii împrejur. 

— Nu credeam că ai de gând să vii în noaptea asta, 
spuse. Credeam că aşa, cu un singur braţ, nu mai sunt 
destul de bun pentru tine. 

Sorbi din bere, apoi lăsă cutia jos. 

Gwen stătea în picioare, uitându-se la el de sus. Purta 
rochia roşie de la petrecere, dar îşi înlocuise pantofii cu 
tocuri înalte cu unii cu talpa plată; brăţara aurie de la 
gleznă îi licărea uşor în lumină. 

Se apropie şi mai mult şi privirea îi alunecă spre umărul 
lui. 


638 


— Te doare foarte tare? 

— Da, la fiecare respiraţie. 

— Ce cal a fost? 

— Bobby Lee. 

— N-avea obiceiul să dea cu copita. 

— Toţi caii au obiceiul ăsta. 

— Uitasem, tu eşti expertul. 

Îi zâmbi cu falsă modestie, dar în spatele privirii ei se 
ascundea ceva care nu aducea prea mult a chef de glumă. 

— Nu sunt, dar am crescut printre creaturile astea 
afurisite. Vreau să spun că nu înveţi aşa ceva într-un an, 
nici măcar în zece. Uită-te la Billy, e adevărat că prinde 
repede, dar, în fond, tot ce ştie despre conducerea unei 
ferme de cai nu face nici cât o ceapă degerată. 

— Ai dreptate. De-asta v-a angajat, pe tine şi pe băieţii 
tăi cu experienţă. Făcu o pauză. Eşti salvatorul nostru. 

Strait îşi aprinse o ţigară. 

— Da, asta-i una bună. 

Ea îl surprinse când se întinse după cutia cu bere şi luă 
o înghiţitură. 

— N-ai ceva mai tare de-atât? îl întrebă. 

— Whisky. 

— Adu-l încoace. 

În timp ce el scotea sticla şi paharele, ea se urcă în pat 
şi îşi frecă gambele. Atinse brăţara de la gleznă, primită 
cadou de la Billy. Pe ea erau gravate numele lor. Strait îi 
puse în mână un pahar plin, pe care ea îl dădu peste cap şi 
i-l întinse ca să-l mai umple o dată. 

— Las-o mai uşurel, Gwen. Nu iei bomboane. 

— Mie aşa mi se pare. În afară de asta, n-am băut la 
petrecere. Am fost fată bună. 

Privirea lui Strait alunecă de-a lungul trupului ei, 
zăbovind asupra picioarelor goale şi a pieptului plin. 

— Toti bărbaţii de acolo doreau să sară pe tine. 

Gwen nu zâmbi la auzul complimentului. 


639 


— Nu chiar toţi. 

— Ei, Billy a îmbătrânit, n-o mai poate face la comandă. 
La naiba, şi eu mă îndrept într-acolo mai repede decât aş 
vrea. N 

— N-are nicio legătură cu vârsta. li luă ţigara, trase un 
fum din ea şi i-o înapoie. Şi, când soțul n-o mai atinge de 
ani de zile, o femeie e tentată să apeleze la alţii. li aruncă 
o privire. Sper că, în privinţa asta, îţi accepţi limitele 
rolului. 

El ridică din umeri. 

— Un bărbat trebuie să se mulţumească cu ceea ce 
poate căpăta. Dar el n-are dreptul să continue să te 
învinuiască pentru cele întâmplate fiului vostru. 

— Ba are toate drepturile. Din cauza mea a ajuns David 
la şcoala aia. 

— Ei, doar nu le-ai ordonat tu descreieraţilor ălora de 
fraţi liberi să vină acolo şi să înceapă să tragă în dreapta 
şi-n stânga. 

— Nu, şi nici nu i-am cerut FBl-ului să trimită o şleahtă 
de bărbaţi prea laşi şi prea incompetenţi ca să-mi salveze 
fiul. 

— E oarecum ciudat că avem nişte agenţi FBI la fermă 
tocmai acum. 

— Ştiam că era foarte probabil să se întâmple aşa. 

Strait zâmbi. 

— Să vină aici să vă apere. 

— De noi înşine, spuse Gwen, sec. 

— Păi, mica bombă din telefonul lui Billy, pe care am 
detonat-o când Web l-a aruncat din maşină, i-a făcut să 
piardă urma de-a binelea. N-au nicio bănuială în ceea ce vă 
priveşte. 

— Web London e mult mai inteligent decât cred că-ţi 
închipui. 

— A, ştiu că e foarte inteligent. Nu subestimez niciodată 
unul de talia lui. 


640 


Gwen luă o înghiţitură din cel de-al doilea pahar de 
whisky, îşi scoase pantofii şi se strecură din nou în pat. 

El îi mângâie părul. 

— Ţi-am dus dorul, doamnă. 

— Billy nu se sinchiseşte, dar e ceva cam complicat să te 
deplasezi când pe proprietatea ta patrulează FBl-ul. 

— Păi, zise Strait, acum n-au mai rămas decât Web şi 
Romano. Şi de ăsta trebuie să ne ferim. Tipul a fost în 
SWAT şi în Delta, poate fi periculos. Se vede în ochii lui. 

Gwen se răsuci; aşezându-se pe burtă, se sprijini în 
coate şi îl privi ţintă. El se uita lung la sânii ei, care 
ieşiseră din rochie. Ea îi observă privirea, dar nu păru să 
fie interesată de atenţia pe care i-o acorda. 

— Voiam să te întreb despre remorcile pentru 
transportul cailor. 

Vorbele lui Gwen îl făcură să-şi ridice ochii de la sânii ei, 
privind-o în faţă. 

— Ce-i cu ele? ă 

— Şi eu am crescut la o fermă de cai, Nemo. In 
remorcile alea erau nişte amenajări speciale şi aş vrea să- 
mi spui de ce-au fost necesare. 

El rânji. 

— Un bărbat nu poate avea niciun fel de secrete? _ 

Ea se ridică în genunchi şi se trase mai aproape. Începu 
să-l sărute pe gât şi mâna lui poposi mai întâi pe pieptul, 
apoi pe fesele ei. Îi ridică rochia până la talie şi descoperi 
că nu purta chiloţi. 

— Bine gândit. Întărâtat cum sunt, ţi i-aş fi rupt oricum. 

În timp ce degetele lui îi alunecau pe trup, ea îi gemu 
lângă ureche. Una din mâinile ei i se plimbă pe faţă şi, 
urmărindu-i linia gâtului, cobori către tricou. Apoi, cu o 
mişcare fulgerătoare, i-l sfâşie şi se trase deoparte. 

Strait fu atât de surprins de gestul ei, încât aproape 
căzu din pat. 

Urmări privirea femeii, care se oprise pe bandajul 


641 


însângerat de pe umărul lui. 

— Vânătaia arată mult prea ciudat pentru o lovitură de 
copită, spuse Gwen. 

Cei doi se priviră lung unul pe altul. Şi, înainte ca el s-o 
fi putut împiedica, ea îi luă pistolul, îl armă şi îl îndreptă 
spre diferite puncte ale încăperii. Apoi se uită la armă. 

— Cătarea e terminată. Şi ar trebui să-ţi iei un dispozitiv 
de ochire cu litiu. Prinde într-adevăr bine la vreme de 
noapte. 

Pe fruntea lui Strait apăru o broboană de sudoare. 

— Te descurci destul de bine cu obiectul ăsta. 

— În Kentucky n-am crescut numai printre cai. Tata şi 
fraţii mei erau nişte membri foarte activi în NRA%. M-aş fi 
înscris şi eu, dar părinţii mei erau de părere că nu se cade 
ca o doamnă să facă aşa ceva. 

— Ei, chiar mă bucur să aflu asta. Şi eu sunt membru. 

Respiră uşurat când ea puse piedica armei, deşi nu o 
lăsă jos. 

— Deci, despre ce e vorba? îl întrebă. Despre droguri? 

— Uite ce e, iubito, ce-ar fi să ne mulţumim să bem ceva 
şi să... 

Pistolul se înălţă şi ea ridică piedica. 

— Nemo, am venit aici ca să ne-o tragem, nu ca să mă 
tragi pe sfoară. E târziu şi încep să mă simt obosită. Dacă 
vrei să te alegi cu ceva în noaptea asta, ai face bine să 
termini cu prostiile. 

— OK, OK. Fir-ar să fie, eşti grozavă. Sorbi repede din 
pahar şi îşi şterse buzele cu dosul mâinii. Sunt droguri, dar 
nu cele la care te gândeşti tu. Sunt substanţe prescrise 
medical, de două ori mai puternice decât morfina. Nu e 
nevoie de niciun fel de laborator, nu trebuie trecute peste 
graniţă. Trebuie doar să le furi sau să cazi la înţelegere cu 
un vânzător de la farmacie, care câştigă opt dolari pe oră. 
Treaba asta cu oxycontinul a început în zonele rurale. Dar 


30 National Rifle Association - Asociaţia Naţională de Tir 


642 


eu o transfer în oraşele mari. Ce naiba, era şi timpul să 
primim şi noi, ăştia de la ţară, câte o bucată de plăcintă. E 
gustoasă. 

— Şi foloseşti East Winds ca bază, iar camioanele 
noastre îţi transportă marfa. 

— Păi, o vreme am distribuit drogurile mai ales în 
camionete, am paraşutat doze preambalate sau le-am 
trimis chiar prin poştă. Pe urmă mi-a venit ideea să folosim 
remorcile cu cai. Trecem tot timpul caii peste graniţele 
dintre state. Şi, dacă poliţia ne opreşte ca să ne controleze 
permisele de tranzit şi actele maşinilor sau ale cailor, 
mirosul îi ţine departe de locul unde e marfa şi n-am auzit 
că ar exista câini dresați să miroasă medicamentele 
prescrise de doctori. Am tot mutat de colo-colo oamenii şi 
remorcile, astfel încât tu şi Billy să nu vă daţi seama ce se 
petrece. Drumul pe care l-am făcut în Kentucky a fost cea 
mai bună afacere de până acum. 

Îşi înălţă berea, dând onorul, aparent în cinstea lui 
însuşi. 

Gwen îi privi rana. 

— Dar n-a fost un succes deplin. 

— Păi, atunci când faci ceva ilegal, trebuie să fii pregătit 
să-ţi asumi riscurile. 

— Riscul ăsta are legătură cu lanţul de distribuţie sau, 
poate, cu poliţia? 

— Ei, haide, iubito, ce importanţă are asta? 

— Ai dreptate. Îmi închipui că, indiferent ce-ar însemna, 
ne-ai pus în pericol. Se presupune că tu, Nemo, lucrezi 
pentru noi tot timpul. 

— Păi, omul e dator să aibă grijă de sine însuşi. Era o 
afacere prea bună ca să o las să-mi scape. Şi doar n-o să 
mă spetesc lucrând la fermele de cai tot restul vieţii, OK? 

— Te-am angajat cu un scop anume, pentru aptitudinile 
şi experienţa ta ieşite din comun. 

— Da, pentru că am pe umeri un cap care-mi merge al 


643 


naibii de bine, cunosc nişte tipi care nu se sinchisesc când 
e vorba să omoare oameni şi ştiu să asambleze nişte 
dispozitive explozibile ingenioase. Păi, am făcut toate 
astea, iubito. Începu să numere pe degete. Un judecător 
federal, un procuror al Statelor Unite, un avocat al 
apărării. Leadbetter, Watkins şi Wingo. Un judecător lipsit 
de şira spinării, un procuror fără niciun strop de curaj şi 
un avocat care l-ar fi apărat bucuros până şi pe ucigaşul 
mamei sale, dacă tipul ar fi avut destui bani. Sunt de 
părere că, punând capăt acestor existenţe jalnice, am făcut 
un serviciu societăţii. Da, şi am scos din circulaţie o echipă 
a HRT-ului, pe urmă i-am dus de nas ca să-i lichideze pe 
blestemaţii de fraţi liberi. Şi am păcălit un agent sub 
acoperire cu experienţă, făcându-l să creadă că a dat peste 
o operaţiune de trafic de droguri prin care ar fi putut să 
pună capăt tuturor acestor afaceri. Şi am făcut locul ăla să 
arate ca şi cum ar fi fost desprins direct din Cacialmaua. O 
privi şi trăsăturile i se înăspriră. Am dus toate astea la bun 
sfârşit pentru tine, doamnă. Aşa că ceea ce fac în timpul 
meu liber mă priveşte. Nu-s sclavul tău, Gwen. 

Ea ţinea pistolul îndreptat înspre el. 

— Web London e încă bine sănătos. 

— Păi, la naiba, tu ai vrut să rămână aşa. Să-l facem să 
pară un laş. A fost un noroc că am descoperit că doctorul 
de nebuni la care se ducea era o veche cunoştinţă de-a 
mea din Vietnam. Aşa că toată lumea crede că Web e 
putred până-n măduva oaselor. Pentru toată chestia asta a 
fost nevoie de o planificare minuțioasă, ne-am asumat o 
grămadă de riscuri şi dă-mi voie să-ţi spun că am executat- 
o aproape perfect şi că ai obținut-o pentru nimica toată, 
fiindcă eu cred că ceea ce i s-a întâmplat fiului tău eo 
porcărie. Îi adresă o privire îndurerată. Şi nici măcar nu-mi 
amintesc să-mi fi mulţumit. 

— Mulţumesc, spuse ea, pe tonul serios al unui om de 
afaceri, cu o expresie indescriptibilă. Câţi bani ai câştigat 


644 


de pe urma drogurilor? 

Surprins, el îşi lăsă paharul în jos. 

— De ce? 

— După cât ţi-am plătit ţie, şi după cât am băgat în locul 
ăsta, eu şi Billy am cam rămas pe drojdie. O să vină foarte 
curând să ne ia colecţia lui de maşini de epocă, fiindcă am 
folosit-o drept garanţie pentru împrumuturi. Şi ne-ar 
prinde bine nişte bani gheaţă, pentru că avem de gând să 
vindem şi să şi plecăm de aici, mai ales fiindcă rana asta a 
ta, indiferent cum oi fi căpătat-o, îmi dă de înţeles că, într- 
o bună zi, cineva o să ne bată la uşă şi o să pună nişte 
întrebări pentru care nu am răspunsuri. Şi, sincer, m-am 
săturat de ţinutul de vânătoare din Virginia. Cred că 
următorul nostru popas va fi pe o insulă unde nu se lasă 
niciodată frigul şi unde nu există blestematele astea de 
telefoane. 

— Vrei să-ţi dau o parte din banii mei din traficul de 
droguri? întrebă el, nevenindu-i să creadă. 

— De fapt, ar fi mai corect spus că ţi-o pretind. 

Nemo îşi desfăcu braţele. 

— Păi, nu glumeam, iubito, am obţinut nişte preţuri 
foarte bune pentru noatenii ăia excepţionali, zise, pe un 
ton foarte sincer. 

Ea îi râse în nas. 

— Din ferma asta n-au ieşit bani nici înainte de a o 
cumpăra noi şi n-o să iasă nici de-acum înainte. Cu sau 
fără noateni excepţionali. 

— Ei, şi ce vrei de la mine? 

— E simplu. Vreau să-mi spui câţi bani ai scos din 
droguri. 

El ezită un moment înainte de a-i răspunde. 

— De fapt, nu chiar aşa de mulţi. 

Ea ridică pistolul şi-l îndreptă către el. 

— Câţi? 

— OK, vreun milion. Ei, eşti mulţumită? 


645 


Gwen prinse arma cu amândouă mâinile şi o aţinti cu 
grijă asupra capului lui. 

— Ultima şansă. Câţi, Nemo? 

— OK, OK, nu te ambala în halul ăsta. Trase aer în piept 
cu putere. Zeci de milioane. 

— Atunci vreau douăzeci la sută. Şi pe urmă ne vedem 
fiecare de-ale lui. 

— La naiba, chiar douăzeci la sută! 

— Viraţi într-un cont de dincolo de ocean. Presupun că 
un om de afaceri de talia ta are pe undeva nişte conturi 
secrete în care să ascundă milioanele noastre. Scuză-mă, 
zecile de milioane. 

— Dar, ştii, am avut nişte cheltuieli. 

— Sigur că da, probabil că ţi-ai plătit ajutoarele cu 
pilule, fiindcă cei mai mulţi dintre ei n-au destulă minte ca 
să pretindă altceva. Şi, de vreme ce contrabanda cu 
substanţe prescrise medical presupune costuri scăzute, îmi 
imaginez că profitul tău e frumuşel şi nu cred că plăteşti 
impozite pe venitul ăsta. Şi, mai presus de toate, te 
foloseşti de utilajele cumpărate de noi ca să-ţi transporţi 
marfa şi de oamenii pe care noi îi plătim pentru munca la 
fermă. Aşa că numai o foarte mică parte a capitalului e 
scoasă din buzunarul tău, ceea ce face ca investiţia să fie şi 
mai rentabilă. Aşa că, da, vreau să primesc partea mea. Se 
numeşte taxă de închiriere a utilajelor şi a forţei de muncă. 
Şi ai noroc că reprezintă numai douăzeci la sută. Îşi lăsă 
palma să-i alunece, incitant, de-a lungul trupului. De fapt, 
ai noroc că mă simt generoasă în momentul ăsta. 

Strait scutură din cap. 

— Ce, vrei să zici că taică-tu era şi un blestemat de 
specialist în managementul afacerilor? 

— Eu şi Billy am făcut destulă vreme afaceri proaste. 
Dar, cel puţin, suntem încă în viaţă. Fiul meu avea doar 
zece ani. Asta ţi se pare corect? 

— Şi dacă spun nu? 


646 


— Te împuşc. 

— Cu sânge rece. O femeie credincioasă ca tine? 

— Mă rog pentru fiul meu în fiecare zi, dar nu pot spune 
despre credinţa mea în Dumnezeu că a rămas neştirbită. Şi 
aş putea chema oricând poliţia. 

Nemo zâmbi şi clătină din cap. 

— Şi ce-o să spui? Că vând droguri? A, şi c-am ucis o 
grămadă de oameni pentru tine? Cu ce te avantajează 
asta? 

— Avantajul meu, Nemo, e că nu-mi mai pasă nici cât 
negru sub unghie ce se întâmplă cu mine. E cel mai mare 
avantaj. Nu mai am nimic de pierdut, - fiindcă deja am 
pierdut totul. 

— Dar Billy? 

— Nu ştie nimic despre asta. Iar procentul e acum de 
douăzeci şi cinci la sută. 

— La naiba, fie. 

Ţinând pistolul îndreptat către el, Gwen se ridică, îşi 
desfăcu fermoarul rochiei, o lăsă să-i alunece la picioare, 
apoi, complet goală, păşi dincolo de ea. 

— Şi uite şi bonus-ul, spuse. O dată, de două ori... 

— S-a făcut! zise Nemo Strait, întinzându-şi braţele după 
ea. 


Partida furtunoasă de sex îi lăsă pe amândoi fără suflare. 
Strait se prăbuşi pe spate, ocupându-se de braţul care îl 
durea, în timp ce Gwen îşi lăsă în jos picioarele şi le 
întinse. Strait i le răsucise în nişte poziţii în care nu erau 
menite să stea şi aproape că o despicase în două. Avea să 
simtă durerea vreo două zile, dar era o durere minunată, 
pe care soţul ei i-o refuza de atât de multă vreme. Şi nu 
era vorba numai de sex, dar şi de dragoste, ceea ce era cu 
mult mai rău. În public, se prefăcea plin de afecţiune; când 
erau singuri, nici nu se sinchisea de ea. Nu o brutalizase 
niciodată - dimpotrivă, era vorba de o răceală dusă la 


647 


extrem, dublată de o proastă dispoziţie implacabilă; faptul 
că era ignorată nu o îndurerase niciodată atât de mult. 

Gwen se lăsă pe spate, sprijinindu-se de căpătâiul 
patului, îşi aprinse o ţigară şi suflă rotocoalele groase de 
fum către tavan. Stătu aşa cam o oră, apoi se întinse şi-şi 
lăsă mâna pe pieptul păros al lui Strait, trezindu-l cu 
delicateţe. 

— A fost nemaipomenit, Nemo. 

— Ihî, mormăi el, drept răspuns. 

— Crezi c-o mai poţi face o dată înainte să se lumineze 
de ziuă? 

El deschise un ochi. 

— Ce naiba, femeie, nu mai am nouăş'pe ani şi am o 
aripă rănită. Fă-mi rost de-o mizerie de-aia de viagra şi 
poate reuşesc. 

— Ţinând cont de îndeletnicirile tale, aş fi crezut că eşti 
sătul de pastile. 

El îşi ridică puţin capul şi se uită spre ea. 

— Ei, nu te tentează ideea de a veni cu mine în Grecia, 
nu-i aşa? Ar fi al naibii de distractiv. Garantez. 

— Nu mă-ndoiesc. Dar am un soţ şi locul meu e alături 
de el, indiferent dacă e conştient de asta sau nu. 

Capul lui căzu brusc înapoi. 

— Da, mă gândeam eu că aşa o să spui. 

— lar tu nu vrei, de fapt, decât să mă lipseşti de cei 
douăzeci şi cinci la sută ai mei. 

— OK, mă dau bătut. 

— Nemo? 

— Da? 

— Ce crezi că s-o fi întâmplat cu Ernest B. Free? 

El se ridică în capul oaselor, îşi aprinse ţigara de la a ei, 
se aşeză alături de ea şi îi înconjură umerii cu braţul. 

— Să fiu al dracului dacă ştiu. Asta chiar că mă 
derutează. Am crezut că atacul HRTI-ului o să-l surprindă 
în complexul fraţilor liberi, dar nu era acolo. Numai dacă 


648 


federalii n-or fi minţind, dar de ce-ar face-o? Dacă l-ar fi 
arestat, ar fi urlat asta-n faţa lumii-ntregi. Şi mai e şi tipul 
de care m-am folosit ca să le fac înscenarea fraţilor liberi, 
cel care a plasat în complexul lor drogurile şi celelalte 
chestii, plus nişte dosare falsificate referitoare la judecător 
şi la cei doi avocaţi. El chiar îl ştie pe bătrânul Ernie şi l-ar 
fi recunoscut dacă ar fi fost acolo. Oricât de bine l-ar fi 
ascuns ceilalţi. 

Ea îşi trecu degetele prin părul lui. 

— Web şi Romano pleacă în curând. 

— Da, ştiu. Atâta pagubă. Nu mă simt în largul meu, deşi 
e un deliciu să plimbi cinci mii de pastile furate chiar pe 
sub nasul federalilor. Dar, ca să fiu sincer, într-un fel, îmi 
plac băieţii ăştia. Dacă ar afla ce am făcut, s-ar strădui şi 
ar reuşi să ne trimită pe lumea cealaltă, însă, lăsând 
deoparte asta, nu m-ar deranja să merg din când în când 
cu ei la o bere. 

Aruncă o privire spre Gwen şi expresia feţei ei îl făcu să 
se-nfioare. 

— Il detest pe Web London. 

— Uite ce e, Gwen ştiu ce s-a întâmplat cu fiul tău şi tot 
restul... 

— Mă-mbolnăvesc când îi văd mutra, izbucni ea, lovind 
cu pumnii în saltea. Ăştia sunt mai răi decât fraţii liberi. Se 
reped să salveze lumea şi pe urmă oamenii nevinovaţi 
încep să fie ucişi. Mi-au jurat că, odată ce a fost chemat 
HRT-ul, n-o să mai moară nimeni. Şi pe urmă au făcut 
paradă, prezentându-l pe Web London ca pe un erou, în 
timp ce fiul meu zace în mormânt. l-aş împuşca pe toţi cu 
mâna mea. 

Vorbele şi tonul ei delirant îl făcură pe Strait să înghită 
în sec, nervos, în timp ce ea se ridică în genunchi în pat, cu 
părul căzut pe faţă. Trupul ei aplecat, gol, cu toţi muşchii 
încordaţi, o făcea să semene cu o panteră gata de salt. Zări 
pistolul pe care ea îl lăsase pe noptieră şi era pe punctul 


649 


de a se repezi la el, dar ea fu mai iute. Îndreptă pistolul 
spre toate colţurile încăperii, în timp ce Strait o privea 
neliniştit. În cele din urmă, Gwen îndreptă arma spre ea 
însăşi. Îşi cobori ochii şi o privi, ca şi cum n-ar mai fi ştiut 
ce anume era. Degetul i se apropie încet de trăgaci. 

— De ce n-o faci tu însăţi? spuse el, uitându-se la pistol. 
Adică de ce nu-l ucizi pe Web? Aşa cum spuneai, se 
întâmplă tot felul de accidente. Mai ales la o fermă de cai. 

Gwen căzu pe gânduri şi, în sfârşit, renunţă la expresia 
plină de furie şi îi zâmbi, lăsând arma jos. 

— Poate că o s-o fac. 

— Totuşi, nu-l arunca în aer, pen' că suntem şi noi pe- 
aici. 

Ea intră în aşternut, se lipi de el, îl sărută pe obraz şi îşi 
strecură mâna sub cearşaf, frecându-şi-o de trupul lui. 

— Doar încă o dată, spuse, cu voce joasă, guturală, 
susţinându-i privirea. Aruncă cearşaful care îi acoperea, se 
uită în jos şi zâmbi. Dumnezeule, Nemo, cine are nevoie de 
viagra? 

— Femeie, te joci cu mine ca Charlie Daniels cu vioara. 

Chiar şi fără medicamentul pentru creşterea potenţei, 
izbuti să o mai satisfacă o dată, deşi asta fu cât pe ce să-l 
ucidă. 

Mai târziu, în timp ce ea se îmbrăca, o urmări cu 
privirea. 

— Fir-ar să fie, eşti o femeie dată dracului. 

Ea îşi încheie fermoarul rochiei şi îşi luă pantofii în 
mână. Strait se ridică şi începu să-şi tragă cu grijă cămaşa 
peste braţul rănit. Gwen se uită la el. 

— Ai ceva planuri matinale? 

— Pfui, doar ştii cum e viaţa la o fermă de cai. Se 
găseşte întotdeauna câte ceva de făcut. 

Ea îi întoarse spatele, gata să plece. 

— Ştii, Gwen, nu e nimic personal, nici altceva, dar nu e 
bine când cineva ţine în el atâta ură. Trebuie să scapi de 


650 


ea, altfel, la un moment dat, o să te distrugă. Eu am fost 
aşa când fosta nevastă mi-a luat copii. La un moment dat, 
trebuie, pur şi simplu, să renunţi la asta. 

Ea se întoarse încet şi îl privi. 

— Nemo, când o să-ţi vezi unicul copil zăcând mort în 
faţa ta, cu o gaură însângerată în piept, când, din cauza 
asta, o să-l pierzi pe singurul om pe care-l iubeşti, şi când o 
să cazi în cea mai cumplită disperare în care se poate 
adânci cineva şi-o să te vezi prăbuşindu-te chiar şi mai jos 
- atunci să vii să-mi vorbeşti mie despre renunţarea la ură. 


651 


CAPITOLUL 51 


Claire tresări, trezindu-se din somnul adânc care o 
cuprinsese în ciuda spaimei. Simţise degetele care îi 
atingeau pielea şi era gata să înceapă să i se împotrivească 
atacatorului, dar vocea pe care o auzi o făcu să se 
oprească. 

— Claire, sunt eu, spuse Kevin, îndepărtându-i legătura 
de pe ochi. 

Nu era lumină şi ea îşi lăsă ochii să se obişnuiască cu 
întunericul. Se uită la Kevin, care stătea lângă ea, cu 
mâinile pe cătuşele care o ţintuiau de perete. 

— Credeam că şi tu eşti legat. 

El zâmbi şi ridică o bucăţică de metal. 

— Am fost. Dar am scos asta de la una dintre cariocile 
pe care mi le-au dat ca să desenez. Am desfăcut 
încuietoarea. Sunt bun când trebuie să-mi folosesc mâinile. 

— Văd asta. 

— Mai dă-mi încă un minut şi te dezleg şi pe tine. 

Kevin o eliberă chiar mai repede. Ea îşi frecă 
încheieturile, se săltă în capul oaselor, se uită în jur şi 
dădu cu ochii de uşă. 

— Bănuiesc că uşa e încuiată. 

— Întotdeauna a fost. Poate că nu şi acum, când ne cred 
legaţi. 

— Bine gândit. 

Se ridică şi avu nevoie de o clipă ca să-şi regăsească 
echilibrul, după ce nu se mai sprijinise atât de multă vreme 
pe propriile picioare, timp în care stătuse şi în beznă. Se 
uită încă o dată în jur. 

— Avem ceva pe care să-l putem folosi ca armă, în caz că 
se află cineva de cealaltă parte a uşii? şopti. 

652 


Kevin se duse lângă patul de campanie, îl întoarse pe-o 
parte şi îi deşurubă două dintre picioarele de metal. Păstră 
unul şi i-l dădu pe celălalt lui Claire. 

— Tu-i loveşti sus şi io jos, îi spuse. 

Ea  încuviinţă dând din cap, deşi nu era prea 
încrezătoare. Nu era sigură că ar fi fost în stare să 
lovească pe cineva. 

Kevin păru să-i simtă tulburarea, pentru că adăugă: 

— Îi lovim numa’ dacă încearcă să ne facă rău, corect? 

— Corect, zise Claire, ceva mai hotărâtă. 

Se apropiară pas cu pas de uşă şi o încercară. Era 
încuiată. Ascultară încordaţi câteva clipe şi nu auziră pe 
nimeni de partea cealaltă, deşi zgomotele care păreau să 
fie făcute de o maşinărie nu mai erau atât de puternice. 

— Cred că n-o să ieşim de aici până n-o să vrea ei s-o 
facem, spuse Claire. 

Kevin se uită la uşă, apoi făcu un pas înapoi. 

— Până acu' n-am băgat niciodată de seamă asta. 

— Ce? 

— Balamalele sunt în partea dinspre interior. 

Claire păru însufleţită de speranţă, dar numai pentru o 
clipă. 

— Dar ne-ar trebui o şurubelniţă şi un ciocan ca să le 
scoatem. 

— Păi, avem un ciocan. El ridică piciorul de metal al 
patului. Iar şurubelniţa e chiar aici. 

Se duse în locul în care cătuşele cu care fusese legată 
Claire erau prinse de un şurub din perete. Cu ajutorul ei, 
reuşi în cele din urmă să-l deşurubeze şi să desprindă 
cătuşele. Ridică unul dintre ele. 

— Are o muchie de toată frumuseţea, ca o şurubelniţă. 

— Încă o dată bine gândit, Kevin, spuse Claire, plină de 
admiraţie. 

Ea stătea acolo, simțindu-se complet neajutorată, iar 
puştiul scotea din pălărie un miracol după altul. 


653 


Avură nevoie de ceva timp şi se tot opriră ca să asculte 
dacă nu se auzea cineva venind, dar, până la urmă, 
scoaseră ştifturile care ţineau balamalele. Cu greu, reuşiră 
să deschidă uşa şi să se strecoare în partea cealaltă. Şi 
acolo era întuneric şi se împleticiră de-a lungul coridorului 
îngust, ţinându-se cu mâinile de pereţi ca să se orienteze. 
Mirosul de clor era acum foarte puternic. Dădură peste 
încă o uşă încuiată şi Kevin reuşi să o deschidă cu clema sa 
de la cariocă. Urmă şi o a treia uşă, dar din fericire, era 
descuiată. 

Claire răsuflă uşurată, ceea ce făcu şi Kevin. El îi zâmbi. 

— E bine să fii, în sfârşit, afară. 

— Păi, să ne grăbim, până nu vin să ne închidă din nou. 

Trecură pe lângă piscina acoperită, se strecurară printre 
tufişuri şi de-a lungul unei poteci şerpuitoare, acoperite cu 
iarbă. Când ajunseră la capătul acesteia, Claire putu vedea 
clădirea aflată departe, în faţă. Era vila. O zărise cu ocazia 
vizitei. Erau la East Winds. 

— Dumnezeule! exclamă. 

— Şşşt, făcu Kevin. 

— Ştiu unde suntem, îi şopti ea la ureche. Am prieteni 
aici, nu trebuie decât să-i găsim. 

Problema era că, deşi avea vila ca punct de reper, pe 
întuneric nu-şi putea da seama în ce direcţie se afla casa 
care îi adăpostea pe Web şi Romano. 

— Dacă-s într-un loc în care am fost închişi, de unde ştii 
că-ţi sunt într-adevăr prieteni? 

— Ştiu, pur şi simplu. Haide. 

II luă de mână şi îşi croiră drum în direcţia în care 
credea Claire că se afla casa trăsurilor. Dar, cu mult 
înainte de a ajunge acolo, înmărmuriră amândoi când 
auziră un vehicul apropiindu-se. Fugiră înapoi, în tufişuri, 
de unde traseră cu ochiul, încordaţi. Optimismul lui Claire 
pieri dintr-odată. Era o camionetă, nu Mach-ul, şi nici 
automobilul Corvette al lui Romano. I se tăie respiraţia 


654 


când camioneta se opri şi din ea coborâră mai mulţi 
oameni înarmaţi. Se părea că evadarea lor fusese 
descoperită. O luă la fugă alături de Kevin, afundându-se şi 
mai mult în pădure, astfel încât se dezorientă cu totul. 

Într-un târziu se opriră, trăgându-şi respiraţia. Kevin 
privi în jur. 

— N-am mai văzut niciodată atâţia copaci la un loc. Nu- 
mi dau seama încotro s-o luăm ca să ieşim de aici. 

Claire trase aer adânc în piept, încercând să-şi ţină 
respiraţia şi nervii sub control. Dădu din cap. 

— Ştiu. 

Studia terenul necunoscut, încercând să decidă în ce 
direcţie ar fi trebuit să meargă, când auziră paşi. Îl trase 
pe Kevin lângă ea şi se ghemuiră în tufăriş. 

Cineva venea pe potecă îndreptându-se direct către ei, 
evident fără să aibă habar de prezenţa lor. Claire se uită 
într-acolo. N-o cunoştea pe Gwen Canfield, aşa că nu avea 
idee cine era femeia în rochie lungă, roşie, care, la ora 
aceea, umbla desculţă prin desişul pădurii. Claire se gândi 
să o strige, dar, până la urmă, se hotări să n-o facă. Nu 
avea idee cine erau cei care-i capturaseră. Poate că femeia 
făcea parte din grup. 

O dată ce o pierdură pe Gwen din vedere, Claire şi Kevin 
se puseră din nou în mişcare. Ajunseră lângă o casă 
cufundată în întuneric, dar în faţa căreia era parcată o 
camionetă. Claire se întreba dacă să încerce să se 
strecoare înăuntru şi să folosească telefonul ca să cheme 
poliţia, când un bărbat se năpusti afară, sări în camionetă 
şi demară în trombă. 

— Cred că tipul ăsta tocmai a aflat c-am scăpat, îi şopti 
lui Kevin. Haide. 

Alergară către casă. Claire observase că, în graba lui, 
omul lăsase uşa deschisă. Erau pe punctul de a intra, când 
auziră un sunet care răscoli stomacul lui Claire. 

— Se întoarce, îi strigă lui Kevin. 


655 


Alergară înapoi, în pădure, în timp ce camioneta se 
îndrepta către ei. 

Croindu-şi drum prin tufişurile dese, Claire îşi pierdu 
repede pantofii, iar lujerii ţepoşi şi crengile groase 
transformară hainele ei şi ale lui Kevin în zdrenţe. 
Ajunseră într-un mic luminiş şi se opriră să-şi tragă 
răsuflarea, dar o rupseră din nou la fugă când auziră 
zgomotul unor paşi care striveau crengile tufişurilor. 

Alergară până într-un spaţiu deschis, unde Claire văzu o 
clădire care se contura nedesluşit în întuneric. 

— Repede, îi spuse lui Kevin, să intrăm acolo. 

Se căţărară pe o platformă de încărcare şi intrară în 
Casa Maimuţelor printr-o gaură din perete. Îşi rotiră 
privirile, uitându-se la interiorul devastat al încăperii. 
Claire începu să tremure când văzu cuştile ruginite. Kevin 
îşi duse mâna la nas. 

— Fir-ar să fie, aici pute, zise. 

Vocile unor bărbaţi se auzeau tot mai aproape, urmate 
de lătratul câinilor. 

— Aici, zise Claire, înnebunită. 

Se cocoţă pe o ladă şi îl săltă pe Kevin într-o nişă din 
perete, care probabil că adăpostise cândva un ventilator. 

— Ghemuieşte-te şi nu fă niciun zgomot, îi spuse. 

— Unde te duci? 

— Nu prea departe, răspunse. Dar, dacă mă găsesc, nu 
ieşi de acolo; indiferent ce ar spune că-mi fac, nu ieşi de 
acolo. Ai înţeles? 

El dădu încet din cap. 

— Claire, zise. 

Ea se întoarse. 

— Te rog, ai grijă. 

Ea îi adresă un zâmbet firav, îi strânse mâna şi se dădu 
jos. Privi o clipă în jur, apoi se strecură printr-o 
despicătură a peretelui din spate. Odată ce ieşi afară, 
zgomotul făcut de câini deveni şi mai înspăimântător. 


656 


Probabil că le dăduseră animalelor ceva care avea mirosul 
ei şi al lui Kevin. Işi rupse o bucată din rochie, luă un 
bolovan mai mic, îl înfăşură în bucata de material şi îl 
azvârli cât de departe putu de Casa Maimuţelor. Apoi 
alergă în direcţia opusă. Ajunse din nou în pădure, se lăsă 
să alunece în josul unui povârniş şi se opri la baza 
acestuia. Se uita în jur, încercând să stabilească direcţia 
din care veneau sunetele scoase de oameni şi de câini. Din 
nefericire, configuraţia terenului făcea ca zgomotele să 
stârnească ecouri pretutindeni. Traversă un pârâiaş prin 
vad, căzând la jumătatea drumului şi udându-se până la 
piele. Se strădui şi reuşi să escaladeze micul taluz din 
partea opusă, găsindu-se apoi pe teren drept. Se simţea 
atât de obosită, încât o parte a ei dorea să se întindă acolo, 
aşteptând să fie descoperită. Totuşi, se forţă să se ridice şi 
să alerge. Când ajunse la o altă pantă abruptă, se agăţă de 
un copăcel şi îl folosi ca să se tragă în sus. Din vârf, 
inspectă terenul. În depărtare zări o luminiţă, apoi altele şi 
altele, toate perechi. O şosea. Respiră de vreo câteva ori 
adânc şi începu să se deplaseze cu paşi uniformi. Avea 
picioarele zgâriate şi sângerânde, dar nu lăsă durerea să o 
încetinească. Trebuia să capete ajutor. Să capete ajutor 
pentru Kevin. 

Zgomotele făcute de bărbaţi şi de câini pieriseră şi îşi 
permise să nutrească firava speranţă că totuşi evadarea îi 
reuşise. Se târi pe ultimii metri care o despărţeau de şosea 
şi se aşeză o clipă în şanţ, cu lacrimile şiroindu-i, 
deopotrivă de oboseală, de teamă şi fiindcă-şi câştigase 
libertatea. Auzi o maşină apropiindu-se, se ridică şi alergă 
în mijlocul drumului, fluturându-şi braţele şi ţipând după 
ajutor. 

La început, nu i se păru că şoferul vehiculului ar fi avut 
de gând să oprească. Şi realiză că arăta, probabil, ca o 
nebună. Dar, în cele din urmă, maşina încetini şi opri. 
Alergă spre portiera pasagerului şi o deschise. Şi dădu mai 


657 


întâi cu ochii de Kevin, aşezat pe scaunul din faţă, cu gura 
astupată de un căluş şi cu mâinile şi picioarele legate. Apoi 
îl văzu pe Nemo Strait, cu un pistol îndreptat către ea. 

— Salut, doctore, spuse el. Faci autostopul? 


Îşi întinse trupul uriaş şi, fără să vrea, începu să 
tremure. Noaptea fusese ceva cam rece şi umezeala părea 
să-i fi intrat în oase. Se înfăşură mai strâns în pătură. 
Francis Westbrook nu era obişnuit să-şi petreacă noaptea 
în cort. Probabil că nu avea să facă niciodată ceva care să 
se apropie mai mult de dormitul în cort decât ceea ce 
făcea acum, fără niciun fel de plăcere. Bău puţină apă, 
apoi îşi săltă capul din locul care-i servea drept 
ascunzătoare. Aprecie că soarele urma să răsară în 
curând. Nu dormise deosebit de bine; ce naiba, nu mai 
dormise cu adevărat de când dispăruse Kevin. Şi nu 
primise decât un prăpădit de telefon. Se întâlnise cu 
London, aşa cum îi spuseseră, şi îl pusese la curent cu 
existenţa tunelurilor, tot aşa cum i se ceruse. Bineînţeles 
că, între timp, se ocupase de rezolvarea unei mici afaceri 
neterminate, legate de Toona. In ciuda celor pe care i le 
spusese lui Web, putea să-i accepte pe cei care-i dijmuiau 
marfa şi chiar şi pe cei care o foloseau, pentru că, dacă n-o 
făceai, pur şi simplu nu găseai pe nimeni care să lucreze 
pentru tine în traficul de droguri. Dar ceea ce nu avea să 
tolereze niciodată erau informatorii. Macy îl avertizase în 
privinţa activităţilor lui Toona, apoi verificase el însuşi şi 
descoperise că Macy avusese dreptate. Şi, aşa cum se 
cuvenea, Toona ajunsese hrană pentru peşti. Uneori, viaţa 
era corectă, cugetă. 

Din zvonurile care circulau pe străzi, aflase că Peebles 
fusese omorât. Dar mai aflase, deşi prea târziu, şi că 
acesta pusese la cale preluarea oamenilor săi şi unificarea 
celorlalte bande din zonă. Ceea ce îl luase prin 
surprindere. Nu se gândise că bătrânul Twan plănuia aşa 


658 


ceva. lar Macy, pur şi simplu, dispăruse. Această lipsă de 
loialitate îl înfuriase de-a binelea. Westbrook ridică din 
umeri. Primise o lecţie binemeritată, fiindcă se încrezuse 
într-un alb. 

Oricine ar fi fost cel care îl ucisese pe Twan, ar fi putut 
să-l vâneze, de fapt, pe el. Westbrook nu putea face altceva 
decât să stea ascuns şi să nu se încreadă decât în sine 
însuşi până când avea să se termine totul. Se bizuia doar 
pe el însuşi - exact aşa cum fusese pe vremuri. Avea două 
pistoale, câteva încărcătoare pline şi vreo mie de dolari în 
buzunar. Îşi abandonase Navigator-ul când ajunsese acolo, 
iar poliţiştii continuau încă să-l caute. Ei bine, n-aveau 
decât. Văzuse că federalii patrulau prin zonă, dar 
petrecuse destul de mult timp ferindu-se de poliţai ca să 
ştie cum să ascundă chiar şi trupul lui mătăhălos, aşa că se 
putea confunda cu decorul din jur, chiar acolo unde se afla. 
văzuse că, în locul acela, se petreceau nişte lucruri 
ciudate. Şi auzise nişte câini lătrând în depărtare. Apariţia 
câinilor era o veste proastă. Se ghemuise şi mai tare în 
ascunzătoare şi pusese deasupra lui o pătură pe care o 
acoperise cu ramuri şi cu frunze, până când zgomotul se 
îndepărtase. Din câte îşi putuse da seama, London era încă 
în apropiere şi, dacă London considera că locul avea o 
importanţă deosebită, atunci Westbrook era de aceeaşi 
părere. Işi verifică pistolul şi se reinstală, mai luă o gură 
de apă, ascultă greierii şi se întrebă ce avea să-i aducă 
ziua următoare. Poate că avea să i-l aducă pe Kevin. 


Ed O'Bannon se plimba jur-împrejurul încăperii mici şi 
goale. Nu mai fumase de ani de zile, dar, în ultimele două 
ore, aproape că dăduse gata un pachet. Întotdeauna se 
gândise că avea să fie descoperit, dar, pe măsură ce timpul 
trecuse fără să dea peste niciun fel de piedici, temerile i se 
împuţinaseră, în ritmul în care i se îngroşa contul bancar. 
Auzi pe cineva apropiindu-se şi se întoarse spre uşă. Era 


659 


încuiată, de aceea fu surprins când mânerul începu să se 
rotească. Se trase într-o parte. Şi, când bărbatul intră, 
răsuflă uşurat. 

— Nu ne-am mai văzut de mult, doctore. 

O'Bannon întinse mâna şi Nemo Strait i-o scutură. 

— Nu eram sigur c-o să reuşeşti, Nemo. 

— Te-am dezamăgit eu vreodată? 

— Trebuie s-o şterg repede. Federalii întorc zona cu 
susul în jos. 

— Nu te agita prea tare. Sunt o mulţime de modalităţi să 
te putem scoate de aici, avem avioane, acte şi oameni care 
să te ducă la destinaţie. Strait ridică un pachet cu acte. 
Treci prin Mexic, ajungi la Rio, apoi la Johannesburg. De 
acolo poţi să alegi fie Australia, fie Noua Zeelandă, unde se 
duc o mulţime de fugari. Sau poate că ajungi pe vechiul 
nostru ring de dans din Asia de Sud-Est. 

Cu ochii la pachet, O'Bannon slobozi un al doilea suspin 
de uşurare. Zâmbi şi îşi mai aprinse încă o ţigară. 

— Mi se pare c-au trecut o sută de ani de atunci. 

— Ei, eu n-am să uit asta niciodată. M-ai salvat, după ce 
Viet Cong-ul mi-a întors mintea pe dos. 

— A fost o deprogramare, nu e foarte complicat pentru 
cineva care ştie ce face. 

— Norocul meu că ai făcut-o, zise Strait. Se opri şi rânji. 
Şi, în plus, ai pus mâna şi pe o mică afacere cu droguri. A 
fost un beneficiu colateral al activităţii tale de medic. 

O'Bannon ridică din umeri. 

— Toată lumea făcea aşa ceva pe atunci. 

— La naiba, aşa e, o făceau toţi, inclusiv eu, deşi numai 
pentru consum personal. 

— A trebuit să-ţi pasez ţie afacerea, când mi-ai sugerat 
să pun microfoane în cabinete şi să vând informaţiile, ceea 
ce a fost o idee genială. 

Strait rânji. 

— Păi, federalii au atâtea mijloace băneşti, de-aia 


660 


trebuia să egalizăm puţin şansele pe terenul de joc. Dar 
toată lumea a avut de câştigat. Tu ai informaţiile, iar eu 
ştiu nişte oameni, printre care mă şi număr, care au nevoie 
de ele ca să-şi desfăşoare afacerile. Tu faci bani, eu fac 
bani, iar federalii trag lozul necâştigător. 

Când Gwen îl atrăsese pe Strait în planul ei de a se 
răzbuna pe toţi cei implicaţi în moartea fiului ei, el 
începuse să facă cercetări legate atât de Brigada de 
Salvare a Ostaticilor, cât şi de Web London. Crescând la o 
fermă de cai, deveneai foarte ordonat, iar el îşi dăduse 
demult seama de asta. Ştia că trebuie să obţii toate 
informaţiile posibile, să-ţi faci un plan şi să treci la 
executarea lui. Înainte de a fi capturat de Viet Cong, Strait 
fusese un soldat extraordinar, care îşi condusese 
camarazii, ajutându-i să supravieţuiască într-o serie de 
împrejurări infernale, fapt dovedit de decoraţiile care îi 
umpluseră pieptul, deşi el nu le dăduse nicio importanţă. 
Pe urmă descoperise că acel Ed O'Bannon pe care îl 
cunoscuse în Vietnam şi cel care îl trata pe Web London 
erau una şi aceeaşi persoană. Asta-i dăduse ideea să le 
aranjeze o înscenare atât lui London cât şi HRI-ului, 
pentru că ştia, din proprie experienţă, ce putea face Ed 
O'Bannon cu mintea unui om. Totuşi, la început, acesta nu 
dorise să se implice. Dar, când Strait aflase câţi oameni ai 
legii se numărau printre pacienţii lui, îl abordase din nou şi 
îşi repetase oferta de a instala microfoane în imobil, de a le 
vinde criminalilor informaţiile obţinute şi de a da 
profiturile pe din două cu bunul doctor. Odată apărut acest 
stimulent, O'Bannon intrase imediat în afacere. Lăcomia 
nu-i scăzuse pe măsura trecerii anilor. Unele dintre 
şedinţele de psihanaliză înregistrate îi furnizaseră lui 
Strait toate informaţiile de care avusese nevoie pentru 
înscenarea făcută HRTI-ului. Nu-i povestise niciodată lui 
O'Bannon despre traficul cu oxycontin, pentru că nu se 
îndoia că acesta ar fi solicitat o parte din profit. Iar Strait 


661 


avea acum o asociată, în persoana lui Gwen Canfield. 
Douăzeci şi cinci la sută, fir-ar să fie! Dar trebuia să 
recunoască faptul că noaptea trecută meritase toţi banii. 

— Am fost surprins când ne-ai adus-o pe Claire Daniels, 
spuse Nemo. Deşi cred că n-aveam de ce să fiu. Când mi-ai 
spus că se ocupă de London, mi-am dat seama că, la un 
moment dat, vom avea probleme. 

— M-am străduit să-l conving să rămână la mine. Dar, 
cum îţi spuneam, nu puteam insista prea mult fără să-i 
stârnesc bănuielile. Bineînţeles că ei i-am ascuns cea mai 
mare parte a dosarului lui Web. Şi, în afară de voi, n- 
aveam cui să-i cer ajutorul. 

— Ai procedat aşa cum trebuia. Îţi pot garanta că ea nu 
va depune niciodată mărturie împotriva ta la un proces. 

O'Bannon scutură din cap. 

— Mi-e greu să cred că s-a terminat. 

— Ei, a fost o treabă excelentă. 

— „A fost” e bine zis, făcu O'Bannon, abătut. 

— Cred că nici tu nu te topeşti de dragul guvernului 
nostru federal. 

— După tot ce-am văzut în Vietnam? Nu. lar timpul pe 
care l-am petrecut lucrând în cadrul Biroului nu prea m-a 
ajutat să-mi schimb părerea. 

— Păi, fac pariu că ai pus deoparte destul de mulţi bani 
ca să-ţi ajungă pentru tot restul zilelor. 

O'Bannon încuviinţă dând din cap. 

— M-am descurcat bine în privinţa asta. Acum sper c-o 
să am parte să mă bucur de ei. 

— Vreau să-ţi mulţumesc, doctore, pentru tot ajutorul pe 
care ni l-ai dat. L-ai aranjat perfect pe London. 

— "Ţinând cont de mediul în care a trăit, a fost un caz 
simplu, crede-mă. Nici măcar n-a fost nevoie de vreun 
medicament. Zâmbi. Tipul avea încredere în mine. Ce-ţi 
spune asta despre puternicul FBI? 

Strait căscă şi se frecă la ochi. 


662 


— Ai avut o noapte albă? întrebă O'Bannon. 

— Poţi să mai spui o dată asta. Am făcut mai mult decât 
să-mi secătuiesc toată vlaga. 

Auziră o uşoară bătaie în uşă. 

— Intră, zise Strait. Se uită la O'Bannon. [i-a sosit 
şoferul. E cel mai bun dintre oamenii mei. O să aibă grijă 
de toate. 

Clyde Macy intră şi se uită lung mai întâi la O'Bannon, 
apoi la Strait. 

— Lucrez de mult cu băiatul ăsta. l-am arătat că mergea 
pe căi greşite, zic eu, şi n-am dreptate? 

— Am găsit tatăl care mi-a lipsit întotdeauna, spuse 
Macy. 

Strait râse. 

— Aici ai nimerit-o. Nu ştiu dacă-ţi vine să crezi, dar 
băiatul ăsta s-a infiltrat într-o gaşcă de negri care face 
trafic cu droguri în D.C. A aranjat lucrurile astfel încât să 
tragă ei ponoasele pentru ceea ce-am făcut noi. Unul 
dintre ei, un oarecare Antoine Peebles, încerca să preia 
afacerea lui Westbrook. Aşa că Mace i-a cântat în strună în 
ceea ce privea micul lui plan, Peebles ne-a ajutat când am 
avut nevoie şi pe urmă Mace l-a omorât. 

O'Bannon părea nedumerit. 

— De ce a trebuit s-o faci? 

— Pentru că aşa am vrut, zise Macy, fixându-şi asupra 
lui O'Bannon privirea în care nu se desluşea nicio 
remuşcare. A fost o misiune pe care mi-am încredinţat-o 
singur. Şi am îndeplinit-o cu succes. 

Strait chicoti. 

— Pe urmă s-a asigurat că HRI-ul şi Frăția Libertăţii o 
să se împuşte unii pe alţii. Omul ăsta e nepreţuit. OK, 
Mace, el e Ed O'Bannon, prietenul despre care ţi-am 
vorbit. 

Îi dădu lui O'Bannon actele, îl bătu pe umăr şi îi strânse 
mâna. 


663 


— Doctore, am fost sincer când am spus că ţi-ai făcut 
datoria faţă de noi. Îţi mulţumesc încă o dată şi sper să te 
distrezi bine în calitate de fugar urmărit de justiţie. 

Îi întoarse spatele şi ieşi. În timp ce închidea uşa în 
urma lui, auzi primul foc tras de pistolul cu amortizor, 
urmat imediat de al doilea. Macy ăsta era al naibii de 
operativ. Îl educase cât se putea de bine. Totuşi, avea 
câteva cusururi. Întrecerea lui cu FBl-ul era uneori 
supărătoare. Unele dintre concesiile pe care le făcuse ca 
să-l ştie mulţumit fuseseră foarte riscante, dar, una peste 
alta, adevărul era că nu ar fi scos-o la capăt fără Clyde 
Macy. 

Strait nu avusese nimic împotriva lui O'Bannon, dar 
treburile încurcate sunt treburi încurcate. Şi nu avea 
încredere nici în doctor, nici în oricine altcineva. OK, o 
problemă era rezolvată, dar mai rămăseseră încă două: 
Kevin Westbrook şi Claire Daniels. Evadaseră o dată, însă 
nu mai aveau nicio şansă s-o facă a doua oară. Şi pe urmă 
era timpul să-şi încheie activitatea. Insulele greceşti i se 
păreau din ce în ce mai ispititoare. Nu era rău pentru un 
băiat care crescuse în sărăcie şi care trăise întotdeauna 
din expediente. America era, într-adevăr, ţara tuturor 
posibilităţilor. 

În timp ce se urca în camionetă, Nemo Strait se întrebă 
dacă în Grecia erau ferme de cai. Spera că nu. 


În casa trăsurilor, Web deschise ochii şi privi în jur. Nu-l 
auzise pe Romano agitându-se şi, când se uită la ceas, ştiu 
şi de ce. Încă nu era ora şase. Se dădu jos din pat, deschise 
fereastra şi trase în piept aerul zorilor. Adormise, 
neobişnuit de greu. Avea să plece de acolo în curând, ceea 
ce-l bucura pe de-o parte, dar îl întrista pe de alta. 

Totuşi, gândurile i se îndreptau mai ales către Claire. 
Experienţa îi spunea că erau foarte puţine şanse ca femeia 
să mai fie încă în viaţă. Îl paraliza ideea că n-avea s-o mai 


664 


vadă niciodată. 

În timp ce continua să se uite pe fereastră, o zări pe 
Gwen venind dinspre vilă într-un jeep cu capota ridicată. 
Parcă în curtea pavată cu bolovani din faţa casei trăsurilor 
şi coborî. Era îmbrăcată ca pentru călărie, cu blugi, cizme 
şi cu un pulover; părul lung îi încadra cu graţie obrajii. Nu 
purta pălărie. 

El o strigă când se îndrepta spre uşă. 

— Cecul pentru chirie e în cutia poştală, aşa că anulează 
ordinul de evacuare. 

Ea privi în sus, zâmbi şi îi făcu cu mâna. 

— M-am gândit că am putea să facem o ultimă plimbare 
călare. Se uită spre cerul care se lumina. O să terminăm de 
înşeuat caii la ora cea mai potrivită pentru o cavalcadă. Mă 
însoţeşti, domnule London? 

Pe chip îi străluci un zâmbet care păru să spulbere toate 
neliniştile lui Web. 

Puseră şeile pe cai, Gwen pe Baron, iar Web pe un murg 
mai mic, căruia i se spunea Cornet. Gwen îi spuse că lui 
Boo i se infectase un picior. 

— Sper că uriaşul o să se vindece. 

— Nu-ţi face griji, cai îşi revin foarte repede, răspunse 
ea. 

Vreme de vreo oră şi jumătate străbătură o bună bucată 
de teren şi, în timp ce călăreau împreună, Gwen nu se 
putea gândi decât că nu mai omorâse pe nimeni până 
atunci. Adevărul era că, în noaptea care trecuse, blufase în 
faţa lui Strait, dar era oare în stare să acţioneze în 
momentul în care trebuia s-o facă? Se uită la Web, care 
călărea alături de ea, şi se strădui din răsputeri să-l 
considere cel mai cumplit dintre duşmanii ei şi cel mai 
înfricoşător dintre coşmarurile sale. Totuşi, îi venea greu 
să treacă la fapte. Ani de zile, visase să-i ucidă pe toţi 
membrii aşa-zisei echipe eroice de agenţi federali, despre 
care toată lumea o asigurase că erau cei mai buni care 


665 


puteau exista. I se spusese că îi puteau scoate teferi de 
acolo pe fiul ei şi pe ceilalţi ostatici; se străduiseră să-i 
bage asta în cap, până când temerile îi dispăruseră şi 
speranţele o însufleţiseră. Era ca şi cum ţi s-ar fi spus că ai 
cancer, dar că e pe deplin vindecabil, iar tu ai fi crezut 
asta până când ti-ar fi închis capacul sicriului şi te-ar fi 
afundat în pământ. Ei bine, aproape că îşi atinseseră 
scopul de a salva toţi ostaticii, lăsându-l doar pe băiatul ei 
să piară. Şi, după aceea, îl urmărise, clocotind de furie, pe 
Web London, al cărui chip împodobea ziarele, revistele şi 
emisiunile TV, faptele sale eroice fiind scoase în evidenţă 
cu un lux îngreţoşător de amănunte, totul culminând cu 
decorația pe care i-o înmânase însuşi preşedintele. Nu se 
gândea la rănile lui înfiorătoare. Şi nu ştia prin ce chinuiri 
groaznice trecuse în timp ce se străduia să-şi păstreze 
locul în HRT. Oricum, nimic din toate astea nu ar fi contat 
pentru ea. Nu o interesa decât faptul că Web trăia, iar fiul 
ei murise. Halal erou. 

Da, văzându-şi fiul care zăcea, mort, alături de Web 
London, ceva îi plesnise în creier. De fapt, îşi putea aminti 
trosnetul care părea să i se propage de-a lungul tuturor 
nervilor, de parcă ar fi fost lovită de trăsnet; de atunci, nu 
mai fusese niciodată aceeaşi. De atunci, nu mai fusese zi 
de la Dumnezeu în care să nu aibă în faţa ochilor trupul 
însângerat al fiului ei, zăcând în sala de sport. Şi nici nu 
mai putuse uita imaginea bărbaţilor în echipament de 
luptă care se duceau să-i salveze copilul şi care, într-un fel 
sau altul, reuşiseră să-i păstreze în viaţă pe toţi ceilalţi, cu 
excepţia lui. Se uită la Web, care prinse să capete, încet- 
încet, tenta întunecată a răului. El era ultimul 
supravieţuitor. Da, ea putea să-l ucidă. Şi poate că, astfel, 
coşmarul ei avea să se sfârşească în cele din urmă. 

— Presupun că tu şi Romano plecaţi azi, aşa e? 

— Aşa s-ar părea. 

Gwen zâmbi şi îşi scutură părul. Strângea cu putere 


666 


hăţurile, pentru că avea impresia că mâinile erau gata să 
înceapă să-i tremure. 

— Misiunea voastră s-a încheiat? 

— Cam aşa ceva. Ce face Billy? 

— E bine. Are toane, aşa cum ni se întâmplă tuturor. 

— Nu mi se pare că tu ai fi capricioasă. Am impresia că 
eşti genul care se descurcă bine în situaţiile dificile. 

— S-ar putea să fii surprins uneori. 

— Petrecerea de aseară a fost grozavă. 

— Billy ştie cum să organizeze aşa ceva. Fraţii Ransome 
nu sunt întocmai cum mi i-am închipuit. 

— Nu crezi că ăsta-i numele lor adevărat, nu-i aşa? 

— Nici măcar o secundă. 

— Când am dat cu ochii de ei, mi-am închipuit că sunt 
homosexuali. Asta până când ai apărut tu şi orientarea lor 
sexuală a devenit cât se poate de clară. 

Ea râse. 

— Iau asta drept un compliment. 

Trecură pe lângă intrarea văii înguste în care se afla 
capela lui Gwen. 

— Astăzi nu mergi la capelă? 

— Azi nu. 

Gwen îşi îndepărtă privirea de la deschiderea dintre 
copaci. Nu era o zi pentru rugăciune. Totuşi, când Web se 
uită în altă parte, îşi făcu cruce. „lartă-mă, Doamne, 
pentru ceea ce am de gând să înfăptuiesc”. Cu toate că 
mimase cuvintele în tăcere, nu se aştepta ca rugăciunea 
să-i fie primită. 

Ajunseră la povârnişul abrupt al cărui vârf era acoperit 
de copaci. Nu-l mai adusese niciodată pe Web acolo. Poate 
că, în străfundul minţii ei, ştiuse că ziua aceea avea să 
sosească. 

Gwen îl lovi pe Baron cu cravaşa şi luară râpa în piept, 
cu Web şi Cornet imediat în urma lor. Urcau în galop, Web 
fiind pe punctul de a o depăşi. Când ajunseră în vârf, îşi 


667 


opriră bidiviii şi îşi rotiră ochii asupra ținutului, în vreme 
ce caii îşi trăgeau cu putere răsuflarea. 

Gwen îl privi pe Web cu admiraţie neprefăcută. 

— Sunt impresionată. 

— Ei, am avut o profesoară grozavă. 

— Turnul de strajă e în apropiere. De acolo, priveliştea e 
şi mai frumoasă. 

Web nu-i spuse că urcase deja în turn, împreună cu 
Romano, şi că inspectaseră domeniul fraţilor Ransome. 

— E o idee bună. 

Călăriră până acolo, priponiră caii de un stâlp de lemn şi 
îi lăsară să pască. Gwen îl conduse pe Web până în vârful 
turnului şi priviră soarele care răsărea şi pădurea care, 
sub ei, revenea la viaţă. 

— Cred că nimic nu poate fi mai frumos, spuse Web. 

— Aşa s-ar părea, răspunse Gwen. 

El se rezemă de parapetul înalt şi o privi. 

— Tu şi Billy aveţi probleme? 

— Sare în ochi? 

— Am văzut lucruri şi mai rele. 

— Chiar aşa? Dacă ţi-aş spune că habar n-ai despre ce 
vorbeşti? făcu ea, brusc înfuriată. 

Web îşi păstră calmul. 

— Ştii, de fapt, noi n-am stat niciodată într-adevăr de 
vorbă. 

Ea îşi feri privirea. 

— De fapt, am stat de vorbă cu tine mult mai mult decât 
o fac cu alţi oameni. Şi abia dacă te cunosc. 

— Am pălăvrăgit, mai degrabă. Nu sunt chiar aşa greu 
de cunoscut. 

— Web, încă nu mă simt pe deplin în largul meu faţă de 
tine. 

— Păi, nu mai avem prea mult timp la dispoziţie. Nu 
cred că vieţile noastre o să se mai intersecteze vreodată. 
Dar cred că e bine aşa. 


668 


— Cred că da, zise ea. Nu sunt sigură că eu şi Billy o să 
rămânem în continuare la East Winds. 

Web păru surprins. 

— Am impresia că e locul potrivit pentru voi. De ce să 
plecaţi în altă parte? Poate că aveţi problemele voastre, 
dar sunteţi fericiţi aici. Nu-i aşa? Asta-i viaţa pe care v-aţi 
dorit-o, greşesc cumva? 

— În ecuaţia fericirii intră foarte mulţi factori, spuse ea, 
tărăgănând cuvintele. Şi unii sunt mai evidenţi decât alţii. 

— În privinţa asta, nu cred că te pot ajuta. Fericirea nu e 
specialitatea mea, Gwen. 

Ea îi aruncă o privire plină de curiozitate. 

— Nici a mea. 

Preţ de o clipă nesfârşită, se priviră stânjeniţi unul pe 
altul. 

— Păi, Gwen, tu meriţi să fii fericită. 

— De ce? se grăbi ea să-l întrebe. 

Dintr-un anumit motiv, chiar dorea să-i audă 
argumentele. 

— Pentru că ai suferit atât de mult. Pur şi simplu, fiindcă 
aşa e corect - dacă o fi existând ceva corect în viaţa asta. 

— Tu ai suferit vreodată? 

Cuvintele sunaseră usturător şi aspru, dar le îndulci 
imediat, privindu-l cu înţelegere. 

— Am avut porţia mea de vremuri grele. Copilăria mea 
nu prea a coincis cu visul american. Şi nici despre viaţa 
mea de adult nu se prea poate spune asta. 

— M-am întrebat întotdeauna de ce fac oamenii ceea ce 
faci tu. Mă refer la cei aflaţi de partea binelui. 

Vorbise cu o expresie de deplină sinceritate. 

— O fac pentru că trebuie s-o facă cineva, iar cei mai 
mulţi oameni nu pot, ori nu vor. Aş prefera ca ocupaţia 
mea să fie scoasă din circulaţie, dar nu prea văd 
întâmplându-se aşa ceva. Îşi cobori privirea. N-am avut 
niciodată ocazia să-ţi spun asta şi s-ar putea să n-o mai am 


669 


niciodată. Trase aer adânc în piept. Atunci, în Richmond, 
era prima dată când făceam parte din trupele de asalt, 
ăştia fiind tipii care intră să salveze ostaticii. Făcu încă o 
pauză. După Waco, FBl-ul intrase-n sperieţi şi devenise 
extrem de prudent în situaţiile astea. Am încercuit locul şi 
am aşteptat, în timp ce negociatorii ascultau toate 
minciunile înşirate la telefon. Se părea că era întotdeauna 
nevoie să moară cineva înainte de a ne lăsa să trecem la 
acţiune şi atunci trebuia să fim cei mai buni. Dar acelea 
erau noile regulamente şi eram obligaţi să le respectăm. 
Clătină din cap. Am ştiut că se întâmpla ceva când fraţii 
liberi au întrerupt negocierile. Am simţit-o. Am fost 
lunetist vreme de foarte mulţi ani şi, când urmăreşti 
derularea evenimentelor atât de multă vreme, capeti un al 
şaselea simţ, care-ţi spune ce va urma. Aşa, pur şi simplu. 
Se uită la Gwen. Nu ţi-am povestit niciodată despre asta. 
Vrei s-o fac? 

— Da. 

Dăduse răspunsul atât de repede, încât nu avusese timp 
nici măcar să şi-l gândească. 

— Lui Billy i-am spus câte ceva. Când a venit să mă vadă 
la spital. 

— Îmi pare rău că eu n-am fost în stare s-o fac. 

— Nici nu mă aşteptam la aşa ceva. De fapt, am fost 
uimit când l-am văzut pe Billy. 

Web păru să aibă nevoie de câteva secunde ca să-şi 
găsească cuvintele. Între timp, privirea lui Gwen zăbovi 
asupra dealurilor Blue Ridge, care se conturau în 
depărtare. Acum, când se gândea la asta, ştia că, de fapt, 
nu dorea să-l asculte, dar nu putea să i-o mai spună. 

— Am ajuns, fără probleme, în faţa uşii sălii de 
gimnastică, zise Web. Mi-am aruncat ochii pe fereastră. 
Fiul tău m-a văzut. 

Era limpede ca vorbele lui o surprinseseră. 

— N-am ştiut asta. 


670 


— Păi, n-am mai povestit nimănui, nici măcar lui Billy. 
Niciodată nu mi s-a părut c-ar fi fost momentul potrivit. 

— Cum arăta? îl întrebă, cu voce scăzută. 

Şi îşi simţi sângele zvâcnindu-i în urechi în timp ce-i 
aştepta răspunsul. 

— Părea speriat, Gwen! Şi, în acelaşi timp, înverşunat şi 
dispreţuitor. Nu e uşor să ai zece ani şi să fii confruntat cu 
o şleahtă de psihopaţi înarmaţi. Cred că acum îmi dau 
seama de unde-şi moştenise curajul. 

— Spune mai departe, zise ea, cu voce pierită. 

— l-am făcut semn cu capul, ca să-şi păstreze calmul. Şi 
l-am încurajat cu un gest al mâinii, pentru că doream să 
stea liniştit. Dacă se speria şi reacţiona în vreun fel, 
probabil că l-ar fi împuşcat pe loc. 

— Şi-a stat cuminte? 

Web dădu din cap, încuviinţând. 

— Era isteţ. Şi-a dat seama ce-aveam de gând. M-a 
înţeles perfect, Gwen. Ţinând cont de tot ce se-ntâmpla, 
nimeni n-ar fi putut fi mai curajos. ` 

Gwen văzu că avea lacrimi în ochi. Incercă să spună 
ceva şi îşi dădu seama că nu putea vorbi. Ascultându-l, cei 
mai cumpliţi ani din viaţa ei păreau să înceapă să dispară. 

— Eram pregătiţi să intrăm. În linişte, fără să folosim 
explozive. Văzuserăm, prin geam, unde se afla fiecare 
dintre fraţii liberi. Eram gata să-i lichidăm pe toţi în 
acelaşi timp. Începuserăm numărătoarea inversă şi tocmai 
atunci s-a întâmplat. 

— Ce? Ce s-a întâmplat? 

— Din interior, s-a auzit un sunet. A fost o blestemată de 
pasăre, sau un fluierat, sau o sonerie, sau ceva de genul 
ăsta. Un sunet puternic, ascuţit, şi care n-ar fi putut veni 
într-un moment mai nepotrivit. Fraţii liberi au intrat 
imediat în alertă şi, când am pătruns înăuntru, au deschis 
imediat focul. Nu ştiu de ce l-au împuşcat pe David, dar el 
s-a prăbuşit primul. 


671 


Gwen nu se uita la Web. Privirea îi rămăsese pironită 
asupra dealurilor. Un fluierat? 

— Am văzut când a fost lovit. Vocea lui Web începuse să 
tremure. l-am văzut faţa. Ochii. Web şi-i închise pe ai lui şi 
lacrimile i se strecurară pe sub pleoapele lăsate. Se mai 
uita încă la mine. 

Lacrimile năpădiră şi ochii lui Gwen, dar tot nu şi-i 
întoarse spre el. 

— Cum arăta atunci? 

Web se răsuci şi o privi ţintă. 

— Trădat, spuse. Işi atinse obrazul vătămat. Nici faţa, 
nici cele două răni de glonţ de pe trup nu m-au durut mai 
mult decât privirea fiului tău. Trădat, repetă. 

Gwen tremura atât de tare, încât trebui să se sprijine de 
balustradă în timp ce lacrimile îi curgeau şiroaie. Totuşi, 
încă nu se simţea în stare să-l privească. Un fluierat? 

— Poate că din pricina asta am nesocotit ordinele şi m- 
am alăturat atacului împotriva fraţilor liberi. O fixă cu 
privirea. Asta m-a costat slujba, Gwen, m-au dat afară din 
Birou pentru că am făcut-o. Dar aş mai face-o o dată. Poate 
că aşa trebuia să ispăşesc. Vezi tu, fiul tău merita mult mai 
mult decât i-am putut da eu. Gândul ăsta mă urmăreşte în 
fiecare zi. Şi îmi pare rău că v-am dezamăgit, pe el şi pe 
tine. Nu mă aştept să mă ierţi, am vrut, pur şi simplu, s-o 
ştii. 

— Probabil că ar trebui să ne-ntoarcem, spuse ea, abia 
auzit. 

Gwen cobori prima şi se îndreptă spre Cornet, în loc să 
se ducă spre Baron. Săltă unul dintre picioarele din faţă 
ale calului. Toţi nervii ei păreau să fie în flăcări şi sângele 
continua să-i pulseze în urechi. Abia se mai putea ţine pe 
picioare, dar trebuia să facă ce avea de făcut, trebuia s-o 
facă, în ciuda celor abia aflate. Inchise ochii, apoi îi 
redeschise. 

— E vreo problemă? întrebă Web. 


672 


Nu putu să-l privească în faţă. 

— Mi s-a părut că mergea puţin într-o parte. Dar totul 
pare să fie în ordine. Va trebui să stau cu ochii pe el. 

Se ridică, îl bătu pe Cornet pe grumaz şi, în timp ce Web 
se uita în altă parte, îi strecură sub şa obiectul pe care îl 
ţinea în mână. 

— OK, acum urmează să dai testul cel mai important, 
spuse. O să galopam în josul râpei, îndreptându-ne spre 
copaci, dar, când vom ajunge acolo, va trebui să struneşti 
calul foarte repede, pentru că poteca dintre trunchiuri e 
prea îngustă ca să poţi merge de-a lungul ei altfel decât pe 
jos. Inţelegi? 

— Intru-n joc. Web îl bătu pe Cornet pe gât. 

— Eram sigură c-o faci. Să-ncepem, spuse ea, cu 
hotărâre. 

Încălecară amândoi şi o porniră către copaci. 

— Vrei s-o iei înainte? întrebă Web, aşezându-se mai 
bine în şa. 

— Nu, ia-o tu. Vreau să mă uit la piciorul lui Cornet... 

Calul o rupse la fugă, luându-l pe Web prin surprindere. 

Cornet acceleră şi începu să coboare râpa în plin galop, 
îndreptându-se direct către copaci. 

— Web! ţipă Gwen şi se repezi după el, strunindu-l cu 
îndemânare pe Baron, astfel încât să se menţină în spatele 
lui. 

Sub ochii ei, Web scăpă piciorul dintr-una dintre scări şi 
fu gata să cadă. Frâul îi alunecă din mâini şi se prinse cu 
disperare de oblâncul şeii, deşi distanţa dintre el şi copaci 
se micşora cu repeziciune. Nu avea de unde să ştie că, la 
fiecare pas, şaua împlânta tot mai adânc în trupul calului 
cuişorul pe care Gwen îl pusese sub ea. 

Web nu se uită deloc înapoi. Dacă ar fi făcut-o, ar fi 
văzut o femeie în sufletul căreia începuse să se dea, pe 
neaşteptate, o luptă cumplită. Gwen Canfield dorea, cu 
înverşunare, să vadă calul şi călăreţul izbindu-se de copaci. 


673 


Dorea să-l vadă pe Web London dându-şi sufletul chiar în 
faţa ochilor ei, dispărând de pe faţa pământului o dată 
pentru totdeauna. Dorea să se elibereze de durerea care o 
torturase atât de multă vreme. Pur şi simplu, n-o mai putea 
îndura. Era peste puterile ei. Trebuia să facă ceva. Şi acum 
era suficient să stea cu mâinile-n sân. În loc de asta, îi 
dădu pinteni lui Baron şi se repezi ca fulgerul după Web. 
Intre el şi copaci nu mai erau decât cincisprezece metri, 
iar Cornet alega meritându-şi din plin numele. Când mai 
erau doar doisprezece metri, Gwen se lăsă să alunece 
puţin pe o parte. Când ajunseră la nouă, începu să se 
ridice, plasându-şi braţul sub unghiul potrivit. Erau la şase 
metri de arbori şi Gwen îşi legase soarta de a lui Web, 
căci, dacă nu reuşea să-l oprească pe Cornet, şi ea şi Baron 
s-ar fi strivit de trunchiuri. 

Când nu mai rămăseseră decât trei metri, reuşi să se 
aplece destul de mult ca să înşface frâul. Şi îl smuci cu 
toată puterea izvorâtă din chinul care îi măcinase sufletul 
de-a lungul atâtor ani, pentru că, la numai un metru şi 
jumătate de liziera pădurii, opri, cu o singură mână, un cal 
de patru sute cincizeci de kilograme, care alerga cu o 
viteză ameţitoare. 

Cu respiraţia tăiată, se uită la Web, care stătea locului, 
gârbovit. În cele din urmă, îşi îndreptă ochii spre ea, dar 
continuă să păstreze tăcerea. lar Gwen simţi că de pe 
umeri i se ridicase toată suferinţa lumii. Şi-o închipuise, 
atât amar de vreme, ca fiind aidoma cleştilor care-i 
strângeau sufletul şi din care nu reuşea să şi-l elibereze; 
dar, cu toate acestea, tocmai dispăruseră, ca nisipul 
spulberat de vânt. Şi se minună fiindcă, după ce reuşise în 
sfârşit să renunţe la ură, fusese cuprinsă de o senzaţie atât 
de minunată. Totuşi, faţă de ea, viaţa rămăsese la fel de 
crudă, fiindcă în locul urii se instalase ceva mult mai 
mistuitor: vinovăția. 


674 


CAPITOLUL 52 


Când îl lăsă pe Web în faţa casei trăsurilor, Gwen era 
ciudat de tăcută. El încercă să-i mulţumească pentru că îi 
salvase viaţa, dar ea îi tăie vorba şi demară, îndepărtându- 
se. Gwen Canfield era o femeie stranie. Poate că se 
învinuia, cumva, pentru cele întâmplate cu Cornet. 

Dar, cel puţin, Web îşi atinsese scopul de a-i spune, în 
sfârşit, ceea ce ţinuse în el vreme de ani de zile. Se gândi 
să se ducă să vorbească şi cu Billy, însă poate că era mai 
bine ca el să afle de la Gwen - dacă ea avea să se 
obosească vreodată să-i povestească. 

Intră şi îl găsi pe Romano luându-şi micul dejun. 

— Arăţi puţin cam şifonat, comentă acesta. 

— M-a obosit plimbarea călare. 

— Deci, în mod oficial, ne-am terminat treaba aici, nu-i 
aşa? Ştii, Angie s-a-ntors şi e cu capsa pusă. Odată şi- 
odată, tot trebuie să mă duc acasă şi să dau piept cu 
uraganul. 

— Da, cred că aici am terminat. 

— Ei, Web, ar trebui să ne luăm la întrecere pe drumul 
de întoarcere la Quantico, ca să vedem de ce-i în stare 
Mach-ul ăla al tău. 

— Uite ce e, Paulie, ultimul lucru de care am nevoie eo 
amendă... 

Înlemni şi Romano îl privi nedumerit. 

— Ce-i cu asta? Nu-i sfârşitul lumii dacă ne opresc 
pentru depăşirea vitezei. Le arătăm legitimaţiile şi ne lasă 
să ne vedem de drum. Ţine de curtoazia profesională. 

Web îşi scoase celularul şi formă un număr. Întrebă de 
Percy Bates, care nu era acolo. 

— Unde e? Aici Web London. 

675 


Web o cunoştea pe June, secretara lui Bates, iar ea îi 
recunoscuse vocea. N 

— Ştiu că eşti tu, Web. Imi pare atât de rău pentru cele 
întâmplate. 

— Deci Perce nu e prin apropiere? 

— Adevărul e că şi-a luat două zile libere. Cei de la 
relațiile cu presa au înnebunit. Voiau să te cheme să dai 
nişte declarații, dar Perce n-a fost de acord. Te-ai uitat la 
televizor sau prin ziare? 

— Nu. 

— După tămbălăul pe care îl fac în legătură cu cele 
petrecute, s-ar putea crede că l-am omorât pe Papa din 
greşeală. 

— Păi, June, au murit o grămadă de oameni. 

— Oamenii înarmaţi care trag în alţi oameni îşi asumă 
riscul ăsta, Web, spuse ea, însuşindu-şi, cu fermitate, 
punctul de vedere al Biroului. Oricum, Perce a spus că 
trebuia să plece pentru două zile. Ştiu că se simţea 
groaznic din pricina celor care ţi s-au întâmplat. 

— Ştiu şi eu asta, June, dar poate că, pentru mine, se 
întrevede o geană de speranţă. 

— Sper, sper din toată inima. Acum, te pot ajuta cu 
ceva? 

— Clyde Macy e un tip care a fost în solda unei bande 
locale, implicate în traficul de droguri. Am văzut în dosarul 
lui nişte amenzi pentru depăşirea vitezei legale. Aş vrea să 
aflu exact unde şi când le-a primit. 

— Trebuie să dau un telefon pentru asta, dar nu durează 
decât câteva minute. 

Web îi lăsă numărul de celular. Aşa cum îi promisese, ea 
îl sună în scurt timp. Îi dădu informaţiile, iar Web îi 
mulţumi şi închise. Se uită la Romano cu o expresie plină 
de consternare. 

— Ce-i? întrebă acesta, înghiţindu-şi ultima îmbucătură 
de pastramă cu pâine de secară. 


676 


— Clyde Macy a primit trei amenzi pentru depăşirea 
vitezei într-un interval de şase luni. Era cât pe ce să 
rămână fără permisul de conducere. 

— Mare scofală. Înseamnă că merge prea repede. 

— Ghiceşti unde le-a luat pe toate trei? 

— Unde? 

— La mai puţin de un kilometru şi jumătate de ferma 
Southern Belle, iar pe una chiar la o sută de metri de 
poartă. Intrarea în fermă e notată ca punct de reper în 
procesul verbal întocmit de polițistul din districtul 
Fauquier. De-asta am cerut informaţiile. 

— Ok, vasăzică nu mă întorc azi acasă, la Angie? 

— Ba da, cum să nu. Dar la noapte facem o descindere la 
Southern Belle. 

Îşi strânseră echipamentul şi şi-l puseră în maşină. 

— Le spui că plecăm? 

Romano arătă către vilă. 

— O ştiu deja. 

Web aruncă, peste umăr, o privire spre casa de piatră şi 
murmură: 

— Noroc, Gwen. 

În drum spre ieşire, îl văzură pe Nemo îndreptându-se 
către ei în camioneta lui. Încetini şi opri. Web remarcă că 
păru foarte surprins când dădu cu ochii de ei. 

— Ei, băieţi, nu vreţi să mergem la o bere? întrebă 
Nemo. 

Capota automobilului Corvette era ridicată, iar Romano 
stătea pe spătarul canapelei din spate. 

— Promite-mi c-o bem cu altă ocazie. 

Strait îşi îndreptă arătătorul spre el şi zâmbi. 

— S-a făcut, Delta. 

— Iţi mulţumim pentru ajutor, Nemo, zise Web. 

— Presupun că vă-nchideţi prăvălia. 

— Aşa s-ar părea, dar nu-i pierde din ochi pe soţii 
Canfield. Bătrânul Ernie e încă în libertate. 


677 


— O s-o fac. 

În timp ce Web şi Romano se îndepărtau, Nemo privi 
gânditor în urma lor, apoi se uită lung înspre vilă. Se părea 
că femeia dată dracului îşi secătuise vlaga. 


Angie Romano nu era în toane bune. În tot acel timp, 
băieţii se aflaseră numai în grija ei şi se părea că excursia 
în ţinutul mlaştinilor nu fusese chiar aşa de plăcută. Când 
veni să-l ia pe Romano, Web dădu să o îmbrăţişeze, 
prieteneşte, dar se opri când ea îl privi de parcă ar fi avut 
de gând să-i rupă braţul dacă ar fi încercat aşa ceva. 

Astfel, cel mai dur membru al echipei Hotel şi singurul 
supravieţuitor din echipa Charlie părăsiră locuinţa lui 
Romano noaptea târziu, urcându-se în Mach, gata pentru 
ceea ce ar fi putut să fie ultima misiune în care mergeau 
împreună. Web nu-i povestise lui Romano că îşi dăduse 
demisia din Birou, dar vestea se răspândise şi el o aflase 
imediat ce se întorsese acasă. La început, se supărase de-a 
binelea pe Web, pentru că nu-i spusese, iar acum era încă 
şi mai supărat, dar pe FBI. 

— Le dai tot ce ai mai bun în tine şi ăsta... ăsta e modul 
în care te răsplătesc. Omule, îmi vine să plec şi să mă pun 
în slujba unui cartel din Columbia. Cu tipii ăia măcar ştii 
cum stau lucrurile. 

— Las-o baltă, Paulie. Pe naiba, dacă treburile-mi ies ca 
lumea, îmi deschid propria companie de protecţie şi poţi 
veni să lucrezi pentru mine. 

— Da, aşa cum port acum sutien sub vesta din Kevlar. 

Cei doi bărbaţi se pregătiseră ca pentru război, luându- 
şi pistoalele de calibrul .45, pistoalele mitralieră MP-5, 
vestele antiglonţ şi chiar şi puştile cu lunetă, de 
calibrul .308, pentru că nu ştiau peste ce anume aveau să 
dea la Southern Belle. Nu puteau anunţa FBl-ul, pentru că 
nu aveau ce să le spună, cu excepţia istoriei amenzilor 
pentru depăşirea vitezei şi a câtorva speculaţii despre 


678 


existenţa unei conspirații. Dar avantajul faptului că Web 
nu mai făcea oficial parte din Birou era că, uneori, un 
cetăţean de bună-credinţă putea pătrunde în locurile în 
care un poliţist nu avea acces, făcând lucruri care nu-i 
erau permise celui din urmă. Web se răzgândise, 
hotărându-se să meargă singur, dar, când îşi exprimase 
gândurile în faţa lui Romano, acesta îi spusese că nu putea 
pleca fără el, fiindcă, într-un asemenea caz, intenţiona să-i 
tragă un glonţ în locul în care niciun bărbat nu-şi dorea să 
fie nimerit de o împuşcătură. Şi Web nu dorise să-l pună la 
încercare. 

Parcară maşina pe drumul de ţară care se întindea de-a 
lungul hotarului dintre East Winds şi Southern Belle. In 
timp ce îşi croiau drum prin pădurea deasă, Romano se tot 
văita: 

— Deja mă doare capul din cauza nenorociţilor ăstora de 
ochelari de noapte. Detest porcăriile astea. Cântăresc o 
tonă. Şi nici măcar nu poţi împuşca pe nimeni când îi porţi. 
Aşa că, la ce dracu-s buni? 

— Atunci scoate-ţi porcăriile alea, Paulie, şi termină cu 
văicărelile înainte de a-mi da tu mie o durere de cap. 

Totuşi, şi Web şi-i dădu jos pe ai lui şi îşi frecă gâtul. 

— Nu-i niciun lunetist care să ne asigure fundu’, spuse 
Romano, în timp ce zgomotele pădurii veneau către ei de 
pretutindeni. Web, mă simt cam agitat şi cam singur. 

Web era sigur că glumea. Nimic de pe pământ nu-l băga- 
n sperieţi pe Paul Romano, cel puţin nimic din toate cele 
pe care le ştia Web. În fine, cu excepţia lui Angie. 

— O să-ţi treacă. 

— Ei, Web, încă nu mi-ai spus peste ce te aştepţi să dăm 
în noaptea asta. 

— Indiferent ce-ar fi, o să însemne mai mult decât ceea 
ce ştim acum. 

Fiindcă era lipsit de facilităţile Biroului, Web nu avusese 
la cine să apeleze ca să afle tot ce era posibil despre 


679 


Harvey şi Giles Ransome. Ar fi putut s-o sune pe Ann Lyle, 
dar nu dorea să discute cu ea în momentul acela. De vreme 
ce nu mai făcea parte din HRT, i-ar fi venit foarte greu, 
pentru că, fără nicio îndoială, ea ar fi fost distrusă, iar el s- 
ar fi simţit la fel. 

Cei doi bărbaţi continuară să înainteze printre copaci, 
până când putură zări clădirile pe care le văzuseră din 
turnul de strajă. Web îi făcu semn lui Romano să rămână 
pe loc, în timp ce el se furişa mai aproape. Zâmbi când 
ajunse la liziera pădurii. În noaptea aceea, la Southern 
Belle, activităţile erau în toi. În faţa uneia dintre clădirile 
tip depozit era parcat un camion uriaş, cu rampa de 
încărcare coborâtă. O serie de bărbaţi descărcau 
echipamente şi privirea lui Web zăbovi asupra fiecăruia, în 
căutarea armelor, dar nu observă niciuna. Pe un cărucior 
care era condus către depozit se afla o ladă imensă. Când 
uşa culisă, deschizându-se, Web încercă să vadă ce se afla 
în interior, dar nu reuşi. Înainte ca uşa să se închidă, nu 
zări decât nişte lumini orbitoare. Pe una dintre laturile 
clădirii, văzu o remorcă pentru transportul cailor şi un om 
agitându-se în jurul ei. Nu izbuti să-şi dea seama dacă 
înăuntru se afla într-adevăr un cal. 

Îşi folosi staţia de emisie-recepţie ca să-l cheme acolo pe 
Romano. Acesta apăru după un minut şi se ghemui alături 
de el. Trecu în revistă tot ceea ce văzuse şi Web şi-i şopti: 

— Ei, care-i părerea ta? 

— Ar putea fi orice, de la trafic de droguri până la 
dezmembrare de maşini furate, cine poate şti. 

În momentul acela, uşa clădirii se deschise şi căruciorul 
ieşi din nou afară. Şi atunci auziră ţipătul femeii. Era din 
ce în ce mai strident. Web şi Romano schimbară o privire. 

— Sau, poate, trafic de carne vie, şuieră Romano. 

Îşi puseră pistoalele mitralieră MP-5 pe foc automat şi 
se strecurară afară din pădure. Îşi ţineau paturile armelor 
sprijinite de pectoralul drept, strângând gura ţevii între 


680 


degetul mare şi arătător. Ajunseră în partea laterală a 
depozitului fără să fie văzuţi. Web observă o uşă şi i-o 
arătă lui Romano, care dădu din cap. Web îi făcu mai multe 
semne, folosindu-şi degetele ca să-i spună, în limbajul 
trupelor de asalt, ce avea se gând. Era un mod de 
comunicare asemănător cu cel folosit, la baseball, de 
aruncător şi prinzător. Însă diferenţa era că aveau de-a 
face cu ceva mult mai periculos decât un jucător din 
Louisville. 

Web încercă uşa. În mod surprinzător, nu era încuiată. O 
întredeschise. Atunci auziră că femeia ţipa din nou, 
nefiresc, ca şi cum cineva tocmai i-ar fi îndesat ceva pe 
beregată. 

Cei doi dădură buzna înăuntru, cu armele pregătite, 
ajungând la locul faptei în câteva secunde. Cu coada 
ochiului, Web îl văzu pe Giles Ransome stând pe un scaun. 

— FBI, la podea, mâinile la ceafă cu degetele 
împreunate. Executarea sau vă ia mama dracului! strigă, 
din toate puterile. 

Apoi se gândi că Romano ar fi trebuit să fie mândru de 
el. 

Se auziră mai multe ţipete, venind din toate colţurile, în 
timp ce oamenii se aruncau la podea. Web sesiză o mişcare 
în stânga sa şi îşi îndreptă arma într-acolo. Romano se 
repezi drept înainte, apoi se opri. 

Harvey Ransome stătea în mijlocul a ceea ce părea un 
dormitor, cu un teanc de hârtii într-o mână. În pat erau trei 
femei superbe, înfrumuseţate prin mijloace chirurgicale şi 
complet goale şi un bărbat tânăr, în plină erectie. 

— Ce naiba se întâmplă aici? zbieră Harvey. 

Apoi îl recunoscu pe Web şi păli. 

Web şi Romano priviră în jur abia acum şi amândoi 
remarcară camerele de luat vederi,  refectoarele, 
generatoarele, recuziterii, luminiştii, cameramanii, decorul 
şi împărţirea neobişnuită a dormitorului, care era compus 


681 


din patru părţi, celelalte trei reproducând interiorul unui 
birou, al unei limuzine şi, spre surprinderea lui Web, al 
unei biserici. Asta să fi fost? Ferma Southern Belle era 
acoperirea unui studio pentru filme porno? lar ţipetele 
fuseseră unele care simulau extazul? 

Web îşi cobori arma când Harvey se apropie de el, cu 
scenariul în mână. 

— Ce dracu se-ntâmplă, Web? 

Web scutură din cap şi-i aruncă o privire înverşunată. 

— Tu să-mi spui. 

— E o afacere perfect legală. Poţi să verifici. Avem toate 
autorizaţiile şi toate aprobările. Arătă către oamenii 
dezbrăcaţi din patul lat. Toţi aceştia sunt actori de 
profesie, majori. Poţi să-i verifici şi pe ei. 

Romano se apropie de pat şi Web i se alătură. 

Tinerele femei le aruncară priviri insolente, în timp ce 
bărbatul, a cărui parte proeminentă se pleoştise demult, 
încercă să se ascundă sub cearşaf. 

Femeile nici măcar nu încercară să se acopere în 
prezenţa bărbaţilor înarmaţi, cu aspect ciudat. 

— Sunteţi cu toţii aici de bunăvoie? întrebă Romano. 

— Poţi paria pe asta, iubiţelule, spuse una dintre femei, 
ai cărei sâni erau atât de mari, încât aproape că-i 
acopereau stomacul. Ei, nu vrei un rol în film? Mi-ar plăcea 
să-ţi arăt ce înţeleg eu prin de bunăvoie. 

El roşi, iar toate cele trei femei începură să râdă. 

— În pantaloni ai o armă tot atât de mare? întrebă o alta. 

— Web? făcu Romano, neajutorat. Ce vrei să facem aici? 

Giles i se alătură fratelui său. 

— Aici e vorba de Primul Amendament, Web. Cred că nu 
vrei să ajungem până acolo. O să ne judecăm cu tine şi cu 
Biroul ani de zile şi-o să câştigăm. 

— Dar, dacă totul e atât de legal, de ce vă trebuie ferma 
ca acoperire? 

— Suntem nevoiţi să-i avem în vedere pe vecinii noştri. 


682 


Dacă ar şti cu ce ne ocupăm, am putea avea necazuri. Sunt 
bogaţi şi cunosc persoane publice influente, care ne-ar 
putea face mizerii. 

— Nu vrem decât să fim lăsaţi să ne ocupăm în linişte de 
arta noastră, spuse Harvey. 

— Artă? făcu Web, fluturându-şi mâna în direcţia 
trupurilor dezgolite. Aşa numiţi voi sexul de doi bani cu 
păpuşi Bărbie umflate? Artă? 

Una dintre femei se ridică în picioare, în toată 
splendoarea goliciunii şi a sânilor ei umflaţi. Cu greu i-ai fi 
dat douăzeci de ani. 

— Cine naiba te crezi? 

— Nu vreau să jignesc pe nimeni, dar prefer să le spun 
lucrurilor pe nume. 

— Habar n-ai despre e vorbeşti. 

— Da, ai dreptate, fac pariu că şi mămica ta e tare 
mândră de tine, aşa-i? 

Harvey îşi puse mâna pe umărul lui Web. 

— Ascultă, Web, totul e perfect legal. Ne plătim 
impozitele şi procedăm ca la carte. Verifică; noi nu plecăm 
nicăieri. Eu şi fratele meu am făcut asta vreme de treizeci 
de ani în California. 

— Şi de ce v-aţi mutat aici? 

— Ne-am săturat de priveliştea din L.A., răspunse Giles. 
Iar ţinutul ăsta e tare frumos. 

Romano se uită la actorii despuiaţi. 

— Mă îndoiesc că ei o să-l vadă vreodată. 

— N-avem nevoie de scandal, Web, zise Harvey. Cum îţi 
spuneam, am câştiga procesul, dar nu vrem să ajungem la 
tribunal. Nu facem niciun rău nimănui. Şi, indiferent dacă 
o recunosc sau nu, o mulţime de oameni se folosesc de 
rodul muncii noastre. Nu e vorba doar de nişte zurlii, din 
cine ştie ce categorie socială marginalizată, ci şi de mame 
şi taţi de familie, de cetăţeni perfect normali ai Statelor 
Unite. Ştii cum se spune, dragostea trupească îi prieşte 


683 


sufletului şi e chiar mai bine când te uiţi cum o fac nişte 
profesionişti. 

— E doar o iluzie, omule, doar o iluzie, spuse Giles. Le 
dăm oamenilor ceea ce îşi doresc. 

— OK, OK, v-am înţeles. 

Nu era de mirare că cei doi fraţi îi dăduseră târcoale lui 
Gwen Canfield. Probabil că doreau s-o angajeze pentru 
următoarea lor producţie. 

— Ascultă, aş putea face ceva pentru tine? Ştii, aşa, ca 
să-ţi mulţumesc pentru că păstrezi tăcerea? întrebă 
Harvey, neliniştit. 

— O să vă verific, Harv, aşa cum ne-am înţeles. Dacă mă 
minţi sau dacă vreunul dintre „actorii” ăştia e minor, o să 
mă-ntorc. Şi, dacă vă gândiţi s-o ştergeţi între timp, nici să 
nu-ncercaţi, fiindcă am oameni care stau de pază. 

— E-n ordine. Cred că aşa-i corect. 

— A, şi ai putea să faci ceva pentru mine. 

— Nu trebuie decât să-mi spui ce anume. N 

— Nu mai zburaţi pe deasupra fermei East Winds. Ii 
deranjează pe nişte prieteni de-ai mei. 

Harvey îi întinse mâna. 

— Ai cuvântul meu. 

Web nu i-o strânse. În schimb, se uită spre cele trei 
femei. 

— Iar pe voi, fetelor, vă compătimesc. 

Romano şi Web ieşiră, urmăriţi de râsete. 

— Phii, făcu Romano, eu aş considera misiunea asta un 
adevărat succes. 

— 'Ţine-ţi gura, Paulie. 

În timp ce se îndreptau către pădure, Web îl zări alături 
de remorca pentru transportul cailor pe acelaşi bărbat pe 
care-l remarcase mai devreme. Se îndreptă spre el. Omul 
era îmbrăcat ca un muncitor la fermă. Vederea armelor lor 
păru să-l sperie, dar se linişti când Romano îi arătă 
legitimatia. 


684 


— Ştiţi, nu vreau să am necazuri, spuse bărbatul, care 
părea de vreo cincizeci de ani. Totuşi, îmi prinde bine că 
m-am angajat aici. 

— Presupun că le eşti de folos ca să-şi dovedească 
acoperirea legală. 

Omul aruncă o privire către depozit - sau, după cum 
aflase Web, spre platoul de filmare. 

— Pe-aici sunt o mulţime de lucruri care au nevoie de 
acoperire. Dacă biata mea nevastă ar mai fi printre noi, m- 
ar jupui de viu, dar ei plătesc de două ori mai mult decât 
se obişnuieşte. 

— Asta ar fi trebuit să-ţi dea de bănuit, zise Web. 

— Ştiu, ştiu, dar cred că toată lumea e dornică de bani, 
iar eu fac munca asta de multă vreme. Cred ca de prea 
multă vreme. 

Web inspectă remorca. Era un cal înăuntru. Îi putea zări 
vârful capului. 

— Pleci undeva? 

— Da. Am de făcut o călătorie lungă. Duc calul la 
vânzare. Trebuie să dau impresia că cei de aici îşi cunosc 
meseria. Şi noatenul ăsta e chiar destul de frumos. 

Web se urcă în remorca. 

— Serios? Mie mi se pare puţin cam mic. 

Omul se uită la Web ca la un nebun. 

— Mic? Are un metru şi jumătate. Nu e puţin pentru un 
noaten. 

Web se uită în interiorul remorcii. Plafonul era la o bună 
jumătate de metru deasupra capului calului. Îşi privi 
interlocutorul. 

— Asta e o remorcă specială? 

— Specială... cum adică? 

— Supradimensionată. E mai mare decât se obişnuieşte? 

— Nu, e o remorcă Townsmand standard, de doi metri şi 
zece, cu amortizare. 

— Asta e un Townsmand standard? Şi noatenul ăsta are 


685 


un metru şi jumătate înălţime? Eşti sigur? 

— Tot atât de sigur cum sunt că stau acum aici. 

Web plimbă lumina lanternei prin spaţiul interior al 
remorcii. 

— Dacă e o remorcă standard, cum se face că nu aveţi 
aici boxele pentru echipamente? 

Îi aruncă celuilalt o privire bănuitoare şi îşi aţinti 
lanterna asupra părţilor laterale ale remorcii. 

Omul se uită spre zona luminată de lanternă. 

— Păi, în primul rând, fiule, nu pui niciodată aşa ceva 
într-un loc în care ar putea juli picioarele calului. Când ai 
un cal cu un picior julit, s-a zis cu vânzarea. 

— Le puteţi căptuşi, ripostă Web. 

— Şi, în al doilea rând... arătă spre partea din faţă a 
remorcii, unde Web văzu un compartiment de mari 
dimensiuni, plin cu hrană, medicamente, frânghii, pături şi 
altele de acelaşi gen. Şi, în al doilea rând, când ai aici atât 
de mult loc pentru echipamente, la ce bun să pui o boxă 
specială într-un loc care ar putea rupe picioarele calului? 

Omul îl privi pe Web ca şi cum ar fi crezut că, într- 
adevăr, nu era în toate minţile. 

Dar Web nu-i mai dădea atenţie, pentru că în mintea lui 
începea să se-nfiripe o teorie care, dacă ar fi fost 
adevărată, ar fi aruncat o nouă lumină asupra tuturor celor 
întâmplate. Îşi scotoci prin buzunare şi scoase plicul în 
care păstra fotografiile pe care i le dăduse Bates. Scoase 
una şi o ridică în faţa lui Romano, în timp ce o lumina cu 
lanterna. 

— E tipul căruia i l-ai dat pe puşti în noaptea aia? spuse. 
Ăsta e? Încearcă să ţi-l închipui cu păr blond, tuns scurt, 
nu chel. Ştiu că e greu, fiindcă purta ochelari de soare. Dar 
străduieşte-te. 

Romano studie fotografia, apoi îl privi pe Web cu gura 
căscată. 

— Cred că ele. 


686 


Web o rupse imediat la fugă către liziera pădurii, cu 
Romano imediat în urma lui. 

— Ce naiba te-a apucat, Web? 

El nu-i răspunse. Continuă doar să alerge. 


687 


CAPITOLUL 53 


Uşa încăperii subterane se deschise şi Nemo Strait intră. 
Claire şi Kevin erau încătuşaţi de câte un piron mare de 
fier, fixat în perete, iar mâinile şi picioarele le erau legate 
cu frânghii groase. Strait ordonase să li se pună căluş, dar 
să nu fie legaţi la ochi. 

— Deja ai văzut prea multe, doctore, îi explicase lui 
Claire, dar asta nu mai are nicio importanţă. 

Mesajul descurajant al vorbelor sale fusese cât se poate 
de limpede. 

Oamenii lui Strait se strecurară în urma lui, 
îndreptându-se spre ea şi spre Kevin cu pături şi cu mai 
multe frânghii. 

— Ajutaţi-ne, ajutaţi-ne, se strădui Claire să strige, dar, 
din cauza căluşului, vorbele abia i se puteau auzi. 

Încercă zadarnic să li se împotrivească bărbaţilor. Kevin 
îşi privi temnicerii în tăcere, gândindu-se că, în cele din 
urmă, presentimentul că avea să fie omorât urma să se 
adeverească. 

— Să-i luăm de aici, zise Nemo Strait. N-avem toată 
noaptea la dispoziţie şi mai sunt atâtea de făcut. 

Şi, în timp ce Kevin era cărat afară, îl bătu cu afecţiune 
pe creştet. 


Web se uită prin toate ferestrele din spate ale casei lui 
Nemo Strait. Camioneta acestuia nu era parcată în faţă, 
dar el nu dorea să-şi asume niciun risc. Romano le verifică 
pe cele din părţile laterale şi din faţă. Se întâlniră şi 
Romano clătină din cap. 

— Nimic. Casa e pustie. 

— Nu pentru mult timp, zise Web. 

688 


Avu nevoie de douăzeci de secunde ca să descuie uşa din 
spate cu şperaclul şi pătrunseră înăuntru. Percheziţionară 
casa în mod sistematic, până ce ajunseră în dormitor. 

— Ce anume căutăm, Web? 

Acesta intrase în dulapul din peretele dormitorului şi nu 
răspunse imediat. In cele din urmă, ieşi de acolo cu o cutie 
uzată de pantofi. 

— Asta ar putea reprezenta un început. 

Se aşeză pe un scaun aflat alături de pat şi începu să 
scotocească printre fotografiile vechi. Luă una şi o ridică. 

— Pornim de aici. Işi aminteşti că Strait spunea că, după 
ce s-a întors din Vietnam, a fost paznic la o casă de 
corecție? 

— Şi? 

— Şi ia ghiceşte cine a fost deținut în aceeaşi casă 
pentru că a crăpat capul bunică-sii cu un satâr? l-am văzut 
dosarul când m-am întâlnit cu Bates la WFO. 

— Despre cine vorbeşti? 

— Despre Clyde Macy. El e tipul din fotografia pe care ai 
văzut-o, cel care s-a dat drept agent FBI. Fir-ar să fie, ar fi 
fost bine să-ţi fi arătat mai demult fotografia aia. Acum fac 
pariu că, dacă verificăm datele, o să aflăm că Macy şi 
Strait au fost acolo în aceeaşi perioadă. 

— Dar, după aia, Macy a fost cu fraţii liberi. 

— Şi poate că Strait i-a dat de urmă şi l-a convins să 
lucreze pentru el. 

— Dar spuneai că Macy era gorila lui Westbrook. 

— Macy are veleităţi de poliţai. Cred că lucra sub 
acoperire şi că s-a infiltrat în banda lui Westbrook în timp 
ce făcea parte din reţeaua de trafic de droguri a lui Strait. 

— Reţeaua de trafic de droguri a lui Strait! 

— Oxycontin. Remorcile pentru transportul cailor 
reprezintă soluţia perfectă pentru deplasarea mărfii. 
Remorca de la Southern Belle arăta aşa cum trebuie să 
arate de fapt un Townsmand. Strait i-a montat celui de la 


689 


East Winds o podea falsă şi l-a înălţat atât de mult, încât 
capul unui noaten de un metru şi jumătate aproape că 
atingea plafonul. Şi avea montate boxe de depozitare, ca 
să poată transporta şi mai multe droguri. Şi amenzile 
pentru depăşirea vitezei? Macy nu se ducea la Southern 
Belle, ci venea aici. Şi fac pariu că el a fost cel care a 
descoperit că Toona era informatorul lui Cove. S-a folosit 
de informaţia asta ca să facă înscenarea pentru Cove şi 
pentru noi, pe urmă i-a spus lui Westbrook, care l-a 
lichidat pe Toona. 

— Crezi că e posibil ca Macy să fi fost cel care a tras 
focurile de armă din complexul fraţilor liberi şi a declanşat 
măcelul? 

— Şi a pus acolo drogurile şi celelalte „dovezi” pe care 
era convenabil să le găsim. Şi probabil că a furat camionul 
lui Silas. Fac pariu că tot el l-a împuşcat şi pe Chris Miller, 
lângă locuinţa lui Cove. Iar Strait a făcut parte din armată, 
probabil că aşa au făcut rost de mitralierele alea, şi poate 
că ştie câte ceva şi despre confecţionarea bombelor. 

— Dar asta înseamnă că amândoi au, cumva, o legătură 
cu lovitura dată HRT-ului? De ce? 

Web, care, în tot acest timp, se uitase prin fotografii, se 
opri şi scoase încă una. 

— Nemernicul. 

— Ce zici? 

Web răsuci fotografia către el. Era o poză a lui Strait, în 
uniforma din Vietnam. Alături de el era un bărbat pe care 
Romano nu-l recunoscu, dar Web o făcu fără niciun dubiu. 
Chiar dacă în fotografie era mult mai tânăr, nu se 
schimbase foarte mult. 

— Ed O'Bannon. El a fost psihiatrul armatei care l-a 
ajutat pe Strait după ce a evadat de la Viet Cong. 

— Iisuse! 

— Şi asta Înseamnă că s-ar putea s-o aibă pe Claire, ba 
chiar şi pe Kevin, pe aici pe undeva. Ferma e o 


690 


ascunzătoare perfectă. 

— Dar eu tot nu înţeleg, Web, de ce ar fi vrut Strait, 
O'Bannon şi Macy să lichideze echipa Charlie? N-are 
niciun sens. 

Web se gândi îndelung, dar răspunsul nu dorea să 
apară. Sau, cel puţin, nu o făcu până când nu privi în jos, 
dând cu ochii de ceva. Puse cutia de pantofi alături, se 
aplecă încet şi apucă obiectul care căzuse, ajungând pe 
jumătate sub pat. 

Ridică brăţara de gleznă şi aţinti asupra ei lumina 
lanternei. Dar ştia deja cui îi aparţinea. Smulse cuvertura 
de pe pat şi lumină pernele. Nu avu nevoie decât de câteva 
secunde ca să descopere firele lungi de păr blond. 

Nevenindu-i să-şi creadă ochilor, se întoarse spre 
Romano. 

— Gwen. 


Remorca era aşezată cu spatele spre încăperea cu 
aparatură pentru piscină. Rampa pentru încărcarea cailor 
era coborâtă şi unul dintre oamenii lui Strait trăsese afară 
o piesă lungă de metal, dând la iveală spaţiul de sub 
duşumeaua falsă care era destul de mare pentru a găzdui 
un transport masiv de pilule... sau trupul unei femei şi al 
unui băieţel. 

Strait supraveghea transferul lui Claire şi al lui Kevin în 
compartimentul acela. Ei se împotriveau din toate puterile 
şi făceau zgomot - prea mult zgomot. 

— Descoperiţi bazinul, ordonă el. E mai simplu dacă-i 
înecăm mai întâi. Şi mai curat decât dacă-i împuşcăm aici. 

Acoperământul piscinei fu retras, apoi bărbaţii 
îndepărtară o parte dintre frânghiile şi păturile în care 
erau înfăşuraţi Claire şi Kevin şi începură să-i târască spre 
apă. 

Atunci auziră pe cineva strigând: 

— Ce naiba faceţi aici? 


691 


Strait şi oamenii lui se întoarseră. Gwen era acolo, 
strângând în mână un pistol. 

— Ei, Gwen, ce pui la cale? o întrebă Strait, cu 
nevinovăție. 

Ea arătă spre Claire şi spre Kevin. 

— Cine sunt ăştia, Nemo? 

— Două probleme pe care trebuie să le rezolv şi pe urmă 
putem trăi cu toţii fericiţi până la adânci bătrâneţi. 

— Ai de gând să-i ucizi? 

— Nu, am de gând să-i las să depună mărturie şi să mă 
trimită la moarte. 

Câţiva dintre oamenii lui Strait râseră. El se trase mai 
aproape de Gwen, fără să-şi ia ochii de la ea. 

— Gwen, dă-mi voie să-ţi pun o întrebare. Spuneai că ai 
intenţia să te ocupi de London. L-am văzut plecând astăzi 
şi era bine sănătos. 

— M-am răzgândit. 

— A, asta-i grozav, te-ai răzgândit. Vrei să spui că ţi-ai 
pierdut curajul. Mi-am închipuit. Când e vorba să treci la 
fapte, se vede că n-ai stofă pentru asta. Nu eşti în stare să 
ucizi. De-aia ai nevoie de oameni ca mine, care s-o facă în 
locul tău. 

— Vreau să plecaţi acum. Şi tu, şi oamenii tăi. 

— Păi asta am de gând să fac. 

— Nu, vreau să plecaţi fără problemele voastre. 

Strait zâmbi şi se apropie şi mai mult de ea. 

— Ei, iubito, ştii că nu pot să fac asta. 

— Vă las să aveţi un avans de douăsprezece ore înainte 
de-ai elibera. 

— Şi pe urmă? Trebuie date o grămadă de explicaţii. Şi 
cine o să-şi asume vina? 

— N-am de gând să te las să-i ucizi, Nemo. Au murit deja 
destui oameni. Şi vina e a mea. Ai avut dreptate, trebuia să 
fi renunţat la ură cu multă vreme în urmă, dar, de câte ori 
încercam, nu vedeam în faţa ochilor decât trupul 


692 


neînsufleţit al fiului meu. 

— Vezi tu, problema e că, dacă le dau drumul şi ei 
vorbesc, poliţia n-o să înceteze niciodată să mă caute. Dar, 
dacă-i ucid, pot să ies din scenă fără să se sinchisească 
cineva. Şi aici e vorba de o mare diferenţă, pentru că, 
odată ce mă stabilesc într-un loc, vreau să rămân acolo, nu 
mă retrag din afaceri ca să-mi petrec timpul fugind de FBI. 

Aruncă o privire spre unul dintre oamenii săi; acesta 
făcea un ocol ca să ajungă în spatele lui Gwen. 

Ea strânse cu putere pistolul şi îl îndreptă spre capul lui 
Strait. 

— Ţi-o spun pentru ultima oară, pleacă! 

— Şi cum rămâne cu partea ta din banii de droguri? 

— Afacerea a fost numai a ta. Nu mă mai interesează. Şi 
o să-mi asum vina pentru tot ce s-a-ntâmplat. Tu nu trebuie 
decât să pleci. 

— Fir-ai să fie, femeie, ce te-a apucat, l-ai văzut pe 
Dumnezeu sau ceva de genul ăsta? 

— Strait, pleacă dracului de pe pământul meu, acum! 

— Păzea, Gwen! strigă Web. 

Vocea lui îi luă pe toţi prin surprindere, dar omul care 
ajunsese în spatele lui Gwen trase totuşi, însă greşi ţinta, 
fiindcă ea se ghemuise auzind avertismentul lui Web. 
Glonţul nimeri undeva, dincolo de ea. 

Puşca cu lunetă a lui Web trăsni şi omul se prăbuşi, 
mort, în piscină, înroşind brusc apa tratată cu clor. 

Nemo şi oamenii săi se adăpostiră în spatele remorcii 
pentru transportul cailor şi deschiseră focul, în timp ce 
Gwen dispărea în tufişuri. 

După ce părăsiseră locuinţa lui Strait, Web şi Romano se 
duseseră la centrul ecvestru, fiindcă Web dorise să verifice 
ceva anume; şi, aşa cum fusese aproape sigur, descoperi 
mica rană de pe spinarea lui Cornet. Gwen plănuise să-l 
ucidă, apoi inima i se înmuiase. Din cauza discuţiei lor? 
Dacă aşa era, Web şi-ar fi dorit să-i fi vorbit cu ani de zile 


693 


în urmă. Nu avea nicio dovadă, dar i se părea limpede că 
Gwen îi angajase pe Nemo şi pe oamenii lui ca să răzbune 
moartea fiului ei. 

Se îndreptau către vilă când auziseră zgomote în zona 
piscinei şi, alergând, sosiseră la timp ca să surprindă 
schimbul de replici dintre Gwen şi Strait şi ca să afle că 
Gwen recunoştea că omorurile se săvârşiseră din vina ei, 
din dorinţa ei de răzbunare. 

Acum erau antrenați din plin într-un schimb de focuri, 
fără a avea nicio posibilitate de a chema întăriri. lar marea 
lor problemă consta în faptul că la mijloc erau prinşi Claire 
şi Kevin. 

Se părea că şi Strait îşi dăduse seama de asta, fiindcă 
strigă: 

— Ei, Web, de ce nu ieşi de-acolo? Pen’ că, dacă n-o faci, 
o să vâr câte un glonţ în femeie şi-n copil. 

Web şi Romano se uitară unul la altul. Strait nu ştia 
despre prezenţa lui Romano. Acesta se întoarse şi o luă 
spre stânga. Web o porni către dreapta, apoi se opri... 

— Ei, haide, Nemo, n-ai nicio şansă, iar blindatele-s pe 
drum. 

— Ai ghicit, sunt un tip disperat, care nu mai are de 
pierdut nici pe dracu. 

Trase un glonţ foarte aproape de capul lui Claire, care 
zăcea, alături de Kevin, pe podea. 

— Uite ce-i, Nemo, încă două crime n-o să te ajute cu 
nimic. 

Strait râse. 

— La naiba, Web, dar nici n-o să-mi facă niciun rău. 

— OK, Nemo, spune-mi singurul lucru pe care n-am fost 
în stare să-l înţeleg, strigă Web. De ce-ai schimbat copiii 
pe alee? 

— Cum? Vrei să mă învinovăţesc singur? zbieră Strait 
drept răspuns şi râse din nou. 

— Uită-te-n jurul tău, Nemo - am toate dovezile care-mi 


694 


trebuie. 

— Şi, dacă fac cum îmi spui, o să pui o vorbă bună 
pentru mine în faţa judecătorului, aşa-i? 

Strait râse iarăşi. 

— Nu ti-ar strica. 

— Păi, Web, când ai o ocupaţie ca a mea, ai tendinţa să 
te asociezi cu tot felul de indivizi interesanţi. Unul dintre ei 
a avut nişte pretenţii bine definite şi e genul de om căruia 
eşti nevoit să-i faci concesii. Hotărât lucru, trebuie să ai 
grijă ca tipul ăsta să fie întotdeauna mulţumit, înţelegi ce 
vreau să spun? 

— Clyde Macy? 

— Ei, nu dau nume, Web. Nu-s turnător. 

— Atunci dă-mi voie să te ajut. Macy are veleităţi de 
poliţai. Pur şi simplu, are boala să demonstreze că e mai 
bun decât noi. A ţinut morţiş să se-mbrace ca un agent 
FBI, să apară cu graţie la faţa locului şi să-l scoată pe puşti 
din mâinile noastre. Doar ca să-şi dovedească lui însuşi că 
se poate descurca. 

— La naiba, Web, ai fi fost un detectiv pe cinste. 

— Dar poate că tu nu erai la fel de încrezător. Aveai 
nevoie de Kevin şi nu doreai să rişti ca Macy să dea greş şi 
să nu-l poţi recupera. Mai întâi, pe alee, te-ai folosit de 
Kevin ca să abaţi suspiciunile asupra Marelui F, însă, ca 
să-l poţi manipula mai târziu, mai aveai nevoie de băiat. 
Aşa că l-ai înlocuit cu celălalt puşti. În felul ăsta, Macy se 
putea distra pe socoteala Biroului şi, chiar dacă figura nu-i 
reuşea, tu tot îl aveai pe Kevin. Am dreptate? 

— Pe dracu, cred că n-o s-o ştim niciodată. 

— Deci, unde-i celălalt băiat? 

— Cum îţi spuneam, cred că n-o să ştim niciodată. 

Staţia de emisie-recepţie a lui Web pârâi. Romano 
ajunse pe poziţie. 

— OK, îţi mai dau o şansă. Ai cinci secunde ca să te 
predai. 


695 


Web nu se obosi să numere până la cinci. Îşi puse 
pistolul mitralieră pe foc automat şi declanşă tirul asupra 
remorcii pe care Nemo şi oamenii lui şi-o aleseseră ca 
adăpost. 

Strait şi ceilalţi se trântiră la pământ chiar în momentul 
în care Romano apărea înapoia lor. 

Unul dintre bărbaţi îl văzu şi se răsuci, gata să tragă, iar 
osteneala îi fu răsplătită cu două gloanţe între ochi. 

— Aruncaţi armele! Acum! ordonă Romano. 

Dar, pentru că era cu spatele, nu văzu ceea ce observă 
Web: o dâră firavă de condens care se ridica în aer printre 
copaci. Condens care se datora răcelii ţevii unei arme. Era 
o greşeală clasică, făcută de cei care ştiau câte ceva 
despre supraviețuirea în mijlocul naturii şi despre tirul de 
precizie, dar nu cunoşteau detaliile foarte importante care 
făceau diferenţa dintre un profesionist şi un amator. Ca 
lunetist, Web şi-ar fi folosit propria respiraţie ca să 
încălzească ţeava şi ca să împiedice apariţia condensului. 

— Ora şase, Romano! strigă el. 

Dar era prea târziu. Glonţul îl lovi pe Romano la baza 
coloanei vertebrale şi impactul cu micul proiectil de mare 
viteză îl trânti la pământ. 

— Paulie! zbieră Web. 

Un alt bărbat se răsuci şi-şi aţinti arma asupra agentului 
HRT căzut, dar Web îl dobori cu un glonţ de calibrul .308. 
Cu o mână, îşi sprijini MP-b-ul de piept, iar cu cealaltă îşi 
scoase unul dintre pistoalele de calibrul .45. 

— Romano! 

Răsuflă uşurat când acesta începu să se ridice. 

Deşi îi străpunsese vesta de protecţie, glonţul nu putuse 
trece prin Link, cel de-al treilea dintre pistoalele sale de 
calibrul .45, pe care şi-l ţinea la spate, într-un toc special. 

Un alt glonţ nimeri alături de Web şi el se lăsă să cadă la 
pământ, în timp ce Romano se arunca în tufişuri. Profitând 
de ocazie, Strait se repezi, o înşfăcă pe Claire şi, pe 


696 


jumătate cărând-o, pe jumătate târând-o, o duse către 
camionul de care era ataşată remorca. 

Web îşi ridică ochi şi înţelese ce avea de gând. Trase în 
cauciucurile camionului. Înjurând cât îl ţinea gura, Strait o 
târî pe Claire în întuneric. 

Web îşi înhăţă staţia de emisie-recepţie. 

— Paulie, Paulie, eşti teafăr? 

Se scurseră câteva secunde neliniştitoare, apoi Romano 
răspunse. Vocea îi tremura uşor, dar era acelaşi Romano 
dintotdeauna. 

— Ăla care m-a-mpuşcat nu ştia nimic despre traiectoria 
gloanţelor. A ţintit prea jos. 

— Norocul tău. Am văzut prea târziu condensul ţevii. 
Fac pariu că Macy e pe-aici, pe undeva. Strait a luat-o pe 
Claire. Mă duc după ei. Kevin Westbrook e încă aici, lângă 
piscină. 

— "Ţin totul sub control, Web. 

— Eşti sigur? 

— Ce naiba, nu-s decât patru contra unu. Du-te! 

Web se întoarse şi se repezi după Strait şi Claire. 


Romano îşi pierduse pistolul mitralieră, iar puşca cu 
lunetă nu era prea eficientă de la o distanţă atât de mică. 
Îşi scoase pistoalele de calibrul 45 şi, urmând 
instrucţiunile din manualul lui Web, chiar îşi frecă palma 
de unul dintre ele, ca să-i poarte noroc. In ciuda 
fanfaronadei sale, acel patru contra unu nu-i oferea prea 
multe şanse. Putea dobori trei dintre ei, fiind totuşi ucis de 
al patrulea. Şi trebuia să-şi mai facă griji şi din pricina 
trăgătorului al cărui glonţ îl nimerise. Se lăsă pe vine şi se 
deplasă la adăpostul tufişurilor care înconjurau piscina. 
Ceilalţi trăgeau, dar el nu ripostă, pentru că ţinteau 
departe de el, iar flăcările de la gurile ţevilor îi arătau 
unde i se aflau adversarii. Continuă să înainteze şi să 
privească cu atenţie în jur. De fiecare dată când trăgea 


697 


cineva, îl observa în timp util. Avea de-a face cu nişte 
amatori, dar până şi unii ca ei puteau avea noroc, mai ales 
când deţineau superioritatea numerică. Se ghemui şi mai 
mult şi îl văzu pe puşti lângă piscină. Nu se mişca şi 
Romano se gândi că, poate, unul dintre gloanţe îşi 
nimerise ţinta. Dar, imediat, copilul îşi ridică uşor capul. 
Romano îşi puse ochelarii de noapte şi văzu care era 
problema băiatului. Picioarele îi erau încă strâns legate. 

Romano continuă să se deplaseze, îndepărtându-se de 
inamic. Voia să ajungă destul de departe ca să-şi poată 
folosi puşca. Avea dispozitivul de ochire pe timp de noapte 
şi nu-i mai lipsea decât un strop de imaginaţie pe care s-o 
pună la lucru. Ar fi redus numărul adversarilor la trei, 
poate chiar la unu, după care ar fi putut trece la atac, 
folosindu-şi pistoalele. Având un singur inamic, Romano ar 
fi învins oricând. 

Planul lui era ca la carte. Trebuia să le depisteze poziţia 
după focul de la gura ţevilor. Să continue să se deplaseze. 
Să ajungă în flancul lor. Şi pe urmă să atace, să doboare 
unul sau doi, iar ceilalţi aveau să intre în panică şi să se 
predea, poate să o ia la fugă, iar el şi-ar fi folosit puşca cu 
lunetă, aşteptând să-i prindă în bătaia ei, şi aşa s-ar fi 
încheiat totul. 

— Ei, Romano, strigă o voce, arată-te, dar fără armă. 

El nu răspunse. Era preocupat să localizeze poziţia 
exactă a celui care vorbise, ca să-l poată reduce la tăcere. 
Bănuia că are de-a face cu muncitorul pe care-i doborâse 
în ziua sosirii la fermă, dar nu era sigur. 

— Romano, sper că auzi ce-ţi spun. Pentru că ai cinci 
secunde ca să te arăţi, dacă nu vrei să vâr un glonţ în 
capul puştiului. 

Romano bodogăni în barbă şi se apropie mai mult de 
locul de unde venea vocea. Nu dorea câtuşi de puţin să-l 
lase pe băiat să moară, dar adevărul era că, dacă ar fi ieşit 
din ascunzătoare, ar fi fost ucişi atât el cât şi Kevin 


698 


Westbrook. Romano nu mai jucase niciodată un astfel de 
joc şi nu putea face altceva decât să încerce să-i omoare pe 
toţi înainte ca ei să ajungă la băiat, ceea ce era mai 
degrabă imposibil. 

— Îmi pare rău, puştiule, murmură, apropiindu-se şi 
luând poziţia de tragere. 

Omul care vorbise era într-adevăr cel pe care îl pusese 
la pământ la centrul ecvestru. Înainta târându-se pe burtă 
şi strângând în mână pistolul. Se opri, numără în gând 
până la cinci şi mai strigă încă o dată: 

— Ultima şansă, HRT! 

Aşteptă o clipă, săltă din umeri, se ridică şi, de la 
adăpostul tufişurilor, ţinti direct spre capul lui Kevin 
Westbrook. Nu era cine ştie ce ţintaş, dar, pentru ceea ce 
avea de făcut, nu era nevoie de o îndemânare ieşită din 
comun. 

Plămânii i se goliră de aer când un bărbat uriaş ieşi din 
ascunzătoare şi îl izbi cu atâta forţă, încât îl azvârli la doi 
metri distanţă, unde ateriză pe podeaua piscinei. Uriaşul 
se repezi la băiat şi îl înşfăcă cu unul din braţele sale 
puternice. Apoi Francis Westbrook se întoarse şi o rupse la 
fugă, ducându-şi fiul la adăpostul întunericului, în timp ce 
trăgea cu pistolul înapoi, peste umăr. 

Un alt bărbat ieşi din ascunzătoare şi îşi îndreptă arma 
spre spatele lat al lui Westbrook. Era gata să tragă, când 
Romano îşi părăsi adăpostul şi îl dobori dintr-un foc. Nu 
ştia că uriaşul era Francis Westbrook, dar Romano nu era 
omul care să stea deoparte şi să lase pe cineva să-l 
împuşte pe la spate. Singura problemă era că îşi 
dezvăluise poziţia şi, fiindcă avusese amabilitatea de a o 
face, primi un glonţ în picior. Încercă să se retragă, dar 
observă imediat un şir de arme îndreptate către el. Căzuse 
pe marginea bazinului şi cei trei bărbaţi erau deasupra lui. 

— Ei, la urma urmelor, ăştia din HRT nu-s chiar aşa 
grozavi, spuse unul. 


699 


Şi începu să se apropie de Romano. 

— Împuşcă-l şi gata, zise altul. 

Romano se înroşi şi îşi strânse pumnii. 

— Eu zic să-i băgăm capul în apă şi să-l înecăm pe 
nemernic, pe îndelete. 

Romano îşi ridică privirea şi văzu că propunerea venise 
de la cel pe care Westbrook îl trântise de podea, acesta 
fiind cel pe care şi el îl doborâse în prima zi petrecută la 
East Winds. Omul continua să tragă cu putere aer în trupul 
voluminos şi era plin de sânge în jurul nasului care i se 
frecase pe piatră. 

— Ce zici de asta, Romano? întrebă, împungându-l cu 
vârful cizmei în coaste. 

— Îmi convine, răspunse Romano. 

Se azvârli înainte, înfigându-şi umărul în pântecul 
tremurător al celuilalt şi căzură amândoi în apă. Romano 
îşi umplu plămânii cu aer şi îşi trase adversarul la fund. 
Cei doi bărbaţi rămaşi pe marginea bazinului reacționară 
aşa cum se aşteptase. Începură să tragă în apă. Dar 
Romano şi cel de-al treilea bărbat erau mult prea departe 
de suprafaţă pentru ca gloanţele să-i mai poată vătăma. 

Unul dintre adversari avu o idee care i se păru 
strălucită. Se repezi şi apăsă pe butonul care comanda 
acoperirea piscinei. În timp ce acoperământul ajungea 
deasupra lui Romano şi a omului care continua să i se 
împotrivească, cel dintâi, departe de a se nelinişti, ştiu că 
acum avea posibilitatea ca, în ciuda aşteptărilor, să scape 
cu viaţă. Îşi scoase cuțitul şi tăie beregata celuilalt. Apa se 
umplu de sânge. Romano prinse cadavrul de picioare şi îl 
împinse în sus, până când îi simţi capul izbindu-se de 
acoperământ, ca şi cum s-ar fi ridicat la suprafaţă ca să 
respire. Şi auzi ceea ce se aştepta să audă, focurile de 
armă trase în cap. Cobori leşul, îşi schimbă poziţia şi îl 
ridică din nou. Armele traseră iarăşi, propulsând mici 
jeturi de apă în direcţia opusă. Acum, cei de sus credeau, 


700 


fără îndoială, că amândoi erau morţi. Cel puţin aşa spera 
Romano; de fapt, se baza pe asta ca să-şi asigure 
supraviețuirea. 

Cobori din nou cadavrul, apoi îi dădu drumul. Trupul se 
scufundă încet, ajungând pe fundul bazinului, alăturându- 
se celui aflat deja acolo, care aparținuse bărbatului 
împuşcat de Web. Era momentul să treacă la îndeplinirea 
celei mai riscate părţi a planului. Expulză cea mai mare 
parte a aerului care-i mai rămăsese în plămâni, se ridică la 
suprafaţă şi-şi agăţă braţul în orificiul de filtrare, ca şi cum 
i-ar fi fost prins acolo după ce i se zburaseră creierii. În 
timp ce acoperământul se retrăgea, speră din tot sufletul 
că cei de deasupra nu ştiau ce se întâmplă cu trupurile 
celor abia ucişi în apă, anume că mai degrabă se scufundă 
decât să plutească la suprafaţă. Dacă deschideau focul 
asupra lui, era mort. Dar nu o făcură. Acoperământul îi 
mai deplasă trupul o bucată de vreme, dar el nu-şi clinti 
niciun muşchi. Încă nu era momentul. Nu mişcă nici când 
mâinile celor doi se întinseră după el şi îl traseră afară. Îl 
culcară pe podea cu faţa în jos. Îl putea simţi pe câte unul 
dintre ei în fiecare parte. Şi atunci auzi sunetul. Îl auziră 
cu toţii. Erau sirenele. Cineva chemase poliţia. 

— Să plecăm dracului de aici, spuse unul din bărbaţi. 

Fu ultimul lucru pe care avea să-l mai rostească 
vreodată. Romano sări în picioare şi, azvârlindu-şi braţele 
către spate, le înfipse amândurora în piept, fără greş, cele 
două cuțite pe care le ţinuse ascunse în mâini. Lamele 
pătrunseră până la plăsele, străpungând fiecare câte o 
inimă. 

Ochii holbaţi ai celor doi continuară să-l fixeze chiar şi în 
timp ce trupurile li se prăvăleau în apă. Romano se 
îndreptă, îşi roti privirea asupra câmpului de luptă, îşi 
sfâşie cămaşa, folosi o rămurică improvizând un garou în 
jurul piciorului, pescui Link-ul, îl scoase din apă, apoi 
ridică în aer acel pistol distrus, care împiedicase glonţul 


701 


să-i pătrundă în spate. 
— Ei, la naiba, spuse. 


702 


CAPITOLUL 54 


Web făcea tot ce-i stătea în puteri ca să nu piardă 
urmele lui Strait şi ale lui Claire. Privea când prin ochelarii 
de noapte, când prin propriii săi ochi, dar întunericul era 
foarte dens şi până şi ochelarii aveau nevoie de ceva 
lumină ambientală ca să poată funcţiona în mod 
corespunzător. De fapt, se baza mai mult pe auz decât pe 
văz, dar nu se încumeta să tragă, fiindcă s-ar fi putut 
întâmpla, la fel de lesne, să o nimerească pe Claire în loc 
să-l doboare pe Strait. 

Se apropie de Casa Maimuţelor, îşi încetini paşii, apoi se 
opri. În timpul zilei, construcţia dărăpănată arăta 
ameninţător; noaptea, aspectul ei te făcea să-ţi pierzi 
deplin stăpânirea de sine. Problema era că, dacă Web 
trecea pe lângă clădire fără să o verifice şi Strait se afla 
înăuntru, acesta putea să-i cadă apoi în spate. 

Continuă să-şi strângă cu putere MP-5-ul şi să înainteze 
în linişte. Pătrunse înăuntru prin intrarea din partea de 
sud şi păşi peste diversele sfărâmături împrăştiate prin 
fosta închisoare a animalelor. Pe măsură ce norii începeau 
să se împrăştie, prin găurile din acoperiş pătrunseră razele 
lunii. Lumina învălui cuştile sfărâmate într-o strălucire 
stranie, dându-le o înfăţişare care punea la încercare până 
şi nervii căliţi ai lui Web. 

În locul acela, era imposibil să te deplasezi fără să faci 
niciun zgomot şi Web îşi rotea privirea în toate direcţiile, 
sperând să zărească totuşi ceva care i-ar fi putut oferi 
ocazia să salveze viaţa sa şi pe a lui Claire, punând, pe 
deasupra, capăt vieţii lui Strait. 

lar Macy, aflat şi el pe undeva, pe acolo, reprezenta o 
problemă dificilă, pentru că avea într-adevăr unele 

703 


aptitudini tactice. 

Web se aruncă la podea imediat ce auzi un scârţâit în 
stânga sa. Işi puse ochelarii de noapte şi scană, pe rând, 
fiecare porţiune a spaţiului înconjurător. Privi şi deasupra 
capului, fiindcă acolo se afla un podeţ. Şi atunci răsună un 
țipăt nefiresc. 

Se răsuci şi glonţul nimeri exact în locul în care fusese 
întins înainte. Țipătul păruse să fie un avertisment dat de 
vocea lui Claire. Auzi zgomotul unor paşi târşâiţi în capătul 
cel mai îndepărtat al clădirii, apoi pe cel al unor picioare 
care alergau. Era gata să se repeadă pe urmele lor, când 
remarcă acelaşi lucru pe care-l mai observase şi mai 
devreme, condensul datorat ţevii unei arme. Se lăsă în jos 
înainte să apese celălalt pe trăgaci, iar glonţul lovi una 
dintre cuşti şi ricoşă, fără să facă niciun rău, într-un 
perete. 

Ei, aflase ceva îmbucurător - Macy, dacă într-adevăr el 
fusese, nu era destul de inteligent ca să sesizeze eroarea 
pe care o făcuse mai înainte. 

Web mătură cu o rafală a MP-5-ului spaţiul aflat în 
direcţia din care venise împuşcătura şi gloanţele răpăiră 
lovind cuştile goale şi aruncând în aer schije de fier vechi. 
Când se opri, punând un încărcător nou, auzi o altă 
pereche de picioare care se îndepărtau în fugă. Se 
strecură afară şi îşi reluă urmărirea, mulţumit că lăsase în 
urmă Casa Maimuţelor. 

Avea impresia că se apropiase de cei urmăriţi când simţi 
o mişcare în stânga sa şi se aruncă din nou la pământ. 
Glonţul lovi un copac aflat exact în spatele locului în care 
stătuse. 

Aprecie că fusese tras cu o puşcă, nu cu un pistol. Deci 
era din nou Macy, nu Strait. Probabil că rămăsese în urmă 
şi îşi acoperea şeful. 

— Veleitarul împotriva adevăratului profesionist, spuse 
Web, abia auzit. Ei, să-i dăm drumul. 


704 


Ca lunetist, Web putea sta complet nemişcat când era în 
post. De regulă, atunci când stăteai în aşteptare, primul 
care mişca, dându-se de gol, era ucis. De aceea putea sta 
absolut neclintit în timp ce aştepta să omoare pe cineva. 
Reuşea să-şi încetinească pulsul şi chiar să-şi regleze 
funcţionarea vezicii urinare, astfel încât era capabil să 
reziste timp îndelungat fără să şi-o golească. Era ca un 
anaconda care zace în iarbă, în aşteptarea unui jaguar. 
Când apare, şarpele ţâşneşte şi s-a zis cu jaguarul. 

In timp ce sta întins, Web se întrebă dacă Macy era în 
stare să-l depisteze cu aceeaşi eficienţă cu care acţiona el 
însuşi. Bates îi oferise câteva informaţii suplimentare 
asupra atacului complexului fraţilor liberi. Din pereţi 
fuseseră extrase două gloanţe de calibrul .308. Dacă Macy 
avea armament similar cu al HRI-ului, poate că dispunea 
şi de altă aparatură identică cu cea folosită de Web. Îşi 
reaminti fotografia lui Macy în echipament paramilitar. 
Toate amănuntele se potriveau cu profilul unui veleitar. 

Web înaintă târându-se pe burtă, făcând cât mai puţin 
zgomot cu putinţă. Voia să facă o verificare şi dezvăluirea 
poziţiei părea cea mai potrivită metodă. 

Un glonţ lovi în imediata sa apropiere. 

OK, asta era confirmarea, îşi spuse Web. Şi celălalt avea 
ochelari de noapte. 

Şi-i puse pe ai săi şi inspectă zona. Şi atunci o observă; 
numai pentru o secundă, dar era de-ajuns. Era mai mult 
decât suficient. 


Clyde Macy era mulţumit de propria strategie. Ştia că 
membrii HRT-ului erau foarte experimentați, dar bănuise 
întotdeauna că se şi supraestimau. La urma urmelor, la 
complexul fraţilor liberi, el făcuse o breşă în încercuirea 
lor. Şi îl doborâse pe unul dintre ei lângă piscină. Nu 
rămăsese prin preajmă destul de mult ca să-l vadă pe 
Romano ridicându-se. Când Strait o înhăţase pe Claire şi o 


705 


rupsese la fugă, Macy, locotenentul întotdeauna loial, 
părăsise locul ca să asigure spatele şefului său. Strait se 
purtase bine cu el, la şcoala de corecție îl luase sub aripa 
lui protectoare. Şi, după ce Macy ieşise de acolo şi se 
rătăcise printre fraţii liberi, îi dăduse de urmă şi îi 
luminase mintea. Fraţii liberi erau nişte  diletanţi. 
Dezastrul din Richmond i-o dovedise. Şi, sublimase Strait, 
nu îţi plăteau nicio centimă, însă se aşteptau să-i ajuţi să 
se întreţină. Şi pentru ce? Era întrebarea sarcastică pe 
care i-o pusese Strait. Pentru a căpăta privilegiul de a te 
asocia cu nişte proşti. 

Îi ascultase sfatul înţelept şi lucraseră împreună vreme 
de mai mulţi ani. Ultima afacere fusese cea mai profitabilă. 
Scoseseră o avere din rulajul drogurilor şi, pe deasupra, 
Macy reuşise şi să lichideze Frăția Libertăţii. Asta, plus 
uciderea lui Twan - meritase de deplin să-şi dea osteneala. 
Acum planul era să dispară cu aceeaşi repeziciune cu care 
se apropiau de ei sirenele. Macy nu mai avea decât un 
singur obiectiv. Să-l ucidă pe London. Astfel şi-ar fi dovedit 
deplina superioritate. Într-un fel, se antrenase pentru 
acest moment pe toată durata vieţii sale de adult. 

Îşi puse ochelarii de vedere pe timp de noapte, îi activă 
şi cercetă zona în care îl văzuse ultima dată pe London. 
Era evident că tipul pierduse urma, fiindcă bâjbâia într-un 
asemenea hal. Se supraapreciase şi se pomenise, pe 
neaşteptate, pus în situaţia de a se confrunta cu un 
duşman care era, realmente, mult mai bun decât el. Şi 
acum era momentul să se termine toată povestea. Exact în 
clipa în care îi trecu prin cap acest gând, rămase cu 
privirea ţintuită de o baliză verde a cărei strălucire îl 
orbea. Pentru o clipă, fu uluit, fiindcă nu ştia despre ce era 
vorba. Pe urmă realiză că trebuia să fi fost o emisie a 
ochelarilor de noapte ai lui London. Luă linia de ochire şi 
îşi slobozi tot aerul din plămâni; încordându-şi un muşchi 
după altul, degetul i se aşeză pe trăgaci. Rămase absolut 


706 


nemişcat. Apoi trase. Glonţul său lovi în plin baliza şi 
lumina dispăru. Abia atunci realiză Macy că propriii săi 
ochelari de noapte, fiind reglaţi la intensitatea maximă, 
generau, probabil, o lumină identică. Dar cineva trebuia să 
se uite prin alţi ochelari de noapte ca să vadă baliza şi pe 
London pe care tocmai îl lichidase. Fusese cu o fracțiune 
de secundă mai iute şi ăsta era motivul pentru care el era 
viu, iar London nu mai era. Aşa se petreceau lucrurile de 
obicei. 

Înainte ca Macy să mai tragă o dată aer în piept, glonţul 
îl lovi exact în frunte. Pentru o fracțiune de secundă, 
mintea sa nu reacţionă, nerealizând că-şi pierduse o 
jumătate din cap. Apoi puşca îi scăpă din mâini şi se 
prăbuşi în praf. 

Web se ridică din spatele unei mici banchete amplasate 
sub un unghi de optsprezece grade faţă de locul în care îşi 
proptise ochelarii de o cioată, reglându-i apoi la 
intensitatea maximă. Nu avusese nevoie să se bazeze pe 
baliza verde provenită de la ochelarii de noapte ai lui 
Macy. Imediat ce acesta trăsese în ceea ce crezuse că era 
capul lui Web, flacăra de la gura ţevii îi trădase poziţia. O 
secundă mai târziu, totul se sfârşise. Scor final: 
profesionist, un punct; veleitar, mort. 

Nu avu timp să-şi continue meditaţia asupra victoriei 
sale, fiindcă zgomotul crengilor sfărâmate de nişte picioare 
care se mişcau grăbite printre tufişuri îl făcu să se întindă 
la pământ şi să-şi aţintească într-acolo puşca de calibrul 
12,7. Când cei doi trecură de lizieră şi intrară în bătaia 
armei, Web ezită, apoi se ridică în genunchi, îndreptându- 
şi puşca direct către pieptul enorm al bărbatului. 

— Aruncă arma, Francis! 

Francis tresări şi îşi roti ochii în întuneric. Prin lunetă, 
Web îl văzu limpede împingându-l pe Kevin în spatele lui, 
încercând să-l ferească de noua ameninţare. 

— Sunt Web London, Francis. Pune arma jos. Acum! 


707 


— Stai în spatele meu, Kev, zise Westbrook, 
îndepărtându-se, tiptil, în direcţia contrară celei din care 
auzise vocea. 

— Ţi-o spun pentru ultima oară, Francis, pune arma jos 
şi lasă-te la pământ. Altfel te dobor eu. 

— II scot pe Kevin de aici, mititelule. Asta-i tot ce vreau. 
Nu-ţi fac probleme, niciun fel de probleme. 

Web tinti şi lovi o creangă aflată la treizeci de centimetri 
deasupra capului lui Francis. Ramura retezată căzu în 
spatele celor doi. Era primul foc de avertizare pe care îl 
trăsese vreodată Web şi se întrebă de ce se ostenise. Kevin 
ţipă, dar Westbrook nu scoase niciun sunet. Continuă doar 
să se îndepărteze. Apoi făcu ceva care-l surprinse chiar şi 
pe Web. Îşi aruncă arma, îngenunche şi şi-l săltă pe Kevin 
în spate. La început, Web crezu că avea de gând să-l 
folosească pe Kevin drept scut, dar el îşi menţinu trupul 
între Web şi băiat. Şi continuă să se retragă. 

— Nu-ţi fac probleme, HRT. Doar plec de aici. Mai am 
câte ceva de făcut. 

Web trimise un alt glonţ în stânga lui, în ţărână. Al 
doilea foc de avertizare. Rahat. Ce naiba păţise? Doar ştia 
cine era tipul. Un infractor. Un ucigaş. 

— Nu-ţi fac probleme, repetă Westbrook. Plec de aici, 
împreună cu puştiul. 

Web îndreptă arma spre capul celuilalt. Apoi îşi dădu 
seama că nu-l putea împuşca cu muniţia pe care o avea, 
fiindcă glonţul ar fi putut străpunge chiar şi corpul lui 
masiv, lovindu-l apoi pe Kevin. Ţinând cont de asta, căuta 
cel mai potrivit loc în care ar fi trebuit să ţintească, dar îl 
auzi pe băiat. 

— Web, te rog, nu-l împuşca pe fratele meu. Te rog. Nu 
vrea decât să mă ajute. 

Prin lunetă, Web putea vedea faţa puştiului, lipită de a 
tatălui său. Se ţinea cu amândouă mâinile de gâtul gros al 
acestuia, avea chipul plin de spaimă, iar lacrimile îi 


708 


alunecau pe obraji. Francis Westbrook părea calm, deşi 
era gata să dea ochii cu moartea. Web îşi aminti de 
cicatricele de pe pântecul lui. Era limpede că o mai 
înfruntase în numeroase alte rânduri. În ani de-ai albilor, 
avea o sută douăzeci. Degetul lui Web alunecă către 
trăgaci. Dacă îl împuşca în picior, Kevin ar fi putut, cel 
puţin, să-l viziteze la închisoare. Aşa trebuia să procedeze. 
El era omul legii. Celălalt era un infractor. Asta era 
procedura. Fără nicio excepţie. Fără să stea pe gânduri. 
Nu avea de făcut altceva decât să tragă. 

Cu toate astea, îi lăsă pe cei doi să se piardă printre 
copaci, dispărând în pădure. Degetul lui părăsi trăgaciul. 

— Du-l înapoi acasă, Francis! zbieră Web. Şi pe urmă 
fugi de mama focului, fiindcă o să vin după tine, ticălosule. 


709 


CAPITOLUL 55 


Nevenindu-i să creadă cât de repede se dusese totul de 
râpă, Strait auzise, la rândul său, sirenele. Era povestea 
vieţii lui. Îşi lipi pistolul de tâmpla lui Claire şi îi scoase 
căluşul. O dezlegase deja, aşa că nu era nevoit s-o ducă pe 
sus. 

— Mă tem că eşti permisul meu de ieşire, doamnă. Deşi 
s-ar putea să nu fie suficient. Dar nu-ţi face cine ştie ce 
speranţe, am de gând să te-mpuşc dacă o să am impresia 
că-s gata să mă prindă. 

— De ce? se tângui Claire, neajutorată. 

— Fiindcă-s sictirit, de-aia. Fiindcă mi-am muncit fundu’ 
de pomană. Acuma haide. 

O smuci, trăgând-o după el în timp ce-şi croiau drum 
spre centrul ecvestru. Acolo erau camioane de care, poate, 
s-ar fi putut folosi ca să părăsească ferma. Se apropiau de 
centru venind dinspre est şi, când zări acoperişul ascuţit al 
hambarului cu fân, Strait zâmbi cu adevărat. Ferma era 
mare şi avea o configuraţie complexă, iar poliţaii urmau să 
intre, fără îndoială, pe poarta din faţă, în timp ce el putea 
să iasă prin cea din dos. Până să-şi dea ei seama ce se 
întâmpla, avea să se descotorosească de camion, să ajungă 
în micul adăpost pe care şi-l pregătise tocmai pentru astfel 
de împrejurări neprevăzute şi să dispară apoi fără zarvă, 
nu cu toţi banii câştigaţi, dar măcar cu o parte din ei. 

Ajunseră pe o ridicătură a terenului, de unde se 
îndreptară spre grajduri. Desprinzându-se din întuneric, 
un bărbat le ieşi înainte. La început, Strait crezu că era 
Macy, dar norii se împrăştiară şi lumina lunii căzu asupra 
lui Billy Canfield, care stătea nemişcat, cu puşca în mâini. 
Strait o trase brusc pe Claire în faţa lui, punându-i pistolul 

710 


la tâmplă. 

— Pleacă din calea mea, boşorogule, n-am timp de tine. 

— De ce, fiindcă vin poliţaii? Ai al naibii de multă 
dreptate, chiar vin, pen’ că i-am chemat eu. 

Strait clătină din cap, cu trăsăturile schimonosite de o 
privire rea. 

— Şi de ce-ai făcut-o? 

— Habar n-am ce dracu-nvârteşti în ferma mea, dar ştiu 
că te culci cu nevastă-mea. M-oi fi crezând tâmpit sau cam 
aşa ceva. 

— Păi, Billy, cineva trebuie să i-o tragă, fiindcă-i al naibii 
de sigur că tu n-o faci. 

— Asta-i treaba mea, nu a ta! răcni Canfield. 

— A, ba-i chiar treaba mea, cum să nu, şi dă-mi voie să-ţi 
spun c-a fost o treabă pe cinste. Nu ştii ce pierzi, 
babalâcule. 

Canfield îşi înălţă arma. 

— Da, Billy, dă-i drumu”, trage şi-o s-o omori şi pe 
doamna asta cumsecade. 

Cei doi bărbaţi se înfruntară din priviri, în tăcere, până 
când Strait fu pe deplin conştient de avantajul său. 

Folosind-o pe Claire drept scut, îşi îndreptă pistolul spre 
Billy şi se pregăti să apese pe trăgaci. 

— Billy! 

Strait îşi ridică privirea exact la timp ca să-i vadă pe 
Gwen şi Baron năpustindu-se direct spre el. Răcni, o 
azvârli pe Claire cât colo şi se grăbi să tragă de două ori. 
Apoi un glonţ îl lovi în cap, ucigându-l pe loc. 

Web o luă la fugă către Claire. Nu era nevoie să-l 
verifice pe Strait. Ştia că murise. 

— Eşti teafără? o întrebă. 

Ea încuviinţă dând din cap, se ridică în capul oaselor şi 
începu să plângă. Web o luă în braţe, apoi privi în jur şi 
văzu că Billy Canfield se apropiase, şovăind, de un morman 
întunecat, alături de care căzuse apoi în genunchi. Web se 


711 


ridică, se îndreptă spre el şi o văzu pe Gwen zăcând la 
pământ, cu pieptul scăldat într-o baltă de sânge, acolo 
unde cel puţin unul dintre gloanţele lui Strait îşi nimerise 
ţinta. Ea îşi ridică ochii spre cei doi, icnind dureros la 
fiecare respiraţie. Web se lăsă în genunchi, îi sfâşie 
cămaşa şi se uită la rană. Cu mişcări încete, îi acoperi din 
nou pieptul, apoi o privi. lar expresia feţei lui îi dezvălui, 
limpede, adevărul. 

Ea îl strânse de mână. 

— Web, mi-e atât de frică. 

Web îngenunche mai aproape de ea, în timp ce Billy se 
chirci, mulţumindu-se să-şi privească fix soţia muribundă. 

— Nu eşti singură, Gwen. 

Nimic altceva nu-i venise în minte. Ar fi vrut s-o urască 
pentru ceea ce le făcuse lui, lui Teddy Rinner şi celorlalţi. 
Dar nu se simţea în stare. Şi numai din cauză că ea salvase 
viaţa lui, pe a lui Claire şi pe a lui Kevin. Adevăratul motiv 
era că nu ştia ce ar fi făcut el însuşi, fiind în locul ei, după 
ce trecerea anilor i-ar fi întețit mânia şi ura. Ar fi fost 
posibil să reacționeze în acelaşi mod; nu putea decât să 
spere că nu s-ar fi întâmplat aşa. 

— Nu mi-e frică de moarte, Web. Mă tem că nu mă voi 
întâlni cu David. 

Printre buze i se prelingeau stropi de sânge şi vorbele îi 
erau trunchiate, dar el o înţelese. 

Rai şi iad; asta să fi fost totul? Poate că purgatoriul nu 
era nici măcar o opţiune. 

— David, zise ea, cu glas slab. David. 

Îşi ridică ochii către cer. 

— lartă-mă, Doamne, pentru că am păcătuit... 

Vocea i se stinse şi începu să plângă în hohote. 

Web îşi închipui că, dacă ar fi ajutat-o puterile, s-ar fi 
târât până în mica ei capelă. Privi în jur, căutând ceva, 
orice. Şi salvarea apăru sub chipul lui Paul Romano, care 
se apropia, mergând ţeapăn. Venise cu camionul de care 


712 


fusese prinsă remorca de lângă piscină şi ale cărui 
cauciucuri erau, datorită lui Web, total dezumflate. 

Web se grăbi către el şi îi văzu piciorul plin de sânge. 

— Eşti teafăr? 

— E doar o zgârietură. Mulţumesc de întrebare. 

— Paulie, ai putea să primeşti ultima spovedanie a lui 
Gwen? 

— Ce? 

Web arătă către femeia căzută în iarbă. 

— Gwen e pe moarte. Vreau să-i asculţi ultima 
spovedanie. 

Romano făcu un pas înapoi. 

— Eşti nebun? Arăt eu a preot? 

— E pe moarte, Paulie, n-o să-şi dea seama. Crede că o 
să ajungă în iad şi n-o să-şi mai vadă niciodată băiatul. 

— Femeia asta a pus la cale lichidarea echipei Charlie şi 
tu vrei ca eu să-i dau iertarea pentru tot răul pe care l-a 
făcut? 

— Da, are o foarte mare importanţă. 

— N-o fac sub nicio formă. 

— Ei, haide, n-o să mori din asta. 

Romano îşi înălţă, pentru o clipă, ochii către cer. 

— De unde ştii? 

— Paulie, te rog, ştiu că n-am niciun drept să ţi-o cer, 
dar, te rog, fă-o, nu mai avem mult timp. E ceea ce trebuie 
făcut. Dumnezeu va înţelege, adăugă, disperat. 

Preţ de o clipă nesfârşită, cei doi bărbaţi se priviră în 
ochi, apoi Romano clătină din cap, se apropie de Gwen 
şchiopătând şi îngenunche lângă ea. li luă mâna într-a lui, 
făcu asupra ei semnul crucii şi o întrebă dacă dorea să se 
spovedească pentru ultima oară. Cu voce din ce în ce mai 
slabă, ea spuse că dorea să o facă. 

După ce termină, Romano se ridică şi se trase deoparte. 

Web se lăsă din nou în genunchi, alături de Gwen. Ochii 
ei începuseră să devină sticloşi, dar, pentru o scurtă clipă, 


713 


reuşi să-şi focalizeze privirea asupra lui şi chiar să-i 
adreseze un zâmbet firav, de mulţumire, în timp ce fiecare 
respiraţie îi expulza tot mai mult sânge din trup. 
Asemănarea dintre rana ei şi cea care îi ucisese fiul era 
izbitoare. 

Strânse mai tare mâna lui Web şi, articulând distinct 
cuvintele, spuse: 

— Îmi pare atât de rău, Web, oare mă poţi ierta? 

El îi privi ochii frumoşi, a căror strălucire pălea cu 
fiecare secundă. Şi, dincolo de ei şi de trăsăturile femeii, 
desluşi o altă imagine, a unui băieţel care se încrezuse în 
el şi pe care îl dezamăgise. 

— Te iert, îi spuse muribundei, sperând că, undeva, 
cumva, David Canfield făcea, pentru el, acelaşi lucru. 

Pe urmă se dădu înapoi, încredinţând mâna ei lui Billy, 
care o luă, îngenunchind lângă ea. Web îi privi pieptul care 
îi tresălta din ce în ce mai iute, sfârşind prin a încremeni, 
în timp ce mâna îşi pierdu orice urmă de vlagă. Pe când 
Billy plângea, în tăcere, aplecat asupra trupului soţiei sale, 
Web o ajută pe Claire să se ridice, îşi puse braţul sub al lui 
Romano, sprijinindu-l, şi, mergând toţi trei alături, se 
îndepărtară. 

Zgomotul împuşcăturii îi făcu să tresară. Se întoarseră şi 
îl văzură pe Billy plecând de lângă leşul lui Strait, ducând 
cu sine puşca din ţeava căreia se înălța o buclă de fum. 


714 


CAPITOLUL 56 


În următoarele câteva zile, poliţia şi FBl-ul cercetară 
East Winds cu de-amănuntul, adunând dovezi, ridicând 
cadavre şi, în general, străduindu-se să descifreze tot ce se 
petrecuse, cu toate că, chiar şi în cele mai favorabile 
împrejurări, aveau nevoie de ceva timp pentru a reuşi. Ca 
o adnotare foarte sumbră, cadavrul băiatului care luase 
locul lui Kevin pe alee fusese descoperit într-un mormânt 
din adâncul pădurii de la East Winds. Puştiul fusese 
identificat drept un copil care fugise de acasă, din Ohio, şi 
avusese, cumva, cumplitul ghinion de a da peste Nemo 
Strait şi Clyde Macy, aceştia promiţându-i, fără îndoială, 
nişte bani uşor de câştigat. 

În timp ce cutreiera terenul, Web nu putea decât să 
clatine din cap, gândindu-se cât de repede se transformase 
ferma cu înfăţişare pastorală într-un câmp de luptă. Bates 
îşi scurtase concediul şi acum se afla la faţa locului, 
supraveghind desfăşurarea anchetei. Romano era în spital, 
tratându-şi rana, dar glonţul nu-i perforase nici osul, nici 
vreo arteră importantă, aşa că doctorii prognozaseră că, 
pentru un bărbat cu constituţia lui, vindecarea urma să fie 
rapidă şi deplină. Web era sigur că Angie îi făcea soţului ei 
zile fripte fiindcă aproape că se lăsase ucis. Fără îndoială 
că, dacă Romano trebuia să moară de mâna cuiva, Angie 
dorea ca onoarea să-i aparţină. 

Mergând pe aleea care ducea către vilă, Web îl văzu pe 
Bates ieşind pe uşa din faţă. Billy Canfield stătea pe 
verandă, privind, după toate aparențele, în gol. Era un om 
care pierduse totul, gândi Web. Bates îl zări pe Web şi se 
apropie. 

— Fir-ar să fie, ce belea, îi spuse. 

715 


— Păi, acum e foarte clar că belelele începuseră cu 
foarte mult timp înainte. N 

— De fapt, ai dreptate. In locuința lui Nemo am 
descoperit o arhivă şi am luat urma furnizorilor săi. 
Glonţul care l-a ucis pe Peebles provenea dintr-o armă 
găsită la Macy. Şi lui Ed O'Bannon i s-a făcut felul, era 
într-un tomberon. A fost omorât cu aceeaşi armă. lar puşca 
pe care o avea Macy asupra lui când l-ai doborât s-a 
dovedit a fi cea cu care au fost asasinați judecătorul 
Leadbetter şi Chris Miller. 

— Balistica a repurtat mai multe victorii succesive. Nu 
eşti încântat când lucrurile încep să se aşeze cap la cap? 

— A, şi am mai verificat şi înregistrarea schimbului de 
focuri din Richmond, aşa cum ne-ai cerut. 

Web îi aruncă o privire. 

— Şi, ce-aţi descoperit? 

— Ai avut dreptate, acolo era ceva. Sunetul unui telefon. 

— Nu era soneria unui telefon. Aducea mai degrabă cu... 

— Un fluierat? Aşa e. Era un celular. Ştii, le poţi face să 
sune scoțând orice sunet vrei. Ala imita trilul unei păsări. 
Nimeni nu s-a gândit prea mult la asta până acum. Nu se 
putea folosi drept dovadă pentru condamnarea lui Ernie 
Free. 

— Al cui era telefonul? 

— Al lui David Canfield. I-l dăduse mama lui, pentru 
cazuri de urgenţă. 

Web părea uluit, în timp ce Bates dădea din cap, abătut. 

— Gwen îl sunase. El nu i-a mai răspuns niciodată. 
Probabil că ea se gândise că era singura modalitate în care 
putea vorbi cu el în clipa respectivă. Dar şi-a ales 
momentul cel mai nepotrivit. Bineînţeles, n-avea de unde 
să ştie când trebuia să intre acolo HRT-ul. 

— Deci eşti de părere că din cauza asta au fost 
telefoanele laitmotivul crimelor? 

— Păi, niciodată n-o să putem fi siguri, dar aşa s-ar 


716 


părea. Poate se gândea că, de vreme ce ea nu reuşise să 
vorbească cu fiul ei, telefoanele trebuiau să fie ultimul 
lucru pe care să-l aibă tipii ăia în faţa ochilor, înainte de 
moarte. A lăsat şi o declaraţie scrisă, prin care l-a absolvit 
pe Billy de orice vină. Cred că Gwen se gândise că n-avea 
să supravieţuiască şi s-a dovedit că a avut dreptate. 
Nevinovăţia lui Billy a fost confirmată şi de alte surse. Şi 
am reuşit să punem mâna pe câţiva dintre oamenii lui 
Strait care nu erau la fermă în noaptea aia. Şi-au pierdut 
curajul. 

— E bine. Omul ăsta a suferit destul. 

Bates clătină din cap. 

— Tipii ne-au confirmat că Gwen nu era amestecată în 
afacerea cu drogurile. Dar presupun că a aflat totul mai 
târziu şi că a vrut şi ea o parte. Doamne, părea atât de 
cumsecade... 

— Era o femeie cumsecade, se răsti Web. Dar cele 
petrecute cu fiul ei au dat-o peste cap. Oftă adânc. Ştii, am 
toate motivele s-o urăsc şi nu sunt în stare decât s-o 
compătimesc. lar o parte din mine se gândeşte că, dacă i- 
aş fi salvat băiatul, nimic din toate astea nu s-ar fi- 
ntâmplat. Probabil că, atunci, am făcut mai mult rău decât 
bine. 

— Web, nu trebuie să porţi povara asta. Nu e drept. 

— Păi, viaţa n-a fost dreaptă cu Gwen Canfield, nu-i aşa? 

Cei doi bărbaţi îşi continuară drumul. 

— Ei, dacă vrei să auzi nişte veşti bune, să ştii că ai fost 
reprimit în Birou şi că, dacă doreşti, Buck Winters o să-ţi 
ceară personal scuze. Şi contez pe tine că o să i-o pretinzi. 

Web clătină din cap. 

— Am nevoie de un timp de gândire, Perce. 

— Referitor la scuzele lui Buck? 

— Nu, referitor la revenirea în Birou. 

Bates îl privi cu gura căscată. 

— Îţi arde de glume. Zău aşa, Web, FBl-ul e viaţa ta. 


717 


— Ştiu, tocmai asta-i problema. 

— Ei, ai la dispoziţie tot timpul care ţi-e necesar. După 
toate astea, în Birou cuvântul de ordine este că trebuie să 
obţii tot ce doreşti. 

— Phii, asta chiar e frumos din partea lor. 

— Ce mai face Romano? 

— Bombăne şi se vaită, adică se simte excelent. 

Se opriră şi priviră îndărăt, către vilă, unde Billy se 
întorcea abia atunci înăuntru. 

Bates arătă către el. 

— Uite, ăsta e tipul pe care-l compătimesc cu adevărat. 
A pierdut totul. 

Web dădu din cap, în semn că era de acord. 

— Îţi aminteşti ce spunea la petrecere, că trebuie să-ţi ţii 
duşmanii întotdeauna în faţa ochilor, ca să-i poţi 
supraveghea tot timpul? Bates clătină din cap şi privi în 
jur. Ei, bietul om era înconjurat de duşmani şi habar n- 
avea. 

— Întocmai. 

— Vrei să te duc cu maşina în oraş? 

— Am de gând să mă mai învârt puţin pe-aici. 

Cei doi îşi strânseră mâinile. 

— Web, îţi mulţumesc pentru tot ce-ai făcut. 

Bates îi întoarse spatele şi plecă, iar Web începu să se 
plimbe, agale. Dar pe urmă se opri, se răsuci pe călcâie, 
privi în direcţia lui Bates şi, după aceea, către vilă. Apoi o 
rupse brusc la fugă către casa de piatră. Se repezi pe uşa 
din faţă, apoi pe scări, coborând la nivelul cel mai de jos al 
clădirii, unde se duse glonţ către încăperea cu animale 
împăiate de Billy. Era încuiată. Web forţă cu uşurinţă 
încuietoarea, pătrunse înăuntru şi găsi repede ceea ce 
căuta. Cu un mic recipient în mână, alergă spre vitrina cu 
arme. Descoperi zăvorul ascuns şi uşa se deschise. Luă 
lanterna de pe perete şi intră. Manechinul părea să-i 
întoarcă privirile. Web agăţă lanterna de un cârlig din 


718 


perete, astfel încât lumina să cadă pe omul de paie. Îi 
scoase peruca şi îi îndepărtă cu băgare de seamă favoriţii. 
Apoi deschise recipientul şi îi aplică pe faţă substanţa care 
înlătura vopseaua. Aceasta se coji cu uşurinţă. Web îşi 
continuă strădaniile până când pielea întunecată se albi. 
După ce-l lăsă fără perucă şi fără favoriţi şi după ce izbuti 
să-i redea culoarea originală a pielii, se trase înapoi. 
Văzuse chipul acela de atât de multe ori, încât l-ar fi putut 
recunoaşte şi în somn, dar, cu toate acestea, micile 
accesorii pe care le folosise Canfield ca să-l deghizeze îşi 
îndepliniseră perfect rolul. Cel din urmă îşi pusese vorbele 
în practică. Işi păstrase adevăratul duşman exact acolo 
unde îl putea găsi întotdeauna. 

Web ştia că se uita la Ernest B. Free pentru prima dată 
după schimbul de focuri din Richmond. 

— Iţi aminteşti de italienii despre care ţi-am povestit? 

Web se răsuci şi dădu cu ochii de Billy Canfield. 

— De italienii ăia, continuă Billy, care mi-au oferit o 
grămadă de bănet ca să le transport mărfurile furate? Îţi 
aduci aminte că ţi-am spus despre ei? 

— Mi-aduc aminte. 

Canfield părea dezorientat. Nici măcar nu se uita la 
Web, se holba la Ernie, poate ca să-şi admire opera, gândi 
cel dintâi. 

— Ei, contrar celor pe care ţi le-am povestit, am 
acceptat una dintre ofertele lor şi am făcut, pentru ei, o 
treabă foarte bună. Apoi, după toate cele întâmplate cu fiul 
meu şi aşa mai departe, au venit la mine într-o zi, acum 
vreo patru luni, şi s-au oferit să-mi facă o favoare în semn 
de apreciere a loialității mele îndelungate faţă de familie. 

— L-au scos pe Ernest B. Free din închisoare şi l-au dat 
pe mâna ta? 

— Vezi tu, italienii ţin foarte mult la familie şi, după tot 
ce i-a făcut omul ăsta fiului meu... Billy se opri şi se frecă 
la ochi. Oricum, cred că Gwen ţi-a arătat mica clădire de 


719 


pe teritoriul fermei care era folosită drept spital în timpul 
Războiului Civil. 

— Da, aşa e. 

— Ei, acolo l-am împăiat. L-am trimis pe Strait, 
împreună cu oamenii lui, să aleagă nişte cai, iar pe Gwen 
am pus-o în avion şi am expediat-o să-şi vadă rudele din 
Kentucky, aşa că am putut lucra fără să mă deranjeze 
nimeni. Am folosit aceleaşi instrumente chirurgicale pe 
care le foloseau în secolul al nouăsprezecelea. Se apropie 
şi puse mâna pe umărul lui Ernest B. Free. Mai întâi i-am 
tăiat limba, fiindcă făcea prea mult scandal. Mă aşteptam 
la aşa ceva din partea unei lepădături neînsemnate, ca el. 
Ăstora le place grozav să-i facă pe alţii să sufere, dar ei 
înşişi nu pot suporta nici cea mai mică durere. Şi, pe urmă, 
ştii ce-am făcut? 

— Spune-mi tu. 

Billy zâmbi, plin de mândrie. 

— L-am eviscerat, exact aşa cum se procedează cu un 
cerb. l-am tăiat mai întâi ouăle. Vezi, m-am gândit că 
cineva care-i făcuse una ca asta unui băieţel nu se putea 
considera bărbat, aşa că, la ce i-ar mai fi folosit ouăle alea? 
Inţelegi raţionamentul meu? 

Web nu-i răspunse, dar, deşi Billy nu părea să fie 
înarmat, îşi lăsă mâna să alunece pe mânerul pistolului. 
Canfield nu păru să observe sau, dacă observă, nu păru să 
se sinchisească. 

Işi lăsă capul pe-o parte şi îşi inspectă opera sub diverse 
unghiuri. 

— Acuma, eu nu sunt un om şcolit sau ceva de genul 
ăsta, nici n-am citit prea multe cărţi sau alte chestii, dar mi 
s-a părut, cum cred c-ai zice tu, că făceam dreptate în mod 
artistic dacă-l zăvoram pe bătrânul Ernie în cămăruţa în 
care stăteau sclavii fugiţi în căutarea libertăţii. Şi el n-avea 
să şi-o mai recapete pe-a lui niciodată. Şi-o pierduse şi cu 
asta basta. Şi aveam să ştiu, în fiecare minut al fiecărei 


720 


zile, unde se afla ticălosul şi puteam să li-l arăt oamenilor 
ca să-i bag în sperieţi, ca pe o mică ciudăţenie dintr-un 
parc de distracţii. Se uită la Web cu o expresie ce nu părea 
să-i mai aparţină unui om cu minţile-ntregi. Nu ţi se pare 
corect să fie aşa? 

Web nu-i răspunse nici de data asta. 

Billy îl privi ţintă şi dădu din cap. 

— Ştii, aş fi în stare s-o fac din nou. În orice clipă. 

— Spune-mi, Billy, cum te-ai simţit omorând un om? 

Canfield îl privi îndelung. 

— M-am simţit ca un nemernic. 

— 'Ţi s-a micşorat suferinţa? 

— Nici măcar cu un strop. lar acum nu mi-a mai rămas 
nimic. Tăcu şi buzele începură să-i tremure. Ştii, eu am 
azvârlit-o afară din viaţa mea. Pe propria mea soţie. Am 
aruncat-o în patul lui Strait, am ignorat-o. Ştia că eu ştiu şi 
că nu spun nimic despre asta şi probabil că a suferit mai 
mult decât dacă aş fi bătut-o. Exact atunci când avea mai 
multă nevoie de mine, nu i-am dat atenţie. Poate că, dacă 
aş fi fost alături de ea, ar fi trecut cu bine peste toate 
astea. 

Web îl fixă cu privirea. 

— Poate c-ar fi fost aşa, Billy. Dar n-o vom şti niciodată. 

Auziră paşii cuiva care cobora scările şi ieşiră amândoi 
din încăpere. Era Bates. Păru surprins când dădu cu ochii 
de Web. 

— Billy, am uitat că era necesar să-ţi mai pun câteva 
întrebări. Se uită la chipul palid al lui Web. Te simţi bine? 
Se întoarse spre Billy, care arăta copleşit de durere, apoi 
din nou spre Web. Ce se-ntâmplă aici? 

— Totul e-n ordine, îi spuse Web, după ce aruncă o 
privire către Billy. Ce-ar fi să laşi pe mai târziu întrebările 
pentru Billy? Cred că are nevoie să rămână puţin singur. 

Web se mai uită încă o dată la Canfield, apoi îşi puse 
braţul în jurul umerilor lui Bates şi îl conduse în susul 


721 


scărilor. 

Abia ajunseseră la parter, când răsună împuşcătura. 
Fusese trasă cu frumos ornamentata armă de vânătoare 
Churchill. 

Web, pur şi simplu, ştiuse. 


722 


CAPITOLUL 57 


La două zile după sinuciderea lui Billy Canfield, Web 
trecu pe la Kevin Westbrook. Datorită tatălui său, băiatul 
era din nou cu Jerome şi cu bunica. In parte, Web spera că 
Francis „Marele F” Westbrook reuşise să iasă din afaceri. 
Cel puţin, îşi lăsase fiul în afara acestora. Bunica, despre 
care Web află că se numea Rosa, era foarte binedispusă şi 
le pregătise tuturor masa de prânz. Aşa cum promisese, 
Web adusese înapoi fotografia lui Kevin, pe care i-o dădu 
Rosei, înapoie blocurile de desen pe care le luase mai 
înainte Claire şi, totodată, avu o discuţie lungă cu Jerome. 

— N-am dat deloc ochii cu el, spuse Jerome despre 
Marele F. Doar Kevin a apărut, ca prin farmec. 

— Ce se mai aude cu deliciul esenţial? 

— E în cuptor, spuse Jerome, zâmbind, iar eu sunt gata 
să aprind focul. 

Chiar înainte de plecare, Kevin îi dădu lui Web un desen 
pe care îl făcuse. Înfăţişa un băieţel, alături de un bărbat 
voinic. 

— Eşti tu cu fratele tău? întrebă Web. 

— Nu, sunt eu împreună cu tine, răspunse Kevin şi îl 
îmbrăţişă. 

Când se întoarse la maşina sa, Web avu un şoc. Pe 
parbriz era o bucată de hârtie. Cele notate pe ea îl făcură 
să privească în toate părţile, cu mâna pe mânerul 
pistolului. Însă bărbatul plecase demult. Se uită din nou pe 
hârtie. Nu scria decât „Îţi sunt dator. Marele F.” 

O altă veste bună era că Randall Cove fusese găsit. Nişte 
copii care se jucau în pădure dăduseră peste el. Pentru că 
nu avea asupra sa niciun act de identitate, fusese internat 


723 


într-un spital din apropiere sub numele John Doe:!. Fusese 
inconştient timp de câteva zile, dar, în cele din urmă, îşi 
revenise şi Biroul aflase unde era. Totodată, era de 
aşteptat ca rănile să i se vindece pe deplin. 

Web îi făcuse o vizită după ce fusese adus cu avionul la 
Washington. Cove era înfăşurat în bandaje, slăbise foarte 
mult şi nu era tocmai binedispus, dar trăia. Ăsta era un 
motiv pentru care se cuvenea să fie mulţumit, îi spuse 
Web, şi primi drept răspuns un mârâit. 

— Şi eu am fost exact în situaţia ta, îi povesti Web, cu 
excepţia faptului că-mi lipsea o jumătate de faţă. Ai scăpat 
uşor. 

— Nimic din toate astea nu mi se pare uşor. Absolut 
nimic, fir-ar să fie. 

— Se spune că rănile de glonţ îţi fortifică psihicul. 

— În cazul ăsta, al meu e fortificat pentru tot restul 
vieţii. 

Web îşi roti ochii prin încăpere. 

— Cât timp te mai ţin aici? 

— Să fiu al dracului dacă ştiu. Dar, dacă mai înfig vreun 
ac în mine, unul dintre ăştia care se-nvârtesc în jurul meu 
o s-o păţească. 

— Nici mie nu-mi plac spitalele. 

— Păi, dacă n-aş fi purtat vesta din Kevlar, aş fi ajuns la 
morgă. Am pe piept două vânătăi despre care cred c-o să- 
mi rămână acolo toată viaţa. 

— Prima instrucţiune din procedura de luptă spune să 
tragi întotdeauna un glonţ în cap. 

— Mă bucur că tipii ăia n-au citit instrucţiunile din 
procedura voastră. Deci, ai spart reţeaua de trafic de oxy. 

— Eu aş zice c-am făcut-o împreună. 

— Şi l-ai lichidat pe Strait? 

Web încuviinţă dând din cap. 

— Şi, pe urmă, Billy Canfield a mai tras în el un snop de 


31 Nume prin care se obişnuieşte să fie desemnat un necunoscut 


724 


alice. Nu cred că era necesar, dar asta l-a făcut, probabil, 
să se simtă mai bine. Dar nu cu mult mai bine. 

Cove dădu din cap. 

— Cred că-nţeleg. 

Web se ridică, pregătindu-se să plece. 

— Ei, Web, îţi sunt dator, sincer, îţi sunt dator până 
peste cap. 

— Nu, nu-mi eşti. Nimeni nu-mi datorează absolut nimic. 

— Ei, HRT, tu ai dărâmat întregul castel de cărţi de joc. 

— Nu mi-am făcut decât meseria. Şi, ca să-ţi spun 
adevărul, încep să mă cam satur de ea. 

Cei doi bărbaţi îşi strânseră mâinile. 

— Relaxează-te, Cove. Şi, când scapi de aici, lasă FBl-ul 
să-ţi dea un post liniştit şi lipsit de pericole, o muncă de 
birou, unde singurele împuşcături pe care le primeşti sunt 
cele din amintiri. 

— Amintiri? Pare cam plictisitor. 

— Da, e adevărat, nu-i aşa? 


Web îşi parcă Mach-ul lângă bordură şi cobori pe 
trotuar. Seara era călduroasă şi Claire Daniels nu purta 
hainele de lucru, fiind îmbrăcată cu o rochie drăguță, de 
vară, şi cu sandale. Cina era gustoasă, vinul se potrivea de 
minune cu felurile de mâncare, iar lumina scăzută era 
îmbietoare. Web nu avea idee de ce se afla acolo, vizavi de 
Claire, care stătea, cu picioarele strânse sub ea, pe 
canapeaua de lângă căminul fără foc. 

— Ţi-ai revenit pe deplin? o întrebă. 

— Nu cred că asta se va întâmpla vreodată. Dar, în 
privinţa afacerilor, e excelent. Credeam că toată povestea 
cu O'Bannon o să mă aducă la faliment, dar telefonul sună 
întruna. 

— Ei, sunt o mulţime de oameni care au nevoie de un 
doctor de nebuni priceput - scuză-mă, de un psihiatru. 

— De fapt, mi-am luat foarte mult timp liber. 


725 


— Ai alte priorităţi? 

— Ceva de genul ăsta. L-am văzut pe Romano. 

— A ieşit din spital. Ai fost la el acasă? 

— Nu. A venit la cabinetul meu. Împreună cu Angie. 
Cred că ea i-a povestit că se ducea la un psihiatru. Li ajut 
să-şi rezolve împreună nişte probleme. Au spus că nu-i 
deranjează dacă afli tu asta. 

Web luă o înghiţitură de vin. 

— Păi, e al dracului de sigur că toată lumea are 
probleme, nu-i aşa? 

— Nu m-ar surprinde, dacă Romano s-ar retrage din 
HRT. 

— Vom vedea. 

Claire se uită la el. 

— Aşadar, tu ai de gând să părăseşti HRT-ul? 

— Vom vedea. 

Ea lăsă jos paharul de vin pe care îl ţinea în mână. 

— Web, doream să-ţi mulţumesc fiindcă mi-ai salvat 
viaţa. E unul dintre motivele pentru care te-am invitat la 
cină în seara asta. 

El încercă să ia totul în glumă. 

— Ei, asta-i meseria mea, salvarea ostaticilor. Dar aerul 
jovial îi dispăru repede. Am făcut-o cu plăcere, Claire. Mă 
bucur c-am fost acolo. O privi cu curiozitate. Unul dintre 
motive. Atunci, care sunt celelalte? 

— Limbajul trupului nu-ţi sugerează nimic? Nu citeşti 
printre rânduri? 

Ea se feri să-i întâlnească privirea şi Web îi simţi 
nervozitatea ascunsă sub cuvintele şăgalnice. 

— Ce e, Claire? 

— Mai am puţin şi termin raportul către FBI. Cel în care 
explic ce anume cred că ţi s-a întâmplat pe alee, când ai 
înţepenit. Dar doream să discut, mai întâi, cu tine. 

Web se aplecă spre ea. 

— OK, spune-mi despre ce-i vorba. 


726 


— Cred că O'Bannon ţi-a implantat, pur şi simplu, o 
sugestie post-hipnotică. O comandă, un soi de instrucţiune 
care să te-mpiedice să-ţi faci datoria. 

— Dar spuneai că, sub hipnoză, nu poţi determina pe 
cineva să facă ceea ce nu vrea sau ceea ce n-ar face în mod 
obişnuit. 

— Aşa e, dar de la astfel de reguli există, întotdeauna, şi 
excepţii. Dacă relaţia dintre cel hipnotizat şi hipnotizator 
este foarte strânsă, sau dacă cel din urmă e o persoană 
foarte autoritară, cel dintâi poate face ceva care nu-i stă în 
obicei şi e în stare chiar şi să-i facă rău altcuiva. Explicaţia 
ar fi că are senzaţia că acea persoană autoritară nu i-ar 
impune nimănui să facă ceva într-adevăr rău. Totul se 
bazează pe încredere. O'Bannon stabilise cu tine o relaţie 
bazată pe încredere. 

— Cum ajungi de la încredere la faptul c-am înţepenit? 
Mi-a spălat creierul? Ca în Candidatul altora? 

— Spălarea creierului e cu totul altceva decât hipnoza. 
Pentru cea dintâi e nevoie de mult timp şi presupune mai 
ales o îndoctrinare, în timpul căreia, prin lipsirea de somn, 
prin tortură fizică şi prin manipulare mentală, schimbi 
personalitatea cuiva, îl faci să devină cu totul altul, îi 
zdrobeşti voinţa şi raţiunea şi i le reconstitui aşa cum îţi 
convine. O'Bannon nu a făcut altceva decât să-ți 
implanteze un ordin în subconştient. Reacţia trebuia să fie 
declanşată când auzeai expresia „arză-te-ar focul gheenei”. 

Expresia era însoţită de un fel de măsură de precauţie, 
pentru cazul că o auzeai sau auzeai ceva similar într-o altă 
împrejurare. În cazul tău, măsura de precauţie impunea 
primirea unei instrucţiuni prin cască, în timp ce te aflai pe 
alee. Adu-ţi aminte, ai spus că, de fapt, atunci ai 
încremenit. În notițele lui O'Bannon era menţionată 
povestea despre pistolul 'Taser pe care mi-ai spus-o şi mie. 
Aşa că reacţia fizică pe care o programase era una despre 
care ştia că avea să te paralizeze. Cuvintele „arză-te-ar 


727 


focul gheenei”, urmate de comunicarea prin radio, 
trebuiau să te facă să înţepeneşti, ca şi cum ai fi fost lovit 
cu o săgeată Taser. 

Web clătină din cap. 

— Şi O'Bannon putea face toate astea cu mintea mea? 

— Bănuiesc că tu, Web, eşti somnambul, adică eşti 
foarte sensibil la sugestiile hipnotice. Dar ai reuşit şi să 
treci peste sugestia respectivă. Sunt sigură că n-ar fi 
trebuit să fii în stare să te ridici şi să intri în curte. Dacă 
asta te face să te simţi mai bine, să ştii că aici a intervenit 
propria ta voinţă, care s-a suprapus peste sugestie. E, 
probabil, cea mai uluitoare faptă ieşită din comun pe care 
ai săvârşit-o în noaptea aceea şi pe care mitralierele n-au 
putut s-o împiedice. 

— Şi au ales expresia „arză-te-ar focul gheenei” pentru 
ca vina să cadă apoi asupra Frăției Libertăţii, fiindcă se 
potrivea cu titlul buletinului lor informativ. 

— Da. Când am văzut site-ul lor, o mulţime de lucruri au 
început să capete sens. 

— Mai sunt multe de lămurit, Claire. 

Ea se aplecă înainte, cu mâinile în poală. Web avu 
senzaţia că revenise în cabinetul ei, îndurând o altă 
şedinţă de psihanaliză 

— Web, trebuie să-ţi mai spun ceva, ceva cu mult mai 
tulburător. Trebuia să-ţi fi spus mai demult, dar n-aveam 
certitudinea că erai pregătit să-i faci faţă şi, ţinând cont de 
toate cele care s-au întâmplat, ei, presupun că, pur şi 
simplu, mi-a fost teamă. Comparativ cu tine, nu sunt prea 
curajoasă. Comparativ cu tine, nimeni nu e curajos, ăsta e 
adevărul. 

Web ignoră complimentul şi, pur şi simplu, se holbă la 
ea. 

— Ce anume trebuie să-mi spui? 

Ea îl privi în ochi. 

— Când te-am hipnotizat, am mai aflat şi altceva în afară 


728 


de faptul că tatăl tău a fost arestat în timpul petrecerii de 
la cea de-a şasea ta aniversare. Dar, se grăbi să adauge, nu 
ti-o puteam spune atunci. Ar fi fost mult prea traumatic. 

— Ce să-mi spui? Nu-mi amintesc nimic altceva în afară 
de petrecere, dar până şi amintirea asta e oarecum neclară 

— Web, te rog să mă asculţi cu foarte multă atenţie. 

El se ridică, îndurerat. 

— Credeam c-ai spus că eu deţineam controlul, în 
întregime. Că mă aflam într-o stare de conştienţă sporită. 
Fir-ar să fie, chiar asta ai spus, Claire. M-ai minţit? 

— Web, de obicei, aşa este, dar am fost nevoită să 
procedez altfel. Dintr-un motiv cât se poate de întemeiat. 

— Singurul motiv pentru care te-am lăsat să te joci cu 
mintea mea, doamnă, a fost faptul c-ai spus că eu eram cel 
care regiza spectacolul. 

Se aşeză şi-şi încleştă mâinile una de cealaltă, 
împiedicându-le să mai tremure. „Despre ce naiba, în afară 
de eşecul petrecerii de la aniversare, îi mai povestise când 
se afla sub hipnoză?” 

— Web, sunt momente în care trebuie să luăm decizia de 
a nu-i permite pacientului aflat sub hipnoză să-şi 
amintească ce anume s-a petrecut. Nu fac pasul ăsta cu 
uşurinţă şi e cât se poate de sigur că nu mi-a fost uşor să-l 
fac în cazul tău. 

Web nu putea să nu o admire. Femeia îşi controla 
perfect vocea şi comportamentul. El nu ştia dacă dorea să 
se aplece s-o sărute sau s-o pălmuiască. 

— Claire, mai exact, ce anume mi-ai făcut? _ 

— Ţi-am implantat o sugestie post-hipnotică. Îşi lăsă 
ochii în jos. E vorba de aceeaşi tehnică pe care a folosit-o 
O'Bannon ca să te facă să înţepeneşti pe alee şi de aceea 
nu ţi-ai putut aminti unele lucruri din timpul şedinţei de 
hipnoză. 

— Grozav, Claire, sunt o pradă uşoară, un nenorocit de 
somnambul, aşa că-i simplu să te joci cu mintea mea, 


729 


corect? 

— Web, am făcut ceea ce am crezut că-i mai bine... 

— Claire, zi-mi doar despre ce-i vorba! se răsti el, 
nerăbdător. 

— Are legătură cu mama şi cu tatăl tău vitreg. De fapt, 
cu felul în care a murit el. 

Pentru o clipă, lui Web îi năvăli sângele-n obraji. Teama 
îl cuprinsese dintr-odată. Şi, la fel de brusc, simţi că o ura 
de moarte. 

— Ţi-am spus deja cum a murit. A căzut. Scrie în micul 
tău dosar preţios. Mai citeşte-l o dată. 

— Ai dreptate. A căzut, într-adevăr. Dar nu era singur. 
Mi-ai povestit cumva despre un morman de haine aflat în 
pod, chiar lângă intrare? 

Web se holbă la ea. 

— Nu mai e acolo, nu mai e acolo de mult. 

— Era un loc în care un tânăr înspăimântat şi adesea 
bătut se putea ascunde foarte bine. 

— Cum? Vorbeşti despre mine? 

— Un loc în care te puteai ascunde foarte bine, făcând 
pe placul mamei tale. Ea ştia că Stockton se urca în pod 
să-şi ia drogurile. 

— Şi ce-i cu asta? Şi eu o ştiam. Ţi-am spus-o când nu 
eram hipnotizat. 

— Mi-ai mai povestit şi despre o bucată veche, rulată, de 
covor. Mi-ai spus că sulul era tare ca fierul, adăugă, cu 
voce foarte scăzută. 

Web se ridică şi se îndepărtă de ea ca un copil 
înspăimântat. 

— OK, Claire, asta-i nebunie curată. 

— Ea te-a pus s-o faci, Web. A fost modul în care s-a 
gândit să se ocupe de tatăl care te bătea. 

Web se aşeză pe podea şi-şi prinse capul în mâini. 

— Nu pricep nimic din toate astea, Claire. Nici măcar o 
iotă. 


730 


Claire trase aer adânc în piept. 

— Nu l-ai ucis tu, Web. Tu l-ai pocnit cu covorul ăla rulat 
şi el a căzut. lar mama ta... 

— Încetează! urlă el. Încetează! E cea mai mare 
minciună pe care am auzit-o vreodată. 

— Web, îţi spun adevărul. Cum altfel aş fi putut afla 
toate astea? 

— Nu ştiu! zbieră el. Nu ştiu nimic. 

Claire îngenunche în faţa lui, se întinse şi îi luă mâna 
într-ale ei. 

— După tot ce-ai făcut pentru mine, toată povestea asta 
mă face să mă simt groaznic. Dar, crede-mă, n-am vrut 
decât să te ajut. Şi pentru mine a fost foarte greu. Poţi să 
mă-nţelegi? Poţi să mă crezi? Poţi să ai încredere în mine? 

Bărbatul se ridică atât de brusc, încât ea aproape căzu 
pe spate din cauza surprizei. El se îndreptă spre uşă. 

— Web, te rog! strigă ea în urma lui. 

El ieşi şi ea îl urmă, cu lacrimile curgându-i în voie pe 
obraji. 

Web se urcă în maşină şi porni motorul. Păşind nesigură 
pe trotuar, Claire se apropie de el. 

— Web, nu poţi pleca aşa. 

El lăsă geamul în jos şi o privi chiar în momentul în care 
ochii ei îi căutau pe ai lui. 

— Claire, plec pentru o vreme din oraş. 

Ea păru uluită. 

— Pleci? Unde? 

— Mă duc să-mi văd tatăl. Ce-ar fi să analizezi asta cât 
lipsesc eu? 

Ambală motorul şi se îndepărtă, automobilul negru 
pierzându-se repede în întuneric, sub cerul acoperit de 
nori de furtună. Se uită o singură dată înapoi, surprinzând 
imaginea lui Claire, care rămăsese locului, scăldată în 
lumina ferestrelor casei ei liniştite. Pe urmă îşi aţinti 
privirea înainte şi îşi văzu de drum. 


731 


MULŢUMIRI 


Bunilor mei prieteni Philip Edney şi Neal Schiff, din FBI, 
pentru ajutorul şi sfaturile lor. Le mulţumesc fiindcă au 
fost întotdeauna disponibili pentru mine. 

Mulţumirile mele agentului special W.K. Walker, pentru 
ajutorul şi sfaturile sale. 

Doctorului Steve  Sobelman, pentru sprijinul lui 
nepreţuit, referitor la aspectele psihologice ale romanului, 
pentru că e un om extraordinar şi un prieten mult îndrăgit. 
Steve, mi-ai fi fost drag oricum, chiar şi dacă n-ai fi fost 
căsătorit cu Sloane Brown, fantastica ta soţie. 

Minunaţilor mei prieteni, Kelly şi Scott Adams, pentru 
ajutorul şi sfaturile lor legate de aspectele romanului 
referitoare la călărie şi la fermele de cai şi pentru că au 
cutreierat, împreună cu mine, două mii de acri de zăpadă. 
Kelly, îţi mulţumesc şi fiindcă m-ai învăţat să-l călăresc pe 
Boo. Am să mă-ntorc, pentru mai multe lecţii! 

Lui Johnny Lloyd - Îţi mulţumesc pentru că m-ai plimbat 
prin toată ferma. 

Noului meu prieten, dr. Stephen P. Long, pentru că m-a 
ajutat în ceea ce priveşte partea referitoare la oxycontin a 
cărţii. Steve, comentariile tale au fost pline de miez şi la 
obiect. 

Lui Lisa Vance şi Lucy Childs, pentru că menţin 
existenţa mea literară pe drumul drept. 

Lui Art şi Lynette, pentru tot ceea ce fac pentru noi. 

Lui Steve Jennings, pentru că a recitit fiecare pagină cu 
ochii lui de vultur. 

Doctorului Catherine Broome, pentru că mi-a explicat, 
cu răbdare, probleme medicale complexe, într-un mod în 
care până şi eu le-am putut înţelege. 

732 


Lui Aaron Priest pentru toate sfaturile tale înțelepte. Îţi 
rămân îndatorat. 

Lui Frances Jalet-Miller, pentru că şi-a făcut din nou, cu 
o superbă măiestrie, meseria de editor. De dată asta, 
Francie, te-ai întrecut pe tine însăţi. Şi lui Rob McMahon, 
pentru observaţiile sale extrem de profunde. 

Lui Deborah Hocutt, pentru că mi-a făcut viaţa cu mult 
mai bună. Şi soţului ei, Daniel, pentru că mi-a construit un 
website extraordinar. 

Lui Michelle, pentru că ţine în frâu lumea noastră 
nebună. 

Tuturor minunaţilor sufletişti din familia Warner Books, 
inclusiv lui Larry, Maureen, Jamie, Tina, Emi, Martha, 
Karen, Jackie Joiner şi Jackie Meyer, Bob Castillo, Susanna 
Einstein, Kelly Leonard şi Maja Thomas: Sunteţi cei mai 
buni. 

Şi, în sfârşit, bunului meu prieten Chris Whitcomb, 
agent operativ în Brigada de Salvare a Ostaticilor, care se 
întâmplă să fie un scriitor excepţional şi unul dintre cei 
mai extraordinari oameni pe care i-am întâlnit vreodată. 
Chris, n-aş fi putut scrie acest roman dacă n-ai fi fost tu. 
Ţi-ai făcut mai mult decât o datorie din a mă ajuta şi n-am 
să uit asta niciodată. Îţi doresc toate succesele posibile în 
cariera de scriitor, le meriţi din plin. 


733