Similare: (înapoi la toate)
Sursa: pagina Internet Archive (sau descarcă fișierul DOCX)
Cumpără: caută cartea la librării
MINA DREAPTA A DIAVOLULUI Zeu JOHN SAUL MÂNA DREAPTĂ A DIAVOLULUI Original: The Right Hand of Evil (1999) Traducere din limba engleză: GINA MONICA ȘERBAN 7 virtual-project.eu RAO International Publishing Company 2004 PROLOG Vie. Încă mai era vie. Putea să-i perceapă prezenţa în interiorul ei. Se mișca din nou, răsucindu-se și zvârcolindu-se în pântecele ei. Sperase că va muri. Sperase. Și se rugase. Din clipa în care a simtit-o înăuntrul ei, a căzut în genunchi, implorându-L pe Dumnezeu să o scape de răul ce o cuprindea - rugăciuni disperate adresate Cerului, zile și nopţi la rând. De somn nu putea fi vorba, pentru că nu îndrăznea să se relaxeze nici măcar pentru câteva secunde. Răul o forța să-și ţină atenţia permanent trează. De obicei zăcea întinsă printre cearșafurile jilave, ascultând bâzâitul gângăniilor de afară. Oare de câte ori se ridicase din pat pentru a privi pe fereastră întunericul adânc? Deseori se întreba, la cele mai ciudate ore din noapte, dacă nu ar trebui să desprindă plasa protectoare și să lase prădătorii să intre. Odată, o găurise cu unghiile ei ascuţite, făcând-o fâșii, fâșii, apoi își desfăcuse halatul de parcă ar fi fost în faţa unui amant, oferindu-și trupul chinuit hoardelor de mici creaturi ce se repezeau bezmetice prin noapte spre ea; s-au agăţat de corpul ei, nerăbdătoare să muște, bălăcindu-se prin transpiraţia unsuroasă în încercarea de a o înțepa cu ace pișcătoare. Acceptase valul de durere, sperând ca insectele să-i sugă o dată cu sângele și răul ce o invada prin toți porii. Dar scârboșenia naibii rezistase din nou, astfel încât, trecând peste propria voinţă ei, se văzu obligată să le alunge, să închidă bine fereastra și să stea ore întregi sub apa fierbinte a dușului în încercarea zadarnică de a îndepărta de pe ea otrăvurile. Se întorsese în pat, blestemându-se pe sine și pe bărbatul care zăcea lângă ea, însă cel mai mult blestemând boala care o stăpânea. Boala. Pentru că, de fapt, asta era: o boală aruncată asupra ei ca pedeapsă pentru păcatele-i atât de mârșave, încât nici memoria nu le suportase; îi rămăsese în schimb acea oroare monstruoasă și coruptă, care își întindea tentaculele, consumând în fiecare zi câte puţin din ea. „Doamne, de ce m-ai părăsit?” Cuvintele - un strigăt care ar fi trebuit să zguduie camera - ieșiră de pe buzele ei ca un smiorcăit de copil, un sunet slab, jalnic, dar suficient pentru a trezi bestia din ea care o aruncă afară din casă; se împiedică și, dezechilibrându-se, căzu în genunchi, zdrelindu-și-i de pavajul aspru al aleii. Gemând, își depărtă picioarele și timp de o secundă a fost cuprinsă de extaz, crezând că avea să moară în durerile facerii. Insă furia din interior se domoli și după o vreme spasmele se transformară într-o respiraţie liniștită. Izbăvirea mai avea de așteptat. Se ridică cu greu în picioare și începu să fixeze cu privirea casa. | se păruse frumoasă odată, cu acoperișul ei înalt și țuguiat, cu veranda mare ce o înconjura ca un jupon, cu obloanele și ferestruicile ce decorau fațada ca într-o poveste din alte vremuri. Acum însă vedea adevăratul sens al decorațiunilor: nu erau altceva decât un văl subţire ce de-abia acoperea hidoșenia din interior; o mască ce se cojea, scoțând la iveală chipul spoit neglijent al unei târfe. „O târfă ca mine.” Cuvintele veniră spontan din adâncurile subconștientului ei într-un icnet de plâns. Răul din ea îi puse la încercare vlaga și corpul femeii se contorsiona. Se clătină, ameţită, înainte și înapoi, străfulgerată de durere. La capătul scărilor ce duceau spre verandă - și spre camerele întunecoase din spate - se opri brusc. „Nu înăuntru!” Certitudinea că se schimbase ceva de când ieșise afară o făcu să se răzgândească. „In spate. E în spatele casei.” De parcă ar fi fost posedată de o forţă nevăzută, femeia se strecură orbecăind până în spatele casei. Soarele, aproape de zenit acum, o învălui cu lumina lui, provocându-i o mâncărime și o arsură care i se răspândi în tot trupul, trecând cu o viteză uluitoare prin pântece, torace, braţe și picioare, și mistuind-o lacom cu gheare care-i transformau corpul în așchii de durere. Apoi îl văzu. Din instinct își acoperi fața cu mâinile, ca și când ar fi vrut să șteargă himera din faţa ei sau să-și smulgă ochii din orbite. Apoi le lăsă în jos pe lângă ea, privind fix, fără să clipească, năluca din spatele bătrânului copac de magnolie ce-și întindea ramurile în toată curtea. Era un bărbat. Bărbatul cu care se măritase. Bărbatul care o adusese în această casă. Bărbatul care aruncase boala asupra ei. Bărbatul care zăcea inconștient alături, în timp ce ea se ruga pentru o mântuire despre care știa că nu avea să vină niciodată. Acum era mort; corpul lui, gol-goluț, se legăna lugubru de cea mai joasă ramură a copacului. O funie groasă de cânepă era strânsă puternic în jurul gâtului. Capul îi atârna într-un unghi neobișnuit, iar ochii lipsiţi de viaţă păstraseră o ultimă privire sticloasă care îi îngheţă rămășițele sufletului. Cuţitul cu care își spintecase stomacul era încă prins în degetele încleștate ale mâinii lui drepte, iar măruntaiele îi zăceau într-o grămadă însângerată chiar sub picioarele ce se bălăbăneau. Un roi de muște își făcuseră deja cuibul în cadavrul eviscerat; curând aveau să clocească și ouăle din care vor ieși milioanele de larve ce se vor repezi înfometate la el. El își găsise scăparea. O lăsase singură. Singură cu boala. Copleșită de un spasm de teroare și de repulsie, femeia se întoarse și se îndreptă târâș înspre adăpostul casei. Pe buze i se învălmășeau cuvinte neinteligibile. Când scăpă de lumina strălucitoare a soarelui de amiază, corpul ei deja tremura din toate încheieturile. Să se ascundă. Trebuia să se ascundă. Să se ascundă de el. Să se ascundă de ființa aceea. Răul din ea reveni la viaţă și, neavând încotro, ea se lăsă în voia monstrului, fără să știe unde e sau ce face. O ușă se deschise în faţa ei, se împiedică, apoi plonjă în întunericul înfricoșător, simțind cu bucurie cum o înconjoară tentaculele morții. Trupul îi căzu cu zgomot pe podeaua rece a pivniţței. Rămase nemișcată. Împotriva voinţei ei, inima începu să-i bată din nou, iar plămânii să primească aer. Și de-abia acum venea agonia finală - agonia pe care o cunoștea atât de bine. Sosi din adâncuri sub forma unei fierbinţeli, care se răspândi peste tot, arzându-i fiecare nerv cu un fier roșu încins, până când un urlet inuman îi ieși din gâtlej, urmat la scurt timp de un jet de vomă. Fiecare mușchi îi pulsa din cauza durerii insuportabile. Avea senzaţia că e bătută cu ciomagul, iar mâinile și picioarele i se zbăteau haotic în încercarea de a se apăra de călăul nevăzut. — Nuuuuuuu...... un singur strigăt chinuit, urmat de o tăcere fără speranţe. Zăcu nemișcată vreme îndelungată, până când arsura și durerea dispărură. Acolo unde boala își făcuse de cap nu mai rămăsese decât un mare gol. Se ridică într-o rână și se holbă la piticania care zăcea între picioarele ei. Încă acoperit de cheaguri de sânge, copilul îşi îndreptă braţele micuţe spre ea. Femeia continuă să-l privească, apoi îl ridică în braţe. ÎI legănă, în timp ce cu mâna dreaptă îi mângâie încet faţa. Apoi, cu ochii aţintiţi asupra bebelușului, îl apucă de gât. Și începu să strângă. În timp ce degetele i se încleștau din ce în ce mai tare, se pomeni rostind bine cunoscutele cuvinte care îi înălțau spiritul și îi umpleau sufletul de liniște și pace. „Tatăl nostru care ești în ceruri...” Copilul se zvârcolea, încercând instinctiv să tragă de degetele care îl sugrumau. „Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiţilor noștri...” Apoi degețelele renunţară să mai lupte; împotrivirea se înmuie. „Și ne izbăvește de cel rău.” Mișcările încetară. Copilul stătea ţeapăn în mâinile ei. „Amin.” e Au găsit-o imediat după apusul soarelui. Încă se mai ruga, însă nou-născutul dispăruse fără urmă, ca și cum n-ar fi existat niciodată. Nu s-a împotrivit când au ridicat-o în picioare și au condus-o până la ambulanţă. Nu s-a uitat înapoi când mașina a pornit. Avea chipul senin; mormăia ceva, încet, numai pentru ea. Izbăvirea venise, în sfârșit. SEPTEMBRIE 1. Janet Conway _ resimţi din plin umilinţa chiar înainte ca vânzătorul să-i vorbească. Deja își calcula banii din portofel, în timp ce el ridicase receptorul și asculta ce îi spunea persoana de la capătul celălalt al firului sau „Vocea”, cum îi zicea Janet de multă vreme. „Vocea” era întotdeauna aceeași. Extrem de plăcută. Suna atât de familiar, încât Janet chiar ar fi putut schița chipul celui care vorbea: o faţă blajină, mai degrabă rotundă, cu trăsături fine, atât de greu de reprodus pe hârtie, dar, în orice caz, golită de orice emoţii. Urma verdictul final al „Vocii”: „Limita creditului a fost depășită”. Simţi cum se înroșește de rușine. „Ar fi trebuit să fii obișnuită deja cu asta, își spuse ea. După toţi acești ani, la ce te puteai aștepta?” Încercând să evite privirea vânzătorului, ochii ei rătăciră peste grămăjoara de produse așezate în coș: cinci tuburi de vopsea, dintre care trei erau nuanţe de albastru. Avea nevoie urgentă de cobalt. Și ar fi putut să renunțe și la două pensule, însă cealaltă era absolut necesară. Mai necesară oare decât masa de seară? Se înroși și mai tare, iar sentimentul de umilinţă se transformă în furie. Își ridică privirea de la produsele de pe tejghea spre tânărul bărbat - abia dacă era cu doi sau trei ani mai mare decât gemenii ei - care părea chiar mai stânjenit decât Janet. „Nu e vina ta, îl asigură ea. Și nici a mea, la urma urmei”, ar fi putut să adauge, dar se abţinu. „Noi ne spălăm rufele în familie”, îi răsună în minte vocea mamei ei răpuse de cancer cu cinci ani în urmă. — Sunt sigură că nu e decât o neînțelegere, îi spuse ea casierului cu un zâmbet forțat, care ar fi trebuit să-i ascundă emoţiile, și și-o imagină pe mama ei dând din cap aprobator. O să mă întorc să le iau după-amiază. In timp ce ieși din magazin și păși în zăduful tipic dimineţilor din Louisiana, simţi în ceafă privirea vânzătorului și știu că acesta nu credea, cum nici ea nu credea de altfel, că se va întoarce după-amiază. Poate într-o după-amiază din săptămâna viitoare, dar nicidecum azi. Ascultă hârâitul motorului vechii mașini Toyota, rugându-se ca acesta să pornească, de vreme ce nu era nici cea mai mică șansă ca service-ul să-i accepte cartea de credit Visa. In cele din urmă, se relaxă, respirând ușurată când motorul prinse viaţă. Deși piața ar fi fost următoarea oprire, iar copiii probabil că o așteptau, întoarse mașina în direcția opusă, hotărând că era mai important să rezolve pe loc problema cu cartea de credit decât să amâne până când Ted s-ar fi întors de la serviciu. „Dacă se mai întoarce”, își zise ea tot mai amărâtă, aceasta era întrebarea pe care și-o punea în fiecare zi a vieţii ei. Hotelul Majestic o fi fost el cândva mândria orașului Shreveport - așa cum scria pe marchiza hotelului - dar asta se întâmpla cu mult timp în urmă. După ce parcă în fața clădirii urâte din cărămidă, ignorând total indicatorul „NUMAI PENTRU OASPEŢI”, Janet ezită puţin înainte de a intra. Trase adânc aer în piept, pregătindu-se pentru mirosul stătut de ţigară dinăuntru, apoi împinse ușa de sticlă fumurie și se strecură în holul de la recepţie. „Și acum?” se întrebă ea când păși pe covorul mare și jerpelit. Cel puţin ultimul hotel în care lucrase Ted reușise să ofere Recepţiei un aspect decent. Oare unde va mai ateriza de data asta? Nici măcar nu voia să se gândească la așa ceva. În timp ce se îndrepta spre biroul directorului, recepţionerul dădu ușor din cap: — Nu-i aicea, doamnă Conway. Făcu un semn către bar: E-n pauză. Deși se mai potolise puţin, simţi iarăși în gât un nod de furie. Recepţionerul se uită la ea cu un zâmbet compătimitor: — Să tot fie vreun ceas de când e în pauză. Încă o dată auzi undeva în adâncul creierului vocea mamei ei: „Nu omorî mesagerul, doar pentru că nu ţi-a plăcut mesajul!” li mulțumi omului cu jumătate de gură, coti spre bar și o clipă mai târziu intră în camera plină de fum. Vreo cinci amatori de tărie stăteau cocoțaţi la bar. O blondă oxigenată, de vreo patruzeci de ani, care de-abia încăpea într-o rochie prea strâmtă pentru corpul ei, o privi cu atenţie pe Janet, până când se convinse că 9 deocamdată nu putea intra în competiţie cu ea, după care își îndreptă privirile seducătoare către bărbatul îmbrăcat sărăcăcios aşezat alături de ea. „Aparent, se gândi ea, Majesticul nu mai e în stare să atragă nici măcar vreo cocotă mai decentă.” Zărindu-și soţul, care stătea pe al doilea scaun de la capătul barului, Janet trecu pe lângă prostituata ofilită și se postă cu braţele încrucișate drept în faţa lui Ted: — lar s-a întâmplat, rosti ea încet ca să nu audă barmanul. După figura pe care o făcu, Janet își dădu seama că ela înţeles despre ce vorbește. Măcar nu încerca să nege. — Am rămas fără bani, răspunse el. Privirile lor se întâlniră și, ca de obicei, expresia plină de remușcări de pe chipul lui - durerea aceea sinceră din ochii căprui - o înmuie puțin. — N-am scos decât o sută. — Așa o fi, dar suta aia nu ne-o puteam permite, i-o tăie Janet, pe un ton mai ridicat decât intenţionase. Tony, care spăla alene niște pahare în chiuveta din spatele barului, le aruncă o privire: — Asta înseamnă că datoria lui Ted s-a mai redus cu o sută. Janet își mușcă buza, în timp ce Ted sări ca ars: — Zău, iubito, îmi pare tare rău. Dar știi și tu cum e... — Nu, nu știu cum e, îl întrerupse Janet, clocotind de mânie la gândul că el se aștepta ca ea să-l înțeleagă oricât de rău ar fi stat lucrurile. Nu știu de ce ţii cu tot dinadinsul să dai tot salariul tău pe băutură, când noi de-abia ne-ajungem cu chiria și cu mâncarea, ca să nu mai vorbesc de mașina care trebuie îngrijită și de materialele mele pentru desen. Regretă imediat ultimele cuvinte, pentru că privirea lui Ted îi transmitea clar că tocmai îi oferise o portiţă de scăpare: — Poate că, dacă ai câștiga ceva din tablourile alea, atunci n- ar mai trebui să îţi plătesc eu vopselele, începu el, însă Janet nu- | lăsă să termine. — Cu banii câștigați de pe ultimele trei pânze vândute am acoperit datoriile de pe cărţile de credit și am putut să le cumpăr copiilor cadouri de Crăciun. Dacă va fi nevoie, atunci o să împrumut ceva de la Keith, de vreme ce el nu își face griji și știe că o să vândă ultimele două tablouri la care lucrez. 10 Ezită, încercând să se abţină să mai spună ceva, dar mânia o copleșise: — Și dacă tot trebuie să împrumut bani de la Keith, atunci să- ţi intre bine în cap că o să-i spun și de ce am nevoie de ei. N-o să mai inventez nimic doar ca să te acopăr pe tine. Glasul ei din ce în ce mai ascuţit îi făcu pe toţi cei din bar să își întoarcă privirile către ea. Parcă o și vedea pe mama ei cum dă din cap, cu dezaprobare, dar îi ignoră avertismentele. — Asta vrei tu, Ted? Vrei să încep să spun la toată lumea de ce cărțile de credit sunt goale, iar datoriile încep să curgă iarăși? Își roti privirea în jurul barului îmbâcsit și dădu din cap dezgustată. — Nici măcar directorul acestui loc nu mai vrea să lucrezi pentru el. Ochii lui se umplură din nou de regret. — N-o să mai fac, promise el. Jur pe ce am mai sfânt, draga mea, jur că n-o să mai pun gura pe băutură până când nu ne plătim și ultima factură. Băgă mâna în buzunar, scoase portofelul și îi dădu tot măruntul pe care îl găsi: Uite, ia-i! spuse el. Poate o să-ţi ajungă pentru ce ai tu nevoie. Jane îl privi lung. Chiar și în lumina chioară a barului, putea să-i zărească durerea din priviri. Dincolo de semnele lăsate de alcool, trăsăturile lui fine de băieţaș, care o cuceriseră din prima clipă, erau încă vizibile. Se întinse ca și când ar fi vrut să ia banii, dar mâna ei se opri la jumătatea drumului, căzând încet pe lângă corp. Dădu ușor din cap și rosti încet, aproape fără urmă de mânie: — Nu e vorba de bani, Ted. Ci de tine. Nu vreau banii tăi. Pe tine te vreau. Întorcându-i spatele, Janet părăsi clădirea întunecata, ieșind în soarele fierbinte al dimineţii. „Cel puţin n-am plâns, își spuse ea în timp ce se urca în mașină. Cel puţin nu i-am lăsat să mă vadă plângând.” Dar imediat ce Toyota se puse în mișcare, lacrimile atât de bine controlate în bar începură să-i șiroiască nestingherite pe obraji. e Ted Conway își privi soția cum iese în grabă din bar, împinse cât colo paharul gol, se ridică în picioare și își îndesă la loc 11 portofelul, însă chiar înainte de a se îndrepta spre biroul său, privirea îi căzu pe paharul gol. Îl fixă câteva momente lungi, fiind conștient de faptul că ar fi trebuit să-l lase acolo și să se întoarcă la lucru. Dar se așeză din nou pe scaunul acela înalt și împinse paharul spre Tony: „La urma urmei, încă unul ce rău poate să-mi facă?” 2. Cora Conway pierduse șirul zilelor de când își tot aștepta moartea. Cu mult timp în urmă, presupunea ea, probabil că existaseră momente când se bucurase de viaţă, dar amintirile acelor vremuri pieriseră în ceața deasă ce părea că o învăluie din ce în ce mai strâns, cu fiecare zi a vieţii ce trecea pe lângă ea. Oricum pentru Cora calendarul devenise o noţiune lipsită de sens, pentru că toate zilele semănau atât de bine între ele, încât nu mai avea rost să se gândească la ce va urma. De obicei se trezea la ea în pat, în camera care îi era atât de familiară, încât, dacă s-ar fi trezit oarbă într-o dimineaţă, imaginile din jurul ei ar fi fost deosebit de vii, iar pierderea vederii nu ar fi însemnat mare lucru pentru ea. Noptiera se afla în stânga. Măsuţa cu lampa de citit și cutia muzicală - la dreapta. După ce s-ar ridica din pat, s-ar îndrepta spre ușă, ar ieși în hol - ușa aflată la capătul unui coridor scurt era situată exact în centrul peretelui dinspre partea de nord a camerei - și ar trece pe lângă alte două uși. Cea din stânga ascundea o debara în care își ţinea hainele. Cea din dreapta era de la baia pe care o împărțea cu persoana ce stătea în camera de alături. Nu o văzuse niciodată pe persoana aceea, habar n-avea dacă era femeie sau bărbat. De altfel, nici nu-i păsa. Pe peretele de sud al camerei se găsea o fereastră, dar Cora nu se apropia de ea; dădea către o altă fereastră aflată la câţiva metri, apar- ţinând unei camere ca a ei, un fel de imagine în oglindă. 12 Odată, mai demult, se întrebase dacă în camera aceea locuia tot o femeie ca ea și dacă, atunci când aceasta se uita în oglinda de deasupra servantei, așezată pe peretele opus celui pe care era patul, se gândea și ea la același lucru. Observase în oglindă cum imaginea ei îmbătrânește pe zi ce trece; privea chipul care își pierdea, treptat, frumuseţea de odinioară. Incetase să-și mai atingă faţa, agăţându-se de gândul că nimic din ce zărea în oglindă nu putea să-i aparţină. De aceea nici nu-și mai privea mâinile, picioarele sau vreo altă părticică a corpului. De aceea, zi de zi, stătea întinsă în pat cu ochii în tavan. Aștepta. lar zilele se scurgeau una după alta. După ce Cora se trezea, venea femeia cu tava pe care era micul dejun; atunci se ridica, se sprijinea bine de pernă, mânca, atentă să nu cumva să zărească femeia din oglindă. Apoi se culca, până venea băiatul care aducea prânzul. Apoi se culca din nou până venea o altă femeie cu cina. Nu vorbea cu nimeni; dacă ar fi vorbit, și-ar fi auzit vocea și nu-și dorea acest lucru. Se culca, apoi se trezea, iar ziua se desfășura exact ca ziua dinainte și ca ziua care urma să vină. Nu știa exact când începuse să se adune ceața. Devenise conștientă de ea într-o zi când un abur gri, de departe o atinse. Nu i-a acordat prea mare atenţie atunci, dar din când în când observa cum ceața se infiltra din ce în ce mai aproape de ea. Devenea mai întunecată, învăluind imaginile din lumea ei într-o haină subţire. „Ceaţa, gândea ea, vestește apropierea morţii”, așa că începu să se pregătească, cerând iertare pentru păcatele care păreau atât de îndepărtate și de neclare, încât pur și simplu le uitase. Pe măsură ce aburul acela se îngroșa, începu să caute moartea, să o dorească, să tânjească după pâcla cenușie a spiritului întunericului, care avea să vină în curând. In sfârșit, în dimineaţa aceasta reușise să o vadă. O surprinsese din întâmplare, când se ridicase din pat ca să se ducă la baie, iar privirea îi alunecase din greșeală pe suprafața oglinzii. Deși întorsese capul repede, ceva ce văzuse în oglindă se înfipsese adânc în mintea ei și, după ce ieși din baie câteva momente mai târziu, hotărî că trebuie să se convingă. 13 Femeia din oglindă nu semăna nici pe departe cu ea: ochii mohorâţi erau afundaţi adânc în orbite, pielea era plină de riduri, iar capul era acoperit doar de câteva smocuri de păr alb. Dar nu imaginea femeii muribunde îi atrase atenţia Corei; ci ceva ce se întrezărea în spatele ei. Deși nu o mai văzuse niciodată, o recunoscu pe loc. Era Moartea, care se hotărâse în sfârșit să iasă din întuneric pentru ea. Cora își imaginase întotdeauna Moartea învăluită în veșminte negre, cu ochi de gheaţă strălucind, cu un chip scheletic, pierdut în faldurile unei glugi. Insă îngerul care se apropia acum de ea nu semăna deloc cu imaginea din mintea ei. Spiritul însă nu avea nicio glugă. Faldurile pelerinei fluturau grațios, făcând unde argintii, iar zâmbetul radios îi dădea chipului său o strălucire aurie. Braţele erau larg întinse, ca și când ar fi cuprins-o într-o îmbrăţișare protectoare. Groaza pe care o simţise mereu când se gândea la moarte - o anumită certitudine că eternitatea ce se așternea în faţa ei era, oricum, cu mult mai rea decât tot ce îndurase în ultimii ani - începu să se topească pe măsură ce silueta luminoasă se apropia de ea. Instinctiv, degetele ei apucară strâns crucea de aur ce-i atârna de lănţișorul subţire de la gât și începu să-i mângâie delicat conturul, amintindu-și pentru prima oară după atâta vreme cuvintele celui care i-o dăruise: „Aceasta te va apăra. Să nu o scoţi decât atunci când îngerul va veni după tine.” Cora nu pricepuse atunci, nu se gândise niciodată la Moarte ca la un înger care o va salva de povara anilor trecuţi, ci, mai degrabă, ca la un mesager al pedepsei ce avea să urmeze. lar acum, când silueta se apropia de ea, ceața întunecată părea să se destrame. Intorcându-se spre pat, se așeză pe marginea lui și deschise sertarul de sus al noptierei. Era plin până la refuz cu rămășițele unei vieţi aproape uitate - bucățele de hârtie pe care erau scrise cuvinte fără sens, fragmente tăiate din ziare și reviste, mici cadouri primite de la oameni ale căror nume și chipuri se șterseră de mult din memoria ei. Sertarul se înţepeni puţin, după care căzu la pământ atunci când Cora trase cu putere de el. Se așeză în genunchi și începu să răscolească printre lucrurile de pe covor; degetele ei căutau cu înfrigurare un obiect anume - pe care și-l amintea clar acum - trebuia să-l găsească. 14 Când veni sora medicală, Cora mai era încă pe podea. Încercă să îi explice acesteia ce caută, dar cuvintele nu voiau să vină. Cora nu fu în stare să se împotrivească atunci când asistenta o ridică și o așeză pe pat. Degeaba se zbătu și se zvârcoli, legăturile cu care era prinsă erau mult prea puternice. În timp ce se lupta să scape de chingile care o strângeau, zări pentru o clipă imaginea Morţii în oglindă și atunci se relaxă, corpul ei cufundându-se în conturul familiar al saltelei. Când capul atinse perna moale, văzu cum spiritul se apropie și mai mult. Afară lumina păli în momentul în care spiritul de pe tărâmul celălalt începu să se insinueze prin sticlă, iar Cora simţi prezența reconfortantă a Morţii atât de aproape, încât probabil și-ar fi întins braţele spre ea, dacă ar fi putut să și le miște. Întunericul începu să o învăluie. | se păru că aude vocea spiritului, șoptindu-i că venise ceasul să treacă în lumea de dincolo. Buzele Corei se mișcară în încercarea de a articula câteva cuvinte pe care nu le mai rostise de ani de zile. — Ted, șopti ea în cele din urmă. Il vreau... te rog... pe Ted. Epuizată de efortul de a vorbi, Cora oftă adânc, după care ramase nemișcată. e O clipă asistenta crezu că doamna Conway murise, dar apoi văzu că bătrâna încă mai respiră, deși foarte greu. Părea să fi căzut din nou în semiinconștiența în care trăia de luni de zile; sora îi slăbi puţin legăturile. O să treacă mai târziu, înainte să iasă din tură, să vadă cum se simte. Poate atunci, în cazul în care pacienta va da semne de trezire, se va gândi să ia legătura cu singura rudă a femeii. Nepotul ei, Ted Conway, care nu își mai vizitase mătușa de ani buni. „N-are niciun sens să sun deocamdată, se gândi asistenta, atâta timp cât bătrâna nu dă semne că va muri.” Probabil că, în acest caz, va veni în sfârșit și el, măcar să-și ia adio. e Ted Conway privea din spatele barului ştirile de la ora 5 p.m.; îi făcu un semn lui Tony să-i dea un ultim pahar de votcă tonic înainte de a pleca. Era obosit; în ciuda celor spuse de Janet, „nu- și băuse mințile” la bar chiar toată după-amiaza. Mai și lucrase, 15 revizuind dosarul ce zăcea deschis în fața lui, dar mai ales verificându-l atent pe barman, pe care îl bănuia că ciupește binișor din veniturile hotelului. Ted încă nu era sigur de modul în care opera Tony - studiase cu atenţie felul în care turna băuturile și chiar ceruse câteva pahare de whisky sec, doar ca să se asigure că barmanul nu îl îndoaie cu apă. Deși știa că nu i- ar fi putut face nimic, nu fusese în stare nici măcar să-l prindă pe Tony că sustrage din bani. Ted lucra în industria hotelieră de peste douăzeci de ani și aflase că barmanii știu tot felul de șiretlicuri, multe dintre ele bazându-se pe iuțeala de mână. Problema era că Frank Gilman, directorul general, nu avea de gând să investească în echipamente care să-i oblige într-un fel pe barmani să rămână cinstiţi. Nu aveau nevoie decât de un dozator de băutură și de o casă de marcat computerizată, care nu ar fi permis dozatorului să toarne în pahar ceva, fără să fie trecut imediat pe nota de plată. „Dragule, noi nu ne aflăm la Sheraton, bombănise Gilman când Ted ridicase această problemă cu o săptămână înainte. Nu ne permitem astfel de lucruri și, chiar dacă am dispune de finanţele corespunzătoare, tot nu aș pune așa ceva la mine în hotel. Un barman are dreptul din când în când să facă cinste vreunui client cu câte un pahar. Numai așa îl poate face să mai revină.” Cel puţin Gilman avea dreptate într-o singură privinţă: Majesticul nu era nici pe departe Sheraton. Ted lucrase ceva vreme într-un hotel Sheraton și se simţise extraordinar, nu ca în bomba asta. „De fapt, se gândi el, și azi ar mai fi lucrat acolo dacă directorul general nu ar fi fost așa un dobitoc.” Nici acum nu înțelegea ce mare greșeală făcuse că ţinea în biroul lui o sticlă de Smirnoff. La urma urmei, afacerea cu hoteluri se baza pe ospitalitate, nu? Băuse și el câteva pahare cu furnizorul acela care dorea să-i vândă de la lenjerie până la aperitive pentru hotel. Ce mare filosofie? Așa se fac afacerile. Cel puţin din punctul acesta de vedere Frank Gilman era un om înțelegător. Tony îi aduse băutura proaspătă și, exact când Ted dădu să ridice paharul, înlemni brusc, simțind, chiar înainte de a arunca o privire în oglinda barului, că în spatele lui stătea Frank Gilman. Cu puţin înainte de a afișa „zâmbetul de asistent al directorului” - acel zâmbet care îi dădea gata chiar și pe cei mai furioși oaspeți - se întrebă de ce oare reușea să simtă întotdeauna 16 prezenţa directorului general. Și nu era vorba doar de Gilman - ci de toţi spurcaţii âia de directori pentru care lucrase vreodată. Nu era nimic palpabil, ci doar un fel de al șaselea simţ. Dar ce naiba căuta Gilman aici? Era vineri doar - ziua lui de golf - și plecase imediat după prânz, așa cum făcea întotdeauna. Ce îl adusese înapoi? Dacă ar fi fost vreo problemă, ar fi știut cu siguranță. Dar după-amiaza aceea fusese de-a dreptul moartă, cu excepţia scenei făcute de Janet pentru cartea de credit. In afară de asta nu se întâmplase nimic. Nimic, niente, nada. Apoi, în timp ce Gilman se strecură chiar lângă el, înţelese: șeful lui avea de gând, în sfârșit, să ia în serios sesizările lui legate de Tony, așa că venise personal să îl verifice. — Încă nu-mi dau seama, Frank, spuse Ted cu voce joasă pentru ca Tony să nu-l audă. Știu că face ceva, dar nu știu cum. Ochii lui Gilman se îngustară: — Poate ar trebui să discutăm la mine în birou, sugeră el. Sorbind dintr-o înghiţitură votca pe care i-o așezase în faţă Tony ceva mai devreme, Ted se ridică, sprijinindu-se puţin de bar, și o porni în urma lui Gilman, care împingea deja ușa dintre bar și holul Recepţiei. — Nu-ţi uita dosarul, Ted, strigă Tony. Ted smulse grăbit dosarul de pe bar și înjură printre dinţi când hârtiile se împrăștiară pe jos. Se lăsă repede în genunchi, le îndesă cum putu mai bine în mapa de plastic și porni în grabă după Gilman. Barmanul se uită lung după el. După ce ușa se trânti în urma lui Conway, se întoarse la ștersul paharelor și la conversaţia pe care o purta cu dama ce zăcuse toată după-masa acolo, la două scaune de Ted: — Nu cred că o să-l mai vedem mult timp printre noi, spuse el. Femeia ridică din umeri, indiferentă: — Pacat! Cel puţin ăsta nu s-a luat de mine așa cum a făcut-o ăla de dinainte. Tony chicoti: — Crezi că a fost vreodată suficient de treaz ca să te observe? Râsul sănătos al prostituatei răsună până în holul hotelului, acolo unde Ted tocmai se pregătea să intre în biroul lui Frank Gilman. „Poate, după ce termin chestia asta cu Frank, se gândi Ted, mă întorc la bar și o dau afară pe târfa aia. Oamenii ca ea 17 știrbesc din puţinul renume pe care îl mai are hotelul.” Împinse ușa de la biroul directorului general și o închise repede în urma lui, ca să nu mai audă râsetele femeii. Chiar în momentul când se pregătea să se așeze confortabil în fotoliul din piele din fața biroului lui Gilman, își dădu seama că acesta stătea în continuare în picioare, sprijinit de masă și cu braţele încrucișate la piept. Ted, ale cărui reflexe erau mult prea lente ca să se ridice din nou în picioare, căzu greoi în fotoliu. — lar te-ai îmbătat, Ted! Deși Gilman făcuse doar o remarcă, Ted negă cu putere din cap: — Am băut câteva pahare, e adevărat, recunoscu el. Dar cum altfel pot să-l prind pe nenorocitul ăla de... — Nu te mai deranja atât! i-o tăie Gilman. Ai stat la bar toată după-amiaza și se pare că ai ras vreo zece pahare. Ted sări în picioare, cu faţa roșie și fruntea acoperită brusc de câteva picături de sudoare: — Cine a spus așa ceva? Am băut doar două pahare, iar alea de-abia dacă aveau ceva în ele! Buzele lui Gilman se întinseră într-un zâmbet în timp ce dădu din cap: — E prea târziu, Ted. Tony nu umblă la băuturi și nici nu fură. Ochii lui Ted străluceau de furie: — Dar pot s-o dovedesc. 3 — Nu, nu poți, pentru că el nu face aşa ceva. In niciun caz nu fură. Dar, dacă mă uit la cheltuielile făcute de tine, n-aş putea să spun acelaşi lucru. Luat prin surprindere, Ted ezită: — Cheltuieli? Gilman ridică un teanc subțire de hârtii de pe biroul său. — Reiese că luna trecută ai consumat la bar fără să plătești în valoare de vreo trei sute de dolari, Ted. Trei sute de dolari! Nu știu cum ai făcut asta și nici nu mă interesează, sincer să fiu! Pentru că Ted încercă să vorbească, Gilman ridică o mână pentru a-l reduce la tăcere: — Chiar nu vreau să știu, Ted. Ridică un plic și i-l dădu: — Acesta este ultimul tău salariu. Ai acolo o compensație pentru concediere şi serviciile medicale plătite pentru următoarele trei luni. Eu zic că sunt destul de generos, nu? 18 spuse el arcuindu-și sprâncenele. Dacă aș fi în locul tău, sincer îți spun, eu m-aș folosi de asta ca să îmi rezolv problemele cu băutura. Pe fruntea lui Ted Conway o venă zvâcnea nebunește: — Eu nu am nicio problemă, începu el. Mai beau un pahar sau două din când în când. Ei și? Cine nu bea? Făcu un gest vag către raportul de cheltuieli: — lar mare parte din ce e trecut acolo sunt cheltuieli de afaceri. Vocea lui căpătă o notă lingușitoare: Haide, Frank, doar știi și tu cum e! Că doar ai fost și tu ca mine! — E adevărat, dar eu am fost întotdeauna treaz, Ted. Se îndreptă către ușă: O să am nevoie de cheile tale. Ted se holbă la șeful său, înțelegând, în sfârșit, ce i se întâmplă. — Ştii ce? spuse el, scoțând inelul plin de chei din buzunar și aruncându-l cu putere pe birou. Nu poţi să mă dai afară, Frank! Demisionez eu! Ai un hotel împuţit și nu-mi vine să cred că am rămas atât de mult timp aici, încercând să fac puţină curăţenie în el. Să-l ia dracu', Frank! Și pe tine la fel! Poţi să ţi-l bagi în fund! Smulse plicul cu decizia de concediere din mâna lui Gilman, se răsuci brusc și se repezi afară pe ușă. — In raportul meu către oficialități, o să spun totuși că am făcut restructurări, Ted, strigă Gilman. Așa o să poţi să-ți iei ajutorul de șomaj imediat, iar în cartea de muncă n-o să se consemneze că ai fost dat afară. E tot ce pot să fac pentru tine! Ted Conway ignoră ultimele cuvinte ale lui Gilman. Trântind ușa cu putere în urma lui, se îndreptă spre bar, apoi își aduse aminte că Gilman i-a spus câte pahare băuse în după-amiaza aceea. Nenorocitul ăla de barman îl spiona! Ei bine, mai erau o grămadă de alte locuri unde ar fi putut să bea ceva. Și o grămadă de alte hoteluri care își doreau un asistent bun. Cine dracu' avea nevoie de Majestic? Era doar o cârciumă împuţită! De-abia când se depărtase puțin de hotel și căldura fierbinte a soarelui de după-amiază îi sporise și mai tare furia, își aminti de Janet și se gândi la ce urma să îi spună ea când va afla că și-a dat demisia. Fără să stea prea mult pe gânduri, Ted Conway intră în primul bar care îi ieși în cale. 19 3, „Cât o să mai dureze? se gândi Janet.” Întrebarea nerostită păruse complet inofensivă atunci când își făcuse loc în mintea ei. Cu nimic mai tulburătoare decât cea legată de cât va mai rezista cratița reîncălzită din cuptor înainte de a fi obligată să mai adauge niște lapte care să o facă oarecum digerabilă. Dar când crăpă puţin ușa de la aragaz să testeze amestecul de ton și de tăiţei, întrebarea se repetă, de fiecare dată atingând un aspect diferit al existenţei ei. „Cât o să mai dureze până se întoarce Ted acasă?” „Cât o să mai dureze până când o să fie concediat din nou?” „Cât o să mai dureze până când copiii se vor sătura de certuri?” „Cât o să mai dureze până când se va sătura și ea?” — Mami, nu-ţi mai face atâtea griji, te rog! îi spuse fiul ei și câteva momente crezu că vorbise cu glas tare. Apoi zări licărirea glumeaţă din ochii lui Jared. — O să-i zicem lui Kim și lui Molly că mucegaiul e pătrunjel sau brânză Camembert, sau ceva de genul ăsta. Janet se prefăcu gata să lovească în Jared cu lingura, dar el se strecură, spre uimirea ei cu graţia unui dansator, și nu a unui jucător de fotbal american. Și nu că Jared ar fi avut fizionomia tipică a jucătorilor de fotbal; din contră, la șaisprezece ani și cântărind doar 80 de kilograme la cei 1,80 în ai lui era cu mult mai mic și mai ușor decât majoritatea coechipierilor săi. Totuși, în ciuda reflexelor rapide ale lui Jared și a agilităţii sale deosebite, Janet încă mai simţea un fior de spaimă, în timpul meciurilor, la vederea adversarilor care se aruncau să Îl placheze. — Să știi, Jared Conway, că până acum nu ţi-am servit mâncare mucegăită, dar, dacă insiști, poate chiar am s-o fac! — Vrei să-l sun pe tata să văd cât mai întârzie? întrebă Jared, ignorându-i ameninţarea, după care deschise sertarul de lângă chiuvetă și scoase de acolo niște tacâmuri de argint. Deși încercase ca întrebarea lui să sune normal, vocea lui puţin tensionată sugera de fapt adevărata întrebare: „Să încerc să-l găsesc pe tata?” Janet ezită, după care dădu din cap: 20 — Să mai așteptăm vreo juma' de oră și, dacă nu vine, noi ne așezăm la masă și o să-i păstrez și lui o porție. Jared ezită la rândul lui și Janet avu senzaţia că o să mai spună ceva, dar acesta apucă pachetul cu șerveţele și începu să le aranjeze pe masa cumpărată de Janet la mâna a doua cu șaptesprezece ani în urmă. In momentul acela, mama ei o considerase „perfect acceptabilă pentru niște proaspăt căsătoriți”. Astăzi însă, cuvintele mamei ei nu ar mai fi fost așa de îngăduitoare la adresa mesei, și mai ales la adresa situaţiei lor, în general. Aruncă o privire prin bucătăria care necesita mai mult decât oricare altă cameră o zugrăveală bună și se întrebă dacă exista și cea mai mică șansă să-l convingă pe proprietar să zugrăvească locul din nou și, eventual, să-i repare și acoperișul. Slabe speranţe! Se rugase de el toată vara să pună plase noi contra ţânţarilor, doar-doar copiii ei nu vor mai fi obligaţi să aleagă între a transpira abundent în camerele neaerisite sau a deschide ferestrele și a lăsa cale liberă milioanelor de țânțari nemiloși. — Ei lasă, că nu beau atâta sânge, îi răspunsese Jared cu o săptămână în urmă când îl întrebase cum de rezistă în băzâitul acela permanent din mica lui cameră, construită ilegal în spatele bungaloului. Era exact genul de răspuns pe care i l-ar fi dat și Ted cu mulți ani în urmă, la începutul căsniciei lor, când nu obișnuia să bea vârtos decât la petreceri. Jared semăna atât de bine cu Ted, așa cum sora lui geamănă, Kim, semăna atât de bine cu ea, încât uneori se întreba dacă ea și Ted nu reușiseră, mai degrabă, să se cloneze decât să conceapă o pereche de moștenitori care să fie un amestec între ei doi. De dragul lui Jared se ruga să nu semene prea mult cu tatăl lui, cât despre Kim spera din suflet ca fetița să nu aibă o slăbiciune pentru același tip de bărbat cu care se măritase ea. „Nu prea sunt corectă, își zise ea.” Când l-a întâlnit, Ted Conway avea un șarm ce se deosebea atât de tare de rigiditatea familiei ei, încât s-a îndrăgostit de el imediat. lar căsnicia lor mersese destul de bine o bucată de vreme. Ted avea un talent aparte pentru domeniul hotelier și amândoi crezuseră că, în cele din urmă, se vor stabili undeva în Atlanta sau în Miami, ori chiar în New Orleans, unde Ted va conduce unul dintre hotelurile principale, iar ea va expune în cele mai bune galerii de artă. 21 Dar undeva, pe drum, înclinația lui spre băutură depășise limitele bunului simț, punând capăt viselor lor. Dar ele nu dispăruseră complet: Janet încă mai avea fantezii cu lucrările ei expuse în marile galerii, deși încetase de mult să- și mai împărtășească speranţele cu Ted, ale cărui considerații despre talentul ei se reduceau acum la cârcoteli legate de sumele cheltuite pe pânze, vopsele și pensule. Și visele lui erau încă vii, mai ales când avea la bord câteva pahare în plus. Atunci îl auzea cum bombăne la adresa conducerii hotelului pentru care lucra. Deși existase o perioadă când nu prea fusese de acord cu el, în ultimii ani s-a văzut nevoită să admită că avea oarecum dreptate. La urma urmei, ce manager care își cunoștea afacerea l-ar angaja pe unul ca Ted, având în vedere reputaţia și trecutul lui? Și atunci de ce mai stătea cu el? Era o problemă la care Janet reflectase de multe ori și îi cunoștea perfect și răspunsul: stătea cu Ted pentru că nu avea curajul să plece cu copiii și să o ia de la capăt de una singură. La urma urmei, cât de mult se mai puteau înrăutăți lucrurile? Nu câștiga mulţi bani, dar veniturile ei aproape le egalau pe cele ale lui Ted, având în vedere că ea nu cheltuia niciun cent pe băutură. Pe de altă parte, imaginea soţiei care pleacă cu bagajele și cu copiii poate l-ar fi tulburat un pic pe Ted și l-ar fi determinat să ia o decizie serioasă în legătură cu viaţa lui. În adâncul inimii, Janet știa că și ea este responsabilă, ca și Ted, pentru viaţa pe care o trăiește. Cât aveau, oare, să o mai ducă așa? Apariţia subită a lui Molly o împiedică să mai caute vreun răspuns; fetița dăduse buzna în bucătărie cu o energie extraordinară pentru un copil de un an și jumătate, mai ales în condiţiile unei călduri toride și a unei umidităţi sufocante. În spatele lui Molly apăru Kim care își luă sora mai mică în brațe, înainte ca aceasta să apuce să se agate de picioarele mamei sale. — Te-am prins, strigă Kim, ridicând-o pe fetiță mult deasupra capului și aplecând-o atât de tare, încât Molly aproape că privea direct spre covor. Molly se prefăcu foarte furioasă, dar chicotelile o dădură de gol în cele din urmă și mutrișoara ei se lumină de un zâmbet larg: 22 — Jos, striga ea. Vleau jos! — Pe cuvântul tău că vrei jos? întrebă Kim. Bineeee, poftim! și îi dădu drumul lui Molly să cadă puţin, dar o prinse imediat cu mâinile de talie, înainte să o lase ușor pe podea. — Să nu mai faci asta, se burzului Janet în timp ce Molly scoase un țipăt mai degrabă de plăcere, decât de frică. Mi-a stat inima-n loc, ce naiba! — Dar îi place, răspunse Kim, legănându-și surioara înainte și înapoi. — Mai vleau, strigă Molly, trăgând de picioarele celei pe care încercase mai devreme să o ocolească. Mai dă-mă! — După ce mâncăm, îi spuse Kim. Și dacă ești cuminte, foarte cuminte, o sa te las să mă ajuţi să spăl vasele. Dându-i un ghiont ușor lui Molly, Kim deschise ușa cuptorului, unde se găsea vasul de porțelan, cadou de nuntă de la mama lui Janet. „Nu vei mai avea nevoie de ceva mai sofisticat timp de câţiva ani, draga mea”, o auzea Janet pe mama ei, care avusese dreptate până la urmă. — Vine și tata la cină? întrebă Kim. Janet simţi în vocea lui Kim aceeași tensiune ca în a lui Jared mai devreme. — Nu sunt sigură, răspunse, ea, cu precauţie, păstrând aerul că totul era în regulă în familia ei. Dar pune și pentru el o farfurie. Știu că o să ajungă și el la timp dacă va putea. Kim îi aruncă o privire scurtă, dar semnificativă: „Vrei să spui dacă va fi suficient de treaz!” Dar, ca și Jared, Kim nu insistă. — Să-l mai așteptăm câteva minute, adăugă Janet. e Trecuseră mai mult de câteva minute, până când Ted a ajuns în acea seară acasă și când a sosit - imediat după unsprezece - avea faţa roșie, mersul nesigur și ochii împăienjeniţi de cantitatea mare de alcool ingurgitată. Janet îl aștepta singură în sufragerie, încercând să se concentreze asupra unei cărţi pe care o împrumutase de la bibliotecă în ziua respectivă. Molly dormea deja de mult în pătuţul ei, iar Kim și Jared scăpaseră de căldura sufocantă din casă, plecând la film. Când Ted intră prin ușa din spate și nu o strigă așa cum obișnuia, bănuiala lui Janet că fusese la băut toată seara se transformă în certitudine. Pregătindu-se sufletește pentru cearta care avea să urmeze, cu 23 siguranţă, imediat ce el va intra în cameră, Janet lăsă cartea deoparte. — Mi-am dat demisia din rahatul ăla de slujba, o anunţă Ted fără niciun preambul, când intră în cameră cu o cutie de bere în mână. Janet simţi cum i se face un nod în stomac: știa că, indiferent de ce va spune acum, o să iasă scandal, dar ar fi fost și mai rău să nu zică nimic. — Ţi s-a oferit ceva mai bun? întrebă ea, alegându-și cu grijă vorbele și inflexiunea vocii pentru a nu-l irita și mai mult pe Ted. El se aruncă pe canapea cu o mână pe coapsa ei: — N-am putut să-l mai suport pe Frank Gilman. Tipul ăsta e un bou! — Ei, lasă, sunt sigură că o să găsești altceva, răspunse Janet, dar chiar beat fiind, Ted îi recunoscu tactica. Ochii i se subţiară ca două lame și strânsoarea mâinii lui deveni mai puternică: — Tu ce faci, îmi vorbești de sus? Gândurile lui Janet se învălmășiră și își aminti de noaptea aceea cu doi ani în urmă, când Ted venise acasă mai beat decât era acum și hotărâse că vrea să facă dragoste cu ea. Incercase din răsputeri să-l oprească, dar nu reușise, așa că mai bine îi ceda de bunăvoie, decât să se mai chinuie ca atunci. Fusese o noapte oribilă pentru ea. Când descoperise că rămăsese gravidă, cochetase puţin cu ideea avortului, dar numai pentru scurt timp. Apoi, când se născuse Molly, Janet a știut că luase o decizie corectă. Însă nu mai voia ca istoria să se repete. — Sunt foarte obosită, Ted, începu ea, însă soțul ei îi aruncă o privire lacomă. — Păi, atunci să mergem la culcare. Căută înnebunită vreun alt motiv - care să-l împiedice - când brusc, telefonul începu să sune. Tresăriră amândoi. Ted își luă mâna de pe piciorul ei și Janet se ridică să răspundă. Deja se gândea la tot felul de nenorociri și accidente în care erau implicaţi Kim și Jared. — AȘ putea vorbi cu Ted Conway, vă rog? întrebă un glas de femeie. 24 Janet deveni și mai atentă când auzi tonul oficial al vocii. Indiferent de veștile aduse, Ted nu era în măsură să le facă față, așa că răspunse ea. — La telefon doamna Conway. — Îmi cer scuze că vă sun așa de târziu, spuse femeia și spaima lui Janet se mai domoli puţin. Nimeni nu s-ar fi scuzat dacă ar fi fost vorba de copiii ei, nu-i așa? — Mă cheamă Lucille Mathers și vă sun de la Willows, St. Albans. Janet simţi cum temerile ei dispar complet. Nu era vorba de copii, ci de mătușa lui Ted. — E în legătură cu doamna Cora Conway, continuă femeia, confirmând astfel bănuielile lui Janet. Cred că soțul dumneavoastră ar trebui să vină până aici. Făcu un calcul rapid în minte. Pe loc? St. Albans era la vreo trei sute de kilometri la sud-est de Shreveport; chiar dacă plecau imediat, n-ar fi ajuns acolo mai devreme de trei dimineaţa. Și mai ales în starea în care se afla Ted... — Cât de grav e? întrebă Janet. Ultima oară când discutase cu cei de la Willows, Cora se afla într-o stare de semicomă și luni de-a rândul nu mai apăruse nicio modificare importantă. — Mi-e teamă că nu se simte prea bine, răspunse Lucille Mathers. După care adăugă foarte repede: — Nu cred că mai rezistă încă o zi. Urmă o pauză. Apoi: — Vrea să-l vadă pe soţul dumneavoastră. Dacă e posibil... — Mâine, răspunse Janet, hotărându-se pe loc. O să plecăm dimineaţă, la prima oră, și cred că pe la unsprezece o să fim acolo. Puteţi să-i spuneţi asta? — Sigur că da, răspunse Luciile Mathers. Vă așteptăm mâine dimineaţă atunci, bine? După ce puse receptorul în furcă, Janet îi spuse lui Ted despre cererea Corei. Nu era convinsă că el aude vreun cuvânt însă, când Ted îi răspunse cu limba împleticită, se lămuri că o ascultase cu atenţie. Și mai știa și că acum vorbea cu ea alcoolul, nu soțul ei. Ori cel puţin așa spera ea. 25 — De ce dracu' să mă duc s-o văd pe mătușa Cora? întrebă el. E nebună de legat și de fapt întotdeauna a fost cam sărită de pe fix. Ce să fac eu cu ea? — Doamne, iartă-mă, Ted! se repezi Janet. E pe moarte și tu ești singura ei rudă! — Și? întrebă Ted. A făcut ea ceva pentru mine vreodată? Apoi, înainte ca Janet să apuce să-i răspundă, capul îi căzu greu pe canapea și închise ochii. Janet fu tentată să-l lase exact așa și să plece la culcare, dar, amintindu-și că Jared și Kim încă nu se întorseseră, se răzgândi. „Măcar să creadă că ajunsese acasă suficient de treaz ca să se urce singur în pat”, hotărî ea. Zgâlțâindu-l puternic, reuși în cele din urmă să-l trezească suficient cât să-l poată târî până în dormitor. O secundă mai târziu intrase din nou în lumea viselor, cu hainele pe el și sforăind puternic. „Gata, până aici!”, se gândi Janet când se întinse lângă el o oră mai târziu. Deși Jared și Kim veniseră și se culcaseră deja, ea încă mai era trează, ascultând cu atenţie răsuflarea grea a soțului ei. Ceva trebuia să se schimbe. Nu mai putea să ducă o astfel de viaţă. Niciunul dintre ei nu mai putea. 4. Nu era nevoie să se uite unul la altul peste capul lui Molly, pentru ca Jared și Kimberley să-și dea seama că se gândeau amândoi exact la același lucru: „Cum de n-am fost niciodată aici?” Lungul drum la sud-est de Shreveport fusese parcurs în liniște, acel soi de liniște care întinde la maximum nervii oricui, de parcă în mașină ar fi stat să explodeze în orice moment o bombă cu ceas. Copiii își ţinuseră răsuflarea când mama lor se oferise să conducă pentru ca tatăl lor să poată să se odihnească, dar Ted se mulțumi să-i arunce lui Janet o privire urâtă și următoarea remarcă: 26 — Când sunt beat turtă conduc de-un milion de ori mai bine decât unul treaz. Tăcere. Nimeni nu avea de gând să cadă în capcana aceea. Până și Molly simţise cumva că nu era o zi tocmai potrivită pentru zbenguieli. Dar acum, în timp ce se îndreptau spre St. Albans, atmosfera încordată din mașină începuse, în sfârșit, să se mai relaxeze, în parte pentru că drumul lung prin aerul încins și umed se apropia de final, dar cel mai mult deoarece peisajul ce se contura în faţa lor era o adevărată surpriză, cel puţin pentru Jared și Kimberley. Deși niciunul din ei nu mai fusese vreodată aici, amândoi știau de St. Albans dintotdeauna parcă. Acolo trăia mătușa Cora, închisă într-un sanatoriu. Încă de la vârste fragede obișnuiau să se întrebe oare cum arăta locul acela și seara, înainte să adoarmă, își șopteau unul altuia descrieri imaginare, cât mai șocante și mai terifiante: o clădire de cărămidă cu grilaje la ferestre, înconjurată de un gard înalt de sârmă ghimpată. — Și curent electric prin el, o asigura Jared solemn pe sora lui, pentru ca nebunii să nu se urce pe el, să evadeze și să ne omoare. — Pun pariu că-i ţin în cuști, mai adăuga și Kim, dar Jared, care era cu zece minute mai mare decât ea, deci și mai înțelept, dădea neîncrezător din cap. — Numai p-ăia răi de tot îi pun în niște puțuri, îi spunea el. Și au o singură gaură sus, pe unde le aruncă mâncarea, și un capac de metal ca să nu poată ieși. St. Albans cel din fanteziile lor era la fel de sinistru ca imaginea lor despre sanatoriu. — Nici nu vreau să mă gândesc la asta, îi repezise tatăl lor, ori de câte ori îl întrebaseră cum era de fapt acolo. Unchiul meu l-a dat afară pe tata și el nu s-a mai întors niciodată. A urât orașul ăla până în ziua în care a murit și i-a urât și pe unchiul, și pe mătușa mea. Zicea că mai bine arde în iad decât să locuiască în St. Albans. Imaginea pe care copiii și-o formaseră din evocările lui macabre era alcătuită din cele mai urâte lucruri văzute de ei vreodată - cocioabe mizerabile fără geamuri și cu acoperișuri lăsate, ce formau un fel de talmeș-balmeș, locuri virane fără pic de iarbă și drumuri neasfaltate; o șosea principală, topită de 27 arșiţă, de-a lungul căreia zăceau câteva prăvălii cu ziduri ce se cojeau și cu vitrine năclăite, expunând o marfă învechită, îngălbenită de vreme. În mintea lor, St. Albans era aproape pustiu - de vreme ce aproape toți locuitorii lui fuseseră închiși în sanatoriul care, probabil, trona ca un demon întunecat chiar în centrul orașului. Ceea ce vedeau însă acum depășea chiar și cea mai sălbatică imaginaţie. Orășelul apăru aproape din neant exact când intraseră într-o curbă de pe autostradă. Surprinzător, drumul se lărgea în loc să se îngusteze la intrarea în St. Albans și se continua cu un bulevard mare, străbătut pe mijloc de un spaţiu verde, străjuit de stejari bătrâni, plantați la distanţe suficient de mari, astfel încât ramurile lor bogate să formeze în prezent o boltă perfectă, care umbrea strada și curțile de lângă drum. Un kilometru mai departe, șoseaua dădea într-o piaţă mare în care se vedeau o estradă pentru concerte, câteva mese și un spaţiu de joacă pentru copii. Într-o parte pornea un șir de magazine cu faţade ce străluceau la fel de tare ca și clădirile vechi din spate, proaspăt zugrăvite. Te izbea un aer aparte de New Orleans, începând cu gardurile în spatele cărora bănuiai grădini îmbătate de soare și terminând cu ornamentele de fier forjat, care împodobeau balcoanele de la primul etaj. Storurile erau trase pentru a opri căldura de dimineaţă și singura legătură cu zăpușeala de afară era asigurată de niște ferestre în miniatură, săpate în zidurile groase. Numele magazinelor erau frumos inscripţionate pe firme elegant prinse cu braţe de fier ondulat. — Ai zice că suntem în Cartierul Francez, spuse Jared în timp ce se îndreptau spre centrul orașului. — Da, dar e mai urât aici, adăugă morocănos tatăl lui, cotind spre dreapta ceva mai târziu. Străzile laterale erau la fel de bine întreţinute ca și șoseaua principală și zona pieţei. Casele înșirate de o parte și de alta aminteau tot de New Orleans; stilul francez și georgian se îmbinau armonios cu cel victorian, dând naștere unui amestec plăcut, scos în evidenţă de perdeaua de copaci ce își întindeau coroanele peste grădini și peluze. Păreau să ofere o oază de răcoare binemeritată în zăpușeala arzătoare ce apăsa peste oraș, chiar și acum, la începutul toamnei. 28 — E frumos, șopti Kim în timp ce tatăl ei viră spre stânga după ce mai trecu de două clădiri. Aici, stejarii făcuseră loc sălciilor, care își aplecau maiestuos și delicat ramurile până aproape de pământ. Imediat, pe următoarea clădire așezată în centrul unei pajiști uriașe văzu un indicator pe care scria: „The Willows'/St. Albans”. Sanatoriul nu arăta deloc așa cum își imaginaseră ea sau Jared. Complexul văruit în alb era dominat de o construcţie principală cu două etaje, ce impresiona prin veranda încăpătoare, susținută de cinci coloane corintiene. Aripile cu un singur etaj porneau dinspre centru și erau și ele construite din piatră de calcar. Ferestrele, care nu aveau gratii, erau flancate de obloane de lemn vopsit în gri, prinse cu cârlige de metal. Explozia de roșu, cărămiziu și roz a iederii ce îmbrăca ambele clădiri îţi tăia răsuflarea. În mijlocul unei grădini imense, înconjurate de un gărduleț de fier, Kim zări două dintre cele mai mari sălcii pe care le văzuse vreodată. Ted opri mașina în parcarea amenajată chiar lângă scara ce ducea pe verandă. În timp ce soţia și copiii lui își dezmorțeau brațele și picioarele, întinzându-se leneș în căldura soarelui, Ted stătea cu privirea pironită pe sanatoriu, de parcă acolo avea de înfruntat un pericol iminent. Janet privi nervoasă spre copii: — E doar o bătrână neputincioasă, dragul meu, rosti ea încet, și e pe moarte. Nu se va întâmpla nimic rău dacă îţi iei rămas- bun de la ea. Ted se încruntă, dar cobori din mașină în cele din urmă. Urcară împreună treptele, traversară veranda și deschiseră ușa de la intrare. Înăuntru găsiră un hol primitor, cu multe scaune tapiţate cu pânză de bumbac, așezate în jurul unei mese mari. O femeie căruntă, îmbrăcată cu o rochie bleu-deschis - pe piept purta o insignă pe care îi era scris numele: Beatrice LeBecque - își ridică privirea spre ei din spatele monitorului. La vederea lor, zâmbetul îi păli puţin și pe chip i se întipări o expresie de compasiune când îi recunoscu pe Ted și Janet: — Mă bucur foarte mult că ați reușit să veniţi. Cred că doamna Conway vă așteaptă. — Nici măcar nu știe..., încercă Ted să spună ceva. 1 Willow (engl.) - salcie (n.tr.). 29 — S-a trezit? întrebă Janet repede, întrerupându-l special și făcându-le un semn de avertizare din ochi lui Jared și lui Kim. — Eu așa cred, răspunse recepţionera. Le arătă cu mâna niște uși duble de la capătul celălalt al Recepţiei, ce duceau spre cele două corpuri ale clădirii: — A treia cameră pe dreapta, în aripa de est. — Copiii pot să aștepte aici? întrebă Janet. — Sigur că da, raspunse Beatrice. Dar dacă vor și ei să-și vadă mătușa, nu e nicio problemă, am eu grijă de asta mică. Scoase din sertarul de la mijloc o acadea roșie și i-o întinse lui Molly: — la uite ce am pentru tine! Molly se agită imediat în brațele mamei sale ca să se dea jos, așa că Janet o lăsă pe podea. Cât ai clipi, făcu ocolul biroului și sări în braţele doamnei LeBecque. — Cred că o să ne înțelegem de minune, zâmbi Beatrice. Vreau să cred că ăștia mici mă plac pe mine, și nu bomboanele. Pentru că mezina familiei era deja prea preocupată cu desfăcutul acadelei, Janet se întoarse spre ceilalţi doi copii: — Ce-ar fi ca voi doi să așteptați aici până ne lămurim dacă mătușa e suficient de întremată ca să vă vadă? Imediat ce părinţii lor dispărură în spatele ușilor duble, Kim și Jared se uitară cu subînțeles unul la altul. Nimic nu semăna cu ceea ce își imaginaseră ei! Nici orașul. Nici sanatoriul. Pentru a nu știu câta oară se gândiră la același lucru și amândoi știură asta. Printr-un soi de comunicare tacită hotărâseră ca Jared să fie cel care va pune întrebarea: — Mătușa noastră Cora..., începu el, șovăitor. Știţi, noi n-am întâlnit-o niciodată, dar am auzit că, ăăă... Ezită, dar cuvintele - pe care tatăl lui le folosea mereu - îi ieșiră de pe buze: E nebună de-adevăratelea? Beatrice LeBecque încetă să o mai legene pe Molly, iar micuța își lăsă capul pe spate, privind atentă chipul femeii, ca și când ar fi așteptat și ea răspunsul. — Este foarte bătrână, rosti, în cele din urmă, recepţionera. Și foarte singură. Dar dacă e nebună? Tăcu o vreme, după care dădu din cap ușor: Dacă mă gândesc mai bine, adăugă ea încet, sper să fie. 30 Tăcere. — Pentru binele ei, sper că e nebună. e Janet îi prinse braţul lui Ted exact în momentul în care el voia să deschidă ușa camerei mătușii sale. Când se întoarse spre ea, sesiză privirea lui încă ameţită de aburii alcoolului. Astăzi, efectele băuturii păreau și mai grave decât de obicei: trăsăturile altădată fine ale obrajilor și ale bărbiei se îngroșaseră, iar nasul era străbătut de o reţea deasă de vinișoare roșii. Dar ceea ce o speria și mai tare era furia nestăpânită pe care nu o mai simţise niciodată în grimasa lui severă. _ „Sau, cel mai probabil, se gândi ea, nu dorise să o vadă.” In adâncul inimii însă știa că furia aceea exista de multă vreme. lar Ted nici măcar nu încercase să o ascundă. Din contră, o folosea drept scuză atunci când obișnuia să bea și să arunce responsabilitatea pe seama altora. În cele din urmă, tot trecând din scuză în scuză, o mare parte din Ted fusese înghițită de acest sistem defensiv. Janet se întreba uneori dacă a mai rămas ceva din bărbatul pe care îl luase de soț. Nimeni nu-i dăduse pace vreodată; nici părinţii lui, care divorțaseră când era copil, nici oamenii pentru care lucrase de-a lungul vieţii. Și, cu siguranță, nici mătușa Cora, care își trăise cea mai mare parte din viaţă în această cameră. Ted se simţea vinovat și nu suporta să se gândească la ea. Dar acum totul se apropia de sfârșit. — E pe moarte, Ted, repetă ea cu blândeţe, uitându-se în ochii lui. Știu că nu prea o ai la inimă, dar nu vrea altceva decât să-și ia rămas-bun. Pentru o clipă se întrebă dacă o auzise, dar el o mângâie ușor cu degetul pe obraz, un gest pe care nu-l mai făcuse de ani de zile: — Ei, lasă, știu că nu sunt tipul cel mai drăguţ din lume, dar nici nu sunt un monstru, bine? — Dar noaptea trecută ai zis că... — Noaptea trecută băusem prea mult. Și n-am să pretind că nu am suferit în dimineața asta cu toţii. Zâmbi forțat și Janet simţi că el încerca să-și ascundă durerea faţă de ea. — N-am de gând să plătesc nicio poliţă, promise el. E mult prea târziu pentru așa ceva. 31 Ușa de la camera Corei se deschise și ieși un preot. Era bătrân, cu faţa extrem de ridată și mergea cocoșat, de parcă ar fi purtat cu el povara tuturor spovedaniilor auzite de-a lungul vieţii sale. La brâu îi atârna un rozariu, iar în braţe avea o Biblie ce părea mai bătrână decât el, coperta de piele fiind roasă de nenumăratele mâini prin care trecuse. Filele uzate de-abia mai stăteau prinse în cotor. Imediat ce închise ușa în spatele lui, cu o mișcare obosită și gravă, ochii lui se opriră asupra lui Ted. Işi mișcă buzele, dorind parcă să rostească ceva, dar se răzgândi și plecă în grabă cu pași mari. Curând, dispăru după colţ. Abia după ce nu-l mai zări, Ted apăsă pe clanţa de la ușa camerei. Intră însoţit de Janet. Amândoi simţiră mirosul morții. Se părea că ajunseseră prea târziu; silueta cenușie și nemișcată ce se vedea în pat nu avea cum să mai fie în viață. Părul fragil al Corei stătea lipit de cap, iar ochii erau închiși. Mâna stângă zăcea în poală, iar cea dreaptă strângea tare un obiect ce atârna de un lănţișor din jurul gâtului. Tăcerea din cameră apăsa atât de greu, încât Janet îl prinse instinctiv pe Ted de mână. Un alt gest pe care nu îl mai făcuse de veacuri. Apoi, din neant, se auzi un gâlgâit sinistru. Pieptul Corei Conway se umflă, în timp ce plămânii ei slăbiţi căutau aerul, iar ochii urduroși se deschiseră. Clipi. În sfârșit, începu să își rotească privirea, cercetând încet camera, de parcă ar fi căutat ceva. În cele din urmă, rămaseră fixaţi pe Ted Conway. — Pleacă de aici, horcăi ea, pronunţând cu greu cuvintele. Pleacă de aici! Imediat Janet trecu pe lângă Ted și atinse blând umărul bătrânei: — E în regulă, mătușă Cora. Totul o să fie bine. Buzele uscate ale femeii se chinuiau să mai rostească ceva: — Copiii, reuși ea să șoptească în final. Vreau să-i văd pe copii. Janet ezită, impresionată de chipul desfigurat al muribundei, de privirea fixă și de mâna încleștată pe talia ei. — Adu-i! șopti Cora. 32 Cuvintele, deși de-abia rostite, nu sunau a rugăminte, ci, mai degrabă, a poruncă: — Adu-i la mine! Janet încă mai ezita. De-a lungul anilor de când era căsătorită cu Ted, o văzuse pe Cora doar de vreo șase ori. Vizitele fuseseră scurte, pentru că de fiecare dată mătușa lui Ted le poruncise să plece - așa cum făcuse și astăzi. In ultimele două vizite nici măcar nu mai încercase să îl convingă pe Ted să o însoţească. Nu-i adusese niciodată pe copii, de frică să nu fie îngroziţi de ciudata bătrână, dar Cora să devină și mai agitată ca de obicei. E adevărat că nici mătușa lui Ted nu întrebase vreodată de ei; Janet nu era convinsă că femeia înțelegea ceva atunci când îi povestea despre copii. Acum știa sigur. Cora Conway dorea să-i vadă copiii! La urma urmei, Jared și Kim erau destul de mari ca să înţeleagă nu numai starea mătușii lor, dar și boala mintală care îi măcinase o mare parte din viaţă. Hotărându-se, mângâie ușurel mâna încleștată a Corei și se aplecă pentru a-i putea vorbi chiar lângă ureche: — Mă duc să-i aduc. Vin repede. — O să stau eu cu Molly, spuse Ted, urmându-și soţia la Recepție. Janet dădu din cap în semn că e de acord, mulţumită că măcar o dată motivele soțului ei - pe care le credea a fi cauzate de dorinţa de a scăpa de mătușa lui - coincideau cu propriile nevoi. — N-o să dureze mult, îl asigură ea. Se pare că a ajuns la capătul puterilor. In drum spre camera Corei, Janet încercă să-și pregătească fata și băiatul pentru întâlnirea cu bătrâna aflată pe patul morţii, dar, în momentul în care păși pragul camerei, își dădu seama că nu are de ce să-și facă griji. Prefăcându-se că nu observă mirosul de dezinfectant și de moarte, Kim și Jared se opriră chiar lângă pat. — Mătușă Cora? Eu sunt Kim. Mă bucur să te cunosc, în sfârșit. Ochii Corei se opriră asupra ei pentru o fracțiune de secundă, după care și-i îndreptă spre Jared, fixându-l cu o intensitate arzătoare. Multă vreme nu spuse nimic. 33 În cele din urmă, băiatul întinse mâna spre ea, dând să o atingă: — Eu sunt Jared, începu el, dar Cora îl făcu să-și înghită repede cuvintele, când se feri cât putu de mâna lui. — Un Conway, spuse ea. Se vede. Pleacă! Pleacă de aici! Jared se dădu înapoi câţiva pași, uitându-se tulburat la mama lui, după care mai făcu o încercare. — E în regulă, mătușă Cora, rosti el, de data asta punându-i blând mâna pe umăr. Cora se chirci și mai tare, ca și când ar fi fost înțepată cu acul: — Du-te! gâfâi ea. leși! Jared îi aruncă o privire mamei lui, care îi făcu un semn discret din cap către ușă. — Îmi pare rău, zise el încet. N-am vrut să... Se abţinu să mai adauge ceva când văzu că mătușa lui își îndreptase deja atenţia spre sora lui: Îmi pare rău, mai repetă după care plecă de lângă pat și ieși grăbit din cameră. După ce Jared închise ușa, Cora se ridică în șezut. Mâinile ei bâjbâiră după lănţișorul de la gât. — Poartă-l, se auzi vocea ei gâfâită, în timp ce se chinuia să desfacă încheietoarea. — Dă-mi voie să te ajut, se oferi Janet, apropiindu-se de pat. Cora dădu din cap că nu: — Kimberley. Kimberley trebuie să mă ajute! Epuizată de efortul depus, Cora se trânti pe perne și zăcu nemișcată în timp ce strănepoata ei desprinse cu grijă lanţul de la gâtul bătrânei. Când văzu cruciulița, Cora se întinse după ea, ca și când ar fi voit-o înapoi, dar renunţă, lăsându-și mâna să cadă pe cuvertură: — Pune-o, îi spuse lui Kim. Tăcu din nou, dar ochii ei priviră cu mare atenţie cum Kim își aranjează lănţișorul și cum mângâie cruciulița de aur. — Mai e una, adăugă ea, mulțumită că lănţișorul ajunsese acolo unde trebuia - în sertar. Așteptă liniștită în timp ce Kim trase sertarul, căută puţin și găsi o a doua cruce, la fel cu aceea de la gâtul ei. — E pentru aia mică, șopti Cora. Își mută brusc privirea dinspre Kim și fixă locul în care cu numai câteva minute în urmă se aflase Jared. Zâmbi, de parcă ar fi recunoscut pe cineva invizibil pentru Janet ori Kim, și atât 34 mama cât și fiica putură vedea cum tensiunea părăsește încet corpul femeii. — Te va proteja, mai șopti ea. Așa cum m-a protejat și pe mine. Să nu o scoţi niciodată! Brusc, își întinse brațele ca într-o îmbrăţișare de bun-venit. Zâmbetul i se lărgi, ochii i se luminară, iar anii păreau că dispăruseră de pe chipul ei. Înainte ca Janet sau Kim să apuce să facă vreo mișcare, mâinile Corei căzură brusc pe lângă ea. Cu un oftat lung, se afundă în perne și închise ochii, de parcă ar fi căzut într-un somn adânc. Respirația i se opri. Apoi, într-o clipită, Kim sesiză cum lumina din cameră se transformă într-o strălucire aurie. „Minunat, gândi ea. Splendid.” — lau eu crucea pentru Molly, rosti Janet încet, în timp ce se îndreptau spre ieșire. Când o să fie suficient de mare, o să i-o dăruim împreuna și o să-i povestim de la cine e. Kim de-abia auzi cuvintele și înainte de a ieși din cameră se mai uită o dată în urmă. Lumina blândă, calmă, dispăruse ca și când n-ar fi fost niciodată acolo. Raza aurie - la fel ca și mătușa Cora - dispăruse, iar locul părea întunecat și rece. Atât de rece, încât o străbătu un fior. 5. — Îmi pare aşa de rău, domnule Conway! Expresia de compasiune din ochii doamnei Beatrice LeBecque și durerea reală din vocea ei îl făcu pe Ted să înțeleagă ce se întâmplase, de fapt. Nu fusese deloc surprins când Jared revenise la Recepție, după numai câteva minute. La fel cum nu fusese surprins de reacția mătuşii față de fiul său; singurul lucru care îl mirase, într-adevăr, fusese dorința ei de a-l vedea totuși pe Jared. — Nu o lua personal, îl sfătui el. N-are nicio legătură cu tine. Doar că ea nu prea a suportat bărbaţii niciodată. 35 — Păi, dacă avea o problemă cu bărbaţii, cum de s-a măritat cu unchiul tău? întrebă Jared, luând-o în braţe pe micuța Molly, care se tot foia nemulțumită în braţele lui Ted. — N-am nici cea mai mică idee. Cine naiba știe? Poate că sinuciderea unchiului George a dat-o peste cap, de fapt. Oricum, e clar că niciodată nu și-a mai revenit după aia. Ted începu să răsfoiască în tăcere o revistă, în timp ce ultimele semne ale mahmurelii dispăreau încet, încet, iar Jared se juca cu sora lui mai mică un joc ale cărui reguli păreau mai clare pentru Molly, decât pentru el. Când telefonul de la biroul lui Beatrice sună, amândoi își ridicară privirile, curioși. Chiar și Molly se potoli, așezându-se liniștită în brațele fratelui ei. Vasăzică, bătrâna plecase dintre cei vii. Ted încercă să-și analizeze sentimentele: durere? Cum poţi să simţi durere pentru cineva pe care de-abia dacă l-ai cunoscut și care nu ţi-a adresat niciodată o vorbă bună? Pierdere? Să piardă ce? Cu siguranță, nu era vorba de familie, de vreme ce, din câte își amintea el, mătușa lui trăise dintotdeauna aici. Singura familie pe care o avea - și, de fapt, pe care o avusese vreodată - era Janet. Janet și copiii. Compasiune? Puţină. Cel puţin Cora Conway scăpase, în sfârșit, de ceva ce o torturase o viaţă întreagă. lar el se simţea ușurat. Ușurat că, în sfârșit, chinul se terminase. Un sentiment de vină avu totuși când înţelese că eliberarea venise mai degrabă pentru el decât pentru mătușa lui. Încercă să se convingă că nu are niciun motiv să se simtă vinovat și că, dacă ea ar fi încercat să se comporte cât de cât decent, poate ar fi venit mai des pe la ea și și-ar fi dat toată silinţa să-i facă viața mai ușoară. Doar că acum, când aburii beţiei dispăruseră definitiv, văzu adevărul: la urma urmei, ar fi putut să nu bage în seamă modul în care îl trata și ar fi trebuit să treacă peste invectivele pe care i le arunca. Era o bătrână amărâtă, bolnavă și dezechilibrată mintal. Dar el o ignorase complet. lar acum era moartă. Și nu simţea nici jale, nici durere și nici nu avea senzaţia că pierduse ceva important pentru el. Doar vină. „Măcar pot să am grijă de ea acum”, își spuse el. 36 Cu mintea limpezită, Ted își scoase de la naftalină talentul organizatoric, ce îi caracterizase munca înainte de a se apuca de băutură și începu să alcătuiască în minte o listă cu lucrurile pe care trebuia să le facă. Află rapid că totuși aranjamentele finale fuseseră deja puse la punct cu multă vreme în urmă. — Știţi, a avut și unele zile foarte bune, îi explică Bea LeBecque atunci când îi înmână scrisoarea ce conţinea planurile mătușii lui, la care atașase și chitanţele ce dovedeau că își plătise funeraliile în avans. — Serios, nu trebuie să faceţi altceva decât să-l contactaţi pe Bruce Wilcox. Numele nu-i spunea nimic lui Ted. — Este avocatul mătuşii dumneavoastră, îi explică recepţionera. Ridică receptorul și formă numărul avocatului, apoi i-l întinse lui Ted. Zece minute mai târziu, Ted le informă pe Janet și pe Kim, care reveniseră în holul de la intrare, despre ce aflase de la avocat: — Există un fel de moștenire, explică el. Nu știu dacă am înțeles prea bine, dar tipul ăsta mi-a zis că mătușa Cora a încercat să scape de ea cu mulți ani în urmă, însă nu a putut. Privirea lui Janet se înnegura: — Dar de ce a vrut să facă asta? — Wilcox mi-a spus că, la un moment dat, a vrut să vândă casa. Ulterior, a reieșit că aceasta era chiar obiectul moștenirii - și casa trebuia să rămână în familie. — Să înţeleg că am moștenit o casă? întrebă Janet. Ted dădu din cap afirmativ: — Ceea ce am înțeles eu de la Wilcox e că am moștenit dreptul de a locui acolo. [A] Se uitau la ea lung, în tăcere. Studiau cu atenţie masiva construcție ce se ridica în mijlocul unui teren atât de năpădit de pălării, încât cu greu se mai putea ghici unde și dacă existaseră vreodată niște grădini. Chiar lângă clădirea cu fronton imens, se vedea o magazie uriașă, care servise cândva drept grajd. Era suficient de mare 37 pentru a băga în ea vreo șase mașini și părea să aibă un fel de apartament deasupra. Deși majoritatea ferestrelor casei erau în stare bună, șindrilele se scorojiseră, iar bucăţile din tabla distrusă a acoperișului, care zăceau pe jos, sugerau că înăuntru vor găsi mari distrugeri provocate de apă. Vita, netăiată de nimeni, se încolăcea peste tot, printre sălcii, stejari și arborii de magnolie care înconjurau locul. Lujerii cuprinseseră ca niște tentacule jgheaburile, susținând ţiglele care străpungeau acoperișul ţuguiat în bine cunoscutul stil victorian. Dar, dincolo de ferestrele sparte, tabla ruginită, tencuiala căzută și iedera aceea stranie, simţiră cu toţii că deasupra acestei case plutea parcă ceva, greu de definit, ca o sumbră melancolie. Molly fu prima care sparse tăcerea: — Vleau acasă, se tângui ea, ţinându-se strâns de mâna mamei. Janet își luă fiica în brațe: — Imediat, draga mea, îi promise ea. Dar mai întâi o să aruncăm o privire pe aici, da? Molly nu zise nimic, dar își băgă degetul mare în gură și începu să-l sugă. Pentru prima dată, Janet nu făcu niciun efort să o împiedice. — Mă întreb cum o arăta înăuntru, spuse Ted începând să-și facă loc printre buruieni spre veranda din faţă. Resturile sparte ale ornamentelor rococo ce împodobiseră odată jgheaburile și balustradele verandei semănau cu dinţii știrbi ce se chinuiau să „îmbrace” gura unui monstru. — Oare nu e periculos să intrăm? întrebă Janet, agitată, luându-se după el. Dacă se prăbușește veranda? — N-o să se prăbușească, o liniști Ted. Casele astea vechi au fost bine construite și rezistă. Probabil că structura e din stejar. Se opri la câţiva metri în faţa clădirii: — Dacă stai să te gândești bine, nu e chiar așa dărăpănată, având în vedere că are vreo sută douăzeci și cinci de ani și nu mai e locuită de peste patruzeci. — Zici că aici n-a stat nimeni, niciodată, spuse Janet. Ted îi făcu cu ochiul lui Jared: 38 — Tu ce zici? îl întrebă pe fiul său. Să vedem cine ajunge primul? În loc de răspuns, Jared se repezi să-și facă loc prin învălmășeala aceea de ierburi, rupând cu putere lujerii de viţă și păși direct pe verandă, fără să mai verifice rezistenţa pardoseli. — Tata are dreptate, strigă el spre mama și surorile lui. Puteți veni! Ted încercă toate cheile pe care i le dăduse Bruce Wilcox, dar numai a treia era cea potrivită. Yala era înțepenită, așa că a trebuit să zgâlțâie cheia de mai multe ori până când a reușit să o răsucească. Apoi arcul a cedat cu un clic, iar ușa - un fel de lespede imensă, confecţionată din plăci de stejar, prinsă cu patru balamale din bronz - se deschise încet, scârțâind. Chiar în fața ușii era un antreu mare, despărțit de două camere imense - din care una părea să fi fost sufrageria - printr- o pereche de uși duble cu arcade deasupra. Lui Ted i se părea că încăperea cealaltă trebuie să fi fost un soi de cameră de primire, ce era așezată pe partea cu magazia. In capătul holului se vedea o elegantă scară interioară ce dădea într-un mic palier. De aici scara se împărțea în două, ducând spre aripile simetrice ale unui mezanin cu grinzi de mahon, ce oferea o imagine clară a camerelor de la primul etaj, dar și a marelui antreu de dedesubt. Suspendat de tavanul arcuit al holului, atârna un candelabru bogat ornamentat, ale cărui cristale își pierduseră strălucirea, fiind acoperite cu un strat gros de funingine. Chiar la baza scărilor se mai vedeau două coridoare cu uși de-o parte și de alta. Din faţa casei nu aveai cum să ghicești ce ar putea fi în spatele ei. Timp de o jumătate de oră se tot plimbară prin casă, trecând dintr-o cameră în alta. La parter, pe lângă sufragerie și camera de primire, au mai găsit și o sală de mese - în care puteai băga cu ușurință o masă pentru douăzeci și patru de persoane - o bibliotecă, o bucătărie și o cămară cu o verandă mare în spate, plus alte odăiţe care serviseră drept camere unde se jucau cărți, sau drept saloane unde se asculta muzică sau se desfășurau alte activităţi. Partea de nord a casei se prelungea cu o seră construită din trei pereţi de sticlă, acoperiţi cu un dom imens, transparent. Dacă trei geamuri n-ar fi fost crăpate, ai fi avut o imagine perfectă a cerului. 39 În timp ce părinţii explorau o serie de camere aflate chiar deasupra bibliotecii, Kim urcă și ea la primul etaj. Atunci o simți. Brusc i se făcu pielea de găină, de parcă o insectă uriașă s-ar fi târât pe gâtul ei. Sări, lovind, din reflex, cu mâinile creatura nevăzută, iar senzaţia dispăru. Se sprijini de balustrada de mahon. Inima, care-i bătuse nebunește, începu să se liniștească, iar ea îl căută din ochi pe Jared, care fusese chiar lângă ea ceva mai devreme. | se păru însă că a dispărut și el. Apoi, doar la câţiva pași de ea, văzu o ușă întredeschisă și crezu că fratele ei trebuie să fi intrat acolo. Se îndreptă spre camera aceea. Și o simţi din nou. De data aceasta o străbătu un fior rece ca gheața, care-i opri răsuflarea. Încercă să-l strige pe Jared, dar vocea îi era la fel de paralizată ca și plămânii care nu mai voiau să respire. O cuprinse o panică teribilă pe măsură ce fiorul de gheaţă își înteţea strânsoarea. Fără niciun fel de avertisment, casa însăși devenise amenințătoare, iar ea avea senzația oribilă că urma să moară, că, într-un fel sau altul, locul acela lugubru și decăzut o s-o înghită cu totul și că o să dispară la fel cum făcuse Jared cu câteva minute în urmă. — Kim? Hei, Kim! Ce s-a întâmplat? Tresări. Se întoarse și dădu de Jared care o privea îngrijorat. — Ce s-a întâmplat? De ce m-ai chemat? Pe moment, Kim nu se simţi în stare nici măcar să vorbească, dar brusc senzațiile ciudate - pielea de găină, fiorul de gheață, paralizia stranie - dispărură la fel de repede cum apăruseră. Atât de repede, încât totul păru să se risipească exact ca visele care în lumina dimineţii nu mai sunt atât de reale cum fuseseră cu o secundă în urmă. — Eu... eu nu te-am strigat, bolborosi ea. „Sau oare l-am strigat?” Undeva, într-un colț al minţii ei își amintea vag că a vrut să-l strige pe fratele ei. — Te-te-am strigat? întrebă ea. Grija lui Jared se transformă în frică. Cu o secundă în urmă, în dormitorul de lângă ei, fusese convins că aude vocea lui Kim. Și în niciun caz nu-l strigase într-o doară! Sora lui ţipase - nu, urlase de frică. 40 Doar o auzise! Dar oare de ce urlase în halul ăla? Se uită prin preajmă, nefiind prea sigur ce caută. Să fi fost un șoarece sau poate un şobolan? Dar Kim nu era o nătăfleaţă; vreo creatură din asta blănoasă ar fi făcut-o doar să țipe ușor, a surpriză. In schimb, ceea ce auzise el - sau, cel puţin, ceea ce crezuse el că aude - fusese strigătul disperat al unei persoane aflate în pericol de moarte. Dar ea se uita acum fix la el, înclinându-și ușor capul, cu ochii cât cepele și cu o expresie mirată. Işi aminti atunci de o întâmplare petrecută cu câţiva ani în urmă, pe când aveau unsprezece ani. Erau cu mama lor la un picnic lângă lac. Plecaseră să înoate. El se înarmase cu o planșă lată de lemn și se întinsese relaxat pe spate, privind norii ce pluteau deasupra. În acel moment o auzise pe Kim scoțând același tip de urlet asemănător celui de acum câteva clipe. Se ridicase în picioare, căutând-o din ochi peste tot, dar... nici urmă de ea. Apoi privise în jos. Kim, cu ochii larg-deschiși, zăcea pe fundul lacului, la cinci metri sub el. Nu se mișca deloc. Fără să se gândească prea mult, se scufundase după ea, o adusese la suprafaţă, încercând să o așeze pe placa de lemn. Atunci începuse și el să strige disperat după ajutor, în timp ce se străduia din toate puterile să scoată apa din plămânii lui Kim. Sosiseră și ceilalți oameni și după ceea ce păruse o veșnicie - și care, în realitate, nu durase decât unul, două minute, după cum aflase mai târziu - Kim începuse să respire. După aceea, când l-au întrebat cum de a știut că sora lui se îneacă, a reieșit că el fusese singurul care auzise strigătul. In afară de el nimeni nu auzise nimic. Rememorând acum acele momente de panică, era conștient că sora lui nu avea cum să ţipe; și, chiar dacă ar fi făcut-o, sunetele nu ar fi avut cum să treacă prin apă. Sigur fusese vorba despre acea legătură aproape mistică ce există între gemeni, pe care el și sora lui o simțeau dintotdeauna. Dar astăzi nu văzuse nimic care ar fi putut s-o sperie pe Kim într-o asemenea măsură. 41 Ca și când i-ar fi citit gândurile - iarăși legătura dintre gemeni! - Kim îl privi drept în ochi. — Jared, ce se întâmplă? Jur că nu te-am strigat! Făcu o pauză, apoi vorbi din nou, iar el știu că într-adevăr îi citise gândurile. — Și nici nu te-am strigat în gând, așa cum s-a întâmplat atunci, la lac. Jared ezită, după care ridică din umeri: — Ei, dacă tu nu-ţi mai amintești, de ce aș face-o eu? spuse el în cele din urmă. Și, poate, nici n-a fost vorba de tine, ci deo fantomă! Studie holul cu atenţie și se cutremură într-un mod exagerat, apoi își fixă sora cu cea mai misterioasă privire posibilă: — Vrei să vedem dacă descoperim vreuna? Dacă există fantome, atunci aici ar trebui să locuiască! Puțin mai târziu, după ce ciudata senzaţie îi dispăru complet, Kim porni împreună cu Jared să exploreze primul etaj. După mezanin urmau cam șase dormitoare - două dintre ele având și mici salonașe la intrare - și trei săli de baie. Câteva camere erau închise, dar niciuna din cheile pe care le avea tatăl lor nu se potrivi. La etajul doi, înghesuite sub pilonii imenși de stejar ce susțineau acoperișul, se găseau alte șase camere ale căror ferestre dădeau chiar spre faţada casei, având ca panoramă orașul, iar partea estică oferea imaginea grădinii în paragină. După ce văzuseră cam tot ce se putea vedea, familia se adună pe veranda din faţa casei: — Ei, ce părere aveţi? îi întrebă Ted, în timp ce se îndreptau cu toţii spre mașină. Entuziasmul din vocea lui o îngrijoră pe Janet. Alungă imediat gândul care-l avusese cu vreo cincisprezece minute în urmă. Încântarea din vocea lui Ted o făcu să înţeleagă că și el se gândise la același lucru. Înainte de a rosti vreun cuvânt, simţi ce avea să spună în continuare. — Am putea-o transforma într-un mic hotel, nu-i așa? În sinea ei Janet își dădu cel puţin zece răspunsuri negative la întrebarea lui Ted. Dar, în loc să zică măcar unul, se întoarse încet și mai privi încă o dată căsoaia aceea care rămăsese abandonată vreme de patruzeci de ani. 42 Se gândi la Ted și la ce viitor ar fi putut avea în Shreveport. Deși niciunul din ei nu adusese în discuţie acest subiect, știa că nu i se va oferi nicio slujbă, cel puţin nu una pe termen lung. Ceea ce însemna că nimic nu-i ţinea în Shreveport; niciunul din ei nu avea rude acolo. În ultimii ani, majoritatea prietenilor lor dispăruseră unul câte unul, sătui de problemele lui Ted cu băutura. Nu îi mai vizitau nici măcar prietenii copiilor. În ciuda faptului că nu fusese niciodată o persoană credincioasă, se întrebă dacă nu cumva era vorba de un dar divin faptul că mătușa Cora le lăsase moștenire casa chiar în perioada în care viaţa lor ajunsese la o răscruce. — Nu-mi face nicio plăcere să recunosc, răspunse ea în cele din urmă, dar s-ar putea să ai dreptate. De pe bancheta din spate Kim aruncă și ea o privire spre casă. | se făcu din nou pielea de găină și simţi cum îi îngheaţă sângele în vene. Un singur gând îi veni în minte: „Nu! Te rog, Doamne! Fă în așa fel să nu ne mutăm aici!” e Două perechi de ochi - fiecare nevăzând-o pe cealaltă - îi urmăriră în timp ce vechea Toyota, nespălată de mult timp, dispăru pe șosea. După ce praful ridicat de mașină se așeză încet la loc, ochii își îndreptară atenţia spre imensa clădire ce rămăsese pustie timp de patru decenii. Acum, ambii gardieni - invizibili unul pentru celălalt - erau siguri: urma să fie ocupată din nou. Tot nevăzute, privirile lor se mutară pentru ultima oară asupra imensului arbore de magnolia. De creanga cea mai joasă se spânzurase George Conway. Unul din gardieni începu să se roage încet. Celălalt - tot în tăcere - începu să blesteme. 6. Trei zile mai târziu, reveniră în St. Albans. În timp ce tatăl lor parca mașina în fața Bisericii Sfântul lIgnaţiu de Loyola, 43 construită în stil gotic, Kim și Jared studiau școala situată pe partea cealaltă a străzii. Școala la care urmau să meargă începând de a doua zi. — Poate c-o să fie bine, mormăi Jared, deși nici el, nici Kim nu aveau nici cea mai mică idee despre ceea ce îi aștepta. În fond, cât de mult poate să difere faţă de cealaltă? — O să fie foarte diferită, îl auzi pe tatăl lui spunând, și imediat își dori sa nu fi întrebat nimic. În primul rând, aici veţi primi o educaţie decentă. La școala catolică nu prea le caută în coarne copiilor, așa cum se întâmplă la fosta voastră școală de cartier. Și nici nu se ocupă de toate prostiile. Jared știa că ar fi inutil să îi amintească tatălui său că ei fuseseră întotdeauna niște elevi de nota zece și că niciunul din ei nu avusese niciun fel de probleme. În plus, tatăl lor nu ascultase vreun cuvânt din ceea ce îi tot spuneau de două zile încoace. Se mutau în St. Albans pentru că nu știu ce unchi care murise înainte ca ei să se nască le lăsase o casă și suficienţi bani ca să o repare și să o transforme într-un hotel. lar el și Kim aveau să urmeze o școală catolică pentru că același unchi inclusese o clauză în testament care spunea că orice copil care va beneficia de pe urma moștenirii va trebui să meargă la Școala „Sfântul Ignaţiu de Loyola.” — Dar noi nu vrem să mergem la o școala catolică, obiectă el, vorbind și în numele lui Kim. Noi n-am mai fost la biserică de când eram mici de tot. Niciunul din noi! Dar argumentele lor fuseseră ignorate. Timp de două zile tot ascultaseră povestea tatălui lor despre marea șansă oferită și despre cât de recunoscători ar trebui să fie ei. În plus, îl văzuseră bând tot timpul. Jared bănuia că niciuna din marile oportunităţi nu avea să se materializeze vreodată. Chiar dacă tatăl lor ar fi rămas treaz suficient de mult pentru a pune totul la punct și pentru a deschide un hotel - iar Jared era sigur că nu se va întâmpla acest lucru - de ce ar vrea cineva să stea acolo? lar dacă nu vor mai avea clienţi, tatăl lor se va apuca să bea și mai mult. Cu două zile înainte - după ce tatăl său căzuse lat de beat - discutase cu mama lui despre asta și pentru prima dată află cât de gravă este situația. 44 — N-o să mai fie în stare să-și ia un serviciu, îi explicase ea. În bancă nu au mai rămas decât aproape o sută de dolari. După ce se duc și ăștia, nu știu cum o să ne descurcăm. — Îmi găsesc eu ceva de lucru, începu el, dar mama lui dădu din cap că nu. — Acum te duci la școală. Dacă o să iei în continuare note mari, ai șanse să obţii o bursă pentru colegiu. Or, cu un serviciu, nu prea văd cum notele tale vor rămâne la fel de mari. — Dar înţelege că n-o să meargă, protestă Jared. Tata o să stea acasă toată ziua și o să toarne în el! Durerea din ochii mamei lui îl făcu să-și muște limba și pentru câteva clipe crezu că ea chiar o să înceapă să plângă. În schimb, Janet inspiră adânc și își puse mâinile pe umerii lui: — Dacă se va întâmpla asta, îi zise ea, privindu-l fix în ochi, promit că nu vom mai sta. Nu știu cum vom face sau unde ne vom duce, dar vă iau pe toţi trei și plecăm pur și simplu. Dar trebuie să-i mai acordăm o șansă. Să-l lăsăm măcar să încerce. Așa că ieri umpluseră până la refuz camioneta cu tot ceea ce aveau și porniseră la drum. Ei patru, împreună cu pisica lui Kim și câinele lui Jared, plecaseră cu Toyota. Din fericire, Scout era mai docil decât majoritatea câinilor de vânătoare, așa că nu era prea impresionat de Muffin. În timp ce motanul stătea încolăcit în braţele lui Kim, Scout adormise între ei doi, până când Molly, prinsă bine în scăunelul ei, reușise să-l prindă de coadă și să tragă cu putere. Au ajuns la biserică chiar cu zece minute înainte să înceapă ceremonia funerară pentru Cora Conway. Trecuseră mai bine de zece ani de când Ted participase la o înmormântare, așa că ezită înainte de a trece pragul bisericii. Își aţinti privirea asupra siluetei de pe crucifixul situat deasupra altarului și, deși își dădu toată silinţa să se uite în altă parte, expresia agonizantă de pe chipul Fiului martirizat îl atrăgea ca un magnet. li reproșa oare ceva? Îl acuza? „Superstiţii, își spuse Ted. Nimic din toate astea nu e altceva decât o superstiție.” Dar, în ciuda faptului că dădea vina pe educaţia lui religioasă pentru că nu mai trecuse pe la biserică de atâţia ani, venele ce-i pulsau în dreptul tâmplelor nu-l lăsau să uite motivul real al duminicilor petrecute în pat. „Ei, și ce dacă 45 m-am îmbătat și eu de câteva ori sâmbăta seara?” întreba Ted chipul tăcut care îl privea neclintit de deasupra altarului. La aceste gânduri simţi un nod în stomac și își dori să mai tragă o dușcă. Porni prin strană, dar reflexele căpătate în primii zece ani din viaţă, îl determinară să-și înmoaie mai întâi degetele în apa sfinţită așezată chiar în fața ușii. Genunchii i se îndoiră ușor, cu un gest automat. Se închină. De-abia atunci ochii îndurerați ai lui Hristos îl lăsară în pace și el putu să pășească pe culoarul de pe mijlocul bisericii aproape goale. Janet îl urma, ţinând-o pe Molly în brate. Kim și Jared se uitară stânjeniţi unul la altul, după care își înmuiară și ei degetele, imitându-și părinţii și porniră după ei, așezându-se în strana din faţă. Toţi fixau cu privirea sicriul cu capacul pus din faţa altarului. Coroanele de flori risipite și pustietatea din biserică arătau încă o dată singurătatea în care Cora își trăise ultimii ani la Willows. De undeva, din spate, se auziră sunetele blânde ale orgii și Janet oftă ușor și își dori în acel moment să o fi vizitat mai des pe bătrână. Oare de ce își imaginase că mătușa soțului ei avea cunoștințe care o vizitau? Era evident că nu avusese niciun prieten. Preotul intră pe o ușă laterală și le făcu semn să se ridice, apoi începu să rostească rugăciunile de înmormântare. Janet se mai uită prin biserică, dar aceasta rămăsese la fel de goală ca și mai înainte. De fapt, în afară de ei cinci și de preotul care ţinea slujba nu mai erau prezente decât două persoane. O femeie între două vârste, îmbrăcată într-un costum bleumarin - cu fața acoperită de un văl și care stătea chiar pe ultimul șir de băncuţe, răsucind nervos o pereche de mănuși. Într-un alcov - de-abia vizibil - Janet zări un al doilea preot. Oare venise la ceremonie pentru Cora sau doar se ruga unuia dintre sfinţi, ignorând complet slujba care avea loc la doar câţiva metri de el? Preotul din faţa lor termină prima rugăciune, le făcu semn să se așeze, apoi le întoarse spatele și se îndreptă cu faţa spre sicriu și altar. Ridicându-și braţele într-un gest de implorare, începu să vorbească. Spre surpriza lui Janet - pentru prima după 46 înmormântarea bunicii ei - auzi versurile ritmice ale liturghiei oficiate în latină. — lisuse! șopti Ted. Dacă am fi știut că trebuie să suportăm chestia asta, atunci n-am mai fi venit! Janet îl străfulgeră cu privirea: — Poate că ea și-a dorit să fie așa, îi răspunse Janet tot în șoaptă. N-are cum să ne facă rău. Ted își dădu ochii peste cap, batjocoritor, iar după câteva minute adormi cu capul căzut în piept. O oră mai târziu, când preotul rosti ultimele cuvinte ale rugăciunii de binecuvântare, Ted se trezi și, răspunzând amintirilor din copilărie care semănau cu cele ale lui Janet, se îndreptă de spate și căzu, din instinct, în genunchi. Se mai închină încă o dată, apoi se strecură pe lângă soţia și copiii lui pentru a îndeplini singurul lucru cerut de unchiul lui. Li se alătură celor cinci bărbaţi de la compania de pompe funebre care intraseră printr-o ușă laterală și ridică împreună cu ei sicriul, pentru a-și conduce mătușa spre locul de veci. Când trecură pe lângă ei, Kim, Jared și Janet, care o ţinea pe Molly în brațe, se ridicară. Înainte de a porni spre ieșire, Janet mai aruncă o privire înspre sacristia unde îl zărise la început pe preotul cel bătrân. Acesta stătea prosternat pe podeaua de piatră, cu brațele larg deschise. Părea să nu aibă nimic în comun cu procesiunea funerară ce se desfășura în spatele lui. e Janet clipi des când o izbi lumina fierbinte a soarelui de după- amiază. Îndreptându-se spre groapa săpată într-un colţ îndepărtat al micului cimitir, situat în imediata vecinătate a bisericii întunecate, Janet avu senzaţia neplăcută că este urmărită. Încercă să ignore sentimentul, spunându-și că era normal ca oamenii care treceau pe acolo să fie curioși să vadă înmormântarea. Se uită pe furiș în jur, dar, înainte de a surprinde persoana care o urmărea, privirea îi fu atrasă de o inscripţie de pe o placă de bronz ștearsă, prinsă pe ușa unui mic cavou, separat de restul cimitirului printr-un gărduleț de fier ruginit: __ GEORGE CONWAY NĂSCUT LA 29 IULIE, 1916 47 DECEDAT LA 4 IUNIE, 1959 „Dar cum e posibil?” se întrebă Janet. Cu toţii știau că George Conway se sinucisese. Atunci cum de îl îngropaseră aici, în pământ sfinţit? Dar când văzu paragina din jurul cavoului, înțelese. Pământul pe care era situat mormântul lui George Conway fusese anatemizat; rolul gardului ruginit nu era de a proteja construcţia, ci de a-l izola de restul cimitirului și de cei care muriseră din voia Domnului. e În cavou se mai găsea o criptă, chiar lângă cea a lui George Conway și Janet presupuse că George Conway dorise ca soţia lui să fie îngropată alături de el. Însă mica procesiune trecu mai departe. Când bărbaţii care purtau sicriul se opriră la câţiva metri mai încolo, Janet observă că niciun Conway nu mai era îngropat prin apropiere. Niciuna dintre pietrele funerare din jurul mormântului Corei nu avea inscripţionat același nume de familie. Aici, în colţul cel mai îndepărtat al cimitirului, se găsea locul de odihnă veșnică al celor care aparent muriseră așa cum trăiseră - singuri. O tristeţe covârșitoare provocată de soarta Corei îi invadă sufletul. In timp ce încerca să-și oprească lacrimile ce îi umpleau ochii, simţi o atingere ușoară pe umăr. Apoi auzi o voce atât de delicată, încât iniţial crezu că doar își imaginează: — N-a fost nebună. N-a fost nebună deloc. Mâna dispăruse; vocea tăcuse, în timp ce Molly continua să doarmă în braţele ei. Janet se întoarse, dar nu văzu pe nimeni. Silindu-se să se concentreze asupra cuvintelor preotului, privea fix groapa adâncă. Pentru a doua oară simţi că este urmărită. După litania finală, coșciugul fu coborât ușor în groapă. Asemenea lui Ted Janet, făcu un pas înainte, se aplecă și aruncă deasupra o mână de pământ reavăn, apoi se ridică. Işi luă rămas-bun de la femeia pe care o cunoscuse atât de puţin șia cărei moarte îi schimbase viaţa într-un mod atât de dramatic. Când își ridică privirea, îl zări. Nu putea preciza exact ce vârstă avea - undeva între patruzeci și șaizeci de ani. Un negru subțirel, îmbrăcat cu niște 48 haine uzate, cu fața acoperită de o barbă sură, ţepoasă. Stătea pe aleea cu pietriș, dincolo de gard, la umbra unuia dintre arborii de magnolia ce împânzeau cimitirul. Privea cu atenţie micul grup de lângă mormânt și, deși ramurile bogate ale copacilor o împiedicau să vadă expresia de pe chipul întunecat al bărbatului, Janet simțea cum dinspre el vin parcă valuri fierbinţi de emoţii. Ură. Ură și furie. Preţ de o secundă îngheţă, impresionată de puterea furiei lui tăcute, dar bărbatul se întoarse și se îndepărtă, târșâindu-și încet picioarele. — Jake Cumberland, rosti aceeași voce delicată pe care o auzise ceva mai devreme. Janet tresări și se întoarse. În spatele ei descoperi o femeie de vreo șaptezeci de ani care urmărea cu atenţie silueta din ce în ce mai îndepărtată a lui Jake Cumberland. — ÎI cunoașteţi? o întrebă Janet. Femeia încuviinţă din cap. Era micuță, delicată și purta o rochie lila deschis, iar peste umeri își aruncase un pulover de aceeași culoare, în ciuda zăpușelii de afară. — Oh, desigur. Toată lumea știe cine este Jake. Stă într-o căsuţă de lângă lac. Doar el și câinii lui. Rareori vine în oraș. Zâmbi cu sinceritate și îi întinse lui Janet o mână micuță, înmănușată: — Pe mine mă cheamă Alma Morgan. Am lucrat la Willows până când mi-au spus că sunt prea bătrână. Își privi rochia: — Sper că nu te deranjează că sunt îmbrăcată astfel, continuă ea. Era rochia preferată a Corei și am crezut că ei i-ar plăcea mai mult asta decât să vin în negru. În plus, negrul nu e tocmai indicat pe o căldură ca asta, nu crezi? Fără să mai aștepte vreun răspuns, adăugă: — Tu ești Janet, nu-i așa? Janet dădu din cap: — De fapt, era mătușa soțului meu..., începu ea, dar Alma Morgan începu să vorbească din nou, de data asta sprijinindu-se puternic de braţul lui Janet. — N-a fost nebună, să știi. Nu te lua după ce spun ceilalţi. 49 Apoi, înainte ca Janet să aibă și ocazia de a răspunde, Alma Morgan dispăru. Janet încă mai încerca să înţeleagă cuvintele femeii, când altcineva vorbi. De data asta vorbea femeia între două vârste care fusese în biserică mai devreme. Pentru că se terminase ceremonia, își dăduse vălul pe spate, descoperind niște ochi albaștri, blânzi care priveau amuzaţi cum Alma Morgan iese din cimitir. — Acum se pune întrebarea: cât de întreagă la minte este doamna Morgan? Zâmbi: — Eu sunt Corinne Beckwith. Soţul meu este șerif aici. Apropiindu-se de Janet, Ted își întinse mâna spre doamna Beckwith: — Numele meu este Ted Conway. Ea este soţia mea, Janet. lar aceasta, adăugă el, luând-o pe fetiță din brațele mamei sale, este Molly, adevăratul cap al familiei noastre. Îi spui bună ziua acestei doamne drăguţe? o întrebă el pe Molly. Micuța, abia trezită din somn, gânguri ceva, fericită, apoi ceru să fie lăsată jos. După un moment, alerga printre pietrele funerare, jucând un joc știut numai de ea. lar Ted, eliberat de fiica cea mică, se ocupă de încântătoarea Corinne Beckwith. „Cum naiba poate să se comporte așa? se minună Janet, ascultând flecăreala dintre cei doi, care conversau de parcă s-ar fi cunoscut de ani de zile. Cum naiba poate să fie atât de drăguţ când este treaz și atât de...” Işi întrerupse firul gândurilor, refuzând să strice momentul cu anticiparea celor ce aveau să urmeze dacă Ted ar începe să bea din nou. In schimb, ascultă cu atenţie cuvintele Corinnei Beckwith. — Doar pentru că lucrurile alea oribile din vechea casă s-au întâmplat acum patruzeci de ani nu înseamnă că orașul le-a uitat, înțelegeţi? Corinne era foarte atentă la Ted, ca și când l-ar fi bănuit că îi ascunde ceva. — E doar un orășel, iar oamenii vorbesc despre astfel de lucruri ani la rând. lar acum, că mătușa ta a murit, probabil că nu vom afla niciodată ce s-a întâmplat cu adevărat în ziua aceea. — Ce s-a întâmplat cu adevărat? repetă Janet, încruntându-se. A suferit o cădere nervoasă când și-a găsit bărbatul... nu-i așa? 50 Sprâncenele Corinnei se ridicară a uimire: — Păi, mai ales cu bebelușul. — Ce bebeluș? Ce bebeluș? repetă Janet. — Cel pe care l-a născut Cora Conway imediat după ce și-a găsit soțul spânzurat. Janet se uită la Ted, întrebătoare, dar văzu că și el este la fel de uimit de cuvintele Corinnei. — Imi pare rău, adăugă ea. Se pare că niciunul din noi nu știe despre ce vorbiţi. Femeia se holbă la ei, surprinsă de-a dreptul: — Vreţi să spuneţi că nu v-a zis nimeni niciodată că mătușa voastră era însărcinată? Ted ridică mâinile, de parcă ar fi vrut să se apere de cine știe ce acuzație. — Asta-i bună, eu nici nu mă născusem pe atunci. Corinne Beckwith simulă, politicoasă, stânjeneala: — Oh, Doamne, ce-am făcut? zise ea, uimită. La urma urmei, de ce ati fi știut ceva? E posibil să nu fie vorba decât de o bârfă răutăcioasă, se repezi ea. Și tocmai acum m-am găsit să pomenesc de asta... Incă își mai cerea scuze când preotul interveni și el în discuţie: — Și pentru că nu știm care a fost adevărul, poate ar trebui să nu mai facem atâtea speculații. li aruncă o privire plină de reproșuri doamnei Beckwith, apoi dădu mâna cu Ted și cu Janet: — Sunt preotul MacNeill. Îmi pare nespus de rău pentru mătușa dumneavoastră. — A fost o slujbă minunată, începu Janet, rostind instinctiv cuvintele care simţea că sunt potrivite într-o astfel de situație. Dar, în timp ce discuta cu preotul, mintea ei continua să-și pună întrebări: un copil? Mătușa Cora avea un copil? Dar Ted ar fi trebuit să știe, nu-i așa? — Inţeleg că vă stabiliți în St. Albans, îl auzi pe părintele MacNeill spunând. Suntem nerăbdători să-i primim pe copii la școala noastră și pe voi toți, desigur, în comunitatea noastră. „Cum de știa că fiica și fiul ei vor frecventa cursurile școlii catolice?” se întrebă Janet. Nu spuseseră nimănui. Dar apoi a înțeles - St. Albans nu era Shreveport. Aici toată lumea cunoștea pe toată lumea. Ceea ce însemna, își dădu ea seama cu 51 disperare, că știau cu toţii de problema pe care o avea Ted cu băutura. — Ei bine, nu prea suntem siguri că totul se va petrece chiar așa, îl auzi Janet pe soțul ei și se pregăti pentru lovitura pe care urma să o primească. „Te rog, Ted, nu aici, îl imploră ea în tăcere. Nu face o scenă chiar aici.” Dar era prea târziu deja. — Mi-e teamă că eu sunt genul acela de catolic pe care voi îl numiți „căzut în păcat”, continuă Ted. De fapt, cred că am participat doar la vreo șase slujbe din copilărie până acum. Părintele MacNeill zâmbi ușor: — Poate reuşim să schimbăm ceva..., începu el. — Nu vă bazaţi pe asta, răspunse Ted sec. Eu nu sunt un tip prea religios. Niciodată n-am fost. Copiii vor veni la școala dumneavoastră, nu mă deranjează, dar nu vă așteptați ca vreunul din noi să apară duminica la biserică. Zâmbetul pieri de pe faţa preotului: — Aţi găsit un loc în care să staţi? întrebă el și Janet se relaxă, în timp ce părintele MacNeill încerca să schimbe cursul conversației. Dar când Ted îi prezentă intenţia lor de a se muta în casa unchiului său și dorinţa de a transforma locul respectiv într-un hotel, Janet văzu cum chipul preotului se întunecă. — Un hotel? repetă el. Atunci o să întâmpinați o rezistență serioasă când veți dori să obţineţi autorizaţia... Sper că sunteți pregătit pentru luptă! — Luptă? De ce să fie vreo luptă? întrebă Ted. Preotul își ascunse privirea: — Poate mă înșel, adăugă el repede. „Prea repede”, i se păru lui Janet, gândindu-se că Ted greșise exprimându-și convingerile religioase atât de direct. Nici nu ajunseseră bine în St. Albans și își făcuse deja un dușman. — Știţi, într-un oraș mic cum e al nostru oamenii se opun întotdeauna schimbărilor, spuse părintele MacNeill, grijuliu. Se uită la ceas, un gest pe care Janet îl interpretă ca un pretext pentru a termina discuţia: — Doamne, Dumnezeule, cum trece vremea, zise el, părând surprins, însă vocea îi trădă adevăratele motive. Imi pare nespus de rău, dar mi-e teamă că am întârziat foarte tare. 52 În timp ce preotul se întoarse grăbit în biserică, micul grup fu copleșit de o tăcere sâcâitoare. Apoi Ted spuse: — Cred că l-am pus la punct, nu-i așa? „Și eu cred la fel”, se gândi Janet, dar își mușcă buzele și nu spuse nimic. Corinne Beckwith dădu și ea din cap: — Părintelui MacNeill nu prea îi place să fie călcat pe coadă. Mai ales în problemele religioase. In plus, cred că s-a supărat și din cauza casei. — Casa noastră? întrebă Janet. Ce poate fi rău că ne dorim să reparăm casa? Oricine ar fi încântat de asta. — Nu și aici, răspunse Corinne Beckwith. Casa este într-o zonă rezidențială și cred că o să întâmpinați destule dificultăți și o să daţi naștere multor conflicte. — Dar de ce? insistă Janet. Dacă vom contribui la bunăstarea orașului... Corinne ridică din umeri: — Nu e vorba de bani. Ezită, apoi continuă: E vorba de familia voastră. Sunt mulţi oameni pe aici care nu prea au la inimă numele de Conway. Buzele ei se strâmbară în ceea ce se dorea a fi un zâmbet amar: Bine aţi venit în St. Albans. e Părintele Devlin îşi revenea după rugăciunea arzătoare. În biserică era linişte; înmormântarea Corei Conway luase sfârşit. Încet, ignorând protestele încheieturilor și ale mușchilor, se ridică și porni cu mișcări greoaie spre cămăruţa sa, situată la ultimul etaj al casei parohiale. Odaia reprezenta penitenţa lui, o penitenţă pe care și-o alesese singur cu patruzeci de ani în urmă, în ziua în care înțelesese că greșise. Renunţase la preoţie chiar atunci, transferându-i tânărului preot MacNeill enoriașii și parohia. Se retrăsese în chilioara aceea pentru a-și petrece acolo restul zilelor, încercând să-și ispășească păcatele. Și să-i aducă alinare singurului păcătos pe care-l mai asculta. Cora Conway. Anii s-au scurs, unul mai lung decât altul, iar el ajunsese să înțeleagă: nici măcar moartea nu îl dorea. În timp aflase și motivul: eșecul de a găsi o cale prin care Cora să fie iertată de păcate, prin care să o elibereze de chinul ce-i tulbura minţile. Cu trei zile înainte, când o spovedise, în 53 ciuda străduinţelor sale, tot nu reușise să alunge demonii care o bântuiseră toată viaţa. — la asta, spusese ea cu degetele încleștate pe coperta Bibliei. Aici ai să găsești răspunsurile. Totul e aici. Apoi, exact când era pe punctul de a părăsi camera, îi mai vorbise încă o dată: — Și asta, șoptise ea, arătându-i cutia muzicală ce stătea pe noptiera de lângă pat. Cea pe care el i-o oferise în ziua în care fusese internată la Willows și a cărei melodie nu o ascultase niciodată: la-o, mai spusese ea. Ascultă-i vocile. Strecurase obiectul în buzunarul sutanei, rostise o ultimă rugăciune pentru sufletul ei chinuit, apoi plecase. Greutatea Bibliei și nenorocirea Corei aproape că îl dărâmau. Nu deschisese încă Biblia primită, dar acum se așeză pe scaunul cu spătar drept și se întinse să ia cartea de pe masa din apropiere. Masa, scaunul și micul pat de campanie erau singurele obiecte de mobilier din odaie. Trase Biblia mai aproape și, ţinând-o de cotorul aproape putrezit, o lăsă să se deschidă la voia Domnului. Cartea se desfăcu chiar la partea dintre cele două Testamente, unde era prezentată istoria generaţiilor descrise în capitolele anterioare. Pagina din fața părintelui Devlin avea un scris cursiv, dar, chiar dacă literele erau tipărite foarte clar, el tot trebuia să se chinuiască să citească. Undeva, deasupra, era inscripționată o dată: 16 aprilie 1899. Chiar sub dată se vedea o pată de cerneală, apoi urma un rând introductiv: „Nu voi supraviețui acestei zile nefaste” Acesta era primul rând. Bătăile inimii lui îmbătrânite se întețiră, dar continuă să citească... LORETTA VILLIERS CONWAY STĂTEA LA BIROUL EI, CU SPATELE PERFECT DREPT, AȘA CUM O ÎNVĂȚASE MAMA El CÂND ERA MICĂ, DAR, ÎN CIUDA POSTURII El IMPOZANTE, CARE ÎI ADUSESE ATÂTA FAIMĂ ÎN ST. ALBANS ȘI ÎN TOT ȚINUTUL, MÂNA ÎI TREMURĂ CÂND ÎNMUIE PENIȚA ÎN CERNEALĂ ȘI O AȘEZĂ DEASUPRA PAGINII GOALE A BIBLIEI PE CARE O ASCUNSESE CU MARE GRIJĂ DE SOȚUL EI. DIN VÂRFUL PENIȚEI CĂZU PE HÂRTIE 54 UN STROP DE FLUID NEGRU, DAR LORETTA ERA ATÂT DE INNEBUNITA, INCAT DE-ABIA OBSERVA PATA. CONTINUA SA SCRIE: „Inițial crezusem că m-a trezit cântecul cocoșului. Dar, când am pășit în mezaninul casei construit de Monseniorul Melchior pentru noi, mi-am dat seama că nu cocoșul era de vină. Strigătul se auzea și mai tare acolo și am recunoscut imediat glasul servitoarei căreia îi venise sorocul. Chiar ia cum îmi amintesc că am crezut că măcar atunci, în ceasul al doișpelea, Bessie ava să ne dezvăluie numele bărbatului care profitase de ea. Dar după ce gemenii s-au născut, n- am mai avut nevoie de nici o confesiune din partea ei, pentru că trăsăturile tatălui erau identice cu cele ale bebelusilor. Bessie, care era o fată puternică, l-a luat pe cel de-al doilea copil și și l-a așezat la sân imediat, numindu-l Francesca. Dar Francis - care a fost fiul meu până am văzut chipurile copiilor săi negri - a plecat cu cel de-al doilea prunc. Când m-am întors din camera lui Bessie - pe care am îngrijit-o cât am putut eu de bine - am auzit niște zgomote ce veneau din pivniță. N-avea importanță, eu știam ce trebuie să fac. Blestemul care căzuse asupra familiei noastre nu va dispărea niciodată. Acum sunt convină că nu a existat decât o singură scăpare. Nu am cunoștință dacă la capătul frânghiei pe care am să mi-o atârn o să mă aștepte Raiul sau ladul. Nu contează. Pentru mine va fi suficient să scap din xn această casă. DUPĂ CE A ȘTERS CU ATENȚIE VÂRFUL PENIȚEI, LORETTA VILLIERS CONWAY A PUS DEOPARTE TOCUL. DUPĂ CE S-A ASIGURAT CĂ CERNEALA SE USCASE COMPLET, |-A DUS BIBLIA LUI BESSIE DELACOURT, CARE ZÂCEA ÎN PAT, STRÂNGÂNDU-ȘI LA PIEPT COPILUL RĂMAS. A STRECURAT VOLUMUL ÎN SERTARUL DE SUS AL DULAPIORULUI SĂRĂCĂCIOS ȘI S-A ÎNTORS SPRE SERVITOARE. NU-I PURTA NICIO PICĂ LUI BESSIE, PENTRU CĂ FIUL EI FUSESE CEL CARE O TRĂDASE, ȘI NU BIATA COPILĂ IGNORANTĂ. 55 — ȚI-AM PUS O BIBLIE ÎN SERTAR, ZISE EA. CÂND FIUL MEU SE VA CĂSĂTORI, SĂ I-O DAI SOȚIEI LUI. PORNI SPRE UȘĂ, SE OPRI ȘI SE MAI ÎNTOARSE CA SĂ VADĂ ÎNCĂ O DATA CHIPUL NEPOATEI SALE. ÎNTINSE MÂNA, CA ȘI CÂND AR FI VRUT SĂ O MÂNGÂIE PE MICUȚĂ, DAR RENUNŢĂ. CU SPATELE DREPT CA ÎNTOTDEAUNA, O PĂRĂSI PE FATĂ ȘI PE COPILUL El BASTARD. CÂND AJUNSE ÎN CAMERA El, LORETTA VILLIERS CONWAY ÎMBRĂCĂ ROCHIA PE CARE O PURTASE ÎN ZIUA CÂND SE MĂRITASE CU MONSENIORUL MELCHIOR CONWAY. ALESESE CORDONUL DE CATIFEA DE LA HALATUL EIl PREFERAT. ` URCATĂ PE SCAUNUL DE LA MASA DE SCRIS, LEGĂ UNUL DIN CAPETELE CORDONULUI DE CANDELABRUL CARE ATÂRNA CHIAR ÎN MIJLOCUL TAVANULUI. CELĂLALT CAPĂT ȘI-L ARANJĂ ÎN JURUL GÂTULUI. VERIFICĂ AMBELE NODURI CU ATENȚIE. CONVINSĂ CĂ VOR FI SUFICIENT DE REZISTENTE, LORETTA VILLIERS CONWAY PĂȘI ÎN GOL. NICIUN SUNET, NICIUN ȚIPĂT DE TEAMĂ SAU DE DURERE NU DERANJĂ LINIȘTEA DIN CAMERĂ. ȘI LORETTA CONWAY MURI. Ochii părintelui Devlin rămaseră fixaţi pe ultimele cuvinte pe care Loretta Villiers Conway le scrisese cu un secol mai devreme. Așadar, George Conway nu fusese primul din familie care comisese păcatul de moarte - de neiertat - al sinuciderii. Existaseră câteva zvonuri, desigur. Când sosise în St. Albans, cu multă vreme în urmă, părintele Devlin auzise tot felul de povești, dar refuzase să le creadă, predicând împotriva limbilor prea ascuţite. Dar acum, când cuvintele de pe pagină i se întipăriseră în minte, bătrânul preot își dădu seama că poveștile acelea fuseseră ceva mai mult decât o simplă bârfă; nenorocirea care căzuse pe capul lui George și al Corei Conway avea antecedente în familia lor. „Căci Eu, Domnul, Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu gelos”, murmură el abia perceptibil, citind al cincilea vers din capitolul douăzeci din /eșirea, „care pedepsesc nelegiuirea părinţilor în copii până la al treilea și la al patrulea neam al celor ce Mă urăsc.” Dar cum începuse totul? Dădu să ia Biblia din nou, dar se opri, căci îi tremurau degetele. Voia oare să știe? Loretta Conway murise cu o sută de 56 ani în urmă - nu mai putea să facă nimic acum decât să se roage pentru sufletul ei. Dar chiar și așa nu ar fi schimbat nimic, pentru că, prin alegerea ei, Loretta - ca și George Conway - se condamnase singură la osânda veșnică. Emoţiile acelei zile, dublate de povara celor nouăzeci de ani, îl copleșiră pe părintele Devlin și mâna îi căzu în poală. Poate în altă zi. Poate atunci va căuta mai departe. Dar acum toată energia lui dispăruse, iar patul sărăcăcios îl îndemna la odihnă. Puse deoparte Biblia Corei și se lăsă în brațele aducătoare de liniște ale somnului. 7. — Voi o să locuiţi aici, pe bune? Vocea îl sperie pe Jared atât de tare, încât scăpă din mână salteaua pe care împreună cu Kim se chinuia să o dea jos din camioneta închiriată și făcând-o pe sora lui să strige de supărare. Încercând să ţină cât mai sus salteaua, ea se uită nervoasă la băiatul care vorbise. Părea să fie de-o seamă cu Jared, dar era ceva mai scund, slab ca un ţăr și cu o claie de păr șaten deschis, ce-i acoperea fruntea. Băiatul zâmbi fâstăcit și apucă și el de un colț al masivului obiect. Purta niște blugi uzați și o bluză de trening cu mânecile întoarse. — Eu sunt Luke Roberts, spuse el. Vreți să vă ajut să duceţi asta acolo, pe verandă? — Ce-ar fi să o ducem până sus, în camera mea? contracară Jared. Luke aruncă iute o privire spre casă, înainte de a răspunde, și Jared îl întrebă: — Ce-i, s-a-ntâmplat ceva? Sper că nu ţi-e frică, nu? — Normal că nu, răspunse Luke un pic cam prea repede. — Ai fost vreodată înăuntru? Luke privi din nou forma amenințătoare a uriașei clădiri victoriene. Dădu din cap în semn că nu. — Un unchi de-al meu zice că a fost odată, răspunse el. — Vrei s-o vezi? îl provocă Jared, fiind sigur că Luke nu va fi în stare să-l refuze. 57 — Sigur că da, răspunse băiatul. Cei trei adolescenţi cărară împreună salteaua până la al doilea etaj, unde îi dădură drumul pe suportul de lemn pe care Kim și Jared îl aduseseră deja. — Câte camere are? întrebă Luke. Jared ridică din umeri: — Habar n-am - cred că vreo douăzeci. O să facem un hotel din ea. leșiră pe palier, iar Luke aruncă o privire spre holul larg de la intrare: — Cine ar vrea să stea aici? — Ei, păi n-o să mai arate așa, zise Kim. Tata spune că va fi gata de-abia peste șase luni. — Oricum, pun pariu că n-o să stea nimeni, mai adăugă Luke. Nu după tot ce s-a întâmplat. Jared și Kim se priviră neliniștiţi, citindu-și gândurile unul altuia: „Chiar vrem să aflăm?” Dar înainte ca vreunul din ei să rostească ceva, Luke deja începuse să le povestească: — Uneori se aude plânsetul unui copil. Și o grămadă de oameni l-au văzut pe tipul ăla care s-a spânzurat. — E vorba de unchiul tatălui meu, specifică Jared. Chiar dacă Luke observă avertismentul din vocea lui Jared, se hotărî să-l ignore: — Se spune că încă mai este pe-aici. Îl caută pe-ăla mic. Kim și Jared mai avură un schimb rapid de priviri, amintindu-și amândoi cuvintele pe care le auziseră din întâmplare la înmormântarea de dimineaţă. — Parintele MacNeill spune că nimeni nu știe dacă e adevărat că mătușa tatălui nostru a fost însărcinată. Luke Roberts își dădu ochii peste cap, dispreţuitor: — Părintele Mack n-ar recunoaște nici că mama lui a fost vreodată gravidă! Și, cu siguranţă, nici n-ar crede vreodată că o femeie și-ar omori copilul. Kim își agăţă involuntar degetele de crucea de la gât, strângând-o tare: — De unde știi tu că mătușa Cora a făcut așa ceva? întrebă ea. — Toată lumea știe, răspunse el. Doar pentru că n-au găsit niciodată copilul... Crucea o arse brusc și Kim își retrase mâna: 58 — Dacă nu l-au găsit niciodată, cum de știe toată lumea că l-a omorât? In primul rând, cum de știu că existase vreun copil? Pentru prima dată, Luke nu mai păru așa sigur pe el, dar răspunse: — Păi, dacă n-ar fi fost vreun copil, cum de se aude noaptea plângând? Și de ce-ar plânge dacă mama lui nu l-ar fi omorât? Vă spun eu, toată lumea știe ce s-a întâmplat. Unchiul meu zice... Kim se înfurie. De unde putea să știe băiatul ăsta ce se întâmplase de fapt în casa asta? Că doar nu fusese acolo! Și de ce tot zicea întruna: „toată lumea știe”? — Pariez că nu s-a întâmplat nimic! îl întrerupse ea, înainte ca Luke să repete cuvintele unchiului său. Ai văzut tu cu ochii tăi? Și ce ai auzit de fapt? Și, dacă erai suficient de aproape ca să vezi sau să auzi ceva, ce naiba făceai aici? Doar pentru că nu locuia nimeni aici, nu însemna că ai voie să calci pe o proprietate privată! Luke Roberts se înroși până în vârful urechilor și Kim îl văzu cum își strânge pumnii. — Și-acum ce-o să faci, o să mă lovești? întrebă ea, privindu-l în ochi cu îndrăzneală, provocându-l aproape să ridice mâna și să dea în ea. Luke, șocat de reacţia lui Kim, se dădu în spate clătinându-se, se lovi de balustradă, își pierdu echilibrul și se rostogoli peste ea. Urlând de groază, degetele de la mâna dreaptă se prinseră în cădere de grilaj. Timp de o secundă atârnă în gol, ţinându-se cu un singur braţ, după care încercă din toate puterile să se prindă cu mâna stângă de unul dintre stâlpii care susțineau balustrada. Din păcate, strânsoarea începu să slăbească și timp de o secundă care păru o eternitate, ochii lui - plini de groază - se fixară de cei ai lui Kim. Ştia că, dacă va cădea, imaginea ochilor lui, îngroziţi și acuzatori, o s-o urmărească toată viaţa. Era paralizată de frică, dar reuși în gând să-l strige pe Jared. Ca și când ar fi auzit-o, Jared se repezi spre balustradă, îl apucă pe Luke de încheieturile mâinilor exact la timp, apoi îl trase cu putere în sus. — Eu... îmi pare tare rău, se bâlbâi Kim. N-am vrut... Acum, că se afla în siguranță, groaza lui Luke se transformă în mânie: 59 — Ce dracu’ am făcut? Eu ţi-am spus doar ce am auzit! lisuse, aș fi putut să-mi rup gâtu'! Coborând scările, îi mai aruncă o ultimă privire lui Kim: — Poate că mătușa voastră nu era singura nebună de pe-aici. Inainte să mai apuce Kim să zică ceva, el ieși trântind ușa de la intrare. 8. Tăcerea care se așternuse în noaptea aceea peste vechea casă era atât de adâncă, încât niciunul dintre noii ei locatari - cu excepţia lui Molly care adormise imediat după ce Janet o așezase în căruciorul ei - nu reușise să pună geană pe geană multă vreme. Ascultau cu toţii liniștea. Nicio insectă nu bâzâia. Animalele parcă dispăruseră înghiţite de întunericul neclintit al nopţii. Vechea structură a clădirii se hotărâse și ea să nu scoată niciun sunet. Și totuși, auzeau cu toții ecoul unor voci; fiecare dintre ei se simțea urmărit de priviri ascunse în beznă. Janet simţea ochii lui Jake Cumberland, ce o fixau de sub umbra adâncă a magnoliei din faţa cimitirului. Aproape că o împietriseră. lar vocea era a Almei Morgan, care îi spunea că mătușa Cora fusese perfect sănătoasă. Apoi se insinua și glasul Corinnei Beckwith, care îi șoptea despre copilul ce ar fi putut să fie vărul soțului ei - dacă ar fi trăit. „Și dacă a existat vreodată.” Cu ochii deschiși, Janet cercetă întunericul, ca și când adevărul despre ceea ce se petrecuse în această casă cu patruzeci de ani în urmă ar fi fost cumva ascuns în faldurile negre ale nopţii. Dar întunericul, ca și tăcerea, își păstra secretele. Pentru că somnul continua să o ocolească, Janet simţi nevoia de neînfrânt să-l atingă pe Ted, să-și strecoare mâna în mâna lui fie și doar pentru a nu se mai simţi singură în liniștea aceea copleșitoare. Dar trecuse atât de mult de când mângâierile lui 60 încetaseră să mai fie bine venite, încât nu reuși să întindă mâna spre el. Când în cele din urmă simţi că adoarme, se întoarse cu spatele spre soțul ei. Pentru Ted ochii pătrunzători și vocea ce se năștea din noapte îi aparțineau părintelui MacNeill. „Un hotel?... Atunci sper că sunteți pregătit de luptă!” Dar mai mult decât cuvintele amenințătoare, privirea din ochii preotului era cea care îl ţinea treaz. Căutătura aceea răutăcioasă care apăruse brusc atunci când îi spusese că nu avea de gând să meargă la biserică și să-i asculte slujbele în fiecare duminică dimineaţă. Și, deși nu durase decât câteva secunde, Ted era sigur că o mai văzuse și înainte. Era privirea lui Frank Gilman din ziua în care îl concediase. Aceeași privire pe care o observase și în ochii lui Tony înainte de părăsi barul pentru a se duce în biroul șefului său. Privirea pe care o văzuse pe chipul atâtor oameni. Privirea tuturor celor care îl concediaseră. A celor care refuzaseră să-l angajeze. A tuturor barmanilor care îi dăduseră de băut. A prietenilor din trecut. O văzuse până și în ochii tatălui său. Și chiar în ochii fiului său. Învăţase să recunoască acest gen de privire încă din copilărie: ea îi spunea că e un renegat, că toată lumea știa ceva ce lui îi era interzis, că exista un lucru pe care nimeni nu dorea să i-l împărtășească și lui. O vreme, în primii ani ai căsniciei lor, Janet păruse să fie diferită de restul lumii. Dar, de-a lungul anilor, începuse să surprindă și în ochii ei același mesaj. Incerca să se ascundă de el, dar el văzuse destul de clar aerul acela de superioritate. Niciun fel de înțelegere, de milă sau de compasiune. Doar superioritate. Și încă ceva. Se contura clar în întuneric și, cu toate că făcuse tot posibilul până atunci să nu afle despre ce este vorba, tăcerea nopții îl determină să înţeleagă precis ce văzuse în ochii preotului. Și nu numai în ochii lui, dar și în ochii celorlalți. Dispreţ. Privirea lor spunea totul: „Tu nu aparţii acestui loc. Tu nu meriţi să stai cu noi. Nu te vrem aici.” 61 Așa îi fusese toată viaţa, de când își aducea aminte. De pe vremea când era doar un copil, iar mama lui îl părăsise pe când era doar un bebeluș, și până când tatăl lui murise. Peste tot pe unde nu se adaptase și prin toate locurile de unde fusese dat afară. Niciodată nu simţise că aparţine unui loc sau unei persoane. Dar aici - în această casă - totul se schimbase. Casa unchiului său, a bunicului și a străbunicului său. lar acum - a lui. Și simțea că e primit cum se cuvine! Îl inundă o furie arzătoare împotriva nedreptăţilor pe care le suferise. Așa cum stătea și se bucura de liniștea din casă - casa lui - jură că aşa ceva nu se va mai întâmplă. De data asta, o să le arate el tuturor. Va repara magherniţa asta și o va face mai frumoasă decât era pe vremea când era nouă. Va avea hotelul mult visat. Și va avea succes, în ciuda celor care vor încerca să-l împiedice. Și va reuși într-un asemenea mod încât nimeni - nici preotul, nici soţia lui, nici fiul său, nimeni - nu va mai îndrăzni vreodată să-l privească disprețuitor. Se întinse și deschise sertarul noptierei. Degetele lui apucară strâns sticla de bourbon pe care o ascunsese acolo după- amiază. În liniștea și în întunericul nopţii desfăcu încet dopul și duse sticla la buze. „O să le arăt eu”, jură el iarăși în timp ce fierbinţeala lichidului amărui îi ațâță și mai tare furia interioară. „La toţi o să le arăt!” (J Kim stătu trează toată noaptea din cauza ochilor lui Luke Roberts, pentru că, de fiecare dată când pleoapele îi picau grele, îi vedea din nou. Vedea teroarea și acuzaţiile. Și îi auzea cuvintele ce se strecurau în liniștea nopții: „Păi, dacă n-ar fi fost niciun copil, cum de se aude noaptea plângând? Și de ce-ar plânge dacă mama lui nu l-ar fi omorât?” „Ar putea fi adevărat? Bineînţeles că nu! Nu încercase decât să mă sperie.” Și totuși, descoperi că asculta cu atenţie, dorind parcă să audă... Ce? Nu știa. Timpul se scurgea încet, iar liniștea devenea și mai adâncă, iar ea nu voia altceva decât să asculte sunetele care îi însoțeau 62 de obicei somnul odihnitor: ţârâitul greierilor, orăcăitul broaștelor ce își chemau perechile. Până și băzâitul ţânţarilor sau lătratul cățelului din curtea vecină - lătratul cu care Scout îi trezea pe toţi din casă - ar fi fost bine venite în noaptea asta. Sau măcar zgomotul traficului de pe stradă ori ţipătul sinistru al bufniței în căutarea prăzii. Dar să nu auzi chiar nimic... Se tot zvârcoli pe-o parte și pe alta, până când Muffin, care torcea ghemuită pe pernă, o zgârie furioasă și se mută în celălalt capăt al patului. În cele din urmă, adormi, din fericire. Și atunci îl auzi. Era un strigăt cum nu mai auzise vreodată; un hohot nefiresc, ce îi sfâșie cu atâta putere vălul somnului, încât Kim sări drept în picioare. Inima îi bătea să-i spargă pieptul, iar pielea i se acoperi cu un strat umed și rece de sudoare. Dar noaptea continua să fie liniștită, așa că își dădu seama imediat că strigătul nu existase decât în mintea ei. Se așeză din nou pe pat, cu genunchii la piept. Și atunci o văzu. O creatură mai neagră ca noaptea stătea ghemuită în partea cealaltă a camerei, pregătindu-se parcă să sară spre ea. Înghețtă, prea înspăimântată ca să mai respire măcar, apoi auzi de undeva, din străfunduri, cuvintele șoptite de mătușa ei: „Te va proteja... Să n-o dai niciodată jos”. Strânse cu putere crucea de la gât și simţi cum groaza începe să se domolească. „O umbră, gândi ea. E doar o umbră!” Sprijinindu-se pe-o parte, văzu că luna tocmai ieșea din nori, trimițându-și lumina palidă și argintie pe ferestrele pline de praful și de mizeria acumulate în timp. Muffin, cu spinarea arcuită și cu coada ridicată în sus, se plimba agitată de-a lungul pervazului. — Muffin, o strigă Kim încet. Vino-ncoace, Muffin! Hai în pat! Pisica scuipă în întuneric, se întoarse și continuă să se uite afară. — Ce e? o întrebă Kim, dându-se jos din pat. Ce s-a întâmplat? Ce vezi acolo? 63 Kim se apropie de fereastră, chinuindu-se să vadă ceva prin petele groase de mizerie, în timp ce încerca să o liniștească pe Muffin cu mângâieri blânde. Pisica scuipă și o zgârie din nou. De data aceasta însă, ghearele ei îi lăsară trei urme adânci pe mână. Apoi, ca și când ar fi vrut să-și facă înţeleasă pe deplin dorinţa, dădu cu laba în geam. — Acum? șopti Kim. De ce trebuie să ieși afară chiar acum? Dădu să o mângâie din nou, dar când Muffin o avertiză pentru a treia oară, scuipând-o, Kim își retrase repede mâna. — Bine, bine, zise ea în timp ce bâjbâi să desfacă ivărul înțepenit al ferestrei. Dacă e așa de important... Zăvorul se desfăcu, în cele din urmă, așa că reuși să deschidă fereastra. Într-o clipită pisica dispăru. Kim se aplecă, încercând să zărească ceva, uitându-se cercetător în noapte, doar-doar o vedea vreo urmă a animalului ei preferat. — Muffin? strigă ea. Muffin, vino înapoi! Dar tăcerea insuportabilă îi înghiţi, lacomă, cuvintele de parcă nu le-ar fi rostit niciodată. Apoi, la fel ca mai devreme, când se trezise, îi îngheţă sângele în vene, iar pulsul o luă razna. Nimic nu se schimbase - cel puţin nimic din ceea ce vedea sau auzea. Noaptea era liniștită și lumina lunii de-abia reușea să își facă loc în beznă. Dar afară era ceva. Kim simţea că așa este. Ceva - sau cineva - era undeva afară. Și o privea. 9. Jake Cumberland simţea cum îi zvâcnește fiecare mușchi. Nu se mai mișcase de șase ore, de când noaptea îl lăsase să se furișeze în afara pădurii și să pătrundă în partea de est a proprietăţii, apropiindu-se de vechea magazie, unde se 64 ascunsese atât de bine în umbrele adânci, încât nu l-ar fi putut observa nimeni, chiar dacă ar fi trecut pe lângă el. Rămăsese acolo, cu atenţia încordată la maximum, urmărind casa. La început nu crezuse zvonurile legate de persoanele care urmau să se mute în casa cea veche. Toată lumea știa că nu mai exista niciun Conway, de vreme ce bătrâna murise. Dar, după cum se vede, se înșelaseră. Incă mai existau d-ăștia din neamul lui Conway - și, pe deasupra, încă cinci. Imediat după ce aflase de ei - chiar în ziua în care murise bătrâna - își găsi un loc undeva, în fundul grădinii, de unde putea supraveghea casa și unde îi găsi pe împricinaţi. l-a recunoscut imediat cum i-a zărit - în special pe bărbat. Se vedea de la o poștă că e un Conway! Nu era vorba doar de părul negru și de ochii albaștri. Era ceva în felul în care se mișca și în felul în care își ținea capul. Jack îl mirosise fără probleme. li privi când intraseră în casă, fără să fie nevoit să facă nici cea mai mică mișcare, exact ca atunci când se ducea la vânătoare și era obligat să stea ca o stană de piatră de frică să nu gonească vânatul. Așteptase până când ieșiseră din nou în curte ca să plece. Urmărise mașina în care se urcaseră până când se pierduse în zare și știuse imediat că se vor întoarce, cu aceeași precizie cu care știa să-și pună cursele, chiar și noaptea, când nu vedeai nici la un metru în față. Apoi, când se dusese la înmormântare, îi văzuse din nou. Normal că nu intrase în biserică sau în cimitir - mama lui îl avertizase cu privire la biserici chiar înainte de a împlini vârsta pentru școală, cât despre cimitire, nu le putea suferi. Uneori trebuia să te duci, dar numai dacă aveai nevoie de ceva și chiar și-atunci mergeai doar la miezul nopţii, când luna era sus pe cer, iar lumina ei argintie învăluia totul cu un strat metalizat ce îi aducea aminte de cana pe care i-o lăsase moștenire bunica lui. Acum, cana stătea la loc de cinste pe pervazul de deasupra chiuvetei din căbănuţa lui. Deși nu și-o aducea aminte prea bine pe bunica lui, se gândea la ea ori de cât ori folosea cana, al cărei fund de sticlă îl fascinase mereu. 65 „Asta ca să-ţi vezi dușmanii, chiar și-atunci când bei, îi spusese mama lui. Bunica ta spunea întotdeauna că e foarte important să-ţi ţii inamicii sub observaţie, ca să nu te ia prin surprindere.” Uneori, când mama era ocupată cu vrăjile ei, Jake o privea cum se uită în fundul cănii și era convins că, deși nu punea în ea nimic ca să bea, mama lui tot știa ce-i fac dușmanii, oriunde s-ar fi aflat aceștia. „Nu se pot ascunde, Jake, îi spunea ea. Nu atâta timp cât ai cana.” Chiar și astăzi, când ducea cana la gură, Jake își ținea ochii deschişi, în căutarea amenințărilor ce se găseau dincolo de fundul de sticlă. Era ciudat că nu-i văzuse niciodată pe acești Conway prin fundul cănii. De fapt, se și întrebase dacă nu cumva se înșelase până atunci. Dar în dimineaţa aceea, când a trecut pe la cimitir, i-a găsit acolo pe toţi, bărbatul ducând pe umeri sicriul bătrânei doamne, iar ceilalți pășind încet în urma lui. A stat și i-a privit cum au îngropat-o pe Cora și a încercat să le facă niște vrăji, așa cum îl învățase mama lui, dar știa că nu aveau cum să-și facă efectul. Nu era suficient să rostească niște cuvinte magice - avea nevoie de o grămadă de chestii, dar el încercase oricum. Și mai era sigur că femeia, cel puţin, își dăduse seama că privirea lui nu era tocmai una obișnuită, fiindcă îl fixase de vreo câteva ori. Dar el nu se clintise. Nu, domnilor! El rămăsese în continuare pe loc. Apoi, după ce alde Conway plecaseră cu toţii din cimitir, se întorsese prin pădure, urmărindu-i din nou. Veniseră aici și începuseră să-și mute lucrurile în casă. Abia atunci înțelese că era adevărat: chiar intenționau să locuiască acolo. „Ar fi trebuit io să distrug locul ăsta, gândi el. Ar fi trebuit să-l distrug cu mulţi ani în urmă.” În cele din urmă, plecase acasă să aștepte căderea noptii, când va fi mai sigur să se strecoare pe lângă casă și să caute lucrurile de care avea nevoie pentru vrăjile lui. Jake știa de ce avea nevoie - știa exact ce trebuie să facă. Și încă de la căderea nopţii, fusese acolo, așteptând neclintit în întuneric. Timpul trecea cu viteza melcului. Simţea neliniștea celor din casă care se învârteau agitaţi în așternuturi. 66 Auzul lui, ascuţit de o viaţă obișnuită cu vânarea animalelor de noapte, încât aproape că le surprindea până și respiraţia și când, pe la miezul nopţii, pisica sări de pe pervaz, o auzi foarte clar, deși lăbuţele acesteia loviră pământul atât de ușor, încât aproape nu se auzi niciun sunet. Pisica începu să se miște în întuneric și Jack se încordă, fără să se clintească însă. Ochii și urechile lui puteau percepe mișcările animalului care explora vegetaţia sălbatică din jurul casei. Așteptă răbdător, convins că în curând ea se va îndrepta spre el. Poate avea chiar să-l simtă. Dar, dacă va sta nemișcat, dacă nu va scoate niciun sunet... Da! Venea chiar spre el. g Jake își ținu respirația atunci când pisica se opri, prudentă. li simțise mirosul. O clipă crezu că animalul o va lua la goană, în schimb, în timp ce el o ruga să vină mai aproape, pisica se lipi de pământ și începu să se apropie încet pe burtă. Jake aşteptă, cu mușchii mai să-i plesnească de atâta încordare. Pisica se târî și mai aproape, mișcându-și coada. Se mai opri încă o dată, destul de aproape de el, dar nu suficient încât să pună mâna pe ea. Însă curiozitatea animalului întrecu prudenta instinctivă și mai înaintă puţin. Și mai aproape... Suficient de aproape! Din întuneric Jake o înhăță pe Muffin fără ca aceasta să mai aibă timp să facă vreo mișcare. Mâinile lui mari îi strângeau din ce în ce mai tare gâtul. 10. — Promiţi că o cauţi pe Muffin? întrebă atunci Kim când Janet opri mașina exact în faţa Școlii „Sfântului Ignaţiu”, a doua zi de dimineață. — Nu te mai îngrijora atâta! îi răspunse fratelui ei în timp ce se strecura afară de pe bancheta din spate. E o pisică, la naiba! 67 Știi foarte bine că face numai ce vrea ea. O să se întoarcă acasă exact când o să aibă chef. — Dar dacă a încercat să se ducă înapoi în Shreveport? adăugă Kim agitată. — Sunt sigură că nu a făcut așa ceva, o linişti Janet. Poate că Jared are dreptate. Dar promit că mă mai uit după ea. Își privi ceasul: — Acum haide să vă înscriu, ca să mă pot întoarce acasă înainte ca tatăl vostru... Își mușcă limba fără să mai zică ceva, dar era prea târziu. Observă schimbul de priviri dintre Kim și Jared și fu mai mult decât sigură că ei adăugaseră în minte cuvintele pe care ea nu le rostise: „... să se apuce de băut”. Dar poate, măcar de data asta, el chiar avea să se ţină de cuvânt și să o ia de la capăt în St. Albans. Când se trezise de dimineaţă, Ted nu mai era în pat, și pentru o clipă - dar numai pentru că nu era complet trează - simţi aceeași disperare care o copleșise deseori în ultimele luni ori de câte ori își dădea seama că Ted nici măcar nu se urcase în pat toată noaptea. De obicei îl găsea trântit pe canapeaua din sufragerie. Odată îl găsise în cadă. _ Într-o noapte nu venise deloc acasă. În dimineaţa aceea fusese pe punctul de a chema Poliţia, când el o sunase spunându-i nu știu ce poveste - pe care preferase să o creadă, deși știa că nu era decât o minciună sfruntată - despre cât de mult a avut el de lucru și despre cum a adormit în cele din urmă, epuizat, într-una din camerele de la Majestic. În schimb, în dimineaţa asta Janet îl găsise jos, strângând covorul uzat ce acoperea podeaua livingului, pentru a scoate la iveală parchetul din lemn solid de dedesubt. — Ce zici de asta? întrebă el, triumfător. E incredibil! Parchet din stejar, lemn de cireș, nuc și Dumnezeu mai știe ce. Trebuie doar rașchetat și lacuit. Ted continuă să lucreze, în timp ce Janet încropi un mic dejun și, când plecă să-i ducă pe copii la școală, el încă muncea de zor. Molly, care stătea în pătuţul ei, își urmărise tatăl cu atenţie și atunci când primi o bucată de covor vechi, începu să se joace foarte fericită cu el. Și pentru prima dată după atâţia ani, Janet își îngădui să primească în sufletul ei speranţa că, poate, de data asta lucrurile chiar se vor schimba. Dar, în ciuda acelei mici 68 raze de soare ce-i luminase gândurile, Janet își aminti de zecile de promisiuni pe care Ted i le mai făcuse înainte. Nu respectase nici măcar una. — Haideţi, zise ea, scuturându-se și începu să urce scările. Indiferent ce se întâmplă acasă, tot e nevoie de mine acolo. Și promit că o să mă uit după Muffin. Din momentul în care păși înăuntru, temerile cele mai urâte ale lui Jared cu privire la „Sfântul Ignaţiu” se confirmară. Ușa de la intrare dădea într-un coridor lung și îngust, luminat doar de câteva globuri de modă veche, ce atârnau chiar la întretăierea cu celelalte holuri, care porneau în stânga și în dreapta. Pereții erau lambrisaţi, dar lemnul și zidurile fuseseră zugrăvite în aceeași culoare - un soi de bej-pai, care îţi dădea senzaţia de murdărie. Podeaua era acoperită cu un linoleum închis, fără model, asta în cazul în care nu puneai la socoteală dunga de la mijloc prin care începea să se zărească lemnul. Jared hotărî că nu e vorba de niciun model. În timp ce se îndreptau către secretariat, gemenii se priviră neliniștiţi, dar niciunul nu spuse nimic. O jumătate de oră mai târziu, după ce mama lor plecase, cei doi urcară scările către noua lor sală de clasă. — O să vă placă sora Clarence, îi asigurase părintele Bernard, preotul care conducea școala. Este una dintre cele mai bune profesoare de la noi și toţi copiii o iubesc. — Nu seamănă deloc cu Shreveport, nu-i așa? observă Jared când ajunseră pe palierul de la etajul al doilea. În faţa lor se întindea un coridor similar cu cel de la parter, numai că acesta avea și un șir de dulapuri, dintre care două urmau să le aparţină. — Desigur că trebuie să le puneţi lacăte cu cifru, îi spusese părintele Bernard lui Janet. lar cifrul trebuie înregistrat în dosarele de la secretariat. Îi aruncase o privire gravă lui Jared, ca și când ar fi vrut să-l avertizeze. — Din când în când se fac verificări și, dacă descoperim că aţi schimbat combinaţia fără să anunţaţi, veţi fi exmatriculați pentru o săptămână. Acum când ochii lui Jared se opriră asupra dulapurilor, începu să rânjească: 69 — Să înțeleg că, dacă-mi pun un lacăt cu cheie, o să mă exmatriculeze de tot, nu? Kim se abţinu să nu izbucnească în râs: — Hai să nu înrăutăţim și mai tare situația. Mama are și-așa destule pe cap, ca să nu-i mai facem și noi probleme. Jared oftă: — Știu. Dar tot aș vrea să-i văd mutra părintelui Bernard când va descoperi un lacăt pe care nu-l poate deschide. Sala de clasă era undeva, pe la mijlocul holului, și Jared îi deschise ușa lui Kim. Când intrară, persoana înveșmântată în negru care scria ceva pe tablă se întoarse spre ei și le aruncă o privire tăioasă pe deasupra ochelarilor cu rame metalice. — Eu sunt sora Clarence, îi întâmpină ea. — Eu sunt Jared Con..., începu Jared, dar călugăriţa îl întrerupse brusc. — Știu cine sunteți. Le arătă locurile lor din al doilea rând cu o ușoară înclinare a capului acoperit de gluga sutanei: — Discutăm despre rolul Vaticanului în Al Doilea Război Mondial, continuă ea. Aţi pierdut deja primele două săptămâni de școală. Până mâine aș vrea să fiţi la zi cu lecţiile. În timp ce ea se întoarse spre tablă, Jared și Kim se așezară în banca demodată. Exact în spatele lui Jared stătea Luke Roberts, care îi strecură un bileţel. Jared îl desfăcu și citi mesajul mâzgălit: „Bine ați venit la Sfântul Ignoramus!” Chinuindu-se să nu zâmbească, Jared împături biletul la loc și i-l dădu și lui Kim, care nu se putu abține să nu chicotească încet. Se opri, dar era prea târziu. — Kimberley, te rog să împărtășești conținutul biletului și celorlalţi din clasă, rosti sora Clarence, fixând-o cu privirea pe Kim, care se înroși. — Eu... aăă... știți, chiar nu e nevoie să... — Ridică-te în picioare, îi ordonă sora Clarence. În această școală, ne ridicăm întotdeauna în picioare când ni se adresează cineva sau când dorim să spunem ceva. Cu genunchii tremurând și faţa teribil de îmbujorată, Kim se ridică. 70 — Citește biletul, spuse apăsat călugăriţa. Kim își mușcă buza și se uită disperată spre fratele ei, care îi făcu cu ochiul. — „Bine aţi venit la Sfântul Ignoramus”, citi ea, cu voce stinsă. — Nu te aud, adăugă cu glas rece ca gheața sora Clarence. Kim simţea că îi ia foc faţa. Călugărița nu avusese probleme cu auzul cu un minut în urmă, când nu făcuse altceva decât să scoată un chicotit ușor. Citi din nou bileţelul - mai tare - în liniștea totală care cuprinsese încăperea. — Și ţi se pare că e de râs, adăugă profesoara, cu un ton care arăta clar că nu e vorba de o interogație. Kim nu răspunse nimic. — Mai crede cineva din clasă că bilețelul este amuzant? întrebă sora Clarence. Deși Kim nici măcar nu îndrăznea să-și ridice privirile din pământ, știa că nimeni nu avea curajul să miște nici măcar un deget, darămite să mai ridice și mâna. Apoi, cu colţul ochiului, îl văzu pe Jared că se ridică în picioare: — Eu cred că este amuzant, spuse el. Kim observă surpriza - și furia rece - din privirea femeii. — Așadar, amândoi credeţi că este distractiv să vă bateţi joc de această școală? — E doar un joc de cuvinte, răspunse Jared. Și pun pariu că mulți sunt de acord cu mine. — Este necuviincios și așa ceva nu va fi tolerat. Aţi înțeles? Jared ezită, apoi dădu încet din cap aprobator: — Da. — Da, soră Clarence, îl corectă călugăriţa. Kim aproape că simțea furia care începea să-l cuprindă pe fratele ei. „Nu, îl imploră ea în gând. Las-o în pace!” Liniștea din clasă părea să explodeze dintr-o clipă în alta în timpul confruntării dintre Jared și profesoară. Toată lumea aștepta. În gând, Kim își rugă fratele să tacă din nou. Ochii din spatele ochelarilor cu rame metalice străluceau de furie. Jared își încleștase fălcile. Kim văzu buzele fratelui ei pregătite să rostească niște cuvinte care aveau să-i bage într-o 71 încurcătură și mai mare. „Nu, Jared!” îl imploră ea pentru a treia oară, rugându-se ca fratele ei să o audă și să o asculte. „Las-o în pace!” Timpul părea să stea în loc, dar, brusc, ca și când ar fi rostit cuvintele cu voce tare, Kim auzi înăuntrul ei vocea lui Jared. „Bine, zise el. Dar urăsc chestia asta! Pe bune, o urăsc!” O secundă mai târziu, Jared rosti politicos, fără să-și trădeze furia pe care o sesizase Kim: — Da, soră Clarence. Privirea femeii se îndreptă din nou spre Kim: — Am hotărât să trec cu vederea acest incident, pentru că este prima voastră zi aici. Dar în viitor nu voi mai proceda la fel. E clar? — Da, soră Clarence, răspunse Kim, cu un glas șoptit. Vocea călugăriței o plesni ca un bici: — Vorbește tare! — Da, soră Clarence, repetă Kim, cu faţa roșie și cu ochii plini de lacrimi. În continuarea orei Kim și Jared statură liniștiți în banca lor, încercând să se concentreze asupra lecţiei. Dar umilinţa pe care o înduraseră nu le dădea pace deloc. „Nu contează, își tot spunea Kim. Aici totul e diferit, așa că va trebui să mă acomodez.” Jared, în schimb, era absolut sigur că nu se va obişnui niciodată în acest loc. Niciodată. e Janet Conway se dădu jos de pe scară, îndreptându-și instinctiv spatele și execută câteva extensii într-o parte și-n alta. Pe măsură ce durerea din spate și de la încheieturi începu să se domolească, studie rezultatele celor două ore de muncă din vârful scării, unde atâta își chinuise corpul în poziţii care mai de care mai incomode, încât, până la urmă, acesta cedase. Dar deja știa că, în ciuda durerii pe care trebuia să o mai suporte o zi, două, rezultatul merita efortul depus. Deja lumina - clară și limpede a dimineţilor de toamnă - pătrundea prin acoperișul de sticlă și prin zidurile superioare de la nord și est. Când va fi gata, fosta seră se va transforma în atelierul la care visase de-atâta vreme. Cu razele soarelui venind din trei direcţii, dar și de sus, va avea întotdeauna lumina perfectă pentru pânzele sale. Numai gândul la timpul petrecut aici cu tablourile și pensulele ei 72 - ce vor da viaţă imaginilor din mintea sa - îi acceleră pulsul și o umplu de entuziasm și de bucurie. Dar când privirea ei alunecă dinspre ferestre spre priveliștea de afară, freamătul de fericire se transformă într-o neliniște sumbră. Încercă să se convingă că nu era nimic ameninţător acolo. Doar grămada de buruieni și iedera aceea ciudată care invadase încet-încet întreaga proprietate, acoperind pe de-a-ntregul vechea magazie și care înghiţise lacomă tufele, ce avuseseră și ele odată forme distincte și care acum erau strangulate de tentaculele groase ale lujerilor răsuciţi. Până și stejarii enormi, sălciile și arborii de magnolie erau pe punctul de a sucomba sub apăsarea lujerilor care îi înconjuraseră aproape complet, mai puţin ramurile cele mai înalte; curând aveau și ei să fie sugrumaţi de iedera invadatoare. Dar nici măcar această imagine dezolantă nu putea elimina din mintea lui Janet imaginea atelierului. În ciuda mizeriei depuse de-a lungul timpului și care încă mai stăruia pe ferestrele de jos, ea tot mai spera să obţină ceva frumos. Mâine - sau poate chiar în după-amiaza asta - va începe să-și croiască drum prin frunzișul imens. Primii vor fi copacii; imediat ce va tăia ghemul gros de viţă, distrugându-i legătura cu rădăcinile, aceasta se va usca destul de repede și îi va fi mult mai ușor să scape de ea după aceea. Va tăia și iedera ce se cățăra pe casă. lar la sfârșitul săptămânii, Jared se va putea apuca de curăţțatul restului proprietății, îndepărtând lujerii de viţă ce mai rămâneau. Peluza fusese distrusă cu mulţi ani în urmă, dar unele dintre tufele mai mari puteau fi încă salvate. Pe la jumătatea drumului dintre pădure și seră, se zărea ceva ce aducea cu o fântână. Cu ochii minţii încercă să îndepărteze rețeaua de cârcei pentru a scoate la iveală... Ce? Marmură! Da, desigur. O va construi din marmură - deși piatra de calcar era și ea demnă de luat în considerare - sculptată în forme deosebite, pe care apa va curge reflectând strălucirea soarelui. Parcă și vedea jeturile de apă ce se vor ridica vesel din fântâna refăcută și parcă auzea sunetul cristalin al picăturilor care cădeau pe fundul bazinului. Puteau să pună chiar și niște carași aurii înăuntru. 73 Încântată de detaliile din ce în ce mai clare, Janet își imagină începutul unui tablou. Sau, și mai bine, o pictură murală a trompe l'oeil?, suficient de mare pentru a acoperi un perete întreg al uneia dintre camere. Va înfățișa împrejurimile exact cum arătau ele atunci când casa era nouă, proaspăt construită de strămoșii lui Ted. Grădinile trebuie să fi fost de tip englezesc, cu tufișuri tăiate perfect ce străjuiau straturile de azalee și trandafiri. O explozie de flori, în toate culorile curcubeului. Cu siguranţă că existaseră și niște băncuţe delicate din fier vopsit în alb, pe care doamnele să se odihnească grațios la adăpostul umbreluțelor de soare. Poantilism?. Asta era. Și poate că o să-i dea și o tușă franceză, ca să meargă cu influenţele de New Orleans pe care le sesizase în tot orașul. O va face în stilul lui Georges Seurat?, plină de lumină, textură și... O lovitură puternică într-una din ușile ce dădeau spre terasa din fața serei puse capăt reveriei ei, speriind-o atât de tare, încât aproape dărâmă scara de pe care coborâse cu doar câteva minute înainte. — Alooo? strigă o voce de afară. E cineva acolo? După ce sprijini scara ca să nu se mai clatine, Janet se îndreptă înspre ușă și apăsă pe clanţă. Când trase de ușă, partea de sus a acesteia se înţepeni, iar rama se încovoie atât de tare, încât geamul părea gata să se spargă din clipă în clipă. — Stai! ţipă vocea de dincolo. Lasă-mă pe mine să împing din afară! Janet închise ușa complet. Apoi, după ce încercă să o deschidă încet, persoana de afară împinse brusc partea de sus, iar ușa se eliberă. — Tare mai urăsc ușile astea franțuzești vechi, rosti Corinne Beckwith în momentul în care intră în seră. Ramele astea se blochează tot timpul. Poate că acum o sută cincizeci de ani or fi fost bune, dar în ziua de azi sunt de preferat niște uși drăguțe și moderne, dacă se poate din aluminiu. Fără vopsea, fără rugină, fără să fie nevoie să le cureți. ? Trompe l'oeil - pictură murală care, de la distanţă, creează iluzia realităţii. (n.tr.). 3 Poantilism - procedeu în pictura modernă impresionistă, constând în reducerea petei de culoare la un mozaic de puncte. (n.tr.). 4 Georges Seurat - pictor impresionist francez (1859-1891). (n.tr.). 74 Privi cercetător în jur și Janet o văzu cum adună, practic, în gând orele necesare doar pentru a face curat. — Și celelalte sunt cam în aceeași stare, spuse Janet. Femeia dădu din cap ușor. — Nu știu, oftă ea. Bânuiesc că e bine că mai există oameni care să se mai apuce de astfel de proiecte, dar, dacă vrei să știi părerea mea, am senzaţia că cei de pe-aici vor considera eforturile voastre de a amenaja proprietatea drept o dovadă că ei au avut dreptate. — Dreptate? repetă Janet, nu prea sigură că a înţeles ce voia să zică nevasta șerifului. Dreptate cu privire la ce? Corinne Beckwith zâmbi amar: — Că toţi cei din neamul Conway sunt nebuni! Cuvintele Corinnei atinseră coarda sensibilă al lui Janet. — Dacă pentru asta aţi venit aici..., se zbârli Janet, dar Corinne își ridică mâinile ca și când ar fi vrut să se apere. — Imi pare rău, am vrut doar să glumesc. Zâmbetul dispăruse însă de pe chipul ei: — Sincer, îmi pare rău. A fost o glumă proastă și oricum nu prea cred că în situaţia asta vă mai arde de glumă. De fapt, motivul real al vizitei mele este proiectul acesta. Dacă, într- adevăr, intenţionaţi să transformați locul ăsta într-un hotel, o să aveţi nevoie de sprijin. lar părintele MacNeill ar fi prima persoană înspre care ar trebui să vă îndreptaţi, însă, sincer vorbind, nu prea știu cum o să vă puteți apropia de el. — Dar nu a spus decât că vor exista anumiţi oameni care vor avea câte ceva de obiectat. Sprâncenele Corinnei se arcuiră cu cinism: — Asta-i așa, de ochii lumii, Janet. Privi cu atenţie în jur, vrând parcă să verifice dacă nu trăgea cineva cu urechea, după care rosti ceva mai încet: — Ray, soțul meu, m-ar omori dacă ar ști că v-am spus asta, dar părintele MacNeill nu face niciodată nimic pe față. Nici nu e nevoie, de vreme ce, practic, toţi cei din oraș sunt catolici și dacă nu au frecventat ei înșiși cursurile Școlii „Sfântul Ignaţiu”, atunci copiii lor sigur se duc acolo. Și fac tot ce le spune părintele Mack. lar dacă el a zis că vor fi obiecţii, atunci înseamnă că plănuiește ca ele chiar să existe. Janet își înclină capul întrebător: — Să înţeleg că dumneavoastră nu sunteţi catolică? 75 Corinne ridică din umeri: — Eu încă mă mai duc la biserica Sfântul Ignaţiu, pentru că și Ray merge acolo. Dar mie îmi place să gândesc de una singură. Mai privi încă o dată în jur pentru a se asigura că nu o aude nimeni: Lui Ray nu îi prea convine, dar așa sunt eu. Janet își dădu seama că îi place Corinne Beckwith: — Vrei să-ţi fac o cafea? — Dacă pot s-o beau în timp ce faci turul casei cu mine, desigur. Încă de pe vremea când eram o copiliţă și auzeam tot felul de povești, am murit de curiozitate să o văd. Timp de vreo oră cele două femei s-au plimbat prin toată casa, oprindu-se din când în când să se mai joace cu Molly sau să-l mângâie pe Scout, care părea să fie foarte mândru în postura sa de babysitter al fetiţei. Când, în cele din urmă, se întoarseră în bucătărie, iar Janet împărţi restul de cafea rămas, Corinne Beckwith își expuse părerea ei despre casă, dar glasul nu mai exprima același entuziasm ca și cuvintele. — Ei bine, soțul tău are dreptate. Ar putea fi un hotel grozav. — Dacă ești de acord cu el, de ce pari totuși reticentă? Corinne își strânse buzele, gânditoare: — Știu că nu e treaba mea, dar aveţi suficienţi bani ca să acoperiţi toate cheltuielile necesare? Janet dădu din cap că da. — lar soţul tău poate conduce un hotel cum trebuie, atâta timp cât el... Corinne se abţinu să mai continue și își cobori privirea de parcă ar fi vrut să-și retragă cuvintele. „Ştie, gândi Janet. Ştie despre problema lui Ted.” Janet se simţi cuprinsă de furie. „Cine naiba îi spusese? Sau își băgase nasul acolo unde nu-i fierbea oala, întrebând în stânga și în dreapta ca să găsească ceva necurat...” Janet opri șirul gândurilor la fel de brusc pe cât tăcuse Corinne Beckwith cu câteva momente înainte, amintindu-și că St. Albans nu e Shreveport; aici toată lumea cunoștea pe toată lumea. N-avea niciun sens să nege ceva ce știau deja cu toții. — Atâta timp cât el va fi treaz? întrebă ea, terminând fraza Corinnei. Când aceasta dădu din cap afirmativ, Janet trase puternic aer în piept, apoi scoase un oftat: 76 — Atâta timp cât e treaz, da, poate conduce un hotel. Și sper să rămână treaz. Așadar, să presupunem că așa se va întâmpla. să presupunem că rezolvăm toate conflictele. Ce-ar mai fi? — Casa în sine și familia soţului tău, îi spuse Corinne, hotărâtă să-i răspunde lui Janet la fel de onest, confirmând, în același timp, și suspiciunile lui Janet despre bârfele ce circulau în St. Albans. Te asigur că, începând de ieri, telefoanele au sunat întruna. Și se pare că tot ceea ce ţi-am spus eu despre sarcina mătușii voastre nu e doar o simplă bârfă. Sunt cel puţin șase oameni care își aduc aminte că era însărcinată când soţul ei a murit. Dar, când au găsit-o, nu mai era. S-a presupus atunci că șocul produs de vederea cadavrului i-a provocat o naștere prematură chiar în dimineaţa aceea. Cum Janet nu spunea nimic, Corinne continuă: — Problema, din câte îmi dau eu seama, este că nu au găsit nici urmă de copil. De aceea nici nașterea lui nu a fost înregistrată nicăieri. — Poate că s-a născut mort, sugeră Janet. — Chiar și așa, tot ar fi trebuit să fie înregistrat undeva. Și mai e ceva. Îți aduci aminte de bărbatul acela de ieri care stătea în faţa cimitirului? Jake Cumberland? Janet se cutremură: — N-o să-l uit niciodată. Modul cum ne privea pe toţi! Părea că ne urăște, chiar dacă nu ne-a cunoscut niciodată. — Probabil că ai dreptate, răspunse Corinne. Mama lui a fost menajera lui George și a Corei Conway. Și ea a dispărut tot în ziua aia. — A dispărut? repetă Janet. Nu sunt sigură că înţeleg ce vrei să spui. — Nici eu nu prea știu exact, zise Corinne. Am auzit tot felul de zvonuri și nu pot să-mi dau seama ce e adevărat și ce nu. Se pare că mama lui Jake - Eulalie o chema - era un fel de preoteasă voodoo. — Asta-i bună, dădu Janet să zică ceva, dar Corinne o întrerupse, ridicând mâna. — Lasă-mă să termin! Se zice că Eulalie credea că există ceva necurat aici - din spusele celorlalți a reieșit că este chiar cuvântul folosit de ea - așa că s-a hotărât să-i pună capăt. Cică a făcut o păpușă. 77 — O păpușă voodoo? repetă Janet, neîncrezătoare. Ce naiba, Corinne, nimeni nu crede în așa ceva! — Dacă vrei să știi, o grămadă de oameni cred, răspunse Corinne. lar Eulalie Cumberland era chiar convinsă. Janet își ţuguie buzele: — Nu-mi vine să cred că ar putea cineva să... — Dar lasă-mă să termin, o întrerupse Corinne. Nimeni, dintre cei cu care am vorbit, nu cunoștea mai multe detalii, dar se pare că păpușa a fost găsită. lar cu o noapte înainte de tragedie, grădina luase foc. Când George și Cora Conway au fost găsiţi, Eulalie și copilul dispăruseră. — Dacă oamenii susţin că Eulalie a luat copilul, de ce ar mai învinovăți familia lui Ted? — Nimeni nu susţine așa ceva, adăugă Corinne. Oamenii zic că Eulalie nu l-ar fi abandonat niciodată pe Jake. Era doar un băieţel și era totul pentru ea. În privinţa asta toată lumea e de acord - Eulalie nu l-ar fi părăsit sub nicio formă pe micul Jake. Dacă ar fi plecat undeva, cu sau fără copilul soţilor Conway, l-ar fi luat și pe Jake cu ea. — Vasăzică, până la urmă ce cred ei că s-a întâmplat? întrebă Janet, deși în inima ei simţea ce răspuns va primi. Corinne ezită. Apoi spuse: — Ei sunt siguri că George și Cora i-au făcut ceva lui Eulalie și că, de când casa a fost părăsită, iar cei din familia Conway nu au mai trecut pe aici, nu s-a mai întâmplat nimic rău. Cele două femei se uitară una la alta. — lar acum, că am venit noi au senzaţia că se vor petrece din nou lucruri rele? Corinne dădu din cap afirmativ. — Ei nu, că asta le întrece pe toate! spuse Janet, încercând să-și domolească furia. Și ce-o să facă, o să vină după noi cu furcile ca ţăranii din Frankenstein? Corinne Beckwith zâmbi ușor: — Bănuiesc că vor fi ceva mai subtili, dar cred că ai prins ideea. Revoltei lui Janet îi luă locul o hotărâre rece. Toate dubiile legate de puterea lui Ted de a-și ține promisiunile dispăruseră. Dacă Corinne Beckwith - sau oricine altcineva - avea senzaţia că își vor face bagajele și vor pleca, atunci se înșela. Se înșela profund. 78 — Așa ceva n-o să se întâmple, spuse ea calm. Dacă o fi să plecăm, atunci va fi pentru că noi singuri am dat greș. Dar nu ne va goni nimeni. Nimeni. 11. Ted stătea în întunericul confortabil al barului, privind fix băutura din fața lui. Votcă simplă, doar cu o picătură de lămâie pentru aromă. O voce de-abia șoptită din mintea lui îi tot spunea să lase paharul unde era și să plece acasă. „Taci din gură, îi răspunse el răstit. E doar un pahar și îl merit. Oricine l-ar merita!” Ridică paharul și privi lung lichidul transparent, dorind parcă să fie provocat din nou de vocea ce nu-i dădea pace. În tăcere, Ted duse băutura la buze, dădu votca peste cap și împinse paharul către barman, care răspunse imediat cererii nerostite. În timp ce barmanul - un alt Tony, pentru Dumnezeu! - îi umplea din nou paharul, Ted își studie chipul în oglinda din spatele tejghelei. De ce naiba se holbaseră toţi la el întreaga zi? Nu era nimic în neregulă cu aspectul său - de fapt, arăta chiar mai bine decât aproape toţi nenorociţii ăia care se holbaseră la el. Dar nu numai modul în care îl priviseră îl scosese din minţi, mai era și comportamentul lor. Totul începuse chiar de dimineață, după ce plecase de acasă. Era în drum spre magazin să cumpere o rindea, o mașină de șlefuit și niște materiale de care avea nevoie pentru a reface podeaua livingului și, exact când ajunsese în dreptul pieţei din mijlocul orașului, trecuse pe lângă o clădire de cărămidă, ale cărei coloane de la intrare, împreună cu micul dom o desemnau drept Primăria orașului. Imediat își aminti cuvintele pe care le auzise la funeraliile mătușii lui: „... vor fi destule obiecţii împotriva eliberării unei autorizaţii... Sper că sunteţi pregătit de luptă...” „Dacă e să existe vreo problemă, atunci ar fi mai bine să știu de pe acum”, își spuse Ted. Găsi un loc de parcare la vreo douăzeci de metri. Indreptându-se spre clădirea Primăriei, salută două persoane pe care le întâlni. Una era o femeie cam de vârsta lui care ţinea de mână un băieţel poate cu un an mai mare decât Molly. Cealaltă era un bărbat de vreo șaizeci de ani, 79 îmbrăcat într-o salopetă largă și cu un moţ de păr argintiu ce ieșea de sub o șapcă de baseball pătată. Niciunul din ei nu-i răspunse la salut, deși era sigur că amândoi îl auziseră. Mai mult decât atât, avu impresia clară că știau cine e. „Înmormântarea, își zise în sinea lui. Ne-au văzut la înmormântare și au auzit toate poveștile alea despre Unchiul George și Mătușa Cora.” Ei bine, avea de-a face cu niște oameni cu mintea îngustă dintr-un oraș mic. Dar, cu siguranţă, mai existau și oameni care nu aveau nimic cu familia lui. Când intră în Primărie - care la prima vedere părea părăsită - se uită după un avizier și descoperi pe o ușă un semn ce arăta că acolo se afla Biroul de Informaţii. lnăuntru dădu peste o tejghea lungă în spatele căreia se aflau două ghișee, unul ocupat de o femeie tânără cu păr blond tuns scurt, cu aer de profesionist eficient, iar celălalt, de un bărbat care i se păru lui Ted că ar fi trebuit să iasă la pensie de multă vreme. Pe plăcuţa de la biroul acestuia scria Jefferson Davis Houlihan. Imediat după nume erau inscripţionate cu litere la fel de mari cuvintele: „FUNCȚIONAR PUBLIC”. — Pot să vă ajut cu ceva? îl întrebă blonda eficientă, oferindu- i lui Ted un zâmbet politicos, dacă nu chiar cald. Pe plăcuţa ei - mult mai mică decât cea a lui Houlihan - scria Amber Millard. — Aş dori să verific niște date legate de o proprietate, răspunse Ted. Era doar imaginaţia lui sau Amber Millard și șeful ei schimbară rapid o privire? Când îi dădu adresa casei și văzu că zâmbetul ei se întunecă, știu că nu fusese vorba de ceva imaginar. — E vorba de o zonă rezidenţială, răspunse ea atât de repede, încât Ted fu sigur că ea deja verificase. Următoarele cuvinte îi confirmară bănuiala: — Poftiţi o copie. A mai fost cineva care a cerut informați despre aceeași proprietate. Ridicându-se de la birou, ea se apropie de tejghea și îi înmână lui Ted o singură foaie de hârtie. O cercetă cu atenţie, deși era aproape sigur că știa ce conţine. — Sunteţi atât de drăguță să-mi spuneţi cine s-a mai interesat de casa mea? 80 De data asta, Amber Millard se uită la șeful ei și ceru ajutor. — Stimate domn, acestea sunt informaţii confidenţiale, după cum bine știți, nu-i așa? rosti tărăgănat Jefferson Davis Houlihan. Era cât pe ce să îl întrebe pe Houlihan la câte seriale cu avocaţi se uitase în ultima vreme, dar se stăpâni; nu ar fi făcut altceva decât să-l înfurie și mai tare. Ted mai studie încă o dată documentul din fața lui, apoi își îndreptă atenţia spre Amber Millard: — Aş vrea un formular pentru o autorizație de construcţie. De data asta Houlihan nu mai aşteptă ca asistenta lui să-i ceară ajutorul: — Nu sunt sigur că avem așa ceva. În ultimii douăzeci de ani nu a mai existat nicio astfel de cerere. Ted simți că e pe punctul de a-și pierde cumpătul: — N-ați vrea totuși să verificați? întrebă el, fără să mai încerce să-și îndulcească tonul. — Nicio problemă, replică Houlihan, ridicându-se anevoie în picioare. Numai că nu prea știu de unde să încep să caut. Îl privi fix pe Ted: Poate aţi putea să mai treceţi pe aici peste vreo săptămână, două..., sugeră el, de-abia rostind cuvintele. După ce câteva minute mai târziu părăsi Primăria, Ted simţi nevoia de a trage o dușcă, nevoie care crescu de-a lungul zilei. Oriunde se ducea, se întâmpla exact ca la Biroul de Informaţii al Primăriei. Nu era nimeni nepoliticos cu el. Nimeni nu-i întorcea spatele când se apropia. Mulți chiar îi zâmbeau. La început crezu că e vorba doar de modul în care viața decurge în micile orășele: toată lumea cunoștea pe toată lumea, dar nimeni nu știa nimic despre el. Va mai dura, probabil, o vreme până când vor ajunge să-l cunoască mai bine și atunci îl vor accepta. Mai ales atunci când va deschide motelul, iar oaspeții săi vor începe să-și cheltuiască banii în restaurantele și în magazinele aliniate frumos pe partea de sud a pieței. „Banii fac legea, își zise el, iar ai mei sunt la fel de buni ca ai oricui.” Nimeni nu a refuzat să-i vândă ceva. Pe la prânz, când dusese acasă primele materiale, cheltuise deja aproape cinci sute de dolari, iar după-masă - după ce Janet îi povestise despre vizita doamnei Beckwith - cheltui chiar mai mult. 81 Comandă vopsea și tapet, tablă nouă pentru acoperiș, precum și noi armături pentru toate sălile de baie din casă. Petrecu aproximativ o oră în magazinul cu instalaţii sanitare din St. Albans, răsfoind catalog după catalog, alese, în cele din urmă, vreo șase obiecte dintre cele mai bune - și cele mai scumpe - și le duse acasă. Vorbi cu instalatori, electricieni, tâmplari și cu tot felul de meșteri care ar fi putut să-l ajute la restaurarea casei. — Banii nu reprezintă o problemă, îi asigurase pe fiecare în parte - dându-le numărul de telefon al lui Bruce Wilcox, pentru ca avocatul să le confirme că banii există într-adevăr. Vreau doar ca totul să fie făcut ca la carte. Toți l-au ascultat politicos. Toţi i-au vândut ceea ce și-a dorit. Dar toți - instalatorii, electricienii, tâmplarii și ceilalţi - i-au spus același lucru: „Nu știu exact. Sunt destul de ocupat acum. Nu cred că voi avea timp și pentru dumneavoastră. lar casa e într-o stare destul de proastă. Ar fi mai bine să o dărâmați.” Spre seară, Ted era deja sătul de refrenul ăsta. In cele din urmă, se opri la piață ca să ia tot ceea ce îi scrisese janet pe o listă. Apoi hotărî să se mai oprească într-un anumit loc pentru propriile provizii. Bourbon. Gin. Și multă votcă. Avusese o zi grea. Merita o băutură. Casieriţa trecu prin faţa scaner-ului toate sticlele, fără să scoată niciun cuvânt, dar îi văzuse privirea și nu avu niciun dubiu legat de ceea ce îi transmitea: „Pleacă. Nu te vrem printre noi.” lar acum, în timp ce stătea în bar, își întâlni propria privire în oglindă. „La dracu' cu voi, își zise el în sinea lui. La dracu' cu voi toți. Sunt aici și nu am de gând să plec.” Dând peste cap și al doilea pahar, Ted lăsă pe bar suficienţi bani cât să acopere consumația și bacșișul, apoi ieși afară. După plecarea lui, barmanul adună banii, puse o parte în casa de marcat și restul în cutia pentru bacșișuri, apoi ridică receptorul: — A fost aici, spuse el. Și a băut. Urmă un moment scurt de tăcere, apoi persoana de la capătul celălalt al firului vorbi: 82 — Asta-i bine, zise părintele MacNeill încet. Poate o să bea până o să-și dea duhul. e Seara învăluia casa ca un giulgiu. Janet încerca din greu să se convingă că indispoziția pe care o avea era cauzată de vreme - căldura şi umiditatea, total nepotrivite pentru mijlocul lui septembrie, care acopereau St. Albans exact ca un cearșaf jilav. Hotărârea pe care i-o insuflase vizita Corinnei Beckwith în dimineața aceea începuse să se erodeze imediat ce Kim și Jared se întorseseră de la școală. Jared încerca să pară vesel, dar Kim nu-și ascundea deloc sentimentele. Nefericirea ei, Janet putea să jure, era dublată și de faptul că Muffin nu dăduse niciun semn de viaţă toată ziua. — S-a întâmplat ceva cu ea, spuse Kim când renunţă, în final, să-și mai strige pisica. Nu avea cum să dispară așa, pur și simplu. — Pisicile pot fi foarte independente, adăugase Janet, în dorința de a-i mai da ceva speranțe lui Kim, dar în același timp și ca s-o pregătească pentru cazul în care pisica nu avea să se mai întoarcă niciodată. E posibil să nu-i fi plăcut aici și a găsit un alt loc în care să trăiască. — Dar, n-ar face așa ceva! protestă Kim. În niciun caz Muffin! — Atunci, poate se va întoarce, zise Janet și schimbă subiectul. Cum a fost prima zi de școală? întrebă ea și imediat își dori să n-o fi făcut. Kim gemu: — Îngrozitoare, mormăi ea. Deschizând frigiderul, căută sticlele de Cola și îi dădu una fratelui ei. In următoarele douăzeci de minute Janet ascultă cu atenţie povestea umilinţei pe care o suferiseră cei doi gemeni în primele zece minute petrecute la Școala „Sfântul Ignaţiu”. — Și nici măcar nu a fost vina lui Jared, adăugă ea. Sora Clarence nici măcar n-a întrebat dacă el a scris biletul și nici el nu i-a zis că, în fond, autorul era altcineva. — Uită-te și tu cum s-a purtat cu noi, adăugă și Jared. Și asta a fost prima noastră zi de școală. Dacă i-aș fi spus că l-a scris Luke Roberts, probabil că ea l-ar fi pus să-i dea explicaţii și l-ar fi exmatriculat după aceea sau, în cel mai bun caz, l-ar fi pus să rămână după ore să zică vreo două mii de rugăciuni ori ceva de genul ăsta. 83 Kim își dădu ochii peste cap, întrebându-se a nu știu câta oară cum de Jared părea să nu se înfurie niciodată - nici chiar atunci când altcineva îl băga în încurcătură - și cum reușea să explice totul de parcă el nu ar fi făcut nimic special. Dădea impresia că nici măcar nu e supărat pe sora Clarence! — Recunoaște totuși că sora Clarence e o nenorocită! — Kim! rosti Janet cât putu ea de indignată, dar gândindu-se din nou la povestirea fiicei ei, o bănuială gravă își făcu loc în sufletul ei, aceea că mai existau și alte motive de care Kim nu avea habar. Părintele MacNeill! Deși nu credea că s-ar înjosi atât, încât să monteze o profesoară împotriva propriilor elevi. Sau ar face-o? Intrebarea nu-i dădu pace tot restul serii și se chinui să ignore miraculoasa rezolvare a tuturor problemelor care îi trecuse prin cap cu câteva ore mai devreme. Apoi Ted se întorsese acasă și, chiar înainte de a-l vedea, știuseră cu toții cu ce se ocupase. Nu era nimic vizibil; nimic din ceea ce puteau auzi, mirosi, gusta sau atinge. Dar trăiseră în starea aceea de atâta timp, încât o recunoscură imediat ce el intră în casă. Era aura alcoolului. Janet, încercând friptura pe care o pregătise pentru cină, surprinse schimbul de priviri dintre Jared și Kim. Cu toate că niciunul nu rostise vreun cuvânt, le putea citi foarte clar gândurile: „E beat!” Molly începu să plângă, ca și când ar fi intuit și ea gândurile lor - sau poate detecta și ea starea tatălui său printr-un mod propriu. Apoi Ted veni în bucătărie, adeverindu-le bănuielile. Pășea foarte atent, iar vorbele lui erau neobișnuit de precise: — De ce naiba vă holbaţi cu toţii așa la mine? întrebă el, iar tensiunea din casă crescu periculos la auzul enervării din vocea lui. Nici Kim, nici Jared nu răspunseră și își dădură toată silinţa să nu își privească tatăl și nici să nu pară că se străduiesc cu tot dinadinsul să îl evite. Smiorcăitul lui Molly se transformă în ţipete puternice. — lar copilul ăsta chiar trebuie să zbiere ori de câte ori intru eu în cameră? se răsti Ted. 84 În timp ce Janet o luă pe Molly în braţe încercând să o potolească, se văzu obligată să-și înghită replicile usturătoare care amenințau să îi scape de pe buze: „Face așa numai când bei!” În schimb, îi anunţă că masa va fi gata în câteva minute. — Atunci Jared poate să descarce ce e în mașină, spuse Ted, fixându-și fiul cu privirea. Dacă nu cer prea mult, desigur. Ultimele cuvinte fură rostite cu un sarcasm mușcător, avertizând-o pe Janet că nu mai era mult și Ted va exploda. — Nicio problemă, spuse Jared, deja în picioare. Kim, profitând de ocazia de a scăpa de tensiunea din bucătărie, își urmă fratele imediat. — Ce-i cu ea? întrebă Ted. Am vreo boală, ceva? Încă o dată Janet tăcu, dar când Jared intră în cameră cărând după el o ladă mare plină cu sticle de băutură, se întoarse furioasă spre Ted: — Ai zis că n-o să mai bei. Se strădui să-și domolească vocea și își dori să își găsească puterea să nu se înfurie până când vor rămâne singuri. Dar era prea târziu! Ted se uita deja ameninţător spre ea. — Doar pentru că este aici nu înseamnă c-o să și beau. De data asta Janet nu mai dădu glas gândurilor. Dar nu mai conta. Pentru că îl ațâţase deja pe Ted. — Mi-e rău când vă văd! ţipă el. Cum poţi să mă condamni că mai beau din când în când câte o tărie, când voi vă purtaţi cum vă purtaţi!? Ridică de jos cutia cu sticle, aproape pierzându-și echilibrul, apoi reuși să stea drept pe picioarele lui. — Vreţi să cinaţi, nu? Atunci mâncaţi în continuare, că eu o să îmi port singur de grijă. Dispăru pe o ușă ce dădea într-un fel de cămară și în imensa sală de mese din spate. Jared voi să-l urmeze, dar mama lui îl opri: — Rămâi. Lasă-l în pace. Măcar noi să ne putem bucura de cină. Dar bineînţeles că nu au putut! Giulgiul ce învăluia casa părea și mai greu și, deși Janet își tot spunea că de vină era zăpușeala serii, știau cu toţii care era adevărata cauză. Undeva, în casă, Ted se apucase de băut. După ce au terminat de mâncat și vasele au fost spălate, Kim și Jared s-au dus în camera lor, pretinzând că au teme de făcut 85 și că le mai rămăseseră niște cutii de despachetat. Dar când Jared o ridică pe Molly în brațe spunând: „Haide, păpușica mea, dacă noi avem treabă de făcut, atunci și tu ai!” Janet înțelesese mesajul foarte clar: „Nu vrem să dăm ochii cu el.” După ce copiii au plecat din bucătărie, Janet se învârti neputincioasă prin cameră. La început crezu că vrea să fie singură sau că dorește să amâne pe cât posibil confruntarea cu soţul ei. Dar era ceva mai mult de atât. Pentru a nu știu câta oară auzi vocea mamei ei, iar de data asta îi spunea ceva ce nu îi mai zise niciodată: „Părăsește-l! la copiii și lasă-l. E un mincinos, un beţiv și problemele lui nu au nicio legătură cu tine. Nu-l lăsa să te distrugă, pe tine și pe copii. Pleacă acum, înainte să fie prea târziu.” Cuvintele, rostite atât de clar, de parcă mama ei ar fi stat în bucătărie la masă, o șocară pe Janet. Și nu doar pentru că erau niște sfaturi neobișnuite. Și le mai spusese doar și singură de sute de ori înainte. Dar întotdeauna fusese vorba și de condiţii. Și întotdeauna teama o cuprinsese imediat. Teama de a-și crește copiii de una singură. Teama de a nu-și găsi un acoperiș deasupra capului, teama de a nu le putea oferi mâncare și dea nu avea cu ce-i îmbrăca. Dar în seara asta, în toropeala fierbinte a nopţii din Louisiana, toate temerile ei dispăruseră. Acum îi era mai frică să rămână. leși în pragul ușii din spate și privi afară. Cerul era întunecat - nori groși acopereau licărul stelelor - și în bezna de cerneală văzu toate forțele care păreau brusc să se îndrepte împotriva ei. Preotul, avertismentele lui de la înmormântare erau mult mai amenințătoare în întunericul nopţii decât la lumina zilei. Jake Cumberland, care îi privise cu ură de vizavi în timp ceo îngropau pe Cora Conway. Toţi oamenii, de care Ted îi vorbise la prânz, oameni care - din diverse motive - nu îi voiau aici și care nu făceau niciun efort să-și ascundă sentimentele. Sora Clarence, care îi umilise copiii chiar în prima lor zi de curs la „Sfântul Ignaţiu”. Și ce îi ţinea aici? O casă care nu-i costa nimic și un venit care îi permitea lui Ted să bea după pofta inimii. 86 „Oare cum putuse să creadă, fie și pentru o clipă, că Ted avea de gând să renunțe la băutură? Ce tâmpită! Asta era - o tâmpită și jumătate, ca toate femeile pe care le văzuse la televizor în diverse emisiuni și care trăiau alături de bărbaţi care le băteau, le înșelau și le umileau ori de câte ori aveau ocazia. Era vreo diferenţă între ea și celelalte?” Doar pentru că Ted nu o bătea și nu o înșela? Și ce dacă? O minţea - o minţise de sute de ori de-a lungul anilor! De ce l- o fi crezut de data asta? „Tâmpită, tâmpită, tâmpită!” Ei bine, până aici! Gata! Se întoarse în bucătărie și închise ușa, lăsând întunericul în urma ei. Plimbându-se la parterul casei, starea ei de spirit se îmbunătăţise. Se simţi eliberată când își dădu seama că luase cea mai bună decizie, chiar dacă în mod evident, gândind la rece, aceasta era, de fapt, singura soluţie viabilă. Dacă ea și copiii aveau să rămână acolo, ceva îngrozitor li se va întâmpla. Tuturor. Îl găsi pe Ted zăcând pe singura canapea adusă cu ei din Shreveport și pe care o puseseră în mica încăpere din spatele livingului. Tinea strâns în mână un pahar, iar pe podea, chiar lângă canapea, se zărea o sticlă de votcă de o jumătate de litru, goală pe jumătate. — Mâine plec, îi spuse ea. O să iau copiii, pe Scout - și pe Muffin dacă apare - și mașina. Ted se ridică, împleticindu-se și făcu un pas spre ea, își pierdu echilibrul, dar prinse partea de sus a micului șemineu ca să se îndrepte. — Nu pleci nicăieri! se răsti el, de data asta nemaiţinând seama că de-abia reușea să articuleze două cuvinte. Janet refuză să se certe cu el. Decizia pe care, în sfârșit, o luase îi dădea un calm pe care nu îl mai simţise de ani de zile. — S-a terminat, Ted! spuse cu vocea atât de liniștită, încât îi atrase atenţia soţului ei. S-a terminat cu toți anii de minciuni, cu toți anii de promisiuni încălcate. Nu vreau să mai trăiesc așa. Privi prin cameră: imaginea modului ei de viață. Acum, în loc de oportunităţile pe care le văzuse prin ochii lui Ted doar cu câteva zile mai devreme, nu mai vedea decât tapetul scorojit, 87 pereţii pătaţi, candelabrul spart și jegos, care atârna de tavanul coșcovit. Și fiecare cameră arăta la fel! — Uită-te la locul ăsta, continuă ea. Seamănă perfect cu căsnicia noastră - totul este putred și ar fi trebuit dărâmat cu mulți ani în urmă. Ted își strângea puternic pumnul, dar Janet nu-l băgă în seamă: — Nu te mai deranja, spuse ea. N-o să meargă. Nu încerca să mă ameninţi sau să mă lovești și, pentru Dumnezeu, nu-mi mai face nicio promisiune. Îi întoarse spatele, dar, când ajunse în pragul ușii, îi mai aruncă o ultimă privire: — Și nici nu încerca să urci în noaptea asta. Ușa de la dormitor o să fie închisă. leși din cameră, se îndreptă spre foaier și începu să urce scările. Se afla pe la mijlocul palierului, cam pe unde se despărțţea scara în două, când urletul lui Ted umplu toată casa: — N-o să mă părăsești! zbiera el. N-o să mă părăsești niciodată! Calmul care o însoţise până atunci fu zguduit de furia soțului ei. Repezindu-se în sus pe scări, intră ca o furtună în cameră și închise ușa în urma ei. Placa groasă de stejar avea să-l ţină departe de ea toată noaptea, dar, din păcate, nu era suficient de groasă pentru a o proteja de ţipătul furiei lui: — înţelegi? urla el de jos, că vocea lui răsuna în toate camerele. N-o să mă părăsești niciodată! 12. Sosise timpul. Chiar dacă dormea profund încă de pe la apusul soarelui, ceva din sufletul lui Jake Cumberland știa că venise timpul. Se trezi brusc, aruncând cât colo pătura zdrențăroasă cu care se învelea de când era un copil și sări pe podeaua goală de lemn, dintr-o singură mișcare agilă, în timp ce-și trăgea pantalonii, auzi un zgomot slab la ușa cabanei; ogarii săi simţiseră și ei că sosise clipa cea mare. 88 „Mai aveţi și voi puţină răbdare”, murmură Jake. La auzul vocii lui, cei doi câini cu blana aproape galbenă se potoliră. Jake își strecură mâinile prin mânecile roase ale unei cămăși vechi de când lumea, după care aprinse o lumânare și întredeschise ușa doar cât să lase animalele înăuntru. Câinii - atât de slabi încât li se vedeau coastele pe sub pielea de-abia acoperită de blană - se furișară în cabană, adulmecând aerul în căutarea mâncării. „Poate mai târziu”, zise Jake închizând ușa. Ogarii se așezară pe podea, cu botul pe labe. Ochii lor înroșiţi, strălucind ca niște tăciuni în lumina luminării, îl urmăreau pe Jake cu mare atenţie. După ce acesta mai aprinse patru lumânări pe care le așeză una lângă alta deasupra chiuvetei, pe pervaz, trupurile lor se încordară și cel mai mic scoase un ușor scheunat. — Gura! ordonă Jake. Câinele tresări și se ghemui și mai tare, fără să mai scoată niciun sunet. Fumul celor cinci lumânări umplea încet-încet camera, iar Jake se îndreptă spre cufărul din colț - cufărul mamei lui - și îl deschise. Imediat sub capac se găsea un compartiment nu prea adânc, împărțit în șase mai mici, fiecare dintre ele conţinând o întreagă varietate de borcănașe și de flacoane. Învelitoarea de altar voodoo a mamei lui se afla chiar sub compartimentul cel mare, dar Jake știa că nu e bine să o atingă înainte de a fi sigur ce licori și poţiuni urma să folosească. „Imediat ce o despăturești, vraja va începe să lucreze”, îi spusese ea în copilărie. „Așa că trebuie să fii pregătit. Tre' să știi ce vrei să faci și ce vei folosi.” „Dar cum știi?” întrebase Jake, cu ochii larg-deschiși, foarte atent la mișcările mamei sale - ai cărei ochi erau închiși - la modul în care își trecea mâinile peste obiectele din cufăr, alegând unele sticluțe și lăsându-le pe altele neatinse. „E vorba de magie”, îi răspunsese ea. „Magia o să-ţi spună.” Acum Jake îngenunche lângă cufăr și, așa cum făcea mama lui când era mic, își trecu mâinile, la doar câţiva centimetri, pe deasupra compartimentelor. Închise ochii și-și lăsă capul pe spate: — Ajută-mă, imploră el. Ajută-mă, Mamă! 89 Câinii, aflaţi în spatele lui Jake, își ridicară capetele, și nu se mai mișcară. În timp ce blana de pe spate li se zbârii, fiecare ridică o labă din față. Cozile lor se îndreptară brusc. Rămaseră în poziţia aceasta, complet nemișcaţi, cât timp Jake își ținu mâinile deasupra cufărului deschis. Mâna dreaptă a negrului se muta la stânga și la dreapta, dorind parcă să simtă undele emanate de flacoane. La început, mișcarea păru haotică, dar, pe parcurs, căpătă o formă, pentru ca după o vreme mâna să rămână suspendată în zona a cinci obiecte. Continuând să-și ţină ochii închiși și capul lăsat pe spate, începu să scoată pe rând obiectele alese. Câinii, încă încordaţi, priveau fix mâna stăpânului lor. După ce flacoanele fuseseră așezate pe podea chiar lângă ladă, Jake își deschise în sfârșit ochii. Foarte blând, aproape reverenţios, ridică sertarul detașabil și-l puse pe pat. Apoi, cu mâinile tremurânde, atinse învelitoarea de altar a mamei sale. Nu o mai scosese niciodată din cufăr - și nici nu o mai atinsese vreodată. Chiar și acum, înconjurat de pâlpâitul luminărilor, ezită. Materialul închis la culoare, legat strâns cu o fundă de un violet închis, păru să pulseze în lumina difuză ca și cum o formă necunoscută de viaţă se lupta să se elibereze dintre falduri. Magia! Magia mamei lui! Emoţionat, Jake scoase materialul din cufăr. Îl așeză pe masă și desfăcu cu grijă fundele, le întinse frumos, după care le împături așa cum obișnuia mama lui. Eliberat din strânsoare, un colț al cârpei căzu ușor într-o parte, iar broderia lui fină mângâie ușor mâna lui Jake, ca și când l-ar fi invitat să o atingă. Degetele lui Jake se apropiară de catifeaua fină. Culoarea ei de cerneală părea să înghită lumina luminărilor ca o bestie lacomă. Brusc, Jake își ridică braţele sus de tot și scutură cu putere bucata de material, după care o așeză din nou. Intr-o secundă aceasta se întinse, pliurile de catifea acoperind întreaga masă exact ca mantia de întuneric ce înconjurase cabana cu câteva ore înainte. Colţurile ei se potriveau perfect și atârnau cuminţi imediat deasupra podelei. 90 În mijlocul materialului fusese brodată o stea aurie, de forma unei pentagrame perfecte. Jake așeză câte o lumânare în fiecare dintre cele cinci colţuri ale ei și lumina lor combinată deveni și mal strălucitoare, îndepărtând umbrele întunecate din restul camerei. Totuși, materialul suferise o schimbare. Spaţiul din interiorul pentagramei părea să se fi deschis și, pe măsură ce îl privea tot mai intens, Jake avu senzaţia că se afla în faţa unui abis imens. II cuprinse o ușoară ameţeală și simţi cum se leagănă înainte și înapoi gata să se arunce în întuneric - un întuneric ce l-ar absorbi exact ca incendiul care o înghiţise pe mama lui cu patruzeci de ani în urmă. Câinii începură să mârâie ameninţător, dar tăcură imediat ce Jake întoarse spatele altarului pe care îl crease. Unul cât unul, Jake ridică obiectele pe care le scosese din cufăr. Erau trei borcănașe și două flacoane. Scoase capacul primului, luă pe deget un strop de praf de fildeș și îl scutură într- unul dintre triunghiuri. În timp ce flacăra lumânării din dreptul triunghiului se mări, Jake murmură o incantaţie scurtă: „Să dea Domnul să ai stomacul spintecat și măruntaiele împrăștiate”. Din al doilea borcan scoase ghimpele curbat al unui trandafir sălbatic: „Să ţi se sfâșie pielea și sângele să-ţi înece rănile”. A doua flacără prinse viaţă. Indepărtă dopul de la unul din flacoane și duhoarea uleiului de sconcs umplu camera. In timp ce turnă o picătură din lichidul uleios în faţa celui de-al treilea triunghi, hrănind suflul luminării, buzele lui rostiră o altă incantaţie: „Fie ca plămânii să-ţi ardă și puroiul să-ţi umple gâtul”. Urmă un tep de porc spinos, iar acum patru lumânări își arătau flăcările mândre: „Să-ţi iasă ochii din orbite și întunericul să coboare asupra ta”. In cele din urmă, Jake deschise și cel de-al doilea flacon din care lăsă să se scurgă o singură picătură. In timp ce flacăra de la ultima lumânare se înteţi și acidul din sticluţă fu rapid înghiţit de catifea, rosti și ultima incantaţie: „Carnea să-ţi putrezească și câinii să-ţi mănânce oasele”. Cei doi ogari se apropiară ca și când ar fi mirosit hrana. 91 Încă o dată flăcările unite ale lumânărilor umplură camera cu o strălucire aurie. Jake se duse în colţul cel mai îndepărtat al cabanei și ridică de jos una din traistele de pânză roasă în care aducea acasă vânatul prins în capcanele lui. Acum sacul nu conţinea nicio nutrie ori vreun viezure sau vreo vidră. În seara asta traista conţinea ceea ce capturase cu o noapte în urmă. Încet, cu grijă, scoase leșul pisicii lui Kimberley Conway. Ochii animalului rămăseseră deschiși și păreau să-l privească, așa cum stătea nemișcată în mijlocul pentagramei. De pe raftul așezat deasupra mesei luă un cuţit a cărui lamă se subţiase de-a lungul anilor de atâta ascuţit. În lumina strălucitoare a lumânărilor, Jake Cumberland se apucă să facă ce știa el cel mai bine. Într-o jumătate de oră terminase. Împărţise măruntaiele pisicii în patru părţi egale, pe care le pârli pe rând la flacăra uneia dintre lumânări. Pielea pisicii, curățată de orice urmă de carne, stătea atârnată deasupra celei de-a cincea lumânări. Flacăra îi arsese o bucată de blană la fel de rapid pe cât fusese acidul înghiţit de catifea. După ce isprăvi ritualul, Jake puse măruntaiele, pielea și capul pisicii la loc în traistă și suflă în lumânări. Fumul din cameră începu să dispară încet, luând cu el miasma oribilă a uleiului de dihor. Praful alb din colț de mistreț fu înghiţit de bucata de catifea, alături de ghimpele de trandafir și de ţepul de porc spinos. Gaura făcută de acid dispăru și ea, și când Jake luă materialul de pe masă, acesta luă singur forma pliată pe care o avusese iniţial. Când dangătul îndepărtat al clopotului bisericii bătu miezul nopţii, Jake prinse cârpa cu fundele violete și o așeză la loc în cufărul mamei lui. Fixă sertarul și închise capacul. Chiar înainte de a pleca de acasă cu traista de pânză după el, Jake Cumberland își hrăni câinii. Aceștia se repeziră înfometați asupra scheletului pisicii, mârâind și molfăind în timp ce sfâșiau tendoanele și zdrobeau oasele cu fălcile lor. e Pendula imensă din colţul livingului întunecat - un ceas ornat într-un stil nemţesc - începu să bată ora exactă chiar când Ted rupea ţipla de plastic de pe a doua sticlă de votcă. 92 A doua sau a treia? Nu prea își aducea aminte, dar credea că totuși era vorba de- a doua. Dacă ar fi fost a treia sticlă, până acum ar fi dormit dus, or nici pomeneală de așa ceva. Nu îi era deloc somn. Degetele își opriră mișcarea, pentru că Ted număra orele. „„„ Zece... unsprezece... douăsprezece... treisprezece. Treisprezece? Ce dracu'...? Că doar nu exista ora treisprezece - toată lumea știa asta. Scoase ţipla, răsuci dopul, apoi duse sticla la buze și trase o dușcă zdravănă. Căldura familiară a alcoolului îi cuprinse plăcut gâtlejul și se răspândi în stomac. Și cuvintele lui Janet - cuvintele care îi torturaseră mintea toată noaptea - dispărură preţ de câteva secunde. Nu dorise să zică așa ceva - n-avea cum! Fără el, ce-o să facă? În plus, mai auzise el povești din astea și înainte. Nu se plângea ea tot timpul că nu mai suportă, că, dacă nu se lasă de băut, o să plece în cele din urmă? Dar rămăsese în continuare alături de el și așa va face și acum. Doar îl iubea. Nu putea să trăiască fără el. „Dar ce naiba se întâmplă cu ceasul ăla? Și, dacă mă gândesc mai bine, cum de merge? Nu-mi amintesc să-l fi întors. Sigur că Janet sau unul dintre copii ar fi putut să îl pornească fără ca eu să știu. Și totuși nu-mi aduc aminte să-i fi auzit ticăitul.” Ce fel de ceas mai era și ăsta de pornea așa din senin și mai bătea și o oră aiurea? Ted se întinse mai bine pe canapea și privi mai atent cutia de alamă gravată a pendulei. Erau tot felul de cadrane - unul arăta ora, unul, secundele, iar un altul fazele lunii. Ceasul funcționa bine mersi. Își mută privirea pe cadranul ce indica secundele. ÎI atrăgea ceva acolo, nu știa prea bine ce anume, probabil felul în care se mișca exact înainte să ticăie. Era... Mintea lui căută un cuvânt care să-l descrie, apoi îl găsi exact pe cel care se potrivea. Îngrijit. Da, da, asta era. Curat și îngrijit. Exact cum trebuiau să fie lucrurile. Numai că nu erau așa. Se ridică, sprijinindu-se de biblioteca așezată în peretele de lângă pendulă și se uită de jur împrejur. 93 Chiar și-așa, ameţit de băutură cum era, putea să vadă tapetul ondulat, zugrăveala scorojită și petele de pe covor. „Ce Doamne iartă-mă făcuse Janet toată ziua? Doar el muncea în casa asta?” Privirea lui se fixă din nou asupra ceasului. Câteva minute după miezul nopții. Și în niciun caz ora treisprezece. O prostie! Ce idee stupidă să creadă că e ora treisprezece! Probabil că numărase greșit. Atinse cu mâna ușiţa transparentă care îi proteja cadranele și reuși să o deschidă după câteva secunde. Împinse minutarul până când acesta indică ora trei. Dar, în loc să ticăie de și un sfert, pendula porni să bată ora fixă. Încă o dată, Ted numără. lar ceasul bătu tot de... treisprezece ori. Se dădu puţin înapoi, dar nu-și putea lua ochii de pe cadran, de parcă o forță nevăzută îl ţinea locului. Limbile se mișcară din nou și pendula începu încă o dată să bată ora exactă. O șmecherie! Trebuia să fie la mijloc vreo șmecherie! Limbile nu aveau cum să se miște atât de repede - era imposibil. Dar când minutarul ajunse la ora nouă, ceasul bătu din nou de treisprezece ori. Incapabil să-și mute privirea de pe cadranul ceasului, Ted urmări cum limba se îndreaptă din nou cu repeziciune spre doisprezece. Fără să-și dea seama, își ţinu respiraţia în timp ce ceasul indica ora pentru a cincea oară. În timp ce dangătul adânc reverbera în întreaga casă - o dată, de două ori, apoi de trei ori - Ted își dădu seama că mai era ceva în neregulă. Ceasul arăta tot miezul nopții! Dar limba care indica minutele făcuse o rotație completă! Doar văzuse cu ochii lui! — A cincea oară, a șasea, a șaptea bătaie. Aha! Era stricat! ... Zece, unsprezece, doisprezece... Ted aşteptă, ţinându-și respiraţia, ca ecoul ultimului dangăt să se stingă încet. În final, când nu se mai auzi nimic, respiră ușurat. Întorcându-se, își duse sticla la gură. Și ceasul mai bătu o dată. Scăpă sticla din mână. 94 — Janet? rosti el încet numele soţiei sale. Apoi șopti din nou: — Janet, ajută-mă! Ultima bătaie se stinse și ea. Înainte de a începe iarăși, Ted strânse cioburile de pe jos - jumătate din conţinutul ei se vărsase pe covor - și ieși grăbit din living, trântind ușa după el. Trecu prin foaierul imens, apoi prin sala de mese, închizând ușile cu grijă. „Acum sunt în siguranţă.” „Chiar dacă ceasul va începe iar să bată...” Nici nu-și terminase bine gândul, că îl auzi din nou. Dar nu înăbușit - nu ca și când s-ar fi auzit dintr-o altă cameră. Era chiar lângă el. Pendula! Așezată pe peretele din față, între două ferestre ce dădeau spre terenul viran din spatele garajului. Inima i-o luă la galop când încercă să-și spună că nu era posibil, că ceasul se afla în continuare în living, că în camera asta nu era același ceas. Dangătul lui se înteți, umplând camera. Ted scăpă din nou sticla și își acoperi urechile cu mâinile, dar sunetul deveni și mai tare - atât de tare, încât avea senzaţia că-i bubuie urechile. „Nebun! Înnebunesc!” Bâjbâi după clanţa ușilor masive ale sălii de mese și reuși să iasă. Se repezi în holul de la intrare, însă dangătul îl urmă și aici. Înţelese atunci greșeala lui - acum auzea ambele ceasuri. — Janet? strigă el pentru a doua oară, invocând din instinct numele singurei persoane pe care se putuse baza întotdeauna. Janet, unde ești? Sus. Era sus, în dormitorul lor. „Trebuie să ajung acolo! Trebuie să ajung sus!” Începu să urce scările, dar se împiedică de prima treaptă și de-abia reuși să nu cadă, ţinându-se de balustrada de mahon. Când se îndreptă, îl cuprinse ameţeala. li venea să vomite. „Am băut prea mult. Am băut puţin mai mult decât trebuie.” Ținându-se de balustradă cu ambele mâini, reuși să mai urce câteva trepte. Dangătul pendulei îl lovi din nou. Căzu în genunchi și privi prin întuneric. Atunci îl zări. Acolo pe palier. 95 Ceasul! Același ceas din living și din sala de mese. ; „Nuuuuu...” se jelui el, cu gura uscată de frică. Intorcându-i spatele pendulei, începu să coboare disperat scările, dar pe a treia treaptă se împiedică. Incercă să se prindă de balustradă, însă rată și se rostogoli pe scări în jos. Când atinse podeaua, o durere ascuţită în umărul drept îi tăie respiraţia. In ciuda durerii, se ridică cu chiu, cu vai, încercând să găsească un loc - oriunde - numai să nu mai audă sunetul acela îngrozitor. Oriunde se ducea, pendula era acolo, indicând întruna ora aceea imposibilă. Bătăile îi torturau trupul ca loviturile unui ciocan. Mai rămăsese o singură ușă și Ted își încercă norocul. Se afla chiar în capul scărilor ce duceau în pivniţă. Întunericul de dedesubt semăna cu gura larg-deschisă a unui monstru imens. Ted căută, îngrozit, un întrerupător. Becul se aprinse, împrăștiind o lumină chioară. Cu inima încă bătând să-i spargă pieptul, terorizat de loviturile imposibile ale pendulei, Ted cobori scările. Dar chiar și-aici teribilul dangăt îl găsi. — Oprește-te, șopti el, acoperindu-și urechile cu mâinile, dar acum sunetul părea să vină chiar din capul lui, lovindu-se cu putere de craniu în ritmul bătăilor inimii. Avea un atac! Asta era! Era pe punctul de a face un infarct! Cu capul plesnindu-i de durere, se împinse în următoarea ușă. Se împiedică iar dar de data asta, când căzu, o durere agonizantă îi cuprinse mâna. Țipând, Ted își prinse încheietura. Un alt val de ametțeală și stomacul i se revoltă. Vomită și se întinse pe podea suficient de aproape, ca să simtă pe obraji căldura propriului lichid. Mirosul îl făcu să verse din nou, dar de data asta se rostogoli pe spate și începu să plângă. — Nu, imploră el, printre suspine. Nu vreau să mor. Nu vreau. Dar avea să moară - zăcând acolo, în camera întunecată în care nu intrau decât câteva raze de lumină pe sub ușă. Știa. Janet dormea sus, iar el o să moară. O să moară singur, beat. Mort de beat. — Nu. Nu. Nuuuu... 96 O șoaptă. Un suspin. — Ajutaţi-mă... Vă rog, ajutaţi-mă! Să mă ajute cineva! Îi venea încontinuu să vomite. Se chinui să se târască ceva mai departe de balta de vomă în care zăcea, dar orice mișcare însemna o tortură agonizantă. Apoi, din adâncul întunericului care-l înconjura ca o mantie, văzu ceva. Un fel de ceaţă ce părea să fie luminată din interior, ca și când mii de lumânări invizibile și-ar fi unit flăcările în aburul ciudat. Observă uimit cum ceața capătă contur. Un chip puternic, cu ochi strălucitori, care îi pătrundeau până în cele mai ascunse cotloane ale sufletului. „O halucinație. Da, asta mi se întâmplă - am o halucinație. Sau sunt pe punctul de a-mi da duhul. Da, da... viaţa îmi părăsește trupul, iar ăsta este spiritul trimis să-l conducă pe tărâmurile de dincolo.” — Ajutor, mai șopti el încă o dată. Vă rog, ajutaţi-mă! Ceaţa păru că se apropie de el și simţi o atingere - o mângâiere fierbinte - pe obraz. Se auzi o voce. O șoaptă. Nici voce de bărbat, nici de femeie: era ceva nepâmântesc și totuși foarte clar. — O să-mi dai orice îţi voi cere? Ted privi fix. În ochii arzători: — Da, răspunse el stins. Oh, Doamne, da! Dangătul teribil din capul lui Ted își mai domoli bătaia. Greaţa din stomac nu mai era așa intensă. — Orice, imploră el atunci. O să fac orice. Numai ajută-mă! Simţi din nou atingerea aceea care-i dădea fiori. Într-o clipită durerea de la încheietură și cea din umăr dispărură. În liniștea adâncă ce se lăsă brusc, Ted Conway adormi. Dar chiar înainte de a se lăsa în brațele somnului binefăcător, înțelese că ceva din el se schimbase. Nimic nu avea să mai fie la fel vreodată. 97 13. — Jared? Sunetul se pierdu în bezna ce-l învăluia. La început, băiatul nu fusese foarte sigur că auzise pe cineva strigându-i numele. Dar vocea insistă: — Jared! Vocea tatălui său! Deşi de-abia perceptibilă, Jared o recunoscu imediat: avea tonul acela specific, de furie, ce nu dispărea nici măcar atunci când tatăl lui nu băuse. Era treaz acum? Jared nu putea băga mâna-n foc. Apoi glasul se auzi din nou, de data asta ordonându-i: — Jared! Venea de undeva de foarte aproape de el și băiatul se încordă. Se uită în stânga și-n dreapta, încercând să-l zărească pe Ted. Dar nu vedea nimic. Apoi, când tatăl său îl strigă iarăși, Jared realiză că se ratăcise. Ce nebunie! Doar știa foarte bine unde se află: în casa cea mare din St. Albans, în camera lui de la etajul al doilea. Numai că acum nu se mai afla acolo. Era într-o încăpere imensă, goală. Fără mobilă, fără covoare, fără nimic pe pereţi. Doar două ferestre. Jared se apropie de una din ele, suficient de aproape ca să se uite pe geam. Nimic. O ceață groasă îl împiedica să vadă ce este afară. _ Se simţi dezorientat, ametit și mai, mai că-și pierdu echilibrul. Impleticindu-se, se întinse instinctiv ca să se agaţe de rama ferestrei. Mâna sa dreaptă trecu prin ea, contopindu-se cu negura cenușie din afara camerei. Lui Jared îi îngheţă sângele în vene. Işi retrase repede mâna și pentru o secundă avu senzaţia oribilă că braţul îi dispăruse. Dar nu! Era acolo, nu îl durea, însă... Ce naiba se întâmplase? Stătu nemișcat câteva momente, privind concentrat spre locul acela nefiresc de unde venea strigătul. Apoi, ca și când ar fi fost trasă de o forță nevăzută, mâna lui începu să se miște încet spre același punct. 98 — Nu! Cuvântul îl înţepă ca pișcătura unei insecte și Jared tresări. Sări brusc într-o parte, convins că tatăl lui se afla chiar în spatele său. Dar camera era tot goală. Se răsuci. Acum, ceața sură de dincolo de geam făcuse loc unei găuri negre ce părea fără fund; înăuntru era un întuneric de nepătruns. Bezna totuși adusese pe cineva o dată cu ea. Hipnotizat, cu inima bătându-i nebunește în piept, simți ceva întinzându-se spre el. Ceva ce dorea să-i atingă sufletul. Urletul de groază îi rămase în gât, dar Jared mai găsi putere să se îndepărteze de fereastră și să iasă în grabă pe singura ușă a camerei. Se trezi într-un coridor, un fel de pasaj lung ce se întindea la nesfârșit în stânga și în dreapta. Se uită într-o parte și-n alta. Încotro s-o apuce? ÎI cuprinse panica. Ambele direcţii semănau ca două picături de apă. Dar trebuia să se hotărască ime... Se opri. Ceva venise aproape de el. Foarte aproape! Își tinu respiraţia, ascultând. Tăcere. Și totuși era acolo. O simțea; se apropia și mai tare. | se făcu părul măciucă și un fior de spaimă îi cutremură corpul din toate încheieturile. În spatele lui! Era chiar în spatele lui și parcă-i simţea atingerea. Dacă îl atingea, avea să moară. Va muri și va fi înghiţit pe vecie în bezna oribilă, pe care o întrezărise de partea cealaltă a ferestrei. Apoi, încă o dată, îl auzi pe tatăl lui strigându-l. De data asta, Jared hotărî că trebuie să vadă de unde vine vocea și o luă la goană pe hol. Pentru o clipă crezu că scăpase. Și din nou simţi. Era acolo - lucrul acela invizibil ce venea din întuneric ieșise din cameră și îl urmărea. Îl ajunsese din urmă. încercă să alerge mai repede, dar indiferent cât de repede alerga sau încotro se îndrepta, coridorul nu se sfârșea. La un moment dat, dădu peste o răscruce și Jared începu, cu disperare, să spere. Se întoarse și o luă pe un alt coridor. Brusc, din neant, drumul se închise. 99 Sora Clarence, ameninţându-l cu degetul, îi arunca priviri furioase. Jared făcu stânga împrejur și o luă în altă direcţie. Din nefericire, aici îi tăie calea părintele MacNeill, care începu să-l blesteme, îndreptând înspre el un crucifix, de parcă el ar fi fost diavolul însuși și pe care trebuia să-l alunge. Se întoarse din nou, dar se trezi în fața unui negru uriaș, ce rânjea răutăcios, încercând să-l apuce de gât. Cu ultimele puteri, Jared se smulse de lângă el și fugi mâncând pământul. Rătăci într-o parte și-n alta, dar, oriunde se ducea, dădea peste călugărița, preotul sau negrul care voiau să-l strângă de gât. Auzi din nou vocea tatălui său: — Pe-aici! Vino pe-aici! Urmări glasul, cu dușmanul nevăzut pe urmele lui. Sfătuit încontinuu de vocea părintelui său, Jared alergă până când simţi că nu mai poate respira. Cu plămânii arzând și cu inima pe punctul de a exploda, se prăbuși pe podea, horcăind sufocat. Teroarea și epuizarea îl copleșiră. Izbucni în hohote de plâns. Apoi, îngheţat de frică, simţi cum forța din întuneric îl înconjoară și îl prinde cu gheare puternice, aruncându-l într-o disperare cruntă. Era sleit de puteri și nu se mai simţea în stare să se lupte cu ea. Nu mai putea fugi. Nu se mai putea ascunde. Nu îi mai putea scăpa. Era terminat. După o secundă sau poate o eternitate, cine mai știe, Jared auzi din nou vocea tatălui său: — Deschide ochii, Jared! Făcuse întocmai, dar nu văzu nimic. Era înghiţit atât de adânc de vârtejul beznei de afară, încât nicio lumină nu mai avea cum să ajungă până la el. Apoi, din străfundul întunericului, începură să strălucească doi tăciuni aprinși. Luminiţele se făceau din ce mai mari, pe măsură ce se apropiau de Jared. Încet, încet căpătară o formă clară. Și nu erau lumini, ci ochi. O pereche de ochi aurii, lucioși, cu pupilele ca două lame. Păreau să fie luminaţi din interior și, când ajunseră chiar lângă el, îi dezvăluiră și chipul din spatele lor. 100 O față întunecată, acoperită cu solzi. Nările - două găuri din care se scurgea un lichid. Gura - o tăietură adâncă, din care atârna o limbă imensă și băloasă. Paralizat de himera îngrozitoare, Jared înţepeni când creatura se apropie de el. Simţi cum îl plesnește ușor cu limba pe obraz, pe falcă, apoi cum coboară înspre picioare. Ori de câte ori îl atingea, avea senzaţia că o lamă fină îi crestează pielea. Dar, în loc să-i curgă sânge din răni, rămânea doar tremurul unei înfiorări. Limba continua să se miște, cercetându-i fiecare părticică a corpului și, pe nesimţite, o răceală nefirească îi pătrunse prin toţi porii, ca și când ar fost prins în tentaculele nemiloase ale unei plante carnivore. Il invada cu repeziciune și știa că nu mai poate face nimic. Pentru prima dată de când începuse coșmarul, Jared deschise gura ca să ţipe. Era însă prea târziu. Devenise captivul fiinţei de gheaţă, întunericul pusese stăpânire pe sufletul lui. (J Kim tresări ca străbătută de un şoc electric. Se trezi buimăcită, cu corpul scuturându-i-se exact ca al unui câine care vrea să-și usuce blana. — Jared? se auzi ea strigând. Jared, s-a întâmplat ceva? „De ce oi fi făcut chestia asta?” se întrebă fata și timp de câteva secunde rămase nemișcată, ascultând liniștea din camera întunecată. Nimic. Doar ţipătul îndepărtat al unei bufniţțe, sunetul scos de insecte, zgomotele obișnuite dintr-o casă veche, ticăitul liniștitor al ceasului deșteptător așezat lângă pat. Nu-și mai aducea aminte dacă a visat ceva sau nu. Dormea dusă și în secunda următoare era perfect trează. Trează și îngrijorată pentru Jared. Legătura dintre gemeni! Dar n-avea sens. De ce simţea asta tocmai acum în miez de noapte? Ridică ceasul și îl înclină spre geam, unde razele pale ale lunii aruncau un strop de lumină. Puțin după 3:30 dimineaţa. De obicei, când se întâmpla așa ceva și ea, și Jared erau treji. De fapt, de cele mai multe ori, erau împreună când se stabilea legătura aceea specială dintre ei. Dar ea citise și despre gemeni 101 care experimentaseră conexiuni puternice. Fiecare simțea când celălalt avea probleme sau necazuri. Dacă era rănit sau bolnav, cam așa ceva. Se putea oare întâmpla și când dormeai? Dându-se jos din pat, Kim își puse pe ea vechiul halat de baie, însușit de la fratele ei, când acestuia îi rămăsese mic, și se îndreptă spre ușă. Ascultă din nou, de data asta încercând să sesizeze zgomotele făcute de tatăl ei. Dacă nu adormise încă? Dacă ar fi dat peste ea, ar fi țipat sau ar fi pus-o să stea cu ella palavre. De fapt, ar fi vorbit numai el, iar ea ar fi trebuit să asculte pentru a nu știu câta oară povestea lui despre cât de nedreaptă este viaţa. De parcă ar exista cineva pe lume care să susţină că viaţa e justă! Cel puţin ea și Jared deveniseră perfect conștienți de chestia asta cu mult timp în urmă. Își luă inima în dinţi și întredeschise ușa, uitându-se prin crăpătură. Dintr-una din camerele de jos răzbătea suficientă lumină, încât să vadă întregul hol, inclusiv camera lui Jared, aflată în partea cealaltă a mezaninului. Kim se opri și ascultă din nou cu atenţie. Pentru că nu auzea niciun sunet de la parter, merse lipăind repede pe coridor până la ușa fratelui ei. — Jared? șopti ea. Jared! Auzi un scâncet slab: — Scout? Dar Scout dormea întotdeauna profund și Jared de-abia reușea să-l trezească dimineaţa. Răsuci mânerul sferic și simţi un declic. După ce deschise ușa, privi înăuntru. Imediat Scout veni la picioarele ei și se gudură pe lângă ea, cerând să fie scărpinat. — Ce e, băiete? întrebă Kim. Deschise ușa și mai mult și se așeză în genunchi, ca să-l mângâie pe gât și pe spate, acolo unde știa că-i place lui Scout. O secundă mai târziu însă, câinele plecă de lângă ea și se repezi lângă fereastra deschisă, unde începu să se agite, sprijinindu-se într-o labă, iar cu cealaltă zgâriind neliniștit geamul. — Oh, nu, șopti Kim. Și Muffin tot așa a... „Muffin! Poate asta era! Poate nu era vorba de Jared! Poate Muffin încerca să intre în casă și ea simțise cumva!” Traversă camera și privi afară în noapte: 102 — Muffin? strigă încet Kim. Apoi, doar cât să o audă pisica: — Pis, pis, pis... Hai, Muffin! — Kim? Speriată de vocea fratelui ei, Kim se întoarse și dădu peste Jared: — lisuse, Kim, ce cauţi în camera mea? Cât e ceasul? — Trei jumate, răspunse ea. M-a trezit ceva. Eram îngrijorată din cauza ta. — Ei, nu mai spune! se enervă Jared. Erai atât de îngrijorată, încât ai venit până aici ca să strigi după blestemata aia de pisică. Kim rămase mută de uimire. Jared nu-i vorbise aşa niciodată - niciodată! — Chiar mi-am făcut griji pentru tine, protestă ea. Dar când Scout s-a dus la fereastră și eu... — Auzi, n-ai vrea tu să te duci înapoi în pat? i-o tăie el. — Scuze, dragă! se rățoi și Kim. Data viitoare când o să îmi mai fac griji, o să mă întorc pe partea cealaltă! — Așa să faci! mai adăugă Jared, aruncându-se pe pernă și întorcându-se cu spatele la ea. Acum lasă-mă în pace, bine? „Păi, dacă așa vrei, așa să fie!” își spuse Kim și se îndreptă spre ușă. Dar înainte de a ieși din cameră, se întoarse din nou: — Jared? Eşti sigur că nu ţi s-a întâmplat nimic? Jared oftă plictisit: — Aoleu, ce trebuie să fac ca să scap de tine? Să chem un doctor? Închide naibii ușa aia și lasă-mă în pace! Kim trânti ușa în urma ei suficient de tare, ca să-l enerveze și mai rău. — lisuse, i se plânse el lui Scout, care se așezase lângă pat, dând cu laba înspre el. De parcă ar fi fost vina mea! Dar în timp ce încercă să adoarmă, avu senzaţia vagă că visase ceva urât - un coșmar în care alergase prin holurile casei, încercând să scape de sora Clarence, de părintele MacNeill și de un negru uriaș, care i se păruse cunoscut, dar pe care nu-și mai amintea cum îl cheamă. Dar nu Kim venise să-l salveze, ci tatăl lui. Tatăl lui!? De parcă ar fi fost în stare! Dacă ar da vreodată de vreun necaz, probabil că tatăl lui ar fi prea beat, ca să-l poată ajuta și l-ar lăsa să moară. Apoi, amintindu-și ceea ce auzise din 103 întâmplare mai devreme, în timp ce părinţii lui se certau, se întrebă dacă mama lui chiar avea de gând să-l părăsească. Probabil că nu - doar o mai spusese de-atâtea ori înainte! Jared se foi în pat și Scout îl zgârie din nou cu laba. — Ce-i cu tine, băiete? Șezi! Treci la culcare, da? În loc să respecte comanda stăpânului său, câinele alergă la fereastră și dădu cu laba în geam. Dându-și seama că Scout nu avea de gând să se potolească, Jared se apropie și el de geam și se uită afară: — Ce-i, băiete? întrebă el. Ce e afară? Scout alergă la ușă de data asta, scheunând agitat. — Bine, bine, am priceput, mormăi Jared. Își trase blugii pe el și un tricou, iar în picioare își puse o pereche de teniși. Când deschise ușa, câinele o zbughi pe scări. Scout trecu prin sala de mese, apoi dispăru în bucătărie, înainte ca băiatul să ajungă pe palier. Se opri la mijlocul scărilor, ascultând cu atenție. Erau toate șansele ca tatăl lui să fi adormit de mult, dar nu se știa niciodată. Jared socoti că e mai bine să nu se gândească la așa ceva. Cobori în grabă și restul scărilor, trecu prin sufrageria întunecată și intră în bucătărie unde Scout tot zgâria ușa din spate și schelălăia, cerând să fie lăsat afară. Jared privi pe fereastră, încercând să-și dea seama de ce câinele era așa de agitat, dar nu văzu nimic. Tocmai se pregătea să deschidă ușa, când își aminti ce i se întâmplase lui Muffin. După spusele lui Kim, pisica sărise pe fereastră și dispăruse. „Probabil că a mâncat-o vreun raton sau cine știe ce animal. Pisică idioată! Și totuși, dacă afară era ceva și Scout se ducea după el...” Oftând, Jared căută peste tot până găsi o bucată de sfoară veche, pe care o legă strâns de zgarda lui Scout. Apoi lăsă câinele să iasă pe ușă, așteptându-se ca acesta să facă doar câţiva pași prin grădină, după care să ridice piciorul ca să urineze. În schimb, Scout o luă la goană către magazie, lesa improvizată zgâriindu-i palma lui Jared. Își înfășură sfoara de câteva ori în jurul încheieturii, reușind astfel să oprească animalul, dar, cum Scout continua să tragă, băiatul mai cobori câteva trepte până în grădină. 104 Câinele îl târî după el până în spatele magaziei, unde se urcă pe zidul clădirii cu labele din faţă. Și atunci, în lumina lunii, Jared o văzu. Agăţată cu capul în jos și cu limba atârnând, era Muffin. Pielea pisicii fusese întinsă și bătută în cuie pe perete, cu picioarele desfăcute și coada frumos curbată, de parcă Muffin ar fi încercat să se cațere. Deși nu putea ajunge la ea, Scout se tot întindea, doar, doar o atinge capul pisicii. Jared privi mult timp leșul lui Muffin, apoi se apropie și îl smulse de pe zid. Era pe punctul de a-l azvârli într-unul din tomberoanele de gunoi, când se răzgândi. „Dacă o găsea Kim de dimineaţă? Mai bine o punea în altă parte.” Își aminti de cutiile de împachetat pe care le depozitase în grajd. Lăsându-l pe Scout, care scheuna lângă cadavrul motanului, Jared intră în clădire. Un moment mai târziu se întoarse. — OK, Scout, spuse el încet, dar ferm. Cine a făcut asta? Arată-mi cine a făcut-o, Scout. Găsește-l, băiete! Drept răspuns, câinele începu să miroasă locurile de primprejur. Apoi, luând urma unui miros, se îndreptă spre tufele din partea de est a proprietăţii. Cu sfoara întinsă la maximum, Jared îl urmă pe Scout până la marginea pădurii, unde se opri. „Poate că ar fi mai bine să mă întorc și să încerc să găsesc o lanternă, se gândi el. Dar cine naiba știe în ce cutie trebuie să caut? In plus, luna e încă sus și noaptea-i clară.” lar Scout vedea orice, chiar și pe întuneric. — Hai, băiete, spuse el încet, răzgândindu-se. Să mergem! Mergând foarte aproape de câine, cam la o jumătate de metru în spatele lui, Jared porni pe una din aleile ce ducea în inima pădurii. Scout amușina pământul cu mișcări rapide, ducându-l tot mai departe. Apoi, exact când Jared se hotărâse să se întoarcă, Scout îngheţă, cu un picior ridicat și cu coada întinsă. _ Jared se strecură puţin mai în faţă și se lăsă în genunchi. Incercă să zărească ceva prin întuneric, dar la început nu observă nimic. Apoi, de-abia vizibilă, întrezări silueta unei cabane. — Aici? întrebă el. De aici a venit? Scout tremură, scheunând agitat. Apoi se încordă. Simţind cum se tensionează mușchii câinelui, Jared rămase și el nemișcat, ascultând. 105 Auzea ceva venind din partea stângă. Nu foarte clar. Un sunet fin, ca și când s-ar fi mișcat ceva în tufișuri. „Ceva sau cineva?” Inima lui Jared începu să bată nebunește și preţ de o clipă fu sigur că ceva - sau cineva - era acolo și că îl auzise. Tufișurile foșniră din nou, apoi se auzi un alt fel de zgomot. O ramură ruptă? Se auzi din nou. Mai aproape de data asta. Mult mai aproape! Cu degetele strâns încleștate pe zgarda lui Scout, trase câinele înapoi: — Hai, Scout, șopti el. Mai bine... Inainte de a-și termina propoziţia sau de a face vreo mișcare, noaptea fu sfâșiată de un zgomot asurzitor ce se iscă în faţa cabanei. O secundă mai târziu, urletul se transformă în urletele furioase ale unor ogari. Ușa de la cabană se deschise. Cineva ținea ridicată o lampă cu ulei, ce arunca o lumină gălbuie. — Cine-i acolo? strigă o voce aspră. Te avertizez! Arată-te la faţă imediat, că de nu, pun câinii pe tine! La adăpostul hămăiturilor scoase de ogari, Jared se repezi înapoi pe alee, trăgându-l pe Scout după el. Douăzeci de minute mai târziu, se furișă în casă, până în camera sa. Se dezbrăcă și se băgă în pat. Deși fusese plecat doar o oră, avu senzaţia că stătuse treaz toată noaptea. Dar n- avea importanţă cum se simţea - aflase tot ce voia să știe. Descoperise și acum știa ce avea de făcut. 14. „Îl părăsesc. De data asta, chiar îl las.” Fusese ultimul gând al lui Janet înainte de a adormi și tot cu el se trezi în minte când ceasul deșteptător sună. Se dădu jos din pat, dar se opri. Ceva se schimbase. Ascultă. 106 În casă nimic nu părea să fie diferit. O mierlă cânta în grădină, din depărtare se auzea cucurigul nu tocmai convingător al unui cocoș și, când se duse la fereastră, nu văzu decât o dimineaţă însorită și un cer senin pe care pluteau câțiva nori albi, pufoși. Privi cu atenţie prin curte și, când dădu cu ochii de iedera care învăluia fiecare centimetru al grădinii cu tentaculele ei lacome, avu un atac de claustrofobie. Nu mai putea să respire normal, iar mâinile ei - nu, tot corpul - erau înfășurate în rânduri de haine de care nu putea scăpa. Doamne, Dumnezeule, ce se întâmplă cu ea? Se sufoca; de-abia putea să se miște... „Nu! Nu se sufoca. Doar iedera era de vină. Imediat ce casa și grădina aveau să fie eliberate...” Refuză să-și mai ducă gândul până la capăt. „Plec, își reaminti ea. Plec de aici.” Se îndepărtă de fereastră și aruncă o privire prin cameră. Mai toate hainele ei erau încă împachetate în cutiile aduse de la Shreveport. Lucrurile copiilor erau și ele în mare parte strânse. „Or intra toate cutiile alea în Toyota? Va trebui să mai fac totuși niște bagaje... Toyota! Unde era?” Se duse din nou la fereastră și privi locul gol unde parcase Ted mașina când se întorsese acasă cu o zi în urmă. „O lăsase, oare, în magazie? Desigur că nu - o lăsase afară, pentru că își petrecuse restul serii cu băutura lui. Când i-am spus, în cele din urmă, că îl părăsesc, de-abia se mai ţinea pe picioare, darămite să...” Brusc, înțelese. Dacă el a luat mașina, atunci ea ce făcea? Panica ce o cuprinse la vederea locului gol se transformă în furie. „Cât de beat trebuie să fi fost ca să-și închipuie că dacă avea să îmi ia mașina, eu voi rămâne aici? Dar era prea beat ca să conducă.” O cuprinse frica și se lăsă pe pat, emoţiile golind-o brusc de orice energie. Întinse instinctiv mâna după telefon. „De câte ori am făcut asta? De câte ori am sunat la poliţie, la spitale, chiar și la morgă, căutându-mi bărbatul? Le-am pierdut numărul!” De-abia când ridică receptorul vechiului telefon, își dădu seama că acesta încă nu fusese conectat. Tipul de la telefoane trebuia să vină astăzi. „Dimineaţa sau după-amiaza?” 107 Nu-și mai amintea. Apoi nu-i mai păsă. „O rezolv eu într-un fel, își spuse ea. Mai întâi să mă îmbrac, să prepar micul dejun, să-i trimit pe copii la școală și se rezolvă. Se întoarce el. Intotdeauna se întoarce. Și când o veni...” Când va veni, ea va fi pregătită. Va face un bagaj pentru ea, o geantă pentru copii și, imediat ce o să apară, va lua mașina și gata. li va pune pe Molly și pe Scout pe bancheta din spate, va lua copiii de la „Sfântul Ignaţiu” și vor pleca. Işi puse o rochie, o ridică pe Molly - care se freca la ochi somnoroasă - din pătuţul ei, descuie ușa dormitorului și se îndreptă spre bucătărie. Kim pusese deja de cafea și tocmai scotea niște cereale și lapte din frigider. Nici urmă de Jared, care se trezea de obicei mai devreme decât Kim. — Unde-i fratele tău? întrebă ea. Ochii lui Kim se întunecară și ridică din umeri: — Doarme, cred, răspunse ea. Tonul indiferent spunea totul. „Au auzit, se gândi Janet. Amândoi au auzit întreaga tărășenie.” — Bănuiesc că știi că am hotărât să-l părăsesc pe tatăl tău, spuse ea cu grijă. Kim se uită la ea: — Vrei să zici că ne întoarcem la Shreveport? Jane ezită, apoi dădu din cap. Acum că rostise Kim cuvintele cu voce tare, își dădu seama că de data asta intenţiile ei erau clare. Işi mușcă buza, încercând să nu plângă, dar nu se mai putu abţine: — Nu mai pot suporta, zise ea, suspinând încet. Eu nu mai pot și nici voi nu mai puteţi. Habar n-am cum o să ne descurcăm, dar nu văd o altă cale de ieșire. Eu... Janet se așeză pe unul din scaunele de bucătărie, în timp ce Molly începu și ea să plângă. Kim o luă pe sora ei mai mică din braţele mamei sale: — O să fie bine, mamă, răspunse Kim când Molly se mai linişti. Vedem noi. Eu și Jared o să ne căutăm o slujbă, ceva după orele de curs... Se opri brusc și Janet își dădu seama că mai intrase cineva în cameră. „Nu, se rugă ea în gând. Dă Doamne să nu fie Ted! Nu 108 acum. Nu chiar acum. Mai dă-mi puţin timp.” Dar când se întoarse, văzu că era Jared. Fiul ei stătea în prag, cu geaca lui veche de blugi aruncată neglijent peste umeri. Îşi ţinea capul plecat și se uita fix la Kim. — Ce vrei să spui cu: „o să ne căutăm o slujbă după școală”? întrebă Jared. Janet dădu să vorbească, dar Kim fu cea care răspunse: — Mama zice că ne întoarcem la Shreveport. După noaptea trecută... — Mda, bine, i-o reteză Jared, dându-și ochii peste cap, batjocoritor. Mama nu pleacă nicăieri. Niciunul din noi nu pleacă. Dând ironic din cap, se întoarse și ieși pe ușă: — Ne vedem la școală. Dispăru înainte ca Janet sau Kim să apuce să zică ceva. Ușa de la intrare se trânti. Pentru că Molly începu să plângă din nou, Janet își înghiţi cu greu lacrimile: — Oh, Doamne, spuse ea cu vocea gâtuită de emoţiile care o copleșeau din ce în ce mai tare. Îmi pare rău. Îmi pare atât de rău. Cum am putut să vă fac să treceţi prin atâtea? Își îngropă faţa în mâini, izbucnind în hohote de plâns. — O să fie bine, mamă, o auzi pe fiica ei. Kim îi puse mâna pe umăr: — Imediat ce plecăm de aici, totul va fi bine. e Cincisprezece minute mai târziu, după ce făcuse curat în bucătărie, Kim plecă și ea la școală. De-abia pe la mijlocul drumului înţelese ce se întâmplă. Niciodată în viaţa ei nu plecase la școală singură! Până în dimineaţa asta, Jared o însoţise întotdeauna. Dar nu și astăzi. Astăzi mergea de una singură. Și mai era ceva: astăzi nu-l mai găsea pe Jared în acel colț special din mintea ei, unde îi simţea prezența de când se știa ea, unde era bine ascunsă legătura aceea specială dintre gemeni. Astăzi, legătura dispăruse. Astăzi, era pentru prima dată singură. 109 15. Problema cu funcţia de primar în St. Albans - de fapt, în orice alt oraș din lume - era că trebuia să fii drăguţ cu fiecare în parte, fie că îl plăceai, fie că nu. În cazul bărbatului care stătea acum în faţa lui Phil Engstrom - care era primar de mai bine de zece ani și intenţiona să rămână în aceeași poziţie încă cel puţin douăzeci de ani - problema devenea un fel de sabie cu două tăișuri. Vizitatorul primarului din dimineaţa aceea era părintele MacNeill, un alegător pe care se baza - deși preotul îl asigurase că Biserica fusese dintotdeauna deasupra politicii - și, de asemenea, duhovnicul lui Phil Engstrom. Preotul accentuă intenţionat cuvântul întotdeauna când menţionă așa-zisul dezinteres arătat politicii de către biserică, ca și cum în felul acesta ar fi reușit să-l convingă pe domnul Engstrom de veridicitatea spuselor lui. Faptul că primarul nu îl plăcuse niciodată în mod special pe MacNeill punea și mai multe paie pe foc, dar cel puţin în dimineaţa asta nu era în joc nimic la fel de important ca sufletul lui. Desigur, sentimentele care le avea față de preot îi aduceau o bilă neagră în confesional. Ca să nu mai vorbim că, dacă punea la socoteală și încercările lui repetate din ultima vreme de a sări peste slujba de duminică, preferând cele optsprezece găuri ale noului teren de golf din Valhalla, fără îndoială că îl aștepta o eternitate în Purgatoriu sau poate chiar mai rău. lar acum, că preotul ajunsese la scopul real al vizitei sale după zece minute de conversație politicoasă, Engstrom afișă cel mai sincer interes posibil: — Nu mi se pare tocmai potrivit ca vechea casă Conway să se transforme în hotel, spuse preotul. Zona aceea a fost dintotdeauna una rezidenţială și dacă dăm voie întreprinderilor comerciale să prindă rădăcini acolo, cum mai putem noi proteja integritatea locurilor din vecinătate? Engstrom se lăsă pe spate, sprijinindu-se de spătarul scaunului, cu mâinile încrucișate pe stomacul care începuse să se rotunjească mai mult decât trebuie din cauza minunatelor fripturi de pui făcute de soţia sa. — Nu sunt sigur că înțeleg unde vreţi să bateți cu asta, răspunse el, înghiţindu-și excesul de salivă și aruncându-i o privire nedumerită. Mie mi se pare că un pic de renovare la 110 reședința familiei Conway nu poate decât să aducă un bine comunităţii. E păcat să lași o casă veche ca aceea să fie acoperită de iederă, nu? Nici nu sunt prea multe case acolo, în Pontchartrain și mai este situată și la capătul străzii, destul de izolat, așa că nu văd ce mari modificări ar aduce împrejurimilor. Expresia de pe chipul preotului se schimbă rapid, dar Engstrom nu prea își dădu seama dacă e de bine sau de rău: — Normal că dacă e ceva de care nu știu, eu de-aia sunt aici ca să vă ascult, mai adăugă el, zâmbind radios. Așa cum sunteţi și dumneavoastră alături de mine când nu prea sunt cuminte, corect? Părintele MacNeill zâmbi la rândul lui, dar Engstrom nu simţi niciun pic de căldură în el: — Este o casă veche minunată, zise preotul aprobator, dar ceva din vocea preotului îl avertiză pe primar să se pregătească pentru ceea ce avea să vină. Insă nu prea sunt sigur că membrii familiei Conway reprezintă genul de oameni pe care am vrea să- i încurajăm. „Aha! gândi Engstrom. Asta era buba!” — Și de ce spuneţi asta? întrebă el. Adică, știți ceva despre ei de care noi n-avem habar? Părintele MacNeill își strânse buzele și chipul i se înăspri, semn că urma să se confeseze primarului. Sigur pe el, preotul se aplecă puţin în faţă și își roti atent privirea prin birou ca și când ar fi căutat vreun spion ce încerca să tragă cu urechea. — Îmi promiteţi că ceea ce vă spun rămâne între noi...? începu el, invitându-l parcă pe Engstrom să-i jure că tot ce va auzi este strict confidenţial. — Vă rog să consideraţi acest birou drept propriul confesional, răspunse primarul, înțelegând aluzia. Aţi fi uimit de lucrurile pe care le-am auzit aici și sunt fericit să vă pot spune cu mâna pe inimă că nicio persoană din St. Albans nu a regretat vreodată că a stat de vorbă cu mine. Părintele MacNeill încă mai ezita, vrând parcă să se hotărască, deși Engstrom îl bănuia că făcuse o pauză doar ca să decidă cât venin să strecoare în cuvintele sale: — E... diavolul, rosti în cele din urmă preotul. Ori de câte ori un bărbat din neamul Conway a trăit în oraș, s-au întâmplat numai nenorociri. 111 În următoarele cinci minute îi relată moartea lui George Conway, de parcă Phil Engstrom nu auzise povestea înainte. — În calitate de păstor spiritual al comunităţii noastre, pur și simplu nu sunt de acord cu prezența lui aici, spuse ca o concluzie părintele MacNeill. Phil Engstrom se lăsă pe spate în scaunul lui și dădu din cap satisfăcut: — Apreciez că m-aţi informat despre toate astea, părinte Mack. Sincer, apreciez. Și vă asigur că voi lua în consideraţie tot ce mi-aţi spus dacă vreun Conway va cere o autorizaţie Consiliului. Se uită la ceasul de pe perete într-o manieră cât mai evidentă, pentru a fi sigur că vizitatorul își imaginează că el verifică pe furiș ora. — Datorită unor oameni ca dumneavoastră orașul a ajuns ce este astăzi, continuă el, lansându-se în ceea ce Marge numea „Discursul de Dat Afară”. Preotul era deja în picioare, așa că Engstrom se ridică și el rapid, ocoli biroul și îl conduse pe musafir până la ușă. Işi continuă discursul, așezând o mână fermă în jurul umerilor preotului: — Știu cât de ocupat sunteţi și vă rămân profund recunoscător pentru faptul că v-aţi rupt din timpul dumneavoastră preţios. Când părintele MacNeill plecă, Phil Engstrom se întoarse la birou și se așeză în scaunul directorial de piele, o investiţie aprobată de Consiliu de-abia cu un an în urmă și se roti în el pentru a arunca o privire pe fereastră. Nu se mai sătura de priveliștea aceasta. Piaţa orașului se întindea mândră în faţa lui, iar în spatele ei, aranjate frumos, un șir de case vechi, desăvârșit amenajate. Clădirile fuseseră construite fiecare pe un teren de cel puţin o jumătate de acru, la adăpostul stejarilor uriași și al magnoliilor bogate, care păreau să-și arunce umbra proaspătă peste întregul oraș. Singura care strica peisajul era biserica „Sfântul Ignaţiu”, care străpungea cu turla ei semeaţă umbrarul frunzos. Era un cui în coasta lui Phil Engstrom, care îi reamintea în permanenţă că el nu reprezintă singura putere din St. Albans și că, dacă voia să-și păstreze funcţia, ar face bine să acorde mai multă atenţie vorbelor părintelui MacNeill. 112 Nu că i-ar fi păsat de ceea ce îi spusese preotul; ideea că prezența lui Ted Conway era malefică îl făcea să pufnească în râs. Totuși, dacă un om dorea să rămână în scaunul acela uriaș de piele - iar lui Phil Engstrom îi plăcea la nebunie statutul de primar în St. Albans - trebuia să-și aleagă bătăliile cu grijă, iar cea a lui Ted nu era una în care merita să se implice. „Poate că ar fi bine să facă și el puţine valuri prin oraș,” se gândi. Sigur că da, dacă îl lăsa pe părintele MacNeill să pună laba pe problema asta, va trebui să găsească ceva nou - ceva trivial, de preferat - prin care să zădărnicească planurile preotului, astfel încât MacNeill să nu-și imagineze vreun moment că el e singurul care taie și spânzură. Oftând și întrebându-se dacă nu cumva e corect, acum, că i-a oferit sprijinul preotului, să își dedice câteva duminici terenului de golf, se întinse spre birou. Câteva telefoane bine plasate vor constitui o bază bună pentru crearea unei „adevărate opinii publice” care se va ridica împotriva planurilor lui Ted Conway ăsta. Dar exact când degetele lui atinseră receptorul, aparatul prinse viaţă și auzi vocea lui Myrtle Pettibone venind prin interfon: — Un anume domn Conway dorește să vă vadă, îi spuse secretara. Ted Conway, mai exact. Phil ezită, dar numai pentru un moment. Măcar să arunce și el o privire asupra puiului căruia se pregătea să-i taie capul. — Bine, trimite-l la mine, exclamă el, pregătindu-și zâmbetul cel mai cald de întâmpinare. Nu-l lăsa să aștepte, Myrt! Poftește-l imediat înăuntru! e O jumătate de oră mai târziu Phil Engstrom se găsea din nou singur în biroul său, dar, când ridică telefonul, intenția lui nu era deloc să năruiască planul lui Ted Conway. De fapt, în ultimele treizeci de minute își schimbase radical părerea despre această chestiune. Ted Conway se dovedise a fi total diferit, întrecându-i toate așteptările. De fapt, era chiar un tip de treabă, cu picioarele pe pământ - „încântător”, ar fi fost cuvântul folosit de soţia lui - și tot ceea ce îi spusese era foarte rezonabil. La sfârșitul întâlnirii, Phil Engstrom înţelese că Ted Conway nu este numai un bărbat cu care te puteai înţelege, ci și un tip pe care ţi-l doreai și ca prieten. Și dacă tot avea să i se împotrivească părintelui MacNeill - pentru că sigur așa va face - barem să o facă într-un mod cât mai subtil. 113 Formându-și numărul de acasă, Phil bătea nerăbdător cu degetele pe birou în timp ce aștepta ca Marge să răspundă. Când, în sfârșit, îi răspunse, Phil încercă să-și ascundă cât putu de bine chiar și cel mai mic semn de enervare. Invăţase cu mulți ani în urmă că n-are rost să baţi calul, decât după ce îţi faci treaba cu el. — M-am gândit că ar fi bine să-i invităm la cină pe nou-veniţi, spuse el după ce soția lui termină de repetat cuvânt cu cuvânt discuţia purtată cu mama ei mai devreme. Poate chiar sâmbătă seara. — Sâmbăta asta? se înfioră Marge. Phil interpretă perfect intonaţia ei: Marge se îngrijora întotdeauna dacă invita pe cineva la cină cu mai puţin de două săptămâni în avans. Ar fi dat senzaţia că agenda lor nu este plină și asta nu se cădea. — Dar nu crezi că e prea târziu ca să... — Uite, iubiţica mea, o întrerupse Phil blând, știi foarte bine cât de mult iubesc oamenii puiul tău prăjit. Nu cred că există vreo persoană în tot orașul ăsta care să nu renunţe la orice pentru una din mesele tale. lar eu vreau să-i invităm pe cei din familia Conway. Urmă o tăcere lungă și timp de o secundă Phil se temu că părintele Mack vorbise deja cu soţia lui. Dar când Marge vorbi, în sfârșit, se relaxă: — Pui la cale ceva, nu-i așa? întrebă ea. — Cine, eu? făcu Phil pe indignatul cu un ton exagerat de inocent. Nici pomeneală! — Nu încerca să mă duci de nas, îl certă Marge. Știu eu foarte bine cum reușești să stai de atâta vreme în scaunul ăla de primar. — lar tu te numești tot de atâta timp doamna primar, răspunse Phil. lată ce vreau să faci... În timp ce vorbea, parcă o și vedea pe Marge cum îşi ia notițe, alcătuind deja meniul, alegând florile, hotărând aranjamentul mesei și orice alt detaliu ce contribuia la realizarea unei seri perfecte. Marge avea să pregătească scena. El va introduce personajele. lar restul va depinde numai de Ted Conway care va trebui să se descurce de unul singur. 114 Fie că va reuși, fie că nu, nimeni nu va putea să-l acuze pe Phil Engstrom că i-ar fi luat partea. Dar măcar atât se simţea dator să facă: la urma urmei, Ted Conway părea un tip extrem de drăguţ și nu făcea niciun rău nimănui dacă îl prezenta câtorva oameni. Nu-i așa? 16. Norii ce se adunau pe cer reflectau fidel dispoziţia lui Janet - întunecată și furioasă. Probabil că înainte ca ziua să ia sfârșit peste St. Albans va trece o adevărată furtună. Dar în casa familiei Conway nu va izbucni nicio vijelie. Indiferent de starea în care va ajunge Ted acasă - dacă va mai veni acasă - o să-l ignore. Valiza ei era deja făcută și aștepta lângă ușă, alături de cutiile în care împachetase lucrurile copiilor. O va pune pur și simplu pe Molly în Toyota, va aranja bagajele și va pleca. Dacă orele nu se vor fi terminat până atunci, îi va aștepta pe gemeni în faţa Școlii „Sfântul Ignaţiu” și vor pleca împreună de acolo. Gata cu discuţiile! Gata cu certurile! Gata cu scenele! Dar dacă Ted nu venea acasă? Dacă stricase Toyota? „Nu are cum”, își spuse ea. Dar dacă se întâmplă asta? Incercă să facă o listă cu oamenii pe care i-ar fi putut chema să o salveze pe ea și pe copii din St. Albans. Numai că, din păcate, nu-i venea în minte nici măcar o singură persoană pe care să se poată baza. „lar asta”, se gândi ea mohorâtă în timp ce privea cum norii se îmbulzesc din ce în ce mai tare, „era ceva la care ar fi trebuit să mă gândesc în urmă cu mulți ani, când mi-am dat seama că problema lui Ted cu băutura mi-a îndepărtat toți cunoscuții. Atunci își spusese însă că prietenii ei se înșelau în privinţa lui Ted, dar acum, după aproape douăzeci de ani, știa că ei avuseseră dreptate. 115 Și acum, când, în sfârșit, hotărâse că totul s-a terminat, nu mai avea la cine să apeleze. Janet era pe punctul de a pleca de la fereastră, când văzu o mașină intrând pe alee. După un moment o femeie încerca să-și facă loc printre buruienile din grădina din faţă - o femeie a cărei ținută arăta că face parte din elita orașului. Deși purta o rochie simplă din olandă, era genul acela de femeie care putea să poarte aceeași rochie toată ziua și să arate totuși ca scoasă din cutie. Părul blond-cenușiu era tuns simplu și îi încadra perfect chipul. — Sunt Marge Engstrom, spuse femeia când Janet îi deschise ușa. Zâmbi ușor și întinse mâna: — De o jumătate de oră mă tot chinuiesc să găsesc un motiv serios pentru a explica prezenţa mea aici, dar mi-e teamă că nu mă prea pricep la pretexte. Soţul meu este primarul din St. Albans și el m-a trimis. Se pare că aveţi o problemă. Pot să intru? Cumva, Marge Engstrom reuși să se strecoare în casă înainte ca Janet să aibă timp să se hotărască dacă vrea sau nu să o invite. — Știu că nu este foarte politicos cum am procedat, dar dacă nu v-aţi instalat încă telefonul, ce aș fi putut să fac? Cercetă curioasă holul uriaș de la intrare și zâmbetul ei păli: — Oh, Doamne, chiar că e harababură aici! Se înroși brusc la auzul propriilor cuvinte: Oh, nu, ascultaţi-mă! Phil spune întotdeauna că mă ia gura pe dinainte și iată dovada. Îmi pare atât de rău. Eu... — Nu-i nimic, o asigură Janet. Este harababură. De fapt, e o mizerie dezgustătoare! „Oprește-te! își spuse ea. Oricare ar fi motivul pentru care e aici, nu a venit să afle ceva despre mariajul tău.” Inspiră adânc, apoi continuă: — Vreţi o cafea? — Sinceră să fiu, mi-ar plăcea să văd casa, îi răspunse Marge. Și poate îmi puteţi spune și mie de ce este atât de pornit părintele MacNeill împotriva dumneavoastră? Când reveniră în bucătărie după o jumătate de oră, lui Janet îi plăcu modul direct al lui Marge Engstrom și căldura sinceră pe care o degaja femeia. Marge îi specificase mai concret de ce 116 venise și care era scopul real al cinei propuse. Din partea ei, Ted nu avea decât să se spele pe cap cu obligaţia asta apărută peste noapte. Și totuși, trebuia să zică și ea ceva. Dar ce? Că urma să plece câteva zile din oraș și că vor aranja ceva când se va întoarce? „Să nu minţi niciodată, Janet, o auzi pe mama ei admonestând-o de undeva, din trecut. Minciuna nu face decât să înrăutăţească situaţia.” Dacă i-ar spune adevărul - că soţul ei era un beţiv, iar ea plănuia să-l părăsească chiar în ziua aia - ce șansă ar mai fi avut Ted... „Ted!? De ce naiba îşi făcea griji pentru el? În plus, nu merita oare Marge Engstrom - și toți ceilalţi din St. Albans - să afle adevărul?” Înainte de a apuca să rostească ceva, văzu vechea ei mașină intrând pe alee, cu o remorcă în spate plină de alte materiale de construcţie - de cinci ori mai multe decât adusese Ted acasă cu o zi înainte. „Cine urma să le descarce pe toate, când Jared era încă la școală? se întrebă ea.” Dacă nu punea ea singură mâna, putea să jure că materialele vor rămâne în remorcă până când vor fi distruse de furtuna ce se apropia. Știa cu certitudine ce se va întâmpla când Ted o să audă și despre vizita părintelui MacNeill la Phil Engstrom. Mai întâi se va enerva. Apoi se va îmbăta. Apoi va începe să-și plângă de milă. Apoi va da vina pe ea sau pe copii, ori pe cine naiba mai știe. Având în vedere și mahmureala care sigur îl chinuia după noaptea trecută, poate că băuse deja câteva păhărele până acum. Se îmbărbătă pentru scena ce se întrezărea la orizont, dorindu-și să găsească o modalitate de a o scoate pe Marge afară din casă sau cel puţin de a o avertiza cumva. Dar era prea târziu. Ted intrase deja pe ușa din spate. — Miroase a cafea sau mi se pare mie? întrebă el. Doamne, aș da orice pentru o cană de cafea tare acum! Janet sărise deja în picioare și porni spre aragaz, dar Ted îi făcu semn să se așeze la loc: — Stai acolo! Nu te deranja! Lasă, că-mi pun eu! 117 Luă o ceașcă din chiuvetă, o clăti, apoi o umplu cu licoarea maronie, oferindu-i lui Marge Engstrom unul din zâmbetele lui cuceritoare. — Eu sunt Ted Conway, spuse el. lar dumneavoastră trebuie să fiţi soţia lui Phil Engstrom, nu-i așa? Janet se uita la el, nedumerită. După noaptea trecută, ochii lui ar fi trebuit să fie roșii, fața buhăită, iar starea de spirit mai proastă decât cea de ieri după-amiază. In schimb, privirea lui era senină, atitudinea, optimistă și o trata pe Marge cu un zâmbet absolut senzaţional, pe care Janet nu-l mai văzuse de ani de zile. Un zâmbet care avea să se transforme într-o furie întunecată imediat ce Marge îi va explica de ce venise, ca să-i invite la o petrecere dată în cinstea lor sâmbătă seara. Dar zâmbetul lui Ted nu se întunecă. Se înmuie doar puțin și chipul lui exprima mai degrabă un soi de regret înțelegător. — Ei bine, presupun că nu mă pot aștepta ca toată lumea să creadă în planul meu, spuse el. Mă bucur însă că nu vom fi singuri. Își mută privirea spre Janet: — Avem planuri pentru sâmbătă seara? „De parcă am fi avut vreun plan pentru sâmbetele din ultimii zece ani, gândi Janet cu amărăciune.” Dădu din cap că nu. Ted se întoarse din nou spre Marge Engstrom: — Atunci ne vedem sâmbătă. E nevoie să aducem ceva? „Să aducem ceva?” repetă Janet în gând. Singurul lucru pe care îl ducea Ted la o petrecere erau nenumăratele sticle de băutură pe care le bea tot el înainte să ajungă acolo. Dar ce mai conta, la urma urmei? Odată plecată cu tot cu copii, șansele ca Ted să-și amintească de petrecere erau aproape nule, ca să nu mai vorbim de posibilitatea de a-și face apariţia treaz. Și atunci va dispărea și disponibilitatea primarului de a-i oferi o mână de ajutor. Dar deja nu mai era problema ei. — Trebuie să mă uit în agendă, spuse ea. Îl acoperise pe Ted atâţia ani, încât vocea ei nu trăda nici cel mai mic semn de emoție. — E bine dacă vă sun mâine? Dar când Marge plecă după câteva minute, renunţă la tonul neutru. 118 — Unde ai fost? întrebă ea. Ai idee ce înseamnă să te trezești și să descoperi că perechea ta - care era atât de beat, încât nu se putea ţine pe picioare ultima oară când l-ai văzut - a plecat cu mașina? Ted dădu să răspundă, dar Janet nu-l lăsă să vorbească: — Normal că nu știi! Și niciodată nu vei ști, atâta timp cât o să mai fii căsătorit cu mine. Dar s-a terminat, Ted. Mi-a ajuns! Înțelegi? Mi-a ajuns până peste cap! Făcu o pauză, trase aer în piept și se pregăti pentru un răspuns exploziv. — Îmi pare rău, zise el blând. Nu știu cum ai suportat atâtea în toţi anii ăștia. Căinţa sinceră din vocea lui o lăsă mască pe Janet. Ea se pregătise pentru scena obișnuită: o ceartă din ce în ce mai urâtă care se termina întotdeauna cu ea în lacrimi. De-abia atunci, după ce o aducea la tăcere, zdrobindu-i apărarea puţin câte puţin, o lua în braţe și îi promitea că lucrurile se vor schimba. Dar niciodată, de când începuse să bea, nu sugerase că ea nu ar fi trebuit să-i suporte viciul. Dar chiar și așa era sigură că, indiferent de ceea ce Îi spusese, motivaţia lui era simplă - să o determine să rămână lângă el, să aibă grijă de el. Se uită suspicioasă la el: — De ce ai ști? întrebă ea, cu o voce care-i reflecta perfect oboseala. Ai fost prea beat ca să-ţi dai seama, nu-i așa? Prea beat ca să înţelegi de ce îţi pierzi slujba, prea beat ca să vezi cât le este de teamă copiilor de tine. Și mult prea beat ca să îţi dai seama ce mi-ai făcut mie. Molly, care stătea în picioare în locul ei de joacă, ţinându-se de plasă cu mânuţele, începu să plângă și Janet se aplecă și o luă în brațe. — Gata, iubita lu' mama, nu s-a întâmplat nimic, o liniști ea. Mami și tati nu o să se certe. N-o să se mai certe niciodată. Se uită la Ted: Plec în după-amiaza asta, îi spuse ea, imediat ce pun câteva lucruri în mașină. Scout, care stătea pe covor, se ridică brusc, scheunând de parcă ar fi înțeles ce zice ea: — Nu-ţi face griji, băiete, îi spuse ea câinelui. Te luăm și pe tine. 119 Încă o dată se pregăti pentru atacul pe care avea să-l lanseze Ted ca să-i schimbe hotărârea, trecând peste orice. Dar Ted o surprinse și de data asta: — Lasă-mă să-ţi povestesc ce s-a întâmplat aseară, rosti Ted atât de încet, încât chiar reuși să îi atragă atenţia. Dar nu se lăsă păcălită: — Vrei să zici că îţi mai amintești? Ted dădu din cap: — Fiecare secundă. După ce ai plecat, am continuat să beau și am început să rătăcesc prin casă. Și oriunde mă duceam, nu vedeam decât mizerie. Un zâmbet amar îi apăru pe buze: Era ca și când m-aș fi privit pe mine, continuă el, arătând cu mâna spre bucătărie și spre grădina plină de buruieni. Totul e distrus aici, la fel de distrus ca și mine. În doar câţiva ani se va duce pe copcă. Se întoarse spre Janet și îi întâlni privirea: — La fel ca și mine, mai adăugă el. Noaptea trecută mi-am dat seama, în sfârșit. Nu numai că distrug căsnicia noastră, relaţia cu copiii și cariera mea. Asta în cazul în care slujba de la Majestic se poate numi o carieră, zise el ironic, dar fără nicio urmă din văicăreala de care Janet se săturase. Mă distrug chiar și pe mine. Și am hotărât că nu vreau să mor. Janet simţi cum i se prăbușește, insesizabil aproape, tot sistemul de apărare și se luptă și mai tare. — Și, întrebă ea cu sarcasm deliberat, când ai descoperit tu marele adevăr, ce ai hotărât, mai exact, să faci? Ted tresări, dar nu contracară: — Mi s-a făcut rău, răspunse el. M-am dus în pivniță și am vomitat mai mult decât am vomitat eu în toată viaţa mea la un loc. Pentru prima dată de când începuseră să discute, îi apăru un zâmbet jucăuș în colțul gurii și ochii îi licăriră șugubăţ: — Și trebuie să recunoști că am vomitat ceva la viața mea. Pentru că Janet refuză să guste gluma, zâmbetul lui păli: — Uită-te la mine, spuse el încet. Uită-te în ochii mei. „N-o face! își spuse Janet. Dar deja nu se mai simţea sigură pe ea, așa că în cele din urmă se uită în ochii lui. Ceva se schimbase. Nu era vorba doar de claritatea privirii, care oricum era surprinzătoare, având în vedere cât băuse noaptea trecută. Dar 120 poate îl ajutase faptul că dăduse afară mai toată cantitatea și somnul ștersese urmele. Parcă îi citise gândurile. — Când bei cât am băut eu, ai nevoie de mult mai mult ca să îți revii după așa o mahmureală. Janet nu răspunse, dar îl privi în continuare. Redescoperi ceva familiar în ochii lui, ceva de care își amintea vag. Apoi știu. Simţise același lucru ca atunci când s-au întâlnit prima dată și simţise că se îneacă în privirea lui și că nu mai conta decât mângâierea lui. — Vino cu mine, zise el. O ridică pe Molly din braţele ei și o așeză delicat la loc în ţarc. O luă pe Janet de mână, ieșiră din bucătărie, trecură prin hol și prin living până în camera mică, în care îl găsise noaptea trecută. Sticla goală încă mai zăcea pe podea, iar cutia cu sticlele pline era așezată pe jos. Când Ted ridică o sticlă de votcă, îi rupse plasticul și o deschise, Janet simţi un gol în stomac. Oare avea de gând să-i arate că se schimbase, trăgând o dușcă? Dar în loc să ducă sticla la buze, o răsturnă în chiuveta barului construit în perete, chiar lângă șemineu. Lăsă conţinutul să se scurgă. Se întinse după o altă sticlă pe care o goli. Apoi alta și alta, până când în cutie nu a mai rămas nimic. — M-ai văzut tu pe mine vreodată făcând așa ceva? întrebă el. Janet se gândi atunci la toate promisiunile auzite. „Nu trebuie să beau. Mie îmi place să beau... Doar pentru că este aici, nu înseamnă și că am s-o și beau... N-o să pun în gură niciun strop, dar trebuie să avem ceva cu care să servim oaspeţii, nu-i așa?” De câte ori le auzise? Câte alte variante mai fuseseră? Și de câte ori nu golise ea singură sticlele, dar în zadar, pentru că Ted le găsea înlocuitori în mai puţin de o oră. Avea chiar și o motivaţie pentru gestul său: „Fie și dacă mă hotărăsc să trag o dușcă - ceea ce nu se va întâmpla - n-ar fi mai bine să o am la îndemână?” „Nu! ar fi vrut ea să strige. Nu vreau să mai bei deloc!” Dar indiferent de ce zicea ea, nu se rezolva nimic. Nu fusese niciun moment - cu excepţia cazurilor când rămâneau fără 121 niciun ban - în care să nu se găsească vreo sticlă cu băutură în casă. Apoi își aduse aminte de remorca din spatele mașinii. Din nou parcă îi citise gândurile. — Și nici n-am mai cumpărat alta, spuse el. Chiar atunci un fulger lumină cerul și casa se zgudui sub puterea trăsnetului. Începură să cadă primele picături de ploaie. — Oh, Doamne, strigă Ted. Trebuie să duc neapărat toate materialele alea în magazie înainte să fie distruse! Golind ultima sticlă în chiuvetă, o luă la fugă prin casă să iasă pe ușa din spate. Când Janet îl ajunse din urmă, Ted deja era băgat cu totul în remorcă. — Trebuie să fie niște folii de plastic pe aici, pe undeva... Mâinile lui găsiră ceva și trase brusc: — Uite! strigă el. Rupse cât putu de repede o sacoșă de plastic și scoase o bucată de polietilenă și o scutură ca s-o desfacă. Ceva mai târziu el și Janet acoperiseră remorca, protejându-i conţinutul împotriva furtunii. Însă vântul deja începea să o tragă încolo și încoace; în câteva minute ar fi fost smulsă. — Urcă-te în mașină, îi spuse Ted, în timp ce ploaia începu să cadă în rafale. Eu o să deschid ușile de la magazie și tu bag-o înăuntru. — Dar n-am suficient spaţiu să intru, protestă Janet. — Hai, dă-o cu spatele, răspunse Ted. Te ghidez eu. Deja turna cu găleata. — Dar o să te uzi fleașcă..., începu Janet, însă Ted deja se muncea să deschidă ușile garajului improvizat. Se urcă în mașină și încercă să urmeze instrucțiunile lui Ted. Janet băgă în marșarier, trăgând de volan în stânga și-n dreapta, în încercarea de a introduce remorca înăuntru. De două ori se văzu obligată să dea înainte pentru a relua manevra. Între timp ploaia se înteţise atât de tare, încât de-abia îl mai zărea pe Ted, deși ștergătoarele erau date la maximum. La a treia încercare, reuși în sfârșit să-i facă loc remorcii în garaj și se sperie când auzi roata din spate de pe dreapta cum se lovește de cadrul ușii. Dându-se jos, se repezi la adăpostul clădirii, unde îl găsi pe Ted așezând încă o folie de plastic pe care o legă strâns cu niște sfoară. — Chiar mă întrebam de ce am cumpărat chestia asta, zise el în timp ce asigură și ultimul colț. Acum știu. 122 Se uită în sus, la tavanul găurit prin care se scurgea apă. — Poate ar trebui să mă urc acolo chiar acum să o repar cumva. — Eşti nebun? întrebă Janet. O să aluneci și o să-ţi rupi gâtul! — Dar... — Niciun dar, mai spuse Janet. Hai să intrăm în casă înainte să fie și mai rău. Traversară curtea în fugă până la ușa din spate, repezindu-se în bucătărie chiar când începu să fulgere și să bubuie atât de tare, încât Molly începu să ţipe. De data asta Ted fu cel care o luă în braţe să o liniștească: — Nu-i nimic, draga mea, șopti el legănând-o. Doar un tunet. Nu poate să-i facă rău prinţesei lu' tata. În timp ce-l privea cum o alintă pe fetiţă, Janet încercă să se lămurească dacă nu cumva gestul lui era doar o altă metodă de a o determina să rămână cu el. Dar dacă se prefăcea, atunci Ted era un actor al naibii de bun. Deși ud leoarcă, el continua să o liniștească pe Molly și, când fetița se potoli, îi zâmbi lui Janet: — Cred că ne-am descurcat bine afară, nu-i așa? Janet se uită fix la el: — Ştii că am lovit aripa din spate, nu? întrebă Janet. Ted dădu din umeri: — La cum arată mașina, cine o să bage de seamă? Sunt uimit de cât de bine te-ai descurcat, având în vedere cât de tare ploua. După un moment de tăcere, adaugă: — Știu că trebuie să pleci. Vocea lui era calmă: — O să desfac remorca. Ezită din nou și Janet îl văzu cum caută cuvintele cele mai potrivite. Dar parcă simțea și el că era prea târziu și că nimic nu mai putea să o convingă. Încă o dată ochii lui - albaștri, clari și adânci ca în ziua în care l-a cunoscut - îi găsiră pe-ai ei: — Îmi pare rău, rosti el învins. Îmi pare rău pentru tot. Se îndreptă spre ușa din spate și ea știu - în adâncul sufletului ei - că spunea adevărul. Ceva din interiorul lui se schimbase, într-adevăr, în sfârșit. — Ted? El se opri, apoi se întoarse spre ea: 123 — Poate încă o zi, o auzi rostind. O să mai rămânem o zi să vedem ce se întâmplă. 17. Sunetul clopoţelului care anunţă sfârșitul orelor o sperie atât de tare pe Kim, încât aproape sări din banca neîncăpătoare în care stătea de o bună bucată de timp, chinuindu-se să descifreze o ecuaţie de gradul al doilea care părea imposibil de rezolvat. Pe masură ce ziua trecea, avea tot mai tare senzaţia că se făcuse o greșeală îngrozitoare, iar ea nimerise dintr-o neînțelegere în acea clasă. Deși era de-o seamă cu ceilalţi copii, niciunul nu părea să fie nepregătit, așa cum se simțea ea. Era posibil ca școala publică la care mersese, împreună cu Jared să fi fost mult mai slabă decât Școala Catolică? Fără îndoială, judecând după colegii ei care, cel puţin la matematică, fizică și franceză erau al naibii de buni. Restul materiilor nu erau așa de rele - îi plăcuseră întotdeauna istoria și engleza. Dar materiile la care se simţea ea pusă în încurcătură erau aproape imposibile. Işi îndesă cărțile în ghiozdan și se îndreptă spre vestiare, întrebându-se dacă și Jared avea aceleași probleme. Dacă da, atunci amândoi o dăduseră în bară. Cel puţin înainte materiile preferate erau diferite și se puteau ajuta unul pe celălalt. Vestiarul ei se afla pe la jumătatea coridorului principal de la etajul al doilea al clădirii. Formă combinaţia și simţi că i se înmoaie picioarele când văzu că ușa nu se deschide. De-abia la a treia încercare realiză că se înșela - folosea combinaţia de la fosta școală. In timp ce degetele mai roteau încă o dată micul cadran, simţi că în spatele ei stă cineva. Cineva care o enerva într-un mod ciudat. Încercă să se concentreze asupra cifrului, dar, după primul număr, mintea ei se goli. „De cât ori trebuie să mai răsucesc? De două ori? De trei ori?” Și la ce număr trebuia să se oprească? Răspunsul veni pe neașteptate: douăzeci și șase! Sau opt oare? Nu! Opt era ultimul număr! 124 O luă de la capăt, dar simţi cum persoana din spatele ei se apropie și mai tare și brusc i se făcu părul măciucă. Ce voia? Era foarte aproape de ea acum. Atât de aproape, încât îi simţea răsuflarea. O s-o atingă! | se făcu pielea de găină. Din clipă în clipă o să-i vadă și degetele. Nemaiputând să suporte, se întoarse pentru a da ochii cu cel care stătea în spatele ei. — Ce..., începu ea, dar se opri brusc. „Jared! Era doar Jared!” — Doamne, răsuflă ea ușurată ducându-și mâna la piept și sprijinindu-se de dulap. M-ai speriat! De ce n-ai zis nimic? Jared aruncă priviri în stânga și în dreapta. „Căuta pe cineva?” Kim cercetă coridorul, recunoscând câteva chipuri, și pentru unele dintre ele, amintindu-și chiar numele respective. „Dar de cine se ferea Jared?” — Pe cine cauţi? întrebă ea. El se încruntă: — Pe nimeni. Dar am o vagă bănuială că sunt căutat de călugăriţe, rosti el cu o jumătate de gură. Kim făcu ochii mari. Mai întâi plecase de acasă fără să-și mănânce micul dejun și fără să o aștepte și pe ea. Apoi nu-l mai văzuse aproape toată ziua. Nu dăduse de el nici la prânz, la cantină, așa că, în cele din urmă, se așeză la masă cu o fată pe nume Sandy Engstrom și cu unele dintre prietenele acesteia. Insă mai toată ora îl căută cu privirea pe Jared, incapabilă să se concentreze asupra flecărelii colegelor ei. — De ce să te caute? întrebă în cele din urmă. Ai făcut ceva rău? Jared clătină din cap: — Pur și simplu, femeile astea nu mă înghit. Kim își dădu ochii peste cap: — Cum adică, nu te înghit? Ele oricum se comportă ca niște cotoroanțe acre. Jared se încruntă: — Dacă-ţi zic, nu mă plac pe mine! Toată ziua m-au supravegheat. — Adică te-au urmărit? zise Kim. 125 „De ce naiba să-l urmărească tocmai pe Jared?” Apoi crezu că știe răspunsul - și el simţea același lucru ca și ea, că aici totul va fi mai greu. Din aceleași motive, interpretaseră amândoi răceala călugăriţelor drept un afront personal. — N-au nimic cu tine, protestă ea. Doar că aici e diferit, asta-i tot. Se întoarse cu fața spre dulap, apucându-se din nou să rotească butonul până când, în sfârșit, încuietoarea cedă: — Toată ziua m-am simţit ca o înapoiată mintal, dar n-are nicio legătură cu călugărițele. E doar... Dar Jared deja nu o mai asculta. De fapt, nici nu mai era în spatele ei. Când închise dulapul, îl văzu dispărând pe scările de la capătul holului. „Ce se întâmplă? De ce astăzi se comporta atât de ciudat?” Și nu numai că se comporta aiurea. Mai era ceva - ceva mai puternic. : Legătura specială dintre gemeni. l|și aduse aminte că dimineață simțise o senzație dubioasă de singurătate, de parcă legătura spirituală ce îi unise dintotdeauna pe ei se rupsese brusc. La început crezuse că de vină sunt toanele lui Jared și fusese sigură că, atunci când va ajunge la școală, legătura se va restabili. Dar nu se întâmplase așa și toată ziua o încercase un sentiment neobișnuit de singurătate pe care nu-l mai simţise niciodată înainte. lar mai adineauri, când stătea chiar în spatele ei - la mai puţin de jumătate de metru de ea - habar n-avusese că era el! Asta nu se mai întâmplase niciodată. Toată viaţa ei simţise când Jared era în apropiere și, când intra într-o cameră, știa dacă fratele ei era acolo. În copilărie aveau chiar un joc al lor, în care se ascundeau, încercând fiecare să-l păcălească pe celălalt. Dar niciunul din ei nu câștigase. Până astăzi. Și-atunci înțelese de ce se simţea Jared atât de ciudat. „Același lucru i se întâmplase și lui! Normal! Asta era.” Se grăbi să-l ajungă pe fratele ei din urmă, făcându-și loc prin mulţimea de elevi ce umplea holul, apoi începu să coboare câte două trepte odată. Intrând în grabă pe ușa principală, se uită în jur după Jared și îl zări ceva mai departe, vorbind cu Luke Roberts. Zori pasul spre el, strigându-l. Dar când se apropie, amândoi 126 băieții tăcură și, când Jared o privi, avu senzaţia că nu prea era bucuros să o vadă. Cuvintele rostite de el îi confirmară bănuiala: — Nu poţi să mă lași și pe mine singur? Kim îngheță: — Eu, ăăă, eu doar... Se tot bâlbâi, incapabilă să găsească vorbele potrivite. Jared continua să o privească fix și, acum, că stătea în lumina soarelui - și mai puternic după furtuna de dimineaţă - văzu că în ochii lui se schimbase ceva. Acolo unde înainte se afla poarta prin care ea întrezărea sufletul fratelui ei, simţea acum un fel de perdea groasă, ca și cum ar fi vrut să ascundă ceva ce ea nu trebuia să descopere. „lmi ascunde sigur ceva. Muffin! Asta trebuia să fie - a aflat ce s-a întâmplat cu pisica mea și nu vrea să-mi spună. Ceea ce însemna că...” | se înmuiară genunchii când se gândi la posibilul motiv pentru care Jared îi ascundea acest lucru: — E vorba de Muffin, nu-i așa? întrebă ea. Chipul lui Jared era în continuare impasibil. — Ai găsit-o, așadar? Crezu că zărește o licărire în ochii fratelui ei, dar aceasta dispăru foarte repede. Și iarăși legătura dintre gemeni nu-i mai transmitea nimic. Dar chiar dacă Jared nu-și trădase gândurile, Kim era sigură că avea dreptate. Muffin nu o să mai vină acasă! Ochii i se umplură de lacrimi, dar reuși să se abţină să nu plângă. — Eu... eu credeam că am putea să mergem împreună acasă, rosti ea în cele din urmă, pentru prima dată în viața ei simțind că nu dorește să-i împărtășească fratelui ei ceea ce simte. Inainte ca el să răspundă, ea știa deja răspunsul, dar de data asta, nu mai era vorba nici despre legătura dintre gemeni, nici despre Muffin. Acum vedea clar pe faţa lui. — O să mai rămân cu Luke o vreme, zise el. Tu du-te înainte! Brusc, toată neliniștea, toată îngrijorarea pe care o simţise se transformă în altceva. Furie. Păi, dacă așa stăteau lucrurile - dacă voia să o respingă - foarte bine! 127 Fără să mai scoată niciun cuvânt, se întoarse și plecă grăbită, cu capul și spatele drept, hotărâtă să nu-l lase pe Jared să observe lacrimile din ochi. Când sora lui se îndepărtă suficient, Jared se întoarse spre Luke Roberts: — Așa, ia zi, cum facem? întrebă el. Dacă îți arăt unde e cabana, îmi spui cine locuiește acolo? Luke își lăsă neliniștit greutatea de pe un picior pe altul: — Dar de ce vrei să știi? se foi el în continuare. Când ai văzut tu locul ăla? Tonul lui Jared se aspri: — Cineva a omorât pisica surorii mele, îi spuse el lui Luke. l-a bătut în cuie pielea pe zidul din spate al magaziei noastre. Luke se încruntă: — Câinele meu i-a luat urma până la o cabană, dar acolo am dat peste doi ogari care o păzeau. — Poate ar trebui să o lași baltă, sugeră Luke. Nu poate și sor- ta să-și ia altă pisică? Jared îl privi rece pe Luke: — Ţi-e frică, să-nţeleg? zise el cu voce joasă și o privire sfidătoare. Celălalt băiat strânse din dinţi și dădu să ridice pumnul. Dar Jared continuă să-l privească fix și neiertător pe Luke, până când acesta se relaxă. — Bine, răspunse Luke. Să mergem. a Kim era atât de tulburată în urma confruntării cu fratele ei, încât de-abia sesiză în aer un miros înţepător de fum. Dar, după ce coti, îl văzu - un nor mare de fum ce se ridica spre cer. „Casa!” Cu inima bătând să-i spargă pieptul, o luă la fugă, apoi încetini când își dădu seama că flăcările nu cuprinseseră clădirea. In curtea din spatele casei ardea un foc mare, care trimitea în sus niște nori de fum atât de groși, încât acoperiseră casa cu totul. Când se apropie mai bine, îl zări pe tatăl ei cu bustul gol și pielea lucind de transpiraţie de la câtă iederă agăţată în arborii de magnolia tăiase. Exact în momentul în care Kim intră în curte, el tocmai arunca pe foc un braţ zdravăn de lujeri. Flăcările cuprinseră lacome jertfa bogată, scuipând noi dâre de fum spre cer și umplând după-amiaza cu șuierăturile și 128 cu trosniturile scoase de grămada de buruieni. Fata se opri și se dădu înapoi, ferindu-se de flăcările vorace. Chiar și când focul se mai domoli puţin, ea tot mai privea scena cu teamă. „E oare tata beat? Nu prea pare să fie” și, când se uită în jur să vadă sticla de care el nu se despărțea niciodată, nu găsi nimic - nici măcar o cutie goală de bere. În plus, iedera toată dispăruse. Vechea magazie fusese eliberată din strânsoarea vitelor, la fel și casa, iar movilele apărute între timp dispăruseră din curte. Acolo unde în dimineaţa aceea pământul nu era decât un ghem de tentacule invadatoare, acum nu mai rămăseseră decât urmele a ceea ce fusese odată o peluză, alături de scheletele tufișurilor pe care iedera le sugrumase cu mult timp în urmă. — Nu e așa de rău pe cât pare, auzi ea vocea tatălui ei. Speriată, Kim se întoarse pentru a da nas în nas cu tatăl ei, care stătea foarte aproape. Instinctiv, făcu vreo câțiva pași înapoi pentru a se îndepărta de obișnuiţii aburi ai beţiei. — Ușurel, Prinţesă, spuse el, zâmbindu-i și folosind numele cu care o alinta cu mulţi ani în urmă. Îţi vine să crezi sau nu, dar să știi că nu sunt beat. Cuvintele lui o surprinseră la fel de mult ca și modul lui de adresare. Incercă să-și aducă aminte când recunoscuse ultima oară că bea prea mult, darămite că băutura e un obicei, și răspunsul îi veni imediat în minte. Niciodată. De când se știa ea, Kim nu și-l amintea pe tatăl ei altfel decât insistând să îi convingă pe ceilalţi că el nu are nicio problemă cu băutura. — Nici nu credeam asta, lăsă ea să-i scape atât de rapid, încât el înțelese imediat că, de fapt, ea exact la asta se gândea. Işi adună toate puterile, pregătindu-se să încaseze o muștruluială zdravănă. Spre uimirea ei, Ted continuă să zâmbească: — Ba sigur că asta credeai, zise el. Să fim serioși - au trecut niște ani buni de când nu m-ai mai văzut treaz. Kim era năucită. Ce, Doamne iartă-mă, se întâmplă astăzi? — Aăăă, eu... eu n-am vrut, adică... ăăăă, n-am vrut să... îngână ea. Tatăl său vru s-o tragă mai aproape de el, dar se opri brusc: 129 — Consideră că te-am îmbrățișat, spuse el, aruncând o privire spre mâinile lui murdare. Dacă te-aș fi luat în braţe, probabil că m-ai fi crezut. Dar jur că n-am băut. Cel puţin nu de azi-noapte. Kim privi spre casă și cuvintele tatălui ei îi confirmară faptul că el îi ghicise gândurile. — Mama mi-a mai acordat o ultimă șansă, spuse el. Am avut o discuţie serioasă de dimineaţă. Dar nu ne-am certat - adăugă rapid, când îi văzu expresia. O conversaţie normală, civilizată. Ezită și Kim avu senzația că tatăl ei nu știe dacă să-i spună mai multe sau nu. Apoi continuă, și din nou vorbele lui o lăsară perplexă: — Știu că n-am fost cel mai grozav tată. Și nu încerc să-mi caut scuze. Eu sunt singurul vinovat pentru asta... Îi vorbi așa, direct și sincer, timp de cinci minute după care încheie: — Nu-ţi cer să mă ierți și în niciun caz să ștergi trecutul cu buretele. Tot ce pot să fac este să îmi cer scuze pentru întreaga suferință pe care ţi-am provocat-o ţie, și celorlalţi. Sunt conștient că nu am cum să mă revanșez față de tine, dar promit să-mi dau toată silința de acum înainte. Când ochii lui Kim se umplură de lacrimi, tatăl ei zâmbi și chipul i se lumină. — La urma urmei, indiferent ce voi face de acum nu are cum să fie mai rău decât în trecut, nu? Kim ezită, apoi dădu din cap. O parte din ea dorea să sară de gâtul tatălui ei și să simtă îmbrăţișarea aceea puternică de care îi era așa dor. Dar o altă parte - partea aceea care învățase să nu creadă nimic din ceea ce spunea tatăl ei - îi striga să se abţină. Prinsă în mrejele propriilor emoţii, încercând să găsească răspunsul potrivit, își dădu seama că tatăl ei îi citește încă o dată gândurile în același mod în care o făcea și fratele ei. — Nu trebuie să spui nimic. De fapt, în locul tău, aș fi destul de suspicios acum. Își ridică privirea spre el, uitându-se drept în ochii lui pentru prima dată, după ani buni. „Oare spune adevărul?” Voia să-l creadă, mai mult decât orice pe lumea asta. Fără să-și dea seama, strânse în mână micuța cruce de aur primită de la mătușa Cora, ca și cum mica amuletă ar fi putut să o ajute. — Stai liniștită, îi spuse tatăl ei. De ce nu intri să stai de vorbă puțin cu mama ta? Ted își ridică privirea spre cer: Mai am doar 130 trei ore și scap de mizeria asta și, dacă mă grăbesc, am toate șansele să reușesc. Ted se apucă din nou de tăiat vitele groase care încă mai înconjurau câţiva stejari și sălciile pletoase, eliberând de povară ramurile bogate. ledera opunea rezistenţă, dar, în cele din urmă, reuși să o doboare și să o arunce în mijlocul flăcărilor. După ce focul o transformă în cenușă, Kim se întoarse și porni spre casă. Observă schimbarea imediat ce intră în bucătărie: cutiile care dimineaţă erau puse una peste alta lângă peretele încăperii dispăruseră; mai târziu avea să descopere că fuseseră golite, iar vesela și oalele fuseseră aranjate frumos în bufet. Camera strălucea de curățenie, iar petele de pe chiuvetă dispăruseră și ele. Frigiderul vechi pe care îl cumpăraseră în Shreveport nu mai era; în locul lui apăruse unul nou-nouț, iar soba demodată pe care mama ei reușise să gătească cina din seara trecută fusese înlocuită cu un aragaz imens cu două cuptoare și șase ochiuri, ce se potrivea mai degrabă în bucătăria unui restaurant. — Mamă? strigă ea. Unde ești? — In atelier, răspunse ea. Atelierul suferise și el transformări importante între timp. Restul ferestrelor fuseseră spălate și totul era despachetat și pus la loc. Molly se juca cu o păpușă. Mama ei se cocoţase pe un taburet, cu o bucată de cărbune în mâna dreaptă, studiind cu atenție pânza așezată pe șevaletul din faţa ei. Când Janet se întoarse spre ea, Kim înţelese brusc că schimbările pe care le sesizase deja nu se rezumau doar la curte, la casă și la tatăl ei. Durerea și deznădejdea de pe chipul mamei dispăruseră. Era total schimbată. Ochii ei, care păreau atât de obosiţi azi- dimineaţă, străluceau și parcă întinerise brusc. — Vino și uită-te, îi zise Janet înainte ca fata să apuce să rostească vreun cuvânt. Spune-mi ce crezi! Aproape cu precauţie, Kim se apropie de pânză, nefiind prea sigură la ce să se aștepte. Era o schiţă a unei scene de exterior, dar nu semăna deloc cu grădina în paragină, din spatele ferestrei. Pe pânză era desenată o grădină obișnuită. Deși era ceva mai mult decât o schiţă în cărbune, compoziţia făcută de mama ei îi dădu lui Kim sentimentul sinistru că se uita, cumva, în trecut. Era ca și când mama ei și-ar fi imaginat cum arăta grădina cu un secol în 131 urmă. Pe fundal apărea silueta singuratică a unui bărbat, în care, deși era de-abia schiţată, Kim recunoscu figura tatălui ei. Dar nu tatăl pe care-l știa de o viaţă. Era tatăl pe care îl întâlnise afară ceva mai devreme, cu expresia senină și cu ochii zâmbind blând. „Așadar, nu s-a schimbat numai față de mine, se gândi Kim. Și mama a văzut transformarea.” — Ce s-a întâmplat? întrebă cu privirea aţintită pe pânză și așteptând răspunsul mamei ei. Vrei să-mi spui și mie ce se petrece aici? Dimineaţă... — Dimineaţa de azi pare atât de departe! o întrerupse Janet. Se apropie de Kim, uitându-se la silueta lui Ted peste umărul fiicei sale. — Noaptea trecută s-a întâmplat ceva cu el, spuse ea. E ca și când... Ezită, căutând cuvintele potrivite: — E ca și când s-ar fi trezit, în sfârșit, spuse ea. Cu grijă îi relată toate evenimentele petrecute în timpul zilei: — De atunci muncește întruna, încheie ea. A venit și un camion care a adus aragazul cel nou și frigiderul și, după ce m-a ajutat să le aranjez în bucătărie, s-a dus afară și... ei bine, ai văzut și tu ce a făcut! Peste câteva minute, când intră în camera ei, Kim încercă să pună cap la cap tot ceea ce auzise. Nu mai demult de dimineața aceea, atmosfera fusese supertensionată. Tatăl ei plecase. Mama ei era pregătită să-l părăsească - doar îi spusese asta! lar acum totul era diferit. Dar cât avea să dureze? In ciuda asigurărilor date de ambii părinţi, ei încă nu-i venea să creadă. Ceva, era convinsă de asta, nu mirosea a bine. Deloc. 18. — Cât de departe? întrebă Luke Roberts. 132 Jared privi de jur împrejur, pentru că nu știa prea sigur unde se află. Când plecaseră de la școală, cu o jumătate de oră în urmă, intenţionase să se întoarcă acasă și să urmeze drumul pe care îl condusese Scout noaptea trecută. Dar, atunci când porniră, se gândi că totuși ar putea să găsească drumul dacă la marginea orașului va intra în pădure prin partea de est. Rătăciră destul de mult prin labirintul de alei și avură senzația că bat pasul pe loc, pentru că locurile semănau atât de bine. De câteva ori, Jared surprinse privirea bănuitoare a lui Luke și la un moment dat văzu clar că acesta era pe punctul de a-l întreba dacă știe măcar unde se află. În ciuda nesiguranţei ce-l încerca, Jared îl puse la punct printr- o singură privire, nevrând să admită că era posibil să se fi pierdut. Apoi, cincisprezece minute mai târziu, ajunseră într-un loc în care se intersectau două alei și atunci știu. „Asta e, gândi el. Asta e calea.” Dar cum de știuse? Cercetă zona cu atenţie, căutând ceva care să-i sară în ochi, ceva care să-i aducă aminte de incursiunea lui în miez de noapte alături de Scout. Dar nu găsi nimic. În plus, el își făcuse drum până aici prin întuneric, doar la lumina lunii și bazându-se pe instinctele lui Scout. Și totuși, știa. Asta era calea cea bună. — Pe aici, anunţă el. — Mda, sigur, bălmăji Luke, trăgându-și blugii, care amenințau să-i cadă. N-are nimic în plus faţă de alea pe care tocmai... Înghiţi în sec când Jared îl ţintui cu aceeași privire care îl amuţise ceva mai devreme. Totuși, Jared încetini pasul de data asta. „Aproape. Suntem foarte aproape.” Mai cercetă încă o dată pădurea, căutând urmele cabanei. Undeva, în stânga, abia vizibilă prin rețeaua de lujeri ce se răspândise peste tot, strălucea, luminată de razele soarelui, suprafaţa unei ape. Un lac. Oare cabana pe care o văzuse azi-noapte era așezată lângă un lac? Nu știa. — Înainte, zise el încet. E chiar acolo, în faţă. Luke își arcui sprâncenele, sceptic: — Nu știu, replică el. Poate ar fi mai bine să ne întoarcem în oraș, bem și noi o Cola, ceva... Dar Jared pornise deja pe alee. Simţi o adiere ușoară venind de sus și se opri. — Tu simţi ceva? întreba el, adulmecând. Luke scutură din cap: — Arăt eu a câine de vânătoare, ia zi? Asta era! Câinii pe care îi auzise azi-noapte! Îi simţea! — Vino, spuse el. Aproape am ajuns. Luke ezită din nou, dar, în cele din urmă, cedă. Jared înaintă, așteptând parcă hămăitul câinilor. Aceștia tăceau însă și brusc Jared știu de ce. Dacă el îi mirosea însemna că mergea împotriva vântului și ei nu-l puteau simți. Ajunse la o cotitură. Deși nu-și amintea niciun bolovan sau vreun copac, era sigur că, imediat ce vor trece de locul acela, o să dea peste cabana cuibărită în micul luminiș. După un moment o văzu. Acum, în razele strălucitoare ale soarelui, Jared observă și lacul, la doar câţiva metri depărtare de cabană. La mal - care era jos și mâlos - erau trase câteva bărci de lemn cu vâsle, atât de vechi și de uzate, că păreau să nu mai poată pluti. Fuseseră legate de un copac cu o sfoară de bumbac aproape putredă. La umbra cabanei se vedeau doi câini ce dormeau liniștiți. — Asta e, rosti Jared încet. Știi cine locuiește aici? Luke nu răspunse, dar Jared își dădu imediat seama ca băiatul cunoștea cabana. — Haide, spuse el pe un ton mai ridicat. Zi-mi! — Jake Cumberland, răspunse în sfârșit Luke Roberts. E casa lui. — Cine e? îl presă Jared. Luke se schimbă la faţă: g — E doar un tip care pune capcane, răspunse. Intotdeauna a trăit aici. Jared îl fixa cu privirea: — Ți-e frică de el, nu-i așa? Luke păli, dar dădu din cap că nu. — Rahat, spuse Jared. Zi-mi adevărul! — Circulă niște... zvonuri, recunoscu Luke. Despre maică-sa. 134 — Ce fel de zvonuri? — Cică era un fel de preoteasă voodoo sau cam așa ceva. Luke se uită în altă parte: — Și se mai zice că a lucrat pentru unchiul tău înainte să dispară. — Să dispară? repetă Jared. Cum adică? Așa, pur și simplu? Luke ridică din umeri: — Nimeni nu știe exact. Sau cel puţin nimeni din cei cu care am vorbit eu. Dar mama susține că ultima oară când a văzut-o cineva a fost în seara dinainte ca unchiul tău să se spânzure. Se înroși puţin: — Mama a auzit că unchiul tău ar fi omorât-o. Umblau tot felul de zvonuri despre el și mama lui Jake. Cum că ar fi fost împreună și că ea ar fi vrut să-l dea în vileag. Așa că el a omorât-o. Când Jared își încleștă pumnii și strânse din dinţi, Luke ridică mâinile: — Hei, nu te supăra pe mine! Eu ţi-am spus doar ce-am auzit. Dar Jared nu mai era atent la Luke. Ochii lui priveau fix cabana. Cum stătea așa, cocoșată în căldura umedă a amiezii părea un câine vlăguit, pe moarte. Toate ferestrele erau sparte - câteva geamuri lipseau chiar de tot - iar tencuiala era scorojită complet. Avea o verandă dărăpănată, fără niciun fel de balustrade și o mare parte din acoperiș era acoperit cu un fel de metal, ruginit de canicula și ploile din Louisiana. Deși nu era sigur de ce, Jared știa că în cabană nu era nimeni. Işi îndreptă privirea spre cei doi dulăi. Simţindu-i privirea parcă, câinii se ridicară, agitaţi. Când îl văzură, luară poziţia de atac, ţinându-și cozile drepte. În momentul în care Jared păși, vântul își schimbă direcția și câinii îi adulmecară mirosul. Mai făcu un pas și animalele se repeziră spre el, iar lătratul lor sfâșie liniștea de afară. — Jared, ești nebun? zbieră Luke Roberts. Dacă e și Jake aici? — Nu e, spuse Jared. Nu e prin preajmă. — De unde dracu' știi tu asta? întrebă Luke, dar Jared nu se deranjă să-i răspundă. Se apropie și mai tare de cei doi câini, care erau cât pe ce să rupă lanţurile, arătându-și colții și urlând neputincioşi că nu puteau să ajungă la el. 135 Se opri foarte aproape de ei, dar nu într-atât cât să-l poată mușca. — Vrei să mă muști? întrebă Jared, așezându-se pe vine și întinzându-și mâna dreaptă spre câinele care avea lanţul mai lung. Asta vrei? O bucăţică din mine? Câinele urlă furios, trase și mai tare de lanţ, dar își pierdu echilibrul și alunecă în noroiul apărut după furtuna de dimineaţă. Se zvârcoli câteva secunde, dar se ridică în patru labe și se aruncă din nou spre Jared. Băiatul întinse mâna și mai aproape, până când între el și colții animalului nu mai rămaseră decât câțiva centimetri. — Asta? îl ispiti el. Asta vrei? — Bai, tu ești într-o ureche? strigă Luke. Dacă scapă... Dar Jared nu-l ascultă: — Hai, încearcă, șopti el. Haide, vezi ce se întâmplă! Își întinse degetele și mai mult și fălcile câinelui mușcară strâns. Luke ţipă de parcă el ar fi fost mușcat: — lisuse! — Ai gustat? șopti Jared, privind fix în ochii animalului. Brusc, câinele îi dădu drumul și se așeză covrig pe pământ. În timp ce dulăul celălalt continua să latre și să se dea la Jared, băiatul se aplecă și-l apucă de ceafă pe cel de jos: — Să nu mai faci așa ceva, spuse el încet. Niciodată! ÎI strânse și mai tare, după care îi răsuci gâtul dintr-o mișcare. Animalul ţipă scurt, un schelălăit ascuţit de durere ce dispăru chiar în clipa când gâtul i se frânse. Jared îl lăsă să cadă în noroi. Luke privea înmărmurit animalul nemișcat: — L-ai omorât, șopti el. Jared se întoarse și se uită în ochii lui: — M-a mușcat, rosti rece. Ce te așteptai să fac, să-l mângăi pe ceafă? Cel de-al doilea câine, tăcut acum, adulmeca neliniștit leșul fără viață al partenerului său. Apoi se retrase destul de departe, până se lipi de zidul cabanei. Îndepărtând lanţul de la gâtul animalului mort, Jared îl ridică. — Ce-ai de gând să faci cu ăla? întrebă Luke cu un tremur în voce. Jared nu răspunse. În schimb, se răsuci și cără cadavrul în cabana lui Jake Cumberland. 136 Ușa se închise după el. e Jake Cumberland fusese pe lac mai toată după-amiaza. Găleata ponosită care îi servea temporar drept coș de pescuit era plină cu vreo șase pești - suficienţi pentru el și cei doi câini. După ce îl prinsese pe ultimul, cu vreo jumătate de oră înainte, se gândise să se întoarcă acasă și să-și scoată puţin ogarii la plimbare. O să verifice și capcanele, și poate chiar va vâna. Dar se simţea destul de obosit după o noapte nedormită; „mort de oboseală” cum ar fi spus mama lui. N-ar fi fost nicio problemă dacă s-ar fi culcat imediat ce se întorsese acasă noaptea trecută, dar nu putuse deloc să pună geană pe geană din cauza câinilor care lătraseră întruna. Zăcuse așa în pat, întrebându-se ce ar fi putut să-i întărite în halul ăsta. „Poate vreo pasăre de noapte, își spusese el. Sau poate vreun raton, ori vreun sconcs, ceva.” Dar știu că nu era vorba de un animal pentru că ogarii urlau altfel atunci când adulmecau mirosul unui posibil vânat. Își dăduse seama spre dimineaţă ce voiau să-i comunice. Îl avertizau, de fapt. De aceea aprinsese lanterna și ieșise în ușă. Nu văzuse pe nimeni. Nu auzise nimic. Dar avusese ciudatul sentiment că se ascundea cineva în întuneric. Cineva care îi supraveghea cabana. Așa cum stătea în pragul ușii, încercând să-l zărească pe cel se ascundea, i se păru că aude vocea mamei lui ca atunci, în copilărie: „Tu poţi să-l simţi, copile! Când e prin preajmă, poți să-l simți. Atunci tre’ să ai mare grijă, foarte mare grijă. Căci e mai puternic decât tine, copile! Să nu uiţi asta! E mult mai puternic”. Chiar și după ce câinii se potoliră, Jake rămăsese treaz, așteptând venirea zorilor. Când începu să se lumineze de ziuă, nu se băgă în pat, ci își văzu de treburile lui obișnuite. Deretică prin cabană și hrăni câinii. Verifică să vadă dacă găsește ceva în capcanele puse cu o zi înainte, apoi, cât ţinu furtuna se ocupă cu jupuirea celor trei iepuri prinși. In cele din urmă, fripse niște carne de iepure cât să-i ajungă până la cină și plecă la pescuit, deși bănuia că în cea mai mare parte a timpului o să moţăie la soare. Dar nu reuși nici măcar să 137 ațipească pentru că vorbele mamei sale continuau să-i bântuie gândurile. „Când e prin preajmă, o să-i simţi prezenţa.” „Despre cine vorbea, oare?” Când era doar un copilandru, credea că mama se referă la domnul Conway. Dar chiar și atunci nu era prea sigur ca știa despre cine este vorba, pentru că nu simţea mare lucru când se întâlnea cu stăpânul mamei lui. Până în noaptea aceea. Ultima noapte a copilăriei lui... e Jake se trezi în mirosul de fum al luminărilor și ştiu, înainte să vadă, ce făcea mama lui. Se pregătea să-și folosească magia. Așa îi zicea ea - lucra cu magie. „Dar tu să nu încerci”, îl avertizase ea prima dată când se trezise în miezul nopții și o găsise la măsuta din colțul cabanei lor. „Băieţeii nu trebuie să lucreze cu felul ăsta de magie.” ÍI trimisese la culcare în noaptea aceea, dar el nu adormise, trăgând cu ochiul de sub pătura subțire, singurul lucrul care-l aveau de învelit chiar și în cele mai reci zile. De atunci, ori de câte ori se trezea și o găsea pe mama lui aplecată asupra mesei sărăcăcioase, cu părul ei prins cu esarfa albastră pe care i-o cumpărase de Crăciun din bănuții strânși de- a lungul unui an întreg, încerca să rămână nemișcat, pentru ca ea să nu-și dea seama că este treaz. In noaptea aceea însă se dădu jos din pat și se așeză lângă mama lui, urmărinad-o îngrijorat cum pregătește păpușa. Așa i se zicea. O păpușă voodoo. Pentru el părea o păpușă ca oricare alta - nici măcar una foarte reușită - dar mama îi explicase că nu era chiar așa: — Cu o păpușă din asta poți să faci să Ii se întâmple multe lucruri oamenilor, îi spusese ea. Acum, când o privea cum coase materialul pe lângă umplutură, îşi aminti ce îi spusese învăţătoarea cu câteva zile înainte, la școală. — Profesoara zice că magia nu e bună, rosti el preocupat. Zice că, dacă încerci să faci vrăji voodoo pe oameni, ajungi în lad. Mama lăsă lucrul din mână, iar ochii negri îi străluciră în lumina lumânării. — Călugărițele nu știu chiar totul. Jake privea fix broasca moartă ce zăcea pe masă, chiar lângă păpușă, cu stomacul despicat până la gură. — Dar eu nu vreau să te duci în lad, adăugă el temător și rugător în același timp. Mama lui îl mângâie cu blândeţe. — Nu-ţi face griji, îl linisti ea. Nu mă duc în lad. Privirea i se întoarse spre păpușă: Dar asta nu înseamnă că alţii nu se vor duce. Acum, urcă în pat și culcă-te. Trebuie să mergi la școală dimineață. Jake se strecură înapoi sub pătură, dar câteva momente mai târziu, când mama lui ieși afară, se îmbrăcă și plecă după ea. La început ea merse pe marginea lacului, căutând printre trestiile ce se unduiau grațios, acolo unde se ascundeau de obicei broaștele, vânatul preferat al lui Jake. Scoase din gât un sunet slab - exact ca cel al broaștelor - și aruncă în smârcurile de acolo creatura moartă pe care o văzuse băiatul pe masă. Apa se unaui în locul în care căzuse animalul, iar ea se opri, bolborosind încet niște cuvinte, pe care Jake nu le auzea prea bine. Apoi, mama lui porni mai departe cu păpușa, oprindu-se din când în când pentru a mai șopti o incantație, pentru a mai rupe vreo creangă sau pentru a mai ridica vreun obiect - o dată o pană, altă dată, o piatră - de pe cărare. — Toate au magie în ele, îi explicase ea într-o după-amiază când dădură peste oasele perfect curățate ale unui corb mort și ea se aplecă - luă și ciocul și ghearele - și le băgă în buzunarul de la șorț. Orice ființă vie poartă magie în ea, și cele moarte, la fel. Trebuie doar să știi cum să le folosești. In seara asta însă mama lui adunase atât de multe lucruri, încât Jake era convins că urma să fie martorul celei mai puternice vrăji. O urmări prin întuneric și îşi aminti cuvintele învățătoarei, care îl privise de parcă ar fi vrut să-l asigure că știa foarte bine ce fel de lucruri face mama lui uneori: — Hristos este Mântuitorul și numai prin Hristos ne putem salva sufletele. Toate celelalte căi duc spre lad. Mergând pe urmele mamei sale, Jake se rugă în gând ca ea să se întoarcă la cabană. Apoi, după foarte multă vreme, ieșiră din pădure și Jake știa unde se aflau. Casa uriașă - casa unde lucra mama lui în fiecare zi, curățând podelele, spălând rufele, pregătind masa și făcând diverse alte lucruri - se ridica în fata lui, amenințătoare, și brusc avu revelația a ceea ce avea să se întâmple. În timp ce el se ascunse bine în umbrele adânci ale magaziei, mama lui păși în razele de lumină aruncate de luna strălucitoare. Umbla încet, cu capul în jos, ca și când ar fi căutat ceva. Apoi, cu o incantație ușoară ce părea să iasă din adâncurile sufletului ei, începu să se învârtă, trasând o spirală ce se îngusta din ce în ce mai tare până când, în cele din urmă, se concentră asupra unui singur loc. Isi încetini mișcările și se opri. Se așeză pe pământ cu picioarele încrucișate. Cu ochii fixati pe una din ferestrele de la etajul al doilea, scoase rând pe rând obiectele adunate pe drum. Mai întâi, păpușa, pe care o așeză în fața ei, cu capul îndreptat spre casă. Apoi un cuțit, a cărui lamă lucea în lumina lunii. Câteva oase, proaspăt curățate de carne, fură așezate într-un cerc. Apoi veniră pietrele și putin muschi. Niste frunze și un pumn de țărână. Le împrăștie pe toate în jurul ei, incantațiile ei căpătând atâta forță, încât Jake era convins că puteau trezi și morții din somnul lor de veci. In casă se aprinse brusc o lumină la etajul al doilea, învăluind silueta mamei lui ca o muscă prinsă în pânza unui păianjen. Câteva minute mai târziu se deschise ușa și un bărbat ieși în prag: — Eulalie, tu eşti? Jake îi recunoscu vocea - George Conway. Stăpânul casei. Bărbatul pentru care lucra mama lui. Când văzu dă nu primește niciun răspuns, George Conway părăsi casa și se îndreptă spre grădină. Acum stătea aplecat chiar deasupra mamei lui și băiatul observă furia ce se aprinse pe chipul bărbatului când văzu lucrurile ce o înconjurau pe Eulalie Cumberlana: 140 — la-ți prostiile cu tine și du-te acasă, Eulalie, îi ordonă George Conway. Jake își tinu respirația, așteptând ca mama lui să-și strângă lucrurile şi să fugă de-acolo cât mai repede. Dar ea îşi ridică fata și se uită fix în ochii bărbatului. Apoi, întinse mâna dreaptă și arătă spre silueta masivă a casei ce se profila pe cerul întunecat. — Diavolul, intonă vocea ei. Diavolul e peste tot. Și în casă și în tine! Ridică păpușa și i-o scutură în față: Acum e înăuntru. Diavolul e prins aici. Smulse cuțitul și îl apropie de păpușă: Curând o să-l scot. O să-l alung de tot. George Conway continua să se uite la ea cu ochii strălucind: — Tu să nu mă ameninţi pe mine, Eulalie Cumberland. Să nu îndrăznești să mă ameninți. Jake văzu cum pieptul mamei sale se umflă când se împotrivi furiei lui George Conway. — Nu-i o amenințare, spuse ea, și, deși de-abia șoptise cuvintele, vocea ei se auzi clar în liniștea nopții. E o promisiune. Până când luna va răsări, diavolul o să părăsească locurile astea! Când văzu că ea se întoarce la incantațiile murmurate, George Conway plecă de lângă ea și se îndreptă înspre magazie. Fusese văzut! Inima începu să-i bată cu putere și căută disperat împrejur o cale de ieșire. Dar pădurea era prea departe și nu mai exista niciun alt adăpost care să-l protejeze. Un țipăt de spaimă i se ridică în gât, dar, chiar înainte de a-i da drumul, domnul Conway dispăru printr-o ușă în clădirea alăturată celei în care se ascundea el. Era în siguranță! Nu fusese văzut deloc. Totuși, își tinu mai departe respirația; orice sunet l-ar fi putut da de gol. După o vreme, care păru o eternitate, George Conway reapăru în cadrul ușii, ducând ceva în mâna dreaptă. Când bărbatul porni spre mama lui, Jake respiră oarecum ușurat. — Îți spun pentru ultima dată, Eulalie, îl auzi el pe George. Du- te acasă! Dar femeia nu se clinti și când bărbatul ridică obiectul cu ambele mâini deasupra capului ei, Jake fu convins că avea s-o lovească. Dar el îi desfăcu un dop și apa începu să se scurgă pe capul mamei lui. Mai trecu o secundă și izul înțepătorii umplu nările. 141 Nu era apă. Ci benzină. — Ultima șansă, Eulalie, îl auzi Jake pe George Conway. Eulalie îl privi pe bărbatul care stătea aplecat asupra ei. — Nu mi-e frică de tine și nu mi-e frică nici de chestia aia care te posedă. Incepu să-și rostească incantațiile din nou și flacăra unui chibrit lumină chipul stăpânului ei. Bărbatul o mai privi o secundă, două, apoi se dădu înapoi un pas. Cu chipul impietrit, George Conway aruncă chibritul în balta de benzină din jurul femeii. Se auzi un sunet ciudat, ca un șuierat, când benzina explodă și George mai făcu doi pași înapoi. Jake holbă ochii de groază și îşi acoperi gura cu mâinile. Voia să se repeadă să-și scoată mama din foc, voia să o salveze de flăcările ce dansau în jurul ei, dar mușchii nu-l mai ascultau. În timp ce privea uluit spectacolul terifiant din fata lui, simti vag o umezeală fierbinte între picioare. Dar chiar și când pierdu de tot controlul vezicii sale, tot nu reuși să se elibereze din paralizia ce-l țintuia sau măcar să-și mute privirea de la focul în care ardea mama lui. Eulalie Cumberland nu scoase niciun sunet când hainele îi luară foc, iar flăcările începură să-i mănânce carnea. Nici nu încercă să se salveze. În schimb, îşi îndreptă mâinile înainte, ținând două dintre obiectele aduse cu ea. In mâna stângă ținea păpușa, cu un ștreang, pe care i-l legase în jurul gâtul ui. În mâna stânga ținea cuțitul. In timp ce Jake și George o priveau, ea înfipse cuțitul adânc în corpul păpușii, apoi o spintecă până jos. După ce materialul de bumbac din care era confecționată se desfăcu, din stomacul ei începură să curgă intestinele broaștei. Flăcările, mai înalte acum, îi cuprinseră capul, dar ea continua să țină păpușa cât mai sus. Măruntaiele sângerânde străluceau în lumina focului și, când George le aruncă o privire îngrozită, Eulalie Cumberland începu să râdă. Era un sunet nefiresc, ce erupea din gâtul ei, hohot după hohot și chiar și după ce flăcările o consumară definitiv, râsul ei părea să mai stăruie încă în noapte. 142 Jake, încremenit din cauza ororii de a-și vedea mama arzând, tremura în întuneric, în timp ce flăcările mureau încet. Nici atunci când focul se stinse complet, nu se simţi în stare să facă vreo mișcare. Îl văzu pe George Conway cum scapă de rămășițele mamei lui, adunându-le într-o pătură groasă, apoi intrând cu ele în casa întunecată. Jake Cumberland își petrecu restul nopții lipit de zidul magaziei. Încercă să-și spună că tot ceea ce a văzut nu se întâmplase, de fapt, că trebuia să fie un coșmar îngrozitor. Foarte curând avea să se trezească acasă, în cabană, unde mama lui va sta lângă sobă, pregătindu-i turtele, pe care i le servea întotdeauna la micul dejun. Abia când soarele răsări la orizont, Jake plecă, în sfârșit, acasă. Rămase închis în cabană trei zile și trei nopți. lar când călugărița de la școală venise după el și îl întrebase unde este mama lui, el nu-i spusese nimic din ceea ce văzuse în noaptea aceea. Nu va spune nimănui niciodată. Dar când auzi că, în după-amiaza de după moartea mamei lui, Îl găsiseră pe George Conway spânzurat de o ramură a arborelui de magnolia, încă tinând în mână cutitul cu care își spintecase burta, Jake auzi ceva. O auzi pe mama lui râzând. e Știuse imediat de ce râdea. Pentru că, deși George Conway o omorâse, Eulalie învinsese. Dar ce nu avea să înțeleagă niciodată era ce voia ea să spună cu: „o să-i simţi prezenţa”. Până în noaptea când ogarii se speriaseră. Și atunci, pentru prima dată, știuse exact la ce se referea mama lui. ÎI simţise și el. Ceva nefast. Ceva ce se ascundea în întuneric, pândind dincolo de cercul de lumină galbenă aruncat de lanterna lui. De obicei le-ar fi dat drumul câinilor, dar nu și noaptea trecută. Ceva îl reţinuse, ceva îi șoptise că e mai bine să-i ţină în cabană. În după-amiaza asta însă, când plecase la pescuit, îi legase afară - nu-i putea ţine înăuntru toată ziua. Dar, în timp ce-și 143 pregătea undiţa, momeala și găleata în barca pe care o împinse pe apă, se întrebase dacă nu ar fi trebuit să-i bage în cabană. Sau chiar să-i ia cu el. În cele din urmă, își spuse că, indiferent cine sau ce se furișase aseară în jurul casei, plecase de mult. Și în lumina strălucitoare a soarelui de amiază, fu convins că i se păruse. Probabil că se simțea puţin nervos după mica lui incursiune de la miezul nopţii. Nu că ar fi făcut ceva rău - de fapt, le făcuse chiar o favoare. Dacă îi ducea capul cât de cât, și-ar fi strâns lucrurile și s-ar fi întors de unde veniseră. În plus, nici nu aveau cum să știe că el era cel care le omorâse pisica și le-o prinsese în cuie de zidul casei. Și, chiar dacă cineva l-ar fi suspectat, n-ar fi putut dovedi nimic. Nu, era doar nervos. Relaxându-se, în sfârșit, pentru prima dată după ce deschisese cufărul mamei lui cu o noapte înainte, Jake se întinse pe fundul bărcii, ţinând undiţța ușor în mâna dreaptă, cu picioarele proptite de băncuța din mijloc și capul sprijinit confortabil în curbura de la prova. Işi trase peste obraz pălăria de paie și închise ochii. Apoi auzi lătratul câinilor. Jake sări drept în picioare, recunoscându-le imediat lătratul. Erau câinii lui, nu încăpea nicio îndoială - le recunoștea glasul chiar și de la doi, trei kilometri. Și nu lătrau ațâțaţi, de parcă ar fi adulmecat vreun raton sau vreun iepure. Nu, nu, făceau exact ca noaptea trecută, hămăiau înnebuniţi. Jake îndreptă barca și porni să vâslească înapoi către mal. Plutise ceva vreme și cabana părea destul de departe, deși lătratul câinilor se auzea atât de clar pe deasupra apelor, încât aveai senzaţia că se află la vreo două sute de metri depărtare. Nu trecu mult și câinii amuţiră brusc. Se opri din vâslit, lăsând barca să plutească singură și asculta timp de un minut. Nimic, cu excepţia pleoscăitului unui pește și a bâzâitului unui țânţar chiar lângă urechea lui. Apoi, exact atunci când își plesni obrazul ca să scape de el, îl auzi. Jake știu imediat ce se întâmplase când auzi sunetul pentru a doua oară. Un urlet ascuţit de durere, ce se stinse atât de repede, încât Jake ghici exact ceea ce se întâmplase. Unul din câinii lui murise. 144 Uitând de ţânțar, Jake cobori vâslele în apă și începu să tragă de ele într-un ritm susținut pentru ca barca să alunece mai repede. Se mai opri de două ori, ca să asculte, dar de-abia când ajunse aproape de mal îl auzi în sfârșit. Un singur câine - putea să jure că e Lucky - mai scheuna. Ajunse la mal și sări pe nisip, trăgând barca după el până când jumătate din ea se înfipse în noroiul moale de la țărm. Lăsă totul baltă și porni în grabă spre cabană. La prima vedere, nimic nu părea schimbat. Dar apoi, când se duse în spatele casei, văzu că avusese dreptate. Prins în lanț, Lucky scheuna și adulmeca pământul din jurul celuilalt lanț gol. Red nu mai era. Jake se apropie și se lăsă într-un genunchi: — Ce s-a întâmplat, Lucky? întrebă el. Ce s-a întâmplat aici cât am fost eu plecat? Câinele scheună agitat și dădu din coadă când Jake îl mângâie, după care începu din nou să adulmece pământul în locul unde stătuse Red. Încruntându-se, Jake ridică lanţul și verifică zaua cu care îl prindea de zgardă. Nu era nimic în neregulă cu ea. Și nici zgarda nu mai era acolo. — Unde e Red, Lucky? întrebă el. Unde s-a dus? Scoţând lanţul de la gâtul câinelui, Jake se ridică: — Găsește.-l, băiete, spuse el blând. Hai, arată-mi unde e! Câinele o zbughi după cabană și, după un moment, Jake dădu peste el zgâriind ușa de la intrare. Urcând pe prispă, Jake ezită. De ce să fie Red în cabană? Dacă însă cineva l-ar fi omorât... Apoi își aminti. Nu cineva. Ceva. Un fior de gheaţă îi străbătu trupul, dar traversă prispa coșcovită și deschise ușa. Red era acolo. Câinele zăcea pe masă, cu burta spintecată și cu măruntaiele atârnând până aproape de podea. Lucky începu să scheaune încetișor, lipindu-se strâns de picioarele lui. — Oh, Doamne, șopti Jake. Oh, Doamne, lisuse Hristoase, cine a făcut asta? 145 Cu un nod în stomac, Jake se apropie, întinse mâna și mângâie încet blana câinelui, ca și când ar fi vrut să-l liniștească. Apoi ochii îi căzură pe piciorul drept din faţă. Laba lipsea; fusese tăiata frumos, lăsând în urmă un ciot însângerat. „Prea târziu, gândi Jake. E deja prea târziu.” 19. Janet se uită agitată la ceas probabil pentru cel puţin a zecea oară. Şase fără un sfert. Incă cincisprezece minute. Îi mai dădea lui Jared cincisprezece minute după care - după care ce? „O să sun la poliţie? Sau la spital?” — N-ai de ce să-ţi faci griji, o liniștise Ted cu o oră în urmă. Are aproape șaisprezece ani. Apoi, citind exact gândul care-i răsărise în minte, zâmbi cu subințeles. Dar nu semăna cu surâsul acela batjocoritor ce-i apărea pe buze când venea de la vreunul dintre chiolhanurile lui. De data asta era un surâs prietenesc și, când vorbi, în vocea lui nu era nicio urmă de sarcasm: — Hai, Jan, fii serioasă! Nu e ca mine - să zacă pe undeva beat. Probabil că e cu vreunul dintre colegii lui. O cuprinse și îi ciufuli părul așa cum obișnuia să facă, dar cu mulți ani în urmă. „Nici nu mai știu de când. De cinci ani? De zece? A trecut atâta vreme că nici nu-mi mai amintesc.” Dar răsuflarea lui nu mai mirosea a alcool acum și, când îi simţi braţele în jurul ei, mângâindu-i părul, anii dispărură și gestul i se păru familiar de parcă ultima dată când o mângâiase a fost ieri. — Hai să nu căutăm necazurile cu lumânarea, da? Se liniștise brusc și se întorsese la treburile ei, curățând cartofii ce fierbeau acum pe aragaz, în timp ce Ted se juca cu Molly, amândoi așezați pe podea, lovind mingea preferată a fetitei. 146 Scout se încolăcise confortabil într-un colț, lângă frigider. Kim era în dormitor, chinuindu-se cu temele. „Ca într-o familie normală, se gândi Janet. Arătăm ca o familie normală.” Dar, pe măsură ce minutele se scurgeau și Jared nu mai ajungea odată acasă, grijile ei începură să ia din nou amploare. „Obișnuinţa. E doar obișnuinţa, își spuse ea. M-am obișnuit să-mi fac griji din cauza lui Ted, încât, dacă nu trebuie să mă îngrijorez pentru el chiar și o singură zi, găsesc pe altcineva pentru care să-mi fac griji.” Dar nici măcar nu trecuse o zi întreagă de când Ted venise acasă, își reaminti ea. Mâine sau poate chiar în noaptea asta, totul se putea schimba. Era foarte probabil să aibă ascunsă pe undeva o ladă cu votcă. Și totuși, cât fusese ziua de lungă, îl privise pe Ted muncind - și muncise mai mult decât o făcuse vreodată - și văzuse schimbarea. Chiar și atunci când nu știa că este privit, când ea stătea bine ascunsă într-una din camerele de sus, Ted continua sârguincios, cu pieptul lucind de sudoare și cu mușchii încordaţi. lar când terminase, în cele din urmă, cu grădina din spate, nu-și luase o bere drept răsplată. In schimb, își turnase un pahar de ceai cu gheaţă pe care îl făcuse ea înainte de prânz, după care făcu un duș și se ocupă de Molly. Ca o familie normală. — Dacă nu ajunge acasă până la șase, o să mâncăm fără el, spuse Ted, citindu-i încă o dată gândurile. li făcu cu ochiul. — La urma urmei, n-ar fi prima dată când familia asta ar avea cu un membru mai puţin la masă. Și îți promit, spuse el în continuare când văzu că nu reușise să-i alunge teama din priviri, că, dacă nu se întoarce până la șapte, mă duc să-l caut. Bine? Ridicându-se, se apucă să așeze masa, cu Molly agăţată de picioarele lui. Din nou, obișnuinţa își spusese cuvântul și Janet se aplecă să o ridice pe fetiță înainte ca el să o dea la o parte. Dar iarăși soţul ei o surprinse: — Las-o, dragă! Vrea și ea să ajute. Ted o strigă pe Kim fix la ora șase și toți patru se așezară la masă. La șase și cinci minute Scout se ridică și scoase un mârâit ameninţător. Se opriră cu toţii din mâncat, cu excepţia lui Molly, și priviră câinele care se îndrepta spre ușa de la bucătărie. Auziră ușa de la intrare deschizându-se și închizându-se la loc. 147 — Jared? strigă Janet. Suntem în bucătărie! Cina e gata. Se ridică să umple farfuria fiului său, dar, când încercă să îl dea încet la o parte pe Scout ca să ajungă la aragaz, animalul nu se clinti din loc. Câinele stătea țţeapăn, fixând ușa bucătăriei, cu blana zbârnlită. Când Jared apăru în prag, Scout scoase din nou un mormăit ameninţător: — Pentru Dumnezeu, Scout, e doar... Cuvintele îi îngheţară pe buze când văzu că Jared nu era singur. În spatele lui se afla băiatul pe care și-l aducea aminte din ziua înmormântării, când se mutaseră în casă. „Mark parcă? Nu. Luke. Aha, da. Luke.” Privirea i se mută din nou înspre fiul ei. — Ar fi trebuit să suni, îi zise ea. Dacă aș fi știut că vii cu un prieten, aș fi făcut mai multă mâncare. — Nu-i nimic, răspunse Jared. Am mâncat niște pizza în oraș. Noi ne ducem la mine în cameră să ascultam niște muzică, da? Fără să mai aștepte vreun răspuns, dispăru împreună cu prietenul lui în sala de mese. Dar Scout, în loc să-l urmeze așa cum făcea întotdeauna, rămase atent până când sunetul scos de pașii băieţilor nu se mai auzi deloc. Apoi, când câinele se întoarse la locul său de lângă frigider, se așeză, dar cu urechile ciulite. — Vezi? zise Kim. Ti-am spus eu că Jared s-a comportat aiurea toată ziua. Până și Scout a simţit asta. — Nu crezi că Scout ar fi putut să reacționeze așa din cauza prietenului lui Jared? întrebă tatăl ei. Înainte să apuce Kim să răspundă ceva, casa se umplu de sunetul asurzitor al muzicii - o melodie rap ale cărei versuri, chiar dacă nu ar fi fost înăbușite de tavanul bucătăriei, erau acoperite de ritmul bubuitor al sintetizatorului. Molly, care se jucase fericită cu mâncarea până mai adineauri, începu să urle, iar Janet, reacţionând conform obișnuinţei inoculate de-a lungul anilor, se ridică de la masă, anticipând deja furia soțului ei. — O să-l pun s-o oprească, începu ea, dar Ted era deja în picioare. — Ai tu grijă de Molly, îi spuse el. Și-așa o să fie suficient de rău când o să-i spun eu să o dea mai încet. Dacă te duci tu, o să- i fie tare rușine. În timp ce Janet o ridică pe Molly din scăunelul ei pentru a o mai liniști, Ted se îndreptă spre scări. După câteva secunde 148 muzica se domoli, iar urletele lui Molly se transformară încet, încet într-o smiorcăială de copil răsfăţat. Apoi fetița își frecă ochii cu pumnii ei mici și se zbătu în braţele mamei ei ca să ajungă din nou la mâncare. Janet o puse din nou în scaun și Molly băgă în gură o mână din piureul de cartofi pe care și-l întinse în mare parte pe față și pe baveţică. Când Ted se întoarse, Janet se așteptă ca muzica să înceapă din nou. Dar era tot liniște. — Vrei să-mi spui și mie cum ai făcut asta? întrebă ea. — Simplu, răspunse Ted, așezându-se la loc pe scaun. Am făcut un târg. — Un târg, repetă Janet. Ce fel de târg? Ted îi zâmbi ironic, aruncându-i o privire ghidușă: — Poate n-ar trebui să-ţi spun, zise el. E o chestie între bărbaţi. Dar pentru că oricum o să afli, nu e nicio nenorocire dacă-ţi zic. l-am dat una din camerele de la subsol. Janet își privi nedumerită soţul, apoi dădu din cap: — Îmi pare rău, dar cred că va trebui să-mi explici. Nu m-am prins. Ted dădu din umeri: — Gândește-te puţin. Jared are aproape șaisprezece ani, nu? Este exact vârsta la care adolescenților le place genul ăsta de muzică. — Mie nu-mi place, interveni Kim. Dar înainte ca vreunul din părinţii ei să o corecteze, își modifică rapid afirmaţia: — Sau cel puţin nu-mi place să fie dată așa de tare, încât să-ți spargă timpanele. — Dar este evident că fratelui tău îi place - sau prietenului lui, ceea ce e cam același lucru. Așa că, dacă avem noroc și în câteva luni locul ăsta o să fie plin de oaspeți, Jared o să se mute la subsol. l-am spus că poate să-și aranjeze camera exact așa cum vrea el, atâta vreme cât o izolează perfect și nimeni n-o să fie deranjat de ceea ce ascultă el. El o să aibă propriul loc, iar noi ne căptușim cu o cameră în plus de închiriat și cu un adolescent mai puţin care să stea cu orele în baie. — Dar eu nu stau cu orele în baie, protestă Kim. Înainte ca mama ei să poată obiecta, fata schimbă subiectul: — Dar dacă vreau și eu o cameră jos? 149 Tatăl ei o privi prietenos: — Chiar vrei? o întrebă el, cu un glas ce nu trăda nimic din ceea ce gândea. Kim se gândi la încăperile întunecate de la subsol, slab luminate de câteva becuri amărâte. Dumnezeu știe ce putea fi acolo, ascunzându-se prin întuneric. Nu se putu abţine și se scutură cu un fior, apoi dădu din cap: — Nu! — Mă gândeam eu, răspunse tatăl ei, făcându-i cu ochiul lui Janet. O jumătate de oră mai târziu, când Kim mersese în cameră să-și continue lecţiile, iar Jared și Luke dispăruseră la subsol pentru a-și face planuri în legătură cu noua cameră, Janet stătea la chiuvetă, spălând vasele. Apa curgea liniștitor, iar ea încerca să înțeleagă ce se întâmplase în ziua aceea. Cum fusese posibil ca ea să se trezească de dimineață, hotărâtă să pună capăt căsniciei ei, iar acum dorea să-și petreacă seara cu același bărbat pe care intenţionase să-l părăsească? Numai că el nu mai era același bărbat. Indiferent de ce se întâmplase cu Ted - indiferent de ce adevăr descoperise el prin aburii beţiei - se schimbase, se schimbase cu adevărat. lar cel care venise acasă azi de dimineaţă nu era un Ted total schimbat - era acel Ted pe care îl întâlnise cu mulţi ani în urmă, înainte să se apuce de băut. Era acel Ted pe care și-l dorise dintotdeauna, și nu Ted împotriva căruia o avertizaseră toți prietenii. În cele din urmă, se dovedise că ea avusese dreptate. „Poate”, auzi vocea mamei ei. Janet încercă să scape de avertismentul tăcut al mamei, dar nu reuși. Ted mai făcuse totuși promisiuni și înainte. Și de fiecare dată le încălcase cu nerușinare. Și de ce ar fi altfel de data asta? În liniștea din bucătărie, se văzu obligată să admită că poate nu era deloc altfel. Va trebui să aștepte pentru a se convinge. Dar acum, pentru prima dată după mulţi ani, se simţea căsătorită din nou. Indiferent cât va dura, ea se va bucura din plin de acest sentiment. 150 — Eşti sigur că e o idee bună? întrebă Luke Roberts în timp ce se uita cu atenţie prin cameră. Era o încăpere de vreo doisprezece metri pătrați, cu pereții făcuţi din placaje de lemn de stejar gros prinse de stâlpii imenși ce susțineau mare parte din grinzile casei. Era luminată de un singur bec ce atârna de un fir ce fusese răsucit de-a lungul traverselor de sub podea. Pe unul din ziduri, sus de tot, se găseau două ferestre mici ce dădeau chiar sub scara principală de la intrare. Erau suficiente pentru a arunca puţină lumină, dar, cu excepţia unei bucățele de cer, nu se mai vedea nimic altceva. Doar gândul de a se muta într-un loc ca ăsta îl făcu pe Luke să se cutremure și realiză că, dacă ar fi pus în situaţia de a alege între văgăuna asta și camera de la etajul al doilea - de două ori mai mare - știa dinainte ce ar prefera. De fapt, ar fi ales chiar și o încăpere pe jumătate cât asta numai să aibă o fereastră mare pe care să o poată deschide pentru a o putea aerisi în mod normal. În plus, odaia mai avea și un miros ciudat. Părea să vină dinspre podeaua făcută dintr-un soi de beton erodat, plin de găuri, de care Luke era sigur că sunt pline cu mucegai și tot felul de bacterii. — Ce-i aici? întrebă el, arătând spre un grătar aflat în mijlocul camerei. — Este un puț colector, răspunse Jared. Dacă plouă mult și se adună multă apă, atunci se scurge aici. Apoi, când se umple prea tare, se declanșează o pompă, care trage toată apa afară. Camera, care era aproape de poziţia zero în lista preferințelor lui Luke, mai scoase la iveală și prostia asta. — Adică, vrei să spui că o să dormi într-o cameră care ar putea fi inundată? Jared ridică din umeri: — Chiar dacă se inundă, nu poate fi așa rău. Apoi rânji, cu ochii strălucindu-i în lumina slabă a becului: — Și mai degrabă aș vrea să fiu aici decât sus, unde lumea ar ști tot ce fac eu. — Nici măcar baie nu ai, mai zise Luke, posac. — Ba am, îl contrazise Jared. E chiar acolo în colţ, lângă scări. — Și ce-o să faci dacă se inundă chiar în miezul nopţii? O să fie o grămadă de păianjeni și alte chestii de-astea acolo, jos. 151 — lisuse, mormăi Jared. N-ai auzit niciodată de curse pentru gândaci? Le pui acolo și închizi locul câteva ore, și gata. — Tatălui tău o să-i placă ideea asta, observă Luke. — De fapt, chiar a lui a fost ideea, replică Jared. Ai niște iarbă? Luke se uită la el bănuitor. — Și dacă aș avea? întrebă el cu un ton ce se voia natural. Jake își dădu ochii peste cap: — Păi, dacă ai, hai s-o fumăm. Luke îl privi fix: — Cu ai tăi sus?! Jared dădu din umeri indiferent. — De ce nu? De-aia îmi place mie la subsol - nimeni n-o să calce pe-aici, așa că nici n-o să simtă mirosul, chiar dacă iese puţin pe sub ușă. Luke se încruntă: — Pun pariu că n-ai face-o, spuse el, suficient de provocator cât să-i confirme lui Jared că are la el iarbă. — Mă duc sus să iau ceva de haleală și niște Cola, spuse Jared. Apoi fumăm și vedem ce putem să facem cu locul ăsta. Reveni după cinci minute, aducând cu el nu numai câteva sticle de Coca-Cola și niște cips-uri cu cartofi, dar și aparatul de radio din camera lui, împreună cu vreo trei lumânări. Băgă radioul în singura priză din cameră, îi dădu drumul, dar îi lăsă volumul cât mai mic ca să nu vină nimeni după ei. — Așadar, ce zici Luke? spuse el. Impărțim ţigara aia? Luke se încruntă: — Cum ai știut că am așa ceva? Buzele lui Jared se strânseră într-un zâmbet misterios: — Știu tot felul de chestii, spuse el. _ Luke băgă mâna în buzunar și scoase o cutie roșie de metal. li deschise capacul și îndepărtă cu grijă hârtia ce acoperea de obicei guma de mestecat. Dedesubt însă se găseau trei ţigări atent rulate. Luă două dintre ele și le așeză pe podea, apoi strecură cutia la loc, în buzunarul pantalonilor. Încet, Luke îi dădu una din ţigări lui Jared. Băiatul scăpără un chibrit, aprinse ţigara și trase fumul adânc în plămâni. Ținându-și respiraţia cât putu de mult, îi pasă ţigara lui Luke: 152 — Vezi? zise el după ce trăseseră trei fumuri fiecare. Ce mare filosofie! Amândoi se așezaseră pe jos, sprijiniți de peretele din stejar. — Marfă bună, murmură Luke în timp ce trase încă un fum. Jared se ridică și aprinse o lumânare, trase de șnur ca să scape de lumina chioară a becului și întregul aspect al camerei păru să se schimbe. Suprafeţele aspre ale planșelor ce formau pereţii camerei se înmuiară, iar tavanul părea să nu mai existe. — Mișto, rosti Luke. Luă și a doua ţigară de pe podea, o aprinse și i-o dădu lui Luke. Lumina din cameră începu să crească în intensitate și să pâlpâie, parcă. Pereții, la rândul lor, începură să se lumineze. Nu se mai vedea nicio urmă de scândură. Pereţii deveniră translucizi și păreau străbătuţi acum de curcubeie de culoare. Apoi zidurile, ca și tavanul cu câteva minute în urmă, începură să se îndepărteze. Luke avea senzaţia că se află într-o încăpere uriașă, ca o catedrală, cu un tavan care se boltea atât de sus, că abia îl zărea. Pereţii erau aurii, ornați cu vitralii ce făceau ape, ape în lumina ce venea de undeva, de dincolo de ele. Luke zări ceva ce semăna cu un altar, deasupra căruia - pârând că plutește prin aer - era o femeie. O femeie atât de frumoasă cum nu mai văzuse niciodată. Se apropie de el, cu trena argintie fluturând în jurul ei și, când picioarele ei atinseră pământul, ea își îndreptă degetele spre el. Îngenunche și îl mângâie blând pe obraz: — Atinge-mă, îi spuse ea cu o voce care i se părea cea mai dulce muzică din lume. Atinge-mă! Luke ezită la început, apoi întinse mâna să atingă femeia perfectă. Trena căzu, descoperind un trup desăvârșit, cu o piele aurie. Luke o atinse și tremură: — Te vreau, Luke, șopti femeia incitant, așa cum mă vrei și tu pe mine... Apariţia femeii șterse din mintea băiatului orice altceva și Luke Roberts se lăsă copleșit de un extaz pe care nu-l mai 153 simţise niciodată și știu că atunci când totul avea să se termine, el va fi schimbat pe vecie. — Da, respiră el greu. Oh, Doamne, da... În timp ce Luke se abandonă plăcerilor aduse de femeia perfectă, Jared Conway privea cu atenţie. Privea și zâmbea. 154 OCTOMBRIE 20. Sandy Engstrom privea nervoasă spre Kim Conway. În ultimele săptămâni - chiar de când Kim o întrebase dacă poate să se așeze lângă ea la prânz - cele două fete deveniseră bune prietene. Sandy fusese surprinsă la început, pentru că în prima zi Kim nu vorbise cu nimeni în afară de fratele ei. „Cu superbul ei frate”, se corectă Sandy, deși avusese grijă ca Kim să nu afle că îi picase cu tronc din prima clipă în care-l văzuse. De fapt, motivul real pentru care fusese atât de prietenoasă cu Kim era acela că, așa, ar fi putut să-l întâlnească. Până la sfârșitul acelui prânz, își dăduse seama că îi găsise o înlocuitoare Melissei Parker, prietena ei cea mai bună, de când era la grădiniţă, dar care, din păcate, se mutase la New Orleans cu puţin înainte să înceapă școala. Cât despre Jared, pasiunea lui Sandy pentru fratele noii ei prietene se stinsese tot atât de repede cum începuse. „Poate, dacă nu s-ar fi încurcat cu Luke Roberts...” Dar se înhăitase cu Luke și, în ceea ce o privea pe Sandy, oricine era prieten cu Luke ieșea din discuţie, fie și numai pentru simplul motiv că Luke îi dăduse papucii prietenei ei, Melissa Parker, cu un an în urmă. Nici măcar nu avusese curajul să-i spună că a terminat-o cu ea. În schimb, o invitase pe Dawn LaFrenier la petrecerea dată în cinstea reîntoarcerii acasă și, când aflase Melissa, era deja prea târziu să-și mai găsească alt partener. Sandy nu avea nici ea o pereche, așa că s-au dus amândouă la un film, hotărând să-l șteargă de pe lista lor pe Luke - și pe toţi prietenii lui. lar acum, doar pentru că Melissa se mutase, nu avea de gând să schimbe ceva în această privinţă. Din fericire pentru Kim, stigmatul pe care-l purta Jared din cauza noului său amic nu se transferase și asupra ei. Fetele luau prânzul împreună de vreo șase săptămâni și învățau amândouă acasă la Sandy, aproape în fiecare după-amiază. Până acum, Kim încă nu o invitase în casa Conway și, deși Sandy era curioasă, nu era foarte sigură că-și dorește să pună piciorul pe- 155 acolo. De fapt, chiar întrebase de vreo câteva ori dacă noua ei prietenă nu se teme să locuiască în casa aceea. — De ce mi-ar fi frică? îi răspunse Kim. Adică, nu e bântuită sau ceva de genul ăsta. Expresia de pe faţa lui Sandy o făcuse să geamă. — Doar nu crezi și tu toate poveștile alea despre mătușa și unchiul tatălui meu, nu? Când Sandy se înroși, Kim oftă, exasperată: — E doar o casă ca oricare alta! Și care a fost nelocuită multă vreme, și doar pentru că Luke Roberts crede că e bântuită nu înseamnă că așa și este. Numele lui Luke fu suficient pentru ca Sandy să nu mai aducă vorba despre zvonurile acelea vechi, deși era convinsă că există un sâmbure de adevăr în ele. Pe Sandy o interesa mai mult faptul că Kim părea uneori dusă pe altă lume. Era convinsă că fata îi ascundea ceva. — Kim? zise ea acum. Te simţi bine? Se furișaseră în pauza de masă la pizzeria de lângă „Sfântul Ignaţiu”, sărind încă o dată peste macaroanele cu brânză ale călugăriţelor. — Pari preocupată de ceva. De fapt, Kim era, într-adevăr, îngrijorată de ce s-ar putea întâmpla dacă le-ar prinde profesoarele. Dar, mai mult de atât, era îngrijorată din cauza lui Jared. Știa însă ce crede prietena sa despre fratele ei, așa că dădu din cap. In plus, chiar dacă Sandy ar fi putut s-o înţeleagă, nu prea știa exact ce să-i spună. Relaţia ei cu Jared se răcea pe zi ce trecea, iar în prezent era ca și când nici nu avea vreun frate, ca să nu mai vorbim de unul geamăn. — N-am nimic, răspunse ea, dar văzând că Sandy nu o prea crede, născoci un motiv care ar fi putut să o satisfacă. De fapt, mă întrebam ce fel de scuză ai să inventezi când o să-ţi fac o invitaţie. Sandy își înclină capul: — Să mă inviţi unde? întrebă ea. Și de ce aș spune nu? — Să dormim împreună vineri noapte, spuse Kim, nonșalant. Tăcu puţin, după care adăugă: — La mine acasă. Așa cum se așteptase, chipul prietenei ei se întunecă. — Sper că nu ţi-e frică, nu? întrebă Kim cu o sinceritate exagerată. 156 — Ăăă, nnuu, răspunse Sandy, un pic prea repede. Eu doar... — O să închiriem niște filme horror și o să pretindem că e noaptea de Halloween, chiar dacă e cu două nopţi mai devreme. Putem să... Își înghiţi restul cuvintelor când văzu privirea lui Sandy, care era suficient de expresivă, așa încât Kim să-și dea seama cine intrase în pizzerie chiar atunci. Vocea lui Luke Roberts îi confirmă bănuiala: — Bună, zise el, venind spre masa lor și așezându-se pe banchetă lângă Kim, în timp ce Jared se strecură lângă Sandy pe partea cealaltă. — Ce puneţi la cale? rânji Jared spre sora lui. De ce nu ne-aţi chemat și pe noi când aţi șters-o de la școală? Kim văzu privirea tăioasă pe care i-o aruncă Sandy lui Luke Roberts și realiză, cu groază, că și ea se uita tot așa la fratele ei. ÎI privi cu atenţie de data asta însă, studiindu-i chipul. Trăsăturile - totul de fapt - erau neschimbate. Dar nu-l mai simtea la fel. Toată viaţa ei simţise legătura aceea specială dintre gemeni - acea conexiune profundă cu fratele ei - care o asigura întotdeauna că, indiferent ce se întâmplă, el este alături de ea. Acum nu mai era așa. Nu-l mai simțea. Kim oftă în sinea ei. Poate că era un lucru pe care trebuia să-l uite. Poate că se maturizau amândoi. Ceva o trezi brusc din reverie... dar ce? Ceva îi atingea piciorul! Apoi simţi coapsa lui Luke Roberts lipită strâns de a ei. Se întoarse înspre el și-l străfulgera cu privirea: — N-ai putea să te dai mai încolo? Luke se uită la ea batjocoritor, dar se retrase. — Și ţine-ţi mâinile pe masă, îi mai spuse Kim. — lisuse, oftă adânc Luke. Ce te oftici așa? Kim îi zâmbi rece: — Nu e treaba ta! spuse ea. e Așezată în faţa lui Kim, Sandy Engstrom era tulburată de prezenţa lui Jared alături de ea. Îl văzuse imediat ce intrase și, când privirile li se întâlniră, se simţise copleșită de un sentiment ciudat. De parcă i-ar fi citit gândurile. 157 Dar nu se mulţumise doar să se uite. Parcă i-ar fi atins și sufletul. Simţise cum se înfierbântă brusc și cum i se face pielea de găină. Imediat - chiar înainte să pornească spre ele - știuse că avea să se așeze lângă ea. Acum, când corpul lui era lipit de al ei, se înfiorase din nou și simţi iarăși căldura aceea delicioasă. „Dacă Jared îmi cerea o întâlnire? să mă duc?” Sandy tremură doar gândindu-se la această posibilitate. e „Nu-mi vine să cred!” exclamă în sinea ei Kim în timp ce Luke își puse mâna din nou pe piciorul ei. Dându-i lui Luke un brânci serios, încât aproape îl dădu jos de pe banchetă, se ridică și ieși din micul separeu: — Hai, Sandy, să plecăm de-aici, îi spuse ea prietenei ei. Mai avem doar zece minute și trebuie să mai îmi iau ceva din vestiar. — Ce te grăbești așa, dragă? protestă Luke. Haide, mai staţi, că noi de-abia am ajuns aici! — Poate că ţie nu-ți pasă dacă de prinde, dar mie, da, i-o reteză Kim. A fost oricum o idee proastă să venim aici! Se îndreptă spre ușă, fără să mai arunce vreo privire în urmă. Sandy o urmă, dar înainte să iasă se mai uită o dată la Jared. Privirile li se întâlniră și fata avu iarăși senzaţia ciudată că Jared o pătrunde cu privirea, răspândindu-i în tot trupul o căldură care o făcu să tremure de plăcere. „Ca și când ar face dragoste cu mine, se gândi ea. Mă simt de parcă ar face dragoste cu mine.” Chinuindu-se să-și controleze emoţiile - și rugându-se ca nimeni să nu-i observe îmbujorarea puternică - Sandy se grăbi să-și ajungă prietena. Brusc, își dori din tot sufletul să petreacă noaptea de vineri la Kim acasă. e Pizzeria se golise de vreo douăzeci de minute, dar Jared nu dădea niciun semn că ar vrea să plece. Luke Roberts începu să se agite. Deveni foarte nervos. De zece ani - chiar de când intrase la școala „Sfântul Ignațiu” - trăise cu frică faţă de călugărițe. Mai întâi, învățase să se teamă de pedepse când sora Katherine îl plesnise peste degete cu o riglă pentru că îi dăduse o bucăţică de gumă de mestecat unuia din prietenii săi, 158 care stătea în banca din spate. Mâna îi sângerase toată ziua, pentru că sora Katherine nu-l lăsase să-și pună niciun plasture peste răni. „Dacă lisus nu a cerut plasturi când era pe Cruce, cred că poţi suporta și tu niște zgârieturi la degete, nu-i așa Luke?” îi spusese ea. Restul clasei chicotise la auzul vorbelor ei despre lisus pe Cruce, dar o singură privire de-a călugăriței îi potolise, iar Luke se înroșise de rușine când începuse să plângă din cauza durerii. Dacă lisus nu a cerut plasturi, atunci înseamnă că nici nu a plâns. Dar el își învățase lecţia și nu a mai încercat niciodată să facă vreo trăsnaie. Mai învățase să nu vorbească în timpul orelor și, de asemenea, că trebuie să se ridice când răspundea la vreo întrebare. Și mai învățase să nu întârzie. Făcuse greșeala asta în clasa a șasea, când sora Michael era profesoara lui. Sora Mike - singura călugăriţă care le permitea copiilor să-i prescurteze numele - îl dăduse drept pedeapsă să rămână după ore la școală și să scrie pe tablă: „Îmi pierd timpul când întârzii. Pierd timpul colegilor mei când întărzii. Pierd timpul sorei Mike atunci când întârzii.” A scris cele trei propoziţii de o sută de ori și, când a terminat, și-a jurat să nu mai întârzie niciodată. Și nu o mai făcuse, până astăzi. Acum se tot uita la ceas, încercând să nu-l lase pe Jared să vadă ce face. Dar Jared părea că se pricepe la fel de bine ca și călugărițele să vadă ce face el. — Care-i problema? întrebă el. Ți-e teamă că sora Clarence o să te pună să rămâi după ore? — Nu, replică Luke, dându-și seama că îi răspunsese puţin prea precipitat. Jared îi aruncă o privire batjocoritoare: — „Imi pierd timpul când întârzii. Pierd timpul colegilor mei când întârzii. Pierd timpul sorei Michael când întârzii”, îngână el de parcă ar fi citit cuvintele scrise de el pe tablă. „Sau de parcă mi-ar fi citit gândurile”, rosti Luke în sinea lui. „Cum? Cum de știa?” Rememoră ultimele săptămâni, pe care le petrecuse aproape integral cu Jared Conway. Îi spusese el lui 159 Jared despre după-amiaza aceea când rămăsese după ore cu sora Mike? Fără îndoială! Dar nu, nu-i pomenise nimic - era aproape sigur de asta! Cum de știuse Jared?” — Îţi pot citi gândurile, îi spusese acesta lui Luke a doua zi, după ce fumaseră iarbă în subsolul casei lui Jared, când băiatul avusese halucinaţiile acelea ciudate. Halucinaţii care erau încă la fel de vii, chiar și după ce trecuse atâta vreme, încât se întreba dacă erau cu adevărat halucinaţii. Chiar noaptea trecută, înainte să doarmă, își imaginase că simțea atingerea femeii care îi apăruse atunci, mângâindu-i obrazul și lăsându-i degetele să-l atingă pe gât, pe piept, pe stomac, apoi mai jos, și mai jos, până când... — Poate ai face mai bine să te duci la toaletă, rostise Jared tărăgănat, sprijinindu-se lejer de spătarul banchetei și aruncându-i o privire sugestivă lui Luke. Luke simți cum obrajii îi iau foc și își alungă imaginea din minte. Apoi se uită la ceas din nou. „Sora Clarence o să ne omoare, se gândi el. De data asta chiar o să ne omoare.” Jared zâmbi răutăcios și îi făcu cu ochiul: — Doar nu vrem ca sora Clarence să ne omoare, nu? spuse el și, râzând, se strecură de pe banchetă și se îndreptă înspre ușă. În timp ce mergea chiar în urma lui Jared, Luke se tot întreba dacă este posibil ca acesta să-i citească gândurile cumva. e Sora Clarence se opri în mijlocul lecției, atunci când cei doi băieți deschiseră ușa clasei și Jared Conway intră primul. Simți în gât un nod de furie în momentul în care îl văzu pe elevul cel nou și - nu era pentru prima dată - începu să-i ceară imediat iertare Mântuitorului pentru slăbiciunile ei. „Știu că ar trebui să îi iubesc pe toţi copiii, se rugă ea în tăcere, dar nu-l pot iubi pe Jared Conway.” Se gândise mult în ultimele șase săptămâni la acest lucru. Târziu în noapte, când era singură în chilia de la etajul al treilea al mănăstirii, se învinovățea adesea pentru schimbarea băiatului. Poate că fusese prea aspră atunci, în prima zi, când băiatul îi strecurase biletul surorii lui, dar învățase cu mulţi ani în urmă că nu era niciodată prea devreme să „corecteze” când era vorba de copiii care veneau de la școlile publice. Nu 160 neapărat că școlile publice erau mai proaste, dar aici, la „Sfântul Ignaţiu”, lipsa de disciplină - mintală, fizică sau morală - pur și simplu nu era tolerată, așa că, atunci când îi prinsese pe gemenii Conway comportându-se neregulamentar chiar din prima zi, nu ezitase să-i disciplineze. lar Kimberley se adaptase foarte bine. Fata se conformase întrutotul și se împrietenise cu fata cea mai potrivită - Sandy Engstrom se număra printre favoritele sorei Clarence. Dar cu băiatul era altă poveste. La suprafață, Jared părea la fel. Era tot băiatul chipeș care intrase în clasă împreună cu sora lui, cu un zâmbet prietenos și cu o șuviță de păr negru cârlionțat ce-i cădea șic pe frunte. Dar ceva se schimbase, cu siguranţă. Nu prea știa exact ce anume și sora Clarence se simțea tulburată din acest motiv. Ajunsese să se teamă când venea în clasă și se pregătea sufletește ori de câte ori avea ore cu el, dar, în ciuda eforturilor sale de a exorciza demonul mâniei, acesta încă mai stăruia în ea. De fapt, devenea pe zi ce trece mai puternic și, când observă efectul pe care îl are Jared asupra lui Luke Roberts, forța demonului căpătă dimensiuni nebănuite. Acum, când clasa aștepta în tăcere să vadă cum va rezolva situaţia cu Jared, ea se lupta din toate puterile cu demonul din interior. Dorea să fie corectă. Dorea să fie dreaptă. „tie ce gândesc. Ştie, și chiar dacă nu o arată, râde de mine!” Mânia o cuprinse, dar o controla cu autoritate: — Nu te mai obosi să te așezi, Jared, spuse ea în timp ce el se îndrepta spre banca lui. La auzul acestor cuvinte, băiatul se opri brusc, dar nu arătă că ar fi simţit înţepătura din vorbele ei. — E valabil și pentru tine, adăugă ea, în timp ce Luke Roberts încerca să se strecoare la locul lui. Deși cuvintele ei le erau adresate celor doi băieți, ochii ei priveau fix chipul lui Jared. „Ca un şoarece care se uită fix în ochii unei cobre.” Pentru prima dată de când preda ea, sora Clarence făcu eforturi supraomenești să-și păstreze vocea calmă: — Amândoi vă prezentaţi imediat în biroul părintelui Bernard. Așteptă și timp de o secundă îngrozitoare avu senzaţia că Jared Conway își măsura cumva puterile cu ea. Că avea de gând 161 să o sfideze. Apoi însă acesta se întoarse și ieși împreună cu prietenul lui din clasă. Dar, înainte de a-și lua ochii de la ea, sora Clarence îi întrezări un zâmbet jucăuș în colţul buzelor. Furia rece din suflet i se transformă în ură. Ură și încă ceva. Ceva ce nu mai simţise niciodată, cel puţin nu în prezența elevilor săi. Simţi... frică. Dintr-un motiv pe care nu-l putea înţelege, sora Clarence își dădu seama că Jared Conway o sperie de moarte. 21. Janet cobori de pe scară pentru a-și studia lucrarea. Atunci când va fi terminată, pictura murală va acoperi o mare parte din peretele sălii de mese. Dorinţa ei era ca peisajul pictat pe peretele din partea opusă ușilor franceze să pară o reprezentare fidelă a grădinii, așa cum arătase ea în trecut. Când îi vorbise prima dată lui Ted despre ideea ei de a picta tabloul în stilul trompe l'oeil aproape că renunţase imediat. Și nu mărimea peretelui o determinase să dea înapoi. — E vorba de o tehnică total diferită, îi explicase ea. Trebuie să știi totul despre perspectivă, lumină și... — Dar cel mai mult e vorba de talentul de a pune pe pânză ceea ce vezi, o întrerupse Ted. Erau în atelier și ea îi arătase prima schiță a grădinii imaginare din trecut. — N-oi ști eu mare lucru despre artă, continuă el, dar chiar și acum, când e doar în alb și negru, am senzaţia că aș putea să intru și să mă plimb prin grădina aceea. Privi imaginea de pe pânză, încercând să fie obiectivă și știu că el are dreptate - era bună. Și totuși, ideea de a-l mări astfel încât să acopere peretele sălii de mese părea imposibilă. Dacă nu putea să-l facă? — Ce poţi pierde? Să strici un perete pe care oricum îl putem Zugrăvi din nou. — Timp, îi reamintise ea. 162 Chiar în dimineaţa aceea încercase să facă o listă cu tot ceea ce trebuia făcut în casă, dar renunţă când înțelese câtă muncă trebuie și cât de puţine șanse avea de a termina totul în timp util. Dar Ted avusese un răspuns și pentru asta: — Timpul este singurul lucru pe care îl avem din plin. Nu uita că nu există o dată fixă pentru deschiderea hotelului. Mi-ar plăcea să fie gata până în primăvară, dar, dacă nu este posibil, nu e nicio nenorocire. Singura clauză a moștenirii spune că trebuie să locuim aici. A fost ideea mea să o transformăm într-o afacere. Și avem suficienţi bani în cont ca să angajăm oameni dacă e nevoie. Așa că de ce să nu încerci? O luase de mână - gest pe care nu-l mai făcuse de ani de zile - și o conduse prin casă până în sala de mese. Chiar cu o zi înainte curăţase pereţii de tapetul scorojit. — Nu știu dacă are vreo legătură cu desenul făcut de tine, dar eu văd o scenă de noapte. Ochii lui cercetară pe îndelete camera imensă, goală: — Și mai văd camera asta zugrăvită în alb - cu flori proaspete pretutindeni - pe mese, pe dulapuri, peste tot. Vreau să fie foarte romantică și cu multe lumânări și mese pentru două persoane, și numai câteva pentru patru. Privirea i se mută din nou pe peretele gol: — Și când oamenii se vor uita la peretele ăsta, vor vedea cum a fost aici acum o sută de ani, se vor bucura de grădinile de atunci pe care nu și le mai permite nimeni în ziua de azi. Poate chiar o piscină, care să reflecte lumina lunii... Se opri și o privi îngrijorat: — Mă întind mai mult decât mi-e plapuma? Janet dădu din cap: — Dacă aș putea să o fac așa cum trebuie și ar fi luminată adecvat, ar arăta splendid noaptea. Dar ce ne facem la micul dejun și la prânz? — Construim o cameră specială, îi spusese Ted și vreme deo jumătate de oră se plimbaseră din încăpere în încăpere, descriindu-i planurile pe care le avea în minte. Pe măsură ce-l asculta, Janet întrezărea micul hotel elegant pe care dorea să și-l construiască. — Nu știu dacă voi reuși, recunoscu el când se întorseseră în sala de mese. Dar bănuiesc că o voi lua pas cu pas și, cândo să dau peste ceva cu care nu mă voi descurca, o să găsesc pe 163 cineva să mă ajute. Ce zici? Ce e rău dacă încerci să faci ceva minunat din peretele ăsta? Janet se apucă de lucru chiar de a doua zi, completând schiţa inițială. Lucrase chiar de dimineaţă, iar Ted mai trecea din când în când să se uite la ceea ce desenase. Dar niciodată nu-și spusese părerea decât dacă ea îl întrebase. Pe la prânz terminase de pictat un tablou care era descrierea perfectă a ceea ce gândise el, o asigurase Ted. Și Janet, după ce analiză desenul, trase concluzia că, indiferent de părerea soțului ei, sinceră sau prefăcută, pictura era bună. Imediat după prânz, aranjă materialele astfel încât să o transpună pe peretele sălii de mese. În doar câteva zile - după ce lambriurile deveniseră o balustradă de marmură falsă - realiză că Ted avea dreptate. Putea s-o facă. Încet, imaginea căpăta contur și, pe măsură ce lucra, îi veneau noi idei. Tabloul părea să aibă o viaţă proprie. Acum, deși fresca era departe de a fi terminată, iluzia începea să se formeze. Se îndepărtă de scară până lângă ușile duble de la intrarea în holul principal, încercând să cântărească efectul pe ansamblu al frescei. Îl auzi pe Ted venind de la subsol, unde meșterise mai toată ziua la instalaţii. O clipă avu senzaţia că se întoarce în trecut și se îngrozi: Aștepta să i se confirme parcă bănuiala că iar își băuse minţile. Senzaţia de greață pe care i-o provoca răsuflarea lui plină de alcool și atingerea lui brutală! Nevoia de a măsura gradul de furie ce nu-l părăsea niciodată și care creștea o dată cu numărul paharelor băute. Dar din dimineaţa aceea, cu șase săptămâni în urmă, când golise casa de orice urmă de băutură, totul se schimbase. Pe parcurs, Janet își lăsase garda jos. Acum, când îl simţea în spatele ei, se trezi că mai degrabă tânjește după atingerea lui. Se lipi de pieptul soțului ei și începu să-i mângâie părul cârlionţat de pe braţe, când Ted o îmbrăţișă, sărutând-o delicat pe gât. — Cred că duhnesc ca un porc, îi susură el în ureche. — Miroși senzațional, murmură Janet, tot corpul ei reacţionând la aroma de mosc emanată de pielea lui. — Unde e Molly? 164 — Doarme dusă, răspunse Janet. Am pus-o în pătuţ acum o jumătate de oră. Ted îi mângâie ușor sânii: — Cât timp o să doarmă? — Cam o oră. Janet se răsuci în braţele lui și își așeză mâinile în jurul gâtului lui: — Crezi că o să fie suficient? — Nici pe departe, șopti Ted. Continuă să o sărute pe gât, pe ureche, apoi pe buze și o strânse și mai tare la pieptul lui: — Vrei să mergem sus? întrebă el printre săruturi. Janet se gândi la pensulele pe care le lăsase sus, pe schela improvizată. Se gândi la mizeria din bucătărie pe care nu apucase să o curețe. Se gândi la sutele de alte lucruri pe care trebuia să le facă. — Nu mă pot gândi la altceva în momentul ăsta, spuse ea. Ted o ridică în braţe și porni spre scări. — Ce faci? strigă Janet. Ted, pentru Dumnezeu, lasă-mă jos! O să faci hernie! — Gura, femeie! îi comandă el. Începu să urce treptele, iar Janet renunţă să se mai zbată pentru a scoate doar niște chicoteli incitante. — Dacă mă scapi, am să-ţi arăt eu... Ușa de la intrare se deschise și auziră vocea lui Kim: — Mami? Tată? Ce s-a întâmplat? De ce o duci pe mama în brațe? — La naiba! înjură Ted. Janet îngheţă, așteptând explozia. Dar, când Ted vorbi din nou, vocea lui fu ca o șoaptă: — Sunt distrus. Dar să vezi tu ce-o să-ţi fac când toți copiii vor merge la culcare... Vocea lui seducătoare îi picură miere în suflet. O sărută încă o dată și îi dădu ușor drumul din braţe. — Nu s-a întâmplat nimic, îi spuse el lui Kim, coborând scările până la primul etaj. Cum a fost la școală? Kim se întunecă la față: — Mmm, bine, zise ea, minţind prost. — S-a întâmplat ceva? întrebă Janet care ajunsese și ea în antreu. Kim își mută privirea de la unul la altul, apoi se uită la Janet: — Eeee, Jared și Luke... S-au comportat ca niște măgari. — Ceva mai special sau doar o chestie de adolescenţi în creștere? întrebă Ted. Kim se uită nesigură la tatăl ei. Trecuse atât de mult timp de când el nu mai vorbea cu ea sau cu Jared, încât nu se prea obișnuise cu asta. — Păi, și Sandy a spus tot așa, că sunt niște măgari. — Pare să fie vorba doar de cine știe ce prostii de-ale băieţilor, zise Ted. Kim se înfurie: — De ce îi iei întotdeauna apărarea? îi strigă tatălui ei, privindu-l aprig. Ce naiba se întâmplă aici? Tot ceea ce vrea Jared să facă ţie ţi se pare normal și chiar și atunci când se comportă ca un... — Hei, îmi pare rău, spuse el fără urmă de furie, ridicându-și mâinile într-un gest de apărare. Probabil că bătrânul tău tată încă mai poate fi un porc misogin uneori. Spune-mi mai bine ce a făcut exact. Kim ezită și Ted crezu că știe la ce se gândea ea: — Haideee, o îmbună el. Că doar n-o să te mănânc. Și promit că te voi asculta cu atenţie. Bine? Kim se mai înmuie puţin și îi povesti ce se întâmplase la pizzerie și apoi ce urmase la ora de matematică cu sora Clarence. — Nu știu ce naiba are, termină ea. Dar ceva nu e în regulă. Parcă nu e în apele lui. El... — Crește, iubita mea, îi zise Ted. La fel ca și tine. Niciunul din voi nu mai sunteţi ca înainte. Dar nu e nimic rău în asta. E doar... Telefonul sună și Ted se opri când Janet ridică receptorul. După un moment ea îi șopti: — Părintele Bernard. Conversaţia fu scurtă. — Părintele Bernard vrea să ne vadă, spuse ea după ce închise telefonul. Jared n-o să vină acasă deocamdată. Ted își ridică sprâncenele întrebător: — Dar unde e? — Face curat în biserică, spuse Janet. Părintele Bernard a găsit de cuviinţă că, dacă ei nu vor să fie la timp în clasă, atunci poate că le place mai mult să facă pe omul de serviciu. După cum a zis el, dacă nu se îndreaptă, atunci asta o să facă tot restul vieții. Ochii lui Ted trădară furia bruscă, atât de obișnuită în anii săi de beţii. Privirea se calmă rapid, dar când vorbi, vocea lui era dură: — Ei bine, spuse el, presupun că părintele știe ce e mai bine, nu? „Să curețe biserica. Să curețe nenorocita aia de biserică!" Ce tâmpenie mai era și asta? se întrebă Jared, deși suficient de atent să nu pronunțe cuvintele cu voce tare decât atunci când el și Luke ieșiră din clădirea școlii. Ce mare filosofie făcuseră? Că doar nu aveau de gând să lipsească de la lecţia cu secretul vieţii, pentru Dumnezeu! Ei, și ce dacă au ratat puţin din folosirea corectă a timpurilor verbului sau ce rahat preda atunci sora Clarence? Cui îi păsa?” Dar lucrul care îl scosese cel mai tare din sărite pe Jared era faptul că părintele Bernard îi lăsase să aștepte în fața biroului său toată după-amiaza. Că doar nu avea cine știe ce treburi importante de făcut - Jared era sigur că cea mai mare parte a timpului el stătuse pur și simplu închis acolo. În schimb, ei trebuiseră să aștepte și toată lumea se zgâia la ei în timpul pauzelor. Nimeni nu s-a deranjat să stea de vorbă cu ei, de parcă ar fi avut cine știe ce boală contagioasă. „O adunătură de lingăi, asta erau cu toţii.” Apoi, când, în sfârșit, fuseseră chemați în biroul părintelui Bernard, preotul îi pusese să stea drepţi, de parcă ar fi fost la armată! Evident că le servise și replica aia de rahat cu: „Să știți că și pe mine mă doare tot atât de tare cât vă doare pe voi”, de parcă i-ar fi păsat cu adevărat de ce se întâmplă cu ei. După felul în care le vorbise preotul, Jared bănui că o să fie exmatriculaţi, dar, în cele din urmă, bătrânul preciză că drept pedeapsă aveau de făcut curat în biserică. „Poate că, dacă vedeţi cum e să dai cu mătura, o să apreciaţi orele de curs ceva mai mult.” 167 Mai degrabă era vorba de muncă pe gratis, trase concluzia Jared. — Bag mâna-n foc că găsește în fiecare săptămână un motiv sau altul pentru care un elev trebuie să o facă pe omul de serviciu, spuse el când ieșiră afară. La un moment dat, vremea se schimbase și atmosfera încărcată îl determină pe Jared să-și dorească să plece acasă și să tragă un pui de somn. — Ce crezi c-o să facă dacă îi tragem clapa? întrebă el. Luke își târșâia picioarele pe trotuar, cu mâinile băgate până la coate în buzunarele blugilor. — Tu poţi să faci ce vrei. Dar, dacă nu mă duc, mama o să afle și o s-o pățesc. Jared privi biserica ce se ridica mândră pe partea cealaltă a străzii. Ultima dată când intrase acolo fusese în ziua înmormântării Corei. Își aminti că i se păruse destul de frumoasă, cu lumina care pătrundea prin ferestrele ei cu vitralii. Dar acum avea senzaţia unui loc interzis și, când ajunse în dreptul scărilor, își dădu brusc seama că nu vrea să intre acolo. „Dar de ce aș vrea?” se întrebă el. Să meargă înăuntru însemna că în următoarele trei ore va freca podele, va lustrui cadrele de alamă din fața altarului și va curăța toate statuile. Dar pe măsură ce bifa în gând sarcinile date de părintele Bernard, Jared simţi că în spatele ezitării sale de a intra în biserică mai era ceva. Privi fix faţada înaltă din calcar a bisericii Sfântul Ignaţiu și o furie profundă îl cuprinse. — Haide, mormăi el, mânios. Să terminăm odată și cu porcăria asta! Pășiră în vestibul și Luke își înmuie automat degetele în apa sfinţită de la intrare și apoi se lăsă în genunchi. Jared se îndreptă și el spre micul bazin cu apă, după care se opri. „De ce să fac asta? se întrebă el. N-am venit aici ca să mă rog. Mă aflu aici pentru că am fost pedepsit!” — Unde ţin ăștia materialele pentru curăţat? întrebă el. — Jos, îi răspunse Luke. Știu eu unde sunt. Porni pe culoarul ce ducea spre altar, cu Jared după el. Pe la jumătatea drumului însă, Jared simţi un soi de greață, ca atunci când ai gripă. Se opri. O sudoare rece îi cuprinse tot corpul și se înfioră: 168 — Hei, Luke, spuse el. Unde e baia? Luke îi răspunse fără se uite la el: — Păi, fie te duci vizavi, în holul parohiei, fie mergi jos. — Cum adică jos? Unde mergem? — Vii odată sau nu? întrebă iritat Luke. lisuse, ce se întâmplă cu tine? — Eu... ăăă, nu mă simt prea bine, răspunse Jared. Luke se întoarse înspre el, privindu-l bănuitor: — Mie nu mi se pare că te-ai simţi rău, zise el. Tu vrei doar să mă lași pe mine să fac toată treaba, nu? Jared îi aruncă și el o privire rece: — Trebuie să mă ușurez. Atâta tot. Îl urmă pe Luke, dar senzaţia de greață se intensifică atât de tare, încât se rugă să nu vomite sau să-l apuce vreo diaree chiar acolo în mijlocul bisericii. Luke n-o să-l lase niciodată să uite așa o rușine. Când ajunse lângă sacristie, intestinele se răsculau în el și, când văzu scările din spatele odăiţei, se repezi într-acolo. La capătul ei dădu peste trei dulapuri și văzu toaleta. — Apucă-te și cară lucrurile alea, spuse Jared. Vin și eu într-un minut. Intră în baie, bâjbâi după întrerupător, aprinse lumina, apoi trânti ușa și o încuie bine. Stomacul continua să i se agite, așa că își dădu jos pantalonii și se așeză pe closet. Începu să vomite și când se întoarse ca să verse restul de vomă în closet, îl lovi diareea. Corpul i se îmbibă de o sudoare rece și Jared crezu pentru o clipă că urma să leșine. Dar ceva mai târziu, începu să se liniștească. Privirea i se limpezi, durerea din stomac se mai domoli, iar fiorul de gheață păru să se potolească. Așezându-se încet pe colacul de la closet, își lăsă capul între genunchi. Luke ciocăni la ușă și îi spuse: — Hei, Jared, te simţi bine? — Înîî, mormăi Jared. les și eu imediat. Se ridică. Senzaţia de vomă aproape că dispăruse și se simțea de parcă nici nu i-ar fi fost vreodată rău. Folosind aproape întregul sul de hârtie igienică ce era agăţat pe suportul din perete, se curăţă, apoi își trase pantalonii. În timp ce își spăla mâinile, se privi în oglindă și câteva secunde nu-și recunoscu chipul. Era alb la față ca varul, iar ochii roșii păreau cufundaţi adânc în orbite. „Mort, se gândi el. Zici că-s mort!” Dar apoi începu să-și recapete culoarea din obraji și ochii i se luminară. Totuși, ceva nu era în regulă. Nu-și dădea seama ce anume, dar arăta cumva diferit. Pe de altă parte, de ce să nu arate așa? Era cât pe ce să dea afară și maţele din el. Era o minune că încă se mai putea ţine pe picioare! Îndepărtându-se de oglindă, se apucă să șteargă mizeria de pe jos cu prosoapele de hârtie pe care le găsise pe raftul de deasupra chiuvetei. Când termină se uită din nou în oglindă. Era încă palid, dar i se păru că arată mult mai bine. — lisuse, Jared, ce naiba ţi-a luat atât de mult? întrebă Luke atunci când urcă zece minute mai târziu. — Crampe, spuse Jared. Nu mi s-a mai întâmplat niciodată așa ceva. — Auzi, tu tot mai încerci să le tragi teapa? întrebă Luke suspicios. Jared se uită urât la el: — Hai să terminăm ce avem de făcut și să plecăm naibii de aici, bine? Privi interiorul bisericii și își simţi din nou stomacul în gât: — Am senzaţia că o să urăsc locul ăsta. Munciră sârguincios timp de două ore, frecând, lustruind și ștergând praful până când totul era lună. Alama și statuile străluceau. Luke dădu din cap: — În viaţa mea nu mai vreau să văd vreo cutie de detergent. Jared nu spuse nimic și, în timp de Luke mai verifica încă o dată tot ce făcuseră, privirea îi fu atrasă de o nișă din peretele bisericii. Era sanctuarul unui sfânt, iar altarul pe care stătea statuia era sculptat din marmură. În jurul statuii erau așezate mai mult de zece cruci de diverse mărimi. — Ce hram poartă ăsta? întrebă Jared, înclinând capul către statuie. Luke se uită și el: — Habar n-am. Probabil că a fost sfântul preferat al cuiva. 170 Jared se apropie de statuie, care acum părea că se uită fix la el. Că se uită la el și că îl acuză de ceva. — Arată de parcă el ar fi mai bun decât noi toţi ceilalți, adăugă Jared. Cercetă cu atenţie restul figurilor care împodobeau biserica. — Toți par la fel. — Și? întrebă Luke. Sunt sfinţi. Și ei chiar au fost mai buni decât noi. Ai de gând să faci ceva în privinţa asta? Jared zâmbi afectat: — Ohhh, aș avea niște idei. Pășind peste altarul unde era așezată statuia, întinse mâna și desprinse una dintre cruci. — lisuse Hristoase, rosti Luke speriat. Ce faci? Jared se uită în ochii amicului său: — Nu se vede ce fac? lau una din astea. Sunt oricum prea multe, așa că n-o să-i ducă nimeni dorul. Pun pariu că nici n-o să observe că lipsește vreuna. — Dar ce-ai de gând să faci cu ea? întrebă Luke. — Așteaptă și-o să vezi, răspunse Jared încet. (J Părintele Devlin se ridică în picioare cu mișcări lente, din cauza încheieturilor care-l dureau din cauza orelor petrecute stând nemișcat înăuntrul micului confesional. Deși trecuseră ani de zile de când nu mai spovedise pe nimeni, cu excepţia Corei Conway, apropierea micii cabine împărţite în două îi oferea o liniște pe care n-o mai găsea în altă parte. Având grijă să tragă grilajul ce-l despărțea de vreun posibil păcătos care ar fi dorit să se confeseze, își petrecea acolo uneori întreaga după-amiază, lăsându-și mintea în voie, știind că nimic nu-i putea alunga liniștea. Dar astăzi liniștea îi fusese tulburată. În timp ce încercase din toate puterile să ignore zgomotul făcut de cei doi băieţi care făceau curăţenie, cuvintele lor profanatoare zguduiră starea lui de contemplaţie. La un moment dat, simţise nevoia să-i alunge din sanctuar, dar se abţinu - un sanctuar de unde erau alungate două suflete evident chinuite nu ar mai fi fost deloc un sanctuar. În mintea părintelui Devlin, biserica ar fi trebuit să îi aibă în grijă atât pe profanatori cât și pe credincioși, așa că păstră tăcerea și se rugă în liniște pentru mântuirea băiatului. 171 Rostindu-și rugăciunile, simţi brusc imboldul de a trage cu ochiul prin grilajul confesionalului, așa că aruncă o privire spre băieții care treceau pe lângă locul său retras. Deși nu-l mai văzuse pe băiat niciodată, îl recunoscu imediat - avea trăsăturile neamului Conway; chiar dacă fusese doar o privire fugară, chipul nepotului îi aduse aminte de figura unchiului său. A unchiului său și a tuturor strămoșilor Conway. După ce Jared Conway trecu pe lângă el, părintelui Devlin îi veni foarte greu să se mai concentreze asupra rugăciunilor sale, pentru că, oricât de mult încerca, cuvintele din Biblia pe care i-o încredințase Cora Conway continuau să-i macine gândurile, îngheţându-i sufletul. După ce citise ultimele rânduri ale Lorettei Villiers Conway, pusese Biblia deoparte cu gândul de a nu o mai deschide vreodată, simțindu-se de parcă ar fi violat intimitatea femeii decedate cu multă vreme în urmă. Dar astăzi, după ce-l zărise pe strănepotul Corei Conway, înţelese că, de fapt, Cora își dorise ca el să citească ceea ce scriseseră înaintașii soțului ei și să înțeleagă istoria familiei ei. Altfel de ce i-ar fi încredinţat Biblia familiei tocmai lui? Lăsându-i pe băieţi în biserică, se întoarse în casa parohială și începu să urce cu greutate scările până în odaia sa de la ultimul etaj, deschise Biblia Corei și începu să citească. Următorul pasaj fusese scris de o mână ce tremurase atât de tare, încât cuvintele erau aproape ilizibile. Citea fiecare cuvânt în parte și după o oră isprăvi. Frecându-și ochii urduroși și întinzându-se ca să mai domolească puţin durerea din spate, bătrânul preot reciti mesajul inscripţionat, textul nefiind prea ușor de descifrat nici a doua oară. O dată, aproape acoperită de o pată mare de cerneală, era scrijelită în susul paginii: „23 August, 1912 Donșoara Loretta mi-o dat biblia asta în ziua în care o murit. Atuncea nu știam să citesc sau să Scriu, dar am învățat puțin anii ăștia căci aceasta este Biblia familiei și fetița mea. Francy, îi parte din familie acuși. Ce contează ce zice Conașu' Frack. Și fetița mea, Lucy, o făcut și ea parte din familie, dar și-a dat suflețelul când am născut-o. Orișicum, așa zice Conașu' Franck, da’ io nu-l cred. lo așa zic că a omorât-o. Și dacă a 172 făcut așa atunci să dea Domnu’ să moară ca conița Loreta! Da’ io nu i-am zis nimica că așa mo învățat conița Loretta. Cred că astea ce-s scrise pe-acilea sunt doar pentru femeile din neam.” BESSIE DELACOURT PRIVI FIX RÂNDURILE PE CARE LE SCRISESE ÎN BIBLIE TIMP DE CÂTEVA MINUTE BUNE. POATE NU AR FI TREBUIT SĂ SPUNĂ CEEA CE SPUSESE DESPRE CONAȘU' FRANK CUM CĂ AR FI OMORÂT-O PE LUCY ÎN ZIUA ÎN CARE S-A NĂSCUT, DAR ÎN INIMA El ȘTIA CĂ ĂSTA ERA ADEVĂRUL. DAR, DACĂ CONAȘU' FRANK AVEA SĂ DESCOPERE CE SCRISESE EA, PUTEA S-O OMOARE ȘI PE EA, ȘI PE FRANCY. ÎN FIECARE AN DE CÂND SE NĂSCUSE FRANCY, BESSIE JURA CĂ ÎȘI VA LUA FETIȚA ȘI SE VA MUTA ÎN NORD, DAR NU-ȘI ȚINUSE NICIODATĂ PROMISIUNEA. NU ȘTIA PE NIMENI ÎN AFARA ORAȘULUI ST. ALBANS ȘI, CÂND VENEA VORBA SĂ IA O HOTÂRÂRE, ÎI ERA MAI FRICĂ SĂ PLECE DECÂT SĂ RÂMÂNĂ. DAR DEȘI SPERANȚA ÎNTR-UN VIITOR MAI BUN SE STINGEA PE MĂSURĂ CE TRECEAU ANII, EA ÎNCĂ MAI EXISTA - POATE LA ANU', CÂND FRANCY VA ÎMPLINI PAISPREZECE ANI ȘI NU VA MAI TREBUI SĂ AIBĂ ATÂTA GRIJĂ DE EA... . i i ÎN PREZENT, AVEA PREA MULTE DE FĂCUT CA SĂ PIARDĂ VREMEA CU CEVA ATÂT DE TRECĂTOR CA SPERANȚA. ACUM, CĂ STĂPÂNU' FRANK SE CĂSĂTOREA MÂINE, CASA TREBUIA CURĂȚATĂ ȘI OSPĂȚUL PREGĂTIT. ETAJELE DE SUS ERAU DEJA INVADATE DE CANICULĂ ȘI BESSIE NICI NU VOIA SĂ SE GÂNDEASCĂ LA CUM ERA ÎN BUCĂTĂRIE. BĂTRÂNUL DOMN MELCHIOR - CARE NU PĂREA MAI BĂTRÂN DECÂT CONAȘU' FRANK, DEȘI AVEA ȘAPTEZECI ȘI OPT DE ANI - ORDONASE CA TOATE TACÂMURILE DE ARGINT ŞI TOATĂ VESELA DE CRISTAL SĂ FIE LUSTRUITĂ PENTRU NUNTĂ, CEEA CE ÎNSEMNA CĂ EA ȘI FRANCY VOR FACE O NOAPTE ALBĂ. DAR CHIAR ÎNAINTE DE A SE APUCA DE TREABĂ, MAI AVEA UN LUCRU DE FĂCUT. ÎNCHISE BIBLIA - PE CARE REUȘISE, ÎN SFÂRȘIT, SĂ O CITEASCĂ PAGINĂ CU PAGINĂ - ȘI O ÎNVELI CU UN ȘERVET, APOI ASCULTĂ ATENTĂ ZGOMOTELE DIN CASĂ. TĂCERE. . IEȘI ÎN CORIDORUL STRÂMT CARE DUCEA LA SCĂRILE DIN SPATE, APOI MERSE DE-A LUNGUL MEZANINULUI PÂNĂ LA CAMERA UNDE STĂTEA VIITOAREA MIREASĂ A CONAȘULUI 173 FRANK. UITÂNDU-SE ÎNCĂ O DATĂ ÎN JUR, PENTRU A SE ASIGURA CĂ NU ESTE URMĂRITĂ, BESSIE DESCHISE UȘA ȘI SE STRECURĂ ÎNĂUNTRU. . . FEMEIA CARE OCUPA CAMERA STĂTEA ÎNTINSĂ PE UN ȘEZLONG LÂNGĂ FEREASTRA DESCHISĂ. DORMEA CU O CARTE DESCHISĂ PE PIEPT. BESSIE TRAVERSĂ ÎNCĂPEREA ȘI SE APLECĂ DEASUPRA EI: — DONȘOARĂ ABIGAIL? STRIGĂ EA. DONȘOARĂ ABIGAIL, SUNTEȚI TREAZĂ? DEZMETICINDU-SE DIN MOȚĂIALA PROVOCATĂ DE DUPĂ- AMIAZA DE VARĂ, ABIGAIL TRESĂRI SPERIATĂ ȘI SE RIDICĂ BRUSC ÎN PICIOARE, LASÂND SĂ CADĂ VOLUMUL DE POEZII PE CARE ÎL CITEA. IMEDIAT BESSIE ÎL RIDICĂ ȘI I-L ÎNAPOIE. — CU GRIJĂ, SPUSE REVERENȚIOS MENAJERA. CĂRȚILE SUNT VALOROASE. — NU SUNT DECÂT NIȘTE VERSURI, ZISE ABIGAIL, ZÂMBINDU- l. BESSIE O PRIVEA SERIOASĂ: — TOATE CĂRȚILE SUNT VALOROASE, SPUSE EA. ASTA ÎN MOD SPECIAL. DEZVELI BIBLIA ȘI O PUSE ÎN MÂINILE LUI ABIGAIL SMITHERS: — PĂSTREZ CARTEA ASTA DE APROAPE PAI'ȘPE ANI, MAI ZISE EA. ACUM E A DUMNEAVOASTRĂ. TOTAL NEDUMERITĂ, ABIGAIL DĂDU SĂ O DESCHIDĂ, DAR BESSIE ÎȘI AȘEZĂ BLÂND MÂNA DEASUPRA MÂINII FEMEII, OPRIND-O. — E PENTRU MAI TÂRZIU, ROSTI BESSIE ÎNCET. NU CRED CĂ VREŢI S-O CITIŢI ACUM, CU O ZI ÎNAINTEA NUNȚII. ABIGAIL O PRIVI MIRATĂ PE SERVITOARE: — ATUNCI CÂND AR TREBUI S-O CITESC? ÎNTREBĂ EA. BESSIE DELACOURT ÎȘI ÎNDREPTĂ SPATELE: — VEI ȘTI CÂND VA SOSI CLIPA, RĂSPUNSE. VEI ȘTI CÂND VA TREBUI SĂ CITEȘTI CE ESTE SCRIS AICI ȘI VEI ȘTI, ȘI CÂND VA VENI VREMEA SĂ SCRII ÎN EA. DAR EA APARȚINE NUMAI FEMEILOR DIN ACEASTĂ FAMILIE. ÎN EA SUNT SCRISE TOATE SECRETELE LOR. BĂRBAȚII NU ȘTIU DE EXISTENȚA El ȘI NICI NU TREBUIE S-O AFLE VREODATĂ! a DUPĂ CE BESSIE DELACOURT PĂRĂSI CAMERA, ABIGAIL SMITHERS PRIVI NELINIȘTITĂ BIBLIA, MÂNGÂIND PIELEA DEJA UZATĂ A CĂRȚII. SĂ O DESCHIDĂ? 174 NU, NU - BESSIE ÎI SPUSESE FOARTE CLAR CĂ NU TREBUIE SĂ O CITEASCĂ ACUM. ȘI APROAPE CĂ ERA SIGURĂ ȘI DE CE. FĂRĂ ÎNDOIALĂ, PAGINILE ÎNREGISTRAU TOATE TRAGEDIILE CARE AVUSESERĂ LOC ÎN FAMILIA LUI FRANK DE-A LUNGUL ANILOR, PRECUM ȘI BUCURIILE ÎMPĂRTĂȘITE DE MEMBRII EI, IAR SERVITOAREA NU DOREA SĂ-I UMBREASCĂ FERICIREA DIN ZIUA NUNȚII CU POVEȘTILE ACELEA TRISTE. SE ÎNDREPTĂ SPRE CUFĂRUL PE CARE ÎL ADUSESE CU EA SĂPTĂMÂNA TRECUTĂ DE LA BATON ROUGE ȘI ASCUNSE BIBLIA ADÂNC SUB LENJERIILE CE ALCĂTUIAU TRUSOUL El DE DOMNIȘOARĂ. SERVITOAREA PROBABIL AVEA DREPTATE - AVEA SĂ ȘTIE CÂND SĂ CITEASCĂ ÎNSCRISURILE DIN BIBLIE, DAR ÎN NICIUN CAZ ASTĂZI. ȘI NICI MÂINE, POATE. BESSIE DELACOURT LUSTRUI ȘI ULTIMA PATĂ DE PE IMENSUL CANDELABRU CARE ATÂRNA DEASUPRA MESEI DE MAHON. CEASUL DIN BIBLIOTECĂ BĂTU MIEZUL NOPȚII ȘI FIECARE MUȘCHI AL CORPULUI El PROTESTĂ CÂND COBORI DE PE SCARĂ. MOARTĂ DE OBOSEALĂ, AȘA SE SIMȚEA. PUR ȘI SIMPLU, MOARTĂ DE OBOSEALĂ. DAR ISPRĂVISE TREABA - CEL PUȚIN PARTEA CEA MAI GREA. EA ȘI CU FRANCY N-O SĂ SE CULCE PÂNĂ CÂND NU VOR TERMINA DE LUSTRUIT ARGINTĂRIA, DAR PUTEAU SĂ FACĂ ASTA ȘI LA MASA DIN BUCĂTĂRIE, UNDE CEL PUȚIN NU VA MAI TREBUI SĂ- ȘI ÎNTINDĂ ATÂT SPATELE ȘI SĂ-ȘI SUCEASCĂ GÂTUL ÎNTR-O PARTE ȘI-N ALTA, CA ATUNCI CÂND SE CHINUIA SĂ VADĂ MAI BINE FIECARE FAȚĂ A CRISTALELOR CANDELABRULUI. SE APLECĂ SĂ RIDICE GĂLEATA CU APĂ ȘI AMONIAC PE CARE O FOLOSISE LA CURĂȚAT CÂND AUZI O VOCE: — LAS-O ACOLO! CUVINTELE O ÎNȚEPARĂ PE BESSIE CA ACUL UNEI VIESPI ȘI SE ÎNDREPTĂ IMEDIAT. ÎNCADRAT DE UȘILE DUBLE CE DĂDEAU SPRE HOLUL CENTRAL AL CASEI STĂTEA FRANCIS CONWAY. CONAȘU' FRANK! TATĂL LUI FRANCY. 5 — A SOSIT TIMPUL, SPUSE EL CÂND ULTIMUL DANGĂT AL PENDULEI SE STINSE. VINO CU MINE! 175 BESSIE SIMȚI CUM | SE FACE STOMACUL GHEM DE FRICĂ ȘI ÎȘI DORI, MAI MULT DECÂT ORICE PE LUME, SĂ-I POATĂ ÎNTOARCE SPATELE LUI FRANK CONWAY, SA PĂRĂSEASCA ACEASTĂ CASA, SĂ O IA PE FRANCY ȘI SĂ PLECE CU EA ÎNAINTE SĂ FIE PREA TÂRZIU. DAR ȘTIA CĂ NU POATE, PENTRU CĂ ÎN MOMENTUL ÎN CARE FRANK CONWAY Îl VORBISE, BESSIE ÎL PRIVISE DREPT ÎN OCHI. NU INTENȚIONASE SĂ FACĂ ASTA. CHIAR ÎȘI DORI SĂ NU FI FĂCUT-O. DAR S-A ÎNTÂMPLAT ȘI ACUM, AȘA CUM SE ÎNTÂMPLASE DE ATÂTEA ORI ÎNAINTE: OCHII ALBAȘTRI Al LUI FRANK CONWAY O ȚINEAU PRIZONIERĂ. ERA CA ȘI CÂND AR FI AVUT O PUTERE APARTE CE-I PARALIZA SUFLETUL, DETERMINÂND-O SĂ FACĂ LUCRURI PE CARE NU LE-AR FI FĂCUT PENTRU NIMIC ÎN LUME DACĂ AR FI FOST DUPĂ EA. LUCRURI CARE NICI MĂCAR NU îl TRECEAU PRIN MINTE, DARĂMITE SĂ LE MAI SPUNĂ ȘI ALTCUIVA. ȘI ACUM, CU O NOAPTE ÎNAINTE DE A SE CASĂTORI CU DONȘOARA ABIGAIL DIN BATON ROUGE, EL VOIA SĂ O FACĂ DIN NOU. ȘI MAI ȘTIA CĂ NU AVEA CUM SĂ-L OPREASCĂ, AȘA CUM NU FUSESE ÎN STARE SĂ O FACĂ ATÂȚIA ȘI ATÂȚIA ANI. ÎL URMĂ, IEȘIND PE UȘA CARE DÂDEA SPRE SCĂRILE CE DUCEAU LA SUBSOL. COBORI TREPTELE. ` AJUNSERĂ LA UȘA CARE ERA ÎNTOTDEAUNA ÎNCUIATĂ ȘI PE CARE NUMAI CONAȘU' FRANK ȘI DOMNU’ MELCHIOR O PUTEAU DESCHIDE. j PĂȘI ÎN ÎNTUNERICUL LUMINAT SLAB DE CÂTEVA LUMÂNĂRI... DAR CHIAR ȘI ÎN LUMINA LUMÂNÂRILOR, BESSIE DELACOURT PUTEA ZĂRI EXPRESIA DE PE CHIPUL MONSENIORULUI MELCHIOR. ȘI MAI VEDEA ȘI RAZA DE LUMINĂ REFLECTATĂ DE LAMA CUȚITULUI PE CARE-L ȚINEA ÎN MÂINI. INSTINCTIV, BESSIE ȘTIU CE URMA SĂ SE ÎNTÂMPLE CU EA. ACELAȘI LUCRU CARE | SE ÎNTÂMPLASE ȘI MICUȚEI LUCINDA - SCUMPA El LUCY, PE CARE DE-ABIA REUȘISE SĂ O VADĂ PUȚIN ÎNAINTE CA STĂPÂNU' FRANK SĂ l-0 IA. 176 CÂND CONAȘU' FRANK O RIDICĂ ȘI O AȘEZĂ PE MASA ÎN SPATELE CĂREIA STĂTEA DOMNU' MELCHIOR, BESSIE NU SIMȚI NICIUN FEL DE FRICĂ, NU SIMŢI NEVOIA SĂ ȚIPE. DAR ȘTIU, ÎN TIMP CE ÎL PRIVEA PE BĂTRÂN RIDICÂND CUȚITUL ASUPRA El, CĂ ANUL CARE VINE N-O SĂ MAI POATĂ FUGI ÎMPREUNĂ CU FRANCY. ÎN SCHIMB, DINTR-O CLIPĂ-N ALTA, SE VA ÎNTÂLNI CU LUCY. CÂND CUȚITUL Îl PÂTRUNSE ÎN PIEPT ȘI ÎN INIMĂ, BESSIE DELACOURT SE SIMȚI INUNDATĂ DE O LINIȘTE PROFUNDĂ. ȘI EA, CA ȘI CONIȚA LORETTA ÎNAINTE, SCĂPASE, ÎN SFÂRȘIT, DE FAMILIA CONWAY. Părintele Devlin închise încă o dată Biblia. Era posibil ca Frank Conway să-și fi omorât propriul copil așa cum zicea Bessie Delacourt? Desigur că așa era - acum o sută de ani, copilul unei servitoare din St. Albans valora mai puţin decât un câine de vânătoare. Dar chiar și-așa... Bătrânul preot mai dădu câteva pagini în urmă, căutând vreun pasaj anterior celui scris de Loretta Villiers, dar nu găsi niciunul. Apoi, în timp ce cercetă și mai atent vechea Biblie, văzu ceva: jos de tot, între două pagini, tăiată atât de aproape de cotor, încât era aproape imposibil de observat, descoperi urma unei pagini ce fusese rupte. Să o fi scos-o Cora înainte să-i dea Biblia? Sau cineva dinaintea ei? Oftând din tot sufletul, părintele Devlin lăsă cartea deoparte. Mai târziu, când ochii aveau să îi fie mai odihniţi, va continua să citească și restul pasajelor scrise de-a lungul anilor de femeile care ţinuseră acest jurnal ciudat. Dar acum se întoarse la istoria propriei lui biserici - parohia din St. Albans - căutând vreun indiciu care să-i spună cine putea fi acest monsenior Melchior. După titlul adăugat numelui, părea să fi fost preot la un moment dat. Un preot care să-și încalce jurămintele, să renunţe la chemarea sa și totuși să-și păstreze titlul? De ce? Privi abătut jurnalele groase, pline de însemnările tuturor preoţilor care îl precedaseră în St. Albans. Mare parte din scrisul 177 lor nu era cu mult mai lizibil decât cel al servitoarei semianalfabete, Bessie Delacourt. Dacă avea de gând cu adevărat să găsească un răspuns legat de paginile rupte din Biblia familiei Conway, va trebui să ceară ajutor. Părintele MacNeill! Sigur că da! Va discuta cu părintele MacNeill, care era mult mai tânăr și mai isteţ decât el. Simţindu-se de parcă i s-ar fi luat o piatră de pe inimă, părintele Devlin își închise ochii obosiţi și se cufundă imediat într-un somn profund. 22. Telefonul primit din partea părintelui Bernard nu o luă tocmai prin surprindere pe Ellie Roberts. De fapt, chiar îl aștepta. Il aștepta de mai multă vreme, de când văzuse că Luke se înhăitase cu Jared Conway. Ellie știa și ea totul despre familia Conway, deși se născuse la câţiva ani după ce George Conway se spânzurase în curtea propriei case. Işi amintea și acum prima ei incursiune, împreună cu prietenele ei, în casa de pe Strada Pontchartrain. Avea doar cinci ani și rămăsese pe marginea drumului - niciuna din ele nu îndrăznise să pună piciorul pe proprietate - ascultând cu ochii larg-deschiși vorbele lui Rudy LaFrenier, care era cu doi ani mai mare decât ea și care știa tot. Le povestise tot ce se întâmplase acolo: — Părintele Fitzpatrick zice că aicea se făcea voodoo, spusese Rudy și chiar și acum după treizeci de ani, Ellie își amintea groaza pe care o simţise atunci. Părintele Fitzpatrick zice că tot locul ăsta e plin de magie neagră și că oricine pășește numai în curte se duce direct în lad! Povestea fusese de ajuns ca să le ţină pe Ellie și pe prietenele ei departe de casa Conway și chiar când mai crescu suficient de mult ca să își dea seama că tot ceea ce îi povestise părintele Fitzpatrick - care se pensionase imediat după ce părintele Bernard venise în St. Albans - lui Rudy LaFrenier nu era chiar întrutotul adevărat, tot nu fusese în stare să-și alunge teama pe care o simţea atât față de casă, cât și față de cei din familia 178 Conway. La urma urmei, chiar ignorând poveștile alea cu voodoo, George Conway ar fi trebuit să fi fost nebun de-a binelea ca să se spânzure de arborele de magnolia și, în plus, toată lumea știa ce s-a întâmplat cu soția lui atunci când îl găsise. Deși Ellie nu credea în existența fantomelor, vechea casă Conway avea ceva straniu în ea. De aceea îi ceruse lui Luke să nu cumva să se încurce cu Jared Conway. — E ceva cu locul ăla, spusese ea. Și cu familia Conway la fel. Ori de câte ori a apărut un Conway în orașul ăsta, au urmat și problemele. Luke și dădu ochii este cap, dispreţuitor: — E doar o casă, mamă, replică el, încăpățânat, lucru care îi aducea aminte de tatăl lui. Și în plus, mie îmi place de Jared. Pentru a nu știu câta oară, Ellie își dori ca tatăl lui Luke să mai fie în viaţă ca să se poată ocupa de Luke. Fusese un bărbat bun, care-și făcuse treaba așa cum trebuie în calitate de ajutor de șerif și când motocicleta lui se răsturnase în ziua aceea nenorocită, Ellie se întrebase cum avea să se descurce fără el, ca să nu-l mai pună la socoteală și pe micul Luke. — Domnul are căile Lui necunoscute nouă, îi explicase părintele MacNeill, și Domnul va avea grijă și de tine, și de băiat. Și, într-adevăr, El avusese grijă de ea. Găsise o slujbă la casa parohială. Nu era plătită prea bine, dar se descurca. In plus, Luke putea să meargă la Școala „Sfântul Ignaţiu”. Școala nu costa nimic și în primii ani fusese ajutată și de Biroul Șerifului. Ellie încercase să-l crească bine pe Luke, dându-și toată silința să îi ţină loc și de mamă, și de tată. Nu fusese ușor, dar întotdeauna încercase să-și imagineze ce i-ar fi spus soţul ei fiului său și, una peste alta, se gândi ea, Luke nu era un băiat rău. Până în clipa în care se întovărășise cu Jared Conway. Părintele MacNeill îi sugerase să-i interzică să-și mai petreacă timpul cu Jared, dar ea știa că nu va ţine. Se schimbaseră vremurile, nu mai era ca odinioară, când tot ce îţi spuneau părinţii era lege și nici măcar nu se punea problema să nu-i asculţi. În ziua de astăzi copiii făceau cam ce voiau ei și, chiar dacă părintele MacNeill nu înţelegea, ea era perfect conștientă de acest lucru. La urma urmei, în St. Albans o mulţime de copii erau crescuţi de un singur părinte și chiar dacă îi aveau pe ambii părinţi, aceștia erau la serviciu. Nu puteai să fii cu ochii pe ei tot 179 timpul, ca pe vremuri. În plus Luke învăţa la „Sfântul Ignaţiu” și cel puţin surorile nu înghițeau prostiile pe care le acceptau profesorii de la școlile publice. lar Luke nu îi făcuse niciun fel de probleme. Nu până astăzi. Umilită. Așa se simţise când părintele Bernard o sunase să-i spună despre comportamentul urât al lui Luke. Pur și simplu, umilită. Se așezase la biroul ei, cu telefonul lipit atât de tare de ureche, că o durea, de parcă ar fi încercat ca nu cumva cuvintele părintelui Bernard să fie auzite și de altcineva. Dar asta nu se putea întâmpla. Nu în St. Albans și, cu siguranță, nu în interiorul parohiei Sfântul Ignaţiu. „Dacă o să-l exmatriculeze pe Luke? Dacă îmi pierd slujba din cauza lui?” Când văzu că nu are încotro se duse să vorbească personal cu părintele Mack. Când acesta își ridică ochii de la predica la care lucra pentru slujba de duminică, își dădu seama imediat că vorbise deja cu părintele Bernard. Cel puţin, scăpase de umilinţa de a fi obligată să mai repete și ea păcatele lui Luke. Apoi, când părintele MacNeill începu să-i vorbească, Ellie înţelese că situaţia nu era așa de rea pe cât părea. — Nimeni nu-l învinovățește pe Luke, o asigură el. Cu toții îl cunoaștem și știm că este un tânăr cumsecade. Dar chiar și cei mai buni pot cădea... Părintele Mack ezită și Ellie îl văzu cum își caută cuvintele cele mai potrivite: — Haide să zicem că pot cădea sub influenţe greșite, nu? Îi zâmbi și temerile ei începură să dispară: — Nu Luke e problema aici. Își strânse buzele și își apropie degetele de piept, de parcă ar fi vrut să se roage: — Tânărul Conway mă îngrijorează. — Știu, adăugă Ellie repede. Părintele MacNeill nu numai că îi oferise o slujbă când avea mare nevoie de ea, dar devenise și sfătuitorul ei în toate aspectele vieţii. — Și eu mi-am făcut griji când am văzut că începe să iasă cu băiatul ăsta. Dădu din cap: Aș vrea să plece de aici. Știu că nu e 180 frumos ceea ce spun, dar aș vrea ca întreaga familie să plece de aici. Chipul părintelui MacNeill se mai îmblânzi: — Atunci poate vii la audierea ce va avea loc în legătură cu hotelul pe care tatăl lui Jared plănuiește să-l deschidă. Ellie auzise de ideea acestuia de a transforma casa într-un hotel - toată lumea din oraș auzise. Dar nu-și imaginase că ar putea împiedica acest lucru. Nu acordase niciodată atenţie politicii și soțul ei îi spusese că e mai bine pentru ea să nu se bage în așa ceva. „Nu faci altceva decât să-ți atragi furia oamenilor, îi explicase el. Așa că e mai bine să-ţi ţii gura și să-i lași pe alţii să ia decizii.” Dar acum, când părintele MacNeill îi vorbi, înțelese că, dacă voia să-l îndepărteze pe fiul ei de Jared Conway, atunci trebuia să ia atitudine. De când murise soțul ei, făcuse o grămadă de lucruri de care nu se crezuse în stare. Putea s-o facă și pe-asta. Când într-un sfârșit Luke ajunse acasă, Ellie îl aștepta. Stătea așezată în scaunul preferat al soțului ei, care încă mai domina sufrageria micuţei case de pe Strada Court și în care nu stătea decât atunci când urma să-i ţină vreo predică lui Luke: — Vreau să discutăm, îi spuse ea când el dădu să meargă spre camera lui. — Am teme de făcut, răspunse Luke. Am mai rămas după școală... — Știu de ce ai mai rămas după ore, îl întrerupse Ellie. Părintele Bernard m-a sunat. Când eram la muncă, adăugă ea, aruncându-i o privire acuzatoare. Cum ai putut să faci așa ceva? După tot ce am făcut pentru tine, după atâtea sacrificii... — lisuse Hristoase, mamă, mormăi Luke. Eu și Jared am întârziat doar puţin la ora de după pauza de prânz, asta-i tot. — Nu lua numele Domnului în deșert, spuse Ellie repede, făcându-și cruce. Tatăl tău... Ochii lui Luke străluceau de furie: — Hai, mamă, mă lași? Tata e mort sau ai uitat? A murit când eu eram doar un bebeluș! Și pun pariu că și el înjura! — Nu-i adevărat! sări ea ca arsă. Niciodată! „Sau, cel puţin, nu cu mine de faţă”, recunoscu în sinea ei. Când repara mașina, soțul ei folosea niște cuvinte cu care ea nu era de acord. Dar niciodată în prezenţa ei. 181 — Dar nu despre asta vreau să-ţi vorbesc. Luke o privi bănuitor: — Atunci, ce e? Dacă e vorba despre întârzierea mea... — E mai mult de atât. Ellie ezită, apoi se hotărî să ia tarul de coame: — E vorba de Jared Conway. Nu vreau să te mai întâlnești cu el. — De ce? întrebă Luke. Ce-are Jared? Ellie se ridică din scaun, încercând să îi spună același lucru pe care l-ar fi spus și tatăl lui: — Are o influenţă proastă asupra ta și nu sunt de acord cu prietenia dintre voi. Așa că n-o să te mai vezi cu el. S-a înțeles? Luke își încleștă fălcile și ochii îi scăpărau de furie. — Da, da, spuse el în cele din urmă. Am înţeles! E o prostie, dar am înţeles. — Și-ai să mă asculţi? îl presă ea. Fiul ei îi înfruntă privirea și pentru prima dată în viaţa ei Ellie se trezi că este speriată de felul în care Luke se uita la ea. Era ca și când și-ar fi măsurat forţele cu ea. — Poate că da, spuse Luke, poate că nu. 23. Se apropia de ora șase când ușa din spate se deschise și Jared își făcu intrarea în bucătărie. Janet își ridică privirea din salata pe care tocmai o făcea, întrebându-se cum avea să-și motiveze întârzierea. Până mai deunăzi nu și-ar fi făcut astfel de probleme - Jared i-ar fi spus singur. Dar în ultima vreme, în special de când se mutase la subsol, Jared dispărea acolo imediat ce venea de la școală și acolo rămânea până la ora cinei. După aceea, ori se întorcea în camera lui, ori pleca pe-afară cu Luke. — Ce face el acolo, jos? îl întrebase ea pe Ted câteva zile în urmă. — Nimic special, stai liniștită, Janet. Are și el nevoie de puţin spaţiu, îi spusese Ted. Se maturizează. Și chiar dacă nu e corect, băieţii și fetele nu sunt la fel. Nu te poţi aștepta ca Jared să se comporte ca tine. O luminiţă maliţioasă i se aprinse în ochi: Dar bineînţeles că nici nu vrem să fie ca mine, nu-i așa? 182 — Oh, Doamne, nu, răspunse Janet fără să se gândească, apoi îi păru rău și așteptă ca el să-i aplice o replică usturătoare ca pe vremuri. În schimb, Ted îi zâmbi: — In fiecare zi îi mulțumesc stelei mele norocoase că m-ai suportat atâta timp. Și nu te mai îngrijora atât - indiferent ce face Jared acolo jos, te asigur că nu bea. Crede-mă, am suficientă experiență și mi-aș da seama imediat. L-aș citi mai repede decât ai face-o tu dacă eu aș călca pe bec. — Dar de ce are nevoie de cheie la ușă? insistă ea. Kim nu pare să aibă nevoie de așa ceva. — Chestie de teritoriu, răspunse Ted. E ca un animal care-și marchează graniţele spaţiului de vânătoare. Janet oftă: — Păi, atunci o cheie la ușă pare o idee destul de bună. Dar cuvintele lui Ted nu ajutaseră la nimic: între Jared și restul familiei apăruse o prăpastie ce se adâncea cu fiecare zi. Acum, când Jared trecu prin bucătărie, îndreptându-se spre sala de mese, nu-i spuse nimic, nici măcar n-o salută, ce să mai zicem de o explicaţie pentru faptul că venise atât de târziu acasă. — Jared? Când fiul ei nici măcar nu încetini pasul, Janet îl strigă pe un ton mai dur: — Jared! Băiatul se opri, dar nu se întoarse spre ea. — Uită-te la mine, te rog, spuse Janet, cu o voce blândă, dar suficient de fermă ca să știe că nu era în toanele ei cele mai bune. Iși întoarse fața spre ea. — Azi după-masă m-a sunat părintele Bernard, zise ea. Jared ridică din umeri: — Și? — Și? îl îngână mama lui. Asta-i tot ce poţi să-mi spui? — Ce ai vrea să-ţi mai spun? întrebă Jared. Sora Clarence s-a supărat pe mine și părintele Bernard la fel, așa că am petrecut toată după-amiaza făcând curat în biserică. E problema mea, nu a ta. Janet își îngustă plivirea: — Problemele tale sunt și problemele mele. Sunt mama ta, până una alta. Ochii lui Jared scăpărau brusc de mânie: — lisuse, mamă! Nu mai sunt un bebeluș! Am aproape șaisprezece ani! — Și până acum tu nu ai mai avut probleme la școală! — Cred că ar trebui să fii mândră de asta, în loc să mă baţi atâta la cap, i-o tăie Jared, întorcându-i spatele. Mă duc în camera mea. — Jared! exclamă Janet. Când vorbesc cu tine, eu... Aruncându-i o privire lui Molly, văzu cum ochii acesteia se fac mari la auzul furiei din vocea ei, așa că se aplecă și o ridică în braţe: — Nu s-a întâmplat nimic, dulceaţa lu’ mama, o linişti ea. Mama nu e supărată pe tine și nici Jared. Nimeni nu e supărat pe tine. O luă pe fetiță de mână și intră cu ea în bibliotecă, unde Ted își făcuse un soi de birou temporar, și i-o puse pe fetiță în braţe. — Vrei să ai tu grijă puţin de Molly? Vreau să discut puţin cu Jared. Ted se ridică de la birou: — Poate ar fi mai bine să mă ocup eu, începu el, dar Janet dădu din cap în semn că nu. — E între mine și el. În plus, vreau să arunc și eu o privire prin camera lui. — Bine, oftă Ted, luând-o pe Molly în braţe. Dar te avertizez - camera unor adolescenți poate fi destul de ciudată. — Indiferent ce am să găsesc, sunt sigură că pot face față, îi răspunse Janet. Nedorind să redeschidă niciuna dintre rănile ce se vindecau încet, se abţinu să-i readucă aminte că doar ea se ocupase de Jared încă din ziua în care se născuse. Lăsându-i pe Molly și pe Ted în bibliotecă, se îndreptă spre subsol. Se opri în capul scărilor, privind umbrele ce păreau să se adâncească în lumina singurului bec așezat chiar la mijlocul drumului. „De ce ar vrea cineva să stea acolo jos?” se întrebă ea, coborând treptele ce scârțâiau. Incercă să-și imagineze cum trebuie să fie la miezul nopții și se înfioră la gândul păianjenilor care, cu siguranță, mișunau pe-acolo. Se opri în fața ușii lui Jared, privind alama strălucitoare a yalei pe care o observase 184 doar cu câteva zile înainte. Dar cel puţin nu dădu peste niciun afiș cu „NU INTRAŢI!”, cum era cel pe care și-l pusese pe ușa camerei lui când avea numai șase ani. Dădu să pună direct mâna pe clanţă, dar se răzgândi, și bătu ușor. După o secundă auzi din spatele ușii vocea lui Jared: — Ce e? — Pot să intru? întrebă ea. Tăcere. Apoi: — E deschis. Răsucind clanța, împinse ușa și făcu un pas înăuntru, după care se opri brusc. Indiferent la ce se așteptase ea - și nici măcar nu era sigură că se aștepta la ceva anume - nu semăna deloc cu ce-și imagina că urma să găsească. Timp de o secundă se simţi complet dezorientată și avu senzaţia că a pășit în gol. O cuprinse un soi de vertij, așa că întinse mâna instinctiv ca să se reechilibreze. Apoi, când privirea îi reveni din nou, iar creierul începu să înregistreze semnalele primite, amețeala îi trecu. Camera era zugrăvită în negru. Nu un negru strălucitor, care ar fi putut da naștere unor modele de lumină interesante, ci un negru fad și mat ce absorbea, practic, orice rază de lumină aruncată de becul din tavan. Grinzile pe care le văzuse în prima zi când coborâse aici dispăruseră: Jared - sau mai degrabă Ted - umpluse spaţiile dintre ele cu material de izolare fonică, susținut de placaje de furnir vopsite în același negru mat. Becul, suspendat înainte de firul ce atârna pe jos, fusese montat acum pe tavan într-o dulie și acoperit cu ceva, care se dovedi a fi un abajur de hârtie roșie, al cărui scop era să arunce peste cameră o strălucire stacojie. — Chestia aia de-acolo de sus e sigură? se auzi Janet întrebând și imediat își dori să nu fi spus nimic. Prea târziu! — Stai liniștită că n-o să dărâme casa, spuse Jared ursuz. L- am verificat cu tata. „De parcă el s-ar pricepe”, se gândi Janet, apoi se simţi vinovată pentru gândul răutăcios. De fapt, Ted învățase multe lucruri despre renovare de când se mutaseră în St. Albans, mult mai multe decât își imaginase ea vreodată că este posibil. Părea să nu existe nicio întrebare legată de instalaţia electrică, de țevi, încălzire sau orice avea legătură cu casa pentru care el să 185 nu aibă vreun răspuns. Și până acum, toate răspunsurile lui se dovediră a fi corecte. Janet cercetă și restul camerei. Într-un colţ era așezat un pat - sau, mă rog, o parte dintr-un pat, pentru că Jared nu se deranjase să pună și cadrul de lemn pe care stătea salteaua și arcurile metalice cărate de la etajul al doilea. Mai erau și câteva alte saltele - aparent recuperate din pod sau din subsolul imens pe care ea încă nu apucase să-l exploreze - ce fuseseră îndoite și lipite de perete pentru a forma un fel de canapele rudimentare. Văzu și o masă mare și un banc de lucru, construit de Jared de-a lungul peretelui opus ferestrelor. Pe celălalt perete se găsea un șifonier pe care Janet își aminti că îl văzuse într-unul din dormitoarele de sus și un dulap cu câteva sertare pe care nu credea că îl mai observase înainte. Ferestrele fuseseră acoperite cu hârtie neagră. „Cum poate să suporte? se întrebă ea. Fără aer, fără lumină, cu mirosul ăsta stătut.” Dar se abţinu să facă vreo remarcă, amintindu-și scopul real pentru care venise. Se mai uită o dată prin cameră, încercând să găsească ceva - orice - de care ar putea să se lege, oprindu-și în cele din urmă privirea asupra veiozei de pe masă și a celei de lângă patul improvizat al lui Jared. — Cel puţin ai suficientă lumină ca să citești, spuse ea cât putu de cald. Jared, întins pe pat cu mâinile încrucișate pe piept, o privea fix. — Mie îmi place așa, bine? spuse el. Şi tata a zis că pot s-o aranjez cum vreau eu, atâta vreme cât nu se aude muzica sus. — Dar sunt sigură că nu voia să spună că... — Se aude ceva? o întrerupse el. Te deranjez? — Nu, dar... — Atunci ce nu-ţi convine? mai întrebă el. „In afara faptului că nu văd, că nu pot să respir și că mă simt de parcă pereţii ăștia ar pica pe mine, într-adevăr nu văd nimic care să nu-mi convină”, își spuse Janet în sinea ei. Apoi își aminti de atenţionarea lui Ted înainte de a cobori: „Camerele adolescenților pot fi foarte ciudate”. Fusese avertizată doar. — Nu pot să spun că e ceva anume ce nu-mi convine, răspunse ea în cele din urmă. 186 Dădu să facă un pas spre el: — Facem pace? Sunt doar îngrijorată pentru tine, atâta tot. Mi se pare că de când am venit aici, tu... Işi căută cuvintele, dar nu-i veni nimic mai bun în minte decât ceea ce avea de gând să-i spună: — Mi se pare doar că te-ai schimbat, asta e. Și, sincer, sunt îngrijorată. Jared tăcu câteva secunde. Când în sfârșit se uită la ea, Janet văzu în ochii lui aceeași mânie pe care i-o zărise sus: — Lasă-mă în pace, spuse el. Bine, mamă? Lasă-mă în pace! Janet fu lovită de o amintire dureroasă. „Tatăl lui, se gândi ea. Ai zice că sunt cuvintele tatălui lui!” Dar era ceva mai mult decât vorbele rostite de Jared, pe care le auzise de o mie de ori - de zeci de mii de ori - de la Ted. Era ceva ce venea dincolo de privirea întunecată. Era aura ce îl înconjura: același tip de văl impenetrabil care îl învăluia pe Ted atunci când era băut, înlăturând orice fel de apropiere. Făcu instinctiv un pas către Jared, dar se opri imediat, aducându-și aminte de răbufnirile lui Ted de-a lungul anilor. „Era posibil ca Jared să se fi apucat de băut?” Încercă să îndepărteze gândul și cercetă camera încă o dată, de data asta căutând o sticlă sau un pahar. „Droguri?” Adulmecă aerul, în căutarea aromei dulci de marijuana. Dar nu se simţea decât un miros închis, de mucegai. „Dar Jared nu ar lua droguri. Nu-i așa?” Acum câteva săptămâni nu s-ar fi gândit la așa ceva; de fapt, dacă cineva i-ar fi sugerat așa ceva, n-ar fi acceptat nici în ruptul capului o astfel de idee. Jared supravieţuise beţiilor tatălui său și... și copiii alcoolicilor erau mai puţin expuși la posibilitatea nefastă de a cădea în aceeași patimă. „Nu Jared, se rugă ea în gând. Oh, Doamne, Te implor, păzește-l pe Jared de așa ceva!” Dorea atât de mult să se apropie de fiul ei, să-l îmbrăţișeze și să-i spună că puteau rezolva împreună orice problemă îl frământa, dar văzu din nou furia din ochii lui și chipul care parcă i se transformase. Acum chiar că n-avea niciun rost să încerce să discute cu el. În acest moment nu era decât fiul tatălui său. — Bine, zise ea. Te strig când e gata cina. 187 leși din cameră, închise ușa și porni pe scări. Urcase cam jumătate din trepte când auzi sunetul încuietorii. „Mă dă afară, se gândi ea amărâtă. Mă dă afară din viaţa lui.” e Cina din seara aceea se dovedi a fi un ecou straniu al tuturor cinelor luate de familia Conway de când Ted căzuse în patima beției. Deși nu era ceva foarte clar - ci doar un fel de înțelegere tacită care susținea că, dacă nu vor aminti despre acest aspect, atunci ei nu vor fi obligați să-i recunoască existența - Janet, Jared și Kim simțeau cu toții un soi de ușurare, dacă nu chiar o eliberare, atunci când Ted nu lua masa de seară cu ei, pentru că, în caz contrar, tensiunea care plutea era uneori atât de accentuată, încât aveau senzaţia că o să explodeze dintr-o clipă în alta. Până și Molly ajunsese să o simtă întotdeauna și, oricât de mult ar fi încercat Jared și Kim să-i distragă atenţia surioarei lor, aceasta sfârșea prin a se agita sau a face un tămbălău așa de mare, că Ted le poruncea să o ia de acolo. În ultima vreme însă locul preferat al lui Molly devenise cel din dreapta tatălui său, care părea să dispună de o răbdare inepuizabilă, nemaivăzută de copiii lui până atunci și despre care Janet credea că dispăruse complet cu mulţi ani în urmă. Dar acum, vechea tensiune revenise, numai că de data asta ea se instalase ca o perdea groasă între Kim și Jared. Încă de pe vremea când gemenii rostiseră primele cuvinte, masa de seară devenise locul lor favorit în care povesteau ce li se întâmplase peste zi, fiecare din ei terminând propoziţia începută de celălalt, fiecare citind gândurile celuilalt. Acum însă o tăcere adâncă se instalase între ei. Nu era pauza aceea confortabilă din conversaţie care obișnuia să apară atunci când isprăveau de discutat un subiect. Era, mai degrabă, liniștea nefirească de pe un câmp de luptă, noaptea. Janet se simţea de parcă ea și Kim ar fi fost ascunse într-o vizuină de vulpe, atente să surprindă semnele apropierii unui dușman pe care niciuna din ele nu-l putea vedea, dar pe care amândouă îl simțeau acolo. Din când în când, mai schimbau câte o privire neliniștită și Janet văzu îngrijorarea din ochii fiicei ei. Jared fusese ultimul care sosise la masă și abia dacă îngăimă două cuvinte, ignorând salutul zgomotos al lui Molly. În schimb, 188 se așeză pe scaun și începu să mănânce, ducând apatic mâncarea la gură. Molly, sesizând parcă atmosfera din jurul ei, începu să se foiască imediat. După o vreme, luă un pumn de piure de cartofi și-l aruncă în fratele ei. Janet și Kim se uitară una la alta: îngheţaseră. Pentru o clipă, Jared păru să nu observe cocoloșul de cartofi și sosul de la friptură ce i se prelingea pe bărbie, dar apoi se uită direct în ochii surioarei lui. Molly, încântată că în sfârșit i-a câștigat atenţia fratelui ei, zâmbi fericită, așteptând reacţia lui. Dar, așa cum observară și Kim, și Janet, Jared continuă să o privească fix până când zâmbetul lui Molly păli și începu să ţipe. Era un geamăt ascuţit, exact ca vaietul scos de un animal încolţit, chiar înainte ca prădătorul să se năpustească asupra lui și să-l sfâșie în bucăţi. Janet se ridică de pe scaun pentru a lua copilul în braţe. Dar înainte să apuce ea să ajungă la Molly, Ted deja o luase pe micuță din scaunul ei și o lipise de piept, legănând-o. Fetiţa îi înconjurase gâtul cu mâinile și își îngropase fața în umărul lui, în timp ce trupul ei micuţ tremura de atâta suspinat. — Gata, iubire, gata, îi șoptea Ted. Gata, Molly. Tati e aici și nimeni n-o să-ţi facă nimic rău. După ce Molly se potoli, Janet se întoarse furioasă spre Jared. — Ce i-ai făcut? întrebă ea. Ce i-ai făcut de a început să ţipe într-un asemenea hal? — Eu? replică Jared. Nu i-am făcut nimic! Ea e cea care a aruncat cu mâncare. De ce nu te superi pe ea? Ridicându-se, își șterse și ultima picătură de sos de pe obraz, mototoli șervețelul și îl aruncă pe masă. Când ieși din bucătărie, Scout, care stătea încolăcit pe pătura sa din colț, se încordă și începu să-l mârâie. — Gura, strigă el spre câine. Să nu îndrăznești! Scout se ghemui lângă perete, de parcă ar fi fost lovit și mârâitul i se transformă într-un scheunat. După ce Jared plecă din bucătărie, Janet se întoarse spre Kim, care era palidă la faţă și cu ochii măriţi de spaimă. — Ce-a fost asta? întrebă Janet. Ai văzut ce s-a întâmplat? — Eu... nu știu, șopti Kim cu vocea tremurândă. A fost... nu știu. Poate felul în care s-a uitat la Molly. Privirea ei o întâlni pe cea a mamei și Janet citi frica din ochii lui Kim: — Mamă, a fost îngrozitor. A fost... Se opri căutând cuvintele potrivite, dar dădu din cap descurajată: — S-a uitat la ea de parcă ar fi vrut s-o omoare, mamă. Lacrimile începură să-i curgă pe obraji. Impinse scaunul și fugi din cameră. Janet se întoarse spre soţul ei. Ted, legănând-o în continuare pe Molly și șoptindu-i încet la ureche, părea să nu fi observat că ceilalți doi copii nu mai erau în încăpere. Brusc, grija ei pentru comportamentul ursuz al lui Jared se transformă în furie. „Cum de putea Ted să ignore scena care tocmai avusese loc?” — Încă mai crezi că totul e în regulă cu Jared? întrebă ea. Sau toţi anii ăia de băutură te-au făcut să uiţi cum se comportă o familie normală? Regretând imediat cele spuse, Janet se pregăti să facă faţă mâniei soțului ei. Dar încă o dată, nimic din vechiul Ted nu ieși la iveală. In schimb, el îi zâmbi înțelegător și îi vorbi cu același ton blând cu care o liniștise pe Molly: — Liniștește-te, iubito! A fost doar o mică ciondăneală. — O mică ciondăneală? repetă bulversată Janet. Tu numești asta o mică ciondăneală? Molly s-a speriat de moarte! — lar Jared a fost acoperit cu piure și sos, îi reaminti Ted. — N-a fost deloc acoperit, obiecta Janet. Avea doar câteva firimituri... — Bine, bine, câteva firimituri, conveni Ted. O așeză pe Molly la loc în scăunelul ei, ignorând petele de mâncare de pe cămașă pe care i le făcuse Molly atunci când o ținuse în brațe. Apoi începu să mănânce. — Jared n-a făcut nimic altceva decât să se uite la ea, mai zise Janet. Lui Ted începu să-i mijească un zâmbet jucăuș în colţul buzelor. — Bucură-te că s-a mulțumit doar cu atât! Imaginează-ţi cum ar fi fost să arunce cu niște boabe de fasole în ea sau cu niște piure de cartofi. Am fi avut parte de o bătaie cu mâncare pe cinste. — Pentru Dumnezeu, Ted! rosti Janet. A speriat-o îngrozitor pe Molly! L-a speriat până și pe Scout! Și i-ai văzut camera? Ce 190 naiba face el acolo jos? Arată ca... oh, Doamne, nici nu știu cu ce s-o compar! Brațele lui Ted o înconjurară și el începu să o alinte așa cum făcuse cu fetița, mai devreme: — Haide, iubito, liniștește-te, spuse el. li dădu capul pe spate ca să se poată uita în ochii ei: — Nu s-a întâmplat nimic îngrozitor. A fost doar o mică ceartă, dar acum totul s-a terminat. O privea în continuare și Janet simţi cum temerile ei privitoare la Jared dispar încet, încet. — Te asigur că Jared nu are nimic, zise Ted din nou. Se comportă exact ca un adolescent normal. Dacă stăm și judecăm mai bine, suntem foarte norocoși că este atât de normal! O mângâie pe obraz și ea simţi cum un fior de plăcere îi străbate tot corpul. — Când mă gândesc la toate problemele pe care le-am fi putut avea cu el... Nu-și termină fraza, ci se aplecă să o sărute, dar chiar atunci auziră o bătaie puternică în ușa din spate. — Să nu te miști, șopti Ted. Păstrează-mi locul și o să mă întorc imediat. Ted deschise ușa și îl văzu pe Luke Roberts stând nervos pe verandă. — Jared e acasă? întrebă băiatul. — E în camera lui. Ted deschise ușa larg ca să-l lase pe Luke să intre. Băiatul se repezi prin bucătărie, salutând-o în fugă pe Janet și dispăru prin cămara cea mare care ducea la scările de la subsol. Când băiatul nu se mai văzu, Ted își luă din nou soţia în braţe: — Ti-am zis că mă întorc imediat, murmură el. Janet îl privi îngrijorată: — După toate problemele pe care le-au avut la școală, nu crezi că ar trebui să-l trimitem pe Luke acasă? Măcar în seara asta? Ted o privi iarăși adânc și o îmbrăţișă: — Dacă am proceda așa, Jared ar pleca de acasă în mai puţin de o oră, îi spuse el. Nu-i mai bine să îi știm aici, ce zici? — Dar..., începu Janet, însă Ted n-o lăsă să termine. 191 — Niciun dar, spuse el. Hai să facem curat în bucătărie și să o ducem pe Molly la culcare. Și poate, zise el afișând un zâmbet larg, poate o să mergem și noi la culcare... Când ea și Ted se apucară de treabă, toate grijile, toate temerile lui Janet dispărură după câteva minute. După o jumătate de oră, în timp ce urcau scările, singurul lucru la care se mai gândea era modul în care o privise soţul ei și felul în care o atinsese - doar cu un deget, mângâindu-i obrazul. Erau toate uitate cu desăvârșire. 24. Luke Roberts nu era prea sigur de ceea ce se întâmplă, dar pe de altă parte nici nu-i prea păsa. Cel puţin o tulise de acasă - departe de glasul mamei. „Oare ea știa că plecase? Probabil că nu.” Incuiase ușa camerei sale, apoi ieșise pe fereastră, furișându-se prin spatele curţii. Poate că mama lui bătuse la ușă, dar când văzuse că nu îi răspunde, și-o fi închipuit că doarme sau că e supărat pe ea - ceea ce era adevărat - și probabil că îl va suna pe părintele MacNeill. Dar cel puţin nu avea să iasă afară și să încerce să se uite pe fereastră să vadă dacă e acolo. — Ai treisprezece ani acum, îi spusese ea de ziua lui, cu doi ani în urmă. Părintele MacNeill spune că ești deja băiat mare și ai nevoie și tu de puţină intimitate. „Părintele MacNeill!” De când își putea el aduce aminte, mama lui se comportase de parcă preotul era adevăratul lui tată - de fapt, când era foarte mic, el chiar a crezut că părintele MacNeill este tatăl lui, până când cineva îi spusese că preotul nu era tatăl nimănui. Uneori, târziu în noapte, Luke încercase să-și imagineze cum arăta tatăl lui real, dar oricât de mult s-a străduit, singura imagine care-i venea în minte era cea a părintelui MacNeill. Era de înțeles de altfel, de vreme ce mama lui își începea invariabil toate propoziţiile cu: „Părintele spune...” Chiar și în momentul în care ea îi oferise „darul intimităţii”, cum îl numea el - când de fapt Luke își dorea o nenorocită de bicicletă - nu se putuse abţine să nu dea cu bâta în baltă, adăugând: „Părintele spune 192 că nu trebuie să abuzezi de acest privilegiu”. După ce trase adânc aer în piept și faţa i se înroși de rușine, ea reuși să-i transmită și restul mesajului din partea părintelui MacNeill: „Și nu trebuie să te folosești de acest privilegiu pentru a abuza de tine. Ar fi un păcat de moarte”. El se prefăcu atunci că nu înţelege despre ce vorbește mama lui, doar ca să vadă cum avea de gând să-i explice, dar renunţă, pentru ca, în cazul în care va intra în cameră peste el și-l va prinde, să poată pretinde că nu a știut că păcătuiește. Evident că după aia va trebui să se confeseze părintelui MacNeill, de vreme ce mama lui se simțea obligată să-i spună tot ceea ce făcea băiatul. Dar cel puţin ea se ținuse de promisiunea să nu intre în camera lui, fără ca el să îi dea voie. Probabil că părintele Mack îi spusese că, dacă își încalcă promisiunea, se va duce direct în lad. Așa că după cearta din seara asta, se hotărâse să iasă pe fereastră și să se ducă la Jared. Era posibil ca mama lui să fi vorbit cu preotul la telefon cel puţin o oră, așa că, până va ajunge el acasă, ea fie se va fi dus deja la culcare, fie va fi adormit în faţa televizorului. In ambele situații nu va avea cum să afle că el plecase de acasă. Când Luke sosi, Jared tocmai scotea un mănunchi de lumânări din dulapul cel mare de lemn pe care îl căraseră din pod săptămâna trecută, ca să le așeze pe masa de lucru. Luke se aruncă pe una din saltele, căută în buzunarele pantalonilor niște iarbă, dar nu găsi decât o singură ţigară de marijuana. Traseră fiecare câte un fum, două, în timp ce Luke îi povesti lui Jared despre cearta avută cu maică-sa. La sfârșit aruncară mucul prin grilajul de pe podea. După aceea Jared aprinse lumânările și niște bețișoare parfumate ca să acopere mirosul de iarbă, așa, pentru orice eventualitate. Dădu drumul la muzică, se jucă puţin cu lumânările, puse în funcţiune orga de lumini și Luke începu să zărească niște modele ciudate ce păreau să iasă din pereţii întunecați. — Marfă, omule, murmură el. Cum ai făcut asta? — Ce anume? întrebă Jared. — Chestia asta de pe pereţi. Jared se uită la el: — Despre ce vorbești? Ce chestie? Luke se încruntă, puţin confuz. Işi bătea Jared joc de el sau începuse să aibă vedenii? — Spune-mi ce vezi, zise Jared. Deși vocea lui de-abia reușea să acopere muzica, cuvintele sunară în mintea lui Luke ca un ordin. — Spune-mi ce vezi, repetă Jared. Și spune-mi ce vrei. Luke se concentră asupra figurilor ciudate ce pluteau în vidul din faţa peretelui negru. „Pictură fluorescentă, se gândi el.” Se uită în jur pentru a depista sursa de lumină neagră care făcea ca desenele să strălucească, dar Jared probabil că o ascunsese bine, pentru că nu descoperi nimic. „Ce mişto!” Figurile începură să se miște, culorile lor - roz aprins și verde strălucitor - transformându-se în faţa ochilor lui într-un curcubeu cu mii de nuanţe. Parfumul bețigașelor aromate îi umplu nările și Luke inspiră adânc, imaginându-și că trage din nou un fum. Lumânările pâlpâiră și mai puternic, iar figurile plutitoare începură să strălucească orbitor. — Băi, ce naiba se întâmplă? întrebă el. lisuse, aproape că nu mai văd nimic! — Uită-te! îi porunci Jared. Privește-le și gândește ce vrei! Orice vrei tu. Nu contează! Modelele începură să pulseze, umplând camera cu lumina lor spiralată, ce părea acum că vine de peste tot. Deasupra mesei de lucru apăru o cruce aurie. La început imaginea ei fu încețoșată, dar, pe măsură ce Luke o privi cu maximă atenţie, observă că aceasta se rotea. Se învârtea, de sus în jos. Și mai era ceva pe ea - ceva ce el nu își dădea seama exact ce e. Işi dori ca aceasta să se învârtă mai încet, ca să vadă mai bine. Chiar în clipa când gândul îi veni în minte, rotirea ei începu să se domolească... e Așa cum făcuse aproape în fiecare noapte de când Ted Conway se mutase împreună cu familia în casa în care murise mama lui, Jake Cumberland se strecură în umbra protectoare a magaziei, amestecându-se atât de bine cu noaptea, încât nimeni nu l-ar fi văzut nici dacă ar fi trecut doar la câţiva pași de el. Vraja pe care o încercase cu pisica - vraja pe care o învățase privind-o pe mama lui - dăduse greș. Familia Conway mai era și- acum acolo și în fiecare noapte simţea răul pe care îl răspândea - exact ca iedera care se întindea atât de repede pe pământ, 194 încât dimineaţa când te trezeai și vedeai cum înghiţise până și copacii, știai că e prea târziu ca să mai faci ceva. lar dacă cei din neamul Conway rămâneau... Dar nu aveau să mai stea mult, pentru că el venea acolo în fiecare noapte, cu vrăjile învăţate de la maică-sa. Simţind că se apropie miezul nopţii, își întinse amuletele și ierburile, și începu să murmure incantaţiile pe care le rostise mama lui înainte să moară... (J „Ciudat, se gândi Jared. De unde o veni toată chestia asta?” Nu era numai iarba - trăsese doar câteva fumuri și nu atât de adânc precum ar fi trebuit. De fapt, lui nici nu-i prea plăceau așa de mult drogurile, pentru că de fiecare dată îi provocau greață. Nu vomase niciodată, dar fusese obligat să-și controleze cu atenţie contracţiile stomacului timp de câteva ore bune. Se întrebase la un moment dat dacă și restul sistemelor sale autonome - respiraţia, bătăile inimii și toate celelalte - puteau fi și ele controlate direct. Își indusese apoi timp de un minut un atac de panică și aproape că simţise cum i se oprește respiraţia. O dată ce își putea controla panica, totul era în regulă. Dar nu mai fusese tentat să mai încerce și a doua oară. „Atunci dacă nu era din cauza ierbii, care era cauza?” Lumina. Sunetele. Vocile. Niciuna dintre ele nu era reală - n-avea cum să fie. Nu exista niciun loc în cameră de unde să vină lumina, de vreme ce singurul bec atârnat în tavan nu era aprins. Și în niciun caz lumânările nu aveau cum să facă încăperea să arate așa cum arăta. Totuși, după ce le scosese din șifonier și le aranjase pe masă, Jared continuă să le tot mute de colo, colo. Parcă o voce din mintea lui îi spunea cum să le așeze, așa că le tot ajusta, mutându-le pe rând, până când știu - știu cumva - că așa era corect. Apoi le aprinse și se așeză pe una din saltele. Totul începuse în acel moment. Muzica din boxe suna puţin diferit și auzi lucruri pe care nu și le imaginase niciodată - niște vaiete care semănau cu vocile umane, dar știa că nu poate fi adevărat. Și, deși flăcările lumânărilor nu păreau să se fi schimbat, niște modele ciudate începuseră să iasă din pereţii întunecaţi și o lumină stranie care 195 nu semăna cu nimic din ce văzuse el vreodată porni să inunde camera. La început văzu doar o geană de lumină ce plutea în mijlocul încăperii - chiar deasupra puţului - care se extinse pe parcurs, invadând spaţiul din ce în ce mai mult, până când pereţii dispărură și se trezi într-un soi de catedrală. Atunci începu să audă și vocile. Doar un susur la început, pentru ca mai apoi să recunoască foarte clar câteva dintre ele. Vocea lui Kim. Îl striga, dar părea atât de departe, că de-abia o auzea. Vocea lui Luke era mult mai aproape și, când se concentră asupra ei, Jared își dădu seama că o putea auzi atât de clar, de parcă i-ar fi vorbit la ureche. Dar apoi, ascultă mai departe și își dădu seama că nu era vorba de vocea lui Luke. Era chiar mintea lui. Din motive pe care nu le înţelegea, avea acces la gândurile lui Luke Roberts. După aceea, concentrându-se și mai tare, începu să vadă lucrurile pe care le vedea Luke. Simţi emoţiile lui Luke. Băiatul era furios. Jared era conștient, efectiv, de mânia prietenului său - o vedea chiar. Arăta ca o bulă de lavă topită, de un roșu aprins, ce tulbura subconștientul lui Luke. Dar de ce era așa de furios? Jared zări fulgerător o imagine. O femeie. Mama lui Luke! Dar el n-o văzuse niciodată pe mama lui Luke. De unde știa că ea era femeia pe care o zărise? Știa. Cumva, știa. Și când văzu ceea ce vedea Luke, și când simţi ceea ce simţea Luke, furia acestuia deveni a lui... e — Jared? îl strigă Kim, dar chiar și ei i se păru că vocea sa de- abia se aude. Strigă din nou, de data asta mai tare: — Jared! Unde era? Kim dădu să facă un pas, așteptând vreun semn de la el, dar ceața întunecată ce o învăluia strâns o împiedica să vadă mare lucru. Ceaţă! Sigur! Asta era. Din cauza ceții groase, vocea ei părea așa de înăbușită. — Jared, strigă ea din nou. Unde ești? Ascultă, dar nu auzi nimic. Dar cum se întâmplase? Era sigură că fuseseră împreună adineauri. Unde s-ar fi putut duce? Se scutură, deși nu îi era frig deloc. Ce să facă? Să rămână pe loc până se întoarce? Să pornească în căutarea lui? Ceaţa întunecată se îngroșă și mai mult, înconjurând-o atât de tare cu mireasma ei diafană, încât neliniștea ce o cuprinsese în clipa în care înțelesese că Jared nu îi mai este alături se transformă brusc în frică. — Nu, șopti ea. Nu vreau să fiu singură, Jared. Nu mă părăsi! Te rog! „Unde se dusese oare?” Fusese lângă ea cu un minut în urmă - era sigură de asta. Scotociseră prin vechea casa - explorând unele dintre camerele în care nu mai puseseră piciorul până atunci, când el dispăruse brusc. O festă! Asta era - îi juca o festă! Senzaţia de frică se mai domoli puţin - suficient cât s-o determine pe Kim s-o ia din loc, dar îndată ce făcu primul pas, își dădu seama că se rătăcise. Era singură, într-un loc pe care nu-l recunoștea. Căzuse într-un fel de vid și părea că tot ce știa ea dispăruse. Inima începu să-i bată cu putere, fiind copleșită de groază. „Mișcă-te!” Trebuia să se miște! Dacă nu o făcea, atunci s-ar putea să nu mai scape niciodată din acel loc teribil în care nu vedea nimic - nu auzea nimic - nu simţea nimic! În cele din urmă, își luă inima-n dinţi și porni înainte prin pâcla întunecată, cu mâinile întinse de parcă ar fi vrut să simtă pe unde merge. 197 Ceva îi atinse ușor degetele, iar ea făcu speriată un pas înapoi. Îngheță, se chinui să prindă vreun zgomot ce ar fi putut da de gol identitatea lucrului ce o atinsese, dar nu auzi nimic în afara inimii sale care bătea să-i spargă pieptul. Apoi simţi din nou atingerea, numai că de data asta în zona picioarelor. Își înăbuși un strigăt și se îndepărtă de senzaţia ciudată. „De ce nu vedea nimic? Deși nu era multă lumină, ar fi trebuit totuși să poată vedea și altceva în afară de ceața aceea care plutea în jurul ei.” Suspină gândindu-se doar la ce ascunde viziunea și apoi auzi ceva. Apoi, de undeva din depărtare, auzi un fel de bubuit și un moment crezu că e vorba de bătăile inimii. Dar pe măsură ce sunetul se înteţea, înţelese că nu vine din interiorul său. Totuși, oricât de mult se apropia de el, sunetul rămânea înăbușit. Apoi ceva se lipi de picioarele ei. Tremurând de frică, se aplecă instinctiv să dea la o parte ceea ce se lipise de ea, indiferent ce ar fi fost. O secundă mai târziu degetele ei se cufundară în... Blană! Blana aurie, groasă și fină a lui Scout! Scout era cel care o atinsese, pe el îl simţise atingând-o. Se așeză în genunchi, își puse braţele în jurul câinelui și-l strânse tare, ascunzându-și faţa în părul lui moale. — Unde-i Jared? îi șopti ea câinelui. Unde este, Scout? Găsește.-l! Animalul adulmecă aerul, se smulse din braţele ei și dispăru în negura misterioasă. „După el!” Trebuia să-l urmeze ori va rămâne pe veci rătăcită în acest loc. — Scout? strigă ea. Scout, unde ești? Începu să se miște din nou, forțându-și picioarele să pășească și cu mâinile întinse înainte. Un moment mai târziu simţi ceva și începu să-l pipăie cu degetele. O ușă! Găsi clanța și apăsă pe ea. Ușa ducea într-un coridor. Ceaţa se subție și Kim începu, în sfârșit, să vadă. Nu se afla nicicum într-un coridor, ci în mezaninul lat ce înconjura imensul hol de la intrarea în casă! 198 Scările! Erau acolo, chiar în dreapta ei! Și muzica se auzea mai tare acum, venind de undeva de sub ea! „Jos!” Acolo se dusese Scout. Kim se grăbi într-acolo și începu să coboare treptele, ajungând rapid pe palierul de unde putea să vadă antreul. Cobori din nou, dar scările păreau să se continue la nesfârșit. Grăbi pasul, sărind câte două trepte odată și ajunse în sfârșit la capătul lor. Acum muzica îi bubuia în urechi. Părea să vină de peste tot și de nicăieri; înaintă totuși până în capul scărilor ce duceau la subsol. Privi în jos, în abisul întunecat, dar acolo nu era decât întunericul. Doar beznă și o singură rază de lumină ce părea să dispară și ea cu cât o privea mai atent. Acolo se dusese Jared. Ştia. Simţea asta. Și dacă voia să-l găsească, atunci trebuia să meargă după el. Luându-și inima în dinţi, Kim porni spre inima întunericului. Muzica sporea în intensitate cu fiecare pas pe care îl făcea, până când avu senzaţia că o să-i plesnească urechile. Dar mergea în continuare pentru că începea să mai simtă și altceva. Jared. Era acolo, foarte aproape. Se afundă și mai tare în beznă. Raza de lumină de-abia mai pâlpâia. Și totuși, o atrăgea așa cum lumina felinarului atrage un fluture. — Jared, șopti ea, cu o voce care se pierdea în muzica asurzitoare. Jared, unde ești? Ajunse în sfârșit la o ușă. O ușă închisă. Se opri, o parte din ea dorind să intre, în timp ce o altă parte îi spunea să se întoarcă, să urce scările și să intre din nou în vălul cenușiu în care se trezise la început. În cele din urmă, întinse mâna și o puse pe clanţă. Și deschise larg ușa. Muzica o izbi brusc în faţă și o clipă crezu că o să-i explodeze capul, iar lumina strălucitoare o orbi pe loc. Dar vederea i se limpezi după câteva momente și privi spaţiul ce se deschisese în fata ei. Tavanul, care părea atât de sus că o luă ameţeala, era sprijinit de coloane negre, imense, atât de mari că amenințau să o copleșească sub greutatea lor. Într-adevăr, toată camera părea să apese pe pieptul ei și, în ciuda spaţiului vast, avu senzaţia că pereţii o s-o strivească în curând. Peste tot, atârnau niște panouri gravate ciudat și ochii lui Kim, clipind în strălucirea orbitoare, se opriră rapid când asupra unuia, când asupra altuia, încercând să cerceteze siluetele ce se formau. Recunoștea ceva familiar în ele, dar, cu cât se concentra mai tare asupra lor, conştientul o împingea mai adânc în senzaţia aceea de cunoscut. De-abia când observă ce se găsea în capătul îndepărtat al camerei, Kim înțelese despre ce este vorba: era un soi de catedrală. Dar era una total diferită de cele în care intrase ea vreodată, pentru că în loc să-i dea senzaţia de pace și de liniște, aceasta o copleși cu un val de disperare oribilă ce părea să-și facă loc la suprafață chiar din miezul fiinţei ei. Apoi, în partea îndepărtată a catedralei, deasupra unui imens altar, văzu crucea. Atârna invers și acolo unde ar fi trebuit să fie trupul lui lisus, Kim văzu silueta unei femei, așezată cu capul în jos, iar chipul îi era cuprins de agonie. Pe altar se mai găsea o persoană, ce stătea întinsă pe spate, privind fix, tavanul arcuit. lar în fața altarului văzu și cea de-a treia persoană. O siluetă înaltă, cu brațele ridicate într-un gest larg de invocare. Sau de binecuvântare. Chiar dacă stătea cu spatele la ea, Kim îl recunoscu imediat. Jared! Făcu un pas înspre el, strigându-l pe nume. Jared se întoarse. Privirile li se întâlniră și Kim își dădu seama că nu era deloc Jared. Chipul era al fratelui ei. Părul. Ochii. Zâmbetul. Dar nu era Jared, pentru că din chipul cunoscut al fratelui ei radia o aură foarte puternică pe care Kim o resimţi ca o forță fizică. Era Răul. 200 Un Rău atât de pur și nealterat, încât pentru o clipă Kim nu avu altă reacţie decât să rămână paralizată în faţa lui. Inţelese imediat că el era sursa a tot ceea ce văzuse, simţise sau auzise. Ceaţa cenușie și sufocantă. Forţa care o însoţise pe scări și o condusese în catedrală. Muzica asurzitoare. Totul era Răul, pur și simplu. lar în mijlocul lui se afla Jared. În acel moment el se îndreptă înspre ea. Îl putea simţi cum se apropie, întinzându-și tentaculele după ea. Tentacule - cărora dacă le-ar fi permis să o atingă - nu i-ar mai fi dat drumul niciodată din strânsoarea lor diavolească. O parte din ea își dori să răspundă ia eri să se lase absorbită de lumina orbitoare. — Kiiiimmm... Șoapta se auzi din nou. Răul se apropia și mai mult. Și totul se schimbă în faţa ei. Lumina căpătă nuanțe plumburii și reci, iar acum văzu că stâlpii imenși ce susțineau tavanul erau făcuţi din oase. Imaginile ferestrelor strălucitoare erau reprezentări ale morţii. Pe Kim o cuprinse o cumplită răceală paralizantă. Fără să-și dea seama, mâna ei dreaptă se agăţă de cruciulița de aur dăruită de mătușa Cora înainte de a muri. Brusc, răceala se prelinse din jurul ei, iar fata se întoarse și ieși în goană din templul morţii, aruncându-se în întunericul scărilor. Cu inima bătându-i puternic și gâfâind disperată după aer, Kim alergă prin casă până la treptele din holul principal. Ceaţa fumurie o înconjurase din nou, învăluind-o cu brațele ei sufocante și dintr-odată nici nu mai văzu, nici nu mai auzi. Cu o ultimă răsuflare, mai reuși să scoată un țipăt slab. Apoi se lăsă înghițită de întuneric. e O merită. O merită cu adevărat. Luke Roberts repetă întruna cuvintele, în timp ce privea chipul femeii atârnate cu capul în jos de crucea răsturnată, ce plutea deasupra altarului strălucitor. Chipul mamei lui. Se uitase fascinat cum crucea se oprise din răsucirea ei, și nici atunci când reuși să vadă clar chipul femeii, nu o recunoscu 201 imediat. Observă doar durerea din ochii ei - agonia. Gura îi era deschisă larg, dar nu scotea niciun țipăt; ochii se holbau îngroziți, dar nu curgea nicio lacrimă din ei. Trăsăturile îi erau schimonosite, dar încet - atât de încet încât Luke nici nu era conștient de asta - începu să-și recunoască mama. Când figura ei îi apăru în faţa ochilor, atunci îl copleșiră și amintirile, și furia - amintiri despre care, până în acel moment, nu știa că existau în mintea lui. Era vina ei! Totul era din vina ei! Ea era vinovată că nu avuseseră niciodată vreun ban. Ea era vinovată că, orice făcea el, părintele MacNeill afla întotdeauna. Probabil că tot ea era de vină și pentru moartea tatălui lui! Dar acum, în sfârșit, primea ceea ce merita. Privirile li se întâlniră și simţi acuzaţiile ei tăcute: „De ce-mi faci asta?” Toată furia aceea pe care o simţise seara când venise acasă după ce făcuse curat în biserică îl răscoli cu și mai multă putere. De ce îi pusese în cârcă toate chestiile alea? El nu făcuse nimic! Ei și, întârziase câteva minute la oră. Mare chestie! Cui îi mai păsa, în afară de ea și de călugăriţe? Pe măsură ce mânia lui se întețea, continua să privească suferințele mamei lui și sângele care începuse să îi picure din toţi porii feței. „Nu-ţi place, nu-i așa? o tortură el. Ei bine, acum știi cum mă simt eu de fiecare dată când te iei de mine!” Mânia creștea încontinuu în el, se ridică în picioare și se îndreptă spre altar. Apropiindu-se de cruce, întinse mâna și o țintui cu un deget tremurător: — Mori! strigă el. Mori! strigă el. Să te ia dracu'! Mori odată! Vocea îi pieri și căzu în genunchi: — Mori! mai adăugă el, gâfâind. Furia lui se consumase. Își puse capul în piept și închise ochii. Trupul îi tremura din toate încheieturile. Apoi se scutură și, când se liniști complet, deschise ochii din nou. Lumânările pe care Jared le aranjase pe masă de-abia mai licăreau, iar una dintre ele se stinsese deja. Viziunea pe care o avusese - halucinaţiile catedralei măreţe - dispăruse, lăsând în urma ei doar realitatea camerei negre de la subsol. Inima îi bubuia în piept, întregul trup îi era acoperit de o 202 sudoare lipicioasă și gâfâia. De-abia se mai putea ţine pe picioare și cu greu reuși să se târască până la una din saltele, unde se lăsă pe spate, sprijinindu-se de perete, în timp ce pulsul și respirația începeau să-i revină la normal. Se simţea epuizat, dar extrem de bine dispus, așa că se lăsă în voia sunetelor discordante ale muzicii ce venea din boxele lui Jared. Când ultimele acorduri încetară vorbi și el, într-un sfârșit: — Doamne, șopti el, întorcându-se să-l privească pe Jared care de-abia se mai zărea în lumina slabă a lumânărilor ce de- abia mai pâlpâiau. De unde au venit toate astea? — De unde să vină ce? întrebă Jared. Luke se încruntă nedumerit: — Păi, tu... tu n-ai văzut nimic? bolborosi el. Era ca și când, nu știu... aici era ceva de genul unei catedrale imense. Și mai era și o cruce. Șovăind, încercă să-i descrie ceea ce văzuse, ce simţise, dar, în timp ce vorbea, detaliile păreau să dispară din mintea lui, până când nu-i mai rămase decât senzaţia de bine. Și furia. Apoi se uită la ceas. Unu noaptea. Era imposibil! Venise la Jared cu puţin timp în urmă - nu avea cum să fi trecut mai mult de o oră. „Oare?” Se uită din nou - cifrele de pe cadranul ceasului nu se schimbaseră. Și se simţi frânt. Îl dureau toţi mușchii - și oasele păreau să-l doară. Biserica! Fără îndoială acestea erau efectele orelor petrecute la făcut curăţenie în biserică. — Ar fi mai bine să plec, murmură el, ridicându-se. O să mă omoare mama dacă... Cuvintele îi înghețaseră pe buze când o amintire îi străpunse subconștientul, dar dispăru atât de repede, că nici măcar nu fu sigur că își amintise ceva. Ceva despre mama lui și... n.. Și ce? Nimic. Orice a fost, dispăruse acum. — Tre’ să plec acu’, murmură el. 203 Jared aşteptă până ce Luke părăsi camera, apoi reaprinse lumânările de pe masă. Fiecare detaliu din viziunea lui Luke îi stăruia viu în minte, fiecare cuvânt pe care Luke îl rostise atunci când o acuzase pe mama lui. Luke poate că nu-și mai amintea ce zisese, dar Jared știa precis. „Mori, să te ia dracu'! Mori odată!” Apoi surprinse o altă voce - o voce atât de slabă, că de-abia înțelegea ce spune. „Nu, auzi glasul șoptit al lui Kim. Nu, Jared, nu face...” Jared ezită ţinând chibritul aprins în mână, deasupra singurei lumânări stinse. „Nu”, îi mai șopti vocea lui Kim încă o dată, dar atât de încet, încât îi era foarte ușor să o ignore. „Nu face asta, Jared. Te rog, nu face asta...” Jared apropie chibritul de fitil. Flacăra se subţie, aproape stingându-se. Dar apoi, fitilul se aprinse, luând foc. Amintirea cuvintelor șoptite de Kim se pierdu în lumina orbitoare ce umplu camera. — Nu, Jared! Nu! Strigătul o trezi pe Kim și fata sări drept în picioare. Era copleșită de groază - o groază atât de puternică, așa cum nu mai simţise niciodată. Și care, brusc, dispăru într-o clipită. Un vis! Totul nu fusese decât un vis! Ceaţa în care se rătăcise, bezna în care coborâse, catedrala imensă pe care o văzuse - toate fuseseră doar un vis! lar silueta pe care o întâlnise, figura diavolească în care îl recunoscuse pe Jared - nu erau altceva decât un coșmar. Se așeză liniștită în întuneric. Deși noaptea era caldă și extrem de umedă pentru perioada aceea, iar faţa îi era plină de broboane de sudoare, Kim tremura, de parcă ar fi avut friguri. Se dădu jos din pat, își puse halatul pe ea și intră în baie. Aprinse lumina, dădu drumul la robinet, apoi se spălă pe faţă cu apă rece, îndepărtându-și transpiraţia sărată de pe piele. In cele din urmă se uită în oglindă. Părea epuizată, de parcă n-ar fi dormit deloc. Dar ceasul de pe noptieră arăta că era trecut de unu, așa că trebuie să fi dormit. Avea tenul palid, iar părul îi cădea în șuviţe lungi pe 204 lângă obraji. Când întinse mâna după pieptene, oglinda reflectă o mișcare chiar din spatele ei. Se întoarse brusc, cercetând camera. Nimic! Cu siguranţă fusese doar imagina... Apoi îl zări. Un şobolan - cel mai mare şobolan pe care-l văzuse ea vreodată - ieșea din toaletă, cu blana leoarcă de apă. Când Kim ţipă, șobolanul își arătă colții. Apoi din bazinul toaletei mai ieși un șobolan și încă unul, și încă unul. Kim urlă îngrozită și se repezi la ușă. Dar aceasta se blocase. Era prinsă în capcană! Din toaletă ieșeau din ce în ce mai mulţi șobolani și Kim crezu că o să-i stea inima în loc. Veneau spre ea, îndreptându-se spre picioarele ei goale: — NUUUUU! În timp ce mai ţipă încă o dată îngrozită, încercă ușa pentru ultima oară și o deschise larg. Izbucnind în hohote de plâns, se repezi pe hol exact când părinţii ei ieșeau din camera lor de la capătul mezaninului. — Kim? strigă Janet. Kim, iubito, ce este? Se aruncă în braţele mamei ei, tremurând toată, incapabilă să scoată vreun sunet. Arătă înspre ușa de la baie, pe care o trântise în urmă. Tatăl ei porni într-acolo, dar ea se întinse și-l apucă de mână: — Nu, îngăimă ea. Nuuu! Nu te duce acolo! Ted se uită la ea: — Să nu mă duc acolo? De ce? Kim încerca să vorbească. Încă mai vedea șobolanii revărsându-se parcă din toaletă, cu dinţii lor - sute de colți ascuţiţi - mijiţi, scuipând-o furioși, în timp ce se îndreptau spre ea. — Ș-șobolani, reuși ea să rostească cu vocea strangulată, tremurând din tot corpul. Începu din nou să plângă în hohote: — leșeau din toaletă, tati! Janet își cuprinse strâns fiica în braţe. — Cheamă pe cineva, Ted, spuse ea, cu vocea nesigură. Dar Ted se îndreptă din nou spre baie. — Nu! suspină când tatăl ei apăsă clanţa ușii de la baie. Oh, Doamne, tată... Dar era prea târziu. Se auzi clicul yalei și ușa se deschise larg înăuntru. Cu respiraţia tăiată, Kim se strânse și mai puternic la pieptul mamei ei, ca să scape de teroarea care i se părea că vine dinspre baie. Tăcerea se adânci și mai tare când Ted păși înăuntru. Apoi, acesta se întoarse și se uită îngrijorat la fiica lui mai mare: — Draga mea, dar nu e nimic acolo, rosti el blând. Kim se lipi și mai mult de mama ei: — Nu, spuse ea. l-am văzut. Știu că i-am văzut. Ted își desfăcu mâinile, descurajat. — Vino și aruncă și tu o privire, mai spuse el, făcând un pas mai departe de ușă. Când văzu că fata nu se mișcă, veni și o luă de mână: — Totul e în regulă, Kim. Doar arunci o privire. Eu sunt aici, lângă tine. Cu inima bătându-i puternic, Kim se desprinse de Janet și se îndreptă spre baie. Când ajunse în prag, încercă să se tragă înapoi, amintirea celor văzute fiind încă vie pentru ea. Și totuși, acum, când privi înăuntru, nu mai văzu nimic, nu mai auzi nimic. Tulburată, strânse și mai tare mâna tatălui său și se mai apropie puţin. „În spatele uşii! Asta era - se ascundeau în spatele ușii și imediat ce o să intre, o să sară pe ea.” Tatăl ei păru să-i citească gândurile. Cu mâna cealaltă împinse ușa până când aceasta se trânti de perete. — Vezi? spuse el, pășind înăuntru și trăgând-o încet pe Kim după el. Nimic. Privi în jur. Tatăl ei avea dreptate. Apa din toaletă părea neclintită și nu se vedea niciun semn că acolo ar fi mișunat șobolani doar cu câteva momente în urmă. — Un coșmar, îi spuse tatăl ei. Probabil că ai visat. Fără să mai zică nimic, Kim își lăsă părinţii să o ducă în pat și să o învelească așa cum făceau atunci când era mică. Dar când mama ei o sărută urându-i noapte bună și voi să stingă lumina, Kim o opri. — Las-o aprinsă, șopti ea. Te rog, las-o aprinsă! 206 Janet ezită, după care îi zâmbi liniștitor. — Bine, spuse ea. Dar nu uita, draga mea, a fost doar un coșmar. Un coșmar. Nimeni nu-ţi poate face rău aici. O sărută pe Kim încă o dată, apoi se strecură afară din cameră, închizând ușa. — O să fie bine, îi zise ea lui Ted în timp ce se întorceau în camera lor. O să ţină lumina aprinsă doar câteva minute. Dar nu rămase aprinsă doar câteva minute. Ci tot restul nopții. Și chiar și așa, Kim încă mai vedea șobolanii, care o scuipau și își arătau colții, așteptând întunericul pentru a o devora. Kim căzu într-un somn adânc de-abia când răsări soarele, care-i șterse orice imagine din minte. 25. Sandy Engstrom simţi că se pierde cu firea când se apropie de casa Conway. Intreaga săptămână, încă de când Kim o invitase să rămână peste noapte acasă la ea, toate poveștile pe care le auzise în copilărie începuseră să-i bântuie gândurile. N-o ajută deloc nici faptul că toţi ceilalţi copii o credeau nebună pentru că avea de gând să-și petreacă o noapte acolo. Jolene Simmons nici măcar nu se deranjase s-o facă pe politicoasa: — O să ai mare noroc dacă scapi cu viaţă, spuse ea. Toată lumea știe că ăștia din familia Conway sunt nebuni! De aceea părintele Mack face tot posibilul ca ei să nu deschidă hotelul. De fapt, am auzit că vrea chiar să-i determine să părăsească orașul! — Şi cum o să facă asta? întrebă Sandy. Iși luase o atitudine de bravadă, dar știa că vocea ei era mai degrabă neliniștită, decât ironică. — Păi, dacă nu ai petrece atâta timp cu Kim aia, ai ști și tu, nu-i așa? Jolene se uită în jur să vadă dacă nu o aude cineva și rosti cu o voce joasă: — O să fie o întrunire sâmbătă noaptea și părintele Mack o să- și dea toată silinţa ca ei să nu obţină autorizaţia de funcţionare. O să fie toată lumea din parohie și toţi o să-i ceară tatălui tău să nu-i dea domnului Conway autorizația. — Dar nu tata hotărăște, spuse Sandy, ci Consiliul. Jolene izbucni în râs: — Bine, cum zici tu. N-are nicio importanţa cine hotărăște, pentru că oricum tot orașul va fi împotriva lui Conway. Pentru că toată lumea știe ce s-a întâmplat în casa aia! — Nimeni nu știe nimic, protestă Sandy, sesizând nesiguranța din propria voce. După discuţia cu Jolene, o anunţase pe mama ei că se răzgândise în privinţa petrecerii nopţii acasă la Kim, dar aceasta dădu din cap dezaprobator: — Dacă nu te duci vineri seara la Kim, toată lumea o să spună că noi dăm crezare bârfelor. lar asta nu e bine pentru tatăl tău, mai ales că vine și întâlnirea de sâmbătă. El are de gând să-l ajute pe Ted Conway să obţină autorizaţia. Și cu asta se încheiase povestea. Părinţii ei ar fi făcut front comun dacă ea s-ar fi opus și nu ar fi ţinut cont de părerile ei. Sandy fusese pe punctul de a întreba de ce era așa important să se ducă, dar știa de pe acum răspunsul. Toată viaţa ei se conduse după o singură regulă: tot ceea ce făcea ea se reflecta asupra tatălui său, de aceea era recomandabil să nu-l stânjenească sau să-l contrazică în public. Așadar, asta însemna că oricât ar fi fost ea de înspăimântată de casa Conway, nu exista nicio modalitate de a anula acest lucru. In plus, mai era și casa lui Jared. Sandy fusese foarte, foarte atentă să nu menţioneze nimănui despre pasiunea ei subită pentru Jared, dar toată săptămâna amintirea ochilor lui albaștri, imenși, îi provocase niște fiori ușori, dar delicioși, ce-i străbăteau tot corpul. Acum, când intră pe Strada Pontchartrain, toate temerile o copleșiră din nou. „Mă simt așa pentru că se apropie Halloween- ul”, își spuse ea, dar, când privi lanternele făcute din dovleci scobiţi, ce licăreau straniu pe fiecare verandă, nu se simţi deloc în siguranță. Își încetini pașii. Casa se vedea chiar de la capătul străzii, profilându-se pe cerul înstelat și aruncând o umbră imensă în lumina lunii. Simţi un fior rece. La etajul al doilea era întuneric aproape peste tot și chiar și la primul nu erau aprinse decât câteva lumini slabe. Felinarele de la verandă erau aprinse, câte 208 unul de fiecare parte a coloanelor ce flancau ușa, dar și așa părea că însăși casa le înghite. Era prea târziu să se mai întoarcă acasă. Şovăind, urcă pe verandă și apăsă pe sonerie. In timp ce aștepta ca ușa să se deschidă, simţi niște ochi - ochi nevăzuţi - care o urmăreau. „Ce prostie!” Nu era nimic! Doar dovlecii de pe verandă și poveștile alea tâmpite care îi măcinaseră gândurile toată săptămâna. Şi totuși, senzaţia că cineva o privește nu dispăru. Precaută, se uită în jurul ei, căutând să zărească ceva în întunericul adânc. Acolo, lângă magazie! Se mișca ceva? Sandy își miji ochii, privind atentă umbrele ce înconjurau clădirea, dar nu văzu nimic. În spatele fiecărei umbre părea că se ascunde o ameninţare. Brusc, nu își mai dorea altceva decât să intre în casă. Apoi, când întinse mâna să mai sune odată, Kim deschise ușa. Răsuflând ușurată, Sandy păși repede înăuntru. e Jake Cumberland așteptă în întuneric până când ușa se închise în spatele lui Sandy Engstrom. Apoi își începu ritualul de fiecare noapte... (J Prima surpriză pe care o avu Sandy apăru în momentul în care păși în holul uriaș de la intrare. Un candelabru imens, cu braţe de alamă, atârna agăţat de tavan, împrăștiind suficientă lumină ca să îndepărteze orice urmă de umbră. Podeaua, făcută din mai multe tipuri de lemn, părea să fi fost montată doar cu câteva zile înainte și nu acum o sută de ani. Incăperea era zugrăvită într-un alb strălucitor și privi uimită scara imensă de la capătul celălalt al holului. — Ce frumoasă e, șopti ea admirativ, uitându-se uimită în jurul ei. Toată casa arată așa? Kim dădu din cap: — De-abia am început renovarea. Unele camere de sus sunt de-a dreptul sinistre. Luminiţa fericită din ochii lui Sandy păli puţin. Aruncă o privire neliniștită în jur. — Unde-i Jared? întrebă ea. 209 — Nu-i aici, răspunse Kim. Tata i-a dat mai mulți bani și așa s- a dus la film împreună cu Luke și i-a spus să nu vină acasă până la unsprezece. Vrei să vezi livingul? Ascunzându-și dezamăgirea când auzi că Jared nu era acasă, Sandy porni în urma lui Kim spre ușile ce dădeau în sufrageria cea mare. În timp ce traversau holul de la intrare, părinţii lui Kim coborâră scările. — Fetelor, noi ne întâlnim cu părinţii lui Sandy, dar ne întoarcem acasă pe la zece jumate. Molly doarme dusă și nu cred că se va trezi. Dar dacă se trezește... — O să-i dau o sticlă cu suc, adăugă Kim. Se uită neliniștită la tatăl ei: — Sper că i-ai spus lui Jared că n-are voie să-l aducă pe Luke acasă în seara asta, da? — l-am spus că nu poate veni cu Luke, atâta timp cât nu suntem noi acasă, răspunse tatăl ei. Dar n-am avut cum să-i interzic să nu-și aducă prietenul deloc. Kim dădu din umeri arătând o consimţire tacită. — Presupun că n-ai avut cum. — Bine, atunci. Dacă aveţi nevoie de ceva, ne sunaţi acasă la Sandy. Un minut mai târziu ieșiră pe ușă și, o dată cu plecarea lor, Sandy își dădu toată silința să nu dea frâu liber temerilor care o ameninţaseră toată ziua. Când Kim vorbi, nervozitatea ei deveni și mai accentuată. — Hai să mergem sus să-ţi mai arăt câteva camere. Kim o conduse pe Sandy pe scări, dar, înainte de a-i arăta vreuna din încăperile pe care tatăl ei nu le renovase încă, o duse în camera ei, care suferise mari modificări fată de ceea ce fusese cu doar câteva săptămâni în urmă. Kim îi povesti cum tatăl ei îndepărtase tapetul scorojit și, după ce reparase tencuiala, îi lipise unul nou cu flori deschise la culoare ce se asortau cu perdelele și cu pătura de pe pat. Pe jos fusese pus un covor gros, iar de mijlocul tavanului atârna un candelabru ce lucea vesel. — E foarte drăguţ aici la tine. În lumina puternică din camera lui Kim, teama lui Sandy se mai domoli. — Toate camerele arată așa? — Tata are de gând să le aranjeze în mod diferit, spuse Kim. 210 Porniră amândouă pe hol, dar nici nu făcu bine câţiva pași când Sandy se opri brusc. Ceva - o imagine destul de neclară - apăruse pentru o clipă în fața unei uși. Işi frecă brațele ca și când i-ar fi fost frig: — Nu vreau să merg acolo, spuse ea. Kim se uită curios la ea, înclinându-și capul: — E doar o cameră. Dar Sandy clătină din cap. — Ceva nu e în regulă, insistă ea. — Cum adică? Acum, când își aminti clipele de teroare prin care trecuse doar cu câteva nopţi înainte, simţi că inima începe să-i bată cu putere. Dar frica ei nu fusese cauzată de altceva decât de un simplu coșmar. — Cum te simţi? o întrebă Kim pe prietena ei. Sandy ezită. Fiorul trecuse la fel de repede cum apăruse. Ușa era la fel cu celelalte uși de la mezanin. — Aăăă... nu știu, se bâlbâi ea. Am avut senzaţia... Se opri stânjenită: Nu, nimic, mai zise ea. Kim deschise ușa și pășiră amândouă într-o cameră luminată doar de luna ce intra pe fereastră. Chiar și-așa, Sandy își dădu seama că înainte acolo fusese un dormitor pentru copii. Lângă geam se găsea un cărucior vechi de când lumea și, deși tapetul era decolorat, încă se mai zăreau siluetele unor ursuleţi ce dansau. Totuși, în cameră se simţea ceva ciudat. Parcă nu ar fi stat nimeni acolo, niciodată. Își aminti povestea pe care o auzise de atâtea ori în copilărie despre bebelușul pe care-l născuse Cora Conway, dar care nu fusese niciodată găsit. Apoi Sandy își dădu seama. Aceasta era camera pentru cel mic. Sandy auzi un sunet, dar fusese atât de slab, încât pentru o clipă crezu că i se păruse. — Ascultă! spuse ea în șoaptă. Ce-a fost asta? — Ce anume? întrebă Kim. Fetele tăcură, apoi Sandy îl auzi din nou. Plânsetul unui copil! — Fii atentă! exclamă ea. N-ai auzit? Kim dădu din cap în semn că nu. — Era un copil! Am auzit un copil care plângea! 211 — Poate era Molly! sugeră Kim. Lui Sandy i se înmuiară genunchii. „Bineînţeles că era Molly! Cât de proastă putea să fie? Dacă nu ar fi fost atât de papă- lapte, ar fi știut imediat că sora mai mică a lui Kim plânge.” Işi urmă prietena în cămăruţa fetiţei, lipită de dormitorul cel mare, unde era aprinsă o veioză mică, așezată chiar lângă pătuțul lui Molly. Amândouă fetele se aplecară și o priviră pe micuța care dormea. Sandy începu să vorbească, dar Kim îi făcu semn să tacă. — Dacă se trezește, nu se mai culcă la loc, șopti ea. leșiră în vârful picioarelor și Kim închise încet ușa după ea. — Ei bine, asta înseamnă că ceea ce ai auzit tu nu era Molly. Sandy se simţi cuprinsă de panică, dar era hotărâtă să îi reziste eroic. — N-a fost nimic. Hai să mergem jos și să ne uităm la filmele pe care le-ai închiriat. Măcar să am un motiv serios ca să mă sperii. Când începură să coboare treptele, Sandy se mai uită o dată la ușa închisă a vechii camere a copilului. Orice-ar spune Kim, ea auzise ceva. Auzise un copil, iar acesta plângea. Chiar în camera aceea. Sandy își dori în acel moment să nu fi venit deloc în această casă. e Janet Conway se simţea de parcă alunecase cumva într-o altă lume. O lume paralelă, care arăta, suna și i se părea atât de familiară, încât îi venea greu să creadă că nu este aceeași lume în care trăise și ea. În cele două ore petrecute acasă la familia Engstrom, fusese copleșită de senzaţia incredibilă că intrase în Zona Crepusculară, atunci când Marge îi făcu un rezumat al zvonurilor care circulaseră prin oraș în ultimele câteva săptămâni - povești despre copii omorâţi și o servitoare sedusă și asasinată. Nu că nu ar mai fi auzit bârfele și înainte - de când veniseră pentru prima dată în vizită la soţii Engstrom - avusese parte de ele aproape în fiecare zi. Dar în seara asta, punând cap la cap toate firele poveștii, aceasta căpătase un aspect supranatural. Lui Janet îi venea greu să înghită faptul că oamenii repetă astfel de lucruri și, mai ales, că le și cred adevărate. Se șoptea chiar de venerarea Diavolului. venerarea Diavolului? În familia ei? — De unde, Doamne, iartă-mă, au apărut asemenea povești? dorise ea să știe, cu vocea tremurând de indignare. Căută în mintea ei ceva care să explice toate aceste bazaconii teribile, dar nu găsi nimic. Nimic din ceea ce făcuseră ei. Fusese doar problema lui Jared de la școală, dar școala rezolvase foarte bine incidentul. Apoi își aminti de un moment de la înmormântarea mătușii Cora, când Ted rostise: „Eu nu prea am de-a face cu religia”, în ciuda dorinţei tăcute a lui Janet ca el să- și păstreze opinia pentru sine. Dar Ted nu o auzise și continuase: „Niciodată nu am avut de-a face cu ea. Nu mă deranjează să meargă la școala dumneavoastră cei mici, dar nu vă așteptați să apărem duminica la biserică”. Părintele MacNeill? Dar oare acea scurtă conversaţie a fost suficientă să-l determine pe preot să-i gonească din oraș? — Se poate, mormăi Phil Engstrom când ea îi relată incidentul. Părintele Mack nu prea îi înghite pe cei care nu îi respectă religia. Chiar deloc, aș putea adăuga. Se uită când la Janet, când la Ted, după care ochii lui se opriră asupra lui Janet. — S-a mai întâmplat ceva în ziua aia? Dacă avem de gând să combatem mâine opoziţia, ar trebui să știu exact ce pun la cale. Janet era pe punctul să nege, dar se opri când o altă amintire i se insinuă în gânduri. — Jake Cumberland, spuse ea. Și el era acolo. Stătea dincolo de gard, privindu-ne fix. Bărbatul acela avea ceva ciudat, aproape straniu și pe Janet o străbătu un fior rece, când își aduse aminte de privirea lui mută, mânioasă. Apoi se înfurie și mai tare când văzu că speranţa unei vieți noi era amenințată de ceva atât de trivial ca zvonurile răspândite de un preot înverșunat și de antipatia unui negru nu prea întreg la minte, care, aparent, îl făcea pe Ted responsabil de nu știu ce se întâmplase cu mama lui acum patruzeci de ani. — Trebuie să putem face ceva, spuse ea, încă mai căutând o soluție când vizita se apropie de sfârșit. Nu știu, să-l dăm în judecată pe părintele MacNeill sau... — Nu dăm în judecată pe nimeni, o întrerupse Ted. Janet oftă: — Dar nu pare corect deloc... — Nu este corect, fu și Ted de acord. Dar o să ne descurcăm. Mergem mâine la întrunire și îi convingem pe toţi că, în ciuda a tot ce se povestește, lucrurile astea nu au nicio legătură cu noi. Trebuie doar să fie toţi la un loc și mai vedem. În drum spre casă, Janet privi curioasă clădirile pe lângă care treceau. Pe verande, felinarele improvizate din dovleci încă mai pâlpâiau, ca și când i-ar fi făcut batjocoritor cu ochiul. Oare nu citise ea undeva despre o mișcare care încercase să impună interzicerea sărbătorii de Halloween pe motiv că ar avea legături cu Satanismul? Cu o lună sau două în urmă, o asemenea știre i s-ar fi părut absolut ridicolă. Acum, când privea imensele capete portocalii, se întrebă câţi din oamenii aceia plecaseră urechea la zvonurile legate de familia lui Ted, câţi le crezuseră și le transmiseseră mai departe. „Ipocriţii! se gândi ea cu amărăciune. Nu sunt decât o adunătură de ipocriţi.” — Orașul pare așa de liniștit, că nu ţi-ai putea imagina ce se petrece de fapt, nu-i așa? întrebă Ted, citindu-i parcă gândurile. Ea se aplecă și-l luă încet de mână: — Crezi că o să reușim să-i convingem? — Sigur că da. Puse frână și opri mașina: — Poate, când oamenii vor afla mâine că lui Sandy nu i s-a întâmplat nimic rău după ce a petrecut o noapte cu noi, lucrurile se vor mai linişti. Rânji. — Adică, dacă noi am fi niște monștri odioși - sau casa ar fi bântuită cu adevărat - atunci lui Sandy ar trebui să i se întâmple ceva îngrozitor, nu? — Nu pomeni despre așa ceva, protestă Janet, înfiorându-se. Nici măcar să nu-ţi treacă prin gând! Dar cuvintele fuseseră rostite și pluteau în aer. Când băgă cheia în ușă, Janet avu o premoniţie teribilă despre ceea ce ar putea găsi în casă. Împinse ușa și păși înăuntru, cu Ted după ea. Luminile din holul de la intrare erau stinse. Tăcere. Apoi auzi ceva. O ușă care scârțâia. Pulsul i-o luă razna și simţi un fior străbătându-i șira spinării. 214 Apoi, când ușa nevăzută scârțâi încă o dată, liniștea din casă fu sfâșiată de un țipăt. — Kim? o strigă Janet, aprinzând candelabrul de pe hol. KIM! Urmă o tăcere - o tăcere atât de îngrozitoare, încât îi îngheţă sângele în vene - după care auzi vocea fiicei ei. — Sunt în bibliotecă! strigă Kim. Ne uităm la un film. Janet îl auzi pe Ted chicotind în spatele ei și se întoarse spre el: — Să nu cumva să-i spui, auzi? îl avertiză ea. Niciun cuvânt măcar. — Te rog?! o imploră Ted. Păreai așa de speriată! — Și tu nu erai, vrei să spui? replică Janet. Ted ezită, apoi dădu din cap: — Să zicem că doar foarte puţin, făcu el un compromis. Haide să facem o verificare să ne asigurăm că sunt câţi ar trebui să fie, da? Intrară amândoi în bibliotecă, unde cele două fete stăteau întinse pe podea, uitându-se la televizor. Pe ecran, un individ ținea în mână unul dintre cele mai urâte cuțite pe care le văzuse Janet vreodată, pregătit să îl înfigă în victima îngrozită. — Cum puteţi să vă uitaţi la așa ceva? întrebă ea. Eu m-aș speria de moarte. — E amuzant, spuse Kim. — Îţi dă fiori, adăugă Sandy. Kim își dădu ochii peste cap când își dădu seama cât de nervoasă era prietena ei. — E doar un film. Putem să-l oprim când vrem noi. Janet se uită sugestiv la ceas: — Atunci, vă rog să nu staţi mai mult de douăsprezece, da? După zece minute Janet și Ted intrară în camera lor, Molly dormea dusă, iar Jared nu părea să se fi întors încă acasă. — Vezi? Ți-am spus eu că nu ai de ce să-ți faci griji, zise Ted, strecurându-se în pat. Acum, ce-ar fi să vii lângă mine? — Ted! Kim și Sandy sunt jos! — N-o să audă nimic, o asigură Ted. Hai, vino aici! Când Ted o luă în brațe și începu să o acopere cu săruturi, Janet simţi cum toată tensiunea din seara aceea se risipește. — O să fie bine, îi șopti el la ureche. Nu-ţi face probleme, dragostea mea, o să fac în așa fel încât totul o să fie bine. 215 Apoi o sărută pe gură și Janet se lăsă cuprinsă de propria plăcere. 26. Atingerea de pe pielea ei era blândă ca o adiere de vară, atât de ușoară, că Sandy abia o simţi. Nu era conștientă decât de fiorul dulce care îi străbătu trupul, dispărând la fel de repede pe cât apăruse. Și totuși ceva se întâmplase. O senzaţie din care mai voia să guste. Se întinse lasciv, dar nu deschise ochii, de frică să nu piardă și ultimele urme ale plăcerii himerice. Atingerea veni din nou, la fel de moale și de liniștitoare ca blana unei pisici, dar de data asta percepu și un zgomot. Un sunet straniu, nici voce, nici muzică. Sunetul se adânci în ea, rezonându-i în fiecare colțișor al trupului. Atingerea era și mai puternică acum, de parcă niște degete fine ar fi mângâiat-o. Se întinse iarăși, dorind parcă să descopere sursa mângăâierii. Sunetul - un fel de melodie ciudată - se transformă într-o șoaptă, ce-i rostea fiecare silabă a numelui, însoţită de un geamaăt de dorinţă: — Saann... diii... Apoi din nou: — Saann... diii... — Da, răspunse Sandy, tot șoptit. Oh, da... Așa cum zăcea întinsă în întuneric, mângâiată de sunetele liniștitoare, simţi sărutul unor buze moi, iar atingerea deveni mai îndrăzneață. Mâinile i se strecurară pe sub bluză și sfârcurile i se întăriră, în timp ce întregul trup i se moleși plăcut. Nu mai voia decât să rămână așa, înconjurată de întunericul protector, excitată de atingere, calmată de sunetele pașnice. Se înfioră de plăcere. Imediat ce corpul ei răspunse, senzaţia dispăru. Sandy oftă din greu, cuprinsă de un teribil sentiment de dezamăgire. De pierdere. — Nuuuu, scânci ea încetișor. Nuuuu... Întinse mâna, căutând în întuneric sursa extazului, implorând- o în tăcere să se întoarcă. Și brusc simţi ceva. Degetele ei înșfăcară o mână puternică și o secundă mai târziu se trezi în picioare. — Vino, îi porunci vocea. Vino cu mine... Sandy se lăsă condusă prin întuneric, fiindu-i frică să deschidă ochii ca să nu fie părăsită de făptura magică și de vocea efemeră. Habar n-avea încotro se îndrepta, unde o purta plăcerea, dar oricum nu conta. Nu-și dorea altceva decât să o urmeze. Încet, bezna din jurul ei începea să aibă alte nuanţe. Își simţi întreaga ființă scăldată în lumina din ce în ce mai puternică, iar mâinile care o ghidaseră până atunci se așezaseră acum pe o suprafaţă moale și pufoasă ca un nor. Gemând de încântare, se scufundă în moliciunea aceea atât de atrăgătoare. Lumina se transformă într-un curcubeu de străluciri aurii și auzi din nou sunetele ciudate - nici voci, nici muzică - pulsându- i în cap, învăluindu-i corpul în ritmuri vibrante. Apoi, de undeva din subconștient, se ivi o șoaptă: — Deschide ochii, Sandy! Nu te mulțumi doar să mă auzi și să mă simţi. Uită-te la mine... Se supuse și deschise ochii încet. Lumina aurie și culorile strălucitoare o orbiră, dar imaginea din faţa ei începu să prindă contur. Un chip - cel mai frumos pe care îl văzuse vreodată - era aplecat deasupra ei la doar câţiva centimetri. Ochii de culoarea safirului se cufundau în ai ei; buzele cărnoase se apropiau de ale ei, zâmbind. Avea un maxilar puternic și o gropiţă în bărbie. Pomeții și fruntea înalte erau încadrate de valuri de păr castaniu. Era exact chipul din fanteziile ei atunci când visa cu ochii deschişi, cum un bărbat apărea din neant și o lua în brate, ducând-o departe. Răspunzând tuturor dorințelor ei, chipul veni și mai aproape de ea. Buzele se atinseră ușor de ale ei. Incercă să-și ridice brațele, pentru a se apropia și mai tare de bărbatul viselor ei, dar mușchii refuzară să o asculte. Fără să opună niciun fel de rezistenţă, se lăsă subjugată de viziune, tânjind după atingeri și gemând încet. Vârful limbii lui îi pătrunse încet printre buzele întredeschise. Își deschise gura pentru a-l primi mai bine. Apoi, simţi din nou cum degetele îi explorează corpul. Mai întâi îi desfăcu nasturii bluzei, iar blugii îi alunecară pe coapse. 217 Degetele erau acum peste tot - cu sutele, parcă - desenând modele elaborate, trecând peste sâni și peste șolduri, mângâindu-i coapsele. Își desfăcu picioarele și începu să gâfâie când viziunea o pătrunse și valurile de plăcere o electrocutară cu arsurile ei. Ritmurile muzicii se intensificară; bubuitul devenise acum aproape insuportabil. Sandy se zvârcoli, încercând să rupă legăturile invizibile ce o țineau nemișcată, fiecare nerv răspunzând la atingerea magică. Corpul ei se acoperi de sudoare. Atunci simţi limba - nu, mii de limbi - lingând-o peste tot. Gemetele ei se amestecară cu ritmurile sustinute și avu senzaţia că o să leșine de atâta plăcere. — Așa..., șopti ea încă o dată. Oh, Doamne, da... În clipa în care se abandonă complet senzaţiilor trăite, un alt sunet se ridică deasupra acestei muzicii nepământești. Era un hohot de râs - un hohot de râs batjocoritor la adresa ei. Încercă să se retragă, să se rupă din vârtejul dorinţei în care se scufunda, dar era deja prea târziu. Gemând pentru ultima oară, se aruncă în brațele plăcerii. Și râsetul se auzi și mai tare. e Nu! Nu din nou! Să nu se mai întâmple din nou! Dar în loc să treacă imediat, lăsând-o cu sentimentul straniu că retrăise o experiență, senzația de déjà-vu se accentuă și mai tare pentru Kim. Se întâmpla din nou. larăși se rătăcise undeva prin casă, alergând prin labirintul de coridoare care se tot intersectau, obligând-o să facă o alegere la fiecare răscruce. Amenințarea nevăzută se apropia din ce în ce mai mult, exact ca atunci, jucându-se cu ea, niciodată vizibilă, dar venind din ce în ce mai aproape. Când ajunse în capătul scărilor luminate de singurul bec chior de la subsol, dori să se întoarcă, știind ce va găsi dacă va cobori și va intra acolo. Jared! Dar nu adevăratul Jared, de fapt. Altcineva, care semăna cu Jared, dar nu era el. Se întoarse cu spatele la scări, dar auzi muzica; ritmurile bubuitoare, deși înăbușite, se insinuară în interiorul ei ca niște tentacule care-i sugrumau fiecare nerv, lipsind-o de orice control. Se văzu nevoită să pășească pe prima treaptă care ducea în abis. Inima începu să-i bată cu putere, în timp ce cobora scara infinită. Când atinse în sfârșit podeaua, simţi că toată energia i se scursese și orice urmă de rezistenţă fusese învinsă. Muzica se auzea din ce în ce mai tare. Punctul de lumină străpungea întunericul ca un far, și, cu toate că își simțea picioarele de plumb, se îndreptă spre el. După un moment care păru cât o veșnicie, ajunse în faţa ușii. „Nu, îşi spuse ea. Nu intra pe ușa aia.” Dar fără să se poată abţine, Kim atinse clanţa, apăsă pe ea și împinse ușa. Balamalele scârțâiră, mișcând-o atât de ușor, că părea să plutească fără nicio greutate în aer. Dincolo de ea apăru catedrala ciudată, al cărei acoperiș înalt se pierdea undeva, în neant. Milioane de lumânări pâlpâiau peste tot, umplând camera cu o strălucire mată și cu o aromă atât de dulce, încât pe Kim o luă ameteala. Chiar în faţa ei se ridica altarul învăluit în fum, iar la capătul crucii răsturnate zăcea ceva - o formă cunoscută. Când ușile se închiseră cu putere în urma ei, flacăra lumânărilor aproape că se stinse, iar întunericul acesta de nepătruns o făcu pe Kim să se cutremure de groază, gândindu- se la ce puteau ascunde umbrele terifiante. Dădu să fugă pe unde venise, dar voinţa ei era prizoniera altcuiva. Încet, fără scăpare, porni pe culoarul din mijloc. „Ca o mireasă.” Gândul ciudat nu părea să vină de undeva. „Și dacă eu sunt mireasa, unde este mirele?” Și atunci îl văzu. O siluetă înaltă, înveșmântată într-o robă largă, stacojie - singura pată de culoare din această scenă supranaturală - se ivi în faţa altarului, cu faţa spre ea și cu o mână întinsă. În timp ce se apropia și mai tare de el pe culoarul bisericii, își concentră privirea asupra chipului său. Avea trăsături puternice și bine conturate; ochii arătau o mare stăpânire de sine și o atrăgeau ca un magnet. Apoi îl recunoscu. Chipul era al lui Jared. „Jared? se gândi ea. N-are cum să fie Jared - nu te poţi mărita cu propriul frate.” Silueta se apropia și mai tare. „Nu, nu Jared. Nu putea să fie Jared! Probabil că era cineva care semăna perfect cu Jared. Asta trebuia să fie!” Muzica, o cacofonie de sunete ascuţite, îi tortura auzul. Silueta în robă se aplecă spre ea și Kim observă neajutorată cum propria mână se întinde să i-o apuce pe a lui. Exact când degetele lor mai aveau puţin și se atingeau, chipul din faţa ei se schimbă. Tenul, cu o secundă în urmă fin și de un alb lăptos, se înnegri. Din obrajii supţi erupseră pustule. Privirea clară fu acoperită de un mucus cenușiu, iar gura se deschise pentru a permite unei limbi lungi și ascuţite să se unduiască înspre ea. Era crestată pe mijloc și cele două bucăţi se transformaseră în doi șerpi din ale căror guri larg deschise atârnau două limbi dezgustătoare înconjurate de colți veninoși. Îngrozită, Kim își retrase mâna, ca friptă, și prinse cu degetele crucea de aur ce-i atârna pe piept. Chipul din faţa ei se schimonosi de furie și silueta sări într-o parte, urlând mânios, scuipând-o cu un jet de flegmă și de venin. Îngreţoșată și ameţită, Kim se clătină. Se întoarse ca să fugă, dar în spatele ei îl văzu pe Luke Roberts. Gol pușcă, băiatul zăcea în capătul celălalt al altarului peste Sandy Engstrom, ale cărei picioare și brațe îi încolăceau pieptul strălucind de sudoare. Fata gemea în extaz sub Luke. Încremenind ca o stană de piatră, Kim privi cum prietenul fratelui său și prietena ei se zvârcoleau pe jos în faţa altarului. Apoi, ca și când ar fi simţit că ea îi urmărește, Luke își ridică privirea și se uită fix în ochii ei. Zâmbea. Încă o dată Kim văzu faţa demonului - ochii plini de mucus, pielea cu solzi ca de reptilă pe care șiroia puroiul. Cei doi șerpi se repeziră spre ea, însoţiţi de un râs teribil de ascuţit care o lovi pe Kim cu forţa unui cuțit. Simţind că mai are puţin și vomită, Kim își întoarse privirea de la scena grotescă de pe podea. Demonul se aplecă asupra ei, zâmbind răutăcios, cu ambele mâini întinse. Degetele i se transformaseră între timp în gheare încovoiate din care se 220 prelingea sânge. Chiar înainte să apuce să-i sfâșie carnea, Kim se răsuci pentru ultima dată și o rupse la fugă pe culoarul din mijlocul catedralei. Deși alerga cât o ţineau picioarele, culoarul părea să se lungească la nesfârșit. Râsul batjocoritor al lui Luke se contopea cu alte voci sparte. Hohotele o loveau în spate ca vârfurile usturătoare ale unui bici, aducând-o în pragul disperării. În cele din urmă, ieși din încăpere și trânti ușile, puternic. Era din nou învăluită de întuneric, dar nimic nu mai conta acum decât să ajungă sus. Se repezi înainte, dar se împiedică în capul scărilor. Începu să ţipe, încercând să se agaţe cu mâinile de ceva și să- și împiedice căderea... Kim se trezi, speriată de propriul urlet. Îl înăbuși imediat, pentru a nu perturba liniștea nopţii, apoi rămase nemișcată, cu inima bătându-i năvalnic. Încet, încet, ultimele fragmente ale coșmarului dispărură undeva, în subconștientul ei. Deveni conștientă și totuși întunericul din jur era străbătut de o luminiţă ce ardea ca un far, iar de undeva se auzeau sunetele ritmice ale unei melodii. „Oh, Doamne, încă mai visez?” Dar nu - era imposibil. Dacă ar fi fost prinsă în mrejele coșmarului, și-ar mai fi pus asemenea întrebări? Sigur era trează! Încercă să-și domolească bătăile inimii și, când pulsul începu să îi revină la normal, teroarea care o prinsese în păienjenișul ei dispăru și ea. Dezorientată, se uită prin cameră. Biblioteca! Era în bibliotecă! lar lumina care se zărea era doar ledul de stand-by al televizorului! Se așeză. — S... Sandy? îngăimă ea. Tăcere, cu excepţia ritmurilor îndepărtate. „Muzica din visul meu, oare?” Se ridică și aprinse veioza de lângă canapeaua pe care se întinsese Sandy Engstrom în timp ce se uitau la film. Canapeaua era goală; Sandy nu mai era acolo. Detaliile visului îi reveniră în minte și Kim scânci încet când revăzu imaginea prietenei ei, cu corpul strălucind în lumina lumânărilor și cu șoldurile lipite de cele ale lui... „Nu!” Nu se întâmplase așa ceva! Ea nu văzuse nimic din toate astea! Fusese doar un coșmar. Atunci unde era Sandy? Kim ieși din bibliotecă, având întrebarea încă în minte, trecu prin living și ajunse în holul de la intrare. Casa părea să aibă dimensiuni mărite; camerele erau mai mari decât în amintirea ei. Traversă holul, străbătu antreul, apoi sala de mese. Nimic. Trecu pe lângă ușa ce ducea la subsol și se opri. Muzica - pe care o crezuse doar o altă amintire din visul său - se auzea mai tare acum. Se simţi din nou cuprinsă de groază și, deși își dori să plece de acolo, un imbold inexplicabil o făcu pe Kim să deschidă ușa. Muzica explodă. Păși înăuntru și așteptă câteva secunde pe palierul din capul scărilor, privind în întuneric. Beznă și o rază slabă de lumină ce se strecura prin gaura cheii de la camera lui Jared. Exact ca în visul ei. „Nu intra, își spuse ea. Nu intra acolo!” Se opri, ascultând cu atenţie. Nu se auzea decât muzica. Șoapte și chicote slabe, batjocoritoare. Și gemete. Gemete de plăcere. „E în camera lui Jared! Sandy e în camera lui Jared!” Kim întinse mâna spre clanţă, dar ezită când imaginea păgânei catedrale din vis - catedrala care se transformase într- un spaţiu al ororilor - îi copleși gândurile. „Dar dacă nu fusese un vis? Dar dacă ceea ce văzuse ea era cumva real? Dacă Sandy se.. Nefiind în stare să-și ducă la bun sfârșit gândurile, Kim se întoarse din faţa ușii și urcă grăbită scările, apoi închise ușa de sus, lipindu-se cu spatele de ea. „Ce să fac? Să-mi trezesc părinţii? Sandy nu mi-ar ierta-o niciodată! Dar dacă era cu Jared și cu Luke...” Kim se simţi prinsă într-un alt coșmar, dar de data asta știa că nu mai era un vis. De data asta era real. De jos, muzica 222 pătrundea prin ușă și aproape că-i simțea tentaculele care o îmbiau așa cum făcuseră în coșmar și o trăgeau înapoi. Exact ca în vis, apucă strâns cu degetele cruciulița de aur și în momentul când o simţi în palmă păru mai stăpână pe ea. Plecă de acolo și se îndreptă spre holul de la intrare. începu să urce treptele de pe scara principală care ducea spre cel de-al doilea etaj și valurile de muzică de îndepărtau cu fiecare pas. Ezită când ajunse în dreptul camerei părinţilor ei. Indiferent de ce se întâmpla în camera lui Jared, nu era treaba ei. Nimeni nu o obligase pe Sandy să se ducă acolo. Și, dacă o va da de gol, Sandy nu-i va mai vorbi în veci. Încet, Kim o luă prin mezanin și ajunse în camera ei, deschise ușa doar cât să se strecoare înăuntru, rugându-se să nu scârțâie. Chiar atunci când se pregătea să o închidă, își dădu seama că în camera ei mai era cineva. Kim îngheță, ascultând. „O respiraţie!” Auzea respiraţia cuiva! Pulsul i se acceleră din nou, dar și teama îi creștea, își mișcă mâna încet spre întrerupătorul din perete. Când în sfârșit îl atinse, trase adânc aer în piept și apăsă pe el. Candelabrul din mijlocul tavanului se aprinse în lumini strălucitoare și înlătură întunericul din cameră. Sandy Engstrom sări din pat drept în picioare, înfășurată până la gât în cearșaf. Cele două fete se priviră speriate, apoi Sandy se aruncă din nou pe pernă, chicotind. — Ce faci? întrebă ea, răsuflând ușurată. M-ai speriat de moarte! — Nici nu știam că ești aici, începu Kim. Credeam că... Era cât pe ce să-i spună adevărul, dar se abţinu: — M-am trezit și tu nu mai erai acolo și am crezut că ai plecat acasă sau... De ce nu m-ai sculat? Sandy își dădu ochii peste cap, exact așa cum făcuse Kim atunci când o văzuse cât îi era de frică să se uite la Scream. — Am încercat, spuse ea. Când s-a terminat filmul, am încercat să te trezesc, dar, când am văzut că n-am nicio șansă, am venit să mă culc aici. Se uită la ceas. Era trecut de trei dimineața. — Întotdeauna dormi așa de profund? 223 Kim dădu din cap că nu. — Am crezut... Ezită, apoi ridică din umeri: Nu știu exact ce- mi trece prin cap, continuă ea. Se dezbrăcă și se strecură în pat lângă prietena ei. „Să-i spun lui Sandy despre coșmar? Nu. Nici măcar nu mai vreau să-mi amintesc.” Dar Kim rămase trează mult timp după ce Sandy adormi din nou, fragmente din coșmar bântuind-o toată noaptea. Revedea întruna scena nerușinată de pe altarul însângerat și chipul demonului care o urmărea. Incercă să-și alunge viziunile, dar nu reuși. De-abia când soarele răsări și goni întunericul, demonii îi dădură drumul din strânsoare și Kim reuși să adoarmă. În sufletul ei însă încă mai răsunau ritmurile îngrozitoare de la subsol, ce încercaseră să o prindă ca într-un clește. Adormi, dar nu se odihni deloc. 27. A fost un vis. Trebuie să fi fost doar un vis! Dar chiar și acum, când soarele de dimineaţă pătrundea prin geam, Kim încă își mai amintea fiecare detaliu. Zăcea în pat privind tavanul, în timp ce imaginile oribile - imagini imposibile - pe care le văzuse azi-noapte se derulau mereu în mintea ei, reluând mereu aceeași secvenţă. Lângă ea, Sandy Engstrom se trezi și se ridică în șezut, frecându-se la ochi. Văzând că și Kim se sculase, își trase genunchii la piept, se înconjură cu braţele, apoi o privi pe Kim cu prudenţă. — Dacă-ţi povestesc un vis pe care l-am avut, îmi promiţi că nu mai spui la nimeni? întrebă ea pe un ton conspirativ. Vreau să zic, să nu mai sufli o vorbă! Kim avu o presimţire neplăcută, dar clătină din cap. Ochii lui Sandy licăriră și în încăperea încălzită de razele soarelui, fata se trezi fremătând de plăcere la amintirea visului. — Era despre Jared. 224 Kim simţi cum i se face stomacul ghem, speriată de presentimentul îngrozitor că o să afle de la Sandy o poveste, pe care nu dorea deloc să o audă. Dar se trezi spunând: — Sunt tăcută ca un mormânt. Sandy își lipise și mai tare picioarele de piept, oftând: — A fost foarte ciudat, începu ea. Eu dormeam dusă și apoi m-am trezit din somn. Simțeam cum mă atinge cineva, dar nu mi-era frică deloc. Mă simțeam super, pe bune! Apoi m-am trezit de tot și el m-a dus undeva. În cel mai minunat loc pe care l-am văzut în viața mea. Oh, Doamne, Kim, ar fi trebuit să-l vezi! Arăta ca o biserică, dar mult mai frumoasă decât orice biserică în care am intrat eu vreodată! „Nu! se gândi Kim. Nu este posibil!” Ascultând-o pe Sandy, Kim își reaminti fragmente din propriul vis, în care ea se uitase la Luke cum face dragoste cu prietena ei. „Era, oare, posibil să nu fi visat deloc?” Mintea ei încercă neliniștită să accepte posibilitatea că totul se petrecuse aievea. Dar nici așa n-avea sens. Casa era uriașă, dar niciuna din camere nu părea să fie nici pe aproape de mare pe cât o descria Sandy. Cea pe care o văzuse și ea în visul ei. „Era somnambulă? Trăise cine știe ce stare hipnotică? Dacă nu era un vis, atunci ce era?” — Kim? întrebă Sandy. Kim, s-a întâmplat ceva? Eşti albă la față ca varul. Te simţi bine? Kim tresări și dădu încet din cap. „Să-i spun lui Sandy că am avut amândouă același vis - exact același vis? În niciun caz! Sandy m-ar crede nebună. În plus, e imposibil să visăm același lucru, deci trebuia să existe o explicație diferită. Ceva care să aibă sens.” — Nu... n-am nimic, bolborosi ea într-un sfârșit. Nu am dormit prea bine, asta-i tot. Sandy își înclină capul și pentru o secundă Kim avu senzaţia stranie că Sandy se uită chiar în sufletul ei. Apoi Sandy își pierdu culoarea din obraji și se dădu jos din pat, grăbindu-se către ușă. — Sandy? Ce e? — Mi-e rău, rosti Sandy cu greu, acoperindu-și brusc gura cu amândouă mâinile când ieși în hol. 225 Câteva secunde mai târziu, Kim auzi sunetele înăbușite scoase de Sandy, care vomita în baie. Sări din pat și se duse după ea la toaletă, unde-și găsi prietena stând în genunchi. Un nou atac chinuitor puse stăpânire pe Sandy și se aplecă în faţă, aruncând în bazinul alb un jet negricios de vomă. Kim dădu drumul la apa rece de la chiuvetă, înmuie un prosop și îl puse pe fruntea prietenei ei, dar Sandy icni și vomă din nou un fel de spumă. Când se mai potoli, Sandy luă prosopul jilav din mâna lui Kim și se îndepărtă ușor de toaletă. Nefiind sigură că poate sta în picioare, se sprijini de perete și se șterse pe faţă. — O chem pe mama, spuse Kim, trăgând apa și deschizând geamul de la baie pentru a lăsa mirosul acru să iasă afară. — Nu, zise Sandy, dezlipindu-se de perete și sprijinindu-se de chiuvetă. Eu... nu... n-am nimic. Acum mă simt bine și nu vreau să afle mama. — Dar dacă îţi este rău..., începu Kim, însă Sandy nu o lăsă să termine. — Ei și, mi-a fost rău și gata! Îţi aduci aminte ce am mâncat azi-noapte? Gemu numai când se gândi la pizza, la chipsurile de cartofi, la înghețata și la sticlele de Cola băute. — Serios, mă simt bine, mai adăugă ea. O să-mi fac un duș și gata, totul o să fie bine. Dar Kim nu era convinsă. „Și eu am mâncat la fel de mult ca și Sandy. Dacă era de vină mâncarea, de ce nu-mi e și mie rău?” (J Kim stătea în capul scărilor ce duceau în pivniţă, privind ușa închisă de la camera lui Jared. Jared plecase cu o jumătate de oră în urmă, așa că nu era nimeni acolo. „Oare să arunc o privire? Dar cum naiba să găsesc acolo ceea ce am visat eu și Sandy Engstrom?” Dar chiar în timp ce se întreba, începu deja să coboare treptele. „Oprește-te! își zise ea cu mâna pe clanţă. E camera lui! Indiferent ce se află acolo nu te privește.” Totuși, apăsă clanţa și deschise ușa. Înăuntru nu văzu decât patru pereți zugrăviți în negru, masa de lucru, patul lui Jared și saltelele ce serveau drept mobilă. 226 Niciun altar. Nici ferestre cu vitralii. Nimic. „Un vis”, îşi repetă Kim urcând scările. „A fost doar un vis.” Însă Kim nu credea. Ceva se întâmplase noaptea trecută. Ceva îngrozitor. 28. Ellie Roberts își privi îngrijorată chipul. Oglinda din spatele ușii era atât de veche, încât stratul de argint de-abia se mai vedea. În ciuda aspectului ușor neclar al reflexiei ei, știa: ceva nu e în regulă. Poate nu ar trebui să se ducă. Poate ar fi mai bine să-și dea jos rochia - rochia ei cea mai bună pe care o purta doar la slujbele sărbătorilor importante - și să rămână acasă. Dar îi promisese părintelui MacNeill și promisiunea era promisiune, mai ales faţă de un om căruia îi datora atât de mult. Când acesta îi vorbise despre întâlnirea cu reprezentanții Primăriei, nu i se păruse așa o mare filozofie. Ellie cunoștea aproape pe toată lumea din oraș, mai ales pe cei de religie catolică. Crescuse alături de ei - îi știa de o viaţă. Dar în seara în care părintele MacNeill o rugase să participe la întrunire, avusese un vis îngrozitor din care se trezise udă leoarcă și speriată. Ellie era conștientă de ce avea coşmaruri. Pentru că trebuia să ia cuvântul la întrunire. În dimineaţa următoare fusese pe punctul de a se duce la preot ca să-i comunice că se răzgândise, că nu se simţea în stare să vorbească în faţa întregului oraș. Dar tot amânase momentul și a doua zi la fel, și tot așa. Prin urmare, în fiecare noapte se trezea transpirată din cap până în picioare, cu pielea de găină și speriată de moarte. Acum venise din nou seara și nu mai exista cale de întoarcere. Își mută privirea de pe chipul ei reflectat în oglindă și se uită în șifonierul sărăcăcios. Exact când se hotărâse că rochia ei cea mai bună era mult prea pretențioasă pentru această ocazie și 227 întinsese mâna după costumul negru pe care-l purta de obicei duminicile, auzi soneria. Luke o strigă: — Mamă! A venit părintele MacNeill! Fiind prea târziu ca să se mai schimbe, Ellie închise ușile șifonierului, își aranjă nervoasă părul, își mai verifică o dată imaginea în oglindă, apoi se duse în întâmpinarea preotului. — Ellie, arăţi minunat, îi spuse părintele MacNeill, cuprinzându-i mâna în palmele sale. Jur că, dacă n-aș fi fost preot, mi-ai fi sucit deja minţile! Ellie simţi cum se îmbujorează, dar plăcerea ei se transformă în stânjeneală la auzul vorbelor fiului ei: — Ce se întâmplă? întrebă Luke. De ce sunteţi așa puși la patru ace? Înainte să apuce să răspundă, părintele MacNeill se întoarse spre Luke: — Mergem la întâlnire. Poate vrei să vii și tu cu noi. Luke îl privi bănuitor: — Ce întâlnire? — O să protestăm împotriva deciziei Consiliului de a da autorizaţie de funcţionare pentru hotelul deschis în vechea casă Conway. Privirea lui Luke se întunecă și se uită acuzator la mama lui: — Dar asta-i cea mai mare tâmpenie pe care-am auzit-o vreodată! Privirea șocată a lui Ellie căută ochii părintelui MacNeill: — Luke! Cum îndrăznești să vorbeşti așa în fața... — Spun ce vreau eu, declară Luke, ridicând tonul, în timp ce ochii lui sclipeau de furie. Doar pentru că nu-l placi pe Jared, ăsta nu e un motiv să... — N-are nicio legătură cu Jared Conway, îl întrerupse părintele MacNeill. Luke se întoarse spre el: — Rahat! spuse el. Și dumneata ai ceva împotriva lui Jared, exact ca mama. Ce dracu’ se întâmplă aici? — Gura, Luke! Obrajii lui Ellie ardeau de rușine: — Nu ţi-e rușine să-i vorbeşti așa parintelui? Se răsuci spre preot, jucându-se agitată cu nasturii de la rochie: 228 — Îmi cer iertare, părinte. De când s-a înhăitat cu Jared ăsta... — Care Jared ăsta? i-o tăie brusc Luke, cu vocea tremurând de furie. Nici măcar nu-l cunoști! — Nici nu e nevoie să-l cunosc, îi spuse Ellie, dându-și toată silința să-și controleze vocea. Știu că are o influenţă proastă asupra ta și, de când a apărut el în oraș, tu nu mai ești băiatul pe care l-am crescut! — Dar poate că nu vreau să fiu așa cum m-ai crescut, replică Luke, imitând batjocoritor intonaţia mamei sale. Poate vreau să fiu așa cum sunt eu! Te-ai gândit vreodată la asta? — Eu nu vreau decât să fii cât poţi tu de bun și... — Nu, nu vrei asta! ţipă Luke. Tu vrei să fiu așa cum crede de cuviință părintele MacNeill că ar trebui să fiu. Tu crezi că eu n- am văzut cum ne conduce? Toată ziua nu aud decât: „părintele în sus, părintele în jos”! lar acum o să te duci să te faci de râs în faţa tuturor doar pentru că părintele Mack ţi-a spus că așa trebuie, nu? lisuse! — Cum îndrăznești? mai îngăimă Ellie. leșindu-și din fire se apropie de Luke și-l plesni peste obraz. Sunetul palmei tulbură liniștea din cameră cu puterea unei împușcături și pentru o clipă nu se auzi nici musca. Ellie îngheţă de frică și de durere, și căută privirea preotului. Ochii lui Luke se transformară în două lame și băiatul își duse mâna la obrazul care încă mai avea urmele degetelor mamei sale. Părintele MacNeill făcu instinctiv un pas înapoi, de parcă ar fi vrut să se îndepărteze de incidentul anterior. — Bine, mamă, șopti Luke înverșunat. Lovește-mă! Lovește- mă și după aia uită-te repede în ochii părintelui Mack să vezi dacă aprobă ce ai făcut. Îi aruncă preotului o privire plină de otravă: lar tu, părinte, ce zici? întrebă el cu un glas plin de venin. A procedat bine? A făcut ce voiai tu să facă? — În mod cert nu sunt de acord cu violenţa în nicio împreju..., începu preotul, dar Luke nu-l lăsă să termine. — Mai scutește-mă cu textele astea! Crezi că eu nu-mi dau seama ce se petrece aici? E vorba de Jared! Nici tu, nici mama nu-l înghiţiţi, sora Clarence nu-l place nici ea, cât despre părintele Bernard, ăsta îl urăște de-a dreptul. Crezi că nu știu asta? Crezi că Jared nu știe? Ei bine, ghici ce, părinte!? Jared n- are de gând să plece nicăieri! 229 — Dar nu are nicio legătură cu Jared, răspunse preotul. Neutralitatea pe care încerca întotdeauna să o menţină când vorbea cu vreunul dintre enoriașii săi începuse să se clatine sub atacul violent al lui Luke, iar vocea i se răci puţin: — Deși este evident că influența lui asupra ta n-a fost deloc una pozitivă. Și să știi că nu vom fi singurii care vom obiecta împotriva emiterii autorizaţiei de funcţionare. Mulţi oameni sustin punctul nostru de vedere. — Nu „al nostru”! scuipă Luke cuvintele. Al tău! Și presupun că fiecare persoană care este de acord cu tine vine și la biserica Sfântul Ignoramus, nu? — Luke! ţipă Ellie, apropiindu-se din nou de fiul ei cu mâna ridicată. — Să nu faci asta! urlă Luke. Tremura de furie și avea o privire de nebun: Să nu îndrăznești să mă mai lovești! Și nu te duci la nicio întâlnire! Ai auzit ce-am spus? — Auzi, tinere, mama ta e liberă să meargă unde dorește, îl admonestă părintele MacNeill. Și nu tolerez să-i vorbeşti mamei tale în halul ăsta. „Cinstește-ţi tatăl și mama atâta cât vei trăi!” — Eu nu am tată! strigă Luke mânios. Tata e mort sau ai uitat? Tu nu ești tatăl meu! Se răsuci spre mama lui încă o dată: — Dacă te duci la întâlnirea asta, să dea Domnul să te calce un camion! Imediat ce rosti blestemul, se repezi și ieși afară. Tăcerea care umplu camera după ce Luke trânti ușa în urma lui dură mult mai mult decât cea care urmase după ce-și pălmuise băiatul. — N-a vrut să spună asta, șopti Ellie în cele din urmă. Sunt sigură că n-a vrut să zică asta. Părintele MacNeill nu era atât de sigur însă. Din contră, putea să jure că Luke credea în fiecare cuvânt rostit. Și că își dorea să se întâmple așa. e — Mamiiii! Vleau să văd! Janet o ridică pe Molly din căruciorul ei și o ţinu deasupra capului ca să vadă lumea ce se aduna în faţa Primăriei. „De ce oare se lăsase convinsă de Ted să o ia pe Molly cu ea? Ce putea să o intereseze pe micuța de un an și jumătate la o întâlnire în cadrul căreia urma să se discute acordarea unei autorizaţii de 230 funcţionare? Și totuși, ce avea de ales?” Sunase cinci potenţiale baby-sitter, dar, când ajunsese la a patra își dădu seama că încercările ei sunt zadarnice. Două dintre fete îi închiseseră telefonul în nas când le spusese cine este, iar celelalte două îngăimaseră niște scuze cusute cu aţă albă. Doar ultima fusese suficient de onestă și recunoscu faptul că nici dacă i s-ar fi dat toţi banii din lume nu ar fi petrecut singură, doar cu un copil mic, câteva ore în „casa aceea veche și înspăimântătoare”. — Poate să aibă grijă de ea Jared, sugerase Ted, dar Janet clătină din cap, uimită și ea cât de repede refuzase propunerea. Rămase fermă pe poziţie, în ciuda argumentelor lui Ted, deși nu putu să rostească neîncrederea din ce în ce mai mare pe care i-o inspira propriul fiu. Neîncredere. Cum era posibil ca doar în câteva săptămâni, de când se mutaseră în St. Albans, încrederea deplină pe care o avusese întotdeauna în Jared - siguranţa că se poate baza în orice clipă pe el, chiar și în perioadele cele mai rele ale lui Ted - să dispară complet? Şi totuşi, asta era adevărul. Lucruri mici, nesemnificative, acumulate, precum picăturile de apă ce formează încet, încet un râu puternic. Luate în parte nu era niciunul foarte serios și puteau fi ușor lămurite. Cel puţin Ted i le explicase pe-ndelete, reamintindu-i că Jared are acum aproape șaisprezece ani și că începe „să-și întindă aripile”. Era normal să nu-și mai petreacă atât de mult timp cu sora lui ca înainte. Îi respecta intimitatea camerei de la subsol. Toţi băieţii de vârsta lui își măsoară puterile cu autoritatea școlară și cu cea de acasă. Janet asculta toate aceste argumente, incapabilă să le contrazică, de vreme ce se părea că Ted are dreptate. Însă nimic din ceea ce îi spusese, niciuna din asigurările oferite nu reușiseră să modifice efectul cumulativ al tuturor acelor mici schimbări din personalitatea lui Jared. Nu mai avea de mult încredere în el. Dragostea caldă cu care îl întâmpina când venea acasă înainte se transformase acum în nervozitate și în agitaţie. Aceleași sentimente pe care i le inspirase și Ted în ultimii ani. Se opri și-și dădu seama că reușise, în sfârșit, să înțeleagă exact ce simte. Era ca și când toate defectele pe care le detestase la Ted - și care dispăruseră o dată cu mutarea lor aici - fuseseră preluate de Jared! 231 — lubito? spuse Ted. Te simţi bine? Vrei să o ţin eu pe Molly? Trezită din visare, Janet îl lăsă pe Ted să o ia pe Molly în brațe și când fetiţa se agăţă de gâtul lui, Janet încercă să-și alunge gândurile negre. Și totuși, în timp ce Molly se cocoloșea și mai bine la pieptul tatălui său, îngropându-și faţa în umărul lui, exact cum făcea cu Jared, ideea se înrădăcina și mai tare în mintea ei. — Poate ar fi mai bine să aştept afară cu Molly, sugeră Kim. Lipsită de căldura corpului fiicei ei mai mici, Janet fu străbătută de un fior. Era sfârșitul lunii octombrie doar. Își încheie puloverul. — Nu, nu cred, răspunse ea. Dar dacă tu nu vrei să intri... — Eu am sperat ca toată familia să-mi fie alături, spuse Ted. — Și-atunci cum de nu l-ai luat și pe Jared? întrebă Kim ofensată. Ted zâmbi liniștitor către fiica lui: — Știu că nu pare corect, dar aș aprecia foarte tare dacă ne-ai însoţi și tu. Dacă o să vadă toată familia, cum o să poată să ne refuze? — Asta în cazul în care zarurile nu sunt deja aruncate, se agită Janet. — Sunt sigur că pentru unii așa e, fu de acord Ted. Dar așa cum ne-a spus și Phil Engstrom, avem șanse juma'-juma'. Doar l-ai auzit și tu - dacă ajung să ne cunoască, nu crede că o să ne mai refuze. „Atunci poate e o idee bună că Jared nu e aici”, se gândi Kim. În timpul cinei, încercase să ignore discuţia dintre tatăl ei și Jared, dar, încă de la începutul ei, stomacul i se făcuse ghem și de-abia dacă înghiţise ceva. Ceea ce o neliniștea cel mai tare - aproape că o speria - pe Kim era faptul că nu reușise să perceapă nimic din sentimentele lui Jared. Înainte, era suficientă o singură privire, pentru a înţelege ce se întâmplă cu el și ce simte. Dar nu și acum. În seara asta, deși îl auzise cum se înfurie din ce în ce mai tare, nu mai simţise nimic. Iniţial, se întrebase dacă el este furios cu adevărat sau doar se preface. Dar, pe măsură ce discuţia continua, furia din vocea lui îi confirmase. Putea să-i vadă furia, dar nu mai reușea s-o simtă. Și când Jared, ridicându- se grăbit de la masă, plecă în cele din urmă, exact cum obișnuia să facă tatăl lor, fata răsuflă ușurată. 232 Ușurare! Oare același lucru simţise și mama ei în toţi anii aceia în care tatăl ei se comportase atât de urât? Ușurare când pleca și groază când se întorcea acasă? Doar la gândul unei astfel de posibilităţi, Kim se cutremură. Cineva o strigă. Sandy Engstrom îi făcea cu mâna de pe partea cealaltă a străzii. Arăta perfect sănătoasă, de parcă de dimineaţă nici nu-i fusese rău. — Kim! strigă Sandy. Tata spune că trebuie să staţi lângă noi! Departe de a se răzgândi, Kim se pregăti să traverseze strada spre mica mulţime din faţa Primăriei, dar sunetul unui claxon o făcu să tresară. În timp ce tatăl ei o apucă de braţ să o tragă înapoi, își ridică privirea și îngheţă de groază. Ceea ce urmă se petrecu atât de repede, încât nu mai avu cum să intervină. Nici ea, nici nimeni altcineva. Mașina se ivi de după colţ și femeia se afla deja în faţa ei în momentul în care și ceilalţi observară. În timp ce privea înspăimântată scena ce se derula în fața ei, Kim trăia senzaţia că timpul s-a oprit în loc. Femeia rămăsese ca o stană de piatră, cu capul întors spre mașină, cu geanta ţinută strâns la subrațţ, cu mâna stângă ridicată de parcă ar fi vrut să se ferească de lovitura vehiculului. Apoi se întoarse. În clipa aceea, Kim avea sentimentul că se uită printr-un telescop. Deși femeia se afla destul de departe de ea, îi putea vedea foarte clar chipul. Avea ochii măriţi de groază. Gura era larg-deschisă, dar nu scotea niciun sunet. Și Kim o recunoscu. Era femeia pe care o văzuse în coșmarul din noaptea în care își imaginase că din toaletă ies șobolani. Femeia care fusese atârnată cu capul jos pe crucea din catedrala ciudată. „Dar cum se putea așa ceva?” Kim habar n-avea cine este în realitate, deși se uita îngrozită la ea. Apoi scena terifianta prinse viaţă. Mașina claxonă din nou. Femeia ţipă. Dar ţipătul fu oprit de sunetul unei bufnituri teribile. 233 Corpul fu aruncat în aer și o secundă mai târziu căzu pe capota mașinii, cu faţa spre parbriz, după care alunecă pe șosea. Urmară scrâșnete de frâne, pierdute însă în ţipetele mulțimii, care înconjură într-o clipă trupul femeii accidentate. Kim auzi pe cineva care striga după un doctor. Apoi văzu un preot - părintele MacNeill - îngenunchind lângă trupul femeii și spunând o rugăciune. Părinţii lui Kim porniră și ei spre locul întâmplării. Făcu și ea câţiva pași, dar ceva, o forță nevăzută o determină să se oprească. „Jared! Pot să-l simt! ÎI simt din nou! Dar unde e?” Kim cercetă zona, dar nu văzu nimic, cu excepţia mulțimii ce se agita în jurul femeii rănite, care acum gemea și striga după ajutor. Apoi îl zări. Fratele ei stătea în piaţă, cam la vreo zece metri distanță. Nu se uita la ea, ci la femeia care tocmai fusese lovită de mașină. O privea și zâmbea. Kim dădu să-l strige. Dar, înainte ca buzele ei să apuce să-i rostească numele, el se întoarse spre ea și o privi de parcă chiar îl strigase. Zâmbetul - o grimasă ciudată ce îi apăruse pe chip la vederea victimei accidentului - dispăruse. În schimb, fata îl văzu cum o privește. Aproape furios, de parcă ar fi fost... Kim renunţă să-și mai continue propoziția. Dar când îl privi pe Jared, știu că fața lui exprima exact lucrul la care se gândise ea. Arăta vinovat. Arăta de parcă ar fi făcut ceva rău și era conștient de asta. Arăta de parcă fusese prins cu mâţa-n sac. 234 29. Phil Engstrom lovi cu ciocănelul de lemn pentru a face ordine în sala unde avea loc întâlnirea. Bătu de mai multe ori, dar murmurul refuza să înceteze, pentru că participanţii încă mai discutau între ei despre accident. Ambulanţa sosise în mai puţin de un minut după ce Ellie fusese lovită și o transportase imediat la spital. Phil însuși văzuse accidentul de la cap la coadă și, după părerea lui, totul se petrecuse foarte simplu: Ellie ieșise dintre două mașini parcate, vrând să traverseze strada exact în clipa în care Clarie Van Waters apăruse de după colţ. Pentru Phil, accidentul fusese o încrucișare nefericită între neatenţia lui Ellie și insistența bătrânei de optzeci de ani de a-și conduce vechiul DeSoto, deși permisul ar fi trebuit să-i fie retras de multă vreme. Totuși, zvonurile începură să circule chiar înainte ca Ellie să fie dusă la spital. Bârfa numărul unu sugera că, având în vedere că Ellie urma să protesteze împotriva cererii de autorizare depusă de Ted Conway, atunci Conway senior sigur fusese implicat cumva în producerea accidentului. Faptul că Ted nu se aflase aproape de Ellie sau de mașină, deci responsabilitatea care i se arunca în cârcă era stupidă, nu conta însă pentru cei din oraș. „Problema era, se gândi Phil, că accidentul și zvonurile ce veniră după aceea fuseseră suficiente pentru a schimba cursul întâlnirii.” În urmă cu o oră orașul era împărțit în două și balanţa se putea dezechilibra oricând în favoarea lui, însă acum grupul de susținători ai părintelui MacNeill se mărea văzând cu ochii. Cochetase puțin cu ideea de a amâna întrunirea, dar renunţă imediat, știind că o astfel de atitudine va fi interpretată - în mod corect - drept un pretext nu tocmai convingător. Așa că, în timp ce bătea cu ciocănelul de lemn pentru a reinstaura ordinea, Phil Engstrom se întreba cum aveau să reușească el și Ted să schimbe opinia oamenilor. — Liniște, oameni buni! spuse el. Dacă nu vrem să rămânem aici toată noaptea, ar fi bine să începem. Rosti cu voce monotonă regulile și aspectele legale ale procedurii, apoi îi dădu cuvântul părintelui MacNeill. Astfel, Ted avea posibilitatea să vadă cu cine are de-a face și-și va alege tactica în funcţie de obiecțiile preotului. 235 Părintele MacNeill se îndreptă spre podium încet, cu capul plecat, de parcă acum s-ar fi gândit la ceea ce urma să spună. Chiar și când ajunse în fața mulţimii, nu rosti nimic și continuă să-și ţină mâinile împreunate chiar sub bărbie, de parcă ar fi fost căzut pe gânduri sau ar fi așteptat sfaturile Cerului. Dar când vorbi, în cele din urmă, nu menționă nici biserica, nici numele Domnului. Catolicii din sală, pe care Phil Engstrom îi cunoștea foarte bine, erau aproape convinși. În schimb, părintele MacNeill vorbi despre istoria orașului, despre stabilitatea și despre continuitatea sa. Phil Engstrom nici nu trebuia să vadă mișcările aprobatoare ale celor din sală ca să înțeleagă din ce parte bate vântul. — Aici, în St. Albans, spuse preotul, continuându-și expunerea, a existat întotdeauna un loc pentru orice lucru și orice lucru a avut mereu locul său. Desigur că nimeni nu are nimic de obiectat împotriva construirii unui nou hotel în orașul nostru. Eu aș fi primul care să sprijine o astfel de acțiune. Dar casa Conway se află într-o zonă rezidenţială - un spaţiu al familiei - și invitarea unor străini chiar în inima comunității noastre mi se pare o nebunie. Își plimbă privirea pe chipul fiecărui participant: Un loc pentru străini - indiferent de plăcerile pe care aceștia le-ar căuta - nu trebuie plasat într-o zonă în care copiii noștri se joacă. Un murmur de aprobare invadă camera și Phil Engstrom știa că totul luase sfârșit. Invocarea posibilităţii molestării copiilor - chiar dacă nu fusese rostită clar - își atinsese scopul. In timp ce părintele MacNeill se îndrepta spre locul său, oprindu-se din când în când pentru a primi laudele enoriașilor săi, Phil se întoarse către Ted Conway: — Mult noroc, murmură el acoperit de murmurul invitaţilor care se așezau din nou pe băncile tari, deși nu prea vedea cum Ted ar putea să mai întoarcă situaţia în favoarea sa. In clipa aceea nu credea că Ted Conway o să obţină mai mult de zece voturi. Ted se ridică în picioare pe podium, privind atent marea de chipuri ce umplea sala. În timpul discursului ţinut de preot, simţise cum atmosfera se încarcă și cum sprijinul precar pe care se bizuia la începutul întâlnirii dispărea puţin câte puţin, copleșit de șirul de cuvinte bine ticluite ale părintelui MacNeill. 236 Dar Ted mai observase și că, ori de câte ori preotul privea publicul, adresându-se parcă fiecărei persoane în parte, nu se uitase niciodată la el. Niciodată! Acum, Ted căută el privirea antevorbitorului său, care stătea lângă părintele Bernard, cu capul plecat și cu degetele mânuind rozariul. Ted își dorea ca preotul să-și ridice privirea din pământ și să se uite la el. Deși părintele MacNeill continuă să se roage, Ted era sigur că acesta își încleștase maxilarul. „Mă simte, se gândi Ted. Ştie că vreau să se uite la mine și refuză să facă asta.” Prin urmare, mai cercetă încă o dată întreaga sală. Cu o lună în urmă ar fi simţit nevoia stringentă a unui pahar cu băutură - sigur n-ar fi venit la întâlnire fără să dea pe gât câteva porții de scotch ca să prindă curaj. Dar nu în seara asta. Nu simţea niciun imbold să bea acum, când se confrunta cu zeci de perechi de ochi ostili. Nu îi era teamă deloc că ar putea da greș. Ted alese să se concentreze asupra unui bărbat din al patrulea rând, ai cărui ochi deja aruncau fulgere de mânie, deși el nu rostise încă niciun cuvânt. — Familia mea a trăit în St. Albans chiar de la întemeierea orașului, spuse el. Eu știu acest lucru. Și voi știți. Se uită și mai insistent la bărbatul cu privire furioasă: Cu toţii am auzit povești și n-am venit aici ca să le neg existenţa. Bărbatul se încruntă, nemaipărând atât de sigur: Și nici nu vreau să vă vorbesc despre vechile povești. În schimb, o să vă vorbesc despre mine, despre soția mea, despre cei trei copii ai noștri și despre visul pe care-l am. Publicul se agită încă o dată și Ted văzu că nu numai bărbatul din rândul al patrulea părea mai nesigur pe el; ostilitatea se transforma încet, încet în curiozitate. Când începu din nou să vorbească, păstră același ton calm ca al părintelui MacNeill, dar reuși să atragă atenţia tuturor. Mutându-și privirea de la un chip la altul foarte lent, el le povesti cum își adusese familia în St. Albans. e „Nu e posibil”, se gândi Janet. Deși nu vedea ce se întâmplă, pentru că stătea chiar în primul rând, simţea totuși că atmosfera 237 se schimbase în sală. Până și Molly, care se foise tot timpul cât vorbise părintele MacNeill, stătea nemișcată, de parcă vocea tatălui ei era suficientă pentru a o calma. „Unde învățase să facă așa ceva?” se întrebă Janet în timp ce-l privea pe Ted adresându-se auditoriului. La un moment dat, privirile li se întâlniră. Chiar atunci el vorbea despre cum fusese viaţa lor până acum câteva săptămâni și se simţi atât de legată de el - un fel de certitudine că el îi cunoștea exact sentimentele și că era perfect conștient că nu avea cum să se mai revanșeze față de ea - încât ochii i se umplură de lacrimi. Ted își mută privirea, eliberând-o de valul de emoţii exact când Janet era pe punctul de a izbucni în plâns. — O să fie bine, mamă, o auzi pe Kim șoptind. Tata o să facă în așa fel încât totul să fie bine. Janet nu putu decât să clatine din cap, nefiind în stare să vorbească. e „E un tip de treabă”, se gândi Beau Simmons, care stătea undeva, în rândul al patrulea. Poate că părintele MacNeill nu-l cunoștea prea bine. lar Biserica nu acceptă niciodată niciun fel de schimbare. lisuse, dacă el și Sue l-ar fi ascultat, s-ar fi pricopsit până acum cu zece copii! Și dacă îi ignorase sfaturile legate de contracepţie, de ce l-ar asculta pe părintele MacNeill acum, când era vorba de Ted Conway? Ostilitatea pe care o simţise inițial față de Ted Conway se topise, așa că Beau Simmons se așeză și mai bine în scaun și îl ascultă pe vorbitor în continuare, cu atenţie. e „Preasfântă Marie, Maica lui Dumnezeu, roagă-te pentru noi, păcătoşii, acum și în ceasul morții noastre! Amin.” Degetele părintelui MacNeill strânseră și mai tare mărgelele. Spusese rozariul de două ori, concentrându-se doar asupra cuvintelor înălțate către Dumnezeu, încercând să le ignore pe cele rostite de Ted Conway localnicilor din sală. Dar, oricât de tare se concentra, simţea și el schimbarea din jurul lui. Dispoziţia mulțimii - pe care o crease chiar el cu atâta grijă în ultimele săptămâni - se modifica rapid. Să-l ia dracu'! înjură preotul în gând, apoi își ceru imediat iertare pentru blasfemia sa. Dar ce putea să facă? Să se ridice 238 încă o dată în picioare, după ce Conway termina și să încerce să repare stricăciunile? Nu! Bărbatul din fața lui nu ar avea nevoie decât de o secundă ca să arunce asupra lor aceeași plasă mătăsoasă cu care îi înconjura acum. Mai bine să ignore și să caute un sfat de la o sursă mai înaltă. Încă o dată, împotrivindu-se vocii lui Ted Conway, părintele MacNeill se întoarse la rugăciunile sale. (J — Pentru că, de când există oraşul St. Albans, familia mea a fost și ea aici, încheie Ted Conway o oră mai târziu. Vocea lui, fără vreo urmă de oboseală, deşi fusese solicitată atât de mult timp, învălui întreaga sală, atingând sufletul tuturor. — Nu vă cer altceva decât să îmi permiteţi mie și familiei mele să ne integrăm în această comunitate. Vă promit că n-o să regretați. În timp ce oamenii îl priveau în tăcere, Ted părăsi podiumul, îi strânse mâna lui Phil Engstrom și se întoarse la locul său. — Atunci, zise primarul, sesizând schimbarea de atmosferă la fel de bine ca toți ceilalţi, putem trece deja la vot. Mai citi încă o dată documentul de autorizare, apoi privi spre mulţime: — Cine este pentru? O clipă nimeni nu făcu nicio mișcare și Phil se întrebă dacă nu cumva se înșelase asupra efectului pe care îl avusese discursul lui Ted Conway. Dar ceva se mișcă în rândul al patrulea și Beau Simmons ridică mâna. Ceva mai târziu se mai ridicară vreo trei mâini șovăielnice, apoi alte zece și curând Phil Engstrom fu copleșit de o mare de mâini ridicate. — Cine este împotrivă? întrebă el, fără a-și mai ascunde zâmbetul de încântare când simţi gustul victoriei. Părintele MacNeill, părintele Bernard, sora Clarence și alte două călugăriţe își ridicară mâinile. — Ei bine, asta a fost tot, anunţă primarul. Felicitări, Ted! Ai primit autorizaţia. Ropotul de aplauze fu întrerupt când o siluetă din fundul sălii se ridică în picioare. 239 — Lucrătura Diavolului! strigă Jake Cumberland, arătând cu degetul spre Ted Conway. Vă zic io, asta-i lucrătura Diavolului! Localnicii se întoarseră să vadă cine îndrăznise așa ceva. — Oh, pentru Dumnezeu, rosti Beau Simmons, când îl recunoscu pe Jake. Cine ţi-a dat voie înăuntru, măi? Cei din sală izbucniră în hohote de râs și îi înconjurară imediat pe Ted și pe Janet, pentru a-i felicita. Molly începu să plângă din cauza presiunii mulțimii și Kim o luă din brațele mamei ei și se strecură afară. Așteptând pe trepte, în răcoarea și în liniștea nopţii, Kim îi văzu pe părintele MacNeill și pe părintele Bernard, însoţiţi de cele trei călugăriţe, îndreptându-se spre piaţă. Și îl mai zări și pe Jake Cumberland. Stătea sprijinit de un stâlp, uitându-se la ea. Pentru o secundă privirile li se întâlniră. Apoi negrul plecă, dând descurajat din cap. Dar chiar dacă se îndepărta, Kim îl auzi cum vorbește de unul singur și cuvintele lui o făcură să o strângă și mai tare pe Molly în brate. — Lucrătura Diavolului, mai spuse el o dată. Totul e lucrătura Diavolului. e — A rămas așa, în starea asta, de când a fost adusă la noi. Sue Ellen Simpson își răsuci nervoasă unul dintre nasturii bluzei uniformei ei de asistentă, în timp ce privea chipul lui Ellie Roberts. Avea tenul cenușiu, iar ochii păreau să fi rămas concentrați asupra unui lucru din depărtare, de parcă privirea ei ar fi străpuns peretele gol din faţa patului de spital. Mâna dreaptă îi fusese pusă în ghips și mai avea și câteva julituri pe față, dar în urma analizelor reieșise că acestea erau singurele urme lăsate de accident. — Pur și simplu nu înțeleg, se agită Sue Ellen. Era normal să fie în stare de șoc când a venit, cine n-ar fi? Și vorbea - se interesa de Luke, voia să știe unde se află. Dar când am întrebat-o ce se întâmplase - adică ce-și mai amintea - a făcut fața asta și de atunci nu a mai scos niciun cuvânt. Nici măcar unul. — Ce spune doctorul? se interesă părintele MacNeill. — Când au adus-o, eram sigură că în mai puţin de o jumătate de oră o să fie acasă, răspunse Sue Ellen. Dar doctorul a zis săo mai ţinem și peste noapte. 240 Întâlnirea de la Primărie se terminase cu o jumătate de oră în urmă. Părintele MacNeill nici măcar nu avusese timp să mai treacă pe la casa parohială înainte de a veni la spital să o vadă pe Ellie și, când o anunţă pe Sue Ellen că soţul ei votase pentru Ted Conway, femeia își mușcă limba: — Ceva se petrece, spuse ea. Beau mi-a zis că nici în ruptul capului nu o să voteze pentru autorizaţia aia de funcţionare. Spunea că toată lumea știe că Ted Conway este un alcoolic și Beau nu urăște nimic mai tare pe lumea asta ca bețivii. Dădu din cap cu tristețe: — Știţi, tatăl lui obișnuia să-l bată. — Aş vrea să vorbesc singur cu ea, mai zise părintele MacNeill. Dacă nu te superi, desigur... — Cred că i-ar prinde foarte bine, adăugă Sue Ellen. Dacă aveţi nevoie de ceva, o să fiu pe hol. Așteptă până când asistenta ieși din salon, apoi își trase un scaun lângă patul lui Ellie. li luă mâna stângă și o mângâie ușor. — Ellie? Ellie, eu sunt... părintele MacNeill. Mă auzi? Timp de aproape un minut Ellie nu reacţionă. Dar chiar când se pregătea să-i vorbească din nou, preotul simți o ușoară strângere pe mână și zări un licăr scurt de recunoaștere în ochii femeii. Apoi îi auzi și vocea, atât de stinsă că de-abia o auzea: — lartă-mă, părinte, rosti ea, de-abia mișcându-și buzele, că am păcătulit... Apoi tăcu. Părintele MacNeill aşteptă. Când văzu că Ellie nu mai spune nimic se aplecă și o mângâie ușor pe frunte: — Nu cred așa ceva, Ellie, zise el. Indiferent ce s-a întâmplat, a fost un accident. Nu ai păcătuit și nu ai fost pedepsită. Tăcerea căzu din nou peste cameră. Ellie părea să nu fi reacționat la cuvintele lui, dar MacNeill simţea că ea îl auzise. Așteptă. După aproximativ cinci minute Ellie își întoarse capul spre el. Când privirile li se întâlniră, părintele MacNeill știu că în adâncul fiinţei ei se schimbase ceva. — Ce este? întrebă el. Ce s-a întâmplat, Ellie? Degetele ei îi strânseră mâna ca într-o menghină. Când în cele din urmă vorbi, vocea îi tremura, iar ochii erau plini de groază: — Diavolul, șopti ea. Am văzut chipul Diavolului, părinte! 241 Preotul simţi un fior rece pe șira spinării, dar își dădu toată silinţa să alunge senzaţia: — A fost doar un accident, o liniști el. Ellie scutură din cap: — Nu! Vocea ei căpătase o notă aspră, în timp ce îl strângea și mai tare de mână: — Nu, nu înţelegi, părinte. Nu a fost un accident! Părintele MacNeill simţi cum mantia de gheaţă a unei premoniţii îl înconjoară. — Spune-mi tot, șopti el, cu voce tremurătoare. Spune-mi exact ce s-a întâmplat. Ellie Roberts se încordă. Nu voia să-i spună preotului ce văzuse, nu voia să-și mai amintească. Și totuși, de când Sue Ellen Simmons o întrebase același lucru, imaginea, care îi apăruse în faţa ochilor exact înainte ca Clarie Van Waters să dea peste ea, îi rămăsese mereu în minte. Nu era nimic în neregulă. Nimic. Aștepta să traverseze strada și, indiferent de ce ar fi zis oricine, nu fusese neatentă. Se uitase în ambele direcţii, așa cum făcea întotdeauna și văzuse mașina lui Clarie, apărând de după colţ. Și-o amintea perfect; își amintea chiar și cuvintele pe care le rostise atunci în gând: „Ohoo, iat-o și pe Clarie - mai bine traversez după ce trece ea”. Dar din nu știu ce motiv, pe care nici macar ea nu-l înțelesese, se trezi făcând un pas înainte, ieșind dintre două mașini parcate în fața Primăriei. O văzuse pe Clarie cum se îndreaptă spre ea. Acum retrăia întregul accident ca pe un film ce se derula cu încetinitorul. Mașina lui Clarie făcuse curba și venea fix spre ea. Dacă nu se oprea, dacă nu stătea protejată între Taunusul roșu și dubița albă, Clarie nu avea cum s-o ocolească. Dar ea nu se oprise. Nu s-a putut opri! Era ca și când un fel de forță - o putere nevăzută - preluase controlul asupra ei și o împinsese dintre cele două mașini, obligând-o, practic, să se arunce în faţa vechiului DeSoto, de parcă nici nu l-ar fi văzut. În ultima secundă, încercase să se rupă de forţa ce pusese stăpânire pe corpul ei. Răsucindu-se, ochii ei căutaseră disperaţi sursa puterii ce o conducea și atunci îl văzuse. 242 Jared Conway! Acesta stătea doar la câţiva metri de ea, privind-o fix. Dar cum de știa că e vorba de el? Nu-l mai văzuse niciodată înainte - era sigură de asta. Și totuși, când ochii ei îi întâlniră pe-ai lui, ea știu cine e. Apoi, când mașina lui Clarie o lovi, el zâmbi. Dar nu era un zâmbet. Mai degrabă o schimonosire crudă a buzelor, de parcă ar fi știut ce urma să se întâmple, de parcă s- ar fi bucurat de durerea pe care avea s-o simtă ea. Apoi, într-o clipă, chipul lui se schimbă. Buzele se strâmbară și se subţiară și văzu cum din gingiile lui sângerânde ies niște colți ascuţiţi, imenși. Din gură îi curgea salivă și, când își scoase limba aproape că simţi înţepătura vârfului tăiat în două, chiar dacă era la distanţă. Atunci toată ființa lui se transformă. Urechile îi crescură brusc, iar pielea i se înroși și se acoperi de solzi. Trupul se umflă, iar hainele căzură de pe el, scoțând la iveală o piele făcută dintr-un ţesut ce supura, acoperit cu niște bășici băloase ce împrăștiau un iz de putreziciune. Ochii se subţiară până când nu mai rămaseră decât două fante strălucitoare, iar degetele se lungiră, transformându-se în ghearele râului care se întindeau după ea. Singurul țipăt pe care-l scosese, întrerupt brusc de impactul cu mașina lui Clarie avea mai puţin de-a face cu lovitura, ci era mai degrabă provocat de șocul și de teroarea viziunii avute. Pentru că în clipa în care fusese aruncată în aer și căzuse pe capota automobilului, ea recunoscuse chipul Diavolului. — Necuratul, șopti ea agăţându-se și mai tare de mâna părintelui MacNeill, care transpirase de spaimă, la auzul acestor cuvinte. Asta am văzut, părinte. Diavolul însuși. Dar apoi în ochii lui Ellie Roberts apăru un licăr de triumf: — Nu m-a prins, totuși. A încercat, dar eu sunt încă aici. lar mâine dimineaţă o să fiu, ca de obicei, la biserică. — Nu trebuie să faci asta, Ellie, îi spuse părintele MacNeill, dar ea clătină din cap. — Ba da, șopti ea. M-am uitat la Diavol și acum simt nevoia să mă uit la Dumnezeu. O să fiu acolo. În timp ce Ellie Roberts se lăsă pe pernă, epuizată de rememorarea celor văzute, părintele MacNeill începu să-și amintească și el o serie de imagini. 243 Beau Simmons, a cărui încăpățânare înnăscută se evaporase în faţa discursului magic al lui Ted Conway. Opinia lui, de obicei atât de fermă, încât nimic de pe lumea asta nu-l putea determina să se răzgândească, se înclinase în faţa lui Ted Conway, ca o trestie în vânt. Jake Cumberland, care se ridicase din spatele sălii, acuzându-i pe toți, cu o voce care semăna atât de bine cu vocea lui Ellie de acum: „Lucrătura Diavolului! Vă zic io, asta-i lucrătura Diavolului!” Așeză încet pe pat mâna lui Ellie și se ridică de pe scaunul tare, îndreptându-se spre fereastră. Luna, aproape plină, era sus pe cer, acoperind orașul cu o lumină argintie. „E posibil? Trebuie să fie altceva la mijloc.” Jake era o persoană superstițioasă, a cărei mamă îi umpluse mintea cu tot felul de povești încă din copilărie. Beau Simmons, pentru prima dată în viaţa lui, se răzgândise și el, în sfârșit. Până și el, după cum își amintea, își mai domolise revolta, după ce ascultase discursul vrăjitoresc al lui Ted Conway. Și dacă el însuși a fost înmuiat, atunci ce pretenţie mai avea de la ceilalţi? Și Ellie Roberts? Cine știe ce aberaţii pot apărea în mintea unui om în urma unui astfel de accident? Poate leșinase, chiar pentru câteva secunde și revăzuse, probabil, niște fragmente dintr-un coșmar din copilărie. Dar să vadă Diavolul în corpul unui copil de cincisprezece ani? Era de-a dreptul imposibil. Și totuși, în adâncul lui, părintele MacNeill știa că se minte singur. În străfundul fiinţei sale, acolo unde sălășluiau religia și credinţa, credea fiecare cuvânt pe care îl auzise. Ellie îl văzuse pe diavol. Era acolo, în St. Albans. Ca întotdeauna. e Trecuse de mult de miezul nopţii - multă vreme după ora la care părintele Devlin își rostea ultimele rugăciuni ale serii înainte de a-și odihni oasele artritice. Insă în noaptea asta, ignorase atât durerea cât și somnul, atât de tare se cufundase în ultimele pagini din Biblia pe care Cora Conway i-o încredințase. Un sfert de secol după însemnările scrijelite de 244 Bessie Delacourt, nu mai scrisese nimeni nimic, până când Abigail Smithers Conway luase un stilou și continuase povestea familiei Conway. Mâna lui Abigail era mult mai sigură decât cea a lui Bessie, dar povestea pe care o așternuse pe hârtie era atât de dureroasă, încât preotul nu se simţise în stare să o citească pe toată odată. In noaptea asta însă continuase și o citise de la cap la coadă... „15 mai 1937 Astăzi am deschis Biblia pentru prima dată. Scopul meu a fost doar să înregistrez moartea soțului meu, Francis Conway, de acum trei zile. Nu mi-am dorit niciodată să citesc aceste pagini, pentru că mi-e teamă că mai tot timpul am fost ca un strut care-și bagă capul în nisip - prefer să nu văd lucrurile aşa cum sunt ele de fapt. Dar Frank s-a dus, iar acum trebuie să înfrunt adevărul ultimilor douăzeci și cinci de ani. Deși n-am îndrăznit nici măcar să mă gândesc, cred că am știut întotdeauna că Bessie Delacourt nu a părăsit casa soțului meu în noaptea dinaintea căsătoriei noastre pentru a pleca la Atlanta, așa cum îmi spusese el mereu. In ziua aceea însă am ales să-l cred și procedând astfel m-am condamnat singură să accept orice mi-a spus el de-a lungul mariajului nostru. Se pare că o minciună trebuie să se transforme în adevăr ca să trăieşti toată viata sub povara ei. Faptul că l-am crezut pe Frank nu înseamnă că n-am auzit șoaptele ce se învârteau în jurul meu de-a lungul anilor în care am trăit aici, precum frunzele moarte din curtea casei noastre și, deși am încercat să nu le ascult, intotdeauna auzeam vocea lui Bessie, care-mi spunea că o să știu când va veni timpul să citesc aceste pagini. Frank a omorât-o pe Bessie. Cred asta, așa cum cred și că a omorât-o pe sora Francescăi - propria fiică! Am crezut - am sperat - că toate acele lucruri teribile pe care le visasem de-a lungul anilor nu erau decât simple coșmaruri, pline de demoni și de ritualuri, din care mă trezeam întotdeauna țipând. 245 După fiecare coșmar, diverse zvonuri îmi ajungeau la urechi, dar nimeni nu-mi spunea nimic în față. Atât de mulți bebeluși - numai fetițe mici - dispărând în noapte fără urmă! Mi-am zis întotdeauna că ceilalți copii nu se jucau niciodată cu Phillip și cu George din alte cauze, dar, după ce am citit aceste pagini, am aflat adevărul. Fiii mei nu aveau niciun prieten pentru că celorlalti părinți le era frică de ei. Se pare că aveau dreptate. Presupun că și Phillip a știut, pentru că la vârsta de cincisprezece ani a plecat de acasă și de atunci nu l-am mai văzut. Nu știu ce m-așteaptă în viitor, deși sunt sigură că, la fel ca și Francesca și fetița ei, Eulalie, nu voi fi în stare să scap de aici. Nu știu ce va face soțul Francescăi. Abraham Lincoln Cumberland pare să fie un om bun, dar, cu siguranță, ne urăște pe noi toti.” „1 noiembrie 1937 . Abe Cumberland a fost spânzurat azi-noapte. In mijlocul noptii au apărut niște bărbați, înfășurați în cearșafuri ṣi purtând torte în mâini ce umpleau aerul cu fumul lor. A fost ca și cum unul dintre coșmarurile mele prinsese viată, iar când George le-a indicat una din camerele de deasupra grajdului unde trăiau Abe și Francy, și micuța lor Eulalie, eu am tipat și am tipat, sperând să mă trezesc. Dar nu m-am trezit. În schimb, am fost condamnată să o privesc pe Eulalie - care are doar cinci ani - și pe propriul fiu cum îi ajută pe tâlhari să-l linşeze pe Abe. Au spus că Abe furase un copil și că îl omorâse. Eu nu cred așa ceva, pentru că am văzut acel sugar murind într-unul din visele mele și l-am văzut pe fiul meu cum ținea un cuțit deasupra pieptului micut. Dar nici acum nu mă simt în stare să spun toate astea.” 22 ianuarie 1950 246 Copilul lui Eulalie Cumberland se va naște în curând. Dacă va fi fată, mi-e teamă de ce i-ar putea face ful meu... Eu..." CÂND DUREREA O LOVI ÎN PIEPT, STILOUL DIN MÂNA LUI ABIGAIL CONWAY ZGÂRIE PAGINA, LASÂND O LINIE ÎNTRERUPTĂ CE AVEA SĂ FIE ULTIMUL SEMN LĂSAT DE EA ÎN LUME. ȚIPĂ CÂND CEL DE-AL DOILEA ATAC DE DURERE Îl SFÂȘIE MÂNA STÂNGĂ PÂNĂ ÎN VÂRFUL DEGETELOR. O CLIPĂ, AGONIA PĂRU SĂ SE REDUCĂ ȘI UȘA SE DESCHISE. NORA EI SE REPEZI LA EA: — MAMĂ CONWAY? ÎNTREBĂ CORA, NELINIȘTITĂ. CE S-A ÎNTÂMPLAT? TE SIMŢI BINE? i . ABIGAIL SE LUPTĂ SUB POVARA DURERII ȘI DĂDU DIN CAP CĂ NU. CU MÂINILE TREMURÂNDE, ÎNCHISE BIBLIA CARE ERA AȘEZATĂ PE BIROUL DIN FAȚA El ȘI Îl REPETĂ COREI ACELEAȘI CUVINTE PE CARE | LE SPUSESE BESSIE DELACOURT CU TREIZECI ȘI OPT DE ANI ÎN URMĂ: — VEI ȘTI CÂND TREBUIE SĂ CITEȘTI, ȘOPTI EA STRĂBĂTUTĂ DIN NOU DE O DURERE ACUTĂ. VEI ȘTI. DUPĂ CE CORA CONWAY O SCĂPĂ DE POVARA BIBLIEI, ABIGAIL SE PRĂBUȘI ÎN SCAUN. ÎNTUNERICUL O ÎNCONJURĂ ȘI O ELIBERĂ DE AGONIA INFARCTULUI ȘI DE TEROAREA CE ÎI MARCASE VIAȚA. SE LĂSĂ DUSĂ ÎN BRAȚELE MORȚII; INDIFERENT CE Îl PREGĂTISE ETERNITATEA, NU PUTEA SĂ FIE LA FEL DE ÎNGROZITOR CA ANII PETRECUȚI ÎN CASA CONWAY. — Atâta rău! murmură părintele Devlin când termină de citit și ultima însemnare, care fusese scrisă de Cora Conway cu câteva zile înainte ca soțul ei să se spânzure și copilul ei - împreună cu Eulalie Cumberland - să dispară. Cora însăși adăugase câteva cuvinte criptice la sfârșit: „Poate că magia lui Eulalie o să pună capăt răului din neamul Conway. Mă îndoiesc totuși că va fi posibil, pentru că mă întreb dacă nu cumva casa în sine este plină de rău.” lar acesta era sfârșitul. Cu excepţia paginilor lipsă, întunecata istorie a familiei era completă. 247 După ce închise Biblia, părintele Devlin simţi pe cineva în spatele lui și când se întoarse, dădu peste părintele MacNeill. — Așadar, Jake este unul dintre ei, spuse încet preotul mai tânăr. Nu e de mirare că îi urăște așa de tare, nu? Părintele Devlin aprobă tăcut din cap: — Și nici nu-l putem învinui, nu? Fără să mai aștepte un răspuns, continuă: — Dar tot nu știm cum și de unde a început totul. Părintele MacNeill tăcu un moment după care spuse cu un glas aspru: — Lucrătura Diavolului. Așa a spus Jake la întâlnirea din seara asta. „Lucrătura Diavolului”. Poate că are dreptate. Părintele Devlin oftă, dorindu-și să-l poată contrazice pe părintele MacNeill. Dar n-avea cum, pentru că fiecare cuvânt rostit de bărbatul mai tânăr era adevărat. 248 SĂRBĂTOAREA DE HALLOWEEN 30. Părintele MacNeill abia dacă reușise să doarmă câteva ore. Când prima rază a soarelui pătrunse prin fereastra camerei sale de la etajul al doilea al casei parohiale, nu-și dori altceva decât să-și tragă pătura cea subţire peste cap și să se ascundă tot restul zilei. Dar rezistă tentaţiei, în ciuda certitudinii că dimineața strălucitoare nu va schimba cu nimic bezna și groaza nopţii care în sfârșit trecuse, nici ultimele însemnări din Biblia pe care Cora Conway i-o încredinţase confesorului ei. Biblia reprezenta ea însăși o mărturie a păcatelor celor din familia Conway. Dar mai era ceva în afara cronicilor acelor fapte rele din trecut care îl ţinuse treaz. În primele ore când somnul refuzase să vină, trăise senzaţia stranie că undeva, dincolo de zidurile casei parohiale, diavolul era la pândă. Încercase să-și spună că este o simplă reacţie la ororile despre care citise, dar sentimentul rămânea. De mai multe ori se dăduse jos din pat ca să privească afară, în întuneric, căutând sursa insomniei sale. Dar nu descoperise nimic. Nimic, cel puţin din ceea ce putea vedea sau auzi. Doar câteva felinare din bostani aprinse pe verande sau în faţa ferestrelor întunecate și ţipătul trist al unei bufniţe ce vâna în noapte. Și totuși, simţea că undeva, ascuns în întuneric, ceva diavolesc se ascundea. De fiecare dată când pleca de lângă fereastră, cădea în genunchi, rugându-se, dar rugăciunile nu-i aduseră liniștea mult dorită. Orele se înlănţuiau într-un ciclu nesfârșit de cercetări, de rugăciuni și de foială agitată pe salteaua lui subţire de paie. Acum, se ridică, își întinse puţin brațele pentru a mai reduce tensiunea la încheieturi, se îmbrăcă și porni spre bucătărie. Işi puse o cană cu cafea și deschise ușa de la intrare, pentru a lua ziarul de duminică. În timp ce se aplecă după el, ceva ce intrase 249 în raza lui vizuală îi atrase atenţia. Îl copleși senzaţia aceea tulburătoare din ultimele ore și părintele MacNeill se îndreptă repede de spate, cercetând grădina din jurul casei, curtea bisericii și cimitirul. Nimic nu părea să fie nelalocul lui. Dar când se mai uită o dată spre cimitir, îl văzu. Unul din cavouri - unul a cărui prezenţă îl deranjase întotdeauna - avea ceva modificat. De unde stătea părintele, pe verandă, se vedea cum ușa de la criptă era ușor întredeschisă. Umbra aruncată de ușă fusese cea care îi atrăsese atenţia când se aplecase după ziar. Se întoarse în casă și sună la Poliţie, simțindu-se ușurat când îi răspunse unul dintre enoriașii lui. În timp ce aștepta sosirea lui Ray Beckwith - care își petrecuse întreaga carieră în cadrul micii unități de Poliţie a orașului - murmură încet rugăciunile pe rozariu. Buzele lui se mișcau ușor, rostind întruna rugăciuni. Soneria zbârnâi scurt și în spatele ușii descoperi privirea curioasă, dar și preocupată a șerifului Beckwith: — Vă simţiţi bine, părinte Mack? întrebă ofițerul. Arătaţi de parcă aţi fi văzut o stafie. — Nu prea am dormit bine azi-noapte, se confesă preotul. Cred că am avut un fel de, hai să-i zicem, o premoniţie. Și mi-e teamă că s-a adeverit. Beckwith își încruntă sprâncenele a îngrijorare: — Ce s-a întâmplat? — Nu sunt foarte sigur, spuse părintele MacNeill. Dar s-a întâmplat ceva în cimitir noaptea trecută și de aceea te-am chemat imediat. N-am vrut să-mi asum riscul de a deranja ceva. — Să deranjaţi ceva? Vă referiţi la unul din morminte? — Da, e vorba despre una din cripte, îi spuse MacNeill. Haideţi să vă arăt! Cei doi bărbaţi porniră pe aleile cimitirului până ajunseră la cavoul cu pricina. Acum se vedea clar că ușa nu fusese doar deschisă. Ci și profanată: deasupra ei, pătând marmura albă, găsiră o pentagramă desenată în roșu aprins. — Oh, Doamne, spuse Ray încet. Cine ar face așa ceva? Preotul privi pentagrama în tăcere, apoi inscripţia de deasupra ușii: „GEORGE CONWAY NĂSCUT LA 29 IULIE 1916 DECEDAT LA 4 IUNIE 1959” — Mi-e teamă că nu prea pot să mă gândesc la mulţi oameni care ar vrea să facă așa ceva, rosti preotul cu o voce sumbră. Dădu din cap: Tot nu înţeleg cum de i-au lăsat să-l îngroape aici. A murit în păcat. Beckwith își strânse buzele: — De aceea au anatemizat această parte a cimitirului. De-aia s-a ridicat și gardul din jurul cavoului. Părintele clătină din cap: — Da, dar se găsește tot pe pământul cimitirului, insistă el agitat. N-ar fi trebuit să se întâmple așa ceva niciodată. Beckwith oftă pentru că n-avea chef să se certe cu preotul: — Acum nu se mai poate schimba nimic. Vreți să arunc o privire înăuntru? — Dar n-ar trebui să iei amprente sau ceva de genul ăsta mai întâi? Beckwith negă: — Totul este aici atât de putrezit și de distrus, că n-ar păstra nicio urmă. Aruncă o privire spre aleile goale: Dar, dacă vreţi să mă uit la sicriu, mai bine aș face-o acum, cât nu este nimeni prin preajmă. Altfel tot orașul o să vorbească. O să avem grijă să nu ne atingem de nimic, pe cât va fi posibil. Cei doi scoaseră sicriul puţin în afară și văzură că încuietorile fuseseră sparte. În timp ce Beckwith susținea cea mai mare parte a greutăţii, părintele MacNeill deschise capacul și aruncă o privire către chipul putrezit al lui George Conway. Ochii bărbatului intraseră atât de adânc în orbite, încât dispăruseră aproape de tot, iar pielea, care fusese îmbălsămată în prealabil, se uscase de-a lungul anilor, încât nu mai rămăsese acum decât o peliculă transparentă care acoperea craniul. Dinţii se vedeau clar, iar carnea de la gât, deși mai păstra încă urmele lăsate de ștreangul care-l omorâse, se topise așa de tare, că aveai senzaţia că hainele negre cu care fusese îngropat George Conway atârnau pe un simplu schelet. Preotul se apropie mai mult. Când ochii îi căzură pe mâinile ce fuseseră încrucișate pe pieptul bărbatului, rămase cu gura deschisă. Mâna dreaptă lipsea, fiind tăiată chiar de la încheietură. 251 Când Beckwith văzu reacţia preotului, încercă să privească și el pe după capacul întredeschis și când ajunse, în sfârșit, la celălalt capăt avu imaginea completă. — lisuse Hristoase, șopti el. Ce naiba se întâmplă? Apoi, amintindu-și cu cine stă de vorbă, își ceru repede iertare. Ținându-și respiraţia, ca să nu inhaleze mirosul infect ce ieșea din sicriul deschis, Beckwith se aplecă să examineze cadavrul. Tăietura părea recentă, iar la capătul unuia dintre oasele de la mână se vedea o crestătura. — Azi noapte s-a petrecut totul, spuse preotul încet. Sunt sigur de asta. — Bine, adăugă Beckwith. Haideţi să-l închidem pentru moment. După-amiază o să vin cu o echipă să examinăm zona mai îndeaproape. Între timp să mai aruncam o privire prin cimitir, să vedem dacă nu au mai făcut și altceva. Strecurând coșciugul înapoi în criptă, închiseră ușa cu grijă, apoi merseră prin cimitir, căutând vreo altă urmă de vandalism. Cimitirul părea netulburat, până când ajunseră la mormântul Corei Conway. Pe copacul din imediata apropiere, fixată cu ajutorul vârfului ascuțit al unui crucifix, văzură pielea unei pisici moarte, fără cap. Dar nu imaginea macabră a leșului pisicii îl bulversă pe părintele MacNeill, ci crucifixul profanat. ÎI recunoscu imediat. Era din biserica lui! Se întoarse cu faţa către poliţist: — Trebuie să-l găsim pe cel care a făcut asta, rosti el cu voce nesigură. Trebuie să-l găsim neapărat ori mă tem că sufletele noastre, ale tuturor, vor arde în lad. Pe vecie. 31. — Dar ce va spune părintele MacNeill? Marge Engstrom așteptă ca vorbele sale să-și facă efectul asupra fiicei ei. Dar când Sandy o anunţă că o doare în cot de ceea ce spune părintele MacNeill - se simţea mult prea obosită să meargă la biserică în dimineața aceea - Marge își încruntă sprâncenele, enervată: — Nu înţeleg ce te-a apucat, Sandra Anne, rosti ea sec, folosind numele întreg al fiicei ei, arătându-i astfel că este serios deranjată de ceea ce aude. Știi foarte bine că după noaptea trecută... — După noaptea trecută ce mai contează dacă nu ne ducem niciunul? protestă Sandy. Părintele MacNeill oricum e furios pe noi, nu? Nu văd cum s-ar putea schimba asta dacă merg și eu! — Nu e furios pe noi, îi explică Marge cu un soi de răbdare exagerată care o făcu pe Sandy să devină și mai îndărătnică. Nu tatăl tău a condus întrunirea de azi-noapte, ci Ted Conway. Dar, dacă nu mergem la biserică în dimineața asta, părintele MacNeill o să presupună că și noi ne-am întors contra lui. — Și nu ăsta e adevărul? strigă Sandy. Marge își ţuguie buzele: — În calitate de primar, tatăl tău nu a votat aseară și, deși poate că nu ai observat, nici eu. Tatăl tău vrea să ne păstrăm o poziție neutră, pentru binele întregii comunități. — Vrei să spui că își dorește să fie reales, spuse Sandy și fata văzu din privirea mamei că avea dreptate. Dar Marge Engstrom reveni imediat pe poziţii: — Tatăl tău este un primar foarte bun printre altele și pentru că reușește să menţină legătura între diversele părţi ale comunităţii noastre. Dacă iei în considerație voturile de acum doi ani... Sandy își dădu ochii peste cap: — Am citit broşura de campanie a tatei, măi, mamă! Și, în caz că ai uitat, îţi reamintesc că o parte din ea a fost scrisă de mine. Dar la biserică tot nu merg! Marge o privi pe Sandy cu atenţie, întrebându-se dacă nu ar fi fost mai bine să nu o fi lăsat să petreacă noaptea trecută în casa Conway. Era un gând care apăruse când Sandy venise acasă palidă ca moartea. Avea niște cearcăne atât de mari, încât Marge o bănuise că nu dormise mai deloc. Ce naiba făcuse ea toată noaptea cu Kim Conway? — Nimic, insistase Sandy. Ne-am uitat la niște filme de groază și după aia ne-am dus la culcare. — Atunci nu-i de mirare că arăţi așa de rău, îi replicase Marge. N-am înțeles niciodată cum de-i lasă să facă astfel de filme îngrozitoare. Numai sânge și violență! Dar de ce nu puteţi să vă uitaţi și voi la ceva mai frumos? Pun pariu că n-ai închis un ochi toată noaptea! leri după-amiază, după ce trăsese un pui de somn zdravăn, Sandy părea că se simte bine. Dar dimineaţa era din nou palidă. Se certaseră pe tema mersului la biserică vreo jumătate de oră. Dar, acum, cu cincisprezece minute înainte de începerea slujbei de duminică, Marge se dădu bătută: — Presupun că n-am cum să te oblig, îi zise ea lui Sandy, făcând un ultim efort. Dar va trebui să stai de vorbă cu tatăl tău. Te asigur că va fi tare dezamăgit. Pentru el e foarte important să aibă familia alături duminica dimineaţa. „Este important ca noi să fim văzuţi împreună”, o corectă Sandy în gând, convinsă că mama ei știa la fel de bine ca și ea că, dacă el ar fi ţinut cu tot dinadinsul să fie împreună, nu s-ar fi dus în fiecare duminică dimineața mai întâi să joace golf și nu s- ar fi întâlnit direct la biserică. „Oare avea senzația că păcălește pe toată lumea?” — Poate o să vin și eu mai târziu, promise Sandy așa, de formă. Din clipa în care se trezise, știa că nu va fi în stare să suporte slujba părintelui Mack de astăzi. Numai gândindu-se la ea și îi venea să vomite exact ca atunci, acasă la Kim. Dar acum, că scăpase de corvoada mersului la biserică, începea să își revină. Poate că, după ce va pleca mama ei, o să mai doarmă vreo oră, două. Când Marge Engstrom păși în lumina strălucitoare a dimineţii de toamnă, ajunse la concluzia că, dacă Sandy nu voia să meargă la biserică, atunci o să fie numai și numai pierderea ei. În plus, Sandy nici nu arăta prea grozav și poate că de data asta era chiar mai bine să rămână acasă să se odihnească. Spera doar ca Phil - și Dumnezeu, desigur - să o ierte măcar o dată! Marge porni grăbită spre biserica parohiei, salutându-i pe toţi cei care-i ieșiseră în cale. Păsările ciripeau și nu era niciun nor pe cer, iar când ajunse în dreptul bisericii, orice urmă de grijă legată de Sandy dispăruse. Apoi văzu foiala din cimitir și se opri neliniștită. „Murise cineva? 254 Nu, în niciun caz - până acum aș fi aflat!” luţi pasul. — Ce s-a întâmplat? o întrebă ea pe Corinne Beckwith, care stătea chiar la poarta cimitirului, vorbind în șoaptă cu sora Clarence. — E îngrozitor! rosti Corinne, uitându-se atentă în jur pentru a se asigura că nu aude nimeni, deși Marge bănuia că, indiferent de ceea ce avea să-i dezvăluie Corinne, fusese deja spus - în cel mai strict secret - tuturor celor cu care se întâlnise. Ray mi-a zis, dar m-a pus să jur că nu suflu o vorbă nimănui. Absolut nimănui! Apoi, fără să mai aştepte promisiunea păstrării confidențialităţii, îi povesti totul pe nerăsuflate: — Cineva a desfăcut sicriul lui George Conway azi-noapte și i- a tăiat o mână. Poţi să-ți imaginezi așa ceva? l-a tăiat-o pur și simplu! Ce fel de om e în stare să facă o asemenea grozăvie? Bineînţeles că e vina celor din familia Conway. Totul a fost în regulă până au venit ei aici. Acum biserica a fost vandalizată, iar animalele de casă sunt măcelărite, ca să nu mai vorbim de... Dar Marge n-o mai ascultă atunci când privirea i se opri asupra pisicii care fusese ţintuită de copac cu ajutorul unui crucifix rupt, fără să-și poată explica de ce începură să-i răsune în cap cuvintele rostite de Jake Cumberland la întâlnirea de ieri seară: „Lucrătura Diavolului! Vă zic io, asta-i lucrătura Diavolului!” Pentru prima dată după ani de zile, Marge Engstrom nu-l așteptă pe Phil să sosească și intră în biserică. Tulburată de toate poveștile alea pe care le auzise încă de când era mică și de zvonurile lucrurilor necurate ce se petreceau în casa Conway, femeia își înmuie degetele în apa sfinţită, îngenunche pioasă și apoi se așeză la locul ei obișnuit. Când soţul ei i se alătură câteva minute mai târziu, Marge își strecură mâna pe sub mâna lui: — O să avem probleme, șopti ea. Presimt eu asta. Apoi începu să se roage. Dar în dimineaţa aceasta rugăciunile ei nu se rezumară doar la soţul și la fiica ei. e În dimineaţa asta se rugase pentru toate sufletele din St. Albans. Părintele MacNeill se îmbrăcă pentru liturghie pierdut în gânduri. Işi luă mai întâi stiharul fin din lână - călcat perfect, fără nicio dungă, de menajera lui, sora Margaret Michael - apoi își fixă brâul în jurul taliei și pe deasupra trase patrafirul. Se privi în oglindă. Dincolo de ușa închisă a vestiarului se auzea murmurul mulțimii ce se aduna în sanctuar, dar în loc să perceapă ritmurile line, aproape cântate ale rugăciunii, în dimineaţa asta, nu auzea altceva decât zumzetul agitat al bârfelor. Din păcate singurul vinovat era el - n-ar fi trebuit să cheme niciodată Poliţia sau poate doar după ce ar fi investigat el singur actele de vandalism din cimitir. Ar fi fost mai bine și dacă ar fi venit altcineva în locul lui Ray Beckwith; trebuia să-și dea seama că Ray nu se va putea abţină să nu-i spună tot Corinnei și doar toată lumea știa că, dacă vrei să răspândești o știre de ultimă oră cât mai repede, îi povesteai totul Corinnei Beckwith, nu înainte de a o pune să promită că va ţine secretul și că ziarele nu vor afla nimic. Aproape că știa cine va fi găsit ţap ispăşitor; după spectacolul oferit noaptea trecută, Ted Conway câștigase simpatia multora din oraș - chiar și a celor din parohia lui. De aceea era puţin probabil ca vina să cadă pe capul celui pe care părintele MacNeill îl bănuia capabil de un asemenea sacrilegiu. Dimpotrivă, furia lor se va îndrepta spre Jake Cumberland. Sărmanul Jake, care se ridicase la sfârșitul întâlnirii numindu-l pe Ted unealta Diavolului! Și de ce nu s-ar fi gândit la el, la urma urmei? După acuzația făcută, n-ar fi logic să presupună că el fusese cel care profanase cadavrul bărbatului, responsabil de moartea mamei lui? „Cel mai bine ar fi ca ăștia din neamu' Conway să nu mai calce p-aici vreodată”, îi spusese Jake cu câteva săptămâni în urmă, când Cora Conway de-abia murise. „Dacă le prind picioarele pe-aici, o să aibă de-a face cu mine. lar io știu ce am de făcut. Să nu crezi că nu știu!” Părintele MacNeill era convins că se referea la practicile voodoo pe care le învățase de la mama lui cu mulţi ani în urmă. Nu se deranjase să discute cu el - preotul înțelesese întotdeauna că ceea ce este credinţă pentru unii, pentru alții reprezintă superstiții și că a încerca să distrugă credinţa lui Jake în religia mamei lui ar fi la fel de fără folos, ca și când ar încerca să distrugă credinţa lui în Hristos. 256 Când ceasul bisericii bătu ora liturghiei, părintele MacNeill își mai aranjă o dată veșmintele, își ridică breviarul, deschise ușa vestiarului și păși în sanctuar. Pentru o clipă murmurul continuă neîntrerupt, dar când oamenii observară că preotul se află în fața lor, zgomotul pierdu în intensitate, până când nu se mai auzi nimic. Părintele MacNeill își privi enoriașii. Biserica era plină în dimineaţa asta, deși bănuia că motivul real al numărului atât de mare de participanţi era vestea profanării din cimitir, și în niciun caz talentul lui de predicator. Până și Corinne Beckwith, de care era sigur că îl însoțea pe Ray doar ca să-l știe fericit, îi acorda acum întreaga ei atenție. Părintele MacNeill se întrebă dacă nu cumva femeia își pregătise deja reportofonul sau se mulțumise doar cu o bucată de hârtie și un stilou. Dar la fel ca și toţi ceilalți din biserică, ea aștepta ca părintele să zică ceva, să le explice ce se întâmplase noaptea trecută. Cum putea totuși să aducă acuzaţii dacă nu era complet sigur de identitatea vinovatului? În timp ce încerca să se hotărască cum și ce să le spună, dacă era cazul să facă ceva, ușa bisericii se deschise și văzu trei siluete care se profilau în lumina strălucitoare a dimineţii. Pășiră înăuntru, închiseră ușa în urma lor și pentru o secundă se pierdură în umbra vestibulului. Apoi, Janet Conway, ţinându-și de mână fetița cea mică, Molly, înaintă, își înmuie degetele în apa sfinţită și îngenunche repede. După ce se îndreptă, căută din priviri niște locuri libere. După un moment, Kim repetă și ea ritualul făcut de mama ei. Apoi veni rândul lui Ted Conway să facă un pas înainte, înconjurându-și protector soţia și fiica mai mare. Părintele MacNeill aproape că își ţinu răsuflarea să vadă dacă apare și Jared. Secundele se târâiau cu o lentoare nefirească și oamenii întoarseră capetele pentru a vedea la cine se uită preotul. Când își dădu seama că Jared nu e cu ei, părintele MacNeill răsuflă ușurat și aşteptă să vadă ce vor face ceilalţi Conway. Phil Engstrom se ridică din primul rând de bănci, de parcă ar fi vrut să plece. Soţia lui era așezată lângă el, dar preotul nu o zări pe Sandy. Primarul îl privi pe preot și părintele MacNeill observă că bărbatul se alăturase din nou celor credincioși, abandonând sprijinul oferit lui Ted Conway. Apoi Phil se răsuci și se uită 257 direct la Ted Conway și când privirile celor doi se întâlniră, preotul observă o schimbare bruscă. Un moment, Phil Engstrom dădu senzaţia de nesiguranţă, apoi chipul lui se lumină și îi zâmbi lui Ted. — Sunt destule locuri aici, Ted, rosti el. Vino și așază-te lângă noi! Uimit de schimbarea de atitudine a primarului, părintele Mack îi privi pe cei patru Conway făcându-și drum până în față, urmăriţi cu atenţie de toţi oamenii din biserică. Nimeni nu scoase o vorbă până când aceștia nu ajunseră la șirul de bănci din faţă. — Dacă este suficient loc pentru ei în biserică, atunci locul meu nu e aici, rosti răspicat Ellie Roberts. Se ridică în picioare și ieși șchiopătând din biserică. Părintele MacNeill aşteptă. Nu mai plecă nimeni. În cele din urmă, se întoarse cu spatele la enoriașii săi și își începu liturghia în vechea tradiţie: cu faţa la altar și intonând cuvintele în limba antică a bisericii. Frazele latinești se rostogoleau în ritmuri cadențate și, când se întoarse din nou cu fața spre ei, toată lumea închise ochii pentru binecuvântarea finală. Toată lumea, cu excepţia unei singure persoane. Ochii lui Ted Conway erau larg deschiși. Și priveau cu o ură nedeghizată. (J Janet se uită la ceasul de pe peretele Recepţiei din holul parohiei. Limbile lui păreau să fi rămas pe loc de ultima oară când îl privise. Slujba se terminase de o oră, dar Ted insistase să rămână și la Ora Ospitalităţii. Fiecare minut părea o oră alături de Marge Engstrom, prefăcându-se că nu observă grupul de enoriași ostili care se apropiaseră de ele și care șușoteau între ei, de parcă ei nici nu s-ar fi aflat acolo. Cei mai insuportabili erau oamenii care veneau să discute cu Marge, dar o ignorau pe Janet și pe membrii familiei ei cu desăvârșire. Și oriunde se uita, o vedea pe Ellie Roberts, care trecea de la un grup la altul. Toată bunăvoința pe care o simţise după întâlnirea cu reprezentanţii orașului dispăruse brusc; dacă întrunirea ar fi avut loc în seara asta, fără îndoială că n-ar mai fi primit niciun vot. — E ca și când ei ar crede că noi suntem vinovaţi de ce s-a întâmplat azi-noapte, spuse Janet când Ted și Phil veniră lângă ele. Imediat după slujbă, Ted și Janet aflaseră și ei de profanarea mormântului unchiului lor și de obiectul hidos prins de copac. Deși Kim refuzase să se uite la leșul pisicii, Janet și Ted o recunoscură pe Muffin. Kim izbucnise în lacrimi când află de soarta pe care a avut-o animalul ei preferat, dar se potoli imediat, refuzând să-și arate durerea în faţa unui oraș ostil. Ted dădu din cap: — Nici nu mă miră, de vreme ce Ellie Roberts le spune tuturor că Jared a determinat-o să sară în faţa acelei mașini. — Dar e o prostie! izbucni Kim, uitând de durere și sărind să-și apere fratele. L-am văzut și eu pe Jared, și nu era deloc lângă doamna Roberts! Pentru că toţi ceilalți se întoarseră spre ea, zgâindu-se cu nesimţire, fata se înroși de rușine. — Nu putem să plecăm acasă, tată? îl imploră ea. Te rog!! O clipă Janet crezu că Ted o s-o certe pe Kim, dar el se multumi doar să clatine din cap: — Sigur că da. Nu cred că avem vreo șansă să adunăm ceva oameni în jurul nostru acum. Își luară la revedere de la soţii Engstrom și pășiră în lumina caldă a soarelui. Când ajunse în faţa parohiei - departe de ostilitatea pe care o arătau cu toţii - Janet începu să se relaxeze. Dar când Ray Beckwith îi opri chiar înainte de a ajunge pe trotuar, pe Janet o cuprinse din nou neliniștea. — Domnule Conway, puteţi să-mi spuneţi unde a fost fiul dumneavoastră azi-noapte? întrebă Beckwith. Ted îl privi furios pe ofiţer: — A fost acasă. De ce? — Hei, nu vă ambalaţi, spuse Beckwith încet. Eu am o îndatorire și nu încerc altceva să fac decât să... — Ceea ce încercaţi să faceţi este să daţi vina pe fiul meu pentru profanarea cavoului unchiului meu, nu? De ce nu m-aș „ambala”, ca să vă citez limbajul pestrit? — Nu spun că el a făcut-o..., începu Beckwith din nou, dar Ted i-o tăie scurt. — Mi se pare normal să nu susțineţi o asemenea tâmpenie! lar dacă îndrăzniţi să faceţi asta, vă trântesc un proces de-o să vă sune apa-n cap! Ray Beckwith se înroși: — Auzi, Conway, încearcă să te abții... — Abţine-te tu, îi strigă Ted. Vocea lui capătă o notă de ameninţare: — Sunt sătul până-n gât de ce se întâmplă în orașul ăsta. Din clipa în care am venit, se pare că o grămadă de oameni au încercat să ne determine să plecăm. Primul a fost Jake Cumberland, nu? Unde a fost e/ azi-noapte? Ultima oară când l- am văzut a fost la întâlnirea de la Primărie, când m-a ameninţat și a îndrugat balivernele alea cu Diavolul! Așa că, înainte de a te lua de fiul meu, n-ar fi mai bine să-l verifici pe Cumberland? Işi întoarse privirea spre biserică: Și dacă tot veni vorba de Diavol, de ce să nu vorbim și despre biserică? Părintele MacNeill a fost împotriva mea la întâlnire, nu? De fapt, în ultimele săptămâni și- a petrecut tot timpul discutând cu oamenii, în încercarea de a-i face să voteze împotriva hotelului pe care vreau să îl deschid. lar acum are loc un act de vandalism în cimitirul de lângă biserică, dar cripta profanată este a unchiului meu. Așa că, dacă aș fi în locul tău, domnule șerif, eu n-aș vorbi cu mine despre asta. Mi-aș mișca naibii fundul, aș intra acolo și i-aș interoga pe părintele MacNeill și toţi cei care șușotesc încă de azi-dimineaţă despre chestia asta! Ray Beckwith păli la auzul acestor cuvinte și se dădu un pas înapoi. — Da, domnule Conway, spuse el cu o voce din care dispăruse orice urmă de furie. Vă înţeleg sentimentele. Și, cu siguranţă, voi analiza toate posibilităţile. Ted continuă să-l fixeze pe poliţist: — Păi, așa să faci! Se întoarse înspre Janet: Hai să mergem acasă! e Părintele MacNeill aproape că tremura de mânie: — Chiar el a sugerat să mă interoghezi pe mine? Și tu l-ai luat în serios? Ray Beckwith se făcu mic la auzul accesului de furie al preotului, întrebându-se cu ce greșise ca să merite așa un ghinion când preluase apelul acela de dimineață. Stăteau în 260 micul birou al preotului, când părintele Bernard li se alătură, în timp ce Beckwith încerca să pună cap la cap evenimentele. Până la urmă, se dovedise că crucea folosită pentru ţintuirea leșului pisicii de copac provenea din capela interioară a bisericii Sfântul Ignațiu. Dar biserica fusese închisă peste noapte - părintele MacNeill însuși o deschisese dimineaţă înainte de liturghie. Mai erau câţiva oameni care aveau cheia, dar niciunul dintre ei nu i-ar fi dat-o lui Jared Conway sau lui Jake Cumberland. Beckwith descoperise însă că Jared avusese acces în biserică nesupravegheat. Nu îi supraveghease părintele Bernard pe băieți atunci când făcuseră curăţenie în biserică? Cum de nu observase imediat că lipsea o cruce? Părintelui Bernard începu să i se zbată o venă în momentul în care admise că nu verificase ceea ce făcuseră băieţii în ziua aceea. Beckwith se întoarse spre părintele MacNeill: — Nu știu ce să zic, dar măcar unul din dumneavoastră ar fi trebuit să observe dispariţia crucii. Părintele MacNeill se înfurie brusc: — Intru și ies din biserică de o sută de ori pe săptămână. Mi- este imposibil să văd tot ce este în neregulă. — Dar totuși aţi observat cavoul deschis al lui George Conway, îi reaminti Beckwith. Ușa nu era deschisă decât câţiva centimetri și totuși ați observat-o. Atunci chipul părintelui MacNeill căpătă o expresie furioasă: — Sugerezi că aș fi vandalizat chiar eu cimitirul? zise el pe un ton prin care să-l determine pe Ray să renunțe la punctul lui de vedere. Dar Ray rămase ferm pe poziţii: — Eu nu îmi fac decât datoria. Am discutat și cu domnul Conway, așa cum mi-aţi spus, iar acum discut cu dumneavoastră, exact așa cum mi-a... Dar era prea târziu. Preotul îi sări imediat la gât: — Deci? întrebă părintele MacNeill poruncitor. Ti-a spus Ted Conway să mă interoghezi sau nu? Este o întrebare simplă. — V-am mai zis, părinte. Eu am o datorie, și anume să investighez ce s-a întâmplat azi-noapte. Mai întâi mă interesează faptele și după aia vedem noi și cine este vinovat. Părintele MacNeill îl privi sever pe polițist. Ce naiba îl putea face pe Ray Beckwith, care până azi după-amiază îl tratase 261 întotdeauna cu respectul cuvenit poziţiei sale, să-i vorbească deodată ca unui criminal de rând? Atunci își aminti că se uitase pe fereastra parohiei imediat după ce Ted Conway plecase însoțit de familia lui. II văzuse pe Ray discutând cu Conway, sau mai degrabă îl văzuse pe Ted Conway vorbindu-i lui Ray. Oare îi vorbise la fel ca și întregului oraș în cadrul întâlnirii? Desigur! Și Ray, evident, căzuse victimă farmecului său la fel de ușor ca și cei care participaseră la întrunire. „Cred că a venit vremea să stau eu însumi de vorbă cu acest bărbat”, se hotărî părintele MacNeill. — Foarte bine, spuse preotul cu voce tare. Nu vreau să intervin în desfășurarea activităţii tale de polițist, Raymond. Și sunt sigur că atunci când vei termina, vei descoperi adevărul. Dar îţi spun de pe acum - dacă tu crezi că cineva de aici a avut de-a face cu actul acela criminal, te înșeli. Faci un păcat de moarte. Lăsând ca amenințarea pedepsei divine asupra lui Ray Beckwith să-și facă efectul, părintele MacNeill îi întoarse spatele și părăsi camera. e — Poate că ar fi mai bine să aşteptăm până mâine dimineață, rosti neliniștit părintele Bernard. Se încălzise afară, dar nu suficient de tare pentru a justifica transpiraţia palmelor și cea care i se scurgea pe spate. Nu, sudoarea nu era cauzată de căldura fierbinte, ci de nervii lui încordați. Și cu ce scop? Mâine dimineaţă îi va chema pe Jared Conway și pe Luke Roberts în biroul lui de la școală și va afla imediat adevărul de la ei. Părintele Bernard se simţea perfect stăpân pe situaţie în biroul lui. Dar în afara lui, lucrurile se schimbau complet. Din prima zi în care sosise la „Sfântul Ignațiu”, fusese liderul școlii; în parohie însă personalitatea părintelui MacNeill era mult prea puternică pentru a-i face faţă. De aceea și mergea acum alături de el pe strada Pontchartrain pe lângă casa Conway, cu broboanele acelea de transpiraţie care îi pătau mânecile de la sutană. — N-avem niciun motiv să așteptăm până mâine, răspunse părintele MacNeill. Dacă Ray Beckwith nu are de gând să-și facă datoria, atunci o s-o facem noi în locul lui. Se opri un moment, fixând cu privirea casa Conway. În după- amiaza asta, cu tencuiala nou-nouţă strălucind în lumina soarelui, casa își pierduse aspectul său de epavă. Plăcile de ardezie care lipseau de pe acoperiș fuseseră înlocuite; Ted Conway reușise cumva să găsească ornamente noi care să înlocuiască ornamentele fațadei ce putreziseră și se sfărâmaseră de-a lungul anilor în care casa fusese nelocuită. Ultimele rămășițe din buruienile ce invadaseră curtea dispăruseră și ele, lăsând în urma lor doar câteva fire de iederă moartă, ce încă mai erau agăţate de magnolia de care se spânzurase cu ani în urmă George Conway. Într-adevăr, casa dărăpănată care avea aspectul acela rău-prevestitor nu mai exista deloc, astfel încât părintele MacNeill se întrebă dacă nu cumva era posibil ca tot ceea ce se zvonea despre clădire - tot ceea ce îi arătase părintele Devlin în Biblia acestei familii - să nu fie decât o minciună. Dar când traversă strada un moment mai târziu, simţi o forță nefastă ce venea chiar dinspre casă. Încercă să o ignore, dar, când se apropie de ușă, o simţi din nou. Un fior. Și încă ceva. Era ca și cum ceva nevăzut și aproape imperceptibil îl pândea. Pregătindu-se să-l atace. Mai făcu câţiva pași și aproape fiecare nerv din corpul său începu să se tensioneze și îl cuprinse un val de panică. Se forță totuși să se liniștească și porni mai departe cu părintele Bernard după el, urcă scările și apăsă pe sonerie. De undeva din casă răsună un soi de melodie și un câine începu să latre. Preotul se pregătea să sune pentru a doua oară atunci când Janet Conway le deschise ușa. Stătea aplecată, ţinând de zgardă câinele care lătra în continuare și dădea furios din coadă, încercând parcă să scape din strânsoare. — Imi cer scuze, bălmăji Janet. Mi-e teamă că... Nu reuși să-și termine fraza atunci când îl recunoscu pe părintele MacNeill. Se îndreptă brusc de spate și se încruntă: — Mi-e teamă că Scout nu este un câine foarte disciplinat, adăugă ea. Strângând cu putere zgarda lui Scout, deschise ușa și mai larg. 263 Un curent de aer rece îi lovi. Părintele MacNeill se dădu brusc un pas înapoi. — Cu ce pot să vă ajut? întrebă Janet, încercând din toate puterile să păstreze un ton calm. — Aș vrea să stăm puţin de vorbă, începu părintele MacNeill. Și cu fiul dumneavoastră, de asemenea. În timp ce rosti aceste cuvinte, preotul se simţi străbătut de un val de emoție pură, un gen de emoție pe care-l recunoscu imediat. Ură. Ceva - sau cineva - din casă îl ura cu o intensitate nemaiîntâlnită de el până atunci. O ură atât de puternică, încât mai făcu un pas înapoi. Transpiră brusc și panica pe care de- abia reușise să o ţină sub control cu doar câteva momente în urmă ameninţa să pună din nou stăpânire pe el. Janet se încruntă și mai tare când îl văzu pe preot că dă înapoi. — Va simţiţi bine? întrebă ea agitată, deschizând ușa și mai mult. Vreţi sa intrați puţin? Părintele MacNeill încerca să-și vină în fire. Vru să pășească înainte, dar nu putu. Era ca și cum un zid - un zid fizic - apăruse în calea lui. Vorbi cu o voce strânsă, de parcă ar fi fost strâns de gât cu un laţ. — Am... Doream să discut puţin cu... Respirația i se opri o secundă, apoi cu greutate termină ce avea de spus: Cu Jared, articulă el. Încercă încă o dată să mai facă un pas spre ușa deschisă, dar în zadar. Nu putea să intre în casă, așa cum nu se simțea în stare nici măcar să stea în pragul ușii. — Cu Jared? repetă Janet. Își plimba privirea de la părintele MacNeill la părintele Bernard. Ambii preoţi transpirau din abundență, iar chipurile lor erau palide. Înainte să mai apuce să zică ceva, Ted apăru în spatele ei. — Vă putem ajuta cu ceva? întrebă el rece, cu ochii aţintiţi asupra părintelui MacNeill. Din nou preotul mai făcu un pas înapoi: — Cu Jared am dori să discutăm puţin, repetă el. Ted Conway îl fixa cu privirea din nou pe preot: 264 — Despre ce anume? se interesă el. — E aici? îi ignoră preotul întrebarea, cu vocea tremurândă, în ciuda eforturilor sale de a o controla. Janet, care încă mai încerca să-l potolească pe Scout, se uită întrebătoare la soţul ei: — Să-l chem? . Molly apăru și ea în deschizătura ușii. li privi pe cei doi preoți, apoi începu să plângă brusc și se lipi de tatăl ei. Ted o luă pe fetiță în braţe: — Poate ar fi mai bine să chemăm Poliţia, spuse Ted, legănând-o pe Molly, care se potoli. Janet se uită când la soțul ei, când la preoţi, după care spuse încet: — Mă duc să-l chem pe Jared. Trebuia să facă ceva să aplaneze tensiunea dintre Ted și cei doi preoți, altfel într-adevăr vor ajunge cu toţii la poliţie! — N-a avut nimic de-a face cu ce s-a întâmplat azi-noapte, așa că nu se întâmplă nimic dacă o să stea puţin de vorbă. Fără să mai aștepte părerea lui Ted, se repezi către sala de mese și deschise ușa de la subsol: — Jared? strigă ea. Jared! Pentru că nu primi niciun răspuns, cobori șirul de trepte înalte și ciocăni ușor la ușa camerei lui. Puțin mai târziu, aceasta se deschise puţin și Janet simţi izul stătut ce răzbătea în mod constant din puţul colector aflat în mijlocul camerei. — Părintele MacNeill și părintele Bernard sunt aici. Vor să stea de vorbă cu tine. Să-ţi pună niște întrebări. Privirea lui Jared se întunecă: — Despre ce? — Azi-noapte s-a întâmplat ceva la cimitir și, dintr-un motiv sau altul, părintele MacNeill crede că ai fi și tu implicat în asta. Tot ce trebuie să faci este să-i spui că nu ai nicio legătură cu treaba asta și gata, am încheiat toată povestea. Dar Jared nu zise nimic și Janet simţi cum i se face stomacul ghem. Dacă Jared refuza să vorbească cu preotul, MacNeill avea să-și imagineze ce e mai rău. Dar apoi Jared dădu din umeri: — Sigur, spuse el. Vin sus într-un minut. Când Janet se întoarse la ușa de la intrare, Kim stătea și ea în capul scărilor. — Ce vor? întrebă ea, uitându-se nervoasă la cei doi preoţi care așteptau pe verandă. — Nu s-a întâmplat nimic, o asigură Janet. Vor doar să discute cu Jared. O să plece imediat. La vederea lui Jared, părintele MacNeill nu se putu gândi la altceva decât la un singur lucru. Moartea. Apoi, pentru o fracțiune de secundă, văzu o schimbare pe chipul lui Jared Conway. Ochii băiatului se subțiară ca două lame, iar nările i se lărgiră. Era mai mult decât o expresie de furie; fizionomia lui părea să se transforme în ceva inuman. Dar viziunea dispăru cât ai clipi. Apăruse atât de brusc, încât peste câteva secunde preotul se întrebă dacă nu cumva a avut o halucinație. În schimb, nu-l mai putea privi în ochi pe Jared. Se cutremură, încercând să îndepărteze fiorul acela oribil care îl cuprinsese, apoi își luă inima în dinţi și își dădu toată silinţa să se uite drept în ochii băiatului. Îi vorbi pe un ton calm. — Ai luat o cruce din biserică, spuse el. Ai profanat mormântul unchiului tău și ai țintuit de copac pielea unei pisici moarte cu această cruce. — Nu! urlă Kim, cu vocea gâtuită de furie. Să nu îndrăzniţi să spuneţi așa ceva! Jared nu i-ar face niciodată rău... Înainte să apuce Kim să-și termine fraza, Jared vorbi: — Du-te dracului, spuse el încet. Continua să-l privească pe preot și părintele MacNeill simțea un puternic val de ură venind dinspre băiat. | se tăie respiraţia și inima începu să-i bată cu putere. — Nu știi nimic despre ce am făcut eu azi-noapte, mai spuse Jared. Pleacă și să nu mai pui piciorul pe aici, că altfel s-ar putea să te trezești și tu cu o cruce din aia înfiptă în... — Jared! îl întrerupse indignată Janet. Cum îndrăznești să-i vorbeşti așa părintelui MacNeill! — Îi vorbesc cum am chef! îi replică Jared. Molly începu să ţipe și Janet o luă repede din braţele lui Ted. — Îmi pare rău, bâlbâi ea niște scuze. Nu-mi pot imagina... — Nu îţi cere scuze! izbucni Jared. Ai spus că vrea să-mi pună niște întrebări. Ai auzit tu vreuna? Ți se pare că știi tot ce se întâmplă aici? Ei, bine, te înșeli! N-ai nici cea mai vagă idee! 266 Făcu un pas înainte, arătând cu degetul spre preot, iar părintele MacNeill se dădu înapoi, împiedicându-se, dar reuși să se prindă cu mâna de una din coloanele ce susțineau acoperișul. — Pleacă de aici! urlă Jared. Pleacă din casa mea! Brusc, degetul se transformă într-o gheară, iar preotul se feri când aceasta se repezi să-l înhaţe. Văzu iarăși demonul întrezărit cu ceva timp în urmă, numai că acum îl privea lacom, arătându-și colții. Limba lui se îndrepta înspre el, sâsâind, iar ochii îi străluceau cu o furie diavolească. Luă cu mâna crucifixul ce-i atârna părintelui MacNeill până la brâu și în timp ce îl ridică, din gâtlejul bestiei ieși o voce răgușită: — Data viitoare, o să te străpung drept în inimă cu aia, măi, popă! Părintele MacNeill își simţi nările umplându-se de duhoarea acră a vomei și icni. Atunci, viziunea dispăru în hohote de râs batjocoritoare. — Hai, căraţi-vă din casa noastră! spuse Jared din nou. Băiatul se întoarse și dispăru înăuntru. — Îmi... îmi pare rău, îngăimă Janet. Nu știu ce l-a făcut să spună așa ceva. Jared nu se comportă așa. El... el este... Dădu din cap abătută și o linişti pe Molly, care începuse din nou să plângă. Părintele MacNeill abia dacă o auzi. Șocul care-l împietrise se mai diminuase, iar pulsul îi revenise la normal. Își trase sufletul și înghiţi înapoi pe gât tot ceea îi venise. În cele din urmă, se uită înspre Ted. — Cred că am descoperit ceea ce voiam să aflăm, rosti el încet. Ted continuă să-l privească netulburat: — N-ai venit aici ca să afli ceva anume. Ai senzaţia că știai deja. Dar te înșeli, părinte. Nu știi nimic. O luă pe Janet de braţ și o trase ușor în casă, închizând ușa. Părintele MacNeill continua să privească ușa închisă, dar în loc de placa imensă de stejar, nu vedea decât chipul demonului. — L-ai văzut? îl întrebă pe părintele Bernard. L-ai simţit? Părintele Bernard se uită la el întrebător: — Nu sunt sigur că eu... — Diavolul, șopti părintele MacNeill. Poţi să-l vezi. Poţi să-l simţi. Cobori din verandă, simțind cum i se împleticesc picioarele, și păși pe alee. De-abia când traversă strada și se depărtă ceva mai mult, se întoarse să privească din nou casa. — Diavolul, șopti el. Apoi, urmat de părintele Bernard, porni spre casa parohială. e Ray Beckwith trase mașina Poliţiei în fața cabanei lui Jake, aflată chiar lângă lac. Barca și vâslele se aflau trase undeva, lângă malul noroios, iar câinele lui Jake era legat cu lanţul. Când începu să latre, Jake deschise ușa și ieși pe prispă. — Ce faci, Jake? strigă Ray, în timp ce cobora din mașină. Jake îl salută dând din cap, dar nu zise nimic: — Cum o mai duci? Frumoasă după-amiază, nu? Chipul lui Jake părea o mască impenetrabilă: — Nu cred c-ai bătut drumul până aci ca să vorbim despre vreme. Ce vrei? — Vreau să-ţi pun câteva întrebări, asta-i tot, răspunse Ray. Privi nervos câinele, care se agita de mama focului: Crezi că pot să urc pe prispă? Jake dădu din umeri: — Cum vrei. Pentru că nu făcu niciun gest ca să-și potolească animalul, Ray îl ocoli cu grijă, ferindu-se de fălcile lui amenințătoare. — Mă întrebam ce ai făcut azi-noapte, Jake, spuse el când păși pe prispă. — M-am gândit eu că despre asta-i vorba, răspunse Jake. Vrei să știi dacă am vreo legătură cu ce s-a întâmplat în cimitir. — A, deci ai auzit și tu! Jake ridică din umeri: — Ştii pe cineva care nu a auzit deja? — Așadar, unde ai fost azi-noapte? întrebă Ray. — Am fost dus să mai verific niște capcane. lo și Lucky am plecat pe la zece. Și nu m-am întors până în zori. Ray dădu din cap de parcă nu l-ar fi ascultat, dar, când îi vorbi iar, urmări cu atenţie reacţia lui Jake la următoarea întrebare: — Te superi dacă-ţi arăt ceva? — Nu, deloc, răspunse Jake. Dacă era cumva îngrijorat, atunci își ascundea bine sentimentele. 268 Ray se întoarse la mașină și apăru după un moment, cărând ceva înfășurat într-un plastic negru. Câinele continua să se agite în lanţ și Ray privi spre ușa deschisă a cabanei. — N-ar fi mai bine să intrăm? Jake dădu din umeri și îl lăsă pe Ray să intre în micuta încăpere. Ofiţerul puse pachetul pe masă și-l desfăcu. Sub plastic se vedea leșul pisicii ce fusese țintuit de copacul aflat lângă mormântul Corei Conway. După ce îl dezveli complet, Ray se uită în ochii lui Jake Cumberland. Bărbatul tresări. — Ai mai văzut-o și înainte, nu-i așa? întrebă Ray. Mintea negrului se golise la vederea pieii de pisică. Încă își mai amintea noaptea în care prinsese animalul familiei Conway și îl jupuise chiar pe masa asta, pentru a-l duce apoi îndărăt în curtea casei blestemate. Ultima oară văzuse pisica atunci când o prinsese în cuie pe zidul grajdului, în semn de avertisment pentru noi locatari nedoriți. Nu-i luaseră în seamă avertismentul, dar nici nu îl raportaseră la Poliţie. Dacă ar fi făcut-o, Ray Beckwith ar fi trecut de mult pe la el. „Ce să fac, Mamă? întrebă el în gând. Ce să spun?” Și, ca și când aceasta ar fi fost chiar lângă el, Jake o auzi rostind: „Nu știe o iotă, Jake. Nu știe nimica”. — Nu-mi amintesc să fi văzut-o înainte, spuse Jake, uitându-se în ochii poliţistului. Niciodată în viaţa mea. Cei doi bărbaţi se priviră, tensiunea dintre ei sporind din ce în ce mai mult. — Atunci n-o să te deranjeze dacă arunc o privire în jur, nu? spuse Ray încet. Jake dădu din umeri indiferent: — De ce să mă deranjeze? Uită-te, dacă vrei! Ray Beckwith începu să cerceteze cabana. Verifică mai întâi gunoiul, scormonind printre resturi de mâncare și măruntaiele unui animal prins de Jake în noaptea trecută. Nimic! Mai deschise câteva sertare și dulapul de lângă chiuveta lui Jake. În cele din urmă, ochii îi picară pe cufăr. — Ăla e închis? întrebă el. Jake dădu din cap: — Nu-i mare lucru acolo, numa' nește lucruri de-a lu' mama. — Chestii voodoo? întrebă Ray. 269 Jake strânse din dinţi, dar nu zise nimic și când Ray se așeză în genunchi lângă ladă, nu făcu nimic ca să-l oprească. Ridicând capacul, Ray privi curios colecţia de ciudăţenii ce umplea compartimentele sertarului de deasupra. Il scoase și îl așeză pe podea. Dedesubt văzu un fel de faţă de masă împăturită, iar sub ea niște grămăjoare de haine. Chiar când era pe punctul de a așeza sertarul la loc, se răzgândi și pipăi materialul cu ambele mâini. Degetele lui atinseră ceva. Ceva pufos. Prinse obiectul și-l scoase la lumină. Ridicându-se, Ray se întoarse cu faţa la Jake Cumberland. Acesta privea capul de pisică de parcă ar fi văzut o fantomă. — Nu știu cum a ajuns aia acolo, zise el, ridicând tonul. Mă jur pe ce-am mai sfânt că nu știu. Ray așeză capul de pisică lângă leșul de pe masă, fără să scoată un cuvânt. Culoarea se potrivea perfect, la fel și tăietura dintre gât și restul corpului. Se uită din nou la Jake: — Dar de asta ce zici? întreabă polițistul. Dar faţa lui Jake era la fel de impasibilă ca atunci când apăruse pe verandă prima dată. — N-am nimic de zis, răspunse el. Am pus capcane toată noaptea. S-ar fi putut strecura oricine aici și să pună asta în cufărul lu' mama. Ray își ţuguie buzele, dând din cap: — Oi avea dreptate, spuse el. Dar și tu ai fi putut s-o puli acolo, nu? Fără să îi mai aștepte răspunsul, continuă: Trebuie să vii cu mine Jake. Lumea e destul de supărată din pricina celor petrecute azi-noapte. Totuși, Beckwith era puţin nedumerit. „Dacă Jake ţintuise leșul pisicii de copac, de ce a rămas atât de surprins când l-a văzut? La ce altceva s-ar fi putut aștepta? — Ştiai ce este în pachetul pe care l-am adus din mașină, nu-i așa, Jake? Nu credeai că era vorba de pielea de la cimitir? Jake încuviinţă din cap: — Ba cred că da. — Atunci de ce ai fost așa surprins când ai văzut-o? îl presă Ray. Știu că nu te-ai prefăcut - ai recunoscut-o, dar nu te așteptai s-o vezi. Ray trase adânc aer în piept: — Ce se întâmplă Jake? Ai uitat să-mi spui ceva? Jake dădu din cap: — Nu cred, răspunse el încet. În plus, cine știe? Dacă oamenii îs așa de supăraţi pe cât zici, atunci poate că-i mai bine să mă bagi la pârnaie. Îl urmă pe Beckwith la mașină. Apoi, când Ray se pregătea să pornească, Jake se mai întoarse o dată pentru a arunca o ultimă privire câinelui și cabanei. Lucky îl privi și el nedumerit parcă și se așeză cu botul pe labe. — La revedere, șopti Jake. Când mașina ajunse la capătul drumului plin de noroi, se răsuci din nou pentru a-i mai arunca o ultimă privire câinelui. Jake știa că n-avea sa-și mai vadă niciodată odorul. 32. Janet făcu un pas înapoi și studie cu un ochi critic fresca. Poate n-ar fi trebuit să lucreze în noaptea asta, dar, la fel ca și înainte, când Ted era un împătimit al băuturii, pictura era un refugiu în faţa realităţii dure. În seara asta însă, magia nu funcționase și lipsa ei de concentrare se vedea clar în rezultatele de pe peretele sălii de mese. Era aproape gata, într- adevăr, și poate că ar fi terminat-o până acum dacă nu i-ar fi stat mintea numai la Jared. — Nu-ţi face griji pentru el, o sfătuise Ted când ea îl căutase după plecarea preotului și descoperise că nu era în casă. — E furios și, sincer să fiu, nici nu-l pot condamna. Dacă părintele MacNeill m-ar fi acuzat pe mine, eu cred că i-aș fi pocnit mutra nenorocitului ăluia făţarnic. — Ted! — Hai, lasă-mă! Nu-mi spune că tu crezi că părintele MacNeill are vreun drept să vină aici și să se comporte ca un... — Ce gândesc eu despre părintele MacNeill nu contează... Nu sunt mama lui. Dar sunt mama lui Jared și nu mă interesează cât de furios era. Nu-i permit să vorbească așa nimănui! Și nici nu-i permit să vină și să plece de-acasă când are el chef! Mai ales în seara asta. Nu vreau să stea pe-afară în noaptea de 271 Halloween! Dacă se întâmplă ceva - indiferent ce - toată lumea o să dea vina pe el. Sunt convinsă! — Dar n-are ce să se întâmple, îi replică Ted. Până acum avusese dreptate. Se lăsase seara și Janet pregăti un bol cu bomboane pentru copiii ce urmau să bată pe la uși, dar chiar atunci când îl așeză pe o masă lângă intrarea principală, se întrebă câţi din copiii din oraș vor trece și pe la casa lor. Și câţi vor arunca cu ouă sau vor lăsa pe verandă pungi în flăcări, umplute cu excremente de câine? Când văzu că trecuse de opt și jumătate și nu se auzise niciun ciocănit, înţelese că nu va veni nimeni, dar continuă să se uite pe fereastră, în întuneric, cu nervii întinși la maximum. În tot acel du-te-vino, mai încercase din când în când să se concentreze asupra frescei, dar nu reușise. lar acum, în timp ce privea pictura murală, știa că nu ar fi trebuit să pună mâna pe pensulă, pentru că scena ce se întrezărea dincolo de ușile franceze false nu mai parea la fel de reală ca azi-dimineaţă. Totuși, nu putea să-și dea seama exact ce anume era în neregulă - unghiul părea potrivit și la fel și lumina reflectată de luna acoperită puţin de nori. „Poate ceva în zonele umbrite din partea îndepărtată a grădinii?” Ceasul din sufragerie bătu ora unsprezece și, dându-și seama cât este de târziu, Janet abandonă lucrul și trecu în bibliotecă. Ted lucra la biroul lui, studiind ofertele de construcție pentru Recepţia din foaier. Işi ridică privirea când soția lui intră în cameră, dar zâmbetul îi pieri de pe buze când observă îngrijorarea din ochii ei. — E unsprezece, spuse ea. Și Jared tot n-a venit. Ted se ridică de pe scaun, se apropie de ea și o luă în braţe: — Ce-ar fi să ies să fac un tur, poate reușesc să dau de el? Janet îl privi neliniștită: — Faci tu asta? Mă tot gândesc că poate ar trebui să sun la Poliţie sau la spital. — Nu încă, o sfătui Ted. E Halloween și pun pariu că, indiferent de ce face, nu intenţionează să vină acasă mai devreme de miezul nopţii. — De-aia și vreau să fie acasă până la ora aia, spuse Janet. Tocmai acum și-a găsit, când... — Uite ce zic eu, o întrerupse Ted. Dau o fugă în oraș și trec pe la pizzerie și, eventual, la întoarcere, pe la Luke Roberts. 272 Dacă nu-l găsesc, sunăm la spital. De fapt, o să mă opresc pe acolo înainte să vin acasă. Dar sunt sigur că e bine. Hai, încearcă să te calmezi, măcar până mă întorc, da? Janet îi înconjură gâtul cu braţele și se lipi strâns de el, dar nici măcar forța trupului lui nu îi alină nervii surescitați. — O să încerc, spuse ea. Nu cred că o să pot, dar o să încerc. După ce Ted plecă, Janet se întoarse în sala de mese, mai privi o dată fresca, apoi își clăti pensulele, puse deoparte șevaletul și porni în sus pe scări. Când ajunse pe palier, acolo unde scara se despărţea în două, Janet avu o premoniţie. Ceva nu era în regulă. Se opri, ascultând. Tăcere. Și totuși, simțea ceva... ce? „Termină! își porunci ea. Nervii tăi sunt puși la încercare pentru că este noaptea de Halloween și Jared încă nu a ajuns acasă și totul pare să-ți meargă prost, din nou.” Inainte să înceapă din nou să urce scările, se întoarse să privească spaţiul imens din faţa holului de la intrare. Stinsese aproape toate luminile, dar acum, când se uita în întunericul de dedesubt, își dori să nu fi fost așa de econoamă. Camera imensă părea parcă și mai mare, iar colțurile ei dispăruseră în umbrele întunecate. Busc, amintirea nopţii în care Kim se jurase că văzuse șobolani în baie îi reveni în minte și Janet se cutremură la gândul lucrurilor ce se puteau ascunde prin nenumăratele cotloane ale casei. „Nu e nimic, repetă ea în tăcere. Nimic.” Dar urcă treptele grăbită. Când ajunse la ușa lui Molly, o simţi. Se părea că o mână rece a prins-o de spate, paralizând-o. Fiorul se intensifică, înconjurând-o cu un șal de gheaţă. Nu încăpea îndoială că era vorba doar de un curent de aer. Dar ușa era închisă bine și chiar și crăpătura de dedesubt nu era suficient de mare ca să permită trecerea unui asemenea curent rece. Janet întinse mâna și se apropie de clanţa ușii de la dormitorul copiilor. Avea senzaţia că ţine în palmă un ţurțure de gheaţă. Apăsă clanţa și împinse ușa, care scârţțâi încet și o auzi pe Molly cum se foiește în pat. Păși în încăpere, iar fiorul păru să dispară. Repezindu-se la pătuțul ei, se aplecă și-și verifică fetița care dormea. Ochii lui 273 Molly se întredeschiseră puţin, strălucind în lumina blândă a lunii ce umplea camera, apoi adormi din nou. O înveli și mai bine și se aplecă să o sărute ușor pe frunte. Molly oftă satisfăcută, apoi se întoarse pe-o parte, băgându-și degetul mare în gură. Mulțumită că fetița ei mai mică doarme liniștită, Janet ieși în vârful picioarelor din cameră. Fiorul dispăruse la fel de repede cum apăruse. Ajunsă în dormitorul ei, Janet se dezbrăcă, își puse cămașa de noapte și un halat și se băgă în pat. Aprinse veioza de pe noptieră și luă o revistă. Poate că cititul o s-o mai facă să uite de griji, măcar până când se întoarce Ted acasă. Apoi îl auzi. Sunetul unui hohot de plâns, înăbușit și nu foarte clar. La început crezu că-și imaginase, dar îl auzi din nou. Molly? Dădu la o parte cuvertura subțire cu care se învelise, se dădu jos din pat și se îndreptă spre ușa care dădea spre dormitorul lui Molly. Ascultă, dar pentru că nu mai auzi nimic, crăpă puţin ușa. Tăcere. Închise și se îndreptă spre cealaltă ușă - cea care dădea spre mezanin - și ascultă. Sunetul se auzi din nou, dar de data asta mai tare. Inima începu să-i bată cu putere, dar răsuflă adânc și deschise ușa. Hohotul se auzea din ce în ce mai tare, transformat acum într- un geamăt. | se făcu frică, dar își strânse și mai taie halatul pe lângă ea, se legă cu cordonul și păși în mezanin. Atunci auzi un strigăt: „Nu!” Cuvântul se topi ca o himeră, dar chiar în clipa aceea Janet recunoscu vocea lui Kim. Alergând spre celălalt capăt al holului, răsuci mânerul de alamă de la ușa fiicei ei, o deschise larg și aprinse luminile. O secundă, lumina strălucitoare a becurilor o orbiră, apoi o văzu pe Kim plângând în hohote. Işi îmbrăţișă cu putere fiica. — Gata, Kimmie, șopti ea, folosind numele de alint pe care Kim îl repudiase cu cinci ani de zile în urmă, când împlinise vârsta de zece ani. A fost doar un vis urât. Mama e aici cu tine. 274 — Jared a fost, ţipă Kim. Mamă, e îngrozitor! El... el l-a omorât pe Scout! — Nu, o linişti Janet. A fost doar un vis, Kim. Nu s-a întâmplat nimic în realitate. — De ce, mamă? suspină Kim. De ce am coșmarurile astea oribile cu Jared? — Ce coşmaruri? întrebă Janet. Se așeză pe pat lângă Kim, care își puse capul în poalele ei. — Draga mea, ce ai visat? Kim ezită, amintindu-și imaginile din coșmarurile ei. Apoi, încet, începu să vorbească, povestindu-i mamei ei lucrurile ciudate pe care le văzuse în vis, faptele teribile la care fusese martoră. — Dar nu erau deloc ca visele obișnuite, mamă, termină ea. Păreau atât de reale, că aveam senzaţia că se întâmplau aievea! Dar nu era nimic adevărat, nu? — Nu, bineînțeles că nu, o linişti Janet, mângâind-o. Știu că visele pot da senzaţia că sunt foarte reale, dar nu sunt. Și nu trebuie să le lași să te înspăimânte. Suflându-și nasul, Kim se ridică și-și șterse lacrimile cu mâneca de la cămașa de noapte. — Problema e că și Jared s-a schimbat, spuse ea. Nu mai e deloc ca înainte. Se uită mohorâtă la mama ei: îţi aduci aminte cum eu știam aproape tot ce gândea el? Ce simţea el? Janet zâmbi: — Legătura dintre gemeni. Kim dădu din cap: — La fel a fost și în noaptea asta. Era ca și când aș fi știut exact ce face. Vedeam totul clar de parcă aș fi stat lângă el. Jared... el avea un cuţit și Scout era întins pe o masă și... Izbucni din nou în plâns. — Dar n-a fost adevărat, o linişti Janet încă o dată. Se ridică în picioare și o trase ușor pe Kim după ea: Hai, vino cu mine. O să- ți arăt. Mergem la bucătărie și-l luăm pe Scout, care poate să doarmă cu tine în seara asta, bine? Kim încuviinţă și cobori împreună cu mama ei în bucătărie. — Scout? strigă Janet încet. Dar nu auzi mișcarea de bun-venit pe care-o făcea câinele de obicei, dând din coadă și lovind peretele lângă care stătea. Doar liniște. 275 Janet aprinse lumina. Patul lui Scout era gol. Se încruntă, încercând să-și aducă aminte când a văzut câinele ultima oară. Nu era sigură: — Trebuie să fie pe-aici, pe undeva. Vino! Dar, un sfert de oră mai târziu, Janet și Kim știau amândouă că Scout nu mai era în casă. Și nici afară, pentru că atunci când l-au strigat, n-a apărut. — Asta nu înseamnă nimic, insistă Janet, în timp ce urcau scările spre etajul al doilea. Poate că l-a luat Jared cu el după- amiază când a plecat. — Nu-l mai place pe Jared, spuse Kim, cu vocea tremurândă. De-aia doarme în bucătărie acum! — Atunci poate că a plecat cu tatăl tău, spuse Janet. Dar îl văzuse pe Ted când plecase și Scout nu era cu el. Dar s-ar mai fi putut întâmpla ceva, ceva care i se mai întâmplase deja lui Kim: dacă Scout dispăruse în pădure la fel ca și Muffin în noaptea în care se mutaseră în casă, aveau să-l găsească tot mort? Numai gândul la o asemenea grozăvie o făcu pe Janet să se cutremure și, parcă printr-un consimţțământ reciproc, nici ea, nici Kim nu menţionară această posibilitate. e Cabana era învăluită în întuneric și, în tăcerea strălucirii argintii a lunii, dulăul lui Jake Cumberland stătea perfect nemișcat, lipit de pământ, dedesubtul cabanei. Nu se mai mișcase și nu mai scosese niciun sunet de când adulmecase cele două siluete ce se furișau prin noapte, îndreptându-se către casă. Dacă n-ar fi fost în lanț, probabil că ar fi luat-o la goană de mult, în loc să stea ascuns în micul adăpost oferit de cabana stăpânului său. Prădătorii de noapte tăcuseră și ei; nici bufniţele, nici liliecii nu mai plecaseră în căutarea vânatului, de parcă toate creaturile ar fi dispărut în vizuinile de sub pământ sau în scorburile copacilor. Niciun pește nu mai sărea în lac, nicio broască nu mai orăcăia pe mal; până și insectele pe care ele le căutau păreau să-și fi încetat țârâitul în noapte. Tăcerea morții cuprinsese întreaga pădure. Un nor negru acoperi luna, împiedicând-o să devină martora ceremoniei ce avea loc între zidurile cabanei, unde cinci lumânări aprinse pe masă încercau să se împotrivească întunericului de nepătruns. Luke Roberts stătea lângă Jared Conway, privind fix fiinţa ce zăcea pe masă, în centrul pentagramei formate de lumânări. În mâna dreaptă Jared ţinea un cuţit - a cărui lamă o ascuţise la polizorul lui Jake Cumberland. Unealta cu mâner de piele părea să-i vorbească, șoptindu-i despre animalele pe care le spintecase, despre leșurile pe care le ciopârţise. Jared îndreptă cuțitul spre ofranda de pe masă, dar, chiar înainte de a înfige lama în pieptul animalului, se uită pentru ultima oară în ochii ei. — Nu, auzi el vocea surorii lui în gând. Oh, Doamne, Jared, nu face asta! Jared ezită la auzul vocii lui Kim, șoapta aceea venită de departe încercând să-l înduplece, să-l oprească. Parcă stătea pe marginea unui abis întunecat și fără fund, simțindu-se inexorabil atras de el. Fiecare părticică din corpul lui îl împingea să pășească dincolo de margine, să se arunce în bezna de dedesubt, să se afunde în locul acela nesfârșit. Și numai vocea lui Kim reușise să-l oprească. — Nu, șopti ea din nou. Te rog, Jared! Nu! Privirea lui Jared se opri la capului câinelui. Scout zăcea întins pe spate, cu picioarele larg desfăcute, oferindu-și resemnat pântecele unei alte creaturi mult mai puternice decât el. Capul îi era lăsat într-o parte. Avea gura larg deschisă și limba scoasă. Unul din ochi - ochii lui căprui, blânzi și plini de încredere - părea să se uite la Jared, implorându-l, la fel cum făcea și Kim. Dar deja era prea târziu. Înfipse cuțitul în inima câinelui și Scout își dădu ultima suflare cu un spasm tăcut. Acum nu-i mai rămânea decât să ducă la bun sfârșit ceremonia, să ofere jertfa noului său stăpân. Scoase cuțitul din cadavrul câinelui și îl potrivi ceva mai jos în dreptul pântecelui. i Încă ezitând, se mai uită o dată la ochii lui Scout. ÎI străfulgera un sentiment de îndoială, aproape insesizabil, ca și cum ceva din interiorul lui îi spunea să se dea înapoi - să se îndepărteze de marginea abisului. 277 Prea târziu. Vocea lui Kim care-l implora dispăru și Jared simţi cum alunecă în întuneric. În timp ce Luke privea, Jared înfipse vârful cuțitului în leșul lui Scout și îl tăie de la burtă și până la gât. Mai făcu patru tăieturi pe fiecare picior, apoi începu să jupoaie pielea de pe carnea de dedesubt. Lucră rapid, lama părând să-i ghideze mâinile, ca și cum cuțitul ar fi făcut de atâtea ori munca asta, încât nu mai avea nevoie de el. Tăie cu dexteritate mușchii abdominali, apoi scoase măruntaiele animalului. Sfâșie cavitatea toracică și deschise pieptul făpturii, scoțând la iveală inima și plămânii. Ridicând cuțitul în aer, Jared murmură o incantaţie legată de ofranda de sânge pe care urma s-o dăruiască, apoi înfipse cuțitul adânc în inimă. Își afundă ambele în mâini în sângele care mustea din inima perforată. Cu degetele înroșite unse fruntea lui Luke. Își introduse încă o dată mâinile în interiorul câinelui măcelărit, apoi plecă de lângă masă și începu să picteze pe peretele cabanei niște desene complexe ce păreau să vină de undeva, din adâncurile subconștientului său. In tot acest timp buzele lui murmurau blesteme - blesteme ininteligibile adresate bărbatului care își trăise întreaga viață la adăpostul acestei cabane. e Jake Cumberland deschise ochii în întunericul celulei. Se simți dezorientat pentru un moment, dar încet mintea i se limpezi și-și aminti unde e. Și de ce. N-avea să mai iasă din închisoare - știa foarte bine asta. Mama lui îi explicase asta când era foarte mic: „Să nu faci niciodată nimic care să le permită să te bage la pârnaie, îi spusese ea. Pen'că odată ce te bagă acolo, n-o să te mai lase să pleci. Nu pe-aicea, prin zonă. Singura cale ca să ieși este cuo frânghie în jurul gâtului. Așa i-au făcut și lu' tata, Jake, când eram ca tine. Au venit după el într-o noapte și l-au pus la pământ, i-au legat o frânghie în jurul gâtului și după aia n-am mai avut tată. Așa că să ai grijă ce faci, m-auzi?” Acum, în miezul nopţii de Halloween, mai auzi o altă voce în minte. O voce, care-i șoptea lucruri necurate: „Hai, Jake, fă-o tu, spuse vocea. Nu mai aștepta, Jake! Nu mai aștepta răsăritul soarelui. Fă-o acum!” La început încercă s-o ignore, dar vocea nu voia să tacă și cu fiecare secundă, cu fiecare minut, devenea tot mai puternică. „Fă-o, Jake. Știu că vrei s-o faci. Haide, Jake! Acum, Jake! Acum!” Vocea căpătă un ritm ameţitor. Fără să se mai gândească, Jake se ridică de pe patul sărăcăcios și-și dădu jos pantalonii. Începu să rupă materialul fâșii, fâșii. „Ştii ce ai de făcut, Jake, îi șoptea vocea. Fă-o. Fă-o acum!” Jake începu să înnoade bucăţile de material, degetele lui lucrând cu ușurința cu care făcea laţurile pentru capcane. Curând termină. „Acum, Jake, îi șopti vocea. Fă-o acum!” Jake își legă unul din capetele frânghiei împletite în jurul gâtului, apoi se urcă în pat și aruncă celălalt capăt pe deasupra conductei care traversa celula. Îi făcu nod și îi încercă rezistenţa. Era solid; va ţine. „Mori! îi ordonă vocea. Mori chiar acum!” Fără să se mai gândească la nimic, Jake Cumberland sări de pe marginea patului. Pică în gol cam vreo zece centimetri, apoi frânghia improvizată se întinse. Nu-i rupse gâtul, dar lațul începu să intre adânc în carne, oprindu-i răsuflarea. Corpul bărbatului zvâcni, iar picioarele i se bălăbăniră haotic. Apoi, din întuneric, apăru chipul mamei sale. Era la capătul unei tunel și ţinea mâna întinsă înspre el. În timp ce Jake se grăbi să o prindă din urmă pe Eulalie, vocea pieri. Jake Cumberland era mort. e Isprăvise cu incantațiile, iar inscripțiile de pe pereți erau complete. Jared Conway desprinse capul câinelui de restul corpului și îl îndesă în cufăr, acolo unde cu o noapte înainte ascunsese capul pisicii. Curăţă pielea de ultimele rămășițe de carne, o făcu sul și o strecură într-un sac de plastic. În timp ce Luke cără carnea, oasele și măruntaiele afară, Jared suflă pe rând în lumânări. După ce și ultima flacără se stinse, cabana se adânci într-o beznă totală. Luând cu el pielea câinelui măcelărit, Jared părăsi cabana și, când el și Luke dispărură în întuneric, viața de noapte își reluă cursul obișnuit. Un păstrăv sări la suprafaţa lacului, în urmărirea unui gândac de apă. O bufniţă își luă zborul printre copaci, ţinând în gheare un șoarece, care se aventurase cu doar câteva momente înainte afară din vizuina lui. Liliecii își întinseră aripile sub cerul înstelat, hrănindu-se cu țânţarii care se ridicau în aer, ieșind din adăposturile lor ascunse printre frunze. lar dulăul lui Jake Cumberland se târî pe sub cabană, adulmecând grămada de măruntaie lăsate chiar în capul scărilor și începu să devoreze festinul neașteptat. e Ted Conway își luă mâinile de pe volan și se rezemă comod pe scaunul din faţă al mașinii, așteptând în întuneric. După ce plecase de acasă, făcuse exact ceea ce îi promisese lui Janet - trecuse pe la casa familiei Roberts. Nu se zărea nicio lumină și era liniște. Făcu un tur al pieţei, încetinind mașina când ajunse în dreptul pizzeriei, dar aruncă numai o privire scurtă prin ferestre, fiind sigur că băieţii nu sunt acolo. Apoi se întoarse, dar parcă mașina destul de departe de casă și așteptă. Auzi cum noaptea nu mai e străbătută de niciun sunet, văzu norul care acoperi luna. Mai așteptă puţin, știind că în curând veghea sa se va termina. În cele din urmă, cerul se limpezi și zgomotele nopţii prinseră viaţă din nou. Se îndreptă de spate, cu simţurile ascuţite și cercetă atent liziera pădurii. Secundele treceau, transformându- se în minute. In cele din urmă, răbdarea îi fu răsplătită când la marginea umbrelor întunecate sesiză o mișcare. Dintre copaci se iviră două siluete care traversară în tăcere, ca două fantome, drumul ce ducea spre casă. Pornind motorul mașinii Toyota, Ted băgă în viteză și aprinse farurile. Trase mașina aproape de magazie, opri motorul, se dădu jos și trânti portiera. Intră în casă pe ușa din spate și se opri o clipă lângă scările ce duceau la subsol, ascultând. Sunetele muzicii discordante se rostogoleau în sus pe trepte, trecând prin ușa despărțitoare. Multumit, urcă la etaj și se îndreptă spre dormitorul cel mare unde îl așteptau soția și fiica lui. 280 — L-am găsit, spuse el zâmbind la vederea ușurării de pe chipul lui Janet. Era la pizzerie împreună cu Luke. L-am lăsat pe Luke acasă și pe drum am avut o discuţie serioasă cu Jared. — Cred că ar fi bine să mă duc să vorbesc și eu cu el, spuse Janet, încercând să se dea jos din pat. — lar eu cred că ar fi bine să rămâi unde ești, spuse Ted, împingând-o blând la loc. Crede-mă, are destule remușcări după tot ce i-am zis eu. Tot ce vrei să-i spui tu poate să aștepte până mâine dimineaţă. Își întoarse privirea spre Kim: — lar mâine e zi de școală. Și tu ar trebui să fii în pat, nu? — Și Scout? întrebă Kim. Era cu Jared? Ted se încruntă: — Nu cred. Nu-i aici? Kim dădu din cap că nu. — Atunci, dacă nu se întoarce până mâine, mă duc să-l caut. Dar probabil că e pe undeva, pe-afară. — Dar după ce i s-a întâmplat lui Muffin, începu Kim, dar tatăl ei o opri. — Nu-i același lucru, o asigură el. Scout se va întoarce, îţi garantez eu. Hai, acum, treci la culcare! Sărutând-o de noapte bună, Ted o urmări cum traversează palierul și intră în camera ei. Când ușa se închise, se întoarse în dormitor, se dezbrăcă și se băgă în pat lângă Janet. — Te simţi mai bine acum? șopti el, luând-o în brațe și mușcând-o ușor de ureche. Janet se retrase. Să-i spună de fiorul rece pe care îl simţise când trecuse prin faţa camerei lui Molly? O să râdă de ea, acuzând-o că dă crezare poveștilor acelea idioate cu stafii pe care le îndrugau oamenii despre casă? Și cum rămânea cu coșmarurile lui Kim? Simţind încordarea din trupul ei, Ted se ridică, sprijinindu-se în coate: — Ceva nu e în regulă, spuse el. Hai, povestește-mi! Totuși, Janet ezită, nefiind prea sigură de unde să înceapă. — Spune-mi, îi șopti el. Ce s-a întâmplat? — Totul a început când urcam scările... De fapt, acum, că Ted se întorsese și o mângâia ușor pe obraz, i se părea că nimic neobișnuit nu se întâmplase. Simţise un curent de aer rece, pe care pur și simplu îl exagerase în mintea ei, din cauza casei imense și a orei târzii. Dar chiar când era pe punctul de a-i descrie fiorul care-o îngrozise, își dădu seama cât de prostește sună. Kim avusese un coșmar. lar Scout, la fel ca orice câine normal, plecase și el puţin să-și facă de cap. Lucrul cel mai important era că Jared și Ted ajunseseră acasă în siguranţă. Se întoarse cu fața spre el, cuibărindu-se în brațele lui. — Nu-i nimic, murmură ea. Nu s-a întâmplat nimic. Apoi, când degetele lui Ted începură să-i mângâie pielea pe sub cămașă, ultimele temeri dispărură în noapte. e Se apropia miezul nopţii, dar nici părintele Devlin, nici părintele MacNeill nu erau pregătiţi să renunţe la privegherea lor. — Este Halloween, spusese părintele MacNeill mai devreme în timpul cinei. Ceva se va întâmpla. O simt. — Poate te înșeli, adăugă precaut preotul mai bătrân. Poate că ne înșelăm amândoi. Așeză o mână, mai mult piele și os, pe Biblia încredinţată de Cora Conway în ziua în care murise. — Poate că tot ce e scris aici nu înseamnă nimic. Poate că nu sunt altceva decât niște vorbe fără șir ale unor femei nefericite. — Ştii bine că nu-i așa, replică părintele MacNeill. Și nici măcar n-am citit tot. Dacă am putea găsi paginile lipsă... — Sunt pierdute, oftă Devlin. Am examinat deja toată Biblia, pagină cu pagină. Pur și simplu au dispărut. După rugăciunile de seară, cei doi preoţi se retraseră în cămăruţa părintelui Devlin, unde părintele MacNeill mai cercetă încă o dată Biblia cu atenţie, răsfoind pagină cu pagină. Era atât de sigur că le va găsi în cele din urmă, încât de-abia după ce întoarse și ultima foaie și verifică grijuliu și cotorul, trebui să admită că nu erau acolo. Oftând din greu, împinse Biblia deoparte, ca și când ar fi vrut să se îndepărteze de cauza dezamăgirii sale. Cartea alunecă pe masă și caseta din spatele ei căzu pe podea. Cu o privire plină de regret, se aplecă și ridică delicata cutie muzicală. — Îmi pare rău, spuse el. Nu știu cum am putut să fiu atât de neîndemânatic. — Nu-i nimic, îl asigură părintele Devlin. Oricum nu mai merge. Încruntându-se, părintele MacNeill deschise capacul cutiei. Se auzi un clic fin, dar mecanismul era stricat și nu porni să cânte nicio melodie. — Când am cumpărat-o, conţinea o interpretare groaznică a cântecului Ave Maria, chicoti Devlin. Am senzaţia că ea... Cora a stricat-o dinadins. — Cora? repetă părintele MacNeill. Cora Conway? Când Devlin încuviinţă din cap, părintele MacNeill întoarse cutia și-i cercetă fundul. Dădu peste o cheiţă ce ieșea printr-o plăcuţă de alamă, prinsă în patru şuruburi mititele. Cu inima bătându-i de emoție, preotul se repezi pe scări, întorcându-se după numai câteva minute cu o trusă metalică de scule. Căută nerăbdător prin dezordinea dinăuntru și scoase, în cele din urmă, o șurubelniţă mică. Un minut mai târziu, desprinse ușor plăcuţa metalică. Găsi acolo, împăturite cu grijă, paginile lipsă. Cu mâinile tremurând, le desfăcu, le întinse pe masă și începu să citească rândurile caligrafiate perfect ale Lorettei Villiers Conway: „31 Octombrie 1875 Este ziua nuntii mele. Nu m-am așteptat niciodată să mă mărit, așa de bolnavă am fost, și chiar și astăzi mă întreb dacă nu cumva ar fi fost mai bine să fi murit. Dar știu că trebuie să mă mărit cu Monsenior Melchior Conway, dacă nu vreau să sufăr pe veci chinurile iadului, pentru că așa mi-au spus tatăl meu și Monseniorul. Monseniorul a venit din Philadelphia acum trei luni. Preotul nostru l-a rugat să vină, atât de convins era că sunt posedată de diavol. Nu-mi amintesc sosirea Monseniorului, pentru că asta s-a întâmplat în perioada în care căzusem la pat și nu-mi mai amintesc mare lucru. Dar ceea ce îmi aduc aminte o să trec pe această foaie. Mă aflam în pivnita micii noastre case când am observat un fel de abur ce se ridica dintr-o gaură din 283 podea. Când am inspirat aburul, camera s-a schimbat. Totul a devenit auriu și în fata ochilor mei au apărut niște imagini superbe. Atunci am văzut și o ființă care m-a atins într-un mod pe care nu ar fi trebuit să-l permit. A doua zi m-am îmbolnăvit și nu pot să descriu aici lucrurile pe care zic ei că le-am făcut. Cică m-am comportat ca o destrăbălată și că am comis păcate de moarte și că de aceea a venit Monsenior Devlin din Philadelphia. La prima noastră întâlnire - pe care mi-o amintesc foarte clar - l-am dus pe Monsenior acolo unde a început boala mea. Nu știu cât timp ne-am rugat în pivniță în noaptea aceea, dar se pare că n-a fost suficient, pentru că Monseniorul m-a obligat să merg și noaptea următoare, și apoi încă o noapte. Boala mea s-a mai ameliorat ca răspuns la rugăciunile Monseniorului, dar acum mi se spune că sănătatea mea depinde de el. va renunța la vocația lui religioasă ca să se căsătorească cu mine și tatăl meu spune că trebuie să accept, deși mie a mă mărita cu un preot mi se pare una dintre cele mai grave blasfemii." Urma un spaţiu gol în care nu fusese scris nimic, apoi recunoscu scrisul de mână Lorettei Villiers Conway: „S-a făcut! Sunt măritată cu Monseniorul prin decizia lui, pentru că nici el, nici tatăl meu nu au reușit să-l convingă pe preotul nostru să celebreze el ceremonia. Sora Mary Anthony a venit la noi după cină și, deși nu a intrat deloc în casă, mi-a dat în dar două cruciulițe de aur, care, după spusele ei, mă vor proteja pe mine și unul dintre copiii mei. Apoi l-a implorat pe Dumnezeu să mă ierte pentru păcatele mele. Bănuiesc că nu se va întâmpla așa. Si nu-l va ierta nici pe Monseniorul Melchior, pentru că acum cred că știu adevărul despre ce se ascunde în pivnita noastră. Este chiar diavolul care locuiește în 284 groapa aceea adâncă și mi-a teamă că Monseniorul a devenit servitorul lui. Astăzi m-am măritat cu mâna dreaptă a diavolului. Monseniorul s-a dăruit pe el însuși - și pe toti întâii născuți ai tuturor generatiilor ce o să vină - diavolului care se ascunde în subsolul casei, și știu că vom prospera pe acest Pământ, dar mai ştiu și că suntem condamnați - condamnați pe vecie." Se lăsase o tăcere profundă în odăiţa de la etajul al doilea al parohiei când părintele MacNeill termină de citit paginile pe care Cora Conway le tăiase din Biblie și le ascunsese în cutia muzicală. „Dar de ce aceste pagini? De ce nu tăiase Cora din Biblie paginile care cuprindeau detaliile despre păcatele familiei Conway?” Dar exact în clipa în care își puse întrebarea, răspunsul îi veni imediat în minte: din punctul de vedere al Corei, acesta era secretul care trebuia păstrat; toate celelalte puteau fi atribuite nebuniei, dar aceste prime însemnări dovedeau damnarea pe veci a sufletelor tuturor celor din familia Conway. Părintele Devlin vorbi primul. Vocea îi tremura atât de tare, de parcă toată povara anilor săi devenise brusc mai grea. — Cu un exorcism, șopti el. Așa a început totul - cu un exorcism. — Cu un exorcism ratat, îl corectă părintele MacNeill. A venit să-l alunge pe Satana, dar a terminat prin a-și vinde sufletul lui. Prin fereastra deschisă, se auziră clopotele bisericii Sfântul Ignaţiu care anunțau miezul nopţii. Amândoi preoţii se cutremurară. Un demon fusese eliberat în St. Albans de Halloween, chiar cu un secol în urmă. Acum, în noaptea aceasta, își întindea el oare din nou lucrătura asupra orașului? e — Kimmie? Kimmie, vino! Recunoscu vocea lui Jared, dar la început nu-l văzu. Apoi îl observă la vreo cincizeci de metri depărtare de ea, făcându-i cu mâna. Se aflau într-o poiană, iar el alerga spre un lac și în câteva secunde urmau să plonjeze amândoi în apa rece, apărând o secundă mai târziu la suprafaţă, râzând și stropindu- se. O luă la fugă, făcând tot posibilul să-l prindă din urmă, dar Jared era mai rapid decât ea și atunci când Kim ajunse la mal, el 285 deja sărise în apă. Se opri la marginea lacului, uitându-se să vadă de unde o să apară, mișcându-și ochii dintr-o parte în alta. Dar nici urmă de el! — Jared! strigă ea. Apoi din nou: — Jared? Când văzu că fratele ei tot nu apare, alergă câţiva metri de-a lungul țărmului, mai întâi într-o direcţie, apoi în cealaltă. — Mami! ţipă ea. Mami, ajutor! Jared a dispărut! Dar, când privi în jur, descoperi că mama ei nu era acolo. Apoi îl auzi pe Jared strigând-o din nou, de data asta atât de aproape, încât avu senzaţia că i-a spart timpanul: — Ajută-mă, Kimmie! Ajută-mă! Fără să stea prea mult pe gânduri, Kim se aruncă în lac, scufundându-se cât putu ea de adânc în căutarea fratelui ei. La început nu văzu decât lumina soarelui filtrată de apa limpede ca cristalul; dar, pe măsură ce cobora și mai adânc și lumina scădea în intensitate, îl zări. A Era aproape de fund și-și întindea mâna către ea. Incercă să înoate și mai repede, dând cu putere din picioare, dar în ciuda eforturilor depuse, Jared era întotdeauna prea departe ca să-l atingă. Apa părea acum să se transforme într-un fel de lichid gelatinos și se zbătu cât putu ea de tare să ajungă la el înainte să-l piardă definitiv. Apoi, timp de o secundă, vârfurile degetelor lor se întâlniră. Încercă să-l prindă de mână, dar el căzu în beznă, dispărând. Kim se opri din înotat și se lăsă dusă de întuneric. Un vid imens - la fel de întunecat ca și apa din jur - își făcu loc în interiorul ei și, pe măsură ce se lăsa cuprinsă de el, durerea de a nu-și fi putut salva fratele începu să se domolească. Întunericul se adânci și mai tare. Apoi, de undeva, din neant, apăru o rază de lumină. Pe măsură ce o privea, strălucirea acesteia sporea. La început crezu că plutește încet înapoi spre suprafața lacului. Dar, când deschise în sfârșit ochii larg, apa dispăruse. Se afla din nou în încăperea ca o catedrală, care între timp crescuse și mai mult. Acum însă nu mai zări nicio urmă de lumină orbitoare ca la început; în noaptea asta era pierdută complet printre umbrele întunecate ce umpleau spaţiul imens. În depărtare se vedea crucea răsturnată, susținută în aer de o 286 forță nevăzută. Hipnotizată, Kim se îndreptă într-acolo. Lumânările din jurul altarului începură să ardă. Când lumina deveni tot mai puternică, Kim observă cadavrul eviscerat al unui animal din care sângele picura într-un pocal argintiu și care avea un pumnal înfipt în inimă. În partea cealaltă a altarului descoperi două siluete înfășurate în robe. La început se apropiară și, pentru un moment, imaginea altarului și a crucii dispăru din raza vizuală a lui Kim. Apoi, cele două siluete se aplecară puţin și pe fată o cuprinse o frică cumplită. Încercă să se retragă, dar o forţă invizibilă o ţintui locului. Când cele două persoane se dădură într-o parte, Kim văzu crucea din nou. Un corp micuţ, cu faţa răvășită de durere, era fixat de ea. Încheieturile mâinilor erau străpunse cu două ţepușe de argint. A treia trecea prin picioarele copilului. Sângele se prelingea dintr-o rană ce se întindea dinspre piept până la baza gâtului. „Molly!” Kim ţipă cât o ţinu gura și, într-o clipă, cele două siluete se întoarseră spre ea. Tatăl și fratele ei o priveau cu chipurile pline de ură. Țipă din nou și se trezi speriată. Pentru o clipă mintea ei se luptă cu rămășițele încă vii ale coșmarului ce se stingea. Inima îi bătea atât de tare, încât avea senzația că o să-i spargă pieptul, iar pielea îi era lipicioasă din pricina sudorii. „Un coșmar! își spuse ea. A fost doar un coșmar!” Se lăsă încet înapoi pe pernă și încercă să-și șteargă din minte și ultimele fragmente ale coșmarului, dar chipurile tatălui și fratelui ei continuau să apară din întuneric, rânjindu-i zeflemitor. Se întoarse pe-o parte, dar visul o însoţi și acum, numai că de data asta prin fața ochilor îi trecu imaginea surioarei ei mai mici, care stătea atârnată cu capul în jos, ţintuită de crucea răsturnată. Viaţa părea să se scurgă încet din trupul ei micut. Apoi veni rândul coșmarului anterior să o bântuie, acela în care îl văzuse pe Jared ucigându-l pe Scout. Încercase să se convingă că și acela fusese doar un vis. Dar când se dusese să-l ia pe Scout sus, constatase că acesta dispăruse de acasă. Când primele raze de lumină anunţară răsăritul zorilor, Kim se dădu jos din pat și ieși în vârful picioarelor pe palier. Casa era cuprinsă de liniște și, când se strecură până în camera lui Molly, avu senzaţia stranie că o pereche de ochi nevăzuţi o urmăresc. Se opri în fața ușii, tremurând din toate încheieturile din cauza unui fior apărut ca din senin. In cele din urmă, întinse mâna spre mânerul metalic, îl răsuci și împinse încet ușa. Fiorul de gheață o învălui și mai tare în ghearele lui, atingându-i sufletul. Intră în cameră, chinuindu-se să o zărească pe fetiţă în lumina difuză a dimineţii, dar nu reuși să vadă decât niște lenjerie mototolită. — Molly? șopti ea, apropiindu-se și mai mult de pătuţul fetiţei. Molly? Ești bine? In pătuţ nu se observa nicio mișcare. Kim se aplecă să privească mai bine mormanul de pături și cearșafuri. „Te rog, se rugă ea în gând. Dă, Doamne, sa fie bine!” Se întinse și apucă marginea păturilor, trăgându-le într-o parte. Molly dormea profund cu degetul mare băgat în gură. Inăbușindu-și un oftat de ușurare, Kim se aplecă și mai tare, sărutând ușor copilul adormit, apoi o înveli cât putu ea de bine. 288 SĂRBĂTOAREA TUTUROR SFINŢILOR 33. Cabana lui Jake Cumberland părea suficient de liniștită când Corinne Beckwith parcă mașina în micul luminiș de lângă lac. Câinele lui Jake stătea tolănit în praf, dar se ridică în patru labe când femeia se dădu jos din mașină, înclinându-și capul, de parcă ar fi încercat să se hotărască dacă să latre sau nu. — Nu-i nimic, căţel, spuse ea cu voce blândă, apropiindu-se cu o mână întinsă. Dulăul se îndreptă spre ea, cât îi permitea lanțul, iar Corinne se asigură că se oprește suficient de departe de colții animalului. Lucky îi adulmecă degetele, după care scânci ușor și-și scoase limba să o lingă. — Așa, bun băiat! spuse ea aplecându-se, ca să-l scarpine după urechi, în timp ce privea casa. Pariez că ţi-e foame, nu-i așa? Păi, de-aia am și venit aici. Mai întâi o să găsim ceva de mâncare și după aia o să ne gândim unde o să stai de acum încolo. Deși Corinne era convinsă că Lucky nu avea cum s-o înţeleagă, ceva din tonul ei îl făcu pe câine să simtă că stăpânul lui nu se mai întorcea. Scheună stins și se așeză din nou cu botul pe labe, iar Corinne se lăsă și ea pe vine lângă el. — Știu, băiete, spuse ea, trecându-i mâna prin blana de pe spate. O să-ți fie dor de el, așa-i? Îl mai mângâie o dată, după care se ridică și se întoarse spre cabană. Părea de-a dreptul părăsită în dimineaţa asta, de parcă ar fi știut că singurul ei locatar o abandonase pe veci. Corinne făcu un pas înainte, dar câinele sări în patru labe și începu să latre. — Mă lași să arunc și eu o privire înăuntru sau o să încerci să- mi sfâșii gâtul? întrebă Corinne. Când întinse mâna din nou spre el, câinele se lipi de picioarele ei și se uită la ea cu ochii înroșiți. — Din câte văd o să-mi lași gâtul în pace, nu? 289 Corinne se îndreptă de spate și continuă să meargă spre cabană, cu Lucky pe urmele ei. Când urcă prima treaptă a prispei, Lucky schelălăi, iar când puse mâna pe clanţă, începu să latre tare. Corinne privi întrebător câinele, nefiind foarte sigură dacă lătratul era unul de avertizare sau animalul era, pur și simplu, nerăbdător să intre. Pentru că nu avea niciun chef să riște să trezească instinctul de paznic al câinelui, femeia se duse la fereastră și se uită înăuntru. După ce ochii i se obișnuiră cu întunericul, văzu desenele ciudate ce fuseseră mâzgălite pe întregul perete al cabanei cu un soi de vopsea roșiatică. „Vopsea... sau sânge?” Simţindu-se tulburată, Corinne se retrase de la fereastră. Mâna ei se așeză pe capul câinelui: — Cine a fost? întrebă ea. Cine a fost aici? Cobori de pe prispă, își căută în geantă telefonul mobil și un moment mai târziu vorbea cu soţul ei: — Ai face mai bine să vii imediat aici, Ray, îi spuse ea. Ceva îngrozitor a avut loc aseară în cabana lui Jake și, după cele întâmplate la închisoare noaptea trecută, nimeni nu va mai putea da vina pe el pentru o asemenea grozăvie. (J Douăzeci de minute mai târziu Ray Beckwith stătea împreună cu soția sa în mijlocul cabanei lui Jake. Privirea lui se întuneca din ce în ce mai tare, pe măsură ce studia ciudatele simboluri însângerate care pătau pereții. — Am senzaţia că azi-noapte a fost cineva aici și a făcut niște ritualuri voodoo, din alea de-ale lui Jake. Corinne încuviinţă din cap. Primul gând care-i venise în minte când Ray îi spusese despre moartea negrului fusese că cineva întorsese magia lui Jake împotriva lui. Deși Corinne nu credea în voodoo mai mult decât în orice altă religie, știa totuși că cineva asupra căruia se aruncase o vrajă voodoo avea toate șansele să se îmbolnăvească și chiar să moară. Puterea sugestiei: dacă totuși credeai că poţi să fii omorât de vrăji, atunci chiar puteai să mori. Și dacă cineva îi sugerase lui Jake ce fel de ritual urma să facă împotriva lui, atunci... Corinne aproape că-l vedea pe Jake, așteptându-și ceasul în celulă, simțind cum îl învăluie puterea magiei negre. Propria 290 credinţă era suficientă pentru a-l determina să se spânzure. Dar în timp ce cerceta pentagramele și simbolurile de pe perete, privirea ei părea să tot fie atrasă de o cruce a cărei latură orizontală era mult mai jos decât ar fi trebuit. O cruce creștină, răsturnată? — Dac-or fi fost sataniști? întrebă ea. Ray Beckwith suspină dezaprobator: — Acum începi să semeni cu părintele MacNeill. Mai urmează să dai vina pe familia Conway, așa cum a făcut el ieri la cimitir. Se îndreptă spre ușă: — Unde pleci? Nici măcar n-ai cercetat cabana cum trebuie. — Să iau câinele, răspunse Beckwith. Poate el ne va duce exact la cei care au fost azi-noapte aici. Dulăul nu obiectă când Beckwith îi înlocui lanţul cu o lesă puternică de piele pe care o ţinea întotdeauna în portbagajul mașinii. Dar, când încercă să-l bage în cabană, câinele se împotrivi, trăgând de lesă cât putea el de tare, în timp ce Ray se chinuia să-l împingă pe ușa din faţă. Când văzu că ofiţerul continuă să-l forțeze, Lucky mărâi și se repezi să-l muște. — lisuse! Ray își retrase brusc mâna tocmai la timp și privi spre câine. Ce naiba are? întrebă el. Doar a mai intrat aici de un milion de ori. — Ei bine, e clar că acum nu are de gând să intre și nici pe mine n-a vrut să mă lase ceva mai devreme, îi spuse Corinne. Întrebarea e ce vrea să însemne asta? Beckwith se uită la ea, mânios: — Înseamnă că Jake a avut un câine tâmpit și năbădăios, care nu-i bun de nimic, asta înseamnă! — Sau că, indiferent de ce s-a întâmplat aici azi-noapte, chestia l-a speriat atât de tare, că nici măcar nu vrea să se mai apropie de cabană, zise Corinne. ; Puseră câinele la loc în lanţ și se întoarseră în cabană. In timp ce Corinne îl supraveghea, soțul ei repetă investigația pe care o mai făcuse cu o după-amiază în urmă. Peste două minute, scoase la lumină capul tăiat al lui Scout: — Oh, Doamne, șopti el. Uită-te la asta! Deși stomacul amenința să o lase, Corinne se forță să privească obiectul înfiorător din mâinile soţului ei. — Știu al cui este câinele, adăugă ea încet. Îi aparţine lui Jared Conway. 291 34. Dimineaţa nu reuși să risipească teroarea pe care Kim o simţise noaptea trecută. Când cobori scările, un fior de panică încă îi mai străbătea corpul. Deși imensul hol de la intrare arăta exact ca ieri, acum îi dădea un sentiment de rău augur, chiar și așa, luminat de razele dimineţii. Se opri în capul scărilor, tremurând, de parcă valul de gheaţă simţit în camera lui Molly, ceva mai devreme, se răspândise acum în toata casa. Când trecu prin sala de mese pentru a ajunge la bucătărie, se opri să arunce o privire spre fresca pe care mama ei o picta pe peretele opus ferestrei. Ușile franceze, perfect executate, terasa falsă, chiar și balustrada, arătau exact ca ieri, dar acum, când soarele invada camera cu strălucirea lui, părea că mama ei mai desenase ceva în grădina din spatele terasei. Kim studie pictura câteva minute bune înainte să-și dea seama ce se modificase. Grădina părea să moară. Florile care până mai ieri erau proaspete și pline de viaţă arătau ofilite în dimineaţa asta, iar verdele copacilor nu mai era atât de viu, de parcă frunzișul începuse cumva să ruginească. „Dar de ce ar fi făcut mama așa ceva?” Kim se apropie de perete, să vadă dacă nu fusese aplicată pe deasupra o vopsea, dar fiecare frunză căpătase într-un fel sau altul o tentă ușor bolnăvicioasă. Fresca, aceeași care cu o zi în urmă dăduse încăperii un aer vesel și strălucitor, transmitea acum un sentiment sumbru. Kim se întoarse. Când împinse ușa de la bucătărie, se pregăti instinctiv pentru saltul entuziast cu care o obișnuise Scout în fiecare dimineaţă. Dar, într-o fracțiune de secundă își aminti că Scout nu mai era acasă, iar senzaţia ciudată și neobișnuită care o cuprinsese pe scări se intensifică. Se îndreptă spre aragaz și puse la fiert un ibric cu apă, după care ieși pe ușa din spate și începu să-l strige pe Scout. Așteptând răspunsul câinelui, trase adânc în piept aerul dimineţii și simţi cum o parte din încordarea ei se mai diminuează. Il mai strigă pe Scout de trei ori, dar, când văzu că nu apare, intră înapoi în casă. În bucătărie îi găsi pe tatăl ei și pe Jared, stând în picioare lângă bufet, cu spatele întors la ea. Imaginea celor două siluete 292 înfășurate în robe îi reveni în minte, iar când tatăl ei se răsuci înspre ea, o altă amintire o copleși. Expresia pe care o văzuse în ochii lor - ura teribilă. Halucinaţia îngrozitoare dispăru într-o clipită, când își dădu seama că „robele cu glugi” din coșmarul ei nu erau altceva decât halatele de baie purtate de cei doi zilnic. — Unde-i mama? întreba ea. — l-am spus că poate să mai doarmă în dimineaţa asta, spuse tatăl ei. ` Schimbase oare tatăl ei o privire cu Jared? Nu era sigură. Işi lăsă capul într-o parte, încruntându-se nedumerită: — S-a întâmplat ceva? Ceva ce eu nu știu? De data asta era convinsă că Jared își privise complice tatăl. Apoi îi zâmbi. Dar nu era zâmbetul prietenos de pe vremea când erau apropiaţi. În dimineata asta Jared îi zâmbise răutăcios: — Acum ești și tu paranoică? întrebă el. Kim simţi cum se înroșește: — Nu sunt paranoică deloc, răspunse ea, puţin precipitată. Eu... nu știu. Ceva însă nu e în regulă. — Mie mi se pare că asta-i paranoia, nu-i așa, tată? Kim se înfurie la culme. „De când Jared și tata deveniseră așa de buni prieteni? Mai ales că se presupune că aseară Jared își încasase o portie zdravănă de chelfăneală!” — Mai bine mă duc sus s-o iau pe Molly, spuse ea, dorindu-și brusc să plece din bucătărie. — Și ea doarme, spuse Ted încet, pe un ton care o opri brusc pe Kim. Se întoarse ca să se uite la el. Privirile li se întâlniră. — Mai bine te-ai pregăti pentru școală, Kim, zise el calm. Dacă nu te grăbești, o să întârzii. Continuă să o privească lung, după care îi zâmbi: Bine? Kim dădu din cap fără să scoată o vorbă, apoi părăsi bucătăria. În timp ce urca scările ca să se îmbrace, trăi senzaţia vagă că trebuia să mai facă ceva înainte de a înțelege că este prea târziu și că, dacă nu se grăbește, va întârzia la prima oră. Se îmbrăcă, încercând totuși să-și amintească ce mai avea de făcut, dar, după ce se pieptănă și-și aranjă ghiozdanul, ajunse la concluzia că, probabil, nu era ceva foarte important și că putea să mai aștepte. 293 De-abia când ajunsese la o stradă distanţă de casă își aminti de Molly și de coșmarul pe care-l avusese noaptea trecută. Se întrebă dacă nu ar trebui să se întoarcă acasă. „Doar ca să mă asigur. Dar dacă va proceda așa, va întârzia la prima oră. Și în plus, coșmarul de azi-noapte fusese doar un coșmar. Nu-i așa?” e Cele două mașini traseră în faţa casei familiei Conway și ambii șoferi coborâră. Dar când Corinne Beckwith se luă după Ray, care se îndrepta deja spre verandă, soţul ei ridică o mână în sus, de parcă ar fi dirijat circulaţia. — Să știi că ăsta nu e vreun comitet din care trebuie să faci și tu parte, îi reaminti el Corinnei. Cred că o să mă descurc și singur de data asta, bine? Femeia se uită la Ray: — Dacă nu m-aș fi dus acasă la Jake în dimineaţa asta să am grijă de câinele lui, atunci..., începu ea. Dar se opri brusc pentru că în aer plutea ceva ciudat. Casa îi transmitea un sentiment ciudat care o determină să nu-și mai dorească să intre acolo, la urma urmei. „E din cauza luminii care cade ciudat”, se gândi ea, aruncând o privire spre umbrele care întunecau veranda. Dar nu, nu era lumina; întreaga clădire părea învăluită într-o mantie întunecată; de parcă ar fi ascuns, cu mare greutate, primejdii necunoscute pe care nu le mai putea cuprinde. „De ce naiba ar vrea cineva să locuiască aici?” se întrebă Corinne în timp ce-și lăsă soţul să-și continue singur drumul, fără să se mai certe cu el. Dintr-un motiv sau altul, casa Conway îi dădea fiori astăzi. e Ray Beckwith apăsă pe sonerie și de dincolo de ușa grea răzbătu sunetul înăbușit al melodiei. Se lăsa când pe un picior, când pe altul, așteptând să-i deschidă cineva. Pentru că nervozitatea care-l stăpânea încă de când coborâse din mașină se accentuă, își spuse pentru a nu știu câta oară că se află aici în calitate oficială; n-avea niciun sens să se simtă agitat. Și totuși, în mod inexplicabil, așa se simțea. Până acum nu avusese nicio experiența proastă cu Ted Conway. Sigur, tipul își cam ieșise puţin din fire ieri, dar avea 294 toate motivele să se comporte astfel, după ce părintele MacNeill îi acuzase, practic, fiul de profanarea mormântului unchiului său. lar după ce trecuse pe la Jake Cumberland, i se păruse chiar firească atitudinea lui, deși încă mai avea unele dubii. Acum Jake era mort, iar dacă soţia lui avea dreptate și capul găsit se dovedea că-i aparţine câinelui lui Jared... Gândurile îi fură întrerupte când ușa de la intrare se deschise și Ted Conway apăru în prag. O secundă Ray avu senzaţia că Ted Conway nu-l recunoaște, dar apoi bărbatul zâmbi. Un zâmbet care-i lumină chipul și care reuși să alunge teama lui Beckwith: — Salut, Ray, ce s-a întâmplat? întrebă el. Apoi o văzu pe Corinne care aștepta pe trotuar. — Să presupun că prezenţa presei indică faptul că nu e doaro vizită de curtoazie? Nu-mi spune că părintele MacNeill v-a convins și pe voi că Jared a făcut nu știu ce! Îi servi un zâmbet și mai strălucitor, după care îi făcu cu ochiul, ca și când ei doi ar fi împărțit un secret: — Sau e vorba de mine? Te rog, nu-mi spune că cineva deja a întocmit o listă cu legile pe care le-am încălcat. Să știi că n-am deschis încă hotelul! De-abia peste câteva luni! — Cred că e ceva mai serios decât asta. Azi-noapte s-a întâmplat ceva la Jake Cumberland acasă. Îi povesti lui Ted toată tărășenia și ce găsiseră el și Corinne în cufărul lui Jake. — lar când Corinne mi-a spus că aveţi un câine exact la fel, m-am gândit să trec pe aici să discut cu tine. Ted Conway îl privi grav pe ofițer: — Vasăzică, tu crezi că Jared și-a luat câinele, l-a dus la cabana lui Jake și l-a omorât. Dădu din cap cu tristețe: Ești sigur că n-ai stat de vorbă cu părintele MacNeill? Este exact genul de baliverne pe care le-ar scorni el. Vocea i se aspri: Dar n-are sens, nu-i așa? Se încruntă și mai tare: Asta, exceptând faptul că Scout lipsește. Jared i-a dat drumul pe-afară când s-a întors acasă, dar până acum nu s-a întors. Ridică din umeri neajutorat: Noi am presupus că pe-aici, pe undeva trebuie să fie vreo căţea în călduri și știi și tu cum sunt câinii. Imediat ce îi adulmecă mirosul, nu-i chip să-i o- prești, nu? Ray Beckwith dădu din cap: — În niciun caz, încuviinţă și Ray. Uneori sunt mai răi decât motanii. Scoase o mică agendă din buzunarul de la geacă: Așadar, zici că Jared i-a dat drumul afară? — Așa e, răspunse Ted. De fapt, am fost și eu cu el. Eram amândoi în bucătărie. În clipa în care Jared a deschis ușa din spate, Scout a zbughit-o ca din pușcă. — Și băiatul tău? A mai ieșit după aceea pe-afară? Ted dădu din cap că nu: — Era deja destul de târziu și astăzi trebuia să se ducă la școală. În plus, nici nu se simţea prea bine - s-a dus direct în pat după ce am încercat să aducem câinele înapoi. In dimineața asta s-a trezit puţin răcit, așa că am decis să-l ţinem acasă. Dar uite ce-ţi propun eu... ce-ar fi să-ţi dea un telefon imediat ce se simte mai întremat? Apoi poţi să vii și să-i pui ce întrebări dorești. Ray Beckwith închise agenda și o băgă la loc în buzunar. — Nu cred că va fi necesar, spuse el. Mi se pare că mi-ai zis tot ce aveam nevoie să știu. Probabil că cineva a dat peste câine și l-a dus acasă la Jake. L-a folosit într-un soi de ritual voodoo. Cred că cineva are ce are cu Jake... — Sau cu noi, interveni Ted. E posibil ca acela care a făcut asta să fi avut un plan precis. ÎI privi fix pe Ray Beckwith. Șeriful se încruntă, în timp ce rumega cuvintele lui Ted Conway. Apoi înţelese brusc la ce se referea celălalt: — Vrei să spui că părintele MacNeill...? întrebă el. Ted Conway ridică din nou din umeri: — Tu singur ai spus asta, Ray, rosti el încet. Nu eu. În timp ce Ted Conway continua să-l privească fix, Ray se întrebă de ce o lăsase pe Corinne să-l convingă să vină aici. Era atât de evident că nimeni din familia Conway nu era implicat în actul de vandalism, că avu senzaţia că își pierduse timpul degeaba. — Așa e, domnule Conway, mai zise el. Fiţi sigur că n-o să mai permit să se întâmple astfel de lucruri. Dădu mâna cu Ted și porni să coboare treptele verandei. — Ei, bine? întrebă Corinne, curioasă. Era câinele lor? Ray dădu din cap: 296 — Dar niciunul n-are nimic de-a face cu asta, draga mea. Câinele a fugit azi-noapte, iar băiatul era în pat, bolnav. Încă mai este. Corinne își strânse buzele, bănuitoare: — L-ai văzut tu? — N-a fost nevoie să-l văd, se răsti el. Eşti măritată cu mine de suficientă vreme ca să știi că îmi dau seama când cineva mă minte. lar Ted Conway nu mințea. Corinne se mai uită încă o dată spre casă. Ted Conway încă mai stătea pe verandă și, când privirile li se întâlniră, Corinne simţi cum o copleșește un val de ură. Dintr-odată, femeia nu-și mai dori decât să plece de acolo. Cât mai departe. 35. La prima oră de curs, Kim fu prezentă mai mult fizic, pentru că de-abia auzea ce spune sora Clarence. Se uita întruna pe fereastră, sperând să-l vadă pe Jared traversând piaţa spre școală, dar, când lecţia trecuse de jumătate, își dădu seama că n-avea să mai vină. Nici atunci nu reuși să se concentreze. Din clipa în care o văzuse pe Sandy Engstrom, simţise că ceva este în neregulă. Sandy sosise la școală exact când suna clopoţelul și, când trecu pe lângă ea fără s-o bage în seamă, Kim crezu că Sandy încearcă să mai ajungă la vestiar în scurtul timp care-i mai rămăsese. Apoi, când prietena ei intră în clasă, după ce întârziase două minute, nu se mai așeză lângă ea, așa cum obișnuia, ci se strecură într-una din băncile goale aflate în spatele sălii. Sora Clarence nu spusese nimic atunci când Sandy intrase în încăpere și Kim se aștepta ca fata să fie trimisă direct la părintele Bernard. Dar după ce o privi sever câteva secunde, chipul sorei Clarence se umbri de îngrijorare: — Sandra? Te simţi bine? Toţi elevii se întoarseră să o privească. Era fardată foarte strident, dar machiajul neobișnuit pentru ea nu reușea să-i ascundă paloarea tenului. — N-am nimic, soră Clarence, anunţă ea pe un ton provocator, care o făcu pe Kim să închidă ochii la gândul că acum Sandy va fi trimisă în biroul directorului. Întreaga clasă aproape că-și ţinea răsuflarea, în așteptarea verdictului. Dar pentru prima dată de când o știau ei, sora Clarence bătu în retragere: — Foarte bine, atunci, spuse ea. Dar să știi că nu o să-ți mai tolerez și altă întârziere. Tot restul orei, Kim se uită pe furiș la prietena ei, dar aceasta nu o privi deloc. Când clopoţelul sună, Sandy ieșise deja afară din clasă, înainte ca Kim să apuce să-și bage cărțile în ghiozdan. Alergă după ea, făcându-și loc prin înghesuiala de pe coridor, spre dulapuri, acolo unde altădată obișnuiau să se întâlnească în pauze. Dar Sandy nu era acolo. Sandy nu fusese nici la biserică ieri. Sandy nici nu o sunase măcar. lar în dimineaţa asta, nu-i vorbise deloc. Kim se pregătea să se întoarcă la vestiarul ei, când o zări pe Sandy prin ușa de sticlă de la intrarea principală. Se uită la imensul ceas de pe peretele de deasupra ușii și văzu că mai are cinci minute la dispoziţie, până la următoarea oră. Trecând printre elevii care se înghesuiau de colo-colo, ieși afară și cobori pe trotuar. Sandy discuta aprins cu Luke Roberts. Când Kim se apropie de ei, cei doi adolescenţi tăcură. — Sandy? întrebă ea șovăielnic. Ce s-a întâmplat? Sandy se întoarse și o privi fix. Când Kim se uită în ochii prietenei ei - care păreau să fi intrat adânc în orbite - o văzu. Era aceeași privire pe care o văzuse în ochii fratelui ei de dimineaţă. Și pe care o văzuse și în ochii tatălui ei. Și, când Luke se întoarse și el spre ea, o văzu și în ochii lui. Pulsul i-o luă brusc razna când o imagine răsări în mintea ei, aceeași din coșmarul în care Sandy și Luke se tăvăleau în faţa ciudatului altar cu crucea răsturnată. Apoi Sandy îi vorbi pe un ton furios pe care Kim nu-l mai auzise niciodată la ea: — Lasă-ne în pace, stricato! Kim se holbă practic, şocată, dar chiar când cuvintele o loviră, o altă amintire îi invadă gândurile. 298 „Sandy vorbea exact ca Jared! Exact ca Jared atunci când părintele MacNeill venise ieri după-amiază acasă la ei!” Făcu un pas spre prietena ei. Fără niciun fel de avertisment, Sandy o scuipă, aruncând spre ea o flegmă verzuie ce începu să i se întindă pe bluză. Kim privi șocată pata de pe bluză, apoi, când Luke și Sandy izbucniră în hohote batjocoritoare de râs, se răsuci și o rupse la fugă spre școală. Pe obraji îi curgeau lacrimi de umilinţă, iar elevii, care nu mai erau în număr așa de mare, îi făcură loc să treacă, uimiţi, în timp ce ea se repezi să intre în toaleta pentru fete. Lăsă ghiozdanul pe podea și se privi în oglindă. Faţa îi era la fel de palidă ca a lui Sandy și când imaginile începură să i se învălmășească în cap - unele dintre ele reale, altele provenind din vis, dar toate oribile - se simți cuprinsă de teroare și de confuzie. Dădu drumul apei să curgă, se spălă pe față, apoi încercă să șteargă pata de flegmă de pe bluză. „Sandy m-a scuipat! M-a scuipat pur și simplu! Cum putea să...” Dar nu-și mai continuă gândul când se văzu în oglindă. Se uită în jos, spre bluză și acolo unde fusese flegma nu mai rămăsese decât o gaură. O gaură cu marginile negre, de parcă ar fi fost arsă. De pe buze îi ieși un scâncet. Frecă și mai tare bluza, de parcă ar fi vrut să îndepărteze nu numai mizeria de pe material, dar și gaura însăși. Încă se mai chinuia, când își auzi numele: — Kimmie? Kimmie! Tresări speriată și, când privi în oglindă, îl văzu. „Jared!” Se răsuci pe loc. Toaleta era goală; era singură. — Kimmie! Se mai întoarse încă o dată, dar de data asta nu mai văzu nimic în oglindă. — Kimmie, ajută-mă! Vocea lui Jared avea o undă de implorare acum și își aminti coșmarul de dimineaţă, în care Jared se îneca, iar ea încercase să ajungă la el, dar nu reușise. — Jared? șopti ea, dar nu se auzi decât ecoul propriului strigăt. Oh, Doamne, Jared, ce se întâmplă cu noi? 299 O secundă mai târziu îl auzi din nou strigând-o, dar acum vocea părea să vină de dincolo de ușă. Lăsându-și ghiozdanul pe jos, Kim se repezi afară din toaletă. Coridorul era pustiu. Și totuși auzea vocea lui Jared, strigând-o. Urmări vocea, trecând dintr-un coridor în altul. Apoi urcă niște scări. Și aici un alt coridor. Amintirile o copleșeau din ce în ce mai tare - imaginea coridoarelor pe care alergase urmărită de o ameninţare invizibilă - dar nimic nu reușea să o împiedice să meargă și mai departe, călăuzită de vocea tot mai stinsă a lui Jared. În sfârșit, ajunse la o ușă închisă. Se opri ca paralizată, având certitudinea teribilă că știe ce se găsește în spatele ei. Catedrala ciudată, unde fusese martora atâtor orori! Unde chiar azi-dimineaţă o văzuse pe micuța Molly ţintuită cu capul în jos pe crucea din fața altarului, cu flăcările lumânărilor care aruncau umbre mișcătoare pe chipul ei îngrozit. Apoi, în învălmășeala aceea de gânduri, auzi din nou vocea lui Jared: Își luă inima-n dinți și deschise ușa. Nu era catedrala. Era laboratorul de biologie, aranjat frumos, cu mesele de lucru zincate, fiecare cu propria chiuvetă. Pe pereţi fuseseră amenajate rafturi pe care stăteau toate speciile din lume, broaște și șoareci puși în borcane, în urma disecțiilor, organele unor animale mai mari, toate plutind în formol. În timp ce privea borcanele sigilate, Kim observă că acestea erau acum pline cu sânge - care începuse să se reverse din ele. lar în fiecare dintre ele fusese așezată câte o părticică din trupul lui Molly. Un picior într-unul, celălalt, în altul. Într-un alt borcan era o mânuţă. lar în borcanul cel mai mare plutea capul lui Molly. Ochii fetiţei erau larg-deschiși, iar gura rămăsese strâmbă, într-un rictus de agonie. Părea să privească prin marea de sânge fix spre Kim, povestindu-i parcă toată durerea pe care o simţise în timp ce... Urlând, cuprinsă de panică, Kim își prinse capul în mâini, nemaiputând să suporte. Dar, oriunde se întorcea, descoperea 300 alte borcane și alte borcane, și din interiorul fiecăruia Molly o privea îngrozită. Kim continuă să ţipe și când mintea ei nu mai reuși să îndure imaginile ce o înconjurau, căzu pe podea, plângând în hohote și gemând: — Nu, imploră ea. Oh, nu... te rog, nu... 36. Janet se trezi încet, bucurându-se de lumina soarelui ce pătrundea prin fereastră și de amintirea nopţii petrecute în braţele soțului ei. Fusese exact ca în luna lor de miere, înainte ca patima beţiei să le întunece viața. Ciudat cum de lăsase timpul să treacă pe lângă ei fără să înțeleagă amândoi care era, de fapt, problema. Dar acum, că totul se terminase - iar Ted Conway de care se îndrăgostise revenise în viața ei - putea să vadă exact cum se întâmplase totul, cum îl lăsase pe Ted- alcoolicul să le strice mariajul. Ideea era că nu suferise niciodată atât de mult într-o singură zi, încât să fie nevoită să accepte realitatea crudă. Nu până în noaptea aceea când Ted băuse întruna după cearta lor, pentru ca, în cele din urmă, să realizeze că Janet urma să-l părăsească. Se întinse lasciv, simțind încă, pe trup, mâinile lui Ted, gura lui pe a ei și puterea lui posesivă și dulce în timp ce făceau dragoste. Se scutură din reverie când auzi dangătul înfundat al pendulei din sufragerie. Când bătu de șapte, aruncă cearșaful într-o parte - dacă nu se grăbea, n-o să mai aibă timp să pregătească micul dejun pentru Kim și Jared. Ceasul mai bătu de două ori. „Nouă?” N-avea cum să fie nouă - nu dormea niciodată mai târziu de șapte și de cele mai multe ori se trezea chiar la șase. Aruncă o privire spre ceasul de pe noptieră și văzu într-adevăr cât de mult dormise. „De ce nu o trezise nimeni? De ce...” Apoi răspunsul îi veni brusc în cap. Ted știa cât de obosită și de îngrijorată fusese pentru Jared. Chiar și după ce făcuseră dragoste, rămăsese trează, până când Ted o determinase să vorbească. Fusese dificil - era atât de obișnuită să-și rezolve 301 singură problemele, încât uitase cum e să le discute împreună cu Ted, dar el reușise să o facă să-și descarce sufletul și chiar acceptă ideea ei că Jared nu era, pur și simplu, în perioada de creștere și că ceva mai grav se întâmpla cu el. De-abia după ce îi promisese că se vor ocupa împreună de acest aspect adormise. In braţele lui, simțindu-se în siguranţă, liniștită și iubită. lar în dimineaţa asta el se hotărâse, evident, să o lase să mai doarmă și să aibă singur grijă de copii. Își puse pe ea un halat subțire de casă și se îndreptă spre dormitorul lui Molly, așteptându-se să o găsească pe micuță jucându-se în pătuțul ei. Dar Molly nu era acolo, iar așternuturile fuseseră aranjate frumos exact așa cum făcea ea. Oftând mulţumită, ieși pe palier. Imediat simţi că ceva nu este în regulă. Se uită în jos, spre holul de la intrare, apoi se opri în capul scărilor. „Oare să fie lumina de vină?” Privi în sus, spre luminatorul din tavan, dar acesta arăta la fel ca în ziua în care îl curățase Ted. Se uită încă o dată în jos și își dădu seama că totuși plutea ceva ciudat în casă, ca și când un soi de abur acoperea totul în jur. Janet clipi repede de câteva ori, se frecă la ochi, dar aburul nu dispăru. Apoi, când începu să coboare scările, îl simţi. Un fior rece o pătrunse până în măduva oaselor, de parcă s-ar fi trezit brusc în mijlocul iernii. Dar noaptea fusese suficient de caldă ca să lase ferestrele deschise și le fusese suficientă o singură pătură subţire. La un moment dat chiar - probabil când soarele invadase camera cu razele lui călduroase - se dezvelise, împingând-o cât colo. Și totuși, pe măsură ce cobora scările, aerul devenea tot mai rece, iar când păși pe palierul de la primul etaj, începu deja să tremure. Se opri în capul următorului șir de trepte. Aburul se făcuse și mai gros acum, dar, deși nu mirosea a nimic, aerul era greu de respirat. „O fi vreo substanță?” Aha, fără îndoială asta trebuia să fie - probabil că Ted vopsea sau curăța niște obiecte, ori... „Molly! Unde e Molly? Dacă inspiră vaporii ăștia...” 302 Janet cobori scările în goană, trecând prin sala de mese și îndreptându-se spre bucătărie. Apoi surprinse o schimbare cu coada ochiului și întorcându-se, privi fresca la care lucrase cu o seară în urmă. Ornamentele de marmură ale terasei pe care le pictase cu atâta migală, ca să-i dea un aspect cât mai aproape de realitate, păreau acum îmbătrânite și pătate. Balustrada era ciobită și lovită. lar în spatele ei, grădina creată cu atâta zel, colorând fiecare frunză și fiecare boboc cu cea mai mare grijă, murise. Frunzele dispăruseră, lăsând în urma lor doar niște crengi și ramuri golașe. Până și lumina argintie a lunii se topise, iar cerul era colorat în verde închis, de parcă anunţa sosirea unei furtuni puternice. „E imposibil!” se gândi ea. Nimeni nu avea cum să picteze atât peste vechiul desen în doar câteva ore cât dormise ea! Asta era! Asta trebuia să fie. Probabil că încă mai dormea și trăia un coșmar din care se va trezi într-un minut sau două. Va fi în patul ei și îi va lua câteva secunde să își dea seama că munca ei - cea mai bună lucrare pe care o făcuse vreodată - nu fusese distrusă. Dar nu se trezi. În schimb, fresca păru să prindă viaţă. Norii de pe cer se întunecară, iar ramurile copacilor începură să se miște, aplecându-se înainte, întinzându-și spre ea crengile ca niște degete scheletice. Vârfurile lor se transformară în gheare și când una dintre ramuri pocni chiar în faţa ei, Janet se întoarse instinctiv și o luă la goană spre bucătărie. Atunci auzi un plânset înăbușit, de undeva, de tare departe. Se opri ca paralizată, cu o mână pe clanţa de la bucătărie, ascultând. Se auzi din nou. „Un copil? Molly?” Împinse ușa și intră în bucătărie, căutând din ochi ţarcul lui Molly, care era așezat într-un colţ, departe de aragaz. Gol! Simţi că-și pierde minţile. Mașina era afară, deci Ted nu plecase nicăieri împreună cu Molly. „Unde e fetița? Unde e el?” În garaj? 303 Nu! Plânsetul pe care-l auzise - iar acum avea certitudinea că era al lui Molly - venea de undeva din interiorul casei! Se întoarse din nou în sala de mese. Sunetul care răzbi până la ea era acum atât de stins, încât trebui să facă eforturi uriașe ca să-l perceapă. Janet își ţinu răsuflarea, dorindu-și să poată cumva să pună capăt bătăilor inimii. „Acolo!” Un sunet slab, ritmat, atât de slab, încât nu era foarte sigură dacă-l auzea sau doar îl simţea. Părea să vină chiar din podea, trecându-i prin picioare, străbătându-i corpul pentru a ajunge în mintea ei. Pivniţa! Venea din pivniţă. Împinse ușa ce ducea la subsol și aerul fu străbătut din nou de plânsetul înăbușit al copilului. Numai că de data asta era mult mai clar. Bâjbâi după întrerupător. Îl răsuci: — Molly? Niciun răspuns. — Molly! Apoi: — Ted? Ești acolo, jos? Nu primi niciun răspuns, așa că începu să coboare treptele. Pe măsură ce înainta, fiorul de gheaţă o strângea și mai tare în ghearele lui. O ceață groasă păru să apară din neant și lumina aruncată de singurul bec se întunecă, transformându-se într-o strălucire pală. Becul dădea impresia că e suspendat în aburul acela straniu. Cu fiecare pas făcut sunetul ritmat se auzea și mai tare, și la fel și plânsetul copilului. Nu mai avea niciun dubiu că era vorba despre Molly. Janet ajunse, în sfârșit, la capătul scărilor, lângă ușa camerei lui Jared. Ritmul pulsa în jurul ei acum, acoperindu-i bubuiturile inimii, dar încă mai percepea suspinele fetiţei ei mai mici. Puse mâna pe clanţă și se opri, când o prevestire rea îi copleși sufletul. Simţi nevoia stringentă să plece din faţa ușii închise, să scape de ritmul înnebunitor al muzicii și de frigul oribil. Dar nu putea. Nu, până când n-o găsea pe Molly. 304 Clanţa era atât de rece, încât degetele îi amorțiră și, când apăsă pe ea, o clipă avu senzaţia că ușa este închisă. Dar ușa cedă în cele din urmă. Lumina de deasupra ei se stinse brusc. Janet îngheţă în întuneric. Becul. Nu era decât un bec! Deasupra ei nu se afla nimeni; nu stinsese nimeni lumina. Totuși, peste tot în jur - pretutindeni și nicăieri - ascuns în beznă, îi putea simţi prezența. Întunericul o împietrise în locul acela unde stătea ca un gândac prins într-un insectar. Incercă din toate puterile să se desprindă de acolo și să fugă în sus pe scări, să scape de teroarea care o ţinea în gheare. Apoi, o auzi pe Molly ţipând. De data asta, vocea fiicei ei era plină de groază. Într-o secundă instinctele materne ale lui Janet ieșiră la suprafață. Propriile temeri dispărură și își scutură de pe umeri greutatea imensă a întunericului, împingând ușa. Acesta se crăpă puţin și un licăr de lumină se strecură prin deschizătură. Janet împinse și mai tare, și ușa se deschise larg. Când văzu ce se găsește dincolo de ea, încremeni ca o stană de piatră, teroarea depășind orice simţise ea vreodată. Incepu să urle. să urle. Și să urle... e Cineva îi striga numele de departe, dar era un sunet atât de slab, încât de-abia ajungea până la ea. Dar apoi îl auzi din nou: renunțase disperat să mai creadă că ea putea să îl audă. Strigatul se auzi și a treia oară, numai că de data asta mai tare. — Kim? Kim! Kim, mă auzi? O mână o scutura ușor. Își deschise ochii și se uită în sus. Descoperi trei chipuri aplecate deasupra ei, dar trăsăturile lor erau estompate de lumina ce bătea din spate. Apoi, când privirea i se limpezi, le recunoscu. Sora Clarence. Părintele Bernard. Părintele MacNeill. „Unde sunt?” Mai devreme se afla într-un lac, încercând să-l salveze pe Jared, însă... 305 Încercă să se ridice, dar sora Clarence o împinse blând înapoi. — Liniștește-te, Kim. Nu încerca să te ridici. Spune-ne doar ce s-a întâmplat. — Jared! mormăi Kim. Are nevoie de mine! El este... Dar înainte să mai adauge ceva mintea i se limpezi și ea. — Molly! strigă Kim. Işi duse mâinile la ochi, dând din cap, de parcă ar fi încercat să alunge amintirea celor văzute. — Au tăiat-o! Au tăiat-o și au pus-o în borcane, și... Izbucni în hohote de plâns atât de sfâșietoare, încât sora Clarence o luă în braţe și începu s-o mângâie încet pe păr. — Liniștește-te, Kim. Suntem aici cu tine. Nu ţi se va întâmpla nimic. Dar încearcă să ne povestești ce ai văzut. O înșiruire de imagini se derulă rapid în mintea ei și Kim strânse cruciulița de aur dăruită de mătușa Cora. — Ce este? șopti ea. Ce s-a întâmplat cu Jared? El... — Ssss, copilă, o calmă sora Clarence. Cu noi ești în siguranţă. Totul va fi bine. Dar Kim știa că sora Clarence nu credea nici ea ce spunea. — Povestește-ne, zise și părintele MacNeill. Nu-ţi face griji chiar dacă o să ţi să pară ciudat. Dar trebuie să ne spui tot. Kim se înecă în momentul în care îi veni iar să plângă: — Mama spune că sunt doar coşmaruri și... Se opri din nou, amintindu-și scena îngrozitoare în care Sandy și Luke făceau dragoste în faţa altarului înconjurat de lumânări. — Nu pot, șopti ea. E... e... — Știu, spuse părintele MacNeill. O atinse cu degetele pe frunte, de parcă ar fi vrut să-i ofere binecuvântarea lui. — Oricât ţi s-ar părea de îngrozitor, povestește-ne! Poţi avea încredere în noi. In timp ce degetele reci ale preotului continuau să o mângâie chiar deasupra sprâncenelor, Kim simţi cum groaza din suflet îi dispare încet, încet. Incepu să le povestească pe îndelete toate coșmarurile pe care le avusese de când ea și familia ei se mutaseră în casa de la marginea orașului. Le relată dispariţia lui Muffin, apoi a lui Scout și umilinţa îndurată atunci când Sandy o scuipase. — Apoi, azi-dimineaţă, ceva mai târziu, sfârși ea, cu vocea plină de suspine, oh, eu... eu am crezut... oh, Doamne, eu am crezut că Jared și tatăl meu au omorât-o pe surioara mea! Se uită în ochii părintelui MacNeill: — Eram în laboratorul de biologie și am văzut... Se opri atunci când un alt hohot de plâns ameninţă să o înece din nou, dar continuă. — Am văzut-o pe Molly. Era tăiată în bucăţi și o puseseră în borcane și... și... Se uită înspre preot, parcă implorându-l: — Ce este, părinte? Ce se întâmplă? În loc să-i răspundă la întrebare, părintele MacNeill îi atinse mâna care ţinea strâns cruciulița. — De unde ai asta? întrebă el. Kim se încruntă: — M... mătușa mea mi-a dat-o, rosti ea nesigur. Mătușa Cora mi-a dat-o înainte să moară. Preotul dădu din cap. — Și mai e una, nu-i așa? întrebă el. Kim scutură din cap, dar apoi își aminti scena din camera mătușii ei, și încuviință. — Era pentru Molly, șopti ea. A luat-o mama. În acel moment părintele MacNeill îi luă ambele mâini într-ale sale și o privi drept în ochi. — Vreau să te gândești bine, spuse el. l-a pus mama ta cruciulița lui Molly? Kim dădu din cap că nu: — A zis că o ţine până când Molly o să mai crească. — Dar e în casă? insistă părintele MacNeill. — Da, probabil că e în caseta cu bijuterii a mamei. — lar acum zici că l-ai auzit pe Jared cum te striga? Încă o dată Kim dădu din cap: — Dar nu era el, nu-i așa? Adică vreau să spun că eraţi dumneavoastră când încercaţi să mă treziţi, nu? Preotul îi strânse și mai tare mâinile într-ale sale și o privi fix: — O să-ţi spun ceva, Kim. Tonul vocii lui o făcu pe fată aproape să-și piardă minţile, dar preotul continua să o strângă și mai tare. — Trebuie să fii puternică, mai adăugă el. Poţi să faci asta? Kim ezită, dar se forță să răspundă că da. 307 — N-au fost simple coșmaruri, Kim, îi spuse părintele MacNeill. Niciunul dintre ele. Tot ce ai văzut - tot ce ai crezut că ai visat - s-a întâmplat în realitate. Totul. 37. „E imposibil!” Nimic din ceea ce vedea nu putea fi adevărat. Ultimul strigăt al lui Janet continua să fie amplificat la nesfârșit de încăperea imensă. Mușchii îi deveniseră inerti și pentru o clipă, care i se păru o veșnicie, avu senzaţia că o să se prăbușească pe podea. Căuta confuză printre cotloanele minţii ceva, orice, care să-i ofere un sens, o explicaţie pentru scena ce se desfășura în faţa ochilor ei. „Un coșmar?” Dar era trează! Ştia că e trează. O halucinație. Fără îndoială era vorba de o halucinație - toate schimbările pe care le observase, aspectul ciudat al casei, bizarele alternări de culori din fresca de pe perete, nu puteau fi altceva decât niște halucinaţii. Încercă să se familiarizeze cu imaginea din faţa ei. Camera lui Jared, încăperea aceea cu iz statut și pereți negri dispăruse. Dar ceea ce găsise în locul ei nu avea cum să existe. Când ușa se deschisese încet, lumina puternică o orbi pentru câteva secunde, dar apoi privirea i se limpezise și văzu un spaţiu ce se întindea la nesfârșit, cu marginile pierzându-se în umbre întunecate, invadat de lumina rece care părea să vină de peste tot - și de nicăieri. Însă imaginea ce o făcuse să tipe, smulgându-i din gâtlej acel urlet de oroare - era altarul ce se întrezărea în depărtare și care domina întregul spaţiu, deși părea imposibil de atins. Oase. Întreaga încăpere era construită din oase umane - mii de oase. Altarul era acoperit cu lumânări aprinse, care răspândeau un miros de carne arsă ce se îmbiba în aerul încărcat de un fum gros. Pe altar zăceau rămășițele unei mâini. O mână de om. Mâna dreaptă. Unghiile erau crăpate, pielea atârna, iar degetul arătător părea a fi îndreptat spre ea. Știu instinctiv de unde provenea: din mormântul profanat al lui George Conway. Când imaginea începu să-i mistuie creierul, se chinui să-și întoarcă privirea în altă parte, doar pentru a da peste altceva la fel de îngrozitor. O recunoscu imediat: era una din labele din față ale câinelui lui Jared, era laba lui Scout. Alături zăcea piciorul unui alt animal, dar pe acesta, din fericire, nu-l recunoscu. Simţind că mai are puţin și i se face rău, își mută privirea de pe lucrurile acelea respingătoare, dar dădu peste o imagine și mai oribilă: deasupra altarului plutea o cruce răsturnată. De cruce era țintuit un corp, susținut printr-o singură ţeapă ce-i pătrundea prin ambele picioare, și al cărui cap se bălăbănea în jos. Încă alte două ţepușe străpungeau încheieturile de la mâini, ţintuindu-le astfel de cruce. În partea dreaptă a corpului se căsca o gaură mare din care picura sânge. Sânge și altceva. O masă de viermi ce mișunau erupea din rana imensă. În cele din urmă, Janet privi chipul siluetei și ţipetele ei umplură camera imensă, dar se răsfrânseră asupra ei sub forma unor hohote de râs sarcastice. Pentru că deasupra altarului își recunoscuse propriile trăsături, schimonosite de groază, pătate de sângele ce i se scurgea în păr. Atunci simţi durerea. Picioarele și mâinile i se zvârcoliră în agonie, iar rana plină de viermii flămânzi o ardea cu o durere insuportabilă. Simţea căldura sângelui ce izvora din rană, iar nările i se umplură de un miros statut, alterat. Încercă să facă un pas înapoi, căzu în genunchi și urlă din nou când mâinile însângerate atinseră podeaua. Droguri! Asta era! Cineva o drogase. Dar nici așa n-avea sens, pentru că își amintea totul perfect, din momentul în care Ted venise acasă noaptea trecută. Făcuseră dragoste. Adormise în braţele lui. Se trezise bine dispusă și mulțumită. Nu mâncase nimic, nu băuse nimic. „Atunci cum...?” Dar n-avea să mai apuce să-și termine întrebarea niciodată, pentru că în acel moment apărură două siluete. Deși stăteau cu spatele la ea, îi recunoscu imediat. 309 Soțul ei! Și fiul său! Împreună așezară pe altar un pachet învelit într-o piele de animal. O piele acoperită cu blană aurie. Apoi, chiar înainte de a înţelege ce este pielea aceea, simţi ce se afla înfășurat în ea. — Molly! ţipă ea. Ignorând durerea cumplită din mâini și din picioare, Janet se repezi spre altarul grotesc. De undeva se auzi un hohot de râs îngrozitor, iar Ted și Jared se întoarseră să o privească. Ted își îndreptă un deget spre ea și Janet simţi cum este străpunsă de un val atât de fierbinte, de parcă ar fi fost tăiată cu laserul. Încercă totuși să ajungă la altar, întinzându-și mâinile, strigând numele fetiţei ei mai mici: — Molly... Molly... Molly... Molly... Râsul batjocoritor îi răsună din nou în urechi și simţi fulgerul dureros al forței invizibile, care venea din mâna lui Ted. Apoi, când mai avea doar câţiva metri până la altar, Ted vorbi: — Oprește-o! Jared porni spre mama lui, ţinând în mâna dreaptă un pumnal strălucitor. 38. Părintele MacNeill o ţinu pe Kim de mâini și se uită adânc în ochii ei. Încă se mai vedea teroarea din ei, dar acum mai apăruse și altceva: o privire dârză care începea să ia locul fricii. Stăteau în faţa casei și hotărârea fetei biruise teama paralizantă ce o copleșise în laboratorul de biologie de la școală. — Poţi s-o faci, Kimberley, spuse el încet. Nu uita că mătușa ta a avut dreptate. Crucea te va apăra. O să vezi lucruri mult mai înspăimântătoare decât îţi poţi tu imagina, dar atâta timp cât vei purta crucea, vei fi în siguranţă. Înţelegi? Kim ezită, dar apoi încuviinţă din cap. „În siguranţă”, șopti în sinea ei. Cuvintele se transformaseră într-un fel de rugăciune, pe care continua să o repete, în timp ce degetele se agăţau de 310 crucea aurie de la gât: „În siguranţă... În siguranţă... În siguranţă...” Dar dacă se rupea lanţul? Dar dacă pierdea crucea și... — Kim... Kiiimmmmm... Din nou vocea lui Jared! Acum însă se auzea și mai încet, de parcă fratele ei s-ar fi scufundat tot mai mult în adâncurile din coșmarul ei, acolo unde ea nu îl putea ajunge. — Acum, șopti ea, adresându-se atât ei, cât și celor doi preoţi care o însoțeau. Lăsându-i pe trotuar, fata porni către casă. — Nu putem s-o lăsăm singură înăuntru, spuse părintele Bernard, în timp ce aceasta traversa peluza. Părintele MacNeill tăcu până când Kim urcă scările de la verandă. Chiar și de la o asemenea distanţă el tot putea simți fiorul de gheaţă ce venea dinspre clădire, aproape că vedea aura greoaie a râului ce plutea deasupra ei. — N-avem de ales, răspunse el în cele din urmă. Nici eu, nici tu nu am suporta măcar să-i călcăm pragul. Nu avem puterea. După ce Kimberley Conway deschise încet ușa de la intrare, intră și o închise în urma ei, cei doi preoţi începură să se roage. e Zgomotul ușii trântite răsună prelung și lugubru în spațiul imens al casei. Rămase perfect nemișcată. Aspectul interior se schimbase; curentul de gheaţă se simţea acum peste tot și Kim era perfect conștientă că nu avea cum să se apere împotriva lui. Aerul devenise atât de sufocant, încât era aproape imposibil de respirat și întreaga ei fiinţă îi spunea să plece de acolo. Să plece acum, înainte de a fi prea târziu. Dar deși instinctul de autoapărare o împingea să se întoarcă, Kim se îndreptă spre scări. Un şobolan apărut din senin, ţâșni spre ea. Kim sări speriată, țipând cu repulsie. „Nu era real!” Cuvintele răsăriră în mintea ei exact când prinse cu mâna cruciulița de aur de la gât. Șobolanul dispăru. „Dispăruse sau doar fugise pe ușile deschise ale sălii de mese?” Se îmbărbătă singură, căutând să înlăture panica provocată de șobolan, și continuă să urce treptele. Atmosfera devenea din 311 ce în ce mai apăsătoare și își simţea picioarele împotmolite în nisipuri mișcătoare. Ajunse la capătul scărilor, dar chiar când puse piciorul pe prima treaptă, scara se umplu de șerpi. Erau pretutindeni, încolăcindu-se unul într-altul, mișcându-și capetele și sâsâind ameninţător înspre ea. Kim își strânse și mai tare crucea și urcă și a doua treaptă. Apoi a treia. Șerpii se dădură de-o parte și de alta, făcându-i loc. Când ajunse pe hol, un țipăt ascuţit străpunse liniștea casei și Kim se răsuci, dar nu văzu nimic. Un alt țipăt, de data asta însă exact în spatele ei. Se întoarse din nou, însă tot nu zări nimic. Țipătul se transformă într-un urlet prelung, dar Kim își acoperi urechile cu mâinile și alergă cât putu de repede la mezanin. Un moment mai târziu se opri în faţa dormitorului părinţilor ei și când atinse clanţa se pregăti sufletește pentru ceea ce urma să găsească înăuntru. Ușa se deschise. Un cadavru, gol pușcă, era spânzurat de candelabru, cu o funie groasă prinsă în jurul gâtului. Avea gura căscată și limba îi atârna hidos. Ochii lipsiți de viaţă o fixau pe Kim. Era mama ei! Un strigăt aproape inuman îi răscoli pieptul, dar se abținu; vocea dinăuntru îi vorbi iarăși: „Nimic nu e real!” Bratul inert al mamei prinse dintr-odată viaţă și o acuză amenințător cu degetul: „E vina ta!” Cuvintele răgușite se rostogoliră printre buzele livide ca o lovitură de pumnal. Lui Kim i se înmuiară genunchii și o clipă avu senzaţia că inima o să-i sară din piept. Simţea că e pe punctul de a face o criză de isterie. Dar undeva, în adâncul sufletului, o auzi pe mătușa ei șoptindu-i: „Te va apăra. Crucea te va apăra.” Chinuindu-se din toate puterile să ignore sentimentul copleșitor de panică, fata își luă ochii de la imaginea cadavrului atârnat de candelabru și se apropie de măsuţa de toaletă unde se găsea caseta cu bijuterii. Îi deschise capacul și începu să caute ce-a de-a doua cruce. Caseta era plină cu tot felul de lănţișoare și inele ieftine, dar nici urmă de cruciuliţă. Dedesubtul ei mai găsi un alt compartiment în care se aflau trei cutiuțe mici. Prima 312 conţinea un șirag de perle; a doua un pandantiv din jad pe care Kim nu-l mai văzuse de o grămadă de ani, de când murise bunica ei. De lănţișorul pandantivului era prinsă o mică etichetă, pe care bunica ei îi scrisese un mesaj: „pentru Kim când va împlini 21 de ani”. Luă bijuteria pentru o clipă, dar o puse la loc, iar apoi desfăcu și ce-a de-a treia cutiuţă. Cruciulița mult dorită sclipi în întunericul din cameră. Atunci când Kim o ridică, un strigăt de agonie izbucni din spatele ei. Se răsuci și văzu corpul mamei ei contorsionându-se; mâinile veneau spre ea cu degete lacome, pregătite să-i smulgă crucea: — Nu! șopti Kim. Niciodată! Fantoma ţipă din nou și chipul i se schimonosi de furie. Își întinse și mai tare braţele până când o atinse pe Kim cu degetele. Deși curajul părea s-o părăsească, iar inima îi bătea nebunește, Kim nu se feri. Cu un ultim urlet de neputinţă, spectrul teribil al mamei dispăru. Kim își înfășură cu atenţie lănţișorul în jurul degetelor și se întoarse lângă ușă, unde se opri și ascultă. Prin lemnul greu de stejar pătrundea un sunet, care i se păru cunoscut, dar nu reuși să-și dea seama ce este exact. Deschise puţin ușa și instantaneu zgomotul de dincolo aproape că o asurzi. Viespi! Erau cu milioanele, formând un roi atât de gros, încât de-abia zărea celălalt capăt al holului. Primul gând care îi trecu prin minte fu să închidă ușa și să se ascundă până când roiul de insecte va dispărea. Dar realiză imediat că nu era soluţia cea mai bună, așa că deschise ușa larg. Viespile începură să roiască în jurul ei. Încet, dar sigur, Kim porni spre scări, deși dintr-o clipă în alta se aștepta să simtă cum milioanele de ace se vor înfige în trupul ei. O rupse la fugă în cele din urmă, cobori scările în grabă, apoi ajunse în sala de mese. Închise ușile cu putere în urma ei și brusc băzâitul insectelor încetă. Îndreptându-se către scările ce duceau la subsol, Kim făcu tot posibilul să nu privească fresca pictată de mama ei, îngrozită de ceea ce ar putea vedea acum. Dar pictura îi atrase privirea ca un magnet și aproape că i se tăie răsuflarea când descoperi 313 scena de infern ce se desfășura dincolo de ușile franceze pictate cu atâta grijă de Janet. Flăcările înghiţiseră totul; crengile goale ale copacilor se transformaseră în limbi de foc, iar cerul era acoperit cu nori negri de fum. De-a lungul peluzei se zvârcoleau mii de oameni. Gemetele sfâșietoare ale sufletelor chinuite îi umplură inima de o disperare aproape insuportabilă. Simţi atunci cum o cuprinde o dorință năvalnică - o nevoie stringentă de a scăpa de frigul care îi pătrunsese în oase chiar din clipa în care intrase în casă. Brusc, ușile franceze nu mai erau pictate pe perete și Kim știu că era suficient să treacă de ele ca să se încălzească. Focurile ladului! Făcu un pas înspre ele; acestea se deschiseră, parcă la comandă, întâmpinând-o. Incă un pas. Și încă unul. Încă unul și... Revenindu-și din atracţia aceea hipnotică, Kim întoarse spatele eternității în flăcări și porni spre ușa ce ducea la subsol. În urma ei răsună o bufnitură și se trezi în beznă. Ținând crucea strâns în mână, cobori. e Janet simți vârful pumnalului cum îi atinge gâtul, dar nici măcar amenințarea lui nu putea s-o oprească. Din păcate, restul corpului nu mai răspundea la semnalele trimise de creier. Avea senzația că o forță nepământească preluase controlul asupra ei, obligând-o să rămână pe loc și să privească. Ted desfăcuse pielea câinelui și acum Molly zăcea goală pe altar. Fetița, posedată și ea de aceeași forţă invizibilă, nu făcea nici cea mai mică mișcare ca să scape. Dar plângea, și Janet auzea groaza din glasul ei. N Ted așeză copilul pe spate. În lumina difuză a lumânărilor, copila ei scumpă arăta complet neajutorată. Privea îngrozită imaginea de pe cruce - imaginea lui Janet - iar Janet era sigură că Molly credea că tot ceea ce vede este real. — Oprește-te, îl imploră ea pe Ted. Pentru numele lui Dumnezeu, Ted! Ce faci? 314 Ted se întoarse cu fața spre ea. Deși îl recunoștea, fața îi era umflată, iar tenul pătat. Avea corpul plin de bube și pustule și, când se întoarse, roba se desfăcu. Pielea lui se încreţea într-un mod ciudat și Janet văzu curând și cauza acelor încreţituri: din el începură să iasă mii de viermi, care cădeau pe podea, mișunând cu miile și venind lacomi spre ea. Când izbucni în hohote de plâns, din gura soțului ei se rostogoli un râs batjocoritor și crud. Ochii lui sclipiră malefic în momentul în care mâna lui Jared se mișcă. Janet simţi cum pumnalul îi crestează pielea de pe gât. — Așteaptă! porunci Ted. Jared înmărmuri. Cuţitul se opri, dar vârful atingea în continuare carnea femeii. — Molly, rosti Ted. Mai întâi Molly, și-apoi mama ta. — Nu, șopti Janet. „Era un coșmar - fără îndoială, era un coșmar!” Și totuși, deși părea absurd, Janet știa că nu visează. — Oh, te rog..., gemu ea cu vocea sfârșită. Jared plecă de lângă ea, lăsându-i o picătură de sânge pe gât. Dar Janet se afla în continuare sub lanțurile forței nevăzute și nu putea face nimic să-și salveze copilul. În timp ce ea îl privea disperată, Jared se apropie de altar și se aplecă peste Molly, fixând cuțitul exact deasupra stomacului ei. — Fă-o, Jared, șopti vocea amenințătoare a lui Ted. Ştii că trebuie s-o faci. Știi că și tu vrei asta! Servește-ţi stăpânul, Jared! Servește-l, așa cum i-am promis c-ai s-o faci! Janet explodă într-un strigăt de mânie: — Ce! zbieră ea. Ce stăpân? Ce ai promis? Spune-mi ce ai făcut! Ted o privi cu ochi scăpărători: — Am făcut ce trebuia să fac, scuipă el cuvintele. Exact ceea ce era necesar, pentru mine și pentru tine! Janet îl privea încruntată, încercând să înţeleagă ce vrea să spună. Nimic din ce vedea și auzea - absolut nimic nu părea posibil. Dar în adâncul sufletului ei știa că se înșală. Știa ce făcuse Ted. Işi vânduse sufletul! Și pe-al fiului lui, de asemenea. Nu fiul lui! Fiul /ori 315 — Nu, ţipă ea. Nu poţi s-o faci! Nu-l poţi vinde pe Jared! Nu e al tău, Ted! — Așa să fie? spuse Ted, ironic. Doar privește-l! O să facă exact ce îi spun eu. Se întoarse spre altar și-și ridică braţele. g Janet văzu cum imaginea crucii răsturnate dispare. In locul ei apăru o altă viziune a râului pur, un chip cu trăsături luate din cel mai urât coșmar posibil. Ochii, adânciți în orbite purulente, sclipeau în lumina rece. O priveau fix, intrând în ea, scotocind în toate cotloanele sufletului ei, căutând... ce? Slăbiciunea! „Ce vrei?” Deși întrebarea nu fusese rostită cu voce tare, Janet auzi vocea terifiantă - deși seducătoare în același timp - vorbindu-i chiar lângă ureche: „Poţi să le ai. Poţi avea orice îţi dorești.” Acum imaginea începu să se modifice, chipul diavolesc topindu-se încet, încet, până când îl zări din nou pe Ted. Dar nu era Ted cel de acum. Ci Ted așa cum fusese cu ani în urmă. Dar nu, nu era nici acel Ted. Bărbatul pe care îl privea ea acum, așezat în faţa altarului, era un Ted la care ea visase dintotdeauna. Desăvârșit din toate punctele de vedere, cu trăsături dumnezeiești și ochi limpezi ca apa. Era un Ted ideal. Bărbatul îi zâmbi. Îl auzi cum îi vorbește, mângâind-o, alintând-o. Făcându-i promisiuni: — Orice, Janet. Poţi avea orice îţi dorești. Viaţa ta poate fi exact așa cum ai visat... Vocea continuă, șoptindu-i, murmurându-i, atingând-o în adâncul sufletului. — Nu, reuși ea să îngâne, dar de data asta pe un ton implorator. Dar vocea își continua cântecul de sirenă, în timp ce ochii o priveau cu blândeţe. Janet resimţi din ce în ce mai mare puterea tentației. — Te rog, îl imploră ea. Nu-mi face asta... te rog, nu face asta... Atunci însă simţi mâinile lui Ted pe trupul său, degetele lui calde explorându-i fiecare părticică, atingând-o și mângâind-o. Vintrele i se înfierbântară și curând cuvintele ei se transformară în gemete ușoare de extaz. — Vrei, Janet, îi susura vocea la ureche. Știu că și tu vrei. Orice și totul. Dar trebuie să mi te dăruiești, Janet. Primește-mă! Lasă-mă să intru în tine. Lasă-mă să te posed. Lasă-mă... Brusc, cutremurătoarea scenă de seducţie fu întreruptă de un singur cuvânt care răsună în catedrala imensă. — Nuuuuuuu...! Pentru o clipă, femeia nu știu de unde apăruse sunetul, dar apoi îl auzi din nou, din spatele ei. Își smulse privirea de pe imaginea perfectă a lui Ted care plutea deasupra altarului și se întoarse. O văzu pe fiica ei cea mare venind spre ea. Kim era deo paloare cadaverică, iar în ochi i se putea citi groaza. Cu mâna dreaptă își ţinea strâns crucea de aur. Mergea cu mâna stângă întinsă înainte și Janet observă că dintre degetele ei atârnă un alt lănţișor cu cruce. Când Kim se apropie, Janet se întinse să ia crucea, dar Kim trecu pe lângă ea, privind fix... . Imaginea de deasupra altarului! Expresia de pe chipul ei spunea clar cui avea să-i ofere Kim crucea, fiinţei oribile ce plutea peste lumânările aprinse. Atunci, viziunea acelui Ted perfect se transformă în altceva. Ochii îi erau plini de ură. Tenul fin doar cu o secundă în urmă, se înroși și se acoperi cu solzi, iar buzele pline se subţiară și se întăriră până când Janet își dădu seama că se uită la botul unei reptile. Gura se deschise și dinăuntru ţâșni un șarpe cu două capete, care sâsâia și își arăta colții plini de venin. Scâncind de groază, Janet se feri de monstruoasa arătare. Însă Kim continua să se apropie de el încet. Jared și Ted se aflau acum amândoi în fața altarului, protejaţi de imaginea grotescă apărută deasupra lor. Pumnalul vibră în mâna dreaptă a lui Jared, doar la câţiva centimetri de pieptul gol al lui Molly și când Kim veni și mai aproape, vocea lui Ted răsună în întreaga încăpere: — Fă-o, porunci el încă o dată. Fă-o acum! Jared își mișcă mâna și cuțitul atinse pielea lui Molly. — FĂ-O! urlă Ted. Împlinește sacrificiul! 317 „Nu este real!” Kim își repeta cuvintele în gând, îndreptându-se spre altar. încerca să nu privească fiinţa înfricoșătoare de deasupra, concentrându-se ca picioarele ei să asculte de voința minţii ei, și nu de puterea spaimei. „Nu este real” își spuse încă o dată. Dar acum știa că totul este real, că ceea ce vedea era chiar sursa răului și nu o simplă închipuire trimisă de pe tărâmurile celelalte ca s-o sperie. Auzea în continuare vocea fratelui ei strigând-o, dar acum era și mai slabă. Distanţa scăzuse suficient încât să-i poată simţi gândurile și, dacă mai întârzia mult, Jared avea să se supună total părintelui său. Și atunci ar fi fost prea târziu. Șerpii gemeni se întinseră spre ea, arătându-și colții și fixând- o cu niște fante sclipitoare în loc de ochi, dar când ridică micul talisman în faţa lor, bătură în retragere, sâsâind furioși și scuipând. Se apropie și mai mult și, de data asta, întregul chip al demonului urlă înfuriat. În ciuda zbieretelor nefirești, Kim înaintă și se opri exact în dreptul fratelui ei, care stătea în faţa altarului. În lumina lumânărilor văzu cum vârful pumnalului stătea nemișcat pe pieptul lui Molly. Fetiţa plângea, vrând la mama ei. — Fă-o, blestemat să fii! auzi Kim porunca tatălui ei și văzu cum încheieturile lui Jared se albeau pe măsură ce degetele sale strângeau tot mai tare mânerul cuţitului. ÎI ridică puţin mai sus, pregătindu-se să-l înfigă în pieptul surioarei lui. Kim se repezi și puse lanțul la gâtul lui Jared. Crucea îi căzu pe piept. În momentul în care crucea îl atinse, chipul lui Jared se schimonosi de furie și ridică și mai sus pumnalul. Deschise gura și slobozi un țipăt de mânie. O secundă mai târziu, cuțitul se înclină, strălucind. Apoi îl înfipse în pieptul lui Ted Conway. Ted se împletici, dându-se înapoi, după care căzu în genunchi. Jared, care ţinea în continuare pumnalul foarte strâns, îl scoase brusc. Ted îl privi șocat pe Jared, culoarea dispărându-i din obraji. Deschise gura să vorbească, dar Jared îi vâri violent cuțitul direct în față, înfigându-l cât mai adânc, simțind cum trece prin cerul gurii, până în creier. 318 Ted se rostogoli pe podea cu sângele încă gâlgâind prin rana din piept, mort. — la-o pe Molly, șopti Jared cu ultimele puteri, dar Kim îi auzi cuvintele abia șoptite doar în mintea ei. la-o și pe mama. Și ieșiţi. Pentru numele lui Dumnezeu, ieșiți odată! Kim o smulse pe Molly de pe altar, se întoarse și o luă la fugă pe intervalul din mijloc, strigând spre Janet s-o urmeze. Un moment mai târziu, ieșiră în goană pe ușă. Reveniră în bezna de pe scări. Coșmarul îngrozitor părea să dispară și Janet se opri brusc: — Nu... nu înţeleg, bălmăji ea. Ce... Dar Kim, cu Molly în braţe, o împinse în sus pe scări: — Afară! ţipă ea. Jared spune că trebuie să ieşim afară. Acum! Ceva din vocea fiicei ei îi înlătură confuzia în care plutea, o luă pe Molly din braţele lui Kim și se repezi pe scară. Trecură prin sala de mese, traversară holul de la intrare și ajunseră în sfârșit pe veranda din faţă. Soarele strălucea cu putere și aerul era străbătut de o adiere plăcută. Janet regăsi dimineața perfectă în care se trezise. 39. Părintele MacNeill încetă să se mai roage când ușa casei se deschise larg. Când o văzu pe Kim ieșind pe verandă, după numai zece minute, era aproape sigur că fata dăduse greș. Fie nu găsise cea de-a doua cruce, fie, cel mai probabil, se pierduse cu firea. Nici măcar nu luă în considerare ce era mai rău și anume ca ea să-și fi pierdut crucea de la gât. Dar când o zări și pe Janet cu Molly în braţe, răsuflă oarecum ușurat și făcu un pas spre casă. Insă călcând pe proprietatea Conway, îl cuprinse din nou fiorul acela de moarte și preotul înțelese imediat că teribila confruntare nu se terminase. Kim, vlăguită din cauza celor trăite, aproape că leșină în braţele ocrotitoare ale părintelui MacNeill. O prinse, simţindu-i bătăile iuți ale inimii și tremurul corpului. — Gata, acum e bine, îi spuse el. Totul o să fie bine. În cele din urmă, fata începu să se liniștească. — Unde e fratele tău? întrebă părintele. Apoi și mai precipitat: — Unde e? Kim își ridică faţa înspre el - pe obraji îi curgeau șiroaie de lacrimi pe care nu mai putea să și le controleze - și se uită rugător în ochii lui. — A rămas, șopti ea. Mi-a spus să plec, dar el a rămas. — Și tatăl tău? Vocea îi tremură și Kim se abţinu cât putu ea de mult să nu dea drumul unui suspin sfâșietor. — EI... el e mort, rosti cu glas pierdut. Jared... Părintele MacNeill puse degetul arătător pe buzele ei, oprind- O. — Nu Jared, spuse el încet. Jared nu a făcut nimic. Se uită adânc în ochii ei. — înţelegi? Acela n-a fost niciodată fratele tău. Niciodată. Janet, ajunsă la capătul puterilor, se așeză pe iarba dintre trotuar și stradă. Strângând-o pe Molly cât putea ea de tare - de parcă ar fi vrut să se asigure că nimeni nu avea să i-o mai ia din braţe - încerca să înțeleagă ce s-a întâmplat. Dar nu era în stare. Nimic, absolut nimic nu avea vreun sens. Din discuţia purtată între preot și Kim reieșea că ei nu numai că știau prin ce coșmar trecuse, dar și înțelegeau cumva semnificaţia lui. Își întoarse privirea spre casă, dar în fața ochilor nu vedea decât imaginea îngrozitoare a fiului ei, a cuţitului - strălucind de sânge - strâns cu o forță supranaturală, ce îl ameninţa pe Ted. Chiar deasupra lui Ted... „Nu, nu Ted. Cineva - ceva diferit. Dar nu Ted. Și nu Jared.” Fără îndoială că fusese un coșmar - sigur fusese un... Aproape convinsă că își pierde minţile, cu un ultim efort spuse: — Spune-mi, imploră ea cu voce stinsă. Cineva, vă rog, cineva să-mi spună ce se întâmplă cu mine... Părintele MacNeill îngenunche lângă ea și îi puse mâna protector pe după umeri. — ladul, rosti el încet. Tocmai te-ai întors din lad, Janet. Dar acum ești aici, cu noi. Totul s-a terminat. 320 Dar el mai simţea ghearele răului zvârcolindu-se în jurul casei. Știa că bătălia nu se sfârșise. Nu încă. 40. Spaţiul imens din jurul lui se umplu cu răgete de furie care amenințau să-i spargă timpanele lui Jared. Uitând de pumnal, își acoperi instinctiv urechile cu mâinile pentru a opri tipetele disperate ale sufletelor condamnate și vaietele agonizante care răsunau peste tot. Cuţitul, cu lama pătată de sângele lui Ted Conway, picase doar la câţiva centimetri depărtare de mâna inertă a lui Ted. Când Jared se întoarse cu spatele la altar, piciorul atinse mânerul pumnalului, care se învârti, atingând degetele victimei. Când metalul atinse carnea, degetul se chirci de parcă ar fi fost electrocutat. Apoi, în loc să își reia rigiditatea specifică morţilor, palma lui Ted strânse cuțitul. Sângele de pe lamă dispăru ca și cum ar fi fost supt de corpul înjunghiat cu câteva momente mai devreme. Ted scoase un sunet răgușit și se ridică împleticindu-se, după care se sprijini de altar. Își privi fiul cu o furie atât de intensă, încât Jared se opri și se întoarse cu fața spre el. Tatăl lui deschise gura și Jared îi putu zări rana dinăuntru. Cuvintele împroșcate prin gaura sângerie aduceau mai degrabă cu un gâjâit, dar Jared le auzi perfect. — Nu, gâfâi Ted. Nu așa. Încercă să-și îndrepte spatele și făcu un pas către fiul său. — Nu ăsta e sfârșitul. Îi întinse o mână, implorându-l din priviri. Împins de o forţă căreia nu se simţi în stare să-i reziste, Jared se apropie de tatăl său, dar chiar înainte ca degetele lor să se atingă, din subconștient îi răsări o imagine. Era noapte. Jared dormea în camera lui. Apoi se trezise, fără vreun motiv anume. O voce - vocea tatălui său - îl striga. 321 Se ridicase din pat și pornise pe scări, trecând prin sala de mese până jos în pivniță. O ușă. O deschise. Încăperea era înecată într-un abur gros, dar văzu mâna întinsă a tatălui său. — Ajută-mă, Jared. Trebuie să mă ajuti. Pătrunse și mai adânc în ceața sufocantă și apucă strâns degetele reci ale celui care îi era tată. În clipa în care Ted îl prinsese de mână, Jared simti cum îl cuprinde un sentiment de disperare adâncă. Se simți pierdut, abandonat. Teama îi pătrunse în suflet; era îngrozit de ceea ce tatăl lui era pe punctul de a săvârși, dar nu-i putu rezista. Ted îl conduse prin aburul misterios până la un altar de aur, plin cu bijuterii, ce părea să fie luminat chiar din interior. Deasupra altarului observă o cruce răsturnată, iar în fata ei întâlni imaginea răului pur. Simti cum inima i se face cât un purice. Încercă să-și mute privirea, dar nu reuși. Ochii de pe chipul acela oribil erau lacomi și, înainte ca tatăl lui să-i vorbească, Jared știu după ce tânjea demonul. Atunci înțelese că e pierdut. — Esti fiul meu și primul născut, rosti Ted. Mi te vei supune! Incapabil să opună chiar și cea mai slabă rezistență, Jared continua să fixeze chipul diavolului. — Ti-l dăruiesc pe fiul meu, îl auzi pe tatăl lui spunând. Demonul zâmbi și Jared auzi o altă voce, care părea să vină de pretutindeni şi de nicăieri. Îi pătrunse până în cele mai ascunse colțuri ale sufletului și băiatul îl ascultă. Nu avea de ales. — Îmi aparții, Jared, şopti vocea. Tatăl tău mi te-a dăruit și acum ești al meu. Jared dădu din cap. — Mă vei servi pe mine şi numai pe mine. Îmi vei construi o catedrală și îi vei aduce și pe alţii. Mă vei hrăni. Mi te vei închina. Îmi vei distruge dușmanii. Vocea continua să-i șoptească, dându-i amănunte despre răul în care va trăi, despre sacrificiile pe care le va face. 322 Apoi, înainte ca zorile să-și facă apariția, se întorsese în camera lui, în patul lui și adormise. Când se trezise din nou, știa că nu fusese un vis și în ziua aceea coborâse pentru prima dată la subsol, acolo de unde avea să pornească totul. Incepu să facă exact ceea ce îi poruncise vocea diavolului. Incapabil să reziste, o strigase pe Kim, implorând-o să-l ajute, și de mai multe ori aceasta venise. Ea văzuse ce se întâmplă, văzuse ce făcea, dar nu înțelesese, nu-l ajutase. Până astăzi. Când mâna lui Jared mai avea doar câţiva centimetri până la mâna lui Ted, băiatul și-o retrase brusc, și, în loc să i se alăture tatălui său pe drumul pierzaniei, strânse cu putere crucea de aur pe care sora lui i-o pusese la gât. Iși simţi sufletul revenind, iar răceala și singurătatea în care trăise până atunci începură să se topească. Pe măsură ce răul îi părăsea trupul, urletele care umpleau catedrala sporeau în intensitate. De data asta nu mai erau strigatele sufletelor condamnate pe veci în lad. Diavolul însuși răgea furios că victima îi scăpa printre degete. Jared aruncă o ultimă privire viziunii sinistre care plutea deasupra altarului, apoi se întoarse spre tatăl său: — M-ai dăruit lui, spuse el încet. Ţi-ai oferit propriul fiu Diavolului! Trecând pe lângă tatăl său, care căzuse deja în genunchi, Jared lovi lumânările de pe altar și vocea diavolului urla cu furie: — Huuu! Intr-o secundă, flăcările se răspândiră în întreaga catedrală, iar tatăl lui, sângerând și mai mult acum, se învârtea disperat printre ele, când într-o parte, când în alta, încercând să scape. Dar nu mai exista nicio scăpare pentru el. Niciodată. Rostind o rugăciune pentru prima oară de când intrase în casa blestemată, Jared se întoarse și porni spre ușă. — Sfântă Marie, Născătoare de Dumnezeu, roagă-te pentru noi, păcătoșii, acum și în ceasul morţii noastre... e — Ce crezi că o să facă acum cu ea? o întrebă Luke Roberts pe Sandy Engstrom. Sandy ridică din umeri, indiferentă: — Din partea mea, poate s-o închidă la balamuc și să arunce cheia. Deși mai era încă o oră până la prânz, Luke și Sandy veniseră aici încă de când părintele MacNeill și părintele Bernard o scoseseră pe Kim din laboratorul de biologie. După ce băuseră a doua sticlă de Coca-Cola, hotărâseră ca, dacă vreuna dintre călugăriţe o să se ia de ei a doua zi când se vor duce la școală, să spună că fuseseră atât de supăraţi pentru ceea ce i se întâmplase lui Kim, încât n-au mai suportat să rămână la ore. Luke rânji răutăcios: — Credeam că Kim este cea mai bună prietenă a ta. — Melissa Parker a fost cea mai bună a prietenă a mea, răspunse Sandy. Kim prea o face pe sfânta. Aplecându-și ușor capul, îl privi pe Luke pieziș: — la zi, tu și Melissa aţi făcut-o vreodată? Luke râse sarcastic: — Glumești? Era la fel de proastă ca și Kim. Ziceai că are de gând să se călugărească, nu alta! Sandy dădu să spună ceva, dar brusc simţi cum i se ia o greutate de pe inimă. O povară de a cărei existenţă nu fusese conștientă. Un moment - care trecu cât ai clipi - avu senzaţia îngrozitoare că o să vomite din nou, așa cum i se întâmplă în fiecare dimineaţă după ce petrecuse noaptea aceea la Kim, dar se linişti imediat. Se scutură, clipind. Se simţea complet dezorientată. Ce făcea ea la ora unsprezece dimineaţa în pizzerie? Sora Clarence o s-o pedepsească sever! lar în faţa ei se găsea Luke Roberts! Luke Roberts, cu care se jurase că nu o să mai stea de vorbă niciodată. Tocmai se pregătea să plece, când Luke sări brusc în picioare: — lisuse! spuse el. Ce naiba caut eu aici? Părintele Bernard și părintele Mack o să mă omoare de data asta! Fără să-și ia la revedere, ţâșni pe ușă și o luă la goană spre școală. Sandy lăsă pe masă suficienţi bani ca să acopere consumaţia. Se ridică de pe bancheta de piele și porni și ea spre școală, cu mintea eliberată de tot ce i se întâmplase de când intrase prima dată în casa Conway. 324 Continuând să se roage, Jared Conway trecu prin sala de mese și ajunse în holul principal. Casa se zbătea încă sub răul ce îi acaparase fiecare colţișor și când ajunse la ușa de la intrare, simţi cum acesta se întindea după el, lacom, într-o ultimă încercare de a-l trage înapoi în tărâmul întunericului. Deschise ușa și păși pe veranda din faţă. | se păru că aude încă o dată vocea tatălui său strigându-l. După ce cobori treptele și porni să traverseze peluza înspre locul unde se aflau Janet, Kim și Molly, casa izbucni în flăcări. Jared știa că flăcările nu vor putea fi stinse niciodată complet. Imbrăţișându-și mama și sora geamănă, privi îndelung focul, până când structura casei cedă, prăbușindu-se cu un zgomot asurzitor. Atunci se întoarse cu spatele. Pentru el, în sfârșit, totul se terminase. MINA DRIA pij è j DA DIAVOLUL Ur | virtual-project.eu