John Saul — Mana dreapta a diavolului

MINA DREAPTA 
A DIAVOLULUI 


Zeu 


JOHN SAUL 


MÂNA DREAPTĂ 
A DIAVOLULUI 


Original: The Right Hand of Evil (1999) 


Traducere din limba engleză: 
GINA MONICA ȘERBAN 


7 


virtual-project.eu 


RAO International Publishing Company 
2004 


PROLOG 


Vie. 

Încă mai era vie. 

Putea să-i perceapă prezenţa în interiorul ei. Se mișca din 
nou, răsucindu-se și zvârcolindu-se în pântecele ei. 

Sperase că va muri. 

Sperase. Și se rugase. Din clipa în care a simtit-o înăuntrul ei, 
a căzut în genunchi, implorându-L pe Dumnezeu să o scape de 
răul ce o cuprindea - rugăciuni disperate adresate Cerului, zile și 
nopţi la rând. De somn nu putea fi vorba, pentru că nu 
îndrăznea să se relaxeze nici măcar pentru câteva secunde. 
Răul o forța să-și ţină atenţia permanent trează. De obicei zăcea 
întinsă printre cearșafurile jilave, ascultând bâzâitul gângăniilor 
de afară. Oare de câte ori se ridicase din pat pentru a privi pe 
fereastră întunericul adânc? Deseori se întreba, la cele mai 
ciudate ore din noapte, dacă nu ar trebui să desprindă plasa 
protectoare și să lase prădătorii să intre. 

Odată, o găurise cu unghiile ei ascuţite, făcând-o fâșii, fâșii, 
apoi își desfăcuse halatul de parcă ar fi fost în faţa unui amant, 
oferindu-și trupul chinuit hoardelor de mici creaturi ce se 
repezeau bezmetice prin noapte spre ea; s-au agăţat de corpul 
ei, nerăbdătoare să muște, bălăcindu-se prin transpiraţia 
unsuroasă în încercarea de a o înțepa cu ace pișcătoare. 
Acceptase valul de durere, sperând ca insectele să-i sugă o dată 
cu sângele și răul ce o invada prin toți porii. 

Dar scârboșenia naibii rezistase din nou, astfel încât, trecând 
peste propria voinţă ei, se văzu obligată să le alunge, să închidă 
bine fereastra și să stea ore întregi sub apa fierbinte a dușului în 
încercarea zadarnică de a îndepărta de pe ea otrăvurile. 

Se întorsese în pat, blestemându-se pe sine și pe bărbatul 
care zăcea lângă ea, însă cel mai mult blestemând boala care o 
stăpânea. 

Boala. 

Pentru că, de fapt, asta era: o boală aruncată asupra ei ca 
pedeapsă pentru păcatele-i atât de mârșave, încât nici memoria 
nu le suportase; îi rămăsese în schimb acea oroare monstruoasă 


și coruptă, care își întindea tentaculele, consumând în fiecare zi 
câte puţin din ea. 

„Doamne, de ce m-ai părăsit?” 

Cuvintele - un strigăt care ar fi trebuit să zguduie camera - 
ieșiră de pe buzele ei ca un smiorcăit de copil, un sunet slab, 
jalnic, dar suficient pentru a trezi bestia din ea care o aruncă 
afară din casă; se împiedică și, dezechilibrându-se, căzu în 
genunchi, zdrelindu-și-i de pavajul aspru al aleii. Gemând, își 
depărtă picioarele și timp de o secundă a fost cuprinsă de extaz, 
crezând că avea să moară în durerile facerii. Insă furia din 
interior se domoli și după o vreme spasmele se transformară 
într-o respiraţie liniștită. Izbăvirea mai avea de așteptat. Se 
ridică cu greu în picioare și începu să fixeze cu privirea casa. 

| se păruse frumoasă odată, cu acoperișul ei înalt și țuguiat, 
cu veranda mare ce o înconjura ca un jupon, cu obloanele și 
ferestruicile ce decorau fațada ca într-o poveste din alte 
vremuri. Acum însă vedea adevăratul sens al decorațiunilor: nu 
erau altceva decât un văl subţire ce de-abia acoperea hidoșenia 
din interior; o mască ce se cojea, scoțând la iveală chipul spoit 
neglijent al unei târfe. 

„O târfă ca mine.” 

Cuvintele veniră spontan din adâncurile subconștientului ei 
într-un icnet de plâns. 

Răul din ea îi puse la încercare vlaga și corpul femeii se 
contorsiona. 

Se clătină, ameţită, înainte și înapoi, străfulgerată de durere. 
La capătul scărilor ce duceau spre verandă - și spre camerele 
întunecoase din spate - se opri brusc. 

„Nu înăuntru!” 

Certitudinea că se schimbase ceva de când ieșise afară o făcu 
să se răzgândească. 

„In spate. 

E în spatele casei.” 

De parcă ar fi fost posedată de o forţă nevăzută, femeia se 
strecură orbecăind până în spatele casei. Soarele, aproape de 
zenit acum, o învălui cu lumina lui, provocându-i o mâncărime și 
o arsură care i se răspândi în tot trupul, trecând cu o viteză 
uluitoare prin pântece, torace, braţe și picioare, și mistuind-o 
lacom cu gheare care-i transformau corpul în așchii de durere. 

Apoi îl văzu. 


Din instinct își acoperi fața cu mâinile, ca și când ar fi vrut să 
șteargă himera din faţa ei sau să-și smulgă ochii din orbite. Apoi 
le lăsă în jos pe lângă ea, privind fix, fără să clipească, năluca 
din spatele bătrânului copac de magnolie ce-și întindea ramurile 
în toată curtea. 

Era un bărbat. 

Bărbatul cu care se măritase. 

Bărbatul care o adusese în această casă. 

Bărbatul care aruncase boala asupra ei. 

Bărbatul care zăcea inconștient alături, în timp ce ea se ruga 
pentru o mântuire despre care știa că nu avea să vină niciodată. 

Acum era mort; corpul lui, gol-goluț, se legăna lugubru de cea 
mai joasă ramură a copacului. O funie groasă de cânepă era 
strânsă puternic în jurul gâtului. 

Capul îi atârna într-un unghi neobișnuit, iar ochii lipsiţi de 
viaţă păstraseră o ultimă privire sticloasă care îi îngheţă 
rămășițele sufletului. 

Cuţitul cu care își spintecase stomacul era încă prins în 
degetele încleștate ale mâinii lui drepte, iar măruntaiele îi 
zăceau într-o grămadă însângerată chiar sub picioarele ce se 
bălăbăneau. 

Un roi de muște își făcuseră deja cuibul în cadavrul eviscerat; 
curând aveau să clocească și ouăle din care vor ieși milioanele 
de larve ce se vor repezi înfometate la el. 

El își găsise scăparea. 

O lăsase singură. 

Singură cu boala. 

Copleșită de un spasm de teroare și de repulsie, femeia se 
întoarse și se îndreptă târâș înspre adăpostul casei. 

Pe buze i se învălmășeau cuvinte neinteligibile. Când scăpă 
de lumina strălucitoare a soarelui de amiază, corpul ei deja 
tremura din toate încheieturile. 

Să se ascundă. 

Trebuia să se ascundă. 

Să se ascundă de el. 

Să se ascundă de ființa aceea. 

Răul din ea reveni la viaţă și, neavând încotro, ea se lăsă în 
voia monstrului, fără să știe unde e sau ce face. 


O ușă se deschise în faţa ei, se împiedică, apoi plonjă în 
întunericul înfricoșător, simțind cu bucurie cum o înconjoară 
tentaculele morții. 

Trupul îi căzu cu zgomot pe podeaua rece a pivniţței. Rămase 
nemișcată. Împotriva voinţei ei, inima începu să-i bată din nou, 
iar plămânii să primească aer. 

Și de-abia acum venea agonia finală - agonia pe care o 
cunoștea atât de bine. 

Sosi din adâncuri sub forma unei fierbinţeli, care se răspândi 
peste tot, arzându-i fiecare nerv cu un fier roșu încins, până 
când un urlet inuman îi ieși din gâtlej, urmat la scurt timp de un 
jet de vomă. 

Fiecare mușchi îi pulsa din cauza durerii insuportabile. Avea 
senzaţia că e bătută cu ciomagul, iar mâinile și picioarele i se 
zbăteau haotic în încercarea de a se apăra de călăul nevăzut. 

— Nuuuuuuu...... un singur strigăt chinuit, urmat de o tăcere 
fără speranţe. 

Zăcu nemișcată vreme îndelungată, până când arsura și 
durerea dispărură. Acolo unde boala își făcuse de cap nu mai 
rămăsese decât un mare gol. 

Se ridică într-o rână și se holbă la piticania care zăcea între 
picioarele ei. 

Încă acoperit de cheaguri de sânge, copilul îşi îndreptă braţele 
micuţe spre ea. 

Femeia continuă să-l privească, apoi îl ridică în braţe. 

ÎI legănă, în timp ce cu mâna dreaptă îi mângâie încet faţa. 

Apoi, cu ochii aţintiţi asupra bebelușului, îl apucă de gât. 

Și începu să strângă. 

În timp ce degetele i se încleștau din ce în ce mai tare, se 
pomeni rostind bine cunoscutele cuvinte care îi înălțau spiritul și 
îi umpleau sufletul de liniște și pace. 

„Tatăl nostru care ești în ceruri...” 

Copilul se zvârcolea, încercând instinctiv să tragă de degetele 
care îl sugrumau. 

„Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm 
greșiţilor noștri...” 

Apoi degețelele renunţară să mai lupte; împotrivirea se 
înmuie. 

„Și ne izbăvește de cel rău.” 

Mișcările încetară. Copilul stătea ţeapăn în mâinile ei. 


„Amin.” 
e 

Au găsit-o imediat după apusul soarelui. 

Încă se mai ruga, însă nou-născutul dispăruse fără urmă, ca și 
cum n-ar fi existat niciodată. 

Nu s-a împotrivit când au ridicat-o în picioare și au condus-o 
până la ambulanţă. 

Nu s-a uitat înapoi când mașina a pornit. 

Avea chipul senin; mormăia ceva, încet, numai pentru ea. 

Izbăvirea venise, în sfârșit. 


SEPTEMBRIE 


1. 


Janet Conway _ resimţi din plin umilinţa chiar înainte ca 
vânzătorul să-i vorbească. Deja își calcula banii din portofel, în 
timp ce el ridicase receptorul și asculta ce îi spunea persoana de 
la capătul celălalt al firului sau „Vocea”, cum îi zicea Janet de 
multă vreme. „Vocea” era întotdeauna aceeași. Extrem de 
plăcută. Suna atât de familiar, încât Janet chiar ar fi putut schița 
chipul celui care vorbea: o faţă blajină, mai degrabă rotundă, cu 
trăsături fine, atât de greu de reprodus pe hârtie, dar, în orice 
caz, golită de orice emoţii. Urma verdictul final al „Vocii”: 
„Limita creditului a fost depășită”. 

Simţi cum se înroșește de rușine. „Ar fi trebuit să fii obișnuită 
deja cu asta, își spuse ea. După toţi acești ani, la ce te puteai 
aștepta?” Încercând să evite privirea vânzătorului, ochii ei 
rătăciră peste grămăjoara de produse așezate în coș: cinci 
tuburi de vopsea, dintre care trei erau nuanţe de albastru. Avea 
nevoie urgentă de cobalt. Și ar fi putut să renunțe și la două 
pensule, însă cealaltă era absolut necesară. 

Mai necesară oare decât masa de seară? 

Se înroși și mai tare, iar sentimentul de umilinţă se 
transformă în furie. Își ridică privirea de la produsele de pe 
tejghea spre tânărul bărbat - abia dacă era cu doi sau trei ani 
mai mare decât gemenii ei - care părea chiar mai stânjenit 
decât Janet. „Nu e vina ta, îl asigură ea. Și nici a mea, la urma 
urmei”, ar fi putut să adauge, dar se abţinu. „Noi ne spălăm 
rufele în familie”, îi răsună în minte vocea mamei ei răpuse de 
cancer cu cinci ani în urmă. 

— Sunt sigură că nu e decât o neînțelegere, îi spuse ea 
casierului cu un zâmbet forțat, care ar fi trebuit să-i ascundă 
emoţiile, și și-o imagină pe mama ei dând din cap aprobator. O 
să mă întorc să le iau după-amiază. In timp ce ieși din magazin 
și păși în zăduful tipic dimineţilor din Louisiana, simţi în ceafă 


privirea vânzătorului și știu că acesta nu credea, cum nici ea nu 
credea de altfel, că se va întoarce după-amiază. 

Poate într-o după-amiază din săptămâna viitoare, dar 
nicidecum azi. 

Ascultă hârâitul motorului vechii mașini Toyota, rugându-se 
ca acesta să pornească, de vreme ce nu era nici cea mai mică 
șansă ca service-ul să-i accepte cartea de credit Visa. In cele din 
urmă, se relaxă, respirând ușurată când motorul prinse viaţă. 

Deși piața ar fi fost următoarea oprire, iar copiii probabil că o 
așteptau, întoarse mașina în direcția opusă, hotărând că era mai 
important să rezolve pe loc problema cu cartea de credit decât 
să amâne până când Ted s-ar fi întors de la serviciu. „Dacă se 
mai întoarce”, își zise ea tot mai amărâtă, aceasta era 
întrebarea pe care și-o punea în fiecare zi a vieţii ei. 

Hotelul Majestic o fi fost el cândva mândria orașului 
Shreveport - așa cum scria pe marchiza hotelului - dar asta se 
întâmpla cu mult timp în urmă. După ce parcă în fața clădirii 
urâte din cărămidă, ignorând total indicatorul „NUMAI PENTRU 
OASPEŢI”, Janet ezită puţin înainte de a intra. Trase adânc aer în 
piept, pregătindu-se pentru mirosul stătut de ţigară dinăuntru, 
apoi împinse ușa de sticlă fumurie și se strecură în holul de la 
recepţie. „Și acum?” se întrebă ea când păși pe covorul mare și 
jerpelit. Cel puţin ultimul hotel în care lucrase Ted reușise să 
ofere Recepţiei un aspect decent. Oare unde va mai ateriza de 
data asta? 

Nici măcar nu voia să se gândească la așa ceva. 

În timp ce se îndrepta spre biroul directorului, recepţionerul 
dădu ușor din cap: 

— Nu-i aicea, doamnă Conway. Făcu un semn către bar: E-n 
pauză. 

Deși se mai potolise puţin, simţi iarăși în gât un nod de furie. 

Recepţionerul se uită la ea cu un zâmbet compătimitor: 

— Să tot fie vreun ceas de când e în pauză. 

Încă o dată auzi undeva în adâncul creierului vocea mamei ei: 
„Nu omorî mesagerul, doar pentru că nu ţi-a plăcut mesajul!” li 
mulțumi omului cu jumătate de gură, coti spre bar și o clipă mai 
târziu intră în camera plină de fum. Vreo cinci amatori de tărie 
stăteau cocoțaţi la bar. O blondă oxigenată, de vreo patruzeci 
de ani, care de-abia încăpea într-o rochie prea strâmtă pentru 
corpul ei, o privi cu atenţie pe Janet, până când se convinse că 


9 


deocamdată nu putea intra în competiţie cu ea, după care își 
îndreptă privirile seducătoare către bărbatul îmbrăcat 
sărăcăcios aşezat alături de ea. „Aparent, se gândi ea, 
Majesticul nu mai e în stare să atragă nici măcar vreo cocotă 
mai decentă.” 

Zărindu-și soţul, care stătea pe al doilea scaun de la capătul 
barului, Janet trecu pe lângă prostituata ofilită și se postă cu 
braţele încrucișate drept în faţa lui Ted: 

— lar s-a întâmplat, rosti ea încet ca să nu audă barmanul. 

După figura pe care o făcu, Janet își dădu seama că ela 
înţeles despre ce vorbește. Măcar nu încerca să nege. 

— Am rămas fără bani, răspunse el. 

Privirile lor se întâlniră și, ca de obicei, expresia plină de 
remușcări de pe chipul lui - durerea aceea sinceră din ochii 
căprui - o înmuie puțin. 

— N-am scos decât o sută. 

— Așa o fi, dar suta aia nu ne-o puteam permite, i-o tăie 
Janet, pe un ton mai ridicat decât intenţionase. 

Tony, care spăla alene niște pahare în chiuveta din spatele 
barului, le aruncă o privire: 

— Asta înseamnă că datoria lui Ted s-a mai redus cu o sută. 

Janet își mușcă buza, în timp ce Ted sări ca ars: 

— Zău, iubito, îmi pare tare rău. Dar știi și tu cum e... 

— Nu, nu știu cum e, îl întrerupse Janet, clocotind de mânie la 
gândul că el se aștepta ca ea să-l înțeleagă oricât de rău ar fi 
stat lucrurile. Nu știu de ce ţii cu tot dinadinsul să dai tot salariul 
tău pe băutură, când noi de-abia ne-ajungem cu chiria și cu 
mâncarea, ca să nu mai vorbesc de mașina care trebuie îngrijită 
și de materialele mele pentru desen. 

Regretă imediat ultimele cuvinte, pentru că privirea lui Ted îi 
transmitea clar că tocmai îi oferise o portiţă de scăpare: 

— Poate că, dacă ai câștiga ceva din tablourile alea, atunci n- 
ar mai trebui să îţi plătesc eu vopselele, începu el, însă Janet nu- 
| lăsă să termine. 

— Cu banii câștigați de pe ultimele trei pânze vândute am 
acoperit datoriile de pe cărţile de credit și am putut să le 
cumpăr copiilor cadouri de Crăciun. Dacă va fi nevoie, atunci o 
să împrumut ceva de la Keith, de vreme ce el nu își face griji și 
știe că o să vândă ultimele două tablouri la care lucrez. 


10 


Ezită, încercând să se abţină să mai spună ceva, dar mânia o 
copleșise: 

— Și dacă tot trebuie să împrumut bani de la Keith, atunci să- 
ţi intre bine în cap că o să-i spun și de ce am nevoie de ei. N-o 
să mai inventez nimic doar ca să te acopăr pe tine. 

Glasul ei din ce în ce mai ascuţit îi făcu pe toţi cei din bar să 
își întoarcă privirile către ea. Parcă o și vedea pe mama ei cum 
dă din cap, cu dezaprobare, dar îi ignoră avertismentele. 

— Asta vrei tu, Ted? Vrei să încep să spun la toată lumea de 
ce cărțile de credit sunt goale, iar datoriile încep să curgă iarăși? 

Își roti privirea în jurul barului îmbâcsit și dădu din cap 
dezgustată. 

— Nici măcar directorul acestui loc nu mai vrea să lucrezi 
pentru el. 

Ochii lui se umplură din nou de regret. 

— N-o să mai fac, promise el. Jur pe ce am mai sfânt, draga 
mea, jur că n-o să mai pun gura pe băutură până când nu ne 
plătim și ultima factură. Băgă mâna în buzunar, scoase 
portofelul și îi dădu tot măruntul pe care îl găsi: Uite, ia-i! spuse 
el. Poate o să-ţi ajungă pentru ce ai tu nevoie. 

Jane îl privi lung. Chiar și în lumina chioară a barului, putea 
să-i zărească durerea din priviri. Dincolo de semnele lăsate de 
alcool, trăsăturile lui fine de băieţaș, care o cuceriseră din prima 
clipă, erau încă vizibile. Se întinse ca și când ar fi vrut să ia 
banii, dar mâna ei se opri la jumătatea drumului, căzând încet 
pe lângă corp. Dădu ușor din cap și rosti încet, aproape fără 
urmă de mânie: 

— Nu e vorba de bani, Ted. Ci de tine. Nu vreau banii tăi. Pe 
tine te vreau. 

Întorcându-i spatele, Janet părăsi clădirea întunecata, ieșind în 
soarele fierbinte al dimineţii. 

„Cel puţin n-am plâns, își spuse ea în timp ce se urca în 
mașină. Cel puţin nu i-am lăsat să mă vadă plângând.” 

Dar imediat ce Toyota se puse în mișcare, lacrimile atât de 
bine controlate în bar începură să-i șiroiască nestingherite pe 
obraji. 

e 

Ted Conway își privi soția cum iese în grabă din bar, împinse 

cât colo paharul gol, se ridică în picioare și își îndesă la loc 


11 


portofelul, însă chiar înainte de a se îndrepta spre biroul său, 
privirea îi căzu pe paharul gol. 

Îl fixă câteva momente lungi, fiind conștient de faptul că ar fi 
trebuit să-l lase acolo și să se întoarcă la lucru. Dar se așeză din 
nou pe scaunul acela înalt și împinse paharul spre Tony: „La 
urma urmei, încă unul ce rău poate să-mi facă?” 


2. 


Cora Conway pierduse șirul zilelor de când își tot aștepta 
moartea. Cu mult timp în urmă, presupunea ea, probabil că 
existaseră momente când se bucurase de viaţă, dar amintirile 
acelor vremuri pieriseră în ceața deasă ce părea că o învăluie 
din ce în ce mai strâns, cu fiecare zi a vieţii ce trecea pe lângă 
ea. 

Oricum pentru Cora calendarul devenise o noţiune lipsită de 
sens, pentru că toate zilele semănau atât de bine între ele, încât 
nu mai avea rost să se gândească la ce va urma. De obicei se 
trezea la ea în pat, în camera care îi era atât de familiară, încât, 
dacă s-ar fi trezit oarbă într-o dimineaţă, imaginile din jurul ei ar 
fi fost deosebit de vii, iar pierderea vederii nu ar fi însemnat 
mare lucru pentru ea. 

Noptiera se afla în stânga. 

Măsuţa cu lampa de citit și cutia muzicală - la dreapta. 

După ce s-ar ridica din pat, s-ar îndrepta spre ușă, ar ieși în 
hol - ușa aflată la capătul unui coridor scurt era situată exact în 
centrul peretelui dinspre partea de nord a camerei - și ar trece 
pe lângă alte două uși. 

Cea din stânga ascundea o debara în care își ţinea hainele. 

Cea din dreapta era de la baia pe care o împărțea cu 
persoana ce stătea în camera de alături. 

Nu o văzuse niciodată pe persoana aceea, habar n-avea dacă 
era femeie sau bărbat. 

De altfel, nici nu-i păsa. 

Pe peretele de sud al camerei se găsea o fereastră, dar Cora 
nu se apropia de ea; dădea către o altă fereastră aflată la câţiva 
metri, apar- ţinând unei camere ca a ei, un fel de imagine în 
oglindă. 


12 


Odată, mai demult, se întrebase dacă în camera aceea locuia 
tot o femeie ca ea și dacă, atunci când aceasta se uita în 
oglinda de deasupra servantei, așezată pe peretele opus celui 
pe care era patul, se gândea și ea la același lucru. Observase în 
oglindă cum imaginea ei îmbătrânește pe zi ce trece; privea 
chipul care își pierdea, treptat, frumuseţea de odinioară. 
Incetase să-și mai atingă faţa, agăţându-se de gândul că nimic 
din ce zărea în oglindă nu putea să-i aparţină. 

De aceea nici nu-și mai privea mâinile, picioarele sau vreo 
altă părticică a corpului. 

De aceea, zi de zi, stătea întinsă în pat cu ochii în tavan. 

Aștepta. lar zilele se scurgeau una după alta. 

După ce Cora se trezea, venea femeia cu tava pe care era 
micul dejun; atunci se ridica, se sprijinea bine de pernă, mânca, 
atentă să nu cumva să zărească femeia din oglindă. 

Apoi se culca, până venea băiatul care aducea prânzul. 

Apoi se culca din nou până venea o altă femeie cu cina. 

Nu vorbea cu nimeni; dacă ar fi vorbit, și-ar fi auzit vocea și 
nu-și dorea acest lucru. 

Se culca, apoi se trezea, iar ziua se desfășura exact ca ziua 
dinainte și ca ziua care urma să vină. 

Nu știa exact când începuse să se adune ceața. Devenise 
conștientă de ea într-o zi când un abur gri, de departe o atinse. 
Nu i-a acordat prea mare atenţie atunci, dar din când în când 
observa cum ceața se infiltra din ce în ce mai aproape de ea. 
Devenea mai întunecată, învăluind imaginile din lumea ei într-o 
haină subţire. 

„Ceaţa, gândea ea, vestește apropierea morţii”, așa că începu 
să se pregătească, cerând iertare pentru păcatele care păreau 
atât de îndepărtate și de neclare, încât pur și simplu le uitase. 
Pe măsură ce aburul acela se îngroșa, începu să caute moartea, 
să o dorească, să tânjească după pâcla cenușie a spiritului 
întunericului, care avea să vină în curând. 

In sfârșit, în dimineaţa aceasta reușise să o vadă. 

O surprinsese din întâmplare, când se ridicase din pat ca să 
se ducă la baie, iar privirea îi alunecase din greșeală pe 
suprafața oglinzii. Deși întorsese capul repede, ceva ce văzuse 
în oglindă se înfipsese adânc în mintea ei și, după ce ieși din 
baie câteva momente mai târziu, hotărî că trebuie să se 
convingă. 


13 


Femeia din oglindă nu semăna nici pe departe cu ea: ochii 
mohorâţi erau afundaţi adânc în orbite, pielea era plină de 
riduri, iar capul era acoperit doar de câteva smocuri de păr alb. 
Dar nu imaginea femeii muribunde îi atrase atenţia Corei; ci 
ceva ce se întrezărea în spatele ei. 

Deși nu o mai văzuse niciodată, o recunoscu pe loc. 

Era Moartea, care se hotărâse în sfârșit să iasă din întuneric 
pentru ea. 

Cora își imaginase întotdeauna Moartea învăluită în veșminte 
negre, cu ochi de gheaţă strălucind, cu un chip scheletic, pierdut 
în faldurile unei glugi. Insă îngerul care se apropia acum de ea 
nu semăna deloc cu imaginea din mintea ei. Spiritul însă nu 
avea nicio glugă. Faldurile pelerinei fluturau grațios, făcând 
unde argintii, iar zâmbetul radios îi dădea chipului său o 
strălucire aurie. Braţele erau larg întinse, ca și când ar fi 
cuprins-o într-o îmbrăţișare protectoare. Groaza pe care o 
simţise mereu când se gândea la moarte - o anumită certitudine 
că eternitatea ce se așternea în faţa ei era, oricum, cu mult mai 
rea decât tot ce îndurase în ultimii ani - începu să se topească 
pe măsură ce silueta luminoasă se apropia de ea. 

Instinctiv, degetele ei apucară strâns crucea de aur ce-i 
atârna de lănţișorul subţire de la gât și începu să-i mângâie 
delicat conturul, amintindu-și pentru prima oară după atâta 
vreme cuvintele celui care i-o dăruise: „Aceasta te va apăra. Să 
nu o scoţi decât atunci când îngerul va veni după tine.” 

Cora nu pricepuse atunci, nu se gândise niciodată la Moarte 
ca la un înger care o va salva de povara anilor trecuţi, ci, mai 
degrabă, ca la un mesager al pedepsei ce avea să urmeze. 

lar acum, când silueta se apropia de ea, ceața întunecată 
părea să se destrame. 

Intorcându-se spre pat, se așeză pe marginea lui și deschise 
sertarul de sus al noptierei. Era plin până la refuz cu rămășițele 
unei vieţi aproape uitate - bucățele de hârtie pe care erau scrise 
cuvinte fără sens, fragmente tăiate din ziare și reviste, mici 
cadouri primite de la oameni ale căror nume și chipuri se 
șterseră de mult din memoria ei. Sertarul se înţepeni puţin, 
după care căzu la pământ atunci când Cora trase cu putere de 
el. Se așeză în genunchi și începu să răscolească printre 
lucrurile de pe covor; degetele ei căutau cu înfrigurare un obiect 
anume - pe care și-l amintea clar acum - trebuia să-l găsească. 


14 


Când veni sora medicală, Cora mai era încă pe podea. Încercă 
să îi explice acesteia ce caută, dar cuvintele nu voiau să vină. 
Cora nu fu în stare să se împotrivească atunci când asistenta o 
ridică și o așeză pe pat. Degeaba se zbătu și se zvârcoli, 
legăturile cu care era prinsă erau mult prea puternice. 

În timp ce se lupta să scape de chingile care o strângeau, zări 
pentru o clipă imaginea Morţii în oglindă și atunci se relaxă, 
corpul ei cufundându-se în conturul familiar al saltelei. Când 
capul atinse perna moale, văzu cum spiritul se apropie și mai 
mult. 

Afară lumina păli în momentul în care spiritul de pe tărâmul 
celălalt începu să se insinueze prin sticlă, iar Cora simţi prezența 
reconfortantă a Morţii atât de aproape, încât probabil și-ar fi 
întins braţele spre ea, dacă ar fi putut să și le miște. 

Întunericul începu să o învăluie. | se păru că aude vocea 
spiritului, șoptindu-i că venise ceasul să treacă în lumea de 
dincolo. 

Buzele Corei se mișcară în încercarea de a articula câteva 
cuvinte pe care nu le mai rostise de ani de zile. 

— Ted, șopti ea în cele din urmă. Il vreau... te rog... pe Ted. 

Epuizată de efortul de a vorbi, Cora oftă adânc, după care 
ramase nemișcată. 

e 

O clipă asistenta crezu că doamna Conway murise, dar apoi 
văzu că bătrâna încă mai respiră, deși foarte greu. Părea să fi 
căzut din nou în semiinconștiența în care trăia de luni de zile; 
sora îi slăbi puţin legăturile. O să treacă mai târziu, înainte să 
iasă din tură, să vadă cum se simte. Poate atunci, în cazul în 
care pacienta va da semne de trezire, se va gândi să ia legătura 
cu singura rudă a femeii. 

Nepotul ei, Ted Conway, care nu își mai vizitase mătușa de 
ani buni. „N-are niciun sens să sun deocamdată, se gândi 
asistenta, atâta timp cât bătrâna nu dă semne că va muri.” 

Probabil că, în acest caz, va veni în sfârșit și el, măcar să-și ia 
adio. 

e 

Ted Conway privea din spatele barului ştirile de la ora 5 p.m.; 
îi făcu un semn lui Tony să-i dea un ultim pahar de votcă tonic 
înainte de a pleca. Era obosit; în ciuda celor spuse de Janet, „nu- 
și băuse mințile” la bar chiar toată după-amiaza. Mai și lucrase, 


15 


revizuind dosarul ce zăcea deschis în fața lui, dar mai ales 
verificându-l atent pe barman, pe care îl bănuia că ciupește 
binișor din veniturile hotelului. Ted încă nu era sigur de modul în 
care opera Tony - studiase cu atenţie felul în care turna 
băuturile și chiar ceruse câteva pahare de whisky sec, doar ca 
să se asigure că barmanul nu îl îndoaie cu apă. Deși știa că nu i- 
ar fi putut face nimic, nu fusese în stare nici măcar să-l prindă 
pe Tony că sustrage din bani. Ted lucra în industria hotelieră de 
peste douăzeci de ani și aflase că barmanii știu tot felul de 
șiretlicuri, multe dintre ele bazându-se pe iuțeala de mână. 
Problema era că Frank Gilman, directorul general, nu avea de 
gând să investească în echipamente care să-i oblige într-un fel 
pe barmani să rămână cinstiţi. Nu aveau nevoie decât de un 
dozator de băutură și de o casă de marcat computerizată, care 
nu ar fi permis dozatorului să toarne în pahar ceva, fără să fie 
trecut imediat pe nota de plată. 

„Dragule, noi nu ne aflăm la Sheraton, bombănise Gilman 
când Ted ridicase această problemă cu o săptămână înainte. Nu 
ne permitem astfel de lucruri și, chiar dacă am dispune de 
finanţele corespunzătoare, tot nu aș pune așa ceva la mine în 
hotel. Un barman are dreptul din când în când să facă cinste 
vreunui client cu câte un pahar. Numai așa îl poate face să mai 
revină.” 

Cel puţin Gilman avea dreptate într-o singură privinţă: 
Majesticul nu era nici pe departe Sheraton. Ted lucrase ceva 
vreme într-un hotel Sheraton și se simţise extraordinar, nu ca în 
bomba asta. „De fapt, se gândi el, și azi ar mai fi lucrat acolo 
dacă directorul general nu ar fi fost așa un dobitoc.” Nici acum 
nu înțelegea ce mare greșeală făcuse că ţinea în biroul lui o 
sticlă de Smirnoff. La urma urmei, afacerea cu hoteluri se baza 
pe ospitalitate, nu? Băuse și el câteva pahare cu furnizorul acela 
care dorea să-i vândă de la lenjerie până la aperitive pentru 
hotel. Ce mare filosofie? Așa se fac afacerile. Cel puţin din 
punctul acesta de vedere Frank Gilman era un om înțelegător. 

Tony îi aduse băutura proaspătă și, exact când Ted dădu să 
ridice paharul, înlemni brusc, simțind, chiar înainte de a arunca 
o privire în oglinda barului, că în spatele lui stătea Frank Gilman. 
Cu puţin înainte de a afișa „zâmbetul de asistent al directorului” 
- acel zâmbet care îi dădea gata chiar și pe cei mai furioși 
oaspeți - se întrebă de ce oare reușea să simtă întotdeauna 


16 


prezenţa directorului general. Și nu era vorba doar de Gilman - 
ci de toţi spurcaţii âia de directori pentru care lucrase vreodată. 
Nu era nimic palpabil, ci doar un fel de al șaselea simţ. Dar ce 
naiba căuta Gilman aici? Era vineri doar - ziua lui de golf - și 
plecase imediat după prânz, așa cum făcea întotdeauna. Ce îl 
adusese înapoi? Dacă ar fi fost vreo problemă, ar fi știut cu 
siguranță. Dar după-amiaza aceea fusese de-a dreptul moartă, 
cu excepţia scenei făcute de Janet pentru cartea de credit. In 
afară de asta nu se întâmplase nimic. Nimic, niente, nada. Apoi, 
în timp ce Gilman se strecură chiar lângă el, înţelese: șeful lui 
avea de gând, în sfârșit, să ia în serios sesizările lui legate de 
Tony, așa că venise personal să îl verifice. 

— Încă nu-mi dau seama, Frank, spuse Ted cu voce joasă 
pentru ca Tony să nu-l audă. Știu că face ceva, dar nu știu cum. 

Ochii lui Gilman se îngustară: 

— Poate ar trebui să discutăm la mine în birou, sugeră el. 

Sorbind dintr-o înghiţitură votca pe care i-o așezase în faţă 
Tony ceva mai devreme, Ted se ridică, sprijinindu-se puţin de 
bar, și o porni în urma lui Gilman, care împingea deja ușa dintre 
bar și holul Recepţiei. 

— Nu-ţi uita dosarul, Ted, strigă Tony. 

Ted smulse grăbit dosarul de pe bar și înjură printre dinţi când 
hârtiile se împrăștiară pe jos. Se lăsă repede în genunchi, le 
îndesă cum putu mai bine în mapa de plastic și porni în grabă 
după Gilman. 

Barmanul se uită lung după el. După ce ușa se trânti în urma 
lui Conway, se întoarse la ștersul paharelor și la conversaţia pe 
care o purta cu dama ce zăcuse toată după-masa acolo, la două 
scaune de Ted: 

— Nu cred că o să-l mai vedem mult timp printre noi, spuse 
el. 

Femeia ridică din umeri, indiferentă: 

— Pacat! Cel puţin ăsta nu s-a luat de mine așa cum a făcut-o 
ăla de dinainte. 

Tony chicoti: 

— Crezi că a fost vreodată suficient de treaz ca să te observe? 

Râsul sănătos al prostituatei răsună până în holul hotelului, 
acolo unde Ted tocmai se pregătea să intre în biroul lui Frank 
Gilman. „Poate, după ce termin chestia asta cu Frank, se gândi 
Ted, mă întorc la bar și o dau afară pe târfa aia. Oamenii ca ea 


17 


știrbesc din puţinul renume pe care îl mai are hotelul.” Împinse 
ușa de la biroul directorului general și o închise repede în urma 
lui, ca să nu mai audă râsetele femeii. Chiar în momentul când 
se pregătea să se așeze confortabil în fotoliul din piele din fața 
biroului lui Gilman, își dădu seama că acesta stătea în 
continuare în picioare, sprijinit de masă și cu braţele încrucișate 
la piept. Ted, ale cărui reflexe erau mult prea lente ca să se 
ridice din nou în picioare, căzu greoi în fotoliu. 

— lar te-ai îmbătat, Ted! 

Deși Gilman făcuse doar o remarcă, Ted negă cu putere din 
cap: 

— Am băut câteva pahare, e adevărat, recunoscu el. Dar cum 
altfel pot să-l prind pe nenorocitul ăla de... 

— Nu te mai deranja atât! i-o tăie Gilman. Ai stat la bar toată 
după-amiaza și se pare că ai ras vreo zece pahare. 

Ted sări în picioare, cu faţa roșie și fruntea acoperită brusc de 
câteva picături de sudoare: 

— Cine a spus așa ceva? Am băut doar două pahare, iar alea 
de-abia dacă aveau ceva în ele! 

Buzele lui Gilman se întinseră într-un zâmbet în timp ce dădu 
din cap: 

— E prea târziu, Ted. Tony nu umblă la băuturi și nici nu fură. 

Ochii lui Ted străluceau de furie: 

— Dar pot s-o dovedesc. 3 

— Nu, nu poți, pentru că el nu face aşa ceva. In niciun caz nu 
fură. Dar, dacă mă uit la cheltuielile făcute de tine, n-aş putea 
să spun acelaşi lucru. 

Luat prin surprindere, Ted ezită: 

— Cheltuieli? 

Gilman ridică un teanc subțire de hârtii de pe biroul său. 

— Reiese că luna trecută ai consumat la bar fără să plătești în 
valoare de vreo trei sute de dolari, Ted. Trei sute de dolari! Nu 
știu cum ai făcut asta și nici nu mă interesează, sincer să fiu! 

Pentru că Ted încercă să vorbească, Gilman ridică o mână 
pentru a-l reduce la tăcere: 

— Chiar nu vreau să știu, Ted. 

Ridică un plic și i-l dădu: 

— Acesta este ultimul tău salariu. Ai acolo o compensație 
pentru  concediere şi serviciile medicale plătite pentru 
următoarele trei luni. Eu zic că sunt destul de generos, nu? 


18 


spuse el arcuindu-și sprâncenele. Dacă aș fi în locul tău, sincer 
îți spun, eu m-aș folosi de asta ca să îmi rezolv problemele cu 
băutura. 

Pe fruntea lui Ted Conway o venă zvâcnea nebunește: 

— Eu nu am nicio problemă, începu el. Mai beau un pahar sau 
două din când în când. Ei și? Cine nu bea? 

Făcu un gest vag către raportul de cheltuieli: 

— lar mare parte din ce e trecut acolo sunt cheltuieli de 
afaceri. Vocea lui căpătă o notă lingușitoare: Haide, Frank, doar 
știi și tu cum e! Că doar ai fost și tu ca mine! 

— E adevărat, dar eu am fost întotdeauna treaz, Ted. Se 
îndreptă către ușă: O să am nevoie de cheile tale. 

Ted se holbă la șeful său, înțelegând, în sfârșit, ce i se 
întâmplă. 

— Ştii ce? spuse el, scoțând inelul plin de chei din buzunar și 
aruncându-l cu putere pe birou. Nu poţi să mă dai afară, Frank! 
Demisionez eu! Ai un hotel împuţit și nu-mi vine să cred că am 
rămas atât de mult timp aici, încercând să fac puţină curăţenie 
în el. Să-l ia dracu', Frank! Și pe tine la fel! Poţi să ţi-l bagi în 
fund! 

Smulse plicul cu decizia de concediere din mâna lui Gilman, 
se răsuci brusc și se repezi afară pe ușă. 

— In raportul meu către oficialități, o să spun totuși că am 
făcut restructurări, Ted, strigă Gilman. Așa o să poţi să-ți iei 
ajutorul de șomaj imediat, iar în cartea de muncă n-o să se 
consemneze că ai fost dat afară. E tot ce pot să fac pentru tine! 

Ted Conway ignoră ultimele cuvinte ale lui Gilman. Trântind 
ușa cu putere în urma lui, se îndreptă spre bar, apoi își aduse 
aminte că Gilman i-a spus câte pahare băuse în după-amiaza 
aceea. Nenorocitul ăla de barman îl spiona! Ei bine, mai erau o 
grămadă de alte locuri unde ar fi putut să bea ceva. 

Și o grămadă de alte hoteluri care își doreau un asistent bun. 

Cine dracu' avea nevoie de Majestic? 

Era doar o cârciumă împuţită! 

De-abia când se depărtase puțin de hotel și căldura fierbinte a 
soarelui de după-amiază îi sporise și mai tare furia, își aminti de 
Janet și se gândi la ce urma să îi spună ea când va afla că și-a 
dat demisia. 

Fără să stea prea mult pe gânduri, Ted Conway intră în primul 
bar care îi ieși în cale. 


19 


3, 


„Cât o să mai dureze? se gândi Janet.” Întrebarea nerostită 
păruse complet inofensivă atunci când își făcuse loc în mintea 
ei. Cu nimic mai tulburătoare decât cea legată de cât va mai 
rezista cratița reîncălzită din cuptor înainte de a fi obligată să 
mai adauge niște lapte care să o facă oarecum digerabilă. Dar 
când crăpă puţin ușa de la aragaz să testeze amestecul de ton 
și de tăiţei, întrebarea se repetă, de fiecare dată atingând un 
aspect diferit al existenţei ei. 

„Cât o să mai dureze până se întoarce Ted acasă?” 

„Cât o să mai dureze până când o să fie concediat din nou?” 

„Cât o să mai dureze până când copiii se vor sătura de 
certuri?” 

„Cât o să mai dureze până când se va sătura și ea?” 

— Mami, nu-ţi mai face atâtea griji, te rog! îi spuse fiul ei și 
câteva momente crezu că vorbise cu glas tare. 

Apoi zări licărirea glumeaţă din ochii lui Jared. 

— O să-i zicem lui Kim și lui Molly că mucegaiul e pătrunjel 
sau brânză Camembert, sau ceva de genul ăsta. 

Janet se prefăcu gata să lovească în Jared cu lingura, dar el se 
strecură, spre uimirea ei cu graţia unui dansator, și nu a unui 
jucător de fotbal american. Și nu că Jared ar fi avut fizionomia 
tipică a jucătorilor de fotbal; din contră, la șaisprezece ani și 
cântărind doar 80 de kilograme la cei 1,80 în ai lui era cu mult 
mai mic și mai ușor decât majoritatea coechipierilor săi. Totuși, 
în ciuda reflexelor rapide ale lui Jared și a agilităţii sale 
deosebite, Janet încă mai simţea un fior de spaimă, în timpul 
meciurilor, la vederea adversarilor care se aruncau să Îl 
placheze. 

— Să știi, Jared Conway, că până acum nu ţi-am servit 
mâncare mucegăită, dar, dacă insiști, poate chiar am s-o fac! 

— Vrei să-l sun pe tata să văd cât mai întârzie? întrebă Jared, 
ignorându-i ameninţarea, după care deschise sertarul de lângă 
chiuvetă și scoase de acolo niște tacâmuri de argint. 

Deși încercase ca întrebarea lui să sune normal, vocea lui 
puţin tensionată sugera de fapt adevărata întrebare: „Să încerc 
să-l găsesc pe tata?” 

Janet ezită, după care dădu din cap: 


20 


— Să mai așteptăm vreo juma' de oră și, dacă nu vine, noi ne 
așezăm la masă și o să-i păstrez și lui o porție. 

Jared ezită la rândul lui și Janet avu senzaţia că o să mai 
spună ceva, dar acesta apucă pachetul cu șerveţele și începu să 
le aranjeze pe masa cumpărată de Janet la mâna a doua cu 
șaptesprezece ani în urmă. In momentul acela, mama ei o 
considerase „perfect acceptabilă pentru niște proaspăt 
căsătoriți”. Astăzi însă, cuvintele mamei ei nu ar mai fi fost așa 
de îngăduitoare la adresa mesei, și mai ales la adresa situaţiei 
lor, în general. Aruncă o privire prin bucătăria care necesita mai 
mult decât oricare altă cameră o zugrăveală bună și se întrebă 
dacă exista și cea mai mică șansă să-l convingă pe proprietar să 
zugrăvească locul din nou și, eventual, să-i repare și acoperișul. 
Slabe speranţe! Se rugase de el toată vara să pună plase noi 
contra ţânţarilor, doar-doar copiii ei nu vor mai fi obligaţi să 
aleagă între a transpira abundent în camerele neaerisite sau a 
deschide ferestrele și a lăsa cale liberă milioanelor de țânțari 
nemiloși. 

— Ei lasă, că nu beau atâta sânge, îi răspunsese Jared cu o 
săptămână în urmă când îl întrebase cum de rezistă în băzâitul 
acela permanent din mica lui cameră, construită ilegal în 
spatele bungaloului. 

Era exact genul de răspuns pe care i l-ar fi dat și Ted cu mulți 
ani în urmă, la începutul căsniciei lor, când nu obișnuia să bea 
vârtos decât la petreceri. Jared semăna atât de bine cu Ted, așa 
cum sora lui geamănă, Kim, semăna atât de bine cu ea, încât 
uneori se întreba dacă ea și Ted nu reușiseră, mai degrabă, să 
se cloneze decât să conceapă o pereche de moștenitori care să 
fie un amestec între ei doi. 

De dragul lui Jared se ruga să nu semene prea mult cu tatăl 
lui, cât despre Kim spera din suflet ca fetița să nu aibă o 
slăbiciune pentru același tip de bărbat cu care se măritase ea. 

„Nu prea sunt corectă, își zise ea.” Când l-a întâlnit, Ted 
Conway avea un șarm ce se deosebea atât de tare de rigiditatea 
familiei ei, încât s-a îndrăgostit de el imediat. lar căsnicia lor 
mersese destul de bine o bucată de vreme. Ted avea un talent 
aparte pentru domeniul hotelier și amândoi crezuseră că, în cele 
din urmă, se vor stabili undeva în Atlanta sau în Miami, ori chiar 
în New Orleans, unde Ted va conduce unul dintre hotelurile 
principale, iar ea va expune în cele mai bune galerii de artă. 


21 


Dar undeva, pe drum, înclinația lui spre băutură depășise 
limitele bunului simț, punând capăt viselor lor. 

Dar ele nu dispăruseră complet: Janet încă mai avea fantezii 
cu lucrările ei expuse în marile galerii, deși încetase de mult să- 
și mai împărtășească speranţele cu Ted, ale cărui considerații 
despre talentul ei se reduceau acum la cârcoteli legate de 
sumele cheltuite pe pânze, vopsele și pensule. 

Și visele lui erau încă vii, mai ales când avea la bord câteva 
pahare în plus. Atunci îl auzea cum bombăne la adresa 
conducerii hotelului pentru care lucra. Deși existase o perioadă 
când nu prea fusese de acord cu el, în ultimii ani s-a văzut 
nevoită să admită că avea oarecum dreptate. La urma urmei, ce 
manager care își cunoștea afacerea l-ar angaja pe unul ca Ted, 
având în vedere reputaţia și trecutul lui? 

Și atunci de ce mai stătea cu el? 

Era o problemă la care Janet reflectase de multe ori și îi 
cunoștea perfect și răspunsul: stătea cu Ted pentru că nu avea 
curajul să plece cu copiii și să o ia de la capăt de una singură. La 
urma urmei, cât de mult se mai puteau înrăutăți lucrurile? Nu 
câștiga mulţi bani, dar veniturile ei aproape le egalau pe cele 
ale lui Ted, având în vedere că ea nu cheltuia niciun cent pe 
băutură. Pe de altă parte, imaginea soţiei care pleacă cu 
bagajele și cu copiii poate l-ar fi tulburat un pic pe Ted și l-ar fi 
determinat să ia o decizie serioasă în legătură cu viaţa lui. În 
adâncul inimii, Janet știa că și ea este responsabilă, ca și Ted, 
pentru viaţa pe care o trăiește. Cât aveau, oare, să o mai ducă 
așa? 

Apariţia subită a lui Molly o împiedică să mai caute vreun 
răspuns; fetița dăduse buzna în bucătărie cu o energie 
extraordinară pentru un copil de un an și jumătate, mai ales în 
condiţiile unei călduri toride și a unei umidităţi sufocante. În 
spatele lui Molly apăru Kim care își luă sora mai mică în brațe, 
înainte ca aceasta să apuce să se agate de picioarele mamei 
sale. 

— Te-am prins, strigă Kim, ridicând-o pe fetiță mult deasupra 
capului și aplecând-o atât de tare, încât Molly aproape că privea 
direct spre covor. 

Molly se prefăcu foarte furioasă, dar chicotelile o dădură de 
gol în cele din urmă și mutrișoara ei se lumină de un zâmbet 
larg: 


22 


— Jos, striga ea. Vleau jos! 

— Pe cuvântul tău că vrei jos? întrebă Kim. Bineeee, poftim! și 
îi dădu drumul lui Molly să cadă puţin, dar o prinse imediat cu 
mâinile de talie, înainte să o lase ușor pe podea. 

— Să nu mai faci asta, se burzului Janet în timp ce Molly 
scoase un țipăt mai degrabă de plăcere, decât de frică. Mi-a stat 
inima-n loc, ce naiba! 

— Dar îi place, răspunse Kim, legănându-și surioara înainte și 
înapoi. 

— Mai vleau, strigă Molly, trăgând de picioarele celei pe care 
încercase mai devreme să o ocolească. Mai dă-mă! 

— După ce mâncăm, îi spuse Kim. Și dacă ești cuminte, foarte 
cuminte, o sa te las să mă ajuţi să spăl vasele. 

Dându-i un ghiont ușor lui Molly, Kim deschise ușa cuptorului, 
unde se găsea vasul de porțelan, cadou de nuntă de la mama lui 
Janet. „Nu vei mai avea nevoie de ceva mai sofisticat timp de 
câţiva ani, draga mea”, o auzea Janet pe mama ei, care avusese 
dreptate până la urmă. 

— Vine și tata la cină? întrebă Kim. 

Janet simţi în vocea lui Kim aceeași tensiune ca în a lui Jared 
mai devreme. 

— Nu sunt sigură, răspunse, ea, cu precauţie, păstrând aerul 
că totul era în regulă în familia ei. Dar pune și pentru el o 
farfurie. Știu că o să ajungă și el la timp dacă va putea. 

Kim îi aruncă o privire scurtă, dar semnificativă: „Vrei să spui 
dacă va fi suficient de treaz!” Dar, ca și Jared, Kim nu insistă. 

— Să-l mai așteptăm câteva minute, adăugă Janet. 

e 

Trecuseră mai mult de câteva minute, până când Ted a ajuns 
în acea seară acasă și când a sosit - imediat după unsprezece - 
avea faţa roșie, mersul nesigur și ochii împăienjeniţi de 
cantitatea mare de alcool ingurgitată. Janet îl aștepta singură în 
sufragerie, încercând să se concentreze asupra unei cărţi pe 
care o împrumutase de la bibliotecă în ziua respectivă. Molly 
dormea deja de mult în pătuţul ei, iar Kim și Jared scăpaseră de 
căldura sufocantă din casă, plecând la film. Când Ted intră prin 
ușa din spate și nu o strigă așa cum obișnuia, bănuiala lui Janet 
că fusese la băut toată seara se transformă în certitudine. 
Pregătindu-se sufletește pentru cearta care avea să urmeze, cu 


23 


siguranţă, imediat ce el va intra în cameră, Janet lăsă cartea 
deoparte. 

— Mi-am dat demisia din rahatul ăla de slujba, o anunţă Ted 
fără niciun preambul, când intră în cameră cu o cutie de bere în 
mână. 

Janet simţi cum i se face un nod în stomac: știa că, indiferent 
de ce va spune acum, o să iasă scandal, dar ar fi fost și mai rău 
să nu zică nimic. 

— Ţi s-a oferit ceva mai bun? întrebă ea, alegându-și cu grijă 
vorbele și inflexiunea vocii pentru a nu-l irita și mai mult pe Ted. 

El se aruncă pe canapea cu o mână pe coapsa ei: 

— N-am putut să-l mai suport pe Frank Gilman. Tipul ăsta e 
un bou! 

— Ei, lasă, sunt sigură că o să găsești altceva, răspunse Janet, 
dar chiar beat fiind, Ted îi recunoscu tactica. 

Ochii i se subţiară ca două lame și strânsoarea mâinii lui 
deveni mai puternică: 

— Tu ce faci, îmi vorbești de sus? 

Gândurile lui Janet se învălmășiră și își aminti de noaptea 
aceea cu doi ani în urmă, când Ted venise acasă mai beat decât 
era acum și hotărâse că vrea să facă dragoste cu ea. Incercase 
din răsputeri să-l oprească, dar nu reușise, așa că mai bine îi 
ceda de bunăvoie, decât să se mai chinuie ca atunci. 

Fusese o noapte oribilă pentru ea. Când descoperise că 
rămăsese gravidă, cochetase puţin cu ideea avortului, dar 
numai pentru scurt timp. Apoi, când se născuse Molly, Janet a 
știut că luase o decizie corectă. Însă nu mai voia ca istoria să se 
repete. 

— Sunt foarte obosită, Ted, începu ea, însă soțul ei îi aruncă o 
privire lacomă. 

— Păi, atunci să mergem la culcare. 

Căută înnebunită vreun alt motiv - care să-l împiedice - când 
brusc, telefonul începu să sune. Tresăriră amândoi. Ted își luă 
mâna de pe piciorul ei și Janet se ridică să răspundă. Deja se 
gândea la tot felul de nenorociri și accidente în care erau 
implicaţi Kim și Jared. 

— AȘ putea vorbi cu Ted Conway, vă rog? întrebă un glas de 
femeie. 


24 


Janet deveni și mai atentă când auzi tonul oficial al vocii. 
Indiferent de veștile aduse, Ted nu era în măsură să le facă față, 
așa că răspunse ea. 

— La telefon doamna Conway. 

— Îmi cer scuze că vă sun așa de târziu, spuse femeia și 
spaima lui Janet se mai domoli puţin. 

Nimeni nu s-ar fi scuzat dacă ar fi fost vorba de copiii ei, nu-i 
așa? 

— Mă cheamă Lucille Mathers și vă sun de la Willows, St. 
Albans. 

Janet simţi cum temerile ei dispar complet. Nu era vorba de 
copii, ci de mătușa lui Ted. 

— E în legătură cu doamna Cora Conway, continuă femeia, 
confirmând astfel  bănuielile lui Janet. Cred că soțul 
dumneavoastră ar trebui să vină până aici. 

Făcu un calcul rapid în minte. Pe loc? St. Albans era la vreo 
trei sute de kilometri la sud-est de Shreveport; chiar dacă 
plecau imediat, n-ar fi ajuns acolo mai devreme de trei 
dimineaţa. Și mai ales în starea în care se afla Ted... 

— Cât de grav e? întrebă Janet. 

Ultima oară când discutase cu cei de la Willows, Cora se afla 
într-o stare de semicomă și luni de-a rândul nu mai apăruse 
nicio modificare importantă. 

— Mi-e teamă că nu se simte prea bine, răspunse Lucille 
Mathers. 

După care adăugă foarte repede: 

— Nu cred că mai rezistă încă o zi. 

Urmă o pauză. Apoi: 

— Vrea să-l vadă pe soţul dumneavoastră. Dacă e posibil... 

— Mâine, răspunse Janet, hotărându-se pe loc. O să plecăm 
dimineaţă, la prima oră, și cred că pe la unsprezece o să fim 
acolo. Puteţi să-i spuneţi asta? 

— Sigur că da, răspunse Luciile Mathers. Vă așteptăm mâine 
dimineaţă atunci, bine? 

După ce puse receptorul în furcă, Janet îi spuse lui Ted despre 
cererea Corei. Nu era convinsă că el aude vreun cuvânt însă, 
când Ted îi răspunse cu limba împleticită, se lămuri că o 
ascultase cu atenţie. 

Și mai știa și că acum vorbea cu ea alcoolul, nu soțul ei. Ori 
cel puţin așa spera ea. 


25 


— De ce dracu' să mă duc s-o văd pe mătușa Cora? întrebă el. 
E nebună de legat și de fapt întotdeauna a fost cam sărită de pe 
fix. Ce să fac eu cu ea? 

— Doamne, iartă-mă, Ted! se repezi Janet. E pe moarte și tu 
ești singura ei rudă! 

— Și? întrebă Ted. A făcut ea ceva pentru mine vreodată? 

Apoi, înainte ca Janet să apuce să-i răspundă, capul îi căzu 
greu pe canapea și închise ochii. 

Janet fu tentată să-l lase exact așa și să plece la culcare, dar, 
amintindu-și că Jared și Kim încă nu se întorseseră, se răzgândi. 
„Măcar să creadă că ajunsese acasă suficient de treaz ca să se 
urce singur în pat”, hotărî ea. 

Zgâlțâindu-l puternic, reuși în cele din urmă să-l trezească 
suficient cât să-l poată târî până în dormitor. O secundă mai 
târziu intrase din nou în lumea viselor, cu hainele pe el și 
sforăind puternic. 

„Gata, până aici!”, se gândi Janet când se întinse lângă el o 
oră mai târziu. Deși Jared și Kim veniseră și se culcaseră deja, 
ea încă mai era trează, ascultând cu atenţie răsuflarea grea a 
soțului ei. 

Ceva trebuia să se schimbe. 

Nu mai putea să ducă o astfel de viaţă. 

Niciunul dintre ei nu mai putea. 


4. 


Nu era nevoie să se uite unul la altul peste capul lui Molly, 
pentru ca Jared și Kimberley să-și dea seama că se gândeau 
amândoi exact la același lucru: „Cum de n-am fost niciodată 
aici?” 

Lungul drum la sud-est de Shreveport fusese parcurs în 
liniște, acel soi de liniște care întinde la maximum nervii oricui, 
de parcă în mașină ar fi stat să explodeze în orice moment o 
bombă cu ceas. 

Copiii își ţinuseră răsuflarea când mama lor se oferise să 
conducă pentru ca tatăl lor să poată să se odihnească, dar Ted 
se mulțumi să-i arunce lui Janet o privire urâtă și următoarea 
remarcă: 


26 


— Când sunt beat turtă conduc de-un milion de ori mai bine 
decât unul treaz. 

Tăcere. Nimeni nu avea de gând să cadă în capcana aceea. 
Până și Molly simţise cumva că nu era o zi tocmai potrivită 
pentru zbenguieli. 

Dar acum, în timp ce se îndreptau spre St. Albans, atmosfera 
încordată din mașină începuse, în sfârșit, să se mai relaxeze, în 
parte pentru că drumul lung prin aerul încins și umed se apropia 
de final, dar cel mai mult deoarece peisajul ce se contura în faţa 
lor era o adevărată surpriză, cel puţin pentru Jared și Kimberley. 
Deși niciunul din ei nu mai fusese vreodată aici, amândoi știau 
de St. Albans dintotdeauna parcă. 

Acolo trăia mătușa Cora, închisă într-un sanatoriu. Încă de la 
vârste fragede obișnuiau să se întrebe oare cum arăta locul 
acela și seara, înainte să adoarmă, își șopteau unul altuia 
descrieri imaginare, cât mai șocante și mai terifiante: o clădire 
de cărămidă cu grilaje la ferestre, înconjurată de un gard înalt 
de sârmă ghimpată. 

— Și curent electric prin el, o asigura Jared solemn pe sora lui, 
pentru ca nebunii să nu se urce pe el, să evadeze și să ne 
omoare. 

— Pun pariu că-i ţin în cuști, mai adăuga și Kim, dar Jared, 
care era cu zece minute mai mare decât ea, deci și mai înțelept, 
dădea neîncrezător din cap. 

— Numai p-ăia răi de tot îi pun în niște puțuri, îi spunea el. Și 
au o singură gaură sus, pe unde le aruncă mâncarea, și un 
capac de metal ca să nu poată ieși. 

St. Albans cel din fanteziile lor era la fel de sinistru ca 
imaginea lor despre sanatoriu. 

— Nici nu vreau să mă gândesc la asta, îi repezise tatăl lor, ori 
de câte ori îl întrebaseră cum era de fapt acolo. Unchiul meu l-a 
dat afară pe tata și el nu s-a mai întors niciodată. A urât orașul 
ăla până în ziua în care a murit și i-a urât și pe unchiul, și pe 
mătușa mea. Zicea că mai bine arde în iad decât să locuiască în 
St. Albans. 

Imaginea pe care copiii și-o formaseră din evocările lui 
macabre era alcătuită din cele mai urâte lucruri văzute de ei 
vreodată - cocioabe mizerabile fără geamuri și cu acoperișuri 
lăsate, ce formau un fel de talmeș-balmeș, locuri virane fără pic 
de iarbă și drumuri neasfaltate; o șosea principală, topită de 


27 


arșiţă, de-a lungul căreia zăceau câteva prăvălii cu ziduri ce se 
cojeau și cu vitrine năclăite, expunând o marfă învechită, 
îngălbenită de vreme. În mintea lor, St. Albans era aproape 
pustiu - de vreme ce aproape toți locuitorii lui fuseseră închiși în 
sanatoriul care, probabil, trona ca un demon întunecat chiar în 
centrul orașului. 

Ceea ce vedeau însă acum depășea chiar și cea mai sălbatică 
imaginaţie. Orășelul apăru aproape din neant exact când 
intraseră într-o curbă de pe autostradă. Surprinzător, drumul se 
lărgea în loc să se îngusteze la intrarea în St. Albans și se 
continua cu un bulevard mare, străbătut pe mijloc de un spaţiu 
verde, străjuit de stejari bătrâni, plantați la distanţe suficient de 
mari, astfel încât ramurile lor bogate să formeze în prezent o 
boltă perfectă, care umbrea strada și curțile de lângă drum. Un 
kilometru mai departe, șoseaua dădea într-o piaţă mare în care 
se vedeau o estradă pentru concerte, câteva mese și un spaţiu 
de joacă pentru copii. Într-o parte pornea un șir de magazine cu 
faţade ce străluceau la fel de tare ca și clădirile vechi din spate, 
proaspăt zugrăvite. Te izbea un aer aparte de New Orleans, 
începând cu gardurile în spatele cărora bănuiai grădini îmbătate 
de soare și terminând cu ornamentele de fier forjat, care 
împodobeau balcoanele de la primul etaj. 

Storurile erau trase pentru a opri căldura de dimineaţă și 
singura legătură cu zăpușeala de afară era asigurată de niște 
ferestre în miniatură, săpate în zidurile groase. Numele 
magazinelor erau frumos inscripţionate pe firme elegant prinse 
cu braţe de fier ondulat. 

— Ai zice că suntem în Cartierul Francez, spuse Jared în timp 
ce se îndreptau spre centrul orașului. 

— Da, dar e mai urât aici, adăugă morocănos tatăl lui, cotind 
spre dreapta ceva mai târziu. 

Străzile laterale erau la fel de bine întreţinute ca și șoseaua 
principală și zona pieţei. Casele înșirate de o parte și de alta 
aminteau tot de New Orleans; stilul francez și georgian se 
îmbinau armonios cu cel victorian, dând naștere unui amestec 
plăcut, scos în evidenţă de perdeaua de copaci ce își întindeau 
coroanele peste grădini și peluze. Păreau să ofere o oază de 
răcoare binemeritată în zăpușeala arzătoare ce apăsa peste 
oraș, chiar și acum, la începutul toamnei. 


28 


— E frumos, șopti Kim în timp ce tatăl ei viră spre stânga 
după ce mai trecu de două clădiri. 

Aici, stejarii făcuseră loc sălciilor, care își aplecau maiestuos și 
delicat ramurile până aproape de pământ. Imediat, pe 
următoarea clădire așezată în centrul unei pajiști uriașe văzu un 
indicator pe care scria: „The Willows'/St. Albans”. 

Sanatoriul nu arăta deloc așa cum își imaginaseră ea sau 
Jared. Complexul văruit în alb era dominat de o construcţie 
principală cu două etaje, ce impresiona prin veranda 
încăpătoare, susținută de cinci coloane corintiene. 

Aripile cu un singur etaj porneau dinspre centru și erau și ele 
construite din piatră de calcar. Ferestrele, care nu aveau gratii, 
erau flancate de obloane de lemn vopsit în gri, prinse cu cârlige 
de metal. Explozia de roșu, cărămiziu și roz a iederii ce îmbrăca 
ambele clădiri îţi tăia răsuflarea. În mijlocul unei grădini imense, 
înconjurate de un gărduleț de fier, Kim zări două dintre cele mai 
mari sălcii pe care le văzuse vreodată. 

Ted opri mașina în parcarea amenajată chiar lângă scara ce 
ducea pe verandă. În timp ce soţia și copiii lui își dezmorțeau 
brațele și picioarele, întinzându-se leneș în căldura soarelui, Ted 
stătea cu privirea pironită pe sanatoriu, de parcă acolo avea de 
înfruntat un pericol iminent. 

Janet privi nervoasă spre copii: 

— E doar o bătrână neputincioasă, dragul meu, rosti ea încet, 
și e pe moarte. Nu se va întâmpla nimic rău dacă îţi iei rămas- 
bun de la ea. 

Ted se încruntă, dar cobori din mașină în cele din urmă. 
Urcară împreună treptele, traversară veranda și deschiseră ușa 
de la intrare. 

Înăuntru găsiră un hol primitor, cu multe scaune tapiţate cu 
pânză de bumbac, așezate în jurul unei mese mari. O femeie 
căruntă, îmbrăcată cu o rochie bleu-deschis - pe piept purta o 
insignă pe care îi era scris numele: Beatrice LeBecque - își ridică 
privirea spre ei din spatele monitorului. La vederea lor, zâmbetul 
îi păli puţin și pe chip i se întipări o expresie de compasiune 
când îi recunoscu pe Ted și Janet: 

— Mă bucur foarte mult că ați reușit să veniţi. Cred că 
doamna Conway vă așteaptă. 

— Nici măcar nu știe..., încercă Ted să spună ceva. 


1 Willow (engl.) - salcie (n.tr.). 
29 


— S-a trezit? întrebă Janet repede, întrerupându-l special și 
făcându-le un semn de avertizare din ochi lui Jared și lui Kim. 

— Eu așa cred, răspunse recepţionera. 

Le arătă cu mâna niște uși duble de la capătul celălalt al 
Recepţiei, ce duceau spre cele două corpuri ale clădirii: 

— A treia cameră pe dreapta, în aripa de est. 

— Copiii pot să aștepte aici? întrebă Janet. 

— Sigur că da, raspunse Beatrice. Dar dacă vor și ei să-și 
vadă mătușa, nu e nicio problemă, am eu grijă de asta mică. 

Scoase din sertarul de la mijloc o acadea roșie și i-o întinse lui 
Molly: 

— la uite ce am pentru tine! 

Molly se agită imediat în brațele mamei sale ca să se dea jos, 
așa că Janet o lăsă pe podea. Cât ai clipi, făcu ocolul biroului și 
sări în braţele doamnei LeBecque. 

— Cred că o să ne înțelegem de minune, zâmbi Beatrice. 
Vreau să cred că ăștia mici mă plac pe mine, și nu bomboanele. 

Pentru că mezina familiei era deja prea preocupată cu 
desfăcutul acadelei, Janet se întoarse spre ceilalţi doi copii: 

— Ce-ar fi ca voi doi să așteptați aici până ne lămurim dacă 
mătușa e suficient de întremată ca să vă vadă? 

Imediat ce părinţii lor dispărură în spatele ușilor duble, Kim și 
Jared se uitară cu subînțeles unul la altul. 

Nimic nu semăna cu ceea ce își imaginaseră ei! 

Nici orașul. 

Nici sanatoriul. 

Pentru a nu știu câta oară se gândiră la același lucru și 
amândoi știură asta. Printr-un soi de comunicare tacită 
hotărâseră ca Jared să fie cel care va pune întrebarea: 

— Mătușa noastră Cora..., începu el, șovăitor. Știţi, noi n-am 
întâlnit-o niciodată, dar am auzit că, ăăă... Ezită, dar cuvintele - 
pe care tatăl lui le folosea mereu - îi ieșiră de pe buze: E nebună 
de-adevăratelea? 

Beatrice LeBecque încetă să o mai legene pe Molly, iar micuța 
își lăsă capul pe spate, privind atentă chipul femeii, ca și când ar 
fi așteptat și ea răspunsul. 

— Este foarte bătrână, rosti, în cele din urmă, recepţionera. Și 
foarte singură. Dar dacă e nebună? Tăcu o vreme, după care 
dădu din cap ușor: Dacă mă gândesc mai bine, adăugă ea încet, 
sper să fie. 


30 


Tăcere. 
— Pentru binele ei, sper că e nebună. 
e 

Janet îi prinse braţul lui Ted exact în momentul în care el voia 
să deschidă ușa camerei mătușii sale. Când se întoarse spre ea, 
sesiză privirea lui încă ameţită de aburii alcoolului. Astăzi, 
efectele băuturii păreau și mai grave decât de obicei: trăsăturile 
altădată fine ale obrajilor și ale bărbiei se îngroșaseră, iar nasul 
era străbătut de o reţea deasă de vinișoare roșii. Dar ceea ce o 
speria și mai tare era furia nestăpânită pe care nu o mai simţise 
niciodată în grimasa lui severă. _ 

„Sau, cel mai probabil, se gândi ea, nu dorise să o vadă.” In 
adâncul inimii însă știa că furia aceea exista de multă vreme. lar 
Ted nici măcar nu încercase să o ascundă. Din contră, o folosea 
drept scuză atunci când obișnuia să bea și să arunce 
responsabilitatea pe seama altora. În cele din urmă, tot trecând 
din scuză în scuză, o mare parte din Ted fusese înghițită de 
acest sistem defensiv. Janet se întreba uneori dacă a mai rămas 
ceva din bărbatul pe care îl luase de soț. 

Nimeni nu-i dăduse pace vreodată; nici părinţii lui, care 
divorțaseră când era copil, nici oamenii pentru care lucrase de-a 
lungul vieţii. Și, cu siguranță, nici mătușa Cora, care își trăise 
cea mai mare parte din viaţă în această cameră. Ted se simţea 
vinovat și nu suporta să se gândească la ea. Dar acum totul se 
apropia de sfârșit. 

— E pe moarte, Ted, repetă ea cu blândeţe, uitându-se în 
ochii lui. Știu că nu prea o ai la inimă, dar nu vrea altceva decât 
să-și ia rămas-bun. 

Pentru o clipă se întrebă dacă o auzise, dar el o mângâie ușor 
cu degetul pe obraz, un gest pe care nu-l mai făcuse de ani de 
zile: 

— Ei, lasă, știu că nu sunt tipul cel mai drăguţ din lume, dar 
nici nu sunt un monstru, bine? 

— Dar noaptea trecută ai zis că... 

— Noaptea trecută băusem prea mult. Și n-am să pretind că 
nu am suferit în dimineața asta cu toţii. 

Zâmbi forțat și Janet simţi că el încerca să-și ascundă durerea 
faţă de ea. 

— N-am de gând să plătesc nicio poliţă, promise el. E mult 
prea târziu pentru așa ceva. 


31 


Ușa de la camera Corei se deschise și ieși un preot. Era 
bătrân, cu faţa extrem de ridată și mergea cocoșat, de parcă ar 
fi purtat cu el povara tuturor spovedaniilor auzite de-a lungul 
vieţii sale. La brâu îi atârna un rozariu, iar în braţe avea o Biblie 
ce părea mai bătrână decât el, coperta de piele fiind roasă de 
nenumăratele mâini prin care trecuse. Filele uzate de-abia mai 
stăteau prinse în cotor. Imediat ce închise ușa în spatele lui, cu 
o mișcare obosită și gravă, ochii lui se opriră asupra lui Ted. Işi 
mișcă buzele, dorind parcă să rostească ceva, dar se răzgândi și 
plecă în grabă cu pași mari. Curând, dispăru după colţ. 

Abia după ce nu-l mai zări, Ted apăsă pe clanţa de la ușa 
camerei. Intră însoţit de Janet. 

Amândoi simţiră mirosul morții. Se părea că ajunseseră prea 
târziu; silueta cenușie și nemișcată ce se vedea în pat nu avea 
cum să mai fie în viață. 

Părul fragil al Corei stătea lipit de cap, iar ochii erau închiși. 
Mâna stângă zăcea în poală, iar cea dreaptă strângea tare un 
obiect ce atârna de un lănţișor din jurul gâtului. 

Tăcerea din cameră apăsa atât de greu, încât Janet îl prinse 
instinctiv pe Ted de mână. 

Un alt gest pe care nu îl mai făcuse de veacuri. 

Apoi, din neant, se auzi un gâlgâit sinistru. 

Pieptul Corei Conway se umflă, în timp ce plămânii ei slăbiţi 
căutau aerul, iar ochii urduroși se deschiseră. 

Clipi. 

În sfârșit, începu să își rotească privirea, cercetând încet 
camera, de parcă ar fi căutat ceva. 

În cele din urmă, rămaseră fixaţi pe Ted Conway. 

— Pleacă de aici, horcăi ea, pronunţând cu greu cuvintele. 
Pleacă de aici! 

Imediat Janet trecu pe lângă Ted și atinse blând umărul 
bătrânei: 

— E în regulă, mătușă Cora. Totul o să fie bine. 

Buzele uscate ale femeii se chinuiau să mai rostească ceva: 

— Copiii, reuși ea să șoptească în final. Vreau să-i văd pe 
copii. 

Janet ezită, impresionată de chipul desfigurat al muribundei, 
de privirea fixă și de mâna încleștată pe talia ei. 

— Adu-i! șopti Cora. 


32 


Cuvintele, deși de-abia rostite, nu sunau a rugăminte, ci, mai 
degrabă, a poruncă: 

— Adu-i la mine! 

Janet încă mai ezita. De-a lungul anilor de când era căsătorită 
cu Ted, o văzuse pe Cora doar de vreo șase ori. Vizitele fuseseră 
scurte, pentru că de fiecare dată mătușa lui Ted le poruncise să 
plece - așa cum făcuse și astăzi. In ultimele două vizite nici 
măcar nu mai încercase să îl convingă pe Ted să o însoţească. 

Nu-i adusese niciodată pe copii, de frică să nu fie îngroziţi de 
ciudata bătrână, dar Cora să devină și mai agitată ca de obicei. 
E adevărat că nici mătușa lui Ted nu întrebase vreodată de ei; 
Janet nu era convinsă că femeia înțelegea ceva atunci când îi 
povestea despre copii. Acum știa sigur. 

Cora Conway dorea să-i vadă copiii! 

La urma urmei, Jared și Kim erau destul de mari ca să 
înţeleagă nu numai starea mătușii lor, dar și boala mintală care 
îi măcinase o mare parte din viaţă. 

Hotărându-se, mângâie ușurel mâna încleștată a Corei și se 
aplecă pentru a-i putea vorbi chiar lângă ureche: 

— Mă duc să-i aduc. Vin repede. 

— O să stau eu cu Molly, spuse Ted, urmându-și soţia la 
Recepție. 

Janet dădu din cap în semn că e de acord, mulţumită că 
măcar o dată motivele soțului ei - pe care le credea a fi cauzate 
de dorinţa de a scăpa de mătușa lui - coincideau cu propriile 
nevoi. 

— N-o să dureze mult, îl asigură ea. Se pare că a ajuns la 
capătul puterilor. 

In drum spre camera Corei, Janet încercă să-și pregătească 
fata și băiatul pentru întâlnirea cu bătrâna aflată pe patul morţii, 
dar, în momentul în care păși pragul camerei, își dădu seama că 
nu are de ce să-și facă griji. 

Prefăcându-se că nu observă mirosul de dezinfectant și de 
moarte, Kim și Jared se opriră chiar lângă pat. 

— Mătușă Cora? Eu sunt Kim. Mă bucur să te cunosc, în 
sfârșit. 

Ochii Corei se opriră asupra ei pentru o fracțiune de secundă, 
după care și-i îndreptă spre Jared, fixându-l cu o intensitate 
arzătoare. Multă vreme nu spuse nimic. 


33 


În cele din urmă, băiatul întinse mâna spre ea, dând să o 
atingă: 

— Eu sunt Jared, începu el, dar Cora îl făcu să-și înghită 
repede cuvintele, când se feri cât putu de mâna lui. 

— Un Conway, spuse ea. Se vede. Pleacă! Pleacă de aici! 

Jared se dădu înapoi câţiva pași, uitându-se tulburat la mama 
lui, după care mai făcu o încercare. 

— E în regulă, mătușă Cora, rosti el, de data asta punându-i 
blând mâna pe umăr. 

Cora se chirci și mai tare, ca și când ar fi fost înțepată cu acul: 

— Du-te! gâfâi ea. leși! 

Jared îi aruncă o privire mamei lui, care îi făcu un semn 
discret din cap către ușă. 

— Îmi pare rău, zise el încet. N-am vrut să... Se abţinu să mai 
adauge ceva când văzu că mătușa lui își îndreptase deja atenţia 
spre sora lui: Îmi pare rău, mai repetă după care plecă de lângă 
pat și ieși grăbit din cameră. 

După ce Jared închise ușa, Cora se ridică în șezut. Mâinile ei 
bâjbâiră după lănţișorul de la gât. 

— Poartă-l, se auzi vocea ei gâfâită, în timp ce se chinuia să 
desfacă încheietoarea. 

— Dă-mi voie să te ajut, se oferi Janet, apropiindu-se de pat. 

Cora dădu din cap că nu: 

— Kimberley. Kimberley trebuie să mă ajute! 

Epuizată de efortul depus, Cora se trânti pe perne și zăcu 
nemișcată în timp ce strănepoata ei desprinse cu grijă lanţul de 
la gâtul bătrânei. Când văzu cruciulița, Cora se întinse după ea, 
ca și când ar fi voit-o înapoi, dar renunţă, lăsându-și mâna să 
cadă pe cuvertură: 

— Pune-o, îi spuse lui Kim. 

Tăcu din nou, dar ochii ei priviră cu mare atenţie cum Kim își 
aranjează lănţișorul și cum mângâie cruciulița de aur. 

— Mai e una, adăugă ea, mulțumită că lănţișorul ajunsese 
acolo unde trebuia - în sertar. 

Așteptă liniștită în timp ce Kim trase sertarul, căută puţin și 
găsi o a doua cruce, la fel cu aceea de la gâtul ei. 

— E pentru aia mică, șopti Cora. 

Își mută brusc privirea dinspre Kim și fixă locul în care cu 
numai câteva minute în urmă se aflase Jared. Zâmbi, de parcă 
ar fi recunoscut pe cineva invizibil pentru Janet ori Kim, și atât 


34 


mama cât și fiica putură vedea cum tensiunea părăsește încet 
corpul femeii. 

— Te va proteja, mai șopti ea. Așa cum m-a protejat și pe 
mine. Să nu o scoţi niciodată! 

Brusc, își întinse brațele ca într-o îmbrăţișare de bun-venit. 
Zâmbetul i se lărgi, ochii i se luminară, iar anii păreau că 
dispăruseră de pe chipul ei. 

Înainte ca Janet sau Kim să apuce să facă vreo mișcare, 
mâinile Corei căzură brusc pe lângă ea. Cu un oftat lung, se 
afundă în perne și închise ochii, de parcă ar fi căzut într-un 
somn adânc. 

Respirația i se opri. 

Apoi, într-o clipită, Kim sesiză cum lumina din cameră se 
transformă într-o strălucire aurie. 

„Minunat, gândi ea. Splendid.” 

— lau eu crucea pentru Molly, rosti Janet încet, în timp ce se 
îndreptau spre ieșire. Când o să fie suficient de mare, o să i-o 
dăruim împreuna și o să-i povestim de la cine e. 

Kim de-abia auzi cuvintele și înainte de a ieși din cameră se 
mai uită o dată în urmă. 

Lumina blândă, calmă, dispăruse ca și când n-ar fi fost 
niciodată acolo. 

Raza aurie - la fel ca și mătușa Cora - dispăruse, iar locul 
părea întunecat și rece. 

Atât de rece, încât o străbătu un fior. 


5. 


— Îmi pare aşa de rău, domnule Conway! 

Expresia de compasiune din ochii doamnei Beatrice LeBecque 
și durerea reală din vocea ei îl făcu pe Ted să înțeleagă ce se 
întâmplase, de fapt. Nu fusese deloc surprins când Jared 
revenise la Recepție, după numai câteva minute. La fel cum nu 
fusese surprins de reacția mătuşii față de fiul său; singurul lucru 
care îl mirase, într-adevăr, fusese dorința ei de a-l vedea totuși 
pe Jared. 

— Nu o lua personal, îl sfătui el. N-are nicio legătură cu tine. 
Doar că ea nu prea a suportat bărbaţii niciodată. 


35 


— Păi, dacă avea o problemă cu bărbaţii, cum de s-a măritat 
cu unchiul tău? întrebă Jared, luând-o în braţe pe micuța Molly, 
care se tot foia nemulțumită în braţele lui Ted. 

— N-am nici cea mai mică idee. Cine naiba știe? Poate că 
sinuciderea unchiului George a dat-o peste cap, de fapt. Oricum, 
e clar că niciodată nu și-a mai revenit după aia. 

Ted începu să răsfoiască în tăcere o revistă, în timp ce 
ultimele semne ale mahmurelii dispăreau încet, încet, iar Jared 
se juca cu sora lui mai mică un joc ale cărui reguli păreau mai 
clare pentru Molly, decât pentru el. Când telefonul de la biroul 
lui Beatrice sună, amândoi își ridicară privirile, curioși. Chiar și 
Molly se potoli, așezându-se liniștită în brațele fratelui ei. 

Vasăzică, bătrâna plecase dintre cei vii. Ted încercă să-și 
analizeze sentimentele: durere? Cum poţi să simţi durere pentru 
cineva pe care de-abia dacă l-ai cunoscut și care nu ţi-a adresat 
niciodată o vorbă bună? 

Pierdere? Să piardă ce? Cu siguranță, nu era vorba de familie, 
de vreme ce, din câte își amintea el, mătușa lui trăise 
dintotdeauna aici. Singura familie pe care o avea - și, de fapt, 
pe care o avusese vreodată - era Janet. Janet și copiii. 

Compasiune? Puţină. Cel puţin Cora Conway scăpase, în 
sfârșit, de ceva ce o torturase o viaţă întreagă. lar el se simţea 
ușurat. Ușurat că, în sfârșit, chinul se terminase. Un sentiment 
de vină avu totuși când înţelese că eliberarea venise mai 
degrabă pentru el decât pentru mătușa lui. Încercă să se 
convingă că nu are niciun motiv să se simtă vinovat și că, dacă 
ea ar fi încercat să se comporte cât de cât decent, poate ar fi 
venit mai des pe la ea și și-ar fi dat toată silinţa să-i facă viața 
mai ușoară. Doar că acum, când aburii beţiei dispăruseră 
definitiv, văzu adevărul: la urma urmei, ar fi putut să nu bage în 
seamă modul în care îl trata și ar fi trebuit să treacă peste 
invectivele pe care i le arunca. Era o bătrână amărâtă, bolnavă 
și dezechilibrată mintal. 

Dar el o ignorase complet. 

lar acum era moartă. 

Și nu simţea nici jale, nici durere și nici nu avea senzaţia că 
pierduse ceva important pentru el. 

Doar vină. 

„Măcar pot să am grijă de ea acum”, își spuse el. 


36 


Cu mintea limpezită, Ted își scoase de la naftalină talentul 
organizatoric, ce îi caracterizase munca înainte de a se apuca 
de băutură și începu să alcătuiască în minte o listă cu lucrurile 
pe care trebuia să le facă. 

Află rapid că totuși aranjamentele finale fuseseră deja puse la 
punct cu multă vreme în urmă. 

— Știţi, a avut și unele zile foarte bune, îi explică Bea 
LeBecque atunci când îi înmână scrisoarea ce conţinea planurile 
mătușii lui, la care atașase și chitanţele ce dovedeau că își 
plătise funeraliile în avans. 

— Serios, nu trebuie să faceţi altceva decât să-l contactaţi pe 
Bruce Wilcox. 

Numele nu-i spunea nimic lui Ted. 

— Este avocatul mătuşii dumneavoastră, îi explică 
recepţionera. 

Ridică receptorul și formă numărul avocatului, apoi i-l întinse 
lui Ted. 

Zece minute mai târziu, Ted le informă pe Janet și pe Kim, 
care reveniseră în holul de la intrare, despre ce aflase de la 
avocat: 

— Există un fel de moștenire, explică el. Nu știu dacă am 
înțeles prea bine, dar tipul ăsta mi-a zis că mătușa Cora a 
încercat să scape de ea cu mulți ani în urmă, însă nu a putut. 

Privirea lui Janet se înnegura: 

— Dar de ce a vrut să facă asta? 

— Wilcox mi-a spus că, la un moment dat, a vrut să vândă 
casa. Ulterior, a reieșit că aceasta era chiar obiectul moștenirii - 
și casa trebuia să rămână în familie. 

— Să înţeleg că am moștenit o casă? întrebă Janet. 

Ted dădu din cap afirmativ: 

— Ceea ce am înțeles eu de la Wilcox e că am moștenit 
dreptul de a locui acolo. 

[A] 

Se uitau la ea lung, în tăcere. Studiau cu atenţie masiva 
construcție ce se ridica în mijlocul unui teren atât de năpădit de 
pălării, încât cu greu se mai putea ghici unde și dacă existaseră 
vreodată niște grădini. 

Chiar lângă clădirea cu fronton imens, se vedea o magazie 
uriașă, care servise cândva drept grajd. Era suficient de mare 


37 


pentru a băga în ea vreo șase mașini și părea să aibă un fel de 
apartament deasupra. 

Deși majoritatea ferestrelor casei erau în stare bună, 
șindrilele se scorojiseră, iar bucăţile din tabla distrusă a 
acoperișului, care zăceau pe jos, sugerau că înăuntru vor găsi 
mari distrugeri provocate de apă. 

Vita, netăiată de nimeni, se încolăcea peste tot, printre sălcii, 
stejari și arborii de magnolie care înconjurau locul. Lujerii 
cuprinseseră ca niște tentacule jgheaburile, susținând ţiglele 
care străpungeau acoperișul ţuguiat în bine cunoscutul stil 
victorian. 

Dar, dincolo de ferestrele sparte, tabla ruginită, tencuiala 
căzută și iedera aceea stranie, simţiră cu toţii că deasupra 
acestei case plutea parcă ceva, greu de definit, ca o sumbră 
melancolie. 

Molly fu prima care sparse tăcerea: 

— Vleau acasă, se tângui ea, ţinându-se strâns de mâna 
mamei. 

Janet își luă fiica în brațe: 

— Imediat, draga mea, îi promise ea. Dar mai întâi o să 
aruncăm o privire pe aici, da? 

Molly nu zise nimic, dar își băgă degetul mare în gură și 
începu să-l sugă. Pentru prima dată, Janet nu făcu niciun efort să 
o împiedice. 

— Mă întreb cum o arăta înăuntru, spuse Ted începând să-și 
facă loc printre buruieni spre veranda din faţă. Resturile sparte 
ale ornamentelor rococo ce împodobiseră odată jgheaburile și 
balustradele verandei semănau cu dinţii știrbi ce se chinuiau să 
„îmbrace” gura unui monstru. 

— Oare nu e periculos să intrăm? întrebă Janet, agitată, 
luându-se după el. Dacă se prăbușește veranda? 

— N-o să se prăbușească, o liniști Ted. Casele astea vechi au 
fost bine construite și rezistă. Probabil că structura e din stejar. 

Se opri la câţiva metri în faţa clădirii: 

— Dacă stai să te gândești bine, nu e chiar așa dărăpănată, 
având în vedere că are vreo sută douăzeci și cinci de ani și nu 
mai e locuită de peste patruzeci. 

— Zici că aici n-a stat nimeni, niciodată, spuse Janet. 

Ted îi făcu cu ochiul lui Jared: 


38 


— Tu ce zici? îl întrebă pe fiul său. Să vedem cine ajunge 
primul? 

În loc de răspuns, Jared se repezi să-și facă loc prin 
învălmășeala aceea de ierburi, rupând cu putere lujerii de viţă și 
păși direct pe verandă, fără să mai verifice rezistenţa pardoseli. 

— Tata are dreptate, strigă el spre mama și surorile lui. Puteți 
veni! 

Ted încercă toate cheile pe care i le dăduse Bruce Wilcox, dar 
numai a treia era cea potrivită. Yala era înțepenită, așa că a 
trebuit să zgâlțâie cheia de mai multe ori până când a reușit să 
o răsucească. Apoi arcul a cedat cu un clic, iar ușa - un fel de 
lespede imensă, confecţionată din plăci de stejar, prinsă cu 
patru balamale din bronz - se deschise încet, scârțâind. 

Chiar în fața ușii era un antreu mare, despărțit de două 
camere imense - din care una părea să fi fost sufrageria - printr- 
o pereche de uși duble cu arcade deasupra. Lui Ted i se părea 
că încăperea cealaltă trebuie să fi fost un soi de cameră de 
primire, ce era așezată pe partea cu magazia. In capătul holului 
se vedea o elegantă scară interioară ce dădea într-un mic palier. 
De aici scara se împărțea în două, ducând spre aripile simetrice 
ale unui mezanin cu grinzi de mahon, ce oferea o imagine clară 
a camerelor de la primul etaj, dar și a marelui antreu de 
dedesubt. Suspendat de tavanul arcuit al holului, atârna un 
candelabru bogat ornamentat, ale cărui cristale își pierduseră 
strălucirea, fiind acoperite cu un strat gros de funingine. Chiar la 
baza scărilor se mai vedeau două coridoare cu uși de-o parte și 
de alta. 

Din faţa casei nu aveai cum să ghicești ce ar putea fi în 
spatele ei. 

Timp de o jumătate de oră se tot plimbară prin casă, trecând 
dintr-o cameră în alta. La parter, pe lângă sufragerie și camera 
de primire, au mai găsit și o sală de mese - în care puteai băga 
cu ușurință o masă pentru douăzeci și patru de persoane - o 
bibliotecă, o bucătărie și o cămară cu o verandă mare în spate, 
plus alte odăiţe care serviseră drept camere unde se jucau cărți, 
sau drept saloane unde se asculta muzică sau se desfășurau 
alte activităţi. Partea de nord a casei se prelungea cu o seră 
construită din trei pereţi de sticlă, acoperiţi cu un dom imens, 
transparent. Dacă trei geamuri n-ar fi fost crăpate, ai fi avut o 
imagine perfectă a cerului. 


39 


În timp ce părinţii explorau o serie de camere aflate chiar 
deasupra bibliotecii, Kim urcă și ea la primul etaj. Atunci o simți. 

Brusc i se făcu pielea de găină, de parcă o insectă uriașă s-ar 
fi târât pe gâtul ei. Sări, lovind, din reflex, cu mâinile creatura 
nevăzută, iar senzaţia dispăru. 

Se sprijini de balustrada de mahon. Inima, care-i bătuse 
nebunește, începu să se liniștească, iar ea îl căută din ochi pe 
Jared, care fusese chiar lângă ea ceva mai devreme. 

| se păru însă că a dispărut și el. 

Apoi, doar la câţiva pași de ea, văzu o ușă întredeschisă și 
crezu că fratele ei trebuie să fi intrat acolo. 

Se îndreptă spre camera aceea. 

Și o simţi din nou. 

De data aceasta o străbătu un fior rece ca gheața, care-i opri 
răsuflarea. Încercă să-l strige pe Jared, dar vocea îi era la fel de 
paralizată ca și plămânii care nu mai voiau să respire. O 
cuprinse o panică teribilă pe măsură ce fiorul de gheaţă își 
înteţea strânsoarea. 

Fără niciun fel de avertisment, casa însăși devenise 
amenințătoare, iar ea avea senzația oribilă că urma să moară, 
că, într-un fel sau altul, locul acela lugubru și decăzut o s-o 
înghită cu totul și că o să dispară la fel cum făcuse Jared cu 
câteva minute în urmă. 

— Kim? Hei, Kim! Ce s-a întâmplat? 

Tresări. Se întoarse și dădu de Jared care o privea îngrijorat. 

— Ce s-a întâmplat? De ce m-ai chemat? 

Pe moment, Kim nu se simţi în stare nici măcar să vorbească, 
dar brusc senzațiile ciudate - pielea de găină, fiorul de gheață, 
paralizia stranie - dispărură la fel de repede cum apăruseră. 

Atât de repede, încât totul păru să se risipească exact ca 
visele care în lumina dimineţii nu mai sunt atât de reale cum 
fuseseră cu o secundă în urmă. 

— Eu... eu nu te-am strigat, bolborosi ea. 

„Sau oare l-am strigat?” Undeva, într-un colț al minţii ei își 
amintea vag că a vrut să-l strige pe fratele ei. 

— Te-te-am strigat? întrebă ea. 

Grija lui Jared se transformă în frică. Cu o secundă în urmă, în 
dormitorul de lângă ei, fusese convins că aude vocea lui Kim. Și 
în niciun caz nu-l strigase într-o doară! 

Sora lui ţipase - nu, urlase de frică. 


40 


Doar o auzise! 

Dar oare de ce urlase în halul ăla? Se uită prin preajmă, 
nefiind prea sigur ce caută. Să fi fost un șoarece sau poate un 
şobolan? Dar Kim nu era o nătăfleaţă; vreo creatură din asta 
blănoasă ar fi făcut-o doar să țipe ușor, a surpriză. 

In schimb, ceea ce auzise el - sau, cel puţin, ceea ce crezuse 
el că aude - fusese strigătul disperat al unei persoane aflate în 
pericol de moarte. 

Dar ea se uita acum fix la el, înclinându-și ușor capul, cu ochii 
cât cepele și cu o expresie mirată. 

Işi aminti atunci de o întâmplare petrecută cu câţiva ani în 
urmă, pe când aveau unsprezece ani. Erau cu mama lor la un 
picnic lângă lac. Plecaseră să înoate. El se înarmase cu o planșă 
lată de lemn și se întinsese relaxat pe spate, privind norii ce 
pluteau deasupra. În acel moment o auzise pe Kim scoțând 
același tip de urlet asemănător celui de acum câteva clipe. Se 
ridicase în picioare, căutând-o din ochi peste tot, dar... nici urmă 
de ea. 

Apoi privise în jos. 

Kim, cu ochii larg-deschiși, zăcea pe fundul lacului, la cinci 
metri sub el. 

Nu se mișca deloc. 

Fără să se gândească prea mult, se scufundase după ea, o 
adusese la suprafaţă, încercând să o așeze pe placa de lemn. 

Atunci începuse și el să strige disperat după ajutor, în timp ce 
se străduia din toate puterile să scoată apa din plămânii lui Kim. 
Sosiseră și ceilalți oameni și după ceea ce păruse o veșnicie - și 
care, în realitate, nu durase decât unul, două minute, după cum 
aflase mai târziu - Kim începuse să respire. 

După aceea, când l-au întrebat cum de a știut că sora lui se 
îneacă, a reieșit că el fusese singurul care auzise strigătul. 

In afară de el nimeni nu auzise nimic. 

Rememorând acum acele momente de panică, era conștient 
că sora lui nu avea cum să ţipe; și, chiar dacă ar fi făcut-o, 
sunetele nu ar fi avut cum să treacă prin apă. 

Sigur fusese vorba despre acea legătură aproape mistică ce 
există între gemeni, pe care el și sora lui o simțeau 
dintotdeauna. 

Dar astăzi nu văzuse nimic care ar fi putut s-o sperie pe Kim 
într-o asemenea măsură. 


41 


Ca și când i-ar fi citit gândurile - iarăși legătura dintre 
gemeni! - Kim îl privi drept în ochi. 

— Jared, ce se întâmplă? Jur că nu te-am strigat! 

Făcu o pauză, apoi vorbi din nou, iar el știu că într-adevăr îi 
citise gândurile. 

— Și nici nu te-am strigat în gând, așa cum s-a întâmplat 
atunci, la lac. 

Jared ezită, după care ridică din umeri: 

— Ei, dacă tu nu-ţi mai amintești, de ce aș face-o eu? spuse el 
în cele din urmă. Și, poate, nici n-a fost vorba de tine, ci deo 
fantomă! 

Studie holul cu atenţie și se cutremură într-un mod exagerat, 
apoi își fixă sora cu cea mai misterioasă privire posibilă: 

— Vrei să vedem dacă descoperim vreuna? Dacă există 
fantome, atunci aici ar trebui să locuiască! 

Puțin mai târziu, după ce ciudata senzaţie îi dispăru complet, 
Kim porni împreună cu Jared să exploreze primul etaj. După 
mezanin urmau cam șase dormitoare - două dintre ele având și 
mici salonașe la intrare - și trei săli de baie. Câteva camere erau 
închise, dar niciuna din cheile pe care le avea tatăl lor nu se 
potrivi. 

La etajul doi, înghesuite sub pilonii imenși de stejar ce 
susțineau acoperișul, se găseau alte șase camere ale căror 
ferestre dădeau chiar spre faţada casei, având ca panoramă 
orașul, iar partea estică oferea imaginea grădinii în paragină. 

După ce văzuseră cam tot ce se putea vedea, familia se 
adună pe veranda din faţa casei: 

— Ei, ce părere aveţi? îi întrebă Ted, în timp ce se îndreptau 
cu toţii spre mașină. 

Entuziasmul din vocea lui o îngrijoră pe Janet. Alungă imediat 
gândul care-l avusese cu vreo cincisprezece minute în urmă. 
Încântarea din vocea lui Ted o făcu să înţeleagă că și el se 
gândise la același lucru. Înainte de a rosti vreun cuvânt, simţi ce 
avea să spună în continuare. 

— Am putea-o transforma într-un mic hotel, nu-i așa? 

În sinea ei Janet își dădu cel puţin zece răspunsuri negative la 
întrebarea lui Ted. Dar, în loc să zică măcar unul, se întoarse 
încet și mai privi încă o dată căsoaia aceea care rămăsese 
abandonată vreme de patruzeci de ani. 


42 


Se gândi la Ted și la ce viitor ar fi putut avea în Shreveport. 
Deși niciunul din ei nu adusese în discuţie acest subiect, știa că 
nu i se va oferi nicio slujbă, cel puţin nu una pe termen lung. 

Ceea ce însemna că nimic nu-i ţinea în Shreveport; niciunul 
din ei nu avea rude acolo. 

În ultimii ani, majoritatea prietenilor lor dispăruseră unul câte 
unul, sătui de problemele lui Ted cu băutura. 

Nu îi mai vizitau nici măcar prietenii copiilor. 

În ciuda faptului că nu fusese niciodată o persoană 
credincioasă, se întrebă dacă nu cumva era vorba de un dar 
divin faptul că mătușa Cora le lăsase moștenire casa chiar în 
perioada în care viaţa lor ajunsese la o răscruce. 

— Nu-mi face nicio plăcere să recunosc, răspunse ea în cele 
din urmă, dar s-ar putea să ai dreptate. 

De pe bancheta din spate Kim aruncă și ea o privire spre 
casă. | se făcu din nou pielea de găină și simţi cum îi îngheaţă 
sângele în vene. 

Un singur gând îi veni în minte: 

„Nu! Te rog, Doamne! Fă în așa fel să nu ne mutăm aici!” 

e 

Două perechi de ochi - fiecare nevăzând-o pe cealaltă - îi 
urmăriră în timp ce vechea Toyota, nespălată de mult timp, 
dispăru pe șosea. După ce praful ridicat de mașină se așeză 
încet la loc, ochii își îndreptară atenţia spre imensa clădire ce 
rămăsese pustie timp de patru decenii. 

Acum, ambii gardieni - invizibili unul pentru celălalt - erau 
siguri: urma să fie ocupată din nou. 

Tot nevăzute, privirile lor se mutară pentru ultima oară 
asupra imensului arbore de magnolia. De creanga cea mai joasă 
se spânzurase George Conway. 

Unul din gardieni începu să se roage încet. 

Celălalt - tot în tăcere - începu să blesteme. 


6. 


Trei zile mai târziu, reveniră în St. Albans. În timp ce tatăl lor 
parca mașina în fața Bisericii Sfântul lIgnaţiu de Loyola, 


43 


construită în stil gotic, Kim și Jared studiau școala situată pe 
partea cealaltă a străzii. 

Școala la care urmau să meargă începând de a doua zi. 

— Poate c-o să fie bine, mormăi Jared, deși nici el, nici Kim nu 
aveau nici cea mai mică idee despre ceea ce îi aștepta. În fond, 
cât de mult poate să difere faţă de cealaltă? 

— O să fie foarte diferită, îl auzi pe tatăl lui spunând, și 
imediat își dori sa nu fi întrebat nimic. În primul rând, aici veţi 
primi o educaţie decentă. La școala catolică nu prea le caută în 
coarne copiilor, așa cum se întâmplă la fosta voastră școală de 
cartier. Și nici nu se ocupă de toate prostiile. 

Jared știa că ar fi inutil să îi amintească tatălui său că ei 
fuseseră întotdeauna niște elevi de nota zece și că niciunul din 
ei nu avusese niciun fel de probleme. În plus, tatăl lor nu 
ascultase vreun cuvânt din ceea ce îi tot spuneau de două zile 
încoace. 

Se mutau în St. Albans pentru că nu știu ce unchi care murise 
înainte ca ei să se nască le lăsase o casă și suficienţi bani ca să 
o repare și să o transforme într-un hotel. 

lar el și Kim aveau să urmeze o școală catolică pentru că 
același unchi inclusese o clauză în testament care spunea că 
orice copil care va beneficia de pe urma moștenirii va trebui să 
meargă la Școala „Sfântul Ignaţiu de Loyola.” 

— Dar noi nu vrem să mergem la o școala catolică, obiectă el, 
vorbind și în numele lui Kim. Noi n-am mai fost la biserică de 
când eram mici de tot. Niciunul din noi! 

Dar argumentele lor fuseseră ignorate. Timp de două zile tot 
ascultaseră povestea tatălui lor despre marea șansă oferită și 
despre cât de recunoscători ar trebui să fie ei. 

În plus, îl văzuseră bând tot timpul. 

Jared bănuia că niciuna din marile oportunităţi nu avea să se 
materializeze vreodată. Chiar dacă tatăl lor ar fi rămas treaz 
suficient de mult pentru a pune totul la punct și pentru a 
deschide un hotel - iar Jared era sigur că nu se va întâmpla 
acest lucru - de ce ar vrea cineva să stea acolo? lar dacă nu vor 
mai avea clienţi, tatăl lor se va apuca să bea și mai mult. Cu 
două zile înainte - după ce tatăl său căzuse lat de beat - 
discutase cu mama lui despre asta și pentru prima dată află cât 
de gravă este situația. 


44 


— N-o să mai fie în stare să-și ia un serviciu, îi explicase ea. În 
bancă nu au mai rămas decât aproape o sută de dolari. După ce 
se duc și ăștia, nu știu cum o să ne descurcăm. 

— Îmi găsesc eu ceva de lucru, începu el, dar mama lui dădu 
din cap că nu. 

— Acum te duci la școală. Dacă o să iei în continuare note 
mari, ai șanse să obţii o bursă pentru colegiu. Or, cu un serviciu, 
nu prea văd cum notele tale vor rămâne la fel de mari. 

— Dar înţelege că n-o să meargă, protestă Jared. Tata o să 
stea acasă toată ziua și o să toarne în el! 

Durerea din ochii mamei lui îl făcu să-și muște limba și pentru 
câteva clipe crezu că ea chiar o să înceapă să plângă. În schimb, 
Janet inspiră adânc și își puse mâinile pe umerii lui: 

— Dacă se va întâmpla asta, îi zise ea, privindu-l fix în ochi, 
promit că nu vom mai sta. Nu știu cum vom face sau unde ne 
vom duce, dar vă iau pe toţi trei și plecăm pur și simplu. Dar 
trebuie să-i mai acordăm o șansă. Să-l lăsăm măcar să încerce. 

Așa că ieri umpluseră până la refuz camioneta cu tot ceea ce 
aveau și porniseră la drum. Ei patru, împreună cu pisica lui Kim 
și câinele lui Jared, plecaseră cu Toyota. Din fericire, Scout era 
mai docil decât majoritatea câinilor de vânătoare, așa că nu era 
prea impresionat de Muffin. În timp ce motanul stătea încolăcit 
în braţele lui Kim, Scout adormise între ei doi, până când Molly, 
prinsă bine în scăunelul ei, reușise să-l prindă de coadă și să 
tragă cu putere. 

Au ajuns la biserică chiar cu zece minute înainte să înceapă 
ceremonia funerară pentru Cora Conway. Trecuseră mai bine de 
zece ani de când Ted participase la o înmormântare, așa că 
ezită înainte de a trece pragul bisericii. 

Își aţinti privirea asupra siluetei de pe crucifixul situat 
deasupra altarului și, deși își dădu toată silinţa să se uite în altă 
parte, expresia agonizantă de pe chipul Fiului martirizat îl 
atrăgea ca un magnet. 

li reproșa oare ceva? 

Îl acuza? 

„Superstiţii, își spuse Ted. Nimic din toate astea nu e altceva 
decât o superstiție.” Dar, în ciuda faptului că dădea vina pe 
educaţia lui religioasă pentru că nu mai trecuse pe la biserică de 
atâţia ani, venele ce-i pulsau în dreptul tâmplelor nu-l lăsau să 
uite motivul real al duminicilor petrecute în pat. „Ei, și ce dacă 


45 


m-am îmbătat și eu de câteva ori sâmbăta seara?” întreba Ted 
chipul tăcut care îl privea neclintit de deasupra altarului. La 
aceste gânduri simţi un nod în stomac și își dori să mai tragă o 
dușcă. Porni prin strană, dar reflexele căpătate în primii zece ani 
din viaţă, îl determinară să-și înmoaie mai întâi degetele în apa 
sfinţită așezată chiar în fața ușii. 

Genunchii i se îndoiră ușor, cu un gest automat. 

Se închină. 

De-abia atunci ochii îndurerați ai lui Hristos îl lăsară în pace și 
el putu să pășească pe culoarul de pe mijlocul bisericii aproape 
goale. 

Janet îl urma, ţinând-o pe Molly în brate. 

Kim și Jared se uitară stânjeniţi unul la altul, după care își 
înmuiară și ei degetele, imitându-și părinţii și porniră după ei, 
așezându-se în strana din faţă. Toţi fixau cu privirea sicriul cu 
capacul pus din faţa altarului. 

Coroanele de flori risipite și pustietatea din biserică arătau 
încă o dată singurătatea în care Cora își trăise ultimii ani la 
Willows. De undeva, din spate, se auziră sunetele blânde ale 
orgii și Janet oftă ușor și își dori în acel moment să o fi vizitat 
mai des pe bătrână. Oare de ce își imaginase că mătușa soțului 
ei avea cunoștințe care o vizitau? Era evident că nu avusese 
niciun prieten. Preotul intră pe o ușă laterală și le făcu semn să 
se ridice, apoi începu să rostească rugăciunile de înmormântare. 
Janet se mai uită prin biserică, dar aceasta rămăsese la fel de 
goală ca și mai înainte. 

De fapt, în afară de ei cinci și de preotul care ţinea slujba nu 
mai erau prezente decât două persoane. 

O femeie între două vârste, îmbrăcată într-un costum 
bleumarin - cu fața acoperită de un văl și care stătea chiar pe 
ultimul șir de băncuţe, răsucind nervos o pereche de mănuși. 

Într-un alcov - de-abia vizibil - Janet zări un al doilea preot. 
Oare venise la ceremonie pentru Cora sau doar se ruga unuia 
dintre sfinţi, ignorând complet slujba care avea loc la doar 
câţiva metri de el? 

Preotul din faţa lor termină prima rugăciune, le făcu semn să 
se așeze, apoi le întoarse spatele și se îndreptă cu faţa spre 
sicriu și altar. Ridicându-și braţele într-un gest de implorare, 
începu să vorbească. Spre surpriza lui Janet - pentru prima după 


46 


înmormântarea bunicii ei - auzi versurile ritmice ale liturghiei 
oficiate în latină. 

— lisuse! șopti Ted. Dacă am fi știut că trebuie să suportăm 
chestia asta, atunci n-am mai fi venit! 

Janet îl străfulgeră cu privirea: 

— Poate că ea și-a dorit să fie așa, îi răspunse Janet tot în 
șoaptă. N-are cum să ne facă rău. 

Ted își dădu ochii peste cap, batjocoritor, iar după câteva 
minute adormi cu capul căzut în piept. 

O oră mai târziu, când preotul rosti ultimele cuvinte ale 
rugăciunii de binecuvântare, Ted se trezi și, răspunzând 
amintirilor din copilărie care semănau cu cele ale lui Janet, se 
îndreptă de spate și căzu, din instinct, în genunchi. Se mai 
închină încă o dată, apoi se strecură pe lângă soţia și copiii lui 
pentru a îndeplini singurul lucru cerut de unchiul lui. 

Li se alătură celor cinci bărbaţi de la compania de pompe 
funebre care intraseră printr-o ușă laterală și ridică împreună cu 
ei sicriul, pentru a-și conduce mătușa spre locul de veci. Când 
trecură pe lângă ei, Kim, Jared și Janet, care o ţinea pe Molly în 
brațe, se ridicară. Înainte de a porni spre ieșire, Janet mai 
aruncă o privire înspre sacristia unde îl zărise la început pe 
preotul cel bătrân. 

Acesta stătea prosternat pe podeaua de piatră, cu brațele larg 
deschise. Părea să nu aibă nimic în comun cu procesiunea 
funerară ce se desfășura în spatele lui. 

e 

Janet clipi des când o izbi lumina fierbinte a soarelui de după- 
amiază. Îndreptându-se spre groapa săpată într-un colţ 
îndepărtat al micului cimitir, situat în imediata vecinătate a 
bisericii întunecate, Janet avu senzaţia neplăcută că este 
urmărită. Încercă să ignore sentimentul, spunându-și că era 
normal ca oamenii care treceau pe acolo să fie curioși să vadă 
înmormântarea. Se uită pe furiș în jur, dar, înainte de a 
surprinde persoana care o urmărea, privirea îi fu atrasă de o 
inscripţie de pe o placă de bronz ștearsă, prinsă pe ușa unui mic 
cavou, separat de restul cimitirului printr-un gărduleț de fier 
ruginit: 


__ GEORGE CONWAY 
NĂSCUT LA 29 IULIE, 1916 


47 


DECEDAT LA 4 IUNIE, 1959 


„Dar cum e posibil?” se întrebă Janet. Cu toţii știau că George 
Conway se sinucisese. Atunci cum de îl îngropaseră aici, în 
pământ sfinţit? Dar când văzu paragina din jurul cavoului, 
înțelese. 

Pământul pe care era situat mormântul lui George Conway 
fusese anatemizat; rolul gardului ruginit nu era de a proteja 
construcţia, ci de a-l izola de restul cimitirului și de cei care 
muriseră din voia Domnului. 

e 

În cavou se mai găsea o criptă, chiar lângă cea a lui George 
Conway și Janet presupuse că George Conway dorise ca soţia lui 
să fie îngropată alături de el. 

Însă mica procesiune trecu mai departe. Când bărbaţii care 
purtau sicriul se opriră la câţiva metri mai încolo, Janet observă 
că niciun Conway nu mai era îngropat prin apropiere. 

Niciuna dintre pietrele funerare din jurul mormântului Corei 
nu avea inscripţionat același nume de familie. 

Aici, în colţul cel mai îndepărtat al cimitirului, se găsea locul 
de odihnă veșnică al celor care aparent muriseră așa cum 
trăiseră - singuri. O tristeţe covârșitoare provocată de soarta 
Corei îi invadă sufletul. In timp ce încerca să-și oprească 
lacrimile ce îi umpleau ochii, simţi o atingere ușoară pe umăr. 

Apoi auzi o voce atât de delicată, încât iniţial crezu că doar își 
imaginează: 

— N-a fost nebună. N-a fost nebună deloc. 

Mâna dispăruse; vocea tăcuse, în timp ce Molly continua să 
doarmă în braţele ei. Janet se întoarse, dar nu văzu pe nimeni. 
Silindu-se să se concentreze asupra cuvintelor preotului, privea 
fix groapa adâncă. 

Pentru a doua oară simţi că este urmărită. 

După litania finală, coșciugul fu coborât ușor în groapă. 
Asemenea lui Ted Janet, făcu un pas înainte, se aplecă și aruncă 
deasupra o mână de pământ reavăn, apoi se ridică. Işi luă 
rămas-bun de la femeia pe care o cunoscuse atât de puţin șia 
cărei moarte îi schimbase viaţa într-un mod atât de dramatic. 
Când își ridică privirea, îl zări. 

Nu putea preciza exact ce vârstă avea - undeva între 
patruzeci și șaizeci de ani. Un negru subțirel, îmbrăcat cu niște 


48 


haine uzate, cu fața acoperită de o barbă sură, ţepoasă. Stătea 
pe aleea cu pietriș, dincolo de gard, la umbra unuia dintre 
arborii de magnolia ce împânzeau cimitirul. Privea cu atenţie 
micul grup de lângă mormânt și, deși ramurile bogate ale 
copacilor o împiedicau să vadă expresia de pe chipul întunecat 
al bărbatului, Janet simțea cum dinspre el vin parcă valuri 
fierbinţi de emoţii. 

Ură. 

Ură și furie. 

Preţ de o secundă îngheţă, impresionată de puterea furiei lui 
tăcute, dar bărbatul se întoarse și se îndepărtă, târșâindu-și 
încet picioarele. 

— Jake Cumberland, rosti aceeași voce delicată pe care o 
auzise ceva mai devreme. 

Janet tresări și se întoarse. În spatele ei descoperi o femeie de 
vreo șaptezeci de ani care urmărea cu atenţie silueta din ce în 
ce mai îndepărtată a lui Jake Cumberland. 

— ÎI cunoașteţi? o întrebă Janet. 

Femeia încuviinţă din cap. Era micuță, delicată și purta o 
rochie lila deschis, iar peste umeri își aruncase un pulover de 
aceeași culoare, în ciuda zăpușelii de afară. 

— Oh, desigur. Toată lumea știe cine este Jake. Stă într-o 
căsuţă de lângă lac. Doar el și câinii lui. Rareori vine în oraș. 

Zâmbi cu sinceritate și îi întinse lui Janet o mână micuță, 
înmănușată: 

— Pe mine mă cheamă Alma Morgan. Am lucrat la Willows 
până când mi-au spus că sunt prea bătrână. 

Își privi rochia: 

— Sper că nu te deranjează că sunt îmbrăcată astfel, continuă 
ea. Era rochia preferată a Corei și am crezut că ei i-ar plăcea 
mai mult asta decât să vin în negru. În plus, negrul nu e tocmai 
indicat pe o căldură ca asta, nu crezi? 

Fără să mai aștepte vreun răspuns, adăugă: 

— Tu ești Janet, nu-i așa? 

Janet dădu din cap: 

— De fapt, era mătușa soțului meu..., începu ea, dar Alma 
Morgan începu să vorbească din nou, de data asta sprijinindu-se 
puternic de braţul lui Janet. 

— N-a fost nebună, să știi. Nu te lua după ce spun ceilalţi. 


49 


Apoi, înainte ca Janet să aibă și ocazia de a răspunde, Alma 
Morgan dispăru. Janet încă mai încerca să înţeleagă cuvintele 
femeii, când altcineva vorbi. 

De data asta vorbea femeia între două vârste care fusese în 
biserică mai devreme. Pentru că se terminase ceremonia, își 
dăduse vălul pe spate, descoperind niște ochi albaștri, blânzi 
care priveau amuzaţi cum Alma Morgan iese din cimitir. 

— Acum se pune întrebarea: cât de întreagă la minte este 
doamna Morgan? 

Zâmbi: 

— Eu sunt Corinne Beckwith. Soţul meu este șerif aici. 

Apropiindu-se de Janet, Ted își întinse mâna spre doamna 
Beckwith: 

— Numele meu este Ted Conway. Ea este soţia mea, Janet. lar 
aceasta, adăugă el, luând-o pe fetiță din brațele mamei sale, 
este Molly, adevăratul cap al familiei noastre. Îi spui bună ziua 
acestei doamne drăguţe? o întrebă el pe Molly. 

Micuța, abia trezită din somn, gânguri ceva, fericită, apoi ceru 
să fie lăsată jos. După un moment, alerga printre pietrele 
funerare, jucând un joc știut numai de ea. lar Ted, eliberat de 
fiica cea mică, se ocupă de încântătoarea Corinne Beckwith. 

„Cum naiba poate să se comporte așa? se minună Janet, 
ascultând flecăreala dintre cei doi, care conversau de parcă s-ar 
fi cunoscut de ani de zile. Cum naiba poate să fie atât de drăguţ 
când este treaz și atât de...” 

Işi întrerupse firul gândurilor, refuzând să strice momentul cu 
anticiparea celor ce aveau să urmeze dacă Ted ar începe să bea 
din nou. In schimb, ascultă cu atenţie cuvintele Corinnei 
Beckwith. 

— Doar pentru că lucrurile alea oribile din vechea casă s-au 
întâmplat acum patruzeci de ani nu înseamnă că orașul le-a 
uitat, înțelegeţi? 

Corinne era foarte atentă la Ted, ca și când l-ar fi bănuit că îi 
ascunde ceva. 

— E doar un orășel, iar oamenii vorbesc despre astfel de 
lucruri ani la rând. lar acum, că mătușa ta a murit, probabil că 
nu vom afla niciodată ce s-a întâmplat cu adevărat în ziua 
aceea. 

— Ce s-a întâmplat cu adevărat? repetă Janet, încruntându-se. 
A suferit o cădere nervoasă când și-a găsit bărbatul... nu-i așa? 


50 


Sprâncenele Corinnei se ridicară a uimire: 

— Păi, mai ales cu bebelușul. 

— Ce bebeluș? Ce bebeluș? repetă Janet. 

— Cel pe care l-a născut Cora Conway imediat după ce și-a 
găsit soțul spânzurat. 

Janet se uită la Ted, întrebătoare, dar văzu că și el este la fel 
de uimit de cuvintele Corinnei. 

— Imi pare rău, adăugă ea. Se pare că niciunul din noi nu știe 
despre ce vorbiţi. 

Femeia se holbă la ei, surprinsă de-a dreptul: 

— Vreţi să spuneţi că nu v-a zis nimeni niciodată că mătușa 
voastră era însărcinată? 

Ted ridică mâinile, de parcă ar fi vrut să se apere de cine știe 
ce acuzație. 

— Asta-i bună, eu nici nu mă născusem pe atunci. 

Corinne Beckwith simulă, politicoasă, stânjeneala: 

— Oh, Doamne, ce-am făcut? zise ea, uimită. La urma urmei, 
de ce ati fi știut ceva? E posibil să nu fie vorba decât de o bârfă 
răutăcioasă, se repezi ea. Și tocmai acum m-am găsit să 
pomenesc de asta... 

Incă își mai cerea scuze când preotul interveni și el în 
discuţie: 

— Și pentru că nu știm care a fost adevărul, poate ar trebui să 
nu mai facem atâtea speculații. 

li aruncă o privire plină de reproșuri doamnei Beckwith, apoi 
dădu mâna cu Ted și cu Janet: 

— Sunt preotul MacNeill. Îmi pare nespus de rău pentru 
mătușa dumneavoastră. 

— A fost o slujbă minunată, începu Janet, rostind instinctiv 
cuvintele care simţea că sunt potrivite într-o astfel de situație. 

Dar, în timp ce discuta cu preotul, mintea ei continua să-și 
pună întrebări: un copil? Mătușa Cora avea un copil? Dar Ted ar 
fi trebuit să știe, nu-i așa? 

— Inţeleg că vă stabiliți în St. Albans, îl auzi pe părintele 
MacNeill spunând. Suntem nerăbdători să-i primim pe copii la 
școala noastră și pe voi toți, desigur, în comunitatea noastră. 

„Cum de știa că fiica și fiul ei vor frecventa cursurile școlii 
catolice?” se întrebă Janet. Nu spuseseră nimănui. Dar apoi a 
înțeles - St. Albans nu era Shreveport. Aici toată lumea cunoștea 
pe toată lumea. Ceea ce însemna, își dădu ea seama cu 


51 


disperare, că știau cu toţii de problema pe care o avea Ted cu 
băutura. 

— Ei bine, nu prea suntem siguri că totul se va petrece chiar 
așa, îl auzi Janet pe soțul ei și se pregăti pentru lovitura pe care 
urma să o primească. 

„Te rog, Ted, nu aici, îl imploră ea în tăcere. Nu face o scenă 
chiar aici.” Dar era prea târziu deja. 

— Mi-e teamă că eu sunt genul acela de catolic pe care voi îl 
numiți „căzut în păcat”, continuă Ted. De fapt, cred că am 
participat doar la vreo șase slujbe din copilărie până acum. 

Părintele MacNeill zâmbi ușor: 

— Poate reuşim să schimbăm ceva..., începu el. 

— Nu vă bazaţi pe asta, răspunse Ted sec. Eu nu sunt un tip 
prea religios. Niciodată n-am fost. Copiii vor veni la școala 
dumneavoastră, nu mă deranjează, dar nu vă așteptați ca 
vreunul din noi să apară duminica la biserică. 

Zâmbetul pieri de pe faţa preotului: 

— Aţi găsit un loc în care să staţi? întrebă el și Janet se relaxă, 
în timp ce părintele MacNeill încerca să schimbe cursul 
conversației. 

Dar când Ted îi prezentă intenţia lor de a se muta în casa 
unchiului său și dorinţa de a transforma locul respectiv într-un 
hotel, Janet văzu cum chipul preotului se întunecă. 

— Un hotel? repetă el. Atunci o să întâmpinați o rezistență 
serioasă când veți dori să obţineţi autorizaţia... Sper că sunteți 
pregătit pentru luptă! 

— Luptă? De ce să fie vreo luptă? întrebă Ted. 

Preotul își ascunse privirea: 

— Poate mă înșel, adăugă el repede. 

„Prea repede”, i se păru lui Janet, gândindu-se că Ted greșise 
exprimându-și convingerile religioase atât de direct. Nici nu 
ajunseseră bine în St. Albans și își făcuse deja un dușman. 

— Știţi, într-un oraș mic cum e al nostru oamenii se opun 
întotdeauna schimbărilor, spuse părintele MacNeill, grijuliu. 

Se uită la ceas, un gest pe care Janet îl interpretă ca un 
pretext pentru a termina discuţia: 

— Doamne, Dumnezeule, cum trece vremea, zise el, părând 
surprins, însă vocea îi trădă adevăratele motive. Imi pare 
nespus de rău, dar mi-e teamă că am întârziat foarte tare. 


52 


În timp ce preotul se întoarse grăbit în biserică, micul grup fu 
copleșit de o tăcere sâcâitoare. Apoi Ted spuse: 

— Cred că l-am pus la punct, nu-i așa? 

„Și eu cred la fel”, se gândi Janet, dar își mușcă buzele și nu 
spuse nimic. Corinne Beckwith dădu și ea din cap: 

— Părintelui MacNeill nu prea îi place să fie călcat pe coadă. 
Mai ales în problemele religioase. In plus, cred că s-a supărat și 
din cauza casei. 

— Casa noastră? întrebă Janet. Ce poate fi rău că ne dorim să 
reparăm casa? Oricine ar fi încântat de asta. 

— Nu și aici, răspunse Corinne Beckwith. Casa este într-o zonă 
rezidențială și cred că o să întâmpinați destule dificultăți și o să 
daţi naștere multor conflicte. 

— Dar de ce? insistă Janet. Dacă vom contribui la bunăstarea 
orașului... 

Corinne ridică din umeri: 

— Nu e vorba de bani. Ezită, apoi continuă: E vorba de familia 
voastră. Sunt mulţi oameni pe aici care nu prea au la inimă 
numele de Conway. Buzele ei se strâmbară în ceea ce se dorea 
a fi un zâmbet amar: Bine aţi venit în St. Albans. 

e 

Părintele Devlin îşi revenea după rugăciunea arzătoare. 

În biserică era linişte; înmormântarea Corei Conway luase 
sfârşit. 

Încet, ignorând protestele încheieturilor și ale mușchilor, se 
ridică și porni cu mișcări greoaie spre cămăruţa sa, situată la 
ultimul etaj al casei parohiale. Odaia reprezenta penitenţa lui, o 
penitenţă pe care și-o alesese singur cu patruzeci de ani în 
urmă, în ziua în care înțelesese că greșise. Renunţase la preoţie 
chiar atunci, transferându-i tânărului preot MacNeill enoriașii și 
parohia. Se retrăsese în chilioara aceea pentru a-și petrece 
acolo restul zilelor, încercând să-și ispășească păcatele. 

Și să-i aducă alinare singurului păcătos pe care-l mai asculta. 

Cora Conway. 

Anii s-au scurs, unul mai lung decât altul, iar el ajunsese să 
înțeleagă: nici măcar moartea nu îl dorea. 

În timp aflase și motivul: eșecul de a găsi o cale prin care 
Cora să fie iertată de păcate, prin care să o elibereze de chinul 
ce-i tulbura minţile. Cu trei zile înainte, când o spovedise, în 


53 


ciuda străduinţelor sale, tot nu reușise să alunge demonii care o 
bântuiseră toată viaţa. 

— la asta, spusese ea cu degetele încleștate pe coperta 
Bibliei. Aici ai să găsești răspunsurile. Totul e aici. 

Apoi, exact când era pe punctul de a părăsi camera, îi mai 
vorbise încă o dată: 

— Și asta, șoptise ea, arătându-i cutia muzicală ce stătea pe 
noptiera de lângă pat. Cea pe care el i-o oferise în ziua în care 
fusese internată la Willows și a cărei melodie nu o ascultase 
niciodată: la-o, mai spusese ea. Ascultă-i vocile. 

Strecurase obiectul în buzunarul sutanei, rostise o ultimă 
rugăciune pentru sufletul ei chinuit, apoi plecase. Greutatea 
Bibliei și nenorocirea Corei aproape că îl dărâmau. 

Nu deschisese încă Biblia primită, dar acum se așeză pe 
scaunul cu spătar drept și se întinse să ia cartea de pe masa din 
apropiere. Masa, scaunul și micul pat de campanie erau 
singurele obiecte de mobilier din odaie. Trase Biblia mai 
aproape și, ţinând-o de cotorul aproape putrezit, o lăsă să se 
deschidă la voia Domnului. 

Cartea se desfăcu chiar la partea dintre cele două 
Testamente, unde era prezentată istoria generaţiilor descrise în 
capitolele anterioare. Pagina din fața părintelui Devlin avea un 
scris cursiv, dar, chiar dacă literele erau tipărite foarte clar, el 
tot trebuia să se chinuiască să citească. 

Undeva, deasupra, era inscripționată o dată: 16 aprilie 1899. 

Chiar sub dată se vedea o pată de cerneală, apoi urma un 
rând introductiv: 


„Nu voi supraviețui acestei zile nefaste” 


Acesta era primul rând. Bătăile inimii lui îmbătrânite se 
întețiră, dar continuă să citească... 


LORETTA VILLIERS CONWAY STĂTEA LA BIROUL EI, CU 
SPATELE PERFECT DREPT, AȘA CUM O ÎNVĂȚASE MAMA El CÂND 
ERA MICĂ, DAR, ÎN CIUDA POSTURII El IMPOZANTE, CARE ÎI 
ADUSESE ATÂTA FAIMĂ ÎN ST. ALBANS ȘI ÎN TOT ȚINUTUL, MÂNA 
ÎI TREMURĂ CÂND ÎNMUIE PENIȚA ÎN CERNEALĂ ȘI O AȘEZĂ 
DEASUPRA PAGINII GOALE A BIBLIEI PE CARE O ASCUNSESE CU 
MARE GRIJĂ DE SOȚUL EI. DIN VÂRFUL PENIȚEI CĂZU PE HÂRTIE 


54 


UN STROP DE FLUID NEGRU, DAR LORETTA ERA ATÂT DE 
INNEBUNITA, INCAT DE-ABIA OBSERVA PATA. CONTINUA SA 
SCRIE: 


„Inițial crezusem că m-a trezit cântecul cocoșului. 
Dar, când am pășit în mezaninul casei construit de 
Monseniorul Melchior pentru noi, mi-am dat seama că 
nu cocoșul era de vină. Strigătul se auzea și mai tare 
acolo și am recunoscut imediat glasul servitoarei 
căreia îi venise sorocul. Chiar ia cum îmi amintesc că 
am crezut că măcar atunci, în ceasul al doișpelea, 
Bessie ava să ne dezvăluie numele bărbatului care 
profitase de ea. Dar după ce gemenii s-au născut, n- 
am mai avut nevoie de nici o confesiune din partea 
ei, pentru că trăsăturile tatălui erau identice cu cele 
ale bebelusilor. Bessie, care era o fată puternică, l-a 
luat pe cel de-al doilea copil și și l-a așezat la sân 
imediat, numindu-l Francesca. Dar Francis - care a 
fost fiul meu până am văzut chipurile copiilor săi 
negri - a plecat cu cel de-al doilea prunc. Când m-am 
întors din camera lui Bessie - pe care am îngrijit-o cât 
am putut eu de bine - am auzit niște zgomote ce 
veneau din pivniță. N-avea importanță, eu știam ce 
trebuie să fac. Blestemul care căzuse asupra familiei 
noastre nu va dispărea niciodată. Acum sunt convină 
că nu a existat decât o singură scăpare. Nu am 
cunoștință dacă la capătul frânghiei pe care am să 
mi-o atârn o să mă aștepte Raiul sau ladul. Nu 
contează. Pentru mine va fi suficient să scap din 


xn 


această casă. 


DUPĂ CE A ȘTERS CU ATENȚIE VÂRFUL PENIȚEI, LORETTA 
VILLIERS CONWAY A PUS DEOPARTE TOCUL. DUPĂ CE S-A 
ASIGURAT CĂ CERNEALA SE USCASE COMPLET, |-A DUS BIBLIA 
LUI BESSIE DELACOURT, CARE ZÂCEA ÎN PAT, STRÂNGÂNDU-ȘI 
LA PIEPT COPILUL RĂMAS. A STRECURAT VOLUMUL ÎN SERTARUL 
DE SUS AL DULAPIORULUI SĂRĂCĂCIOS ȘI S-A ÎNTORS SPRE 
SERVITOARE. 

NU-I PURTA NICIO PICĂ LUI BESSIE, PENTRU CĂ FIUL EI 
FUSESE CEL CARE O TRĂDASE, ȘI NU BIATA COPILĂ IGNORANTĂ. 


55 


— ȚI-AM PUS O BIBLIE ÎN SERTAR, ZISE EA. CÂND FIUL MEU SE 
VA CĂSĂTORI, SĂ I-O DAI SOȚIEI LUI. 

PORNI SPRE UȘĂ, SE OPRI ȘI SE MAI ÎNTOARSE CA SĂ VADĂ 
ÎNCĂ O DATA CHIPUL NEPOATEI SALE. ÎNTINSE MÂNA, CA ȘI 
CÂND AR FI VRUT SĂ O MÂNGÂIE PE MICUȚĂ, DAR RENUNŢĂ. CU 
SPATELE DREPT CA ÎNTOTDEAUNA, O PĂRĂSI PE FATĂ ȘI PE 
COPILUL El BASTARD. 

CÂND AJUNSE ÎN CAMERA El, LORETTA VILLIERS CONWAY 
ÎMBRĂCĂ ROCHIA PE CARE O PURTASE ÎN ZIUA CÂND SE 
MĂRITASE CU MONSENIORUL MELCHIOR CONWAY. 

ALESESE CORDONUL DE CATIFEA DE LA HALATUL EIl 
PREFERAT. ` 

URCATĂ PE SCAUNUL DE LA MASA DE SCRIS, LEGĂ UNUL DIN 
CAPETELE CORDONULUI DE CANDELABRUL CARE ATÂRNA CHIAR 
ÎN MIJLOCUL TAVANULUI. 

CELĂLALT CAPĂT ȘI-L ARANJĂ ÎN JURUL GÂTULUI. 

VERIFICĂ AMBELE NODURI CU ATENȚIE. 

CONVINSĂ CĂ VOR FI SUFICIENT DE REZISTENTE, LORETTA 
VILLIERS CONWAY PĂȘI ÎN GOL. 

NICIUN SUNET, NICIUN ȚIPĂT DE TEAMĂ SAU DE DURERE NU 
DERANJĂ LINIȘTEA DIN CAMERĂ. ȘI LORETTA CONWAY MURI. 


Ochii părintelui Devlin rămaseră fixaţi pe ultimele cuvinte pe 
care Loretta Villiers Conway le scrisese cu un secol mai 
devreme. Așadar, George Conway nu fusese primul din familie 
care comisese păcatul de moarte - de neiertat - al sinuciderii. 
Existaseră câteva zvonuri, desigur. Când sosise în St. Albans, cu 
multă vreme în urmă, părintele Devlin auzise tot felul de 
povești, dar refuzase să le creadă, predicând împotriva limbilor 
prea ascuţite. Dar acum, când cuvintele de pe pagină i se 
întipăriseră în minte, bătrânul preot își dădu seama că poveștile 
acelea fuseseră ceva mai mult decât o simplă bârfă; nenorocirea 
care căzuse pe capul lui George și al Corei Conway avea 
antecedente în familia lor. „Căci Eu, Domnul, Dumnezeul tău, 
sunt un Dumnezeu gelos”, murmură el abia perceptibil, citind al 
cincilea vers din capitolul douăzeci din /eșirea, „care pedepsesc 
nelegiuirea părinţilor în copii până la al treilea și la al patrulea 
neam al celor ce Mă urăsc.” Dar cum începuse totul? 

Dădu să ia Biblia din nou, dar se opri, căci îi tremurau 
degetele. Voia oare să știe? Loretta Conway murise cu o sută de 


56 


ani în urmă - nu mai putea să facă nimic acum decât să se 
roage pentru sufletul ei. Dar chiar și așa nu ar fi schimbat nimic, 
pentru că, prin alegerea ei, Loretta - ca și George Conway - se 
condamnase singură la osânda veșnică. 

Emoţiile acelei zile, dublate de povara celor nouăzeci de ani, îl 
copleșiră pe părintele Devlin și mâna îi căzu în poală. 

Poate în altă zi. 

Poate atunci va căuta mai departe. Dar acum toată energia lui 
dispăruse, iar patul sărăcăcios îl îndemna la odihnă. Puse 
deoparte Biblia Corei și se lăsă în brațele aducătoare de liniște 
ale somnului. 


7. 


— Voi o să locuiţi aici, pe bune? 

Vocea îl sperie pe Jared atât de tare, încât scăpă din mână 
salteaua pe care împreună cu Kim se chinuia să o dea jos din 
camioneta închiriată și făcând-o pe sora lui să strige de 
supărare. Încercând să ţină cât mai sus salteaua, ea se uită 
nervoasă la băiatul care vorbise. Părea să fie de-o seamă cu 
Jared, dar era ceva mai scund, slab ca un ţăr și cu o claie de păr 
șaten deschis, ce-i acoperea fruntea. Băiatul zâmbi fâstăcit și 
apucă și el de un colț al masivului obiect. Purta niște blugi uzați 
și o bluză de trening cu mânecile întoarse. 

— Eu sunt Luke Roberts, spuse el. Vreți să vă ajut să duceţi 
asta acolo, pe verandă? 

— Ce-ar fi să o ducem până sus, în camera mea? contracară 
Jared. 

Luke aruncă iute o privire spre casă, înainte de a răspunde, și 
Jared îl întrebă: 

— Ce-i, s-a-ntâmplat ceva? Sper că nu ţi-e frică, nu? 

— Normal că nu, răspunse Luke un pic cam prea repede. 

— Ai fost vreodată înăuntru? 

Luke privi din nou forma amenințătoare a uriașei clădiri 
victoriene. Dădu din cap în semn că nu. 

— Un unchi de-al meu zice că a fost odată, răspunse el. 

— Vrei s-o vezi? îl provocă Jared, fiind sigur că Luke nu va fi în 
stare să-l refuze. 


57 


— Sigur că da, răspunse băiatul. 

Cei trei adolescenţi cărară împreună salteaua până la al 
doilea etaj, unde îi dădură drumul pe suportul de lemn pe care 
Kim și Jared îl aduseseră deja. 

— Câte camere are? întrebă Luke. 

Jared ridică din umeri: 

— Habar n-am - cred că vreo douăzeci. O să facem un hotel 
din ea. 

leșiră pe palier, iar Luke aruncă o privire spre holul larg de la 
intrare: 

— Cine ar vrea să stea aici? 

— Ei, păi n-o să mai arate așa, zise Kim. Tata spune că va fi 
gata de-abia peste șase luni. 

— Oricum, pun pariu că n-o să stea nimeni, mai adăugă Luke. 
Nu după tot ce s-a întâmplat. 

Jared și Kim se priviră neliniștiţi, citindu-și gândurile unul 
altuia: „Chiar vrem să aflăm?” Dar înainte ca vreunul din ei să 
rostească ceva, Luke deja începuse să le povestească: 

— Uneori se aude plânsetul unui copil. Și o grămadă de 
oameni l-au văzut pe tipul ăla care s-a spânzurat. 

— E vorba de unchiul tatălui meu, specifică Jared. 

Chiar dacă Luke observă avertismentul din vocea lui Jared, se 
hotărî să-l ignore: 

— Se spune că încă mai este pe-aici. Îl caută pe-ăla mic. 

Kim și Jared mai avură un schimb rapid de priviri, amintindu-și 
amândoi cuvintele pe care le auziseră din întâmplare la 
înmormântarea de dimineaţă. 

— Parintele MacNeill spune că nimeni nu știe dacă e adevărat 
că mătușa tatălui nostru a fost însărcinată. 

Luke Roberts își dădu ochii peste cap, dispreţuitor: 

— Părintele Mack n-ar recunoaște nici că mama lui a fost 
vreodată gravidă! Și, cu siguranţă, nici n-ar crede vreodată că o 
femeie și-ar omori copilul. 

Kim își agăţă involuntar degetele de crucea de la gât, 
strângând-o tare: 

— De unde știi tu că mătușa Cora a făcut așa ceva? întrebă 
ea. 

— Toată lumea știe, răspunse el. Doar pentru că n-au găsit 
niciodată copilul... 

Crucea o arse brusc și Kim își retrase mâna: 


58 


— Dacă nu l-au găsit niciodată, cum de știe toată lumea că l-a 
omorât? In primul rând, cum de știu că existase vreun copil? 

Pentru prima dată, Luke nu mai păru așa sigur pe el, dar 
răspunse: 

— Păi, dacă n-ar fi fost vreun copil, cum de se aude noaptea 
plângând? Și de ce-ar plânge dacă mama lui nu l-ar fi omorât? 
Vă spun eu, toată lumea știe ce s-a întâmplat. Unchiul meu 
zice... 

Kim se înfurie. De unde putea să știe băiatul ăsta ce se 
întâmplase de fapt în casa asta? Că doar nu fusese acolo! Și de 
ce tot zicea întruna: „toată lumea știe”? 

— Pariez că nu s-a întâmplat nimic! îl întrerupse ea, înainte ca 
Luke să repete cuvintele unchiului său. Ai văzut tu cu ochii tăi? 
Și ce ai auzit de fapt? Și, dacă erai suficient de aproape ca să 
vezi sau să auzi ceva, ce naiba făceai aici? Doar pentru că nu 
locuia nimeni aici, nu însemna că ai voie să calci pe o 
proprietate privată! 

Luke Roberts se înroși până în vârful urechilor și Kim îl văzu 
cum își strânge pumnii. 

— Și-acum ce-o să faci, o să mă lovești? întrebă ea, privindu-l 
în ochi cu îndrăzneală, provocându-l aproape să ridice mâna și 
să dea în ea. 

Luke, șocat de reacţia lui Kim, se dădu în spate clătinându-se, 
se lovi de balustradă, își pierdu echilibrul și se rostogoli peste 
ea. Urlând de groază, degetele de la mâna dreaptă se prinseră 
în cădere de grilaj. Timp de o secundă atârnă în gol, ţinându-se 
cu un singur braţ, după care încercă din toate puterile să se 
prindă cu mâna stângă de unul dintre stâlpii care susțineau 
balustrada. Din păcate, strânsoarea începu să slăbească și timp 
de o secundă care păru o eternitate, ochii lui - plini de groază - 
se fixară de cei ai lui Kim. 

Ştia că, dacă va cădea, imaginea ochilor lui, îngroziţi și 
acuzatori, o s-o urmărească toată viaţa. Era paralizată de frică, 
dar reuși în gând să-l strige pe Jared. 

Ca și când ar fi auzit-o, Jared se repezi spre balustradă, îl 
apucă pe Luke de încheieturile mâinilor exact la timp, apoi îl 
trase cu putere în sus. 

— Eu... îmi pare tare rău, se bâlbâi Kim. N-am vrut... 

Acum, că se afla în siguranță, groaza lui Luke se transformă în 
mânie: 


59 


— Ce dracu’ am făcut? Eu ţi-am spus doar ce am auzit! lisuse, 
aș fi putut să-mi rup gâtu'! 

Coborând scările, îi mai aruncă o ultimă privire lui Kim: 

— Poate că mătușa voastră nu era singura nebună de pe-aici. 

Inainte să mai apuce Kim să zică ceva, el ieși trântind ușa de 
la intrare. 


8. 


Tăcerea care se așternuse în noaptea aceea peste vechea 
casă era atât de adâncă, încât niciunul dintre noii ei locatari - cu 
excepţia lui Molly care adormise imediat după ce Janet o 
așezase în căruciorul ei - nu reușise să pună geană pe geană 
multă vreme. 

Ascultau cu toţii liniștea. 

Nicio insectă nu bâzâia. 

Animalele parcă dispăruseră înghiţite de întunericul neclintit 
al nopţii. 

Vechea structură a clădirii se hotărâse și ea să nu scoată 
niciun sunet. 

Și totuși, auzeau cu toții ecoul unor voci; fiecare dintre ei se 
simțea urmărit de priviri ascunse în beznă. 

Janet simţea ochii lui Jake Cumberland, ce o fixau de sub 
umbra adâncă a magnoliei din faţa cimitirului. Aproape că o 
împietriseră. lar vocea era a Almei Morgan, care îi spunea că 
mătușa Cora fusese perfect sănătoasă. Apoi se insinua și glasul 
Corinnei Beckwith, care îi șoptea despre copilul ce ar fi putut să 
fie vărul soțului ei - dacă ar fi trăit. 

„Și dacă a existat vreodată.” 

Cu ochii deschiși, Janet cercetă întunericul, ca și când 
adevărul despre ceea ce se petrecuse în această casă cu 
patruzeci de ani în urmă ar fi fost cumva ascuns în faldurile 
negre ale nopţii. 

Dar întunericul, ca și tăcerea, își păstra secretele. 

Pentru că somnul continua să o ocolească, Janet simţi nevoia 
de neînfrânt să-l atingă pe Ted, să-și strecoare mâna în mâna lui 
fie și doar pentru a nu se mai simţi singură în liniștea aceea 
copleșitoare. Dar trecuse atât de mult de când mângâierile lui 


60 


încetaseră să mai fie bine venite, încât nu reuși să întindă mâna 
spre el. Când în cele din urmă simţi că adoarme, se întoarse cu 
spatele spre soțul ei. 

Pentru Ted ochii pătrunzători și vocea ce se năștea din noapte 
îi aparțineau părintelui MacNeill. „Un hotel?... Atunci sper că 
sunteți pregătit de luptă!” Dar mai mult decât cuvintele 
amenințătoare, privirea din ochii preotului era cea care îl ţinea 
treaz. Căutătura aceea răutăcioasă care apăruse brusc atunci 
când îi spusese că nu avea de gând să meargă la biserică și să-i 
asculte slujbele în fiecare duminică dimineaţă. Și, deși nu durase 
decât câteva secunde, Ted era sigur că o mai văzuse și înainte. 

Era privirea lui Frank Gilman din ziua în care îl concediase. 

Aceeași privire pe care o observase și în ochii lui Tony înainte 
de părăsi barul pentru a se duce în biroul șefului său. 

Privirea pe care o văzuse pe chipul atâtor oameni. 

Privirea tuturor celor care îl concediaseră. 

A celor care refuzaseră să-l angajeze. 

A tuturor barmanilor care îi dăduseră de băut. 

A prietenilor din trecut. 

O văzuse până și în ochii tatălui său. 

Și chiar în ochii fiului său. 

Învăţase să recunoască acest gen de privire încă din copilărie: 
ea îi spunea că e un renegat, că toată lumea știa ceva ce lui îi 
era interzis, că exista un lucru pe care nimeni nu dorea să i-l 
împărtășească și lui. 

O vreme, în primii ani ai căsniciei lor, Janet păruse să fie 
diferită de restul lumii. Dar, de-a lungul anilor, începuse să 
surprindă și în ochii ei același mesaj. Incerca să se ascundă de 
el, dar el văzuse destul de clar aerul acela de superioritate. 

Niciun fel de înțelegere, de milă sau de compasiune. 

Doar superioritate. Și încă ceva. 

Se contura clar în întuneric și, cu toate că făcuse tot posibilul 
până atunci să nu afle despre ce este vorba, tăcerea nopții îl 
determină să înţeleagă precis ce văzuse în ochii preotului. 

Și nu numai în ochii lui, dar și în ochii celorlalți. 

Dispreţ. 

Privirea lor spunea totul: 

„Tu nu aparţii acestui loc. 

Tu nu meriţi să stai cu noi. 

Nu te vrem aici.” 


61 


Așa îi fusese toată viaţa, de când își aducea aminte. De pe 
vremea când era doar un copil, iar mama lui îl părăsise pe când 
era doar un bebeluș, și până când tatăl lui murise. 

Peste tot pe unde nu se adaptase și prin toate locurile de 
unde fusese dat afară. 

Niciodată nu simţise că aparţine unui loc sau unei persoane. 

Dar aici - în această casă - totul se schimbase. Casa unchiului 
său, a bunicului și a străbunicului său. lar acum - a lui. 

Și simțea că e primit cum se cuvine! 

Îl inundă o furie arzătoare împotriva nedreptăţilor pe care le 
suferise. Așa cum stătea și se bucura de liniștea din casă - casa 
lui - jură că aşa ceva nu se va mai întâmplă. 

De data asta, o să le arate el tuturor. 

Va repara magherniţa asta și o va face mai frumoasă decât 
era pe vremea când era nouă. Va avea hotelul mult visat. 

Și va avea succes, în ciuda celor care vor încerca să-l 
împiedice. Și va reuși într-un asemenea mod încât nimeni - nici 
preotul, nici soţia lui, nici fiul său, nimeni - nu va mai îndrăzni 
vreodată să-l privească disprețuitor. 

Se întinse și deschise sertarul noptierei. Degetele lui apucară 
strâns sticla de bourbon pe care o ascunsese acolo după- 
amiază. 

În liniștea și în întunericul nopţii desfăcu încet dopul și duse 
sticla la buze. 

„O să le arăt eu”, jură el iarăși în timp ce fierbinţeala lichidului 
amărui îi ațâță și mai tare furia interioară. „La toţi o să le arăt!” 

(J 

Kim stătu trează toată noaptea din cauza ochilor lui Luke 
Roberts, pentru că, de fiecare dată când pleoapele îi picau grele, 
îi vedea din nou. Vedea teroarea și acuzaţiile. 

Și îi auzea cuvintele ce se strecurau în liniștea nopții: „Păi, 
dacă n-ar fi fost niciun copil, cum de se aude noaptea plângând? 
Și de ce-ar plânge dacă mama lui nu l-ar fi omorât?” 

„Ar putea fi adevărat? Bineînţeles că nu! Nu încercase decât 
să mă sperie.” Și totuși, descoperi că asculta cu atenţie, dorind 
parcă să audă... 

Ce? 

Nu știa. 

Timpul se scurgea încet, iar liniștea devenea și mai adâncă, 
iar ea nu voia altceva decât să asculte sunetele care îi însoțeau 


62 


de obicei somnul odihnitor: ţârâitul greierilor, orăcăitul 
broaștelor ce își chemau perechile. 

Până și băzâitul ţânţarilor sau lătratul cățelului din curtea 
vecină - lătratul cu care Scout îi trezea pe toţi din casă - ar fi 
fost bine venite în noaptea asta. 

Sau măcar zgomotul traficului de pe stradă ori ţipătul sinistru 
al bufniței în căutarea prăzii. 

Dar să nu auzi chiar nimic... 

Se tot zvârcoli pe-o parte și pe alta, până când Muffin, care 
torcea ghemuită pe pernă, o zgârie furioasă și se mută în 
celălalt capăt al patului. În cele din urmă, adormi, din fericire. 

Și atunci îl auzi. 

Era un strigăt cum nu mai auzise vreodată; un hohot nefiresc, 
ce îi sfâșie cu atâta putere vălul somnului, încât Kim sări drept 
în picioare. 

Inima îi bătea să-i spargă pieptul, iar pielea i se acoperi cu un 
strat umed și rece de sudoare. 

Dar noaptea continua să fie liniștită, așa că își dădu seama 
imediat că strigătul nu existase decât în mintea ei. 

Se așeză din nou pe pat, cu genunchii la piept. 

Și atunci o văzu. 

O creatură mai neagră ca noaptea stătea ghemuită în partea 
cealaltă a camerei, pregătindu-se parcă să sară spre ea. 

Înghețtă, prea înspăimântată ca să mai respire măcar, apoi 
auzi de undeva, din străfunduri, cuvintele șoptite de mătușa ei: 
„Te va proteja... Să n-o dai niciodată jos”. 

Strânse cu putere crucea de la gât și simţi cum groaza începe 
să se domolească. 

„O umbră, gândi ea. E doar o umbră!” 

Sprijinindu-se pe-o parte, văzu că luna tocmai ieșea din nori, 
trimițându-și lumina palidă și argintie pe ferestrele pline de 
praful și de mizeria acumulate în timp. 

Muffin, cu spinarea arcuită și cu coada ridicată în sus, se 
plimba agitată de-a lungul pervazului. 

— Muffin, o strigă Kim încet. Vino-ncoace, Muffin! Hai în pat! 

Pisica scuipă în întuneric, se întoarse și continuă să se uite 
afară. 

— Ce e? o întrebă Kim, dându-se jos din pat. Ce s-a întâmplat? 
Ce vezi acolo? 


63 


Kim se apropie de fereastră, chinuindu-se să vadă ceva prin 
petele groase de mizerie, în timp ce încerca să o liniștească pe 
Muffin cu mângâieri blânde. 

Pisica scuipă și o zgârie din nou. De data aceasta însă, 
ghearele ei îi lăsară trei urme adânci pe mână. Apoi, ca și când 
ar fi vrut să-și facă înţeleasă pe deplin dorinţa, dădu cu laba în 
geam. 

— Acum? șopti Kim. De ce trebuie să ieși afară chiar acum? 

Dădu să o mângâie din nou, dar când Muffin o avertiză pentru 
a treia oară, scuipând-o, Kim își retrase repede mâna. 

— Bine, bine, zise ea în timp ce bâjbâi să desfacă ivărul 
înțepenit al ferestrei. Dacă e așa de important... 

Zăvorul se desfăcu, în cele din urmă, așa că reuși să deschidă 
fereastra. 

Într-o clipită pisica dispăru. 

Kim se aplecă, încercând să zărească ceva, uitându-se 
cercetător în noapte, doar-doar o vedea vreo urmă a animalului 
ei preferat. 

— Muffin? strigă ea. Muffin, vino înapoi! 

Dar tăcerea insuportabilă îi înghiţi, lacomă, cuvintele de parcă 
nu le-ar fi rostit niciodată. 

Apoi, la fel ca mai devreme, când se trezise, îi îngheţă 
sângele în vene, iar pulsul o luă razna. 

Nimic nu se schimbase - cel puţin nimic din ceea ce vedea 
sau auzea. 

Noaptea era liniștită și lumina lunii de-abia reușea să își facă 
loc în beznă. 

Dar afară era ceva. 

Kim simţea că așa este. 

Ceva - sau cineva - era undeva afară. 

Și o privea. 


9. 


Jake Cumberland simţea cum îi zvâcnește fiecare mușchi. 

Nu se mai mișcase de șase ore, de când noaptea îl lăsase să 
se furișeze în afara pădurii și să pătrundă în partea de est a 
proprietăţii, apropiindu-se de vechea magazie, unde se 


64 


ascunsese atât de bine în umbrele adânci, încât nu l-ar fi putut 
observa nimeni, chiar dacă ar fi trecut pe lângă el. 

Rămăsese acolo, cu atenţia încordată la maximum, urmărind 
casa. 

La început nu crezuse zvonurile legate de persoanele care 
urmau să se mute în casa cea veche. Toată lumea știa că nu 
mai exista niciun Conway, de vreme ce bătrâna murise. Dar, 
după cum se vede, se înșelaseră. 

Incă mai existau d-ăștia din neamul lui Conway - și, pe 
deasupra, încă cinci. 

Imediat după ce aflase de ei - chiar în ziua în care murise 
bătrâna - își găsi un loc undeva, în fundul grădinii, de unde 
putea supraveghea casa și unde îi găsi pe împricinaţi. l-a 
recunoscut imediat cum i-a zărit - în special pe bărbat. Se vedea 
de la o poștă că e un Conway! 

Nu era vorba doar de părul negru și de ochii albaștri. 

Era ceva în felul în care se mișca și în felul în care își ținea 
capul. 

Jack îl mirosise fără probleme. 

li privi când intraseră în casă, fără să fie nevoit să facă nici 
cea mai mică mișcare, exact ca atunci când se ducea la 
vânătoare și era obligat să stea ca o stană de piatră de frică să 
nu gonească vânatul. Așteptase până când ieșiseră din nou în 
curte ca să plece. Urmărise mașina în care se urcaseră până 
când se pierduse în zare și știuse imediat că se vor întoarce, cu 
aceeași precizie cu care știa să-și pună cursele, chiar și noaptea, 
când nu vedeai nici la un metru în față. 

Apoi, când se dusese la înmormântare, îi văzuse din nou. 
Normal că nu intrase în biserică sau în cimitir - mama lui îl 
avertizase cu privire la biserici chiar înainte de a împlini vârsta 
pentru școală, cât despre cimitire, nu le putea suferi. Uneori 
trebuia să te duci, dar numai dacă aveai nevoie de ceva și chiar 
și-atunci mergeai doar la miezul nopţii, când luna era sus pe cer, 
iar lumina ei argintie învăluia totul cu un strat metalizat ce îi 
aducea aminte de cana pe care i-o lăsase moștenire bunica lui. 
Acum, cana stătea la loc de cinste pe pervazul de deasupra 
chiuvetei din căbănuţa lui. Deși nu și-o aducea aminte prea bine 
pe bunica lui, se gândea la ea ori de cât ori folosea cana, al 
cărei fund de sticlă îl fascinase mereu. 


65 


„Asta ca să-ţi vezi dușmanii, chiar și-atunci când bei, îi 
spusese mama lui. Bunica ta spunea întotdeauna că e foarte 
important să-ţi ţii inamicii sub observaţie, ca să nu te ia prin 
surprindere.” 

Uneori, când mama era ocupată cu vrăjile ei, Jake o privea 
cum se uită în fundul cănii și era convins că, deși nu punea în ea 
nimic ca să bea, mama lui tot știa ce-i fac dușmanii, oriunde s-ar 
fi aflat aceștia. „Nu se pot ascunde, Jake, îi spunea ea. Nu atâta 
timp cât ai cana.” Chiar și astăzi, când ducea cana la gură, Jake 
își ținea ochii deschişi, în căutarea amenințărilor ce se găseau 
dincolo de fundul de sticlă. 

Era ciudat că nu-i văzuse niciodată pe acești Conway prin 
fundul cănii. De fapt, se și întrebase dacă nu cumva se înșelase 
până atunci. Dar în dimineaţa aceea, când a trecut pe la cimitir, 
i-a găsit acolo pe toţi, bărbatul ducând pe umeri sicriul bătrânei 
doamne, iar ceilalți pășind încet în urma lui. 

A stat și i-a privit cum au îngropat-o pe Cora și a încercat să le 
facă niște vrăji, așa cum îl învățase mama lui, dar știa că nu 
aveau cum să-și facă efectul. Nu era suficient să rostească niște 
cuvinte magice - avea nevoie de o grămadă de chestii, dar el 
încercase oricum. Și mai era sigur că femeia, cel puţin, își 
dăduse seama că privirea lui nu era tocmai una obișnuită, 
fiindcă îl fixase de vreo câteva ori. Dar el nu se clintise. Nu, 
domnilor! El rămăsese în continuare pe loc. 

Apoi, după ce alde Conway plecaseră cu toţii din cimitir, se 
întorsese prin pădure, urmărindu-i din nou. 

Veniseră aici și începuseră să-și mute lucrurile în casă. Abia 
atunci înțelese că era adevărat: chiar intenționau să locuiască 
acolo. 

„Ar fi trebuit io să distrug locul ăsta, gândi el. Ar fi trebuit să-l 
distrug cu mulţi ani în urmă.” 

În cele din urmă, plecase acasă să aștepte căderea noptii, 
când va fi mai sigur să se strecoare pe lângă casă și să caute 
lucrurile de care avea nevoie pentru vrăjile lui. 

Jake știa de ce avea nevoie - știa exact ce trebuie să facă. 

Și încă de la căderea nopţii, fusese acolo, așteptând neclintit 
în întuneric. 

Timpul trecea cu viteza melcului. Simţea neliniștea celor din 
casă care se învârteau agitaţi în așternuturi. 


66 


Auzul lui, ascuţit de o viaţă obișnuită cu vânarea animalelor 
de noapte, încât aproape că le surprindea până și respiraţia și 
când, pe la miezul nopţii, pisica sări de pe pervaz, o auzi foarte 
clar, deși lăbuţele acesteia loviră pământul atât de ușor, încât 
aproape nu se auzi niciun sunet. 

Pisica începu să se miște în întuneric și Jack se încordă, fără 
să se clintească însă. 

Ochii și urechile lui puteau percepe mișcările animalului care 
explora vegetaţia sălbatică din jurul casei. Așteptă răbdător, 
convins că în curând ea se va îndrepta spre el. 

Poate avea chiar să-l simtă. 

Dar, dacă va sta nemișcat, dacă nu va scoate niciun sunet... 

Da! 

Venea chiar spre el. g 

Jake își ținu respirația atunci când pisica se opri, prudentă. li 
simțise mirosul. O clipă crezu că animalul o va lua la goană, în 
schimb, în timp ce el o ruga să vină mai aproape, pisica se lipi 
de pământ și începu să se apropie încet pe burtă. 

Jake aşteptă, cu mușchii mai să-i plesnească de atâta 
încordare. 

Pisica se târî și mai aproape, mișcându-și coada. 

Se mai opri încă o dată, destul de aproape de el, dar nu 
suficient încât să pună mâna pe ea. Însă curiozitatea animalului 
întrecu prudenta instinctivă și mai înaintă puţin. 

Și mai aproape... 

Suficient de aproape! 

Din întuneric Jake o înhăță pe Muffin fără ca aceasta să mai 
aibă timp să facă vreo mișcare. 

Mâinile lui mari îi strângeau din ce în ce mai tare gâtul. 


10. 


— Promiţi că o cauţi pe Muffin? întrebă atunci Kim când Janet 
opri mașina exact în faţa Școlii „Sfântului Ignaţiu”, a doua zi de 
dimineață. 

— Nu te mai îngrijora atâta! îi răspunse fratelui ei în timp ce 
se strecura afară de pe bancheta din spate. E o pisică, la naiba! 


67 


Știi foarte bine că face numai ce vrea ea. O să se întoarcă acasă 
exact când o să aibă chef. 

— Dar dacă a încercat să se ducă înapoi în Shreveport? 
adăugă Kim agitată. 

— Sunt sigură că nu a făcut așa ceva, o linişti Janet. Poate că 
Jared are dreptate. Dar promit că mă mai uit după ea. 

Își privi ceasul: 

— Acum haide să vă înscriu, ca să mă pot întoarce acasă 
înainte ca tatăl vostru... 

Își mușcă limba fără să mai zică ceva, dar era prea târziu. 
Observă schimbul de priviri dintre Kim și Jared și fu mai mult 
decât sigură că ei adăugaseră în minte cuvintele pe care ea nu 
le rostise: „... să se apuce de băut”. 

Dar poate, măcar de data asta, el chiar avea să se ţină de 
cuvânt și să o ia de la capăt în St. Albans. Când se trezise de 
dimineaţă, Ted nu mai era în pat, și pentru o clipă - dar numai 
pentru că nu era complet trează - simţi aceeași disperare care o 
copleșise deseori în ultimele luni ori de câte ori își dădea seama 
că Ted nici măcar nu se urcase în pat toată noaptea. 

De obicei îl găsea trântit pe canapeaua din sufragerie. 

Odată îl găsise în cadă. _ 

Într-o noapte nu venise deloc acasă. În dimineaţa aceea 
fusese pe punctul de a chema Poliţia, când el o sunase 
spunându-i nu știu ce poveste - pe care preferase să o creadă, 
deși știa că nu era decât o minciună sfruntată - despre cât de 
mult a avut el de lucru și despre cum a adormit în cele din 
urmă, epuizat, într-una din camerele de la Majestic. 

În schimb, în dimineaţa asta Janet îl găsise jos, strângând 
covorul uzat ce acoperea podeaua livingului, pentru a scoate la 
iveală parchetul din lemn solid de dedesubt. 

— Ce zici de asta? întrebă el, triumfător. E incredibil! Parchet 
din stejar, lemn de cireș, nuc și Dumnezeu mai știe ce. Trebuie 
doar rașchetat și lacuit. 

Ted continuă să lucreze, în timp ce Janet încropi un mic dejun 
și, când plecă să-i ducă pe copii la școală, el încă muncea de 
zor. Molly, care stătea în pătuţul ei, își urmărise tatăl cu atenţie 
și atunci când primi o bucată de covor vechi, începu să se joace 
foarte fericită cu el. Și pentru prima dată după atâţia ani, Janet 
își îngădui să primească în sufletul ei speranţa că, poate, de 
data asta lucrurile chiar se vor schimba. Dar, în ciuda acelei mici 


68 


raze de soare ce-i luminase gândurile, Janet își aminti de zecile 
de promisiuni pe care Ted i le mai făcuse înainte. Nu respectase 
nici măcar una. 

— Haideţi, zise ea, scuturându-se și începu să urce scările. 
Indiferent ce se întâmplă acasă, tot e nevoie de mine acolo. Și 
promit că o să mă uit după Muffin. 

Din momentul în care păși înăuntru, temerile cele mai urâte 
ale lui Jared cu privire la „Sfântul Ignaţiu” se confirmară. Ușa de 
la intrare dădea într-un coridor lung și îngust, luminat doar de 
câteva globuri de modă veche, ce atârnau chiar la întretăierea 
cu celelalte holuri, care porneau în stânga și în dreapta. Pereții 
erau lambrisaţi, dar lemnul și zidurile fuseseră zugrăvite în 
aceeași culoare - un soi de bej-pai, care îţi dădea senzaţia de 
murdărie. Podeaua era acoperită cu un linoleum închis, fără 
model, asta în cazul în care nu puneai la socoteală dunga de la 
mijloc prin care începea să se zărească lemnul. Jared hotărî că 
nu e vorba de niciun model. 

În timp ce se îndreptau către secretariat, gemenii se priviră 
neliniștiţi, dar niciunul nu spuse nimic. 

O jumătate de oră mai târziu, după ce mama lor plecase, cei 
doi urcară scările către noua lor sală de clasă. 

— O să vă placă sora Clarence, îi asigurase părintele Bernard, 
preotul care conducea școala. Este una dintre cele mai bune 
profesoare de la noi și toţi copiii o iubesc. 

— Nu seamănă deloc cu Shreveport, nu-i așa? observă Jared 
când ajunseră pe palierul de la etajul al doilea. 

În faţa lor se întindea un coridor similar cu cel de la parter, 
numai că acesta avea și un șir de dulapuri, dintre care două 
urmau să le aparţină. 

— Desigur că trebuie să le puneţi lacăte cu cifru, îi spusese 
părintele Bernard lui Janet. lar cifrul trebuie înregistrat în 
dosarele de la secretariat. 

Îi aruncase o privire gravă lui Jared, ca și când ar fi vrut să-l 
avertizeze. 

— Din când în când se fac verificări și, dacă descoperim că aţi 
schimbat combinaţia fără să anunţaţi, veţi fi exmatriculați 
pentru o săptămână. 

Acum când ochii lui Jared se opriră asupra dulapurilor, începu 
să rânjească: 


69 


— Să înțeleg că, dacă-mi pun un lacăt cu cheie, o să mă 
exmatriculeze de tot, nu? 

Kim se abţinu să nu izbucnească în râs: 

— Hai să nu înrăutăţim și mai tare situația. Mama are și-așa 
destule pe cap, ca să nu-i mai facem și noi probleme. 

Jared oftă: 

— Știu. Dar tot aș vrea să-i văd mutra părintelui Bernard când 
va descoperi un lacăt pe care nu-l poate deschide. 

Sala de clasă era undeva, pe la mijlocul holului, și Jared îi 
deschise ușa lui Kim. Când intrară, persoana înveșmântată în 
negru care scria ceva pe tablă se întoarse spre ei și le aruncă o 
privire tăioasă pe deasupra ochelarilor cu rame metalice. 

— Eu sunt sora Clarence, îi întâmpină ea. 

— Eu sunt Jared Con..., începu Jared, dar călugăriţa îl 
întrerupse brusc. 

— Știu cine sunteți. 

Le arătă locurile lor din al doilea rând cu o ușoară înclinare a 
capului acoperit de gluga sutanei: 

— Discutăm despre rolul Vaticanului în Al Doilea Război 
Mondial, continuă ea. Aţi pierdut deja primele două săptămâni 
de școală. Până mâine aș vrea să fiţi la zi cu lecţiile. 

În timp ce ea se întoarse spre tablă, Jared și Kim se așezară în 
banca demodată. Exact în spatele lui Jared stătea Luke Roberts, 
care îi strecură un bileţel. Jared îl desfăcu și citi mesajul 
mâzgălit: 


„Bine ați venit la Sfântul Ignoramus!” 


Chinuindu-se să nu zâmbească, Jared împături biletul la loc și 
i-l dădu și lui Kim, care nu se putu abține să nu chicotească 
încet. Se opri, dar era prea târziu. 

— Kimberley, te rog să împărtășești conținutul biletului și 
celorlalţi din clasă, rosti sora Clarence, fixând-o cu privirea pe 
Kim, care se înroși. 

— Eu... aăă... știți, chiar nu e nevoie să... 

— Ridică-te în picioare, îi ordonă sora Clarence. În această 
școală, ne ridicăm întotdeauna în picioare când ni se adresează 
cineva sau când dorim să spunem ceva. 

Cu genunchii tremurând și faţa teribil de îmbujorată, Kim se 
ridică. 


70 


— Citește biletul, spuse apăsat călugăriţa. 

Kim își mușcă buza și se uită disperată spre fratele ei, care îi 
făcu cu ochiul. 

— „Bine aţi venit la Sfântul Ignoramus”, citi ea, cu voce 
stinsă. 

— Nu te aud, adăugă cu glas rece ca gheața sora Clarence. 

Kim simţea că îi ia foc faţa. Călugărița nu avusese probleme 
cu auzul cu un minut în urmă, când nu făcuse altceva decât să 
scoată un chicotit ușor. 

Citi din nou bileţelul - mai tare - în liniștea totală care 
cuprinsese încăperea. 

— Și ţi se pare că e de râs, adăugă profesoara, cu un ton care 
arăta clar că nu e vorba de o interogație. 

Kim nu răspunse nimic. 

— Mai crede cineva din clasă că bilețelul este amuzant? 
întrebă sora Clarence. 

Deși Kim nici măcar nu îndrăznea să-și ridice privirile din 
pământ, știa că nimeni nu avea curajul să miște nici măcar un 
deget, darămite să mai ridice și mâna. Apoi, cu colţul ochiului, îl 
văzu pe Jared că se ridică în picioare: 

— Eu cred că este amuzant, spuse el. 

Kim observă surpriza - și furia rece - din privirea femeii. 

— Așadar, amândoi credeţi că este distractiv să vă bateţi joc 
de această școală? 

— E doar un joc de cuvinte, răspunse Jared. Și pun pariu că 
mulți sunt de acord cu mine. 

— Este necuviincios și așa ceva nu va fi tolerat. Aţi înțeles? 

Jared ezită, apoi dădu încet din cap aprobator: 

— Da. 

— Da, soră Clarence, îl corectă călugăriţa. 

Kim aproape că simțea furia care începea să-l cuprindă pe 
fratele ei. „Nu, îl imploră ea în gând. Las-o în pace!” 

Liniștea din clasă părea să explodeze dintr-o clipă în alta în 
timpul confruntării dintre Jared și profesoară. 

Toată lumea aștepta. 

În gând, Kim își rugă fratele să tacă din nou. 

Ochii din spatele ochelarilor cu rame metalice străluceau de 
furie. 

Jared își încleștase fălcile. Kim văzu buzele fratelui ei 
pregătite să rostească niște cuvinte care aveau să-i bage într-o 


71 


încurcătură și mai mare. „Nu, Jared!” îl imploră ea pentru a treia 
oară, rugându-se ca fratele ei să o audă și să o asculte. 

„Las-o în pace!” Timpul părea să stea în loc, dar, brusc, ca și 
când ar fi rostit cuvintele cu voce tare, Kim auzi înăuntrul ei 
vocea lui Jared. 

„Bine, zise el. Dar urăsc chestia asta! Pe bune, o urăsc!” 

O secundă mai târziu, Jared rosti politicos, fără să-și trădeze 
furia pe care o sesizase Kim: 

— Da, soră Clarence. 

Privirea femeii se îndreptă din nou spre Kim: 

— Am hotărât să trec cu vederea acest incident, pentru că 
este prima voastră zi aici. Dar în viitor nu voi mai proceda la fel. 
E clar? 

— Da, soră Clarence, răspunse Kim, cu un glas șoptit. 

Vocea călugăriței o plesni ca un bici: 

— Vorbește tare! 

— Da, soră Clarence, repetă Kim, cu faţa roșie și cu ochii plini 
de lacrimi. 

În continuarea orei Kim și Jared statură liniștiți în banca lor, 
încercând să se concentreze asupra lecţiei. Dar umilinţa pe care 
o înduraseră nu le dădea pace deloc. 

„Nu contează, își tot spunea Kim. Aici totul e diferit, așa că va 
trebui să mă acomodez.” 

Jared, în schimb, era absolut sigur că nu se va obişnui 
niciodată în acest loc. Niciodată. 

e 

Janet Conway se dădu jos de pe scară, îndreptându-și 
instinctiv spatele și execută câteva extensii într-o parte și-n alta. 
Pe măsură ce durerea din spate și de la încheieturi începu să se 
domolească, studie rezultatele celor două ore de muncă din 
vârful scării, unde atâta își chinuise corpul în poziţii care mai de 
care mai incomode, încât, până la urmă, acesta cedase. Dar 
deja știa că, în ciuda durerii pe care trebuia să o mai suporte o 
zi, două, rezultatul merita efortul depus. Deja lumina - clară și 
limpede a dimineţilor de toamnă - pătrundea prin acoperișul de 
sticlă și prin zidurile superioare de la nord și est. Când va fi gata, 
fosta seră se va transforma în atelierul la care visase de-atâta 
vreme. Cu razele soarelui venind din trei direcţii, dar și de sus, 
va avea întotdeauna lumina perfectă pentru pânzele sale. 
Numai gândul la timpul petrecut aici cu tablourile și pensulele ei 


72 


- ce vor da viaţă imaginilor din mintea sa - îi acceleră pulsul și o 
umplu de entuziasm și de bucurie. 

Dar când privirea ei alunecă dinspre ferestre spre priveliștea 
de afară, freamătul de fericire se transformă într-o neliniște 
sumbră. 

Încercă să se convingă că nu era nimic ameninţător acolo. 
Doar grămada de buruieni și iedera aceea ciudată care invadase 
încet-încet întreaga proprietate, acoperind pe de-a-ntregul 
vechea magazie și care înghiţise lacomă tufele, ce avuseseră și 
ele odată forme distincte și care acum erau strangulate de 
tentaculele groase ale lujerilor răsuciţi. Până și stejarii enormi, 
sălciile și arborii de magnolie erau pe punctul de a sucomba sub 
apăsarea lujerilor care îi înconjuraseră aproape complet, mai 
puţin ramurile cele mai înalte; curând aveau și ei să fie 
sugrumaţi de iedera invadatoare. 

Dar nici măcar această imagine dezolantă nu putea elimina 
din mintea lui Janet imaginea atelierului. În ciuda mizeriei 
depuse de-a lungul timpului și care încă mai stăruia pe 
ferestrele de jos, ea tot mai spera să obţină ceva frumos. Mâine 
- sau poate chiar în după-amiaza asta - va începe să-și croiască 
drum prin frunzișul imens. Primii vor fi copacii; imediat ce va 
tăia ghemul gros de viţă, distrugându-i legătura cu rădăcinile, 
aceasta se va usca destul de repede și îi va fi mult mai ușor să 
scape de ea după aceea. Va tăia și iedera ce se cățăra pe casă. 
lar la sfârșitul săptămânii, Jared se va putea apuca de curăţțatul 
restului proprietății, îndepărtând lujerii de viţă ce mai 
rămâneau. Peluza fusese distrusă cu mulţi ani în urmă, dar 
unele dintre tufele mai mari puteau fi încă salvate. Pe la 
jumătatea drumului dintre pădure și seră, se zărea ceva ce 
aducea cu o fântână. Cu ochii minţii încercă să îndepărteze 
rețeaua de cârcei pentru a scoate la iveală... 

Ce? 

Marmură! Da, desigur. O va construi din marmură - deși 
piatra de calcar era și ea demnă de luat în considerare - 
sculptată în forme deosebite, pe care apa va curge reflectând 
strălucirea soarelui. Parcă și vedea jeturile de apă ce se vor 
ridica vesel din fântâna refăcută și parcă auzea sunetul cristalin 
al picăturilor care cădeau pe fundul bazinului. Puteau să pună 
chiar și niște carași aurii înăuntru. 


73 


Încântată de detaliile din ce în ce mai clare, Janet își imagină 
începutul unui tablou. Sau, și mai bine, o pictură murală a 
trompe l'oeil?, suficient de mare pentru a acoperi un perete 
întreg al uneia dintre camere. Va înfățișa împrejurimile exact 
cum arătau ele atunci când casa era nouă, proaspăt construită 
de strămoșii lui Ted. Grădinile trebuie să fi fost de tip englezesc, 
cu tufișuri tăiate perfect ce străjuiau straturile de azalee și 
trandafiri. O explozie de flori, în toate culorile curcubeului. Cu 
siguranţă că existaseră și niște băncuţe delicate din fier vopsit 
în alb, pe care doamnele să se odihnească grațios la adăpostul 
umbreluțelor de soare. 

Poantilism?. Asta era. Și poate că o să-i dea și o tușă franceză, 
ca să meargă cu influenţele de New Orleans pe care le sesizase 
în tot orașul. O va face în stilul lui Georges Seurat?, plină de 
lumină, textură și... 

O lovitură puternică într-una din ușile ce dădeau spre terasa 
din fața serei puse capăt reveriei ei, speriind-o atât de tare, 
încât aproape dărâmă scara de pe care coborâse cu doar câteva 
minute înainte. 

— Alooo? strigă o voce de afară. E cineva acolo? 

După ce sprijini scara ca să nu se mai clatine, Janet se 
îndreptă înspre ușă și apăsă pe clanţă. Când trase de ușă, 
partea de sus a acesteia se înţepeni, iar rama se încovoie atât 
de tare, încât geamul părea gata să se spargă din clipă în clipă. 

— Stai! ţipă vocea de dincolo. Lasă-mă pe mine să împing din 
afară! 

Janet închise ușa complet. Apoi, după ce încercă să o 
deschidă încet, persoana de afară împinse brusc partea de sus, 
iar ușa se eliberă. 

— Tare mai urăsc ușile astea franțuzești vechi, rosti Corinne 
Beckwith în momentul în care intră în seră. Ramele astea se 
blochează tot timpul. Poate că acum o sută cincizeci de ani or fi 
fost bune, dar în ziua de azi sunt de preferat niște uși drăguțe și 
moderne, dacă se poate din aluminiu. Fără vopsea, fără rugină, 
fără să fie nevoie să le cureți. 


? Trompe l'oeil - pictură murală care, de la distanţă, creează iluzia realităţii. (n.tr.). 

3 Poantilism - procedeu în pictura modernă impresionistă, constând în reducerea petei 
de culoare la un mozaic de puncte. (n.tr.). 

4 Georges Seurat - pictor impresionist francez (1859-1891). (n.tr.). 


74 


Privi cercetător în jur și Janet o văzu cum adună, practic, în 
gând orele necesare doar pentru a face curat. 

— Și celelalte sunt cam în aceeași stare, spuse Janet. 

Femeia dădu din cap ușor. 

— Nu știu, oftă ea. Bânuiesc că e bine că mai există oameni 
care să se mai apuce de astfel de proiecte, dar, dacă vrei să știi 
părerea mea, am senzaţia că cei de pe-aici vor considera 
eforturile voastre de a amenaja proprietatea drept o dovadă că 
ei au avut dreptate. 

— Dreptate? repetă Janet, nu prea sigură că a înţeles ce voia 
să zică nevasta șerifului. Dreptate cu privire la ce? 

Corinne Beckwith zâmbi amar: 

— Că toţi cei din neamul Conway sunt nebuni! 

Cuvintele Corinnei atinseră coarda sensibilă al lui Janet. 

— Dacă pentru asta aţi venit aici..., se zbârli Janet, dar 
Corinne își ridică mâinile ca și când ar fi vrut să se apere. 

— Imi pare rău, am vrut doar să glumesc. 

Zâmbetul dispăruse însă de pe chipul ei: 

— Sincer, îmi pare rău. A fost o glumă proastă și oricum nu 
prea cred că în situaţia asta vă mai arde de glumă. De fapt, 
motivul real al vizitei mele este proiectul acesta. Dacă, într- 
adevăr, intenţionaţi să transformați locul ăsta într-un hotel, o să 
aveţi nevoie de sprijin. lar părintele MacNeill ar fi prima 
persoană înspre care ar trebui să vă îndreptaţi, însă, sincer 
vorbind, nu prea știu cum o să vă puteți apropia de el. 

— Dar nu a spus decât că vor exista anumiţi oameni care vor 
avea câte ceva de obiectat. 

Sprâncenele Corinnei se arcuiră cu cinism: 

— Asta-i așa, de ochii lumii, Janet. 

Privi cu atenţie în jur, vrând parcă să verifice dacă nu trăgea 
cineva cu urechea, după care rosti ceva mai încet: 

— Ray, soțul meu, m-ar omori dacă ar ști că v-am spus asta, 
dar părintele MacNeill nu face niciodată nimic pe față. Nici nu e 
nevoie, de vreme ce, practic, toţi cei din oraș sunt catolici și 
dacă nu au frecventat ei înșiși cursurile Școlii „Sfântul Ignaţiu”, 
atunci copiii lor sigur se duc acolo. Și fac tot ce le spune 
părintele Mack. lar dacă el a zis că vor fi obiecţii, atunci 
înseamnă că plănuiește ca ele chiar să existe. 

Janet își înclină capul întrebător: 

— Să înţeleg că dumneavoastră nu sunteţi catolică? 


75 


Corinne ridică din umeri: 

— Eu încă mă mai duc la biserica Sfântul Ignaţiu, pentru că și 
Ray merge acolo. Dar mie îmi place să gândesc de una singură. 
Mai privi încă o dată în jur pentru a se asigura că nu o aude 
nimeni: Lui Ray nu îi prea convine, dar așa sunt eu. 

Janet își dădu seama că îi place Corinne Beckwith: 

— Vrei să-ţi fac o cafea? 

— Dacă pot s-o beau în timp ce faci turul casei cu mine, 
desigur. Încă de pe vremea când eram o copiliţă și auzeam tot 
felul de povești, am murit de curiozitate să o văd. 

Timp de vreo oră cele două femei s-au plimbat prin toată 
casa, oprindu-se din când în când să se mai joace cu Molly sau 
să-l mângâie pe Scout, care părea să fie foarte mândru în 
postura sa de babysitter al fetiţei. 

Când, în cele din urmă, se întoarseră în bucătărie, iar Janet 
împărţi restul de cafea rămas, Corinne Beckwith își expuse 
părerea ei despre casă, dar glasul nu mai exprima același 
entuziasm ca și cuvintele. 

— Ei bine, soțul tău are dreptate. Ar putea fi un hotel grozav. 

— Dacă ești de acord cu el, de ce pari totuși reticentă? 

Corinne își strânse buzele, gânditoare: 

— Știu că nu e treaba mea, dar aveţi suficienţi bani ca să 
acoperiţi toate cheltuielile necesare? 

Janet dădu din cap că da. 

— lar soţul tău poate conduce un hotel cum trebuie, atâta 
timp cât el... 

Corinne se abţinu să mai continue și își cobori privirea de 
parcă ar fi vrut să-și retragă cuvintele. 

„Ştie, gândi Janet. Ştie despre problema lui Ted.” Janet se 
simţi cuprinsă de furie. „Cine naiba îi spusese? Sau își băgase 
nasul acolo unde nu-i fierbea oala, întrebând în stânga și în 
dreapta ca să găsească ceva necurat...” Janet opri șirul 
gândurilor la fel de brusc pe cât tăcuse Corinne Beckwith cu 
câteva momente înainte, amintindu-și că St. Albans nu e 
Shreveport; aici toată lumea cunoștea pe toată lumea. N-avea 
niciun sens să nege ceva ce știau deja cu toții. 

— Atâta timp cât el va fi treaz? întrebă ea, terminând fraza 
Corinnei. 

Când aceasta dădu din cap afirmativ, Janet trase puternic aer 
în piept, apoi scoase un oftat: 


76 


— Atâta timp cât e treaz, da, poate conduce un hotel. Și sper 
să rămână treaz. Așadar, să presupunem că așa se va întâmpla. 
să presupunem că rezolvăm toate conflictele. Ce-ar mai fi? 

— Casa în sine și familia soţului tău, îi spuse Corinne, hotărâtă 
să-i răspunde lui Janet la fel de onest, confirmând, în același 
timp, și suspiciunile lui Janet despre bârfele ce circulau în St. 
Albans. Te asigur că, începând de ieri, telefoanele au sunat 
întruna. Și se pare că tot ceea ce ţi-am spus eu despre sarcina 
mătușii voastre nu e doar o simplă bârfă. Sunt cel puţin șase 
oameni care își aduc aminte că era însărcinată când soţul ei a 
murit. Dar, când au găsit-o, nu mai era. S-a presupus atunci că 
șocul produs de vederea cadavrului i-a provocat o naștere 
prematură chiar în dimineaţa aceea. 

Cum Janet nu spunea nimic, Corinne continuă: 

— Problema, din câte îmi dau eu seama, este că nu au găsit 
nici urmă de copil. De aceea nici nașterea lui nu a fost 
înregistrată nicăieri. 

— Poate că s-a născut mort, sugeră Janet. 

— Chiar și așa, tot ar fi trebuit să fie înregistrat undeva. Și mai 
e ceva. Îți aduci aminte de bărbatul acela de ieri care stătea în 
faţa cimitirului? Jake Cumberland? 

Janet se cutremură: 

— N-o să-l uit niciodată. Modul cum ne privea pe toţi! Părea 
că ne urăște, chiar dacă nu ne-a cunoscut niciodată. 

— Probabil că ai dreptate, răspunse Corinne. Mama lui a fost 
menajera lui George și a Corei Conway. Și ea a dispărut tot în 
ziua aia. 

— A dispărut? repetă Janet. Nu sunt sigură că înţeleg ce vrei 
să spui. 

— Nici eu nu prea știu exact, zise Corinne. Am auzit tot felul 
de zvonuri și nu pot să-mi dau seama ce e adevărat și ce nu. Se 
pare că mama lui Jake - Eulalie o chema - era un fel de 
preoteasă voodoo. 

— Asta-i bună, dădu Janet să zică ceva, dar Corinne o 
întrerupse, ridicând mâna. 

— Lasă-mă să termin! Se zice că Eulalie credea că există ceva 
necurat aici - din spusele celorlalți a reieșit că este chiar 
cuvântul folosit de ea - așa că s-a hotărât să-i pună capăt. Cică 
a făcut o păpușă. 


77 


— O păpușă voodoo? repetă Janet, neîncrezătoare. Ce naiba, 
Corinne, nimeni nu crede în așa ceva! 

— Dacă vrei să știi, o grămadă de oameni cred, răspunse 
Corinne. lar Eulalie Cumberland era chiar convinsă. 

Janet își ţuguie buzele: 

— Nu-mi vine să cred că ar putea cineva să... 

— Dar lasă-mă să termin, o întrerupse Corinne. Nimeni, dintre 
cei cu care am vorbit, nu cunoștea mai multe detalii, dar se pare 
că păpușa a fost găsită. lar cu o noapte înainte de tragedie, 
grădina luase foc. Când George și Cora Conway au fost găsiţi, 
Eulalie și copilul dispăruseră. 

— Dacă oamenii susţin că Eulalie a luat copilul, de ce ar mai 
învinovăți familia lui Ted? 

— Nimeni nu susţine așa ceva, adăugă Corinne. Oamenii zic 
că Eulalie nu l-ar fi abandonat niciodată pe Jake. Era doar un 
băieţel și era totul pentru ea. În privinţa asta toată lumea e de 
acord - Eulalie nu l-ar fi părăsit sub nicio formă pe micul Jake. 
Dacă ar fi plecat undeva, cu sau fără copilul soţilor Conway, l-ar 
fi luat și pe Jake cu ea. 

— Vasăzică, până la urmă ce cred ei că s-a întâmplat? întrebă 
Janet, deși în inima ei simţea ce răspuns va primi. 

Corinne ezită. Apoi spuse: 

— Ei sunt siguri că George și Cora i-au făcut ceva lui Eulalie și 
că, de când casa a fost părăsită, iar cei din familia Conway nu 
au mai trecut pe aici, nu s-a mai întâmplat nimic rău. 

Cele două femei se uitară una la alta. 

— lar acum, că am venit noi au senzaţia că se vor petrece din 
nou lucruri rele? 

Corinne dădu din cap afirmativ. 

— Ei nu, că asta le întrece pe toate! spuse Janet, încercând 
să-și domolească furia. Și ce-o să facă, o să vină după noi cu 
furcile ca ţăranii din Frankenstein? 

Corinne Beckwith zâmbi ușor: 

— Bănuiesc că vor fi ceva mai subtili, dar cred că ai prins 
ideea. 

Revoltei lui Janet îi luă locul o hotărâre rece. Toate dubiile 
legate de puterea lui Ted de a-și ține promisiunile dispăruseră. 
Dacă Corinne Beckwith - sau oricine altcineva - avea senzaţia 
că își vor face bagajele și vor pleca, atunci se înșela. 

Se înșela profund. 


78 


— Așa ceva n-o să se întâmple, spuse ea calm. Dacă o fi să 
plecăm, atunci va fi pentru că noi singuri am dat greș. Dar nu ne 
va goni nimeni. Nimeni. 


11. 


Ted stătea în întunericul confortabil al barului, privind fix 
băutura din fața lui. Votcă simplă, doar cu o picătură de lămâie 
pentru aromă. O voce de-abia șoptită din mintea lui îi tot spunea 
să lase paharul unde era și să plece acasă. 

„Taci din gură, îi răspunse el răstit. E doar un pahar și îl merit. 
Oricine l-ar merita!” 

Ridică paharul și privi lung lichidul transparent, dorind parcă 
să fie provocat din nou de vocea ce nu-i dădea pace. 

În tăcere, Ted duse băutura la buze, dădu votca peste cap și 
împinse paharul către barman, care răspunse imediat cererii 
nerostite. În timp ce barmanul - un alt Tony, pentru Dumnezeu! 
- îi umplea din nou paharul, Ted își studie chipul în oglinda din 
spatele tejghelei. De ce naiba se holbaseră toţi la el întreaga zi? 
Nu era nimic în neregulă cu aspectul său - de fapt, arăta chiar 
mai bine decât aproape toţi nenorociţii ăia care se holbaseră la 
el. Dar nu numai modul în care îl priviseră îl scosese din minţi, 
mai era și comportamentul lor. 

Totul începuse chiar de dimineață, după ce plecase de acasă. 
Era în drum spre magazin să cumpere o rindea, o mașină de 
șlefuit și niște materiale de care avea nevoie pentru a reface 
podeaua livingului și, exact când ajunsese în dreptul pieţei din 
mijlocul orașului, trecuse pe lângă o clădire de cărămidă, ale 
cărei coloane de la intrare, împreună cu micul dom o desemnau 
drept Primăria orașului. Imediat își aminti cuvintele pe care le 


auzise la funeraliile mătușii lui: „... vor fi destule obiecţii 
împotriva eliberării unei autorizaţii... Sper că sunteţi pregătit de 
luptă...” „Dacă e să existe vreo problemă, atunci ar fi mai bine 


să știu de pe acum”, își spuse Ted. Găsi un loc de parcare la 
vreo douăzeci de metri. Indreptându-se spre clădirea Primăriei, 
salută două persoane pe care le întâlni. Una era o femeie cam 
de vârsta lui care ţinea de mână un băieţel poate cu un an mai 
mare decât Molly. Cealaltă era un bărbat de vreo șaizeci de ani, 


79 


îmbrăcat într-o salopetă largă și cu un moţ de păr argintiu ce 
ieșea de sub o șapcă de baseball pătată. 

Niciunul din ei nu-i răspunse la salut, deși era sigur că 
amândoi îl auziseră. Mai mult decât atât, avu impresia clară că 
știau cine e. 

„Înmormântarea, își zise în sinea lui. Ne-au văzut la 
înmormântare și au auzit toate poveștile alea despre Unchiul 
George și Mătușa Cora.” Ei bine, avea de-a face cu niște oameni 
cu mintea îngustă dintr-un oraș mic. Dar, cu siguranţă, mai 
existau și oameni care nu aveau nimic cu familia lui. 

Când intră în Primărie - care la prima vedere părea părăsită - 
se uită după un avizier și descoperi pe o ușă un semn ce arăta 
că acolo se afla Biroul de Informaţii. lnăuntru dădu peste o 
tejghea lungă în spatele căreia se aflau două ghișee, unul 
ocupat de o femeie tânără cu păr blond tuns scurt, cu aer de 
profesionist eficient, iar celălalt, de un bărbat care i se păru lui 
Ted că ar fi trebuit să iasă la pensie de multă vreme. Pe plăcuţa 
de la biroul acestuia scria Jefferson Davis Houlihan. 

Imediat după nume erau inscripţionate cu litere la fel de mari 
cuvintele: „FUNCȚIONAR PUBLIC”. 

— Pot să vă ajut cu ceva? îl întrebă blonda eficientă, oferindu- 
i lui Ted un zâmbet politicos, dacă nu chiar cald. 

Pe plăcuţa ei - mult mai mică decât cea a lui Houlihan - scria 
Amber Millard. 

— Aş dori să verific niște date legate de o proprietate, 
răspunse Ted. 

Era doar imaginaţia lui sau Amber Millard și șeful ei schimbară 
rapid o privire? Când îi dădu adresa casei și văzu că zâmbetul ei 
se întunecă, știu că nu fusese vorba de ceva imaginar. 

— E vorba de o zonă rezidenţială, răspunse ea atât de repede, 
încât Ted fu sigur că ea deja verificase. 

Următoarele cuvinte îi confirmară bănuiala: 

— Poftiţi o copie. A mai fost cineva care a cerut informați 
despre aceeași proprietate. 

Ridicându-se de la birou, ea se apropie de tejghea și îi înmână 
lui Ted o singură foaie de hârtie. 

O cercetă cu atenţie, deși era aproape sigur că știa ce 
conţine. 

— Sunteţi atât de drăguță să-mi spuneţi cine s-a mai interesat 
de casa mea? 


80 


De data asta, Amber Millard se uită la șeful ei și ceru ajutor. 

— Stimate domn, acestea sunt informaţii confidenţiale, după 
cum bine știți, nu-i așa? rosti tărăgănat Jefferson Davis Houlihan. 

Era cât pe ce să îl întrebe pe Houlihan la câte seriale cu 
avocaţi se uitase în ultima vreme, dar se stăpâni; nu ar fi făcut 
altceva decât să-l înfurie și mai tare. Ted mai studie încă o dată 
documentul din fața lui, apoi își îndreptă atenţia spre Amber 
Millard: 

— Aş vrea un formular pentru o autorizație de construcţie. 

De data asta Houlihan nu mai aşteptă ca asistenta lui să-i 
ceară ajutorul: 

— Nu sunt sigur că avem așa ceva. În ultimii douăzeci de ani 
nu a mai existat nicio astfel de cerere. 

Ted simți că e pe punctul de a-și pierde cumpătul: 

— N-ați vrea totuși să verificați? întrebă el, fără să mai încerce 
să-și îndulcească tonul. 

— Nicio problemă, replică Houlihan, ridicându-se anevoie în 
picioare. Numai că nu prea știu de unde să încep să caut. Îl privi 
fix pe Ted: Poate aţi putea să mai treceţi pe aici peste vreo 
săptămână, două..., sugeră el, de-abia rostind cuvintele. 

După ce câteva minute mai târziu părăsi Primăria, Ted simţi 
nevoia de a trage o dușcă, nevoie care crescu de-a lungul zilei. 
Oriunde se ducea, se întâmpla exact ca la Biroul de Informaţii al 
Primăriei. 

Nu era nimeni nepoliticos cu el. 

Nimeni nu-i întorcea spatele când se apropia. 

Mulți chiar îi zâmbeau. 

La început crezu că e vorba doar de modul în care viața 
decurge în micile orășele: toată lumea cunoștea pe toată lumea, 
dar nimeni nu știa nimic despre el. Va mai dura, probabil, o 
vreme până când vor ajunge să-l cunoască mai bine și atunci îl 
vor accepta. Mai ales atunci când va deschide motelul, iar 
oaspeții săi vor începe să-și cheltuiască banii în restaurantele și 
în magazinele aliniate frumos pe partea de sud a pieței. „Banii 
fac legea, își zise el, iar ai mei sunt la fel de buni ca ai oricui.” 

Nimeni nu a refuzat să-i vândă ceva. 

Pe la prânz, când dusese acasă primele materiale, cheltuise 
deja aproape cinci sute de dolari, iar după-masă - după ce Janet 
îi povestise despre vizita doamnei Beckwith - cheltui chiar mai 
mult. 


81 


Comandă vopsea și tapet, tablă nouă pentru acoperiș, precum 
și noi armături pentru toate sălile de baie din casă. Petrecu 
aproximativ o oră în magazinul cu instalaţii sanitare din St. 
Albans, răsfoind catalog după catalog, alese, în cele din urmă, 
vreo șase obiecte dintre cele mai bune - și cele mai scumpe - și 
le duse acasă. 

Vorbi cu instalatori, electricieni, tâmplari și cu tot felul de 
meșteri care ar fi putut să-l ajute la restaurarea casei. 

— Banii nu reprezintă o problemă, îi asigurase pe fiecare în 
parte - dându-le numărul de telefon al lui Bruce Wilcox, pentru 
ca avocatul să le confirme că banii există într-adevăr. Vreau 
doar ca totul să fie făcut ca la carte. 

Toți l-au ascultat politicos. 

Toţi i-au vândut ceea ce și-a dorit. 

Dar toți - instalatorii, electricienii, tâmplarii și ceilalţi - i-au 
spus același lucru: „Nu știu exact. Sunt destul de ocupat acum. 
Nu cred că voi avea timp și pentru dumneavoastră. lar casa e 
într-o stare destul de proastă. Ar fi mai bine să o dărâmați.” 

Spre seară, Ted era deja sătul de refrenul ăsta. In cele din 
urmă, se opri la piață ca să ia tot ceea ce îi scrisese janet pe o 
listă. Apoi hotărî să se mai oprească într-un anumit loc pentru 
propriile provizii. 

Bourbon. Gin. Și multă votcă. 

Avusese o zi grea. Merita o băutură. 

Casieriţa trecu prin faţa scaner-ului toate sticlele, fără să 
scoată niciun cuvânt, dar îi văzuse privirea și nu avu niciun 
dubiu legat de ceea ce îi transmitea: „Pleacă. Nu te vrem printre 
noi.” 

lar acum, în timp ce stătea în bar, își întâlni propria privire în 
oglindă. „La dracu' cu voi, își zise el în sinea lui. La dracu' cu voi 
toți. Sunt aici și nu am de gând să plec.” Dând peste cap și al 
doilea pahar, Ted lăsă pe bar suficienţi bani cât să acopere 
consumația și bacșișul, apoi ieși afară. 

După plecarea lui, barmanul adună banii, puse o parte în casa 
de marcat și restul în cutia pentru bacșișuri, apoi ridică 
receptorul: 

— A fost aici, spuse el. Și a băut. 

Urmă un moment scurt de tăcere, apoi persoana de la capătul 
celălalt al firului vorbi: 


82 


— Asta-i bine, zise părintele MacNeill încet. Poate o să bea 
până o să-și dea duhul. 

e 

Seara învăluia casa ca un giulgiu. Janet încerca din greu să se 
convingă că indispoziția pe care o avea era cauzată de vreme - 
căldura şi umiditatea, total nepotrivite pentru mijlocul lui 
septembrie, care acopereau St. Albans exact ca un cearșaf jilav. 
Hotărârea pe care i-o insuflase vizita Corinnei Beckwith în 
dimineața aceea începuse să se erodeze imediat ce Kim și Jared 
se întorseseră de la școală. Jared încerca să pară vesel, dar Kim 
nu-și ascundea deloc sentimentele. Nefericirea ei, Janet putea 
să jure, era dublată și de faptul că Muffin nu dăduse niciun semn 
de viaţă toată ziua. 

— S-a întâmplat ceva cu ea, spuse Kim când renunţă, în final, 
să-și mai strige pisica. Nu avea cum să dispară așa, pur și 
simplu. 

— Pisicile pot fi foarte independente, adăugase Janet, în 
dorința de a-i mai da ceva speranțe lui Kim, dar în același timp 
și ca s-o pregătească pentru cazul în care pisica nu avea să se 
mai întoarcă niciodată. E posibil să nu-i fi plăcut aici și a găsit un 
alt loc în care să trăiască. 

— Dar, n-ar face așa ceva! protestă Kim. În niciun caz Muffin! 

— Atunci, poate se va întoarce, zise Janet și schimbă 
subiectul. Cum a fost prima zi de școală? întrebă ea și imediat 
își dori să n-o fi făcut. 

Kim gemu: 

— Îngrozitoare, mormăi ea. 

Deschizând frigiderul, căută sticlele de Cola și îi dădu una 
fratelui ei. In următoarele douăzeci de minute Janet ascultă cu 
atenţie povestea umilinţei pe care o suferiseră cei doi gemeni în 
primele zece minute petrecute la Școala „Sfântul Ignaţiu”. 

— Și nici măcar nu a fost vina lui Jared, adăugă ea. Sora 
Clarence nici măcar n-a întrebat dacă el a scris biletul și nici el 
nu i-a zis că, în fond, autorul era altcineva. 

— Uită-te și tu cum s-a purtat cu noi, adăugă și Jared. Și asta 
a fost prima noastră zi de școală. Dacă i-aș fi spus că l-a scris 
Luke Roberts, probabil că ea l-ar fi pus să-i dea explicaţii și l-ar fi 
exmatriculat după aceea sau, în cel mai bun caz, l-ar fi pus să 
rămână după ore să zică vreo două mii de rugăciuni ori ceva de 
genul ăsta. 


83 


Kim își dădu ochii peste cap, întrebându-se a nu știu câta oară 
cum de Jared părea să nu se înfurie niciodată - nici chiar atunci 
când altcineva îl băga în încurcătură - și cum reușea să explice 
totul de parcă el nu ar fi făcut nimic special. Dădea impresia că 
nici măcar nu e supărat pe sora Clarence! 

— Recunoaște totuși că sora Clarence e o nenorocită! 

— Kim! rosti Janet cât putu ea de indignată, dar gândindu-se 
din nou la povestirea fiicei ei, o bănuială gravă își făcu loc în 
sufletul ei, aceea că mai existau și alte motive de care Kim nu 
avea habar. 

Părintele MacNeill! 

Deși nu credea că s-ar înjosi atât, încât să monteze o 
profesoară împotriva propriilor elevi. Sau ar face-o? Intrebarea 
nu-i dădu pace tot restul serii și se chinui să ignore miraculoasa 
rezolvare a tuturor problemelor care îi trecuse prin cap cu 
câteva ore mai devreme. 

Apoi Ted se întorsese acasă și, chiar înainte de a-l vedea, 
știuseră cu toții cu ce se ocupase. Nu era nimic vizibil; nimic din 
ceea ce puteau auzi, mirosi, gusta sau atinge. Dar trăiseră în 
starea aceea de atâta timp, încât o recunoscură imediat ce el 
intră în casă. 

Era aura alcoolului. 

Janet, încercând friptura pe care o pregătise pentru cină, 
surprinse schimbul de priviri dintre Jared și Kim. Cu toate că 
niciunul nu rostise vreun cuvânt, le putea citi foarte clar 
gândurile: „E beat!” 

Molly începu să plângă, ca și când ar fi intuit și ea gândurile 
lor - sau poate detecta și ea starea tatălui său printr-un mod 
propriu. 

Apoi Ted veni în bucătărie, adeverindu-le bănuielile. 

Pășea foarte atent, iar vorbele lui erau neobișnuit de precise: 

— De ce naiba vă holbaţi cu toţii așa la mine? întrebă el, iar 
tensiunea din casă crescu periculos la auzul enervării din vocea 
lui. 

Nici Kim, nici Jared nu răspunseră și își dădură toată silinţa să 
nu își privească tatăl și nici să nu pară că se străduiesc cu tot 
dinadinsul să îl evite. 

Smiorcăitul lui Molly se transformă în ţipete puternice. 

— lar copilul ăsta chiar trebuie să zbiere ori de câte ori intru 
eu în cameră? se răsti Ted. 


84 


În timp ce Janet o luă pe Molly în braţe încercând să o 
potolească, se văzu obligată să-și înghită replicile usturătoare 
care amenințau să îi scape de pe buze: „Face așa numai când 
bei!” În schimb, îi anunţă că masa va fi gata în câteva minute. 

— Atunci Jared poate să descarce ce e în mașină, spuse Ted, 
fixându-și fiul cu privirea. Dacă nu cer prea mult, desigur. 

Ultimele cuvinte fură rostite cu un sarcasm mușcător, 
avertizând-o pe Janet că nu mai era mult și Ted va exploda. 

— Nicio problemă, spuse Jared, deja în picioare. 

Kim, profitând de ocazia de a scăpa de tensiunea din 
bucătărie, își urmă fratele imediat. 

— Ce-i cu ea? întrebă Ted. Am vreo boală, ceva? 

Încă o dată Janet tăcu, dar când Jared intră în cameră cărând 
după el o ladă mare plină cu sticle de băutură, se întoarse 
furioasă spre Ted: 

— Ai zis că n-o să mai bei. 

Se strădui să-și domolească vocea și își dori să își găsească 
puterea să nu se înfurie până când vor rămâne singuri. Dar era 
prea târziu! Ted se uita deja ameninţător spre ea. 

— Doar pentru că este aici nu înseamnă c-o să și beau. 

De data asta Janet nu mai dădu glas gândurilor. Dar nu mai 
conta. Pentru că îl ațâţase deja pe Ted. 

— Mi-e rău când vă văd! ţipă el. Cum poţi să mă condamni că 
mai beau din când în când câte o tărie, când voi vă purtaţi cum 
vă purtaţi!? 

Ridică de jos cutia cu sticle, aproape pierzându-și echilibrul, 
apoi reuși să stea drept pe picioarele lui. 

— Vreţi să cinaţi, nu? Atunci mâncaţi în continuare, că eu o să 
îmi port singur de grijă. 

Dispăru pe o ușă ce dădea într-un fel de cămară și în imensa 
sală de mese din spate. Jared voi să-l urmeze, dar mama lui îl 
opri: 

— Rămâi. Lasă-l în pace. Măcar noi să ne putem bucura de 
cină. 

Dar bineînţeles că nu au putut! Giulgiul ce învăluia casa părea 
și mai greu și, deși Janet își tot spunea că de vină era zăpușeala 
serii, știau cu toţii care era adevărata cauză. 

Undeva, în casă, Ted se apucase de băut. 

După ce au terminat de mâncat și vasele au fost spălate, Kim 
și Jared s-au dus în camera lor, pretinzând că au teme de făcut 


85 


și că le mai rămăseseră niște cutii de despachetat. Dar când 
Jared o ridică pe Molly în brațe spunând: „Haide, păpușica mea, 
dacă noi avem treabă de făcut, atunci și tu ai!” Janet înțelesese 
mesajul foarte clar: „Nu vrem să dăm ochii cu el.” 

După ce copiii au plecat din bucătărie, Janet se învârti 
neputincioasă prin cameră. La început crezu că vrea să fie 
singură sau că dorește să amâne pe cât posibil confruntarea cu 
soţul ei. Dar era ceva mai mult de atât. 

Pentru a nu știu câta oară auzi vocea mamei ei, iar de data 
asta îi spunea ceva ce nu îi mai zise niciodată: „Părăsește-l! la 
copiii și lasă-l. E un mincinos, un beţiv și problemele lui nu au 
nicio legătură cu tine. Nu-l lăsa să te distrugă, pe tine și pe 
copii. Pleacă acum, înainte să fie prea târziu.” 

Cuvintele, rostite atât de clar, de parcă mama ei ar fi stat în 
bucătărie la masă, o șocară pe Janet. Și nu doar pentru că erau 
niște sfaturi neobișnuite. 

Și le mai spusese doar și singură de sute de ori înainte. 

Dar întotdeauna fusese vorba și de condiţii. 

Și întotdeauna teama o cuprinsese imediat. Teama de a-și 
crește copiii de una singură. Teama de a nu-și găsi un acoperiș 
deasupra capului, teama de a nu le putea oferi mâncare și dea 
nu avea cu ce-i îmbrăca. Dar în seara asta, în toropeala fierbinte 
a nopţii din Louisiana, toate temerile ei dispăruseră. 

Acum îi era mai frică să rămână. leși în pragul ușii din spate și 
privi afară. Cerul era întunecat - nori groși acopereau licărul 
stelelor - și în bezna de cerneală văzu toate forțele care păreau 
brusc să se îndrepte împotriva ei. 

Preotul, avertismentele lui de la înmormântare erau mult mai 
amenințătoare în întunericul nopţii decât la lumina zilei. 

Jake Cumberland, care îi privise cu ură de vizavi în timp ceo 
îngropau pe Cora Conway. 

Toţi oamenii, de care Ted îi vorbise la prânz, oameni care - 
din diverse motive - nu îi voiau aici și care nu făceau niciun efort 
să-și ascundă sentimentele. 

Sora Clarence, care îi umilise copiii chiar în prima lor zi de 
curs la „Sfântul Ignaţiu”. 

Și ce îi ţinea aici? 

O casă care nu-i costa nimic și un venit care îi permitea lui 
Ted să bea după pofta inimii. 


86 


„Oare cum putuse să creadă, fie și pentru o clipă, că Ted avea 
de gând să renunțe la băutură? Ce tâmpită! Asta era - o tâmpită 
și jumătate, ca toate femeile pe care le văzuse la televizor în 
diverse emisiuni și care trăiau alături de bărbaţi care le băteau, 
le înșelau și le umileau ori de câte ori aveau ocazia. Era vreo 
diferenţă între ea și celelalte?” 

Doar pentru că Ted nu o bătea și nu o înșela? 

Și ce dacă? 

O minţea - o minţise de sute de ori de-a lungul anilor! De ce l- 
o fi crezut de data asta? 

„Tâmpită, tâmpită, tâmpită!” 

Ei bine, până aici! Gata! 

Se întoarse în bucătărie și închise ușa, lăsând întunericul în 
urma ei. Plimbându-se la parterul casei, starea ei de spirit se 
îmbunătăţise. Se simţi eliberată când își dădu seama că luase 
cea mai bună decizie, chiar dacă în mod evident, gândind la 
rece, aceasta era, de fapt, singura soluţie viabilă. 

Dacă ea și copiii aveau să rămână acolo, ceva îngrozitor li se 
va întâmpla. 

Tuturor. 

Îl găsi pe Ted zăcând pe singura canapea adusă cu ei din 
Shreveport și pe care o puseseră în mica încăpere din spatele 
livingului. Tinea strâns în mână un pahar, iar pe podea, chiar 
lângă canapea, se zărea o sticlă de votcă de o jumătate de litru, 
goală pe jumătate. 

— Mâine plec, îi spuse ea. O să iau copiii, pe Scout - și pe 
Muffin dacă apare - și mașina. 

Ted se ridică, împleticindu-se și făcu un pas spre ea, își pierdu 
echilibrul, dar prinse partea de sus a micului șemineu ca să se 
îndrepte. 

— Nu pleci nicăieri! se răsti el, de data asta nemaiţinând 
seama că de-abia reușea să articuleze două cuvinte. 

Janet refuză să se certe cu el. Decizia pe care, în sfârșit, o 
luase îi dădea un calm pe care nu îl mai simţise de ani de zile. 

— S-a terminat, Ted! spuse cu vocea atât de liniștită, încât îi 
atrase atenţia soţului ei. S-a terminat cu toți anii de minciuni, cu 
toți anii de promisiuni încălcate. Nu vreau să mai trăiesc așa. 

Privi prin cameră: imaginea modului ei de viață. Acum, în loc 
de oportunităţile pe care le văzuse prin ochii lui Ted doar cu 
câteva zile mai devreme, nu mai vedea decât tapetul scorojit, 


87 


pereţii pătaţi, candelabrul spart și jegos, care atârna de tavanul 
coșcovit. Și fiecare cameră arăta la fel! 

— Uită-te la locul ăsta, continuă ea. Seamănă perfect cu 
căsnicia noastră - totul este putred și ar fi trebuit dărâmat cu 
mulți ani în urmă. 

Ted își strângea puternic pumnul, dar Janet nu-l băgă în 
seamă: 

— Nu te mai deranja, spuse ea. N-o să meargă. Nu încerca să 
mă ameninţi sau să mă lovești și, pentru Dumnezeu, nu-mi mai 
face nicio promisiune. 

Îi întoarse spatele, dar, când ajunse în pragul ușii, îi mai 
aruncă o ultimă privire: 

— Și nici nu încerca să urci în noaptea asta. Ușa de la 
dormitor o să fie închisă. 

leși din cameră, se îndreptă spre foaier și începu să urce 
scările. Se afla pe la mijlocul palierului, cam pe unde se 
despărțţea scara în două, când urletul lui Ted umplu toată casa: 

— N-o să mă părăsești! zbiera el. N-o să mă părăsești 
niciodată! 

Calmul care o însoţise până atunci fu zguduit de furia soțului 
ei. Repezindu-se în sus pe scări, intră ca o furtună în cameră și 
închise ușa în urma ei. Placa groasă de stejar avea să-l ţină 
departe de ea toată noaptea, dar, din păcate, nu era suficient 
de groasă pentru a o proteja de ţipătul furiei lui: 

— înţelegi? urla el de jos, că vocea lui răsuna în toate 
camerele. N-o să mă părăsești niciodată! 


12. 


Sosise timpul. 

Chiar dacă dormea profund încă de pe la apusul soarelui, 
ceva din sufletul lui Jake Cumberland știa că venise timpul. Se 
trezi brusc, aruncând cât colo pătura zdrențăroasă cu care se 
învelea de când era un copil și sări pe podeaua goală de lemn, 
dintr-o singură mișcare agilă, în timp ce-și trăgea pantalonii, 
auzi un zgomot slab la ușa cabanei; ogarii săi simţiseră și ei că 
sosise clipa cea mare. 


88 


„Mai aveţi și voi puţină răbdare”, murmură Jake. La auzul vocii 
lui, cei doi câini cu blana aproape galbenă se potoliră. Jake își 
strecură mâinile prin mânecile roase ale unei cămăși vechi de 
când lumea, după care aprinse o lumânare și întredeschise ușa 
doar cât să lase animalele înăuntru. Câinii - atât de slabi încât li 
se vedeau coastele pe sub pielea de-abia acoperită de blană - 
se furișară în cabană, adulmecând aerul în căutarea mâncării. 
„Poate mai târziu”, zise Jake închizând ușa. 

Ogarii se așezară pe podea, cu botul pe labe. Ochii lor înroșiţi, 
strălucind ca niște tăciuni în lumina luminării, îl urmăreau pe 
Jake cu mare atenţie. După ce acesta mai aprinse patru 
lumânări pe care le așeză una lângă alta deasupra chiuvetei, pe 
pervaz, trupurile lor se încordară și cel mai mic scoase un ușor 
scheunat. 

— Gura! ordonă Jake. 

Câinele tresări și se ghemui și mai tare, fără să mai scoată 
niciun sunet. 

Fumul celor cinci lumânări umplea încet-încet camera, iar Jake 
se îndreptă spre cufărul din colț - cufărul mamei lui - și îl 
deschise. Imediat sub capac se găsea un compartiment nu prea 
adânc, împărțit în șase mai mici, fiecare dintre ele conţinând o 
întreagă varietate de borcănașe și de flacoane. Învelitoarea de 
altar voodoo a mamei lui se afla chiar sub compartimentul cel 
mare, dar Jake știa că nu e bine să o atingă înainte de a fi sigur 
ce licori și poţiuni urma să folosească. 

„Imediat ce o despăturești, vraja va începe să lucreze”, îi 
spusese ea în copilărie. „Așa că trebuie să fii pregătit. Tre' să știi 
ce vrei să faci și ce vei folosi.” 

„Dar cum știi?” întrebase Jake, cu ochii larg-deschiși, foarte 
atent la mișcările mamei sale - ai cărei ochi erau închiși - la 
modul în care își trecea mâinile peste obiectele din cufăr, 
alegând unele sticluțe și lăsându-le pe altele neatinse. 

„E vorba de magie”, îi răspunsese ea. „Magia o să-ţi spună.” 

Acum Jake îngenunche lângă cufăr și, așa cum făcea mama 
lui când era mic, își trecu mâinile, la doar câţiva centimetri, pe 
deasupra compartimentelor. Închise ochii și-și lăsă capul pe 
spate: 

— Ajută-mă, imploră el. Ajută-mă, Mamă! 


89 


Câinii, aflaţi în spatele lui Jake, își ridicară capetele, și nu se 
mai mișcară. În timp ce blana de pe spate li se zbârii, fiecare 
ridică o labă din față. 

Cozile lor se îndreptară brusc. 

Rămaseră în poziţia aceasta, complet nemișcaţi, cât timp Jake 
își ținu mâinile deasupra cufărului deschis. 

Mâna dreaptă a negrului se muta la stânga și la dreapta, 
dorind parcă să simtă undele emanate de flacoane. La început, 
mișcarea păru haotică, dar, pe parcurs, căpătă o formă, pentru 
ca după o vreme mâna să rămână suspendată în zona a cinci 
obiecte. 

Continuând să-și ţină ochii închiși și capul lăsat pe spate, 
începu să scoată pe rând obiectele alese. 

Câinii, încă încordaţi, priveau fix mâna stăpânului lor. 

După ce flacoanele fuseseră așezate pe podea chiar lângă 
ladă, Jake își deschise în sfârșit ochii. Foarte blând, aproape 
reverenţios, ridică sertarul detașabil și-l puse pe pat. Apoi, cu 
mâinile tremurânde, atinse învelitoarea de altar a mamei sale. 
Nu o mai scosese niciodată din cufăr - și nici nu o mai atinsese 
vreodată. Chiar și acum, înconjurat de pâlpâitul luminărilor, 
ezită. 

Materialul închis la culoare, legat strâns cu o fundă de un 
violet închis, păru să pulseze în lumina difuză ca și cum o formă 
necunoscută de viaţă se lupta să se elibereze dintre falduri. 

Magia! 

Magia mamei lui! 

Emoţionat, Jake scoase materialul din cufăr. Îl așeză pe masă 
și desfăcu cu grijă fundele, le întinse frumos, după care le 
împături așa cum obișnuia mama lui. Eliberat din strânsoare, un 
colț al cârpei căzu ușor într-o parte, iar broderia lui fină mângâie 
ușor mâna lui Jake, ca și când l-ar fi invitat să o atingă. Degetele 
lui Jake se apropiară de catifeaua fină. Culoarea ei de cerneală 
părea să înghită lumina luminărilor ca o bestie lacomă. Brusc, 
Jake își ridică braţele sus de tot și scutură cu putere bucata de 
material, după care o așeză din nou. Intr-o secundă aceasta se 
întinse, pliurile de catifea acoperind întreaga masă exact ca 
mantia de întuneric ce înconjurase cabana cu câteva ore înainte. 
Colţurile ei se potriveau perfect și atârnau cuminţi imediat 
deasupra podelei. 


90 


În mijlocul materialului fusese brodată o stea aurie, de forma 
unei pentagrame perfecte. Jake așeză câte o lumânare în fiecare 
dintre cele cinci colţuri ale ei și lumina lor combinată deveni și 
mal strălucitoare, îndepărtând umbrele întunecate din restul 
camerei. 

Totuși, materialul suferise o schimbare. 

Spaţiul din interiorul pentagramei părea să se fi deschis și, pe 
măsură ce îl privea tot mai intens, Jake avu senzaţia că se afla 
în faţa unui abis imens. 

II cuprinse o ușoară ameţeală și simţi cum se leagănă înainte 
și înapoi gata să se arunce în întuneric - un întuneric ce l-ar 
absorbi exact ca incendiul care o înghiţise pe mama lui cu 
patruzeci de ani în urmă. 

Câinii începură să mârâie ameninţător, dar tăcură imediat ce 
Jake întoarse spatele altarului pe care îl crease. 

Unul cât unul, Jake ridică obiectele pe care le scosese din 
cufăr. Erau trei borcănașe și două flacoane. Scoase capacul 
primului, luă pe deget un strop de praf de fildeș și îl scutură într- 
unul dintre triunghiuri. 

În timp ce flacăra lumânării din dreptul triunghiului se mări, 
Jake murmură o incantaţie scurtă: „Să dea Domnul să ai 
stomacul spintecat și măruntaiele împrăștiate”. 

Din al doilea borcan scoase ghimpele curbat al unui trandafir 
sălbatic: „Să ţi se sfâșie pielea și sângele să-ţi înece rănile”. A 
doua flacără prinse viaţă. 

Indepărtă dopul de la unul din flacoane și duhoarea uleiului de 
sconcs umplu camera. In timp ce turnă o picătură din lichidul 
uleios în faţa celui de-al treilea triunghi, hrănind suflul luminării, 
buzele lui rostiră o altă incantaţie: „Fie ca plămânii să-ţi ardă și 
puroiul să-ţi umple gâtul”. 

Urmă un tep de porc spinos, iar acum patru lumânări își 
arătau flăcările mândre: „Să-ţi iasă ochii din orbite și întunericul 
să coboare asupra ta”. 

In cele din urmă, Jake deschise și cel de-al doilea flacon din 
care lăsă să se scurgă o singură picătură. In timp ce flacăra de 
la ultima lumânare se înteţi și acidul din sticluţă fu rapid înghiţit 
de catifea, rosti și ultima incantaţie: „Carnea să-ţi putrezească și 
câinii să-ţi mănânce oasele”. 

Cei doi ogari se apropiară ca și când ar fi mirosit hrana. 


91 


Încă o dată flăcările unite ale lumânărilor umplură camera cu 
o strălucire aurie. Jake se duse în colţul cel mai îndepărtat al 
cabanei și ridică de jos una din traistele de pânză roasă în care 
aducea acasă vânatul prins în capcanele lui. Acum sacul nu 
conţinea nicio nutrie ori vreun viezure sau vreo vidră. 

În seara asta traista conţinea ceea ce capturase cu o noapte 
în urmă. 

Încet, cu grijă, scoase leșul pisicii lui Kimberley Conway. Ochii 
animalului rămăseseră deschiși și păreau să-l privească, așa 
cum stătea nemișcată în mijlocul pentagramei. 

De pe raftul așezat deasupra mesei luă un cuţit a cărui lamă 
se subţiase de-a lungul anilor de atâta ascuţit. 

În lumina strălucitoare a lumânărilor, Jake Cumberland se 
apucă să facă ce știa el cel mai bine. 

Într-o jumătate de oră terminase. 

Împărţise măruntaiele pisicii în patru părţi egale, pe care le 
pârli pe rând la flacăra uneia dintre lumânări. 

Pielea pisicii, curățată de orice urmă de carne, stătea atârnată 
deasupra celei de-a cincea lumânări. Flacăra îi arsese o bucată 
de blană la fel de rapid pe cât fusese acidul înghiţit de catifea. 

După ce isprăvi ritualul, Jake puse măruntaiele, pielea și capul 
pisicii la loc în traistă și suflă în lumânări. Fumul din cameră 
începu să dispară încet, luând cu el miasma oribilă a uleiului de 
dihor. 

Praful alb din colț de mistreț fu înghiţit de bucata de catifea, 
alături de ghimpele de trandafir și de ţepul de porc spinos. 

Gaura făcută de acid dispăru și ea, și când Jake luă materialul 
de pe masă, acesta luă singur forma pliată pe care o avusese 
iniţial. 

Când dangătul îndepărtat al clopotului bisericii bătu miezul 
nopţii, Jake prinse cârpa cu fundele violete și o așeză la loc în 
cufărul mamei lui. Fixă sertarul și închise capacul. 

Chiar înainte de a pleca de acasă cu traista de pânză după el, 
Jake Cumberland își hrăni câinii. Aceștia se repeziră înfometați 
asupra scheletului pisicii, mârâind și molfăind în timp ce sfâșiau 
tendoanele și zdrobeau oasele cu fălcile lor. 

e 

Pendula imensă din colţul livingului întunecat - un ceas ornat 
într-un stil nemţesc - începu să bată ora exactă chiar când Ted 
rupea ţipla de plastic de pe a doua sticlă de votcă. 


92 


A doua sau a treia? 

Nu prea își aducea aminte, dar credea că totuși era vorba de- 
a doua. Dacă ar fi fost a treia sticlă, până acum ar fi dormit dus, 
or nici pomeneală de așa ceva. 

Nu îi era deloc somn. 

Degetele își opriră mișcarea, pentru că Ted număra orele. 

„„„ Zece... unsprezece... douăsprezece... treisprezece. 

Treisprezece? 

Ce dracu'...? Că doar nu exista ora treisprezece - toată lumea 
știa asta. 

Scoase ţipla, răsuci dopul, apoi duse sticla la buze și trase o 
dușcă zdravănă. Căldura familiară a alcoolului îi cuprinse plăcut 
gâtlejul și se răspândi în stomac. 

Și cuvintele lui Janet - cuvintele care îi torturaseră mintea 
toată noaptea - dispărură preţ de câteva secunde. 

Nu dorise să zică așa ceva - n-avea cum! Fără el, ce-o să 
facă? În plus, mai auzise el povești din astea și înainte. Nu se 
plângea ea tot timpul că nu mai suportă, că, dacă nu se lasă de 
băut, o să plece în cele din urmă? Dar rămăsese în continuare 
alături de el și așa va face și acum. Doar îl iubea. 

Nu putea să trăiască fără el. 

„Dar ce naiba se întâmplă cu ceasul ăla? Și, dacă mă gândesc 
mai bine, cum de merge? Nu-mi amintesc să-l fi întors. Sigur că 
Janet sau unul dintre copii ar fi putut să îl pornească fără ca eu 
să știu. Și totuși nu-mi aduc aminte să-i fi auzit ticăitul.” 

Ce fel de ceas mai era și ăsta de pornea așa din senin și mai 
bătea și o oră aiurea? 

Ted se întinse mai bine pe canapea și privi mai atent cutia de 
alamă gravată a pendulei. Erau tot felul de cadrane - unul arăta 
ora, unul, secundele, iar un altul fazele lunii. Ceasul funcționa 
bine mersi. Își mută privirea pe cadranul ce indica secundele. ÎI 
atrăgea ceva acolo, nu știa prea bine ce anume, probabil felul în 
care se mișca exact înainte să ticăie. 

Era... Mintea lui căută un cuvânt care să-l descrie, apoi îl găsi 
exact pe cel care se potrivea. 

Îngrijit. Da, da, asta era. 

Curat și îngrijit. 

Exact cum trebuiau să fie lucrurile. 

Numai că nu erau așa. Se ridică, sprijinindu-se de biblioteca 
așezată în peretele de lângă pendulă și se uită de jur împrejur. 


93 


Chiar și-așa, ameţit de băutură cum era, putea să vadă tapetul 
ondulat, zugrăveala scorojită și petele de pe covor. „Ce Doamne 
iartă-mă făcuse Janet toată ziua? Doar el muncea în casa asta?” 

Privirea lui se fixă din nou asupra ceasului. 

Câteva minute după miezul nopții. 

Și în niciun caz ora treisprezece. 

O prostie! Ce idee stupidă să creadă că e ora treisprezece! 
Probabil că numărase greșit. Atinse cu mâna ușiţa transparentă 
care îi proteja cadranele și reuși să o deschidă după câteva 
secunde. Împinse minutarul până când acesta indică ora trei. 

Dar, în loc să ticăie de și un sfert, pendula porni să bată ora 
fixă. 

Încă o dată, Ted numără. 

lar ceasul bătu tot de... treisprezece ori. 

Se dădu puţin înapoi, dar nu-și putea lua ochii de pe cadran, 
de parcă o forță nevăzută îl ţinea locului. 

Limbile se mișcară din nou și pendula începu încă o dată să 
bată ora exactă. 

O șmecherie! Trebuia să fie la mijloc vreo șmecherie! 

Limbile nu aveau cum să se miște atât de repede - era 
imposibil. 

Dar când minutarul ajunse la ora nouă, ceasul bătu din nou de 
treisprezece ori. 

Incapabil să-și mute privirea de pe cadranul ceasului, Ted 
urmări cum limba se îndreaptă din nou cu repeziciune spre 
doisprezece. Fără să-și dea seama, își ţinu respiraţia în timp ce 
ceasul indica ora pentru a cincea oară. În timp ce dangătul 
adânc reverbera în întreaga casă - o dată, de două ori, apoi de 
trei ori - Ted își dădu seama că mai era ceva în neregulă. 

Ceasul arăta tot miezul nopții! 

Dar limba care indica minutele făcuse o rotație completă! 
Doar văzuse cu ochii lui! 

— A cincea oară, a șasea, a șaptea bătaie. 

Aha! Era stricat! 

... Zece, unsprezece, doisprezece... 

Ted aşteptă, ţinându-și respiraţia, ca ecoul ultimului dangăt 
să se stingă încet. În final, când nu se mai auzi nimic, respiră 
ușurat. Întorcându-se, își duse sticla la gură. 

Și ceasul mai bătu o dată. 

Scăpă sticla din mână. 


94 


— Janet? rosti el încet numele soţiei sale. 

Apoi șopti din nou: 

— Janet, ajută-mă! 

Ultima bătaie se stinse și ea. Înainte de a începe iarăși, Ted 
strânse cioburile de pe jos - jumătate din conţinutul ei se 
vărsase pe covor - și ieși grăbit din living, trântind ușa după el. 

Trecu prin foaierul imens, apoi prin sala de mese, închizând 
ușile cu grijă. 

„Acum sunt în siguranţă.” 

„Chiar dacă ceasul va începe iar să bată...” 

Nici nu-și terminase bine gândul, că îl auzi din nou. Dar nu 
înăbușit - nu ca și când s-ar fi auzit dintr-o altă cameră. 

Era chiar lângă el. 

Pendula! Așezată pe peretele din față, între două ferestre ce 
dădeau spre terenul viran din spatele garajului. Inima i-o luă la 
galop când încercă să-și spună că nu era posibil, că ceasul se 
afla în continuare în living, că în camera asta nu era același 
ceas. 

Dangătul lui se înteți, umplând camera. Ted scăpă din nou 
sticla și își acoperi urechile cu mâinile, dar sunetul deveni și mai 
tare - atât de tare, încât avea senzaţia că-i bubuie urechile. 

„Nebun! 

Înnebunesc!” 

Bâjbâi după clanţa ușilor masive ale sălii de mese și reuși să 
iasă. Se repezi în holul de la intrare, însă dangătul îl urmă și aici. 
Înţelese atunci greșeala lui - acum auzea ambele ceasuri. 

— Janet? strigă el pentru a doua oară, invocând din instinct 
numele singurei persoane pe care se putuse baza întotdeauna. 
Janet, unde ești? 

Sus. Era sus, în dormitorul lor. 

„Trebuie să ajung acolo! Trebuie să ajung sus!” 

Începu să urce scările, dar se împiedică de prima treaptă și 
de-abia reuși să nu cadă, ţinându-se de balustrada de mahon. 
Când se îndreptă, îl cuprinse ameţeala. li venea să vomite. 

„Am băut prea mult. Am băut puţin mai mult decât trebuie.” 

Ținându-se de balustradă cu ambele mâini, reuși să mai urce 
câteva trepte. 

Dangătul pendulei îl lovi din nou. 

Căzu în genunchi și privi prin întuneric. Atunci îl zări. Acolo pe 
palier. 


95 


Ceasul! 

Același ceas din living și din sala de mese. ; 

„Nuuuuu...” se jelui el, cu gura uscată de frică. Intorcându-i 
spatele pendulei, începu să coboare disperat scările, dar pe a 
treia treaptă se împiedică. Incercă să se prindă de balustradă, 
însă rată și se rostogoli pe scări în jos. Când atinse podeaua, o 
durere ascuţită în umărul drept îi tăie respiraţia. In ciuda durerii, 
se ridică cu chiu, cu vai, încercând să găsească un loc - oriunde 
- numai să nu mai audă sunetul acela îngrozitor. Oriunde se 
ducea, pendula era acolo, indicând întruna ora aceea imposibilă. 
Bătăile îi torturau trupul ca loviturile unui ciocan. 

Mai rămăsese o singură ușă și Ted își încercă norocul. 

Se afla chiar în capul scărilor ce duceau în pivniţă. Întunericul 
de dedesubt semăna cu gura larg-deschisă a unui monstru 
imens. Ted căută, îngrozit, un întrerupător. 

Becul se aprinse, împrăștiind o lumină chioară. Cu inima încă 
bătând să-i spargă pieptul, terorizat de loviturile imposibile ale 
pendulei, Ted cobori scările. 

Dar chiar și-aici teribilul dangăt îl găsi. 

— Oprește-te, șopti el, acoperindu-și urechile cu mâinile, dar 
acum sunetul părea să vină chiar din capul lui, lovindu-se cu 
putere de craniu în ritmul bătăilor inimii. 

Avea un atac! 

Asta era! 

Era pe punctul de a face un infarct! 

Cu capul plesnindu-i de durere, se împinse în următoarea ușă. 
Se împiedică iar dar de data asta, când căzu, o durere 
agonizantă îi cuprinse mâna. Țipând, Ted își prinse încheietura. 

Un alt val de ametțeală și stomacul i se revoltă. Vomită și se 
întinse pe podea suficient de aproape, ca să simtă pe obraji 
căldura propriului lichid. 

Mirosul îl făcu să verse din nou, dar de data asta se rostogoli 
pe spate și începu să plângă. 

— Nu, imploră el, printre suspine. Nu vreau să mor. Nu vreau. 

Dar avea să moară - zăcând acolo, în camera întunecată în 
care nu intrau decât câteva raze de lumină pe sub ușă. Știa. 

Janet dormea sus, iar el o să moară. 

O să moară singur, beat. 

Mort de beat. 

— Nu. Nu. Nuuuu... 


96 


O șoaptă. Un suspin. 

— Ajutaţi-mă... Vă rog, ajutaţi-mă! Să mă ajute cineva! 

Îi venea încontinuu să vomite. Se chinui să se târască ceva 
mai departe de balta de vomă în care zăcea, dar orice mișcare 
însemna o tortură agonizantă. 

Apoi, din adâncul întunericului care-l înconjura ca o mantie, 
văzu ceva. 

Un fel de ceaţă ce părea să fie luminată din interior, ca și 
când mii de lumânări invizibile și-ar fi unit flăcările în aburul 
ciudat. Observă uimit cum ceața capătă contur. Un chip 
puternic, cu ochi strălucitori, care îi pătrundeau până în cele mai 
ascunse cotloane ale sufletului. 

„O halucinație. 

Da, asta mi se întâmplă - am o halucinație. 

Sau sunt pe punctul de a-mi da duhul. 

Da, da... viaţa îmi părăsește trupul, iar ăsta este spiritul trimis 
să-l conducă pe tărâmurile de dincolo.” 

— Ajutor, mai șopti el încă o dată. Vă rog, ajutaţi-mă! 

Ceaţa păru că se apropie de el și simţi o atingere - o 
mângâiere fierbinte - pe obraz. 

Se auzi o voce. O șoaptă. Nici voce de bărbat, nici de femeie: 
era ceva nepâmântesc și totuși foarte clar. 

— O să-mi dai orice îţi voi cere? 

Ted privi fix. În ochii arzători: 

— Da, răspunse el stins. Oh, Doamne, da! 

Dangătul teribil din capul lui Ted își mai domoli bătaia. Greaţa 
din stomac nu mai era așa intensă. 

— Orice, imploră el atunci. O să fac orice. Numai ajută-mă! 

Simţi din nou atingerea aceea care-i dădea fiori. 

Într-o clipită durerea de la încheietură și cea din umăr 
dispărură. 

În liniștea adâncă ce se lăsă brusc, Ted Conway adormi. Dar 
chiar înainte de a se lăsa în brațele somnului binefăcător, 
înțelese că ceva din el se schimbase. 

Nimic nu avea să mai fie la fel vreodată. 


97 


13. 


— Jared? 

Sunetul se pierdu în bezna ce-l învăluia. La început, băiatul nu 
fusese foarte sigur că auzise pe cineva strigându-i numele. 

Dar vocea insistă: 

— Jared! 

Vocea tatălui său! 

Deşi de-abia perceptibilă, Jared o recunoscu imediat: avea 
tonul acela specific, de furie, ce nu dispărea nici măcar atunci 
când tatăl lui nu băuse. 

Era treaz acum? 

Jared nu putea băga mâna-n foc. 

Apoi glasul se auzi din nou, de data asta ordonându-i: 

— Jared! 

Venea de undeva de foarte aproape de el și băiatul se 
încordă. Se uită în stânga și-n dreapta, încercând să-l zărească 
pe Ted. Dar nu vedea nimic. Apoi, când tatăl său îl strigă iarăși, 
Jared realiză că se ratăcise. Ce nebunie! Doar știa foarte bine 
unde se află: în casa cea mare din St. Albans, în camera lui de la 
etajul al doilea. Numai că acum nu se mai afla acolo. Era într-o 
încăpere imensă, goală. Fără mobilă, fără covoare, fără nimic pe 
pereţi. Doar două ferestre. Jared se apropie de una din ele, 
suficient de aproape ca să se uite pe geam. 

Nimic. 

O ceață groasă îl împiedica să vadă ce este afară. 

_ Se simţi dezorientat, ametit și mai, mai că-și pierdu echilibrul. 
Impleticindu-se, se întinse instinctiv ca să se agaţe de rama 
ferestrei. 

Mâna sa dreaptă trecu prin ea, contopindu-se cu negura 
cenușie din afara camerei. Lui Jared îi îngheţă sângele în vene. 

Işi retrase repede mâna și pentru o secundă avu senzaţia 
oribilă că braţul îi dispăruse. Dar nu! Era acolo, nu îl durea, 
însă... 

Ce naiba se întâmplase? 

Stătu nemișcat câteva momente, privind concentrat spre locul 
acela nefiresc de unde venea strigătul. Apoi, ca și când ar fi fost 
trasă de o forță nevăzută, mâna lui începu să se miște încet 
spre același punct. 


98 


— Nu! 

Cuvântul îl înţepă ca pișcătura unei insecte și Jared tresări. 
Sări brusc într-o parte, convins că tatăl lui se afla chiar în 
spatele său. Dar camera era tot goală. 

Se răsuci. Acum, ceața sură de dincolo de geam făcuse loc 
unei găuri negre ce părea fără fund; înăuntru era un întuneric de 
nepătruns. Bezna totuși adusese pe cineva o dată cu ea. 

Hipnotizat, cu inima bătându-i nebunește în piept, simți ceva 
întinzându-se spre el. 

Ceva ce dorea să-i atingă sufletul. 

Urletul de groază îi rămase în gât, dar Jared mai găsi putere 
să se îndepărteze de fereastră și să iasă în grabă pe singura ușă 
a camerei. 

Se trezi într-un coridor, un fel de pasaj lung ce se întindea la 
nesfârșit în stânga și în dreapta. Se uită într-o parte și-n alta. 
Încotro s-o apuce? ÎI cuprinse panica. Ambele direcţii semănau 
ca două picături de apă. 

Dar trebuia să se hotărască ime... 

Se opri. 

Ceva venise aproape de el. Foarte aproape! 

Își tinu respiraţia, ascultând. 

Tăcere. 

Și totuși era acolo. O simțea; se apropia și mai tare. 

| se făcu părul măciucă și un fior de spaimă îi cutremură 
corpul din toate încheieturile. 

În spatele lui! Era chiar în spatele lui și parcă-i simţea 
atingerea. 

Dacă îl atingea, avea să moară. 

Va muri și va fi înghiţit pe vecie în bezna oribilă, pe care o 
întrezărise de partea cealaltă a ferestrei. 

Apoi, încă o dată, îl auzi pe tatăl lui strigându-l. De data asta, 
Jared hotărî că trebuie să vadă de unde vine vocea și o luă la 
goană pe hol. Pentru o clipă crezu că scăpase. 

Și din nou simţi. Era acolo - lucrul acela invizibil ce venea din 
întuneric ieșise din cameră și îl urmărea. Îl ajunsese din urmă. 

încercă să alerge mai repede, dar indiferent cât de repede 
alerga sau încotro se îndrepta, coridorul nu se sfârșea. La un 
moment dat, dădu peste o răscruce și Jared începu, cu 
disperare, să spere. Se întoarse și o luă pe un alt coridor. Brusc, 
din neant, drumul se închise. 


99 


Sora Clarence, ameninţându-l cu degetul, îi arunca priviri 
furioase. 

Jared făcu stânga împrejur și o luă în altă direcţie. Din 
nefericire, aici îi tăie calea părintele MacNeill, care începu să-l 
blesteme, îndreptând înspre el un crucifix, de parcă el ar fi fost 
diavolul însuși și pe care trebuia să-l alunge. 

Se întoarse din nou, dar se trezi în fața unui negru uriaș, ce 
rânjea răutăcios, încercând să-l apuce de gât. Cu ultimele puteri, 
Jared se smulse de lângă el și fugi mâncând pământul. Rătăci 
într-o parte și-n alta, dar, oriunde se ducea, dădea peste 
călugărița, preotul sau negrul care voiau să-l strângă de gât. 

Auzi din nou vocea tatălui său: 

— Pe-aici! Vino pe-aici! 

Urmări glasul, cu dușmanul nevăzut pe urmele lui. Sfătuit 
încontinuu de vocea părintelui său, Jared alergă până când simţi 
că nu mai poate respira. Cu plămânii arzând și cu inima pe 
punctul de a exploda, se prăbuși pe podea, horcăind sufocat. 
Teroarea și epuizarea îl copleșiră. Izbucni în hohote de plâns. 

Apoi, îngheţat de frică, simţi cum forța din întuneric îl 
înconjoară și îl prinde cu gheare puternice, aruncându-l într-o 
disperare cruntă. Era sleit de puteri și nu se mai simţea în stare 
să se lupte cu ea. 

Nu mai putea fugi. 

Nu se mai putea ascunde. 

Nu îi mai putea scăpa. 

Era terminat. 

După o secundă sau poate o eternitate, cine mai știe, Jared 
auzi din nou vocea tatălui său: 

— Deschide ochii, Jared! 

Făcuse întocmai, dar nu văzu nimic. Era înghiţit atât de adânc 
de vârtejul beznei de afară, încât nicio lumină nu mai avea cum 
să ajungă până la el. Apoi, din străfundul întunericului, începură 
să strălucească doi tăciuni aprinși. Luminiţele se făceau din ce 
mai mari, pe măsură ce se apropiau de Jared. Încet, încet 
căpătară o formă clară. 

Și nu erau lumini, ci ochi. 

O pereche de ochi aurii, lucioși, cu pupilele ca două lame. 
Păreau să fie luminaţi din interior și, când ajunseră chiar lângă 
el, îi dezvăluiră și chipul din spatele lor. 


100 


O față întunecată, acoperită cu solzi. Nările - două găuri din 
care se scurgea un lichid. Gura - o tăietură adâncă, din care 
atârna o limbă imensă și băloasă. Paralizat de himera 
îngrozitoare, Jared înţepeni când creatura se apropie de el. Simţi 
cum îl plesnește ușor cu limba pe obraz, pe falcă, apoi cum 
coboară înspre picioare. 

Ori de câte ori îl atingea, avea senzaţia că o lamă fină îi 
crestează pielea. Dar, în loc să-i curgă sânge din răni, rămânea 
doar tremurul unei înfiorări. 

Limba continua să se miște, cercetându-i fiecare părticică a 
corpului și, pe nesimţite, o răceală nefirească îi pătrunse prin 
toţi porii, ca și când ar fost prins în tentaculele nemiloase ale 
unei plante carnivore. Il invada cu repeziciune și știa că nu mai 
poate face nimic. Pentru prima dată de când începuse coșmarul, 
Jared deschise gura ca să ţipe. 

Era însă prea târziu. 

Devenise captivul fiinţei de gheaţă, întunericul pusese 
stăpânire pe sufletul lui. 

(J 

Kim tresări ca străbătută de un şoc electric. Se trezi 
buimăcită, cu corpul scuturându-i-se exact ca al unui câine care 
vrea să-și usuce blana. 

— Jared? se auzi ea strigând. Jared, s-a întâmplat ceva? 

„De ce oi fi făcut chestia asta?” se întrebă fata și timp de 
câteva secunde rămase nemișcată, ascultând liniștea din 
camera întunecată. 

Nimic. 

Doar ţipătul îndepărtat al unei bufniţțe, sunetul scos de 
insecte, zgomotele obișnuite dintr-o casă veche, ticăitul liniștitor 
al ceasului deșteptător așezat lângă pat. 

Nu-și mai aducea aminte dacă a visat ceva sau nu. 

Dormea dusă și în secunda următoare era perfect trează. 
Trează și îngrijorată pentru Jared. 

Legătura dintre gemeni! 

Dar n-avea sens. De ce simţea asta tocmai acum în miez de 
noapte? Ridică ceasul și îl înclină spre geam, unde razele pale 
ale lunii aruncau un strop de lumină. Puțin după 3:30 dimineaţa. 
De obicei, când se întâmpla așa ceva și ea, și Jared erau treji. De 
fapt, de cele mai multe ori, erau împreună când se stabilea 
legătura aceea specială dintre ei. Dar ea citise și despre gemeni 


101 


care experimentaseră conexiuni puternice. Fiecare simțea când 
celălalt avea probleme sau necazuri. Dacă era rănit sau bolnav, 
cam așa ceva. Se putea oare întâmpla și când dormeai? 

Dându-se jos din pat, Kim își puse pe ea vechiul halat de baie, 
însușit de la fratele ei, când acestuia îi rămăsese mic, și se 
îndreptă spre ușă. Ascultă din nou, de data asta încercând să 
sesizeze zgomotele făcute de tatăl ei. Dacă nu adormise încă? 
Dacă ar fi dat peste ea, ar fi țipat sau ar fi pus-o să stea cu ella 
palavre. De fapt, ar fi vorbit numai el, iar ea ar fi trebuit să 
asculte pentru a nu știu câta oară povestea lui despre cât de 
nedreaptă este viaţa. 

De parcă ar exista cineva pe lume care să susţină că viaţa e 
justă! Cel puţin ea și Jared deveniseră perfect conștienți de 
chestia asta cu mult timp în urmă. 

Își luă inima în dinţi și întredeschise ușa, uitându-se prin 
crăpătură. Dintr-una din camerele de jos răzbătea suficientă 
lumină, încât să vadă întregul hol, inclusiv camera lui Jared, 
aflată în partea cealaltă a mezaninului. 

Kim se opri și ascultă din nou cu atenţie. Pentru că nu auzea 
niciun sunet de la parter, merse lipăind repede pe coridor până 
la ușa fratelui ei. 

— Jared? șopti ea. Jared! 

Auzi un scâncet slab: 

— Scout? 

Dar Scout dormea întotdeauna profund și Jared de-abia 
reușea să-l trezească dimineaţa. Răsuci mânerul sferic și simţi 
un declic. După ce deschise ușa, privi înăuntru. Imediat Scout 
veni la picioarele ei și se gudură pe lângă ea, cerând să fie 
scărpinat. 

— Ce e, băiete? întrebă Kim. 

Deschise ușa și mai mult și se așeză în genunchi, ca să-l 
mângâie pe gât și pe spate, acolo unde știa că-i place lui Scout. 
O secundă mai târziu însă, câinele plecă de lângă ea și se repezi 
lângă fereastra deschisă, unde începu să se agite, sprijinindu-se 
într-o labă, iar cu cealaltă zgâriind neliniștit geamul. 

— Oh, nu, șopti Kim. Și Muffin tot așa a... 

„Muffin! 

Poate asta era! Poate nu era vorba de Jared! Poate Muffin 
încerca să intre în casă și ea simțise cumva!” 

Traversă camera și privi afară în noapte: 


102 


— Muffin? strigă încet Kim. 

Apoi, doar cât să o audă pisica: 

— Pis, pis, pis... Hai, Muffin! 

— Kim? 

Speriată de vocea fratelui ei, Kim se întoarse și dădu peste 
Jared: 

— lisuse, Kim, ce cauţi în camera mea? Cât e ceasul? 

— Trei jumate, răspunse ea. M-a trezit ceva. Eram îngrijorată 
din cauza ta. 

— Ei, nu mai spune! se enervă Jared. Erai atât de îngrijorată, 
încât ai venit până aici ca să strigi după blestemata aia de 
pisică. 

Kim rămase mută de uimire. Jared nu-i vorbise aşa niciodată - 
niciodată! 

— Chiar mi-am făcut griji pentru tine, protestă ea. Dar când 
Scout s-a dus la fereastră și eu... 

— Auzi, n-ai vrea tu să te duci înapoi în pat? i-o tăie el. 

— Scuze, dragă! se rățoi și Kim. Data viitoare când o să îmi 
mai fac griji, o să mă întorc pe partea cealaltă! 

— Așa să faci! mai adăugă Jared, aruncându-se pe pernă și 
întorcându-se cu spatele la ea. Acum lasă-mă în pace, bine? 

„Păi, dacă așa vrei, așa să fie!” își spuse Kim și se îndreptă 
spre ușă. Dar înainte de a ieși din cameră, se întoarse din nou: 

— Jared? Eşti sigur că nu ţi s-a întâmplat nimic? 

Jared oftă plictisit: 

— Aoleu, ce trebuie să fac ca să scap de tine? Să chem un 
doctor? Închide naibii ușa aia și lasă-mă în pace! 

Kim trânti ușa în urma ei suficient de tare, ca să-l enerveze și 
mai rău. 

— lisuse, i se plânse el lui Scout, care se așezase lângă pat, 
dând cu laba înspre el. De parcă ar fi fost vina mea! 

Dar în timp ce încercă să adoarmă, avu senzaţia vagă că 
visase ceva urât - un coșmar în care alergase prin holurile casei, 
încercând să scape de sora Clarence, de părintele MacNeill și de 
un negru uriaș, care i se păruse cunoscut, dar pe care nu-și mai 
amintea cum îl cheamă. 

Dar nu Kim venise să-l salveze, ci tatăl lui. 

Tatăl lui!? De parcă ar fi fost în stare! Dacă ar da vreodată de 
vreun necaz, probabil că tatăl lui ar fi prea beat, ca să-l poată 
ajuta și l-ar lăsa să moară. Apoi, amintindu-și ceea ce auzise din 


103 


întâmplare mai devreme, în timp ce părinţii lui se certau, se 
întrebă dacă mama lui chiar avea de gând să-l părăsească. 
Probabil că nu - doar o mai spusese de-atâtea ori înainte! Jared 
se foi în pat și Scout îl zgârie din nou cu laba. 

— Ce-i cu tine, băiete? Șezi! Treci la culcare, da? 

În loc să respecte comanda stăpânului său, câinele alergă la 
fereastră și dădu cu laba în geam. Dându-și seama că Scout nu 
avea de gând să se potolească, Jared se apropie și el de geam și 
se uită afară: 

— Ce-i, băiete? întrebă el. Ce e afară? 

Scout alergă la ușă de data asta, scheunând agitat. 

— Bine, bine, am priceput, mormăi Jared. 

Își trase blugii pe el și un tricou, iar în picioare își puse o 
pereche de teniși. 

Când deschise ușa, câinele o zbughi pe scări. Scout trecu prin 
sala de mese, apoi dispăru în bucătărie, înainte ca băiatul să 
ajungă pe palier. Se opri la mijlocul scărilor, ascultând cu 
atenție. Erau toate șansele ca tatăl lui să fi adormit de mult, dar 
nu se știa niciodată. 

Jared socoti că e mai bine să nu se gândească la așa ceva. 

Cobori în grabă și restul scărilor, trecu prin sufrageria 
întunecată și intră în bucătărie unde Scout tot zgâria ușa din 
spate și schelălăia, cerând să fie lăsat afară. Jared privi pe 
fereastră, încercând să-și dea seama de ce câinele era așa de 
agitat, dar nu văzu nimic. 

Tocmai se pregătea să deschidă ușa, când își aminti ce i se 
întâmplase lui Muffin. După spusele lui Kim, pisica sărise pe 
fereastră și dispăruse. 

„Probabil că a mâncat-o vreun raton sau cine știe ce animal. 

Pisică idioată! 

Și totuși, dacă afară era ceva și Scout se ducea după el...” 

Oftând, Jared căută peste tot până găsi o bucată de sfoară 
veche, pe care o legă strâns de zgarda lui Scout. Apoi lăsă 
câinele să iasă pe ușă, așteptându-se ca acesta să facă doar 
câţiva pași prin grădină, după care să ridice piciorul ca să 
urineze. În schimb, Scout o luă la goană către magazie, lesa 
improvizată zgâriindu-i palma lui Jared. Își înfășură sfoara de 
câteva ori în jurul încheieturii, reușind astfel să oprească 
animalul, dar, cum Scout continua să tragă, băiatul mai cobori 
câteva trepte până în grădină. 


104 


Câinele îl târî după el până în spatele magaziei, unde se urcă 
pe zidul clădirii cu labele din faţă. 

Și atunci, în lumina lunii, Jared o văzu. 

Agăţată cu capul în jos și cu limba atârnând, era Muffin. 

Pielea pisicii fusese întinsă și bătută în cuie pe perete, cu 
picioarele desfăcute și coada frumos curbată, de parcă Muffin ar 
fi încercat să se cațere. 

Deși nu putea ajunge la ea, Scout se tot întindea, doar, doar o 
atinge capul pisicii. 

Jared privi mult timp leșul lui Muffin, apoi se apropie și îl 
smulse de pe zid. Era pe punctul de a-l azvârli într-unul din 
tomberoanele de gunoi, când se răzgândi. „Dacă o găsea Kim de 
dimineaţă? Mai bine o punea în altă parte.” Își aminti de cutiile 
de împachetat pe care le depozitase în grajd. Lăsându-l pe 
Scout, care scheuna lângă cadavrul motanului, Jared intră în 
clădire. Un moment mai târziu se întoarse. 

— OK, Scout, spuse el încet, dar ferm. Cine a făcut asta? 
Arată-mi cine a făcut-o, Scout. Găsește-l, băiete! 

Drept răspuns, câinele începu să miroasă locurile de 
primprejur. Apoi, luând urma unui miros, se îndreptă spre tufele 
din partea de est a proprietăţii. Cu sfoara întinsă la maximum, 
Jared îl urmă pe Scout până la marginea pădurii, unde se opri. 

„Poate că ar fi mai bine să mă întorc și să încerc să găsesc o 
lanternă, se gândi el. Dar cine naiba știe în ce cutie trebuie să 
caut? In plus, luna e încă sus și noaptea-i clară.” 

lar Scout vedea orice, chiar și pe întuneric. 

— Hai, băiete, spuse el încet, răzgândindu-se. Să mergem! 

Mergând foarte aproape de câine, cam la o jumătate de metru 

în spatele lui, Jared porni pe una din aleile ce ducea în inima 
pădurii. Scout amușina pământul cu mișcări rapide, ducându-l 
tot mai departe. Apoi, exact când Jared se hotărâse să se 
întoarcă, Scout îngheţă, cu un picior ridicat și cu coada întinsă. 
_ Jared se strecură puţin mai în faţă și se lăsă în genunchi. 
Incercă să zărească ceva prin întuneric, dar la început nu 
observă nimic. Apoi, de-abia vizibilă, întrezări silueta unei 
cabane. 

— Aici? întrebă el. De aici a venit? 

Scout tremură, scheunând agitat. Apoi se încordă. 

Simţind cum se tensionează mușchii câinelui, Jared rămase și 
el nemișcat, ascultând. 


105 


Auzea ceva venind din partea stângă. 

Nu foarte clar. Un sunet fin, ca și când s-ar fi mișcat ceva în 
tufișuri. 

„Ceva sau cineva?” 

Inima lui Jared începu să bată nebunește și preţ de o clipă fu 
sigur că ceva - sau cineva - era acolo și că îl auzise. 

Tufișurile foșniră din nou, apoi se auzi un alt fel de zgomot. 

O ramură ruptă? 

Se auzi din nou. 

Mai aproape de data asta. 

Mult mai aproape! 

Cu degetele strâns încleștate pe zgarda lui Scout, trase 
câinele înapoi: 

— Hai, Scout, șopti el. Mai bine... 

Inainte de a-și termina propoziţia sau de a face vreo mișcare, 
noaptea fu sfâșiată de un zgomot asurzitor ce se iscă în faţa 
cabanei. O secundă mai târziu, urletul se transformă în urletele 
furioase ale unor ogari. Ușa de la cabană se deschise. Cineva 
ținea ridicată o lampă cu ulei, ce arunca o lumină gălbuie. 

— Cine-i acolo? strigă o voce aspră. Te avertizez! Arată-te la 
faţă imediat, că de nu, pun câinii pe tine! 

La adăpostul hămăiturilor scoase de ogari, Jared se repezi 
înapoi pe alee, trăgându-l pe Scout după el. 

Douăzeci de minute mai târziu, se furișă în casă, până în 
camera sa. Se dezbrăcă și se băgă în pat. Deși fusese plecat 
doar o oră, avu senzaţia că stătuse treaz toată noaptea. Dar n- 
avea importanţă cum se simţea - aflase tot ce voia să știe. 

Descoperise și acum știa ce avea de făcut. 


14. 


„Îl părăsesc. De data asta, chiar îl las.” 

Fusese ultimul gând al lui Janet înainte de a adormi și tot cu el 
se trezi în minte când ceasul deșteptător sună. Se dădu jos din 
pat, dar se opri. 

Ceva se schimbase. 

Ascultă. 


106 


În casă nimic nu părea să fie diferit. O mierlă cânta în grădină, 
din depărtare se auzea cucurigul nu tocmai convingător al unui 
cocoș și, când se duse la fereastră, nu văzu decât o dimineaţă 
însorită și un cer senin pe care pluteau câțiva nori albi, pufoși. 
Privi cu atenţie prin curte și, când dădu cu ochii de iedera care 
învăluia fiecare centimetru al grădinii cu tentaculele ei lacome, 
avu un atac de claustrofobie. Nu mai putea să respire normal, 
iar mâinile ei - nu, tot corpul - erau înfășurate în rânduri de 
haine de care nu putea scăpa. Doamne, Dumnezeule, ce se 
întâmplă cu ea? Se sufoca; de-abia putea să se miște... 

„Nu! Nu se sufoca. Doar iedera era de vină. Imediat ce casa și 
grădina aveau să fie eliberate...” Refuză să-și mai ducă gândul 
până la capăt. 

„Plec, își reaminti ea. Plec de aici.” Se îndepărtă de fereastră 
și aruncă o privire prin cameră. Mai toate hainele ei erau încă 
împachetate în cutiile aduse de la Shreveport. Lucrurile copiilor 
erau și ele în mare parte strânse. „Or intra toate cutiile alea în 
Toyota? Va trebui să mai fac totuși niște bagaje... 

Toyota! Unde era?” 

Se duse din nou la fereastră și privi locul gol unde parcase 
Ted mașina când se întorsese acasă cu o zi în urmă. 

„O lăsase, oare, în magazie? 

Desigur că nu - o lăsase afară, pentru că își petrecuse restul 
serii cu băutura lui. Când i-am spus, în cele din urmă, că îl 
părăsesc, de-abia se mai ţinea pe picioare, darămite să...” 

Brusc, înțelese. 

Dacă el a luat mașina, atunci ea ce făcea? Panica ce o 
cuprinse la vederea locului gol se transformă în furie. „Cât de 
beat trebuie să fi fost ca să-și închipuie că dacă avea să îmi ia 
mașina, eu voi rămâne aici? 

Dar era prea beat ca să conducă.” 

O cuprinse frica și se lăsă pe pat, emoţiile golind-o brusc de 
orice energie. Întinse instinctiv mâna după telefon. „De câte ori 
am făcut asta? De câte ori am sunat la poliţie, la spitale, chiar și 
la morgă, căutându-mi bărbatul? 

Le-am pierdut numărul!” 

De-abia când ridică receptorul vechiului telefon, își dădu 
seama că acesta încă nu fusese conectat. Tipul de la telefoane 
trebuia să vină astăzi. 

„Dimineaţa sau după-amiaza?” 


107 


Nu-și mai amintea. 

Apoi nu-i mai păsă. 

„O rezolv eu într-un fel, își spuse ea. Mai întâi să mă îmbrac, 
să prepar micul dejun, să-i trimit pe copii la școală și se rezolvă. 
Se întoarce el. Intotdeauna se întoarce. Și când o veni...” 

Când va veni, ea va fi pregătită. Va face un bagaj pentru ea, o 
geantă pentru copii și, imediat ce o să apară, va lua mașina și 
gata. li va pune pe Molly și pe Scout pe bancheta din spate, va 
lua copiii de la „Sfântul Ignaţiu” și vor pleca. 

Işi puse o rochie, o ridică pe Molly - care se freca la ochi 
somnoroasă - din pătuţul ei, descuie ușa dormitorului și se 
îndreptă spre bucătărie. Kim pusese deja de cafea și tocmai 
scotea niște cereale și lapte din frigider. 

Nici urmă de Jared, care se trezea de obicei mai devreme 
decât Kim. 

— Unde-i fratele tău? întrebă ea. 

Ochii lui Kim se întunecară și ridică din umeri: 

— Doarme, cred, răspunse ea. 

Tonul indiferent spunea totul. 

„Au auzit, se gândi Janet. Amândoi au auzit întreaga 
tărășenie.” 

— Bănuiesc că știi că am hotărât să-l părăsesc pe tatăl tău, 
spuse ea cu grijă. 

Kim se uită la ea: 

— Vrei să zici că ne întoarcem la Shreveport? 

Jane ezită, apoi dădu din cap. Acum că rostise Kim cuvintele 
cu voce tare, își dădu seama că de data asta intenţiile ei erau 
clare. Işi mușcă buza, încercând să nu plângă, dar nu se mai 
putu abţine: 

— Nu mai pot suporta, zise ea, suspinând încet. Eu nu mai pot 
și nici voi nu mai puteţi. Habar n-am cum o să ne descurcăm, 
dar nu văd o altă cale de ieșire. Eu... 

Janet se așeză pe unul din scaunele de bucătărie, în timp ce 
Molly începu și ea să plângă. 

Kim o luă pe sora ei mai mică din braţele mamei sale: 

— O să fie bine, mamă, răspunse Kim când Molly se mai 
linişti. Vedem noi. Eu și Jared o să ne căutăm o slujbă, ceva 
după orele de curs... 

Se opri brusc și Janet își dădu seama că mai intrase cineva în 
cameră. „Nu, se rugă ea în gând. Dă Doamne să nu fie Ted! Nu 


108 


acum. Nu chiar acum. Mai dă-mi puţin timp.” Dar când se 
întoarse, văzu că era Jared. 

Fiul ei stătea în prag, cu geaca lui veche de blugi aruncată 
neglijent peste umeri. Îşi ţinea capul plecat și se uita fix la Kim. 

— Ce vrei să spui cu: „o să ne căutăm o slujbă după școală”? 
întrebă Jared. 

Janet dădu să vorbească, dar Kim fu cea care răspunse: 

— Mama zice că ne întoarcem la Shreveport. După noaptea 
trecută... 

— Mda, bine, i-o reteză Jared, dându-și ochii peste cap, 
batjocoritor. Mama nu pleacă nicăieri. Niciunul din noi nu pleacă. 

Dând ironic din cap, se întoarse și ieși pe ușă: 

— Ne vedem la școală. 

Dispăru înainte ca Janet sau Kim să apuce să zică ceva. Ușa 
de la intrare se trânti. Pentru că Molly începu să plângă din nou, 
Janet își înghiţi cu greu lacrimile: 

— Oh, Doamne, spuse ea cu vocea gâtuită de emoţiile care o 
copleșeau din ce în ce mai tare. Îmi pare rău. Îmi pare atât de 
rău. Cum am putut să vă fac să treceţi prin atâtea? 

Își îngropă faţa în mâini, izbucnind în hohote de plâns. 

— O să fie bine, mamă, o auzi pe fiica ei. 

Kim îi puse mâna pe umăr: 

— Imediat ce plecăm de aici, totul va fi bine. 

e 

Cincisprezece minute mai târziu, după ce făcuse curat în 
bucătărie, Kim plecă și ea la școală. 

De-abia pe la mijlocul drumului înţelese ce se întâmplă. 

Niciodată în viaţa ei nu plecase la școală singură! Până în 
dimineaţa asta, Jared o însoţise întotdeauna. 

Dar nu și astăzi. 

Astăzi mergea de una singură. 

Și mai era ceva: astăzi nu-l mai găsea pe Jared în acel colț 
special din mintea ei, unde îi simţea prezența de când se știa 
ea, unde era bine ascunsă legătura aceea specială dintre 
gemeni. 

Astăzi, legătura dispăruse. 

Astăzi, era pentru prima dată singură. 


109 


15. 


Problema cu funcţia de primar în St. Albans - de fapt, în orice 
alt oraș din lume - era că trebuia să fii drăguţ cu fiecare în 
parte, fie că îl plăceai, fie că nu. În cazul bărbatului care stătea 
acum în faţa lui Phil Engstrom - care era primar de mai bine de 
zece ani și intenţiona să rămână în aceeași poziţie încă cel puţin 
douăzeci de ani - problema devenea un fel de sabie cu două 
tăișuri. Vizitatorul primarului din dimineaţa aceea era părintele 
MacNeill, un alegător pe care se baza - deși preotul îl asigurase 
că Biserica fusese dintotdeauna deasupra politicii - și, de 
asemenea, duhovnicul lui Phil Engstrom. Preotul accentuă 
intenţionat cuvântul întotdeauna când menţionă așa-zisul 
dezinteres arătat politicii de către biserică, ca și cum în felul 
acesta ar fi reușit să-l convingă pe domnul Engstrom de 
veridicitatea spuselor lui. Faptul că primarul nu îl plăcuse 
niciodată în mod special pe MacNeill punea și mai multe paie pe 
foc, dar cel puţin în dimineaţa asta nu era în joc nimic la fel de 
important ca sufletul lui. Desigur, sentimentele care le avea față 
de preot îi aduceau o bilă neagră în confesional. Ca să nu mai 
vorbim că, dacă punea la socoteală și încercările lui repetate din 
ultima vreme de a sări peste slujba de duminică, preferând cele 
optsprezece găuri ale noului teren de golf din Valhalla, fără 
îndoială că îl aștepta o eternitate în Purgatoriu sau poate chiar 
mai rău. lar acum, că preotul ajunsese la scopul real al vizitei 
sale după zece minute de conversație politicoasă, Engstrom 
afișă cel mai sincer interes posibil: 

— Nu mi se pare tocmai potrivit ca vechea casă Conway să se 
transforme în hotel, spuse preotul. Zona aceea a fost 
dintotdeauna una rezidenţială și dacă dăm voie întreprinderilor 
comerciale să prindă rădăcini acolo, cum mai putem noi proteja 
integritatea locurilor din vecinătate? 

Engstrom se lăsă pe spate, sprijinindu-se de spătarul 
scaunului, cu mâinile încrucișate pe stomacul care începuse să 
se rotunjească mai mult decât trebuie din cauza minunatelor 
fripturi de pui făcute de soţia sa. 

— Nu sunt sigur că înțeleg unde vreţi să bateți cu asta, 
răspunse el, înghiţindu-și excesul de salivă și aruncându-i o 
privire nedumerită. Mie mi se pare că un pic de renovare la 


110 


reședința familiei Conway nu poate decât să aducă un bine 
comunităţii. E păcat să lași o casă veche ca aceea să fie 
acoperită de iederă, nu? Nici nu sunt prea multe case acolo, în 
Pontchartrain și mai este situată și la capătul străzii, destul de 
izolat, așa că nu văd ce mari modificări ar aduce împrejurimilor. 

Expresia de pe chipul preotului se schimbă rapid, dar 
Engstrom nu prea își dădu seama dacă e de bine sau de rău: 

— Normal că dacă e ceva de care nu știu, eu de-aia sunt aici 
ca să vă ascult, mai adăugă el, zâmbind radios. Așa cum sunteţi 
și dumneavoastră alături de mine când nu prea sunt cuminte, 
corect? 

Părintele MacNeill zâmbi la rândul lui, dar Engstrom nu simţi 
niciun pic de căldură în el: 

— Este o casă veche minunată, zise preotul aprobator, dar 
ceva din vocea preotului îl avertiză pe primar să se pregătească 
pentru ceea ce avea să vină. Insă nu prea sunt sigur că membrii 
familiei Conway reprezintă genul de oameni pe care am vrea să- 
i încurajăm. 

„Aha! gândi Engstrom. Asta era buba!” 

— Și de ce spuneţi asta? întrebă el. Adică, știți ceva despre ei 
de care noi n-avem habar? 

Părintele MacNeill își strânse buzele și chipul i se înăspri, 
semn că urma să se confeseze primarului. 

Sigur pe el, preotul se aplecă puţin în faţă și își roti atent 
privirea prin birou ca și când ar fi căutat vreun spion ce încerca 
să tragă cu urechea. 

— Îmi promiteţi că ceea ce vă spun rămâne între noi...? 
începu el, invitându-l parcă pe Engstrom să-i jure că tot ce va 
auzi este strict confidenţial. 

— Vă rog să consideraţi acest birou drept propriul confesional, 
răspunse primarul, înțelegând aluzia. Aţi fi uimit de lucrurile pe 
care le-am auzit aici și sunt fericit să vă pot spune cu mâna pe 
inimă că nicio persoană din St. Albans nu a regretat vreodată că 
a stat de vorbă cu mine. 

Părintele MacNeill încă mai ezita, vrând parcă să se 
hotărască, deși Engstrom îl bănuia că făcuse o pauză doar ca să 
decidă cât venin să strecoare în cuvintele sale: 

— E... diavolul, rosti în cele din urmă preotul. Ori de câte ori 
un bărbat din neamul Conway a trăit în oraș, s-au întâmplat 
numai nenorociri. 


111 


În următoarele cinci minute îi relată moartea lui George 
Conway, de parcă Phil Engstrom nu auzise povestea înainte. 

— În calitate de păstor spiritual al comunităţii noastre, pur și 
simplu nu sunt de acord cu prezența lui aici, spuse ca o 
concluzie părintele MacNeill. 

Phil Engstrom se lăsă pe spate în scaunul lui și dădu din cap 
satisfăcut: 

— Apreciez că m-aţi informat despre toate astea, părinte 
Mack. Sincer, apreciez. Și vă asigur că voi lua în consideraţie tot 
ce mi-aţi spus dacă vreun Conway va cere o autorizaţie 
Consiliului. 

Se uită la ceasul de pe perete într-o manieră cât mai 
evidentă, pentru a fi sigur că vizitatorul își imaginează că el 
verifică pe furiș ora. 

— Datorită unor oameni ca dumneavoastră orașul a ajuns ce 
este astăzi, continuă el, lansându-se în ceea ce Marge numea 
„Discursul de Dat Afară”. 

Preotul era deja în picioare, așa că Engstrom se ridică și el 
rapid, ocoli biroul și îl conduse pe musafir până la ușă. Işi 
continuă discursul, așezând o mână fermă în jurul umerilor 
preotului: 

— Știu cât de ocupat sunteţi și vă rămân profund 
recunoscător pentru faptul că v-aţi rupt din timpul 
dumneavoastră preţios. 

Când părintele MacNeill plecă, Phil Engstrom se întoarse la 
birou și se așeză în scaunul directorial de piele, o investiţie 
aprobată de Consiliu de-abia cu un an în urmă și se roti în el 
pentru a arunca o privire pe fereastră. Nu se mai sătura de 
priveliștea aceasta. Piaţa orașului se întindea mândră în faţa lui, 
iar în spatele ei, aranjate frumos, un șir de case vechi, 
desăvârșit amenajate. Clădirile fuseseră construite fiecare pe un 
teren de cel puţin o jumătate de acru, la adăpostul stejarilor 
uriași și al magnoliilor bogate, care păreau să-și arunce umbra 
proaspătă peste întregul oraș. Singura care strica peisajul era 
biserica „Sfântul Ignaţiu”, care străpungea cu turla ei semeaţă 
umbrarul frunzos. 

Era un cui în coasta lui Phil Engstrom, care îi reamintea în 
permanenţă că el nu reprezintă singura putere din St. Albans și 
că, dacă voia să-și păstreze funcţia, ar face bine să acorde mai 
multă atenţie vorbelor părintelui MacNeill. 


112 


Nu că i-ar fi păsat de ceea ce îi spusese preotul; ideea că 
prezența lui Ted Conway era malefică îl făcea să pufnească în 
râs. Totuși, dacă un om dorea să rămână în scaunul acela uriaș 
de piele - iar lui Phil Engstrom îi plăcea la nebunie statutul de 
primar în St. Albans - trebuia să-și aleagă bătăliile cu grijă, iar 
cea a lui Ted nu era una în care merita să se implice. „Poate că 
ar fi bine să facă și el puţine valuri prin oraș,” se gândi. Sigur că 
da, dacă îl lăsa pe părintele MacNeill să pună laba pe problema 
asta, va trebui să găsească ceva nou - ceva trivial, de preferat - 
prin care să zădărnicească planurile preotului, astfel încât 
MacNeill să nu-și imagineze vreun moment că el e singurul care 
taie și spânzură. Oftând și întrebându-se dacă nu cumva e 
corect, acum, că i-a oferit sprijinul preotului, să își dedice câteva 
duminici terenului de golf, se întinse spre birou. Câteva 
telefoane bine plasate vor constitui o bază bună pentru crearea 
unei „adevărate opinii publice” care se va ridica împotriva 
planurilor lui Ted Conway ăsta. Dar exact când degetele lui 
atinseră receptorul, aparatul prinse viaţă și auzi vocea lui Myrtle 
Pettibone venind prin interfon: 

— Un anume domn Conway dorește să vă vadă, îi spuse 
secretara. Ted Conway, mai exact. 

Phil ezită, dar numai pentru un moment. Măcar să arunce și el 
o privire asupra puiului căruia se pregătea să-i taie capul. 

— Bine, trimite-l la mine, exclamă el, pregătindu-și zâmbetul 
cel mai cald de întâmpinare. Nu-l lăsa să aștepte, Myrt! 
Poftește-l imediat înăuntru! 

e 

O jumătate de oră mai târziu Phil Engstrom se găsea din nou 
singur în biroul său, dar, când ridică telefonul, intenția lui nu era 
deloc să năruiască planul lui Ted Conway. De fapt, în ultimele 
treizeci de minute își schimbase radical părerea despre această 
chestiune. Ted Conway se dovedise a fi total diferit, întrecându-i 
toate așteptările. De fapt, era chiar un tip de treabă, cu 
picioarele pe pământ - „încântător”, ar fi fost cuvântul folosit de 
soţia lui - și tot ceea ce îi spusese era foarte rezonabil. La 
sfârșitul întâlnirii, Phil Engstrom înţelese că Ted Conway nu este 
numai un bărbat cu care te puteai înţelege, ci și un tip pe care 
ţi-l doreai și ca prieten. Și dacă tot avea să i se împotrivească 
părintelui MacNeill - pentru că sigur așa va face - barem să o 
facă într-un mod cât mai subtil. 


113 


Formându-și numărul de acasă, Phil bătea nerăbdător cu 
degetele pe birou în timp ce aștepta ca Marge să răspundă. 
Când, în sfârșit, îi răspunse, Phil încercă să-și ascundă cât putu 
de bine chiar și cel mai mic semn de enervare. Invăţase cu mulți 
ani în urmă că n-are rost să baţi calul, decât după ce îţi faci 
treaba cu el. 

— M-am gândit că ar fi bine să-i invităm la cină pe nou-veniţi, 
spuse el după ce soția lui termină de repetat cuvânt cu cuvânt 
discuţia purtată cu mama ei mai devreme. Poate chiar sâmbătă 
seara. 

— Sâmbăta asta? se înfioră Marge. 

Phil interpretă perfect intonaţia ei: Marge se îngrijora 
întotdeauna dacă invita pe cineva la cină cu mai puţin de două 
săptămâni în avans. Ar fi dat senzaţia că agenda lor nu este 
plină și asta nu se cădea. 

— Dar nu crezi că e prea târziu ca să... 

— Uite, iubiţica mea, o întrerupse Phil blând, știi foarte bine 
cât de mult iubesc oamenii puiul tău prăjit. Nu cred că există 
vreo persoană în tot orașul ăsta care să nu renunţe la orice 
pentru una din mesele tale. lar eu vreau să-i invităm pe cei din 
familia Conway. 

Urmă o tăcere lungă și timp de o secundă Phil se temu că 
părintele Mack vorbise deja cu soţia lui. Dar când Marge vorbi, în 
sfârșit, se relaxă: 

— Pui la cale ceva, nu-i așa? întrebă ea. 

— Cine, eu? făcu Phil pe indignatul cu un ton exagerat de 
inocent. Nici pomeneală! 

— Nu încerca să mă duci de nas, îl certă Marge. Știu eu foarte 
bine cum reușești să stai de atâta vreme în scaunul ăla de 
primar. 

— lar tu te numești tot de atâta timp doamna primar, 
răspunse Phil. lată ce vreau să faci... 

În timp ce vorbea, parcă o și vedea pe Marge cum îşi ia notițe, 
alcătuind deja meniul, alegând florile, hotărând aranjamentul 
mesei și orice alt detaliu ce contribuia la realizarea unei seri 
perfecte. 

Marge avea să pregătească scena. 

El va introduce personajele. 

lar restul va depinde numai de Ted Conway care va trebui să 
se descurce de unul singur. 


114 


Fie că va reuși, fie că nu, nimeni nu va putea să-l acuze pe 
Phil Engstrom că i-ar fi luat partea. 

Dar măcar atât se simţea dator să facă: la urma urmei, Ted 
Conway părea un tip extrem de drăguţ și nu făcea niciun rău 
nimănui dacă îl prezenta câtorva oameni. 

Nu-i așa? 


16. 


Norii ce se adunau pe cer reflectau fidel dispoziţia lui Janet - 
întunecată și furioasă. Probabil că înainte ca ziua să ia sfârșit 
peste St. Albans va trece o adevărată furtună. Dar în casa 
familiei Conway nu va izbucni nicio vijelie. Indiferent de starea 
în care va ajunge Ted acasă - dacă va mai veni acasă - o să-l 
ignore. Valiza ei era deja făcută și aștepta lângă ușă, alături de 
cutiile în care împachetase lucrurile copiilor. O va pune pur și 
simplu pe Molly în Toyota, va aranja bagajele și va pleca. Dacă 
orele nu se vor fi terminat până atunci, îi va aștepta pe gemeni 
în faţa Școlii „Sfântul Ignaţiu” și vor pleca împreună de acolo. 

Gata cu discuţiile! 

Gata cu certurile! 

Gata cu scenele! 

Dar dacă Ted nu venea acasă? 

Dacă stricase Toyota? 

„Nu are cum”, își spuse ea. 

Dar dacă se întâmplă asta? 

Incercă să facă o listă cu oamenii pe care i-ar fi putut chema 
să o salveze pe ea și pe copii din St. Albans. Numai că, din 
păcate, nu-i venea în minte nici măcar o singură persoană pe 
care să se poată baza. 

„lar asta”, se gândi ea mohorâtă în timp ce privea cum norii 
se îmbulzesc din ce în ce mai tare, „era ceva la care ar fi trebuit 
să mă gândesc în urmă cu mulți ani, când mi-am dat seama că 
problema lui Ted cu băutura mi-a îndepărtat toți cunoscuții. 
Atunci își spusese însă că prietenii ei se înșelau în privinţa lui 
Ted, dar acum, după aproape douăzeci de ani, știa că ei 
avuseseră dreptate. 


115 


Și acum, când, în sfârșit, hotărâse că totul s-a terminat, nu 
mai avea la cine să apeleze. 

Janet era pe punctul de a pleca de la fereastră, când văzu o 
mașină intrând pe alee. După un moment o femeie încerca să-și 
facă loc printre buruienile din grădina din faţă - o femeie a cărei 
ținută arăta că face parte din elita orașului. Deși purta o rochie 
simplă din olandă, era genul acela de femeie care putea să 
poarte aceeași rochie toată ziua și să arate totuși ca scoasă din 
cutie. Părul blond-cenușiu era tuns simplu și îi încadra perfect 
chipul. 

— Sunt Marge Engstrom, spuse femeia când Janet îi deschise 
ușa. 

Zâmbi ușor și întinse mâna: 

— De o jumătate de oră mă tot chinuiesc să găsesc un motiv 
serios pentru a explica prezenţa mea aici, dar mi-e teamă că nu 
mă prea pricep la pretexte. Soţul meu este primarul din St. 
Albans și el m-a trimis. Se pare că aveţi o problemă. Pot să 
intru? 

Cumva, Marge Engstrom reuși să se strecoare în casă înainte 
ca Janet să aibă timp să se hotărască dacă vrea sau nu să o 
invite. 

— Știu că nu este foarte politicos cum am procedat, dar dacă 
nu v-aţi instalat încă telefonul, ce aș fi putut să fac? 

Cercetă curioasă holul uriaș de la intrare și zâmbetul ei păli: 

— Oh, Doamne, chiar că e harababură aici! Se înroși brusc la 
auzul propriilor cuvinte: Oh, nu, ascultaţi-mă! Phil spune 
întotdeauna că mă ia gura pe dinainte și iată dovada. Îmi pare 
atât de rău. Eu... 

— Nu-i nimic, o asigură Janet. Este harababură. De fapt, e o 
mizerie dezgustătoare! 

„Oprește-te! își spuse ea. Oricare ar fi motivul pentru care e 
aici, nu a venit să afle ceva despre mariajul tău.” Inspiră adânc, 
apoi continuă: 

— Vreţi o cafea? 

— Sinceră să fiu, mi-ar plăcea să văd casa, îi răspunse Marge. 
Și poate îmi puteţi spune și mie de ce este atât de pornit 
părintele MacNeill împotriva dumneavoastră? 

Când reveniră în bucătărie după o jumătate de oră, lui Janet îi 
plăcu modul direct al lui Marge Engstrom și căldura sinceră pe 
care o degaja femeia. Marge îi specificase mai concret de ce 


116 


venise și care era scopul real al cinei propuse. Din partea ei, Ted 
nu avea decât să se spele pe cap cu obligaţia asta apărută 
peste noapte. 

Și totuși, trebuia să zică și ea ceva. Dar ce? 

Că urma să plece câteva zile din oraș și că vor aranja ceva 
când se va întoarce? 

„Să nu minţi niciodată, Janet, o auzi pe mama ei 
admonestând-o de undeva, din trecut. Minciuna nu face decât 
să înrăutăţească situaţia.” Dacă i-ar spune adevărul - că soţul ei 
era un beţiv, iar ea plănuia să-l părăsească chiar în ziua aia - ce 
șansă ar mai fi avut Ted... 

„Ted!? De ce naiba îşi făcea griji pentru el? În plus, nu merita 
oare Marge Engstrom - și toți ceilalţi din St. Albans - să afle 
adevărul?” Înainte de a apuca să rostească ceva, văzu vechea ei 
mașină intrând pe alee, cu o remorcă în spate plină de alte 
materiale de construcţie - de cinci ori mai multe decât adusese 
Ted acasă cu o zi înainte. 

„Cine urma să le descarce pe toate, când Jared era încă la 
școală? se întrebă ea.” Dacă nu punea ea singură mâna, putea 
să jure că materialele vor rămâne în remorcă până când vor fi 
distruse de furtuna ce se apropia. Știa cu certitudine ce se va 
întâmpla când Ted o să audă și despre vizita părintelui MacNeill 
la Phil Engstrom. 

Mai întâi se va enerva. 

Apoi se va îmbăta. 

Apoi va începe să-și plângă de milă. 

Apoi va da vina pe ea sau pe copii, ori pe cine naiba mai știe. 
Având în vedere și mahmureala care sigur îl chinuia după 
noaptea trecută, poate că băuse deja câteva păhărele până 
acum. Se îmbărbătă pentru scena ce se întrezărea la orizont, 
dorindu-și să găsească o modalitate de a o scoate pe Marge 
afară din casă sau cel puţin de a o avertiza cumva. Dar era prea 
târziu. Ted intrase deja pe ușa din spate. 

— Miroase a cafea sau mi se pare mie? întrebă el. Doamne, aș 
da orice pentru o cană de cafea tare acum! 

Janet sărise deja în picioare și porni spre aragaz, dar Ted îi 
făcu semn să se așeze la loc: 

— Stai acolo! Nu te deranja! Lasă, că-mi pun eu! 


117 


Luă o ceașcă din chiuvetă, o clăti, apoi o umplu cu licoarea 
maronie, oferindu-i lui Marge Engstrom unul din zâmbetele lui 
cuceritoare. 

— Eu sunt Ted Conway, spuse el. lar dumneavoastră trebuie 
să fiţi soţia lui Phil Engstrom, nu-i așa? 

Janet se uita la el, nedumerită. După noaptea trecută, ochii lui 
ar fi trebuit să fie roșii, fața buhăită, iar starea de spirit mai 
proastă decât cea de ieri după-amiază. In schimb, privirea lui 
era senină, atitudinea, optimistă și o trata pe Marge cu un 
zâmbet absolut senzaţional, pe care Janet nu-l mai văzuse de 
ani de zile. 

Un zâmbet care avea să se transforme într-o furie întunecată 
imediat ce Marge îi va explica de ce venise, ca să-i invite la o 
petrecere dată în cinstea lor sâmbătă seara. 

Dar zâmbetul lui Ted nu se întunecă. Se înmuie doar puțin și 
chipul lui exprima mai degrabă un soi de regret înțelegător. 

— Ei bine, presupun că nu mă pot aștepta ca toată lumea să 
creadă în planul meu, spuse el. Mă bucur însă că nu vom fi 
singuri. 

Își mută privirea spre Janet: 

— Avem planuri pentru sâmbătă seara? 

„De parcă am fi avut vreun plan pentru sâmbetele din ultimii 
zece ani, gândi Janet cu amărăciune.” Dădu din cap că nu. 

Ted se întoarse din nou spre Marge Engstrom: 

— Atunci ne vedem sâmbătă. E nevoie să aducem ceva? 

„Să aducem ceva?” repetă Janet în gând. Singurul lucru pe 
care îl ducea Ted la o petrecere erau nenumăratele sticle de 
băutură pe care le bea tot el înainte să ajungă acolo. Dar ce mai 
conta, la urma urmei? Odată plecată cu tot cu copii, șansele ca 
Ted să-și amintească de petrecere erau aproape nule, ca să nu 
mai vorbim de posibilitatea de a-și face apariţia treaz. Și atunci 
va dispărea și disponibilitatea primarului de a-i oferi o mână de 
ajutor. 

Dar deja nu mai era problema ei. 

— Trebuie să mă uit în agendă, spuse ea. 

Îl acoperise pe Ted atâţia ani, încât vocea ei nu trăda nici cel 
mai mic semn de emoție. 

— E bine dacă vă sun mâine? 

Dar când Marge plecă după câteva minute, renunţă la tonul 
neutru. 


118 


— Unde ai fost? întrebă ea. Ai idee ce înseamnă să te trezești 
și să descoperi că perechea ta - care era atât de beat, încât nu 
se putea ţine pe picioare ultima oară când l-ai văzut - a plecat 
cu mașina? 

Ted dădu să răspundă, dar Janet nu-l lăsă să vorbească: 

— Normal că nu știi! Și niciodată nu vei ști, atâta timp cât o să 
mai fii căsătorit cu mine. Dar s-a terminat, Ted. Mi-a ajuns! 
Înțelegi? Mi-a ajuns până peste cap! 

Făcu o pauză, trase aer în piept și se pregăti pentru un 
răspuns exploziv. 

— Îmi pare rău, zise el blând. Nu știu cum ai suportat atâtea 
în toţi anii ăștia. 

Căinţa sinceră din vocea lui o lăsă mască pe Janet. Ea se 
pregătise pentru scena obișnuită: o ceartă din ce în ce mai urâtă 
care se termina întotdeauna cu ea în lacrimi. De-abia atunci, 
după ce o aducea la tăcere, zdrobindu-i apărarea puţin câte 
puţin, o lua în braţe și îi promitea că lucrurile se vor schimba. 
Dar niciodată, de când începuse să bea, nu sugerase că ea nu ar 
fi trebuit să-i suporte viciul. 

Dar chiar și așa era sigură că, indiferent de ceea ce Îi 
spusese, motivaţia lui era simplă - să o determine să rămână 
lângă el, să aibă grijă de el. Se uită suspicioasă la el: 

— De ce ai ști? întrebă ea, cu o voce care-i reflecta perfect 
oboseala. Ai fost prea beat ca să-ţi dai seama, nu-i așa? Prea 
beat ca să înţelegi de ce îţi pierzi slujba, prea beat ca să vezi cât 
le este de teamă copiilor de tine. Și mult prea beat ca să îţi dai 
seama ce mi-ai făcut mie. 

Molly, care stătea în picioare în locul ei de joacă, ţinându-se 
de plasă cu mânuţele, începu să plângă și Janet se aplecă și o 
luă în brațe. 

— Gata, iubita lu' mama, nu s-a întâmplat nimic, o liniști ea. 
Mami și tati nu o să se certe. N-o să se mai certe niciodată. Se 
uită la Ted: Plec în după-amiaza asta, îi spuse ea, imediat ce 
pun câteva lucruri în mașină. 

Scout, care stătea pe covor, se ridică brusc, scheunând de 
parcă ar fi înțeles ce zice ea: 

— Nu-ţi face griji, băiete, îi spuse ea câinelui. Te luăm și pe 
tine. 


119 


Încă o dată se pregăti pentru atacul pe care avea să-l lanseze 
Ted ca să-i schimbe hotărârea, trecând peste orice. Dar Ted o 
surprinse și de data asta: 

— Lasă-mă să-ţi povestesc ce s-a întâmplat aseară, rosti Ted 
atât de încet, încât chiar reuși să îi atragă atenţia. 

Dar nu se lăsă păcălită: 

— Vrei să zici că îţi mai amintești? 

Ted dădu din cap: 

— Fiecare secundă. După ce ai plecat, am continuat să beau 
și am început să rătăcesc prin casă. Și oriunde mă duceam, nu 
vedeam decât mizerie. Un zâmbet amar îi apăru pe buze: Era ca 
și când m-aș fi privit pe mine, continuă el, arătând cu mâna spre 
bucătărie și spre grădina plină de buruieni. Totul e distrus aici, 
la fel de distrus ca și mine. În doar câţiva ani se va duce pe 
copcă. 

Se întoarse spre Janet și îi întâlni privirea: 

— La fel ca și mine, mai adăugă el. Noaptea trecută mi-am 
dat seama, în sfârșit. Nu numai că distrug căsnicia noastră, 
relaţia cu copiii și cariera mea. Asta în cazul în care slujba de la 
Majestic se poate numi o carieră, zise el ironic, dar fără nicio 
urmă din văicăreala de care Janet se săturase. Mă distrug chiar 
și pe mine. Și am hotărât că nu vreau să mor. 

Janet simţi cum i se prăbușește, insesizabil aproape, tot 
sistemul de apărare și se luptă și mai tare. 

— Și, întrebă ea cu sarcasm deliberat, când ai descoperit tu 
marele adevăr, ce ai hotărât, mai exact, să faci? 

Ted tresări, dar nu contracară: 

— Mi s-a făcut rău, răspunse el. M-am dus în pivniță și am 
vomitat mai mult decât am vomitat eu în toată viaţa mea la un 
loc. 

Pentru prima dată de când începuseră să discute, îi apăru un 
zâmbet jucăuș în colțul gurii și ochii îi licăriră șugubăţ: 

— Și trebuie să recunoști că am vomitat ceva la viața mea. 

Pentru că Janet refuză să guste gluma, zâmbetul lui păli: 

— Uită-te la mine, spuse el încet. Uită-te în ochii mei. 

„N-o face! își spuse Janet. Dar deja nu se mai simţea sigură pe 
ea, așa că în cele din urmă se uită în ochii lui. 

Ceva se schimbase. 

Nu era vorba doar de claritatea privirii, care oricum era 
surprinzătoare, având în vedere cât băuse noaptea trecută. Dar 


120 


poate îl ajutase faptul că dăduse afară mai toată cantitatea și 
somnul ștersese urmele. 

Parcă îi citise gândurile. 

— Când bei cât am băut eu, ai nevoie de mult mai mult ca să 
îți revii după așa o mahmureală. 

Janet nu răspunse, dar îl privi în continuare. Redescoperi ceva 
familiar în ochii lui, ceva de care își amintea vag. 

Apoi știu. Simţise același lucru ca atunci când s-au întâlnit 
prima dată și simţise că se îneacă în privirea lui și că nu mai 
conta decât mângâierea lui. 

— Vino cu mine, zise el. 

O ridică pe Molly din braţele ei și o așeză delicat la loc în ţarc. 
O luă pe Janet de mână, ieșiră din bucătărie, trecură prin hol și 
prin living până în camera mică, în care îl găsise noaptea 
trecută. 

Sticla goală încă mai zăcea pe podea, iar cutia cu sticlele 
pline era așezată pe jos. Când Ted ridică o sticlă de votcă, îi 
rupse plasticul și o deschise, Janet simţi un gol în stomac. Oare 
avea de gând să-i arate că se schimbase, trăgând o dușcă? Dar 
în loc să ducă sticla la buze, o răsturnă în chiuveta barului 
construit în perete, chiar lângă șemineu. 

Lăsă conţinutul să se scurgă. 

Se întinse după o altă sticlă pe care o goli. 

Apoi alta și alta, până când în cutie nu a mai rămas nimic. 

— M-ai văzut tu pe mine vreodată făcând așa ceva? întrebă 
el. 

Janet se gândi atunci la toate promisiunile auzite. 

„Nu trebuie să beau. Mie îmi place să beau... 

Doar pentru că este aici, nu înseamnă și că am s-o și beau... 

N-o să pun în gură niciun strop, dar trebuie să avem ceva cu 
care să servim oaspeţii, nu-i așa?” 

De câte ori le auzise? Câte alte variante mai fuseseră? Și de 
câte ori nu golise ea singură sticlele, dar în zadar, pentru că Ted 
le găsea înlocuitori în mai puţin de o oră. Avea chiar și o 
motivaţie pentru gestul său: „Fie și dacă mă hotărăsc să trag o 
dușcă - ceea ce nu se va întâmpla - n-ar fi mai bine să o am la 
îndemână?” 

„Nu! ar fi vrut ea să strige. Nu vreau să mai bei deloc!” 

Dar indiferent de ce zicea ea, nu se rezolva nimic. Nu fusese 
niciun moment - cu excepţia cazurilor când rămâneau fără 


121 


niciun ban - în care să nu se găsească vreo sticlă cu băutură în 
casă. Apoi își aduse aminte de remorca din spatele mașinii. 

Din nou parcă îi citise gândurile. 

— Și nici n-am mai cumpărat alta, spuse el. 

Chiar atunci un fulger lumină cerul și casa se zgudui sub 
puterea trăsnetului. Începură să cadă primele picături de ploaie. 

— Oh, Doamne, strigă Ted. Trebuie să duc neapărat toate 
materialele alea în magazie înainte să fie distruse! 

Golind ultima sticlă în chiuvetă, o luă la fugă prin casă să iasă 
pe ușa din spate. Când Janet îl ajunse din urmă, Ted deja era 
băgat cu totul în remorcă. 

— Trebuie să fie niște folii de plastic pe aici, pe undeva... 

Mâinile lui găsiră ceva și trase brusc: 

— Uite! strigă el. 

Rupse cât putu de repede o sacoșă de plastic și scoase o 
bucată de polietilenă și o scutură ca s-o desfacă. Ceva mai 
târziu el și Janet acoperiseră remorca, protejându-i conţinutul 
împotriva furtunii. Însă vântul deja începea să o tragă încolo și 
încoace; în câteva minute ar fi fost smulsă. 

— Urcă-te în mașină, îi spuse Ted, în timp ce ploaia începu să 
cadă în rafale. Eu o să deschid ușile de la magazie și tu bag-o 
înăuntru. 

— Dar n-am suficient spaţiu să intru, protestă Janet. 

— Hai, dă-o cu spatele, răspunse Ted. Te ghidez eu. 

Deja turna cu găleata. 

— Dar o să te uzi fleașcă..., începu Janet, însă Ted deja se 
muncea să deschidă ușile garajului improvizat. 

Se urcă în mașină și încercă să urmeze instrucțiunile lui Ted. 

Janet băgă în marșarier, trăgând de volan în stânga și-n 
dreapta, în încercarea de a introduce remorca înăuntru. De două 
ori se văzu obligată să dea înainte pentru a relua manevra. 

Între timp ploaia se înteţise atât de tare, încât de-abia îl mai 
zărea pe Ted, deși ștergătoarele erau date la maximum. 

La a treia încercare, reuși în sfârșit să-i facă loc remorcii în 
garaj și se sperie când auzi roata din spate de pe dreapta cum 
se lovește de cadrul ușii. Dându-se jos, se repezi la adăpostul 
clădirii, unde îl găsi pe Ted așezând încă o folie de plastic pe 
care o legă strâns cu niște sfoară. 

— Chiar mă întrebam de ce am cumpărat chestia asta, zise el 
în timp ce asigură și ultimul colț. Acum știu. 


122 


Se uită în sus, la tavanul găurit prin care se scurgea apă. 

— Poate ar trebui să mă urc acolo chiar acum să o repar 
cumva. 

— Eşti nebun? întrebă Janet. O să aluneci și o să-ţi rupi gâtul! 

— Dar... 

— Niciun dar, mai spuse Janet. Hai să intrăm în casă înainte 
să fie și mai rău. 

Traversară curtea în fugă până la ușa din spate, repezindu-se 
în bucătărie chiar când începu să fulgere și să bubuie atât de 
tare, încât Molly începu să ţipe. De data asta Ted fu cel care o 
luă în braţe să o liniștească: 

— Nu-i nimic, draga mea, șopti el legănând-o. Doar un tunet. 
Nu poate să-i facă rău prinţesei lu' tata. 

În timp ce-l privea cum o alintă pe fetiţă, Janet încercă să se 
lămurească dacă nu cumva gestul lui era doar o altă metodă de 
a o determina să rămână cu el. 

Dar dacă se prefăcea, atunci Ted era un actor al naibii de bun. 

Deși ud leoarcă, el continua să o liniștească pe Molly și, când 
fetița se potoli, îi zâmbi lui Janet: 

— Cred că ne-am descurcat bine afară, nu-i așa? 

Janet se uită fix la el: 

— Ştii că am lovit aripa din spate, nu? întrebă Janet. 

Ted dădu din umeri: 

— La cum arată mașina, cine o să bage de seamă? Sunt uimit 
de cât de bine te-ai descurcat, având în vedere cât de tare 
ploua. 

După un moment de tăcere, adaugă: 

— Știu că trebuie să pleci. 

Vocea lui era calmă: 

— O să desfac remorca. 

Ezită din nou și Janet îl văzu cum caută cuvintele cele mai 
potrivite. Dar parcă simțea și el că era prea târziu și că nimic nu 
mai putea să o convingă. Încă o dată ochii lui - albaștri, clari și 
adânci ca în ziua în care l-a cunoscut - îi găsiră pe-ai ei: 

— Îmi pare rău, rosti el învins. Îmi pare rău pentru tot. 

Se îndreptă spre ușa din spate și ea știu - în adâncul sufletului 
ei - că spunea adevărul. 

Ceva din interiorul lui se schimbase, într-adevăr, în sfârșit. 

— Ted? 

El se opri, apoi se întoarse spre ea: 


123 


— Poate încă o zi, o auzi rostind. O să mai rămânem o zi să 
vedem ce se întâmplă. 


17. 


Sunetul clopoţelului care anunţă sfârșitul orelor o sperie atât 
de tare pe Kim, încât aproape sări din banca neîncăpătoare în 
care stătea de o bună bucată de timp, chinuindu-se să 
descifreze o ecuaţie de gradul al doilea care părea imposibil de 
rezolvat. Pe masură ce ziua trecea, avea tot mai tare senzaţia 
că se făcuse o greșeală îngrozitoare, iar ea nimerise dintr-o 
neînțelegere în acea clasă. Deși era de-o seamă cu ceilalţi copii, 
niciunul nu părea să fie nepregătit, așa cum se simțea ea. Era 
posibil ca școala publică la care mersese, împreună cu Jared să 
fi fost mult mai slabă decât Școala Catolică? Fără îndoială, 
judecând după colegii ei care, cel puţin la matematică, fizică și 
franceză erau al naibii de buni. Restul materiilor nu erau așa de 
rele - îi plăcuseră întotdeauna istoria și engleza. Dar materiile la 
care se simţea ea pusă în încurcătură erau aproape imposibile. 
Işi îndesă cărțile în ghiozdan și se îndreptă spre vestiare, 
întrebându-se dacă și Jared avea aceleași probleme. Dacă da, 
atunci amândoi o dăduseră în bară. Cel puţin înainte materiile 
preferate erau diferite și se puteau ajuta unul pe celălalt. 

Vestiarul ei se afla pe la jumătatea coridorului principal de la 
etajul al doilea al clădirii. Formă combinaţia și simţi că i se 
înmoaie picioarele când văzu că ușa nu se deschide. De-abia la 
a treia încercare realiză că se înșela - folosea combinaţia de la 
fosta școală. In timp ce degetele mai roteau încă o dată micul 
cadran, simţi că în spatele ei stă cineva. 

Cineva care o enerva într-un mod ciudat. Încercă să se 
concentreze asupra cifrului, dar, după primul număr, mintea ei 
se goli. 

„De cât ori trebuie să mai răsucesc? De două ori? De trei ori?” 

Și la ce număr trebuia să se oprească? Răspunsul veni pe 
neașteptate: douăzeci și șase! 

Sau opt oare? 

Nu! Opt era ultimul număr! 


124 


O luă de la capăt, dar simţi cum persoana din spatele ei se 
apropie și mai tare și brusc i se făcu părul măciucă. 

Ce voia? 

Era foarte aproape de ea acum. Atât de aproape, încât îi 
simţea răsuflarea. 

O s-o atingă! 

| se făcu pielea de găină. Din clipă în clipă o să-i vadă și 
degetele. Nemaiputând să suporte, se întoarse pentru a da ochii 
cu cel care stătea în spatele ei. 

— Ce..., începu ea, dar se opri brusc. 

„Jared! Era doar Jared!” 

— Doamne, răsuflă ea ușurată ducându-și mâna la piept și 
sprijinindu-se de dulap. M-ai speriat! De ce n-ai zis nimic? 

Jared aruncă priviri în stânga și în dreapta. „Căuta pe cineva?” 
Kim cercetă coridorul, recunoscând câteva chipuri, și pentru 
unele dintre ele, amintindu-și chiar numele respective. „Dar de 
cine se ferea Jared?” 

— Pe cine cauţi? întrebă ea. 

El se încruntă: 

— Pe nimeni. Dar am o vagă bănuială că sunt căutat de 
călugăriţe, rosti el cu o jumătate de gură. 

Kim făcu ochii mari. Mai întâi plecase de acasă fără să-și 
mănânce micul dejun și fără să o aștepte și pe ea. Apoi nu-l mai 
văzuse aproape toată ziua. Nu dăduse de el nici la prânz, la 
cantină, așa că, în cele din urmă, se așeză la masă cu o fată pe 
nume Sandy Engstrom și cu unele dintre prietenele acesteia. 
Insă mai toată ora îl căută cu privirea pe Jared, incapabilă să se 
concentreze asupra flecărelii colegelor ei. 

— De ce să te caute? întrebă în cele din urmă. Ai făcut ceva 
rău? 

Jared clătină din cap: 

— Pur și simplu, femeile astea nu mă înghit. 

Kim își dădu ochii peste cap: 

— Cum adică, nu te înghit? Ele oricum se comportă ca niște 
cotoroanțe acre. 

Jared se încruntă: 

— Dacă-ţi zic, nu mă plac pe mine! Toată ziua m-au 
supravegheat. 

— Adică te-au urmărit? zise Kim. 


125 


„De ce naiba să-l urmărească tocmai pe Jared?” Apoi crezu că 
știe răspunsul - și el simţea același lucru ca și ea, că aici totul va 
fi mai greu. Din aceleași motive, interpretaseră amândoi răceala 
călugăriţelor drept un afront personal. 

— N-au nimic cu tine, protestă ea. Doar că aici e diferit, asta-i 
tot. 

Se întoarse cu fața spre dulap, apucându-se din nou să 
rotească butonul până când, în sfârșit, încuietoarea cedă: 

— Toată ziua m-am simţit ca o înapoiată mintal, dar n-are 
nicio legătură cu călugărițele. E doar... 

Dar Jared deja nu o mai asculta. 

De fapt, nici nu mai era în spatele ei. Când închise dulapul, îl 
văzu dispărând pe scările de la capătul holului. 

„Ce se întâmplă? De ce astăzi se comporta atât de ciudat?” 

Și nu numai că se comporta aiurea. Mai era ceva - ceva mai 
puternic. : 

Legătura specială dintre gemeni. l|și aduse aminte că 
dimineață simțise o senzație dubioasă de singurătate, de parcă 
legătura spirituală ce îi unise dintotdeauna pe ei se rupsese 
brusc. La început crezuse că de vină sunt toanele lui Jared și 
fusese sigură că, atunci când va ajunge la școală, legătura se va 
restabili. Dar nu se întâmplase așa și toată ziua o încercase un 
sentiment neobișnuit de singurătate pe care nu-l mai simţise 
niciodată înainte. 

lar mai adineauri, când stătea chiar în spatele ei - la mai puţin 
de jumătate de metru de ea - habar n-avusese că era el! Asta 
nu se mai întâmplase niciodată. Toată viaţa ei simţise când 
Jared era în apropiere și, când intra într-o cameră, știa dacă 
fratele ei era acolo. În copilărie aveau chiar un joc al lor, în care 
se ascundeau, încercând fiecare să-l păcălească pe celălalt. Dar 
niciunul din ei nu câștigase. 

Până astăzi. 

Și-atunci înțelese de ce se simţea Jared atât de ciudat. 
„Același lucru i se întâmplase și lui! Normal! Asta era.” Se grăbi 
să-l ajungă pe fratele ei din urmă, făcându-și loc prin mulţimea 
de elevi ce umplea holul, apoi începu să coboare câte două 
trepte odată. Intrând în grabă pe ușa principală, se uită în jur 
după Jared și îl zări ceva mai departe, vorbind cu Luke Roberts. 
Zori pasul spre el, strigându-l. Dar când se apropie, amândoi 


126 


băieții tăcură și, când Jared o privi, avu senzaţia că nu prea era 
bucuros să o vadă. Cuvintele rostite de el îi confirmară bănuiala: 

— Nu poţi să mă lași și pe mine singur? 

Kim îngheță: 

— Eu, ăăă, eu doar... 

Se tot bâlbâi, incapabilă să găsească vorbele potrivite. Jared 
continua să o privească fix și, acum, că stătea în lumina soarelui 
- și mai puternic după furtuna de dimineaţă - văzu că în ochii lui 
se schimbase ceva. Acolo unde înainte se afla poarta prin care 
ea întrezărea sufletul fratelui ei, simţea acum un fel de perdea 
groasă, ca și cum ar fi vrut să ascundă ceva ce ea nu trebuia să 
descopere. 

„lmi ascunde sigur ceva. 

Muffin! Asta trebuia să fie - a aflat ce s-a întâmplat cu pisica 
mea și nu vrea să-mi spună. Ceea ce însemna că...” | se 
înmuiară genunchii când se gândi la posibilul motiv pentru care 
Jared îi ascundea acest lucru: 

— E vorba de Muffin, nu-i așa? întrebă ea. 

Chipul lui Jared era în continuare impasibil. 

— Ai găsit-o, așadar? 

Crezu că zărește o licărire în ochii fratelui ei, dar aceasta 
dispăru foarte repede. Și iarăși legătura dintre gemeni nu-i mai 
transmitea nimic. Dar chiar dacă Jared nu-și trădase gândurile, 
Kim era sigură că avea dreptate. 

Muffin nu o să mai vină acasă! Ochii i se umplură de lacrimi, 
dar reuși să se abţină să nu plângă. 

— Eu... eu credeam că am putea să mergem împreună acasă, 
rosti ea în cele din urmă, pentru prima dată în viața ei simțind 
că nu dorește să-i împărtășească fratelui ei ceea ce simte. 

Inainte ca el să răspundă, ea știa deja răspunsul, dar de data 
asta, nu mai era vorba nici despre legătura dintre gemeni, nici 
despre Muffin. Acum vedea clar pe faţa lui. 

— O să mai rămân cu Luke o vreme, zise el. Tu du-te înainte! 

Brusc, toată neliniștea, toată îngrijorarea pe care o simţise se 
transformă în altceva. 

Furie. 

Păi, dacă așa stăteau lucrurile - dacă voia să o respingă - 
foarte bine! 


127 


Fără să mai scoată niciun cuvânt, se întoarse și plecă grăbită, 
cu capul și spatele drept, hotărâtă să nu-l lase pe Jared să 
observe lacrimile din ochi. 

Când sora lui se îndepărtă suficient, Jared se întoarse spre 
Luke Roberts: 

— Așa, ia zi, cum facem? întrebă el. Dacă îți arăt unde e 
cabana, îmi spui cine locuiește acolo? 

Luke își lăsă neliniștit greutatea de pe un picior pe altul: 

— Dar de ce vrei să știi? se foi el în continuare. Când ai văzut 
tu locul ăla? 

Tonul lui Jared se aspri: 

— Cineva a omorât pisica surorii mele, îi spuse el lui Luke. l-a 
bătut în cuie pielea pe zidul din spate al magaziei noastre. 

Luke se încruntă: 

— Câinele meu i-a luat urma până la o cabană, dar acolo am 
dat peste doi ogari care o păzeau. 

— Poate ar trebui să o lași baltă, sugeră Luke. Nu poate și sor- 
ta să-și ia altă pisică? 

Jared îl privi rece pe Luke: 

— Ţi-e frică, să-nţeleg? zise el cu voce joasă și o privire 
sfidătoare. 

Celălalt băiat strânse din dinţi și dădu să ridice pumnul. Dar 
Jared continuă să-l privească fix și neiertător pe Luke, până când 
acesta se relaxă. 

— Bine, răspunse Luke. Să mergem. 

a 

Kim era atât de tulburată în urma confruntării cu fratele ei, 
încât de-abia sesiză în aer un miros înţepător de fum. Dar, după 
ce coti, îl văzu - un nor mare de fum ce se ridica spre cer. 

„Casa!” 

Cu inima bătând să-i spargă pieptul, o luă la fugă, apoi 
încetini când își dădu seama că flăcările nu cuprinseseră 
clădirea. In curtea din spatele casei ardea un foc mare, care 
trimitea în sus niște nori de fum atât de groși, încât acoperiseră 
casa cu totul. Când se apropie mai bine, îl zări pe tatăl ei cu 
bustul gol și pielea lucind de transpiraţie de la câtă iederă 
agăţată în arborii de magnolia tăiase. Exact în momentul în care 
Kim intră în curte, el tocmai arunca pe foc un braţ zdravăn de 
lujeri. Flăcările cuprinseră lacome jertfa bogată, scuipând noi 
dâre de fum spre cer și umplând după-amiaza cu șuierăturile și 


128 


cu trosniturile scoase de grămada de buruieni. Fata se opri și se 
dădu înapoi, ferindu-se de flăcările vorace. Chiar și când focul se 
mai domoli puţin, ea tot mai privea scena cu teamă. 

„E oare tata beat? Nu prea pare să fie” și, când se uită în jur 
să vadă sticla de care el nu se despărțea niciodată, nu găsi 
nimic - nici măcar o cutie goală de bere. În plus, iedera toată 
dispăruse. Vechea magazie fusese eliberată din strânsoarea 
vitelor, la fel și casa, iar movilele apărute între timp dispăruseră 
din curte. Acolo unde în dimineaţa aceea pământul nu era decât 
un ghem de tentacule invadatoare, acum nu mai rămăseseră 
decât urmele a ceea ce fusese odată o peluză, alături de 
scheletele tufișurilor pe care iedera le sugrumase cu mult timp 
în urmă. 

— Nu e așa de rău pe cât pare, auzi ea vocea tatălui ei. 

Speriată, Kim se întoarse pentru a da nas în nas cu tatăl ei, 
care stătea foarte aproape. Instinctiv, făcu vreo câțiva pași 
înapoi pentru a se îndepărta de obișnuiţii aburi ai beţiei. 

— Ușurel, Prinţesă, spuse el, zâmbindu-i și folosind numele cu 
care o alinta cu mulţi ani în urmă. Îţi vine să crezi sau nu, dar să 
știi că nu sunt beat. 

Cuvintele lui o surprinseră la fel de mult ca și modul lui de 
adresare. Incercă să-și aducă aminte când recunoscuse ultima 
oară că bea prea mult, darămite că băutura e un obicei, și 
răspunsul îi veni imediat în minte. 

Niciodată. 

De când se știa ea, Kim nu și-l amintea pe tatăl ei altfel decât 
insistând să îi convingă pe ceilalţi că el nu are nicio problemă cu 
băutura. 

— Nici nu credeam asta, lăsă ea să-i scape atât de rapid, încât 
el înțelese imediat că, de fapt, ea exact la asta se gândea. 

Işi adună toate puterile, pregătindu-se să încaseze o 
muștruluială zdravănă. Spre uimirea ei, Ted continuă să 
zâmbească: 

— Ba sigur că asta credeai, zise el. Să fim serioși - au trecut 
niște ani buni de când nu m-ai mai văzut treaz. 

Kim era năucită. Ce, Doamne iartă-mă, se întâmplă astăzi? 

— Aăăă, eu... eu n-am vrut, adică... ăăăă, n-am vrut să... 
îngână ea. 

Tatăl său vru s-o tragă mai aproape de el, dar se opri brusc: 


129 


— Consideră că te-am îmbrățișat, spuse el, aruncând o privire 
spre mâinile lui murdare. Dacă te-aș fi luat în braţe, probabil că 
m-ai fi crezut. Dar jur că n-am băut. Cel puţin nu de azi-noapte. 

Kim privi spre casă și cuvintele tatălui ei îi confirmară faptul 
că el îi ghicise gândurile. 

— Mama mi-a mai acordat o ultimă șansă, spuse el. Am avut 
o discuţie serioasă de dimineaţă. Dar nu ne-am certat - adăugă 
rapid, când îi văzu expresia. O conversaţie normală, civilizată. 

Ezită și Kim avu senzația că tatăl ei nu știe dacă să-i spună 
mai multe sau nu. Apoi continuă, și din nou vorbele lui o lăsară 
perplexă: 

— Știu că n-am fost cel mai grozav tată. Și nu încerc să-mi 
caut scuze. Eu sunt singurul vinovat pentru asta... 

Îi vorbi așa, direct și sincer, timp de cinci minute după care 
încheie: 

— Nu-ţi cer să mă ierți și în niciun caz să ștergi trecutul cu 
buretele. Tot ce pot să fac este să îmi cer scuze pentru întreaga 
suferință pe care ţi-am provocat-o ţie, și celorlalţi. Sunt 
conștient că nu am cum să mă revanșez față de tine, dar promit 
să-mi dau toată silința de acum înainte. 

Când ochii lui Kim se umplură de lacrimi, tatăl ei zâmbi și 
chipul i se lumină. 

— La urma urmei, indiferent ce voi face de acum nu are cum 
să fie mai rău decât în trecut, nu? 

Kim ezită, apoi dădu din cap. O parte din ea dorea să sară de 
gâtul tatălui ei și să simtă îmbrăţișarea aceea puternică de care 
îi era așa dor. Dar o altă parte - partea aceea care învățase să 
nu creadă nimic din ceea ce spunea tatăl ei - îi striga să se 
abţină. Prinsă în mrejele propriilor emoţii, încercând să găsească 
răspunsul potrivit, își dădu seama că tatăl ei îi citește încă o 
dată gândurile în același mod în care o făcea și fratele ei. 

— Nu trebuie să spui nimic. De fapt, în locul tău, aș fi destul 
de suspicios acum. 

Își ridică privirea spre el, uitându-se drept în ochii lui pentru 
prima dată, după ani buni. „Oare spune adevărul?” Voia să-l 
creadă, mai mult decât orice pe lumea asta. Fără să-și dea 
seama, strânse în mână micuța cruce de aur primită de la 
mătușa Cora, ca și cum mica amuletă ar fi putut să o ajute. 

— Stai liniștită, îi spuse tatăl ei. De ce nu intri să stai de vorbă 
puțin cu mama ta? Ted își ridică privirea spre cer: Mai am doar 


130 


trei ore și scap de mizeria asta și, dacă mă grăbesc, am toate 
șansele să reușesc. 

Ted se apucă din nou de tăiat vitele groase care încă mai 
înconjurau câţiva stejari și sălciile pletoase, eliberând de povară 
ramurile bogate. ledera opunea rezistenţă, dar, în cele din urmă, 
reuși să o doboare și să o arunce în mijlocul flăcărilor. După ce 
focul o transformă în cenușă, Kim se întoarse și porni spre casă. 

Observă schimbarea imediat ce intră în bucătărie: cutiile care 
dimineaţă erau puse una peste alta lângă peretele încăperii 
dispăruseră; mai târziu avea să descopere că fuseseră golite, iar 
vesela și oalele fuseseră aranjate frumos în bufet. Camera 
strălucea de curățenie, iar petele de pe chiuvetă dispăruseră și 
ele. Frigiderul vechi pe care îl cumpăraseră în Shreveport nu 
mai era; în locul lui apăruse unul nou-nouț, iar soba demodată 
pe care mama ei reușise să gătească cina din seara trecută 
fusese înlocuită cu un aragaz imens cu două cuptoare și șase 
ochiuri, ce se potrivea mai degrabă în bucătăria unui restaurant. 

— Mamă? strigă ea. Unde ești? 

— In atelier, răspunse ea. 

Atelierul suferise și el transformări importante între timp. 
Restul ferestrelor fuseseră spălate și totul era despachetat și 
pus la loc. Molly se juca cu o păpușă. Mama ei se cocoţase pe un 
taburet, cu o bucată de cărbune în mâna dreaptă, studiind cu 
atenție pânza așezată pe șevaletul din faţa ei. Când Janet se 
întoarse spre ea, Kim înţelese brusc că schimbările pe care le 
sesizase deja nu se rezumau doar la curte, la casă și la tatăl ei. 

Durerea și deznădejdea de pe chipul mamei dispăruseră. Era 
total schimbată. Ochii ei, care păreau atât de obosiţi azi- 
dimineaţă, străluceau și parcă întinerise brusc. 

— Vino și uită-te, îi zise Janet înainte ca fata să apuce să 
rostească vreun cuvânt. Spune-mi ce crezi! 

Aproape cu precauţie, Kim se apropie de pânză, nefiind prea 
sigură la ce să se aștepte. 

Era o schiţă a unei scene de exterior, dar nu semăna deloc cu 
grădina în paragină, din spatele ferestrei. Pe pânză era desenată 
o grădină obișnuită. Deși era ceva mai mult decât o schiţă în 
cărbune, compoziţia făcută de mama ei îi dădu lui Kim 
sentimentul sinistru că se uita, cumva, în trecut. Era ca și când 
mama ei și-ar fi imaginat cum arăta grădina cu un secol în 


131 


urmă. Pe fundal apărea silueta singuratică a unui bărbat, în 
care, deși era de-abia schiţată, Kim recunoscu figura tatălui ei. 

Dar nu tatăl pe care-l știa de o viaţă. 

Era tatăl pe care îl întâlnise afară ceva mai devreme, cu 
expresia senină și cu ochii zâmbind blând. 

„Așadar, nu s-a schimbat numai față de mine, se gândi Kim. Și 
mama a văzut transformarea.” 

— Ce s-a întâmplat? întrebă cu privirea aţintită pe pânză și 
așteptând răspunsul mamei ei. Vrei să-mi spui și mie ce se 
petrece aici? Dimineaţă... 

— Dimineaţa de azi pare atât de departe! o întrerupse Janet. 

Se apropie de Kim, uitându-se la silueta lui Ted peste umărul 
fiicei sale. 

— Noaptea trecută s-a întâmplat ceva cu el, spuse ea. E ca și 
când... 

Ezită, căutând cuvintele potrivite: 

— E ca și când s-ar fi trezit, în sfârșit, spuse ea. 

Cu grijă îi relată toate evenimentele petrecute în timpul zilei: 

— De atunci muncește întruna, încheie ea. A venit și un 
camion care a adus aragazul cel nou și frigiderul și, după ce m-a 
ajutat să le aranjez în bucătărie, s-a dus afară și... ei bine, ai 
văzut și tu ce a făcut! 

Peste câteva minute, când intră în camera ei, Kim încercă să 
pună cap la cap tot ceea ce auzise. Nu mai demult de dimineața 
aceea, atmosfera fusese supertensionată. 

Tatăl ei plecase. 

Mama ei era pregătită să-l părăsească - doar îi spusese asta! 

lar acum totul era diferit. 

Dar cât avea să dureze? 

In ciuda asigurărilor date de ambii părinţi, ei încă nu-i venea 
să creadă. 

Ceva, era convinsă de asta, nu mirosea a bine. 

Deloc. 


18. 
— Cât de departe? întrebă Luke Roberts. 


132 


Jared privi de jur împrejur, pentru că nu știa prea sigur unde 
se află. 

Când plecaseră de la școală, cu o jumătate de oră în urmă, 
intenţionase să se întoarcă acasă și să urmeze drumul pe care îl 
condusese Scout noaptea trecută. Dar, atunci când porniră, se 
gândi că totuși ar putea să găsească drumul dacă la marginea 
orașului va intra în pădure prin partea de est. Rătăciră destul de 
mult prin labirintul de alei și avură senzația că bat pasul pe loc, 
pentru că locurile semănau atât de bine. De câteva ori, Jared 
surprinse privirea bănuitoare a lui Luke și la un moment dat 
văzu clar că acesta era pe punctul de a-l întreba dacă știe măcar 
unde se află. 

În ciuda nesiguranţei ce-l încerca, Jared îl puse la punct printr- 
o singură privire, nevrând să admită că era posibil să se fi 
pierdut. Apoi, cincisprezece minute mai târziu, ajunseră într-un 
loc în care se intersectau două alei și atunci știu. 

„Asta e, gândi el. Asta e calea.” 

Dar cum de știuse? 

Cercetă zona cu atenţie, căutând ceva care să-i sară în ochi, 
ceva care să-i aducă aminte de incursiunea lui în miez de 
noapte alături de Scout. Dar nu găsi nimic. În plus, el își făcuse 
drum până aici prin întuneric, doar la lumina lunii și bazându-se 
pe instinctele lui Scout. 

Și totuși, știa. Asta era calea cea bună. 

— Pe aici, anunţă el. 

— Mda, sigur, bălmăji Luke, trăgându-și blugii, care 
amenințau să-i cadă. N-are nimic în plus faţă de alea pe care 
tocmai... 

Înghiţi în sec când Jared îl ţintui cu aceeași privire care îl 
amuţise ceva mai devreme. 

Totuși, Jared încetini pasul de data asta. 

„Aproape. 

Suntem foarte aproape.” 

Mai cercetă încă o dată pădurea, căutând urmele cabanei. 
Undeva, în stânga, abia vizibilă prin rețeaua de lujeri ce se 
răspândise peste tot, strălucea, luminată de razele soarelui, 
suprafaţa unei ape. 

Un lac. Oare cabana pe care o văzuse azi-noapte era așezată 
lângă un lac? Nu știa. 

— Înainte, zise el încet. E chiar acolo, în faţă. 


Luke își arcui sprâncenele, sceptic: 

— Nu știu, replică el. Poate ar fi mai bine să ne întoarcem în 
oraș, bem și noi o Cola, ceva... 

Dar Jared pornise deja pe alee. Simţi o adiere ușoară venind 
de sus și se opri. 

— Tu simţi ceva? întreba el, adulmecând. 

Luke scutură din cap: 

— Arăt eu a câine de vânătoare, ia zi? 

Asta era! Câinii pe care îi auzise azi-noapte! Îi simţea! 

— Vino, spuse el. Aproape am ajuns. 

Luke ezită din nou, dar, în cele din urmă, cedă. Jared înaintă, 
așteptând parcă hămăitul câinilor. 

Aceștia tăceau însă și brusc Jared știu de ce. Dacă el îi 
mirosea însemna că mergea împotriva vântului și ei nu-l puteau 
simți. 

Ajunse la o cotitură. Deși nu-și amintea niciun bolovan sau 
vreun copac, era sigur că, imediat ce vor trece de locul acela, o 
să dea peste cabana cuibărită în micul luminiș. După un 
moment o văzu. 

Acum, în razele strălucitoare ale soarelui, Jared observă și 
lacul, la doar câţiva metri depărtare de cabană. La mal - care 
era jos și mâlos - erau trase câteva bărci de lemn cu vâsle, atât 
de vechi și de uzate, că păreau să nu mai poată pluti. Fuseseră 
legate de un copac cu o sfoară de bumbac aproape putredă. 

La umbra cabanei se vedeau doi câini ce dormeau liniștiți. 

— Asta e, rosti Jared încet. Știi cine locuiește aici? 

Luke nu răspunse, dar Jared își dădu imediat seama ca băiatul 
cunoștea cabana. 

— Haide, spuse el pe un ton mai ridicat. Zi-mi! 

— Jake Cumberland, răspunse în sfârșit Luke Roberts. E casa 
lui. 

— Cine e? îl presă Jared. 

Luke se schimbă la faţă: g 

— E doar un tip care pune capcane, răspunse. Intotdeauna a 
trăit aici. 

Jared îl fixa cu privirea: 

— Ți-e frică de el, nu-i așa? 

Luke păli, dar dădu din cap că nu. 

— Rahat, spuse Jared. Zi-mi adevărul! 

— Circulă niște... zvonuri, recunoscu Luke. Despre maică-sa. 


134 


— Ce fel de zvonuri? 

— Cică era un fel de preoteasă voodoo sau cam așa ceva. 

Luke se uită în altă parte: 

— Și se mai zice că a lucrat pentru unchiul tău înainte să 
dispară. 

— Să dispară? repetă Jared. Cum adică? Așa, pur și simplu? 

Luke ridică din umeri: 

— Nimeni nu știe exact. Sau cel puţin nimeni din cei cu care 
am vorbit eu. Dar mama susține că ultima oară când a văzut-o 
cineva a fost în seara dinainte ca unchiul tău să se spânzure. 

Se înroși puţin: 

— Mama a auzit că unchiul tău ar fi omorât-o. Umblau tot felul 
de zvonuri despre el și mama lui Jake. Cum că ar fi fost 
împreună și că ea ar fi vrut să-l dea în vileag. Așa că el a 
omorât-o. 

Când Jared își încleștă pumnii și strânse din dinţi, Luke ridică 
mâinile: 

— Hei, nu te supăra pe mine! Eu ţi-am spus doar ce-am auzit. 

Dar Jared nu mai era atent la Luke. Ochii lui priveau fix 
cabana. Cum stătea așa, cocoșată în căldura umedă a amiezii 
părea un câine vlăguit, pe moarte. Toate ferestrele erau sparte - 
câteva geamuri lipseau chiar de tot - iar tencuiala era scorojită 
complet. Avea o verandă dărăpănată, fără niciun fel de 
balustrade și o mare parte din acoperiș era acoperit cu un fel de 
metal, ruginit de canicula și ploile din Louisiana. 

Deși nu era sigur de ce, Jared știa că în cabană nu era nimeni. 

Işi îndreptă privirea spre cei doi dulăi. 

Simţindu-i privirea parcă, câinii se ridicară, agitaţi. Când îl 
văzură, luară poziţia de atac, ţinându-și cozile drepte. În 
momentul în care Jared păși, vântul își schimbă direcția și câinii 
îi adulmecară mirosul. 

Mai făcu un pas și animalele se repeziră spre el, iar lătratul lor 
sfâșie liniștea de afară. 

— Jared, ești nebun? zbieră Luke Roberts. Dacă e și Jake aici? 

— Nu e, spuse Jared. Nu e prin preajmă. 

— De unde dracu' știi tu asta? întrebă Luke, dar Jared nu se 
deranjă să-i răspundă. 

Se apropie și mai tare de cei doi câini, care erau cât pe ce să 
rupă lanţurile, arătându-și colții și urlând neputincioşi că nu 
puteau să ajungă la el. 


135 


Se opri foarte aproape de ei, dar nu într-atât cât să-l poată 
mușca. 

— Vrei să mă muști? întrebă Jared, așezându-se pe vine și 
întinzându-și mâna dreaptă spre câinele care avea lanţul mai 
lung. Asta vrei? O bucăţică din mine? 

Câinele urlă furios, trase și mai tare de lanţ, dar își pierdu 
echilibrul și alunecă în noroiul apărut după furtuna de 
dimineaţă. Se zvârcoli câteva secunde, dar se ridică în patru 
labe și se aruncă din nou spre Jared. 

Băiatul întinse mâna și mai aproape, până când între el și 
colții animalului nu mai rămaseră decât câțiva centimetri. 

— Asta? îl ispiti el. Asta vrei? 

— Bai, tu ești într-o ureche? strigă Luke. Dacă scapă... 

Dar Jared nu-l ascultă: 

— Hai, încearcă, șopti el. Haide, vezi ce se întâmplă! 

Își întinse degetele și mai mult și fălcile câinelui mușcară 
strâns. 

Luke ţipă de parcă el ar fi fost mușcat: 

— lisuse! 

— Ai gustat? șopti Jared, privind fix în ochii animalului. 

Brusc, câinele îi dădu drumul și se așeză covrig pe pământ. În 
timp ce dulăul celălalt continua să latre și să se dea la Jared, 
băiatul se aplecă și-l apucă de ceafă pe cel de jos: 

— Să nu mai faci așa ceva, spuse el încet. Niciodată! 

ÎI strânse și mai tare, după care îi răsuci gâtul dintr-o mișcare. 

Animalul ţipă scurt, un schelălăit ascuţit de durere ce dispăru 
chiar în clipa când gâtul i se frânse. Jared îl lăsă să cadă în noroi. 

Luke privea înmărmurit animalul nemișcat: 

— L-ai omorât, șopti el. 

Jared se întoarse și se uită în ochii lui: 

— M-a mușcat, rosti rece. Ce te așteptai să fac, să-l mângăi 
pe ceafă? 

Cel de-al doilea câine, tăcut acum, adulmeca neliniștit leșul 
fără viață al partenerului său. Apoi se retrase destul de departe, 
până se lipi de zidul cabanei. 

Îndepărtând lanţul de la gâtul animalului mort, Jared îl ridică. 

— Ce-ai de gând să faci cu ăla? întrebă Luke cu un tremur în 
voce. 

Jared nu răspunse. În schimb, se răsuci și cără cadavrul în 
cabana lui Jake Cumberland. 


136 


Ușa se închise după el. 

e 

Jake Cumberland fusese pe lac mai toată după-amiaza. 
Găleata ponosită care îi servea temporar drept coș de pescuit 
era plină cu vreo șase pești - suficienţi pentru el și cei doi câini. 
După ce îl prinsese pe ultimul, cu vreo jumătate de oră înainte, 
se gândise să se întoarcă acasă și să-și scoată puţin ogarii la 
plimbare. O să verifice și capcanele, și poate chiar va vâna. Dar 
se simţea destul de obosit după o noapte nedormită; „mort de 
oboseală” cum ar fi spus mama lui. N-ar fi fost nicio problemă 
dacă s-ar fi culcat imediat ce se întorsese acasă noaptea 
trecută, dar nu putuse deloc să pună geană pe geană din cauza 
câinilor care lătraseră întruna. Zăcuse așa în pat, întrebându-se 
ce ar fi putut să-i întărite în halul ăsta. „Poate vreo pasăre de 
noapte, își spusese el. Sau poate vreun raton, ori vreun sconcs, 
ceva.” Dar știu că nu era vorba de un animal pentru că ogarii 
urlau altfel atunci când adulmecau mirosul unui posibil vânat. Își 
dăduse seama spre dimineaţă ce voiau să-i comunice. 

Îl avertizau, de fapt. 

De aceea aprinsese lanterna și ieșise în ușă. 

Nu văzuse pe nimeni. 

Nu auzise nimic. 

Dar avusese ciudatul sentiment că se ascundea cineva în 
întuneric. 

Cineva care îi supraveghea cabana. 

Așa cum stătea în pragul ușii, încercând să-l zărească pe cel 
se ascundea, i se păru că aude vocea mamei lui ca atunci, în 
copilărie: „Tu poţi să-l simţi, copile! Când e prin preajmă, poți 
să-l simți. Atunci tre’ să ai mare grijă, foarte mare grijă. Căci e 
mai puternic decât tine, copile! Să nu uiţi asta! E mult mai 
puternic”. 

Chiar și după ce câinii se potoliră, Jake rămăsese treaz, 
așteptând venirea zorilor. Când începu să se lumineze de ziuă, 
nu se băgă în pat, ci își văzu de treburile lui obișnuite. Deretică 
prin cabană și hrăni câinii. Verifică să vadă dacă găsește ceva în 
capcanele puse cu o zi înainte, apoi, cât ţinu furtuna se ocupă 
cu jupuirea celor trei iepuri prinși. 

In cele din urmă, fripse niște carne de iepure cât să-i ajungă 
până la cină și plecă la pescuit, deși bănuia că în cea mai mare 
parte a timpului o să moţăie la soare. Dar nu reuși nici măcar să 


137 


ațipească pentru că vorbele mamei sale continuau să-i bântuie 
gândurile. 

„Când e prin preajmă, o să-i simţi prezenţa.” 

„Despre cine vorbea, oare?” Când era doar un copilandru, 
credea că mama se referă la domnul Conway. Dar chiar și atunci 
nu era prea sigur ca știa despre cine este vorba, pentru că nu 
simţea mare lucru când se întâlnea cu stăpânul mamei lui. Până 
în noaptea aceea. 

Ultima noapte a copilăriei lui... 

e 

Jake se trezi în mirosul de fum al luminărilor și ştiu, înainte să 
vadă, ce făcea mama lui. 

Se pregătea să-și folosească magia. 

Așa îi zicea ea - lucra cu magie. „Dar tu să nu încerci”, îl 
avertizase ea prima dată când se trezise în miezul nopții și o 
găsise la măsuta din colțul cabanei lor. „Băieţeii nu trebuie să 
lucreze cu felul ăsta de magie.” ÍI trimisese la culcare în noaptea 
aceea, dar el nu adormise, trăgând cu ochiul de sub pătura 
subțire, singurul lucrul care-l aveau de învelit chiar și în cele mai 
reci zile. 

De atunci, ori de câte ori se trezea și o găsea pe mama lui 
aplecată asupra mesei sărăcăcioase, cu părul ei prins cu esarfa 
albastră pe care i-o cumpărase de Crăciun din bănuții strânși de- 
a lungul unui an întreg, încerca să rămână nemișcat, pentru ca 
ea să nu-și dea seama că este treaz. In noaptea aceea însă se 
dădu jos din pat și se așeză lângă mama lui, urmărinad-o 
îngrijorat cum pregătește păpușa. 

Așa i se zicea. 

O păpușă voodoo. 

Pentru el părea o păpușă ca oricare alta - nici măcar una 
foarte reușită - dar mama îi explicase că nu era chiar așa: 

— Cu o păpușă din asta poți să faci să Ii se întâmple multe 
lucruri oamenilor, îi spusese ea. 

Acum, când o privea cum coase materialul pe lângă 
umplutură, îşi aminti ce îi spusese învăţătoarea cu câteva zile 
înainte, la școală. 

— Profesoara zice că magia nu e bună, rosti el preocupat. 
Zice că, dacă încerci să faci vrăji voodoo pe oameni, ajungi în 
lad. 


Mama lăsă lucrul din mână, iar ochii negri îi străluciră în 
lumina lumânării. 

— Călugărițele nu știu chiar totul. 

Jake privea fix broasca moartă ce zăcea pe masă, chiar lângă 
păpușă, cu stomacul despicat până la gură. 

— Dar eu nu vreau să te duci în lad, adăugă el temător și 
rugător în același timp. 

Mama lui îl mângâie cu blândeţe. 

— Nu-ţi face griji, îl linisti ea. Nu mă duc în lad. Privirea i se 
întoarse spre păpușă: Dar asta nu înseamnă că alţii nu se vor 
duce. Acum, urcă în pat și culcă-te. Trebuie să mergi la școală 
dimineață. 

Jake se strecură înapoi sub pătură, dar câteva momente mai 
târziu, când mama lui ieși afară, se îmbrăcă și plecă după ea. 

La început ea merse pe marginea lacului, căutând printre 
trestiile ce se unduiau grațios, acolo unde se ascundeau de 
obicei broaștele, vânatul preferat al lui Jake. 

Scoase din gât un sunet slab - exact ca cel al broaștelor - și 
aruncă în smârcurile de acolo creatura moartă pe care o văzuse 
băiatul pe masă. Apa se unaui în locul în care căzuse animalul, 
iar ea se opri, bolborosind încet niște cuvinte, pe care Jake nu le 
auzea prea bine. Apoi, mama lui porni mai departe cu păpușa, 
oprindu-se din când în când pentru a mai șopti o incantație, 
pentru a mai rupe vreo creangă sau pentru a mai ridica vreun 
obiect - o dată o pană, altă dată, o piatră - de pe cărare. 

— Toate au magie în ele, îi explicase ea într-o după-amiază 
când dădură peste oasele perfect curățate ale unui corb mort și 
ea se aplecă - luă și ciocul și ghearele - și le băgă în buzunarul 
de la șorț. Orice ființă vie poartă magie în ea, și cele moarte, la 
fel. Trebuie doar să știi cum să le folosești. 

In seara asta însă mama lui adunase atât de multe lucruri, 
încât Jake era convins că urma să fie martorul celei mai 
puternice vrăji. 

O urmări prin întuneric și îşi aminti cuvintele învățătoarei, 
care îl privise de parcă ar fi vrut să-l asigure că știa foarte bine 
ce fel de lucruri face mama lui uneori: 

— Hristos este Mântuitorul și numai prin Hristos ne putem 
salva sufletele. Toate celelalte căi duc spre lad. 


Mergând pe urmele mamei sale, Jake se rugă în gând ca ea să 
se întoarcă la cabană. Apoi, după foarte multă vreme, ieșiră din 
pădure și Jake știa unde se aflau. 

Casa uriașă - casa unde lucra mama lui în fiecare zi, curățând 
podelele, spălând rufele, pregătind masa și făcând diverse alte 
lucruri - se ridica în fata lui, amenințătoare, și brusc avu 
revelația a ceea ce avea să se întâmple. În timp ce el se 
ascunse bine în umbrele adânci ale magaziei, mama lui păși în 
razele de lumină aruncate de luna strălucitoare. Umbla încet, cu 
capul în jos, ca și când ar fi căutat ceva. Apoi, cu o incantație 
ușoară ce părea să iasă din adâncurile sufletului ei, începu să se 
învârtă, trasând o spirală ce se îngusta din ce în ce mai tare 
până când, în cele din urmă, se concentră asupra unui singur 
loc. 

Isi încetini mișcările și se opri. Se așeză pe pământ cu 
picioarele încrucișate. Cu ochii fixati pe una din ferestrele de la 
etajul al doilea, scoase rând pe rând obiectele adunate pe drum. 

Mai întâi, păpușa, pe care o așeză în fața ei, cu capul 
îndreptat spre casă. 

Apoi un cuțit, a cărui lamă lucea în lumina lunii. 

Câteva oase, proaspăt curățate de carne, fură așezate într-un 
cerc. 

Apoi veniră pietrele și putin muschi. Niste frunze și un pumn 
de țărână. 

Le împrăștie pe toate în jurul ei, incantațiile ei căpătând atâta 
forță, încât Jake era convins că puteau trezi și morții din somnul 
lor de veci. 

In casă se aprinse brusc o lumină la etajul al doilea, învăluind 
silueta mamei lui ca o muscă prinsă în pânza unui păianjen. 
Câteva minute mai târziu se deschise ușa și un bărbat ieși în 
prag: 

— Eulalie, tu eşti? 

Jake îi recunoscu vocea - George Conway. Stăpânul casei. 

Bărbatul pentru care lucra mama lui. 

Când văzu dă nu primește niciun răspuns, George Conway 
părăsi casa și se îndreptă spre grădină. Acum stătea aplecat 
chiar deasupra mamei lui și băiatul observă furia ce se aprinse 
pe chipul bărbatului când văzu lucrurile ce o înconjurau pe 
Eulalie Cumberlana: 


140 


— la-ți prostiile cu tine și du-te acasă, Eulalie, îi ordonă 
George Conway. 

Jake își tinu respirația, așteptând ca mama lui să-și strângă 
lucrurile şi să fugă de-acolo cât mai repede. Dar ea îşi ridică fata 
și se uită fix în ochii bărbatului. Apoi, întinse mâna dreaptă și 
arătă spre silueta masivă a casei ce se profila pe cerul 
întunecat. 

— Diavolul, intonă vocea ei. Diavolul e peste tot. Și în casă și 
în tine! Ridică păpușa și i-o scutură în față: Acum e înăuntru. 
Diavolul e prins aici. Smulse cuțitul și îl apropie de păpușă: 
Curând o să-l scot. O să-l alung de tot. 

George Conway continua să se uite la ea cu ochii strălucind: 

— Tu să nu mă ameninţi pe mine, Eulalie Cumberland. Să nu 
îndrăznești să mă ameninți. 

Jake văzu cum pieptul mamei sale se umflă când se împotrivi 
furiei lui George Conway. 

— Nu-i o amenințare, spuse ea, și, deși de-abia șoptise 
cuvintele, vocea ei se auzi clar în liniștea nopții. E o promisiune. 
Până când luna va răsări, diavolul o să părăsească locurile 
astea! 

Când văzu că ea se întoarce la incantațiile murmurate, 
George Conway plecă de lângă ea și se îndreptă înspre magazie. 

Fusese văzut! Inima începu să-i bată cu putere și căută 
disperat împrejur o cale de ieșire. Dar pădurea era prea departe 
și nu mai exista niciun alt adăpost care să-l protejeze. Un țipăt 
de spaimă i se ridică în gât, dar, chiar înainte de a-i da drumul, 
domnul Conway dispăru printr-o ușă în clădirea alăturată celei în 
care se ascundea el. 

Era în siguranță! Nu fusese văzut deloc. 

Totuși, își tinu mai departe respirația; orice sunet l-ar fi putut 
da de gol. După o vreme, care păru o eternitate, George 
Conway reapăru în cadrul ușii, ducând ceva în mâna dreaptă. 
Când bărbatul porni spre mama lui, Jake respiră oarecum ușurat. 

— Îți spun pentru ultima dată, Eulalie, îl auzi el pe George. Du- 
te acasă! 

Dar femeia nu se clinti și când bărbatul ridică obiectul cu 
ambele mâini deasupra capului ei, Jake fu convins că avea s-o 
lovească. Dar el îi desfăcu un dop și apa începu să se scurgă pe 
capul mamei lui. 

Mai trecu o secundă și izul înțepătorii umplu nările. 


141 


Nu era apă. 

Ci benzină. 

— Ultima șansă, Eulalie, îl auzi Jake pe George Conway. 

Eulalie îl privi pe bărbatul care stătea aplecat asupra ei. 

— Nu mi-e frică de tine și nu mi-e frică nici de chestia aia care 
te posedă. 

Incepu să-și rostească incantațiile din nou și flacăra unui 
chibrit lumină chipul stăpânului ei. Bărbatul o mai privi o 
secundă, două, apoi se dădu înapoi un pas. 

Cu chipul impietrit, George Conway aruncă chibritul în balta 
de benzină din jurul femeii. Se auzi un sunet ciudat, ca un 
șuierat, când benzina explodă și George mai făcu doi pași 
înapoi. 

Jake holbă ochii de groază și îşi acoperi gura cu mâinile. Voia 
să se repeadă să-și scoată mama din foc, voia să o salveze de 
flăcările ce dansau în jurul ei, dar mușchii nu-l mai ascultau. 

În timp ce privea uluit spectacolul terifiant din fata lui, simti 
vag o umezeală fierbinte între picioare. Dar chiar și când pierdu 
de tot controlul vezicii sale, tot nu reuși să se elibereze din 
paralizia ce-l țintuia sau măcar să-și mute privirea de la focul în 
care ardea mama lui. 

Eulalie Cumberland nu scoase niciun sunet când hainele îi 
luară foc, iar flăcările începură să-i mănânce carnea. Nici nu 
încercă să se salveze. În schimb, îşi îndreptă mâinile înainte, 
ținând două dintre obiectele aduse cu ea. 

In mâna stângă ținea păpușa, cu un ștreang, pe care i-l legase 
în jurul gâtul ui. 

În mâna stânga ținea cuțitul. 

In timp ce Jake și George o priveau, ea înfipse cuțitul adânc în 
corpul păpușii, apoi o spintecă până jos. După ce materialul de 
bumbac din care era confecționată se desfăcu, din stomacul ei 
începură să curgă intestinele broaștei. 

Flăcările, mai înalte acum, îi cuprinseră capul, dar ea continua 
să țină păpușa cât mai sus. Măruntaiele sângerânde străluceau 
în lumina focului și, când George le aruncă o privire îngrozită, 
Eulalie Cumberland începu să râdă. 

Era un sunet nefiresc, ce erupea din gâtul ei, hohot după 
hohot și chiar și după ce flăcările o consumară definitiv, râsul ei 
părea să mai stăruie încă în noapte. 


142 


Jake, încremenit din cauza ororii de a-și vedea mama arzând, 
tremura în întuneric, în timp ce flăcările mureau încet. 

Nici atunci când focul se stinse complet, nu se simţi în stare 
să facă vreo mișcare. Îl văzu pe George Conway cum scapă de 
rămășițele mamei lui, adunându-le într-o pătură groasă, apoi 
intrând cu ele în casa întunecată. 

Jake Cumberland își petrecu restul nopții lipit de zidul 
magaziei. 

Încercă să-și spună că tot ceea ce a văzut nu se întâmplase, 
de fapt, că trebuia să fie un coșmar îngrozitor. 

Foarte curând avea să se trezească acasă, în cabană, unde 
mama lui va sta lângă sobă, pregătindu-i turtele, pe care i le 
servea întotdeauna la micul dejun. 

Abia când soarele răsări la orizont, Jake plecă, în sfârșit, 
acasă. Rămase închis în cabană trei zile și trei nopți. lar când 
călugărița de la școală venise după el și îl întrebase unde este 
mama lui, el nu-i spusese nimic din ceea ce văzuse în noaptea 
aceea. 

Nu va spune nimănui niciodată. 

Dar când auzi că, în după-amiaza de după moartea mamei lui, 
Îl găsiseră pe George Conway spânzurat de o ramură a arborelui 
de magnolia, încă tinând în mână cutitul cu care își spintecase 
burta, Jake auzi ceva. 

O auzi pe mama lui râzând. 

e 

Știuse imediat de ce râdea. Pentru că, deși George Conway o 
omorâse, Eulalie învinsese. Dar ce nu avea să înțeleagă 
niciodată era ce voia ea să spună cu: „o să-i simţi prezenţa”. 

Până în noaptea când ogarii se speriaseră. 

Și atunci, pentru prima dată, știuse exact la ce se referea 
mama lui. 

ÎI simţise și el. 

Ceva nefast. 

Ceva ce se ascundea în întuneric, pândind dincolo de cercul 
de lumină galbenă aruncat de lanterna lui. 

De obicei le-ar fi dat drumul câinilor, dar nu și noaptea 
trecută. Ceva îl reţinuse, ceva îi șoptise că e mai bine să-i ţină în 
cabană. 

În după-amiaza asta însă, când plecase la pescuit, îi legase 
afară - nu-i putea ţine înăuntru toată ziua. Dar, în timp ce-și 


143 


pregătea undiţa, momeala și găleata în barca pe care o împinse 
pe apă, se întrebase dacă nu ar fi trebuit să-i bage în cabană. 

Sau chiar să-i ia cu el. 

În cele din urmă, își spuse că, indiferent cine sau ce se 
furișase aseară în jurul casei, plecase de mult. Și în lumina 
strălucitoare a soarelui de amiază, fu convins că i se păruse. 
Probabil că se simțea puţin nervos după mica lui incursiune de 
la miezul nopţii. Nu că ar fi făcut ceva rău - de fapt, le făcuse 
chiar o favoare. Dacă îi ducea capul cât de cât, și-ar fi strâns 
lucrurile și s-ar fi întors de unde veniseră. În plus, nici nu aveau 
cum să știe că el era cel care le omorâse pisica și le-o prinsese 
în cuie de zidul casei. Și, chiar dacă cineva l-ar fi suspectat, n-ar 
fi putut dovedi nimic. 

Nu, era doar nervos. 

Relaxându-se, în sfârșit, pentru prima dată după ce 
deschisese cufărul mamei lui cu o noapte înainte, Jake se întinse 
pe fundul bărcii, ţinând undiţța ușor în mâna dreaptă, cu 
picioarele proptite de băncuța din mijloc și capul sprijinit 
confortabil în curbura de la prova. Işi trase peste obraz pălăria 
de paie și închise ochii. 

Apoi auzi lătratul câinilor. 

Jake sări drept în picioare, recunoscându-le imediat lătratul. 
Erau câinii lui, nu încăpea nicio îndoială - le recunoștea glasul 
chiar și de la doi, trei kilometri. Și nu lătrau ațâțaţi, de parcă ar 
fi adulmecat vreun raton sau vreun iepure. Nu, nu, făceau exact 
ca noaptea trecută, hămăiau înnebuniţi. 

Jake îndreptă barca și porni să vâslească înapoi către mal. 
Plutise ceva vreme și cabana părea destul de departe, deși 
lătratul câinilor se auzea atât de clar pe deasupra apelor, încât 
aveai senzaţia că se află la vreo două sute de metri depărtare. 

Nu trecu mult și câinii amuţiră brusc. Se opri din vâslit, lăsând 
barca să plutească singură și asculta timp de un minut. 

Nimic, cu excepţia pleoscăitului unui pește și a bâzâitului unui 
țânţar chiar lângă urechea lui. Apoi, exact atunci când își plesni 
obrazul ca să scape de el, îl auzi. 

Jake știu imediat ce se întâmplase când auzi sunetul pentru a 
doua oară. Un urlet ascuţit de durere, ce se stinse atât de 
repede, încât Jake ghici exact ceea ce se întâmplase. 

Unul din câinii lui murise. 


144 


Uitând de ţânțar, Jake cobori vâslele în apă și începu să tragă 
de ele într-un ritm susținut pentru ca barca să alunece mai 
repede. 

Se mai opri de două ori, ca să asculte, dar de-abia când 
ajunse aproape de mal îl auzi în sfârșit. 

Un singur câine - putea să jure că e Lucky - mai scheuna. 

Ajunse la mal și sări pe nisip, trăgând barca după el până 
când jumătate din ea se înfipse în noroiul moale de la țărm. Lăsă 
totul baltă și porni în grabă spre cabană. 

La prima vedere, nimic nu părea schimbat. Dar apoi, când se 
duse în spatele casei, văzu că avusese dreptate. Prins în lanț, 
Lucky scheuna și adulmeca pământul din jurul celuilalt lanț gol. 

Red nu mai era. 

Jake se apropie și se lăsă într-un genunchi: 

— Ce s-a întâmplat, Lucky? întrebă el. Ce s-a întâmplat aici 
cât am fost eu plecat? 

Câinele scheună agitat și dădu din coadă când Jake îl 
mângâie, după care începu din nou să adulmece pământul în 
locul unde stătuse Red. Încruntându-se, Jake ridică lanţul și 
verifică zaua cu care îl prindea de zgardă. 

Nu era nimic în neregulă cu ea. 

Și nici zgarda nu mai era acolo. 

— Unde e Red, Lucky? întrebă el. Unde s-a dus? 

Scoţând lanţul de la gâtul câinelui, Jake se ridică: 

— Găsește.-l, băiete, spuse el blând. Hai, arată-mi unde e! 

Câinele o zbughi după cabană și, după un moment, Jake dădu 
peste el zgâriind ușa de la intrare. 

Urcând pe prispă, Jake ezită. De ce să fie Red în cabană? Dacă 
însă cineva l-ar fi omorât... 

Apoi își aminti. Nu cineva. Ceva. Un fior de gheaţă îi străbătu 
trupul, dar traversă prispa coșcovită și deschise ușa. 

Red era acolo. 

Câinele zăcea pe masă, cu burta spintecată și cu măruntaiele 
atârnând până aproape de podea. 

Lucky începu să scheaune încetișor, lipindu-se strâns de 
picioarele lui. 

— Oh, Doamne, șopti Jake. Oh, Doamne, lisuse Hristoase, cine 
a făcut asta? 


145 


Cu un nod în stomac, Jake se apropie, întinse mâna și 
mângâie încet blana câinelui, ca și când ar fi vrut să-l 
liniștească. Apoi ochii îi căzură pe piciorul drept din faţă. 

Laba lipsea; fusese tăiata frumos, lăsând în urmă un ciot 
însângerat. 

„Prea târziu, gândi Jake. 

E deja prea târziu.” 


19. 


Janet se uită agitată la ceas probabil pentru cel puţin a zecea 
oară. 

Şase fără un sfert. 

Incă cincisprezece minute. 

Îi mai dădea lui Jared cincisprezece minute după care - după 
care ce? 

„O să sun la poliţie? Sau la spital?” 

— N-ai de ce să-ţi faci griji, o liniștise Ted cu o oră în urmă. 
Are aproape șaisprezece ani. 

Apoi, citind exact gândul care-i răsărise în minte, zâmbi cu 
subințeles. Dar nu semăna cu surâsul acela batjocoritor ce-i 
apărea pe buze când venea de la vreunul dintre chiolhanurile 
lui. De data asta era un surâs prietenesc și, când vorbi, în vocea 
lui nu era nicio urmă de sarcasm: 

— Hai, Jan, fii serioasă! Nu e ca mine - să zacă pe undeva 
beat. Probabil că e cu vreunul dintre colegii lui. 

O cuprinse și îi ciufuli părul așa cum obișnuia să facă, dar cu 
mulți ani în urmă. 

„Nici nu mai știu de când. De cinci ani? De zece? A trecut 
atâta vreme că nici nu-mi mai amintesc.” Dar răsuflarea lui nu 
mai mirosea a alcool acum și, când îi simţi braţele în jurul ei, 
mângâindu-i părul, anii dispărură și gestul i se păru familiar de 
parcă ultima dată când o mângâiase a fost ieri. 

— Hai să nu căutăm necazurile cu lumânarea, da? 

Se liniștise brusc și se întorsese la treburile ei, curățând 
cartofii ce fierbeau acum pe aragaz, în timp ce Ted se juca cu 
Molly, amândoi așezați pe podea, lovind mingea preferată a 
fetitei. 


146 


Scout se încolăcise confortabil într-un colț, lângă frigider. 

Kim era în dormitor, chinuindu-se cu temele. 

„Ca într-o familie normală, se gândi Janet. Arătăm ca o familie 
normală.” Dar, pe măsură ce minutele se scurgeau și Jared nu 
mai ajungea odată acasă, grijile ei începură să ia din nou 
amploare. „Obișnuinţa. E doar obișnuinţa, își spuse ea. M-am 
obișnuit să-mi fac griji din cauza lui Ted, încât, dacă nu trebuie 
să mă îngrijorez pentru el chiar și o singură zi, găsesc pe 
altcineva pentru care să-mi fac griji.” Dar nici măcar nu trecuse 
o zi întreagă de când Ted venise acasă, își reaminti ea. Mâine 
sau poate chiar în noaptea asta, totul se putea schimba. Era 
foarte probabil să aibă ascunsă pe undeva o ladă cu votcă. Și 
totuși, cât fusese ziua de lungă, îl privise pe Ted muncind - și 
muncise mai mult decât o făcuse vreodată - și văzuse 
schimbarea. Chiar și atunci când nu știa că este privit, când ea 
stătea bine ascunsă într-una din camerele de sus, Ted continua 
sârguincios, cu pieptul lucind de sudoare și cu mușchii încordaţi. 
lar când terminase, în cele din urmă, cu grădina din spate, nu-și 
luase o bere drept răsplată. In schimb, își turnase un pahar de 
ceai cu gheaţă pe care îl făcuse ea înainte de prânz, după care 
făcu un duș și se ocupă de Molly. 

Ca o familie normală. 

— Dacă nu ajunge acasă până la șase, o să mâncăm fără el, 
spuse Ted, citindu-i încă o dată gândurile. 

li făcu cu ochiul. 

— La urma urmei, n-ar fi prima dată când familia asta ar avea 
cu un membru mai puţin la masă. Și îți promit, spuse el în 
continuare când văzu că nu reușise să-i alunge teama din priviri, 
că, dacă nu se întoarce până la șapte, mă duc să-l caut. Bine? 

Ridicându-se, se apucă să așeze masa, cu Molly agăţată de 
picioarele lui. Din nou, obișnuinţa își spusese cuvântul și Janet 
se aplecă să o ridice pe fetiță înainte ca el să o dea la o parte. 
Dar iarăși soţul ei o surprinse: 

— Las-o, dragă! Vrea și ea să ajute. 

Ted o strigă pe Kim fix la ora șase și toți patru se așezară la 
masă. 

La șase și cinci minute Scout se ridică și scoase un mârâit 
ameninţător. Se opriră cu toţii din mâncat, cu excepţia lui Molly, 
și priviră câinele care se îndrepta spre ușa de la bucătărie. 
Auziră ușa de la intrare deschizându-se și închizându-se la loc. 


147 


— Jared? strigă Janet. Suntem în bucătărie! Cina e gata. 

Se ridică să umple farfuria fiului său, dar, când încercă să îl 
dea încet la o parte pe Scout ca să ajungă la aragaz, animalul nu 
se clinti din loc. Câinele stătea țţeapăn, fixând ușa bucătăriei, cu 
blana zbârnlită. Când Jared apăru în prag, Scout scoase din nou 
un mormăit ameninţător: 

— Pentru Dumnezeu, Scout, e doar... 

Cuvintele îi îngheţară pe buze când văzu că Jared nu era 
singur. În spatele lui se afla băiatul pe care și-l aducea aminte 
din ziua înmormântării, când se mutaseră în casă. „Mark parcă? 
Nu. Luke. Aha, da. Luke.” Privirea i se mută din nou înspre fiul 
ei. 

— Ar fi trebuit să suni, îi zise ea. Dacă aș fi știut că vii cu un 
prieten, aș fi făcut mai multă mâncare. 

— Nu-i nimic, răspunse Jared. Am mâncat niște pizza în oraș. 
Noi ne ducem la mine în cameră să ascultam niște muzică, da? 

Fără să mai aștepte vreun răspuns, dispăru împreună cu 
prietenul lui în sala de mese. 

Dar Scout, în loc să-l urmeze așa cum făcea întotdeauna, 
rămase atent până când sunetul scos de pașii băieţilor nu se 
mai auzi deloc. Apoi, când câinele se întoarse la locul său de 
lângă frigider, se așeză, dar cu urechile ciulite. 

— Vezi? zise Kim. Ti-am spus eu că Jared s-a comportat aiurea 
toată ziua. Până și Scout a simţit asta. 

— Nu crezi că Scout ar fi putut să reacționeze așa din cauza 
prietenului lui Jared? întrebă tatăl ei. 

Înainte să apuce Kim să răspundă ceva, casa se umplu de 
sunetul asurzitor al muzicii - o melodie rap ale cărei versuri, 
chiar dacă nu ar fi fost înăbușite de tavanul bucătăriei, erau 
acoperite de ritmul bubuitor al sintetizatorului. Molly, care se 
jucase fericită cu mâncarea până mai adineauri, începu să urle, 
iar Janet, reacţionând conform obișnuinţei inoculate de-a lungul 
anilor, se ridică de la masă, anticipând deja furia soțului ei. 

— O să-l pun s-o oprească, începu ea, dar Ted era deja în 
picioare. 

— Ai tu grijă de Molly, îi spuse el. Și-așa o să fie suficient de 
rău când o să-i spun eu să o dea mai încet. Dacă te duci tu, o să- 
i fie tare rușine. 

În timp ce Janet o ridică pe Molly din scăunelul ei pentru a o 
mai liniști, Ted se îndreptă spre scări. După câteva secunde 


148 


muzica se domoli, iar urletele lui Molly se transformară încet, 
încet într-o smiorcăială de copil răsfăţat. Apoi fetița își frecă 
ochii cu pumnii ei mici și se zbătu în braţele mamei ei ca să 
ajungă din nou la mâncare. Janet o puse din nou în scaun și 
Molly băgă în gură o mână din piureul de cartofi pe care și-l 
întinse în mare parte pe față și pe baveţică. 

Când Ted se întoarse, Janet se așteptă ca muzica să înceapă 
din nou. 

Dar era tot liniște. 

— Vrei să-mi spui și mie cum ai făcut asta? întrebă ea. 

— Simplu, răspunse Ted, așezându-se la loc pe scaun. Am 
făcut un târg. 

— Un târg, repetă Janet. Ce fel de târg? 

Ted îi zâmbi ironic, aruncându-i o privire ghidușă: 

— Poate n-ar trebui să-ţi spun, zise el. E o chestie între 
bărbaţi. Dar pentru că oricum o să afli, nu e nicio nenorocire 
dacă-ţi zic. l-am dat una din camerele de la subsol. 

Janet își privi nedumerită soţul, apoi dădu din cap: 

— Îmi pare rău, dar cred că va trebui să-mi explici. Nu m-am 
prins. 

Ted dădu din umeri: 

— Gândește-te puţin. Jared are aproape șaisprezece ani, nu? 
Este exact vârsta la care adolescenților le place genul ăsta de 
muzică. 

— Mie nu-mi place, interveni Kim. 

Dar înainte ca vreunul din părinţii ei să o corecteze, își 
modifică rapid afirmaţia: 

— Sau cel puţin nu-mi place să fie dată așa de tare, încât să-ți 
spargă timpanele. 

— Dar este evident că fratelui tău îi place - sau prietenului lui, 
ceea ce e cam același lucru. Așa că, dacă avem noroc și în 
câteva luni locul ăsta o să fie plin de oaspeți, Jared o să se mute 
la subsol. l-am spus că poate să-și aranjeze camera exact așa 
cum vrea el, atâta vreme cât o izolează perfect și nimeni n-o să 
fie deranjat de ceea ce ascultă el. El o să aibă propriul loc, iar 
noi ne căptușim cu o cameră în plus de închiriat și cu un 
adolescent mai puţin care să stea cu orele în baie. 

— Dar eu nu stau cu orele în baie, protestă Kim. 

Înainte ca mama ei să poată obiecta, fata schimbă subiectul: 

— Dar dacă vreau și eu o cameră jos? 


149 


Tatăl ei o privi prietenos: 

— Chiar vrei? o întrebă el, cu un glas ce nu trăda nimic din 
ceea ce gândea. 

Kim se gândi la încăperile întunecate de la subsol, slab 
luminate de câteva becuri amărâte. Dumnezeu știe ce putea fi 
acolo, ascunzându-se prin întuneric. Nu se putu abţine și se 
scutură cu un fior, apoi dădu din cap: 

— Nu! 

— Mă gândeam eu, răspunse tatăl ei, făcându-i cu ochiul lui 
Janet. 

O jumătate de oră mai târziu, când Kim mersese în cameră 
să-și continue lecţiile, iar Jared și Luke dispăruseră la subsol 
pentru a-și face planuri în legătură cu noua cameră, Janet stătea 
la chiuvetă, spălând vasele. 

Apa curgea liniștitor, iar ea încerca să înțeleagă ce se 
întâmplase în ziua aceea. 

Cum fusese posibil ca ea să se trezească de dimineață, 
hotărâtă să pună capăt căsniciei ei, iar acum dorea să-și 
petreacă seara cu același bărbat pe care intenţionase să-l 
părăsească? 

Numai că el nu mai era același bărbat. 

Indiferent de ce se întâmplase cu Ted - indiferent de ce 
adevăr descoperise el prin aburii beţiei - se schimbase, se 
schimbase cu adevărat. lar cel care venise acasă azi de 
dimineaţă nu era un Ted total schimbat - era acel Ted pe care îl 
întâlnise cu mulţi ani în urmă, înainte să se apuce de băut. 

Era acel Ted pe care și-l dorise dintotdeauna, și nu Ted 
împotriva căruia o avertizaseră toți prietenii. 

În cele din urmă, se dovedise că ea avusese dreptate. 
„Poate”, auzi vocea mamei ei. Janet încercă să scape de 
avertismentul tăcut al mamei, dar nu reuși. 

Ted mai făcuse totuși promisiuni și înainte. 

Și de fiecare dată le încălcase cu nerușinare. 

Și de ce ar fi altfel de data asta? În liniștea din bucătărie, se 
văzu obligată să admită că poate nu era deloc altfel. Va trebui 
să aștepte pentru a se convinge. 

Dar acum, pentru prima dată după mulţi ani, se simţea 
căsătorită din nou. 

Indiferent cât va dura, ea se va bucura din plin de acest 
sentiment. 


150 


— Eşti sigur că e o idee bună? întrebă Luke Roberts în timp ce 
se uita cu atenţie prin cameră. 

Era o încăpere de vreo doisprezece metri pătrați, cu pereții 
făcuţi din placaje de lemn de stejar gros prinse de stâlpii imenși 
ce susțineau mare parte din grinzile casei. Era luminată de un 
singur bec ce atârna de un fir ce fusese răsucit de-a lungul 
traverselor de sub podea. Pe unul din ziduri, sus de tot, se 
găseau două ferestre mici ce dădeau chiar sub scara principală 
de la intrare. Erau suficiente pentru a arunca puţină lumină, dar, 
cu excepţia unei bucățele de cer, nu se mai vedea nimic 
altceva. Doar gândul de a se muta într-un loc ca ăsta îl făcu pe 
Luke să se cutremure și realiză că, dacă ar fi pus în situaţia de a 
alege între văgăuna asta și camera de la etajul al doilea - de 
două ori mai mare - știa dinainte ce ar prefera. De fapt, ar fi 
ales chiar și o încăpere pe jumătate cât asta numai să aibă o 
fereastră mare pe care să o poată deschide pentru a o putea 
aerisi în mod normal. 

În plus, odaia mai avea și un miros ciudat. Părea să vină 
dinspre podeaua făcută dintr-un soi de beton erodat, plin de 
găuri, de care Luke era sigur că sunt pline cu mucegai și tot felul 
de bacterii. 

— Ce-i aici? întrebă el, arătând spre un grătar aflat în mijlocul 
camerei. 

— Este un puț colector, răspunse Jared. Dacă plouă mult și se 
adună multă apă, atunci se scurge aici. Apoi, când se umple 
prea tare, se declanșează o pompă, care trage toată apa afară. 

Camera, care era aproape de poziţia zero în lista preferințelor 
lui Luke, mai scoase la iveală și prostia asta. 

— Adică, vrei să spui că o să dormi într-o cameră care ar 
putea fi inundată? 

Jared ridică din umeri: 

— Chiar dacă se inundă, nu poate fi așa rău. 

Apoi rânji, cu ochii strălucindu-i în lumina slabă a becului: 

— Și mai degrabă aș vrea să fiu aici decât sus, unde lumea ar 
ști tot ce fac eu. 

— Nici măcar baie nu ai, mai zise Luke, posac. 

— Ba am, îl contrazise Jared. E chiar acolo în colţ, lângă scări. 

— Și ce-o să faci dacă se inundă chiar în miezul nopţii? O să 
fie o grămadă de păianjeni și alte chestii de-astea acolo, jos. 


151 


— lisuse, mormăi Jared. N-ai auzit niciodată de curse pentru 
gândaci? Le pui acolo și închizi locul câteva ore, și gata. 

— Tatălui tău o să-i placă ideea asta, observă Luke. 

— De fapt, chiar a lui a fost ideea, replică Jared. Ai niște 
iarbă? 

Luke se uită la el bănuitor. 

— Și dacă aș avea? întrebă el cu un ton ce se voia natural. 

Jake își dădu ochii peste cap: 

— Păi, dacă ai, hai s-o fumăm. 

Luke îl privi fix: 

— Cu ai tăi sus?! 

Jared dădu din umeri indiferent. 

— De ce nu? De-aia îmi place mie la subsol - nimeni n-o să 
calce pe-aici, așa că nici n-o să simtă mirosul, chiar dacă iese 
puţin pe sub ușă. 

Luke se încruntă: 

— Pun pariu că n-ai face-o, spuse el, suficient de provocator 
cât să-i confirme lui Jared că are la el iarbă. 

— Mă duc sus să iau ceva de haleală și niște Cola, spuse 
Jared. Apoi fumăm și vedem ce putem să facem cu locul ăsta. 

Reveni după cinci minute, aducând cu el nu numai câteva 
sticle de Coca-Cola și niște cips-uri cu cartofi, dar și aparatul de 
radio din camera lui, împreună cu vreo trei lumânări. Băgă 
radioul în singura priză din cameră, îi dădu drumul, dar îi lăsă 
volumul cât mai mic ca să nu vină nimeni după ei. 

— Așadar, ce zici Luke? spuse el. Impărțim ţigara aia? 

Luke se încruntă: 

— Cum ai știut că am așa ceva? 

Buzele lui Jared se strânseră într-un zâmbet misterios: 

— Știu tot felul de chestii, spuse el. _ 

Luke băgă mâna în buzunar și scoase o cutie roșie de metal. li 
deschise capacul și îndepărtă cu grijă hârtia ce acoperea de 
obicei guma de mestecat. Dedesubt însă se găseau trei ţigări 
atent rulate. Luă două dintre ele și le așeză pe podea, apoi 
strecură cutia la loc, în buzunarul pantalonilor. 

Încet, Luke îi dădu una din ţigări lui Jared. 

Băiatul scăpără un chibrit, aprinse ţigara și trase fumul adânc 
în plămâni. Ținându-și respiraţia cât putu de mult, îi pasă ţigara 
lui Luke: 


152 


— Vezi? zise el după ce trăseseră trei fumuri fiecare. Ce mare 
filosofie! 

Amândoi se așezaseră pe jos, sprijiniți de peretele din stejar. 

— Marfă bună, murmură Luke în timp ce trase încă un fum. 

Jared se ridică și aprinse o lumânare, trase de șnur ca să 
scape de lumina chioară a becului și întregul aspect al camerei 
păru să se schimbe. Suprafeţele aspre ale planșelor ce formau 
pereţii camerei se înmuiară, iar tavanul părea să nu mai existe. 

— Mișto, rosti Luke. 

Luă și a doua ţigară de pe podea, o aprinse și i-o dădu lui 
Luke. 

Lumina din cameră începu să crească în intensitate și să 
pâlpâie, parcă. 

Pereții, la rândul lor, începură să se lumineze. Nu se mai 
vedea nicio urmă de scândură. Pereţii deveniră translucizi și 
păreau străbătuţi acum de curcubeie de culoare. Apoi zidurile, 
ca și tavanul cu câteva minute în urmă, începură să se 
îndepărteze. 

Luke avea senzaţia că se află într-o încăpere uriașă, ca o 
catedrală, cu un tavan care se boltea atât de sus, că abia îl 
zărea. Pereţii erau aurii, ornați cu vitralii ce făceau ape, ape în 
lumina ce venea de undeva, de dincolo de ele. Luke zări ceva ce 
semăna cu un altar, deasupra căruia - pârând că plutește prin 
aer - era o femeie. 

O femeie atât de frumoasă cum nu mai văzuse niciodată. 

Se apropie de el, cu trena argintie fluturând în jurul ei și, când 
picioarele ei atinseră pământul, ea își îndreptă degetele spre el. 

Îngenunche și îl mângâie blând pe obraz: 

— Atinge-mă, îi spuse ea cu o voce care i se părea cea mai 
dulce muzică din lume. Atinge-mă! 

Luke ezită la început, apoi întinse mâna să atingă femeia 
perfectă. 

Trena căzu, descoperind un trup desăvârșit, cu o piele aurie. 

Luke o atinse și tremură: 

— Te vreau, Luke, șopti femeia incitant, așa cum mă vrei și tu 
pe mine... 

Apariţia femeii șterse din mintea băiatului orice altceva și 
Luke Roberts se lăsă copleșit de un extaz pe care nu-l mai 


153 


simţise niciodată și știu că atunci când totul avea să se termine, 
el va fi schimbat pe vecie. 

— Da, respiră el greu. Oh, Doamne, da... 

În timp ce Luke se abandonă plăcerilor aduse de femeia 
perfectă, Jared Conway privea cu atenţie. 

Privea și zâmbea. 


154 


OCTOMBRIE 


20. 


Sandy Engstrom privea nervoasă spre Kim Conway. În 
ultimele săptămâni - chiar de când Kim o întrebase dacă poate 
să se așeze lângă ea la prânz - cele două fete deveniseră bune 
prietene. Sandy fusese surprinsă la început, pentru că în prima 
zi Kim nu vorbise cu nimeni în afară de fratele ei. „Cu superbul 
ei frate”, se corectă Sandy, deși avusese grijă ca Kim să nu afle 
că îi picase cu tronc din prima clipă în care-l văzuse. De fapt, 
motivul real pentru care fusese atât de prietenoasă cu Kim era 
acela că, așa, ar fi putut să-l întâlnească. Până la sfârșitul acelui 
prânz, își dăduse seama că îi găsise o înlocuitoare Melissei 
Parker, prietena ei cea mai bună, de când era la grădiniţă, dar 
care, din păcate, se mutase la New Orleans cu puţin înainte să 
înceapă școala. Cât despre Jared, pasiunea lui Sandy pentru 
fratele noii ei prietene se stinsese tot atât de repede cum 
începuse. „Poate, dacă nu s-ar fi încurcat cu Luke Roberts...” 

Dar se înhăitase cu Luke și, în ceea ce o privea pe Sandy, 
oricine era prieten cu Luke ieșea din discuţie, fie și numai pentru 
simplul motiv că Luke îi dăduse papucii prietenei ei, Melissa 
Parker, cu un an în urmă. Nici măcar nu avusese curajul să-i 
spună că a terminat-o cu ea. În schimb, o invitase pe Dawn 
LaFrenier la petrecerea dată în cinstea reîntoarcerii acasă și, 
când aflase Melissa, era deja prea târziu să-și mai găsească alt 
partener. Sandy nu avea nici ea o pereche, așa că s-au dus 
amândouă la un film, hotărând să-l șteargă de pe lista lor pe 
Luke - și pe toţi prietenii lui. lar acum, doar pentru că Melissa se 
mutase, nu avea de gând să schimbe ceva în această privinţă. 

Din fericire pentru Kim, stigmatul pe care-l purta Jared din 
cauza noului său amic nu se transferase și asupra ei. Fetele luau 
prânzul împreună de vreo șase săptămâni și învățau amândouă 
acasă la Sandy, aproape în fiecare după-amiază. Până acum, 
Kim încă nu o invitase în casa Conway și, deși Sandy era 
curioasă, nu era foarte sigură că-și dorește să pună piciorul pe- 


155 


acolo. De fapt, chiar întrebase de vreo câteva ori dacă noua ei 
prietenă nu se teme să locuiască în casa aceea. 

— De ce mi-ar fi frică? îi răspunse Kim. Adică, nu e bântuită 
sau ceva de genul ăsta. 

Expresia de pe faţa lui Sandy o făcuse să geamă. 

— Doar nu crezi și tu toate poveștile alea despre mătușa și 
unchiul tatălui meu, nu? 

Când Sandy se înroși, Kim oftă, exasperată: 

— E doar o casă ca oricare alta! Și care a fost nelocuită multă 
vreme, și doar pentru că Luke Roberts crede că e bântuită nu 
înseamnă că așa și este. 

Numele lui Luke fu suficient pentru ca Sandy să nu mai aducă 
vorba despre zvonurile acelea vechi, deși era convinsă că există 
un sâmbure de adevăr în ele. Pe Sandy o interesa mai mult 
faptul că Kim părea uneori dusă pe altă lume. Era convinsă că 
fata îi ascundea ceva. 

— Kim? zise ea acum. Te simţi bine? 

Se furișaseră în pauza de masă la pizzeria de lângă „Sfântul 
Ignaţiu”, sărind încă o dată peste macaroanele cu brânză ale 
călugăriţelor. 

— Pari preocupată de ceva. 

De fapt, Kim era, într-adevăr, îngrijorată de ce s-ar putea 
întâmpla dacă le-ar prinde profesoarele. Dar, mai mult de atât, 
era îngrijorată din cauza lui Jared. Știa însă ce crede prietena sa 
despre fratele ei, așa că dădu din cap. In plus, chiar dacă Sandy 
ar fi putut s-o înţeleagă, nu prea știa exact ce să-i spună. Relaţia 
ei cu Jared se răcea pe zi ce trecea, iar în prezent era ca și când 
nici nu avea vreun frate, ca să nu mai vorbim de unul geamăn. 

— N-am nimic, răspunse ea, dar văzând că Sandy nu o prea 
crede, născoci un motiv care ar fi putut să o satisfacă. De fapt, 
mă întrebam ce fel de scuză ai să inventezi când o să-ţi fac o 
invitaţie. 

Sandy își înclină capul: 

— Să mă inviţi unde? întrebă ea. Și de ce aș spune nu? 

— Să dormim împreună vineri noapte, spuse Kim, nonșalant. 

Tăcu puţin, după care adăugă: 

— La mine acasă. 

Așa cum se așteptase, chipul prietenei ei se întunecă. 

— Sper că nu ţi-e frică, nu? întrebă Kim cu o sinceritate 
exagerată. 


156 


— Ăăă, nnuu, răspunse Sandy, un pic prea repede. Eu doar... 

— O să închiriem niște filme horror și o să pretindem că e 
noaptea de Halloween, chiar dacă e cu două nopţi mai devreme. 
Putem să... 

Își înghiţi restul cuvintelor când văzu privirea lui Sandy, care 
era suficient de expresivă, așa încât Kim să-și dea seama cine 
intrase în pizzerie chiar atunci. Vocea lui Luke Roberts îi 
confirmă bănuiala: 

— Bună, zise el, venind spre masa lor și așezându-se pe 
banchetă lângă Kim, în timp ce Jared se strecură lângă Sandy pe 
partea cealaltă. 

— Ce puneţi la cale? rânji Jared spre sora lui. De ce nu ne-aţi 
chemat și pe noi când aţi șters-o de la școală? 

Kim văzu privirea tăioasă pe care i-o aruncă Sandy lui Luke 
Roberts și realiză, cu groază, că și ea se uita tot așa la fratele ei. 
ÎI privi cu atenţie de data asta însă, studiindu-i chipul. 
Trăsăturile - totul de fapt - erau neschimbate. Dar nu-l mai 
simtea la fel. Toată viaţa ei simţise legătura aceea specială 
dintre gemeni - acea conexiune profundă cu fratele ei - care o 
asigura întotdeauna că, indiferent ce se întâmplă, el este alături 
de ea. 

Acum nu mai era așa. 

Nu-l mai simțea. Kim oftă în sinea ei. Poate că era un lucru pe 
care trebuia să-l uite. Poate că se maturizau amândoi. 

Ceva o trezi brusc din reverie... dar ce? 

Ceva îi atingea piciorul! Apoi simţi coapsa lui Luke Roberts 
lipită strâns de a ei. Se întoarse înspre el și-l străfulgera cu 
privirea: 

— N-ai putea să te dai mai încolo? 

Luke se uită la ea batjocoritor, dar se retrase. 

— Și ţine-ţi mâinile pe masă, îi mai spuse Kim. 

— lisuse, oftă adânc Luke. Ce te oftici așa? 

Kim îi zâmbi rece: 

— Nu e treaba ta! spuse ea. 

e 

Așezată în faţa lui Kim, Sandy Engstrom era tulburată de 
prezenţa lui Jared alături de ea. Îl văzuse imediat ce intrase și, 
când privirile li se întâlniră, se simţise copleșită de un sentiment 
ciudat. 

De parcă i-ar fi citit gândurile. 


157 


Dar nu se mulţumise doar să se uite. Parcă i-ar fi atins și 
sufletul. Simţise cum se înfierbântă brusc și cum i se face pielea 
de găină. Imediat - chiar înainte să pornească spre ele - știuse 
că avea să se așeze lângă ea. 

Acum, când corpul lui era lipit de al ei, se înfiorase din nou și 
simţi iarăși căldura aceea delicioasă. 

„Dacă Jared îmi cerea o întâlnire? 

să mă duc?” 

Sandy tremură doar gândindu-se la această posibilitate. 

e 

„Nu-mi vine să cred!” exclamă în sinea ei Kim în timp ce Luke 
își puse mâna din nou pe piciorul ei. Dându-i lui Luke un brânci 
serios, încât aproape îl dădu jos de pe banchetă, se ridică și ieși 
din micul separeu: 

— Hai, Sandy, să plecăm de-aici, îi spuse ea prietenei ei. Mai 
avem doar zece minute și trebuie să mai îmi iau ceva din 
vestiar. 

— Ce te grăbești așa, dragă? protestă Luke. Haide, mai staţi, 
că noi de-abia am ajuns aici! 

— Poate că ţie nu-ți pasă dacă de prinde, dar mie, da, i-o 
reteză Kim. A fost oricum o idee proastă să venim aici! 

Se îndreptă spre ușă, fără să mai arunce vreo privire în urmă. 

Sandy o urmă, dar înainte să iasă se mai uită o dată la Jared. 
Privirile li se întâlniră și fata avu iarăși senzaţia ciudată că Jared 
o pătrunde cu privirea, răspândindu-i în tot trupul o căldură care 
o făcu să tremure de plăcere. 

„Ca și când ar face dragoste cu mine, se gândi ea. Mă simt de 
parcă ar face dragoste cu mine.” Chinuindu-se să-și controleze 
emoţiile - și rugându-se ca nimeni să nu-i observe îmbujorarea 
puternică - Sandy se grăbi să-și ajungă prietena. 

Brusc, își dori din tot sufletul să petreacă noaptea de vineri la 
Kim acasă. 

e 

Pizzeria se golise de vreo douăzeci de minute, dar Jared nu 
dădea niciun semn că ar vrea să plece. Luke Roberts începu să 
se agite. Deveni foarte nervos. De zece ani - chiar de când 
intrase la școala „Sfântul Ignațiu” - trăise cu frică faţă de 
călugărițe. Mai întâi, învățase să se teamă de pedepse când 
sora Katherine îl plesnise peste degete cu o riglă pentru că îi 
dăduse o bucăţică de gumă de mestecat unuia din prietenii săi, 


158 


care stătea în banca din spate. Mâna îi sângerase toată ziua, 
pentru că sora Katherine nu-l lăsase să-și pună niciun plasture 
peste răni. „Dacă lisus nu a cerut plasturi când era pe Cruce, 
cred că poţi suporta și tu niște zgârieturi la degete, nu-i așa 
Luke?” îi spusese ea. Restul clasei chicotise la auzul vorbelor ei 
despre lisus pe Cruce, dar o singură privire de-a călugăriței îi 
potolise, iar Luke se înroșise de rușine când începuse să plângă 
din cauza durerii. Dacă lisus nu a cerut plasturi, atunci înseamnă 
că nici nu a plâns. Dar el își învățase lecţia și nu a mai încercat 
niciodată să facă vreo trăsnaie. 

Mai învățase să nu vorbească în timpul orelor și, de 
asemenea, că trebuie să se ridice când răspundea la vreo 
întrebare. 

Și mai învățase să nu întârzie. 

Făcuse greșeala asta în clasa a șasea, când sora Michael era 
profesoara lui. Sora Mike - singura călugăriţă care le permitea 
copiilor să-i prescurteze numele - îl dăduse drept pedeapsă să 
rămână după ore la școală și să scrie pe tablă: 


„Îmi pierd timpul când întârzii. 
Pierd timpul colegilor mei când întărzii. 
Pierd timpul sorei Mike atunci când întârzii.” 


A scris cele trei propoziţii de o sută de ori și, când a terminat, 
și-a jurat să nu mai întârzie niciodată. 

Și nu o mai făcuse, până astăzi. Acum se tot uita la ceas, 
încercând să nu-l lase pe Jared să vadă ce face. Dar Jared părea 
că se pricepe la fel de bine ca și călugărițele să vadă ce face el. 

— Care-i problema? întrebă el. Ți-e teamă că sora Clarence o 
să te pună să rămâi după ore? 

— Nu, replică Luke, dându-și seama că îi răspunsese puţin 
prea precipitat. 

Jared îi aruncă o privire batjocoritoare: 

— „Imi pierd timpul când întârzii. Pierd timpul colegilor mei 
când întârzii. Pierd timpul sorei Michael când întârzii”, îngână el 
de parcă ar fi citit cuvintele scrise de el pe tablă. 

„Sau de parcă mi-ar fi citit gândurile”, rosti Luke în sinea lui. 

„Cum? Cum de știa?” Rememoră ultimele săptămâni, pe care 
le petrecuse aproape integral cu Jared Conway. Îi spusese el lui 


159 


Jared despre după-amiaza aceea când rămăsese după ore cu 
sora Mike? 

Fără îndoială! 

Dar nu, nu-i pomenise nimic - era aproape sigur de asta! 

Cum de știuse Jared?” 

— Îţi pot citi gândurile, îi spusese acesta lui Luke a doua zi, 
după ce fumaseră iarbă în subsolul casei lui Jared, când băiatul 
avusese halucinaţiile acelea ciudate. 

Halucinaţii care erau încă la fel de vii, chiar și după ce trecuse 
atâta vreme, încât se întreba dacă erau cu adevărat halucinaţii. 
Chiar noaptea trecută, înainte să doarmă, își imaginase că 
simțea atingerea femeii care îi apăruse atunci, mângâindu-i 
obrazul și lăsându-i degetele să-l atingă pe gât, pe piept, pe 
stomac, apoi mai jos, și mai jos, până când... 

— Poate ai face mai bine să te duci la toaletă, rostise Jared 
tărăgănat, sprijinindu-se lejer de spătarul banchetei și 
aruncându-i o privire sugestivă lui Luke. 

Luke simți cum obrajii îi iau foc și își alungă imaginea din 
minte. Apoi se uită la ceas din nou. „Sora Clarence o să ne 
omoare, se gândi el. De data asta chiar o să ne omoare.” 

Jared zâmbi răutăcios și îi făcu cu ochiul: 

— Doar nu vrem ca sora Clarence să ne omoare, nu? spuse el 
și, râzând, se strecură de pe banchetă și se îndreptă înspre ușă. 

În timp ce mergea chiar în urma lui Jared, Luke se tot întreba 
dacă este posibil ca acesta să-i citească gândurile cumva. 

e 

Sora Clarence se opri în mijlocul lecției, atunci când cei doi 
băieți deschiseră ușa clasei și Jared Conway intră primul. Simți 
în gât un nod de furie în momentul în care îl văzu pe elevul cel 
nou și - nu era pentru prima dată - începu să-i ceară imediat 
iertare Mântuitorului pentru slăbiciunile ei. „Știu că ar trebui să îi 
iubesc pe toţi copiii, se rugă ea în tăcere, dar nu-l pot iubi pe 
Jared Conway.” 

Se gândise mult în ultimele șase săptămâni la acest lucru. 
Târziu în noapte, când era singură în chilia de la etajul al treilea 
al mănăstirii, se  învinovățea adesea pentru schimbarea 
băiatului. Poate că fusese prea aspră atunci, în prima zi, când 
băiatul îi strecurase biletul surorii lui, dar învățase cu mulţi ani 
în urmă că nu era niciodată prea devreme să „corecteze” când 
era vorba de copiii care veneau de la școlile publice. Nu 


160 


neapărat că școlile publice erau mai proaste, dar aici, la „Sfântul 
Ignaţiu”, lipsa de disciplină - mintală, fizică sau morală - pur și 
simplu nu era tolerată, așa că, atunci când îi prinsese pe 
gemenii Conway comportându-se neregulamentar chiar din 
prima zi, nu ezitase să-i disciplineze. lar Kimberley se adaptase 
foarte bine. Fata se conformase întrutotul și se împrietenise cu 
fata cea mai potrivită - Sandy Engstrom se număra printre 
favoritele sorei Clarence. 

Dar cu băiatul era altă poveste. La suprafață, Jared părea la 
fel. Era tot băiatul chipeș care intrase în clasă împreună cu sora 
lui, cu un zâmbet prietenos și cu o șuviță de păr negru cârlionțat 
ce-i cădea șic pe frunte. 

Dar ceva se schimbase, cu siguranţă. Nu prea știa exact ce 
anume și sora Clarence se simțea tulburată din acest motiv. 
Ajunsese să se teamă când venea în clasă și se pregătea 
sufletește ori de câte ori avea ore cu el, dar, în ciuda eforturilor 
sale de a exorciza demonul mâniei, acesta încă mai stăruia în 
ea. De fapt, devenea pe zi ce trece mai puternic și, când 
observă efectul pe care îl are Jared asupra lui Luke Roberts, 
forța demonului căpătă dimensiuni nebănuite. Acum, când clasa 
aștepta în tăcere să vadă cum va rezolva situaţia cu Jared, ea se 
lupta din toate puterile cu demonul din interior. 

Dorea să fie corectă. 

Dorea să fie dreaptă. 

„tie ce gândesc. Ştie, și chiar dacă nu o arată, râde de 
mine!” Mânia o cuprinse, dar o controla cu autoritate: 

— Nu te mai obosi să te așezi, Jared, spuse ea în timp ce el se 
îndrepta spre banca lui. 

La auzul acestor cuvinte, băiatul se opri brusc, dar nu arătă că 
ar fi simţit înţepătura din vorbele ei. 

— E valabil și pentru tine, adăugă ea, în timp ce Luke Roberts 
încerca să se strecoare la locul lui. 

Deși cuvintele ei le erau adresate celor doi băieți, ochii ei 
priveau fix chipul lui Jared. 

„Ca un şoarece care se uită fix în ochii unei cobre.” 

Pentru prima dată de când preda ea, sora Clarence făcu 
eforturi supraomenești să-și păstreze vocea calmă: 

— Amândoi vă prezentaţi imediat în biroul părintelui Bernard. 

Așteptă și timp de o secundă îngrozitoare avu senzaţia că 
Jared Conway își măsura cumva puterile cu ea. Că avea de gând 


161 


să o sfideze. Apoi însă acesta se întoarse și ieși împreună cu 
prietenul lui din clasă. Dar, înainte de a-și lua ochii de la ea, sora 
Clarence îi întrezări un zâmbet jucăuș în colţul buzelor. 

Furia rece din suflet i se transformă în ură. 

Ură și încă ceva. 

Ceva ce nu mai simţise niciodată, cel puţin nu în prezența 
elevilor săi. 

Simţi... frică. 

Dintr-un motiv pe care nu-l putea înţelege, sora Clarence își 
dădu seama că Jared Conway o sperie de moarte. 


21. 


Janet cobori de pe scară pentru a-și studia lucrarea. Atunci 
când va fi terminată, pictura murală va acoperi o mare parte din 
peretele sălii de mese. 

Dorinţa ei era ca peisajul pictat pe peretele din partea opusă 
ușilor franceze să pară o reprezentare fidelă a grădinii, așa cum 
arătase ea în trecut. Când îi vorbise prima dată lui Ted despre 
ideea ei de a picta tabloul în stilul trompe l'oeil aproape că 
renunţase imediat. Și nu mărimea peretelui o determinase să 
dea înapoi. 

— E vorba de o tehnică total diferită, îi explicase ea. Trebuie 
să știi totul despre perspectivă, lumină și... 

— Dar cel mai mult e vorba de talentul de a pune pe pânză 
ceea ce vezi, o întrerupse Ted. 

Erau în atelier și ea îi arătase prima schiță a grădinii 
imaginare din trecut. 

— N-oi ști eu mare lucru despre artă, continuă el, dar chiar și 
acum, când e doar în alb și negru, am senzaţia că aș putea să 
intru și să mă plimb prin grădina aceea. 

Privi imaginea de pe pânză, încercând să fie obiectivă și știu 
că el are dreptate - era bună. Și totuși, ideea de a-l mări astfel 
încât să acopere peretele sălii de mese părea imposibilă. Dacă 
nu putea să-l facă? 

— Ce poţi pierde? Să strici un perete pe care oricum îl putem 
Zugrăvi din nou. 

— Timp, îi reamintise ea. 


162 


Chiar în dimineaţa aceea încercase să facă o listă cu tot ceea 
ce trebuia făcut în casă, dar renunţă când înțelese câtă muncă 
trebuie și cât de puţine șanse avea de a termina totul în timp 
util. Dar Ted avusese un răspuns și pentru asta: 

— Timpul este singurul lucru pe care îl avem din plin. Nu uita 
că nu există o dată fixă pentru deschiderea hotelului. Mi-ar 
plăcea să fie gata până în primăvară, dar, dacă nu este posibil, 
nu e nicio nenorocire. Singura clauză a moștenirii spune că 
trebuie să locuim aici. A fost ideea mea să o transformăm într-o 
afacere. Și avem suficienţi bani în cont ca să angajăm oameni 
dacă e nevoie. Așa că de ce să nu încerci? 

O luase de mână - gest pe care nu-l mai făcuse de ani de zile 
- și o conduse prin casă până în sala de mese. Chiar cu o zi 
înainte curăţase pereţii de tapetul scorojit. 

— Nu știu dacă are vreo legătură cu desenul făcut de tine, dar 
eu văd o scenă de noapte. 

Ochii lui cercetară pe îndelete camera imensă, goală: 

— Și mai văd camera asta zugrăvită în alb - cu flori proaspete 
pretutindeni - pe mese, pe dulapuri, peste tot. Vreau să fie 
foarte romantică și cu multe lumânări și mese pentru două 
persoane, și numai câteva pentru patru. 

Privirea i se mută din nou pe peretele gol: 

— Și când oamenii se vor uita la peretele ăsta, vor vedea cum 
a fost aici acum o sută de ani, se vor bucura de grădinile de 
atunci pe care nu și le mai permite nimeni în ziua de azi. Poate 
chiar o piscină, care să reflecte lumina lunii... 

Se opri și o privi îngrijorat: 

— Mă întind mai mult decât mi-e plapuma? 

Janet dădu din cap: 

— Dacă aș putea să o fac așa cum trebuie și ar fi luminată 
adecvat, ar arăta splendid noaptea. Dar ce ne facem la micul 
dejun și la prânz? 

— Construim o cameră specială, îi spusese Ted și vreme deo 
jumătate de oră se plimbaseră din încăpere în încăpere, 
descriindu-i planurile pe care le avea în minte. 

Pe măsură ce-l asculta, Janet întrezărea micul hotel elegant 
pe care dorea să și-l construiască. 

— Nu știu dacă voi reuși, recunoscu el când se întorseseră în 
sala de mese. Dar bănuiesc că o voi lua pas cu pas și, cândo să 
dau peste ceva cu care nu mă voi descurca, o să găsesc pe 


163 


cineva să mă ajute. Ce zici? Ce e rău dacă încerci să faci ceva 
minunat din peretele ăsta? 

Janet se apucă de lucru chiar de a doua zi, completând schiţa 
inițială. Lucrase chiar de dimineaţă, iar Ted mai trecea din când 
în când să se uite la ceea ce desenase. Dar niciodată nu-și 
spusese părerea decât dacă ea îl întrebase. Pe la prânz 
terminase de pictat un tablou care era descrierea perfectă a 
ceea ce gândise el, o asigurase Ted. 

Și Janet, după ce analiză desenul, trase concluzia că, 
indiferent de părerea soțului ei, sinceră sau prefăcută, pictura 
era bună. Imediat după prânz, aranjă materialele astfel încât să 
o transpună pe peretele sălii de mese. 

În doar câteva zile - după ce lambriurile deveniseră o 
balustradă de marmură falsă - realiză că Ted avea dreptate. 
Putea s-o facă. Încet, imaginea căpăta contur și, pe măsură ce 
lucra, îi veneau noi idei. Tabloul părea să aibă o viaţă proprie. 

Acum, deși fresca era departe de a fi terminată, iluzia începea 
să se formeze. Se îndepărtă de scară până lângă ușile duble de 
la intrarea în holul principal, încercând să cântărească efectul pe 
ansamblu al frescei. Îl auzi pe Ted venind de la subsol, unde 
meșterise mai toată ziua la instalaţii. O clipă avu senzaţia că se 
întoarce în trecut și se îngrozi: 

Aștepta să i se confirme parcă bănuiala că iar își băuse 
minţile. 

Senzaţia de greață pe care i-o provoca răsuflarea lui plină de 
alcool și atingerea lui brutală! 

Nevoia de a măsura gradul de furie ce nu-l părăsea niciodată 
și care creștea o dată cu numărul paharelor băute. 

Dar din dimineaţa aceea, cu șase săptămâni în urmă, când 
golise casa de orice urmă de băutură, totul se schimbase. Pe 
parcurs, Janet își lăsase garda jos. Acum, când îl simţea în 
spatele ei, se trezi că mai degrabă tânjește după atingerea lui. 
Se lipi de pieptul soțului ei și începu să-i mângâie părul 
cârlionţat de pe braţe, când Ted o îmbrăţișă, sărutând-o delicat 
pe gât. 

— Cred că duhnesc ca un porc, îi susură el în ureche. 

— Miroși senzațional,  murmură Janet, tot corpul ei 
reacţionând la aroma de mosc emanată de pielea lui. 

— Unde e Molly? 


164 


— Doarme dusă, răspunse Janet. Am pus-o în pătuţ acum o 
jumătate de oră. 

Ted îi mângâie ușor sânii: 

— Cât timp o să doarmă? 

— Cam o oră. 

Janet se răsuci în braţele lui și își așeză mâinile în jurul gâtului 
lui: 

— Crezi că o să fie suficient? 

— Nici pe departe, șopti Ted. 

Continuă să o sărute pe gât, pe ureche, apoi pe buze și o 
strânse și mai tare la pieptul lui: 

— Vrei să mergem sus? întrebă el printre săruturi. 

Janet se gândi la pensulele pe care le lăsase sus, pe schela 
improvizată. 

Se gândi la mizeria din bucătărie pe care nu apucase să o 
curețe. 

Se gândi la sutele de alte lucruri pe care trebuia să le facă. 

— Nu mă pot gândi la altceva în momentul ăsta, spuse ea. 

Ted o ridică în braţe și porni spre scări. 

— Ce faci? strigă Janet. Ted, pentru Dumnezeu, lasă-mă jos! O 
să faci hernie! 

— Gura, femeie! îi comandă el. 

Începu să urce treptele, iar Janet renunţă să se mai zbată 
pentru a scoate doar niște chicoteli incitante. 

— Dacă mă scapi, am să-ţi arăt eu... 

Ușa de la intrare se deschise și auziră vocea lui Kim: 

— Mami? Tată? Ce s-a întâmplat? De ce o duci pe mama în 
brațe? 

— La naiba! înjură Ted. 

Janet îngheţă, așteptând explozia. Dar, când Ted vorbi din 
nou, vocea lui fu ca o șoaptă: 

— Sunt distrus. Dar să vezi tu ce-o să-ţi fac când toți copiii vor 
merge la culcare... 

Vocea lui seducătoare îi picură miere în suflet. O sărută încă o 
dată și îi dădu ușor drumul din braţe. 

— Nu s-a întâmplat nimic, îi spuse el lui Kim, coborând scările 
până la primul etaj. Cum a fost la școală? 

Kim se întunecă la față: 

— Mmm, bine, zise ea, minţind prost. 


— S-a întâmplat ceva? întrebă Janet care ajunsese și ea în 
antreu. Kim își mută privirea de la unul la altul, apoi se uită la 
Janet: 

— Eeee, Jared și Luke... S-au comportat ca niște măgari. 

— Ceva mai special sau doar o chestie de adolescenţi în 
creștere? întrebă Ted. 

Kim se uită nesigură la tatăl ei. Trecuse atât de mult timp de 
când el nu mai vorbea cu ea sau cu Jared, încât nu se prea 
obișnuise cu asta. 

— Păi, și Sandy a spus tot așa, că sunt niște măgari. 

— Pare să fie vorba doar de cine știe ce prostii de-ale 
băieţilor, zise Ted. 

Kim se înfurie: 

— De ce îi iei întotdeauna apărarea? îi strigă tatălui ei, 
privindu-l aprig. Ce naiba se întâmplă aici? Tot ceea ce vrea 
Jared să facă ţie ţi se pare normal și chiar și atunci când se 
comportă ca un... 

— Hei, îmi pare rău, spuse el fără urmă de furie, ridicându-și 
mâinile într-un gest de apărare. Probabil că bătrânul tău tată 
încă mai poate fi un porc misogin uneori. Spune-mi mai bine ce 
a făcut exact. 

Kim ezită și Ted crezu că știe la ce se gândea ea: 

— Haideee, o îmbună el. Că doar n-o să te mănânc. Și promit 
că te voi asculta cu atenţie. Bine? 

Kim se mai înmuie puţin și îi povesti ce se întâmplase la 
pizzerie și apoi ce urmase la ora de matematică cu sora 
Clarence. 

— Nu știu ce naiba are, termină ea. Dar ceva nu e în regulă. 
Parcă nu e în apele lui. El... 

— Crește, iubita mea, îi zise Ted. La fel ca și tine. Niciunul din 
voi nu mai sunteţi ca înainte. Dar nu e nimic rău în asta. E 
doar... 

Telefonul sună și Ted se opri când Janet ridică receptorul. 
După un moment ea îi șopti: 

— Părintele Bernard. 

Conversaţia fu scurtă. 

— Părintele Bernard vrea să ne vadă, spuse ea după ce 
închise telefonul. Jared n-o să vină acasă deocamdată. 

Ted își ridică sprâncenele întrebător: 

— Dar unde e? 


— Face curat în biserică, spuse Janet. Părintele Bernard a 
găsit de cuviinţă că, dacă ei nu vor să fie la timp în clasă, atunci 
poate că le place mai mult să facă pe omul de serviciu. După 
cum a zis el, dacă nu se îndreaptă, atunci asta o să facă tot 
restul vieții. 

Ochii lui Ted trădară furia bruscă, atât de obișnuită în anii săi 
de beţii. Privirea se calmă rapid, dar când vorbi, vocea lui era 
dură: 

— Ei bine, spuse el, presupun că părintele știe ce e mai bine, 
nu? 


„Să curețe biserica. 

Să curețe nenorocita aia de biserică!" 

Ce tâmpenie mai era și asta? se întrebă Jared, deși suficient 
de atent să nu pronunțe cuvintele cu voce tare decât atunci 
când el și Luke ieșiră din clădirea școlii. Ce mare filosofie 
făcuseră? Că doar nu aveau de gând să lipsească de la lecţia cu 
secretul vieţii, pentru Dumnezeu! Ei, și ce dacă au ratat puţin 
din folosirea corectă a timpurilor verbului sau ce rahat preda 
atunci sora Clarence? Cui îi păsa?” Dar lucrul care îl scosese cel 
mai tare din sărite pe Jared era faptul că părintele Bernard îi 
lăsase să aștepte în fața biroului său toată după-amiaza. Că 
doar nu avea cine știe ce treburi importante de făcut - Jared era 
sigur că cea mai mare parte a timpului el stătuse pur și simplu 
închis acolo. În schimb, ei trebuiseră să aștepte și toată lumea 
se zgâia la ei în timpul pauzelor. 

Nimeni nu s-a deranjat să stea de vorbă cu ei, de parcă ar fi 
avut cine știe ce boală contagioasă. 

„O adunătură de lingăi, asta erau cu toţii.” 

Apoi, când, în sfârșit, fuseseră chemați în biroul părintelui 
Bernard, preotul îi pusese să stea drepţi, de parcă ar fi fost la 
armată! Evident că le servise și replica aia de rahat cu: „Să știți 
că și pe mine mă doare tot atât de tare cât vă doare pe voi”, de 
parcă i-ar fi păsat cu adevărat de ce se întâmplă cu ei. 

După felul în care le vorbise preotul, Jared bănui că o să fie 
exmatriculaţi, dar, în cele din urmă, bătrânul preciză că drept 
pedeapsă aveau de făcut curat în biserică. 

„Poate că, dacă vedeţi cum e să dai cu mătura, o să apreciaţi 
orele de curs ceva mai mult.” 


167 


Mai degrabă era vorba de muncă pe gratis, trase concluzia 
Jared. 

— Bag mâna-n foc că găsește în fiecare săptămână un motiv 
sau altul pentru care un elev trebuie să o facă pe omul de 
serviciu, spuse el când ieșiră afară. 

La un moment dat, vremea se schimbase și atmosfera 
încărcată îl determină pe Jared să-și dorească să plece acasă și 
să tragă un pui de somn. 

— Ce crezi c-o să facă dacă îi tragem clapa? întrebă el. 

Luke își târșâia picioarele pe trotuar, cu mâinile băgate până 
la coate în buzunarele blugilor. 

— Tu poţi să faci ce vrei. Dar, dacă nu mă duc, mama o să 
afle și o s-o pățesc. 

Jared privi biserica ce se ridica mândră pe partea cealaltă a 
străzii. Ultima dată când intrase acolo fusese în ziua 
înmormântării Corei. Își aminti că i se păruse destul de 
frumoasă, cu lumina care pătrundea prin ferestrele ei cu vitralii. 
Dar acum avea senzaţia unui loc interzis și, când ajunse în 
dreptul scărilor, își dădu brusc seama că nu vrea să intre acolo. 

„Dar de ce aș vrea?” se întrebă el. Să meargă înăuntru 
însemna că în următoarele trei ore va freca podele, va lustrui 
cadrele de alamă din fața altarului și va curăța toate statuile. 
Dar pe măsură ce bifa în gând sarcinile date de părintele 
Bernard, Jared simţi că în spatele ezitării sale de a intra în 
biserică mai era ceva. 

Privi fix faţada înaltă din calcar a bisericii Sfântul Ignaţiu și o 
furie profundă îl cuprinse. 

— Haide, mormăi el, mânios. Să terminăm odată și cu 
porcăria asta! 

Pășiră în vestibul și Luke își înmuie automat degetele în apa 
sfinţită de la intrare și apoi se lăsă în genunchi. 

Jared se îndreptă și el spre micul bazin cu apă, după care se 
opri. „De ce să fac asta? se întrebă el. N-am venit aici ca să mă 
rog. Mă aflu aici pentru că am fost pedepsit!” 

— Unde ţin ăștia materialele pentru curăţat? întrebă el. 

— Jos, îi răspunse Luke. Știu eu unde sunt. 

Porni pe culoarul ce ducea spre altar, cu Jared după el. Pe la 
jumătatea drumului însă, Jared simţi un soi de greață, ca atunci 
când ai gripă. Se opri. O sudoare rece îi cuprinse tot corpul și se 
înfioră: 


168 


— Hei, Luke, spuse el. Unde e baia? 

Luke îi răspunse fără se uite la el: 

— Păi, fie te duci vizavi, în holul parohiei, fie mergi jos. 

— Cum adică jos? Unde mergem? 

— Vii odată sau nu? întrebă iritat Luke. lisuse, ce se întâmplă 
cu tine? 

— Eu... ăăă, nu mă simt prea bine, răspunse Jared. 

Luke se întoarse înspre el, privindu-l bănuitor: 

— Mie nu mi se pare că te-ai simţi rău, zise el. Tu vrei doar să 
mă lași pe mine să fac toată treaba, nu? 

Jared îi aruncă și el o privire rece: 

— Trebuie să mă ușurez. Atâta tot. 

Îl urmă pe Luke, dar senzaţia de greață se intensifică atât de 
tare, încât se rugă să nu vomite sau să-l apuce vreo diaree chiar 
acolo în mijlocul bisericii. Luke n-o să-l lase niciodată să uite așa 
o rușine. Când ajunse lângă sacristie, intestinele se răsculau în 
el și, când văzu scările din spatele odăiţei, se repezi într-acolo. 
La capătul ei dădu peste trei dulapuri și văzu toaleta. 

— Apucă-te și cară lucrurile alea, spuse Jared. Vin și eu într-un 
minut. 

Intră în baie, bâjbâi după întrerupător, aprinse lumina, apoi 
trânti ușa și o încuie bine. Stomacul continua să i se agite, așa 
că își dădu jos pantalonii și se așeză pe closet. 

Începu să vomite și când se întoarse ca să verse restul de 
vomă în closet, îl lovi diareea. 

Corpul i se îmbibă de o sudoare rece și Jared crezu pentru o 
clipă că urma să leșine. Dar ceva mai târziu, începu să se 
liniștească. Privirea i se limpezi, durerea din stomac se mai 
domoli, iar fiorul de gheață păru să se potolească. Așezându-se 
încet pe colacul de la closet, își lăsă capul între genunchi. 

Luke ciocăni la ușă și îi spuse: 

— Hei, Jared, te simţi bine? 

— Înîî, mormăi Jared. les și eu imediat. 

Se ridică. Senzaţia de vomă aproape că dispăruse și se simțea 
de parcă nici nu i-ar fi fost vreodată rău. Folosind aproape 
întregul sul de hârtie igienică ce era agăţat pe suportul din 
perete, se curăţă, apoi își trase pantalonii. În timp ce își spăla 
mâinile, se privi în oglindă și câteva secunde nu-și recunoscu 
chipul. 


Era alb la față ca varul, iar ochii roșii păreau cufundaţi adânc 
în orbite. 

„Mort, se gândi el. Zici că-s mort!” 

Dar apoi începu să-și recapete culoarea din obraji și ochii i se 
luminară. 

Totuși, ceva nu era în regulă. Nu-și dădea seama ce anume, 
dar arăta cumva diferit. 

Pe de altă parte, de ce să nu arate așa? Era cât pe ce să dea 
afară și maţele din el. Era o minune că încă se mai putea ţine pe 
picioare! 

Îndepărtându-se de oglindă, se apucă să șteargă mizeria de 
pe jos cu prosoapele de hârtie pe care le găsise pe raftul de 
deasupra chiuvetei. Când termină se uită din nou în oglindă. Era 
încă palid, dar i se păru că arată mult mai bine. 

— lisuse, Jared, ce naiba ţi-a luat atât de mult? întrebă Luke 
atunci când urcă zece minute mai târziu. 

— Crampe, spuse Jared. Nu mi s-a mai întâmplat niciodată așa 
ceva. 

— Auzi, tu tot mai încerci să le tragi teapa? întrebă Luke 
suspicios. 

Jared se uită urât la el: 

— Hai să terminăm ce avem de făcut și să plecăm naibii de 
aici, bine? 

Privi interiorul bisericii și își simţi din nou stomacul în gât: 

— Am senzaţia că o să urăsc locul ăsta. 

Munciră sârguincios timp de două ore, frecând, lustruind și 
ștergând praful până când totul era lună. 

Alama și statuile străluceau. 

Luke dădu din cap: 

— În viaţa mea nu mai vreau să văd vreo cutie de detergent. 

Jared nu spuse nimic și, în timp de Luke mai verifica încă o 
dată tot ce făcuseră, privirea îi fu atrasă de o nișă din peretele 
bisericii. Era sanctuarul unui sfânt, iar altarul pe care stătea 
statuia era sculptat din marmură. În jurul statuii erau așezate 
mai mult de zece cruci de diverse mărimi. 

— Ce hram poartă ăsta? întrebă Jared, înclinând capul către 
statuie. 

Luke se uită și el: 

— Habar n-am. Probabil că a fost sfântul preferat al cuiva. 


170 


Jared se apropie de statuie, care acum părea că se uită fix la 
el. 

Că se uită la el și că îl acuză de ceva. 

— Arată de parcă el ar fi mai bun decât noi toţi ceilalți, 
adăugă Jared. 

Cercetă cu atenţie restul figurilor care împodobeau biserica. 

— Toți par la fel. 

— Și? întrebă Luke. Sunt sfinţi. Și ei chiar au fost mai buni 
decât noi. Ai de gând să faci ceva în privinţa asta? 

Jared zâmbi afectat: 

— Ohhh, aș avea niște idei. 

Pășind peste altarul unde era așezată statuia, întinse mâna și 
desprinse una dintre cruci. 

— lisuse Hristoase, rosti Luke speriat. Ce faci? 

Jared se uită în ochii amicului său: 

— Nu se vede ce fac? lau una din astea. Sunt oricum prea 
multe, așa că n-o să-i ducă nimeni dorul. Pun pariu că nici n-o să 
observe că lipsește vreuna. 

— Dar ce-ai de gând să faci cu ea? întrebă Luke. 

— Așteaptă și-o să vezi, răspunse Jared încet. 

(J 

Părintele Devlin se ridică în picioare cu mișcări lente, din 
cauza încheieturilor care-l dureau din cauza orelor petrecute 
stând nemișcat înăuntrul micului confesional. Deși trecuseră ani 
de zile de când nu mai spovedise pe nimeni, cu excepţia Corei 
Conway, apropierea micii cabine împărţite în două îi oferea o 
liniște pe care n-o mai găsea în altă parte. Având grijă să tragă 
grilajul ce-l despărțea de vreun posibil păcătos care ar fi dorit să 
se confeseze, își petrecea acolo uneori întreaga după-amiază, 
lăsându-și mintea în voie, știind că nimic nu-i putea alunga 
liniștea. 

Dar astăzi liniștea îi fusese tulburată. În timp ce încercase din 
toate puterile să ignore zgomotul făcut de cei doi băieţi care 
făceau curăţenie, cuvintele lor profanatoare zguduiră starea lui 
de contemplaţie. La un moment dat, simţise nevoia să-i alunge 
din sanctuar, dar se abţinu - un sanctuar de unde erau alungate 
două suflete evident chinuite nu ar mai fi fost deloc un sanctuar. 
În mintea părintelui Devlin, biserica ar fi trebuit să îi aibă în grijă 
atât pe profanatori cât și pe credincioși, așa că păstră tăcerea și 
se rugă în liniște pentru mântuirea băiatului. 


171 


Rostindu-și rugăciunile, simţi brusc imboldul de a trage cu 
ochiul prin grilajul confesionalului, așa că aruncă o privire spre 
băieții care treceau pe lângă locul său retras. 

Deși nu-l mai văzuse pe băiat niciodată, îl recunoscu imediat - 
avea trăsăturile neamului Conway; chiar dacă fusese doar o 
privire fugară, chipul nepotului îi aduse aminte de figura 
unchiului său. 

A unchiului său și a tuturor strămoșilor Conway. 

După ce Jared Conway trecu pe lângă el, părintelui Devlin îi 
veni foarte greu să se mai concentreze asupra rugăciunilor sale, 
pentru că, oricât de mult încerca, cuvintele din Biblia pe care i-o 
încredințase Cora Conway continuau să-i macine gândurile, 
îngheţându-i sufletul. După ce citise ultimele rânduri ale Lorettei 
Villiers Conway, pusese Biblia deoparte cu gândul de a nu o mai 
deschide vreodată, simțindu-se de parcă ar fi violat intimitatea 
femeii decedate cu multă vreme în urmă. Dar astăzi, după ce-l 
zărise pe strănepotul Corei Conway, înţelese că, de fapt, Cora își 
dorise ca el să citească ceea ce scriseseră înaintașii soțului ei și 
să înțeleagă istoria familiei ei. Altfel de ce i-ar fi încredinţat 
Biblia familiei tocmai lui? 

Lăsându-i pe băieţi în biserică, se întoarse în casa parohială și 
începu să urce cu greutate scările până în odaia sa de la ultimul 
etaj, deschise Biblia Corei și începu să citească. Următorul pasaj 
fusese scris de o mână ce tremurase atât de tare, încât 
cuvintele erau aproape ilizibile. Citea fiecare cuvânt în parte și 
după o oră isprăvi. Frecându-și ochii urduroși și întinzându-se ca 
să mai domolească puţin durerea din spate, bătrânul preot reciti 
mesajul inscripţionat, textul nefiind prea ușor de descifrat nici a 
doua oară. O dată, aproape acoperită de o pată mare de 
cerneală, era scrijelită în susul paginii: 


„23 August, 1912 

Donșoara Loretta mi-o dat biblia asta în ziua în care 
o murit. Atuncea nu știam să citesc sau să Scriu, dar 
am învățat puțin anii ăștia căci aceasta este Biblia 
familiei și fetița mea. Francy, îi parte din familie acuși. 
Ce contează ce zice Conașu' Frack. Și fetița mea, Lucy, 
o făcut și ea parte din familie, dar și-a dat suflețelul 
când am născut-o. Orișicum, așa zice Conașu' Franck, 
da’ io nu-l cred. lo așa zic că a omorât-o. Și dacă a 


172 


făcut așa atunci să dea Domnu’ să moară ca conița 
Loreta! Da’ io nu i-am zis nimica că așa mo învățat 
conița Loretta. Cred că astea ce-s scrise pe-acilea sunt 
doar pentru femeile din neam.” 


BESSIE DELACOURT PRIVI FIX RÂNDURILE PE CARE LE 
SCRISESE ÎN BIBLIE TIMP DE CÂTEVA MINUTE BUNE. POATE NU 
AR FI TREBUIT SĂ SPUNĂ CEEA CE SPUSESE DESPRE CONAȘU' 
FRANK CUM CĂ AR FI OMORÂT-O PE LUCY ÎN ZIUA ÎN CARE S-A 
NĂSCUT, DAR ÎN INIMA El ȘTIA CĂ ĂSTA ERA ADEVĂRUL. DAR, 
DACĂ CONAȘU' FRANK AVEA SĂ DESCOPERE CE SCRISESE EA, 
PUTEA S-O OMOARE ȘI PE EA, ȘI PE FRANCY. 

ÎN FIECARE AN DE CÂND SE NĂSCUSE FRANCY, BESSIE JURA 
CĂ ÎȘI VA LUA FETIȚA ȘI SE VA MUTA ÎN NORD, DAR NU-ȘI 
ȚINUSE NICIODATĂ PROMISIUNEA. NU ȘTIA PE NIMENI ÎN AFARA 
ORAȘULUI ST. ALBANS ȘI, CÂND VENEA VORBA SĂ IA O 
HOTÂRÂRE, ÎI ERA MAI FRICĂ SĂ PLECE DECÂT SĂ RÂMÂNĂ. DAR 
DEȘI SPERANȚA ÎNTR-UN VIITOR MAI BUN SE STINGEA PE 
MĂSURĂ CE TRECEAU ANII, EA ÎNCĂ MAI EXISTA - POATE LA 
ANU', CÂND FRANCY VA ÎMPLINI PAISPREZECE ANI ȘI NU VA MAI 
TREBUI SĂ AIBĂ ATÂTA GRIJĂ DE EA... . i i 

ÎN PREZENT, AVEA PREA MULTE DE FĂCUT CA SĂ PIARDĂ 
VREMEA CU CEVA ATÂT DE TRECĂTOR CA SPERANȚA. ACUM, CĂ 
STĂPÂNU' FRANK SE CĂSĂTOREA MÂINE, CASA TREBUIA 
CURĂȚATĂ ȘI OSPĂȚUL PREGĂTIT. ETAJELE DE SUS ERAU DEJA 
INVADATE DE CANICULĂ ȘI BESSIE NICI NU VOIA SĂ SE 
GÂNDEASCĂ LA CUM ERA ÎN BUCĂTĂRIE. BĂTRÂNUL DOMN 
MELCHIOR - CARE NU PĂREA MAI BĂTRÂN DECÂT CONAȘU' 
FRANK, DEȘI AVEA ȘAPTEZECI ȘI OPT DE ANI - ORDONASE CA 
TOATE TACÂMURILE DE ARGINT ŞI TOATĂ VESELA DE CRISTAL 
SĂ FIE LUSTRUITĂ PENTRU NUNTĂ, CEEA CE ÎNSEMNA CĂ EA ȘI 
FRANCY VOR FACE O NOAPTE ALBĂ. DAR CHIAR ÎNAINTE DE A 
SE APUCA DE TREABĂ, MAI AVEA UN LUCRU DE FĂCUT. ÎNCHISE 
BIBLIA - PE CARE REUȘISE, ÎN SFÂRȘIT, SĂ O CITEASCĂ PAGINĂ 
CU PAGINĂ - ȘI O ÎNVELI CU UN ȘERVET, APOI ASCULTĂ ATENTĂ 
ZGOMOTELE DIN CASĂ. 

TĂCERE. . 

IEȘI ÎN CORIDORUL STRÂMT CARE DUCEA LA SCĂRILE DIN 
SPATE, APOI MERSE DE-A LUNGUL MEZANINULUI PÂNĂ LA 
CAMERA UNDE STĂTEA VIITOAREA MIREASĂ A CONAȘULUI 


173 


FRANK. UITÂNDU-SE ÎNCĂ O DATĂ ÎN JUR, PENTRU A SE ASIGURA 
CĂ NU ESTE URMĂRITĂ, BESSIE DESCHISE UȘA ȘI SE STRECURĂ 
ÎNĂUNTRU. . . 

FEMEIA CARE OCUPA CAMERA STĂTEA ÎNTINSĂ PE UN 
ȘEZLONG LÂNGĂ FEREASTRA DESCHISĂ. DORMEA CU O CARTE 
DESCHISĂ PE PIEPT. BESSIE TRAVERSĂ ÎNCĂPEREA ȘI SE APLECĂ 
DEASUPRA EI: 

— DONȘOARĂ ABIGAIL? STRIGĂ EA. DONȘOARĂ ABIGAIL, 
SUNTEȚI TREAZĂ? 

DEZMETICINDU-SE DIN MOȚĂIALA PROVOCATĂ DE DUPĂ- 
AMIAZA DE VARĂ, ABIGAIL TRESĂRI SPERIATĂ ȘI SE RIDICĂ 
BRUSC ÎN PICIOARE, LASÂND SĂ CADĂ VOLUMUL DE POEZII PE 
CARE ÎL CITEA. IMEDIAT BESSIE ÎL RIDICĂ ȘI I-L ÎNAPOIE. 

— CU GRIJĂ, SPUSE REVERENȚIOS MENAJERA. CĂRȚILE SUNT 
VALOROASE. 

— NU SUNT DECÂT NIȘTE VERSURI, ZISE ABIGAIL, ZÂMBINDU- 
l. 

BESSIE O PRIVEA SERIOASĂ: 

— TOATE CĂRȚILE SUNT VALOROASE, SPUSE EA. ASTA ÎN 
MOD SPECIAL. 

DEZVELI BIBLIA ȘI O PUSE ÎN MÂINILE LUI ABIGAIL SMITHERS: 

— PĂSTREZ CARTEA ASTA DE APROAPE PAI'ȘPE ANI, MAI ZISE 
EA. ACUM E A DUMNEAVOASTRĂ. 

TOTAL NEDUMERITĂ, ABIGAIL DĂDU SĂ O DESCHIDĂ, DAR 
BESSIE ÎȘI AȘEZĂ BLÂND MÂNA DEASUPRA MÂINII FEMEII, 
OPRIND-O. 

— E PENTRU MAI TÂRZIU, ROSTI BESSIE ÎNCET. NU CRED CĂ 
VREŢI S-O CITIŢI ACUM, CU O ZI ÎNAINTEA NUNȚII. 

ABIGAIL O PRIVI MIRATĂ PE SERVITOARE: 

— ATUNCI CÂND AR TREBUI S-O CITESC? ÎNTREBĂ EA. 

BESSIE DELACOURT ÎȘI ÎNDREPTĂ SPATELE: 

— VEI ȘTI CÂND VA SOSI CLIPA, RĂSPUNSE. VEI ȘTI CÂND VA 
TREBUI SĂ CITEȘTI CE ESTE SCRIS AICI ȘI VEI ȘTI, ȘI CÂND VA 
VENI VREMEA SĂ SCRII ÎN EA. DAR EA APARȚINE NUMAI 
FEMEILOR DIN ACEASTĂ FAMILIE. ÎN EA SUNT SCRISE TOATE 
SECRETELE LOR. BĂRBAȚII NU ȘTIU DE EXISTENȚA El ȘI NICI NU 
TREBUIE S-O AFLE VREODATĂ! a 

DUPĂ CE BESSIE DELACOURT PĂRĂSI CAMERA, ABIGAIL 
SMITHERS PRIVI NELINIȘTITĂ BIBLIA, MÂNGÂIND PIELEA DEJA 
UZATĂ A CĂRȚII. SĂ O DESCHIDĂ? 


174 


NU, NU - BESSIE ÎI SPUSESE FOARTE CLAR CĂ NU TREBUIE SĂ 
O CITEASCĂ ACUM. ȘI APROAPE CĂ ERA SIGURĂ ȘI DE CE. FĂRĂ 
ÎNDOIALĂ, PAGINILE ÎNREGISTRAU TOATE TRAGEDIILE CARE 
AVUSESERĂ LOC ÎN FAMILIA LUI FRANK DE-A LUNGUL ANILOR, 
PRECUM ȘI BUCURIILE ÎMPĂRTĂȘITE DE MEMBRII EI, IAR 
SERVITOAREA NU DOREA SĂ-I UMBREASCĂ FERICIREA DIN ZIUA 
NUNȚII CU POVEȘTILE ACELEA TRISTE. 

SE ÎNDREPTĂ SPRE CUFĂRUL PE CARE ÎL ADUSESE CU EA 
SĂPTĂMÂNA TRECUTĂ DE LA BATON ROUGE ȘI ASCUNSE BIBLIA 
ADÂNC SUB LENJERIILE CE ALCĂTUIAU TRUSOUL El DE 
DOMNIȘOARĂ. 

SERVITOAREA PROBABIL AVEA DREPTATE - AVEA SĂ ȘTIE 
CÂND SĂ CITEASCĂ ÎNSCRISURILE DIN BIBLIE, DAR ÎN NICIUN 
CAZ ASTĂZI. 

ȘI NICI MÂINE, POATE. 


BESSIE DELACOURT LUSTRUI ȘI ULTIMA PATĂ DE PE IMENSUL 
CANDELABRU CARE ATÂRNA DEASUPRA MESEI DE MAHON. 
CEASUL DIN BIBLIOTECĂ BĂTU MIEZUL NOPȚII ȘI FIECARE 
MUȘCHI AL CORPULUI El PROTESTĂ CÂND COBORI DE PE SCARĂ. 

MOARTĂ DE OBOSEALĂ, AȘA SE SIMȚEA. 

PUR ȘI SIMPLU, MOARTĂ DE OBOSEALĂ. 

DAR ISPRĂVISE TREABA - CEL PUȚIN PARTEA CEA MAI GREA. 
EA ȘI CU FRANCY N-O SĂ SE CULCE PÂNĂ CÂND NU VOR 
TERMINA DE LUSTRUIT ARGINTĂRIA, DAR PUTEAU SĂ FACĂ ASTA 
ȘI LA MASA DIN BUCĂTĂRIE, UNDE CEL PUȚIN NU VA MAI TREBUI 
SĂ- ȘI ÎNTINDĂ ATÂT SPATELE ȘI SĂ-ȘI SUCEASCĂ GÂTUL ÎNTR-O 
PARTE ȘI-N ALTA, CA ATUNCI CÂND SE CHINUIA SĂ VADĂ MAI 
BINE FIECARE FAȚĂ A CRISTALELOR CANDELABRULUI. 

SE APLECĂ SĂ RIDICE GĂLEATA CU APĂ ȘI AMONIAC PE CARE 
O FOLOSISE LA CURĂȚAT CÂND AUZI O VOCE: 

— LAS-O ACOLO! 

CUVINTELE O ÎNȚEPARĂ PE BESSIE CA ACUL UNEI VIESPI ȘI SE 
ÎNDREPTĂ IMEDIAT. ÎNCADRAT DE UȘILE DUBLE CE DĂDEAU 
SPRE HOLUL CENTRAL AL CASEI STĂTEA FRANCIS CONWAY. 

CONAȘU' FRANK! 

TATĂL LUI FRANCY. 5 

— A SOSIT TIMPUL, SPUSE EL CÂND ULTIMUL DANGĂT AL 
PENDULEI SE STINSE. VINO CU MINE! 


175 


BESSIE SIMȚI CUM | SE FACE STOMACUL GHEM DE FRICĂ ȘI ÎȘI 
DORI, MAI MULT DECÂT ORICE PE LUME, SĂ-I POATĂ ÎNTOARCE 
SPATELE LUI FRANK CONWAY, SA PĂRĂSEASCA ACEASTĂ CASA, 
SĂ O IA PE FRANCY ȘI SĂ PLECE CU EA ÎNAINTE SĂ FIE PREA 
TÂRZIU. 

DAR ȘTIA CĂ NU POATE, PENTRU CĂ ÎN MOMENTUL ÎN CARE 
FRANK CONWAY Îl VORBISE, BESSIE ÎL PRIVISE DREPT ÎN OCHI. 

NU INTENȚIONASE SĂ FACĂ ASTA. 

CHIAR ÎȘI DORI SĂ NU FI FĂCUT-O. 

DAR S-A ÎNTÂMPLAT ȘI ACUM, AȘA CUM SE ÎNTÂMPLASE DE 
ATÂTEA ORI ÎNAINTE: OCHII ALBAȘTRI Al LUI FRANK CONWAY O 
ȚINEAU PRIZONIERĂ. ERA CA ȘI CÂND AR FI AVUT O PUTERE 
APARTE CE-I PARALIZA SUFLETUL, DETERMINÂND-O SĂ FACĂ 
LUCRURI PE CARE NU LE-AR FI FĂCUT PENTRU NIMIC ÎN LUME 
DACĂ AR FI FOST DUPĂ EA. 

LUCRURI CARE NICI MĂCAR NU îl TRECEAU PRIN MINTE, 
DARĂMITE SĂ LE MAI SPUNĂ ȘI ALTCUIVA. 

ȘI ACUM, CU O NOAPTE ÎNAINTE DE A SE CASĂTORI CU 
DONȘOARA ABIGAIL DIN BATON ROUGE, EL VOIA SĂ O FACĂ DIN 
NOU. 

ȘI MAI ȘTIA CĂ NU AVEA CUM SĂ-L OPREASCĂ, AȘA CUM NU 
FUSESE ÎN STARE SĂ O FACĂ ATÂȚIA ȘI ATÂȚIA ANI. 

ÎL URMĂ, IEȘIND PE UȘA CARE DÂDEA SPRE SCĂRILE CE 
DUCEAU LA SUBSOL. 

COBORI TREPTELE. ` 

AJUNSERĂ LA UȘA CARE ERA ÎNTOTDEAUNA ÎNCUIATĂ ȘI PE 
CARE NUMAI CONAȘU' FRANK ȘI DOMNU’ MELCHIOR O PUTEAU 
DESCHIDE. j 

PĂȘI ÎN ÎNTUNERICUL LUMINAT SLAB DE CÂTEVA LUMÂNĂRI... 

DAR CHIAR ȘI ÎN LUMINA LUMÂNÂRILOR, BESSIE DELACOURT 
PUTEA ZĂRI EXPRESIA DE PE CHIPUL MONSENIORULUI 
MELCHIOR. 

ȘI MAI VEDEA ȘI RAZA DE LUMINĂ REFLECTATĂ DE LAMA 
CUȚITULUI PE CARE-L ȚINEA ÎN MÂINI. 

INSTINCTIV, BESSIE ȘTIU CE URMA SĂ SE ÎNTÂMPLE CU EA. 
ACELAȘI LUCRU CARE | SE ÎNTÂMPLASE ȘI MICUȚEI LUCINDA - 
SCUMPA El LUCY, PE CARE DE-ABIA REUȘISE SĂ O VADĂ PUȚIN 
ÎNAINTE CA STĂPÂNU' FRANK SĂ l-0 IA. 


176 


CÂND CONAȘU' FRANK O RIDICĂ ȘI O AȘEZĂ PE MASA ÎN 
SPATELE CĂREIA STĂTEA DOMNU' MELCHIOR, BESSIE NU SIMȚI 
NICIUN FEL DE FRICĂ, NU SIMŢI NEVOIA SĂ ȚIPE. 

DAR ȘTIU, ÎN TIMP CE ÎL PRIVEA PE BĂTRÂN RIDICÂND 
CUȚITUL ASUPRA El, CĂ ANUL CARE VINE N-O SĂ MAI POATĂ 
FUGI ÎMPREUNĂ CU FRANCY. 

ÎN SCHIMB, DINTR-O CLIPĂ-N ALTA, SE VA ÎNTÂLNI CU LUCY. 
CÂND CUȚITUL Îl PÂTRUNSE ÎN PIEPT ȘI ÎN INIMĂ, BESSIE 
DELACOURT SE SIMȚI INUNDATĂ DE O LINIȘTE PROFUNDĂ. 

ȘI EA, CA ȘI CONIȚA LORETTA ÎNAINTE, SCĂPASE, ÎN SFÂRȘIT, 
DE FAMILIA CONWAY. 


Părintele Devlin închise încă o dată Biblia. Era posibil ca Frank 
Conway să-și fi omorât propriul copil așa cum zicea Bessie 
Delacourt? Desigur că așa era - acum o sută de ani, copilul unei 
servitoare din St. Albans valora mai puţin decât un câine de 
vânătoare. 

Dar chiar și-așa... 

Bătrânul preot mai dădu câteva pagini în urmă, căutând 
vreun pasaj anterior celui scris de Loretta Villiers, dar nu găsi 
niciunul. Apoi, în timp ce cercetă și mai atent vechea Biblie, 
văzu ceva: jos de tot, între două pagini, tăiată atât de aproape 
de cotor, încât era aproape imposibil de observat, descoperi 
urma unei pagini ce fusese rupte. 

Să o fi scos-o Cora înainte să-i dea Biblia? 

Sau cineva dinaintea ei? 

Oftând din tot sufletul, părintele Devlin lăsă cartea deoparte. 
Mai târziu, când ochii aveau să îi fie mai odihniţi, va continua să 
citească și restul pasajelor scrise de-a lungul anilor de femeile 
care ţinuseră acest jurnal ciudat. Dar acum se întoarse la istoria 
propriei lui biserici - parohia din St. Albans - căutând vreun 
indiciu care să-i spună cine putea fi acest monsenior Melchior. 
După titlul adăugat numelui, părea să fi fost preot la un moment 
dat. 

Un preot care să-și încalce jurămintele, să renunţe la 
chemarea sa și totuși să-și păstreze titlul? 

De ce? 

Privi abătut jurnalele groase, pline de însemnările tuturor 
preoţilor care îl precedaseră în St. Albans. Mare parte din scrisul 


177 


lor nu era cu mult mai lizibil decât cel al servitoarei 
semianalfabete, Bessie Delacourt. 

Dacă avea de gând cu adevărat să găsească un răspuns legat 
de paginile rupte din Biblia familiei Conway, va trebui să ceară 
ajutor. 

Părintele MacNeill! 

Sigur că da! Va discuta cu părintele MacNeill, care era mult 
mai tânăr și mai isteţ decât el. 

Simţindu-se de parcă i s-ar fi luat o piatră de pe inimă, 
părintele Devlin își închise ochii obosiţi și se cufundă imediat 
într-un somn profund. 


22. 


Telefonul primit din partea părintelui Bernard nu o luă tocmai 
prin surprindere pe Ellie Roberts. De fapt, chiar îl aștepta. Il 
aștepta de mai multă vreme, de când văzuse că Luke se 
înhăitase cu Jared Conway. Ellie știa și ea totul despre familia 
Conway, deși se născuse la câţiva ani după ce George Conway 
se spânzurase în curtea propriei case. Işi amintea și acum prima 
ei incursiune, împreună cu prietenele ei, în casa de pe Strada 
Pontchartrain. Avea doar cinci ani și rămăsese pe marginea 
drumului - niciuna din ele nu îndrăznise să pună piciorul pe 
proprietate - ascultând cu ochii larg-deschiși vorbele lui Rudy 
LaFrenier, care era cu doi ani mai mare decât ea și care știa tot. 
Le povestise tot ce se întâmplase acolo: 

— Părintele Fitzpatrick zice că aicea se făcea voodoo, spusese 
Rudy și chiar și acum după treizeci de ani, Ellie își amintea 
groaza pe care o simţise atunci. Părintele Fitzpatrick zice că tot 
locul ăsta e plin de magie neagră și că oricine pășește numai în 
curte se duce direct în lad! 

Povestea fusese de ajuns ca să le ţină pe Ellie și pe prietenele 
ei departe de casa Conway și chiar când mai crescu suficient de 
mult ca să își dea seama că tot ceea ce îi povestise părintele 
Fitzpatrick - care se pensionase imediat după ce părintele 
Bernard venise în St. Albans - lui Rudy LaFrenier nu era chiar 
întrutotul adevărat, tot nu fusese în stare să-și alunge teama pe 
care o simţea atât față de casă, cât și față de cei din familia 


178 


Conway. La urma urmei, chiar ignorând poveștile alea cu 
voodoo, George Conway ar fi trebuit să fi fost nebun de-a 
binelea ca să se spânzure de arborele de magnolia și, în plus, 
toată lumea știa ce s-a întâmplat cu soția lui atunci când îl 
găsise. Deși Ellie nu credea în existența fantomelor, vechea 
casă Conway avea ceva straniu în ea. De aceea îi ceruse lui 
Luke să nu cumva să se încurce cu Jared Conway. 

— E ceva cu locul ăla, spusese ea. Și cu familia Conway la fel. 
Ori de câte ori a apărut un Conway în orașul ăsta, au urmat și 
problemele. 

Luke și dădu ochii este cap, dispreţuitor: 

— E doar o casă, mamă, replică el, încăpățânat, lucru care îi 
aducea aminte de tatăl lui. Și în plus, mie îmi place de Jared. 

Pentru a nu știu câta oară, Ellie își dori ca tatăl lui Luke să mai 
fie în viaţă ca să se poată ocupa de Luke. Fusese un bărbat bun, 
care-și făcuse treaba așa cum trebuie în calitate de ajutor de 
șerif și când motocicleta lui se răsturnase în ziua aceea 
nenorocită, Ellie se întrebase cum avea să se descurce fără el, 
ca să nu-l mai pună la socoteală și pe micul Luke. 

— Domnul are căile Lui necunoscute nouă, îi explicase 
părintele MacNeill, și Domnul va avea grijă și de tine, și de băiat. 

Și, într-adevăr, El avusese grijă de ea. Găsise o slujbă la casa 
parohială. Nu era plătită prea bine, dar se descurca. In plus, 
Luke putea să meargă la Școala „Sfântul Ignaţiu”. Școala nu 
costa nimic și în primii ani fusese ajutată și de Biroul Șerifului. 
Ellie încercase să-l crească bine pe Luke, dându-și toată silința 
să îi ţină loc și de mamă, și de tată. Nu fusese ușor, dar 
întotdeauna încercase să-și imagineze ce i-ar fi spus soţul ei 
fiului său și, una peste alta, se gândi ea, Luke nu era un băiat 
rău. 

Până în clipa în care se întovărășise cu Jared Conway. 

Părintele MacNeill îi sugerase să-i interzică să-și mai petreacă 
timpul cu Jared, dar ea știa că nu va ţine. Se schimbaseră 
vremurile, nu mai era ca odinioară, când tot ce îţi spuneau 
părinţii era lege și nici măcar nu se punea problema să nu-i 
asculţi. În ziua de astăzi copiii făceau cam ce voiau ei și, chiar 
dacă părintele MacNeill nu înţelegea, ea era perfect conștientă 
de acest lucru. La urma urmei, în St. Albans o mulţime de copii 
erau crescuţi de un singur părinte și chiar dacă îi aveau pe ambii 
părinţi, aceștia erau la serviciu. Nu puteai să fii cu ochii pe ei tot 


179 


timpul, ca pe vremuri. În plus Luke învăţa la „Sfântul Ignaţiu” și 
cel puţin surorile nu înghițeau prostiile pe care le acceptau 
profesorii de la școlile publice. 

lar Luke nu îi făcuse niciun fel de probleme. 

Nu până astăzi. 

Umilită. Așa se simţise când părintele Bernard o sunase să-i 
spună despre comportamentul urât al lui Luke. Pur și simplu, 
umilită. Se așezase la biroul ei, cu telefonul lipit atât de tare de 
ureche, că o durea, de parcă ar fi încercat ca nu cumva 
cuvintele părintelui Bernard să fie auzite și de altcineva. Dar 
asta nu se putea întâmpla. Nu în St. Albans și, cu siguranță, nu 
în interiorul parohiei Sfântul Ignaţiu. 

„Dacă o să-l exmatriculeze pe Luke? 

Dacă îmi pierd slujba din cauza lui?” 

Când văzu că nu are încotro se duse să vorbească personal cu 
părintele Mack. 

Când acesta își ridică ochii de la predica la care lucra pentru 
slujba de duminică, își dădu seama imediat că vorbise deja cu 
părintele Bernard. Cel puţin, scăpase de umilinţa de a fi obligată 
să mai repete și ea păcatele lui Luke. Apoi, când părintele 
MacNeill începu să-i vorbească, Ellie înţelese că situaţia nu era 
așa de rea pe cât părea. 

— Nimeni nu-l învinovățește pe Luke, o asigură el. Cu toții îl 
cunoaștem și știm că este un tânăr cumsecade. Dar chiar și cei 
mai buni pot cădea... 

Părintele Mack ezită și Ellie îl văzu cum își caută cuvintele 
cele mai potrivite: 

— Haide să zicem că pot cădea sub influenţe greșite, nu? 

Îi zâmbi și temerile ei începură să dispară: 

— Nu Luke e problema aici. 

Își strânse buzele și își apropie degetele de piept, de parcă ar 
fi vrut să se roage: 

— Tânărul Conway mă îngrijorează. 

— Știu, adăugă Ellie repede. 

Părintele MacNeill nu numai că îi oferise o slujbă când avea 
mare nevoie de ea, dar devenise și sfătuitorul ei în toate 
aspectele vieţii. 

— Și eu mi-am făcut griji când am văzut că începe să iasă cu 
băiatul ăsta. Dădu din cap: Aș vrea să plece de aici. Știu că nu e 


180 


frumos ceea ce spun, dar aș vrea ca întreaga familie să plece de 
aici. 

Chipul părintelui MacNeill se mai îmblânzi: 

— Atunci poate vii la audierea ce va avea loc în legătură cu 
hotelul pe care tatăl lui Jared plănuiește să-l deschidă. 

Ellie auzise de ideea acestuia de a transforma casa într-un 
hotel - toată lumea din oraș auzise. Dar nu-și imaginase că ar 
putea împiedica acest lucru. Nu acordase niciodată atenţie 
politicii și soțul ei îi spusese că e mai bine pentru ea să nu se 
bage în așa ceva. „Nu faci altceva decât să-ți atragi furia 
oamenilor, îi explicase el. Așa că e mai bine să-ţi ţii gura și să-i 
lași pe alţii să ia decizii.” Dar acum, când părintele MacNeill îi 
vorbi, înțelese că, dacă voia să-l îndepărteze pe fiul ei de Jared 
Conway, atunci trebuia să ia atitudine. 

De când murise soțul ei, făcuse o grămadă de lucruri de care 
nu se crezuse în stare. 

Putea s-o facă și pe-asta. 

Când într-un sfârșit Luke ajunse acasă, Ellie îl aștepta. Stătea 
așezată în scaunul preferat al soțului ei, care încă mai domina 
sufrageria micuţei case de pe Strada Court și în care nu stătea 
decât atunci când urma să-i ţină vreo predică lui Luke: 

— Vreau să discutăm, îi spuse ea când el dădu să meargă 
spre camera lui. 

— Am teme de făcut, răspunse Luke. Am mai rămas după 
școală... 

— Știu de ce ai mai rămas după ore, îl întrerupse Ellie. 
Părintele Bernard m-a sunat. Când eram la muncă, adăugă ea, 
aruncându-i o privire acuzatoare. Cum ai putut să faci așa ceva? 
După tot ce am făcut pentru tine, după atâtea sacrificii... 

— lisuse Hristoase, mamă, mormăi Luke. Eu și Jared am 
întârziat doar puţin la ora de după pauza de prânz, asta-i tot. 

— Nu lua numele Domnului în deșert, spuse Ellie repede, 
făcându-și cruce. Tatăl tău... 

Ochii lui Luke străluceau de furie: 

— Hai, mamă, mă lași? Tata e mort sau ai uitat? A murit când 
eu eram doar un bebeluș! Și pun pariu că și el înjura! 

— Nu-i adevărat! sări ea ca arsă. Niciodată! 

„Sau, cel puţin, nu cu mine de faţă”, recunoscu în sinea ei. 

Când repara mașina, soțul ei folosea niște cuvinte cu care ea 
nu era de acord. Dar niciodată în prezenţa ei. 


181 


— Dar nu despre asta vreau să-ţi vorbesc. 

Luke o privi bănuitor: 

— Atunci, ce e? Dacă e vorba despre întârzierea mea... 

— E mai mult de atât. 

Ellie ezită, apoi se hotărî să ia tarul de coame: 

— E vorba de Jared Conway. Nu vreau să te mai întâlnești cu 
el. 

— De ce? întrebă Luke. Ce-are Jared? 

Ellie se ridică din scaun, încercând să îi spună același lucru pe 
care l-ar fi spus și tatăl lui: 

— Are o influenţă proastă asupra ta și nu sunt de acord cu 
prietenia dintre voi. Așa că n-o să te mai vezi cu el. S-a înțeles? 

Luke își încleștă fălcile și ochii îi scăpărau de furie. 

— Da, da, spuse el în cele din urmă. Am înţeles! E o prostie, 
dar am înţeles. 

— Și-ai să mă asculţi? îl presă ea. 

Fiul ei îi înfruntă privirea și pentru prima dată în viaţa ei Ellie 
se trezi că este speriată de felul în care Luke se uita la ea. Era 
ca și când și-ar fi măsurat forţele cu ea. 

— Poate că da, spuse Luke, poate că nu. 


23. 


Se apropia de ora șase când ușa din spate se deschise și Jared 
își făcu intrarea în bucătărie. Janet își ridică privirea din salata 
pe care tocmai o făcea, întrebându-se cum avea să-și motiveze 
întârzierea. Până mai deunăzi nu și-ar fi făcut astfel de probleme 
- Jared i-ar fi spus singur. Dar în ultima vreme, în special de 
când se mutase la subsol, Jared dispărea acolo imediat ce venea 
de la școală și acolo rămânea până la ora cinei. După aceea, ori 
se întorcea în camera lui, ori pleca pe-afară cu Luke. 

— Ce face el acolo, jos? îl întrebase ea pe Ted câteva zile în 
urmă. 

— Nimic special, stai liniștită, Janet. Are și el nevoie de puţin 
spaţiu, îi spusese Ted. Se maturizează. Și chiar dacă nu e corect, 
băieţii și fetele nu sunt la fel. Nu te poţi aștepta ca Jared să se 
comporte ca tine. O luminiţă maliţioasă i se aprinse în ochi: Dar 
bineînţeles că nici nu vrem să fie ca mine, nu-i așa? 


182 


— Oh, Doamne, nu, răspunse Janet fără să se gândească, apoi 
îi păru rău și așteptă ca el să-i aplice o replică usturătoare ca pe 
vremuri. 

În schimb, Ted îi zâmbi: 

— In fiecare zi îi mulțumesc stelei mele norocoase că m-ai 
suportat atâta timp. Și nu te mai îngrijora atât - indiferent ce 
face Jared acolo jos, te asigur că nu bea. Crede-mă, am 
suficientă experiență și mi-aș da seama imediat. L-aș citi mai 
repede decât ai face-o tu dacă eu aș călca pe bec. 

— Dar de ce are nevoie de cheie la ușă? insistă ea. Kim nu 
pare să aibă nevoie de așa ceva. 

— Chestie de teritoriu, răspunse Ted. E ca un animal care-și 
marchează graniţele spaţiului de vânătoare. 

Janet oftă: 

— Păi, atunci o cheie la ușă pare o idee destul de bună. 

Dar cuvintele lui Ted nu ajutaseră la nimic: între Jared și restul 
familiei apăruse o prăpastie ce se adâncea cu fiecare zi. 

Acum, când Jared trecu prin bucătărie, îndreptându-se spre 
sala de mese, nu-i spuse nimic, nici măcar n-o salută, ce să mai 
zicem de o explicaţie pentru faptul că venise atât de târziu 
acasă. 

— Jared? 

Când fiul ei nici măcar nu încetini pasul, Janet îl strigă pe un 
ton mai dur: 

— Jared! 

Băiatul se opri, dar nu se întoarse spre ea. 

— Uită-te la mine, te rog, spuse Janet, cu o voce blândă, dar 
suficient de fermă ca să știe că nu era în toanele ei cele mai 
bune. 

Iși întoarse fața spre ea. 

— Azi după-masă m-a sunat părintele Bernard, zise ea. 

Jared ridică din umeri: 

— Și? 

— Și? îl îngână mama lui. Asta-i tot ce poţi să-mi spui? 

— Ce ai vrea să-ţi mai spun? întrebă Jared. Sora Clarence s-a 
supărat pe mine și părintele Bernard la fel, așa că am petrecut 
toată după-amiaza făcând curat în biserică. E problema mea, nu 
a ta. 

Janet își îngustă plivirea: 


— Problemele tale sunt și problemele mele. Sunt mama ta, 
până una alta. 

Ochii lui Jared scăpărau brusc de mânie: 

— lisuse, mamă! Nu mai sunt un bebeluș! Am aproape 
șaisprezece ani! 

— Și până acum tu nu ai mai avut probleme la școală! 

— Cred că ar trebui să fii mândră de asta, în loc să mă baţi 
atâta la cap, i-o tăie Jared, întorcându-i spatele. Mă duc în 
camera mea. 

— Jared! exclamă Janet. Când vorbesc cu tine, eu... 

Aruncându-i o privire lui Molly, văzu cum ochii acesteia se fac 
mari la auzul furiei din vocea ei, așa că se aplecă și o ridică în 
braţe: 

— Nu s-a întâmplat nimic, dulceaţa lu’ mama, o linişti ea. 
Mama nu e supărată pe tine și nici Jared. Nimeni nu e supărat pe 
tine. 

O luă pe fetiță de mână și intră cu ea în bibliotecă, unde Ted 
își făcuse un soi de birou temporar, și i-o puse pe fetiță în braţe. 

— Vrei să ai tu grijă puţin de Molly? Vreau să discut puţin cu 
Jared. 

Ted se ridică de la birou: 

— Poate ar fi mai bine să mă ocup eu, începu el, dar Janet 
dădu din cap în semn că nu. 

— E între mine și el. În plus, vreau să arunc și eu o privire prin 
camera lui. 

— Bine, oftă Ted, luând-o pe Molly în braţe. Dar te avertizez - 
camera unor adolescenți poate fi destul de ciudată. 

— Indiferent ce am să găsesc, sunt sigură că pot face față, îi 
răspunse Janet. 

Nedorind să redeschidă niciuna dintre rănile ce se vindecau 
încet, se abţinu să-i readucă aminte că doar ea se ocupase de 
Jared încă din ziua în care se născuse. Lăsându-i pe Molly și pe 
Ted în bibliotecă, se îndreptă spre subsol. 

Se opri în capul scărilor, privind umbrele ce păreau să se 
adâncească în lumina singurului bec așezat chiar la mijlocul 
drumului. „De ce ar vrea cineva să stea acolo jos?” se întrebă 
ea, coborând treptele ce scârțâiau. Incercă să-și imagineze cum 
trebuie să fie la miezul nopții și se înfioră la gândul păianjenilor 
care, cu siguranță, mișunau pe-acolo. Se opri în fața ușii lui 
Jared, privind alama strălucitoare a yalei pe care o observase 


184 


doar cu câteva zile înainte. Dar cel puţin nu dădu peste niciun 
afiș cu „NU INTRAŢI!”, cum era cel pe care și-l pusese pe ușa 
camerei lui când avea numai șase ani. Dădu să pună direct 
mâna pe clanţă, dar se răzgândi, și bătu ușor. 

După o secundă auzi din spatele ușii vocea lui Jared: 

— Ce e? 

— Pot să intru? întrebă ea. 

Tăcere. Apoi: 

— E deschis. 

Răsucind clanța, împinse ușa și făcu un pas înăuntru, după 
care se opri brusc. Indiferent la ce se așteptase ea - și nici 
măcar nu era sigură că se aștepta la ceva anume - nu semăna 
deloc cu ce-și imagina că urma să găsească. 

Timp de o secundă se simţi complet dezorientată și avu 
senzaţia că a pășit în gol. O cuprinse un soi de vertij, așa că 
întinse mâna instinctiv ca să se reechilibreze. Apoi, când privirea 
îi reveni din nou, iar creierul începu să înregistreze semnalele 
primite, amețeala îi trecu. 

Camera era zugrăvită în negru. 

Nu un negru strălucitor, care ar fi putut da naștere unor 
modele de lumină interesante, ci un negru fad și mat ce 
absorbea, practic, orice rază de lumină aruncată de becul din 
tavan. Grinzile pe care le văzuse în prima zi când coborâse aici 
dispăruseră: Jared - sau mai degrabă Ted - umpluse spaţiile 
dintre ele cu material de izolare fonică, susținut de placaje de 
furnir vopsite în același negru mat. Becul, suspendat înainte de 
firul ce atârna pe jos, fusese montat acum pe tavan într-o dulie 
și acoperit cu ceva, care se dovedi a fi un abajur de hârtie roșie, 
al cărui scop era să arunce peste cameră o strălucire stacojie. 

— Chestia aia de-acolo de sus e sigură? se auzi Janet 
întrebând și imediat își dori să nu fi spus nimic. 

Prea târziu! 

— Stai liniștită că n-o să dărâme casa, spuse Jared ursuz. L- 
am verificat cu tata. 

„De parcă el s-ar pricepe”, se gândi Janet, apoi se simţi 
vinovată pentru gândul răutăcios. De fapt, Ted învățase multe 
lucruri despre renovare de când se mutaseră în St. Albans, mult 
mai multe decât își imaginase ea vreodată că este posibil. Părea 
să nu existe nicio întrebare legată de instalaţia electrică, de 
țevi, încălzire sau orice avea legătură cu casa pentru care el să 


185 


nu aibă vreun răspuns. Și până acum, toate răspunsurile lui se 
dovediră a fi corecte. 

Janet cercetă și restul camerei. Într-un colţ era așezat un pat - 
sau, mă rog, o parte dintr-un pat, pentru că Jared nu se 
deranjase să pună și cadrul de lemn pe care stătea salteaua și 
arcurile metalice cărate de la etajul al doilea. Mai erau și câteva 
alte saltele - aparent recuperate din pod sau din subsolul imens 
pe care ea încă nu apucase să-l exploreze - ce fuseseră îndoite 
și lipite de perete pentru a forma un fel de canapele 
rudimentare. 

Văzu și o masă mare și un banc de lucru, construit de Jared 
de-a lungul peretelui opus ferestrelor. 

Pe celălalt perete se găsea un șifonier pe care Janet își aminti 
că îl văzuse într-unul din dormitoarele de sus și un dulap cu 
câteva sertare pe care nu credea că îl mai observase înainte. 

Ferestrele fuseseră acoperite cu hârtie neagră. 

„Cum poate să suporte? se întrebă ea. Fără aer, fără lumină, 
cu mirosul ăsta stătut.” Dar se abţinu să facă vreo remarcă, 
amintindu-și scopul real pentru care venise. 

Se mai uită o dată prin cameră, încercând să găsească ceva - 
orice - de care ar putea să se lege, oprindu-și în cele din urmă 
privirea asupra veiozei de pe masă și a celei de lângă patul 
improvizat al lui Jared. 

— Cel puţin ai suficientă lumină ca să citești, spuse ea cât 
putu de cald. 

Jared, întins pe pat cu mâinile încrucișate pe piept, o privea 
fix. 

— Mie îmi place așa, bine? spuse el. Şi tata a zis că pot s-o 
aranjez cum vreau eu, atâta vreme cât nu se aude muzica sus. 

— Dar sunt sigură că nu voia să spună că... 

— Se aude ceva? o întrerupse el. Te deranjez? 

— Nu, dar... 

— Atunci ce nu-ţi convine? mai întrebă el. 

„In afara faptului că nu văd, că nu pot să respir și că mă simt 
de parcă pereţii ăștia ar pica pe mine, într-adevăr nu văd nimic 
care să nu-mi convină”, își spuse Janet în sinea ei. Apoi își aminti 
de atenţionarea lui Ted înainte de a cobori: „Camerele 
adolescenților pot fi foarte ciudate”. Fusese avertizată doar. 

— Nu pot să spun că e ceva anume ce nu-mi convine, 
răspunse ea în cele din urmă. 


186 


Dădu să facă un pas spre el: 

— Facem pace? Sunt doar îngrijorată pentru tine, atâta tot. Mi 
se pare că de când am venit aici, tu... 

Işi căută cuvintele, dar nu-i veni nimic mai bun în minte decât 
ceea ce avea de gând să-i spună: 

— Mi se pare doar că te-ai schimbat, asta e. Și, sincer, sunt 
îngrijorată. 

Jared tăcu câteva secunde. Când în sfârșit se uită la ea, Janet 
văzu în ochii lui aceeași mânie pe care i-o zărise sus: 

— Lasă-mă în pace, spuse el. Bine, mamă? Lasă-mă în pace! 

Janet fu lovită de o amintire dureroasă. „Tatăl lui, se gândi ea. 
Ai zice că sunt cuvintele tatălui lui!” Dar era ceva mai mult 
decât vorbele rostite de Jared, pe care le auzise de o mie de ori 
- de zeci de mii de ori - de la Ted. Era ceva ce venea dincolo de 
privirea întunecată. Era aura ce îl înconjura: același tip de văl 
impenetrabil care îl învăluia pe Ted atunci când era băut, 
înlăturând orice fel de apropiere. Făcu instinctiv un pas către 
Jared, dar se opri imediat, aducându-și aminte de răbufnirile lui 
Ted de-a lungul anilor. 

„Era posibil ca Jared să se fi apucat de băut?” Încercă să 
îndepărteze gândul și cercetă camera încă o dată, de data asta 
căutând o sticlă sau un pahar. 

„Droguri?” 

Adulmecă aerul, în căutarea aromei dulci de marijuana. Dar 
nu se simţea decât un miros închis, de mucegai. „Dar Jared nu 
ar lua droguri. 

Nu-i așa?” 

Acum câteva săptămâni nu s-ar fi gândit la așa ceva; de fapt, 
dacă cineva i-ar fi sugerat așa ceva, n-ar fi acceptat nici în 
ruptul capului o astfel de idee. Jared supravieţuise beţiilor tatălui 
său și... și copiii alcoolicilor erau mai puţin expuși la posibilitatea 
nefastă de a cădea în aceeași patimă. 

„Nu Jared, se rugă ea în gând. Oh, Doamne, Te implor, 
păzește-l pe Jared de așa ceva!” 

Dorea atât de mult să se apropie de fiul ei, să-l îmbrăţișeze și 
să-i spună că puteau rezolva împreună orice problemă îl 
frământa, dar văzu din nou furia din ochii lui și chipul care parcă 
i se transformase. Acum chiar că n-avea niciun rost să încerce 
să discute cu el. În acest moment nu era decât fiul tatălui său. 

— Bine, zise ea. Te strig când e gata cina. 


187 


leși din cameră, închise ușa și porni pe scări. Urcase cam 
jumătate din trepte când auzi sunetul încuietorii. 

„Mă dă afară, se gândi ea amărâtă. Mă dă afară din viaţa lui.” 

e 

Cina din seara aceea se dovedi a fi un ecou straniu al tuturor 
cinelor luate de familia Conway de când Ted căzuse în patima 
beției. Deși nu era ceva foarte clar - ci doar un fel de înțelegere 
tacită care susținea că, dacă nu vor aminti despre acest aspect, 
atunci ei nu vor fi obligați să-i recunoască existența - Janet, 
Jared și Kim simțeau cu toții un soi de ușurare, dacă nu chiar o 
eliberare, atunci când Ted nu lua masa de seară cu ei, pentru 
că, în caz contrar, tensiunea care plutea era uneori atât de 
accentuată, încât aveau senzaţia că o să explodeze dintr-o clipă 
în alta. Până și Molly ajunsese să o simtă întotdeauna și, oricât 
de mult ar fi încercat Jared și Kim să-i distragă atenţia surioarei 
lor, aceasta sfârșea prin a se agita sau a face un tămbălău așa 
de mare, că Ted le poruncea să o ia de acolo. În ultima vreme 
însă locul preferat al lui Molly devenise cel din dreapta tatălui 
său, care părea să dispună de o răbdare inepuizabilă, 
nemaivăzută de copiii lui până atunci și despre care Janet 
credea că dispăruse complet cu mulţi ani în urmă. 

Dar acum, vechea tensiune revenise, numai că de data asta 
ea se instalase ca o perdea groasă între Kim și Jared. Încă de pe 
vremea când gemenii rostiseră primele cuvinte, masa de seară 
devenise locul lor favorit în care povesteau ce li se întâmplase 
peste zi, fiecare din ei terminând propoziţia începută de celălalt, 
fiecare citind gândurile celuilalt. Acum însă o tăcere adâncă se 
instalase între ei. Nu era pauza aceea confortabilă din 
conversaţie care obișnuia să apară atunci când isprăveau de 
discutat un subiect. Era, mai degrabă, liniștea nefirească de pe 
un câmp de luptă, noaptea. 

Janet se simţea de parcă ea și Kim ar fi fost ascunse într-o 
vizuină de vulpe, atente să surprindă semnele apropierii unui 
dușman pe care niciuna din ele nu-l putea vedea, dar pe care 
amândouă îl simțeau acolo. Din când în când, mai schimbau 
câte o privire neliniștită și Janet văzu îngrijorarea din ochii fiicei 
ei. 

Jared fusese ultimul care sosise la masă și abia dacă îngăimă 
două cuvinte, ignorând salutul zgomotos al lui Molly. În schimb, 


188 


se așeză pe scaun și începu să mănânce, ducând apatic 
mâncarea la gură. 

Molly, sesizând parcă atmosfera din jurul ei, începu să se 
foiască imediat. După o vreme, luă un pumn de piure de cartofi 
și-l aruncă în fratele ei. 

Janet și Kim se uitară una la alta: îngheţaseră. 

Pentru o clipă, Jared păru să nu observe cocoloșul de cartofi și 
sosul de la friptură ce i se prelingea pe bărbie, dar apoi se uită 
direct în ochii surioarei lui. Molly, încântată că în sfârșit i-a 
câștigat atenţia fratelui ei, zâmbi fericită, așteptând reacţia lui. 
Dar, așa cum observară și Kim, și Janet, Jared continuă să o 
privească fix până când zâmbetul lui Molly păli și începu să ţipe. 

Era un geamăt ascuţit, exact ca vaietul scos de un animal 
încolţit, chiar înainte ca prădătorul să se năpustească asupra lui 
și să-l sfâșie în bucăţi. 

Janet se ridică de pe scaun pentru a lua copilul în braţe. Dar 
înainte să apuce ea să ajungă la Molly, Ted deja o luase pe 
micuță din scaunul ei și o lipise de piept, legănând-o. Fetiţa îi 
înconjurase gâtul cu mâinile și își îngropase fața în umărul lui, în 
timp ce trupul ei micuţ tremura de atâta suspinat. 

— Gata, iubire, gata, îi șoptea Ted. Gata, Molly. Tati e aici și 
nimeni n-o să-ţi facă nimic rău. 

După ce Molly se potoli, Janet se întoarse furioasă spre Jared. 

— Ce i-ai făcut? întrebă ea. Ce i-ai făcut de a început să ţipe 
într-un asemenea hal? 

— Eu? replică Jared. Nu i-am făcut nimic! Ea e cea care a 
aruncat cu mâncare. De ce nu te superi pe ea? 

Ridicându-se, își șterse și ultima picătură de sos de pe obraz, 
mototoli șervețelul și îl aruncă pe masă. Când ieși din bucătărie, 
Scout, care stătea încolăcit pe pătura sa din colț, se încordă și 
începu să-l mârâie. 

— Gura, strigă el spre câine. Să nu îndrăznești! 

Scout se ghemui lângă perete, de parcă ar fi fost lovit și 
mârâitul i se transformă într-un scheunat. 

După ce Jared plecă din bucătărie, Janet se întoarse spre Kim, 
care era palidă la faţă și cu ochii măriţi de spaimă. 

— Ce-a fost asta? întrebă Janet. Ai văzut ce s-a întâmplat? 

— Eu... nu știu, șopti Kim cu vocea tremurândă. A fost... nu 
știu. Poate felul în care s-a uitat la Molly. 


Privirea ei o întâlni pe cea a mamei și Janet citi frica din ochii 
lui Kim: 

— Mamă, a fost îngrozitor. A fost... 

Se opri căutând cuvintele potrivite, dar dădu din cap 
descurajată: 

— S-a uitat la ea de parcă ar fi vrut s-o omoare, mamă. 

Lacrimile începură să-i curgă pe obraji. Impinse scaunul și fugi 
din cameră. 

Janet se întoarse spre soţul ei. Ted, legănând-o în continuare 
pe Molly și șoptindu-i încet la ureche, părea să nu fi observat că 
ceilalți doi copii nu mai erau în încăpere. Brusc, grija ei pentru 
comportamentul ursuz al lui Jared se transformă în furie. „Cum 
de putea Ted să ignore scena care tocmai avusese loc?” 

— Încă mai crezi că totul e în regulă cu Jared? întrebă ea. Sau 
toţi anii ăia de băutură te-au făcut să uiţi cum se comportă o 
familie normală? 

Regretând imediat cele spuse, Janet se pregăti să facă faţă 
mâniei soțului ei. Dar încă o dată, nimic din vechiul Ted nu ieși 
la iveală. In schimb, el îi zâmbi înțelegător și îi vorbi cu același 
ton blând cu care o liniștise pe Molly: 

— Liniștește-te, iubito! A fost doar o mică ciondăneală. 

— O mică ciondăneală? repetă bulversată Janet. Tu numești 
asta o mică ciondăneală? Molly s-a speriat de moarte! 

— lar Jared a fost acoperit cu piure și sos, îi reaminti Ted. 

— N-a fost deloc acoperit, obiecta Janet. Avea doar câteva 
firimituri... 

— Bine, bine, câteva firimituri, conveni Ted. 

O așeză pe Molly la loc în scăunelul ei, ignorând petele de 
mâncare de pe cămașă pe care i le făcuse Molly atunci când o 
ținuse în brațe. Apoi începu să mănânce. 

— Jared n-a făcut nimic altceva decât să se uite la ea, mai 
zise Janet. 

Lui Ted începu să-i mijească un zâmbet jucăuș în colţul 
buzelor. 

— Bucură-te că s-a mulțumit doar cu atât! Imaginează-ţi cum 
ar fi fost să arunce cu niște boabe de fasole în ea sau cu niște 
piure de cartofi. Am fi avut parte de o bătaie cu mâncare pe 
cinste. 

— Pentru Dumnezeu, Ted! rosti Janet. A speriat-o îngrozitor pe 
Molly! L-a speriat până și pe Scout! Și i-ai văzut camera? Ce 


190 


naiba face el acolo jos? Arată ca... oh, Doamne, nici nu știu cu 
ce s-o compar! 

Brațele lui Ted o înconjurară și el începu să o alinte așa cum 
făcuse cu fetița, mai devreme: 

— Haide, iubito, liniștește-te, spuse el. 

li dădu capul pe spate ca să se poată uita în ochii ei: 

— Nu s-a întâmplat nimic îngrozitor. A fost doar o mică ceartă, 
dar acum totul s-a terminat. 

O privea în continuare și Janet simţi cum temerile ei privitoare 
la Jared dispar încet, încet. 

— Te asigur că Jared nu are nimic, zise Ted din nou. Se 
comportă exact ca un adolescent normal. Dacă stăm și judecăm 
mai bine, suntem foarte norocoși că este atât de normal! 

O mângâie pe obraz și ea simţi cum un fior de plăcere îi 
străbate tot corpul. 

— Când mă gândesc la toate problemele pe care le-am fi 
putut avea cu el... 

Nu-și termină fraza, ci se aplecă să o sărute, dar chiar atunci 
auziră o bătaie puternică în ușa din spate. 

— Să nu te miști, șopti Ted. Păstrează-mi locul și o să mă 
întorc imediat. 

Ted deschise ușa și îl văzu pe Luke Roberts stând nervos pe 
verandă. 

— Jared e acasă? întrebă băiatul. 

— E în camera lui. 

Ted deschise ușa larg ca să-l lase pe Luke să intre. Băiatul se 
repezi prin bucătărie, salutând-o în fugă pe Janet și dispăru prin 
cămara cea mare care ducea la scările de la subsol. Când 
băiatul nu se mai văzu, Ted își luă din nou soţia în braţe: 

— Ti-am zis că mă întorc imediat, murmură el. 

Janet îl privi îngrijorată: 

— După toate problemele pe care le-au avut la școală, nu 
crezi că ar trebui să-l trimitem pe Luke acasă? Măcar în seara 
asta? 

Ted o privi iarăși adânc și o îmbrăţișă: 

— Dacă am proceda așa, Jared ar pleca de acasă în mai puţin 
de o oră, îi spuse el. Nu-i mai bine să îi știm aici, ce zici? 

— Dar..., începu Janet, însă Ted n-o lăsă să termine. 


191 


— Niciun dar, spuse el. Hai să facem curat în bucătărie și să o 
ducem pe Molly la culcare. Și poate, zise el afișând un zâmbet 
larg, poate o să mergem și noi la culcare... 

Când ea și Ted se apucară de treabă, toate grijile, toate 
temerile lui Janet dispărură după câteva minute. După o 
jumătate de oră, în timp ce urcau scările, singurul lucru la care 
se mai gândea era modul în care o privise soţul ei și felul în care 
o atinsese - doar cu un deget, mângâindu-i obrazul. 

Erau toate uitate cu desăvârșire. 


24. 


Luke Roberts nu era prea sigur de ceea ce se întâmplă, dar pe 
de altă parte nici nu-i prea păsa. Cel puţin o tulise de acasă - 
departe de glasul mamei. „Oare ea știa că plecase? Probabil că 
nu.” Incuiase ușa camerei sale, apoi ieșise pe fereastră, 
furișându-se prin spatele curţii. Poate că mama lui bătuse la 
ușă, dar când văzuse că nu îi răspunde, și-o fi închipuit că 
doarme sau că e supărat pe ea - ceea ce era adevărat - și 
probabil că îl va suna pe părintele MacNeill. Dar cel puţin nu 
avea să iasă afară și să încerce să se uite pe fereastră să vadă 
dacă e acolo. 

— Ai treisprezece ani acum, îi spusese ea de ziua lui, cu doi 
ani în urmă. Părintele MacNeill spune că ești deja băiat mare și 
ai nevoie și tu de puţină intimitate. 

„Părintele MacNeill!” 

De când își putea el aduce aminte, mama lui se comportase 
de parcă preotul era adevăratul lui tată - de fapt, când era 
foarte mic, el chiar a crezut că părintele MacNeill este tatăl lui, 
până când cineva îi spusese că preotul nu era tatăl nimănui. 
Uneori, târziu în noapte, Luke încercase să-și imagineze cum 
arăta tatăl lui real, dar oricât de mult s-a străduit, singura 
imagine care-i venea în minte era cea a părintelui MacNeill. Era 
de înțeles de altfel, de vreme ce mama lui își începea invariabil 
toate propoziţiile cu: „Părintele spune...” Chiar și în momentul în 
care ea îi oferise „darul intimităţii”, cum îl numea el - când de 
fapt Luke își dorea o nenorocită de bicicletă - nu se putuse 
abţine să nu dea cu bâta în baltă, adăugând: „Părintele spune 


192 


că nu trebuie să abuzezi de acest privilegiu”. După ce trase 
adânc aer în piept și faţa i se înroși de rușine, ea reuși să-i 
transmită și restul mesajului din partea părintelui MacNeill: „Și 
nu trebuie să te folosești de acest privilegiu pentru a abuza de 
tine. Ar fi un păcat de moarte”. El se prefăcu atunci că nu 
înţelege despre ce vorbește mama lui, doar ca să vadă cum 
avea de gând să-i explice, dar renunţă, pentru ca, în cazul în 
care va intra în cameră peste el și-l va prinde, să poată pretinde 
că nu a știut că păcătuiește. Evident că după aia va trebui să se 
confeseze părintelui MacNeill, de vreme ce mama lui se simțea 
obligată să-i spună tot ceea ce făcea băiatul. Dar cel puţin ea se 
ținuse de promisiunea să nu intre în camera lui, fără ca el să îi 
dea voie. Probabil că părintele Mack îi spusese că, dacă își 
încalcă promisiunea, se va duce direct în lad. Așa că după 
cearta din seara asta, se hotărâse să iasă pe fereastră și să se 
ducă la Jared. Era posibil ca mama lui să fi vorbit cu preotul la 
telefon cel puţin o oră, așa că, până va ajunge el acasă, ea fie se 
va fi dus deja la culcare, fie va fi adormit în faţa televizorului. In 
ambele situații nu va avea cum să afle că el plecase de acasă. 

Când Luke sosi, Jared tocmai scotea un mănunchi de lumânări 
din dulapul cel mare de lemn pe care îl căraseră din pod 
săptămâna trecută, ca să le așeze pe masa de lucru. Luke se 
aruncă pe una din saltele, căută în buzunarele pantalonilor niște 
iarbă, dar nu găsi decât o singură ţigară de marijuana. Traseră 
fiecare câte un fum, două, în timp ce Luke îi povesti lui Jared 
despre cearta avută cu maică-sa. La sfârșit aruncară mucul prin 
grilajul de pe podea. După aceea Jared aprinse lumânările și 
niște bețișoare parfumate ca să acopere mirosul de iarbă, așa, 
pentru orice eventualitate. Dădu drumul la muzică, se jucă puţin 
cu lumânările, puse în funcţiune orga de lumini și Luke începu 
să zărească niște modele ciudate ce păreau să iasă din pereţii 
întunecați. 

— Marfă, omule, murmură el. Cum ai făcut asta? 

— Ce anume? întrebă Jared. 

— Chestia asta de pe pereţi. 

Jared se uită la el: 

— Despre ce vorbești? Ce chestie? 

Luke se încruntă, puţin confuz. Işi bătea Jared joc de el sau 
începuse să aibă vedenii? 

— Spune-mi ce vezi, zise Jared. 


Deși vocea lui de-abia reușea să acopere muzica, cuvintele 
sunară în mintea lui Luke ca un ordin. 

— Spune-mi ce vezi, repetă Jared. Și spune-mi ce vrei. 

Luke se concentră asupra figurilor ciudate ce pluteau în vidul 
din faţa peretelui negru. „Pictură fluorescentă, se gândi el.” Se 
uită în jur pentru a depista sursa de lumină neagră care făcea ca 
desenele să strălucească, dar Jared probabil că o ascunsese 
bine, pentru că nu descoperi nimic. 

„Ce mişto!” 

Figurile începură să se miște, culorile lor - roz aprins și verde 
strălucitor - transformându-se în faţa ochilor lui într-un curcubeu 
cu mii de nuanţe. Parfumul bețigașelor aromate îi umplu nările 
și Luke inspiră adânc, imaginându-și că trage din nou un fum. 

Lumânările pâlpâiră și mai puternic, iar figurile plutitoare 
începură să strălucească orbitor. 

— Băi, ce naiba se întâmplă? întrebă el. lisuse, aproape că nu 
mai văd nimic! 

— Uită-te! îi porunci Jared. Privește-le și gândește ce vrei! 
Orice vrei tu. Nu contează! 

Modelele începură să pulseze, umplând camera cu lumina lor 
spiralată, ce părea acum că vine de peste tot. Deasupra mesei 
de lucru apăru o cruce aurie. La început imaginea ei fu 
încețoșată, dar, pe măsură ce Luke o privi cu maximă atenţie, 
observă că aceasta se rotea. 

Se învârtea, de sus în jos. 

Și mai era ceva pe ea - ceva ce el nu își dădea seama exact 
ce e. Işi dori ca aceasta să se învârtă mai încet, ca să vadă mai 
bine. 

Chiar în clipa când gândul îi veni în minte, rotirea ei începu să 
se domolească... 

e 

Așa cum făcuse aproape în fiecare noapte de când Ted 
Conway se mutase împreună cu familia în casa în care murise 
mama lui, Jake Cumberland se strecură în umbra protectoare a 
magaziei, amestecându-se atât de bine cu noaptea, încât nimeni 
nu l-ar fi văzut nici dacă ar fi trecut doar la câţiva pași de el. 

Vraja pe care o încercase cu pisica - vraja pe care o învățase 
privind-o pe mama lui - dăduse greș. Familia Conway mai era și- 
acum acolo și în fiecare noapte simţea răul pe care îl răspândea 
- exact ca iedera care se întindea atât de repede pe pământ, 


194 


încât dimineaţa când te trezeai și vedeai cum înghiţise până și 
copacii, știai că e prea târziu ca să mai faci ceva. 

lar dacă cei din neamul Conway rămâneau... 

Dar nu aveau să mai stea mult, pentru că el venea acolo în 
fiecare noapte, cu vrăjile învăţate de la maică-sa. 

Simţind că se apropie miezul nopţii, își întinse amuletele și 
ierburile, și începu să murmure incantaţiile pe care le rostise 
mama lui înainte să moară... 

(J 

„Ciudat, se gândi Jared. De unde o veni toată chestia asta?” 

Nu era numai iarba - trăsese doar câteva fumuri și nu atât de 
adânc precum ar fi trebuit. De fapt, lui nici nu-i prea plăceau așa 
de mult drogurile, pentru că de fiecare dată îi provocau greață. 
Nu vomase niciodată, dar fusese obligat să-și controleze cu 
atenţie contracţiile stomacului timp de câteva ore bune. Se 
întrebase la un moment dat dacă și restul sistemelor sale 
autonome - respiraţia, bătăile inimii și toate celelalte - puteau fi 
și ele controlate direct. Își indusese apoi timp de un minut un 
atac de panică și aproape că simţise cum i se oprește respiraţia. 
O dată ce își putea controla panica, totul era în regulă. Dar nu 
mai fusese tentat să mai încerce și a doua oară. 

„Atunci dacă nu era din cauza ierbii, care era cauza?” 

Lumina. 

Sunetele. 

Vocile. 

Niciuna dintre ele nu era reală - n-avea cum să fie. Nu exista 
niciun loc în cameră de unde să vină lumina, de vreme ce 
singurul bec atârnat în tavan nu era aprins. Și în niciun caz 
lumânările nu aveau cum să facă încăperea să arate așa cum 
arăta. Totuși, după ce le scosese din șifonier și le aranjase pe 
masă, Jared continuă să le tot mute de colo, colo. Parcă o voce 
din mintea lui îi spunea cum să le așeze, așa că le tot ajusta, 
mutându-le pe rând, până când știu - știu cumva - că așa era 
corect. Apoi le aprinse și se așeză pe una din saltele. Totul 
începuse în acel moment. 

Muzica din boxe suna puţin diferit și auzi lucruri pe care nu și 
le imaginase niciodată - niște vaiete care semănau cu vocile 
umane, dar știa că nu poate fi adevărat. Și, deși flăcările 
lumânărilor nu păreau să se fi schimbat, niște modele ciudate 
începuseră să iasă din pereţii întunecaţi și o lumină stranie care 


195 


nu semăna cu nimic din ce văzuse el vreodată porni să inunde 
camera. La început văzu doar o geană de lumină ce plutea în 
mijlocul încăperii - chiar deasupra puţului - care se extinse pe 
parcurs, invadând spaţiul din ce în ce mai mult, până când 
pereţii dispărură și se trezi într-un soi de catedrală. 

Atunci începu să audă și vocile. 

Doar un susur la început, pentru ca mai apoi să recunoască 
foarte clar câteva dintre ele. 

Vocea lui Kim. 

Îl striga, dar părea atât de departe, că de-abia o auzea. 

Vocea lui Luke era mult mai aproape și, când se concentră 
asupra ei, Jared își dădu seama că o putea auzi atât de clar, de 
parcă i-ar fi vorbit la ureche. Dar apoi, ascultă mai departe și își 
dădu seama că nu era vorba de vocea lui Luke. 

Era chiar mintea lui. 

Din motive pe care nu le înţelegea, avea acces la gândurile lui 
Luke Roberts. 

După aceea, concentrându-se și mai tare, începu să vadă 
lucrurile pe care le vedea Luke. 

Simţi emoţiile lui Luke. 

Băiatul era furios. 

Jared era conștient, efectiv, de mânia prietenului său - o 
vedea chiar. Arăta ca o bulă de lavă topită, de un roșu aprins, ce 
tulbura subconștientul lui Luke. 

Dar de ce era așa de furios? 

Jared zări fulgerător o imagine. 

O femeie. 

Mama lui Luke! 

Dar el n-o văzuse niciodată pe mama lui Luke. De unde știa că 
ea era femeia pe care o zărise? 

Știa. Cumva, știa. 

Și când văzu ceea ce vedea Luke, și când simţi ceea ce 
simţea Luke, furia acestuia deveni a lui... 

e 

— Jared? îl strigă Kim, dar chiar și ei i se păru că vocea sa de- 
abia se aude. 

Strigă din nou, de data asta mai tare: 

— Jared! 

Unde era? 


Kim dădu să facă un pas, așteptând vreun semn de la el, dar 
ceața întunecată ce o învăluia strâns o împiedica să vadă mare 
lucru. 

Ceaţă! 

Sigur! Asta era. Din cauza ceții groase, vocea ei părea așa de 
înăbușită. 

— Jared, strigă ea din nou. Unde ești? 

Ascultă, dar nu auzi nimic. Dar cum se întâmplase? Era sigură 
că fuseseră împreună adineauri. Unde s-ar fi putut duce? 

Se scutură, deși nu îi era frig deloc. Ce să facă? 

Să rămână pe loc până se întoarce? 

Să pornească în căutarea lui? 

Ceaţa întunecată se îngroșă și mai mult, înconjurând-o atât de 
tare cu mireasma ei diafană, încât neliniștea ce o cuprinsese în 
clipa în care înțelesese că Jared nu îi mai este alături se 
transformă brusc în frică. 

— Nu, șopti ea. Nu vreau să fiu singură, Jared. Nu mă părăsi! 
Te rog! 

„Unde se dusese oare?” 

Fusese lângă ea cu un minut în urmă - era sigură de asta. 
Scotociseră prin vechea casa - explorând unele dintre camerele 
în care nu mai puseseră piciorul până atunci, când el dispăruse 
brusc. 

O festă! 

Asta era - îi juca o festă! 

Senzaţia de frică se mai domoli puţin - suficient cât s-o 
determine pe Kim s-o ia din loc, dar îndată ce făcu primul pas, 
își dădu seama că se rătăcise. Era singură, într-un loc pe care 
nu-l recunoștea. Căzuse într-un fel de vid și părea că tot ce știa 
ea dispăruse. 

Inima începu să-i bată cu putere, fiind copleșită de groază. 

„Mișcă-te!” 

Trebuia să se miște! 

Dacă nu o făcea, atunci s-ar putea să nu mai scape niciodată 
din acel loc teribil în care nu vedea nimic - nu auzea nimic - nu 
simţea nimic! 

În cele din urmă, își luă inima-n dinţi și porni înainte prin pâcla 
întunecată, cu mâinile întinse de parcă ar fi vrut să simtă pe 
unde merge. 


197 


Ceva îi atinse ușor degetele, iar ea făcu speriată un pas 
înapoi. 

Îngheță, se chinui să prindă vreun zgomot ce ar fi putut da de 
gol identitatea lucrului ce o atinsese, dar nu auzi nimic în afara 
inimii sale care bătea să-i spargă pieptul. 

Apoi simţi din nou atingerea, numai că de data asta în zona 
picioarelor. 

Își înăbuși un strigăt și se îndepărtă de senzaţia ciudată. 

„De ce nu vedea nimic? Deși nu era multă lumină, ar fi trebuit 
totuși să poată vedea și altceva în afară de ceața aceea care 
plutea în jurul ei.” 

Suspină gândindu-se doar la ce ascunde viziunea și apoi auzi 
ceva. 

Apoi, de undeva din depărtare, auzi un fel de bubuit și un 
moment crezu că e vorba de bătăile inimii. Dar pe măsură ce 
sunetul se înteţea, înţelese că nu vine din interiorul său. Totuși, 
oricât de mult se apropia de el, sunetul rămânea înăbușit. 

Apoi ceva se lipi de picioarele ei. 

Tremurând de frică, se aplecă instinctiv să dea la o parte ceea 
ce se lipise de ea, indiferent ce ar fi fost. 

O secundă mai târziu degetele ei se cufundară în... 

Blană! Blana aurie, groasă și fină a lui Scout! 

Scout era cel care o atinsese, pe el îl simţise atingând-o. Se 
așeză în genunchi, își puse braţele în jurul câinelui și-l strânse 
tare, ascunzându-și faţa în părul lui moale. 

— Unde-i Jared? îi șopti ea câinelui. Unde este, Scout? 
Găsește.-l! 

Animalul adulmecă aerul, se smulse din braţele ei și dispăru 
în negura misterioasă. 

„După el!” Trebuia să-l urmeze ori va rămâne pe veci rătăcită 
în acest loc. 

— Scout? strigă ea. Scout, unde ești? 

Începu să se miște din nou, forțându-și picioarele să pășească 
și cu mâinile întinse înainte. Un moment mai târziu simţi ceva și 
începu să-l pipăie cu degetele. 

O ușă! 

Găsi clanța și apăsă pe ea. Ușa ducea într-un coridor. 

Ceaţa se subție și Kim începu, în sfârșit, să vadă. 

Nu se afla nicicum într-un coridor, ci în mezaninul lat ce 
înconjura imensul hol de la intrarea în casă! 


198 


Scările! Erau acolo, chiar în dreapta ei! 

Și muzica se auzea mai tare acum, venind de undeva de sub 
ea! 

„Jos!” Acolo se dusese Scout. Kim se grăbi într-acolo și începu 
să coboare treptele, ajungând rapid pe palierul de unde putea 
să vadă antreul. Cobori din nou, dar scările păreau să se 
continue la nesfârșit. Grăbi pasul, sărind câte două trepte odată 
și ajunse în sfârșit la capătul lor. 

Acum muzica îi bubuia în urechi. Părea să vină de peste tot și 
de nicăieri; înaintă totuși până în capul scărilor ce duceau la 
subsol. 

Privi în jos, în abisul întunecat, dar acolo nu era decât 
întunericul. 

Doar beznă și o singură rază de lumină ce părea să dispară și 
ea cu cât o privea mai atent. 

Acolo se dusese Jared. 

Ştia. Simţea asta. 

Și dacă voia să-l găsească, atunci trebuia să meargă după el. 

Luându-și inima în dinţi, Kim porni spre inima întunericului. 

Muzica sporea în intensitate cu fiecare pas pe care îl făcea, 
până când avu senzaţia că o să-i plesnească urechile. Dar 
mergea în continuare pentru că începea să mai simtă și altceva. 

Jared. 

Era acolo, foarte aproape. 

Se afundă și mai tare în beznă. Raza de lumină de-abia mai 
pâlpâia. Și totuși, o atrăgea așa cum lumina felinarului atrage un 
fluture. 

— Jared, șopti ea, cu o voce care se pierdea în muzica 
asurzitoare. Jared, unde ești? 

Ajunse în sfârșit la o ușă. O ușă închisă. Se opri, o parte din ea 
dorind să intre, în timp ce o altă parte îi spunea să se întoarcă, 
să urce scările și să intre din nou în vălul cenușiu în care se 
trezise la început. În cele din urmă, întinse mâna și o puse pe 
clanţă. 

Și deschise larg ușa. 

Muzica o izbi brusc în faţă și o clipă crezu că o să-i explodeze 
capul, iar lumina strălucitoare o orbi pe loc. Dar vederea i se 
limpezi după câteva momente și privi spaţiul ce se deschisese în 
fata ei. 


Tavanul, care părea atât de sus că o luă ameţeala, era 
sprijinit de coloane negre, imense, atât de mari că amenințau să 
o copleșească sub greutatea lor. Într-adevăr, toată camera 
părea să apese pe pieptul ei și, în ciuda spaţiului vast, avu 
senzaţia că pereţii o s-o strivească în curând. Peste tot, atârnau 
niște panouri gravate ciudat și ochii lui Kim, clipind în strălucirea 
orbitoare, se opriră rapid când asupra unuia, când asupra altuia, 
încercând să cerceteze siluetele ce se formau. Recunoștea ceva 
familiar în ele, dar, cu cât se concentra mai tare asupra lor, 
conştientul o împingea mai adânc în senzaţia aceea de 
cunoscut. De-abia când observă ce se găsea în capătul 
îndepărtat al camerei, Kim înțelese despre ce este vorba: era un 
soi de catedrală. Dar era una total diferită de cele în care intrase 
ea vreodată, pentru că în loc să-i dea senzaţia de pace și de 
liniște, aceasta o copleși cu un val de disperare oribilă ce părea 
să-și facă loc la suprafață chiar din miezul fiinţei ei. 

Apoi, în partea îndepărtată a catedralei, deasupra unui imens 
altar, văzu crucea. 

Atârna invers și acolo unde ar fi trebuit să fie trupul lui lisus, 
Kim văzu silueta unei femei, așezată cu capul în jos, iar chipul îi 
era cuprins de agonie. 

Pe altar se mai găsea o persoană, ce stătea întinsă pe spate, 
privind fix, tavanul arcuit. lar în fața altarului văzu și cea de-a 
treia persoană. O siluetă înaltă, cu brațele ridicate într-un gest 
larg de invocare. 

Sau de binecuvântare. 

Chiar dacă stătea cu spatele la ea, Kim îl recunoscu imediat. 

Jared! 

Făcu un pas înspre el, strigându-l pe nume. 

Jared se întoarse. 

Privirile li se întâlniră și Kim își dădu seama că nu era deloc 
Jared. 

Chipul era al fratelui ei. 

Părul. 

Ochii. 

Zâmbetul. 

Dar nu era Jared, pentru că din chipul cunoscut al fratelui ei 
radia o aură foarte puternică pe care Kim o resimţi ca o forță 
fizică. 

Era Răul. 


200 


Un Rău atât de pur și nealterat, încât pentru o clipă Kim nu 
avu altă reacţie decât să rămână paralizată în faţa lui. Inţelese 
imediat că el era sursa a tot ceea ce văzuse, simţise sau auzise. 

Ceaţa cenușie și sufocantă. 

Forţa care o însoţise pe scări și o condusese în catedrală. 

Muzica asurzitoare. 

Totul era Răul, pur și simplu. 

lar în mijlocul lui se afla Jared. 

În acel moment el se îndreptă înspre ea. Îl putea simţi cum se 
apropie, întinzându-și tentaculele după ea. Tentacule - cărora 
dacă le-ar fi permis să o atingă - nu i-ar mai fi dat drumul 
niciodată din strânsoarea lor diavolească. 

O parte din ea își dori să răspundă ia eri să se lase 
absorbită de lumina orbitoare. 

— Kiiiimmm... 

Șoapta se auzi din nou. Răul se apropia și mai mult. 

Și totul se schimbă în faţa ei. Lumina căpătă nuanțe plumburii 
și reci, iar acum văzu că stâlpii imenși ce susțineau tavanul erau 
făcuţi din oase. Imaginile ferestrelor strălucitoare erau 
reprezentări ale morţii. Pe Kim o cuprinse o cumplită răceală 
paralizantă. Fără să-și dea seama, mâna ei dreaptă se agăţă de 
cruciulița de aur dăruită de mătușa Cora înainte de a muri. 
Brusc, răceala se prelinse din jurul ei, iar fata se întoarse și ieși 
în goană din templul morţii, aruncându-se în întunericul scărilor. 

Cu inima bătându-i puternic și gâfâind disperată după aer, 
Kim alergă prin casă până la treptele din holul principal. Ceaţa 
fumurie o înconjurase din nou, învăluind-o cu brațele ei 
sufocante și dintr-odată nici nu mai văzu, nici nu mai auzi. 

Cu o ultimă răsuflare, mai reuși să scoată un țipăt slab. 

Apoi se lăsă înghițită de întuneric. 

e 

O merită. 

O merită cu adevărat. 

Luke Roberts repetă întruna cuvintele, în timp ce privea chipul 
femeii atârnate cu capul în jos de crucea răsturnată, ce plutea 
deasupra altarului strălucitor. 

Chipul mamei lui. 

Se uitase fascinat cum crucea se oprise din răsucirea ei, și 
nici atunci când reuși să vadă clar chipul femeii, nu o recunoscu 


201 


imediat. Observă doar durerea din ochii ei - agonia. Gura îi era 
deschisă larg, dar nu scotea niciun țipăt; ochii se holbau 
îngroziți, dar nu curgea nicio lacrimă din ei. Trăsăturile îi erau 
schimonosite, dar încet - atât de încet încât Luke nici nu era 
conștient de asta - începu să-și recunoască mama. 

Când figura ei îi apăru în faţa ochilor, atunci îl copleșiră și 
amintirile, și furia - amintiri despre care, până în acel moment, 
nu știa că existau în mintea lui. 

Era vina ei! 

Totul era din vina ei! 

Ea era vinovată că nu avuseseră niciodată vreun ban. 

Ea era vinovată că, orice făcea el, părintele MacNeill afla 
întotdeauna. 

Probabil că tot ea era de vină și pentru moartea tatălui lui! 

Dar acum, în sfârșit, primea ceea ce merita. 

Privirile li se întâlniră și simţi acuzaţiile ei tăcute: 

„De ce-mi faci asta?” 

Toată furia aceea pe care o simţise seara când venise acasă 
după ce făcuse curat în biserică îl răscoli cu și mai multă putere. 
De ce îi pusese în cârcă toate chestiile alea? El nu făcuse nimic! 
Ei și, întârziase câteva minute la oră. Mare chestie! Cui îi mai 
păsa, în afară de ea și de călugăriţe? Pe măsură ce mânia lui se 
întețea, continua să privească suferințele mamei lui și sângele 
care începuse să îi picure din toţi porii feței. 

„Nu-ţi place, nu-i așa? o tortură el. Ei bine, acum știi cum mă 
simt eu de fiecare dată când te iei de mine!” 

Mânia creștea încontinuu în el, se ridică în picioare și se 
îndreptă spre altar. Apropiindu-se de cruce, întinse mâna și o 
țintui cu un deget tremurător: 

— Mori! strigă el. Mori! strigă el. Să te ia dracu'! Mori odată! 

Vocea îi pieri și căzu în genunchi: 

— Mori! mai adăugă el, gâfâind. 

Furia lui se consumase. Își puse capul în piept și închise ochii. 

Trupul îi tremura din toate încheieturile. Apoi se scutură și, 
când se liniști complet, deschise ochii din nou. 

Lumânările pe care Jared le aranjase pe masă de-abia mai 
licăreau, iar una dintre ele se stinsese deja. 

Viziunea pe care o avusese - halucinaţiile catedralei măreţe - 
dispăruse, lăsând în urma ei doar realitatea camerei negre de la 
subsol. Inima îi bubuia în piept, întregul trup îi era acoperit de o 


202 


sudoare lipicioasă și gâfâia. De-abia se mai putea ţine pe 
picioare și cu greu reuși să se târască până la una din saltele, 
unde se lăsă pe spate, sprijinindu-se de perete, în timp ce pulsul 
și respirația începeau să-i revină la normal. 

Se simţea epuizat, dar extrem de bine dispus, așa că se lăsă 
în voia sunetelor discordante ale muzicii ce venea din boxele lui 
Jared. Când ultimele acorduri încetară vorbi și el, într-un sfârșit: 

— Doamne, șopti el, întorcându-se să-l privească pe Jared 
care de-abia se mai zărea în lumina slabă a lumânărilor ce de- 
abia mai pâlpâiau. De unde au venit toate astea? 

— De unde să vină ce? întrebă Jared. 

Luke se încruntă nedumerit: 

— Păi, tu... tu n-ai văzut nimic? bolborosi el. Era ca și când, nu 
știu... aici era ceva de genul unei catedrale imense. Și mai era și 
o cruce. 

Șovăind, încercă să-i descrie ceea ce văzuse, ce simţise, dar, 
în timp ce vorbea, detaliile păreau să dispară din mintea lui, 
până când nu-i mai rămase decât senzaţia de bine. 

Și furia. 

Apoi se uită la ceas. 

Unu noaptea. 

Era imposibil! Venise la Jared cu puţin timp în urmă - nu avea 
cum să fi trecut mai mult de o oră. 

„Oare?” 

Se uită din nou - cifrele de pe cadranul ceasului nu se 
schimbaseră. Și se simţi frânt. Îl dureau toţi mușchii - și oasele 
păreau să-l doară. 

Biserica! Fără îndoială acestea erau efectele orelor petrecute 
la făcut curăţenie în biserică. 

— Ar fi mai bine să plec, murmură el, ridicându-se. O să mă 
omoare mama dacă... 

Cuvintele îi înghețaseră pe buze când o amintire îi străpunse 
subconștientul, dar dispăru atât de repede, că nici măcar nu fu 
sigur că își amintise ceva. 

Ceva despre mama lui și... 

n.. Și ce? 

Nimic. Orice a fost, dispăruse acum. 

— Tre’ să plec acu’, murmură el. 


203 


Jared aşteptă până ce Luke părăsi camera, apoi reaprinse 
lumânările de pe masă. Fiecare detaliu din viziunea lui Luke îi 
stăruia viu în minte, fiecare cuvânt pe care Luke îl rostise atunci 
când o acuzase pe mama lui. 

Luke poate că nu-și mai amintea ce zisese, dar Jared știa 
precis. 

„Mori, să te ia dracu'! Mori odată!” 

Apoi surprinse o altă voce - o voce atât de slabă, că de-abia 
înțelegea ce spune. 

„Nu, auzi glasul șoptit al lui Kim. Nu, Jared, nu face...” 

Jared ezită ţinând chibritul aprins în mână, deasupra singurei 
lumânări stinse. 

„Nu”, îi mai șopti vocea lui Kim încă o dată, dar atât de încet, 
încât îi era foarte ușor să o ignore. „Nu face asta, Jared. Te rog, 
nu face asta...” 

Jared apropie chibritul de fitil. 

Flacăra se subţie, aproape stingându-se. 

Dar apoi, fitilul se aprinse, luând foc. 

Amintirea cuvintelor șoptite de Kim se pierdu în lumina 
orbitoare ce umplu camera. 


— Nu, Jared! Nu! 

Strigătul o trezi pe Kim și fata sări drept în picioare. Era 
copleșită de groază - o groază atât de puternică, așa cum nu 
mai simţise niciodată. Și care, brusc, dispăru într-o clipită. 

Un vis! Totul nu fusese decât un vis! 

Ceaţa în care se rătăcise, bezna în care coborâse, catedrala 
imensă pe care o văzuse - toate fuseseră doar un vis! 

lar silueta pe care o întâlnise, figura diavolească în care îl 
recunoscuse pe Jared - nu erau altceva decât un coșmar. 

Se așeză liniștită în întuneric. Deși noaptea era caldă și 
extrem de umedă pentru perioada aceea, iar faţa îi era plină de 
broboane de sudoare, Kim tremura, de parcă ar fi avut friguri. 
Se dădu jos din pat, își puse halatul pe ea și intră în baie. 
Aprinse lumina, dădu drumul la robinet, apoi se spălă pe faţă cu 
apă rece, îndepărtându-și transpiraţia sărată de pe piele. In cele 
din urmă se uită în oglindă. 

Părea epuizată, de parcă n-ar fi dormit deloc. Dar ceasul de 
pe noptieră arăta că era trecut de unu, așa că trebuie să fi 
dormit. Avea tenul palid, iar părul îi cădea în șuviţe lungi pe 


204 


lângă obraji. Când întinse mâna după pieptene, oglinda reflectă 
o mișcare chiar din spatele ei. Se întoarse brusc, cercetând 
camera. 

Nimic! 

Cu siguranţă fusese doar imagina... 

Apoi îl zări. 

Un şobolan - cel mai mare şobolan pe care-l văzuse ea 
vreodată - ieșea din toaletă, cu blana leoarcă de apă. Când Kim 
ţipă, șobolanul își arătă colții. Apoi din bazinul toaletei mai ieși 
un șobolan și încă unul, și încă unul. 

Kim urlă îngrozită și se repezi la ușă. Dar aceasta se blocase. 

Era prinsă în capcană! 

Din toaletă ieșeau din ce în ce mai mulţi șobolani și Kim crezu 
că o să-i stea inima în loc. Veneau spre ea, îndreptându-se spre 
picioarele ei goale: 

— NUUUUU! 

În timp ce mai ţipă încă o dată îngrozită, încercă ușa pentru 
ultima oară și o deschise larg. Izbucnind în hohote de plâns, se 
repezi pe hol exact când părinţii ei ieșeau din camera lor de la 
capătul mezaninului. 

— Kim? strigă Janet. Kim, iubito, ce este? 

Se aruncă în braţele mamei ei, tremurând toată, incapabilă să 
scoată vreun sunet. Arătă înspre ușa de la baie, pe care o 
trântise în urmă. 

Tatăl ei porni într-acolo, dar ea se întinse și-l apucă de mână: 

— Nu, îngăimă ea. Nuuu! Nu te duce acolo! 

Ted se uită la ea: 

— Să nu mă duc acolo? De ce? 

Kim încerca să vorbească. Încă mai vedea șobolanii 
revărsându-se parcă din toaletă, cu dinţii lor - sute de colți 
ascuţiţi - mijiţi, scuipând-o furioși, în timp ce se îndreptau spre 
ea. 

— Ș-șobolani, reuși ea să rostească cu vocea strangulată, 
tremurând din tot corpul. 

Începu din nou să plângă în hohote: 

— leșeau din toaletă, tati! 

Janet își cuprinse strâns fiica în braţe. 

— Cheamă pe cineva, Ted, spuse ea, cu vocea nesigură. 

Dar Ted se îndreptă din nou spre baie. 


— Nu! suspină când tatăl ei apăsă clanţa ușii de la baie. Oh, 
Doamne, tată... 

Dar era prea târziu. Se auzi clicul yalei și ușa se deschise larg 
înăuntru. Cu respiraţia tăiată, Kim se strânse și mai puternic la 
pieptul mamei ei, ca să scape de teroarea care i se părea că 
vine dinspre baie. 

Tăcerea se adânci și mai tare când Ted păși înăuntru. 

Apoi, acesta se întoarse și se uită îngrijorat la fiica lui mai 
mare: 

— Draga mea, dar nu e nimic acolo, rosti el blând. 

Kim se lipi și mai mult de mama ei: 

— Nu, spuse ea. l-am văzut. Știu că i-am văzut. 

Ted își desfăcu mâinile, descurajat. 

— Vino și aruncă și tu o privire, mai spuse el, făcând un pas 
mai departe de ușă. 

Când văzu că fata nu se mișcă, veni și o luă de mână: 

— Totul e în regulă, Kim. Doar arunci o privire. Eu sunt aici, 
lângă tine. 

Cu inima bătându-i puternic, Kim se desprinse de Janet și se 
îndreptă spre baie. Când ajunse în prag, încercă să se tragă 
înapoi, amintirea celor văzute fiind încă vie pentru ea. Și totuși, 
acum, când privi înăuntru, nu mai văzu nimic, nu mai auzi nimic. 

Tulburată, strânse și mai tare mâna tatălui său și se mai 
apropie puţin. 

„În spatele uşii! Asta era - se ascundeau în spatele ușii și 
imediat ce o să intre, o să sară pe ea.” 

Tatăl ei păru să-i citească gândurile. Cu mâna cealaltă 
împinse ușa până când aceasta se trânti de perete. 

— Vezi? spuse el, pășind înăuntru și trăgând-o încet pe Kim 
după el. Nimic. 

Privi în jur. 

Tatăl ei avea dreptate. 

Apa din toaletă părea neclintită și nu se vedea niciun semn că 
acolo ar fi mișunat șobolani doar cu câteva momente în urmă. 

— Un coșmar, îi spuse tatăl ei. Probabil că ai visat. 

Fără să mai zică nimic, Kim își lăsă părinţii să o ducă în pat și 
să o învelească așa cum făceau atunci când era mică. Dar când 
mama ei o sărută urându-i noapte bună și voi să stingă lumina, 
Kim o opri. 

— Las-o aprinsă, șopti ea. Te rog, las-o aprinsă! 


206 


Janet ezită, după care îi zâmbi liniștitor. 

— Bine, spuse ea. Dar nu uita, draga mea, a fost doar un 
coșmar. Un coșmar. Nimeni nu-ţi poate face rău aici. 

O sărută pe Kim încă o dată, apoi se strecură afară din 
cameră, închizând ușa. 

— O să fie bine, îi zise ea lui Ted în timp ce se întorceau în 
camera lor. O să ţină lumina aprinsă doar câteva minute. 

Dar nu rămase aprinsă doar câteva minute. 

Ci tot restul nopții. 

Și chiar și așa, Kim încă mai vedea șobolanii, care o scuipau și 
își arătau colții, așteptând întunericul pentru a o devora. 

Kim căzu într-un somn adânc de-abia când răsări soarele, 
care-i șterse orice imagine din minte. 


25. 


Sandy Engstrom simţi că se pierde cu firea când se apropie de 
casa Conway. Intreaga săptămână, încă de când Kim o invitase 
să rămână peste noapte acasă la ea, toate poveștile pe care le 
auzise în copilărie începuseră să-i bântuie gândurile. N-o ajută 
deloc nici faptul că toţi ceilalţi copii o credeau nebună pentru că 
avea de gând să-și petreacă o noapte acolo. Jolene Simmons 
nici măcar nu se deranjase s-o facă pe politicoasa: 

— O să ai mare noroc dacă scapi cu viaţă, spuse ea. Toată 
lumea știe că ăștia din familia Conway sunt nebuni! De aceea 
părintele Mack face tot posibilul ca ei să nu deschidă hotelul. De 
fapt, am auzit că vrea chiar să-i determine să părăsească 
orașul! 

— Şi cum o să facă asta? întrebă Sandy. 

Iși luase o atitudine de bravadă, dar știa că vocea ei era mai 
degrabă neliniștită, decât ironică. 

— Păi, dacă nu ai petrece atâta timp cu Kim aia, ai ști și tu, 
nu-i așa? 

Jolene se uită în jur să vadă dacă nu o aude cineva și rosti cu 
o voce joasă: 

— O să fie o întrunire sâmbătă noaptea și părintele Mack o să- 
și dea toată silinţa ca ei să nu obţină autorizaţia de funcţionare. 


O să fie toată lumea din parohie și toţi o să-i ceară tatălui tău să 
nu-i dea domnului Conway autorizația. 

— Dar nu tata hotărăște, spuse Sandy, ci Consiliul. 

Jolene izbucni în râs: 

— Bine, cum zici tu. N-are nicio importanţa cine hotărăște, 
pentru că oricum tot orașul va fi împotriva lui Conway. Pentru că 
toată lumea știe ce s-a întâmplat în casa aia! 

— Nimeni nu știe nimic, protestă Sandy, sesizând nesiguranța 
din propria voce. 

După discuţia cu Jolene, o anunţase pe mama ei că se 
răzgândise în privinţa petrecerii nopţii acasă la Kim, dar aceasta 
dădu din cap dezaprobator: 

— Dacă nu te duci vineri seara la Kim, toată lumea o să spună 
că noi dăm crezare bârfelor. lar asta nu e bine pentru tatăl tău, 
mai ales că vine și întâlnirea de sâmbătă. El are de gând să-l 
ajute pe Ted Conway să obţină autorizaţia. 

Și cu asta se încheiase povestea. Părinţii ei ar fi făcut front 
comun dacă ea s-ar fi opus și nu ar fi ţinut cont de părerile ei. 
Sandy fusese pe punctul de a întreba de ce era așa important să 
se ducă, dar știa de pe acum răspunsul. Toată viaţa ei se 
conduse după o singură regulă: tot ceea ce făcea ea se reflecta 
asupra tatălui său, de aceea era recomandabil să nu-l 
stânjenească sau să-l contrazică în public. Așadar, asta însemna 
că oricât ar fi fost ea de înspăimântată de casa Conway, nu 
exista nicio modalitate de a anula acest lucru. 

In plus, mai era și casa lui Jared. Sandy fusese foarte, foarte 
atentă să nu menţioneze nimănui despre pasiunea ei subită 
pentru Jared, dar toată săptămâna amintirea ochilor lui albaștri, 
imenși, îi provocase niște fiori ușori, dar delicioși, ce-i străbăteau 
tot corpul. 

Acum, când intră pe Strada Pontchartrain, toate temerile o 
copleșiră din nou. „Mă simt așa pentru că se apropie Halloween- 
ul”, își spuse ea, dar, când privi lanternele făcute din dovleci 
scobiţi, ce licăreau straniu pe fiecare verandă, nu se simţi deloc 
în siguranță. 

Își încetini pașii. Casa se vedea chiar de la capătul străzii, 
profilându-se pe cerul înstelat și aruncând o umbră imensă în 
lumina lunii. Simţi un fior rece. La etajul al doilea era întuneric 
aproape peste tot și chiar și la primul nu erau aprinse decât 
câteva lumini slabe. Felinarele de la verandă erau aprinse, câte 


208 


unul de fiecare parte a coloanelor ce flancau ușa, dar și așa 
părea că însăși casa le înghite. Era prea târziu să se mai 
întoarcă acasă. Şovăind, urcă pe verandă și apăsă pe sonerie. In 
timp ce aștepta ca ușa să se deschidă, simţi niște ochi - ochi 
nevăzuţi - care o urmăreau. 

„Ce prostie!” Nu era nimic! Doar dovlecii de pe verandă și 
poveștile alea tâmpite care îi măcinaseră gândurile toată 
săptămâna. Şi totuși, senzaţia că cineva o privește nu dispăru. 
Precaută, se uită în jurul ei, căutând să zărească ceva în 
întunericul adânc. 

Acolo, lângă magazie! Se mișca ceva? 

Sandy își miji ochii, privind atentă umbrele ce înconjurau 
clădirea, dar nu văzu nimic. 

În spatele fiecărei umbre părea că se ascunde o ameninţare. 
Brusc, nu își mai dorea altceva decât să intre în casă. Apoi, când 
întinse mâna să mai sune odată, Kim deschise ușa. Răsuflând 
ușurată, Sandy păși repede înăuntru. 

e 

Jake Cumberland așteptă în întuneric până când ușa se 
închise în spatele lui Sandy Engstrom. Apoi își începu ritualul de 
fiecare noapte... 

(J 

Prima surpriză pe care o avu Sandy apăru în momentul în 
care păși în holul uriaș de la intrare. Un candelabru imens, cu 
braţe de alamă, atârna agăţat de tavan, împrăștiind suficientă 
lumină ca să îndepărteze orice urmă de umbră. Podeaua, făcută 
din mai multe tipuri de lemn, părea să fi fost montată doar cu 
câteva zile înainte și nu acum o sută de ani. Incăperea era 
zugrăvită într-un alb strălucitor și privi uimită scara imensă de la 
capătul celălalt al holului. 

— Ce frumoasă e, șopti ea admirativ, uitându-se uimită în 
jurul ei. Toată casa arată așa? 

Kim dădu din cap: 

— De-abia am început renovarea. Unele camere de sus sunt 
de-a dreptul sinistre. 

Luminiţa fericită din ochii lui Sandy păli puţin. Aruncă o privire 
neliniștită în jur. 

— Unde-i Jared? întrebă ea. 


209 


— Nu-i aici, răspunse Kim. Tata i-a dat mai mulți bani și așa s- 
a dus la film împreună cu Luke și i-a spus să nu vină acasă până 
la unsprezece. Vrei să vezi livingul? 

Ascunzându-și dezamăgirea când auzi că Jared nu era acasă, 
Sandy porni în urma lui Kim spre ușile ce dădeau în sufrageria 
cea mare. În timp ce traversau holul de la intrare, părinţii lui Kim 
coborâră scările. 

— Fetelor, noi ne întâlnim cu părinţii lui Sandy, dar ne 
întoarcem acasă pe la zece jumate. Molly doarme dusă și nu 
cred că se va trezi. Dar dacă se trezește... 

— O să-i dau o sticlă cu suc, adăugă Kim. 

Se uită neliniștită la tatăl ei: 

— Sper că i-ai spus lui Jared că n-are voie să-l aducă pe Luke 
acasă în seara asta, da? 

— l-am spus că nu poate veni cu Luke, atâta timp cât nu 
suntem noi acasă, răspunse tatăl ei. Dar n-am avut cum să-i 
interzic să nu-și aducă prietenul deloc. 

Kim dădu din umeri arătând o consimţire tacită. 

— Presupun că n-ai avut cum. 

— Bine, atunci. Dacă aveţi nevoie de ceva, ne sunaţi acasă la 
Sandy. 

Un minut mai târziu ieșiră pe ușă și, o dată cu plecarea lor, 
Sandy își dădu toată silința să nu dea frâu liber temerilor care o 
ameninţaseră toată ziua. Când Kim vorbi, nervozitatea ei deveni 
și mai accentuată. 

— Hai să mergem sus să-ţi mai arăt câteva camere. 

Kim o conduse pe Sandy pe scări, dar, înainte de a-i arăta 
vreuna din încăperile pe care tatăl ei nu le renovase încă, o duse 
în camera ei, care suferise mari modificări fată de ceea ce 
fusese cu doar câteva săptămâni în urmă. Kim îi povesti cum 
tatăl ei îndepărtase tapetul scorojit și, după ce reparase 
tencuiala, îi lipise unul nou cu flori deschise la culoare ce se 
asortau cu perdelele și cu pătura de pe pat. Pe jos fusese pus un 
covor gros, iar de mijlocul tavanului atârna un candelabru ce 
lucea vesel. 

— E foarte drăguţ aici la tine. 

În lumina puternică din camera lui Kim, teama lui Sandy se 
mai domoli. 

— Toate camerele arată așa? 

— Tata are de gând să le aranjeze în mod diferit, spuse Kim. 


210 


Porniră amândouă pe hol, dar nici nu făcu bine câţiva pași 
când Sandy se opri brusc. 

Ceva - o imagine destul de neclară - apăruse pentru o clipă în 
fața unei uși. Işi frecă brațele ca și când i-ar fi fost frig: 

— Nu vreau să merg acolo, spuse ea. 

Kim se uită curios la ea, înclinându-și capul: 

— E doar o cameră. 

Dar Sandy clătină din cap. 

— Ceva nu e în regulă, insistă ea. 

— Cum adică? 

Acum, când își aminti clipele de teroare prin care trecuse doar 
cu câteva nopţi înainte, simţi că inima începe să-i bată cu 
putere. Dar frica ei nu fusese cauzată de altceva decât de un 
simplu coșmar. 

— Cum te simţi? o întrebă Kim pe prietena ei. 

Sandy ezită. Fiorul trecuse la fel de repede cum apăruse. Ușa 
era la fel cu celelalte uși de la mezanin. 

— Aăăă... nu știu, se bâlbâi ea. Am avut senzaţia... Se opri 
stânjenită: Nu, nimic, mai zise ea. 

Kim deschise ușa și pășiră amândouă într-o cameră luminată 
doar de luna ce intra pe fereastră. Chiar și-așa, Sandy își dădu 
seama că înainte acolo fusese un dormitor pentru copii. Lângă 
geam se găsea un cărucior vechi de când lumea și, deși tapetul 
era decolorat, încă se mai zăreau siluetele unor ursuleţi ce 
dansau. Totuși, în cameră se simţea ceva ciudat. 

Parcă nu ar fi stat nimeni acolo, niciodată. 

Își aminti povestea pe care o auzise de atâtea ori în copilărie 
despre bebelușul pe care-l născuse Cora Conway, dar care nu 
fusese niciodată găsit. 

Apoi Sandy își dădu seama. 

Aceasta era camera pentru cel mic. 

Sandy auzi un sunet, dar fusese atât de slab, încât pentru o 
clipă crezu că i se păruse. 

— Ascultă! spuse ea în șoaptă. Ce-a fost asta? 

— Ce anume? întrebă Kim. 

Fetele tăcură, apoi Sandy îl auzi din nou. Plânsetul unui copil! 

— Fii atentă! exclamă ea. N-ai auzit? 

Kim dădu din cap în semn că nu. 

— Era un copil! Am auzit un copil care plângea! 


211 


— Poate era Molly! sugeră Kim. 

Lui Sandy i se înmuiară genunchii. „Bineînţeles că era Molly! 
Cât de proastă putea să fie? Dacă nu ar fi fost atât de papă- 
lapte, ar fi știut imediat că sora mai mică a lui Kim plânge.” Işi 
urmă prietena în cămăruţa fetiţei, lipită de dormitorul cel mare, 
unde era aprinsă o veioză mică, așezată chiar lângă pătuțul lui 
Molly. Amândouă fetele se aplecară și o priviră pe micuța care 
dormea. Sandy începu să vorbească, dar Kim îi făcu semn să 
tacă. 

— Dacă se trezește, nu se mai culcă la loc, șopti ea. 

leșiră în vârful picioarelor și Kim închise încet ușa după ea. 

— Ei bine, asta înseamnă că ceea ce ai auzit tu nu era Molly. 

Sandy se simţi cuprinsă de panică, dar era hotărâtă să îi 
reziste eroic. 

— N-a fost nimic. Hai să mergem jos și să ne uităm la filmele 
pe care le-ai închiriat. Măcar să am un motiv serios ca să mă 
sperii. 

Când începură să coboare treptele, Sandy se mai uită o dată 
la ușa închisă a vechii camere a copilului. Orice-ar spune Kim, 
ea auzise ceva. 

Auzise un copil, iar acesta plângea. 

Chiar în camera aceea. 

Sandy își dori în acel moment să nu fi venit deloc în această 
casă. 

e 

Janet Conway se simţea de parcă alunecase cumva într-o altă 
lume. O lume paralelă, care arăta, suna și i se părea atât de 
familiară, încât îi venea greu să creadă că nu este aceeași lume 
în care trăise și ea. În cele două ore petrecute acasă la familia 
Engstrom, fusese copleșită de senzaţia incredibilă că intrase în 
Zona Crepusculară, atunci când Marge îi făcu un rezumat al 
zvonurilor care circulaseră prin oraș în ultimele câteva 
săptămâni - povești despre copii omorâţi și o servitoare sedusă 
și asasinată. Nu că nu ar mai fi auzit bârfele și înainte - de când 
veniseră pentru prima dată în vizită la soţii Engstrom - avusese 
parte de ele aproape în fiecare zi. Dar în seara asta, punând cap 
la cap toate firele poveștii, aceasta căpătase un aspect 
supranatural. Lui Janet îi venea greu să înghită faptul că oamenii 
repetă astfel de lucruri și, mai ales, că le și cred adevărate. 

Se șoptea chiar de venerarea Diavolului. 


venerarea Diavolului? 

În familia ei? 

— De unde, Doamne, iartă-mă, au apărut asemenea povești? 
dorise ea să știe, cu vocea tremurând de indignare. 

Căută în mintea ei ceva care să explice toate aceste bazaconii 
teribile, dar nu găsi nimic. Nimic din ceea ce făcuseră ei. Fusese 
doar problema lui Jared de la școală, dar școala rezolvase foarte 
bine incidentul. Apoi își aminti de un moment de la 
înmormântarea mătușii Cora, când Ted rostise: „Eu nu prea am 
de-a face cu religia”, în ciuda dorinţei tăcute a lui Janet ca el să- 
și păstreze opinia pentru sine. Dar Ted nu o auzise și 
continuase: „Niciodată nu am avut de-a face cu ea. Nu mă 
deranjează să meargă la școala dumneavoastră cei mici, dar nu 
vă așteptați să apărem duminica la biserică”. 

Părintele MacNeill? Dar oare acea scurtă conversaţie a fost 
suficientă să-l determine pe preot să-i gonească din oraș? 

— Se poate, mormăi Phil Engstrom când ea îi relată 
incidentul. Părintele Mack nu prea îi înghite pe cei care nu îi 
respectă religia. Chiar deloc, aș putea adăuga. 

Se uită când la Janet, când la Ted, după care ochii lui se opriră 
asupra lui Janet. 

— S-a mai întâmplat ceva în ziua aia? Dacă avem de gând să 
combatem mâine opoziţia, ar trebui să știu exact ce pun la cale. 

Janet era pe punctul să nege, dar se opri când o altă amintire 
i se insinuă în gânduri. 

— Jake Cumberland, spuse ea. Și el era acolo. Stătea dincolo 
de gard, privindu-ne fix. 

Bărbatul acela avea ceva ciudat, aproape straniu și pe Janet o 
străbătu un fior rece, când își aduse aminte de privirea lui mută, 
mânioasă. Apoi se înfurie și mai tare când văzu că speranţa unei 
vieți noi era amenințată de ceva atât de trivial ca zvonurile 
răspândite de un preot înverșunat și de antipatia unui negru nu 
prea întreg la minte, care, aparent, îl făcea pe Ted responsabil 
de nu știu ce se întâmplase cu mama lui acum patruzeci de ani. 

— Trebuie să putem face ceva, spuse ea, încă mai căutând o 
soluție când vizita se apropie de sfârșit. Nu știu, să-l dăm în 
judecată pe părintele MacNeill sau... 

— Nu dăm în judecată pe nimeni, o întrerupse Ted. 

Janet oftă: 

— Dar nu pare corect deloc... 


— Nu este corect, fu și Ted de acord. Dar o să ne descurcăm. 
Mergem mâine la întrunire și îi convingem pe toţi că, în ciuda a 
tot ce se povestește, lucrurile astea nu au nicio legătură cu noi. 
Trebuie doar să fie toţi la un loc și mai vedem. 

În drum spre casă, Janet privi curioasă clădirile pe lângă care 
treceau. Pe verande, felinarele improvizate din dovleci încă mai 
pâlpâiau, ca și când i-ar fi făcut batjocoritor cu ochiul. Oare nu 
citise ea undeva despre o mișcare care încercase să impună 
interzicerea sărbătorii de Halloween pe motiv că ar avea legături 
cu Satanismul? Cu o lună sau două în urmă, o asemenea știre i 
s-ar fi părut absolut ridicolă. Acum, când privea imensele capete 
portocalii, se întrebă câţi din oamenii aceia plecaseră urechea la 
zvonurile legate de familia lui Ted, câţi le crezuseră și le 
transmiseseră mai departe. 

„Ipocriţii! se gândi ea cu amărăciune. Nu sunt decât o 
adunătură de ipocriţi.” 

— Orașul pare așa de liniștit, că nu ţi-ai putea imagina ce se 
petrece de fapt, nu-i așa? întrebă Ted, citindu-i parcă gândurile. 

Ea se aplecă și-l luă încet de mână: 

— Crezi că o să reușim să-i convingem? 

— Sigur că da. 

Puse frână și opri mașina: 

— Poate, când oamenii vor afla mâine că lui Sandy nu i s-a 
întâmplat nimic rău după ce a petrecut o noapte cu noi, lucrurile 
se vor mai linişti. 

Rânji. 

— Adică, dacă noi am fi niște monștri odioși - sau casa ar fi 
bântuită cu adevărat - atunci lui Sandy ar trebui să i se întâmple 
ceva îngrozitor, nu? 

— Nu pomeni despre așa ceva, protestă Janet, înfiorându-se. 
Nici măcar să nu-ţi treacă prin gând! 

Dar cuvintele fuseseră rostite și pluteau în aer. Când băgă 
cheia în ușă, Janet avu o premoniţie teribilă despre ceea ce ar 
putea găsi în casă. 

Împinse ușa și păși înăuntru, cu Ted după ea. 

Luminile din holul de la intrare erau stinse. 

Tăcere. 

Apoi auzi ceva. 

O ușă care scârțâia. 

Pulsul i-o luă razna și simţi un fior străbătându-i șira spinării. 


214 


Apoi, când ușa nevăzută scârțâi încă o dată, liniștea din casă 
fu sfâșiată de un țipăt. 

— Kim? o strigă Janet, aprinzând candelabrul de pe hol. KIM! 

Urmă o tăcere - o tăcere atât de îngrozitoare, încât îi îngheţă 
sângele în vene - după care auzi vocea fiicei ei. 

— Sunt în bibliotecă! strigă Kim. Ne uităm la un film. 

Janet îl auzi pe Ted chicotind în spatele ei și se întoarse spre 
el: 

— Să nu cumva să-i spui, auzi? îl avertiză ea. Niciun cuvânt 
măcar. 

— Te rog?! o imploră Ted. Păreai așa de speriată! 

— Și tu nu erai, vrei să spui? replică Janet. 

Ted ezită, apoi dădu din cap: 

— Să zicem că doar foarte puţin, făcu el un compromis. Haide 
să facem o verificare să ne asigurăm că sunt câţi ar trebui să 
fie, da? 

Intrară amândoi în bibliotecă, unde cele două fete stăteau 
întinse pe podea, uitându-se la televizor. Pe ecran, un individ 
ținea în mână unul dintre cele mai urâte cuțite pe care le văzuse 
Janet vreodată, pregătit să îl înfigă în victima îngrozită. 

— Cum puteţi să vă uitaţi la așa ceva? întrebă ea. Eu m-aș 
speria de moarte. 

— E amuzant, spuse Kim. 

— Îţi dă fiori, adăugă Sandy. 

Kim își dădu ochii peste cap când își dădu seama cât de 
nervoasă era prietena ei. 

— E doar un film. Putem să-l oprim când vrem noi. 

Janet se uită sugestiv la ceas: 

— Atunci, vă rog să nu staţi mai mult de douăsprezece, da? 

După zece minute Janet și Ted intrară în camera lor, Molly 
dormea dusă, iar Jared nu părea să se fi întors încă acasă. 

— Vezi? Ți-am spus eu că nu ai de ce să-ți faci griji, zise Ted, 
strecurându-se în pat. Acum, ce-ar fi să vii lângă mine? 

— Ted! Kim și Sandy sunt jos! 

— N-o să audă nimic, o asigură Ted. Hai, vino aici! 

Când Ted o luă în brațe și începu să o acopere cu săruturi, 
Janet simţi cum toată tensiunea din seara aceea se risipește. 

— O să fie bine, îi șopti el la ureche. Nu-ţi face probleme, 
dragostea mea, o să fac în așa fel încât totul o să fie bine. 


215 


Apoi o sărută pe gură și Janet se lăsă cuprinsă de propria 
plăcere. 


26. 


Atingerea de pe pielea ei era blândă ca o adiere de vară, atât 
de ușoară, că Sandy abia o simţi. Nu era conștientă decât de 
fiorul dulce care îi străbătu trupul, dispărând la fel de repede pe 
cât apăruse. Și totuși ceva se întâmplase. O senzaţie din care 
mai voia să guste. Se întinse lasciv, dar nu deschise ochii, de 
frică să nu piardă și ultimele urme ale plăcerii himerice. 
Atingerea veni din nou, la fel de moale și de liniștitoare ca blana 
unei pisici, dar de data asta percepu și un zgomot. Un sunet 
straniu, nici voce, nici muzică. Sunetul se adânci în ea, 
rezonându-i în fiecare colțișor al trupului. Atingerea era și mai 
puternică acum, de parcă niște degete fine ar fi mângâiat-o. Se 
întinse iarăși, dorind parcă să descopere sursa mângăâierii. 

Sunetul - un fel de melodie ciudată - se transformă într-o 
șoaptă, ce-i rostea fiecare silabă a numelui, însoţită de un 
geamaăt de dorinţă: 


— Saann... diii... 
Apoi din nou: 
— Saann... diii... 


— Da, răspunse Sandy, tot șoptit. Oh, da... 

Așa cum zăcea întinsă în întuneric, mângâiată de sunetele 
liniștitoare, simţi sărutul unor buze moi, iar atingerea deveni 
mai îndrăzneață. Mâinile i se strecurară pe sub bluză și 
sfârcurile i se întăriră, în timp ce întregul trup i se moleși plăcut. 
Nu mai voia decât să rămână așa, înconjurată de întunericul 
protector, excitată de atingere, calmată de sunetele pașnice. Se 
înfioră de plăcere. Imediat ce corpul ei răspunse, senzaţia 
dispăru. Sandy oftă din greu, cuprinsă de un teribil sentiment de 
dezamăgire. De pierdere. 

— Nuuuu, scânci ea încetișor. Nuuuu... 

Întinse mâna, căutând în întuneric sursa extazului, implorând- 
o în tăcere să se întoarcă. 

Și brusc simţi ceva. Degetele ei înșfăcară o mână puternică și 
o secundă mai târziu se trezi în picioare. 


— Vino, îi porunci vocea. Vino cu mine... 

Sandy se lăsă condusă prin întuneric, fiindu-i frică să deschidă 
ochii ca să nu fie părăsită de făptura magică și de vocea 
efemeră. 

Habar n-avea încotro se îndrepta, unde o purta plăcerea, dar 
oricum nu conta. Nu-și dorea altceva decât să o urmeze. 

Încet, bezna din jurul ei începea să aibă alte nuanţe. Își simţi 
întreaga ființă scăldată în lumina din ce în ce mai puternică, iar 
mâinile care o ghidaseră până atunci se așezaseră acum pe o 
suprafaţă moale și pufoasă ca un nor. Gemând de încântare, se 
scufundă în moliciunea aceea atât de atrăgătoare. 

Lumina se transformă într-un curcubeu de străluciri aurii și 
auzi din nou sunetele ciudate - nici voci, nici muzică - pulsându- 
i în cap, învăluindu-i corpul în ritmuri vibrante. Apoi, de undeva 
din subconștient, se ivi o șoaptă: 

— Deschide ochii, Sandy! Nu te mulțumi doar să mă auzi și să 
mă simţi. Uită-te la mine... 

Se supuse și deschise ochii încet. Lumina aurie și culorile 
strălucitoare o orbiră, dar imaginea din faţa ei începu să prindă 
contur. 

Un chip - cel mai frumos pe care îl văzuse vreodată - era 
aplecat deasupra ei la doar câţiva centimetri. Ochii de culoarea 
safirului se cufundau în ai ei; buzele cărnoase se apropiau de ale 
ei, zâmbind. Avea un maxilar puternic și o gropiţă în bărbie. 
Pomeții și fruntea înalte erau încadrate de valuri de păr 
castaniu. 

Era exact chipul din fanteziile ei atunci când visa cu ochii 
deschişi, cum un bărbat apărea din neant și o lua în brate, 
ducând-o departe. 

Răspunzând tuturor dorințelor ei, chipul veni și mai aproape 
de ea. Buzele se atinseră ușor de ale ei. Incercă să-și ridice 
brațele, pentru a se apropia și mai tare de bărbatul viselor ei, 
dar mușchii refuzară să o asculte. 

Fără să opună niciun fel de rezistenţă, se lăsă subjugată de 
viziune, tânjind după atingeri și gemând încet. 

Vârful limbii lui îi pătrunse încet printre buzele întredeschise. 
Își deschise gura pentru a-l primi mai bine. Apoi, simţi din nou 
cum degetele îi explorează corpul. 

Mai întâi îi desfăcu nasturii bluzei, iar blugii îi alunecară pe 
coapse. 


217 


Degetele erau acum peste tot - cu sutele, parcă - desenând 
modele elaborate, trecând peste sâni și peste șolduri, 
mângâindu-i coapsele. 

Își desfăcu picioarele și începu să gâfâie când viziunea o 
pătrunse și valurile de plăcere o electrocutară cu arsurile ei. 

Ritmurile muzicii se intensificară; bubuitul devenise acum 
aproape insuportabil. 

Sandy se zvârcoli, încercând să rupă legăturile invizibile ce o 
țineau nemișcată, fiecare nerv răspunzând la atingerea magică. 
Corpul ei se acoperi de sudoare. Atunci simţi limba - nu, mii de 


limbi - lingând-o peste tot. Gemetele ei se amestecară cu 
ritmurile sustinute și avu senzaţia că o să leșine de atâta 
plăcere. 


— Așa..., șopti ea încă o dată. Oh, Doamne, da... 

În clipa în care se abandonă complet senzaţiilor trăite, un alt 
sunet se ridică deasupra acestei muzicii nepământești. 

Era un hohot de râs - un hohot de râs batjocoritor la adresa 
ei. 

Încercă să se retragă, să se rupă din vârtejul dorinţei în care 
se scufunda, dar era deja prea târziu. 

Gemând pentru ultima oară, se aruncă în brațele plăcerii. 

Și râsetul se auzi și mai tare. 

e 

Nu! Nu din nou! Să nu se mai întâmple din nou! 

Dar în loc să treacă imediat, lăsând-o cu sentimentul straniu 
că retrăise o experiență, senzația de déjà-vu se accentuă și mai 
tare pentru Kim. 

Se întâmpla din nou. 

larăși se rătăcise undeva prin casă, alergând prin labirintul de 
coridoare care se tot intersectau, obligând-o să facă o alegere la 
fiecare răscruce. 

Amenințarea nevăzută se apropia din ce în ce mai mult, exact 
ca atunci, jucându-se cu ea, niciodată vizibilă, dar venind din ce 
în ce mai aproape. 

Când ajunse în capătul scărilor luminate de singurul bec chior 
de la subsol, dori să se întoarcă, știind ce va găsi dacă va cobori 
și va intra acolo. 

Jared! 

Dar nu adevăratul Jared, de fapt. 

Altcineva, care semăna cu Jared, dar nu era el. 


Se întoarse cu spatele la scări, dar auzi muzica; ritmurile 
bubuitoare, deși înăbușite, se insinuară în interiorul ei ca niște 
tentacule care-i sugrumau fiecare nerv, lipsind-o de orice 
control. Se văzu nevoită să pășească pe prima treaptă care 
ducea în abis. 

Inima începu să-i bată cu putere, în timp ce cobora scara 
infinită. Când atinse în sfârșit podeaua, simţi că toată energia i 
se scursese și orice urmă de rezistenţă fusese învinsă. 

Muzica se auzea din ce în ce mai tare. Punctul de lumină 
străpungea întunericul ca un far, și, cu toate că își simțea 
picioarele de plumb, se îndreptă spre el. După un moment care 
păru cât o veșnicie, ajunse în faţa ușii. 

„Nu, îşi spuse ea. Nu intra pe ușa aia.” 

Dar fără să se poată abţine, Kim atinse clanţa, apăsă pe ea și 
împinse ușa. Balamalele scârțâiră, mișcând-o atât de ușor, că 
părea să plutească fără nicio greutate în aer. Dincolo de ea 
apăru catedrala ciudată, al cărei acoperiș înalt se pierdea 
undeva, în neant. Milioane de lumânări pâlpâiau peste tot, 
umplând camera cu o strălucire mată și cu o aromă atât de 
dulce, încât pe Kim o luă ameteala. Chiar în faţa ei se ridica 
altarul învăluit în fum, iar la capătul crucii răsturnate zăcea ceva 
- o formă cunoscută. 

Când ușile se închiseră cu putere în urma ei, flacăra 
lumânărilor aproape că se stinse, iar întunericul acesta de 
nepătruns o făcu pe Kim să se cutremure de groază, gândindu- 
se la ce puteau ascunde umbrele terifiante. 

Dădu să fugă pe unde venise, dar voinţa ei era prizoniera 
altcuiva. Încet, fără scăpare, porni pe culoarul din mijloc. 

„Ca o mireasă.” Gândul ciudat nu părea să vină de undeva. 
„Și dacă eu sunt mireasa, unde este mirele?” 

Și atunci îl văzu. 

O siluetă înaltă, înveșmântată într-o robă largă, stacojie - 
singura pată de culoare din această scenă supranaturală - se ivi 
în faţa altarului, cu faţa spre ea și cu o mână întinsă. În timp ce 
se apropia și mai tare de el pe culoarul bisericii, își concentră 
privirea asupra chipului său. Avea trăsături puternice și bine 
conturate; ochii arătau o mare stăpânire de sine și o atrăgeau 
ca un magnet. 

Apoi îl recunoscu. 

Chipul era al lui Jared. 


„Jared? se gândi ea. N-are cum să fie Jared - nu te poţi mărita 
cu propriul frate.” 

Silueta se apropia și mai tare. 

„Nu, nu Jared. Nu putea să fie Jared! Probabil că era cineva 
care semăna perfect cu Jared. Asta trebuia să fie!” 

Muzica, o cacofonie de sunete ascuţite, îi tortura auzul. 
Silueta în robă se aplecă spre ea și Kim observă neajutorată 
cum propria mână se întinde să i-o apuce pe a lui. Exact când 
degetele lor mai aveau puţin și se atingeau, chipul din faţa ei se 
schimbă. 

Tenul, cu o secundă în urmă fin și de un alb lăptos, se înnegri. 

Din obrajii supţi erupseră pustule. 

Privirea clară fu acoperită de un mucus cenușiu, iar gura se 
deschise pentru a permite unei limbi lungi și ascuţite să se 
unduiască înspre ea. Era crestată pe mijloc și cele două bucăţi 
se transformaseră în doi șerpi din ale căror guri larg deschise 
atârnau două limbi dezgustătoare înconjurate de colți veninoși. 

Îngrozită, Kim își retrase mâna, ca friptă, și prinse cu degetele 
crucea de aur ce-i atârna pe piept. 

Chipul din faţa ei se schimonosi de furie și silueta sări într-o 
parte, urlând mânios, scuipând-o cu un jet de flegmă și de 
venin. 

Îngreţoșată și ameţită, Kim se clătină. Se întoarse ca să fugă, 
dar în spatele ei îl văzu pe Luke Roberts. 

Gol pușcă, băiatul zăcea în capătul celălalt al altarului peste 
Sandy Engstrom, ale cărei picioare și brațe îi încolăceau pieptul 
strălucind de sudoare. Fata gemea în extaz sub Luke. 
Încremenind ca o stană de piatră, Kim privi cum prietenul 
fratelui său și prietena ei se zvârcoleau pe jos în faţa altarului. 
Apoi, ca și când ar fi simţit că ea îi urmărește, Luke își ridică 
privirea și se uită fix în ochii ei. 

Zâmbea. 

Încă o dată Kim văzu faţa demonului - ochii plini de mucus, 
pielea cu solzi ca de reptilă pe care șiroia puroiul. Cei doi șerpi 
se repeziră spre ea, însoţiţi de un râs teribil de ascuţit care o 
lovi pe Kim cu forţa unui cuțit. 

Simţind că mai are puţin și vomită, Kim își întoarse privirea de 
la scena grotescă de pe podea. Demonul se aplecă asupra ei, 
zâmbind răutăcios, cu ambele mâini întinse. Degetele i se 
transformaseră între timp în gheare încovoiate din care se 


220 


prelingea sânge. Chiar înainte să apuce să-i sfâșie carnea, Kim 
se răsuci pentru ultima dată și o rupse la fugă pe culoarul din 
mijlocul catedralei. Deși alerga cât o ţineau picioarele, culoarul 
părea să se lungească la nesfârșit. Râsul batjocoritor al lui Luke 
se contopea cu alte voci sparte. Hohotele o loveau în spate ca 
vârfurile usturătoare ale unui bici, aducând-o în pragul 
disperării. 

În cele din urmă, ieși din încăpere și trânti ușile, puternic. Era 
din nou învăluită de întuneric, dar nimic nu mai conta acum 
decât să ajungă sus. Se repezi înainte, dar se împiedică în capul 
scărilor. 

Începu să ţipe, încercând să se agaţe cu mâinile de ceva și să- 
și împiedice căderea... 

Kim se trezi, speriată de propriul urlet. Îl înăbuși imediat, 
pentru a nu perturba liniștea nopţii, apoi rămase nemișcată, cu 
inima bătându-i năvalnic. Încet, încet, ultimele fragmente ale 
coșmarului dispărură undeva, în subconștientul ei. 

Deveni conștientă și totuși întunericul din jur era străbătut de 
o luminiţă ce ardea ca un far, iar de undeva se auzeau sunetele 
ritmice ale unei melodii. 

„Oh, Doamne, încă mai visez?” 

Dar nu - era imposibil. Dacă ar fi fost prinsă în mrejele 
coșmarului, și-ar mai fi pus asemenea întrebări? 

Sigur era trează! 

Încercă să-și domolească bătăile inimii și, când pulsul începu 
să îi revină la normal, teroarea care o prinsese în păienjenișul ei 
dispăru și ea. Dezorientată, se uită prin cameră. 

Biblioteca! Era în bibliotecă! lar lumina care se zărea era doar 
ledul de stand-by al televizorului! 

Se așeză. 

— S... Sandy? îngăimă ea. 

Tăcere, cu excepţia ritmurilor îndepărtate. 

„Muzica din visul meu, oare?” 

Se ridică și aprinse veioza de lângă canapeaua pe care se 
întinsese Sandy Engstrom în timp ce se uitau la film. 

Canapeaua era goală; Sandy nu mai era acolo. 

Detaliile visului îi reveniră în minte și Kim scânci încet când 
revăzu imaginea prietenei ei, cu corpul strălucind în lumina 
lumânărilor și cu șoldurile lipite de cele ale lui... 

„Nu!” 


Nu se întâmplase așa ceva! Ea nu văzuse nimic din toate 
astea! Fusese doar un coșmar. 

Atunci unde era Sandy? 

Kim ieși din bibliotecă, având întrebarea încă în minte, trecu 
prin living și ajunse în holul de la intrare. Casa părea să aibă 
dimensiuni mărite; camerele erau mai mari decât în amintirea 
ei. Traversă holul, străbătu antreul, apoi sala de mese. 

Nimic. 

Trecu pe lângă ușa ce ducea la subsol și se opri. Muzica - pe 
care o crezuse doar o altă amintire din visul său - se auzea mai 
tare acum. 

Se simţi din nou cuprinsă de groază și, deși își dori să plece 
de acolo, un imbold inexplicabil o făcu pe Kim să deschidă ușa. 

Muzica explodă. 

Păși înăuntru și așteptă câteva secunde pe palierul din capul 
scărilor, privind în întuneric. 

Beznă și o rază slabă de lumină ce se strecura prin gaura 
cheii de la camera lui Jared. 

Exact ca în visul ei. 

„Nu intra, își spuse ea. Nu intra acolo!” 

Se opri, ascultând cu atenţie. 

Nu se auzea decât muzica. 

Șoapte și chicote slabe, batjocoritoare. 

Și gemete. 

Gemete de plăcere. 

„E în camera lui Jared! Sandy e în camera lui Jared!” 

Kim întinse mâna spre clanţă, dar ezită când imaginea 
păgânei catedrale din vis - catedrala care se transformase într- 
un spaţiu al ororilor - îi copleși gândurile. „Dar dacă nu fusese 
un vis? Dar dacă ceea ce văzuse ea era cumva real? Dacă Sandy 
se.. 
Nefiind în stare să-și ducă la bun sfârșit gândurile, Kim se 
întoarse din faţa ușii și urcă grăbită scările, apoi închise ușa de 
sus, lipindu-se cu spatele de ea. 

„Ce să fac? 

Să-mi trezesc părinţii? 

Sandy nu mi-ar ierta-o niciodată! 

Dar dacă era cu Jared și cu Luke...” 

Kim se simţi prinsă într-un alt coșmar, dar de data asta știa că 
nu mai era un vis. De data asta era real. De jos, muzica 


222 


pătrundea prin ușă și aproape că-i simțea tentaculele care o 
îmbiau așa cum făcuseră în coșmar și o trăgeau înapoi. 

Exact ca în vis, apucă strâns cu degetele cruciulița de aur și în 
momentul când o simţi în palmă păru mai stăpână pe ea. Plecă 
de acolo și se îndreptă spre holul de la intrare. 

începu să urce treptele de pe scara principală care ducea spre 
cel de-al doilea etaj și valurile de muzică de îndepărtau cu 
fiecare pas. 

Ezită când ajunse în dreptul camerei părinţilor ei. 

Indiferent de ce se întâmpla în camera lui Jared, nu era treaba 
ei. 

Nimeni nu o obligase pe Sandy să se ducă acolo. 

Și, dacă o va da de gol, Sandy nu-i va mai vorbi în veci. 

Încet, Kim o luă prin mezanin și ajunse în camera ei, deschise 
ușa doar cât să se strecoare înăuntru, rugându-se să nu 
scârțâie. Chiar atunci când se pregătea să o închidă, își dădu 
seama că în camera ei mai era cineva. 

Kim îngheță, ascultând. 

„O respiraţie!” Auzea respiraţia cuiva! 

Pulsul i se acceleră din nou, dar și teama îi creștea, își mișcă 
mâna încet spre întrerupătorul din perete. Când în sfârșit îl 
atinse, trase adânc aer în piept și apăsă pe el. Candelabrul din 
mijlocul tavanului se aprinse în lumini strălucitoare și înlătură 
întunericul din cameră. 

Sandy Engstrom sări din pat drept în picioare, înfășurată până 
la gât în cearșaf. Cele două fete se priviră speriate, apoi Sandy 
se aruncă din nou pe pernă, chicotind. 

— Ce faci? întrebă ea, răsuflând ușurată. M-ai speriat de 
moarte! 

— Nici nu știam că ești aici, începu Kim. Credeam că... 

Era cât pe ce să-i spună adevărul, dar se abţinu: 

— M-am trezit și tu nu mai erai acolo și am crezut că ai plecat 
acasă sau... De ce nu m-ai sculat? 

Sandy își dădu ochii peste cap, exact așa cum făcuse Kim 
atunci când o văzuse cât îi era de frică să se uite la Scream. 

— Am încercat, spuse ea. Când s-a terminat filmul, am 
încercat să te trezesc, dar, când am văzut că n-am nicio șansă, 
am venit să mă culc aici. 

Se uită la ceas. Era trecut de trei dimineața. 

— Întotdeauna dormi așa de profund? 


223 


Kim dădu din cap că nu. 

— Am crezut... Ezită, apoi ridică din umeri: Nu știu exact ce- 
mi trece prin cap, continuă ea. 

Se dezbrăcă și se strecură în pat lângă prietena ei. 

„Să-i spun lui Sandy despre coșmar? 

Nu. Nici măcar nu mai vreau să-mi amintesc.” 

Dar Kim rămase trează mult timp după ce Sandy adormi din 
nou, fragmente din coșmar bântuind-o toată noaptea. 

Revedea întruna scena nerușinată de pe altarul însângerat și 
chipul demonului care o urmărea. Incercă să-și alunge viziunile, 
dar nu reuși. 

De-abia când soarele răsări și goni întunericul, demonii îi 
dădură drumul din strânsoare și Kim reuși să adoarmă. 

În sufletul ei însă încă mai răsunau ritmurile îngrozitoare de la 
subsol, ce încercaseră să o prindă ca într-un clește. 

Adormi, dar nu se odihni deloc. 


27. 


A fost un vis. 

Trebuie să fi fost doar un vis! Dar chiar și acum, când soarele 
de dimineaţă pătrundea prin geam, Kim încă își mai amintea 
fiecare detaliu. Zăcea în pat privind tavanul, în timp ce imaginile 
oribile - imagini imposibile - pe care le văzuse azi-noapte se 
derulau mereu în mintea ei, reluând mereu aceeași secvenţă. 

Lângă ea, Sandy Engstrom se trezi și se ridică în șezut, 
frecându-se la ochi. Văzând că și Kim se sculase, își trase 
genunchii la piept, se înconjură cu braţele, apoi o privi pe Kim cu 
prudenţă. 

— Dacă-ţi povestesc un vis pe care l-am avut, îmi promiţi că 
nu mai spui la nimeni? întrebă ea pe un ton conspirativ. Vreau 
să zic, să nu mai sufli o vorbă! 

Kim avu o presimţire neplăcută, dar clătină din cap. 

Ochii lui Sandy licăriră și în încăperea încălzită de razele 
soarelui, fata se trezi fremătând de plăcere la amintirea visului. 

— Era despre Jared. 


224 


Kim simţi cum i se face stomacul ghem, speriată de 
presentimentul îngrozitor că o să afle de la Sandy o poveste, pe 
care nu dorea deloc să o audă. Dar se trezi spunând: 

— Sunt tăcută ca un mormânt. 

Sandy își lipise și mai tare picioarele de piept, oftând: 

— A fost foarte ciudat, începu ea. Eu dormeam dusă și apoi 
m-am trezit din somn. Simțeam cum mă atinge cineva, dar nu 
mi-era frică deloc. Mă simțeam super, pe bune! Apoi m-am trezit 
de tot și el m-a dus undeva. În cel mai minunat loc pe care l-am 
văzut în viața mea. Oh, Doamne, Kim, ar fi trebuit să-l vezi! 
Arăta ca o biserică, dar mult mai frumoasă decât orice biserică 
în care am intrat eu vreodată! 

„Nu! se gândi Kim. Nu este posibil!” 

Ascultând-o pe Sandy, Kim își reaminti fragmente din propriul 
vis, în care ea se uitase la Luke cum face dragoste cu prietena 
ei. 

„Era, oare, posibil să nu fi visat deloc?” Mintea ei încercă 
neliniștită să accepte posibilitatea că totul se petrecuse aievea. 
Dar nici așa n-avea sens. Casa era uriașă, dar niciuna din 
camere nu părea să fie nici pe aproape de mare pe cât o descria 
Sandy. 

Cea pe care o văzuse și ea în visul ei. 

„Era somnambulă? Trăise cine știe ce stare hipnotică? Dacă 
nu era un vis, atunci ce era?” 

— Kim? întrebă Sandy. Kim, s-a întâmplat ceva? Eşti albă la 
față ca varul. Te simţi bine? 

Kim tresări și dădu încet din cap. „Să-i spun lui Sandy că am 
avut amândouă același vis - exact același vis? 

În niciun caz! Sandy m-ar crede nebună. În plus, e imposibil 
să visăm același lucru, deci trebuia să existe o explicație 
diferită. 

Ceva care să aibă sens.” 

— Nu... n-am nimic, bolborosi ea într-un sfârșit. Nu am dormit 
prea bine, asta-i tot. 

Sandy își înclină capul și pentru o secundă Kim avu senzaţia 
stranie că Sandy se uită chiar în sufletul ei. Apoi Sandy își pierdu 
culoarea din obraji și se dădu jos din pat, grăbindu-se către ușă. 

— Sandy? Ce e? 

— Mi-e rău, rosti Sandy cu greu, acoperindu-și brusc gura cu 
amândouă mâinile când ieși în hol. 


225 


Câteva secunde mai târziu, Kim auzi sunetele înăbușite 
scoase de Sandy, care vomita în baie. 

Sări din pat și se duse după ea la toaletă, unde-și găsi 
prietena stând în genunchi. Un nou atac chinuitor puse 
stăpânire pe Sandy și se aplecă în faţă, aruncând în bazinul alb 
un jet negricios de vomă. 

Kim dădu drumul la apa rece de la chiuvetă, înmuie un prosop 
și îl puse pe fruntea prietenei ei, dar Sandy icni și vomă din nou 
un fel de spumă. 

Când se mai potoli, Sandy luă prosopul jilav din mâna lui Kim 
și se îndepărtă ușor de toaletă. Nefiind sigură că poate sta în 
picioare, se sprijini de perete și se șterse pe faţă. 

— O chem pe mama, spuse Kim, trăgând apa și deschizând 
geamul de la baie pentru a lăsa mirosul acru să iasă afară. 

— Nu, zise Sandy, dezlipindu-se de perete și sprijinindu-se de 
chiuvetă. Eu... nu... n-am nimic. Acum mă simt bine și nu vreau 
să afle mama. 

— Dar dacă îţi este rău..., începu Kim, însă Sandy nu o lăsă să 
termine. 

— Ei și, mi-a fost rău și gata! Îţi aduci aminte ce am mâncat 
azi-noapte? 

Gemu numai când se gândi la pizza, la chipsurile de cartofi, la 
înghețata și la sticlele de Cola băute. 

— Serios, mă simt bine, mai adăugă ea. O să-mi fac un duș și 
gata, totul o să fie bine. 

Dar Kim nu era convinsă. „Și eu am mâncat la fel de mult ca 
și Sandy. Dacă era de vină mâncarea, de ce nu-mi e și mie rău?” 
(J 

Kim stătea în capul scărilor ce duceau în pivniţă, privind ușa 
închisă de la camera lui Jared. Jared plecase cu o jumătate de 
oră în urmă, așa că nu era nimeni acolo. 

„Oare să arunc o privire? Dar cum naiba să găsesc acolo ceea 
ce am visat eu și Sandy Engstrom?” 

Dar chiar în timp ce se întreba, începu deja să coboare 
treptele. 

„Oprește-te! își zise ea cu mâna pe clanţă. E camera lui! 
Indiferent ce se află acolo nu te privește.” 

Totuși, apăsă clanţa și deschise ușa. 

Înăuntru nu văzu decât patru pereți zugrăviți în negru, masa 
de lucru, patul lui Jared și saltelele ce serveau drept mobilă. 


226 


Niciun altar. 

Nici ferestre cu vitralii. 

Nimic. 

„Un vis”, îşi repetă Kim urcând scările. 
„A fost doar un vis.” 

Însă Kim nu credea. 

Ceva se întâmplase noaptea trecută. 
Ceva îngrozitor. 


28. 


Ellie Roberts își privi îngrijorată chipul. Oglinda din spatele ușii 
era atât de veche, încât stratul de argint de-abia se mai vedea. 
În ciuda aspectului ușor neclar al reflexiei ei, știa: ceva nu e în 
regulă. Poate nu ar trebui să se ducă. Poate ar fi mai bine să-și 
dea jos rochia - rochia ei cea mai bună pe care o purta doar la 
slujbele sărbătorilor importante - și să rămână acasă. Dar îi 
promisese părintelui MacNeill și promisiunea era promisiune, 
mai ales faţă de un om căruia îi datora atât de mult. Când 
acesta îi vorbise despre întâlnirea cu reprezentanții Primăriei, nu 
i se păruse așa o mare filozofie. Ellie cunoștea aproape pe toată 
lumea din oraș, mai ales pe cei de religie catolică. Crescuse 
alături de ei - îi știa de o viaţă. Dar în seara în care părintele 
MacNeill o rugase să participe la întrunire, avusese un vis 
îngrozitor din care se trezise udă leoarcă și speriată. Ellie era 
conștientă de ce avea coşmaruri. 

Pentru că trebuia să ia cuvântul la întrunire. 

În dimineaţa următoare fusese pe punctul de a se duce la 
preot ca să-i comunice că se răzgândise, că nu se simţea în 
stare să vorbească în faţa întregului oraș. Dar tot amânase 
momentul și a doua zi la fel, și tot așa. Prin urmare, în fiecare 
noapte se trezea transpirată din cap până în picioare, cu pielea 
de găină și speriată de moarte. 

Acum venise din nou seara și nu mai exista cale de 
întoarcere. 

Își mută privirea de pe chipul ei reflectat în oglindă și se uită 
în șifonierul sărăcăcios. Exact când se hotărâse că rochia ei cea 
mai bună era mult prea pretențioasă pentru această ocazie și 


227 


întinsese mâna după costumul negru pe care-l purta de obicei 
duminicile, auzi soneria. 

Luke o strigă: 

— Mamă! A venit părintele MacNeill! 

Fiind prea târziu ca să se mai schimbe, Ellie închise ușile 
șifonierului, își aranjă nervoasă părul, își mai verifică o dată 
imaginea în oglindă, apoi se duse în întâmpinarea preotului. 

— Ellie, arăţi minunat, îi spuse părintele MacNeill, 
cuprinzându-i mâna în palmele sale. Jur că, dacă n-aș fi fost 
preot, mi-ai fi sucit deja minţile! 

Ellie simţi cum se îmbujorează, dar plăcerea ei se transformă 
în stânjeneală la auzul vorbelor fiului ei: 

— Ce se întâmplă? întrebă Luke. De ce sunteţi așa puși la 
patru ace? 

Înainte să apuce să răspundă, părintele MacNeill se întoarse 
spre Luke: 

— Mergem la întâlnire. Poate vrei să vii și tu cu noi. 

Luke îl privi bănuitor: 

— Ce întâlnire? 

— O să protestăm împotriva deciziei Consiliului de a da 
autorizaţie de funcţionare pentru hotelul deschis în vechea casă 
Conway. 

Privirea lui Luke se întunecă și se uită acuzator la mama lui: 

— Dar asta-i cea mai mare tâmpenie pe care-am auzit-o 
vreodată! 

Privirea șocată a lui Ellie căută ochii părintelui MacNeill: 

— Luke! Cum îndrăznești să vorbeşti așa în fața... 

— Spun ce vreau eu, declară Luke, ridicând tonul, în timp ce 
ochii lui sclipeau de furie. Doar pentru că nu-l placi pe Jared, 
ăsta nu e un motiv să... 

— N-are nicio legătură cu Jared Conway, îl întrerupse părintele 
MacNeill. 

Luke se întoarse spre el: 

— Rahat! spuse el. Și dumneata ai ceva împotriva lui Jared, 
exact ca mama. Ce dracu’ se întâmplă aici? 

— Gura, Luke! 

Obrajii lui Ellie ardeau de rușine: 

— Nu ţi-e rușine să-i vorbeşti așa parintelui? 

Se răsuci spre preot, jucându-se agitată cu nasturii de la 
rochie: 


228 


— Îmi cer iertare, părinte. De când s-a înhăitat cu Jared ăsta... 

— Care Jared ăsta? i-o tăie brusc Luke, cu vocea tremurând de 
furie. Nici măcar nu-l cunoști! 

— Nici nu e nevoie să-l cunosc, îi spuse Ellie, dându-și toată 
silința să-și controleze vocea. Știu că are o influenţă proastă 
asupra ta și, de când a apărut el în oraș, tu nu mai ești băiatul 
pe care l-am crescut! 

— Dar poate că nu vreau să fiu așa cum m-ai crescut, replică 
Luke, imitând batjocoritor intonaţia mamei sale. Poate vreau să 
fiu așa cum sunt eu! Te-ai gândit vreodată la asta? 

— Eu nu vreau decât să fii cât poţi tu de bun și... 

— Nu, nu vrei asta! ţipă Luke. Tu vrei să fiu așa cum crede de 
cuviință părintele MacNeill că ar trebui să fiu. Tu crezi că eu n- 
am văzut cum ne conduce? Toată ziua nu aud decât: „părintele 
în sus, părintele în jos”! lar acum o să te duci să te faci de râs în 
faţa tuturor doar pentru că părintele Mack ţi-a spus că așa 
trebuie, nu? lisuse! 

— Cum îndrăznești? mai îngăimă Ellie. 

leșindu-și din fire se apropie de Luke și-l plesni peste obraz. 

Sunetul palmei tulbură liniștea din cameră cu puterea unei 
împușcături și pentru o clipă nu se auzi nici musca. Ellie îngheţă 
de frică și de durere, și căută privirea preotului. 

Ochii lui Luke se transformară în două lame și băiatul își duse 
mâna la obrazul care încă mai avea urmele degetelor mamei 
sale. 

Părintele MacNeill făcu instinctiv un pas înapoi, de parcă ar fi 
vrut să se îndepărteze de incidentul anterior. 

— Bine, mamă, șopti Luke înverșunat. Lovește-mă! Lovește- 
mă și după aia uită-te repede în ochii părintelui Mack să vezi 
dacă aprobă ce ai făcut. Îi aruncă preotului o privire plină de 
otravă: lar tu, părinte, ce zici? întrebă el cu un glas plin de 
venin. A procedat bine? A făcut ce voiai tu să facă? 

— În mod cert nu sunt de acord cu violenţa în nicio împreju..., 
începu preotul, dar Luke nu-l lăsă să termine. 

— Mai scutește-mă cu textele astea! Crezi că eu nu-mi dau 
seama ce se petrece aici? E vorba de Jared! Nici tu, nici mama 
nu-l înghiţiţi, sora Clarence nu-l place nici ea, cât despre 
părintele Bernard, ăsta îl urăște de-a dreptul. Crezi că nu știu 
asta? Crezi că Jared nu știe? Ei bine, ghici ce, părinte!? Jared n- 
are de gând să plece nicăieri! 


229 


— Dar nu are nicio legătură cu Jared, răspunse preotul. 

Neutralitatea pe care încerca întotdeauna să o menţină când 
vorbea cu vreunul dintre enoriașii săi începuse să se clatine sub 
atacul violent al lui Luke, iar vocea i se răci puţin: 

— Deși este evident că influența lui asupra ta n-a fost deloc 
una pozitivă. Și să știi că nu vom fi singurii care vom obiecta 
împotriva emiterii autorizaţiei de funcţionare. Mulţi oameni 
sustin punctul nostru de vedere. 

— Nu „al nostru”! scuipă Luke cuvintele. Al tău! Și presupun 
că fiecare persoană care este de acord cu tine vine și la biserica 
Sfântul Ignoramus, nu? 

— Luke! ţipă Ellie, apropiindu-se din nou de fiul ei cu mâna 
ridicată. 

— Să nu faci asta! urlă Luke. Tremura de furie și avea o 
privire de nebun: Să nu îndrăznești să mă mai lovești! Și nu te 
duci la nicio întâlnire! Ai auzit ce-am spus? 

— Auzi, tinere, mama ta e liberă să meargă unde dorește, îl 
admonestă părintele MacNeill. Și nu tolerez să-i vorbeşti mamei 
tale în halul ăsta. „Cinstește-ţi tatăl și mama atâta cât vei trăi!” 

— Eu nu am tată! strigă Luke mânios. Tata e mort sau ai 
uitat? Tu nu ești tatăl meu! 

Se răsuci spre mama lui încă o dată: 

— Dacă te duci la întâlnirea asta, să dea Domnul să te calce 
un camion! 

Imediat ce rosti blestemul, se repezi și ieși afară. 

Tăcerea care umplu camera după ce Luke trânti ușa în urma 
lui dură mult mai mult decât cea care urmase după ce-și 
pălmuise băiatul. 

— N-a vrut să spună asta, șopti Ellie în cele din urmă. Sunt 
sigură că n-a vrut să zică asta. 

Părintele MacNeill nu era atât de sigur însă. Din contră, putea 
să jure că Luke credea în fiecare cuvânt rostit. 

Și că își dorea să se întâmple așa. 

e 

— Mamiiii! Vleau să văd! 

Janet o ridică pe Molly din căruciorul ei și o ţinu deasupra 
capului ca să vadă lumea ce se aduna în faţa Primăriei. „De ce 
oare se lăsase convinsă de Ted să o ia pe Molly cu ea? Ce putea 
să o intereseze pe micuța de un an și jumătate la o întâlnire în 
cadrul căreia urma să se discute acordarea unei autorizaţii de 


230 


funcţionare? Și totuși, ce avea de ales?” Sunase cinci potenţiale 
baby-sitter, dar, când ajunsese la a patra își dădu seama că 
încercările ei sunt zadarnice. Două dintre fete îi închiseseră 
telefonul în nas când le spusese cine este, iar celelalte două 
îngăimaseră niște scuze cusute cu aţă albă. Doar ultima fusese 
suficient de onestă și recunoscu faptul că nici dacă i s-ar fi dat 
toţi banii din lume nu ar fi petrecut singură, doar cu un copil 
mic, câteva ore în „casa aceea veche și înspăimântătoare”. 

— Poate să aibă grijă de ea Jared, sugerase Ted, dar Janet 
clătină din cap, uimită și ea cât de repede refuzase propunerea. 

Rămase fermă pe poziţie, în ciuda argumentelor lui Ted, deși 
nu putu să rostească neîncrederea din ce în ce mai mare pe 
care i-o inspira propriul fiu. 

Neîncredere. 

Cum era posibil ca doar în câteva săptămâni, de când se 
mutaseră în St. Albans, încrederea deplină pe care o avusese 
întotdeauna în Jared - siguranţa că se poate baza în orice clipă 
pe el, chiar și în perioadele cele mai rele ale lui Ted - să dispară 
complet? Şi totuşi, asta era adevărul. Lucruri mici, 
nesemnificative, acumulate, precum picăturile de apă ce 
formează încet, încet un râu puternic. Luate în parte nu era 
niciunul foarte serios și puteau fi ușor lămurite. Cel puţin Ted i le 
explicase pe-ndelete, reamintindu-i că Jared are acum aproape 
șaisprezece ani și că începe „să-și întindă aripile”. 

Era normal să nu-și mai petreacă atât de mult timp cu sora lui 
ca înainte. Îi respecta intimitatea camerei de la subsol. Toţi 
băieţii de vârsta lui își măsoară puterile cu autoritatea școlară și 
cu cea de acasă. Janet asculta toate aceste argumente, 
incapabilă să le contrazică, de vreme ce se părea că Ted are 
dreptate. Însă nimic din ceea ce îi spusese, niciuna din 
asigurările oferite nu reușiseră să modifice efectul cumulativ al 
tuturor acelor mici schimbări din personalitatea lui Jared. 

Nu mai avea de mult încredere în el. 

Dragostea caldă cu care îl întâmpina când venea acasă 
înainte se transformase acum în nervozitate și în agitaţie. 

Aceleași sentimente pe care i le inspirase și Ted în ultimii ani. 

Se opri și-și dădu seama că reușise, în sfârșit, să înțeleagă 
exact ce simte. Era ca și când toate defectele pe care le 
detestase la Ted - și care dispăruseră o dată cu mutarea lor aici 
- fuseseră preluate de Jared! 


231 


— lubito? spuse Ted. Te simţi bine? Vrei să o ţin eu pe Molly? 

Trezită din visare, Janet îl lăsă pe Ted să o ia pe Molly în brațe 
și când fetiţa se agăţă de gâtul lui, Janet încercă să-și alunge 
gândurile negre. Și totuși, în timp ce Molly se cocoloșea și mai 
bine la pieptul tatălui său, îngropându-și faţa în umărul lui, exact 
cum făcea cu Jared, ideea se înrădăcina și mai tare în mintea ei. 

— Poate ar fi mai bine să aştept afară cu Molly, sugeră Kim. 

Lipsită de căldura corpului fiicei ei mai mici, Janet fu 
străbătută de un fior. Era sfârșitul lunii octombrie doar. Își 
încheie puloverul. 

— Nu, nu cred, răspunse ea. Dar dacă tu nu vrei să intri... 

— Eu am sperat ca toată familia să-mi fie alături, spuse Ted. 

— Și-atunci cum de nu l-ai luat și pe Jared? întrebă Kim 
ofensată. 

Ted zâmbi liniștitor către fiica lui: 

— Știu că nu pare corect, dar aș aprecia foarte tare dacă ne-ai 
însoţi și tu. Dacă o să vadă toată familia, cum o să poată să ne 
refuze? 

— Asta în cazul în care zarurile nu sunt deja aruncate, se 
agită Janet. 

— Sunt sigur că pentru unii așa e, fu de acord Ted. Dar așa 
cum ne-a spus și Phil Engstrom, avem șanse juma'-juma'. Doar 
l-ai auzit și tu - dacă ajung să ne cunoască, nu crede că o să ne 
mai refuze. 

„Atunci poate e o idee bună că Jared nu e aici”, se gândi Kim. 
În timpul cinei, încercase să ignore discuţia dintre tatăl ei și 
Jared, dar, încă de la începutul ei, stomacul i se făcuse ghem și 
de-abia dacă înghiţise ceva. Ceea ce o neliniștea cel mai tare - 
aproape că o speria - pe Kim era faptul că nu reușise să 
perceapă nimic din sentimentele lui Jared. Înainte, era suficientă 
o singură privire, pentru a înţelege ce se întâmplă cu el și ce 
simte. 

Dar nu și acum. 

În seara asta, deși îl auzise cum se înfurie din ce în ce mai 
tare, nu mai simţise nimic. Iniţial, se întrebase dacă el este 
furios cu adevărat sau doar se preface. Dar, pe măsură ce 
discuţia continua, furia din vocea lui îi confirmase. Putea să-i 
vadă furia, dar nu mai reușea s-o simtă. Și când Jared, ridicându- 
se grăbit de la masă, plecă în cele din urmă, exact cum obișnuia 
să facă tatăl lor, fata răsuflă ușurată. 


232 


Ușurare! 

Oare același lucru simţise și mama ei în toţi anii aceia în care 
tatăl ei se comportase atât de urât? Ușurare când pleca și 
groază când se întorcea acasă? 

Doar la gândul unei astfel de posibilităţi, Kim se cutremură. 

Cineva o strigă. Sandy Engstrom îi făcea cu mâna de pe 
partea cealaltă a străzii. Arăta perfect sănătoasă, de parcă de 
dimineaţă nici nu-i fusese rău. 

— Kim! strigă Sandy. Tata spune că trebuie să staţi lângă noi! 

Departe de a se răzgândi, Kim se pregăti să traverseze strada 
spre mica mulţime din faţa Primăriei, dar sunetul unui claxon o 
făcu să tresară. În timp ce tatăl ei o apucă de braţ să o tragă 
înapoi, își ridică privirea și îngheţă de groază. 

Ceea ce urmă se petrecu atât de repede, încât nu mai avu 
cum să intervină. Nici ea, nici nimeni altcineva. 

Mașina se ivi de după colţ și femeia se afla deja în faţa ei în 
momentul în care și ceilalţi observară. În timp ce privea 
înspăimântată scena ce se derula în fața ei, Kim trăia senzaţia 
că timpul s-a oprit în loc. Femeia rămăsese ca o stană de piatră, 
cu capul întors spre mașină, cu geanta ţinută strâns la subrațţ, 
cu mâna stângă ridicată de parcă ar fi vrut să se ferească de 
lovitura vehiculului. 

Apoi se întoarse. 

În clipa aceea, Kim avea sentimentul că se uită printr-un 
telescop. Deși femeia se afla destul de departe de ea, îi putea 
vedea foarte clar chipul. 

Avea ochii măriţi de groază. 

Gura era larg-deschisă, dar nu scotea niciun sunet. 

Și Kim o recunoscu. 

Era femeia pe care o văzuse în coșmarul din noaptea în care 
își imaginase că din toaletă ies șobolani. 

Femeia care fusese atârnată cu capul jos pe crucea din 
catedrala ciudată. 

„Dar cum se putea așa ceva?” 

Kim habar n-avea cine este în realitate, deși se uita îngrozită 
la ea. 

Apoi scena terifianta prinse viaţă. 

Mașina claxonă din nou. Femeia ţipă. 

Dar ţipătul fu oprit de sunetul unei bufnituri teribile. 


233 


Corpul fu aruncat în aer și o secundă mai târziu căzu pe 
capota mașinii, cu faţa spre parbriz, după care alunecă pe 
șosea. 

Urmară scrâșnete de frâne, pierdute însă în ţipetele mulțimii, 
care înconjură într-o clipă trupul femeii accidentate. Kim auzi pe 
cineva care striga după un doctor. 

Apoi văzu un preot - părintele MacNeill - îngenunchind lângă 
trupul femeii și spunând o rugăciune. 

Părinţii lui Kim porniră și ei spre locul întâmplării. Făcu și ea 
câţiva pași, dar ceva, o forță nevăzută o determină să se 
oprească. 

„Jared! 

Pot să-l simt! 

ÎI simt din nou! 

Dar unde e?” 

Kim cercetă zona, dar nu văzu nimic, cu excepţia mulțimii ce 
se agita în jurul femeii rănite, care acum gemea și striga după 
ajutor. 

Apoi îl zări. 

Fratele ei stătea în piaţă, cam la vreo zece metri distanță. Nu 
se uita la ea, ci la femeia care tocmai fusese lovită de mașină. 

O privea și zâmbea. 

Kim dădu să-l strige. Dar, înainte ca buzele ei să apuce să-i 
rostească numele, el se întoarse spre ea și o privi de parcă chiar 
îl strigase. 

Zâmbetul - o grimasă ciudată ce îi apăruse pe chip la vederea 
victimei accidentului - dispăruse. 

În schimb, fata îl văzu cum o privește. Aproape furios, de 
parcă ar fi fost... 

Kim renunţă să-și mai continue propoziția. Dar când îl privi pe 
Jared, știu că fața lui exprima exact lucrul la care se gândise ea. 

Arăta vinovat. 

Arăta de parcă ar fi făcut ceva rău și era conștient de asta. 

Arăta de parcă fusese prins cu mâţa-n sac. 


234 


29. 


Phil Engstrom lovi cu ciocănelul de lemn pentru a face ordine 
în sala unde avea loc întâlnirea. Bătu de mai multe ori, dar 
murmurul refuza să înceteze, pentru că participanţii încă mai 
discutau între ei despre accident. 

Ambulanţa sosise în mai puţin de un minut după ce Ellie 
fusese lovită și o transportase imediat la spital. Phil însuși 
văzuse accidentul de la cap la coadă și, după părerea lui, totul 
se petrecuse foarte simplu: Ellie ieșise dintre două mașini 
parcate, vrând să traverseze strada exact în clipa în care Clarie 
Van Waters apăruse de după colţ. Pentru Phil, accidentul fusese 
o încrucișare nefericită între neatenţia lui Ellie și insistența 
bătrânei de optzeci de ani de a-și conduce vechiul DeSoto, deși 
permisul ar fi trebuit să-i fie retras de multă vreme. 

Totuși, zvonurile începură să circule chiar înainte ca Ellie să 
fie dusă la spital. Bârfa numărul unu sugera că, având în vedere 
că Ellie urma să protesteze împotriva cererii de autorizare 
depusă de Ted Conway, atunci Conway senior sigur fusese 
implicat cumva în producerea accidentului. Faptul că Ted nu se 
aflase aproape de Ellie sau de mașină, deci responsabilitatea 
care i se arunca în cârcă era stupidă, nu conta însă pentru cei 
din oraș. „Problema era, se gândi Phil, că accidentul și zvonurile 
ce veniră după aceea fuseseră suficiente pentru a schimba 
cursul întâlnirii.” În urmă cu o oră orașul era împărțit în două și 
balanţa se putea dezechilibra oricând în favoarea lui, însă acum 
grupul de susținători ai părintelui MacNeill se mărea văzând cu 
ochii. Cochetase puțin cu ideea de a amâna întrunirea, dar 
renunţă imediat, știind că o astfel de atitudine va fi interpretată 
- în mod corect - drept un pretext nu tocmai convingător. Așa 
că, în timp ce bătea cu ciocănelul de lemn pentru a reinstaura 
ordinea, Phil Engstrom se întreba cum aveau să reușească el și 
Ted să schimbe opinia oamenilor. 

— Liniște, oameni buni! spuse el. Dacă nu vrem să rămânem 
aici toată noaptea, ar fi bine să începem. 

Rosti cu voce monotonă regulile și aspectele legale ale 
procedurii, apoi îi dădu cuvântul părintelui MacNeill. Astfel, Ted 
avea posibilitatea să vadă cu cine are de-a face și-și va alege 
tactica în funcţie de obiecțiile preotului. 


235 


Părintele MacNeill se îndreptă spre podium încet, cu capul 
plecat, de parcă acum s-ar fi gândit la ceea ce urma să spună. 
Chiar și când ajunse în fața mulţimii, nu rosti nimic și continuă 
să-și ţină mâinile împreunate chiar sub bărbie, de parcă ar fi fost 
căzut pe gânduri sau ar fi așteptat sfaturile Cerului. Dar când 
vorbi, în cele din urmă, nu menționă nici biserica, nici numele 
Domnului. Catolicii din sală, pe care Phil Engstrom îi cunoștea 
foarte bine, erau aproape convinși. În schimb, părintele MacNeill 
vorbi despre istoria orașului, despre stabilitatea și despre 
continuitatea sa. Phil Engstrom nici nu trebuia să vadă mișcările 
aprobatoare ale celor din sală ca să înțeleagă din ce parte bate 
vântul. 

— Aici, în St. Albans, spuse preotul, continuându-și 
expunerea, a existat întotdeauna un loc pentru orice lucru și 
orice lucru a avut mereu locul său. Desigur că nimeni nu are 
nimic de obiectat împotriva construirii unui nou hotel în orașul 
nostru. Eu aș fi primul care să sprijine o astfel de acțiune. Dar 
casa Conway se află într-o zonă rezidenţială - un spaţiu al 
familiei - și invitarea unor străini chiar în inima comunității 
noastre mi se pare o nebunie. Își plimbă privirea pe chipul 
fiecărui participant: Un loc pentru străini - indiferent de plăcerile 
pe care aceștia le-ar căuta - nu trebuie plasat într-o zonă în care 
copiii noștri se joacă. 

Un murmur de aprobare invadă camera și Phil Engstrom știa 
că totul luase sfârșit. Invocarea posibilităţii molestării copiilor - 
chiar dacă nu fusese rostită clar - își atinsese scopul. 

In timp ce părintele MacNeill se îndrepta spre locul său, 
oprindu-se din când în când pentru a primi laudele enoriașilor 
săi, Phil se întoarse către Ted Conway: 

— Mult noroc, murmură el acoperit de murmurul invitaţilor 
care se așezau din nou pe băncile tari, deși nu prea vedea cum 
Ted ar putea să mai întoarcă situaţia în favoarea sa. 

In clipa aceea nu credea că Ted Conway o să obţină mai mult 
de zece voturi. 

Ted se ridică în picioare pe podium, privind atent marea de 
chipuri ce umplea sala. În timpul discursului ţinut de preot, 
simţise cum atmosfera se încarcă și cum sprijinul precar pe care 
se bizuia la începutul întâlnirii dispărea puţin câte puţin, copleșit 
de șirul de cuvinte bine ticluite ale părintelui MacNeill. 


236 


Dar Ted mai observase și că, ori de câte ori preotul privea 
publicul, adresându-se parcă fiecărei persoane în parte, nu se 
uitase niciodată la el. 

Niciodată! 

Acum, Ted căută el privirea antevorbitorului său, care stătea 
lângă părintele Bernard, cu capul plecat și cu degetele mânuind 
rozariul. Ted își dorea ca preotul să-și ridice privirea din pământ 
și să se uite la el. 

Deși părintele MacNeill continuă să se roage, Ted era sigur că 
acesta își încleștase maxilarul. 

„Mă simte, se gândi Ted. Ştie că vreau să se uite la mine și 
refuză să facă asta.” Prin urmare, mai cercetă încă o dată 
întreaga sală. 

Cu o lună în urmă ar fi simţit nevoia stringentă a unui pahar 
cu băutură - sigur n-ar fi venit la întâlnire fără să dea pe gât 
câteva porții de scotch ca să prindă curaj. Dar nu în seara asta. 
Nu simţea niciun imbold să bea acum, când se confrunta cu zeci 
de perechi de ochi ostili. 

Nu îi era teamă deloc că ar putea da greș. 

Ted alese să se concentreze asupra unui bărbat din al 
patrulea rând, ai cărui ochi deja aruncau fulgere de mânie, deși 
el nu rostise încă niciun cuvânt. 

— Familia mea a trăit în St. Albans chiar de la întemeierea 
orașului, spuse el. Eu știu acest lucru. Și voi știți. Se uită și mai 
insistent la bărbatul cu privire furioasă: Cu toţii am auzit povești 
și n-am venit aici ca să le neg existenţa. Bărbatul se încruntă, 
nemaipărând atât de sigur: Și nici nu vreau să vă vorbesc 
despre vechile povești. În schimb, o să vă vorbesc despre mine, 
despre soția mea, despre cei trei copii ai noștri și despre visul 
pe care-l am. 

Publicul se agită încă o dată și Ted văzu că nu numai bărbatul 
din rândul al patrulea părea mai nesigur pe el; ostilitatea se 
transforma încet, încet în curiozitate. Când începu din nou să 
vorbească, păstră același ton calm ca al părintelui MacNeill, dar 
reuși să atragă atenţia tuturor. Mutându-și privirea de la un chip 
la altul foarte lent, el le povesti cum își adusese familia în St. 
Albans. 

e 

„Nu e posibil”, se gândi Janet. Deși nu vedea ce se întâmplă, 

pentru că stătea chiar în primul rând, simţea totuși că atmosfera 


237 


se schimbase în sală. Până și Molly, care se foise tot timpul cât 
vorbise părintele MacNeill, stătea nemișcată, de parcă vocea 
tatălui ei era suficientă pentru a o calma. „Unde învățase să 
facă așa ceva?” se întrebă Janet în timp ce-l privea pe Ted 
adresându-se auditoriului. La un moment dat, privirile li se 
întâlniră. Chiar atunci el vorbea despre cum fusese viaţa lor 
până acum câteva săptămâni și se simţi atât de legată de el - 
un fel de certitudine că el îi cunoștea exact sentimentele și că 
era perfect conștient că nu avea cum să se mai revanșeze față 
de ea - încât ochii i se umplură de lacrimi. Ted își mută privirea, 
eliberând-o de valul de emoţii exact când Janet era pe punctul 
de a izbucni în plâns. 

— O să fie bine, mamă, o auzi pe Kim șoptind. Tata o să facă 
în așa fel încât totul să fie bine. 

Janet nu putu decât să clatine din cap, nefiind în stare să 
vorbească. 

e 
„E un tip de treabă”, se gândi Beau Simmons, care stătea 
undeva, în rândul al patrulea. Poate că părintele MacNeill nu-l 
cunoștea prea bine. lar Biserica nu acceptă niciodată niciun fel 
de schimbare. lisuse, dacă el și Sue l-ar fi ascultat, s-ar fi 
pricopsit până acum cu zece copii! Și dacă îi ignorase sfaturile 
legate de contracepţie, de ce l-ar asculta pe părintele MacNeill 
acum, când era vorba de Ted Conway? Ostilitatea pe care o 
simţise inițial față de Ted Conway se topise, așa că Beau 
Simmons se așeză și mai bine în scaun și îl ascultă pe vorbitor în 
continuare, cu atenţie. 
e 

„Preasfântă Marie, Maica lui Dumnezeu, roagă-te pentru noi, 
păcătoşii, acum și în ceasul morții noastre! Amin.” 

Degetele părintelui MacNeill strânseră și mai tare mărgelele. 
Spusese rozariul de două ori, concentrându-se doar asupra 
cuvintelor înălțate către Dumnezeu, încercând să le ignore pe 
cele rostite de Ted Conway localnicilor din sală. Dar, oricât de 
tare se concentra, simţea și el schimbarea din jurul lui. 

Dispoziţia mulțimii - pe care o crease chiar el cu atâta grijă în 
ultimele săptămâni - se modifica rapid. 

Să-l ia dracu'! înjură preotul în gând, apoi își ceru imediat 
iertare pentru blasfemia sa. Dar ce putea să facă? Să se ridice 


238 


încă o dată în picioare, după ce Conway termina și să încerce să 
repare stricăciunile? 

Nu! 

Bărbatul din fața lui nu ar avea nevoie decât de o secundă ca 
să arunce asupra lor aceeași plasă mătăsoasă cu care îi 
înconjura acum. 

Mai bine să ignore și să caute un sfat de la o sursă mai înaltă. 

Încă o dată, împotrivindu-se vocii lui Ted Conway, părintele 
MacNeill se întoarse la rugăciunile sale. 

(J 

— Pentru că, de când există oraşul St. Albans, familia mea a 
fost și ea aici, încheie Ted Conway o oră mai târziu. 

Vocea lui, fără vreo urmă de oboseală, deşi fusese solicitată 
atât de mult timp, învălui întreaga sală, atingând sufletul 
tuturor. 

— Nu vă cer altceva decât să îmi permiteţi mie și familiei 
mele să ne integrăm în această comunitate. Vă promit că n-o să 
regretați. 

În timp ce oamenii îl priveau în tăcere, Ted părăsi podiumul, îi 
strânse mâna lui Phil Engstrom și se întoarse la locul său. 

— Atunci, zise primarul, sesizând schimbarea de atmosferă la 
fel de bine ca toți ceilalţi, putem trece deja la vot. 

Mai citi încă o dată documentul de autorizare, apoi privi spre 
mulţime: 

— Cine este pentru? 

O clipă nimeni nu făcu nicio mișcare și Phil se întrebă dacă nu 
cumva se înșelase asupra efectului pe care îl avusese discursul 
lui Ted Conway. Dar ceva se mișcă în rândul al patrulea și Beau 
Simmons ridică mâna. Ceva mai târziu se mai ridicară vreo trei 
mâini șovăielnice, apoi alte zece și curând Phil Engstrom fu 
copleșit de o mare de mâini ridicate. 

— Cine este împotrivă? întrebă el, fără a-și mai ascunde 
zâmbetul de încântare când simţi gustul victoriei. 

Părintele MacNeill, părintele Bernard, sora Clarence și alte 
două călugăriţe își ridicară mâinile. 

— Ei bine, asta a fost tot, anunţă primarul. Felicitări, Ted! Ai 
primit autorizaţia. 

Ropotul de aplauze fu întrerupt când o siluetă din fundul sălii 
se ridică în picioare. 


239 


— Lucrătura Diavolului! strigă Jake Cumberland, arătând cu 
degetul spre Ted Conway. Vă zic io, asta-i lucrătura Diavolului! 

Localnicii se întoarseră să vadă cine îndrăznise așa ceva. 

— Oh, pentru Dumnezeu, rosti Beau Simmons, când îl 
recunoscu pe Jake. Cine ţi-a dat voie înăuntru, măi? 

Cei din sală izbucniră în hohote de râs și îi înconjurară imediat 
pe Ted și pe Janet, pentru a-i felicita. Molly începu să plângă din 
cauza presiunii mulțimii și Kim o luă din brațele mamei ei și se 
strecură afară. 

Așteptând pe trepte, în răcoarea și în liniștea nopţii, Kim îi 
văzu pe părintele MacNeill și pe părintele Bernard, însoţiţi de 
cele trei călugăriţe, îndreptându-se spre piaţă. Și îl mai zări și pe 
Jake Cumberland. Stătea sprijinit de un stâlp, uitându-se la ea. 
Pentru o secundă privirile li se întâlniră. Apoi negrul plecă, dând 
descurajat din cap. Dar chiar dacă se îndepărta, Kim îl auzi cum 
vorbește de unul singur și cuvintele lui o făcură să o strângă și 
mai tare pe Molly în brate. 

— Lucrătura Diavolului, mai spuse el o dată. Totul e lucrătura 
Diavolului. 

e 

— A rămas așa, în starea asta, de când a fost adusă la noi. 

Sue Ellen Simpson își răsuci nervoasă unul dintre nasturii 
bluzei uniformei ei de asistentă, în timp ce privea chipul lui Ellie 
Roberts. Avea tenul cenușiu, iar ochii păreau să fi rămas 
concentrați asupra unui lucru din depărtare, de parcă privirea ei 
ar fi străpuns peretele gol din faţa patului de spital. Mâna 
dreaptă îi fusese pusă în ghips și mai avea și câteva julituri pe 
față, dar în urma analizelor reieșise că acestea erau singurele 
urme lăsate de accident. 

— Pur și simplu nu înțeleg, se agită Sue Ellen. Era normal să 
fie în stare de șoc când a venit, cine n-ar fi? Și vorbea - se 
interesa de Luke, voia să știe unde se află. Dar când am 
întrebat-o ce se întâmplase - adică ce-și mai amintea - a făcut 
fața asta și de atunci nu a mai scos niciun cuvânt. Nici măcar 
unul. 

— Ce spune doctorul? se interesă părintele MacNeill. 

— Când au adus-o, eram sigură că în mai puţin de o jumătate 
de oră o să fie acasă, răspunse Sue Ellen. Dar doctorul a zis săo 
mai ţinem și peste noapte. 


240 


Întâlnirea de la Primărie se terminase cu o jumătate de oră în 
urmă. Părintele MacNeill nici măcar nu avusese timp să mai 
treacă pe la casa parohială înainte de a veni la spital să o vadă 
pe Ellie și, când o anunţă pe Sue Ellen că soţul ei votase pentru 
Ted Conway, femeia își mușcă limba: 

— Ceva se petrece, spuse ea. Beau mi-a zis că nici în ruptul 
capului nu o să voteze pentru autorizaţia aia de funcţionare. 
Spunea că toată lumea știe că Ted Conway este un alcoolic și 
Beau nu urăște nimic mai tare pe lumea asta ca bețivii. 

Dădu din cap cu tristețe: 

— Știţi, tatăl lui obișnuia să-l bată. 

— Aş vrea să vorbesc singur cu ea, mai zise părintele 
MacNeill. Dacă nu te superi, desigur... 

— Cred că i-ar prinde foarte bine, adăugă Sue Ellen. Dacă 
aveţi nevoie de ceva, o să fiu pe hol. 

Așteptă până când asistenta ieși din salon, apoi își trase un 
scaun lângă patul lui Ellie. li luă mâna stângă și o mângâie ușor. 

— Ellie? Ellie, eu sunt... părintele MacNeill. Mă auzi? 

Timp de aproape un minut Ellie nu reacţionă. Dar chiar când 
se pregătea să-i vorbească din nou, preotul simți o ușoară 
strângere pe mână și zări un licăr scurt de recunoaștere în ochii 
femeii. Apoi îi auzi și vocea, atât de stinsă că de-abia o auzea: 

— lartă-mă, părinte, rosti ea, de-abia mișcându-și buzele, că 
am păcătulit... 

Apoi tăcu. Părintele MacNeill aşteptă. Când văzu că Ellie nu 
mai spune nimic se aplecă și o mângâie ușor pe frunte: 

— Nu cred așa ceva, Ellie, zise el. Indiferent ce s-a întâmplat, 
a fost un accident. Nu ai păcătuit și nu ai fost pedepsită. 

Tăcerea căzu din nou peste cameră. Ellie părea să nu fi 
reacționat la cuvintele lui, dar MacNeill simţea că ea îl auzise. 

Așteptă. 

După aproximativ cinci minute Ellie își întoarse capul spre el. 
Când privirile li se întâlniră, părintele MacNeill știu că în adâncul 
fiinţei ei se schimbase ceva. 

— Ce este? întrebă el. Ce s-a întâmplat, Ellie? 

Degetele ei îi strânseră mâna ca într-o menghină. Când în 
cele din urmă vorbi, vocea îi tremura, iar ochii erau plini de 
groază: 

— Diavolul, șopti ea. Am văzut chipul Diavolului, părinte! 


241 


Preotul simţi un fior rece pe șira spinării, dar își dădu toată 
silinţa să alunge senzaţia: 

— A fost doar un accident, o liniști el. 

Ellie scutură din cap: 

— Nu! 

Vocea ei căpătase o notă aspră, în timp ce îl strângea și mai 
tare de mână: 

— Nu, nu înţelegi, părinte. Nu a fost un accident! 

Părintele MacNeill simţi cum mantia de gheaţă a unei 
premoniţii îl înconjoară. 

— Spune-mi tot, șopti el, cu voce tremurătoare. Spune-mi 
exact ce s-a întâmplat. 

Ellie Roberts se încordă. Nu voia să-i spună preotului ce 
văzuse, nu voia să-și mai amintească. Și totuși, de când Sue 
Ellen Simmons o întrebase același lucru, imaginea, care îi 
apăruse în faţa ochilor exact înainte ca Clarie Van Waters să dea 
peste ea, îi rămăsese mereu în minte. 

Nu era nimic în neregulă. Nimic. Aștepta să traverseze strada 
și, indiferent de ce ar fi zis oricine, nu fusese neatentă. Se uitase 
în ambele direcţii, așa cum făcea întotdeauna și văzuse mașina 
lui Clarie, apărând de după colţ. Și-o amintea perfect; își 
amintea chiar și cuvintele pe care le rostise atunci în gând: 
„Ohoo, iat-o și pe Clarie - mai bine traversez după ce trece ea”. 

Dar din nu știu ce motiv, pe care nici macar ea nu-l 
înțelesese, se trezi făcând un pas înainte, ieșind dintre două 
mașini parcate în fața Primăriei. 

O văzuse pe Clarie cum se îndreaptă spre ea. Acum retrăia 
întregul accident ca pe un film ce se derula cu încetinitorul. 
Mașina lui Clarie făcuse curba și venea fix spre ea. Dacă nu se 
oprea, dacă nu stătea protejată între Taunusul roșu și dubița 
albă, Clarie nu avea cum s-o ocolească. 

Dar ea nu se oprise. 

Nu s-a putut opri! 

Era ca și când un fel de forță - o putere nevăzută - preluase 
controlul asupra ei și o împinsese dintre cele două mașini, 
obligând-o, practic, să se arunce în faţa vechiului DeSoto, de 
parcă nici nu l-ar fi văzut. 

În ultima secundă, încercase să se rupă de forţa ce pusese 
stăpânire pe corpul ei. Răsucindu-se, ochii ei căutaseră disperaţi 
sursa puterii ce o conducea și atunci îl văzuse. 


242 


Jared Conway! 

Acesta stătea doar la câţiva metri de ea, privind-o fix. 

Dar cum de știa că e vorba de el? Nu-l mai văzuse niciodată 
înainte - era sigură de asta. 

Și totuși, când ochii ei îi întâlniră pe-ai lui, ea știu cine e. 

Apoi, când mașina lui Clarie o lovi, el zâmbi. 

Dar nu era un zâmbet. Mai degrabă o schimonosire crudă a 
buzelor, de parcă ar fi știut ce urma să se întâmple, de parcă s- 
ar fi bucurat de durerea pe care avea s-o simtă ea. 

Apoi, într-o clipă, chipul lui se schimbă. 

Buzele se strâmbară și se subţiară și văzu cum din gingiile lui 
sângerânde ies niște colți ascuţiţi, imenși. Din gură îi curgea 
salivă și, când își scoase limba aproape că simţi înţepătura 
vârfului tăiat în două, chiar dacă era la distanţă. 

Atunci toată ființa lui se transformă. Urechile îi crescură 
brusc, iar pielea i se înroși și se acoperi de solzi. Trupul se 
umflă, iar hainele căzură de pe el, scoțând la iveală o piele 
făcută dintr-un ţesut ce supura, acoperit cu niște bășici băloase 
ce împrăștiau un iz de putreziciune. Ochii se subţiară până când 
nu mai rămaseră decât două fante strălucitoare, iar degetele se 
lungiră, transformându-se în ghearele râului care se întindeau 
după ea. 

Singurul țipăt pe care-l scosese, întrerupt brusc de impactul 
cu mașina lui Clarie avea mai puţin de-a face cu lovitura, ci era 
mai degrabă provocat de șocul și de teroarea viziunii avute. 
Pentru că în clipa în care fusese aruncată în aer și căzuse pe 
capota automobilului, ea recunoscuse chipul Diavolului. 

— Necuratul, șopti ea agăţându-se și mai tare de mâna 
părintelui MacNeill, care transpirase de spaimă, la auzul acestor 
cuvinte. Asta am văzut, părinte. Diavolul însuși. 

Dar apoi în ochii lui Ellie Roberts apăru un licăr de triumf: 

— Nu m-a prins, totuși. A încercat, dar eu sunt încă aici. lar 
mâine dimineaţă o să fiu, ca de obicei, la biserică. 

— Nu trebuie să faci asta, Ellie, îi spuse părintele MacNeill, dar 
ea clătină din cap. 

— Ba da, șopti ea. M-am uitat la Diavol și acum simt nevoia să 
mă uit la Dumnezeu. O să fiu acolo. 

În timp ce Ellie Roberts se lăsă pe pernă, epuizată de 
rememorarea celor văzute, părintele MacNeill începu să-și 
amintească și el o serie de imagini. 


243 


Beau Simmons, a cărui încăpățânare înnăscută se evaporase 
în faţa discursului magic al lui Ted Conway. Opinia lui, de obicei 
atât de fermă, încât nimic de pe lumea asta nu-l putea 
determina să se răzgândească, se înclinase în faţa lui Ted 
Conway, ca o trestie în vânt. 

Jake Cumberland, care se ridicase din spatele sălii, acuzându-i 
pe toți, cu o voce care semăna atât de bine cu vocea lui Ellie de 
acum:  „Lucrătura Diavolului! Vă zic io, asta-i lucrătura 
Diavolului!” 

Așeză încet pe pat mâna lui Ellie și se ridică de pe scaunul 
tare, îndreptându-se spre fereastră. Luna, aproape plină, era sus 
pe cer, acoperind orașul cu o lumină argintie. 

„E posibil? 

Trebuie să fie altceva la mijloc.” 

Jake era o persoană superstițioasă, a cărei mamă îi umpluse 
mintea cu tot felul de povești încă din copilărie. 

Beau Simmons, pentru prima dată în viaţa lui, se răzgândise 
și el, în sfârșit. Până și el, după cum își amintea, își mai domolise 
revolta, după ce ascultase discursul vrăjitoresc al lui Ted 
Conway. Și dacă el însuși a fost înmuiat, atunci ce pretenţie mai 
avea de la ceilalţi? 

Și Ellie Roberts? Cine știe ce aberaţii pot apărea în mintea 
unui om în urma unui astfel de accident? Poate leșinase, chiar 
pentru câteva secunde și revăzuse, probabil, niște fragmente 
dintr-un coșmar din copilărie. Dar să vadă Diavolul în corpul 
unui copil de cincisprezece ani? Era de-a dreptul imposibil. 

Și totuși, în adâncul lui, părintele MacNeill știa că se minte 
singur. 

În străfundul fiinţei sale, acolo unde sălășluiau religia și 
credinţa, credea fiecare cuvânt pe care îl auzise. 

Ellie îl văzuse pe diavol. 

Era acolo, în St. Albans. 

Ca întotdeauna. 

e 

Trecuse de mult de miezul nopţii - multă vreme după ora la 
care părintele Devlin își rostea ultimele rugăciuni ale serii 
înainte de a-și odihni oasele artritice. Insă în noaptea asta, 
ignorase atât durerea cât și somnul, atât de tare se cufundase 
în ultimele pagini din Biblia pe care Cora Conway i-o 
încredințase. Un sfert de secol după însemnările scrijelite de 


244 


Bessie Delacourt, nu mai scrisese nimeni nimic, până când 
Abigail Smithers Conway luase un stilou și continuase povestea 
familiei Conway. Mâna lui Abigail era mult mai sigură decât cea 
a lui Bessie, dar povestea pe care o așternuse pe hârtie era atât 
de dureroasă, încât preotul nu se simţise în stare să o citească 
pe toată odată. 

In noaptea asta însă continuase și o citise de la cap la coadă... 


„15 mai 1937 

Astăzi am deschis Biblia pentru prima dată. Scopul 
meu a fost doar să înregistrez moartea soțului meu, 
Francis Conway, de acum trei zile. Nu mi-am dorit 
niciodată să citesc aceste pagini, pentru că mi-e 
teamă că mai tot timpul am fost ca un strut care-și 
bagă capul în nisip - prefer să nu văd lucrurile aşa cum 
sunt ele de fapt. Dar Frank s-a dus, iar acum trebuie să 
înfrunt adevărul ultimilor douăzeci și cinci de ani. 

Deși n-am îndrăznit nici măcar să mă gândesc, cred 
că am știut întotdeauna că Bessie Delacourt nu a 
părăsit casa soțului meu în noaptea dinaintea 
căsătoriei noastre pentru a pleca la Atlanta, așa cum 
îmi spusese el mereu. In ziua aceea însă am ales să-l 
cred și procedând astfel m-am condamnat singură să 
accept orice mi-a spus el de-a lungul mariajului nostru. 
Se pare că o minciună trebuie să se transforme în 
adevăr ca să trăieşti toată viata sub povara ei. 

Faptul că l-am crezut pe Frank nu înseamnă că n-am 
auzit șoaptele ce se învârteau în jurul meu de-a lungul 
anilor în care am trăit aici, precum frunzele moarte din 
curtea casei noastre și, deși am încercat să nu le 
ascult, intotdeauna auzeam vocea lui Bessie, care-mi 
spunea că o să știu când va veni timpul să citesc 
aceste pagini. 

Frank a omorât-o pe Bessie. 

Cred asta, așa cum cred și că a omorât-o pe sora 
Francescăi - propria fiică! 

Am crezut - am sperat - că toate acele lucruri 
teribile pe care le visasem de-a lungul anilor nu erau 
decât simple coșmaruri, pline de demoni și de ritualuri, 
din care mă trezeam întotdeauna țipând. 


245 


După fiecare coșmar, diverse zvonuri îmi ajungeau 
la urechi, dar nimeni nu-mi spunea nimic în față. 

Atât de mulți bebeluși - numai fetițe mici - 
dispărând în noapte fără urmă! 

Mi-am zis întotdeauna că ceilalți copii nu se jucau 
niciodată cu Phillip și cu George din alte cauze, dar, 
după ce am citit aceste pagini, am aflat adevărul. 

Fiii mei nu aveau niciun prieten pentru că celorlalti 
părinți le era frică de ei. 

Se pare că aveau dreptate. Presupun că și Phillip a 
știut, pentru că la vârsta de cincisprezece ani a plecat 
de acasă și de atunci nu l-am mai văzut. 

Nu știu ce m-așteaptă în viitor, deși sunt sigură că, 
la fel ca și Francesca și fetița ei, Eulalie, nu voi fi în 
stare să scap de aici. Nu știu ce va face soțul 
Francescăi. Abraham Lincoln Cumberland pare să fie 
un om bun, dar, cu siguranță, ne urăște pe noi toti.” 


„1 noiembrie 1937 . 

Abe Cumberland a fost spânzurat azi-noapte. In 
mijlocul noptii au apărut niște bărbați, înfășurați în 
cearșafuri ṣi purtând torte în mâini ce umpleau aerul 
cu fumul lor. A fost ca și cum unul dintre coșmarurile 
mele prinsese viată, iar când George le-a indicat una 
din camerele de deasupra grajdului unde trăiau Abe și 
Francy, și micuța lor Eulalie, eu am tipat și am tipat, 
sperând să mă trezesc. 

Dar nu m-am trezit. 

În schimb, am fost condamnată să o privesc pe 
Eulalie - care are doar cinci ani - și pe propriul fiu cum 
îi ajută pe tâlhari să-l linşeze pe Abe. 

Au spus că Abe furase un copil și că îl omorâse. 

Eu nu cred așa ceva, pentru că am văzut acel sugar 
murind într-unul din visele mele și l-am văzut pe fiul 
meu cum ținea un cuțit deasupra pieptului micut. Dar 
nici acum nu mă simt în stare să spun toate astea.” 


22 ianuarie 1950 


246 


Copilul lui Eulalie Cumberland se va naște în curând. 
Dacă va fi fată, mi-e teamă de ce i-ar putea face ful 
meu... Eu..." 


CÂND DUREREA O LOVI ÎN PIEPT, STILOUL DIN MÂNA LUI 
ABIGAIL CONWAY ZGÂRIE PAGINA, LASÂND O LINIE ÎNTRERUPTĂ 
CE AVEA SĂ FIE ULTIMUL SEMN LĂSAT DE EA ÎN LUME. ȚIPĂ 
CÂND CEL DE-AL DOILEA ATAC DE DURERE Îl SFÂȘIE MÂNA 
STÂNGĂ PÂNĂ ÎN VÂRFUL DEGETELOR. O CLIPĂ, AGONIA PĂRU 
SĂ SE REDUCĂ ȘI UȘA SE DESCHISE. NORA EI SE REPEZI LA EA: 

— MAMĂ CONWAY? ÎNTREBĂ CORA, NELINIȘTITĂ. CE S-A 
ÎNTÂMPLAT? TE SIMŢI BINE? i . 

ABIGAIL SE LUPTĂ SUB POVARA DURERII ȘI DĂDU DIN CAP CĂ 
NU. CU MÂINILE TREMURÂNDE, ÎNCHISE BIBLIA CARE ERA 
AȘEZATĂ PE BIROUL DIN FAȚA El ȘI Îl REPETĂ COREI ACELEAȘI 
CUVINTE PE CARE | LE SPUSESE BESSIE DELACOURT CU 
TREIZECI ȘI OPT DE ANI ÎN URMĂ: 

— VEI ȘTI CÂND TREBUIE SĂ CITEȘTI, ȘOPTI EA STRĂBĂTUTĂ 
DIN NOU DE O DURERE ACUTĂ. VEI ȘTI. 

DUPĂ CE CORA CONWAY O SCĂPĂ DE POVARA BIBLIEI, 
ABIGAIL SE PRĂBUȘI ÎN SCAUN. ÎNTUNERICUL O ÎNCONJURĂ ȘI O 
ELIBERĂ DE AGONIA INFARCTULUI ȘI DE TEROAREA CE ÎI 
MARCASE VIAȚA. SE LĂSĂ DUSĂ ÎN BRAȚELE MORȚII; 
INDIFERENT CE Îl PREGĂTISE ETERNITATEA, NU PUTEA SĂ FIE LA 
FEL DE ÎNGROZITOR CA ANII PETRECUȚI ÎN CASA CONWAY. 


— Atâta rău! murmură părintele Devlin când termină de citit 
și ultima însemnare, care fusese scrisă de Cora Conway cu 
câteva zile înainte ca soțul ei să se spânzure și copilul ei - 
împreună cu Eulalie Cumberland - să dispară. Cora însăși 
adăugase câteva cuvinte criptice la sfârșit: 


„Poate că magia lui Eulalie o să pună capăt răului 
din neamul Conway. Mă îndoiesc totuși că va fi posibil, 
pentru că mă întreb dacă nu cumva casa în sine este 
plină de rău.” 


lar acesta era sfârșitul. Cu excepţia paginilor lipsă, întunecata 
istorie a familiei era completă. 


247 


După ce închise Biblia, părintele Devlin simţi pe cineva în 
spatele lui și când se întoarse, dădu peste părintele MacNeill. 

— Așadar, Jake este unul dintre ei, spuse încet preotul mai 
tânăr. Nu e de mirare că îi urăște așa de tare, nu? 

Părintele Devlin aprobă tăcut din cap: 

— Și nici nu-l putem învinui, nu? 

Fără să mai aștepte un răspuns, continuă: 

— Dar tot nu știm cum și de unde a început totul. 

Părintele MacNeill tăcu un moment după care spuse cu un 
glas aspru: 

— Lucrătura Diavolului. Așa a spus Jake la întâlnirea din seara 
asta. „Lucrătura Diavolului”. Poate că are dreptate. 

Părintele Devlin oftă, dorindu-și să-l poată contrazice pe 
părintele MacNeill. Dar n-avea cum, pentru că fiecare cuvânt 
rostit de bărbatul mai tânăr era adevărat. 


248 


SĂRBĂTOAREA DE HALLOWEEN 


30. 


Părintele MacNeill abia dacă reușise să doarmă câteva ore. 
Când prima rază a soarelui pătrunse prin fereastra camerei sale 
de la etajul al doilea al casei parohiale, nu-și dori altceva decât 
să-și tragă pătura cea subţire peste cap și să se ascundă tot 
restul zilei. Dar rezistă tentaţiei, în ciuda certitudinii că 
dimineața strălucitoare nu va schimba cu nimic bezna și groaza 
nopţii care în sfârșit trecuse, nici ultimele însemnări din Biblia pe 
care Cora Conway i-o încredinţase confesorului ei. 

Biblia reprezenta ea însăși o mărturie a păcatelor celor din 
familia Conway. 

Dar mai era ceva în afara cronicilor acelor fapte rele din 
trecut care îl ţinuse treaz. În primele ore când somnul refuzase 
să vină, trăise senzaţia stranie că undeva, dincolo de zidurile 
casei parohiale, diavolul era la pândă. Încercase să-și spună că 
este o simplă reacţie la ororile despre care citise, dar 
sentimentul rămânea. De mai multe ori se dăduse jos din pat ca 
să privească afară, în întuneric, căutând sursa insomniei sale. 

Dar nu descoperise nimic. 

Nimic, cel puţin din ceea ce putea vedea sau auzi. Doar 
câteva felinare din bostani aprinse pe verande sau în faţa 
ferestrelor întunecate și ţipătul trist al unei bufniţe ce vâna în 
noapte. 

Și totuși, simţea că undeva, ascuns în întuneric, ceva 
diavolesc se ascundea. De fiecare dată când pleca de lângă 
fereastră, cădea în genunchi, rugându-se, dar rugăciunile nu-i 
aduseră liniștea mult dorită. Orele se înlănţuiau într-un ciclu 
nesfârșit de cercetări, de rugăciuni și de foială agitată pe 
salteaua lui subţire de paie. 

Acum, se ridică, își întinse puţin brațele pentru a mai reduce 
tensiunea la încheieturi, se îmbrăcă și porni spre bucătărie. Işi 
puse o cană cu cafea și deschise ușa de la intrare, pentru a lua 
ziarul de duminică. În timp ce se aplecă după el, ceva ce intrase 


249 


în raza lui vizuală îi atrase atenţia. Îl copleși senzaţia aceea 
tulburătoare din ultimele ore și părintele MacNeill se îndreptă 
repede de spate, cercetând grădina din jurul casei, curtea 
bisericii și cimitirul. Nimic nu părea să fie nelalocul lui. Dar când 
se mai uită o dată spre cimitir, îl văzu. 

Unul din cavouri - unul a cărui prezenţă îl deranjase 
întotdeauna - avea ceva modificat. 

De unde stătea părintele, pe verandă, se vedea cum ușa de la 
criptă era ușor întredeschisă. Umbra aruncată de ușă fusese cea 
care îi atrăsese atenţia când se aplecase după ziar. 

Se întoarse în casă și sună la Poliţie, simțindu-se ușurat când 
îi răspunse unul dintre enoriașii lui. În timp ce aștepta sosirea lui 
Ray Beckwith - care își petrecuse întreaga carieră în cadrul micii 
unități de Poliţie a orașului - murmură încet rugăciunile pe 
rozariu. Buzele lui se mișcau ușor, rostind întruna rugăciuni. 
Soneria zbârnâi scurt și în spatele ușii descoperi privirea 
curioasă, dar și preocupată a șerifului Beckwith: 

— Vă simţiţi bine, părinte Mack? întrebă ofițerul. Arătaţi de 
parcă aţi fi văzut o stafie. 

— Nu prea am dormit bine azi-noapte, se confesă preotul. 
Cred că am avut un fel de, hai să-i zicem, o premoniţie. Și mi-e 
teamă că s-a adeverit. 

Beckwith își încruntă sprâncenele a îngrijorare: 

— Ce s-a întâmplat? 

— Nu sunt foarte sigur, spuse părintele MacNeill. Dar s-a 
întâmplat ceva în cimitir noaptea trecută și de aceea te-am 
chemat imediat. N-am vrut să-mi asum riscul de a deranja ceva. 

— Să deranjaţi ceva? Vă referiţi la unul din morminte? 

— Da, e vorba despre una din cripte, îi spuse MacNeill. Haideţi 
să vă arăt! 

Cei doi bărbaţi porniră pe aleile cimitirului până ajunseră la 
cavoul cu pricina. Acum se vedea clar că ușa nu fusese doar 
deschisă. 

Ci și profanată: deasupra ei, pătând marmura albă, găsiră o 
pentagramă desenată în roșu aprins. 

— Oh, Doamne, spuse Ray încet. Cine ar face așa ceva? 

Preotul privi pentagrama în tăcere, apoi inscripţia de 
deasupra ușii: 


„GEORGE CONWAY 


NĂSCUT LA 29 IULIE 1916 
DECEDAT LA 4 IUNIE 1959” 


— Mi-e teamă că nu prea pot să mă gândesc la mulţi oameni 
care ar vrea să facă așa ceva, rosti preotul cu o voce sumbră. 
Dădu din cap: Tot nu înţeleg cum de i-au lăsat să-l îngroape aici. 
A murit în păcat. 

Beckwith își strânse buzele: 

— De aceea au anatemizat această parte a cimitirului. De-aia 
s-a ridicat și gardul din jurul cavoului. 

Părintele clătină din cap: 

— Da, dar se găsește tot pe pământul cimitirului, insistă el 
agitat. N-ar fi trebuit să se întâmple așa ceva niciodată. 

Beckwith oftă pentru că n-avea chef să se certe cu preotul: 

— Acum nu se mai poate schimba nimic. Vreți să arunc o 
privire înăuntru? 

— Dar n-ar trebui să iei amprente sau ceva de genul ăsta mai 
întâi? 

Beckwith negă: 

— Totul este aici atât de putrezit și de distrus, că n-ar păstra 
nicio urmă. Aruncă o privire spre aleile goale: Dar, dacă vreţi să 
mă uit la sicriu, mai bine aș face-o acum, cât nu este nimeni prin 
preajmă. Altfel tot orașul o să vorbească. O să avem grijă să nu 
ne atingem de nimic, pe cât va fi posibil. 

Cei doi scoaseră sicriul puţin în afară și văzură că încuietorile 
fuseseră sparte. În timp ce Beckwith susținea cea mai mare 
parte a greutăţii, părintele MacNeill deschise capacul și aruncă o 
privire către chipul putrezit al lui George Conway. 

Ochii bărbatului intraseră atât de adânc în orbite, încât 
dispăruseră aproape de tot, iar pielea, care fusese îmbălsămată 
în prealabil, se uscase de-a lungul anilor, încât nu mai rămăsese 
acum decât o peliculă transparentă care acoperea craniul. Dinţii 
se vedeau clar, iar carnea de la gât, deși mai păstra încă urmele 
lăsate de ștreangul care-l omorâse, se topise așa de tare, că 
aveai senzaţia că hainele negre cu care fusese îngropat George 
Conway atârnau pe un simplu schelet. 

Preotul se apropie mai mult. Când ochii îi căzură pe mâinile ce 
fuseseră încrucișate pe pieptul bărbatului, rămase cu gura 
deschisă. 

Mâna dreaptă lipsea, fiind tăiată chiar de la încheietură. 


251 


Când Beckwith văzu reacţia preotului, încercă să privească și 
el pe după capacul întredeschis și când ajunse, în sfârșit, la 
celălalt capăt avu imaginea completă. 

— lisuse Hristoase, șopti el. Ce naiba se întâmplă? 

Apoi, amintindu-și cu cine stă de vorbă, își ceru repede 
iertare. Ținându-și respiraţia, ca să nu inhaleze mirosul infect ce 
ieșea din sicriul deschis, Beckwith se aplecă să examineze 
cadavrul. Tăietura părea recentă, iar la capătul unuia dintre 
oasele de la mână se vedea o crestătura. 

— Azi noapte s-a petrecut totul, spuse preotul încet. Sunt 
sigur de asta. 

— Bine, adăugă Beckwith. Haideţi să-l închidem pentru 
moment. După-amiază o să vin cu o echipă să examinăm zona 
mai îndeaproape. Între timp să mai aruncam o privire prin 
cimitir, să vedem dacă nu au mai făcut și altceva. 

Strecurând coșciugul înapoi în criptă, închiseră ușa cu grijă, 
apoi merseră prin cimitir, căutând vreo altă urmă de vandalism. 

Cimitirul părea netulburat, până când ajunseră la mormântul 
Corei Conway. 

Pe copacul din imediata apropiere, fixată cu ajutorul vârfului 
ascuțit al unui crucifix, văzură pielea unei pisici moarte, fără 
cap. 

Dar nu imaginea macabră a leșului pisicii îl bulversă pe 
părintele MacNeill, ci crucifixul profanat. 

ÎI recunoscu imediat. 

Era din biserica lui! 

Se întoarse cu faţa către poliţist: 

— Trebuie să-l găsim pe cel care a făcut asta, rosti el cu voce 
nesigură. Trebuie să-l găsim neapărat ori mă tem că sufletele 
noastre, ale tuturor, vor arde în lad. Pe vecie. 


31. 


— Dar ce va spune părintele MacNeill? 

Marge Engstrom așteptă ca vorbele sale să-și facă efectul 
asupra fiicei ei. Dar când Sandy o anunţă că o doare în cot de 
ceea ce spune părintele MacNeill - se simţea mult prea obosită 


să meargă la biserică în dimineața aceea - Marge își încruntă 
sprâncenele, enervată: 

— Nu înţeleg ce te-a apucat, Sandra Anne, rosti ea sec, 
folosind numele întreg al fiicei ei, arătându-i astfel că este serios 
deranjată de ceea ce aude. Știi foarte bine că după noaptea 
trecută... 

— După noaptea trecută ce mai contează dacă nu ne ducem 
niciunul? protestă Sandy. Părintele MacNeill oricum e furios pe 
noi, nu? Nu văd cum s-ar putea schimba asta dacă merg și eu! 

— Nu e furios pe noi, îi explică Marge cu un soi de răbdare 
exagerată care o făcu pe Sandy să devină și mai îndărătnică. Nu 
tatăl tău a condus întrunirea de azi-noapte, ci Ted Conway. Dar, 
dacă nu mergem la biserică în dimineața asta, părintele 
MacNeill o să presupună că și noi ne-am întors contra lui. 

— Și nu ăsta e adevărul? strigă Sandy. 

Marge își ţuguie buzele: 

— În calitate de primar, tatăl tău nu a votat aseară și, deși 
poate că nu ai observat, nici eu. Tatăl tău vrea să ne păstrăm o 
poziție neutră, pentru binele întregii comunități. 

— Vrei să spui că își dorește să fie reales, spuse Sandy și fata 
văzu din privirea mamei că avea dreptate. 

Dar Marge Engstrom reveni imediat pe poziţii: 

— Tatăl tău este un primar foarte bun printre altele și pentru 
că reușește să menţină legătura între diversele părţi ale 
comunităţii noastre. Dacă iei în considerație voturile de acum 
doi ani... 

Sandy își dădu ochii peste cap: 

— Am citit broşura de campanie a tatei, măi, mamă! Și, în caz 
că ai uitat, îţi reamintesc că o parte din ea a fost scrisă de mine. 
Dar la biserică tot nu merg! 

Marge o privi pe Sandy cu atenţie, întrebându-se dacă nu ar fi 
fost mai bine să nu o fi lăsat să petreacă noaptea trecută în casa 
Conway. 

Era un gând care apăruse când Sandy venise acasă palidă ca 
moartea. Avea niște cearcăne atât de mari, încât Marge o 
bănuise că nu dormise mai deloc. Ce naiba făcuse ea toată 
noaptea cu Kim Conway? 

— Nimic, insistase Sandy. Ne-am uitat la niște filme de groază 
și după aia ne-am dus la culcare. 


— Atunci nu-i de mirare că arăţi așa de rău, îi replicase Marge. 
N-am înțeles niciodată cum de-i lasă să facă astfel de filme 
îngrozitoare. Numai sânge și violență! Dar de ce nu puteţi să vă 
uitaţi și voi la ceva mai frumos? Pun pariu că n-ai închis un ochi 
toată noaptea! 

leri după-amiază, după ce trăsese un pui de somn zdravăn, 
Sandy părea că se simte bine. Dar dimineaţa era din nou palidă. 

Se certaseră pe tema mersului la biserică vreo jumătate de 
oră. Dar, acum, cu cincisprezece minute înainte de începerea 
slujbei de duminică, Marge se dădu bătută: 

— Presupun că n-am cum să te oblig, îi zise ea lui Sandy, 
făcând un ultim efort. Dar va trebui să stai de vorbă cu tatăl tău. 
Te asigur că va fi tare dezamăgit. Pentru el e foarte important 
să aibă familia alături duminica dimineaţa. 

„Este important ca noi să fim văzuţi împreună”, o corectă 
Sandy în gând, convinsă că mama ei știa la fel de bine ca și ea 
că, dacă el ar fi ţinut cu tot dinadinsul să fie împreună, nu s-ar fi 
dus în fiecare duminică dimineața mai întâi să joace golf și nu s- 
ar fi întâlnit direct la biserică. „Oare avea senzația că păcălește 
pe toată lumea?” 

— Poate o să vin și eu mai târziu, promise Sandy așa, de 
formă. 

Din clipa în care se trezise, știa că nu va fi în stare să suporte 
slujba părintelui Mack de astăzi. Numai gândindu-se la ea și îi 
venea să vomite exact ca atunci, acasă la Kim. Dar acum, că 
scăpase de corvoada mersului la biserică, începea să își revină. 
Poate că, după ce va pleca mama ei, o să mai doarmă vreo oră, 
două. 

Când Marge Engstrom păși în lumina strălucitoare a dimineţii 
de toamnă, ajunse la concluzia că, dacă Sandy nu voia să 
meargă la biserică, atunci o să fie numai și numai pierderea ei. 
În plus, Sandy nici nu arăta prea grozav și poate că de data asta 
era chiar mai bine să rămână acasă să se odihnească. Spera 
doar ca Phil - și Dumnezeu, desigur - să o ierte măcar o dată! 

Marge porni grăbită spre biserica parohiei, salutându-i pe toţi 
cei care-i ieșiseră în cale. Păsările ciripeau și nu era niciun nor 
pe cer, iar când ajunse în dreptul bisericii, orice urmă de grijă 
legată de Sandy dispăruse. Apoi văzu foiala din cimitir și se opri 
neliniștită. 

„Murise cineva? 


254 


Nu, în niciun caz - până acum aș fi aflat!” 

luţi pasul. 

— Ce s-a întâmplat? o întrebă ea pe Corinne Beckwith, care 
stătea chiar la poarta cimitirului, vorbind în șoaptă cu sora 
Clarence. 

— E îngrozitor! rosti Corinne, uitându-se atentă în jur pentru a 
se asigura că nu aude nimeni, deși Marge bănuia că, indiferent 
de ceea ce avea să-i dezvăluie Corinne, fusese deja spus - în cel 
mai strict secret - tuturor celor cu care se întâlnise. Ray mi-a 
zis, dar m-a pus să jur că nu suflu o vorbă nimănui. Absolut 
nimănui! 

Apoi, fără să mai aştepte promisiunea păstrării 
confidențialităţii, îi povesti totul pe nerăsuflate: 

— Cineva a desfăcut sicriul lui George Conway azi-noapte și i- 
a tăiat o mână. Poţi să-ți imaginezi așa ceva? l-a tăiat-o pur și 
simplu! Ce fel de om e în stare să facă o asemenea grozăvie? 
Bineînţeles că e vina celor din familia Conway. Totul a fost în 
regulă până au venit ei aici. Acum biserica a fost vandalizată, iar 
animalele de casă sunt măcelărite, ca să nu mai vorbim de... 

Dar Marge n-o mai ascultă atunci când privirea i se opri 
asupra pisicii care fusese ţintuită de copac cu ajutorul unui 
crucifix rupt, fără să-și poată explica de ce începură să-i răsune 
în cap cuvintele rostite de Jake Cumberland la întâlnirea de ieri 
seară: „Lucrătura Diavolului! Vă zic io, asta-i lucrătura 
Diavolului!” 

Pentru prima dată după ani de zile, Marge Engstrom nu-l 
așteptă pe Phil să sosească și intră în biserică. Tulburată de 
toate poveștile alea pe care le auzise încă de când era mică și 
de zvonurile lucrurilor necurate ce se petreceau în casa Conway, 
femeia își înmuie degetele în apa sfinţită, îngenunche pioasă și 
apoi se așeză la locul ei obișnuit. Când soţul ei i se alătură 
câteva minute mai târziu, Marge își strecură mâna pe sub mâna 
lui: 

— O să avem probleme, șopti ea. Presimt eu asta. 

Apoi începu să se roage. Dar în dimineaţa aceasta rugăciunile 
ei nu se rezumară doar la soţul și la fiica ei. 

e 

În dimineaţa asta se rugase pentru toate sufletele din St. 

Albans. 


Părintele MacNeill se îmbrăcă pentru liturghie pierdut în 
gânduri. Işi luă mai întâi stiharul fin din lână - călcat perfect, 
fără nicio dungă, de menajera lui, sora Margaret Michael - apoi 
își fixă brâul în jurul taliei și pe deasupra trase patrafirul. Se privi 
în oglindă. Dincolo de ușa închisă a vestiarului se auzea 
murmurul mulțimii ce se aduna în sanctuar, dar în loc să 
perceapă ritmurile line, aproape cântate ale rugăciunii, în 
dimineaţa asta, nu auzea altceva decât zumzetul agitat al 
bârfelor. 

Din păcate singurul vinovat era el - n-ar fi trebuit să cheme 
niciodată Poliţia sau poate doar după ce ar fi investigat el singur 
actele de vandalism din cimitir. Ar fi fost mai bine și dacă ar fi 
venit altcineva în locul lui Ray Beckwith; trebuia să-și dea seama 
că Ray nu se va putea abţină să nu-i spună tot Corinnei și doar 
toată lumea știa că, dacă vrei să răspândești o știre de ultimă 
oră cât mai repede, îi povesteai totul Corinnei Beckwith, nu 
înainte de a o pune să promită că va ţine secretul și că ziarele 
nu vor afla nimic. 

Aproape că știa cine va fi găsit ţap ispăşitor; după spectacolul 
oferit noaptea trecută, Ted Conway câștigase simpatia multora 
din oraș - chiar și a celor din parohia lui. De aceea era puţin 
probabil ca vina să cadă pe capul celui pe care părintele 
MacNeill îl bănuia capabil de un asemenea sacrilegiu. 
Dimpotrivă, furia lor se va îndrepta spre Jake Cumberland. 
Sărmanul Jake, care se ridicase la sfârșitul întâlnirii numindu-l pe 
Ted unealta Diavolului! 

Și de ce nu s-ar fi gândit la el, la urma urmei? După acuzația 
făcută, n-ar fi logic să presupună că el fusese cel care profanase 
cadavrul bărbatului, responsabil de moartea mamei lui? 

„Cel mai bine ar fi ca ăștia din neamu' Conway să nu mai 
calce p-aici vreodată”, îi spusese Jake cu câteva săptămâni în 
urmă, când Cora Conway de-abia murise. „Dacă le prind 
picioarele pe-aici, o să aibă de-a face cu mine. lar io știu ce am 
de făcut. Să nu crezi că nu știu!” Părintele MacNeill era convins 
că se referea la practicile voodoo pe care le învățase de la 
mama lui cu mulţi ani în urmă. Nu se deranjase să discute cu el 
- preotul înțelesese întotdeauna că ceea ce este credinţă pentru 
unii, pentru alții reprezintă superstiții și că a încerca să distrugă 
credinţa lui Jake în religia mamei lui ar fi la fel de fără folos, ca și 
când ar încerca să distrugă credinţa lui în Hristos. 


256 


Când ceasul bisericii bătu ora liturghiei, părintele MacNeill își 
mai aranjă o dată veșmintele, își ridică breviarul, deschise ușa 
vestiarului și păși în sanctuar. Pentru o clipă murmurul continuă 
neîntrerupt, dar când oamenii observară că preotul se află în 
fața lor, zgomotul pierdu în intensitate, până când nu se mai 
auzi nimic. 

Părintele MacNeill își privi enoriașii. Biserica era plină în 
dimineaţa asta, deși bănuia că motivul real al numărului atât de 
mare de participanţi era vestea profanării din cimitir, și în niciun 
caz talentul lui de predicator. 

Până și Corinne Beckwith, de care era sigur că îl însoțea pe 
Ray doar ca să-l știe fericit, îi acorda acum întreaga ei atenție. 
Părintele MacNeill se întrebă dacă nu cumva femeia își pregătise 
deja reportofonul sau se mulțumise doar cu o bucată de hârtie și 
un stilou. Dar la fel ca și toţi ceilalți din biserică, ea aștepta ca 
părintele să zică ceva, să le explice ce se întâmplase noaptea 
trecută. Cum putea totuși să aducă acuzaţii dacă nu era complet 
sigur de identitatea vinovatului? 

În timp ce încerca să se hotărască cum și ce să le spună, dacă 
era cazul să facă ceva, ușa bisericii se deschise și văzu trei 
siluete care se profilau în lumina strălucitoare a dimineţii. Pășiră 
înăuntru, închiseră ușa în urma lor și pentru o secundă se 
pierdură în umbra vestibulului. 

Apoi, Janet Conway, ţinându-și de mână fetița cea mică, Molly, 
înaintă, își înmuie degetele în apa sfinţită și îngenunche repede. 
După ce se îndreptă, căută din priviri niște locuri libere. 

După un moment, Kim repetă și ea ritualul făcut de mama ei. 
Apoi veni rândul lui Ted Conway să facă un pas înainte, 
înconjurându-și protector soţia și fiica mai mare. 

Părintele MacNeill aproape că își ţinu răsuflarea să vadă dacă 
apare și Jared. Secundele se târâiau cu o lentoare nefirească și 
oamenii întoarseră capetele pentru a vedea la cine se uită 
preotul. Când își dădu seama că Jared nu e cu ei, părintele 
MacNeill răsuflă ușurat și aşteptă să vadă ce vor face ceilalţi 
Conway. 

Phil Engstrom se ridică din primul rând de bănci, de parcă ar fi 
vrut să plece. Soţia lui era așezată lângă el, dar preotul nu o zări 
pe Sandy. Primarul îl privi pe preot și părintele MacNeill observă 
că bărbatul se alăturase din nou celor credincioși, abandonând 
sprijinul oferit lui Ted Conway. Apoi Phil se răsuci și se uită 


257 


direct la Ted Conway și când privirile celor doi se întâlniră, 
preotul observă o schimbare bruscă. Un moment, Phil Engstrom 
dădu senzaţia de nesiguranţă, apoi chipul lui se lumină și îi 
zâmbi lui Ted. 

— Sunt destule locuri aici, Ted, rosti el. Vino și așază-te lângă 
noi! 

Uimit de schimbarea de atitudine a primarului, părintele Mack 
îi privi pe cei patru Conway făcându-și drum până în față, 
urmăriţi cu atenţie de toţi oamenii din biserică. Nimeni nu 
scoase o vorbă până când aceștia nu ajunseră la șirul de bănci 
din faţă. 

— Dacă este suficient loc pentru ei în biserică, atunci locul 
meu nu e aici, rosti răspicat Ellie Roberts. Se ridică în picioare și 
ieși șchiopătând din biserică. 

Părintele MacNeill aşteptă. Nu mai plecă nimeni. 

În cele din urmă, se întoarse cu spatele la enoriașii săi și își 
începu liturghia în vechea tradiţie: cu faţa la altar și intonând 
cuvintele în limba antică a bisericii. Frazele latinești se 
rostogoleau în ritmuri cadențate și, când se întoarse din nou cu 
fața spre ei, toată lumea închise ochii pentru binecuvântarea 
finală. 

Toată lumea, cu excepţia unei singure persoane. 

Ochii lui Ted Conway erau larg deschiși. 

Și priveau cu o ură nedeghizată. 

(J 

Janet se uită la ceasul de pe peretele Recepţiei din holul 
parohiei. Limbile lui păreau să fi rămas pe loc de ultima oară 
când îl privise. Slujba se terminase de o oră, dar Ted insistase să 
rămână și la Ora Ospitalităţii. Fiecare minut părea o oră alături 
de Marge Engstrom, prefăcându-se că nu observă grupul de 
enoriași ostili care se apropiaseră de ele și care șușoteau între 
ei, de parcă ei nici nu s-ar fi aflat acolo. Cei mai insuportabili 
erau oamenii care veneau să discute cu Marge, dar o ignorau pe 
Janet și pe membrii familiei ei cu desăvârșire. Și oriunde se uita, 
o vedea pe Ellie Roberts, care trecea de la un grup la altul. 
Toată bunăvoința pe care o simţise după întâlnirea cu 
reprezentanţii orașului dispăruse brusc; dacă întrunirea ar fi 
avut loc în seara asta, fără îndoială că n-ar mai fi primit niciun 
vot. 


— E ca și când ei ar crede că noi suntem vinovaţi de ce s-a 
întâmplat azi-noapte, spuse Janet când Ted și Phil veniră lângă 
ele. 

Imediat după slujbă, Ted și Janet aflaseră și ei de profanarea 
mormântului unchiului lor și de obiectul hidos prins de copac. 
Deși Kim refuzase să se uite la leșul pisicii, Janet și Ted o 
recunoscură pe Muffin. Kim izbucnise în lacrimi când află de 
soarta pe care a avut-o animalul ei preferat, dar se potoli 
imediat, refuzând să-și arate durerea în faţa unui oraș ostil. 

Ted dădu din cap: 

— Nici nu mă miră, de vreme ce Ellie Roberts le spune tuturor 
că Jared a determinat-o să sară în faţa acelei mașini. 

— Dar e o prostie! izbucni Kim, uitând de durere și sărind să-și 
apere fratele. L-am văzut și eu pe Jared, și nu era deloc lângă 
doamna Roberts! 

Pentru că toţi ceilalți se întoarseră spre ea, zgâindu-se cu 
nesimţire, fata se înroși de rușine. 

— Nu putem să plecăm acasă, tată? îl imploră ea. Te rog!! 

O clipă Janet crezu că Ted o s-o certe pe Kim, dar el se 
multumi doar să clatine din cap: 

— Sigur că da. Nu cred că avem vreo șansă să adunăm ceva 
oameni în jurul nostru acum. 

Își luară la revedere de la soţii Engstrom și pășiră în lumina 
caldă a soarelui. 

Când ajunse în faţa parohiei - departe de ostilitatea pe care o 
arătau cu toţii - Janet începu să se relaxeze. Dar când Ray 
Beckwith îi opri chiar înainte de a ajunge pe trotuar, pe Janet o 
cuprinse din nou neliniștea. 

— Domnule Conway, puteţi să-mi spuneţi unde a fost fiul 
dumneavoastră azi-noapte? întrebă Beckwith. 

Ted îl privi furios pe ofiţer: 

— A fost acasă. De ce? 

— Hei, nu vă ambalaţi, spuse Beckwith încet. Eu am o 
îndatorire și nu încerc altceva să fac decât să... 

— Ceea ce încercaţi să faceţi este să daţi vina pe fiul meu 
pentru profanarea cavoului unchiului meu, nu? De ce nu m-aș 
„ambala”, ca să vă citez limbajul pestrit? 

— Nu spun că el a făcut-o..., începu Beckwith din nou, dar Ted 
i-o tăie scurt. 


— Mi se pare normal să nu susțineţi o asemenea tâmpenie! 
lar dacă îndrăzniţi să faceţi asta, vă trântesc un proces de-o să 
vă sune apa-n cap! 

Ray Beckwith se înroși: 

— Auzi, Conway, încearcă să te abții... 

— Abţine-te tu, îi strigă Ted. 

Vocea lui capătă o notă de ameninţare: 

— Sunt sătul până-n gât de ce se întâmplă în orașul ăsta. Din 
clipa în care am venit, se pare că o grămadă de oameni au 
încercat să ne determine să plecăm. Primul a fost Jake 
Cumberland, nu? Unde a fost e/ azi-noapte? Ultima oară când l- 
am văzut a fost la întâlnirea de la Primărie, când m-a ameninţat 
și a îndrugat balivernele alea cu Diavolul! Așa că, înainte de a te 
lua de fiul meu, n-ar fi mai bine să-l verifici pe Cumberland? Işi 
întoarse privirea spre biserică: Și dacă tot veni vorba de Diavol, 
de ce să nu vorbim și despre biserică? Părintele MacNeill a fost 
împotriva mea la întâlnire, nu? De fapt, în ultimele săptămâni și- 
a petrecut tot timpul discutând cu oamenii, în încercarea de a-i 
face să voteze împotriva hotelului pe care vreau să îl deschid. 
lar acum are loc un act de vandalism în cimitirul de lângă 
biserică, dar cripta profanată este a unchiului meu. Așa că, dacă 
aș fi în locul tău, domnule șerif, eu n-aș vorbi cu mine despre 
asta. Mi-aș mișca naibii fundul, aș intra acolo și i-aș interoga pe 
părintele MacNeill și toţi cei care șușotesc încă de azi-dimineaţă 
despre chestia asta! 

Ray Beckwith păli la auzul acestor cuvinte și se dădu un pas 
înapoi. 

— Da, domnule Conway, spuse el cu o voce din care 
dispăruse orice urmă de furie. Vă înţeleg sentimentele. Și, cu 
siguranţă, voi analiza toate posibilităţile. 

Ted continuă să-l fixeze pe poliţist: 

— Păi, așa să faci! Se întoarse înspre Janet: Hai să mergem 
acasă! 

e 

Părintele MacNeill aproape că tremura de mânie: 

— Chiar el a sugerat să mă interoghezi pe mine? Și tu l-ai luat 
în serios? 

Ray Beckwith se făcu mic la auzul accesului de furie al 
preotului, întrebându-se cu ce greșise ca să merite așa un 
ghinion când preluase apelul acela de dimineață. Stăteau în 


260 


micul birou al preotului, când părintele Bernard li se alătură, în 
timp ce Beckwith încerca să pună cap la cap evenimentele. Până 
la urmă, se dovedise că crucea folosită pentru ţintuirea leșului 
pisicii de copac provenea din capela interioară a bisericii Sfântul 
Ignațiu. 

Dar biserica fusese închisă peste noapte - părintele MacNeill 
însuși o deschisese dimineaţă înainte de liturghie. Mai erau 
câţiva oameni care aveau cheia, dar niciunul dintre ei nu i-ar fi 
dat-o lui Jared Conway sau lui Jake Cumberland. 

Beckwith descoperise însă că Jared avusese acces în biserică 
nesupravegheat. Nu îi supraveghease părintele Bernard pe 
băieți atunci când făcuseră curăţenie în biserică? Cum de nu 
observase imediat că lipsea o cruce? 

Părintelui Bernard începu să i se zbată o venă în momentul în 
care admise că nu verificase ceea ce făcuseră băieţii în ziua 
aceea. Beckwith se întoarse spre părintele MacNeill: 

— Nu știu ce să zic, dar măcar unul din dumneavoastră ar fi 
trebuit să observe dispariţia crucii. 

Părintele MacNeill se înfurie brusc: 

— Intru și ies din biserică de o sută de ori pe săptămână. Mi- 
este imposibil să văd tot ce este în neregulă. 

— Dar totuși aţi observat cavoul deschis al lui George 
Conway, îi reaminti Beckwith. Ușa nu era deschisă decât câţiva 
centimetri și totuși ați observat-o. 

Atunci chipul părintelui MacNeill căpătă o expresie furioasă: 

— Sugerezi că aș fi vandalizat chiar eu cimitirul? zise el pe un 
ton prin care să-l determine pe Ray să renunțe la punctul lui de 
vedere. 

Dar Ray rămase ferm pe poziţii: 

— Eu nu îmi fac decât datoria. Am discutat și cu domnul 
Conway, așa cum mi-aţi spus, iar acum discut cu 
dumneavoastră, exact așa cum mi-a... 

Dar era prea târziu. Preotul îi sări imediat la gât: 

— Deci? întrebă părintele MacNeill poruncitor. Ti-a spus Ted 
Conway să mă interoghezi sau nu? Este o întrebare simplă. 

— V-am mai zis, părinte. Eu am o datorie, și anume să 
investighez ce s-a întâmplat azi-noapte. Mai întâi mă 
interesează faptele și după aia vedem noi și cine este vinovat. 

Părintele MacNeill îl privi sever pe polițist. Ce naiba îl putea 
face pe Ray Beckwith, care până azi după-amiază îl tratase 


261 


întotdeauna cu respectul cuvenit poziţiei sale, să-i vorbească 
deodată ca unui criminal de rând? 

Atunci își aminti că se uitase pe fereastra parohiei imediat 
după ce Ted Conway plecase însoțit de familia lui. II văzuse pe 
Ray discutând cu Conway, sau mai degrabă îl văzuse pe Ted 
Conway vorbindu-i lui Ray. Oare îi vorbise la fel ca și întregului 
oraș în cadrul întâlnirii? Desigur! Și Ray, evident, căzuse victimă 
farmecului său la fel de ușor ca și cei care participaseră la 
întrunire. 

„Cred că a venit vremea să stau eu însumi de vorbă cu acest 
bărbat”, se hotărî părintele MacNeill. 

— Foarte bine, spuse preotul cu voce tare. Nu vreau să 
intervin în desfășurarea activităţii tale de polițist, Raymond. Și 
sunt sigur că atunci când vei termina, vei descoperi adevărul. 
Dar îţi spun de pe acum - dacă tu crezi că cineva de aici a avut 
de-a face cu actul acela criminal, te înșeli. Faci un păcat de 
moarte. 

Lăsând ca amenințarea pedepsei divine asupra lui Ray 
Beckwith să-și facă efectul, părintele MacNeill îi întoarse spatele 
și părăsi camera. 

e 

— Poate că ar fi mai bine să aşteptăm până mâine dimineață, 
rosti neliniștit părintele Bernard. 

Se încălzise afară, dar nu suficient de tare pentru a justifica 
transpiraţia palmelor și cea care i se scurgea pe spate. Nu, 
sudoarea nu era cauzată de căldura fierbinte, ci de nervii lui 
încordați. Și cu ce scop? Mâine dimineaţă îi va chema pe Jared 
Conway și pe Luke Roberts în biroul lui de la școală și va afla 
imediat adevărul de la ei. Părintele Bernard se simţea perfect 
stăpân pe situaţie în biroul lui. Dar în afara lui, lucrurile se 
schimbau complet. Din prima zi în care sosise la „Sfântul 
Ignațiu”, fusese liderul școlii; în parohie însă personalitatea 
părintelui MacNeill era mult prea puternică pentru a-i face faţă. 
De aceea și mergea acum alături de el pe strada Pontchartrain 
pe lângă casa Conway, cu broboanele acelea de transpiraţie 
care îi pătau mânecile de la sutană. 

— N-avem niciun motiv să așteptăm până mâine, răspunse 
părintele MacNeill. Dacă Ray Beckwith nu are de gând să-și facă 
datoria, atunci o s-o facem noi în locul lui. 


Se opri un moment, fixând cu privirea casa Conway. În după- 
amiaza asta, cu tencuiala nou-nouţă strălucind în lumina 
soarelui, casa își pierduse aspectul său de epavă. Plăcile de 
ardezie care lipseau de pe acoperiș fuseseră înlocuite; Ted 
Conway reușise cumva să găsească ornamente noi care să 
înlocuiască ornamentele fațadei ce  putreziseră și se 
sfărâmaseră de-a lungul anilor în care casa fusese nelocuită. 
Ultimele rămășițe din  buruienile ce invadaseră curtea 
dispăruseră și ele, lăsând în urma lor doar câteva fire de iederă 
moartă, ce încă mai erau agăţate de magnolia de care se 
spânzurase cu ani în urmă George Conway. Într-adevăr, casa 
dărăpănată care avea aspectul acela rău-prevestitor nu mai 
exista deloc, astfel încât părintele MacNeill se întrebă dacă nu 
cumva era posibil ca tot ceea ce se zvonea despre clădire - tot 
ceea ce îi arătase părintele Devlin în Biblia acestei familii - să nu 
fie decât o minciună. 

Dar când traversă strada un moment mai târziu, simţi o forță 
nefastă ce venea chiar dinspre casă. Încercă să o ignore, dar, 
când se apropie de ușă, o simţi din nou. 

Un fior. 

Și încă ceva. 

Era ca și cum ceva nevăzut și aproape imperceptibil îl 
pândea. 

Pregătindu-se să-l atace. 

Mai făcu câţiva pași și aproape fiecare nerv din corpul său 
începu să se tensioneze și îl cuprinse un val de panică. Se forță 
totuși să se liniștească și porni mai departe cu părintele Bernard 
după el, urcă scările și apăsă pe sonerie. De undeva din casă 
răsună un soi de melodie și un câine începu să latre. 

Preotul se pregătea să sune pentru a doua oară atunci când 
Janet Conway le deschise ușa. Stătea aplecată, ţinând de zgardă 
câinele care lătra în continuare și dădea furios din coadă, 
încercând parcă să scape din strânsoare. 

— Imi cer scuze, bălmăji Janet. Mi-e teamă că... 

Nu reuși să-și termine fraza atunci când îl recunoscu pe 
părintele MacNeill. Se îndreptă brusc de spate și se încruntă: 

— Mi-e teamă că Scout nu este un câine foarte disciplinat, 
adăugă ea. 

Strângând cu putere zgarda lui Scout, deschise ușa și mai 
larg. 


263 


Un curent de aer rece îi lovi. Părintele MacNeill se dădu brusc 
un pas înapoi. 

— Cu ce pot să vă ajut? întrebă Janet, încercând din toate 
puterile să păstreze un ton calm. 

— Aș vrea să stăm puţin de vorbă, începu părintele MacNeill. 
Și cu fiul dumneavoastră, de asemenea. 

În timp ce rosti aceste cuvinte, preotul se simţi străbătut de 
un val de emoție pură, un gen de emoție pe care-l recunoscu 
imediat. 

Ură. 

Ceva - sau cineva - din casă îl ura cu o intensitate 
nemaiîntâlnită de el până atunci. O ură atât de puternică, încât 
mai făcu un pas înapoi. Transpiră brusc și panica pe care de- 
abia reușise să o ţină sub control cu doar câteva momente în 
urmă ameninţa să pună din nou stăpânire pe el. 

Janet se încruntă și mai tare când îl văzu pe preot că dă 
înapoi. 

— Va simţiţi bine? întrebă ea agitată, deschizând ușa și mai 
mult. Vreţi sa intrați puţin? 

Părintele MacNeill încerca să-și vină în fire. Vru să pășească 
înainte, dar nu putu. Era ca și cum un zid - un zid fizic - apăruse 
în calea lui. Vorbi cu o voce strânsă, de parcă ar fi fost strâns de 
gât cu un laţ. 

— Am... Doream să discut puţin cu... Respirația i se opri o 
secundă, apoi cu greutate termină ce avea de spus: Cu Jared, 
articulă el. 

Încercă încă o dată să mai facă un pas spre ușa deschisă, dar 
în zadar. 

Nu putea să intre în casă, așa cum nu se simțea în stare nici 
măcar să stea în pragul ușii. 

— Cu Jared? repetă Janet. 

Își plimba privirea de la părintele MacNeill la părintele 
Bernard. Ambii preoţi transpirau din abundență, iar chipurile lor 
erau palide. Înainte să mai apuce să zică ceva, Ted apăru în 
spatele ei. 

— Vă putem ajuta cu ceva? întrebă el rece, cu ochii aţintiţi 
asupra părintelui MacNeill. 

Din nou preotul mai făcu un pas înapoi: 

— Cu Jared am dori să discutăm puţin, repetă el. 

Ted Conway îl fixa cu privirea din nou pe preot: 


264 


— Despre ce anume? se interesă el. 

— E aici? îi ignoră preotul întrebarea, cu vocea tremurândă, în 
ciuda eforturilor sale de a o controla. 

Janet, care încă mai încerca să-l potolească pe Scout, se uită 
întrebătoare la soţul ei: 

— Să-l chem? . 

Molly apăru și ea în deschizătura ușii. li privi pe cei doi preoți, 
apoi începu să plângă brusc și se lipi de tatăl ei. Ted o luă pe 
fetiță în braţe: 

— Poate ar fi mai bine să chemăm Poliţia, spuse Ted, 
legănând-o pe Molly, care se potoli. 

Janet se uită când la soțul ei, când la preoţi, după care spuse 
încet: 

— Mă duc să-l chem pe Jared. 

Trebuia să facă ceva să aplaneze tensiunea dintre Ted și cei 
doi preoți, altfel într-adevăr vor ajunge cu toţii la poliţie! 

— N-a avut nimic de-a face cu ce s-a întâmplat azi-noapte, 
așa că nu se întâmplă nimic dacă o să stea puţin de vorbă. 

Fără să mai aștepte părerea lui Ted, se repezi către sala de 
mese și deschise ușa de la subsol: 

— Jared? strigă ea. Jared! 

Pentru că nu primi niciun răspuns, cobori șirul de trepte înalte 
și ciocăni ușor la ușa camerei lui. Puțin mai târziu, aceasta se 
deschise puţin și Janet simţi izul stătut ce răzbătea în mod 
constant din puţul colector aflat în mijlocul camerei. 

— Părintele MacNeill și părintele Bernard sunt aici. Vor să stea 
de vorbă cu tine. Să-ţi pună niște întrebări. 

Privirea lui Jared se întunecă: 

— Despre ce? 

— Azi-noapte s-a întâmplat ceva la cimitir și, dintr-un motiv 
sau altul, părintele MacNeill crede că ai fi și tu implicat în asta. 
Tot ce trebuie să faci este să-i spui că nu ai nicio legătură cu 
treaba asta și gata, am încheiat toată povestea. 

Dar Jared nu zise nimic și Janet simţi cum i se face stomacul 
ghem. Dacă Jared refuza să vorbească cu preotul, MacNeill avea 
să-și imagineze ce e mai rău. Dar apoi Jared dădu din umeri: 

— Sigur, spuse el. Vin sus într-un minut. 

Când Janet se întoarse la ușa de la intrare, Kim stătea și ea în 
capul scărilor. 


— Ce vor? întrebă ea, uitându-se nervoasă la cei doi preoţi 
care așteptau pe verandă. 

— Nu s-a întâmplat nimic, o asigură Janet. Vor doar să discute 
cu Jared. O să plece imediat. 

La vederea lui Jared, părintele MacNeill nu se putu gândi la 
altceva decât la un singur lucru. 

Moartea. 

Apoi, pentru o fracțiune de secundă, văzu o schimbare pe 
chipul lui Jared Conway. 

Ochii băiatului se subțiară ca două lame, iar nările i se lărgiră. 
Era mai mult decât o expresie de furie; fizionomia lui părea să 
se transforme în ceva inuman. 

Dar viziunea dispăru cât ai clipi. Apăruse atât de brusc, încât 
peste câteva secunde preotul se întrebă dacă nu cumva a avut 
o halucinație. 

În schimb, nu-l mai putea privi în ochi pe Jared. 

Se cutremură, încercând să îndepărteze fiorul acela oribil care 
îl cuprinsese, apoi își luă inima în dinţi și își dădu toată silinţa să 
se uite drept în ochii băiatului. Îi vorbi pe un ton calm. 

— Ai luat o cruce din biserică, spuse el. Ai profanat mormântul 
unchiului tău și ai țintuit de copac pielea unei pisici moarte cu 
această cruce. 

— Nu! urlă Kim, cu vocea gâtuită de furie. Să nu îndrăzniţi să 
spuneţi așa ceva! Jared nu i-ar face niciodată rău... 

Înainte să apuce Kim să-și termine fraza, Jared vorbi: 

— Du-te dracului, spuse el încet. 

Continua să-l privească pe preot și părintele MacNeill simțea 
un puternic val de ură venind dinspre băiat. | se tăie respiraţia și 
inima începu să-i bată cu putere. 

— Nu știi nimic despre ce am făcut eu azi-noapte, mai spuse 
Jared. Pleacă și să nu mai pui piciorul pe aici, că altfel s-ar putea 
să te trezești și tu cu o cruce din aia înfiptă în... 

— Jared! îl întrerupse indignată Janet. Cum îndrăznești să-i 
vorbeşti așa părintelui MacNeill! 

— Îi vorbesc cum am chef! îi replică Jared. 

Molly începu să ţipe și Janet o luă repede din braţele lui Ted. 

— Îmi pare rău, bâlbâi ea niște scuze. Nu-mi pot imagina... 

— Nu îţi cere scuze! izbucni Jared. Ai spus că vrea să-mi pună 
niște întrebări. Ai auzit tu vreuna? Ți se pare că știi tot ce se 
întâmplă aici? Ei, bine, te înșeli! N-ai nici cea mai vagă idee! 


266 


Făcu un pas înainte, arătând cu degetul spre preot, iar 
părintele MacNeill se dădu înapoi, împiedicându-se, dar reuși să 
se prindă cu mâna de una din coloanele ce susțineau acoperișul. 

— Pleacă de aici! urlă Jared. Pleacă din casa mea! 

Brusc, degetul se transformă într-o gheară, iar preotul se feri 
când aceasta se repezi să-l înhaţe. Văzu iarăși demonul 
întrezărit cu ceva timp în urmă, numai că acum îl privea lacom, 
arătându-și colții. Limba lui se îndrepta înspre el, sâsâind, iar 
ochii îi străluceau cu o furie diavolească. Luă cu mâna crucifixul 
ce-i atârna părintelui MacNeill până la brâu și în timp ce îl ridică, 
din gâtlejul bestiei ieși o voce răgușită: 

— Data viitoare, o să te străpung drept în inimă cu aia, măi, 
popă! 

Părintele MacNeill își simţi nările umplându-se de duhoarea 
acră a vomei și icni. Atunci, viziunea dispăru în hohote de râs 
batjocoritoare. 

— Hai, căraţi-vă din casa noastră! spuse Jared din nou. 

Băiatul se întoarse și dispăru înăuntru. 

— Îmi... îmi pare rău, îngăimă Janet. Nu știu ce l-a făcut să 
spună așa ceva. Jared nu se comportă așa. El... el este... 

Dădu din cap abătută și o linişti pe Molly, care începuse din 
nou să plângă. 

Părintele MacNeill abia dacă o auzi. 

Șocul care-l împietrise se mai diminuase, iar pulsul îi revenise 
la normal. Își trase sufletul și înghiţi înapoi pe gât tot ceea îi 
venise. În cele din urmă, se uită înspre Ted. 

— Cred că am descoperit ceea ce voiam să aflăm, rosti el 
încet. 

Ted continuă să-l privească netulburat: 

— N-ai venit aici ca să afli ceva anume. Ai senzaţia că știai 
deja. Dar te înșeli, părinte. Nu știi nimic. 

O luă pe Janet de braţ și o trase ușor în casă, închizând ușa. 

Părintele MacNeill continua să privească ușa închisă, dar în 
loc de placa imensă de stejar, nu vedea decât chipul demonului. 

— L-ai văzut? îl întrebă pe părintele Bernard. L-ai simţit? 

Părintele Bernard se uită la el întrebător: 

— Nu sunt sigur că eu... 

— Diavolul, șopti părintele MacNeill. Poţi să-l vezi. Poţi să-l 
simţi. 


Cobori din verandă, simțind cum i se împleticesc picioarele, și 
păși pe alee. De-abia când traversă strada și se depărtă ceva 
mai mult, se întoarse să privească din nou casa. 

— Diavolul, șopti el. 

Apoi, urmat de părintele Bernard, porni spre casa parohială. 

e 

Ray Beckwith trase mașina Poliţiei în fața cabanei lui Jake, 
aflată chiar lângă lac. Barca și vâslele se aflau trase undeva, 
lângă malul noroios, iar câinele lui Jake era legat cu lanţul. Când 
începu să latre, Jake deschise ușa și ieși pe prispă. 

— Ce faci, Jake? strigă Ray, în timp ce cobora din mașină. 

Jake îl salută dând din cap, dar nu zise nimic: 

— Cum o mai duci? Frumoasă după-amiază, nu? 

Chipul lui Jake părea o mască impenetrabilă: 

— Nu cred c-ai bătut drumul până aci ca să vorbim despre 
vreme. Ce vrei? 

— Vreau să-ţi pun câteva întrebări, asta-i tot, răspunse Ray. 
Privi nervos câinele, care se agita de mama focului: Crezi că pot 
să urc pe prispă? 

Jake dădu din umeri: 

— Cum vrei. 

Pentru că nu făcu niciun gest ca să-și potolească animalul, 
Ray îl ocoli cu grijă, ferindu-se de fălcile lui amenințătoare. 

— Mă întrebam ce ai făcut azi-noapte, Jake, spuse el când 
păși pe prispă. 

— M-am gândit eu că despre asta-i vorba, răspunse Jake. Vrei 
să știi dacă am vreo legătură cu ce s-a întâmplat în cimitir. 

— A, deci ai auzit și tu! 

Jake ridică din umeri: 

— Ştii pe cineva care nu a auzit deja? 

— Așadar, unde ai fost azi-noapte? întrebă Ray. 

— Am fost dus să mai verific niște capcane. lo și Lucky am 
plecat pe la zece. Și nu m-am întors până în zori. 

Ray dădu din cap de parcă nu l-ar fi ascultat, dar, când îi vorbi 
iar, urmări cu atenţie reacţia lui Jake la următoarea întrebare: 

— Te superi dacă-ţi arăt ceva? 

— Nu, deloc, răspunse Jake. 

Dacă era cumva îngrijorat, atunci își ascundea bine 
sentimentele. 


268 


Ray se întoarse la mașină și apăru după un moment, cărând 
ceva înfășurat într-un plastic negru. Câinele continua să se agite 
în lanţ și Ray privi spre ușa deschisă a cabanei. 

— N-ar fi mai bine să intrăm? 

Jake dădu din umeri și îl lăsă pe Ray să intre în micuta 
încăpere. Ofiţerul puse pachetul pe masă și-l desfăcu. Sub 
plastic se vedea leșul pisicii ce fusese țintuit de copacul aflat 
lângă mormântul Corei Conway. După ce îl dezveli complet, Ray 
se uită în ochii lui Jake Cumberland. 

Bărbatul tresări. 

— Ai mai văzut-o și înainte, nu-i așa? întrebă Ray. 

Mintea negrului se golise la vederea pieii de pisică. Încă își 
mai amintea noaptea în care prinsese animalul familiei Conway 
și îl jupuise chiar pe masa asta, pentru a-l duce apoi îndărăt în 
curtea casei blestemate. Ultima oară văzuse pisica atunci când 
o prinsese în cuie pe zidul grajdului, în semn de avertisment 
pentru noi locatari nedoriți. 

Nu-i luaseră în seamă avertismentul, dar nici nu îl raportaseră 
la Poliţie. Dacă ar fi făcut-o, Ray Beckwith ar fi trecut de mult pe 
la el. „Ce să fac, Mamă? întrebă el în gând. Ce să spun?” Și, ca și 
când aceasta ar fi fost chiar lângă el, Jake o auzi rostind: „Nu 
știe o iotă, Jake. Nu știe nimica”. 

— Nu-mi amintesc să fi văzut-o înainte, spuse Jake, uitându-se 
în ochii poliţistului. Niciodată în viaţa mea. 

Cei doi bărbaţi se priviră, tensiunea dintre ei sporind din ce în 
ce mai mult. 

— Atunci n-o să te deranjeze dacă arunc o privire în jur, nu? 
spuse Ray încet. 

Jake dădu din umeri indiferent: 

— De ce să mă deranjeze? Uită-te, dacă vrei! 

Ray Beckwith începu să cerceteze cabana. Verifică mai întâi 
gunoiul, scormonind printre resturi de mâncare și măruntaiele 
unui animal prins de Jake în noaptea trecută. 

Nimic! 

Mai deschise câteva sertare și dulapul de lângă chiuveta lui 
Jake. În cele din urmă, ochii îi picară pe cufăr. 

— Ăla e închis? întrebă el. 

Jake dădu din cap: 

— Nu-i mare lucru acolo, numa' nește lucruri de-a lu' mama. 

— Chestii voodoo? întrebă Ray. 


269 


Jake strânse din dinţi, dar nu zise nimic și când Ray se așeză 
în genunchi lângă ladă, nu făcu nimic ca să-l oprească. Ridicând 
capacul, Ray privi curios colecţia de ciudăţenii ce umplea 
compartimentele sertarului de deasupra. Il scoase și îl așeză pe 
podea. Dedesubt văzu un fel de faţă de masă împăturită, iar sub 
ea niște grămăjoare de haine. Chiar când era pe punctul de a 
așeza sertarul la loc, se răzgândi și pipăi materialul cu ambele 
mâini. 

Degetele lui atinseră ceva. 

Ceva pufos. 

Prinse obiectul și-l scoase la lumină. 

Ridicându-se, Ray se întoarse cu faţa la Jake Cumberland. 
Acesta privea capul de pisică de parcă ar fi văzut o fantomă. 

— Nu știu cum a ajuns aia acolo, zise el, ridicând tonul. Mă jur 
pe ce-am mai sfânt că nu știu. 

Ray așeză capul de pisică lângă leșul de pe masă, fără să 
scoată un cuvânt. Culoarea se potrivea perfect, la fel și tăietura 
dintre gât și restul corpului. Se uită din nou la Jake: 

— Dar de asta ce zici? întreabă polițistul. 

Dar faţa lui Jake era la fel de impasibilă ca atunci când 
apăruse pe verandă prima dată. 

— N-am nimic de zis, răspunse el. Am pus capcane toată 
noaptea. S-ar fi putut strecura oricine aici și să pună asta în 
cufărul lu' mama. 

Ray își ţuguie buzele, dând din cap: 

— Oi avea dreptate, spuse el. Dar și tu ai fi putut s-o puli 
acolo, nu? Fără să îi mai aștepte răspunsul, continuă: Trebuie să 
vii cu mine Jake. Lumea e destul de supărată din pricina celor 
petrecute azi-noapte. 

Totuși, Beckwith era puţin nedumerit. „Dacă Jake ţintuise leșul 
pisicii de copac, de ce a rămas atât de surprins când l-a văzut? 
La ce altceva s-ar fi putut aștepta? 

— Ştiai ce este în pachetul pe care l-am adus din mașină, nu-i 
așa, Jake? Nu credeai că era vorba de pielea de la cimitir? 

Jake încuviinţă din cap: 

— Ba cred că da. 

— Atunci de ce ai fost așa surprins când ai văzut-o? îl presă 
Ray. Știu că nu te-ai prefăcut - ai recunoscut-o, dar nu te 
așteptai s-o vezi. 

Ray trase adânc aer în piept: 


— Ce se întâmplă Jake? Ai uitat să-mi spui ceva? 

Jake dădu din cap: 

— Nu cred, răspunse el încet. În plus, cine știe? Dacă oamenii 
îs așa de supăraţi pe cât zici, atunci poate că-i mai bine să mă 
bagi la pârnaie. 

Îl urmă pe Beckwith la mașină. Apoi, când Ray se pregătea să 
pornească, Jake se mai întoarse o dată pentru a arunca o ultimă 
privire câinelui și cabanei. 

Lucky îl privi și el nedumerit parcă și se așeză cu botul pe 
labe. 

— La revedere, șopti Jake. 

Când mașina ajunse la capătul drumului plin de noroi, se 
răsuci din nou pentru a-i mai arunca o ultimă privire câinelui. 

Jake știa că n-avea sa-și mai vadă niciodată odorul. 


32. 


Janet făcu un pas înapoi și studie cu un ochi critic fresca. 
Poate n-ar fi trebuit să lucreze în noaptea asta, dar, la fel ca și 
înainte, când Ted era un împătimit al băuturii, pictura era un 
refugiu în faţa realităţii dure. În seara asta însă, magia nu 
funcționase și lipsa ei de concentrare se vedea clar în 
rezultatele de pe peretele sălii de mese. Era aproape gata, într- 
adevăr, și poate că ar fi terminat-o până acum dacă nu i-ar fi 
stat mintea numai la Jared. 

— Nu-ţi face griji pentru el, o sfătuise Ted când ea îl căutase 
după plecarea preotului și descoperise că nu era în casă. 

— E furios și, sincer să fiu, nici nu-l pot condamna. Dacă 
părintele MacNeill m-ar fi acuzat pe mine, eu cred că i-aș fi 
pocnit mutra nenorocitului ăluia făţarnic. 

— Ted! 

— Hai, lasă-mă! Nu-mi spune că tu crezi că părintele MacNeill 
are vreun drept să vină aici și să se comporte ca un... 

— Ce gândesc eu despre părintele MacNeill nu contează... Nu 
sunt mama lui. Dar sunt mama lui Jared și nu mă interesează 
cât de furios era. Nu-i permit să vorbească așa nimănui! Și nici 
nu-i permit să vină și să plece de-acasă când are el chef! Mai 
ales în seara asta. Nu vreau să stea pe-afară în noaptea de 


271 


Halloween! Dacă se întâmplă ceva - indiferent ce - toată lumea 
o să dea vina pe el. Sunt convinsă! 

— Dar n-are ce să se întâmple, îi replică Ted. 

Până acum avusese dreptate. Se lăsase seara și Janet pregăti 
un bol cu bomboane pentru copiii ce urmau să bată pe la uși, 
dar chiar atunci când îl așeză pe o masă lângă intrarea 
principală, se întrebă câţi din copiii din oraș vor trece și pe la 
casa lor. 

Și câţi vor arunca cu ouă sau vor lăsa pe verandă pungi în 
flăcări, umplute cu excremente de câine? 

Când văzu că trecuse de opt și jumătate și nu se auzise niciun 
ciocănit, înţelese că nu va veni nimeni, dar continuă să se uite 
pe fereastră, în întuneric, cu nervii întinși la maximum. 

În tot acel du-te-vino, mai încercase din când în când să se 
concentreze asupra frescei, dar nu reușise. lar acum, în timp ce 
privea pictura murală, știa că nu ar fi trebuit să pună mâna pe 
pensulă, pentru că scena ce se întrezărea dincolo de ușile 
franceze false nu mai parea la fel de reală ca azi-dimineaţă. 
Totuși, nu putea să-și dea seama exact ce anume era în 
neregulă - unghiul părea potrivit și la fel și lumina reflectată de 
luna acoperită puţin de nori. „Poate ceva în zonele umbrite din 
partea îndepărtată a grădinii?” Ceasul din sufragerie bătu ora 
unsprezece și, dându-și seama cât este de târziu, Janet 
abandonă lucrul și trecu în bibliotecă. Ted lucra la biroul lui, 
studiind ofertele de construcție pentru Recepţia din foaier. Işi 
ridică privirea când soția lui intră în cameră, dar zâmbetul îi pieri 
de pe buze când observă îngrijorarea din ochii ei. 

— E unsprezece, spuse ea. Și Jared tot n-a venit. 

Ted se ridică de pe scaun, se apropie de ea și o luă în braţe: 

— Ce-ar fi să ies să fac un tur, poate reușesc să dau de el? 

Janet îl privi neliniștită: 

— Faci tu asta? Mă tot gândesc că poate ar trebui să sun la 
Poliţie sau la spital. 

— Nu încă, o sfătui Ted. E Halloween și pun pariu că, 
indiferent de ce face, nu intenţionează să vină acasă mai 
devreme de miezul nopţii. 

— De-aia și vreau să fie acasă până la ora aia, spuse Janet. 
Tocmai acum și-a găsit, când... 

— Uite ce zic eu, o întrerupse Ted. Dau o fugă în oraș și trec 
pe la pizzerie și, eventual, la întoarcere, pe la Luke Roberts. 


272 


Dacă nu-l găsesc, sunăm la spital. De fapt, o să mă opresc pe 
acolo înainte să vin acasă. Dar sunt sigur că e bine. Hai, 
încearcă să te calmezi, măcar până mă întorc, da? 

Janet îi înconjură gâtul cu braţele și se lipi strâns de el, dar 
nici măcar forța trupului lui nu îi alină nervii surescitați. 

— O să încerc, spuse ea. Nu cred că o să pot, dar o să încerc. 

După ce Ted plecă, Janet se întoarse în sala de mese, mai 
privi o dată fresca, apoi își clăti pensulele, puse deoparte 
șevaletul și porni în sus pe scări. Când ajunse pe palier, acolo 
unde scara se despărţea în două, Janet avu o premoniţie. 

Ceva nu era în regulă. 

Se opri, ascultând. 

Tăcere. 

Și totuși, simțea ceva... ce? 

„Termină! își porunci ea. Nervii tăi sunt puși la încercare 
pentru că este noaptea de Halloween și Jared încă nu a ajuns 
acasă și totul pare să-ți meargă prost, din nou.” Inainte să 
înceapă din nou să urce scările, se întoarse să privească spaţiul 
imens din faţa holului de la intrare. Stinsese aproape toate 
luminile, dar acum, când se uita în întunericul de dedesubt, își 
dori să nu fi fost așa de econoamă. Camera imensă părea parcă 
și mai mare, iar colțurile ei dispăruseră în umbrele întunecate. 

Busc, amintirea nopţii în care Kim se jurase că văzuse 
șobolani în baie îi reveni în minte și Janet se cutremură la gândul 
lucrurilor ce se puteau ascunde prin nenumăratele cotloane ale 
casei. „Nu e nimic, repetă ea în tăcere. Nimic.” Dar urcă treptele 
grăbită. 

Când ajunse la ușa lui Molly, o simţi. 

Se părea că o mână rece a prins-o de spate, paralizând-o. 
Fiorul se intensifică, înconjurând-o cu un șal de gheaţă. 

Nu încăpea îndoială că era vorba doar de un curent de aer. 
Dar ușa era închisă bine și chiar și crăpătura de dedesubt nu era 
suficient de mare ca să permită trecerea unui asemenea curent 
rece. 

Janet întinse mâna și se apropie de clanţa ușii de la dormitorul 
copiilor. Avea senzaţia că ţine în palmă un ţurțure de gheaţă. 

Apăsă clanţa și împinse ușa, care scârţțâi încet și o auzi pe 
Molly cum se foiește în pat. 

Păși în încăpere, iar fiorul păru să dispară. Repezindu-se la 
pătuțul ei, se aplecă și-și verifică fetița care dormea. Ochii lui 


273 


Molly se întredeschiseră puţin, strălucind în lumina blândă a 
lunii ce umplea camera, apoi adormi din nou. O înveli și mai 
bine și se aplecă să o sărute ușor pe frunte. 

Molly oftă satisfăcută, apoi se întoarse pe-o parte, băgându-și 
degetul mare în gură. 

Mulțumită că fetița ei mai mică doarme liniștită, Janet ieși în 
vârful picioarelor din cameră. 

Fiorul dispăruse la fel de repede cum apăruse. 

Ajunsă în dormitorul ei, Janet se dezbrăcă, își puse cămașa de 
noapte și un halat și se băgă în pat. Aprinse veioza de pe 
noptieră și luă o revistă. Poate că cititul o s-o mai facă să uite de 
griji, măcar până când se întoarce Ted acasă. 

Apoi îl auzi. 

Sunetul unui hohot de plâns, înăbușit și nu foarte clar. 

La început crezu că-și imaginase, dar îl auzi din nou. 

Molly? 

Dădu la o parte cuvertura subțire cu care se învelise, se dădu 
jos din pat și se îndreptă spre ușa care dădea spre dormitorul lui 
Molly. Ascultă, dar pentru că nu mai auzi nimic, crăpă puţin ușa. 

Tăcere. 

Închise și se îndreptă spre cealaltă ușă - cea care dădea spre 
mezanin - și ascultă. 

Sunetul se auzi din nou, dar de data asta mai tare. 

Inima începu să-i bată cu putere, dar răsuflă adânc și 
deschise ușa. 

Hohotul se auzea din ce în ce mai tare, transformat acum într- 
un geamăt. 

| se făcu frică, dar își strânse și mai taie halatul pe lângă ea, 
se legă cu cordonul și păși în mezanin. 

Atunci auzi un strigăt: „Nu!” 

Cuvântul se topi ca o himeră, dar chiar în clipa aceea Janet 
recunoscu vocea lui Kim. Alergând spre celălalt capăt al holului, 
răsuci mânerul de alamă de la ușa fiicei ei, o deschise larg și 
aprinse luminile. O secundă, lumina strălucitoare a becurilor o 
orbiră, apoi o văzu pe Kim plângând în hohote. Işi îmbrăţișă cu 
putere fiica. 

— Gata, Kimmie, șopti ea, folosind numele de alint pe care 
Kim îl repudiase cu cinci ani de zile în urmă, când împlinise 
vârsta de zece ani. A fost doar un vis urât. Mama e aici cu tine. 


274 


— Jared a fost, ţipă Kim. Mamă, e îngrozitor! El... el l-a omorât 
pe Scout! 

— Nu, o linişti Janet. A fost doar un vis, Kim. Nu s-a întâmplat 
nimic în realitate. 

— De ce, mamă? suspină Kim. De ce am coșmarurile astea 
oribile cu Jared? 

— Ce coşmaruri? întrebă Janet. 

Se așeză pe pat lângă Kim, care își puse capul în poalele ei. 

— Draga mea, ce ai visat? 

Kim ezită, amintindu-și imaginile din coșmarurile ei. Apoi, 
încet, începu să vorbească, povestindu-i mamei ei lucrurile 
ciudate pe care le văzuse în vis, faptele teribile la care fusese 
martoră. 

— Dar nu erau deloc ca visele obișnuite, mamă, termină ea. 
Păreau atât de reale, că aveam senzaţia că se întâmplau 
aievea! Dar nu era nimic adevărat, nu? 

— Nu, bineînțeles că nu, o linişti Janet, mângâind-o. Știu că 
visele pot da senzaţia că sunt foarte reale, dar nu sunt. Și nu 
trebuie să le lași să te înspăimânte. 

Suflându-și nasul, Kim se ridică și-și șterse lacrimile cu 
mâneca de la cămașa de noapte. 

— Problema e că și Jared s-a schimbat, spuse ea. Nu mai e 
deloc ca înainte. Se uită mohorâtă la mama ei: îţi aduci aminte 
cum eu știam aproape tot ce gândea el? Ce simţea el? 

Janet zâmbi: 

— Legătura dintre gemeni. 

Kim dădu din cap: 

— La fel a fost și în noaptea asta. Era ca și când aș fi știut 
exact ce face. Vedeam totul clar de parcă aș fi stat lângă el. 
Jared... el avea un cuţit și Scout era întins pe o masă și... 

Izbucni din nou în plâns. 

— Dar n-a fost adevărat, o linişti Janet încă o dată. Se ridică în 
picioare și o trase ușor pe Kim după ea: Hai, vino cu mine. O să- 
ți arăt. Mergem la bucătărie și-l luăm pe Scout, care poate să 
doarmă cu tine în seara asta, bine? 

Kim încuviinţă și cobori împreună cu mama ei în bucătărie. 

— Scout? strigă Janet încet. 

Dar nu auzi mișcarea de bun-venit pe care-o făcea câinele de 
obicei, dând din coadă și lovind peretele lângă care stătea. Doar 
liniște. 


275 


Janet aprinse lumina. 

Patul lui Scout era gol. 

Se încruntă, încercând să-și aducă aminte când a văzut 
câinele ultima oară. 

Nu era sigură: 

— Trebuie să fie pe-aici, pe undeva. Vino! 

Dar, un sfert de oră mai târziu, Janet și Kim știau amândouă 
că Scout nu mai era în casă. Și nici afară, pentru că atunci când 
l-au strigat, n-a apărut. 

— Asta nu înseamnă nimic, insistă Janet, în timp ce urcau 
scările spre etajul al doilea. Poate că l-a luat Jared cu el după- 
amiază când a plecat. 

— Nu-l mai place pe Jared, spuse Kim, cu vocea tremurândă. 
De-aia doarme în bucătărie acum! 

— Atunci poate că a plecat cu tatăl tău, spuse Janet. 

Dar îl văzuse pe Ted când plecase și Scout nu era cu el. 

Dar s-ar mai fi putut întâmpla ceva, ceva care i se mai 
întâmplase deja lui Kim: dacă Scout dispăruse în pădure la fel ca 
și Muffin în noaptea în care se mutaseră în casă, aveau să-l 
găsească tot mort? 

Numai gândul la o asemenea grozăvie o făcu pe Janet să se 
cutremure și, parcă printr-un consimţțământ reciproc, nici ea, 
nici Kim nu menţionară această posibilitate. 

e 

Cabana era învăluită în întuneric și, în tăcerea strălucirii 
argintii a lunii, dulăul lui Jake Cumberland stătea perfect 
nemișcat, lipit de pământ, dedesubtul cabanei. Nu se mai 
mișcase și nu mai scosese niciun sunet de când adulmecase 
cele două siluete ce se furișau prin noapte, îndreptându-se către 
casă. Dacă n-ar fi fost în lanț, probabil că ar fi luat-o la goană de 
mult, în loc să stea ascuns în micul adăpost oferit de cabana 
stăpânului său. 

Prădătorii de noapte tăcuseră și ei; nici bufniţele, nici liliecii 
nu mai plecaseră în căutarea vânatului, de parcă toate 
creaturile ar fi dispărut în vizuinile de sub pământ sau în 
scorburile copacilor. 

Niciun pește nu mai sărea în lac, nicio broască nu mai orăcăia 
pe mal; până și insectele pe care ele le căutau păreau să-și fi 
încetat țârâitul în noapte. 


Tăcerea morții cuprinsese întreaga pădure. Un nor negru 
acoperi luna, împiedicând-o să devină martora ceremoniei ce 
avea loc între zidurile cabanei, unde cinci lumânări aprinse pe 
masă încercau să se împotrivească întunericului de nepătruns. 

Luke Roberts stătea lângă Jared Conway, privind fix fiinţa ce 
zăcea pe masă, în centrul pentagramei formate de lumânări. 

În mâna dreaptă Jared ţinea un cuţit - a cărui lamă o ascuţise 
la polizorul lui Jake Cumberland. Unealta cu mâner de piele 
părea să-i vorbească, șoptindu-i despre animalele pe care le 
spintecase, despre leșurile pe care le ciopârţise. Jared îndreptă 
cuțitul spre ofranda de pe masă, dar, chiar înainte de a înfige 
lama în pieptul animalului, se uită pentru ultima oară în ochii ei. 

— Nu, auzi el vocea surorii lui în gând. Oh, Doamne, Jared, nu 
face asta! 

Jared ezită la auzul vocii lui Kim, șoapta aceea venită de 
departe încercând să-l înduplece, să-l oprească. Parcă stătea pe 
marginea unui abis întunecat și fără fund, simțindu-se inexorabil 
atras de el. Fiecare părticică din corpul lui îl împingea să 
pășească dincolo de margine, să se arunce în bezna de 
dedesubt, să se afunde în locul acela nesfârșit. 

Și numai vocea lui Kim reușise să-l oprească. 

— Nu, șopti ea din nou. Te rog, Jared! Nu! 

Privirea lui Jared se opri la capului câinelui. 

Scout zăcea întins pe spate, cu picioarele larg desfăcute, 
oferindu-și resemnat pântecele unei alte creaturi mult mai 
puternice decât el. Capul îi era lăsat într-o parte. Avea gura larg 
deschisă și limba scoasă. 

Unul din ochi - ochii lui căprui, blânzi și plini de încredere - 
părea să se uite la Jared, implorându-l, la fel cum făcea și Kim. 

Dar deja era prea târziu. Înfipse cuțitul în inima câinelui și 
Scout își dădu ultima suflare cu un spasm tăcut. 

Acum nu-i mai rămânea decât să ducă la bun sfârșit 
ceremonia, să ofere jertfa noului său stăpân. 

Scoase cuțitul din cadavrul câinelui și îl potrivi ceva mai jos în 
dreptul pântecelui. i 

Încă ezitând, se mai uită o dată la ochii lui Scout. ÎI străfulgera 
un sentiment de îndoială, aproape insesizabil, ca și cum ceva 
din interiorul lui îi spunea să se dea înapoi - să se îndepărteze 
de marginea abisului. 


277 


Prea târziu. Vocea lui Kim care-l implora dispăru și Jared simţi 
cum alunecă în întuneric. În timp ce Luke privea, Jared înfipse 
vârful cuțitului în leșul lui Scout și îl tăie de la burtă și până la 
gât. Mai făcu patru tăieturi pe fiecare picior, apoi începu să 
jupoaie pielea de pe carnea de dedesubt. Lucră rapid, lama 
părând să-i ghideze mâinile, ca și cum cuțitul ar fi făcut de 
atâtea ori munca asta, încât nu mai avea nevoie de el. 

Tăie cu dexteritate mușchii abdominali, apoi scoase 
măruntaiele animalului. Sfâșie cavitatea toracică și deschise 
pieptul făpturii, scoțând la iveală inima și plămânii. 

Ridicând cuțitul în aer, Jared murmură o incantaţie legată de 
ofranda de sânge pe care urma s-o dăruiască, apoi înfipse 
cuțitul adânc în inimă. Își afundă ambele în mâini în sângele 
care mustea din inima perforată. Cu degetele înroșite unse 
fruntea lui Luke. 

Își introduse încă o dată mâinile în interiorul câinelui 
măcelărit, apoi plecă de lângă masă și începu să picteze pe 
peretele cabanei niște desene complexe ce păreau să vină de 
undeva, din adâncurile subconștientului său. In tot acest timp 
buzele lui murmurau blesteme - blesteme ininteligibile adresate 
bărbatului care își trăise întreaga viață la adăpostul acestei 
cabane. 

e 

Jake Cumberland deschise ochii în întunericul celulei. Se simți 
dezorientat pentru un moment, dar încet mintea i se limpezi și-și 
aminti unde e. Și de ce. 

N-avea să mai iasă din închisoare - știa foarte bine asta. 
Mama lui îi explicase asta când era foarte mic: „Să nu faci 
niciodată nimic care să le permită să te bage la pârnaie, îi 
spusese ea. Pen'că odată ce te bagă acolo, n-o să te mai lase să 
pleci. Nu pe-aicea, prin zonă. Singura cale ca să ieși este cuo 
frânghie în jurul gâtului. Așa i-au făcut și lu' tata, Jake, când 
eram ca tine. Au venit după el într-o noapte și l-au pus la 
pământ, i-au legat o frânghie în jurul gâtului și după aia n-am 
mai avut tată. Așa că să ai grijă ce faci, m-auzi?” 

Acum, în miezul nopţii de Halloween, mai auzi o altă voce în 
minte. O voce, care-i șoptea lucruri necurate: 

„Hai, Jake, fă-o tu, spuse vocea. Nu mai aștepta, Jake! Nu mai 
aștepta răsăritul soarelui. Fă-o acum!” 


La început încercă s-o ignore, dar vocea nu voia să tacă și cu 
fiecare secundă, cu fiecare minut, devenea tot mai puternică. 

„Fă-o, Jake. Știu că vrei s-o faci. Haide, Jake! Acum, Jake! 
Acum!” Vocea căpătă un ritm ameţitor. Fără să se mai 
gândească, Jake se ridică de pe patul sărăcăcios și-și dădu jos 
pantalonii. Începu să rupă materialul fâșii, fâșii. 

„Ştii ce ai de făcut, Jake, îi șoptea vocea. Fă-o. Fă-o acum!” 

Jake începu să înnoade bucăţile de material, degetele lui 
lucrând cu ușurința cu care făcea laţurile pentru capcane. 
Curând termină. 

„Acum, Jake, îi șopti vocea. Fă-o acum!” 

Jake își legă unul din capetele frânghiei împletite în jurul 
gâtului, apoi se urcă în pat și aruncă celălalt capăt pe deasupra 
conductei care traversa celula. 

Îi făcu nod și îi încercă rezistenţa. Era solid; va ţine. 

„Mori! îi ordonă vocea. Mori chiar acum!” 

Fără să se mai gândească la nimic, Jake Cumberland sări de 
pe marginea patului. Pică în gol cam vreo zece centimetri, apoi 
frânghia improvizată se întinse. 

Nu-i rupse gâtul, dar lațul începu să intre adânc în carne, 
oprindu-i răsuflarea. 

Corpul bărbatului zvâcni, iar picioarele i se bălăbăniră haotic. 
Apoi, din întuneric, apăru chipul mamei sale. Era la capătul unei 
tunel și ţinea mâna întinsă înspre el. În timp ce Jake se grăbi să 
o prindă din urmă pe Eulalie, vocea pieri. 

Jake Cumberland era mort. 

e 

Isprăvise cu incantațiile, iar inscripțiile de pe pereți erau 
complete. Jared Conway desprinse capul câinelui de restul 
corpului și îl îndesă în cufăr, acolo unde cu o noapte înainte 
ascunsese capul pisicii. 

Curăţă pielea de ultimele rămășițe de carne, o făcu sul și o 
strecură într-un sac de plastic. În timp ce Luke cără carnea, 
oasele și măruntaiele afară, Jared suflă pe rând în lumânări. 
După ce și ultima flacără se stinse, cabana se adânci într-o 
beznă totală. 

Luând cu el pielea câinelui măcelărit, Jared părăsi cabana și, 
când el și Luke dispărură în întuneric, viața de noapte își reluă 
cursul obișnuit. 


Un păstrăv sări la suprafaţa lacului, în urmărirea unui gândac 
de apă. 

O bufniţă își luă zborul printre copaci, ţinând în gheare un 
șoarece, care se aventurase cu doar câteva momente înainte 
afară din vizuina lui. 

Liliecii își întinseră aripile sub cerul înstelat, hrănindu-se cu 
țânţarii care se ridicau în aer, ieșind din adăposturile lor ascunse 
printre frunze. 

lar dulăul lui Jake Cumberland se târî pe sub cabană, 
adulmecând grămada de măruntaie lăsate chiar în capul scărilor 
și începu să devoreze festinul neașteptat. 

e 

Ted Conway își luă mâinile de pe volan și se rezemă comod 
pe scaunul din faţă al mașinii, așteptând în întuneric. După ce 
plecase de acasă, făcuse exact ceea ce îi promisese lui Janet - 
trecuse pe la casa familiei Roberts. Nu se zărea nicio lumină și 
era liniște. 

Făcu un tur al pieţei, încetinind mașina când ajunse în dreptul 
pizzeriei, dar aruncă numai o privire scurtă prin ferestre, fiind 
sigur că băieţii nu sunt acolo. 

Apoi se întoarse, dar parcă mașina destul de departe de casă 
și așteptă. Auzi cum noaptea nu mai e străbătută de niciun 
sunet, văzu norul care acoperi luna. Mai așteptă puţin, știind că 
în curând veghea sa se va termina. 

În cele din urmă, cerul se limpezi și zgomotele nopţii prinseră 
viaţă din nou. Se îndreptă de spate, cu simţurile ascuţite și 
cercetă atent liziera pădurii. Secundele treceau, transformându- 
se în minute. In cele din urmă, răbdarea îi fu răsplătită când la 
marginea umbrelor întunecate sesiză o mișcare. Dintre copaci 
se iviră două siluete care traversară în tăcere, ca două fantome, 
drumul ce ducea spre casă. Pornind motorul mașinii Toyota, Ted 
băgă în viteză și aprinse farurile. Trase mașina aproape de 
magazie, opri motorul, se dădu jos și trânti portiera. Intră în 
casă pe ușa din spate și se opri o clipă lângă scările ce duceau 
la subsol, ascultând. 

Sunetele muzicii discordante se rostogoleau în sus pe trepte, 
trecând prin ușa despărțitoare. 

Multumit, urcă la etaj și se îndreptă spre dormitorul cel mare 
unde îl așteptau soția și fiica lui. 


280 


— L-am găsit, spuse el zâmbind la vederea ușurării de pe 
chipul lui Janet. Era la pizzerie împreună cu Luke. L-am lăsat pe 
Luke acasă și pe drum am avut o discuţie serioasă cu Jared. 

— Cred că ar fi bine să mă duc să vorbesc și eu cu el, spuse 
Janet, încercând să se dea jos din pat. 

— lar eu cred că ar fi bine să rămâi unde ești, spuse Ted, 
împingând-o blând la loc. Crede-mă, are destule remușcări după 
tot ce i-am zis eu. Tot ce vrei să-i spui tu poate să aștepte până 
mâine dimineaţă. 

Își întoarse privirea spre Kim: 

— lar mâine e zi de școală. Și tu ar trebui să fii în pat, nu? 

— Și Scout? întrebă Kim. Era cu Jared? 

Ted se încruntă: 

— Nu cred. Nu-i aici? 

Kim dădu din cap că nu. 

— Atunci, dacă nu se întoarce până mâine, mă duc să-l caut. 
Dar probabil că e pe undeva, pe-afară. 

— Dar după ce i s-a întâmplat lui Muffin, începu Kim, dar tatăl 
ei o opri. 

— Nu-i același lucru, o asigură el. Scout se va întoarce, îţi 
garantez eu. Hai, acum, treci la culcare! 

Sărutând-o de noapte bună, Ted o urmări cum traversează 
palierul și intră în camera ei. Când ușa se închise, se întoarse în 
dormitor, se dezbrăcă și se băgă în pat lângă Janet. 

— Te simţi mai bine acum? șopti el, luând-o în brațe și 
mușcând-o ușor de ureche. 

Janet se retrase. Să-i spună de fiorul rece pe care îl simţise 
când trecuse prin faţa camerei lui Molly? O să râdă de ea, 
acuzând-o că dă crezare poveștilor acelea idioate cu stafii pe 
care le îndrugau oamenii despre casă? Și cum rămânea cu 
coșmarurile lui Kim? 

Simţind încordarea din trupul ei, Ted se ridică, sprijinindu-se 
în coate: 

— Ceva nu e în regulă, spuse el. Hai, povestește-mi! 

Totuși, Janet ezită, nefiind prea sigură de unde să înceapă. 

— Spune-mi, îi șopti el. Ce s-a întâmplat? 

— Totul a început când urcam scările... 

De fapt, acum, că Ted se întorsese și o mângâia ușor pe 
obraz, i se părea că nimic neobișnuit nu se întâmplase. 


Simţise un curent de aer rece, pe care pur și simplu îl 
exagerase în mintea ei, din cauza casei imense și a orei târzii. 
Dar chiar când era pe punctul de a-i descrie fiorul care-o 
îngrozise, își dădu seama cât de prostește sună. 

Kim avusese un coșmar. 

lar Scout, la fel ca orice câine normal, plecase și el puţin să-și 
facă de cap. 

Lucrul cel mai important era că Jared și Ted ajunseseră acasă 
în siguranţă. Se întoarse cu fața spre el, cuibărindu-se în brațele 
lui. 

— Nu-i nimic, murmură ea. Nu s-a întâmplat nimic. 

Apoi, când degetele lui Ted începură să-i mângâie pielea pe 
sub cămașă, ultimele temeri dispărură în noapte. 

e 

Se apropia miezul nopţii, dar nici părintele Devlin, nici 
părintele MacNeill nu erau pregătiţi să renunţe la privegherea 
lor. 

— Este Halloween, spusese părintele MacNeill mai devreme în 
timpul cinei. Ceva se va întâmpla. O simt. 

— Poate te înșeli, adăugă precaut preotul mai bătrân. Poate 
că ne înșelăm amândoi. 

Așeză o mână, mai mult piele și os, pe Biblia încredinţată de 
Cora Conway în ziua în care murise. 

— Poate că tot ce e scris aici nu înseamnă nimic. Poate că nu 
sunt altceva decât niște vorbe fără șir ale unor femei nefericite. 

— Ştii bine că nu-i așa, replică părintele MacNeill. Și nici 
măcar n-am citit tot. Dacă am putea găsi paginile lipsă... 

— Sunt pierdute, oftă Devlin. Am examinat deja toată Biblia, 
pagină cu pagină. Pur și simplu au dispărut. 

După rugăciunile de seară, cei doi preoţi se retraseră în 
cămăruţa părintelui Devlin, unde părintele MacNeill mai cercetă 
încă o dată Biblia cu atenţie, răsfoind pagină cu pagină. Era atât 
de sigur că le va găsi în cele din urmă, încât de-abia după ce 
întoarse și ultima foaie și verifică grijuliu și cotorul, trebui să 
admită că nu erau acolo. Oftând din greu, împinse Biblia 
deoparte, ca și când ar fi vrut să se îndepărteze de cauza 
dezamăgirii sale. Cartea alunecă pe masă și caseta din spatele 
ei căzu pe podea. Cu o privire plină de regret, se aplecă și ridică 
delicata cutie muzicală. 


— Îmi pare rău, spuse el. Nu știu cum am putut să fiu atât de 
neîndemânatic. 

— Nu-i nimic, îl asigură părintele Devlin. Oricum nu mai 
merge. 

Încruntându-se, părintele MacNeill deschise capacul cutiei. Se 
auzi un clic fin, dar mecanismul era stricat și nu porni să cânte 
nicio melodie. 

— Când am cumpărat-o, conţinea o interpretare groaznică a 
cântecului Ave Maria, chicoti Devlin. Am senzaţia că ea... Cora a 
stricat-o dinadins. 

— Cora? repetă părintele MacNeill. Cora Conway? 

Când Devlin încuviinţă din cap, părintele MacNeill întoarse 
cutia și-i cercetă fundul. Dădu peste o cheiţă ce ieșea printr-o 
plăcuţă de alamă, prinsă în patru şuruburi mititele. Cu inima 
bătându-i de emoție, preotul se repezi pe scări, întorcându-se 
după numai câteva minute cu o trusă metalică de scule. Căută 
nerăbdător prin dezordinea dinăuntru și scoase, în cele din 
urmă, o șurubelniţă mică. 

Un minut mai târziu, desprinse ușor plăcuţa metalică. Găsi 
acolo, împăturite cu grijă, paginile lipsă. Cu mâinile tremurând, 
le desfăcu, le întinse pe masă și începu să citească rândurile 
caligrafiate perfect ale Lorettei Villiers Conway: 


„31 Octombrie 1875 

Este ziua nuntii mele. 

Nu m-am așteptat niciodată să mă mărit, așa de 
bolnavă am fost, și chiar și astăzi mă întreb dacă nu 
cumva ar fi fost mai bine să fi murit. Dar știu că 
trebuie să mă mărit cu Monsenior Melchior Conway, 
dacă nu vreau să sufăr pe veci chinurile iadului, pentru 
că așa mi-au spus tatăl meu și Monseniorul. 

Monseniorul a venit din Philadelphia acum trei luni. 
Preotul nostru l-a rugat să vină, atât de convins era că 
sunt posedată de diavol. Nu-mi amintesc sosirea 
Monseniorului, pentru că asta s-a întâmplat în 
perioada în care căzusem la pat și nu-mi mai amintesc 
mare lucru. Dar ceea ce îmi aduc aminte o să trec pe 
această foaie. 

Mă aflam în pivnita micii noastre case când am 
observat un fel de abur ce se ridica dintr-o gaură din 


283 


podea. Când am inspirat aburul, camera s-a schimbat. 
Totul a devenit auriu și în fata ochilor mei au apărut 
niște imagini superbe. Atunci am văzut și o ființă care 
m-a atins într-un mod pe care nu ar fi trebuit să-l 
permit. 

A doua zi m-am îmbolnăvit și nu pot să descriu aici 
lucrurile pe care zic ei că le-am făcut. Cică m-am 
comportat ca o destrăbălată și că am comis păcate de 
moarte și că de aceea a venit Monsenior Devlin din 
Philadelphia. 

La prima noastră întâlnire - pe care mi-o amintesc 
foarte clar - l-am dus pe Monsenior acolo unde a 
început boala mea. Nu știu cât timp ne-am rugat în 
pivniță în noaptea aceea, dar se pare că n-a fost 
suficient, pentru că Monseniorul m-a obligat să merg și 
noaptea următoare, și apoi încă o noapte. 

Boala mea s-a mai ameliorat ca răspuns la 
rugăciunile Monseniorului, dar acum mi se spune că 
sănătatea mea depinde de el. va renunța la vocația lui 
religioasă ca să se căsătorească cu mine și tatăl meu 
spune că trebuie să accept, deși mie a mă mărita cu 
un preot mi se pare una dintre cele mai grave 
blasfemii." 


Urma un spaţiu gol în care nu fusese scris nimic, apoi 
recunoscu scrisul de mână Lorettei Villiers Conway: 


„S-a făcut! 

Sunt măritată cu Monseniorul prin decizia lui, pentru 
că nici el, nici tatăl meu nu au reușit să-l convingă pe 
preotul nostru să celebreze el ceremonia. Sora Mary 
Anthony a venit la noi după cină și, deși nu a intrat 
deloc în casă, mi-a dat în dar două cruciulițe de aur, 
care, după spusele ei, mă vor proteja pe mine și unul 
dintre copiii mei. Apoi l-a implorat pe Dumnezeu să mă 
ierte pentru păcatele mele. 

Bănuiesc că nu se va întâmpla așa. 

Si nu-l va ierta nici pe Monseniorul Melchior, pentru 
că acum cred că știu adevărul despre ce se ascunde în 
pivnita noastră. Este chiar diavolul care locuiește în 


284 


groapa aceea adâncă și mi-a teamă că Monseniorul a 
devenit servitorul lui. 

Astăzi m-am măritat cu mâna dreaptă a diavolului. 

Monseniorul s-a dăruit pe el însuși - și pe toti întâii 
născuți ai tuturor generatiilor ce o să vină - diavolului 
care se ascunde în subsolul casei, și știu că vom 
prospera pe acest Pământ, dar mai ştiu și că suntem 
condamnați - condamnați pe vecie." 


Se lăsase o tăcere profundă în odăiţa de la etajul al doilea al 
parohiei când părintele MacNeill termină de citit paginile pe care 
Cora Conway le tăiase din Biblie și le ascunsese în cutia 
muzicală. „Dar de ce aceste pagini? De ce nu tăiase Cora din 
Biblie paginile care cuprindeau detaliile despre păcatele familiei 
Conway?” Dar exact în clipa în care își puse întrebarea, 
răspunsul îi veni imediat în minte: din punctul de vedere al 
Corei, acesta era secretul care trebuia păstrat; toate celelalte 
puteau fi atribuite nebuniei, dar aceste prime însemnări 
dovedeau damnarea pe veci a sufletelor tuturor celor din familia 
Conway. 

Părintele Devlin vorbi primul. Vocea îi tremura atât de tare, de 
parcă toată povara anilor săi devenise brusc mai grea. 

— Cu un exorcism, șopti el. Așa a început totul - cu un 
exorcism. 

— Cu un exorcism ratat, îl corectă părintele MacNeill. A venit 
să-l alunge pe Satana, dar a terminat prin a-și vinde sufletul lui. 

Prin fereastra deschisă, se auziră clopotele bisericii Sfântul 
Ignaţiu care anunțau miezul nopţii. Amândoi preoţii se 
cutremurară. Un demon fusese eliberat în St. Albans de 
Halloween, chiar cu un secol în urmă. Acum, în noaptea aceasta, 
își întindea el oare din nou lucrătura asupra orașului? 

e 

— Kimmie? Kimmie, vino! 

Recunoscu vocea lui Jared, dar la început nu-l văzu. Apoi îl 
observă la vreo cincizeci de metri depărtare de ea, făcându-i cu 
mâna. Se aflau într-o poiană, iar el alerga spre un lac și în 
câteva secunde urmau să plonjeze amândoi în apa rece, 
apărând o secundă mai târziu la suprafaţă, râzând și stropindu- 
se. O luă la fugă, făcând tot posibilul să-l prindă din urmă, dar 
Jared era mai rapid decât ea și atunci când Kim ajunse la mal, el 


285 


deja sărise în apă. Se opri la marginea lacului, uitându-se să 
vadă de unde o să apară, mișcându-și ochii dintr-o parte în alta. 

Dar nici urmă de el! 

— Jared! strigă ea. 

Apoi din nou: 

— Jared? 

Când văzu că fratele ei tot nu apare, alergă câţiva metri de-a 
lungul țărmului, mai întâi într-o direcţie, apoi în cealaltă. 

— Mami! ţipă ea. Mami, ajutor! Jared a dispărut! 

Dar, când privi în jur, descoperi că mama ei nu era acolo. 

Apoi îl auzi pe Jared strigând-o din nou, de data asta atât de 
aproape, încât avu senzaţia că i-a spart timpanul: 

— Ajută-mă, Kimmie! Ajută-mă! 

Fără să stea prea mult pe gânduri, Kim se aruncă în lac, 
scufundându-se cât putu ea de adânc în căutarea fratelui ei. La 
început nu văzu decât lumina soarelui filtrată de apa limpede ca 
cristalul; dar, pe măsură ce cobora și mai adânc și lumina 
scădea în intensitate, îl zări. A 

Era aproape de fund și-și întindea mâna către ea. Incercă să 
înoate și mai repede, dând cu putere din picioare, dar în ciuda 
eforturilor depuse, Jared era întotdeauna prea departe ca să-l 
atingă. Apa părea acum să se transforme într-un fel de lichid 
gelatinos și se zbătu cât putu ea de tare să ajungă la el înainte 
să-l piardă definitiv. Apoi, timp de o secundă, vârfurile degetelor 
lor se întâlniră. Încercă să-l prindă de mână, dar el căzu în 
beznă, dispărând. 

Kim se opri din înotat și se lăsă dusă de întuneric. Un vid 
imens - la fel de întunecat ca și apa din jur - își făcu loc în 
interiorul ei și, pe măsură ce se lăsa cuprinsă de el, durerea de a 
nu-și fi putut salva fratele începu să se domolească. 

Întunericul se adânci și mai tare. 

Apoi, de undeva, din neant, apăru o rază de lumină. Pe 
măsură ce o privea, strălucirea acesteia sporea. La început 
crezu că plutește încet înapoi spre suprafața lacului. Dar, când 
deschise în sfârșit ochii larg, apa dispăruse. 

Se afla din nou în încăperea ca o catedrală, care între timp 
crescuse și mai mult. Acum însă nu mai zări nicio urmă de 
lumină orbitoare ca la început; în noaptea asta era pierdută 
complet printre umbrele întunecate ce umpleau spaţiul imens. 
În depărtare se vedea crucea răsturnată, susținută în aer de o 


286 


forță nevăzută.  Hipnotizată, Kim se îndreptă într-acolo. 
Lumânările din jurul altarului începură să ardă. Când lumina 
deveni tot mai puternică, Kim observă cadavrul eviscerat al unui 
animal din care sângele picura într-un pocal argintiu și care 
avea un pumnal înfipt în inimă. 

În partea cealaltă a altarului descoperi două siluete înfășurate 
în robe. La început se apropiară și, pentru un moment, imaginea 
altarului și a crucii dispăru din raza vizuală a lui Kim. Apoi, cele 
două siluete se aplecară puţin și pe fată o cuprinse o frică 
cumplită. 

Încercă să se retragă, dar o forţă invizibilă o ţintui locului. 

Când cele două persoane se dădură într-o parte, Kim văzu 
crucea din nou. 

Un corp micuţ, cu faţa răvășită de durere, era fixat de ea. 

Încheieturile mâinilor erau străpunse cu două ţepușe de 
argint. 

A treia trecea prin picioarele copilului. 

Sângele se prelingea dintr-o rană ce se întindea dinspre piept 
până la baza gâtului. 

„Molly!” 

Kim ţipă cât o ţinu gura și, într-o clipă, cele două siluete se 
întoarseră spre ea. 

Tatăl și fratele ei o priveau cu chipurile pline de ură. 

Țipă din nou și se trezi speriată. 

Pentru o clipă mintea ei se luptă cu rămășițele încă vii ale 
coșmarului ce se stingea. Inima îi bătea atât de tare, încât avea 
senzația că o să-i spargă pieptul, iar pielea îi era lipicioasă din 
pricina sudorii. 

„Un coșmar! își spuse ea. A fost doar un coșmar!” 

Se lăsă încet înapoi pe pernă și încercă să-și șteargă din 
minte și ultimele fragmente ale coșmarului, dar chipurile tatălui 
și fratelui ei continuau să apară din întuneric, rânjindu-i 
zeflemitor. 

Se întoarse pe-o parte, dar visul o însoţi și acum, numai că de 
data asta prin fața ochilor îi trecu imaginea surioarei ei mai mici, 
care stătea atârnată cu capul în jos, ţintuită de crucea 
răsturnată. Viaţa părea să se scurgă încet din trupul ei micut. 

Apoi veni rândul coșmarului anterior să o bântuie, acela în 
care îl văzuse pe Jared ucigându-l pe Scout. 


Încercase să se convingă că și acela fusese doar un vis. Dar 
când se dusese să-l ia pe Scout sus, constatase că acesta 
dispăruse de acasă. 

Când primele raze de lumină anunţară răsăritul zorilor, Kim se 
dădu jos din pat și ieși în vârful picioarelor pe palier. Casa era 
cuprinsă de liniște și, când se strecură până în camera lui Molly, 
avu senzaţia stranie că o pereche de ochi nevăzuţi o urmăresc. 

Se opri în fața ușii, tremurând din toate încheieturile din 
cauza unui fior apărut ca din senin. 

In cele din urmă, întinse mâna spre mânerul metalic, îl răsuci 
și împinse încet ușa. 

Fiorul de gheață o învălui și mai tare în ghearele lui, 
atingându-i sufletul. 

Intră în cameră, chinuindu-se să o zărească pe fetiţă în lumina 
difuză a dimineţii, dar nu reuși să vadă decât niște lenjerie 
mototolită. 

— Molly? șopti ea, apropiindu-se și mai mult de pătuţul fetiţei. 
Molly? Ești bine? 

In pătuţ nu se observa nicio mișcare. Kim se aplecă să 
privească mai bine mormanul de pături și cearșafuri. „Te rog, se 
rugă ea în gând. Dă, Doamne, sa fie bine!” 

Se întinse și apucă marginea păturilor, trăgându-le într-o 
parte. Molly dormea profund cu degetul mare băgat în gură. 
Inăbușindu-și un oftat de ușurare, Kim se aplecă și mai tare, 
sărutând ușor copilul adormit, apoi o înveli cât putu ea de bine. 


288 


SĂRBĂTOAREA TUTUROR SFINŢILOR 


33. 


Cabana lui Jake Cumberland părea suficient de liniștită când 
Corinne Beckwith parcă mașina în micul luminiș de lângă lac. 
Câinele lui Jake stătea tolănit în praf, dar se ridică în patru labe 
când femeia se dădu jos din mașină, înclinându-și capul, de 
parcă ar fi încercat să se hotărască dacă să latre sau nu. 

— Nu-i nimic, căţel, spuse ea cu voce blândă, apropiindu-se 
cu o mână întinsă. 

Dulăul se îndreptă spre ea, cât îi permitea lanțul, iar Corinne 
se asigură că se oprește suficient de departe de colții 
animalului. Lucky îi adulmecă degetele, după care scânci ușor 
și-și scoase limba să o lingă. 

— Așa, bun băiat! spuse ea aplecându-se, ca să-l scarpine 
după urechi, în timp ce privea casa. Pariez că ţi-e foame, nu-i 
așa? Păi, de-aia am și venit aici. Mai întâi o să găsim ceva de 
mâncare și după aia o să ne gândim unde o să stai de acum 
încolo. 

Deși Corinne era convinsă că Lucky nu avea cum s-o 
înţeleagă, ceva din tonul ei îl făcu pe câine să simtă că stăpânul 
lui nu se mai întorcea. Scheună stins și se așeză din nou cu 
botul pe labe, iar Corinne se lăsă și ea pe vine lângă el. 

— Știu, băiete, spuse ea, trecându-i mâna prin blana de pe 
spate. O să-ți fie dor de el, așa-i? 

Îl mai mângâie o dată, după care se ridică și se întoarse spre 
cabană. Părea de-a dreptul părăsită în dimineaţa asta, de parcă 
ar fi știut că singurul ei locatar o abandonase pe veci. Corinne 
făcu un pas înainte, dar câinele sări în patru labe și începu să 
latre. 

— Mă lași să arunc și eu o privire înăuntru sau o să încerci să- 
mi sfâșii gâtul? întrebă Corinne. 

Când întinse mâna din nou spre el, câinele se lipi de picioarele 
ei și se uită la ea cu ochii înroșiți. 

— Din câte văd o să-mi lași gâtul în pace, nu? 


289 


Corinne se îndreptă de spate și continuă să meargă spre 
cabană, cu Lucky pe urmele ei. Când urcă prima treaptă a 
prispei, Lucky schelălăi, iar când puse mâna pe clanţă, începu să 
latre tare. 

Corinne privi întrebător câinele, nefiind foarte sigură dacă 
lătratul era unul de avertizare sau animalul era, pur și simplu, 
nerăbdător să intre. Pentru că nu avea niciun chef să riște să 
trezească instinctul de paznic al câinelui, femeia se duse la 
fereastră și se uită înăuntru. După ce ochii i se obișnuiră cu 
întunericul, văzu desenele ciudate ce fuseseră mâzgălite pe 
întregul perete al cabanei cu un soi de vopsea roșiatică. 

„Vopsea... sau sânge?” 

Simţindu-se tulburată, Corinne se retrase de la fereastră. 
Mâna ei se așeză pe capul câinelui: 

— Cine a fost? întrebă ea. Cine a fost aici? 

Cobori de pe prispă, își căută în geantă telefonul mobil și un 
moment mai târziu vorbea cu soţul ei: 

— Ai face mai bine să vii imediat aici, Ray, îi spuse ea. Ceva 
îngrozitor a avut loc aseară în cabana lui Jake și, după cele 
întâmplate la închisoare noaptea trecută, nimeni nu va mai 
putea da vina pe el pentru o asemenea grozăvie. 

(J 

Douăzeci de minute mai târziu Ray Beckwith stătea împreună 
cu soția sa în mijlocul cabanei lui Jake. Privirea lui se întuneca 
din ce în ce mai tare, pe măsură ce studia ciudatele simboluri 
însângerate care pătau pereții. 

— Am senzaţia că azi-noapte a fost cineva aici și a făcut niște 
ritualuri voodoo, din alea de-ale lui Jake. 

Corinne încuviinţă din cap. Primul gând care-i venise în minte 
când Ray îi spusese despre moartea negrului fusese că cineva 
întorsese magia lui Jake împotriva lui. Deși Corinne nu credea în 
voodoo mai mult decât în orice altă religie, știa totuși că cineva 
asupra căruia se aruncase o vrajă voodoo avea toate șansele să 
se îmbolnăvească și chiar să moară. 

Puterea sugestiei: dacă totuși credeai că poţi să fii omorât de 
vrăji, atunci chiar puteai să mori. 

Și dacă cineva îi sugerase lui Jake ce fel de ritual urma să facă 
împotriva lui, atunci... 

Corinne aproape că-l vedea pe Jake, așteptându-și ceasul în 
celulă, simțind cum îl învăluie puterea magiei negre. Propria 


290 


credinţă era suficientă pentru a-l determina să se spânzure. Dar 
în timp ce cerceta pentagramele și simbolurile de pe perete, 
privirea ei părea să tot fie atrasă de o cruce a cărei latură 
orizontală era mult mai jos decât ar fi trebuit. 

O cruce creștină, răsturnată? 

— Dac-or fi fost sataniști? întrebă ea. 

Ray Beckwith suspină dezaprobator: 

— Acum începi să semeni cu părintele MacNeill. Mai urmează 
să dai vina pe familia Conway, așa cum a făcut el ieri la cimitir. 

Se îndreptă spre ușă: 

— Unde pleci? Nici măcar n-ai cercetat cabana cum trebuie. 

— Să iau câinele, răspunse Beckwith. Poate el ne va duce 
exact la cei care au fost azi-noapte aici. 

Dulăul nu obiectă când Beckwith îi înlocui lanţul cu o lesă 
puternică de piele pe care o ţinea întotdeauna în portbagajul 
mașinii. Dar, când încercă să-l bage în cabană, câinele se 
împotrivi, trăgând de lesă cât putea el de tare, în timp ce Ray se 
chinuia să-l împingă pe ușa din faţă. Când văzu că ofiţerul 
continuă să-l forțeze, Lucky mărâi și se repezi să-l muște. 

— lisuse! Ray își retrase brusc mâna tocmai la timp și privi 
spre câine. Ce naiba are? întrebă el. Doar a mai intrat aici de un 
milion de ori. 

— Ei bine, e clar că acum nu are de gând să intre și nici pe 
mine n-a vrut să mă lase ceva mai devreme, îi spuse Corinne. 
Întrebarea e ce vrea să însemne asta? 

Beckwith se uită la ea, mânios: 

— Înseamnă că Jake a avut un câine tâmpit și năbădăios, care 
nu-i bun de nimic, asta înseamnă! 

— Sau că, indiferent de ce s-a întâmplat aici azi-noapte, 
chestia l-a speriat atât de tare, că nici măcar nu vrea să se mai 
apropie de cabană, zise Corinne. ; 

Puseră câinele la loc în lanţ și se întoarseră în cabană. In timp 
ce Corinne îl supraveghea, soțul ei repetă investigația pe care o 
mai făcuse cu o după-amiază în urmă. 

Peste două minute, scoase la lumină capul tăiat al lui Scout: 

— Oh, Doamne, șopti el. Uită-te la asta! 

Deși stomacul amenința să o lase, Corinne se forță să 
privească obiectul înfiorător din mâinile soţului ei. 

— Știu al cui este câinele, adăugă ea încet. Îi aparţine lui 
Jared Conway. 


291 


34. 


Dimineaţa nu reuși să risipească teroarea pe care Kim o 
simţise noaptea trecută. Când cobori scările, un fior de panică 
încă îi mai străbătea corpul. Deși imensul hol de la intrare arăta 
exact ca ieri, acum îi dădea un sentiment de rău augur, chiar și 
așa, luminat de razele dimineţii. Se opri în capul scărilor, 
tremurând, de parcă valul de gheaţă simţit în camera lui Molly, 
ceva mai devreme, se răspândise acum în toata casa. Când 
trecu prin sala de mese pentru a ajunge la bucătărie, se opri să 
arunce o privire spre fresca pe care mama ei o picta pe peretele 
opus ferestrei. Ușile franceze, perfect executate, terasa falsă, 
chiar și balustrada, arătau exact ca ieri, dar acum, când soarele 
invada camera cu strălucirea lui, părea că mama ei mai 
desenase ceva în grădina din spatele terasei. Kim studie pictura 
câteva minute bune înainte să-și dea seama ce se modificase. 

Grădina părea să moară. 

Florile care până mai ieri erau proaspete și pline de viaţă 
arătau ofilite în dimineaţa asta, iar verdele copacilor nu mai era 
atât de viu, de parcă frunzișul începuse cumva să ruginească. 
„Dar de ce ar fi făcut mama așa ceva?” Kim se apropie de 
perete, să vadă dacă nu fusese aplicată pe deasupra o vopsea, 
dar fiecare frunză căpătase într-un fel sau altul o tentă ușor 
bolnăvicioasă. Fresca, aceeași care cu o zi în urmă dăduse 
încăperii un aer vesel și strălucitor, transmitea acum un 
sentiment sumbru. 

Kim se întoarse. 

Când împinse ușa de la bucătărie, se pregăti instinctiv pentru 
saltul entuziast cu care o obișnuise Scout în fiecare dimineaţă. 
Dar, într-o fracțiune de secundă își aminti că Scout nu mai era 
acasă, iar senzaţia ciudată și neobișnuită care o cuprinsese pe 
scări se intensifică. Se îndreptă spre aragaz și puse la fiert un 
ibric cu apă, după care ieși pe ușa din spate și începu să-l strige 
pe Scout. Așteptând răspunsul câinelui, trase adânc în piept 
aerul dimineţii și simţi cum o parte din încordarea ei se mai 
diminuează. Il mai strigă pe Scout de trei ori, dar, când văzu că 
nu apare, intră înapoi în casă. 

În bucătărie îi găsi pe tatăl ei și pe Jared, stând în picioare 
lângă bufet, cu spatele întors la ea. Imaginea celor două siluete 


292 


înfășurate în robe îi reveni în minte, iar când tatăl ei se răsuci 
înspre ea, o altă amintire o copleși. Expresia pe care o văzuse în 
ochii lor - ura teribilă. 

Halucinaţia îngrozitoare dispăru într-o clipită, când își dădu 
seama că „robele cu glugi” din coșmarul ei nu erau altceva 
decât halatele de baie purtate de cei doi zilnic. 

— Unde-i mama? întreba ea. 

— l-am spus că poate să mai doarmă în dimineaţa asta, spuse 
tatăl ei. ` 

Schimbase oare tatăl ei o privire cu Jared? Nu era sigură. Işi 
lăsă capul într-o parte, încruntându-se nedumerită: 

— S-a întâmplat ceva? Ceva ce eu nu știu? 

De data asta era convinsă că Jared își privise complice tatăl. 
Apoi îi zâmbi. Dar nu era zâmbetul prietenos de pe vremea când 
erau apropiaţi. În dimineata asta Jared îi zâmbise răutăcios: 

— Acum ești și tu paranoică? întrebă el. 

Kim simţi cum se înroșește: 

— Nu sunt paranoică deloc, răspunse ea, puţin precipitată. 
Eu... nu știu. Ceva însă nu e în regulă. 

— Mie mi se pare că asta-i paranoia, nu-i așa, tată? 

Kim se înfurie la culme. „De când Jared și tata deveniseră așa 
de buni prieteni? Mai ales că se presupune că aseară Jared își 
încasase o portie zdravănă de chelfăneală!” 

— Mai bine mă duc sus s-o iau pe Molly, spuse ea, dorindu-și 
brusc să plece din bucătărie. 

— Și ea doarme, spuse Ted încet, pe un ton care o opri brusc 
pe Kim. 

Se întoarse ca să se uite la el. Privirile li se întâlniră. 

— Mai bine te-ai pregăti pentru școală, Kim, zise el calm. Dacă 
nu te grăbești, o să întârzii. Continuă să o privească lung, după 
care îi zâmbi: Bine? 

Kim dădu din cap fără să scoată o vorbă, apoi părăsi 
bucătăria. În timp ce urca scările ca să se îmbrace, trăi senzaţia 
vagă că trebuia să mai facă ceva înainte de a înțelege că este 
prea târziu și că, dacă nu se grăbește, va întârzia la prima oră. 
Se îmbrăcă, încercând totuși să-și amintească ce mai avea de 
făcut, dar, după ce se pieptănă și-și aranjă ghiozdanul, ajunse la 
concluzia că, probabil, nu era ceva foarte important și că putea 
să mai aștepte. 


293 


De-abia când ajunsese la o stradă distanţă de casă își aminti 
de Molly și de coșmarul pe care-l avusese noaptea trecută. Se 
întrebă dacă nu ar trebui să se întoarcă acasă. 

„Doar ca să mă asigur. 

Dar dacă va proceda așa, va întârzia la prima oră. 

Și în plus, coșmarul de azi-noapte fusese doar un coșmar. 

Nu-i așa?” 

e 

Cele două mașini traseră în faţa casei familiei Conway și ambii 
șoferi coborâră. Dar când Corinne Beckwith se luă după Ray, 
care se îndrepta deja spre verandă, soţul ei ridică o mână în sus, 
de parcă ar fi dirijat circulaţia. 

— Să știi că ăsta nu e vreun comitet din care trebuie să faci și 
tu parte, îi reaminti el Corinnei. Cred că o să mă descurc și 
singur de data asta, bine? 

Femeia se uită la Ray: 

— Dacă nu m-aș fi dus acasă la Jake în dimineaţa asta să am 
grijă de câinele lui, atunci..., începu ea. 

Dar se opri brusc pentru că în aer plutea ceva ciudat. Casa îi 
transmitea un sentiment ciudat care o determină să nu-și mai 
dorească să intre acolo, la urma urmei. „E din cauza luminii care 
cade ciudat”, se gândi ea, aruncând o privire spre umbrele care 
întunecau veranda. Dar nu, nu era lumina; întreaga clădire 
părea învăluită într-o mantie întunecată; de parcă ar fi ascuns, 
cu mare greutate, primejdii necunoscute pe care nu le mai 
putea cuprinde. 

„De ce naiba ar vrea cineva să locuiască aici?” se întrebă 
Corinne în timp ce-și lăsă soţul să-și continue singur drumul, 
fără să se mai certe cu el. Dintr-un motiv sau altul, casa Conway 
îi dădea fiori astăzi. 

e 

Ray Beckwith apăsă pe sonerie și de dincolo de ușa grea 
răzbătu sunetul înăbușit al melodiei. Se lăsa când pe un picior, 
când pe altul, așteptând să-i deschidă cineva. Pentru că 
nervozitatea care-l stăpânea încă de când coborâse din mașină 
se accentuă, își spuse pentru a nu știu câta oară că se află aici 
în calitate oficială; n-avea niciun sens să se simtă agitat. 

Și totuși, în mod inexplicabil, așa se simțea. 

Până acum nu avusese nicio experiența proastă cu Ted 
Conway. Sigur, tipul își cam ieșise puţin din fire ieri, dar avea 


294 


toate motivele să se comporte astfel, după ce părintele MacNeill 
îi acuzase, practic, fiul de profanarea mormântului unchiului 
său. lar după ce trecuse pe la Jake Cumberland, i se păruse 
chiar firească atitudinea lui, deși încă mai avea unele dubii. 
Acum Jake era mort, iar dacă soţia lui avea dreptate și capul 
găsit se dovedea că-i aparţine câinelui lui Jared... 

Gândurile îi fură întrerupte când ușa de la intrare se deschise 
și Ted Conway apăru în prag. O secundă Ray avu senzaţia că 
Ted Conway nu-l recunoaște, dar apoi bărbatul zâmbi. 

Un zâmbet care-i lumină chipul și care reuși să alunge teama 
lui Beckwith: 

— Salut, Ray, ce s-a întâmplat? întrebă el. 

Apoi o văzu pe Corinne care aștepta pe trotuar. 

— Să presupun că prezenţa presei indică faptul că nu e doaro 
vizită de curtoazie? Nu-mi spune că părintele MacNeill v-a 
convins și pe voi că Jared a făcut nu știu ce! 

Îi servi un zâmbet și mai strălucitor, după care îi făcu cu 
ochiul, ca și când ei doi ar fi împărțit un secret: 

— Sau e vorba de mine? Te rog, nu-mi spune că cineva deja a 
întocmit o listă cu legile pe care le-am încălcat. Să știi că n-am 
deschis încă hotelul! De-abia peste câteva luni! 

— Cred că e ceva mai serios decât asta. Azi-noapte s-a 
întâmplat ceva la Jake Cumberland acasă. 

Îi povesti lui Ted toată tărășenia și ce găsiseră el și Corinne în 
cufărul lui Jake. 

— lar când Corinne mi-a spus că aveţi un câine exact la fel, 
m-am gândit să trec pe aici să discut cu tine. 

Ted Conway îl privi grav pe ofițer: 

— Vasăzică, tu crezi că Jared și-a luat câinele, l-a dus la 
cabana lui Jake și l-a omorât. Dădu din cap cu tristețe: Ești sigur 
că n-ai stat de vorbă cu părintele MacNeill? Este exact genul de 
baliverne pe care le-ar scorni el. Vocea i se aspri: Dar n-are 
sens, nu-i așa? Se încruntă și mai tare: Asta, exceptând faptul că 
Scout lipsește. Jared i-a dat drumul pe-afară când s-a întors 
acasă, dar până acum nu s-a întors. Ridică din umeri neajutorat: 
Noi am presupus că pe-aici, pe undeva trebuie să fie vreo căţea 
în călduri și știi și tu cum sunt câinii. Imediat ce îi adulmecă 
mirosul, nu-i chip să-i o- prești, nu? 

Ray Beckwith dădu din cap: 


— În niciun caz, încuviinţă și Ray. Uneori sunt mai răi decât 
motanii. Scoase o mică agendă din buzunarul de la geacă: 
Așadar, zici că Jared i-a dat drumul afară? 

— Așa e, răspunse Ted. De fapt, am fost și eu cu el. Eram 
amândoi în bucătărie. În clipa în care Jared a deschis ușa din 
spate, Scout a zbughit-o ca din pușcă. 

— Și băiatul tău? A mai ieșit după aceea pe-afară? 

Ted dădu din cap că nu: 

— Era deja destul de târziu și astăzi trebuia să se ducă la 
școală. În plus, nici nu se simţea prea bine - s-a dus direct în pat 
după ce am încercat să aducem câinele înapoi. In dimineața 
asta s-a trezit puţin răcit, așa că am decis să-l ţinem acasă. Dar 
uite ce-ţi propun eu... ce-ar fi să-ţi dea un telefon imediat ce se 
simte mai întremat? Apoi poţi să vii și să-i pui ce întrebări 
dorești. 

Ray Beckwith închise agenda și o băgă la loc în buzunar. 

— Nu cred că va fi necesar, spuse el. Mi se pare că mi-ai zis 
tot ce aveam nevoie să știu. Probabil că cineva a dat peste 
câine și l-a dus acasă la Jake. L-a folosit într-un soi de ritual 
voodoo. Cred că cineva are ce are cu Jake... 

— Sau cu noi, interveni Ted. E posibil ca acela care a făcut 
asta să fi avut un plan precis. 

ÎI privi fix pe Ray Beckwith. Șeriful se încruntă, în timp ce 
rumega cuvintele lui Ted Conway. Apoi înţelese brusc la ce se 
referea celălalt: 

— Vrei să spui că părintele MacNeill...? întrebă el. 

Ted Conway ridică din nou din umeri: 

— Tu singur ai spus asta, Ray, rosti el încet. Nu eu. 

În timp ce Ted Conway continua să-l privească fix, Ray se 
întrebă de ce o lăsase pe Corinne să-l convingă să vină aici. Era 
atât de evident că nimeni din familia Conway nu era implicat în 
actul de vandalism, că avu senzaţia că își pierduse timpul 
degeaba. 

— Așa e, domnule Conway, mai zise el. Fiţi sigur că n-o să mai 
permit să se întâmple astfel de lucruri. 

Dădu mâna cu Ted și porni să coboare treptele verandei. 

— Ei, bine? întrebă Corinne, curioasă. Era câinele lor? 

Ray dădu din cap: 


296 


— Dar niciunul n-are nimic de-a face cu asta, draga mea. 
Câinele a fugit azi-noapte, iar băiatul era în pat, bolnav. Încă 
mai este. 

Corinne își strânse buzele, bănuitoare: 

— L-ai văzut tu? 

— N-a fost nevoie să-l văd, se răsti el. Eşti măritată cu mine 
de suficientă vreme ca să știi că îmi dau seama când cineva mă 
minte. lar Ted Conway nu mințea. 

Corinne se mai uită încă o dată spre casă. Ted Conway încă 
mai stătea pe verandă și, când privirile li se întâlniră, Corinne 
simţi cum o copleșește un val de ură. 

Dintr-odată, femeia nu-și mai dori decât să plece de acolo. 

Cât mai departe. 


35. 


La prima oră de curs, Kim fu prezentă mai mult fizic, pentru 
că de-abia auzea ce spune sora Clarence. Se uita întruna pe 
fereastră, sperând să-l vadă pe Jared traversând piaţa spre 
școală, dar, când lecţia trecuse de jumătate, își dădu seama că 
n-avea să mai vină. Nici atunci nu reuși să se concentreze. Din 
clipa în care o văzuse pe Sandy Engstrom, simţise că ceva este 
în neregulă. Sandy sosise la școală exact când suna clopoţelul 
și, când trecu pe lângă ea fără s-o bage în seamă, Kim crezu că 
Sandy încearcă să mai ajungă la vestiar în scurtul timp care-i 
mai rămăsese. 

Apoi, când prietena ei intră în clasă, după ce întârziase două 
minute, nu se mai așeză lângă ea, așa cum obișnuia, ci se 
strecură într-una din băncile goale aflate în spatele sălii. 

Sora Clarence nu spusese nimic atunci când Sandy intrase în 
încăpere și Kim se aștepta ca fata să fie trimisă direct la 
părintele Bernard. Dar după ce o privi sever câteva secunde, 
chipul sorei Clarence se umbri de îngrijorare: 

— Sandra? Te simţi bine? 

Toţi elevii se întoarseră să o privească. Era fardată foarte 
strident, dar machiajul neobișnuit pentru ea nu reușea să-i 
ascundă paloarea tenului. 


— N-am nimic, soră Clarence, anunţă ea pe un ton 
provocator, care o făcu pe Kim să închidă ochii la gândul că 
acum Sandy va fi trimisă în biroul directorului. 

Întreaga clasă aproape că-și ţinea răsuflarea, în așteptarea 
verdictului. Dar pentru prima dată de când o știau ei, sora 
Clarence bătu în retragere: 

— Foarte bine, atunci, spuse ea. Dar să știi că nu o să-ți mai 
tolerez și altă întârziere. 

Tot restul orei, Kim se uită pe furiș la prietena ei, dar aceasta 
nu o privi deloc. Când clopoţelul sună, Sandy ieșise deja afară 
din clasă, înainte ca Kim să apuce să-și bage cărțile în ghiozdan. 
Alergă după ea, făcându-și loc prin înghesuiala de pe coridor, 
spre dulapuri, acolo unde altădată obișnuiau să se întâlnească în 
pauze. 

Dar Sandy nu era acolo. 

Sandy nu fusese nici la biserică ieri. 

Sandy nici nu o sunase măcar. 

lar în dimineaţa asta, nu-i vorbise deloc. 

Kim se pregătea să se întoarcă la vestiarul ei, când o zări pe 
Sandy prin ușa de sticlă de la intrarea principală. Se uită la 
imensul ceas de pe peretele de deasupra ușii și văzu că mai are 
cinci minute la dispoziţie, până la următoarea oră. Trecând 
printre elevii care se înghesuiau de colo-colo, ieși afară și cobori 
pe trotuar. 

Sandy discuta aprins cu Luke Roberts. Când Kim se apropie 
de ei, cei doi adolescenţi tăcură. 

— Sandy? întrebă ea șovăielnic. Ce s-a întâmplat? 

Sandy se întoarse și o privi fix. Când Kim se uită în ochii 
prietenei ei - care păreau să fi intrat adânc în orbite - o văzu. 

Era aceeași privire pe care o văzuse în ochii fratelui ei de 
dimineaţă. Și pe care o văzuse și în ochii tatălui ei. 

Și, când Luke se întoarse și el spre ea, o văzu și în ochii lui. 

Pulsul i-o luă brusc razna când o imagine răsări în mintea ei, 
aceeași din coșmarul în care Sandy și Luke se tăvăleau în faţa 
ciudatului altar cu crucea răsturnată. 

Apoi Sandy îi vorbi pe un ton furios pe care Kim nu-l mai 
auzise niciodată la ea: 

— Lasă-ne în pace, stricato! 

Kim se holbă practic, şocată, dar chiar când cuvintele o loviră, 
o altă amintire îi invadă gândurile. 


298 


„Sandy vorbea exact ca Jared! Exact ca Jared atunci când 
părintele MacNeill venise ieri după-amiază acasă la ei!” 

Făcu un pas spre prietena ei. Fără niciun fel de avertisment, 
Sandy o scuipă, aruncând spre ea o flegmă verzuie ce începu să 
i se întindă pe bluză. Kim privi șocată pata de pe bluză, apoi, 
când Luke și Sandy izbucniră în hohote batjocoritoare de râs, se 
răsuci și o rupse la fugă spre școală. Pe obraji îi curgeau lacrimi 
de umilinţă, iar elevii, care nu mai erau în număr așa de mare, îi 
făcură loc să treacă, uimiţi, în timp ce ea se repezi să intre în 
toaleta pentru fete. Lăsă ghiozdanul pe podea și se privi în 
oglindă. Faţa îi era la fel de palidă ca a lui Sandy și când 
imaginile începură să i se învălmășească în cap - unele dintre 
ele reale, altele provenind din vis, dar toate oribile - se simți 
cuprinsă de teroare și de confuzie. 

Dădu drumul apei să curgă, se spălă pe față, apoi încercă să 
șteargă pata de flegmă de pe bluză. „Sandy m-a scuipat! M-a 
scuipat pur și simplu! Cum putea să...” 

Dar nu-și mai continuă gândul când se văzu în oglindă. Se uită 
în jos, spre bluză și acolo unde fusese flegma nu mai rămăsese 
decât o gaură. 

O gaură cu marginile negre, de parcă ar fi fost arsă. 

De pe buze îi ieși un scâncet. Frecă și mai tare bluza, de parcă 
ar fi vrut să îndepărteze nu numai mizeria de pe material, dar și 
gaura însăși. Încă se mai chinuia, când își auzi numele: 

— Kimmie? Kimmie! 

Tresări speriată și, când privi în oglindă, îl văzu. 

„Jared!” 

Se răsuci pe loc. 

Toaleta era goală; era singură. 

— Kimmie! 

Se mai întoarse încă o dată, dar de data asta nu mai văzu 
nimic în oglindă. 

— Kimmie, ajută-mă! 

Vocea lui Jared avea o undă de implorare acum și își aminti 
coșmarul de dimineaţă, în care Jared se îneca, iar ea încercase 
să ajungă la el, dar nu reușise. 

— Jared? șopti ea, dar nu se auzi decât ecoul propriului 
strigăt. Oh, Doamne, Jared, ce se întâmplă cu noi? 


299 


O secundă mai târziu îl auzi din nou strigând-o, dar acum 
vocea părea să vină de dincolo de ușă. Lăsându-și ghiozdanul pe 
jos, Kim se repezi afară din toaletă. 

Coridorul era pustiu. 

Și totuși auzea vocea lui Jared, strigând-o. 

Urmări vocea, trecând dintr-un coridor în altul. 

Apoi urcă niște scări. 

Și aici un alt coridor. 

Amintirile o copleșeau din ce în ce mai tare - imaginea 
coridoarelor pe care alergase urmărită de o ameninţare 
invizibilă - dar nimic nu reușea să o împiedice să meargă și mai 
departe, călăuzită de vocea tot mai stinsă a lui Jared. 

În sfârșit, ajunse la o ușă închisă. Se opri ca paralizată, având 
certitudinea teribilă că știe ce se găsește în spatele ei. 

Catedrala ciudată, unde fusese martora atâtor orori! 

Unde chiar azi-dimineaţă o văzuse pe micuța Molly ţintuită cu 
capul în jos pe crucea din fața altarului, cu flăcările lumânărilor 
care aruncau umbre mișcătoare pe chipul ei îngrozit. 

Apoi, în învălmășeala aceea de gânduri, auzi din nou vocea lui 
Jared: 

Își luă inima-n dinți și deschise ușa. 

Nu era catedrala. 

Era laboratorul de biologie, aranjat frumos, cu mesele de 
lucru zincate, fiecare cu propria chiuvetă. 

Pe pereţi fuseseră amenajate rafturi pe care stăteau toate 
speciile din lume, broaște și șoareci puși în borcane, în urma 
disecțiilor, organele unor animale mai mari, toate plutind în 
formol. În timp ce privea borcanele sigilate, Kim observă că 
acestea erau acum pline cu sânge - care începuse să se reverse 
din ele. lar în fiecare dintre ele fusese așezată câte o părticică 
din trupul lui Molly. 

Un picior într-unul, celălalt, în altul. Într-un alt borcan era o 
mânuţă. lar în borcanul cel mai mare plutea capul lui Molly. 

Ochii fetiţei erau larg-deschiși, iar gura rămăsese strâmbă, 
într-un rictus de agonie. Părea să privească prin marea de sânge 
fix spre Kim, povestindu-i parcă toată durerea pe care o simţise 
în timp ce... 

Urlând, cuprinsă de panică, Kim își prinse capul în mâini, 
nemaiputând să suporte. Dar, oriunde se întorcea, descoperea 


300 


alte borcane și alte borcane, și din interiorul fiecăruia Molly o 
privea îngrozită. 

Kim continuă să ţipe și când mintea ei nu mai reuși să îndure 
imaginile ce o înconjurau, căzu pe podea, plângând în hohote și 
gemând: 

— Nu, imploră ea. Oh, nu... te rog, nu... 


36. 


Janet se trezi încet, bucurându-se de lumina soarelui ce 
pătrundea prin fereastră și de amintirea nopţii petrecute în 
braţele soțului ei. Fusese exact ca în luna lor de miere, înainte 
ca patima beţiei să le întunece viața. Ciudat cum de lăsase 
timpul să treacă pe lângă ei fără să înțeleagă amândoi care era, 
de fapt, problema. Dar acum, că totul se terminase - iar Ted 
Conway de care se îndrăgostise revenise în viața ei - putea să 
vadă exact cum se întâmplase totul, cum îl lăsase pe Ted- 
alcoolicul să le strice mariajul. Ideea era că nu suferise niciodată 
atât de mult într-o singură zi, încât să fie nevoită să accepte 
realitatea crudă. Nu până în noaptea aceea când Ted băuse 
întruna după cearta lor, pentru ca, în cele din urmă, să realizeze 
că Janet urma să-l părăsească. 

Se întinse lasciv, simțind încă, pe trup, mâinile lui Ted, gura 
lui pe a ei și puterea lui posesivă și dulce în timp ce făceau 
dragoste. Se scutură din reverie când auzi dangătul înfundat al 
pendulei din sufragerie. Când bătu de șapte, aruncă cearșaful 
într-o parte - dacă nu se grăbea, n-o să mai aibă timp să 
pregătească micul dejun pentru Kim și Jared. 

Ceasul mai bătu de două ori. 

„Nouă?” 

N-avea cum să fie nouă - nu dormea niciodată mai târziu de 
șapte și de cele mai multe ori se trezea chiar la șase. Aruncă o 
privire spre ceasul de pe noptieră și văzu într-adevăr cât de mult 
dormise. „De ce nu o trezise nimeni? De ce...” 

Apoi răspunsul îi veni brusc în cap. Ted știa cât de obosită și 
de îngrijorată fusese pentru Jared. Chiar și după ce făcuseră 
dragoste, rămăsese trează, până când Ted o determinase să 
vorbească. Fusese dificil - era atât de obișnuită să-și rezolve 


301 


singură problemele, încât uitase cum e să le discute împreună 
cu Ted, dar el reușise să o facă să-și descarce sufletul și chiar 
acceptă ideea ei că Jared nu era, pur și simplu, în perioada de 
creștere și că ceva mai grav se întâmpla cu el. De-abia după ce 
îi promisese că se vor ocupa împreună de acest aspect 
adormise. 

In braţele lui, simțindu-se în siguranţă, liniștită și iubită. 

lar în dimineaţa asta el se hotărâse, evident, să o lase să mai 
doarmă și să aibă singur grijă de copii. Își puse pe ea un halat 
subțire de casă și se îndreptă spre dormitorul lui Molly, 
așteptându-se să o găsească pe micuță jucându-se în pătuțul ei. 
Dar Molly nu era acolo, iar așternuturile fuseseră aranjate 
frumos exact așa cum făcea ea. Oftând mulţumită, ieși pe 
palier. 

Imediat simţi că ceva nu este în regulă. 

Se uită în jos, spre holul de la intrare, apoi se opri în capul 
scărilor. „Oare să fie lumina de vină?” 

Privi în sus, spre luminatorul din tavan, dar acesta arăta la fel 
ca în ziua în care îl curățase Ted. Se uită încă o dată în jos și își 
dădu seama că totuși plutea ceva ciudat în casă, ca și când un 
soi de abur acoperea totul în jur. Janet clipi repede de câteva 
ori, se frecă la ochi, dar aburul nu dispăru. Apoi, când începu să 
coboare scările, îl simţi. 

Un fior rece o pătrunse până în măduva oaselor, de parcă s-ar 
fi trezit brusc în mijlocul iernii. Dar noaptea fusese suficient de 
caldă ca să lase ferestrele deschise și le fusese suficientă o 
singură pătură subţire. La un moment dat chiar - probabil când 
soarele invadase camera cu razele lui călduroase - se dezvelise, 
împingând-o cât colo. Și totuși, pe măsură ce cobora scările, 
aerul devenea tot mai rece, iar când păși pe palierul de la primul 
etaj, începu deja să tremure. 

Se opri în capul următorului șir de trepte. Aburul se făcuse și 
mai gros acum, dar, deși nu mirosea a nimic, aerul era greu de 
respirat. 

„O fi vreo substanță?” 

Aha, fără îndoială asta trebuia să fie - probabil că Ted vopsea 
sau curăța niște obiecte, ori... 

„Molly! 

Unde e Molly? Dacă inspiră vaporii ăștia...” 


302 


Janet cobori scările în goană, trecând prin sala de mese și 
îndreptându-se spre bucătărie. Apoi surprinse o schimbare cu 
coada ochiului și întorcându-se, privi fresca la care lucrase cu o 
seară în urmă. 

Ornamentele de marmură ale terasei pe care le pictase cu 
atâta migală, ca să-i dea un aspect cât mai aproape de realitate, 
păreau acum îmbătrânite și pătate. 

Balustrada era ciobită și lovită. 

lar în spatele ei, grădina creată cu atâta zel, colorând fiecare 
frunză și fiecare boboc cu cea mai mare grijă, murise. 

Frunzele dispăruseră, lăsând în urma lor doar niște crengi și 
ramuri golașe. Până și lumina argintie a lunii se topise, iar cerul 
era colorat în verde închis, de parcă anunţa sosirea unei furtuni 
puternice. 

„E imposibil!” se gândi ea. Nimeni nu avea cum să picteze 
atât peste vechiul desen în doar câteva ore cât dormise ea! 

Asta era! Asta trebuia să fie. 

Probabil că încă mai dormea și trăia un coșmar din care se va 
trezi într-un minut sau două. Va fi în patul ei și îi va lua câteva 
secunde să își dea seama că munca ei - cea mai bună lucrare 
pe care o făcuse vreodată - nu fusese distrusă. 

Dar nu se trezi. 

În schimb, fresca păru să prindă viaţă. Norii de pe cer se 
întunecară, iar ramurile copacilor începură să se miște, 
aplecându-se înainte, întinzându-și spre ea crengile ca niște 
degete scheletice. Vârfurile lor se transformară în gheare și 
când una dintre ramuri pocni chiar în faţa ei, Janet se întoarse 
instinctiv și o luă la goană spre bucătărie. 

Atunci auzi un plânset înăbușit, de undeva, de tare departe. 

Se opri ca paralizată, cu o mână pe clanţa de la bucătărie, 
ascultând. 

Se auzi din nou. 

„Un copil? 

Molly?” 

Împinse ușa și intră în bucătărie, căutând din ochi ţarcul lui 
Molly, care era așezat într-un colţ, departe de aragaz. 

Gol! 

Simţi că-și pierde minţile. Mașina era afară, deci Ted nu 
plecase nicăieri împreună cu Molly. „Unde e fetița? Unde e el?” 

În garaj? 


303 


Nu! Plânsetul pe care-l auzise - iar acum avea certitudinea că 
era al lui Molly - venea de undeva din interiorul casei! Se 
întoarse din nou în sala de mese. 

Sunetul care răzbi până la ea era acum atât de stins, încât 
trebui să facă eforturi uriașe ca să-l perceapă. Janet își ţinu 
răsuflarea, dorindu-și să poată cumva să pună capăt bătăilor 
inimii. 

„Acolo!” 

Un sunet slab, ritmat, atât de slab, încât nu era foarte sigură 
dacă-l auzea sau doar îl simţea. Părea să vină chiar din podea, 
trecându-i prin picioare, străbătându-i corpul pentru a ajunge în 
mintea ei. 

Pivniţa! 

Venea din pivniţă. 

Împinse ușa ce ducea la subsol și aerul fu străbătut din nou 
de plânsetul înăbușit al copilului. Numai că de data asta era 
mult mai clar. Bâjbâi după întrerupător. Îl răsuci: 

— Molly? 

Niciun răspuns. 

— Molly! 

Apoi: 

— Ted? Ești acolo, jos? 

Nu primi niciun răspuns, așa că începu să coboare treptele. 

Pe măsură ce înainta, fiorul de gheaţă o strângea și mai tare 
în ghearele lui. 

O ceață groasă păru să apară din neant și lumina aruncată de 
singurul bec se întunecă, transformându-se într-o strălucire 
pală. Becul dădea impresia că e suspendat în aburul acela 
straniu. 

Cu fiecare pas făcut sunetul ritmat se auzea și mai tare, și la 
fel și plânsetul copilului. 

Nu mai avea niciun dubiu că era vorba despre Molly. 

Janet ajunse, în sfârșit, la capătul scărilor, lângă ușa camerei 
lui Jared. Ritmul pulsa în jurul ei acum, acoperindu-i bubuiturile 
inimii, dar încă mai percepea suspinele fetiţei ei mai mici. Puse 
mâna pe clanţă și se opri, când o prevestire rea îi copleși 
sufletul. Simţi nevoia stringentă să plece din faţa ușii închise, să 
scape de ritmul înnebunitor al muzicii și de frigul oribil. 

Dar nu putea. 

Nu, până când n-o găsea pe Molly. 


304 


Clanţa era atât de rece, încât degetele îi amorțiră și, când 
apăsă pe ea, o clipă avu senzaţia că ușa este închisă. 

Dar ușa cedă în cele din urmă. 

Lumina de deasupra ei se stinse brusc. 

Janet îngheţă în întuneric. 

Becul. Nu era decât un bec! Deasupra ei nu se afla nimeni; nu 
stinsese nimeni lumina. Totuși, peste tot în jur - pretutindeni și 
nicăieri - ascuns în beznă, îi putea simţi prezența. 

Întunericul o împietrise în locul acela unde stătea ca un 
gândac prins într-un insectar. Incercă din toate puterile să se 
desprindă de acolo și să fugă în sus pe scări, să scape de 
teroarea care o ţinea în gheare. 

Apoi, o auzi pe Molly ţipând. 

De data asta, vocea fiicei ei era plină de groază. Într-o 
secundă instinctele materne ale lui Janet ieșiră la suprafață. 
Propriile temeri dispărură și își scutură de pe umeri greutatea 
imensă a întunericului, împingând ușa. 

Acesta se crăpă puţin și un licăr de lumină se strecură prin 
deschizătură. 

Janet împinse și mai tare, și ușa se deschise larg. 

Când văzu ce se găsește dincolo de ea, încremeni ca o stană 
de piatră, teroarea depășind orice simţise ea vreodată. 

Incepu să urle. 

să urle. 

Și să urle... 

e 

Cineva îi striga numele de departe, dar era un sunet atât de 
slab, încât de-abia ajungea până la ea. Dar apoi îl auzi din nou: 
renunțase disperat să mai creadă că ea putea să îl audă. 

Strigatul se auzi și a treia oară, numai că de data asta mai 
tare. 

— Kim? Kim! Kim, mă auzi? 

O mână o scutura ușor. Își deschise ochii și se uită în sus. 
Descoperi trei chipuri aplecate deasupra ei, dar trăsăturile lor 
erau estompate de lumina ce bătea din spate. Apoi, când 
privirea i se limpezi, le recunoscu. 

Sora Clarence. Părintele Bernard. Părintele MacNeill. 

„Unde sunt?” Mai devreme se afla într-un lac, încercând să-l 
salveze pe Jared, însă... 


305 


Încercă să se ridice, dar sora Clarence o împinse blând înapoi. 

— Liniștește-te, Kim. Nu încerca să te ridici. Spune-ne doar ce 
s-a întâmplat. 

— Jared! mormăi Kim. Are nevoie de mine! El este... 

Dar înainte să mai adauge ceva mintea i se limpezi și ea. 

— Molly! strigă Kim. 

Işi duse mâinile la ochi, dând din cap, de parcă ar fi încercat 
să alunge amintirea celor văzute. 

— Au tăiat-o! Au tăiat-o și au pus-o în borcane, și... 

Izbucni în hohote de plâns atât de sfâșietoare, încât sora 
Clarence o luă în braţe și începu s-o mângâie încet pe păr. 

— Liniștește-te, Kim. Suntem aici cu tine. Nu ţi se va întâmpla 
nimic. Dar încearcă să ne povestești ce ai văzut. 

O înșiruire de imagini se derulă rapid în mintea ei și Kim 
strânse cruciulița de aur dăruită de mătușa Cora. 

— Ce este? șopti ea. Ce s-a întâmplat cu Jared? El... 

— Ssss, copilă, o calmă sora Clarence. Cu noi ești în 
siguranţă. Totul va fi bine. 

Dar Kim știa că sora Clarence nu credea nici ea ce spunea. 

— Povestește-ne, zise și părintele MacNeill. Nu-ţi face griji 
chiar dacă o să ţi să pară ciudat. Dar trebuie să ne spui tot. 

Kim se înecă în momentul în care îi veni iar să plângă: 

— Mama spune că sunt doar coşmaruri și... 

Se opri din nou, amintindu-și scena îngrozitoare în care Sandy 
și Luke făceau dragoste în faţa altarului înconjurat de lumânări. 

— Nu pot, șopti ea. E... e... 

— Știu, spuse părintele MacNeill. 

O atinse cu degetele pe frunte, de parcă ar fi vrut să-i ofere 
binecuvântarea lui. 

— Oricât ţi s-ar părea de îngrozitor, povestește-ne! Poţi avea 
încredere în noi. 

In timp ce degetele reci ale preotului continuau să o mângâie 
chiar deasupra sprâncenelor, Kim simţi cum groaza din suflet îi 
dispare încet, încet. Incepu să le povestească pe îndelete toate 
coșmarurile pe care le avusese de când ea și familia ei se 
mutaseră în casa de la marginea orașului. Le relată dispariţia lui 
Muffin, apoi a lui Scout și umilinţa îndurată atunci când Sandy o 
scuipase. 


— Apoi, azi-dimineaţă, ceva mai târziu, sfârși ea, cu vocea 
plină de suspine, oh, eu... eu am crezut... oh, Doamne, eu am 
crezut că Jared și tatăl meu au omorât-o pe surioara mea! 

Se uită în ochii părintelui MacNeill: 

— Eram în laboratorul de biologie și am văzut... 

Se opri atunci când un alt hohot de plâns ameninţă să o înece 
din nou, dar continuă. 

— Am văzut-o pe Molly. Era tăiată în bucăţi și o puseseră în 
borcane și... și... 

Se uită înspre preot, parcă implorându-l: 

— Ce este, părinte? Ce se întâmplă? 

În loc să-i răspundă la întrebare, părintele MacNeill îi atinse 
mâna care ţinea strâns cruciulița. 

— De unde ai asta? întrebă el. 

Kim se încruntă: 

— M... mătușa mea mi-a dat-o, rosti ea nesigur. Mătușa Cora 
mi-a dat-o înainte să moară. 

Preotul dădu din cap. 

— Și mai e una, nu-i așa? întrebă el. 

Kim scutură din cap, dar apoi își aminti scena din camera 
mătușii ei, și încuviință. 

— Era pentru Molly, șopti ea. A luat-o mama. 

În acel moment părintele MacNeill îi luă ambele mâini într-ale 
sale și o privi drept în ochi. 

— Vreau să te gândești bine, spuse el. l-a pus mama ta 
cruciulița lui Molly? 

Kim dădu din cap că nu: 

— A zis că o ţine până când Molly o să mai crească. 

— Dar e în casă? insistă părintele MacNeill. 

— Da, probabil că e în caseta cu bijuterii a mamei. 

— lar acum zici că l-ai auzit pe Jared cum te striga? 

Încă o dată Kim dădu din cap: 

— Dar nu era el, nu-i așa? Adică vreau să spun că eraţi 
dumneavoastră când încercaţi să mă treziţi, nu? 

Preotul îi strânse și mai tare mâinile într-ale sale și o privi fix: 

— O să-ţi spun ceva, Kim. 

Tonul vocii lui o făcu pe fată aproape să-și piardă minţile, dar 
preotul continua să o strângă și mai tare. 

— Trebuie să fii puternică, mai adăugă el. Poţi să faci asta? 

Kim ezită, dar se forță să răspundă că da. 


307 


— N-au fost simple coșmaruri, Kim, îi spuse părintele 
MacNeill. Niciunul dintre ele. Tot ce ai văzut - tot ce ai crezut că 
ai visat - s-a întâmplat în realitate. Totul. 


37. 


„E imposibil!” 

Nimic din ceea ce vedea nu putea fi adevărat. 

Ultimul strigăt al lui Janet continua să fie amplificat la 
nesfârșit de încăperea imensă. 

Mușchii îi deveniseră inerti și pentru o clipă, care i se păru o 
veșnicie, avu senzaţia că o să se prăbușească pe podea. 

Căuta confuză printre cotloanele minţii ceva, orice, care să-i 
ofere un sens, o explicaţie pentru scena ce se desfășura în faţa 
ochilor ei. 

„Un coșmar?” 

Dar era trează! Ştia că e trează. 

O halucinație. Fără îndoială era vorba de o halucinație - toate 
schimbările pe care le observase, aspectul ciudat al casei, 
bizarele alternări de culori din fresca de pe perete, nu puteau fi 
altceva decât niște halucinaţii. 

Încercă să se familiarizeze cu imaginea din faţa ei. Camera lui 
Jared, încăperea aceea cu iz statut și pereți negri dispăruse. Dar 
ceea ce găsise în locul ei nu avea cum să existe. Când ușa se 
deschisese încet, lumina puternică o orbi pentru câteva 
secunde, dar apoi privirea i se limpezise și văzu un spaţiu ce se 
întindea la nesfârșit, cu marginile pierzându-se în umbre 
întunecate, invadat de lumina rece care părea să vină de peste 
tot - și de nicăieri. Însă imaginea ce o făcuse să tipe, 
smulgându-i din gâtlej acel urlet de oroare - era altarul ce se 
întrezărea în depărtare și care domina întregul spaţiu, deși 
părea imposibil de atins. 

Oase. Întreaga încăpere era construită din oase umane - mii 
de oase. Altarul era acoperit cu lumânări aprinse, care 
răspândeau un miros de carne arsă ce se îmbiba în aerul 
încărcat de un fum gros. Pe altar zăceau rămășițele unei mâini. 

O mână de om. 

Mâna dreaptă. 


Unghiile erau crăpate, pielea atârna, iar degetul arătător 
părea a fi îndreptat spre ea. Știu instinctiv de unde provenea: 
din mormântul profanat al lui George Conway. Când imaginea 
începu să-i mistuie creierul, se chinui să-și întoarcă privirea în 
altă parte, doar pentru a da peste altceva la fel de îngrozitor. O 
recunoscu imediat: era una din labele din față ale câinelui lui 
Jared, era laba lui Scout. Alături zăcea piciorul unui alt animal, 
dar pe acesta, din fericire, nu-l recunoscu. 

Simţind că mai are puţin și i se face rău, își mută privirea de 
pe lucrurile acelea respingătoare, dar dădu peste o imagine și 
mai oribilă: deasupra altarului plutea o cruce răsturnată. 

De cruce era țintuit un corp, susținut printr-o singură ţeapă 
ce-i pătrundea prin ambele picioare, și al cărui cap se bălăbănea 
în jos. Încă alte două ţepușe străpungeau încheieturile de la 
mâini, ţintuindu-le astfel de cruce. 

În partea dreaptă a corpului se căsca o gaură mare din care 
picura sânge. Sânge și altceva. 

O masă de viermi ce mișunau erupea din rana imensă. 

În cele din urmă, Janet privi chipul siluetei și ţipetele ei 
umplură camera imensă, dar se răsfrânseră asupra ei sub forma 
unor hohote de râs sarcastice. Pentru că deasupra altarului își 
recunoscuse propriile trăsături, schimonosite de groază, pătate 
de sângele ce i se scurgea în păr. 

Atunci simţi durerea. Picioarele și mâinile i se zvârcoliră în 
agonie, iar rana plină de viermii flămânzi o ardea cu o durere 
insuportabilă. Simţea căldura sângelui ce izvora din rană, iar 
nările i se umplură de un miros statut, alterat. Încercă să facă 
un pas înapoi, căzu în genunchi și urlă din nou când mâinile 
însângerate atinseră podeaua. 

Droguri! 

Asta era! Cineva o drogase. Dar nici așa n-avea sens, pentru 
că își amintea totul perfect, din momentul în care Ted venise 
acasă noaptea trecută. 

Făcuseră dragoste. 

Adormise în braţele lui. 

Se trezise bine dispusă și mulțumită. 

Nu mâncase nimic, nu băuse nimic. 

„Atunci cum...?” Dar n-avea să mai apuce să-și termine 
întrebarea niciodată, pentru că în acel moment apărură două 
siluete. Deși stăteau cu spatele la ea, îi recunoscu imediat. 


309 


Soțul ei! 

Și fiul său! 

Împreună așezară pe altar un pachet învelit într-o piele de 
animal. 

O piele acoperită cu blană aurie. 

Apoi, chiar înainte de a înţelege ce este pielea aceea, simţi ce 
se afla înfășurat în ea. 

— Molly! ţipă ea. 

Ignorând durerea cumplită din mâini și din picioare, Janet se 
repezi spre altarul grotesc. De undeva se auzi un hohot de râs 
îngrozitor, iar Ted și Jared se întoarseră să o privească. 

Ted își îndreptă un deget spre ea și Janet simţi cum este 
străpunsă de un val atât de fierbinte, de parcă ar fi fost tăiată cu 
laserul. Încercă totuși să ajungă la altar, întinzându-și mâinile, 
strigând numele fetiţei ei mai mici: 

— Molly... Molly... Molly... Molly... 

Râsul batjocoritor îi răsună din nou în urechi și simţi fulgerul 
dureros al forței invizibile, care venea din mâna lui Ted. 

Apoi, când mai avea doar câţiva metri până la altar, Ted 
vorbi: 

— Oprește-o! 

Jared porni spre mama lui, ţinând în mâna dreaptă un pumnal 
strălucitor. 


38. 


Părintele MacNeill o ţinu pe Kim de mâini și se uită adânc în 
ochii ei. Încă se mai vedea teroarea din ei, dar acum mai 
apăruse și altceva: o privire dârză care începea să ia locul fricii. 

Stăteau în faţa casei și hotărârea fetei biruise teama 
paralizantă ce o copleșise în laboratorul de biologie de la școală. 

— Poţi s-o faci, Kimberley, spuse el încet. Nu uita că mătușa 
ta a avut dreptate. Crucea te va apăra. O să vezi lucruri mult 
mai înspăimântătoare decât îţi poţi tu imagina, dar atâta timp 
cât vei purta crucea, vei fi în siguranţă. Înţelegi? 

Kim ezită, dar apoi încuviinţă din cap. „În siguranţă”, șopti în 
sinea ei. Cuvintele se transformaseră într-un fel de rugăciune, 
pe care continua să o repete, în timp ce degetele se agăţau de 


310 


crucea aurie de la gât: „În siguranţă... În siguranţă... În 
siguranţă...” Dar dacă se rupea lanţul? Dar dacă pierdea crucea 
și... 

— Kim... Kiiimmmmm... 

Din nou vocea lui Jared! Acum însă se auzea și mai încet, de 
parcă fratele ei s-ar fi scufundat tot mai mult în adâncurile din 
coșmarul ei, acolo unde ea nu îl putea ajunge. 

— Acum, șopti ea, adresându-se atât ei, cât și celor doi preoţi 
care o însoțeau. 

Lăsându-i pe trotuar, fata porni către casă. 

— Nu putem s-o lăsăm singură înăuntru, spuse părintele 
Bernard, în timp ce aceasta traversa peluza. 

Părintele MacNeill tăcu până când Kim urcă scările de la 
verandă. Chiar și de la o asemenea distanţă el tot putea simți 
fiorul de gheaţă ce venea dinspre clădire, aproape că vedea 
aura greoaie a râului ce plutea deasupra ei. 

— N-avem de ales, răspunse el în cele din urmă. Nici eu, nici 
tu nu am suporta măcar să-i călcăm pragul. Nu avem puterea. 

După ce Kimberley Conway deschise încet ușa de la intrare, 
intră și o închise în urma ei, cei doi preoţi începură să se roage. 

e 

Zgomotul ușii trântite răsună prelung și lugubru în spațiul 
imens al casei. Rămase perfect nemișcată. Aspectul interior se 
schimbase; curentul de gheaţă se simţea acum peste tot și Kim 
era perfect conștientă că nu avea cum să se apere împotriva lui. 
Aerul devenise atât de sufocant, încât era aproape imposibil de 
respirat și întreaga ei fiinţă îi spunea să plece de acolo. 

Să plece acum, înainte de a fi prea târziu. 

Dar deși instinctul de autoapărare o împingea să se întoarcă, 
Kim se îndreptă spre scări. 

Un şobolan apărut din senin, ţâșni spre ea. Kim sări speriată, 
țipând cu repulsie. 

„Nu era real!” 

Cuvintele răsăriră în mintea ei exact când prinse cu mâna 
cruciulița de aur de la gât. 

Șobolanul dispăru. 

„Dispăruse sau doar fugise pe ușile deschise ale sălii de 
mese?” 

Se îmbărbătă singură, căutând să înlăture panica provocată 
de șobolan, și continuă să urce treptele. Atmosfera devenea din 


311 


ce în ce mai apăsătoare și își simţea picioarele împotmolite în 
nisipuri mișcătoare. 

Ajunse la capătul scărilor, dar chiar când puse piciorul pe 
prima treaptă, scara se umplu de șerpi. Erau pretutindeni, 
încolăcindu-se unul într-altul, mișcându-și capetele și sâsâind 
ameninţător înspre ea. 

Kim își strânse și mai tare crucea și urcă și a doua treaptă. 
Apoi a treia. 

Șerpii se dădură de-o parte și de alta, făcându-i loc. 

Când ajunse pe hol, un țipăt ascuţit străpunse liniștea casei și 
Kim se răsuci, dar nu văzu nimic. 

Un alt țipăt, de data asta însă exact în spatele ei. 

Se întoarse din nou, însă tot nu zări nimic. Țipătul se 
transformă într-un urlet prelung, dar Kim își acoperi urechile cu 
mâinile și alergă cât putu de repede la mezanin. Un moment 
mai târziu se opri în faţa dormitorului părinţilor ei și când atinse 
clanţa se pregăti sufletește pentru ceea ce urma să găsească 
înăuntru. 

Ușa se deschise. 

Un cadavru, gol pușcă, era spânzurat de candelabru, cu o 
funie groasă prinsă în jurul gâtului. 

Avea gura căscată și limba îi atârna hidos. 

Ochii lipsiți de viaţă o fixau pe Kim. 

Era mama ei! 

Un strigăt aproape inuman îi răscoli pieptul, dar se abținu; 
vocea dinăuntru îi vorbi iarăși: „Nimic nu e real!” 

Bratul inert al mamei prinse dintr-odată viaţă și o acuză 
amenințător cu degetul: „E vina ta!” Cuvintele răgușite se 
rostogoliră printre buzele livide ca o lovitură de pumnal. 

Lui Kim i se înmuiară genunchii și o clipă avu senzaţia că 
inima o să-i sară din piept. Simţea că e pe punctul de a face o 
criză de isterie. Dar undeva, în adâncul sufletului, o auzi pe 
mătușa ei șoptindu-i: „Te va apăra. Crucea te va apăra.” 
Chinuindu-se din toate puterile să ignore sentimentul copleșitor 
de panică, fata își luă ochii de la imaginea cadavrului atârnat de 
candelabru și se apropie de măsuţa de toaletă unde se găsea 
caseta cu bijuterii. Îi deschise capacul și începu să caute ce-a 
de-a doua cruce. Caseta era plină cu tot felul de lănţișoare și 
inele ieftine, dar nici urmă de cruciuliţă. Dedesubtul ei mai găsi 
un alt compartiment în care se aflau trei cutiuțe mici. Prima 


312 


conţinea un șirag de perle; a doua un pandantiv din jad pe care 
Kim nu-l mai văzuse de o grămadă de ani, de când murise 
bunica ei. De lănţișorul pandantivului era prinsă o mică etichetă, 
pe care bunica ei îi scrisese un mesaj: „pentru Kim când va 
împlini 21 de ani”. Luă bijuteria pentru o clipă, dar o puse la loc, 
iar apoi desfăcu și ce-a de-a treia cutiuţă. 

Cruciulița mult dorită sclipi în întunericul din cameră. Atunci 
când Kim o ridică, un strigăt de agonie izbucni din spatele ei. Se 
răsuci și văzu corpul mamei ei contorsionându-se; mâinile 
veneau spre ea cu degete lacome, pregătite să-i smulgă crucea: 

— Nu! șopti Kim. Niciodată! 

Fantoma ţipă din nou și chipul i se schimonosi de furie. Își 
întinse și mai tare braţele până când o atinse pe Kim cu 
degetele. 

Deși curajul părea s-o părăsească, iar inima îi bătea 
nebunește, Kim nu se feri. 

Cu un ultim urlet de neputinţă, spectrul teribil al mamei 
dispăru. 

Kim își înfășură cu atenţie lănţișorul în jurul degetelor și se 
întoarse lângă ușă, unde se opri și ascultă. Prin lemnul greu de 
stejar pătrundea un sunet, care i se păru cunoscut, dar nu reuși 
să-și dea seama ce este exact. 

Deschise puţin ușa și instantaneu zgomotul de dincolo 
aproape că o asurzi. 

Viespi! 

Erau cu milioanele, formând un roi atât de gros, încât de-abia 
zărea celălalt capăt al holului. Primul gând care îi trecu prin 
minte fu să închidă ușa și să se ascundă până când roiul de 
insecte va dispărea. Dar realiză imediat că nu era soluţia cea 
mai bună, așa că deschise ușa larg. 

Viespile începură să roiască în jurul ei. 

Încet, dar sigur, Kim porni spre scări, deși dintr-o clipă în alta 
se aștepta să simtă cum milioanele de ace se vor înfige în trupul 
ei. O rupse la fugă în cele din urmă, cobori scările în grabă, apoi 
ajunse în sala de mese. Închise ușile cu putere în urma ei și 
brusc băzâitul insectelor încetă. 

Îndreptându-se către scările ce duceau la subsol, Kim făcu tot 
posibilul să nu privească fresca pictată de mama ei, îngrozită de 
ceea ce ar putea vedea acum. Dar pictura îi atrase privirea ca 
un magnet și aproape că i se tăie răsuflarea când descoperi 


313 


scena de infern ce se desfășura dincolo de ușile franceze pictate 
cu atâta grijă de Janet. Flăcările înghiţiseră totul; crengile goale 
ale copacilor se transformaseră în limbi de foc, iar cerul era 
acoperit cu nori negri de fum. De-a lungul peluzei se zvârcoleau 
mii de oameni. Gemetele sfâșietoare ale sufletelor chinuite îi 
umplură inima de o disperare aproape insuportabilă. 

Simţi atunci cum o cuprinde o dorință năvalnică - o nevoie 
stringentă de a scăpa de frigul care îi pătrunsese în oase chiar 
din clipa în care intrase în casă. Brusc, ușile franceze nu mai 
erau pictate pe perete și Kim știu că era suficient să treacă de 
ele ca să se încălzească. 

Focurile ladului! 

Făcu un pas înspre ele; acestea se deschiseră, parcă la 
comandă, întâmpinând-o. 

Incă un pas. 

Și încă unul. 

Încă unul și... 

Revenindu-și din atracţia aceea hipnotică, Kim întoarse 
spatele eternității în flăcări și porni spre ușa ce ducea la subsol. 

În urma ei răsună o bufnitură și se trezi în beznă. 

Ținând crucea strâns în mână, cobori. 

e 

Janet simți vârful pumnalului cum îi atinge gâtul, dar nici 
măcar amenințarea lui nu putea s-o oprească. Din păcate, restul 
corpului nu mai răspundea la semnalele trimise de creier. Avea 
senzația că o forță nepământească preluase controlul asupra ei, 
obligând-o să rămână pe loc și să privească. 

Ted desfăcuse pielea câinelui și acum Molly zăcea goală pe 
altar. 

Fetița, posedată și ea de aceeași forţă invizibilă, nu făcea nici 
cea mai mică mișcare ca să scape. Dar plângea, și Janet auzea 
groaza din glasul ei. N 

Ted așeză copilul pe spate. În lumina difuză a lumânărilor, 
copila ei scumpă arăta complet neajutorată. Privea îngrozită 
imaginea de pe cruce - imaginea lui Janet - iar Janet era sigură 
că Molly credea că tot ceea ce vede este real. 

— Oprește-te, îl imploră ea pe Ted. Pentru numele lui 
Dumnezeu, Ted! Ce faci? 


314 


Ted se întoarse cu fața spre ea. Deși îl recunoștea, fața îi era 
umflată, iar tenul pătat. Avea corpul plin de bube și pustule și, 
când se întoarse, roba se desfăcu. 

Pielea lui se încreţea într-un mod ciudat și Janet văzu curând 
și cauza acelor încreţituri: din el începură să iasă mii de viermi, 
care cădeau pe podea, mișunând cu miile și venind lacomi spre 
ea. 
Când izbucni în hohote de plâns, din gura soțului ei se 
rostogoli un râs batjocoritor și crud. 

Ochii lui sclipiră malefic în momentul în care mâna lui Jared se 
mișcă. Janet simţi cum pumnalul îi crestează pielea de pe gât. 

— Așteaptă! porunci Ted. 

Jared înmărmuri. Cuţitul se opri, dar vârful atingea în 
continuare carnea femeii. 

— Molly, rosti Ted. Mai întâi Molly, și-apoi mama ta. 

— Nu, șopti Janet. 

„Era un coșmar - fără îndoială, era un coșmar!” Și totuși, deși 
părea absurd, Janet știa că nu visează. 

— Oh, te rog..., gemu ea cu vocea sfârșită. 

Jared plecă de lângă ea, lăsându-i o picătură de sânge pe gât. 
Dar Janet se afla în continuare sub lanțurile forței nevăzute și nu 
putea face nimic să-și salveze copilul. În timp ce ea îl privea 
disperată, Jared se apropie de altar și se aplecă peste Molly, 
fixând cuțitul exact deasupra stomacului ei. 

— Fă-o, Jared, șopti vocea amenințătoare a lui Ted. Ştii că 
trebuie s-o faci. Știi că și tu vrei asta! Servește-ţi stăpânul, 
Jared! Servește-l, așa cum i-am promis c-ai s-o faci! 

Janet explodă într-un strigăt de mânie: 

— Ce! zbieră ea. Ce stăpân? Ce ai promis? Spune-mi ce ai 
făcut! 

Ted o privi cu ochi scăpărători: 

— Am făcut ce trebuia să fac, scuipă el cuvintele. Exact ceea 
ce era necesar, pentru mine și pentru tine! 

Janet îl privea încruntată, încercând să înţeleagă ce vrea să 
spună. Nimic din ce vedea și auzea - absolut nimic nu părea 
posibil. Dar în adâncul sufletului ei știa că se înșală. Știa ce 
făcuse Ted. 

Işi vânduse sufletul! 

Și pe-al fiului lui, de asemenea. 

Nu fiul lui! Fiul /ori 


315 


— Nu, ţipă ea. Nu poţi s-o faci! Nu-l poţi vinde pe Jared! Nu e 
al tău, Ted! 

— Așa să fie? spuse Ted, ironic. Doar privește-l! O să facă 
exact ce îi spun eu. 

Se întoarse spre altar și-și ridică braţele. g 

Janet văzu cum imaginea crucii răsturnate dispare. In locul ei 
apăru o altă viziune a râului pur, un chip cu trăsături luate din 
cel mai urât coșmar posibil. Ochii, adânciți în orbite purulente, 
sclipeau în lumina rece. O priveau fix, intrând în ea, scotocind în 
toate cotloanele sufletului ei, căutând... ce? 

Slăbiciunea! 

„Ce vrei?” Deși întrebarea nu fusese rostită cu voce tare, 
Janet auzi vocea terifiantă - deși seducătoare în același timp - 
vorbindu-i chiar lângă ureche: „Poţi să le ai. Poţi avea orice îţi 
dorești.” 

Acum imaginea începu să se modifice, chipul diavolesc 
topindu-se încet, încet, până când îl zări din nou pe Ted. 

Dar nu era Ted cel de acum. 

Ci Ted așa cum fusese cu ani în urmă. 

Dar nu, nu era nici acel Ted. Bărbatul pe care îl privea ea 
acum, așezat în faţa altarului, era un Ted la care ea visase 
dintotdeauna. 

Desăvârșit din toate punctele de vedere, cu trăsături 
dumnezeiești și ochi limpezi ca apa. 

Era un Ted ideal. 

Bărbatul îi zâmbi. Îl auzi cum îi vorbește, mângâind-o, 
alintând-o. 

Făcându-i promisiuni: 

— Orice, Janet. Poţi avea orice îţi dorești. Viaţa ta poate fi 
exact așa cum ai visat... 

Vocea continuă, șoptindu-i, murmurându-i, atingând-o în 
adâncul sufletului. 

— Nu, reuși ea să îngâne, dar de data asta pe un ton 
implorator. 

Dar vocea își continua cântecul de sirenă, în timp ce ochii o 
priveau cu blândeţe. Janet resimţi din ce în ce mai mare puterea 
tentației. 

— Te rog, îl imploră ea. Nu-mi face asta... te rog, nu face 
asta... 


Atunci însă simţi mâinile lui Ted pe trupul său, degetele lui 
calde explorându-i fiecare părticică, atingând-o și mângâind-o. 
Vintrele i se înfierbântară și curând cuvintele ei se transformară 
în gemete ușoare de extaz. 

— Vrei, Janet, îi susura vocea la ureche. Știu că și tu vrei. 
Orice și totul. Dar trebuie să mi te dăruiești, Janet. Primește-mă! 
Lasă-mă să intru în tine. Lasă-mă să te posed. Lasă-mă... 

Brusc, cutremurătoarea scenă de seducţie fu întreruptă de un 
singur cuvânt care răsună în catedrala imensă. 

— Nuuuuuuu...! 

Pentru o clipă, femeia nu știu de unde apăruse sunetul, dar 
apoi îl auzi din nou, din spatele ei. Își smulse privirea de pe 
imaginea perfectă a lui Ted care plutea deasupra altarului și se 
întoarse. 

O văzu pe fiica ei cea mare venind spre ea. Kim era deo 
paloare cadaverică, iar în ochi i se putea citi groaza. Cu mâna 
dreaptă își ţinea strâns crucea de aur. Mergea cu mâna stângă 
întinsă înainte și Janet observă că dintre degetele ei atârnă un 
alt lănţișor cu cruce. Când Kim se apropie, Janet se întinse să ia 
crucea, dar Kim trecu pe lângă ea, privind fix... 

. Imaginea de deasupra altarului! Expresia de pe chipul ei 
spunea clar cui avea să-i ofere Kim crucea, fiinţei oribile ce 
plutea peste lumânările aprinse. Atunci, viziunea acelui Ted 
perfect se transformă în altceva. Ochii îi erau plini de ură. Tenul 
fin doar cu o secundă în urmă, se înroși și se acoperi cu solzi, iar 
buzele pline se subţiară și se întăriră până când Janet își dădu 
seama că se uită la botul unei reptile. 

Gura se deschise și dinăuntru ţâșni un șarpe cu două capete, 
care sâsâia și își arăta colții plini de venin. 

Scâncind de groază, Janet se feri de monstruoasa arătare. 

Însă Kim continua să se apropie de el încet. 

Jared și Ted se aflau acum amândoi în fața altarului, protejaţi 
de imaginea grotescă apărută deasupra lor. Pumnalul vibră în 
mâna dreaptă a lui Jared, doar la câţiva centimetri de pieptul gol 
al lui Molly și când Kim veni și mai aproape, vocea lui Ted 
răsună în întreaga încăpere: 

— Fă-o, porunci el încă o dată. Fă-o acum! 

Jared își mișcă mâna și cuțitul atinse pielea lui Molly. 

— FĂ-O! urlă Ted. Împlinește sacrificiul! 


317 


„Nu este real!” 

Kim își repeta cuvintele în gând, îndreptându-se spre altar. 
încerca să nu privească fiinţa înfricoșătoare de deasupra, 
concentrându-se ca picioarele ei să asculte de voința minţii ei, și 
nu de puterea spaimei. 

„Nu este real” își spuse încă o dată. 

Dar acum știa că totul este real, că ceea ce vedea era chiar 
sursa răului și nu o simplă închipuire trimisă de pe tărâmurile 
celelalte ca s-o sperie. 

Auzea în continuare vocea fratelui ei strigând-o, dar acum era 
și mai slabă. Distanţa scăzuse suficient încât să-i poată simţi 
gândurile și, dacă mai întârzia mult, Jared avea să se supună 
total părintelui său. Și atunci ar fi fost prea târziu. 

Șerpii gemeni se întinseră spre ea, arătându-și colții și fixând- 
o cu niște fante sclipitoare în loc de ochi, dar când ridică micul 
talisman în faţa lor, bătură în retragere, sâsâind furioși și 
scuipând. 

Se apropie și mai mult și, de data asta, întregul chip al 
demonului urlă înfuriat. În ciuda zbieretelor nefirești, Kim înaintă 
și se opri exact în dreptul fratelui ei, care stătea în faţa altarului. 
În lumina lumânărilor văzu cum vârful pumnalului stătea 
nemișcat pe pieptul lui Molly. Fetiţa plângea, vrând la mama ei. 

— Fă-o, blestemat să fii! auzi Kim porunca tatălui ei și văzu 
cum încheieturile lui Jared se albeau pe măsură ce degetele sale 
strângeau tot mai tare mânerul cuţitului. 

ÎI ridică puţin mai sus, pregătindu-se să-l înfigă în pieptul 
surioarei lui. 

Kim se repezi și puse lanțul la gâtul lui Jared. Crucea îi căzu 
pe piept. 

În momentul în care crucea îl atinse, chipul lui Jared se 
schimonosi de furie și ridică și mai sus pumnalul. Deschise gura 
și slobozi un țipăt de mânie. O secundă mai târziu, cuțitul se 
înclină, strălucind. 

Apoi îl înfipse în pieptul lui Ted Conway. 

Ted se împletici, dându-se înapoi, după care căzu în genunchi. 
Jared, care ţinea în continuare pumnalul foarte strâns, îl scoase 
brusc. Ted îl privi șocat pe Jared, culoarea dispărându-i din 
obraji. Deschise gura să vorbească, dar Jared îi vâri violent 
cuțitul direct în față, înfigându-l cât mai adânc, simțind cum 
trece prin cerul gurii, până în creier. 


318 


Ted se rostogoli pe podea cu sângele încă gâlgâind prin rana 
din piept, mort. 

— la-o pe Molly, șopti Jared cu ultimele puteri, dar Kim îi auzi 
cuvintele abia șoptite doar în mintea ei. la-o și pe mama. Și 
ieșiţi. Pentru numele lui Dumnezeu, ieșiți odată! 

Kim o smulse pe Molly de pe altar, se întoarse și o luă la fugă 
pe intervalul din mijloc, strigând spre Janet s-o urmeze. Un 
moment mai târziu, ieșiră în goană pe ușă. 

Reveniră în bezna de pe scări. 

Coșmarul îngrozitor părea să dispară și Janet se opri brusc: 

— Nu... nu înţeleg, bălmăji ea. Ce... 

Dar Kim, cu Molly în braţe, o împinse în sus pe scări: 

— Afară! ţipă ea. Jared spune că trebuie să ieşim afară. Acum! 

Ceva din vocea fiicei ei îi înlătură confuzia în care plutea, o 
luă pe Molly din braţele lui Kim și se repezi pe scară. Trecură 
prin sala de mese, traversară holul de la intrare și ajunseră în 
sfârșit pe veranda din faţă. 

Soarele strălucea cu putere și aerul era străbătut de o adiere 
plăcută. 

Janet regăsi dimineața perfectă în care se trezise. 


39. 


Părintele MacNeill încetă să se mai roage când ușa casei se 
deschise larg. Când o văzu pe Kim ieșind pe verandă, după 
numai zece minute, era aproape sigur că fata dăduse greș. Fie 
nu găsise cea de-a doua cruce, fie, cel mai probabil, se pierduse 
cu firea. 

Nici măcar nu luă în considerare ce era mai rău și anume ca 
ea să-și fi pierdut crucea de la gât. 

Dar când o zări și pe Janet cu Molly în braţe, răsuflă oarecum 
ușurat și făcu un pas spre casă. Insă călcând pe proprietatea 
Conway, îl cuprinse din nou fiorul acela de moarte și preotul 
înțelese imediat că teribila confruntare nu se terminase. 

Kim, vlăguită din cauza celor trăite, aproape că leșină în 
braţele ocrotitoare ale părintelui MacNeill. O prinse, simţindu-i 
bătăile iuți ale inimii și tremurul corpului. 

— Gata, acum e bine, îi spuse el. Totul o să fie bine. 


În cele din urmă, fata începu să se liniștească. 

— Unde e fratele tău? întrebă părintele. 

Apoi și mai precipitat: 

— Unde e? 

Kim își ridică faţa înspre el - pe obraji îi curgeau șiroaie de 
lacrimi pe care nu mai putea să și le controleze - și se uită 
rugător în ochii lui. 

— A rămas, șopti ea. Mi-a spus să plec, dar el a rămas. 

— Și tatăl tău? 

Vocea îi tremură și Kim se abţinu cât putu ea de mult să nu 
dea drumul unui suspin sfâșietor. 

— EI... el e mort, rosti cu glas pierdut. Jared... 

Părintele MacNeill puse degetul arătător pe buzele ei, oprind- 
O. 

— Nu Jared, spuse el încet. Jared nu a făcut nimic. 

Se uită adânc în ochii ei. 

— înţelegi? Acela n-a fost niciodată fratele tău. Niciodată. 

Janet, ajunsă la capătul puterilor, se așeză pe iarba dintre 
trotuar și stradă. Strângând-o pe Molly cât putea ea de tare - de 
parcă ar fi vrut să se asigure că nimeni nu avea să i-o mai ia din 
braţe - încerca să înțeleagă ce s-a întâmplat. Dar nu era în 
stare. Nimic, absolut nimic nu avea vreun sens. Din discuţia 
purtată între preot și Kim reieșea că ei nu numai că știau prin ce 
coșmar trecuse, dar și înțelegeau cumva semnificaţia lui. Își 
întoarse privirea spre casă, dar în fața ochilor nu vedea decât 
imaginea îngrozitoare a fiului ei, a cuţitului - strălucind de sânge 
- strâns cu o forță supranaturală, ce îl ameninţa pe Ted. 

Chiar deasupra lui Ted... 

„Nu, nu Ted. 

Cineva - ceva diferit. Dar nu Ted. 

Și nu Jared.” 

Fără îndoială că fusese un coșmar - sigur fusese un... 

Aproape convinsă că își pierde minţile, cu un ultim efort 
spuse: 

— Spune-mi, imploră ea cu voce stinsă. Cineva, vă rog, cineva 
să-mi spună ce se întâmplă cu mine... 

Părintele MacNeill îngenunche lângă ea și îi puse mâna 
protector pe după umeri. 

— ladul, rosti el încet. Tocmai te-ai întors din lad, Janet. Dar 
acum ești aici, cu noi. Totul s-a terminat. 


320 


Dar el mai simţea ghearele răului zvârcolindu-se în jurul casei. 
Știa că bătălia nu se sfârșise. 
Nu încă. 


40. 


Spaţiul imens din jurul lui se umplu cu răgete de furie care 
amenințau să-i spargă timpanele lui Jared. Uitând de pumnal, își 
acoperi instinctiv urechile cu mâinile pentru a opri tipetele 
disperate ale sufletelor condamnate și vaietele agonizante care 
răsunau peste tot. 

Cuţitul, cu lama pătată de sângele lui Ted Conway, picase 
doar la câţiva centimetri depărtare de mâna inertă a lui Ted. 
Când Jared se întoarse cu spatele la altar, piciorul atinse 
mânerul pumnalului, care se învârti, atingând degetele victimei. 

Când metalul atinse carnea, degetul se chirci de parcă ar fi 
fost electrocutat. Apoi, în loc să își reia rigiditatea specifică 
morţilor, palma lui Ted strânse cuțitul. Sângele de pe lamă 
dispăru ca și cum ar fi fost supt de corpul înjunghiat cu câteva 
momente mai devreme. Ted scoase un sunet răgușit și se ridică 
împleticindu-se, după care se sprijini de altar. Își privi fiul cu o 
furie atât de intensă, încât Jared se opri și se întoarse cu fața 
spre el. 

Tatăl lui deschise gura și Jared îi putu zări rana dinăuntru. 
Cuvintele împroșcate prin gaura sângerie aduceau mai degrabă 
cu un gâjâit, dar Jared le auzi perfect. 

— Nu, gâfâi Ted. Nu așa. 

Încercă să-și îndrepte spatele și făcu un pas către fiul său. 

— Nu ăsta e sfârșitul. 

Îi întinse o mână, implorându-l din priviri. 

Împins de o forţă căreia nu se simţi în stare să-i reziste, Jared 
se apropie de tatăl său, dar chiar înainte ca degetele lor să se 
atingă, din subconștient îi răsări o imagine. 


Era noapte. 

Jared dormea în camera lui. 

Apoi se trezise, fără vreun motiv anume. 
O voce - vocea tatălui său - îl striga. 


321 


Se ridicase din pat și pornise pe scări, trecând prin sala de 
mese până jos în pivniță. 

O ușă. 

O deschise. 

Încăperea era înecată într-un abur gros, dar văzu mâna 
întinsă a tatălui său. 

— Ajută-mă, Jared. Trebuie să mă ajuti. 

Pătrunse și mai adânc în ceața sufocantă și apucă strâns 
degetele reci ale celui care îi era tată. În clipa în care Ted îl 
prinsese de mână, Jared simti cum îl cuprinde un sentiment de 
disperare adâncă. 

Se simți pierdut, abandonat. 

Teama îi pătrunse în suflet; era îngrozit de ceea ce tatăl lui 
era pe punctul de a săvârși, dar nu-i putu rezista. 

Ted îl conduse prin aburul misterios până la un altar de aur, 
plin cu bijuterii, ce părea să fie luminat chiar din interior. 
Deasupra altarului observă o cruce răsturnată, iar în fata ei 
întâlni imaginea răului pur. 

Simti cum inima i se face cât un purice. Încercă să-și mute 
privirea, dar nu reuși. Ochii de pe chipul acela oribil erau lacomi 
și, înainte ca tatăl lui să-i vorbească, Jared știu după ce tânjea 
demonul. 

Atunci înțelese că e pierdut. 

— Esti fiul meu și primul născut, rosti Ted. Mi te vei supune! 

Incapabil să opună chiar și cea mai slabă rezistență, Jared 
continua să fixeze chipul diavolului. 

— Ti-l dăruiesc pe fiul meu, îl auzi pe tatăl lui spunând. 

Demonul zâmbi și Jared auzi o altă voce, care părea să vină 
de pretutindeni şi de nicăieri. Îi pătrunse până în cele mai 
ascunse colțuri ale sufletului și băiatul îl ascultă. 

Nu avea de ales. 

— Îmi aparții, Jared, şopti vocea. Tatăl tău mi te-a dăruit și 
acum ești al meu. 

Jared dădu din cap. 

— Mă vei servi pe mine şi numai pe mine. Îmi vei construi o 
catedrală și îi vei aduce și pe alţii. Mă vei hrăni. Mi te vei 
închina. Îmi vei distruge dușmanii. 

Vocea continua să-i șoptească, dându-i amănunte despre răul 
în care va trăi, despre sacrificiile pe care le va face. 


322 


Apoi, înainte ca zorile să-și facă apariția, se întorsese în 
camera lui, în patul lui și adormise. 

Când se trezise din nou, știa că nu fusese un vis și în ziua 
aceea coborâse pentru prima dată la subsol, acolo de unde avea 
să pornească totul. 

Incepu să facă exact ceea ce îi poruncise vocea diavolului. 

Incapabil să reziste, o strigase pe Kim, implorând-o să-l ajute, 
și de mai multe ori aceasta venise. 

Ea văzuse ce se întâmplă, văzuse ce făcea, dar nu înțelesese, 
nu-l ajutase. 

Până astăzi. 


Când mâna lui Jared mai avea doar câţiva centimetri până la 
mâna lui Ted, băiatul și-o retrase brusc, și, în loc să i se alăture 
tatălui său pe drumul pierzaniei, strânse cu putere crucea de 
aur pe care sora lui i-o pusese la gât. Iși simţi sufletul revenind, 
iar răceala și singurătatea în care trăise până atunci începură să 
se topească. Pe măsură ce răul îi părăsea trupul, urletele care 
umpleau catedrala sporeau în intensitate. De data asta nu mai 
erau strigatele sufletelor condamnate pe veci în lad. Diavolul 
însuși răgea furios că victima îi scăpa printre degete. 

Jared aruncă o ultimă privire viziunii sinistre care plutea 
deasupra altarului, apoi se întoarse spre tatăl său: 

— M-ai dăruit lui, spuse el încet. Ţi-ai oferit propriul fiu 
Diavolului! 

Trecând pe lângă tatăl său, care căzuse deja în genunchi, 
Jared lovi lumânările de pe altar și vocea diavolului urla cu furie: 

— Huuu! 

Intr-o secundă, flăcările se răspândiră în întreaga catedrală, 
iar tatăl lui, sângerând și mai mult acum, se învârtea disperat 
printre ele, când într-o parte, când în alta, încercând să scape. 

Dar nu mai exista nicio scăpare pentru el. 

Niciodată. 

Rostind o rugăciune pentru prima oară de când intrase în casa 
blestemată, Jared se întoarse și porni spre ușă. 

— Sfântă Marie, Născătoare de Dumnezeu, roagă-te pentru 
noi, păcătoșii, acum și în ceasul morţii noastre... 

e 

— Ce crezi că o să facă acum cu ea? o întrebă Luke Roberts 

pe Sandy Engstrom. 


Sandy ridică din umeri, indiferentă: 

— Din partea mea, poate s-o închidă la balamuc și să arunce 
cheia. 

Deși mai era încă o oră până la prânz, Luke și Sandy veniseră 
aici încă de când părintele MacNeill și părintele Bernard o 
scoseseră pe Kim din laboratorul de biologie. După ce băuseră a 
doua sticlă de Coca-Cola, hotărâseră ca, dacă vreuna dintre 
călugăriţe o să se ia de ei a doua zi când se vor duce la școală, 
să spună că fuseseră atât de supăraţi pentru ceea ce i se 
întâmplase lui Kim, încât n-au mai suportat să rămână la ore. 

Luke rânji răutăcios: 

— Credeam că Kim este cea mai bună prietenă a ta. 

— Melissa Parker a fost cea mai bună a prietenă a mea, 
răspunse Sandy. Kim prea o face pe sfânta. 

Aplecându-și ușor capul, îl privi pe Luke pieziș: 

— la zi, tu și Melissa aţi făcut-o vreodată? 

Luke râse sarcastic: 

— Glumești? Era la fel de proastă ca și Kim. Ziceai că are de 
gând să se călugărească, nu alta! 

Sandy dădu să spună ceva, dar brusc simţi cum i se ia o 
greutate de pe inimă. 

O povară de a cărei existenţă nu fusese conștientă. 

Un moment - care trecu cât ai clipi - avu senzaţia îngrozitoare 
că o să vomite din nou, așa cum i se întâmplă în fiecare 
dimineaţă după ce petrecuse noaptea aceea la Kim, dar se linişti 
imediat. 

Se scutură, clipind. Se simţea complet dezorientată. Ce făcea 
ea la ora unsprezece dimineaţa în pizzerie? Sora Clarence o s-o 
pedepsească sever! 

lar în faţa ei se găsea Luke Roberts! Luke Roberts, cu care se 
jurase că nu o să mai stea de vorbă niciodată. Tocmai se 
pregătea să plece, când Luke sări brusc în picioare: 

— lisuse! spuse el. Ce naiba caut eu aici? Părintele Bernard și 
părintele Mack o să mă omoare de data asta! 

Fără să-și ia la revedere, ţâșni pe ușă și o luă la goană spre 
școală. 

Sandy lăsă pe masă suficienţi bani ca să acopere consumaţia. 

Se ridică de pe bancheta de piele și porni și ea spre școală, cu 
mintea eliberată de tot ce i se întâmplase de când intrase prima 
dată în casa Conway. 


324 


Continuând să se roage, Jared Conway trecu prin sala de 
mese și ajunse în holul principal. Casa se zbătea încă sub răul ce 
îi acaparase fiecare colţișor și când ajunse la ușa de la intrare, 
simţi cum acesta se întindea după el, lacom, într-o ultimă 
încercare de a-l trage înapoi în tărâmul întunericului. 

Deschise ușa și păși pe veranda din faţă. 

| se păru că aude încă o dată vocea tatălui său strigându-l. 

După ce cobori treptele și porni să traverseze peluza înspre 
locul unde se aflau Janet, Kim și Molly, casa izbucni în flăcări. 

Jared știa că flăcările nu vor putea fi stinse niciodată complet. 

Imbrăţișându-și mama și sora geamănă, privi îndelung focul, 
până când structura casei cedă, prăbușindu-se cu un zgomot 
asurzitor. 

Atunci se întoarse cu spatele. 

Pentru el, în sfârșit, totul se terminase. 


MINA DRIA pij è j 
DA DIAVOLUL Ur | 


virtual-project.eu